Stieg Larsson & David Lagercrantz — [Millennium] 06 Fata care trebuia sa moara

David 
Lagercrantz 


| 


MM 


DAVID LAGERCRANTZ 


FATA CARE TREBUIA 
SĂ MOARĂ 


Original: Hon som måste dö 
[The Girl Who Lived Twice] (2019) 


Traducere din limba suedeză și note de: 
LAURA VON WEISSENBERG 


virtual-project.eu 


TREI 
2019 


VP - 


PROLOG 


În vara aceea, în cartier apăruse un nou cerșetor. Nimeni nu 
știa cum îl cheamă și oricum nimănui nu-i păsa, deși un cuplu de 
tineri care trecea pe lângă el în fiecare zi îl poreclise „piticul 
nebun”, ceea ce era cel puţin pe jumătate nedrept. Nu era vorba 
despre nanism congenital. Avea 1,54 înălţime și un corp bine 
proporţionat. Dar e drept că era alienat mintal și câteodată i se 
întâmpla să sară la oameni și să se ia de ei, vorbind aiurea. 

Altfel, ședea cel mai adesea pe o bucată de carton în piaţa 
Mariatorget, chiar lângă fântâna arteziană cu statuia lui Tor, și 
atunci trezea mai degrabă un sentiment de respect. Cu capul 
plecat și cu spatele drept, arăta ca o căpetenie în declin, ceea 
ce reprezenta de fapt ultima lui fărâmă de demnitate, acesta 
fiind chiar motivul pentru care lumea încă îi mai azvârlea câte 
un bănuț. Trecătorii păreau să intuiască o mândrie pierdută, și e 
drept că nu greșeau. Pe vremuri, lumea se înclina în fața lui. 

Pierduse însă de mult totul, iar pata neagră de pe obrazul lui 
nu era deloc un semn bun. Dimpotrivă, arăta ca o frântură a 
morţii înseși. Singurul lucru care ieșea în evidenţă era pufoaica 
lui. Avea o pufoaică albastră și scumpă, marca MarmotParka. 
Dar ea nu-i dădea nicidecum un aer de normalitate, și nu doar 
pentru că era plină de murdărie și de resturi de mâncare. Părea 
concepută pentru a fi purtată în regiuni polare, iar în Stockholm 
era miezul verii. Orașul era învăluit de o căldură apăsătoare și, 
când pe obraji i se prelingeau broboane de transpiraţie, oamenii 
se uitau stingheriţi la pufoaică, ca și cum simplul fapt că o 
vedeau îi făcea să sufere și mai mult de căldură. Dar el nu și-o 
dădea jos niciodată. 

Tipul era o cauză pierdută pentru lumea din jur și părea 
improbabil să poată reprezenta o ameninţare pentru cineva. La 
începutul lui august însă, în ochi începu să i se citească mai 
multă fermitate și, în după-amiaza zilei de 11, măzgăli o poveste 
încâlcită pe o foaie liniată de caiet studenţesc, pe care mai 
târziu, în seara aceleiași zile, o lipi ca pe un afiș în staţia de 
autobuz de la gara Södra. 

Povestirea era o descriere halucinantă a unei furtuni teribile. 


VP-3 


Totuși, tânăra Else Sandberg, medic stagiar, care aștepta 
autobuzul 4, reuși să descifreze o parte din introducere și băgă 
de seamă că era menţionat numele unui membru al guvernului. 
Dincolo de asta, își concentră mai degrabă atenţia asupra 
stabilirii unui diagnostic. Presupunea că era vorba de 
schizofrenie paranoidă. 

Însă când se urcă în autobuz, 10 minute mai târziu, uită cu 
desăvârșire toată povestea și singura senzaţie palpabilă cu care 
rămase era aceea de disconfort. Era cumva ca blestemul 
Casandrei. Nimeni nu-l credea pe bietul om, pentru că adevărul 
pe care-l formula era atât de înfășurat în nebunie, încât de-abia 
se mai putea desluși. Totuși mesajul trebuie să fi fost 
recepționat într-un fel sau altul, pentru că deja a doua zi 
dimineaţă, dintr-un Audi albastru coborâse un tip în cămașă albă 
și rupsese afișul. 

În noaptea dinainte de sâmbătă, 15 august, cerșetorul plecă 
spre piaţa Norra Bantorget, în căutare de băutură la negru. 
Atunci întâlnise un alt bețiv, fostul muncitor Heikki Järvinen, din 
regiunea Osterbotten. 

— Salutare, frate. E mare ispita? întrebase Jărvinen. 

La început, nu obținuse niciun răspuns. Apoi asupra lui se 
revărsase o întreagă poliloghie pe care Heikki o percepuse ca pe 
nimic altceva decât o grămadă de minciuni și o încercare de a 
se da mare. Scrâșnise un „Rahat!” și mai adăugase, deși inutil, 
lucru pe care de altfel îl recunoscuse mai târziu, că bărbatul 
arăta ca un „chinezoi”. 

— Me Khamba-chen, I hate China!, se burzuluise la el 
cerșetor. 

Apoi parcă se dezlănţuise iadul. Cu mâna lipsită de degete, 
cerșetorul îl pocnise pe Heikki și, chiar dacă nu părea să fie 
educată sau antrenată, violenţa lui emana o autoritate 
neașteptată. Lui Heikki îi curgea sânge din gură când se 
îndepărtase și pornise spre staţia de metrou de la T-centralen, 
clătinându-se și înjurând crunt în finlandeză. 

Când fusese reperat din nou, cerșetorul revenise în vechiul lui 
cartier, beat turtă și cu o stare de greață. Îi curgea salivă din 
gură și se ţinea de gât mormăind: 

— Very tired. Must find a dharamsala, and an lhawa, very 


1 În engleză în original. „Eu, Khamba-chen, urăsc China” (N.t.). 
VP-4 


good lhawa. Do you know? 

Nu așteptase să primească vreun răspuns, ci traversase 
Ringvägen ca un somnambul și, imediat după aceea, aruncase 
la pământ sticla de băutură, fără etichetă și pe jumătate goală, 
și dispăruse printre copacii și  boschetele din parcul 
Tantolunden. Nimeni nu știa exact ce se întâmplase apoi, doar 
că în dimineaţa următoare cădea o ploaie fină și bătea vântul 
dinspre nord. Pe la ora 8, vântul se potolise și cerul se 
înseninase, iar bărbatul şedea în genunchi sprijinit de un 
mesteacăn. i 

Pe stradă se desfășurau pregătirile pentru Midnattsloppet?. In 
cartier era o atmosferă de sărbătoare. Cerșetorul își dăduse 
duhul, înconjurat de noua veselie din aer, și nimănui nu-i păsa 
că acesta trăise o viață marcată de încercări incredibile și de 
fapte de eroism și, cu atât mai puţin, că nu iubise decât o 
singură femeie toată viața și că și ea murise într-o singurătate 
copleșitoare. 


2 În engleză în original. „Foarte obosit. Trebuie să găsesc un dharamsala („adăpost”, 
în tibetană) și un lhawa („șaman”, în tibetană), un foarte bun lhawa. Știţi vreunul?” 
(N.t.). 

3 Midnattsloppet este o cursă de alergare pe o distanţă de 10 kilometri, organizată 
anual la Stockholm într-o sâmbătă seara de la începutul lunii august (N.t.). 


VP-5 


PARTEA 1 


NECUNOSCUȚII 


Mulţi morţi n-au nume și unii nici măcar mormânt. 


Alţii au parte de o cruce albă printre mii de alte cruci 
albe, ca în cimitirul american de război din Normandia. 


Doar câtorva dintre ei, puţini, li se ridică un întreg 
monument, cum ar fi Mormântul Ostașului Necunoscut 
de la Arcul de Triumf din Paris sau din grădina 
Aleksandrovski de la Moscova. 


1. 


15 august 


Scriitoarea Angela Dufva a fost prima persoană care a 
îndrăznit să se apropie de copac și a constatat că bărbatul era 
mort. Era deja 10:30 dimineaţa. Locul mirosea urât și roia de 
muște și țânțari, iar Angela Dufva nu a redat exact realitatea 
când a declarat mai târziu că figura celui decedat dădea o 
impresie sfâșietoare. 

Bărbatul vomitase și fusese afectat de o diaree acută. Ar fi 
fost mai aproape de adevăr să spună că fusese cuprinsă mai 
degrabă de o senzaţie de disconfort și de frică de propria-i 
moarte, decât de respect. Nici polițiștii, Sandra Lindevall și 
Samir Eman, care veniră la locul faptei 15 minute mai târziu, nu 
văzură în cele întâmplate altceva decât o povară. 

II fotografiară pe bărbat și căutară prin zonă, dar nu ajunseră 
cu cercetările până la panta aflată mai jos de șoseaua Zinkens, 
unde se afla sticla pe jumătate plină cu băutură, cu un strat 
subţire de zaț pe fund. Și, deși niciunul dintre ei nu avea 
„Suspiciuni de mână criminală”, îi cercetară cu atenţie capul și 
pieptul. Nu erau urme de violenţă și nici alte indicii care să-i 


VP-6 


facă să bănuiască o cauză suspectă a decesului, în afară de 
balele groase care i se scurseseră din gură și, după ce discutară 
chestiunea cu șefii lor, se hotărâră să nu încadreze perimetrul. 

În timp ce așteptau ambulanţa care trebuia să transporte 
cadavrul, se apucară să verifice buzunarele pufoaicei diforme. 
Găsiră multe hârtii de împachetat de la chioșcurile de hotdog, 
niște monede și o bancnotă de 20 de coroane, precum și un bon 
de casă de la un magazin de mobilier pentru birouri de pe 
Hornsgatan, dar nicio legitimaţie sau vreun alt act de identitate. 

Erau totuși convinși că bărbatul avea să fie ușor de identificat. 
Nu ducea lipsă de trăsături care ieșeau în evidenţă. Era însă o 
ipoteză eronată, ca multe altele, de altfel. La departamentul de 
medicină legală din Solna, unde s-a făcut autopsia cadavrului, s- 
au efectuat și radiografii dentare. Nici acestea, nici amprentele 
nu apăreau în vreun registru și, după ce au fost trimise câteva 
probe la INML, Institutul Naţional de Medicină Legală, medicul 
legist Frederika Nyman a verificat niște numere de telefon 
notate pe o hârtie mototolită din buzunarul de la pantalonii 
bărbatului, deși asta nu intra nicidecum în atribuţiile sale. 

Unul dintre numere îi aparținea lui Mikael Blomkvist de la 
revista Mi/lennium, dar, într-o primă fază, Frederika nu se gândi 
prea mult la acest lucru. În cursul serii însă, după ce tocmai se 
certase la cuțite cu una dintre fiicele sale adolescente, își aduse 
aminte că numai în perioada ultimului an făcuse autopsia a trei 
cadavre care fuseseră ulterior înmormântate fără nume, și asta 
o făcu să scape o înjurătură. 

Avea 49 de ani și își creștea singură cele două fiice. Suferea 
de dureri de spate, de insomnie și de o senzație că viața era 
lipsită de sens; și, fără să-și dea exact seama de ce, se trezi 
sunându-l pe Mikael Blomkvist. 


Se auzi ţărâitul telefonului. Era un număr necunoscut și Mikael 
nu se obosi să răspundă. Tocmai plecase de acasă și cobora pe 
Hornsgatan câtre Slussen și Gamla Stan, fără să aibă un obiectiv 
precis. Purta pantaloni gri de pânză și o cămașă de blugi 
șifonată. O bună bucată de vreme nu făcu altceva decât să 
rătăcească încolo și încoace pe alei. In cele din urmă, se așeză 
la o terasă de pe Osterlângsgatan și comandă o halbă de 
Guinness. 

Era 7 seara, dar încă era cald, și dinspre Skeppsholmen se 


VP -7 


auzeau râsete și aplauze. Își ridică privirea spre cerul albastru și 
simţi o briză ușoară și plăcută dinspre apă și atunci își zise în 
sinea lui că totuși viața parcă nu era deloc urâtă. Dar nu prea 
reușea să se convingă, nici măcar după o bere sau două, și în 
cele din urmă mormăi ceva în barbă, apoi plăti și se îndreptă 
spre casă cu gândul să continue să lucreze sau să se cufunde 
într-un serial ori în vreun roman poliţist. 

Insă imediat după aceea se răzgândi din nou și i se năzări să 
o pornească spre Mosebacke și Fiskargatan. La numărul 9, pe 
Fiskargatan, locuia Lisbeth Salander, dar nu nutrea cine știe ce 
speranţe să o găsească acasă. După înmormântarea bătrânului 
ei tutore, Holger Palmgren, Lisbeth călătorise prin Europa și nu 
răspunsese decât sporadic la e-mailurile și mesajele lui Mikael. 
Cu toate acestea, se hotărî să sune la interfon, mai mult la 
plesneală, și plecă din piaţă urcând treptele, iar apoi se uită cu 
surprindere la casa de vizavi. Tot peretele era acoperit de un 
graffiti enorm. Nu-i acordă însă prea mare atenţie, deși era un 
tablou care te acapara de-a dreptul, plin de detalii suprarealiste, 
printre care figura ciudată a unui omuleţ descult, îmbrăcat în 
pantaloni din tartan, care se afla într-un vagon verde de metrou. 

In loc să admire acest peisaj, formă codul de la interfon și 
intră în lift, unde începu să se holbeze în oglindă. Nu prea se 
vedea că fusese o vară caniculară și însorită. Era palid și avea 
cearcăne și în minte îi reveni prăbușirea bursieră care îi 
acaparase toată luna iulie. Era un eveniment important, e drept, 
o prăbușire care fusese provocată nu numai de rotaţiile înalte și 
așteptările exagerate ale publicului, ci și de atacurile hackerilor 
și campaniile de dezinformare. Acum însă toți jurnaliștii de 
investigație importanţi făceau săpături cu privire la această 
poveste și, deși el descoperise câte ceva - printre altele, aflase 
ce fabrică de troli din Rusia diseminase cele mai mari minciuni -, 
avea totuși impresia că lumea urma să se descurce și fără 
contribuţia lui. Cel mai bine ar fi fost să-și ia liber și să se apuce 
și el de sport și poate să aibă un pic mai multă grijă de Erika, ce 
tocmai se despărțea de Greger. 

Liftul se opri, Mikael trase grilajul și păși pe palier din ce în ce 
mai convins că vizita era în zadar. Lisbeth era cu siguranţă 
plecată în vreo călătorie și oricum puţin îi păsa de el. In secunda 
următoare începu să-și facă griji. Ușa de la apartament era larg 
deschisă și realiză brusc cât de frică îi fusese de-a lungul întregii 


VP-8 


veri ca nu cumva dușmanii ei să fi tăbărât pe ea. Se năpusti 
peste prag înăuntru, strigând „alo, alo”, și îl întâmpină un miros 
de vopsea și de produse de curăţenie. 

Nu apucă să ajungă mai departe. Se auzea zgomot de pași. 
Cineva gâfâia atât de tare pe scară în spatele lui, încât ai fi zis 
că era fornăitul unui cal. Mikael se întoarse subit și dădu cu ochii 
de doi bărbaţi viguroși, îmbrăcaţi în salopete albastre. Bărbaţii 
cărau un obiect de dimensiuni mari. El era atât de agitat, încât 
nu se simţea în stare să interpreteze scena într-un mod cotidian 
sau normal. 

— Ce faceți acolo? întrebă el. 

— Nu se vede ce facem? 

Arătau ca doi muncitori care mutau o canapea albastră, o 
mobilă nouă și luxoasă, de marcă, or, Lisbeth nu se dădea în 
vânt după amenajări interioare sau mobile de design, el știa 
asta mai bine decât oricine, așa că tocmai se pregătea să mai 
spună ceva, când auzi o voce din interiorul apartamentului. 
Pentru o clipă, i se păru că era vocea lui Lisbeth și se însenină. 
Dar nu era decât imaginaţia lui. Vocea nu semăna nici pe 
departe cu a lui Lisbeth. 

— Ce vizită importantă! Cărui fapt îi datorez onoarea? 

Mikael se întoarse din nou și văzu în prag o negresă înaltă, 
cam la 40 de ani, care îl contempla cu o privire batjocoritoare. 
Purta blugi și o bluză gri elegantă. Avea părul împletit în codițe 
și ochii oblici, strălucitori, iar el deveni și mai confuz. N-o 
cunoștea oare? 

— Nu, nu, bâigui el. Eu doar... 

— Dumneavoastră doar... 

— Am greșit etajul. 

— Sau poate că nu știaţi că domnișoara și-a vândut 
apartamentul? 

Nu știa și se simțea jenat, mai ales că femeia continua să-i 
zâmbească, și apoi se simţi aproape ușurat când ea își întoarse 
privirea spre cei doi bărbaţi, îngrijorată ca aceștia să nu 
lovească mobila de tocul ușii, după care dispăru din nou 
înăuntru. Mikael voia să o șteargă de-acolo și să digere 
informaţia. Voia să mai bea niște Guinness. Rămase însă pironit 
locului și aruncă o privire piezișă spre cutia poștală. Nu mai scria 
V-kulla, ci Linder. Cine naiba era Linder? Scoase mobilul, căută 
numele pe internet și pe ecran îi apăru poza femeii de adineauri. 


VP-9 


Era Kadi Linder, psiholog și expert în conflictele cu consiliile 
de administraţie. Mikael se gândi la ea - puţinul pe care îl știa 
despre ea -, dar mai ales la Lisbeth și de-abia reuși să-și revină 
și să se adune, când Kadi Linder apăru din nou în ușă, acum nu 
numai cu o mină batjocoritoare, ci și mirată. li evită privirea. 
Mirosea ușor a parfum, era suplă, avea încheieturile mâinilor 
fine și pomeţii obrajilor bine conturați. 

— Acum chiar că trebuie să aflu. Sigur ai greșit etajul. 

— Mă abţin de la un răspuns, replică el și își dădu imediat 
seama că era un răspuns lamentabil. 

Din zâmbetul ei înțelese însă că îi dăduse în vileag șiretlicul și 
căută să scape cât mai ieftin cu putinţă. Nimic nu l-ar fi putut 
face să dezvăluie că Lisbeth locuise la acea adresă sub o 
identitate fictivă, indiferent de informaţiile de care dispunea 
Kadi Linder. 

— Asta nu mă face nicidecum mai puţin curioasă, zise ea. 

El râse, ca și când totul ar fi fost o chestiune privată și 
ridicolă. 

— Deci nu vă aflaţi aici pentru cercetări în privinţa mea? 
continuă ea. Să știți că n-a fost ieftin deloc apartamentul. 

— Dacă nu cumva aţi decapitat vreun cal, lăsându-i capul în 
patul cuiva, cred că aveţi șanse de scăpare. 

— Sinceră să fiu, nu-mi mai aduc aminte toate detaliile din 
timpul negocierilor, totuși nu cred să se fi întâmplat asta. 

— Foarte bine. Să-l stăpâniţi sănătoasă! răspunse el cu o falsă 
relaxare și se pregăti să coboare împreună cu muncitorii care 
tocmai ieșeau din apartament. 

Kadi Linder părea să vrea să mai vorbească și își trecu cu 
nervozitate mâinile de-a lungul bluzei și prin păr, iar el realiză 
subit că ceea ce el interpretase ca fiind o iritantă siguranţă de 
sine era de fapt o faţadă în spatele căreia se ascundea cu totul 
altceva. 

— O cunoaștetți? întrebă ea. 

— Pe cine? 

— Pe cea care a locuit aici înainte. 

El îi întoarse întrebarea. 

— Dar dumneavoastră? 

— Nu, răspunse ea. Nu știu nici măcar cum o cheamă. Dar îmi 
e oricum simpatică. 

— Cum așa? 


VP - 10 


— În ciuda haosului de la bursă, a fost o licitaţie+ îndrăcită, iar 
eu nu aveam nicio șansă să câștig, așa că m-am dat bătută. Dar 
am obţinut apartamentul oricum, pentru că „domnișoara”, după 
cum a numit-o avocatul, a vrut să-l cumpăr eu. 

— Ciudat! 

— Nu-i așa? 

— Poate că aţi făcut ceva ce domnișoara a apreciat? 

— În presă sunt cunoscută mai ales pentru că mă iau la harţă 
cu moşii din consiliile de administraţie ale diferitelor 
întreprinderi. 

— Nu-i exclus să-i fi plăcut asta. 

— Poate că nu e. Îmi daţi voie să vă invit la un pahar de bere, 
de casă nouă? Poate așa mai povestiți și dumneavoastră câte 
ceva. Trebuie să recunosc... 

Kadi Linder ezită din nou. 

—... că mi-a plăcut foarte mult reportajul dumneavoastră 
despre gemeni. A fost fascinant. 

— Mulţumesc, zise el. Apreciez gestul, dar trebuie să plec. 

Ea dădu aprobator din cap, iar el de-abia reuși să articuleze 
un „la revedere”. Mai târziu, nici nu-și mai amintea cum plecase 
de acolo, știa doar că se pierduse în noaptea de vară. Nu 
observă nici că deasupra ușii de la intrare se aflau două camere 
de supraveghere și nici măcar că deasupra lui, pe cer, plutea un 
balon. Traversă piața Mosebacke și continuă în jos pe aleea 
Urvădersgrând și abia când ajunse pe Gotgatan încetini un pic și 
simţi că i se înecaseră corăbiile, deși nu se întâmplase nimic în 
afară de faptul că Lisbeth se mutase, lucru pe care ar fi trebuit 
mai degrabă să-l aprobe. Ea era mai în siguranţă acum. Dar, în 
loc să se bucure, primise vestea ca pe o palmă, ceea ce era de-a 
dreptul o idioţenie. 

Era vorba de Lisbeth Salander. Era așa cum era. Și totuși se 
simțea rănit. Ar fi putut măcar să facă vreo aluzie. Incepu să 
butoneze din nou pe mobil, cu gândul să-i trimită un mesaj, o 
întrebare, dar mai bine nu, mai bine să lase lucrurile în voia 
sorții. Cobora pe Hornsgatan și văzu că începuse deja cursa 
Midnattsloppet pentru juniori. Se holbă fascinat la părinţii care 
declamau urale și încurajări de pe marginea trotuarului, ca și 


4 În Suedia, atunci când se scoate la vânzare un bun imobiliar, agenţia organizează o 
licitaţie, iar bunul îi revine în mod normal celui care oferă cel mai mult. Proprietarul 
are însă libertatea să aleagă să vândă unui alt ofertant (N.t.). 


VP -11 


cum lui îi era imposibil să le înţeleagă bucuria, apoi se grăbi să 
traverseze când se crea un gol între alergători. Ajunsese deja pe 
Bellmansgatan și continuă să rămână adâncit în gânduri. 
Rememoră ultima întâlnire cu Lisbeth. 

Se văzuseră la restaurantul Kvarnen, în seara de după 
înmormântarea lui Holger, amândurora le fusese destul de greu 
să-și găsească cuvintele, ceea ce nu era deloc de mirare, și 
singurul lucru care încă îi mai stăruia în memorie de la acea 
întâlnire era răspunsul la întrebarea pe care i-o pusese el: 

— Și acum ce-o să faci? 

— Am să fiu pisica, nu șoarecele. 

Pisica, nu șoarecele. 

Incercase s-o facă să-i explice. Dar nu reușise deloc, iar apoi 
își aminti că, după întâlnire, Lisbeth dispăruse spre 
Medborgarplatsen, îmbrăcată într-un costum negru făcut pe 
măsură, în care arăta ca un băiat furios, împopoţonat pentru o 
ocazie, împotriva voinţei lui. Nu trecuse atât de mult timp de 
atunci. Era pe la începutul lui iulie. Părea însă o amintire 
îndepărtată, iar Mikael reflectă la asta și la multe alte lucruri în 
drumul său spre casă. Când intră în cele din urmă în apartament 
și se așeză pe canapea cu o sticlă de bere Pilsner Urquell, se 
auzi din nou țârâitul telefonului. 

Era un medic legist pe nume Frederika Nyman. 


2. 


15 august 


Lisbeth Salander se afla într-o cameră de hotel din Piaţa 
Manejului din Moscova și, pe laptopul său, îl urmărea pe Mikael 
ieșind din clădirea de pe Fiskargatan. Nu avea hotărârea lui 
obișnuită, ci părea mai degrabă pierdut, iar această constatare 
o afectă într-un mod pe care nu și-l putea explica și pe care 
oricum nu avea deloc timp să-l analizeze. Işi ridică privirea de la 
laptop și se uită la cupola arcuită de afară care emana străluciri 
multicolore. 

Orașul, care cu puţin timp în urmă îi fusese indiferent, o 
ispitea acum și, pentru o clipă, vru să renunţe la tot și să se 


VP - 12 


ducă să se îmbete. Firește, era o prostie. Trebuia să rămână 
disciplinată. Nu făcuse altceva decât să butoneze pe laptop, 
uneori nici măcar nu dormise. În mod paradoxal însă, arăta mult 
mai aranjată decât de obicei. Avea părul scurt, tuns proaspăt. Işi 
scosese piercingurile și purta o cămașă albă și același costum 
negru pe care îl purtase și la înmormântare, de fapt nu în 
memoria lui Holger, ci pentru că devenise o obișnuinţă și, în 
plus, o ajuta să se amestece mai ușor în mulţime. 

Se hotărâse să dea ea lovitura, în loc să aștepte într-un colț să 
fie vânată. Acesta era motivul pentru care se afla la Moscova și 
tot de aceea avusese grijă să instaleze și camerele de 
supraveghere pe Fiskargatan din Stockholm. Dar preţul pe care 
îl plătea era mai mare decât și-ar fi putut imagina. Și asta nu 
numai pentru că i se redeschideau toate rănile din trecut, care o 
ţineau trează noaptea. În plus, inamicul se folosea de 
mușamalizări și de criptări imposibile și era nevoită să stea ore 
în șir în faţa computerului pentru a-și șterge urmele. Trăia ca un 
evadat și nimic din ceea ce căuta nu putea fi obţinut cu 
ușurință. De-abia acum, după mai bine de o lună de chin, 
începea să se apropie de ţintă. Nu-i era însă ușor să știe sigur și 
câteodată se întreba dacă nu cumva inamicul era totuși cu un 
pas înaintea ei. 

Azi, când fusese în recunoaștere pentru a-și putea pregăti 
misiunea, se simţise urmărită, iar noaptea asculta uneori cu 
îngrijorare oamenii de pe coridorul hotelului, mai ales un bărbat 
- era sigură că era vorba despre un bărbat - care suferea de 
dismetrie congenitală, o recurentă lipsă de măsură a pașilor, și 
care încetinea în faţa ușii ei, dând impresia că trage cu urechea. 

Derulă filmul. Mikael Blomkvist apăru încă o dată la ușa 
imobilului de pe Fiskargatan ca un cățeluș trist, iar ea cugetă la 
asta în timp ce dădea peste cap paharul de whisky cu privirea 
pe fereastră. Nori negri circulau deasupra clădirii dumei, 
îndreptându-se spre Piaţa Roșie și Kremlin. Avea să vină ploaia. 
Părea că urmează să se dezlănţuie un adevărat potop și poate 
că așa și trebuia. Se ridică și se gândi dacă să facă un duș sau o 
baie. Se mulţumi să-și schimbe cămașa. Alese una neagră. 
Simţea că era culoarea potrivită. Dintr-un buzunar secret al 
geamantanului scoase pistolul Beretta, model Cheetah, pe care 
îl cumpărase la negru încă din a doua zi după sosirea la 
Moscova, și îl băgă în toc pe dinăuntrul taiorului, după care își 


VP - 13 


roti privirea în jurul camerei. 

Nu-i plăcea camera, și nici hotelul. Era prea luxos și prea 
animat, iar saloanele de la parter mișunau de bărbați ca propriul 
ei tată, nemernici grandioși cu un drept de proprietate 
subiînţeles asupra amantelor și angajaţilor lor. În plus, se simţea 
supravegheată și știa că vorbele circulă rapid, ceea ce însemna 
că puteau ajunge la serviciile de informaţii sau la gangsteri. De 
aceea stătea mai mereu ca acum, cu mâinile încleștate, 
pregătită pentru orice eventuală confruntare. 

Se duse la baie și se spălă pe faţă cu apă rece. Nu avu cine 
știe ce efect. Iși simțea capul greu din cauza lipsei de somn și a 
migrenelor. Să plece deja oare? Era poate cel mai bine, nu-i 
așa? Trase cu urechea spre coridor. Nu se auzea nimic, așa că 
plecă. Locuia la etajul 20 și liftul se afla în apropiere. Lângă 
lifturi aștepta un bărbat cam la 45 de ani. Era elegant, avea 
părul tuns scurt, purta blugi, o geacă de piele și o cămașă 
neagră, la fel ca ea. Il mai văzuse. Era ceva ciudat cu ochii lui, 
străluceau în culori și cu luciri diferite. Dar nu prea îi păsa de 
asta. 

Cobori împreună cu el cu privirea plecată, apoi trecu prin hol 
și ieși în piață, privind spre cupola de sticlă care strălucea în 
întuneric. Sub ea se afla un magazin universal cu patru etaje. 
Deasupra se ridica statuia din bronz a Sfântului Gheorghe 
ucigând balaurul. Sfântul Gheorghe era patronul Moscovei și 
Lisbeth îl vedea peste tot prin oraș cu sabia ridicată și, din când 
în când, ea își ducea mâna la umăr într-un gest protector faţă de 
propriul său dragon. Alteori, atingea o veche rană de pistol de 
pe umăr și o cicatrice lăsată de lama unui cuţit pe șold. Era ca și 
cum ar fi vrut să-și aducă aminte de lucrurile care îi pricinuiseră 
durere. 

Se gândea la incendii și catastrofe, precum și la mama sa și 
făcea tot posibilul să nu se afle în raza de filmare a camerelor de 
supraveghere. De aceea mergea încordată, în zigzag, grăbindu- 
se să ajungă pe strada mare, ostentativă, încadrată de parcuri și 
grădini, care era Bulevardul Tverskoi. Se opri doar în apropiere 
de Versailles, unul dintre cele mai renumite restaurante din 
oraș. 

Localul arăta ca un palat baroc cu coloane și decorațiuni din 
aur și cristale, o adevărată pastișă după secolul al XV-lea, iar ea 
nu-și dorea altceva decât să se îndepărteze de acel loc. Însă în 


VP - 14 


acea seară restaurantul găzduia o petrecere pentru cei mai mari 
bogătași ai orașului și Lisbeth vedea de la distanţă că pregătirile 
erau în toi. Deocamdată nu ajunseseră decât o mulțime de 
femei tinere și frumoase, care cu siguranţă erau escorte. 
Personalul muncea din greu, aranjând ultimele detalii. Se 
apropie și dădu cu ochii de gazdă. 

Se numea Vladimir Kuzneţov și se postase la intrare purtând 
frac alb și pantofi de lac și, deși nu era în vârstă - n-avea nici 50 
de ani împliniţi -, arăta ca însuși Moș Crăciun cu părul și barba 
albe și cu burta mare, ce contrasta cu picioarele subţiri. În mod 
oficial, era un om de succes, un tâlhar care eșuase în mica hoţie 
și se reprofilase devenind bucătar de succes, specializat în 
friptură de urs și sosuri cu ciuperci. În secret însă, conducea o 
serie de fabrici de troli care produceau știri false, adesea cu 
subiînțelesuri antisemite. Kuzneţov nu numai că provocase haos 
și influențase alegeri politice, ci avea de-a dreptul mâinile 
pătate de sânge. 

Crease condiţii propice pentru genocide și transformase ura în 
big business, și simplul fapt că îl văzu la intrare o întări pe 
Lisbeth, care își trecu mâna peste contururile Berettei din toc și 
se uită împrejur. Kuzneţov se trăgea cu nervozitate de barbă. 
Era marea lui seară, iar înăuntru cânta un cvartet de coarde, 
despre care Lisbeth știa că avea să fie mai târziu înlocuit de 
trupa de jazz Russian Swing. 

In faţa restaurantului fusese întins un covor roșu, adăpostit 
sub marchize negre. Perimetrul în care se afla covorul era 
delimitat de cordoane și păzit de bodyguarzi. Bodyguarzii 
stăteau aproape unii de alţii, erau îmbrăcaţi în costume gri, 
aveau căști în urechi și erau cu toţii înarmaţi. Kuzneţov se uită la 
ceasul de mână. Niciunul dintre invitaţi nu apăruse încă, poate 
că era un fel de joc. Nimeni nu voia să fie primul venit. 

Insă strada era deja plină de curioși care voiau să afle ce se 
întâmplă. Se răspândise cumva zvonul că urmau să apară 
baștani, ceea ce era un lucru bun, credea ea. Avea să-i fie mai 
ușor să se amestece în peisaj. Dar apoi se porni ploaia, la 
început cu stropi fini, iar apoi un adevărat potop. În depărtare se 
ivi strălucirea unui fulger. Tunetele nu întârziară să se audă și 
mulțimea se împrăștie. Mai rămăseseră doar câţiva curajoși sub 
umbrele și, la scurt timp după aceea, începură să-și facă apariţia 
și primele limuzine ale oaspeţilor, iar Kuzneţov se apucă să 


VP -15 


salute și să facă reverențe, în timp ce una dintre femeile de 
lângă el bifa ceva într-un carneţel negru. Încetul cu încetul, 
restaurantul se umplu de bărbaţi de vârstă mijlocie și de și mai 
multe tinere femei. 

Lisbeth auzea zarva dinăuntru amestecată cu muzica 
interpretată de cvartetul de coarde și, din când în când, în vizor 
îi apăreau personaje pe care le recunoștea din cercetările sale. 
Observa, de asemenea, cum mina și gesturile lui Kuzneţov se 
schimbau în funcţie de importanţa și de statutul persoanelor din 
fața lui. Invitaţii primeau zâmbetul și reverența pe care 
considera el că le meritau, iar cei mai de seamă aveau dreptul și 
la o glumă, deși cel mai adesea Kuzneţov era singurul care 
râdea. 

Rânjea și se hlizea ca un bufon, iar Lisbeth se holba la 
spectacol înfrigurată și udă, poate un pic prea absorbită de 
situaţie. Unul dintre bodyguarzi o reperă și îi făcu un semn din 
cap altui coleg, iar asta nu mirosea deloc a bine, așa că ea se 
prefăcu că pleacă, dar se ascunse la intrarea unui imobil aflat un 
pic mai departe. Atunci observă că îi tremurau mâinile și era 
convinsă că nu din cauza frigului sau a ploii. g 

Lisbeth era tensionată ca un arc întins la maxim. și scoase 
mobilul și verifică starea pregătirilor. Atacul trebuia să survină 
exact la momentul potrivit, altfel avea să fie pierdută. 
Recapitulă deci totul o dată și încă o dată și apoi din nou. Timpul 
trecea însă și în curând începu să-și piardă încrederea. Ploaia 
răpăia și nu se întâmpla nimic, i se părea că era încă o șansă 
care se ducea pe apa sâmbetei. 

Părea că sosiseră toţi invitaţii. Până și Kuzneţov intrase în 
restaurant, iar atunci Lisbeth se apropie cu atenţie și se uită 
înăuntru. Petrecerea era în toi. Bărbaţii începuseră deja să 
toarne în ei tărie și să se ia de fete. Se hotări să se întoarcă la 
hotel. 

Chiar în acel moment însă, în faţa restaurantului mai opri o 
limuzină și femeia aflată la intrare se năpusti în local de unde îl 
aduse pe Kuzneţov, care se împletici afară pe ușă cu fruntea 
transpirată și cu un pahar de șampanie în mână. Lisbeth decise 
să mai rămână totuși. Era clar că era vorba de un musafir 
important. Işi dădea seama de asta nu numai din reacţia 
bodyguarzilor și din neliniștea ce plutea în aer, ci și din mina 
caraghioasă a lui Kuzneţov. Lisbeth se retrase în locul în care 


VP - 16 


stătuse mai înainte. Din limuzină nu cobora însă nimeni. 

Niciun șofer nu se avântase prin ploaie să deschidă portiera. 
Mașina stătea pe loc, iar Kuzneţov își aranjase părul și papionul, 
își ștersese fruntea, își trăsese burta și dăduse paharul peste 
cap, iar în acel moment Lisbeth se opri din tremurat. Remarcase 
ceva în privirea lui Kuzneţov, un lucru pe care îl cunoștea deja 
foarte bine, și, fără să mai ezite, își lansă atacul de piraterie 
informatică. 

Băgă mobilul în buzunar, lăsând codurile programelor să 
lucreze singure, în timp ce analiza cu o claritate fotografică și 
reținea fiecare detaliu din jurul său, gesturile și mimica 
bodyguarzilor, distanţa dintre mâinile lor și arme, spaţiile libere 
dintre umerii lor de-a lungul covorului roșu, denivelările și 
băltoacele de pe trotuarul din faţa ei. 

