Hortensia Papadat Bengescu — Fecioarele despletite

HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


Fecioarele despletite 


Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost 
lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale 
cercului „Sburătorul” din anul 1924. 


Î; 

ZADARNIC MINI, PE SCAUNUL înalt, sculptat din nuc 
masiv, îmbrăcat cu gobelinuri vechi - zadarnic sta cu pălăria 
pe cap, cu mânuşile alături, dreaptă statuie a mustrării. 

Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela 
serios care îi curma trei dungi pe fruntea mică şi îi scotea 
botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. 
Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte 
privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal 
sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gâtul scurt 
şi gras, bustul scurt şi gras, pântecul rotunjior, faţa urâtă, 
desigur: cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, 
nasul bun, turtit puţin la vârf şi gura lată pe dinţi ce nu se 
arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel 
impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” şi nu-şi 
aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se 
vor întoarce în seara aceea, de la ţară, devreme. 

„Devreme” - nu se mai putea. După 6, în august, şi nu se 
vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze 
puternice de întârziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea 
singură, altfel şi-ar fi spus: „E poate chiar caz de amânare! 
De înnoptat acolo! Brrrr...!” 

De aceea îşi adresa în minte mici discursuri, monologuri 
ale plictiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, 
în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona. 


„Ce noroc! Îşi zicea în surdină. Să nu poţi suferi vizitele la 
tară şi să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... 
Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la 
acele necazuri...;” 

O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” - observă Mini - 
cu limba lată de bronz grav şi sonor, bătu un sfert. Mini fixă 
pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă şi de calitate 
bună ca tot restul. 

De la pendulă, unde minutele treceau încet - fireşte din 
cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu 
timpuri mai domoale - Mini îşi mută ochii pe pianul mare, 
negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, 
întreagă, o cameră modernă, dar care, în colţul hall-ului 
vast, sta grav, ermetic, izolat sub şalul de Persia, în adevăr 
minunat, ce-l acoperea. 

Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să 
cânte. Aveau ei alte cântece! Chiar fără de asta, condiţia 
pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima 
oară... Şi să nu-mi ceară nimeni să cânt, ca să nu refuz cu 
vehemenţă... Nepoliticoasă”. 

Nu fusese nevoie de parlamentari. De la început situaţia se 
desemnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în 
casa gospodărească aşa de liniştită... Şi, mai mult încă, o 
dramă misterioasă. 

Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpâna casei, 
Lenora! Mâinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, 
mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpuşă 
blondă, de păpuşă de Nurenberg, cu gura roşie şi mică, cu 
obrajii de porțelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, 
ochii de sticlă limpede, erau plânşi; ondulările regulate ale 
părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi 
corpul majestuos, plin, totdeauna conştient de statura lui 
bogată, sta lânced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de 
dimineaţă. 

Din când în când apuca brusc mâna Linei fără să spună 
nimic. Lina şoptea atunci cuvinte liniştitoare şi îi lua pulsul. 


O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de 
valeriană, dar Lenora respinge paharul, din care cădeau 
picături pe pluşul verde pictat cu gouache ce acoperea 
masa. Lina, gospodină neobosită, le ştergea cu un şerveţel 
brodat. 

Ochii Lenorei erau fixaţi pe fereastră, căutând poarta cea 
mare de intrare. Acolo era concentrată şi privirea lui Mini. 
O strămuta numai câte puţin pe ceea ce se petrecea 
împrejur. 

Se uita acum la cele două fete, Elena şi Nory, rezemate de 
pervazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de 
Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întârziere, sau 
pointe spirituale asupra „petrecerei la ţară”. Lui Nory îi 
plăceau vizitele la Hallipa: Elena, fata cea mare a casei, era 
prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă 
decât Mini. Ţinea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă 
de la tot ce nu era un gând ascuns, şi din când în când se 
apleca spre ea pentru a-i culege cuvântul rar şi încet, sau a- 
i spune unul la fel. 

Deodată Lenora se sculă brusc; îşi frânse mâinile, dete 
capul pe spate, strânse dinţii, îşi muşcă apoi pumnii şi 
foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe când 
Lina îi uda fruntea cu apă. 

— Să te astâmperi, îţi spui! Ce e prostia asta! Femeie cu 
minte. Te laşi în voia nervilor! N-ai nici o voinţă... Eşti cu 
copil bătrân! N-ai avut niciodată necazuri, şi la întâia 
supărare îţi dai turnul! Nu vezi în ce stare ţi-e inima... 
Parcă ai fi o cardiacă de celea...! 

O cicălea prieteneşte, cu accentul moldovenesc, pe care îl 
relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se 
vedea bine că medicul Lina nu era mulţumit. Se uita în ochii 
Lenorei, ca şi cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva 
interesant, şi o netezea mereu pe gât în stânga, unde vâna 
sta încordată subt carnea albă, grasă. 

Elena, totuşi, nu se mişcase. Zisese numai cu glasul ei grav 
ca şi al bronzului pendulei: „Mamă!” şi cu oarecare 


nerăbdare poruncitoare - dar nu-i venise în ajutor, ca şi 
cum azi nu avea îndatoriri ci drepturi. 

Dacă cel puţin Mini ar fi ştiut despre ce e vorba! De la 
intrare, dimineaţa, se mirase văzând porţile mari ale curţei 
izbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănţişorul în cele 
două pietre, aşa cum observase ea altă dată, ca pe ceva 
foarte iscusit şi care arăta un spirit minuţios de ordine. 

Bătută dintr-o parte de vânt, poarta venise peste trăsură, 
lovise un cal la picior... Calul sărise şi Lina ţipase, agăţându- 
se de „capa” lui Mini cu gheare desperate. 

Vizitiul sărise şi el jos - şi curba, curba vestită, de care 
erau aşa de mândri proprietarii, curba aleei largi, aşa de 
tare bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, curba nobilă a 
trăsurei care, de la poarta mare de fier lucrat, cotea în jurul 
boschetelor serioase de brazi şi se oprea cu un ropot al 
copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din faţa scărei 
principale, curba aceea clasică fusese compromisă. 

Acel ropot de copite nobile părea de obicei o muzică lui 
Tudor Hallipa, stăpânul moşiei, casei, trăsurii şi cailor; 
scobora treptele cu pas elastic şi jambiere înalte de 
căprioară, şi după ce ajuta musafirilor să coboare, înainte 
de a-i conduce, dezmierda prelung şi respectuos cei doi cai 
jumătate sânge, care, graţie unor îngrijiri deosebite, erau 
strălucitori ca un satin laque. Musafirii se extaziau şi ei cu 
sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat 
decât un om frumos, credea Mini! 

Aşa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori când Lina o 
târâse pe Mini la sacrificiul unei vizite la verişoara; dar 
acum a cincea şi ultima oară - jura Mini în gând - acum, caii 
speriaţi săltaseră trăsura dintr-o pornire până dincolo de 
scară şi în lipsa oricărei primiri, cele trei vizitatoare - Lina, 
Nory şi Mini - urcaseră nedumerite, oprindu-se în faţa 
uşilor larg deschise ale verandei, clipind la soarele de pe 
terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hali- 
ului gol. 


În interior, undeva, se deschiseseră uşi şi apăruse mai 
grăbit decât îi erau de obicei pasul şi portul Elena, fiica cea 
mare a casei, scuzându-se şi de la primul cuvânt spunând 
Linei că Lenora e bolnavă, că s-a supărat mult şi că Doru - 
obicinuia să cheme pe nume pe părinţi - că Doru lipseşte cu 
afaceri. loate spuse cu un fel de mister, de discreţie silită, 
cu o turburare neobicinuită acestei fete, în adevăr 
deosebită prin linia calmă a feţei ca şi a trupului, sufletului 
şi cugetării. 

Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl 
avea negru de tot, pieptănat cu două tâmple abia ondulate 
de la natură şi care o asemănau aşa de perfect cu mama lui 
Hallipa, încât portretul bunicei, luat drept al Elenei, era una 
din distracţiile de căpetenie propuse vizitatorilor. 

De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la 
mamă-sa şi conversase cu ele două cu o sforţare, în timp ce 
li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar 
Mini, care nu putea suferi situaţiile falşe, le lăsase singure 
pe Nory şi Elena, pentru a putea să-şi facă mărturisirile 
amicale. Nory, cea nemulțumită de toţi şi de toate, avea o 
slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărăşiei de 
copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepţie la 
regula nemiloasă a judecății batjocoritoare cu care 
„feminismul” ei maltrata pe bărbaţi şi femei. 

De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. 
Model de răbdare, de cuminţenie, de toate virtuțile mijlocii, 
necesare unei fete crescute lângă o mamă, acea frumoasă 
Leonora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos 
şi capricios, făcea situaţia copiilor foarte anevoioasă şi pe a 
Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire. 

Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei, care o 
adora, dar acele virtuţi tocmai aci se arătau. Nu cerea, 
ocolea chiar intervenţia lui Hallipa, pentru a nu pricinui 
scene de gelozie din partea soţiei îndrăgostite şi pentru a 
nu turbura calmul, orânduiala, exactitatea perfectă a 
traiului, care erau aşa de plăcute tatălui ei. 


În acea ordonanţare perfectă a vieţii lui Hallipa amorul- 
pasiu-sare unei fete crescute lângă o mamă, acea frumoasă 
Lenora, al Elenei, de la prima vârstă a judecății copilăreşti, 
trecând prin matura şi melancolica ei adolescenţă, plină de 
prevedere, şi până acum, la abnegaţia fetei de 22 de ani, 
Hallipa căpătase un fel de respect şi o mare încredere; 
făcuse din Elena un camarad sobru şi preţios. O consulta 
adesea în afacerile moşiei şi satisfăcea în tovărăşia ei nevoia 
unei afecţiuni serioase, lipsindu-i amiciţii masculine, pe care 
viaţa de amor perpetuu, la care se supusese, i le interzicea, 
iar uşurinţa de pasăre cu un singur viers în gâtlej, acel de 
mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva. 

Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe 
care o lăsa altora, nu i-o precupeţea azi nici ei nimeni. 
Stătuse singură tot restul zilei. 

Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al 
portei de intrare, îşi recapitula în minte ziua aceea. 
Clopotul sunase din fericire tot la 12 punct pentru dejun; 
obiceiurile locului erau aşa de statornice încât furtuna 
morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre 
sufragerie, făcând socoteala că o jumătate de zi era 
mistuită. 

Dejunul fusese închinat cu totul mâncărei, foarte aleasă ca 
totdeauna, Hallipa, fiind un gourmet. Foamea, care în 
excursiune e un ce de căpetenie, fiind complet înlăturată de 
evenimente, rămăsese mâncarea în sine ca să ocupe locul 
preponderent. 

Conversaţia era aproape cu neputinţă, nici cea de formă 
măcar, deoarece prezenţa Lenorei, hotărât bolnavă, 
preocuparea Elenei şi îngrijorarea Linei nu îngăduiau pofta 
de vorbă. Hallipa lipsea, în acest fel, succesiunea gravă şi 
înceată a bucatelor, forma şi savoarea lor, substanţa şi 
parfumul lor ieşeau în evidenţă în tăcerea absolută a 
sufrageriei mari şi umbroase, cam scundă - fiind în corpul 
secundar al casei - cu jumătate pereţii şi cu mobilele de 
stejar lustruit. 


Dacă nu erau lustruite - se gândea Mini - ce frumoase ar fi 
fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa şi cu locuitorii ei... Pe 
când aşa, totul era în armonie: Lenora şi Hallipa, slugile, 
casa, moşia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor şi 
sufrageria de stejar vernisat solid... 

Un vernis reînnoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă şi 
de primăvară, căci nu se rosese nicăieri, nici chiar în 
adânciturile minuţioase ale sculpturilor complicate ale 
bufetului. 

Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost 
cumpărat de la o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa 
ar fi fost de mare preţ, dar fusese probabil comandat la cel 
mai bun tâmplar din Mizil... Poate cel mult la Ploieşti şi 
proporţiile lui uriaşe, sculptura complicată, dar proastă, 
arătau stângăcia meşterului cât şi dorinţa de lux a 
comenzei. Bufetul Hallipa era un parvenit... 

Aşa fel reflectase Mini. Apoi oftase: De ce nu rămăsese 
Hallipa la Mizil! Îşi amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei 
despre timpul petrecut de verişoară la Mizil, demult. 

Acele povestiri, prin repeţirea lor banală, scoteau pe Mini 
din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui 
târguşor, pe care spera să nu-l vadă aievea niciodată. Cât 
mai lesne totuşi de suferit erau acele povestiri decât vizitele 
la moşie, la două ore şi jumătate numai de Bucureşti - din 
nefericire şi fericire. Verişorii locuiau Prundenii încă de 
mult şi Mizilul era o legendă. 

Mini bombănea, înainte şi după acele vizite, dar nu putea 
refuza pe buna Lina. 

Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verişoară şi 
plimbările la moşie? Afară de untul proaspăt pentru cafeaua 
cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soţ! Mini fusese smulsă 
de la aceste consideraţii de apariţia muşchiului la frigare. 
Prezentat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în 
must, fremăta de sărutarea meşteşugită a mangalului de 
stejar. 


Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta 
recentă dintre foc şi fibre şi rezista autopsiei cu totul jalnice 
a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită. 

Totuşi săvârşise singură masacrul parţial. Elena, 
nemişcată, cu profilul ei grec perfect, palidă şi îngândurată, 
nu-şi oferise serviciile, nici Lina, care era operatoare 
desăvârşită. Iar glumele obicinuite ale lui Nory la friptură 
nu se produseseră: „Iu Eleno! Toată viaţa ta o împărţi în 
felii egale, ca ale gigot-uluil...” sau: „Lino! E singurul moşit 
la care te pot întrebuinţa...!”, glume de fată ştiutoare şi 
masculinizată prin vocaţiune sau deprindere şi care 
stânjeneau oarecât pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit. 

Ceea ce nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în 
genere, prefera ca muşchiul să nu palpite, deşi recunoştea 
valoarea momentului acela î point, la care fusese servit. 
Prefera ca ultima culoare a vieţii, deci a sângelui, să fi 
dispărut abia, şi, fraged încă dar împăciuit, să fie înconjurat 
de buchetul cartofilor transparenţi şi rumeni... Niciodată 
încă Mini nu făcuse atâtea reflecţii gastronomice... Dar acel 
palpit o nemulţumea în profundele sensibilităţi ale 
stomahului. Azi, cu deosebire: toată fâptura Lenorei, ce se 
zbătea chinuită ca la un foc, părea un muşchi zvârcolit 
deasupra focului... Şi Mini ciuguli abia feliuţa cu care se 
servise. 

Nefiind la curent cu suferinţele gazdei, părăsită de toţi, 
fără putinţa de a se revolta împotriva unei vizite la ţară şi 
încă de felul acesta, Mini se despăgubea, având păreri 
despre fapte, lucruri şi oameni. 

Din parfait-ul glace îşi tăiase o felie aşa de mare, dată fiind 
înălţimea impunătoare a formei, că rămăsese în urmă de 
ceilalţi, deşi luptase harnic cu lopăţica fină de argint, la 
înghiţirea cremei delicioase şi răcoritoare. 

Apăruseră fragi mărunți de tot şi, prin fereastra scundă cu 
obloane de stejar, căutase să ghicească, undeva, păduricea 
odihnitoare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai 
frumoasă floare a pădurei. În filtrul aşa de felurit prin care 


huma îşi purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum 
oare poate o esenţă aşa de vaporizată avea existenţă şi 
culoare şi cum o substanţă aşa ele fragilă poate reţine un 
aşa de perfect parfum? 

Fiindcă Hallipa lipsise de la masă, o latitudine domnise 
despre fragii „cu sau fără zahăr”, „cu sau fără vin”. Fragii, 
bogat acoperiţi cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiţi 
abundent cu şampanie nepusă la gheaţă, rece numai de-a 
dreptul din beciurile profunde ale proprietăţei, era formula 
pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere şi 
autoritate. Azi Mini îi ciugulise, unul câte unul, fără nici un 
adaos. 

În acest fel, tot serviciul se desfăşurase cu gesturi ce 
păreau sonore şi se temeau ca nu cumva vreo mişcare să 
sune falş, şi cina fusese, în adevăr, închinată celor în drept: 
bucătăreasa, feciorul, menu-ul, porţelanele şi cristalele. 

În liniştea aparentă în care aşteptau cafeaua, servită tot în 
sufrageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina 
acelei turburări casnice şi nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic 
alt nu o putea turbura decât cu privire la amorul ei conjugal 
şi nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în 
afara oricărei bănuieli. Sclavia lui era aşa de absolută şi 
temperamentul lui aşa de bine definit, încât nu îngăduia nici 
un fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, 
Elena, nici ea nu se ocupa, ca de obicei, azi de cei din jur; 
sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică 
pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă. 

Buna Lina avea aerul ei de doctor, cel de zile mari. Bine 
observase Mini că verişoara şi conacul ei îi erau foarte de 
aproape Linei... De mirare! Nimfa asta trufaşă, aşternută 
nesăţios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic 
comun, în făptura şi traiul ei, cu biata Lina, înghesuită 
grăsun în umerii ei şi a cărei viaţă era o abnegaţie 
permanentă către păcatele altora: la spital, la dispensării, 
în clientela ei, iar traiul cu doctorul Rim, o unire cam 


ridicolă şi searbădă, care izgonea, ruşinate, orice idei de 
împerechere, fie ea consfinţită de lege, timp şi obicei. 

Nu! Mini nu-şi putea deloc închipui mobilul dramei - şi, 
totuşi, palpitul şi mirosul de carne crudă rămăsese în nările 
ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele 
adevărului. 

În repaosul de după-amiază, Mini se bucurase de răcoarea 
odăiei cu divanuri pentru ea singură şi, în adevăr, adormise 
ca o biata părăsită, visând frigări uriaşe şi braţele albe şi 
musculoase ale Lenorei, frângându-se în aer, desprinse de 
trupul zvârcolit. 

Ciudat! Visase şi limbi de foc care ieşeau din întunericul 
boschetelor de pini, şi în ele capul de faun parcă, dar de o 
perfectă asemănare, a lui Mika-Le! 

Atunci Mini se deşteptase; îşi descurcase cu anevoinţă 
capul de umbre; deosebise întunericul perdelelor ermetice, 
de noapte şi ştersese de pe ochii, acum deschişi, vedeniile. 

Nu şi pe aceea a lui Mika-Le! Abia atunci se întrebase de 
ce nu fusese la dejun şi cum nimeni nu băgase de seamă 
lipsa ei; fără de voie, prin legături nedovedite, avusese 
convingerea că Mika-Le era pricina necazurilor de azi. Cum 
şi ce fel nu-şi închipuia, dar Mika-Le nu înlătura ca Hallipa 
presupunerile de rău. Le susţinea pe toate, fără preciziune. 
Era punctul negru al vieţii pacinice de acolo, limba de foc 
care aţâţa mâniile mărunte pe locul domol! Era făptura 
pădureaţă care diferea total de loc, lucruri şi oameni, cu 
chipul acela ciudat de faun. Corniţele răufăcătoare puteau 
apare din vâlvoiul sălbatec şi creţ ca al negrilor, al părului 
ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decât 
faţa mică pală, cu trăsături şterse, o faţă care era numai 
pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit 
parcă, fără lustru, doi ochi ciudaţi prin fixitate şi prin lipsa 
de expresie, dar galbeni, de un galben mat ca chihlibarul 
vechi, care surprindeau. 

În ordonanţarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea 
mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost 


în rosturile regulate ale aleilor, odăilor deprinderilor şi 
oamenilor, şi acum iată că un vis greu, de amiază 
plictisitoare, făcea pe Mini să gândească că acea Mika-Le 
era şi pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de 
migrenă, pe care-l avea după astfel de primire, de masă şi 
de somn, aşezată pe marginea divanului, Mini nu închipuise 
nimic, stătuse amorţită subt impresia cuceritoare, pe când, 
undeva, înăuntru, în creierul obosit, în afară de voinţa ei, se 
adâncise, crescuse fără de probe convingerea că Mika-Le 
cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era 
nucleul ocult al tragediei. 

Se ridicase apoi silnic şi privise afară, înlăturând puţin 
perdelele grele de brocart grenat. Resemnată unei zile 
pierdute şi neplăcute, hotărâse să exploreze domeniul. 
Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, 
prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra 
cu nimic şi fără să întâlnească pe nimeni, necum pe Mika- 
Le. Era o moşie fermecată. 

Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în 
coteţe mai curate ca o colivie şi florile, parcă artificiale prin 
disciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care 
poate îl cunoşteau. Sau poate că Mini, neştiutoare de ceea 
ce se petrecea, nimerise, prin instinctul unor armonii 
tainice, locurile care erau la fel neştiutoare, aşa cum alteori, 
dimpotrivă, descoperea tocmai ceea ce te poate îndruma. 

leşise chiar pe poarta care da spre câmp, de mirare şi ea 
deschisă, şi pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o 
admirase alteori de la depărtare. Aleea, stropită de curând, 
cu profilurile ţepene ale plopilor egali, pe seninul câmpiei 
era mult mai puţin frumoasă de aproape. 

Mini gândi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al 
turburării erau acele porţi deschise pretutindeni. Era gata 
să facă reflecţia banală că acele porţi deschise arătau că a 
intrat acolo an oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea 
cu alta tot aşa de banală, dar mai exactă: necazul trăieşte 
cu oamenii în pace şi într-o zi nu mai vrea pacea şi 


izbucneşte; atunci începe răscoala înăuntru, până când nu 
mai încape şi izbeşte uşile în lături ca să iasă la văzul şi 
auzul tuturor, să se amestece şi să se încurce cu zvonul şi 
răutatea lumei. 

Se mai deschid porţile şi pentru ca să intre bieţi oameni 
nevinovaţi ca Mini, şi să se necăjească şi ei degeaba. 

Cu capul ceva mai uşurat de migrenă, Mini hotărâse că 
necazul, atunci când îl scoatem la lumină, sluţeşte încă mai 
mult chipul lui urât, subt privirea saşie a oamenilor. De 
unde însă venea necazul? Cine era oare acolo de vină? 
Amica Nory ar fi căutat desigur un vinovat: bărbatul. Omul 
care a trecut pe acolo. 

Mini credea şi ea că în toate dramele vieţei e un om, un 
bărbat care a trecut pe acolo. Om şi bărbat îi păreau a fi 
una. Cu simplitate, ca şi Biblia, socotea că principiul dintâi e 
masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină 
unealta principală a vieţei, deci a binelui şi răului. De aceea 
când întâlnea binele şi răul, credea că ele de vină. El, mai- 
marele! 

Feminista Nory se zburlea. Era între ele, pe acest subiect, 
o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că 
bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai- 
marele. Asta nu! 

Mini acum surâdea, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi 
timp. Un spaţiu şi timp ce erau apropiate, deoarece simţeai 
că surâsul ei poate ajunge curând, nu era un surâs pentru 
depărtări prea mari. Mai surâdea înăuntrul ei, în locuri din 
suflet unde îi sălăşluiau credinţele. Cele două surâsuri se 
suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuinţe ale fiecărei 
fiinţe, casa de zid şi casa de simţire, îi păreau deopotrivă de 
concrete. 

Unde era însă, azi, omul cel vinovat? Părea că pe acolo 
trecuse o femeie, acea fetiţă: Mika-Le. 

Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care, în loc 
să se hrănească ca de obicei din gândurile ei lăuntrice, care 
îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul 


întrebărei în fiecare din ele, şi le cerea să scoată din 
legătura inerţiei puţina viaţă ce aveau, acel singur atom viu, 
în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească 
în somnul lor, în moartea lor sincopală pentru a-i spune 
secretul pe care îl ştiau. Dar nu le putea învia. Nu avea 
îndestulă putere. Sta sarbădă şi singurul ei prieten de azi, 
timpul trecător, nu o slujea cu nădejdea plecării, deoarece 
sfârşitul blagoslovit al acelei corvade nu părea a se 
apropia... 

La 5 găsise pe toată lumea în hall şi o ciocolată la gheaţă 
cu pesmeţi fragezi care o aştepta. Nory şi Elena, cari 
avuseseră timp pentru toate confidenţele, tăceau acum. 
Stau alături ca şi cum s-ar fi sprijinit una de alta prin umerii 
legaţi, prin apropierea capetelor serioase şi triste, 
rezemate de pervazul vitrajului, cu faţa spre odaie. La un 
căpătâi al mesei mari, Lina sta aplecată cu grije spre 
Lenora, care încerca să-şi stăpânească nervozitatea, dar 
părea a aştepta un lucru de nimic pentru a se zbuciuma 
liber şi desperat. Nu plângea, nu scâncea, dar Mini auzea 
perfect cum ţipă, cum boceşte. Îşi aminti legea fizică pe 
care credea că ea a descoperit-o: cum sunetul, care nu a 
luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis 
acolo în universul senzorial al făpturei, e mai zgomotos 
decât cel perceptibil auzului, şi transmisibil altor 
receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităţei. Glasul 
desluşit al limbii de bronz, care bătea acum un alt sfert, 
onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pe când 
stridenţele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi 
scrijeleau auzul interior; liniştea măreaţă a coardelor de 
bronz din pianul mare de abanos era şi ea cuviincioasă. 
Lucrurile participau azi cu un tact şi cu o inteligenţă 
nespusă la împrejurările zbuciumate ale oamenilor. 

Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înţelegea că 
toate acele personagii aşteptau ceva sau pe cineva care să 
le descleşteze poza. Două perechi de ochi, ţintiţi cu o 
statornicie neliniştită spre ferestre, dau indicaţia acelei 


aşteptări: ai Lenorei şi ai lui Mini. Celelalte trei: Lina, Elena, 
Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, tiveau o 
privire a ochilor dinăuntru îndreptată tot într-acolo. 

Dar acea chemare puternică a tuturor voinţelor spre 
poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să 
vie, acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea 
salvatorului şi Mini îşi zicea cu necaz că Hallipa era omul în 
stare să nu dea un bici mai mult cailor chiar în acele 
împrejurări, păstrându-şi moderaţia lui, care îl lăsa egal 
între inegalităţile încunjurătoare. 

Mini cuprinse cu mâinile vasul mic de porțelan alb, în care 
erau câţiva trandafiri. De-a lungul acelei zile, o plictisise 
ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de august, 
plăcută la soare şi la umbră, ci de la arsura sufletelor, de la 
asprimea faptelor necunoscute. 

Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să- 
i explice; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra 
glorios schimbul dintre idei şi lucruri, prin mijloace, 
desigur, necunoscute, dar a căror evidenţă era familiară lui 
Mini, cum ne sunt familiare atâtea fenomene naturale, mai 
nainte ca legile lor să fie probate. 

Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care 
molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip 
inconştient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simţise o 
nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, 
porţelane şi cristale. 

La masă o nemulţumise căldura mâncărilor şi fermentația 
lor. Nu-i fusese foame, ca şi cum se temea chiar de 
combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al 
paharelor pline ca săşi răcorească şi mâinile, pe cât era 
îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie 
preferase să privească panourile lustruite ale pereţilor, 
ceea ce era o dovadă puternică a funcţiei tactile a vederii. 
„Văd!” înseamnă desigur „pipăi cu ochii”, dar de obicei 
alcătuieşte un simţ aparte, care îşi pierde acest înţeles de 
atingere. 


Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri 
sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În hall, în 
afară de simpatia ei pentru pendulă şi pian, îi plăcuse să se 
razime de pereţii uleiţi şi albi. Geamurile o satisfăceau. În 
schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era ţesut din fire 
multicolore sau reliefat, orice complicaţie, dar mai ales 
forma multiplă a fiinţelor şi conţinutul lor turburător, o 
nemulţumea. 

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi 
dea seamă de ele decât atunci când se închegaseră într-una 
prea evidentă; când, la dejun, îmbrăţişase cu două mâini 
avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi 
acest gen spontan şi neprotocolar atrăsese privirea ironică 
a lui Nory, care îi azvârlise din ochi un: ce faci? 

Mini se întrebase: ce fac? Şi desluşise acel proces de 
emanaţiuni şi dizolvări ale sufletului în corp, cum şi acele 
efluvii dinăuntrul vieţei în afară, încă imponderabile dar 
care vor forma cândva o chimie nouă în noimele 
inseparabile ale trupului sufletesc şi ale celui de carne. 

Se întrebase: ce fac? Şi răspunsese: mi-e înăsprit trupul 
de arsura întâmplărilor sufleteşti de aci, care usucă locul, şi 
caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezimea 
milostivă a obiectelor din jur. 

Mini credea cu convingere că imensa fermentație a 
existenţei îşi risipeşte în jurul ei substanţa, o amestecă cu 
inerția relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu 
dimensiuni şi proporţii aparent imobile petrecea azi în 
trupul său, totuşi sensibil, drama vieţii laolaltă cu fiinţele pe 
care le încorpora. 

Cu aceste ocupaţiuni neprevăzute, trecerea zilei la ţară 
fusese şi mai repede şi mai înceată ca în alte împrejurări 
banale, din pricina impresiilor care, elastice, de la faptele şi 
lucrurile imediate, se întindeau departe înaintea şi înapoia 
lor. 

Cea care tresări întâi, cea care zări întâi, fu Mini! Dog- 
cart-ul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mişcare aşa de 


repede încât acum „stopase” drept în faţa uşei peronului. 
Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui va dezlega 
acum plecarea lor, se sculase şi, pentru a da un înţeles 
mişcării, se apropiase de fereastră; Hallipa se uita la caii 
năduşiţi... Aşadar, strânsese azi frânele mai mult: le trecu 
unui băietan care atârna prostănac pe bancheta îngustă din 
spate. Stăpânul examina cu grijă dar repede picioarele 
cailor. Mini admiră şi ea picioarele fine ale roibilor, 
încheieturile delicate care nu se flinseseră, când comanda 
bruscă îi oprise, şi forţa aceea imensă în acele fusuri fragile, 
care cutremurase atât de zgomotos pavajul inert. Vinele se 
întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr 
bronzat. 

Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe 
care, stângaci şi încet, băiatul cerca să-l urnească. 

Mini făcu observaţia detectivă că acel băietan nu atârna 
altădată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa 
poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji 
echipajul. Dar unde oare? 

Ochii încruntaţi ai stăpânului casei, care se oprise un 
moment pe terasă, dezmierdându-şi barba scurtă, arătau 
nemulţumire. Era deci şi el în acord cu tot domeniul: ieşit 
din moderaţia lui perfectă. Vădit, o agitaţie neobicinuită îl 
făcuse să zvârle caii prea viu înainte, şi tirania lui ceruse 
roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga 
centrală a peronului. 

Scuturându-şi botforii în prag, Hallipa intrase îmbrăţişând 
cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă 
lângă fereastră. 

Stăpânul se opri întâi lângă Elena şi-i spuse: 

— S-a aranjat... Cum ai vrut tu... Aşteptând parcă un 
regret sau o reluare de cuvânt. 

— Foarte bine! Zise Elena, cu o hotărâre rece, deplină. 

Tatăl ei o privi un moment mirat. Cu toate că avea acelaşi 
caracter, totuşi determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, 
şi despre lucruri vădit importante, părea că îl miră. 


Îşi salută apoi musafirii şi trecu repede lângă Lenora. Îi luă 
mâinile, dar ea le trase, se zmuci, plânse şi, în fine, în 
sughiţuri mari, îl luă de gât, dar, îndată ce o coprinse în 
braţe, îl respinse şi leşină iar, provocând o mică panică. 

Mini se apropie şi, din vârful buzelor, din vârful degetelor, 
aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune 
Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit: 

— Nu mai plecăm odată? 

— Pe un ton de reproş. 

— Ba da... ba da... Răspunse din treacăt biata Lina, cu o 
nouă grijă parcă, pentru Mini, pe care o şi uitase. 

Lenora se deşteptase şi porni în surdină o dojana 
plângătoare împotriva întârzierei lui Hallipa: 

— Să plece! Vreau să plece! Să nu mai stea un minut, 
repeta ca un leit-motiv. 

Mini auzi şoapte despre cai şi trăsură: 

— Orice ar fi! Nici un minut! Iotuşi, nu de plecarea lor era 
vorba. 

Şi cum Lenora era gata să leşine din nou, Hallipa, speriat, 
vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de 
lângă Lenora, care îl reţinea de braţ de câte ori se depărta, 
pentru a-l respinge imediat. 

Depline, superbe bătură opt note egale ale vocei curate, 
nobile, a bronzului pur. 

Cu o recomandaţie către Lina, cu o privire de rugăminte 
spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în acelaşi colţ - ca 
într-o cetate a ei proprie, de durere şi nedrept la respectul 
durerii - Hallipa ieşi, totuşi. 

Se auzi clopoţelul vibrând puternic, paşi de servitori, 
ordine. 

Elena, cu pas încet şi cu o expresie de întuneric pe obrazul 
ei regulat şi senin, se cobori şi ea spre apartamentele 
tainice ale casei. 

Câteva silabe ascuţite ajunseră până în hall. Lenora avu o 
zvâcnire a muşchilor, apoi căzu iarăşi moale - aşa de 
ciudată, cu succesiunea aceea de leşinuri, care păreau a 


speria mult pe Lina. Îi prepară o injecție cu o mână pe puls. 
Mini îi veni într-ajutor: 

— Ce se petrece? Îi şopti. 

— Lucru urât!... Cu păcătoasa ceea mică... A dat-o gata pe 
biata verişoara... Pocitania! 

— Şi, cu acest compliment, împinse acul în braţul care 
acum - aşa de curios de observat - era moale altfel, nu cum 
e carnea fragedă a femeiei - o lâncezeală a aceleiaşi cărni, 
în care simţeai absenţa vieţei conştiente şi care urmase 
după încleştarea primului moment. 

Pe Mini, care nu leşinase niciodată, o mira şi interesa mult 
fenomenul. Lina scula din leşin pacientul într-un minut, cu 
îndemânare, dar răspundea prosteşte când întrebai despre 
cauze. Era, hotărât, o practiciană. Doctorul Rim nu 
răspundea nici el satisfăcător, deşi era un teoretician. 

— O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. 
Lenora e de mult bolnavă de inimă şi degeaba i-am spus. 

O privire de dojană şi de rugăminte o întrerupse. Lenora 
deschisese ochii. 

— S-a făcut! Spuse cu un glas calm Elena, care intra - dar, 
totuşi, mai vibrant ca de obicei, şi cum vestea păru a linişti 
pe mamă-sa, fata se duse iar la Nory şi îi vorbi încet şi mai 
însufleţit. 

Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini. Da! 
Vinovată era Mika-Le. Ştia! Dar ce fel? Erau acolo două 
victime - Lenora şi Elena - şi durerile lor nu erau deloc 
împreunate - nu erau una şi aceeaşi. Atunci?... 

Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de 
satisfacţie, se turburase din nou. Ceva cenuşiu i se 
aşternuse pe faţă, ca şi cum o sită i-ar fi cernut cenuşă pe 
subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se aşa de tare 
pe un braţ, cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi 
simţeai braţul parcă scârţâind. 

Era în ea o voinţă de a nu-şi pierde cunoştinţa şi, totuşi, o 
turburare care ar fi trebuit din nou să o lase fără 
cunoştinţă. Faţa asprită, sub ondulaţiile oxigenate care încă 


durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă 
dezvălui nimănui, şi tocmai de aceea mai impresionantă. 
Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei 
spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o aducea 
în aşa stări maximale. 

Avea o zvâcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din 
răsputeri s-o oprească. 

Ce lucru minunat era substanţa asta a cărnei şi sângelui, 
care acum strica aşa de vădit culoarea feţei Lenorei? Ce era 
tenul acela turbure, pătat, pe aceeaşi faţă alb-roză? Ce se 
petrecea în plastă vie, ce se netrecea fizic, care venea însă 
de la poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei şi răscoalei, 
şi transforma în aşa fel fiinţa? Mini se uita la faţa, gâtul, 
bustul şi braţele alterate ale Lenorei. 

Lina şoptise lui Mini cuvinte despre supărări, mizerii, 
păcătoşenie. Aceste simţimânte erau procese ale sufletului, 
pe care îl cred imaterial, şi iată, acele simţimânte acționau 
precis, simultan, asupra materiei. 

Alterarea asta Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui, până 
şi Linei. Aştepta chinuită, cu priviri de tâlhar prididit de 
duşman, pe subt pleoapele livide. Ce aştepta? Plecarea lui 
Mika-Le? Sau atunci ce? Care erau lucrurile negre care 
clocoteau acolo în femeia blondă şi făceau în carnea ei albă 
zgură şi cenuşă? Păcătoşia! Dar care anume? 

Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă 
observa procesul inseparabil al durerei fizice şi morale. Îşi 
aduse aminte de doctorul Rim. Îi va prezintă mâine noile 
observaţiuni cu protocolul obicinuit: vervă agresivă din 
partea ei, tăcere de sfinx - din dispreţ sau ignoranță - de 
cealaltă parte. Prin coincidenţă, Lina, care uitase pe 
bărbatul ei, exclamă: 

— Ce o fi zicând Rim?... Vom sosi înainte ca să se fi întors 
de la plimbarea de seară... Numai de n-ar fi luat cheia! 

Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot aşa 
de simplu că gândul ei despre Rim trecuse Linei, ca şi cum 
i-ar fi trecut un obiect din mână în mână. Dar aluzia directă 


la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot 
rămâne acolo noaptea şi că totul a fost aşa de zăpăcit. 

Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora sări drept 
în picioare şi strigă violent: 

— Eleno! 

Cu o mişcare de răzvrătire, fata ieşi totuşi. 

— Nu e nimic! Zise, întorcându-se, dar Lenora nu păru 
mulţumită. Rămase în picioare. Prin mişcare şi greutate 
părea o statuie mare, cu faţa aceea rea, care o schimba aşa 
de mult, o făcea de nerecunoscut. 

O viaţă întreagă figura ei de păpuşă, rotundă, albă, roză, 
desenată, pictată, surâzătoare nu avusese o astfel de 
expresie. 

Simţirile care ne sunt familiare lucrează treptat şi 
transformă expresia feţei, cu încetul, dar irupţiunea lor, 
sapă, taie, preface dintr-o dată printr-un desemn brutal. 

În sfârşit, Hallipa se întoarse. Mini gândi „în sfârşit” 
pentru plecarea lor, dar parcă era şi acel sfârşit aşteptat cu 
atâta încordare de Lenora. Totuşi nu avu spre bărbatul ei 
acele mişcări care o aplecau ca pe o plantă amoroasă spre 
umărul lui. Se uita fix la el. 

— Am dat instrucţii vizitiului - zise - şi altele ce trebuiau 
făcute. 

Fireşte, nu puteau vorbi comod în faţa musafirilor, dar 
poate constrângerea asta îi slujea. Când dai drumul răului, 
revărsarea lui se lăţeşte nemăsurat. Vorbele mici ale 
traiului convenţional aveau misiunea lor şi plecarea 
misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea 
poate mai puţină urâciune. O mulţime de cuvinte 
nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine 
sau un rău? Existau! Asta era de căpetenie. Din materialul 
ruşinei şi durerei, care alcătuia păcătoşenia de azi, se 
formaseră bubele vorbelor. Poate, totuşi, e mai bine când se 
sparg în afară. Lenora era sătulă de puroiul lor. Sau poate 
se rezorbeau, şi lipsa lor era mai bună!... 


Mini, deodată, surâse delicios, surâsul acela, lângă vasul 
scund de porțelan plin de roze proaspete, acel surâs fu 
singurul motiv luminos al hall-ului. Aşa fel încât privirea 
întâmplătoare a lui Nory, întâlnind acea lumină 
neobicinuită, sprâncenele ei subţiri desenară o mirare 
circumflexă. Mini se scoborâse în ea însăşi. 

Distrată de vreun gând plăcut, Mini nu-şi amintea acum de 
doctorul Rim, pentru a-l chema la socoteli, de care nu era în 
stare să dea gestiune. Nu-l întreba cum se formează din 
undele mute ale simţirei un sunet corespunzător şi cum pe 
acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun 
semnele convenţionale ale cuvintelor felurite. 

Nu-l cerceta care diferenţe oare schimbă la naţiile 
numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor! 
Dacă există vreo octavă primitivă, cu care să se fi notat la 
oamenii primari simţirile esenţiale? Când oare instrumentul 
muzical, pe care îl purtăm, îşi va avea claviatura tot aşa de 
bine cunoscută cum era aceea a pianului mave din hall, 
atunci când, dezvelind capacul, anatomia lui îţi apărea cu 
fibre şi vine de oţel! Ce coarde vocale anume sunt puse în 
mişcare de anume simţiri? Dar, mai ales, când oare, pe plăci 
minunate, Mini va putea privi structura deplină a trupului 
sensibil? Va vedea coardele şi clapele substanţei sufleteşti 
acum impalpabile? 

Aste lucruri să le fi ştiut doctorul Rim? Atunci ar fi putui să 
se dovedească o higiena preventivă sufletească care să 
cruţe de atâtea mizerii carnea noastră, în care simţirea îşi 
infiltrează răul; Doctorul Rim să fi ştiut cum se fac din 
necazuri vorbele... Şi încă nu sunt destule vorbe... Atâtea 
senzaţii nu şi-au coagulat încă sunetul! 

La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule 
vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat, spre un cer lovit 
totuşi de grave erezii, două braţe lungi, desperate!... 

Dar Mini, distrată de fuga ei în undele surâsului, nu-şi 
aminti azi de Rim şi de înfăţişarea comică a acelor braţe 
scheletice, care păreau a ieşi prin plafon... 


Aşa de mult păreau a ieşi prin plafon încât Mini ar fi vroit 
să fie în acelaşi timp pe trotuarul din faţa casei, pentru a 
vedea pe coperiş acele gheare apărând prin ţigla roşiei... 
Dar Mini acum era refugiată în lumi interioare şi când, 
lâncedă încă de blândeţea lor, se desprinse de ele, locul şi 
oamenii dimprejur o reluară în vârtejul acelei drame, în 
care azi se trezise prinsă. 

Da! Unele vorbe fac bine. Sunt erupții higienice care 
curăţă de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri 
sănătoase. 

Dar aci părea că e vorba de o bubă rea. 

Lenora nu-şi schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. 
Doru Hallipa se aşezase pe canapea lângă ea şi îi vorbea, 
ţinând-o de mână. 

Lina acum intra, ieşea ca la ea acasă, spre mulţumirea lui 
Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Lenora 
începu a-şi relua culorile; albul, rozul, albastrul ieşeau de 
subt apa cenuşie ce le alterase. 

Soții se ridicară de pe canapea şi trecură la masa mare. 
Lenora se sprijini de braţul lui Hallipa, dar cu o mişcare ce 
nu avea plăcerea de sine, încrederea deplină... Hallipa se 
uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă şi calmă, cu 
o mică dungă încăpăţânată între sprâncenile negre, trase 
frumos. 

— Eşti bine, Eleno? Zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o 
datorie decât cu grijă maternă. 

— Da, Lenoro, mulţumesc, bine! Ne îngrijeam de tine! 
Răspunse fata... În adevăr, mâhnirea lor, ce părea că are o 
cauză comună, nu era deloc aceeaşi. 

Gazdele căutau acum să lege cu Mini şi Nory conversaţia 
cuvenită. Se vorbi de secetă şi de cai; dar Hallipa, socotind 
lucrurile mai liniştite decât erau, spuse că a pus caii cei răi 
la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. 
Pentru a-şi întări tachineria, adaogă că cei blegi, cei de 
noapte, au plecat cu Mika-Le - care ar fi vroit să dea bună 
seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă. 


Diplomaţia fusese împinsă prea departe. La pomenirea 
numelui funest, Lenora îşi rupse dantelele hainei de casă. 
Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, 
când gânduri anevoie de spus ciocăneau timpul şi spaţiul, 
fără de vorbe. 

Noroc că intră Lina cu canotierul în mână şi cu geanta ei 
mare. „Geanta de moaşe!” glumea Nory - cu toate că era de 
antilopă fină, cu „fermoir de argint” şi cu o monogramă 
impunătoare. „Moaşă de lux!” râdea fata, cu oarecare 
dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără troussa 
ei, în sacul de mână, pentru nimic în lume, nici chiar la 
concert. 

— Nu sunteţi gata? A tras trăsura. 

Fu o mişcare grăbită de uşurare... Salutări prescurtate... 
Lenora sta rezemată de uşă şi faţa ei de păpuşă părea, în 
lumina slabă a serei, grozav de răvăşită. 

Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu. 

Caii mari şi proşti! 

— Constată cu mulţumire Nory - stau cu capul în jos, subt 
hăţurile moi, pe care le ţinea moşul. 

— Unde sunt roibii? Întrebă nervos Lenora. 

— La grajd, coniţă! Răspunse vizitiul bătrân. 

— Gabrioleta a plecat cu mânjii, zise Hallipa grăbit, ca să o 
lămurească. 

Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, şi pe arcuri bune. 

De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Nory; 
Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte, Lenora 
dispăruse în alcovul alb, roz, mauve, plin de dantele şi 
panglici, cu îngeri pe plafoane şi roze pe pereţi. 

Mini se cuibări în colţul ei bun, dispusă spre o legănare 
plăcută. O zdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. 
De undeva, dintr-un moşoroi nevăzut de cârtiţă, alergă o 
babă mică să deschidă. Luna zvârlea basme şi vedenii, dar 
Mini încă nu se desprinsese de fapte şi de locuri. 

— Ai văzut ce ţi-a făcut odorul? Întrebă Lina pe bătrână. 


Îşi făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise 
totuşi: 

— Spurcăciune mică! 

— Clătinând capul, care nu se mai putea opri odată pornit. 

La cuvântul plastic, Mini strâmbă nasul, dar aerul era fin şi 
parfumat cu iasomie, care-şi ascundea corolele mici undeva 
în boschete, spre ieşire. 

— E dădaca lui Mika-Le! Zise Lina. 

Pe capră bătrânul se întoarse pe jumătate, rupt de şale, ca 
şi cum l-ar fi chemat pe el. Luându-şi mers regulat şi lin, 
trăsura apucă şoseaua. 

După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini făcu o 
mişcare de dezmorţire şi suspină. Toate trei, în adevăr, 
după ziua ostenitoare, fuseseră învăluite plăcut de răcoarea 
şi umbra serei, şi lunecatul lin al trăsurei le amorţise 
prielnic şi odihnitor. 

Mini, despresurată din vraja rea a întâmplărilor petrecute, 
se uita acum galeş printre gene, la stelele care, sub lumina 
lunei, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber 
argintiu. 

Clarul de lună în seara aceea era pal, delicat, difuz. 
Treptat, de la regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase 
ca o plaje scânteietoare, atmosfera se albăstrea, până când 
albastrul se adâncea în tonuri calde şi profunde, ce, 
singure, indicau pământul. 

Era feerie pe lume în noaptea când Mika-Le, ca un spirit 
maliţios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini 
nu auzea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva 
înainte, aude şi vede echipagiul diabolic al fetei: Mika-Le în 
panerul vechi al dag-cart-ului de ţară, tras de mânjii 
mărunți, ce duceau grăbit încărcătura lor uşoară: fata 
puţintică şi valiza ei de şcolăriţă, în care erau, desigur, cele 
două rochii cu care o văzuse Mini de două ori şi cele două 
albumuri cu schiţe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare: 
păsări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe 
fonduri sărăcăcioase, pe vreun cer albastru acuarelat, 


pueril ca al „pozelor”, sau pe ape cu valuri mici din virgule 
creţe, moarate de un verde litografic; amestec de banalitate 
şcolărească şi de excentricitate, ce da acelor schiţe o 
împreunare descumpănitoare de sărăcie şi de artificiu. 

