Ionel Teodoreanu — vol 4 La Medeleni

lonel Teodoreanu 


Ionel leodoreanu 


La Medeleni 


Vol.4 


ÎNTRE VÂNTURI. 

PARTEA ÎNTÂIA. 

SFÂRŞITUL UNUI AN ŞCOLARE. 

Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele 
de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între 
licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos 
spintecată - spuma elicei fumega alb pe vântul lins al apei - 
fără de trup, tăcut; vaporul nu era decât procesiunea 
somnambulă a unei constelații grupată geometric, subt 
tremurul captiv al constelaţiilor fixe. 

Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz - salt solitar 
sfărmat în larguri - nici pas desculţ de val nu s-auzea, 
împiedicându-se în trena lungă. Tăcere fără cadență de 
frunză, iarbă, vânt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în 
fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi 
abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, 
de parcă Zeul apelor adânci strivise-n palme sucul 
pământean al frunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl 
imensificase umed pân' la stele. 

Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoare a 
odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături 
groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea 
lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadână ale 
lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămâi, migdal şi portocal 
- aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar. 

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises- 
longues-urile, goale. În curba molatecă a unora, câte o 
batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în 


cabină pe călătoarea hotărâtă, în principiu, să aştepte 
răsăritul lunii. 

Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul 
adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, 
o iluminare căpşunie cu intermitențe de întuneric: ritmul 
luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc 
al maryland-ului. Fumătorul era un fanatic al maryland-ului, 
tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescenţa-i 
depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o 
ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de 
sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de midinete. 

„La royne Blanche comme lis Qui chantait ă voix de 
seraine Berte au grant pie, Bietris, Alis, Haremburgis qui 
tient la Maine, Et Johanne la bonne Lorraine Que Englois 
brălerent ă Rouan Ou sont-ilz, ou Vierge souvraine? 

Mais ou sont les neiges d'antan?” 

Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, 
alt miros. Monedele yankee şi britanice ricanau cinic, ca şi 
răsfrângerea lor în ochii midinetelor de astăzi. 

Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului 
era râsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după 
război se numea mizerie, şi era. 

Fumul pipelor engleze şi americane, adevărat cocktail 
tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine şi 
opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echivoc, trândav şi cu 
cleioasă ceaţă, izgonise simplul şi bărbătescul fum de 
maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranşeelor 
galice o dată cu o întreagă generaţie al cărei parfum fusese. 

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrâşnit, orăcăit şi hârâit 
de gura cacofonică a negrilor buzaţi, destrăbălase zâmbetul 
francez, copil al şansonetei melancolice şi maliţioase. 
Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii 
congestionaţi ai celor care arseseră odinioară pe Ioana 
d'Arc, şi ai fraţilor lor transoceanici. 

Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui 
vodă Ştefan, nu se mai simţea contimporan cu viaţa 


Parisului. Îmbătrânise? 

Când nu mai eşti contimporanul epocii în care-ţi porţi 
declinul vârstei, ci numai al pietrelor amintitoare a epocii 
apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie 
a unei vechi oglinzi, printre tăceri uscate de mătăsuri. 

Alexandru Pallă nu mai trăia viaţa Parisului, şi cum pentru 
el a trăi însemna a picta, nu mai picta viaţa Parisului, dar 
nici viaţa demodată a amintirilor. Pe pânzele lui de după 
război, curgeau apele Senei cu cenuşiuri lung ostenite spre 
funduri turburi de argint, dar nici o vâslă nu le turbură 
visarea, nici un catarg, nici un braţ de om, şi curgerea lor 
ca şi a timpului era parcă solemn împovărată de imensa 
trenă a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete 
triste şi pustii, c-un uuit de vânt parcă amuţit prin golul lor 
şi un vârtej de frunze moarte, dus; câte un pod trecea de la 
un mal la altul cu paşii tăcerii prin rugina lui; se năruia un 
zid de casă veche cu varul măcinat ca faţa de os a leproşilor. 

Domina albul în toate pânzele, dar un alb a cărui fragedă 
lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al aţelor de 
păianjeni în casele părăsite. 

Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţa 
lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al braţelor 
de oarbă bătrână, călăuzind trupul prin locurile tinereţii. Pe 
parapet atârna o păreche de mănuşi mici de femeie, albe. 
Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo 
după ce strânsese în mânile goale mânile iubitului ei. 
Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani 
trecuseră de atunci, desigur. Mănuşile erau veştede. 
Parfumul delicat al mânilor care le purtase, pierise. 
Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul 
ostenit al anilor. 

Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tăceri ca în 
unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. 
Întipărirea elegiacă a timpului pe decoruri ale tinereţii. Prin 
zgomotul barbar al epocii, „tăcerile” lui Alexandru Pallă 
erau un anacronism. 


În apartamentul din rue de l'Observatoire, două „tăceri” 
trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deşi fuseseră 
dăruite Olguţei, şi deşi Alexandru Pallă socotea că mai 
nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde 
asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor 
Olguţei desfăşurându-şi aripile pe profilul solitar deasupra 
muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor - decât în 
odaia unde Monica îşi lucra teza de doctorat - Baladele lui 
Frangois Villon - cu o gravitate blajină de bunică şi c-un 
zâmbet blond de miere şi de tei în cozile medievale. 

* 

Brusc, noaptea fu neagră. 

Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără 
lumină, de un roş otoman - luna. Orizontul era straniu ca un 
zid care deodată ai simţi că te pândeşte c-un ochi de ciclop; 
ca un uriaş zid de marmură neagră care ar deveni deodată 
un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, 
fără pupilă, ochi opac, orb, care totuşi te vede, vine, creşte, 
se dilată, te cuprinde, te soarbe umplându-se de sângele 
inimii tale... 

Coşmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe 
tăiuşul zării luna pluti masiv. Deasupra şi în jurul ei pe cer 
se aprinse ca într-o mohorâre de fum gros, sanghinul nimb 
al vulcanilor. 

Vroiau parcă să înflorească maci din truda şi mocnirea 
sângerie. 

Înfloriră, roşi, rubinii, profirii... se topiră în largă dâră. 
Îngălbeniră. 

Palid, nuferi galbeni tremurară. 

În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloarea pură a 
lunii, alungată tot mai sus de groaza roşie, căzută în 
adâncuri, a monstruosului ochi tentacular din încleştarea 
căruia scăpase. Şi marea era acoperită de sudoare rece. 

— Nu dormi, Olguţa? 

Trupul din chaise-longue nu se mişcase. Ochii nu clipeau; 
mari deschişi, priveau pironiţi, fără să vadă în afară, 


ostenind faţa, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne 
subt ochi şi o dungă pe frunte. 

— Olguţa! 

Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deşteptă. 

— Am visat, Paşa... şi dumneata ai visat? urmă glasul 
şovăitor, cu o ironie automată. 

Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură. 

— A răsărit luna! 

— Da. 

Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe picioare. Paşa 
se ridică, se aplecă acoperind la loc trupul suplu. Răsufla 
greu, ca după un efort. Scutură cenuşa pipei, o umplu, o 
aprinse. 

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca şi cum 
luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deşteptărei lor. 
Albe denii în miez de noapte. 

Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn şi 
lenevirea trează, patul îi cheamă când iubesc, când cetesc, 
când visează. Viaţa lor e un lent şi cotidian înec în pat. 

Dacă şi-ar face bilanţul plastic al orelor de pat şi-al 
celorlalte, viaţa lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă 
suprafaţă orizontală, într-un colţ al căreia, prizărit, un 
mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deşert. 

Pentru Olguţa, patul însemnase întotdeauna spaţiul strict 
al somnului şi nimic mai mult. În copilărie, când deschidea 
ochii dimineaţa, spontan sărea din pat, resortul săriturii 
fiind parcă în ridicarea pleoapelor. Această elasticitate a 
copilăriei o păstrase agresiv de-a lungul anilor şcolari şi al 
celor următori. 

Acum şedea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii 
deschişi. Înfrângere de corabie cu pânzele întinse, 
răsturnată pe ape. 

Mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lumină, ochii 
priveau. 

Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru. 


Trecuse iarăşi prin vis gândul acela, ca un ghețar plutitor. 
„Voilă, il est parti le petit bobo... mais s'il venait a se 
repeter, il faudra l'enlever tout de suite”... 

Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat şi 
fenicat, al hirurgilor. Când o auzise întâia oară, o 
înregistrase superficial urechea şi profund sufletul. 
Profesorul Mass, meridional sonor ca o peşteră cu ecouri şi 
hirsut, albise cum se zahariseşte un gavanos cu dulceaţă de 
nuci: tumultul cârlionţat al părului, musteţilor, sprâncenelor 
şi bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două 
nucuşoare verzui râdeau: ochii. Intonată de buzele lui, 
fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieşi o 
profeție lugubră dintr-un astfel de om ilar. După câteva luni 
însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care 
le rostise şi de accentul cu care răsunaseră atunci, se 
împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, 
impersonală ca şi cum cuvintele care-o alcătuiau s-ar fi 
format de la sine din tăceri de spital. 

„Mais s'il venait ă se repeter”... 

Olguţa cânta. Monica lucra în odaia ei. Paşa îşi fuma pipa. 
Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat. 

O tăcere cu sângele zvâcnind în tâmple. 

Obrajii Olguţei albiseră. 

Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuţise 
negru. 

— Noapte bună, Paşa! 

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paşa strânse o 
mână îngheţată. 

A doua zi, însă, şi în toate zilele care urmară până la 
îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Paşa, pentru 
profesorul ei de pian şi pentru toate camaradele ei şi ale 
Monicăi, Olguţa fu aceeaşi Olguţă de până atunci. 

„Mais S'il venait”... 

Când îţi aminteşti cuvintele cuiva, e o mişcare în suflet, un 
murmur mut, o vorbire a gândurilor. În sufletul Olguţei, 
însă, nici o silabisire nu răsuna. Şi totuşi, fraza era. O vedea 


deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii 
pironiţi în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui 
din faţă, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al 
câmpului vizual. 

Începutul era un coşmar. Simţise răceala viperii şi 
înţepătura colţilor în sânul drept. Se deşteptase cu tâmplele 
reci şi inima-n galop. Lucidă, imediat îşi dăduse seama că, 
în timpul somnului, cruciuliţa cu lemn sfânt, pe care o purta 
din copilărie la gât, atârnată de un lănţujel lung, îi 
încrustase, ostil parcă, un colţ în sânul drept. 

Atât. Adormise iar, pe cealaltă coastă. 

Peste câteva luni, dimineaţa, în odaia de baie, cu o mişcare 
familiară din copilărie, îşi apăsa părul cu palmele, de o 
parte şi de alta a cărării. Abia ieşise de subt duşul rece. 
Simţise o jenă, ca o haină nouă greşit tăiată, care te strânge 
subţioară. Făcuse mişcări cu braţele. Jena dispăruse. 
Reapărea însă atunci când ridica braţele deasupra capului. 
Parcă se strâmtase pielea. Descoperise cauza: o mică 
duritate rotundă, superficial ascunsă în sânul drept. 

Ridicase din umeri şi se îmbrăcase. Câteva zile scena 
matinală se repetase, fără ecou diurn. Între timp, Monica 
plecase în Pirinei, pentru câteva zile, la prietena lor comună 
Andree Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din 
cochetărie, ca să-i extragă „cette enervante boule de 
graisse” „Extracţia” luase proporţii de operaţie, din cauza 
decorului şi a cloroformului numai, căci prezenţa 
profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, transforma 
lugubrul doliu alb al sălii de operaţie într-un alb culinar, un 
alb de cofetărie în care fierbe ciocolata cu dulce clocot, 
aşteptată de mormanele de frişcă decorativă. Olguţa se 
aşezase pe masa de operaţie, în lunga cămaşă de noapte al 
cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, 
îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu. 

Un gest neprevăzut al Olguţei dăduse un ritm alegru şi 
zâmbitor tăcerii preliminare în timpul căreia se pregăteşte 
cloroformul. Fusese invitată să-şi scoată cămaşa care nu 


avea deschizătură în faţă. Îşi scuturase pletele şi cu o 
singură mişcare găsise soluţia oportună. Trasă brusc, din 
două părţi, de degetele lungi şi impetuoase, c-un fâşâăit 
metalic olanda se rupse net până subt sâni. În această 
atmosferă de ea creată, Olguţa îşi părăsise trupul de o 
puritate egipţiană, pe masa de operaţie. 

După opt zile, abia, îşi revăzuse sânul, bandajat până 
atunci, când profesorul Mass îi scosese firele. Puțin 
bosumflat, ca un obraz de copil deşteptat noaptea din somn, 
purta o fină semilună roză. 

„.VOilă, il est parti le petit bobo..., mais s'il venait a se 
repeter, il faudra l'enlever tout de suite”... 

Era frig şi umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, 
intimidându-i respiraţia. Închise ochii ghemuindu-şi bărbia 
în piept. Sufletul ostenit de trup avea descurajarea 
luptătorului călit în lupte glorioase, când îşi dă seama că 
lama lungă, tăioasa prelungire a braţului, care-l purtase 
până atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată 
grea în mână şi străină, biruindu-l şi pe el. 

* 

Amiaza lunii ardea atât de intens încât pleoapele somnului, 
opace, deveneau translucide ca boabele de poamă. 

Nici albul mat al varului mânăstiresc, nici cerul sur al 
perlei în care un zbor de îngeri s-a împăienjenit şi agonia 
unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia 
pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici 
fosforescenţa albă a zăpezii - şi niciuna din înfloririle, 
mâniile, gânguririle, curgerile, plutirile şi suavităţile albului 
pământesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dezlănţuire a 
luminii de lună. 

Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai 
erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse 
mistuindu-le. 

Neagră, densă ca încleştarea pământului, marea devenise 
adâncă, şi clarul ei afund era al lunii: în cer ca şi în mare. 
Fusese pământ, era apă haotică după somnul 


metamorfozei. Dar mai era pe undeva pământ? Mai erau 
munţi, dealuri, stânci, mari reliefuri aspre pe care pasul 
sună, şi prin care cuvântul fâlfâie-n ecouri? Dar mai erau 
paşi? Mai răsunau cuvinte? 

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei 
viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai. 

Din orizont în orizont, stea, apă şi noapte, sufletul era un 
gol în golul fără piedică şi fără de hotar al lunii. 

* 

Minutarele cronometrului arătau două jumătate. „A stat”, 
gândi precipitat Monica, sărind din pat. Şi încă zăpăcită de 
somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă- 
n obraz, puse mâna pe beretă, reveni, smunci cămeşa de zi 
şi ciorapii, scutură capul alungându-şi cozile pe spate, 
clipi... 

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise 
ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi 
incredulă ca pe-o farsă de-a Olguţei, zâmbi stelelor - era 
luna - şi respiră adânc, punându-şi mânile pe inimă. 

Cu capul înclinat pe o parte, părea că ţine-n braţe un 
buchet prea greu. 

Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, 
cutremurând trupul Monicăi. 

Închise fereastra şi se aşeză pe pat bucuroasă că erau 
numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, 
fericită că va ajunge la Constanţa în zori, tristă că Iaşul nu 
era port la Marea Neagră în locul Constanţei, bucuroasă şi 
tristă de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei 
grele, se-nvecinau cu lacrimile. 

Atâta aur îi îmbrăca părul, încât părea luminat de soare ca 
acele cupole ale bisericilor avântate care mai strălucesc 
încă atunci când tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul 
părea mai nalt decât era, culminând în aurul aerian. 

Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, 
turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede 
ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după trei ani de 


despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, 
cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei 
care-o umple. 

Dănuţ! 'Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci 
tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atât de mult încât numai de la el 
primea impresia multiplă a vieţii, zvâcnirea ei caldă. Când 
se gândea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, 
şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări 
adânci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a 
amintirii. 

Era atât de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încât toţi ceilalţi 
oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau 
pictaţi pe pânze moarte, cu încremenită lor mişcare 
desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru 
Monica, tinereţea celorlalţi părea situată în istorie, ca 
tinereţea străbunilor, căci singurul contemporan al inimii ei 
era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mâner păstra întipărirea 
caldă a mânii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare 
cu vestea dragostei în ochi; fereastră la care privea Dănuţ, 
cu bărbia în mâni, cum fâlfâiau albastre dealurile Iaşului, 
spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui 
Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat 
de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ 
descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zâmbetul 
Monicăi aplecat spre el - sufletul Monicăi era tot ce putea fi 
în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate. 

Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul 
mergea încet şi erau... 

„A stat!” se încruntă Monica. 

Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie 
de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de 
lăcustă moartă a minutarului. 

Erau trei fără douăzeci... şi aproape cinci minute. 

Minutare! Minutare! 

Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele familiare ei. 
Mergeau toate? Nu se oprise niciunul? N-a rămas niciunul 


în urmă? 

Minutarele ceasului din bucătăria de la laşi mergeau. Ceas 
nichelat, cu pântece de darabană, proptit gimnastic pe 
patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. 
Rămânea totdeauna în urmă. 

— De ce nu-s gata puii? 

— Da i-aţi poruncit pi la opt! 

— Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul 
academic. 

— Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la „riveiu” 
nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioarăâ? 

— Uf! Am să-l dau pe foc „riveiu” vostru. 

— Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, intervenea 
Olguţa. 

Era nemuritor ceasul din bucătărie, „riveiu”, cum i se 
spunea de servitori, „crăcănel”, cum îl poreclise Olguţa din 
pricina atitudinei de călăreț cu patru picioare, „blindatul”, 
cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, 
inventatorul cuvintelor nobile. 

Trei fără douăzeci şi trei de minute. 

În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bâzâie somnul natal 
al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a „babii”. 
Baba... Le scrisese doamna Deleanu că baba se-mbată des, 
că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că „dacă mai continuă, 
îi dau drumul”... 

Inima Monicăi se strânse. Dacă nu mai era baba, în 
bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai 
erau pisici, câni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc 
de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere 
coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămâneau zvârlite- 
afară, ca mâţişorii lepădaţi. 

* 

Trei fără douăzeci şi două de minute. Minuţioasa 
preciziune a cronometrelor! Lumina lunii, de o intensitate 
solară, răspica până şi genele minutelor. 


„Cucul” din sofrageria de la Iaşi. Cadranul negru, orele 
albe, minutarele aurii, cutia ca o căsuţă elveţiană: şi timpul 
e fermier în Elveţia. Două fetiţe cu şorţuri de şcoală, una 
brună cu fulgere albe de râs şi fulgere negre de ochi, alta 
blondă, stând cuminte pe scaunul grav cu perniţă, roşind cu 
genele plecate de câte ori se aude cuvântul „Dănuţ” oftat 
de doamna Deleanu, învăpăindu-se cu genele ridicate de 
câte ori s-aude cuvântul „Buftea”, biciuit de Olguţa. 

Un zgomot de resorturi, o uşiţă se deschise ca pentru o 
minusculă scamatorie, şi apare un cucuşor de lemn făcând 
o reverență: „cu-cu” cântă cucul şi disparen clămpănitul 
uşiţei urgente. 

— Unu! exclamă domnul Deleanu, sorbindu-şi cafeaua şi 
consultându-şi agenda. Şi mi-i un somn!... Paa, copii! 

Şi, ca şi cucul, dispare domnul Deleanu. 

Cânta numai în trecut guşiţa cucului de lemn, căci numai 
amintiri veneau şi se sculau de la masa din sofragerie, 
scuturându-şi fărâmiturile, în cadenţa complimentului 
automat, în miros de pâne, de tutun şi de cafea prăjită. 

Lugubra pendulă antică din salon. De marmură neagră, 
masivă şi întunecată, ca insula mortuară a lui Bocklin în 
draperia rigidă a chiparoşilor. Toate orele sunate de ea 
aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, 
stins, ca un vaiet de buhnă subtpământeană. Şi cadranul ei 
era livid în piatra sumbră, ca o fereastră de biserică pustie 
în lumina lunii, prin care minutarele săgetau un zbor negru. 

Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise 
în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi 
taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri. 

În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la 
Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din 
Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât 
la Iaşi. 

Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită... Se 
plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau 


agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i 
dădea lui Dănuţ spasmul salutului. 

Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al 
Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca 
nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau 
îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul 
gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, 
trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca 
îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin laşi ca printr-o 
odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu 
siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de 
stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă 
subt iconare. 

— Dănuţ, să ne-ntoarcem, ne aşteaptă tante Alice... 

O lăsaseră cântând la pianul din salon. 

În preajma casei sub bolta unui castan... Cădeau şi acuma- 
n sufletul Monicăi stelele nopţii de august cu tot şiragul 
cerului desprins de cutremurul sărutării care-i răsturnase 
capul în imensitatea respirată cu gura şi bătută cu genele a 
cerului care-i lăsase pe frunte umezeala şi înălţimea. 

Doamna Deleanu cânta. 

— V-aţi plimbat, copii? 

Se roşiseră cu gura pecetluită de aceeaşi sărutare, gravi. 

— Hai să ne culcăm, e târziu!... Ce s-aude? 

Trâmbiţele. Sunetul lor spart în tăcerea Iaşului. 

Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal 
apocaliptic pe lespezi de metal. 

Uralele mulţimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. 
Pendula neagră bătuse de douăsprezece ori, şi se oprise, 
mută, fără tic-tac, cu minutarele drepte, ca şi cum moartea 
şi-ar fi ridicat degetul în faţa vieţii. 

Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica 
încremenise cu mâna pe tâmplă. Şi-n tăcerea rănită din 
care cad lacrimile, toată tinereţea lui Dănuţ îmbătrânise 
într-un zâmbet şi se prăbugşise în umerii plecaţi. 

— S-a declarat războiul, mamă... 


* 


Toate luminile-s stinse, numai fereastra odăii lui Dănuţ e 
palidă, deşi storul e tras şi deşi lampa de la birou e cu 
abatjour. 

Dănuţ scrie. lar a băut cafea neagră. lar nu doarme. lar 
lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile 
de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la 
uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate. 

N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei. 

Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, 
în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de 
fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar 
cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ. 

Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage 
storul, deschide fereastra şi intră-n odaie - noaptea, 
noaptea laşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia 
Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica... şi-i 
târziu... Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, 
clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadență, în 
preajma zorilor. 

— Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii 
reci. Vezi...! 

Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei 
sunt calzi. 

Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului 
Mitropoliei. 

— Noapte bună, Dănuţ! 

Oftă adânc prin zâmbetul feţei în care se stingea ultima 
bătaie a clopotului ieşan. 

Minutarele cronometrului arătau abia trei jumătate. Şi iar 
zâmbi. Lumină de lună pe genunchii ei, sufletul Monicăi era 
lumină de zori la fereastra odăii lui Dănuţ, în care niciodată 
nu intrase decât casta ei închipuire. 

* 


Când luna-i plină, umbra marilor castele feudale se plimbă 
pe aleile parcurilor pustii, până departe, unde pasul 


turnurilor, în ascuţită încălţăminte de cavaler în armură, 
descălecat, se opreşte medieval, cu veacurile, printre 
lăncile plecate ale crenelelor. 

Pe vastele şi albele alei ale mării, nici banca de piatră 
goală, nici joc de ape amuţit, nici secate bazenuri şi nici 
umbră de castel pornită lung. 

Nimic decât aiurarea tăcerii şi, deasupra, braţul de 
marmură al lunii, rupt din umăr: purtase-n elo 
dezmierdare? o poruncă? un blestem? 

Plutea în înălţime gestul ciung al unei statui fără trup, şi 
nici o umbră nu cădea pe mare. 

* 

Genele Olguţei tremurară. Îşi ţinu respiraţia, ca să nu 
alunge, să nu distrame ceea ce urechile ascultaseră, în vis 
parcă, şi ascultau... Ascultau? 

Frigul se înăsprise. 

Deschise ochii asupra stelelor în abur de lună. 

Era trează. Asculta. Auzea. Aceeaşi amplă cadență. 
Aceeaşi întunecată asprime. Aceeaşi inflexiune mai pură 
decât a fluierelor, acelaşi sunet viu, dens, când ascuţit ca 
săgeata din arc pornită, când boltit în vibraţie gravă, 
bronzată cupolă a propriei sonorități... 

— Nu! 

Vorbise singură, poruncitor. Îşi smulse cascheta de piele, 
îşi clătină pletele, se ridică de pe chaise-longue, dreaptă ca 
vibrația unei lănci înfipte. Era o energie sălbatecă în gest şi- 
n trup. 

Şi totuşi, ochii plângeau. Plânseseră. Se deşteptase 
plângând. Îşi trecu mâna pe faţă, iute, ca să-şi limpezească 
ochii, ca să poată vedea trenul pornit prin întuneric, în 
prohodul armatelor ruseşti. 

Sunt întâlniri prin ani, cu acelaşi gest al mânii, al trupului 
şi al sufletului, atât de identice, încât ai impresia 
halucinantă că gestul început cu şase ani în urmă îl 
desăvârşeşti după şase ani, de pildă, că lacrimile pornite din 
ochi cu şase ani în urmă, acuma le ştergi, abia plânse... 


Ridicase mâna acum şase ani, pe un peron de gară, în 
urma unui tren pornit, să-şi şteargă lacrimile, aceleaşi 
lacrimi, întâlnite acum de mâna care, prin ani, făcea acelaşi 
gest. 

Sufletul bascula imens, cu tot trecutul... 

Îşi trecu mâna pe frunte; nu văzu, desigur, trenul demult 
pornit cu anii, văzu marea, vaporul, cerul... 

Şi totuşi... Ascultă. Nu se mai auzea nimic. Şi totuşi cineva 
fluierase o arie din Boris Godunov, pe care... Nu se mai 
auzea nimic, nimic. Se prăbuşise tot în trecut, cu bătăile 
inimii. 

Se aşeză din nou pe chaise-longue, singură, cu insomnia 
unei dureri care de şase ani, cu ochii deschişi, aştepta un 
zâmbet să-i usuce ochii sau o mână să-i închidă. 

Mort, îl iubea încă. Abia îl iubea. Dragoste grea, născută şi 
zidită în tăceri şi noapte, ca o bulină cu vaiet jalnic şi ochi 
de soare somnambul, deschişi în propria criptă de 
întuneric. 

Vania Dumgşa: acesta era mortul ei. 

Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl 
uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse 
în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl 
regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai 
plecase. 

O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi 
Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării 
Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru 
convoiurile militare. 

Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară 
cantinierele de la gară. 

Într-o seară, întorcându-se acasă, văzuseră în antretul de 
din faţă un geamantan de muşama jupuită, mânjit, umflat în 
curelele care-l încercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, 
şi o caschetă englezească. 

Stăpânul lor nu ancora în nici o casă: trecea numai. Totuşi 
era la el acasă în orişice decor. Se instalase în salon 


descifrând cu o stângăcie de urs partitura lui Boris 
Godunov. 

— Neculai, să mai pui un tacâm, poruncise doamna 
Deleanu suind scările şi trecând de-a dreptul în ietac, 
neglijând să mai spuie bun venit celui care nu purta 
uniforma militară într-o vreme când numai statuile, copacii, 
bătrânii, copiii şi ambuscaţii mai cutezau să fie civili. 

— Treci tu dintâi, Monica, vorbise autoritar Olguţa în faţa 
uşii salonului, lăsând clanţa pe care-o apucase în prima 
bătaie a inimii. 

Monica intrase în salon, Olguţa în odaia ei. 

Călătorul ajuns pe vârful muntelui oftează: „Am ajuns?” şi 
se aşază pe o stâncă sau pe pământ, respiră şi priveşte 
roată împrejur. Nu s-a întâmplat nici un miracol. Nu i-au 
crescut aripi, nici n-a început brusc un spectacol unic. Un 
simplu fapt: stă pe vârful unui munte acelaşi trup care a 
stat pe scaunul de acasă, pe bancheta tramvaiului, sau 
perna trăsurii. N-are senzaţia perpendiculară, de înălţime 
clădită, pe care o ai de pe acoperişul unei case. 

Oare e înalt muntele? Între stânca pe care stă acum şi 
scaunul de acasă pe care-a stat până acum, se cască o mie, 
două de metri? Într-adevăr? 

Ce-i asta? Colb stârnit? Nu. Pe mâna întinsă lăcrimează un 
nour aburos, din aceia care sunt o noiţă pe albastrul cerului 
- văzuţi de pe fereastra casei, când stai la îndoială dacă 
trebuie să iei bastonul sau umbrela. 

E împăiat? Nu. Arhanghelul bălan, cu cioc şi gheare, 
desface aripile şi pluteşte vast, cu familiaritate. E un vultur 
pe care-l urmăreşti cu mâna pe ochi, păianjen desprins din 
bolta cerului - văzut de jos, de acolo unde cotcodăcesc 
găinile. 

Aşa! Mâna deprinsă să ia ţigara sau jurnalul de pe măsuţa 
de noapte întâlneşte un nour, zborul unui vultur... poate şi 
mâna lui Dumnezeu, căci într-adevăr eşti printre stele, pe 
vârful unui munte, alături de cer, în limpedele miracol al 
singurătăţii înalte. 


Olguţa se aşezase pe patul din odaia ei. 

Venise Vania. Patul era pat, masa - masă, zidul - zid, 
fereastra - fereastră. 

Şi închise ochii. Şi-i deschise zâmbind. lubea. Era aşa de 
simplu încât îşi pipăi mânile, îşi pipăi faţa, să vadă dacă într- 
adevăr exista ea, Olguţa - nu Vania. 

* 

Venea din Rusia. Pleca pe front. Războiul era pentru el o 
nouă călătorie, o inedită experienţă. Avea ochi verzi, mici, 
rotunzi, de un verde atât de tare uneori că părea sonor. Era 
îmbrăcat ca un trunchi de copac. Hainele păreau coaja lui 
robustă. Nu erau nici elegante, nici sărăcăcioase, nici clasă 
socială n-aveau. Îl vedeai pe el, nu hainele, care altminteri 
erau necălcate şi de lucrător mai degrabă, de muncitor 
manual. 

Făcuse, în treacăt, în anii din urmă, tâmplărie. Mai fusese 
profesor de matematică la un liceu din Petrograd şi deţinut 
„pentru idei prohibite” şi profesate din întâmplare tocmai în 
ora de matematică. 

Evadase şi venise cu geamandanul la laşi, să asculte 
puţină muzică înainte de a trece pe la cercul de recrutare 
să afle ce-i, unde-i şi itinerarul. Ascultase cu neclintită 
seriozitate - de om care respectă mâncarea - în timpul 
mesei, discuţiile curente asupra războiului. Mai erau invitaţi 
la masă. Mânuia furculiţa şi cuțitul cu delicateţa oamenilor 
puternici, pentru braţul cărora arma cea mai grea e uşoară. 
Obrajii celorlalţi purtau palori convalescente alături de 
obrajii lui, bătuţi de vânt şi arşi de soare. Nu era nici 
frumos, nici urât: puternic. Ca tăcerea unui clopot de bronz 
printre cristale, făptura lui făcea fragilă şi soprană făptura 
citadină a celorlalţi. 

Dintre toţi comesenii era singurul care pleca pe front. 
Părea totuşi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. 
Mâncase copios. Nu era congestionat. 

La liqueur-uri, discuţia alunecase peste Nistru, venind de 
la Verdun, via Ardeal. Invocarea „marei noastre aliate” 


stârni un entuziasm unanim. 

— Blini, zâmbi Vania, jovial, cu o voce gravă prin timbrul 
ei. 

Şi explicase că „blint” e echivalentul slav al clătitelor 
moldoveneşti. Adică: o foaie de clătită, rotundă ca un talger 
de aluat, bine muiată în unt, pe care presori icre negre. 
Apoi îi pui capac o altă foaie, bine muiată în unt, pe care 
aşezi sardele. Apoi o acoperi cu o foaie identic tratată, pe 
care torni smântână; vine la rând alta, pe care o pavezi cu 
mezeluri. Şi tot aşa, foaie cu foaie, treaptă cu treaptă, suie 
toate categoriile de mâncări imaginabile: de preferinţă cele 
mai indigeste. În sfârşit, o ultimă foaie are rolul acoperişului 
pe o clădire. Peste ea torni unt proaspăt topit, mult, din 
belşug... Şi imediat înghiţi o felie, mori, bei un pahar de 
vutcă, învii, înghiţi alta, mori, reînvii cu vutca, şi mori iar cu 
blinî. [...] 

* 


Obştescul oamenilor, când sunt acasă, se aşază comod pe 
scaun, canapea sau pe divanuri, rezemându-se de speteze 
ori de păreţi. 

Vania şedea mereu lângă ferestre. Se profila pe cer, ca 
stejarii solitari. Prezenţa lui nu era durabilă; într-o încăpere 
dădea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de pradă 
când stau. Iminenţa pornirii parcă îi avânta masivitatea 
trupească, dându-i elasticitate, tăiuş şi vârf. 

Cioplit oarecum în substanţa puterii, ca pietrele şi 
trunchiurile, voinicia lui părea involuntară şi permanentă ca 
a corpurilor grele. Aveai impresia că o mână de-a lui lăsată 
pe umărul cuiva l-ar fi îndoit cu un gemăt; că pasul lui avea 
soclu, ca al statuilor. Aşa că zâmbetul acestui om era o 
delicată surpriză, ca prezenţa unei flori luminos 
întâmpinând de-a dreptul din stâncă. 

Zâmbea rar. 

Dar zâmbise Olguţei. 

Natural, Olguţa îi cântase din Boris Godunov. Adică i-l 
cântase în întregime. Partitura o căpătase de la Vania, în 


1914. 

Trecuse miezul nopţii. Toţi se culcaseră. Nici Monica nu 
mai era în salon. Ea ştia bine preţul unei ultime nopţi, când 
unul dintre cei doi pleacă pe front. Şi mai ştia, tot atât de 
sigur, că Vania era „al doilea”. 

Vania şuiera. Nu şuiera aproximativ partitura, urmărind 
mai ales melodiile, cum fac în genere amatorii de şuierat, 
care de îndată ce un pian sau o orchestră începe, fixează o 
stea, un tablou sau plafonul, şi, cu aerul inspirat al unui 
robinet comunicând direct cu luna şi privighetorile, îşi dau 
drumul în sus. Şuiera ca unii şefi de orchestră pasionaţi şi 
afoni, care exprimă prin şuier toate glasurile pădurii 
instrumentale ai cărei animatori sunt. Apoi, şuieratul lui 
Vania nu era siropos, nici cu un singur registru. Dulceaţa 
glasului de femeie şi vârtoşenia glasului de bărbat, devenite 
şuier, supleţă şi vigoare, cum şarpele e deopotrivă braţ de 
titan lovind şi trup de Salomee ondulând - şuieratul lui 
Vania, izvorât din buzele cărnoase, avea intensitatea 
tăcerilor din catedrale, gravitatea orgei şi a violoncelului şi 
puritatea soprană de emisiune a guşelor cu aripi numite 
privighetori. 

Auzise la Petrograd, pe când se numea Petersburg, Boris 
Godunov cu Şaliapin, cântăreţul întunecat ca o grotă 
marină, în care vâjâitul vântului şi elegia undei ar fi 
cântecul gemut de glasul lui Satan. 

Îi vorbise de Şaliapin, pe care Olguţa nu-l auzise, situându- 
l faţă de Carusso, al cărui glas curgea prin toate pâlniile 
gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. În Carusso vibra 
sensualitatea meridională, exprimată în literatură de 
d'Annunzio. Glasul lui Şaliapin, ca şi gândul lui Ibsen, era 
răzvrătire şi singurătate. 

Lumina electrică se stinsese la unu, înlocuită cu lumânări. 

Vania explica textul, traducând abrupt din ruseşte. Curgea 
parcă Nistrul între cuvintele celor două limbi, care-şi 
smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o 
luptă călare, la lumini de torţi, prin aprigul hotar al apei. 


La începutul fiecărui act, evoca decorurile, sculptând cu 
mâna scorbura neagră a unei ferestre deschise pe noaptea 
ţarului, aruncând acolo spaima unui candelabru cu limbile 
vâlvoi, dincolo clădind fastul sinistru al tronului 
uzurpatorului împărat. Astfel decorurile aveau iluminarea 
fragmentară, dură, zvâcnitoare a luminilor de fulger. 

Lângă Vania nu puteai concepe somnul. Viaţa curgea prin 
el fluvial, ca o mulţime în mers, văzută noaptea, fragmentar 
în lumină, fragmentar în lumina cu mii de feţe, gesturi şi 
glasuri, îmbulzită la poarta unei cetăţi: era şi poarta, şi 
mulţimea. 

Salonul dispăruse, ca toate odăile în care trăia el, mistuit 
de decorul pe care-l impunea evocarea lui. 

Boris Godunov, în noaptea aceea de septembre, murise în 
palatul țarilor, cu străji neclintite ca marile buhne, cu scări 
atât de vaste, că parcă aşteptau să le suie pasul refluxului 
oceanic, cu acoperişuri pe care fâlfâie înfipt destinul ca un 
steag mortuar, deasupra întregii împărăţii de coruri, de 
blesteme, de biserici şi de temnițe. 

* 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, dispăruse, lăsându-şi 
geamandanul şi paltonul. 

Olguţa nu se mişcase de acasă toată ziua, cu ochii la 
fereastra dinspre poartă. Spre seară se înapoiase, în haină 
de recrut care izbutea să fie ridicolă fără să-l facă şi pe el. 
Haină de postav verzui, rigidă ca un carton păros, cu 
mâneci scurte şi umeri normali de strâmţi faţă de 
amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu şireturi, 
corcitură de izmene cu şalvari; bocanci mopşi, care 
imprimă ritm de scafandru picioarelor, dându-le sunetul lat 
al potcoavei de cal normand; şi capelă holbată-n colţuri, 
deşălată-n mijloc, bleagă-n cozoroc: însăşi tichia tâmpeniei 
cu cap de ridiche de lună în unghiul salutului de răcan. 

Astfel intrase îmbrăcat de regiment împăratul inimii 
Olguţei. 


* „Cina cea de pe urmă” fusese veselă: Courteline ar fi 
putut-o iscăli, cum ar fi putut iscăli întreaga activitate din 
acea vreme a Cercurilor de recrutare. Şi Cercul de 
recrutare laşi se mutase, cu şi prin Vania, în sofragerie. 

Aşteptase la Cerc de la şapte dimineaţa până la cinci 
seara; căci Cercul era atât de ocupat încât toată lumea 
aştepta, fără nici o excepţie, cauza preocupării fiind 
aglomerarea din ogradă, cauză care „sta drepţi” în ograda 
Cercului, efectul aglomerației fiind inactivitatea înfrigurată 
a gradaţilor, efect care sta „în repaos” faţă în faţă cu cauza. 

— Aşa se întâmplă când „cauza” e recrut şi „efectul” e 
gradat. 

Plutonierul Vulpe, de la „biroul mobilizărei”, era obligat să 
fie sever din pricina sprâncenelor - dens stufoase - şi 
spiritual, din pricina musteţilor cu şmecher şfichi. Acest 
dublu decor contradictoriu îl conciliase, recurgând la 
injuria naţională „cruci şi dumnezei”, pe care o murmura 
când nuanţa sprâncenelor, faraonic, când nuanţa musteţilor, 
diabolico-săltăreţ. Pe Vania îl cinstise cu ambele nuanţe, 
inver-sându-le ordinea, căci numele „Vania”: 

— Ia taci! dezlănţuise, prin neverosimilitatea lui naţională 
şi ostăşească, un cutremur ilar al musteţilor locutorii, iar 
foaia matriculă a lui Vania, nesupus la încorporare, judecat 
şi achitat, apoi nesupus la toate concentrările, provocase o 
cavernoasă privire, şi - miracol - exprimarea la singular a 
pomenitei locuţiuni panteice. 

— Umflă-l. Bagă-l la başcă! tunase plutonierul Vulpe. 

Nu se mişcase nimeni, căci toţi îl ştiau „dat dracului” pe 
plutonier, şi de asemenea cunoşteau toţi amnistia generală 
din 1916, pe care de altfel o dezaprobau. Aceasta aflase 
Vania din interjecţionala conferinţă pe care i-o ţinuse 
plutonierul Vulpe, despre amnistie şi închisoare. Frontul, 
faţă de închisoare, era socotit ca o vilegiatură glorioasă, 
nemeritată. 

— Aşa-i, mă leat, românul: iertător... 


— Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la război mai 
bini fără, insinuase un negustor usturoiat, care 
corespundea din ochi, cu ochiul, nara şi plămânii 
buzunarelor plutonierului. 

Negustorul prefera vilegiatura închisorii. 

Intervenţia neaşteptată a unui locotenent precipitase 
serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul 
lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de 
matematică fostului elev nul, era atât de durabilă, încât îl 
salutase pe Vania cu gestul alarmat al ridicării din bancă şi 
cu un: „Vă salut, domnule profesor”, exotic în acel decor. Şi 
îl servise cu promptitudinea cu care odinioară ştergea de 
pe tabelă cu buretele nerozia lent cifrată, subt ochii verzi ai 
profesorului de pe catedră. 

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strânsese mâna. 

— Îmi pare bine, domnule profesor... Cum aţi zis? 

— Vania. 

— Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume... Ei, bietu 
tatu-meu m-a botezat Ion, că m-a făcut mama de Sfântul 
Ion. Ştiţi, nevoile... 

— Am onoarea, domnule plutonier. 

— Zi-mi lonică, că-i mai particoler. 

* 

După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi 
avea „biblioteca” şi „garderoba civilă”. Olguţa-i 
împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi 
rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. 
Răspândeau un miros tare de săpun în calup. 

— Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul 
salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor 
plecărilor. 

Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl 
însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica. 

Încă o dată: 

— Să ne vedem sănătoşi! 


Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de 
septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta 
calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape 
repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o 
mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt 
lumina unui felinar. Cotise. 

Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei 
aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum 
nu mai putea să-l vadă. 

* 

Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte. 

Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea 
impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, 
se hotărâse să-l însoţească la gară. 

Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a 
oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea 
mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul 
cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe 
cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, 
prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii 
împachetaţi pentru front. 

Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa 
amar. 

Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de 
lup ai locomotivelor. 

Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit 
de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni 
deghizați. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia 
oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau 
lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. 
La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de 
mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie 
înmărmurit ca la căpătâiul unui mort. 

Răsunau numai ordinele militare, această brutală 
telegrafie verbală. Mulțimea tăcea: vorbele se înapoiaseră 
în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi 


căruțele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, 
cu un bătrân. 

Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai 
exista iarbă, primăvara? 

Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca 
ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările 
mulţimii. 

— Tu eşti, Olguţa?... Pe cine cauţi? vibrase deodată 
noaptea, bărbăteşte. 

Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi 
răsărise în faţa ei. 

Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în 
şoaptă răspicată: 

— Am venit, Vania... am venit... să-ţi spun... să te întorci 
sănătos. 

O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor 
în vad de fluviu. 

Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu 
îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă 
într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră 
pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul 
nopții, când trenul pornise. 

Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi 
şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu 
tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini... 

În urma trenului... 

Şi nu-i mai văzuse faţa. 

* 

Vania Dumşa era un simplu soldat printre sutele de mii. În 
tot timpul războiului, geamandanul, cascheta şi paltonul lui 
Vania îl aşteptaseră în odaia Olguţei. 

Abia în 1919, în ajunul plecării la Paris, Olguţa umblase în 
geamandan. În compartimentul „garderobă” erau hainele, 
cam sărăcăcioase fără de forma puterii stăpânului lor. 

În compartimentul bibliotecă, domneau cărţile de 
matematică. Puţină literatură rusească, Les opinions de 


Jerome Coignard, un volum de Kipling, Kim, şi Baladele lui 
Villon. 

La fund tocmai găsise cele cinci caiete care-i 
cutremuraseră mânile. Cinci caiete de cifre, formule şi 
semne matematice. Singura urmă vie a celui dus era 
inaccesibilă şi enigmatică pentru Olguţa, ca aurul 
astronomic al constelaţiilor. 

Târziu, noaptea, Olguţa umpluse la loc geamandanul şi, 
după ce privise lung pe fereastră pustiul întregii lumi, 
aşezase în geamandan cascheta englezească şi paltonul, 
care până atunci, scuturate şi periate zilnic, stătuseră 
afară. 

Şi totuşi plecase, trăise. Viaţa ei din ultimii ani nu avea 
gestul crengilor rupte. Îşi pierduse poate exuberanţa de 
odinioară. Ca obrazul adolescenţei de pescar crescută pe 
mare, energia ei devenise mai gravă, mai concentrată, de o 
amploare sobră în mişcările ei. Apoi muncise. 

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţi la Paris 
erau ogor arat de mânile ei, cu toată puterea braţelor şi 
încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată de 
orgoliu. Sângele de cal arab al mânilor ei se răzvrătise la 
început, constrâns de disciplina monotonă a gamelor şi a 
exerciţiilor zilnice. Îl stăpânise. Deget cu deget, muşchi cu 
muşchi, mişcare cu mişcare, îşi refăcuse mânile. 

Erau perfecte, dulci şi dure, suple şi fierbinţi, cu- 
ncheietura braţelor flexibilă, şi fiecare deget stăpân pe 
strălucirea lui distinctă în armonia celorlalte, ca stelele în 
constelații. Puteau scoate din claviatură sunetul pur, care-i 
lumină-n nopţile cu lună plină, şi armonie dominatoare în 
Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul lui 
Dumnezeu şi armonie solemnă în Bach; sunetul fraged, 
luceafăr în calea magilor din Bethleem şi radioasă armonie 
în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor 
istorice în muzeele pustii şi armonie mistuită în Chopin. 

Putea smulge gloria, cum smulsese împăratul corsican 
coroana împărătească din mânile papei. Îşi pregătise 


mânile în umbră, şi le călise în apa vie a sufletului. 

De ce? 

Pentru cine? 

Era singură ca perfecțiunea acalmică a mării pe care 
plutea. Moartea lui Vania îi cruţase viaţa, lăsându-i intactă 
energia elanurilor, răbdarea înfrumuseţării lor - dar îi luase 
dragostea. 

Monica îl iubea pe Dănuţ; toate camaradele ei iubeau. În 
toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. 
Îşi pierduse sonoritatea esenţială a vieţii. Nu mai putea iubi. 
Ş-abia acum îşi dădea seama că Vania murise. Nu crezuse 
până acum. Mintea ştia că Vania murise, cum ştii că 
Dumnezeu nu-i; totuşi, te închini, şi absenţa-i o prezenţă. 

Nu şi-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, 
cu mânile inert încrucişate pe inima oprită. Sufletul ei nu-l 
putea răsturna în moarte. Ca un clopot, care la gestul 
răsturnării răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de 
bronz, mai viu îl vedea pe Vania, pe măsură ce-l credea 
mort. 

Se pregătise pentru el, deşi îl ştia mort. Dar îl aştepta. 
Muncise, se adâncise, devenise frumoasă, aprig frumoasă, 
ca un acord fără pedală. Pentru cine? 

„Mais s'il venait a se repeter, il faudra l'enlever tout de 
suite.” 

Ştia că murise Vania, fiindcă abia acum vorbele doctorului 
Mass, cu prevestirea lor lugubră, se prefăcuseră în cenuşă 
uşoară. 

Calmă, se ridică din chaise-longue. Alexandru Pallă 
adormise cu bărbia în piept. Învăluit în vasta pelerină 
neagră, cu barba luminoasă, părul alb în ondulată răscoală 
şi trăsăturile solemn frumoase, părea un mitropolit mort 
ascultând coruri. 

Umbra Olguţei trecu lângă el, spre marginea covertei. Îşi 
rezemă coatele pe ea. Înclină capul. Pletele-i alunecară pe 
tâmple, deschizând aripele lor de corb heraldic. Adânc, 
adânc privirile căzură ostenite în lumina apei. 


Luna se înclinase. Fără cută, cer senin de dimineaţă, 
marea aştepta obrazul lunei. 

— Bietul papa... 

Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului 
Constanţa, cu tâmplele acoperite uşor, mătăsos, de fumul 
alb al bătrâneţii, pe care degetele ei îl dezmierdau uneori. 
Plin de păcatele normale tuturor bărbaţilor, dar ţinându-le 
în vitrină, şi totuşi pur ca şi surâsul de copil pe care anii nu 
i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara, muncind de 
dimineaţă până seara ca să-şi sporească noaptea datoriile la 
club o dată cu nesomnul; devotat tuturora, înşelat de 
oricine vroia, zâmbind de toate, mai ales de el; cu fruntea 
lui bombată, ca o minge zvârlită de un copil pe-o margine 
de acoperiş, şi cu pasiunea lui total admirativă pentru 
Olguţa. 

Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces 
important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de 
oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe 
jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina 
crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. 
Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea 
Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de 
violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce 
putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul 
Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă 
decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de 
astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca. 

— Fetiţa mea... 

Şi-l văzuse micşorat pe chei, din depărtare, fluturând 
batista subt soarele necruţător, cu braţul întins ca un copil 
care şi-a pierdut zmeul. 

Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureşti. 

Scutură capul deasupra apei cu umedă suflare. Ar fi vrut 
să puie mâna pe fruntea tatălui ei şi să-i spuie: 

— Papa, să nu fii supărat pe mine. Tu eşti bun. Dac-ai şti, şi 
tu mi-ai da voie. 


Uită tot şi pe toţi... 

Respira liniştit. Şi trupul şi sufletul o ascultau. 

Va face un plonjon, va înota - apa era glacială - şi se va 
îneca. Imaginaţia îşi stinse luminile pe toate zările. O 
preocupau detaliile mărunte: să-şi scoată paltonul, pantofii 
şi rochia. Voia să fie suplă, cu mişcările libere în apă. Nu 
putea primi s-o înece, s-o asasineze greutatea hainelor. 
Vroia să înoate lung, frumos, tăind apa pe o coastă, cu 
avânturi ascuţite, până când, ostenit, îngheţat, la fel cu 
sufletul, trupul va consimţi frăţeşte să se odihnească 
definitiv în adâncimea aceluiaşi pat de lumină curată. 

În vârful picioarelor se îndreptă spre proră, depărtându-se 
de Alexandru Pallă. Îşi descheie unul câte unul nasturii 
paltonului. 

Toată marea era o aureolă uşoară între zări de argint 
umbrit. 

Fiecare mişcare, proiectată pe clarul deşert, era simplă ca 
în stampele biblice. 

Îşi deznodă fularul de la gât, fără grabă... 

—.? 

Îşi trecu mâna peste frunte, plecă urechea, ascultând. 

Limpede, şuierul răsuna din nou. 

Maşinal, îşi înnodă la loc fularul. 

Boris Godunov intră în sala tronului, îşi vede copiii. E 
nefericit. Stafia ţareviciului ucis e în inima lui... 

Cine şuiera? 

Se strânse în palton, încheindu-şi nasturii cu degetele-n 
friguri. 

Cine şuiera moartea lui Boris Godunov? 

— Va... 

Numele frânt în întâia silabă se rostogolise ca o tidvă, nu 
din buzele Olguţei, ci din trecutul căscat. 

Era îngrozitor de straniu şuierul mortului, cântecul 
buzelor lui, suflarea lor, răsunând după şase ani, în 
singurătatea mării. 

Cine şuiera întocmai ca Vania? 


Cine cuteza? 

Sub fruntea Olguţei ochii se înăspriră, deasupra lor, 
sprâncenele îşi desfăcură aripele curbe. 

Şuierul venea de jos. Traversă puntea, cobori îngustimea 
scărilor repezi, cu şuierul în urechi, călăuzit de el, cu 
pumnii strânşi, cu dinţii strânşi. Vroia să-l vadă şi să-i spuie: 

— Taci. 

Cui? 

Nu se mai auzea nimic. 

Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei şi 
a cauciuc încins. Mormane de parâme, clădite ca nişte buţi 
de frânghie. Lăzi. Buccele. Panere. 

S-auzeau maşinile duduind înfundat. 

Un marinar neverosimil, de tinichea parcă, în mărime 
naturală, proiectat pe cer. 

Şuierul... 

După un morman de parâme era şuierul, omul. Nu era. 
Marea, luna, frânghiile, tâmplele, maşinile vaporului îi 
băteau în tâmple. 

— Vania. 

O umbră culcată într-o barcă de salvare se ridică, mult mai 
înaltă decât Olguţa, crescu, crescu mult mai înaltă decât 
cerul, se aplecă... Un uriaş o culege în palmă, o ridică spre 
ochii lui verzi, minusculă în tremurul de libelulă al inimii, o 
lasă, o ridică, o lasă, o ridică... Ochii verzi, marea, înecul 
într-o privire verde... Şi o orgă, în catedrala lumii, cu toate 
vânturile mării, înălţă un singur acord: 

— Olguţa! 

Şi amuţi secată. 

Tremura. Cu tot trupul şi cu dinţii. Se destrăma în ploaia 
unui tremur, care-i cernea mintea, gândurile, amintirile. 
Dinţii ciocniţi mărunt îi sunau ca o măzăriche de gheaţă pe 
sticlă. Nu putea vorbi. Nu putea zâmbi. Dezagregat în 
tremur ca o ninsoare, cu ondulări de vifor, sufletul îşi 
pierduse conturul. 


Mormanul de parâme de care-şi rezema spinarea avea o 
duritate vânjoasă de rădăcini seculare. O învelise cu 
paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea, aşternuse 
un pled cu o arsură neagră: de ţigară probabil. 

Ochii ei aveau intensitatea de întuneric şi mişcarea amplă 
a ochilor de paralitic. Îi urmărea toate mişcările. 

Întâiul gând se formă deodată şi răsună absurd, formidabil 
de, absurd în tăcerea de cataclism care-l născuse. 

— Un „primus”. 

Vania fierbea apa într-un ceainic de metal, la flacăra unui 
„primus” aşezat pe o lădiţă. 

„Un primus”, stărui gândul şi, după el, a doua absurditate 
răsări: Primum vivere, deinde philoso-phari. Cu această 
maximă îşi inaugurase cursul de filosofie, profesorul de la 
Humpel. 

Poate că întâiul om, Adamul biblic - deschizând ochii în 
care se năştea privirea omului cu mugurul luminii în ea, şi 
mişcând mâna cu care ridica lespedea veacurilor - şi-a 
frecat ochii, mahmur, ca orice om care se deşteaptă din 
somn. Dar strănepoţii au vrut ca ediţia princeps a omului, 
încă umedă de tiparul dumnezeirii, să fie sublimă, deşi în 
clipa aceea n-avea cine s-aplaude. 

De aceea deşteptarea întâiului om e reprezentată floral: 
crin pur al întâii mirări desfăcându-se gol, mireasmă şi 
petală, în mâna lui Dumnezeu. 

Din absurd în absurd, din glumă în glumă, din amănunt în 
amănunt, sufletul Olguţei se refăcea. Miliarde de păianjeni 
zideau din nou golul prin care statura unui uragan trecuse, 
lăsând portalul dimensiunii lui. 

Vania existase pentru ea din clipa când îşi auzise numele 
spus de el, dar existase astronomic, nebulos: cum o planetă- 
i pentru altă planetă. Apoi totalizat în contur geografic, ca 
un continent: Vania - ca un continent răsărit din ape - viaţa 
lui Vania. Exista viaţa lui Vania. Mai mult o certitudine decât 
o realitate. 


În vaste vârtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. 
Până când uman, ultimul cerc încremeni în zâmbetul umed 
al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi şi, viu, căzu de pe 
gene de-a lungul obrajilor. 

— Bea, Olguţa. 

Cu o mână îi sprijini capul, cu cealaltă îi duse ceaşca 
fierbinte la gură. Sorbi ceaiul, cu lacrima pe buze, şi abia 
atunci îşi dădu seamă că era trează. 

* 

Tremurul de frig se convertise în profundă vibraţie de 
căldură, cu unde repezi. 

Copiii, când intră vara pe uşa sofrageriei, prăpădiţi de 
murdari şi rupţi, după ce o după-amiază întreagă au bătut 
mingea au obrajii Olguţei. Aceşti obraji sunt gloria sângelui. 
Dar şi ochii, în negru, erau la fel cu obrajii. Şi buzele, în roş, 
erau la fel cu ochii. Numai capul i se vedea, aprins în aroma 
agerii tinereţe, deasupra mormanului de stofă care-i 
înghiţise trupul. 

Tăcea cu vioiciune. Tăcea cu absolută sinceritate a 
obrajilor, a ochilor şi a buzelor. Sufletul abdicase: culoare în 
obraji, privire în ochi, umezeală pe buze, era adânc avânt 
de sevă pentru faptul fraged al fericirii. 

— Îmi pare bine că te văd, Olguţa. 

Un prietin îţi oferă la el acasă, ca aperitiv, o tartină cu icre 
negre. Crusta pâniţii e blondă şi sună sfărmicios ca o cojiţă 
de purcel fript; miezul e o spumă de aluat pufos; untul, pur 
ca privirea vacii; icrele, boabă cu boabă delectabile în gură 
cum sunt mărgăritarele în şirag. 

Minunea comestibilă e cumpărată, amănunt cu amănunt, 
de la brutărie, lăptărie, băcănie. La rândul tău, cu bani 
identici, vei oferi prietenului o identică sinteză de delicii. Te 
opreşti, din întâmplare, lângă un zidar care mănâncă pe o 
schelă. L-ai văzut din depărtare. Îl admiri. Apetitul său 
franc, în decorul muncii oprite - var, cărămidă şi căldări - 
dă seducţiuni imperioase pânii care râde lat, măslinii brune 
şi-ndrăcit sărate, şi slăninii vărgate cu cioric ardeiat. Te uiţi 


la schelă, te uiţi la zidar, înghiţi. Se întâmplă să te vadă şi, 
spontan, să-ţi taie cu cuțitul o felie de pâne, una de slănină 
şi să ţi le ofere cordial. 

Cele mai simple vorbe spuse de Vania dădeau impresia că 
şi le smulge dintr-o substanţă limitată, că-i împuţinează 
hrana lui; astfel căpătau semnificaţia prețioasă a unui dar 
rupt de la gură. 

— Îmi pare bine că te văd, Olguţa. 

Să-i spuie: 

— Şi mie, Vania. 

Nu. Era inutil. 

Dar când spui cuiva pe care nu l-ai văzut de şase ani, după 
o tăcere de şase ani, „imi pare bine că te văd”, şi când 
vorbele sunt spuse sobru, cu seriozitatea unei bucurii prea 
adânci ca să fie exuberantă - înseamnă că cel care se 
bucură văzându-te, te-a ţinut minte, te-a regretat poate. 

— Mi-e cald, Vania, ia-ţi paltonul. 

— E frig. Păstrează-l. 

— Tu? 

— Eu beau ceai. 

Niciodată Olguţa nu acceptase privilegiul creat de bărbat 
femeii slabe, atunci când e frumoasă. Adică, bărbatul să 
tremure fiindcă paltonul său cavaleresc... Sau să primească 
duşul ploii torențiale, fiindcă umbrela sa ocrotitoare... E 
penibil să vezi un bărbat răzbit de frig, livid, cu dinţi 
clănţănituri, zâmbindu-ţi protector - şi e şi mai penibil să-l 
vezi subt ploaie, permeabil, bleg, gutunărit, caricatură 
omenească a sifonului, contemplându-te cu ochi prometeici 
de pompier care-a stins focul. 

Acceptă totuşi paltonul lui Vania pe umerii ei, fiindcă Vania 
nu tremura, şi ea, fără paltonul lui, desigur c-ar fi tremurat. 
Numai lângă Vania accepta să fie femeie. Şi era într-atât, 
încât nu se miră nici de ea, nici de Vania. 

Îl vedea, ca întotdeauna, profilat pe cer. Îşi bea ceaiul, 
ruseşte, cu o bucată de zahăr în gură, sorbindu-l clocotit 
dintr-o farfurie albastră, scobită adânc. Aşezat pe o lădiţă, 


cu genunchii desfăcuţi, aplecat deasupra farfurioarei, avea 
atitudinea soldaţilor în tabără când îşi beau supa din 
gamelă. 

Nu se schimbase. Absorbea enorme cantităţi de ceai, la 
masă mânca întreit mai mult decât ceilalţi comeseni, dar 
fără lacomă pripire, grav şi concentrat ca cei care-şi fac 
semnul crucii înainte de a se aşeza la masă - şi isprăvea o 
dată cu toţi. 

Într-un muzeu cu armuri medievale, statura lui n-ar fi 
părut confecţionată în atelierele de croitorie ale unui veac 
debil. Văzându-l pentru întâia oară, cuvântul „bărbat” îţi 
venea pe buze cu intonaţia amplă cu care exclamai: „un 
munte” - când ochii şi gestul mânii ridicate îl văd şi îl salută. 

Rasă, dură ochiului, faţa lui nu părea luminată de brici, 
britanic, ci rebelă părului ca stânca toridă. 

Rotunzi şi foarte mici, după criteriul spaţial, ochii lui Vania 
erau obositori de intenşi. Două puncte verzi dilatate într- 
atât, încât vibrația culorii devenea lumină. Păreau 
concentrarea altor ochi mai mari, ca soarele trecut prin 
lupă. Văzându-l de profil, te frapa nasul. 

Un nas straşnic, cu nări groase, curb arcuite deasupra 
buzelor cărnoase. Însă după ce exclamai în faţa nasului - 
comic în sine ca toate nasurile mari - vedeai împlântarea 
masivă a frunţii scunde, late, bombată deasupra arcadei, ca 
metalele, nu ca petalele, vedeai agerimea netă a bărbiei 
scăpărând, şi-ţi dădeai seama că linia întregului profil, cu 
proeminenţa dominantă, întrecea linia profilului normal nu 
după ritmul deformant al caricaturii, ci în măsura în care 
capul calului din frunte, suprem distins în plină viteză, 
întrece la potou nările calului de alături. Vedeai profilul 
avântului spre viaţă, întrecându-l pe-al celorlalţi - şi 
deveneai simplu spectator. 

Acest profil - pe atunci descărnat şi famelic - în primăvara 
anului 1917, pornise din lagărul de prizonieri români, 
târând prin noapte un trup vărgat de bătăi, se ridicase ca 
fumul negru şi se aplecase deasupra unei sentinele cu cască 


prusacă, gâtuită cum storci un burete - trecuse prin toate 
nopţile Germaniei, ca printr-un tunel, săpat pe brânci, cu 
fruntea şi cu mânile, şi se înălţase subt cerul atât de suav 
comercial al Elveţiei, hirsut, pământiu şi enorm. Nu se 
oprise. Pornise din nou spre Germania cu armatele 
franceze, la pas, pe brânci, tranşee cu tranşee, în uniforma 
albastră; apoi, sergent în corpul expediționar francez, 
plecase în Rusia. În 1921 era la Geneva, improvizat librar. 
Cel mai ciudat librar al Genevei. Nu accepta în librărie 
decât preferinţele sale, pe care le impunea clienţilor. 

De pildă, clientul intra cerându-i Sous les yeux d'Occident 
de Joseph Conrad. Braţele amplului librar se ridicau şi 
cădeau vast dezolate. 

Stimate domn, e o carte slabă. Acest Conrad e polonez şi 
scrie englezeşte. Această carte, scrisă în englezeşte de un 
polonez expatriat, descrie sufletul rusesc văzut de mintea 
unui englez. Vedeţi ce amestec înfiorător! Dacă vi se oferă 
un voiaj gratuit în Japonia sau o carte de Loti despre 
Japonia, cred că n-o să ezitaţi şi o să alegeţi vaporul. Ei 
bine, stimate domn, eu vă ofer o călătorie gratuită în 
sufletul rusesc: toate volumele Dostoievski, Fedor 
Dostoievski. Nu ezitaţi. Sous les yeux d'Occident! 
Dumneavoastră aveţi ochi de occidental, eu vă ofer 
autentica dramă slavă. Cumpăraţi un volum de Dostoievski, 
iată: Fraţii Karamazov. Costă şi mai ieftin pe deasupra. 

Clientul şovăia. 

— Stimate domn, vă rog acceptaţi această carte. V-o 
împrumut, v-o dăruiesc. Permiteţi-mi să adaug şi Les 
possedes. 

Clientul, uluit, ieşea cu două cărţi subt braţ, pentru care 
fantasticul librar nu acceptase bani. 

Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pomenea cu o 
carte de Mirbeau, în care fadul Bourget se topea ca un 
elegant borcan de briliantină la dogoarea unui foc 
haiducesc, la care se pârjolesc în frigare berbeci întregi. 

— V-am cerut Bourget, răspica lectorul. 


— Mi-aţi cerut, stimate domn, o otravă cu care desigur v- 
aţi intoxicat. V-am oferit antidotul. 

— Dar... 

— Vă rog, acceptaţi-l. 

— Domnule... 

— Îmi veţi fi recunoscător. 

O domnişoară cerea "Toi et moi de Paul Geraldy. 

— Ariane, ma soeur, de quelles amours blessee, vous 
mourutes, aux bords ou vous futes laisseel” recita Vania, 
îndulcind metalica octavă a glasului său, dându-i, pentru 
Racine, timbrul de oboi. E frumos acest suspin, nu, 
domnişoară? Cumpăraţi Racine, domnişoară. E miere 
curată, vă asigură un urs adevărat. Geraldy e un manechin 
de modă. Îl vedeţi în toate vitrinele, gratuit. E păcat să daţi 
bani... 

Uneori, oferea ceai clientului incredul, şi făcea lungi 
lecturi irezistibile. Glasul gros exalta luminozitatea netedă a 
frazei lui Anatole France, care apărea cărnoasă, goală, albă 
şi rotundă ca o nimfă ondulând printre trunchiuri de 
pădure seculară. Tragedia în lumini de zâmbete şi de 
legume a lui Crainquebille, când ridică din greşeală vălul 
Justiţiei care-i dă lipsă la cântar, lui, negustorul ambulant, 
cu umilă şi onestă balanţă; duhul doctului şi sfântului abate 
JerGme Coignard, măsluitor la joc de cărţi, fur, asasin şi 
linge-blide, în cugetul căruia zâmbetul, ca şi lumina 
soarelui, e veşnic şi se formează din fuziunea corpurilor 
solide ale seriozităţii; Bergeret, savantul dascăl universitar, 
încornorat de nevastă subt ochii lui, şi care în loc să facă 
moarte de om, îşi ia coarnele de pe frunte, coborându-şi-le 
în cugetare ca un emoţionant motiv decorativ săpat pe zidul 
unei peştere primitive de întâii oameni; Paphnuce, cel care- 
şi servea trupul de o murdărie îndârjită, cerului, în vârful 
unui stâlp, ca un aperitiv în vârf de scobitoare, oferit lui 
Dumnezeu; şi toate făpturile născute din lumina păgână şi 
zâmbetul lui France ieşeau din rafturile şi din paginile 
dughenei acestui librar care vindea viaţă sau o dăruia. 


Refugiaţilor ruşi le semnala şi împrumuta recenta 
literatură rusească. Lirismul fioros al poemului Celor 
doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania, 
năvălise în sufletul refugiaților ca un vânt siberian, 
fosforescent de alburi şi imensităţi. 

Evident, dăduse faliment. 

— Comerţul nu e o instituţie filantropică, epilogase Vania. 

Aflase de la nişte refugiaţi basarabeni că de curând murise 
un alt Dumşa, fără urmaşi direcţi, lăsându-i o moşie în 
Basarabia, dar că Vania era considerat ca mort, şi că, pe 
deasupra, fusese condamnat la moarte în contumacie, de 
militari, pentru dezertare la inamic. 

Se instalase la Marsilia, hamal în port, ca să-şi agonisească 
banii pentru repatriere. Directorul unui circ îi propusese să 
devie „şampionul Siberiei” la lupte franceze. Refuzase. Avea 
o profundă aversiune pentru aspectul sportiv al puterii, mai 
ales comercializat. Întârziase mult la Marsilia, deşi era bine 
plătit pentru excepţionalele sale merite musculare, din 
cauza câtorva concerte interesante ascultate de sus la 
galerie, unde spatele, care încărca şi descărca sacii în port, 
se înălţase ca o colonadă înfiptă-n vârf de munte, spre cerul 
de vânturi, fulgere şi luceferi, al muzicei. 

Pe coverta clasei a treia, adevărată mahala de 
naţionalităţi, curând după îmbarcare, Vania devenise un 
personaj respectat cu teroare la început, cu simpatie mai 
apoi. Pe acelaşi vapor, se îmbarcaseră la Marsilia, cu 
destinaţia Constantinopol, doi boxeuri negri poids-lourds, 
expulzați de boxul francez pentru grave abateri de la 
loialitatea pugilatului în ring: Sam şi Jimmy [...]. Erau 
formidabili şi puerili. Teşită, fruntea matahalelor conţinea 
naivităţi de buratec şi zburdălnicii de limonada gazoasă. Ca 
munţii acefali din poveste, se băteau cap în cap, glumeţi. 
Prindeau muşte ca dulăii şi le mestecau c-un zâmbet gâdilit 
în fălcile blindate. Dimineaţa se antrenau, cu iuţeli săltăreţe 
de purici în gambele de smoală statuară, luându-şi fiecare 
duşul bolohănos de pumni reciproci, c-un zâmbet de săpun. 


După amiază jucau cărţi, în doi, trântiţi la pământ, ca nişte 
malaci miopi cu botul într-o cutie de bomboane colorate. Se 
furau unul pe altul, trişând necontenit, cu o enormă 
evidenţă, ceea ce egaliza jocul. Râsul le venea ca un strănut 
săltat în trombă. Câştigătorul jubila astfel. 

Spre seară înghiţeau alcool, cu sticla, umăr lângă umăr, cu 
braţele încrucişate, sticla lui Sam vărsându-se în gâtlejul lui 
Jimmy, sticla lui Jimmy gâlgâind în botul fără botniţă al lui 
Sam. Apoi, turtiţi de beţie, ca o baltă africană subt soarele 
harapilor, cântau pe două glasuri. 

Sam bolborosea ca o broască devenită tobă mare, milos şi 
fleşcăit de duioşii subite; Jimmy horcăia nazal şi bas ca un 
trombon devenit contrabas prin răguşeală şi mugetul 
tâmpeniei prin metempsicoză. Apoi dormeau laţi, ca vărsaţi 
din butoaie cu nămol, şi somnul lor buzat avea nări 
sforăitoare de harmăsar între iepe. 

Într-o zi, un glumeţ îi înfierbântase cu alcool înainte de a-şi 
fi isprăvit jocul de cărţi. Alcoolul devenise geniu în craniul 
lui Sam, care observase că Jimmy trişează. 

Bătaia se învârtejise subit ca un simun, fără mănuşi de 
box. Marinarii cercaseră să intervie. Zburaseră ca pleava, 
frânţi. Atunci se întâmplase miracolul vieţii lui Sam şi a lui 
Jimmy, fenomen cardinal în mintea lor, cum ar fi căderea 
Romei pentru antichitate. 

Bătaia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. 
Două braţe îl deznodase subit, dublând unicatul. Un pumn 
alb în ochii lui Sam, un pumn alb în ochii lui Jimmy, cu 
scânteile de rigoare. Aşa se prezenta fenomenul. Sam în 
stânga, Jimmy în dreapta; braţele lui Vania între ei. Se 
îmbulzeau capetele înfricoşate ale rasei albe, de jur 
împrejur. 

Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania între ei, nemişcat. 
Ritmul vertiginos al bătăii părea suspendat o clipă, pe 
culmea unei îndoite prăbuşiri a negrilor spre albul 
impostor. 


Miracol! Reacţia celor doi negri fusese aceeaşi. Ca 
maimuţele avântate după o insectă, care în plin elan, 
întâlnind o nucă de cocos, uită de insectă şi apucă nuca, 
Sam şi Jimmy, de o parte şi de alta a lui Vania, îi contemplau 
pumnii, ca pe un aerolit sfărmat în două de capetele lor. Un 
idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O porţie pentru Sam, 
alta pentru Jimmy. 

— A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetişism de negru şi accent 
englezesc. 

— A-ooh! se hlizi Sam întocmai. 

Reputația lui Vania era stabilită. Era tratat cu deferenţa 
datorită unui zeu, cu braţele însufleţite de mari motoare. 
Până şi bucătarul înţelegea să-i aducă ofrande, 
amplificându-i porţiile, omagiu la care Vania era foarte 
sensibil, căci, după cum spunea el, arătându-şi cu dezolare 
întinderea trupească, avea de hrănit o familie numeroasă. 
Accepta totul până la nas. Trupul călătorea în clasa treia, 
dar nasul nu accepta mirosul promiscuităţii dormitorului 
comun. De aceea îşi alesese drept culcuş o barcă de salvare 
suspendată pe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea îşi 
fierbea apă pentru ceai. Nimeni nu observa. Toată noaptea, 
şuiera. Nimeni nu auzea. Capriciile lui erau încorporate în 
peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui munte, cu norii şi 
zăpezile lui, în scobitura cu sate din vale. 

E drept că devenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici 
care plângeau, Vania era o jucărie cu proporţii de 
monument şi agilităţi de paiaţă. Râdeau şi oamenii mari, 
copilăreşte, când mai pe franţuzeşte, mai pe nemţeşte, mai 
pe româneşte, Vania deforma o povestire de Cehov, pe 
înţelesul bucuriei acestor oameni veşnic trişti fără să ştie. 

— Vania, de atâtea zile călătorim împreună! răsună 
dezolat glasul Olguţei. 

— Tu sus, eu jos, zâmbi Vania, gesticulând cu un deget în 
sus şi în jos. 

— Dacă ştiam...îţi ţineam tovărăşie, urmă Olguţa cu o 
uşoară încordare a sprâncenelor. 


— Nu se poate! Tu sus, eu jos, reluă Vania, cu acelaşi gest, 
refrenul. 

Sprâncenele Olguţei se îmbinară deasupra agerimei 
ochilor. Nimeni, absolut nimeni şi nimic n-ar fi putut-o opri 
să-i ţie tovărăşie lui Vania „jos”, cum spunea el. Era atât de 
evidentă răzvrătirea ei, încât Vania zâmbi. 

Serioasă o clipă, subt zâmbetul lui, dojenitor de serioasă, 
faţa i se dărui toată în culorile obrajilor şi zâmbetul ochilor. 
Cuvântul „jos” îşi pierdea vertiginos semnificaţia pe care i-o 
dădea Vania, în glumă de altfel - „sus” căpăta o semnificaţie 
de surghiun, umilitoare pentru Olguţa, şi „jos' devenea 
inaccesibil, încântător, cum e fereastra casei sărăcăcioase la 
care răsare, acolo şi numai acolo, obrazul fericirii. 

Vania nu mai călătorea în clasa treia. Clasa treia era locul 
care-l adăpostea pe Vania; clasa întâia, decorul fad şi mort 
prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul îşi schimbase 
configuraţia obiectivă, căpătând una lirică, aşa cum se 
întâmplă în oraşele în care deodată te-ai îndrăgostit de 
cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le preferai, 
devin sarbede; cartierul prin care trece, sau în apropierea 
căruia locuieşte iubirea - cartier pe care-l ocoleai până 
atunci - îţi pare atât de inaccesibil, chiar dacă e foarte 
sărăcăcios, încât cea mai modestă casă de acolo te 
intimidează ca o rudă a fiinţei iubite. Şi dacă nu-s grădini pe 
acolo, grădina-i pentru tine-ndrăgostitul, presimţirea micei 
respiraţii călătoare. 

* 

Când ai trăit o viaţă întreagă printre lucruri şi fapte aspre, 
purtându-ţi colții condensatei tale singurătăţi, când ai trăit 
războiul, dându-ţi seamă că civilizaţia e o pictură nu un 
organism viu, tenul unui fard, nu al sângelui, când ai simţit 
mereu că fiecare om, prieten ori duşman, e un copac vasal 
al codrului primordial, la umbra căruia, în loc de bancă, un 
lup aşteaptă, în crengile căruia, privighetoare, o gorilă 
clipeşte lubric; când te-ai deprins să nu mai socoti viaţa ca 
un mănunchi de flori, idilic, cules de îngeri şi prefirat din 


poala lui Dumnezeu, ci ca o absurdă îndârjire milenară într- 
o vastă indiferenţă spaţială; şi când şuieri melodiile muzicei 
ca să nu scuipi, şi-ţi apleci ochii pe file ca să-i speli de viaţă, 
nu ca s-o găseşti acolo - e ciudat, foarte ciudat, să simţi 
deodată frăgezimea unui zâmbet omenesc, hărăzit ţie! 

Faţă în faţă cu zâmbetul Olguţei, Vania întoarse capul, 
încet de tot, ca o enormă lacată cu cheia demult pierdută, 
deschisă de o floare, ca o lacată dată în lături cu poarta de 
fier pe care o cetluise până atunci. 

Sufletul pierduse curajul - sau nepăsarea - unei mişcări. 
În faţa zâmbetului Olguţei, sufletul lui Vania şedea de profil. 
Ciudat!... Ca şi cum în cerul pe care-l ştii deasupra capului, 
cu indiferența absolută a miliardelor de stele, s-ar întâmpla 
deodată ceva nu în legătură cu astronomia, ci cu tine. 

Să simţi deodată că o stea - răzvrătindu-se, rupându-se 
din legile constelaţiilor, desprinzându-se din algebra lumilor 
strălucitoare - te priveşte, se uită la tine, şi ceea ce până 
atunci era lumina ei devine un zâmbet pentru tine, s-o simţi 
a inimii tale, nu a cerului, şi să-ţi fie frică nu de un trăsnet, 
ci de o stea care te-a ales. 

De şase ani sufletul pierduse libertatea unei mişcări. Un 
glas lăuntric edictase o lege: „Acolo n-ai să te uiţi”. 

„Acolo” era Olguţa. „Acolo” era o scenă pe un peron de 
gară: o fetiţă - nu? - venise în goană la gară, trecând printr- 
un oraş întunecat, plin de soldaţi, ca să-i spuie: „Să te 
întorci sănătos”, cu ochii plecaţi şi mânile ei - mânile de o 
suverană energie deasupra clapelor pianului - subţiri, 
uşoare şi timide în mânile lui... 

Fără voie, Vania îşi privi mânile - trecuse tot războiul 
asasin prin ele, cu baionete, puşti, evadare, gâtuire, 
granate, glod, sânge - şi găsi, neşterse, mânile subţiri, 
uşoare şi timide. 

Oare venea într-adevăr în ţară pentru o moştenire? 

„Acolo n-ai să te uiţi.” „De ce?” 

Respiră adânc şi nu se uită. 

Dar îi era sufletul ca un munte învăluit în violete. 


Se stinsese zâmbetul şi culoarea pe obrajii Olguţei. Abia 
acum îşi dădea seama că Vania se schimbase: nu mai vorbea 
cu ea. Şedea singur, privind marea, cu capul întors. Profilul 
i-l vedea numai luna. 

* 

Cu douăzeci de ani în urmă, Vania Dumgşa, văr de al doilea 
după tată cu doamna Deleanu, sosise - sau, mai exact, 
căzuse la Iaşi, refugiindu-se din Rusia, unde tânărul student 
revoluţionar avea de ispăşit o pedeapsă de 10 ani în 
frigoriferul politic al Siberiei. Cu păr ceva mai lung - curând 
retezase scurt acest romantism aparent - cu bluză 
rusească, geamandan pirpiriu, palton, şapcă şi pungă plată. 
De pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu 
Rosinanta pe căile-lactee ale morilor de vânt. 

Devenise imediat gloria facultăţii de matematici. Dar o 
glorie neagră, ca Lucifer printre îngerii fondanţi ai 
paradisului. Inaugurase ironia şi chiar sarcasmul în dialogul 
matematic dintre bancă şi catedră. Nivelul cugetării 
celorlalţi era al hârtiei cu cifre, clădite în volum prin 
suprapunere, pe când cifrele palpitau înalt în cugetarea lui, 
ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalţi matematica era o 
profesie, pentru el, o aspirație sufletească, acelaşi elan care 
pe unii îi duce spre Dumnezeu, pe alţii spre pământ. 

Dar concomitent cu activitatea matematică, neîndestulat, 
întreprinsese diverse activităţi publice, în genul celora din 
Rusia, care-l făcuseră să devie scandalul universităţii şi al 
benignului oraş moldovenesc. 

Vroia, de pildă, pământ pentru ţărani, el, un Dumşa, fecior 
de boieri adevăraţi, student pe deasupra. Vroia pământ 
pentru ei, fiindcă socotea că numai pământul posedat pe 
veci va fi generatorul de civilizaţie al acestei clase 
formidabile numeric, deci al ţării întregi, căci, spunea el, 
civilizaţia oraşelor nu însemna civilizarea ţării, după cum 
tratamentul estetic al obrazului plin de coşuri, cu pudră şi 
sulimeneli locale, nu înseamnă purificarea infecţiei 


sângelui. Concepea de asemenea exproprierea nu ca o 
gratificaţie de acordat ţăranilor, ci ca o restituire. 

Reacţiona în acest fel faţă de toate realităţile sociale 
soluționate agreabil, pe atunci, pentru clasele dominante. 

Vroiau şi alţii ceea ce vroia Vania, dar vroiau 
moldoveneşte, decorativ, blajin, aşa cum aspiră spre cer 
timidele şi molaticele dealuri ale Moldovei: gesturi de fum 
mai mult decât de pământ. Aducea puţin Nistru în Moldova 
Prutului şi-n Iaşul Bahluiului. 

Animator, găsise aderenţi, mai mult, fanatici între 
camarazii săi. Înjghebase o revistă intitulată scurt Nu, care 
opunea un veşnic veto „da”-urilor obşteşti. Evident, nici 
profesorii nu erau cruţaţi de acest „nu”, erga omnes, cum 
spuneau colegii de la Drept. Revistele universitare, 
îndeobşte, au un public limitat, căci, în genere, n-aduc 
altceva decât entuziasmul tineresc de care buzunarele 
părinţilor sunt blazate. Revista lui Vania însă aducea în 
oraşul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care mulţi 
bătrâni îl apreciaseră în tinereţe. Aşa că Nu în laşi era 
prețuit esteticeşte. Ciudat: ceea ce era destinat acţiunii 
sociale, destructive pentru doctrina reacționară, era 
aplaudat în saloanele Iaşului. În sfârşit! revista era 
discutată, apreciată, hulită, criticată, detestată: într-un 
cuvânt avea lectori. Directorul ei avea duşmani. 
Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edificiu cu 
un singur paratrăsnet. Nu îl avea pe Vania. 

Trăsnetul solicitat apăru din senin, o femeie: Ioana Pallă. 
Femeile mai îndrăzneţ curioase sufăr o străveche atracţie 
pentru oamenii reputați „răi”: aceeaşi impulsiune, în 
ordinea intelectuală, ca cea care le face să prefere 
alimentele pipărate, muştarurile, sosurile englezeşti, în 
ordinea alimentară. Răutatea e „picantă”. În salonul 
„închis” al Ioanei Pallă, intrase tânărul revoluţionar 
transnistrian. 

Cast trupeşte şi sufleteşte, cum numai palizii ruşi nu 
englezii cu sânge şi ten de tomată, ştiu uneori să fie, Vania 


reacţiona agresiv, cinic, brutal - în idei, evident, căci, 
profund iniţiat de propria-i delicateţă nu confunda, 
româneşte, vulgaritatea cu puterea - în faţa Ioanei Pallă, 
prerafaelită pe atunci, în discuţii, ca un vitraliu cu suavităţi 
de crin lunari şi stânjenei vesperali. 

Vorbele lui Vania consumau dinamita şi vitriolul tuturor 
atitudinilor explozive în revoltă şi corosive în judecăţi. 
Brutalizată, loana admira în el fastul barbar al puterii 
bărbăteşti, şi-l stimula pe tărâmul discuţiilor. 

Majuscula iniţială a atitudinei lui Vania - iarăşi în discuţii - 
faţă de fenomenul „femeie”, alături de părerile curente, era 
acelaşi „nu” prometeic al tinereţei universitare în jurul lui 
grupate. 

Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuală, cât timp 
Adam e un plural şi Eva la fel, de când cu gramatica 
paradisului pierdut. Căsătoria monogamă: invenţia 
creştinismului, utilă preoţilor prin virtualitatea de noi 
căsătorii, şi avocaţilor prin divorţurile prealabile. Poligamia 
natural că e anatemizată de preoţi şi condamnată de legişti, 
de vreme ce le expropriază latifundiile profesionale. 

Nu. Fidelitatea e crimă de les-biologie. Viaţa este proces 
de experienţe cât mai variate, nu de monotonii reiterate. 
Toţi oamenii de geniu, toate formulele proeminente ale 
vieţii sunt rezultatul unui adulter proxim sau depărtat. În 
pomicultură adulterul moralei e sfânta instituţie a altoiului. 
Şi însuşi pământul e fructul unui adulter cosmic. 

Nu. Femeia să fie nesinceră, perfidă, diversă, conglomerat 
de sincerităţi autonome; să poată iubi mai mulţi bărbaţi 
deodată, cum marea primeşte în acelaşi culcuş de apă 
suplă, în care trupul ei e veşnic altă lumină cu alte unde, 
revărsarea, felurit ritmată şi colorată, a fluviilor care-i dau 
viaţă şi vigoare. 

Iubirea platonică? Nu. Nu există. Există glande şi există 
frumuseţea. Varsă cincizeci de ani pe dragostea eternă a lui 
Romeo şi Julietei; Julieta va închide fereastra ca să nu 
răcească, trăgând storul pe splendoarea lunii, care 


incomodează somnul; Romeo, numai la gândul că există 
scări - de lemn comod, nu de mătase elegantă - va 
binecuvânta eternitatea plană, cu perne moi, a patului. 
Reia-le cei cincizeci de ani, şi fiziologic vor fi lirici în poemul 
lui Shakespeare. 

Nu! Nu! Nu!... Corsar negru în faţa flotelor imense ale da- 
urilor, distrugea. 

Într-o zi, loana Pallă, campioana suavităţilor în discuţii, 
spusese da. Şi Vania. Adică „da”-ul căzuse între ei ca un 
măr copt; vorba devenise fapt trupesc. 

Ioana gustase cu o profundă jubilare savoarea decepţiei. 
Era întâia femeie a acestui padişah al haremurilor verbale. 
Trupul Ioanei, ca întâiul steag înfipt în Polul Nord, fâlfâia pe 
o împărăție de zăpezi intacte, fără urme de galoşi, în bătaia 
unor vânturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul 
întâiului dialog trupesc fusese neaşteptat pentru Ioana. 
Vania îi ceruse să plece cu el! Unde? Oriunde. În Africa, în 
America, în Australia; de pe atunci avea aptitudini 
continentale. De ce? Nu putea să accepte ignobilul gest de 
a saluta şi surâde omului bătrân care era soţul amantei 
sale. De ce? Prefera să bea apă din pumni sau să moară de 
sete, decât să-şi moaie buzele după altul. De ce? Fiindcă o 
iubea. Ei şi? 

— Cum? 

Aşa cum ar striga profetul tânăr în faţa cerului crăpat 
deodată, gol, fără Dumnezeu: „Cum?” cu sufletul spart ca şi 
cerul. 

— Bună seara. 

— Ne vedem mâne, Vania, zâmbise Ioana Pallă, care 
cunoştea perfect legile gravitaţiei. 

Dar nu-l cunoştea pe Vania. A doua zi, tânărul revoluţionar 
plecase în America. Îi era scârbă nu numai de Iaşi, de 
Moldova, de România, ci de întreaga Europă. Oceanul 
despărțitor era de rigoare: atlantică batistă dusă la nas. 

Desigur că şi loana Pallă ar fi plecat după el în America - 
gestul lui Vania bătea recordul picantului - dar între timp 


sosise din Franţa Alexandru Pallă, dând o inedită savoare 
Europei. 

De atunci - douăzeci de ani - Vania cunoscuse femeia, aşa 
cum mănânci din picioare, aşa cum bei din fântâni, mereu 
altele, la drum lung, în scurtele popasuri. 

Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse în mânăstirile 
dragostei zăvorite de blestem. 

* 

Se înclina mereu obrazul de palori al lunii pe umărul ei 
gol. 

Pe tipsia mării, un parfum de trandafiri galbeni - era vag 
apusul lunii. 

Pe toate zările, sălciile tăcerii, oglindindu-se în ape. 
Simţeai, în noapte, clipa de cufundare lăuntrică a toamnei, 
când singură îşi spune cu cea dintâi frunză căzută: Du-te. 

* 

Pe unii oameni în momentele grele ale vieţii îi persecută 
acelaşi motiv exterior. Un stor de pildă, pe care l-au văzut 
legănându-se în vânt, în clipa când au aflat o moarte, îl văd 
în faţa ochilor de câte ori durerea, îndoiala sau melancolia îi 
apasă. Pe alţii o melodie de gramofon. Pe alţii, unghia 
stupidă a degetului lor arătător. Pe alţii o caterincă şi un 
papagal verde ca harta Irlandei. 

Pe Vania, gândul Americei. La aceeaşi fereastră 
sufletească, din acelaşi vârf de turn în care rareori se suia, 
vedea exact acelaşi contur: America. Continentul era acolo 
lipit de fereastră, ca un păianjen în aţa lui. Numele noului 
continent avea în sufletul lui un răsunet psihologic, nu 
geografic. America nu era dincolo de Atlantic, ci în creierul 
lui, ca un centru autonom, determinând anumite reacţii 
particulare, anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a 
libertăţii. 

Rupse tăcerea, întorcând capul spre Olguţa. 

— Ştii că plec în America... 

„larăşi”, dădu să îngâne Olguţa, dar tăcu fiindcă spaima îi 
împrejmuise vorbele. 


Glasul lui Vania era liniştit şi informativ. Dar vibrația lui 
aşternea pe obrajii Olguţei, ca gerul pe fereastră, abur 
peste abur, paloare peste paloare, alb peste alb. Şi iarăşi o 
impresie nouă, de o noutate stranie, pentru Vania. Dacă 
pământul pe care mergi, pe care-l calci, fără să te gândeşti 
la el - duritate încorporată în paşi ca cerul în ochi - ai simţi 
deodată că sufere din pricina ta, fiindcă paşii tăi sunt grei, 
dacă ai simţi înlăuntrul lui ca o durere fără de expresie 
aparentă, fiindcă îl calci - ce-ai face: ai merge înainte, sau 
te-ai opri? 

Zeflemeaua, ironia, sarcasmul, duritatea le înfipsese în 
oameni, când trebuia, ca să înainteze prin indiferența lor 
masată: prora nu despică val sau linişte, când pânzele-s 
desfăşurate? 

Şi iată că, deodată, mişcările lui, capriciile libertăţii lui, 
pornirile nevoilor lui - limitate la trupul şi sufletul lui - 
porunceau durere sau bucurie în altcineva. 

Îşi pierdu echilibrul firii lui, ca un om educat de presiunea 
atmosferică a pământului, deşteptându-se într-o planetă 
nouă, în care pasul devine salt, braţul - aripă. Vrei să te 
pipăi, şi te loveşti îngrozitor cu propria ta mişcare, 
detractată. Lacrima-i glonţ; şoapta - bubuit. 

— Am moştenit o moşie în Basarabia. O vând şi plec... Mă 
vezi tu pe mine proprietar în România? 

Să cauţi fraze, oarecum hazlii, în faţa unor ochi negri care 
te privesc cu un fel de mirare amară... 

„Mă vezi tu proprietar în România”; un ecou răspicat îi 
repetă vorbele în craniu. Ce însemna asta? Motivarea 
acţiunilor lui! De ce? Pentru cine? Niciodată nu dăduse 
socoteală nimănui. Niciodată nu-şi anunţase, nici explicase 
intenţiile, necum faptele. 

Era jenat, intimidat. 'Tot ce făcea devenise deodată forţat, 
nenatural. Actele lui cele mai simple aveau spontaneitatea 
tunetului. Stârpise din el umbra cabotină pe care analiza o 
pune în jurul faptelor, concomitent cu formarea lor, 


atenuându-le vigoarea sigură. Acum le culegea şi le dădea 
drumul, ca unor foşti vulturi deveniți muşte cu pretenţii. 

Perseveră totuşi, fiindcă prefera să fie ridicol decât să 
existe istovitoarea transparenţă a tăcerii între sufletul lui şi 
ochii negri. 

— Mi-a revenit fobia Europei. Aş fi plecat în Rusia, dar s-a 
schimbat. 

Capul căuta cuvinte. Nici construcţia frazelor, banal 
gramaticale nu mai avea abruptul frazei lui. Culegea 
cuvintele din dicţionare. Nu mai aveau sânge, necum 
sângele lui. 

— Plec în America. Mă fac fermier. 

America devenise un carton de jucării, în care era o fermă 
de lemn, cu iarbă artificială, animale cu miros de clei şi 
etichetă. 

Căuta cuvinte cu febrilitate. Era în sufletul lui mişcarea 
dezordonată a picioarelor de cărăbuş întors pe dos. 

Tăcerea începea. 

— America... 

Tăcerea se forma, limpede, de cristal dur. 

Tăcu, prins în ghețar, ca un gol de aer. 

— Vania... 

Ce se întâmpla? 

Buzele Olguţei se chinuiau în neastâmpăr. Ştia să 
vorbească. Orice gând găsea conturul sunetului precis în 
buzele ei, care nici în copilărie nu bâlbâiseră. Întotdeauna 
viaţa îi dăduse cuvintele care devin faptă, călcând pe buză 
ca pe un hotar de luptă. 

Dar acum? 

Era în sufletul ei o îngenunchiere, cu mânile împreunate, 
care cerea cerului cuvintele. 

—.eşti hotărât să pleci în America? 

Îşi înclină capul, prezentând fruntea ca un scut. 

— Da. 

Fruntea Olguţei se plecă mai tare, şi genele. 

— Vania... 


Şoptise numele desprins din bătăile inimei. 

—.mă iei şi pe mine? 

Îşi aplecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea 
destinului. 

— De ce? 

Aspre, cuvintele porniseră cu pumnii strânşi din gura lui 
Vania spre fruntea lui, nu spre Olguţa. O loviră. Îl privi cu 
ochi în care nici o stea nu răsărise: Noaptea începutului. 

— Fiindcă te iubesc. 

Azvârlise un soare în braţele unui om. 

— Şi eu te iubesc. 

Cine vorbise? 

Olguţa ştia, fiindcă ascultase: Vania nu, fiindcă vorbise. 

Din nou plecată, Olguţa îşi răcorea buzele pe lespedea 
destinului. 

— Când plecăm? 

Glasul Olguţei trecea pe subt umbrare cu mult soare 
printre frunze. Sunetele erau grave de fericire, obosite de 
belşugul lor. 

Dacă şi-ar fi întors faţa spre Olguţa, i-ar fi răspuns: „Când 
vrei”. 

Dar şi-o ţinea în palme, grea. „E un copil, e un copil”, 
cântau coruri de glasuri în el. „Cruţ-o... las-o, e un copil”, 
porunceau glasurile în el. 

Vorbi, ţinându-şi capul aplecat: 

— Sunt un vagabond... 

— Ştiu. 

— Sunt. unchiul tău... 

Glasul se înăsprise. 

— Ştiu. 

— Sunt cu douăzeci de ani mai mare decât tine... 

Cum ar spune vântul: vin de departe, am pornit cu 
ghețarii, am fost amar prin brazi, crâncen pe mări, am 
scuturat floarea livezilor de portocali şi am venit cu 
rândunelele. Sunt bătrân. 


Olguţa zâmbea. Se rumenea omătul piscurilor pe obrajii 
ei. 

— Am iubit o femeie... 

Ochii Olguţei se micşorară şi, fără să vrea, scutură pletele 
care-i cădeau în ochi, descoperindu-şi fruntea. 

— Acum douăzeci de ani, urmă Vania, sfărâmând cu inima 
tăcerea buzelor. 

Olguţa regăsi un zâmbet care clipise. 

— Viaţa... viaţa... 

Pieptul larg al lui Vania se umflă. Călca în sfârşit pe 
pământul lui. 

— Viaţa... 

O privi pe Olguţa cu ochii care priviseră mereu viaţa în 
faţă, dominând-o cu trupul bătut de toate vânturile, de 
toate nevoile, de toate greutăţile... 

Şi întâlni un zâmbet, cu duioşie ireverenţios. 

— Viaţa... e grea. 

Atât găsise ca să bată medalia Infernului al cărui miros ars 
îi palpita în nări. 

— Ştiu. 

Un „ştiu” de râs topit. 

Şi pe aceeaşi faţă zâmbetul se stinse, trăsăturile se 
ascuţiră, fruntea se ivi, copleşind şi dominând rotunjimea 
copilăroasă a obrajilor. 

— Ştiu, Vania... 

Mânile lui Vania, pe genunchii lui încleştate, se umplură 
parcă de conturul obrajilor Olguţei, rămânând tot pe 
genunchii lui. 

— Te iubesc, şopti Olguţa. 

Obrazul Olguţei se înclinase fraged pe viola prăfuită a 
vorbei vechi. 

Şi iarăşi zâmbetul aprinse feerii de ger subt lună. 

— Când plecăm? 

Şedea în faţa Olguţei, aplecat spre ea, cu mirare şi fără 
mirare, ca o mare statuie de granit, care deodată ar vedea 


cu ochii ei de piatră macul privit de ochii orbi până atunci, 
în zeci de primăveri. 

Înlătură cu o mişcare a mânii grămezile de ani din jurul 
lui, şi cu un zâmbet care se resemna să fie fericit vorbi 
încet, cu glasul lui adânc: 

— Plecăm, Olguţa. 

* 

Prin somn îi simţise toate mişcările, cum simte fundul 
mării umbra unui nour din cer, călătorind altfel decât 
umbra vietăţilor adâncului mut. 

Alexandru Pallă se deşteptă neliniştit, ca şi cum ar fi 
pierdut ceva. Întoarse capul: chaise-longue-ul Olguţei era 
gol. 

Îl privi totuşi, şi după ce ochii constatară absenţa, nu cum 
te uiţi la un scaun de curând gol, ci cum măsori conturul 
precis al singurătăţii. 

Spumoasele crengi ale lunii în declin atârnau frânte de 
propriul lor belşug. 

Îşi umplu pipa, o aprinse. Un căscat alungă întâiul fum 
înainte de-a fi intrat în piept. Privirile-i alunecară pe punte, 
pe mare, pe cer, pe zare. 

Trase un fum mai îndesat şi-i dădu drumul cu putere, 
oftând. 

„S-a dus în cabină.” 

Niciodată gândul lui n-o desemna pe Olguţa, nominal. Însă 
pronumele care-o cuprindea avea un timbru şi o inflexiune 
specială. Într-o carte religioasă, tipărită negru, ar fi fost 
majusculă cu roş chenar, pe care un fir de busuioc şi-ar fi 
lăsat piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar îndrăzni s-o 
deschidă, închisă între scoarţe pentru vecie. 

Fetele lui... Le iubea deopotrivă, adică voia să le iubească 
deopotrivă... Când se gândea la Monica, o vedea lumină de 
soare uitată de trecut într-o fereastră ogivală, vestind senin 
cu rândunele - şi zâmbea. Deasupra Monicăi se boltea cerul 
Florenței. Presimţita şi fireasca vecinătate a acelui cer o 
făcea parcă atât de surâzător blondă - dimpreună cu teii - 


şi atât de pur înaltă, deasupra spicului bogat. Când se 
gândea la Olguţa... prefera să fie alături şi Monica: astfel, 
numai emoția lui îndrăznea să zâmbească. 

De trei ani era tovarăşul lor, camaradul lor sur, într-o 
măsură bunicul lor. Cuvântul „bunic” îi inspirase statornic 
aversiunea pe care ţi-o dau cuvintele împăiate de literatură: 
lună, dor, Veneţia... Acum îl înspăimânta, mai puţin alături 
de Monica - faţă de care toţi oamenii vârstnici aveau 
atitudini de bunici măguliţi - imperios, însă, alături de 
Olguţa. 

De acum înainte... 

Îl aruncase viaţa între ele, cum ar arunca vântul o pelerină 
asupra unui zbor de cocori. 

Dar fără miracolul tovărăşiei unui cârd de cocori cu o 
pelerină, aceasta e o sumbră bucată de postav bleg cu fald 
romantic şi miros de maryland. Şi atât. 

Bună de pus în cuier, nu în colivie. 

Se întorcea în ţară, fiindcă se întorceau fetele. Le însoțea 
până la capăt, cu toate că acum trei ani plecase hotărât să 
nu se mai întoarcă. 

Plecarea de atunci! 

Oroarea de atunci, în stare să răstoarne un munte, nu o 
inimă! 

O muscă veninos şi gras lucioasă, înşurubându-se într-un 
hoit, e un spectacol hidos, firesc însă, care te dezgustă de 
moarte şi de heruvimii ei verzi. 

Dar un frag rumen, fraged, aromat, mărgean de rouă, 
răsărind pur ca luceafărul dimineţelor biblice pe buzele 
unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Aşa era 
înfiorătoarea copilărie a frumuseţii Adiei, pe sufletul ei: frag 
pe buzele unui hoit. 

După cinci ani de căsătorie, când se deştepta dimineaţa cu 
Adia alături, o privea cu zâmbetul nou al celui care a dormit 
în iarbă de primăvară şi s-a trezit în zori om, între viorele şi 
rouă. 


Anii treceau pe alături de ea, ca o armată în marş, care s- 
ar despica de la sine, călcând flori tinere, şi-ar merge în 
vârfuri, strivind miresme, ca să nu turbure somnul unei 
ciobăniţe frumoase, adormită în luncă. 

EI îmbătrânea, Adia rămânea tânără. Îi sacrificase pictura, 
adică i-o hărăzise ei. Din 1914, de când se căsătorise cu ea, 
până în 1919, pânzele lui erau ferestrele unui mare palat, 
prin care se juca o infantă cu păr roşcat ca ruginile soarelui 
şi ochi verzi de răcoare vegetală; răsărind la o fereastră, la 
alta, cu alt neastâmpăr, alt zâmbet şi altă mirare răsturnată 
în visteria luminilor şi a culorilor. 

Sufletul lui o iubea fără pauzele care sunt clipirea ochilor 
drăgostii, o iubea cu ochii veşnic deschişi, ca ai apelor. 

Cele mai mari iubiri au clipe, ore şi zile moarte - au 
osteneli, au saţ trecător, au reculegeri în singurătate, au 
discontinuități, intermitențe; au, într-un cuvânt, ca şi 
pământul, anotimpuri care, după exuberanţe în afară, 
poruncesc tăceri şi înviorări subterane. El o iubise pe Adia 
mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani fuseseră toate 
iubire, adorare, uriaş policandru cu toate luminile aprinse 
pentru ea, pentru cele mai mărunte şi neînsemnate mişcări 
ale ei. 

Alţi oameni când iubesc, nu orbesc pentru priveliştea 
mulţimii celorlalte femei. O iubire pentru ei e o virtualitate 
împlinită, dar celelalte virtualităţi rămân disponibile şi 
agere. Parfumul părului altei femei decât cea iubită, 
rămâne în nara lor lung palpitând; râsul unor buze mai 
tinere decât cele pe care le sărută, le dă uneori vigoarea, 
alteori nostalgia muşcăturilor umede: şi şerpuirea unei 
coapse, dacă nu le fulgeră sângele în braţ, le lasă spirala 
unei istovitoare visări. 

EI o iubise total. Un fluviu duce mării toate ploile şi toate 
apele unui vast ţinut mărginit de munţi. Acolo sunt şipote, 
izvoare, şi cerul oglindit de ele, şi florile, şi brazii, şi plopii, 
şi stejarii, şi căprioarele care s-au adăpat, şi zig-zagul 
trăsnetului solitar în creier de munte, şi freamătul 


pădurilor, şi aripa cu zimţ a diavolului în miez de noapte, şi 
inelul de argint care s-a înfiorat pe miezul pulpei de 
ţarancă, şi piscul zborurilor, vulturul, şi nufărul de-o clipă al 
pântecului rândunelei, şi tăcerea zăpezilor, şi parfumul 
toamnei. Un fluviu aduce mării care e o adâncă oglindă a 
constelaţiilor, tot misterul lumii topit în oglinzile lui 
curgătoare. 

Astfel o iubise: cu toată simplicitatea sufletului şi cu întreg 
fastul talentului. 

Natural, dorinţele şi capriciile cele mai absurde ale Adiei 
erau primite nu de voinţa lui, ci de dragostea lui, cu porţi 
împărăteşti deschise pentru ea. 

Astfel, în timpul războiului, când hotarele pribegiilor 
frumoase îi erau închise, cumpărase casă mare la Iaşi, unde 
nopţi de-a rândul ofiţerii aliaţi, mai ales medicii armatelor 
aliate, cunoscuseră ospitalitatea unui boier moldovean trăit 
la Paris, biblioteca unui român poliglot şi artist, şi 
candoarea unui mare pictor ale cărui coarne aveau 
dimensiunile şi paleta unui curcubeu interaliat. 

În timpul zilei, Adia era soră de caritate întru Cythera şi 
Lesbos, dimpreună cu nedespărţita sa cumnată Ioana Pallă. 
El se închidea în atelierul de pictură cu pipa, trudind şi 
chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit înainte de a 
face lumile. 

Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele în braţe prin 
luncile, crângurile şi codrii verdelui, ca să găsească ochii 
Adiei. 

Roşii erau buzele Adiei: inima lui era rană în piersici şi 
însângerare în rodii ca să le presimtă. 

Roz era chipul Adiei şi trupul cu obrajii sânilor: sufletul lui 
era nisip printre scoici şi vânt printre caişi ca să-l atingă. 

El trăia în atelierul de pictură cu Adia, ca livezile 
cufundate în meditaţia primăverei. Cu Adia rareori era 
singur. Se întorcea de la spital seara târziu, împreună cu 
Ioana Pallă, purtând pe frunte crucea sanitară, însoţite de 


un alai întreg de uniforme albastre, verzui etc... Mesele 
aveau înbelşugare şi cadență de chef deghizat în banchet. 

După masă oaspeţii dansau cu cele două amfitrioane. 

El privea zâmbind, nu cum priveşte un bărbat îndrăgostit 
pe femeia lui frământată de alţii, ci cum priveşte un părinte 
îndrăgostit pe fetiţa lui zburdând printre păpuşi şi jucării. 