Contemplă toate aceste lucruri cu calm, aproape catatonic, 
până când șoferul cobori din limuzină, desfăcu o umbrelă și 
deschise portiera din spate. Atunci Lisbeth se strecură înainte cu 
pași de pisică și cu mâna pe pistolul din interiorul taiorului. 


3, 


15 august 


Mikael nu mai avea de multă vreme o relaţie bună cu mobilul 
său și, de fapt, ar fi trebuit să-și facă rost de un număr secret. Și 
totuși nu prea îl trăgea aţa. Ca jurnalist, nu voia să închidă ușa 
publicului. Dar toate aceste convorbiri interminabile erau o 
adevărată pacoste, iar în ultima vreme chiar simțea că se 
schimbase ceva. 

Tonul devenise mult mai agresiv. Lumea îl certa, ţipa sau îi 
dădea ponturi din ce în ce mai nebunești. În linii mari, încetase 
să mai răspundă când primea apeluri de la un număr 
necunoscut. Lăsa mobilul să sune și să vibreze, iar când i se 
întâmpla, ca acum, să preia convorbirea, o făcea cu o grimasă 
de care nici măcar nu era conștient. 

— Mikael, zise el și puse mâna pe o bere din frigider. 

— Imi cer scuze, zise o voce de femeie. Să vă sun înapoi mai 
târziu? 


VP - 17 


— Nu e cazul, răspunse el pe un ton mai blând. Despre ce e 
vorba? 

— Mă numesc Frederika Nyman și sunt medic la 
Departamentul de medicină legală din Solna. 

li cuprinse groaza. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, adică nimic mai mult decât ceea ce 
se întâmplă de obicei și cu siguranţă că nu are nimic de-a face 
cu dumneavoastră. Cert e că am primit un cadavru... 

— O femeie? întrerupse el. 

— Nu, nu, e sigur bărbat. Adică sigur, mă exprim greșit. E 
vorba de un bărbat, probabil în jur de 60 de ani sau un pic mai 
tânăr, care a trecut prin încercări teribile. N-am mai văzut 
niciodată așa ceva până acum. 

— Ar fi posibil să treceţi la subiect? 

— Îmi cer scuze, n-am vrut să vă îngrijorez. Îmi vine greu să 
cred că-l cunoașteţi. E vorba fără doar și poate de o persoană 
fără adăpost, și chiar și în acel mediu cred că se afla în partea 
inferioară a ierarhiei. 

— Păi, atunci ce legătură poate avea cu mine? 

— Avea în buzunar o bucată de hârtie cu numărul 
dumneavoastră de telefon. 

— Multă lume umblă cu numărul meu în buzunar, zise el iritat, 
dar se simţi imediat rușinat de cele spuse. 

Dădea dovadă de lipsă de tact. 

— Înţeleg, replică Frederika Nyman. Sunt convinsă că primiţi o 
mulțime de apeluri. Pentru mine însă, cazul de față a devenit o 
chestiune personală. 

— In ce sens? 

— Sunt de părere că și cel mai neînsemnat dintre noi merită 
să părăsească această lume cu demnitate. 

— Bineînţeles, zise el cu prea multă emfază, ca și când ar fi 
vrut să compenseze pentru lipsa de fineţe de mai înainte. 

— Exact, răspunse ea, iar Suedia are reputaţia unei ţări 
civilizate din acest punct de vedere. Insă pe an ce trece, avem 
de-a face cu din ce în ce mai multe cadavre pe care nu reușim 
să le identificăm, iar lucrul ăsta chiar mă deprimă. Avem cu toţii 
dreptul la identitate în fața morţii. La un nume și la o poveste de 
viaţă. 

— E adevărat, zise el pe același ton afectat, dar își pierduse 


VP-18 


deja concentrarea și, fără să-și dea câtuși de puţin seama, se 
îndreptă către biroul său și către computer. 

— In unele cazuri chiar este foarte greu, continuă ea. Dar 
adesea e vorba de lipsa de timp și de resurse materiale sau, mai 
rău, de lipsa de voinţă, iar în cazul de față chiar am bănuieli în 
acest sens. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că cel decedat nu apare în niciun registru și pentru 
că pare o persoană total lipsită de importanţă. Cineva aflat la 
periferia societăţii. De la care preferăm să ne întoarcem privirea 
și pe care am vrea mai degrabă să-l uităm. 

— Trist, zise el. 

Căuta prin dosarele pe care le crease de-a lungul anilor în 
legătură cu Lisbeth. 

— Sper însă să mă înșel, zise Frederika Nyman. Tocmai am 
trimis mai departe probele și poate în curând o să aflăm mai 
multe despre acest bărbat. Dar acum, cum stăteam degeaba 
acasă, mi-am zis că n-am decât să încerc să grăbesc procesul. 
Locuiţi pe Bellmansgatan, nu-i așa? Nu e foarte departe de locul 
unde a fost găsit, deci poate că l-ați și întâlnit. Poate că v-a și 
sunat? 

— Unde a fost găsit? 

— Lângă un copac din parcul Tantolunden, iar dacă l-aţi 
văzut, vă veţi aduce cu siguranță aminte de el. Are tenul închis 
și fața murdară și brăzdată de riduri adânci. Barba rară. Cel mai 
probabil s-a expus la soare puternic și geruri crâncene. Pe corp 
are răni provocate de ger și-i lipsesc majoritatea degetelor de la 
mâini și de la picioare. Starea în care se află articulațiile 
mușchilor indică eforturi extreme. Aș înclina să cred că se trage 
de undeva din sud-estul Asiei. Cândva e posibil să fi arătat 
foarte bine. Trăsăturile feţei sunt armonioase, chiar dacă are 
chipul desfigurat. Pielea e gălbuie din cauza unor probleme cu 
ficatul. O mare parte a ţesuturilor de pe obraji sunt moarte, 
acoperite de pete negre. In acest stadiu e destul de greu de 
stabilit vârsta, după cum probabil știți deja. Eu sunt însă de 
părere că se apropia de 60 de ani, cum am spus și mai înainte, 
și că a trăit multă vreme la limita deshidratării. E scund, de-abia 
dacă trece de 1,50. 

— Nu știu ce să zic. Nu-mi sună cunoscut, zise Mikael. 

Căuta mesaje de la Lisbeth. Nu găsi niciunul. Nu părea nici 


VP -19 


măcar că ea îi mai pirata computerul, ceea ce îl făcea să se 
îngrijoreze și mai mult. Avea presimţirea că tânăra se afla în 
pericol. 

— N-am terminat încă, continuă Frederika Nyman. Nu v-am 
vorbit despre lucrul cel mai bătător la ochi, pufoaica lui. 

— Ce-i cu ea? 

— E atât de mare și de călduroasă, că ar fi trebuit să atragă 
atenţia pe canicula asta. 

— Așa cum ziceţi și dumneavoastră, ar fi trebuit s-o observ. 

Închise computerul și se uită în zare spre golful Riddarfjărden. 
Reveni la părerea că fusese totuși înțelept din partea lui Lisbeth 
să se mute. 

— Dar nu l-aţi observat? 

— Nu... zise el șovăind. Nu-mi puteți trimite o fotografie? 

— Nu cred că ar fi etic. 

— Cum credeți că a murit? 

Era în continuare cam absent. 

— Pe termen scurt, aș înclina să cred că e vorba de o 
intoxicație cu alcool în primul rând, cel mai probabil 
autoprovocată. Duhnea a alcool, dar asta nu exclude să fi luat și 
alte substanţe. Voi primi peste câteva zile rezultatele analizelor 
de la Laboratorul Medico-Legal. Am făcut un test screening care 
acoperă peste 800 de substanţe. Insă pe termen mai lung, 
organele sale au încetat încetul cu încetul să mai funcţioneze și 
inima era mărită. 

Mikael se așeză pe canapea și sorbi din bere, rămânând tăcut 
un pic prea mult, se pare. 

— Mai sunteți pe fir? întrebă medicul legist. 

— Sunt. Mă gândeam doar... 

— La ce vă gândeați? 

Se gândea la Lisbeth. 

— Că poate e un lucru bun că avea numărul meu de telefon, 
zise el. 

— În ce sens? 

— Înseamnă că era de părere că are ceva de povestit și asta îi 
va motiva cu siguranță pe polițiști să facă un efort. Câteodată, 
în momentele mele de glorie, chiar am reușit să bag un pic în 
sperieţi organele de poliţie. 

Ea izbucni în râs. 

— Îmi închipui. 


VP - 20 


— Deși câteodată doar îi enervez pe polițiști. 

Câteodată mă enervez chiar și pe mine, își zise el în sinea lui. 

— Atunci să sperăm la prima reacţie. 

— Da, să sperăm. 

Mikael voia să pună capăt convorbirii. Să se cufunde în 
propriile-i gânduri. Dar cum Frederika Nyman voia să mai 
vorbească, nu îl lăsă inima să-i închidă telefonul în nas. 

— V-am zis că e vorba de un bărbat pe care cei din jur nu vor 
decât să-l uite, nu-i așa? continuă ea. 

— Mi-aţi spus. 

— Dar nu e sută la sută adevărat, cel puţin nu pentru mine. 
Am senzația... 

— Ce senzaţie aveţi? 

— Că trupul lui are o poveste de spus. 

— În ce fel? 

— Arată ca și cum ar fi trecut și prin geruri, și prin foc. După 
cum v-am zis, nu cred c-am mai văzut așa ceva vreodată. 

— Un tip dur deci. 

— Mda, poate. Era uzat și incredibil de murdar. Mirosea 
groaznic. Și totuși avea o ţinută impunătoare. Cred că asta 
încerc să vă spun. Avea ceva care impunea respect, în ciuda 
declinului său. A luptat, s-a bătut. 

— A fost soldat? 

— N-am văzut urme de gloanțe sau alte chestii de genul ăsta. 

— Sau poate că face parte dintr-un trib primitiv? 

— Exclus. A fost la dentist și știa să scrie. Are un tatuaj cu o 
roată budistă pe încheietura mâinii stângi. 

— Înţeleg. 

— Înțelegeţi? 

— Înţeleg că a făcut o anumită impresie asupra 
dumneavoastră. Îmi voi asculta căsuţa vocală, să văd dacă nu 
cumva m-a contactat. 

— Mulţumesc, zise ea și probabil că au mai stat încă un pic de 
vorbă, Mikael nu știa exact, căci era în continuare distrat. 

În curând însă încheiară conversaţia, iar el rămase pe 
canapea gânditor. De pe Hornsgatan răzbăteau strigăte și 
aplauze pentru participanţii la Midnattsloppet și el își trecu 
mâna prin păr. Trecuseră cu siguranță mai bine de trei luni de 
când se tunsese. Ar trebui să-și vadă de viaţa sa. Ar trebui chiar 
să trăiască de-adevăratelea, să se distreze ca restul lumii, nu 


VP -21 


doar să muncească și să se chinuie, poate chiar să răspundă la 
telefon și să nu mai fie atât de concentrat doar asupra 
reportajelor sale nenorocite. 

Intră în baie, dar asta nu-l înveseli deloc. Erau o mulţime de 
haine întinse la uscat. Chiuveta era plină de pete de pastă de 
dinţi și de urme de spumă de ras, iar în cadă erau fire de păr. O 
pufoaică, își zise el, în toiul verii? Nu-i suna cumva cunoscut? 
Dar îi era greu să se concentreze. Era prea copleșit de gânduri, 
așa că se apucă se șteargă chiuveta și oglinda, apoi împături 
rufele, după care își scoase mobilul ca să verifice căsuţa vocală. 

Avea 37 de mesaje noi. Nimeni n-ar trebui să aibă 37 de 
mesaje noi, dar se apucă să le asculte pe toate cu o mină 
chinuită. Dumnezeule mare, ce naiba se întâmplase cu lumea? 
Mulţi îi vindeau totuși ponturi și erau prietenoși și modești. Dar 
majoritatea erau isterici. Minţiţi în legătură cu imigrația, ţipau ei. 
Nu spuneți tot adevărul despre musulmani. Le luaţi apărarea 
evreilor din elita financiară. Se simţea ca și cum s-ar fi cufundat 
în noroi și a fost cât pe ce să închidă. Dar continuă să asculte cu 
bravură și, în cele din urmă, auzi ceva ce nu putea fi catalogat 
nici ca pont, și nici ca istericale. Era pur și simplu un moment de 
confuzie. 

„Hello, hello”, zise o voce într-o engleză pocită a cuiva care 
respira cu greu. După câteva clipe de tăcere adăugă: „Come în, 
over”. 

Suna ca un apel într-un walkie-talkie, după care se mai auziră 
câteva cuvinte pe care nu reuși să le deslușească, poate că erau 
chiar într-o altă limbă, dar în ele se simțeau disperarea și 
singurătatea. Să fi fost oare cerșetorul? Era posibil. Dar era la fel 
de posibil să fi fost altcineva. Era imposibil de știut, și Mikael 
închise și se duse în bucătărie cu gândul s-o sune pe Malin Frode 
sau pe oricine altcineva care ar fi putut să-i ridice moralul. Se 
abţinu însă și, până la urmă, îi trimise un mesaj criptat lui 
Lisbeth. Ce importanţă avea că ea nu voia să știe de el? 

Era și rămânea legat de ea. 


Ploaia răpăia pe Bulevardul Tverskoi și Camilla, sau Kira, cum 
își spunea mai nou, stătea într-o limuzină cu șoferul și cu 
bodyguarzii ei și își contempla picioarele lungi. Purta o rochie 
neagră marca Dior și pantofi roșii cu toc de la Gucci. La gât avea 


5 În engleză în original. „Alo, alo! [...] Recepție, terminat!” (N.t.). 
VP - 22 


un colier cu un diamant Oppenheimer care strălucea cu sclipiri 
albăstrii exact deasupra decolteului. 

Era răpitor de frumoasă și nimeni nu știa acest lucru mai bine 
ca ea; la fel ca acum, i se întâmpla adesea să zăbovească pe 
bancheta din spate. Îi plăcea să-și imagineze scena: bărbaţi care 
vor tresări în momentul în care ea își va face apariţia, mulţi 
dintre ei incapabili să se oprească din holbat sau să-și dea 
seama că au rămas cu gura căscată. Numai puţini dintre ei, știa 
asta din experienţă, vor avea curajul să-i facă complimente și s- 
o privească în ochi. Kira visa mereu să strălucească precum 
nimeni alta, iar acum, în mașină, închise ochii și ascultă ploaia 
care răpăia pe caroserie. Apoi privi afară pe geamurile fumurii. 
Nu era mare lucru de văzut. 

O mână de oameni tremurau sub umbrele și nici măcar nu 
păreau să fie interesaţi de cine avea să coboare din limuzină. Işi 
mută iritată privirea către restaurant. Musafirii se îngrămădeau 
înăuntru, ciocnind pahare și pălăvrăgind, iar un pic mai încolo, 
pe o mică scenă, se aflau niște muzicieni care cântau la vioară 
și la violoncel. Dincolo de ei iată că apăruse și Kuzneţov cu 
burdihanul și urechile lui de porc. Kuzneţov nu era altceva decât 
o paiaţă și tinerei îi veni brusc chef să iasă doar ca să-l ia la 
palme. 

Trebuia însă să-și păstreze calmul și strălucirea de regină și 
să nu lase nicicum să se vadă că în ultima vreme parcă se 
prăbușise într-un hău, fiind extrem de furioasă din cauza 
faptului că încă nu reușiseră să o localizeze pe sora sa. Crezuse 
că avea să fie ușor când îi descoperiseră adresa și identitatea 
secretă. Dar Lisbeth continua să fie de negăsit, și nici măcar 
contactele Kirei din GRU - nici măcar Galinov - nu reușiseră să-i 
dea de urmă. Știau că se produseseră atacuri avansate ale 
hackerilor asupra fabricilor de troli ale lui Kuzneţov și asupra 
altor obiective și că acestea puteau avea o legătură cu ea. Nu se 
știa însă ce parte i se putea imputa lui Lisbeth și ce parte altor 
actori. Un singur lucru era cert: trebuia să se termine. Avea 
nevoie de liniște. 

În depărtare se auzeau tunete. Pe lângă limuzină trecu o 
mașină de poliţie și ea scoase o oglindă și-și zâmbi în ea, ca și 
cum ar fi vrut să se îmbărbăteze. Apoi își ridică din nou privirea 
și îl văzu pe Kuzneţov fâțâindu-se și trăgând de papion și de 
gulerul cămășii. Cel puţin idiotul avea atâta minte cât să fie 


VP - 23 


nervos și asta o mulțumea. Îi plăcea să-l vadă transpirând și 
tremurând și voia să evite glumele lui de prost-gust. 

— Acum, zise ea, și îl văzu pe Serghei, șoferul, coborând și 
deschizând portiera. 

Bodyguarzii ieșiră. Ea însă mai întârzie și verifică dacă Serghei 
deschisese umbrela. Apoi întinse un picior și speră, ca de obicei, 
să audă un oftat, o gâfâială, un ooo. Dar nu se auzi nimic, în 
afară de ploaie, de muzica instrumentelor și de hărmălaia 
dinăuntru, iar ea se hotări să fie rece și distantă și să-și ţină 
capul sus. Apucă să remarce zâmbetul plin de așteptări și de 
îngrijorare al lui Kuzneţov și îl văzu deschizându-și braţele în 
semn de bine-ai venit, când mai observă și altceva: o frică 
îngrozitoare care îi sfredeli trupul. 

La dreapta ei, un pic mai sus de-a lungul fațadelor, se vedea 
ceva neclar și aruncă o privire într-acolo, deslușind o siluetă 
întunecată care se îndrepta spre ea cu o mână în interiorul 
sacoului; atunci vru să strige la bodyguarzi sau să se arunce pur 
și simplu pe jos. Împietri însă într-o stare de pură concentrare, 
ca și cum și-ar fi dat seama că se afla într-o situaţie în care cea 
mai mică mișcare greșită ar fi putut s-o coste viaţa; și poate că- 
și dăduse deja seama cine era, deși nu vedea altceva decât o 
siluetă, o umbră care se apropia. 

Insă ceva din gesturi, din hotărârea pașilor, îi dădu Kirei o 
presimţire teribilă și, înainte să fi apucat măcar să formuleze în 
sinea ei acest lucru, își dădu seama că era pierdută. 


4. 


15 august 


Avuseseră vreodată șansa să se înțeleagă? Să fie altceva 
decât inamice? Poate că nu era imposibil, până la urmă. Într-o 
vreme, avuseseră cel puţin un lucru în comun: ura pentru tatăl 
lor, Aleksander Zalacenko, și spaima că el avea să o omoare pe 
mama lor, Agneta. 

Pe vremea aceea, surorile locuiau într-o cămăruţă dintr-un 
apartament de pe Lundagatan în Stockholm, iar când tatăl lor 
venea acasă puţind a băutură și a tutun și o târa pe mama lor în 


VP - 24 


dormitor și o viola, fiecare țipăt, fiecare lovitură și fiecare 
gâfâială se auzeau până la ele. Câteodată, Lisbeth și Camilla se 
luau de mână și încercau să se consoleze reciproc. E clar că asta 
se întâmpla în lipsa altei soluţii, dar chiar și așa... împărtășeau 
groaza și această vulnerabilitate comună, însă până și asta le-a 
fost mai apoi luată. 

Când împliniseră 12 ani, oroarea începuse să se amplifice. Nu 
numai în ceea ce privește gradul de violență, ci și frecvența. 
Zalacenko se pripășea la ele în anumite perioade și câteodată o 
viola pe Agneta seri la rând. Atunci apăruse tiptil o schimbare și 
în relaţia dintre surori, o transformare pe care nimeni nu o 
pricepuse la început, dar care putea fi intuită din strălucirea 
plină de emoție din ochii Camillei, din elanul pașilor ei când se 
grăbea să-și întâmpine tatăl în ușă, și acesta a fost momentul în 
care s-a decis totul. 

Chiar când lupta ameninţa să devină mortală, surorile au ales 
să intre în război în tabere diferite, iar după aceea nu a mai 
existat nicio posibilitate de reconciliere, nu după ce Agneta a 
fost făcută praf pe podeaua din bucătărie și s-a ales cu leziuni 
cerebrale cronice, iar Lisbeth a aruncat un cocktail Molotov în 
Zalacenko și l-a văzut arzând pe scaunul din față al 
Mercedesului său. De atunci, duceau o luptă pe viaţă și pe 
moarte. De atunci, trecutul nu era altceva decât o bombă care 
aștepta să fie detonată, iar acum, după mulţi ani, când Lisbeth 
Salander își făcu apariţia din spatele imobilului de pe Bulevardul 
Tverskoi, toată acea perioadă în care locuiseră pe Lundagatan îi 
trecu prin faţa ochilor într-o serie de secvenţe fulgerătoare. 

Se afla aici și acum. Vedea exact unde trebuia să ţintească și 
știa exact pe unde trebuia să fugă după aceea. Dar își amintea, 
de asemenea, mai multe decât înțelegea de fapt și mergea cu 
încetinitorul. De-abia când Camilla ieși pe covorul roșu cu 
tocurile ei înalte și rochia neagră, Lisbeth începu să mărească 
viteza, deși mergea în continuare aplecată și tăcută. 

Din restaurant răzbăteau sunetele instrumentelor cu coarde și 
clinchetele paharelor, iar ploaia nu mai contenea să cadă, 
răpăind pe caldarâm. Pe stradă trecu o mașină de poliţie și 
tânăra se holbă la ea și la rândul de bodyguarzi, întrebându-se 
când aveau să o observe din nou. Inainte sau după ce va trage? 
Imposibil de știut, nu exista nicio garanţie. Dar încă mai 
zăboveau. Era întuneric și ceaţă și Camilla acaparase toată 


VP -25 


atenţia. 

Strălucea ca întotdeauna și ochii lui Kuzneţov licăreau așa 
cum licăriseră odinioară și ochii băieţilor din curtea școlii. 
Camilla avea darul de a face viaţa să stea pe loc. Se născuse cu 
această putere și Lisbeth observă cum sora sa păși înainte și 
cum Kuznetov își îndreptă spatele și își deschise braţele 
întâmpinând-o cu un gest plin de nervozitate, iar invitaţii de 
lângă ușă se îmbulziră să o vadă și ei. Chiar în acel moment se 
auzi o voce din stradă, o voce pe care Lisbeth o aștepta de fapt: 
„lam  NocMoTpuTe”. „Uite, acolo”. Și atunci, unul dintre 
bodyguarzi, un bărbat cu părul blond și nasul plat, aruncă o 
privire spre ea și lui Lisbeth i-a fost clar că nu mai era loc de 
șovăieli. 

Duse mâna la tocul în care se afla Beretta, simțindu-se 
proiectată în aceeași răceală glacială ca atunci când aruncase 
sticla de lapte plină cu benzină după tatăl său. Apucă să vadă 
cum Camilla împietri de frică și cum cel puţin trei bodyguarzi 
puseră mâna pe arme holbându-se la ea și atunci crezu că avea 
să acţioneze rapid și neiertător. 

Și totuși încremeni, ca și cum ar fi paralizat subit, iar la 
început nu înțelese de ce. Simţea doar cum o învăluie o nouă 
umbră din copilărie și realiză nu numai că ratase ocazia, dar și 
că rămăsese expusă în faţa unei serii întregi de inamici și, în 
plus, fără nicio cale de scăpare. 


Camilla nu apucă să vadă silueta ezitând. Nu-și auzea decât 
propriul țipăt și observă capete și corpuri care tresăreau și văzu 
arme trase. Și totuși era convinsă că era prea târziu și că în 
orice moment pieptul avea să-i fie străpuns de gloanţe. Atacul 
nu se produse însă și ea apucă să se prăbușească înăuntru și să 
se adăpostească în spatele lui Kuzneţov. Timp de câteva 
secunde nu mai auzi altceva decât propria-i respiraţie sacadată 
și mișcările rapide din jurul său. 

Mai dură până înțelese nu numai că supravieţuise, dar și că 
întreaga situaţie părea acum să evolueze în avantajul ei. Nu mai 
era ea cea care se afla în pericol de moarte, ci silueta 
întunecată al cărei chip tot nu îl deslușea. Silueta își lăsă capul 
în jos și verifică ceva pe mobil. Trebuia totuși să fie Lisbeth, nu 
putea să fie altcineva. Camilla resimţi o ură adâncă și o dorință 
de a vărsa sânge, tânjea cu violenţă să vadă silueta suferind și 


VP - 26 


murind. Își roti din nou privirea asupra întregului episod. 

Scena arăta mai bine decât ar fi putut să spere. In timp ce ea 
însăși era înconjurată de bodyguarzi și de veste antiglont, 
Lisbeth se afla pe trotuar de una singură cu un șir de arme 
îndreptate spre ea. Era de-a dreptul fantastic. Camilla ar fi vrut 
să trăiască acest moment cu încetinitorul și înţelese imediat că 
avea să-l rememoreze mereu și mereu. Lisbeth era pierdută și 
urma să fie distrusă, iar Camilla ţipă, în caz că cineva s-ar fi 
gândit să ezite: 

— Trageţi! Vrea să mă omoare! 

Și, în secunda următoare, chiar i se păru că aude răpăitul 
împușcăturilor. 

Simţi în tot corpul pocniturile și bubuiturile și, chiar dacă n-o 
mai vedea pe Lisbeth - o grămadă de oameni alergau de colo- 
colo prin faţa ei -, și-o imagină pe sora ei împușcată, murind sub 
ploaia de gloanţe, rostogolindu-se însângerată pe trotuar. Dar 
nu... ceva nu era în regulă. Nu erau împușcături, ci mai 
degrabă... oare ce?... o bombă, o explozie? O gălăgie 
ameţitoare năvăli către ei dinspre restaurant și, deși Camilla nu 
voia să piardă nicio secundă din înjosirea și moartea lui Lisbeth, 
se holbă către marea de oameni. Dar era imposibil de înțeles. 

Violoniștii se opriseră din cântat și se uitau terorizațţi la 
oamenii din sală. Mulţi dintre invitaţi rămăseseră pe loc, 
acoperindu-și urechile cu palmele. Alţii se ţineau de piept sau 
țipau de frică. Majoritatea se îmbulzeau însă spre ieșire într-o 
panică generalizată, iar Camilla înțelese despre ce era vorba de- 
abia când ușa restaurantului s-a deschis larg și primii oameni 
ieșiră în ploaie. Nici bombă nu era. Era muzică, cu volumul dat la 
un nivel atât de înnebunitor, încât nici măcar nu mai putea fi 
perceput ca sunet, ci părea mai degrabă un atac pe bază de 
mișcări vibratorii, așa că nu o miră deloc să-l audă pe un bărbat 
mai în vârstă, cu chelie, ţipând: 

— Ce este? Ce este? 

O femeie care nu părea să aibă nici măcar 20 de ani, 
îmbrăcată într-o rochie albastru-închis, se puse în genunchi cu 
mâinile peste cap, ca și cum ar fi crezut că urma să se 
prăbușească tavanul peste ea. Kuzneţov, care se afla în 
imediata apropiere a Camillei, mormăi ceva ininteligibil, iar 
cuvintele lui au fost absorbite de hărmălaie, moment în care 
Camilla își dădu seama de greșeala sa. Işi îngăduise câteva clipe 


VP - 27 


de neatenţie și, când își îndreptă din nou privirea furioasă spre 
trotuar și spre zid, sora ei nu se mai afla acolo. 

Parcă ar fi intrat în pământ... Camilla cercetă cu priviri 
disperate nebunia generalizată, confuzia și ţipetele oaspeților și 
tocmai reușise să îndruge o înjurătură urlând, când primi o 
lovitură puternică în umăr și căzu la pământ. Se lovi la cot și la 
cap când se prăbuși pe trotuar și, în timp ce fruntea îi pulsa de 
durere și buzele îi sângerau, iar în jurul ei tropăiau zeci de 
picioare, auzi o voce glacială și cunoscută exact deasupra sa: 

— Va veni și răzbunarea, surioară, va veni. 

Dar, cu siguranţă, era prea ameţită ca să apuce să 
reacționeze destul de rapid. 

Când ridică ochii și se uită în jur, nu era nici urmă de Lisbeth, 
doar o grămadă de oameni care se năpusteau afară din 
restaurant, și atunci strigă din nou: „Omorâţi-o” dar fără să mai 
creadă cu adevărat în ceea ce spunea. 


Vladimir Kuzneţov nu o observase pe Kira prăbușindu-se. De- 
abia dacă observase toată hărmălaia din jur. Deslușise ceva în 
gălăgia aceea care îl speriase mai mult decât tot ce se 
petrecuse, auzea doar niște cuvinte urlate pe un ritm sacadat, 
bubuitor, și multă vreme refuzase să creadă că era adevărat. 

Clătina din cap și mormăia „nu, nu” și încerca să-și spună căi 
se părea doar, că imaginaţia îi juca o farsă nefastă. Dar chiar 
auzea cântecul ăla - cântecul lui de coșmar - și voia să intre în 
pământ și să moară. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, bâiguia el în timp ce refrenul 
îi bubuia în urechi, ca unda de șoc a unei grenade: 


Killing the world with lies. 

Giving the leaders 

The power to paralyze 

Feeding the murderers with hate, 
Amputate, devastate, congratulate. 
But never, never 

Apologize* 


Niciun cântec de pe pământ nu-l înspăimânta așa de mult și, 


6 În engleză în original. Omoară lumea cu minciuni. / Le dă liderilor/ Puterea de a 
paraliza/ Hrănește ucigașii cu ură, / Amputează, devastează, congratulează. / Dar 
niciodată, niciodată/ Nu-și cere scuze (N.t.). 


VP - 28 


în comparaţie cu asta, faptul că petrecerea pe care o așteptase 
cu atât entuziasm fusese sabotată părea o bagatelă, la fel ca 
faptul că risca să fie dat în judecată pentru că le spărsese 
timpanele diferiților oligarhi și demnitari. Nu se gândea decât la 
muzică, ceea ce nu era deloc ciudat. Simplul fapt că melodia era 
pusă aici și acum arăta că cineva reușise să-i afle cel mai negru 
secret. Risca să se facă de râsul întregii lumi și o senzaţie de 
panică sălbatică îi apăsă pieptul, parcă astupându-i căile 
respiratorii. Se strădui totuși să menţină aparențele când 
angajaţii lui reușiră în cele din urmă să oprească muzica. Se 
prefăcu chiar că trage un oftat de ușurare. 

— Mii de scuze, doamnelor și domnilor, proclamă el. Se pare 
că nu ne putem bizui niciodată pe minunile tehnicii moderne. 
Imi cer mii de scuze. Haideţi totuși să continuăm petrecerea. Vă 
promit că vom avea băutură din belșug și de asemenea alte 
tentaţii... 

Căută cu privirea escortele îmbrăcate sumar, ca și cum 
frumuseţea feminină ar fi putut salva situaţia. Dar singurele fete 
tinere pe care le vedea stăteau sprijinite de faţada clădirii 
părând înspăimântate, așa că el nu-și mai termină propoziţia. 
Vocea îi era lipsită de convingere și lumea din jur remarcase 
asta. Vedeau că se afla într-o stare de șoc și, când muzicienii 
defilară demonstrativ prin faţa lui în drum spre ieșire, 
majoritatea oaspeţilor dădură și ei semne că ar vrea să se 
grăbească spre casă, iar Kuzneţov păru mai degrabă mulţumit 
de asta. Voia să fie singur cu gândurile și cu frica sa. 

Voia să-și sune avocaţii și contactele de la Kremlin și să se 
lase consolat în cel mai bun caz, să audă că n-avea să fie făcut 
de rușine în ziarele din Vest și numit criminal de război. Vladimir 
Kuzneţov avea protectori importanţi și era fără doar și poate un 
mahăr care reușise să comită crime atroce fără prea mari 
mustrări de conștiință. Dar asta nu îl făcea o persoană 
puternică, nu atunci când Killing the world with lies bubuia din 
difuzoare la petrecerea pe care el o dădea pentru baștani. 

In astfel de momente era aceeași persoană care fusese la 
începuturi, un nenorocit neînsemnat, un criminal de mâna a 
doua care, odinioară, printr-o coincidenţă divină, nimerise în 
aceeași saună cu doi membri ai dumei și îi captivase cu 
poveștile lui. Kuzneţov nu avea alte talente, nu era școlit și nici 
prea inteligent, dar știa să povestească precum nimeni altul... și 


VP - 29 


nu fusese nevoie de mai mult. 

Cu ani în urmă, într-o după-amiază la saună, băuse și 
povestise vrute și nevrute, alegându-se astfel cu niște prieteni 
sus-puși. După care începuse să muncească din greu. Azi avea 
sute de angajați, majoritatea mai deștepţi decât «el, 
matematicieni, strategi, psihologi, consultanţi de la FSB și GRU, 
hackeri, administratori de sisteme, ingineri, experţi în 
inteligenţă artificială și robotică. Era bogat și puternic și, mai 
ales, nimeni nu-l asocia cu agențiile de știri și cu minciunile 
vehiculate. 

Işi ascunsese cu dibăcie răspunderea și partea sa de vină, iar 
în ultima vreme îi mulţumise lui Dumnezeu pentru asta - nu 
numai pentru că reușise să ascundă implicarea lui în prăbușirea 
bursei, asta era doar cireașa de pe tort, ci și pentru operaţiunile 
din Cecenia, care explodaseră în presă și duseseră la mișcări de 
protest și la revolte în cadrul ONU și, culmea culmilor, la apariţia 
unui cântec rock cu dedicație specială, care bineînţeles că 
devenise un hit mondial. 

Acest cântec se auzise la fiecare demonstraţie împotriva 
crimelor și de fiecare dată îl cuprinsese o frică de moarte ca nu 
cumva numele lui să fie vehiculat în acest context; viața sa nu 
revenise la normal decât acum, în ultimele săptămâni, când 
începuse să pună la cale această petrecere. Îi revenise zâmbetul 
pe buze, apoi începuse iar cu bancuri și povești, iar în seara asta 
își salutase unul după altul oaspeţii de vază cu spatele drept și 
fruntea sus, când porcăria aia de cântec pornise brusc să urle 
de-ţi explodau creierii. 

— Drăcia dracului, la dracu'! 

— Ce spuneţi? 

Un domn distins, mai în vârstă, cu pălărie și baston, pe care în 
confuzia lui nu reușea să-l identifice, îl privi critic și, deși în 
realitate ar fi vrut să-l trimită la origini, i se făcu teamă că poate 
era mai puternic ca el, prin urmare îi răspunse cu toată politeţea 
de care era în stare. 

— Imi cer scuze pentru limbajul deplasat, m-am cam înfuriat. 

— Ar trebui să verificaţi securitatea rețelelor dumneavoastră 
informatice. 

Lasă-mă dracu-n pace, că doar asta am tot făcut, își zise în 
sinea lui. 

— N-are nimic de-a face cu asta, zise el. 


VP - 30 


— Atunci ce e? 

— A fost o problemă... electrică, continuă el. 

Electrică.  Începuse să o ia razna?  Cablurile se 
scurtcircuitaseră pur și simplu și dăduseră drumul cu de la sine 
putere la melodia Killing the world with lies? | se făcu rușine și 
întoarse privirea, făcând patetic cu mâna unora din ultimii 
invitaţi care dispăreau în taxiuri. Restaurantul se golise de lume 
și Kuzneţov îl căuta cu privirea pe Felix, tânărul său tehnician- 
șef. Unde naiba era nătângul ăla? 

În cele din urmă dădu cu ochii de el lângă scenă, unde stătea 
și vorbea la telefon, cu barbișonul lui ridicol și cu fracul 
caraghios care stătea pe el ca pe un sac cu fân. Părea supărat și 
era și cazul să fie. Cretinul ăla îi promisese că nu avea să apară 
nicio surpriză neplăcută, iar acum picase tot cerul peste ei. 
Kuzneţov îi făcu un semn enervat. 

Felix făcu un gest indiferent din mână și atunci Kuzneţov simţi 
că voia să-i tragă un pumn în gură sau să-l dea cu capul de 
perete. Și totuși, când în cele din urmă Felix își târșâi picioarele 
spre el, reacţionă cu totul altfel. Părea total neajutorat. 

— Ai auzit ce cântec era? 

— Am auzit, zise Felix. 

— Înseamnă că cineva din afară știe. 

— Se pare că da. 

— Ce crezi că o să se-ntâmple? 

— Nu știu. 

— Crezi că în curând o să primim scrisori de șantaj? 

Felix rămase tăcut mușcându-și buza, iar Kuzneţov privi în 
gol. 

— Cred că trebuie să ne pregătim pentru ceva și mai grav, 
zise Felix. 

Nu vorbi așa, își zise Kuzneţov. Nu vorbi așa! 

— De ce? 