— Nu se simte gabrioleta! Mormăi moşul pe capră. Nu m- 
aş mira să fi cotit, dracu ştie unde! 

Atunci Lina începu să dea drumul „tainelor Castelului”, 
cum zicea Nory. 

— E în stare să fi mers la palat, descreierata ceea! Zise. 

— Poate să meargă şi să rămână! Elena nu mai vrea să 
ştie, hotărât, nimic de prinţ. Are caracter fata asta! 
Răspunse Nory. 

Apoi pentru Mini, care nu înţelegea despre ce palate e 
vorba, deşi seara lunatecă părea potrivită cu orice basme: 

— Ştii ce a fost? Elena era logodită cu Prinţul, cum e 
poreclit. Cu signor Maxenţiu de la Plăiesele... O să-ţi arăt eu 
„palatul” în trecăt. Se zăreşte de pe şosea... Ţinea mult la 
partida asta. Atât cât poate ea ţine la ceva... De ce? Mister! 
Ţi-aduci aminte de el?... 

Mini îşi cercetă alene memoria şi regăsi un comesean de 
altădată al Hallipilor. 

— Femeile sunt toate neroade! Afirmă Nory. Ce va fi găsit 
fata asta perfectă la acest om fără noimă! Un manechin 
banal. Nu e urât, nu e frumos... Nu e prost, nu e deştept... 
Nu e viu, nu e mort... Nu are nici o profesie şi nu are nici 
rente... E binecrescut, are nume italian şi ţinută 
englezească, i se zice prinţ şi locuieşte un palat ruinat, plin 
de guzgani şi de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită 
şi de o moşie necultivată. 

— Cui să-i dea în gând! Auzi, ţintarul! Întrerupse Lina. 
Până la urmă prinţul a fost băiat cinstit. A venit singur să 
spună că gângania îi face propuneri şi ameninţări amoroase 
prin scrisori - şi a rugat familia să intervie, ca totul să se 
aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele mai frumoase 
sentimente pentru Elena. 


— Ţi se pare corect! Sări Nory... O fi!... Dar Elena e fără 
de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoială. Pare a- 
şi fi făcut toate socotelile şi, cu toate „sentimentele” şi 
„corectitudinea” lui de lord, prinţul e detronat, Elena îţi taie 
scurt orice demonstraţie asupra inocenţei lui şi toate 
considerentele mele despre „mizeria fiinţei masculine” 
întâlnesc o indiferenţă mai cumplină ca orice discuţie. 
Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora pe care n-o poţi 
zgâria, necum şterge... Bravo fată! A rupt logodna cu o 
răceală tot aşa de încăpăţânată cât de neclintită îi fusese 
voinţa de a-l lua, explică Nory, acum pornită spre 
considerări feministe... 

— Bietul Hallipa s-a opus cât te poţi opune unui copil 
cuminte şi iubit ca Elena, bombăni Lina. Când a văzut că 
alegerea este la ea o voinţă adevărată, n-a mai avut decât o 
grijă: ca totul să se facă cât mai bine şi mai frumos, pentru 
„fata lui”... El şi acuma ar vrea să se aranjeze... 

— A! Poate crede că Elena sufere deşi nu mărturiseşte! Se 
repezi Nory. 

— Nu! De suferit, sufere în felul ei, dar - biata mea 
Lenora! Oftă Lina astmatic subt voalul ei. În adevăr, 
Lenora... 

— Mai ales Lenora! Zise slab Mini. 

— Toate se grămădiseră azi: ultimatul dat prinţului, exodul 
lăcustei şi nevricalele Lenorei, observă Nory. Eu nu înţeleg 
pe Elena, dar am în ea atâta încredere încât socotesc că are 
dreptate. Nu mă orbeşte, altfel, nimeni... Dacă n-ar fi vorba 
de ea, m-aş revolta împotriva unui gust aşa de nesărat şi a 
importanţei date unui nesăbuit şi unei „broscuţe”... Dacă 
Elenei îi convine prinţul, bărbăţia sa distinsă suprem, a lui 
Cezar Borgia, mâinile lui aristocrate şi incapabile, ruinile 
palatului şi paragina moşiei, dacă are pofta nesănătoasă de 
a-şi uni fiinţa şi averea ei, trainice amândouă, cu acest 
Maxenţiu oarecare, nu are decât să o facă, dispreţuind 
micile aberaţiuni de felul celei petrecute... Să-şi plătească 
romanţa velenă a signorului florentin, dacă ştiu eu ce 


coardă stricată, în instrumentul ei solid, cere astfel de 
muzici - n-are decât să-l planteze „pe urmă”... Dar să nu-i 
atribuie precepte de onoare şi să nu-l încarce cu probleme 
de scrupule, de care e incapabil ca prinţ degenerat, ca 
imbecil şi... ca bărbat mai ales, conchise Nory declamatoriu 
ca la tribunal. 

Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte 
minunate, pe care Nory le rostise fără să ştie. 

„O coardă stricată în instrumentul ei solid”... 

Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele 
dezacordate parţiale ale sănătăţei reparabile, curabile 
tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. 
Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei 
Hallipa. 

Alte organisme sufleteşti, ca şi făpturile fizice, prezintă 
anemii, rahitisme, degenerări de ansamblu - şi unele, ca al 
Lenorei, leziuni brusce. Gândul lui Mini, culcat subt lumina 
lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu; 
era prea somnoros. 

Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocaţi treceau pe 
dinaintea lui Mini ca un film, uşor învăluit. Cu o secundă de 
oprire, trăsura coti şoseaua spre dreapta. Verva feministă a 
lui Nory se întrerupse. Fu iar tăcere şi toate trei rămaseră 
atente drumului, căutând parcă, la o busolă invizibilă a 
călătoriei, acul de călăuzire în noapte. 

— Am intrat pe Şoseaua Mogoşoaiei, zise moşul. 

Luna acum era mai sus însă şi, extaziată în propria ei 
lumină, nu-şi proiecta conturul net de altădată; ca şi a 
soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită şi cerul 
părea mereu o clamoare argintie peste nisipuri stelare. 

Acum reîncepură vorbele descusute: 

— Ce viaţă i se pregăteşte Elenei, după dezamăgirea asta! 
I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femeie de acţiune. 
Nici n-am nevoie s-o convertesc. Munca mea o va interesa. 
Va găsi în ea o revanşă pentru omul răufăcător care a 


trecut, pentru pierderea seniorială a florentinului sperjur, 
care a ofensat-o - dacă aşa crede ea. 

— A! A!... Murmură aromit Mini la vorbele lui Nory. 

— A! A! A zis „Omul”. Aşadar, consimţi că până şi anemicul 
mire al Elenei e,. Bărbatul,... „Omul”. Văd că te-ai convertit 
la Biblie... 

— La pod! Îngână moşu, şi răspunsul violent al lui Nory se 
stinse. Se auzi un uruit încet şi mici fantome simetrice 
trecură la distanţă prin ceața luminoasă a nopţei. 

— Trenul de 10, zise Lina. Târziu! Şi tot mai avem o 
bucată... Elena ca Elena! Tugşi îndesat, strângându-şi 
pelerina de drum. 

— Are să-i treacă, e tare, e tânără! Oare ce mă fac cu 
Lenora, acolo e greu! 

„Da! Cu Lenora!” repetă în gând Mini. 

— Ai auzit ce teatru a făcut lăcusta? Râse Nory. Auzi Mini! 
Căuta să o scoale din ipnoza în care o simţea învăluită. 

— Când i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de 
corecție, unde, de altfel, avea să înveţe arte decorative 
practice, a fugit o noapte şi o zi la Maxenţiu, lăsând 
părinţilor un bilet. Mini, auzi! - „Doamnă şi Domnule! Nu vă 
recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu singură ştiu ce 
meriţi... Pentru a vă proba, mă duc să pui între proiectele d- 
voastră şi ale mele imposibilul!” „Imposibilul!” Ce zici! 
Admirabil! Ce stil şi ce intenţii. Admirabil. Pentru o fată care 
n-a învăţat niciodată nimic şi. Fina matale are aptitudini 
spre rău, dar le are! Biletul e superb. Model de epistolie a 
„drepturilor fecioarelor”. A fost la călugăriţe. 

— Nory râse, era duşmana institutelor religioase. 

„Lăcustă! Gândi Mini, îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face 
selecţia spre finalitatea instinctelor ei!” - dar nu pronunţă 
cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula 
sonor. În mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini 
decât idei. Asupra percepţiei noaptea lucrează deosebit ca 
ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici 
luminoasă, nici obscură. 


W 


Gânduri care altădată ar fi fost precise se estompau. Nu 
era totuşi o stare de oboseală care cerea repaos, era o 
beatitudine ce înlătura sforţarea cugetărei ca prea dură. 

Impresiile tari, pe care le-ar fi avut despre cele auzite, se 
diluau. Ca printr-o oglindă aburită, trecu imaginea lui Mika- 
Le, aşa cum o văzuse ultima oară la un dejun. Cu capul ei de 
ţânţar negru, cu ochii imobili, acele două ovale de lichid 
galben, cu corpul slăbănog de copil rahitic, îmbrăcată cu o 
rochie verde de eponge şi reamintind, în adevăr, o lăcustă. 

Sta între ceilalţi cu totul nebăgată în seamă, de aceea 
tocmai Mini crezuse nimerit să-i vorbească amabil. Avea o 
voce uniformă şi care târa silabele, despărţindu-le, ca acei 
copii care bucheresc. 

Nu se ocupa de ea nimeni şi ea părea a nu face nimic ca să 
atragă atenţia. Lui Mini îi răspunsese fără plăcere. Era 
totuşi prea lipsită de orice atitudine pentru a fi sinceră. Dar 
Mini atunci nu-şi dase seama. 

Aşadar, în acea modestie aparentă, Mika-Le medita fapte 
extravagante. Cam oropsită, dospea ura şi ambițiile 
nemăsurate... Avea în înfăţişare ceva exotic, discordând cu 
mediul, dar şi prea vulgar. N-ar fi putut lămuri ce. Fizic şi 
moral. Vocea era vulgară stinsă, mată... Dinţii laţi pe masxila 
lată... O lipsă totală de mobilitate, umeri pătraţi, lemnoşi. 
Ceva rudimentar. Aspectul unei păpuşi de lemn de la ţară... 
Dar, desigur, din altă ţară... Din Egipt poate... O păpuşă 
felahină... Mai ales nici o asemănare cu surorile şi părinţii... 
Mai era, atunci primăvara, încă o fată... Mai mare sau 
numai mai înaltă ca Mika-Le, o fetiţă frumoasă roză, cu 
funda neagră de şcoală în bucla părului blond. O păpuşă de 
Nurenberg ca şi Lenora... 

— Mai e parcă o soră? Întrebă încet Mini. 

— Da! Aimee, fata masei. E la Dresda, şi doi gemeni, la 
internat. De altfel, cam târziu sosiți, după buruiana asta, 
explică Lina. 

— O mică buruiană otrăvită!... 


Toate discuţiile astea, care ar fi pasionat pe Mini la lumina 
zilei, se topeau acum. 

La acelaşi dejun era şi prinţul... Un om de talie mijlocie, 
slab, palid, cu ochii mari, verzi, spălăciţi şi o barbă mică 
blondă, a la Henri IV, foarte îngrijită. Un bărbat cu barbă nu 
exista pentru Mini decât cel mult când era domnul de 
gazdă, ca moşierul Hallipa. 

Remarcase însă mâinile şi picioarele prinţului, ea care nu 
observa mâini şi picioare. Erau aşa de înguste şi lungi ca şi 
cum ar fi avut falange mai puţine decât ca normal. Îmbrăcat 
cu o îngrijire exagerată în haine de „dimineaţa la castel” şi 
foarte tăcut, ceea ce păruse lui Mini a fi oarecare sărăcie cu 
duhul. 

Nu era prinţ şi era român, dar nimic nu împiedica să fie 
florentin, nici chiar să semene cu Cezar Borgia. Oamenii 
trecutului nu au extraordinar decât prestigiul depărtărei. 

— N-are suflet! Zise Lina, despre Mika-Le. Da, Mika n-avea 
suflet! „M-a bătut şopârla, năşică!” - aşa îmi spunea de 
mamă-sa, venetica! 

— Venetica? Se miră Mini. 

— Ilarbă rea! Mai bine o strângea de gât de atunci. Cum ar 
fi vrut Lenora! Acum o omoară ea! 

— Dar adevăratul cap de operă... Tu, Mini! Ascultă! Nu 
zău, dacă victima nu ar fi Elena mea, m-ar interesa 
exemplarul ăsta de femeiuşcă răufăcătoare. Adevăratul cap 
de operă... Auzi, Mini? 

În tăcere, vocea liberă a lui Nory nu făcea, totuşi, lui Mini 
nici o plăcere. Trecea şi se muia prin acea ceaţă nocturnă 
ca o notă sonoră prin pedală. 

— Da! Zise parcă de pe un alt țărm. Da! 

Un cap de operă a fost atunci când Elena a spus că 
renunţă la logodnă şi crede nimerit ca Mika-Le să-i ia locul. 
E chiar soluţia unică ce-i pare cuviincioasă pentru neamul 
Hallipa. 

Hallipa se opunea, sperând o împăcare, dar Mika-Le a 
tranşat diferendul. Cu glasul ei de greier în păpuşoi, a spus 


că are alte planuri de viitor şi nu înţelege s-o silească 
nimeni! Colosal! Nu? Un studiu!... 

— Lino! Zici că inventase, în ultima instanţă, să fie tandră 
cu tată-său! E nostimă, Mini! Închipuiţi-vă! Ca să nu plece la 
Sibiu schimbase deodată manevra. Începuse să roage pe 
Hallipa, să-i şoptească, să-l ademenească. După scene 
echivoce, Hallipa s-a convins că la Sibiu va face scandal şi îi 
va da de ruşine, şi cum Lenora ţipa să plece - i-au dat 
drumul în lume. 

Mini ascultă cuvintele din urmă mai bine. 

— Îţi închipui chinul bietei Lenora. Ea, deprinsă să se facă 
voia ei... Ce să-i dea în cap! Să-l întortocheze pe Doru. El 
care n-o suferea deloc, fiindcă e bolnăvicioasă. „Nu prea mă 
laud cu stârpitura asta mică de fină a dumitale”, îmi spunea. 

— Are mania sănătăţei! Om vechi! Glumi Nory. Boii, caii şi 
femeile de soi bun şi cu forme depline! La o masă - mi-a 
spus Elena - Mika-Le, din senin, s-a azvârlit de gâtul lui 
Hallipa cu reclamaţii de drepturi la dragostea filială. Vezi ce 
comedie! Hallipa, care avea pe conştiinţă că nu o prea 
iubise... ca să nu zicem deloc... Şi Lenora! La gelozia ei 
sălbatică, la alintarea ei, la ascendentul ei de o viaţă 
întreagă... Uzurparea asta!... 

— Bine că n-a murit biata verişoară, se închină Lina. 

— Şi tocmai cine? 

— De ce tocmai cine? Întrebă Mini, mai curioasă. Nory 
explică: 

— Nu ştii? Mika-Le e un copil al păcatului. E o greşeală a 
frumoasei Lenora... Spune tu, Lina! Odrasla italianului...! 

— Pacoste de la început până la urmă! N-am mai avut de- 
atunci linişte cu Lenora! A fost adevărat lucrul dracului! 
Nici nu se gândise cineva la consecinţe... Eu sunt de vină. 
Trebuia s-o scap cu orice preţ. Îi era frică. Frică să nu 
moară! Să nu se ducă de lângă Doru. Frică să nu se mire 
Hallipa de ceva şi să bănuiască. 

Curiozitatea lui Mini se deşteptă mai viu. Ce italian? 
Lenora asta aşa de pasionată în căsnicie încât o revolta, o 


dezgusta! Ca o fotografie aburită, fizionomia aşa de 
caracterizată a Lenorei îi fugea în noaptea transparentă din 
conştiinţă, fără să-i poată suprapune alta. 

— Cum se poate! Exclamă Mini. 

— Vezi bine că pe Hallipa îl iubeşte! Ba chiar peste 
măsură! A fost un accident! Se grăbi Lina. 

— Vezi Paul Bourget! Rânji Nory. 

Trăsura încetini aşa de tare, încât băgară de seamă. Le fu 
frică. Moşul uitase caii şi întors cu totul, asculta. Când 
prinseră de veste, dete un bici. Tăcură, fireşte...„Drama 
Castelului”, nelămurită încă, preocupa acum pe Mini cu 
misterul ei: copilul de pripas, venetica Mika-Le, păpuşa 
egipteană, fiica unui italian; de gâtul tatălui care nu era 
tatăl... De gâtul omului adorat exclusiv de Lenora... Păcatul 
Mic, sculat împotriva mamei pasionate, exemplu bizar de 
adulter moral. O împrejurare specială în lumea 
sentimentelor şi instinctelor clandestine ale vieţei! Mini 
începea totuşi să vadă, să audă ceva mai limpede. De ce 
oare? Era abia zece seara. Poate că luna îşi îndeplinise 
timpul ei de stăpânire şi, treptat, viaţa mergea acum spre 
limpezirea zilei solare. 

Atunci fizionomia amoroasă a Lenorei se recompuse şi se 
desăvârşi, cu zbuciumul acela înfocat al carnei chinuite de 
sucurile ei otrăvite. 

Acum şoseaua era aşa de netedă încât mersul egal al 
trăsurei părea o plutire. Împrejur, peisajul invizibil, aburit, 
se schimbase. 'Toate acele adâncimi şi reliefuri ale 
clarobscurului dispăruseră; nu mai erau tufişuri, pădurici, 
tăpşane, iarbă înaltă, care să populeze umbra cu forme 
albastre întunecoase. 

O apă subţire, argintie, le înconjura din toate părţile şi 
lunecau pe ea. Era miriştea netedă care subt lumina difuză 
părea o lagună liniştită, oglinda unei inundaţii care ar fi 
acoperit tot cuprinsul subţire, străveziu. 

Mini o auzi. „Ce bine seamănă cu apa!” Impresia 
predomina realitatea difuziunei lunare şi înşela simţurile cu 


totul; o percepţie amăgitoare făcea ca Mini să fie mai 
convinsă că e chiar o apă decât că pare. 

Aşadar, Mika-Le, fără să cunoască secretul, îl ştia totuşi 
prin instinct. Crescuse departe de tatăl indiferent, fără 
suferinţă, nici sentiment, şi acum cu mijloace de simulare şi 
seducţie, căutase în el un partizan, un străin aliat ei. 

De aceea azi atmosfera locului burghez era aşa de 
ciudată: gesturile, vorbele oamenilor acestora mediocri 
erau aşa de stânjenite şi tainice. Lucruri nepipăite 
prevesteau, deviau traiul lor banal. Cele mai dezordonate 
legi ale simţirei turburau aşezarea statornică a familiei, 
pentru că un om trecuse pe-acolo, cândva: italianul. 

Mini se gândi la casa de moşie nici rustică, nici modernă, 
cu arhitectura solidă, regulată; cu confortul ei orăşenesc şi 
totodată gospodăresc; la mobilierul simetric, onest, la 
buduarul plin de horbote, panglici de culori amoroase şi 
naive: nimic, acolo, nu încadra acea tragedie. Îşi reaminti, 
deodată, vestibulul cel nou, părăsit, în care se plimbase în 
rătăcirile ei singuratice. Acolo era decorul shakespearian al 
tragediei. 

În umbra gradată a coloanelor nude, rotunde, netede, 
rămase cu gipsul aparent, peste care nu se mai aşterneau 
fardul culoarei sau artificiul marmorei, figura hieratică a lui 
Hallipa, chipul torturat, de meduză, pe trupul de zeiţă al 
Lenorei, capul stilizat al prinţului şi micul Puck, strania 
creatură răufăcătoare Mika-Le se aşezau bine. 

În lumina care străbătea treptat rândurile aliniate ale 
stâlpilor, cenuşiu-palizi cu puţina strălucire a nisipului, 
vestibulul neisprăvit, lăsat abia din mistrie, avea o înfăţişare 
de fragment rătăcit dintr-un templu egiptean, şi tot aşa 
cenuşiul mai adânc spre mijloc, apoi umbra nesigură a 
fundului, care-l prelungea exagerat spre aule inexistente. 

Pe jos acelaşi mozaic nisipos, abia pregătit, neşlefuit, 
netezit numai, semăna a un pustiu lespezit şi în care îţi 
puteai închipui că pasul s-ar muia fără zgomot. Apoi albul 
văros al pereţilor până la jumătate şi în sus picturile bufone; 


chenarele pompeiane şi panourile cu nimfe şi îngeri. 
Aceleaşi nimfe care semănau prost cu Lenora şi aceiaşi 
îngeri bucălaţi. 

Un plafon absurd ca un cer de vară, cu baloanele vătuite 
ale norilor albi pe cearceaful albastru supărător; opera 
probabilă a italianului, a omului care trecuse pe acolo. 

În decorul acela îi puteai vedea pe toţi jucând o 
pantomimă absurdă, cu gesturi frânte şi în fund pitulându- 
se loghi, vizitiul octogenar, care sta acum pe capră, şi 
nevastă-sa, vrăjitoarea gheboasă, dădaca lui Mika-Le, 
ţinând o capră neagră de panglici. 

Realitatea năştea astfel închipuiri, care i se suprapuneau 
ca un al doilea adevăr. 

Mini îşi reaminti o după-amiază când Hallipa, cu glasul lui 
măsurat, le explicase cum nevastă-sa dorise mărirea 
locuinţei deoarece copiii creşteau şi o supăra zgomotul, şi 
cum un arhitect, prietenul lui, îi dase ideea de a folosi 
terasa din spatele casei, unind-o cu una din odăile din fund. 
Consolidând cu stâlpi betonaţi acest vestibul care ar fi dat 
casei o a doua intrare mai impunătoare, propusese să aşeze 
deasupra un etaj scund cu camere de locuit. 

Hallipa adoptase planul şi se pasionase de el. Desenurile 
lineare ale arhitectului măguliseră ambițiile lui de 
proprietar şi casa, când veneai de pe moşie, despre şoseaua 
Ploieştiului, avea un aspect cu totul renovat şi frumos. 

Începuse de îndată lucrul cu activitate. Într-o vară totul 
fusese aproape gata. Decorarea vestibulului, pe care 
nevastă-sa o dorise după gustul ei propriu, încetinise puţin 
lucrul. La jumătatea lucrărei artistice însă, pentru care 
chemase specialişti, o boală nervoasă, o sarcină mai 
anevoioasă a Lenorei, făcuse imposibilă continuarea. 
Oboseala, pe care o dă un astfel de deranj, zgomotul 
meşterilor, dezordinea o nemulţumiseră într-atâta, încât nu 
mai fusese cu putinţă ani de-a rândul să o convingă să 
primească un dulgher, un meşter de orice fel. 


Vestibulul neisprăvit rămăsese neîntrebuinţat şi camerile 
deasupra, nemobilate, slujeau numai ca depozit de unelte 
felurite ale curtei. 

— Aşa îşi făureşte omul cel mai practic nevoi care nu sunt 
reale! Zicea Hallipa. Am încăput tot aşa de bine mai departe 
în vechea locuinţă. Numai Mika-Le, contimporană cu aripa 
cea nouă, o predilecție pentru ea. Se juca aci când era 
mică, şi chiar acum!... Şi Hallipa arătase pereţii albi, mânjiţi 
ici-colo cu ciudate desemnuri în cărbune, fără perspectivă, 
nici modelare, lipsite de viaţă, desenuri primitive şi absurde 
de felurite închipuiri: oameni, draci, animale, flori, făcute de 
Mika-Le. 

Aşadar, vestibulul era, în adevăr, pădurea acelui Puck, cu 
părul ca o iască neagră şi ochii aurii, pali ca monedele fără 
efigie, cu luciul şters ca un abur... 

— Aşa e când înnădeşti casa, se uită la ea uimit şi dete din 
umeri. 

Revăzu din ce în ce mai bine în minte pe Mika-Le. Nu era 
frumoasă, nu era urâtă. Nu exista decât dacă ceva sau 
cineva ţi-o aducea dinaintea privirei, atunci chipul cam 
veşted, cu tenul sarbăd, se impunea atenţiei prin 
nemişcarea ochilor, înapoia cărora totuşi veghea pesemne 
un gând dosnic, tot aşa de şters ca aurul efigiilor mate şi tot 
aşa de perfid ca el. 

Printre gene ce clipeau din lumina nesigură a clarului 
risipit de lună, imaginile astea se profilau transfigurate, şi 
pe luciul apelor subţiri, care inundau spaţiul haotic din 
noaptea asta, tragedia shakespeariană proiecta acum locuri 
memfite. Mini vedea statui colosale, de atâtea ori mai mari 
ca natura. Cariatide având chipul întunecos al Lenorei şi 
susţinând pe creştet lespezi, pe care se înălța nevăzută 
clădirea uriaşă a unei dureri stranii, sau închipuiri bastarde 
şi înfricoşătoare, lucrate în mic, cum îşi lucra Mika-Le 
desenurile, şi care semănau cu divinităţile informe şi 
răutăcioase ale Egiptului. 


Explicaţia gospodărească dată de Hallipa lua o formă 
legendară. Moşierul, casa şi neamul lui, italianul mâzgălici 
şi venetic, cu traiul şi legile lor, se alăturau cu icoane de 
locuri, chipuri şi legi de pe locuri străine ale unui trai din 
veacuri săvârşite. De ce? 

Mini nu se îndoi că au vreo legătură între ele, pe care nu 
era destoinică să o desluşească, dar pe care era destoinică 
s-o perceapă. Nu presupunea că vreodată vreun felah 
dăruise unei italiene germenul din care purcede Mika-Le. 
Socotea mai lesne că din aluatul lumei, atunci când se 
împărţiseră continentele în turte mici, ca să-şi dospească 
deosebit pâinea, după albie şi cuptor, rămăseseră totuşi 
urme de asemănare, de aceea întâlneai acele creaturi 
europene zise exotice, existau negri cu suflete albe, oameni 
continentali dovediţi acvatici şi cu rudiment felah în fata 
Lenorei din Mizil. Aşa se ating locurile şi vremurile, unde cu 
altele! 

— Ce o fi făcând Rim? Zise. Totodată stele mici, ascuţite, îi 
înţepară privirea nebuloasă. Se deşteptă din închipuiri şi 
nimic nu o mai interesa decât cerul acela nou, ivit acolo la 
orizont. 

— Se vede! Zise răguşit moşul. 

În adevăr, era Cetatea vie. 

Mii de lumini mici punctau întunericul. Mini se sculă, se 
aşeză nerăbdătoare, deranjând pe cele două, amorţite pe 
perinile trăsurei. Pâcla deasă, din care ieşeau acele scântei, 
era oraşul. Mini fu deodată cuprinsă de aceeaşi desperare 
ca la plecare: de ce lipsise o zi întreagă din Cetatea vie? 

Timpul ca şi spaţiul îi păreau, dimpotrivă, mai lungi, 
pentru că oameni şi împrejurări n-o distraseră de la gândul 
acela aspru de oameni şi locuri. 

În plimbarea asta urâtă se rătăcise pe urmele presărate 
din mei subţire; a preocupărilor ei constante. Despre 
petrecerea zilei la moşie avea o impresie de haos şi despre 
mersul plutit al trăsurei largi, pe apele serei cu lună, o 
impresie de scufundare. Pe o parte, zgomotul faptelor, de- 


acolo de la Prundeni, îi asurzise fina ascultare a inimei, acel 
ceasornic regulat, neobosit, care lucra în detaliu timpul 
perpetuu; pe de altă parte, subt apele atmosferice, auzul 
vieţii îi fusese învăluit şi pulsul ei slăbit. 

I se părea că oraşul nu mai e acela la locul cunoscut şi că 
ele nu mai ajung. Iotuşi se deştepta treptat, şi cu toate că 
oraşul era numai un pâlc obscur cu mucuri gălbuie care 
afumau orizontul, el creştea mereu şi legea omului, 
aşezarea lui îşi reluau însemnătatea covârşitoare. 
Adineaori, natura domnea prin simpla atitudine a luminei. 
Luna stăpânea şi transforma tot cuprinsul; acum, clădiri, 
fiinţe, fapte, de la cele mai mici la cele mai mari, 
preponderau. 

Drepturile naturei îşi pierdeau însemnătatea când se ivea 
activitatea măruntă a traiului. Vecinătatea numai a omului 
trezea pământul la rosturile vieţei omeneşti: omul singur 
sau cu puţini, scos din incinta oraşului, simte legătura lui cu 
natura, redevine parcela din ea, îşi reia faţă de ea 
dimensiunile miniaturale, i se estompează conturul, i se 
anesteziază sufletul. E atunci mult mai mic şi mult mai mare 
totodată, şi se odihneşte în natură ca şi cum ar fi redat 
matricei, pentru a germina forţe noi în adăpostul ei hrănitor 
şi letargic. 

În mijlocul oamenilor mulţi, dimpotrivă, îşi pierde aproape 
ultima asemănare cu natura. Cu toate că oraşele sunt 
numai nişte moşoroaie de furnici, ele au o putere proprie, 
care combate şi învinge toate legile firei, afară de moarte, 
atâta şi le însuşeşte şi atâta le preface. În orice om e un 
contrabalans al firei întregi. Natura singură a pus în el 
atâtea elemente minunate, încât îi poate face cumpănă şi 
împotrivire. 

Pe Mini apropierea oraşului viu o smulsese de la basmele 
stelelor. Cu gândul acum treaz, zorea spre dânsul. Într-o 
ultimă proiecţie de lună i se păru că vede casa ei înaltă 
odihnindu-se pe piaţa cu lespezi solitare. Peste somnul 
material al oraşului, ipnoza acelei nopţi lucra, totuşi, tăcut, 


albastru, diafan. Dete Prundenilor un ultim gând: în conacul 
burghez al Hallipilor stau fatalităţi seculare; vestibulul 
părăsit semăna cu parodia unui templu şi Mika-Le cu o 
păpuşă de lemn, ca acele care se găsesc în bagajul 
sarcofagiilor sărace. Acelaşi material înrudeşte, la distanţe 
enorme, făpturile şi aventura lor. 

Dar toate veacurile astea care trăiesc în noi probabil nu ne 
copleşesc. Rămânem elastici, mlădioşi, proaspeţi. 

Mini, cu toate gândurile de felul acesta, neastâmpărată, 
nerăbdătoare, copilăroasă în dorinţa de a ajunge, se scula, 
se aşeza iar, lovind când pe una, când pe alta, uitându-se 
peste umărul moşului care atunci da cu biciul. 

La primele case ale mahalalei fu supărată că nu le 
recunoaşte. 'Tot săltându-se căzu pe Nory la o podişcă, unde 
moşu oprise brusc şi se încurca la vorbă cu un ştrengar de 
la barieră, pe care Lina îl înghesuia cu explicaţii. 

— N-ai să te astâmperi! Ţipă Nory, frecându-şi genunchiul. 
Drept răspuns Mini întoarse spre ea faţa, pe care, cu 
mijloace necunoscute dar sigure, simţirea aşternea 
expresia bucuriei. 

Nory dete din umeri, cercetând-o cu ochii ei miopi, 
înfruntând-o cu nasul ei batjocoritor, prea achilin, sceptic. 
Lina păru deodată stânjenită: 

— Mă rugase Hallipa să iau fata ceea, o zi, două, la mine... 
Dar e greu cu Rim... Iotuşi i-am propus, dar m-a refuzat 
net: are unde găzdui. 

— Bravo ei! Râse Nory. A rezolvat şi problema locuinţei! 

Acum Mini, liniştită, sta frumos. Recunoştea străzile, 
casele, reîntoarsă în ciclul viu al Cetăţei. 

II. 

CÂND SE COBORI DIN TRĂSURĂ la poarta casei Rim, 
Mini lunecă uşor. Era un polei grozav. Mişcarea chemă de 
undeva din legământul amintirei pe alta la fel: o zi geroasă 
întocmai, ziua când sosise în cea dintâi iarnă după război în 
Cetate... 


Oprită lângă trăsură, Mini umbla distrată în poşetă, cu 
mâini deodată calde în mănuşile subţiri, căutând, fără s-o 
găsească, hârtia de douăzeci, care era totuşi la îndemână. 

Tot în aceeaşi stagiune a vieţei cunoscuse pe Rimi: pe 
prietena Lina - buna Lina - şi pe lunganul, savantul Rim, 
soţul ei catolic şi mai ales iezuit... 

Surâzând în aerul care şfichiuia, surâzând luminos în 
promoroacă, Mini se uită la casa din faţă, pe care n-o vedea 
desigur, şi la birjar, care, frecându-şi labele înmănuşate cu 
colţuni de lână cafenie, privea hodinit la ea ca şi cum ar fi 
văzut străvezind ceva soare prin gerul afurisit... Şi Mini 
surâdea mereu mai destins, încălzind mai tare clipa ridigă. 

Da! Tot atunci se împrietenise cu buna Lina... Şi enigma ei 
părea birjarului limpede deplin, deoarece gura lui lată avea 
strâmbătura bucuroasă a cuiva care priveşte un om fericit. 

Mini apucase hârtia de douăzeci şi liniştită o puse la loc, 
pornind încet spre casă, pe cimentul îngheţat. 

Pe buna Lina, de altfel, o cunoscuse Mini mai întâi la băi, în 
treacăt, familiară ca de când lumea, serviabilă, robotitoare, 
aceeaşi Lină la care acuma venea ca şi la ea acasă. 

Mini urcase treptele, pe când, gheboşat, birjarul aştepta 
cu voie bună. Se dezmorţise puţin şi numai plescăia... Un. 
Doi. Trei. Labele lânoase una de alta. Meseria lui îi făcuse o 
fire contemplativă, numai că pe pânza nemişcată a 
contemplaţiei lui nu se proiecta nimic. 

Mini sună abia, după obicei. Răsunetul strident al 
chemărei o supăra. La casa Rim, ecoul soneriei nu ajungea 
până la ea şi aştepta tot contemplativă, uitându-se la 
perdeluţele de la uşa de intrare: canari negri pe o pădure 
ocre. Era frumoasă muselina imprimată, pe care Lina o 
cumpărase deunăzi între două vizite medicale, grăbită 
foarte de registratorul taxiului, care la uşa clientelei renta 
dar la Djaburov scădea bilanţul unei munci fără răgaz pe 
aceeaşi brazdă: a vieţei... Şi morţei... Cum o tachina 
prietena Nory despre riscurile specialităţei ei de ginecolog. 

Uşa se deschise. Era chiar Lina. 


— Bravo! Zise Mini. Eşti acasă! Mă temeam să nu fie prea 
devreme! 

— E frig tare? Întrebă Lina, sărutând-o umed şi incorigibil 
pe amândoi obrajii reci. 

Tot aşa de neturburat, Mini se şterse cu batista mică. 

— Frig? Nu! Adică da, ger mare! 

— Şi intră gata să salute pe Rim la biroul lui masiv. Dar 
colaboratorul ei la ştiinţele viitoare ale „trupului sufletesc” 
lipsea. 

— Rim? Întrebă, negăsind gestul imediat următor salutului 
lipsit. 

— Dincolo! Arătă Linia misterios spre camera de culcare. 

Această schimbare a obiceiurilor trecu azi aproape 
neobservată de Mini. Se aşezase pe fotoliul scund care îi 
aparţinea după articolul de lege: possession vaut titre şi îşi 
scotea mănuşile. 

— Ger! Zise distrat, şi se plictisi că Lina nu se astâmpăra şi 
ea pe un scaun. Potrivea minuţios la pervazul uşei un sul 
subţire capitonat, din stofă la fel cu draperiile, o „noutate” 
inaugurată chiar atunci. 

— Frig! Zise iar Lina. Am văzut eu bine! Pe aci vine 
vântul!... Rim e culcat, e bolnav! 

— Ei aş! Spusese Mini drept crice consolare. 

— A răcit! Prin dunga asta îi vine frigul drept în coastă la 
birou! 

— Dar pe el l-ai vătuit? Sau numai uşa? Râse Mini. Lina, 
care uneori uita să-şi ia paltonul când pleca la treabă, 
cocolea pe doctorul Rim. 

— Fiindcă e capitonat e aşa de nemernic la frig! Zise Nory 
din uşa dormitorului. N-are nimic! 

Mini se săltă, socotind că poate e de cuviinţă să viziteze şi 
ea pe Rim ca Nory, dar aceasta îi făcu semn să stea pe loc. 

— Lasă-l să se potolească! Când am venit scosese sufletul 
Linei. M-am dus să i-l scot şi eu pe al lui. N-avea nici o 
scăpare! E pe canapea în halat, şi papuci! Un om nesuferit! 
Ca toţi, de altfel! Se corectă Nory. 


Mini, bucuroasă că nu e nevoie să se strămute, se cuibări 
mai bine în fotoliu. 

— E ger, Lino, întocmai ca acum cinci ani când am venit 
încoace. ii minte? 

— Da! Aprobă Lina, care era un tip afirmativ. 

— Nu! Zise Nory, negativă din principiu. Nu! Lina nu ţine 
minte, dar poţi spune înainte. Oamenii când se întâlnesc nu 
vorbesc nimic care să corespundă. Vorbesc ca să vorbească. 
De aceea rezultatul conversaţiilor e un mare balamuc 
social. 

— Ger, tocmai aşa... Şi am lunecat la fel pe scara 
trăsurei... 

— Moment istoric! Să auzim în câte feluri lunecă Mini pe 
scara trăsurei şi de câte feluri poate fi la barometrul 
sensibilitatea doamnei un ger care arată acelaşi număr de 
grade. Te rog să crezi că eu nu i-am vorbit onorabilului 
profesor de „trupul sensibilităţei”. Avem alte subiecte! 

— Şi Nory se uită cu înţeles la Lina, care se sălta anevoie, 
suflând greu. 

— Te ascult, Mini! 'Te ascult! Zise afectuos şi împăciuitor. 
Nory e fata bună dar te necăjeşte. Când nu eşti de faţă, 
repetă tot ce ai zis tu, ce ai făcuttu! 

Nory, indignată, se roşi. 

— Eu!... Eu mă ocup de prostiile lui Mini! Cel mult ca să 
probez ce departe e această persoană - de altfel inofensivă 
- de bunul-simţ comun. 

Cu ochi care surâdeau mereu aiurea, Mini îşi scotea abia 
paltonul, când baba intră tiptil, cu ochii holbaţi sperios spre 
uşa lui Rim. 

— Birjarul, duduie! Birjarul! Şopti cu mâna făcută pâlnie la 
gură. 

Ochii lui Mini se măreau din ce în ce! 

— Care birjar?... 

— Al matale... Cică mai şade?... 

— Ce? Vrei să pleci? Întrebă Lina. 


— Mai stau! Declară Mini uimită. Dar l-am uitat! Mărturisi 
încet, confuză, ca şi cum era o vină de care se temea, nu o 
neglijenţă care o costa. Ca şi cum avea o a doua conştiinţă 
superioară, către care nu vrea să dea greş... Rămase 
descumpănită. 

Nory o privea. Viaţa asta interioară, pe care Mini o 
exprima în afară desluşit, era o dovadă, pe care nici ea nu o 
putea tăgădui, a ideilor lui Mini despre „trupul sufletesc”. 

— Aide, spune ce a fost cu gheaţa în iarna memorabilă! 

— Aşteaptă! Să găsesc drumul! Şi Mini se reculese ca să 
parcurgă, în adevăr, drumul acela tainic căruia vroia 
cândva să-i tragă harta şi care supăra pe Nory. 

— Ca şi cum n-ar fi destule dosuri în Cetatea ta vie! Să mai 
căutăm altele în suflet! Întreabă-mă pe mine prin ce hudiţi 
cutreier cu îndeletnicirile mele pentru „Asistenţa femeii”. 
Să te duci odată pe-acolo, te-ai sătura! 

Prin ochii lui Mini treceau atunci priviri care, desigur după 
ideile ei, ar fi proiectat, la examenul unor instrumente 
viitoare, făşii de ulii, colţuri, alei, popasuri, un film de 
peisagii fragmentate, la lumini şi anotimpuri felurite, dar 
toate învăluite în farmecul ce da acelei priviri o lumină de 
fericire enigmatică. 

— Sunt aceleaşi! Zise încet. Drumurile pe care le cutreieri 
tu sunt tăiate de celelalte, de ale sufletului. 

— Voi oferi primarului argumentul, pentru a-şi scuza 
crimele edilitare. Nu cunoşti periferia, draga mea! 

— Cuvântul „periferie” rosti în largul ochilor lui Mini o 
întrebare, apoi umbre molcome şi sclipiri scurte, asemeni 
bulevardelor umbroase sau ulicioarelor blânde, în care rar 
pâlpâie felinare melancolice sau fulgeră ochiul orbitor al 
vreunui far de automobil răzleţ. Clişeuri, rămase acolo pe 
retină, acum evocate, apăreau în transparenţa ochilor. 

— Drumuri tăiate de suflet! Felicitări! Noroioase, 
desfundate!... Bombănea Nory. 

— Da! Până când se vor îndruma căile lăuntrice, atunci... 


— Atunci vom avea un dublu exemplar suprapus de tout a 
l'egout. Mare spor!... Eu mă uit la dosuri şi deduc sufletele. 
Tu vei consulta harta sufletului şi vei deduce cartierul 
respectiv. Te asigur că va fi acelaşi: Lipscanii la femei şi... 

— Taci! Zise Lina. Parcă a spus ceva Rim! 

— Nimic! Absolut nimic! Rim nu are nimic de zis! Tuşeşte! 

— Să vă fac ceaiul! Se grăbi Lina, pe care curajul lui Nory 
faţă de caracterul neplăcut al doctorului Rim nu o putea 
linişti deplin. 

— De ce nu vrei să cruţi nimic, Nory! Sunt oameni şi locuri 
frumoase totuşi! O dojeni Mini. 

— Mă rog! Părerile şi gusturile sunt libere. Eu una cred că 
peste tot locul frumos, vine omul şi urâţeşte. Iluzia ta nu mă 
convinge. E naivă pe lângă a Lidiei... A ei era mare, 
puternică, bizuită, şi s-a prăbuşit totuşi... 

Numele Lidiei, a acelei surori-idol a lui Nory, lăsa 
totdeanua în urma lui un spaţiu tăcut şi trist. 

— Aşez ceaiul în sufragerie, le strigă de dincolo Lina. 

După ce respectă tăcerea, solemnă ca lespedea unei 
cripte, în care ar fi fost închisă chiar sora ei, Lidia, Nory 
arătă spre uşa lui Rim: 

— Gloria asta chinuieşte pe nenorocita de Lina, cu 
capriciile, maniile şi pe deasupra mojiciile lui. Hamal afară 
din casă! Hamal în casă... pe când Domnul Profesor, 
deasupra tuturor grijilor pământeşti, subînţeles cheltuielile 
respective, sub masca ştiinţei pure, practică parazitismul şi 
tirania! Am găsit pe Lina cu ochii roşii şi năucă... Credeam 
că Rim e pe moarte! Încă unul! Mă bucuram!... 

— Nory! Râse Mini, Nory dar când „ei” vor muri toţi, ce te 
vei face? Vei muri şi tu, de urât. Nu vei mai avea pe cine 
distruge! 

Pronunţa „ei” cu un fel de pudoare sacră, ca şi cum în 
desişul bărbătesc ar fi adăpostit pe Tristan sau pe 
Lohengrin. 

— Să piară „ei” întâi, o îngână Nory, şi văd eu pe urmă ce 
am de făcut! Sămânţă rea! Crezi că se stârpeşte aşa uşor! 


— Elena are un băiat! Îşi aminti Mini. Aşa cum vroia ea! 

— Da! Mai sunt încă astfel de femei! Şi tocmai Elena! 

— Şi în ziua când te voi vedea la fel? 

— În ziua aceea... E bine să-ţi spui dinainte... Vei şti că 
sunt bolnavă, că nu am putut scăpa de experienţa 
înjositoare... Dar vei putea spera că mă voi lecui şi libera 
curând... 

— Afară numai dacă, nu vei găsi vreun tovarăş destul de 
îndemânatec ca să proclame supremaţia femeiei şi infamia 
colectivă a bărbaţilor. 

— Nu e primejdie! Specimenul nu s-a născut! lacă pentru 
mine... Dar tu? Da, da... Domnia-ta?... 

Întrebarea surprinse pe Mini şi uimirea întoarse, pe căile 
acelea sufleteşti, sângele, din mersul lui lin. Se văzu pe subt 
piele fiorul uşor, pe care această dezordine îl fugărea 
încoace şi încolo. Se văzu în punctul ochilor panica uşoară a 
nedumerirei. Mini credea hotărât că oricine trebuie să ştie 
despre ea adevărul şi Mini socotea hotărât ca nimeni să nu 
se apropie de acel adevăr numai al ei. 

— Tu! Îşi răspunse Nory singură, ştiind bine că nu are alta 
de aşteptat de la Mini în afară de acea emoție. Finis-tu en 
queue de prijsson peut-etre? Tu eşti pesemne Eva 
nedesăvârşită a lui Hans Lvi... Van. Dumnezeu ştie van ce... 
Unde or fi stampele acelea să ne mai distrăm - şi se repezi 
la biroul lui Rim răvăşind. 

Mini palpită. Acolo erau şi preţioasele planşe anatomice, 
pe care le studia Rim în legătură cu funcţiile fibrelor 
nervoase, alteraţiile şi deviaţiile lor. Acele de la care Mini 
spera realizarea întâmplătoare a credințelor ei într-un trup 
integral al sensibilităţii. 

Un sertar rezistă efracţiunei lui Nory. Acolo vor fi fost 
închise tezaurele: stampele rare de artă şi desenuri fidele 
ale realităţilor fiziologice: cele două pasiuni reci ale 
doctorului Rim. 

Acea Eve inachevee era o bucată frumoasă printre multe, 
unele primitive şi ascetice, altele ale Renaşterei libertine, 


multe ale torturei moderne de a „exprima”. Mai toate îşi 
vădeau valoarea în reproducerea de mare artă grafică şi în 
numele, necunoscut vulgului, al artistului, totuşi celebru în 
cercul restrâns al amatorilor de postume preţioase. 

Subt forma asta de colecţionar şi diletant apăruse doctorul 
întâi lui Mini, pe când nu-l cunoştea decât din refrenul 
„Rim” al bunei Lina. Pe atunci nu-i mutase catedra la 
Bucureşti. Îşi anunţase de o vacanţă sosirea şi o telegramă 
desperată prevenise pe Lina că a rămas în Brăila, fiindcă i 
s-a furat în tren mapa cu stampe. 

Omul astfel amorezat de „imagini” îi păruse lui Mini a fi 
foarte interesant... Şi pe urmă sosise, cu mapa regăsită, 
Rim - Rim cel care gemea dincolo! Acela! 

Dar stampele erau interesante şi printre cele mai 
atrăgătoare, prin factura, concepţia şi enigma lor, acea Eva 
neizbăvită, Hans Uys van... Un olandez fără glorie în viaţă, 
mort prematur şi recent, urmărea neobosit un ideal de artă, 
pe care îl încercase în nenumărate forme de schiţe, unele 
duse până la perfecţie, dar cu obsesia permanentă a cărora 
nu ajunsese niciodată la săvârşirea unui tablou. 