Se culcau foarte târziu. Adia adormea cu o spontaneitate 
copilărească, răsturnând pe pernă părul şi obrajii la care 
paleta şi penelul râvniseră. O privea la lumina mică a lămpii 
de noapte, îi auzea respiraţia care-i punea un abur pe 
inimă, îi privea mişcările somnului înmugurind încă, o 
creangă înflorită - şi era fericit. 

Între timp, scandalul luase proporţii de monument public. 
Spitalul la care lucrau Adia şi loana Pallă, adăpostea mulţi 
soldaţi. Foştii ţărani. Întorşi de pe front mutilaţi, aduceau o 
resemnare încruntată pe masa de operaţie, şi-n noua viaţă, 
pe lângă picioarele sau braţele de lemn, acea mirare a 
sutelor de mii, în faţa căreia reformele sociale trebuiau să 
răsară nu ca un act de generozitate, ci ca un act de 
prudenţă. Aceşti ţărani din moşi strămoşi cunoscuseră 
desfrâul turcilor, al fanarioţilor şi al boierilor corciţi sau 
băştinaşi - şi-l socotiseră ca un drept boieresc. Dar acum de 
când mâna lor mânuise prea multă vreme puşca şi sabia ca 
să nu uite toată resemnarea coarnelor de plug din urma 
coarnelor de bou - nu mai puteau accepta ceea ce până 
atunci nici nu cutezaseră să judece. Verdictul invalizilor 
vârstnici fusese drastic: izgonirea celor două infirmiere 
care confundau crucea roşie cu felinarul roş. Aceasta, după 
ce răniții mai tineri priviseră săptămâni de-a rândul, de pe 
ferestruica unui closet al etajului de sus, cum într-o odăiţă 
albă cu sofa, dosită tuturor privirilor şi ferestrelor, „două 
muieri scârnăveau pământul lui Dumnezeu”. Într-o zi 
ferestruica closetului care făcea victorioasă concurenţă 
vorbelor şi gravurilor obscene de pe ziduri, se purificase. 
Spartă cu cârjele şi braţele valide, uşa se prăvălise. Adina şi 
Ioana Pallă, goale, cu blănile pe ele şi desculţe în pantofi 


neîncheiaţi, trecuseră prin „huideo”-ul unor oameni prea 
scârbiţi ca să-şi spurce cârjele lovind ceea ce se loveşte cu 
scuipatul numai. 

Scena făcuse înconjurul întregii societăţi ieşene înainte ca 
să ajungă la urechile lui Alexandru Pallă, abia atunci când 
devenise amintire picantă din vremea războiului. Lovise pe 
cel care-l informase, somat să explice o glumă echivocă. Nu 
credea. Nu putea crede. Intrase totuşi neanunţat, pe furiş, 
în casa fratelui său, unde Adina îşi petrecea după-amiezele, 
şi văzuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. 
În acea clipă nu-l îngrozise atât palpitarea nudă a celor 
două femei, cât zâmbetul candid de copil deşteptat din 
somn cu care Adia-l privise prin fagurii revărsaţi ai părului. 

Frag răsărit pe buzele unui hoit. 

Soluţia divorţului îi apăruse atunci în toată trivialitatea ei. 
Să pui în vitrină viaţa nupţială! Nu. 

Părăsise tot. Nu luase nimic din casa în care ruşinea şi 
scârba urlau a pustiu. Însărcinase pe prietenul său de club, 
avocatul Iorgu Deleanu, să-i administreze averea 
înjumătăţindu-i venitul între el şi femeia care-i purta 
numele. Numai formalităţile paşaportului îl mai reţineau. 
Pleca la Paris, în oraşul tinereţii. 

Acceptase cu distrată indiferenţă la început, apoi cu surdă 
enervare, apoi cu lehamete resemnată, rugămintea 
domnului Deleanu, de a fi însoţitorul Monicăi şi Olguţei, 
care plecau în Franţa pentru studii. În schimb, nu cedase 
de loc stăruinţelor de-a renunţa la itinerarul pe apă, 
alegând trenul în locul vaporului. Şi Olguţa prefera vaporul, 
aşa că plecaseră pe mare, fără ştirea doamnei Deleanu, cu 
consimţimântul smuls domnului Deleanu şi complicitatea 
lui. 

Acum trei ani... Aceeaşi noapte rece subt stele, ca un dar 
de înălţimi al munţilor, coborât pe mare. Aceeaşi punte 
goală. Aceleaşi chaises-longues-uri părăsite pe rând. Acelaşi 
Alexandru Pallă, învăluit în amplă pelerină, cu pipa, cu 
barba sură, părul alb ondulat, aceeaşi faţă palidă cu 


trăsături de o înaltă frumuseți, dar scurmată, devastată. 
Schimbase cu fetele încredințate lui formulele de strictă 
politeţă, şi atât. Monica se retrăsese îndată după masă în 
cabină, Olguţa se instalase pe punte într-un chaise-longue. 

Plecaseră unul câte unul, toţi admiratorii nopţilor, afară de 
Olguţa. Alexandru Pallă aşteptă mult, şi din ce în ce mai 
ostil, plecarea ei. Îl sâcâia şi tăcerea, pe care o presupunea 
febrilă, guralivă, şi futilă, a tinerei lui tovarăşe. Şi pe 
deasupra, tinereţea femeiască nu-i mai părea ca o răcoare 
înviorătoare pentru ochi şi suflet, ci ca o pândă veninoasă. 

Olguţa nu pleca. El n-o privea. Avea impresia că se 
îndărătniceşte lângă el, lângă celebritatea lui, aşteptând 
exclamaţia, vorba, conversaţia: dezvelirea monumentului 
ilustru. 

Olguţa nu pleca. El fuma pipă după pipă. De la o vreme o 
uitase. Suferea atât de mult că uneori îi venea să ofteze şi 
să geamă ca ţăranii, când bolesc pe prispă. Miliardele de 
clipe în care ardea o iubire de cinci ani fumegau înecăcios 
ca lumânările de său stinse. Îngreţoşarea era vastă şi 
profundă, ca acele crăpături care despart continente, dar o 
iubea încă pe Adina. O iubea, fiindcă simţea nevoia de a o 
lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei îl mâna. 

Dacă marea, în loc să fie cuprins de apă sărată ar fi groapă 
de putrefacţii, fluviul tot acolo s-ar vărsa. Dar Alexandru 
Pallă era ora, nu fluviu, şi sufletul său alungat de aceeaşi 
mişcare prin acelaşi vad se încreţea de scârbă în preajma 
trupului nopţi de-a rândul vegheat şi adorat, zile de-a 
rândul cântat şi împodobit. 

Cum? Tot nu plecase? Întâlnise profilul Olguţei proiectat 
pe stele, cu ochii deschişi. Tânăra lui tovarăşă, nici nu 
dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea. 

O privise de câteva ori de-a lungul nopţii îngheţate, 
regăsind-o cufundată în acelaşi gest spre stele. 

Zorii, răsăritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i 
notificase priveliştea. În argint de dimineaţă, profilul 


tovarăşei lui era sever şi închis în semnificaţia lui, ca o literă 
chinezească de tuş. 

— Bună dimineaţa, aţi dormit bine, domnişoară? 

— Mulţumesc. Am dormit bine. 

Plecase. De ce minţise tovarăşa lui tânără, care o noapte 
întreagă veghease cu ochii deschişi? Iubire? La vârsta ei 
iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La vârsta ei 
durerile plâng şi adorm în culcuş comod, nu pe scaune, fie 
ele şi chaises-longues-uri. 

Atunci? 

Câteva nopţi, tăcerea lui Alexandru Pallă se mirase alături 
de tăcerea Olguţei. Apoi o stimase. Tăcerea unei fete 
frumoase şi tinere, care nu dormea, alături de veghea unui 
bărbat, e o perlă neagră mai prețioasă decât lumina, fumul 
şi sclipirea celor albe. 

Astfel descoperise Alexandru Pallă tăcerea Olguţei, înainte 
de a o descoperi pe Olguţa. Se mirase din nou. Taciturna lui 
tovarăşă de nesomn, nu era nici timidă, nici tăcută. Vorbele 
spuse de ea aveau îndoitul aspect al chipului ei: hotărâte şi 
agere, ca trăsăturile şi ochii, copilăros vesele, ca plinul 
obrajilor. Cu aceeaşi siguranţă vorbea, glumea, tăcea şi se 
mişca. Nu căuta nici să placă, nici să se impuie celorlalţi. În 
atmosfera de înfrățire specială călătoriilor pe vapor, cu 
fizionomia ei unanimă, datorită unor cauze identice 
acţionând asupra unei grupări omologate de identitatea 
decorului în care se mişca, Olguţa trăia izolat, fără să fie 
ursuză, singură, fără să fie retrasă. Spre deosebire de 
ceilalţi, care erau veseli, visători sau preocupaţi numai când 
şi fiindcă şi ceilalţi oameni erau la fel, cum ai îmbrăca 
smochingul, fracul sau sacoul - după cum te duci la un ceai, 
la un banchet sau pe stradă - Olguţa avea tăceri, veselii şi 
umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, 
distincte de-ale celorlalţi, dar intense ca ale tuturora la un 
loc. 

Uneori toamna are nevoie de o pădure întreagă ca să-şi 
desfăşure şalul persan cu arabesc de crengi, colorit de 


frunze, căderi de franjuri. Dar sunt copaci solitari, cedrii de 
pildă, pe al căror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale 
copacilor în turmă, ci păduri. Umbra lor e un cer aşternut la 
picioare. Iloamna e toamna lor, păunul de aur hrănit, 
crescut şi desfăcut în palma imensităţii lor. Prin crengile lor, 
nici luna, nici soarele nu trec - popas fugar pe o banca -ci 
călătoresc. 

Sufletul lui Alexandru Pallă cunoştea îmbelşugarea acestor 
singurătăţi, tumultul acestor tăceri. Înainte de a cunoaşte 
sufletul Olguţei, îi bănuise dimensiunile. 

Fetele tinere când nu glumesc, au deseori cochetăria să-şi 
valorifice puerilitatea buzelor cărnoase şi candoarea ochilor 
limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din 
acest punct de vedere, nu le displace: frăgezeşte tenul şi 
întinereşte tinereţea mai bine decât fardul. 

Şi femeile bătrâne au uneori predilecție verbală pentru 
lucrurile serioase, îndeobşte rezervate bărbaţilor. E 
lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, 
unghiular al vieţii, ci o pulbere înecăcioasă a morţii. 

Olguţa nu vorbea niciodată lucruri serioase. Le ocolea 
poate. Dar seriozitatea era subt vorbele şi glumele ei, ca 
pământul subt pasul copiilor şi oamenilor mari deopotrivă. 

Existenţa statornică a acestei seriozităţi - din care se 
desprindeau toate mişcările ei, vorbe mici, fapte mici, 
gesturi zilnice, îi purifica vioiciunea de acea futilitate 
gazoasă, apreciată uneori ca un atribut exuberant al 
feminităţii, care dă valută-fleac şi greutatea-fulg 
comportării femeilor în genere. De aceea, alături de ea un 
bărbat putea să rămâie bărbat, fără instantaneul „tuns, ras 
şi frezat”, după care bărbatul ridică ochii spre femeie ca 
spre o oglindă menită să-l satisfacă. Cuvântul 
„camaraderie” suna cinstit şi plin alături de Olguţa. 

Debarcând la Marsilia, Olguţa îi spunea lui Alexandru 
Pallă: „Paşa”; Alexandru Pallă îi spunea tovarăşei lui 
„Olguţa”. Nici Olguţa nu se înălța, nici Alexandru Pallă nu se 
cobora. 


Când doi oameni s-au cunoscut, în faţa morţii de pildă, se 
cunosc perfect. Dar rareori oamenii au prilejul să se 
cunoască aşa de bine. Unii oameni însă, foarte loaiali, 
despuiaţi complect de cabotinism, se pot cunoaşte foarte 
bine în condiţii de o banală normalitate. Mai târziu, se vor 
sătura poate unul de altul, dar decepţii nu pot avea 
niciodată. 

Alexandru Pallă se împrietenise în aşa chip cu Olguţa, şi în 
aşa măsură preţuia prietenia Monicăi - când de lampă 
intimă, când de candelă subt icoane, când de fereastră spre 
lanuri de grâu - încât devenise, în tot timpul şederei la 
Paris, oaspete familiar mesei de seară, în apartamentul din 
Rue de l'Observatoire. El locuia în ostrovul Senei, numit La 
Cite în preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea şi 
atelierul cu pânze înnourate de cenugşiu şi alb. O dată cu 
Adia aruncase şi paleta culorilor ei. O regăsise însă, şi-o 
reluase. 

Prietenele lui, Olguţa şi Monica lucrau: Monica la Sorbona 
şi la Bibliotheque Naţionale, Olguţa, la profesorul ei de pian 
şi acasă. Atmosfera de muncă tânără a casei lor dăduse lui 
Alexandru Pallă voinţa de-a ridica sceptrul culorilor, 
aruncat. Paleta de la Iaşi arzătoare şi fragedă de tinereţea 
culorilor tari. 

Îmbătrânise ca un om: pălise, surâse, albise, în 
împăienjeniri de zâmbet stins. 

Mult alb, dar pierise soarele, şi stinse erau stelele pentru 
acel alb, şi doar o lună subterană ca ocnele de sare îl 
cărunţea cu veacurile ei. 

Şi cheiurile Senei pe care le picta erau amare şi pustii, ca 
sufletul celui care-şi aşternea singurătatea chinuită pe 
pânze, izgonind-o treptat din el, creată. 

Zilele treceau. Artistul copleşea încet cu încetul pe omul 
de până atunci, încorporând în actul creator toate 
experienţele care devastaseră sufletul şi trupul omului. 
Alexandru Pallă se echilibra în noua viaţă. Adia, mistuită în 
alburi de scrum, de fum şi de cenuşă, nu mai era o amintire 


tragică, ci profundul ferment al unei noi configurații 
picturale. Pe cheiurile Senei îmbătrânise o dragoste; apele 
Senei pro-hodeau un trecut. 

Spre seară, pe la şapte, Alexandru Pallă privea 
ceasornicul, cu ochi de lucrător pentru care seara eo 
răsplată, o vacanţă. De la elpână la apartamentul fetelor 
erau vreo doi alegri kilometri parizieni, împestriţaţi de 
tinereţă universitară până la Jardin du Luxembourg, de 
unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipă, bătrâneşte, în 
dreptul grădinii pline de copii şi de baloane colorate, pleca 
pacificat, se întâlnea cu amintirile de vals din faţa Balului 
Bulier şi, întinerit, se bifurca împrejmuind grădina 
Observatorului, ca un buchet cuprins în braţe, în faţa căreia 
Alexandru Pallă, pieton greoi, se oprea să răsufle. 

— Vos nieces sont ă la maison, îl anunţa inutil, cu o 
regularitate cronometrică, conseioza imobilului, un fel de 
chioşc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, sprâncene 
şi mustăcioară de pâslă şi glas de tenor sopranizat în 
gramofon. 

Urca scările pe care coborau gamele pianului de sus, suna, 
şi intra. Gamele încetau. Monica venea, blondă, cu tâmplele 
zburlite şi mânile studioase pătate de cerneală; Olguţa, 
brună, scuturându-şi pletele până atunci aplecate pe game. 
În clipa aceea, toţi trei intrau „în recreaţie” ca şcolarii. La 
Paris, Alexandru Pallă înlocuia pe domnul Deleanu. Ca şi el 
sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori 
brânzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langustă, 
un pâte, sau baclavale, cataif, bunătăţi cu gust de-acasă, 
exotic la Paris, fabricate numai într-o cofetărie din 
Boulevard Saint-Michel la întretăierea cu Rue des Ecoles, în 
drumul lui Alexandru Pallă. 

Acolo, în sofrageria solidului apartament de burghez 
francez, Alexandru Pallă cunoscuse un aspect întinerit al 
vieţii de familie, al vieţii de la Medeleni. Căci Olguţa, când 
se înveselea, era şi copilăria Olguţei, dar şi domnul 
Deleanu, iar Monica, rămânând Monica, era şi doamna 


Deleanu. Ea conducea redusa gospodărie, urmând dogmele 
de acasă, dar cu graţia tinereţii ei blânde. Monica făcea 
menu-ul, dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, 
ale lui Alexandru Pallă. 'Iot ea, aşezată în capul mesei, 
servea, veghind cu gravitate ca Olguţa să mănânce, 
dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de îndată între ele 
raporturile dintre Olguţa şi doamna Deleanu. 

Olguţa întinerea sclipitor în acele clipe, iar Monica se 
maturiza în felul fetiţelor îmbrăcate cu rochii de femeie. Tot 
Monica prepara, în ibric adus de acasă, cafeaua turcească: 
raritate la Paris. Cafeaua era destinată lui Paşa, dar Olguţa 
nu accepta acest privilegiu, după cum nici Monica nu 
accepta ca Olguţa să-şi strice somnul bând cafea. Ceea ce 
însemna o acceptare, după luptă, din partea Monicăi. Luau 
masa într-o atmosferă de cordialitate neumbrită. 

La aceste mese participau uneori, prin vorba Olguţei, cei 
de acasă. Olguţa reconstituia c-un vârf de zâmbet, scenete 
de la laşi şi Medeleni. Printr-un tacit acord, războiul era 
eliminat din discuţie, de toţi trei. Războiul aparţinea 
tăcerilor izolate: vorbele îl ocoleau, ca să poată respira şi 
zâmbi. După masă, Monica îşi relua lucrul în odaia ei, 
Olguţa cânta, Paşa fuma. 

Uneori plecau împreună la concerte, la operă sau la 
teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau împreună. 

Duminica, Paşa prezida un dejun de fete: prietene de ale 
Olguţei şi Monicăi. Unele frumoase, altele sluticele, dar 
toate tinere, toate gătite şi copilăroase în veselie, fiindcă 
era duminică după o săptămână de intensă muncă. 
Intimidate la început de maiestatea frumuseţii lui Alexandru 
Pallă - mitropolit într-un pensionat de fete - şi de 
celebritatea lui - de mult pariziană - se familiarizaseră cu el 
ca hulubii Veneţiei cu statuile glorioase. Mâncau lucruri 
bune, preferau dulciurile - de care se îngrijea mai ales Paşa 
- fumau cu o ignoranță încântătoare țigarete obligatorii 
fiindcă băuseră cafea turcească, susțineau controverse 
literare în complicarea cărora Olguţa excela drăceşte, beau 


şi câte un deget de curaqao sau o „fină” cu proporţii de 
degetar, având convingerea că au făcut o adevărată orgie, 
râdeau fiindcă se credeau ameţite - în realitate erau numai 
îmbujorate - dansau, privind cu impertinenţă de şcolăriţă 
care joacă pe catedră când profesoara e în fundul clasei 
portretul domnului decorat şi demodat: bunicul 
proprietarului apartamentului mobilat, dansau, dansau, şi 
plecau tropăind ostentativ pe scări, gata să cânte 
Marseillesa şi să dărâme Bastilia; lăsând în urma lor o 
dezordine atât de irezistibilă încât Monica, în loc să se 
încrunte ca doamna Deleanu, râdea ca Monica şi ca Olguţa, 
privindu-l pe Paşa, care, furat şi el de revoluţie, scutura 
scrumul pipei pe covorul proprietarului. 

Din ce în ce, Paşa participa mai adânc şi mai amănunţit la 
viaţa lor. Teza de doctorat a Monicăi, Baladele lui Frangois 
Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu 
capitol. Subiectul tezei era datorit într-o măsură Olguţei. Ea 
i-l sugerase. Vagabondul slut, poltron, uscăţiv şi nemernic, 
care-şi ducea sufletul printre tâlhari, beţivi şi dezmăţaţi, ca 
o desagă de heruvimi, intrase demult în sufletul Olguţei 
prin glasul lui Vania, celălalt vagabond, dispărut, ca şi 
Villon, în fluviul pribegiilor, nu în căminul mormântului. 
Paşa, la fel cu profesorul Monicăi, se îndoise ca Monica va 
putea duce la bun sfârşit o lucrare care în afară de 
cunoştinţe istorice şi lingvistice, cerea o adâncă experienţă 
a vieţii, a unei vieţi care nu accepta raftul bibliotecii, ci 
numai arşiţa sau viscolul drumului şi popasul crâşmei. Dar 
acea viaţă rebelă literaturii există totuşi în baladele 
vagabondului. Exploda în ritmul biografic al baladelor; 
cetindu-l pe Villon trăiai viaţa lui Villon. Aşa că experienţa 
necesară priceperii lui nu era nevoie numaidecât să fie 
prealabilă lecturii, căci o căpătai cetindu-l. 

„En ce temps que j'ay dit devant, Sur le Noel, morte 
saison, Que les loups se vivent de vent Et qu'on se tient en 
sa maison, Pour le frimas, pres du tison; 


Me vingt ung vouloir de brisier La tres amoureuse prison 
Qui souloit mon citer debrisier...” 

Olguţa se dilata cetind aceste versuri, care-i umflau 
pieptul cu nostalgii de crivăţ. 

— Poezia lui Villon decolorează întreg lirismul sedentar al 
Franţei, spunea drastic Olguţa, şi Monica împărtăşea blând 
această judecată. 

Îmbărbătată, aparent numai de Olguţa, Monica îşi 
aplecase sufletul asupra odiseei villoniene. În năframa 
Veronicăi, abur delicat ţesut, nu se întipărise mai viu decât 
în piatră, lemn şi marmură, chipul lui Isus? 

Monica lucra cu simplicitatea pietăţii. Uitase că scrie o 
teză de doctorat, deşi munca informaţiunii biografice şi 
bibliografice şi scrupulozitatea ei studioasă îi aduceau 
mereu aminte de caracterul lucrării. Scria despre baladele 
lui Villon cu aceeaşi sinceritate cu care îi vorbea lui Dănuţ 
despre literatura lui. Nu râvnea nici să fie originală - 
obsesie juvenilă a lucrărilor de doctorat - nici să scrie 
frumos - pacoste a debutanţilor. 

Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ciun 
om. Un om atât de om, încât în el erau mai mulţi oameni - 
unii răi, alţii buni, alţii şi mai răi. Din pricina asta era poet. 
Monica ştia că ea e o simplă fată îndrăgostită din copilărie 
pentru totdeauna de un Dănuţ nestatornic, felurit, uneori 
făţarnic, care-i ascundea multe lucruri urâte subt căldura 
vorbelor frumoase, dar că Dănuţ o iubea şi că poate iubirea 
lui Dănuţ era mai prețioasă decât a ei, fiindcă Dănuţ, 
feluritul Dănuţ era un cor de oameni, pe câtă vreme ea, 
Monica, era un singur glas ştiind un singur cântec. De câte 
ori îl iertase pe Dănuţ; de câte ori îl va ierta... 

„Vous portastes, digne Vierge, princesse, Jesus regnant qui 
n'a ne fin ne cesse. 

Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse, Laissa les cieulx 
et nous vint secourir, Offrit ă mort sa tres chere jeunesse; 

Notre Seigneur, tel este, tel le confesse, En ceste foy je 
vueil vivre et mourir.”1 


Şi înţelegea foarte bine tânăra îndrăgostită că dacă 
pământul n-ar plămădi ticăloşi ca Villon, Fecioara Maria n- 
ar mai avea pe cine să primească în cer, având pe buze 
zâmbetul mamei vagabondului când îl vedea sosind rupt, 
murdar, urmărit de legi şi totuşi dulcele ei copil. 

Astfel Monica se prinsese tovarăşă cu steaua zidită într-un 
păcătos trup de om, mânat de vânturi. 

Cu tâlharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vând, 
prin temnițe, prin taverne, prin gropi, pretutindeni, drumul 
lui Villon era pur printre păcate, şi dureros printre cântece. 
Viaţa lui era viaţa unui fluier căzut din cer, apropiat de 
toate buzele, zvârlit din toate mânile, şi cules din nou, de 
mâna care-i scăpase prin somn, mânjit, dar cu acelaşi sunet. 

Aplecată pe biografia vagabondului, Monica niciodată nu 
se încruntase, niciodată nu roşise. Cu drept cuvânt Olguţa 
poreclise pe foasta Melizandă la mere de Villon. Stilul 
Monicăi avea delicată siguranţă şi meditativul calm, care 
călăuzesc copita calului de munte prin cele mai anevoioase 
poteci. 

Alexandru Pallă, zi cu zi urmărind lucrarea Monicăi, era 
uimit de maturitatea judecății, de lipsa totală de pedantism 
scolastic, de independenţa unei gândiri nealterate de 
învăţătură, şi de bunătatea înţelegătoare, care se 
desprindeau din rândurile aşternute de o mână hărăzită 
parcă dezmierdării pe frunte. Lucrarea Monicăi era vie. 
Semăna cu ea. Contemporană cu Villon, aceeaşi Monică, 
desigur că dacă l-ar fi întâlnit i-ar fi întins mânile cu 
bunătate, fără nici un dezgust. În filigranul lucrării de 
doctorat, Alexandru Pallă vedea acesată scenă. 

Totuşi, cu o zi înainte de susţinerea lucrării, Paşa nu-şi 
găsea astâmpăr. Avea obsesia „tracului”. Reacţiona cum ar 
fi trebuit să reacționeze Monica. Dar Monica era calmă. 

Şi Paşa şi Olguţa asistaseră la examen. Olguţa încruntată, 
măsurând cu ochi caricaturizanţi, soborul învăţaţilor 
examinatori. Paşa, fără pipă, căutând-o mereu, 
frământându-şi mânile şi răscolindu-şi barba. Sala plină de 


publicul parizian specializat în astfel de spectacole. De 
altfel, vânătoarea de gazele are un deosebit farmec pentru 
amatorii de emoţii crude şi fragede totodată. 

Ceea ce izbise mai întâi sala, fusese sluţenia - normală de 
altminteri - a examinatorilor, de îndată ce Monica se izolase 
de public pe scaun, înaintea lor. 

Ochii tuturora întâlniseră, însorit ca vitraliile cu tâmplele 
iluminate de cer, un profil desprins de pe vitraliul unei 
catedrale franceze. Cu mânile încrucişate paşnic pe 
genunchi, Monica aştepta, sala o privea - o priveau şi 
savanții dascăli, înainte de-a-i examina ştiinţa. Plutea un 
început de zâmbet - istoric, nu ironic - în sala Sorbonei. 

Desigur că cei care-o examinau, cunoşteau altfel alhimia 
limbei franceze, şi alt orizont aveau pentru situarea în 
priveliştea franceză a operei lui Villon. 

Era mică învăţătura candidatei, în faţa specialiştilor 
coalizaţi, din faţa ei. 

Dar Monica, în colocviu cu sluţii învăţaţi, părea tânăra 
contemporană a lui Villon, şi ei - posteritatea lui bătrână. Le 
vorbea despre Villon, răspunzându-le la întrebări, cu gestul 
recules pe care-l are cel ce pomeneşte de un mort în 
preajma căruia a trăit odinioară. 

Era într-o măsură, prin felul cum le vorbea, o bunică 
informând cu siguranţă blajină pe savanții ei strănepoţi, 
despre un om pe care ei l-au studiat, pe când ea l-a 
cunoscut. 

„Femme je suis povrette et ancienne, Qui riens ne scay: 
oncques lettres ne leus.” 

Parcă pluteau deasupra ei versurile baladei în care mama 
vagabondului vorbeşte cerului, adunând îngerii spre ea, 
cum vin copiii la fereastră când ninge alb. 

Se forma un zâmbet desuet pe toate buzele. Întrebările 
prea filologice se sfiiseră. Colocviul se-ndepărta de 
bibliotecă, apropiindu-se de viaţă. 

Le răspundea cu un bun simţ care dezarma dogmele 
ştiinţifice şi severitatea fizionomiilor interogative. Astfel, 


Ioana d'Arc, ţărăncuţa, avea un zâmbet rumen şi o vorbă 
sănătoasă, care câştigau victorii, comandând ştiinţei 
războinice a căpeteniilor militare. 

Olguţa zâmbea, un zâmbet care săruta obrajii Monicăi şi 
chiar pe-ai dascălilor. 

Rumoarea sălii, după examen, aducea vorbe insolite în 
acel decor rigid şi doct. 

— Elle est charmante! 

— Delicieuse, la petit roumaine. 

— Quelle grăce...! 

— Parcă ieşim de la Operă, după o reprezentaţie de-a 
Pavlovei, râdea Olguţa, braţ la braţ cu Paşa şi cu 
îmbujoratul doctor în litere, îndreptându-se spre poştă de 
unde succesul trebuia să treacă în România. 

La Paris, festivitatea succesului fusese organizată de Paşa. 
Participase şi profesorul de litere al Monicăi, bătrân cu 
ochelari maliţioşi, indicat comesean al Olguţei care găsise 
momentul să-şi răzbune emoţiile încercate în timpul 
examenului. Zece fete şi doi bărbaţi. O veselie de 
douăsprezece persoane, cu şampanie şi trei sticle de 
Bourgogne-Musigny, de mult pregătite de Paşa. Profesorul 
Monicăi nu ştia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, şi 
avea reumatism. 

Dar răzbunarea Olguţei prelungise diabolic valsul, început 
cu Monica şi reluat de alte nouă fete vindicativ tinere, până 
când, profesorul de literatură clipind miop, suflând 
precipitat, cu gulerul moale şi trupul la fel, fusese purtat de 
fete spre divan ca un simplu candidat cuprins de leşinul 
celor respinşi la examene. 

Astfel trecuseră trei ani. În ajunul plecării, Paşa printre 
cufere şi pachete, în dezordinea absorbită sistematic de 
lăzi, avea aerul nedumerit al unui obiect familiar, pe care 
nici un geamandan nu-l accepta. 

— Paşa, adică de ce n-ai veni cu noi în ţară? exclamase 
Olguţa, rezumând situaţia. 

— Adică de ce să nu vin? meditase Paşa. 


Şi venise cu fetele îndărăt, spre ţara pe care o lepădase la 
plecare. 

* 

Când ai adormit noaptea târziu, cu fereastra deschisă pe o 
livadă neagră, şi când dimineaţa o vezi deodată, izbucnitor 
de albă, dimineaţă-n dimineaţă, hohot de flori pe obrazul 
luminii - exclami ca un nerod: 

— Primăvara! 

Şi eşti ca un voievod atunci încoronat, în zalele primăverii. 
Te-a surprins, dar o aşteptai de cu noapte. Strigătul cu 
buzele deschise în adâncul inimii pândea. 

Dar când, călătorind pe aspră mare, cu luna şi cu noaptea, 
cu apa şi tăcerea, ai uitat că-n acea clipă pământurile-s 
verzi de pasul ierbii, şi zorii zărilor, argint şi rumen, sunt 
floare în livezi - şi când deodată primăvara e asupra ta, îţi 
cade în braţe cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu 
mii de glasuri picurate - eşti în miracol, taci şi priveşti cerul 
deschis deodată ca un fluier cântat. 

Aşa căzu primăvara asupra vaporului plutind pe unda 
Mării Negre. Venea din cer, aripă lângă aripă, pană 
sprintenă, guşă albă, zbor ascuţit, subţire glas. Ca mii de 
frunze revărsate-n poala vântului de mii de crengi, ca mii 
de aplauze din cer venind şi ca un nebunesc veştmânt de 
umbre şi de ciucuri, căzut deodată la picioarele dansatoarei 
dezgolite în spirala opririi în vârfuri - brunul stol de 
rândunele învălui cu vânt, cu ciripit, cu freamăt şi cu 
inimioare, vaporul de lemn şi fier. 

Le vezi pe sârmele de telegraf, albe şi brune de 
neastâmpăr ca ochii gitanelor când te privesc; le vezi dând 
streşinei blajine, mişcare de arcaş; le vezi subt cer zig-zagul 
negru - dar niciodată braţul omenesc nu poate fi creangă 
acestor muguri de noapte şi de trăsnet, nici tovarăş. 

Dar acum, domniţele cerului se-nvecinau cu palma 
bătătorită a omului şi cu tot ce această palmă grosolan 
clădise şi-mpletise. 


Veneau de departe, din Africa toridă a palmierilor şi a 
nisipurilor iuți. Degetul tânăr al primăverii, întorcea o foaie 
de poveste din Africa, peste mări, cu cerul zugrăvit albastru 
şi literele risipite-n vers. 

Primăvara! Simţeai alături tâmplele primăverii aplecată 
asupra rândunelelor ei. 

Şi viaţa omenească a vaporului deodată se sfii, greoaie, 
zâmbind captiv, ţesută-n rândunele. 

* 


Sunetul mării îl găseşti simplificat în câteva litere ale 
alfabetului, dacă îl cauţi acolo în loc să-l cauţi în coardele şi 
în gâtlejurile instrumentelor muzicale. Îl găseşti în s, în f, în 
Ş şi în v. 

S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e liniştită. Nici un 
relief de val, nici o frunză de apă nu-ţi vădeşte pădurea de 
adâncuri. Calm. Totuşi urechea ascultă marea pe care 
ochiul o vede mută. Ce răsună? De unde? Ce fior catifelat 
dezmiardă auzul? $şşşşş. Astfel şampania după ce s-a 
potolit în clara cupă de cristal, musează încă pe margini. 
Acelaşi s, nezimţat de nici un z, acelaşi s şoptit de buza 
aerului - dar s-ul mării musează delicat într-o cupă atât de 
vastă că zările abia îi pot cuprinde claritatea în mâni. E 
oftatul aburit al imensităţii calme. 

F. Foşnet, dar ca de fum. Nimic nu se clatină pe mare. 

Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spumă râde alb. 
Fftff... E lenea moale a mării. E spuma plină ca o guşă de 
hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe în lumină de 
lună. 

Ffffff... Se desprind fulgi de pe aripa uriaşă a pământului. 

Ş. Fierbe spuma în clocote mari, şuierând. $şşş. E ca o 
gară din care toate locomotivele lumii, în aburi şi în fum, ar 
porni, clătinând temeliile pământului, cu uraganul lor de 
fier înspumat. 

V. Ochii se închid ca să nu vadă. E gura de leua 
pământului, cu colții împlântaţi în urlet. E vâjâitul vânturilor 


sfărâmat în colții altei imensităţi. Pe nici o coardă n-a 
cântat. 

Dar uneori marea tace. Lângă ea urechea e ca lângă un 
zid de care trupul e lipit. Atunci, de pe ţărmuri se aud 
numai glasurile pământului venind pe mare. Stai pe malul 
mării şi auzi greierii ca în livadă. Eşti lângă undă, şi-ţi auzi 
inima cu urechea pe ea. E straniu ca şi cum marea ar fi 
devenit spaţiul împovărat dintre gândurile tale. Şi-n locul 
mării apăsate, oftezi, uşurând-o. 

* 

De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tăcea ca o 
bancă de curând goală, dar o bancă de pe care zece munţi 
s-ar fi ridicat, lăsând mirarea absenței lor formidabile. 

Lin, ca în lunecare unsă de arcuşuri, lumina se ivi pe zare. 

Şi marea, dispărută din urechi, începu să existe pentru 
ochi atât de suav încât îţi venea să o respiri ca pe o floare 
atunci deschisă. Fără cută, abia înălbăstrită, avea petala de 
înserare a stânjeneilor viorii, pe care o clipă de soare îi 
decolorează. Lumina zorilor înlocuia lumina lunii, înclinând 
palori. Mâni delicate în văzduh şi imensităţi sfiite în faţa lor. 

Ţinând ochii închişi, numai cu plămânii ştiai că se 
luminează. Şi totuşi apusul lunii prin lumina zorilor, şi ochii 
pur încercănaţi ai mării fără val, lăsau o sfâşietoare tristeţă. 

Simţeai că tâmplele în jurul cărora ar fi lucit această 
aureolă s-ar fi înclinat ca tâmplele crucificatului. 

Zâmbise prea mult. Era luminos ostenită. În faţa ei veghea 
Vania ca un foc aprins pentru ea; de jur împrejur, popasul 
istovit al rândunelelor. I se închideau genele şi în tremurul 
lor vedea lumina alergând desculţă pe ample trepte albe, 
ochii verzi ai lui Vania şi capul rotund al rândunelelor. Când 
deschidea genele îi surâdea lui Vania ca prin somn, 
răcorindu-şi fruntea cu o clătinare a capului. 

Ştia că e fericită, ştia că e ostenită. Somnul şi Vania - două 
feţe profund îmbinându-şi oglindirea, cu umbre şi lumini, în 
sufletul ei. Îi era ruşine să-i spuie lui Vania: „Mi-e somn” - 
şi-i era atât de somn! De mult şedea încremenită pe pledul 


lui Vania, rezămându-se de mormanul de parâme - acum 
turelă de rândunele - învelită cu paltonul lui Vania peste al 
ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins în plete şi 
doi ochi care clipeau. Vorbise şi glumise mult, şi se simţise 
adunată şi adăpostită în tăcerea lui ca un joc de ape într-un 
bazin de piatră. 

„Îi lipseşte un nasture şi am să i-l cos.” 

— Îţi lipseşte un nasture ş-am să ţi-l cos, repetară buzele 
hotărârea gândului. 

Somnul o făcea să vorbească, aşa cum râzi în ger. Căuta 
sunetul vorbelor, ca să nu adoarmă de-a binelea. 

Şi-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i 
lipsea nasturul, ca să închidă ochii fără să-i mărturisească 
somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blăni de lutră - 
dar era prizonieră în paltoane. 

— Ţi-e somn, Olguţa. 

Tresări clipind ca la auzul bubuitului în munte. Îl măsură 
cu ochii mari, îl revăzu. Râsul îi acoperi din nou faţa cu 
somn, aplecându-i genele. 

— Nu. 

Şi adormi. 

Vania o privea, alături de ea, aşa cum stă nisipul la 
marginea mării, umbrit şi luminat pe rând de capriciul 
undelor. De câte ori capul Olguţei se înclina pe-o parte, cu 
pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpină subţire, îi 
venea să întindă palmele lui mari, şi nu îndrăznea, c-o 
bătaie de inimă. Era atât de treaz în cadenţa adâncă a 
inimii, încât tot ce se întâmpla în faţa şi în jurul lui, devenea 
straniu şi prea gingaş, ca apropierea zorilor după nesomn. 
În faţa capului cu plete negre şi obraji rotunzi, care 
tresărea, clipea sperios şi nu zbura - la fel cu toate 
rândunelele - era ca un cioplitor, trăit numai în cariere de 
piatră, mânuitor de daltă şi ciocan, deprins s-audă sunetul 
tare al fierului intrând în stei, deprins să ridice puterea 
grea a blocului colţuros, care deodată ar vedea, cu dalta 


împlântată şi ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, 
mărunt norod uşor de zburătoare. 

Chiar adormit, semăna atât de mult cu rândunelele capul 
fără trup al Oguţei, înclinat în aripele lucioase ale pletelor, 
împrejmuit de zborul oprit al rândunelelor, că nu îndrăznea 
să-i adăpostească somnul în mânile lui, cum nu îndrăzneşti 
să-ţi apropii mâna de trupul rândunelei care stă pe zborul 
ei ca o stea în cer, imens depărtată deşi clară ochiului. 

Trecuse noaptea, şi zorii luminau minunea adusă de 
noapte, curând; curând trebuiau să se deştepte oamenii. 
Ochii lor aveau să întâlnească, în decorul familiar privirii, 
capul înclinat printre rândunele. Îi venea să alunge 
rândunelele ca să le cruţe de privirea oamenilor - şi-i era 
milă de istovirea lor. Îi venea să deştepte capul adormit - şi 
nu se îndura să se despartă deel. 

Într-un pustiu, el singur, ca să cruţe odihna rândunelelor şi 
somnul capului împrejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul 
în braţe, fără gemăt, cu faţa sleită, năduşită şi arsă, dar cu 
un zâmbet fericit. 

De ce nu era în pustiu cu povara de aripi în braţe? 

Era printre oameni. Aveau să se deştepte din somnul care- 
| izola de ei, aveau să privească, să zâmbească, aşa cum 
zâmbesc oamenii când văd alături de un bărbat chiar un 
cap de rândunică adormită. 

Mânia nu-i strângea pumnii; îi micşora numai ochii, 
înţepător. 

Soarele era subt orizont, ca o bătaie de inimă subt platoşă. 

— Olguţa... 

Şoptise, încovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rândunelele 
soprane vorbeau mai tare decât glasul gros. Poate râdeau 
în aerul fraged, cum râd subt streşini. 

— Olguţa... 

Se ruga. 

Dacă n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipă, două, 
trei... Un tumult îmbelşuga lumina. 

— Olguţa... 


Îi puse mânile pe umeri, luându-i paltonul, cum desfaci un 
mugur. 

Olguţa tresări. 

— Nu dorm! 

— Nu dormi, dar ţi-e somn, zâmbi Vania şi, uşor, o ridică. 

Şi o văzu în proaspăta lumină a dimineţii, întreagă, trup în 
loc de zbor, aducându-i un zâmbet somnoros pe o înaltă 
tulpină, din acelea care cresc atât de sus încât îşi înclină 
floarea la fereastra casei cu o lene sprintenă. 

— Ce să fac, Vania? 

Clipea de somn. 

— Să te culci. 

Plecară cu paşi şovăitori. Umblau printre rândunele ca 
printre flori atunci deschise, fără alei. Ajunseră lângă scara 
îngustă şi repede. Unul lângă altul se opriră. Olguţa îşi 
ridică somnul cu genele spre el. De pe orizont, întreg, cu 
gest de lampă ridicată de împărătească mână, soarele îi 
lumina roş obrajii. 

Vania crezu că a făcut un pas îndărăt, dar nu-l făcuse 
decât sufleteşte. Era ca un turn neclintit, înfiorat de un fir 
de iarbă care creşte. Olguţa îi întinse fruntea cu semnul 
soarelui. Vania era atât de mare că ar fi trebuit să se aplece, 
şi atât de împietrit că ar fi trebuit să se dărâme ca să 
ajungă fruntea întinsă lui. 

Olguţa aştepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridică 
genele, văzu, şi cu o alintată mişcare ocrotitoare îşi alătură 
obrajii de marele piept bărbătesc. O clipă, cât soarele 
întrecu orizontul. Fugi pe scări în sus. N-o mai văzu. i 
atârna o icoană pe piept. 

Respiră larg. 

Curgea parcă un zvon de izvoare subţiri printre 
rândunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avânt, 
izbucniră ascuţit, săgetând cu tuş negru, roşul de lac 
chinezesc al soarelui rotund. Se cufundară în văzduh, 
departe, mai departe, până când se şterseră pe cer, ca o 
inscripţie măcinată de veacurile clipei cereşti. 


Puntea era goală. Puteau să vie oamenii, cu viaţa lor de 
toate zilele. 

În dreptul soarelui, şedea drept un om din larg clădit, ca o 
poartă închisă cu lacăt de veci, prin care trecuse 
Dumnezeu. 

* 

Vântul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul 
aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în 
argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru 
suav aburit ca al guşei de stânjenel, în brumăriu de prună şi 
în sur de promoroacă. 

Gingăşia risipelor de pe aripele fluturilor străvezii, dar pe 
vigoarea unei imensităţi adânci. Diafana fibră a zorelelor, 
cernută prin tremurul aripei de libelulă, sclipind pe puste 
de borangic. 

Cădeau polenuri de cer, albăstrind lumina. Era ca o 
evaporare în vibraţie a ponderei şi a conturului, în marea 
luncă de culori neînflorite. 

Gândul se înclina şi, fum, se topea alene. 

Marea: jilavă respiraţie şi lumină de seră cu multe violete 
şi înserare în vitralii largi. 

Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să 
existe: mănunchi aiurit de adieri. 

Totul era departe şi albăstriu, ca aşezat pe zări de toamnă 
cu nelămuriri de cer şi de zbor dus. Îţi venea să priveşti cu 
mâna pe ochi sau printre gene, ca şi cum marea pe care 
pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastră dispariţie, 
pastel al golului şi-al vagului. 

Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început 
sau un sfârşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între 
gene. 

Dacă ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul câţuilor cu 
mirodenii ale basmului arab, crescând în zmalţul tăcerilor. 

* 

Deşi o noapte întreagă femeile, mai friguroase decât 
bărbaţii, se înveliseră cu pledurile, dorind flacăra sobei, 


acum, în preajma sosirii, se gătiseră cu rochii subţiri, cu 
imprudenţa cochetă a florilor în dimineţi de primăvară. 

Dimineaţa marină le pedepsea, implantându-le fiorul 
verzui care încreţeşte pieliţa obrazului cu vibrația 
bătrâneţii. Culorile vii, exaltate de soare, dădeau punţii 
înfăţişarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubăreau, doi 
câte doi, plini de neastâmpărul pe care-l dă femeiei 
apropierea valului şi a uscatului. 

Comozi, bărbaţii îşi păstraseră paltoanele pe umeri, ca la 
plimbarea de toamnă prin grădină. Binoclurile erau în plină 
activitate, cum sunt la varieteu când, de departe, prin sticla 
măritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al 
dansatoarei. În loc de jartieră, farul Constanţei avea 
medalia verzuie, cu vorbe solemne şi profil domnesc. 
Câteva capete se trudeau să fie coloniale, prin căştile de 
plută cu înveliş de pânză şi răsuflători, rude cu bostanul şi 
cupola. Altele copiau din răsputeri fizionomia flegmatic 
energică a ofiţerilor de marină, care la rândul lor o 
importau din Britania şi din literatura lui Claude Farrere, 
ale cărui volume sunt garda de onoare a bibliotecii 
marinarilor recenți. 

Copiii erau navigatori, prin inscripţia şi panglicele 
beretelor, şi muşte, prin întrebările cu care-şi sâcâiau 
mamele, muşte şi ele, la rândul lor, pentru consortul cu 
privire de amiral şi nervozitate maritală. 

Intimitatea de sofragerie, rău de mare, punte şi dans, care 
înfrăţise aproape două săptămâni familia cosmopolită a 
clasei întâi, se dovedea precară în faţa uscatului. Fiecare 
cap de familie devenea feudal între bagajele, odraslele şi 
nevasta lui. 

Flirturi şi idile se încheiau cu vagul în privire al răului de 
mare şi cu gest grabnic de batistă pentru gutunarul suav al 
ochilor. 

Obsesia indiscreţiei vamale încreţea multe frunţi, 
şcolăreşte, ca la apropierea orei de matematică. 


Ţărmul se apropia, pierzându-şi vălul albastru aşternut de 
zări, având în frunte Cazinoul, care este întâiul păcat al 
Constanţei în faţa mării, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, în 
faţa cerului şi a eternității Imperiului roman. 

Pe punte începea înfrigurarea călătorilor de pe peron, 
când se anunţă expresul urgent, prin palpitaţia clopoţelului 
şi duduitul şinelor. Sentimentul plecării copleşea absurd pe 
cel al sosirii. Femeile erau enervate de gândul că au uitat 
ceva în cabină şi o priveau recapitulativ, bărbaţii îşi pipăiau 
toate etajele buzunarelor şi se uitau la ceas, tic echivalent 
cu al femeilor când se uită în oglinda poşetei. 

Comandantul vasului se suise la comandă, într-un fel de 
costum de tenis galonat. Vaporul îşi încetini mersul, 
devenind parcă mai greu. Începu manevra elegantă, dar 
mult prea migăloasă, a intrării în port. Înălţate deodată ca 
poştele pe sfoara zmeului - pe catargul mare, pavilioanele 
cu numele vaporului, fâlfâiră colorat. 

Două steguleţe se ridicară: albastru pentru pilot, galben 
pentru vizita medicală. 

Din port se desprinse un fel de gâscă, rapid plutitoare, cu 
gât de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporaş cu direcţie 
imperinent perpendiculară pe flancul vaporului. Venea, 
crescând, dar din ce în ce micşorat în contrast cu 
enormitatea sporită a vaporului, ca o ţigaretă serviabilă de 
la care o havană cu proporţii de castravete solicită focul. 

Pilotul se sui pe vapor. Actul întâi se isprăvise. Aşteptai 
cortina şi aplauzele. 

Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrând 
solemn din mare în cuşca portului, cu statura lui clădită 
pentru larguri, dar demnă în exil. 

Între comandă, proră şi pupă începu schimb de porunci, 
gesturi şi urlete, ca o sfadă stacată proiectată pe cer, de la 
prea mare distanţă ca să devină bătaie. Comanda: „Funda”, 
slobozi un huruit apocaliptic, ca şi cum vaporul, fără să ştie, 
ar fi adus în pântecele său un cataclism. Prin nările 
vaporului, ancora se prăvăli ca o cruce pe un mormânt de 


cruciat, însoţită de cascada zornăitului de lanţuri şi fierării, 
ca un galop medieval. 

„Bandulele” zburară festiv ca serpentinele. Parâmele 
vânjoase fură prinse de „babalele” cheiului, enorme boturi 
de fier de care sunt priponite vapoarele. Şi, nebuneşte, 
hârâind delirant, ca într-un atelier de croitorie în care toate 
maşinile deodată trepidează, vinciurile vaporului se 
dezlănţuiră, aducându-l inert spre chei, captiv între 
parâmele întinse, ca trupul unui Guliver ostatic în ţara 
piticilor. 

Când ai ajuns în faţa peronului cu trenul, te cobori grăbit. 
Când ai ajuns cu vaporul în faţa cheiului, lipit de zidul 
debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa în 
oală, dar stai. Ai impresia că eşti atârnat în cuier. 

Formalităţile se suiră imediat pe punte, vamale şi 
medicinale. O dată cu ele, şi infracţiunea, adică micul 
privilegiu, atât de reprezentativ pentru ţara pe malul căreia 
vaporul acostase. Infracţiunea era încarnată de un avocat. 
Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vameş, nici 
doctor, dar băuse vermut şi cu doctorul, şi cu vameşul, 
formând cu ei o trinitate care păşea inseparabilă pe puntea 
vaporului oprit. 

— Olguţa! 

O căuta prin mulţime, cu privirea vertiginos lucidă a 
jucătorului de cărţi, care desparte cupa, trefla, pica şi 
caraua în iureşul maşinei de treier. 

Avea tâmplele albe şi masca mistuită a bătrâneţii, mască 
numai, căci ochii erau de copil la uşa pomului de Crăciun, 
inima la fel şi mişcările capului şi-ale braţelor dovedeau 
agilităţi de veveriţă. 

— Olguţa! 

O avea în braţe, o strângea, o săruta, spunându-i numele 
printre sărutări, ca o veste. 

— Fetiţa tatii! 

Şi era ciudat şi înduioşător să vezi pe acest copil cu părul 
alb, strângându-şi în braţe păpuşa regăsită, spunându-i cu 


ochii părinteşti umezi: „Fetiţa tatii” - în timp ce „fetiţa”, mai 
mare decât el şi imperios tânără, îi dezmierda tâmplele 
albe, de care curând avea să se despartă, înălbindu-le mai 
tare şi mai greu decât anii. 

PARTEA DOUA. 

Înainte ca ochiul să o vadă, mult înainte, cataracta 
Niagarei se anunţă formidabil urechii. O auzi, o simţi. E 
vibrația surdă încă a unei drâmbe cu dimensiuni de fluviu, 
pe buză de uragan; apoi e vâjâitul unei coarde de contrabas 
de himalaică statură. În preajmă-i, întinderea unui ocean, 
cutremurată, s-ar încreţi. Dar timpanul? Pe fondul 
enormităţii sonore, bubuitul tunetului îţi pare fleac efemer, 
situat în ordinea liliputană a insectelor - şi explozia tunului, 
puşcă de soc, infantilă şagă. Fără să vadă cataracta, 
urechea a apreciat vastitatea ei, căpătând un nou criteriu 
sonor, care pregăteşte ochiul pentru năprasnica arătare a 
mugetului cosmic, îmbăiat de spume. 

Aşa trebuie să fie şi cu oraşele în care viaţa se adună şi 
răsună exploziv; să existe pentru auz, cu fizionomia lor 
distinctă, înainte ca ochiul să le întâlnească ziditul contur, 
felurita configuraţie. Dacă un orb care a trăit într-un oraş, 
revenind în el, după o lungă absenţă, nu-l va recunoaşte 
ascultându-l numai cum sună şi cum tace în contratimp, 
oraşul acela există pe harta ţării, dar viaţa tumultoasă a 
oraşelor l-a expulzat din rândurile ei agresive. Oraşul acela 
e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune: „Sinucide-te”. 

Un astfel de oraş e capitala Moldovei. Iaşul nu mai are puls 
de oraş diurn, nici zvon de oraş nocturn. 

Ascultat cu ochii închişi, laşul e aceeaşi trepidaţie 
hodorogită de căruţe - şi trăsurile ieşene au sunet de 
căruţă pe străzile ieşene - a tuturor oraşelor de provincie 
moldovenească, în care tăcerea spaţiază, ca la sate, lătrat 
de câni, muget de vite şi rare accente omeneşti. 

Are totuşi şi Iaşul un sunet vioi, o impetuozitate sonoră, 
care domină un singur moment al zilei: dimineaţa. 


Acel răsunet de viaţă îl dau harabalele de gunoi ale 
primăriei. 

Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se 
cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa 
doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele 
Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate - ar dormi 
înainte, fără să-i pese de bâzâitul de bondar în grabnică 
traiectorie. Dar ieşeanul - răsfăţat o noapte întreagă în 
tăceri de undă submarină - saltă cu bătăi de inimă indignat. 
Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă 
care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua 
turcească? Cine-i învârte la ureche această uriaşă 
huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul 
Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de harabale, la care-s 
înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se 
revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dârdâită, 
fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de- 
abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor 
vehicule sunt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză 
şi muc de ţigară în colţul gurii: sfârc impertinent al buzei de 
jos, ţinând loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu 
şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de 
sceptru; cu faţa mânjită ca a homarilor, haine peticite şi 
chiot haiduceşte ţuguiat. 

Şi harabalele se prăvălesc la vale ca butoaiele deşarte, 
rostogolindu-se dogit, sărind la hopuri în epileptica 
destrăbălare a ciolanelor de lemn, una după alta ca 
mătăniile şi ca sudălmile, împroşcând vrăbiile uliţelor, 
viscolind colburile, răsturnând pietroaiele, evocând carul 
sfântului Ilie beat în dezmăţata lor fugă, chiuind, ţipând, 
urlând, cu ritm de jaz şi de orgie, cu gest de talgere şi 
darabane. 

Gata? 

Gata. 


Harabalele au intrat în ograda primăriei pentru lung 
popas. 

Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile 
albăstresc pe zări surâsuri de liliac şi stânjenei; colbul cade 
din nou pe ulițele sale; tăcerea se coace în soare ca pânea 
în cuptor, aşteptând noaptea care o va deschide viorie cu 
roza petunie a lunii. 

Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se 
întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. „Oraşul e 
sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca 
Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, 
gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au 
scumpit,. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor 
rămânea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci 
abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrâneşti, 
unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vârful 
picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure 
liniştea boierilor. 

Ş-atunci în sfârşit, laşul va avea tăcerea de hrisov 
îngălbenit, uscat şi prăfuit, deschis pe pupitrul dealurilor, 
cu un fragment de istorie - subt privirea albastră a cerului. 

* 

Foasta odaie a Monicăi, numai cu mobile vechi de la 
bunica ei. Oglinda, ovală şi uşor brumată, ca lumina 
toamnei când încep funigeii. Masa de scris, rotundă, 
acoperită cu un şal pios cârpit; masă pe care vezi coada de 
păun multicolor a unei pasienţe, ochelarii cu antene lungi şi 
curbe, şi chiar o pisică în care somnul are sfârâit de 
samovar în odaia de alături. 

Dar în foasta odaie a Monicăi locuia Dănuţ. Viaţa odăii se 
concentra aplecată asupra mesei. Miros de tutun fumat, şi 
fum de tutun în lentă erupție. Cenuşii arabescuri, lungi 
temenele de cadâne în voaluri străvezii, perdeluţe răsucite, 
aţe de păianjeni, poteci aeriene... Pe masă, două 
scrumelniţe, adevărate panoplii tabagice; creioane, un 
cuţitaş, cărţi, caiete, o batistă şi o lampă cu picior elastic şi 


glugă de metal, din care lumina îşi apleacă obrazul palid de 
călugăriţă pe caiet, pe carte, sau pe creionul ridicat în aer 
interogativ, ca o cumpănă de fântână la răspântii. 

Faţa lui Dănuţ, chiar dacă nu-l cunoşti, ai mai văzut-o. 
Unde? Când?... Ciudat, gândul care vrea să-şi aducă aminte 
în loc să caute printre oameni tineri fuge în trecut, mai în 
trecut, la o parte de oameni, printre tăceri, printre ziduri 
vechi... şi a găsit. E chipul pe care-l întâlneşti în unele case 
bătrâneşti, într-un portret cu ramă de lemn negru sau de 
catifea roasă. E chipul tinereţii imberbe, cu păr buclat şi 
faţa îndulcită de un zâmbet sau o lumină de toamnă, a unui 
strămoş care a murit tânăr, sau a rămas tânăr într-un 
portret atârnat pe zidul unei odăi cu amintiri, ori trimis într- 
un pod cu vechituri. Tinereţea lui e mai blândă decât a 
strănepoţilor, fiindcă e în trecut, şi e mai delicată, fiindcă 
zâmbeşte brumat într-un portret îngălbenit, cu ramă veche. 

Cu aceste capete ale tinereţii străbunilor anonimi semăna 
blândeţa obrazului lui Dănuţ, în bucla castanie a părului 
rostogolit pe spate. Şi tenul lui avea paloarea uşor smolită a 
vechilor portrete. Şi surâsul lui - de altfel, obrazul purta 
îndulcirea ovală a unui veşnic surâs somnolent - nu părea 
de loc contimporan al epocii de energie care-a transformat 
pacea într-o tensiune de război neîndurat între conaţionali. 
Surâs anacronic, trimis acestui obraz de o epocă în care 
foşneau mătăsurile valsului, luminate de candelabre, 
purtate de berline şi căleşti. Acest veşnic surâs cu ochi 
castanii şi obraz copilăresc prin curbe, grav prin frunte, 
făcea pe Dănuţ să pară unora timid, altora ironic, altora 
distant, altora visător, altora adormit, altora prostuţ. Acest 
surâs, însă, aducea ritmul altei epoci, mai blânde, mai 
leneşe, mai reculese şi poate mai armonioase. Tinereţea lui 
Dănuţ se înapoiase cu acest surâs din războiul tunului şi al 
tranşeelor. Alţii veniseră vociferând, alţii cu pumnii strânşi, 
alţii cu pieptul plin de decoraţii - funcţionari ai gloriei - alţii, 
reformatori sau profeţi, alţii cinici, cu apetit de viaţă festivă. 
El venise fără decoraţii şi fără glorie, cu acest surâs care la 


început părea timorat ca al copiilor crescuţi de oameni 
bătrâni, când intră în societate. Demobilizat din armată, se 
demobilizase din epocă. Din pricina aceasta numai, 
acceptase, supunându-se rugăminţii cu ochi umezi, păr alb 
şi vorbe puţine, a mamei lui, să rămâie la laşi cu ea, fără de 
Monica şi Olguţa. Era ostenit. Profund ostenit. Parisul nu-l 
mai atrăgea ca odinioară. Ar fi plecat şi el acolo, numai ca 
să nu se despartă de Monica. Altminteri, viaţa exterioară în 
formele ei cele mai încântătoare şi fastuoase - şi Parisul 
pentru orice tânăr e sinteza tuturor seducţiunilor 
contradictorii - nu-l mai chema. Dorea izolarea. Iaşul, 
oraşul lepădat de viaţă în istorie, i-o oferea ca un azil de 
bătrâni. Fetele plecaseră fără de el, cu toate eforturile lui 
Herr Direktor de a-l trimite şi pe Dănuţ. Numai Monica ştia 
că Dănuţ, rămânând la laşi, când ele şi aproape toţi 
camarazii lui plecau în străinătate, nu făcea decât un singur 
sacrificiu: acela de-a se despărţi de ea. De aceea, Monica îi 
scria zilnic. Fiecare foaie nouă a calendarului aducea o altă 
scrisoare. Într-un saltar avea manuscrisul, ordonat scos din 
plicuri, al celor trei ani de viaţă pariziană ai Monicăi. De 
altfel, de trei ani trăia mai cu seamă printre manuscrise. În 
oraşul laşi, unde numele Deleanu avea o notorietate 
obştească - de la chelneri şi birjari, până la cei mai 
mizantropi pensionari - Dan Deleanu era aproape un 
necunoscut prin pronume. El nu exista social. 

— Aa! Sunteţi fiul lui Conu Iorgu! 

Acest refren i-l repetau, cu mici variante, toţi cei pe care 
se întâmpla să-i cunoască. 

În India, izbucnitoare de lavă vegetală, oraşele trăiesc 
atâta vreme cât energia lor umană e mai puternică decât a 
pământului fecund pe care îşi înalţă armoniile de piatra şi 
de marmură. Fiecare oraş e monumentul unei victorii 
asupra solului, al cărui belşug e virulent ca ura. Dar braţul 
omului zidar al clădirii care-l va adăposti şi împodobi, 
trebuie să vegheze ca al pilotului pornit pe mare cu corabia, 
căci în pământul biruit, cu încordări de rădăcini adânci, 


pândeşte furtuna vegetală, gata să-şi arunce valul de 
frunze, înecând fapta omului temerar. 

Astfel, oraşele din India trăiesc atâta vreme numai cât 
întemeietorul lor, omul, ştie să fie şi oşteanul lor. 

Dar ce frumoasă le e moartea, atunci când omul luptelor 
se pierde-n vis prea lung. Fanfarele pădurilor cântă înalt 
agonia vieţii omeneşti. Lespezile netede, pe care fruntea 
făpturii drepte şi-a prosternat gândul la picioarele zeilor, 
tresar ca lespedea învierii lui Hristos, şi, sfărâmate, lasă 
drum avântului de rădăcini. Statuile lui Budha, solar 
sculptate-n aur, cu mari ochi de smarald deasupra 
zâmbetului de dumnezeiască miere, se-ntunecă, în noaptea 
vegetală a lianelor gigante. 

Vezi o pădure în hoarda pădurilor indiene. Cine-ar crede 
că-n inima ei e o cetate înălţată de mii de oameni de-a 
lungul veacurilor lungi! Şi totuşi, sute de cetăţi de 
marmură, fildeş şi aur, faguri ai roiului uman, se sting în 
vastele păduri, ca stelele căzute de pe boltă în nopţile de 
veci. 

Murea şi Iaşul. Bietul pământ moldovenesc nu putea 
spune: „Veniţi, păduri”. Murea ca regele Lear, orb cerşetor, 
la poarta faptelor sale domneşti. 

Dar în odaia Monicăi, sufletul unui tânăr întristat de viaţă 
şi poate-nfricoşat, pregătea Iaşului ceea ce pământul nu-i 
putea da: cântecul agoniei şi moartea frumoasă. 

În frământarea singurătăţii şi tăcerii visul căuta elanul 
marelui gest vegetal al lianelor indice, trudindu-se să fie de 
ajuns de înalt şi de ajuns de vast, ca să culeagă în elegia 
braţelor, moartea capitalei trecutului românesc. 

* 

INCANTAŢIUNE. 

Pasăre e şi buhna, pasăre e şi rața. Dar între făptura 
hieratic dreaptă ca braţul ridicat din cot al faraonului pe 
tron, şi friptura cu trup şi puf de baletistă şi măcăit de 
broască răguşită, noaptea şi-a înălţat până la stele, statura 
ei de mister, buhna e în noapte, rața în ogradă. Mănâncă-ţi 


rața cu varză călită, dar lasă buhna cu vaiet antipatic 
superstiţiei, şi dumitale, a cărui ureche apreciază mac- 
macul diurn al comestibilului şi trilul bine reputat al 
privighetorii. 

Cuvântul poate fi şi buhnă şi rață, acelaşi cuvânt. Raţă în 
ograda dumitale, e buhnă în noaptea mea. 

De câte ori pe zi spui: „aur”. E un cuvânt. Îl ai pe buze şi 
eşti sărac dacă nu-l ai şi-n buzunar. Dă-mi-l: Nu-ţi trebuie. Îl 
voi lua - îl vezi? e un cuvânt, o împărechere de silabe, o 
deschidere şi o închidere a buzelor - dar eu îl voi lua în 
mâni, şi mânile deodată-mi vor fi grele. Nu deschide ochii 
mari! Nu te mira! Nu sunt boscar! Dar mânile mi-s grele de 
cuvântul lepădat de buza dumitale. Le vezi. Capul iubitei cu 
păr blond n-a fost mai dulce povară în mânile dumitale, 
decât acest cuvânt în pumnii mei. Îl vezi! E capul despletit 
al iubitei mele care-a adormit în mânile acestea. E somnul 
blond, cu obraji calzi. Respiră. Nu te-apropia! E un simplu 
cuvânt. Mâna dumitale nu va găsi nimic. Priveşte numai. 

Spuneam că-i greu cuvântul murmurat de dumneata? Nu! 
E uşor. Mânile mi-s grele, căci masiv trebuie să fie pocalul 
în care strugurii cu boabă deasă - busuioci în dulcea 
respiraţie a unei toamne de demult - vor plânge busuioacă 
lacrimă. 

Uite. Strâng mânile încet. Respiră lung. Parfum de tei? Ce 
blonde sunt miresmele când curg din faguri storşi! Nări, 
surâs şi pofticoasă salivă - făptura dumitale-i ca o vacă în 
faţa mânilor mele. Vrei să mă paşti? Sau mă admiri? le rog 
rămâi cum eşti. Nu aplauda. Gestul acesta al hulubilor când 
zboară, lasă-li-l. 

Acuma închide ochii. Nu brutal. Nu-ţi încreţi faţa; ţi-o va 
încreţi bătrâneţa, curând. Închide ochii uşor. Adu-ţi aminte 
de jocul de-a baba-oarba. Eşti băieţel mic. Ai pantaloni 
scurţi, genunchii zgâriaţi şi bucle. Uită că eşti chel. Scoate- 
ţi ochelarii. Descreşte-ţi sufletul. Lasă-l uşor. Deschide 
oblonul şi fereastra cu miros de colb; copilăria-ţi intră prin 
fereastra deschisă. O simţi? E un parfum de lilieci albi. Eşti 


în grădină. A plouat puţin. Cerul e vioriu spre înserat. O 
fetiţă vine să te lege cu batista ei. Las-o. Îţi tremură buzele 
sau zâmbegşti? O iubeşti pe fetiţă, dar nu ştii că dragostea se 
joacă de-a baba-oarba. Vrei să-ţi ridici şosetele răsfrânte, 
dar nu îndrăzneşti. Nu mai vezi nimic. O noapte cu parfum 
de liliac ud, o fetiţă care pluteşte albă cu liliecii, şi râsul ei 
mut e albă tăcere în parfumul liliecilor. Îţi bate inima. Ai 
prins-o pe fetiţă. Smulgi batista. Ai strâns prea tare mâna 
fetiţei. Tace întristată; taci trist. Cerul e albastru şi întâia 
stea, de aur subţire, tremură deasupra capelelor voastre, 
ca lacrima pe care niciunul n-aţi plâns-o. 

Uite steaua. E în mânile mele, desprinsă din tremurul 
genelor copilăriei, într-o seară cu cer albastru şi liliac alb. 

De ce scoţi punga? N-o poţi cumpăra. Era a dumitale, dar 
ai pierdut-o în suflet şi „Mica publicitate” a Universului nu-ţi 
poate da ajutor să o găseşti. 

Închide ochii. Îţi poruncesc. Închide-i tare, cum îţi astupi 
urechile în preajma sunetului năprasnic. 

Încoardă-te. Propteşte-ţi bine picioarele. Vor izbucni 
milioane de trâmbiţe. la seama. O pădure de aramă îşi va 
trimite urletul drept în făptura ta. Pregăteşte-ţi inima: să-ţi 
fie scut, nu spaimă. 

Deschide ochii. 

Soarele! 

Vezi sau auzi? 

Şi ochii, şi urechile, şi trupul ţi s-au cutremurat. le-a 
trâmbiţat soarele epopeilor, soarele legendelor, fabulosul 
soare. Ai ascultat cântecul gloriei. 

De-acum înainte să ştii bine cine eşti când mergi cu 
umbrela subt soare, şi când tragi storul dimineaţa ca 
răsăritul să nu-ţi tulbure somnul. 

Mi-ai împrumutat un cuvânt: aur, na-ţi-l îndărăt. 

Nu uita însă atât de curând, că între buhnă şi rață, 
noaptea şi-a înălţat până-n stele statura ei de mister. 

lunie 1915 


Dănuţ şterse cu două linii titlul de atunci, Incantaţiune, 
înlocuindu-l cu următorul: Hocus-pocus. 

Adăugă menţiunea: „1922”. 

Aceste schimbări de titluri, cu adăugirea anului, se 
întâmplau de câte ori Dănuţ răsfoia caiete vechi. Titlul nou 
era în genere expresia unei atitudini critice faţă de celălalt. 
De multe ori, paginele de proză aveau mai multe titluri, 
succesiv adăugate, fiecare sentenţionându-şi mirarea, 
ironia sau dezgustul pentru titlul precedent. Astfel, o 
pagină lirică avea ca prim titlu firma: Dumnezeu. Al doilea 
titlu era: Genunchii tinereţii. Următorul: Strănut. 

Îşi răsfoia deseori caietele, cum alţii cercetează fotografii 
din tinereţă, în decorul anualelor vilegiaturi. Îşi revedea 
etapele sufletului, cu atâta preciziune, încât ar fi putut 
descrie gestul care însoţise cutare pagină, şi toate 
preocupările lăturalnice. 

Între Incantaţiune şi Hocus-pocus, trecuse războiul. 
Caietul de atunci avea următorul titlu: Peştera lui Ali-Baba. 
Peşteră plină de cuvinte. Era îndrăgostit de ele. Descoperea 
rând pe rând, câte un cuvânt, încorporându-l în bătăile 
inimii lui, dându-i o viaţă proprie prin modulaţia 
adjectivului, prin ritmul verbului, fosforescenţa metaforei şi 
perspectivele visului. 

Era obsedat de cuvinte. Cum alţii trăiesc printre femei, el 
trăia printre cuvinte. Le vedea în distinctul lor contur, le 
auzea, le respira. Nu le căuta prin dicţionare, lexice sau 
cronice. Nu le alegea după vechimea lor faţă de 
contimporaneitate, nu-l interesa arhaismul, exotismul sau 
capacitatea lor poetică de până atunci, adică numărul 
plăcilor de gramofon care cântau prin pâlnia lor înţepenită. 

Pentru el, cuvântul întâlnit începea o viaţă nouă, ca şi cum 
şi-ar fi pierdut memoria vieţii de până atunci. Între el şi 
cuvânt se întâmplă fenomenul numit dragoste între bărbat 
şi femeie, care face pe femeia îndrăgostită să devie altfel 
frumoasă, altfel femeie, cu nou suflet şi proaspăt trup, 
pentru ultimul iubit; de nerecunoscut pentru penultimul. 


Viaţa lui de atunci era o veşnică bătaie de inimă pentru un 
alt cuvânt. Pe acela îl întâlnea tânăr şi robust legat, ca o 
fată de ţară care scoate apa - cu mânecele suflecate - dintr- 
o fântână de răscruce în preajma unui codru negru, 
arătând obraji răcoros roşi ca fragii, şi cozi negre împletite 
parcă din adânc de codru. Bătăile inimii erau un galop 
haiducesc ducând de-a curmezişul şeii creanga îndoită de 
belşug a unui trup de fată mare. 

Alt cuvânt îl privea, frăgezit de spaimă, în graţia opririi 
cutremurate, ca o căprioară întâlnită la izvor, întindea 
mânile. Avea în mâni, ca şi izvorul, bot umed de căprioară 
îmblânzită. 

Găsea în drumul prăfuit al tuturora cuvinte dulci ca 
mătasa păpuşoiului; cuvinte care păreau surceluşe moarte, 
şi care, în suflarea buzelor, spuneau mirări de fluier încă 
necântat; cuvinte inerte, care, atinse de căldura buzelor, 
deschideau ochi atât de negri că-ţi plecai genele în faţa lor. 

Abia atunci cunoscuse bogăţia frustă a limbii româneşti, pe 
care literatura departe de-a o istovi, nici n-o ostenise măcar. 

Vorbit, desigur, de buza strămoşilor păstori şi războinici, 
cuvântul românesc adăpostise şi literatura, ca un pământ 
pe care-au poposit nomazi în corturi. Dar rari erau cei care 
l-au arat adânc. Plugul românesc intrase numai în pământ - 
pe-alocuri numai, căci mai vaste erau întinderile necultivate 
decât celelalte - dar în vorbă, plugul nu intrase. Grase în 
sevă, vorbele aşteptau intacte, vorbă lângă vorbă, bogăţie 
lângă bogăţie. 

În limba franceză, de pildă, în care Dănuţ scrisese la 
început - când limba românească îi părea inexpresivă şi 
săracă - fiecare vorbă e o statuie definitivă. Limba acestei 
ţări e o vastă galerie de statui. Cel care ar vrea din nou să 
sculpteze, în loc de blocuri ar trebui să sfarme vechile 
statui, şi-n ele să închege noua formă, să deştepte altă viaţă. 
Dar cine s-ar încumeta să sfarme marmura Venerei din 
Millo? Ce daltă şi ce mână ar îndrăzni să tulbure şi să 
clintească o perfecţiune întrupată? Doară barbarul sau 


nebunul pentru care aşchia de marmură sfărmată, şi 
lovitura care sfarmă, sunt privelişte şi muzică mai prețioasă 
decât tăcerea închisă în lunara eternitate a statuii; sau 
nerodul care crede că mângâind o formă existentă o 
creează din nou. 

Această conştiinţă profundă a limbii naţionale, îl făcuse a 
doua oară român, înainte de-a deveni scriitor. 

Acest fenomen prealabil de naţionalizare artistică, îl 
socotea ca un punct de plecare în evoluţia sa. 

Dar ceea ce-l izbea acum - în 1922 - caietul datat din 
1915, era tonul epatat, nu orgoliul, mai degrabă vanitatea 
care se desprindea din rândurile Incantaţiunii, de pildă. 
Fiecare rând al Incantaţiunii se fălea parcă: „Uitaţi-vă la 
mine ce bogat sunt! Uitaţi-vă ce pot face eu dintr-un 
cuvânt! Nu mă aplaudaţi, nu mă felicitaţi, dar uitaţi-vă la 
mine. Am nevoie de privirea voastră ca să-mi măsor mai 
bine puterea şi bogăţia. Un rege fără de norod nu maie 
rege. Fiţi voi norodul regalității mele. Voi, nivelul mării; eu, 
muntele.” 

Lămurea gesturi de parvenitism literar în paginele acestui 
caiet, în sufletul acelei epoci hotărâtoare pentru el prin 
naţionalizarea sufletului, prin adânca şi personala 
încorporare a sunetului românesc în sonoritatea lui. Ai fi zis 
că nu se născuse în palatul său sufletesc, ci într-o colibă, şi 
că deodată devenise stăpân într-un palat al său, dar în care 
nu trăise şi nu intra cu gestul firesc al stăpânului, ci cu 
fanfaronadă exuberantă, sau abia stăpânită, a norocosului 
îmbogăţit. 

Literatura unor evrei din România îi dădea aceeaşi 
impresie de nefiresc, de ostentativ, de febril. Peştele dac-ar 
deveni subit om, ar fi epatat că are mâni, picioare şi glas. În 
loc să se folosească de mâni, de pildă, ca de un organ cu 
care s-a născut, le-ar produce, le-ar pune în evidenţă, ca pe- 
o distincţie nobiliară pe care vrea s-o observe toţi. Ş-atunci 
fiecare gest făcut de acele mâni - oricât de natural în sine - 
ar deveni pretenţios - şi ratat. Dacă ţi-ar oferi un chibrit, n- 


ai şti ce să-i spui şi ai şovăi între: „Mulţumesc pentru 
chibrit”; şi „Da-da. Am văzut! Ai mâni. Felicitările mele.” La 
fel cu celelalte atribute, de curând dobândite. 

Acest gest, corcitură de utilitate şi vanitate - falsă monedă 
prin aceasta - îl vedea în literatura câtorva evrei români. 
Cuvântul întrebuințat de ei, dacă era românesc, devenea 
prea românesc, tinzând parcă să dovedească naționalitatea 
lor neaoş românească, mai mult decât să exprime riguroasa 
nuanţă a unui gând. De altfel, cei care ocoleau mai zeloşi, în 
literatura românească, neologismul, erau evreii scriitori. Ei 
importaseră arhaismul cel mai greoi; import, căci îl 
aduceau din ţara cronicelor, atât de nefiresc el, domolul 
cuvânt de munte sau de şes, în febrilitatea şi subtilitatea lor 
citadină. 

Şi în ordinea lecturilor se reedita aceeaşi atitudine. 
Scriitorii cei mai lăudaţi de evreii literați sau gazetari, erau 
Eminescu şi Creangă. Admiraţia pentru Caragiale, mai 
reală şi foarte explicabilă, era mai puţin sunată, căci 
Creangă e zvonul franc al satului românesc clădit din lut şi 
baligă, iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri de nuc, al 
celor mai pure podgorii natale. 

Îl mira acum această asemănare de ton (între literatura lui 
din 1915 şi literatura unor evrei români. Se vede că pe 
atunci, de curând descins din literatura franceză, era un 
român debutant sau, mai exact, un român neofit, cunoscut 
fiind zelul excesiv al neofitului, saltul dincolo de spinarea 
calului, de teama lui dincoace. 

În toate faptele, întâmplările şi creaţiunile vrâstelor crude, 
vei găsi imperfecţiuni, vulgarităţi şi dezarmonii, pe care 
luciditatea sporită de experienţă şi maturizare a vârstei din 
pragul căreia te judeci şi analizezi retrospectiv, le poate 
uşor desprinde şi sublinia. Dar gestul revelator, într-o 
măsură e admirativ, ca şi al corecţiunii părinteşti. Căci toate 
cusururile vrâstelor din urmă, îţi arată o mai exuberantă 
energie, îţi dovedesc o mai impetuoasă vitalitate - într-un 
cuvânt, îţi amintesc viguros de o tinereţă treptat dusă prin 


eliminarea imperfecţiunilor care-au caracterizat momentele 
ei succesive, făcând din perfecțiunea actuală, presupusă 
poate, o caducă încremenire. 

Acest caiet din 1915, Peştera lui Ali-Baba, aparţinea unui 
Dănuţ mai tânăr, mult mai tânăr. Poate că tânăr pur şi 
simplu. Căci acum, privind îndărăt prin anii războiului, 
regreta parcă acel accent de juvenil triumf al sufletului de 
atunci, deşi îi descoperise viciul. 

Schimbă maşinal - adevărat tic al mânii - vechiul titlu, 
prefăcând Peştera lui Ali-Baba în Game, luând astfel 
caietului semnificaţia sau pretenţia de tezaur, dându-i-o pe 
aceea de exerciţii verbale. 

Închise caietul Gamelor, luând unul mai recent, intitulat 
Ceasul cucuvaielor. 

Titlul acesta i-l pusese noaptea, o noapte de acum trei ani, 
curând după plecarea Monicăi. 

Casa era goală. Vechea casă Dumşa, cu două etaje masiv 
suprapuse şi toate odăile pustii, afară de ietacul mamei lui 
şi de foasta odaie a Monicăi, locuită de el. Nu primise încă 
nici o veste. Aflase din întâmplare nebunia domnului 
Deleanu - aşa aumea Dănuţ această slăbiciune a tatălui său 
- de-a consimţi ca fetele să plece pe marea plină încă de 
mine plutitoare. Cu o săptămână înainte, un vapor se 
cufundase. 

Mama lui nu ştia nimic. Domnul Deleanu era la Bucureşti. 

A cincea noapte de la plecarea Monicăi; întâia, însă, cu 
gândul călătoriei pe mare. 

Şedea cu cotul rezemat de marginea ferestrei deschise. O 
nuvelă începută, intitulată Mânile, se vestejise fad. Sufletul 
o lepădase. Odaia era ostil curată. Se făcuse grijitură mare, 
înainte ca Dănuţ să se instaleze în ea. Totul era rigid aşezat 
de mâna servitorilor. Mirosul de terebentină al podelelor 
ceruite, aşternea ca o pojghiţă de gheaţă acolo unde 
zâmbiseră flori. Când întorcea capul înlăuntrul odăii, vedea 
pe masa Monicăi - nu devenise încă masa lui de lucru - 
luminată în plin de lampa cu picior elastic şi glugă de metal, 


o fotografie de-a Monicăi, încadrată în lemn negru, la fel cu 
masa, cu lemnul fotoliului, cu poliţa dată cu baiţ, şi cu 
„bahut”-ul bombat. 

Când Monica era la Iaşi, făptura ei luminoasă, chiar când 
lipsea de acasă, punea o vibraţie de blond cald pe toate 
mobilele vechi de lemn închis. În încăperea profund locuită 
de ea, ca în odăile cu mari buchete de crini, era o 
luminozitate şi ca o prăfuite de polen. 

Dar plecarea Monicăi pe mare, mirosul tare al 
terebentinei şi aerul împăiat al decorului orânduit de 
servitori, restituiau lemnului negru accentul său mortuar, 
lăsându-l să domine. 

Aşa veghease în timpul războiului, în unele nopţi de 
acalmie. Tăcerile nopţilor de pe front erau mai stranii şi mai 
greu de înfruntat - căci aduceau gândul - decât bubuitul 
tunului şi ţăcănitul mitralierei, care porunceau fapta. 
Instinctiv, toţi camarazii lui simțeau aceasta, şi dacă 
acţiunea îi izola pe fiecare la bateria lui, inacţiunea militară 
îi coaliza, ca preajma cimitirului pe cei care se plimbă 
noaptea la ţară. Se adunau în grup compact ca să alunge 
tăcerea, s-o uite. Improvizau distracţii cât mai puerile, ca 
şcolarii în recreaţie. În genere, jocul de cărţi cu ritmul său 
iute, cu emoţiile sale tari - un fel de parodie a războiului, în 
care riscul vieţii e înlocuit prin al pungii - satisfăcea şi 
nevoia de uitare în comun, şi dorinţa de combativitate, de 
exterminare a aproapelui, fără de care distracţia îşi pierde 
piperul, devenind anodină, fadă. Incapabili de-a secreta 
veselia din ei - aportul de glume şi anecdote adus de foştii 
civili se epuizase repede - o absorbeau din sticle, căutând 
să respecte în acest mod de înveselire, principiul vaselor 
comunicante. Discuţiile evocau mai ales femeia - războiul, 
ca subiect de discuţie, era monopolizat de societatea 
străină frontului. Evocau femeia cu cinism şi cu brutalitate 
fiziologică, aşa cum în genere e discutată femeia de 
grupurile bărbăteşti, care echilibrează prin trivialitatea 


comună, sentimentalismul individual, a cărui pudoare cu 
ciudat aspect e trivialitatea. 

Dănuţ nu putea participa la aceste desfătări - patetice prin 
tăcerea împrejmuitoare. Era inapt pentru petrecerea în 
comun. De când era în liceu, încercase cheful între 
camarazi, fără să izbutească. Veselia unui grup omenesc îl 
întrista. Hohotul de râs destrăbălat al veseliei colective, în 
loc să-l asimileze săltăreţ, îl expulza, amar. Pe lângă 
aceasta, nu ştia să joace cărţi şi nu putea bea alcooluri nici 
cât o mireasă. O cupă de şampanie, pentru el era un efort, a 
doua, o pedeapsă, a treia, o imposibilitate. Nici glumeţ nu 
era între oameni, căci zâmbetul isteţ al glumei numai 
singurătatea i-l stârnea uneori, ca o seminţă explozivă, 
întâmplător adusă de vânt. 

Această inaptitudine nu-l făcea mândru cum face pe unii 
oameni ipocriţi sau mahmuri din pricina ficatului, care văd 
în izolarea de veselie, sau incapacitatea de veselie, semnul 
superiorității. Dimpotrivă îi invidia blajin pe ceilalţi, cum 
invidiezi pe orăşanul grav cu care te plimbi la ţară, când îl 
vezi dansând alături cu ţăranii, o horă, o sârbă sau o bătută, 
puţin ridicol, dar superior ţie prin accesul ritmurilor alegre 
şi naive, în faţa cărora ironia ta e totuşi pedestră şi 
ignorantă. 

Natural, se resemnase în singurătate, complect 
despersonalizat de uniformă şi de viaţa în comun. 

Veghease multe nopţi, la uşa unui bordei, pe prispa unei 
case ţărăneşti cu geamuri sparte şi ograda pustie, pe 
trunchiul unui copac sfărmat de un obuz, pe scaunul rigid al 
unui cheson, sau pe stânca de munte, subt stele mortuar 
apropiate de suflet. 

Era ca o antrenare pentru neclintirea şi tăcerea trupului 
în moarte, veghea lui fără cuvinte şi mişcări. Nici o revoltă. 
O resemnare ca a pietrelor, dacă natura le-ar fi dat 
conştiinţa nemişcării lor minerale, printre ritmurile 
vegetale, animale, umane şi astrale. Îşi pierduse complect 
facultatea artistică de-a îşi împodobi tăcerile. O dispreţuia. 


Pe-atunci, literatura morţii şi a deznădejdii îi apărea cabotin 
făţarnică. 

Cum poţi să versifici sau să exprimi frumos tristeţa, de 
pildă, pe care o proclami profundă şi definitivă? Expresia 
artistică, ritmul inerent ei, conţine în țesutul ei intrinsec, un 
optimism, o bucurie, o activitate satisfăcută, o energie 
măgulitoare, care dezmint categoric autenticitatea tristeţei 
astfel exprimate. Mortul, în clipa când moartea l-a pecetluit, 
nu spune: „Sunt mort. Priviţi-mă.” Neputinţa definitivă de-a 
notifica această stare, îl face să fie mort. Altminteri ar fi un 
pseudomort. Dar natura nu umblă cu fleacuri, nici nu-i 
cabotină. Mortul nu e vanitos, nici orgolios, fiindcă-i mort în 
faţa celui viu alături de secretul său indescifrabil. E mort 
pur şi simplu. E definitivul punct. Literatura însă, după 
fiecare moarte pune două puncte. 

Această energie vanitoasă şi ipocrită făcea pentru el 
impură sinceritatea literară, îndepărtându-l de lecturile 
care i-ar fi fost singurul refugiu accesibil împotriva 
singurătăţii şi tăcerii. În acele veghi, dragostea lui pentru 
Monica îşi pierduse strălucirea literară, fastul decorativ, 
înduioşările agreabile - căpătând o amploare sobră, care 
domina cu linie pură de munte pe orizont, toate văile, toate 
terasele sufletului, toate liniile curgătoare de ape. 

Gândul Monicăi nu-i mai trimitea măgulitor parfum de tei 
înflorit la fereastra lui, ci grav miros de brazi. Cuvântul 
„etern”, între dragoste şi moarte - amplu şi egal prezente - 
devenea simplu ca semnul crucii făcut de ţăran la auzul 
clopotului de bronz deasupra căruia, tot clopot, e cerul. 

În timpul războiului nu scrisese nici un rând. Sufletul se 
simplificase în jurul Monicăi, adâncindu-se treptat subt 
bolțile religioase ale tăcerilor de-atunci. 

Pe front însă, moartea îl împrejmuise pe el, exaltând 
lumina Monicăi în întunericul lui. 

Acum presimţea moartea lângă Monica, dureros, ca firul 
subţire al tăcerilor de pe front. Altăceva e să mori, şi 
altăceva să ţi se prăbuşească religia, cu cerul care o 


adăpostea, lăsându-ţi vidul. Pentru sufletul lui, moartea 
Monicăi ar fi fost un fapt minuscul şi enorm, cum ar fi 
dispariţia unui inel nelipsit degetului, care ar avea drept 
piatră, miraculos, cerul cu toate constelaţiile - pierderea lui 
lăsându-ţi dunga de vid a unei absenţe pe deget şi toată 
aiurirea vidului deasupra. 

De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei 
bătuse miezul nopţii deasupra tăcerii, ca o toacă de utrenie 
într-o mânăstire cu călugări morţi în chilii. 

Avea două tâmple capul lui aplecat la fereastră. Una, cea 
dinspre noapte, însoțea cu zvâcnirea ei un vapor înaintând 
pe mare; cealaltă, dinspre odaie, simţea privirea luminată 
de lampă a unei fotografii. Şi între ele - fir mai subţire 
decât trilul greierilor - tăcerea frontului, sufletul lui. 

Ceasul Mitropoliei bătuse unu. Nu-l auzise. Urechea lui 
asculta mările, mările... Pe nesimţite, tâmpla dinspre odaie 
se întorcea şi ea spre fereastră, intrând în noapte, 
dimpreună cu cealaltă, cu înclinarea frunţii grele. 

Când priveşti îndelung întunericul, sau când veghezi în 
întuneric, cu ochii deschişi, lumina deodată întâlnită, e ca o 
spaimă. Cu ochi de noapte, întorcându-se, privise brusc 
fotografia luminată în plin. Şi se cutremurase din creştet. 

E.xistase Monica? 

Gândul îl străbătu cu îndoială, o clipă de fulger numai, dar 
covârşitor ca o zvâcnire de halucinație şi nebunie, 
dilatându-i creierul în aburi reci. 

E.xistase Monica? 

Sau se îndrăgostise, ca anahoreţii, de chipul zugrăvit al 
Madonei? 

Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar 
viaţa, viaţa Monicăi existase? 

Şi dacă nu existase, atunci €el...? 

Gândul era ca un om zidit între oglinzi, care caută ferestre 
şi aer. 

I se prăbuşise fruntea pe braţe, cu. geamătul scurmat al 
pieptului. 


Şi noaptea, ca în miracolele vremurilor evanghelice, îi 
puse un pui de cucuvaie pe marginea ferestrei. Ridicase 
capul. Întâlnise ochii rotunzi în aurire ai pasării, privindu-l. 
Venise să-i ţie tovărăşie pasărea nopţii. Era o prezenţă 
alături de fruntea lui, ca o cunună şi ca o mână. Ochii ei de 
aur umed, ca două candele pogorâte din cer, îi aduceau 
înălţimi. Şi ce suveranitate în trupul mic, în portul capului 
rotund, cu peniţele de deasupra ochilor, în nimb! Mică, şi 
totuşi ca un pisc de munte, dreaptă, deasupra înălțimilor 
purtate-n trenă. 

Pasărea morţii? 

Nimic lugubru în tovărăşia puiului de cucuvaie. 
Dimpotrivă, ochii ei îl înălţau, apropiindu-l de cer, deasupra 
sufletului ca deasupra norilor, în calmă armonie de senin. 

Zburase. 

Dănuţ luase fotografia Monicăi din odaia cu mobile negre 
şi o aşezase pe marginea ferestrei, în locul puiului de 
cucuvaie. Adormise cu fruntea pe braţe, împrejmuit de calm 
şi stele... 

* 

CEASUL CUCUVAIELOR. 

Capul ţi-e greu, ochii răi, inima amară. Aşteaptă. 

Strângi pumnii, buzele te dor în sânge, oamenii ţi-au fost 
haini. Aşteaptă. 

Braţul Domnului e lung. Scurt ţi-e braţul. Pe mări, 
departe, în calea luminii tale, mâna Domnului ridică vântul 
să ţi-o stingă, crapă valul, să ţi-o înghită. Braţul ţi-e scurt, 
puterea lui, nemernică. Nu poţi alunga vântul, nici ocroti 
lumina scumpă inimii tale. E Dumnezeu. Eşti om. Aşteaptă. 

Nu te uita în viaţă. Întoarce-ţi ochii de la oameni. Ascunde- 
le şi lacrima, şi zâmbetul. Nu te uita la cer. Întoarce-ţi ochii 
de la Dumnezeu. Nu cere, nu cerşi. Aşteaptă. 

Să vie noaptea, să vie tăcerea, să fie pustiu pământul 
mormintelor şi-al somnului, să fii singur, părăsit de toţi, 
lepădat de lumină, gonit de soare, să te ardă flacăra 
singurătăţii. Aşteaptă. Apleacă-ţi capul pe fereastră. Să-ţi 


fie fruntea lespede călcată greu de talpa vieţii; să-ţi fie 
inima potir pentru cenuşă numai; să-ţi fie ochii orbi luminii, 
şi mânile ca rădăcinile în piatră seacă. 

Şi în adânc de noapte neagră-n tine şi-n afară - când vei 
auzi: „Cu-vau, cu-vau...” - înalţă-ţi capul prăbuşit de viaţă, 
printre cucuvaie. Şi-aşteaptă noua zi cu fruntea dreaptă 
printre cucuvaie, căci toată noaptea, răcoarea stelelor 
lăsând izvoare pe o frunte mai înaltă decât piscul munţilor, 
îţi va spăla de praful vieţii, fruntea înălţată printre cucuvaie. 

* 

Dacă între sufletul creator şi societatea ambiantă s-ar 
stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentând 
centrul, iar societatea, circomferenţa care-l include cu o 
succesiune neîntreruptă de puncte, roind la egală distanţă 
de punctul central - activitatea literară a lui Dănuţ, din 
ultimii trei ani, ar putea fi caracterizată prin două mişcări: 
una centrifugă, alta, centripetă. Avea şi înainte de război 
aceste două mişcări contradictorii, dar pe atunci le realiza 
în felul următor: pe cea dintâi, mişcarea centrifugă, trăind, 
adică învățând la şcoală, făcând sporturi, fiind elegant în 
faţa oamenilor şi pentru ei, cetind literatură, iubind-o pe 
Adina Stephano cu toate resursele trupeşti, afirmând 
asupra ei drepturi de proprietate, simțind în faţa ei grijă de 
proprietar ameninţat pe toate hotarele, de vicleşugul şi 
cupiditatea vecinilor, şi înlăuntrul proprietăţii terorizat de 
însăşi mişcarea terenului flotant pe care a clădit; gustând în 
Sevastiţe, libertatea şi sălbăticia stepelor în care turmele 
fără frâul vasalităţii, zburdă suverane; cunoscând cu 
Rodicele porcina desfătare a lefăitului în glod gras, prin 
faldul căruia ritul descoperă o cireaşă, o coajă de harbuz 
sau un măr, ronţăite cu zâmbet şi bale; experimentând cu 
Ioana Pallă opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa 
mitologicei Circee... 

Pe Monica o excludea din aceste categorii exterioare, nu 
din delicateţă, ci pentru simplul motiv că Monica, demult 
plămădită în substanţa lui sufletească, urma alte legi, având 


o mişcare de creştere şi descreştere în conştiinţa lui, dar 
rămânând permanentă, ca o stea gemănă lui, din aceeaşi 
constelație. 

Mişcarea centripetă, pe atunci, o realiza scriind. 

Scrisul era un refugiu: sufletul se retrăgea în el ca 
anahoreţii în pustiu după ce păcătuiau, ispăşind prin 
singurătate păcatul vieţii. 

Acele două mişcări, însă, erau succesive îndeobşte, ca 
două anotimpuri distincte. Epocile de viaţă exterioară 
declinau prin lehamite şi marasm, însoţite de nostalgii 
neputincioase de scris - asemănătoare cu învârtirea elicei 
vaporului în vid - şi dispăreau în clipa de hotar a scrisului 
absorbant şi purificator. 

În timpul războiului, o singură mişcare îl dominase 
puternic şi statornic, mişcarea centripetă. Deşi războiul 
fusese epoca de permanentă şi energică activitate - mai 
intensă decât celelalte prin caracterul altfel silnic, şi altfel 
serios decât cel al activităţii şcolare - niciodată nu se izolase 
de viaţa exterioară mai complet decât în timpul războiului. 
Dar nu prin literatură. Se izolase alături de moarte în 
atitudinea de rugăciune mută a dragostei. 

După război, sufletul lui Dănuţ îşi pierduse activitatea 
proprie. Era ostenit. Se oprise lângă Monica, aducându-i 
docil tot sufletul, ca un mare covor persan abia început pe 
harfa ţesătoare care i-a sunat întâile acorduri, colorate. Un 
an întreg, se odihnise alături de Monica. Ea urma la 
Facultatea de litere cursurile ultimului an. O însoțea la 
Universitate., ascultând uneori şi el distrat cursurile de la 
Litere deşi era înscris la Drept. Seara se plimbau împreună 
la Copou. Alteori făceau, împreună cu Olguţa, excursii cu 
automobilul spre munţii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca 
o plimbare pe subit tei înfloriţi. 

Monica plecase, dezaxându-i singurătatea. Se mutase în 
odaia Monicăi. Nu demult, începuse o nuvelă stranie, 
intitulată Mânile. Noaptea de spaimă şi de deznădejde îl 
înstrăinase de ea. Apoi veniseră primele scrisori de la 


Monica, fiecare deschizând vitralii cu lumina Monicăi în 
singurătatea lui. Astfel, sufletul se deşteptase la o nouă 
viaţă limpezind cu noi reliefuri în calme lumini, toate 
prefacerile, achiziţiile şi experienţele de până atunci. 

Cele două mişcări de odinioară, reveniseră, dar simultan, 
nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta mişcarea 
centripetă. Un elan de lirism, care-l făcea să înainteze în 
adâncurile lui, prin tuneluri săpate numai cu puterea 
mânilor. Dar concomitent cu această mişcare, tot în izolarea 
deplină, mişcarea centrifugă îl ducea spre oameni. 

Începuse o serie de nuvele cu pronunţat caracter 
psihologic în care cerca să creeze obiectiv, psihologii 
distincte de a lui. 

Această osmoză a celor două mişcări, potrivnic îndrumate, 
îi crease o stare de singurătate durabilă, distinctă de a 
celorlalte vrâste. Era singur, dar împrejmuit de o viaţă 
intensă, care-i primenea mereu izolarea, dându-i 
dominatoare putere, robust calm. Rămânând în pură 
izolare, era totuşi aplecat asupra vieţii tuturora, ca un cer. 
Elanul care odinioară îi poruncea să trăiască în rândurile 
oamenilor, să se zbată, să păcătuiască şi să sufere cu ei, de 
astă dată îl ducea spre viaţă cu viaţa în braţe, vărsând-o pe 
hotarul de la care începe viaţa, dar oprindu-se acolo şi 
revenind, aspirat de el ca roua de soare, după ce a căzut. 

Astfel, actuala lui izolare nu însemna istovitoare 
contemplare a unui punct fix în deşert, ci conştiinţa de 
mulţime lăuntrică, de vastă şi diversă pluralitate, pe care o 
dă faptul născut al creaţiunei, omului planetar singur în 
armonia universală. 

* 

Ceasul Mitropoliei bătu de douăsprezece ori, solemn şi 
familiar, ca o pendulă într-un mare salon cu luminile stinse. 
Urechea lui Dănuţ înregistră ora imediat, dar mintea o 
consideră mult după ce clopotul o sunase. Această 
anticameră a sunetelor în ureche, îl făcea să pară distrat 
între oameni, obligându-i inutil să repete o întrebare, de 


pildă, pe care o auzise perfect, dar la care răspundea mai 
târziu decât cel ce trăieşte exclusiv în realitatea prezentă. 
Era socotit distrat şi visător, şi era tratat în consecinţă, cu o 
tolerantă nuanţă de superioritate. La tribunal, colegii 
vorbeau mai tare cu el, cum vorbeşti cu surzii şi cu cei care 
dorm în tren. Distrat? Ochiul şi urechea lui înregistrau 
minuţios, filmau şi fonografiau necontenit, tot ce se petrece 
în jur - dar fără ostentaţie, involuntar. Pentru majoritatea 
oamenilor însă, a observa înseamnă a holba ochii ca cei 
care privesc petele lunii în telescop; a asculta înseamnă a-ţi 
face cornet cu mâna pe ureche, ca cei care vorbesc la 
telefon cu alt oraş alungind mânios pe oricine vine să-i 
tulbure din activitatea absorbantă. 

Omul normal, cu o exclamaţie măgulită, îţi notifică luna pe 
care, continuând să vorbeşti cu el, demult ai simţit-o şi ai 
urmărit-o răsărind cu coada ochiului şi ochiul mare al 
memoriei vizuale. Şi totuşi el are aerul că ţi-a dat bacşiş 
răsăritul lunii. Astfel că tu, distratul, veşnic Cristofor 
Columb în descoperirea realităţilor inedite, eşti nevoit să 
înduri ca toţi oamenii normali să-ţi servească de călăuză în 
ţările demult cunoscute pasului tău, să taie generoşi pentru 
tine, foile cărţii de tine scrise, să se socoată amfitrioni pe 
pragul caselor tale. 

Omul normal are o conştiinţă simplu construită, întocmai 
ca ochiul lui omenesc, al cărui câmp vizual e de ajuns de 
restrâns. Această conştiinţă, ca şi ochiul, poate înregistra 
ceea ce e situat în faţă, între ea şi obiectul său: faptul 
observat, trebuind să existe raportul dintre retina 
fotografică şi tabloul care o impresionează. Ca să observe 
ceea ce e prea lăturalnic, sau situat îndărătul său, trebuie 
să iacă o mişcare importantă... Întoarce capul ca să observe 
ce se întâmplă la spate; dar cum privirea peste propriul său 
umăr e incomodă, întoarce şi trupul aşezându-se 
întotdeauna cu faţa, atunci când observă. Astfel, starea de 
observare a omului normal îi dă o atitudine specială, 
generalizată în tot trupul - un fel de mobilizare generală a 


făpturii sale. Acest efort îl face să trăiască exclusiv în 
prezent, în actul pe care-l săvârşeşte. 

Conştiinţa observatorului înnăscut însă, e omeneşte 
anormală, ca ochiul camelionului. Mişcările iuți, mici şi 
circulare ale ochiului de camelion nu proclamă niciodată 
pânda sa. Crezi că doarme, tocmai în clipa când limba sa 
vertiginoasă îşi pregăteşte traiectoria cleioasă, în tact cu 
ochiul care-i indică microscopic apropierea vietăţii 
savuroase. 

Astfel, conştiinţa adevăratului observator, îmbracă 
aparenţa somnolenţei, ceea ce-i dă putinţa să nu 
incomodeze sau să alarmeze acele mărunte fapte şi 
atitudini cu dimensiuni de insectă, care exprimă adevărul 
omenesc altfel decât sinceritatea verbală şi faptul declarat 
la vamă, căci adevărul omenesc e numai contrabandă. Cu 
singura deosebire că în natură, mătăhălosul copac nu se 
ocupă de educaţia camelionului cu aparenţă trândavă, nici 
nu-i spune când vede o insectă, cu glasul său de bas 
vegetal: 

— Hei, camelionule, trezeşte-te! Scoală! Uite-ţi vine 
mâncarea. 

Pe câtă vreme Dănuţ, între oameni, simţea supărător 
bunăvoința lor masivă ca bocancul potcovit, de a-l trezi din 
toropeală şi inerție. 

* 

Uitată, ţigara i se stinsese între degete, insinuându-i în 
nări duhoarea de mahorcă a tutunului de după război, 
miros asemănător cu al tovalului soldăţesc. Respiră, 
întorcând capul spre fereastra deschisă, suflarea de lilieci 
abia înfloriţi, a nopţii de primăvară. Şi abia atunci ascultă 
cele douăsprezece bătăi ale orologiului Mitropoliei, de mult 
stinse. Ascultă, şi revăzu Mitropolia faţă în faţă cu ruina 
gălbuie numită Palatul Justiţiei. 

Această fugară şi involuntară evocare a decorului 
profesional - de un an era avocat - îi alungă zâmbetul care-i 
îndulcea trăsăturile. Faţa slăbi deodată, arătându-şi osatura 


descurajată ca la bolnavii de piept. Sufletul îşi închise 
porţile, lăsându-l în afară pe cel care putea să tulbure cu 
griji omeneşti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strânse 
caietele. Aprinse o nouă ţigară. Era alt om, odaia era alta. O 
trapă scufundase omul şi decorul de până acum. Prefacere 
totală şi instantanee. Asemănarea lui Dănuţ cu vechile 
portrete ale tinereţii străbunilor, dispăruse. Obrazul de 
acum, l-ai fi putut întâlni la fereastra unui spital de copii, în 
preajma Crăciunului. 

Clipele acestea erau echivalentul amar în epoca tinereţii, 
al întristărilor lui de copil când dumineca se apropia de luni, 
cea mai aguridă zi a săptămânii şcolare. 

A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, după amiază, şi 
altul, dimineaţa, la Judecătoria de ocol. 

— Domnule judecător, dosarul acesta... 

— Domnule preşedinte, onorată curte, domnilor juraţi, în 
faţa domniilor voastre... 

Dosarul de la judecătorie era alcătuit din câteva procese- 
verbale dresate la comisariat, cu cerneală verde, oţeţită-n 
ochi, consemnând bătaia şi sudălmile dintre un proprietar şi 
chiriaşul său. Dănuţ reprezenta interesele chiriaşului, care 
era şi reclamant şi inculpat, graţie strategiei avocatului 
proprietarului bătăuş. Cuvintele, „porc”, „haimana”, 
„stârpitură”, „şpagă”, „bou”, „tâmpit” şi altele asemenea 
alcătuiau armonia specială a acestui dosar. Clientul lui 
Dănuţ dorea să „arate canaliei de proprietar cine-s eu” - şi 
plătea şase sute de lei, dând acont două, ca Dănuţ să-l facă 
„albie de cine” pe proprietar, în faţa co-mahalagiilor invitaţi 
la festinul oratoric. Adversarul lui Dănuţ era vestitul 
Todiriţă-bun-de-gură, un vlăjgan mehenghi, care purta în 
buzunarul de la piept, cel destinat batistei, câte doi-trei 
ardei roşi, fiindcă mânca mereu în târg din pricina 
aglomerației proceselor, şi nu putea suporta mâncarea 
neardeiată. Acest Todiriţă era o glorie a judecătoriilor de 
ocol. Înainte de a-şi începe pledoaria se crăcăna plescăind 
din limbă. 


— Onorată giudecată, articula el, îndreptând o mişcare de 
taur spre placidul jude. 

Şi, concomitent, cu sfârcul pleoapei clipea către public. 

— E dat dracului! răsuna în sală opinia publică, dilatată. 

Auditoriul, dacă nu judecata, era câştigat. 