Avea vocea spartă. 

— Pentru că tocmai m-a sunat Bogdanov... 

— Bogdanov? 

— Omul Kirei. 

Kira, își zise el, dulcea și teribila Kira. lar apoi își aduse 
aminte: totul începuse cu ea, cu chipul ei frumos care se 
schimonosise într-o grimasă groaznică, cu gura ei care striga 
„împușcați, omorâţi” și cu ochii ei care se îndreptaseră către o 


VP - 31 


siluetă întunecată de lângă perete. În amintirea lui, totul se 
contopise cu gălăgia infernală care urmase. 

— Ce a zis Bogdanov? întrebă el. 

— A zis că știe cine e hackerul care ne-a atacat. 

Problemă electrică, îi veni din nou în minte. Cum dracu' 
putuse să spună electrică? 

— Deci e vorba de un hacker? 

— Se pare că da. 

— Dar parcă era imposibil. Idiotul dracu’, ai zis că nu e posibil. 

— Nu, dar persoana asta... 

— Ce naiba e cu persoana asta? 

— E o tipă foarte pricepută. 

— Deci este o femeie. 

— E o femeie și se pare că nu o interesează banii. 

— Atunci ce-o interesează? 

— Răzbunarea, zise Felix, iar Kuzneţov începu să tremure din 
tot corpul și îi dădu lui Felix un pumn în gură. 

Apoi turnă în el șampanie și votcă până se îmbătă criță. 


Lisbeth părea calmă când, fără niciun pic de grabă, intră în 
camera sa de hotel. Își turnă până și un pahar de whisky, îl dădu 
pe gât și luă câteva alune dintr-un bol de pe masă. Apoi își făcu 
bagajul fără mișcări pripite sau vreun semn de nervozitate. 

De-abia când trase fermoarul de la geamantan și se ridică în 
picioare i se observă tensiunea din corp. Cu privirea căuta un 
obiect pe care să-l poată face țăndări, o vază, un tablou, lustra 
cu cristale din tavan. Se mulţumi să se ducă la baie și să se 
holbeze în oglindă, ca și cum și-ar fi analizat fiecare trăsătură a 
fetei, fără să vadă nimic de fapt. 

În mintea ei, se afla în continuare pe Bulevardul Tverskoi. Se 
gândea la mâna care se îndreptase către armă și apoi se trăsese 
înapoi. Își aminti de lucrurile care o făcuseră să simtă că ce avea 
de făcut era ușor și de cele care îi făcuseră sarcina atât de grea 
și își dădu seama că era prima dată în vara asta când nu știa ce 
să facă. Era... cum era de fapt?... Total pierdută probabil, și nici 
măcar faptul că mobilul său îi indica acum unde locuia Camilla 
nu-i ridică moralul. 

Cu ajutorul unui satelit de la Google Earth avea o privire de 
ansamblu asupra unei case mari din piatră înconjurate de 
terase, grădini, piscine și statui, dar când încerca să-și închipuie 


VP - 32 


cum avea să ardă totul, așa cum arsese și tatăl său în 
Mercedesul de pe Lundagatan, imaginea nu avea efectul 
scontat. Ceea ce până adineauri fusese un plan perfect era 
acum un haos total și Lisbeth se gândi la recenta ei ezitare și la 
cea de atunci, de demult, și își dădu seama că acea ezitare era 
foarte periculoasă și o făcea vulnerabilă. Mormăi ceva în barbă 
și mai bău niște whisky. 

Își plăti Online factura de la hotel, își luă geamantanul și ieși 
în stradă. După ce se îndepărtă binișor, aruncă pistolul într-o 
gură de canal. Apoi luă un taxi, își rezervă un zbor la Copenhaga 
pentru a doua zi dimineaţa devreme cu unul dintre pașapoartele 
sale false și își luă o cameră la Sheraton, exact lângă aeroportul 
Șeremetevo. 

Pe la două dimineaţa descoperi un mesaj de la Mikael. Era 
îngrijorat, scria el, și atunci ea se gândi din nou la secvenţa 
filmată pe Fiskargatan și se hotărî să-i pirateze computerul. Nu 
era ușor de înţeles de ce anume. Dar poate că avea nevoie să 
se gândească la altceva decât la lucrurile care i se perindau fără 
întrerupere prin minte și atunci se așeză la birou. 

După câteva momente găsi niște documente criptate care 
păreau să fie importante pentru el. Și totuși el părea să vrea ca 
ea să le citească. În dosarele pe care le crease pentru ea, Mikael 
îi dădea indicii și lăsase semne pe care numai ea le putea 
înţelege și, după ce se fâţâi un pic de colo-colo pe serverul lui, 
se adânci în lectura unui articol despre prăbușirea bursei și 
fabricile de troli. Mikael descoperise o bună parte din adevăr, 
dar nu la fel de mult ca ea și, după ce citi articolul de două ori, 
adăugă un paragraf către finalul textului și puse în anexă un link 
cu documente și schimburi de e-mailuri, dar era atât de obosită 
deja, încât nici nu-și dădu seama că îi scrisese greșit numele lui 
Kuzneţov și că stilul în care relata nu semăna deloc cu cel al lui 
Mikael. Își aminti doar că se deconectase și se întinsese pe 
spate pe pat fără să-și dea jos costumul sau pantofii. 

Când adormi, îl visă pe tatăl său care apărea dintr-o mare de 
foc și îi spunea că devenise slabă și că nu avea nicio șansă 
împotriva Camillei. 


VP - 33 


5, 


16 august 


Duminică dimineaţă, Mikael se trezi la ora 6:00. Din cauza 
caniculei, se gândi el. Era o zăpușeală care prevestea furtună. 
Cearșafurile și faţa de pernă erau ude leoarcă de sudoare. Il 
durea capul și chiar se întrebă dacă nu cumva era bolnav, dar 
imediat își aduse aminte ce făcuse cu o seară în urmă. Realiză 
că stătuse până târziu și băuse. Trase o înjurătură, supărat pe 
lumina soarelui care se strecura în cameră prin draperii, apoi își 
trase plapuma peste cap încercând să adoarmă la loc. 

Făcu greșeala să-și verifice mobilul pentru a vedea dacă îi 
raspunsese Lisbeth, ceea ce evident că ea nu făcuse, și atunci 
începu să se gândească din nou la ea. Fiindu-i imposibil să se 
mai liniștească, în cele din urmă se ridică în capul oaselor. 

Pe noptieră se afla un teanc de cărți pe care le începuse fără 
să ajungă să le termine vreodată și, pentru o vreme, își propuse 
să citească sau poate să se așeze la birou și să-și continue 
articolul. Până la urmă se duse în bucătărie și își făcu un 
cappuccino. Apoi aduse ziarele de dimineaţă și se cufundă în 
știri, după care răspunse la câteva e-mailuri și mai făcu puţină 
ordine în cameră, continuând cu baia. 

La ora 9:30 primi un mesaj de la Sofie Melker, o tânără colegă 
care tocmai se mutase în cartier cu soţul său și cu cei doi fii. 
Sofie voia să discute despre un reportaj, ceea ce el n-avea 
niciun chef să facă de fapt, dar o plăcea pe Sofie și îi propuse să 
se întâlnească la o cafea la Kaffebar pe S:t Paulsgatan peste o 
jumătate de oră. Sofie îi răspunse cu un semn cu degetul mare 
în sus. Lui Mikael nu-i plăceau emoticoanele. Era de părere că 
limba era de ajuns. Dar nu voia să pară desuet și se hotărî să-i 
trimită o figură veselă drept răspuns. 

Din păcate, cu stângăcia degetelor lui, trimisese în loc de 
smiley o inimioară roșie. Putea cu siguranţă fi interpretată 
greșit. Dar ce naiba... își zise el, oricum e inflaţie de-așa ceva. 
Ce mai înseamnă o inimă în zilele noastre? Acum, în loc de 
„salut” zici „te îmbrăţișez”, deci o inimioară e ca și cum ai zice... 
„dragă”. O lăsă așa și făcu duș, după care se bărbieri și îmbrăcă 
o pereche de blugi și o cămașă albastră. 

VP - 34 


Apoi ieși. Cerul era senin și soarele strălucea. Cobori treptele 
de piatră ajungând pe Hornsgatan, o coti prin piaţa Mariatorget 
și se uită împrejur, mirat că erau așa de puţine urme după 
serbarea populară de ieri. Pe aleile pietruite nu se vedea nici 
măcar un chiștoc. Coșurile de gunoi fuseseră golite și undeva pe 
stânga, în fața hotelului Rival, se afla o fată îmbrăcată într-o 
vestă portocalie, care aduna gunoi din iarbă cu un clește lung. 
Mikael trecu pe lângă ea și pe lângă statuia din centrul pieţei. 

Nu trecea pe lângă nicio altă statuie din oraș așa de des. Și 
totuși nu știa ce reprezenta. Nu-i acordase niciodată nici cea 
mai mică atenţie - cum se întâmplă adesea cu lucrurile aflate 
sub nasul nostru - și, dacă l-ar fi întrebat cineva, probabil că ar 
fi zis că era vorba de Sfântul Gheorghe și de balaur. Dar era Tor 
care omora Șarpele Midgardului. In toţi acești ani nu catadicsise 
să citească inscripţia și chiar și acum privirea îi aluneca pe lângă 
statuie, către locul de joacă unde un tătic cu o mină plictisită își 
dădea fiul în leagăn și către băncile și gazonul pline de oameni 
stând la soare. Părea o dimineaţă obișnuită de duminică. Și 
totuși avea senzaţia că lipsește ceva, dar își zise că era o 
prostie, o iluzie, și mări viteza din nou, cotind-o pe Sit 
Paulsgatan... și atunci înțelese. 

Ceea ce lipsea era o siluetă pe care n-o mai văzuse în ultima 
săptămână, care înainte era mereu așezată pe o bucată de 
carton lângă statuie, nemișcată, ca un călugăr care meditează. 
Era vorba de un bărbat cu degete amputate, cu chipul uscat și 
îmbătrânit și cu o pufoaică mare, albastră, pe el. Ceva vreme, 
bărbatul făcuse parte din peisajul urban al lui Mikael, deși 
peisajul lui urban în acea perioadă, la fel ca în toate perioadele 
în care muncea din greu, era mai mult un simplu decor. 

Fusese prea închis în sine ca să poată vedea de-adevăratelea. 
Însă bietul om se aflase acolo tot timpul, ca o umbră în 
subconștient, și de-abia acum, când dispăruse, se contura mai 
bine, iar Mikael reuși dintr-odată să-și amintească o serie de 
detalii despre el: pata neagră de pe obraz, buzele crăpate și 
ținuta lui plină de mândrie care contrasta puternic cu durerea pe 
care o emana înfățișarea lui. Cum putuse oare să-l uite? Cumva, 
știa răspunsul. 

Odinioară, un astfel de bărbat ar fi bătut la ochi. Acum însă nu 
puteai să mergi mai mult de 50 de metri fără să dai nas în nas 
cu cineva care încerca să te facă să-i dai câteva coroane. Peste 


VP - 35 


tot, pe trotuare și în fața magazinelor, la staţiile de reciclare și la 
gurile de metrou era plin de cerșetori. Era un Stockholm nou și 
zdrenţuit, dar toată lumea se obișnuise aproape instantaneu cu 
noua realitate. Acesta era tristul adevăr. 

Cerșetorii începuseră să se înmulțească chiar în perioada 
când locuitorii săi începuseră să nu mai folosească bani lichizi și, 
la fel ca restul lumii, Mikael prinsese obiceiul de a întoarce capul 
în altă parte când întâlnea un cerșetor. Cel mai adesea nu avea 
nicio senzaţie de vinovăţie, iar acum se simţi cuprins de un 
sentiment de tristeţe care nu avea neapărat de-a face cu 
bărbatul acela și nici măcar cu cerșetorii în general, ci mai 
degrabă cu timpul care trece atât de rapid și cu viața care se 
schimbă fără să apucăm să ne dăm seama. 

În faţă la Kaffebar, un camion era parcat atât de aproape de 
celelalte mașini, încât nu înțelegea cum avea să poată ieși de 
acolo, iar în cafenea, ca de obicei, erau mult prea mulţi 
cunoscuți. N-avea chef să vorbească cu nimeni, deci doar salută 
cu amabilitate, după care comandă un espresso dublu și un 
sandviș cu gălbiori și se așeză la o masă de la fereastră cu 
vedere spre S:t Paulsgatan, cufundat în gânduri. Nu după multă 
vreme simţi o mână pe umăr. Era Sofie. Purta o rochie verde și 
avea părul lăsat pe umeri. li zâmbea cu băgare de seamă. Sofie 
comandă ceai cu lapte și o sticlă de Perrier și apoi îi arătă 
inimioara de pe telefon. 

— E un flirt sau așa îţi arăţi atenţia față de angajaţi? întrebă 


ea. 
— E stângăcia degetelor mele, zise el. 
— Răspuns greșit. 
— Atenţie faţă de angajaţi atunci. Am primit ordin de la Erika. 
— Răspuns greșit în continuare, dar de data asta e un pic mai 
bine. 


— Cum se simte familia ta? întrebă el. 

— Mama din această familie e de părere că vacanţa de vară e 
prea lungă și copiii cer să fie distraţi non-stop. Nişte mici 
huligani. 

— Cât timp a trecut de când v-aţi mutat aici? 

— În curând, cinci luni. Tu de când stai aici? 

— De o sută de ani. 

Ea izbucni în râs. 

— Într-un fel e adevărat, să știi, zise el. Când locuiești într-un 


VP - 36 


loc atât de mult ca mine aici, ajungi să orbești. Mergi ca un 
somnambul. 

— Zău? 

— Da, în cazul meu cel puţin. Dar presupun că tu, care ești 
nouă în cartier, privești cu mai multă atenţie în jur. 

— E posibil. 

— îţi aduci aminte de un cerșetor îmbrăcat într-o pufoaică 
mare, care stătea în parcul Mariatorget? Avea o pată neagră pe 
faţă și îi lipseau aproape toate degetele. 

Ea afișă un zâmbet trist. 

— Da, cum să nu, mi-l aduc aminte bine. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că nu era așa ușor de uitat. 

— Eu l-am uitat. 

Sofie îl privi mirată. 

— Ce vrei să spui? 

— L-am văzut de cel puţin zece ori și totuși nu l-am reținut. 
De-abia acum, când a murit, s-a trezit la viaţă în memoria mea. 

— A murit? 

— M-a sunat ieri medicul legist. 

— De ce oare? 

— l-a găsit numărul meu de telefon în buzunar, iar medicul 
spera să-i pot ajuta să-l identifice. 

— Dar n-ai putut? 

— Nu, deloc. 

— Probabil că cerșetorul voia să-ţi livreze vreun subiect. 

— Probabil. 

Sofie bău din ceai, apoi se lăsă tăcerea. 

— A abordat-o și pe Catrin Lindås săptămâna trecută, zise ea 
în cele din urmă. 

— Zău? 

— Parcă înnebunise când a dat cu ochii de ea. L-am văzut de 
la distanță, pe Swedenborgsgatan. 

— Ce voia de la ea? 

— Probabil că o văzuse la televizor. 

Catrin Lindås apărea din când în când la posturile de 
televiziune. Era o editorialistă conservatoare care participa în 
mod curent la dezbateri despre reguli, ordine sau disciplină și 
nivelul de cunoștințe al școlarilor. Era frumoasă la modul 
meticulos, îmbrăcată în costume perfect croite sau cu bluze cu 


VP - 37 


nasturi bine apretate și n-avea niciodată nici măcar o șuviță de 
păr rebel în cap. Lui Mikael i se părea severă și lipsită de 
fantezie. Îl criticase în cotidianul Svenska Dagbladet. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Cerșetorul a prins-o de braţ și a început să-i strige diverse. 

— Ce anume? 

— Habar n-am. Dar avea o creangă sau un baston pe care-l 
tot învârtea. Catrin a fost foarte speriată după aceea. Am 
încercat s-o calmez și s-o ajut să-și șteargă o pată de pe taior. 

— O, trebuie să fi fost o experienţă dură pentru ea. 

Nu-și propusese să fie sarcastic sau cel puţin nu credea asta. 
Însă Sofie porni brusc la atac. 

— N-ai văzut-o niciodată cu ochi buni, nu-i așa? 

— Ba da, zise el defensiv. Nu-i nimic în neregulă cu ea din 
punctul meu de vedere, doar că e prea de dreapta și prea 
principială pentru gustul meu, asta-i tot. 

— Domnișoara Perfecţiune, nu-i așa? 

— N-am zis asta. 

— Dar asta ai insinuat. Habar n-ai cât de criticată e pe net. 
Lumea o vede ca pe o căţea aristocrată care a studiat la pension 
și care-i disprețuiește pe oamenii de rând. Dar știi ce fel de viață 
a avut de fapt? 

— Nu, Sofie, nu știu. 

Mikael nu înțelegea de ce se enervase ea atât de brusc. 

— Atunci lasă-mă să-ţi povestesc. 

— Spune-mi, te rog. 

— A crescut într-o mizerie cruntă. Într-o colectivitate de hipioţi 
drogați din Goteborg. Părinţii ei erau dependenţi de LSD și de 
heroină. La ei acasă era mereu haos și murdărie și se perindau 
tot felul de pierde-vară prăjiţi. Costumele și principialitatea au 
fost modul ei de a supraviețui. Este o luptătoare. E o rebelă în 
felul ei. 

— Interesant, spuse el. 

— Într-adevăr. Și știu că o consideri reacționară, dar a făcut 
mult bine în lupta ei împotriva mișcărilor de tip New Age cu care 
a crescut. E mult mai interesantă decât pricepe lumea. 

— Sunteţi prietene? 

— Suntem prietene. 

— Mulţumesc, Sofie. O să încerc s-o privesc dintr-o 
perspectivă nouă de-acum înainte. 


VP - 38 


— Nu cred, zise ea și râse împăciuitor, bâiguind ca și cum 
subiectul ar fi fost sensibil pentru ea. 

Apoi îl întrebă cum mergea articolul. El îi răspunse că nu prea 
avea cine știe ce succese de sărbătorit. li spuse că pista 
rusească era o fundătură. 

— Dar ai surse bune, nu? 

— Ceea ce nu știu sursele mele n-am nici eu cum să aflu. 

— Poate că ar trebui să te duci la Sankt Petersburg și să mai 
faci săpături despre fabrica aia de troli, cum naiba îi spune? 

— New Agency House? 

— Nu era un fel de centru? 

— Chiar și asta pare o pistă moartă. 

— Mi se pare mie sau am de-a face cu un domn Blomkvist 
extrem de pesimist? 

Își dădea singur seama cum suna, dar chiar n-avea niciun 
chef să se ducă la Sankt Petersburg. Deja era plin de jurnaliști 
acolo și nimeni nu reușise până acum să afle cine era 
responsabil pentru fabrică sau cât de adâncă era implicarea 
serviciului de informaţii ori a regimului. Se săturase de povestea 
asta. Se săturase de știri în general și de evoluţia politică tristă 
din întreaga lume, deci își bău cafeaua și o întrebă pe Sofie 
despre reportajul ei. 

Tipa voia să scrie despre subințelesurile antisemite din 
campania de dezinformare, ceea ce iarăși nu reprezenta o mare 
noutate, căci bineînţeles că trolii nu se putuseră abţine să nu 
sugereze că prăbușirea bursei fusese urzeala evreilor. Era 
același discurs ingrat care tot circulă de câteva sute de ani, 
despre care s-a tot scris și care a fost analizat de mii de ori, dar 
Sofie avea o abordare mai concretă. 

Voia să descrie efectul pe care îl avusese asupra oamenilor în 
viaţa cotidiană, asupra școlarilor, profesorilor, intelectualilor, 
oamenilor obișnuiți care înainte nu reflectaseră niciodată asupra 
faptului că erau evrei. El o încurajă, îi puse câteva întrebări și îi 
zise „bine, pune-te pe treabă”, vorbindu-i apoi despre ura din 
societate în general, despre populiști și extremiști și despre 
idioţii care-i lăsau mesaje în căsuţa vocală. Apoi i se făcu 
lehamite de sine însuși, o îmbrăţișă pe Sofie și își luă rămas-bun 
de la ea, cerându-i scuze - fără să știe exact de ce - după care 
se duse acasă, se schimbă și porni să facă o tură de jogging. 


VP - 39 


6. 


16 august 


Kira stătea întinsă pe pat, în casa ei mare din Rubliovka, la 
vest de Moscova, când a fost anunţată că hackerul-șef care 
lucra pentru ea, luri Bogdanov, voia să-i vorbească. Îi trimise 
vorbă să mai aștepte. Și, pentru orice eventualitate, mai aruncă 
și cu peria de păr după menajera sa, Katia, după care își trase 
plapuma peste ochi. Avusese o noapte de coșmar. Amintirile 
zgomotelor din restaurant, ale pașilor și siluetei surorii sale, 
toate o hăituiau și o făceau să-și pipăie întruna umărul în locul în 
care încă mai simţea efectul căzăturii pe trotuar, dar nu ca o 
durere, ci ca o prezență de care nu se putea debarasa. 

De ce nu se putea sfârși totul? Muncise din greu și obținuse 
atât de multe lucruri! Și totuși trecutul o ajungea mereu din 
urmă, de fiecare dată sub o nouă înfățișare. Nu avusese o 
copilărie fericită. Însă existaseră anumite părţi pe care le iubise 
în felul ei. Acum însă până și acestea îi erau luate încetul cu 
încetul. 

Încă din copilărie, Camilla tânjise cu o forţă disperată să scape 
din apartamentul de pe Lundagatan și de viața cu sora și mama 
ei, departe de senzaţia de sărăcie și vulnerabilitate. Merita mai 
mult, înţelesese asta foarte devreme. Într-o amintire îndepărtată 
se afla în magazinul de lux NK și se uita la o femeie îmbrăcată în 
haină de blană și pantaloni cu model care râdea și era atât de 
frumoasă, de parcă ar fi venit din altă lume. Camilla se 
apropiase de ea și, chiar când se afla la picioarele ei, apăruse o 
prietenă la fel de elegantă care o sărută pe femeie pe obraz și o 
întrebă: 

— O, e fiica ta? 

Femeia se întorsese, se uitase în jos și, când o descoperise pe 
Camilla, răspunsese zâmbind: 

— I wish it were.” 

Camilla nu înțelesese, dar pricepuse că era un compliment, 
iar în timp ce se îndepărta auzise încă o propoziţie: 

— Ce fată frumoasă! Păcat că mama ei nu o îmbracă mai 


7 În engleză în original. „Mi-ar fi plăcut să fie” (N.t.). 
VP - 40 


îngrijit. 

Aceste cuvinte o răniseră profund și se holbase la Agneta - 
deja la vremea respectivă îi spunea mamei sale Agneta -, care 
se afla un pic mai încolo și se uita la decoraţiunile de Crăciun 
împreună cu Lisbeth, și își dăduse imediat seama de diferența 
ca de la cer la pământ. În timp ce celelalte femei străluceau ca 
și cum își trăiau viața după bunul lor plac, Agneta era cocoșată 
și palidă și purta haine vechi și urâte. Atunci o străfulgerase un 
sentiment de nedreptate. Am nimerit greșit, își zisese ea, greșit. 

Existaseră o mulţime de astfel de momente în copilăria ei, 
clipe în care se simţise glorificată și în același timp blestemată; 
glorificată pentru că lumea îi spunea că e frumoasă ca o mică 
prinţesă, și blestemată pentru că aparţinea unei familii care 
trăia marginalizată, aproape în tenebre. 

Era adevărat că începuse să fure ca să-și poată cumpăra 
haine și accesorii de păr, nu mult, cel mai adesea monede, 
câteva bancnote, o broșă veche de-a bunicii, vaza rusească de 
pe bibliotecă. Însă era la fel de adevărat că era acuzată de mult 
mai mult decât atât și avea o senzaţie din ce în ce mai tangibilă 
că Agneta și Lisbeth erau în cârdășie împotriva ei. Adesea se 
simţea ca o străină în propria sa casă, ca o Cenușăreasă care 
trebuia ţinută din scurt, iar lucrurile nu se îmbunătăţeau deloc 
când venea Zala în vizită și tipul o dădea la o parte ca pe un 
câine fără stăpân. 

În astfel de clipe se simţea cea mai singură persoană de pe 
pământ și visa să fugă de acasă și să găsească pe altcineva 
care să aibă grijă de ea, cineva care s-o merite. Dar, încetul cu 
încetul, o rază de lumină se strecurase până la ea, e posibil să fi 
fost o strălucire falsă, dar era singura pe care o avea la 
dispoziţie. Începuse cu câteva observaţii mărunte - ceasul de 
mână din aur, sulurile de bancnote din buzunarele de la 
pantaloni, tonul autoritar la telefon -, toate reprezentând mici 
semne că Zala era mai mult decât o fiinţă brutală. Încet-încet, 
începuse să-i vadă și siguranţa de sine, rafinamentul, forța 
gesturilor, aura de putere pe care o degaja. 

Dar, dincolo de toate, începuse să vadă faptul că e/îi dădea e; 
atenţie. Câteodată se oprea și o analiza din cap până în picioare 
și zâmbea, ceea ce făcuse o impresie puternică asupra ei. Zala 
nu zâmbea niciodată și de aceea gestul lui căpătase o forță 
incredibilă; era ca și cum un reflector fusese îndreptat spre ea 


VP - 41 


și, în cele din urmă, încetase să-i mai fie frică de vizitele lui și 
începuse chiar să-și imagineze că e/avea să fie cel care o s-o ia 
de acolo și o s-o ducă într-un loc mai bogat și mai frumos. 

Într-o seară, pe vremea când avea 11 sau 12 ani, tatăl său 
stătea în bucătărie și bea votcă, iar Agneta și Lisbeth erau 
plecate. Ea s-a apropiat de el și el i-a mângâiat părul și i-a oferit 
un pahar pe care l-a amestecat cu suc. „Screwdriver”, i-a 
explicat el și i-a povestit despre copilăria lui într-un orfelinat din 
Sverdlovsk în munţii Ural, unde era bătut zilnic, și despre cum a 
răzbit și a devenit puternic și bogat, cu prieteni în întreaga 
lume. Părea o filă de poveste și el și-a dus degetul la gură și i-a 
șoptit că era un secret, iar atunci ea a tresărit și a îndrăznit să-i 
povestească cât de răutăcioase erau cu ea Agneta și Lisbeth. 

— Sunt invidioase. Lumea e mereu invidioasă pe oamenii ca 
mine și ca tine, i-a zis el și i-a promis că aveau să fie mai 
drăguţe cu ea de atunci încolo și, într-adevăr, după asta viața de 
acasă s-a schimbat. 

Zala reprezenta lumea cosmopolită care venea în vizită, iar ea 
îl iubea nu numai pentru că o salvase. Nimic nu-l afecta. Nimic, 
nici bărbaţii cu mine serioase și paltoane gri care apăreau 
uneori la ei acasă, nici polițiștii cu umeri laţi care ciocăniseră 
într-o dimineaţă la ușă. Dar ea putea. 

Ea îl făcea să fie blând și grijuliu și multă vreme nu înţelesese 
prețul pe care îl plătea, cu atât mai puţin că se păcălea pe ea 
însăși. Pentru ea era un apogeu. Cineva o vedea în sfârșit! Era 
fericită și se bucura să-și vadă tatăl din ce în ce mai des și să 
primească daruri și bani pe furiș de la el. Dar chiar în acea 
perioadă, când ceva nou și grandios era în pregătire, Lisbeth îi 
luase totul. De atunci își urâse sora cu o tărie nebunească, acea 
ură devenind caracteristica sa principală. Voia să-și ia revanșa și 
să o distrugă pe Lisbeth și nu avea de gând să ezite acum, când 
sora sa, pentru moment, se afla cu un pas înaintea ei. 

De cealaltă parte a draperiilor se simţea căldura soarelui după 
ploaia din noaptea precedentă. Auzea huruitul mașinilor de tăiat 
iarba și voci îndepărtate. Închise ochii și se gândi la pașii 
nocturni care se apropiau de camera lor din apartamentul de pe 
Lundagatan. Apoi își încleștă pumnul drept, dădu plapuma la o 
parte cu picioarele și se ridică din pat. 

Avea să preia iniţiativa. 


VP - 42 


luri Bogdanov așteptase deja o oră. Dar nu stătuse degeaba. 
Se concentrase la laptopul din poală și de-abia acum aruncă o 
privire îngrijorată către terasă și grădina enormă care se 
întindea dincolo de ea. Nu avea nicio veste bună, se aștepta 
doar la mustrări, la și mai multă muncă, dar se simţea oricum 
puternic și motivat, și-și mobilizase întreaga reţea. Îi sună 
telefonul. Respinse apelul. Era din nou Kuzneţov. Nemernicul ăla 
prost și isteric de Kuzneţov. 

Era ora 11:10 și lucrătorii din grădină își luau pauza de prânz. 
Timpul se scurgea neiertător, iar el își contempla pantofii. Mai 
nou, Bogdanov era bogat și purta costume făcute pe comandă și 
ceasuri scumpe. Dar mahalaua făcea de-a pururi parte din viaţa 
lui. Era un fost aurolac care crescuse pe stradă, iar acest stil de 
viață încă subzista ca un rest indestructibil în privirea și 
mișcările lui. 

Avea chipul colțuros și plin de cicatrici, era înalt și slab, cu 
buzele subţiri și braţele pline de tatuaje făcute după ureche. 
Dar, deși Kirei nu-i făcea deloc plăcere să se afișeze, individul 
rămânea un instrument inestimabil pentru ea, iar acest lucru ÎI 
îmbărbătă, acum când auzea tocurile ei răsunând pe podeaua 
de marmură. Se apropia de el, la fel de incredibil de frumoasă 
ca întotdeauna, îmbrăcată într-un deux-pieces albastru-deschis 
și o bluză roșie încheiată până sus la gât. Veni și se așeză pe 
fotoliul de lângă el. 

— Ce avem deci? zise ea. 

— Probleme, răspunse el. 

— Zi-mi despre ce e vorba. 

— Femeia... 

— Lisbeth Salander. 

— Încă nu avem confirmarea, dar, da, ea trebuie să fi fost, 
mai ales dacă e să luăm în calcul nivelul de piraterie. 

— Ce e așa de special? 

— Kuzneţov e atât de paranoic cu sistemele lui de IT, încât le- 
a verificat și răsverificat. Primise asigurări că era imposibil să le 
pirateze cineva. 

— Se pare însă că n-a fost așa. 

— N-a fost așa și încă nu știm exact cum a făcut tipa, doar că 
operaţiunea în sine - după ce a spart reţeaua - i s-a părut relativ 
necomplicată. S-a conectat la Spotify și la difuzoarele care 
fuseseră special instalate pentru eveniment, după care a puso 


VP - 43 


melodie rock cunoscută. 

— Dar lumea parcă înnebunise. 

— Aveau și un egalizator, care din păcate era digital și 
parametric, conectat la rețeaua wifi. 

— Vorbește mai clar! 

— Egalizatorul reglează sunetul, ajustează basul și discantul, 
iar Salander s-a conectat la el și a creat un șoc sonor. Trebuie să 
fi fost foarte neplăcut, cred că oamenii s-au simțit zdruncinați 
până-n rărunchi. Din cauza asta, mulţi se ţineau de piept și nici 
măcar nu pricepeau că era un sunet. 

— Deci a vrut să creeze panică. 

— În primul rând, a vrut să transmită un mesaj. Cântecul se 
numește Killing the world with lies și e scris de Pussy Strikers. 

— Curvele alea cu părul roșcat? 

— Exact, zise Bogdanov, fără a lăsa vreo clipă să se înţeleagă 
că, până mai adineauri, el le considera pe Pussy Strikers destul 
de cool. 

— Continuă! 

— Cântecul a fost scris în momentul când au apărut primele 
relatări despre asasinarea homosexualilor în Cecenia, dar de 
fapt nu-i descrie pe făptași și nici măcar aparatul de stat, ci 
persoana care a orchestrat campania de ură de pe reţelele 
sociale în etapa premergătoare crimelor. 

— Deci pe Kuzneţov însuși. 

— Exact, doar că... 

— Nimeni din afară n-ar trebui să știe asta, îi completă ea 
propoziţia. 

— Nimeni n-ar trebui să știe nici măcar că el e persoana din 
spatele agențiilor de știri. 

— Și atunci Lisbeth cum de a aflat? 

— Acum verificăm și încercăm să-i liniștim pe cei implicați. 
Kuzneţov a luat-o razna. E beat criţă și face pe el de frică. 

— De ce? Doar nu e prima dată când îi incită pe unii împotriva 
altora. 

— Nu, asta-i clar, dar în Cecenia au cam sărit calul. Pe unii i- 
au îngropat de vii, zise el. 

— Asta-i problema lui Kuzneţov. 

— Ai dreptate, dar ce mă îngrijorează pe mine... 

— Zi odată, ce e? 

— ... e că Salander nu-i vrea capul lui Kuzneţov în primul și-n 


VP - 44 


primul rând. Nu e exclus ca ea să fi aflat și despre amestecul 
nostru în treaba agenţiilor de știri. Vrea să se răzbune pe tine, 
nu pe el, nu-i așa? 

— Ar fi trebuit s-o omorâm mai demult. 

— Ar mai fi ceva. 

— Ce? 

Bogdanov știa că nu mai avea niciun rost să tărăgăneze. 

— leri, după ce te-a împins, s-a împiedicat, continuă el. 
Ciocnirea a făcut-o să-și piardă echilibrul și să fie propulsată 
înainte - sau cel puţin așa a dat impresia - și apoi a fost nevoită 
să se sprijine cu mâna de limuzina ta, chiar deasupra roții din 
spate, iar la început mi s-a părut o mișcare naturală. Dar apoi 
m-am tot uitat la imaginile de pe camerele de supraveghere și 
mi-am dat seama că poate nu era vorba de o căzătură. In loc să 
se sprijine de capotă, a împins ceva spre ea. lată! 

Scoase o cutiuță dreptunghiulară. 

— Ce-i asta? 

— Este un transmiţător de GPS. 

— Deci acum știe unde locuiesc? 


Camilla mormăise întrebarea cu fălcile încleștate, simțind un 
gust de fier sau de sânge în gură. 

— Mi-e teamă că da, zise el. 

— Idioţilor! mârâi ea. 

— Am luat toate măsurile de precauţie, continuă Bogdanov 
din ce în ce mai nervos. Am întărit supravegherea, mai ales a 
sistemului IT, bineînţeles. 

— Vrei să spui că acum ne aflăm în defensivă? 

— Nu, nu, deloc. Te informam doar. 

— Găsește-o naibii atunci! 

— Din păcate, nu e așa de ușor. Am verificat toate camerele 
de supraveghere din zonă. Nu am văzut-o pe niciuna și n-am 
putut să-i dăm de urmă nici prin telefon sau computer. 

— Căutaţi-o prin hoteluri atunci. Dă-o în urmărire. Întoarceţi 
totul cu fundul în sus. 

— Asta facem, și sunt convins că o s-o distrugem. 

— N-o subestima pe vrăjitoarea asta. 

— N-o subestimez deloc. Cred însă că și-a ratat șansa și că 
balanţa înclină acum în favoarea noastră. 

— Cum dracu’ poţi să spui asta, când știe unde locuiesc? 


VP - 45 


Bogdanov ezită, neștiind ce să răspundă. 

— Ai crezut că Salander vrea să te omoare, nu-i așa? zise el. 

— Eram convinsă. Dar se pare că are un plan și mai diabolic. 

— Nu cred că ai dreptate. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că voia într-adevăr să te omoare. Altfel nu văd rostul 
atacului. L-a speriat de moarte pe Kuzneţov. Dar, dincolo de 
asta... ce-a câștigat? Nimic. Doar s-a expus. 

— Deci încerci să spui că... 

Își îndreptă privirea spre grădină și se întrebă unde dracu' 
dispăruseră toţi cei care lucrau pentru ea. 

— Sunt de părere că a ezitat și n-a putut să meargă până la 
capăt. Că nu e în stare. Că nu e destul de puternică, la urma 
urmelor. 

— lată o idee încântătoare, zise ea. 

— Și adevărată, cred eu. Altfel, ceva nu iese la socoteală. 

Dintr-odată, Camilla se simţi un pic mai bine. 

— Și în plus există persoane la care ţine, zise ea. 

— Le are pe amantele ei. 

— Și pe Kalle Blomkvist, adăugă ea. Mai ales pe Mikael 
Blomkvist. 


7. 