— Nu le găsesc! Le-a ascuns avarul! Aide, spune tu cum e 
„neiebăvita” Evă a lui Hans Uys van... Ceva. 

Nory se aşeză în scaunul cu spetează înaltă care servea de 
aşa lunganului Rim. Mini, rezemată cu amândouă coatele 
pe birou şi capul rezemat pe mâini, o privi surâzând: 

— E schiţa, desăvârşit lucrată în taina sepiei calde, a unui 
trup desemnat din faţă, de profil, din vreo 6 puncte ale 
privirei, estetic alese şi fără o greşeală de armonie şi 
adevăr... O femeie neîndoios, după părul mătăsos cu toate 
că scurt până la umeri, după graţia feţei şi viaţa bustului 
mic, după curba întreruptă a coapsei delicate şi mlădierea 
pulpei subţiri... 

— Şi după realismul, însemnat cu măiestrie pe acel 
incomplet parcurs, al unor amănunte tot atât de desluşite 
cât de pur e aspectul general al efigiei, râse Nory. 


— Desenul incomplet nu are totuşi nici un echivoc - urmă 
Miri - nici chiar pe acela al adolescenţei. Pe epreuvele în 
care i se văd ochii, sunt plini de ceața gândurilor întregi, şi 
gura cu desen candid poartă surâsul diafan al simţirei 
depline. Se împrăştie însă, din oricare înfăţişare a ei, o 
nelinişte nelămurită... O Evă, au zis de acord toţi 
cercetătorii, dar pe care în atâtea pasionate încercări, 
pictorul o lăsa mereu neisprăvită, pierzând, în nedesluşirea 
fondului, linia totuşi aşa de sigură şi care numai pe una din 
stampe fuge uşor până la genunchiul drept... O femeie pe 
care, printr-o culpabilă neglijenţă sau printr-o prea mare 
pasiune a perfecţiei... 

— Dacă nu printr-un amor, care întârzia prea mult pe 
aceeaşi temă şi a rămas păgubaş! Totul e că Hans Uys... A 
lăsat-o neterminată, sugerând numai amatorilor de artă 
restul, pe care s-au încercat mulţi - spune erudiţiunea - să-l 
completeze, dar zadarnic!... Dacă faci mereu pe 
misterioasa, am să te chem „coram populo” Eva cea 
neizbăvită, completă Nory, fată obraznică, amestecând 
după obiceiul ei pedantismul, gluma şi familiaritatea. 

— Hans Uys van Rey luase cu el închipuirea şi secretul 
întruchipărei ei desăvârşite, sfârşi liniştit Mini, surâzând. 

Farfurioarele sunară alături şi Lina, deschizând uşa cu o 
mână, intră purtând o tavă încărcată. 

— Nu! Strigă Nory, şi ceaiul speriat se clătină în ceaşcă. 
Nu! Să-l aducă baba! 

— Miroase a bucătărie, se ruşină şi doctorul... 

— Doctorul miroase a cadavru... Nu! 

— Se răceşte! Se vaită Lina, căutând echilibrul tăvei. 

— Dă-mi-l. Îl duc eu! Şi la acest munte de biscuiţi şi sand- 
loich-uri, pe care le voi suprima, voi adăuga o tartină de 
morală, pe lângă cele ce i-am mai servit adineaori! 

— Şi, luând tava din mâi-nile Linei buimăcite, intră lovind 
uşa cu piciorul elegant. Nory avea o singură cochetărie: a 
încălțămintei. 


— Dumneata! Domnişoară Nory! Strigă de dincolo 
bolnavul. 

— Gata şi pentru voi acum! Zise Lina încântată de rezultat 
şi dispăru iar în sofragerie. Nory se şi întorsese. 

— Dacă pot uşura puţin pe Lina de ocări, tot e ceva! Îi e 
frică de mine ilustrului! 

— Vezi ce gogoriţă eşti! Râse Mini. Nory făcu o 
strâmbătură echivocă. 

— Se teme oare de tine pentru că frecventezi lumea 
studenţească? E poate galant pe acolo? Glumi Mini. Îi poţi 
compromite. 

— Adică crezi poate că nu e! Fiindcă e urât ca o maimuţă?! 
Nu asta l-ar turbura. Dimpotrivă, s-ar îngâmfa, şi Lina când 
ar auzi nu şi-ar crede urechilor şi ar fi încântată de 
succesele Rimului, atâta e de proastă... N-o cred însă 
capabilă de ruşinea de a fi geloasă. S-a deprins rău să-l 
slugărească. Atâta tot! 

Mini ridică sprâncenele. Motivul pentru care Nory putea 
teroriza pe Rim îi lipsea. 

— Atunci? Zise. 

— Atunci! Doctorul Rim trebuie să fie neam de cizmar 
neamţ şi eu port pantofi faimoşi! Râse Nory, întinzând 
piciorul ei lung şi foarte subţire, încălţat perfect. Bazată pe 
slăbiciunea pe care o are pentru calapodul meu mi-am 
permis, urmând o psihologie sumară dar garantată, să-i 
azvârl ceva lovituri de pantof - la figurat, fireşte! Sistemul 
n-a dat greş; noroc că s-a întâmplat să aibă Lina nevoie de 
mine tocmai acum. Dacă mai trecea şi pointura mea nu-l 
mai interesa, fiindcă, naivă creatură, nu-ţi închipui că 
doctorul Rim va fi mereu subt pantoful meu Pinet veritabil. 

Nory şterse cu grijă o umbră ce păta strălucirea lacului 
fin. 

— Dar... Zise Mini, dar...! 

— Dar atât!... Doctorul mi-a admirat des piciorul; am 
profitat ca să-l calc puţin în picioare. Află cum se 
guvernează! Nimic nu se pierde în natură!... 


— Şi râse cu triluri. 

— Feminismul îngăduie? Obiectă Mini îndoielnică. 

— Cere! Lupta pe toate tărâmurile contra duşmanului... În 
mic ca şi în mare... Neobosit! 

— De ce nu veniţi odată? 

— Ne-ai chemat? N-am auzit! Spuneam lui Mini că Rim al 
tău, legat cu o basma la gât, e irezistibil şi îmi face curte! 

— Zău! Zise Lina mulţumită. Ce nostimă e fata asta şi ce 
idei bune are. 

— Simple, foarte simple! Întâmpină Nory cu modestie. 

Sufrageria Rimilor nu era deloc elegantă, dar foarte 
simpatică. Instalaseră mobilier nou numai în birou şi 
dormitor. Aici, rămăseseră vestigii tecucene, din zestrea 
Linei: o canapea îmbrăcată cu creton, un dulap vechi de 
nuc drept bufet, scaune desperecheate şi o ladă 
„adorabilă”, declarau Mini şi Nory. O ladă de acelea, zise 
braşoveneşti, legată în cercuri de fier, cu balamale mari şi 
cu lemnul lustruit ca un emaliu, lucrat cu mozaic de flori 
galbene pe fond verde. 

Pe masa de mâncare oblă, pătrată, Lina aşternuse peste 
macatul obişnuit o faţă de masă veselă cu bordură colorată 
şi ceşti optimiste cu boboci de trandafir, cu ceainicul la fel, 
şi zaharniţa, cât şi farfurioare multe pline cu prăjituri 
felurite. 

Cu mâini grase şi urâte, Lina servea cu o îndemânare 
neasemuită. Ceaiul, zahărul, untul, prăjiturile, toate 
deodată îţi veneau la gură fără ştire. 

Meşteşugul ăsta uimea pe Mini şi o mulțumea. Ca toate 
fiinţele prea slabe sau prea avântate avea nevoie de a fi 
ocrotită. Ceaiul bunei Lina era ocrotitor. 

— Aprindem? Întrebă Lina. Mini se uită repede la ceasul 
de mână şi se linişti. 

— Abia patru! Nici chiar deplin!... Pentru tine ne-am 
grăbit, se scuză. 

O umbră învăluia fundul odăiei, dând farmec focului din 
sobă, pe când geamurile albăstreau lumina încă desluşită a 


înserărei geroase. Odaia asta era o dezmoştenită, avea o 
sobă de zid şi lampă cu petrol. Amintiri provinciale pâlpâiau 
astfel în jur. Toată istoria gospodărească a Moldovei licărea 
subt poclitul abajurului de porțelan sau în tăciunele răzleţ. 
Lampa Linei ardea orânduit în sufrageria tecuceană, cum 
ardeau la punct cu regulatoare precise sterilizatoarele din 
sala de spital, instalate după ultimele modele ale higenei 
occidentale. Aci ca şi acolo, Lina părea în cadrul ei, 
păstrându-şi apucătura, pe când numai instrumentele îşi 
schimbau forma în mâinile ei tradiţionale. 

Tăceau sorbind rar. În dreptul ferestrei o trăsură scârţâi, 
apoi se opri. Mini crezu că e a ei, aceeaşi trăsură-fantomă, 
pe care nici acum nu a plătit-o şi care vine să-i ceară 
socoteli de stafie. Părea acelaşi birjar, ghemuit în pături şi 
cu mănuşi de lână. Bătea palmele la fel, şi parcă se auzea 
plescăitul moale al lânei... Plecă!... Era altul. 

Lăsase hăţurile ca să se dezmorţească... Şi era totuşi 
acelaşi: un om mânând cai, la 20 grade subt zero pe străzile 
Cetăţei vii... 

— Numai că atunci era dimineaţă. O dimineaţă vânătă de 
ger, pe la 5. Plecasem la 2 noaptea dârdâind de frig, un 
tremur în care intra totuşi hotărârea de a-l înfrunta cu orice 
preţ. În aşteptarea trenului întârziat, tremurasem în 
camera şefului de gară neîncălzită şi apoi tremurasem în 
vagon, unde ţevile de încălzit erau îngheţate şi geamurile 
aveau un strat gros de gheaţă... Tremurasem, până când 
pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un 
fel de înţepenire. În vagon cu mine erau tot oameni 
îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate. Ca 
nişte manechine ne coborâsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, 
aveam undeva în mine gândul cald că am ajuns în port, că 
am atins pământul făgăduinţei şi că vin de departe, după 
atâţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai 
bogat. 

N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un 
hotel. Până acolo a fost un parcurs nesigur prin ceața 


polară. 

Camera era oprită pare-se şi când am coborât, grăbită, am 
lunecat de pe scara trăsurei şi pe trotuarul sticlos, întocmai 
ca adinioarea, lin ca pe patine - şi Mini surâse misterios... 
Fratele meu, posac de nesomn, discuta nu ştiu ce litigiu 
despre etaj cu portarul gras şi adormit. Eram aşa de 
obosită încât nu puteam înţelege ce spun, şi uşoara căldură 
din vestibul începuse a mă dezmorţi, se vede: un fel de 
beţie, specială desigur îngheţaţilor şi prin care încă 
deosebeam bucuria sosirei... 

Portarul trecuse într-o gheretă mică. Eu şi urcasem zece 
trepte spre locul unde patru pereţi asigurau expediţiunei 
mele un adăpost. Aplecată peste balustradă, aşteptam în 
acea amorţeală: un fel de simţire ciudată şi care ar trebui 
cercetată, despre contactul frigului cu căldura. 

Portarul ieşise din cuşcă cu un altul, care îi da se pare 
ordine, deoarece apucă îndată bagajele numeroase, subt 
supravegherea fratelui meu... Văzui o închipuire de om, 
înalt ca un fir, galben la păr şi la faţă, cu braţe lungi şi 
subţiri ca firul şi mâini galbene ca de mort, cu un gât aşa de 
subţire şi lung că nu puteam crede ochilor ceţoşi, cu 
proeminenţa mărului lui Adam exagerată şi mobilă şi cu o 
privire aşa de ştearsă din ochii decoloraţi că părea orb. 

Un chip străin şi ciudat, un fel de ebauche, sau, 
dimpotrivă, ultima stampă a unei încercări omeneşti. O 
caricatură istovită a tipului saxon! O dihanie în orice fel, 
care, ciocnind mut oase dizlocate, ascunse subt o jachetă 
lungă, neagră, urca spre mine; un oberchelner de noapte! 

Încă plecată peste balustradă ca pe un reazăm al beţiei 
care mă înfăşură, îl lăsam să urce, când simţii ceva 
atingându-mi marginea rochiei. Mă uitai brusc în jos. 
Încovoiat ca un echer, ciudatul personagiu, grav, religios, 
îmi atingea piciorul cu fruntea, apoi sărută poalele hainei... 
De trei ori poate... Mă zmucii, dar omul, calm, urca acum 
scara tacticos, cu paşi frânţi, porniţi din unghiul unor oase a 
căror încheieturi sunau parcă scheletic. 


Am aşteptat să mă însoţească până la cameră fratele meu. 
Fără energie, cu o pojghiţă încă de gheaţă, pe voinţă, mă 
indignam şi aş fi voit să reclam pe nebun, clar tocmai 
nebunia lui neîndoioasă, ritualul absurd al gestului, care 
corespundea cu ciudăţenia făpturei, m-au oprit... Fratele 
meu, de altfel, nu era de fire cavalerească... Deşi eu 
totdeauna am visat pentru orice neajunsuri un frate 
vendicator... 

— Fratele tău era ca toţi fraţii care nu sunt în vis! 
Întrerupse Nory. 

Mini se uită la ea mirată de prezenţa ei aievea. 

— Când am intrat în odaie, omul dispăruse clar nu şi 
vedenia lui. Nu m-am culcat. Îmi era frică... O frică 
amorţită, o frică misterioasă, mai rea ca cea care fuge, 
strigă... O frică fără obiect pipăit, căci arătarea părea că se 
dizolvă de câte ori vroiam să mi-o precizez... Frică, pe care 
mi-o da halucinaţia celuilalt sau a mea, nebunia celuilalt şi 
mintea mea turburată de ea... 

Frica aceea nu mă cuprindea totuşi deplin. Aveam o 
conştiinţă vagă că am sosit în porturi bune şi că nu am de 
ce mă teme. Nu mă gândeam la nimic... Fixam fereastra. 

Înapoia ei era Oraşul dar încă nu se arăta. O lumină 
gălbuie umplea geamul... Aşa se făcea ziuă în dimineaţa 
aceea! 

Lumina lividă părea a fi fost substanţa dizolvată a 
gălbejitului de-adinioarea, care, aşa cum trecuse prin uşă 
dispărând, tot aşa desigur se descompusese în acea licărire 
sinistră... După dezmorţire venise pesemne somnul cu care 
luptam. Pe scaun, lângă masă, dormeam desigur pe 
jumătate cu semivisări turburi, pricinuite de impresia 
avută... Când m-am uitat afară: încă îmbrobodită, apărea 
porţiunea din Cetatea vie... Asfaltul lucea gheţos şi brâul 
Palatului regal era mohorât... Dar sus, pe coperiş, se 
desfăşura seninul acelei dimineţi!... Halucinaţia pierise. Mi- 
era acum frig puţin şi puţină frică de realitatea mea şi a 
oraşului sacru... 


Mini tăcu timp de o secundă sau cine ştie cât tăcu, la altă 
măsură a timpului. Vorbise cu un glas somnambul, ca şi cum 
ar fi citit. Reluă tonul conversaţiei. 

— N-am mai revăzut nici la serviciul de ziuă, nici la cel de 
seară, acel mistic exaltat, membru poate al vreuneia din 
acele congregaţii care călăuzesc spiritele slabe către 
deviații religioase. De ce omul îmi sărutase ritual şi grav 
poalele rochiei, ce liturghie slujea n-am putut şti, dar mi-am 
închipuit că e fiul grăbit al unei fecioare despletite şi că tată 
i-ar fi fost absintul sau punch-ul. Mi se părea chiar că o 
cunoscusem, cu vreo trei ani înainte, pe acea fecioară: un 
mannequin de la Maison Lys, cu şolduri înguste de tot, fără 
bazinul vieţei, creată nu pentru a purta prunci, ci ultimele 
modele ale lui Premet, vreo faşă de mătase peste un trup 
inexistent. 

Avea un cap mic, obraznic, fardat atât cât să nu se simtă 
viaţa pielei, pentru perfecţia profesională a manechinului, 
intermediar între păpuşă şi femeie; cu cărbune gros pe 
gene şi pleoape, aşa ca ochii să fie două pete negre în 
obrazul de var, deşi erau albaştri de-aproape; cu părul 
scurt la spate, iar în faţă un vâlvoi creţ, oxigenat violent şi 
aşa de înalt încât întrecea feţişoara boţită. 

Plimba rochii de bal de o goliciune fără nici o impudoare 
pe corpul ei absent şi care astfel puteau amăgi clientela, şi 
în vâlvoiul aprins al părului, aureola insolentă a unor egrete 
imense... Sau dispărea în circumferința rigidă a volanelor 
crinolinate, pe vreun model de stil, cu fruntea legată strâns 
în vreo bandeletă lată, care-i făcea un cap bolnav... Credeai 
că nu va putea purta pălărie niciodată şi apărea înfăşurată 
în vreo imensă blană de tigru - moda sălbatecă - cu tot acel 
vâlvoi vaporos dispărut sub toca netedă a cărei dungă aspră 
de catifea se cobora pe sprâncene fără ca un fir răzleţ să 
îndulcească obrazul bizar... Odată, ieşind târziu din 
magazin, am văzut-o plecând îmbrăcată cu un taior negru, 
simplu şi cam uzat, dar tot elegant pe manechinul ei 
perfect, cu o pălărioară deformată, dar sub jachetă cu o 


bluză brodată luxos şi cu o blană frumoasă la gât. S-a urcat 
într-un automobil larg, al cărui şofer îi făcuse un semn 
masonic. 

Mi s-a spus că e clienta de noapte a unor localuri 
frecventate de străini, unde băutura, nu amorul, e un viţiu, 
şi reputată prin ţinuta ei cochetă şi insomnia ei neobosită... 
Fixa aşa, nopţi după nopţi, lichidul galben în paharele 
mereu umplute!... Cine ştie ce capriciu al alcoolului sau ce 
trădare a somnului îi necinstise odată artificiul orgiilor 
sterpe... 

Mi-o închipuisem mai pală încă, cu o cingătoare invizibilă, 
defilând zveltă până la urmă, modelele cele mai noi în faţa 
clientelei grăsune... Şi vreo lună lipsise de la post, 
bolnavă... Aşa îmi închipuiam că s-a zămislit ciudatul 
idolatru... Apoi transpuneam: vedeam o nemţoicuţă cu o 
cămaşe de mătase galbenă sub halatul de spital, pe care o 
zărisem odată în trecere, aplecată peste un viermuş de 
copil galben, pe care-l ţinea în poală. Un păr imens buclat şi 
blond era răsturnat peste faţa ei; printre şerpii aurii ai 
podoabei, zărisem abia un chip veşted şi urât. Desigur, din 
părul acela uimitor se născuse biata larvă gălbuie... Fata 
despletită sugea pastile dintr-o cutie pusă subt perină, 
fiindcă nu era voie să fumeze... Mamă pentru zece zile a 
acelui făt, în care se sfârşeau istoviţi străbunii saxoni... Una 
sau cealaltă! Fecioarele despletite! 

— Evocativ! „Je le vois naitre”. În paharul abia turnat se 
fac nişte firicele galbene. N-am să mai pot bea şampanie, 
fără să nu mi se pară că înghit pe oberchelnerul tău! 
Crescuse repede oberul! Totuşi venise pe lume prea 
devreme pentru a fi pensionarul meu. Nu eram încă pe 
atunci tutoarea viermuşilor şi a fecioarelor despletite! Râse 
Nory. Dispensarul nostru nu are decât un an!... Aihaztu, 
Mini, cu fecioarele tale despletite, mai ales că nu depăşeşti 
realitatea cu aiurările tale. Mergi cu ea la pas. A! Bine că 
mi-ai adus aminte!... Şi Nory căuta din ochi pe Lina ca şi 
cum pe ea o interesa ceea ce avea de spus; dar Lina 


dispăruse fără ca ele să bage de seamă, probabil să ia 
pulsul capriciilor lui Rim. 

— Am văzut pe urmă în aceeaşi stagiune în Cetate atâţia 
nebuni feluriţi dar înrudiţi în exaltarea lor, încât mi-am zis 
că erau toţi copiii gazurilor asfixiante, nemaiobicinuiţi să 
respire aerul oxigenat. Oameni pe care nu-ţi aduceai 
aminte să-i fi întâlnit înainte. Aveau o asemănare hotărâtă, 
erau flămânziţi: de pâine, de carne, de oameni, de viaţă... 
Flămânzi! Nebunia lor era aceea a foamei... Unul la un colţ 
de stradă, voinic, întreg, muntean, nu târgoveţ, deşi în 
straie de oraş rupte, se uita la fiecare trecător cu ochi 
negri, mari, aprinşi, lacomi... Se apleca neaşteptat şi te 
speria... Un lup de prin tranşee, hămesit dar neistovit, venit 
de spaima pustiului spre miezul oraşului la zgomot şi 
lumină, strângând dinţii neputincioşi, dar mâncând cu ochii 
prada frumoasă, proaspătă. Câteva zile în şir l-am văzut la 
acelaşi colţ al Fântânei cu Calea Victoriei. Ocoleam de câte 
ori treceam. 

Altul purta o redingotă lungă, fără altă haină, în toiul 
iernei, cu o pălărie tare, avea barbă neagră şi ţinea o mapă 
veche de piele în mână, cu aer grav, cuminte, umbla liniştit, 
cu paşi egali, după femei, pe acelaşi parcurs între Alcalay şi 
Socec, rostind un fel de rugăciune, care la sfârşit implora în 
termeni ecleziaşti miluirea dragostei. Cerşetor flămând, de 
care te speriai cu o frică ciudată, din amestecul lui 
Dumnezeu în nebunia lumei... 

Câţi alţii, mai primejdioşi încă! Cei care nu mărturiseau în 
afară scrânteala lor şi vorbeai cu ei neturburat, până când 
aflai vreun gest excentric, neaşteptat, şi care era totuşi 
logic către ceea ce era smintit în mecanismul lor. Mai toţi 
oamenii aveau ceva schimbat atunci... Unii pentru că în 
adevăr erau zdruncinaţi... Alţii pentru că, rămaşi aceiaşi, 
aveau de-a face cu ceilalţi. 

Părea că o poartă se deschisese şi amestecase, nebăgat de 
seamă, ospiciul cu sănătatea publică, şi acel amestec făcea 
ca raţiunea publică să devieze... 


— Rezultatele se pot vedea, râse Nory, fericită ori de câte 
ori se dovedea ceva împotriva societăţei actuale. 
Rezultatele suntem „noi toţi”! 

— Erau mulţi de tot felul! Unii redaţi căminului, otrăveau 
acolo ca nişte toxine!... Alţii de pripas!... Cei casnici s-au 
încorporat cu încetul... Dar ceilalţi? Cei vagabonzi?... Dintre 
ei va fi fost şi paznicul meu de noapte, cu ochi şterşi, plini 
de vedenii mistice şi cu buze albe, care sărutau poala 
rochiei... Unde vor fi acum'...? S-au orânduit?... S-au 
vindecat?... Au murit unii de turbarea foamei...? 

— Cei care au scăpat de hingherii de la Obreja sau de la 
Morgă trebuie să fie prefecţi în Ardeal! Nory se ocupa de 
politică militantă ca membră a „Partidului Nemulţumirei 
Universale”, cum o tachina Mini. 

— Nu e chiar absurd, Nory, ce spui! Victoriile războinice 
creează o serie de oameni capabili de a ieşi din fruntariile 
vechi ale raţiunii şi moralei pentru a fi coloni dacă nu chiar 
colonizatori. Religia, patria, amorul îi găsesc sceptici şi 
pregătiţi pentru adaptare... Femeile aveau şi ele o beţie. 
Erau ameţite de zăbranicul purtat al durerei, al fricei, al 
strâmtorărei, al înstrăinărei... Şi acum le ameţea bucuria şi 
libertatea, şi în lumina nouă străluceau aiurite; nu-şi aveau 
deplin discernământul fiinţei izbăvite... 

— Ce mai e? Întrebă Lina intrând. 

— Nimic! Aceeaşi vorbă despre o iarnă aidoma, întâia 
după război, când Mini a văzut stafii şi lupi şi i-a fost frică, 
mititica!... Pe mine nu mă mănâncă lupii! 

— Nici pe mine! Spuse Mini. Cetatea era nobilă, mare, 
luminoasă! Te chema şi te sorbea în puterea ei cu o simţire 
de fericire sănătoasă şi duioasă! 

Nory trase delicat pe Mini de cârlionţii care zburau de 
subt pălărie. 

— Noi eram toţi la moşie, la Hallipa, pe atunci. Acolo am 
stat tot timpul! N-am simţit nimic! Zise Lina. 

— Care „toţi”? Întrebă Nory. 


— Numai Rim era încă în Moldova, corectă Lina. Am dus-o 
bine şi subt ocupaţie. O rechiziţie pe ici, pe colo, bine 
chibzuită de Doru şi Lică... 

— Care Lică?... Lică vărul! Lică Trubadurul?... Ce căuta 
acolo? Pe cât ştiu oamenii valizi erau la război... Lică 
Trubadurul organizator de rechiziţii?... Lică dezertorul?... 
Bine că ştiu!... Când mi-o mai face cu ochiul...! 

Lina se roşi şi se înecă în guşa ei îndesată, aşa cum făcea 
când era nemulțumită. Dar încercă să râdă. 

— Lasă-l în pace, Nory! Zău, lasă-l! Să nu-i spui! Mă 
amărăşte tot pe mine pe urmă. Era în spital la evacuare, 
bolnav de tifos. Când s-a vindecat l-au lăsat liber. 

— Prea multă lume te amărăşte!... Liber?... Pentru care 
treburi?... Se vede că ticul lui l-a slujit. Or fi crezut nemţii 
că io face cu ochiul stâng, cum credem noi femeile. Lică! 
Lică! Eşti viteaz numai în mahalale!... Nici pentru armată 
nu mai sunt buni bărbaţii ăştia! 

Lina se roşi iar. Cum avea faţa plină de vinişoare aparente, 
când se roşea o acoperea cu mici serpentine vinete, grozav 
de urâte. Mini simţi deodată o plictiseală. 

— Trecem dincolo, propuse. Decorul sufrageriei, care 
uneori o încânta prin pitoresc şi simplicitate, acum îi 
strecura un fior umil de provincie şi mizerie. 

În birou Nory se trânti în fotoliu şi aprinse o ţigară. 

— Când ne-am întors de la moşie, urmă Lina, totul era la 
rost. 

— Fericită fiinţă care găseşte că totul e la rost... Despre 
rosturi!... Ce-ţi fac finii? 

— Şi surâsul cel mai iscusit tivi buzele subţiri ale lui Nory. 

— Care fini? Se încruntă Lina, strângând ochii miopi. 

— Nepoţii! Progeniturile Elenei şi a lui Mika-Le! 
Triumfătoare, Nory privi pe Mini încremenită, şi după ce 
azvârli înapoi cu gestul obicinuit şuviţele părului scurt, care 
lunecau pe frunte, cercetă efectul cuvintelor ei aspra Linei. 
Efectul era puternic, în adevăr, dar neplăcut. Lina părea 

supărată, furioasă chiar. Se roşise acum apoplectic şi 


credeai că se înăbuşă. 

— Ce fini?... Ce Mika-Le? 

— O! Dacă te superi e altceva! Secret profesional! Căci nu 
cred să fie solidaritate familială! Mi se pare că spitalul e 
accesibil oricui, şi mai ales mie, care viu să cercetez 
clientela „Asistenţei”. Traversam rezerva când însuşi Preda, 
şeful, mi-a arătat surâzător un grup. Am văzut un fel de 
copil subt plapomă. 

„Prea mare pentru un nou-născut!” am zis. 

„E lăuza! Foarte tânără! Se pare că e fata unui oarecare 
moşier Hallipa, dar aci e subit pseudonim.” 

Îţi închipui că muream de curiozitate! 

„Hallipa?... Ce pseudomim?” „Japonez! Din Loti! Mika- 
Le!... Domnişoara Mika-lLe!” 

Nu credeam urechilor! Nu se poate! 

„Şi ce are?” am întrebat prostită. 

„Cum ce are?... A! Un băiat sau o fată?... Neizbutit! Un 
mort-ne, zău nu ştiu de ce sex. Eu aş fi zis că nici ea n-are 
sex. Dar amica dumitale, doctoriţa Rim, te poate informa 
mai bine. E subt îngrijirea ei.” 

Căscasem gura! Mă înfipsesem pe loc şi nu ştiam dacă 
buna-cuviinţă cere să merg să o vizitez sau nu... Dar avea 
alte vizite. La capătul patului, în picioare, era un tânăr 
grăsun şi pe pat, la picioare, însuşi Greg, peisagistul. 

„Amantul şi protectorul! Mi-a explicat Preda. Azi nu se 
succed ca de obicei, ci coincid.” 

Am lăsat conversaţia să cadă, aducându-mi aminte de 
Elena. Eram nerăbdătoare să te văd şi să-mi spui mai mult, 
şi tu faci pe supărata?... Ştiam doar cu toţii că Mika-Le s-a 
emancipat... E numai un incident al epopeii ei la oraş... 
Probabil însă că avea gâlci. Aşa o fi crezut şi Greg. Vedeam 
pe pat cartoane. Bomboane şi jucării pentru copii! 

Mini deschise ochii mari şi se uită pe rând la amândouă, 
dar Lina nu se descruntă. Sta botoasă cu ochii înghiţiţi de 
pleoapele strânse. 


LIA 


Lina avea un sentiment foarte susceptibil al familiei şi, mai 
ales, de slăbiciune către tot ce priveşte pe verişoara 
Lenora. Daca Mini venea acolo duminică la dejun, găsea doi 
liceeni slăbănogi, cu urechi prea late şi gâturi prea lungi, 
care păreau mai lesne băieţii lui Rim decât gemenii lui 
Hallipa. Menu-ul era atunci compus din bucatele favorite lui 
Rim, adică nemţeşti, ceea ce nemulţumea pe Mini, căreia îi 
plăceau mâncările moldoveneşti, cu smântânică, ale Linei, 
bucătăreasă minunată. 

Profesorul plin de condescendenţă punea chestiuni de 
fizică şi chimie celor doi internaţi, care nu ştiau nimic. 

Lina se roşea la fiecare întrebare, gata să le sufle şi Rim îi 
privea prin ochelari, indulgent şi dispreţuitor: „Nimeni din 
neamul vostru nu a învăţat carte, afară de tine!” declara. 

Lina se roşea încă o dată, ca şi cum conversaţia ar fi fost 
foarte spinoasă. Acea femeie simplă, buna Lina, avea 
enigmele ei: probabil manii inofensive dar temeinice. 

Cum, după incidentul Mika-Le, tăcerea dura stânjenită, 
Mini se uită la ceas şi deodată fu în picioare. Avea astfel cu 
timpul şi cu locul raporturi tainice, de la care nimic nu o 
putea întoarce. Un ac la o busolă a sufletului ei singular le 
cârmuia. 

Nory cunoştea obiceiul lui Mini. Ştia că nimic şi nimeni nu 
o mai putea interesa când îi abătea de ducă. Era atunci ca 
şi plecată. Voința covârşea aşa de mult energiile fizice, încât 
vocea, mersul, nu mai funcționau, şi cele câteva minute cât 
mai întârzia era lovită de un fel de anestezie. 

Nory profită de plecarea lui Mini pentru a curma 
incidentul neplăcut, plecând şi ea. Glasul profesorului se 
auzi alături. Lina se repezi. 

— Încet! Prea mult zel! Zise Nory ironic. 

— Nu ştiu ce să mă fac cu el, se plânse Lina acum îngrijată 
că rămâne singură. E nesuferit la boală! Nu vrea să cheme 
alt doctor. Se tratează prin imobilitate sub pretext că 
sciatica e boală nervoasă şi el se enervează din orişice. Nu-i 
pot intra în voie. Mai veniţi, fetelor! 


— Lui Rim - declară Nory obraznică - nu-i trebuiesc 
moşelile tale. Când era cu mine, sciatica îi trecuse. Lui Rim 
îi trebuie, ca să se vindece, o fată! 

Cu răutatea asta glumeaţă, se despărţiră destul de cordial. 
— Biata Lina! Când e vorba de Rim sau de Hallipi, e chiar 
ridicolă! Zise Nory, patinând pe gheaţa din curtea asfaltată. 
— De ce i-ai spus aşa?... În definitiv ce e cu ea şi cu Rim? 

Pentru ce e aşa de exagerată? 

— În tot cazul, amorul nu are nici un amestec în afacerea 
asta. A scăpat teafăr, săracul amor! 

Nory râse. Avea şi ea la fel ideea romantică că amorul e 
făcut numai pentru oameni estetici. 

— Deşi - corectă pe loc Nory - deşi amorul e, mai ales, 
strâmbătura dezgustătoare cu care sluţii umplu lumea! 

— O, Nory! Ce nebună eşti! 

— Buna Lina, draga mea, pare a fi căzut din ceasul 
cununiei în servitudinea ilustrului profesor care a binevoit 
să-i acorde cinstea numelui său şi să primească tot câştigul 
muncei ei profesionale şi gospodăreşti. Regimul ăsta 
prosperând cu timpul, tirania lui creşte, explică Nory. 

— Da!... Dar e un fel de teamă curioasă în devotamentul 
Linei!... De ce să se teamă?... Am băgat bine de seamă. Are 
anume momente când zelul ei pare silnic şi iobag... De ce 
iobăgie?... La Mehadia, când am cunoscut-o, era veselă şi 
odihnită. Era singură!... Ciudat!... Tramvaiul, strigă Mini, cu 
o voce mică, dar desperată; 15 fugea după cotitură. 

Consultă ceasul şi se linişti; gerul parcă mai slăbise, un 
veştmânt de ceaţă subţire ţinea puţin de cald serei... 

Porniră pe străzi cotite, Mini nu le desluşea bine. Nu ştia 
drumul la Lina decât pe un singur parcurs, dar Nory se 
agăţase de braţul ei şi o conducea. O umbră trecu pe lângă 
ele, aproape de tot Mini se stinse temător. 

— Ai văzut? Era Lică Trubadurul! Se duce la Rimi!... Mă 
tem că azi nu ajunge decât până la baba, la bucătărie. 
„Vărul fluşturatec”, cum îl cheamă Rim fără simpatie. Îl 
„tapează” regulat, pierde-vară! 


Mini se opri puţin în loc. Înnopta albastru, transparent, 
frumos şi răspântia îi era străină dar plăcută. Un square 
mic, acoperit în zăpada neatinsă şi în jur case scunde dar 
curate, cu grilaj frumos de lemn şi pomi în dreptul porţilor. 
Un plop înalt la una din porţi şi o bancă mică... În fund, 
umbra mare, arămie, în albastrul-indigo al înnoptatului a 
unui edificiu public din cărămidă aparentă. 

Mini refuză să înainteze. Se lăsă acum târâtă, ea, cea 
grăbită. Se întorcea după acel colţişor, adăpost tihnit şi 
mărunt, în mijlocul Cetăţei fermecătoare. Se întorcea ca 
după un om. Era acolo şi un om: un om de bronz, cuminte în 
mijlocul square-ului blajin. Nu-l recunoscu dar îl iubi. 

Cotiră. Mini deodată apucă pe Nory de mână, ca trezită de 
un gând interesant. 

— Dar ce ai spus tu? Ce-ai spus?... Ce e povestea asta cu 
Mika-Le? Ce aveai azi cu Lina? 

— Cu Mika-Le e povestea adevărului! 

— Cum?... E adevărat? Nory confirmă. 

— Nu vreaul!... Protestă Mini. 

— Nu vrei!... E o idee. Trebuia, ce e drept, să ne asculte!... 
Nu vrei! Ce tip eşti!... Nu zici ca oamenii: „Nu se poate!”; 
zici: „Nu vreau!”. Şi de ce, mă rog, nu vrei? Ce nu-ţi 
convine? Moaşele astea de lux, când e vorba de spor în 
meseria lor, nu se uită la clientelă, nici la pungă. Copii să 
facă sau să desfacă! Cu toate că lucrăm solidar la opera de 
ocrotire a femeii, îmi sunt duşmane. Propagă cultul 
bărbatului. Ei! Buna Lina a moşit. Greg a blagoslovit şi tu 
„nu vrei”! Putem afla motivele? 

Mini căută. 

— Altfel îmi închipuiam eu povestea lui Mika-Le în lumea 
largă. Alte rele, alte fapte, alt destin... Aşadar, nu e prinţul? 
— Prinţul!... Ai rămas înapoi. Prinţul, vara la ţară, în lipsă 
de altă distracţie; când n-ai la îndemână, ca să-ţi exersezi 
puterile, decât pe muma, tata, sora şi logodnicul ei... Mini, 

scumpa mea, dacă n-aş şti că moş de moşultău n-a iubit 
moşiile, deoarece le-a dăruit mânăstirilor ca să scape de 


ele, şi că chic-ul vieţii la ţară ţi-e complet necunoscut, aş 
zice că tu eşti „de la ţară”. Văd eu că povestea de anul 
trecut, cu Mika-Le în rolul „fiicei blestemate”, îţi era mai pe 
gust. N-ai instincte materne... Poate mai găsim la dosarul 
lui Mika-Le o poveste ca să ţi se pară drumul mai scurt. 
Mini, în adevăr, începuse a da semne de nerăbdare. 

— Povestea mică şi veche cu un popă catolic caterisit de 
Mika-Le. E o faptă, cum vezi, ortodoxă... Ştii că a învăţat un 
timp la Notre-Dame. Monseniorul avea, pare-se, de la unica 
lui soră, un nepot unic, scump sufletului său. Băiatul, atunci 
de vreo 15 ani, era atins de gigantism. Înalt, dezvoltat, în 
consecinţă, anemic şi stângaci. Nu se putea învoi cu şcoala. 
Nu se potrivea nici cu băieţii cei mari, nici cu cei mici. Nu-şi 
găsea atitudinea şi asta îi făcea viaţa nesuferită. N-a mai 
vrut să urmeze. S-a decis să intre în Seminar la Viena. 
Simţea vocaţiunea. 

Dar până la finele anului, cum doctorii prescriau repaos 
fizic şi moral, monseniorul a avut buna idee să-l trimită 
excepţional să asiste la unele cursuri la Notre-Dame. Maica 
superioară era buna sa prietenă. 

Cu fetele, nepotul era tot aşa de timid, dar cel puţin nu 
mai era tachinat. Alesese dintre ele pe cea mai pipernicită, 
crezând că e cea mai inofensivă: Mika-Le a noastră!... Erau 
buni prieteni şi fata, până atunci cam suspectată, începuse 
a fi bine văzută şi căpătase chiar crucea de bună conduită. 
Totul mergea strună... 

— Să aşteptăm aci tramvaiul! Zise Mini. Se plimbau în sus 
şi în jos, vorbind. 

— Dar ce să vezi! După câteva luni, confesorul, un biet 
bătrân, a venit aiurit să spuie maicei superioare că, de un 
timp, primeşte de la unele din „oile sale păstoreşti” 
mărturisiri ciudate... Şi, cu tot secretul confesiunei, nu ştie, 
dacă nu trebuie... Superioara, care era o administratoare 
zdravănă, a silit pe bietul popă să fie cât mai precis. A cerut 
nume şi amănunte complete. Când a auzit că e vorba de 


chiar nepotul monseniorului, ancheta ei a devenit şi mai 
riguroasă. 

Cât despre Mika-Le, nepăsătoare de secretul confesional, 
povestise tot colegelor şi mai ales distracţia enormă pe care 
i-o procura-se, spaima bietului bătrân la auzul celor 
mărturisite. Îi plăceau de pe atunci jocurile periculoase. Noi 
o ştim numai mută, dar probabil când vrea să vorbească, se 
pricepe... A fost scandal. Pe bietul popă l-au caterisit în 
Deltă. Sunt pe acolo sate întregi de nemți. E locul de exil al 
cuvioşilor. Pe Mika-Le au trimis-o pachet cu bagajele ei la 
moşie, însoţită de o călugăriţă şi de o scrisoare, în care 
maica superioară povestea ce-ţi spusei. Lăsase însă 
deoparte stilul pios şi era drastică şi plastică în explicaţii şi 
păreri. 

Hallipa jignit în demnitatea lui, a fost foarte supărat, şi a 
cutremurat locul cu mânia lui. Lenora, impulsivă, a călcat-o 
cu picioarele... Bine zici tu că Mika-Le are de-a face cu 
Egiptul. Are în ea suflet de pisică. O zvârli, o tăvăleşti şi se 
scoală. De uitat n-a uitat bătaia mâncată de la mamă-sa, 
cum s-a putut vedea mai târziu... Asta se petrecea înainte 
de o vacanţă a Pastelor, pe care am trecut-o cu Elena la 
moşie. De la ea ştiu; dar când i-am cerut detalii, Elena, nu 
din discreţie, din dezgust, m-a trimis să consult 
evangheliştii: pe Boccacio şi Casanova. La rândul tău, dacă 
eşti curioasă?... Ţi-a plăcut! 

Mini râse pe jumătate. 

— Se poate chema Les moines defroques! 

— Da! Şi cu stampe!... E o potecuţă care a dus pe Mika-Le 
drept la Roman... Ştii cum îl poreclesc eu pe Greg? „Papa 
Bonifaciu'. 

Mini îşi aminti de Greg, aşa cum îl văzuse o singură dată la 
o expoziţie a lui. Cu ovalul feţei delicate şi suav, cu părul 
tuns mărunt de tot şi aşa de blond că firele albe nu se 
cunoşteau; înalt şi nu prea slab, dar încovoiat puţin, ceea 
ce-i făcea un gest permanent de înclinare, care, combinat 
cu manierele lui blajine, avea, în adevăr, ceva sacerdotal. 


— Nu e rău poreclit, deşi nu mai ţiu minte pe Papa 
Bonifaciu. 

— Seamănă! Mai ales în atelier cu o tocă mică, neagră, şi 
ca şorţul alb. 

— Cunoşti bine pe Greg? 

— Da! Răspunse cu glas serios Nory. Lidia a luat un timp 
lecţii cu el. Ce-mi abătuse mie să-i împerechez. Ei nici nu 
visau. Lidia avea alte gânduri şi Greg era numai galant, cum 
e el cu toate femeile. Galant cu reticenţe... Murise abia 
nevastă-sa. Da... A fost însurat. Avea o nevastă mică, urâtă, 
neagră şi rea, cu care se purta foarte bine. Dar băieţii, 
camarazii lui, ziceau că s-a făcut peisagist ca să nu facă 
portretul nevestei. 

Mini râse. Fizionomia pictorului se desena în mintea ei cu 
elementele pe care le avea la îndemână... Nu, nu din cauza 
nevestei celei urâte... Dacă Greg nu pictase niciodată figuri, 
era fiindcă figura e femeia şi femeia e trupul, şi Greg pentru 
acele „reticenţe” fugea de chipul femeiei. Poate că în 
porecla nemeritată a lui Nory era ceva mai mult ca o 
asemănare fizică; era acea fire, făcută din refuz şi ispită, 
care compune vocaţiunea monahică. Sentimente, parcă 
întrerupte, aduse până la buzele dorinţei şi apoi respinse de 
renunțare, totodată castă şi turbure. O inerție, îmboldită de 
nevoia acţiunei; o mişcare lovită mereu de inerție. Ceva 
nepipăit, care opreşte a da scopurilor viaţă deplină. Ceva 
care trebuie să fie dureros vieţii vii, gândi Mini, ca şi cum 
însăşi viaţa i s-ar fi plâns că atâţi oameni s-au sustras de la 
înfăptuirea ei şi au creat pe lume suferinţa lucrului 
neizbăvit. 

— Dar nu e chiar popă, Nory! E numai cardinal în 
conclavă. Greg e încă tânăr! 

— Nu atât cât pare! Mai deunăzi l-am întâlnit! 

„Ce te uiţi aşa la mine, mă turburi! Mi-a spus incorigibilul 
galant. 

„Caut să văd dacă nu ai cumva „vârsta critică,... Parcă 
ceva relaxare în colţul gurei. Am făcut un an la medicină, 


ştii...?” Şi l-am fixat mai mult ca să-l descumpănesc. 

„Dumneata faci tot ce poţi ca să superi oamenii şi nu 
reuşeşti!” 

Mă bătuse, hoţul! Nu-şi pierduse cumpătul. 

„Da! Gândi Mini, căutând. Poate o linie relaxată lângă 
gură... Dar nu vine din vârsta lui, ci din vârsta epocei lui.” 

E o deviere, o anemiere a energiilor voinţei, care bântuie 
generaţia şi care în unele făpturi se exprimă mai desluşit... 
Şi harta trupului sufletesc i se înfăţişa iar lui Mini cu 
misterioase semne, în două tabule comparative, aşa cum 
fusese, aşa cum se transformase. Pe acea hartă, Mini căuta 
anume semnul mic pe circomvoluţiuni, care ar fi dat lui 
Greg acea simţire specială de caducitate şi legătura prin 
care acel semn săvârşea în fibre munca fizică, vădit în 
relaxările abia vizibile ale liniilor feţei. 

— Parcă se aude! Zise Mini, preocupată acum de tramvai. 
— Când s-o şi vedea!... Ascultă legătură de întâmplări!... 
Nu! Mika-Le e splendidă!... Când n-am de-a face cu ea, vezi 
bine! Ce logică perfectă!... Ghici unde a descins Mika-Le în 
faimoasa seară când a plecat gonită de la moşie? Nu-ţi dă în 
minte şi e, totuşi, de o consecvență admirabilă!... La Notre- 

Dame! 

— Aaa! Se miră Mini. 

— Precum îţi spui! Socoteală simplă. Nu o putea da afară 
şi nici păstra. Tocmai ce vrea ea şi tocmai ce s-a întâmplat. 
Cu o grabă firească, maica superioară, amintindu-şi 
mâzgălelile ei din clasă, a recomandat-o călduros lui Greg, 
iar în ce priveşte găzduirea, s-a scuzat şi i-a dat ceva adrese 
de pensiuni onorabile, de care nu ştiu dacă s-a servit... Să 
te duci acolo de unde ai fost dată afară cu scandal! Să 
capeţi recomandaţii solide, e o faptă divină tocmai pentru 
că e diabolică... Astfel a ajuns la Roman, unde a sedus pe 
Papa Bonifaciu. Admirabil!... Fapte! Numai fapte!... Şi 
victime bărbăteşti! Bravo, Scampolo! 

— Şi râse iar. 

Se opriră la potou fiindcă tramvaiul se zărea. 


— Scampolo” nu e de mine - mărturisi cu modestie - decât 
în traducerea italiană. E de ţaţa Gramatula. 

— Zici? 

— 'Ţaţa Gramatula! 

— Şi Nory făcu haz. 

— Aud! 

— N-o cunoşti? Interesantă! Sora mai mare a lui Hallipa. 
Domnişoară bătrână! Bărbătoasă, harnică, cu biciul 
dreptăţei în mână, ispravnicul pe moşia ei. Altfel, seamănă 
cu Hallipa şi cu Elena, dar înăsprit. 

— Şi ea îi zice lui Mika-Le „mostră”? Seamănă cu o mostră, 
nu e vorbă. 

— Nu! Nu cunoşti vocabularul Gramatulei. Îi zice „otreapă 
mică”. Nu o poate suferi. Un instinct nemaipomenit de 
antipatie pentru nepoata de pripas, mai ales la o fată mare! 
De altfel, Gramatula e maniacă de curăţenie şi Mika-Le 
avea, de mică, groază de apă. [aţa e voinică şi cinstită şi 
perfidia feţei slăbănoage o scotea din fire. 