Pe lângă aceasta, faimosul Todiriţă avea impunătoare 
atribute bărbăteşti. O statură de dulap, capul flocos, cum e 
coada dulăilor de stână, şi o musteaţă pe care degetele o 
puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade 
oratorice. 

Ce putea face Dănuţ în faţa lui Iodiriţă, decât să 
zâmbească? Cu zâmbetul însă poţi câştiga femeile reale, 
dar Justiţia cu ovare de bronz, nu. În pretoriul dreptăţii 
judiciare, zâmbetul şi tăcerea sunt suveranele atribute ale 
magistraturii. Avocaţii trebuie să vorbească mult. Clientul 
plăteşte kilogramul de vorbe şi sucul lor concret: sudoarea, 
aşa-zisă a frunţii. 

Dă-i-l, dă-i-o, de vreme ce faci acest negoţ de vorbe şi 
sudoare. 

Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ - imberb ca un adolescent 
cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care 
vede în musteaţă un testimoniu cerebral - trebuie să 
împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale 
plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu 
gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din 
gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Iodiriţă. 

Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool 
şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de 
pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau 
oxigenată şi eşti dezinfectat. 

Dar buzele - buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, 
într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care 
pute şi ascultă pe bânci - cu ce le speli, cu ce le arzi? 

Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara 
răstoarnă proaspete buchete de liliac. 


La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după 
taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre 
Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare 
„Gheorghe Asachi”. 

Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în 
ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa 
de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, 
scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui 
treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de 
latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii 
se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle 
repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi 
acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma 
stridenţele de fanfară municipală. 

Un sergent stă, stă pur şi simplu ca lângă un cadavru, 
alături de o bancă dată lângă părete înaintea celorlalte 
bănci, ca atunci când sunt elevi supra-numerari. Păreţii 
sunt decoraţi cu planşe anatomice şi cu diverse portrete 
animale. Vezi o vacă grasă, cromolitografic albă, cu ugerul 
ca o lună plină împănată cu sparanghel roz în sfârc, suptă 
de un vițel cafeniu, ceea ce dă o grandioasă icoană a cafelii 
cu lapte şviţeriene şi a maternității. Vezi un cal zdravăn, dar 
cuviincios - de lemn ai zice, - care nici nu baligă, nici nu 
nechează. Un elefant îşi înalţă palatul animal, cerşind cu 
trompa o portocală sau o notă bună pentru copiii palizi. 
Locul justiţiei e marcat de o alăturare de mese lungi, foarte 
asemănătoare cu acele mese insolit plantate la poarta 
gradinelor publice, când se dau serbări de binefacere 
patronate de cucoane din înalta societate. Cel dintâi 
răstignit în încăperile justiţiei este Hristos. Îl vezi pe crucea 
lui, pătat de muşte, prezidând monumentalele călimări 
judiciare, condeiele cu peniţe crăpate şi tenul sanghin al 
codurilor Hamangiu. 

Grefierul în robă e premergătorul celorlalte robe cu mai 
multă solicitudine pentru digestie, decât cea subalternă. E 
negru ca un pian închis într-o sală de concert goală. Îţi cere 


o ţigară şi te încurajează, indicându-ţi „juraţii lui”. Căci 
fiecare grefier de curte cu juri, are juraţii lui, ca un pachet 
de cărţi cu care vei câştiga matematic. Te apleci cu el - 
mirosul de cufăr cu molii al grefierilor! - asupra listei 
juraţilor, ca pe o listă de mâncare, alături de chelnerul 
competent şi serviabil. Asculţi un lung monolog. Dacă 
acuzatul şi-a ucis nevasta infidelă, grefierul taie pe toţi 
juraţii înşelaţi care erau să-şi ucidă nevasta, dar au revenit. 
Cum majoritatea juraţilor ignorează drama lor conjugală, 
juraţii disponibili sunt numeroşi, recuzările anticipative, 
reduse. Dacă acuzatul şi-a dat foc casei, grefierul alege 
buchetul celor despăgubiţi de casele de asigurare împotriva 
incendiului. Pentru omucideri rurale, sunt buni juraţii evrei. 
Pentru tâlhării sunt contraindicaţi. Pentru avorturi, mamoşii 
oferă antidotul achitării. 

Când ţi-ai ridicat faţa de pe lista comentată de buzele 
grefierului, oraşul cu toţi cetăţenii săi majori, pute ca un 
canal desfundat. Grefierul îţi mai cere o ţigară. Îi dai trei - 
grefierii în contact cu ştiinţa avocaţilor-cunosc dictonul: 
„Alle gute Dinge sind drei” - şi pleci pe sală unde te 
aşteaptă acuzatul între sentinele. Pentru a zecea oară te 
întreabă: 

— Ce să spun, domnule avocat? 

Căci avocatul, universal ca Dumnezeu, ştie mai bine decât 
clientul faptele acestuia, solitar săvârşite. 

Între timp lumea se adună în sală, ca la foc, ca la bătaie, ca 
la luptele cu tauri. Publicul curților cu juri vrea emoţii tari. 
Sentimental şi lacrimogen la început, când acuzatul plânge, 
şi când din sală îi răspunde bocetul nevestei şi al copiilor 
adevăraţi sau tocmiţi ad-hoc, publicul îşi şterge ochii. Dar 
când reprezentantul familiei victimei zugrăveşte cu 
badanaua gesturilor oratorice şi cu mugetul vitelor în 
incendiu, ticăloşia criminalului, publicul îl urăşte pe cel 
compătimit la începutul şedinţei. Şi ura publicului creşte cu 
fâlfâirea neagră a oratoriei în robă a procurorului. Acuzatul 
e condamnat. Finalul rechizitorului, cu silueta braţelor 


avântate în lături, e ca o cruce neagră de corbi pe un 
mormânt. Dar se ridică suav şi insidios apărătorul. Inimile 
publicului sunt suspendate ca legumele în coşurile 
olteanului. 

Preludiul apărării moaie ochii, îndulceşte inimile, ca 
orchestrele care te fac să oftezi sentimental în restaurante, 
pe când îţi tai bucata de friptură în sânge şi-ţi aduni cartofii 
rumeori. 

Pe rând, apărătorul e filosof, e uman, e analist, e jurist, e 
biblie: ai zice că vorbesc cu ritm şi dulce grai, foile 
bibliotecilor de popularizare pentru adulţi. 

Câte nu învaţă publicul de la un avocat în vervă! Dare 
teribil apărătorul! Întrerupt de procuror, îl sfarmă ca un 
automobil în plină viteză pe o biată zburătoare. 

Dar e şi şmecher apărătorul! Întrerupt de preşedinte, se- 
ndulceşte, se transformă, ca un cazan cu smoală fierbinte 
devenit revărsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea să-l 
aibă ginere; fetele - logodnic; femeile măritate - amant; 
bătrânii - fiu; copiii - tată. 

Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat! Fiecare 
râvneşte - ideal - această onoare. 

Dar bietul acuzat! Ce om de treabă! Ce om necâjit! 
Publicul află ororile jandarmeriei, care smulge mărturisiri, 
inchizitorial... 

— E ca pe vremea lui Ignaţiu de Loyola... 

Tunată, comparaţia frapează ca un vers minulescian. 
Publicul ar vrea să strige ca la întrunirile politice: 

— Jos cu el! 

Dar clopotul preşedintelui protejează memoria lui Ignaţiu 
de Loyola, şi apărătorul, profitând, ridică un ditiramb 
vibrant, magistraturii imparţiale şi civilizate. E ca un 
început de migrenă în sală. Dar mesajul oratoric continuă 
până când întregul public - cu mica fracțiune de public 
privilegiat a juraţilor - va fi omogen în mânile febrile ale 
oratorului. 


Şi deodată fenomenul se întâmplă. Avocatul e suprem. 
Ridică braţele spre cer - cu kilogramele palpitătorii - şi 
cere achitarea cu un gest care trânteşte fleşcăit şi inert 
întregul aluat al publicului şi al juraţilor. Aştepţi să-şi 
şteargă sudoarea cu dosul palmei - ca rândaşii după ce-au 
frământat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfântă a 
muncii. O lasă să curgă, beat. 

Publicul achită. Justiţia populară, la fel. 

Aplauze. Clopoţel. Tumult teatral. 

Mulțimea vine spre apărător, ca moaşa cu fătul în braţe 
spre patul lehuzei palid zâmbitoare. 

Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi 
de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale. 

Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă 
sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e 
Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa 
Mitropoliei. 

Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean 
sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al 
acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de încălţăminte, 
galanterie şi comestibile, cu firme în „ici”, „feld” şi „sohn”', 
care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa 
Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l 
însoțesc iar până la biserica Trei lerarhi care-i un cor în 
noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate 
stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în „ici”, 
„feld” şi „sohn”. 

Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, 
curtea fostului palat roznovenesc - de mult intrat în 
melancolia epilogului boierimii - e plină de ţărani ca un 
iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora 
judecăților e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în 
cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată 
la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la 
unu jumătate. În aşteptarea judecății, se descalţă - căci au 


făcut drum lung - scot merindele din desagi, mănâncă şi 
rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată. 

La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi 
râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor 
înaintează în procesiune somnambulă. 

În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii 
baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea 
Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel 
mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. 
Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se 
uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. 
Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur 
cu briliant - sau cvarţ - focos bombat pe degetul 
gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului 
purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, 
cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. 
Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau 
să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin 
o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor - fost 
subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă - şi 
adresa în mărime supranaturală. 

Sosesc câte doi sau trei deodată - fiindcă toată dimineaţa 
au pândit şi s-au pândit pe străzi - dar au aerul că nu se 
cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani - 
clienţi în perioada de incubație - e austeră şi grandioasă ca 
o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de 
prapur al Justiţiei - n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva - şi, 
ridicându-se în grupuri, îi salută adânc. 

E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care 
lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, 
nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre 
intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre 
altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care 
se duce la closet pe coridorul hotelului. 

Au intrat. 

Au dispărut. 


Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia 
fizionomia de mică ţinută. 

Unde-s? 

La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui 
Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, 
patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau 
fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează 
chimirul ţăranilor din ogradă. 

Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, 
beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe 
mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să 
aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii 
distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune 
dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, 
acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un 
singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel 
bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul 
de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, 
băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului 
gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul 
profesional. 

Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la 
Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi 
dă - sau se zice că-ţi dă - ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi 
dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e 
„natură moartă”, ca şi Facultatea de Drept. 

Aşadar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, domnul 
Matache şi emulul lor, juniorul Mitriţă, după ce şi-au 
deschis ochiul profesional îndărătul ferestrelor, intră în 
acţiune profesională. Căci descoperirea vocaţiunii de client 
în masa împricinaţilor e abia un preludiu al vânătorii care 
curând va începe. O deschide cuconul Ştefanache, decanul 
de vârstă al celorlalţi, iesă din palat aşa cum a intrat, cu 
acelaşi pas de statuie, dar priveşte, măsoară, cântăreşte, 
prubuluieşte, ţinteşte, în dreapta şi în stânga. Şi deodată se 
opreşte. 


— Ce-i cu tine? 

Inima ţăranului interpelat e ca o măslină în scobitoarea 
privirii lui cuconu Ştefanache. 

— Ce să fie, boierule!... Ia, năcazuri, oftează omul, cu 
căciula în mână, trecându-şi dosul palmei peste musteaţă. 

— La cât eşti condamnat? 

— Pentru nica toată, boierule! Mi-o suduit muierea, mi-o 
cotonogit scroafa! Rabdă el, omu, da... 

— l-ai dat cu păru? 

— Cu păru, sărut mâna, da la chicioare... 

— Greu! meditează cuconu Ştefanache, holbând ochii 
bulbucaţi şi lăţindu-şi gura cleioasă de broască în rut. 

— Greu, nu zâc! oftează omul. 

— Câte pogoane ai? 

— An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţica boleşte, 
muierea o căzut gre... 

— Şi te ţii de ticăloşii, mişelule! tună cuconu Ştefanache. 
Omori oamenii! 

— Da n-o murit 'răcan di mini! Ne-am împăcat. Vini amuşi 
cu căruţa la târg. 

— Legea nu iartă! ripostează subt bolțile veşniciei crunte 
cuconu Ştefanache, care ştie că în materie de loviri simple 
împăcarea părţilor stinge acţiunea publică. 

Țăranul şi-a înfipt privirea în pământ, ca o roata de car pe 
care nu-l mai poţi urni. 

— Dă citaţia! 

Se supune. Îşi desface brâul, scoate o batistă eu floricele, 
se dă puţin în lături, pieziş - dar cuconul Ştefanache a şi 
văzut sutarii coşcoviţi în sul uleios deasupra citaţiei păturită 
cu sfinţenie. Ia citaţia, scoate ochelarii cu ramă de aur, îi 
aşează pe vârful nasului, dă capul pe spate - cu aerul 
statuilor de bărbaţi politici, care citesc un discurs - 
descifrează conţinutul şapirografiat al citaţiei, stă, priveşte 
cerul, se eţăreşte în pământ, scoate agenda, o deschide, 
notează ceva mărunt, pătureşte citaţia, o închide în agendă, 
agenda intră în buzunar. Țăranul simte că a devenit ca 


ursul cu inelul trecut prin nări, în mâna ursarului care ţine 
lanţul, şi greoi, urmează paşii mărunți ai lui conu 
Ştefanache. 

Când au ieşit împreună dm Palatul Justiţiei, sulul 
bumăştilor din chimirul ţăranului, a trecut plat în buzunarul 
lui cuconu Ştefanache. Dar ţăranul, devenit client, nu se 
miră. Ela văzut pe dregătorii din grefă înclinându-se cu 
respect în faţa avocatului său; el a văzut degetele cu 
strălucirea briliantului umblând, aşa cum ai încerca o varză, 
cu dosarul în care e luna de puşcărie - şi simte că şi-ar 
vinde şi giţelul numai să-l scape cuconu Ştefanache de cei 
trei ani de temniţă pe care domnul procuror, în tălmăcirea 
lui cuconu Ştefanache, îi cere judecății împotriva lui. Încetul 
cu-ncetul, până la unu, tot ce era susceptibil să devină 
client a devenit. Gloata clienţilor, împărţită în loturi, 
aparţine avocaţilor premergători, ale căror agende, la ziua 
respectivă, albe dis-de-dimineaţă, ş-au acoperit de nume, ca 
un zid nocturn de ploşniţe. 

Se apropie ora legală. Sosesc trăsurile cu avocaţi şi 
avocaţii pedeştri, urgenţi, cu servieta subţioară, ca 
pasagerul ajuns la gară o dată cu soneria clopoţelului. 

Intră. Intră. Intră. Cum trec, trec, trec, trec, stâlpii de 
telegraf, oblici, pe lângă ferestrele expresului. 

Unu. 

Împricinaţii evrei, care îşi pierd vremea cu folos la 
cafenea, nu la Palatul Justiţiei înainte de ridicarea cortinei, 
sosesc în grupuri. Discută, gesticulează şi se opresc în 
răstimpuri, gata să se ia la bătaie, dar nu se iau; pornesc iar 
şi discută. Deşi n-au servietă subţioară, toţi par avocaţi prin 
febrilitate, gesticulare, şi tonul peremptoriu. Înlăuntrul 
palatului ei sunt în mediul şi în largul lor. Zâmbesc 
avocaţilor, clipesc grefierilor, dezmiardă umărul aprozilor, 
interpelează pe copişti cu porecle, şi salută cu mătănii 
musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţilor de 
la curte. 

Unu şi cinci. 


Dosarele din grefă au trecut pe mesele de şedinţă. La uşa 
secţiilor, grupuri-grupuri se îngrămădesc în jurul listelor de 
procese, ca în faţa afişelor de mobilizare. Sălile de şedinţă 
absorb mereu. Băncile împricinaţilor au aspectul galeriilor 
de cinematograf, în timp ce filmul rulează. Primul film îl 
rulează avocaţii din incintă, înainte de intrarea 
magistraţilor. 

Fumatul e interzis pentru public. Avocaţii fumează, scuipă 
şi leapădă scobitorile uitate între dinţi de la prânz, căci 
numai în tren aceste gesturi sunt penalizate cu amenzi 
instantanee. Unii îşi citesc dosarele, cum învaţă lecţia 
şcolarii înainte de intrarea profesorului în clasă. Căci 
avocatul e isteţ prin definiţie, şi ca să ştie un proces n-are 
nevoie să citească dosarul. Îl ştie prin intuiţie, punându-şi 
degetele în contact cu dosarul. Aşadar, deocamdată avocaţii 
discută: un fel de passe de arme, preliminare. Aceste 
discuţii tind neglijent către spirit, ironie şi humor. Niciunul 
nu tace: tăcerea, în această profesie, e viciul suprem. Dacă 
vorbele ar putea fi materializate în mucuri de ţigară, de 
pildă, discuţia premergătoare intrării magistraţilor ar 
reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţiei ar 
fi scrumelniţă neîncăpătoare. 

Clienţii de pe bănci sunt în extaz. Ei simt într-un singur 
avocat mai mult zgomot decât într-un oraş industrial. Cum 
să n-aibă încredere în avocaţi? Această potenţă sonoră 
creează un prestigiu special avocatului în Palatul Justiţiei. 
Femeile cunosc astfel un aspect sonor al virilităţii, altul 
decât cel al pintenilor militari. Cele care au divorţuri, simt 
lămurit că ar divorța numai de dragul avocaţilor. Tot 
publicul trăieşte mai intens în acest mediu locvace. Fiecare 
simte că prinde viaţă, ca în faţa mării sau a şpriţului. Se 
stabileşte încet cu-ncetul, un ritm epileptic. Împricinaţii 
capătă ticuri nervoase, au nostalgii săltăreţe de sârbă şi 
bătută. Părţile adverse simt că devin mai adverse; cele 
dispuse la conciliere se sfiesc şi renunţă la această laşitate, 
inculpaţii pentru schimb reciproc de palme se miră şi 


regretă că n-a fost de pumni şi de picioare; cei care s-au 
instalat zvâcnesc în aripele captive ale sudălmilor; în sfârşit, 
surdina conflictelor umane, scoasă treptat, sloboade şi 
dezlănţuie aprig instinctele în incinta justiţiei, ea în codrul 
primitiv. Cu singura deosebire că în acest cadru al 
civilizaţiei supreme, instinctele apar la ghişeuri separate. 
Aceste ghişeuri de instincte verbalizate sunt avocaţii. 
Onoare acestor vestale. Şedinţele au fost deschise, 
procesele au început. Avocaţii nu mai merg: aleargă. 
Ferească-se din calea lor clientul staționar! 

O dâră: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită-le. 
Traiectoria acestor stele are ghionţi şi lasă vânătaie. 

Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tremură şi 
palpită. 

Din pragul secţiilor aprozii urlă şi se tânguie, ca 
geamandurile şi ca sirenile în ceaţă. 

O mână, o batistă pe frunte, o servietă care spânzură în 
goană, e un avocat care-a pledat la o secţie şi-a izbucnit la 
alta. 

— Idiotule! 

E clientul care-a răspuns lung şi prost la interogator. 

— Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni! 

E clienta cu divorţul. 

— Pităcii! 

E procesul câştigat în stare agresivă de onorar. 

Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. 
Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi 
automate? 

În rumoarea generală, glasul pare că strănută, sughiţă şi 
nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să 
lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O hârtie 
încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane. 

Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi 
cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, 
sună, sună. 

Există tăcerea? 


Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma 
erupției vulcanice. Closetele îşi trâmbiţează fetidul amoniac 
acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj. 


Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor? 
* 


Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de 
reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, 
văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al 
Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al 
Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare - ierte-l 
Domnul, că Lenta l-a iertat. 

Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva 
mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia 
Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; 
urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al 
restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două 
bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara 
nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe 
vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci 
coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase 
feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e 
aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior 
intendant. 

— 'Ţico, un şpriţ ca la „Capşa 

Ţică Bodron - e cu plotonierul, ultimul mort al Lenţei - ştie 
că „şpriţul ca la «Capşa», e formula aristocratică a şpriţului 
tare. De aceea, mâna ei culinar mirositoare varsă în paharul 
- din care cu o simplă mişcare a lepădat restul şpriţului 
precedent - o licoare roşie ca sfecla stricată, numită vin, 
până aproape de buza paharului, aţâţând-o cu un şfichi de 
sifon. 

— 'Ţico, o costiţă de Constantinescu! 

— Ţacă Mariţo, o costiţă de porc, zâmbeşte Ţică, complice 
şi părtaşă la spiritul politico-gastronomic al juristului 
înfometat. 

Tacă Mariţa e a doua odraslă, mai vrâstnică şi mai trecută, 
a coanei Lentă, care a făcut-o cu domnul Popovici, al doilea 
defunct în ordinea maritală, inspector al podarilor, pe când 
trăia. 

Tacă Marița, divorțată, găteşte; 'Ţică serveşte, iar cucoana 
Lentă priveghează, ţine casa şi răcneşte. 


LIA 


— 'Ţico, pardon, un rahat cu apă rece! 

Ţică vâră mâna într-un fel de putină de tinichea, din care 
desprinde un rahat curb în degete, ca un limbric roz. 

— E de trandafir, pentru dumneavoastră, serveşte Ţică 
rahatul, ripostând c-un madrigal „pardonului”' hăzos. 

În această atmosferă - în care numele Ţică, trecând din 
gură-n gură, e ca o gamă săltăreaţă de ţimbal, şi glasul 
coanei Lentă, ca un arcuş mârâitor de contrabas - avocaţii 
gustă un binemeritat repaos în antractele proceselor. 
Anecdotele au precădere; cele pornografice, proeminenţă. 
Fetele coanei Lenta nu-s sfioase, iar mama lor, în clipe de 
mânie, întrece în savoare şi cruditate vocabularul 
anecdotelor din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe bănci stau 
avocaţii bătrâni; la spate, pajii baroului ascultă şi se iniţiază. 
Clienţii se îmbulzesc la uşa cu geamlăc, fiindcă înlăuntru nu 
încap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna 
apărătorului respectiv. Dacă avocaţii ar fi ouă, puiul din ei 
ar evolua şi ar ieşi numai subt privirea clocitoare a clienţilor 
de la uşă. 

Dar această săliţă este importantă şi din alt punct de 
vedere. În ea, reprezentantul presei ia contact cu viaţa 
judiciară. Cronicarul judiciar al presei ieşene are un nume 
autentic desigur, pe care-l ştie numai actul său de naştere, 
şi un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: 
Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu păr vertical 
creţ, cu lavalieră violetă, precipitat la vorbă, cu o uşoară 
gângăvire care dă un acompaniament de mandolină 
vorbelor sale repezi ca o cădere din balcon. Avocaţii îl 
numesc Pârţişor, pseudonimul Menestrel părându-li-se fad. 
EI însă, consecvent cu punctul său de vedere, preferă să i se 
spuie Menestrel. Când reportajul judiciar e măgulitor 
pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Când, 
dimpotrivă, diabolicul Menestrel, succint şi lapidar, 
informează publicul că avocatul X a apărat pe negustorul Y, 
care a fost condamnat pentru speculă, avocatul X îl 
interpelează pe Menestrel în agoraua Lenţei Bodron: 


— Măi Pârţişor, tot tachinezi gazetăria? 

Dar acelaşi avocat se duce după Pârţişor, şi într-un fund de 
coridor îl prinde, îl acopere, cu atitudinea cetăţenilor care 
zăbovesc cu faţa lângă un zid dosnic, spunându-i cordial: 

— Menestrel dragă, să dai o notă la ziar. L-am achitat pe 
Goldmann, ştii, cel cu fabrica de sifoane. 

Şi Menestrel dă, dar, satanic, elimină numele avocatului 
pledant, ceea ce-l face să redevină Pârţişor, căci viaţa lui e 
sunetul acesta alternat de Pârţişor cu Menestrel, şi 
Menestrel cu Pârţişor. 

În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. 
Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atât de ostenit 
ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, 
avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sunt unanim istoviţi. 
Pornesc în grupuri, profesional vociferante, profesional 
familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc 
cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sunt clienţi. Pavajul 
pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul 
căreia sunt, de ei a fost evacuată, închiriată, vândută, 
donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zâmbet 
special - tradus în vorbe, zâmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n- 
ai nici o grijă! - e o dată în agendă, un termen, un acont şi- 
un onorar. Birjarul care-i solicită reverenţios, i-o 
contravenţie. Femeia care le zâmbeşte lung, e-un adulter, o 
bigamie, un avort sau un divorţ. Vatmanul tramvaiului, cu 
mâna ostăşeşte la chipiu în fată-le, e un omor prin 
imprudenţă. Băcanul cu faţă de şuncă şi zâmbet tos - ca şi 
zahărul dat lipsă la cântar - care-i invită la aperitive 
gratuite, e un proces de speculă, sau o contravenţie la legea 
repausului duminical. 

Ei nu calcă pe uliţi, ei nu respiră floarea liliecilor, ei nu 
trăiesc în laşul dealurilor şi-al tăcerii, ci-ntr-un spectral 
oraş profesional, clădit din procese şi afaceri, capital 
învestit, poliţi protestate, falimente născânde. Fereastra 
sufletului le e agenda, în care viaţa e repartizată pe secţii 
de Tribunale, pe cabinete de instrucţie, pe secţii de curţi de 


apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naşterea e un act 
de stare civilă; căsătoria un contract bilateral; viaţa, e o 
minoritate, o succesiune de procese şi tranzacţii; moartea, 
un testament urmat de un proces, sau o succesiune ab- 
intestat. 

Răsăritul soarelui e pavilionul ridicat de judecătoriile de 
ocol, care încep la nouă dimineaţa; amiaza e storul tras la 
tribunal sau curte în timpul pledoariei cu batista pe frunte; 
iar seara, vestibulul clientelei din biroul de acasă. Noaptea 
lor îmbracă tot un caracter profesional, căci impregnaţi de 
pledoariile, replicele şi ripostele zilei trecute, şi obsedaţi de 
combinaţiile zilei viitoare - ca doctorii, de iod şi izuri 
fenicate - visează ce-au vorbit şi ce-au gesticulat, şi sunt 
neliniştiţi de larvele obscure ale pledoariilor viitoare. 

Şi desigur că dacă la sunetul trâmbiţilor transcereşti ale 
supremei judecăţi - tot judecată - în faţa cerului, a 
creatorului, a îngerilor şi a sfinţilor, făpturile umane s-ar 
trezi din somnul morţii cu vorbele pe buze, avocaţii ar 
începe în cor: 

— Domnule preşedinte şi onorat tribunal... 

* 

De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă 
orice om tânăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune 
profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, 
această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspântie 
de nehotărâri. 

De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, 
care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei 
judecătoreşti, se înscrie în barou. 

De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare 
pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o 
profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de 
ani, vârstă la care orişice om valid care nu câştigă, e un 
parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei 
şi tinereţii lui, Mircea Balmugş, doctor în filosofie din 
Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o 


catedră la Universitatea din laşi, era profesor de liceu, avea 
şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa 
contimporană şi, în acest fel, rămânea independent, 
izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în 
timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de 
apel. 

Dănuţ, care nu plătea chirie, pensionat în chip firesc în 
casa părintească, nu putea concepe la vârsta lui, gestul de a 
cere - nici cu echivocul titlu de împrumut în familie - bani 
de buzunar, bani pentru haine, ţigări şi cărţi, de la părinţii 
lui, mai rău, de la mama lui, cu-atât mai mult cu cât 
frecventarea Tribunalului îl pusese la curent cu ipotecile 
Medelenilor micşoraţi de expropriere, bântuiţi de ani 
secetoşi, exploataţi în propriul profit al administratorului 
Haralamb Scrobohaci, credincioasă ploşniţă a familiei 
Deleanu. 

Apoi, mai presus de toate, Monica. Căsătoria lor, situată 
hotărât în viitorul cel mai apropiat, n-o putea privi ca o 
pagină de lirism pur, deşi era, ci ca un fapt real, cu temelia 
în viaţă, şi mai ales în viaţa de toate zilele. Sufleteşte, 
Monica era copilul părinţilor lui, soră cu el şi cu Olguţa. Dar 
civilmente, Monica nu era sora lor, nu făcea parte din 
neamul lor. Era o orfană crescută de părinţii lui, dimpreună 
cu copiii lor. Viaţa ei în casa lor, judecând obiectiv, era 
vasală carităţii soţilor Deleanu. Solicitudinea părinţilor faţă 
de proprii lor copii, e o datorie umană şi socială. Trebuie să- 
i îngrijească, trebuie să se sacrifice pentru solida clădire a 
vieţii lor, fiindcă i-au făcut fără consimţământul lor, al 
copiilor. Gratitudinea copiilor faţă de părinţi e firească, dar 
nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet şi trup bicisnic, 
dezarmat în viaţă fiindcă nu-i decât o versiune mai debilă a 
propriilor lui părinţi - dacă-i va uri sau duşmăni fiindcă l-au 
condamnat la viaţă prin fapta lor, nu va fi un monstru, ci un 
judecător imparţial, liber pe cugetul şi verdictul dat în faţa 
conştiinţei sale. 


Dar creşterea unui copil străin, e o donaţiune cu nete şi 
imperioase obligaţiuni din partea beneficiarului faţă de 
donatorii săi. 

Ori, acest sentiment de obligatorie recunoştinţă faţă de 
părinţii săi, din partea Monicăi, era o povară pentru Dănuţ 
fiindcă presimţea că restrânge libertatea sufletească a 
Monicăi, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor când e 
obligator şi poruncit. Recunoştinţa e pură şi uşurătoare 
pentru suflet numai atunci când se naşte de la sine, ca un 
parfum involuntar al conştiinţei libere. Recunoştinţa e dar 
regesc, un plocon de serv. 

Dacă, de pildă, Monica nu l-ar fi iubit pe Dănuţ, şi dacă 
Dănuţ ar fi fost vădit nenorocit de înstrăinarea Monicăi de 
el, şi dacă doamna Deleanu, mai adânc mama lui Dănuţ 
decât a Monicăi, i-ar fi spus: „Aşa-ţi arăţi tu, Monica, 
recunoştinţa pentru noi?” 

Ce-ar fi putut răspunde Monica? Să spuie că dragostea şi 
recunoştinţa nu se confundă, că sunt două mişcări distincte 
şi neatârnate ale sufletului? Să răspundă astfel unei mame 
rănite de suferinţa copilului sângelui ei? 

Nu! De prisos! Ar fi trebuit să plece capul, recunoscând 
astfel că iubirea pentru altul decât Dănuţ, e o ingratitudine 
faţă de familia Deleanu. 

Aceste scene grele, însă, erau neverosimile, dat fiind 
iubirea lor şi raporturile de filială afecţiune şi delicată stimă 
dintre Monica şi părinţii lui. 

Totuşi, germenul exista, fatal. Oricând putea da naştere 
unei atingeri, foarte uşoară, abia nuanţă, nu lovitură de 
ciocan - dar acea simplă atingere a Monicăi l-ar fi înstrăinat 
dureros pe Dănuţ de părinţii lui. 

De altfel, dorinţa de independenţă care-o făcuse pe 
Monica să-şi continue studiile la Universitate şi să-şi dea 
examenul de capacitate, intrând în rândurile profesorilor de 
liceu - înainte de plecarea la Paris - vorbea clar. Nu era o 
mişcare de răzvrătire, de scuturare a jugului agreabil. Era 
o mişcare de neatârnare firească oricărui om pentru care 


viaţa începe în clipa când devii stăpân pe tine, dispunând 
aşa cum hotărăşti deliberat. Foarte cu greu Monica 
acceptase plecarea la Paris pe socoteala Olguţei, care 
dispunea de la majorat de averea moştenită de la Fiţa 
Elencu. Olguţa îi smulsese acceptarea, într-o conversaţie 
necunoscută lui Dănuţ. Monica îi spusese atât: că Olguţa 
are nevoie efectivă de tovărăşia ei, şi că, de altfel, 
doctoratul în litere, pe care şi-l va lua acolo, îi va fi de folos. 

Aşadar, Dănuţ nu numai că dorea să contribuie la 
independenţa Monicăi, dar vroia să răscumpere într-un fel 
obligaţia de recunoştinţă contractată de ea faţă de părinţii 
lui, luându-i caracterul de troc, lăsându-i-l pe acel de 
afecţiune pură. În clipa căsătoriei, Dănuţ se hotărâse să 
renunţe în favoarea Olguţei la partea lui de avere. Această 
renunțare trebuia să fie zestrea eliberatoare a Monicăi. 

Ca să poată face însă acest gest, trebuia să fie în stare să 
câştige alături şi împreună cu Monica banul cel de toate 
zilele. 

Cum? 

Sufletul îi oferea o corabie cu pânzele umflate pe pragul 
ondulat al mărilor. Viaţa îi oferea Palatul Justiţiei. 

Alege! 

Monica! Monica! 

Ziua, cu clienţii, rob; noaptea, cu corabia, stăpân. 

Dar somnul? 

De zece ani scria; pe-atunci însă nu ştia că scrisul, ca şi 
tuberculoza, e boală de lux. Ce crease timp de zece ani? 
Nimic. Făcuse game. Îşi pregătise degetele să fie suple, 
docile, să poată clădi acordul vast, să poată culege sunetul 
gingaş. Dar ce clădise? Nimic. Căsuţe de nisip, palate de 
scoici, catedrale de hârtie. 

Acum putea clădi. Acum putea primi viaţa în palate şi o 
putea îngenunchea în chilii. Dar când? 

În clipa când Dumnezeu a hotărât înfăptuirea lumii, avea 
în faţă şase zile de trudă şi şase nopţi de odihnă. 

EI n-avea zilele, şi nici odihna nopţilor. 


Monica! Monica! 

Nu putea s-o sacrifice pe Monica. Dar nici sufletul nu 
putea să şi-l sacrifice, căci, sacrificându-l, ar fi împuţinat şi 
alterat însăşi dragostea lui, care avea dimensiunile 
sufletului său întreg, nu ciung. 

Trebuia să câştige el singur prin munca lui, şi trebuia să 
scrie. De aproape un an de zile, de când era avocat, câştiga 
mai mult sau mai puţin, dar câştiga. Dureros şi umilitor 
câştig! 

În genere, avocaţii debutanţi sunt nehotărâţi pe pragul 
profesiei. Intimidaţi de siguranţa agresivă şi ironică a 
înaintaşilor lor - în care nu disting tartarinismul; 
descurajaţi de aspectul suburban al judecătoriilor de ocol, 
unde-şi fac stagiul de începători; sensibilizaţi de vrâstă şi 
literatură pentru trivialitatea vieţii procesuale; sfioşi la 
vorbă şi lesne intimidabili în această profesie în care vorba 
şi cutezanţa sunt organic necesare, ca braţele pentru 
tâmplar şi picioarele pentru ciclist; licenţiaţii în drept, dar 
neofiţi în avocatură, dându-şi seama că întreaga învăţătură 
de până atunci e ca pământul văzut din planeta Marte, 
pentru cel hărăzit traiului între oameni; decepţionaţi de 
avocatura visată şi decorativ privită dinafară, acum, când 
sunt în rândurile ei intime, ca cei care râvnesc epismul vieţii 
de cavalerist înainte de-a fi cunoscut cazarma: tinerii 
avocaţi şovăie, gata să renunţe la cariera visată. Dar cade şi 
în buzunarul lor, deodată, greutatea onorarului. Gustă şi ei, 
prin surprindere, ritmul gesticulărilor la bară şi murmurul 
admirativ al sălii. Confratele mai bătrân decât ei se 
dovedeşte mai puţin colţos şi mult mai puţin primejdios la 
bară decât pe coridor, pe sală, pe stradă şi în opinia publică. 
Şi, minune, însăşi frenezia timidităţii lor le dă un curaj 
pieptos, în faţa căruia curajul avocatului bătrân apare ros în 
coate, greu în genunchi, cu respiraţia scurtă. Atunci 
observă cu mirare că nu se cunoşteau, că s-au descoperit 
mult superiori propriilor lor aşteptări, paralizate de debut. 
Avocatura i-a prins, dezbărându-i de acel esenţial principiu 


de viaţă şi desăvârşire al omului: îndoiala de sine. Sunt 
siguri. Sunt însăşi inima vieţii şi creierul care comandă. E 
ca o îngrăşare subită a sufletului, până atunci zvelt şi 
flexibil. Sunt avocaţi. Sunt în perfect echilibru cu viaţa şi cu 
ei înşişi. Vor trăi până la capăt, radioşi, cu iluzia supremaţiei 
intelectuale, în cocardă. Un om a murit, un avocat s-a 
născut: trăiască avocatul. 

Dănuţ nu murise, nu vroia şi nu putea să moară., în 
contact zilnic cu avocatura, zilnic îndârjirea lui era sporită. 
Profesia nu-l putea asimila. 

Pledase întâiul proces alături de domnul Deleanu. Invidiat 
de toţi camarazii de vrâstă ai baroului, debutase la Curtea 
cu juri într-un proces celebru în analele proceselor 
scandaloase. 

Acuzatul, om cu vază în societatea ieşană, moşier bogat, îşi 
violase propria fiică, trăind cu ea maritalmente, vreme de 
doi ani. Într-o zi fata fugise cu un tânăr vecin de moşie, la 
Iaşi. După o noapte petrecută la hotel, îşi denunţase 
părintele. 

Pledau patru celebrităţi penale ale baroului ieşan, în 
frunte cu domnul Deleanu. Debutantul Dănuţ era 
şupranumerar. 

Opinia publică era de perfect acord cu Justiţia şi chiar cu 
opinia particulară a propriilor apărători ai incestuosului: 
acuzatul era un monstru, fata, o victimă. Dar acuzatul era 
foarte bogat, aşa că patru avocaţi trebuiau să lucreze în 
răspărul opiniei publice şi al intimei lor convingeri, pentru a 
obţine onorarii de achitare. 

Avocaţii angajaţi se mărginiseră să citească actul de 
acuzare, copioasă relatare a faptelor, însoţită de aferentele 
consideraţiuni juridice. Dănuţ copiase întreg dosarul, cu 
mâna lui, şi câteva nopţi în şir, cu creionul nuvelelor şi al 
poemelor, meditase grafic problema pe care trebuia să o 
rezolve dintâi în faţa curiozităţii lui de viaţă, şi apoi, în faţa 
judecătorilor. Lecturile din Freud, şi în special teoria 


„complexului Oedip”, îi dăduse sugestii preţioase pentru 
dezlegarea acestui proces. 

Moşierul incestuos avea o biografie relativ normală. La 
treizeci de ani se căsătorise cu o fată de şaptesprezece ani, 
pe care o idolatrase. Cu ea avuse un singur copil: fata care-l 
adusese pe banca acuzării. După patru ani de căsnicie, 
fusese înşelat, adică aflase. Îşi bătuse şi alungase soţia 
necredincioasă, trimeţând fetiţa la o soră a lui din 
Bucureşti. Nu vroia să mai ştie nimic despre fetiţă. Îi 
trimetea bani, dar atât. În timpul războiului, fetiţa rămasă 
la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, dovedise, pare-se, 
după spusa mătuşei care o creştea, aptitudini categorice 
pentru destrăbălare. 

După război, moşierul se recăsătorise cu o văduvă 
frumoasă şi săracă. Între timp, sora lui de la Bucureşti, 
alarmată de moravurile şi independenţa sfidătoare a 
nepoatei, o expediase tatălui ei, cu o scrisoare edificatoare. 
În clipa revederii, copilul de odinioară devenise femeie, 
exactă reproducere în castaniu a mamei ei roşcate, demult 
plecată în străinătate, unde i se pierduse urma. Pentru fată, 
în casa părintească începu o viaţă de neîndurată severitate. 
S-ar fi zis că ispăşea nu numai purtările ei, ci şi păcatul 
mamei. Închisă la moşie, nu vedea pe nimeni, nu ieşea 
nicăieri, era controlată pas cu pas, şi pe deasupra pusă la 
învăţătură subt privegherea tatălui ei şi a mamei vitrege. 

Dănuţ lămurise, analizând microscopic toate amănuntele 
acestei intimităţi în trei, ecoul şi revanşa vechii gelozii, 
premergătoare păcatului descoperit al mamei, îmbinându- 
se surd cu severitatea bărbaţilor, în genere, pentru tot ce-i 
în legătură cu apetitul sexual al fiicelor lor tinere. Această 
severitate a tatălui e întotdeauna deosebită de a mamei, 
căci tatăl vede cu o incomodă repulsiune, că şi copilul său e 
tot femeie, şi replica acestei repulsiuni nemărturisite - care 
dă ceva impur atitudinei faţă de copilul-femeie - e excesul şi 
brutalitatea posomorâtă în severitate. 


Moşierul îşi supraveghease exclusiv fata. Amănunt pe care 
Dănuţ îl reţinuse, dându-i toată valoarea, căci această 
exclusivitate în supravegherea fetei dovedea o detaşare de 
femeia lui, în ce priveşte gelozia. Natural, văduva frumoasă 
şi săracă, prudentă atâta vreme cât cea mai mică 
nesocotinţă i-ar fi periclitat situaţia, profitase de relaxarea 
supravegherii în ce-o privea. Profitase din cale-afară, căci 
fusese prinsă şi expulzată ca şi întâia femeie - dar calm. 
Nici bătaie, nici scandal. O simplă constatare cu jandarmi a 
adulterului şi izgonirea din casă, lăsându-i timp să-şi facă 
bagajele. 

Rămas singur la ţară cu fata lui, moşierul devenise mai 
sever. Nemaiavând înlocuitor pentru îndeaproape 
supraveghere, şedea tot timpul acasă, încruntat, rigid, 
taciturn, poruncitor, lovind fără cruţare, la cea mai mică 
nesupunere. 

Renunţând la o evadare imposibilă - ferestre cu gratii, uşă 
închisă cu cheia şi un lacăt pe deasupra - fata în plin clocot 
de nubilitate, văzând în tatăl ei nu tatăl - un tată nu se 
improvizează prin severitate - ci temnicerul ei, bărbat, 
găsise calea de îndulcire a vieţii ei aşa cum i-o indica 
poruncitor natura: să-i devie simpatică, să-l îmbuneze, să-l 
moaie, să facă din el un tovarăş cât mai agreabil, în lipsa 
altora. 

După o săptămână, citeau şi vorbeau împreună. Mai mult, 
feciorul care-i servea la masă - martor în proces - văzuse 
pe stăpânul său râzând. 

După două săptămâni ieşeau amândoi la plimbare, călări 
sau cu docarul. Împreună supravegheau munca ţăranilor de 
pe moşie. 

Într-o zi, rochiile, gătelile şi fardurile cu care venise de la 
Bucureşti, trecuseră prin surpriză în odaia ei. Până atunci 
erau sechestrate în odaia tatălui ci. 

De-atunci, zi cu zi, îşi pierdu aspectul de penitentă, 
luându-l pe acela de femeie, care, înveselind intimitatea 


mohorâtă a unui bărbat izolat, devine floarea şi stăpâna 
casei. 

Conştiinţa ascensiunii în dominaţiune creează nu numai la 
femei, ci la toţi oamenii publici, elanul abuziv. Într-o zi, fata 
propusese tatălui ei o călătorie în doi la Bucureşti. Scena se 
întâmpla seara, la masă. 

— Odată s-o încruntat boieru de-am crezut c-o sfarmă! I s- 
o umflat vinele de pe frunte, s-o făcut roş ca sfecla, o 
strâmbat capu-n jos şi o plecat de la masă cu şărvătu la gât, 
ca un om beat. Musca nu zbârnâia. 

Aşa spunea feciorul, martor al acestei scene. 

În aceeaşi seară, fata - nu mai era închisă - bătuse, în 
halat de noapte, la uşa ietacului părintesc. Deschisese uşa. 
Se apropiase de pat. 

— Ce vrei? răsunase după o lungă tăcere, un glas 
cavernos. 

Tăcere. 

Se aşezase pe marginea patului. 

Tăcere. 

Venise cu părul despletit pe spate. Se aplecase pe obrazul 
tatălui ei. 

— Nu mai ştiam, dragă băiete, gemuse în fundul 
cancelariei închisorii omul bătrân către Dănuţ, nu mai ştiam 
ce-i cu mine! Era lângă mine, trup lângă trup, femeia pe 
care o iubisem... Plângea, ştergându-şi ochii tulburi, plini de 
vinişoare sanghine, cu degetele tremurătoare... pe care am 
iubit-o în tinereţea mea. 

Fără gemăt, fără protestare, fata devenise amanta tatălui 
ei. 

— Dragă băiete, să-mi fi spus odată: „Ce faci, tăticule?” 
scuipam pe mine şi mă zvârleam în apa Prutului... 

Doi ani, fata fusese amanta tuturor nopţilor tatălui ei. 
Călătoriseră împreună în străinătate. Rochiile, în garderoba 
ei, erau val neîntrerupt. Capriciile ei deveneau imediat 
faptă. Exasperată de conştiinţa păcatului oribil, virilitatea 
omului bătrân răspundea frenetic femeii tinere de lângă el. 


Coaptă sexualiceşte, nu prin dragoste, ci prin viciu, de la o 
vreme fata se blazase de formula pe care o presimţea 
incompletă şi dorise dragostea idilică. Făcuse cunoştinţă cu 
un tânăr vecin de moşie. Fugise cu el. Rațiunea denunţării? 
Mai presus de toate, panica de-a nu fi prinsă şi ucisă. Vinele 
umflate pe fruntea bătrânului lubric în braţele ei şi glasul 
cavernos o urmăreau neliniştitor. Condamnarea lui la 
temniţă însemna liniştea şi libertatea ei. 

Dar teama de scandal? Tânărul cu care fugise, îndrăgostit 
ideal de graţia nevinovăţiei ei, o descoperise, natural, 
femeie coaptă, demult cadenţată de dragoste. Dramă între 
ei. Dar fata-femeie - prefăcuse drama în tragedie, ea 
devenind eroina, tânărul, spectatorul îngrozit. El denunţase 
- revolta lui n-avea capacitate omucidă: era şi student la 
Drept pe deasupra - fata recunoscuse şi narase. Fusese 
siluită, după cazne, lupte, ameninţări cu revolverul. 

De ce nu denunţase? Era supravegheată strâns şi 
ameninţată cu moartea. 

Acesta era procesul. Ordonanţa definitivă, rechizitorul şi 
actul de acuzare nu erau decât o reeditare cu amplificări şi 
comentarii juridice a interogatoriilor fetii. 

Acuzarea era fata; acuzatul, tatăl. La mijloc avocaţii. În 
faţă, Justiţia. lar cerul, podelele şi zidurile erau opinie 
publică. Sala era pavată, decorată şi clădită cu opinie 
publică în opinia publică. 

Magistraţii proiectaseră şedinţă secretă. Dar deasupra 
tuturor puterilor constituite sunt femeile. Femeile Iaşului 
obţinuseră şedinţă publică pentru acest spectacol. 

Apărătorii - în afară de domnul Deleanu, care niciodată nu 
participa la conciliabulele confraţilor - decretaseră singura 
soluţie salvatoare: nebunia. Aveau şi un punct de reazăm, 
într-o întâmplare care coincidă cu debutul raporturilor 
incestuoase. O cădere în cap, de pe cal, a moşierului, de pe 
urma căreia zăcuse în pat câteva zile, rămânând cu ticuri 
faciale şi cu insomnii febrile. De altfel, un avocat poate 


dovedi oricând nebunia clientului său. Cu atât mai uşor se 
poate dovedi nebunia unui monstru. 

Dănuţ nu era consultat. El n-avea nici glas, nici vot în acest 
conciliabul care se ţinea de altfel în ultimul moment, pe 
coridorul Curţii cu juri, în preajma closetelor: singurul loc 
neinvadat de public. 

Ochii spectatorilor - în majoritate femei: mame şi fete: 
studente - aveau luciri tulburi. Dar vorbele şi murmurile 
erau indignate. 

Dănuţ era trist. O tristeţă care-l paraliza. Văzându-l palid 
şi abătut, domnul Deleanu, cu o înduioşătoare solicitudine, 
îl ocrotea cu braţul, îmbărbătându-l. 

— Dacă nu te simţi în vervă, lasă, Dănuţ. Lasă-l pe tata. 

Asta cu glas încet şi ochi copilăreşti buni. 

Şi subit redevenea alt om, impulsiv, agresiv, neastâmpărat, 
impunându-şi ritmul întregii dezbateri, comentând cu glas 
tare lectura actului de acuzare, răsturnând c-o replică 
râsete în sală, oţet pe magistrați. 

Preşedintele venise hotărât să imprime dezbaterilor 
gravitate, decenţă, dramatică sobrietate. Cu neputinţă! O 
simplă ocheadă a avocaţilor, subliniind caracterul echivoc al 
unei fraze din actul de acuzare, dezlănţuia hopuri săltăreţe 
de râs sughiţat cu batista la gură. 

Clopoţelul sună. 

Dar acest râs al sălii, nu putea fi potolit decât cu pompele 
de incendiu. Era nechezatul cu nări dilatate şi ochii în 
friguri al sexualităţii stârnite. 

Gravitatea lui Dănuţ, între gesticulările neîntrerupte ale 
confraţilor, impresiona agreabil pe femeile romanţioase. Şi 
tinereţa lui palidă, cu păr castaniu. Se simţea lins de priviri 
din sală. Era îngreţoşat. 

Interogatorul începu. Acuzatul îşi pierduse vorbele, calmul 
rostirii silabelor. Din buzele sale ieşea un gemăt 
neputincios, bâlbâit. Articulaţie de mut, în care sunetele 
deznădejdii sunt ca cioatele pădurilor tăiate. Masca şi 
gemătul convulsionat ale acestui bătrân îţi dădeau fiorul 


care suflă ger la rădăcina părului şi încreţeşte spinarea. Şi 
totuşi, nimeni nu spunea: „Lăsaţi-l. E penibil. E odios. Să se 
isprăvească odată!” 

Întrebările stăruiau, amănunțite. Ochii sălii străluceau, la 
pândă. 

Bătrânul rupea sunete din gura cutremurată. Oedip, cu 
grozăvia faptelor în ochii arşi cu fierul roş, aşa privea, aşa 
era. 

Apariţia fetei - adusă pe sală din camera martorilor - 
produse o explozie succesivă de capete, ca a bidoanelor de 
benzină, apoi de murmure. În sfârşit, o tăcere holbată de 
mulţime în faţa eclipsei de soare pietrifică pe fiecare, cu 
gâtul întins, cu ochii bulbucaţi, cu urechile căscate. 
Curiozitatea hâise toate chipurile, ca o enormă oglindă 
convexă în care întreaga mulţime s-ar fi oglindit. Uitaseră 
să mai tuşească. Tăceau, strâmbi. 

Fata se drapase în negru, ca o văduvă. Trecu prin mulţime 
cu genele plecate. Ochii tuturora o dezbrăcau. În clipa când 
se opri în faţa curţii te mirai că nu-i goală ca un hrean 
trecut prin dinţii răzătorii. Păstra încă o atitudine de 
călugăriţă cufundată în evlavie. Mânile încrucişate pe 
batista pregătită - alb pe negru - umerii plecaţi, capul 
înclinat, cu efect negru de gene pe fuga de palori a obrajilor 
până-n ovalul bărbiei. Bărbaţii, în treacăt, îi zăriseră sânii 
de profil: aveau vibrant contur. Din spate îi vedeau gleznele 
subţiri în ciorapi negri, perzându-se cărnoase - pulpe - în 
negrul flotant al rochiei de ajuns de scurte ca să dea 
trupului, în contrast cu subţiimea gleznelor, aspect de 
corolă învoalta pe tulpina ei. Văzută din spate, părea o 
pariziană orfană de război - filmată pentru străinătate - în 
clipa când vine să depună un buchet de violete - cu batista 
la gură - pe mormântul soldatului necunoscut. 

Fără să fie întrebată de nimeni, începu în şoaptă, cu ochii 
plecaţi, frământând batista. 

— Mai tare, îndrăzni un glas. 


— Mai tare! Mai tare! Nu s-aude nimic! murmură corul 
sălii, cu ochi devoranţi şi urechi flămânde. 

Clopoţelul sună. 

— Vorbeşte mai tare, domnişoară! Nu-ţi fie teamă. 
Întoarce-te cu faţa la domnii juraţi, vorbi preşedintele cu 
glas scăzut, ca la ureche. 

— Juraţii au faţa, noi spatele. Tristă meserie! trecu o 
şoaptă dinspre banca avocaţilor. 

Preşidenţialul clopoțel clipi, briliantul inelarului sclipi. 

Tot în şoaptă, dar mai umflată - ca aluatul dospit, când, 
buzat, întrece marginea vasului - fata urmă. 

Nu era deprinsă încă să vorbească în public. 

Şi deodată, fără legătură narativă, imprecaţia izbucni, 
însoţită de mână, ca nechezatul calului de vârful suliţei, în 
plin atac. 

— Omul acesta, monstrul acesta şi-a bătut joc de 
virginitatea mea... 

Dănuţ notă: „Virginitatea mea. Restul e secundar pentru 
ea.” 

Glasul se iuţise, cu stridenţe care, împroşcate din şoaptele 
de până atunci, surprindeau ca un ardei blând la început, 
îngrozitor de iute deodată. 

Publicul o urmărea cu ritmul de gâfâire al pasiunii. Juraţii 
deveniseră numai ochi. Perechi lângă perechi suspendate-n 
aer. Un singur jurat, chel, ştirb, fără dantură, cu bărbia 
haită-n sus, îşi aplecase urechea din stânga cu mâna, 
întorcându-se de profil. Acea singură ureche între cele 
unsprezece clipiri de ochi era monstruos coşmar, un fel de 
ochi păros al tâmplei, cu aripa de carne răsucită. 

Mişcările fetei, libertate de constrângerea premeditată, 
căpătaseră elasticitatea revelatoare a trupului şi 
impetuozitatea roşie a sângelui. Descria caznele îndurate, 
căci monstrul de mult o pândea. De ce alungase din casă pe 
nevasta lui? De ce-o închidea într-o odaie cu zăbrele şi lacăt 
la uşă? De ce-o ţinea nemâncată? De ce-i îngropase tinereţa 
într-un mormânt? 


— Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereţa, mi-a 
distrus viaţa... 

Şi pe mama ei, sărmana, o bătuse şi o alungase din casă 
monstrul, satirul, fiara cu chip de om. Vorbea pe 
nerăsuflate. Îl acuza, îl acuza, îl acuza cu trepidaţia 
mistreţului mâniat. O ură uscată, fără lacrimi, vehementă, 
impudică. Era atât de trivială în gest, vorbă şi glas, deşi 
frumoasă şi foarte tânără, încât omul dintre puşti - tatăl şi 
amantul ei, acuzatul cu păr alb şi faţa vitriolată de privirea 
publicului - ridică deodată spre ea ochi de mort care-ar 
vedea din nou lumea, o clipă numai, cu o mirare putredă. 
Aşadar el era tatăl acestei fete... 

Închise ochii viermănoşi. 

Fata văzu şi, sprijinită de aprobarea tuturora, exclamă: 

— Un singur lucru trebuia să faci: să te ucizi. Să nu mă 
târăşti aici, pe banca infamiei... 

— Straşnic temperament! comentă banca apărării, 
apreciind temperamentul feminin, nu cel oratoric. 

Umerii obrajilor i se înroşiseră, violent fardaţi de beţia 
sonoră. Fiecare întrebare însemna pentru ea un avânt de 
trambulină. Riposta lung, sacadat, îmbelşugat, ambalându- 
se, făcând din fiecare răspuns un zoier cu lături, aruncat în 
obrazul tatălui ei, reluând cu nouă vigoare amănunte 
repetate de mai multe ori. În clipa când preşedintele o 
invită să se retragă, fără să-şi dea seama, stăpânită de beţia 
ritmică a interogatoriului, avu pasul lubric, săltat din şold, 
al dansatoarei care se coboară de pe masă în aplauzele şi 
duhoarea de vin şi patimă a bărbaţilor excitaţi, cu 
tamburina dansului, devenită în mâna ei talger pentru 
chetă. Batista-i era uscată. Ochii foarte strălucitori. 1 se 
oferi un scaun. Se opri alături de el, cu mâna pe spetează, 
arătând unghii ascuţite, lăcuite purpuriu, unghii împlântate 
parcă într-o inimă vie. Şedea cambrată, c-un şold 
proeminent, cu sânii vii. Nu-şi găsea astâmpăr. Numai 
patul, dansul, răcnetul, beţia sau crima ar fi putut-o uşura. 


— Oribil spectacol, papa! S-a dat pe faţă adevăratul 
monstru al procesului. 

— Taci, Dănuţ, să nu te-audă cineva! 

—.? 

— Tu nu vezi! a cucerit sala. 

O cucerise într-adevăr. Ochiul rutinat al domnului Deleanu 
văzuse just. Sala vibra. Rechizitorul procurorului nu mai 
avea nevoie să dovedească nimic. 

După audierea martorilor, procurorul se rezemă exclusiv 
pe „tragedia acestui copil fără de mamă, prostituat de 
propriul ei tată”; pe „accentul adevărului şi al suferinţei” 
cules din gura unui copil căruia atât îi mai rămâne: strigătul 
deznădejdii. 

— Nu mă adresez juraţilor, mă adresez reprezentanţilor 
tuturor părinţilor, cetăţenilor care sunt copiii părinţilor de 
ieri... cetăţenilor care sunt părinţii copiilor de astăzi... Acest 
om... 

Degetul procurorului fu ţeavă de revolver. 

— Acest om, pe care nu-l acceptă nici mormintele 
părinţilor, nici leagănul neprihănit al copiilor, trebuie să 
piară dintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu îşi va 
întoarce faţa de la pământul făpturilor sale. 

Şedinţa fu suspendată pentru felicitări. După avizul 
unanim, procurorul - un vibrant glas de bariton eu 
musteaţă brună - se întrecuse pe sine. 

Întâia cădere de cortină a tragediei avea aplauzele ei, 
palme pe sufletul lui Dănuţ. 

Şi apărătorii îl felicitară pe procuror, aprinzându-şi ţigările 
de la acelaşi chibrit, cordiali. 

Condamnarea exista în sală, ca zidurile, ca podelele, ca 
scaunele, ca ferestrele. 

Într-o astfel de atmosferă, avocatul rutinat ştie că juraţii 
câştigaţi de procuror, hotărâți să condamne, trebuie, mai 
întâi, să uite complect tot ce s-a întâmplat până atunci. În 
mintea lor, procesul trebuie să dispară ca o rândunică în 
somnolenţele albastre ale cerului. Activitatea liminară a 


pledoariei trebuie să se concentreze asupra memoriei 
juraţilor, făcându-i pase magnetice. Avocatul trebuie să 
surprindă pe juraţi, să-i minuneze, să-i uluiască, printr-o 
introducere depărtată de proces, ca Polul Nord de Polul 
Sud. Avocatul trebuie să distreze, să încânte, să dispună, să 
ademenească prin şagă, anecdotă, glumă, haz şi 
consideraţii generale - pe înţelesul tuturora şi în consensul 
banalităţii obşteşti. În acest fel, juraţii vor merge pe un alt 
drum decât cel al procesului - cu fanfară în faţă, în cadență 
unanimă - până departe, hăt departe, unde avocatul îi va 
lăsa dezorientaţi, să se reculeagă. Fiecare dintre ei se va 
simţi orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat 
numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel 
narcotizaţi şi izolaţi, cu pleoapele grele şi luciditatea 
aburită, juraţii trebuie din nou treziţi, căci dacă adorm de-a 
binelea procesul e pierdut. 

Atunci răsună un tunet vocal, din senin, răstit, crâncen, 
hain, care are efectul sărurilor englezeşti - săruri de 
lavandă în amoniac - destupate subt nas. 

Juraţii tresaltă. Ce s-a întâmplat? Cine s-a supărat? Sunt 
ameninţaţi? Viaţa lor e în primejdie? Nu! Nu! Nu! 

Pledează avocatul, surâzând serviabil dezmeticirii lor, ca 
un conductor de tren în compartimentul somnului 
deputăţesc, dar indignat pe ceva sau cineva. 

E agreabil să vezi un orator care-ţi surâde că distruge cu 
tot focul artileriilor verbale pe altcineva. E măgulitor să fii 
stimat de un om tare, a cărui putere urzicătoare, corozivă, 
contondentă şi explozivă se exercită în faţa ta pe spinarea 
altcuiva. 

Juraţii simt atunci că trebuie să-l asculte pe acest om 
primejdios, să-l urmărească reverenţioşi, să-l aprobe cu 
capul, să nu-l indispuie, să nu-l irite, să nu şi-l facă advers. 
Avocatul, deci, în această atmosferă, e ca un taur intrat într- 
un bal, ale cărui dansatoare, văzându-l, dezbracă hainele 
roşii, arborând cele mai albe danturi, cele mai intime 
steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai 


calmante atitudini. Sigur pe urechea şi ochiul juraţilor, 
avocatul se ocupă de craniul lor. Dacă trepanaţia reuşeşte, 
juraţii achită; dacă nu, avocatul va casa la Înalta curte 
„această decizie strigătoare la cer”. 

— Aveţi cuvântul. 

Dănuţ se ridică. Tinereţa încruntată din faţa juraţilor nu 
era nici mască de avocat cu buza pe halba elocvenţei, nici 
statuară tăcere de orator popular. Faţa urei, pumnii strânşi 
ai revoltei. Primele vorbe fură pietre aruncate în judecători. 

Domnul Deleanu, palid cum fusese Dănut înainte de-a se 
ridica, îşi aplecase fruntea pe braţele încrucişate deasupra 
pupitrului. După întâile vorbe, aruncate ca de-o catapultă, 
ridicase fruntea. În această clipă regăsea în Dănuţ vibrația 
Olguţei. Uită complect că-i avocat, nu-şi mai dădu seama de 
formidabila gafă profesională a lui Dănuţ, şi redeveni 
studentul tânăr de odinioară, cu ochii săgetând sub scutul 
agresiv al frunţii. Pe-atunci aşa era şi el în faţa oamenilor. 
Tinereţa lui în contact cu viaţa devenea trâmbiţa revoltei. 

Lapidaţi, după uimirea prealabilă - care dilata mirări cum 
se deschid umbrele - juraţii începură să se răsucească în 
fotoliile mâncate de molii. 

Dar norul trecuse, lăsând în fizionomia sălii dezordinea 
grindinei mari. Toţi erau solidari împotriva unui singur om: 
avocatul. Acuzatul fusese uitat la părete, ca un copil la colţ 
când se ceartă părinţii. 

Decongestionat de furia acumulată de-a lungul orelor de 
tăcere, Dănuţ îşi începu pledoaria cu altă gafă, mai 
formidabilă decât cea dintâi: o întrebare, aruncată în plin 
obraz fetei care-l privea încadrată de capetele 
spectatorilor: 

— Dar dumneata, dumneata care ţi-ai condamnat tatăl la 
moarte, de ce nu te-ai sinucis? 

Clopoţelul sună, exprimând indignarea generală. 

— Domnule avocat, n-aveţi dreptul să insultaţi o femeie 
nenorocită, răspică preşedintele, avântându-şi capul peste 
masă. 


Domnul Deleanu sări ars, dar în salt îşi schimbă fulgerător 
fizionomia, îmbrăcând un zâmbet inocent: 

— Întrebarea mânie n-are, domnule preşedinte. A întrebat 
băiatul, n-a ordonat... 

O gargară ilară transformă sala, solidarizând-o glumeţ cu 
avocaţii împotriva magistraţilor. 

Hopul trecuse. 

Întrebarea lui Dănuţ fusese explozia indignată a unei idei. 

O reluă calm, arătând pe îndelete că actul sexual pentru o 
fecioară se traduce prin durere, prin teroare, prin revoltă 
fiziologică. Înaintea plăcerii - cardinală vieţii feminine - 
fecioara cunoaşte actul sălbatic, lovitura organică pe care 
trupul o primeşte cu o mirare înfricoşată, crispat. Acest 
dintâi contact sexual, pentru fecioara îndrăgostită e un 
sacrificiu pe care-l face plăcerii bărbatului iubit. Întâia 
apropiere de bărbat e o deziluzie. Dulceaţa strângerii de 
mână şi a sărutării devine deodată agresiune brutală. 
Femeia care-a acceptat se teme de bărbat după ce-a fost 
trupeşte iubită, şi numai masca recunoştinţei bărbatului 
ostenit alături de ea, redevenit prevenitor şi calm, 
atenuează spaima femeii care-a văzut în braţele ei 
metamorfoza sărutării în muşcătură, a dezmierdării în 
strivire, a vorbei în gemăt dezarticulat - a turturelei în 
gorilă. Întâia reacţie a femeii, posterioară actului sexual, e 
revolta, deviată îndată prin conştiinţa sacrificiului. Ultima 
reacţie e măgulirea, cu un aţâţător fior de spaimă din care 
se desprinde curiozitatea, întâia poftă. 

Dar când actul, consimţit îndeobşte, e smuls prin viol, de 
către un om de care te desparte o îndoită repulsiune -a 
legăturii filiale şi a vrâstei; când omul care te îndurerează e 
un monstru, atunci revolta e pură şi ia proporţiile demenţei. 

Ucizi, răzbunându-te. 

Sau te ucizi, ca să dispari dimpreună cu greaţa de tine şi 
de ai tăi. 

Dănuţ arătă că revolverul - subt ameninţarea căruia fata 
pretindea că fusese violată - era un corp distinct de trupul 


acuzatului. Un om nu poate iubi cu revolverul în mână. 
Poate cel mult obţine consimţământul iniţial, cedarea. 
Odată obţinute, odată dorinţa devenită act, revolverul, în 
chip firesc, iese din mâna şi mintea celui preocupat de actul 
drăgostii, absorbit de el. 

De ce nu-l folosise atunci, în clipa de istovire a bărbatului 
din braţele ei, desfiinţându-l, sau desfiinţându-se? Căci 
după săvârşirea actului, în clipele imediate, raportul de 
forţe era inversat: bărbatul, dominator înainte de act - prin 
puterea bărbătească înzecită de dorinţă - era istovit prin 
plăcere, şi istovirea sexuală a unui om bătrân echivalează 
cu o letargie, cu o apatie în tot cazul, care-l face inofensiv; 
pe câtă vreme femeia, în plin clocot al urii, al scârbei, al 
deznădejdii, e o forţă atunci născută, o energie atunci 
izbucnită, ale cărei manifestări niciodată nu pot fi pasive. 

Care era reacţia fetei posterioară actului? Pasivitatea? 
Melancolia? Dezgustul debil? Dar aceste reacţii echivalează 
cu o resemnare. Ori, fata pretindea că luptase mereu, ceas 
cu ceas, clipă cu clipă - pe câtă vreme revolverul neutilizat 
dovedea contrarul. 

Vra să zică, principalul izvor de informaţii al acuzării - 
victima - era suspect. Adevărul în genere nu e un atribut al 
victimelor; nici de data aceasta nu era. 

Cu această suspiciune, Dănuţ revizui întreg procesul. 

Începuse o sumară expunere a teoriilor lui Freud, 
explicând semnificaţia „complexului Oedip”. [...] 

La lumina teoriilor lui Freud, Dănuţ întreprinsese 
biografia paralelă a părţilor din proces. Tăgădui că ar fi 
existând „glasul sângelui”. 

Rumoare în sală. Clopoţel preşidenţial. 

— Domnule avocat, sunteţi prea tânăr ca să cunoaşteţi 
„glasul sângelui”. 

— Într-adevăr, mulţi părinţi iubesc în virtutea „glasului 
sângelui” pe copiii prietenului casei, ripostase tare domnul 
Deleanu, cu degetele în răscroiala jiletcei, privind cu 
fruntea toată sala. 


Râsete, cu ochii la alţii. 

Dănuţ urmă, arătând procesul de latentă formaţiune al 
drăgostii părinteşti, care nu apare ca trăsnetul. Arătă că 
dragostea părintească se naşte din contactul zilnic, că e o 
însumare, o totalizare a treptatului ataşament de copilul pe 
care-l vezi crescând subt ochii tăi. Că părintele care nu şi-a 
văzut copilul din clipa când era un aluat de carne şi un tril 
de greier, umanizându-se treptat în forme graţioase, 
devenind copil, ocrotit de el; distrat de el cu poveşti, cu 
minciuni; dezmierdat şi adormit de mâna lui; vegheat când 
e bolnav, nopţi de-a rândul, cu sfâşietoarea şi neputincioasa 
milă a omului mare pentru copilul dezarmat în faţa 
suferinţei; când, într-un cuvânt, nu şi-a retrăit copilăria 
alături de copilul lui - acel copil, devenit om mare, e copilul 
său prin voia întâmplării, nu prin perspectiva amintirilor 
înduioşate. Faţă de acel om, care e copilul său, părintele, 
dacă nu e făţarnic, va avea reacţia normală raporturilor 
dintre oameni necunoscuţi. Îl va evalua, faţă de criteriile, 
preferinţele, slăbiciunile şi antipatiile înrădăcinate în el. Îi 
va fi simpatic, antipatic sau indiferent, ca orişice om pe care 
l-ar întâlni în viaţă, exterior egoismului său. Va avea 
obligaţiuni faţă de el. Desigur. Dar obligaţiunile sociale nu 
creează stări sufleteşti conforme cu natura acelor obligaţii. 
Plăteşti impozite statului nu fiindcă-l iubeşti, ci fiindcă n-ai 
încotro: de ochii lumii, sau de teama sancţiunilor legale. 

Mai departe, Dănuţ arătă că psihologiceşte acuzatul nu 
era tatăl fiicei sale. 

Şi de la acesta nuanţă porni în analiza bărbatului bătrân, 
singur la ţară cu fetiţa turburată de nubilitate. Această 
fetiţă, icoană castanie a tinereţii mamei ei roşcate - 
deosebite prin culoarea părului, dar înzestrate cu aceeaşi 
neliniştitoare feminitate - reprezenta pentru tatăl ei 
momentul culminant al tinereţii lui, momentul când îşi 
izgonise prima soţie, cu violenţa convulsivă a pasionaţilor 
sanghini. O izgonise - dar o dorea. Dacă n-ar fi plecat în 
străinătate, pierzându-i-se urma, desigur că ar fi rechemat- 


o, supunând-o aceluiaşi regim penitenciar, la care-şi 
supusese fiica trimisă de la Bucureşti, pentru purtări rele. 

Tratamentul fetii făcea să apară în viaţa conştientă a 
bătrânului, o energie brusc dispărută în sufletul obscur, cu 
ani în urmă, după ce-şi alungase soţia. Trecutul şi prezentul 
se îmbinau, răscolind sufletul tulbure al adâncurilor. Fata lui 
era fiica lui pentru mintea lui clară. Dar fundul sexual al 
sufletului vedea în ea o femeie care-l făcuse să sufere, care-l 
putea încă şi necontenit face să sufere. Tratamentul fetii 
era o răzbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru alţii, 
dar chiar şi pentru conştiinţa lui morală, în severitate 
părintească. 

Femeia de-a doua, descoperită şi ea adulterină, fusese 
expulzată calm. Indignarea raţiunii o îndepărtase din casă, 
nu scârba şi revolta drăgostii înşelate. 

De acum înainte, acuzatul şi victima erau singuri. 
Ajungând la acest punct, Dănuţ declarase: 

— Domnilor judecători, mă simt dator, înainte de-a începe 
analiza care-mi pare decizivă, să arăt că nu urmăresc 
jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde şi nu 
pretind că fata, conştient, şi-a sedus tatăl... 

Sala murmură revoltată, ca şi cum ar fi declarat contrarul. 

Dănuţ vorbea de aproape două ore, într-o atmosferă ostilă 
şi impermeabilă oricărui argument adus de el. 

Simţi din nou îndemnul tristeţii: „Du-te de aici. Lasă-i. Du- 
te.” 

Dar în faţa lui, dintre puşti, un om bătrân îl privea cu 
evlavie. Era o îngenunchere în privirea acelor ochi. 

Urmă. 

Cunoaşterea amănunţită a dosarului, informaţiunile culese 
de la acuzat şi martori, îndelunga lor meditare, şi elanul 
acela imaginativ, graţie căruia putea mula orice decor, îi 
dădură vorbele care crează o atmosferă cu toate 
particularităţile ei. Descrise curtea boierească, odaia fetei, 
sofrageria, ietacul bătrânului. 


Descrise, cum ai descrie mobile şi lucruri concrete, 
gândurile fetii, prizonieră într-o odaie ursuză, subt 
privegherea posacului temnicer. Arătă, în această situaţie, 
cât de natural şi feminin era gândul fetii de-a îmblânzi, de-a 
capta bunăvoința - evita cuvântul seducere - bărbatului de 
care depindea exclusiv. Şi zugrăvi, făcând prudent uz de 
mărturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa 
când - prizonieră până atunci - devenise stăpână; şi 
vertiginoasa prefacere a bătrânului, când după ani de 
mahmureală începuse să râdă la masă. 

Cine-l îmblânzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? 
Evident, femeia, căci surpriza cu gătelile fetii, sechestrate 
din ziua sosirii de la Bucureşti, şi restituite pe furiş - vorbea 
clar: „Fii femeie. Na-ţi hainele care te vor face mai 
frumoasă în ochii mei.” 

Refăcu scena din sufragerie. Faţă în faţă, la masă. Râd. 
Glumesc. Şi iată că fata, cu glasul care desigur că avea 
accentul prefăcut şi mieros al glasului mamei ei - când îl 
înşela fără să ştie - vorbise: 

— Ila-mă la Bucureşti, tăticule... 

Sili pe juraţi să vadă scena. O apropie de ochii lor, ca la 
cinematograf, când filmul subliniază un tablou, izolând prin 
mărirea dimensiunilor şi intensificarea luminii, două 
personagii principale, a căror mimică trebuie să fie 
urmărită cu de-amănuntul. 

Şi astfel dădu deplinătate accentului sinistru al mărturiei 
feciorului. 

„Odată s-o încruntat boierul, de-am crezut c-o sfarmă. I s-o 
umflat vinele de pe frunte, s-o făcut roş cum îi sfecla, o 
strâmbat capul în jos, şi o plecat de la masă cu şărvătu la 
gât, cu capul în jos, ca un om beat. Musca nu zbârnâia.” 
„Odată s-o încruntat boierul.” Se prăbuşise bucuria lui, 
calmul de până atunci. Fata nu era mulţumită cu el 
împreună. Gândul ei se ducea tot spre Bucureşti: oraşul în 
care începuse să arate purtări rele. 


„.de-am crezut c-o sfarmă...” Înviase panica, groaza din 
trecut, de pe vremea primei lui soţii. Înviase mama. Fata din 
faţa lui era strigoiul femeii de odinioară. Ar fi sfărmat-o 
desigur, dar venise congestia. Plecase de la masă cu 
şervetul la gât, roş ca sfecla - adică vânăt - împleticindu-se 
ca un om beat. Instinctiv intrase în ietac, unde se 
răsturnase sau se prăbuşise pe pat. 

Dănuţ arătă că în momentul primei furii, acuzatul ar fi 
putut deveni ucigaşul copilului său. 

— Şi uşor de achitat completase în surdină domnul 
Deleanu, cu aprobarea confraţilor. 

Dar că năvala sângelui, congestia cerebrală, îl împiedicase 
să-şi exteriorizeze furia. Aşa numai se explica libertatea 
fetii, din acea seară. Căci dacă era teafăr, ori o ucidea. În 
prima furie, ori reîntrona, cu sporită îndârjire, vechiul 
regim penitenciar. 

Ce căutase fata la el în odaie? Solicitudine filială? Teama 
de pedeapsă şi frica recentă erau prea vii ca să mai încapă 
alături de ele îngrijorarea pentru viaţa omului care fusese şi 
putea să redevină temnicerul ei. De altfel - invocase iarăşi 
mărturia feciorului - fata îşi continuase masa, cu fruntea 
încreţită, plecase la ea în odaie, se dezbrăcase, se 
despletise... 

Reintrase deci în normal, - dar preocupată. Hotărârea de- 
a intra în ietacul tatălui ei o luase, desigur, fără să-şi dea 
seamă de semnificaţia ei, în clipa când, dezbrăcată, în 
cămaşă de noapte, cu halatul de noapte pe umeri, 
despletindu-se în faţa oglinzii, se gândise - în faţa oglinzii - 
că hainele dezbrăcate puteau din nou să fie sechestrate, că 
frumuseţea ei putea din nou să fie zidită într-o odaie. În faţa 
oglinzii femeile, măgulite de icoana lor, întotdeauna simt 
acuta nevoie a admiraţiei bărbăteşti, nevoia de-a se 
valorifica în ochii virili: nutritiva oglindă. O imagină 
satisfăcătoare, în singurătate, pentru femeia dublată în 
oglindă, înseamnă mai ales o părere de rău, un regret, 
traduse printr-un oftat, printr-o privire visătoare. Ar dori ca 


oglinda să devie subit fereastră, vitrină sau scenă. Aşadar, 
în faţa oglinzii, care o arăta frumoasă şi ameninţată iar de 
vestejire în singurătate, se gândise la omul bătrân, pe care-l 
dominase câtva timp, şi simţise că aşa cum era, frumoasă ca 
în oglindă, trebuia să se ducă şi să recâştige locul pierdut 
sau periclitat. 

Până aici, Dănuţ arătase că totul putea fi controlat şi 
confirmat prin mărturii. Reconstituirea lui, era sinteza vie a 
spuselor martorilor. Din clipa când fata intrase în ietacul 
tatălui ei, martorii dispăruseră. 

Dar Cuvier, când reconstituise, orientându-se după un os 
găsit, sau chiar o sfărâmătură de os, specii animale de mult 
dispărute, ale altor ere, se folosise de martori? Acea logică 
a naturii intitulată de el „legea corelaţiunii formelor”, 
înlocuise spusa martorilor. Aceeaşi lege a corelaţiunii 
formelor dă putinţă investigaţiunii juridice să pătrundă 
veridic acolo unde martori nu-s şi să reconstituiască logic, 
nu arbitrar, fapte necunoscute. 

Dănuţ căutase să reediteze scena căreia fata îi da o 
versiune agreabilă acuzării - în conformitate cu psihologia 
generală şi cea momentană a protagoniştilor. 

Moşierul, în clipa când fata bătuse la uşă, era desigur încă 
ameţit de congestie. Altminteri, furia şi teama nu l-ar fi lăsat 
să stea întins pe pat, în timp ce fata liberă, necontrolată, 
putea să fugă. 

Bătaia fetii în uşa ietacului era întâiul sunet viu care-l 
solicita. Căci până atunci, de când se sculase de la masă, 
„nu zbârnâia musca”, aşa cum spunea feciorul. 

Fata intrase. 

— Ce vrei? 

Încă nu se dezmeticise. Tălmăcirea acestui: „Ce vrei?” e: 
„Cine-i? Ce-i?” al omului deşteptat din somn. 

Complect treaz, moşierul i-ar fi spus acelei care-l doborâse 
la pat: „leşi”, sau: „Licăloaso!” 

Imperativul sau injuria ar fi dovedit complecta revenire la 
normal. Interogativul, în acea clipă, însemna abia un 


început de deşteptare. 

Fata se apropiase de pat. Îşi aplecase obrazul pe al 
bătrânului, aducându-i în nări parfumul părului despletit şi 
căldura unui trup de femeie alăturat trupului său. Omul 
acesta doborât de congestie, înainte de-a fi stăpân pe 
mintea lui, se deşteptase fals în congestia sexuală. Lângă el 
era o femeie care-i dezmierda obrajii. Lângă el reînvia 
parfumul de odinioară al femeii care-l înşelase. Surd, mânia 
începea, dar gestul ei, în trupul slăbit şi mintea aiurită, nu 
era decât un val moale, dezmierdare, pipăire, apropiere 
posesivă de trupul alăturat. 

În epoca nubilităţii, fetele plâng, râd şi se roşesc foarte 
uşor. Mişcările sângelui sunt vânt printre trandafiri. O 
atingere mai lungă de un trup bărbătesc le poate da o 
moleşeală dulce ca o sinucidere în apă caldă, prin tăierea 
vinelor. 

Din atingerea celor două trupuri se născuse pe nesimţite 
acordul ritmic al sexualităţii. Niciunul dintre ei nu ştia ce se 
va întâmpla. Trupurile lor, val cu val, îşi impuneau legea. 

—.în acea clipă, comentă Dănuţ, un trup de bărbat se 
împreuna cu un trup de femeie, în cavernă. Noţiunile de 
tată şi fiică ale civilizaţiei nu puteau să existe, căci cele două 
trupuri erau în afară de civilizaţie. Incestul nu s-a născut 
atunci, ci numai după înfăptuirea actului, în conştiinţa 
tatălui şi a fetei, redeveniţi oameni în clipa desperecherii. 
Anterior civilizaţiei, moralei şi legii, faptul, în acea clipă, nu 
era păcat. Incestul a luat naştere în amintirea lor posterior 
înfăptuirii lui. 

— Nu-l lăsaţi, nu-l lăsaţi! Nu-i daţi voie. Apăraţi-mă... 

Răcnetul fetei, cu mânile la cer, cu trupul smuls din 
mulţime, avu efectul loviturii cu coada biciului în crupa 
calului. Sala cabră. Indignarea se născu în acea clipă, dar 
cu efect retroactiv. Toţi aveau aerul să spuie: „Cum de-am 
tolerat până acum, să fie insultată în auzul nostru, această 
biată fiinţă fără apărare?” 

Clopoţelul sună. 


Procurorul izbucni. 

— Domnule preşedinte, mă fac ecoul conştiinţei tuturora, 
cerându-vă să luaţi cuvântul domnului avocat. Morala 
publică e jignită... 

— Dar cea particulară? răsună, deasupra tumultului, 
glasul domnului Deleanu. 

— Evacuez sala! 

— Evacuaţi ecoul conştiinţei tuturora, domnule preşedinte, 
zâmbi domnul Deleanu, sau invitaţi-l să fie calm. 

— Domnule preşedinte, mă pun subt ocrotirea 
dumneavoastră! 

— Rămâneţi acolo, domnule Procuror general. E un 
adăpost inviolabil, replică domnul Deleanu. 

— Domnule preşedinte... 

— De ce-aţi ieşit? Ahile avea un călcâi vulnerabil, 
dumneavoastră aveţi două. 

Captivată de ripostele repezi, sala devenise iarăşi 
spectatoare. 

— Urmaţi, domnule avocat, dar ţineţi seamă de ce-aţi 
văzut! interveni preşedintele către Dănuţ, arătând cu palma 
spre sală. 

Până în momentul întreruperii, Dănuţ crezuse - văzând 
capetele adunate în jurul vorbelor lui, văzând încordarea 
generală, concentrarea tuturora - că a izbutit să impună 
adevărul cu reliefuri sigure, că toţi îl văd, îl recunosc. Îşi 
dădu seama, fulgerător, de enormitatea erorii. Î1 
urmăriseră nu cu atenţie, dar cu pasiune - revăzând ochii 
lor de-atunci, îşi dădu seama că luceau lubric - fiindcă 
palpitarea spre pornografic îi delecta profund. Ceea ce 
căutau ei în vorbele lui, era fiorul erotic, tabloul impudic, 
fresca păcatului oribil. Plastice, vorbele lui - pentru el - 
erau un auxiliar al analizei; pentru ei erau un tablou în sine, 
un Scop. 

Totul se explica în acest fel. Îşi amintise o scenă din timpul 
războiului. Camarazii lui de regiment izbutiseră să capete 
un aparat cinematografic. Între alte filme - rebuturi 


dinainte de război - obţinură de la ruşi un film pornografic. 
Fusese invitat şi colonelul - om bătrân şi puritan - la 
reprezentaţie. Până la sfârşit, colonelul privise scabroasa 
vitrină a sexualităţii orăşeneşti. După ultimul tablou se 
ridicase tunând: „Să le fie ruşine celor care fac astfel de 
ticăloşii. Trebuie dat pe foc acest film.” 

Îşi adunase ofiţerii la popotă, ţinându-le un fulminant 
discurs patriotic şi antipornografic, şi sechestrase filmul 
destinat incinerării. Colonelul n-avea aparat cinematografic, 
dar avea ochelari şi lupă. „Băieţii” fuseseră informaţi de 
ordonanța colonelului că filmul era citit de acesta, cu 
devoțiune, prin sticlele măritoare. 

Acelaşi lucru şi de astă dată. Priviseră filmul care li se 
păruse pornografic, pe care în realitate îl făcuseră 
pornografie, dându-i caracterul de scop, eliminând analiza 
al cărei punct de plecare era, şi dându-şi seama, când 
răsunase ţipătul fetei, că tăcerea lor de până atunci îi da de 
gol, că era pornografică aşa cum pentru ei era şi pledoaria, 
redeveniseră - eliberaţi din muţenie - gloată ipocrită, 
căutând să spele prin indignarea colectivă tăcerile 
individual revelatoare de până atunci. 

Pledoaria lui mai avea încă multe analize, multe 
comentarii. Vroia să le arate că singurul fapt care putea fi 
examinat din punctul de vedere al legii penale era debutul 
incestuos. Căci legea penală nu pedepseşte incestul, ci 
violul, adică actul sexual smuls prin violenţă, împotriva 
consimţământului celui care-l suferă pasiv. Că această 
violenţă este elementul substanţial al violului, deci, 
existenţa sau neexistenţa ei va include sau va exclude din 
prevederea penală faptul respectiv. Cum însă convieţuirea 
de doi ani, călătoriile în străinătate, libertatea fetei din acea 
vreme, eleganța şi buna ei dispoziţie, excludeau accentul 
zilnic al violenţei - dovedind, dimpotrivă, o complacere dacă 
nu 0 resemnare pentru menajul încestuos - singurul 
moment în care crima ar fi putut lua naştere era acelal 
primului contact sexual, deşi consimţământul ulterior, după 


părerea unor doctrinari ar fi fost o ratificare, făcând să 
dispară crima. Vroia apoi să le explice raţiunea acestui lung 
menaj incestuos; psihologia fetei, excitată de păcat, 
îmbătată de revanşa dominaţiunii totale asupra celui care 
fusese temnicerul ei şi al mamei ei, dorinţa de a-l ruina - 
dovedită prin simţitoarea împuţinare a unei mari averi. 
Vroia, apoi, concomitent cu evoluţia fetei, să le arate 
evoluţia tatălui, ros de remuşcări, amânând mereu o 
sinucidere reparatoare, al cărei gând îl făcea mereu să 
guste din păcatul noapte cu noapte mai ispititor, mai de jar. 
Vroia, într-un cuvânt, să ridice în faţa judecătorilor acea 
mare statură fantomatică de ghețar plutitor a fatalităţii şi să 
le dea fiorul spectacolului a doi oameni, mişcându-se 
mărunți în umbra îngheţat uriaşă a fatalităţii care i-a 
întâlnit în drumul ei indiferent. Din acest punct de vedere 
vroia să ceară achitarea lui penală şi compătimirea 
nenorocirii acestui om, pentru care achitarea însemna, ca şi 
ocna, şi poate mai dureros, o definitivă excludere din 
rândurile sociale. 

Mai vroia să analizeze raţiunea denunţului tardiv. Vroia să 
le arate cum se născuse în sufletul fetei care trăia în viciu, 
nostalgia idilei, adică a unei nouă formă de iubire, de viaţă. 
Intervenţia oportună a tânărului vecin de moşie; 
descoperirea de către acesta, că fata pe care o iubise idilic, 
dar pe care o dorea trupeşte, nu era fecioară. Jignirea 
vanităţii lui de senior sexual, abilitatea instinctivă a fetei, 
care preferase să dea pe faţă drama, devenind eroină de 
tragedie, decât să fie socotită banală fată cu aventuri... 

Era inutil. 

— Voi fi scurt, domnilor judecători, părăsind aceste analize 
ale omului, care pe dumneavoastră vă indignează iar pe 
mine mă întristează, şi voi descinde în Codul penal. 

Examinase glacial faptul, din punct de vedere strict juridic, 
şi ceruse achitarea, cu un ton care le spunea: „Faceţi ce 
vreţi!” 


Şedinţa fusese suspendată, rămânând în continuare după 
masă. 

— Măăă, cinică e generaţia asta de după război! Nu 
respectă nimic! exclamase un avocat. 

În trăsura care-i ducea acasă, domnul Deleanu îl sărutase 
pe Dănuţ, punându-i în buzunar un plic în care era tot 
onorarul primit pentru proces şi-i împărtăşise următoarea 
reflecţie: 

— Dragă Dănuţ, în avocatură, ca să-ţi poţi permite să spui 
justiţiei adevăruri de talia celor spuse de tine, trebuie să fii 
avocat bătrân şi celebru - dar atunci nu le mai spui. Eu însă 
te rog să rămâi aşa cum eşti... câtă vreme voi fi lângă tine. 

* 

La nouă, şedinţa fusese redeschisă. Adevăraţii avocaţi se 
simțeau datori să repare gafele de după amiază. Întâiul 
ridicat la bară găsise locul ocupat de reputaţia lui. Zâmbise, 
cu o înclinare a capului, zâmbetelor reverenţiale, care-l 
omagiau unanim. Chipul său ar putea fi numit visul unei 
halbe de bere. O jovialitate sanghină, ochi sfredeliţi de râs 
şiret, fălci masive, gest familiar, care bate publicul peste 
umăr şi peste burtă. Era vestit pentru dibăcia lui de 
scamator judiciar. Pentru el, o pledoarie era un joc de-a 
„uite popa, nu e popa”. Achitările pe care le obținea erau 
aplauze traduse în decizii de achitare, răsplată personală 
acordată meritelor lui. Plătit împărăteşte, avea cultul 
exclusiv şi mărturisit al onorarului. „Chiulul clientului” - 
acest diavol fabricat de Scaraoţchi, anume pentru avocaţi - 
nu exista pentru el. Pleda bine, spunea el, numai când 
simţea în buzunar ponderea onorarului. Şi nu pleda decât 
bine. Începuse, elogiind cu hârdăul şi lopata, meritele 
literare - sublinierea o făcuse cu ochiul - ale predecesorului 
său la bară, fiul ilustrului confrate Iorgu Deleanu, adevărată 
glorie a baroului românesc. 

— Forma aleasă a tânărului meu confrate, limbajul cu flori 
de stil, cultura generală de care ne-a dat ampla dovadă, ne 


fac să presimţim în domnia-sa un demn urmaş al ilustrului 
său tată... 

Uitase că domnul Deleanu era alături. 

— Dragă prietene, n-am murit încă. Fii, te rog, gentil şi 
amână elogiile necrologului. Cât despre fiu-meu, de vreme 
ce eşti exclusiv avocat, lasă pe critici să-i comenteze 
literatura. 

Înghiţise ilar - ca un şpriţ dat duşcă, deşi oţetit - această 
întrerupere şi continuase, arătând că dacă tinerii întrec pe 
bătrâni prin cultură şi prin forma literară, în schimb 
bătrânii deţin experienţa vieţii, pe care tinerii n-o au. În 
numele acestei experienţe de viaţă, cerea încrederea 
juraţilor. Pledase iresponsabilitatea. Acuzatul era nebun, 
deci beneficia de faptul justificativ prevăzut de articolul 57 
din Codul penal. 

Descrisese, catastrofal, ca prăbuşirea unui edificiu 
american cu cincizeci de etaje, căderea moşierului în cap de 
pe cal. De-atunci începuse să-l „lucreze” nebunia. Acest fel 
de înnebunire, în limbajul său special, era numit traumatic. 
Deci, nebunie traumatică. 

Un vapor nu poate trece printr-o ureche de ac. De aceea, 
sufletul nu şi-a ascuns adâncurile, ridicând ziduri de stânci. 
O simplă ureche de ac desparte sufletul aparent - accesibil 
tuturora - de sufletul adânc, accesibil rareori unor anumite 
minţi numai. 

Cine trece prin această ureche de ac intră în suflet; cine 
trece pe alături, trece înainte, dar pe lângă suflet. Aşa că e 
foarte greu să distingi pe cel care-a intrat, de cel care trece 
pe alături, fiindcă amândoi înaintează cu egală viteză, în 
aceeaşi direcţie. Publicul admira siguranţa evoluţiei acestui 
transatlantic; urechea de ac era în ochii lui Dănuţ un cer 
gol. 

Pledoaria dovedea nebunia. Problema pusă de avocat era 
următoarea: poate să trăiască doi ani un nebun în societate, 
fără ca nimeni să observe că-i nebun? Şi o rezolvase cu 
exemple. Preşedintele Wilson al Americei, condusese lumea, 


şi totuşi medicina dovedise ulterior că era nebun. Cutare 
concetăţean, bine cunoscut ieşenilor, frecventator asiduu al 
berăriei „Azuga”, patru ani băuse halbe, şi fusese dovedit 
nebun. Urmară anecdote, aluzii, istorisiri, amintiri. 

Şedinţa devenise o petrecere în familie, captivată de 
convorbitor. Aşteptai tava cu dulceţi şi cafeluţele. Parcă 
auzeai clănţănitul sticlelor îndesate în căldări cu gheaţă. 

Acest om, al cărui suflet nu cunoştea tăcerea, straniul şi 
toate acele mirări care te fac să presimţi penumbrele şi 
lumina de lună ale nebuniei, vorbea despre nebunie 
pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. 
Pentru el, nebunia era o beţie de lungă durată, care pe unii 
îi face febrili şi zgomotoşi, pe alţii, taciturni şi apatici. 

Această nebunie, dovedită pe înţelesul tuturora, era 
acceptată cu filosofice înclinări de cap, ca un parastas după 
care urmează praznicul. 

Avocatul următor, dându-şi seamă că publicul nu s-ar fi 
supărat ca melodia să fie bisată, reluă motivul primei 
pledoarii, aducând tot aportul său de amintiri personale. 
Astfel, defilă în faţa juraţilor familia de nebuni notabili a 
oraşului laşi. E foarte plăcută excursia printre amintiri. 
Solidarizează pe cei de faţă, dându-le un trecut comun. îi 
măguleşte pe deasupra, fiindcă între atâţia nebuni, ei 
singuri - cei de faţă - sunt normali şi încă foarte perspicaci 
şi inteligenţi, de vreme ce avocatul îi încredinţează că nu 
psihiatria - „ştiinţa nebunilor scrisă de oameni... bizari” - ci 
ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de 
chestiuni. Al treilea avocat, nemaiavând ce spune, vorbi o 
oră, făcând generalităţi despre sufletul omenesc. Porni de la 
Hamlet: „a fi sau a nu fi”... Pledoaria sa avu caracterul 
muzicei de sacrificiu din antracte. Dădea răgaz auditoriului 
să-şi sufle nasul, să tuşească, să-şi scarpine ceafa sau coşul 
de pe frunte, să caşte, să-şi dezmorţească încheieturile - să- 
şi mai caute puţin de sufleţel. Domnul Deleanu se ridică 
într-o tăcere deferentă. Magistraţii luară în fotoliu o nouă 
poziţie, căutând să şi-o impuie definitivă; juraţii din primul 


rând îşi sprijiniră coatele pe genunchi sau se rezemară mai 
îndesat în fotolii; cei din rândul al doilea se sprijiniră de 
spetezele fotoliilor din faţă, făcând cu suflarea lor călduţă 
clisme cefei respective; procurorul, răsfrângându-şi mâneca 
robei cu o mişcare elegantă, îşi pregăti creionul. 

Înainte de-a arunca bomba - pledoariile domnului Deleanu 
aduceau întotdeauna surprize care dădeau procesului o 
nouă întorsătură - domnul Deleanu proclamă existenţa 
glasului sângelui. Se îndoia, desigur, de existenţa acestui 
glas, în sinea lui, dar vorbea gândindu-se la Olguţa, căci 
vorbele lui aveau o duioşie, un adevăr, o căldură, care 
dovedeau marea lui iubire părintească pentru Olguţa, nu 
existenţa glasului sângelui. Asta pentru Dănuţ. Domnul 
Deleanu izbutise să impuie tuturora bătaia lui de inimă, cu 
fiecare vorbă în care această rară inimă de tată bătea. 

Spre deosebire de majoritatea marilor avocaţi, ale căror 
pledoarii aduc idei, argumente şi suverane ritmuri 
oratorice, domnul Deleanu aducea mari emoţii umane. Îi 
înşela, fiindcă inima lui o vedea pe Olguţa, pe când ceilalţi 
vedeau paternitatea în genere - dar emoția vorbelor sale, 
veridică, răscolea sufletele, expulzând orice impuritate. Era 
un elan de înălţare purificatoare. Respirau aer curat. Aşa că 
în clipa când domnul Deleanu afirmă că nici un părinte nu 
poate fi amantul fiicei sale, incestul nu mai există. 

Dar rămânea acuzatul. 

Urmând, domnul Deleanu arătă că incestul e un fapt atât 
de monstruos, încât istoria omenirei, care uită chiar fapte 
glorioase între atâtea pe care le pomeneşte, înalţă pe 
incestuoşi la înălţimea faptului istoric, spânzurându-i ca pe 
Iuda în faţa posterităţii. Vorbi despre papa Borgia, amantul 
Lucreţiei Borgia, arătând cu de-amănuntul fizionomia 
Renaşterii, cu arta ei supremă, care nu era decât 
convulsiunea fastuoasă a unei adânci destrăbălări. Şi 
argumentă persuaziv că incestul Borgilor era fapta 
rezumativă a unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, 
consemnând numai incestul istoric, nu şi pe cel normal 


colectivităţilor nomade şi popoarelor primitive, făcu din 
incest un semn culminant al destrăbaălării unei epoci şi al 
unui popor, cum ar fi ciuma bubonică în promiscuităţile 
Orientului. 

Cu această premisă, analiză moravurile neamului 
românesc, neam prea tânăr ca să fie conrupt. Patriotismul 
sălii era convins mai dinainte, dar şi foarte măgulit de 
această analiză. Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea 
publicului, la biografia acuzatului. Fiu de răzeşi moldoveni. 
Tinereţă studioasă. Viaţă curată. Prima căsătorie: act de om 
normal. Ilzgonirea femeii necredincioase: act de om profund 
moral, care nu poate accepta în căminul lui impuritatea. A 
doua căsătorie, de după război: dorinţa de a-şi rechema 
fiica, dându-i şi o mamă. Şi arătă, astfel, ajungând la 
momentul violului, ce insolit devenea acest act în viaţa unui 
om care albise curat. 

Aruncă bomba. Toţi - judecător de instrucţie, procuror, 
cameră de punere subt acuzare, opinie publică şi avocaţi - 
plecaseră de la premisa că fata e fiica tatălui său. De ce? 
Fiindcă actul de stare civilă spunea aceasta. Dar actul de 
stare civilă dovedeşte numai în faţa legii paternitatea. 
Această paternitate e formală - „Pater semper incertus”... a 
spus poporul cel mai lucid: romanii. 

Era într-adevăr victima fata acuzatului? 

Oul lui Columb, dar Columb îi dăduse stabilitate. 

Ai fi zis că toată sala se născuse în acea clipă. Era un 
început de viaţă zâmbitoare şi mirată. Faţa procurorului se 
lungise, ochii i se micşoraseră. Juraţii respirau. Deveniră 
zâmbitori şi guşaţi. 

Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca 
deschiderea buzelor în preajma vorbei. Le dovedi, deci, că 
fata nu era copila acuzatului. Refăcu biografia primului 
menaj. Femeie tânără şi arzătoare; om prea copt şi prea 
mohorât pentru tinereţa ei. Adulterul descoperit era un 
adulter, dar logica arăta clar că nu era întâiul. De altfel, 


care era raţiunea expedierii copilului de îndată ce mama 
fusese alungată? 

Iarăşi vorbi părintele, cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi 
emoție. De copilul tău, rămas fără de mamă, nu te desparţi. 
Devii tu mamă pentru el. Mânuţa lui numai, întinsă spre 
tine, e singura rădăcină care te leagă de viaţă, atunci când 
eşti dezgustat de ea. 

Să te desparţi de copil, în clipa când ai pierdut dragostea 
mamei? Dar atunci ar fi trebuit să se ucidă cel care dezlega 
ultimul nod de bucurie al vieţii lui. 

Nu! O alungase din casă fiindcă era copilul păcatului. 
Alungase păcatul matern, alungase şi via lui amintire. 

Juraţii erau convinşi. Aprobau. 

Totuşi, domnul Deleanu găsi accentul comunicativ al unui 
argument neprevăzut. 

— Aţi văzut pe acest copil, domnilor, subt ochii noştri, în 
faţa tatălui său. Şi aţi avut dovada neîndoioasă că fiinţa care 
condamna la moarte pe acest bătrân nu e fiica lui. 

Reluă glasul sângelui, arătând că acest glas domină 
sufletul cu prezenţa lui uriaşă, ca un munte. Că, orice s-ar 
întâmpla în vale, muntele rămâne în picioare. Oricât ar 
duşmăni un copil pe propriul sau tată, cu oricâtă dreptate, 
în clipa când îl va vedea la stâlpul infamiei, bătrân şi 
dezarmat, va fi alături de el, împotriva străinilor, cu mila, 
dacă nu cu fapta, cu lacrima, dacă nu cu pumnii. 

— De două ori glasul sângelui n-a vorbit: în clipa când 
omul acesta a devenit amantul acestei femei şi în clipa când 
această femeie a dat ea cea dintâi cu piatra în amantul ei. 
Aceşti doi oameni, părinte şi fiică în faţa legii civile, în faţa 
legii sângelui sunt doi străini. 

Replica procurorului bătu la uşi zăvorâte, cu stăpânii 
plecaţi de-acasă. 

După ce-şi isprăvi rezumatul, preşedintele - magistrat călit 
în lupte judiciare, cu un ton care izbuti să îmbrace 
solemnitatea clipei, se adresă acuzatului. 


— Acuzat, eşti om bătrân, curând vei da socoteală de 
faptele dumitale altui judecător, mai mare decât noi. În 
numele acestui judecător te îndemn să răspunzi: îţi 
recunoşti fiica sau nu? 

Tăcerea veni ca o paloare. 

Dănuţ zări capul domnului Deleanu: şi-l aplecase, greu. Nu 
mai era avocat; era tatăl copiilor săi. 

Apoi ochii lui Dănuţ se întâlniră cu ai acuzatului. Nu putea 
să-i urle: „Recunoaşte că eşti tatăl ei. Fii ultimul om drept şi 
cinstit. Spală-ne de ticăloşie.” 

Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subţiat, căci ochii 
acuzatului, întorcându-se de la el, se pironiră în pământ. 

— Nu ştiu... 

Fu achitat de minciună, ticălosul care fusese cel mai curat 
dintre ei, el, cel legat de stâlpul infamiei, până în clipa când, 
învins de oameni, intrase în rândurile lor, dându-le ce 
meritau: efigia minciunii lor. 

* 

Pe mânile omucide ale lui lady Macbeth, răsărise pata de 
sânge, shakespeareian. 

Tot atât de durabil, după acest debut, gustul rânced al 
avocaturei apăruse în sufletul lui Dănuţ. Procesul se 
isprăvise la două noaptea; el adormise la patru; restul 
nopţii şi-l petrecuse cu alternanţe de coşmaruri şi insomnii. 
Somnul îl alunga în insomnie, insomnia îl lepăda în somn. Pe 
hotarul de pucioasă dintre coşmar şi obsesia trează simţea 
vorbele procesului - viol, incest, violenţă, sexualitate, 
perversitate - viermuind în el, ca limbricii, ca păianjenii, ca 
scorpiile. Era scuturat de acele friguri care vin din suflet, 
din bălțile acre ale scârbei de oamenii între care te 
prenumeri zoologic. 

A doua zi de dimineaţă anunţase pe părinţii săi că pleacă 
la un prieten, rugând-o pe doamna Deleanu să-i pună 
deoparte scrisorile de la Paris, se suise în automobil - 
maşină uşoară cu trei locuri, pe care i-o dăruise Herr 


Direktor după licenţă, destinând-o alergăturii profesionale - 
şi plecase. 

Unde? Nu ştia. Se îndepărta de oraşul în care fusese 
procesul, de oamenii care auziseră, văzuseră şi vorbiseră 
sau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la Durău. 
Acolo, la poalele Ceahlăului, printre călugării cu păr 
maărăcinos, sălbăticiţi şi imbecilizaţi, rude cu cimpanzeii, 
rândaşi ai grajdurilor Domnului - era în sfârşit singur. 
Trăsese la arhondaric, dându-şi un nume fals. Nu vroia să 
mai existe nici prin numele său adevărat. Vroia să uite tot. 
Să aştepte uitarea ca o iarbă deasă, grasă şi înaltă, cum era 
cea din poiana schitului. Dorea apariţia uni suflet stupid şi 
bleg ca o vacă plină. O săptămână întreagă trăise printre 
stânci, copaci şi ierburi, gonind mereu trupul, nelăsându-i 
decât răgazul somnului greu ca un stejar trăsnit. Îşi 
primenise nările şi plămânii cu miros de brad, ascultase, în 
clipe de senin, bucuria apelor de munte, copilăroasă în 
pârâul care duruie pe lângă schit; ascultase, când se- 
ntunecă piscul Ceahlăului cu nori întunecaţi ca nişte ochi 
deschişi ai muntelui, negri deasupra Moldovei, basul 
bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin şi fug, lungi, 
pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, 
ascultase clopotul - dar glasul omenesc îl ocolise şi acolo. 

Când se înapoiase de la Durău, tristeţa lui avea obraji 
rumeni. 

Dar decât să te duci după fiecare proces la Durău, mai 
bine rămâi acolo. 

Monica! Monica! 

* 

De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renunțând la 
avocatura experimentată în întâiul proces. 

Pe cât putea, adică din răsputeri, căuta să profeseze cu 
gura numai. Codurile adnotate îţi dau legi şi jurisprudenţe, 
cum magazinele cu haine pentru baluri costumate 
închiriază fracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri 
arabe. Codurile-n geantă, vorbele pe buze, şi atât. Se 


trudea să fie cât mai cenuşiu, cât mai şters, cât mai în 
umbră. Reverenţios cu judecătorii, cuviincios cu colegii, 
răbdător cu clienţii. Prin nimic să nu atragă atenţia 
nimănui. Să fie în avocatură cum sunt submarinele în mare, 
alături de vapoare: cât mai afund, cât mai invizibil. Să 
şteargă, să estompeze măcar aventura debutului. Să-l facă 
pe acel Dan Deleanu care încercase în faţa Curţii cu juri să 
respecte viaţa, să devină neverosimil faţă de acest Dan 
Deleanu, ireproşabil de culoarea colbului judiciar. 

Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie... 

Dar sufletul, când e mare şi tânăr, nu acceptă uşor regimul 
impus de voinţă. Buzele celui care vorbea la tribunal, curte 
sau judecătorie, nu erau buzele pe care avocatul Dan 
Deleanu şi le lăsa în cuier, când venea seara acasă, alături 
de surtuc: erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca şi de 
noapte. Şi în dosare - în acele dosare mânuite de mâna 
arhivarilor şi grefierilor, în acele dosare scrise cu stridenţa 
cernelii violete, sau cu apoasă cerneală albastră - ochiul 
clar vede tot viaţa. Şi ce trist e obrazul vieţii privindu-te 
îndărătul gratiilor unei foi de dosar! S-o laşi acolo închisă, s- 
o laşi să mucezească acolo, când o vezi, când ştii că poţi 
sfărâma gratia? 

Greu! E greu să ţii în mână furculiţa şi să mănânci pe 
deasupra când mânia îţi strânge pumnii! 

În aceste condiţii, zi cu zi el suferea mai aspru, în timp ce 
camarazii lui, asimilați de mediul profesional, îşi găsiseră 
echilibrul stabil. 

Intra în Palatul Justiţiei aşa cum intri în spital. Pentru un 
singur proces, pe care nenorocul îl rânduise al şaptezecelea 
pe listă, îşi pierdea o după amiază întreagă, pentru ca, de 
cele mai multe ori, procesul să fie amânat din lipsă de timp. 
În decursul acestor ore nu se mişca din sala de şedinţă. 
Acolo cel puţin era lăsat în pace. Şedea ghemuit într-un colţ 
de bancă, dormitând printre vorbe ca printre muşte într-o 
bucătărie locace. 


Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă 
în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată 
printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă 
murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă 
pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când 
înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte 
rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste 
drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea 
veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de 
gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire 
parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva 
alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt 
Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele 
în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi 
sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care 
avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu 
trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor 
creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa 
Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi 
paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, 
cu straniu țipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevărații 
preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene. 

— Cum de-a ieşit dintr-un om vesel ca dumneata un băiat 
atât de trist? îl întrebase odată pe domnul Deleanu un 
perspicace coleg de barou. 

— Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede 
că el îi tatu-meu! 

* 

Ceasul Mitropoliei bătu unu. 

Subt lună, Iaşul era scufundat în somnul unei ape clare: 
oraş de altădată, înecat, adus de visul apei, ochiului. ÎI 
pierzi, îl vezi, dispare, vine... 

Întinereau mereu alţi lilieci cu floare albă şi violetă. Erau 
de flori întâmplările primăverii. Un mugur verde se 
deştepta alb şi înflorea mai tare de mirare. Un ou alb, ovală 
simplicitate, se deschidea crăpat, cu un luceafăr de puf 


blond: pui de primăvară al cloştei. Buratecul palpita de 
râsul unei glume inocente. 

Muşcase cineva o zarzără crudă, sau mirosea iarba atât de 
ud acidă? 

Într-un oraş bătrân, greu de melancolii, primăvara e 
veselia mirată a unei fetiţe, când scoate dintr-un pod cu 
vechituri jucăriile unui copil mort. 

Cu cotul rezemat de fereastră, Dănuţ privea noaptea, de 
mult. Se ridică de la fereastră, intrând cu totul în odaie. Era 
prea multă primăvară în noaptea Iaşului. 

Aprinse o ţigară. Se-ndepărtă, se apropie de masa de 
lucru. Era o basculare nehotărâtă în paşii săi. O cumpănă, 
când depărtată, când apropiată de manuscrisele rânduite 
subt lumina lămpii şi-n penumbră. 

— Tejghea! 

Murmurase printre dinţi. 

Schimbă direcţia paşilor. Porni spre fereastră, se întoarse 
spre uşă... 

De câteva nopţi intrusiunea avocaturii în gândurile lui de 
noapte îl împiedeca să lucreze. Şi îndemnul lui Mircea, în 
aceste clipe când sufletul îl dădea afară, îi revenea 
obsedant. 

— Publică! Publică! Publică! Trebuie să apari în faţa 
lectorilor. Să fii lăudat pentru defectele de care numai aşa 
te vei dezbăra; să fii înjurat fiindcă ai un suflet care nu 
seamănă cu sufletul devenit obligator şi oficial în literatura 
curentă; să fii disprețuit pentru că ai necuviinţa de-a fi 
tânăr între bătrâni; să se încingă în jurul tău harmalaia 
publicistică. Atunci de abia vei şti dacă poţi rezista 
succesului, dacă insuccesul nu te acreşte în loc să te înalțe 
spre tine... 

De câte ori îl vedea şi, mai ales, de câte ori îl vedea 
mohorât, descurajat, apăsat de profesie ca de o altă haină 
militară, Mircea îl îndemna să intre public în literatură. 

— Nu-ţi spun să intri în literatură, cum ai intrat în 
avocatură, profesional. N-ai nevoie să faci vizite confraţilor, 


să-i saluţi pe stradă, să le recunogşti cu obedienţa ta, gradul 
de locotenenţi sau generali literari. Publică subt un 
pseudonim, dacă vrei, dar publică, lasă-ţi sufletul scris să 
călătorească, să capete experienţă. Caietele tale vor să 
trăiască, să iasă în lume, peste capriciul, orgoliul sau 
avariţia ta de tine. Nu le-ai scris pentru tine, oricât le-ai 
iubi. Tu eşti un cer care vrea să-şi deţie toate stelele. Nu se 
poate. Trebuie să cadă. Asta-i viaţa lor... 

Şi-ncet cu-ncetul, Mircea căutase să-i sugereze 
posibilitatea unei altfel de soluţionări a vieţii şi nevoilor lui. 

— Nu scrii ca să câştigi, evident. Nici nu mai discutăm. 
După cum nici nu scrii ca să mori de foame. Nu e cazul, dar, 
în sfârşit! Contingenţa literaturii cu banul e străină actului 
creator. Intervine ulterior, ca o consecinţă economică a 
producţiei, de orice fel ar fi. Măslinul nu face maăslinele 
pentru comerţ. E copac, nu comerciant. Dar măslina 
desprinsă din natură, devine, fatal, valoare economică... Tu 
vei publica pur şi simplu, fără premeditarea câştigului. 
Legea ofertei şi a cererii, fără de tine, dincolo de tine şi în 
afară de tine, va da visului tău realizat un anume indice de 
valoare economică. Buzunarele tale vor suporta 
consecinţele. Presupune că vei avea succes, că volumul tău 
va fi cerut de tot tineretul care nu găseşte în literatura 
actuală, nu hrană, dar nici aperitive măcar. lu nu vezi că 
proza românească e anacronică! Pagini frumoase, dar 
intrate în istoria literară, testimonii ale trecutului. Tineretul 
mănâncă pâne uscată, şi o roade fiindcă are apetit şi n-are 
ce mânca. Uită-te: singura carte care pătrunde viabil în 
discuţia literară, e cartea străinătăţii. Snobismul literar, 
acest ferment real al începuturilor culturale, tot de cartea 
străină se interesează. De ce? Fiindcă miile de lectori activi 
- cei în care literatura devine viaţa, nu distracţie senilă - 
sunt tinerii: liceele, universităţile. Aceşti tineri asemănători 
între ei mai mult decât generaţiile precedente - prin 
această epocă radical nouă care începe cu ei - nu văd în 
literatură harta lor sufletească. Literatura actuală e o hartă 


a României vechi. Tu faci parte din această generaţie 
recentă. Literatura ta are configuraţia sufletească a acestei 
generaţii. Vei pătrunde. În metafora ta, prea deasă, vor 
recunoaşte tumultul eruptiv al acestei vrâste ingrate a unei 
întregi colectivităţi tinere. Vei fi citit, cumpărat, adulat, 
înjurat. De ce să-ţi fie ruşine de banul câştigat cu adevărul 
tău sufletesc, când ai consimţit, în avocatură, să-l câştigi cu 
eeea ce tu singur afirmi că e minciună? Şi cine ştie, Dan, 
poate că într-o zi, banul onest câştigat cu sufletul tău, te va 
cruța de ipocrizia avocaturii... 

— În România? 

— Sigur. În România. Asta-i eroarea grosolană a tuturora. 
Astăzi, când viaţa a devenit atât de grea, când banul nostru 
e atât de depreciat, şi cartea străină, prin aceasta, atât de 
scumpă - literatura a devenit, sufleteşte, un obiect de primă 
necesitate. Ceea ce era tutunul în tranşee, este literatura în 
viaţa de după război. E prea amară viaţa de azi. Toţi simt 
nevoia să evadeze din ea, să uite - sau să o poată înţelege, 
domina şi dispreţui, cu puterea, înălţimea şi ritmul unui 
creator. Această resursă de energie consolatoare, sau de 
îmbărbătare, oamenii n-o au în ei. O cer de la Dumnezeu, 
sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca 
vinul, şi energia care înviorează ca cea mai tare cafea 
neagră. Ei cer de la scriitor să le dăruiască noaptea 
amplificată, pentru odihnă, şi să le recreeze ziua de muncă. 
Când Eminescu a murit sărac în România, acea Românie, în 
totalitatea ei, era satisfăcută sau resemnată. Mai rău: 
abrutizată. Puţinii intelectuali revoltați puteau ajutora pe 
Eminescu, nu cumpărându-i cartea - erau prea puţini - ci 
prin ofranda lor generoasă. Astăzi, scriitorii epocii acestea 
au lectori. Dar unde-i scriitorul epocii, care moare de 
foame? Arată-mi-l! Există altceva în România de azi: 
veşnicile bocitoare. „Iragedia intelectualului” nu-i altceva 
decât aptitudinea plângăreaţă a falşilor intelectuali, 
elefantiazisul vanităţii lor. Eu te asigur că vei câştiga, fără 
ca să devii negustor ambulant de marfă literară. În clipa 


când vei publica, indignarea unui bătrân care atâta 
aşteaptă: să poată profetiza dezastrul epocii în faţa apariţiei 
unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o dată întregului 
tineret. Vei avea notorietatea unei corăbii ciumate care-a 
sosit în port. Curând, o generaţie întreagă va mânca 
poamele necunoscute pe care i le aduci. Şi injuria va 
rămânea ştirbă, după ce te va fi servit, anunţânduc-te. 

Războiul îl virilizase pe Mircea, dându-i, trupeşte şi 
sufleteşte, altă musculatură pe aceeaşi delicată osatură de 
odinioară. Îşi pierduse aspectul de adolescent, care-l făcea 
să samene cu sfântul Sebastian, primind cu genele plecate 
săgețile Hardtmuth ale Olguţei - căpătând o înfăţişare de 
oştean ieşit din întâia armură, proaspăt, grav: dreaptă 
statură a tinereţei cu ochi negri, simţindu-şi sufletul bogat 
ca o coamă. Întors din Germania, unde-şi luase doctoratul 
în filosofie, intrase de-a dreptul în lupta socială, înscriindu- 
se în partidul țărănesc, în disprețul părerii sfetnicilor - 
amici de-ai tatălui său - care-l sfătuiau să devină mai întâi 
liberal, ca să poată ajunge la Universitate; în România, 
acesta fiind drumul cel mai scurt dintre două puncte, 
oricare ar fi ele. 

Dănuţ, care n-avea habar de politică - „această glandă îmi 
lipseşte”, mărturisea el - dar care cunoştea mai mulţi 
avocaţi ţărănişti, şi vedea că doctrina politică nu-i 
diferenţiază câtuşi de puţin de avocaţii liberali, averescani, 
iorghişti sau naţionalişti, îi reproşase această diminuare a 
libertăţii lui. 

— Ce cauţi la ţărănişti anume? Dacă vrei să intri în 
politică, trage la sorţ, să aleagă hazardul! 

Mircea zâmbise, deşi cunoştea inocenţa politică a 
prietenului său. 

— Dragă Dan, când intri în politică, înseamnă că ai acest 
apetit fără să-l provoci, fără să-l invenţi. Şi când ai apetit 
robust, mănânci orice, cu o singură condiţie: să fie curat. 
Partidul țărănesc, în stadiul său actual, e o mâncare de 
rând, dar curat pregătită. În celelalte mâncări politice 


găseşti prea multe muşte, gândaci şi sosuri sleite, 
reîncălzite. Prefer... 

Copleşit de muncă didactică - pe care de altfel niciodată n- 
o dispreţuia - îşi reluase şi activitatea literară, începută 
înainte de război, continuată în timpul şederii în Germania, 
prin corespondențe informative. Revista ieşană Viaţa 
contimporană căpătase prin el un tânăr judecător, altfel 
aspru decât cei bătrâni, al problemelor sociale şi literare 
provocate de război. Stimat, cum sunt oamenii temuţi, mai 
ales când sunt tineri, călca sigur, folosind pentru mers 
elasticitatea înviorătoare a adversităţii surde şi a răutăţii 
coalizate. Aceeaşi solicitudine frăţească îl lega de Dănuţ, iar 
de numele Deleanu, acel nod marinăresc făcut din bătaia de 
inimă a drăgostii dintâi. Trăise. Nu-şi închinase tinereţa lui 
Dumnezeu, dar sufletul nu-şi aplecase genunchii decât în 
faţa Olguţei. 

Ca să-l determine pe Dănuţ, dacă nu să publice, măcar să 
cunoască alt aspect al Iaşului, decât cel avocăţesc şi cel al 
contemplaţiei nocturne în singurătate, îl introdusese în 
intimitatea unui om pentru care avea, în ordinea 
intelectuală, aceeaşi atitudine ca şi faţă de Olguţa, în 
ordinea sentimentală. Acest om era directorul, redactorul, 
colaboratorul, tatăl, mama, fiul, soacra şi logodnica revistei 
Viaţa contimporană, pe care-o crease, conducând-o de 
peste cincisprezece ani. 

Înainte de prima vizită: 

— Haide, Dan. Nu te mănâncă! 

— Cred... dar n-am timp, n-am chef... Lucrez... 

Îl dusese pe sus oarecum. 

După întâia vizită: 

— Mircea, când mai mergem? 

Acesta era primul succes al lui Mircea. Cu activă răbdare îl 
pregătise pe al doilea. 

* 


Dănuţ începuse să scrie - literatură, natural - cu zece ani 
în urmă, la vrâsta de şaisprezece ani. Dar nu în acea clipă a 


primului vers desemnat grafic devenise scriitor, ci cu mult 
înainte. Acea clipă îl aplecase asupra caietului, nu asupra 
sufletului. Abia după multe caiete avea să găsească din nou 
ceea ce presimţise în copilărie, ceea ce căuta atunci: a 
patra dimensiune a vieţii, creaţiunea artistică. 

Eşti copil mic, de cinci-şase ani. Ştii să mănânci urât; să 
dormi solid; să plângi cu o mie de lacrimi; să râzi cu zece 
mii de zurgălăi - şi ştii, mai presus de toate, să te joci. le 
joci cu orice: cu unghia degetului cel mic, de la mână sau 
picior, şi cu barba lui Dumnezeu. Contemplaţia mistică - 
acea divină sugătoare de suflete, preparată de religii - n-a 
absorbit mai complect un suflet, decât joaca, sufletul 
copilăresc. 

Un copil cu o minge în mână, e un copil cu sufletul în 
mână, cum unele tablouri religioase îl arată pe Isus copil 
ţinând în mâna lui pământul: trista minge. Astfel, copilul e, 
pe rând, toate jucăriile lui: băț de poarcă, minge de cină, 
zmeu, praştie, titirez, arşice, diabollo, cerc, păpuşă, soldat 
de plumb, trompetă, darabană, cal de lemn, scrânciob... În 
clipa când jucăria pe care-o ţine-n mână nu maie o formă a 
sufletului său, ci un simplu obiect de distracţie, nu mai e 
copil. Dar atunci, e iarăşi, pe rând, tot ce citeşte, toţi eroii 
de poveste, care-l încântă, toate chipurile văzute la 
cinematograf şi teatru... Apoi vine dragostea, apoi începe 
viaţa. De acum înainte nu mai poate fi nimic altceva decât 
ce e, aşa cum e. Unii încearcă în religie evadarea 
inconştientă de odinioară. Mulţi cred c-au izbutit. Alţii se 
resemnează să fie ei, limitați în strictul hotar al 
personalităţii lor. lar alţii, izbutesc prin activităţile 
profesionale să nu mai fie nimic: fericiţi ca şi copiii, sunt 
însă odioşi. 

Dar sunt copii, plozi pe care jucăria nu-i absoarbe 
complect: aşa a vrut Dumnezeu, să fie în ei copilăria 
fracționată. 

E primăvară, de pildă. Copiii zburdă pe tăpşan. Acolo-s 
vrăbiile, dincolo-s copiii. Copiii se joacă de-a vrăbiile, 


vrăbiile, de-a copiii. Nu mai ştii! 

Tăpşanul nu e un tăpşan literar, adică o tipsie de 
primăvară, mărginită de plopi, să zicem. Nu! E un tăpşan 
orăşenesc, infect. Băltoace într-o parte, rău mirositoare. 
Ciori grase. Ghete putrede, scorojite, fără toc şi talpă, 
lepădate de un cerşetor o dată cu venirea primăverii. Cutii 
de sardele şi tinichele de conserve. Piepteni fără dinţi. Coji 
de lămăi. 

Şi totuşi, şi acolo-i primăvara. 

Copiii se joacă, dar unul dintre ei se joacă... uituc 
oarecum, discontinuu. Nu fuge mereu. Nu ţipă mereu. E 
puţin distrat. Ai crede c-a uitat ceva, c-a pierdut ceva. Se 
joacă şi el, dar ştie ca se joacă, pe când ceilalţi se joacă pur 
şi simplu. E vesel şi el, dar ştie că e vesel, pe când ceilalţi n- 
au vreme să facă astfel de constatări. Şi, pe deasupra, 
parcă e trist, parcă neliniştit. El nu cunoaşte primăvara, nici 
literatura primăverii - căci întâiul om e premergător 
literaturii - dar, în afară de joacă, se întâmplă ceva care-l 
priveşte pe el, care-l cheamă... E chinuit puţin. Nu-ie 
îndemână. Se furişează, neobservat de nimeni, dintre copii, 
şi se duce acasă, sau hoinăreşte pe uliţi, şovăind, ca cineva 
care-a pierdut adresa celui pe care-l caută. Parcă-i vine să 
plângă - un uşor nod în gât, care-l face să înghită des; 
parcă ar vrea să spuie ceva, dar n-are pe nimeni şi nici-o 
jucărie lângă el; parcă ar vrea să surâdă, şi-i vine să închidă 
ochii, rezemându-se de zăplazul cald de soare. 

De ce-a plecat din joaca celorlalţi? Ce-a păţit? E bolnav...? 
În tăcerea acelei clipe de joacă sacrificată fără motiv, s-a 
născut un scriitor. Dar acea tăcere, cu tremurul purității ei 

neexprimate, cu extazul ei neştiut, e depărtată ca o stea. 
Poate că o va mai întâlni, poate că nu. Desigur însă că nu în 
clipa întâiului vers al tinereţii va culege lumina acelei stele. 

Şi dacă târziu, foarte târziu, după ce va fi săpat mii de 
tuneluri, după ce va fi spart mii de munţi, va descoperi 
misterul acelei clipe, ce va face? Va striga oamenilor: 
„Veniţi! lată ce-am găsit, iată ce am Eu”; sau închizând la 


loc tunelurile, ridicând din nou munţii, va rămânea singur, 
cu steaua lui? 

lată de ce Dănuţ nu publicase încă nimic. 

Şi iată de ce, acum, când se vedea constrâns de viaţă să 
publice, să câştige altfel decât minţind, simţea tristeţa 
aceluia care în loc să ducă la târg ouă sau găini în coş, 
pentru vânzare, ar trebui să ducă steaua singurătăţii lui. 

* 

Începuse-n el febrilitatea care urmează marilor hotărâri, 
multă vreme amânate. Vrei să precipiţi clipele ca să 
isprăveşti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai făcut. 

Şi era burlesc contrastul dintre activitatea trepidantă a 
mânilor, şi aerul absent al feţii. Pusese ţigara fumată în 
saltarul creioanelor. După câteva clipe abia, deşteptat de 
mirosul de ars, o luase de acolo. În loc să-şi îmbrace 
surtucul, îmbrăcase pijamaua. Era enervat de aceste 
necontenite confuzii, şi totuşi mereu greşea. În faţa oglinzii 
în care se privea - fără să se vadă - observase deodată că-şi 
înnodase cravata la gulerul cămeşii de noapte. 

Izbuti în sfârşit să fie gata. Smunci de pe masă caietul 
sacrificat publicităţii, cu duşmănie - având gestul unui tată 
când dă partea cuvenită de avere unui copil care, împotriva 
dorinţei părinteşti, se expatriază. Goli servieta avocăţească, 
exact cum făcea înainte de-a pleca la tribunal, împinse 
caietul în ea, şi, maşinal, puse la loc Codul de şedinţă. O 
cutie cu ţigări în buzunar, servieta subt braţ, pălăria 
înfundată în cap. Aruncă o privire distrat cercetătoare prin 
încăpere, stinse lumina, şi porni. Trecu prin antret, 
coridoare, cobori scările în vârful picioarelor, cu precauţiuni 
inutile - casa era goală, ietacul doamnei Deleanu era 
depărtat de încăperile din drumul lui - dar trupul se 
pregătea parcă pentru o faptă urâtă. 

Noaptea, ca o fată brună de şaisprezece ani, cu lilieci în 
braţe. 

Stele strălucitoare. Câni care se gudură până la poartă. 

— Aici-i număru cinci? 


O siluetă precipitată de telegrafist nocturn, cu băţul 
subţioară, îl întâmpinase, gata parcă să-l ia în coarne. 

— Ce doreşti? 

— O telegramă pentru... pentru... 

Îl privi deodată pe Dănuţ, cu silabele adresei pe buze. 

— Mă rog, sunteţi de-ai casei? 

— Nu. 

— Atunci... 

Făcu un pas îndărăt, cu mâna pe băț, căutând cu o 
aruncătură de ochi sergentul de noapte. Dănuţ trecu pe 
lângă el şi se îndepărtă cu pas mare. Telegrafistul îşi 
scărpină bărbia, răsfrânse buzele a mirare, ridică din umeri 
şi intră, lătrat de câni, mestecând un fel de invizibilă 
mămăligă uriaşă cu băţul printre ei. 

Dănuţ mergea, mergea, ca cel din poveste, care nu trebuia 
să privească în urmă. O telegramă! Desigur că era dată de 
domnul Deleanu, anunţându-i pe neaşteptate un proces 
important la Curtea de apel, pe care trebuia, mâne 
dimineaţă, de la unsprezece la douăsprezece, să-l citească, 
să-l prepare, şi după amiază să-l pledeze, împărțindu-se în 
două: jumătate la Curtea de apel, în Palatul Justiţiei; 
cealaltă, la Curtea cu juri, în localul Şcoalei primare 
„Gheorghe Asachi”, unde avea alt proces. Domnul Deleanu 
izbutea să se împartă şi în patru, şi-l supunea şi pe Dănuţ, 
prin telegrame urgente, la acelaşi regim, anunţându-i 
procese neprevăzute, în ultimul moment. 

Oftă adânc. 

Şi deodată îşi simţi inima grea. Ajunsese. Era în dreptul 
celor două ferestre ciudat luminate, într-un oraş şi pe o 
stradă cu toate luminile stinse. Ferestre nalte de casă 
boierească: păreau foarte mari, din pricina zidului ruinat, 
cum în obrazul mistuit de boală, ochii cresc din cale-afară. 
Pe deasupra perdeluţelor albe, în fund, zăreai un raft de 
bibliotecă, ticsit de cărţi. Privind numai, presimţeai fumul 
de ţigară, care domnea acolo ca o ceaţă a insomniilor lungi. 
Şi lampa odăii, o vedeai de-afară, nu era o lampă 


întâmplător aprinsă pentru un întâmplător nesomn, ci mare 
glob luminos, bulgăr de gheaţă incandescentă, soare de 
odaie pentru o minte deprinsă să vegheze la lumina acestei 
amieze spectrale. 

Se grăbise să ajungă la această casă, în faţa ferestrelor 
care hipnotizau strada şi fluturii de noapte. Totuşi mai 
amână o dată. Porni înainte. Găsise, adică născocise, 
justificarea acestei ultime şi absurde amânări. Trebuia să-l 
descopere pe Puiu Deleanu, secretarul domnului Deleanu. 
Puiu la Curtea cu juri; el, la Curtea de apel. Adică de-a- 
ndoaselea. Uitase că la Curtea cu juri era angajat el, Dan 
Deleanu, şi nu putea să trimită înlocuitori. 

Unde să-l găsească pe Puiu? 

În definitiv, putea să-l puie la curent şi mâne dimineaţă cu 
procesul de după amiază, dar... Renunţă să-şi mai 
dovedească absurditatea târcoalelor pe care le dădea casei 
cu ferestre luminate. Avea nevoie să se mai mişte puţin... La 
urma urmei, era liber pe actele lui! Nu era obligat să dea 
manuscrisul. 

Iarăşi! 

Îl va da. Dar întâi trebuia să-l descopere pe Puiu. Unde? 
Dănuţ nu era de loc la curent cu viaţa şi localurile de 
noapte ale Iaşului. La tribunal, când se isca vreo 
controversă între avocaţii însuraţi, cu privire la supremaţia 
pulpelor Lizetei, de pildă, asupra pulpelor Rozei, aceştia 
apelau la arbitrajul tinerilor. Fusese invitat şi Dănuţ să ia 
loc în acest scaun suprem. 

— Dumneata eşti băiat cult, domnule Deleanu. Te alegem 
judecător. Hotărăşte dumneata dacă are a face dicţiunea 
Lolei cu a lui Gretty. 

— Sunt actriţe? se informase Dănuţ scrupulos, cu perfectă 
candoare. 

— Eeec! N-ai să-mi spui că eşti călugăr! 

Puiu, în schimb, în astfel de chestiuni era „doctor”. 

Vesel băiat Puiu Deleanu! În jurul lui viaţa cânta arii de 
operetă. Cercetaş şi voluntar în timpul războiului, scăpase 


de armată atunci când cei de-o vârstă cu el abia se 
pregăteau s-o facă. 

Deşi cu trei ani mai tânăr decât Dănuţ, ieşise avocat 
înaintea lui. La Universitate luase bagheta mişcării 
antisemite. De două ori fusese arestat; în felul acesta, 
înainte de a intra în avocatură, căpătase o durabilă 
notorietate printre clienţi şi avocaţi. Domnul Deleanu se 
simţea complice cu tinereţa lui eruptivă. Îi tolera toate 
drăciile. Strălucit student, de altminteri. Toţi profesorii - 
Chiar şi cei indispuşi de turbulenţa mişcărilor antisemite - 
conveniseră cum laude că neastâmpăratul student are bosa 
juridică. În calitate de conducător al mişcării antisemite, 
venind des în contact cu poliţia, căpătase diverse bose 
frontale şi occipitale. Trecuseră. Cea juridică numai era 
permanentă. Plonjase în avocatură ca într-o mare de 
zurgălăi. Înota cu răsunet. Pleda împotriva „jidanilor” în 
calitate de foastă căpetenie antisemită, şi pentru ei, în 
calitate de secretar al domnului Deleanu. Clientela 
evreiască, cea mai numeroasă, care ştie mai bine decât 
dascălii universitari să puie diagnosticul bosei juridice, îl 
aprecia în ambele calităţi. Intrase şi în mişcarea chiriaşilor, 
valorificând drepturile lor cu o vehemenţă revoluţionară. 
Proprietarii căutau să-l evacueze de la chiriaşi, absorbindu-l 
în rândurile lor. Duşman la bară cu toată lumea, era 
prietenul întregului oraş. Poreclit „Expres” de către colegi, 
nu-şi dezminţea porecla profesională nici printre femeile 
nocturne, la care - primit ca un expres într-o gară - ajungea 
înaintea trenurilor de marfă şi persoane mature. Avea şi 
metresă: pe Rodica, foasta camaradă a Olguţei şi Monicăi. 
EI o divorțase de primul bărbat, un sublocotenent rănit în 
război - a cărui complectă soră de caritate fusese Rodica - 
recăsătorind-o, adică făcându-i actul dotal, cu bancherul 
botezat Bercale, din Bercovici. Îşi rezervase o creanţă 
ipotecară asupra trupului Rodicăi. 

Frecventa toate localurile de noapte ale Iaşului, căpătând 
o nouă configuraţie de clientelă. Devenise avocatul 


competent al tuturor beţivilor, zurbagiilor şi haimanalelor. 
Chelnerii îl salutau până la pământ, servindu-l cu viteze 
speciale. Muscalii cu robe de catifea albastră, opulent 
clocind pe capra trăsurii sprintene, alergau câte cinci 
odată, pe întrecute, să-l servească pe „cacanaş Puiu”. 

O pornise iute în avocatură, ca şi domnul Deleanu 
odinioară. Îşi închiriase un mic apartament în centrul 
oraşului, şi-l mobilase cu tot dichisul profesional, instalând 
şi telefon, şi, pe deasupra, avea şi un fecior care se intitula: 
secretarul lui domnu' avocat, în lipsa lui Puiu de acasă. 
Fostul pungaş de buzunare, achitat de Puiu şi transformat 
de el în fecior teatral: favorite, jiletcă în dungi cu nasturi de 
alamă, mănuşi albe - se numise în epoca buzunarelor, Nicu, 
zis şi Spirt. Puiu îl botezase Nick, mai scurt şi mai britanic. 
Nick primea clienţii şi-i purta cu vorba, până ce sosea 
„maestrul”. Maestrul lui Nick era un tânăr atlet sportiv - 
umeri laţi, talia sprintenă - cu faţa roză de piccolo, nas 
puţin cârn, dantură ca a copilului „Cadum”, frunte care 
sfidează cerul şi păr dat pe spate. Din pricina acestei figuri 
- nu-l credea nimeni că se rade - Puiu purta ochelari 
americani, cu ramă de os şi cârlige pe după urechi, în 
timpul zilei, la Tribunal. 

— Asta mă pozează, băieţi. Cine n-are musteţi trebuie să 
poarte ochelari. Cine n-are nici musteţi, nici ochelari, să se 
lase de avocatură. 

În timpul nopţii, însă, purta monoclu. Se ţinea la curent cu 
modele, având o garderobă mereu împrospătată. Nick era 
îmbrăcat întotdeauna cu o modă în urma stăpânului său. 

Chipul lui Puiu, ireductibil copilăros - proclamase odată, 
ca reţetă pentru oratorii cu figură infantilă, cicatricea care 
deformează hidos - găsise formula unei impertinenţe 
nemaiintâlnite pe ulițele Iaşului. Odată, pe sala Palatului de 
Justiţie, Puiu, din întâmplare, n-avea masca ochelarilor 
americani. Un domn de lângă el, întâlnindu-i faţa şi crezând 
că face dinadins, protestase: 


— Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sunt om 
bătrân. 

— Şi eu sunt tânăr, domnul meu. Aşa sunt eu! 

Involuntar, Dănuţ se îndreptase spre „Pavilion”. Ca 
oamenii care socotesc la bătrâneţă că în oraşul lor se 
petrece şi acum numai în localurile cunoscute tinereţii lor, 
Dănuţ pornise spre unul dintre cele două localuri de 
noapte, întâmplător ştiute. Unul era „lanasachi”: şantanul 
târgului. Celălalt, „Pavilionul”, portul Iaşului la marea de 
umbre a văilor cu dealuri, dominând întinderea vânătă şi 
albastră, stropită cu lumini tremurătoare. 

Acest loc de petrecere e o crâşmă amplificată c-un fel de 
lanţuri de chilii: separeurile. E situată pe strada Păcurari, 
alături de lugubra clădire a Penitenciarului. Bucureştenii ar 
fi numit-o „La Veneţia”, din pricina priveliştei lacustre; 
ieşenii, însă, o botezaseră „Pavilion”, termenii poetizanţi 
răsărind mai rar pe buza cetăţeanului ieşan, decât pe-a 
celui bucureştean, atât de inventiv în poetizarea verbală a 
străzilor şi a localurilor de noapte. 

Patronul, grecotei cu palori untdelemnii şi cârlionţi de 
culoare grasă a măslinelor marinate, servea personal numai 
pe clienţii de marcă, de pildă doctorul primar al 
municipiului sau pe domnii deputaţi; altminteri, domnea cu 
ochi de vameş şi mâni de moaşă îndărătul tejghelei cu 
stropitoare pentru pahare, îmbrăcat corect, dar fără guler, 
adică decorat cu motivele naţionale ale gulerului cămeşii de 
noapte cu canafuri roşii, şi creionul cu vârf bont după 
ureche. Dănuţ intră. Era ca un bal mascat de sticle. În 
luminile aprinse străluceau toate culorile alcoolice, de la 
roşul falş al vinului măsluit, până la verdele halucinant al 
pipermintului. Un client turtit, dormea cu capul pe masă, 
strănutând câte-un fragment lăutăresc. 

— Domnul doreşte... 

E o formulă mai imperativă şi mai glacială decât: „Ce 
doreşte domnul?”, servită clienţilor necunoscuţi şi suspecți. 
Geanta lui Dănuţ îi dădea un iz semipoliţienesc, semifiscal. 


Acest hermafroditism profesional îl făcea indezirabil într-un 
astfel de local. 

— Caut pe cineva, enunţă vag Dănuţ, privind în jur. 

Patronul ridică din umeri, înnăbuşindu-l prudent pe: „N-ai 
decât!” 

— Aveţi... treabă? 

— Daa... 

— Cu cine, mă rog? 

— Cu domnul avocat Deleanu. 

— Aa! respiră patronul. Cu domnu Puiu! Băiete, n-auzi, 
băiete, du-te şi spune lui domnu Puiu că-l aşteaptă un client. 
Zboară la bacşiş! 

Şervetul cu chelnerul zburară. Reveniră, aducând un 
zâmbet ca o farfurie de cartofi paille. 

— Vine, vă rog. Luaţi loc. 

Dănuţ zâmbi. Şi la „Pavilion”, Puiu avea un vestibul 
profesional. 

Se auziră paşi imperioşi. În cadrul unei uşi deschise, 
monoclul lui Puiu sclipi scenic. Părea luminat de rampă, 
gata să debiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos palmele 
una de alta. Doi chelneri se precipitară. 

— Cum? Bum! Călugărul din vechiul schit la „Pavilion” a 
răsărit! Bum! Ce cauţi, Dan? 

— Pe tine. 

— M-ai găsit. 

— Ascultă, Puiu, eu pledez mâne la Curtea cu juri. 

— Ştiu: faimosul Hahău. Splendidă crimă! 

— Şi a venit o telegramă de la papa. Ştii! 

— Îmi închipui. Aranjăm o amânare. 

— Treci tu dimineaţă pe la birou să vezi ce-i. 

— S-a făcut. 

— Noapte bună şi petrecere bună! 

— Cum, pleci? 

— Sigur. 

— Dan! Îmi pare rău! Vii şi tu o dată la mine-acasă! Un 
pahar n-ai să refuzi! 


— Puiule, nu mă ştii! 

— Bine, omule, un pahar... Şampanie, Cotnar... Panaioti! 

— Ordin! 

— O sticlă de Cotnar de-al meu. 

— Zboară, băiete! tună patronul. 

Doi chelneri se precipitară. 

— Puiule, ţi! 

— Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre 
omule! Ce Dumnezeu! Am dincolo o colecţie de gogomani! 
Hai, zău! N-ai să regreţi! Să-mi auzi lăutarii, să-mi vezi 
menajeria. Stăm pe terasă. Nu-i picior de jidan. Noaptea, o 
splendoare! arătă Puiu cu gest larg spre uşă. 

Dănuţ îl urmă. 

Pe terasa de lemn, suspendată deasupra nopţii, între stele 
şi lumini terestre, două becuri electrice luminau o frescă 
destrăbălată. Guri căscate de cântece, cu gest de paiaţă 
automată; păr incendiar zburlit; frunţi îmbrobonate, 
deasupra ochilor iluminaţi de vin; etola unui braţ bărbătesc 
pe gâtul făinos al unei femei decoltate, cu buzele proaspăt 
drese pentru noul sosit; marş pedestru de sticle albe şi 
negre printre sifoanele cu cască de jandarm; putrefacţii 
vinete de rocquefort, tirul găurit al şvaiţerului, fructe, 
farfurii cu anatomia fripturilor de pui... 

— Ura! Ura! vociferară tinerii avocaţi, recunoscându-şi 
confratele întrezărit pe la Tribunal. 

— Tăcere, broaştelor! Vă prezint, graţioase dame şi tinere 
fecioare, pe vărul meu, Dan Deleanu, care e căsătorit cu 
servieta sa. 

Semnalată, servieta lui Dănuţ deveni vizibilă ca un balcon 
electoral. 

Alături de Puiu, Dănuţ părea îngrozitor de minor. Faţa i se 
acoperise de surâsul timid şi parcă trist, care-l făcea să 
pară distrat şi absent printre oameni, chiar când îi privea în 
faţă. 

Era considerat cu deferenţă, numele Deleanu - prin tată şi 
nepot - fiind o casă de încredere, cum ar fi „Mumm”-ul în 


şampanie. 

Dănuţ se aşeză lângă Puiu, cu faţa spre dealuri. Alături de 
el era Lizica, din categoria denumită de Puiu fecioară, 
adică, în limbaj bancar, nouă emisiune. Foasta elevă a 
şcoalei profesionale de fete, în loc să-şi prepare corigenţa, 
preferase să-şi aleagă o carieră fără de corigenţe. Era 
îmbrăcată ca pentru bal. Ciorapi de matasă, pantofi de 
matasă, rochie de matasă şi dessou-uri de matasă, asigura 
Puiu. Dar Lizica, în această baie de matasă, intrase cu 
trupul ei plinuţ de ţărăncuţă. Era bună la inimă, ca un 
piersic țărănesc. Cine vroia, culegea. Orice vorbă avea 
pentru faţa ei rotundă, cu nări cărnoase, răsfrânte în sus, 
proprietăţi gâdilitoare, ilariante. Tot timpul spunea: „Dă-mi 
pace!”, deşi, deocamdată, nimeni nu-i făcea nimic. Dar toate 
vorbele îi dădeau cutremure de râs, îmbătând-o mai mult 
decât vinul din faţă. 

— Dă-mi pace, Puiule! 

O privise. 

— Cesar, de ce nu-mi dai pace? 

Îi făcuse cu ochiul. 

Facultatea aceasta gazoasă şi eruptivă, de râs, suna 
delectabil în urechea tuturora, dar isteric în urechea lui 
Dănuţ, cu-atât mai mult cu cât observase că unele căutături 
îndreptate spre ea, proclamau violul. 

În faţa lui Dănuţ, lată şi turtită ca o floarea-soarelui, era 
„madmazel Lina”, cu un surâs centimetrat de dinţii laţi, pe o 
faţă albă ca smântâna. I se mai spunea şi Dicke-Bertha, 
aluzie la sânii ei atât de vast bombaţi, încât ar fi încăput în 
ţeava giganticului tun, pentru două lovituri. Istorisea fără 
mofturi, „povestea vieţii ei”. Fusese la „Maternitatea” nu 
doică, aşa cum o arătau sânii, ci moaşă, aşa cum o arăta 
vocabularul. O violase un mamoş, cu care trăise un an. „Fii, 
ce om!” ofta ea. Tot el „o avortase”. „Pii, ce mână!” suspina 
ea. Apoi devenise „artistă”. Era şi acum, arta fiind un 
generos refugiu pentru cei care au suferit. 


V 


În capul mesei şedea Măicuţa. Nu venea de la Agapia, nici 
de la Văratic, nici de la Agafton. Dar avea o cuvioasă 
slăbiciune pentru negru. Haină neagră, bărbaţi bruni, viaţă 
de noapte. Era albă în preajma rozului, cu gene negre ca 
musteaţa bărbaţilor de pică. Juristul de lângă ea, răspundea 
nostalgiei ei de abanos: negru dur. Poreclit Maciste, avea 
glas profund, statură de contrabas sculat în orhestră, şi 
efectiv cântase din contrabas în orhestra Liceului Internat 
pe când era singurul elev al liceului, care trebuia să se radă 
zilnic. Păreau prunci, pe lângă el, toţi adolescenţii baroului. 
Maciste avea nasul înrudit cu trompa, ochi minusculi şi o 
expresie care aducea cu bonomia masivă a elefantului. Era 
nelipsit de la toate chefurile. Nu numai Măicuţa râvnea la 
el, ci şi silueta androgină, surghiunită de gelozie, în celălalt 
capăt al mesei, faţă în faţă cu rivala ei şi cu toreadorul lor. 
Aceasta din urmă, cap frumos de adolescent prea 
încercănat, îşi rezema paloarea frunţii în palmă, arătând 
purpura cu ascuţit contur - lac „Oja” - a unghiilor, 
manichiurate special pentru efectul satanic. Se numea, nici 
mai mult, nici mai puţin, Thais. De ce Thais, şi nu Salammb6 
sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pentru majoritatea 
clientelei, izbutise să-i creeze un prestigiu literar, nuanţat 
în următoarea expresie: 

— Thais are un ce mistic. 

Cine ştie ce reminiscenţe obscure ale ochilor aruncaţi în 
treacăt prin vitrina librăriilor ieşene răsfrângeau asupra 
acestei Thais graţia de fum de smirnă şi de caisă a numelui 
celeilalte: ispita lui Pafnute. 

Thais era în fruntea unei mese vesele: vin şi sifoane. Dar 
ochii ei nocturn desfăşuraţi, aveau privirea ultimului act de 
tragedie. Părea că priveşte de pe terasa unui palat 
contimporan cu Neron, cel puţin incendiul Romei. O dublă 
influenţă îşi disputa întâietatea în atitudinele ei. Văzuse în 
timpul războiului la Iaşi, pe Mărioara Ventura în Dama cu 
camelii şi Omul de altădată de Porto-Riche. Şi căuta să imite 
plutirile ei ascuţite de acvilă semită deasupra gloriei latine. 


A doua influenţă era mai recentă, şi germanică. Se numea 
Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul macabrului 
germanic. Şi acesta era unghiular satanic. Thais, pe lângă 
Mărioara Ventura şi Conrad Weidt, priza cocaină. După 
fiecare aspirație - cu nări dilatate - a prafului sidefiu 
adunat cu buricul degetelor, faţa ei devenea mai crispată - 
Conrad Weidt îl juca pe Pagannini; Mărioara Ventura, rolul 
Phedrei. Falca ei inferioară, înţepenită în paralizia cocainei, 
căpăta treptat o mişcare de rumegare, un uşor rânjet. 
Această proiectare ritmică a fălcii, îmbinată cu paloarea, 
ochii negri şi influenţele teatrale, îi dădeau ceva mortuar; 
presimţeai capul de mort, hârca, dar o hârcă rămasă 
cabotină şi în neant. 

În sfârşit, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se 
numea lulişca, unguroaică adusă în regat de trupele de 
ocupaţie. La chefuri, lulişca avea semnificaţia ardeiului roş, 
cel pe care-l găseşti înfipt în solniţa tuturor meselor de 
crâşmă. Ea nu putea spune cuiva: „Ie iubesc”; sau „Îmi 
placi”; sau: „Eşti băiat drăguţ”. Aceste expresii ale 
profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le 
sculpta, le vulcaniza. 

De pildă, lulişca vroia să arate unui bărbat că doreşte să-l 
aibă client. Atunci, ea se oprea în faţa lui, trăsnită, 
pietrificată, indiferent dacă victima era la masă cu mai 
multă lume, sau dacă, alături, o altă femeie îl deservea. 

Se oprea, închidea ochii, răsturna capul pe spate - cu 
atitudinea celui care respiră eter - întredeschidea buzele, 
strângea pumnii, ondula şoldurile, cabra sânii. Nu ştiai ce 
va face: va strănuta? va exploda? va ţâşni în sus? va cădea 
pe spate...? 

Nu! Era în transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur 
o răscolea toată, buzele emiteau un şuierat de şarpe, gemut 
şi tremolat şi, în sfârşit, izbucnea: 

— Aaaah, cum mă arde, micule...! 

„Micul!” era convins că „femeie ca Iulişca, mai rar”. În 
realitate, Iulişca prefera femeile. Dar numai bărbaţii 


plăteau. 

La această masă, Măicuţa şi cu Thais şi-l disputau pe 
Maciste; Măicuţa, la rândul ei, era râvnită de lulişca, pentru 
care Maciste simţea o virilă vocaţiune. Protagoniştii acestui 
complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalţi. 
Titularul Lizicăi era Puiu. Aşa că numai Dicke-Bertha era 
francamente disponibilă. De altfel, dimensiunile şi sufletul ei 
o făceau ospitalieră pentru toţi deodată. În jurul gâtului, ca 
două spade încrucişate paşnic pe o panoplie, două braţe, 
unul de postav albastru, celălalt de postav cenuşiu, o 
încolăceau. O mână, răsărită din postavul albastru, o ciupea 
de ureche; cealaltă mână, aparţinând postavului cenuşiu, o 
netezea pe guşă. La spatele ei, un avocat se instalase pe 
scaun, ronţăindu-i ceafa, sârguitor. Pe subt masă, diverse 
perechi de picioare tricotau în jurul gambelor ei, 
escaladându-le, compri-mându-le, parcurgându-le. Între 
timp, Dicke-Bertha bea vin, mânca bişcoturi, râdea şi 
istorisea. Era ca un munte elveţian, parcurs pe o coastă de 
funiculare; pe alta, păscut de vaci Suchard; pe alta, 
exploatat de cherestele; pe alta, contemplat de un pastor 
calvinist, fără să mai socotim turiştii care-l suie cu 
alpenştocuri, şi cei care, desfăşuraţi pe iarbă, consumă 
savuroase alimente - în timp ce el, muntele, se ocupă cu 
norii, cu cerul şi cu soarele. Norii, cerul şi soarele Dickei- 
Bertha erau alimentele. Trăia mâncând. De câţiva ani, 
dragostea căzuse pe planul al doilea. Nici un bărbat nu mai 
putea deştepta în ochii ei duioşiile antropofage, pe care o 
simplă costiţă de purcel - bine friptă - i le răscolea. O 
mânca până la os şi o sugea cum sug copiii un caramel, şi 
viţelul, ugerul matern. În materie alimentară avea 
procedeele ei. Orice om mănâncă alimentele cu pâne, 
pânea devenind un acompaniament pentru fiecare solist 
alimentar. Dicke-Bertha consuma natural, cu pâne, dar şi cu 
unt. Bucăţica de pâne aferentă înghiţiturei respective era o 
tartină cu unt atât de îmbelşugată, încât un om normal, 
după o astfel de tartină, ar fi renunţat la restul mesei. Acest 


procedeu îl învățase de la un rus, nerespectând decât 
această latură a procedeului, pe cealaltă, alcoolul simetric 
înghiţit, limitând-o la litrul de vin care ajută digestia. Ceea 
ce pentru o profesionistă a drăgostii e amantul de inimă, 
pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre 
buzele ei şi un cataif cu frişcă sau o cremă de ciocolată sau 
o piurea de castane era sărutarea buzelor Salomeei pe 
buza de zmeură îngheţată a lui lonathan. 

Luminile din vale tremurau subţire ca un preludiu de 
harfe. Pe dealul Galatei, un foc se aprinse, roş. Pornea o 
corabie cu lumină la catarg? O stea căzu sprinten, ca un 
pavilion lăsat; în urmă-i un cer de stele, cutremurat, sclipi 
lung, atunci parcă desfăşurat. 

Sosea cotnarul în sticle negre, dar comesenii aclamau altă 
sosire. 

— Huduba! Huduba! Bravo, cioară! 

Huduba nu apăruse ca un violonist pe scenă, cu tăcerea 
subţioară, ci ca un bondar. Un deget scărpina o strună, sau 
un văzduh de vară. Zbârnâia struna, răsuna vara. Stârnite 
ca de-o mâncărime, glasurile întâmpinară pe lăutar, cu un: 
„Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai”... 

În ritmul săltăreţ ca o cadență de pinteni şi de drâmbe, 
paharele uşor pişcate cu vârful cuţitelor picurară piuit de 
curci. Huduba se apropia cu scripca într-o mână, aducând 
pe-o faţă de gorilă tuberculoasă un zâmbet ca o reclamă 
luminoasă pentru o pastă dentifrice. 

„Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai”... 

Un mare miez de nucă bătrână, răsucită în cute 
întortocheate, gălbui şi negre; cu musteţile spălăcit albe, 
lăsate pe oală; cu urechi clăpăuge, înaripând o gambetă 
strâmb aşezată pe creştet, gata să cadă; doi ochi îngrozitori 
de negri, dar care erau albi fiindcă ţiganul îi da peste cap, 
privindu-şi parcă podul gândurilor; o redingotă ca un fel de 
rasol de redingotă; nişte pantaloni tubular blegi, în care 
presimţeai ciolanele firave ca fumul de mangal. Totuşi, 


ţiganul înainta pe valuri elastice, scărpinând strunele 
scripcei. 

„Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai”... 

Era o aiurire generală, ca un nor de ţânţari pe-o baltă, din 
care trebuia să se desprindă un cântec, dar unul singur, nu 
oricare. Struna lui Huduba îl căuta, ochii lui Huduba îl 
invocau. În clipa opririi - câţiva paşi mai erau până la masă 
- cântecul trebuia să răsune. 

În urma lui Huduba venea masiv ţimbalagiul, baragladină 
spătoasă. Burtos ca un bucătar, cu fălci proeminente ca 
nişte şolduri ale obrazului, cu musteaţă neagră ca un 
început de codru şi sprincene ca un început de corb, purta 
legat de gât şi sprijinit în bolta burţii, grătarul de strune al 
țimbalului. Ciocanele ridicate aşteptau porunca arcuşului. 

„Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai”... 

Dănuţ, cu ochii întredeschişi, asculta struna ţiganului, dar 
cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Era copil mic. Trăia 
bunicul lui. Doamna şi domnul Deleanu erau tineri, bruni, 
subţirei în haine demodate. În pridvorul de la Medeleni. 
Masă mare, prezidată de conu Costache Dumşa. Musafiri, 
Herr Direktor. Copiii mâncau înainte, dar trăgeau cu ochiul 
pe la ferestre şi cu urechea pe la uşele deschise. Luminele 
aprinse - trandafiri palizi în globuri roze - luminau mari 
buchete de flori răspândite printre cristale, argintărie, pe 
olandele proaspăt albe. Cânii, pe scări, cu luciri stranii în 
ochi. Copiii, în cămeşă de noapte, la ferestre, îndărătul 
perdelelor. Afară, miros de pui fript şi de petunii tămâioase. 

Şi deodată, din noapte, prin lătratul cânilor stârniţi, 
Huduba, lăutarul satului, venea pe poartă, lăsând în drum 
alaiul țărănesc, scărpinând o strună subt cerul stelelor de 
vară. Venea cu greierii şi cu cosaşii, negru şi pocit în hainele 
orăşeneşti, sunând o strună, călărind vibrația unei strune, 
în trapul şi galopul unei strune, ca acele vrăjitoare 
încălecate pe coada unei mături. Venea pe-o strună cel care 
fără strună era batjocura copiilor şi gazda bătăilor. Se 
oprea în faţa scărilor, ploconindu-se în faţa „măriilor-lor”, 


dar tot bâzâind din strună. Nu-l îndemna nimeni, nu-i 
poruncea nimeni. El doar ştia ce vor boierii: să râdă de un 
ţigan, ş-apoi să plângă pe coarda dulce a unei scripci: 
„Crâşmăriţa m-o chemat, Jap, jap, jap! 

Să-mi deie zahăr chisat, Jap, jap, jap!” 

Cu capul holbat, buzat, şi ochii peste cap, Huduba, după ce 
se bucura într-un rânjet alb că l-a chemat crâşmăriţa, 
plescăia din buză în aşa fel „jap, jap, jap”, încât simţeai trei 
palme pe obrajii lui, din senin trântite, ca şi cum 
arhanghelul ţiganilor l-ar fi trăsnit de sus; pe când degetul 
cel gros al mânii drepte, suna pe strune de trei ori, hain şi 
îndrăcit, ca o asmuţire de câni, urmată de un zbârnâit de 
râsete batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai 
chinuit şi mai surd, de-a lungul strofelor care-l arătau ars 
de dorul crâşmăriţei - care-l chema în batjocură - şi de 
năvala palmelor - jap, jap, jap! - refren pocnitor al obrajilor. 

Dar nici el nu se lăsa: „Hai cu mine-n Bucureşti, Jap, jap, 
jap! 

Să-ţi fac salbă de ciuperci Şi papuci de castraveți. 

Jap, jap, jap!” 

Şi deodată, cu spaimă şi cu jale - alb în ochi, alb în dinţi, cu 
faţa de tăciune - Huduba se cutremura, gata să plângă 
printre suspine ilariante: „Când s-o ieu la dezmierdat, Jap, 
jap, jap! 

Hop bărbatul din dulap, Jap, jap, jap! 

Şi-mi dă cu măciucă-n cap Jap, jap, jap!” 

Râsete cu lacrimi în pridvor. Râsete cu mâna la gură 
printre slujnice şi servitori. Râsetele satului la poartă. 
Huduba înviase, cu scripca sluţeniei lui, toată elegia 
ţiganului din România, rob al tuturora, a cărui viaţă e un 
refren de palme pe obraz, în hazul băştinaşilor. Părea un 
sfânt sculptat în rădăcină, o sperietoare de păsări răstignită 
pe pocnituri de palme, cu pruncul sfânt al coardelor în 
braţe. 

Lui Dănuţ, pe-atunci copil cu bucle, în cămeşa de noapte la 
fereastra veseliei, îi venea să plângă fiindcă toţi râdeau, şi 


la urmă râdea şi ţiganul răsturnând pe gât paharul cu vin 
sau cu rachiu. Avea o mie de glasuri Huduba, şi o mie de 
chipuri. Fiecare cântec era cântat de un alt Huduba, atunci 
răsărit din scripcă şi din melodie, ca dintr-o vrăjitorească 
trapă. Roiuri mucalite răscolea degetul lui pe strune. Dar 
uneori, arcuşul de lemn curb desprindea dintre suspinele 
coardelor pe cele mai pure. Atunci, gâtul uscat, smolit şi 
creţ al ţiganului, se înclina ca al lebedelor pe unda scripcii 
lui. 

— N-o vinzi, măi ţigane? îl necăjeau boierii. 

— N-o vindem, măria-voastră, că Huduba are un trup 
parşiv pentru biciuşca boierilor, da inima lui Huduba e 
acolea în scripcă, mititica, din mila măriei-voastre. 

Trupul lui, ca drumurile pământului, era hărăzit piciorului 
omenesc - să-l calce, să-l lovească, dar scripca lui - inima lui 
- era o ureche aplecată şi pe frunza codrului român, şi pe 
apele plutaşilor, şi pe gemetele bejănarilor de odinioară, şi 
pe viaţa satelor... 

Uneori născocea refrenuri ciudate, onomatopeice, care 
destăinuiau mai surd, dar mai puternic decât vorbele, jalea, 
bucuria, ura şi batjocura. 

Avea un cântec, cu straniu refren, ţigănesc poate dacă ar fi 
aparţinut unui grai, care punea ca o ameninţare de tunet şi 
ca o joacă de diavoli între strofele dragostei: „La portiţa 
mândrei mele, mândrei mele, Răsăritu-au... 

Lebidabidumbai-lan-dugamengher, două stele. 

Două stele-au răsărit, răsărit, Sau mândra s-a... 

Lebidabidumbai-lan-dugamengher, logodit?” 

Vra să zică mai trăia Huduba! Înviase pridvorul 
petrecerilor bătrâneşti, cu tinereţa părinţilor lui Dănuţ, cu 
bătrâneţa bunicului, şi cu copilăria lui. 

„Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai”... 

„La Bacău, La Bacău, Într-o mahala, S-a-ntâmplat, S-a- 
ntâmplat O mare dandana...” 

Dănuţ deschise ochii, şi se văzu la o masă a prezentului, 
între contimporanii lui: Lizica, Dicke-Bertha, Thais, 


Măicuţa, lulişca, Maciste, Puiu... 

Întoarse capul spre lăutar: acelaşi Huduba, mai bătrân, 
mai năruit, mai uscăţiv, mai pocit, mai jalnic. 

„La Bacău, La Bacău...” 

Şi acum, el ştia ce vor boierii. Din murmurul buzelor 
chefliilor, el desprinsese cântecul lor: La Bacău. Acolo, la 
masa petrecerii, erau odrasle de ţărani şi copii de târgoveţi 
scurşi de la periferii în inima oraşelor. Ei vroiau să trăiască 
viaţa: cea de oraş. Peste ei, ca o cometă a veseliei 
contimporane, era nasul lui Tănase. Acest nas zodiac 
izgonise sunetul veseliei care vine cu râurile la vale, din 
munţi cu brazi. Chefliii de astăzi cereau scripcii lui Huduba 
cupletul trivial, şi romanţa sentimentală în care-şi suflă 
nasul gramofoanele. 

Acolo era pridvorul trecutului cu străbunii; dincoace, masa 
prezentului, cu strănepoţii. Şi între ele, scripca lui Huduba. 

— Dan, nici nu ţi-ai băut paharul! 

Din picioare, îl dădu duşcă, mulţumi şi plecă repede. Se 
ducea spre casa cu ferestre luminate, cu geanta subţioară, 
pe ulițele pustii. 

Lăutar şi el, dar scripca lui Huduba avea alte cântece 
pentru noii contimporani, pe când scripca lui Dănuţ avea un 
singur cântec pentru toţi. 

Monica! Monica! 

* 

În clipa când se naşte, porecla defineşte stringent şi 
plastic pe cineva, dar totodată îl constrânge să fie vasalul ei. 

O femeie poreclită „femeie fatală” înseamnă că în 
societatea ambiantă ei a fost fatală cuiva - indiferent dacă 
cel care s-a sinucis pentru ea e dirigintele oficiului poştal 
sau şeful unei percepții - şi că mai poate fi fatală şi altora, 
din aceeaşi categorie socială. Dar totodată, din clipa când 
şi-a auzit porecla primită cu un zâmbet de sfinx - acest 
zâmbet inexistent e apanagiul femeilor fatale - va deveni şi 
mai fatală, deservindu-şi porecla. În mahalaua ei va profesa 
rolul pe care Anthineea îl profesează în suburbia literară a 


Atlantidei lui Pierre Benoât. Cu ochii ei bovini, cu părul ei 
negru lins pe tâmple, şi trupul ei de falduri lăptoase, va 
deveni un fel de casieriţă impasibilă a sinuciderilor din 
amor, a delapidărilor din amor, a divorţurilor. Poate că 
înainte de poreclă ar fi preferat să facă dulceţi, să bată 
pasienţe şi să croşeteze rozace textile pentru perne şi 
spetezele scaunelor - dar magnetizată de poreclă a intrat în 
rândul Messalinelor. Porecla i-a descoperit o vocaţiune 
surdă, impunându-i-o cu suverana energie a colectivităţi 
care a creat-o, decretând-o. 

Aşadar, porecla e receptivă - prin faptul constatării 
plastice - şi e creatoare, eliminând sau atenuând însuşirile 
divergente de la poreclă, ale celui definit, silindu-l să 
abunde în sensul ei. Ceea ce dovedeşte slăbiciunea omului 
în faţa voinţei semenilor săi. Personalitatea decretată de 
societatea în care trăieşte, va fi mai durabilă decât 
adevărata lui personalitate, alcătuită din atavism şi 
ereditate, convertite fiziologic şi psihologic într-o formulă 
proprie. Această unilateralizare a omului prin poreclă, în 
sensul ei, această falsificare a individualităţii - datorită 
exagerării unei însuşiri în detrimentul celorlalte, e un 
spectacol penibil, în clipa când individul îşi pierde tinereţa, 
când se usucă. 

Anonim, neştiut şi nedefinit de nimeni, fără nici o 
reputaţie, fără nici o etichetă, individul albit de ani ar fi 
bătrân pur şi simplu. Bătrâneţa n-ar fi decât o surdină pe 
coardele sonore ale tinereţii lui. El n-ar căuta - tocmai 
fiindcă-i bătrân cu simplicitate, fără cabotinism - să 
plagieze ceea ce în tinereţă i-a dat o anumită seducţiune 
între semenii săi. Bătrâneţa lui n-ar fi caricatura tinereţii 
lui, ci bătrâneţa ei, a tinereţii, frumoasă încă, în felul 
toamnelor. Dar rareori există acel individ anonim, a cărui 
bătrâneţă naturală, ca un anotimp final, să nu se înjosească 
histrionesc în faţa oamenilor. Şi poate şi mai rare sunt 
individualităţile, care, evoluând în celebritate - cum ar 
creşte o pădure în vitrină sau pe scenă - să nu devie 


parcuri, adică să nu cedeze publicului loc agreabil pentru 
bănci şi plimbări comode, în propria lor fiinţă vasală 
succesului. 

Cei mai mulţi bătrâni sunt parodiile reputației sau poreclei 
lor din epoca plenitudinei tinereşti. Astfel, întâlneşti într-un 
salon, de pildă, un om venerabil prin vrâstă, care se arată 
isteţ şi neastâmpărat, tachinând fetele, atacând cucoanele, 
pretinzând prin fapta lui să învioreze „tineretul de azi” cu 
glume, calambururi, istorioare şi anecdote răsuflate, care l- 
au făcut celebru în tinereţă lui de ieri. Ţi se strânge inima 
de milă. Surâzi cu efort, cum aplauzi la circ pe nenorocitul 
acrobat care nu izbuteşte măcar să atragă atenţia cuiva. Îl 
compătimeşti. Şi n-ai curajul, nimeni nu-l are - respectul 
bătrâneţii - să-i spui: „Astâmpără-te. Rămâi bătrân. Nu-ţi 
şade bine să te strâmbi!” 

Dar pe înfundate, tinerii hazlii ai salonului respectiv râd de 
moşneagul histrion. Ei nu ştiu - ei, cei reputați irezistibili - 
că mâne vor fi la fel cu moşneagul reputat şi el irezistibil în 
saloanele tinereţii lui. 

Astfel, o victimă a reputației este Iaşul, denumit oraşul 
cultural, oraşul intelectual. Merită Iaşul această reputaţie? 

Reputația, întâi şi întâi, e receptivă. Ea constată o 
realitate, nu o născoceşte. Reputația nu e o lăudăroşenie, o 
tartarinadă. Această reputaţie a Iaşului însuma o activitate 
culturală mai proeminentă, mai personală şi mai stăruitoare 
decât a celorlalte oraşe româneşti. Faptele muntenilor, între 
care România, sunt fiicele ideilor moldoveneşti, ieşene mai 
ales. Apoi „Junimea” - acel amestec de cultură şi bun-simţ, 
de entuziasm şi ironie, de credinţă şi scepticism - e templu 
moldovenesc, clădit între zările ieşene. leşană e şi armonia 
Eminescu, şi zvonul Creangă, şi zeflemeaua cu monoclu 
Petrache Carp, şi gravitatea statuară Maiorescu, şi 
zâmbetul Alecsandri, şi veninul tonic Gheorghe Panu. 

Dar, junimiştii s-au dus: unii în mormânt, alţii în noua 
capitală a ţării, ducând cu ei altoi moldovenesc, crescut în 
pepinierele „Junimii”. De-atunci s-au ridicat şi alte generaţii 


între zările ieşene, visând cu stelele, trudind cu slovele - 
dar, mai curând decât al bunicilor, exodul lor spre noua 
capitală a început. 

Iaşul de altădată a îmbătrânit. Mai este el oraşul culturii, 
oraşul ideilor? Da, pretind ieşenii, dispreţuind de la 
înălţimea reputației de alţii ctitorită, muncitoarele şi poate 
vulgarele oraşe ale României Mari. 

Nu! Acest oraş bătrân nu ştie să fie bătrân - nu el, biată 
făptură de ruine - ci oamenii care-l locuiesc, vanitoşi, 
caricaturizându-i reputaţia din tinereţă. Nu eşti intelectual 
fiindcă trăieşti într-o bibliotecă, după cum şoarecii 
bibliotecilor şi păianjenii lor nu sunt intelectuali, ci pur şi 
simplu şoareci şi păianjeni. Nici omul care doarme într-o 
bibliotecă, nu e prin aceasta intelectual, căci somnul nu e 
susceptibil de astfel de denumiri. Un oraş nu e intelectual 
prin numărul clădirilor culturale unde învăţăceii tineri 
deprind să ţie condeiul şi să deschidă gura, ci prin e 
personalităţi care cu înălţimea lor meditativă şi 
dominatoare, împrăştie ca o aromă, până departe, şi duhul 
oraşului în care s-au format. Unde-s aceşti stejari ieşeni, 
aceşti plopi ieşeni, aceşti brazi ieşeni, spre care ţara să se- 
ndrepte în procesiuni evlavioase? Eminescu, Alecsandri, 
Creangă, Panu? 

Aceştia au fost, şi dimpreună au dominat zarea 
românească. 

Dar acum? 

Acum, într-un oraş bătrân şi înăcrit de vanitate - care vede 
în Bucureşti Calea Victoriei şi „Capşa”, cum vede ţaţa de la 
perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urât şi aparent în 
viaţa vecinilor, neglijând restul - existau două mari ferestre 
luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată. 

Acolo, ca acele buhne solitare, stăpânind palatele pustii cu 
măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rândul veghea un 
om sur. linereţa lui crescuse pe ruinele „Junimii”. Mai 
răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe ulițele Iaşului, 
atunci când tânărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, 


privea luna lui Eminescu, cu întâia dragoste în ochii 
melancolizaţi amar de Schopenhauer. 

Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingându-l toţi cu 
pulpana umbrei lor istorice, lăsându-l singur în oraşul lor să 
le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor 
luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el 
numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece 
ţara lui, nu s-o bârfească. 

Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în 
afară de proprietarul său, care-i intentase proces de 
evacuare. 

* 

Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată 
avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al 
revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu 
frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. 
Devenise profesor universitar la o vrâstă când socotea că 
fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a 
dascălului tânăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, 
să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. 
Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu 
picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămâni 
mult mai rezistenți decât ai discipolilor. Se văzuse în 
situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un 
client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru 
ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele 
muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi 
poştale edificatoare cromolitografic. 

Profesase mai departe - nu putea nici să moară de foame, 
nici să se facă uşier la Facultatea de litere - dar renunţase 
la altitudini cu turma după el. Devenise, cum s-ar zice, un 
profesor sceptic, oarecum mizantrop. Când distingea câte- 
un apetit intelectual, printre elevii săi, îl invita acasă. 
Devenea amic, incapabil să fie profesor. Aceste amiciţii îi 
împuţinaseră simţitor biblioteca. Amiciţia impune sacrificii 
materiale. 


Între timp, dimpreună cu un grup de prieteni întru 
entuziasm, înjghebase o revistă voluminoasă, intitulată 
Viaţa contimporană. Ceilalţi înclinaseră spre titlul mai 
general şi mai pompos: Viaţa. Adaosul „contimporană” era 
zâmbetul modestiei lui. 

Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumită ideea 
poporanistă. Programul revistei „literare şi sociale”, nu de 
„literatură socială”, cum de la început fusese botezată de 
adversari, era simplu ca un precept al celebrului 
deschizător de uşi deschise: La Palisse. Redactorul cerea 
scriitorilor, artiştilor în genere, să aibă faţă de fenomenul 
ţarănesc o atitudine artistică, adică imparţială. Să nu facă 
compot de ţărani cum făcea Alecsandri, dar nici să nu 
dispreţuiască pur şi simplu starea primară a acestei clase 
inculte, brutale, instinctive, făcând-o insuportabilă nasului 
estetizant. S-o facă să trăiască aşa cum e, în adevărul social 
care-a creat-o. Departe de-a cere scriitorilor literatură 
ţărănească, le semnala dificultatea unei literaturi având ca 
subiect ţăranul şi viaţa lui, din pricina perspectivei de 
cugetare obiectivă, pe care mai ales acest subiect o cerea 
creatorului. 

Fusese înţeles atât de bine, încât ani de-a rândul poşta 
redacțională îi adusese vrafuri de poezii şi proză care 
slăveau fad şi nătâng pe „ţăranul împilat”, „glia umedă de 
roua sângelui”, şi pe „martirul ogoarelor”. Natural, coşul 
redacţional respectase traiectoria: tout ă l'egout. Dar şi mai 
ciudat, reputaţia acestei reviste cu atitudine atât de eclectic 
artistică în faţa clasei ţărăneşti, creştea fals, formidabil de 
fals, în entuziasmul tuturora. Această revistă cu precepte 
pur artistice era socotită ca un organ literar de slăvire a 
ţărănimii, ceea ce determinase o serioasă curiozitate şi 
poate şi caritate socială pentru ţărani, fapt care îndestula, 
într-o măsură, programul social al revistei, dar nu şi pe cel 
literar. Venise războiul. Urmase exproprierea. Revista, cu 
acelaşi titlu, care acum părea o impertinenţă, reapăruse. 


— De ce mai trăieşti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile 
împilării ţăranilor au trecut. Lasă amintirea cruciadei duse 
pentru ţărani. Ai liberat Sfântul Mormânt; du-te acasă. 
Adică: dispari. 

S-ar fi zis că nimeni nu observa - în genere subtitlurile 
sunt rareori citite - că pe coperta revistei figura menţiunea: 
„Literară şi socială”, şi că, în cuprinsul său se discutau alte 
probleme sociale, tot atât de grave, şi tot atât de miop 
privite până atunci, ca şi problema ţărănească de odinioară; 
şi că, pe deasupra, revista - literară exact în proporţia în 
care era socială - tipărea literatura cea mai publicabilă a 
epocii de după război. Se întâmpla cu Viaţa contimporană 
acelaşi fenomen al poreclei sau reputației, care ucid sau 
ascund realitatea. 

Aşadar, redactorul Vieţii contimporane era socotit 
îndeobşte, în domeniul literar, ca un echivalent al acelui 
ireductibil român care afurisea Parisul, pretinzând că acolo 
a murit de foame fiindcă nici un restaurant n-a vrut să-i 
servească mămăligă, sarmale cu varză şi ciorbă de 
potroace. 

Între timp, îndărătul celor două ferestre luminate, în 
vibrația amiezii spectrale, volumele lui Marcel Proust aveau 
în ţara românească întâiul lector demn de epopeea 
insomniei lor, în straniile perspective ale timpului, 
discompus. 

* 

La poalele piramidelor, un copil egipţian, răsărit din nisip 
ca un fragment de umbră al piramidei, îţi oferă un 
scarabeu. Acuma l-a găsit, scotocind nisipul. E cald. Ţi-l 
vinde pentru preţul derizoriu de doi piaştri. Departe de-a te 
tocmi, îi mai dai doi piaştri, ca să n-ai impresia că-l furi pe 
bietul copil. Ai generozitatea omului care-a făcut o 
strălucită afacere. 

Abia la Cairo, într-o cafenea, afli că scarabeul e made în 
Germany, şi că zeci de negustori ambulanți îl vând în 


cafenele - cum la noi se vând alunele americane - cu un 
piastru duzina; acesta fiind preţul iniţial. 

La New-Castle, în Anglia, cumperi o brichetă originală, a 
cărei flacără în loc să fie stinsă de vânt, e înteţită. „Ai 
dracului oameni englejii!” îţi spui admirativ, făcând din 
brichetă o alegorie a vitalităţii engleze, pe care vrăjmăşiile 
continentale o sporesc. Dar pe vaporul care te aduce în 
ţară, într-o zi de plictiseală, pe când îţi răsuceşti admirativ 
bricheta, observi că şi invenţia britanică e made în 
Germany. 

De la Madrid vrei să te-ntorci în ţară cu puţin spirit 
specific, consemnat în artă. Cumperi nişte castaniete al 
căror tril de toacă l-ai auzit, sedus, sunând în mânile 
nervoase ale dansatoarei spaniole, întovărăşindu-i 
onctuosu-i şold. 

Cumperi şi o lamă de Toledo. E glorioasă ca un vers de 
epopee; e iute ca o limbă de şarpe; şi-i înflorită, ca şi cum 
pe luciul ei metalic o lună plină ar fi imprimat umbra unei 
frunze migălos zimţată. 

Şi castanietele, şi lama de Toledo sunt made în Germany. 
Devii atât de bănuitor, încât te-ntrebi dacă blana ursului 
polar, călătorind la Pol pe un sloi de gheaţă, nu e şi ea made 
în Germany. 

În produsele sufleteşti şi intelectuale cele mai diverse 
vanitatea are înfiorătoarea universalitate a produselor 
made în Germany. Orice revistă literară sau socială e un 
grup de individualităţi legate printr-un entuziasm comun - 
principiu de temporară înrudire - printr-o atitudine similară 
în faţa vieţii, în esenţă, se înţelege - dar şi un grup de 
vanităţi, şi poate mai ales. Iscălitura de pe copertă 
semnalează pe producătorul articolului, al prozei sau al 
versului din cuprinsul revistei. Desigur că e legitim şi 
onorabil să fii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; 
dar e foarte agreabil să stai pe pragul sau în poarta casei 
tale, ca vecinii să te vadă pe soclu, ca trecătorii să te ştie. 
Poate că mai mult decât existenţa casei de tine clădită, 


privirea vecinilor şi a trecătorilor - admirativă sau 
invidioasă - ţi-e răsplata efortului. Acea privire îţi îngraşă 
sufletul şi-ţi dilată nările. Ea îţi dă acolada. 

Se întâmplă, natural, ca multe articole să nu fie iscălite. 
Modestie? Nu! Laşitate sau prudenţă. Nu-ţi vine să iscăleşti 
articolul injurios, a cărui glorie se revarsă asupră-ţi cu vânt 
de palme şi praf de injurii. E atât de previzibil şi normal 
acest anonimat în care răutatea sau curajul sunt deghizate 
subt mască şi pelerină, încât legea presei a prevăzut printr- 
un articol, că redactorul revistei sau gazetei e răspunzător 
de calomnia sau injuria cuprinsă în articolele anonime. Sunt 
şi articole, mereu iscălite de un nume care e un pseudonim 
sau pur şi simplu cu două sau trei steluțe. Dar când, într-un 
oraş, un singur om va umbla pe străzi mascat sau costumat, 
însă totdeauna cu aceeaşi mască şi acelaşi costum, va fi 
cunoscut de către public mai bine decât toţi cetăţenii 
descoperiţi, Aşa că aceste pseudonime, departe de-a 
exprima modestia sau dorinţa de anonimat, exprimă ori 
jena pentru numele adevărat - te lepezi de el, rebotezându- 
te - ori dorinţa de-a se singulariza în plină piaţă publică. 

Revista Viaţa contimporană avea mulţi proprietari stând 
pe pragul casei lor, expunându-se privirii celorlalţi. Cu alte 
cuvinte, avea mulţi colaboratori. Sumarul ei, afişat pe 
copertă - pentru lesnicioasa edificare a lectorului - 
producea multe nume de intelectuali emeriţi şi artişti 
reputați. Rareori însă zăreai numele redactorului, de fapt 
directorului ei. Şi totuşi, el era colaboratorul cel mai 
statornic şi cel mai proteic. O jumătate de revistă era scrisă 
de el, dar sumarul era iscălit de alţii. lar articolele de critică 
literară, pe care trebuia să le semneze - ca să dea 
sumarului prestigiul numelui său - cădeau în coada 
sumarului, acolo unde listele de mâncare anunţă apele 
minerale, şi termometrele, zero grade. Rol de scafandru, 
după cum se vede, nu importanţă de far. Din această 
pricină, i se reproşa lipsa de productivitate. Căci nimeni nu- 
şi dădea seamă că o revistă nu trăieşte prin salonul de 


recepţie - adică prin beletristică şi articole - ci prin 
obscurul complex al gospodăriei redacţionale: polemici, 
însemnări, recenzii şi tot felul de rubrici permanente, 
strecurate printre producţiile de gală, dar sporadice. 
Aceste rubrici, aceste note dau unei reviste o anumită 
atmosferă, o anumită viaţă. loate aceste rubrici 
permanente sunt atribuite totalităţii colaboratorilor - care 
acceptă cu un surâs modest denunţarea paternităţii lor 
colective - nu obscurului redactor, care e un şef de 
orhestră, nevăzut, şi pe deasupra pe rând şi oricând 
înlocuitorul anonim al fiecărui solist absent. Astfel, treptat, 
redactorul Vieţii contimporane făcuse gloria altora: a 
tuturor colaboratorilor. Miniştri, dascăli universitari, 
academiciani, oratori publici, mari avocaţi, produceau în 
viaţa socială, ca un paşaport diplomatic, titlul de 
colaboratori ai Vieţii contimporane. Vorbeau desigur cu 
oarecare deferenţă despre redactorul acestei reviste, dar 
cu deferenţa miloasă şi compătimitoare a copilului de ţară, 
care odată ajuns, vorbeşte despre viaţa de martiră a bietei 
maică-sa, pe care însă n-o mai frecventează, recunoscându-i 
jertfa mai mult decât valoarea, pentru a converti această 
jertfă într-un atribut moral al provenienţei sale de jos. 
Prestigiul muncii anonime a acestui redactor, trecuse 
asupra revistei. Ori, revista erau toţi, în afară de redactorul 
ei. Revista Viaţa contimporană, în gura unui fost sau 
prezent colaborator, se traducea prin orgoliosul plural 
„Noi”, îimpănat de singularul „eu”, procurator al pluralului. 
Dar pronumele „el”, al redactorului, era treptat exclus. 

Aşa că, încet cu încetul, însuşi redactorul revistei ajunsese 
să se deposedeze de revista lui. O iubea ca pe o faptă a unei 
colectivităţi. O idolatra ca pe un copil al altora, crescut 
numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinţă de sine 
stătătoare, exterioara lui. Ciudat, acest om - care în viaţa 
privată nu purtase niciodată emblema românească, injuria, 
iar în viaţa publică nu depăşise niciodată hotarul ironiei 
descriptive, nu exclamative - era înjurat pur şi simplu. 


Drept răspuns la un articol în care dovedea nulitatea unui 
scriitor, era apostrofat cu vorbele: „bătrân, neurastenic, 
maniac”. Nu răspundea. În schimb, cea mai neînsemnată 
cârtire sau defăimare a Vieţii contimporane îi înarma 
luciditatea cu cele mai subţiri săgeți ale sarcasmului. Îşi 
apăra revista, reputaţia ei: singurul punct vulnerabil al 
impasibilităţii lui. Din această cauză, era atacat mai ales 
personal. 'Tăcerile lui însemnau pentru adversari un succes. 
Pe acesta li-l lăsa, zâmbitor. 

Revista Viaţa contimporană avuse pentru el două 
semnificaţii. Întâia, comună tuturor întemeietorilor: aceea 
de arenă onestă, pentru lupta socială şi literară. A doua 
semnificaţie îi era strict personală. La Universitate, apoi în 
viaţa de toate zilele, nu găsise interlocutori. Mintea lui prea 
repede, corosiv lucidă, şi prea înaltă, nu găsea între 
camarazii de vrâstă, profesie şi viaţă, replica egală, 
comprehensivă, deopotrivă de elastică, deopotrivă de dură. 
Renunţase deci la oameni. Dar activitatea lui de la Viaţa 
contimporană nu era decât o veşnică scrisoare adresată 
anonimului din mulţimea anonimă: acela trebuia să existe. 
Fără de această ultimă speranţă, desigur că redactorul 
Vieţii contimporane ar fi renunţat la viaţă, după ce 
renunţase la oameni. 

Pe acest anonim camarad al minţii sale, pe acest frate 
întru singurătate şi înaltă veghe, nu-l căuta ca Diogene - 
poate fiindcă se temea să nu-l găsească. Dar lui îi scria. 
Pentru el vorbea. În faţa lui se lupta. Activitatea 
consemnată în paginele revistei, în perspectiva ei totală, 
arăta o puritate de sinceritate, de onestitate morală şi 
intelectuală, cum se găseşte rareori numai în viaţa 
oamenilor care trăiesc subt privirea lui Dumnezeu, la o 
parte de tumultul vieţii. 

Două particularităţi îi dăduseră oarecare notorietate 
pitorească printre concetăţenii săi: viaţa de noapte şi fobia 
microbilor. 


Un om care-şi petrece nopţile primind lume la el acasă, 
organizând sindrofii cu fatalele partide de cărţi sau care 
face chefuri în oraş e reputat „om de viaţă”. Vocabularul 
clasificator însă n-a găsit alt cuvânt pentru cel care-şi 
petrece nopţile trăind, în clipa când ceilalţi dorm sau fac 
chef, decât acela de neurastenic. În noapte şi printre cărţi, 
acest om trăia ca pădurarul în inima pădurii. Şi faţa lui, 
învăluită în păr sălbăticit un pic pe tâmple şi în barbă, avea 
oarecare asemănare cu chipul pădurarilor pe care-i vezi 
răsărind subt solemnele bolți vegetale, din umbra unui 
stejar, ca nişte pustnici gravi, cu ochi limpezi şi ageri, 
aducând şi cu bufnița şi cu vulturul. Paloarea feţii însă, 
aparţinea cărţilor. Purta vaste pălării negre cu margine 
lată, şi pelerină. Aşa răsărea pe ulițele dosnice ale Iaşului, 
mergând spre Universitate. Dacă l-ar fi întâlnit prin ruinele 
Iaşului, Rembrandt ar fi tresărit şi l-ar fi privit lung şi altfel 
decât rarii concetăţeni care-l întâlneau, măsurând ironici 
această apariţie de umbră, cu prea multă lumină în faţă, şi- 
atât de puţin actuală din punct de vedere vestimentar. 

Trăsăturile acestui om, curbe, umerii obrajilor 
proeminenţi, orbitele adânci, fruntea lată şi dreaptă, nasul 
coroiat fără hrăpăreaţă ascuţime, dovedeau o osatură 
fermă, nu bicisnică. Pe această osatură viguroasă, în fineţea 
ei, din adâncul orbitelor, ochii priveau clar. Acolo le era 
locul, în adânc. Erau căprui, dar umbra orbitei îi făcea negri 
şi parcă mai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a 
ochilor de buhnă, mai ales că nasul pornea curb dintre ei. 
Nimic febril pe-această faţă. Calm, dar ager. Marile 
căpetenii militare aşa visau. În preajma luptelor privindu-şi 
ostile în bivuac la lumini de focuri arămii. 

A doua particularitate a acestui om era fobia microbilor. Îi 
vedea presăraţi sarcastic pe toate cele: pe mâna prietenilor, 
pe clanţa uşilor, pe cartonul ţigărilor. Fumător pasionat, nu- 
şi fuma ţigara decât după ce-i pârjolea cartonul la flacără, 
făcând din el un fel de frigărui fierbinte. Din această cauză, 
buza de jos era uşor arsă. Aceşti microbi, permanenţi pe 


toate cele, îi dădeau gesturi alegorice parcă. După ce 
strângea o mână - politicos, nu întorcea spatele celor care-i 
întindeau mâna - scotea dintr-un buzunar o sticluţă cu 
sublimat sau cu alcool de peste patruzeci de grade, şi se 
dezinfecta. Microbii îl izolau complect de viaţă. Nimeni nu-i 
făcea vizite, nimeni nu-i pretindea. 

„Lasă-l, domnule, ăsta trăieşte noaptea ca huhurezii şi se 
teme de microbi!” 

Nimeni nu-şi dădea seamă ce zâmbet ironic avea această 
viaţă de noapte şi această fobie de microbi. Poate că nici el 
nu-şi mai dădea perfect seama. Dar există o formulă mai 
fericită şi mai cuviincioasă - care să te izoleze de oameni, 
fără a le spune: „Da-ţi-mi pace, imbecililor!” - decât viaţa de 
noapte şi fobia microbilor? Căci aceeaşi mână care se 
dezinfecta după ce strângea o altă mână, nopţi întregi, fără 
mănuşi şi fără sublimat, şi le petrecea mână-n mână cu 
volumele lui Tolstoi, Dostoievski sau Proust. Continua 
desigur şi când era singur să-şi flambeze cartonul ţigărilor, 
dar mirosul şi gustul de ars, nu distrugerea microbilor, îi 
deveniseră încet cu încetul, tot atât de necesare ca şi 
tutunul. 

* 

Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret 
municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice 
grădină cu flori şi copaci bătrâni e frumoasă... Atributul 
floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să 
fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru 
subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel 
frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile 
livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată 
e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă 
exprimă această sinceritate, această candoare, care 
depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa când 
nu mai răsare din pământ împodobindu-l involuntar, ci e 
aşezată de mâna omului într-un pământ îngrădit, cultivat, 
destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi 


artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, 
ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori 
devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decât 
natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot 
materialul prim artistic, pe care mâna omului nu l-a înviat 
prin creaţiune, desprinzându-l din natură. Aşadar, într-un 
parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul 
vegetal şi floral din care sunt alcătuite, ci existenţa sau 
inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti. 

Din acest punct de vedere - adică respectând firescul 
criteriu - grădina Copou e slută şi vulgară. Ea indispune 
ochiul ca un salon de mahala pregătit pentru recepţia 
deputatului, ca o romanţă a lunii dedicată primarului, ca o 
poezie epică închinată cutărui general de brigadă. 

Ca şi Mitropolia ieşană, şi ca şi atâtea clădiri recent 
înălțate pe blândele uliţi ale Iaşului, ea nu respectă armonia 
florentină a zării ieşene, atât de pur ondulată de linia 
dealurilor, că pare un văl fluturând de pe umerii goi ai unei 
madone care se închină - şi sfidează, grosolan epatată, 
modestia artistică a ruinelor ieşene. Totuşi, ieşenii se plimbă 
pe aleile Copoului şi îl admiră, aceiaşi ieşeni care 
compătimesc Bucureştiul, fără să cunoască Cişmigiul, 
grădină grasă, care nu-i departe de frumuseţă, deşi plină 
de doici, de ordonanţe şi de boanghini. 

Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, 
mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. 
Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. Ela 
vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. 
Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi 
pretențioasă. A reuşit organizatorul grădinii să facă din ea 
un pretext pentru alee, cum bătrâneţa face din capul 
omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just 
ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de 
flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste 
poteci alegre, chemând perechile în toate părţile cu 
zâmbete de flori - în locul acestui fals bulevard, odios ca un 


guler înalt şi rigid pe gâtul unui copil limfatic. Această alee 
centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea 
stă şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii 
nu se plimbă. Când se dau serbări - kermeze: aşa anunţă 
afişele - grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa 
alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două 
mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se 
plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mânile 
lustragiului, atunci când îşi iau avântul. Se respiră, nas în 
nas, ca miopii când se întâlnesc cu felinarele. Se împroaşcă 
necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se 
cheamă a lua parte la o kermeză. 

În fundul aleei, ca un sughiţ al perspectivei, se ridică un 
obelisc, la picioarele căruia, aşezaţi pe labe, patru lei de 
piatră - poate că-s sfincşi - veghează. Aceşti lei, de când au 
devenit de piatră s-au îngrăşat. Au oarecare asemănare cu 
obezitatea scroafelor, dar sunt lei. Botoşi şi mahmuri ca 
începutul unui formidabil gutunar în nasul bont al unui om 
fălcos, n-au batistă fiindcă sunt lei. Nu rag, nu urlă, nu 
mârâie, dar fălcile lor de piatră abia pot stăpâni o vărsătură 
în cascadă. 

Bieţi lei ai Africei, cine v-a pus să deveniți celebri? 

Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei bătrân, cu 
floare şi umbră dulce. E numit - de aici se naşte catastrofa - 
teiul lui Eminescu. 

— Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul 
încercuit de bănci populate. 

Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe 
aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea 
Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa „de brad” 
în galantarul celei mai mari magazii de pe strada 
Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o 
pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru 
turişti. 

Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii 
familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o 


în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe 
un şpriţ de la gheaţă - dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede 
că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum 
te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică 
melodioasă. 

Nu! 

Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de 
frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi 
a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi 
muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni. 

Şi-n clipa când, cu crengile toamnei în braţul lui, arăta: 
„Vezi, rândunelele se duc, Se scutură frunza de nuc, Se lasă 
bruma peste vii, De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?” nu crede 
că era ca Hamlet când o trimete, pe scenă, pe Ofelia la 
mânăstire! Nu! Într-o crâşmă de mahala a Iaşului, cu 
răspopitul Creangă, urât ca o gorilă şi bun, ca un miros de 
fum şi baligă în soare, în faţa unei sticle de poşârcă - chipul 
lui Eminescu zâmbea lui Creangă, ciocnind paharul, şi 
sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont. 

Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii 
eminesciene. 

La stânga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara 
militară. Faţă-n faţă cu chioşcul alămurilor, de cealaltă 
parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în 
această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe 
de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune 
americane. 

lată grădina Copoului. 

Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scânduri putrede, 
vizibilă numai prin clanţă, atât e de mică şi de ştearsă, se 
deschide scârţâind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum 
sunt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, 
îndoi umerii - uşiţa e scundă, ridici piciorul - pragul e nalt, 
ai impresia că escaladezi o fereastră - şi intri deodată, 
lăsând în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce 
lumină din câte ţi-a fost dat să întâlneşti. Crezi că-i un fum 


albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar 
nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atâta, 
încât îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, 
romaniţe şi rochiţa-rândunelii, printre păpuşoi, se apleacă 
la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor până departe. 
Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, 
uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborât pe pământ ca 
fumul de tămâie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe 
umăr surâzând. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi 
melancoliile luminii, versurile: „Pe-un picior de plai Pe-o 
gură de rai...” 

Numai contururi blânde, ca versul Mioriţei. Nici-o 
asperitate, nici-o duritate. Toate liniile au curba obrajilor de 
copii şi a dezmierdărilor pe frunte. Acolo-i păpuşoi; acolo-s 
vii; acolo în verdeață e o casă, e un fum; acolo latră cânii; 
acolo sună o talangă; acolo cântă un cucoş; acolo cade alb 
un zbor de hulubi; acolo-i un cuc; acolo-i o mierlă... Şi peste 
toate, lumina ca tăcerea unui surâs şi ca somnolenţa unor 
mari ochi albaştri. 

Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te 
priveşte peste marginele lumii, ridicat deasupra ei? 

Orizonturile s-au deschis ca nişte mari vitralii. Zările sunt 
mai adânci, lumina mai afundă şi limpede ca tăcerea unei 
mulţimi îngenuncheate. 

Ceahlăul! 

În clipele de mare cumpănă şi îndoială, aşa se arăta 
prezenţa lui Dumnezeu, pustnicilor deznădăjduiţi, cu 
credinţa zdruncinată. 

Ceahlăul! Flacără albastră desprinsă din albastrul zărilor. 
Cunună de fum peste cenuşa norilor. Pisc în soare deasupra 
trecutului. Şi ai descoperit semnul poruncii. Îi vei da 
ascultare. Niciodată nu vei părăsi oraşul mort. Ceahlăul ţi-a 
dat, albastră, acolada azurului. 

O simplă uşiţă de lemn despărţea Copoul de golful 
albastru al plutirii spre Ceahlău. Tot atât de bruscă fusese, 
pentru Dănuţ, tranziţia de la viaţa ieşană - cea pe care o 


cunoscuse în timpul zilei - la atmosfera odăii în care trăia 
redactorul Vieţii contimporane. 

Numai strigătul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe în clipa 
când cunoaşte întâia iluminare a prieteniei - „Jaiun ami! 
J'ai un ami!” - ar putea traduce cadenţa inimii lui Dănuţ, 
după ce făcuse, împreună cu Mircea, întâia vizită acestui 
om. 

lată răsfrângerea imediată în scrisoarea pe care Dănuţ, 
chiar în acea noapte, i-o scria Monicăi: „Dragă Monica, Fac 
mea culpa, fiindcă sunt cinci dimineaţa şi nu dorm, şi fiindcă 
nu ţi-am ascultat mai demult îndemnul de-a cunoaşte pe 
fostul tău profesor de la Facultatea de litere. Ce vrei? 
Noţiunea de profesor universitar - şi încă de literatură - mă 
crispează ca valeriana pe pisici. 

Ştiu! Mi-ai spus de atâtea ori - şi m-ai convins - că acest 
profesor nu invită literatura pe patul lui Procust; că n-are 
cântar farmaceutic pentru vis, nici basculă decimală pentru 
viaţă; că vorbele lui nu merg în pas de defilare, ci, 
dimpotrivă, au elocinţa încâlcită şi abruptă a pasului 
împleticit pe clinuri de munte neumblat - totuşi... 

Ce-i bun pentru alţii nu-i bun pentru tine. Mic sunt 
desigur, faţă de un Eminescu, faţă de un Caragiale, dar eu 
sunt eu, altul decât Eminescu, altul decât Caragiale, şi 
călăuza unică pentru cunoaşterea lor, eu, intactul, cunoscut 
numai de tine, nu puteam s-o accept. 

Această neacceptare era poate şi închipuirea tinerească a 
oricărui începător că nu poate fi înţeles de alt om - oricât 
de inteligent şi comprehensiv - mai în vârstă decât el, dar şi 
pudoarea - trufie a pudoarei - de planetă nouă, pe care nici 
o lunetă astronomică n-a întâlnit-o. 

Ţi-am mai spus ce dar aitu - miraculos pentru mine ca 
mersul lui Isus pe ape - de-a mă deschide clar în faţa ta. 
Lângă tine sunt eu în întregime, fără nevoia de-a mă dovedi 
şi explica. Lângă alţii sunt ca o casă ermetic închisă 
deodată: ferestrele dispar zidite, uşile dispar tencuite. 
Lângă tine se deschid de la sine ferestre mari prin care vezi 


tot. E ca o amplă respiraţie a plămânilor mei. E ca o 
dezlegare a îngheţului. E ca o dispariţie de nouri masivi. 
Sunt eu, dar sunt în întregime subt privirea ta. E mai mult 
decât dragostea. E o senzaţie de primăvară care izbucneşte 
din pământ cu florile şi cu jivinele deopotrivă. 

Dar tu eşti Monica. 

Nu-mi închipuiam ca alături de un alt om, fără de elanul 
iubirii, miracolul să se repete. Totuşi s-a repetat. Am avut 
fericirea de-a fi profund străveziu alături de un om pe care 
atunci l-am cunoscut, de care nici dragostea, nici amintirile 
nu mă legau. Acest salut, această totală descoperire a fiinţei 
intime, care-şi pleacă nu pălăria ci misterul opacităţii în faţa 
unui alt om, l-am cunoscut din nou, şi altfel decât lângă tine, 
în această noapte. Înţelegi ce mă leagă şi cum mă leagă de 
acest om. Sunt fericit că tu l-ai prețuit înaintea mea, fiindu- 
mi tot tu, şi de astă dată singură călăuză spre singurele 
mele bucurii. 

Voi cerca să te fac să participi la această vizită. 

La unu noaptea mă opream, însoţit de Mircea, în faţa 
ferestrelor luminate, care răsturnau o punte galbenă de-a 
curmezişul străzii, oglindindu-se şi-n zidul din faţă, ca două 
vechi icoane. 

Mircea a bătut la o fereastră. Şi Mircea, şi eu, aveam un 
aer de conspiratori. Eram neliniştit. lar trebuia să vorbesc, 
şi pe deasupra, în faţa unui om inteligent dar cu totul 
necunoscut mie. Mă pregăteam parcă să dau un examen, să 
pledez un proces. Eu, cel cu vorbe somnoroase, lipsit de 
spontaneitate, fals de câte ori doresc să fiu cât mai natural 
în faţa unui necunoscut demn de stimă - îmi aduceam 
sufletul de ureche, ca pe un copil care nu vrea să spuie 
bună ziua musafirilor din salon. Şi pe deasupra era în 
gândurile mele zăpăceala festivă a oraşelor de provincie în 
preajma sosirii regelui. Dar drumul de la ferestrele dinspre 
stradă, până la uşa de dindos, m-a schimbat. Închipuieşte-ţi 
poarta: o poartă din acelea de lemn, strânsă în alveolele 
pământului îngrămădit în jurul ei. Are un lacăt şi zăvor, şi 


nu se deschide decât o dată pe an, toamna, când intră 
lemnele şi căruţa cu legume. Portiţa ei e îndărătnică şi 
buclucaşă. E caracterizată prin aceea că nu vrea să se 
deschidă. Trebuie s-o hurduci, s-o salţi, s-o împingi cu 

umărul, şi abia după îndârjită luptă izbuteşti s-o dai în 
lături, într-un scârţâit mârâitor. 

În ogradă, iarbă deasă şi grasă ca în ograda unei 
mănăstiri. Pământul e ondulat, plin cu gheburi şi scobituri, 
aşa că pasul trebuie să fie atent şi capul inclinat. 

Era noapte neagră cu câteva stele. După lumina puternică 
a ferestrelor din faţă, ochii noştri nu mai distingeau nimic. 
Bâjbâiam în urma lui Mircea. Şi cei câţiva paşi de la ferestre 
până la uşa de dindos, mi-au rechemat fulgerător amintiri 
din copilărie. Ştii dorul nostru - tu, Olguţa şi cu mine - de 
mister, de aventuri, prin noaptea livezii de la Medeleni. 
Instinctiv ne îmbrăcam cu pelerine. Olguţa, în frunte; noi, în 
urmă. Eu îmi închipuiam - gândul detrona şefia de fapt a 
Olguţei - că sunt căpitan de haiduci şi că-i conduc la un atac 
nocturn. Mergeam de jur împrejurul casei; broaştele, cu 
saltul lor moale, îmi dădeau bătăi de inimă: un licurici mă 
făcea să tresar, ca un ochi de lup. Dar făceam o baie de 
mister eroic. Îmi încruntam sprâncenele - ca să fiu mai 
fioros - eram convins că am voce de bas, musteţi şi pumni 
care-ar fi ucis un bou şi dărâmat un zid. Îmi încordam 
muşchii, şi simţeam parcă duritatea defensivă a unei zale 
ascunsă sub cămeşă. Era în mine şi spaima celor din casa 
împrejmuită, şi calmul încordat al haiducilor care atacau... 
La urmă ajungeam în bucătărie. Eram decepţionat de cozile 
bucuroase ale cânilor, de sunetul farfuriilor spălate, de 
zâmbetul babei care ne oferea cucoşei - dar şi fericit că 
eram, în sfârşit, la lumină, între oameni. 

Ce formidabile instantaneităţi are sufletul nostru! Această 
ogradă necunoscută, prin care bâjbâiam spre un om 
necunoscut, îmi devenise familiară după întâiul pas, ca şi 
cum, orb, aş fi zâmbit în ograda copilăriei mele, căutându- 
vă pe voi. 


Am aşteptat în faţa unei uşi de lemn cu geamlăc, dând pe 
un coridor întunecat. În sfârşit, în fund, s-a crăpat o uşă 
vestind lumina dinlăuntru, şi a apărut, cu părul vâlvoi şi 
barba zburlită, c-o pelerină pe umeri şi o lumânare în mână, 
un fel de stareţ împresurat de mari palpitări de umbre şi 
lumini. Era ceva subpământean în această apariţie, ca o 
întâmpinare din vechi veacuri, în fund de catacombe. 
Uitasem că sunt în laşi, că trăiesc în această epocă. Eram în 
preajma unei legende. 

Învârti cheia în broască, aşeză lumânarea pe un dulăpaş 
de lângă uşă şi dispăru grabnic, proiectându-şi fâlfâirea 
enormei umbre. 

— Nu intrăm? 

— Stai să-nchidă uşa. Se teme de curente, zâmbi Mircea. 

Am intrat. Respectând parcă un rit, Mircea luă lumânarea 
de pe dulăpaş, călăuzindu-mă. Miros umed de pivniţă 
leguminoasă, îmbinat cu căldură de pod încins. Scândurile 
se cutremurau subt paşii noştri, ca o barcă veche. Pe lângă 
ziduri, teancuri de reviste şi de cărţi. Ne simţeam spionaţi 
de ochi de şoareci. Lângă uşa odăii, un butoiaş; pe părete, 
un portret îngălbenit al lui Eminescu. Un Eminescu îngrăşat 
la jaţă, puhav, cu musteaţă groasă, şi ochi rătăciţi. 

Am intrat în penumbra unei odăi îmbibată de fum tabagic. 
În treacăt am zărit patul, un bec electric suspendat ca un 
păianjen, deasupra căpătâiului, o masă plină de cărţi, o 
cană galbenă cu reliefuri, acoperită cu un şervet. 

Şi din această odaie am păşit brusc în viscolul 
incandescent al odăii cu ferestre luminate. Eram ca într-un 
fulger de magneziu. 

Îţi mai aduci aminte, Monica, de o fotografie dintr-un 
album de la Medeleni, reprezentând un călugăr franciscan, 
încins cu o frânghie, în mijlocul Pieţii San-Marco, învăluit în 
zboruri de hulubi? Înlocuieşte hulubii cu cărţi, Piaţa San- 
Marco prefă-o într-o vastă bibliotecă fumegândă, şi vezi în 
mijlocul ei un călugăr franciscan, cu pelerină de umeri, 
împrejmuit ca de un zbor de cărţi. Aşa l-am găsit pe 


profesorul tău. Cărţile nu mai erau hârtii neînsufleţite. 
Vibra în ele o agerime, o palpitare de zbor. Şi le vedeai 
pretutindeni. Din podele până-n tavan, de-a lungul 
păreţilor, numai rafturi lungi, îndoite subt greutatea 
cărţilor. Între ele, nici o aliniere rigidă, nici o constrângere 
ordonată; o dezordine voioasă, exuberantă. Toate erau 
strâmbe, zburlite, îndoite; unele parcă voiau s-aplaude, 
altele să cadă, altele să sară. Din unele se ţuguia câte-o 
fiţuică lungă, atât de lungă încât se înclina ca fumul. Din 
altele răsăreau broşuri colorate. Altele aveau capac un caiet 
coşcovit. Dar nu numai rafturile ticsite, ci mai ales odaia era 
inundată de revărsarea cărţilor. leancuri de tomuri in-folio, 
legate în piele, mărgineau ca un zid chinezesc rafturile de 
jos. Subt cele două ferestre, cetate Ungă cetate, se înălța 
Viaţa contimporană legată în carton. Pe scaune, iarăşi cărţi. 
O dormeză era acoperită cu reviste şi broşuri. Pe podele, ca 
o procesiune de cămile, gheburi de volume, prelungite până 
departe de şiruri desprinse. 'Toate erau răsfoite, desfăcute, 
strâmbate, însemnate, cu marginile des adnotate, cu textul 
subliniat cu roş şi albastru. Trăiau. În jurul acestui om 
plutea un zbor de cărţi îmblânzite. Aveai impresia că nu le 
caută, că vin singure, că un semn de-al lui ar fi chemat 
zborul galben al volumelor lui France sau fâlfâirea roşie a 
volumelor lui Dickens; că o simplă poruncă a ochilor lui ar fi 
prefăcut încăperea într-o foşnitoare roire de culori, ca 
văzduhul exotic al pădurilor tropicale. Şi părul, şi barba lui, 
păreau răscolite de zboruri, de vânturile lor. Îşi uitase 
pelerina pe umeri. Aburii fumului de tutun se îndoiau deşi 
în jurul lui. Ne privea. Abia atunci i-am văzut vioiciunea 
ochilor. Era parcă ceva vrăjitoresc în această arătare 
scăldată în lumina tare ca o reverberaţie de munţi 
calcaroşi. Omul acesta zidit în bibliotecă, brumat de fura de 
tutun de-a lungul nopţilor, avea ceva dominator, o 
năprasnică vitalitate. Nu era nici ostenit, nici îndoit, nici 
bătrân, deşi sur: Satan, răsărind pe vârf de stâncă, arătând 
cu un deget omului care-l visează lumea prăvălită-n văi, 


această vibraţie trebuie s-o aibă, această înălţare a frunţii, 
acest port al capului. 

Prezenţa lui înteţeşte, distribuie o trepidaţie în gânduri, o 
dezordine care-ţi face sufletul asemănător cu odaia în care 
eşti. 'Te simţi răsfoit, mânuit, adnotat. Eşti o nouă carte 
îmblânzită în această pădure de cărţi. Şi simţi deodată, 
stând în picioare, neîndrăznind să alungi cărţile de pe 
scaune, că sufletul e la el acasă...” 

* 

Bătuse la fereastră, trecuse prin ogradă, după ce-şi 
exercitase umărul la portiţă. Acuma aştepta în faţa uşii 
întunecate. Se familiarizase şi cu ograda, şi cu riturile casei. 

Era atât de puternic mirosul de frunză nouă, iarbă crudă 
şi lilieci în floare, încât îţi venea să răstorni capul pe spate, 
ca femeile sărutate pe gură. 

Uşa din fund se crăpă luminos. Aceeaşi apariţie în falduri 
de umbre şi lumini, cu lumânarea în mână. Ca niciodată 
însă, uşa de afară se deschise. Flacăra lumânării rămasă pe 
dulăpaşul de lângă uşă, în revărsarea de aer proaspăt, se 
înclină suplu, răsturnând lungi fluturări de umbre, până 
departe, prin întunericul ogrăzii. 

— Dumneata eşti, domnule Deleanu? 

— Eu sunt. Bună seara, domnule profesor. 

Două braţe impetuoase desfăcură pelerina, proiectându-se 
pe stele. 

— Domnule Deleanu! Domnule Deleanu! Ce catastrofă e 
respectul! Dumneata îmi spui „domnule profesor” cu un ton 
atât de reverenţios, încât mă insulţi! Şi ai dreptate. Tinereţa 
trebuie să insulte bătrâneţa prin respect. Domnule 
Deleanu, cel mai grav păcat al omului este bătrâneţa. 
Înţelegi dumneata ce-i primăvara? 

Dănuţ zâmbi, respirând larg. 