16 august 


Era ora 20:30 și Mikael se afla la restaurantul Gondolen din 
Slussen, unde lua cina cu Dragan Armanski, proprietarul firmei 
de pază și protecţie Milton Security. Deja regreta decizia luată. Îl 
dureau picioarele și spatele după tura de alergat și, sincer 
vorbind, era și un pic plictisit. Dragan nu mai termina cu 
potenţialul de dezvoltare în est sau în vest și, colac peste 
pupăză, trânti și o anecdotă despre un cal care intrase într-un 
cort de petrecere din Djurgården: 

— Și pe urmă idioţii au tras și pianul cu coadă în piscină. 

Mikael nu înţelesese dacă asta avea vreo legătură cu calul. 
Dar, e drept, nici nu asculta cu atenţie. Într-un colţ se aflau niște 
colegi de la Dagens Nyheter, printre care și Mia Cederlund cu 


VP - 46 


care avusese o relaţie nereușită, iar în partea opusă îl văzu pe 
actorul Mårten Nyström de la Teatrul Dramatic, care fusese 
descris în termeni nu tocmai măgulitori în analiza pe care 
Millennium o făcuse despre abuzul de putere din teatru. Niciunul 
dintre ei nu părea să-l placă prea mult, deci își lăsă capul în jos 
și își bău vinul gândindu-se la Lisbeth. 

Lisbeth era numitorul lor comun, al lui și al lui Dragan. 

Dragan era unicul angajator pe care-l avusese Lisbeth, iar 
acesta n-o uitase niciodată, ceea ce nu era așa de ciudat în sine. 
Lisbeth, pe care Dragan o angajase într-un fel de proiect social 
de caritate cu mult timp în urmă, se dovedise a fi cea mai bună 
colaboratoare pe care o avusese vreodată și probabil că fusese 
și îndrăgostit de ea o perioadă. 

— E nebunie curată, zise Mikael. 

— Mie-mi spui, și pianul ăla... 

— Deci nici tu nu știai că Lisbeth avea de gând să se mute? îl 
întrerupse el. 

Lui Dragan nu prea îi era ușor să schimbe subiectul și poate 
că se simţea și un pic jignit de faptul că povestirea lui nu i se 
părea așa de amuzantă lui Mikael. La urma urmei, era vorba de 
un pian într-o piscină. Până și un star rock ar fi murit de invidie. 
În curând însă, afișă o mină serioasă. 

— N-ar trebui să-ţi spun, de fapt, zise el. 

Lui Mikael îi plăcu acest început și se aplecă deasupra mesei. 


Lisbeth își făcuse siesta, făcuse un duș și se afla acum în faţa 
computerului în camera sa de hotel din Copenhaga, când primi 
un mesaj de la Plague - colaboratorul ei cel mai apropiat din 
Republica Hackerilor. Era o întrebare banală, dar o deranjă 
oricum. 

Cum ești? întrebă el. 

Nașpa, Își zise în sinea ei și-i răspunse: 

Nu mai sunt la Moscova. 

De ce? 

N-am fost în stare să fac ce-mi propusesem, scrise ea. 

Ce n-ai fost în stare să faci? g 

Avea chef să iasă în oraș și să uite de tot. li scrise: 

Să termin. 

Ce? 

La revedere, Plague, își zise ea. 


VP - 47 


Nimic, scrise ea. 

De ce n-ai fost în stare să termini nimic? 

Asta nu-i treaba ta, mormăi ea. 

Pentru că mi-am adus aminte ceva. 

Ce ti-ai adus aminte? 

Pași, își zise ea, vocea șoptită a tatei și propria-mi șovăire, 
neputința de a înţelege cum trebuie, apoi silueta surorii mele 
care se ridica din pat și ieșea din cameră împreună cu Zala, 
nemernicul ăla. 

Rahat, răspunse ea. 

Ce fel de rahat? 

Îi venea să trântească computerul de perete. Scrise: 

Ce contacte avem la Moscova? 

Îmi fac griji pentru tine, Wasp. Lasă naibii Rusia! Pleacă mai 
bine undeva departe. 

Hai, mai lasă-mă, își zise ea în sinea ei. 

Ce contacte avem la Moscova? 

Avem contacte bune. 

Cine poate să plaseze un interceptor de comunicații mobile 
într-un loc sensibil? 

Plague nu-i răspunse la început. 

Apoi scrise: 

Katia Flip, de exemplu. 

Cine e? 

E cam sărită de pe fix. A făcut parte din Shaltai Boltai. 

Ceea ce înseamnă că are prețuri mari. 

E de încredere? 

Depinde de pret. 

Trimite-mi datele ei de contact, scrise ea. 

Apoi închise computerul și se duse să se schimbe. După care 
se răzgândi și se hotărî să poarte costumul negru și azi, deși 
ploaia de ieri i-l șifonase și avea o pată gri pe mâneca dreaptă, 
iar faptul că dormise în el nu îmbunătăţise cu nimic înfățișarea 
lui. Dar asta n-avea nicio importanţă. In plus, Lisbeth n-avea de 
gând să se machieze nici azi. Își trecu mâna prin păr și ieși. 
Cobori cu liftul și se așeză la barul de la parter, luându-și o bere. 

În faţa ei se întindea spațioasă piaţa Kongens Nytorv, iar pe 
cer se zăreau câţiva nori negri. Dar Lisbeth nu vedea nimic din 
toate astea. Rămăsese blocată în amintirea mâinii care șovăise 
pe Bulevardul Tverskoi și în filmul propriului trecut care rula 


VP - 48 


neîncetat în mintea ei și nu băgă de seamă absolut nimic, până 
în momentul când o voce de lângă ea îi puse aceeași întrebare 
ca Plague. 

— Are you okay? 

Se simţi iritată. Nu era treaba nimănui, așa că nici măcar nu-și 
ridică privirea. Observă doar că primise un nou mesaj de la 
Mikael. 


Dragan Armanski se aplecă înainte și șopti pe un ton 
confidenţial: 

— Lisbeth m-a sunat astă-primăvară și mi-a cerut să vorbesc 
cu asociaţia de proprietari ca să-i conving să instaleze camere 
de supraveghere în faţa ușii de la intrare în blocul ei, pe 
Fiskargatan, iar mie mi s-a părut o idee bună, zise el. 

— Deci ai făcut rost de camere de supraveghere. 

— Nu e ceva ce se poate face cât ai bate din palme, Mikael. E 
nevoie de autorizaţii de la primărie, de la unii, de la alţii. Dar de 
data asta am reușit. Eu am insistat cu amenințarea care 
planează asupra ei, iar comisarul Bublanski a scris un raport. 

— Felicitări comisarului Bublanski. 

— Am făcut amândoi tot ce-am putut și, pe la începutul lunii 
iulie, am trimis deja doi băieţi să instaleze două camere 
Netgears cu telecomandă. Poţi să fii sigur că am fost foarte 
atenţi cu procesul de criptare. Nimeni în afară de noi nu are 
acces la secvențele filmate și am spus echipei mele de la 
centrul de supraveghere să stea cu ochii pe monitoare. Chiar îmi 
făceam griji pentru Lisbeth. Mi-era teamă că aveau s-o 
găsească. 

— Tuturor ne era teamă. 

— Dar nu credeam că avea să se întâmple atât de rapid. După 
numai șase zile, pe la 1:30 noaptea, operatorul nostru Stene 
Granlund din tura de noapte a auzit zgomot de motociclete prin 
microfoanele montate la faţa locului. Tocmai se pregătea să 
schimbe poziția camerelor, când s-a trezit că cineva le manevra 
deja. 

— Aoleul! 

— Exact. Dar Stene n-a apucat să se gândească prea mult la 
asta. Cei care veniseră erau doi bărbaţi în geci de piele cu sigla 
clubului de motociclişti Svavelsj6. 

— La naiba! 


VP - 49 


— Chiar așa. Adresa lui Lisbeth nu mai era secretă, iar cei de 
la Svavelsjo nu vin de obicei cu cafea și fursecuri. 

— Nu chiar... 

— Din fericire, tipii au făcut cale-ntoarsă când au văzut 
camerele de filmat, iar noi, firește, am contactat imediat poliţia, 
care i-a identificat. Pe unul dintre ei îmi aduc aminte că-l chema 
Kovic. Peter Kovic. Dar problemele nu s-au terminat aici - am 
sunat-o pe Lisbeth și am insistat s-o văd imediat și până la urmă 
a acceptat, deși fără prea mare tragere de inimă. A venit la 
mine la birou. Arăta ca o prințesă. 

— Acum exagerezi un pic. 

— Pentru Lisbeth, vreau să zic. Nu mai avea niciun piercing și 
era tunsă scurt, arăta cât se poate de respectabil... mi-am zis, la 
naiba, ce dor mi-a fost de fiinţa asta ciudată! Și n-am avut 
puterea s-o cert... pentru că, desigur, pricepusem că ea ne 
piratase camerele. l-am zis doar să aibă grijă. „Sunt pe urmele 
tale”, i-am zis. „Mereu e cineva pe urmele mele”, mi-a răspuns, 
și atunci m-am enervat. Am ţipat la ea că trebuie să ceară ajutor 
și protecţie: „Altfel te omoară”. Și atunci s-a întâmplat ceva care 
m-a speriat. 

— Ce? 

— S-a uitat în podea și a zis: „Nu și dacă sunt cu un pas 
înaintea lor”. 

— Ce-a vrut să spună? 

— Exact la asta mă gândeam și eu, când mi-am adus aminte 
de treaba cu taică-său. 

— Cum adică? 

— Adică atunci s-a apărat atacând, or am simţit că avea 
aceleași planuri și de data asta: să lovească prima, iar asta m-a 
speriat, Mikael. l-am văzut privirea și nu mai avea nicio 
importanţă că arăta ca o prințesă sau cum vrei tu să-i spui. Era 
o privire neagră de ură, letală. 

— Cred că exagerezi. Lisbeth nu-și asumă riscuri inutile. De 
obicei, e raţională. 

— E raţională... în felul ei sărit de pe fix. 

Mikael se gândi la cuvintele pe care Lisbeth i le spusese la 
restaurantul Kvarnen: că avea de gând să fie pisica, nu 
șoarecele. 

Apoi zise: 

— Deci ce s-a întâmplat? 


VP - 50 


— Nimic. A plecat pur și simplu și de atunci n-a mai dat niciun 
semn de viaţă. Tot aștept să citesc că au sărit în aer localurile 
clubului Svavelsjă sau că soră-sa a fost găsită arsă într-o mașină 
din Moscova. 

— Camilla se află sub protecția mafiei rusești. Lisbeth nu s-ar 
încumeta să pornească un război împotriva lor. 

— Chiar crezi ce spui? 

— Nu știu. Dar sunt sigur că n-ar... 

— Ce? 

— Nimic, zise el mușcându-și buzele. 

Se simţea naiv, fraier. 

— Lucrurile de genul ăsta nu se termină până când nu moare 
cineva, Mikael. Eu asta cred. Nici Lisbeth, nici Camilla n-o să se 
lase până nu moare una dintre ele. 

— Cred că exagerezi, zise Mikael. 

— Zău, chiar crezi? 

— Sper să fie așa, se corectă el și mai bău niște vin, apoi ceru 
să fie scuzat câteva clipe. 

Işi scoase telefonul și-i trimise un mesaj lui Lisbeth. 

Spre mirarea lui, primi răspuns imediat: 

Liniștește-te, Blomkvist, scria. Sunt în vacanță. Stau cuminte. 
Nu fac nicio prostie. 


Nu era chiar vacanţă. Dar relaţia lui Lisbeth cu bucuria era 
asociată cu durerea; cu încetarea durerii, mai bine zis, iar acum, 
când se afla în barul de la Hôtel d'Angleterre și își savura berea, 
exact asta simțea, o ușurare, ca și cum cineva i-ar fi luat o 
piatră de pe inimă, făcând-o să-și dea seama cât de tensionată 
fusese toată vara - cum goana după soră-sa o adusese în pragul 
nebuniei. Asta nu însemna că era relaxată sau că amintirile din 
copilărie încetaseră să o roadă. Dar parcă acum deschidea ochii 
și începea să tânjească... nu neapărat după ceva special, ci mai 
degrabă după nevoia de a scăpa de toate grijile, iar asta era de 
ajuns ca să aibă o senzaţie de eliberare. 

— Are you okay? 

Auzea zarva din bar și aceeași întrebare repetată. Se întoarse 
și o privi în ochi pe tânăra care se afla lângă ea și îi căuta 
privirea. 

— De ce mă întrebi? zise ea. 

Femeia avea cam 30 de ani și era de culoare. Avea o privire 


VP -51 


intensă, ochii oblici și părul lung și ondulat. Purta blugi, o bluză 
albastru-închis și cizme cu toc. Pe braţul drept avea un bandaj. 

— Nu știu ce să zic, răspunse femeia. E doar o expresie. 

— Da, așa e. 

— Dar păreai cam răvâășită. 

Lisbeth auzise asta de multe ori în viaţă. Lumea venea la ea și 
îi spunea că părea supărată sau furioasă sau răvășită și, de 
fiecare dată, detesta să audă asta. Dintr-un motiv sau altul, 
remarca i se păru motivată de această dată și răspunse: 

— Am fost, e drept. 

— Dar ești mai bine acum? 

— E altfel, în orice caz. 

— Eu sunt Paulina și sunt și eu foarte dezorientată. 


Paulina Muller era convinsă că și cealaltă femeie avea să se 
prezinte. Dar aceasta nu spuse nimic. Nici măcar nu dădu din 
cap. Dar nici nu o respinse. Paulina o remarcase după felul în 
care mergea. Lisbeth trecea printre oameni ca și cum nu-i păsa 
de ei și părând că n-avea de gând să se schimbe vreodată ca să 
facă pe plac cuiva, lucru care era ciudat de atrăgător, iar Paulina 
își spuse că poate și ea mersese în acest fel odinioară, înainte ca 
Thomas să-i tempereze pașii. 

Viaţa îi fusese distrusă atât de încet și treptat, încât nici nu-și 
dăduse seama de asta și, deși acum, după ce se mutaseră la 
Copenhaga, începuse să realizeze amploarea problemei, femeia 
din fața ei făcea ca revelaţia ei să fie cu atât mai usturătoare. 
Paulina se simţea o victimă în preajma ei. Lisbeth degaja o 
independenţă totală, făcând-o pe Paulina să-și dorească să fie și 
ea la fel. 

— Locuiești în oraș? încercă ea. 

— Nu, răspunse Lisbeth. 

— Noi tocmai ne-am mutat aici de la Munchen. Soţul meu a 
devenit șef regional pentru Scandinavia la Angler, firma 
farmaceutică, continuă ea și se simţi grozav. 

— Aha. 

— Dar în seara asta l-am lăsat singur. 

— OK, zise Lisbeth. 

— Eu am lucrat ca jurnalistă la revista Geo, e o revistă 
științifică, după cum probabil știi, dar mi-am dat demisia când 
ne-am mutat aici. 


VP - 52 


— Aha, făcu Lisbeth. 

— Scriam articole despre medicină și biologie, în general. 

— OK. 

— Chiar îmi plăcea jobul meu, zise ea. Dar soțul meu a primit 
această ofertă și acum asta e. Am început să lucrez un pic ca 
jurnalistă independentă. 

Paulina continuă să răspundă la întrebări pe care nu i le 
punea nimeni, iar Lisbeth continuă să spună „aha” sau „OK” 
până când, în cele din urmă, o întrebă ce voia să bea, iar atunci 
când Paulina răspunse orice, îi oferi acesteia un whisky, un 
Tullamore Dew cu gheață, și un zâmbet sau cel puţin 
întrezărirea unui zâmbet. Lisbeth purta un costum negru care ar 
fi avut nevoie să fie dus la curăţătorie și apoi călcat, și o cămașă 
albă. Nu era deloc machiată și avea cearcăne, ca și cum n-ar fi 
dormit destul în ultima vreme. Privirea îi strălucea cu o putere 
întunecată, îngrijorătoare. In schimb, Paulina încerca să facă 
glume și să râdă. 

Era o strategie care nu prea dădea rezultate. Și totuși Lisbeth 
se apropiase de ea, iar Paulina realiză că acest lucru îi făcea 
plăcere și poate de aceea aruncă o privire îngrijorată pe 
fereastră, ca și cum acum îi era teamă ca nu cumva să apară 
Thomas. Lisbeth îi propuse să continue să bea la ea în cameră. 

Ea spuse că nu, nu, nu se poate, e exclus. „Soțul meu n-ar fi 
deloc de acord”. Apoi s-au sărutat și au urcat în cameră și au 
făcut dragoste, iar Paulina nu-și aducea aminte să mai fi fost 
vreodată într-o situaţie similară, în care să simtă atâta furie și 
dorinţă în același timp. Îi povesti despre Thomas și despre 
tragedia de acasă, iar Lisbeth o ascultă arătând de parcă ar fi 
fost în stare să comită o crimă. Dar Paulina nu știa dacă și-ar fi 
dorit să-l vadă ucis pe Thomas sau pe toată lumea. 


8. 


20 august 


În săptămâna următoare, Mikael nu se duse la redacţie și nu 
lucră nici la articolul său despre fabricile de troli. Făcu ordine în 
apartament, ieși să facă jogging, citi două romane de Elizabeth 


VP-53 


Strout și luă cina cu sora sa, Annika Giannini, în mare parte 
pentru că era avocata lui Lisbeth. Dar Annika nu avea prea 
multe informaţii, în afară de faptul că Lisbeth o contactase ca s- 
o întrebe dacă nu cumva cunoștea vreun jurist german 
specializat în dreptul familiei. 

În rest, Mikael lăsa pur și simplu timpul să treacă. Câteodată 
petrecea ore întregi la telefon cu vechea sa prietenă și colegă, 
Erika Berger, discutând despre ce se mai întâmplase în procesul 
ei de divorț, iar asta îi dădea o senzaţie paradoxală de ușurare, 
căci era ca și cum s-ar fi transformat din nou în doi adolescenți 
care trăncăneau despre problemele lor amoroase. Era drept însă 
că acest proces era dificil pentru ea, iar într-o joi Erika îl sună 
din nou și, pe un ton diferit, începu să-i vorbească despre 
serviciu și atunci se luară la harță. Ea începu să înjure și îi zise 
că e îngâmfat. 

— Nu-i vorba de îngâmfare, Ricky, zise el. Sunt extenuat. Am 
nevoie de o vacanţă. 

— Dar ai zis că reportajul e ca și terminat. Trimite-ni-l și ne 
ocupăm noi de restul. 

— Nu e nimic nou în el. 

— Nu te cred. 

— Din păcate, e adevărat. Ai citit analiza din Washington 
Post? 

— Nu, n-am citit nimic. 

— Imi distruge toate argumentele. 

— Nu trebuie să fie totul mereu nou, Mikael. Dă-ne doar 
perspectiva ta asupra lucrurilor. Nu poţi să fii mereu în fruntea 
relatărilor jurnalistice. E o tâmpenie să gândești în felul ăsta. 

— Dar articolul pur și simplu nu e bun. E scris într-un limbaj 
obosit. Hai să-l dăm dracului! 

— Nu dăm dracului nimic, Mikael. Însă... putem să-l amânăm 
până la numărul viitor. Cred că am destul material pentru 
numărul ăsta. 

— Sunt convins că ai. 

— Și tu ce ai de gând să faci? 

— Mă duc la Sandhamn. 

Nu fusese una dintre cele mai reușite convorbiri ale lor. Însă 
după aceea se simţise oarecum eliberat, ca și cum scăpase de o 
povară, și scoase un geamantan din șifonierul din dormitor și 
începu să împacheteze. Nu avansa prea rapid, nu părea convins 


VP - 54 


că vrea să facă asta și, din când în când, se oprea și se gândea 
din nou la Lisbeth. | se părea că se gândește tot timpul la ea și 
până la urmă începu să înjure cu voce tare, căci firește nu se 
mai putea amăgi: oricât i-ar fi promis ea că nu avea să facă 
prostii, adevărul era că-și făcea griji pentru ea și poate că era și 
un pic furios. Era furios pe faptul că era închisă în ea, criptică. 
Mikael ar fi vrut să afle mai multe despre ameninţări, despre 
camerele de supraveghere, despre Camilla și Svavelsjo MC. 

Voia să întoarcă lucrurile pe toate părțile ca să vadă dacă nu 
cumva putea să o ajute, așa că trecu încă o dată în revistă tot 
ce-i spusese ea la Kvarnen și își aduse din nou aminte de ecoul 
pașilor ei care dispăreau în noapte prin Medborgarplatsen. Apoi 
se opri din împachetat și se îndreptă agale spre bucătărie, unde 
bău iaurt direct din cutie. Atunci îi sună mobilul. Era un număr 
necunoscut. Își zise însă că acum, când era liber, își putea 
permite să răspundă, și chiar pe un ton amabil: Va; de mine, ce 
mă bucur că mă sunati din nou ca să vă răstiți la mine! 


Medicul legist Frederika Nyman sosi acasă în vila din 
Trângsund de lângă Stockholm și își văzu cele două fiice 
adolescente pe canapea, cufundate în telefoanele lor, iar acest 
lucru o miră la fel de puţin ca faptul că marea încă se mai afla 
de cealaltă parte a ferestrei. Fetele își dedicau întregul timp 
liber telefoanelor mobile, se uitau pe YouTube sau la naiba știe 
ce altceva, iar Frederika ar fi vrut să se răstească la ele să pună 
deoparte telefoanele și să citească o carte sau să cânte la pian, 
să nu mai lipsească de la antrenamentele de baschet sau cel 
puţin să iasă afară la soare. 

Era însă prea obosită. Avusese o zi oribilă și tocmai vorbise cu 
un poliţist idiot, care la fel ca toţi idioţii se considera un geniu. 
Acesta îi spusese că făcuse verificări - ceea ce însemna că citise 
un articol de pe Wikipedia și dintr-odată devenise mare expert 
în budism. Poate că vagabonaul s-a așezat undeva și s-a simtit 
iluminat. Fusese o replică atât de imbecilă și de lipsită de 
respect, încât nici măcar nu-i răspunsese. lar acum se așeză pe 
canapeaua gri lângă fiicele sale, sperând că măcar una dintre 
ele avea să o salute. Niciuna nu o salută. Măcar Josefin îi 
răspunse când Frederika o întrebă la ce se uita. 

— O chestie, zise ea. 

O chestie. 


VP-55 


Era o informaţie atât de incredibil de clară, încât Frederikăi îi 
venea să țipe. Se ridică și plecă în bucătărie, unde șterse blatul 
și masa și aruncă un ochi pe mobil, pe Facebook, ca să arate că 
nici ea nu era mai prejos, iar apoi se cufundă în visare și navigă 
pe net și, fără să-și dea seama cum, nimeri pe un site de 
vacanțe în Grecia. 

Atunci îi încolţi în minte o idee nouă, care poate că era 
inspirată de una dintre fotografiile de pe site - un bărbat bătrân 
și plin de riduri care stătea la masa unei cafenele de lângă o 
plajă -, și se gândi din nou la Mikael Blomkvist. Nu avea chef să- 
| sune iar. Nu voia să fie tipa nesuferită și insistentă care-l tot 
deranjează pe faimosul jurnalist. Însă el era singurul om care ar 
fi putut fi interesat de ideea ei, deci iniţie apelul. 

— Bună seara, zise el. Mă bucur că mă sunaţi! 

Părea atât de încântat, încât Frederika simţi instantaneu că 
era cel mai bun lucru care i se întâmpla în acea zi, ceea ce 
spunea multe despre viaţa ei. 

— Mă gândeam... începu ea. 

— Știţi ceva? o întrerupse el. Mi-am dat seama că l-am văzut 
cândva pe cerșetor sau... cel puţin, cred că el trebuie să fi fost. 

— OK. 

— Totul corespunde descrierii dumneavoastră: pufoaica, pata 
de pe obraz, degetele amputate. Nu-i posibil să fi fost altcineva. 

— Unde l-aţi văzut? 

— În piaţa Mariatorget și... Nu-mi vine să cred! continuă el. 
Nu-mi vine să cred că am putut să-l uit. E incredibil! Avea 
obiceiul să stea nemișcat pe o bucată de carton lângă statuia 
din piaţă. Trebuie să fi trecut pe lângă el de cel puţin 10-20 de 
ori. 

Entuziasmul lui o încurajă. 

— Mă bucur să aud asta. Și cum vi s-a părut? 

— Hm... nu știu ce să zic, mărturisi el. Nu eram prea atent în 
perioada aia. Dar mi-l aduc aminte ca pe un om distrus, însă 
mândru... așa cum ați spus că arăta și după cea murit, în piaţă 
stătea cu spatele drept și cu fruntea sus, ca o căpetenie indiană 
în filmele de la cinema. Nu pricep cum de putea să stea așa ore 
în șir. 

— Părea să fie sub influenţa alcoolului sau a altor droguri? 

— Nu știu sigur, zise el. Poate că era. Dar, dacă ar fi fost 
pulbere, nu cred că ar fi putut să stea în poziţia aia atâtea ore. 


VP - 56 


De ce întrebaţi? 

— Pentru că azi-dimineaţă am primit rezultatul la testul de 
screening. Avea 2,5 micrograme de zopiclon per gram de sânge 
în corp, e un nivel foarte ridicat. 

— Ce e zopiclonul? 

— O substanţă care se găsește în unele somnifere, în 
imovane, de exemplu. Aș fi tentată să cred că a înghiţit 
douăzeci de tablete cu alcool și în plus și ceva dextropropoxifen, 
care e un opiat analgezic. 

— Și poliţia ce spune? 

— Poliţia zice că e fie supradoză, fie sinucidere. 

— Pe ce se bazează? 

Ea răbufni. 

— Pe faptul că e cel mai simplu pentru ei, presupun. 
Anchetatorul părea că vrea doar să scape de muncă. 

— Cum îl cheamă? 

— Pe anchetator? 

— Da. 

— Hans Faste. 

— O, nu! zise el. 

— Îl cunoașteţi? 


Mikael îl cunoștea mult prea bine pe Hans Faste, din păcate. 
Hans Faste avansase odinioară ideea că Lisbeth aparţinea unei 
ligi de rockeriţe sataniste și lesbiene și fără niciun temei - în 
afară de misoginism sadea și de șovinism - o dăduse suspectă 
de omucidere. Bublanski avea obiceiul să spună că Hans Faste 
era pedeapsa divină pentru păcatele poliţiei. 

— Mi-e teamă că da, răspunse el. 

— A zis despre bărbat că era un vagabond, chiar așa s-a 
exprimat. 

— Vagabond sună exact ca un cuvânt tipic din vocabularul lui 
Faste. 

— Când a primit rezultatul testului, a zis că vagabondului 
trebuie să-i fi făcut prea mult cu ochiul pilulele-alea. 

— Dar dumneavoastră nu păreți să fiţi la fel de convinsă. 

— O supradoză pare explicaţia cea mai plauzibilă. Ceea ce mă 
face suspicioasă e prezenţa zopiclonului. E clar că poate fi folosit 
ca drog, dar benzopreparatele sunt mult mai populare, iar când 
i-am spus asta și am adăugat că probabil că bărbatul era budist, 


VP - 57 


toată treaba a escaladat. 

— Cum adică? întrebă el. 

— Faste m-a sunat după câteva ore să-mi spună că făcuse 
cercetări. Cercetările constau în faptul că citise despre 
sinucidere pe Wikipedia, unde se pare că scrie că budiștii care 
se consideră iluminaţi au dreptul să se sinucidă, ceea ce 
probabil că i s-a părut amuzant. A zis că tipul se așezase sub un 
copac și se simţise cu siguranţă iluminat. 

— Doamne ferește! 

— Exact, m-a scos din minţi. Dar am lăsat să treacă de la 
mine. N-am mai avut puterea să mă opun, cel puţin nu azi. Apoi 
însă m-am întors acasă cu o senzaţie de frustrare generalizată și 
atunci mi-am dat seama că povestea nu se leagă. 

— In ce sens? 

— M-am gândit din nou la cadavrul lui. N-am mai văzut 
niciodată vreun corp care să fi trecut prin atâtea încercări. Totul 
în acel trup - fiecare încheietură și fiecare mușchi - spune 
povestea unei vieți care a însemnat o luptă înverșunată. Poate 
că sună ca o afirmaţie de psiholog amator, dar îmi vine greu să 
cred că o astfel de persoană se dă dintr-odată bătută și înghite 
un pumn de pilule. Din punctul meu de vedere, nu e exclus ca 
cineva să-i fi luat viața. 

Mikael tresări. 

— Trebuie neapărat să le atrageţi atenţia asupra acestui 
lucru. Trebuie să implice și alte persoane în anchetă, în afară de 
Hans Faste. 

— Am să le spun, firește. Dar am vrut să vă povestesc oricum, 
în caz că poliția nu-și face treaba cum se cuvine. 

— Vă sunt recunoscător, zise el și se gândi la Catrin Lindås și 
la ce-i spusese Sofie despre ea. 

Se gândi la costumele ei perfect călcate, la pata de pe taiorul 
ei, la colectivitatea de hipioţi în care crescuse, și se întrebă dacă 
n-ar trebui să-i povestească despre ea. Poate că tipa avea 
informaţii folositoare pentru poliţie. Ajunse însă la concluzia că 
deocamdată o putea cruța de chinul de a da ochii cu Hans Faste 
și se mulțumi să spună: 

— Și tot nu ați aflat cine este? 

— Nu, nu apare în niciun sistem informatic. Şi nicio persoană 
cu caracteristicile respective nu e dată dispărută. Dar oricum 
nu-mi făceam prea mari speranţe în acest sens. Am însă 


VP -58 


secvenţierea ADN-ului pe care tocmai am primit-o de la NFC. 
Deocamdată este îngustă, autozomală. Am să cer și 
secvenţierea ADN-ului mitocondrial și analiza cromozomului Y, 
iar atunci sper să aflu mai multe. 

— Altfel cred că e multă lume care-și aduce aminte de el, zise 
Mikael. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Atrăgea atenţia. Doar că eu am fost total închis în mine în 
vara asta. Mi-am dat seama însă că alte persoane l-au observat. 
Poliţia ar trebui să stea de vorbă cu oamenii din zona pieţei 
Mariatorget. 

— Am să le transmit și asta. 

Mikael se simțea deja în vervă. 

— Și încă ceva. 

— Da? 

— Dacă chiar a luat pilulele alea, cu siguranţă că nu le-a 
cumpărat pe rețetă, continuă el. Nu arăta ca genul de persoană 
care își face programare la psihiatru... eu știu de multă vreme 
că există o piaţă de asemenea medicamente vândute la negru. 
Poliţia are cu siguranță informatori în cercurile respective. 

Frederika Nyman rămase tăcută câteva clipe. 

— La naiba! zise ea. 

— Poftim? 

— Ce stupidă am fost! 

— Nu cred. 

— Ba da, e adevărat. Vreau totuși... să vă spun că apreciez 
faptul că vă aduceţi aminte de el. E un lucru important pentru 
mine. 

Mikael își privi geamantanul pe jumătate pregătit și simţi că 
nu mai avea deloc chef să plece la Sandhamn. 


Mikael Blomkvist îi dădu o replică amabilă. Frederika Nyman 
nu înțelese exact ce-i zisese. Termină convorbirea și nu o auzi 
pe Amanda când aceasta o întrebă ce aveau să mănânce la cină 
și, pe deasupra, se mai și scuză pentru faptul că fusese atât de 
îmbufnată mai devreme. Apoi mormăi doar că fetele n-aveau 
decât să comande ceva de mâncare. 

— Ce? întrebară ele. 

— Orice, răspunse ea. Pizza, mâncare indiană, thailandeză, 
chipsuri, acadele. 


VP -59 


Nu păru să-i pese nici când fetele o priviră ca și cum o luase 
razna. Intră nesinchisindu-se de nimic în biroul său și închise 
ușa, apoi începu să le scrie celor de la Laboratorul Medico-Legal 
că era nevoie să se facă de urgenţă o analiză minerală tisulară a 
firului de păr, ceea ce de fapt ar fi trebuit să ceară de la bun 
început. 

Analiza minerală tisulară a părului avea să arate nu numai cât 
de mult zopiclon și dextropropoxifen avusese bărbatul în sânge 
în momentul decesului, ci și nivelul acestor substanţe în fiecare 
săptămână din ultimele luni. Cu alte cuvinte, avea să poată afla 
dacă bărbatul folosise astfel de substanţe o perioadă mai 
îndelungată sau dacă le luase doar o dată, lucru care, la rândul 
său, putea reprezenta un element important în elucidarea 
misterului. Conștientizarea acestei chestiuni o făcu să uite de 
fiicele sale, de durerile de spate și de insomnie și chiar și de 
senzația de neputinţă. De fapt, nu înțelegea ce i se întâmpla. 
Analiza morţi suspecte tot timpul, iar în ultima vreme i se 
întâmpla foarte rar să se implice. 

Insă trăsăturile acestui bărbat o fascinaseră și poate chiar 
spera să i se fi întâmplat ceva dramatic. Era ca și cum corpul lui 
chinuit merita să se stabilească adevărul, drept urmare 
Frederika își petrecu ore întregi uitându-se la fotografii ale 
cadavrului și de fiecare dată observa detalii noi, spunându-și din 
când în când în sinea ei: 

Ce Dumnezeu ti s-a întâmplat, prietene? 

Prin ce chinuri infernale ai trecut? 


Mikael se așeză în faţa computerului și căută pe Google 
numele lui Catrin Lindås. Avea 37 de ani, un masterat în științe 
politice și economie la Universitatea din Stockholm și era 
recunoscută ca polemistă și jurnalistă conservatoare. Avea un 
podcast de succes și scria editoriale în Svenska Dagbladet, în 
Axess și Fokus și în revista Journalisten. 

Susținea scoaterea în afara legii a cerșetoriei și discuta 
adesea despre riscurile la care se supuneau anumite persoane 
de a rămâne blocate în dependenţa de ajutoare sociale și 
despre neajunsurile sistemului de învățământ. Era monarhistă, 
sustinea o armată puternică și apăra familia tradiţională, deși ea 
însăși nu părea să aibă familie. Se considera feministă. Adesea 
însă era criticată de feminiști. Era detestată cu ardoare pe net și 


VP - 60 


de cei de stânga, și de cei de dreapta. Lista de postări despre ea 
pe forumul Flashback era neplăcut de lungă. „Trebuie să facem 
revendicări”, avea obiceiul să spună. „Revendicările și 
îndatoririle ne ajută să creștem”. 

Scria că detesta aiureala, superstiţiile și convingerile 
religioase, deși era un pic mai prudentă în privinţa acestui ultim 
punct. Intr-un articol din Svenska Dagbladet despre jurnalistica 
constructivă, reportaj care nu descria doar neajunsurile, ci 
schiţa, de asemenea, o posibilă cale de ieșire din impas, Catrin 
scria că „Mikael Blomkvist declară că vrea să lupte împotriva 
populiștilor, dar, în același timp, le dă apă la moară când e 
vorba de descrierea societății în termeni apocaliptici”. 

Se declara îngrijorată de faptul că tinerii jurnaliști îl vedeau ca 
pe un exemplu. Scria că Mikael alegea cu prea multă ușurință să 
descrie oamenii ca victime și să se răzvrătească împotriva elitei 
economice, că acesta ar fi trebuit să caute mai degrabă soluții 
decât probleme. Mikael nu se simţea prea deranjat. 

Avusese parte de critici și mai dure și, la urma urmei, poate 
că exista chiar un sâmbure de adevăr în cele afirmate de ea. 
Totuși Catrin îl speria într-un mod indistinct și patetic. Arăta ca 
și cum, dintr-o singură privire, ar fi putut să spună despre el că 
nu spălase vasele sau nu făcuse duș sau că avea șlițul de la 
pantaloni descheiat și că bea iaurt direct din cutie. Lui Mikael i 
se părea că tipa avea o privire care-i judeca pe oameni, că 
întreaga ei ființă avea trăsături glaciale care-i accentuau și mai 
mult frumuseţea severă. 

Cu toate acestea, nu se putea abţine să nu se gândească la 
ea și la cerșetor, la paradoxul acestei întâlniri dintre regina 
ghețurilor și căpetenia gioarselor, iar în cele din urmă făcu rost 
de numărul ei și o sună. Nu îi răspunse, și poate că era mai bine 
așa. Nu avea nimic să-i spună. Toată treaba asta nu însemna 
nimic, iar el ar fi făcut mai bine să plece imediat la Sandhamn 
înainte să fie prea târziu, deci alese câteva cămăși din șifonier și 
un sacou, în caz că avea să meargă la vreo petrecere la 
Seglarhotellet. Atunci sună telefonul. Era Catrin Lindås și tonul îi 
era la fel de sever ca înfățișarea. 

— Despre ce e vorba? întrebă ea, iar lui îi trecu prin cap să 
spună câteva cuvinte amabile despre editorialele ei, doar ca s-o 
îmbuneze un pic. 

li era însă prea greu, deci se mulțumi s-o întrebe dacă nu 


VP - 61 


cumva o deranja. 