— Vezi, asta e foarte interesant! Declară Mini. 

— Să auzim, ce anume? 

— Că Mika-Le nu poate suferi apa. E caracteristic! Da, 
sunt fiinţe care, întocmai ca şi unele plante, mucegăiesc în 
apă, pe când altele, din apă, din rouă curată, cresc, se 
hrănesc. Ca şi în ierbariu se pot stabili norme. Se poate 
zice: „Acest fel anume de făpturi urăşte unda clară şi 
trăieşte din...” 

— Din murdărie! Nu te jena...! 

— Şi poţi hotări dinainte că cei care urăsc apa sunt anume 
„astfel” de fătpuri... Ai băgat tu de seamă, Nory, ceva 
despre Mika-Le? 

— Nu mă cruța, spune! 

— Cum se desprinde de tulpina Hallipilor! Cum se simte în 
tot ce face că e altoi de aiurea! 

— Seamănă cu tată-său, pesemne! 

— Nu numaidecât! Nu! Între ea şi fraţii ei nu e un tată 
deosebire. 


— O fi un neam! 

— Nici!... Eu cred totuşi în neamuri, cum cred în insule. 
Poate că prima hartă etnografică pe care am văzut-o, am 
confundat-o cu una fizică, şi petele care însemnau 
popoarele, le-am crezut insule. Din pământul întreg al 
omenirei s-au desprins aşa insule. De la unele la altele, tot 
ce e roadă a materiei ca şi a spiritului, vine să facă schimb 
şi împreunare, dar împrejur e apă care le desparte... 
Uneori atât au întins punți de legătură că pare a se fi unit 
uscatul - şi deodată apare un fir subţire de apă primprejur, 
care se lăţeşte... Sunt naţiile lumei, cele asemenea şi, totuşi, 
deosebite... Eu cred în naţii; cred şi în materialul omenesc 
unic, indivizibil. Dar Mika-Le nu aduce temperamentul unui 
străin, al unui om, nici al unui neam... E altceva... Exprimă 
acel minut prim, de stânjenire, a unei fiinţe sau unui neam 
laolaltă cu altul. E însuşi fructul acelei stânjeniri. Înţelegi 
tu? 

— Ţii tu mult să înţeleg?... 'Te pricepi la butaşi, grădinăriţo, 
şi eu care credeam că nu deosebeşti un bujor de o conopidă 
pe lujer! 

— Nu deosebesc - râse Mini - dar pe aceeaşi tulpină dacă 
a crescut un ram altoit, simt numaidecât că nu e de acolo, 
chiar dacă nu ştiu pentru ce... E un popor numeros acesta 
al altoiţilor care nu are nume şi trăieşte pieziş din sucul a 
două plante... Ceea ce interesează la Mika-Le nu e că face 
şi ea parte din acest popor al altoiţilor, ci că exprimă 
siluirea acelei infuziuni. Nu e fruct, nici floare dintr-un altoi; 
e buba mică care a crescut pe locul siluirei. 

— Mini, draga mea, abdic! 

Trăgând pe Mini de mână, Nory se atârnă de tramvai. Un 
singur vagon ticsit. 

Fură împinse de mulţime înăuntru şi blocate. Mini, care nu 
era în stare să-şi găsească echilibrul într-un tramvai, se 
apucă cu două mâini de curele. Nory, lângă urechea ei, 
vorbea mereu, dar n-o mai asculta Căuta să zărească afară. 


Urmărea parcă cu toate simţirile adunate parcursul legănat 
al tramvaiului... Dar geamurile erau aburite. 

Se reîntoarse la cele auzite. Fapte, numai fapte! În 
nemişcarea ei aparentă, Mika-Le făptuia. Aşadar, inerția 
creează şi, dimpotrivă, viaţa intensă, multiplă, palpitătoare, 
adesea dizolvă fapta, ucide. 

— Ne scoboram? Întrebă după un timp. 

— Am trecut parcă două staţii! Strigă Nory... 

— Nu-i nimic! Mini, nervoasă, consultă ceasul. Nu e nimic! 
Repetă. Noroc că am plecat din timp. Credeam să mă pot 
odihni vreun ceas înainte... Ne lasă departe. 

Se coborâră. 

— leşim repede în Calea Victoriei, o consolă Nory. Era 16 
şi nouă ne trebuia 15... Iot vorbind...! 

— Tocmai la capătul celălalt al lumei! Se plânse Mini, care 
recunoştea cartierul. 

Porniră. Mini simţea totuşi un fel de farmec de a străbate o 
parte necunoscută bine a oraşului, abia ghicită prin vălul 
îngheţului nocturn. Când treceau printr-un întuneric mai 
mare se temea într-un fel plăcut, ca şi cum se minţea pe ea 
singură că îi e frică. Îi era teamă, ca de ceva care nu poate 
să-ţi facă rău şi locul îi era necunoscut şi totuşi familiar, ca 
şi cum s-ar fi găsit cu ochii închişi în braţe pe care le ştia. 

— Dar de unde până unde are Greg relaţii aşa bune cu 
Notre-Dame? Întrebă. 

— Văd eu că te interesează Greg. 

— Pe mine! Pe mine? Se revoltă Mini ca de o imposibilitate. 

— Să vezi cum! Greg cândva s-a convertit la catolicism! În 
mod discret şi nu ştiu din ce fantezie! 

— Hiperdulie! Glumi Mini. 

— Da!... Cultul Fecioarei! E o idee!... Consecințele s-au 
simţit favorabil în cariera lui. Nu ştiu ce congres artistic la 
Roma a cerut participarea distinsului pictor. Greg s-a dus, 
fireşte, pe socoteala ortodoxului nostru stat, culant din 
motive diplomatice. S-a întors cu o panglicuţă verzuie şi cu 
o medalie papală. Nu poţi, fireşte, să mergi la Roma fără să 


vizitezi Vaticanul. La întoarcere, ministerul s-a simţit obligat 
să nu facă mai puţin ca străinătatea pentru un artist român. 
I-a dat un „Bene-Merenti”, după care a venit o „Coroană” şi 
O „Stea” şi când a fost vacantă prima catedră la Şcoala de 
bele-arte, candidatura lui a fost necontestată. 

Mini păru interesată. 

— Ştiam nenumărate feluri - zise - de a se împinge înainte 
în convoiul nostru social, dar pe ăsta nu. E mult mai original 
şi mult mai simpatic ca alte nepotisme. „Nepotul Papei”! 

— Să mai vezi! Geloasă, Mitropolia i-a făcut curte, aşa 
încât asistă la Te-Deumuri şi cu decoraţiile obligatorii. Îi stă 
foarte bine! Văzându-l prezentabil, oficialitatea l-a ochit şi 
nu e banchet, dat în onoarea vreunei misiuni străine, la 
care să nu ia parte. Prin felul lui conciliant, e un bun agent 
de legătură. 

— Forma asta de figurant oficial e mai puţin simpatică, dar 
orice meserie bine îndeplinită...! 

— Eu îl fac uneori renegat, în glumă. Mă trimite la 
Pinacotecă să văd Pădurea noastră, brevet de iubirea 
solului natal. 

— Da, brevet bun! Zise Mini. Greg al tău are spirit de 
conciliare şi în pictură. Dacă cumva ai rămas la Courbet cu 
gustul peisagiului, te satisface prin liniştea limpede a 
naturei - şi este destul de modern ca factură pentru cei 
care vor modernism. O împăcăciune cinstită a celor două 
formule. 

— Pe prinţ l-ai mai văzut tu de-atunci? O întrebă Nory. 

— Nu! Zise Mini. E aici? 

— Aici! larna stă la Bucureşti. De altfel, e pe cale să se 
aşeze bine. Se însoară cu regina făinei. Fabrica Razu! Un 
număr frumos de milioane şi una din fetele cele mai snob 
din dancingurile la modă. Au putut fi văzuţi mereu 
împreună, plimbându-se într-un panier superb, condus de 
Maxenţiu. Ea brună, expirândă, cu ochi turceşti şi rochii 
excentrice; el, acelaşi galben Cezar Borgia, bolnav probabil 


de ficat. Pe ea o cunosc din şcoală. Eram într-o clasă cu ea 
şi cu Elena... Coincidenţă! 

I-am întâlnit deunăzi în uşa lui „Capşa”. Amândoi mă iau 
cu binele; ştiu că am dinţi. „Un pro jet”, mi-a spus Raziţa, 
cum îi ziceam noi la şcoală. „Ma Fee noire”, a completat 
Maxenţiul... „Ou blanche! N-au să mai rămâie guzgani la 
Plăiesele. Păcat!” Ea a râs: „Au să se înmulțească la făină!” 
Nu e proastă. Dar „projet-ul a înghiţit strâmb. Răzbunasem 
pe Elena. Totuşi, fără voie, l-am slujit bine. „Nu ştii cum îi 
zicem noi pe acolo, la ţară, lui Maxenţiu, Raziţo? Prinţul!, 
„O idee!,, a spus făinăreasa, care e ambițioasă. Nu m-aş 
mira să citesc în compte-rendu-wrile cele mai distinse: 
„Prince et Princesse Maxenţiu!,, Tot aici Maxenţiu mi-a 
servit: „Ştii, duduie Nory!... Mititica Hallipa... Vine pe la 
mine cu solicitări. Îmi fac o plăcută datorie s-o servesc... 
Vous savez, ma Fre?” - şi au râs împreună. Eram furioasă 
pe lăcustă, din cauza Elenei... Dar ce vrei, scândurica şi-a 
dat drumul pe apă şi pluteşte cum poate! 

— Cum?... Mika-Le se duce la Maxenţiu?... Dar... 

— Dar ce, Mini scumpo! Mai are doi îngeri păzitori, unul la 
capul, altul la picioarele patului de spital... Da, vezi bine, 
inocenţa mea!... Uite colo ce scrie! 

Arăta firma lată a unei dughene de scânduri. La geam se 
vedeau mere costelive, portocale mici şi smochine vechi. 
Scria Cooperativa... 

Mini se uită împrejur. Lumini mai dese acum scânteiau 
slăbite de aburul gerului. Prin dedalul străzilor ieşiseră, în 
sfârşit, în Calea Victoriei sus, spre Dobriceanu. Inima lui 
Mini bătea, simțindu-se iar în inima Cetăţei vii. 

Din exilul mahalalelor necunoscute, pe unde o purtase, 
Mini se regăsi. 

— Ai citit? 

— Da! „Cooperativa...” 

— Destul! Pretutindeni unde te întorci, vei vedea acelaşi 
anunţ. E formula vieţei noi! Zdruncinată din aşezările ei 
dinainte, s-a recompus într-o nouă solidaritate materială şi 


morală. Nevoia adună oamenii fără nici o legătură între ei, 
pentru un scop comun: existenţa... Înainte, pentru a ţine o 
femeie ajungea un bărbat, acum e nevoie de o cooperativă. 
Mika-Le ştie asta mai bine decât tine - şi Nory râse 
băieţeşte şi mulţumit. Economia socială şi politică şi 
bârfeala erau cele două pasiuni ale ei. 

Uşor, Mini îşi desfăcu braţul de al lui Nory. Îi plăcea să 
apară între oameni singură, desprinsă de oricine i-ar sta 
chiar alături, singură, aşa cum era în adevăr. Îi plăcea să fie 
totdeauna lângă ea un spaţiu, un loc rezervat şi orice 
încercare de a lua formele familiarităţii o nemulţumea în 
programul ei tainic dar precis, care nu-i îngăduia cooperări 
sociale, cum chema Mini raporturile felurite. Nory puse 
mâna brusc pe o clanţă şi sperie pe Mini, distrată. 

— O prăjitură! Zise. La Nestor! 

— Nu! Nu! Refuză categoric Mini, apoi speriat: Ai văzut? 

— Ce să văd? Şi Nory se uită peste edificiul de ciocolată şi 
torturi din geam. Ei da! Ş-apoi!... E Mika-Le, în persoană, 
cu o prietenă! De ce rotunjeşti ochii aşa? Nu e stafie! 

Era, în adevăr, Mika-Le, îmbrăcată cu un pardesiu gris şi 
cu un canotier pus cam pe ceafă, probabil respins de părul 
ei rebel. Mini o vedea întâia oară în Bucureşti. Încet, 
deschise în minte şi suflet porţile Cetăţei ca să o lase să 
intre, ca să o încorporeze noianului de oameni pe care 
trebuia să-i primească, să-i iubească pe toţi, pentru că 
iubea Cetatea vie. 

Inima îi bătea greu ca şi cum mânuise, în adevăr, lanţul şi 
cheia uriaşă a citadelei sacre. 

— Dar ziceai...? 

— Ce vrei! Să rămâie în spital? E un pension pe unde se 
trece în grabă. Asta e poveste de mai bine de zece zile şi de 
cât timp înainte o fi fost acolo! Era ajunsă la faza acadelelor 
şi portocalelor. Bietul Bonifaciu îşi închipuia probabil că e la 
secţia boalelor infantile. E foarte gobeur sau foarte 
tolerant. Se mulţumeşte cu fărâmiturile. 


Încovoiat mai tare, aşa cât să i se ascundă faţa mică şi 
suavă, Greg trebuie să fi străbătut sălile, împărțind cu 
gestul blagosloveniei bacşişuri personalului, în spitalul unde 
fecioarele despletite îşi descărcau păcatele - îşi închipuia 
Mini. 

— Conştiinţa lui trebuie să fi clipit, dar el îi închidea 
pleoapele, o strunea spre toleranţă, aşa cum Papa Bonifaciu 
cândva împărțea „bule de iertare” pe schimb net. 

Dar Lina, buna Lina, care se supărase aşa de tare, de ce va 
fi tolerat? Ce mult se supărase Lina pentru Mika-Le. 

— Şi cine zici, Nory că e fericitul mire? 

— Un bursuc de la Monitorul oficial, actor de mâna zecea 
care nu joacă, ci numai cleveteşte roluri. Având toate 
talentele urmează şi la Greg... Mika-Le trebuie să fie acum 
întoarsă la pupitrul ei sau la Salonul debutanţilor, unde 
patronul i-a strecurat cu mare greutate câţiva „draci” după 
o propagandă plină de convingere sentimentală dar lipsită 
de argumente. Singurul argument cu care se zbate e că 
dracii lui Mika-Le fac parte din „arta prismatică” şi trebuie 
o viziune specială ca să le descoperi calitatea. Băieţii sunt 
împărţiţi în două tabere: unii, partizani ai lui Mika-Le, trag 
şi ei beneficii şi alţii înjură pe Greg de „prismă”. 

Mini râse, învinsă de verva lui Nory. 

— Eu, care cunoşteam parola, i-am făcut-o lui Bonifaciu, 
deşi mi-e simpatic, cu ochii lui celeşti şi peisagiile lui nobile. 
Dar când poţi necăji un bărbat!... Elena auzise că Mika-Le a 
desenat-o şi, cum tot ce face lăcusta e opera diavolului, se 
speriase. 

M-am dus de-a dreptul la curs. Pictorul era urcat pe masă 
şi demonstra pe un panou mare principiile artei decorative. 
Mika-Le ţinea „fusainele” şi junele echerul. 

Când m-a văzut Greg, s-a coborât îndată sprinten şi 
amabil. 

Mika-Le, prefăcându-se a nu mă vedea cu ochii ei galbeni 
şi orbi, a trecut la locul ei. Dar obrăzniciile lui Mika-Le 
pentru mine!... „Am venit, pictore mare, să văd în atelierul 


dumitale, schiţa prietenei mele Elena Hallipa înainte de a fi 
expusă. O iubesc până şi în efigie!” „Desigur, domnişoară 
mare! E o bucată foarte bună şi care...” Pornise micul 
discurs. „De prisos! I-am spus. Cunosc bine pe Mika-Le şi 
am pentru arta ei prisma mea.” 

A râs de nevoie, pe când mititica se strâmba, deplasând 
linia eternei nemişcări, care e formula ei. Văzând că e vorba 
de un control asupra bunului dumisale plac, îşi otrăvise 
ochii şi strângea mapa. 

Dar fie că n-a observat, fie că n-a îngăduit, pictorul a întins 
mâna. Atunci Scampolo, cu surâsul ei ofilit şi pueril, a întins 
desenul. O comedie!... Ovalul frumos al Elenei era tras cu o 
linie neagră, îl umpluse tot cu negru, culoarea ei favorită. 
Două alte linii negre desenau tâmplele regulate, rămase în 
alb; cerceii erau verzi. Cât venin o fi pus în verdele ăsta! E 
invidioasă pastelista! Drăcia de portret semăna totuşi. Am 
aprobat şi am dat dezlegare... Dar ce-o fi păţit Bonifaciu! A 
fost pus desigur la expiaţiuni. Va fi mai făcut ceva mătănii, 
se va mai fi umilit şi numărul dracilor prismatici la expoziţia 
debutanţilor va fi crescut. 

— Cum poţi tu fi aşa de îndrăzneață, Nory? 

— Da! l-am servit-o în plin studium! Mi se trece. Bonifaciu 
îmi îngăduie mult. Îi place nasul meu grecesc, gura rea şi 
subţire şi părul tăiat mic la ceafă. Zice că semăn cu nu ştiu 
ce corifee după un bas-relief celebru... Unii te plac la cap, 
alţii la picioare... Ţi-am spus! Formula cea nouă! Şi râse, 
râsul ei sonor dar fără veselie. Mini fu jignită. 

— Nu s-a schimbat Mika-Le! Zise apoi. 

— Nu! Drept concesie civilizaţiei europene şi-a mai 
domolit stuful cu un pieptene şi dă cu pudră Rachel de 
proastă calitate. 

Mini îşi închipui peste tenul sarbăd al lui Mika-Le praful 
acelui ciment gălbui; linia pătrată a frunţei, pe care 
pieptenele o dezgolea din vâlvoiul negru al părului, şi ochii 
de chihlibar mat, liberi ca locul suspect dezvelit din 
adăpostul stuhului... Văzu apoi pe aceeaşi Mika-Le cu 


pălăria pe spate şi pardesiul cenuşiu, dar şterse din minte 
aspectele variabile şi o păstră, rigid înfăşurată pe trupul 
muchios de copil, cu bandelete unse în bizare mixturi, 
având legată la coapsă o altă păpuşă lemnoasă cu cap 
hibrid de foetus... Aşa cum privise pe o iconografie a 
Egiptului o mumie cu prunc. 

Erau acum în dreptul Palatului. Mini se uită la pendula 
mare şi la ceasul ei de mână. O captivă ora. Mika-Le şi 
ceilalţi se dizolvară în timp. Erau acum cu toţi miimi de 
secundă din pulsul care bătea orele desfăşurate asupra 
oraşului. 

Pe când Mini locuia câmpiile largi, sufletul ei trebuia să 
taie drumurile care aveau să o aducă aci, la Ierusalim. 
Atunci îşi dura existenţa numai în spaţiu şi acuma în timp. 
Rămase tăcută. Nory întrerupse şi ea vorbăria ei 
neisprăvită. 

Acum trecătorii erau numeroşi şi căutau a se strecura 
printre ei, pe canalul central al Cetăţei, acel parcurs de 
confluență între Palat şi bulevard. Se opriră un moment la 
colţul Eliseului pentru a-şi pregăti traversarea. Teatrul 
Naţional sta vechi şi încă cu ceva măreție pe piaţa lui 
măruntă; ca doi afluenţi, unul luminos, altul obscur, străzile 
Câmpineanu şi Matei Millo lunecau devale pe de lăturea lui, 
punând puţină unduire pe şesul păşunei bucurene. 

— Ai văzut? 

— Zise Nory, ocolind o birjă - ai văzut cum s-a urcat în 
grad lăcusta noastră? De la Şcoala de corecție din Sibiu!... 
Şi-a găsit loc mai bun! 

Mini era gata să aprobe, dar avu desluşit o senzaţie de 
povârnire, de mers în jos, drept răspuns întrebărei despre 
Mika-Le. Tăcu, sigură acum că fata italianului, împotriva 
aparenţelor, pentru a-şi găsi locul ei adevărat, s-a scoborât, 
nu s-a urcat. 

Se uimi atunci iarăşi de acel aparat de prevedere, ele la 
care luase - printr-o senzaţie desluşită ca şi materială - 
această cunoaştere de scoborâre. Ideea urcărei lui Mika-Le 


rămânea o noţiune stearpă, primită din afară... Rim! 
Sciasmaticul Rim! Când oare va reuşi să găsească acele 
proprietăţi aşa de subtile ale fibrelor identificate cu 
funcţiile spirituale respective, pentru a le putea apoi în voie 
asocia şi disocia? Atunci va şti Mini unde se petrecea în 
fiinţa ei, ca şi a fiecăruia, acea mişcare precisă de aplecare, 
care-i spusese că Mika-Le s-a scoborât şi de acolo, de jos ca 
şi atâţia alţii, comanda vieţei josnice. În suflet sunt văi şi 
dealuri. 

Se opriră la vitrinele de modă numeroase de lângă Terasă. 

— Cine s-a schimbat în bine - zise Nory - e Elena!... Bine 
era ea totdeauna, dar mai rudimentară. Acum s-a modelat 
pe acelaşi tipar. E foarte elegantă, fiindcă asta e pretenţia 
absolută a lui Drăgănescu - şi cum nu e o pretenţie 
supărătoare!... Ce noroc că Drăgănescu a venit după prinţ. 
Toată grija lui e să nu se poarte nevrednic de a fi succesorul 
unui aşa personagiu. Nu e gelos ca să nu fie mitocan - 
crede el! Nu e avar ca să nu fie mitocan, nu e mojic - idem. 
Vinurile - en gros - sunt acolo departe, în Dealul Spirii, 
unde era Hanul lui Drăgan, acum Mare depozit, iar casa de 
locuit, delicioasă, pe Lascăr Catargiu. Drăgănescu, de altfel, 
e vicepreşedinte la Camera de Comerţ, cenzor la nu ştiu ce 
bancă... Are o calitate, mi-a spus Elena - aşa mare cum îl 
vezi, nu există! 

— Şi Nory râse iar zgomotos. 

— O minune, în adevăr! Râse şi Mini. 

— Elena a făcut senzaţie la o premieră cu un fourreau 
negru perlat, foarte decoltat, cu tâmplele ei negre care sunt 
la modă şi în urechi cu pandantivele senzaţionale de 
smaragd ale babei Smoala. 

— Baba Smoala?... Ce mai e şi asta? 

— Află că baba Smoala e însăşi mama lui Drăgănescu. Cu o 
oală, smolea vecinic butoaiele mucigăite - fiindcă butoaiele 
sunt la ei o tradiţie. Toţi Drăgăneştii în Dealul Spirii au fost 
crâşmari de pere en fils. Noblesse de baril! 


— O! Nory! Desigur, pe vremea babei Smoala, trebuie să fi 
fost în mahala o fată rea de gură ca tine, care încă nu învăţa 
dreptul şi economia politică! 

Mini reflectă asupra realităţei unei nobleţi mahalageşti, o 
tradiţie a unei aceleiaşi clase, oricare ar fi ea, şi care din 
calităţile ei păstrate intact, din buna ei stare şi purtare, 
ajungea a-şi forma o educaţie, fie ea chiar la un nivel 
inferior. O mahala care are valoarea, demnitatea, sculele ei 
de preţ şi chiar strămoşii ei, ca acea babă Smoală. 

— A doua zi după premieră, revuiştii mondeni au tămâiat 
pe Elena. Nu ştiu dacă n-a acordat şi un interview. Mare 
succes bucureştean, Elena mea! Mai are un portret serios 
la Salon de Ion Maria Longhin... Elena iscăleşte acum: 
Hallipa-Drăgănescu. Un reporter ingenios a inovat numele. 
Elena mi-a mărturisit că asta îi face mare plăcere. E un 
mare dor al ei, că nu a fost băiat şi nu a purtat numele ca şi 
firea neamului Hallipa... Şi Drăgănescu e încântat!... Ai 
văzut-o? 

Arătă un auto elegant, care trecuse pe lângă ele şi acum 
se oprise la „Hotel Boulevard”. Două plastroane albe, 
aparţinând la două fracuri negre, scoborau. 

— Da! Parcă! Zise Mini. 

În adevăr, silueta înaltă şi încovoiată a unuia semăna cu 
Greg! 

— E ziua stafiilor, Mini, cu adevărat! Încă un banchet! Ce 
elegantă şi cum îi plac petecuţele! Bărbaţii! Bravo, Mika-Le! 
E un preţios auxiliar al operei de distrugere! Mini se 
nemulţumi: 

— Îţi respect convingerile feministe, dar nu şi 
canibalismul! Dar Nory asupra subiectului arzător nu se 
mlădia lesne: 

— Te superi, Mini, dar nu-mi dai argumente. Mini se uită în 
jur. 

— Vezi tu! E frig... Şi eu port în mine, se vede, amintirea 
de când tremuram firavă pe plaiurile îngheţate ale lumei şi 
Ei au aprins întâiul foc din cremene... 


Vezi, Cetatea vie în jurul nostru cum ne îmbrăţişează! Eu 
port în mine nevoia de a mă adăposti şi sentimentul obscur 
că Ei au zidit Cetățile, cu mintea, cu voinţa, cu braţul... 

Forţa care mă uimeşte!... Şi viaţa, toată viaţa asta imensă 
care vibrează în Cetate, căreia îi simt acum pulsul aci la 
grumazul mâinei, subt brățară, bătând la un loc cu al meu... 
Eu port pesemne în fiinţa mea conştiinţa timpului de când 
ei stăpânesc viaţa, deoarece acest simţ de robie sălăşluieşte 
în mine, cea eliberată! 

— Da... Da! Ei au zidit temniţele noastre şi ne-au dat focul 
în păstrare... la bucătărie. 

— Şi acolo! Eu nu zic numaidecât că sunt toţi buni, dar că 
ei ocupă timpul şi spaţiul vieţei mari: a cucerirei, a ştiinţei 
rodnice - ca şi timpul şi spaţiul vieţei noastre mărunte. 

Eu nu zic că puterea lor nu e adesea brutală şi viaţa lor 
vinovată sau stăpânirea lor crudă - zic numai că, răi sau 
buni, Ei le au, nu le avem noi... Şi dacă cumva puterea, 
stăpânirea, viaţa, le cârmuiesc vreodată bine!... 

— Asta da! Au toate privilegiile, le batjocuresc şi le trebuie 
luate înapoi. Mie nu-mi face teorii, adu-mi unul bun, ca să 
stau de vorbă cu dumnealui... M-ai înţeles? Izbucni Nory 
tăios. 

Mini surâse domol. 

— Dacă l-aş cunoaşte, Nory, l-aş iubi, şi dacă l-aş iubi nu ţi 
l-aş aduce pentru că ţi-ar face curte ca toţi ceilalţi şi pentru 
că l-ai ocări. 

— Gingăşie! Nu l-aş ocări, l-aş spânzura, pentru că mi-a 
stricat, cu excepţia dumnealui, socotelile bune despre 
ceilalţi. 

Mini căută în aer spânzurătorile. Întâlni, zvelt şi smălţat cu 
crini de porțelan, stâlpul telegrafului. 

Firele diafane palpitau şi muzica lor fină o auzeai ca pe o 
închipuire. Minunat instrument al inteligenţei, pe care se 
cânta melodia poemului omenesc al civilizaţiei, aventura 
extraordinară, pe care cosmul se miră el singur că o 
petrece. 


Erau oprite la colţul bulevardului cu Calea Victoriei. Mini 
se prefăcu îngrozită de furia lui Nory şi gata să fugă. Era 
semnalul despărţirei. Îşi strânseră mâna. Aprinsa feministă 
porni curajos printre reţelele vehiculelor, care se încâlcesc 
la acea încrucişare. 

Mini rămase un minut pe loc, învăluind, cu o privire 
plăcută, edificiul Cercului Militar, care se proiecta 
armonios. Privirea nu se adresa clădirei, decât întrucât 
blocul ei dura un punct de călăuzire în insula vie a Cetăţei. 

De pe trotuarul cellalt, Nory se întoarse să mai zărească 
pe amica ei singuratică. O absorbise Cetatea şi timpul. 

III. 

ÎN DIMINEAŢA-ACEEA, SCOŢÂND nasul devreme pe 
fereastră ca să dea drumul zilei să intre în odaia ei 
adăpostită, Mini simţi dintr-o dată, de la întâia privire rotită 
în jurul cerului, cât încăpea între coperişurile învecinate, 
simţi de la prima răsuflare cu care gusta aerul, de la prima 
lui adulmecare, o asemănare şi lesne îşi dădu seama anume 
care, atât era de făţişă. 

Dimineaţa aceea era la fel cu cea dintr-un august trecut, 
când făcuse cu Lina şi Nory o vizită la moşia Hallipa, o vizită 
într-adevăr neobicinuită în pomelnicul călătoriilor nevoite 
ale lui Mini, dar, mai ales, o dată însemnată în viaţa acelei 
familii. 

Ceea ce mai întâi începu să-i dea de lucru lui Mini, pe când 
îşi pregătea frumos pe rând micile rituri ale toaletei de 
dimineaţă, era tocmai putinţa asta de asemănare a unei zile 
cu alta, în desfăşurarea zilelor aşa de uimitor deosebite una 
de alta. Cu aceleaşi elemente simple în liniile lor principale 
— CU cer, cu soare - succesiunea neisprăvită a acelor felii de 
timp în spaţiu crea miracolul unei reînnoiri perpetui şi pe 
acel, mai mare încă, al asemănărei atmosferice perfecte. 

Căci Mini, fireşte, nu îngăduia acei oameni care cred că 
toate zilele sunt la un fel, decât aşa cum îngăduia orice alte 
forme opace ale vieţei. 


Mai avea Mini şi plăcuta destoinicie să se ştie bucura de 
darurile veacului în care trăia. Preţuia acea trecere de ani 
înapoia existenţei ei şi munca cugetului omenesc care îi 
procurau putinţa să trăiască acum, când atâtea progrese 
stau la îndemâna fiecăruia şi când presimţim pe toate cele 
care sunt în mers. 

În aparatul ei multiplu de simţire, existau pesemne urme 
de recunoştinţă pentru truda celor care urniseră anevoie 
nivelurile vieţei spirituale şi practice până la civilizaţia de 
acum. 

Izvorul limpede al robinetului care o înfiora cu apa de 
munte la domiciliu, butonul care incendia firul delicat al 
becului electric erau voluptăţi prin care constata cu 
mulţumire că marile sforţări ale geniului erau supuse uzului 
ei comun. 

Era mulţumită că acele cunoştinţe elementare ale unei 
instrucţii cuviincioase şi obligatorii îi puneau în mâinile 
tentaculare ale inteligenţei firele cu care să se poată lega, 
ca de un loc plăcut, de problemele mari. În acea dimineaţă, 
înarmată cu un burete uriaş - de care era încântată că a 
crescut în adâncul mărei divine pentru a-i scălda confortabil 
umerii - se gândea comod şi uşuratec la fenomenele 
astrale, geologice, chimice şi algebrice, anevoios migălite 
de alţii spre descoperire şi studiu, care compuneau atâtea 
atitudini de umbre şi lumini, de reflexe şi forme mobile de 
transpuneri şi dizolvări care hotărau culoarea cerului, 
savoarea şi parfumul aerului şi situarea locului mic către 
primejdioasele rotații, către amorurile planetare, 
combustiile interioare ale solului, violențele, probabil 
masculine, ale meteorilor şi capriciilor accidentale ale 
cometelor. Atâtea fenomene pe care un spirit de armonie, 
demn de ardoare, necunoscut şi incomensurabil, le punea 
cu generozitate la dispoziţia, ei dis-de-dimineaţă. 

Cum însă acel spirit suprem de armonie universală locuia 
în ţinuturi ale timpului în spaţiu, care încă nu-i fuseseră cu 
bunăvoință puse la îndemâna, Mini credea că în ţinutul 


propriului tău suflet poţi adăposti o întruchipare fericită, în 
care să recunoşti şi să iubeşti marile calităţi de coordonare 
şi armonie, care fac ca universul să plutească sigur şi 
fericit. 

Cu un surâs pe care îl ascundea, se vede, de conştiinţa 
bucuriei ei proprii ca să nu şi-o sperie, căci oglinda era 
departe, Mini îşi aminti cu farmec religiile ei scumpe. 

Storcea cât mai tare, cu pumnii strânşi, buretele încărcat 
cu apă. Fiind sigură că nu eo fiinţă crudă, îi convenea să 
admită că în oricare om există un atom în germen din fiece 
simţire. Toate sentimentele esenţiale sunt în noi, în doze 
însă divers proporţionate, care, calculate, dau ca rezultat 
fiinţe rele, bune, crude, blânde... Numai anomaliile sunt 
unilaterale. 

E un lucru pe care trebuia neapărat să-l amintească 
ucenicului Rim, ca să ţină seama când scalpează fibrele de 
gruparea lor, şi să poată deosebi pe cele care dau funcţii 
generale de cele care arată „particularităţi”. Dar cum să 
convingă pe opacul Rim că acesta e scopul adevărat al 
migălelilor lui anatomice! El era numai un instrument orb şi 
surd de preciziune. 

Şi, deoarece Mini era blândă, constată că acel vestigiu de 
cruzime, care făcea să se slujească de cadavrul simpatic al 
bureţilor fără nici o mustrare, o înrudea de departe cu acei 
oameni care odinioară întrebuinţau sclavi drept 
instrumente, dar cu câtă superioritate de epocă şi de 
sentiment asupra lor, ea, care aproape-aproape se simţea 
miloasă faţă de o vietate aşa de primitivă ca a buretelui. 

În acelaşi timp, gândul că taina şi potecuţele acelor mări 
perfide şi căpcăune sunt la îndemâna negoţului omenesc şi 
că bureţii, locuitori aderenţi ai profunzimilor, se găsesc pe 
toate cărările o umplea de un fel de vanitate. Nu semăna 
deloc cu acele femei - cu cele mai multe, zice-se - care vor 
la picioarele lor oameni şi lucruri, dar nu-i lipsea desăvârşit 
o astfel de înfumurare feminină. Faptul că atâţia învăţaţi, cu 
şi fără ochelari, prin cercetări mai aride ca stâncile pleşuve, 


îi puteau oferi cândva cunoaşterea deosebirei şi asemănărei 
zilelor trecătoare, îi da un amestec de milă şi orgoliu. 

Ceea ce încununa orgoliul lui Mini era însă putinţa de a-şi 
controla propria atitudine. Acea cenzură pe care un martor 
ironic o făcea gândurilor ei măreţe şi care îi da virtutea 
aleasă a umilinţii. 

Dar măsura supremă, pe care o putea atinge, nu era 
mândria de a se identifica cu un strat superior al vieţei, era 
starea aceea când ea, Mini, nu mai era glorios înglobată în 
substanţa ultimului strat luminos, ci era un atom plăpând, 
desprins din el, în preajma unei lumini noi, care abia se 
întrevedea. Atunci, uşoară, plutitoare, uimită, sta ca un fulg 
în pragul unei ferestre, privind spre un început al 
cunoaşterei. Cu o desfătare leneşă, Mini îşi isprăvise baia. 
Lăsă din mâini buretele mare, privindu-l cu un surâs. Nimic 
din substanţa minunată a naturei nu e străin de făptura 
omenească. Nu numai ochii deschişi pretutindeni ai porilor 
absorb, dar inima, acolo înăuntru, spongioasă, o putea 
strânge tare ca pe un burete sub apa vie, pentru a stoarce 
apoi din ea, prin toate alveolele, izvoarele simţirei. 

Bine aşezată acum într-un fotoliu, îşi cobora gândurile din 
cer pe pământ. Aterizau cu o înlesnire şi siguranţă de 
mişcări pe care încă nu o aveau aerostatele. 

Aşadar, se putea ca zilele să se asemene! Dar faimoasa 
vizită la Hallipa fusese într-un august şi acuma era abia 
sfârşit de aprilie. Cum şi ce fel o astfel de transpoziţie? 

Era un timp de când pierduse de urmă familiei Hallipa. 
Nu-i mai întâlnise nici în Cetatea vie, nici în conversațiile 
Linei şi a lui Nory. Ce va fi devenit acea Lenoră îndurerată? 

Cum avea după-masa liberă, Mini se gândi să meargă 
devreme la Rimi. Va întreba pe Lina ce cale luase de atunci 
până acum „drama Castelului” şi va căuta să prindă vreo 
licărire de adevăr asupra luptei care se dă în trupul cărnos 
al Lenorei de către o conştiinţă obscură. Vidul mic al după- 
amiezii va fi astfel împlinit şi asemănarea zilei va aduce 


astfel cu ca pe Hallipi, dacă nu cumva Hallipii trimiseseră 
spre ea acel zvon matinal. 

Lina nu era acasă şi Rim fu mirat că Mini, de la uşă, în loc 
de vreo nouă descoperire, îl întrebă dacă a fost vreodată la 
Hallipi, la moşie. Rim nu părăsea niciodată oraşul şi, ca un 
tramvai de parcurs unic între facultate şi locuinţa lui 
Romulus, nu cunoştea alte schimbări de direcţie decât 
plimbări pedestre spre Cotroceni sau spre Pake, după cine 
ştie ce indicator fix al orânduirii. 

Aventuri extraordinare îl duceau arare pe Calea Victoriei, 
unde părea exotic, sau la Filantropie, unde Lina avea servici 
până la 12. 

Totuşi, doctorul Rim, în aşteptarea Linei care nu putea 
întârzia, intră în subiect cu oarecare spirit de mahalagism, 
care era în ziua aceea pe placul lui Mini. 

Nesăbuită cum era Lina - asta era opinia concisă a lui Rim 
despre nevastă-sa - n-o putea vindeca de „familie”. Doctorul 
Rim pronunţa cuvântul „familie” cu ironie. Lina rămăsese 
„de la Tecuci” - ceea ce părea lui Rim foarte meschin. Totuşi 
nu avea nimic de zis împotriva Lenorei Hallipa. Era femeie 
foarte plăcută. Plină de voluptate şi pasiune, frumoasă ca o 
Venus - doctorul Rim devenise mitologic - şi pe care o 
primea cu plăcere, fiindcă toată casa mirosea a parfum şi se 
umplea de haine subţiri şi feminine, de aceie deshabille-uri 
a căror întrebuințare Lina, fireşte, nu o cunoştea. În oraş, 
dimpotrivă, verişoara era totdeauna simplu îmbrăcată, ceea 
ce, după gustul doctorului Rim, făcea un contrast savuros 
ru cochetăria ei intimă, cum se exprima. Pe Lina nu o 
putuse dezvăţa de a se îmbrăca ridicol, cu flori roşii la 
pălărie. 

Doctorul Rim - cronicar de modă şi expert feminin - era 
plin de noutate pentru Mini. 

În adevăr, buna Lina cumpăra la întâmplare azi o rochie 
gata şi neîncercată, verde sau albastră de obicei, mâine o 
manta de mătase sau de catifea, după sezon, şi pălării care 
se nemereau, e drept, cu flori sau pene roşii. Acea licărire 


da poate vreo veselie ochilor ei fixaţi de obicei pe orizonturi 
aşa de tenebroase în profesia moşitului perpetuu, sau poate 
deprinderea sângelui o atrăgea spre roşu ca pe un taur. 

Într-o zi discuţia între Rim şi Lina, pe subiectul unui 
trandafir roşu de cârpă la pălărie, avusese loc în faţa lui 
Mini şi Nory. Lina, astfel înfruntată, se supărase de 
tachinările doctorului, se învineţise înăbuşit, cum îi era 
felul, ba chiar se înrăise, se vedea bine că are venin în ochi 
şi pe buze, dar nu spunea un cuvânt, numai fum pe nas 
scotea cu răsuflarea ei astmatică. Biata Lina... Rim faţă de 
public căutase să fie cât mai ironic şi îl prindea aşa de rău, 
încât Mini avusese o mişcare interioară care îl azvârlea 
peste fereastra deschisă: o mişcare calmă, fără violenţă 
sufletească, aşa cum ai goni un bondar supărător. 

Nory închisese discuţia cu un cuvânt nemerit. Declarase 
că acel gust la Lina era un „roşu puerperal”. 

În ce priveşte echipamentul Linei, rochia ei verde sau 
albastră, purtată, de dimineaţă până seara, la gospodărie, 
la spital, în oraş, lua aşa de mult forma bunei Lina, o formă 
boţită şi curată, încât părea una şi aceeaşi rochie şi una şi 
aceeaşi cu ea. lar „mantourile” de mătase, lux personal 
rămas din cine ştie ce aspirație de fată săracă, pierdeau de 
la început orice lustru şi ostentaţie şi se mototoleau în jurul 
stăpânei cu modestie şi stângăcie. 

Pentru a-şi ilustra opiniile asupra Lenorei, doctorul Rim 
avu buna idee să-i arate o fotografie. Mini o cercetă cu 
atenţie. Nu-şi putea deloc închipui pe Leonora la oraş şi în 
ţinută de stradă, departe de un pat cu polog de tulle şi 
panglici mauve, altfel decât conturată plastic de un chimono 
indiscret, pe care, strângându-l printr-un gest permanent în 
jurul corpului, părea a se dezbrăca astfel la fiece minut. 

Pe bună dreptate Mini se mira ca de o anomalie de o 
Lenoră aiurea şi altfel decât în cadrul amorului şi capotului 
conjugal. 

În taior clasic de culoare închisă, cu o pălărie cu borduri 
mari, Lenora, în fotografie, părea o moşiereasă la oraş, şi 


toată frumuseţea ei era denaturată. 

Aşadar, Lenora, când venea la Bucureşti, găzduia la ei? 

Da! Lina n-ar fi admis altfel şi lui Rim îi făcea plăcere, 
schimba monotonia cotidiană. Rim dormea atunci în birou, 
Lina în sufragerie şi camera lor aparţinea frumoasei 
Lenora. 

Mini asculta cu interes. Acel Rim, căruia îi plăceau 
tulburările domestice, îi părea nou. L-ar fi crezut metodic, 
ordonat şi meticulos. Când pleca la facultate, doctorul Rim 
saluta pe verişoara în pat, albă şi pufoasă ca o lebădă. 

Mini îşi confirmă în gând imaginea exactă. 

La unu, când se întorcea, îi bătea în uşă pentru dejun şi 
apărea proaspătă şi „aperitivă”, sublinia spiritual 
profesorul, împrăştiind parfumele baie, de pudră, de 
cochetărie feminină, ceea ce schimba cele două mirosuri ale 
Linei: iodul şi tutunul. 

Doctorul Rim nu fuma şi nu practica medicina, având 
oroare de ţigară şi de medicamente. Grija Linei de a se 
purifica de urmele dezinfectantelor diverse, pentru a nu-l 
supăra, nu reuşea deplin să înşele mirosul fin al ilustrului. 
Cât despre ţigară, o prefera lui bărbatu-su, se plângea 
patetic doctorul. 

În adevăr, Lina ar fi murit - mărturisea - fără ţigăruşă. 
Plăcerile ei erau aşa de puţine! 

Frumoasa Lenoră fuma şi ea, dar o ţigară delicată pe zi, la 
cafea; aşa de „adorabil”, încât Rim încerca şi el una, ca să 
ție companie. Lenora nu trăgea ca o „şerpoaică”, ci o 
mesteca numai cu buze roze - histoire d'etre plus tentante 
- emitea cu accent nemţesc Rim. Era o femeie cu adevărat 
încântătoare, plină de capriciu, dar care da în schimb. Şi 
Rim părea pătruns de meritul acelui dar. 

Hallipa era un om fericit şi Lenora o femeie cinstită de 
speța cea mai bună, pe ale cărei calităţi de interior le stima 
mult, explica uscatul Rim, şi cuvintele „cinste” şi „stimă” 
sunau solemn. 


Portretul Lenorei la oraş satisfăcea intuiţiile lui Mini. 
Aşadar, câteva zile în fiecare sezon, alcovul unei văduvii 
provizorii era mutat la Lina, întrerupt de scurte campanii 
cu trăsura în Lipscani. 

Dar acum în urmă mai venise oare Lenora şi cum de nu o 
întâlnise la ei? 

Nu! Lenora în ultimul timp plecase la Viena, unde avea pe 
Coca-Aimee în pension şi pentru un consult de medici. 
Ipocondrie de femeie răsfăţată. Corpul admirabil al 
frumoasei Lenora nu putea avea nici o suferinţă alta decât 
amorul! Un capriciu o dusese la Viena în loc de Bucureşti. 

Doctorul Rim regreta, schiţa chiar un suspin. În ziua aceea 
nu avea nici o teamă de ridicol. Sufletul lui îşi uita 
învelitoarea trupească, şi rezultatul era un fel de maimuţă 
lirică. 

Mini aruncă asupra lui Rim o privire de ansamblu, 
începând de la fruntea enorm lărgită de părul care, fără 
chelie, începea să o decoreze departe pe tigvă, blond închis 
cu fire lungi şi grase, aşa de periate că păreau lipite. Nasul 
cu două proeminențe, lung şi subţire, mustaţa rară, din fire 
mâncate parcă de molii, pe gură cu rânjet neplăcut. Ochii 
albaştri miopi, subt ochelari de baga, gâtul lung, strâns în 
gulerul aşa de bine scrobit încât adeverea plictiseala Linei, 
care trebuia să cumpere aproape unul pe zi şi nu găsea 
decât anevoie aşa de înalte. Redingota era periată de prea 
multe ori pe şeviotul obosit, şi picioarele scheletice pluteau 
în pantalonul cu dunguţe gris, ţinută doctorală de congres, 
pe care Rim nu o părăsea niciodată. Gloria lui erau ghetele 
de dimensiuni foarte mici faţă de un corp aşa de lung, şi 
subţiri ca şi cum ar fi acoperit nu o labă, ci un singur os. 

În ziua aceea Rim se credea în concediu de la studii şi, în 
rol de gazdă amabilă, era foarte vorbăreţ. Îşi expunea 
concepţiile cu multă bunăvoință. Descrierea sugestivă a 
meritelor casnice ale Lenorei şi indiferența, dacă nu chiar 
antipatia, pentru Lina păreau mărturisiri asupra gusturilor 
şi aspiraţiunilor neîndeplinite ale marelui doctor. 


Era totuşi greu să identifici acele aspiraţiuni cu Rim! 

Nory povestea că doctorul îi declarase că toate femeile, 
Chiar ea, care se pretindea practică, se ocupă de „lucruri 
secundare”. Nu explicase mai limpede, fiind scump la 
vorbă, dar Nory tălmăcise. 

Ştia de la studente că, la începutul de an al cursurilor, 
profesorul adăoga, pentru pedagogia fetelor anume, o 
perifrază care le îndruma spre „lucrurile principale ale 
vieţei”. 

— Anatomie aplicată! Glumea Nory, dar degeaba, el 
rămâne tot un teoretician de nevoie. Cine Dumnezeu ar 
putea aplica cu Rim? Halal bucată anatomică! 

Nory era o nebunatecă, dar, de fapt, Rim rămânea pentru 
publicul spectator, în adevăr, mereu un om grav, onest, 
ascetic, caricatural şi savant. Şi poate el nu era nimic din 
toate astea! 

Amintindu-şi anecdota lui Nory, Mini hotărî, după privirea 
de ansamblu, că doctorul Rim, ca şi atâţia, avea un trup 
sufletesc care contrazicea pe cellalt. Arareori cele două 
trupuri se suprapuneau desăvârşit, dar un aşa de mare 
contrast era totuşi ceva rar. 