— Te înşeli, domnule Deleanu! Să-ţi spun eu ce-i 
primăvara. Acum treizeci de ani - simţi dumneata ce 
monstruozitate e în gura unui om să poată spune: acum 
treizeci de ani eram tânăr!; acum treizeci de ani eram un 


imbecil fudul de ce aveam în cap, nu de cum era capul pe 
dinafară. Eram genial, domnule Deleanu, te asigur. Tinereţa 
e genială. În loc să mă admir în oglindă, mă uitam în cărţi. 
Şedeam în Tătăraşi, într-o casă cu lut pe jos. Dacă vărsăm 
apă se făcea glod. Zvârleam ţigările oriunde. Era o 
dezordine înfiorătoare. Recitam versuri cu voce tare. 
Şuieram partiturile operelor romantice, de la un capăt la 
altul. Somnul mă ofensa. Nu-l puteam accepta... Şi când 
venea primăvara, întâia noapte de primăvară, ieşeam pe 
pragul casei; o casă de mahala, domnule Deleanu, o casă de 
bărbier; dumneata nu cunoşti aşa ceva! Şi ce crezi că 
făceam? Crezi că eram umilit că afară-i primăvară şi 
ghetele mi-s rupte, şi pantalonii peticiţi? Nu, domnule 
Deleanu! Eram fericit. Îmi spuneam: „Mă, băiete, a venit 
primăvara. Aştepţi o fată. Te iubeşte. O iubeşti. O aştepţi.” 
Nu aşteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei 
mele. 'Ioate fetele lumii puteau să vie. Asta-i primăvara! Să 
fii calic, să nu te ştie nimeni, să stai pe pragul unei case de 
mahala, şi să fii împăratul drăgostii... Acuma... acuma 
dumneata îmi spui „domnule profesor”, afară-i primăvară, 
şi-mi vine să strănut. Strănută. Poftim în casă, domnule 
Deleanu. Şi închide bine uşa. Natura nu respectă pe 
oamenii bătrâni! 

Trecură în odaia albă de lumină şi de fum. Dănuţ îşi 
rezemă geanta pe fereastră, aşezându-se într-un scaun 
legănat pe tălpi curbe de lemn. 

— Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am 
căpătat un permanent pe Căile Ferate. Uite-l: e de piele 
galbenă, cu fotografia mea. Sunt fericit. N-am să călătoresc 
niciodată. N-am să-l utilizez. Dar acest carnet... - îl agită cu 
mâna, juvenil —...mă face stăpân pe o ţară întreagă. Îl am 
aici în buzunar, şi pot pleca oriunde. Deschid carnetul şi ştiu 
că pot pleca în Bucovina sau în Ardeal. Asta-i fericirea, 
domnule Deleanu: să deţii simbolul unui grup de virtualităţi. 
Asta-i tinereţa: simbolul virtualităţilor viitorului. La întâi 
ianuar 1923, biletul acesta, tot aşa de galben şi tot aşa de 


curat, va fi un simplu permanent expirat, amintirea nici 
unei călătorii. Asta-i bătrâneţa, domnule Deleanu: un 
permanent de viaţă în ziua expirării... 

— Dar bucuria permanentului pe Calea Ferată? 

— Asta-i senilitate, domnule Deleanu! 

Pelerina-i căzuse de pe umeri, pe marginea fotoliului. Nu 
se instala pe scaun, decât în treacăt. Fiecare năvală de 
gânduri, indignare sau entuziasm, îl ridica în picioare, mobil 
şi vivace ca popândăii la margine de drum. Era îmbrăcat cu 
un surtuc de stofă gălbuie cu pătrăţele negre, a cărui formă 
oscila între tunică şi pijamaua de odaie. Manşete cilindrice, 
de modă veche; guler moale resfrânt; cravată neagră cu 
nodul făcut de-a gata, cam strâmbă. 

Uneori ochiul drept avea încreţirea ochiului de bijutier 
expert, când îl concentrează prin monoclul tubular al lupei, 
asupra unui diamant. Acest gest, care-i asimetriza faţa, 
strâmbându-i sprânceana ochiului drept, exprima efortul 
de-a formula un gând obscur. 

În clipele de popas pe scaun şedea picior peste picior, 
arătând ghete bătrâneşti cu margini de elastic, şi urechile 
ieşite afară. Te-ai fi aşteptat la eforturi artritice sau 
reumatice. De unde! Unghiurile genunchilor erau prompte, 
dând un neastâmpăr juvenil picioarelor, contradictor cu 
încălţămintea. 

Atent, pârjolea cartonul ţigării la flacăra unui chibrit. 
Alături, pe birou, cartonul unei cutii cu ţigări era acoperit 
cu inscripţii mărunte, unele subliniate cu creionul roş. 
Dănuţ desluşi un galop de litere: „Majoritatea scriitorilor 
privesc sufletul omenesc cu luneta astronomică. Rezultatul: 
aproximative hărţi cu linii groase. Proust îl priveşte cu 
microscopul, fiindcă e altfel situat faţă de suflet”... 

Cu ochii la cartonul cutiei de ţigări, Dănuţ zâmbea. Îi 
surprinse privirea şi zâmbetul. Îşi trecu mâna prin păr, 
trăgând din ţigară fum gros. 

— Domnule Deleanu, sunt un om vicios. Uite ce-am ajuns: 
o mână şi un creion. Restul nu mai există. Scriu, scriu, scriu. 


Sunt o notă pe marginea cărţilor. Am vrut să mă vindec. Am 
închis în birou toate colile de hârtie, toate caietele, tot ce 
era susceptibil de-a fi mâzgălit. I-am dat cheia lui domnu 
Balmuş, rugându-l s-o ţie o săptămână. Care crezi c-a fost 
rezultatul? Uite-l: scriu pe cutiile de ţigări. Uitasem să 
închid şi creioanele! Ce diabolică invenţie, domnule 
Deleanu, instrumentele de scris! Dumnezeu l-a făcut pe 
Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Păcatul vieţii e 
dar dumnezeiesc. Dar diavolul a desprins o aşchie din 
corniţa lui şi a întins-o omului. Era instrumentul scrisului... 
Când ţi-ai petrecut viaţa scriind, ridici capul la bătrâneţă, 
dându-ţi seamă prea târziu că păcatele lui Dumnezeu sunt 
ale vieţii, dar păcatul scrisului e împotriva vieţii. Cu faţa în 
aburii tutunului, zâmbi privind ferestrele. Spune dumneata, 
domnule Deleanu, în noaptea asta de primăvară n-ar fi mai 
cuminte, decât să grifonez cartoanele cutiilor de ţigări, să 
fiu sus pe Ceahlău?... Te-ai suit pe Ceahlău? 

— Până sus, nu. Am fost la Durău. 

— Se poate, domnule Deleanu? Atunci nu ştii nimic! Sări 
de pe scaun, având desigur Ceahlăul în faţa ochilor. 
Noaptea pe Ceahlău cu amici! Altceva nu există! Ai 
douăzeci de ani, o pelerină pe umeri, şi eşti pe Ceahlău! Nu 
trebuie să uiţi tutunul! Dacă n-ai ţigări, te-arunci de pe 
Ceahlău la vale, ca să ajungi mai presto la un pachet de 
mahorcă... Hei, domnule Deleanu, dar ca s-ajungi pe 
Ceahlău nu poţi umbla cu fleacuri: cu automobile, cu 
motociclete, cu aeroplane. Erezie! Te duci cu clasa treia 
până la Paşcani. Mănânci bine la o crâşmă: o fleică, o 
bucată de pastramă; bei un pahar de vin. După aceea 
angajezi un landou... Zâmbea către Dănuţ, învârtind din 
mână. Îi sclipeau şi ochii şi nările. Domnule Deleanu, din 
landou vezi lumea altfel. Landoul nu e un vehicul, e un 
criteriu. Peisagiile intră şi iesă cu respiraţia dumitale, ca 
fumul ţigării încorporat în plămâni. Dumitale nu se poate să 
nu-ţi placă să stai pe canapea, cu picioarele pe părete. Stai 
comod şi exuberant în acelaşi timp. Uite-aşa stai în landou! 


Trupul în fund, picioarele pe scăunaşul din faţă; cerul la 
cap, cerul la picioare. Caii au zurgălăi. Spinarea vizitiului e 
plină de soare. Şi deodată se deschide valea Moldovei... 

Îşi dădu braţele în lături - cu ochii în extaz - aşa cum 
poate Dumnezeu le-a dat, împingând munţii să onduleze tot 
mai argintiu albaştri spre cununa zărilor, ca să facă loc apei 
cu fulgere de-argint pe văi de soare. 

— Domnule Deleanu, îl cunoşti pe Sadoveanu? 

Dănuţ făcu un gest vag. 

— Domnule Deleanu, toată valea Moldovei, toată lunca 
Şiretului sunt Sadoveanu. Acolo te descoperi în faţa artei lui 
Sadoveanu. Asta înseamnă literatură: să-ţi aparţină natura. 
Sadoveanu e cel mai pur arcuş al prozei româneşti. 
Moldova, toată Moldova, e vioara pe care cântă 
Sadoveanu... Luna pe care o vezi răsărind la Agapia 
deasupra brazilor negri, „cu lumina ei fecioară”, e a lui 
Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. Elo dăruieşte plină, de 
câte ori răsare, lumii româneşti. Sadoveanu a dăruit 
României valea Moldovei şi lunca Şiretului... E teribil omul 
acesta, domnule Deleanu! Are ochi mici de elefant şi vede 
tot, nimic nu-i scapă. Am călătorit odată, cu el şi alţi amici, 
pe Bistriţa, cu plutele. Eram scandalizat! Eu mă agitam ca 
un negustor de haine vechi care se târguieşte, pe când 
Sadoveanu juca şah, pe Bistriţa. Nu se uita la nimic. Nu 
vedea nimic. Fierbeam! Să-l auzi pe Sadoveanu la Toance, 
în loc să urle, că spune placid: „Şah la rege!” Ei bine, 
domnule Deleanu, peste o săptămână îmi trimetea o nuvelă 
pentru revistă. Văzuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i 
scăpase. Înghiţise Bistriţa cu Toance cu tot, pe când juca 
şah. Până şi un cuc, pe care-l auzisem cântând în timpul 
drumului, cânta în nuvela lui, „mirat” aşa cum cântase în 
natură... lar am ajuns la literatură! Vezi, domnule Deleanu, 
asta-i bătrâneţa: porneşti cu landoul de la Paşcani, şi-n loc 
să ajungi la Ceahlău, ajungi la Eminescu şi la Sadoveanu! Pe 
lumea cealaltă - să zicem - cei care-au trăit se vor duce în 
rai; cei care-au scris, în infern. Infernul, domnule Deleanu, 


n-are miros de pucioasă şi piatră arsă; are miros de 
cerneală şi creion. E o foaie de hârtie plană, cât planeta 
Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. 
Asta-i tortura! În vecii vecilor vor scrie fără odihnă... Dar, 
oricum, parcă tot e mai plăcut decât s-asculţi în paradis 
predicele sau anecdotele cutărui om politic, să fii în 
manuscrisul gheenei ordonanța penei lui Voltaire... 

Ar fi fumat neîntrerupt ţigară de la ţigară, dar prăjirea 
prealabilă îi impunea opriri. Şi Dănuţ fuma mult. Fumul se 
îndesise. Era ca un început de ceaţă în jurul reverberului 
unui chei londonez. 

A doua zi dimineaţă Dănuţ avea proces la judecătorie. 
Trebuia să se deştepte cel mult la opt. Apoi venise hotărât 
să dea caietul: să scape de această incertitudine, de această 
obsesie. Uitase şi de una şi de alta. Şi alţii păţeau ca el. 
Scopurile vizitelor rămâneau la uşă. Dizolvate în această 
atmosferă, orele îşi pierdeau preciziunea diurnă şi 
semnificaţia socială. Şi decorul de cărţi şi fum, şi omul care- 
| însufleţea trăiau pe un plan special. Viaţa devenea un 
obiect de speculaţiune intelectuală, pierzându-şi greutatea 
pe care-o are atunci când o trăieşti pe câmpurile ei de 
luptă. Această uşurare de viaţă, pe care-o găseşti în unele 
cărţi, Dănuţ o găsea în această încăpere, alături de acest 
om. Devenea şi carte într-o măsură, dar şi lector. Aici, 
reveniri la cealaltă viaţă - echivalente cu trezirile din beţia 
de opiu - nu existau. Principiul excluderii lor era 
permanent. Nocturnul animator, şi când vorbea, şi când 
tăcea, şi când şedea locului, vibra. Era ca faţetele 
briliantelor constrânse prin structura lor să sclipească 
mereu, dând briliantului prețioasă agerime, fulgurant 
contur. Uneori vorbea numai el: rareori. În genere asculta 
şi replica. Replică rezumativă, care rectifica erori. Avea şi 
oroarea, şi pudoarea seriozităţii: de aici, fantezia şi veşnica 
autopersiflare. 

O surpriză a conversaţiei acestui om, faţă de stilul 
scrierilor sale, era imagismul. Scrise, fraza colorat vorbită, 


analiza metaforic prescurtată în notiţă, deveneau uscat 
analitice, didactic clare. Pitorescul acestei metamorfoze era 
explicaţia imajată pe care o dădea: „Imaginile sunt un fel de 
fosforescenţe de licurici, agreabile în timpul nopţii. Ele nu 
luminează conturul total al unei privelişti, dar semnalează 
ochiului întinderea obscură, o fac presimţită prin luminări 
discrete sau vii, dar fragmentare. E percepţia poetică, 
suficient de vagă, pentru care lumina nu mai este un mijloc 
de cunoaştere, ci un scop: bijutărie pe obscur. Critica, însă, 
nu trebuie să lucreze cu imagini, ci cu lumina diurnă a 
inteligenţii. În timpul zilei, incandescenţa licuricilor devine 
inutilă, ca şi luminarea. Întrebuinţarea sistematică a 
metaforei în critică face numai dovada vanităţii criticului; 
imagina exprimă dorinţa lui de-a dovedi scriitorului discutat 
că şi el dispune de materialul poetic al acestuia. Astfel, 
criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la 
obiectul propriu artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera 
cucoane elegante, punându-şi pe degetele profesionale 
toate inelele de care dispune, pentru a fi «şic». Cred că 
această operaţiune nu se cheamă a face critică, ci a face 
stil. Perfecta adaptare la scop, e o lege de fier în industrie 
impunând inexorabil fiecărui obiect stilul adecvat 
destinaţiunii sale. Caroseria unui aeroplan sau a unui 
automobil e un model de stil adecvat vitezei terestre sau 
aeriene. Tot aşa, tunul exprimă riguros expulzarea 
exploziei, echilibrată cu rezistenţa la această violenţă 
provocată. În industriile intelectuale însă, puţini oameni se 
miră dacă văd un tun cu corset, sau un aeroplan în formă 
de biserică. Cei mai mulţi chiar, admiră aceste 
incongruenţe, atribuindu-le fanteziei creatoare...” 

Alături de Dănuţ, pe marginea dinspre ela biroului, un 
număr recent al Vieţii contimporane îşi producea sumarul. 
Ochii lui Dănuţ întâlniră un titlu de poezie: Primăvara. 
Cetise întâmplător poezia. Era identică, de pe aceeaşi 
tulpină desprinsă, cu milionul de poezii al primăverii. 


— Domnule profesor, de ce publicaţi astfel de poezii? Am 
cetit această Primăvară. E inutilă. O apreciezi cu 
exclamaţia: Ei, şi?! 

— Domnule Deleanu, eu, individul din faţa dumitale, mă 
raliez la această exclamaţie. Dar redactorul Vieţii 
contimporane, adică tot eu, protestează. Criteriul absolut e 
valabil numai în intimitatea craniului. O faptă înseamnă o 
cedare de absolut a minţii. Fapta e penitenţa ideii, e un 
antrenament pentru modestie. Când mie nu-mi place o 
poezie pe care redactorul Vieţii contimporane o publică, 
exclam: „Imbecilule, uite ce prostii faci!” Dar acest redactor 
al faptelor, ricanează: „Ce-ţi pasă! Dumneata stai cu Tolstoi 
şi Eminescu! Poftim în locul meu să văd cum te descurci?” Îl 
las deci să publice o literatură care nu-i iscălită nici de 
Tolstoi, nici de Eminescu. Câte prostii nu face pentru o 
femeie un om îndrăgostit! Eu le fac pentru o revistă. Să nu- 
mi critici revista, domnule Deleanu, fiindcă între patru ochi 
mă constrângi să-ţi dau dreptate. Această Primăvară e 
iscălită de o debutantă. O debutantă care publică de zece 
ani. E un dar preţios al femeilor să debuteze mereu... Ce 
spune? Luă revista încruntat, şi întâlnind versurile zâmbi. 
Cer, rândunele, albine, soare, flori! Domnule Deleanu, 
puţini ştiu adresa particulară a primăverii. O întâlnesc 
numai la recepții de gală. De altfel au mult curaj. Ei spun, 
„cer, soare”, cum spun eu „batistă, chibrit”. Sunt familiari 
cu frumosul oficial: asta-i măguleşte... Hm! Un cer de 
primăvară... Se ridică în picioare, cu revista în mână. 
Domnule Deleanu, ia să lăsăm fleacurile, să fim oameni de 
treabă. Ia să presupunem că a venit primăvara. Într-un colţ 
de ogradă orăşănească, spre seară, un om învârte un pui în 
frigare, deasupra jarului. De ce nu-l frige în bucătărie? 
Fiindcă s-a dus iarna, şi afară-i mai răcoare decât în căldura 
bucătăriei. Omul şi-a lepădat surtucul, şi-a suflecat 
mânicele: mişcări de vară. Nu-i tare cald afară înspre seară, 
dar e aer curat şi jarul la care se frige puiul îl încălzeşte şi 
pe el. Învârte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge puiul cu pana 


muiată în unt. Cojiţa se rumeneşte. Jarul se spuzeşte. Un 
miros delicios... Şi-n fund, când ridică ochii, să-şi şteargă 
năduşeala de pe frunte, zăreşte ceva albastru: cerul... 

Dănuţ zâmbea. 

— Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul 
primăverii? Dar noi suntem oameni de treabă. Nu l-am 
căutat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne 
îngheaţă. Noi l-am luat cu binişorul şi l-am surprins. 
Degetul afirma hotărât. L-am văzut, domnule Deleanu. Uite 
o adresă particulară a primăverii. Şi câte n-are! Nu-i 
spuneam dăunăzi, unui tânăr scriitor, talentat de altfel, care 
se repezea de-a dreptul la răsăritul soarelui: şi acela, tot de 
primăvară. l-am spus: „Lasă, domnule, soarele. Vrei să 
redai bucuria primăverii? Uită-te la pământ. Ia un văcsuitor 
de ghete. A apărut în colţul străzii o dată cu rândunelele 
primăverii. Se întinde în soare, şi-a reluat profesia. Vine un 
muşteriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate 
crema, unge bine, dă vânt periilor, dă-i, şi dă-i, lesă un 
lustru cumplit. Vede soarele ca în oglindă, în ghetele pe 
care el le-a lustruit. Uite bucuria primăverii!” S-a ofensat, 
domnule Deleanu! Mi-a spus că-s om prozaic. Şi-a publicat 
poezia cu soarele la altă revistă. Am pierdut un băiat de 
talent... 

— Dar prost bine! 

— Poet! Poetul afirmă, contrazicerea sau discuţia îl 
ofensează. Poeţii seamănă cu Dumnezeu, domnule Deleanu. 
Lumea e o afirmaţie. Diavolul e un critic literar! Vezi 
raporturile! Şi astăzi, domnule Deleanu, critica e în mâna 
poeţilor. De asta am ajuns un om supărător. Generaţiile de 
astăzi vor să se apropie, prin misticism, de afirmaţia lui 
Dumnezeu. E foarte frumos şi înălţător, dar nu trebuie să-l 
uităm pe Diavol. Trebuie să-l respectăm. Dumnezeu a dat 
omului femeia; Diavolul i-a sugerat demnitatea... Bei un 
pahar de ceai, domnule Deleanu? 

— Da, mulţumesc. 


Îşi luă pelerina pe umeri, trecând în odaia de alături. 
Dănuţ se răsturnă în scaunul legănat, cutreierând păreţii cu 
privirea. Faţă în faţă, aşezate pe doi păreţi potrivnici, două 
tablouri se priveau: unul era o reconstituire cât mai 
ştiinţifică a antropoidului. Un fel de mătăhăloasă gorilă, 
îngreuiată parcă de propria-i vânjoşenie, într-o atitudine 
crăcănată de marinar beat, care iese din tavernă, cu 
măciucă-n mâna flocoasă, cu capul proeminent prin falca de 
jos, inexistent prin frunte, dominând o întindere de 
pustietăţi, alăturat cavernei; celălalt tablou era o fotografie 
a lui Anatole France în odaia sa de lucru. Pe fondul cenuşiu 
al bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste 
picior, îşi trimetea privirea ascuţită. Calotă pe creştetul 
capului, frunte înaltă, nas dârz, ochi robuşti, mustăcioară 
deasupra unei buze spiritual cărnoase, barbişon viguros 
deşi sur, jiletcă de catifea pe un pântec bombat ca o frunte 
de poet. Şi într-un tablou, şi-n celălalt, erau două versiuni 
ale elanului spre viaţă. Dar puterea cavernelor părea 
terorizată, fioros, mârâitor terorizată, pe când puterea 
bibliotecii zâmbea. Părea mai sigur omul zâmbetului 
sceptic, decât antropoidul ghioagei dogmatice. Mai încolo 
de portretul lui France, pe acelaşi părete, un Schopenhauer 
cu o cravată complicată - a cărei îmbinare cere o 
concentrare de cel puţin un sfert de oră în faţa oglinzii - 
arăta cu degetul o frunte gotică prin dimensiuni şi cute. 
Concomitent cu fruntea şi cravata, producea un rictus amar 
şi dispreţuitor în faţa fotografului. Tristă lege a 
cabotinismului! Oameni care-au trăit veridic, la o parte de 
lume, măcar în faţa fotografului, aduc lumii tributul lor de 
cabotinism. 

— Domnule Deleanu, ce-aveţi dumneavoastră cu 
Schopenhauer? răsună glasul de dincolo. Şi dumneata; şi 
domnul Balmuş, îl priviţi agresiv! 

Dănuţ şovăi. Nu vroia să jignească. Totuşi fotografia îl 
provoca. 


— Domnule profesor, la varieteu sau la operetă, când 
dansatoarea se-ntoarce cu spatele la public, şi făcând o 
reverență inversată îşi dă volănaşele peste cap arătându-şi 
formele cele mai preţioase, nu poţi spune nimic. Ori aplauzi, 
ori n-ai ce căuta acolo. Dar când un Schopenhauer îşi arată 
fruntea cu degetul... gestul său fotografic nu e departe de 
volâănaşele dansatoarei. 

Redactorul Vieţii contimporane uită de ceai. Sări în odaie, 
adus parcă de fluturarea pelerinei, cu braţele în sus. 

— Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, după cele ce 
mi-ai spus, te-aş fi ucis în duel... Braţele-i căzură. Zâmbea 
plin de fum, ca un vulcan. Dar acum te admir. Ce tânăr 
trebuie să fii ca să nu-l respecţi pe Schopenhauer! E 
singurul om, domnule Deleanu, care are dreptul să-şi ţie 
degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseţa tinereţii! Şi-n faţa 
lui Schopenhauer e uşoară în „volănaşele ei”! 

Îşi aduse aminte. Intră în cealaltă odaie, precipitat. De- 
acolo, glasul răsună binevoitor: 

— Domnule Deleanu, şi elementele naturei te dezaprobă. 
Îţi voi servi un ceai indignat! 

* 

Întâile lumini ale dimineţii se iviră la ferestre ca o mirare 
exterioară. 

În odaie, ceaiuri, fum, dezordinea căruntă a scrumului 
presărat de la o vreme pe podele, de gestul distrat şi larg. 
Dănuţ avea acel început de melancolie adus de nopţile de-a 
lungul cărora ai evocat tinereţa unor femei moarte. 
Vorbiseră într-adevăr despre femei, dar despre femeile 
literaturii: Anna Karenin, a cărei moarte te lasă singur pe 
un peron de gară, printre străini; de Irena din Fum, care la 
optsprezece ani te priveşte cu ochii duşi spre tâmple ca ai 
figurilor egipţiene, pe tine, deopotrivă ca şi pe eroul lui 
Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde a lui 
Tagore; Odetta lui Proust; Saşa din Viaţa la ţară; less 
d'Urberville a lui Thomas Hardy... 


Ciudatul om din faţa lui Dănuţ le cunoscuse pe toate, le 
iubise pe toate. Vorbele lui despre ele păreau spovedanii. 
Reţinuse detalii care numai în mintea unui îndrăgostit 
rămân. Descria foşnetul rochiei de bal a Annei Karenin, 
când se coboară jos de pe treapta trăsurii; în încăperea 
plină de fum şi de cărţi, foşnetul rochiei de bal lăsase o 
lungă tăcere, ca un parfum de primăvară venit pe fereastră. 

La Baden-Baden, Irena avea douăzeci şi şapte de ani. Se 
schimbase. Cel care-o evoca o cunoscuse când avea 
optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev devenise o 
amintire a ochilor lui. lrena avea bustul şi carnaţiunea 
figurelor zugrăvite pe bolțile Palatului Dogilor din Veneţia. 

Abia atunci Dănuţ observase o particularitate a acestui 
om. Când vorbea despre femeie în genere, o analiza şi situa 
fiziologic, net, fără nici o cruţare. Nici vulgaritate, nici 
cinism: o contractare abstractă, un efort de-a o dispreţui 
ştiinţific. De îndată însă ce vorbea despre o anume femeie - 
Irena, Anna Karenin, sau alta - gesturile sale deveneau de 
catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un lirism 
evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre 
munţi cu brazi, lumina lunii. 

Ceea ce pe ceilalţi oameni îi face brutali şi vulgari în viaţă, 
în fiinţa acestui om se convertise în atitudine filosofică, 
lăsându-i în fapte delicateţa pe care alţii o au numai în 
literatură. Acest original echilibru îi dădea în toate cele o 
aristocrație mai înaltă decât cea conferită de vechimea şi 
puritatea sângelui nobiliar. Această nedezminţită 
distincţiune îl făcea să reacționeze armonios în faţa celui 
mai vulgarizant subiect pentru bărbaţi: femeile. 

În loc să se isprăvească prin anecdote picante, evocarea 
femeilor lăsase melancolie, ca o veghe printre morminte. 

Becul electric se stinse. Oraşul, prin uzina electrică, le 
făcea semn. 

Dănuţ se ridică. Luându-şi pălăria agăţată de mânerul 
ferestrei, întâlni şi geanta. Îşi aduse aminte cu o strângere 


de inimă, de el, de viaţă, de avocatură, de tot... Abia îşi 
stăpâni un oftat. Scoase caietul din geantă. 

— Domnule profesor... 

Gestul era clar şi dezolat. Ochii lui Dănuţ, prin penumbra 
sură a odăii, întâlniră un zâmbet maliţios. 

— lartă-mă, domnule Deleanu, dar ştiu. Domnul Balmuş 
mi-a povestit amical... cum să spun? fobia dumitale de 
publicitate. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna. 

Microbii dispăruseră de pe mâna întinsă cu manuscrisul. 

* 

Intrând în odaia lui, maşinal, Dănuţ învârti butonul 
electric. Becul nu se aprinse. 

A! era dimineaţă. Îşi zvârli surtucul pe un scaun, îşi 
desfăcu nodul cravatei şi, cu o mişcare smuncită, descheie 
deodată toţi nasturii pieptarului cămeşii. Abia atunci zări pe 
masa de lucru o coală de hârtie înfiptă cu un ac deasupra 
caietelor. 

„Dragă Dănuţ, O veste bună. Am primit o telegramă de la 
papa, în care mă anunţă că soseşte mâne seară cu fetele. 
Acuma: 

1. Mâne te demenajez în odaia ta. Scoală-te dis-de- 
dimineaţă, ca să pot pregăti odaia Monicăi. 

2. Pune-ţi caietele în geamandanul de lângă pat, ca să nu 
umble servitorii printre ele. De ce te culci aşa târziu, 
Dănuţ? 

Noapte bună, Mama.” 

Zâmbete dansară în jurul odăii. 

Dănuţ porni cu paşi mari de-a lungul şi de-a latul. Vestea 
intrase în el ca un ritm imperios, devenit tumult. Patul şi 
somnul erau de prisos. Se rezemă de fereastră, respirând 
adânc dimineaţa de primăvară. În tăcerea palidă, glasuri 
întrebătoare ciripeau ascuţit. 

Ai fi zis că o aştepta pe Monica să sosească pe fereastră, 
nu pe uşă. O vedea apropiindu-se în cerul cu dungi blonde. 
Reciti scrisoarea, cuprins de îndoială. Nu!”. Soseşte mâne 
seară cu fetele...” adică diseară... A! Să-şi strângă caietele. 


Le luă pe toate, grămădindu-le în geamandanul pregătit de 
mama lui. Lipsea un caiet. Da! Un caiet nu maiera allui. 
Intrase în viaţă. 

Dar venea Monica. 

Se rezemă iar de fereastră. Soarele răsărea. Caietul! 
Monica! Era şi fericit, şi trist. O plecare: Caietul. O sosire: 
Monica. 

În discul soarelui, toţi şi toate îşi recăpătau umbrele. 
Numai el şi-o vânduse, tocmai în clipa când se apropia de el 
lumina lui. 

PARTEA A TREIA. 

Întreţinerea curăţeniei unei case, subt denumirea 
generică de grijitură, însumează două categorii de acţiuni, 
de aceeaşi natură, urmărind acelaşi scop, deosebite însă 
prin profunzime şi importanţă. „Grijitura mică” este zilnică 
- în principiu - având ca simbol cârpa de şters colburile, sau 
universalul şorţ al servitoarei, şi ca instrumente, mătura, 
făraşul şi bodogăneala oficiantei. 

Grijitură mare e sporadică - în unele case e săptămânală, 
ca şi baia stăpânilor; în altele, lunară, ca şi primenirea 
cearşafurilor; în altele, anuală, ca şi viligiatura; şi-n altele, 
virtuală, ca şi câştigul la loterie - având ca simbol 
evacuarea mobilelor din casă - covoarele pe frânghie, 
bărbaţii la club - şi ca instrumente, băţul de bătut 
covoarele, mătura cu gât de girafă pentru aţele de 
păianjeni, ceara pentru lustruitul podelelor, cu adaosul 
prealabil al sârmei, dacă-s parchete, lighenele pentru 
spălatul ferestrelor, şi nervii, vizibili ca viţa din pridvor, ai 
stăpânei casei. 

Pe lângă aceste două soiuri de grijituri, clasificabile după 
criteriul curăţeniei casnice, există o a treia perturbare, 
înrudită cu celelalte prin nervii executorilor - femeile - şi 
crisparea ursuză a executaţilor - bărbaţii - dar deosebite de 
ele prin scop. Această a treia acţiune interioară e 
desemnată de vocabularul bărbaţilor prin denumirea: 
„mania schimbării”. Graţie acestei manii, mobila ietacului a 


fost pe rând în odaia salonului, în odaia biroului, în odaia 
sofrageriei, ale căror mobile, şi ele, la rândul lor, au 
călătorit prin toate încăperile. Astfel că fiecare odaie a fost 
amanta fiecărui mobilier, ca în acele oribile familii nomade, 
în care tatăl nu e numai soţul nevestii, ci şi amantul fetelor, 
precum şi al soacrei sale. 

În sfârşit, o a patra categorie de acţiuni domestice se 
desprinde dintre celelalte, depăşindu-le prin pateticul său, 
înălțându-se între actele zguduitoare ale omului în luptă cu 
destinul. 

Bărbatul iubit a plecat în război. Femeia a rămas singură 
în decorul fericirii de până atunci. E tristă printre amintiri. 
Pe o masă e fotografia lui. Înainte, la acea masă lucra. 
Venea în vârful picioarelor, îi încolăcea cu braţele capul lui 
sever bărbătesc, şi-l vedea zâmbindu-i, luând-o în braţe, 
dezmierdându-i fruntea. Acolo, de la acea fereastră goală 
pe un anotimp vesel sau trist, îl pândea spre seară, când se 
întorcea acasă. El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei 
de-acum, tot la fereastră, e un cuib gol. Acolo, pe taburetul 
vechi de la părinţii ei, într-o iarnă, când ela venit acasă cu 
castane, s-au aşezat copilăreşte pe taburetul prea mic 
pentru ei, la gura sobei. Timpul trece. Veştile de la cel 
aşteptat sunt tot mai rare. În locul amintirilor, care oricât 
tot îi aduceau un început de zâmbet, vine tristeţa. E ca un 
îngheţ al amintirilor. Stă singură, tot mai singură şi mai 
părăsită, fără de cel iubit, fără de amintiri. Mobilele par 
înţepenite pe veci într-un cavou. O carte care cade, o 
fereastră care tresare, o mobilă care scârţâe, dau presimţiri 
de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Parcă nu mai 
îndrăzneşte să puie mâna pe nimic. Noaptea are coşmaruri 
care o prăbuşesc plângând deasupra patului ca pe un 
mormânt. Prin întuneric toate mobilele o înfricoşează. O 
pândesc. Vor s-o gâtuie. Se desprinde ca o ură din muţenia 
şi neclintirea lor opacă. 

Treptat, decorul fericirii de odinioară devine un loc de 
groază. Ar vrea să plece, să fugă de acolo dar acolo trebuie 


să-l aştepte pe cel care cine ştie dacă va mai veni. 

Şi într-o zi, factorul aduce, subt un ziar veşnic zvârlit, 
scrisoarea. 

Vine! 

Trebuie să-l primească în odaie, aşa cum îl primeşte în 
inima ei. Dar odaia e răzbită de tristeţa şi oroarea lungei 
aşteptări. Nu mai e odaia zâmbitoare de odinioară, deşi-i 
aceeaşi. Nopți şi zile de moarte şi pustiu au înstrăinat-o de 
ei, au golit-o. 

Nu grijitură! Trebuie să alunge moartea şi îngheţul 
întipărite în toate mobilele. Aripile ferestrelor în lături, să 
intre aerul şi soarele. Ochii care-au plâns prea mult se 
deprind să râdă. Obrajii prea palizi trebuie să fie rumeni. E 
o febră şi-n mâni, şi-n odaie. Trebuie să învie, trebuie să 
râdă odaia, să se lumineze ferestrele, să respire oglinzile. 

Acea grijitură în friguri e o luptă a bietei făpturi omeneşti 
cu destinul. S-au adunat multe aţe de păianjen pe 
descurajarea zidurilor, şi a intrat mult colb în deşertul 
covoarelor. 

Un om trăieşte despărţit de nevasta lui. Divorțul s-a rostit 
împotrivă-i. Tribunalul a încredinţat creşterea unicei fetiţe, 
mamei. Numai o lună pe an tatăl are dreptul să audă în 
casa lui râsul copilului său. 

Casă ursuză de om care-a avut familie şi n-o mai are. 
Mobile rigide. Posomorârea tăcerii bărbatului singur, care 
nu mai e tânăr, care nu mai ştie să cânte, să gesticuleze, să 
monologheze, să facă dezordine exuberantă. Casă fără de 
femeie şi copil: grădină părăginită între ziduri severe. 
Trăieşte totuşi în ea, mai mult noaptea; s-a deprins. 

Dar vine şi ziua copilului. Trebuie să sosească fetiţa lui. 
Abia atunci îşi dă seamă că încăperile-s lugubre, că râsul 
copilului înstrăinat de el se va sfii în faţa omului care 
trăieşte într-o casă încruntată. 

Atunci, redevenit tată cu îngrijorare, lucid, cerşeşte 
zâmbete pentru casa în care va intra copilul. Cumpără flori 
pe care le-mbulzeşte stângaci în vase prăfuite. Cumpără o 


păpuşă roză cu dantele albe, în braţele căreia deschide 
gestul secret de întâmpinare a inimii lui. O aşază pe o 
canapea, să nu vadă fetiţa pustiul canapelei, ci numai 
păpuşa. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu 
bomboane. Pe covorul neumblat răspândegşte însufleţirea 
câtorva jucării: vehicule de tinichea, un tren cu resort, un 
vaporaş, un scrânciob, o menajerie. Pe bufetul din 
sofragerie, neînsufleţit până atunci, rânduieşte mandarine, 
o cutie de curmale, un carton de prăjituri, bişcoturi pudrate 
cu zahăr. 

Luptă cu umilele lui arme omeneşti să izgonească din casă 
întipărirea pustiului. Să creadă fetiţa lui că întotdeauna râd 
flori şi mandarine în casa omului necunoscut, să-i fie dragă 
măcar păpuşa din casa tatălui ei, dacă nu omul care-a 
cumpărat-o, punând-o să aştepte pe canapea, ca un alt copil 
- cumpărat de la magazie - în casa fără de copii şi bucurie. 

Pregătirile care se făceau în casa Deleanu, pentru 
primirea fetelor, în această categorie intrau. De când 
plecaseră fetele în străinătate, cu trei ani în urmă, plecase 
şi viaţa casei. Devenise deodată prea mare vechea casă 
Dumşa, ca o haină pe un trup slăbit de boală. De altfel, o 
dată cu fetele, părăsise şi domnul Deleanu casa fără Olguţa. 
De trei ani, şedea mai mult la Bucureşti. Venea săptămânal 
acasă, dar nu mai participa zilnic, ca odinioară, la viaţa ei. 
În timpul războiului, faima profesională a domnului Deleanu 
crescuse. Era solicitat din toate colţurile ţării pentru marile 
afaceri penale de după război. Se instalase la Bucureşti, de 
unde alerga prin toată ţara, ca o veveriţă în pădure. 
Clientela ieşană o lăsase pe seama lui Puiu şi a lui Dănuţ; se 
rărise: ograda nu mai avea însufleţirea de odinioară. 

De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna 
Deleanu şi Dănuţ. Amândoi tăcuţi, retraşi, singuratici. 
Amândoi limitați la câte o odaie. Sofrageria, unde se 
întâlneau de două ori pe zi, era tăcută în timpul meselor în 
doi, ca un vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului şi ale 
mesei erau punctual respectate. Programul meselor, fără 


surprizele explozive din pachete, ale domnului Deleanu, 
erau monotone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace 
pretutindeni. Acalmie. Nimeni nu mai trântea uşele, nimeni 
nu mai aducea cânii în casă, paşii nimănui nu mai treceau 
bubuitori pe scări şi prin odăi. Copilăria şi tinereţa Olguţei 
răsunaseră în casă ca o veşnică revărsare de castane 
sălbatice, rostogolite nebuneşte. Se scuturase acel castan 
alegru. Tăcere. Trei ani de tăcere. Aproape paragină. 
Doamna Deleanu nu mai avea cui să facă observaţii, nu mai 
era contrazisă de nimeni. Viaţa impetuoasă şi răsunătoare a 
Olguţei se prefăcuse în scrisori, citite cu ochelarii pe nas, la 
o fereastră sau la lumina unei lămpi. Nici pianul nu se mai 
auzea. Dezacordat de aproape trei ani, devenise o mobilă 
neagră, pretext pentru ştersul colbului atât de vizibil pe un 
pian. Treptat, casa se îmbibase de tăcere ca de un fel de 
umezeală. 

Se făcea zilnic amănunţită curăţenie în toate odăile, dar 
nu mai erau flori, nu mai vibra unda de viaţă pe care-o lăsa 
tinereţa râzând, vorbind şi respirând. Şi nu mai era 
dezordine. Mobilele, zilnic la fel aşezate, adormiseră somn 
greu. Razele de soare prin perdele luminau în suluri ca în 
bisericile goale. Pasul răsuna prea tare, prea solemn. Tic- 
tacul ceasornicelor şi al pendulelor domina tăcerea ca în 
casele bătrâneşti. 

Şi zidurile exterioare se îngreuiaseră parcă. Era o 
înclinare în ele, ca în corăbiile părăsite. Plopii care 
hotărniceau ograda şi grădina înspre stradă, giganţi, 
dădeau casei tăcute o reculegere mortuară, o umbră de 
fatalitate. 

Dar plecarea fetelor adusese şi o altă schimbare în viaţa 
casei: distanţarea raporturilor dintre stăpâni şi servitori. 
Olguţa glumea cu toţi servitorii, îi zeflemisea, se ducea la 
bucătărie, unde era adorată, îi poreclea, îi interpela la masă 
- stabilind o glumeaţă legătură între viaţa lor şi viaţa 
stăpânilor. lar Monica, interpunându-se între ei şi doamna 
Deleanu, pacifica furtunile, rezolvând paşnic toate 


conflictele dintre ei. Căci cu vârsta, doamna Deleanu 
devenise mai severă faţă de neascultările lor, faţă de 
ciocnirile dintre ei. Astfel, în lipsa fetelor, vechea 
bucătăreasă de la Medeleni, „baba”, care în ultimul timp 
luase darul beţiei, fusese congediată. Monica ar fi împăcat 
lucrurile, mai ales că Olguţa avea pentru servitorii bătrâni, 
îndeosebi pentru baba, o afecţiune care-i făcea imuni faţă 
de oricine şi orice. Regretase şi doamna Deleanu 
îndepărtarea acestei vechi servitoare, contimporană cu moş 
Gheorghe, dar demnitatea în faţa celorlalţi o obliga să nu 
revie. Dănuţ suferise de pe urma izgonirii acestui tovarăş 
de îndepărtate amintiri, dar pasiv, fără să încerce măcar o 
discuţie cu doamna Deleanu. De altfel, printr-un tacit acord, 
nici el, nici mama lui, nu scriseseră fetelor despre 
congedierea babei. 

Astfel, treptat, servitorii deveniseră pur şi simplu servitori, 
figuranţi muţi. Până şi limbuţia lui Neculai secase în acest 
îngheţ ierarhic. 

Răsuna uneori la bucătărie, ascultat de noua bucătăreasă 
cu o perfectă indiferenţă, câte un oftat: 

— Heei! Unde-i duduia Olguţa... 

Acest oftat exprimat la bucătărie, era al casei întregi, care 
se scufunda în tăcere şi bătrâneţă, cum se alterează o faţă 
omenească devenind altfel aceeaşi. 

O singură zi trebuia să alunge întipărirea celor trei ani. 
Toate ferestrele deschise chemau viaţa întru întâmpinarea 
fetelor. Tumultul învierii începuse de dimineaţă. Răsunau 
ordine, paşi precipitaţi pe scări şi prin odăi. În salon, 
acordorul de piane strunea sunetele, bătând meticulos 
acorduri repetate. 

Alarmată de puţinul răgaz, doamna Deleanu apelase la 
cucoana Catinca Balmuş, cu care se împrietenise în timpul 
războiului. Cucoana Catinca venise în goană napoleoniană, 
întru ajutorul celuilalt general casnic. Lupta luase un 
caracter mai voios. 


Un incident întâmplat în preajma dejunului luminase 
complet pe doamna Deleanu, luându-i o piatră de pe inimă. 
Alături de cucoana Catinca, priveghea aşezarea camerii 
Olguţii. 

Auzise deodată o năvală. Prin uşa deschisă apăruse noua 
bucătăreasă, cu tulpanul strâmb, ochii în flăcări, şi o 
roşeaţă vie pe obraji. Hohotea. 

— Sărut mâna, cuconiţă, eu la dumneavoastră nu mai 
stau! Da ci-s eu? Batgiocura slugilor! 

— Ce-i, femeie? Ce s-a întâmplat? 

— Ci să fie, cuconiţă, sărut mâna, îmi cătam di treabă, 
pregăteam di masă. Şi mă pominesc înşfăcată, smuncită, 
plesnită pişti obraz... Da ci-s eu? 

— Ce-i, femeie? Spune ce-ai păţit? 

— O nebună, coniţă, sărut mâna! O babă zărghită! M-o 
bătut la mini în bucătării şi m-o dat afară. Să le fie ruşini 
păcătoşilor! Râdeu di mini! Cini i-o hrănit? 

Scena pe care n-o putea istorisi bucătăreasa era ceva mai 
hazlie. Neculai, decanul servitorilor, cum aflase că vin 
fetele, expediase ştafetă babei, în Tătăraşi, unde şedea de 
când se liberase. Baba pornise imediat, ca un cruciat 
pentru liberarea Sfântului Mormânt,intrase pe poarta casei, 
autoritar. În urma ei sosea un cotiugar cu două buccele şi 
un sipet. Intrase de-a dreptul în bucătărie, urmată de pisici 
şi de tot alaiul codat al cânilor. 

— Pleacă! vorbise ea calm, dând cu ochii de bucătăreasa 
care-i luase locul, mânuind oalele, tigăile şi polonicele 
uzurpate. 

Noua bucătăreasă, crezând că are de-a face cu o nebună, 
zâmbise. 

— Fugi, madam, caută-ţi de treabă! 

Între timp, servitorii se adunaseră la uşă. 

— Neculai, ce leafă are asta? întrebase baba, scoţându-şi 
polcuţa de postav negru, şi agăţându-şi barizul în vechiul lui 
cui. 

— Cinci sutare belice. 


Oricând, Neculai era spiritual. Belice însemna în valută de 
după război. 

— Dă-i cinci sutari, Neculai, din partea mea. 

Neculai, bancherul babei, se executase. 

Dar bucătăreasa avea ambiţie, şi locul din care era dată 
afară în acest mod nemaiauzit era mănos. 

— leşi afară, madam! Mă-nţelegi cu binişorul! articulase 
ea, sacadându-şi intenţiile cu un melesteu. 

Bărbat, baba ar fi servit în escorta regală. În lungime era o 
dată jumătate cât noua bucătăreasă; în lăţime, aproximativ 
de două ori. O înhăţase de după gât, cum duci cu sila un 
câne la scăldătoare, acordându-i cu pumnul şi un tampon 
dorsal, care o proiectase împleticit în ogradă, de-acolo pe 
scări, sus, la doamna Deleanu. Curând după ea, sosise şi 
baba, cu tulpan alb şi pestelcă albă. 

— Sărut mâna, coniţă, bine v-am găsit sănătoşi! Am venit 
să gătesc nişte cozonaci pentru duduia Olguţa. 

O clipă de nehotărâre. 

Noua bucătăreasă bufnea încruntată. Cucoana Catinca 
zâmbea. Servitorii, numai ochi, îşi ţineau suflarea îndărătul 
uşii. 

— Poftim cheile. 

Baba luase cheile tuturor dulapurilor alimentare, le 
prubuluise din ochi, aruncase o privire către foasta 
bucătăreasă, şi vorbise încruntată: 

— Du-te şi te chiaptănă! Nu ţi-i ruşine să stai smulsă în 
faţa cucoanei?! 

Şi se înapoiase zguduind podelele, cu toţi servitorii după 
ea. 

Doamna Deleanu plătise leafa pe trei luni înainte 
bucătăresei nedreptăţite, dându-i pentru deplină consolare 
o rochie şi un certificat presărat cu elogii, care în laşi putea 
să-i dea onorabil acces în toate gospodăriile boiereşti. 

* 

Nedormit, Dânuţ pornise de acasă cu automobilul, la nouă 
dimineaţa; abia la douăsprezece isprăvise procesul la 


Judecătoria de ocol; luase în treacăt nişte aperitive, în loc 
de dejun, pornise la Curtea cu juri, intrase la două în 
proces, şi abia la şapte isprăvise, achitându-l pe Ion Hahău 
pentru crima de omor cu premeditare. 

Şi pe el, ca şi pe doamna Deleanu - amândoi reprezentau 
conştiinţa casei - îl preocupase toată ziua un singur gând: 
să nu descopere fetele sleirea tristă a casei din timpul lipsei 
lor. Fusese distrat şi la Judecătorie şi la Curtea cu juri. Îl 
obsedau detalii de acasă, care trebuiau modificate. O dată îi 
răsărea în minte pianul dezacordat; altă dată, ceasornicul 
din odaia Olguţei, demult oprit. 

În odaia Monicăi trebuia să afume cu rădăcini de iarbă- 
mare, fiindcă acest miros numai, după Dănuţ, era în stilul 
atmosferei Monicăi. Şi era sigur că podelele vor mirosi prea 
tare a terebentină, acest miros glacial, inospitalier, care te 
face străin în încăperea locuită de tine. Nopțile de 
primăvară ale laşului erau cam reci. Poate c-ar fi trebuit un 
pic de foc prin odăi, să le dezmorţească. Nu ştia ce se 
întâmpla acasă în lipsa lui. Era neliniştit, îngrijorat. După 
aceea, absenţa babei! O tristeţă şi pentru Ol-guţa, şi pentru 
Monica. El era cauza, el, laşitatea lui comodă. De ce nu 
vorbise cu mama lui? De ce nu protestase? 

De la Curtea cu juri plecase spre casă. Dar tot văzduhul 
Iaşului era plin de vorbele primăverii: numai parfum de 
liliac. Se întoarse din drum. Cutreierase toate florăriile 
Iaşului, din magazin în magazin, din barieră în barieră, 
umplându-şi automobilul cu toate florile găsite. Onorarul 
achitării lui lon Hahău devenea liliac alb, roşcat, violet, 
vânăt, liliachiu, albăstriu - trandafiri, garoafe. Când se 
oprise în Piaţa Sfântului Spiridon, în faţa dughenei cu 
fructe, negustorii şi trecătorii înconjuraseră automobilul, 
care părea că vine de la o bătaie cu flori. De la Daviduţă 
Selţer, client de-al lui domnu Deleanu şi vechi furnizor al 
familiei, cumpărase toate merele ionathan, care au obraji 
de ţărăncuţă tânără în ger, şi aromă de migdală amară, - şi 
toate merişoarele ananas, mici, palide, ovale, ca nişte mari 


boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casă, lăsând în 
urma lui parfum de flori, ca o ciudată grădină plutitoare cu 
intermitent iz de benzină. 

— Şi tu, Dănuţ! îl întâmpină doamna Deleanu, arătând 
spre automobilul înflorit. 

Îşi zâmbiră unul altuia, jenaţi parcă de această 
complicitate. Odăile fetelor erau pline de liliac, dar casa n- 
avea destule flori. În odaia Olguţei aşezară garoafele; 
trandafirii albi luminară mobilierul întunecat al odăii 
Monicăi. Şi pe rând, vasele cu liliac şi trandafiri porniră prin 
odăi, cu zâmbete şi lumini. Cădeau petale pe covoare şi 
podele, răspândind pretutindeni o primăvăratică dezordine. 
Servitorii duceau flori, împărțeau flori, suiau flori, aşezau 
flori. Izbucnise atâta primăvară în casa cu ferestrele 
deschise, că parcă şi mobilele vroiau să înflorească. 
Servitoarele măturau de zor, adunând crenguţe, frunze şi 
colorate petale. Afară se înnourase. Căzură picături, apoi o 
ploaie sprintenă, argintie. Grădina din faţă îşi trimetea şi ea 
parfumul de verdeață proaspătă şi de flori umede. Ploaia se 
opri, îngreuind frunzele cu şiraguri de picături luminoase; 
păsările, cu glasuri proaspete, o prelungiră cântând. 


În odaia Monicăi, Dănuţ şi doamna Deleanu aşezau merele 
pe masă şi pe poliţa-colţar de deasupra divanului. Cucoana 
Catinca se ocupa de odaia Olguţei. La rândul lor, printre 
lilieci şi trandafiri, merele îşi înălţară aromele delicat 
robuste. 

Doamna Deleanu, în treacăt, verifica pianul făcând câteva 
acorduri, care răsunară mirat după atâta tăcere. 

— L-ai acordat, mamă! 

O sărută. 

Şi iarăşi zâmbiră, complici în acelaşi gând, în aceeaşi 
pudoare a lungii lor tristeţi într-o casă tăcută. 

Află de la doamna Deleanu că baba revenise. Respiră lung. 
În bucătărie îl întâmpină, ca altădată la Medeleni, aroma 
de vacanţă de Paşti, a cozonacilor. Cuptorul duduia profund. 
Un curcan jumulit îşi arăta roza indecenţă. Migdale curăţite 
- gustă una în cinstea copilăriei - strafide, zahăr pisat, 
sunetul metalic al piuliţei, nuci sparte, vanilie brumată, 

bastoane de şocolată de menaj „Suchard”. 

Cucoana Catinca făcea o cremă de şocolată, convorbind 
tehnic cu baba. 

— Cucoană Catincă, să vă dau o mână de ajutor! 

— Da, avocatule, rade şocolata. Fă treabă! 

Rase şocolata, ca în copilărie, ispitit să puie şi în buzunar, 
controlat de ochii sever zâmbitori ai cucoanei Catinca. 

Reveni în odaia Monicăi. Afumă cu iarbă-mare, plecă, iar 
reveni. 

— N-ar trebui să facem puţin foc, mamă? 

Făcură şi foc. Dezastru! leşea fum. Aerisiră din nou. lar 
afumară cu iarbă-mare. 

Se făceau parcă pregătiri de nuntă. Veni vremea de stat la 
masă. Hotărâseră o masă frugală, cea mare fiind rezervată 
fetelor. 

Sosi şi Mircea. Şi el cu flori. Alte vase, alte strategii. 
Mâncară preocupaţi: cucoana Catinca de dulciurile lăsate în 
bucătărie; doamna Deleanu, de sobele care făceau fum; 
Dănuţ, de nimic şi de toate. Mircea uitase complect să-i 


spuie că redactorul Vieţii contimporane saluta în el pe 
viitorul romancier, şi că, datorită manuscrisului lui Dănuţ, 
renunţase la somnul din acea zi. 

Se sculară de la masă ca fugăriţi de cineva. Trebuiau să 
înceapă pregătirile pentru adevărata masă. Mircea şi cu 
Dănuţ, suiţi pe scaune aşezate deasupra mesei, înlocuiau 
becurile slabe şi pe cele stricate. Aceeaşi operaţie o 
repetară în toate odăile. Casa era inundată de o lumină 
albă, ca cea din vitrina bijutierilor. 

Se ivi, o dată cu orele de noapte, o nouă problemă: cine 
trebuie să meargă la gară? Toţi? Nu! Doamna Deleanu nu 
vroia să plângă la gară, nici să-şi sărute fetele în îmbulzeala 
de pe peron. Vroia să le aştepte acasă. Hotărâră deci, fără 
să-l consulte şi pe Mircea, că numai Dănuţ să plece la gară. 
Între timp, Mircea va face ordine în biblioteca Olguţei, iar 
cucoana Catinca şi doamna Deleanu vor lua ultimele 
măsuri. 

Dănuţ porni cu un ceas înainte de ora sosirii trenului. De 
la poartă se întoarse îndărăt, sui scările şi, pe furiş, intră în 
ietacul doamnei Deleanu. Aprinse lumina, deschise 
şifoniera, luă din imuabilul colţ sticluţa cu parfum, 
trecându-şi dopul pe tâmple şi pe haină. Închise şifoniera, 
alarmat de scârţâitul ei lung. O uşă trântită îi dădu bătăi de 
inimă. Nu era nimeni! Se înroşise. Fugi pe scări. Trecând 
prin dreptul odăii lui de jos văzu lumină. Se uită pe 
fereastră şi-l zări pe Mircea în faţa oglinzii, pieptănându-se 
concentrat. 

Şi el! 

* 


Ploua dulce, răscolind miros de ţărnă primăvăratecă. 

Dănuţ opri ceva mai la o parte, trase capota şi porni 
lăsând maşina sub privegherea vizitiului şi a lui Neculai, 
care sosiseră înaintea lui, expediaţi de doamna Deleanu. 
Intră pe peron, consultă ceasul gării, se informă din nou 
despre sosirea trenului - răspunsurile erau aproximative, 
având mai degrabă caracterul de opinii personale, de 


impresii, decât de informaţiuni; controlă tabela de întârzieri 
şi intră în restaurantul gării. Chelnerii dormitau cu cotul pe 
tejghea şi şervetul subţioară. Solicitaţi cu vorba „pst!” 
priveau cu neîncredere pe client, îşi sugeau buzele şi 
veneau rigizi ca hipnotizaţi. 

Dănuţ comandă o cafea turcească dublă... 

— Cu rom? 

— Fără. 

— Gusturi! comenta placid chelnerul strănutând în şervet. 
Una cafea fierbinte, dulce, specială, dublă! răsună glasul 
monoton şi indiferent ca măslinele caprei. 

Dar întorcându-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung 
figura lui Dănuţ, cercând parcă să-şi amintească ceva. 

La capătul mesei la care se instalase Dănuţ, un 
basarabean cu cizme, ras pe cap, cu dublă bărbie şi triplă 
ceafă, sorbea ceai, sfârâind ca un stol de vrăbii speriate, 
ofta adânc, şi fuma, el enorm, ţigareta minusculă. 

Mesele lungi, cu tacâmurile puse, ocupate de câte-un 
singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor 
contramandate în ultimul moment. În fundul sălii, aşezaţi pe 
scaune fără de masă în faţă, al căror rost nu ţi-l explicai la 
început, şedea o colecţie de tipuri de ambe sexe, pe punctul 
de-a adormi, priviţi cu dispreţ de patronul restaurantului. 
Această aliniere de scaune în fundul sălii era destinată celor 
înfriguraţi, care-ar fi dorit să stea la căldură, fără să 
consume. Dar nu parabola bunului samaritean îl 
determinase pe patronul restaurantului să facă astfel de 
liberalităţi, indisponibilizându-şi gratuit scaunele, ci mai 
degrabă legenda lui Tantal, convertită în strategie 
comercială. Iarna, de pildă, clientul răzbit de frig, dar ferm 
hotărât să nu consume, vede oferta generoasă a scaunelor. 
Nu poate rezista. Intră, salutând zâmbitor încăperea, se 
aşază pe scaun, îşi pune geamandanul subt scaun sau la 
picioare, şi stă. Înăuntru e cald. Zăngănitul linguriţelor în 
paharele cu ceai e o muzică simpatică pentru cei înfriguraţi. 
Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, 


aşteaptă pe masă bunul plac al clienţilor. Parcă ar vrea, şi 
parcă nu-l lasă punga. Tare-i bun ceaiul cald, şi tare-i 
cărpănoşel buzunarul cu arginţi! Stă, cum se zice, în 
cumpănă. Determinarea sa, într-un sens sau altul, atârnă de 
un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul înfrigurat 
situaţia scaunelor generoase. Sunt aşezate între două uşi 
care dau afară: una pe peron, alta pe sala de intrare, 
adevărat frigorifer. Când uşile acestea se deschid pe rând, 
vine un val de frig. Trece. Dar când se deschid dimpreună, 
sau cel care intră, în consumator nu în tolerat, uită o uşă 
deschisă, şi pe deasupra, şi cel care intră pe cealaltă, 
întârzie în prag, fără să închidă uşa, pasagerul de pe scaun 
simte un cutremur total, o durere în falcă - nevralgia 
măselelor - şi un junghi în spate. S-a hotărât. Ceaiul e 
singurul remediu pentru salvarea sănătăţii periclitate. 
Devine deci consumator, aşa cum a decretat liberul său 
arbitru. 

Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre uşi 
însă, deveniseră un fel de obicei al pământului. Figurau deci 
şi primăvara. Erau pline; restaurantul, gol! Destinul 
inversase rolurile. Patronul deţinea rolul lui Tantal, în faţa 
pasagerilor adormiţi la distanţă de mesele fără clienţi. 

Cafeaua lui Dănuţ, fierbinte, dulce, specială, dublă, sosi. 
Chelnerul aştepta, privindu-l pe Dănuţ ca pe un cobai de 
laborator. 

Dănuţ sorbi, frământându-şi buzele. După întâia impresie 
de dulce şi fierbinte, lichidul negru lăsa un gust straniu, 
greu de definit. Cafeaua devenea o şaradă. Amintea parcă 
mirosul muşamalei şi gustul creioanelor. Nu! Mai degrabă 
mirosul mâlului şi gustul săpunului de rufe. Nici asta! Se 
înrudea cu mirosul băcăniilor de barieră, care vând 
ghemuri de sfoară, nuci şi sineală într-un iz de rachiu şi de 
guzgan. Era dulceagă şi iute, fadă şi pipărată, răspântie de 
gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca şi culoarea ei. 

— Dă-mi şi un rom. 


— Nu vă spuneam eu?! zâmbi chelnerul, servindu-i 
păhărelul pregătit. Cafeaua are fierbinţeală numai; romu-i 
dă gust. 

Chelnerul dispăru. Îndărătul tejghelei, sau în camera de 
alături, care comunica printr-o uşă cu fundul tejghelei, 
răsunară şoapte, paşi. 

Chelnerul apăru din nou. 

— Nu doriţi un şpriţ de la gheaţă? 

— Nu. 

— Avem şuncă proaspătă de Praga. 

— Mulţumesc. 

— Matale sunteţi din localitate? 

— Nu. 

— Călătoriţi? 

— Da. 

— Poate vreţi o cutie de zacuscă? 

Dănuţ ridică ochii spre chelner. 

— Nu, domnule, lasă-mă-n pace! 

— Ştiţi, aveţi o figură... rusească. Sunteţi român? 

Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Dănuţ 
tresăriră. Nu observase îmbulzirea de capete dindărătul 
tejghelei. Chelnerul acesta cu şervetul lui pătat se agita în 
jurul lui cu aere de toreador. 

Toată banca din fund privea spre el şi spre tejghea, cu ochi 
alarmaţi. Într-o tăcere suspectă, pe la spatele lui Dănuţ, un 
ofiţer cu manta de ploaie se strecurase pe lângă zid. 
Ajungând în dreptul lui Dănuţ, plescăi din limbă, dădu ochii 
peste cap, şi, mefistofelic, îl bătu peste umăr: 

— Ce-ce-ce mai faci, Oliniţki? Unde-i legitimaţia, 
puişorule? 

Trupul şi pumnii lui Dănuţ zvâcniră scurt, săltând deodată. 
Un scaun se prăbuşi. Dindărătul tejghelei, patru agenţi 
civili şi doi comisari se repeziră cu pumnii ridicaţi. Dănuţ, 
uluit, se răsuci spre agresorul din spate. 

— Tonel! 

— M-m-m-măăă! I-t-tu eşti, măâăă! 


Spontan, se îmbrăţişară: nu se mai văzuseră de şapte ani. 

În jurul lor, agenţii forţei publice clipeau nedumeriţi, 
încremenind în poziţie de atac. Spectatorii scenei se 
ridicaseră în picioare. Publicul peronului se îngrămădise 
holbat la ferestre. 

Revenind în prezent, Tonel se întoarse către agenţi. 

— Bine, mă boilor, ăsta-i Oliniţki? 

Îşi desfăcu mantaua de ploaie. Pieptul apăru plin de 
decoraţii, cu insigna comisarilor regali ai consiliilor de 
război. 

Un comisar cu carnetul în mână articulă timid: 

— Domnule comisar regal, poftiţi semnalmentele: statură 
înaltă, păr şaten, ochi căprui, barbă rade, musteaţă rade, 
fizionomie suspectă, semne particulare: poartă cizme de 
şevro... 

— Unde-s cizmele? tună Tonel, cu ochi fulgerători. 

— Dă! Subt pantaloni... 

— Nu vezi că are pantofi! 

Trăsnit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui 
Dănuţ - care-i stabileau definitiv identitatea - comisarul 
ridică din umeri, oftând. Făcu o plecăciune şi se retrase, 
urmat de tot alaiul polițienesc. Ca un ultim bubuit al furtunii 
care pleacă, răsunară surd nişte „dumnezei”, la adresa 
chelnerului, care indusese în eroare pe reprezentanţii 
ordinei publice. 

— Proşti-s, măă! se jelui 'Tonel către Dănuţ, dând din cap. 

— Băiete! 

Patronul se precipită. 

— Faţă de masă curată. O baterie la gheaţă. Stai! 
Şampanie. 

Poruncise şampanie, cu tonul şi gestul energic al comandei 
„Pentru onor, arm',. Civilii din sală se strânseră pe scaunele 
lor, modeşti, ca să-i facă parcă mai mult loc. 

Tonel nu se schimbase. Era acelaşi Ionel, Otonel, Ciripel, 
Tontonel sau Mototonel, din clasa şaptea a Liceului „Lazăr”, 
cu faţa sferică, ten de fecioară elveţiană, mustăcioară de 


cărbune, şi glas superb de bariton, care da o savoare 
scenică celor mai neînsemnate vorbe spuse de el. Vorbele 
lui Tonel păreau cântate ea acele fraze cotidiane, 
tenorizate, sopranizate sau baritonate într-o operă. Spunea, 
de pildă: „Ce mai faci?” - şi urechea ascultătorului aştepta 
acordul vioarelor suspinătoare, şi răspunsul evaporat al 
sopranei lirice: „Bineee, iubitul meeuuu...” 

Totuşi, două schimbări erau clare. Întâia: uniforma de 
locotenent, cu decoraţii pe piept şi insigna Justiţiei militare. 
A doua: o diminuare a bâlbâielii. Acuma bâlbâia mai mult 
mut, cu buzele şi pleoapele prealabil, înainte de-a începe 
fraza. Pornea elicea. Odată prins, cuvântul iniţial izbucnea 
ca o fanfară eroică, abundent salivat. Astfel îşi convertise 
bâlbâiala într-o sonorizare supraumană a vorbelor. Cei care 
vorbesc cu surzii, şi oratorii populari, aşa ar trebui să 
vorbească. Această sonoritate concomitentă cu bombarea 
pieptului îi dădea un aer cezarian. Ochii privitorilor situau 
deasupra capului lui Ionel arcuri de triumf şi acvile de aur: 
asta era părerea lui. Inaccesibil ironiei, ca şi în liceu, de 
când era comisar regal aspira la alaiul teroarei. 

— Măă, Deleanu, măâă! lempi passati! Tot crai, mă! Da ce 
cauţi la laşi? 

— Fac avocatură, Ionel. 

— Măă, să vii la Chişinău, să vezi, măăă! Să-l vezi pe Ionel, 
mâăă! Ard, mă, cu fieru roş! 

Pumnul închis făcea energic gestul săpunirii unei rufe 
întinse. 

— Miliție, Ionel? 

— De unde, măă! Gogeamite comisar regal! Pfiii! 

— Aa! 

— Da, mă, n-ai văzut! Urmăresc un agent bolşevic. Norocu 
lui 'Tonel, măă! Dădui peste tine, şmechere! Ce faci, mă? 

— Bine, Tonel, zâmbi Dănuţ, căci vorbele lui Tonel 
călătoreau prin „măă” ca printre straturi de varză. 

— Ce-ţi mai face dama? 

e, 


— Aia, mă, zi-i pe nume, o pontam şi eu... Aneta Stephano, 
măă! Adina, mă, Aneta era servanta. lempora, măă! Să vezi 
dame, măă! Chişinăul are dame! Bate Bucureştiul, măă! 
Ghimnaziste, mă! Pfiii! Elită, mă! la uite! 

Arătă un inel de aur cu coroană de briliante, pe un deget 
gros, păros, cu unghii lăcuite şi murdare. În jurul 
încheieturii braţului, brățară de aur. 

Tonel aspiră aerul pe nas, clipind din ochi. 

— Stai, mă, să-ţi ofer o ţigare! 

Scoase o tabacheră de aur masiv, cu desemne de smalţ 
vioriu, înlăuntrul căreia cinci ţigări „Funcţionar” şi o 
ţigaretă „Mircea”, încălecau un pol păturit. 

— Ai? 

— Bravo, Ionel! 

— Ce, măă? Am şi cruce la gât: aur, măă! Damblaua damei, 
înţelegi! Măă, să vezi damă! Foastă damă de onoare, măăă! 
Ce ţi-i ţaru, ce ţi-i Ionel? Să vezi franţuzească! Să vezi 
ciorapi! Să vezi chiloţi, măă! Avea baie, mă! Din pat în baie, 
din baie în pat! Aşa-s, mă, astea! Pfiii! 

— Rusoaică, Ionel? 

— Da, mă, nu-ţi spusei? Damă de onoare, mâă! Rasputin, 
măă! 

— L-a cunoscut pe Rasputin? 

— Da, mă, avea cârlig la damă! Ce-ce? Se pune cu Tonel, 
mă? Ce dracu, români suntem! Mea culpa, măă! „loa mio că 
Rasputin!” 

— Ţi-a spus ea? 

— Da, mă! P-p-pe onoarea mea! 

— Vorbeaţi franţuzeşte? 

— P-hă! Mi ţi-i întorceam un compliment! 

— Pe franţuzeşte, Ionel? 

— Pare rău, mă! Cânt şi şansonete. A giorno, mă! Să vii, 
mă, să vezi la mine la Chişinău! Să-ţi arate Tonel ce-i un 
chef, ce-i o damă! Măă, să vezi ghimnaziste! 

— Ce-i asta? 


— Eleve, măă, ghimnaziste. Să vezi, mă, ce ştiu! Pfiii! Să 
vezi beţie, mă! Uâc: una-ntr-un colţ. Da nu se lasă, mă! Oia 
da capo! Să-ţi arăt eu ce-i rusoaica, măâă! 

— Dar ruşii? 

— Phee! Bolşevici, mă. Marxişti, mă! Troțki, Tolstoi! Parcă 
Tonel ce-aşteaptă! Arde-i, băiete! Măăâăă!... se bătu Ionel cu 
palma peste frunte, atât de tare, încât chelnerii scoaseră 
capetele peste tejghea. 

— Ce-i, Ionel? 

— Balmuş, măă! S-a-nscris, mă, la ţărănişti! 

— Ei, şi?! 

— Cum, mă? Român cu bolşevicii? Cu rusoaicele, măă! 
Bolşevicii în Nistru, mă! Tu te vezi cu el? 

— Da. 

— Trimite-l, mă, la mine. Păcat, mă, element bun... Hhh- 
hardtmuth, măâă! Auzi, măâă! Hardtmuth la ţărănişti! Pare 
rău, mă! lempi passati! 

Şampania sosi, purtată de patron într-o căldare cu gheaţă. 
Restaurantul gării n-avea cupe de şampanie. 'Tonel făcu, în 
treacăt, cuvenitele observaţii. Şampania nu se aduce în 
căldare. 

— Frapiere, domnule, de argint masiv... 

— Vedeţi, domnule comisar regal, noi... arătă patronul, cu 
un gest dezolat, restaurantul gol. 

— De asta n-ai clienţi, domnule. Frapiere de argint masiv, 
chelneri cu mănuşi albe, cupe de cristal. Ce-i bolşevismu 
ăsta? Ai făcut armata? 

— Se cunoaşte, măă! Şampania, mă, e uniformă de mare 
ţinută! Mănuşi albe, argint, cristal. 

Patronul turnă şampania, cu călcăile lipite. Era vădit 
impresionat. 

Ciocniră. Ionel, consecvent cu stilul şampaniei, dădu 
paharul peste cap, duşcă, cum dai ţoiul de ţuică. Patronul 
repetă porţia. Altă răsturnare, altă umplere spumoasă. 

Comisarul cu semnalmentele lui Oliniţki apăru gâfâind, cu 
batista pe frunte, aducând miros de ploaie şi sudoare. 


— Domnule comisar regal, l-am găsit. 

— Raportul! 

— Cizme de şevro, înalt, palid... 

Tonel sări, dădu duşcă al patrulea pahar, îmbrăcă mantaua 
de ploaie, şi-l luă la o parte pe Dănuţ. 

— M-m-mă, Deleanu, fă-mi bine cu cinci sutari. Ţi-i trimit la 
leafă... Nu iei o ţigare? 

Aşeză sutarii în tabachera de aur, subt ţigaretele 
„Funcţionar”, peste polul mai vechi. 

— Plata! 

— Lasă, Ionel. 

— Salve, mă! 

Pe lângă patronul frânt în două, cu călcâile lipite, şi printre 
chelnerii aliniaţi, Tonel trecu sunându-şi pintenii, încruntat, 
urmat de comisar. O singură problemă îl preocupa: care-o fi 
diferenţa dintre pielea de box şi cea de chevreaux? 

— Nuanţe! murmură el printre dinţi. 

* 

O dată cu soneria care anunţa trenul pornit din staţia 
Nicolina, sosi în goană un muscal cu doi cai; descriind o 
curbă elegantă pe cauciucuri mute, în trapul cu scântei, 
opri în faţa uşii de intrare. Puiu sări. Salutat de tregheri, 
trecu spre peron. Pardesiu pe talie, pălărie cenuşie 
înclinată pe-o tâmplă, monoclu, pantaloni cenuşii, a căror 
cădere respecta treptata strâmtare a semnelor de 
exclamare, ciorapi cu baghetă, pantofi de lac. 

— Dan! 

Şinele vibrau. Din tremurul luminilor din fund, două lumini 
roşii se dilatară agresiv. La curbă, ferestrele trenului fură 
vizibile ca un metraj luminos. Terasamentul dudui. 
Tregherii se precipitară. Masiv tăioasă cu vântul ei metalic 
şi aburii ei fierbinţi, maşina intră; pe rând, vitrinele 
vagoanelor, cu manechine umane, trecură. 

Tumult. Ordine. Strigăte. Mişcări. Îmbulziri. „Pst”-uri. 
Vociferări. 

— Trei tregheri la conu Iorgu Deleanu! 


Şase se precipitară. Puiu şi Dănuţ, după ei, în goană. Cu 
pălăria pe ceafă, frecându-şi mânile ca pentru săpunire, 
domnul Deleanu cobora din vagon, alegând tregherii după 
un criteriu special. 

— 63: abataj. Bun! 91: bac. Deoparte... Bine v-am găsit, 
băieţi! 

Suiră scările. 

— Dănuţ! Dănuţ!... Dănuţ! 

Buzele care-l chemau, îi murmurau numele pe faţă, ca o 
ploaie cu soare, cu murmure luminoase şi parfum răscolit. 
Şi era ca un fulger dureros al fericirii copleşite. 

Înghesuiţi de tregheri şi pasageri, intrară în 
compartiment. 

— Olguţa! 

Se sărutară lung: un fel de box de sărutări pe frunte, nas 
şi obraji. 

— Şi tu, Puiule! 

Îl sărută şi pe el. Şi Monica. Erau ca peniţele atrase de un 
magnet neastâmpărat. Acelaşi zâmbet pe toate feţele. 
Mirarea de-a se vedea iarăşi împreună îi făcea să-şi strângă 
mânile, să se atingă pe umăr - fiecare parcă neîncrezător 
că celălalt şi ceilalţi sunt concreţi. 

Bagajele plecaseră. Un ultim tregher se ivi la uşă. 

— Mai sunt bagaje de luat? 

— Da-da! Ia-ne pe noi, îl îndemnă Olguţa. 

Se coborâră. Şi Dănuţ, şi Puiu zâmbiră la fel, văzându-le 
pe fete nalte, suple şi elegante, în dezarmonia provincială şi 
caricaturală a pasagerilor. Amândouă în tailleur-uri: al 
Olguţei cenuşiu, al Monicăi albastru-închis. Un mic amănunt 
o feminiza puternic pe Olguţa: un trandafir roş, prins pe 
reverul jachetei. Părea un gest aparent al inimii, bobocul de 
trandafir carmin, cu petalele abia răsfrânte. Pe lângă 
bagajele fetelor - cele de mână - domnul Deleanu venise cu 
atâtea geamandane, coşuri, pachete, încât tregherii, în faţa 
mormanului, recurseră la căruciorul de bagaje. 


Neculai, după fatalele discursuri de recepţie, pornise cu 
recipisa bagajelor mari. 

Domnul Deleanu gesticula ca un şef de orhestră, cu baston 
în loc de baghetă. Vorbea munteneşte - sever; 
moldovenegşte - ironic binevoitor, şi evreieşte - glumeţ şi 
satisfăcut. Tot personalul gării îl cunoştea, numai după glas. 
Bagajele fură clădite în cărucior, într-o unanimă colaborare. 
Porniră spre ieşire, în jurul căruciorului. 

Recunoscându-l pe domnul Deleanu, birjarii gesticulară cu 
biciul, şapca şi hăţurile. Ofertele plouau. Domnul Deleanu îi 
saluta, refuza şi interpela nominal, controlând şi 
descărcarea bagajelor. Era ca o intrare într-un Ierusalim al 
birjarilor. 

Olguţa râdea. 

— Papa, intrarea ta în laşi, ca şi în birou, produce 
dezordine. 

Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul 
Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu. 

Cu Monica de mână, Dănuţ fugise spre automobilul său, 
aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, 
maşina porni ca un bondar. Erau strânşi alături subt capotă, 
ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncând şiraguri 
desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o 
respiraţie jilavă de seră. 

Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii 
aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinând 
picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la 
înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi 
cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Râpei Galbene; 
suiră, având în dreapta până-n fund, marina privelişte a 
luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă- 
automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării 
fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, 
abătându-se din drumul casei. 

Motorul vibra, iuţindu-se. 

Suiră, suiră, suiră. 


Grădina Copoului rămase-n urmă, luminile se răriră, teii 
foşniră metalic. 

Noaptea venea spre ei, cu ploaian braţe, şi parfum de 
câmp. 

Nici un glas omenesc; nici un ochi omenesc. 

Prăbugşire în primăvară, cu ploaia. 

— Dănuţ, ne-aşteaptă acasă... 

Frână brusc. Şi întâia vorbă a tăcerii lor fu sărutarea, 
dureroasă şi lungă. 

Şi-n lumina farurilor, până departe, ploaia era un joc de 
iele argintii. 

* 

Luminile tuturor odăilor erau aprinse. Acesta era gestul 
copilăresc al mânei şi bucuriei domnului Deleanu. 

Primar al Iaşului, tatăl Olguţei ar fi făcut la fel cu întregul 
oraş, inundându-l cu râsul electric. 

De departe, casa Deleanu avea scânteierea cristalină a 
meselor festive, în clipa când lumina aprinde cupele pe faţa 
de masă, înainte ca şampania să museze. 

Ai fi crezut că toate odăile sunt pline. Inexact! Lumea era 
înghesuită în antretul de jos. Acolo, doamna Deleanu, 
cucoana Catinca, Mircea şi servitorii, adunaţi în faţa uşei, o 
întâmpinaseră pe Olguţa. Intrase cu ochi negri şi pas 
sprinten, bucuria casei în braţele doamnei Deleanu, apoi în 
braţele cucoanei Catinca, rumenindu-şi mai aprins obrajii 
după fiecare îmbrăţişare. Apoi, pe rând, Mircea îi sărutase 
mânile, apoi baba şi ceilalţi servitori. 

— Unde-i Monica? 

— Unde-i Monica? 

— Unde-i duduia Monica? 

— Supraveghează bagajele, îi informase Olguţa. Să-i 
spuneţi von Sorbonna. 

O aşteptaseră pe Monica tot în antret. Cu o zbârnâitoare 
traiectorie, minuscula maşină cu capota ridicată se oprise în 
faţa peronului. Deşi refrenul von Sorbonna era pe buzele 
tuturora, nimeni nu îndrăznise să tulbure c-o glumă, lumina 


cu obraji ovali răsărind c-o aplecare a spinării din umbra 
capotei, înălțându-se cu soare pe tâmple şi zâmbet de miere 
pe faţă, în braţele zâmbetelor care o întâmpinară. 

Când după trei ani de tăcere apăsătoare, de pustiu zilnic, 
intră într-o casă două fete a căror tinereţă e numai 
frumuseţă, şi când acele două fete-s ale casei - surâs, 
Monica; râs, Olguţa - cum râsul şi surâsul aparţin unui 
obraz, e ca un val de mândrie în oameni şi în ziduri. 
Zâmbeau părinţii şi prietenii în jurul lor, se fuduleau 
servitorii la ferestre, şi era ca o reînălţare în păreţii vechii 
case Dumşa. 

Şi tot în antret şedeau. 

Sosiră cuferele. Olguţa-l reclamă pe cel mai mare. Veni şi 
cufărul în antret. Izbucniră cadourile. 

Cadourile erau o tradiţie a familiei Deleanu, culminând în 
Olguţa. Cufărul cu proporţii de cămăruţă era afectat în 
întregime cadourilor şi dezordinei. Doamna Deleanu 
primea, exclama indignată văzând anarhia, zâmbea, 
mulțumea, protesta, critica şi se minuna cum de-i cu putinţă 
ca într-un spaţiu atât de redus să încapă toate capriciile şi 
neţărmurita fantezie a dezordinei. Raftul de deasupra era 
consacrat doamnei Deleanu. O cutie de pudră se vărsase, 
viscolind mătăsuri şi ştofe neîmpachetate. 

— La vamă, mamă dragă! Oameni brutali! 

— Ce ticăloşie! Ce barbarie! 

Ochii Olguţei clipiră pieziş spre domnul Deleanu. Bietul 
vameş al portului Constanţa nici nu deschisese măcar 
cufărul plin de infracţiuni. 

Olguţa se încălzise. Fetrul care-i strângea tâmplele şi-i 
acoperea fruntea până deasupra sprâncenelor zbură pe 
scări, conform imuabilelor tradiţii. Jacheta tailleur-ului, 
culeasă pe sus de braţul lui Mircea, rămase acolo, subt doi 
obraji subit roşii. Olguţa apăru aşa cum o ştiau toţi: cu plete 
negre căzând mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în 
bluză subţire, aproape băiat prin mişcări, şi atât de 
copilăreşte fată prin obrajii rotunzi şi sânii puerili. Avea 


mişcări atât de iuți, încât de câte ori doamna Deleanu 
primea un alt pachet, clipea, având o tresărire de recul: 
reacţie omenească în faţa rândunelelor, al căror zbor lucid 
niciodată n-a atins pe om, dar totdeauna l-a alarmat. 

Doamna Deleanu era copleşită şi primejdios mişcată. Nu 
cantitatea cadourilor o tulbura, ci meticuloasa memorie a 
Olguţei pentru toate slăbiciunile şi preferinţele ei. Nimic nu 
lipsea. Dicţionarul dorințelor doamnei Deleanu era 
complect la fiecare literă. Niciodată nu-şi închipuise că 
Olguţa poate fi atentă. Abia acum îşi dădea seama ce 
formidabilă atenţie pentru toate dorinţele şi deprinderile ei, 
putuse să grupeze - dezordonat, ce-i drept - acest 
încăpător raft al darurilor. 

— Mamă dragă, raftul acesta are o sucursală în cuferile 
Monicăi. Tot ce-i casabil, e la ea. Mi-am spus: tot ce se 
sparge în cuferile mele, e spart de Olguţa, tot ce se sparge 
în cufărul Monicăi, e spart de fatalitate. În faţa Monicăi şi 
fatalităţii, am cedat. 

Dar memoria acestui cufăr depăşea cu mult aprecierea 
doamnei Deleanu. Din cufărul adânc, cu gesturi iuţi apărea 
portretul dorințelor fiecăruia. Măgulirea înduioşată a 
doamnei Deleanu devenea pe rând a tuturora. Fiecare 
recunoştea într-un pachet întins de Olguţa o veche 
exclamaţie, o uitată dorinţă. Fiecare dar era o amintire. 

Apărea trecutul, înviau amănuntele anilor duşi, cu fiecare 
dar cules din dezordinea rafturilor de mâna Olguţei. Ai fi zis 
că fiecare vorbă a celorlalţi, azvârlită din întâmplare de 
cineva, devenise comision asumat de Olguţa, şi realitate 
împlinită de mâna ei. Ea trebuia să dea replica tuturor 
dorințelor celorlalţi, exprimate de-a lungul anilor, sau 
deduse dintr-un gest sau o privire. 

Şi miraculoasă era diversitatea darurilor în armonie cu 
diversitatea psihologică a celor care le primeau. Între 
altele, cucoana Catinca căpătase o trusă de piele cu ace 
englezeşti. Odinioară văzuse aşa ceva în Italia, la o 
englezoaică pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De 


unde reţinuse Olguţa acest detaliu? Îi adusese exact ceea 
ce dorise în tinereţă. Sute de ace cu ureche aurită, de toate 
dimensiunile, grupate în compartimente, după mărime şi 
grosime. Baba căpătă o vastă pereche de papuci, în formă 
de şoşoni, de ştofă groasă şi moale ca muşchiul pădurilor, 
căptuşiţi în întregime cu blăniţă, adevărat puf prin fineţă, 
dar călduroasă ca un abur de samovar. 

Aceşti papuci erau pentru baba ceea ce ar fi, pentru un 
copil, un cal adevărat după un cal de lemn. Avea, în sfârşit, 
papucii, absolutul papucilor. Dar şalurile? Două şaluri 
coborâră pe umerii formidabili ai babei, două idealuri. Un 
şal de lână curată, gros ca un pled, moale ca o piersică. 
Celălalt şal era de găteală. De când dorea baba să le arate 
tătărăşencelor ce-nseamnă şalul de mătasă. Caşmir avea pe 
umeri, mai frumos încondeiat ca oul de Paşti, cu ploaia 
franjurilor până-n podele. 'Toţi o admirară pe babă cu şalul 
de caşmir. Era ca un havuz cu focuri bengale. Bucuria 
depăşise spaţiul facial. Râdea cu burta, săltată-n sus şi-n 
jos, de un cutremur vulcanic. 

Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alături, fără 
să ştie. Un geamandan lat şi plat, ceva mai mare decât cele 
obişnuite, deschizându-se nu în lat, ci în lung, ca o gură de 
crocodil, având un compartiment pentru haine, loc special 
pentru pălării, iar celălalt compartiment fiind un adevărat 
labirint de cutiuţe, saltare, pungi. Şi toate erau pline. Se 
revărsară vreo zece pachete de cărţi de joc, care de care 
mai hazliu colorate. Tutun turcesc şi ţigări turceşti. 
Havane... 

La fiecare mişcare a mânilor Olguţei înspre ea, cucoana 
Catinca se încrunta. Nu-şi mai amintea nici o dorinţă. 
Totuşi, pachetul sau obiectul întins i-o amintea. O maşinuţă 
migălos lucrată în aramă, c-un tub lung, treptat subţiat în 
chip de trompă, pentru turnatul spirtului denaturat în 
şanţul ibricului de cafea neagră, o făcu să se indigneze. 

— Bine, frate, da asta de unde-o mai ştii? 


Olguţa ridică din umeri. Ştia, dar nu vroia să-i amintească 
de o masă la Bucureşti, în Popa Nan, în vara anului 1914 - 
trăia şi conu Mihăiţă pe atunci - când cucoana Catinca 
afurisise pe toţi „ticăloşii de negustori din Bucureşti, care te 
silesc să torni spirtul denaturat, ca rachiul la crâşmă, cu 
sticla”. Neculai căpătă în sfârşit ceasul de buzunar cu 
muzicuţă. Neculai dorea de mult un ceas care să cânte la 
fiecare oră Deşteaptă-te, române. Acesta cânta motive din 
Marseilleza, o Marseilleză picurată delicat şi pur, ca pentru 
greieri somnoroşi. 

— Proşti-s franţujii, Neculai! Le cântam la ureche 
Deşteaptă-te, române; nici că se prindea! Asta-i tot un fel de 
Deşteaptă-te, române, dar preparat franţuzeşte. 

— Trăiască alianţa şi duduia Olguţa! se exaltă Neculai. 

Nu-şi putea închipui Puiu că din acelaşi cufăr va ieşi o 
bătaie de inimă pentru el, străină de fiinţa Olguţei. 

— Degetul, Cuţulachidis! 

Redevenit Cuţulachi, Puiu se înroşi, văzu şi respiră adânc 
zâmbitor. Demult dorea să aibă inel. Visul lui era o 
chevalieră. Olguţa-i interzisese acest fel de inel, explicându- 
i că un inel cu embleme nobiliare pe degetul unui copil de 
ţăran e mai ridicol decât o coroană de carton pe capul unui 
nebun. Totuşi, în lipsa Olguţei, Puiu îşi cumpărase o 
chevalieră de provenienţă rusească. Olguţa o zărise la gară 
şi zâmbise. Pe drum, inelul dispăruse în buzunarul lui Puiu. 
Acum era înlocuit cu un safir palid, montat în aur florentin 
de culoarea spicului de grâu. 

Antretul era un zumzet surd de exclamaţii, mirări, 
aprobări, comentarii, monologuri. Cadourile Olguţei 
aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie. 

Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei 
proprii. Cadourile sunt întotdeauna o surpriză agreabilă. 
Dar deseori dau naştere la constrângeri penibile. Dacă am 
presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul 
sigur al naturii, s-ar încurca, şi aducând verdeață tuturor 
copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dând de pildă 


plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, 
liliacului, cârcei de viţă, viilor, vreji de bostan, şi nucilor, 
pătlăgele roşii - bucuria primăverii ar exista din pricina 
navalei de verdeață, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar 
râde construis bucuria răpită alteia. 

Aşa se întâmplă şi cu darurile, când cel care le aduce şi 
împarte a fost preocupat de gestul risipirii lor - măgulitor 
pentru cel care-l face - nu de aspectul propriu fiecăruia 
dintre cei care le primesc. Pentru mulţi copii, aceste daruri 
improprii sunt un principiu de umilire, de ipocrizie, de 
tristeţă. Trebuie să se bucure, fiindcă altfel sunt ingraţi, şi 
totuşi nu se bucură, fiindcă darul e străin tuturor dorințelor 
lor. Bucuria e surpriza explozivă a unei dorinţe obscure pe 
neaşteptate îndestulată. Când darul nu e mugurul exact al 
crengii care-l dorea, departe de-a o înviora, o îngreoaie, o 
abate. 

Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te 
cunoaşte, şi-a amintit de tine, te-a reconstituit, şi-a 
frământat mintea culegându-ţi în amintire, exclamaţiile, 
poftele exprimate sau înăbuşite - dau bucurie. Ele-ţi arată 
că ai existat în sufletul celui care ţi le aduce, şi darul, astfel 
numai, îşi pierde semnificaţia indiferentă de lucru 
cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinţei 
tale în afecțiunea altuia. 

Darurile Olguţei, exacte ca ale primăverii, arătau că în 
timpul celor trei ani de viaţă pariziană, nu numai că nu 
uitase pe niciunul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca 
primăvara la rădăcina copacilor. Toţi o iubeau pe Olguţa, 
dar toţi o socoteau distrată şi uitucă, din pricina vieţii ei 
eruptive. Le dovedea contrarul. Abia acum fiecare înţelegea 
că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguţei, în care toţi 
existau, în dezordine, dar complect. 

Într-un colţ al antretului, Monica grupa pachetele lui Herr 
Direktor şi ale doctorului Prahu, ciudatul prieten al Olguţei. 
Pentru doctorul Prahu, Monica muncise din greu, căci în 
cuferile ei, diverse sticle de toate formele, cu preţioase 


alcooluri, alese bucată cu bucată de competinţa lui Paşa, îi 
periclitau hainele, cu eventuala lor revărsare. 

Numai Dănuţ şi Mircea nu primiseră încă nimica. 

Răsărind brusc, din fundul cufărului, capul Olguţei, 
înfierbântat, cu pletele dezordonate, zâmbea. Avea un sul în 
mâni, înfăşurat cu îngrijire. 

— Atenţie şi ochelari, vă rog! 

Doamna Deleanu, cucoana Catinca şi domnul Deleanu se 
apropiară, punându-şi ochelarii de lectură. Olguţa 
desfăşură sulul. 

Era atât de tânăr capul ei - numai vibraţie de râs şi de 
culoare - încât portretul desfăşurat apărea supărător 
ochiului, ca o mohorâre de pivniţă în plin soare. 

Monica tresărise. Urmărea cu îngrijorare feţele ridicate 
spre portret. Exclamaţiile indignate o făcură să respire. 

— Ce oroare! Asta eşti tu? Sluţenia asta?! 

— Cine-i măgarul? izbucni cucoana Catinca. 

— Alexandru Pallă. 

— Ducă-se pe pustii! Auzi dumneata! Asta-i treabă de 
pictor! Ştie şi ciuma să facă aşa minunâţii! 

— Fetiţa tatei, o dezmierdă domnul Deleanu; o fi el mare 
pictor bietul Paşa, dar eu tot la Grigorescu am rămas. 
Măru-i măr - o bătu el peste obrajii rumeni. N-are să mă 
convingă Paşa, nici Parisul, nici toate „ism”-urile artei de 
astăzi, că măru-i mucegai, şi soarele scrum. 

— Bine, frate, clocotea cucoana Catinca; faci curechi 
murat, faci castraveți muraţi, da să faci dintr-un boboc de 
fată aşa murătură! 

Şi toţi, mânaţi parcă de acelaşi surd îndemn al instinctului, 
o dezmierdau pe Olguţa, o priveau, o împrejmuiau, 
copleşind portretul cu ironii, zeflemele şi ocări. Era ca un 
descântec în faţa destinului. Recunoscură toţi capul Olguţei 
în portretul desfăcut de mânile ei, dar o Olguţă despodobită 
de tot ce-o făcea pe Olguţa veselia casei Deleanu. Decorul 
era salonul apartamentului de la Paris. În primul plan, 
pianul deschis - claviatura era ca o dungă fumurie de apă 


îngheţată - şi Olguţa pe taburet, cu capul aplecat puţin - ca 
atunci când pândeşti sau când eşti greu ostenit - întors de 
la pian în lături, ca şi cum cineva ar fi strigat-o deodată, 
întrerupând-o. În planul al doilea, mobilele unui salon, 
mare, în umbră grea, apăsate parcă de începutul unei 
asfixii cu mangal. Obrajii Olguţei primeau lumina unei 
ferestre cenuşii - mucegaiul tragic, surirea subpământeană 
de ocnă de sare, a penelului Pallă. Sur şi obrazul, cu reflexe 
verzui ca ale unor lumini de lună. Ce se întâmpla în acea 
încăpere de umbră, cu muzica amuţită? Ce strigăt 
răsunase? Ce chemare stranie? Era o crispare dârză în 
osatura feţei, dar fruntea se înclina învinsă, dură totuşi, şi 
ochii dilataţi simţeai că ar fi vrut să se închidă şi nu puteau, 
sau bravau arătarea de groază, nevăzută. Amestec de 
hotărâre şi deznădejde. Mâna dreaptă plutea pe claviatură, 
cu degetele răsfirate moale, ca o pasăre ucisă din zbor, 
răstignită pe aripile ei. Cealaltă mână încleşta genunchiul 
sau se rezema de el? Pletele căzute atârnau grele pe 
tâmple. 

Privit alături de model, portretul Olguţei părea posomorât, 
lipsit de tinereţă, cel puţin de carnaţiunea şi exuberanţa 
tinereţii modelului. Dar mişcările capului şi trupului erau 
profund ale Olguţei. O Olguţă stranie ca o eclipsă de soare. 
Dar în acea energie deznădăjduită a feţei şi a privirii, şi-n 
acea cădere de scut a frunţii înclinate, şi-n acea tensiune de 
vultur cu săgeata în el, văzându-şi moartea, înaripându-şi-o, 
ochii lui Mircea recunoşteau tinereţă Olguţei, aşa cum 
uneori sufletul său o presimţise sub rumeneala obrajilor şi 
râsul dinţilor. 

Acesta era singurul portret făcut de Alexandru Pallă într- 
un răstimp de trei ani. N-o mai făcuse de atunci, niciodată, 
pe Olguţa. S-ar fi zis că el singur prefera s-o vadă cu ochiul 
omului, decât s-o descopere cu ochiul pictorului. 

— Nu vrea nimeni acest portret? zâmbi Olguţa. 

— Pe foc! Pe foc! 

— I l-am adus lui Mircea. 


— Mie, Olguţa! 

— Nici tu nu-l primeşti? 

— Bine, Olguţa, îmi dai o capodoperă! 

— Modelul îţi mulţumeşte în numele pictorului. 

— Ce-i în capul vostru, măi copii! se miră cucoana Catinca, 
gesticulând cu ochelarii. Oameni teferi, oameni tineri şi 
frumoşi, să nu vă fie scârbă de aşa ticăloşii! 

Totuşi, atât de puternică era impresia produsă de acest 
tablou hulit - a cărui atmosferă se înrudea cu acele pagini 
din Dostoievski, care-ţi lăsa ca o sudoare rece a sufletului - 
încât, în acelaşi timp, cu toţii reclamară masa. Simţeau o 
nevoie de mişcare, de agitaţie printre lucruri foarte 
concrete şi vesele. Cucoana Catinca şi doamna Deleanu, 
porniră repede spre sofragerie; servitorii se precipitară la 
bucătărie; domnul Deleanu pleca să pregătească sticlele 
ospăţului. 

Fundul cufărului era pavat cu cărţi destinate lui Dănuţ şi 
Mircea. Şi în alegerea cărţilor, Olguţa dovedea aceeaşi 
memorie şi aceeaşi divinaţiune. Astfel, Mircea descoperi în 
braţele lui, deasupra teancului de cărţi scos de Olguţa, 
L'Egoiste a lui George Meredith. 

— Eii! 

Apoi cugetările lui Multatuli. 

— [ii! 

Apoi trei romane ale lui Henry James. 

— Piii! 

Apoi un al doilea teanc de volume în-quarto, cu piesele 
Plaisantes et deplaisantes ale lui Bernard Shaw. 

— Hoo! făcu Olguţa, dând glas exclamaţiei mute a ochilor 
lui Mircea. 

Aceleaşi exclamaţii puerile desfăcură buzele lui Dănuţ în 
faţa poeziilor complecte ale lui Rainer Maria Rilke. 

Scările se umpluseră de cărţi, răspândind mirosul acela de 
şi ca aroma pânii calde, pentru nara pasionatului lector. 
Cărţi proaspete pe care mâna le alintă, le deschide, 


culegând în treacăt parfumul unui cuvânt din misterul 
frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume 
de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rândunelele 
subt streşina caselor. 

Mircea, Dănuţ, Monica şi Puiu se aşezară pe scări, printre 
cărţi, răsfoindu-le. 

Olguţa scotea mereu. Deodată, mâna ei agită un volum 
legat în piele. 

— Von Sorbonna! 

Monica se înroşise atât de tare, că printre ceilalţi, şi mai 
ales alături de Dănuţ, părea din altă rasă, din rasa cireşelor. 

— Teza de doctorat a lui von Sorbonna. 

Şase mâni se repeziră, ale lui Dănuţ mai prompte şi mai 
posesive. Trei capete se aplecară asupra tezei ca asupra 
unei scrisori de acasă, primită în lagărul de prizonieri. 
Dedicaţia făcută Olguţei se furişa într-un colţ, timid: 
„Surorei, prietenii şi fiicei mele Olguţa”. 

— Poftiţi, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul 
doamnei Deleanu. 

— Unde-i Olguţa? se întrebară lectorii Monicăi, ridicând 
capetele. 

— Olguţa! 

— Unde-a dispărut? 

Îndemnat de o veche şi obscură amintire din copilărie, 
Dănuţ smunci capacul cufărului. 

Copilăreşte, acolo era Olguţa, cu faţa inundată de râs. 

— Cine mă ia? 

O luară pe sus. 

— Coşcogeamite oameni mari aţi căzut în mintea copiilor! 
râdea cucoana Catinca, venind să-i ridice cu forţa. 

Olguţa glumise spontan, cu tot sufletul. Dar ieşind din 
cufăr şi urcând scările casei părinteşti, înconjurată de 
voioşia celorlalţi, întâmpinată de bucuria părinţilor, simţi că 
cel din urmă dar ieşit din cufărul darurilor intra numai în 


casa părintească, dar nu-i mai aparţinea. 
* 


Olguţa şi Monica uitaseră dimensiunile şi durata unui 
ospăț românesc. În raport cu mesele din Franţa, cele din 
România sunt ca o excursie în trăsură, faţă de o precisă 
cursă urbană cu taximetrul. Când ai ajuns la ultimul fel - de 
altminteri în România, şi în Moldova mai ales, ultimul fel e 
mereu penultimul - felurile anterioare, rămase dincolo de 
orizont, s-au şters din memorie, sau au devenit vagi. Ai 
impresia că stai la masă de o săptămână, şi că supa de 
pildă, sau răciturile, le-ai mâncat luni, peştele, marţi, şi aşa 
mai departe. 

Adevăratul salon al unei gospodării româneşti e 
sofrageria. Această proeminenţă a stomahului e poate o 
filosofie înainte de-a fi o necesitate. Fatalist cu fruntea, 
orientalul, plecându-şi-o, a descoperit stomahul. La cinstit 
deci, pe acest robust tovarăş de umilinţă smerită, în faţa 
zeilor permanenţi, dar nevăzuţi, care-i privesc ceafa. 

De altfel, această masă inaugurală avea o înaltă 
semnificaţie patriotică. Ea trebuia să dovedească nota 
originală a României, în concertul bucătăriilor europene, şi 
să arate fetelor că această notă, dacă nu prin puritate, cel 
puţin prin căldură şi plenitudine, nu-i mai prejos de cea a 
bucătăriei franceze. 

Din acest punct de vedere, baba le servise un simbol, un 
fel de stemă culinară a Moldovei: sărmăluţele de piept de 
gâscă. Pentru gastronom, porcul e ca peştera lui Ali-Baba 
din O mie şi una de nopţi: visterie de bunătăţi. Dar 
Creatorul, făcând gâsca, a depăşit porcul. Gâsca are ficatul, 
cum Franţa are Parisul. Pateul de ficat de gâscă reprezintă 
o supremație universal recunoscută. Pe lângă ficat, însă, şi 
poate mai presus de ficat, gâsca oferă feminin mâncăului, 
pieptul ei gras, fraged şi substanţial, pentru pastramă şi 
sărmăluţe. Aceste sărmăluţe - cu vulgară sonoritate - 
aparţin Moldovei ca şi stilul lui Creangă. Sunt mici, rotunde, 
învelite în foi de varză murată - şi se topesc. Sărmăluţa, 
adevărata sărmăluţă moldovenească, reprezintă 
beatitudinea deliciului fără efort. N-o mesteci. Gura o 


apucă, o apasă, şi ca şi felioara de topatan - incomparabilul 
pepene galben dobrogean - sărmăluţa piere onctuos, 
lăsând parfumul şi regretul existenţei ei fondant efemere. 
Sărmăluţele, ca şi sărutările, n-au număr. Nu ceri şi nici nu 
ţi se dă un număr de sărmăluţe, ci un grup. Vezi cu 
surprindere că a dispărut. Ţi se dă altul. În clipa când ai 
devenit melancolic, nu mai ceri. Atunci abia înseamnă că ai 
mâncat sărmăluţe. 

Clipa sărmăluţelor fusese atât de palpitant patriotică, încât 
baba, ca şi acei regi care se duceau singuri pe câmpul 
luptelor importante, apăruse în uşa sofrageriei. Lupta 
fusese câştigată: farfuria sărmăluţelor era goală. 

După sărmăluţe apăru curcanul fript, din care baba 
exaltase armonii culinare demne de cele scoase din strunele 
violinei de mâna lui Enescu. Cojiţă castanie ca obrajii 
sfinţilor din afumatele icoane, sfărmicioasă ca întâiul îngheţ 
al apei, spart cu degetul de copii, iar subt ea, cărniţă albă şi 
brună, care se topea suculentă ca pulpa perelor de toamnă. 

Curcanul nu putea să lipsească, fiindcă această pasăre 
stupidă deţine în viaţa modernă rolul biblic al viţelului gras. 
Această friptură era simbolică. Se poate să indispui un 
simbol, să nu te descoperi în faţa steagului? 

Ca apetitul să poată corespunde pietăţii şi patriotismului, 
se făceau popasuri între feluri. Când sosi, în ceşti - vechile 
ceşti cu garoafe - crema de şocolată, preparată de cucoana 
Catinca, se auzi un clămpănit, şi cucul din părete, apărut 
isteţ din cuşca lui, cântă de două ori „cucu”. Şedeau la masă 
de la douăsprezece jumătate, mâncând. Acum oftau. Monica 
era aşezată la dreapta cucoanei Catinca, autoarea cremei 
cu migdale prăjite deasupra şi complicat parfum de vanilie, 
migdală amară, şocolată amăruie şi parcă şi un iz de rom. 

Subt privirea cucoanei Catinca, Monica adânci vârful 
linguriţei în aromata cremă, gustă, şi oftă: 

— E delicioasă... dar nu mai pot! 

— Aaa! se indignă cucoana Catinca. Da ce-i crema mea? 
Piesă de teatru s-o aplauzi? Ori o mănânci, ori nu-i bună! 


— Cucoană Catinca, sări Olguţa, simțindu-se şi ea 
incapabilă să aprecieze crema altfel decât verbal, dac-a 
spus von Sorbonna că-i bună, să ştii că-i bună. Gura lui von 
Sorbonna e gura adevărului. Să vă istorisesc ce-a păţit la 
Paris c-un celebru fabricant de creme catolice. Într-o zi, 
distinsul nostru prieten, von Sorbonna, se întorcea acasă, 
rue de l'Observatoire, cu un volum de Paul Bourget. Mă veţi 
întreba: ce caută în mâna unui tânăr membru al familiei 
Deleanu un volum de Paul Bourget? Răspunde, von 
Sorbonna! 

— Spune tu, Olguţa. 

— Vedeţi! Vinovatul recurge la oficiul avocatului. S-o luăm 
cu binişorul. Von Sorbonna, la Paris, avea diverse prietene. 
Unele adorau schimmy-ul... 

— Vai, Olguţa! 

— Cum? Tape-dans-l'Oeil! 

— Ce-i asta? murmură scandalizată doamna Deleanu. 

— O prietenă de-a lui von Sorbonna. 

— Crezi, tante Alice! E o poreclă dată de Olguţa. 
Marguerite Rivali e o camaradă a mea de doctorat, veselă şi 
frumoasă, dar foarte serioasă. 

— A! Dar von Sorbonna avea şi alte prietene. De pildă, 
Eveline avea cultul lui Bourget, şi cum în faţa mea nu 
îndrăznea să facă propagandă, pentru simplul motiv că o 
maltratam... 

— O băteai? tresări cucoana Catinca, văzând gestul 
agresiv al Olguţei. 

— Cu perne! zâmbi Olguţa. Credincioşii lui Bourget nu 
merită omagiul agresiunei dure. În schimb, o îndoctrina pe 
răbdătoarea Monica. Probabil că von Sorbonna rezista. 
Atunci discipola a recurs la maestrul ei. Eveline avea toate 
volumele lui Bourget, legate în piele catolică şi pe deasupra, 
învelite cu hârtie albastră etichetată pe dos, dar unul singur 
deţinea iscălitura autografă a lui Bourget: Eveline e 
nostimă şi catolică, Bourget e catolic şi venerabil... 