— Sunt ocupată, zise ea. 

— Bine, atunci ne auzim mai târziu. 

— Ne putem auzi mai târziu, dacă îmi spui despre ce e vorba. 

Scriu un editorial răutăcios despre tine, ar fi vrut el să-i 
trântească. 

— Mi-a povestit Sofie Melker că ai avut o întâlnire neplăcută 
săptămâna trecută cu un cerșetor care purta o pufoaică mare. 

— Am multe întâlniri neplăcute, replică ea. Face parte din 
munca mea. 

Doamne Dumnezeule, își zise Mikael în sinea lui. 

— AȘ vrea să știu ce ţi-a spus. 

— Vorbe fără sens. 

Mikael se uită încă o dată la fotografiile cu Catrin de pe net. 

— Mai ești la birou? întrebă el. 

— De ce? 

— Mă gândeam să trec rapid pe la tine, ca să putem vorbi 
despre cerșetor. Biroul e pe strada Mäster Mikaels, nu-i așa? 

Nu știa exact de ce spusese asta. Insă era clar că, dacă voia 
să obţină ceva, la telefon nu avea nicio șansă. Era ca și cum 
linia telefonică era făcută din sârmă ghimpată. 

— Bine, dar rapid, zise ea. Poţi să treci pe-aici peste o oră. 


Zdrăngănitul tramvaiului care trecea prin Piaţa Republicii din 
Praga se auzi până în camera de hotel a lui Lisbeth. Băuse prea 
mult din nou, iar acum era în faţa computerului, proiectându-se 
pe sine în ecranul acestuia ca într-o cușcă a lui Faraday. Era 
adevărat că trăise clipe de eliberare și uitare, însă de fiecare 
dată avea nevoie de alcool și de sex pentru a reuși, iar apoi furia 
și neputinţa o ajungeau din nou din urmă. 

O copleșea un fel de nebunie, iar trecutul îi vâjâia pe la urechi 
de parcă s-ar fi aflat într-o mașinărie centrifugă. Işi spunea 
adesea că asta nu era viață. Nu mai putea. Trebuia să facă 
ceva, să nu mai stea să aștepte și să pândească pașii de pe 
coridoare și de pe străzi, să nu mai fugă. De aceea încercase din 
nou să preia iniţiativa. Dar treburile nu se mișcau rapid. 

In spatele pseudonimului Katia Flip se presupunea că se 
ascunde o adevărată temerară. Insă multă vreme păru să fie 
doar o aparenţă. Katia îi ceru și mai mulţi bani și îi zise că 
nimeni nu se punea cu acea parte a mafiei - mai ales acum, 


VP - 62 


când începuse să se implice și Ivan Galinov. 

O tot bătea la cap cu Galinov și cu Kuzneţov, care plănuiau să 
se răzbune, și de-abia după câteva convorbiri lungi pe the dark 
web, Lisbeth reușise să o convingă pe Katia să ascundă un 
interceptor de comunicații mobile într-un boschet de 
rododendron, la 100 de metri de casa Camillei din Rubliovka. 
După încă și mai mult chin, reușise să obţină semnale de 
identificare - așa-numitele IMEI - de la aparatele din incintă, 
ceea ce nu era deloc rău. Dar nu-i dădeau nicio garanţie și, mai 
ales, n-o ajutau să scape de trecutul care o chinuia neîncetat, 
deci cel mai adesea nu făcea altceva decât să mănânce fast- 
food și să golească minibarul de whisky și de votcă, cu ochii 
fixaţi pe imagini cu casa Camillei primite printr-un satelit pe 
care îl piratase. 

Era o acţiune nebunească, și Lisbeth nu mai avea deloc 
energie să se antreneze sau măcar să iasă din cameră. Se auzi 
un ciocănit în ușă și de-abia atunci se ridică. Deschise, era 
Paulina, care trăncănea ceva. Dar Lisbeth nu auzea niciun 
cuvânt, cel puţin nu înainte ca Paulina să exclame: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Arăţi... 

— ... răvășită! completă Lisbeth. 

— Ceva de genul ăsta. Pot să te-ajut cu ceva? 

Stai deoparte, își zise Lisbeth în sinea ei. Stai deoparte. Se 
duse totuși și se întinse pe pat, întrebându-se dacă Paulina avea 
să aibă curajul să se întindă lângă ea. 


Mikael dădu mâna cu Catrin Lindås. Strângerea mâinii ei era 
fermă, totuși tipa evitase să-l privească în ochi. Purta o fustă și 
un sacou albastru-deschis, un șal în carouri, o bluză albă 
încheiată până sub bărbie și pantofi negri cu toc. Avea părul 
prins în coadă și, deși hainele erau mulate pe corp și îi puneau 
în evidență formele, avea un aer rezervat, ca de profesoară la 
pension. Doar ea se mai afla la birou. Pe un panou de deasupra 
mesei ei de lucru se afla o fotografie cu ea într-o discuţie pe 
scenă cu Christine Lagarde, șefa Fondului Monetar Internaţional. 
Arătau ca și cum ar fi fost mamă și fiică. 

— Impresionant, spuse el arătând spre fotografie. 

Ea nu făcu niciun comentariu. Îl invită să se așeze pe canapea 


VP - 63 


și se așeză la rândul ei într-un fotoliu în faţa lui, picior peste 
picior și cu spatele drept. Pe Mikael îl încercă senzaţia absurdă 
că se afla în fața unei regine care îi acordă în silă o audienţă 
unui supus. 

— Ce amabil din partea ta să mă primești, zise el. 

— Nicio problemă. 

Catrin îl diseca cu privirea plină de suspiciune, iar el avea chef 
să o întrebe de ce îi displăcea atât de mult. 

— N-am de gând să scriu despre tine, deci poţi să te relaxezi, 
zise el. 

— Poţi să scrii ce vrei despre mine. 

— O să ţin minte. 

El îi zâmbi. Ea nu îi întoarse zâmbetul. 

— De fapt, sunt în vacanţă, continuă el. 

— Ce bine! 

— E chiar foarte bine. 

Mikael simţea o dorinţă ciudată de a o provoca. 

— De asta am început să mă interesez de acest cerșetor. A 
fost găsit mort acum câteva zile, iar în buzunar avea numărul 
meu de telefon. 

— Înţeleg, zise ea. 

Pentru Dumnezeu, ai putea să reacționezi cumva la faptul că 
a murit? își zise Mikael în sinea lui. 

— Poate avea ceva de povestit, de-asta eram curios să aflu ce 
ţi-a zis ţie. 

— N-a zis prea multe. Mai mult a ţipat la mine și a gesticulat 
cu o creangă în mână, de m-a băgat în sperieţi. 

— Ce-a ţipat? 

— Prostiile obișnuite. 

— Care sunt prostiile obișnuite? 

— În linii mari, că Johannes Forsell e un personaj suspect. 

— A zis el asta? 

— A urlat ceva despre Forsell, în orice caz. Dar eu mă 
străduiam să scap de el, sincer vorbind. Mă trăgea de braţ și era 
violent și dezagreabil, îmi cer prin urmare scuze că n-am rămas 
pe loc să-i ascult cu bunăvoință teoriile conspirative. 

— Înţeleg. Chiar te înţeleg, zise el, dar se simţi în același timp 
dezamăgit. 

Se săturase să tot audă discursul de rahat despre ministrul 
Apărării. Era unul dintre subiectele preferate ale trolilor și 


VP - 64 


povestea devenea din ce în ce mai infectă cu fiecare zi. Părea să 
fie doar o chestiune de timp până avea să se ajungă la concluzia 
că Forsell era proprietarul unei pizzerii pentru pedofili, iar o 
mare parte din tot ce i se întâmpla se datora cu siguranță 
poziţiei lui de neclintit împotriva extremismului de dreapta, a 
xenofobiei și a îngrijorării pe care o manifestase faţă de politica 
din ce în ce mai agresivă a Rusiei, dar poate că toate astea se 
datorau un pic și felului său de a fi. Era bogat și bine educat și, 
în plus, foarte bine antrenat. Alerga la maratoane și traversase 
înot Canalul Mânecii și, din când în când, își lua un aer superior; 
era clar că unii se simțeau iritaţi. 

Mikael îl aprecia. Îl întâlnea din când în când la Sandhamn, iar 
câteodată chiar schimbau câteva cuvinte. Mikael verificase și el 
la rândul lui zvonurile îndărjite cum că Forsell ar fi câștigat o 
grămadă de bani când se prăbușise bursa și că de fapt 
contribuise la acest colaps. Nu găsise absolut nicio dovadă pe 
care să se bazeze aceste afirmaţii. Averea lui Forsell era 
gestionată discreţionar, iar administratorii săi nu făcuseră nicio 
tranzacţie înainte de prăbușirea bursei sau în cursul perioadei 
de criză. În plus, căderea bursei nu-i ameliorase deloc poziţia. 
Azi era cel mai detestat membru al guvernului și singurul lucru 
pe care reușise să îl realizeze fusese acordarea de fonduri 
suplimentare către Must, serviciul militar de informații, și către 
MSB, autoritatea pentru apărare civilă și pregătire pentru 
intervenţie, însă acest lucru era o simplă necesitate, având în 
vedere cele întâmplate. 

— Nu mai suport toate minciunile care ne înconjoară, zise ea. 

— Și mie mi-e foarte greu să le înghit, zise el. 

— Atunci suntem de acord cel puţin în privinţa asta. 

Mikael se simţi tachinat. 

— Pricep că nu e așa de ușor să faci conversaţie cu un tip 
care ţipă și îndreaptă o creangă spre tine, zise el. 

— Generos din partea ta. 

— Dar câteodată chiar și prostiile merită ascultate. Câteodată 
există un sâmbure de adevăr chiar și acolo. 

— Deci acum ai de gând să-mi dai sfaturi profesionale? 

Tonul ei îl scotea din sărite și simţea că ar merita să-i dea o 
lecţie. 

— Și mai știi ceva? zise el. Chiar sunt convins că faptul că 
nimeni nu te crede te poate face să înnebunești. Să o iei razna, 


VP - 65 


pur și simplu. 

— Ce vrei să spui? 

— Un om ignorat ani la rând poate să se-alieneze. 

— Deci tipul și-a pierdut casa și a devenit psihotic pentru că 
cei ca mine n-au avut răbdarea să-l asculte? zise ea. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Asta e impresia pe care ai dat-o. 

— Atunci îmi cer scuze. 

— Mulţumesc. 

— Am auzit că nici ţie nu ţi-a fost prea ușor, încercă el. 

— Ce legătură are asta cu ce discutăm? 

— Niciuna, presupun. 

— Păi, atunci mulțumesc pentru vizită, zise ea. 

— Doamne Dumnezeule! mormăi el. Care e de fapt problema 
ta? 

— Care e problema mea? repetă ea, ridicându-se, și preț de 
câteva secunde se uitară mânioși unul în ochii celuilalt. 

Mikael avu senzaţia absurdă a unui duel, ca și cum ar fi fost 
doi boxeri aflaţi în ring și, fără să-și dea exact seama cum se 
întâmplase, se apropiaseră foarte mult unul de celălalt. li simţi 
respiraţia și-i văzu ochii scoțând scântei, o văzu respirând 
sacadat, cu capul aplecat ușor într-o parte, și atunci o sărută, iar 
o clipă fu convins că săvârșise o faptă neiertător de stupidă. Dar 
și ea îl sărută și, preţ de câteva secunde, se holbară stupefiaţi 
unul la celălalt, ca și cum niciunul dintre ei n-ar fi înțeles ce se 
întâmpla. 

Apoi Catrin îl prinse de ceafă și îl trase spre ea și, cât ai clipi, 
totul le scăpă de sub control, începură să se rostogolească pe 
canapea și pe jos, iar în toiul acestei nebunii Mikael realiză că o 
dorea de la bun început, încă din momentul când se zgâise la 
pozele cu ea de pe internet. 


9. 


24 august 


Frederika Nyman se afla în Laboratorul Medico-Legal. Stătea 
și reflecta la fiicele sale, întrebându-se când luaseră lucrurile o 


VP - 66 


turnură atât de neplăcută? 

— Nu înţeleg, îi zise ea colegului său Mattias Holmström. 

— Ce nu înţelegi, Frederika? întrebă el. 

— Cum pot să fiu atât de furioasă pe Josefin și pe Amanda? 
Simt că sunt pe cale să explodez. 

— De ce ești furioasă? 

— Sunt atât de arogante! Nici măcar nu mă salută. 

— Sunt adolescente, ce Dumnezeu! E absolut normal! Nu-ţi 
mai aduci aminte cum erai și tu la vârsta lor? 

Frederika își amintea perfect. Fusese o fiică-model, bună la 
învățătură și la volei și la cor, cânta foarte bine la flaut și, 
firește, era politicoasă și avea bun-simt. Nu făcuse altceva decât 
să zâmbească și să spună „da, mamă” și „bineînţeles, tată”, ca 
un soldăţel bucuros. Cu siguranţă că fusese insuportabilă în felul 
ei. Dar oricum... nici măcar să nu-i răspundă la întrebări... 

Asta îi era imposibil de acceptat și nu se putea abtine să nu-și 
iasă mereu din fire și să se enerveze și să ţipe la ele seara. Era 
mult prea obosită. Trebuia să doarmă un pic și să se liniștească, 
putea chiar să ia și niște somnifere, acum, imediat, de preferință 
ceva din clasa narcoticelor, de ce nu? Dacă tot fusese 
adolescenta perfectă, își putea permite să o ia puţin pe arătură 
acum și chiar să amestece somniferele cu un pic de vin și cu 
niște analgezice. Începu să râdă de una singură și îi dădu un 
răspuns de complezență lui Mattias, care îi zâmbi atât de 
amabil, încât Frederikăi aproape că-i venea să ţipe și la el. 

Apoi începu din nou să se gândească la cerșetor. Era singurul 
subiect antrenant de la serviciu și se prefăcea că nu era vorba 
despre o chestiune pe care poliția o ignora cu desăvârșire. 
Ceruse cu prioritate o analiză cu carbon 14 a dinţilor, care urma 
să arate vârsta bărbatului cu o marjă de eroare de doi ani, șio 
alta cu carbon 13, care avea să pună în evidenţă obiceiurile 
nutriționale din anii copilăriei, din perioada în care se formaseră 
dinţii, și să-i dezvăluie nivelul de oxigen și de stronțiu. 

În același timp, verificase rezultatul ADN-ului autozomal în 
baza de date internationalgenome.org și se dovedise că 
bărbatul provenea cel mai probabil din partea de sud a Asiei 
Centrale. Însă această descoperire nu-i era de prea mare ajutor, 
așa că aștepta în continuare rezultatul analizei minerale tisulare 
a firului de păr. Analizele părului puteau dura luni bune, de 
aceea ea făcuse presiuni asupra Laboratorului Medico-Legal, iar 


VP - 67 


acum se hotărî să o sune iar pe secretară. 

— Ingela, zise ea. Știu că te cicălesc. 

— Ești cea mai puţin cicălitoare dintre voi toţi. Doar în ultima 
vreme te-ai mai dezmorțit puţin. 

— A venit rezultatul analizei de păr? 

— A bărbatului neidentificat? 

— A lui. 

— Aşteaptă o clipă. Mă uit în sistemul de raportare. 

Frederika bătea cadența cu degetele pe masă. Aruncă o 
privire la ceas. Era ora 10:20 și deja tânjea după pauza de 
prânz. 

— la te uită, zise Ingela după câteva clipe. S-au pus pe treabă. 
A sosit deja. Vin sus să ţi-o aduc. 

— Zi-mi mai bine ce scrie. 

— Scrie că... stai puţin! 

Frederika se simţea neobișnuit de nerăbdătoare. 

— Se pare că a avut părul lung, continuă Ingela. Avem trei 
segmente și sunt... toate negative. Nicio urmă de opiate și nici 
de benzodiazepine. 

— Deci nu era dependent de medicamente. 

— Doar un bătrân alcoolic. Nu, stai un pic... uite... a mai luat 
și aripriprazol. E un neuroleptic, nu-i așa? 

— Da, se folosește în cazul schizofreniei. 

— Cam asta-i tot. 

Frederika puse receptorul în furcă și căzu pe gânduri. Prin 
urmare, bărbatul nu lua substanţe psihotrope, în afară de 
aripriprazol, pe care îl folosise mai demult. Ce însemna asta? Își 
mușcă buza și se holbă cu iritare la Mattias, care zâmbea la fel 
de tâmp ca adineauri. Totuși era evident, nu-i așa? Ori dăduse 
dintr-odată, poate din greșeală, peste o grămadă de somnifere 
pe care le înghiţise. Ori cineva voia să-l vadă mort și i le 
amestecase în sticlă. Nu că ar fi știut ce gust avea amestecul de 
alcool cu zopiclon. Probabil că nu era fantastic. Dar presupunea 
că bărbatul nu era foarte pretenţios. Pe de altă parte, de ce ar fi 
vrut cineva să-l omoare? Era imposibil de știut, cel puțin 
deocamdată. Putea însă să excludă deja uciderea din culpă. Nu 
era vorba de o faptă săvârșită în grabă. Era o operaţiune destul 
de sofisticată să amesteci medicamente într-o sticlă și să mai și 
condimentezi cu opiate. Cu dextropropoxifen. 

Cu dextropropoxifen. 


VP - 68 


Asta chiar că bătea la ochi. Dextropropoxifenul făcea întreg 
cocktailul un pic prea bun, de parcă ar fi fost compus de un 
farmacist sau de cineva care ceruse ajutorul unui medic, și 
Frederika se simţi înviorată și începu să reflecteze la ce ar trebui 
să facă. Putea să-l sune pe Hans Faste și să asculte încă o 
expunere despre comportamentul vagabonzilor. Dar n-avea 
niciun chef, așa că își completă raportul și îl sună pe Mikael 
Blomkvist. Dacă tot o luase gura pe dinainte, acum n-avea decât 
să continue. 


Catrin Lindås se afla în casa de vacanţă a lui Mikael din 
Sandhamn și încerca să pună cap la cap o cronică pentru 
Svenska Dagbladet. Dar nu prea reușea. Era lipsită de inspiraţie 
și sătulă de termene de predare și i se făcuse lehamite să-și tot 
exprime opiniile. Îi era lehamite de tot și toate, în afară de 
Mikael Blomkvist, ceea ce era bineînţeles o idioţenie. Dar nu se 
putea abţine. Ar fi trebuit să plece acasă și să se ocupe de pisica 
și florile sale și să dea dovadă măcar de un strop de 
independență. 

Dar nu făcea niciun fel de progres. Nu se mai putea dezlipi de 
el și, ce era și mai ciudat, nu se certaseră deloc, și doar făcuseră 
dragoste și vorbiseră ore în șir - asta poate și pentru că fusese 
un pic îndrăgostită de el cu o mulţime de ani în urmă, la fel ca 
toate tinerele jurnaliste de pe vremea aceea. De fapt însă, 
credea că era mai degrabă vorba de stupoare, de forța acestei 
întâlniri total neașteptate. Fusese sigură că el o dispreţuia și că 
voia să-i găsească nod în papură, așa că devenise defensivă și 
arogantă, cum i se întâmpla adesea când se afla sub presiune, 
și încercase să scape de el, când remarcase ceva total diferit în 
ochii lui, o înfometare, ca a unui călugăr flămânzit, și atunci își 
pierduse total controlul. Se transformase în opusul a tot ce 
credeau oamenii despre ea și nu-i păsase nici măcar de faptul 
că vreunul dintre colegi ar fi putut să apară oricând la birou. Se 
aruncase în braţele lui cu o pasiune care încă o mai mira, iar 
apoi ieșiseră în oraș și băuseră mult vin, deși ea nu avea 
obiceiul să facă astfel de excese. 

Ajunseseră la Sandhamn în toiul nopţii cu o barcă-taxi și se 
precipitaseră înăuntru, iar de-atunci zilele se scurseseră fără ca 
ei să fi făcut altceva în afară de a sta înlănțuiţi în pat sau de a 
ședea în grădină sau de a ieși cu barca lui cu motor. Și totuși 


VP - 69 


Catrin refuza să creadă că era ceva serios și încă nu rostise 
niciun cuvânt despre lucrurile cu adevărat importante din viața 
ei, despre spaima care n-o părăsea niciodată. Oricum, a doua zi 
avea de gând să plece acasă sau poate chiar în seara asta. Pe 
de altă parte, își propusese același lucru și ieri, și alaltăieri. 
Rămăsese însă, iar acum era luni dimineaţă și ceasul era 10:30, 
iar pe mare bătea vântul și, când privi cerul, văzu un zmeu 
verde care flutura nervos în văzduh. Se auzi zumzăitul unui 
telefon. 

Era mobilul lui Mikael. El ieșise la o tură de jogging, iar ea nu 
avea de gând să umble la telefonul lui. Și totuși aruncă o privire 
pe ecran. Scria Frederika Nyman. Probabil medicul legist despre 
care el îi vorbise, așa că se hotărî să răspundă: 

— Mobilul lui Mikael, zise ea. 

— ÎI caut pe Mikael. 

— Face o tură de jogging. Pot să-i transmit vreun mesaj? 

— Spuneţi-i să mă sune, zise medicul legist. Puteţi să-i 
transmiteţi că am primit rezultatul unui test. 

— E vorba de cerșetorul îmbrăcat în pufoaică? 

— Exact. 

— Știţi că l-am întâlnit? zise ea. 

— Serios? 

Catrin simţi curiozitatea din vocea doctoriței. 

— M-a atacat, zise ea. 

— Mă scuzaţi, dar dumneavoastră cine sunteți? 

— Sunt Catrin, o prietenă de-ale lui Mikael. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cerșetorul a venit spre mine ţipând, eram în piaţa 
Mariatorget. 

— Ce voia? pi 

Regretă că adusese vorba de asta. Işi aminti senzaţia teribilă, 
revenind către ea ca un vânt rece din trecut. 

— Voia să vorbească despre Johannes Forsell. 

— Ministrul Apărării? 

— Presupun că voia să-l înjure, la fel ca restul lumii. Dar am 
plecat de-acolo cât de repede am putut. 

— V-aţi dat seama cumva de ce? 

Catrin era convinsă că știa destul de exact. 

— Habar n-am, zise ea. Despre ce rezultat este vorba? 

— E mai bine să vorbesc cu Mikael despre asta. 


VP - 70 


— Așa e. O să-i transmit să vă sune. 

Termină convorbirea și simţi cum o cuprinde din nou frica 
amintindu-și de cerșetor; cu ochiul minţii îl revăzu în genunchi 
lângă statuia din piaţa Mariatorget și avu acea senzație de déjà- 
vu, ca și cum ar fi revenit în călătoriile din copilărie. Poate că ea 
îi zâmbise cu nervozitate, așa cum avea obiceiul să facă 
odinioară de fiecare dată când întâlnea oameni sărmani? In 
orice caz, bărbatul trebuie să fi simţit o confirmare în 
comportamentul ei. Se ridicase rapid și pusese mâna pe o 
creangă de lângă el, apropiindu-se de ea cu mers legănat, 
strigând: 

— Famous lady, famous lady! 

Fusese surprinsă că o recunoștea. Dar când s-a apropiat mai 
mult și i-a văzut crâmpeiele de degete și pata neagră de pe 
chip, disperarea din ochi și tenul gălbui, a rămas pe loc 
paralizată... de-abia când a apucat-o de taior și a început să 
bolborosească ceva despre Johannes Forsell a reușit să se 
desprindă de el și să se îndepărteze. 

— Nu-ţi amintești nimic din ce a zis? o întrebase Mikael. 

Îi spusese că erau prostiile obișnuite. Dar poate că nu era așa. 
Cuvintele bărbatului îi reveniră din nou în minte, iar de data asta 
nu le mai percepea ca fiind de neînțeles, și nici nu i se mai 
părea că se încadrau în discursul obișnuit legat de Forsell. li 
sugerau cu totul altceva. 


Mikael se apropia de casă. Era extenuat și transpirat. Privi în 
jur. Nu se afla nimeni în spatele lui și atunci își zise din nou: îmi 
imaginez, sunt doar prostii. În ultimele zile tot avea impresia că 
era urmărit, i se părea că întâlnise prea des un bărbat bărbos, 
cam la 40 de ani, cu coadă de cal și cu tatuaje pe braţe, care, 
deși era îmbrăcat ca un turist, avea o privire prea alertă ca să 
fie doar în vacanţă. 

Nu se gândea serios că bărbatul chiar avea ceva de-a face cu 
el; oricum, de cele mai multe ori, Mikael era absorbit de Catrin și 
uita de lumea din jur. Din când în când însă, i se întâmpla, ca 
acum, să simtă o umbră de îngrijorare, moment în care se 
gândea aproape mereu la Lisbeth. Pe retină îi apăreau cele mai 
îngrozitoare imagini. Privi gâfâind în sus. Cerul era senin și 
degajat. Citise că vremea avea să se menţină caldă. Însă urma 
să înceapă să bată vântul și poate că avea să vină și o furtună. 


VP -71 


Se opri în faţa casei și a grădinii cu cei doi arbuști de coacăz pe 
care ar fi trebuit să-i tundă și aruncă o privire spre mare și spre 
lumea aflată la plajă, în timp ce sufla greu, sprijinit cu mâinile pe 
genunchi. 

Apoi păși înăuntru, așteptându-se la o primire triumfală. 
Catrin îl răsfăţase mereu primindu-l ca pe un soldat proaspăt 
revenit de pe front, chiar dacă nu lipsea decât 10 minute. Dar 
de data asta ea şedea pe pat, ţeapănă și mohorâtă, și atunci el 
se îngrijoră și gândurile îi zburară din nou la bărbatul cu coadă 
de cal. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

— Ce?... Nu, răspunse ea. 

— N-am primit nicio vizită? 

— Așteptai pe cineva? se interesă ea, iar replica asta îl linişti 
un pic. 

O mângâie pe păr, întrebând-o cum se simțea. Catrin îi 
răspunse că era bine. El nu o crezu întru totul, dar nu era prima 
dată când întrezărea o umbră de grijă pe chipul ei. De obicei, 
dispărea însă la fel de rapid cum apăruse, iar când Catrin îi 
povesti de convorbirea cu medicul legist, se hotărî să o lase în 
pace și o sună pe Frederika Nyman, ca să afle mai multe despre 
rezultatul testului. 

— Înţeleg, zise el. Deci ce concluzie trageţi? 

— Sinceră să fiu, am tot întors lucrurile pe toate părțile și 
ajung mereu la concluzia că e ceva suspect la mijloc, răspunse 
Frederika Nyman. 

Mikael o contempla pe Catrin, care stătea cu mâinile 
încolăcite în jurul trupului. Îi zâmbi. Ea îi răspunse cu un zâmbet 
chinuit, iar el își îndreptă privirea spre fereastră și observă 
câteva gâște albe în largul mării. Motorul bărcii lui nu fusese 
bine ridicat și se legăna în valuri. 

— Ce zice Faste? 

— Nu știe încă. Dar am scris totul în raport. 

— Trebuie să-i spuneţi. 

— O să-i spun. Prietena dumneavoastră mi-a spus că 
cerșetorul vorbea despre Johannes Forsell. 

— Forsell e ca un virus, răspunse el. Toţi nebunii de legat îl au 
în sânge. 

— Nu știam. 


VP- 72 


— E comparabil cu efectul uciderii lui Palme? pe vremuri. Ceva 
legat de acea crimă reușise să se infiltreze în toate psihozele 
epocii. lar acum m-au invadat idioțeniile de tipul teoria 
conspirației cu privire la Forsell. 

— Din ce cauză? 

Mikael se uită din nou spre Catrin, care se ridică și intră în 
baie. 

— E greu de spus, răspunse el. Unele personalități publice pur 
și simplu dau apă la moară imaginaţiei. In acest caz, sunt sigur 
că totul a fost plantat și că e o răzbunare pentru faptul că 
Forsell a arătat cu degetul încă de la început spre Rusia în 
legătură cu implicarea în prăbușirea bursei și, în general, a 
menţinut o linie foarte dură și inflexibilă faţă de Kremlin. Există 
dovezi destul de clare că a fost victima unei campanii de 
dezinformare. 

— Dar Forsell ăsta nu e cumva o persoană căreia îi place să-și 
asume riscuri? Un aventurier? 

— E un tip în regulă, cred eu. l-am verificat afacerile cu mare 
atenţie, zise el. Tot n-aţi aflat de unde e cerșetorul? 

— Nu știu mai mult decât ce arată analiza cu carbon 13, și 
anume că cel mai probabil a crescut în condiţii de sărăcie 
cruntă, dar de asta îmi dădusem deja seama. Se pare că s-a 
hrănit în mare parte cu legume și orz. E posibil ca părinţii lui să 
fi fost vegetarieni. 

Mikael se uită spre baie, căutând-o din priviri pe Catrin. 

— Toată treaba asta e un pic cam ciudată, nu-i așa? zise el. 

— În ce fel? întrebă ea. 

— Bărbatul ăsta care apare de nicăieri într-o bună zi și brusc 
este găsit mort, cu un cocktail de substanțe otrăvitoare în 
sânge? 

— Asta cred și eu. 

Lui Mikael îi veni o idee. 

— Știţi ce? Am un prieten la omucideri, un comisar care a 
lucrat cu Faste și care-l consideră un idiot sadea, continuă el. 

— Un bărbat înţelept, cu alte cuvinte. 

— Foarte înţelept. Aș putea să-l întreb dacă nu cumva are 
ceva timp să verifice cazul ăsta și poate așa mai grăbim un pic 
procesul. 


8 Olof Palme a fost prim-ministrul Suediei între anii 1969 și 1976 și între 1982 și 1986; 
a fost ucis în plină stradă în centrul Stockholmului în 1986 (N.t.). 


VP-73 


— Ar fi excelent! 

— Mulţumesc de telefon, zise el. Vorbim mai târziu. 

Termină convorbirea bucuros că avea un motiv să-l sune pe 
Bublanski. ÎI cunoștea pe comisar de multă vreme și relaţia lor 
fusese adeseori relativ complicată. In ultima vreme însă se 
împrieteniseră și discuţiile cu el îi provocau mereu o senzaţie de 
ușurare, ca și cum Bublanski, prin puterea lui de reflecţie, îi 
oferea lui Mikael o nouă perspectivă asupra existenţei și-l ajuta 
să se elibereze de amalgamul de știri despre lume - căci asta 
era viaţa sa, iar câteodată îi dădea sentimentul că se îneacă în 
trăiri intense și nebunie. 

Ultima dată se întâlnise cu Bublanski la înmormântarea lui 
Holger. Atunci discutaseră despre Lisbeth și despre discursul ei 
din biserică referitor la dragoni. Hotărâseră să se întâlnească din 
nou în curând. Întâlnirea nu se materializase însă, așa cum 
nimic nu pare să se întâmple în anumite perioade, iar acum 
Mikael se întinse după telefon să-l sune. Avu un moment de 
șovăială însă, așa că se îndreptă spre baie și ciocăni la ușă. 

— Ești în regulă? întrebă el. 


Catrin n-avea chef să-i răspundă. Înțelegea însă că trebuia să 
zică ceva și, prin urmare, mormăi un „așteaptă o clipă” după 
care se ridică de pe toaletă și își dădu cu apă pe faţă, încercând 
fără succes să-și facă ochii să pară mai puţin roșii. Descuie și 
ieși, apoi se așeză pe pat. Când Mikael se apropie de ea șio 
mângâie pe păr, se simţi stingherită. 

— Cum merge treaba cu articolul? zise el. 

— Prost. 

— Înţeleg exact cum te simţi. Dar mai e și altceva, nu-i așa? 
zise el. 

— Cerșetorul ăla... începu ea. 

— Ce-i cu el? 

— M-a adus în pragul isteriei. 

— Mi-am dat seama de asta. 

— Dar n-ai înţeles de ce. 

— Presupun că nu, zise el, iar ea ezită câteva clipe, după care 
începu să-i povestească, cu ochii aţintiţi în jos, la propriile mâini. 

— Când aveam 9 ani, părinţii mei m-au anunţat că nu aveam 
să mai merg la școală timp de un an. Mama reușise să convingă 
conducerea școlii că ea și tata aveau să-mi predea ei înșiși și 


VP - 74 


presupun că au primit o grămadă de materiale și de teme, dar 
pe care nu le-am văzut niciodată după aceea. Apoi am zburat 
spre India și Goa și, la început, a fost destul de interesant. 
Dormeam pe plajă sau în hamacuri și mă distram împreună cu 
alți copii, am învăţat să fac bijuterii și să gravez, jucam fotbal și 
volei, iar seara dansam și făceam focuri de tabără. Tata cânta la 
chitară și mama era solistă. Într-o vreme am avut o cafenea în 
Arambol, iar eu pregăteam și serveam o supă de linte cu lapte- 
de-cocos pe care o botezasem Catrin's soup. Încetul cu încetul 
însă, situaţia a scăpat de sub control. La cafenea apăreau 
indivizi goi pușcă și mulţi dintre ei aveau urme de ace de 
seringă pe braţe. Alţii erau duși cu pluta și unii încercau să mă 
pipăie sau să mă sperie, agresându-mă în diferite feluri ciudate. 

— Groaznic! 

— Într-o noapte m-am trezit și am văzut ochii mamei 
strălucind în întuneric. Își administra ceva cu o seringă. Un pic 
mai încolo se legăna tata zicând „oo, oh” cu o voce somnoroasă. 
La scurt timp după aceea am început să avem probleme 
serioase. Tot timpul vorbeam despre maniile tatei. Eu întrebam: 
„Ce-a păţit tata?” „E doar o manie”, îmi răspundea mama. 
Maniile tatei. Ne-am mutat destul de rapid, ca și cum în acest fel 
speram să putem să ne debarasăm și de manii, şi-mi aduc 
aminte că am mers ore, zile, săptămâni în șir și că trăgeam 
după noi un cărucior cu roţi vechi și mucegăite de lemn, 
încărcat ochi cu șaluri, haine și alte mărunţișuri pe care mama 
încerca să le vândă. Apoi trebuie să fi scăpat de toate, pentru 
că, dintr-odată, nu mai aveam deloc bagaje și mergeam cu 
trenul sau făceam autostopul. Am nimerit în Benares și în cele 
din urmă în Katmandu, unde ne-am instalat pe Freak Street, 
vechea stradă a hipioţilor, și de-abia atunci am înţeles că 
afacerile noastre se transformaseră radical. Mama și tata nu 
consumau doar heroină, ci o și vindeau. Lumea venea la noi 
acasă și ne implora „please, please” și câteodată oamenii se 
luau după noi pe stradă. Multora le lipseau degete, câteodată 
chiar și un braţ sau un picior, erau îmbrăcaţi prost și aveau 
pielea gălbuie și pete pe faţă. Încă îi mai văd în coşmaruri. 

— lar cerșetorul ţi-a amintit de ei. 

— M-a făcut să rememorez toată acea perioadă. 

— Îmi pare rău, zise el. 

— Asta e. Trăiesc cu aceste amintiri de mult timp. 


VP -75 


— Nu știu dacă te ajută cu ceva, dar bărbatul acesta nu era 
un drogat. Nici măcar medicamente nu lua. 

— Dar arăta la fel ca ei, răspunse ea. Era la fel de disperat. 

— Medicul legist crede că a fost ucis, continuă Mikael pe alt 
ton, ca și cum ar fi uitat deja de povestea ei. 

Atunci ea se supără - sau poate că se săturase de propria-i 
dramă - și-i spuse că voia să iasă un pic. Mikael încercă să o 
convingă să rămână, dar se vedea că o face cu jumătate de 
inimă și că de fapt deja era cu gândul în altă parte. 

Când privi înapoi din ușă, Catrin îl văzu sunând pe mobil și 
atunci își zise că nu era obligată să-i spună lui totul și că putea 
la fel de bine să-și vadă de lucru de una singură. 


10. 


24 şi 25 august 


Jan Bublanski era genul șovăielnic, iar în momentul de faţă 
stătea în cumpănă dacă să ia prânzul sau nu. Poate că era de 
ajuns să-și ia un sandviș de la tonomatul de pe culoar și astfel 
putea continua să lucreze, dar poate că nici asta nu era o idee 
prea bună. Ar trebui fie să mănânce o salată, fie să nu mănânce 
deloc. Se îngrășase în timpul vacanței de la Tel Aviv, unde se 
dusese împreună cu logodnica sa, Sarah Sharif, și parcă chelise 
și mai mult în vârful capului. Dar, până la urmă, asta e, nu avea 
niciun motiv să se plângă. Se concentra asupra sarcinilor sale de 
lucru, cufundându-se în lectura unui proces-verbal al unui 
interogatoriu - prost scris - și într-o investigaţie criminalistică 
din Huddinge - prost făcută - și poate că tocmai de aceea 
gândurile îi zburară în altă parte, astfel că, atunci când îl sună 
Mikael, îi răspunse cu sinceritate: 

— Ce ciudat, chiar la tine mă gândeam, Mikael! 