Cu un creion fin în degetele cugetărei, Mini acum făcea un 
desen în care trupul sufletesc al lui Rim, plin de ispite, 
iubitor de alcov şi parfumuri, nevoit să-şi exteriorizeze 
aptitudinile pasionale prin fizicul aceluiaşi Rim, făcea 
contorsiuni desperate şi comice. Acel fra-diavolo interior, cu 
pofte şi voce grasă, făcea pe Mini să râdă înăuntrul ei cu 
hohot. Ideea că Rim are în el pe frate-su, dracu', o distra 
aşa de mult că surâse, de fapt, Rim, amabil, colabora la acel 
surâs cu allui. 

Desenul progresa în linii sigure, deşi mâinile de carne ale 
lui Mini ar fi fost incapabile să aştearnă pe hârtie nici chiar 
o efigie pe departe asemănată lui Rim, necum acel dublu. 
Aşadar, talentele făpturei noastre sufleteşti pot fi altele ca 
cele pe care le putem vădi. Dar frica cea mare a lui Mini era 
ca sufletul ei să nu fi avut cumva alt fel de mâini ca ale ei, 


cele de carne. Le vroia identice. Trăia prin ele desăvârşit, 
simţirea şi dorea ca ele, cel puţin, să cunoască voluptatea 
iubirei depline şi perfecte. 

Rim, azi, nu bănuia că întrebările ei despre Lenora nu 
erau o ciripire plăcută, cum zicea galant, şi că ceaiul în tete- 
a-tete, până vine Lina, era numai o prelungire de informaţie 
în folosul acelor socoteli despre existenţa definită a unui 
trup sufletesc, care preocupa pe Mini. Acea cărnoasă 
Lenora, de exemplu, căreia trupul unor simţiri primitive, 
necontrolate de puţina ei inteligenţă, îi zvârcolea făptura 
aşa de puternic. Ea singură nu se putea deprinde cu ideea 
că acţiunea unor sentimente aşa de neorganizate putea da 
aşa efecte uimitoare în acel volum de carne pasivă. 

Mini se uită încă o dată la fotografia Lenorei. Îşi aminti că 
Lina îi spusese că verişoara la 17 ani, înaltă, subţire, cu un 
cap de înger, era un tablou. Atunci o cunoscuse Lina întâi, 
fiindcă Lenora locuia la Mizil, cu tatăl ei divorţat, şi venea 
numai rareori la Tecuci, la mamă-sa, care sta cu băiatul, cu 
acel Lică Trubadurul. 

Împărţirea asta benevolă a copiilor părea inversă, dar 
corespundea cu sentimentele foarte accentuate ale acelor 
părinţi: unul, alintând fata; cealaltă, băiatul, până la măsura 
unor certuri grave, cu rezultate triste asupra educaţiei 
mostrelor respective. 

La Mizil, târguşor muntenesc cu ifos şi culoare locală, 
Lenora pierduse accentul tecucean, pe care Lina îl păstra 
cu prisosinţă şi cu oarecare farmec. 

Mama Lenorei şi a lui Lică era vară bună cu tatăl Linei, 
farmacist pe Strada Mare din Tecuci. Acestea erau 
legăturile de rudenie. Acolo, în fundul farmaciei, Lina 
hotărâse să înveţe medicina printr-una din acele dorinţe de 
a urma şi înălța în grad profesia părintească. Fusese, în 
adevăr, cea mai mare dintre cinci fete - băiatul familiei. 
Celelalte surori erau pierdute prin Huşii şi Vasluii obscuri, 
la gospodăriile lor modeste. Lina era „perla”. 


Rim punea în cuvântul „perlă” tot disponibilul lui de ironie. 
Cu laşitate, Mini îşi lăsa prietena pradă unghiilor lungi şi 
ascuţite, cu adevărat, ale Rimului. Cum oare putea desena 
aşa de fin cu peniţa cu aşa gheare?! Pe Mini o enervau ca 
un ferăstrău când zgâriau sugativa în formă de game şi 
arpegii, cu sunetul suplimentar de castaniete ale falangelor, 
acompaniament muzical obicinuit al nesuferitului Rim. Căci 
avea pentru ilustrul doctor o aversiune strictă, pe care o 
încătuşa; de o parte, afecţia pentru Lina, de altă, interesul 
pentru descoperirea posibilă, pentru vreo schiţă sau 
proiecţie viitoare cu putinţă a „trupului sufletului”. 

Mini pase la loc, pe birou, cartonul mic al fotografiei 
Lenorei. Rim o întrebă dacă ştie că verişoara a mai fost 
măritată. Mini ştia, vezi bine. Pentru Mini, Lenora nici nu 
putuse fi vreodată altfel decât măritată. Nu contesta că va fi 
fost cândva o fată ceva mai slabă, cum povestea Lina. Nici 
nu avea ideea preconcepută a vreunui viol timpuriu sau 
credinţa că în strâmtoarea vieţei tecucene educaţia îi fusese 
aşa de puţin ocrotită încât avusese o precoce cunoaştere a 
tuturor aspectelor traiului. Mini credea mai puţin decât atât 
şi mai mult. În Lenora acel instinct, acea cunoaştere trăia şi 
crescuse cu ea, într-o aşteptare firească, pentru care era 
gata de întotdeauna, cu o copioasă naturaleţă. 

Fireşte că Mini nu ar fi spus părerile astea tare, pentru că 
opiniile şi limbagiul sufletului nu sunt în curs, dar Rim, 
atunci când lăuda calităţile maritale ale Lenorei, credea 
acelaşi lucru, întocmai. De altfel, în cutia cu secrete a bunei 
Lina, caseta aceea frumoasă din lemn de trandafir, lucrat 
din bucățele ca un mozaic, Mini văzuse o altă fotografie, o 
Lenora travestită în văluri de mireasă, galeşă şi 
promițătoare, la braţul unui locotenent oacheş şi frumuşel, 
cu pinteni şi bivndenburguri. Evenimentul nu mirase pe 
nimeni în mica garnizoană mizileană, unde tatăl ei era şef 
de accize, post modest, dar rentabil şi onorabil, pe care 
strălucitoarea Lenora, de pe atunci nelipsită de la baluri, 
pick-nick-uri şi cavalcade, îl înălţase în rang. 


Amănuntele astea erau date de Lina în zilele când, 
aşezând cu levănţică şi sulfină rufele în şifonier, dezvăluia 
suvenirile de acasă, oftând. Niciodată în orele de repaos 
buna Lina nu trăia altfel decât în acele amintiri, care lui 
Mini îi plăceau ca nişte poveşti foarte vechi, mai vechi de la 
o generaţie abia înapoi, decât de un veac înapoi. Le asculta 
cu plăcere, dar fără să le poată lega de existenţa actuală a 
Linei, a Lenorei. Era ca o carte cu poze naive, ca un album 
cu mode comice, ca un număr vechi dintr-un jurnal 
umoristic cu glume ieşite din curs. 

Tecuciul, Mizilul îi păreau simpatice suburbii mărunte: 
erau vestigii de moravuri, pe care le pipăia delicat cu 
mintea: erau fişe de caracterizări mărunte, pe care le 
strămuta pentru nevoie cu gândul. 

Amica Nory nu putea suferi provincia mică: „Cuiburi de 
ploşniţe”, la figurat ca şi la concret, zicea. Nu simţea 
pitorescul orăşelelor scunde, în care fiece om pitulat, 
reprezintând disproporţia unei aspiraţiuni prea mari pentru 
adăposturile lui, este deci o energie la pândă. Nu se gândea 
că acele puteri mărunte, dar neîncăpătoare, se revărsau 
până aci, în Cetatea vie. 

Nici satele nu-i plăceau. Nu era agrariană. Numai centrele 
comerciale şi industriale o mulţumeau ca fiind favorabile 
feminismului. Centrele mari erau pentru ea: Bucureştiul, 
Galaţii, Oradea, Aradul, indiferent. Unificarea solului era 
pentru Nory un fapt împlinit. De când pantofii de lux 
veneau de la Temişoara, de când „trapista” era brânză 
naţională, de când parfumul în sticle bizare era industrie 
proprie, Nory luase cu simplicitate şi confort posesiune 
teritorială. Erau numai câţiva inşi de specialitate - 
politicianii - care încă nu se înțelegeau asupra unor 
amănunte - adică afaceri de partid. Aşa credea Nory. 

Acei mărunți locuitori provinciali, dispreţuiţi de Nory, 
luaseră şi ei posesie teritorială din acel sentiment de 
expansiune care există în omul ce are posibilităţi de 
expansiune. Mini însăşi trăise întotdeauna după o hartă mai 


puţin exterioară ca cea geografică, dar foarte precisă: 
aceea a unor drepturi fireşti. Omul, ca şi popoarele, are în 
el simţul subdiviziunii, dar şi al multiplicărei. Simţul 
proporţional că face parte dintr-un numerar mai însemnat 
chiar de n-ar fi încă însumat. Întotdeauna Mini crezuse că 
aparţine unui popor mare. 

Totuşi, la gândul că Lina, Lenora, Lică, atâţia alţii, mulţi, 
veneau de-acolo, de prin cuiburi obscure, în Cetatea ei vie, 
că ei îi compuneau existenţa, iar Cetatea, cea făcută de ei, îi 
prefăcea, Mini rămânea mirată, cu fila neîntoarsă la cartea 
basmelor de ieri. 

— Da! Lenora vine la noi cu precădere şi fără să mă 
măgulesc socot că se înţelege mai bine cu mine decât cu 
Lina, care o slugăreşte, urmă doctorul Rim. 

Mini simţi că răbdarea-i se oboseşte faţă de disprețul 
neobosit cu care azi Rim copleşea pe Lina. Ar fi plecat, de 
nu s-ar fi apropiat sosirea chiar a Linei, pe care vrea să o 
vadă, o dorea chiar, ca şi cum ocările lui Rim în lipsă o 
putuseră mâhni, ca şi cum ele erau o boală cronică, de care 
o va vedea după chip că sufere, ca să o poată mângâia. 
Vroia să o şi întrebe ce mai e pe la moşia Hallipa, căci se 
vedea bine că Rim nu e ţinut la curent. 

Se gândea acum la acel Rim şi la ceea ce ştia din biografia 
lui. De pe scaunul pe care şedea, de partea opusă a 
biroului, Mini fugi pe divan. Atunci Rim începu să răsfoiască 
nişte dicţionare medicale voluminoase, lingând cu degetul 
fiecare pagină întoarsă. 

Tot în cutia mare de lemn de trandafir era şi o fotografie a 
lui Rim ca logodnic. Un vlăjgan blond şi nesărat, care nu 
ştia ce să facă cu mâinile mai lungi ca pulpanele redingotei. 
Pe alt cartonaş Lina era o fată puţintică, negricioasă, 
urâţică şi amărâtă de pe atunci. 

Cum Mini o întrebase dacă a cunoscut pe Rim la facultate, 
Lina îi povestise, dar fără prea multe amănunte, că era încă 
studentă bătrână când Rim, de pe atunci doctor de plasă în 
judeţ, venea pe la farmacie să stea de vorbă cu ea. Când 


terminase şi rămăsese internă la Maternitate, Rim, într-o 
vacanţă de Paşte, îşi făcuse propunerea. El studia atunci 
mult şi trimitea lucrări peste lucrări pe o parte, pe de alta 
petiţii peste petiţii ca să i se dea o docenţă. 

După nuntă vorbise şi ea profesorului C, care o proteja, şi, 
destul de repede, Rim fusese numit asistent la laşi. Norocul 
lor fusese că marele mamoş C, care era bun cueaca un 
tată, îmbolnăvindu-se tocmai când avea un caz excepţional 
la o casă „foarte nobilă”, o recomandase în locul lui. 

Era prilej de încredere şi răspundere: ieşise cu bine şi 
rămăsese de casă. 

„De casă mare!” glumea Nory. 

Cariera îi era făcută. Toată aristocrația nu mai vroia să vie 
pe lume decât pe mâinile ei şi parveniţii la fel, fireşte. 
Repede după asta, Rim fusese numit suplinitor, apoi, prin 
concurs, profesor de anatomie la Iaşi, dar abia acum, în 
urmă, se putuse anevoie muta la Bucureşti, fiind luptă 
aprigă şi făcându-se politică multă, cu tot ordinul venit de 
sus. 

Faţă de o carieră aşa de limpede, parcursă cu ajutorul 
exclusiv al femeiei şi faţă de convieţuirea aşa de recentă a 
celor doi soţi, care până atunci trăiseră la distanţă, 
profesorul Rim se arăta ingrat şi răutăcios. 

„Mai bine rămânea la Iaşi”, se gândi Mini, mai ales că Lina 
povestea ce bine se simţea Rim acolo, cum frecventa numai 
pictori şi muzicanți - cele două arte în care era aşa de 
priceput. Dar ambiția nu-i putea îngădui să nu ia catedra de 
anatomie din capitală, care i se cuvenea. Buna Lina era 
convinsă de meritele deosebite ale savantului Rim şi 
cunoştinţele lui artistice îi impuneau mare respect, ea fiind 
desăvârşit opacă pentru muzică şi pictură. 

Cum tăcerea se prelungea, Mini, ca să spună ceva, 
întrebă: 

— E inteligentă doamna Hallipa? 

— O femeie frumoasă e totdeauna inteligentă... 


Lina sosise şi intră grămadă. Sărută pe Mini. Era 
congestionată ca de obicei. Mini spunea adesea cu grijă că 
Lina e un tip apoplectic. O calma Nory: 

— Lasă femeia în pace! E scurtă în gât. Atâta tot! 

Încă sufocată de graba cu care venise, întrebă pe Rim 
dacă l-ar supăra vizita Elizei. 

„Cât protocol!” reflectă Mini. 

Rim, galant, se arătă încântat că vede pe „verişoara Eliza”. 

Mini rămase întrebătoare: încă o verişoară! 

— N-o cunoşti, Mini, pe Eliza? A lipsit câtva timp la 
Călăraşi. Acum s-a stabilit aici cu totul. E vara primară a lui 
Doru Hallipa. O văd rar. Eu cu ocupațiile mele, ea cu ale ei! 
E foarte elegantă şi iese mult. Eliza dictează moda în familie 
şi face comisioanele Lenorei. 

Aşadar, grija bunei Lina pentru Eliza nu era străină de 
familia Hallipa nici acum. 

Mini văzu că planurile ei de informaţie sunt zădărnicite de 
acele vizite. Ar fi vrut să plece, dar se temu ca Lina să nu se 
nemulţumească dacă o lasă singură cu musafira. Părea că 
pune oarecare nădejde în Mini pentru vizita asta, la care 
ţinea să facă faţă şi care o stânjenea parcă. Acea Lina, aşa 
de autoritară şi de stăpână pe ea în profesie, era în lume 
nespus de timidă. Rămase. De altfel, subt o altă formă, 
familia Hallipa iarăşi îi ieşea înainte. 

Odihnită, Lina porni, tot grămadă, să aşeze ceaiul cu baba. 
Când se întoarse avea o rochie verde cu găitane multe. Rim 
privi pe Mini cu aere de complicitate, dar fără de succes. 

Mini era iritată împotriva lui pentru ostilitatea aceea 
permanentă către Lina, ostilitate, de altfel, cu forme 
flegmatice şi politicoase. 

Îi veni în minte că e poate din pricina că sunt de 
naţionalitate diferită. Poate că asta era o pârghie nesimţită 
care dezgrădina acordul lor bun. Cine poate şti! Astfel de 
căsătorii, făcute fie din amor, fie din calcul, au numai o 
parte limitată de înţelegere. Sunt ca două circomferinţe 
care se întretaie pe o porţiune comună şi rămân cu totul 


despărțite celelalte două spaţii: ale educaţiei, ale 
amintirilor... 

Dacă cumva porţiunea de contact sufletesc sau de interese 
sufere pagube, cataclismul geometric al căsătoriei e deplin. 

Pe când în căsătoriile conaţionale sufletele sunt discuri 
metalice care se ciocnesc cu răsunet şi cu tamponare 
variată, dar adecuată. 

Nory exprima aceeaşi părere despre Rim, dar mai lapidar: 

— Slutul de neamţ! Zicea, când Lina era înfruntată de 
doctor. Felul de a se exprima supăra pe Mini, care o certa: 

— Tocmai tu, fată cultă şi fără prejudecăţi, păstrezi un aşa 
limbagiu faţă de un străin, parcă ai vorbi de păgâni? Tu, 
feministă, deci adepta unor mentalități mai largi, ai tonul 
ăsta de zeflemea şi de poreclă aşa de vulgar! 

Dar acum, ea însăşi zicea cu gândul, dacă nu chiar cu 
vorba: „Slutul de neamţ!”. Pesemne năravul românului are 
şi el un rost: eleganța şi cordialitatea către străin sunt în 
funcţie de atitudinea lui respectivă. Azi, Rim era de vină. El 
se arăta prea arţăgos şi străin. 

Totuşi problema căsniciilor de felul ăsta putea fi privită şi 
în alt fel. Ciocnirile dintre educaţii deosebite ar fi putut, 
dimpotrivă, să fie mai netezite: vrajba să nu aibă atâta 
putere şi ecou, să nu doară aşa de tare loviturile şi vorbele 
de ocară - dacă cumva s-ar fi dat tava - cum zicea Nory, să 
pară mai cuviincioase, ca şi necuviinţele spuse sau scrise în 
limbă străină. 

Evident că Rim nu înţelegea singurul farmec al Linei, 
farmecul ei indigen. Bunătatea ei ca azima caldă, trudnicia 
ei de gloabă credincioasă şi hazul ei „de la Tecuci”. 

Cu toate că era născut în ţară, dintr-un tată vameş vechi şi 
de treabă, naturalizat de mult, Rimul mesteca printre dinţii 
galbeni dezgusturi de lege streină şi-şi oprea cu bună 
creştere strănuturi de dispreţ către nevastă-sa tocmai 
pentru ceea ce era în ea simpatic şi inerent. 

Altfel, de la depărtare, era mai sentimental, şi Lina îi 
arătase de la Iaşi scrisori lungi, pline de stil şi compoziţie, 


cu o caligrafie admirabilă de unghiuri mici şi egale, care 
ameţeau pe Mini şi îi aminteau pedepsele la şcoală în ora de 
germană. Erau acolo fraze metodice asupra sănătăţei şi 
petrecerei reciproce şi gritsse prelung întortocheate şi 
stimabile. Separaţia de corp ar fi trebuit prevăzută în 
contractul acestui menaj. 

Se auzi la intrare un zgomot de voci amestecate şi de 
râsete. 

— E şi Lică! Zise Lina uitându-se la Rim, care nu clinti. 

Pe Lică Trubadurul, Mini nu-l văzuse decât pe apucate, pe 
după o uşă sau alta, totdeauna fugind în momentul când 
intrai, ca o rudă subalternă, care ocoleşte musafirii. Îşi 
închipuise că acel pierde-vară - cum îi zicea uneori Rim, cu 
glasul lui placid - le cere adesea servicii. 

— Da! Cred că îi ciupe de parale bune! Confirmase Nory. 

Glasul lui Lică nu-l auzise Mini niciodată. Era afon, ceea ce 
corespundea cu silueta lui discretă şi fugară, dar nici nu-l 
zărise altfel decăt fluierând. Avea deci viers! 

— Da! Fluieră ca un mierloi a pungă goală şi a muiere, 
glumea Nory, liber-cuvântătoare ca şi liber-cugetătoare. 

Mierloii ăştia, reflecta tot Nory, sunt un fel de pasări care 
fluieră mult şi se înmulţesc puţin! 

Mini, nefiind tare în ornitologie, nu o putea informa. 

— Ce gură rea ai! O mustra Lina, roşie-vânătă la faţă 
numaidecât. 

— În adevăr, Nory! Ce ai cu prăsitul mierlelor? Râdea 
Mini. 

— Cum ce am? Nu ţiu subt vigilenţa mea secţia de copii 
părăsiţi ai „Asistenţei”? Destui pui de mierlă! Nişte miorţăiţi 
pe care te lupţi să-i întreţii „vii în viaţă”! Ne ocupăm, mă 
TOg, de repopulare. 

— Se simte vreo lipsă? Întrebă Mini. 

— Atunci de populare, dacă vrei! Noi ne gândim la ziua de 
mâine. Dacă e vorba că trebuiesc mierloi, cel puţin să fie 
făcuţi ca lumea. 

— Nu văd raportul cu Lică! 


— Cum nu-l vezi? Căutăm, ţi-am spus, soucha. Când ne 
soseşte proaspăt câte un Kinder, ne uităm cu interes la 
aducător, ca să ştim ce ne aşteaptă. Lică e un papugiu, dar 
îl cred reproductibil. Numai că nu e bun mugşteriu. Nu ne 
aduce pui la cuibar. Fluieră şi sare din cracă în cracă, mai 
mult decât se ocupă de opera noastră socială. 

Nory râdea atunci zgomotos, dar fără de veselie, despre 
un subiect pe care, de altfel, îl lua în serios. Avea un dublu 
principiu şi o dublă activitate: era duşmana bărbaţilor şi 
amorului şi protectoarea oficială şi zeloasă a maternităţilor 
clandestine. 

Linei, în timpul conversaţiei, nu i se limpezea deloc tenul. 

„Are o acnee, gândea Mini, sau, în adevăr, nu poate suferi 
nici o glumă despre familia ei.” 

Era crâmpeiul de conversaţie care trecu prin mintea lui 
Mini când Lina anunţase pe Lică. Se auzea în antreu 
timbrul sonor, dar nemuzical al lui Nory şi un alt gungurit 
de turturea, probabil doamna Eliza. Trubadurul era afon ca 
de obicei şi totuşi şuierase el pe-acolo şi era pricina 
probabilă a trilurilor feminine. 

„Are să rămână tot după uşă?” se întreba Mini, şi rămase 
mirată când îl văzu intrând. Părea curios că e fratele 
doamnei Hallipa. Nici o asemănare! Mini nu băgase de 
seamă prezintarea. Lică? Şi mai cum? Care fusese numele 
de fată al Lenorei Hallipa? 

Dinapoia biroului, Rim nu se clintise, salutând ca de la 
înălţimea unei tribune. Făcu numai un semn lui Nory, 
arătându-i un scaun apropiat. 

— Viu pentru Mini! Declară Nory trântindu-se alături de 
ea pe divan. 

Formau acum patru grupuri distincte: Rim - Nory cu Mini 
- Eliza cu Trubadurul - şi Lina. 

Rim pusese ochelarii şi schimba de la distanţă câteva 
vorbe cu eleganta Eliza, care părea că face o sforţare 
adresându-se unui aşa de ilustru personagiu. Lică atunci 
rămânea în pauze respectuoase, lăsând să cadă cuvintele 


oracolului, dar schiţând pe buze gestul fluieratului lui 
obicinuit. 

Lina se apropie de doamna Eliza şi începu cu eao 
conversaţie cam monotonă la început, dar care se înviora 
treptat, apoi micşorară chiar diapazonul pentru a şopti cu 
familiaritate. Se auzea numai „dragă”, la interval. 

— Ce e cu doamna Eliza? Întrebă Mini. Nory înălţă din 
umeri. 

— Beaute, pentru zile fixe cu joc de cărţi: o gâscă!... A fost 
logodită cu Hallipa înainte de Lenora bella. 

Mini se uită curioasă la acea ex-logodnică, Hallipa, omul 
statornic şi chibzuit, logodit şi dezlogodit îi contrazicea 
puţin ideile. Ceaiul aduse grupurilor o mişcare. 

— N-am avut timp să vă fac îngheţată, se scuză Lina. 

Nory se oferi pentru serviciu ca fată a casei. Lică, 
alăturând ghetele subţiri şi ajustate, le privea acum lustrul. 

Probabil frate mult mai mic al Lenorei, acel Lică! Părea 
foarte tânăr. Un cap subţirel de sergent-plutonier frumuşel, 
cu mustață mijită neagră; părul ondulat, pomădat, cu 
cărare în lături şi freză stufoasă în faţă. Haine de plutonier 
îmbrăcat civil, cu o cravată roşie, posttakistă, nu comunistă. 
Părea mai firesc să-l întâlneşti în scenete de mahala decât 
în viaţa modernă sau în intimitatea familială a profesorului 
Rim. Foarte puţin universitar, Lică! Desigur, patru clase 
primare la Tecuci. 

Mini se întreba acum cât timp să fi trecut de când 
societatea prenumăra în chip obicinuit exemplare de felul 
lui Lică. Cum erau pavate străzile pe atunci şi dacă aspectul 
scumpei Cetăți era primitiv şi pitoresc cum i-l descria 
uneori bătrânul ei moş... Dacă cumva Lică, actualul, 
apucase pe baba Smoala în Dealul Spirei, pe când era 
plutonier activ. Subţirel, sprinten, Mini parcă îl vedea cu o 
nuieluşă tachinând peste garduri domnişoarele cartierului. 

Lică Trubadurul şoptea din când în când ceva Elizei, 
ţinând ceaşca de ceai pe genunchi, şi vorbele îi şuierau 
îndemânatice şi dosnice pe buze. Era felul lui de a vorbi. 


Eliza râdea delicat, ducând la gură, dar fără să o apropie 
prea mult, o batistă brodată fin. 

Ce fel de eleganţă era cea a doamnei Eliza, care nu putea 
sta departe de capitală? Rochia de crepe marocain maron, 
culoarea la modă, era brodată în întregime cu un desen 
cam zgomotos, dar părea „un model” pe care îl 
compromitea puţin manechinul. Eliza, care probabil îşi 
îngrijea mult silueta, rămăsese totuşi o femeie de talie 
mijlocie, grăsuţă. Bustul, cam prea bombat şi ceva prea 
multă rotunjime subt eşarfa odaliscă ce-i strângea şoldurile 
prea precis. Desigur, purta o cingătoare, ceea ce o făcea 
cam ţeapănă. Eliza nu era croită după tiparul cel mai nou. 

Pălăria de satin laque părea neatinsă. Lui Mini, strălucirea 
şi forma geometrică a acelui fel de pălării nu-i plăceau, dar 
erau foarte scumpe. Amănunte multe ale toaletei: mănuşi 
de piele foarte strânse pe mâna grăsuţă, lanţul cu briliante 
al brăţărei, poşeta de fir colorat, ondulaţiile recente ale 
pieptănăturei arătau o eleganţă de rangul al doilea, cel 
mult. Cu trei-patru solitari pe degete - o avere - cercei 
lungi din perle albe şi negre, Eliza era o expoziţie în mic a 
ultimelor noutăţi combinate fără mult gust, dar cu oarecare 
discernământ. Obrazul rotund, dar prea alb pentru o brună, 
era plăcut şi ochii căprii, cam prea înfloriţi, semănau poate 
cu ai lui Kallipa, dacă ştiai că se înrudesc. Sta foarte 
rezervată, probabil din dorinţa „de a nu se compromite”. 
Nory spunea că joacă bridge în case de miniştri şi alţi 
demnitari sau bogătaşi şi. Probabil, purta de grijă să-şi ţie 
rangul. 

De altfel, neamul Hallipilor avusese la timp buna idee de a 
lua oarecari pretenţii boiereşti, asupra cărora controlul era 
nefolositor şi al căror exemplar cel mai bine reuşit era 
Elena Hallipa-Drăgănescu. 

Ideea că doamna Eliza o ţine la distanţă, distra mult pe 
Mini. Privea pe cei care îţi cer titluri ca pe nişte specimene 
interesante şi pe cei care au „fumuri” de orice fel, cu o 
ironie simpatică sau ostilă, după cum era exemplarul. 


Şi pe Nory doamna Eliza o ţinea în respect, displăcându-i, 
probabil prin contrast, felul feminist şi intelectual al fetei. 

Pe scară, la intrare, Lică Trubadurul fusese elementul de 
legătură, care făcuse din ei un „trio-allegretto”. 

Doamna Eliza avea în schimb un ce foarte plăcut, o mică 
urmă de debit peltic, care mlădia numaidecât ţinuta ei prea 
ţeapănă şi îi da o infirmitate simpatică. Gura neregulată, cu 
buze cam mari, pe dinţi care se încălecau în faţă, nu era 
corectă, dar nu era urâtă. 

— Are picior frumos! Declară Rim, aplecându-se spre Mini. 

Echerul trupului îi era aşa de lung, încât reuşea să devie 
confidenţial pe distanţa de la birou la divan. 

Mini se uită râzând. Îşi aminti gluma lui Nory cu cizmarul 
neamţ. „Pare că pointura doamnei Eliza interesa şi ea pe 
Herr Professor Rim.” Era cumva în căutarea permanentă a 
pantofului Cenuşăresei? Nu-şi socotea oare cariera 
săvârşită? După epoca de ambiţie, după studiile istovitoare, 
după cercetări care ceruseră o muncă grea de memorie şi 
de voinţă, prin care reuşise să parvie, doctorul Rim cerea 
oare vieţei să-i aducă acum jertfe pe altarul catedrei 
cucerite? 

Buna Lina, cu existenţa ei modestă şi laborioasă, îi părea 
pesemne o piedică, de aceea o sfredelea cu vorbe 
răutăcioase, aşa domol şi răspicat cum glăsuia. O ura, ai fi 
putut zice, după dezgustul care sluţea sluţenia lui când 
vorbea de ea. lar Linei îi era frică de el, pur şi simplu. 

Piciorul doamnei Eliza era, în adevăr, perfect în felul lui. 
Mai delicat decât te puteai aştepa, cu gleznă fină, 
„cambrat” şi cu pantofi de lac cu buclă mare de ader. 

Mini fu desfătată descoperind acea buclă. Era ceea ce 
aştepta ca să cunoască pe deplin caracterul doamnei Eliza. 
Adaogă o schiţă nouă pe albumul vederilor interioare. 

Mini consultă ceasul de mână. Se însera frumos. Prin 
geamul larg de lângă divan se scobora o seară fină, 
melodioasă. Era enorm de mult cer afară. 


În acea plutire Mini îşi închipuia Cetatea ca pe o 
cingătoare, o simţea acolo în jur. O cingătoare aşa de 
apropiată şi de scumpă încât părea făcută din înseşi acele 
fibre care susţin în făptura noastră substanţa difuză, din 
însuşi trupul propriu, care, cu tăria lui, ne încinge 
dispersiunea fluidă a sângelui. 

Ar fi plecat încet de-a lungul străzilor, dar nu vroi să dea 
semnalul; poate că Lina dorea să prelungească vizita 
doamnei Eliza. Discutau mereu afaceri, probabil de familie, 
pe când Trubadurul, căruia Rim nu-i adresa nici un cuvânt, 
arunca lui Nory, de departe, ochiri repezi şi surâsuri de 
bună înţelegere. La Tecuci, în mahala, sau în mahala la 
Bucureşti, ca şi în biroul lui Rim, Lică îşi păstra apucăturile. 
Nu avea nici o îndoială asupra persoanei lui, era sigur că e 
băiat frumos şi că asta e o monedă curgătoare pretutindeni. 
Ca şi doamna Eliza nu bănuia că formula se schimbase. Că 
chimniy-ul şi Mon hornine înlocuiseră romanţele - e drept 
că la aceiaşi lăutari; că trubadurii moderni aveau talie 
lungă, pantofi lungi, faţă spână, păr rar fără de freză, 
mişcări silnice, mers rigid, dezgust şi lene, epuizare reală 
sau prefăcută, care să lase să se înţeleagă că 
temperamentul lor era lipsa de temperament. 

Nu ştiau că partenerele trebuiau să aibă manechinul 
redus; pe busturi înguste, sâni a căror încercare neizbutită 
să puncteze mai scabros ca orice forme voluptoase, tenuri 
sarbede, ochi exageraţi, mâini deşirate. 

Modele create pentru dansurile noi sau din fermentul 
ultimelor idei ale civilizaţiei extreme. Era modelul 
european, cel a cărui factură era rezultată din fenomenul 
prefacerei lente, în conflict cu accidentele brusce. Modelul 
care în Apus rezultase din decadentismul secular al 
nababilor, trecut prin vârtejul nebun al războiului: aci, în 
ţara asta proaspătă, cum oare se modelase la fel? Căci nu 
mai era vorba nici de hainele nici de ideile care se imită. 
Era însăşi croiala fizică a făpturilor. Procesul de infuziune 
prin toţi porii statului, prin toate receptoarele individului, 


era legea de progres a ţărei ei; era oare acum şi o infuziune 
prin toţi porii trupului creator, un nou agent de conformare 
a proereaţiunei? Se întreba Mini. E drept că alături de 
poporul primitiv, păstoresc, sau care umbla agale pe 
drumurile civilizării, era o pătură dictatoare, care 
permanent exprima acel ciudat procedeu de a se nivela, 
prin salturi repezi, de a-şi însuşi şi identifica regimul de 
existenţă cu acel al popoarelor contimporane. Sistemul era, 
de altfel, lesne de formulat: a adopta întâi, a se adapta 
îndată, a se pătrunde pe urmă. Era o metodă inversă. 
Aşezau întâi etajul pe piloni şi apoi lucrau de la el, în jos, 
tencuiala. 

Rezultatul era o superficie iniţială, dar şi o admirabilă 
elasticitate de susţinere. Mai ciudat însă decât orice alt era 
această identificare a tipului fizic. Ai fi putut zice că 
cerebralitatea şi vizualitatea au o parte enormă în 
concepere şi că mamele gravide, impresionate de lecturi şi 
cinematograf, îşi formau copiii în raport cu eroii cărţilor şi 
ai ecranului. Paradoxul nu ar fi fost lipsit de adevăr. Poate îl 
completa educarea precoce a ochiului şi a timpanului în 
puericultura modernă, când copiii sunt implicaţi în traiul 
adulţilor. Dar poate că era numai pleiada numeroasă a 
intelectualilor răvăşiţi de izbucnirea violentă a războiului şi 
ciopliţi în reducţie de noul regim alimentar ca şi de cel 
moral; erau acei care nu compun o nație, dar o reprezintă 
în toate ocaziile, care nu cer decât aspecte; acel prim rând 
pus în faţă la toate spectacolele. Ceea ce făcea însă pe Mini 
să surâdă era că cei ce stau la spate formau tocmai numărul 
de rezervă, cel de căpetenie, surpriza şi resursele 
fabricaţiei, punerea în circulaţie a ultimei noutăţi morale şi 
anatomice. Admirabil timp, totuşi, în care circulau încă 
exemplare din toate generaţiile, când puteai încă vedea 
femei care ar fi putut umbla lin şi majestos purtând un 
peplum, când existau atâtea forme tranzitorii spre o 
plastică viitoare. 


În jocul simultan de prefaceri, nu ştiai dacă sunt născuţi 
din literatură sau sunt înseşi modelele din care literatura 
extremă se născuse. Baudelaire şi Verlaine, acum clasici la 
lectură, circulau subt mii de forme umane şi omul decadent 
era omul normal, cel de toate zilele, pe care fraţii mai mari 
îl priveau încă cu mirare şi care aştepta abia să devie clasic 
la rândul lui şi să fie înlocuit. 

Subt aparenţe întortocheate, suflete simple se trudeau să 
ducă un trai complicat, şi firi echivoce trăiau subt firme 
vechi şi oneste. Un iarmaroc! 

Fata de mahala dispăruse sau era exotică, şi profesiile noi, 
plebeiene, dactilografia şi manichiura, schimbaseră forma 
mahalalei. Şoferul era chintesenţa băiatului de mahala 
trecut prin mecanică ca prin foc, pentru a lua forma selectă 
care ieri încă ducea la „orice”. Se înălţau însă acum pentru 
marconisme aeriane nişte antene subţiri, care dau 
perspective noi „băiatului de la electrică”. 

Lică Trubadurul era un preţios eşantilion prin care nu se 
pierdea modelul de mai alaltăieri. Flexibil de mijloc, cu 
ocheade repezi pe subt gene negre, nepăsător, hotărât şi 
grăbit, cânta şi juca după romanțe demodate. 

Curajos şi încântat de el şi de viaţă, lucra voios după 
formula veche. 

— Te văd! Îi strigă Nory, care lua numaidecât tonul. Lică 
nu-şi pierdu cumpătul. 

— Viu acum! Şi, cu ceaiul în mână, nebunatecă, se aşeză 
lângă el, îi oferi o tartină aşa cum dai, la grădina zoologică, 
dulceţuri vreunui animal care adulmecă. 

Nory râdea aşa de tare că se înecă. 

Mini fu scuturată brusc de o plictiseală, de o indignare 
nespusă. Ce căuta acolo, între acei oameni urâţi, banali, cu 
care nu avea nici o afinitate, ea, care-şi rupsese toate 
aderenţele? De ce pierduse azi atâta timp, în loc să rămână 
în beatitudinea ei singuratică, cu simţirea fericirei, ca o 
perlă în scoică, ca şi ea hrănită din cochilie, ca şi ea 
aderentă! 


Cu toate astea, era acolo, fie burghez, fie intelectual, un 
mediu destul de ridicat, dar chimia lui era azi descompusă 
de un singur element, de acel Lică. Acel trubadur de 
mahala, care, în mijlocul unui birou de intelectual, făcea cu 
ochiul unei directoare a feminismului, ca la horă; acel Rim 
momificat parcă şi care prin ochelari părea a nu vedea 
decât ce vrea, şi anume gleznele femeilor; Lina cu boala ei 
de veri şi verişoare şi ea însăşi, Mini, care pentru a-şi 
complecta ierbariul se vârâse în aşa buruieni! 

Se simţi micşorată. Cercul de izolare, care o aureola 
obicinuit, părea întunecat... Mini credea că în jurul 
fiecăruia, undele simţirei răspândite nu se risipesc, ci se 
condensează într-un nimb. Trăim, astfel, înconjurați ca de o 
pavăză de emanaţiunea noastră spirituală în jurul formei 
materiale. Stăm alături unii de alţii, despărțiți totuşi de 
acele aureole care la unii sunt abia o dungă subţire, la alţii 
o a doua formă. În acest bloc de materie şi de imaterialitate, 
de substanţă spirituală a mulţimei omeneşti, se fac de la un 
nimb la altul schimburi şi atingeri, duşmănii sau acorduri 
care preced şi determină ciocnirile concrete. 

În unele zile privilegiate, Mini, printr-o sforţare, zărea, în 
lumina mare în care plutim, desenându-se acele forme 
nimbate. Unele erau asemeni unor imagini pe jumătate 
suprapuse, cu o dublă aureolă de cercuri îngemănate în 
jurul capului oval; altele, un vălmăşag de suprapuneri; 
câteva, bine închegate şi izolate statornic; multe din ele 
rătăcite de puterea coeziunei şi rătăcind în materialul 
spiritual inform, lărgindu-şi nemăsurat şi diluat proporţiile 
aureolate şi descompunându-şi substanţa sensibilă spre 
pericolul dizolvărei în spaţiu. 

Aşa îi apăreau lui Mini, nimbaţi felurit: amanţii, mulţimea 
în luptă, înţelepţii, descumpăniţii! 

Cum oare niciodată instinctul unui pictor modern nu 
redase mai bine decât sub forma unei lumini noi a 
carnaţiunei sau unei renovări a proporţiilor, nu redase mai 
convins şi mai expresiv a-ceastă îmbinare de opacitate şi de 


străvezire, pe care cei vechi o concepuseră rudimentar pe 
icoanele rigide, în vulgaritatea stemei de aur, în cercuirea 
luminoasă bizantină sau prerafaelică a Madonei nimbate. 
Eclipsele, incursia violentă a negrului în alb, sau invaziile 
luminei în tenebre, fuseseră destui de speculate în culoare 
ca şi în simţire, dar Mini acum se gândea la senzaţia rară a 
fuzionarei acelor nimburi deopotrivă transparente, la 
voluptatea acelor contururi armonioase de atome, 
impalpabile, la penetraţiunea luminei în lumină, la ceva fără 
de realizare în cuvânt şi de o realizare senzorială deosebită. 
Îndeplinită, ea lăsa făpturei fizice capacităţi de bucurie 
neasemuită în gesturile simple ale vieţei. 

Mini se mira de atmosfera joasă de azi a interiorului Rim. 
Totuşi avea convingerea lucrurilor relative. Ştia ce târziu se 
aplicase la scenă platforma mobilă care era o lege curentă a 
vieţei sociale. Nivelul, aşa zis fix, al Rimilor avea urcări şi 
coborâri fireşti, după ponderile şi valorile în funcţie. 

— Dar pe Mika-Le o cunoşti? Întrebă pe Rim. 

Gâtul lui Rim păru a se lungi de mirare. Numele bizar îi 
era străin pesemne. 

— Pe Mika-Le, fata cea mică a doamnei Lenora Hallipa... 
Cea care... 

Mini se opri gândindu-se că povestea lui Mika-Lc era prea 
lungă şi că nu e nevoie să o afle Rim dacă Lina nu i-a spus-o. 
Lina, probabil, păstrase secretă aventura verişoarei cu 
zugravul, pentru a ocoli aprecieri neplăcute asupra familiei. 

Rimul era cât se poate de moralist şi predica neobosit. 

„Ce miop e omul, cu el!” gândea Mini. 

Ea nu credea pe Rim virtuos, fără să fi putut spune de ce. 
Nu numaidecât pentru că întrevăzuse ce formă avea trupul 
lui sufletesc. Nici pentru că doctorul admira exagerat 
plastica Lenorei şi avea slăbiciune de nuduri picturale. Nici 
pentru că îi plăceau gleznele şi avea o introducere specială 
pentru fete la cursul de anatomie! 

Nu-i cunoştea nici o altă păcătuinţă; dar acea puritate de 
moravuri nu o convingea. I-ar fi fost, desigur, cu neputinţă 


să creadă pe doctorul Rim vrednic de vreo aventură sau 
destoinic de vres pasiune. Îi făcea impresia unui om de 
maculatură cenuşie, nu de carne şi sânge, însă când îl 
auzea predicând virtuțile, Mini avea pe buzele gândului 
ascuns surâsul sau, în trupul interior, revolta. 

De ce? Percepția lui Mini era un ogar bun, care îşi mirosea 
vânatul? Acel iezuit nu era păcătos cumva, dar nici moral. 
Era, desigur, îndoielnic. 

Mini credea că doctorul Rim va rămâne astfel pentru 
totdeauna, clar ca în ziua discursurilor funerare asupra 
înaltelor sale virtuţi, şi va râde pe dinăuntru. Nu doar că 
Mini se gândea la moartea bietului Rim - dimpotrivă, lipsa 
lui de pe decor i-ar fi ştirbit din obiceiuri şi, mai ales, ce ar fi 
devenit descoperirile pe care le nădăjduia de la dânsul! 

Nici nu avea Mini vreo imaginaţie crudă şi asasină: dar la 
ea, gândul îşi completa îndată circuitul de la punctul iniţial 
la consecinţa din urmă. Avea viteză şi permeabilitate 
spontană. De la moartea lui Rim, trecut direct „dincolo” şi, 
închipuindu-şi un tribunal al spiritelor superioare în faţa 
căruia ar fi apărut Rim şi ea ar fi fost mărturie, întindea 
mâna solemn ca să răspundă: „Avusese Rim vreo vină la 
activul lui?” „Nu!” „Era Rim un om necinstit?” „Nu!” „Era 
Rim un om moral?” „Nu!” 

Mini luă de pe birou albumul, în care Rim îi arătase pe 
Lenora. Era un album mic, plin de fotografii felurite de 
familie. Căuta a le stabili identitatea şi a le urmări 
transformările. Îşi făcea din asta un joc care o pasiona. 
Lenora era acolo la diferite epoci, în poze multe şi felurite. 
Într-una, cu fruntea goală o rochie închisă la gât, părul 
neted şi ochii mari, zănateci, nu o recunoscuse deloc. 
Trebui să o asigure Rim şi Nory că e ea. 

Acum cele două grupuri fuzionaseră şi conversaţia părea a 
se apropia de sfârşit. Mini auzi că e vorba de o stradă care 
apucă pe colo şi nu pe dincolo şi fu înduioşată de 
reamintirea Cetăţii vii, ca şi cum cu vorbele lor atingeau 
arteriola unui trup voluptuos şi scump. Pentru a nu face pe 


Rim curios asupra lui Mika-Le, deoarece Lina nu vroia să se 
cunoască episodul, îi spuse cu indiferenţă: 

— Fata mai mică a Hallipilor nu seamănă deloc cu mamă- 
sa 

— Lenora e incomparabilă! Săvârşi Rim discuţia. Apoi: E 
ora quartetului. leşim împreună! Zise îngrijat. 

Mini ridică mâinile în semn de apărare. Sufletul ei pusese 
refuzul în mişcare, în chipul cel mai evident. 

Rim râse, adică îşi arătă dinţii galbeni. Era bine dispus şi 
probabil ţinea şi el să-şi facă preumblarea singur. 

Mini şi-l închipui, cu aere doctorale, cu gambele lungi şi 
paşi metodici, cu redingota largă şi pălăria tare. 

— O birjă, Rim? Zise Lina, care nu-l pierdea, se vede, din 
ochi. 

— Da! Sciaticul! Explică Rim cu melancolie. 

Se sculară toţi. Nory se repezi la cuier să-şi ia 
„canotierul”. Doamna Eliza invită pe Lina stăruitor să vie să 
o vadă înainte de o plecare oarecare. Lică se sucea pe 
călcâie. Salută de departe şi în grabă pe Rim. Observând că 
Rim nu se deranjează, Mini uită şi ea să-i răspundă la salut, 
dar Trubadurul se întoarse pe călcâi şi, pocnind degetele, 
însoțea doamnele, desigur fluierând muţeşte pe buzele 
nărâvite. 

Mini se săltă spre doamna Eliza, care, acum graţioasă de 
plecare, îi exprima încurcat şi peltic sentimente de 
simpatie. Lina sau Nory trecuseră, desigur, pe acolo cu vreo 
biografie amicală. 

Ca să nu plece cu grupul, Mini rămase încă pe loc. Când 
ieşi din birou peste un minut, ca să-şi ia ziua bună de la 
Lina, doamna Eliza şi Nory erau plecate şi Trubadurul cu 
mâna pe uşa întredeschisă vorbea cu Lina. Nu-i auzi nici 
glasul, nici vorbele. Lina gâfâia tare. 

Figura tânără şi ştrengărească a lui Lică era asprită şi 
contractată. Era aprins la faţă şi, cu bucla căzută peste 
ochi, părea un cocoş necăjit cu creasta vânătă. Fu numai o 
clipă. Dete pe spate freza, cu mâna subţire cu inel lat de 


aur cu rubin falş, şi cu buzele strânse pentru fluier, cu ochii 
pe subit gene, sări peste cele cinci trepte pe urma celor 
două doamne. 

— Ce, şi tu pleci? Zise Lina, ca şi cum nu era firesc. Mini 
rămase cu pălăria în mână. 

— Stai la mine la masă. Rim ia cafeaua la Schmidlini, 
pentru quartet. Abia scap de cafea cu lapte şi singură nu 
am poftă de mâncare. 

Mini se gândi la plimbarea făcută în amurg pe străzile 
aproape goale. Afară lumina desfăcea muselina de culori 
blonde. Dar cum ceasul ei de mână nu arăta ora şi locul 
care te cer, rămase. 

Singură acum cu buna Lina, putea trăi în gândurile ei fără 
de nici o turburare. Intră în birou, de unde Rim dispăruse, 
şi dete drumul geamului larg de lângă divan, ghemuindu-se 
într-un colţ. Înăuntrul odăiei era umbră. 

Vroi să spună Linei să-şi vadă de treabă, dar îi fu lene. Lina 
era şi plecată. Intră dintr-o dată în amurgul simţirei. 