— Olguţa! protestă Monica: obținuse autograful prin 
intermediul confesorului ei, care-l cunoştea pe Bourget. 

— În sfârşit, tot prin fuste îl căpătase! Într-o zi Eveline 
întinde lui von Sorbonna volumul cu iscălitura maestrului, 
făcând următoarea prinsoare: dacă von Sorbonna, cetind 
volumul, nu va fi convertit, atunci Eveline se obligă să 
arunce pe foc foaia cu autograful; dacă, dimpotrivă, von 
Sorbonna face mea culpa, atunci se obligă să obţină o 
audienţă la Paul Bourget şi să solicite în numele Evelinei, c- 
un genunchi la pământ, complectarea cu dedicație a 
semnăturei autografe. Ştiţi, Eveline e catolică, aşa că 
preferă să scoată castanele din foc cu mânile convertite ale 
frumoasei sale amice din Balcani... 

— Eram sigură că n-are să-mi placă, protestă Monica. 

— Altă catolică! exclamă Olguţa. Accepta o prinsoare cu 
certitudinea anticipativă că o va câştiga. 

— Eram constrânsă. Şi se putea să-mi placă. Mai ştii?! 

— Miracolul catolic prin unsul lui Dumnezeu Paul! Bun! 
Acuma să vedeţi miracolul, căci miracol a fost. Von 
Sorbonna citeşte cartea scrupulos. Ai adnotat-o? 

zu] 

— Şi, onoare lui, nu-i place. 

— Nu ţi-a plăcut? întrebară într-un glas Mircea şi Dănuţ. 

— Nu! scutură Monica energic din cap. Cum să-mi placă 
Bourget cu Villon alături! 

— Nu i-a plăcut, după cum vedeţi, graţie amuletei Villon. 
Dar von Sorbonna e milos. Câştigase prinsoarea, dar cum s- 
o oblige pe biata Eveline să-şi dea pe foc autograful obţinut 
prin intervenţia confesorului! Nici să mintă nu putea! Ce-i 
de făcut? Problemă grea, de conştiinţă, cum ar numi-o 
Bourget. Volumul cetit şedea pe masa de lucru a lui von 
Sorbonna, de vreo două săptămâni. Când venea Eveline, 
von Sorbonna nu era acasă: era în bucătărie! Când se 
vedeau la Universitate, von Sorbonna pretindea că n-a 
isprăvit cartea. Peripeţii dramatice! Atunci, natural, prin 
voia lui Dumnezeu, intervine Olguţa. Adică de ce n-ar ceti şi 


ea volumul de Paul Bourget? În copilărie n-a înghiţit ea şi 
riţină, de dragul mamei sale? Într-o zi mă duc în Jardin du 
Luxembourg, cu volumul lui Bourget. Îmi alesesem într-o 
grădină banca purgatoriului. Soare, vrăbii, copii, râsete, 
glume. Eu, posomorâtă, pe bancă. Lângă mine, un domn 
bătrân, foarte modest în colţişorul său. Eu citeam, înghițind 
cretă. El privea, fericitul! Copiii se jucau în faţa noastră. 
Pace, ca la Copou. Deodată, volumul, trosc! Banca se 
cutremură; domnul tresare; copiii se uită alarmaţi. „Ce s-a 
întâmplat, domnişoară? V-aţi speriat?” „Nu, domnule. Sunt 
indignată! Acest om ucide viaţa!” „Cine, domnişoară?” „Paul 
Bourget, domnule!” Clocoteam, urmă Olguţa. Aveam lângă 
mine un paratrăsnet, un om de treabă. Toţi oamenii care 
privesc copiii şi vrăbiile, fără să cetească jurnale şi fără să-şi 
mănânce unghiile, sunt oameni de treabă. M-am spovedit 
atunci, complect. I-am istorisit nenorocirea prietenei mele 
cu inimă de aur, anatemizându-l pe Bourget. „Merită, 
domnule, l-am interpelat eu, acest om să dea naştere la 
astfel de drame de conştiinţe?” „Nu ştiu dacă merită, îmi 
răspunse calm bătrânul; dar are obligaţia înalt morală să le 
soluţioneze. Acesta-i marele rol al scriitorului, domnişoară: 
să pacifice pe oameni, să le dea soluţii de viaţă, să-i 
îndrume, să-i abată din calea păcatului, să le arate căile 
virtuţii, să-i scoată din îndoială”... Vorbea aşa de frumos 
duhovnicul meu, încât am înţeles imediat că ori e 
Dumnezeu prefăcut în domn, ori e un apostol trimis de 
Dumnezeu să salveze sufletul Monicăi. Vorbele lui aveau 
efectul frazei lui Beethoven: te înălţau atât de sus, în sfere 
atât de armonioase, încât deveneai bun fără efort. Eram 
captivată. Simţeam în jurul meu vibrația mistică. Eram ca 
omul care deschide umbrela având intuiţia întâii picături de 
ploaie, înainte de-a cădea. Dar umbrela mistică a fiinţei 
mele precedase miracolul, nu ploaia. Şi-ntr-adevăr, 
miracolul s-a săvârşit. Domnul a luat cartea trântită pe 
bancă. Mă întrebam, în sinea mea: are s-o prefacă în crini? 
Are să scoată din ea un şirag de perle pentru gâtul 


Evelinei? Nu! Miracolele sunt mai simple. A desfăcut cartea 
pe genunchi, a scos din buzunar un creion de aur, i-a făcut 
vânt în jos, vârful a ieşit - nu era o lance, numai un creion - 
şi într-o tăcere, probabil asemănătoare cu cea care-a 
precedat facerea lumii, domnul a rupt foaia cu iscălitura 
autografă. „Ce faci, domnule?” am sărit eu. „Aşteaptă, 
domnişoară!” m-a calmat el, silindu-mă să mă aşez la loc, cu 
o putere magnetică. Şi-ntr-adevăr, pe foaia următoare 
apărură, nu cu litere de foc, ci de grafit, următoarele 
cuvinte incandescente: „A mademoiselle Eveline Bourdot 
qui, en perdant un pari, a gagne l'estime de Paul Bourget” 

N-am putut articula nici un cuvânt. Eram meduzată. 
Maestrul dispăru incognito pe poarta grădinii. După ce mi- 
am venit în fire, m-am întors acasă cu volumul şi i-am 
istorisit Monicăi întâmplarea. Natural, m-a crezut. Ne-am 
suit într-un taxi, cu miracolul catolic, şi de-a dreptul la 
Eveline. Ce să vă mai descriu fericirea Evelinei! Pierduse o 
prinsoare şi o iscălitură, dar câştigase stima autografă a 
idolului ei... 

Olguţa bufni de râs. 

Monica tresări. 

— Olguţa, nu cumva... 

— Ba chiar aşa! Miracolul era opera creionului meu 
plastograf. Foaia cu adevărata iscălitură e în bagajele mele. 
Poţi să-l întrebi şi pe Paşa, dacă mai crezi în miracole! 

— Vai, Olguţa şi Eveline ce-are să spuie? 

— Eveline? Ea crede...în Bourget... Monica, o îndemnă 
Olguţa, numai crema cucoanei Catinca te va putea consola. 

Linguriţele intrară în spongioasa cremă de şocolată. 
Cedând râsului irezistibil, se resemnă şi Monica. 

* 

Toţi băuseră şampanie, începând cu doamna Deleanu şi 
isprăvind cu Dănuţ. 

Şampania are darul de-a aduce veselia pe dinafară 
oarecum; o importă. Muşchii feţei încep să râdă, cum pe 
ferestre, iarna, apar arabescurile de argint. le trezeşti 


deodată râzând. Muşchii feţei, primind masca râsului, ţi l-au 
impus adânc. Râzi fiindcă aşa vor muşchii, şi eşti mirat de 
această înveselire fără de cauză conştientă, şi această 
mirare devine ea însăşi pretext de haz, acest haz, pretext 
de mirare, această mirare, pretext de râs; şi astfel, diavolii 
gazoşi ai şampaniei te-au prins în trepidanta lor horă de 
luminiţe gâdilitoare. Devii cristalin şi sonor. Sângele nu mai 
curge: sună ca o ploaie de minusculi clopoței, prin care 
fiecare gând scutură lungi vibrații ilare, inundându-te. 
Contopirea acestor vibrații, în jurul unei mese lungi, orbitor 
albe, pe care cupele scânteie, e veselia şampaniei. Veselie 
pură ca zurgălăii unei sănii, sunând în voioşia unui amplu 
trap robust, pe întinderi albe de zăpadă sclipitoare. În 
această veselie, calitatea femeilor care iau parte la ea poate 
determina stridenţa, cu lăbărţări porcine, sau prelungi 
puritatea, atingând înălțimile muzicei. 

La chefurile cu femei uşoare prin profesie sau vocaţiune, 
şampania băută dă semnalul destrăbălării. Râsul devine 
gemăt; vorba, țipăt; gluma, pornografie; dorinţa, gest; 
gestul, faptă. E cel mai trist spectacol pe care omul şi-l 
poate da sieşi: masa sexuală în comun. 

Dar aceeaşi şampanie, la o masă curată, cu oameni bătrâni 
şi tineri, sărbătorind o bucurie comună, poate desprinde 
armonii de râsete, tot atât de sprinten pure ca şi acordul lui 
Mozart. Atunci, şampania apare ca o primăvară ilară a 
tinereţii. Fetele tinere sunt culoarea şi cântecul acestei 
primăveri. O dată cu îmbujorarea obrajilor şi strălucirea 
aprilină a ochilor, timiditatea dispare. E ca o apariţie de 
culori, din muguri atunci deschişi. În jurul acelor obraji 
calzi de culoare ca piersica de aromă, e ca o mişcare 
aeriană de sărutări. Obrajii lor plutesc parcă între sărutări, 
de care se feresc râzând. Părul de pe tâmple se zburleşte 
uşor, sprâncenele capătă fantezii mirate, lobul urechilor e 
roş ca mărgeanul, dinţii, între buzele mai roşii şi mai 
umede, râd alb ca ghioceii culeşi de ţigăncele primăverii. 
Vor să vorbească şi nu pot. Râd. Râd de orice. Vorbele 


începute tresar de râs şi se descompun în râs. Sufletul lor, 
în acele clipe, e uşor ca părul zburlit pe tâmple şi aburit pe 
ceafă. O masă întreagă râde de râsul lor. E miracolul 
şampaniei, care-a prefăcut oamenii în râs curat, cum 
ciocârlia în preajma soarelui e numai cântec. 

Olguţa brună şi Monica blondă. Toţi râdeau de râsul lor, cu 
ochii la ele. De trei ori Olguţa începuse istorisirea 
examenului de doctorat al Monicăi. Dar de după fiecare 
vorbă, râsul o pândea cu spice în mână. Izbucnea: un râs 
clar, în cascade mărunte, care-i încreţea faţa c-un 
păienjeniş de cute fine ca ale merişoarelor sălbatece, a 
căror culoare o avea. 

Desigur că în acest moment examenul Monicăi se reducea 
la profesorii care-o interogaseră. Ei trebuiau să dea examen 
caricatural în faţa celor prezenţi, cum dăduseră în faţa 
ochilor Olguţei. Îi reţinuse pe toţi, cu ticurile şi 
particularităţile lor. Cel din extrema stângă avea un neg pe 
vârful nasului, atât de proeminent, încât n-avea aerul c-a 
răsărit din nas, ci că-i aşezat numai, într-un echilibru mereu 
periclitat de mişcările acelui nas, exprimând mirarea sau 
nemulţumirea. După Olguţa, negul acela ar fi trebuit să 
impuie nasului o severă neclintire romană. În realitate, 
nasul era mobil ca limba şcolarilor şi ca urechea măgarilor. 
Se sucea când în stânga, când în dreapta, când în sus. Pe 
lângă aceste mişcări psihologice, avea şi mişcări pur 
fiziologice, ori din pricina unui gutunar, ori din pricina 
deprinderii de a priza tabac, stăpânită în timpul 
examenului. Aspira sacadat, cu nări palpitânde; fârnâia, 
eliminând aerul sacadat, încreţindu-şi fruntea şi botoşindu- 
şi buza de sus, în timp ce gura avea panicile respiratorii ale 
celor care sforăie prin somn. 

— Şi când îl vedeam că aduce două degete pe neg, cu ochii 
încrucişaţi, parcă-l auzeam spunând negului: şazi binişor! 
Nu vezi că-s necâjit! 

Râsete, râsete, râsete. Acel râs gratuit, numit de francezi: 
le fou rire. 


Olguţa nu putea istorisi din pricina râsului torențial, şi 
profesorii Sorbonnei se răzbunau, apărând cu o intensitate 
de halucinație ochilor ei, pedepsiţi să vadă şi să râdă, fără 
ca vorba să-i uşureze. Povestirea devenise un şir de 
exclamaţii sau de aluzii scurte, abia răzbind prin râsul care 
izgonea vorbele. 

— Monica... violoncelul... 

Cuvântul violoncel, aruncat de râsul trepidant al Olguţei 
spre râsul întețit al Monicăi, deveni un elan de râs al 
întregei mese, ca şi cum silabele cuvântului violoncel ar fi 
avut proprietăţi ilariante. Dar şi Olguţa şi Monica, legate de 
aceeaşi inexprimabilă viziune, râdeau având un contur 
precis în faţa ochilor; şi prin râsul lor, viziunea inexprimată 
îşi trimetea, nevăzută dar prezentă, undele hazlii şi 
celorlalţi. 

Acest „violoncel” era profesorul din extrema dreaptă, care 
ţinea picioarele crăcănate, exact cum le ţine un violoncelist 
cu instrumentul în braţe. Poate că realmente profesorul era 
un violoncelist amator în orele libere. În tot cazul, 
atitudinea lui de violoncelist fără violoncel, în clipa când 
descopereai ce-i lipseşte, explicându-i astfel poziţia 
picioarelor şi gesticularea mânilor, devenea irezistibil 
comică. Degetele mânei stângi, răsfirate, cotul braţului 
făcând un unghi ascuţit, lateral proiectat faţă de bust, nu 
depăşeau gâtul şi coardele violoncelului absent. lar mâna 
dreaptă - mâna arcuşului - gesticula larg, în dreapta şi în 
stânga. Pe deasupra, avea şi burtă. Aşa că imagina lui de 
violoncelist fără violoncel, în clipa când devenea acută, îl 
prefăcea într-un violoncel cu două mâni, care se cânta 
singur. Din acest punct de vedere situate, întrebările lui 
filologice deveneau uluitor de burleşti, neverosimile ca 
rugămintea unui plop de a-l servi cu o ţigară, sau ca un 
„doamnelor şi domnilor” rostit nazal de un sifon la un 
banchet cultural. Efortul de-a istorisi devenise un dialog 
monosilabic între Olguţa şi Monica, un schimb de adjective 
şi substantive, care lor le evocau profesori, celorlalţi, un râs 


dezinteresat dar imperios. Renunţând la profesorii izolaţi 
de naraţiune prin cascadele râsului, Olguţa încercă să 
desprindă câteva din siluetele auditoriului. Alături de Paşa 
şedea o doamnă nervoasă. Când începuse examenul, 
doamna smulsese din poşetă o batistă cu care-şi tamponase 
nasul. Pe măsură ce întrebările deveneau mai savante, 
degetele doamnei, cu batista între ele înaintau pe pupitru, 
cu salturi de broască. La un moment dat, batista căzuse pe 
creştetul capului domnului din faţă. 

„Pardon, madame.” „Merci, monsieur”, răspunse doamna 
înţepat, tamponându-şi cu batista recăpătată, vârful 
nasului. 

Examenul continuă. Salturile batistei reîncepuseră, cu 
acelaşi rezultat. 

„Pardon, madame.” „Merci, monsieur.” 

După a patra încoronare cu batista, indignarea înroşise 
expresiv faţa domnului. 

„Voyons, madame!” „Merci, monsieur”, răspunse doamna, 
distrat, retamponându-şi nasul. 

Olguţa nu mai putea continua. Arăta disperată printre 
hohote de râs, cu vârful degetelor, în jurul buzei de sus. 

— Îi crescuse musteaţă, izbucni domnul Deleanu. 

— Da! Vopseaua! abia izbuti să articuleze Olguţa. 

Se sculară de la masă, ducând în salon râsul din 
sofragerie. În faţa uşii salonului, se îmbulzeau, invitându-se 
cu refrenul doamnei de la Sorbonna: „Pardon, madame.” 
„Merci, monsieur.” „Merci, madame.” „Pardon, monsieur.” 

De unde să-şi închipuie bieţii dascăli ai Sorbonnei, că 
întregul lor sobor doct şi grav va avea într-o zi rolul unui 
taraf de lăutari ţigani, cântând nevăzut, în afara ferestrelor 
dinspre ogradă ale unei sofragerii moldoveneşti! 

* 

Pentru întâia oară în viaţa lui, Dănuţ participase total la o 
veselie exterioară, în comun cu alţii. Nici în copilărie nu 
cunoscuse vreo bucurie care să-l fi absorbit mai complect 
decât aceasta. Dimpotrivă, în copilărie, bucuriile-i dădeau 


presimţirea posomorâtă a tristeţelor cu mai ample 
dimensiuni şi mai lungă durată, aşa cum pentru el 
dumineca nu însemna - ca pentru majoritatea şcolarilor - 
ziua roşie a calendarului, vacanţa cea mare a săptămânii, 
ziua recreaţiilor, ci ziua cea mai contagios apropiată de 
luni: debutul întunecat al săptămânei şcolare. 

Bucuriile mari, mai ales când veneau pe neprevăzute, îi 
dădeau un fel de panică, o senzaţie de catastrofă iminentă. 
În faţa lor avea bătaia de inimă pe care ţi-o dau becurile 
electrice în clipa de apoteoză, premergătoare îngălbenirii şi 
întunecării lor definitive. Din această cauză, sosirile lui Herr 
Direktor din străinătate - care, pentru Olguţa şi Monica, şi 
chiar pentru doamna şi domnul Deleanu, erau vibraţie de 
bucurie curată, mereu sporită de surprizele cuferelor pline 
de cadouri - pentru Kami-Mura, protejatul într-o măsură al 
lui Herr Direktor, erau un copleşitor îndemn de mohorâre, 
de zăvorâre în posacă singurătate. Ceilalţi râdeau, 
glumeau; Kami-Mura şedea botos şi taciturn, cu bărbia în 
piept şi mânile în buzunar. Ai fi crezut că-i invidios pe 
ceilalţi, fiindcă şi ei căpătau daruri. Nu! Se temea de 
bucurie, fără s-o invidieze pe-a celorlalţi. O privea cu 
neîncredere şi spaimă. 

Natural, avea şi el zile de bucurie; dar ale lui nu 
coincideau niciodată cu zilele de bucurie comună. Ale lui se 
alegeau dintre cele mai cenuşii zile, dintre cele mai roase şi 
mai modeste, dintre zilele cele mai lipsite de surprize şi 
evenimente. Acele zile numai, care prin banalitatea lor 
ştearsă se confundau cu zilele desuete şi pacificate ale 
trecutului, îi dădeau şi lui răgazul bucuriei, sau curajul ei. 

Negustor de haine vechi! El singur se apostrofase astfel, 
într-un caiet cu însemnări. Se simţea în largul lui numai 
printre acele zile anonime pe care parcă timpul le mai 
purtase, reîmbrăcându-le vechi. Zilele care prin ceva 
dădeau vibrația viitorului, a noutăţii, a neprevăzutului, îl 
chinuiau surd, neliniştindu-l, alarmându-l. Printre celelalte 
putea să surâdă, ca în podul cu vechituri; printre acestea, îi 


venea să-nchidă ochii, cu-atât mai tare cu cât ceilalţi 
râdeau. 

Dar zilele de bucurie ale celorlalţi, la care el participase 
trist, nu erau pierdute pentru el, căci retrospectiv, în clipa 
când deveneau şi ele ale trecutului, Dănuţ revenea, mai 
mare decât atunci, aducând o bucurie melancolică de 
fantomă deasupra capului posomorâtului Kami-Mura de 
odinioară. De câte ori nu retrăise bucuriile celorlalţi, în 
trecut, alături de un copil veşnic posac. Era ciudat acest 
bilanţ al bucuriilor din trecut! Niciodată, copilul regăsit de 
Dănuţ printre ceilalţi, nu râdea. Ce trist copil fusese cel 
care-şi regreta copilăria, risipind pe creştetul apariţiilor lui 
copilăreşti zâmbetul gânditor al tinereţii întoarse spre 
trecut, fără ca niciodată să găsească un zâmbet de atunci! 

Cu-atât mai mult, pentru cel care nu cunoştea decât 
sărbătorile timide ale amintirii, ziua aceasta însemna o rară 
sărbătoare de viaţă. 

O aşteptase pe Monica, mai cu seamă. Se pregătise pentru 
bucuria adusă de Monica, în această casă veche, a cărei 
tristeţă de trei ani era acoperită cu tinere crengi de liliac. I- 
o adusese pe Monica această zi, o Monica armonios 
frumoasă ca zările ieşene, dar nu dincolo de ferestre, ci 
dincoace, jucându-i pe obraji o lumină depărtată până 
atunci cu zările. 

lată însă că după trei ani de singurătate, în casa copilăriei 
lui, această zi îi adunase pe toţi laolaltă. Se întâmplase în 
casa Deleanu ceea ce până acuma numai în sufletul lui 
Dănuţ se întâmpla: gruparea lor, a foştilor copii şi a 
părinţilor. 

Abia acum îşi dădu seama Dănuţ cât de mare era 
neîncrederea lui în viaţă şi în bucurie. Niciodată nu 
sperase, după război, că într-o zi, ei toţi, copiii şi părinţii, se 
vor mai aduna în jurul unei mese, bucurându-se. Mintea lui 
Dănuţ nu cutezase să-şi închipuie această masă în viitor, 
fiindcă pe multe scaune s-ar fi temut să nu vadă absenţe. 
Părinţii lui... bătrâni. Era în făptura lor, ca şi în zidurile 


vechii case, aceeaşi lăuntrică năruire. Gândul lui Dănuţ 
trecea pe lângă ei cu o spaimă melancolică. Apoi Olguţa... 
Parcă nu-şi mai închipuia că Olguţa se va înapoia din 
Franţa. De ce? Nici el nu ştia. Olguţa, cu mobilitatea ei, îi 
inspira aceeaşi teamă de viitor, de neprevăzut, ca şi viaţa. Şi 
totuşi! 

De când se înapoiase cu Monica, de când intrase în 
antretul de jos, din bucurie în bucurie, din râs în râs, 
devenise copil. Toate odăile casei erau luminate. La fel era 
şi sufletul lui Dănuţ. Nici o umbră. Numai lumini, numai 
încredere. Acelaşi sunet de cristale ciocnite din sofragerie 
era şi-n sufletul lui. Şi el băuse şampanie. Din sofragerie 
plecaseră în salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, ieşiseră 
pe uşă ca în zilele de mare grijitură. Dansaseră nebuneşte. 
Dănuţ dansase şi cu mama lui, şi cu cucoana Catinca. Până 
şi Mircea, care nu ştia să danseze, plin de optimism, 
urmărise în hazul tuturora paşii capricioşi ai Olguţei, ţinând 
în timpul dansului capul în jos, ca şi cum ar fi descifrat un 
manuscris al picioarelor de la prea mare distanţă. Domnul 
Deleanu, care abia îşi mai amintea valsurile tinereţii, se 
dovedise tot atât de suplu în dansuri ca şi în vorbă, 
parodiindu-le subt conducerea Olguţei pe cele moderne, 
improvizând altele. Vrâstele dispăruseră, bucuria 
egalizându-le. 'Toţi deserveau din răsputeri această zeitate 
reîntronată. Pe rând, se aşezaseră la pian, doamna Deleanu 
şi Olguţa. Doamna Deleanu îşi amintise dansurile tinereţii. 
Olguţa parodiase pe tapeur-ul de meserie, înjghebând şi un 
fel de jaz, Puiu mânuind două tablale, urletul strangulat şi 
nazalizările prelungi, iar Dănuţ, cu pocnetul palmelor şi al 
degetelor şi ţăcănitul călcâilor, redând ebrietatea ritmului. 
Nu mai făcuse sporturi dinainte de război. Ritmul 
dansurilor redeşteptase în el bucuria muşchilor de-a 
gesticula dră-ceşte, deasupra gândurilor călcate în picioare 
ca o iarbă tânără. În pauze fumaseră cu toţii: şi doamna 
Deleanu, şi cucoana Catinca, şi Monica, şi Olguţa, şi Mircea, 
care de care strănutând mai comic, strâmbându-se mai 


agurid, alungând fumul ca o viespe, lepădând ţigara ca o 
viperă. Dar pauzele erau scurte, fiindcă Olguţa nu le tolera. 
O scosese din minţi şi pe Monica, făcând-o părtaşă la un 
dans improvizat. 

Într-un târziu, cucoana Catinca invocase odihna. 
Protestări. Atunci Dănuţ, cu aprobarea tuturora, invitase pe 
cucoana, pe Mircea şi pe Puiu să doarmă în casa Deleanu. 
Odăi erau destule. 

Din şifoniera doamnei Deleanu, cearşaful destinat patului 
din ietacul improvizat pentru cucoana Catinca, zburase din 
braţe în braţe, până la pat. Pernele veniseră pe sus, bufnind 
din mână în mână. Era o dezordine veselă ca la întocmirea 
unui cort ţigănesc. Patul lui Mircea fusese aşezat în biroul 
lui Dănuţ; al lui Puiu, în vechea lui odaie. Alte alergături, 
alte salturi de perne şi cearşafuri, ca o bătaie cu zăpadă 
textilă. Orişice act de gospodărie devenea un pretext de 
dans şi dezordine. 

Dulceaţa servită, fu baletul dulceţii. 

Iar finalul noapte bună, deveni un Somnoroase păsărele 
cântat fals, printre râsete şi reverenţe. 

Luminile erau stinse. Dănuţ era în pat. Şi casa era plină. 
Toţi erau acasă. Nici o plecare după veselie. 

Acest „toţi sunt acasă” dădea bucuriei lui Dănuţ o rară 
plenitudine. S-ar fi zis că nu în casă erau, ci în sufletul lui 
Dănuţ, prezenţi, concreţi, fiecare la locul lui, dând sufletului 
care-i adăpostea o necunoscută stabilitate, o voioasă 
încredere, o amplă intimitate. 

Se simţea fericit şi calm, ca o casă în care-au răsunat 
numai râsete, şi apoi, după ce luminile s-au stins, rămân 
numai respiraţii liniştite de somn, pe paturi proaspăt 
înfăţate, în parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toţi erau 
acolo, în odăile casei şi ale sufletului. 

Cu pleoapele închise, Dănuţ zâmbea. Sufletul lui era o 
cheie de aur încuind în aceeaşi casă de lumini şi crengi de 
liliac, pe toţi oaspeţii acestei zile, făcându-i prizonierii 
bucuriei lui. 


* 


Pentru Dănuţ, Monica era trecutul înălţat în dragoste, ca 
seminţele în spic. Pe creştetul ei numai se oprise, aurie şi 
caldă, acea lumină de soare după care din copilărie 
amintirile alergau, căutând-o prin zarzării înfloriţi, prin 
toamne şi prin primăveri, printre oameni şi în el. 

Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin 
care de acum înainte, pentru Dănuţ, viaţa avea să intre în 
trecutul mereu sporit, cu o tăcere de vis. 

Pentru Olguţa, Vania era plecarea, vântul dincolo de 
zidurile casei părinteşti. 

Oglindă meditativă pentru Dănuţ, dragostea era fereastră 
pentru Olguţa deschisă nalt asupra nopţii care o chema larg 
în afară. 

Prin dragostea lui pentru Monica, Dănuţ aparţinea mai 
trainic casei părinteşti, urmând să-i continue trecutul 
întinerit. Tot prin dragoste, Olguţa se desprindea complect 
de casa părintească, izbucnind din ea cu imperioasă 
energie. 

În perspectiva drăgostii, viaţa Olguţei căpăta un gest de o 
vastă preciziune: izvorând din casa părintească, se 
despărţea de ea. Vania era marea exactă în care acest fluviu 
trebuia să se verse. 

Târziu îşi dăduse seamă că-l iubeşte pe Vania. Dar numele 
lui demult răsunase în adâncurile ei, împiedecând-o de-a se 
înşela, oprind-o de-a luneca în acele idile ale anilor fragezi, 
în acele înflăcărări de un literar lirism pentru camarazii ei 
de tinereţă - comune tuturor fetelor, menite să deştepte 
dragostea, să lase mici amăgiri şi graţioase amintiri de 
album sentimental. 

Aceeaşi lege inexorabilă, care porunceşte fluviilor drum 
ferm spre marea lor - aprig albastră dincolo de orizont - 
fără nici o şovăire sau abatere, veghease şi asupra Olguţei, 
aducându-i-o lui Vania sălbatec proaspătă, cu o inimă nouă 
ca întâiul val al izvorului din care fluviul s-a născut. 


Două nume, desprinzându-se hulite, dar dominatoare, din 
familia Dumşa, răsunaseră supărător de tare în casa 
Deleanu: Fiţa Elencu Dumşa şi Vania Dumşa. Într-o 
ondulaţie de curbe moi şi line, ei reprezentau colţul abrupt, 
dur, dezarmonia răzvrătită. Amândoi coalizaseră împotriva 
lor, pe toţi blânzii şi blajinii neamului Dumgşa - adică întreg 
neamul - şi pe urmaşii lor din casa Deleanu. 

Şi Fiţa Elencu, şi Vania aveau un semn comun, care-i 
distingea de întregul lor neam: ochii mici şi verzi. Ochii 
neamului Dumşa erau castanii sau negri, îndulciţi de un 
zâmbet somnoros, desprins parcă de pe zările ieşene. 
Doamna Deleanu şi Dănuţ aveau şi zâmbetul şi ochii 
neamului Dumşa, înviind prin ei privirea celor din 
mormintele familiei şi din portretele familiei. Olguţa avea 
ochii tinereţei domnului Deleanu, mai mari. Îi dăruise parcă 
şi gestul frunţii în ochi. 

Privirea Fiţei Elencu era legendară în Iaşi, ca o molimă. 
Între oameni blajini şi sentimentali, o femeie foarte urâtă şi 
tot pe-atât de deşteaptă, va fi socotită veninoasă, sluţenia 
devenindu-i un fel de sinceritate a răutăţii. Ochii Fiţei 
Elencu, pentru toţi, erau dubla emblemă de smarald a 
veninului ei. Astfel trăise, temută ca ciuma şi ocolită ca 
ciuma, cea mai singură şi tristă fiinţă a vechiului laşi 
boieresc. Într-o societate superficial idilică, sentimentală şi- 
n frivolitate, adormită în hamac la suprafaţa sufletului, 
cunoscând din durere numai lacrima şi oftatul lăutăresc - 
zâm-betul voltairian al fecioarei bătrâne, slute şi lucide, 
abdicând la energia faptelor, dar sporind-o prin aceasta pe 
a minţii, îngrozise. Toţi erau împotriva ei: prin aceasta era 
mai puţin singură. Dar toţi plecau fruntea în faţa ei, 
redându-i singurătatea. 

La şase ani, Olguţa, cu energia ei inocent crudă, 
exprimând într-un act revolta pasivă a celorlalţi, aruncase 
în iaz dantura Fiţei. Foarte târziu, amintindu-şi sărutul 
enigmatic al Fiţei Elencu, Olguţa văzuse semnificaţia lui. 
Sărutându-i fruntea, Fiţa Elencu săruta viaţa, în care nici la 


bătrâneţă nu vedea supunere, ci revoltă. La nouăsprezece 
ani abia, desolidarizându-se de toată familia - era a doua 
desolidarizare - Olguţa devenise, cu o strângere de inimă, 
prietena postumă a slutei fecioare care o viaţă întreagă nu 
avusese nici un prieten. Astfel numai, Olguţa acceptase 
marea avere pe care Fiţa Elencu i-o lăsase prin testament. 
De la un duşman n-ar fi acceptat-o. 

Dar întâia desolidarizare a Olguţei de blocul familial data 
mult mai din vechi decât a doua. Mai surdă şi mai puţin 
conştientă decât cea de la nouăsprezece ani, tot de un 
Dumşa fusese determinată: de Vania, al doilea Dumşa cu 
ochi verzi, lipsit şi el de frumuseţă, dar vultureşte bărbat, 
adus şi dus de vânturi. 

Curând după ce familia respirase îngropând-o pe Fiţa 
Elencu, surghiunind în podul cu vechituri şi amintirile 
neînsufleţite, care mai pomeneau de ea, apăruse în casa 
Deleanu al doilea Dumşa cu ochi verzi: Vania. Pe-atunci, 
Olguţa era o furtună printre jucării, şi veşnica adversară a 
blajinului Dănuţ, vecin de copilărească împărăție, preferând 
tratatele de pace cu Olguţa, actelor de războinic răspuns la 
ale ei. În seara sosirii tânărului student evadat din 
închisorile împărăției ruseşti, acest scurt dialog dintre 
domnul Deleanu şi doamna Deleanu făcea din Vania 
strigoiul Fiţei Elencu. 

— Tu n-ai impresia că are ochii Fiţei Elencu? 

— Ba da. O am dezagreabil... dar bietul băiat e simpatic, 
adăugase domnul Deleanu. 

Vania era un om, şi pe deasupra era un Dumşa. Şi domnul 
şi doamna Deleanu erau buni, iar doamna Deleanu, dacă nu 
prin inimă, cel puţin prin minte, se simţea solidară cu 
întregul neam al părinţilor săi. Vania fusese acceptat în casa 
Deleanu, şi tratat cu acea echitate corectă, pe care familiile 
foarte scrupuloase o acordă copiilor vitregi. Niciodată însă, 
Vania, în scurtul popas, nu fusese călduros incorporat în 
viaţa familiei, aşa cum mai târziu fusese Puiu, nepotul 
domnului Deleanu. Avea succes uneori. La dejun şi la masă, 


când întâmplător, în loc să judece, povestea, ceilalţi tăceau, 
ascultându-l oricât. În această calitate numai, de povestitor, 
era prețuit. Altminteri, viaţa lui şi atitudinea lui faţă de 
orice, dar mai ales faţă de normele prestabilite, erau o 
veşnică jignire a familiei Deleanu. Nici domnul Deleanu, cel 
mai frondeur al casei, nu putea împărtăşi, nici simpatiza 
opiniunile acestui barbar duşman al comodităţii şi al 
compromisului agreabil. 

Atâta vreme cât Vania numai prin culoarea ochilor fusese 
strigoiul Fiţei Elencu, familia Deleanu, impunându-şi o 
strictă amabilitate, îl respectase aşa cum era, fără să-l 
cenzureze sau îndemne să fie altfel. Le era străin. De îndată 
însă ce Vania existase în oraşul Iaşi, incomodându-i viaţa 
tihnită, familia Deleanu, asupra căreia se răsfrângea într-o 
măsură reputaţia de câne turbat a acestui Dumşa, 
reacţionase. Sfatul fusese primit cu ironie; dojana, cu 
sarcasm. Graţie Ioanei Pallă, familia Deleanu scăpase de 
acest urmaş dumşesc al ochilor verzi. 

Pe-atunci, Olguţa era prea copil ca să-l poată cunoaşte pe 
Vania. Totuşi, micul despot al casei Deleanu şi al inimei 
tatălui ei nu împărtăşea - cum fac în genere copiii - 
atitudinea casei faţă de cel care era un intrus tolerat. 

Când plozii unei case simt care-i sentimentul real al 
părinţilor faţă de un oaspe sau o rudă, ei îl traduc în fapte, 
cu sinceritate crudă şi servilă totodată. Astfel, pe bunica 
bătrână şi infirmă, tolerată de părinţi în casa lor - dar cu un 
stăpânit dispreţ, cu o mocnită nemulţumire - copiii o 
tiranizează fără cruţare, făţiş. Mici mizerii de la ei pornind, 
traduc atitudinea profundă a părinţilor. Când doarme, îi fac 
zgomot la uşă. Când stă pe banca din grădină, copiii sar pe 
aceeaşi bancă, ştiind că zguduiturile provoacă dureri 
bătrânei infirme. Aceste cruzimi care deservesc atitudinea 
intimă a părinţilor, sunt desigur reprimate de către aceştia. 
Dar copiii simt perfect nuanţa dintre reprimarea care 
exprima o nemulţumire adâncă şi spontană şi cea impusă 
de nemulțumiri obligatorii. 


Dănuţ, blândul Dănuţ, nu-l cruța pe Vania. Îi făcea mizerii 
de copil răsfăţat de mama lui. Tropăia, de pildă, când Vania 
lucra, la uşa lui. Dacă Vania intra într-o odaie la uşa căreia 
Dănuţ ridicase un baraj de jucării, se făcea că nu-l vede, şi 
încruntat privea pasul de Guliver trecând peste împărăţia 
lui de pe covor, izbucnind în plânsete exagerate de câte ori 
îi răsturna ceva. 

Olguţa însă, despot în toate cele, şi altfel decât Dănuţ, care 
era numai în măsura în care se simţea protejat de mama lui, 
îl servea pe Vania. Ea îi aducea ceaiul, pe tăblăluţă, cu toate 
bunătăţile din sofragerie, destinate mai ales copiilor, în 
odaia lui. Dacă la un dejun de la care Vania lipsea, erau icre 
negre, Olguţa impunea cu dârză hotărâre să i se oprească 
şi lui Vania o porţie egală cu a celorlalţi. Tot Olguţa, de pe 
atunci cu autoritate faţă de servitori, se îngrijea ca paltonul 
lui Vania să fie bine periat, şi ghetele lui zilnic lustruite. Căci 
servitorii, alături de copii, exprimă cu sinceritate şi servilă 
exagerare, reala atitudine a stăpânilor faţă de oaspeţi. 
Tălmăcirea lor periferică e poate cea mai dureroasă 
umilinţă suferită de cei care locuiesc într-o casă, neiubiţi, 
nesimpatizaţi. Odaia acestora e mereu murdară, abia 
curâţită, ca şi cum prin aceasta servitorii le-ar spune: 
„Plecaţi odată, să facem grijitură mare în urma voastră”. 

Graţie Olguţei, Vania nu cunoscuse această copită a 
măgarului în casa Deleanu. Pe-atunci, Vania era prea tânăr, 
prea eruptiv, ca pentru el copiii să existe. Cei care-au plecat 
spre munţi să descopere înălțimile, avizi de vânt, de stele şi 
de nouri apropiaţi, nu se mai uită la iarba şi la florile 
mărunte, care le însoțesc paşii. Aplecat pe cărţi şi pe caiete, 
izbucnind apoi în viaţă, Vania n-avea când să vadă cât de 
expresivi erau ochii negri, care-l priveau, cât de imperioasă 
era fruntea fetiţei, care numai în faţa lui se pleca, atunci 
când îi aducea tăblăJuţa cu ceai şi bunătăţi. Totuşi, uneori, 
mâna mare a lui Vania, vehementă în mişcările ei, se apleca 
distrat asupra pletelor negre, care o primeau nu ca pe o 
dezmierdare părintească, ci ca pe o coroană. În vârful 


picioarelor, Olguţa se retrăgea din odaia lui Vania, 
închizând uşa cu o băgare de seamă ciudată faţă de 
turbulenţa ieşirilor şi intrărilor ei. 

Pe-atunci, Olguţa adora pe moş Gheorghe şi pe domnul 
Deleanu. Pe aceştia îi iubea, admirându-i ocrotitor, deşi atât 
de mică faţă de ei. Niciodată n-ar fi îndrăznit să dezmierde 
capul lui Vania, cum dezmierda cu mânuţa ei de copil 
mătăsosul păr al domnului Deleanu, şi lumina albă a lui moş 
Gheorghe. Lângă moş Gheorghe şi domnul Deleanu, Olguţa 
era sonoră ca zgărdiţa unei căpriţe. Lângă Vania era sfioasă 
ca într-o catedrală cu prea ample bolți şi prea vaste 
sonorități. Lângă Vania tăcea, privindu-l cu o atenţie 
smerită, aducându-i prin ochi întâiul omagiu de tăcere al 
fiinţei ei de argint. 

Vania plecase, uitat vertiginos de toată casa. Rareori când 
persoanele mari mai pomeneau de Vania, vorbeau ca 
despre o catastrofă din care ai scăpat. El era tulburătorul 
de linişte, străinul pe care căminul nu-l acceptă, de care 
oraşele se leapădă; drumul care trece pe lângă cimitirul cu 
stafii; umbra uraganului prin paşnice grădini; crivățul din 
Rusia... 

Îl uitase şi Olguţa, dar hulitul care plecase din casa 
Deleanu, din sufletul ei nu plecase. Cel care omenegşte se 
ştergea aproape, din amintirea fetiţei cu minte mobilă - 
extaziată de spectacolul lumii mereu descoperite - devenise 
un criteriu în sufletul ei. Un criteriu care treptat o 
îndepărtase de atmosfera casei părinteşti, pregătind-o 
pentru despărţire în clipa când omul care i-l lăsase, avea 
din nou să apară. 

Astfel, la o vârstă când fetele se îndrăgostesc de eroii lui 
Claude Farrere, de-ai lui Loti, şi de melodia versurilor lui 
Samain, Olguţa îl cetea pe Caragiale. Acest Caragiale, în 
care nu căuta hazul, cum îl caută tineretul, ci un accent 
amar al vieţii, de o bărbătească sobrietate, era o 
îndepărtată reminiscență a discuţiilor din sofrageria 
copilăriei, când un glas ricana, indignând pe celelalte, dar şi 


distrându-le. Cultul lui Kipling aceeaşi semnificaţie o avea. 
Iar mai târziu, singurul scriitor român, contimporan, 
admirat de Olguţa, era acel solitar bărbat al cărui lirism 
mohorât, ca platoşa de brazi a munţilor Carpaţi, vâjâia înalt 
deasupra vieţii, chemând-o la luptă dreaptă subt luceferi. 
Predestinat să fie al doilea Tudor, după Vladimirescu, se 
numea Arghezi. 

Cine-ar fi putut bănui că, la o vârstă când copiii dorm la 
masă ascultând discuţiile oamenilor mari, Olguţa căpăta un 
criteriu de viaţă, hotărâtor pentru viitorul ei. Desigur că 
discuţiile de atunci nu le pricepuse. Dar vorbele, în afară şi 
mai presus de sensul lor, pentru o ureche predestinată 
muzicei, au o fizionomie sonoră, care le individualizează 
mai profund decât conţinutul lor intelectual. Acest accent, 
această muzică a vorbelor lui Vania, duraseră în urechea 
Olguţei. 

Şi-n muzică, mai ales, acelaşi criteriu o călăuzise. La o 
vrâstă când toţi copiii - cu rari excepţii - preţuiesc în 
muzică melodia care dezmiardă agreabil auzul, Olguţa 
preţuise altă armonie, cea înaltă, a cărei expresie severă 
contrazice şi supără digestia urechei flămânde de melodic. 
Astfel, şi Beethoven, şi Bach, şi Haendel intrau prin urechea 
devenită scoică în marea sonoră, nu ulcică la robinetele cu 
siropuri dulci, băute până la dezgust. 

Dar ochii negri ai fetiţei care devenea tăcută privindu-l pe 
cel căruia îi servea ceaiul, mai căpătaseră şi un alt criteriu 
pentru aprecierea frumuseţei bărbăteşti, în strânsă 
armonie cu celelalte. Ochiul ei feminin făcea categorică 
deosebire între frumos şi expresiv. Niciodată Olguţa nu 
fusese sensibilă, chiar în afară de dragoste, la frumuseţa 
gen paj, cea mai gustată de fetele de vrâsta ei. Obrazul 
oval, bucla, talia zveltă, silueta graţioasă aveau pentru ea 
aceeaşi valoare ca şi versul lui Samain sau melodia lui 
Schubert. lar faţă de aşa-zisul bărbat, mătăhălos, brun, 
păros, ochios, avea mai mult impresia vulgarităţii decât a 
puterii virile. 


De mult, dar înnăbuşit, feminitatea ei treptată ştia că 
undeva există un om - de care nu-şi mai amintea - pe care 
nu-l întâlnise în cărţi, frumos fiindcă era urât, dând prin 
dezarmonie vibrația puterii lui severe, îl aştepta, găsindu-l 
uneori în muzică; niciodată în viaţă. 

Aceeaşi muzică ascultată în casa părintească, la mesele 
copilăriei, când Vania era oaspe, dăduse Olguţei oroarea de 
sentimentalism. Trăise, amplificând cu viaţa ei legea 
spartană. Sufletul ei dormise pe pat de piatră; de asta era 
viu, proaspăt şi clar ca o apă de munte. 

Şi poate că acelaşi om, al cărui chip îl uitase, demult plecat 
din casa părintească, rătăcitor cu vânturile prin lume, în 
clipele cele mai fericite, petrecute în adăpostul părintesc, o 
făcea să dorească plecarea în noapte, alegându-şi ca deviză 
versurile lui Villon: „En ce temps que fay dit devant. 

Sur le Noel, morte saison Que les loups se vivent de vent 
Et qu on se tient en sa maison, Pour le frimas, pres du tison: 

Me vint un vouloir de brisier La tres amoureuse prison Qui 
souloit mon cuer debrisier...” 

Astfel, prin voia mormintelor şi scriptura vieţii, copilul cel 
mai iubit al domnului Deleanu, copilul cel mai vesel al casei 
Deleanu, părăsind căminul părintesc, se îndrepta dincolo de 
pragurile blânde, după ultimele stele verzi ale neamului 
Dumşa, cele purtate subt fruntea răzvrătită, de strigoiul 
Fiţei Elencu. 

* 

Socotindu-se singurul supravieţuitor al somnului celorlalţi, 
Dănuţ se înşela. Pe latul pervaz al unei ferestre deschise - 
acolo unde iarna stau glastrele cu flori, şi vara uneori, 
captivă-n pânze de păianjen, o stea tremură - era Olguţa. 
Mai mult în noapte decât în casă, pe aerianul pervaz ca într- 
o luntre. Şedea ghemuită, cu genunchii duşi la bărbie şi 
obrajii strânşi în pumni. Aparţinea casei părinteşti în 
măsura în care rândunelele de subt streşina-i aparţineau. 
Trecuseră prin noapte ploi de primăvară, ca luminoase 
hohote de râs. Acum picurau streşinele şi cântau clar ulu- 


cele. Prin norii sparţi, curgea în şipote lumina lunii, bună s- 
o aduni în pumni şi s-o resfiri pe tâmple şi pe frunte. În vale, 
prin frunza plopilor, acoperişurile caselor, lucind în lună, 
sunau cântec de ploaie pe scuturi înclinate. 

N-o mai băteau vânturi de mare. Jilav, parfumul liliecilor se 
revărsa din stele parcă, în undele vii ale nopţii. 

Acolo sus, pe marginea zidului casei, în noapte şi în cer, 
şedea cu Vania. Era departe de el ca de un munte, şi lângă 
el ca în umbra unui munte care, pe deasupra lumii, o 
învăluia. 

„Lu Sus, eu jos!” 

Îşi aminti, cu răzvrătire, vorbele lui Vania de pe vapor. De 
ce ea sus, el jos? Sus amândoi, jos amândoi. Se gândea la el 
cum urci prin munţi de piatră, pe care pasul sună tare, 
dându-ţi îndemnuri de vigoare şi largi cadenţe în plămâni. Îl 
iubea desprinsă din trecut, dăruindu-i toate zilele viitorului, 
zilele acele drepte, zvelte, necunoscute ca oştenii subt 
armuri, cu viziera căştilor lăsată - dar pe departe 
răspândind viteaza lor tresărire în faţa vieţii. Pe-acele i le 
dăruia lui Vania. Semnul lui îl aşteptau; porunca lui. Numai 
el, cel tare fără armură, cu faţa descoperită, era domnul 
tumultului de zale şi lumini. 

Pe o măsuţă, alături de fereastră, se desluşea un vas din 
care crengi de liliac îşi înclinau fagurii albi. 

Cu o mişcare bruscă, smunci întregul mănunchi, 
aruncându-l în noapte ca spre cineva. 

PARTEA PATRA. 

| 

„Aşteaptă liniştită veşti de la mine.” 

Aşa-i spusese Vania pe vapor. Săpate-n piatră, vorbele 
erau în ea, cu accentul calm al celui care le rostise. 

Totuşi, după două luni şi mai bine de tăcere, aşteptarea 
devenise neliniştit mirată. April trecuse, apoi mai, apoi 
iunie. Olguţa, între timp, nu îndrăznise să părăsească Iaşul, 
decât două zile, petrecute la Bucureşti cu prilejul 
deschiderii expoziţiei lui Alexandru Pallă. 


La întâi iulie plecaseră cu toţii la Medeleni. Olguţa lăsase 
ordine severe ca scrisorile şi telegramele sosite la laşi să fie 
de îndată expediate sau comunicate la Medeleni. 

La ţară, luase drumul de odinioară al Monicăi, pe când îl 
aştepta pe Dănuţ - zilnic ducându-se la gară, călare, după 
corespondenţă. Devenise un fel de inspector febril al 
corespondenţei. O verifica minuţios, plic cu plic, ziar cu ziar, 
pachet cu pachet. Cunoştea corespondenţa mai amănunţit 
decât şeful gărei, venerabil rotundul domn Șteflea, 
menţinut acolo graţie domnului Deleanu. Se familiarizase 
cu toate cernelile, cu toate ortografiile, cu toate plicurile. 
Dintr-o aruncătură de ochi alegea corespondenţa unui 
moşier, deosebind-o de-a celuilalt, grupându-le sistematic, 
ceea ce-l uşura pe domnul Şteflea, mereu aglomerat fără să 
facă nimic, de o muncă supărătoare pentru el din cauza 
unei crâncene miopii care-l făcea să silabisească adresele 
cu gura apropiată de ele, ca un râmător grafolog. Serviciul 
corespondenţei trecuse de la o vreme asupra Olguţei. Cum 
sosea la gară, lăsa calul unui ţăran, intra de-a dreptul, 
funcţionăreşte, în biroul şefului gărei, se aşeza la birou şi, 
cu mâni de furtună, intra în corespondenţă, subt privirea 
deferent extaziată şi iremediabil mioapă a domnului Șteflea. 

Primea mereu scrisori de la Alexandru Pallă, adresate ei şi 
Monicăi. Aceste scrisori trimise de un prieten prețuit de 
Olguţa, venind mereu în locul celei aşteptate, începură s-o 
enerveze agresiv. Îi venea să le rupă. Ca să le pună capăt 
odată, îl invitase pe Paşa la Medeleni. Sosise imediat, atât 
de modest fericit, încât Olguţei îi venise să-i ceară iertare 
pentru expulzarea poştală, gata parcă să-l poftească să 
plece. 

Medelenii erau mai îmbelşugaţi în oaspeţi decât oricând. 
Pe lângă familia Deleanu, energic invitată venise şi cucoana 
Catinca împreună cu Mircea, apoi Puiu, şi la urmă Paşa. 
Herr Direktor, care-şi reluase, după război, voiajurile 
anuale în Germania, se anunţase şi el pentru luna august. 
Domnul Deleanu, prezidentul acestor mese populare, jubilă. 


Fiecare masă lua proporţii de banchet. Cucoana Catinca, 
ireductibila adversară a picturii lui Paşa, din cauza ofensei 
adusă Olguţei, prin faimosul portret dăruit lui Mircea, era 
aliata lui solidă în ce priveşte anatemizarea muntenilor şi 
glorificarea moldovenilor. 

Doamna Deleanu, în conducerea gospodăriei devenise 
aghiotantul cucoanei Catinca, împreună cu Monica. 

În aprobarea generală, Olguţa edictase deviza delenilor: 
„Libertate absolută”. Fiecare să facă ce-i place, neavând 
nici un fel de obligaţie faţă de ceilalţi, decăt să respecte 
orele dejunului şi-ale mesei, omagiu adus cucoanei Catinca, 
la care fusese foarte sensibilă. De altfel, Olguţa o captivase 
complect pe cucoana Catinca şi prin altăceva. De când 
venise la Medeleni, s-ar fi zis că o pasiona mai mult arta 
culinară, reprezentată proeminent prin cucoana Catinca, 
decât discuţiile artistice, patronate de Paşa. Şi baba era 
surprinsă, ca şi cucoana Catinca, dar deopotrivă de 
măgulită. Raporturile prieteneşti dintre Olguţa şi ea datau 
din vechi. În fiecare vară la Medeleni, precum şi la Iaşi în 
timpul anilor de şcoală, Olguţa-i făcea vizite. Aceste vizite 
însemnau diverse aperitive în afară de program, servite 
Olguţei de baba, fără de ştirea doamnei Deleanu. Acum, 
însă, nu mai venea după aperitive. Se interesa, cu o 
aplicaţie neverosimilă pentru doamna Deleanu, de înaltele 
tehnici culinare. Aşa că, spre surprinderea generală, şi spre 
entuziasmul cucoanei Catinca, Olguţa participa mai rar la 
discuţiile din sofragerie, cerdac şi salon - deseori însă, la 
cele din bucătărie. Dar în ultimul timp renunţase şi la 
acestea. Era mai mult pe drumuri, călare. Acasă, devenise 
mai tăcută decât Dănuţ odinioară, distrată, fugind de 
discuţii şi de tovărăşia celorlalţi. 

— Lăsaţi-o, hotărâse domnul Deleanu. Aşa m-apucă şi pe 
mine uneori; eu fac pasienţe, Olguţa călăreşte. 

E drept, însă, că domnul Deleanu era privilegiat, fără 
ştirea celorlalţi. Ca şi în copilărie, după amiaza uneori, 
cineva-i bătea în uşa biroului. 


— Intră, Olguţa, zâmbea el cu amândoi obrajii. 

Olguţa se aşeza pe marginea fotoliului din faţa biroului - 
unde era instalat domnul Deleanu - şi redevenea camarada 
tatălui ei, al cărui păr alb era dezmierdat cu un gest 
familiar din copilărie. Domnul Deleanu îi oferea bomboane 
pe care le accepta, reclamându-le chiar, ca să-i facă 
plăcere; ea îi prepara câte o cafea neagră, şi-n această 
atmosferă de complot petreceau ore pe care Olguţa se silea 
să le facă uşoare şi zârnbitoare. Dar singura încăpere care 
o atrăgea magnetic, era gara. Dimineaţa se ducea după 
corespondenţă. Deseori şi după amiază se ducea, în 
speranţa unei telegrame. 

— Ce s-aude, domnule Şteflea? 

— Pacoste, sărut mâna, nu plouă. I-hai, greu, sărut mâna. 

Vorbea cu domnul Şteflea despre orice, fără revoltă, 
răbdătoare, absentă, având tresăriri negre de rândunică în 
faţa telegrafului. Se familiarizase cu domnul Șteflea, cum te 
familiarizezi cu servitorii casei locuite de fiinţa iubită pe 
care n-o poţi vedea. Domnul Şteflea devenise un fel de 
portar al vastului spaţiu în care era Vania. Unde? Cine ştie! 
Locul cel mai apropiat de absenţa lui, era gara cu telegraful 
ei. 

Vorbea despre sfecla, grâu, orz, situaţia funcţionarilor 
după război, politică internaţională - cu domnul Şteflea, în 
ţăcănitul monoton al telegrafului. O cunoşteau toţi misiţii de 
cereale, precum şi jandarmii în trecere pe la această gară, 
în care Olguţa devenise permanentă, ca o funcţionară. 
Cunoştea acum tot mecanismul unei gări, semnificaţia 
soneriilor, plăcile de gramofon cu repertor redus ale 
telefoanelor, tehnica macazului, doleanţele ceferiste, panica 
inspecțiilor inopinate, epilepsia ordinelor circulare, - şi pe 
dinafară, întocmai ca Trăiască regele portretele familiei 
regale aşezate în faţa uşii de intrare, în ţinuta 
cromolitografică. Abia în ziua de 16 iulie, numele Olguţei 
apăru pe banda telegrafului Olguţa era alături de domnul 


Şteflea, care după primele ţăcănituri, zâmbise lat către 
Olguţa, scriind cu creion chimic: „Olga De”. 

Domnul Şteflea, gras şi năduşit, cu creionul chimic pe 
foaia de hârtie, devenise pentru Olguţa un fel de brad sfânt 
cu creştetul în soare, din care ar începe să picure în lacrimi 
clare răşina înaltelor arome. 

„leanu. Medeleni.” 

Bendiţa cu puncte enigmatice se desfăşura pe roata ei 
metalică, în cadență precipitată. Silabă cu silabă, stea cu 
stea, vorbele cădeau din spaţiu în urechea domnului 
Şteflea, apărând violete în luciu de salivă pe hârtia de subt 


ochii Olguţei. 
„Ire... cut... un... hap...” 
—.? 


„hop”, rectifică enorm creionul violet peste „hap”. 

Umbre şi lumini chinuite pe obrajii Olguţei, ca fugi de 
nouri în tulburi viscoliri şi neagră lavă, pe faţa lunii clare. 

„cu bine”... 

Ţac-ţac; ţac-ţac-ţac; ţac-ţac-ţac... 

Bătea o inimă şi un telegraf, şi domnul Șteflea cu vârful 
limbii violet, scria violet, precipitat, c-o slovă stupidă ca o 
cădere de umbrele din cuier, şi ca o panică de gâşte - un 
imn al bucuriei, care, depăşind poezia, devenea muzică, şi 
depăşind muzica, devenea lumină. 

„...Curând... veşti... bune... Vaner...” 

— Vaner? 

Se-ntunecase tot, într-o clipă de spaimă. 

„Olga Deleanu. 

Medeleni. 

Trecut un hop cu bine. Curând veşti bune. 

Vaner.” 

Cu certitudine în ea, ca o primăvară, Olguţa redeveni 
Olguţa în faţa accentului telegrafului care deformase 
numele lui Vania evreieşte, prefăcându-l în Vaner - şi 
izbucni într-un râs clar, tânăr, proaspăt, spălând prin el 
toate tăcerile de până atunci. Se înapoiase la Medeleni în 


acea zi de iulie, o Olguţa care mai bine de două luni lipsise - 
aducând glume, râs, copilăreşti năzdrăvănii, şi acea 
poznaşă fantezie care stârnea o palpitaţie de farsă pe unde 
trecea Olguţa cu ochii ei negri şi obrajii ei rumeni. La 27 
iulie, mânile Olguţei tremurară, tremurară, ca şi cum 
vibrația libelulelor, răpindu-i mânile, i-ar fi interzis gesturile 
sigure şi grele ale nunii omeneşti. Scrisoarea era în mânile 
ei ca o stea palpitând în albastru pur de înserare. O uşă cât 
de masivă o deschizi cu cheia, dar o scrisoare? Un plic alb, 
ermetic lipit, făcând trup cu scrisoarea... 

Uitase să deschidă o scrisoare, acestă simplă portiţă de 
hârtie, familiară tuturor degetelor. Se temea să nu rupă 
scrisoarea, rupând plicul. Cetise de câteva ori adresa, ca 
ţăranii, şi, hotărându-se, rupsese plicul, lateral, 
desprinzând şi o bentiţă a scrisorii cu finalul tuturor 
cuvintelor din margine. 

Datarea scrisorii - Bălţi, 25 iulie 1922 - era scrisă clar, de 
o mână fermă şi dezinvoltă, reeditând grafic mişcarea celui 
care intra într-o odaie deschizând uşa energic. În schimb, 
începutul scrisorii - Dragă Olguţa - era aproape lizibil. 
Literele se formau vag, ondulaţie abia reliefată. Se sfia atât 
de mult să scrie aceste vorbe, cel în sufletul căruia răsunau 
enorm, încât aşezarea lor pe hârtie arăta deopotrivă panica 
şi eroismul, contopite în acelaşi gest, ca un soldat care, 
strângând în braţe granata căzută, ş-ar prăbuşi la pământ 
cu ea, de teama exploziei, cu ea la piept. 

Cu vâna de pe frunte umflată, obrajii în flăcări, şi tâmplele 
duduind, Olguţa aflase cauza îndelungatei tăceri: Vania 
fusese condamnat la moarte în contumacie de Curtea 
Marţială, pentru crimă de dezertare la inamic. 
Prezentându-se la Consiliul de Război al Corpului patru de 
armată, fusese imediat arestat, şi menţinut arestat până la 
judecare. Procesul se amânase de patru ori, din cauză că 
martorii invocaţi de Vania pentru a dovedi forţa majoră a 
căderii lui în prizonierat, nu se prezentau. Apoi actele 
cerute de Vania din Franţa, pentru a dovedi că imediat 


după evadarea din lagăr intrase în armata franceză, 
întârziaseră. 

Fusese achitat. 

Relatarea acestor întâmplări era foarte scurtă, enunciativă 
şi calmă. 

Vania căuta numai să-şi justifice serios tăcerea. Atât. Nu 
istorisea Olguţei intrarea la Consiliul de Război. Un 
dezertor la inamic, condamnat la moarte în contumacie, în 
clipa când se prezintă în faţa instanţelor militare trebuie să 
aibă atitudinea situaţiei, adică să meargă în aşa fel pe ale 
sale picioare încât să dea impresia că se târăşte în 
genunchi; apoi să fie palid, cu necuviinţa sângelui absentă 
din obraji; să tremure ca în plin acces de paludism; şi să 
bâlbâie în aşa fel, încât cele mai simple întrebări, injoncţiuni 
sau chiar tăceri ale comisarului regal, să dea, victorios, 
impresia elocinţei. Statura lui Vania, calmul său imperios, şi 
ochii săi dădeau un total de impresii diametral opuse 
noţiunii de condamnat la moarte. Această indisciplinare 
noţională, acest port ilegal de viaţă de către un condamnat 
la moarte dăduseră comisarului regal, din prima clipă, 
dorinţa „să-l frece”. Cu vorba era greu. Omul acesta tăcea 
ca un tun: nici nu zâmbea măcar. Dar ochii lui... E imposibil 
să spui unui om „scoate-ţi ochii”, când n-ai de ce să spui 
„tacă-ţi gura”. Prezenţa şi ţinuta lui Vania în faţa 
comisarului regal erau statuia insultei, o statuie 
hindenburgiană. Între timp, grefa descoperise dosarul lui 
Vania. Întâlnind foaia matricolă, ataşată la dosar, comisarul 
regal, cu ochii, cu nările şi călcâile, zâmbise. „Nesupus la 
încorporare, amnistiat, nesupus la concentrări”... Urmărea 
cuvintele foii matricole, ca pe nişte femei foarte decoltate 
jucând dansuri moderne. Lansase mandatul de arestare, 
înmânându-i-l lui Vania ca pe un brevet de decorație, 
însoţindu-l cu un cordial: 

— Domnul meu, sentinela vă aşteaptă. 

În ziua judecății, martorii prezenţi arătaseră evidenţa, 
atestând complecta nevinovăție a inculpatului. Mai mult, 


actele sosite din Franţa aduceau şi lui Vania o surpriză: era 
decorat cu Legiunea de Onoare. Pe lângă acte, 
comandantul regimentului francez, în rândurile căruia 
Vania luptase, se simţise dator să adauge şi o scrisoare, 
adresată comisarului regal, în care elogiile cravaşau orice 
îndoială. Fusese achitat după o judecată sumară, mai mult 
constatativă, cu trei voturi contra două, achitarea cu 
unanimitate fiind socotită ca un blam la adresa instanţei - 
tot militare - care dăduse prima sentinţă. Comisarul regal, 
de loc ranchiunos, băiat de treabă „în fond”, exclamase 
către Vania, după achitare, oferindu-i o ţigară: „Bine c-ai 
scăpat, domnule. Vezi, eu mă bucur, deşi am pierdut 
procesul. Mai spuie cineva că nu-i dreptate la noi!” 

Acesta era „hopul” din telegrama lui Vania. 

Două lacrimi mari porniseră din ochii Olguţei, spre 
tremurul buzelor. 

— Tu sus, eu jos... 

Un ţăran privise, cu sprâncenile ridicate şi gâtul strâmb, 
pe domnişoara îmbrăcată băieţeşte, călărind distrat 
neastâmpărul clocotitor al unui armăsar negru, cu o 
scrisoare în mână şi lungi lacrimi pe obraji... 

„. De câteva zile sunt la Bălţi unde voi sta până la 
complecta lichidare a succesiunii. Avocatul meu e ca 
doctorii lui Moliere, pe pielea mea, şi mai mult idiot decât 
pitoresc. Trebuie să-l asist energic, altfel îi devin client pe 
viaţă. Cu toate acestea, până într-o lună, maxim două, voi fi 
gata. 

Olguţa...” 

Iarăşi, scrisul devenea construit, şovăitor ca paşii 
împleticiţi de bătaia inimei. 

„...Jândeşte-te bine. Eşti foarte tânără şi îţi legi viaţa de 
un vagabond...” 

Şi totuşi ca un trăsnet pe munţi, marele cuvânt era acolo. 

„„care te iubeşte. 

Vania. 

P. S. Un cuvânt de la tine mi-ar aduce mare bucurie.” 


Era pe la amiază. Pasul armăsarului negru devenise trap, 
trapul galop. 

După dejun, cu automobilul lui Dănuţ, Olguţa pleca la Iaşi. 

— Papa, voi lipsi o zi sau două. Inventează tu o explicaţie 
pentru ceilalţi. 

O sărutase, devenind imediat complicele ei devotat. 

În noaptea aceleiaşi zile, Olguţa se suia în trenul de Bălţi. 

* 

Pe linia laşi-Bălţi, deraierile ar fi o înviorătoare distracţie; 
sunt însă greu de realizat, cu toată bunăvoința 
terasamentului, din pricina vitezei. 

Trenul merge la trap, trapul blajin al căluţului factorului 
rural, fiind singurul criteriu pe măsura acestor roţi moldo- 
basarabene. Poate că şi tramvaiul ieşan - celălalt vierme cu 
roţi - ar fi o normă pentru determinarea mersului acestui 
tren, dar tramvaiul ieşan, din pricina pantelor, are şi 
mişcări iuți, ambalări, prin care depăşeşte capacitatea de 
viteză a rudei sale ceferiste. 

Trenul se formează pe la zece noaptea, la o parte de 
peron, într-un ungher întunecos al gărei, dincolo de garajul 
closetelor. Ochiul nu-l poate distinge de la distanţă, fiindcă e 
obscur ca o casă arsă. Urmezi pe tregherul care-ţi duce 
bagajele, după ce l-ai informat conştiincios că ai bilet de 
clasa întâia. Ajungi. Ridici piciorul sus, mai sus, executând 
solitar un exerciţiu de gimnastică suedeză, întâlneşti cu 
vârful ghetei suspendate în văzduh, un fel de bancă aeriană 
pentru oameni zburători: e prima treaptă a scării. 

Aruncându-se de acolo în jos, un copil s-ar putea sinucide. 
Tregherul te împinge de la spate, te saltă, şi cu mânile 
încleştate de barele metalice, ajungi vertical. Intri. 
Funicularul cu bagajele te-ajunge din urmă. Tregherul 
aprinde un chibrit, scoate o lumânare din buzunar, şi la 
lumina flăcării gălbuie observi că tregherul s-a înşelat: 
vagonul e de clasa treia. 

— Nu, domnule, te asigură tregherul ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte, e de-a-ntâia. N-aveţi decât să vă 


uitaţi. 

— Păi m-am uitat. 

— Nu, boierule, cetiţi ce scrie pe vagon. 

Te dai jos din nou şi-ntr-adevăr vezi că are dreptate 
iniţiatul. Vagonul a fost de clasa treia, sau, mai exact, a fost 
destinat clasei a treia - cifrele zugrăvite vorbesc ritos - dar 
o mână care mânuia o bucată de cretă a anulat cifrele 
preexistente, scriind alături cu cifră romană şi litere 
explicative: clasa I. Dacă tot nu te-ai convins, faci un 
pelerinaj de-a lungul trenului. Toate vagoanele sunt de 
clasa treia, afară de cel poştal care-i de lux - dar mânuitorul 
de cretă a decretat că unele sunt de-a întâia, altele de-a 
doua, celelalte lăsându-le să fie de-a treia. 'Te întorci deci şi 
abia atunci îţi dai seama că trenul laşi-Bălţi nu e un tren, ci 
o satiră. Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu; 
ierarhiile şi prerogativele respective, sunt fapta omului. 
Vagoanele de clasa treia sunt oamenii în faţa lui Dumnezeu, 
la origină: egali. Adăugirile cu creta, creatoare de ierarhii, 
sunt o lecţie dată omului trufaş: va plăti biletul de clasa 
întâia, dar va merge în vagonul egal cu celelalte în faţa 
cerului. Diferenţa costului, între biletul de-a treia şi cel de- 
a-ntâia, va fi o penitenţă pentru conştiinţa monetară a 
omului. 

Acest tren stă în întuneric, ca ochiul de haiduc subt 
încruntarea sprâncenei stufoase, din clipa formării până-n 
zori, când va ajunge - la un ceas oarecare, întotdeauna 
variabil - la destinaţie. Pasagerii ocupanţi sunt forme 
obscure, pe care te vei deprinde să le cunoşti cu urechea, 
nu cu ochiul, aşa cum distingi instrumentele muzicale. Auzi 
de pildă o mică pocnitură uscată - asemănătoare cu 
explozia miniaturală a unui purice strâns între două unghii, 
sau cu sunetul copcii închise prin apăsare - această 
pocnitură situată la înălţimea capului omenesc e urmată 
vertiginos de o expulzare ţâşnitoare. Ai intuiţia că cineva a 
scuipat printre dinţi. Mai mult: că te-a scuipat. Dar sunetul 
şi expulzarea se repetă din secundă în secundă. Cineva-şi 


mănâncă unghiile? Dar ţâşnitura intercalată între două 
pocnete? Rozătorii de unghii macină necontenit, dar nu 
scuipă necontenit. Ce-o fi? Explicaţia o ai îndată ce flacăra 
unui chibrit aruncă o palpitaţie de lumină asupra sunetelor 
enigmatice. Podeaua e albă ca de o mătreaţă, care a căzut 
şi pe bancă, şi pe genunchii călătorilor. A nins? S-au 
scuturat crizanteme veştede? E presărat vagonul cu 
parmezan? A tăiat cineva douăzeci de volume, risipind 
strujituri de hârtie? 

Nu! 

Muzicantul pocnetelor e un mâncător de seminţe. 

Între timp, trenul merge la trap. Maşina trage, dar suferă 
îngrozitor. Îi auzi respiraţia grea, şi ţi se face milă. O 
compătimeşti ca pe un cal prea împovărat, bătut cu coada 
biciului. Vagoanele sunt mătăhăloase, grele şi dezarticulate. 
Scândurile tremură ca ale şandramalelor când trec pe 
străzi camioane grele, fierăriile se zbat şi sună, ca lanţurile 
unui siberian convoi de condamnaţi politici, geamurile 
dârdâie şi cad singure ca portretele din cuie şubrede. 

Dese opriri. Te uiţi crezând că ai ajuns la o gară. De unde! 
Alte raţiuni, care-ţi scapă, determină aceste opriri. Ai 
impresia că faci parte din convoiul mortuar al unui om 
politic, staționând în faţa tuturor monumentelor şi clădirilor 
oficiale, pentru discursuri şi prohod. Dar aceste opriri în 
noapte şi tăcere, de la o vreme iau un caracter straniu: 
vântul şuieră, stele nu-s, oameni nu-s, întuneric e... Poate că 
se oficiază un sabat nocturn. Mai că-ţi vine să intri din nou 
în compartimentul basarabean. Dar trenul porneşte. Rămâi 
pe culoar. 

Încetul cu-ncetul, mergând, oprindu-te, legănându-te, 
cutremurându-te, suflat de vânt, bătut de ploaie, cuprins de 
somn, rezemându-te de pereţi bolnavi de friguri, nu mai 
ştii: dormi, eşti treaz? Eşti în tren sau trenul e în tine? Eşti 
în convulsiunile opace şi obscure ale metempsicozei. De 
când ai plecat? De unde ai plecat? Încotro?... Trenul se 
opreşte. Simţi că se întâmplă ceva jovial. Auzi un nume: 


Foleşti, făcut parcă din sonorități culinare. Vezi agitaţie. 
Călători adormiţi se deşteaptă şi pornesc zburliţi şi buhoşi 
cu paltoanele pe umeri, cum se duc în plină noapte, prin 
ogradă, cei care au closetul în curte. E un flux general spre 
ceva. Colectivitatea călătorilor te mână spre scopul 
necunoscut. 

O baracă de scânduri, cu miros de bucătărie şcolară. 
Pasagerii răsar de acolo ducând în mână, cu precauţiuni 
înduioşate, un fel de prunc liliputan în pelinci de hârtie. 

Aha! Pârjoale! 

De asta s-a oprit trenul. Adică s-a oprit la gară, dar gara 
Foleşti nu-i decât pseudonimul ceferist al pârjoalelor de la 
Foleşti. Dacă nu-s gata când ajunge trenul, fochistul 
aşteaptă până când apar. Căci pârjoalele de la Foleşti nu-s 
ca cele de la Paşcani, Mărăşeşti sau Făurei. Ţi le dă 
fierbinţi, fumegânde, nu în farfurie - farfuria e o profanare 
a pârjoalei - ci în hârtie. Pârjoalele de la Foleşti nu-s numai 
delectabil aliment, ci şi un calorifer. Ţii în mână porţia de 
pârjoale, cum ai sta la foc, dezmorţindu-te. Abia după ce şi- 
au isprăvit oficiul caloric pârjoalele de la Foleşti, a căror 
grăsime ţi-a uns palmele, păşesc spre gură. E o fericire 
generală, o înfrățire întru pârjoale. Când trenul porneşte, 
un cor de clefăiri miloase - asemănătoare cu fleaşc-fleaşcul 
galoşilor prin glod moale - glorifică pârjoalele de la Foleşti. 
Iar feţele celor care dorm, cu pârjoalele în ei, zâmbesc 
unsuros ca bălțile în soarele de april şi ca bucătăresele 
mame în a opta lună. [...] 

* 

Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atât de 
dens, atât de materializat, încât îţi venea să-l dai la o parte 
cu mânile ca pe o perdea înnăbuşitor de grea. Mâncătorii 
de seminţe, spărgeau şi scuipau. Fumătorii fumau. 
Fereastra - închisă. Astfel, ploaia, în loc să intre direct, se 
prelingea. Pasagerul din faţa Olguţei ofta a somn. Trecuseră 
de Ungheni. Olguţa ocupa colţul dinspre culoar. Flăcările de 
chibrit, sperios dilatate, îi familiarizaseră ochii cu feţele 


tovarăşilor de călătorie. Pe banca din faţă, lângă fereastră, 
un popă basarabean invoca vicleşugul lui Ulysse cu calul 
troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, încălecat de cel 
mai ghiduş zâmbet al antichităţii, în pântecele formidabilei 
jucării, în loc de tărâţe, o armată întreagă ducea în Troia 
gloria lui Ulysse. Astfel şi popa. Plătea un singur bilet, dar în 
pântecele său călătoreau desigur preoteasa, dascălul şi 
diaconul. Un antereu de postav cenuşiu, îmbrăca enormele 
forme. Pe piept, legată cu un lanţ de argint, un fel de 
frânghiuţă metalică, îi atârna o cruce masivă ca o ancoră. O 
barbă cu dimensiuni de lopată, în flacăra chibritului, 
strălucea arămiu ca un samovar. Cârn, popa avea fălci 
proeminente ca şoldurile fetelor precoce. Un ten de salam 
şi o duhoare de rachiu arătau efectul rachiului şi cauza 
tenului. Adormise imediat, cu genunchii crăcănaţi, 
proptindu-şi burta. Sunetele dominante ale somnului său 
erau un „hoor” formidabil de orgă într-o catedrală, şi un 
„fiss” uşurel ca dezumflarea unui pneu de bicicletă. Se 
nemeriseră trei rusnaci zdraveni, pe aceeaşi banchetă cu 
ecleziastul, dar, alături de el, deveneau pigmei, ca 
vapoarele româneşti alături de un transatlantic... Somnul 
suveran al feţei bisericeşti părea tot un fel de slujbă 
ortodoxă, căreia ceilalţi îi dau smerită ascultare, căci 
treptat, renunțând la seminţe şi ţigări, din căscat în căscat, 
din sucire în sucire, din mârâit în mârâit luaseră şi ei calea 
somnului, intonându-i liturghia pe nas. 

Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea 
respirației unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din 
pufuri de păpădie. Fumuriu, plin de lumini neliniştite, te 
mirai că nu circulă prin compartiment, dezagregat în 
particule de puf călător. Câtă vreme lumânarea lipită pe 
marginea ferestrei arsese, zâmbind serviabil şi complice 
tuturor pasagerilor, scosese un carneţel soios, cu foile 
împărţite-n pătrăţele violete, şi un ciot de creion, aşa de 
Mic, încât îl prindea cu buricul a trei degete! Degetele 
deveneau creionul, iar creionul dispărut devenea un vârf de 


grafit răsărit din împreunarea celor trei degete. Scria cifre 
scărpinând şoriceşte hârtia, în timp ce faţa lui făcea cu 
ochiul, zâmbea sfredelitor, având aerul că trage pe sfoară 
pe cineva foarte mic ascuns în carneţel. Avea degete 
neastâmpărate. După ce se stinsese lumânarea, ochise un 
chibrit lepădat pe marginea ferestrei alături de cascada 
îngheţată a spermanţetei, şi începuse să-şi sfredelească 
urechea. Adormise cu chibritul între degete, proiectând 
poate o societate pe acţiuni pentru exploatarea 
cerumenului ocnaşilor şi al clerului ortodox. 

În somnul general, numai Olguţa era trează. O fericire 
gravă în adâncul sufletului, ca o peşteră pentru solitară 
închinare, bătută de valul viu al inimii; şi o veselie 
şcolărească în ochi şi pe obraji. Pe Dănuţ călătoria într-un 
astfel de compartiment l-ar fi făcut să sufere; pe Olguţa o 
distra. Realităţile cele mai supărătoare îi păreau jucării 
făcute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguţa să 
urmeze regulat tratamentul unei măsele cariate, de pildă, 
nu era atât cochetăria sau grija de sănătate, cât 
anticamera, odioasă pentru majoritatea pacienţilor, pe care 
o făcea la dentist. Niciodată nu-şi lua cărţi de cetit. Privea şi 
asculta. După trei zile de anticameră, în care răstimp 
descifrase toate ticurile, particularităţile şi slăbiciunile 
tovarăşilor de suferinţă, devenea confesorul lor, convorbind 
cu fiecare în stilul lui; cu unul clătinând din cap în faţa 
infernului dantesc al periostitei acute, pe care pacientul îl 
invocă măgulit într-o măsură de această suferinţă numai de 
el cunoscută; cu altul, filozofând asupra leacurilor băbeşti 
superioare celor inventate de doctori, de vreme ce ierburile 
şi buruienile de leac sunt date de Dumnezeu, pe câtă vreme 
doctoriile sunt fabricate de mizerabilii exploatatori ai 
durerii umane, farmaciştii, complicii medicinei; cu altul 
spăimântându-se de imoralitatea copiilor de azi. 

Mirosul compartimentului, însă, era şi el distractiv, dar mai 
puţin decât restul. Se pregăti să iasă, punându-şi mănuşile. 
O intervenţie neaşteptată o reţinu. Pasagerul de peste 


drum, de cum adormise, se lăbărţase posesiv, cu cizmele în 
chip de praştie uriaşă. Se vede însă că avea somn neliniştit. 
Călărită de un diavol nevăzut, o cizmă săltă căzând greu pe 
banca din faţă, alături de Olguţa. Diavolul descălecă, 
lăsând-o în mânile Olguţei, care o apucară de vârf şi de 
călcâi, o săltară, lepădând-o în şanţul obscur dintre 
banchete. Boc! făcu cizma căzând. Dar pasagerul nu se 
trezi. Avea un somn ermetic, încuiat, ferecat şi oblonit. Ar fi 
putut să-l radă bărbierul complect, barbă, musteaţă şi tidvă, 
fără ca să-l deştepte. 

Din nou acelaşi diavol călăreț de cizme adormite încălecă 
cizma. Hop! Căzu alături de Olguţa, în acelaşi loc. Cu 
pieptul zguduit de râs, Olguţa-i făcu vânt. Un nuc pe care-l 
scuturi n-ar rămânea mai placid decât pasagerul cu cizme 
saltatorii. Lupta dintre diavolul iuftului şi mânile Olguţei 
dură câtăva vreme. Din nou, cizma epileptică, fidelă 
aceluiaşi parcurs, săltă alături de Olguţa. Lupta devenise 
monotonă. Olguţa medită o clipă, luă cizma de bot şi de 
călcâi, şi o aşeză alături între genunchii vecinului cu suflare 
usturoiată. Acolo cizma se stabili, ca un corn căzut de pe 
fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguţa se ridică, 
bâjbâi cu mâna deasupra, descoperi o caschetă rusească, o 
luă şi decoră cu ea botul cizmei calmate. 

După această ispravă ieşi pe coridor. 

Ivan Turbincă din povestea lui Creangă este invitat de un 
boier să-şi petreacă noaptea într-o casă blestemată, sălaş 
de diavoli împieliţaţi şi de duhuri necurate. Optimistul Ivan 
se duce, se dezbracă, pune turbinca subt pernă şi dă să 
doarmă. Deodată perna fuge. Trosc, răsună o palmă pe 
obrazul lui Ivan, ca şi cum noaptea, căpătând subit braţe, ar 
fi devenit agresivă. Poc, un scaun cade. Pârr, un dulap sare. 
Mesele ţupăie, scaunele saltă, dulapul se zbate, oghialul lui 
Ivan devine o furtună, patul un galop; podelele duruie; soba 
strănută; plafonul scuipă; păreţii ghiontesc... Pii! 

„Paşol na Turbinca!” se supără Ivan şi, absorbiți de 
năzdrăvana turbincă, diavolii şi duhurile necurate se 


năpustesc în ea, să le arate el Ivan cât îi de sfântă bătaia 
lăsată de Dumnezeu în pumnii creştinului. Olguţa n-avea 
turbincă, şi coridorul turbase. Vântul era în ploaie ca panica 
într-o mulţime de femei despletite şi desculţe. 

Îmbulziri, ropote repezi, şuiere lungi, oftări, gemete, 
cutremurări. Ploua în coridorul vagonului ca într-o 
clopotniţă ruinată. În cadenţe, repezi şi stăruitoare coborau 
picături. Un tic-tac, tic-tac, umed şi înfiorat. Era chinuitoare 
această picurare monotonă, ca o obsesie ritmică din care 
nici o melodie nu se desprinde. Afară, uuitul vântului şi 
foşnetele sfâşiate ale ploii, prin întunericul opac, dădeau un 
fior de pustiu polar. Nu puteai să-ţi închipui că-i vară, nici 
toamnă, nici iarnă. Ploaia, noaptea şi frigul umed te 
izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care 
mişcarea trenului părea ceva subpământean, un fel de exod 
de sicrie, legate cu lanţuri, pornite în sabat dement prin 
miezul pământului. 

Podelele tresăltau, pereţii tremurau ca zguduiţi de hohote 
de plâns, roţile păreau ale sughiţului nu ale trenului, uşile 
clănţăneau, încheieturile trosneau, ferestrele cu bufnituri şi 
zăngăniri hârbuite cădeau, pulverizând săgețile apoase ale 
ploii. Nimic nu era sigur. Ioate corpurile solide pe care 
pasul le calcă şi de care umerii şi mânile se reazămă 
bălăbăneau gata să sară, ca lemnele căzute pe oapă 
umflată de ploi. 

Olguţa era îmbrăcată subţire; un pardesiu de voiaj peste 
bluza de vară. Tremura pe coridor, făcând paşi repezi de-a 
lungul, atentă la piedicile aritmice ale mersului hurducat. 
Se lupta cu ferestrele. Se pasionase vânătoreşte. 

Zang! 

Căzuse. 

Se repezea, prindea mânerul de jos, în timp ce ploaia-i 
izbucnea în faţă, înţepătoare ca un lan apos de ovăz, trăgea 
în sus cu toată puterea, şi dibuind la noroc, ajungea să-l 
stabilizeze. 

Zang! 


Altul căzuse. 

Trecură şi Foleştii, cu pelerinajul pârjoalelor. Coridorul se 
umplu cu bucăţi de pâne şi hârtii uleioase. Viaţa adormi din 
nou în compartimentele de întuneric, cu stomahul plin. Se 
înşirară iară, de gemăt, negură şi ploaie, orele lungii nopţi. 
Îți venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipăindu-te la lumină, să 
te asiguri că exişti; sau să-ţi vorbeşti singur, ascultându-te, 
cum suni o monedă de argint să vezi dacă nu-i falsă. 

Lumina zorilor în nouri şi ploaie fu de culoarea scuipatului, 
lumină totuşi, după o noapte de neant. Pe ferestre şi 
înăuntru, formele realităţii apărură din nou, mahmur 
concrete. Ca nişte pelerini ai ploilor, stâlpii de telegraf 
răsăriră, lungi, de o ascetică slăbiciune, înclinați în mers. 
Câmpiile, ca nişte foaste bălți, din zare în zare îşi înşirau 
tipsiile de glod şi ploaie sură. Apărură gări pământii, ca 
scoase din etuvă. 

Lipovenii, cu ample bărbi de culoarea vulpii, căzând pe 
cămeşile ruseşti, încinşi cu frânghie sau curea, cu cizme 
nalte, hirsuţi şi fioroşi, priveau trenul cu ochi albaştri ca 
cerul pozelor cu îngeri, ridicând în ploaie nasuri de copil 
cârn, cu faţa turtită la fereastră. Priveliştele se-nşirau atât 
de identic plane, cu ploile încâlcite de cerul lor scămos, 
încât, privindu-le, aveai impresia că stai locului. Şi cerul, şi 
ploaia, şi câmpiile aveau culoarea bătrâneţii şi a vetrelor 
stinse în frig de iarnă. O rază de soare, căzând în mijlocul 
lor, ar fi izbucnit în plâns, frângându-se... 

În această lumină, pasagerii cu feţele mâncate parcă de 
molii, începură să clipească, frecându-şi ochii. Popa îşi suflă 
nasul - un fel de cor de cucoşi - într-o vastă batistă în care 
ar fi încăput măcar un kilogram de colivă - dând semnalul 
deşteptării. Conductorul apăru, cu felinarul aprins, 
colectând biletele celor care rămâneau la Bălţi. 

Trenul se oprise în faţa unui loc viran. Mai încolo, un grup 
de birjari bărboşi ca nişte patriarhi, aşezaţi pe capra unor 
trăsuri minuscule, cu spetează joasă, un fel de sănii cu roţi - 


gesticulau cu biciuştile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toţi 
păreau călugări deghizați în birjari. 

Olguţa cobori din tren cu valiza în mână, dar nevăzând 
gara, crezu că s-a înşelat. 

— Aici e Bălţi, domnule? întrebă ea pe moşneguţul cu 
miros de usturoi. 

— Bălţi, Bălţi, dădu el energic din capul de păpădie. Aci 
forte mult bălți este. 

— Aici e gara Bălţi? repetă Olguţa întrebarea către 
conductor. 

— Nu e gară, da e mai aproape de oraş, răspunse el 
flegmatic. Gara a făcut-o un boier, pe vremea ruşilor, da o 
făcut-o pentru daraverile lui. Dac-o făcut-o din punga lui! 

Porni spre trăsură. Făcu trei paşi, şi deodată îşi simţi 
piciorul din urmă prins, smuncit şi aspirat ca măseaua de 
un cleşte dentar. Trase. Piciorul se uşurase straniu. Privi: 
pantoful dispăruse. Întoarse capul şi abia avu vreme să-l 
mai găsească. Glodul acesta era viu. Respira ca acele 
fioroase flori carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa 
când insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele 
negre asupra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, 
venindu-i în ajutor. Se rezemă de umărul lui - mirosea a ţol 
plouat - şi, sărind într-un picior, izbuti să ajungă la trăsură. 
Fără să pregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. 
Celălalt pantof zvârlit de mâna Olguţei fu oferit ofrandă 
glodului care-l înghiţise şi pe întâiul. Între timp, birjarul 
Olguţei făcea semne disperate, vorbindu-i pe ruseşte. În 
clipa când pantoful al doilea porni, birjarul se şi precipitase, 
cu o siluetă de scafandru. Se întoarse îndărăt aducând în 
fiecare mână câte un animal inert şi inform, asemănător cu 
godacul tăvălit prin glod. Metamorfozaţi de glodul Bălţilor, 
pantofii Olguţei, uitându-şi trecutul, căpătaseră dimensiuni 
de opinci cu obielele în ele. Forma lor de odinioară faţă de 
cea de acum era ca o seminţă alături de monstruosul şi 
guşatul dovleac răsărit din ea. 

— Hotel, hotel. 


Celelalte trăsuri nu plecaseră din cauza Olguţei. Ridicaţi în 
picioare, plini de exclamaţii şi comentarii ruseşti, pasagerii 
priviseră scena cu pantofii, mâncând seminţe. 

Ca la un semnal, toate trăsurile porniră deodată, c-o 
aprigă smuncitură - glonţ. Călugării de pe capre se 
metamorfozară fulgerător în dervişi urlători. Gesticulând cu 
biciuştele, îndemnându-şi caii cu chiote învăţate în caverna 
preistorică, cu hăţurile agitate-n mână, se năpustiră în 
goană. Era surprinzătoare viteza dementă a acestor 
vehicule şubrede şi murdare, trase de gloabe osoase. 
Coamele cailor se zburliseră, cozile fluturau. Şi-n jurul 
trăsurilor, ca dancii de ţigani pe drumurile Moldovei, cu 
tumbe, salturi, gesticulări, glodul juca în falduri şi în stropi. 
Viteza glodului însoțea viteza trăsurilor. Nu mai era subt 
roţi, ci la dreapta, la stânga, înaintea şi-ndărătul trăsurii, ca 
o fluturare de perdele prin care treceai, simţindu-le cu 
obrajii ciucurii graşi, catifelaţi şi aderenţi. Pe amândouă 
scările trăsurii, glodul era prezent ca bocancii sentinelelor 
când însoțesc, cu un picior pe scară şi altul în trăsură, pe 
arestatul de la mijloc. Hlubele trăsurii erau de glod, nu de 
lemn. 

Îndemnaţi de bici, de chiote şi îmbătaţi de nechezatul şi 
sforăitul cailor următori, caii aveau un galop isteric, cu 
nările crispate într-un rânjet diabolic, dând trăsurilor ritmul 
şarjelor nomazilor străbuni, cu lancea şi cu arcul 
împungând zările. Nu fugeau: atacau. Tot ce era în faţa 
acestor cai dezlănţuiţi era duşman. Simţeai în făptura lor 
bicisnică şi-nnebunită dorinţa de-a mugşca, de-a lovi cu 
copitele. În aceste trăsuri, în acest decor şi-n aceste chiote, 
mergeai pe urma hunilor, împotriva civilizaţiilor albe. 

Cu batistă-n mână, ştergându-şi mereu de pe faţă stropii 
de glod, Olguţa zâmbea. Subt cerul sinistru şi ploile sure, 
pe acest pământ care sugea viaţa cu buze de mormânt, în 
această viteză de groază evadată şi duşmănie-nnebunită, 
regăsea parcă unele ritmuri ale muzicei ruseşti. Nimic din 
ce vedea şi ce simţea nu-i era necunoscut. Regăsea, 


recunoştea echivalenţele reale ale ritmurilor trăite cu 
degetele pe claviatură. 

Răsunară lugubre goarne militare. Undeva era un câmp 
de manevre. Zările ascundeau parcă o vastă înmormântare 
în pământul ud. Primele case apărură, pământii ca satele 
ţigăneşti, fără grădini, fără culori, în ploaie şi glod. Apărură 
şi case mai mari: aveau obloane verzi închise. Nici o floare, 
nici o verdeaţa. Aspectul ţigănesc de la periferii era treptat 
înlocuit spre centru cu aspectul de mahala evreiască: 
amplificare în mai trist a Târgului Frumos sau a Podului 
Iloaiei. 

Cu toate că ploua mereu, un tremur de abur fin pulverizat, 
care dădea văzduhului înfăţişare de tuberculos neras, 
trecătorii nu purtau umbrele. Toţi aveau cizme şi galoşi 
legaţi cu curele. Mergeau împovăraţi de glod ca cei cu 
lanţuri de picioare. Deprinderea de a trăi în ploi 
necontenite le dădea atitudini gârbove, aplecate, ca o 
bătrâneţe impusă tuturor vrâstelor. 

Toate ferestrele aveau zăbrele penitenciare. Nu numai 
casele particulare, dar chiar şi dughenile erau ursuze, 
întunecate, retrase în vizuina umbrei lor. Gestul colorat şi 
decorativ al vitrinelor - care în magazinele oraşelor dă o 
impresie de grădini subt ferestre mari - aici era posomorât, 
fără viaţă. Vitrinele acestor magazine păreau ferestre de 
cavou, în care se veştejeau culorile hăinuţelor şi jucăriilor 
unor copii morţi. 

Ceaiul înlocuise soarele. În faţa paharelor de ceai, oamenii 
şedeau privindu-le lumina caldă, ca la nişte ferestre de 
spital. 

Trăsura se opri, sculptată-n glod, ca o machetă de lut a 
„trăsurii”, în faţa unei case, mai mult han decât hotel. O 
firmă de tinichea, cu front enorm de litere albe, o proclama 
„Hotel”. 

Olguţa intră în papuci, cu valiză-n mână, urmată de birjar. 
O săliţă întunecată ca o încăpere spiritistă. O masă pătrată 
la intrare acoperită c-un ziar rusesc, un sfeşnic de tablă, un 


ceainic de porțelan, ţanţoş ca un curcan. Pe păretele din 
stânga o tabelă neagră, acoperită cu inscripţii de cretă. În 
fund, o căldare strâmbă, o oală de noapte şi o farfurie cu 
lapte linsă de o pisică roşcată ca susanul covrigilor. 

— Hei, hei! 

Birjarul tropăia din cizme. Pisica fugi privindu-i cu ochi de 
pipermint iluminat. 

După multă aşteptare recalcitrantă, apăru o femeie cu 
câlţi suri de fotoliu spart zburliţi pe tâmple şi pe frunte. 
Avea aspectul serviabil vrăjitoresc al ghicitoarelor de 
mahala, cu bufniţă împăiată pe dulap şi pisică neagră pe 
masă, care dau în cărţi, caută-n palmă şi cetesc în drojdie 
de cafea. 

În camera Olguţei era mirosul precedentului pasager. 
Storurile pe jumătate plecate, obloanele pe jumătate 
închise, o ploşniţă ierborizată pe părete şi o cafea neagră 
băută, garnisită cu mucuri de ţigări, pe masa din mijloc, 
ovală, strâmbă, acoperită cu ziare ruseşti. 

Olguţa se repezi la ferestre. Călătoria în trenul Iaşi-Bălţi o 
familiarizase cu această mişcare. Birjarul supraveghea, 
oprit în prag cu glodul cizmelor înalte. Aburul de afară intră 
în odaie. Olguţa plăti camera, lăsă şi valiza şi porni din nou 
cu birjarul după cumpărături. Se reîntoarse, după ce 
devenise nemuritoare în amintirea magazinului de ghete de 
unde-şi cumpărase o pereche de pantofi care reprezentau 
ultima modă din Paris la Bălţi, şi moda de acum trei ani din 
Polonia, în realitate, şi pe deasupra şi o enormă pereche de 
galoşi, stil Bălţi, cu curelele de rigoare, care transformau 
picioarele într-un fel de submarine. Mai aducea şi un uriaş 
lighean care alarmă tot personalul hotelului. Lighenele 
hotelului cu smalţul de mult dus, erau ceva mai mici decât o 
farfurie de supă, subt robinetul de samovar al dulapului- 
lavabo. 

Dar alarma băştinaşilor crescu atunci când Olguţa reclamă 
apă. Dintâi i se aduse un pahar cu apă, apoi o sticlă cu apă, 
apoi un ceainic cu apă, apoi un tălmaci. 


— Apă, domnule, apă de spălat. 

Urmă traducerea, răspunsul în ruseşte şi tălmăcirea pe 
româneşte. 

— Este apă la spălător, explică omul arătând cutiuţa 
telefonică a dulăpaşului. 

— Spune, domnule, că-mi trebuie apă multă. 

Iarăşi traducere, uimire indignată, răspuns, tălmăcire. 

— Cucoana întreabă dacă sunteţi bolnavă. 

Evitase cuvântul „râie”, propus de patroana hotelului. 

— Nu, domnule, vreau să mă spăl, sunt sănătoasă. Urmă 
un dialog lung pe ruseşte, la care participă lateral tot 
personalul hotelului. 

— Cucoana spune că-i frig, o să căpătaţi junghi! 

— Spune că-i mulţumesc pentru sfat, dar că eu am făcut 
şcoală la nemți, am învăţat să mă frec cu omăt. 

Traducere. 

— N-avem omăt, domnişoară. Cucoana spune că dacă 
plătiţi, poate trimete după gheaţă. 

— Nu, domnule, gheaţă mănânc numai; dacă n-are omăt 
să-mi dea apă. 

— Vă trebuie multă? 

— Sigur. 

Traducere. Răspuns. 

— Câte ceainice? 

— Două căldări. 

Traducere. Indignare. Răspuns. 

— Plătiţi? 

— Ce? 

— Apa. 

Olguţa bufni de râs spre consternarea tâlmaciului. 

— Plătesc, domnule, numai să ştiu preţul local. 
Dumneavoastră cât plătiţi litrul de ploaie? 

— Aaa! A-ha! 

Traducere lungă. 

— Aaa! general. 

Răspuns. 


— Dacă vreţi apă de ploaie, nu costă... 

Întrerupere vehementă din partea patroanei. 

—.numai serviciul, adăugă tâlmaciul. 

Într-o zarvă generală, căldările cu apă de ploaie sosiră, 
aduse de personalul de la bucătărie. Toţi voiau să 
contemple de aproape pe călătoarea cu ligheanul. De la 
înfiinţarea hotelului nu se pomenise aşa ciudăţenie: să se 
scalde cineva într-un lighean cât o balie de spălat rufele, 
într-un hotel cu tot „confortul modern”, înzestrat - slavă 
Domnului! - cu lavoare în care atâtea generaţii de muscali 
şi basarabeni respectaseră aproximativ preceptul - şi de 
români înscris în cărţile şcolare: „Dimineaţa când mă scol, 
Mă-mbrac iute şi mă spăl, Faţa-ntreagă, gâtul tot Şi mânile 
pân' la cot”. 

După multe comentarii, patroana hotelului, femeie cu 
experienţă, hotărî că ligheanul şi căldările cu apă erau 
destinate unui rit religios. Noroc că patroana hotelului avea 
un fecior dezertor, pe care-l adăpostea la ea: altminteri 
Olguţa ar fi fost denunţată la Siguranţă ca „suspectă”. 

* 

Niciodată Olguţa nu cunoscuse dorinţa de a fi frumoasă, în 
sensul valorificării prin îmbrăcăminte şi pieptănătură, 
amănunt cu amănunt, a particularităţilor frumuseţii ei, 
totalizându-le în armonie personală, amplificând-o, 
exaltând-o. Din copilărie purta părul tuns, la fel pieptănat: 
cu cărare la mijloc. Nu se pudra, nu se farda. În copilărie, 
rochiile ei erau preocuparea doamnei Deleanu, mai târziu, 
a Monicăi. Avea în schimb o altă cochetărie, mai energică şi 
mai trufaşă, aceea de a-şi crea un trup de o robustă supleţă. 
Cochetăria acestei haine definitive o avea. Şi acest trup 
creat într-o măsură de vibrația sufletului care-l purta, 
înfrumuseţa prin ritm şi formă orice haină îmbrăcată de 
Olguţa. Nici o modă nu-i putea îngreuia sau defigura 
supleţa, nici un palton, nici o blană, nici o şubă nu-i puteau 
ghemui sau micşora avântul. În orişice îmbrăcăminte, 


trupul ei denunța frumuseţa, cum înclinarea trestiei 
denunţă vântul, veşnic pentru ea. 

Această cochetărie însă, era o îndestulare a ei, oglindă 
pură într-o cameră în care nu intra decât Olguţa. 

De data aceasta, în odaia care avea ca emblemă o ploşniţă 
ucisă de un pasager, uitată pe perete, Olguţa simţi, pentru 
întâia oară, dorinţa de a fi frumoasă prin îmbrăcăminte. 
Destinul se arătă ironic: odaia n-avea nici o oglindă, rochia 
aşezată în valiză de Olguţa, nu de Monica, era mototolită, şi 
pe deasupra, pantofii cumpăraţi de la dugheana locală erau 
greoi, sluţi şi pretenţioşi, ca nişte pantofi aşezaţi în primul 
plan al unei fotografii cu ample dimensiuni. 

De altfel, în atmosfera de cenuşă udă şi de rapăn al 
văzduhului oraşului Bălţi, rochia însăşi - singura adusă de 
la laşi, anume pentru Vania - era deplasată. Aerianul ei 
ţesut de abur aprins deasupra apusului unui soare de vară, 
avea o cădere de dans, pe trupul Olguţei, făcându-i mai 
negri ochii, mai aprinşi obrajii şi mai de gitană părul. 
Mişcările Olguţei în această rochie irizau game de garoafe 
şi mierea sanghină a portocalelor roşii. Gâtul decoltat, 
braţele goale din umeri. Nici brățări, nici inele. La Paris, 
văzând-o în această rochie, Paşa o poreclise „Esmeralda” în 
amintirea celei care veşnic va dansa în paginile lui Victor 
Hugo, desprinsă din umbra medievală a Catedralei Notre 
Dame. 

Dar în atmosfera Bălţilor, armoniile rochiei de vară 
destinate soarelui deveneau stridenţe. Ş-apoi, rochie de 
Esmeraldă şi pantofi, pantofi... 

Privindu-i de sus în jos, de-a lungul rochiei, Olguţa izbucni 
în râs. 

Oraşul acesta îi schimbase pur şi simplu picioarele. Îşi 
puse şi galoşii. Efectul era monstruos. Boturile de malac ale 
galoşilor din care răsăreau glezne subţiri, şi deasupra lor, 
fragedul ţesut, colorat de fulgerul unei raze, roşie de soare, 
acel roş pe care pictorii chineji l-au văzut smălţuit în soarele 


Chinei. Îmbrăcă şi pardesiul, stingând astfel oribilul 
contrast. 

În rândurile trecătorilor vasali ai glodului şi-ai ploilor, pe 
străzi mocirloase ca lagunele secate, printre case triste ca 
nişte mari cufere de viaţă uitate nedespachetate pe umedul 
chei al ploilor şi-al bălților, cu galoşi grei, cu garoafele, 
macii şi soarele subt pardesiu, şi rândunelele subt gene, 
trecea Vara. Dar nici un trecător n-o recunoscu. 

* 

Văzând numărul, deşi casa-i era complect necunoscută, 
Olguţa zâmbi cu respiraţia deodată precipitată. Casa era în 
fund, cu zidurile ei buburos cenuşii, ferestre mici ca ochii 
de porc subt obloanele late, date bleg în lături ca urechile 
râmătorului. Între casă şi gardul din faţă era distanţa 
precaută pe care o găseşti în penitenciare între poartă şi 
corpul caselor. Ogradă pustie, fără flori, cu un vad de pietre 
late, de la portiţă până la uşa din faţă. Aceleaşi bălți 
scărmănate de ploaie. Acelaşi glod în falduri somptuoase. O 
orhestră de curci, un balet de răţuşte, şi o scroafă tolănită 
cu miniaturile ei pe burtă. Gardul verde, mâncat de ploi, 
avea acoperiş unghiular. În faţa portiţei, atârna mânerul 
unei sonerii patriarhale, de care tragi cum mulgi un uger 
de vacă, stârnind în depărtările casei sau ale bucătăriei 
bălăbăniri de talangă jalnică. 

Intră de-a dreptul fără să dea semnalul de alarmă. Scroafa 
grohăi înfundat, ridicându-şi râtul de enormă havană stinsă, 
agitând cu mişcarea ei bruscă pe toţi godacii care-o sugeau, 
ca nişte porcine brelocuri. Cu ţipete soprane de nimfe 
speriate, curcile se-nghesuiră; c-un „zdup” penat, curcanul 
explodă, stilizându-şi strâmb explozia; mac-macul răţuştelor 
deveni de bariton. Uşa din faţă închisă. Bătu, nici un 
răspuns. Şi o pisică aştepta acolo, ghemuită ca un sfinx de 
cărbune cu ochi de topaz. 

25 

Înconjură casa. Totul era închis, masiv, tăcut. O casă 
sinistră ca după un asasinat. Într-o aripă numai, obloanele 


erau date-n lături complect şi ferestrele deschise. Se 
îndreptă într-acolo, luptând mereu cu încleştarea cleioasă a 
glodului. 

Ajunse. 

Văzu. 

Şi ca un vânt, inima-i aplecă obrazul fulgerat de fericire, 
pe pervazul ferestrei. 

Odaia era mare ca un salon de recepţie, şi, pe cât de mare, 
pe atât de întunecoasă. Pe jos, parchet grupat în rozace, 
demult nelustruit, ştirb. În fund un pian negru. Lângă un 
părete un pat de campanie acoperit c-o pătură cenuşie. 
Alături, un scaun cu spetează naltă de nuc sculptat, şi 
căptuşeală de catifea verde, decolorată şi spartă, cu telurile 
atârnând pe dedesubt ca semnul istovit al unei maternităţi 
grele. Pe o masă ovală, viaţa de lumini şi abur a unui 
samovar de aramă, cu murmur nazal. Păreţii erau nalţi, goi, 
decoraţi cu tapet întunecat de culoarea lemnului, pe-alocuri 
rupt, jupuit, atârnând ca nişte limbi de spânzurat. În 
mijlocul plafonului atârna solemnul ciorchine de aramă 
poleită al unui candelabru, pătat de muşte, cu becuri în 
formă de lumânări, înnegrite ca apa de Vichy în vin alb. La 
păretele din faţa ferestrei de unde privea Olguţa, se 
desfăşura un birou de lemn de păr lustruit negru, atât de 
vast încât două persoane ar fi putut dormi pe el, lungite 
alături. Mobilă tragică, pe care vedeai parcă înclinându-se o 
faţă palidă de ţar, iscălind condamnări la moarte, ştiind că 
destinul i-a iscălit-o şi pe-a lui. 