E posibil însă ca de fapt să se fi gândit la Lisbeth Salander sau 
poate că doar avea senzaţia că așa era. 

— Ce mai faci? continuă el. 

— Destul de bine, recunosc. 

— Drăguţ din partea ta să fii un pic sceptic. Au început să mi 
se pară cam nesuferite persoanele prea vesele. Ţi-ai luat 


VP - 76 


concediu? 

— Acum încerc să-mi iau câteva zile. 

— Păi, e o încercare cam nereușită, dacă mă suni pe mine. 
Presupun că e vorba de fata ta, nu? 

— N-a fost niciodată fata mea, zise Mikael. 

— Știu, știu. Nimeni nu se pricepe mai bine decât ea să nu fie 
fata nimănui. Ea e mai degrabă ca îngerul căzut din rai, nu-i 
așa? Nu e la dispoziţia nimănui și nici nu aparţine nimănui. 

— Nu înţeleg cum se face că te-ai făcut poliţist. 

— Rabinul îmi tot spune că ar fi cazul să ies la pensie. Serios 
acum, ce mai știi de ea? 

— Îmi spune că stă deoparte și că nu se ţine de prostii. 
Deocamdată o cred chiar și pe ea. 

— Mă bucur. Nu-mi place ameninţarea care planează asupra 
ei. Nu-mi place să-i văd pe cei de la Svavelsjd încercând să-i dea 
de urmă, zise el. 

— Nimănuli nu-i place asta. 

— Știi că i-am oferit protecţie, nu? 

— Am auzit. 

— Și ai auzit și că ne-a refuzat și că de atunci e de negăsit? 

— Mda... 

— Dar... 

— Niciun dar! continuă Mikael. Totuși m-am consolat cu faptul 
că nimeni nu știe să se ascundă mai bine decât ea. 

— Vrei să spui de sistemele digitale de supraveghere, zise el. 

— E clar că nu poate fi găsită printr-o staţie de bază sau prin 
adresa IP. 

— Tot e bine. Apoi vedem noi ce-o mai fi. 

— Da, mai vedem. Te-am sunat să te rog cu totul altceva. 

— Zi! 

— Hans Faste a primit o anchetă de care nu pare să-i pese 
deloc. 

— Câteodată-i mai bine așa, decât să-i pese. 

— Hm, poate. E vorba de un cerșetor despre care medicul 
legist Frederika Nyman crede că a fost ucis. 

Mikael îi spuse povestea, iar după aceea Bublanski ieși din 
birou și își cumpără două sandvișuri înfășurate în plastic și o 
napolitană cu ciocolată de la tonomatul de pe culoar, după care 
o sună pe colega sa, inspectorul de la criminalistică Sonja 
Modig. 


VP - 77 


Catrin își puse pe mână o mănușă de grădină găsită prin iarbă 
și începu să smulgă urzicile sălbatice care crescuseră sub 
coacăzii lui Mikael. Când își ridică privirea, dădu cu ochii de un 
bărbat în geacă de blugi și cu coadă de cal, cu spatele lat și cu o 
figură amenințătoare, care dispăru în grabă spre mare. Nu dădu 
nicio importanţă acestui fapt și continuă să-și dea frâu liber 
gândurilor care veneau de-a valma în mintea ei, la fel ca mai 
devreme, când se afla înăuntru. 

Era cu siguranță adevărat că cerșetorul din piața Mariatorget 
nu semăna prea bine cu drogaţii de pe Freak Street. Insă era 
convinsă că provenea din aceeași parte a lumii și că fusese 
tratat de niște medici la fel de neglijenţi. Işi aduse aminte de 
crâmpeiele lui de degete și de felul tipic în care mergea, ca și 
cum îi lipsea un punct de echilibru. Își aminti de cât de puternic 
o trăsese de braţ și de cuvintele lui: 

— I know something horrible about Johannes Forsell.? 

Era convinsă că avea să audă aceleași idioțenii pe care le 
primea zilnic și pe e-mail împreună cu mesajele celor care o 
detestau și intră în panică la gândul că tipul putea deveni 
violent. Dar, chiar în momentul când frica efectiv o paralizase, el 
îi dăduse drumul la braţ și continuase pe un ton mai trist: 

— Me took him. And I left Mamsabiv, terrible, terrible.! 

Sau poate că nu zisese Mamsabiv, dar oricum ceva 
asemănător, un cuvânt lung cu accentul pe prima și a treia 
silabă. Cuvântul îi rezonase în minte după ce fugise de lângă el 
și se întâlnise cu Sofie Melker pe Swedenborgsgatan. Apoi 
trebuie să-l fi uitat și nu se mai gândise la asta decât după 
convorbirea de adineauri cu medicul legist. Se întreba ce putea 
să însemne. Poate că nu era o idee rea să verifice totuși. 

Își dădu jos mănușa de grădinărit și căută mai multe variante 
ale cuvântului, dar nu obţinu niciun rezultat care să însemne 
ceva în vreo limbă, în afară de faptul că Google o întreba acum 
dacă nu cumva voia să zică Mats Sabin și poate că asta era, 
Matssabin pronunțat într-un singur cuvânt. Cel puţin nu părea să 
fie cu totul improbabil, mai ales când află că Mats Sabin fusese 
maior în artileria de coastă și mai târziu istoric militar la 


? În engleză în original. „Știu ceva groaznic despre Johannes Forsell” (N.t.). 
10 În engleză în original. „lo l-am luat. Și pe Mamsabiv l-am lăsat, groaznic, groaznic” 
(N.t.). 


VP - 78 


Facultatea de Securitate și Apărare, și nu era exclus să fi avut 
de-a face cu Forsell, care fusese ofițer în serviciul de informaţii 
și era expert în relaţiile cu Rusia. 

Catrin căută la nimereală numele celor doi împreună și obținu 
imediat un rezultat care nu numai că-i confirma că cei doi se 
întâlniseră, ci afirma în plus că erau dușmani sau, cel puţin, că 
nu erau deloc pe aceeași lungime de undă - și atunci se gândi 
să intre înapoi în casă și să-i povestească și lui Mikael. Dar mai 
bine nu, era o concluzie cam trasă de păr, deci mai pierdu 
vremea prin grădină, apoi își puse iar mănușa și mai smulse 
niște buruieni, începu să rupă și niște crenguţe în timp ce privea 
spre țărmul mării, cu mintea plină de gânduri contradictorii. 


Lisbeth se afla în continuare la Praga, la hotelul Kings Court. 
Stătea așezată la birou, lângă fereastră, și se holba din nou la 
căsoiul Camillei din Rubliovka, aflat la vest de Moscova. Dar 
acum nu mai era o preocupare maniacă și nici nu mai făcea 
parte din procesul de aducere aminte. Casa îi dădea din ce în ce 
mai mult impresia unui fort. Acolo era un du-te-vino continuu în 
care apăreau și sus-puși precum Kuzneţov și toată lumea era 
controlată, iar bodyguarzii se înmulțeau văzând cu ochii și nu 
încăpea nicio îndoială că securitatea digitală era verificată și 
răsverificată. 

Cu ajutorul stației de bază pe care Katia Flip o plasase la fața 
locului și după câteva zile o luase înapoi, Lisbeth putea urmări 
fiecare pas pe care îl făcea sora sa, prin semnalele emanate de 
mobilul ei. Dar nu reușise încă să pirateze sistemul digital, deci 
trebuia să se mulțumească să facă presupuneri cu privire la ce 
se petrecea înăuntru. Singurul lucru cert era că activitatea se 
intensificase. 

Toată casa pulsa în ritmul unei energii pline de tensiune, ca și 
cum s-ar fi aflat în pragul unei operaţiuni de amploare, iar cu o 
zi în urmă Camilla fusese condusă la așa-numitul Acvariu, sediul 
serviciului militar de informaţii, care se afla în afara Moscovei, la 
Khodynka, ceea ce iarăși nu era un semn bun. Camilla părea să 
mobilizeze întreg arsenalul pe care-l avea la îndemână. 

Deocamdată însă nu părea să aibă nici cea mai vagă idee 
despre locul în care se afla Lisbeth, ceea ce-i dădea o senzaţie 
de oarecare siguranţă. Atât timp cât sora sa rămânea în casa 
din Rubliovka, ea și Paulina n-ar trebui să fie în pericol. Dar 


VP - 79 


nimic nu era sigur. 

Lisbeth închise imaginea de pe satelit și începu să 
urmărească mișcările soțului Paulinei, Thomas. Nu părea să facă 
nimic. Îl vedea în camera web holbându-se la ea cu obișnuita lui 
mină de om prigonit. 

Nu se putea spune că Lisbeth era foarte deschisă în ultima 
vreme. Seara însă o asculta ore în șir pe Paulina și aflase destul 
de multe despre viaţa ei, inclusiv episodul cu fierul de călcat. 
Thomas, care în acel moment își suflă nasul în fața camerei 
web, avea obiceiul să-și ducă toate cămășile la curăţătorie în 
Germania. La Copenhaga însă o pusese pe Paulina să i le calce, 
„ca să aibă ce face toată ziua”. Într-o bună zi, Paulina uitase de 
fierul de călcat și de vasele de spălat și își petrecuse ziua în 
chiloţi și într-una din cămășile lui necălcate, bând whisky și vin 
roșu. 

Cu o seară în urmă, Thomas o bătuse. Avea buza spartă și 
avea de gând să se îmbete ca să aibă curajul să-l părăsească, să 
pună capăt calvarului. Prin urmare, situația scăpase de sub 
control, Paulina spărsese o vază din greșeală, apoi niște pahare 
și farfurii, dar de data asta mai degrabă dinadins, și reușise să 
verse și niște vin roșu pe cămașă și whisky pe cearșafuri și pe 
covor. În cele din urmă adormise, ameţită și rebelă, cu senzaţia 
că acum avea să îndrăznească în sfârșit să-l trimită la origini. 

Când se trezise însă, Thomas se urcase pe brațele ei și o 
lovea în plină figură. Apoi o trăsese spre masa de călcat, unde-și 
călcase singur cămașa. Paulina pretindea că nu-și mai amintea 
nimic din ceea ce se întâmplase pe urmă, în afară de mirosul de 
piele arsă, de o durere indescriptibilă și de propriii ei pași care 
se grăbeau spre ușa de la intrare. Lisbeth se gândea din când în 
când la această poveste și, deși câteodată i se întâmpla, la fel 
ca acum, să-și imagineze că se uită în ochii lui Thomas, de 
multe ori chipul acestuia se suprapunea cu cel al tatălui său. 

Când o cuprindea oboseala, totul se contopea într-o imagine 
unică: Camilla, Thomas, copilăria sa, Zala, totul! lar apoi o 
strângea ca o curea în jurul pieptului și al frunţii și câteodată 
simţea că se sufocă. De afară răzbăteau acordurile unei chitare. 
Lisbeth se întinse și privi pe fereastră. Jos era forfotă, lume care 
intra și ieșea necontenit din magazinul universal Palladium. In 
partea dreaptă se zărea o scenă mare, albă, care era pregătită 
pentru concert. Poate că era iar sâmbătă sau poate că era zi de 


VP - 80 


sărbătoare, nu-i prea păsa. Dar Paulina pe unde era? Cu 
siguranţă, la una din eternele ei plimbări prin oraș. Lisbeth își 
verifică e-mailurile, în speranța că asta o va face să se 
gândească la altceva. 

Nu găsi niciun mesaj de la Republica Hackerilor și deci 
niciunul dintre răspunsurile pe care sperase să le primească la 
întrebările pe care le pusese în cursul zilei, ci doar câteva 
documente criptate de la Mikael, aducându-i totuși un zâmbet 
pieziș pe buze. Ai reușit în cele din urmă să-ți citeşti propriul 
articol, își zise ea în sinea ei. Dar nu era așa, documentele n- 
aveau nimic de-a face cu Kuzneţov și cu minciunile lui. Era mai 
degrabă... ce naiba era de fapt? 

O înșiruire de cifre și de litere, XY, 11, 12, 13, 19, în rânduri 
fără sfârșit. Era clar o secvenţiere a ADN-ului... dar despre cine 
era oare vorba? Lectură rapid documentele și raportul autopsiei 
din anexă și înţelese că era vorba despre un bărbat care, după 
cum arăta analiza cu carbon 14, avea între 54 și 56 de ani. Era 
originar de undeva din sudul Asiei Centrale. Unele din degetele 
de la mâini și de la picioare îi fuseseră amputate, era un om 
decăzut, un alcoolic. Scria că murise otrăvit cu un amestec de 
zopiclon și dextropropoxifen. 

Mikael scrisese: 

Dacă tot ești în vacantă și nu faci prostii, poate că mă ajuţi să 
aflu cine este acest individ. Poliția nu are niciun nume, nu ştie 
absolut nimic. Un medic legist priceput pe nume Frederika 
Nyman crede că e posibil ca bărbatul să fi fost ucis. 

A fost găsit lângă un copac din crângul Tantolunden pe 15 
august. Ti-am trimis niște analize ADN, una autozomală și altele 
de altfel, rezultatele unei analize cu carbon 13 și ale unui test al 
firului de păr, precum și fotografia unui bilețel cu scrisul lui. (Da, 
e numărul meu de telefon.) 

M. 

Nici prin gând nu-mi trece, mormăi ea. Mă duc și o caut pe 
Paulina și mă îmbăt iar sau fac orice altceva, decât să mă holbez 
la niște analize ADN și să stau la taclale cu medici legiști. 

Dar nu reuși să plece nici de data asta, căci la scurt timp după 
aceea, pe coridor, se auziră pașii Paulinei și atunci Lisbeth 
scoase două sticle mici de șampanie din minibar și își deschise 
braţele într-o încercare disperată de a nu mai părea răvășită. 


VP - 81 


Ideea fusese cu siguranță cam bizară. Dar Mikael se simţise 
singur și trist după ce Catrin îi spusese că trebuia să plece acasă 
să se ocupe de pisică și de plante. Îl durea mai ales faptul că era 
mai puţin important decât plantele ei și, după ce o însoţise până 
în port, se întorsese acasă și o sunase din nou pe Frederika 
Nyman. 

Se lăudase că știa o geneticiană de renume care poate că 
avea să reușească să dea de cap analizelor ADN. Firește că 
Frederika îl întrebase cine era și ce specializare avea. li 
răspunsese în termeni vagi că era vorba de o persoană foarte 
hotărâtă, profesoară universitară la Londra, specializată în 
genealogie. Totul era fantezie pură. Totuși era adevărat că 
Lisbeth era genială când era vorba de analize ADN. Făcuse niște 
încercări ambiţioase de a înțelege de ce familia ei era atât de 
extremă din punct de vedere genetic. Nu era vorba doar de tatăl 
său, Zala, cu inteligenţa lui superioară și cu spiritul diabolic. Ci și 
de fratele ei vitreg, Roland Niedermann, extrem de puternic, 
incapabil să simtă durere. Și chiar Lisbeth însăși, care avea o 
memorie fotografică excepţională. În familie exista un număr 
impresionant de persoane cu calităţi excepţionale și, deși Mikael 
nu avea nicio idee despre concluziile cercetărilor ei, știa că 
Lisbeth învățase metoda științifică în doi timpi și trei mișcări și, 
după ce încercase de câteva ori cu Frederika Nyman, reușise să 
obţină de la ea materialul de care avea nevoie. 

l-I trimisese apoi lui Lisbeth fără să-și facă prea mari speranţe. 
Poate că era mai degrabă o modalitate de a intra în legătură cu 
ea. Fie ce-o fi! Mikael își îndreptă privirea spre mare. Vântul se 
înteţise. Plecau și ultimele persoane de pe plajă și el se cufundă 
în gânduri. 

Ce-o apucase pe Catrin? În doar câteva zile se apropiaseră 
atât de mult, încât crezuse... ce crezuse de fapt? Că erau 
suflete-pereche? Prostii! Erau diametral opuși și cel mai bine ar 
fi fost să o lase-n pace și să o sune mai degrabă pe Erika. Ar 
trebui să o împace cumva pentru că nu-i trimisese articolul și 
astfel îi făcuse probleme cu privire la cuprinsul revistei. Işi luă 
mobilul și o sună... pe Catrin. Nu se putea abţine. La început, 
convorbirea se derulă în același fel în care se și terminase, rigid 
și șovăitor. Apoi ea zise: 

— lartă-mă! 

— Pentru ce? 


VP - 82 


— Pentru că am plecat. 

— Nu vreau să am vreo plantă pe conștiință. 

Ea începu să râdă trist. 

— Și acum ce ai de gând să faci? continuă el. 

— Nu știu sigur. Poate că mă așez la birou... dar nu voi fi în 
stare să scriu nimic. 

— Nu sună deloc amuzant. 

— Nu, zise ea. 

— Dar aveai nevoie să fii la distanţă, nu-i așa? 

— Cred că da. 

— Te priveam pe fereastră când pliveai buruieni. 

— Zău? 

— Păreai îngândurată. 

— Mda, poate. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu chiar. 

— Sigur? 

— Mă gândeam la cerșetorul ăla. 

— La ce anume, mai exact? 

— Că nu ţi-am povestit ce mi-a zis despre Forsell. 

— Mi-ai zis că doar niște prostii oarecare. 

— Și totuși poate că n-a fost așa. 

— Și de ce-mi spui asta așa, dintr-odată? 

— Pentru că am început să-mi amintesc mai bine când a 
sunat medicul legist. 

— Deci ce ţi-a spus? 

— Ceva de genul: „Me took Forsell. I left Mamsabiv, terrible, 
terrible”. Cam așa ceva. 

— Sună ciudat. 

— Da. 

— Și tu cum interpretezi asta? 

— Nu știu. Dar când am început să caut Mamsabiv, Mansabin 
și alte cuvinte de genul ăsta, Google mi-a propus Mats Sabin, 
mai departe de atât n-am ajuns. 

— Istoricul militar? 

— Îl cunoști? 

— Pe vremuri citeam tot ce-mi pica în mână despre al Doilea 
Război Mondial. 

— Ştiai și că Sabin a murit acum patru ani în timpul unei 
expediţii în Abisko, în munţii de lângă cercul polar? L-au găsit 


VP - 83 


îngheţat bocnă lângă un râu. Se pare că a făcut o hemoragie 
cerebrală și n-a mai fost în stare să se adăpostească de frig. 

— Asta nu știam, zise el. 

— Nu prea cred că tipul ar avea vreo legătură cu Forsell... 

— Dar... încercă el. 

— Dar nu m-am putut abţine să nu le combin numele în 
motorul de căutare și așa am aflat că Forsell și Sabin au avut un 
conflict deschis în presă. 

— Despre ce? 

— Despre Rusia. 

— În ce fel? 

— După ce a ieșit la pensie, Mats Sabin și-a schimbat radical 
părerea și, în loc de critic, a devenit un susţinător al Rusiei. În 
mai multe articole, printre altele în Expressen, a scris că Suedia 
suferă de paranoia și de o frică nejustificată faţă de Rusia, pe 
care ar trebui să o vadă cu mai multă înţelegere. Într-un alt 
articol, Forsell a răspuns că vorbele lui Sabin sunt identice cu 
propaganda rusească și a sugerat că Sabin ar fi un lacheu 
plătit... după care a izbucnit scandalul. S-a vorbit de procese de 
calomnie și au apărut ameninţări cu judecata, dar, în cele din 
urmă, Forsell a făcut un pas înapoi și și-a cerut scuze. 

— Și cerșetorul unde ar putea intra în scenă în toată povestea 
asta? 

— Habar n-am. Deși... 

— Ce? 

— A zis, „I left Mansabin” sau ceva de genul ăsta și se 
potrivește, cel puţin în teorie. Mats Sabin a murit singur și 
părăsit. 

— E o pistă, zise el. 

— Sigur e o tâmpenie! 

— Nu neapărat. 

Se lăsă tăcerea și el privi din nou spre mare. 

— N-ai chef să te întorci cu feribotul ca să dezlegăm misterul 
și să ne vedem și de vieţile noastre? continuă el. 

— Data viitoare, Mikael. Data viitoare. 

Ar fi vrut s-o convingă, s-o roage, s-o implore. Dar se simțea 
patetic, așa că îi ură noapte bună și încheie convorbirea. Apoi se 
ridică, se duse și își luă o bere din frigider și începu să se 
gândească ce să facă. Cel mai rezonabil ar fi fost, firește, să 
înceteze să se mai gândească la Catrin sau la cerșetor. Simţea 


VP - 84 


că niciunul dintre cele două subiecte n-avea să-l ducă nicăieri. 
Ar trebui să se întoarcă mai degrabă la articolul său despre 
fabricile de troli și căderea bursei sau poate și mai bine ar fi să 
intre în vacanţă de-adevăratelea. 

Dar așa era el, încăpățânat și stupid. Nu putea să se 
desprindă de anumite lucruri. După ce făcu ordine în bucătărie 
și mai aruncă o privire spre mare, dădu o căutare cu numele lui 
Mats Sabin și găsi un necrolog destul de lung din Norrländska 
Socialdemokraten”. 

Mats Sabin își petrecuse copilăria în Lulea și devenise ofițer și 
maior în artileria de coastă. In anii '80 făcuse parte din divizia 
de submarine, dar studiase și istoria, iar într-o perioadă 
renunţțase la cariera militară și își dăduse doctoratul la Uppsala 
cu o teză despre invadarea Uniunii Sovietice de către Hitler. Își 
părăsise postul de conferenţiar la Facultatea de Securitate și 
Apărare și publicase, după cum știa și Mikael, mai multe cărţi de 
popularizare a științei despre al Doilea Război Mondial. Multă 
vreme, susținuse intrarea Suediei în NATO. Era convins că ceea 
ce vânase în Marea Baltică erau submarine rusești și nimic 
altceva. Cu toate acestea, în ultimii ani de viaţă devenise pro 
Rusia și apărase intervenţiile din Ucraina și Crimeea elogiind 
Rusia, pe care o vedea ca pe o forţă care proteja pacea în Siria. 

Din articol nu reieșea de ce își schimbase poziţia, spusese 
doar că „părerile se schimbă când îmbătrânim și devenim mai 
înţelepţi”. Mats Sabin era recunoscut ca fiind un bun alergător și 
scafandru. Murise la 67 de ani. Rămăsese văduv exact când se 
hotărâse să urmeze traseul clasic dintre Abisko și Nikkaluokta. 
In articol se menţiona că era „în bună formă” și că prognoza 
meteo anunța vreme bună - era la început de mai. Cu toate 
acestea, în seara zilei de 3 mai se lăsase gerul. Temperatura 
scăzuse la minus 8 grade și Sabin suferise probabil un accident 
cerebral vascular,  prăbușindu-se în apropierea râului 
Abiskojâkka, nereușind să mai ajungă la vreuna dintre cabanele 
de pe parcurs. In dimineaţa zilei de 4 fusese găsit mort de un 
grup de drumeţi din Sundbyberg. Se pare că nu existase nicio 
circumstanţă suspectă și nici vreo urmă de violenţă. 

Mikael încercă să descopere unde se aflase Johannes Forsell - 
care și el era un împătimit al expedițiilor montane - la momentul 


11 Cotidian regional publicat în zona Norrbotten din Suedia (Socia/-Democratul de 
Norrland) (N.t.). 


VP - 85 


respectiv. Era imposibil de stabilit cu informaţiile de pe internet. 
Acest eveniment avusese loc în mai 2016, cu aproape un an și 
jumătate înainte ca Forsell să devină ministrul Apărării, or, la 
vremea aceea, nu era urmărit nici măcar de presa locală din 
Ostersund, localitatea lui de baștină. Mikael constată însă că 
Forsell avea interese de afaceri în zona respectivă. Prin urmare, 
nu era absolut imposibil să se fi aflat la Abisko atunci. 

Cu toate acestea, chestiunea era prea vagă și se baza pe prea 
multe speculaţii pentru a putea fi luată în calcul. Mikael se ridică 
și se îndreptă către rafturile cu cărți din dormitor. Dar 
majoritatea erau romane polițiste, le citise pe toate. li telefonă 
fiicei sale Pernilla, apoi Erikăi, fără să dea de vreuna dintre ele. 
Deveni din ce în ce mai agitat și, în cele din urmă, ieși să 
mănânce în port la Seglarhotellet. Seara târziu, când se întoarse 
acasă, era de-a dreptul dezamăgit. 


Paulina dormea. Lisbeth se holba în tavan. Era starea 
obișnuită a lucrurilor, ori așa, ori erau amândouă treze. Niciuna 
dintre ele nu dormea prea mult și niciuna nu se simțea tocmai 
bine. În seara asta însă se consolaseră destul de bine cu bere, 
șampanie și câteva orgasme, adormind la scurtă vreme după 
aceea. Pe Lisbeth n-o ajutase prea mult, căci după ceva timp se 
trezise brusc și simţise cum amintirile și întrebările din copilărie 
îi pătrundeau în oase ca un vânt înghețat. Ce era-n neregulă cu 
toți din familia ei? 

Încă înainte de a-și începe cercetările științifice, Lisbeth avea 
obiceiul să spună că exista o greșeală genetică în familia sa. 
Multă vreme, asta însemnase doar că avea multe rude extreme 
și diabolice. Cu vreun an în urmă se hotărâse însă să urmeze 
această ipoteză până la capăt și, cu ajutorul unei serii de atacuri 
de piraterie, făcuse rost de cromozomul Y al lui Zalacenko de la 
Laboratorul de Medicină Genetică din Linköping. 

De-a lungul unor nopţi lungi învățase să descifreze aceste 
informaţii și citise tot ce putuse despre haplogrupuri. In fiecare 
din generaţiile unei familii apar mici mutații. Haplogrupurile 
arată cărei ramuri de mutație îi aparține fiecare individ și nu o 
mirase deloc să afle că grupul tatălui său era extrem de 
neobișnuit, ceea ce se confirmase și când se uitase la 
generaţiile anterioare. Peste tot găsise un grad înalt nu numai 
de inteligenţă, ci și de psihopatie, ceea ce nici n-o bucurase, dar 


VP - 86 


nici n-o făcuse mai înţeleaptă. 

Învăţase însă să stăpânească tehnica ADN-ului și acum, când 
era trecut de ora 2 noaptea, iar ea nu făcea altceva decât să-și 
aducă aminte, să tresară și să se holbeze la detectorul de fum 
din tavan care clipea ca un ochi diabolic, se întreba dacă n-ar 
putea totuși să se uite la materialul pe care i-l trimisese Mikael. 
Așa, cel puţin, se putea gândi la altceva. 

Prin urmare, se ridică cu grijă din pat, se așeză la birou și 
deschise fișierele. la să vedem, murmură ea. la să vedem. Ce-i 
asta? Era o analiză preliminară de ADN autozomal cu câţiva așa- 
numiți markeri STR - short tandem repeats” -, deci se hotărî să 
folosească un Bam Viewer de la Broad Institute, care o putea 
ajuta să analizeze markerii. La început era destul de distrată, 
din când în când făcând câte o pauză ca să se uite prin satelit la 
casa Camillei. Încetul cu încetul însă, materialul începu să o 
fascineze, iar curând constată că bărbatul necunoscut nu avea 
strămoși sau rude în Scandinavia. 

Venea de undeva de departe și, după ce mai citi încă o dată 
raportul medicului legist, mai ales analiza cu carbon 13 și 
descrierile rănilor și amputărilor, în minte îi veni o idee 
surprinzătoare, care o făcu să rămână multă vreme nemișcată, 
puțin aplecată în faţă și cu mâna lipită de locul în care fusese 
împușcată în umăr cu ani în urmă. 

Apoi făcu o serie de căutări pe internet, mormăind încet în 
barbă. Era oare posibil? Nu prea îi venea să creadă, deci se 
pregăti să pirateze serverul medicului legist. 

Dar brusc îi veni ideea - neconvenţională pentru ea - de a 
încerca mai întâi pe calea tradiţională. Scrise un e-mail și apoi 
luă ce mai rămăsese în minibar, o Coca-Cola și o sticluţă de 
coniac, și lăsă timpul să treacă în așteptarea dimineţii, poate că 
și ațipind pe scaun. Chiar în momentul când Paulina deschise 
ochii, Lisbeth primi un semnal pe mobil și se conectă din nou la 
satelit; deși la început se uita cu ochii întredeschiși, grei de 
oboseală, brusc se trezi de-a binelea. 

Pe ecran o văzu pe sora sa însoţită de trei bărbaţi - unul 
dintre ei neobișnuit de înalt - părăsind casa din Rubliovka într-o 
limuzină. Lisbeth îi urmări tot drumul până la aeroportul 
internaţional Domodedovo, de lângă Moscova. 


12 În engleză în original. În genetică, secvenţe scurte în tandem (N. t.). 
VP - 87 


11. 


25 august 


Frederika Nyman se foia în pat. În cele din urmă aruncă o 
privire către deșteptătorul de pe noptieră. Spera să fie cel puțin 
5:30. Era 4:20. Șuieră o înjurătură. Nu dormise decât cinci ore. 
N-avea însă niciun rost să încerce să adoarmă la loc. Instinctul 
său de insomniacă îi spunea că n-avea să reușească, deci se 
duse în bucătărie să-și pregătească un ibric de ceai verde. 
Ziarele nu sosiseră încă. Se așeză la masa din bucătărie cu 
mobilul în mână și ascultă ciripitul păsărilor. Îi lipsea orașul. 
Simţea că avea nevoie de un bărbat sau cel puţin de o persoană 
care să nu fie la adolescenţă. 

— N-am dormit nici azi și mă dor și capul, și spatele, ar fi vrut 
să-i spună acestei persoane, ceea ce și făcu, dar cum în cameră 
nu se afla nimeni altcineva în afară de ea însăși, a fost nevoită 
să-și răspundă singură: Săraca de tine! 

Marea era liniștită după furtuna de peste noapte și în 
depărtare se zăreau și cele două lebede. Pluteau pe apă, una 
lângă alta. Câteodată le invidia, nu pentru că ar fi fost atât de 
amuzant să fie lebădă, dar cel puţin erau două. Puteau să 
doarmă prost, dar erau împreună. Să se plângă în limba 
păsărească una alteia. Işi verifică e-mailurile. Primise un mesaj 
de la cineva care apărea cu pseudonimul Wasp. Scria: 

Am primit markerii STR și rapoartele de autopsie de la 
Blomkvist. Am o pistă referitoare la originea bărbatului. 
Rezultatul analizei cu carbon 13 e interesant. Dar am nevoie de 
o secvențiere a întregului genom. Presupun că cel mai rapid se 
poate face la CGU. Spune-le să se grăbească! N-am timp să 
astept. 

Ce ton nepoliticos, mormăi ea, și nici măcar o semnătură. N-ai 
decât să-l secvențiezi singură, își zise în sinea ei. Nu suporta 
genul ăsta de cercetători atinși de sindromul Asperger. Fostul ei 
soţ era la fel, o adevărată catastrofă, dacă stătea bine să se 
gândească. Apoi citi din nou e-mailul și se mai liniști. Era 
nepoliticos și autoritar. Dar mergea pe aceeași linie cu propriile 
ei presupuneri și trimisese deja cu vreo săptămână în urmă o 
probă de sânge la CGU, Centrul pentru Genomuri din Uppsala, 

VP - 88 


cerându-le să facă exact asta: o secvenţiere totală a unităţii de 
genomuri. 

Făcuse presiuni asupra lor și îi rugase pe bioinformaticieni să 
marcheze cu roșu toate mutaţiile și variantele neobișnuite. 
Rezultatul trebuia să sosească cât de curând, deci în loc să-i 
scrie acestei cercetătoare nesuferite, le scrise celor de la Centru 
și profită de ocazie și folosi același ton: 

Am nevoie de secvențiere acum! scrise ea. 

_ Spera să fie impresionați și de ora la care le trimitea mesajul. 
Incă nu era nici ora 5, până și lebedele păreau un pic adormite 
și poate că nici măcar nu erau atât de mulțumite de faptul că 
erau două, la urma urmelor. 


Magazinul de electrocasnice Kurt Widmark de pe Hornsgatan 
nu deschisese încă. Dar inspectorul Sonja Modig zări înăuntru un 
domn în vârstă, așa că ciocăni la ușă. Bărbatul se deplasă greoi 
până la ușă, cu un zâmbet forțat. 

— Aţi venit un pic cam devreme, dar intraţi, vă rog, zise el. 

Sonja se prezentă și îi explică motivul vizitei. Bărbatul 
împietri, cu ochii lucindu-i de iritare, după care începu să ofteze 
și să se vaite. Era palid, avea faţa un pic asimetrică și își 
pieptănase bretonul lung peste chelie. Ridurile din jurul gurii 
întăreau aerul de amărăciune pe care îl degaja întregul său chip. 

— E un sector în care o ducem și așa foarte rău, zise el. 
Comerțul online și supermarketurile ne-au luat aproape toți 
clienţii. 

Sonja zâmbi și încercă să se arate înţelegătoare. Umblase de 
colo-colo toată dimineaţa și pusese întrebări în stânga și-n 
dreapta, până aflase de la un tânăr din frizeria de vizavi că 
cerșetorul despre care-i vorbise Bublanski avea obiceiul să se 
posteze în faţa magazinului de electrocasnice și să se holbeze la 
ecranele televizoarelor dinăuntru. 

— Când l-aţi văzut prima dată? întrebă ea. 

— A năvălit înăuntru acum câteva săptămâni și s-a oprit să se 
holbeze în fața unui televizor, zise Kurt Widmark. 

— Ce emisiune era? 

— Știrile. Un interviu destul de dur cu Johannes Forsell despre 
căderea bursei și apărarea totală. 

— De ce-l interesa pe cerșetor treaba asta? 

— Habar n-am. 


VP - 89 


— N-aveţi chiar nicio idee? 

— Nu, de unde dracu' să știu? Eu încercam să-l dau afară, 
într-un mod cât mai neplăcut. Fiecare are dreptul să arate cum 
are chef. Dar i-am pus în vedere că-mi speria clienţii. 

— În ce fel? 

— Stătea acolo și bolborosea de unul singur, mirosea urât și 
părea cam dus cu pluta. 

— Aţi auzit ceva din ce spunea? 

— Da, sigur, m-a întrebat foarte clar în engleză dacă Forsell 
era o persoană cunoscută acum, iar eu i-am răspuns un pic 
mirat că da, era supercunoscut. E ministrul Apărării și e extrem 
de bogat. 

— A dat deci impresia că-l cunoștea pe Forsell înainte ca 
acesta să devină persoană publică? 

— Nu știu ce să zic, dar mi-aduc aminte că a spus: „Problem, 
now he has problem?” A zis-o ca și cum se aștepta să confirm. 

— Și ce i-aţi răspuns? 

— l-am zis că era clar că avea probleme mari. A făcut 
mișmașuri cu acţiunile și a dat lovitura de graţie din culise. 

— Dar astea sunt doar niște zvonuri, nu? 

— Am tot auzit multă lume vorbind despre asta. 

— Și cu cerșetorul ce s-a întâmplat? zise ea. 

— A început să se agite și să ţipe și atunci l-am luat de braţ și 
am încercat să-l conduc afară. Dar era puternic. Arăta cu 
degetul spre faţă și striga: „Look at me. See what happened to 
me! And I took him. And I took him.” ™ Sau ceva de genul ăsta. 
Părea de-a dreptul disperat și atunci l-am mai lăsat să stea un 
pic, iar după interviul cu Forsell a urmat un reportaj despre 
școală și atunci a apărut iar vrăjitoarea aia pedantă și 
aristocrată. 

— Despre ce vrăjitoare pedantă și aristocrată vorbiţi? 

Sonja Modig simţea că începea să se enerveze. 

— Aia cu nasul pe sus, Lindăs. Dar cerșetorul s-a holbat la ea 
ca și cum ar fi văzut un înger și a bolborosit: „Very, very 
beautifid woman. Is she critical to Forsell also?" Eu am încercat 
să-i explic că știrile nu aveau vreo legătură una cu alta, dar nu 


13 În engleză în original. „Uită-te la mine. Uite ce mi s-a-ntâmplat! Și eu l-am luat pe 
el. Și eu l-am luat pe el” (Nit.). 

14 În engleză în original. „O femeie foarte, foarte frumoasă. Și ea îl critică pe Forsell?” 
(N.t.). 


VP - 90 


părea să priceapă. O luase razna și, nu după mult timp, a 
dispărut. 

— Și s-a mai întors? 

— A revenit în fiecare zi timp de o săptămână, cam la aceeași 
oră, cu puţin înainte să închid. Stătea afară și se holba și întreba 
lumea de jurnaliști sau alte persoane pe care să le poată suna. 
Până la urmă m-am enervat așa de tare, că am sunat la poliţie, 
dar bineînţeles că nu i-a păsat nimănui. 