Îşi trăia zilele pe mersul soarelui. Limpede şi vioaie 
dimineaţa, chiar dacă ceasurile se scurgeau deopotrivă, 
adăuga cu fiecare oră o povară, aceea a muncei de pe lume, 
aceea a intensificărei luminei, apoi scăpata deodată cu 
soarele. Uneori îi simţea plecarea printr-o spaimă, o 
stingere interioară, o dosnicie sau o umbră în care sufletul 
dibuia îngrijorat drumul. Alteori era o melancolie uşoară şi 
covârşitoare. 

În seara aceea era o dizolvare totală în umbrele fine. Subt 
lumina palidă, trupul îi sta inert ca şi al obiectelor din odaie 
şi gândurile, simţirile, încetându-şi freamătul, aţipeau, 
plecând capete gingaşe pe umărul fericirei. 

Dispăru în somnul uşor al conştiinţei un timp incalculabil. 
Până când Lina îi puse mâna pe umăr şi o chemă. Îi surâse. 
Nu ar fi putut spune de unde se întoarce, dar se odihnise în 
spaţiul blând al unei vieţi intermediare. Cu toate că trecuse 
singură acel ceas al amurgului, nu-i simţise singurătatea ci 
privegherea. 


O aromise prielnic şi acum putea nădăjdui ziua de mâine, 
ale cărei ceasuri concentrice o vor duce iar în miezul viu al 
traiului, o vor urca la meridian ca şi soarele, iar seara va fi 
iarăşi un prag trecut de mână. 

Gândul lui Mini vedea acum imaginile naive ale serilor: 
zâna cu degete pe pleoape, zâna cu degete pe buze. 
Basmele şi chipurile ingenue ale povestei se amestecă astfel 
printre aventurile şi siluetele rafinate ale vieţei prezente, în 
gândurile omeneşti, ca într-un Veglione tumultos, unde 
mofluzul Pierrot, arlechinul cu clopoței, fracul sinistru, toga 
ridicolă, clovnii nenumărați, Hamletul nesăbuit trag în 
dansul lor vedenii albe, învăluite în vălurile diafane ale 
idealului şi înconjură îngâmfările cu rochii perlate, cinismul 
în maiou de baie, pijamalele neruşinărei curente, uşoarele 
aeroplane ale dorințelor contimporane, scafandrii 
necuviincioşi ai fundurilor de suflet. 

— Cu mămăliguţă, Lino! Cu mămăliguţă să-mi dai 
smântâna. 

IV. 

DEJUNUL PREPELIŢELOR FU destul de monoton. Mini 
găsi pe Rim în conciliabul cu Lică. Cu diapazonul jos al 
vocei, aşa cum îl aveau amândoi, părea o discuţie între 
muţi. Rim opri din treacăt pe Mini, care se strecura discret, 
şi, bine dispus, o invită în birou. Lică salută scurt. Totul era 
că în audiența asta Rim părea cel mulţumit. Făcându-şi 
socoteala că Linei i-ar place ca vărul să aibă răgaz pentru 
jalba lui, nu vroi să rămână şi declară că e mare amatoare 
de a supraveghea măiastră pregătire a prepeliţelor. 

Rim îşi frecă mâinile deznodate, ca semn de bucurie 
pentru dejunul fain. Era aşa de mulţumit încât Mini, care îl 
cunoştea, fu nevoită să creadă că a făcut o mică, cât de 
minusculă răutate Linei. 

Rim declară cu un entuziasm grav că Hallipa era un om 
distins, un vânător admirabil, un muncitor demn de stimă. 
Păcat că era aşa de necăjit; Mini întinse urechea. Lăcomia 
nu explica îndestul ditirambul. Elogiul lui Hallipa în vorba 


lui Rim era ceva neobicinuit şi admiraţia lui, strămutată de- 
a dreptul de pe Lenora pe bărbatul ei, o surprindea şi o 
îndruma spre noutăţi mari. 

— Să fi văzut ieri ciorchinele de păsări calde! Le-a adus 
bietul om, el singur. 

Hallipa în formă de „biet om” era ceva peste fire! Lina 
întrebă mai întâi cu îngrijorare ce făceau Rim şi Lică, şi cum 
Mini, ca să nu o sperie, îi spuse că vorbesc liniştiţi, uşurată 
dintr-o parte, începu a mărturisi grijile mari pe care i le da 
verişoara. 

Mini află că de un an şi jumătate, de când însoţise pe Lina 
la Prundeni, în ziua scenei celei mari, lucrurile nu mergeau 
bine. Lina nu încetase de a se duce acolo aproape regulat 
de două ori pe săptămână. Nu de plimbare ca altădată, ci 
de mare nevoie şi cu adaosul unei osteneli la toate celelalte. 

Aşadar, starea Lenorei nu se mărginise la scena 
cunoscută. Nu fusese, cum s-ar fi putut crede, un apogeu al 
supărărei, ci numai primul semnal de alarmă al unei stări 
prelungite. 

Lenora urmase să aibă mult timp aceleaşi crize de inimă şi 
de nervi şi aceleaşi leşinuri ciudate. Erau însoţite, ca şi 
atunci, de alternative de dragoste şi de mânie pentru Doru, 
care era subiectul şi obiectul principal al stărilor ei. 

Doru speriat chema mereu în ajutor pe Lina, care, în afară 
de valeriană şi eter, nu putea lucru mare, deoarece 
predicele rămâneau fără de ecou. Un tratament de injecții 
neurotonice adusese totuşi încetinirea acelor manifestări. 
Atunci Doru se reîntorsese la ocupațiile moşiei, care nu 
cunoscuseră niciodată atâta părăsire şi se răzbunau. 
Avusese cu atât mai mult de lucru cu cât o serie de 
complicaţii se iviseră. Lina crezuse că totul, în sfârşit, 
merge bine. În adevăr, Lenora devenise chiar prea liniştită, 
prea tăcută asupra celor petrecute. În intervalul ăsta „bun” 
se putuse strecura căsătoria Elenei cu Drăgănescu, fără de 
nici o scenă din partea Lenorei. Mini se întrebă cum oare 
energiile de răzvrătire ale Lenorei fuseseră complet stinse? 


Care era pricina? Medicamentaţia? Nu! Sau într-o măsură 
foarte mică. Era evoluţia ei sufletească. 

Totuşi Lina povestise că, deodată cu astă ciudată atonie, 
Lenora era o adevărată senzitivă. Pentru orice zgomot, 
pentru orice cuvânt pronunţat mai tare se emoţiona, avea 
palpitaţii, sta culcată, dar fără să protesteze. În jurul ei era 
un complot al tăcerei, de la cele mai mici lucruri la cele mai 
mari. Se umbla uşor, vorbea abia. Uşile erau vătuite, nimic 
din treburile casei, din întâmplările traiului nu ajungea 
până la ea. Pianul era închis fiindcă îi făcea rău. Tremura la 
orice sunet. Nu era un capriciu, era o stare de fapt. Ea 
însăşi nu avea nici o sonoritate. 'Iot ce-i spuneai o lăsa rece 
şi răspundea abia sau deloc. Primea fără nici un fel de 
comentariu îngrijirile Elenei, iar ca răspuns tandreţei lui 
Hallipa avea gesturi mecanice, fără de elan. Elo trata ca pe 
un copil alintat, după o boală rea, cu o satisfacţie 
recunoscătoare pentru faza asta prielnică, care îi îngăduia 
să rostească, după voia lui, afacerile aşa de importante ale 
moşiei. 

De altfel, nu o mai considera ca pe o bolnavă! În afară de 
casă, povestea pretutindeni cu mulţumire că sanatoriul 
vienez făcuse minuni şi că Lenora era complet restabilită. 
Era chiar convingerea lui. 

În timpul ăsta Hallipa stabilise aproape totul cu 
Drăgănescu, un candidat protejat de el şi pe care îl stima ca 
om şi ca situaţie. 

Cât era de curios, faţă de mersul de odinioară al lucrurilor 
în menajul Hallipa, faptul că Lenora nu ştia în momentul 
acelor deciziuni încă nimic! 

Într-o zi care păruse lui Doru mai potrivită, aşezat cu ziare 
lângă dormeusa ei, ca de obicei după-masă, o întrebase ce 
crede despre rostirea Elenei, destul de mare pentru a fi la 
casa ei. Lenora aprobase fără nici o obiecţie şi tot planul, 
prescurtat de Doru, se strecurase fără greutate în auzul ei 
distrat. 


Numai Elenei, Lenora îi spusese, câteva zile după vestea 
asta, cu oarecare nelinişte: 

— Are să fie mult zgomot cu logodna şi cu nunta? Elena 
atunci profitase pentru a-i face cunoscut tot aranjamentul: 
nici o logodnă alta decât cuvântul dat; ginerile, foarte 
ocupat, nu putea veni decât foarte rar la Prundeni, şi nunta 
în casă... la moşie sau la Bucureşti. Lenora păruse 
mulţumită şi nu întrebase nimic mai mult. Adormise pe loc, 
foarte adânc. 

Ce era oare nevoia aceea de linişte! Ce asculta oare 
Lenora înăuntrul ei, în acea tăcere...? 

Mini întrebă pe Lina dacă verişoara nu avea altă atitudine 
când rămânea singură cu ea. 

Nu! Asculta micile noutăţi pe care i le spunea de Rim, de 
Lică... Primea îngrijirile ei cu docilitate. Atât! Când 
Drăgănescu venise într-o zi la moşie, Lenora, pe motive de 
cochetărie, dejunase la ea în odaie. Cafeaua o luaseră toţi în 
buduarul ei şi vizita se petrecuse ca oricare alta. Nu era 
nimeni care să turbure cu vreo imprudenţă complotul tacit 
cu care ai casei o înconjurau. Ascultând pe Lina, care 
povestea cu mulţumire demersul lin al lucrurilor, Mini avu o 
impresie de spaimă, ca ceva premergător unui sinistru; 
momentul acela cenuşiu şi imobil, cu o lumină gălbuie 
stagnantă, care precede ciclonul. 

Totuşi furtuna nu izbucnise. Cum nunta era hotărâtă 
repede, înaintea Crăciunului, Elena se arătase neabătută 
asupra locului unde ar fi mai bine să se facă cununia. 
Lenora se agitase, nu dormise vreo două nopţi şi într-o 
dimineaţă întrebase pe Elena în ce fel crede ea că ar putea 
avea loc nunta la Bucureşti. 

Aşadar, Lenora nu cuteza aproape nici să întrebe. Şi ei 
socoteau lucrurile normale sau măcar îmbunătăţite? 
Lenora, după două nopţi de insomnie, punea Elenei o 
întrebare indirectă! Extraordinar! 

Elena îi explicase atunci ca pe un lucru hotărât că vor 
inaugura cu ceremonie casa lor cea nouă, care era pusă la 


punct. 

Astfel problema grea fusese rezolvată şi, cum rochia de 
mireasă a Elenei aştepta gata de mult şi în casa lui 
Drăgănescu parchetul chiar fusese lustruit, nunta fusese 
fixată în prima joi. 

Cum Lenora nu vorbise nimic, nu luase nici o măsură 
pentru participarea ei, lucrul rămăsese nedumerit până în 
ultimul moment. Abia în ajun rugase pe Lina să vie a doua zi 
să stea cu ea, ca să nu-i fie urât când lipseau toţi la nuntă; 
ea era „bolnavă”. 

Nu asistase deci. La plecare, sărutase pe Elena fără nici 
un comentariu; trimisese însă în ajun după o femeie de casă 
şi o expediase la casa noilor căsătoriţi să depună pe masa 
de toaletă a Elenei, fără alt cuvânt de însoţire, rândul ei de 
perle unic, pe care îl avea de la Doru. 

Gestul produsese un moment de consternare, un mic 
dezechilibru în conştiinţele limpezi ale lui Doru şi Elenei. 
Urmase o mare mulţumire despre progresele ei 
sentimentale şi de sănătate. 

Buna Lina, povestind, avea gura încă mică de satisfacția 
unei astfel de generozităţi. 

Mini întrebă cu insistenţă dacă darul nu li se păruse foarte 
ciudat; dacă, dimpotrivă, tocmai la acea epocă, nu se 
alarmaseră de starea ei de sănătate. 

Buna Lina credea hotărât că Lenora la timpul acela, 
printr-un noroc deosebit, fusese mult mai bine. Era 
convinsă că totul mersese de minune. 

Nunta, la care cu regret nu asistase, sechestrată de 
verişoara, decursese într-o ordine perfectă. Casa era 
orânduită ca un galantar; slujise episcopul cel frumos, cu 
barbă neagră; bufetul fusese o adevărată expoziţie de artă. 
Era opinia suverană a lui Rim. Asistenţa redusă era 
compusă din familie şi din câteva persoane politice şi 
sportive, cunoscute mai de aproape. Cununase preşedintele 
Consiliului general agricol cu nevasta. Ceremonia fusese la 
4, şi la 8 Drăgăneştii plecaseră la Varşovia pentru că 


Drăgănescu avea acolo o afacere mare de export şi cu 
oprire la Viena, pentru a da medicilor care îngrijiseră pe 
Lenora ultimul buletin. 

Mini se interesă mult de ce au spus atunci medicii. 
Spuseseră că trebuia mereu îngrijită de aproape, 
permanent observată, tratară cu mari menajamente. 

Nu părea tocmai un aviz de mare însănătoşire. Dar viaţa e 
prea mărunţită şi prea grăbită pentru ca cei care o petrec 
să aibă priviri pe deasupra, aşa cum le avea acum Mini. Cei 
care se ocupau cu afecţiune de Lenora de la scularea ei la 
culcare, se depărtau de adevăr cu cât se apropiau de 
amănunte. 

Aşadar, Lenora rămăsese cu o necurăţenie, cu acel proces 
misterios care nu e chiar o boală, e o formă de transpoziţie 
a conştiinţei. Lenora reacţiona logic către sentimente şi 
gânduri pe care le avea despre cele petrecute, aşa cum ea 
le socotea, aşa cum nu le putea mărturisi. 

Pentru ceilalţi totul părea absurd. 

După primele izbucniri neputincioase, în epoca aceea de 
linişte aparentă, îşi reculegea probabil necazul, medita 
mijloacele de a schimba... Ce? Ceea ce fusese. Adică ceea 
ce era iremediabil. 


Aci era punctul dureros şi grav al tragediei. Când omul dă 
cu fruntea de imposibil, lupta e grozavă, tocmai pentru că e 
zadarnică. Gândurile se ciocnesc mereu de un fapt 
petrecut, deci fără de leac; voinţa stă încordată spre ceea 
ce s-a consumat şi care e în afară de puterile voinţei. Proces 
interior precis şi oribil, ca gestul unui om care s-ar lovi cu 
capul de un zid de piatră, pentru a sparge piatra zidului. 

Lenora nu se putea deloc deprinde cu înfruntarea lui 
Mika-Le. Fiecare temperament, pentru a rezolva aceeaşi 
problemă, pune în mişcare alte resorturi. Totul la Lenora se 
reducea la un senzualism iniţial, care lăsa pe Doru acum 
descoperit faţă de inimiciţia ei pasională. Necazul ei 
încăpățânat vrea să găsească izbăvire pe o cale cu 
neputinţă: ca ceea ce fusese - să nu fi fost. 

În loc să-şi reia autoritatea aceloraşi deprinderi, lăsând 
incidentul deoparte, nimicindu-l prin neglijare, prin 
reconstruirea existenţei, ea singură schimba toată aşezarea 
şi pe ea însăşi. 

Vai! Toate împrejurările bune de atunci erau departe! 
Spunea buna Lina. 

Lenora era iarăşi rău. O scrisoare a lui Mika-Le, care îi 
căzuse în mână din nepriceperea sau mişelia babei, stricase 
tot. Nemernica mică o trimisese babei, prin Ioghi, pe care îl 
întâlnise la oraş, ca să o dea lui Doru. Era cam de felul ăsta: 
„lubitul meu părinte! 

Ştiu că tu ai face mult pentru copila ta cea mică, dacă nu 
ai fi împiedicat. Totuşi, în ascuns de cine mă ponegreşte şi 
mă lasă în mizerie, te rog a-mi mări pensiunea şi a-mi 
trimite şi o sumă mai mare, cu care să-mi plătesc datoriile, 
aşa cum se cuvine fetei iubitoare şi iubite a nobilului 
Hallipa.” 

— Ce idioată! Ce păcătoasă! Se văieta Lina. 

Lenora, liniştită în aparenţă, întinsese scrisoarea lui Doru, 
care, deprins cu înţelepciunea ei din tot timpul din urmă, 
luase lucrul uşor şi căutase să se sfătuiască cu Lenora dacă 
trebuie să-i trimeată bani, supărat de aluziile la datorii şi la 


numele lui, dar fără să se gândească la tot ce conţinea 
primejdios epistola funestă. 

Mini admiră, pentru a doua oară, stilul perfect al lui Mika- 
Le. Linguşirea ei îndrăzneață, lipsa oricărei ruşini şi intriga 
făţişă, care toate exprimate direct îşi pierdeau aproape 
nemernicia, deveneau accesibile şi sugestive. Remarcă încă 
şi tonul popular la acea artistă prismatică. Mika-Le era tot o 
falahină. Avu convingerea că Mika-Le nu premeditase cu 
perversitate scrisoarea: o scrisese de-a dreptul din 
perversitatea ei firească, ceea ce era mult mai interesant. 
Era probabil convinsă că tatăl ei ar fi fost acum generos cu 
ea, dar era stânjenit de Lenora; credea desigur că era dator 
să-i dea bani şi că are dreptul să-l amenințe. 

Favorurile lui Greg îi păreau insuficiente şi îşi şantaja 
familia fără de nici un scrupul. Mic animal cu instincte tot 
atât de simple ca ale unor anume insecte sau anume plante 
periculoase. 

Lina nici nu vroia să-şi aducă aminte de ziua aceea. Fusese 
la Prundeni un scandal pe care elocinţa redusă a bunei Lina 
nu era în stare să-l reproducă. Doru o chemase desperat 
prin telefon. Pe când pornise cu un automobil de piaţă, două 
trăsuri de la moşie şi un alt auto, mobilizat de Doru, o 
căutau. Înainte de sosirea ei se petrecuseră grozăvii. El 
găsise pe Lenora căzută într-un fel de sincopă apoplectică, 
cu gura încleştată, cu un ochi vânăt, plină de contuziuni şi 
arsuri. Jumătate cuverturii, perdeluţele erau arse, Doru nu 
era de recunoscut: cu ochii bolboşaţi, cu părul vâlvoi, năuc. 

Slugile fugiseră în toate părţile şi baba o luase razna 
pentru totdeauna. Lina se speriase aşa de tare că nu fusese 
bună de nimic şi trebuise neapărat să vie şi doctorul de 
plasă, cu toată ruşinea. Noroc că toate contracţiile fuseseră 
nervoase şi leziunile superficiale. Lenora se izbise cât 
putuse cu capul, cu trupul, de tot ce găsise la îndemână şi 
dase foc cu spirt patului. Nemaipomenit! 

Mini socoti că scena asta, care buimăcea pe Lina, nu era 
chiar o abatere de la un drum parcurs destul de logic de 


exaltata Lenora, de la începuturile carierei ei tragice, până 
la acele culminări. 

Trecuse şi asta! Se vindecase de arsuri, de lovituri, clar 
adio liniştea şi binele de mai înainte! Repeta cu naivitate 
Lina. 

Din orişice sau din nimic, Lenora se enerva. Era o stare de 
furie aproape permanentă. Lui Doru nu-i spunea nimic de-a 
dreptul, dar era destul să dorească el ceva pentru ca 
iritarea ei să izbucnească. Mâniile astea erau urmate de 
accese de melancolie. Doru vroise cu orice preţ să ducă pe 
nevasta lui la Viena. Îi răspunsese categoric: „Nu! Du-te 
dumneata singur!” 

— Auzi! Să-i zică lui Doru „dumneata”. Era nebună... Aşa 
crezuse şi Doru, că s-a smintit, şi nu avusese linişte până nu 
o vor vedea doctorii iarăşi. 

La Viena, timp de zece zile, Lenora însă se plimbase cu 
Coca-Aimee, târguise, conversase plină de graţie cu 
doctorii. O găsiseră mai bine, dar nu se putea garanta 
nimic. Boala avea surprize... Totuşi nu era nevoie să rămână 
în sanatoriu. 

De când se întorsese nu mai era aşa de rea, dar plină de 
capricii. Acum vrea una, acuma alta. Acum zicea ceva, acum 
schimba. Doru era admirabil. Capriciile ei i se păreau un 
semn că s-a întors la firea ei adevărată şi căuta să-i fie pe 
plac. Nu reuşea. Tot pe el avea toată pica! Încercase el să se 
supere, să se impuie. Mai rău! Rău de tot! Ce nebunie! 

Niciodată încă buna Lina nu cutezase să gândească aşa 
liber şi sever despre verişoara ei. Pentru Mini era totuşi 
limpede că amorul pasional al Lenorei, ofensat grav, după 
credinţa ei, reacţiona prin acea repulsiune. Era un rezultat 
matematic şi absurd. 

Ce era încă mai rău, era că începuse să revizuiască toate 
cheltuielile făcute cu Elena: zestre, trusou... Să pretindă că 
ceea ce i-a dat e disproporționat cu ce a rămas celorlalţi. 
Cum venea Hallipa acasă, începeau socotelile. Nu se 
mulțumea cu discuţia, îi cerea să revie, să facă tot felul de 


acte. Să asigure partea lui Aimee, partea ei, ca nevastă fără 
dotă. Nişte nerozii... Parcă Doru ar fi fost pe moarte... 
Elena, mândră cum era, la prima vorbă pe care i-o spusese 
Doru, făcuse nu ştiu ce act de cesiune, dar rămăsese cam 
rece de atunci cu tatăl ei. 

Hallipa, în forma asta de martir, de om zbătut, era pentru 
Mini de nerecunoscut! 

Dar Lenora în forma asta - de compensaţiuni sentimentale 
în valută - păru lui Mini mult mai însănătoşită. Dar Lina 
conchidea: 

— Dacă cel puţin nu ar avea crizele acelea cu melancolie 
intermitentă. Nu aude. Nu vede împrejur. Nu vorbeşte!... 
Atâta mai ştiu şi eu din neurologie. Melancolia nu e fază 
bună. 

— Vreo simulare! Obiectă Mini cu timiditate. Lina nu se 
supără ca altădată. 

— Nu!... Vai, nu!... Arată rău... Ar trebui să o vezi! 

De felul acesta fuseseră noutăţile ultime şi foarte 
senzaţionale despre familia Hallipa. 

La dejun domni mare linişte. Fiecare, preocupat, nu băga 
de seamă că tace. Lina aproape nu mâncă. Mini aprecie 
suculenţa prepeliţelor înăbuşite la abur, dar nu şi hazul lor, 
aşa cum se pregătise. Rim se servi de trei ori şi fuse gata 
să-şi iasă din calm, când Lina îi observă că e prea lacom 
pentru un artritic! Despre Lică sau Hallipi nici un cuvânt. 
Toate lucrurile astea dosite erau însă pondere materiale, 
care apăsau asupra locului şi ceasului. 

După dejun Lina se grăbi să plece la o clientă. Mini nici nu 
ar fi vrut să o aştepte, atât se zorea; Rim declară că e foarte 
ocupat. 

Dar chiar atunci un auto le tăia drumurile de scăpare. 
Întâlniră pe scară pe Hallipa însuşi, cu haină largă de drum, 
cu ochelari şi caschetă. Subt echipamentul acela, aşa de 
diferit de costumul lui de senior rural, Mini nu-l cunoscu. 

— Automobilul vostru? Întrebă Lina. 


Hallipa aprobă cu un gest dezgustat. Marele proprietar de 
grajduri, pasionatul de cai, era acum şofer. 

— Lenora s-a ţinut de capul lui! Explică Lina lui Mini, în 
legătură cu ceea ce vorbiseră. 

— Nu vezi pe Eliza? Atrase atenţia Doru. 

În fundul automobilului mare, capitonat cu piele de 
căprioară, ca şi cum Hallipa şi-ar fi jertfit toată prada 
vânătorească, sta o momâie acoperită de mantale, pleduri şi 
voaluri. 

— E atâta praf! Explică peltic doamna Eliza însăşi lui Mini 
care se apropie, pe când Doru vorbea animat Linei. Rim îi 
privea de la fereastra biroului dar fără să se mişte. Lina 
aduse un pachet cu comisioane ale Lenorei, şi Hallipa, după 
o inspecţie a maşinei, o urni cu ritualul obicinuit al 
pompărei, pufuitului, trompei, lăsă un praf nesuferit şi 
mirosul acela de benzină arsă aşa de rânced. Mini se gândi 
la timpul trecut când probabil oraşul, în ceața prafului uşor, 
ridicat de droşti şi cabriolete, va fi trimis în aer o boare de 
grădini, parfum aspru de iarbă arsă şi de pământ; miros 
leneş de micsandre ofilite de amiază. 

Peste drum de Lina, o căsuţă bondoacă, pusă pieziş, avea 
în grădiniţă răzor cu busuioc, dar în colţul străzei o casă 
nouă sta spânzurată pe şase etaje; o felie înaltă şi îngustă, 
cu o singură faţadă, la triunghiul ei, care arăta celelalte 
două laturi zgrunţuite de o tencuială oarbă, pesemne în 
vederea unor proiecte de aliniere viitoare. Din rămăşiţe şi 
din inovări, Cetatea îşi compunea prin aspecte mobile 
caracterul ci ca şi pe al locuitorilor, îl schimba necontenit 
prin adaptări grabnice, prin irupţia planurilor noi în vechiul 
pitoresc. 

Locuitorii ei de acum erau o generaţie care copilărise sau 
apucase la bunici căsuţele cu răzoare, care locuiau încă în 
confortul clădirilor acelea răsfăţate, egoiste, pe care fiecare 
le avea pentru familia lui proprie, aşa cum nu erau în alte 
capitale: acele rez-de-chaussee cu arhitectura lor cochetă şi 
variată; sau vile abia mansardate, altele, mici oteluri de stil, 


care toate dau oraşului un aspect de vilegiatură luxoasă, cu 
excesul unei grădini proprii, cu transplantarea brazilor şi 
fantazia pergolaurilor, acoperite de plante urcătoare 
capricioase, de drăgălăşenia amoroasă a trandafirilor, 
mărunți sau de ciorchinii lâncezi, galbeni şi violeţi ai 
salcâmilor târâtori, sau de cine ştie ce alte bizare roade ale 
grimpantelor delicate. Viziuni de case după care te 
întorceai la colţ de strade albe, ca după o femeie elegantă şi 
parfumată fin; balcoane suspendate în verdeață şi flori, cu 
un decor, în faţa cărora trecătorii, pe care nu îi zorea goana 
traiului, se opreau visători o clipă, aşezându-şi acolo, în 
cuiburile frumoase, odihna iluziei. Abia de curând 
bulevardele căpătaseră gravitatea edificiilor netede, înalte, 
impunătoare, aliniate, dar prezemând diversitatea fațadelor 
noi; iar pentru un viitor poate că iminent - aşa erau de 
repezi prefacerile - apăreau imobilele mari de raport, se 
proiectau disproporţionate şi ponderoase pe armonia 
graţioasă a restului, azvârlite pe proiectul unor 
străpungeri, unor exproprieri şi artere, totodată probabile 
şi problematice. Mini fu cuprinsă de fizionomia Cetăţei. 

— Ce fată de treabă Eliza asta! Nici n-aş fi crezut! Zise 
Lina. 

— Da! Răspunse Mini distrat. 

Lina se despărţi de ea pentru a se duce la o clientă în 
Izvor. 

— Aşa departe te duci, Lina? O întrebă maşinal. 

Lina strânse din umerii ei cam gheboşi, de iobagă 
modernă. 

Mini o salută cu mâna şi porni sprinten, croindu-şi, prin 
străzi tăiate pe muche, drum drept spre centru. Lunecând 
sinuos, rochia ei albă, ca o barcă unduioasă pe care o duce 
apa drept la debarcadere voioase, mereu mai vioaie spre 
miezul oraşului viu, străbătu în pieziş Calea Victoriei, unde 
manevra ei grăbită şi prudentă cerea meşteşug ca să se 
strecoare. Răzbi totuşi, ocrotită şi imună. 

V. 


ÎN CASA BOIEREASCĂ DE PE moşia Prundeni, lucrurile 
aparent insensibile aveau să vadă fapte neobicinuite. Însăşi 
liniştea lor nu mai era respectată. Erau martori tăcuţi şi 
neputincioşi ai unor perturbări neîncetate. 

E păcat că nu se poate şti în ce fel obiectele, în acel 
vestigiu de viaţă care e închis în inerția lor, sunt agitate de 
agitația oamenilor? Ce fel de impresii primesc prin 
moleculele lor şi ce efect are către raţiunea lor geometrică, 
spirala incandescentă a nebuniei omeneşti. 

Stările succesive ale Lenorei în diferitele faze ale boalei, 
călătoriile neobicinuite aduseseră mare dezordine în 
fizionomia, timp îndelungat aşa de statornică, a interiorului 
Hallipa. Însuşi pianul, inviolabil, fusese la cine ştie ce 
zdruncin împins deoparte, şi dispoziţia camerelor, a 
mobilierului, suferise fluctuațiile unor destine rele, care se 
legau strâns de ale oamenilor pe care îi slujeau. Grădina se 
resimțea cea dintâi de neglijenţa stăpânilor. Nu fusese 
complet nelucrată, planul şi primele îngrijiri se vedeau, dar 
tocmai de aceea se simţea mai tare neîngrijirea. În 
boschetele tunse pe jumătate, ramuri răzlețe se înălţau 
ridicol. Florile aduse până la dezvoltare, apoi părăginite în 
plină eflorescentă, ceea ce făcea mai vizibil necazul lor, 
amestecul de putregai al corolelor bolnave cu frăgezimea 
celor care îmboboceau. Seceta îngălbenise gazonul; pe 
aleea căreia nu i se împrospătase nisipul era puţin noroi, 
de-a lungul moşiei întregi, o privelişte de incurie a holdelor 
totuşi bune. 

Porţile închise ermetic şi o staţie lungă până când vizitiul 
să se trudească singur ca să poată asigura intrarea, pe 
când, tăcute şi serioase, Mini şi Lina ţineau hăţurile. 

Mini nu refuzase să însoţească pe Lina, amica Nory fiind în 
ultimul moment reţinută de afaceri ce nu se puteau amâna. 

— Singură nu mă duc! Suspinase Lina. 

Situaţia ei era, în adevăr, cam anevoioasă. Hallipa făcuse 
la ea un apel suprem pentru a decide pe Lenora să plece de 
la Prundeni la Bucureşti, la doctori... Nimeni şi nimic nu o 


putea îndupleca şi Hallipa declara că lucrurile nu mai pot 
rămâne aşa cum sunt. Avea convingerea că Lenora era de-a 
binelea nebună... O astfel de presupunere nu ar fi putut 
veni lesne în mintea lui sănătoasă; trebuiau motive 
puternice şi dovezi sigure pentru ca el, care nu avea nici 
subtilitate, nici exageraţie, să ajungă la aşa concluzii 
precise şi tragice. 

În ultimele trei luni, Lenora căpătase un fel de manie a 
persecuției. Privea pe toţi bănuitor şi în special pe Doru. 

În loc de forma mânioasă cu care îl chinuise până atunci, 
acum se socotea victimă. 

Credea că Hallipa duce o întreagă campanie de înţelegeri 
ascunse cu Elena şi Mika-Le, cu disprețul voinţei ei. Avea 
insomnii şi deştepta pe bărbatu-său pentru a-l neferici cu 
plângeri fără de sfârşit, în care revenea acelaşi leit-motiv: 
toţi în jurul ei petrec, complotează, se îmbogăţesc, şi ea e 
lăsată pe drumuri. Elena acapara toată averea şi Mika-Le 
consuma restul. Coca-Aimee, părăsită de tatăl ei, era o 
dezmoştenită şi ea, soţia, o cerşetoare. De băieţi nu 
pomenea nimic. Erau duşi în Germania pentru diplomă, 
deoarece nu fuseseră în stare să absolve liceul la Bucureşti. 

Jelaniile astea sinistre durau nopţi după nopţi. Ziua, 
palidă, obosită, cădea în melancolie, mereu culcată, atinsă 
de o debilitare care făcea acum lenevirile necesare. Alteori 
se văita de urât, cerea să fie distrată şi nu vrea să rămână 
singură. 

Lina, care venise necontenit, neglijându-şi chiar spitalul, 
întâmpinase un ultimatum din partea lui Rim: el, sau 
familia. 

Fireşte, pretenţiile legitime şi argumentele sumare aduse 
de doctor erau fără tăgăduinţă. 

Lina, de nevoie, îşi rărise vizitele şi Lenora atunci ceruse 
ea singură pe verişoara Eliza. Împrejurările îi erau 
favorabile. Tocmai divorța şi avea putinţă să dispună de ea. 
Eliza venea aproape zilnic, dusă şi adusă cu mare pompă de 
Doru, fiindcă era fricoasă, plină de mofturi. Uneori rămânea 


câteva zile în şir la Prundeni, după care descoperea că are 
o mulţime de treburi acasă. De fapt, era nostalgia capitalei. 
După ce se sătura de Lipscani şi de Calea Victoriei, se 
întorcea iar la moşie. 

Caracterul ei convenea Lenorei; era vorbăreaţă şi de bună 
dispoziţie permanentă, linguşitoare din fire, tocmai pe 
placul bolnavei. În schimb, leneşă, cochetă, nu aducea nici 
un ajutor gospodăriei, dimpotrivă, complica lucrurile, 
pretențioasă şi cu nenumărate mici manii. Se iveau 
dificultăţi permanente pentru spălatul, călcatul, plisatul 
lingeriei, rochiilor, care nu sufereau o cută. 

Hallipa în tăcere, dar plictisit, primea toate reclamaţiile ei 
şi ale personalului şi, având nevoie de toţi, căuta a stabili 
pace. De altfel, prezenţa Elizei nu-l uşura prea mult. Lenora 
se arăta tot neliniştită când lipsea şi de îndată ce venea tot 
nemulțumită de prezenţa lui. Motivul pentru care Doru 
socotea pe Lenora grav bolnavă era tocmai respingerea din 
ce în ce mai mare pe care i-o arăta lui. Nimeni ca el nu 
putea şti ce absurdă era o astfel de antipatie pentru el, care 
fusese obiectul unei pasiuni neobosite, obositoare chiar. 
Starea de acum a Lenorei nu putea fi decât anormală. 

Desigur că nici el nu îşi da seama exact de mărimea 
dezastrului. Cuprins de întâmplări, nu avea răgazul să vadă 
toată schimbarea făcută în aşezarea lăsată de părinţii lui. 
Nu pricepea că era însăşi dizolvarea lui familială. 

În afaceri, preocupat de cerinţele zilnice, constrâns de 
socotelile urgente, de tranzacţiile nevoite, nu avea timp 
pentru o privire de ansamblu, ca să poată judeca 
dezordinea în care îi era averea. Voiajele la Viena, 
cheltuielile fără nici o putinţă de prevedere, pricinuite de 
boala lungă a Lenorei, împiedicarea lui de la supravegherea 
moşiei, pe care altădată nu o părăsea din ochi şi din mâni, 
împrumuturile zdruncinaseră bilanţul. Trăia acum 
permanent din aranjamente pe a căror gravitate nu o 
simţea, înlesnite fiind de Drăgănescu. Slăbirea autorităţei în 


interiorul casei şi dezagregarea treburilor în afară era 
situaţia actuală. 

Lina, de-a lungul drumului, stăruia în recapitularea acelor 
împrejurări. Nu se sătura făcând elogiul Elizei. Nici nu s-ar 
fi aşteptat să fie aşa de săritoare, să-şi lase partidele de 
cărţi şi plimbările ei nelipsite. 

Cu Lenora era de o răbdare şi de o voioşie fără de seamăn. 
Ea însăşi, Lina, nu i se putea compara. Lenora nu avea, mai 
ales, nevoie de îngrijiri medicale. Eliza îi citea jurnale, făcea 
pasienţe şi îi lucra tot felul de haine de casă, fiind foarte 
pricepută în croitorie. Ajuta chiar pe Doru să-şi ţie 
registrele foarte complicate, nu ştia deloc contabilitate, dar 
copia cu bunăvoință. Doru, la început, se arătase plictisit de 
prezenţa ei. Mereu nevoit să facă pe cavalerul, când era aşa 
de supărat şi ocupat. Mereu pe drumuri, ducând-o şi 
aducând-o. Nu putea însă ocoli nici o osteneală, deoarece 
Lenora o luase subt ocrotirea ei în aşa fel că devenise 
persoană inviolabilă, în urmă Doru, faţă de serviciile aduse 
de prezenţa ei, începuse a o mai îngădui; totuşi simţea 
nevoia să pună capăt balamucului care era pe capul lui. 

Nici nu se mai bărbierea ca lumea. Parcă era un moş; avea 
fire albe multe prin barbă, nu mai avea timp de nimic! 

Îi murise un cal de curse şi aproape nu băgase de seamă 
paguba. Neglija caii şi se slujea mai mult de automobil, 
deoarece - toate acum cereau grabă. 

Era tabloul pregătirilor pe care Lina îl făcuse lui Mini, care 
gândea că în adevăr „felul” traiului lui Hallipa se schimbase 
mult. 

Acum problema era să decidă pe Lenora să plece la 
Bucureşti să se caute cu un mare neurolog la modă. Hallipa 
spera mult de la schimbarea asta. Lenora însă, de când era 
vorba de plecare se îmbolnăvise de friguri şi moralul îi era 
încă mai scăzut. Plângea ca un copil, spunea că e gonită din 
casă, că se va prăpădi prin spitale, că plecarea e pentru ea 
deopotrivă cu moartea. Astfel încât ai ei vedeau pe de o 


parte datoria de a o îngriji, pe de alta căpătau un fel de 
milă, de superstiție. 

Frigurile, credea Lina, erau paludice, ceea ce necesita mai 
mult încă schimbarea localităţei, dar anemia generală şi 
starea inimii, mai ales, te opreau să necăjeşti o biată 
bolnavă, pe care ideea plenarei o ucidea. 

— Se pierde moşia! Se pierde tot! Eu mor dacă plec! 

Aşa se văieta întruna. Cine ar fi crezut să ţie Lenora aşa de 
mult la moşie! Doru, când o auzea, plângea şi el. Îşi adora 
nevasta, şi pe cât îl costa de mult paraponul pe care i-l 
arăta, pe atât îl mişca ataşamentul ei de locul unde au fost 
aşa de fericiţi. 

Cu materialul ăsta de informaţii, Mini însoţise pe Lina la 
Prundeni şi cu promisiunea că ea nu va avea să facă, nici să 
zică nimic. 

Pe Mini o interesase de-a dreptul acea schimbare a 
aspectelor locului, aşa de făţişă, şi care exprima aşa de bine 
raporturile dintre lucruri şi patimile oamenilor. Când 
vizitase Prundenii cu doi ani înainte, totul părea acolo 
statornic, dar probabil era ultima fază a formei de-atunci, 
deoarece totul se modificase cu atâta repeziciune. Mini 
apucase atunci panorama supremă a unei aşezări. Acum 
putea privi risipa lucrurilor şi mersul ei grabnic de 
fărămiţire. 

O servitoare de oraş veni să le deschidă cu nepăsare şi le 
conduse prin coridoare pe o terasă mică, care da pe o 
latură a gradinei şi pe care Mini nu o cunoştea. Era un 
balcon mai larg, unde soseai de-a dreptul din camera 
Lenorei. Acolo erau cele două doamne. 

Eliza lăsă jurnalul din mână şi le veni înainte cu paşii ei 
mărunți. Pe un pat de grădină sta instalată Lenora între 
perine şi pleduri. Contrariu obiceiului, era acoperită până la 
gât cu un văl mare înfăşurat pe trup. Avea pe frunte o 
compresă udă, care părea o bandeletă lividă, şi figura îi era 
mult slăbită, cu două cearcăne negrui subt ochi, datorite 
febrei, nu kholului. 


Trăsăturile feţei erau subţiate şi tenul limpede, deşi palid 
subt puţinul roz al pudrei. Nu mai era în carnea ei acea 
revărsare de otrăvuri turburate. Se filtraseră şi se 
aşezaseră în cine ştie ce fiolă internă, în formă de esenţă 
concentrată. Capul rămânea acum foarte mic pentru trupul 
ei încă robust. 

Părea că doarme. Când deschise ochii, chemată de Lina, 
Mini fu mirată de expresia lor. Verzi, limpezi,... Stranii. 
Parcă aiuriţi, parcă dimpotrivă ţintuiţi în spaţiu, dar nu 
direct pe lucruri sau oameni. 

Lina îi smulse compresa de pe frunte. Rămase cu părul ud, 
neted, tras în sus, cu ochii de sticlă măriţi de slăbiciune, ca 
în fotografia aceea dintr-un album al Rimilor, în care nu o 
putuse deloc recunoaşte. 

Lenora era, desigur, de necunoscut şi totuşi semăna 
izbitor cu ea însăşi. 

Lina o certă pentru compresă. Nu-i servea la nimic; numai 
schimbarea de climă. Probabil era vreo mlaştină pe undeva, 
care îi dase frigurile. 

— Domnul Hallipa spune că e uscat tot pe moşie! Zise 
nepotrivit Eliza, care nu era inteligentă. 

Acel „domnul Hallipa” despre vărul ei era stângaci sau 
afectat. Altfel, doamna Eliza era foarte frumuşică, într-o 
rochie de foulard citron, plină de volane, elegantă şi 
incomodă pentru funcţia de garde-malade, dar a cărei 
culoare se proiecta bine pe albastrul foarte pal al zilei de 
toamnă. 

Domnul Hallipa, care prinsese de veste, sosea grăbit într-o 
pijama de casă de postav verde închis. Se scuză către Mini, 
pe care desigur nu o aştepta. Avea barba mai lungă şi 
neregulată, cărunţită uşor şi slăbise, deşi el nu avea friguri. 

La discuţia despre mlaştine, confirmă salubritatea moşiei, 
dar erau pe aproape, spre Plăiesele, ceva iazuri, minunate 
pentru rațe, acum însă secate de secetă... Clima la 
Prundeni era excelentă... 


Se vedea bine că pledează prin contrariu, convins că 
Lenora nu ar asculta un sfat venit de la el. Lenora, căreia 
Lina îi lua temperatura şi îi punea întrebări felurite, păru 
îngrijată şi chemă mai aproape pe Mini. O întrebă de Nory, 
de Bucureşti, şi cum Mini îi făcea un tablou plăcut şi cum o 
asigură că Cetatea era vivificatoare, că dăduse adesea 
rezultate bune cu climatul ei, Lenora păru oarecum 
convinsă şi, preocupată, ceru o oglindă, pe care doamna 
Eliza se duse tipăit şi grăbit să i-o aducă. 

Lenora atunci mustră pe bărbatul ei: 

— De ce laşi pe Eliza... Să se ostenească? 

Fu începutul unei uimitoare scene, care cuprinse toată 
atenţia lui Mini şi o absorbi aşa de mult că timpul îi păru 
scurt. 

Jocul se repeta neobosit. Lenora, subt o formă sau alta, 
implica la orice moment pe Eliza cu Doru, cu făţişa intenţie 
ca Doru să fie cât mai atent, cât mai plin de solicitudine 
pentru vara lui: „Ai lovit pe Eliza...” „Ajută Elizei”... „De ce 
nu spui Elizei...?” „Şezi mai bine de partea cealaltă, lângă 
Eliza...!” 

Eliza, inocentă şi graţioasă, se lăsa alintată fără a-şi înceta 
serviciile. Cum Doru era nerăbdător să lase pe Lenora 
singură cu Lina, Mini îi făcu acest mare serviciu, 
manifestând dorinţa de a vedea vestibulul cel părăsit. 
Hallipa se scula să o conducă. Lenora, emoţionată ca de 
cine ştie ce întâmplare, strigă: 

— Dar cum laşi pe Eliza...? 

Cu un aer de plictiseală, cu un gest nervos al mâinilor abia 
oprit şi muşcându-şi buza, Doru aşteptă ca pintenoaga Eliză 
să scoboare cele trei trepte de asfalt ale terasei şi, legănată 
pe tocurile albastre, înalte, ale pantofilor mici, să-i 
însoţească. 

Mini nu mai găsi nici un interes vestibulului. Era 
desfigurat. 

O lumină mare şi egală intra prin uşile scoase din rame şi 
frânghii cu rufe la uscat erau întinse în curmeziş. 


— Sus e acum locuit, explică Doru şi arătă spre orizont, nu 
departe, un coş înalt de cărămidă. 

Gramatula instalase o fabrică de alcool din cereale şi 
câţiva funcţionari de acolo locuiau la el, conacul ei fiind 
neîndestulător. Lenora, mai ales, dorise găzduirea, fiind 
fricoasă de un timp, şi prezenţa acelei familii liniştind-o. 

Toate astea erau într-o astfel de contradicţie cu moravurile 
din trecut ale Hallipilor, încât Mini se uită la moşier mai 
lung decât îngăduia cuviinţa. El oare nu simţea, nu vedea 
transformarea? Era, desigur, aşa de preocupat într-o 
direcţie, încât restul îi scăpa de subt control. Doru, aşa de 
sobru de obicei, întrebă pe Mini ce a zis nevastă-sa şi dacă 
consimţea să meargă la Bucureşti. Mini credea că o văzuse 
dispusă, dar nu putea afirma nimic sigur. 

— Ce bine ar fi! Suspină Eliza. Mi-e dor de Bucureşti. 

Pe Doru, speranţa cât de slabă păru a-l înviora. Faţa lui 
bronzată se roşi puţin. 

Mini îi privi atunci pe amândoi. Atitudinea, aşa de ciudată 
şi de bătătoare la ochi a Lenorei, o făcea curioasă. Eliza era 
cu totul neturburată şi cu obicinuitele ei cochetării de mers, 
de vorbă, părea o cănăriţă graţioasă şi nepăsătoare. Doru 
era absorbit de idei triste, dar nu aveau desigur între ei nici 
o complicitate. 

Se reîntoarseră. Lina profitase bine de timp. Păreau a fi 
terminat o conversaţie foarte animată. Lenora se culcase 
complet pe perini şi părea obosită cu pleoape uşor vinete, 
închise. Lina era înăbuşită, ca de obicei când vorbea mai 
mult. Biata Lina intra în ebuliţiune repede, ca o cratiţă de 
acelea care dau în fiert numaidecât. 

Începu dezordonat serviciul ciocolatei cu lapte. Eliza se 
agită cu stângăcie şi fără de spor. Servitorii erau apatici. 
Doru fu cel care primi toate manifestările de nemulţumire 
ale Lenorei. Când prinse de veste că Eliza se „obosise”, 
trebui ca Doru să o invite să ia locul lui. 

— Prepară tu, Doru, ciocolata Elizei, cum ştii că-i place! 


Eliza, care până atunci se silise în toate părţile, se aşeză 
bucuros şi ceru naiv şase bucățele de zahăr. 

— Ce dulce fată e Eliza! Declară Lenora, provocând opinia 
afirmativă a tuturor. 