Câteva teancuri de cărţi nu izbuteau să dea nici dezordine, 
nici viaţă acestei mari suprafeţe rigide, acoperită cu 
muşama neagră. 

Scaunul acestui birou, respectând concepţia enormului, 
avuse desigur proporţii de tron. Dar dispăruse, în timpul 
războiului pesemne: dat pe foc. Toată încăperea purta urme 
de devastare. În faţa biroului, aşezat pe un scaun cu fund 
de paie - din acelea care se închiriază pentru oratorii 
întrunirilor publice - şedea Vania. Scria. Fără surtuc, fără 


jiletcă, într-o cămaşă albă cu guler moale, descheiat. Te 
mirai că un astfel de scaun poate susţine un astfel de trup. 
Statura celui aşezat la birou îl domina, dominând şi tot 
pustiul vastei încăperi, ca trupul unei statui de piatră 
meditând cu fruntea în palmă, în declinul toamnei şi al 
înserării amare a unui parc părăginit. Şi-n fund, la 
fereastră, viaţa de luceafăr tânăr a Olguţei, privind umerii 
laţi şi capul înclinat. 

De câţi ani, desprinsă din cer, căzută-n pământ şi înălţată 
din pământ, crescuse acolo, la fereastră, tăcerea fericirii cu 
ochi mari? Uitase vorbele, cum stelele şi florile le-au uitat. 
Uitase mişcarea, cum au uitat-o rădăcinile copacilor şi 
tulpina plantelor. Crescuse acolo, dintr-o seminţă semănată, 
până la fereastră, înălţând un zâmbet. 

În faţa ei era un om, pe care îl privea, şi-n lumea 
clopotelor suna un nume, pe care nu-l putea rosti, căci toate 
clopotele lumii i-ar fi acoperit glasul, cum îi acopereau 
tăcerea. 

Nu auzea nimic? 

Spinarea neclintită ca un scut înfipt, ascundea orice 
mişcare. Dar tăcerea era atât de mare, încât se auzea ca un 
ţârâit de greier depărtat, vârful peniţei alunecând pe 
hârtie. 

* 

Mâna încremenise, cu condeiul în ea. 

Se auzea samovarul şi ploaia. 

O mişcare înceată înălţă capul lui Vania, aducându-l 
treptat cu profilul spre fereastră. Inima Olguţei o îndemnă 
să fugă. Rămase, cu fuga inimii în ea, respirând iute. 

Ochii Olguţei se dilatară, faţa i se întunecă, fruntea 
înaintă, grea. O lacrimă se prelingea de-a lungul nasului 
puternic, căzută din ochii verzi. Era îngrozitor de tristă 
singurătatea acestei lacrimi, căzând pe liniile de stâncă 
abruptă deasupra munţilor, a acestui profil cu dur avânt. 

Braţele Olguţei avură o mişcare, o tresărire. 

— Va... 


Îi amuţi silaba în buzele deschise, căci într-un salt de 
formidabilă mânie, cu pumnii încleştaţi, statura uriaşului 
răsucindu-se fulgerător, dădu să se precipite cu faţa 
crâncenă şi umerii încordaţi. Capul Olguţei zvâcni îndărăt 
ca-n faţa prăvălirii unui munte. 

O văzu, şi păru că i s-a prăbuşit din braţe un vas mai mare 
decât el. 

O privi, o privi, braţele-i căzură, fruntea se înclină. 

Plânsese. O singură lacrimă, dar ca s-o găsească durerea 
scurmase adânc faţa de piatră. 

Ridică din nou ochii spre ea. O privi, o privi, o privi... 

Mari, clare, tremurătoare, în şiruri, şiruri, lacrimi se 
prefirau pe obrajii Olguţei, din ochii rătăciţi. Şi ploaia era 
deasupra ei. 

Nu mai vedea nimic. Se simţi smulsă ca de vânt, înălţată 
pe sus, cuprinsă de două braţe aprige, strânsă, şi rămase cu 
ochii închişi, în întuneric, lipită de viaţa unui piept vast, ca o 
pasăre care-ar simţi că stejarul în crengile căruia şi-a făcut 
cuibul, în loc să se năruie cu ea, în clipa trăsnetului, şi-ar 
strânge crengile ca s-o ocrotească. 

Târziu, foarte târziu, lipită de pieptul lui, Olguţa deschise 
ochii negri, limpeziţi, şi-l întrebă, în şoaptă furişată: 

— Plecăm, Vania? 

Cu o mişcare tot atât de impulsivă ca şi aceea care o 
înălţase pe Olguţa în odaie, smunci colile scrise de pe birou 
şi le făcu bucăţi. 

— Plecăm. 

* 

Primăvara e un miracol, dar periodicitatea lui anuală şi 
literatura au făcut din primăvară un fapt divers, subordonat 
vieţii sociale. Dacă o dată cu primul zarzăr înflorit într-un 
oraş, în aceeaşi zi, se va sinucide un mare bancher pe 
pragul falimentului, ediţia specială a ziarelor locale nu va 
anunţa înflorirea zarzărului, ci moartea senzaţională a 
bancherului. Şi de asemenea, cetăţenii vor discuta decesul 
omului finanţei nu zâmbetul pomului primăverii. De altfel 


nici un ziar din România şi Europa n-a anunţat vreodată 
înflorirea întâiului pom al primăverii. Doar în Japonia, 
înflorirea cireşilor în fiecare an e o sărbătoare tot atât de 
profund zâmbitoare, cum pentru creştinătate a fost o 
singură dată naşterea în ieslele Bethleemului a copilului 
Isus. Dar dacă primăvara, în loc să vie în fiecare an, ar veni 
la cincizeci de ani o dată, întâiul zarzăr înflorit ar face să 
plângă în zâmbet ochii tuturor bătrânilor lumii şi să râdă cu 
alte stele ochii a zeci de generaţii tinere care văd întâia 
oară povestea spusă de bătrâni, pe care cine ştie dacă vor 
mai revedea-o. 

Astfel şi cu femeile. O femeie iubită, intrând pentru întâia 
oară în odaia unui bărbat, e un miracol de împrimăvărare. 
Dar câte femei n-au intrat în odaia unui bărbat şi câte nu 
vor mai intra! 

Prea multe buchete de flori au fost în odaia bărbatului, 
culoarea de întâmpinare şi gestul ei. De prea multe ori 
inima a bătut în preajma sosirii, pe când ochii priveau pe 
fereastră şi pasul neliniştit alerga. De prea multe ori 
prezenţa prelungită a acelei femei a fost simbolul umilitor al 
saţului trupesc. Şi-ncet cu-ncetul, femeia iubită nu mai intra 
în odaia bărbatului, ci numai în patul său. 

În odăile locuite de Vania, niciodată nu intrase o femeie - 
cum ai spune, la Polul Nord, niciodată n-a răsărit o floare. 
În odăile locuite de el, sordide îndeobşte, erau cărţi, un pat 
oarecare şi strictul necesar de mobile. Uneori, numai, 
rareori, cum alţi singuratici cresc un câne, o pisică sau o 
pasăre, el aducea un pian închiriat cu sacrificii. Nu ştia să 
cânte. Cu degete nedibace, surd, căuta acordurile muzicei 
înalte. Pentru el pianul era un tovarăş care nu venea din 
viaţă, ci din altă parte. Un tovarăş mut, care nu putea să-i 
povestească, dar care văzuse acea ţară de minuni în ceaţă 
şi de libertate în vânturi, spre care bâjbâind ca orbii Vania 
se îndrepta în clipe de grea singurătate. 

Dacă acest pian, tovarăş al lui Vania uneori, într-o noapte 
ar fi început să cânte singur, să-şi istorisească singur marile 


poveşti - miracol ar fi fost. 

Era mai mare pentru Vania miracolul prezenţei Olguţei în 
odaia lui. Viaţa începuse să cânte singură, lângă el. Această 
încorporare în armonia muzicei, deşi era om, nu sunet, 
această senzaţie de muzică văzută, în odaie, dincolo de 
pianul închis, dădea un necontenit straniu fericirii, făcând-o 
mereu incredulă. O privea pe Olguţa cu un zâmbet timid, cu 
prea multă insistenţă, cu ochi în care îndoiala şi triumful 
puneau o dureroasă palpitaţie de umbre şi lumini. 
Trecuseră clipe, fără ca vorbe să răsune. Sumbrul salon 
devenise o grădină cu mirarea necontenitelor înfloriri. 
Fiecare clipă a prezenţei Olguţei era altă Olguţă care 
înflorea nouă, în ochii celui care privea cum se desfac în 
clipe alte flori. Acest uriaş recăpăta ochii şi gesturile 
iluminate de bucurie ale copiilor. Vârsta dispăruse ca un 
nour, lăsând sufletului şi feţii candoarea unui străvechi cer 
de april. 

Acele întrebări fireşti revederilor - „Când ai venit? Cum ai 
venit? Cât stai...?” - deveniseră inutile. 

Acolo, în odaia lui, în faţa lui, alături de el, ca o lumină de 
primăvară într-un văzduh de primăvară, ca un vânt de 
primăvară, şi ca tot ce-i imponderabil şi nevăzut în 
primăvară, care-ţi dă dorinţa să strângi în braţe ceva ce nu- 
i, era cu obraji îmbujoraţi, cu ochi şi plete negre, şi subţire 
trup, o fiinţă care-l privea zâmbind. Era în faţa lui, prezenţă 
vie, ceea ce-i dureroasă absenţă, sfâşietor gol, în 
frumuseţea iluminatei primăveri. 

Cum să nu strângă braţele, braţele de-atâtea ori întinse în 
zadar? 

Se strânseră luminoşi de întâia sărutare, ca în visul 
somnului unui zeu tânăr. 

* „Cineva mă aşteaptă acasă”... 

E gândul care te face să-ntorci capul când pleci de-acasă, 
şi să ridici fruntea, grăbind pasul, când te-ntorci acasă. 
Acolo, acasă, a rămas cineva care-ţi deşteaptă în inimă un 
tremur de stea, de nimeni văzută. 


E un copil acasă, care te-a însoţit la plecare culegându-ţi 
grav un fir de aţă de pe pulpana paltonului; e o femeie care- 
n prag, când ai plecat la muncă, ţi-a alinat fruntea încreţită; 
sau e un simplu câne, care bătând din coadă îţi sare-n piept 
când te întorci, lăsându-ţi petele de glod ale solicitudinei 
canine cu labe-n loc de braţe. 

Acel „cineva m-aşteaptă acasă” e un alt miracol întins de 
Dumnezeu inimii omeneşti, un alt miracol ticăloşit de om. 
Între casă şi om se interpun cafeneaua, berăria, clubul - 
apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi 
mai tare. 

Pe Vania-n viaţa lui nimeni nu-l aşteptase acasă, şi acum îl 
aştepta. 

Plecase, spunând Olguţei că va lipsi o jumătate de oră, fără 
să-i explice absenţa. Îl însoţise până afară în ploaie, 
strângându-i mâna tare, tare, cu ochii în ochii lui, şi 
zâmbetul în zâmbetul lui. Şi fugise-n casă, ca un mănunchi 
de garoafe, smuls din inima lui, cu tot parfumul lor ameţitor. 

Îl aştepta! 

Trecuse pe străzi cel mai grăbit om din lume, un om cu 
sufletul fluturând îndărăt. Intrase într-o băcănie şi 
cumpărase tot ce se pricepe să cumpere un om mare unui 
copil răsfăţat. Se-napoiase c-un pachet sub braţ, tot repede, 
cel mai grăbit om din lume. 

Şi se oprise în mijlocul drumului, dezolat ca o biserică 
devastată. 

Uitase să cumpere pâne. 

Alt drum mai grabnic, altă înapoiere, mai precipitată. 

Şi se oprise-n mijlocul drumului, înclinat ca turnul de la 
Pisa. 

N-avea tacâmuri, şervete, faţă de masă, pahare... Casa în 
care locuia Vania aparţinea unui prieten al tatălui său, care 
plecase în străinătate, închizând tot, lăsând într-o bucătărie 
pustie o babă surdă. 

Porni din nou. Era atât de distrat încât soluţia trăsurii nici 
nu-i trecu prin minte. Cumpără o faţă de masă, tacâmuri, 


şervete, pahare, înşelat de negustorii care-l vedeau grăbit 
şi nepriceput în astfel de cumpărături. Trecuse mai bine de 
un ceas de când plecase. 

Cineva îl aştepta acasă... 

Şi pentru a treia oară se opri din drum. Uitase ceea ce nici 
un bărbat de profesie nu uită: să aducă o floare. El era plin: 
uitase. Porni iar, cutreierând dughenele ursuze, întrebând 
mereu. Spre norocul lui, o trăsură, gata să-l calce, îi aminti 
de existenţa trăsurilor. Se urcă în ea şi descoperi la o 
dugheană de coroane mortuare, boboci galbeni de trandafir 
şi câteva garoafe într-o încăpere cu miros de clei şi flori 
artificiale grupate laolaltă într-un lighean. 

Era atât de grăbit s-ajungă, încât ţinea un picior pe scară, 
lăsându-l în bătaia glodului, privind înainte peste hlube, cu 
bustul aplecat. Ajunse. Plăti. Intră. Ascultă. Şi nu mai luă 
drumul uşei, ci al ferestrei, în vârfuri. N-o mai auzise 
cântând pe Olguţa din 1916. Trecuseră şase ani de la 
noaptea când Olguţa îi cântase întreaga partitură a lui 
Boris Godunov. Ascultase atunci talentul unui copil viu şi 
ager, supunându-se indicaţiunilor date de Vania. 

Un copac la care te uitai cu capul în jos, tu, omul, mai 
mare decât el - să-l priveşti cu capul răsturnat pe spate, sus 
în cer, cu vaste crengi împletite-n vânturi... 

Pianul era vechi, reacordat de când venise Vania, cam 
hârbuit, dar degetele care-l cântau erau vecine cu energia 
vânturilor şi calmul dominator al cerului. Dificultăţile 
tehnice dispăruseră ca nourii, lăsând sunetelor albastra lor 
puritate; impresia uriaş delicată pe care ţi-o dă cerul 
deasupra piscurilor nalte, unde uraganul fără nouri, fără 
gesticulări demente de păduri, pur ca lumina, titanic ca 
oceanele, trece-n trombe nevăzute, subt un cer suav ca o 
petală, neclintit în uragan, zâmbet de ochi albaştri 
deasupra unei prăpăstii cu lei. Cânta poemul Saint Frangois 
marchant sur les flots al lui Liszt. 

Era un cald orgoliu pe faţa lui Vania, oprit la geam cu 
pachetele subt braţ. El uriaşul, călca pe valuri pacificate, 


alături cu Sfântul din Asiza, cu ponderea miracolului 
muzical. 

La Marsilia, într-o sală cam goală, după magistrala 
execuţie a unei simfonii de Beethoven, de sus de la galerie, 
pornise un aplauz formidabil ca un bubuit de furtună pe un 
vârf de munte. Sala tresărise, întorcând capul. Deasupra 
tuturora, în fundul galeriei, mânile hamalului din port 
dădeau glas şi aripi entuziasmului, exact în clipa - 
nehotărâtă pentru cei mai mulţi - când ultimul acord 
încetase. Şeful orhestrei se înclinase, cu ochii la Vania, 
împăratul entuziasmului care devenise general. Braţele şi 
mânile acestui om nu precupeţeau, ca braţele şi mânile 
delicat snobe de pe marginea lojilor, această singură 
răsplată pe care spectatorul o poate da talentului. 

Olguţa era să aibă dovada aceluiaşi omagiu. Când ultimul 
acord tăcu, braţele lui Vania zvâcniră-n lături, pachetele 
căzură-n glod, mânile porniră, şi se opriră... 

Olguţa apăruse la fereastră, cu un râs de fragi pe toată 
faţa. 

Era atât de mare, atât de copleşitoare bucuria că-l vede 
din nou, încât luând, fără să-şi dea seama, florile furişate de 
Vania pe marginea ferestrei, i le oferi lui Vania ca şi cum ea 
i le-ar fi adus. 

* 

Un dejun voios ca o masă de lucrători. Lugubrul birou se 
înveselise. Faţa de masă cumpărată de Vania era aşa de 
prăfuită încât trebuiseră s-o scuture ca pe un covor. Apoi, 
făcuseră toaleta paharelor şi-a tacâmurilor în odaia de baie, 
altă ruină cu faianţele sparte, aţe de păianjen, mozaicul 
sfărâmat, miros muced de pivniţă, cu fotografiile enorme 
ale ultimilor țari, surghiuniţi acolo din salon. 

Samovarul prezidase această masă în doi. N-ar fi mâncat 
nimica Olguţa, bucuria o făcea inaptă pentru apetit, dar 
fiecare pacheţel era un dar de la Vania. Le acceptase pe 
toate. Apetitul se născuse, robust. Ceaiul era şi supa, şi 
vinul, şi apa, şi şampania acestui alegru festin. 


Olguţa cunoscuse bucuria de-a servi, pentru întâia oară în 
viaţă. Vania fusese nevoit să cedeze: două mâni, lăsate pe 
umerii lui, îl imobilizaseră pe scaun. Olguţa împărțea, ducea 
şi aducea farfuriile, indica ordinea mâncărilor. Era un 
zârnbet în jurul acestei mese, ca inelul luminos, apărut în 
jurul creştetului sfinţilor care se-nchină. 

După dejun, fără să-i aştepte rugămintea, Olguţa se 
aşezase la pian. 

Era în friguri ca şi cum şi-ar fi dat prin surprindere întâiul 
şi supremul concert. N-avea note. Îşi făcuse programul 
mintal, nu la întâmplare, căutând să-i dea un sens armonios 
- aşa cum şi l-ar fi făcut pentru primul ei concert public. 

Vania era alături de ea, ca un public întreg, contopit într-o 
singură fiinţă. 

Era aşa de emoţionată, încât întârziase mult cu batista în 
mânile reci şi febrile, dând răgaz emoţiei să se 
convertească în elan. 

Începuse cu Preludiul şi Fuga în mi bemol, pentru orgă, a 
lui Bach, cântându-le cu sobră putere, dând sunetelor 
înălţimi de cor în catedrală, şi iradierea sulurilor de lună 
prin vitralii. Faţa ei căpăta o concentrare chinuită, care-i 
sculpta o mască de singurătate dură, relief în frunte, adânc 
în ochi. Muşchii feţii neclintiţi, cum rareori îi au pianiştii. 
Nici un tic al obrazului, nici o încrețire a frunţii, nici o 
crispare sau mişcare a buzelor. Toată puterea trupului era 
în braţe şi în mânile flexibile, dominatoare şi severe. 

Acordurile pline erau aduse cu mâni de papă care ar 
încorona o frunte de împărat. 

Cu ochii strălucitori, respiraţia adâncă şi inima strânsă, 
Vania, alături de ea, privind profilul chinuit de această 
fuziune armonioasă de metale arzătoare - în clipa când vroi 
s-o roage să mai cânte o dată aceeaşi bucată, îşi dădu 
seamă de cruzimea celui care bisează. Tăcu. Nu aplaudă. 
Nu vorbi. Dar palmele lui cuprinseră tâmplele fierbinţi, cu- 
atât de ocrotitoare adorare, încât Olguţa mai cântă o dată - 
pentru aceeaşi răsplată. 


Era fericită. Anii ei de muncă aspră îşi aveau deplina 
justificare. Pentru aceste clipe, muncise câte zece ceasuri 
pe zi la Paris, timp de trei ani, găsind numai în acea muncă 
puterea să aştepte imposibilul - pe atunci Vania, pentru ea, 
era mort - şi să creadă prin muzică, nu prin minte, în acel 
imposibil, cura prin religie ai crede în miracol, respirându-l 
nevăzut. Pe atunci mintea ei acceptase moartea lui Vania. 
Dar munca ei de trei ani la Paris - muncă stăruitoare în 
epoca de cea mai mare deznădejde, muncă prin care îşi 
amplifica şi înfrumuseţa talentul tocmai atunci când îi 
devenise inutil din cauza morţii lui Vania - dovedea că 
dincolo de minte, ceva din sufletul ei profund, credea, 
spera, aştepta. 

Această nemărturisită aşteptare, această înălţare dincolo 
de orizont, exterioară parcă sufletului, deşi nutrită cu cea 
mai pură şi mai vie substanţă a sufletului, îi dăduse energia 
celor trei ani de muncă. 

Şi toată această epocă o retrăi, cântându-i lui Vania 
Nocturna în do minor a lui Chopin. De câte ori nu ascultase 
Paşa în salonul de la Paris această nocturnă deznădăjduită, 
scrisă cu gemetele sufletului, ca un pământ fără cer, 
sumbru pământ de morminte, din care coralul înalţă o 
bucurie stranie şi suavă ca un răsărit de lună nu din cer, ci 
spre cer, din pământul mormintelor. Cântă această 
nocturnă cu sufletul de atunci. Îl pierdu pe Vania cântând, şi 
după ce isprăvi, regăsindu-l, zâmbi cu ochii în lacrimi: pe 
atunci, la Paris, ochii ei n-aveau lacrimi. Abia acum 
plângeau ochii de-atunci. 

Stătu multă vreme cu capul rezemat de umărul lui Vania. 

Fruntea dominatoare deasupra muzicei devenea umilă pe 
umărul lui Vania, fiindcă era fericită. Aceste tăceri fericite 
erau răsplata anilor de zbucium în muzică. Se odihnea, cu 
sufletul limitat de Vania ca de un cer. 

— Sunt fericită, Vania. 

Şi iar cânta. 


Cânta fără cruţare pentru puterile ei. Era ca o duşmănie 
împotriva trupului, energia care i-o impunea. Ar fi vrut 
parcă să-l îndurereze, ca prin această pedeapsă să-l facă să- 
şi merite fericirea de a fi lângă Vania. Cânta, dăruindu-şi 
muzicei toată tinereţa, având mereu impresia că-i prea 
uşor, că-i prea frumos ce face, ca să-l merite pe Vania. Ar fi 
dorit ca fiecare clipă să fie munte prin care cu mânile să 
sape tunelul, ca să merite să descopere târziu, după trudă, 
cu mânile însângerate, lumina dintre stânci, fericirea de 
lângă ea. Acest zbucium însă, această răzbatere prin 
stâncă, această chinuitoare ascensiune spre fericire, ca s-o 
respiri o clipă - armoniile de mânile ei înălțate, o 
destăinuiau. 

Cântă Sonata în la bemol pentru piano - opus 110 -a lui 
Beethoven. 

* 

Veneau umbre de seară; se stingea parcă undeva încet, o 
sobă mare. Mai aveau câteva ceasuri de stat împreună până 
la plecarea trenului. Olguţa se odihnea, rezemându-şi capul 
de umărul lui Vania. Muzica îndelungă le lăsase tăcerea, ca 
o reculegere în ei. Samovarul fierbea. Inima Olguţei, ca 
nucii toamna, avea căderi melancolice: se apropia 
despărţirea. Gândul că va trebui să plece de lângă Vania, îi 
lua puterile, aplecând-o mai tare pe umărul lui. Îi ardeau 
încă obrajii. Ar fi vrut să doarmă sau să plângă. Zâmbea. 

— Când plecăm? 

— La începutul lui septembre. 

Olguţa respiră adânc. Era atâta lumină în acest cuvânt: 
septembre, cheiul soarelui, când se îmbarcă toamna... 

— Nu-mi vine să cred, Vania! 

Şi era ca un vag scâncet în glasul ei fericit. 

— Cu vaporul? 

— Cu vaporul. 

Închise ochii. În câte nopţi de nesomn nu plecase cu 
vaporul, alături de Vania! Suflarea sărată a apelor vast 


muzicale... Viaţa devenea o mare carte de poveşti colorate, 
răsfoită de imensităţi. 

— Cu clasa treia, Vania? 

— Nu. Cu clasa întâia. 

— Noi sus, tu jos, zâmbi Olguţa. 

— Noi... 

Inima lui Vania sună tare în urechea Olguţei şi-n inima ei. 

Cu palma lui mare, îi dezmierdă pletele. 

— Ne oprim la Constantinopol... 

— Daa! 

Ghemuită lângă Vania, simţea Constantinopolul ca un şal 
de soare şi culori, cald pe umeri, dăruit de Vania. 

Cu ani în urmă, într-o după amiază de primăvară, la 
capătul podului Carachioi, dinspre Stambul, un om 
îmbrăcat cu haine cafenii de lucrător, mare chiar printre 
hamalii portului, mânca banane, privind. N-avea nici trecut, 
nici viitor, nici prieteni, nici duşmani. Era singur ca acea 
stâncă ciudată, căzută de nicăieri pe malul Bistriţei, numită 
Piatra Teiului, despre care plutaşii spun c-ar fi adus-o 
diavolul, numai prin legendă ajungând să explice apariţia 
răzvrătită a acestei stânci prea depărtată de munţi, ca din 
piscuri să se fi prăvălit acolo, prea enormă ca apele s-o fi 
putut aduce. 

Se întorcea din America în Europa. Pentru ce? Ca să 
ajungă în Europa? Nu. Mai curând ca să plece din America 
în altă parte. Norii îi făceau un semn veşnic, nevăzut altora, 
pe care-l asculta. Un fel de somnambulism semilucid îl 
îndemna să cutreiere lumea cu norii, ultimii nomazi. 
Vaporul rusesc, pe care se îmbarcase spre Europa, stătea la 
Constantinopol douăzeci şi patru de ore. Avea biletul plătit 
până la Odesa. Dar singura oră vrednică să fie hărăzită 
Constantinopolului, era a douăzeci şi cincea, adică tocmai 
aceea când vaporul trebuia să plutească departe în larg. 
Incapabil să renunţe la Constantinopol, renunţase la bilet! 
De altfel traiectul precis al vaporului - New York-Odesa - îl 
ostenise de la o vreme ca o profesie. Constantinopolul era 


fereastra pe care sărise, în loc să iasă pe uşă: Odesa. Orice 
dorinţă, în clipa când devenea scop, îl rodea ca un ham. 

Mâncase o plăcintă cu carne, rezemat de balustrada 
podului Carachioi, într-una din acele firide de fier în care 
intri, ieşind o clipă din fluviul de rase revărsate de-a lungul 
podului dintre Galata şi Stambul, peste golful Cornului-de- 
Aur. Pe orşice stradă a lumii, există o rasă dominantă 
numeric, care dă acelei străzi o anumită fizionomie 
naţională, prin împestriţarea raselor celorlalte. Podul 
Carachioi însă, din acest punct de vedere, e anarhie pură. 
Deşi, geografic, e situat în Constantinopol, fesurile şi 
turbanele nu pot domina, printre sutele de mii de străini, 
zilnic trecând pe pod. Dacă Dumnezeu ar dori să-şi vadă de 
aproape toate făpturile, fără să culeagă planeta în mână 
ridicând-o până în cer - n-ar avea decât să facă podul 
Carachioi punte între paradis şi pământ şi toate neamurile 
pământului ar defila subt ochii lui Dumnezeu, ca un 
dicţionar ilustrat de mostre omeneşti. 

De la generalul turc, călare pe un măgăruş, cu picioarele 
spânzurând moi afară din scări, cu fesul cam pe ceafă, şi 
tunica plină de fireturi ca poleiala unei nuci din pomul de 
Crăciun, deschiată pe un pântec plin de pilaf, mâncând o 
felie de harbuz, cu roze revărsări în colţurile buzelor; până 
la feminista americană, sex nou cu ochelari în loc de ochi, 
cu secreția stiloului în loc de glande, şi plăci de gramofon în 
loc de creier - toate făpturile globului pământesc sunt 
reprezentate. Nu mai ai impresia că stai pe un pod, cică 
stai în faţa unui glob pământesc însufleţit, as-cultând 
vocabularul şi văzând culorile tuturor raselor. Auzi un 
orăcăit: e un englez cu caschetă cadrilată. Îi urmează un 
foşnet feminin: e un persan cu mantie de mătase verde sau 
galbenă, ţesută cu mânile toamnei, cu barba de abanos tors 
şi ochi de noapte păstrată în untdelemn, purtând pe cap o 
căciulă de astrahan cu fund de postav verde. 

Un egiptean, desprins de pe o stelă funerară, răsare din 
cinci mii de ani daţi la o parte, în urma unui german a cărui 


havană pute mai rău decât o locomotivă, lăsându-i scrumul 
să cadă prin veacuri pe haina egipteanului, în timp ce un 
„dă-l dracului”, nuanţează o atitudine românească faţă de 
impasibilitatea unui chinez sculptat într-o gutuie, cu ochi 
oblici ca aripele de cocor pe fund de cer. 

După ce-şi mâncase plăcinta cu carne, în larma planetară, 
Vania intrase în rândurile ei, rămânând la marginea podului 
dinspre Stambul, pe malul mării. 

Cumpărase câteva banane şi privise, mâncând, calm. 

Venise primăvara cu sute de corăbii încărcate cu toate 
fructele Orientului: pere, mere, piersici, struguri, rodii, 
smochine, curmale, migdale, banane, ananaşi, coarne, 
caise, portocale, lămâi... 

Venise primăvara după ele de pe coastele de soare, ca 
miliarde de albine şi de viespi, devenite lumină. Plutea 
lumina vie peste mormanele de fructe încărcate în corăbii 
larg înaripate pe catarguri nalte. 

Departe, Insulele Princhipo erau albastre ca zările văii 
Moldovei. 

Bosforul era verde. 

Alături se înălța moscheea Jeni Valide Giami (moscheea 
sultanei celei tinere) ale cărei vitralii verzi au deschis ochii 
în mânile persanilor din veacul al noulea. În verdele lor sunt 
mişcări de cedri şi de pini. Când soarele apune, lumina lui 
revărsată prin vitralii asupra lespezilor e pură ca prin 
pădurile de brad, dar în loc să fie aromă de răşină, e 
culoare. E ca un potir al primăverii, moscheea tinerii 
sultane, când soarele trece prin largile vitralii verzi. 

Poate că Persia nălţase undeva pe orizonturi, enorme 
vitralii verzi cu cedri şi cu pini, şi umbra lor se revărsa pe 
tot Bosforul, de vreme ce atât de persan verde era marea, 
c-o dungă de albastru şters în Insulele Princhipo. 

În faţa Stambulului, casele de lemn din Scutari aveau 
cenuşiul mugurului de salcie, aproape argint, aproape 
spuză de jăratec, ceva din culoarea nourilor nehotărâţi în 
apus de lună, şi a vârtejurilor de colb în început de toamnă. 


Vântul le clădise mai mult decât mâna omului, căci etajul al 
doilea, care dă unei case masivitate, acestora le dădea 
mişcarea rotundă a sânilor opulent dominatori deasupra 
taliei când se apleacă. Iar ferestrele lor, cu gratii de lemn 
bombat, curbe împletiri, deveneau treptat pânze de 
păianjen, în care soarele îşi aduna lucirile de sidef, de 
purpură, de ametist, de roz sanghin, de mahon, de perlă, de 
mărgean. În acele ferestre îşi expunea soarele bijutăriile de 
sultană a tuturor orienturilor. 

Vania mânca banane. 

În clipa când soarele atinse orizontul, tunul de la Top- 
Hane, arsenalul marinei, bubui. Răsunase glasul lui 
Dumnezeu? Toată viaţa încetase. Vâslele bărcilor căzură, 
forfota corăbiilor încremeni, lanurile de maci ale fesurilor 
se opriră, fluviul Carachioiului stătu. 

Şi o dată cu bubuitul tunului, şi pasul roş al soarelui pe 
pământul turc, moscheea Baiazedieh înflori rotat cu mii de 
crizanteme: arteziana grădină a zborului unui norod de 
hulubi de zeci de ori mai numeros decât cei al Pieţei San- 
Marco din Veneţia. Albastru, cerul mahometan îşi avea 
îngerii. 

În acea clipă de tăcere, cele şapte coline ale Stambulului, 
cu braţele de marmură şi piatră ale minaretelor spre cer, se 
înălţară deasupra veacurilor. 

Şi cea dintâi, moscheea Sfintei Sofia, din veacul al şaselea, 
cântă: 

— Allah... El Allah... El rasul Allah... 

Allah e dumnezeul nostru, el e singurul Dumnezeu... 

— Allah... 

Şi după ce aprindeau toate ecourile zărilor, cuvintele înalt 
tărăgănate cădeau din nou. Cantilene de vaiet dulce, uşor 
nazale, răsunând pierdut cu toate penumbrele sunetului, 
muzică a gândului mai mult decât a glasului, sunet abia 
desprins din marile tăceri ca pârtia lui Venus pe mare. 

Din veacul al şaisprezecelea, moscheea Baiazedieh, reluă 
dulcea melopee, recadenţându-i lung silabele. 


Apoi moscheea Osmanieh, apoi Suleimanieh... Colindând 
din veac în veac, moscheele celor şapte coline, coborând din 
cer şi din trecut, spre marea topită-n umbre, sunetele 
veneau cu înserarea tot atât de triste, cu vaierul lor de 
veacuri duse şi de stele stinse... 

Şi când cel din urmă muezin, înălţat în minaretul giamiei 
Jeni Valide, cu palmele făcând portal sunetelor, cântă 
ultimile silabe ale cântecului prelins prin întristarea 
veacurilor - tăcerea şi marea fură pustii. 

Vania privise alături de el: gol. Nimeni, nimeni! Singur în 
faţa veacurilor triste, cu o coajă de banană în mână. 

Jeni Valide Giami era lângă moscheea sultanei tinere. 

O amintire? O presimţire? O speranţă? 

Zvârlise numai coaja bananei în mare. 

* 

Dezmierdă capul Olguţei. Venise noaptea. Cădea mai 
deasă ploaia deasupra lugubrului oraş. 

— La Constantinopol, Olguţa, vom merge la Jeni Valide 
Giami. 

— Jeni Valide Giami, murmură Olguţa silabele muzicale, 
neştiind că-şi murmura numele în faţa căruia îngenuncheau 
anii nomazi. 

II. 

Înainte de-a cădea galben cu frunzele, toamna se înalţă în 
lumină. Văzduhul verii e orbitor ca jocul de argint a 
milioane de iatagane - sclipire de trăsnete albe - subit un 
soare metalic, într-un cer prăfuit de galopul luminii în zale. 

Văzduhul toamnei e luminos, subt cerul religios albastru. 
Dimineţile şi amurgurile sunt procesiuni de odăjdii în fum 
albăstrui de tămâie; amiezile aprind mari policandre 
galbene; iar nopţile declinului de august trec, purtând în 
mânile cu largi mâneci de umbră, luminările aprinse ale 
stelelor căzătoare, lăsând foşnete lungi, uscat mătăsoase. 
La Medeleni, întâile ferestre deschise pe această toamnă a 
luminii, premergătoarea celeilalte, fură pânzele lui 
Alexandru Pallă. Lucrase toată vara peisagii româneşti, 


ocolind, ca şi în cele pariziene, viaţa omenească. Erau 
româneşti nu prin costumele ţărăneşti, hore, crâşme, care 
cu boi, ci prin altceva. Găseai în ele senzaţia de românesc 
pe care o ai când treci fruntaria, venind din străinătate, 
văzând numai cerul şi gesturile pământului, înainte ca 
oamenii îmbrăcaţi ţărăneşte să afirme naționalitatea 
priveliştei. Era în ele mirosul satului românesc, privirea 
luminii româneşti. Nourii peticiţi în funduri de zare, în aur 
şi rubin de soare, aminteau ceva din şatrele ţigăneşti, 
misterios poposind dincolo de sate; armoniile culorilor 
aminteau vag țesuturile costumului ţărancelor, ca o vastă şi 
nebuloasă geneză a portului românesc. 

Spre deosebire însă de cenuşiile privelişti pariziene care 
erau un fum şi o cenuşă a vieţii duse, golul unei definitive 
mistuiri, acestea, tot fără de viaţă omenească, erau o 
aşteptare, când abătută, când izbucnitoare ca inima şi ochii 
celui care pândeşte la fereastră apariţia femeii iubite. 
Fereastra acestei aşteptări era mare ca un cer: se vedeau 
păduri prin ea, largi lanuri de grâu, lungi alei de plopi, şi 
neţărmuritele lacuri deşarte ale luminii cu vânătorile de 
lebede ale soarelui, în fund. 

Într-un tablou, subt un cer înnourat, în clipa de tăcere 
jilavă din preajma întâilor picături, un lan de livănţică de un 
albastru des şi amar, avea o singură culoare istovitor tare: 
un mac. Şi toată priveliştea devenea ca o adâncă 
posomorâre de ochi albaştri, după o nebunească bătaie de 
inimă. 

Într-un alt tablou porneau şi veneau spre toate zările 
drumuri lungi de argint, prin gloria luminii de vară. Toate 
candelabrele soarelui erau aprinse. Vroia parcă lumina, 
adâncindu-şi străveziurile, lărgindu-şi zările în orbitoare 
rotiri, să întâmpine pe cineva. Şi atât venea, dinspre zările 
aşteptării: un vârtej de colb stârnit de vânt. O senzaţie de 
pustiu în soare, pe care nici toamna, nici iarna n-ar fi dat-o. 

Era în toate peisagiile lui Alexandru Pallă, ca un gest de 
orb uriaş care-ar fi strâns mereu alte privelişti în braţe să 


găsească apariţia pe care o caută, negăsind-o nicăieri. 
Lanurile, câmpiile, drumurile, pădurile, cerul, lumina erau 
pustii. 

Apoi venise toamna. 

Într-o zi Paşa lucra în livadă, alături de vechiul nuc. Avea 
ceva jupiterian capul său în revărsarea albă a bărbii 
ondulate, şi-a părului argintiu ca un mesteacăn, descoprind 
trăsăturile unui profil de o amplă frumuseţă luminos 
conturată. 

Acolo îl descoperise Monica. Alături de el, căderile de nuci 
băteau câte o fugară toacă pe bancă şi pe masă. În fund, 
peste câmpii şi peste dealurile albastre lumina se pierdea în 
zarea cerului, ca în oglinzi abia viorii, oglindind parcă 
surâsul unui fura de cetini. Silueta lui Paşa proiectată pe 
cer, mişcările de vânt din păr şi gesturile lui aveau ceva de 
incantaţiune în faţa luminii. 

Monica se apropiase, privise peste umărul lui Paşa tabloul, 
ridicase capul, privise lumina, privise iar tabloul. 

— Paşa, ai chemat toamna! 

Părea într-adevăr vrăjitoreşte adusă şi-n lumină de penelul 
lui. 

După ce simţeai privirea tabloului, vedeai toamna în 
văzduh, privindu-te. Îţi venea să-ţi acoperi cu mânile inima 
grea. 

Asupra veseliei de vacanţă zilnică de la Medeleni, privirea 
acestei toamne începu să apese. Mesele în comun erau tot 
atât de voioase: sosirea lui Herr Direktor mai adăugase un 
instrument de veselie orhestrei de până atunci. Dar spre 
seară, asupra culcării, în toate odăile începură gândurile de 
sfârşit de vacanţă şi noaptea, visurile de sfârşit de vacanţă. 
Se apropia un nou an de muncă şi de viaţă, aducând 
fiecăruia grijile şi preocupările lui. În miezul vacanţelor şi la 
începutul lor, toţi oaspeţii unei moşii, sau toţi cei care într-o 
vilegiatură oarecare formează o societate, un grup de 
veselie, spre seară, când se culcă, nu părăsesc grupul de 
vacanţă din care fac parte. Gândurile şi proiectele care le 


vin în izolarea patului, sunt în legătură şi se răsfrâng 
asupra întregului grup, asupra acestei societăţi de vacanţă, 
solidarizată de gândul petrecerii în comun. Excursia cu 
ceilalţi, farsa proiectată cuiva din familia veseliei de 
vacanţă, flirtul sau idila cu cineva din acest grup, haina de 
îmbrăcat a doua zi, în legătură cu ziua care se anunţa 
senină sau ploioasă - sunt îndeobşte gândurile care 
creează, şi în absenţă, solidaritatea acestor vremelnice 
grupări, menţinând prin aceasta, mereu, senzaţia vacanței, 
nume al libertăţii, al aerului curat, al lipsei de grijă, al 
revenirei unui fel de copilărie, numai în timpul acestor luni 
de vară reîntâlnite de oamenii mari, şi care dispare o dată 
cu apariţia lui septembre, redând omului matur gravitatea 
grijilor de sfârşit de vacanţă. 

În aceste zile premergătoare sfârşitului vacanței, când 
bucuria se converteşte în melancolie, şi noaptea grijile 
individuale apar dând fiecăruia un viitor izolat de-al 
celorlalţi - petrecerile în comun devin frenetice şi puţin 
artificiale. Dorinţa comună de-a ucide preocupările 
nemărturisite, de-a alunga obsesia surdă a sfârşitului vieţii 
în comun, creează o preocupare de veselie, care dovedeşte 
că veselia a fugit. Societatea vacanței simte nevoia să fie 
mereu împreună: e o mobilizare necontenită a tuturora. 
Fracţiunile acelei societăţi, care formau grupuri mai intime, 
uneori răzleţite de ceilalţi, se alipesc grupului mare. 
Glumele, chiar proaste, sunt primite cu bunăvoință, şi 
asistate generos de râsul general. Fiecare înţelege efortul 
celorlalţi de a menţine veselia care pleacă, şi-l răsplăteşte 
ca atare, apreciind mai mult scopul decât calitatea. Aceste 
zile finale apar amintirii ca cele mai frumoase, cele mai 
intens vesele ale vacanței, melancolia fiind situată de 
amintire ca ceva exterior lor. 

Apăruseră şi la Medeleni. Pretextul lor era Olguţa. Ce va 
face Olguţa? Nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, dar fiecare 
se întreba singur, neîndrăznind să împărtăşească 
întrebarea şi celorlalţi. 


Olguţa venise la Medeleni. Vacanţa începuse cu întrebarea 
în ea, acoperită de veselia vacanței, la care şi Olguţa 
participa. 

Întrebarea „ce va face Olguţa?” solidariza pe cucoana 
Catinca şi doamna Deleanu în aceeaşi speranţă: că Olguţa 
se va căsători cu Mircea. Doamna Deleanu îl iubea şi-l stima 
pe Mircea, în care aprecia fermitatea bărbătească, 
prestigiul intelectual şi o delicateţă niciodată şi prin nimic 
dezminţită de când îl cunoştea. Avea în el aceeaşi totală 
încredere pe care o avea în Monica. Delicateţea lor era de 
aceeaşi rasă. Pe lângă aceasta, lui Mircea îi datora primul 
succes al lui Dănuţ. El îl determinase să publice nuvele în 
revista Viaţa contimporană. După trei nuvele publicate, 
numele Dan Deleanu căpătase o notorietate atât de 
măgulitoare pentru doamna Deleanu, încât se abonase la 
revistele literare şi la mai toate ziarele, decupând 
recenziile, menţiunile şi pronosticurile în legătură cu 
literatura lui Dănuţ, colecţionându-le într-un caiet, în 
ordinea apariţiei. Tot prin Mircea, Dănuţ intrase în legătură 
cu o editură din Bucureşti, făcând contractul primului 
volum, care, tot graţie lui Mircea se deschidea cu o prefaţă 
făcută de redactorul Vieţii contimporane. 

Cucoana Catinca o adora pe Olguţa cuprinzând-o în 
acelaşi sentiment, care, până a n-o cunoaşte pe Olguţa, era 
îndreptat numai spre Mircea. 

Afectuoasa camaraderie dintre Mircea şi Olguţa, întărise 
această speranţă, care dădea singurul răspuns zâmbitor 
pentru doamna Deleanu şi cucoana Catinca, întrebării „ce 
va face Olguţa?” Venirea lui Herr Direktor dăduse glas 
acestui mut dialog de speranţe al celor două mame. 

Într-o seară, după masă, tinerii plecaseră spre livadă, în 
grupuri: Dănuţ cu Monica, Mircea cu Olguţa, Puiu, 
redevenit Cuţulachi, printre ei. 

Bătrânii şedeau în jurul mesei din pridvor. 

— Văd umbre de logodnici, zâmbise Herr Direktor, 
aducându-şi monoclul la ochi, cu două degete. 


Luna plină e bună prezicătoare. Zâmbetul fusese 
împărtăşit cu aceeaşi bucurie complice, de doamna Deleanu 
şi cucoana Catinca. Domnul Deleanu şi Paşa fumaseră mai 
departe, în tăcere. Din seara aceea, şi domnul Deleanu şi 
Paşa păreau puţin jenaţi alături de Mircea. Paşa picta mai 
mult, iar domnul Deleanu, când Olguţa-i făcea obişnuitele 
vizite în birou la el, o privea uneori lung, cu mâna pe 
fruntea ei, fără să-i vorbească. Olguţa alunga aceste tăceri 
prin glume. 

Mircea începuse la Medeleni două studii convergente 
pentru Viaţa contimporană. Întâiul: Cauzele diletantismului 
românesc, dând noţiunii de diletantism nuanţă de 
secăturism moral şi intelectual, cu amplu corolar în viaţa 
politică şi socială. Cauza primordială a acestui diletantism o 
vedea în absenţa conflictului religios la români. Mircea 
atribuia religiei două roluri: întâiul de unificare, prin 
optimismul aceleiaşi speranţe, a marilor mase ignorante şi 
necăjite; al doilea, de creatoare de individualităţi. În 
România religia îşi îndeplinise primul rol; pe al doilea, nu. 
Pentru Mircea, controlul religiozităţii unui popor nu era 
etapa credinţei populare, ci etapa individualităţilor având 
ca punct de plecare drama religioasă. Religiozitatea 
ţăranilor nu era un fenomen românesc, ci un fenomen 
caracteristic tuturor maselor primare. 

În Occident, copilul de ţăran plecat din satul lui cu 
credinţa părinţilor, n-o lasă în sat, dimpreună cu amintirile 
copilăriei, ci o aduce cu el, adânc înrădăcinată în 
individualitatea lui embrionară. Şi, pe măsură ce se cultivă, 
mirările înspăimântate apar, apoi întrebările precise, 
zguduitor de dramatice. Şi convulsiunile îndoielii dau 
naştere unei configurații sufleteşti şi intelectuale, din care 
personalitatea va apărea. Timbrul personalităţii în acest 
moment se va forma. Credinţa sau necredinţa va fi 
organică, tot atât de profund netă ca şi sexul. Copilul 
ţăranului român însă, când a plecat din satul natal, a lăsat 
credinţa, cum a lăsat vacile şi oile pe care le ducea la 


păscut, şi fluierul. Cultura pentru el e instrumentul 
intelectual de ascensiune socială. Cultura îi solicită numai 
inteligenţa, care devine treptat un fel de cuier de noţiuni 
diverse, echivalent cu garderoba necesară raporturilor 
sociale. Dramatizarea culturii, prin conflictul religios, la 
care sufletul participă, confruntându-şi nevoile cu achiziţiile 
minţii, nu există. Singura dramă a tineretului român e 
dragostea sau sărăcia, drama fiziologică şi cea socială. 

Drama morală e inexistentă. O anchetă făcută între 
tineretul român - cu următoarea întrebare: credeţi sau nu 
credeţi în Dumnezeu? De ce? - ar da un rezultat humoristic. 
Majoritatea celor sinceri ar da din umeri evaziv, în faţa 
acestei întrebări, care li s-ar părea o gafă în veacul al 
douăzecilea. Nu există nici credinţă, nici necredinţă. 
Această futilitate morală, e baza psicologiei româneşti şi 
cauza absenței de individualităţi. Ea are ca rezultat colectiv, 
compromisul. Românul, în genere, nu e nici pentru, nici 
contra. Nu taie: înnoadă şi deznoadă. Toate problemele 
grave pe care i le pune viaţa, cerându-i o soluţie precisă, se 
traduc îndeobşte prin expresia: „Ştiu eu”... Însoţită cu o 
ridicare din umeri şi alta din sprâncene. 

Fatalismul românesc nu-i decât exteriorizarea acestei 
veşnice nehotărâri, teama de răspundere, oroarea de 
atitudine precisă, prudenţa evazivităţii. 

Şi analiza pe rând, cum se traduce în politică, în literatură, 
în artă, acest diletantism, acest neo-scepticism, care nu e ca 
la un Anatole France, de pildă, rezultatul unei înalte 
intelectualităţi, inaccesibilă credințelor şi afirmațiilor cu 
respiraţie scurtă, ci dovada absenței concomitente de 
intelectualitate şi seriozitate morală. În viaţa fiziologică, 
absenţa glandelor seminale interzice reproducerea vieţii. În 
viaţa socială, absenţa, acestei drame religioase, interzice 
crearea adevăratelor individualităţi. 

Al doilea studiu, un fel de aplicare practică a celuilalt, 
analiza problema „romanului românesc” fatal limitat la 
drama socială sau la cea fiziologică. 


Lucra sistematic, sculându-se la şapte dimineaţa, scriind 
până la douăsprezece. După amiezele citea, adnotând, 
scoțând fişe, grupându-şi reflecţiile. 

De la o vreme, însă, începuse să aibă absenţe lungi, - şi în 
timpul scrisului, şi în timpul lecturilor. 

Se familiarizase de mult cu dragostea lui pentru Olguţa, 
dar se dezvăţase de a trăi alături de Olguţa, în aceeaşi casă, 
zilnic văzând-o, zilnic vorbindu-i. Până acum, Olguţa exista 
în el, s-ar fi zis, independent de realitatea ei obiectivă. 
Dragostea lui pentru Olguţa era un monolog. O iubea, fără 
s-o dorească, fără să-şi proiecteze gândurile în afară. Nu 
întindea braţele după ea; strângându-şi-le asupra-i, o găsea 
în el, prezenţă lirică în sufletul lui profund, tovărăşie dulce 
în însuşi miezul singurătăţii lui. 

De când însă trăia din nou alături de Olguţa, realitatea ei 
exterioară chemase în afară pe acea Olguţa din el. Când nu 
era cu Olguţa, rămânea singur. Înainte, niciodată nu era 
singur; iubirea lui însăşi îi era tovarăşul. Nu-l mai avea. 

Se îndrăgostea din nou şi altfel de Olguţa. Devenise iarăşi 
dependent de fiinţa ei, străină de-a lui, fermecător străină. 
Ca niciodată, când se aşeza la masa de lucru avea impresia 
de inutil. De ce scria studii? Era în el o mişcare pe care 
numai scrisoarea sau efuziunea lirică ar fi îndestulat-o. 

Rezemat într-un cot deasupra foilor albe, o vedea mereu 
pe Olguţa, cu mişcările ei, cu rochiile ei, călare, jucând 
tenis, la masă, o auzea cântând, îşi amintea parfumul ei, 
respirat pe furiş când era alături de ea - şi şedea la masa de 
lucru, ca o casă cu stăpânii plecaţi. Şedea totuşi la masa de 
lucru. Deprinderea muncii stăruia în această atitudine - 
fără de sens acum - care-i interzicea visarea la fereastră 
sau întins pe pat. Când era singur, privea mereu în lături. 
Gestul frunţii aplecate pe carte sau pe foile de hârtie îşi 
pierduse semnificaţia de meditaţie activă, căpătând-o pe 
aceea de singurătate împovărată. 

Simţea că-şi pregăteşte mari tristeţi, şi se îngreuia treptat. 


Totuşi, prezenţa Olguţei alături de el îi dădea viziunea unei 
fericiri de mult uitate, şi-n unele clipe - o strângere de 
mână, vecinătatea tăcută pe aceeaşi bancă - realitatea ei. 
De câteva ori o visase pe Olguţa. Se deşteptase trist, având 
impresia că-i părăsit. 

Simţea o schimbare în Olguţa, care-i dădea panica unei 
speranţe, respinsă de minte, dar îngrozitor de vie uneori în 
bătăile inimii. Exuberanţa Olguţei se micşorase, îndulcindu-i 
mişcările, dând parcă răgaz celorlalţi s-o privească, de unde 
până atunci fusese ca vibrația unei libelule. Apărea în ea 
armonia calmului, pacificându-i gesturile, potolindu-i 
neastâmpărul. Înainte, Mircea avea impresia că imagina 
celorlalţi intra în Olguţa măcinată, sfârtecată ca de-o rotaţie 
violentă, şi că tot ce pătrunde în ea, era de îndată expulzat 
cu aceeaşi vehemenţă, subt forme de glume, caricaturi, 
şarje, în sclipirea de ger a dinţilor albi. Acum? dimpotrivă, 
Olguţa tăcea mult, privea îndelung. Era în ea ceva din 
atitudinea acelui care respiră aer de primăvară. O 
respiraţie armonios adâncă şi parcă un început de 
încântare în ochi şi pe obraji. Suplă ca şi înainte, calmul ei o 
făcea să pară mai rotundă, ca scufundată într-o apă clară. 
Ce prezenţă nevăzută celorlalţi era mereu respirată de ea? 
Uneori Mircea o surprindea zâmbind cu ochii, fără să 
privească pe nimeni, absentă dintre ceilalţi. Cui? Pe el nu-l 
evita. Se plimba cu el, şedea de vorbă; dac-o ruga să cânte 
ceva, îi cânta. Nu-l mai zeflemisea. Îi arăta o bunătate, un 
fel de blândeţe receptivă, pe care nu i-o arătase niciodată. 
Senzaţia de luptă pe care o avea odinioară de câte ori era 
alături de Olguţa, n-o mai avea. Nici un zâmbet agresiv, nici 
o întrerupere ironică, nici un comentar burlesc. Şi Dănuţ 
avea aceeaşi senzaţie, şi el constatase aceeaşi schimbare, 
dar Mircea, cu luciditatea micşorată de o surdă speranţă, o 
vedea pe Olguţa numai cu el aşa, când de fapt faţă de toţi 
era la fel schimbată şi egal alta decât cea de odinioară. 

Poate că într-o măsură, credinţa felurit nuanţată a 
doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca, a lui Herr Direktor, a 


domnului Deleanu şi a lui Alexandru Pallă, că Olguţa îl 
iubeşte pe Mircea - credinţă sensibilă de la o vreme pentru 
Mircea, prin anumite atitudini ale acestora - îi influenţase şi 
pe el, dându-i o speranţă creată de ceilalţi, nu de Olguţa. 

Nu mai lucra de loc. Renunţase complect la activitatea 
intelectuală. Felul cum îşi petrecea zilele la Medeleni, era o 
veşnică aşteptare a Olguţei. Pentru el timpul era prezenţa 
sau absenţa Olguţei, cum pentru agricultor cerul e ploaie 
sau secetă. Era stăpânit de cleptomania lirică a 
adolescenților. Colecţiona flori atinse de mâna Olguţei, 
batiste uitate de ea, cărţi preferate de ea. O ţigară începută 
în glumă de Olguţa şi azvârlită, fusese colecţionată de 
Mircea. 

Îşi pierdea treptat libertatea de mişcări şi siguranţa calmă, 
care-l făceau oriunde preţios interlocutor. Se intimida din 
senin; de câte ori, în lipsa Olguţei, ceilalţi vorbeau de ea, 
tăcea, roşindu-se, având impresia că minte. 

Şi mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hiatus. Olguţa 
dispăruse din conversaţia lor. O singură dată voise s-o 
întrebe pe Monica ce crede, dar oroarea de-a converti în 
vorbe ceea ce abia cuteza să fie gând în el, îl făcuse să 
renunţe. Monica era îngrijorată şi de Mircea şi de Olguţa. 
Presimţea confuzia tuturora, a lui Mircea mai ales, şi nu 
îndrăznea să spuie nimic. Ce-ar fi putut spune? Că Olguţa 
nu-l iubeşte pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic 
justificată, de vreme ce Vania murise. Cu toate acestea 
simţea că se petrece cu Olguţa ceva în afară de casă. 

Absența Olguţei în iulie, şi explicaţia domnului Deleanu că 
s-a dus la laşi să-l vadă pe doctorul Prahu, care era cam 
bolnav, fusese acceptată de toţi, afară de Monica. O 
exclamaţie a Olguţei, chiar în ziua înapoierii, îi întărise 
neîncrederea. Olguţa intrase la ea în odaie, seara, asupra 
culcării şi, ca niciodată, îi dezmierdase capul, spunându-i cu 
ochii aproape în lacrimi: 

— Sunt fericită, Monica! 

O sărutase şi plecase repede. Câteva zile Olguţa o evitase. 


Era convinsă că Olguţa iubea. Vedea în mişcările ei acea 
somnolenţă luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare, 
şi sufletului, dragostea. În 1914, şi-n 1916, când Vania 
trecuse pe la Iaşi, aşa era Olguţa: atunci parcă mai febrilă. 
Acum era calmă. Dar toate mişcările ei râdeau lung, ca o 
creangă înainte de-a înflori, cu florile în ea. Pentru cine 
această primăvară ascunsă? Apoi drumurile călare la gară? 
Se ducea zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. În copilărie, 
Olguţa era incapabilă să stea într-o odaie; zburda, aproape 
simultan, în toate. Mai târziu, acest neastâmpăr luase 
proporţii interjudeţene. Medelenii pentru Olguţa nu erau 
decât o răspântie de direcţii, mereu parcurse călare sau în 
automobil. Anul acesta, exceptând aşa-zisa călătorie la Iaşi, 
nu se mişcase de la Medeleni. Singurul ei drum era spre 
gară, dar şi acesta tot în legătură cu Medeleni, readucând-o 
zilnic la Medeleni, mai adine zâmbitoare. Şi, în sfârşit, 
ridicarea căsuţei lui moş Gheorghe la rangul de odaie de 
lucru a Olguţei! De la moartea lui moş Gheorghe, casa lui, 
lăsată prin testament lui Dănuţ şi Olguţei, fusese nelocuită. 
Olguţa o păstrase aşa cum era pe vremea lui moş 
Gheorghe, îngrijind să fie reparată, văruită şi curăţită în 
fiecare vară. În timpul iernii, vechea prietenă a lui moş 
Gheorghe, Oţeleanca, făcea foc în cele două odăi nelocuite, 
împiedecând umezeala şi paragina. Ea ţinea şi cheile casei. 
Într-o zi, Olguţa i le ceruse, păstrându-le. De atunci, zilnic 
petrecea câteva ore în fosta căsuţă a lui moş Gheorghe. 

— Ce faci acolo, Olguţa? o întrebase doamna Deleanu, 
văzând-o că porneşte într-acolo cu toate cele trebuitoare 
scrisului. 

— Scriu un roman! 

Între timp, Monica fusese numită profesoară de franceză 
la liceul de fete din Iaşi. Tânărul doctor în litere căzuse 
victima unui banchet. A doua zi, după acest banchet, Olguţa 
se înapoiase de la gară, agitând cu mâna un pachet. Toţi 
erau adunaţi în pridvor, aşteptând dejunul. 


— Domnului Dan Deleanu, scriitor”, - cetise Olguţa de pe 
cal, cu glas tare adresa, ca o proclamaţie. 

— Volumul lui Dănuţ! jubilase glasul doamnei Deleanu. 

Înconjurat de curiozitatea tuturora, Dănuţ desfăcuse 
pachetul. Monoclul lui Herr Direktor apăruse în orbită, 
ochelarii celorlalţi - pe nas. De-a valma, corul glasurilor 
descifra titlul întâiulul volum al lui Danuţ, în stadiul de 
corecturi în pagină. Dar cel dintâi care descoperi dedicaţia 
fu Herr Direktor: 

— Bravo, Dănuţ! Vra să zică beneficiarul e Monica. Bravo, 
Monica! 

Obrajii Monicăi ardeau. Genele-i tremurară îndreptate 
spre numele ei tipărit pe întâia foaie a volumului, într- 
aceasta atmosferă de logodnă zâmbitoare, glasul lui Herr 
Direktor răsunase din nou. 

— Ei, acuma mai lipseşte încă un volum cu dedicaţia de 
rigoare. Aşteptăm simetria. 

Obrajii lui Mircea se împerecheaseră cu ai Monicăi. 
Domnul Deleanu şi Paşa priviseră stăruitor titlul volumului 
lui Dănuţ. Ceilalţi zâmbeau deschis. Numai Olguţa era 
calmă. Tăcerea devenise penibilă, zâmbetele jenate, în faţa 
Olguţei, care n-avea de loc aerul să priceapă gluma. 

Dar Herr Direktor urmase cu hotărâre. 

— Olguţa, tu ce gânduri ai pe la toamnă? 

Olguţa şovăise o clipă numai. Ridicase puţin fruntea, 
privind ochii tuturora. 

— Plec în străinătate. 

De-atunci începuse toamna. 

* 

Căsuţa lui moş Gheorghe nu era depărtată în spaţiu numai 
de curtea moşiei Medeleni, ci mai ales în timp. 
Cincisprezece ani o despărţeau de casa boierească. 
Străvechi pendul cu minutarele de ani oprite la ooră a 
trecutului, căsuţa lui moş Gheorghe îşi oprise viaţa cu 
cincisprezece ani în urmă, cu un ultim cuvânt al inimii lui 
moş Gheorghe: „Duduiţa moşului”. De atunci copiii 


crescuseră mari, lăsând căsuţa lui moş Gheorghe în urmă, 
cu copilăria lor şi cu un plisc de cocostârc deasupra, 
proiectat spre cer. 

Şi iată că duduiţa moşului venise iarăşi, mare şi frumoasă, 
cum o vedeau în viitor ochii lui moş Gheorghe atunci când îi 
făcea scrânciob pentru joacă, strângându-i pe ascuns cu 
mâni de slugă şi suflet de bunic zestrea în sipetul 
braşovenesc. 

Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul 
braşovenesc la locul lui, măsuţa cu bucoavne subt icoane, 
cu ochelarii lui moş Gheorghe întăriţi cu sfoară, şi o cutie de 
tutun Bectimis, cu cincisprezece ani în urmă adusă de 
Olguţa moşneagului pentru luleaua lui care tot mahorcă 
arsese, de vreme ce cutia de subit icoane era plină cu tutun 
blond cu miros de altădată. 

Albă pe dinafară ca părul lui moş Gheorghe, căsuţa lui, cu 
icoane, sipet plin de daruri şi parfum uscat de busuioc, o 
împresura pe Olguţa cu umbră, cu evlavie şi trecut, ca şi 
sufletul moşneagului dus dintre vii. Îndrăgostită, Olguţa 
luase drumul cel mai dulce al copilăriei. În locul 
moşneagului, o întâmpina casa lui. Intra pe uşa scundă 
pentru ea, trecea prin tinda mică, intra în odaia veche, se 
aşeza la masa joasă şi rotundă, - şi-acolo, într-o tăcere 
îndepărtată de viaţă şi oameni, începea o poveste pe care 
moşneagul nu i-o istorisise. Acolo îi scria lui Vania zilnic, cu 
inima ca un cuib de rândunele. Împodobise odăiţa cu fructe 
şi cu flori, pentru hramul marei bucurii. Pe bârnele de sus 
râdeau mere galbene şi roşii, în şiruri dese, cu aromele 
candide, cum îs zugrăviți, numai cap copilăresc şi aripi albe, 
îngerii roind în unele icoane în jurul Fecioarei Maria cu 
pruncul sfânt în braţe. Din oale, mari bujori albi şi roşii, îşi 
trimeteau petalele bombate să zboare leneş. Garoafele de 
jar ardeau arome pipărate. Aşezată pe un lăicer cu dungi 
galbene şi roşii, cu picioarele încrucişate ca ţigăncile care 
dau în ghioc, aplecată pe măsuţa rotundă, Olguţa scria cum 
râde un copil în soare: iubirea ei era numai lumină. Mâna îi 


era uşoară ca şi cum ar fi ţinut o rază de soare. Nu mai era 
plecată deasupra unei foi de hârtie ci deasupra întregului 
pământ care-şi râdea primăverile subt mâna ei. Avea cerul 
deasupra foarte aproape, de vreme ce-şi ţinea capul îndoit 
să nu-l atingă. Pletele-i cădeau negre, de-a lungul obrajilor 
rumeni. Fruntea înclinată, sprâncenele porneau departe 
întâlnind tâmplele cu vioria undă a vinelor, genele aplecate 
prelung ca umbrele, ochii luminoşi negri, buzele abia 
cărnoase şi roşii în tăcerea lor, ca în parfum garoafele 
îmbobocite. 

În odăiţa scundă şi întunecoasă a unei căsuțe de ţară, cu 
armonii naive de culori tinere, viaţa zugrăvise acest tablou, 
regăsind culoarea şi mişcarea penelului străvechilor 
călugări, când aplecaţi cu soarele şi luna într-o chilie, pe 
foaia unei biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu 
singurul meşteşug al credinţei, icoane hărăzite inimii lor şi 
artei veacurilor viitoare. 

* 

Un măr căzu de pe o bârnă, pocni compact sărind pe jos şi 
se rostogoli până alături de Olguţa. Tresări, privindu-l cu 
ochi întrebători. Era atât de fericită încât devenise 
superstiţioasă. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, aţele de 
păianjen şi toate mişcările întâmplătoare ale lucrurilor 
neînsufleţite o impresionau ca nişte semne ale destinului, 
care trebuiau descifrate. Căzuse un măr! Semn bun sau 
râu? 

Scrisoarea lui Vania fixa şi ziua plecării: 14 septembre. 
Inima Olguţei era o foaie de calendar cu cea mai roşie 
sărbătoare a lumii: 14 septembre. 

Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. 
Jeni Valide Giami... 

Vania era sănătos. Formalităţile moştenirii erau 
îndeplinite. Tratativele vânzării moşiei erau pe sfârşite. 
Obţinea un preţ mai bun decât sperase. 

Asta însemna şi o oprire în Italia. Scrisorile lui Vania 
aplecau cu o putere solară două umbre asupra Europei, 


unite de pronumele plural „noi”. Scrisorile lui, ca şi 
scrisorile Olguţei, ocoleau întrebuinţarea lui „eu”, abuzând 
de „noi”. Acesi „noi” revenea mereu în scrisorile lor cum 
revine un cuvânt abia învăţat în toate frazele unui copii. Şi 
cum deocamdată, în prezent, fiind despărțiți unul de altul, 
fiecare era „eu”, îşi scriau aproape exclusiv în viitor, ca 
mereu să-l poată întrebuința pe „noi”. 

Isprăvise scrisoarea prin care-i răspundea lui Vania că 
până la 14 septembre va fi gata de plecare. Va sosi la 
Constanţa cu trenul de Bucureşti în ziua de 14 septembre. 
Să n-o aştepte la gară. Se putea să fie însoţită de cineva de 
acasă. Sufletul ei dorea ca Vania să fie mort pentru toţi; 
numai pentru ea să existe, cum existase de-a lungul anilor 
trişti. 

Se vor întâlni la Constanţa în ziua de 14 septembre, după 
amiază, între patru şi cinci, la capul farului, fie ploaie, fie 
vânt, fie orice. 

„„acolo ne vom logodi, Vania, înaintea plecării. Marea ne-a 
adunat pe amândoi astă primăvară, în faţa ei vreau să 
schimbăm inelele. Să nu zâmbeşti. Nu e un capriciu poetic. 
E o superstiție. Vreau să ne legăm în faţa mării. Să nu pierzi 
bendiţa de hârtie: e măsura degetului meu. Verigele să fie 
subţiri. Pe una să gravezi «Vania - 14 septembre», pe 
cealaltă «Olguţa - 14 septembre». E întâiul şi singurul inel 
pe care am să-l port şi de care n-am să mă despart 
niciodată...” 

Scrisese atât de mult încât îi erau degetele reci. Soarele 
aplecat înspre apus îi îmbrăca namile în aur. Le lăsă întinse 
în lumina soarelui. Aşa va fi când Vania îi va pune inelul. 
Auzea bubuitul valurilor izbite în stânci, simţea mirosul 
mării. 

14 septembre! Fericirea cuprinsă în aurul unui inel. 

Se vor întoarce de la far cu inelele, se vor îmbarca şi vor 
pleca. 

Ochii Olguţei revenind din viitor, întâlniră iar mărul căzut. 
Semn bun? Semn rău? 


Zâmbi. Muşcă din el. Cum să fie semn rău un măr 
domnesc? Aprinse lumânarea, pregătind plicul pentru 
scrisoare. Îşi făcea singură plicurile pentru voluminoasele 
scrisori trimise lui Vania. Avea coli gălbui, cu țesutul ca al 
pânzei de Olanda, din care făcea un fel de plicuri armonios 
dreptunghiulare, mai mari decât cele obişnuite, pe care, în 
loc să le lipească, le prindea jos la dreapta şi la stânga, cu 
câte-o pecete de ceară colorată. 

Olguţa avea o deosebită cochetărie pentru scrisori. 
Niciodată nu cumpăra cutii cu plicuri şi scrisori gata făcute. 
Avea mereu în biroul şi geamandanul ei tot felul de coli şi de 
blocuri pentru corespondenţă. Nu putea accepta să aibă o 
hârtie tip pentru toată corespondenţa, după cum nu scria la 
fel tuturora. Îşi proporţiona singură forma şi mărimea 
hârtiei, după conţinut. Niciodată, un plic de-al Olguţei nu 
dădea impresia de palton prea strâmt, după cum iarăşi, 
scrisorile ei nu păreau fiţuici din greşală strecurate într-un 
plic disproporționat cu mărimea lor. O scrisoare de-a 
Olguţei era un armonios tablou grafic; şirurile drepte, 
împlinite ca formă, nu dădeau impresia de front soldăţesc 
încremenit la comandă, dar nici de ploaie torențială, aspect 
caracteristic al scrisului femeiesc. Un fel de horă vivace, 
aproape relief prin fermitatea conturului, gata parcă să se 
desprindă de pe foaia plată, în şiruri dănţuitoare. Rotunde, 
literele aveau un mers elastic, cuvintele abia desprinse 
unele de altele păreau că se ţin uşor de mână, mergând în 
vârfuri, într-acelaşi ritm, şir cu şir. 

Lui Vania îi scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decât 
colile obişnuite, dar tot atât de late, ceea ce le sporea 
lărgimea, dând o impresie de robust. Ochiul cetea frazele 
lung, prinzându-le amplu, fără acele ridicule viragii, impuse 
de scrisorile înguste, care dau ochiului senzaţia că se 
prăvăleşte pe scara unui pod cu un sac de nuci. 

Aceste coli, îndoite în două, aveau plic proporţional 
mărimii lor şi mânilor lui Vania, mai ales. Mari, puternice 
erau mânile bărbăteşti ale lui Vania, mari trebuiau să fie şi 


plicurile destinate acestor mâni. Să nu fie plicul în ele 
furişat, clandestin ca fiţuica în mâna şcolarului care 
copiază, să nu-i dea lui Vania impresia minusculului, a 
derizoriului, a păpuşei - ci dimpotrivă, să fie plicul în mânile 
lui, larg, spaţiat, întreg în simplicitatea liniilor drepte. Să-i 
placă să se uite la plicurile în care erau scrisorile Olguţei, 
cum îi plăcea să privească la ferestre, viaţa de afară. 

Podoabele feminine ale acestor plicuri erau peceţile. 
Olguţa îşi închidea plicul cu două peceţi aşezate de-a 
dreapta şi de-a stânga marginei de jos, atârnând ca două 
somptuoase zorele deschise pe un zid. 

Alese bronzul. Bastonul de ceară încălzit la flacăra 
lumânării sfârâi, revărsându-se moale cu palpitări 
luminoase, pecetea se formă larg ovală şi neregulată, 
scarabeul dăruit de Paşa îşi imprimă în lava de mozaic 
diavolul linear. A doua pecete apăru în cealaltă margine. 
Olguţa zâmbea copilăreşte la flacăra lumânării, în mirosul 
fierbinte, puţin aromat, de ceară topită. Îşi privi scrisoarea. 

Ca şi ferestrele, oglindea căderea soarelui de bronz lichid. 

Îi râdea toată faţa acoperită de soare. Îl vedea pe Vania 
rupând sigiliile de bronz cu degete de împărat care 
primeşte o scrisoare de la un alt împărat. Ar fi vrut să se 
întindă lung ca o pisică de Angora, pe lângă el, în soare. 

Se întinse, dându-şi capul pe spate. Cineva bătu la geam. 
Privi. Capul Oţelencei râdea, ca un harbuz atunci desfăcut. 
Îi făcu semn să intre. 

— Sărut mâna, duduie Olguţă, iar faci farmece? 

Duduia casa subt paşii ei de ţărancă zdravănă şi la 
bătrâneţe. 

— 'Ţi-am adus merinde. 

Îi aşeză pe măsuţă o farfurie cu o bucată de fagur 
strălucitor ca o zale de soare, şi o strachină cu nuci şi prune 
brumării. 

— Oţeleanco, îi semn bun când cade un măr? 

— De undi-o căzut? 

— De sus, de pe bârnă. 


Oţeleanca îşi duse mânile la gură, inundată de râs. 

— Ai să te măriţi, duduie Olguţă... Mănâncă să te faci 
frumoasă. Sărut mâna, că mă duc la treabă, ardi-i-ar norocu 
de nepoți. 

— Cui seamănă? 

— Cui? se îmbufnă Oţeleanca - zărghitului! 

Zărghitul era Gheorghiţă a Marandei, fostul aghiotant din 
Pitar-Moşu al lui Dănuţ, apoi ordonanța lui în război, şi 
devenit după demobilizare vizitiu la Medeleni şi ginerele 
Oţelencei. Iute şi el, iute şi soacra, dar Oţeleanca îşi adora 
nepoţii, şi vrednic, Gheorghiţă în fiecare an mai adăuga 
unul la şiragul pus pe grumajii soacrei. 

Oţeleanca plecă repede. În fiecare zi îi aducea Olguţei 
merinde; fructe, dulceaţă, pâne proaspătă cu unt. Ea, 
vechea prietenă a lui moş Gheorghe, în lipsa moşului, se 
socotea obligată să îngrijească de duduiţa din casa lui. 

Olguţa mâncă prune, mâncă dulce şi amărui miez de nucă, 
muşcă din fagur, numără din nou scrisorile lui Vania - le 
număra în fiecare zi - le încuie într-o valiză pe care o aşeză 
pe vatră, făcu puţină gospodărie prin odaie, muşcă din nou 
din fagur. Plutea un parfum de fericire în odăiţa în care 
vibra soarele, îndesându-şi aurul. Ochii Olguţei se opriră 
deodată asupra sipetului braşovenesc. Ştia ce-i înăuntru, 
dar niciodată nu-l deschisese. 

Acum cincisprezece ani, în copilărie, de câte ori nu 
cercase să-l înduplece pe moş Gheorghe să-i arate ce-i în 
cufăr. Moş Gheorghe nu cedase. Singura rugăminte a 
duduiţei Moşului, neîndeplinită de moş Gheorghe; după 
moartea lui aflase ce-i în cufăr, dar nu cutezase să umble. 
Trebuia să asculte vorbele testamentului lui moş Gheorghe. 
Să aştepte să iubească, ş-apoi să deschidă sipetul în care 
moşneagul adunase hainele de mireasă pentru ea. 

Luă cheia sipetului cu o bătaie de inimă. Cheia era rece ca 
mâna lui moş Gheorghe pe patul de moarte. 

Mâna Olguţei tremura. 


Avea impresia că moş Gheorghe-i în odaie şi că o priveşte, 
fără să-l poată vedea. 

Anevoie descuie încuietorile ruginite. Capacul greu fu 
ridicat. 

Soarele cădea din plin, îndreptat parcă anume asupra 
gurii de trecut. 

Îi năvăli deodată în nări un sfâşietor miros de vechi, uscat 
şi mort, strângându-i inima. Deasupra era o scoarță 
țărănească măcinată de molii. O ridică. 

Se prăbuşiră pulberi, jucând în soare. Mătasa albă, atinsă 
de toamnă, îngălbenise. O ridică. Foşni uscat. Se rostogoli 
un val subţire, tăiat, destrămat, subţiat ca un paianjeniş. 
Muriseră toate mătăsurile. Luciul lor de sidef ondulat, se 
stinsese. Jucau pulberi de pod în razele soarelui, 
răspândind miros de colb şi mucegai. 

Mânile se opriră grele, deasupra veştedei răscoale. 
Impresia că umblă în racla cu moaştele unei sfinte, era atât 
de puternică, încât nu mai avu curajul să caute mai departe. 

Aroma fructelor, parfumul florilor se întristară. 

Se auzi un oftat, Olguţa tresări. Ea oftase. Strânse 
mătăsurile, c-un fel de spaimă; aveau uscăţimea de 
epidermă scămoasă de lepros. Închise capacul, încuind. 
Scrâşnetul cheii în broaştele ruginite suna funebru. 
Mirosea a moarte. Şi razele soarelui tremurătoare de 
pulberi aveau ceva de moaşte învestmântate în aur. Auzise 
o mişcare în sipet. Fugi afară. Respiră adânc, cu suflarea 
precipitată. Poate că erau şoareci în sipet. Intră din nou în 
căsuţă. Lumânarea stinsă fumega. Acelaşi miros de 
uscăciune, stăruitor răspândit, domina aroma fructelor şi 
parfumul florilor. 

Olguţa privi icoanele c-un zâmbet trist, de copil care nu 
ştie să plângă, apoi scrisoarea lui Vania, cu peceţile de 
bronz aprinse de soare... Îşi trecu palmele reci peste obrajii 
reci. 

Cu mâni tremurătoare aprinse candela de subt icoanele 
severe. 


Zâmbetul luminei roşii se ivi pe feţele lor de umbră arsă. 

— Olguţa! Olguţa! 

Glasul lui Puiu o deşteptă ca dintr-un coşmar. Luă 
scrisoarea şi ieşi repede afară, încuind uşa. Puiu venise 
călare. 

— Olguţa, îs cinci fără un sfert. La cinci plecăm. 

— Unde? 

— Ai uitat? La iaz. 

— Aa! 

Respiră. Cântau albinele şi rândunelele. Soarele zvâcnea 
cald. Calul lui Puiu necheza, frământându-se. Cotcodăceau 
găini. Un muget de bou răsună enorm ca un arcuş de 
contrabas al tâmpeniei fericite. Priveliştea vieţii îi spăla 
ochii cu viaţă. 

— Vii, Olguţa? 

— Vin. 

Puiu porni în trap demonstrativ, subt ochii Olguţei care se- 
ndrepta spre grajd, călcând repede, elastic, prin focul 
purificator al soarelui. 

— Gheorghiţă, spune-i lui Vasile să-ncalece, chiar acum, şi 
să ducă scrisoarea la gară. S-o dea recomandată. Să-mi 
aducă recipisa. 

* 


Vânătoarea de rațe la Iazul Mânzului era numai pretextul 
ospăţului pe iarbă, în noaptea cu lună plină. 

Acest iaz, aparţinând moşiei Medeleni, avea două legende 
suprapuse: întâia, uitată de toţi, îi dăduse numele; a doua, 
mai recentă, şi ea ştearsă din amintirea oamenilor, o dată 
cu dispariţia ultimei generaţii de bătrâni, dăduse iazului, 
multă vreme, o sinistră izolare, prielnică înmulţirii 
broaştelor, racilor şi rațelor sălbatice, cruţate de focul 
ucigaş. 

Întâia legendă, data de pe vremea fanarioţilor. 
Stăpânitorul de atunci al Medelenilor era Barbu Dumşa, 
poreclit Zimbrul, boier vestit pentru purtarea lui - trecea 
drept cel mai voinic bărbat al Moldovei - şi pentru 


frumuseţea fiicei lui mezine, Varvara Dumşa, despre care se 
spunea că era sculptată în sidef cu praf de diamant, ca 
unele crucifixuri bizantine, sculptura în sidef fiind cea mai 
migăloasă, mătăsoasa piatră neputând fi lucrată decât cu 
buricul degetelor îmbibate în pulbere de diamant, sculptura 
ei fiind adevărată dezmierdare. Atât era de strălucitor albă 
şi armonios rotundă Varvara Dumşa, ale cărei sprâncene, 
gene şi cozi erau negre ca cireşele amare. 

Pe-atunci, curtea Medelenilor era un fel de cetăţuie 
împrejmuită cu zid nalt, ca şi casa Dumşa de la Iaşi. Arsese. 
Noua curte fusese construită pe alt loc. Într-o zi, Barbu 
Dumşa, primise vizita unui paşă, cu alaiul lui. Paşa se 
îndrăgostise de Varvara, prelungindu-şi, zi cu zi, şederea la 
Medeleni. Între timp iapa lui arabă fătase un mânz, 
pursânge. Paşa atâta aştepta. Mai şezu câteva zile, dând 
răgaz mânzului să se înzdrăvenească, şi într-o noapte porni 
cu Varvara de-a curmezişul şeii, urmat de galopul slugilor 
cu iatagane. Urmăritorii, în frunte cu Barbu Dumgşa îi 
ajunseră în dreptul iazului. Luptă, pocnete de pistol, urlete, 
blesteme în două limbi, prin beznă. Ţăranii din sat se 
apropiaseră, aprinzând focuri. În lumina vălvătaielor, Barbu 
Dumgşa nu văzuse nici urmă de Varvara; în schimb, printre 
răniţi şi morţi, la marginea iazului, mânzul arab cu un picior 
frânt, tremura, nechezând jalnic fără să se poată urni. 
Barbu Dumşa descălecase şi, cuprinzând picioarele 
mânzului în câte-o mână, îl învârtise de câteva ori 
zvârlindu-l departe în apa iazului negru cu pete de sânge. 
În loc să fie botezat Iazul Varvarei, iazul devenise Iazul 
Mânzului. 

A doua legendă era legată de Fiţa Elencu. Se spunea că 
sluta Fiţă fusese logodită în tinereţe cu un boier frumos, pe 
care-l prinsese înşelând-o cu o roabă de la Medeleni. În 
timpul unei plimbări cu barca pe iaz, Fiţa şi-ar fi înecat 
logodnicul în apa verde. Mult mai târziu, după moartea 
Fiţei Elencu, apăruse din apa iazului o broască neobişnuit 
de mare, cu glas gros, socotită de ţărani ca o reîncarnare în 


afurisenie a Fiţei Elencu. Viaţa se îndepărtase de iaz, deşi 
racii foiau, lăsându-l în stăpânirea broaştelor. 

Cu cincisprezece ani în urmă, broasca blestemată fusese 
împuşcată de Olguţa, cu prilejul unei expediţii vânătoreşti 
făcută de copii sub direcţia lui Herr Direktor. În acelaşi iaz, 
tot Olguţa azvârlise dantura Fiţei Elencu. 

De-atunci, trecuseră anii, venise războiul, bătrânii 
muriseră, Fiţa Elencu fusese uitată. Noaptea, când treceau 
pe lângă iaz, ţăranii îşi făceau cruce, dar ziua, după ce-şi 
făceau cruce, braconau. Legenda îşi pierduse virulenţa, o 
dată cu dispariţia broaştei reputată invulnerabilă. 

* 

Căruţa cu mâncare, băutură, pleduri, tacâmuri şi toate 
cele trebuitoare gospodăriei în câmp deschis, pornise 
înainte ducând şi pe Anica şi Sevastiţa, pentru nevoile 
serviciului, şi trei puşte de vânătoare, a Olguţei, a lui Dănuţ 
şi a lui Puiu, ţinute cu o teroare fetişistă de cele două 
servitoare, printre capetele impetuos curioase ale câniâor 
de vânătoare. 

Apoi, în frunte, plecă trăsura ducând pe doamna Deleanu, 
cucoana Catinca şi pe Alexandru Pallă: „Les poids lourds”, 
cum îi botezase Olguţa, în clipa când trăsura se urni din loc. 

În urma trăsurii porni bihunca sprintenă, cu trup lung de 
lăcustă şi roţi elegant rotate, condusă de domnul Deleanu 
cu ţigară-n gură şi pălăria pe ceafă. După bihuncă lunecă 
pufnind automobilul ponei al lui Dănuţ, cu Monica alături şi 
Herr Direktor la spate, cu cascheta englezească, costum de 
vânătoare şi puşca în tocul ei de piele. 

Olguţa, Mircea şi Puiu porniră călări. 

Cei doi ofiţeri de artilerie puteau să primească lecţii de 
echitație de la amazoana îmbrăcată băieţeşte, dintre ei. În 
trap, bustul Olguţei nu dădea impresia de piston cu rigidă 
zvâcnire verticală, pe care o dădeau busturile vecinilor ei, 
deseori hurducate, gheboşate şi strâmbate de capriciile sau 
spaimele cailor. Încălecată de Olguţa, Zorca avea un trap 
definitiv ca hexametrii versului latin. Suplă, spinarea 


Olguţei era ca o flacără ritmică deasupra unui dans. Se 
năştea şi renăştea din fiecare salt, din fiecare cădere, 
fluturând spre cer ritmul pe pământ format, jucând pe el, 
înălţându-l, ondulându-l. Calul Olguţei nu părea încălecat. 
Trapul lui era elasticitatea unei bucurii libere, cu 
armonioase destinderi de muşchi şi muzicală toacă de 
copite. Ceilalţi doi cai duceau povara omenească: al Olguţei 
era dus ca de vânt şi val, în arabescul curbelor lucioase, 
spre stemele solare. Valurile de colb stârnite de roţi şi 
copite se aprindeau în soare devenind caşmiruri în spirală 
şi valuri de borangic ţesut cu fir de soare. Cerul era 
albastru. Răcoarea se ridica, fluturând miros de fineţe, care 
te face să strănuţi, şi amare parfumuri de toamnă şi țarină, 
care amintesc marea, feriga, minta şi pelinul. Lăsară în 
urmă armatele învinse ale lanurilor de păpuşoi, prăbuşite în 
aramă zdrenţuită. Trecuseră hoardele toamnei în galop, cu 
suliţi lungi, lăsând moarte şi dezastru. 

Începeau delicat enormele prefaceri ale luminii. Soarele se 
cobora precizându-şi conturul. Razele-i cădeau ca săgețile 
izbind în scut. Părăsit de soare cerul devenise sonor ca o 
încăpere goală. 

Se formară terase de trandafiri şi grădini plutitoare din 
nourii răspândiţi în cele patru zări. În faţa soarelui, pe 
zarea de apus, nouri mici ca un stol de hulubi ciuguleau 
sâmburi de rodie. Şi deodată, cuprinşi de flacără, se topiră 
TOŞ, sticlos roş ca belteaua de gutui. Pe altă zare, suluri 
lungi de abur fură deodată straturi răsturnate de uriaşi 
muguri de stânjinei. Înflorirea le fu destrămare în fum 
albăstrui, cu creste sanghine. Se iviră coruri de rubin, şi 
sfieli violete ca încercănarea ochilor de fată. 

Ardeau toate culorile lumii pe zări, şi soarele cădea tot mai 
rotund, tot mai enorm, tot mai de purpură, spre nourii care- 
l aşteptau pe ultima treaptă a apusului, cu torţile aprinse. 

Era ca o Şeherezada a luminilor. 

Caii lăsară drumul, intrând în câmp. Nechezară. Cu o 
largă destindere, trapul deveni galop, val din val, avânt din 


avânt, bot întins, coamă fluturândă, coadă fâifâindă. 
Formau un vârf de lance cele trei galopuri. Olguţa, în 
frunte, ascuţit în frunte, Mircea şi Puiu, din ce în ce mai în 
urmă. 

Herr Direktor trase un foc de revolver în cinstea Olguţei, 
care descălecă privind îndărăt. 

Mircea şi Puiu sosiră. Caii gâfâiau ca luptătorii de circ. 
Toamna le desprindea un abur subţire de pe trup, prefăcut 
de soare în destrămări portocalii. 

Bihunca sosi. Apoi trăsura. Se coborâră toţi, părând că şi- 
au dat întâlnire cu soarele pentru o conspirație. Cânii 
adulmecau mirosurile iazului, cuprinşi de friguri, cu nările 
dilatate, lătrând tânguitor cu ochii la stăpâni, şi nelinişte 
feminină în crupă. 

Servitorii aprinseră coceni şi paie, împotriva ţânţarilor. 
Cocenii pârâiră, revărsând scântei, amestecându-şi fumul 
aromat cu ceața acră a paielor. 

Aerul devenea metalic, rece pe obraji ca lama unei arme. 
Creştea parcă un munte pe aproape, dând gravitate 
apusului. 

Toţi priveau soarele. Enorm, soarele îi privea pe toţi. 
Atinse zarea. Cu un gest desprins din vremea lui Hernani, 
Alexandru Pallă se descoperi în faţa apusului; neagră 
pelerină, vastă pălărie, proiectate pe draperii de purpură 
cu faldurile încheiate-ntr-un rubin. Herr Direktor, cu ţigara 
ridicată între două degete, avea aerul că vrea s-o aprindă 
de la soare. 

— E de cupă! se auzi glasul domnului Deleanu. 

Roşeaţa soarelui era atât de intensă încât, după feţe, tot 
grupul părea un trib de piei roşii europenizate, venit în 
ascuns să adore soarele. 

Un nechezat trâmbiţat sacadat răsună de departe; caii de 
la trăsuri şi cei de călărie răspunseră războinic. Soseau alte 
trăsuri în trap molatec pe câmpie, aducând pe proprietarii 
moşiilor învecinate. Coborâră siluete de Tartarul, cu 
jambiere de piele galbenă pe pulpe strâmbe şi chitiuţe 


tiroleze pe creştetul capului; moşieriţe îngrăşate de viaţă la 
ţară, moi ca aluatul craflelor, cu picioarele deprinse cu 
papucii, umflate în pantofi, gătite ca pentru vizită, cu prea 
multe inele reliefate prin mănuşile prea strimte, răspândind 
dulceaga stridenţă a parfumurilor turnate ca să alunge 
mirosul de bucătărie, cu voaluri de cadână împotriva 
ţânţarilor, care, date peste cap, pentru saluturi şi 
prezentări, descopereau zâmbetul aceleeaşi mărci de fard, 
ţuguiat în buzele crăpate de vânt. Nu lipseau nici 
domnişoarele monosilabice, cu pantofi de lac pe câmpia 
ironică, desprinse din-tr-un galantar de mode, sperioase în 
faţa bărbaţilor ca şi cum fiecare venea să le violeze, cu 
priviri înfipte în pământ şi umbreluţe înclinate în faţa 
dispariţiei soarelui. 

Descinseră de pe caprele trăsurilor şi de pe cai, şi cavalerii 
petrecerilor la ţară, purtând cravaşe cu bot de cal şi de 
căprioară în carâmbul cizmelor, strangulaţi în cravate 
englezeşti de pichet sau olandă, cu noduri savant răsucite şi 
ace de cravată cu potcoavă sau cap de cal, purtând flori la 
butonieră şi batiste de mătasă în buzunarul de la piept, 
clocotitor înfoiate, călcând crăcănat ca ofiţerii de cavalerie 
care şi descălecaţi poartă între picioare volumul unui cal, 
salutând profund cu o înclinare marţială care descoperea 
luciri de cosmetic, pomadă şi briliantină. 

Pleduri, cergi şi pături se desfăşurară pe iarbă. 

Mirosul de baligă apăru; imediat şi vrăbiile, aceşti veşnici 
creditori înaripaţi ai cailor. 

Mai strălucea o dungă solară, ca o acadea roşie în buzele 
mai puţin roşii ale zării. 

Femeile vorbeau franţuzeşte cu accent moldovenesc, 
limba franceză topindu-se astfel ca untul în mămăliguţă 
caldă. Bărbaţii vorbeau lat şi zâmbitor moldoveneşte, cu 
acea satisfacţie jovială care precede mâncării. 

Din rândurile domnişoarelor se desprindeau gamele 
soprane ale piuitului de curci. Cuvintele „poetic” şi „sublim” 
afirmau contactul cu natura. Se auzi un hârşcâit, apoi un 


gemăt, şi patefonul indispensabil tineretului care se 
distrează, debită hotărât un jaz. Cizmele şi pantofii de lac, 
perechi-perechi, intrară în epilepsie de salon. Feţele 
dansatorilor, pierzându-şi masca familiară, se concentrară 
inspirate, ca deasupra unei mese de spiritism, devenind în 
dans un singur trunchi cu patru picioare, patru mâni şi 
două capete. 

Grupurile se formară. Femeile într-o parte, mai toate 
mame, evocând valsul de odinioară, ticăloşirea slugilor 
moderne, emanciparea odraslelor şi reţete de mâncare; 
bărbaţii într-altă parte, servindu-şi mici aperitive 
anecdotice şi pornografice. Domnul Deleanu îşi formase 
grupul de pocher, nu departe de căldările cu sticle şi 
damigenele alineate. 

Vânătorii porniră urmaţi de câni, spre iazul tărcat de 
amurg. 

Flăcările focurilor aprinse trezeau fosforescenţe de aur în 
ochii cailor dându-le straniul lucirilor de zale în vechi 
morminte de voievozi. 

Se răspândiră de-a lungul iazului, lăsând în urmă focurile 
cu limbi roşii spre cer, şi zvârcoliri de umbre negre pe 
câmpie. Olguţa era însoţită de Alexandru Pallă. 

Deasupra căderii soarelui, zarea deschise un gigantic 
evantai, carmin în unghiul de bază, înălţat în degradări de 
roşu aerian, cu portocalii pulverizări, în albastrul cerului 
încă iluminat, în timp ce zările de nord, sud şi răsărit se- 
ntunecau pur, cuprinse de umbră ca de-o amplă răcoare 
albastră, cu pete verzui pe cer. 

Ţiuitul ţânţarilor, gemut parcă în depărtări, plesnea strune 
subţiri la urechea vânătorilor. Dinspre câmp, trilurile 
greierilor răsunau ca scâncetul a milioane de mâţişori 
lepădaţi. Iazul gâlgâia surd de glasul broaştelor. Acolo, 
tăcerea era ca o faţă ciupită de vărsat; orăcăitul broaştelor 
găurindu-i tenul curat de înserare pe apă. 

Fâşâitul trestiilor evoca mişcări de babe în rochii de 
mătasă, într-un salon cu luminile stinse. 


Olguţa se aşeză la marginea iazului, pe un trunchi de 
salcie doborâtă, cu Paşa alături. 

— Paşa, tu ai cunoscut-o pe Fiţa Elencu? 

— Hm! Cine n-a cunoscut-o! 

— Deşteaptă: nu? 

— Prea deşteaptă pentru o femeie! Sluţenia Fiţei Elencu 
era expiatorie. 

— Tu crezi că inteligenţa e un atribut masculin? 

— În genere, da. Femeile sunt predestinate curbelor. 
Inteligența e arhitectură de linii drepte. 

— “Tu crezi că Fiţa Elencu n-a iubit niciodată? 

— Ştiu eu?... Se spunea că în tinereţa ei... Nu cred să fi 
iubit pe cineva! Între ea şi viaţă erau numai raporturi de 
idei. 

— Oare-a ucis? 

— Hai, Paşa! 

— Pe cine? 

— Pe logodnicul ei, aici, în iaz. 

— Nu ştiu. De ce să-l fi ucis? 

— Fiindcă o înşelase. 

— Accident... 

— Ciudat accident!... Biata Fiţa Elencu! E îngrozitor, Paşa, 
să iubeşti şi să fii urâtă, respingător de urâtă! 

— Să iubeşti şi să fii bătrân, e mai teribil! Răsărise o stea 
strălucitoare pe zarea colorată a apusului. 


— Oamenii bătrâni au nevoie de melancolie, Paşa. Asta-i 
cochetăria lor: a doua, după ce le-a albit părul. Dar 
gândeşte-te, Paşa, când aveai douăzeci de ani, să fi iubit pe 
cineva şi faţa ta să fi fost respingătoare!... De altfel, bărbaţii 
n-au nevoie de frumuseţă. Sluţenia unei femei e un acord 
fals; sluţenia unui bărbat adevărat rupe acordul, îl 
depăşeşte, creând o disonanţă care subjugă prin puterea 
ei... Fiţa Elencu a suferit mult. Între ea şi viaţă, înainte de-a 
fi raportul de idei de care vorbeai tu, a fost sluţenia. Un om 
şi-a bătut joc de ea. E cea mai odioasă crimă a unui bărbat 
să joace comedia dragostei unei femei urâte! Gândeşte-te, 
Paşa, cât era de dezarmată această fată care învățase viaţa 
în biblioteci! Slută şi deşteaptă, învățată şi lucidă. 
Dragostea nu exista pentru ea. Într-o zi privirea unui om i-a 
dat conştiinţa că şi ea e femeie. Închipuieşte-ţi, Paşa, că 
unui lepros cu faţa mâncată, i-ar întinde cineva o oglindă 
mincinoasă, în care, în locul feţei de cadavru, ar apărea o 
faţă de om. Va mai exista altăceva pe lume, pentru acel 
lepros, decât oglinda care-i redă imaginea omenească? 
Logodnicele înşelate de logodnici, plâng. Fiţa Elencu a ucis. 
A sfărâmat oglinda mincinoasă... Răsunau pocnete de puşcă 
şi lătrat de câni. Treceau umbre repezi, pictate cu tuş 
chinezesc pe zarea apusului. Broaştele tăcură. Se auzea 
numai palpitaţia lichidă a iazului. 

— Tu ai ucide, Paşa? 

— Nu! E oribil. 

— E oribil. Eu am ucis. 

— Tu?... Pe cine? 

— O broască, Paşa, dar am avut senzaţia că ucid. Omorul e 
mai mult o stare subiectivă decât un fapt în sine. Cei care 
ucid în război n-au senzaţia crimei. Eu am avut-o, 
împuşcând o broască fioroasă, tot aici, pe iaz. Ţăranii 
pretindeau că-i sufletul Fiţei Elencu, reîncarnat. Niciodată 
n-am văzut o broască atât de mare! Şedea pe un trunchi de 
salcie, şi când orăcăia, celelalte broaşte tăceau. Un sunet de 


guşat, aproape lătrat. O uram ca şi pe Fiţa Elencu, fiindcă- 
mi era frică de ea. Am ochit-o lung... 

Olguţa tăcu. Nu se mai auzeau pocnete de puşti. Pe 
nesimţite, răsărită într-un colţ de cer, luna aşteptase 
împlinirea nopţii; şi o dată cu întunecarea zărilor, lumina ei 
intră în noapte ca o spadă în teaca de catifea. 

— Am ucis-o. Un pântec alb, găurit, şi două labe ridicăte-n 
sus. Gest de blestem. Coşmarul copilăriei mele. În zeci de 
nopţi am visat labele broaştei, ridicate spre mine, 
ameninţându-mă... Paşa, ce umilitor lucru e laşitatea! Am 
stat de vorbă cu tine şi n-am tras nici un foc, numai ca să nu 
ridic puşca în faţa acestui iaz. 

— Ce faci? 

— Încarc puşca, zâmbi Olguţa, ridicându-se brusc. 

— Lasă, Olguţa! 

— De ce? Şi ţie ţi-e frică? 

Un ciot de salcie răsturnată se ridică diform din argintul 
apei. 

Olguţa făcu un pas înainte. Paşa se ridică, urmând-o. 
Săltată cu patul în umăr, puşca luci în lună. 

Paşa îşi pregăti urechea. 

Tăcerea se prelungi apăsător. 

Olguţa lăsă ţevile-n jos. 

— Ce-i, Olguţa? 

Întoarse spre el o faţă albă, cu aceeaşi expresie pe care 
Paşa o văzuse într-o seară la Paris, când pianul amuţise 
brusc şi Olguţa-l congediase, întinzându-i o mână rece. 

— Hai să plecăm. 

Porniră tăcuţi. Olguţa mergea încet, cu umerii aplecaţi şi 
picioarele grele. 

Se apropiară de focurile aprinse în câmp. Patefonul cânta 
înainte, perechile dansau, servitorii pregăteau masa pe 
pături întinse la pământ. Frigul de toamnă se lăsa, aburind 
suflările. 

— Paşa... 


Olguţa se opri, ridicând ochii spre Paşa. Glasul era calm; 
vorbele, clare. 

—.tu trebuie să ştii de ce boală a murit bunica mea. 
Cancer, nu? 

— Da. Cancer. 

Porniră înainte. O picătură de sudoare îngheţată căzu de 
pe fruntea Olguţei, lunecând de-a lungul nasului. 

* 


Plecase de la masă, fără să anunţe pe nimeni. Încălecase şi 
pornise în galop. Dorea să ajungă mai repede acasă. Nu 
vedea nimic, nici stele, nici lună, nici pământul tăiat în vaste 
marmure simple. 

Vorbele doctorului Mass erau neclintite în faţa ei, pe cer, 
înainte şi-n urmă, în copitele calului, în bătăile inimii şi-n 
zvâcnirea tâmplelor. 

În clipa când smuncise puşca, lipindu-i patul de umăr, 
simţise adânc junghiul în sânul drept. 

Apărură spume pe botul calului. Crupa-i lucea de sudoare. 

Olguţa căscă gura ca să-şi descleşte fălcile. O dureau 
până-n tâmple. 

Luna apăru trist pe vârful unui plop, ca o frunte de oştean 
rezemată pe spadă. 

Calul gâfâia precipitat. Călcâile intrară în burta udă de 
sudoare. Trecu prin sat, prin spart lătrat de câni. Intră în 
curte. Descălecă. Lăsă calul slobod. Intră prin atenanse de- 
a dreptul în odaia ei. Aprinse lampa. Se dezbrăcă, 
smulgându-şi bluza. Se apropie de oglindă cu pieptul gol. 

Îi tremurau mânile, înnăduşite. Pipăi vechea cicatrice a 
sânului, uşor, uşor, de jos în sus. 

Inima fu atinsă ca de un deget rece. 

Ascunsă în sânul drept, la capătul cicatricei, o duritate se 
formase, dureroasă la pipăit. 

Făcuse flacăra lămpii prea mare. Fila, cu limbile de 
funingine ieşind din tubul sticlei. Nu s-auzea nici un zgomot 
în casă. 


Creierul era greu, negru şi compact, ca o bucată de fier în 
ger. O dureau tâmplele, fălcile, şi subt bărbie, adânc subt 
bărbie, un junghi ascuţit. 

Ferestrele erau deschise. Frigul grămădit asupra ei îi 
înfiora lung spinarea, cutremurând-o. Ridică ochii. Întâlni în 
oglindă o faţă necunoscută, descompusă, cu ochii rătăciţi, 
ca obrazul acelor fete de ţărani, care în noaptea Sfântului 
Andrei, la miezul nopţii, cu două lumânări la dreapta şi la 
stânga, aşteaptă în faţa oglinzii să apară chipul mirelui, şi 
văd nebunia dilatându-se în ochii lor. 

Sări în picioare, smulgându-se din încleştarea apariţiei din 
oglindă. Îşi acoperi sânii cu mânile, atât de violent, că 
durerea sânului drept răsună în ea ca un țipăt strident. 

Cancer! 

Avea un străin în ea! Intrase un strigoi în trupul ei! 

Năvăli spre uşă, smunci de mâner, alergă nebuneşte pe 
coridoarele întunecate, lovindu-se de scaune, de mese, 
trântind uşile, fugind, fugind prin casa vidă. 

— Babă! Babă! 

Bătea cu pumnii în geam, gâfâind. 

— Ce-i, duduie? Iaca, vin. 

Apăru în cămeşă de noapte, c-un şal pe umeri. Olguţa-i 
apucă mâna, ca cineva care se îneacă. 

— Ce-i, duduiţă? Vai de mine, ş-ai ieşit în cămeşă! 

O acoperi cu şalul de pe umerii ei, o luă în odaie, o aşeză 
pe pat, aprinse lumânarea. 

Ghemuită în şal, Olguţa tremura atât de tare, încât şalul 
avea o vibraţie de motor. Nu putea articula nici un cuvânt. 
Dinţii clănţăneau, izbindu-se sacadat. 

Baba o luă în braţe, o aşeză de-a latul patului, sprijinindu-i 
spinarea cu o pernă mare, luă oghialul, acoperindu-i 
picioarele, şi scotoci prin dulap. Se apropie de Olguţa cu o 
sticlă de rom. Umplu pe jumătate un pahar mare: 

— Bea, duduiţă. 

Olguţa întinse capul, cu ochii îndureraţi de muţenia 
buzelor şi neputinţa trupului de-a face altăceva decât să 


tremure. Baba îi cuprinse capul cu o mână, cu cealaltă 
ducându-i paharul la gură. Dinţii trepidau pe buza 
paharului. Jumătate se vărsă pe şal. Câteva picături de rom 
alunecară pe limbă, printre gingii, răspândindu-şi arsura. 
Gâtlejul se descleştă. Un val de rom, înghiţit ca un hap, se 
revărsă violent. Aburii fierbinţelii cuprinseră stomahul, 
ridicându-se în sus cu o duduitoare zvâcnire a inimii. 

Baba turnă din nou în pahar. Docil, cu un istovitor efort de 
a-şi stăpâni tremuratul, Olguţa înghiţi. 

Se stârnise-n ea un vânt fierbinte de Sahară. Valuri iuți de 
căldură pulverizată până-n creier, şi printre ele, enorm, 
bubuitul inimii ca un galop de apocalips. Ochii se acoperiră 
de polei, buzele se înroşiră, obrajii ardeau. Somnul venea 
greu şi incandescent ca un metal topit. 

Simţi că-i ridicată, legănată; simţi aer proaspăt pe obraji, 
apoi se topi, se topi... 

Baba o adusese în braţe în odaie. O aşeză în pat, 
înfăşurată în şal, o acoperi cu oghialul, îi potrivi pernele 
subt cap şi se aşeză pe un scaun la picioarele ei. 

* 

Gândul, întunecat încă de somn, se deşteptă ca un copil 
într-o casă necunoscută, cu o impresie de durere, de greu, 
de străin. 

Deschise ochii. Se lumina de ziuă. Recunoscu lumina la 
fereastră. Şi înainte ca vreo judecată să se fi format, simţi 
că cineva i-a luat lumina, că o priveşte fără s-o mai aibă, 
cum şi-ar privi o călugăriţă părul tăiat. 

Se ridică încet, îngreuiată de-o căldură stranie. Privi. 
Dormise înfăşurată într-un şal care mirosea a rom şi a 
ceapă prăjită. Îl azvârli. 