— Deci n-aţi obţinut niciun nume sau vreo altă informație 
despre el? 

— A zis că-l cheamă Sardar. 

— Sardar? 

— Me, Sardar, l-am auzit spunând într-o seară când încercam 
să scap de el. 

— Tot e ceva, zise Sonja Modig, apoi îi mulţumi și se îndreptă 
spre piaţa Mariatorget. 

În metrou, în drum spre staţia de poliţie din piaţa 
Fridhemsplan, dădu o căutare pe internet. Sardar era un vechi 
cuvânt persan care desemna prinți și aristocrați, căpetenii de 
grupuri sau triburi în general. Cuvântul era folosit în Orientul 
Mijlociu și în Asia Centrală și de Sud. Mai avea și variantele 
sirdar, sardaar sau serdar. Un prinţ, își zise Sonja Modig. Un 
prinţ în haine de cerșetor. Asta chiar că ar fi fost ceva. Dar în 
viaţă este rareori ca-n basme. 


Zăboviseră destul de mult și asta nu doar pentru că nu-i 
dăduseră de urmă lui Lisbeth Salander. Ivan Galinov, fostul 
agent al GRU, avusese alte treburi, iar Camilla ţinuse morţiș să 
vină cu ei. Galinov avea 63 de ani și era un om cult, cu o bogată 
experienţă în obţinerea de informații și în infiltrare. 

Era poliglot. Vorbea fluent 11 limbi și stăpânea și numeroase 
dialecte și graiuri, trecând drept un vorbitor nativ în Marea 
Britanie, Franţa și Germania. În plus, era fără doar și poate 
chipeș, în ciuda trăsăturilor acviline ale chipului. Era înalt, suplu 
și robust, cu părul grizonant și perciunii albi, mereu politicos și 
galant. Cu toate astea, inspira frică și circulau povești despre 
viaţa lui care deveniseră o parte integrantă din caracterul lui, o 
prelungire a propriului său corp. 

Una dintre ele era legată de ochiul pe care și-l pierduse în 
războiul din Cecenia. Ochiul și-l înlocuise cu unul din email, 


VP - 91 


despre care se spunea că ar fi cel mai bun de pe piată. 
Povestea, inspirată de un vechi banc despre un șef de la 
departamentul de împrumuturi al unei bănci, zicea că nimeni 
nu-și putea da seama care dintre ochi era cel adevărat și care 
cel fals, până într-o bună zi când unul din angajaţii de sub 
comanda lui Galinov a ajuns la simpla concluzie că „ochiul care 
arată măcar o frântură de umanitate trebuie să fie cel de 
email”. 

O altă poveste vorbea despre crematoriul de la etajul minus 
doi al sediului central al GRU din Khodynka. Se zvonea că 
Galinov îl dusese acolo pe un coleg care vânduse material 
secret englezilor și îl arsese de viu. Se zicea că, atunci când își 
tortura inamicii, mișcările îi deveneau mai încete și că nu mai 
clipea. Majoritatea erau probabil doar vorbe goale, exagerări 
devenite mituri, și, deși Camilla se folosise și ea de puterea 
acestor povestiri pentru a obţine ce-și dorea, asta nu avea nimic 
de-a face cu motivul pentru care îl voia în preajma ei. 

Galinov fusese un apropiat al tatălui ei, care îl iubise și îl 
admirase la fel ca ea și tot la fel ca ea fusese și el la rândul lui 
decepţionat, iar această experienţă îi unise. Mai degrabă decât 
cruzime, Galinov îi inspira înţelegere și o grijă paternă, plus că ei 
nu-i fusese niciodată greu să-și dea seama care era ochiul 
adevărat. Galinov o învățase să meargă mai departe și, cu ceva 
timp în urmă, când își dăduse seama ce lovitură de grație fusese 
pentru el fuga lui Zalacenko în Suedia, Camilla îl întrebase: 

— Cum de-ai supravieţuit? 

— La fel ca tine, Kira. 

— Și eu cum am făcut? 

— Ai devenit la fel ca el. 

Nu uitase aceste cuvinte care o speriau și în același timp o 
făceau mai puternică, de aceea adesea, când se simţea hăituită 
de fantomele trecutului la fel ca acum, avea nevoie de 
apropierea lui Galinov. În compania lui avea curajul să fie mică. 
Era singurul care o văzuse plângând în epoca modernă, iar 
acum, când se aflau în avionul ei privat în drum spre aeroportul 
Arlanda din Stockholm, Camilla îi căuta zâmbetul. 

— Mulţumesc că ai venit cu noi, zise ea. 

— O s-o prindem, scumpa mea. O s-o capturăm, răspunse el și 
o bătu cu tandreţe pe braţ. 


VP - 92 


Lisbeth trebuie să se fi dus la culcare după ce o văzuse pe 
Camilla plecând spre aeroport cu tot anturajul ei, căci se trezi în 
pat, iar pe noptieră găsi un bileţel de la Paulina în care o 
informa că ea coborâse la micul dejun. Era 11:10. Micul dejun se 
terminase și Lisbeth rămase în cameră și începu să înjure când 
își aduse aminte că în minibar nu mai era deloc junk food. Bău 
apă de la robinet și mâncă resturile de chipsuri din jurul 
computerului. Apoi făcu un duș, își puse o pereche de blugi și un 
tricou negru și se așeză la birou să-și verifice e-mailurile. Primise 
două fișiere mari, de peste 10 GB, însoţite de un mesaj de la 
medicul legist Frederika Nyman. 

Bună, nu sunt bătută în cap. Trimisesem deja probele pentru 
întregul genom. Am primit răspunsul azi-dimineaţă. Nu ştiu cât 
de atent au lucrat bioinformaticienii. Dar au marcat niște 
ciudățenii. Am bineințeles acces la specialiști, dar presupun că 
nu face nimic dacă arunci și tu o privire. Ti-am trimis și un fișier 
prelucrat cu notițe și unul FastQ cu informația brută, în caz că 
preferi să lucrezi direct în el. 

Aștept vești cât mai curând. 

F 

Lisbeth nu remarcă deloc furia sau iritarea care se degaja din 
cuvinte, dar nici nu era concentrată. În același timp, își dădu 
seama că sora sa se afla în Suedia și rula pe autostrada E4 de la 
aeroport înspre Stockholm și atunci își încleștă pumnii, 
întrebându-se dacă nu era cazul să plece și ea rapid într-acolo. 
Nu se mișcă însă de la birou, ci deschise fișierele trimise de 
Frederika Nyman, lăsând paginile să i se perinde prin faţa 
ochilor ca imaginile unui microfilm. Să le dea dracului? 

Își zise că putea oricum să le frunzărească în timp ce-și făcea 
un plan de acțiune. De aceea se apucă de treabă, căci știa că 
avea un talent special, știuse mereu. 

Lisbeth avea capacitatea de a-și forma rapid o părere de 
ansamblu chiar și asupra unor documente prost structurate, așa 
că prefera, așa cum intuise Nyman, să lucreze cu informaţia 
brută și să nu fie ghidată de perspectiva sau notițele altora. Cu 
ajutorul programului Sam Tools transformă informaţiile într-un 
așa-numit fișier Bam, un document ce conţinea întregul material 
genetic, și nu era deloc puțin. 

Semăna oarecum cu o criptogramă imensă, formată din patru 
litere: A, C, G, T, bazele azotate adenină, citozină, guanină și 


VP - 93 


timină. La prima vedere, părea o grămadă ininteligibilă de 
informaţii, dar în spatele lor se ascundea o viață întreagă. 
Lisbeth începu prin a căuta anomalii de orice fel, făcând căutări 
în indexuri și studiind graficele. Apoi, cu ajutorul instrumentelor 
sale de vizualizare, un Bam Viewer și un IGV, compară 
fragmente luate aleatoriu cu secvențe de ADN ale altor oameni 
pe care le găsise în 1.000 Genomes Project, un proiect care 
colecționa informaţii genetice din întreaga lume. Descoperi o 
anomalie în frecvenţa rs4954 din așa-numita genă EPAS1 care 
regla producţia de hemoglobină a corpului. 

Ceva era atât de extraordinar de diferit, încât se apucă 
numaidecât să caute în baza de date PubMed și nu trecu mult 
timp până când trase o înjurătură, în timp ce dădea din cap. Era 
oare posibil? Bănuise că era vorba de așa ceva, dar nu crezuse 
că va obţine confirmarea negru pe alb atât de rapid și se 
cufundă într-o concentrare totală uitând până și de sora sa care 
acum se afla la Stockholm. Nu băgă de seamă nici când Paulina 
intrase exclamând „salutare, salutare” și apoi se dusese la baie. 

Lisbeth era captivată de încercările ei de a afla mai multe 
despre această variantă a genei EPASI. Nu era doar foarte 
neobișnuită, ci avea și un parcurs spectaculos care se întindea 
până la omul de Denisova, o specie de hominid care dispăruse 
în urmă cu 40.000 de ani. 

Omul de Denisova rămăsese multă vreme necunoscut în 
mediile științifice, dar în cele din urmă fusese clasificat, odată cu 
o descoperire din 2008 a arheologilor ruși. Aceștia găsiseră 
fragmente de oase și un dinte în peștera Denisova din munții 
Altai din Siberia. S-a dovedit că, de-a lungul istoriei, omul de 
Denisova se împerechease cu reprezentanţi ai speciei homo 
sapiens din Asia de Sud și putuse astfel să-și transmită genele 
mai departe la oamenii de astăzi, printre altele această variantă 
de EPASI. 

Varianta respectivă ajuta corpul să asimileze chiar și cantităţi 
mici de oxigen și avea efect anticoagulant, făcând sângele să 
circule mai rapid, ceea ce micșora riscul de tromboză și de 
edeme. Varianta era foarte favorabilă pentru persoanele care 
locuiau și-și desfășurau activitatea la mare altitudine, unde 
concentraţia de oxigen era mai mică, lucru care se potrivea cu 
ceea ce Lisbeth intuise deja bazându-se pe rănile și amputările 
cerșetorului, precum și pe analiza cu carbon 13. 


VP - 94 


Deși acum avea un indiciu și mai important, tot nu putea fi 
sigură. Varianta era neobișnuită, dar răspândită în lume, prin 
urmare continua să facă cercetări ale cromozomului Y și ale 
ADN-ului mitocondrial. Observă că aparţinea haplogrupului 
C4a3b1 și, când îl verifică și pe acesta, îi dispăru și ultima urmă 
de îndoială. 

Acest grup se întâlnea doar la persoane care trăiau pe 
înălțimile Himalayei, în Nepal și în Tibet, și care adesea își 
câștigau pâinea cărând bagaje sau lucrând ca ghizi în cadrul 
expedițiilor alpine la mare înălțime. 

Bărbatul fusese șerpaș. 


VP - 95 


PARTEA A DOUA 


OAMENII MUNȚILOR 


Șerpașii sunt un grup etnic din Himalaya, în Nepal. 
Mulți șerpași sunt ghizi sau cară bagaje în cadrul 
expedițiilor alpine la mare înălțime. 


Marea lor majoritate sunt de religie nyingma, o 
versiune mai veche a budismului, și cred că zeii și 
spiritele locuiesc în munţi. Zeii trebuie respectați și 
venerați în conformitate cu ritualurile religioase. 


Se zice că un lhawa, un șaman, îi poate ajuta pe 
șerpașii bolnavi sau pe cei asupra cărora s-a abătut o 
nenorocire. 


12. 


25 august 


Marea era agitată. Mikael stătea în faţa calculatorului, în casa 
sa de vară din Sandhamn, și naviga pe internet fără vreun scop 
anume, dar fiind mereu atras de informaţii despre Forsell. Il 
întâlnise din când în când vara la magazin sau prin port și îl și 
intervievase. Era imediat după ce fusese numit ministru al 
Apărării, cu trei ani în urmă, în octombrie 2017. Își amintea că-l 
așteptase într-o încăpere spațioasă cu hărţi pe pereţi și că 
Johannes Forsell băgase capul pe ușă ca un băiețel vesel care 
tocmai sosise la o petrecere. 

— Mikael, spusese el. Vai, ce mă bucur! 

Nu era obișnuit să fie salutat așa de politicieni, lucru pe care 
poate că ar fi trebuit să-l considere o încercare de a-l linguși. 
Dar Forsell degaja un aer de entuziasm genuin care îi dăduse 
senzaţia că se afla în compania unui om cinstit, iar Mikael încă-și 
mai aducea aminte cât de stimulantă fusese discuţia cu el. 


VP - 96 


Forsell era agil în gândire și bine informat, răspundea cu 
francheţe, ca și cum chiar era interesat de întrebări, nu urmând 
pur și simplu linia partidului. Și totuși impresia cea mai 
puternică i-o făcuseră foitajele. In faţa lor se afla un platou plin 
cu vârf cu foitaje, or Forsell nu părea deloc genul de persoană 
care mănâncă așa ceva. 

Era înalt și bine făcut, cu un fizic de invidiat despre care se 
putea crede că ar fi al unui manechin. In fiecare dimineaţă 
alerga cinci kilometri și făcea 200 de flotări, îi mărturisise, și nu 
dădea niciun semn de delăsare. Poate că foitajele trădau o 
încercare de a arăta slăbiciunea omenească, erau efortul unui 
elitist de a părea normal, ca atunci când declarase în 
Aftonbladet că i-a plăcut dintotdeauna Eurovisionul, fără să fie 
pe urmă în stare să răspundă la nicio întrebare despre concurs. 

Constataseră că el și Mikael erau de aceeași vârstă, deși 
Forsell arăta cu siguranță mai tânăr și ar fi obţinut rezultate 
mult mai bune la controalele medicale. Era plin de energie și de 
optimism. „Lumea e plină de întuneric, totuși facem pași în 
direcția bună, să nu uităm că acum sunt mult mai puţine 
războaie”, zisese el și îi oferise lui Mikael o carte de Steven 
Pinker, care zăcea în continuare necitită pe undeva. 

Johannes Forsell se născuse în Ostersund într-o familie de mici 
întreprinzători care aveau o pensiune și câteva cabane în 
staţiunea montană Åre. Avusese rezultate excelente la 
învăţătură încă de mic și fusese și o speranţă a schiului de fond. 
Făcuse liceul de schi în Sollefteă și, după armată, fusese 
recrutat de școala de interpreţi a Ministerului Apărării, unde 
învățase rusă, iar apoi devenise ofițer în serviciul de informaţii. 

Anii petrecuţi în Must, serviciul militar de informaţii, 
reprezentau în mod logic perioada cea mai misterioasă a vieţii 
lui. Era posibil să fi cercetat activitatea GRU în Suedia; era o 
informaţie care răsuflase în ziarul The Guardian, când Forsell, la 
sfârșitul toamnei lui 2008, fusese expulzat din Rusia, unde 
fusese atașat pe lângă ambasada Suediei. 

În anul următor, în februarie, îi murise tatăl și atunci își 
dăduse demisia și preluase afacerea familială, iar firma se 
transformase peste noapte într-un mare concern. Construise 
hoteluri în Åre și Sälen, în Vemdalen și Järvsö, și chiar și în Geilo 
și Lillehammer în Norvegia. În 2015 reușise să vândă compania 
pentru aproape 200 de milioane de coroane unui concern 


VP - 97 


german din industria turismului, dar păstrase câteva afaceri mai 
mici în Âre și în Abisko. 

În același an se înscrisese în Partidul Social-Democrat și, fără 
vreo experiență în politică, fusese ales primar în Ostersund, 
unde devenise rapid popular și cunoscut pentru spiritul său 
întreprinzător și dragostea nețărmurită pentru echipa locală de 
fotbal. Apoi devenise, ca prin minune, ministrul Apărării și multă 
vreme a părut să fie o alegere potrivită, o adevărată lovitură de 
PR pentru guvern. 

Era descris ca erou și aventurier, în primul rând, firește, graţie 
celor două mari realizări ale sale dincolo de carieră, și anume 
traversarea Canalului Mânecii înot în vara lui 2002 și 
escaladarea vârfului Everest șase ani mai târziu, în mai 2008. 
Dar, curând, lucrurile luaseră o altă turnură, cel mai probabil 
legată de declaraţia lui pe un ton decisiv cum că Rusia sprijinise 
în secret partidul xenofob Democraţii Suedezi în campania 
electorală. 

De atunci începuse să fie agresat cu din ce în ce mai multă 
ură. Și totuși era o nimica toată faţă de ce avea să urmeze. 
După prăbușirea bursei în iunie, se răspândiseră o sumedenie 
de știri false cu privire la el și nu era deloc greu să simpatizezi 
cu soţia lui norvegiană, Rebecka, care spusese într-un interviu 
din Dagens Nyheter că aceste știri erau „nerușinate” și 
povestise că până și copiii lor erau nevoiţi să iasă însoţiţi de 
bodyguarzi. Era o atmosferă plină de ură și de rebeliune, iar 
tonul devenea din ce în ce mai dur. 

In cele mai recente fotografii, Forsell nu mai arăta deloc ca un 
om plin de energie. Părea obosit și mult mai slab, iar vinerea 
trecută se auzise că își luase o săptămână de concediu în plus, 
se zvonea chiar că ar putea fi vorba de un colaps. Nu, indiferent 
pe ce parte întorcea lucrurile, Mikael tot nu se putea abţine să 
nu simtă simpatie pentru Forsell. Dar poate că era o supoziţie 
idioată acum, când tocmai avea de gând să se apuce să 
cerceteze dacă exista vreo legătură între Forsell și cerșetor și, 
eventual, chiar și între el și istoricul militar Mats Sabin. 

Logic vorbind, nu era oare imposibil ca Forsell să fie un om 
perfect și plin de entuziasm? În campania de defăimare 
apăruseră zvonuri cum că trișase și mai mersese și cu barca, în 
loc să înoate toată distanţa când traversase canalul, precum și 
afirmaţii că de fapt nu escaladase niciodată vârful Everest, așa 


VP - 98 


cum pretindea. Dar Mikael găsea aceste învinuiri nefondate, iar 
tragedia de pe Everest era un haos îngrozitor, era aproape ca o 
tragedie greacă din care nu se putea afla nimic sigur, indiferent 
cât de mult se scrisese despre cele întâmplate. 

Cel despre care se scrisese nu era însă Forsell. El se aflase 
departe de epicentrul dramei în care bogata americancă Klara 
Engelman murise la 8.300 de metri altitudine, împreună cu 
ghidul său, Viktor Grankin. Prin urmare, Mikael nu intră în 
detaliile acestei întâmplări tragice, ci se concentră asupra 
carierei de ofiţer a lui Forsell. 

Faptul în sine că fusese agent al serviciului de informaţii ar fi 
trebuit, firește, să fie secret. Totul fusese însă dezvăluit în 
momentul expulzării lui din Rusia și, deși acum, în toiul 
campaniei de ură, apăreau cele mai fanteziste zvonuri, 
comandantul-șef Lars Granath continua să descrie modul în care 
Forsell acționase la Moscova ca fiind „demn de laudă”. 

În afară de asta, existau puţine date în presă și, în cele din 
urmă, Mikael renunță să mai caute ceva, constatând doar că 
Johannes și Rebecka aveau doi fii, Samuel și Jonathan, în vârstă 
de 11 și respectiv 9 ani. Familia locuia la Stocksund, o suburbie 
a Stockholmului, dar avea și o casă de vacanţă nu departe de 
cea a lui Mikael, pe partea de sud-vest a insulei. Era oare posibil 
să se afle acolo chiar în această perioadă? 

Forsell îi dăduse lui Mikael numărul său personal de telefon. 
„Sună-mă dacă mai ai întrebări”, îi zisese el în felul lui tipic. Dar 
Mikael nu avea niciun motiv să-l deranjeze acum. Dimpotrivă, ar 
trebui să lase totul baltă și să-și facă siesta. Era incredibil de 
obosit. Și totuși nu se putea odihni deloc. Il sună pe comisarul 
Bublanski și începură din nou să vorbească despre Lisbeth. li 
povesti și despre ceea ce cerșetorul poate că zisese despre Mats 
Sabin, dar adăugă pentru orice eventualitate: 

— E posibil să nu însemne nimic. 


Paulina Miller ieși din baia hotelului într-un halat alb și, 
văzând-o pe Lisbeth aplecată în continuare în fața calculatorului, 
îi puse grijulie o mână pe umăr. Lisbeth nu se mai holba la 
căsoiul de lângă Moscova, după cum avea obiceiul. Citea un 
articol și, ca de obicei, Paulina nu reușea să ţină pasul cu ea. Nu 
mai întâlnise niciodată o persoană care să citească atât de 
repede. Propoziţiile se perindau cu rapiditate pe ecran. 


VP - 99 


Reuși însă să deslușească cuvintele... Denisovan genome and 
that of certain South Asian... și atunci i se trezi interesul. Pe 
vremea când lucra la revista Geo, scrisese despre originea 
speciei homo sapiens și despre înrudirea cu neanderthalienii și 
cu omul de Denisova, deci exclamă: 

— Am scris despre asta! 

Lisbeth nu răspunse și asta o scoase din sărite pe Paulina. 
Deși Lisbeth plătea totul și o apăra, Paulina se simţea adesea 
singură și nebăgată în seamă. Nu mai suporta tăcerea lui 
Lisbeth și nici orele în șir pe care aceasta le petrecea în fața 
calculatorului. Nopțile, mai ales, o aduseseră în pragul nebuniei. 
Tot răul pe care i-l făcuse Thomas o chinuia și visa mereu să se 
răzbune, or, în astfel de momente, ar fi avut nevoie de Lisbeth. 

Dar Lisbeth se lupta cu propriul ei calvar. Câteodată era atât 
de încordată, încât Paulina nici măcar nu îndrăznea s-o atingă. 
Și cum Dumnezeu era posibil să dormi așa de puţin? De fiecare 
dată când se trezea, Lisbeth era lângă ea cu ochii deschişi, 
trăgând cu urechea la zgomotele de pe culoar sau, așezată la 
birou, se uita la secvențe surprinse de camere de supraveghere 
sau la imagini prin satelit. Paulina simțea că nu mai suporta să 
fie ținută la distanță, cel puţin nu când trăiau atât de strâns 
legate una de cealaltă. Ar fi vrut să strige: Cine te urmărește? 
Cu ce te ocupi? 

Paulina zise: 

— Ce faci? 

Nici de data asta nu primi vreun răspuns. Lisbeth se întoarse 
totuși spre ea, cu o privire care părea o mână întinsă, în ochii 
se citea o strălucire nouă, mai binevoitoare. 

— Ce faci? repetă Paulina. 

— Incerc să aflu identitatea unui bărbat, răspunse Lisbeth. 

— Un bărbat? 

— Un șerpaș, de vreo 50 de ani, acum mort, provenind cel 
mai probabil din Valea Khumbu din nord-estul Nepalului și, deși 
ar putea fi și din Sikkim sau Darjeeling, India, aproape totul 
indică faptul că era din Nepal, din regiunea Namche Bazaar. De 
origine e din Tibetul de Est. Se pare că în copilărie a avut o dietă 
care conţinea extrem de puţine grăsimi, zise ea, iar pentru un 
răspuns ce venea de la Lisbeth, părea o întreagă prelegere, așa 
că Paulina se însenină și se așeză pe scaunul de lângă ea. 

— Altceva? continuă ea. 


VP - 100 


— Am ADN-ul lui și rezultatele autopsiei. Având în vedere 
rănile pe care le are, sunt aproape sigură că a fost ghid sau a 
cărat bagaje în expediţii la mare altitudine. Cred că a fost foarte 
priceput. 

— Ce te face să spui asta? 

— Are neobișnuit de multe fibre musculare de tip 1, ceea ce 
înseamnă că ar fi putut să care greutăți foarte mari fără să 
utilizeze prea multă energie. Dar, în principal, graţie genei din 
corpul său care reglează hemoglobina din sânge. Trebuie să fi 
fost puternic și rezistent în medii cu oxigen rarefiat. Presupun că 
i s-a întâmplat ceva dezastruos. Avea răni și rupturi musculare 
grave provocate de frig. Majoritatea degetelor de la mâini și 
picioare îi erau amputate. 

— Ai și informațiile despre cromozomul Y? 

— Am întregul lui genom. 

— Nu-i mai bine să verifici cu cei de la Y-full atunci? 

Y-full era o companie rusească despre care Paulina scrisese 
cu un an în urmă, lansată de un grup de matematicieni, biologi 
și programatori care colectau informaţii genetice privitoare la 
cromozomul Y de la persoane din întreaga lume, oameni care fie 
că participaseră la studii academice, fie că-și făcuseră singuri 
teste de ADN ca să afle mai multe despre propria lor origine. 

— Aveam de gând să iau legătura cu Familytree și Ancestry. 
Dar tu zici Y-full deci? 

— Cred că sunt cei mai buni. E o firmă condusă de tocilari 
notorii ca tine. 

— OK, zise Lisbeth. Dar cred că o să fie greu. 

— De ce? 

— Presupun că acest bărbat aparţine unei categorii de oameni 
care nu-și fac analize ADN prea des. 

— Nu-i posibil să existe material de la rude de-ale lui în 
rapoarte științifice? Știu că s-au făcut o mulţime de cercetări 
legate de motivele care îi fac pe șerpași atât de eficienţi la mare 
altitudine, zise Paulina, mândră că participă brusc la discuţie. 

— E adevărat, zise Lisbeth, care nu mai era la fel de prezentă 
acum. 

— Și cred că e vorba și de o populaţie relativ redusă, nu? 

— Există circa 20.000 de șerpași în întreaga lume. 

— Păi atunci? exclamă ea în speranţa că vor putea chiar să 
facă o încercare împreună. 


VP - 101 


Dar Lisbeth intră pe un alt link pe calculator, părea o hartă a 
Stockholmului. 

— De ce e atât de important pentru tine? 

— Nu e important. 

Ochii lui Lisbeth erau din nou întunecațţi și atunci Paulina se 
ridică deranjată, se îmbrăcă în tăcere și o părăsi, ieșind din nou 
în oraș, îndreptându-se către castelul din Praga. 


13. 


25 august 


Rebecka Forsell, care la vremea respectivă se numea Loew, 
se îndrăgostise de forța și de optimismul lui Johannes. Rebecka 
participase la expediţia lui Viktor Grankin în Everest în calitatea 
sa de medic și fusese multă vreme sceptică cu privire la această 
întreprindere și, de asemenea, foarte afectată de criticile 
îndreptate asupra lor. La vremea respectivă se vorbea despre o 
comercializare a Everestului. 

Era vorba de clienţi care-și cumpărau un loc pe vârf, la fel 
cum alţii își cumpără un Porsche. Problema nu era doar faptul că 
ponegreau puritatea ideii de a face alpinism, ci și faptul că se 
înmulţeau riscurile pe munte, iar Rebecka își făcea griji că multe 
persoane din grupul lor erau prea lipsite de experienţă, în primul 
rând poate chiar Johannes, care nu mai urcase nici măcar până 
la 5.000 de metri. 

Dar, când ajunseseră în tabăra de bază și alți membri ai 
echipajului aveau atacuri de tuse și dureri de cap și începeau să 
ezite dacă să-și continue aventura, Rebecka încetase să-și mai 
facă griji pentru Johannes. Acesta își făcea apariţia în pas vioi pe 
morenă și se împrietenea cu toată lumea, chiar și cu populaţia 
locală, poate pentru că-i trata cu respectul cuvenit și în același 
timp fără niciun pic de respect. Glumea cu ei ca și cu restul lumii 
și râdea și le spunea bancuri. 

Așa cum era, oamenii îl considerau autentic. Rebecka nu era 
sigură că era adevărat. Ea îl vedea mai degrabă ca pe un 
intelectual care luase conștient hotărârea de a vedea lumea 
într-un mod pozitiv. Dar asta îl făcea de fapt și mai simpatic, și 


VP - 102 


adesea ar fi vrut să fugă undeva cu el și doar să se bucure de 
viaţă. 

Era adevărat însă că trecuse printr-o criză profundă după 
moartea Klarei și a lui Viktor. Dintr-un motiv oarecare, tragedia îl 
afectase mult mai mult decât pe toţi ceilalți. 

Fusese întunecat ca noaptea, dar, în cele din urmă, 
redevenise vesel și energic, iar apoi o luase cu el la Paris și la 
Barcelona și, în anul următor - la doar câteva luni după moartea 
tatălui lui -, se căsătoriseră în Ostersund și ea își părăsise casa 
din Bergen, Norvegia, fără să se mai uite vreodată în urmă. 

Îi plăcea la Östersund și la Åre, îi plăcea să schieze; îl iubea și 
n-o mira deloc faptul că firma lui creștea, că oamenii erau atrași 
de el, că se îmbogăţise și ajunsese ministru. Era un adevărat 
fenomen. Părea mereu pe fugă și totuși apuca întotdeauna să 
reflecteze pe parcurs; ei nu i se întâmpla decât rar să se 
enerveze pe el, poate chiar din acest motiv. Tipul nu se oprea 
niciodată și nutrea convingerea că orice problemă putea fi 
rezolvată suflecându-ţi mânecile și muncind un pic mai mult, 
așa că i se întâmpla câteodată să pună prea multă presiune 
asupra băieţilor. 

— Puteți fi și mai buni, zicea el mereu și, deși o încuraja tot 
timpul pe Rebecka, foarte rar avea timp să-i asculte ofurile. 

De obicei, o săruta doar și îi spunea: „O să reușești, Becka, o 
să reușești”. Avea din ce în ce mai multă treabă, mai ales de 
când devenise ministru, firește, și adesea stătea și lucra până 
spre dimineaţă. Dar, cu toate astea, se trezea devreme și alerga 
cei cinci kilometri și își făcea antrenamentul Navy Seals, cum 
numea el exerciţiile pe care le făcea. Era un ritm inuman. Dar ea 
credea că lui îi făcea plăcere și nu-i păsa că situaţia se 
răsturnase și el, care fusese atât de admirat, ajunsese acum să 
fie detestat. 

Ea era mai degrabă cea care se simțea ofuscată. Nu se putea 
abţine să nu caute pe Google cu numele lui și seara, și 
dimineața, găsind cele mai groaznice articole și acuzații. 
Câteodată, în momentele sale cele mai întunecate, credea că 
totul era din vina ei, din cauza originii ei evreiești. Chiar și 
Johannes, care arăta ca un arhetip arian, fusese victima 
campaniilor de ură antisemite și totuși multă vreme ignorase 
totul, spunând cu optimism: 

— Asta ne face mai puternici, Becka, iar în curând o să fie mai 


VP - 103 


bine. 

Până la urmă însă, cuțitul trebuie să-i fi ajuns și lui la os - nu 
că l-ar fi auzit vreodată plângându-se, dar entuziasmul lui părea 
acum să fi trecut pe pilot automat. Vinerea trecută își luase o 
săptămână de concediu fără să dea vreo explicaţie, ceea ce 
trebuie să fi creat diverse probleme în cadrul echipei lui. Acesta 
era motivul pentru care acum se aflau în casa lor cu vedere la 
mare de pe Sandön. Băieţii erau la mama lui, dar aveau cu ei 
bodyguarzii, aceste prezenţe eterne cu care Rebecka trebuia să 
facă conversaţie și să-și petreacă timpul. Johannes se ascundea 
în camera lui de lucru de la etaj. Cu o zi în urmă îl auzise ţipând 
la telefon. lar dimineaţă nu-și făcuse antrenamentul obișnuit. 
Luase micul dejun în tăcere și dispăruse apoi la etaj, unde 
stătea retras. 

Rebecka presimţea că se întâmplase ceva grav. Afară, vântul 
bătea a furtună. Ea se afla în bucătărie și făcea o salată de 
sfeclă roșie cu brânză feta și seminţe de pin. Se apropia ora 
prânzului, dar nu-i venea să-l cheme la masă. 

Totuși urcă la etaj și, deși n-ar fi trebuit s-o facă, intră în biroul 
lui fără să bată la ușă, iar el dădu cu nervozitate la o parte niște 
hârtii, pe care ea nici nu le-ar fi observat dacă el n-ar fi avut o 
reacţie atât de suspectă. Acum însă reuși să vadă că era vorba 
de jurnalul psihiatric al unui pacient, ceea ce i se păru foarte 
ciudat. Poate că totuși era vorba de vreun control de siguranţă 
al vreunui angajat, își zise în sinea ei și încercă să zâmbească, 
ca de obicei. 

— Ce este? zise el. 

— Prânzul e gata. 

— Nu mi-e foame. 

Ce naiba spui? Mereu ti-e foame, ar fi vrut ea să ţipe. 

— Ce s-a întâmplat? încercă să-l descoasă. 

— Nimic. 

— Fii serios, se vede că e ceva. 

Simţea furia pulsându-i în vene. 

— Ți-am zis, nu-i nimic. 

— Ești cumva bolnav? insistă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Am văzut că citeai un dosar medical, deci am de ce să-mi 
fac griji, îl repezi ea, însă își dădu seama că făcuse o greșeală. 

Înţelese asta imediat. El se uită la ea cu o privire încărcată de 


VP - 104 


anxietate care o sperie de moarte și ea se scuză bâiguind ceva 
și ieși afară. De-abia atunci observă că se clătina casa cu ea. 

Ce Dumnezeu s-a întâmplat? își zise. 

Până mai ieri eram atât de fericiţi! 


Lisbeth știa că sora sa Camilla se afla acum într-un 
apartament de pe șoseaua Strandvägen din Stockholm. Ştia că 
împreună cu ea se aflau hackerul ei luri Bogdanov și fostul 
agent GRU, gangsterul Ivan Galinov, deci era clar că trebuia să 
acţioneze. Nu era însă sigură în ce mod; totodată, deși se 
hotărâse să nu se mai implice, continua să lucreze la cazul 
șerpașului lui Mikael. Poate că era și o metodă de a se sustrage 
de la realitate, nu știa sigur. Cu ajutorul Bam Viewerului reușise 
să identifice 67 de markeri care ieșeau în evidenţă în segmentul 
de ADN, iar apoi îi analizase pe rând, pentru ca în cele din urmă 
să obțină un haplogrup și pe linia paternă. 

Se numea DM 174 și, la rândul lui, era foarte neobișnuit, ceea 
ce putea fi bine sau rău, în funcţie de situaţie. Intră deci pe site- 
ul Y-full, compania de secvenţiere a ADN-ului de care îi vorbise 
Paulina, introduse grupul în motorul de căutare și așteptă. Părea 
să dureze mult și începu să înjure: 

— Ce naiba, prostia asta merge ca melcul! 

Nu avea încredere în compania asta și, în plus, nu-i venea să 
creadă că se ocupa cu așa ceva. Ar fi trebuit să lase totul baltă 
și să se concentreze asupra Camillei. Apoi însă primi răspunsul 
și tresări. Avea 212 rezultate repartizate pe 156 de nume de 
familie. Era mai bine decât crezuse și închise ochii, își dădu 
câteva palme, apoi verifică toate rezultatele și continuă să caute 
și alte variante neobișnuite ale segmentului... dar începu să-i 
apară mereu același nume. Părea să fie o greșeală. Dar apărea 
mereu și mereu. Era Robert Carson din Denver, Colorado. 

Cert era că avea vagi trăsături asiatice. Dar dincolo de asta, 
părea american get-beget, era maratonist, schior de slalom și 
geolog la universitatea locală, avea 42 de ani și trei copii, era 
activ în politică de partea democraţilor și un oponent asiduu al 
organizaţiei Naţional Rifle Association, NRA, din momentul în 
care fiul său cel mare se aflase în incinta unei școli din Seattle în 
timpul unui atac armat. 

Robert Carson era pasionat de genealogie și în urmă cu doi 
ani își făcuse analize amănunțite ale cromozomului Y care 


VP - 105 


arătaseră că avea aceeași mutație ca și cerșetorul, în grupul 
EPASI. 

„Am o supergenă”, scria el într-o postare de pe site-ul 
rootsweb.ancestry.com la care anexase o fotografie în care era 
îmbrăcat în salopetă și purta o șapcă cu însemnele echipei de 
hochei Colorado Avalanche și își încorda bicepșii lângă un pârâu 
din Munţii Stâncoși. 

Carson povestea că bunicul lui, Dawa Dorje, locuise în Tibetul 
de Sud, nu departe de Everest, dar părăsise ţara în 1951, în 
timpul ocupaţiei chineze, și se stabilise la niște rude din Valea 
Khumbu, nu departe de mănăstirea budistă Tengboche din 
Nepal. Pe internet apărea și o poză a bunicului în compania lui 
Sir Edmund Hillary, la inaugurarea spitalului din satul Kunde. 
Bunicul avusese șase copii, printre care și Lobsang, „un 
aventurier chipeș și, nu o să vă vină să credeţi, un fan înrăit al 
celor de la Rolling Stones”, scria Robert. 