Mini deschidea ochii mari de mirare. Ce însemna asta? Ce 
fel de nebunie nouă? I-o arunca de gât. Lucrul era vădit, 
deocheat aproape. Doru, plictisit şi fără putinţa de a se 
apăra, sta subt focul deschis al acelei procedări nesocotite. 
Să fi fost Lenora geloasă? Ar fi putut arăta o persecuție 
ironică celor doi, dar nu era urmă de necaz sau de ironie în 
atitudinea ei... Să fi avut vreo aberaţie care să o facă să 
invente o astfel de distracţie? Era destul să o vezi, ca să 
îndepărtezi presupunerea. Cu chipul înfrigurat, cu 
exaltarea ei gravă, urmărindu-şi pătimaş preocuparea într- 
un fel care nu îngăduia nici un surâs către acel spectacol 
comedios. 

De căutai să raţionezi te înnămoleai în absurdităţi, dacă 
însă porneai de la absurditate ca de la o premisă logică, 
puteai conchide ceva destul de consecvent. 

Egoismul, capriciul şi fervoarea ei pentru serviciile Elizei 
erau o explicaţie, dar neîndestulătoare. Mai lesne, 
aversiunea ei neîndoioasă, haină, către Doru, o făcea să 
caute a scăpa de el prin orice mijloc şi găsise în ideea asta 
un agent de dizolvare definitivă a căsniciei lor. Era desigur 
ideea ei fixă; opera nouă la care lucra cu aceeaşi pornire 
lacomă care o caracteriza, cu aceeaşi forţă impulsivă. 
Mijloacele, ca de obicei, erau sumare şi arbitrare. Dar era 
mai ales, în acea patimă nouă, cine ştie ce tainică şi saşie 
meşteşugire a inconştientului. 

La un moment, vorbindu-se de sănătate, Lenora inventă o 
expertiză de carne tare şi sănătoasă asupra Elizei. Fu 
apoteoza. Doru trecu în casă cu Lina pentru a pregăti 
plecarea. 

Mini nu mai simţea acum la Prundeni toată simfonia aceea 
de expresionisme şi impresionisme petrecută în 
sensibilitatea ei de rândul trecut, la izbucnirea dramei 


conjugale, care avea un aşa de ciudat sfârşit. Ca şi 
otrăvurile, acum etichetate în flacoane cu cap de mort, din 
trupul Lenorei, întreaga atmosferă a locului îşi lămurise 
obiectele; aburul, care atunci învăluia tot, se rupsese în făşii 
aşezate numai pe anumite locuri. 

Mini rămânea în spaţii salubre, de unde privea, ca o 
spectatoare pe care nu a cuprins-o ebrietatea nesănătoasă 
a emanaţiunilor. Ideile, ca şi aspectele, luau forme azi 
cumpătate, clare. Moşia, grădina, casa, vestibulul luminos, 
cu petele de alb mat al rufelor, totul îşi despărţea luminile 
de umbre, totul era static, nu circula, nu se infuza ca atunci. 

Străbătând casa, Mini privi lucrurile dezordonate şi le 
sfătui să nu fie triste, să primească legea acelei prefaceri, 
ca pe o lege vie, care din mumificarea lor dăinuitoare le 
dăruia transformărei, deci traiului şi pieirei. Se uită să 
admire încă o dată, şi cea din urmă, portretul doamnei 
Calliope, bunica; când se întoarse de la uşă să-l vadă, nu-l 
găsi cu ochii. Poate îl strămutaseră. 

Mini nici nu se aşezase bine şi, profitând de zgomotul pe 
care-l făcea automobilul cu care se întorceau, spuse Linei, 
care picase ca un pietroi pe resorturile perinilor: 

— E nebună! 

Drept răspuns, Lina, cu o indignare care părea a nu avea 
margini, izbucni: 

— Eliza şi iar Eliza! 

Cu toată lipsa aparentă de legătură a exclamărilor, era 
între ele un acord perfect. 

Conducea un mecanic al Gramatulei. Pe Doru îl oprise 
Lenora de a pleca. 

— Cum o să rămână Eliza singură...? 

Înnopta, fireşte. Probabil la lumina abat-jour-ului, comedia 
urma absurdă. Doru dormea în antecamera Lenorei şi Eliza 
de partea cealaltă, în fosta cameră a lui Coca-Aimee. 
Capriciul bolnavei îi mobiliza, desigur, noaptea la un loc. 
Doru, se vedea bine, refuza felul ăsta de compromisuri şi 
familiarităţi cu tot ce-i mai rămăsese din corectitudine, apoi 


era deprins cu iubirea Lenorei, nu vroia altceva, pe 
altcineva. Era acum la el o încăpățânare pentru regimul 
care se nimicea. Era rezistenţa lui supremă pentru a salva 
patriarhatul. Lina, mai deprinsă cu salturile maşinei pe 
hopurile şoselei, povesti cu satisfacţie că - ce era, ce nu era 
- în sfârşit, totul avea să se schimbe în bine deoarece 
Lenora primea să plece, cu mii de condiţii, de mofturi, de 
jelanii, dar nu refuzase şi Doru, cum apucase 
consimţământul, luase toate măsurile ca să-l facă eficace. 

— Doru mi-a mai spus că, desperat de ideile fără de 
Dumnezeu ale Lenorei asupra lui Coca-Aimee, le asigurase 
partea amândoura, ca să nu mai existe astfel de motive de 
lamentări. Ce om de treabă!... Lenora mi-a zis, la plecare, 
că odată cu ea se duc şi Prundenii!... Vai de lume când se 
zdruncină creierul! 

Buna Lina era foarte puţin indulgentă cu misterul nebuniei 
şi cu verişoara. În orice caz, Lenora, în incinta nebuniei ei, 
avea o logică perfectă: aceea a distruperei. Cine poate 
închipui durerea, convulsiile, agonia trupului sufletesc până 
când omoară în făptura lui o fiinţă? Lenora ucisese în ea pe 
Doru şi acum căuta să se ucidă în el. Durerea ei se 
strămutase însă pe locul unde fusese fericită, pe opera 
aceea care făcuse dintr-însa, prin pasiune, stăpâna 
Prundenilor. O chinuia despărţirea, pierderea acelei 
aşezări, pe care o socotea a ei proprie şi dorea totuşi 
nimicirea ei. Ea ştia prin ce muncă statornică alcătuise 
domnia ei voluptoasă acolo. Avea sentimentul unui drept al 
ei, pe care îl vedea oropsit de alte drepturi aparente. Îşi 
pierduse regalitatea amoroasă, dar cerea înapoi munca ei 
din dragoste. Dezastrul din fiinţa ei vroia să fie dezastrul a 
tot ce crease în jurul ci prin amor şi ambiţie. De când 
sfâşiase, la plecarea lui Mika-Le, dantela hainei de casă, 
sentimentul distrugerii crescuse, cuprinsese în ea tot. Se 
distrugea pe ea, pe ceilalţi, locul, timpul, simţirile. 

Lina acum se văieta că, în primul entuziasm al succesului 
obţinut, nu vorbise nimic de găzduire. Doru credea sigur că 


vor locui la ea. La Elena, cum era firesc, nu vrea Lenora. Şi 
Rim... Mai ales că nu puteai şti cât durează... 

În adevăr, Rim nu putea decât să renege o Lenora bolnavă 
şi care duşmănea amorul şi alcovul. 

Viteza mare nu le îngăduia multă conversaţie. Lina îşi 
rumega în tăcere grija şi Mini era încă mirată de finalul 
paradoxal al unui roman născut cu modestie de romanţa 
mizileană a unei văduve amoroase şi din episodul simplu al 
unui vânător de prepeliţe. 

Oraşul le şi luase în miezul lui, fără să bage de seamă. 

Dintr-un singur patinaj şoferul lunecase pe str. General 
Budişteanu, cotind pe Ştirbei. 

— Se chema altădată Manea Brutaru, zise Mini, şi 
bătrânul meu îmi arăta o casă misterioasă, unde zicea el că 
a apucat de mult o prinţesă frumoasă şi nebună. Nebunia e 
veche pe lume. 

Acum Mini încetă de a se mai uimi de cele petrecute, fu 
nerăbdătoare să le împărtăşească. Episodul devenea astfel 
preţios, era o sămânță care putea fructifica în gândul altuia. 
Tăceau chiar în mintea ei orişice gânduri. Le păstra, le 
învăluia cu grijă, ca pe un coş cu fructe de toamnă, ca să le 
aducă întregi şi proaspete. Nu mai purta grija şi osteneala 
de a înţelege, ci nădejdea de a dărui cugetarea şi apoi de a 
o primi înapoi ca pe o bucurie. 

Din cântecul timid al umerilor ei, melodia va trece în 
strunele de orgă. Din mişcarea unduioasă a gesturilor ei 
feminine, sforţarea de a exprima va răzbi prin căile 
luminoase ale ocrotirilor înțelepte. Atunci ea va rămâne 
copilăroasă şi negativă, ostenită şi fericită ca amanta care a 
dăruit şi a primit. 

Gândurile care s-au cununat sunt plăceri izbăvite, care 
pică şi lasă o alveolă nouă. 

Dar trupul sufletesc e încătuşat în făptură şi, ca să se 
împărtăşească, străbate delicioasa ei învelitoare, de aceea 
acum Mini îşi simţea mâinile nerăbdătoare să ţină alte 


mâini în ale ei, ca să ajute astfel elocinţa gângavă şi tandră 
a povestirei ei: 

— Să fi văzut tu azi la Hallipi... 

VI. 

TOATĂ NOAPTEA, PE SGHIABUL ferestrei, unde florile se 
răcoreau în vase, picuratul, torentele alternate ale ploaiei 
însoţiseră somnul lui Mini, în care sta trează nădejdea că 
timpul se va îndrepta a doua zi pentru a îngădui proiectele 
ei bune. 

Dimineaţa, zgomotul timpuriu al tramvaielor, uruitul 
trăsurilor, acoperiseră melodia capricioasă a ploaiei. 

Mini se aplecase peste sghiaburile ude, asfaltul era ud şi el 
şi burlanele se scurgeau. 

Oraşul împiedica să vezi orizonturile amenințătoare sau 
geana promițătoare a soarelui. Pe deasupra coperişurilor 
nalte şi dese, norii rotocoleau. Mini nu vroi să se mânie, nici 
să se teamă. Vroi să se supună şi, de subt resemnarea ei, 
dorinţa şoptea încet o rugăciune timidă spre înseninare. 

Ploile de vară nu întristau niciodată oraşul, zâmbitor prin 
toate vitrinele lui gătite ca nişte femei cochete, cu trecători 
sprinteni, mulţumiţi de belşugul irigaţiei, pe când 
răsuflarea proaspătă a Cetăţei, trecută peste grădini, 
îmbălsămată şi aburită din căldura de sân a pământului 
copt, era delicioasă de respirat. 

Totuşi, azi ploaia răsturna la fiecare zece minute o găleată 
nouă şi nu puteai prevede dacă se va statornici sau se va 
risipi la timp, generoasă. 

Cum Mini intrase la Feder, se simţi trasă energic ele mână, 
la ghişeul Simfonicelor. Era Nory, cu apucăturile ei. 

— Mergem azi amândouă la Elena! Mi-a spus cu parapon 
că n-ai fost încă niciodată. 

Şi cum Mini se codea: 

— Acum, devreme, după dejun, până când e singură şi 
liberă. Când începe programul, nu se mai poate sta liniştit 
de vorbă. 

Şi Nory ceru telefonul şi anunţă vizita lor pentru ora trei. 


— Nu te las, că pe urmă fugi! Dejunăm la un restaurant 
împreună. 

După dejun, la 2, era încă prea devreme. Nory vroi să 
treacă pe la o vitrină, unde spunea că a văzut nişte pantofi 
verzi cu croiala dintr-una. 

De-aproape, nu fu mulţumită. Mini o reţinu alături ca să 
admire bijuteriile vechi din galantarul unui argintar 
cunoscut. Pe una din acele paftale late de aur masiv, un 
filigram delicat desena forma unui medalion, pe care îl 
umplea un smaragd uriaş: o brățară de domniţă. Schimbul 
aurului, vânzarea sculelor vechi era acum un mic trafic 
făţiş. Aproape nu mai era îngăduit să păstrezi nespeculate 
astfel de obiecte de preţ, să nu te desfaci de ele, pe timpul 
unei aşa de excentrice finanţări, a unui trai aşa de exagerat. 

Smaragdul era în adevăr uimitor, filigrama o horbotă 
diafană, iar brăţara o câtuşă de aur masiv. O desfătare 
pentru o privire lacomă după lucrul frumos şi de preţ. 

Lui Mini aurul îi da mereu impresia vie a realităţei lui 
suverane, îl admira ca pe cel mai minunat filon al humei, îl 
stima pentru puterea pe care oamenii i-o dau asupra lor 
înşişi. 

Se uită la ceasul mic de mână. 

— Ar mai fi vreo trei sferturi de oră, zise... Să ştii că eu nu 
stau târziu. 

Abia avură timp să deschidă umbrelele. O răpăială le 
inundă. 

— La Capşa! Strigă Nory traversând. 

Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri 
publice, dar trebuia să se adăpostească. 

Când sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, 
dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime. Abia 
pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a- 
şi ascunde şi apăra în ele timiditatea. Cunoştea oraşul de 
mult, îl mai locuise adesea, dar totdeauna mai nainte îl 
străbătuse cu indiferenţă, îl privise cu banalitate. Dar 
atunci, la sosirea aceea, totul o mira, totul îi părea nou. 


Asupra inteligenţei ei, mulţimea făcea impresia pe care o 
face lumina vie asupra ochilor deprinşi cu umbra. 
Necunoscută, nebăgată în seamă, se amesteca în 
frământarea, în furnicarul ei, ca una din miile de feţe vii ale 
chipului multiplu al Cetăţei. 

Acum se reculesese din prima emoție şi oraşul i se 
limpezise. Nu mai era străină, rătăcită, şi mulţimea nu mai 
era chipul multiplu al unor necunoscuţi. O pudoare a 
existenţei ei precise o făcea să evite promiscuitatea 
localurilor publice. Era pentru ea o bucurie să stea ocrotită. 

De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o 
edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei 
urban, ca instinct, inteligenţă şi putere de muncă. Tot ce 
aveau în ei viu, şi bun şi rău. 

Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi 
reîncepu vorbăria ei isteaţă. 

Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care 
se perindea, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci 
răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica 
grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le 
privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre 
cunoscuţii lor: 

Era pictorul Greg, nalt, încovoiat, cu Mika-Le, lemnoasă şi 
mică, şi disproporţia lor se proiecta izbitoare. 

Apoi prinţul Maxenţiu, livid, cu făinăreasa neagră ca o 
metisă, pereche fără de simţul culorilor care se îmbină... 

Monseniorul trecea spânatec, cu mâini drepte, rezemate 
pe genunchi, într-un automobil mare, având alături pe 
nepotul lingav... 

Elena parcă scotea capul de sub poclitul unei trăsuri de 
casă; îi recunoştea bandourile negre, lângă ea se vedeau 
picioarele cu ghete boxe ale unui domn inexistent: 
Drăgănescu-Hallipa, bărbatul ei... 

Lică Trubadurul trecea şfichiuind motorul unui auto cu 
bastonaşul-cravaşă, şi, desigur, fluierând pe sub mustaţa lui 
sfidătoare către portul ras, obligatoriu... 


Acolo, la o casă peste drum, unde ploaia izbea un geam, 
după brise-bise, Lina încerca să pună lui Rim comprese de 
în (ca maică-sa la Tecuci), în loc să-i aplice electricitate... 
Erau oameni în mers, oameni după ziduri, aceia sau alţii... 
Locuitori ai Cetăţei vii, sosiți de pretutindeni, încetăţeniţi 
acolo pentru un motiv sau altul... Necunoscuţi cu povestea 
lor oarecare, ca şi cei cu poveste cunoscută... Ei, sau 
semeni ai lor, învăluiţi acum în ploaia care despărţea pe 
Mini de limpezimea priveliştei de afară. 

— Să nu deschizi Elenei vorba despre Mika-Le, o rugă 
Nory. 

— Ce mai face Mika-Le? 

— Ce să facă! Acelaşi lucru... Nerozii! 

Mini crezu că face aluzie la scena teribilă, provocată la 
Hallipi de mica adulterină, prin ultima scrisoare. 

— Elena nu cunoaşte secretul naşterii? Întrebă. 

— Nu... Nu! Nici nu bănuieşte. E singurul lucru pe care nu 
i l-aş spune niciodată. Ar pune în curent pe Doru, sunt 
sigură... Nu vreau să-mi iau aşa răspunderi... Dacă ştia, nu 
păţea ce a păţit. Numai năzbâtii face mironosiţa asta! Ce să- 
i dea în minte după atâta timp!... Cum şi ce fel s-a informat 
de adresa biroului lui Drăgănescu?... Probabil prin „tipul” 
ei, domnul Adolf Bunescu - actoraşul. 

Elena s-a trezit într-o bună zi cu Drăgănescu că intervine 
pe lângă ea ca să se împace şi să primească pe sora ei mai 
mică. E o datorie de familie să nu lase în părăsire pe biata 
fată nevinovată... Un discurs tâmpit! De unde putea şti, 
săracul! Spunea cu bună-credinţă o poveste, pe care i-o 
debitase Scampolo... 

Drăgănescu, convins de spusele ei, nu ştia cum să 
procedeze ca să nu ofenseze pe socri, de aceea a cerut 
Elenei ca o favoare personală să facă cele necesare pentru 
restabilirea drepturilor naturale ale surorei ei... Foarte 
„naturale”, ce e drept! Vezi, de aci situaţia! Fără ceartă, de 
altfel, amândoi fiind sobri în parte, şi mai sobri încă la un 
loc. 


Elena a refuzat net. Drăgănescu, respins la prima lui 
pretenţie, a fost nespus de jignit, mai ales că făgăduise... 
Unde mai pui partea otrăvită a paharului pe care îl 
înghiţea. Ştia că cearta cu Mika-Le a venit din cauza lui 
Maxenţiu. Era ocazie ca Elena să arate că a uitat, să fie 
chic. 

A fost prima lor ciocnire. Drăgănescu, cavaler cum e,nu a 
insistat, dar a rămas ceva acreală şi Elena e supărată că 
orologiul de preciziune al menajului ei a avut o scrânteală. 
Împlinirea corectă a datoriilor şi liniştea perfectă, care să 
înlocuiască alte avantagii la care a renunţat - ăsta e 
programul... Şi lucrul nu se reduce la incidentul de atunci. 
Elena nu admite ca Drăgănescu să ajute cumva pe ascuns 
pe cumnăţica persecutată, şi nu ştie cum să pună chestia de 
reglement. Aşteaptă întâia ocazie bună ca să taie scurt... 
Până atunci e o petrecere să vezi pe Drăgănescu, care nu 
ştiu de unde cunoaşte pe Greg, ascultând pe la răspântii şi 
foarte stânjenit, elogiul naiv al talentelor „lăcustei”. La 
Ministerul Artelor, bietul Greg a devenit legendar cu 
intervenţiile. Dacă n-ar fi aşa de bine instalat în reputaţia 
lui artistică şi în buna lui stare socială şi-ar pierde tot 
prestigiul... La Monitor, unde conţopiseşte Adolful, circulă 
epigrame pline de piper ale colegilor, alimentate de 
amănunte benevole ale amantului asupra „lor trei”. Iar la 
gineceul din Toamnei, unde stau câte trei bele-artiste într-o 
cămăruţă, în plus vizitatorii, petrecerea constă în numere 
de... Imitaţii: Mika-Le, în persoană, mă strâmbă pe mine şi 
îngână pe sentimentalul Greg, tour a tour, violent şi umil, 
ispitit şi pocăit. 

M-am indignat de batjocura asta neruşinată pentru un om 
care o îndoapă cu favoruri de tot felul. Cât despre mine, m- 
am înfuriat. L-am prins într-o zi pe Adolful la o redacţie, 
strecurând cine ştie ce notițe artistice, şi i-am spus să-şi 
pună botniţă că altfel mă amestec şi ştie el ce vrea să 
zică...! 


— De necrezut! Zise Mini. Nu pot deloc să-mi închipui 
mimica asta de parodie la Mika-Le, aşa de inertă. 

Şi fu nemulțumită ca ori de câte ori o noţiune nu-şi realiza 
îndată imaginea. 

— Aş! Ce inertă? Să vezi strâmbături - cum reproduce 
glasul mat şi vorbele dulci ale pictorului - urmate de 
chiţăituri şi de aplauzele furtunoase ale asistenţei distinse. 
Dacă n-aş fi auzit singură. Căutând pe una de acolo, din 
aşa-zisa cancelarie a directorei aceptu'... Pension 
necontrolat de poliţie, am putut asista. Noroc ca nu era 
numărul meu, că nu ştiu ce se întâmpla! După producţie 
urma dansul! Să fi văzut prăfărie! Un vârtej de picioare în 
mijlocul căruia mi-am făcut intrarea... Au fugit ca şoarecii 
prin chiliuţe... Se deschid o mulţime de uşi pe aşa-zisul 
refectoriu al onorabilei pensiuni. Două mese lungi cu 
muşama şi vase cu flori de hârtie, trase la perete; un pian 
ruinat; o sobă mare de fier şi viaţă veselă şi ieftină. „Murim 
de foame şi de urât”, miorlăie leşinat Mika-Le lui Greg 
emoţionat, care numaidecât pune unt pe pâine. Se mănâncă 
prost, ce e drept, dar vin băieţii cu suplimente. Nu m-am 
trezit odată cu pictorul că-mi spune să plimb uneori pe 
domnişoara? „Zut! l-am spus. Drept cine că iei?” S-a făcut 
rac. Totuşi îl cruţasem; nu-i spusesem că nu i-a lipsit 
sărăcuţei nici un bal mascat toată iarna, cât despre 
boschetele de la şosea! Altfel îmi place că e fată de viaţă... 
Ştii, Mini, patroana din loamnei e divorţata lui A., maestrul 
baroului. A „rulat”. E urâtă şi „ră” - cum ar zice Lina 
noastră. Patronează în capul mesei, având la dreapta 
„peştele”. Chiliuţele din entresol şi podul sunt pentru 
„junime”, mai pe credit, mai în rate... La etaj, are camere 
bune pentru perechile în voiaj de răpire, sau fugă 
clandestină. E specialitatea casei... Acelea sunt servite în 
cameră, deosebit... Şi după-masă patronii se retrag la 
pocher, organizat pe banditism. Au curăţat şi pe băiatul lui 
Vrana, milionar, minor şi cam zevzec. Şi Lică trece pe acolo 


şi uneori se înfruptă, cum şi Adolful, dar Mika-Le plânge 
când o înşeală cu dama „de coeur”. 

Mini nu-şi putu închipui pe Mika-Le plângând. Ochii ei 
erau bălți care nu picurau. Hotărât, azi nu avea proiecţie 
bună a imaginaţiei... Amănuntele astea o nemulţumeau. 
Părea că de la o cotitură a oraşului s-a deschis loc unui 
curent de aer rău, dar mai ales nu putea să coordoneze 
aspectele de afazie, de apatie, subt care cunoscuse la 
Prundeni pe Mika-Le, cu acele zbănţuieli. Formula 
egipteană suferea. Trebui să-şi închipuie o dezarticulare 
ridicolă a geometriei rigide, în mijlocul acelui Sabat. 

Cât despre Greg, i se părea că-l vede cu surâsul acela 
penibil, care îi mânjea uneori buzele, provenit din conflicte 
morale care îl stânjeneau. Îi păru rău că trebuie să 
micşoreze în opinia ei pe un om care îi făcuse impresie 
bună. Mai mult însă o supăra jignirea pe care cazul Greg o 
aducea în genere sexului pe care îl socotea superior. Poza 
firavă a femeiei în atitudinea admiraţiei îi plăcea, cum şi 
voluptatea aceea delicată, care crea în fiinţa ei necesitatea 
stăpânului. Greg umilea corporaţia stăpânitorilor... Poate că 
dacă nu ar fi plouat, lucrurile astea i-ar fi părut mai vesele, 
dar curgeau valuri repezi pe geamurile mari, cu zgomot de 
şuvoaie. 

— Nu sunt în stare să servească o cafea ca lumea, protestă 
Nory. 

Pentru a merge la Elena Drăgănescu luară o trăsură. În 
drum Nory descria casa şi programul de viaţă al Elenei, 
care îşi făcea din existenţă o robie adevărată către o 
mulţime de îndatoriri, aşa cum le înţelegea ea. 

Mini se uita jur în jur la cartierul pe care îl răzbătea foarte 
rar. De la un loc înainte parcursul îi era aproape străin. 
Bulevardul Lascăr Catargiu se desfăşura cu aleile lui, cu 
casele noi, încă rare, aliniate după un proiect definit. 

Locul, căruia nu-i putea împrumuta nici o impresie, îi 
părea neexpresiv. Ploaia contenise, dar aleile erau încă 
pătate de lacuri mici. 1 se părea că pe măsură ce înaintează 


e dusă undeva departe, în exil, şi o ciudată emoție o 
rechema spre miezul viu al oraşului. Cum reîncepuse să 
picure dintr-o fâşie de nor, birjarul ridică coşul trăsurei; 
atunci mersul i se păru lui Mini mai plăcut. La ora asta, a 
siestei, avu o senzaţie de adăpost şi legănare. Desigur, prin 
vilele înalte, liniştite, ca şi cum erau nelocuite, locuitorii 
dormeau. Mini trecu în starea aceea de semisomn, de 
semivisare, care uneori interceptează existenţa. 

Ameţită, i se părea acum că ar recunoaşte locul, că ar 
umbla în sens invers pe un drum ştiut cumva. Oboseala şi 
înnoratul punea pe vederea ei ceva noapte şi cine ştie ce 
reminiscență insinua în fiinţa ei o voluptate, altcândva 
resimţită. Fu o clipă. Se uită mirată la Nory, care îi şedea 
alături. 

— Stă spre şosea! Zise. 

Apoi se uimi de proporţiile uriaşe ale sensibilitate! Dacă 
cineva ar fi vroit să le transforme în dimensiuni precise, ar 
fi clădit pentru fiecare fiinţă domuri colosale. Unde încăpea 
oare, acolo, în acel nedefinit al simţirei, nu numai mulţimea 
senzaţiilor prezente, dar încă în depozite uriaşe, amintirea 
vie a tuturor senzaţiilor petrecute, care se puteau uneori 
reîntoarce cu impresia precisă de adineaori? 

Mini, privind cu melancolie averea imobiliară, care defila 
de-a lungul bulevardului pe două rânduri, subt ochii ei de 
locatară instabilă, se consola la ideea palatului aceluia pe 
care îl purta în ea. Cum gândurile au densitate, i se păru că 
e mai greoaie acum din pricina acelui conţinut, scoborând 
în faţa locuinţei, în adevăr impunătoare, a Drăgăneştilor. 

Lăsă pe Nory să treacă înainte, până când o putere 
interioară prinse să sufle peste acele zidiri, risipindu-le. 
Apoi, zveltă, urcă înapoia lui Nory treptele primului 
vestibul. La uşa a doua, apăru un fecior corect, care, 
solemn, le introduse în al doilea vestibul, unde o subretă cu 
şorţ plisat ca hârtia le invită într-o cameră imensă, luminată 
sarbăd prin ferestrele foarte înguste şi înalte şi cu 
mobilierul de culoare închisă. 


Scaunele, tablourile, consolele, totul era în proporţii mari 
ca şi odaia. Predomina nucul ars şi pielea de Cordova 
cizelată. 

Mică, în fundul unui imens fotoliu rotund, Mini se uita 
împrejur. Tot apartamentul de jos, fără uşi despărţitoare, 
cuprindea abia patru camere vaste: hall-ul, un birou tot atât 
de majestuos, care se vedea alături, camera de primire, 
unde se aflau, şi o alta, cuprinsă de întunericul total al 
obloanelor lăsate şi al perdelelor grele. 

Nory, neastâmpărată, răscolea ceva prin amvonul acela 
obscur, căci casa era în adevăr înaltă ca o biserică. Elena 
Drăgănescu scobori cu grabă scara de la primul etaj, 
venind spre ele. Ca şi feciorul, era încă de la ora aceea în 
toaletă. O rochie simplă de crepe de Clune negru, cu 
guleraş, făcea mai serioasă frumuseţea ei cu linii prea 
accentuate. 

Avea ceva pose în toată înfăţişarea, în glas. Lui Mini, care 
nu 0 văzuse de mult, îi păru mai elegantă, mai frumoasă 
chiar ca înainte, dar aerul acela profesional de „stăpâna 
casei”, luat prea în serios, o făcea mai puţin simpatică ca la 
Prundeni. Era, de altfel, firea ei care se lămurise: cam rece, 
cam ţeapănă, cu etichete. 

Cum Mini o întreba despre copil, se animă puţin, povestind 
progresele pe care le făcea băiatul, metodic, după cel mai 
englezesc sistem de creştere. „Nursa”, o londoneză 
autentică, avea plenipotenţă asupra acelei educaţii precoce, 
fizice şi morale. Disciplina riguroasă era, după părerea 
Elenei, cel mai salutar principiu. Neîndoios că era, dar lui 
Mini i se păru că vorbeşte de un elevage oarecare, pierdu 
noţiunea gingăşiei copilăreşti şi îşi închipui pe băieţel cu o 
faţă simetrică şi o cărare la mijlocul capului. Arătă dorinţa 
să-l vadă. Elena propuse să le conducă sus să viziteze şi 
apartamentul de locuit. Jos era numai pentru recepţie. Îşi 
expuse programul: credea că poţi primi cât de mult, fără 
nici o incomoditate, dacă îţi împărţi bine timpul. Nimic 
inopinat. O zi anume pe săptămână pentru audiții muzicale. 


O seară pentru dineuri obligatorii. Una pentru mesele de 
familie şi o altă zi pentru a răspunde obligaţiilor în afară. În 
felul ăsta rămâne destul timp pentru celelalte ocupaţiuni. 
Pentru ele două însă, Elena, foarte amabilă, se declară 
acasă orişicând. Dar ce corvadă sistematică, un astfel de 
trai! 

Veni iarăşi vorba de copil. Hrana, aerul, recrearea erau 
distribuite cu porţia. Proiectele ei materne erau numeroase 
şi foarte anticipate. Se plânse că apartamentul nu prevede 
camerele de studiu necesare mai târziu băiatului. Avea idei 
precise asupra felului cum va decurge instrucţia lui. Va face 
studii economice şi industriale serioase. Drăgănescu 
pregătea de pe acuma o mare dezvoltare a stabilimentelor 
lui, pentru a le transforma mai târziu în uzine. Mini se gândi 
cu simpatie la baba Smoala şi la ulcica ei cu păcură. Da. Era 
evident că Elena îşi adora, în felul ei, copilul. Un fel egoist, 
ca toate felurile, de altfel. 

Elena îşi pregătea moştenitorul pentru ideile ei 
preconcepute, îl iubea pentru că i le putea satisface. Faptul 
că prin el îşi putea multiplica ambiția, că îl putea adăoga 
drepturilor ei de proprietate, că se putea, prin el, 
reprezenta o dată mai mult, era argumentul mare al 
afecţiunei ei. 

E drept că instinctul familial, redus la spontaneitatea lui, 
ar fi foarte slab fără adaosul acelui egoism. 

În faţa scaunului lui Mini, o pânză imensă în stil vechi 
flamand reprezintă o bucolică. Mini se gândi că ea ar fi 
pictat maternitatea ca pe o femeie extaziată de a fi scăpat 
din sânul ei viu o înfăptuire pornită să cucerească viaţa. Pe 
Elena însă ca tablou matern, o vedea ţinând gravă în mâini 
o colivie de aur, în care era închis un canar stilizat: băiatul 
ei. 

Se urcară. Acolo sus, dimpotrivă, era o lumină mare şi 
egală. Lacul alb şi moarul verde deschis erau decorul 
general, cu variante. 


— E singura casă din Bucureşti unde funcţionează toate 
robinetele, se lăudă Elena. 

Camera ei era, în acelaşi timp, un birou. Declară că 
menajul era „un adevărat minister”. De la 7 dimineaţa la 11 
seara, avea de lucru: ordine, socoteli, inspecții, verificări! 
Nu se putea închipui ce grea era administraţia unei case 
mari! 

Totul era bogat, bine întreţinut şi rece. Copilul dormea. 
Era blond şi cam decolorat, cu capul prelung şi fără 
drăgălăşenie. Semăna probabil cu Drăgănescu - pe care 
Mini nu-l cunoştea - ceea ce trebuie să fi fost pentru Elena 
o decepţie, fiindcă era destinat să fie un Hallipa. Elena îl 
însumase numelui şi tradiţiei ei familiale. Mini băgă atunci 
de seamă că nu s-a vorbit încă nimic de Doru şi Lenora. 

Când se scoborâră, Elena, mişcând un resort, ridică 
obloanele camerei tainice. Apăru o sală de formă prelungă, 
neplafonată, comunicând cu tavanul hall-ului, pentru 
acustică. Era camera de muzică. 

Elena, deşi nu era decât o diletantă, practica snobismul 
onorabil al muzicei. Era felul în care se transformase 
duetele liniştite ale bunicului ei, Eriste, acompaniat 
conştiincios de doamna Calliope. 

Instalate acum cu vinuri dulci şi prăjituri variate, Elena 
deveni mai prietenoasă, mai confidențială. Aşteptă să se 
retragă feciorul şi anunţă lui Nory că sunt lucruri noi şi 
mari petrecute. 

Se plânse apoi lui Mini că omul poartă pentru toată viaţa 
povara grijilor de familie, de care nu se poate cruța; era un 
noroc că funcţia ei casnică îi dă atât de lucru, pentru a o 
distrage de la cele mai mari necazuri. 

Mini crezu că e vorba de Mika-Le, dar Elena începu a 
recapitula, cu mult parapon, sentimentele ei filiale pentru 
Doru, buna lor înţelegere de totdeauna şi conchise că nu ar 
fi putut crede niciodată că ar putea exista între ei discordie, 
că nu admitea o ceartă între tată şi copil, cu atât mai puţin 
între ea şi Doru, dar că viaţa e aşa de aspră, încât te aduce 


la cele mai crude extremităţi. Era mâhnită cum nu fusese 
niciodată. 

— Te-ai certat cu tată-tău! Strigă Nory înghițind rău 
biscuitul. Când? De ce? 

Elena povesti că, aşa cum desigur ştiau, Lenora şi Doru 
erau de un timp la Bucureşti. Mai întâi fusese nemulțumită 
că nu au găzduit la ea, fiindcă, orice ar fi, aşa era cuviinţa şi 
nu admitea, când le putea oferi o ospitalitate aşa de largă, 
să o refuze... Dar Lenora bolnavă nu putea fi contrariată în 
capriciile ei... Se temea să nu o supere copilul... 

Chiar în confidenţele ei, Elena punea mult protocol, mult 
înconjur al adevărului. 

În sfârşit, descinseră la otel, dar fusese cu neputinţă ca 
Lenora să se deprindă cu strâmtoarea de-acolo. Unchiul, 
bătrânul Hallipa, tatăl verişoarei Eliza, avusese atunci ideea 
să le pună la dispoziţie căsuţa acesteia. Cum unchiul avea 
oarecare ascendent asupra lui Doru şi cum Lenora primise 
cu entuziasm, locuiseră acolo, ceea ce părea a nemulţumi 
pe Elena, fără ca să spună un cuvânt mai mult. 

Probabil breviarul ei de raporturi familiale sacramentale 
era foarte zdruncinat de manoperele Lenorei în ce privea 
pe Eliza, dacă cumva le va fi băgat de seamă. 

Lenora făcuse consult şi rămăsese în tratamentul 
doctorului Walter, un neurolog lansat de curând şi care 
avea sanatoriul lui. 

Trimisese pe Lenora la Predeal şi îi recomandase izolare 
absolută. Ostracizase chiar pe Hallipa, care totuşi se ducea 
sâmbăta şi duminica. Lenora mergea, pare-se, mult mai 
bine. 

Tatăl ei, rămas singur, găzduise fireşte la ea. Până când, 
alaltăieri chiar, cum se mirase că îşi poate lăsa treburile 
moşiei atât timp singure, în plin sezon de munca câmpului, 
şi se oferise, dacă el e ocupat, să stea ea câtva timp la 
Prundeni - lucru de care îi era chiar dor - aflase, cu o 
uimire care nu se poate spune, cu o revoltă fără seamăn, 
ceva de neînchipuit, care întrecea orice înţelegere: că tatăl 


ei, înainte de a veni cu Lenora la Bucureşti, tratase cu un 
vechi amator vânzarea Prundenilor şi primise chiar un 
acompte asupra actului, care era ca şi făcut. Chiar recolta 
din anul acela trecuse în seama achizitorului. Restul 
condiţiilor nici nu le mai ştia... 

Noutatea asta, credea Elena, o putea scuza că nu şi-a 
putut conţine indignarea şi mâhnirea. Avusese cu Doru o 
explicaţie destul de violentă şi penibilă. Fireşte, când eşti 
aşa de iritat şi de mâhnit, nu poţi cântări fiecare cuvânt... 
Nu vroise să-l ofenseze, dar nu-i ascunsese dezaprobarea ei 
absolută, din cele mai bune intenţii şi sentimente. De la el 
învățase doară să iubească pământul cu pasiune şi să 
înţeleagă însemnătatea lui... Dar vorbele au o asprime pe 
care nu o au sentimentele... Se mâhniseră reciproc... Era, 
desigur, stăpân pe averea lui, dar dacă vroise să vândă, de 
ce nu se gândise la ei? Făcuse apel la Drăgănescu în atâtea 
împrejurări şi acum opera o tranzacţie aşa de interesantă 
pentru toţi, neglijând complet să-i pună la curent, lăsându-i 
în faţa unui fapt împlinit!... Nu ar fi permis pentru nimic pe 
lume ca Prundenii să se înstrăineze. Aveau şi ei creanţe 
importante, care s-ar fi putut socoti în preţul moşiei. 
Pământul acela fusese sigură că va fi al băiatului ei! Aşa s-ar 
fi cuvenit. În afară de asta, el, moşierul Hallipa, om în 
puterea vârstei, cum se dezbrăca de munca şi avutul lui? Să 
nu mai ai un petic de pământ al tău?... Cine mai era, ce mai 
reprezintă acum, când lepădase pământul acela, care făcea 
toată situaţia şi toată noblețea lui. 

Era mai mult decât putea pricepe şi îngădui. Se 
despărţiseră asupra unui cuvânt de ruptură. Ea singură nu 
putea crede, nu cuteza să pronunţe ceea ce era totuşi o 
realitate: nu mai vorbea cu tatăl ei! De necrezut! Dar lucrul 
era prea grav, prea neaşteptat. O lovitură de trăsnet! 

Elena, în revolta ei, avea accente când aspre până la 
neînduplecare, când, în adevăr, dureroase şi unele cuvinte 
se înecau aproape în lacrămi, dar, mai ales, era un 
judecător nemilos al unei crime neiertate. Părea însăşi 


conştiinţa lui Hallipa, desprinsă de el şi răzvrătită împotriva 
lui. 

Micile amănunte ale egoismului, acele afaceri de bani 
dintre ei, dorinţa de a fi moştenitoare, amorul propriu, 
toate dispăreau faţă de durerea şi iubirea asta, reală, de 
pământ şi de tradiţie. Pentru că Doru Hallipa fără de moşia 
lui era un om fără rost, fără adăpost... Un vagabond. 

În Elena, iubirea pentru tatăl ei era aşa de mult 
identificată cu situaţia şi cu virtuțile lui, încât, în adevăr, ea 
acum nu-l mai putea vedea decât micşorat şi rătăcitor. 

Mini se gândi la câte legături trebuiesc pentru a alcătui un 
sentiment. Din câte sfori se împleteşte nodul unei iubiri, 
pentru a o întări. 

Se gândi apoi la o dragoste care ar găsi numai în ea însăşi 
toată raţiunea şi toată tăria ei, fără de nici o confuzie, fără 
de nici o îndatorire; care şi-ar dezvolta din ea singură firele 
trăiniciei, împletindu-şi din sucul ei propriu nodul 
inextricabil. Apoi se întoarse către Doru Hallipa. Ruralul 
Hallipa se strămuta la oraş. Trebuia să-l primească în 
Cetatea ei vie, ca pe un senior rustic deposedat prin 
greşelile lui şi care, prăfuit, hirsut, obosit, intra pe barieră, 
cu puşca pe umăr, în costumul lui de vânătoare, cu cizmele 
înalte de căprioară scâlciate de lungimea de un veac, 
parcursă de la cucerirea primei sfori de pământ de către 
doamna Calliope şi până acum, când rămăsese un biet 
burghez nomad, care aducea cu el abia pânza unui cort, pe 
care să-l întindă în marginea oraşului. 

Un gentilom ruinat, încovoiat de greutatea răspunderii de 
a fi compromis nobleţă unei generaţii: „Cine mai e acum 
Doru Hallipa?” 

Mini simţi problemele astea mari iscate acolo - a 
materialităţei, a iubirei de pământ - ca pe nişte blocuri 
grele, aşezate de o parte şi de alta a fotoliului ei. 
Apropierea lor o nemulţumea, dar nu putea să le ocolească. 
Gândul ei risca să se lovească de ele vrând să le pătrundă. 
Atunci chemă în ajutor perceptibilitatea. E un instrument 


simplu, care slujeşte să străbaţi o idee ponderoasă, lesne, 
ca pe un corp transparent. 

Se gândi atunci că s-ar putea cândva, graţie unei metode 
de penetraţiune care ar disocia moleculele, străbate tot 
astfel şi corpurile solide. Printr-un astfel de aparat, care le- 
ar descompune densitatea, o rocă sau un proiectil ar putea 
fi răzbătute fără de nici un traumatism. Aviz tunelurilor şi 
războaielor viitoare! Deducţia asta, de la facultăţile sigure 
ale imaterialităţei la materie, o bucură nespus, fu pentru ea 
o probă matematică a existenţei organizate a trupului 
sufletesc. 

Mini vroi să spună Elenei că lumea se primeneşte, că 
pământul, după ce-şi îndestulează oamenii, îi trimite la oraş 
rând pe rând, dar nu găsi curajul de a da glas unor astfel de 
opinii. | se păru că vor suna râu. 

Nory schimbă aspectul tragic al lucrurilor şi le dete o altă 
întorsătură, întrebând cu ce preţ s-a vândut moşia. 

— Cinci milioane numai!... Eu îi dedeam mai mult!... 
Concluzia asta sarcastică arăta prăpastia deschisă între 
Elena şi tatăl ei. Dacă cumva astfel de cuvinte picaseră între 
ei, era firesc să se fi certat de-a binelea. 

Elena încă nu contenea plângerile: 

— Ce mizerie... Să vândă! Să fim certaţi... Ce mizerie! 

Era tradiţionalismul ei sfâşiat în două: unitatea averei - 
unitatea familiei - despărțite. 

Un zgomot făcu pe Mini să ridice ochii spre geamurile 
prea înalte. Ploua din nou. Se sculă pentru plecare. Elena o 
invită să aştepte până încetează, sau până se pregăteşte 
autoul. Nory nici nu se gândea să plece. Bine că era la 
adăpost! Dar Mini, cu cât picăturile izbeau mai tare, cu cât 
zgomotul acela de grăunţe răsturnate se întărea, cu atât 
era mai grăbită. Va lua tramvaiul chiar dinaintea casei. 

Elena şi cu Nory o conduseră până la scară. În al doilea 
vestibul Elena aprinse becul pentru a-i arăta pereţii înşiruiţi 
pe dreapta şi stânga cu portrete. Era familia Drăgănescu, 
reprodusă, în uleiuri convenţionale, de vreo casă vieneză 


după fotografii: tatăl, mama, Drăgănescu însuşi, un frate 
mort tânăr şi surorile când erau domnişoare. Galerie 
proaspătă de familie cu aere vechi din cauza modei aşa cum 
era purtată de bravii mahalagii şi a pozelor înfipte şi 
smerite. Păreau de acum o sută de ani, cu atlazurile 
rochiilor, cu lanţurile de ceasornic şi brăţările, cu 
pieptănăturile ticluite şi cu aerul acela sperios. 

Mâinile, fireşte, erau împreunate pe ceintura taliei scurte. 

Drăgan, bătrânul, era roşcovan, zdravăn şi mojicos. Mini 
recunoscu cu plăcere pe baba Smoala. Impunătoare, cu 
sute de cute pe obraz, necruţate de pictor, cu urechile ieşite 
din părul lins, adunat într-un rotocol de codițe la ceafă, cu 
cercei de smaragd - pe care Rolls giuvaergiul oferise acum 
1.1500].[000], povestea Nory. 

Mini regreta că nu a cerut să vadă cerceii, dar avea parte 
să nemerească la Hallipi mereu când erau necăjiţi. 

Baba Smoala avea ochii mici, vioi, şi gâtul gros. Mâinile 
harnice le ţinea bine încrucişate pe pântece. Fetele, mai 
sfioase, le împleticeau stângaci, urâţele şi sperioase de a se 
vedea „închipuite pe pânză”; fratele defunct părea ofticos. 

Mini ar fi vrut să întrebe de portretul doamnei Calliope şi 
de pianul de la moşie, dar nu cuteză. Erau cele două 
obiecte care credea ea că trebuiesc strămutate la oraş, 
drept chezăşie îndestulătoare a trecutului. Cum exclamau 
din nou asupra plecărei pe ploaie, se concedie şi fugi. Nici 
nu deschise umbrela prin curte. Abia când se văzu în afară 
de primejdia de a fi reţinută, se adăposti sub en-cas-ul mic, 
care dintr-o dată îngreunat de apă, îi apăsă mâinile. Găsi 
adăpost bun subt castani, pe făşia de alee centrală. 
Tramvaiul sosea. Puţină întârziere şi l-ar fi pierdut. Se 
emoţiona. 

Era întuneric din cauza norilor groşi care otrocoleau, dar 
nu era încă nici cinci. O primiră în tramvai cu solicitudine, 
ca pe o pasăre muiată. Era tocmai o mică întrerupere de 
circuit. Pe Mini întârzierea o nelinişti. Îşi asemui sufletul cu 
soţia Meşterului Manole, cu picioare mici, vajnice, care 


şovăiau dar nu se dau învinse, zorind fără preget, 
nerăbdător, curagios, prin torente, izbit, bătut de vânt, udat 
de şuvoaie, ca şi ea neînvins în dorul de a ajunge, purtând 
în mâinile mici, udate de lacrimile ploaiei, hrana stăpânului, 
ocrotită, caldă de fierbinţeala palmelor... 

— La Regală! Anunţă în falsetto conductorul. 

— Eu! Eu! Strigă Mini aiurită de sosire. 

— Domol! Domol! Zise un glas de treabă şi o strecură cu 
bunăvoință prin înghesuială. 

Nu mai ploua!... Când oare se curăţase cerul?... Era încă 
lumină mare! În miezul viu al Cetăţii, sufletul îi poposi 
surâzător. Îl simţi cu bucurie zidit în iubirea ei ocrotitoare. 
Fu sigură că înţelesul adorabil al legendei închisese acolo în 
zidurile trainice, odată cu trupul gingaş al femeiei, e un 
simbol fericit. 

VII. 

PE PIAŢA PALATULUI, CUM MINI căuta să se strecoare 
printr-o încurcături a tramvaiului cu trăsuri şi automobile, 
pătrunsă puţin de răceala care se desprindea din ceața de 
toamnă a zilei de noiembrie, zări pe Nory şi pe pictorul 
Greg, opriţi la colţ şi gesticulând. Păreau a se certa de-a 
binelea. Mini ar fi vroit să-i evite, dar nu se mai putea; deşi 
o zăriseră, îşi urmau discuţia cu aprindere. 