—.? 

Cineva îi mutase masa, punându-i-o la căpătâi. Un pahar 
de limonadă, alt pahar cu o linguriţă în el, alt pahar cu ceai, 
un bilet rezemat de un teanc de cărți. 

„Dragă Olguţa, n-am vrut să te trezim. Baba ne-a spus că 
ţi-ai stricat stomahul. Ia curăţenia, bea limonada sau ceaiul, 


şi rămâi în pat cât mai târziu. 

Să nu fi răcit cumva la iaz! Ţi-am pregătit pe scaun o 
compresă şi alcool; acele de siguranţă le-am pus pe masă. 
Fii drăguță, Olguţa, şi ascultă pe mama. 

P. S. Şi pe papa, care te sărută şi-ţi doreşte să dormi tun şi 
să te scoli veselă şi sănătoasă. Îţi pregătesc un vin negru, 
mai bun decât doctoriile. 

Papa.” 

De la iaz până la paharul cu rom din odaia babei, 
întâmplările nopţii se refăcură fulgerător, zvâcnind în 
migrenă. 

Îşi privi trupul cutremurată de spaimă. Să fugă din el... 
Capul se ghemuise sperios între umeri. Nu îndrăznea să 
facă nici o mişcare. Respira iute. Şi deodată, celălalt gând, 
acoperit până atunci, se ivi: Vania! 

Căscă gura larg, lăsând să ţipe tăcerea, respiră înecat, 
ochii se acoperiră de ceaţă, capul i se prăbuşi în palme, şi 
fără sunet - ca fâşăitul spumei de val solitar pe mare calmă 
- plânse. 

Târziu, în aceeaşi tăcere, îşi trase palmele de pe obraji. 
Faţa apăru istovită, ca bătută de grindină. Îşi rezemă 
tâmpla de părete, privind lumina cu vidul ochilor. 

Cucoşii cântau, din timp în timp, ridicând luminii semne de 
hotar. Începură printre crengi glasuri de argint mărunt. O 
dâră roză ca zeama de zmeură, coloră pervazul ferestrei, 
apoi podelele. 

Se auzi un scârţăit de care, mugete de vite. 

Începea viaţa... pentru alţii. 

* 

Nu se deşteptase încă nimeni. Îşi răcorise obrajii cu apă 
rece, se îmbrăcase încet, cu gesturi de plumb, ca un om 
foarte bătrân. 

Intră în biroul domnului Deleanu în vârful picioarelor. 
Mirosea a tutun şi a piele. Se aşeză la birou. Luă o hârtie de 
scrisoare cu en-tete-ul profesional al domnului Deleanu, şi 
scrise, imitând slova bărbătească. Osteneala mişcărilor 


apleca şirurile, încovoia greoi literele, dându-le o fizionomie 
bătrânească. 

Iscăli: „lorgu Deleanu”. 

Luă un plic. Începu să scrie adresa: „Monsieur Richard 
Mass Professeur ă la Faculte de Medicine...” 

Şi o podidi plânsul cu şiruri atât de dese, încât, lăsând 
adresa neisprăvită, îşi aplecă fruntea îndepărtând-o de 
birou, deasupra covorului, lăsând să curgă lacrimile în voie, 
cum sângerează căprioarele împuşcate în cap, deasupra 
izvorului. 

III. 

Niciunul dintre copii nu era pus la curent cu complotul 
celor bătrâni. Era în ochii bătrânilor un zâmbitor mister, 
ascuns subt priviri grave, şi ca o presimţire de sărbătoare 
în casă. Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului 
Deleanu de la Bucureşti, încărcat de pachete şi plin de 
şoapte strecurate la urechea doamnei Deleanu, a cucoanei 
Catinca şi a lui Herr Direktor. Şi Paşa fusese informat, cu 
obligaţia solemnă de-a respecta secretul. 

Domnul Deleanu sosise la amiază. Dacă Olguţa n-ar fi fost 
atât de distrată în timpul vizitei obişnuite în biroul tatălui ei, 
ar fi observat desigur frământarea domnului Deleanu, de 
copil care deţine un secret eruptiv. Şi l-ar fi aflat. Dar 
Olguţa nu-l întrebase nimic. 

Cu braţul în jurul gâtului tatălui ei, mai mult privindu-i 
părul alb, decât ascultându-l, auzise vag cronica 
bucureşteană. În faţa spectacolului vieţii, domnul Deleanu 
avea încă prospeţimea reacţiilor copilăreşti. Nici o blazare, 
nici o amărăciune, nici o oţetire. După viaţa tihnită de la 
Medeleni, cele patru zile de septembre, petrecute la 
Bucureşti, îl înfierbântaseră ca pe copii întâia seară 
petrecută la teatru. Văzuse tot. Ştia tot. Pe deasupra, fusese 
angajat într-un spectaculos proces de fraude militare, care-l 
pasiona. După o simplă lectură a Ordonanţei definitive, cu 
creionul roş în mână şi zâmbetul în ochi, mai expresiv decât 


ochelarii, aflase întregul mecanism al procesului, găsind şi 
soluţia juridică de câştig. 

Ziua trecuse, dominată de verva descriptivă a domnului 
Deleanu. 

Seara, la masă, doamna Deleanu anunţase pe convivi că a 
doua zi dis-de-dimineaţă se făcea mare grijitură, rugându-i 
pe toţi să se scoale mai devreme şi să dispară de acasă până 
la ora dejunului. 

— La unu fix vă chem cu clopoţelul. 

— Şi eu, tante Alice? întrebă Monica, nevăzându-se 
exceptată. 

Doamna Deleanu abia izbutise să-şi stăpânească năvala 
râsului. 

— Şi tu. 

— Şi eu? nu se putu ţine domnul Deleanu. 

Râs general din pricina accentului şcolar al întrebării 
domnului Deleanu. Doamna Deleanu oftase, ridicând din 
umeri, dezolată ca şi cum totul s-ar fi descoperit. 

A doua zi de dimineaţă, după cafea, subt controlul 
doamnei Deleanu şi al cucoanei Catinca, toţi fură expulzați, 
cu interdicţia formală de-a reveni până la unu. Numai 
domnul Deleanu fu sechestrat în birou; doamna Deleanu îl 
socotea incapabil să păstreze un secret mai mult de 
douăsprezece ore. 

Plecară cu toţii în livadă: Paşa cu pelerina pe umăr, şi 
uneltele pictoriceşti; Herr Direktor, cu un teanc de ziare; 
Puiu cu un dosar şi un vraf de literatură juridică; Mircea, cu 
mânile goale; Monica şi Dănuţ cu mormanul de corecturi al 
volumului lui Dănuţ - scrupulos, şi cuprins de panica 
debutanţilor faţă de cele mai neînsemnate greşale de tipar, 
Dănuţ era la a patra corectură. 

Numai Olguţa lipsea. Pornise cu maşina lui Dănuţ. Din ziua 
vânătorii de rațe, nu mai încălecase. Făcea zilnic aceleaşi 
drumuri la gară, dar cu automobilul, automat: dusă de 


motor. 
* 


Există un surâs unic al feţei omeneşti, pe care-l au părinţii 
bătrâni când întâmplător evocă amintirea unui copil al lor, 
plăpând şi copilăreşte înţelept, care-a murit de menengită 
la şase sau la şapte ani. Copiii morţi de menengită sunt cele 
mai sfâşietor de luminoase chipuri ale copilăriei. 

Durerea acelor bătrâni e veche, s-a ros; le-a rămas uneori 
melancolia. Au descoperit într-o casetă o şuviţă de păr a 
copilului lor, sau şi-au amintit o vorbă de-a lui, abia 
glumeaţă. Îl revăd jucându-se liniştit pe covor, cu fruntea 
gravă şi minutele potolite ca ale înţelepţilor. Nu e zvon de 
râsete, nici gamă de vorbe subţiri, amintirea acelui copil: e 
mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea mereu preocupat, 
ca cei care joacă şah. Era blând şi concentrat. Nu supăra pe 
nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormânt, cu faţa lui 
solemn copilărească, şi mânuţele lui mici, încă de pe atunci 
ostenite de viaţă, ca aripele pasărilor care-au trecut marea. 

Bătrânii surâd; îl văd copil, îl ştiu mort. La fel surâdea şi 
copilul lor, când se juca pe covor. 

Acest surâs al feţei omeneşti îl avea dimineaţa de 
septembre. Şi cerul, şi soarele, şi frunzele, şi iarba, 
strălucind blând de aceeaşi lumină, îşi aminteau de-o altă 
lumină a unui april de mult dus, copil rămas în amintire, cu 
hainele de floare albă, şi ochii lui gravi de prea mult soare. 

Activităţile celor din livadă erau lipsite de concentrare, 
distrate, diluate în dimineaţa de toamnă. Paşa privea mai 
mult decât picta. Herr Direktor, întins pe iarbă, cetea fumul 
ţigării mai mult decât slova ziarelor. Puiu făcea baie de 
soare, cu ochii închişi şi capul rezemat pe două coduri. 
Danuţ şi Monica, aşezaţi la masa de subt nuc, renunţaseră 
la corecturi; cu ochii pe sus, Mircea se plimba. Peste două 
zile trebuia să plece de la Medeleni. Sfârşea vacanţa cu 
suflet apăsat. Era numit conferenţiar la Universitate. 
Primise vestea de curând, fără entuziasm. Viitorul devenise 
greu pentru el. Nebuneasca speranţă că e iubit de Olguţa îi 
dezechilibrase viaţa altfel decât la optsprezece ani, când 
renunţarea la Olguţa îi dăduse, pe lângă melancolie, 


orgoliul puterii lui. Pierduse acest orgoliu tineresc. Simţea 
covârşitor nevoia gestului concret de a-şi rezema fruntea pe 
o mână, de a-şi rezema capul pe un umăr - şi singura mână, 
şi singurul umăr, pe care fruntea şi capul lui le căutau, erau 
veşnic depărtate de el, ca o zare de altă zare. Întâia 
osteneală a tinereţei. Vid împrejur. Gustul amar al vieţii, 
care face pe bătrâni să-şi întoarne capul spre trecut, şi pe 
tineri să-şi aplece fruntea în faţa viitorului, cerându-i parcă 
mai curând pacificarea bătrâneţii. 

Simţea ca o adversitate a vieţii împotrivă-i, o voinţă de a-l 
micşora, de a-l umili. De când era în liceu, dorise o viaţă 
limpede, cu linii sobre şi precise, ferită de promiscuitate şi 
echivoc. La optsprezece ani, o dată cu dragostea, paralel cu 
marele ei elan, apăruse, cu obscurităţi subterane, 
sexualitatea. Cedase, tulburându-se adânc. Prima lui 
metresă fusese o servitoare, oroare, servitoarea Olguţei: 
Sevastiţa. 

Atunci se desprinsese întâiul gest ostil al vieţii. De-atunci 
îşi dăduse seama, prin el, că sexualitatea e o putere care nu 
poate fi ignorată, nici considerată cu dispreţ patriotic, aşa 
cum era tratată Germania, în timpul neutralității, de presa 
francofilă. 

De-atunci plătise tributul acelor tineri care neştiind, sau 
neputând să joace comedia sentimentală ca să obţie prin ea 
gratuitatea actului fiziologic, recurg la procedeul comercial: 
cumpără. Cumpărase deci ceea ce-i accesibil pungii unui 
băiat sărac, al cărui ban, numărat, e destinat în primul rând 
cărţii. 

După ce revenise, însă, din Germania, problema comercial 
rezolvată până atunci, luase altă înfăţişare. Mircea nu mai 
era nici student la Bucureşti, nici doctorand în Germania. 
Era profesor în oraşul laşi. Nu se putea înjosi până acolo 
încât să frecventeze noaptea - cu penibila clandestinitate a 
funcţionarilor sluţi şi burlaci, a capilor de familie făţarnici şi 
vicioşi, şi a elevilor de liceu, lubrici cum sunt cânii 


primăvara - acele lugubre încăperi, adevărate closete 
publice ale sexualităţii urbane. 

Întâmplarea, nu prudenţa, îl făcuse să descopere soluţia 
oamenilor prudenţi: metresa, nu profesionista. 

Un anunţ în ziarul ieşan Opinia oferea seria complectă a 
scrierilor lui A. D. Xenopol, cu preţ modest. Se dusese la 
adresa indicată, unde făcuse cunoştinţă cu tânăra văduvă a 
unui profesor de istorie, mort în război, care dorea să 
desfacă o bibliotecă inutilă pentru ea, şi împovărătoare 
pentru gospodărie, de vreme ce zilnic ar fi trebuit să 
scuture praful unor cărţi necitite. Casă curată, cu podele 
ceruite, plăcută ochiului. 

Cu părul ei lucios castaniu descoperind o ceafă luminoasă, 
cu ochii ei maliţioşi, zâmbetul ei cărnos şi pufos pe buza de 
sus, şi neastâmpărul ei robust, care dădea o tresărire 
trupească vorbelor, văduva părea mai degrabă o şcolăriţă 
de timpuriu împlinită la trup, purtând uniforma 
pensionatelor de călugăriţe. Îi oferise dulceaţă, cafea. 
Cumpărase volumele lui Xenopol, dar biblioteca mai avea şi 
alte volume interesante. Invitat, revenise. Între timp, 
văduva se informase despre Mircea. lestamentul 
defunctului îi interzicea o nouă căsătorie, subt sancţiunea 
pierderii averii de la el rămasă: casa, un pământ răzăşesc şi 
pensia. Respectase testamentul, căutând aceeaşi soluţie 
sexuală pe care o căuta şi Mircea, deopotrivă de dificilă 
pentru amândoi. Mai întreprinzătoare însă decât Mircea, şi 
gospodină ordonată pe deasupra, izbutise să-l ducă şi să 
obţie în ietac, ceea ce apropierea ei îi sugerase lui Mircea în 
birou. 

Raporturi clare, hotărnicite la cele două ore săptămânale 
de pat. Practică, şi totodată puternic femeie, văduva găsise 
exact ce-i trebuia: un băiat tânăr, care să n-o exploateze, 
nici să n-o compromită. 

Acum, însă, Mircea se simţea incapabil să mai aibă 
raporturi cu această femeie. Nu mai putea disocia 
dragostea în două. Actul sexual îi devenea odios, atâta 


vreme cât se mărginea la contactul fiziologic dintre două 
trupuri; nu-l mai putea accepta ca până atunci cu titlul de 
laxativ seminal. 

Vedea deschizându-se în faţa lui ani grei şi tulburi. 
Dispărea din el privirea dreaptă; începeau priviri piezişe. 
Un dezechilibru din care se naşte blazarea timpurie, sau 
viciul. 

Simţea dorinţa vieţii de a-l îndoi sau usca. 

De ce...? 

— Mircea! 

Alexandru Pallă, cu barba în vânt şi pelerina atârnând pe 
jos, prinsă numai de un umăr, îl ajunse din urmă, suflând 
greu. 

—.trist anotimp e bătrâneţa! Lucram la o lumină de 
toamnă. O desprindeam uşor ca fumul din pipă. Ei şi?... Ş- 
am zvârlit penelul. 

* 

Pe la douăsprezece se auzi clacsonul maşinei lui Dănuţ. 
Monica îl ascultă atentă, ridicând ochi întrebători şi 
îngrijoraţi. Mai trecu multă vreme până când Olguţa apăru 
pe poarta livezii. Monica-i urmări mersul încet, cu capul 
aplecat. De câtăva vreme, de câte ori o surprindea pe 
Olguţa singură, când nu-şi supraveghea mişcările, i se 
strângea inima. 

Plecă ochii din nou pe corecturi. O auzi apropiindu-se. 

— 'Tot corecturi, Monica? 

Glasul era aton. 

Se aşeză pe bancă, între Monica şi Dănuţ, punând mâna 
pe gâtul Monicăi. 

— Ce ai, Olguţa? 

— Nimic. 

— 'Ţi-s mânile îngheţate. 

— M-am spălat. Unde-s ceilalţi? 

— Prin livadă. 

— E frumos... Dănuţ, când apare volumul? 


Dănuţ tresări. De ani de zile n-o auzise pe Olguţa 
spunându-i Dănuţ. Olguţa era cea mai necruțătoare 
adversară a diminutivelor. 

Şi era ceva în glasul ei, când îi spusese „Dănuţ”, 
asemănător cu lumina dimineţei de toamnă. 

— Ştiu eu, Olguţa! Poate că peste o lună. Cum vrei să-ţi leg 
exemplarul tău? 

— Scoţi ediţie de lux? 

— Ştii, chiar de lux nu. Câteva exemplare pe hârtie mai 
bună, pentru voi. 

— Om vedea... Lăsaţi corecturile. E frumos afară. Se auzi 
clopoţelul care-i chema la masă. 

— Nu-i aşteptăm şi pe ceilalţi? întrebă Monica. 

— Lasă-i. Mergem împreună: cei trei muşchetari, zâmbi 
Olguţa, luându-i de braţ pe fiecare. 

Treceau printr-o lumină înaltă şi egal aurie. Frunze 
galbene şi pete de soare cădeau din pomii cu fructe coapte. 
Olguţa luase drumul cel mai lung. Era o luminozitate în 
toate cele, dinlăuntru parcă. Frunzele erau unse cu miere. 
Livada aştepta din clipă în clipă să devină de cristal sau de 
metal. Caldă, iarba înălța uneori miros de mintă şi de 
busuioc. 

Trecură pe lângă un păr cu fructe galbene ca lămâile 
coapte, dar mai mici, rotunde şi netede. Un măr bătrân era 
un cor de arome tinere cu obraji dolofani. 

— V-aduceţi aminte de merele coapte din bucătărie? îi 
întrebă Olguţa, evitând cuvântul copilărie. 

Zâmbiră toţi. Sunt întrebări la care nu răspunzi decât 
zâmbind. 

Ajunseră cei din urmă. Viţa pridvorului se înroşise 
trandafiriu, albăstrind mai răcoros albastrul cerului de 
deasupra streşinei. 

— Hai, copii! îi întâmpină doamna Deleanu. 

Şopti ceva către cei din pridvor, şi toate capetele apărură. 
Era armonios grupul lor, cu Olguţa la mijloc, cu soare pe 
obraji şi-n păr, tineri, înalţi. 


— Mama Grabhilor! şopti domnul Deleanu. Ce Dumnezeu! 
Aveau şi un tată faimoşii Grahi! 

— Şi-un unchi! sări Herr Direktor, luând braţul Monicăi. 

O exclamaţie generală se desprinse, când intrară în 
sofragerie. Flori de-a lungul mesei de gală, o langustă în 
armura ei stacojie, cupe de şampanie, banane, piersici. 
Candelabrul din sofragerie era decorat cu viţă roşie. 
Servitoarele aveau şorţuri albe, pantofi lustruiţi şi ciorapi 
de-ai fetelor, cârpiţi grosolan, 

— Ce sărbătoare-i, mamă? 

—.? 

— O aniversară? 

—.? 

Se întrebau unii pe alţii, fără să descopere cauza acestui 
aspect de sărbătoare. 

— Se călugăreşte Herr Direktor! propuse Olguţa. 

— Da. Intru în ordinul „Benedictinei”, răspunse Herr 
Direktor, indicând sticla de benedictină, proaspăt adusă de 
la Bucureşti. 

Se aşezară la masă intrigaţi. În timpul mesei, domnul 
Deleanu nu-şi găsea astâmpăr; privea felurile de mâncare, 
numeroase, cum privesc copiii la teatru orchestra care 
întârzie ridicarea cortinei. 

Întâiul dop de şampanie care izbucni, în clipa când sticlele 
fură aduse, fu domnul Deleanu. Destupă sticlele, umplu 
cupele, le repartiză. 

Herr Direktor se ridică, potrivindu-şi monoclul. Măsură în 
şir pe toţi convivii, făcând parcă un bilanţ, verifică pe 
dinafară, cu vârful degetelor, conţinutul buzunarului drept 
al jiletcei, şi strivindu-şi ţigara în scrumelniţă, după un fum 
suprem, începu, fumegând încă: 

— Dragii mei, într-adevăr sărbătorim o aniversară. Se 
împlinesc cincispreze ani de când Kami-Mura a devenit 
feciorul meu. Slavă Domnului, toţi de-atunci suntem şi acum 
în jurul aceleiaşi mese. Pe lângă vechii convivi, mai văd cu 
plăcere pe cucoana Catinca, glorioasă gospodină 


moldoveancă, adversara muntenilor şi a picturei 
moderniste; pe Alexandru Pallă, glorios pictor moldovean, 
adversar al civilizaţiei moderne şi aliatul cucoanei Catinca; 
pe vechiul meu prieten din Pitar-Moşu, Mircea, fiul 
cucoanei Catinca, admiratorul picturei moderniste şi al 
civilizaţiei moderne; şi, în sfârşit, pe nepotul meu Puiu, 
viitorul decan al baroului laşi. Vă rog să iertaţi digresiunea, 
dar în această casă cu trei avocaţi, nu se putea să nu aduc 
omagiul digresiunii profesiei atât de bine reprezentată. 
Dragii mei, acum cincisprezece ani, când mi-am botezat 
feciorul la această masă - botezându-mă şi eu - cinci 
oameni erau trişti şi unul singur era vesel. Cel vesel era 
noul tată; cei trişti, foştii părinţi, fiul şi... surorile. 

Herr Direktor o privi pe Monica. Monica se roşi uşor, 
plecând genele 

— Una dintre surori, cea de pică, mi-a schiţat în linii 
generale obligaţiunile profesiei de tată. Îi mulţumesc acum. 
Cred că le-am respectat, se adresă Herr Direktor Olguţei. 
Cealaltă soră, fiica soarelui, zâmbi Herr Direktor privindu-l 
pe Dănuţ, n-a spus nimica. Dar vă asigur că era cea mai 
necâjită dintre toţi. Noul tată al fratelui ei o făcea să capete 
experienţa unui sentiment necunoscut până atunci: 
antipatia, grațios exprimată prin culorile obrajilor şi 
palpitaţia genelor. Aşa-i, Monica? 

Monica ridică din umeri, roşindu-se mai tare. 

— Aşadar, urmă Herr Direktor, pentru Monica, ziua de azi 
e aniversara unui fapt şi a unei antipatii. 

Dând scaunul la o parte, Herr Direktor se îndreptă spre 
Monica. 

— Facem pace, Monica? 

Din tot sufletul, Monica-i întinse mânile. Cu o abilitate de 
scamator, Herr Direktor îi trecu verigheta pe deget. 

— 'Ţi l-am luat pe Kami-Mura, ţi-l restitui pe Dan Deleanu. 

Cuprinzând-o în braţe, o sărută pe amândoi obrajii 
fierbinţi. 


În zgomot de scaune târşite, paşi precipitaţi şi zăngănit de 
cupe, Monica deveni prizoniera grupului adunat în jurul ei. 
Soarele îi lumină părul înnoindu-i aurul. Sângele îi lumina 
obrajii. 

Dănuţ îşi privea zâmbind verigheta de pe deget, pe furiş, 
închizându-şi pumnul, deschizându-l. 

Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de 
muzeu, care-şi vede periclitată o statuie, din pricina năvalei 
vizitatorilor, îi îndepărtă pe toţi, invitându-i să-şi reia 
locurile. 

— Iorgule, e rândul tău. 

Domnul Deleanu era atât de emoţionat, încât efortul 
stăpânirii emoţiei îl făcu să ridice fruntea c-un aer sfidător. 

— Dragă Monica, acum cincisprezece ani, în anul când 
Grigore ni l-a luat pe Dănuţ, te-am căpătat pe tine. le-am 
crescut şi te-am iubit ca pe copiii noştri, şi singura noastră 
durere era că într-o zi vei pleca din casa noastră, cum 
pleacă toate fetele de la părinţi, măritându-se. Viaţa a 
hotărât să fim cruţaţi de această despărţire, căci nevasta lui 
Dănuţ nu poate să plece din casa părinţilor săi adoptivi. lată 
de ce, astăzi, îţi spunem din nou, cu inima plină de o îndoită 
bucurie: bun sosit în casa ta. 

Din nou, cupele porniră spre Monica. 

— Şi acum, copii, urmă domnul Deleanu, să facem 
itinerarul viitorului... Scoase din buzunar un mare plic 
galben. Am aici două paşapoarte: unul, pe numele Olguţei; 
celălalt, pe numele doamnei şi domnului Deleanu. Am 
anticipat puţin căsătoriei: nu vă supăraţi? 

Un inel de zâmbete se formă în jurul mesei, închizând 
mărgeanul oval al obrajilor Monicăi. 

— Mai am aici o hârtie de la Ministerul Instrucţiei, prin 
care se acordă Monicăi un congediu de un an de la catedră, 
pentru perfecţionarea studiilor... căsătoriei, vorbi domnul 
Deleanu cu nasul în hârtie. lată acum şi vederile noastre. 
Tu, Dănuţ, nu te prea împaci cu profesia mea. Avocatura nu 
convine temperamentului tău. Cred însă că o catedră la 


Facultatea de drept nu ţi-ar displace. Profesoratul se 
împacă mai bine şi cu temperamentul tău şi cu literatura. 
Din acest punct de vedere, noi toţi am dori ca după 
căsătorie să pleci cu nevasta ta la Paris, să-ţi iei doctoratul 
în drept, şi să-l laşi pe tata să-ţi găsească o catedră potrivită 
cu studiile şi preferinţele tale. Asta-i prima parte a 
programului; a doua o priveşte pe Olguţa... Vorbi mai încet. 
Olguţa doreşte să plece în Franţa acuma, în septembre. O 
rugăm, noi toţi, să amâne plecarea. Căsătoria lui Dănuţ va 
avea loc în noiembre. Până atunci se vor face pregătirile 
necesare. Se poate să lipsească Olguţa de la căsătoria lui 
Dănuţ? Glasul devenise nesigur. După căsătoria lui Dănuţ, 
plecaţi împreună în străinătate, toţi trei. Fetiţa tatei, te 
rugăm cu toţii... 

Privirile tuturora se îndreptară spre Olguţa. Pumnii îi 
năduşiseră subt masă; faţa-i era contractată. Dădu numai 
din cap aprobativ, izbutind să smulgă un zâmbet slab feţei 
palide. 

Aclamaţii şi urale răspunseră gestului Olguţei. 

Izbucnise cu zboruri un cer de primăvară în sufletele 
tuturora. Amânarea plecării Olguţei fu semnalul deplinei 
bucurii. Dispăruse o apăsare, încetase prezenţa unei 
melancolii. Era ca o nevoie de dans în toţi. Râdeau de 
nimicuri, frământându-se pe scaune. Fiecare obraz avea 
aerul că aduce o veste bună. Cupe rămase pline fură 
deşertate dintr-o dată, şi din nou întinse spre sticlele de 
şampanie. Domnul Deleanu interpelă evreieşte pe servitori, 
o sărută pe Olguţa, şi dispăru, revenind cu două sticle 
negre, prăfuite. 

— Ultimele, anunţă el. Cotnar roznovenesc de la 1843. 
Una pentru logodnici, alta pentru Olguţa. 

Olguţa băuse şampanie, bău şi un păhărel de Cotnar. 
Obrajii i se rumeniseră. Nu vorbea; zâmbea mereu cam 
somnoros. 

Se făcuse fum în odaie şi anarhie pe masă. Cucoana 
Catinca declarase că Paşa-i un mare pictor, dar că portretul 


Olguţei era o regretabilă eclipsă. Paşa convenise. Era atât 
de vesel, încât ascultase aprobând mereu lecţia de portret 
servită de cucoana Catinca, oferindu-se chiar să-i facă un 
portret demonstrativ. Mircea îşi recăpătase verva, 
fraternizând cu Puiu, admițând că avocatura e o profesie 
admirabilă, superioară tuturor celorlalte. 

Toţi aprobau orice. Contradicţiile dispăruseră. Era o totală 
renunțare la asperităţile şi intransigenţele personalităţii. 
Stăpânea gestul sufletesc de-a face loc şi celorlalţi. Niciunul 
n-ar fi îndrăznit să tulbure prin ceva bucuria generală: toţi 
doreau s-o deservească, înteţind-o. 

Abia pe la trei se sculară de la masă, congestionaţi, 
vociferând şi gesticulând. Se împrăştiară prin odăi, ducând 
fiecare partea lui de bucurie. Dănuţ o însoţi pe Monica în 
odaia ei. Olguţa îi ajunse din urmă. 

— Să trăieşti, Monica! 

Îi dezmierdă obrajii, sărutând-o lung. 

— Şi tu, Dănuţ! 

Îl sărută pe obraji. 

Plecă. 

Monica şi Dănuţ intrară în odaie. Tăceau. Jucau razele de 
soare aeriane mozaicuri galbene, atât de des, încât îţi venea 
să faci mişcări de înot prin valurile lor iluminate. 

Se opriră în mijlocul odăii. Cu mânile întinse, amândoi îşi 
priveau inelele lucind în soare. 

— Intră, Olguţa! 

Cu cafeaua şi păhărelul de coniac în faţă, răsturnat picior 
peste picior, în fotoliul biroului, domnul Deleanu fuma, 
privind plafonul cu expresia fericită a jucătorului de cărţi 
când dă pe faţă un abataj. 

Olguţa se aşeză pe marginea fotoliului. 

— Papa, prea mult fumezi! 

Îi luă ţigareta din. gură, zvârlind ţigara în scrumelniţă. 
Ridicându-se de pe marginea fotoliului, umblă în saltarul 
din dreapta, unde domnul Deleanu îşi ţinea uneltele 


fumatului, luă o andrea, vată, colonie, şi începu să-i şteargă 
țţigareta de chilimbar. 

— Uite ce iesă, papa! 

Vata se făcuse cafenie. Printre gene, domnul Deleanu îi 
vedea profilul aplecat deasupra ţigaretei. Cu mişcări 
îndemânatice, înşuruba vata în vârf, o muia în colonie, 
cufundându-o energic în tubul de chilimbar. Repetă 
operaţiunea până când vata ieşi curată. Privi tubul în zare: 
nu se mai vedea nici o umbră cafenie. 

Un uşor sforăit. Întoarse capul: domnul Deleanu adormise 
cu capul pe speteaza fotoliului. 

Somnul îl îmbătrânea. Îl privi lung, îi alintă cu vârful 
degetelor aburul mătăsos de pe tâmple şi ieşi în vârfuri. 

* 

Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în 
haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit. 

Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca 
zbârnâitoarea unui zmeu depărtat. 

Rândunelele plecaseră, luându-şi arabescurile negre, 
lăsând cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur. 

Întâlni un flutur alb. După câţiva paşi fluturele devenise o 
amintire depărtată, ca palpitând în lumina altor ani. 'Tot ce 
vedea, după ce rămânea în urmă, se îndepărta iremediabil 
în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drept înainte. Ajunse 
lângă prispa casei numai cu umbra ei. O privi: umbra 
Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de 
toamnă. 

Intră în casă. Închise uşa cu cheia. 

Focul din vatră era pe sfârşite; îl făcuse pe la 
douăsprezece Oţăleanca, subt privegherea Olguţei. Mai 
puse câteva lemne. Se aşeză pe laviţă. Îi era inima grea ca o 
amforă umplută cu lut. 

Ferestruicele căsuţei erau atât de mici, încât în lumină 
păreau două icoane îmbrăcate în aur, cu chipurile şterse, 
faţă-n faţă aşezate cu cele de pe părete, posomorite în 
umbra lor arsă. 


14 septembre. La far, în faţa mării, logodna ei... Viaţa ei se 
isprăvea astăzi, 12 septembre. Zilele viitorului, rupte din 
viaţă, cântară, căzând în lumina lor depărtată. 

La munte, printre culmile pădurilor de brazi, spre seară, 
brazii sunt negri; tăcerea, gravă; cerul, solemn. 

Lumina se împarte ca o mulţime în strane. Între doi brazi e 
o lumină, între alţi doi brazi e altă lumină: aceeaşi lumină, 
dar despărțită, trup lângă trup. 

Pădurile de brazi sunt pline de trupurile luminii, ca timpul 
de zile între nopţi. 

Nalţi sunt brazii, drepţi şi negri, de-a dreapta şi de-a 
stânga luminii dintre ei, care e naltă, dreaptă, limpede şi 
palidă. Câte două facle stinse, de o parte şi de alta a unui 
mucenic de argint. 

E veselă ca un copil lumina pe câmpiile cu zări deschise şi 
pe mările fără hotar - dar între brazi, închisă între 
trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă, neclintită în 
moartea ei palidă. 

Şi de departe se desprinde un acord, altul... Abia le auzi. 
Cometele, în clipa când apar cu razele lor lungi prelinse în 
azur, dacă, în loc să fie armonii de lumini, ar fi de sunete, 
aşa ar plânge dintr-o zare până-n altă zare. 

Cântă un bucium la munte, aerian, lângă cer, ca aurora 
boreală, prin imensităţi pure. 

Lumina a murit palidă şi dreaptă între brazi, şi viaţa în 
afară e un bucium care plânge cu acorduri lungi, venind din 
viitor până-n trecut. 

Viaţa plângea din depărtarea de lumină a viitorului, 
deasupra sufletului neclintit în gândul morţii, ca lumina în 
pădurile de brazi. 

* 

12 septembre 1922 „Dragă Monica, Tu vei înţelege şi vei 
şti să ierţi pe cea mai bună prietenă a ta, care trebuie să 
întunece întâia zi fericită a viitorului tău. 

Am cancer. 


Pe scurt: la Paris mi s-a făcut o operaţie la sânul drept, pe 
când tu erai în Pirinei, la Andree Bertrand. N-aţi ştiut nimic, 
nici tu, nici Paşa, fiindcă de pe atunci mă temeam. 
Tumoarea s-a refăcut, progresând vertiginos. Am scris 
hirurgului care mă operase la Paris o scrisoare iscălită 
Iorgu Deleanu. Îl somam ca tată, să spuie adevărul. I-am 
arătat că pentru o femeie operaţia la sân e o mutilare prea 
gravă şi că numai primejdia cancerului ar justifica-o. A 
răspuns telegrafic, recomandând operaţia imediată: 
extirparea sânului. Scrisoarea lui, sosită astăzi dimineaţă, 
vorbeşte de sarcom canceros, arată fără înconjur 
gravitatea, orientându-se şi după examenul primei tumori, 
şi după scurtul timp care-a trecut de la operaţie până la 
refacerea tumorii. 

Slavă Domnului! Am fost cruţată de minciună şi de 
îndoială. 

Scrisoarea hirurgului afirmă evaziv că mai pot trăi încă 
mulţi ani. Cum? nu spune. Dar eu ştiu. Bunica mea aşa a 
trăit, din spital în spital, din sanatoriu în sanatoriu, de la 
Viena la Paris, de la Paris la Londra, lăsând pretutindeni 
bucăţi de carne putredă. Urmează mirosul de cadavru, 
morfina şi restul. 

Nu-mi simt puterea să duc astfel de viaţă, fiindcă iubesc, 
Monica. Vania trăieşte. E în ţară. Mă iubeşte. Poimâne, 14 
septembre, trebuia să plec cu el în America. Vezi... 

M-am gândit, Monica, nopţi de-a rândul la voi toţi. Veţi 
suferi. Dar rămâneţi împreună. Vania rămâne singur. Şi 
totuşi, nu pot ezita. De opt zile am primit telegrama de la 
Paris, de opt zile am certitudinea absolută că am cancer, şi 
de opt zile ezit, deşi zi cu zi tumoarea creşte. E îngrozitor. 
Încă două zile, şi aş fi plecat, l-aş fi întâlnit pe Vania, aş fi 
fost fericită, aş fi sperat într-un miracol, aş fi trăit mai 
departe, infirmă, cerşind viaţă, cerşind dragoste, cerşind 
milă. 

Nu! Sunt suveranul vieţii mele. Liberă, v-am sacrificat pe 
toţi lui Vania, drăgostii mele pentru Vania; o voi sacrifica şi 


pe ea, acuma, când văd că încep să devin robul vieţii mele. 
De opt zile, Monica, mi-e milă de mine, trăiesc din milă. 
Când am primit telegrama de la Paris, am primit şi o 
scrisoare de la Vania: îmi scria zilnic. Am vrut să sar cu 
automobilul într-o râpă, să isprăvesc scurt: era atât de 
simplu şi de imediat! Dar a doua zi trebuia să-mi vie o 
scrisoare de la Vania. Am trăit încă o zi, pentru scrisoarea 
aşteptată. Aşa trăiesc de opt zile. În scrisoarea de astăzi 
Vania mă anunţă că e la Constanţa, unde mă aşteaptă. Nu 
ştie nimic. N-am avut curajul să-i scriu adevărul. Tremuram 
la gândul c-ar fi putut veni lângă mine. Ele stăpânul meu. 
L-aş fi urmat. 

Asta-i tot. 

Acuma iată ultimele mele dorinţi. Prin testamentul pe 
care-l pun într-un plic separat, îţi las toată averea mea, cu 
următoarele obligaţii netrecute în testament: 

1. Jumătate din avere să fie la dispoziţia lui papa. 

E hărțuit de datorii pe care le plăteşte muncind cum nici 
un om de vrâsta lui nu mai munceşte. După moartea mea, 
dacă va mai putea să muncească, să-i fie munca o distracţie, 
nu 0 nevoie. Să vorbeşti numai tu cu el, după vreo lună de 
la moartea mea, spunându-i în numele meu că-i interzic să 
refuze această ultimă solicitudine a afecțiunii mele. Îl rog. 

2. Să-l trimiţi pe Puiu la Paris să-şi facă doctoratul în drept, 
pensionându-l lunar timp de doi sau trei ani în aşa fel încât 
să poată duce o viaţă decentă, fără de privaţiuni. Trebuie 
scos, acuma cât e tânăr, din mediul avocaturii provinciale. 
Să se deprindă la Paris, muncind în alt mediu, fără de 
mediocrele succese ale avocaturii, să stimeze altăceva 
decât şmecheria. Într-o măsură, Puiu e copilul meu. Ţi-l las 
ţie. 

3. Să-i serveşti babei o mie de lei pe lună, până la moartea 
ei, indiferent dacă rămâne la noi sau pleacă. Şi să ai tu grijă 
să rămâie. 

Pe tine şi pe Dănuţ vă rog să nu mai plecaţi în străinătate, 
deocamdată. Credinţa mea e că Dănuţ n-are nevoie de 


doctorat în drept, nici de profesorat. Spune-i că am toată 
încrederea în cariera lui de scriitor. Voința care-i lipseşte în 
viaţă o are în scris. Pe el nu l-a alterat nici avocatura, nici 
viaţa de provincie, şi nu-l vor altera, mai ales alături de tine. 
Casa noastră nu trebuie să rămâie goală. Cu voi începe o 
viaţă nouă. Poate că vor mai răsuna glasuri de copii în casa 
noastră, dând şi casei, şi părinţilor noştri ceea ce le lipseşte. 
Sărută pe mama şi pe tata, roagă-i să mă ierte şi spune-le 
că i-am iubit frumos şi drept. 

Transmite lui Herr Direktor, lui Paşa, lui Mircea şi mamei 
lui afectuoasa mea îmbrăţişare. Caută de-l vezi la Iaşi pe 
doctorul Prahu. E bolnav, înăcrit şi bătrân. Ajută-l. Nu-l lăsa 
în mizerie. E îngrozitor de singur. 

Tu mă cunoşti, Monica. Am trăit cincisprezece ani 
împreună. Doresc ca, prin tine, tot ce-a fost afecţiune şi 
solicitudine în mine să continue. Desigur că uit multe 
lucruri în această clipă grea. i le vei aminti tu, în locul 
meu, făcând ceea ce aş fi făcut eu. Veghează, mai ales, să 
nu se prăbuşească nimic din casa noastră. Să 
îmbătrânească toţi, strânşi în jurul tău şi al lui Dănuţ. Fă tot 
posibilul ca papa să renunţe la necontenitele lui călătorii. 
Să rămâie cu voi la Iaşi. 

Roagă.-l şi pe Dănuţ să facă în amintirea mea efortul de-a 
ieşi din el, de-a râde, de-a glumi, între voi, acasă, 
restaurând golurile. 

Şi acum, Monica, o ultimă rugăminte, cea mai grea. În ziua 
de 14 septembre, adică poimâne, Vania mă aşteaptă, de la 
patru în sus, la farul din Constanţa. Trebuia să ne logodim 
acolo. Du-te în locul meu, neapărat. Am lăsat instrucţiuni 
imperioase în testament să fiu îngropată la Iaşi, în cavoul 
familiei, în ziua de 16 septembre. Ai timp să te duci şi să te 
întorci. 

Monica dragă, mi-e milă de tine, dar ce vrei să fac? Lui nu- 
i pot scrie altăceva decât că-l iubesc. 

Du-te. 


Cere-i inelul meu de logodnă. Să mi-l pui pe deget. Am 
acest drept. Sunt logodnica lui şi voi rămânea logodnica lui 
şi atunci când inelul va străluci pe o falangă uscată. 

Du-i din partea mea această fâşie de rochie, în amintirea 
celei mai frumoase zile a vieţii mele. Am petrecut-o cu Vania 
la Bălţi. El ştie. 

Monica, spune-i că nu pot să-i scriu. Va înţelege. 

Fii cu el cum ai fost cu mine, când Vania, pentru noi, era 
mort. Spune-i că strâng în braţe şi sărut întreg pământul pe 
care i-l las pustiu. 

Dacă întâmplător mai primesc mâne o scrisoare de la 
Vania, du-i-o. 

Olguţa.” 

Tremura, tremura. Îi tremura trupul, îi tremurau buzele, îi 
tremura bărbia. 

Dragostea ei! Dragostea ei! Rândunică aruncată în 
convoiuri de ghețari! 

„Dragă papa, Iu ai fost cel mai scump camarad al meu, din 
copilărie şi până astăzi...” 

Nu mai putea. Fără glas, scânci, închizând ochii. Capul îi 
căzuse pe măsuţa de scris. Respira învălmăşit. Îşi urni din 
nou capul greu, cu un abur pe ochi. Se ridică. Se lăsă pe 
marginea laviţei. Ca la cânii care trag a moarte, capul îi era 
aplecat; prea greu pentru puterea trupului. 

Se ridică din nou, luă scrisoarea şi telegrama doctorului 
Mass, dându-le pe foc. 

Flăcări iuți izbucniră. Era o căldură înnăbuşitoare în 
încăperea mică. Luă scrisorile lui Vania, le strânse în braţe 
cu toată puterea; durerea sânului răspunse ascuţit. Se 
aşeză pe un scăunaş, la gura vetrei. Cu o mişcare de mamă 
care ajută primii paşi ai copilaşului, ţinându-l cu minele de 
umeri, vâri scrisorile în gura sobei. Flăcările dansară. 
Închise ochii. Ca un soare de vară, căldura scrisorilor arse îi 
juca pe obraji. 

Se întunecă. Un morman negru ca o haină de doliu. Se 
ridică. Se duse în tindă. 


Descuie uşa. 

Să fugă! 

Gândul izbucni atât de violent, încât o zgudui, înălţând-o 
dreaptă ca o flacără supremă. 

Se îndoi din nou. 

Se întoarse în odaie. Luă din valiză revolverul. Se aşeză pe 
laviţă, rezemându-şi coasta de mormanul de perne. 
Tresărea un spasm de plâns fără lacrimi în muşchii 
obrazului. Revolverul devenise prea greu, ca tras de-o altă 
mână. Îşi odihni mâna cu revolverul, ducând-o pe genunchi. 
Cu mâna stângă îşi căută inima. 

Era îmbrăcată eu rochia de „Esmeraldă”. Din corsaj 
smulsese fâşia trimisă lui Vania. Roşeaţa soarelui din apus o 
îmbrăca în ape portocalii, de culoarea rochiei, înlocuind 
fâşia desprinsă. Ca să asculte inima, îşi ţinu respiraţia. Avea 
o arsură de ger în toate încheieturile, şi fruntea-i năduşea 
în valuri, lăsându-i gust sărat în colţurile buzelor. 

Mâna cu revolverul se înălţă, îndreptând ţeava spre 
degetul care marca locul inimii. 

Degetul cel gros al mânii drepte pândea inert pe trăgaci. 

Privi lumina, c-un surâs mirat. 

Era ca o tăcere încremenită a unei mulţimi, în preajma 
panicei sau a uralelor. 

În lacătul inimii glonţul intră. 

Viaţa năvăli afară. 

Ploaie de stele, zilele viitorului căzură în noapte. 

Capul bălăbăni, descumpănit. 

Trupul căzu, ca aruncat din galop, cu săgeata în inimă. 

Pleoapele se zbătură pe ochii albi. 

Tăcerea fu de moarte, în faţa icoanelor. 

IV. 

Vânătă şi verde, marea îşi înălţase statura de valuri, tunete 
şi spume. 

Ferestrele odăii Monicăi, deschise, aspirau ceața sărată. 

Răsună o bătaie în uşă. Stărui. Jupâneasa intră, aducând o 
ceaşcă de cafea neagră. Monica tresări, dându-se îndărăt; 


văzu, oftă, mulţumi. Jupâneasa ieşi. 

De două zile, fiecare om, fiecare mişcare, îi dădeau fiori în 
spate, cutremurând-o. S-aştepta mereu s-audă un gemăt, o 
prăbuşire, un plânset, un țipăt strident. Aşa lăsase 
Medelenii. Nesomnul de două nopţi o chinuia palidă pe 
marginea coşmarului. Moţăia mergând şi stând şi sărea 
înfricoşată la orişice mişcare, străbătută de panica aceluiaşi 
gemăt de geamandură şi de aceeaşi vedenie de casă 
prăbuşită în întuneric, uşi deschise, ferestre date-n lături, 
umbre alergând cu lămpi, ochi rătăciţi, gesturi demente... 
Mirosul de tămâie nu-i mai ieşea din nări. Odaia copilăriei 
lor fusese prefăcută în cameră mortuară. Olguţa, întinsă cu 
faţa în sus, în straniu somn de statuie cufundată în apă; 
două lumânări arzându-i la cap; domnul Deleanu, pe 
marginea patului, scofâlcit, plângând cu gura deschisă şi 
ştergând cu batista obrajii Olguţei, ca şi cum ea ar fi plâns; 
şi Herr Direktor, fără monoclu, stând pe un colţ de scaun, 
cu fruntea plecată şi buza răsfrântă. 

În odaia doamnei Deleanu, miros de eter; bocete în 
bucătărie şi o tăcere grea, sfărmată de gemete. Vorbele 
pieriseră. 

Îşi rezemă capul de marginea patului, simțind cu tâmpla, 
răceala barei metalice. 

Aţipi. 

lar răsună o ciocănitură la uşă. Jupâneasa intră. 

— Domnişoară... 

O atinse pe umăr. Monica sări. 

— Ce-i? 

Clipi des, cu mânile pe inimă. 

— întreabă birjarul dacă nu-i daţi drumul? 

Îşi scoase ceasul din valiză: erau patru şi zece. Îşi trecu 
mâna pe frunte. La patru trebuia să fie la far. Luă scrisorile: 
a Olguţei şi a lui Vania, ultima venită a doua zi după 
moartea Olguţei. 

Se cobori în goană pe scări, se sui în trăsură. 

— La far. 


Trăsura porni, cotind pe bulevard. În preajma mării vântul 
bătea atât de tare, încât marea părea invizibil prelungită în 
văzduh, dincoace de țărm. 

Îşi strânse gulerul paltonului. Dădu drumul trăsurii. Sui 
scările. Începu să alerge. Se opri să respire. Iar alergă. 
Digul era pustiu; duduia de furtună ca o inimă grea. Cu 
salturi de pantere îmbăiate, valurile săreau, aruncându-şi 
spumele pulverizate peste dig, lăsând ochiuri de apă şi bură 
de ploaie. 

Nici un vapor pe mare, nici o pânză. Zare vânătă, mare 
clocotind de spume sure, nouri ca turme de boi în vijelie. 

Ritmic, vaiet de enormă cucuvaie, uuitul geamandurei: 
Unu... Uuu... Uuu... 

Ajunse la far. Respiră adânc. Trecu înainte. Privi. Nimeni. 
Pustiu. Marea. 

Se răsturnase parcă o statuie al cărei piedestal era 
întregul pământ. 

— Vania! 

Îi răspunse urletul mării cu spumele vâlvoi. 

Grea, inima i se scufunda cu fiecare bătaie. Se aşeză jos, 
pe lespede. 

Aşteptă. Aşteptă. 

Nimeni. 

Marea, marea, marea... 

Plângeau alţi ochi prin ochii ei, pe obrajii albi, slăbiţi, 
deasupra buzelor amare. 

Scrisoarea lui Vania! Îşi şterse ochii. Scoase scrisoarea din 
buzunar. O privi. 

Avea ea dreptul s-o deschidă? 

Da. În această clipă, ea era Olguţa, ea era dragostea şi 
suferinţa Olguţei. 

— Aa! 

Monica se repezi, cu braţele întinse. Foaia de deasupra 
zburase pe mare, smulsă ca de o mână enormă. Cealaltă 
foaie palpita foşnind în degetele încleştate ale Monicăi. 


Se aşeză din nou pe lespedea de piatră, ţinând foaia 
rămasă, ci amândouă mânile, acoperind-o ca pe o flacără. 

„. Asta-i viaţa mea, Olguţa. 

Ce-am făcut? Pentru ce-am trăit? Ce-am adus eu vieţii? 
Nimic! La o vrâstă când dragostea dă culmi tinereţei, sau 
ucide, eu am fugit de ea. Gândeşte-te bine. Eram tânăr, ca 
tine. Femeia pe care-o iubeam - o iubeam cum la douăzeci 
şi ceva de ani iubeşti. Erau în mine mai multe biserici 
înălțate pentru ea, decât a înălţat lui Dumnezeu imperiul 
rusesc. Această femeie m-a îngrozit. Dacă eram viu, mă 
ucideam o dată cu dragostea, sau o iubeam mai departe, cu 
scârbă, cu ură, cu revoltă şi blesteme - dar o iubeam. Omul 
viu aduce drăgostii cerul şi iadul său, şi rămâne lângă ea. 
Eu am fugit, am suferit, am uitat, şi am trăit, despărţindu- 
mă şi de dragoste, după ce mă despărţisem de părinţii mei, 
de ţara mea, de credinţele mele, de tot. 

Ce-am făcut? Nimic! Sunt omul care veşnic a fugit de ceva 
sau de cineva, în altă parte, şi de-acolo iar, şi iar. 

Pe cine căutam? Ce căutam? 

Mă întorc îndărăt, în faţa vieţii mele, şi mă îngrozesc. 
Unde n-am fost? Ca vasul fantomă, am călătorit mereu, 
pretutindeni, gonit de-o veşnică nelinişte, şi am trecut prin 
toate cele, fără ca nimic să mă atingă, să mă lovească, să 
mă oprească. Sunt un strigoi. Exist pentru alţii ca nourii, 
dar pentru mine nu exist, şi nici viaţa nu există pentru mine. 
Trec prin ea ca o fantomă. Eu nu cunosc triumful 
obstacolului care te face să exişti, dându-ţi dorinţa să 
înlături ceva, apărându-te sau făcându-ţi loc. 

Trec. Sunt abur, neant. Sunt abstract. Trec prin lumea 
concretă, ca mânat de un blestem, fără consistenţă, fără 
popas. Odihna şi zbuciumul făpturilor concrete, mie nu mi-s 
date. 

Tatăl meu mi-a dat acest trup de uriaş, iar mama mea a 
aruncat în mine seminţa de vânt a tătarilor nomazi din care 
se trăgea - dar suflet niciunul nu mi-au dat. Uriaşul 
moldovean şi mica tătăroaică s-au iubit. Dar eu nu sunt 


copilul iubirii lor; eu sunt blestemul neamului tătar, corcit 
cu sânge de ghiaur, şi blestemul boierilor moldoveni corciţi 
cu sângele neamului care le-a ucis străbunii. 

Fug. Asta-i viaţa mea. De nimic şi după nimic, dar fug. Mă 
târăsc pe faţa pământului fără să încolţesc nicăieri. Lunec, 
viaţa nu mă acceptă. N-am aderenţe la viaţă. 

Pot eu să trec asupra ta, blestemul acestor două neamuri 
încrucişate-n mine? Pot eu, la această vrâstă să cred în 
miracolul iubirii, când în tinereţă am trecut prin ea ca 
aburul prin munţi, şi m-am lepădat de ea, fugind mereu? 

Nu! În faţa ta, mai ales, eu, omul fără suflet, fără 
consistenţă, n-am dreptul să înalţ cuvântul iubire. Flacăra 
lui au avut-o părinţii mei; mie mi-au lăsat cenuşa şi vântul 
care-o poartă. 

Rupe scrisorile. Uită vorbele mele. Uită-mă. Dacă exist 
pentru tine, alungă-mă, cum mă alungă pământul. Sunt o 
umbră, nu sunt un om. Lumina tinereţei tale mă va alunga. 
Nu pot să te înşel. Iubirea ta pentru mine - mă închin în 
faţa ta - e mai grea decât blestemul lăsat din părinţi; e 
pedeapsa vieţii împotriva strigoilor care-au cutezat să 
privească soarele. Rămas bun, Olguţa. Mânile mele nu 
îndrăznesc să te binecuvânteze. Îmi plec genunchii în faţa 
ta. lartă-mă şi uitâ-mă. 

Vania.” 

* 

Scrisoarea era udă de bură marină. Căzu. Spumele o 
cuprinseră în clocotul lor. Monica se ridică încet. Era atât 
de tristă viaţa, încât marea se deschidea înainte, ca un 
drum de pace şi odihnă. 

Porni spre viaţă cu umerii plecaţi. 

EPILOG. 

Mircea se deşteptă trist. Prin somn se oprise alt suflet 
asupra lui, muzicalizându-l, lăsându-i ca o moarte de 
acorduri dulci şi ca dispariţia unei suflări de primăvară. 

O visase pe Olguţa, sau poate-şi visase sufletul care-o 
iubise pe Olguţa. Vibra încă o atingere a inimii lui, dând 


sunetul straniu al instrumentelor de coarde, demult 
necântate. 

Urmă o senzaţie de pustiu, de îndepărtare, de exil - şi se 
deşteptă de-a binelea în ietacul conjugal. 

Era atât de ireal delicată mâhnirea pe care i-o lăsase 
somnul - fior de stea desprinsă - încât tot ce-i văzură ochii îi 
păru grosolan şi brutal. Zâmbi mirat şi amar, cu tulburarea 
copiilor când le vine să plângă din senin. 

Dacă o ciocârlie transformată prin metamorfoză în rață, şi- 
ar aminti de un zbor în soare, pe când era ciocârlie - la fel 
s-ar mira, privind în jur decorul familiar. Mirosea a oţet de 
trandafiri, acrit în căldura de ietac ermetic închis, cu 
storurile trase. 

Răcise cu o zi înainte la o întrunire politică. Se înapoiase 
afon, terorizat de aprehensiunea unei pneumonii, plin de 
exagerări pesimiste. 

I se acoperiră obrajii de roşeaţa ruşinii, gândindu-se că se 
alintase ca un copil răsfăţat, care pentru o simplă tăietură 
la deget sau un inofensiv gutunar, exploatează afecțiunea 
alarmată a părinţilor. Pe când trăia cucoana Catinca, n-ar fi 
îndrăznit niciodată să joace rolul copilului răsfăţat. Mama 
lui îl iubea, dar cu o energie spartană, care excludea 
diminutivele şi în vorbă şi în faptă. 

Şi la Berlin, în timpul doctoratului, trăise izolat, îngrijindu- 
se singur de câte ori era bolnav, cu un optimism 
întotdeauna robust, bărbăteşte. 

Viaţa conjugală îl transformase. Bărbat în viaţa socială, 
devenea treptat mai copil, în viaţa de acasă. 

Se căsătorise după moartea mamei lui, cu văduva 
profesorului de istorie, demult metresa lui. După moartea 
Olguţei o părăsise. Trecuseră câteva luni. Primise într-o zi o 
scrisoare stângace şi tristă, umilă şi discretă, care-l 
înduioşase. În timpul cât o cunoscuse ca metresă, nu-i 
bănuise nici o aptitudine pentru melancolie. Veselia ei era 
veşnicul ei neastâmpăr, cum râsul stupilor nu-i decât 
răsunetul activităţii albinelor. Scrisoarea ei îi semnalase 


prezenţa unui suflet, acolo unde văzuse numai un trup. Îşi 
reluase vizitele, sărbătorit ca un stăpân. Treptat le îndesise, 
prelungindu-le. Moartea Olguţei îl debilitase, dându-i 
nevoia răsfăţului feminin. Acolo îl avea. 

După moartea cucoanei Catinca - a doua moarte - se 
îngrozise de singurătatea casei lor. 

Câtăva vreme, dormise dincolo, în casa văduvei. Apoi se 
căsătorise, aducându-şi soţia în casa lui. Marieta Balmuş 
era tot atât de activă şi bună gospodină ea şi cucoana 
Catinca. Mircea trăia exact în aceleaşi condiţii de curăţenie 
ordonată, confort substanţial şi hrană moldovenească, ale 
copilăriei şi adolescenţei lui. 

Trupeşte, Marieta Balmuş era soţia lui, dar sufleteşte era 
mama lui, sentimentul maternității, nesatisfăcut în această 
femeie normală, înlocuindu-l pe acel al drăgostii, inaccesibil 
în puritatea lui înaltă, acestei femei perfect echilibrate, 
calme, practice, lipsită de orşice romanţiozitate. Dar 
această tardivă maternitate, deviată spre un bărbat, mai 
puţin neliniştitoare decât iubirea, era mai învăluitoare, mai 
adormitoare, făcând din Mircea vasalul suveranităţii ei. În 
casa lui, era copilul soţiei lui. Pe nesimţite devenise „Puiule” 
în gura nevestei lui, în inima ei, în casa lui, şi la urmă, în 
atitudinile lui din viaţa intimă. Ea ţinea banii, dându-i cât îi 
trebuia. Ea îi cumpăra cămeşile, crăvăţile, ciorapii. Cu ea se 
ducea la croitor, când îşi comanda haine. Jumătate din 
personalitatea lui era tutelată, cu deplinul lui consimţământ 
şi spre profunda lui satisfacţie. Avea sentimentul că nevasta 
lui se sacrifică exclusiv pentru el, asumându-şi grijile 
mărunte - cele care ostenesc mai meschin sufletul - cu un 
devotament care-l înduioşa. Suma acestor înduioşări zilnice, 
exaltate de recunoştinţă, îi dăduse lui Mircea, de la o 
vreme, credinţa că o iubeşte. 

Jumătatea de suflet autonomă era gata să accepte tutela. 
Până atunci, Mircea, care în viaţa casnică se supunea 
orbeşte bunului-simţ şi spiritului practic al soţiei lui, n-o 
consulta niciodată asupra activităţilor lui publice. Continua 


să facă politică ţărănistă, lucra la Universitate cu studenţii 
lui, şi publica studii acerbe în Viaţa contimporană. 

Într-o zi, după un dialog avut pe dormeza din ietac, spre 
seară - Mircea şedea întins cu capul pe genunchii nevestii 
lui - Marieta îi zdruncinase credinţa în ţărănism. 

Marieta era o veche abonată a Universului. Ţărănismul era 
tratat în consecinţă, dar de gura unei femei eu trup pietros, 
care adoră capul de pe genunchii ei, dezmierdat după 
fiecare vorbă, sărutat după fiecare rudiment de revoltă 
verbală. Marieta îi arătase că hoţi sunt în toate partidele 
politice, dar că fiecare partid politic are şi un egal procent 
de oameni oneşti, care doresc fainele ţării pe căi mai 
paşnice decât acele indicate de partidul țărănesc. Intrând la 
liberali, Mircea şi-ar fi putut valorifica altfel decât 
pierzându-şi sănătatea în întruniri judeţene, inteligenţa şi 
cultura lui; ar fi putut ajunge deputat, poate ministru, şi 
binele pe care niciodată nu l-ar fi putut face într-un partid 
de veşnică opoziţie, l-ar fi putut realiza având un rol efectiv 
în organizarea socială. Pe lângă aceasta, devenind liberal, 
viitorul lor ar fi căpătat alte perspective: un voiaj în 
străinătate, tot felul de înlesniri materiale etc... 

După câteva luni de astfel de convorbiri, Mircea era din 
nou înduioşat - şi altfel decât până atunci - de solicitudinea 
Marietei pentru viitorul lui. Înscrierea la liberali devenise 
fapt necesar ca o răsplată a Marietei. Fusese felicitat 
pentru această înscriere de atâţia oameni care-i preziceau 
un viitor strălucit, încât Mircea îşi dădu seamă că oamenii 
nu sunt atât de răi cum par, şi că e mai agreabil să trăieşti 
între prieteni, găsind şi-n afară atmosfera de acasă, decât 
să stai mereu la pândă printre duşmani, venind zilnic acasă, 
ostenit, frânt, amar. 

Liberalii îl numiseră profesor universitar. Sărbătoriseră în 
doi acest succes al Marietei. 

— Marieta, uite un volum care merită să fie înjurat. Ce 
spui? 

— De cine-i, Puiule? 


Îi spunea numele autorului. Marieta se informa. Dacă 
autorul n-avea rude sau prieteni care-ar fi putut îngreuia 
cariera lui Mircea, recenzia crâncenă apărea. Altfel, Mircea 
tăcea, alegându-şi alt subiect. Această vamă prealabilă, 
devenise automată. 

Treptat, Mircea părăsea realităţile artistice, literare, 
sociale şi politice, acut contimporane, îndreptându-se spre 
idei generale şi principii, dezindividualizate. 

Rărise raporturile cu menajul Dan Deleanu. Atitudinea lui 
coincidase cu a Marietei, deşi cauzele erau deosebite, 
înlăturând astfel explicaţiile penibile. În atmosfera Monică 
şi a lui Dănuţ, de la sine, fără nici o indelicateţă din partea 
cuiva, Marieta-i devenise străină. Acest sentiment îl apăsase 
cu prilejul întâii vizite. Ei trei, Monica, Dănuţ şi Mircea, 
erau legaţi printr-un trecut comun, şi printr-o înrudire 
intelectuală, care-i făcea egali. Reţetele de gospodărie şi 
preţurile legumelor în piaţă, vorbite de Marieta în acea 
atmosferă, sunaseră ciudat, cu toate că Monica abundase în 
sensul Marietei. 

După câteva zile, Mircea simţise o profundă umilire, mai 
ales din cauza reacției lui de-atunci, defavorabilă Marietei, 
atribuind Monicăi şi lui Dănuţ aceeaşi reacţie - natural, 
ascunsă - ceea ce crea între ei trei o complicitate 
involuntară şi tacită, împotriva Marietei. 

Pentru Marieta, Monica era prea frumoasă şi prea 
„doamnă”. N-o umilise Monica prin nimic, dimpotrivă, dar o 
umilise propriul ei sentiment de jenă deferentă, parcă 
servilă, faţă de Monica. 

De-atunci se vedeau rar. 

Uneori numai, când Mircea îl întâlnea pe Dănuţ la redacţia 
Vieţii contimporane, sau pe stradă, vorbeau cu aceeaşi 
prietenie. Odată, trecând din întâmplare prin faţa casei 
Deleanu, singur, Mircea fusese poftit înăuntru de doamna 
Deleanu. Întârziase câteva ore în casa cea scumpă 
amintirilor lui. Marieta nu ştiuse nimic. Mircea fusese din 
nou umilit. Întâlnirile cu Dănuţ sau cu ceilalţi luau treptat 


un caracter clandestin, culpabil, în ochii lui. Le evita, pentru 
comoditatea conştiinţei. 

Proeminenţa Marietei creştea şi se afirma, zi cu zi. Mircea 
devenise prizonierul fericit al devotamentului ei. Între ei, 
discuţii aprinse nu existau, decât atunci când Mircea dorea 
s-o vadă cu ochii mai aprinşi şi obrajii mai colorați. Zâmbea 
lung. Discuţiile se terminau prin sărutări. Altfel, Mircea 
ceda necondiţionat. Se simţea iubit cu solidă onestitate de o 
femeie tânără şi frumoasă în ochii şi braţele iui. Formulele: 
„casa mea”; „nevasta mea”; „nevastă-mea spune”; „nevastă- 
mea face”; „s-o întreb pe nevastă-mea”; „cum o hotări 
nevastă-mea”, începură să apară des în vorbele şi gândurile 
lui Mircea, c-un fel de mândrie ocrotitoare şi ocrotită. O 
considera egală cu el, nu numai în faţa patului şi a vieţii 
mărunte, ci şi în faţa sufletului. Devenise camarada lui, 
interlocutorul lui preferat. El îi vorbea cu capul pe umărul 
sau pe genunchii ei, ea îi alinta fruntea şi obrajii, 
pronunţându-se hotărâtor asupra tuturor problemelor de 
ordin practic sau cu contingenţe practice. De câteva ori, 
cuvântul „fericire” venise pe buzele lui Mircea. Se simţea 
fericit. Era în el un echilibru, plenitudinea unei stabilităţi, 
care-i dădeau încredere în viitor şi în viaţă. 

Lucra sistematic. Marieta era foarte cumpătată în 
cheltuieli. Îşi făcea cu mânile ei abile rochiile şi lenjeria, 
avea o singură servitoare, şi totuşi era bine îmbrăcată, şi 
casa de o minuțioasă curăţenie. Astfel, din leafa lui de 
profesor universitar, şi din onorariile primite pentru articole 
şi studii, Mircea putea să-şi umple biblioteca, ţinându-se la 
curent cu tot ce se scria în apus. Marieta îi respecta cu 
sfinţenie odaia şi orele de lucru. Niciodată nu-l importuna 
cu vreun zgomot, cu vreo confidenţă futilă, cu vreo 
întrebare casnică, sau cu înţepate chemări la masă. Când 
ieşea din birou, masa era gata, Marieta veselă, atentă, plină 
de solicitudine, niciodată rău dispusă, cicălitoare sau 
enervată, revărsând asupra lui răsfrângerea neajunsurilor 


incidentelor casnice. În casa lui, cum se spune „totul 
mergea pe roate”. 

Căsnicia era cea mai mare surpriză pe care i-o rezervase 
viaţa. Nu-şi închipuise niciodată că fericirea poate avea 
acest aspect cotidian, cu un mecanism atât de simplu, atât 
de la-ndemână tuturora, fără să ceară nici exaltare, nici 
eroism, nici sacrificii. Se simţea fericit în oraşul lui, în 
profesia lui, pe strada lui, în casa lui. 

Calmul acestei fericiri sedentare îl îngrăşase puţin, 
îndulcindu-i vigoarea agresivă, pe care i-o dăduse războiul. 
În gesturi şi în unele inflexiuni ale glasului, când era cu 
Marieta, începea să samene cu conu Mihăiţă Balmuş. 

După moartea Olguţei se deprinsese să fumeze. Nu se mai 
putea dezbăra de tutun, dar Marieta îi raţionase fumatul: 
zece ţigări pe zi. Cu ochi atât de umezi îl rugase să facă 
acest sacrificiu pentru ea, încât îl făcuse, respectându-l. 
Această dovadă de voinţă, de stăpânire de sine, îi devenise 
tot atât de necesară ca şi cele zece ţigări cotidiane. 

Aprinse o ţigară: a unsprezecea. 

Mirosul de oţet îi stăruia în nări, amintindu-i umilitor - 
acum - scena dinainte de culcare. Participase la o întrunire 
liberală în judeţ. Năduşise vorbind. La întors, în automobil, 
ziua de april se dovedise mai mult luminoasă decât caldă. 
Răcise. Se înapoiase pe la opt, fără glas, tremurând. 
Marieta se transformase în pătimaşă infirmieră. Îi făcuse 
imediat patul, foc în odaie, masaj cu oţet de trandafiri, lapte 
bătut cu gălbenuşuri de ou şi rom; îi dăduse aspirină, îl 
unsese pe nas şi în nări cu vaselină. Îi pusese şi ventuze, pe 
deasupra. Cetluise ferestrele, condamnase uşile de-afară, 
ca să evite curentele. Mâncase în goană. Venise la el în pat, 
alături, dăruindu-i căldura trupului ei viu. Dragostea, cu 
lampa stinsă, fusese ultimul medicament, administrat cu 
devoțiune. 

Abia acum, în această odaie întunecată, mirosind a închis 
şi a oţet de trandafiri, îşi aminti că afară, cu luna plină, 
trecea o noapte de april. 


Papucii, la marginea patului, pe covoraşul moale; tic-tacul 
ceasornicului atârnat de cârligul unei semilune de alamă cu 
termometru, cadou util de-al Marietei; respiraţia calmă a 
Marietei, al cărei trup, lipit de al lui, năduşise devotat subt 
cuverturile de iarnă, cu care îl acoperise...; şi dispariţia 
acelui vis trist, frumos şi vag, amintindu-i de Olguţa şi de un 
alt Mircea... 

Îşi trase piciorul, dezlipindu-şi-l de pulpa feminină, îşi 
îndepărtă coapsa. 

Se trezi pe marginea patului, cu ţigara aprinsă, între 
degete. Era atât de ordonată Marieta, încât întinzând mâna 
prin întuneric, găsi, exact la locul său, scaunul cu halatul de 
noapte, în timp ce vârfurile picioarelor intrară maşinal în 
papucii de pâslă. 

Deschise uşa, ţinându-şi suflarea: evada. Respiră. Deschise 
uşa din faţă. Era în lumină, ca pe ţărmul unui basm. Avu 
gestul de îmbătare al femeilor, când, răsturnând capul pe 
spate, aduc cu mânile o creangă înflorită, încovoindu-i 
vârful spre faţa lor. 

Sute de nopţi trecuseră pe lângă el, fără să le vadă, fără să 
le presimtă. De când se căsătorise, se culca foarte devreme, 
zidit în fericirea intimă a patului conjugal. Uitase înălţimea 
nopţilor, stelele, Calea-laptelui, şi gestul trufaş al trupului 
omenesc în clipa când devine tulpina solitară a acestei 
imensităţi boltite în corola cerului. 

Şi noaptea era de april! Înfloriseră atâţia zarzări peste 
noapte, că parfumul lor de sărutări de fete tinere părea al 
lunii pline, primăvăratec albă în noaptea străvezie. 
Înfloreau mereu alţi zarzări, fetiţele mirese ale primăverii, 
cu candoarea lor de muguri rozi şi flori albe. Plutea în 
noapte, printre zarzări, deasupra pământului nebulos, 
înălţat în lună, sfâşietorul vag de melancolie, acordul stins, 
pe care i-l lăsase visul lui. 

Şi Olguţa murise... 

Era în el o chinuitoare dorinţă de-a se pulveriza în noaptea 
de parfum şi de argint, de-a nu mai fi, de-a dispărea... 


Fruntea i se plecase. Şi ochii lui întâlniră pe pământul de 
primăvară în care era trupul Olguţei, o umbră groasă, lată, 
cu papuci de pâslă şi halat de noapte. Intră în casă. Trecu în 
odaia lui de lucru. Aprinse lampa. Se aşeză la birou. 
Deschise saltarul de sus. Scoase un pachet de ţigări. 
Aprinse o ţigară: a douăsprezecea. 

Era în el tristeţa fără leac pe care i-o lăsaseră în 
adolescenţă, ultimele pagini ale Annei Karenin. 

Olguţa, Mircea... Un fel de personagii moarte în paginele 
unui roman. Existaseră? 

Nici ochii, nici mânile, nu mai întâlneau nimic. Era singur 
ca după o lectură tragică. În viaţă! Exilat din trecut, din 
tinereţă, ca dintr-o carte cetită, după cuvântul: fine. 

Oftă. O amintire surdă îl făcu să deschidă saltarul de jos, în 
care păstra amintiri din tinereţă şi de la părinţii săi. Scoase 
o geantă. Geanta lui de licean la Liceul Lazăr. 

„Hardtmuth”... 

Găsise o plumieră plină de creioane Hardtmuth, trimisă de 
Olguţa la Bucureşti. 

Pe capac, o inscripţie pirogravată: „Fabrica 
recunoscătoare”. 

Creioanele erau intacte. Năvălea din plumieră, dimpreună 
cu mirosul creioanelor, râsul de copil vesel al Olguţei, râsul 
cu ochi negri şi dinţi albi. 

Murise. Niciodată râsul acela... 

Portretul Olguţei, făcut de Alexandru Pallă, tot în geantă 
era. Marietei nu-i plăcea acea „oroare”. 

Oftă. 

Scrisori de la Monica. Cerneală veştedă, hârtie 
îngălbenită. 

O foaie de hârtie. O desfăcu: 

5 iunie 1914 „Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea 
sufletului meu întreg şi clar, că dacă într-o zi voi simţi că 
sunt în rândul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptând şi 
propovăduind minciunile lor, şi trăgând foloase de pe urma 
acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispreţuind 


sufletul meu din această noapte, sau ironizându-l; 
tăgăduind că iubirea este singura justificare a vieţii, ultimul 
ei scop, singura şi suprema ei frumuseţă; mă jur pe 
dragostea mea, care în această noapte mi-a adus deplină 
lumină, să mă sinucid. Şi dacă îmi voi călca jurământul, 
dacă voi fi atât de netrebnic, încât să nesocotesc acest sfânt 
legământ luat faţă de mine însumi - să ştiu că sufletul mi-e 
rupt în două, şi că merit să trăiesc înainte, în rândul 
tuturora, la fel cu toţi, fiindcă o dată cu jurământul acesta, 
pe care l-aş rupe şi l-aş călca, mi-aş rupe şi aripele, şi 
zborul, Mircea Balmuş.” 

Avu înălţarea cutremurată a animalelor tinere, când 
adulmecă vânt de primăvară. 

— Puiule! Puiule! 

Tresări. Marieta intrase fără s-o audă. 

Era pe genunchii lui, în cămaşă de noapte, desculţă, cu 
capul prăbuşit pe pieptul lui. Îi simţea cu pieptul bătăile 
inimii, şi intră în el căldura trupului ei prin batista subţire. 
O strânse tare. Braţele ei îi încolăciră gâtul. Avea un trup 
elastic ca piersicele roşii, şi părul despletit şi răscolit, cu 
luciri castanii în lumină, răspândea parfumul său de noapte 
pe fânețe. Pulpele-i atârnau goale, albe ca miezul perelor. 

Bătăile inimii ei îl înduioşau, dar, întâlnindu-i pulpele 
rotunde, dorinţa-i fulgeră roşu înduioşarea. O strânse. Vibra 
cald, cu un gemăt slab, în braţele lui tari. O răsturnă jos, pe 
Covor. 

Se ridicară congestionaţi. 

— Ne-a văzut luna! se alintă Marieta. 

„Mircea Balmuş.” 

Iscălitura lui de acum zece ani. Îl privea de pe foaia de 
hârtie. 

— Puiule, ce arzi? O scrisoare de dragoste? 

Foaia ardea, ţinută de un colţ deasupra scrumelniţei. 

— Uită-te! 

Ochii Marietei văzură subt flacără. În invazia neagră a 
carbonizării, iscălitura: „Mircea Balmuş”. Îl strânse în 


braţele goale, cu recunoştinţă, lipindu-şi trupul de el. 

Scrum, numele ars căzu şi el în scrumelniţă, ca o uscată 
dungă de doliu. 

Plecară, stingând lampa. 

Lumina lunii rămase în odaie, albă, albă. 

Intrară în ietac. Era cald, ademenitor. Se suiră în pat. 
Trupurile se lipiră. Mircea căscă, strănută. 

— Puiule! Puiule! îl dojeni glasul Marietei. 

Se încrustară unul în altul. 

Îl ostenise bine tinereţa şi Marieta, evitându-i o insomnie, 
prelungindu-i poate un gutunar. 

* 

Nemaiincăpând în Palatul Roznovanu, secţiunea a treia 
comercială a Tribunalului laşi fusese instalată în localul 
Şcolii primare Trei Ierarhi. Justiţia intrase în acest local, ca 
moliile în blănuri, mâncând zidurile, măcinând lespezile. În 
această ruină, însă, viaţa vuia ca o sfadă fără intermitențe. 
Predominau evreii: negustorii evrei şi avocaţii lor. 

Scările intrării, scobite ca bărcile, basculau subt loviturile 
paşilor impetuoşi. Săliţa din faţă, care dădea în foasta 
cancelarie a profesorilor, şi în fostul cabinet al directorului, 
demult nu mai auzise pasul pendular al dascălilor primari, 
nici toaca sfioasă a ciuboţelelor elevului „chemat la 
cancelarie”. Paşii care-o călcau, erau neliniştiţi, febrili. 
Ritmuri sacadate, nervoase, exasperate, târşiiri scrâşnite, 
frecări şâşâitoare. 

Mucuri de ţigară, ţigări pe jumătate fumate, şi sigilii de 
scuipat, frecate cu talpa. Deschizând uşa cu geamlăc din 
fund, intrai în coridorul mozaicat, ducând spre sala de 
şedinţă. Urlet de urină. Mari dulapuri de lemn gălbui, pline 
cu dosare acoperite cu reviste judiciare şi Monitoare 
oficiale. Fum gros. Geamuri sparte. Curent, mestecând 
mirosurile. Oameni grăbiţi, făcându-şi loc cu coatele, ca pe 
platforma tramvaielor ticsite. 

Vocabular special: bani, lei, franci, dolari, lire, valută, 
citaţii, procedură, notificare, comandament, cambie, 


scadenţă, amânare, incident, „legea timbrului”, taxe, 
grefier, ipotecă, jude sindic, sediu comercial, procură, 
misitie, cotă-parte, persoană juridică, perimare, 
jurisprudenţă. 

Ziua de april venise de pe coastele sudice ale Italiei, 
aducând în cer culoarea Mediteranei, şi pe pământ suflarea 
coastelor de flori şi soare. Ochiul s-aştepta să vadă oameni 
şi femei frumoase, râzând în haine subţiri, muşcând cu dinţi 
albi, fructe robust colorate. Rodia de marochin cu sâmburi 
de culoarea pomuşoarei; luminoasa portocală; trompa 
gălbuie şi verzuie a bananei, şi piersicele de Rubens 
fardate, ar fi fost fireşti în lumina acestei zile de april. 

Dar april era afară, şi Dănuţ era înăuntru, în localul 
secţiunii a treia a Tribunalului laşi. 

Medelenii, scoşi în vânzare de creditorii ipotecari, 
aparţineau doamnei Rodica Bercale, foastă camaradă de 
şcoală a Olguţei şi a Monicăi. Astăzi trebuia să autentifice, 
în calitate de procurator al soţilor Deleanu, actul de 
vânzare al mobilelor de la Medeleni, cu rezerva câtorva. De 
câteva luni, Medelenii erau un nume cu semnificaţie 
juridică, înscris în dosare, registre, acte, citaţii... 

Auzise „strigările” pentru vânzarea moşiei Medeleni, 
auzise cele trei silabe de clopot florentin, în gura 
judecătorilor, portăreilor, grefierilor, avocaţilor, misiţilor. 

Cauza acestei vânzări, el, Dan Deleanu, era. Doamna 
Deleanu, domnul Deleanu şi Herr Direktor îl lăsaseră pe el 
singur să hotărască. Monica îi oferise moştenirea de la 
Olguţa, să răscumpere cu ea moşia copilăriei lor. 

Dănuţ înclinase fruntea. Medelenii fuseseră vânduți. 

De doi ani aproape, de la moartea Olguţei, Dănuţ avea un 
nume de scriitor - apăruseră două volume iscălite Dan 
Deleanu - şi era exclusiv avocat. Critica semnalase talentul 
şi fecunditatea tânărului scriitor, fără să ştie, natural, că tot 
ce publica Dănuţ era de mult scris, într-o epocă de 
singurătate şi anonimat, când numele Dan Deleanu nu 
exista în literatură. 


De la moartea Olguţei nu mai scrisese nimic. Îi era frică să 
mai privească în sufletul său, umed de ape amare. Domnul 
Deleanu renunţase la avocatură. Puiu, trimis de Monica în 
Franţa, îşi trecea doctoratul în drept. Dănuţ ascultase 
rugămintea Olguţei, cercând să dea casei lor înviorarea 
care-i lipsea. Reluase el singur, activitatea avocăţească a 
domnului Deleanu, simțind că prin această continuare în 
avocatură a numelui Deleanu, întreținea în sufletul tatălui 
său un ultim interes pentru viaţă. Îl consulta pe domnul 
Deleanu asupra proceselor, îi solicita sfatul, îl punea la 
curent cu rezultatele, permanentizând astfel în el o 
activitate pe marginea vieţii, dar activitate. În fiecare seară 
lucrau împreună în biroul de jos, bând cafele negre, 
fumând, consultând dosarele, codurile şi literatura 
doctrinară. Aceste câteva ceasuri petrecute spre seară cu 
Dănuţ, erau singurele când domnul Deleanu redevenea 
veşnic tânărul tată al Olguţei. 

Construit de avocatură să se zbată, să vorbească, să 
combine, Dănuţ avea uneori reminiscenţe din verva şi 
ritmul Olguţei, obţinute prin efort nervos şi cafele negre. 
Marea iubire a domnului Deleanu se deprindea să se 
amăgească, să-l confunde pe Dănuţ cu Olguţa. Când 
rămânea singur, tăcea ceasuri de-a rândul, plimbându-se 
prin odăile casei goale, făcând mereu ordine şi noi 
aranjamente în odaia Olguţei, păstrată intactă, sau făcând 
lungi pasienţe. Nu se mai ducea nici la club. Evita tot ce-i 
amintea de viaţa lui dinainte de moartea Olguţei. Nu vorbea 
cu nimeni despre Olguţa. Uneori numai, se ducea la 
bucătărie, unde împreună cu baba pomenea de vremurile 
vechi. 

De dimineaţă aştepta orele de seară petrecute cu Dănuţ în 
biroul profesional. Nu primea procese - deşi era stăruitor 
solicitat - nu acorda nici o consultaţie. Devenise un fel de 
mentor-secretar al lui Dănuţ. 

De doi ani, Dănuţ făcea efortul de-a fi avocat. Se căsătorise 
cu Monica. O căsătorie simplă, ca o masă de duminecă, la 


care asistase numai Herr Direktor şi Mircea: cucoana 
Catinca murise, Paşa rătăcea prin străinătate, fără urmă. 
Masa de nuntă fusese tristă. Doamna Deleanu plânsese; 
domnul Deleanu, cu paharul de şampanie ridicat, tăcuse, 
tăcuse, îl pusese din nou pe masă şi plecase din sofragerie 
fără să se mai întoarcă. 

Dănuţ şi Monica îşi petrecuseră noaptea nunţii pe balcon, 
strânşi alături în acelaşi fotoliu, ca după un doliu recent. 

Fericirea lor era intimidată, îşi ţinea suflarea, 
neîndrăznind să-şi afirme lumina într-o casă devastată. 
Lipsită de exuberanţă proclamativă, fericirea lor căpătase o 
sobrietate, o reculegere care-i dădeau ceva religios. 
Petreceau împreună puţine ore. Dănuţ era copleşit de 
activitatea profesională. Monica avea orele de profesorat. 
Acasă, Monica şedea cu doamna Deleanu; Dănuţ lucra cu 
domnul Deleanu. Când se vedeau noaptea, în ietacul lor, 
foasta odaie a Monicăi, prezenţa fiecăruia era o răsplată 
pentru celălalt. De câte ori ochii lor se întâmeau, aveau 
acelaşi zâmbet adânc şi grav, în care, dincolo de trup, 
sufletul tresărea. 

Scoaterea în vânzare a Medelenilor împrospătase vechile 
dureri. Domnul şi doamna Deleanu dăduseră procură 
generală lui Dănuţ. Atât. Niciunul, nici altul, nu spuseseră 
nimic. Vestit de Monica, Herr Direktor îi scrisese lui Dănuţ o 
lungă scrisoare în care-i arăta că numai el trebuie să 
hotărască bărbăteşte: „. Părinţii tăi nu mai văd în Medeleni 
decât moartea bietei Olguţa. E natural. Dar tu trebuie să 
priveşti cu alt calm şi alţi ochi, vânzarea moşiei alor tăi, pe 
care la rândul tău o vei trece urmaşilor. 

Banul zvârle-l, dacă ştii să-l câştigi: n-are nici o 
semnificaţie. Dar pământul păstrează-l. Nu-l consider 
numai ca un capital solid investit, în zilele de astăzi mai 
ales, dar ca un semn concret al continuității neamului 
vostru. Oamenii fără pământ sunt orfani. Asta o ştiu bine 
ţăranii. Evreii care cumpără pământ, nu urmăresc numai o 
afacere, ci şi o stabilizare profundă a urmaşilor lor. 


Un copil care vinde pământul moştenit, se leapădă de 
străbuni, rămâne singur. 

Conştiinţa de proprietar te face altfel cetăţean al ţării tale, 
decât limba vorbită şi cea scrisă. Ai o bucată din trupul ţării. 
O fracțiune din harta ţării tale, îţi aparţine. Orăşeanul nu 
cunoaşte acest sentiment. Pentru el iubirea de ţară eo 
sinteză intelectuală şi afectivă; pentru proprietar, e un fapt 
concret. 

Sfatul meu e să nu vinzi Medelenii. E bine pentru voi şi 
pentru copiii voştri. O anumită energie se formează numai 
în vacanţele petrecute în copilărie la ţară, pe moşia 
părintească. E altăceva să faci o viligiatură la nişte băi 
oarecare, unde te distrezi, şi altăceva e, ca din copilărie, să 
cunoşti în lunile de vară viaţa pământului, înlăuntrul 
hotarelor moşiei tale. Vacanţele copilăriei petrecute la 
moşie, sunt un remediu împotriva futilităţii pentru care noi, 
românii, avem puternice predispoziţii. 

Păstrează Medelenii, dragă Dan. Luptă pentru pământul 
tău. Efortul pe care ţi-l impune această luptă, îţi va fi de 
folos. Nu alege soluţia moldovenească a melancoliei. Te voi 
ajuta şi eu, punânduc-ţi la dispoziţie toţi banii pe care-i voi 
putea realiza. Evident, te vei îndatora, vei munci mai mult, 
dar prin aceasta, Medelenii, încorporaţi din nou familiei 
prin efortul tău, prin sacrificiul tău, vor fi spălaţi de durere, 
redevenindu-ţi scumpi, cum ţi-au fost în copilărie. 

Aşa gândesc eu. Eşti om matur. Hotărăşte. Alege. Dacă nu 
te simţi în stare să duci această luptă, renunţă. Dar nu uita 
că pierzând Medelenii îţi împuţinezi personalitatea ta...” 

Medelenii aparţineau Rodicăi Bercale, soţia bancherului 
Bercale, recte Bercovici. 

După doi ani de avocatură, Dănuţ, la capătul puterilor, 
simţise clar că păstrarea Medelenilor ar fi însemnat o luptă 
prea grea pentru el. Nici să primejduiască averea lăsată de 
Olguţa Monicăi, nu se încumeta, învestind-o într-o moşie 
mare ca Medelenii, pe care nu se pricepea să o lucreze 
singur. 


Pentru părinţii lui făcuse sacrificiul de-a profesa 
avocatura. Mai mult nu putea. În faţa acestei lupte, îşi 
vedea numai slăbiciunea, laşitatea, tristeţa. Când pe 
coridoarele cu miros de mahorcă şi urină, ale secţiunii a 
treia, auzise răsunând ultima strigare a Medelenilor, simţise 
în inima lui ţăndările vasului în care era trecutul familiei 
Dumgşa şi al copiilor Deleanu. 

* „Import, export.” 

Aceasta era deviza bancherului Bercale. Pe când era 
cerealist la Paşcani, înainte de război, se numea Bercovici. 
De când devenise unul dintre cei mai bogaţi oameni ai 
Moldovei, se numea Bercale. 

Preocuparea sa de căpetenie, înainte de război, era 
îmbogățirea. După război, aproape neurastenizat de averea 
acumulată, dorise să se rafineze. Începuse prin a face un 
gest „şic”. Se căsătorise cu o fată săracă, divorțată de 
curând: Rodica. În tovărăşia Rodicăi, bancherul Bercale se 
rafina. 

Casa lor, clădire boierească aşezată pe strada Carol, în 
vecinătatea Copoului, fusese refăcută în întregime de un 
arhitect de curând întors din străinătate, în „stil modern”. 
În această casă, Rodica şi soţul ei aveau impresia 
măgulitoare că trăiesc în decorul unui film executat de o 
casă germană, cu subiect bizar şi rafinat. 'Tot ce era la modă 
se conglomera în această casă. Aveau treizeci de icoane, 
aşezate una lângă alta pe păreţii vestibulului, ca decoraţiile 
pe tunica unui general rus. Covoarele, scoarţele, şalurile, 
paravanele japoneze, vasele chinezeşti, narghilele, tăvile 
arabe, armele vechi, ediţiile rare făceau din această casă un 
fel de „arcă a lui Noe” a tuturor modelor recente. Aşteptai 
şi ramura de măslin. 

Aveau trei automobile şi trăsură cu cai negri. Eleganţa 
Rodicăi, fie iarnă, fie vară, în automobil, trăsură sau lojă, 
lăsa suspine şi oftări. Rarii furnizori ieşeni, care aveau 
onoarea s-o servească, se recomandau celorlalţi clienţi, ca 
furnizori ai doamnei bancher Bercale. 


— Nu-mi place pălăria! 

— Vaai! Se poate! A luat şi doamna bancher Bercale. 

Bancherul Bercale era antisemit. [...] 

În Iaşi era socotit ca un om ultramodern, un fel de 
american autentic, întâmplător din târgul Paşcanilor. 

Avea reputaţia de bărbat frumos. Nalt, spătos, burtos cât 
trebuie pentru prestanţa noţiunii de bancher sau de 
Mitropolit, avea un profil definitiv individualizat prin nas. O 
floare de statura bostanului, la butoniera acestui bancher, 
s-ar fi armonizat cu dimensiunile nasului. | se spunea că are 
profilul Bourbonilor. 

Se fotografia numai de profil. 

Poseda două moşii. Medelenii, însă, erau ambiția Rodicăi. 
O satisfăcuse. Îi aparţineau. Rodica îl informase despre 
„vacanţele” petrecute la Medeleni, despre „idolatria” 
familiei Deleanu pentru ea, şi despre „dragostea 
nenorocită” a lui Dan Deleanu, care o ceruse în căsătorie 
dar fusese refuzat de mama Rodicăi. 

— Păcat, domnule, o moşie boierească să încapă pe mâna 
jidanilor! explicase bancherul avocatului său, generoasa 
hotărâre de-a cumpăra Medelenii. 

* 


Prezenţa Rodicăi în sala secţiunii de notariat, adunase pe 
toţi avocaţii disponibili. 

Parfumul Rodicăi domina mirosul sălii; „Quelques fleurs”, 
parfum strident care are parcă un fond de sudoare sexuală, 
afrodiziac îndulcită. 

Grefierii o priveau răsucindu-şi condeiele; copiştii, 
făcându-şi cu ochiul. Avea rochie scurtă şi decoltată. Când 
se aplecă pe biroul judecătorului, un copist oftă. Văzuse 
gropiţa sânilor plini. Avocaţii îi vedeau ceafa plină. Cei din 
lături îi vedeau coapsele pline, profilul pulpelor metalice în 
ciorapii de mătasă, şi pantofii cambraţi, cu călcâie roşii, 
care dădeau o notă picantă, de fard parcă, piciorului. Era 
înconjurată de sexualitate. Îndreptaţi spre ea, ochii 
bărbaţilor deveneau antropofagi. Se aplecase atât de tare, 


încât avea aerul că vrea să sărute buzele judecătorului care 
privea insistent actul de vânzare, puţin congestionat. 

— Cunoaşteţi, doamnă, conţinutul actului? 

— Ba bine că nu! 

Avocaţii zâmbiră. Le mergea la inimă femeiuşcă ale cărei 
picioare neastâmpărate dansau subt biroul judecătorului. 

Dănuţ întoarse capul. Se sfârşise cu Medelenii. Actul 
fusese autentificat. 

Plecă repede. 

— Domnule Dan... 

Bancherul şi Rodica îl ajunseră din urmă. 

—.sper că ne vei face plăcerea să vii la Medeleni, zâmbi 
Rodica, privindu-l stăruitor, cu o palpitaţie a nărilor. 

— Venim mâne să luăm lucrurile noastre. 

— Nu, nu! Asta-i vizită de afaceri. Mă gândeam pe la vară. 

— Mulţumesc, nu. 

Îi salută cu o înclinare a capului şi porni precipitat spre 
automobilul lui. 

— E cam mojic junele! vorbi domnul Bercale. 

— Chagrin d'amour! 

— „.dure toute la vie...” fredonă galant bancherul, pus la 
curent de când se căsătorise cu o fată cultă şi cu muzica 
„modernă”. 

* 

Dănuţ opri automobilul la poarta externatului de fete. Se 
isprăvise ziua şcolară. 

A doua zi era duminică. Afară, primăvară. Fetele năvăleau 
râzând, glumind, vorbind subţire. Unele aveau buchete de 
viorele, duse mereu la nas, respirate cu pasiune, aproape 
sărutate. Cele din cursul inferior săreau într-un picior. Cele 
mari, mergeau în grupuri, sau câte două, ţinându-se de 
talie, cu faţa gravă în faţa primăverii. Ritmul tuturora era 
alegru, pe pământul elastic, uscat, având aroma de pământ 
a primăverii. 

Toate defilară prin faţa automobilului oprit la poartă: 
unele, şoptindu-şi câte ceva şi râzând înfundat; altele, 


măsurându-l pe Dănuţ cu o impertinenţă afectată, graţioasă 
totuşi, din pricina gurei şi a năsucului copilăresc; altele 
privindu-l cu coada ochiului şi întorcând capul; altele 
trecând demne, cu bărbia în piept; altele vorbind prea tare, 
franţuzeşte... 

leşise din rândul şcolarilor. În faţa externatului de fete 
revărsate în sâmbăta de primăvară, n-avea impresia 
bărbatului în faţa femeilor, ci sentimentul altei tinereţe, 
altor generaţii, mai proaspete, mai recente, cu mai mult 
viitor în faţă şi mai puţin trecut în inimă. Simţi sfiala 
melancolică, înfricoşată oarecum, a omului încă tânăr, faţă 
de cei mai tineri decât el. Întâiul accent grav al vrâstei. 

Ultimele şiruri de fete se pierdură la vale. Ograda 
externatului se golise. Alt val izbucni. Dănuţ zâmbi. 
Înconjurată de şcolăriţe, Monica apăruse, c-un teanc de 
caiete subt braţ. Îl zărise şi ea. Venea repede, sprintenă ca 
şi fetiţele din jurul ei, diferențiată de elevele ei numai prin 
înălţime şi atitudinea lor respectuoasă faţă de ea. 

— M-aştepţi de mult, Dânuţb Am avut teză... 

Automobilul izbucni. Trecură pe uliţi singuratece, pline de 
vrăbii şi de soare. 

Zarzării înfloriţi păreau prea tineri în oraşul ruinat, ca 
fetiţele gătite cu rochii de sărbătoare, venite să-şi felicite 
bunicii de ziua lor. 

Dănuţ tăcea, apăsat. Motorul avea o grabă febrilă. 

— Ce-i, Dănuţ? 

— Mergem mâne la Medeleni. 

Silabele sunară trist. De câteva luni, toţi evitau cuvântul 
Medeleni. Devenise tăcere, ca numele morţilor. 

Dănuţ surâse umil. 

Monica-i dezmierdă mâna, plecându-şi fruntea. 

* 

Automobilul viră, intrând în ograda casei. În treacăt, 
zăriră în grădină, aşezaţi în jurul unei mese, pe doamna şi 
domnul Deleanu stând de vorbă cu cineva. Lăsară 
automobilul la scară, intrând în grădină. 


— Cine-o fi, Monica? 

Se uitară din poarta grădinei. Vedeau numai spatele 
musafirului. Spinare îndoită de bătrân. Palton gros. Pălărie 
neagră, cu boruri late. 

— Nu-i Paşa? 

— Paşa? Nuu! protestă energic Monica. 

Se apropiară. 

— Vin copiii, anunţă domnul Deleanu, ridicându-se cu faţa 
zâmbitoare în întâmpinarea lor. 

Bătrânul de pe scaun se ridică ţapăn, sprijinindu-se cu 
mânile de marginea fotoliului de pai. Ca şi cum numai 
întorcând trupul şi-ar fi putut întoarce şi capul, viră încet, 
cu spinarea adusă, utilizând bastonul înfipt în pământ. 

— Monica! 

— Paşa! 

Mai mult spaimă decât bucurie în glasul Monicăi. În trupul 
unui străin cu barba postişă a lui Paşa, răsunase glasul 
postiş al lui Paşa, cu efort, aton, cavernos. Ca un copac 
bătut de grindină, cu frunzişul secerat într-o singură 
noapte, Paşa de acum era scheletul celui de odinioară. 
Înainte era gros cu amploare şi fast, acuma era slab, parcă 
prost împăiat. Paltonul învelea moaşte. Barba crescuse în 
dezordine. Ochii ardeau în fundul orbitelor. Umerii 
obrajilor, proeminenţi. O paloare albă de malarie. Şi o 
rigiditate a muşchilor feţei, care dădea clipiri şi ticuri celor 
care-l priveau pe Paşa. 

Se aşezară în jurul mesei. 

Paşa se uita la Monica, dând din cap, mecanic parcă. 

— Am aflat... la Paris... acum... două săptămâni... exact, 
două săptămâni... că te-ai căsătorit... 

Articula cu efort, răspicând vorbele, insistând asupra 
fiecăreia, dându-le o solemnitate de oracol. Frazele lui 
aveau, astfel, durata încetinită a mişcărilor descompuse 
într-un film. După fiecare vorbă urma ca o panică 
întrebătoare: se va mai forma următoarea? Când vorbea 


Paşa, gândul celorlalţi se enerva, aşteptându-l pe loc, cum 
se întâmplă cu tinerii, când merg alături de un moşneag. 

Când privirile celorlalţi se întâlneau, se întorceau brusc în 
altă parte. 

— Am călătorit mult... 

Silabele răsăreau în efortul cuvintelor, reliefate dureros, 
cum sunt coastele trupului slăbit de boală. 

Cu inima strânsă, Monica observa altă schimbare. Pe subt 
pantalon, îi cădea un ciorap, răsfrângmdu-se pe gheata 
neglijent încheiată, cu şireturile rupte. Manşetele erau 
negre şi deşirate. Gulerul paltonului, unsuros, în contrast 
cu părul de argint, rărit şi el, atârnând mort. 

— Am revăzut apartamentul vostru de la Paris... Rue... 
rue... 

Îşi muşcă buzele. Încruntat. 

— De I'Observatoire, şopti Monica. 

— Cum? 

— De I'Observatoire. 

— Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfăcut numele 
regăsit. Da-da! În faţa grădinii Observatorului, Rue de 
l'Observatoire... 

Mugşchii feţei i se crispară. Ochii se stinseră. Viaţa încetă, 
ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat. 

Se ridică. Porni, rigid. Se opri. Cu o mişcare ţapănă, ca în 
somn hipnotic, vâri mâna în buzunarul paltonului, scoase o 
seringă... uşi. 

O tăcere lungă, de gheaţă. Cineva oftă, tuşind imediat. 

Aruncând o privire bănuitoare şi culpabilă capetelor 
întoarse ale celorlalţi, Paşa îşi făcu injecţia de morfină, în 
braţul stigmatizat de cicatricele necontenitelor înţepături. 

Primăvara reînflori; cerul apăru albastru; soarele străluci 
cald. Faţa lui Paşa se înviorase ca după câteva cupe de 
şampanie. Trupul îşi recăpătase elasticitatea, ochii 
străluceau. 

Se aşeză din nou în fotoliu. Şi ca dintr-un gramofon cu 
resortul atunci învârtit, cu ac nou şi placă nouă, glasul 


răsună iară, reluând cuvintele, cu bucuria de-a le auzi 
sunând în lumină de primăvară. 

Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cumpărată 
de la farmacie, în fiolele de morfină. 

* 

Livezile înflorite aveau o graţie arhaică. Vedeai ca în 
oglinzi întoarse spre trecut serbări la curtea Regelui Soare, 
din veacul al optsprezecelea. 

Peruci pudrate, revărsate-n bucle lungi; jabouri de 
dantelă; mari evantalii cu penajuri albe, cochet desfăşurate. 
Zvon de râsete. Mişcări de menuet în legănarea moalelui 

vânt. Aur de soare. Suflet uşor de april. 

Automobilul lui Dănuţ se opri în sat, în faţa casei Oţălencii. 
Claxonul cârâi. Copiii lui Gheorghiţă a Marandei apărură, 
cu ochi mari. În urma lor se grăbi Oţăleanca. 

— Sărut mâna, sărut mâna! Bine-aţi venit! 

— Bună ziua, Oţăleanco, unde-i Gheorghiţă? 

Oţăleanca oftă. Faţa i se întunecă. 

— Slugă la jâdan. 

Porniră înainte. Curtea boierească se ivi. Se făceau 
reparaţii, suspendate din cauza duminicei. Schele de jur 
împrejur, acoperământul de tablă, scos. Casa părea aşezată 
pe masa de operaţie. În faţa curţii se oprise camionul 
angajat de Dănuţ pentru transportarea lucrurilor 
nevândute. 

Lăsară maşina la poartă. Intrară pe jos. 

Îmbrăcat în haine orăşeneşti, cu musteaţa răsucită şi părul 
cosmeticat, Gheorghiţă le ieşi înainte, demn. Dănuţ îi 
întinde, cu o mână tremurătoare, un bilet şi o listă: „Domnul 
Dan Deleanu, avocat din laşi, are dreptul de-a intra în casa 
moşiei Medeleni, ridicând obiectele specificate în alăturata 
listă, Carol Bercale.” 

Cu acest paşaport, Dănuţ şi Monica intrară pentru ultima 


oară în casa copilăriei lor. 
* 


Arătare antideluviană, imensificată de colb, camionul 
porni, ducând rămăşiţele gospodăriei de la Medeleni. Dănuţ 
şi Monica îl urmăriră din pridvor. 

Intrară în casă. Paşii sunau prea tare, şi inimile la fel - a 
gol. 

— Câte ceasuri, Dănuţ? 

Abia atunci, Dănuţ auzi tăcerea de doi ania tuturor 
pendulelor şi ceasornicelor de la Medeleni. Se uită la ceasul 
lui: era patru. Trebuiau să plece şi ei. Nu mai aveau ce 
căuta în casa Rodicăi Bercale, printre mobilele Rodicăi 
Bercale. 

Totuşi intrară amândoi în foasta odaie a copilăriei lui 
Dănuţ, vecină cu foasta odaie a Monicăi şi Olguţei. 
Ferestrele erau deschise, uşile date-n lături. Mirosea a colb, 
a var şi a moloz umed. 

Se aşezară pe marginea patului. 

Dănuţ avea în mână o carte luată din podul cu vechituri: 
Robinson Crusoe. Pe întâia foaie, o iscălitură caligrafică: 
„Dan Deleanu, elev, clasa IV-a primară”. 

Monica luase o păpuşă tunsă, cu rochiţă de mătasă albă, 
zdrenţuită. 

Amintiri atât de vechi, încât şi în suflet icoana lor era 
acoperită cu surul tremur al aţelor de păianjen. 

Şedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca 
unui peron de gară, unul cu Robinson Crusoe, celălalt cu 
păpuşa, şi tot nu plecau. 

Mărul de la fereastra odăii avea frunzuliţe verzi, şi noduri 
trandafirii. S-auzea murmurul livezii. Ochiuri de soare se 
clătinau galeş pe podele. 

Dănuţ aprinse o ţigară. Începu să se plimbe prin odaie, de 
la uşă până la fereastră. 

Răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor 
vechi. 

De la întâia ţigară aprinse alta, apoi alta, plimbându-se tot 
mai repede. Apoi se aşeză pe marginea ferestrei, sub 
crengile de flori, în murmurul albinelor, cu profilul în soare. 


— Alţi Medeleni... 

Monica plânsese. Ridică ochii spre el. Avea lucirea umedă 
a lacrimilor pe obrajii ovali şi luminoşi. Subt ochii ei 
întristaţi, faţa lui Dănuţ apăru alta decât cea de până 
atunci, înviorată, energică, venind parcă din soare, ca o 
veste a livezii despre fructele viitoare. 

— Vin' aici, Monica. E bine pe fereastră. 

Se sui lângă el, pe pervazul cald de soare. 

În vremurile vechi, când năvăleau tătarii sau turcii, 
străbunii îşi luau avutul în care şi se retrăgeau la munte: 
aşa spun cronicarii. Nu-şi luau numai avutul, luau şi sufletul 
caselor părăsite. Năvălitorii găseau ziduri moarte. Viaţa 
acelor ziduri fugise în munţi. 

Sufletul Medelenilor, viaţa Medelenilor, era în inima lui 
Dănuţ. Rodica Bercale nu cumpărase nici viaţa, nici sufletul 
Medelenilor. 

Dănut vânduse Medelenii, prin el vor trăi. 

Simţea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca 
o insulă scufundată cu palatele ei. Toţi trăiau în el. Copilăria 
lor, tinereţa lor, casa lor, prietenii lor, căsuţa lui moş 
Gheorghe, Iazul Mânzului, via, livada, câmpiile, toate, toate 
erau în el. Nu vânduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era 
în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul 
Medelenilor, luându-şi astfel revanşa asupra vieţii. Olguţa 
va fi din nou alături de ei... 

Dezmierdă capul Monicăi. 

Zâmbiră trist, c-un gol între ei. 

Din fundul livezii se stârnise un vârtej de vânt. Trecu 
nebuneşte printre pomii înfloriţi, revărsându-le florile, trecu 
peste capul lui Dănuţ şi al Monicăi, risipindu-le şuviţele de 
păr, şi se pierdu prin uşile deschise în adâncul casei, 
cutremurând tăcerea, neliniştind perdelele, înfiorând 
pustietatea încăperilor. 

— Olguţa... 

Mâna lui Dănuţ flutură prin lumină un gest ca spre 
depaărtări. 


— Olguţa era un vânt de larguri... 
Şi toată odaia se umpluse de parfumul florilor tinere. 


SFÂRŞIT