Nu i-ar fi plăcut să se oprească cu Greg. Un timp îl 
socotise ca pe un figurant bun în decorul estetic al Cetăţei, 
apoi trebuise să-l suprime. O decepţionase. Părerea ei 
proastă data mai ales de mai deunăzi, când Nory o dusese 
la vernisajul intim al salonului lui, în chiar atelierul locuinţei 
pictorului. 

Era un eveniment, o comemorare a zece ani de carieră. 
Adunase un număr mare din picturile lui de la început până 
acum, împreună cu cele mai noi, făcuse un fel de galerie 
completă a operei lui artistice. 

Atelierul mare era plin de sus până jos de pânze bine 
distribuite şi care formau un tot foarte plăcut. Pictura era 
negreşit valoroasă, omul însă, văzut de aproape, o 


nemulţumise. După ce zgomotul de la început se calmase, 
urmaseră discuţii, glume, conversații cu lichioruri şi alte 
băuturi fine. Cum în afară de vreo două băncuţe, scaune 
erau puţine, mai toată lumea sta în picioare. Cât pentru 
Greg, era poza lui favorită, nu se aşeza niciodată. Într-un 
colţ, rezemat de un şevalet, discuta chestii de pictură sau 
comenta ultimele anecdote ale confraţilor. Erau acolo un 
număr mare de pictori cunoscuţi, noi şi vechi, câţiva 
gazetari tineri şi prietenii mondeni ai lui Greg; două 
categorii de monocle: monoclul diplomatic şi monoclul snob, 
în afară de câţiva ochelari întregi: colonia străină sau 
România nouă. Erau şi câteva femei din lumea artelor, 
unele bătrâne, altele bătătoare la ochi, şi mai erau şi elevii 
lui. 

Mini se nemerise pe o banchetă făcând faţă lui Greg. Nu 
departe, pe un scăunel de atelier, fuma cu aere familiare 
Adolf Bunescu. În alt colţ, rezemată de o pânză, sta Mika-Le 
în chip de icoană. Mini o putuse vedea modernizată. Cu 
părul ei negru mai tras în sus de piepteni, acoperind numai 
urechile cu două stufuri creţe, cu o rochie dreaptă de 
mătase gris, care era robe-chemise a modei curente, dar pe 
corpul lemnos putea fi o hlamă rigidă; şi, în orice fel, era o 
îmbrăcăminte stângace. Pretenţia la cochetărie punea mai 
mult în evidenţă la Mika-Le ceva rudimentar şi sărăcăcios. 
Avea ochii ei galbeni şi, cum vâlvoiul de altădată nu mai 
prelungea capul, creştetul drept completa aparenţa ei 
dreptunghiulară. 

Mini o aşezase definitiv în formula asta geometrică simplă. 
Resorturile morale erau simple şi ele: în interiorul 
dreptunghiului, gândurile, instinctele, prin linii oblice 
încrucişate, formau trapeze felurite, cu intersecţii precise. 
Mika-Le mergea pieziş, dar ştia ce vrea şi reuşea. Era 
limpede. 

De la locul ei, Mini nu putea să nu vadă privirile dulci - 
Nory ar fi zis zaharisite - pe care Greg le trimetea spre 


Mika-Le şi cărora ea le răspundea cu acea fixitate 
inexpresivă care o caracteriza. 

Dar privirile lui Greg, în drumul lor, treceau peste Adolful, 
care le înregistra printr-un surâs imperceptibil, totuşi 
neîndoios. Urma o aruncătură repede de ochi a actoraşului 
spre Mika-Le, care atunci avea şi ea un surâs de conivenţă, 
mai nesimţit încă. Jocul era penibil, mai ales că Mini, în 
mediul acela neobicinuit, era stânjenită, rătăcită. 

În discuţie, spre mirarea lui Mini, Adolful pontifia guşat, cu 
glas sigur, contrazicând sau întărind, cu autoritatea 
obrăzniciei lui, pe Greg, care îi da o atenţie deosebită. Nory 
îi explicase că ipochimenul se dedase la cronică de artă şi îşi 
luase aere de cunoscător. La un moment, Greg, cu voce 
plină, interpelase pe portretistul P - tot aşa de rotund şi 
gălăgios ca succesele lui. Greg îi arăta cu elogii mari, într- 
un colţ al atelierului, o schemă stilizată după Wagner - în 
negru, ca de obicei - a lui Mika-Le. Ceru încă altele şi eleva, 
ascultătoare, ridicând o draperie, trecu alături să le aducă, 
familiarizată cu domiciliul. 

Perdeaua aceea trasă asupra intimităţei sufleteşti a unui 
artist, mare şi mânuită astfel dezamăgise pe Mini asupra 
misterului sacru al artei. 

Herculeanul P, care îşi făcuse din firea lui cam mojică o 
originalitate bine cunoscută, pusese ochelarii un minut, 
apoi zisese râzând: 

— Domnişoara Mika-Le a noastră e foarte nostimă! Drept 
orice opinie critică. Apoi trecând lângă Greg, care păruse 
foarte contrariat, îl bătuse pe umăr cu complicitate, fără ca 
Gregul să-şi poată găsi contenenţa. 

Mika-Le rămăsese nemişcată, ca şi cum nu de ea fusese 
vorba, dar probabil, trăgând de la un punct la altul o linie 
oblică, în dreptunghiul ei, a unei reacţii sumare şi bine 
calculate, îşi întorsese, ca pe doi ochelari de baga, ochii 
mari şi galbeni din raza privirilor lui Greg, drept 
manifestare a nemulţumirei ei pentru insuccesul ei artistic. 


— P Trebuia să slăruie pentru o bursă. Mika-Le dorea să 
meargă în Italia, o lămuri Nory asupra scenei. 

În schimb, cu oarecare glas şi mişcare, Mika-Le întreţinuse 
apoi direct cu P O conversaţie, veselă probabil, nestânjenită 
de faptul că o înghesuia cam de-aproape, nici de 
vocabularul lui, îndeobşte cunoscut. Probabil corpurile 
muchioase prezintă particularitatea de a nu da aceleaşi 
intercepţii de contact cu cele pe care le-ar da cele curbe, 
căci Mika-Le părea cu desăvârşire senină. Îşi făcea, de 
altfel, singură afacerile, sub ochii incapabilului Greg, 
pedepsit pe loc. 

Toate astea, văzute de-aproape, răspândeau în atmosfera 
locului un fel de mânjeală, care acum se întindea parcă şi 
pe tablouri. Oaspeţii, rupţi în grupuri sau perechi, şopteau 
prin toate colţurile, punând ochii la pândă ca să nu fie 
surprinşi sau, dimpotrivă, emițând cu voce aproape 
normală tot felul de trăncăneli necuviincioase pe seama 
celor ce le stau chiar alături, feriţi de reciprocitatea 
ocupaţiei... După expresia dubioasă a tuturor feţelor, 
cunoşteai mahalagismul preocupărilor şi bălăceala opiniilor. 
Unii te fixau, luânduc-te ca punct de refugiu al secretelor pe 
care şi le comunicau despre altcineva. Cei care erau singuri 
căutau să ascundă cugetările de invidie sau defăimare pe 
care le aveau, şi asta îi urâţea... Acolo unde grupul era mai 
numeros, anecdota şi ponosul, din curajul complicităţei, 
aveau un diapazon mai liber... Jocul ăsta furios al 
fizionomiilor, scenele interioare pe care le surprindeai după 
dosuri sufleteşti, tot acest fond de decor, combinat cu 
lumina proaspătă de seară, care cădea searbăd pe pânze, 
cât şi cu teatrul ieftin de gelozii, vendettp şi achturi, ale 
trio-ului principal, dau gustului un dezgust pe care Mini se 
silea să-l oprească. Ştia că legea ei cerea să aibă suflet 
luminos, bun, fericit, că porunca era seninătatea şi bucuria. 
Vroia să plece şi încercă să interpeleze pe Nory, care se 
prefăcea a nu înţelege, implicată într-un „flirt” îndrăcit cu 
Viso, caricaturistul, subt pretext că îi făcuse o „figurină de 


pretutindeni” foarte reuşită. Pentru a se însenina, cum era 
lozinca, căută un obiect senin. Pantoful îi întâlni un reazăm 
moale şi mătăsos. Un dog mare, culcat aproape de ea. 
Concentra asupra lui toată voinţa ei simpatică. Avură astfel 
o prietenie fără vorbă, ca şi fără idei, foarte odihnitoare. În 
principiu Mini îi declarase de-a dreptul că îi plac mai mult 
câinii ca pictorii, ziariştii şi snobii, dar că preferă la tot 
muzica - iar dogul, mai sumar, se ridicase de pe locul lui şi 
se rezemase de ea cu tot trupul, lăsând capul mare şi bun în 
jos pe genunchii ei, în semn de afinitate. 

Mini observă cu plăcere că animalul blajin nu era nici 
unghiular, nici sferic, că avea proporţii arcuite armonios şi 
decent. Tot lui, îi spusese că ea înţelegea de ce Mika-Le 
lucrează numai în câinelui, să şi-l întoarcă din drumul 
simplu al instinctelor elective. 

Din ziua aceea Mini trecuse pe Greg în rândul 
indiferenţilor antipatici. Cât despre Mika-Le conchisese că 
era din acele fiinţe care, de îndată ce se întrepun, îţi dau 
termenul exact de apropiere sau deosebire dintre tine şi un 
altul. Astfel, raporturi care păreau a concorda se dovedesc 
nepotrivite. 

În mic ca şi în mare, era din acele creaturi care servesc să 
facă proba eliminatorie. Fiinţe „interspaţiale” le-ar fi zis 
Mini. Asta era scena la care se gândea, văzând pe Greg. 

Traversă şi se opri totuşi lângă ei. De aproape, Nory, care 
de obicei ţipa din principiu şi era agresivă din atitudine, 
părea azi furioasă cu adevărat. Zgomotul uliţei acoperea 
rău glasul ei, care răzbătea aerul ca bucăţi de tinichea 
ruptă 

— Indecent!... Indecent!... O mamă bună, care-şi plimbă 
copilul! Indecent! 

Greg îi da replica cu o răutate pe care Mini nu i-o 
cunoştea. Masca acelei răutăţi, suprapusă fizionomiei lui 
dulcegi, îi da o expresie specială. 

— O mamă vanitoasă, nu o mamă bună! Fii martoră! Spuse 
lui Mini cu vorba lui mieroasă, dar aţâţată de maliţie. 


Domnişoara nu-mi dă pas să mă explic... Am făcut un cuvânt 
de spirit despre echipagiul doamnei Hallipa-Drăgănescu. 

— Spirit! Auzi, spirit! Răcni Nory. Are trăsură şi îşi plimbă 
copilul!... Pe cine supără, mă rog?... Slăbeşte-mă cu 
spiritele!... Copiii lui Mika-Le umblă pe jos. 

Era o aluzie la trecerea lui Mika-Le pe la Maternitate, iar 
pluralul venea probabil din faptul că furia făcea pe Nory să 
vadă multiplu. Greg, dintr-o elipsă îndemânatecă, prinse 
subiectul, aşa cum îi venea mai bine. 

— Domnişoara Mika-Le umblă pe jos, e drept, ceea ceeo 
nedreptate. Diferenţa între surori e izbitoare! 

Dar Nory era pornită pe scandal: 

— Nu cumva ai vreo pretenţie?... Poate dumneata eşti 
aceia care i-ai dat sfatul inteligent să facă ce a făcut... O 
idee genială... Şi cu consecinţe admirabile... 

— Nu am văzut prea de curând pe eleva mea, care e 
ocupată deocamdată cu Conservatorul. 

— Conservatorul!... S-a lăsat de mâzgăleală. A văzut 
singură ce poate... Talentul fetei era pentru Conservator, nu 
pentru pictură! Ingenuă!... Se cere... Şi rentează. După 
ultima ei lovitură de teatru, era şi timpul! A rămas pe 
spinarea tutorilor... Ştii! Ai putea să o adopţi cu forme. lot 
n-ai familie şi ai vocaţie!... Unde pui că dintr-o dată te 
pomeneşti cu fată, ginere şi nepoți. 

Greg, acum ofensat de-a binelea de necumpătarea lui 
Nory, tăcea veninos. Pe Mini, tonul vulgar şi acru pe care îl 
luase încăierarea o supără, mai ales că, opriţi la colţ de 
stradă, erau o adevărată stridenţă în discreţia zilei 
nebuloase, care, înfăşurată în broboada de ceaţă, nu da 
drumul în sus vibraţiilor să se risipească, ci grămădea toată 
discordanţa lor subt tavanul umed şi scund al aburilor de 
toamnă. 

Neînţelegând nimic şi plictisită, Mini se scuză că are 
timpul prins şi vroi să plece, dar Nory i se agăţă de braţ: 

— Mergi la Elena? Zise Nory. 

— Nu! Nu! Se apără Mini. Nu am timp deloc. 


— Atunci măcar până la Fundaţie să iau tramvaiul. Să-ţi 
spun evenimentul cel mare. 

În adevăr, Mini ar fi vrut să înţeleagă ceva din scena de- 
adinioarea. 

— Dar doamna Hallipa ce mai face? Întrebă foarte 
oportun. 

— Ei da! Doamna Hallipa acum e aici... 

— Cum? Nu e la Predeal? 

— La Predeal a stat patru-cinci luni pline. I-a mers 
admirabil. Avea o vilă cu vedere pe valea Temeşului, un 
rai!... Un doctor extraordinar! M-am gândit mereu la tine. 
O metodă de tratament! Inedit şi foarte interesanti... Când 
i-a vorbit Lina întâi de friguri palustre: „Apoi doamna însăşi 
e o adevărată, lacustră, un teren paludic care trebuie 
asanat punct cu punct”. 

Parcă ai fi fost tu, cu „trupul tău sufletesc”... Să vezi 
asanarea! O artă întreagă! Cultivarea sistematică a 
„atenţiei”, îngrijirea „bunei dispoziţii”, exercitarea „voinţei”, 
supravegherea şi dezvoltarea „aspiraţiunilor” şi reînvierea 
„cochetăriei”. Somnul, apetitul, gimnastica corporală - cela 
va sans dive. 

Când a văzut întâi bolnava, a luat Linei un interogatoriu de 
inchizitor. Ca la cărturăreasă, unde te duci decis să nu dai 
nici un indiciu şi de la prima întrebare spui tot, aşa şi Lina s- 
a mărturisit pe contul Lenorei. Doctorul a reţinut, 
îndeosebi, că doamna Hallipa fusese foarte cochetă. Tot aci 
s-a cam încruntat. Declarase de la început tuturor, în 
contrazicere cu ceilalţi doctori, că-şi ia răspunderea 
vindecărei. Proasta de Eliza nu spusese nimănui că în 
ultimul timp Lenora nu mai vrea să se pieptene, să se 
îmbrace, că lăsa cu greutate chiar pe ceilalţi să o 
îngrijească. 

Asta era un simptom nespus de grav, o direcţie în care 
trebuia muncit urgent. Pe urmă a cerut Linei să-i indice un 
loc fără „ţară”, înţelegi tu ce va să zică asta? Admirabil! Am 
ţinut minte înadins pentru tine. Un loc „fără ţară” înseamnă 


o persoană cu care Lenora să nu fi avut nici o nemulţumire. 
Terrain vierge. Altfel, Lina nu e proastă. A nemerit îndată 
pe Coca-Aimee. Walter a părut încântat. A scris lui Doru: 
„Interesul doamnei Hallipa, clienta mea, cere reîntoarcerea 
provizorie, lângă mama sa, a domnişoarei Coca-Aimee. 
Luaţi măsurile necesare.”. Scurt!... M-am întâmplat de 
două-trei ori acolo, în timpul când prepara pe Lenora 
pentru sosirea fetei. Interesant de tot! 

„Şi cum obicinuiai, doamnă, să te piepteni pe când era 
acasă domnişoara Coca-Aimee? La fel ca acum? Deoarece 
fetiţa a manifestat cu atâta insistenţă dorinţa să te vadă, 
probabil că, alături de dragostea ei, păstrează în minte o 
icoană fidelă a celei mai delicioase dintre mame! În locul 
dumitale aş relua coafura de atunci. Meseria de idol cere 
sacrificiu!” 

Ce zici? Mai puţin banal decât să prescrii bromură sau 
limonada Roger... Are nişte ochi cenugşii dar tăioşi şi 
strălucitori ca oţelul! „Ah! Ce nostimă eşti! Ce frumoasă 
eşti!” era refrenul obicinuit cu care întâmpina pe Lenora. 
Într-o zi o fixa, o fixa. Nu înţelegea ce vrea. „De ce te uiţi 
aşa ia mine?” „Nimic absolut! Poate nu te simţi aşa bine azi! 
Cam palidă! Sau rochia. Cine ştie! Nu e aşa, domnişoară?” - 
către mine. 

Aşa, treptat, îi ridica conştiinţa personalităţei ei fizice şi 
morale. 

„Atâta timp cât nu e cochetă, cel puţin cât înainte, nu e 
restabilită”, ne spunea. Mai tot timpul vizitei - o jumătate 
de oră - flirta cu Lenora şi cu sora de caritate, pentru 
emulaţie... Uneori însă, Lenorei nu-i vorbea deloc. Îmi 
vorbea numai mie, de exemplu. Eu veneam de la Braşov mai 
des, pentru Walter. Lenora, neglijată, se plictisea, se 
enerva. 

„Nu ştiu ce să fie, dar azi e aici ceva monoton, care te 
indispune. Mergem să ne plimbăm, domnişoară? Poate că e 
culoarea rochiei doamnei Hallipa?... 'Ții mult la rochia asta, 
doamnă?” 


Lenora, a doua zi, zdruncina telefonul comandând 
„modele”. Îţi dai seama de „cultivarea aspiraţiunilor...”? 

„Ce să fac! Spunea râzând doctorul. Dacă îmi spuneaţi că 
în viaţa ei doamna s-a interesat de altceva, lucram în altă 
direcţie. Aşa că suntem nevoiţi să fim frivoli...!” „Dozarea 
emoţiilor...!”. Să vezi, Mini, dozarea emoţiilor! Se apropie 
sosirea lui Coca-Aimee: „Doamnă, vă sfătuiesc să nu vă 
emoţionaţi prea mult când o sosi fetiţa. Emoţia strică tenul, 
dar nici să nu vă conţineţi cu totul o turburare foarte 
firească. Nimic mai fermecător ca două femei frumoase 
cuprinse de o delicioasă emoţiune! Regret că nu sunt de 
faţă!” 

Lenora tocmai în ajun se arătase foarte deprimată şi 
apatică, după raportul sorei... Să vezi efectul sugestiei! 
Scena dintre ele s-a petrecut tocmai după indicaţia 
doctorului. Un regizor de teatru, nu altceva... În scurt timp, 
Lenora oxigenată, ondulată, fardată, cu modele chic de la 
Regine, alese de doctor, se plimba cu Coca-Aimee prin 
Predeal, ca o viligiaturistă oarecare. Ca probă e cât de bine 
a suportat buclucul din urmă! Iocmai asta vreau să-ţi 
povestesc şi m-am antrenat cu Walter şi minunile lui! E aşa 
de amuzant, că te-ai îmbolnăvi înadins ca să-ţi aplice 
„terapeutica lui morală”, cum zice el. Mofturile pe care le 
spui şi tu, leit-poleit, dar cu schepsis! 

— Fireşte, dacă e Walter! Zise Mini, jumătate în glumă, 
jumătate cu invidie. 

— Să vezi! Am ajuns la marele eveniment! Pe când totul 
mergea bine, veneau din când în când şi vizite, cu voia 
doctorului... Într-o zi - eu nu eram de faţă, mi-a spus Lina - 
într-o zi erau adunaţi la Lenora: Doru, Lina, Eliza şi sora. 
Coca-Aimee plecase cu autoul la noi, la Braşov. Eliza a 
întrebat pe Lenora dacă ar vrea să vadă pe tatăl ei. Moşu 
Hallipa se şi anunţă, faimosul unchi, şi intră... Ghiceşte! 
Ghiceşte cu cine intră de mână! Imposibil! Cu Mika-Le, 
înţelegi! La Lenora convalescentă... Să o apuce furii... Să 
moară?... Nimic din toate astea!... Cred că norocul - ca să 


zic aşa - a fost că tocmai atunci s-a auzit semnalul de la 
automobilul lui Walter. Sora s-a dus la fereastră şi a anunţat 
că doctorul s-a oprit întâi la alt client; aşa că scena s-a 
desfăşurat sub presiunea vizitei lui iminente. 

Mika-Le s-a aruncat la picioarele Lenorei, cerând iertare 
şi... Parale. Aflase, se vede, de desfacerea averei Hallipa. 

Doru, vânăt şi neştiind ce să facă, spăimântat de ce sa 
poate întâmpla, s-a repezit spre lăcustă. Lenora l-a oprit: 
„Foarte bine face că mi se adresează mie - a spus - fiindcă 
eu singură sunt în drept să mă ocup de ea...” Şia făcut 
mărturisirea secretului naşterei lui Mika-Le... Cu ce 
termeni... Nu ştiu... „Foarte calm şi foarte clar”, spune Lina, 
care nu-şi vine în fire. Şi cum toţi împrejur erau înlemniţi şi 
îşi pierduseră piuitul, Lenora, cea mai cu sânge rece, a 
sfătuit pe Mika-Le, cum era fiica unei mame fără avere, să 
muncească mai mult încă decât până atunci, ca să se susţie 


singură. 
Ştii că Lenora când spune câte o enormitate, nu face 
dinadins: „să muncească mai mult ca până acum...”. Cum 


Doru nu ar fi ştiut o mie de ani - după ieşirea perplexă a lui 
Mika-Le cu unchiul - ce are de făcut, Lenora i-a uşurat lui 
bărbatu-su situaţia, indicându-i: „Regret că a venit 
împrejurarea să trebuiască să ne despărţim”, i-a spus. Şi, 
declarându-se ostenită, s-a retras cu sora dincolo. 

Doru a plecat buimăcit şi de atunci nu s-a mai întors.„Stă 
nedumerit, spune Lina. A rămas şi fără nevastă şi fără fată. 
A auzit şi i se pare că n-a auzit bine... L-a dat tot pe el afară, 
şi parcă n-a înţeles bine.” 

Eu nu l-am mai văzut de mult... A ajuns - cum zicea bine 
Elena - să se mire el singur: „Cine sunt? Ce fac? Unde mă 
duc?” 

Şi Nory râse cu poftă, ca de ceva foarte vesel. 

— Şi doamna Hallipa - acum e aici... Acasă? Întrebă Mini. 

— Bine faci tu că eziţi! N-are casă!... Dar n-a rămas ea pe 
drumuri. Femeia asta, cum zice Lina, merge progresând. 
Tot ea a dat-o gata pe Mika-Le, dar ce naşte din pisică... 


Acum e aici, la sanatoriul lui Walter. O rezidentă - 
princiară!... Un parc!... Ce era grădina de la Prundeni!... E 
nostimă şi a făcut siluetă, a luat fason de Bucureşti! Eu mă 
duc uneori s-o văd! Pentru doctor, înţelegi!... Coca-Aimee e 
o păpuşă adevărată... Fusese şi Lina pe acolo chiar înaintea 
mea... ca medic. Lenora era culcată cu o uşoară 
indispoziţie. Era o vizită specială. Cred că îi luase sânge... O 
cunosc eu pe Lina. E ca lipitoarea. Când bea sânge, se 
umflă. 

Şi Nory trecu peste incident, povestind că acum Mika-Le 
umblă cu alte şantaje: Drăgănescu s-a trezit cu Adolful în 
chip de advocat ca să-l previe că, legal, Mika-Le e fiică 
legitimă şi deci are drepturi... 

— Advocaţi destui! Ai văzut ce i-am făcut lui Greg...! 

Mini rămase ameţită de vorbăria stacată, zgomotoasă, 
încâlcită a lui Nory. Atâta era precis, că Lenora dezvăluise 
„taina Castelului” - nu într-un acces de mânie, ci în plină 
conştiinţă. Spontan, e drept, dar cu o logică calculată parcă. 
Pentru asta avusese, fără îndoială, un motiv! Care?... Era 
ultima ei legătură cu trecutul, pe care o rupsese. Prin scena 
asta liminară lichidase romanul căsniciei ei. Cu care scop? 
O ajutaseră, e drept, şi împrejurările. Destinul îşi avea 
partea lui de fatalitate. 

Acum vindecarea Lenorei părea lui Mini ceva tot atât de 
firesc, cât de imposibilă îi părea mai deunăzi. Aceea ce o 
uimea era câtă anevoinţă, câtă trudă, cât zbucium pune o 
fiinţă ca să se poată rupe din rădăcinile pe care le-a prins, 
ca să poată libera existenţa ei din ţarcul unde şi-a îngrădit- 
O, ca să treacă de la un strat de viaţă la altul. 

Lenora din Mizil făcea în tărâmul existenţei salturi mari. 
Împrejurările trecând peste trupul ei senzual şi simplist nu 
o doborau. Era totuşi cât pe-aci să fie învinsă, crezuse că 
înstărirea ei moşierească e stadiul suprem şi îşi cheltuise 
pentru ea toată seva; dar suflase vânt străin, şi timpul nou, 
cinic, o sfidase cu ochii perverşi pe care ea îi zugrăvise cu 
italianul, lui Mika-Le. Simţind primejdia, azvârlise pe Mika- 


Le, pe Doru, se descurcase din robia Prundenilor, dar 
rămăsese părăginită, era pe un punct mort. Şiiată că, 
aproape să dispară, se refăcuse. Vitalitatea ei enormă 
găsise noi resurse. Cât drum parcurs numai acum, în urmă, 
de la starea aceea de părăsire de sine, desuetudinea ei, 
până la „reeducarea aspiraţiunilor” în sanatoriul Walter! 

Despre întorsătura neprevăzută a boalei, despre metodele 
vindecărei, îi veni în minte lui Mini un proverb românesc, 
care se potrivea foarte bine faptelor, dar pe care nu şi-i 
spunea ei singure, fiindcă suna echivoc. În cazul Lenorei se 
putea zice: „Mari sunt minunile tale, Natură, spre 
sfârşiturile tale!”. O aptitudine aşa de pronunţată pentru 
eternul omenesc! Se ştiuse adapta încă o dată noilor 
modele. „Bravo, Lenora!” cum zicea Nory. 

Aşadar, soţii Hallipa divorţau! Primi foarte lesne faptul 
împlinit! Era totuşi o veste care putea uimi. Căsnicia lor 
părea indisolubilă. Ipoteza acelei despărţiri simple, legale, 
nu ţi-ar fi venit în minte, nici chiar acum în urmă, când 
Lenora, pentru crime imponderabile, repudiase pe bărbatul 
ei şi îl dăruise altcuiva! Chinul lor părea etern, aşa cum 
altădată amorul lor etern, şi acum, privind un abat-jour 
oranj uriaş, într-o vitrină, Mini îşi nota în minte, cu 
simplicitate, acest fapt divers proaspăt, pe care oraşul îl 
absorbea în uzina lui de descompunere: „Hallipii 
divorţează!”. 

Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare 
de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de 
galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o 
impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari 
adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu 
se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş 
familiar. 

Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea 
marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, 
care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli 


burgheze, cu vederea deschisă spre oraş. Pinacoteca se 
ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. 

Mini intră la întâmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa 
unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de 
variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de 
graţie. 

Ce căutau acolo? Se întrebară reciproc. 

Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună. 

Rim îşi reaminti că nu a văzut pe Mini de mult, şi că în 
timpul acesta a intrat în posesia unor tezaure: desenuri ale 
Mariei Başkirtscheff. Fără voie, Mini se uită la ceas. Ştia că 
Rim pe subiectul Mariei Başkirtscheff era foarte locvace. 
Era marele lui amor ideal - cum spunea - lăsând loc deschis 
altor categorii. Îi respecta pasiunea, nu o împărtăşea însă. 
Dar Rim vroia să o convingă, ceea ce era mai greu. 

Maria lăsase înapoia ei energiile ei încă active. Acele unde 
ale voinţei trimise în spaţiu îi supravieţuiau. Mini întrebase 
pe Rim dacă nu crede că pe filele manuscrise ale Mariei vor 
fi stat bacili ai tuberculozei, care ar fi putut contamina 
lectorul. 

Rim nu tăgăduia ipoteza, plauzibilă medical... Atunci Mini 
căutase să-i spună că funcţiile simţirei, superioare tuturor, 
au şi ele emanaţiuni, că voinţa puternică a Mariei era un 
organ care trebuie să fi cheltuit enorm din acea substanţă 
şi să fi depus mult din acele emanaţiuni, mai ales pe acele 
file unde sta viaţa ei sufletească intimă... Că acele file deci 
erau pline de exfolierile voinţei, ambiţiei ei... Exfolieri 
microbiene şi contagioase. 

Maria propagase direct, prin contaminare materială, 
sufletească, orgoliul ei... Şi invers, deoarece acea 
contaminare era dovedită, existenţa substanţei spirituale- 
materiale era sigură. 

— Îţi închipuieşti, doctore, îi spunea, când va fi odată o 
societate de profilaxie a orgoliului... li voi da numele Mariei 
şi dacă mă vei ajuta frumos în cercetările mele, te voi 


decora cu o floare violetă de butonieră, când voi strânge 
fonduri... 

— Numele dumitale! Numele dumitale îl punem! Replica 
Rim, pe care floarea de butonieră îl captiva cu totul. 

Totuşi conştiinţa savantului îl stăvilea oarecât. Nu o 
contrazicea, dar ofta amabil. Materializarea sufletului! 
Admirabil! Colosal, dar problematic! Se despărţeau astfel, 
fără de progrese mari în convingerile lor reciproce. 

Mini îşi punea atunci ei însăşi întrebarea, pentru a se 
clarifica. Nici ea nu despărţea sufletul de trup, cum nu 
despărţea pânza aceea de paienjen a aparatului nervos de 
carne şi de muşchi. Credea totuşi într-un alt trup, separat, 
sufletesc. Ce fel?... În jurul acelor fire tentaculare ale 
nervilor funcţia lor crea o substanţă, încă impalpabilă, dar 
care se va dovedi. Acea substanţă, emanată de sensibilitate, 
lua forme felurite la feluritele fiinţe şi compunea astfel un 
organism. 

Mini promise lui Rim că va veni să vadă faimoasele desene 
şi se informă de Lina. 

— Cu ale ei! Răspunse. 

Îl lăsă să viziteze metodic sălile în şir. Mini fugi spre 
Maison d'Art. Acolo, întreaga dispoziţie a apartamentului 
încadra artistic expoziţiile şi toată atmosfera era estetică. 

Prefera anume una din săli, pentru condiţiile ei de spaţiu şi 
lumină şi pentru canapeaua circulară care permitea o 
mişcare de rotaţie leneşe în jurul orizontului tapetat de 
tablouri. O prefera, mai ales pentru că avea un număr 
oarecare de tablouri vechi, achiziţii proprii, care locuiau 
pereţii permanent, ca nişte gazde statornice, oferind 
ospitalitate indulgentă carnavalului mobil al expozițiilor lor. 

Când expoziţia nouă era valoroasă, ele intrau în umbră, se 
stingeau în faţa vieţi vii a celorlalte; dar când era inferioară, 
jeşeau în evidenţă, consolatoare. Nu cunoşteau farmecul 
spontan al opiniei critice, nici lupta, nici victoria, în schimb 
orice veleitate de revoltă, orice amărăciune era ucisă în ele. 
Răspundeau la tot, cu acel: „nimic nu mă mai doare” al 


postumului. Pocăindu-şi defectele prin desuetudine, 
calităţile lor, desprinse de patimi, se ofereau senine. 

Era acolo un reflex de foc pe uliţi strâmte italiene, cu o 
lumină roşie umbroasă peste casele brune şi pe pavelele ce 
păreau umblate. 

O familie de burghezi flamanzi, rigidă şi cinstită, în haine 
de atlazuri scumpe, cu horbote de muzeu... Mai dincolo, 
fructe clasicizate, cu pieliţa transparentă, din culori netede, 
străvezie, care, alături de pasta cărnoasă a noutăţilor, 
păreau îmbălsămate în ceară... Era, în fine, o pânză mare 
pe care Mini o avea dragă. O femeie cu rochie de satin albă 
şi cu o pană fabuloasă la pălăria neagră, având alături o 
ciută strânsă grațios şi sperios în faldurile adânci ale fustei 
mătăsoase. 

Şi mai erau azi, într-un colţ, un domn şi o doamnă drept 
orice vizitatori... O pereche după toate aparențele... Şi când 
Mini se uită mai bine... O pereche deloc banală: Doru 
Hallipa şi doamna Eliza. 

Cu faţa spre unul din pereţi, nu se ocupau de pictură. 
Hallipa tăcea cu un aer absent dar absorbit de o lucrare 
interioară, care-i concentra toate energiile şi din care se 
evidenția un fel de violenţă concentrată a atitudinei. 

Doamna Eliza, alături, ciripea pe un ton minor, ascultând 
vocile interioare ale tovarăşului ei mai mult decât 
răspunsurile lui rare şi nervoase. 

Mini era contrariată. Nu-i plăcea să fie cea de a treia. 
Preţuia pe cel de al treilea, în genere; recunoştea că cifra 
celui de al treilea ocupă un loc important în componentele 
numeroase ale amorului, dar credea că e un rol pentru care 
trebuie să fii născut. Sunt oameni într-adevăr delicioşi în 
acest număr fatidic şi complimentar, al căror glas îmbină pe 
al celor doi într-un ison prielnic, oameni cari pot trăi lingă 
alţii fără a-i stânjeni cu existenţa lor, accentuând plăcut la 
ceilalţi sentimentul existenţei. 

Lui Mini talentul ăsta îi lipsea. Şi pe urmă, amorul altora e 
totdeauna plictisitor. Dacă cel puţin ar fi fost anonimi!... Dar 


erau prea cunoscuţi. Totuşi, văzuţi aici, în afara decorului 
de altădată, aveau ceva reînnoit, schimbat, ceva admisibil. 

Situaţia lor de pereche era neîndoioasă. Veniseră acolo aşa 
cum te duci orişiunde, în aceleaşi împrejurări. Ca să câştigi 
timp, ca să grăbeşti timpul. lar momentul acelei situaţii era 
scabros, ar fi zis Nory. Era preziua unor fapte decizive. 

Cum nu se puteau ocoli, se recunoscură. Doamna Eliza 
crezu de cuviinţă să vie spre Mini. Începu a-i vorbi cu 
volubilitate pentru a face diversiune, dar gingăşiile ei aveau 
un gest de voluptăţi premergătoare, care făcu pe Mini să 
simtă acea uşoară repulsie pe care ţi-o dau, expuse la 
lumină, nevoile fizice ale altora: foamea sau amorul. 

Hallipa era monosilabic dar nu din vreo stânjenire din 
preocupările lui, care nu se legau cu cele trecute, pe care 
Mini le-ar fi putut răscoli. Erau altele. Prezenţa lui Mini nu-l 
turbura, cel mult îl deranja. Doamna Eliza se extazia în faţa 
Doamnei cu ciuta, privind întrebător rând pe rând pe Mini 
şi Hallipa, cu ochi lâncezi, punând rând pe rând mâna 
dezmierdătoare pe braţul lor. 

Alintările doamnei Eliza adânceau pe Hallipa şi mai mult în 
tăcerile lui subterane. 

— Ce frumos! Ce frumoase sunt lucrurile astea vechi... 
Care nu înseamnă nimic... Cum e femeia asta în toaletă de 
satin decoltată, într-o pădure, cu o ciută lângă ea şi în 
spatele ei o perdea de catifea. 

Hallipa, cu acea brutalitate a bărbatului în curs de posesie, 
abia deghizată sub tonul convenienţei, o contrazicea: 

— Înseamnă mult!... Mult mai mult ca toate fleacurile de 
acum. 

Şi cu un gest nervos peste măsură, făcu circuitul expoziţiei 
moderne alăturată cadrelor vechi. Buza îi tremura uşor 
subt fluturarea unui surâs dispreţuitor. 

Doamna cu ciuta nu avea, desigur, nici o vină în 
iritabilitatea lui Hallipa; dar Eliza, ofensată în aprecierile ei 
artistice, se dezinteresa de Doru şi îşi păstră toată 
curiozitatea pentru portretul doamnei în alb. 


Mini se văzu nevoită să comenteze tabloul: cei vechi, zise, 
lucrau portretul în două feluri - de caracter sau de simbol. 
Subt chipul cât mai asemănat al modelului căutau a 
evidenția cât mai bine caracterul sufletului lui. Sau, sub 
trăsăturile lui convenţionale, încercau să exprime o idee, un 
sens. 

— De ce o fi având doamna asta o ciută lângă ea şi de ceo 
fi căzând o draperie de catifea peste o vedere de pădure? 
Se mira Eliza neobosit. 

Hallipa îşi număra unghiile bine lustruite. Doamna Eliza îi 
şopti ceva într-o franţuzească aproximativă. Răspunse încet 
că-l doare capul. 

Eliza avea probabil oarecare preocupare de convenienţe 
dar Hallipa părea a nu-şi aminti deloc de ele, cu o privire 
voalată, în care, hotărât, prezenţa lui Mini nu dezvolta nici o 
placă a conştiinţei. 

Mini se uită curios la el. Îl vedea pentru întâia oară în 
haine de oraş. Purta un costum bleumarin după modă şi 
ţinea pe mână un pardesiu care părea că-l încurcă. Barba îi 
era tăiată mult mai scurt şi foarte îngrijită. 

Alături de îmbrăcămintea lui corectă şi chiar de o eleganţă 
meticuloasă, doamna Eliza contrasta prin neglijenţa 
neobicinuită a toaletei: un taior negru, cam vechi şi cam 
boţit, pe trupul ei cam grăscior, care în ziua aceea probabil 
fără de soutien îmboldea ştofa; pe cap avea o pălărie de 
fetru închis, cu forme indecise. Totul aruncat pe ea în grabă 
şi fără îngrijire. Părul descreţit de umezeală atârna în jos. 

Aceleaşi cauze le produceau efecte contrarii. Era multă 
expresie în aceste aspecte. 

Dar doamna Eliza ţinea mult la misterul Damei cu ciuta. 
Îgăduitoare, Mini afirmă că e un tablou care are şi simbol şi 
caracter. 

Mini se uită spre Hallipa, care fixa panoul. Nu auzise ce 
spuneau, dar se vede că buna lui creştere îl îndemna să se 
amestece în vorbă. 


— Ce frumos lucru culoarea pe-atunci! Zise. Reflexele 
felurite, prinse în lumina lor adevărată, compun „albul” - un 
alb fără de alb. Prin acei argintiu sau opalin, sau pe- 
alocurea un verde irizat reprezintă aşa de bine o rochie 
albă, subt lumina frunzişului şi la umbra perdelei. 

Observaţia lui Hallipa era bună. Avea un glas mai 
conciliant, probabil ca să readucă în vizuini pe tovarăşa lui 
mânioasă. 

Cu Mini vorbea tot indiferent, liber, ca şi cum nimic din 
raporturile lor trecute nu-l stânjenea. Ea deduse că în felul 
lui, moderat, fără agitaţii, Hallipa făcea acum o călătorie 
mare. Aceea de la acel trecut cunoscut la un prezent care 
se putea întrevede. 

— Mergem! Zise. 

Eliza se despărţi de Mini cu ceva pretexte peltice. leşiră 
pe uşă amândoi deodată, ceea ce-i făcut să se lovească. 
Eliza râse, un râs boţit ca şi taiorul. Probabil nu-şi mai 
făceau multe politeţe şi azi echilibrul lor era oarecum 
instabil. Erau obosiţi de un drum parcurs prin glodurile 
simţirilor ascunse şi, şovăielnici, aveau nevoie să-şi lase 
simţirile în voie. 

Mini aşteptă puţin ca să-i lase să se depărteze, apoi ieşi. 
Pica acum din promoroacă un abur ud. În dreptul Ateneului, 
cei doi mergeau înaintea ei. Hallipa cu pasul vânătorului 
ostenit de goană, care duce la culcuş prada. Eliza agăţată 
de braţul lui Doru, târând pantofii strâmţi, părea prin 
igrasie o rață de baltă, un vânat gâfâind, cald şi bleg. 

Amândoi ar fi vroit să ajungă. Ea stând aproape pe loc, 
refuzând să mai înainteze, cuprinsă de nevoia poposirei, el 
domolindu-şi graba. 

Mini se aştepta să-i vadă dispărând la stânga pe prima 
stradă. Ştia că într-acolo e locuinţa Elizei. Nu cotiră, dar se 
uitau jur în jur, parcă nedumeriţi. Îşi aminti atunci că, în 
palavrele ei, Nory spusese că Eliza a fost evacuată de 
proprietar şi caută casă. 


Aşadar, nu aveau domiciliul stabil. Mini îi petrecu în 
căutarea lor, cu un gând bun, pereche totodată gata pentru 
cuib şi nomadă. Nici că nu îi mai confunda acum cu 
trecutul. Îi păreau acum doi oameni oarecari în Cetate, la 
un moment al vieţei, care cerea adăpost, şi umblând 
rătăcitori pe străzile oraşului cu pasul nesigur, pe cinci 
turburarea lor lăuntrică şi-o petreceau în mersul lor 
pribeag. 

Cuprinse cu privirea oraşul, profilat în transparenţa 
negurii, li iubi. Se gândi la ceea ce se cheamă sufletul 
oraşelor! Era emanarea sufletului colectiv al citadinilor. În 
aerul acela cuprins între clădiri, trupul sufletesc al fiecăruia 
îşi depune spuma vie a tuturor simţurilor. Acolo, în 
atmosfera Cetăţii, erau şi canalele tuturor drenajelor, dar şi 
plutirea tuturor emanaţiilor sentimentale, care îi dau 
respiraţia aceea încărcată adesea, alteori plină de ebrietaic, 
sau volatilă ca un lirism. 

Acum nu-i mai putea recunoaşte. Se depărtaseră. Păreau 
laolaltă o pată diformă de umbră mobilă prin umbra 
oraşului. În blocul acela nedesluşit, era cuprins vânătorul 
ameţit de praf de puşcă şi prada cu mirosul cald al cărnei 
răscolite de alice. Un câine hoinar îşi trecu pe lângă ei 
umbra scundă. 

Icniţi în asudarea lor trudnică de duşmănie şi apropiere, 
desigur răspândeau în jur acel duh anume pe care, pentru 
instinctul olfactiv al celorlalte animale, îl va fi având alaiul 
vânătoarei omeneşti. 

Pieriră. Mini se gândea acum la devenirea Hallipilor, la 
completa lor dezmembrare, la dărâmarea casei lor 
familiale. 

Erau risipiţi în Cetatea vie, subt formă de indivizi separați, 
piese despărțite dintr-un tot descompus, pentru a deveni 
fiecare un resort iniţial de activitate nouă: 

Lenora în sanatoriul ei! Mika-Le prin dedalurile traiului ei. 
Elena Drăgănescu în locuinţa ei somptuoasă, dar prea nouă 
- Hallipa, cel care lucrase pământul şi purtase cizme 


trainice de lut, acum cernut prin sita oraşului, cutreiera cu 
picioare de argilă în căutarea casei de închiriat. 

Tradiţia era nimicită şi poate totuşi Doru Hallipa, cel ca o 
epavă, încă mai păstra tradiţia legându-se cu mătuşica 
Eliza, logodnica de odinioară. Se rupsese de pământ, dar 
aducea cu el la oraş pe Calliope şi pe Eriste, deoarece nu se 
înstrăinase de trecut unindu-se cu fata moşului Hallipa. 
Pentru a doua oară, părinţii strămutați erau nemulţumiţi şi 
pentru a doua oară îşi dau cu dezamăgire consimţământul. 
Dar nu se poate hotări felul în care se perpetuă 
asemănările. Totul e că Doru Hallipa era încă un purtător 
de sevă sănătoasă, un agent al tradiţiei patriarhale, 
prefăcut acum de oraş şi de actualitate, dar în care 
sălăşluia o rezistenţă a formulelor care dispăreau. Era un 
component chiar în descompunere. 

Mini îşi închipui locul viran înainte ca oamenii să fi clădit 
oraşul; îşi închipui apoi oraşul golit de oameni! Erau 
inseparabili. 

Căută oraşul cu o privire mângâioasă, prin voalul ceţei. Îşi 
reaminti atunci acelaşi oraş, întreg, în plină funcţie a uzinei 
lui omeneşti şi pe care totuşi nu-i vezi din pricina unei 
anumite cete care nu s-a rupt; ale cărui aspecte nu prind pe 
plăcile sensibile, ci dau clişee voalate, atunci când nu 
priveşti printr-un interes viu. Pentru acel care e un locuitor 
indiferent, care nu şi-a pus acolo mobilul existenţei, 
realitatea oraşului are încă o membrană învăluitoare şi 
defensivă; pe când dezvelită, dă acelui care îşi converge 
spre ea tot sufletul, o ating, o învie. 

Mini se opri un minut, întrebându-se dacă vroia să 
cotească pe aci sau pe dincolo. Nu. Cetatea ei vie nu o 
clădise un păstor!... Un călător, odată, vroind să caute 
tovarăşei lui adăpost, făcuse primul cuib. Era popasul 
iubirei. 

Se gândi la oamenii aceia care cutreieră pământul, răzbat 
printre atâtea locuri şi naţii! Ei n-au ajuns să-şi clădească în 
ei cetatea statornică a sufletului şi cu cât se risipesc mai 


mult, cu atât cuprind lume poţi lărgi nemăsurat cucerirea 
simţirei şi cunoaşterei tale. Ca şi acel punct mic pe pânza 
filmului, acel centru de lumină, care treptat creşte, se 
măreşte, se apropie, se desfăşoară, lărgeşte orizontul, 
cuprinde tot, şi pe tine deodată. 

Ochii lui Mini, în ceaţă, îşi deschideau parcă miezul pentru 
a reflecta şi ocroti în ei acea minune şi buzele le ţinea 
deschise ca pentru un cuvânt şi le umezea bura ca un suc. 

Trebuia să treacă prin grădini. Acolo se petrecea o feerie a 
negurei. Era miragiul fabulos al gradinei în pânza ceţei, 
apoi răsfrângerea imaginei străvezii furată de ceaţă în apă. 
Cerul, limpezit deasupra pâclei joase, se aplecă şi el să se 
privească răsturnat în valul magic. Realitatea era travestită 
ochilor de iluzie, şi iluzia îţi amăgea ochii. Un rai aiurit, în 
care cei doi care se zăreau acolo, o altă pereche, singurii 
locuitori ai pământului, ai Paradisului, umblau somnambuli, 
ţinându-se de mână, uimiţi de idealitatea locului şi simţirilor 
lor, neştiind dacă ameţeala lor aiureşte în jur grădinile, sau, 
în adevăr, raiul a primit paşii lor de creaturi înamorate. 
Miraţi de sufletele lor dumnezeieşti, pe când sufletele lor 
tulburate îşi descopereau cu mirare făptura trupească. 

Jocul transparenţelor îi arăta lui Mini ca pe nişte proiecţii 
când mai apropiate, când mai şterse. Privind în jur ea gândi 
ceea ce desigur aceia doi simțeau: că e cea mai frumoasă 
noapte de pe lume! 

Dincolo de grădini, oraşul începea să se desluşească la 
lumina nopţei, de pe care pâcla se desprindea în făşii 
leneşe. Mini ajunse în prag. Mai privi o dată înapoi oraşul, 
aşa cum te întorci după o fiinţă scumpă! 


SFÂRŞIT