Apoi continuă: 

Nu l-am întâlnit niciodată. Dar mama mi-a povestit că era cel 
mai bun alpinist din expeditie și, fără nicio îndoială, cel mai 
frumos și mai carismatic. (Pe de altă parte, mama nu făcea 
deloc o descriere obiectivă, ceea ce, de altfel, nu fac nici eu.) 

Se pare că Lobsang Dorje participase la o expediţie 
englezească care urma să escaladeze creasta de vest a 
masivului Everest în septembrie 1976. Din grup făcea parte și o 
americancă, Christine Carson. Era ornitolog și, în acea călătorie, 
voia să studieze „diversitatea paseriformelor” pe înălțimile 
Himalayei. La vremea respectivă, Christine Carson avea 40 de 
ani, era necăsătorită, nu avea copii și era profesoară la 
Universitatea din Michigan. În tabăra de bază i se făcuse foarte 
rău și începuse să aibă dureri puternice de cap, deci se hotărâse 
să se întoarcă la Namche Bazaar și să meargă la medic. Pe 9 
septembrie aflase că șase din membrii expediției, printre care și 
Lobsang Dorje, muriseră în apropierea vârfului. 

Odată întoarsă acasă, își dăduse seama că era însărcinată cu 
copilul lui Lobsang Dorje. Fusese o poveste delicată. Lobsang 
era cu 21 de ani mai tânăr, deci avea atunci doar 19 ani, și era 
logodit cu o fată din Valea Khumbu. Christine păstrase copilul și 
născuse un băiat, Robert, în aprilie 1977, în Ann Arbor, 
Michigan. Deși nu se putea spune sigur - căci există mereu o 
anumită arbitraritate în moștenirea genetică -, cel mai probabil 


VP - 106 


Robert și cerșetorul erau veri de gradul al treilea sau al patrulea. 
Trebuia să existe un strămoș comun în secolul al XVIII-lea, ceea 
ce nu era chiar așa de aproape în timp, dar Lisbeth bănuia că 
Mikael va fi în stare să găsească răspunsurile la întrebările 
rămase, mai ales având în vedere faptul că Robert Carson părea 
interesat de aceste aspecte și era, în general, vorbăreț și 
operativ. Lisbeth găsise și poze cu el când își întâlnise rudele din 
partea tatălui în Valea Khumbu în urmă cu un an. 

Lisbeth îi scrise lui Mikael următoarele: 

Tipul tău e șerpaș. Probabil că a fost ghid sau a cărat bagaje 
în expeditii la mare altitudine în Nepal, poate în Lhotse, Everest 
sau Kangchenjunga. Are o rudă în Denver. Ti-am trimis niște 
informații despre el în anexă. N-ai de gând să-ți verifici articolul 
despre fabricile de troli? 

Sublinie ultima întrebare. Tinea până la urmă de 
responsabilitatea lui să-și vadă de muncă. Apoi trimise mesajul 
și ieși să o caute pe Paulina. 


Jan Bublanski se plimba pe Norr Mälarstrand împreună cu 
Sonja Modig. Era una din noutăţile cu care venise în ultima 
vreme: ședințele la pas. „Cred că ne ajută să gândim mai clar” 
explicase el. Cel mai probabil însă, o făcea pentru kilogramele în 
plus și ca să-și mai îmbunătățească un pic condiţia fizică. 

Mai nou gâfâia la cel mai mic efort și nu-i era deloc ușor să 
țină pasul cu Sonja. Vorbiseră deja despre o groază de lucruri și 
tocmai începuseră să discute despre cazul în legătură cu care îl 
contactase Mikael. Sonja îi povesti despre vizita pe care o 
făcuse în magazinul de electrocasnice de pe Hornsgatan, iar el 
oftă. Oare de ce toată lumea avea ideea asta fixă despre 
Forsell? Toţi păreau să creadă că el era cauza tuturor relelor din 
societate. Bublanski spera din tot sufletul că aceste mizerii nu 
aveau nicio legătură cu faptul că soția lui Forsell era evreică. 

— Înţeleg, zise el. 

— Exact, pare o mare harababură. 

— N-ar mai putea să existe alt motiv? 

— Invidie, poate. 

— Pentru ce să-l invidieze cineva pe bietul om? 

— Există invidie chiar și la periferia societăţii. 

— Da, se poate. 

— Am vorbit cu o femeie din România pe nume Mirela, 


VP - 107 


continuă Sonja. Mi-a povestit că tipul ăsta primea mai mulți bani 
decât oricare alt cerșetor din cartier. „Avea o ţinută anume, 
care-i făcea pe oameni să fie mai generoși, și știu că asta i-a 
înfuriat pe unii din cei care se află de mai mult timp în cartier”. 

— Tot nu e un motiv suficient ca să fii omorât. 

— Poate că nu. Dar bărbatul avea destul de multe resurse. 
Era un client fidel al chioșcului de fast-food aflat un pic mai jos 
de piața Bysistorget și mergea și la McDonald's-ul de pe 


Hornsgatan și bineînţeles la Systembolaget pe 
Rosentundsgatan, de unde cumpăra votcă și bere. Și... 
— Da? 


— Se pare că a fost văzut de câteva ori spre dimineaţă și mai 
sus, pe Wollmar Yxkullsgatan, cumpărând alcool la negru. 

— Așa deci. 

Bublanski căzu pe gânduri. 

— Cred că știu la ce te gândești, zise Sonja. Ar trebui să 
schimbăm câteva vorbe cu cei care vând băuturile alea. 

— Da, așa ar trebui, zise el și trase adânc aer în piept ca să 
reușească să urce dealul către Hantverkargatan, mintea 
fugindu-i din nou la Forsell și la soţia acestuia, Rebecka, pe care 
o întâlnise în comunitatea evreiască și care îl impresionase 
profund. 

Era înaltă, avea cu siguranţă mai mult de 1,85 și era suplă. 
Pășea ușor și elegant și avea ochi mari și negri care degajau 
căldură și spirit întreprinzător și, pentru o clipă, i se păru că 
înţelege furia care se abătuse asupra acestui cuplu. 

Bineînţeles că lumea îi detestă pe cei care degajă o asemenea 
energie infinită. Genul ăsta de oameni îi fac pe cei din jur să se 
simtă mici și lipsiţi de vitalitate. 


14. 


25 august 


Mikael citi mesajul trimis de Lisbeth și începu să mormăie în 
barbă: „Să fiu al naibii!” Era ora 5:00 după-amiaza; se ridică 
neliniștit de la birou și privi spre mare. Vântul se întețise și în 
larg se vedea o ambarcaţiune cu vele străbătând furtuna. Un 


VP - 108 


șerpaș, își zise el, un șerpaș. Asta trebuie totuși să aibă o 
semnificație, nu? 

Nu prea credea că ar avea vreo legătură cu ministrul Apărării. 
Și totuși... un fapt era imposibil de ignorat: Johannes Forsell 
escaladase vârful Everest în mai 2008. Prin urmare, Mikael se 
hotări să încerce să facă lumină în acel eveniment. Nu ducea 
deloc lipsă de material despre această dramă și totul se datora 
Klarei Engelman, după cum constatase. 

Klara Engelman era o tipă cu glamour, făcută pentru bârfe: 
frumușică, cu părul oxigenat, cu silicon în buze și în sâni și 
măritată cu magnatul Stan Engelman, care deţinea hoteluri și 
alte bunuri imobiliare la New York, Moscova și Sankt Petersburg 
și despre care circulau nenumărate zvonuri. Klara nu provenea 
însă din înalta societate, ci era un fost manechin din Ungaria, 
care în tinereţe, în timpul unei călătorii în SUA, câștigase un 
concurs Miss Bikini la Las Vegas și astfel îl întâlnise pe Stan, 
care făcea parte din juriu, de altfel un detaliu foarte picant 
pentru presa de scandal. 

In 2008 însă, ea avea 36 de ani și era mama unei fete de 12 
ani, pe nume Juliette. Avea o diplomă în relaţii publice la St. 
Joseph's College din New York și părea să vrea să demonstreze 
că putea reuși prin propriile sale puteri. Acum, după mai bine de 
un deceniu, nu era deloc ușor de înțeles indignarea cu care 
fusese întâmpinată în tabăra de bază. Era drept că blogul ei, 
publicat în revista Vogue, conţinea o mulţime de fotografii 
extrem de stilizate cu ea în haine de ultimă modă. Totuși, 
privind înapoi, era clar că era descrisă într-un mod sexist și 
peiorativ. Reporterii o transformaseră într-o pipiță, când de fapt 
nu era chiar așa, și o descriau ca fiind antiteza munţilor și a 
populaţiei locale. Ea reprezenta vulgaritatea Occidentului bogat 
care era în opoziţie radicală cu puritatea acelor întinderi. 

Klara Engelman participase la aceeași expediţie ca și 
Johannes Forsell și prietenul acestuia, Svante Lindberg, care era 
acum secretar de stat. Fiecare dintre ei plătise 75.000 de dolari 
pentru a fi ghidaţi până în vârf, ceea ce contribuise cu siguranţă 
la accesul de furie al publicului. In acea perioadă, Everestul 
devenise destinaţia preferată a bogătașilor cu un ego exacerbat. 
Expediția era organizată și condusă de rusul Viktor Grankin și 
era compusă din trei ghizi, un șef al taberei de bază, un doctor 
și 14 șerpași... pentru doar 10 clienţi. Se pare că cei 10 aveau 


VP - 109 


nevoie de mult sprijin ca să atingă vârful. 

Era oare posibil ca cerșetorul să fi fost unul dintre acei 
șerpași? Lui Mikael îi veni instantaneu această idee și se apucă 
imediat să-i verifice pe fiecare dintre ei, înainte să se 
adâncească și mai mult în detaliile dramei. Era posibil ca 
vreunul din ei să fi nimerit în Suedia sau să fi avut o relaţie 
specială cu Forsell? Nu era ușor să găsească informaţii pe 
această temă și despre mulți dintre șerpași nu găsi de fapt 
nimic. Legătura cea mai apropiată pe care reuși să o găsească 
era cu tânărul șerpaș Jangbu Chiri. 

El și Forsell se întâlniseră din nou trei ani mai târziu la 
Chamonix, unde băuseră o bere împreună, dar e clar că ar fi 
putut să devină și dușmani înrăiţi după acest episod. Însă în 
fotografia de pe internet păreau ridicol de veseli, cu degetul 
mare în sus. Din informaţiile găsite de Mikael, nu reieșea de 
nicăieri că ar fi existat vreun șerpaș care participase la expediţie 
și să zică ceva de rău despre Forsell. Existau însă niște acuzații 
anonime - apărute recent în campania de dezinformare - cum 
că Forsell ar fi contribuit la moartea Klarei Engelman prin faptul 
că întârziase și încurcase grupul pe munte. Dar mărturiile 
indicau în mod unanim contrariul: cea care încurcase lucrurile 
era Klara însăși și, în momentul când se desfășura drama fatală, 
Forsell și Svante Lindberg îi lăsaseră deja pe ceilalţi în urma lor 
și porniseră singuri spre vârf. 

Nu, Mikael tot nu era convins. Sau poate că nu voia să 
creadă? Se ferise întotdeauna - așa cum cerea etica 
profesională - să se lase influenţat de propriile păreri în munca 
de investigaţie jurnalistică, dar în acest caz chiar îi venea foarte 
greu să creadă că o persoană care era victima favorită a trolilor 
ar putea fi implicată în otrăvirea unui amărât în Stockholm. Și 
totuși... la naiba! 

Mikael reciti mesajul de la Lisbeth și documentul anexat 
despre presupusa rudă, Robert Carson, din Colorado. Robert 
Carson părea să semene cu Forsell, vesel și energic, dar era 
posibil ca judecata lui Mikael să fi fost influenţată de cercetările 
pe care tocmai le făcuse. Fără să stea prea mult pe gânduri, 
Mikael sună la numărul pe care i-l furnizase Lisbeth. 

— Bob, răspunse o voce. 

Mikael se prezentă, cu o oarecare nesiguranţă față de modul 
cum ar trebui să introducă subiectul. Se hotărî să înceapă cu un 


VP - 110 


compliment. 

— Am citit pe net că aveţi o supergenă. 

Robert Carson izbucni în râs. 

— impresionant, nu-i așa? 

— Foarte. Sper că nu vă deranjez. 

— Deloc, tocmai citeam o teză plictisitoare. E mult mai 
interesant să vorbesc despre propriul meu ADN. Lucraţi pentru o 
revistă științifică? 

— Nu. Cercetez un deces suspect. 

— Aoleu! 

Păru să se îngrijoreze. 

— Este vorba despre un bărbat fără adăpost, cu o vârstă 
cuprinsă între 54 și 56 de ani, cu câteva degete amputate la 
mâini și la picioare, găsit mort lângă un copac în Stockholm, cu 
ceva timp în urmă. Are aceeași variantă în gena EPASI ca și 
dumneavoastră. Probabil sunteţi veri de gradul al treilea sau al 
patrulea. 

— Ce trist! Cum îl cheamă? 

— Exact asta e problema. Nu știm. Singurul lucru pe care am 
reușit să-l aflăm până acum e că este rudă cu dumneavoastră. 

— Cum pot să vă fiu de ajutor? 

— Sincer să fiu, nu prea știu. Colega mea crede că bărbatul 
trebuie să fi fost foarte priceput la cărat bagaje în expediţii la 
mare altitudine și că a suferit o dramă majoră din care au 
rezultat sechelele respective. Există vreun șerpaș printre rudele 
dumneavoastră care să corespundă acestei descrieri? 

— O, cred că sunt mulţi, dacă luăm în considerare toate 
rubedeniile. Chiar suntem un pic extremi, trebuie să recunosc. 

— N-aveți nicio sugestie mai concretă? 

— Ba da, cu siguranţă, dar trebuie să mă gândesc un pic. Am 
făcut întregul arbore genealogic și am și informații biografice. 
Nu aveți cumva și alte date pe care să mi le puteți trimite? 

Mikael rămase în cumpănă câteva clipe. Apoi zise: 

— Dacă îmi promiteţi să le folosiți cu cea mai mare discreţie, 
vă pot trimite raportul medicului legist și analiza de ADN. 

— Vă promit! 

— Atunci vi le trimit imediat. V-aș fi recunoscător dacă ați 
putea să le analizaţi cât mai repede. 

Robert Carson nu zise nimic preț de câteva clipe. Apoi 
preciză: 


VP - 111 


— Să știți că ar fi o onoare pentru mine. Mă bucur să aflu că 
am avut o rudă în Suedia, chiar dacă se pare că a dus-o rău, 
ceea ce e foarte trist. 

— Se pare că așa a fost, din păcate. Am o prietenă care l-a 
întâlnit. 

— Și ce i-a zis? 

— Era foarte supărat și vorbea fără nicio noimă despre 
Johannes Forsell, actualul nostru ministru al Apărării, care a 
escaladat Everestul în mai 2008. 

— Aţi zis în mai 20087? 

— Da. 

— Nu atunci a murit Klara Engelman? 

— Exact. 

— Ce ciudat! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Chiar am o rudă care a participat la acea expediţie, o 
adevărată legendă. Dar a murit acum trei-patru ani. 

— Atunci e imposibil să fi reapărut în Stockholm. 

— Așa e. 

— Pot să vă trimit lista cu șerpașii despre care știu că s-au 
aflat pe munte atunci și poate mai apare vreo pistă. 

— Asta chiar mi-ar fi de folos. 

— Deși nu cred că povestea are de-a face cu Everestul, 
continuă Mikael mai mult pentru sine însuși decât pentru Robert 
Carson. Distanţa dintre acest bărbat și ministrul Apărării pare un 
pic cam mare. 

— Deci e vorba de o căutare neîntemeiată pe aparenţe? 

— Așa cred. Mi s-a părut interesant să citesc povestea vieţii 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, zise Robert Carson. Revin cu mai multe 
informații. A 

Mikael încheie convorbirea și se cufundă în gânduri. li scrise 
apoi lui Lisbeth ca să-i mulţumească și îi povesti despre Forsell 
și Everest, despre Mats Sabin și toate celelalte lucruri pe care le 
aflase. Cel mai bine era să cunoască și ea toată povestea. 


Lisbeth văzu mailul pe la 10 seara, dar nu-l citi. Avea alte 
treburi. Se afla în toiul unei certe. 

— Nu poţi să-ţi mai ridici ochii din calculatorul ăla nenorocit? 
șuieră Paulina. 


VP - 112 


Lisbeth își desprinse privirea de la calculatorul său nenorocit 
și se uită în sus spre Paulina, care stătea chiar lângă birou, cu 
părul ei lung și creț desfăcut și cu ochii oblici și expresivi plini de 
lacrimi și de furie. 

— Thomas o să mă omoare în bătaie. 

— Dar ai zis că poţi să te duci la părinţii tăi la Munchen. 

— O să vină acolo și o să-i manipuleze foarte ușor. Îl adoră. 
Sau cel puţin așa cred. 

Lisbeth dădu afirmativ din cap și încercă să gândească clar. 
Să mai aștepte totuși? Nu, nu, se decise ea. Nu putea da înapoi 
acum și nici n-o putea lua pe Paulina cu ea la Stockholm. 
Trebuia să plece imediat... singură! Nu mai putea să rămână 
pasivă și să fie prizoniera trecutului. Trebuia să acționeze din 
nou și să urmărească vânătoarea de aproape. Altfel era posibil 
să sufere și alţii, mai ales acum, când pe teren se aflau 
persoane precum Galinov. Prin urmare, răspunse: 

— Vrei să vorbesc eu cu ei? 

— Cu părinţii mei? 

— Da. 

— Nici gând. 

— De ce nu? 

— Pentru că ești ca o extraterestră când vine vorba de 
comunicare, tu chiar nu te-ai prins, Lisbeth? i-o trânti Paulina, 
după care își luă furioasă geanta și ieși trântind ușa. 

Lisbeth se întrebă dacă ar trebui să se ducă după ea. Rămase 
însă pironită în faţa ecranului, ca de obicei, și se hotărî să-și 
continue eforturile de a pirata camerele de supraveghere din 
jurul apartamentului de pe șoseaua Strandvägen, unde se afla în 
continuare Camilla. Treaba mergea însă destul de încet. Mintea 
îi fugea în alte direcţii. Nu numai la criza Paulinei, ci și la alte 
lucruri, inclusiv la e-mailul de la Mikael, deși în situaţia de față 
era chestiunea cel mai puţin presantă. 

li scrisese următoarele: 

Nu înțeleg cum reușești. Aplauze la scenă deschisă. Mă plec în 
fata ta. Ar trebui să-ți mai spun că cerșetorul a fost auzit 
bolborosind ceva despre ministrul Apărării, Johannes Forsell. A 
Zis „Me took him. I left Mamsabin” sau ceva de genul ăsta 
(poate Mats Sabin), nu e deloc clar. Dar cert e că Johannes 
Forsell a escaladat vârful Everest în mai 2008 și că a fost chiar 
în pericol de moarte la un moment dat. Ti-am trimis o listă cu 


VP-113 


șerpașii care se aflau pe versantul de sud al muntelui la vremea 
respectivă. Poate găsești ceva și de data asta. L-am contactat 
pe Robert Carson, care a promis să mă ajute. 

Ai grijă de tine și mii de mulțumiri. 

M 

P.S. Mats Sabin a fost maior în artileria de coastă și istoric 
militar la Facultatea de Securitate și Apărare. A murit în Abisko 
acum câțiva ani și avusese un conflict nasol cu Forsell. 

— Aha, mormăi ea, aha! 

Nu zise nimic mai mult. Lăsă totul baltă și continuă să lucreze 
la camerele de supraveghere. Degetele ei însă păreau să aibă 
propria lor viaţă. După o jumătate de oră se trezi făcând căutări 
pe numele Forsell și Everest și se pierdu în zeci de reportaje 
despre o femeie pe care o chema Klara Engelman. 

Klara Engelman semăna parcă un pic cu sora ei Camilla. Era o 
copie mai ieftină, dar cu același şarm, cu aceeași obișnuinţă de 
a se afla în centrul atenţiei, iar Lisbeth n-avea de gând să-i 
dedice nicio secundă din timpul său. Avea alte treburi. Și totuși 
continua să citească, deși nu cu foarte mare atenţie. li scrise lui 
Plague în legătură cu camerele video și o sună fără succes pe 
Paulina. Pas cu pas însă, reușea să-și facă o impresie, mai ales 
asupra escaladării Everestului de către Forsell. 

El și prietenul lui, Svante Lindberg, atinseseră vârful la ora 13 
în după-amiaza zilei de 13 mai 2008. Era o zi cu cer senin și 
rămăseseră acolo sus ceva vreme, admirând peisajul, făcând 
poze și comunicând cu tabăra de bază. La scurt timp după 
aceea, pe peretele îngust al pasului Hillary, în drum spre culmea 
de sud, începuseră să aibă probleme și pierduseră mult timp. 

La 15:30, văzând că nu reușeau să treacă de așa-numitul 
Balcon, aflat la o altitudine de 8.500 de metri, începuseră să se 
îngrijoreze că li s-ar putea termina oxigenul sau că nu vor putea 
cobori până la tabăra 4. Nu mai aveau vizibilitate și, deși Forsell 
nu prea înţelegea ce se întâmpla în jurul lor, bănuia că era ceva 
grav. _ 

Auzise voci disperate în radioul de comunicare. In momentul 
respectiv era însă mult prea extenuat pentru a pricepe din ce 
cauză, după cum declarase mai târziu. Cobora clătindu-se pe 
picioare, înaintând cu greu. 

La scurt timp după aceea, pe munte se iscase furtuna și totul 
se transformase într-un haos, sub un vânt biciuitor. Gerul era 


VP - 114 


extrem, în jur de minus 60 de grade, îngheţau și de-abia își 
dădeau seama în ce direcţie trebuiau să meargă, deci poate că 
era normal ca niciunul din ei să nu poată oferi o descriere 
detaliată a modului cum ajunseseră în corturile de pe creasta de 
sud-est. 

Dar, dacă ar fi fost să existe un moment în care să se 
întâmple lucruri care să fi rămas necunoscute, atunci ar fi fost în 
intervalul dintre 7 și 11 seara. Lisbeth observă, de asemenea, 
oarecare discrepanțe între mărturiile lor, mai ales în privința 
gravităţii stării în care se aflase Forsell. 

Avea impresia că se încercase ulterior o atenuare a crizei prin 
care trecuse acesta din urmă. Și totuși nu i se părea că ar fi fost 
ceva important în comparaţie cu adevărata dramă, care se 
petrecea într-un alt loc de pe munte, unde Klara Engelman și 
ghidul ei, Viktor Grankin, muriseră în acea după-amiază. Nu era 
deloc ciudat că se scriseseră sute de pagini despre cele 
întâmplate. Dintre toţi cei aflaţi pe munte în acea zi, de ce oare 
murise tocmai clienta cea mai prestigioasă? De ce se prăpădise 
chiar persoana despre care se scrisese cel mai mult și care 
fusese atât de disprețuită? 

O vreme, circulase ideea că în spatele celor întâmplate se 
ascundeau invidia, ura de clasă și misoginismul. Dar, după ce se 
liniștise circul iniţial, devenise clar că se făcuseră eforturi 
susținute pentru a o salva pe Klara Engelman și că, de fapt, nu 
avusese nicio șansă încă de la început - din momentul când se 
prăbușise în zăpadă. Ghidul adjunct Robin Hamill declarase 
următoarele: „Nu s-a făcut prea puţin pentru a o salva pe Klara, 
ci dimpotrivă, prea mult. Era considerată atât de importantă 
pentru Viktor și pentru expediţie, încât s-a pus în joc viaţa 
multor altor persoane în încercarea de a o salva”. Lui Lisbeth 
această explicaţie i se păru rezonabilă. 

Valoarea publicitară a Klarei Engelman era atât de mare, încât 
nimeni nu îndrăznise s-o trimită înapoi la timp. Când începuse să 
se împotmolească, întreaga expediţie fusese încetinită, iar cu 
puţin înainte de ora 13, când își dăduse jos masca de oxigen 
într-un acces de disperare, era din ce în ce mai slăbită. 

Căzuse în genunchi, după care se prăbușise pe burtă în 
zăpadă. Atunci izbucnise panica, iar Viktor Grankin, care se pare 
că nu prea fusese el însuși în ziua respectivă, ţipase la toată 
lumea să se oprească. Se făcuseră încercări susținute de ao 


VP - 115 


ajuta să coboare. La puţin timp după aceea, vremea se 
înrăutăţise însă și viforul îi lovise din plin. Mai multe persoane 
din grup se aflau într-o stare gravă, mai ales danezul Mads 
Larsen și nemţoaica Charlotte Richter. Preţ de câteva ore, 
expediţia păruse să se îndrepte spre o catastrofă de proporții. 

Dar șerpașii expediției și mai ales sirdarul lor, Nima Rita, 
munciseră din greu în mijlocul furtunii și îi coborâseră pe 
participanţi cu sfori sau sprijinindu-i de subsuori. La căderea 
serii, erau cu toţii la adăpost, în afară de Klara Engelman și de 
Viktor Grankin, care se purtase ca un căpitan care se 
încăpăţânează să rămână pe vaporul care se scufundă, refuzând 
să o părăsească pe Klara. 

Drama fusese ulterior analizată în cele mai mici detalii, iar în 
prezent nu părea să mai existe niciun semn de întrebare. 
Singurul lucru pentru care nu se găsise o explicaţie sigură - deși 
se bănuia că era vorba de vânturile puternice de la acea 
altitudine - era faptul că trupul Klarei fusese găsit cu un 
kilometru mai jos, în condiţiile în care toţi martorii declaraseră 
că ea și Viktor Grankin muriseră împreună, unul lângă celălalt în 
zăpadă. 

Lisbeth cugetă la asta și se gândi la toate celelalte cadavre 
care rămăseseră acolo, la înălţime, an după an, fără ca cineva 
să le poată da jos pentru a fi îngropate. Mai trecură câteva ore 
în care întoarse informaţiile pe toate părțile, iar în cele din urmă 
ajunse să fie convinsă că era ceva ciudat în toată povestea asta. 
Atunci se apucă să caute date și despre Mats Sabin, tipul pe 
care îl menţionase Mikael, dar renunţă după o vreme și se apucă 
să citească diferite bârfe pe net - iar în acel moment îi veni o cu 
totul altă idee, dar nu mai apucă să o pună în practică. 

Ușa se deschise zgomotos și Paulina își făcu apariţia beată 
criță luându-se de ea și acuzând-o că era o mare lepădătură. 
Lisbeth se burzului și ea la Paulina și continuară așa o vreme, 
dar într-un final se aruncară una în braţele celeilalte, făcând 
dragoste cu înfometare și cu o senzaţie împărtășită de dor și de 
disperare. 


VP - 116 


15. 


26 august 


Dis-de-dimineaţă, Mikael alergă nu mai puţin de 10 kilometri 
pe malul apei, iar când ajunse înapoi acasă îi sună telefonul. Era 
Erika Berger. următorul număr al revistei Millennium urma să 
apară a doua zi și Erika nu era foarte mulțumită, dar nici extrem 
de nemulțumită cu rezultatul. 

— Am revenit la standardul normal, zise ea, după care îl 
întrebă cu ce se mai ocupa. 

El îi răspunse că era în concediu și că începuse să alerge, dar 
că făcuse și cercetări în legătură cu ministrul Apărării și 
campania din presă împotriva lui, iar atunci Erika îi zise că i se 
părea ciudat. 

— De ce e ciudat? zise el. 

— Sofie Melker scrie despre asta în reportajul său. 

— În ce fel? 

— Scrie despre atacurile împotriva copiilor lui Forsell și despre 
polițiștii care acum trebuie să patruleze în jurul Școlii Evreiești. 

— Am citit despre asta. 

— Ştii... 

Erika părea îngrijorător de îngândurată, așa cum era 
întotdeauna când se pregătea să-i propună o temă de reportaj. 

— Dacă tot nu mai vrei să continui să scrii despre prăbușirea 
bursei, poate ai vrea să faci un portret al lui Forsell și să-i redai 
aura de umanitate. Din câte îmi aduc aminte, parcă vă împăcaţi 
destul de bine. 

Mikael privi în larg. 

— Da, aşa e. 

— Deci ce zici? Ai putea să-i ajuţi pe cititori și cu verificarea 
unora dintre informaţiile apărute despre el. 

Mikael rămase tăcut câteva clipe. 

— Poate că nu e o idee rea, zise el. 

Se gândi la șerpaș și la Everest. 

— Tocmai am citit că Forsell și-a luat încă o săptămână de 
concediu. Nu aveau o casă de vacanţă pe undeva pe lângă tine? 

— Pe partea cealaltă a insulei. 

— Deci iată, zise ea. 

VP - 117 


— O să mă mai gândesc. 

— Înainte nu te gândeai așa de mult. Treceai pur și simplu la 
acțiune. 

— Nu uita că și eu sunt în concediu, zise el. 

— Tu nu ești niciodată în concediu. 

— Nu? 

— Eşti o vulpe prea bătrână și chinuită de vinovăţie și de 
dependența de muncă, ca să pricepi care-i treaba cu concediul. 

— Vrei să spui că nici măcar nu merită să fac o încercare? 

— Nu, zise ea și izbucni în râs, iar el se simţi nevoit să-i 
răspundă în același mod, bucuros că nu-l întrebase dacă voia să 
vină pe la el. 

Nu voia să complice și mai mult situația cu Catrin, deci îi ură 
baftă Erikăi și închise, cufundându-se apoi în gânduri în timp ce 
privea marea  biciuită de furtună. Ce să facă acum? Să 
demonstreze că pricepea care era treaba cu vacanța? Sau să 
continue să lucreze? 

Ajunse la concluzia că avea chef să-l întâlnească pe Forsell, 
dar că, în acest caz, trebuia mai întâi să citească toate mizeriile 
care fuseseră scrise despre el; se mai perpeli o vreme oftând, 
apoi făcu un duș lung, după care se apucă de lucru. La început îl 
încercă o senzaţie de greață și de deșertăciune, ca și cum s-ar fi 
împotmolit din nou în aceeași mlaștină ca atunci când lucra la 
articolul despre fabricile de troli. 

Încetul cu încetul, se lăsă absorbit de muncă și făcu eforturi 
susținute să descopere sursele iniţiale ale tuturor afirmațiilor, 
stabilind modul în care se răspândiseră și fuseseră răstălmăcite. 
Chiar când începea să se apropie din nou de întâmplările de pe 
Everest, tresări. Îi suna iar telefonul, dar de data aceasta nu mai 
era Erika, ci Bob Carson din Denver. 

Bob părea agitat. 


Charlie Nilsson stătea pe o bancă în fața centrului de 
tratament al toxicomaniei Prima Maria sau Rămânerea pe uscat, 
cum îl numea el, cu un aer încruntat. Nu-i plăcea să stea de 
vorbă cu poliţia și cu atât mai puţin să fie văzut de prietenii lui 
vorbind cu polițiștii. Dar femeia asta pe care o chema Modig sau 
Stark îl înspăimântase și nu voia să aibă probleme. 

— Termină, ce naiba! zise el. N-aș vinde niciodată o sticlă 


15 Modig înseamnă curajos în suedeză, iar stark, puternic (N.t.). 
VP - 118 


aranjată de altcineva. 

— Zău? Deci guști din tot ce vinzi? 

— Nu face pe deșteaptă! 

— Fac pe deșteaptă? zise Modig sau Stark. Nu fac deloc pe 
deșteaptă. 

— Termină, încercă el din nou. Oricine ar fi putut să-i dea 
sticla aia otrăvită. Ştii cum se cheamă locul ăsta? 

— Nu, Charlie, nu știu. 

— Triunghiul Bermudelor. Indivizii se învârt între Rămânerea 
pe uscat, Systemet și bodega de colo și, pafff... dispar. 

— Ce naiba vrei să spui de fapt? 

— Că se întâmplă o groază de lucruri aiurea pe aici. Apar unii 
indivizi al dracului de ciudaţi care vând droguri naşpa și tablete 
dubioase. Dar noi, cei care avem o afacere serioasă, care 
rămânem aici noapte de noapte, noi nu ne permitem să venim 
cu genul ăsta de marfă. Noi trebuie să livrăm produse de 
calitate și să ne asumăm răspunderea a doua zi, altfel suntem 
niște oameni morți. 

— Cred că minţi cu nerușinare, zise Modig sau Stark. Sunt 
convinsă că nu sunteți deloc atât de atenţi și mai cred și că 
acum ești într-un mare rahat. Îi vezi pe domnii ăia în uniformă 
de poliție? 

Charlie îi vedea. Îi văzuse încă de la început și văzuse și că se 
holbau la el. 

— Te ridicăm imediat, dacă nu spui tot ce știi. Ai zis că i-ai 
vândut marfă tipului, continuă Modig sau Stark. 

— l-am vândut, dar era cam turbat, deci am încercat să mă 
ţin deoparte. 

— Cum adică era turbat? 

— Avea ochii turbaţi și-i lipseau degete și avea și o pată pe 
faţă și bodogănea mereu despre lună. Luna, Luna, zicea. 

— Hm... 

— Sau a zis așa cel puţin o dată. A apărut șchiopătând dinspre 
Krukmakargatan și și-a pus mâna pe piept zicând că Luna era 
singură și că-l striga, ea și cu încă cineva, Mam Sabib sau ceva 
de genul ăsta, și atunci mi s-a făcut frică. Era schizo rău. l-am 
dat marfa, chiar dacă nu avea toţi banii, și nu m-am mirat deloc 
când am auzit că a sărit la bătaie mai târziu. 

— A devenit violent? 

Pe toți dracii, își zise Charlie Nilsson. Promisese să nu spună 


VP - 119 


nimic. Acum, că-i scăpase, fie ce-o fi! 

— Dar nu cu mine. 

— Atunci cu cine? 

— Cu Heikki Järvinen. 

— Cine e Heikki Järvinen? 

— Un client. Unul dintre clienţii mei mai cu stil. Heikki l-a 
întâlnit pe tipul ăsta la Norra Bantorget în toiul nopţii. Sau cel 
puţin el trebuie să fi fost. Heikki vorbea despre un chinez pitic 
fără degete și cu o pufoaică enormă, care bombănea că se suise 
printre nori sau cam așa ceva, iar când Heikki nu l-a crezut, i-a 
tras un pumn de i-a sunat apa-n cap. Mi-a zis că era un chinez 
puternic ca un urs. 

— Unde îl putem găsi pe Heikki Järvinen? 

— E când înăuntru, când afară, deci nu-i ușor de știut. 

Poliţista pe care o chema Modig sau Stark își notă ceva dând 
din cap și apoi continuă să facă presiuni. După care dispăru și 
Charlie Nilsson oftă de ușurare. Știuse de la bun început, 
reflectă el, că era ceva aiurea cu chinezul, așa că se grăbi să-l 
sune pe Järvinen înainte ca poliţia să dea de el. 


Mikael realiză imediat că vocea lui Bob Carson se schimbase, 
ca și cum nu dormise sau era pe cale să ia o răceală. 

— La dumneavoastră e o oră rezonabilă, nu-i așa? zise 
americanul. 

— Fără doar și poate. 

— La mine, nu. Simt că-mi pocnește capul. Vă aduceți aminte 
că v-am zis că o rudă de-ale mele s-a aflat pe munte atunci, în 
2008? 

— Da, mi-aduc. 

— Și vă amintiţi, de asemenea, constatarea mea că între timp 
murise? 

— Sigur. 

— Și chiar așa și era. Sau cel puţin se presupunea că e mort. 
Dar mai bine o iau de la început. 

— Pare o idee bună. 

— L-am sunat pe unchiul meu din Khumbu. E ca un fel de 
centru de informații în regiunea lui și am trecut în revistă toată 
lista pe care mi-aţi trimis-o - singura rudă pe care am găsit-o 
era tocmai persoana asta, moment în care eu am vrut să mă 
dau bătut. Cine-i mort e mort, nu poate apărea din senin în 


VP - 120 


Stockholm ca să mai moară încă o dată. Apoi am aflat însă că nu 
i s-a găsit niciodată corpul, după care, uitându-mă la detalii, am 
observat că și vârsta și înălţimea se potriveau. 

— Cum îl cheamă? 

— Nima Rita. 

— Era unul din conducători, nu-i aşa? 

— A fost sirdar-șef al grupului de șerpași și cel care a muncit 
cel mai mult pe munte în ziua cu pricina. 

— Știu, știu, i-a salvat pe Mads Larsen și pe Charlotte nu mai 
știu cum. 

— Exact, a făcut în așa fel încât catastrofa să nu ia proporții. 
Dar a plătit un preţ mare. A urcat și a coborât ca un condamnat 
la galere și s-a ales cu degerături grave pe faţă și pe piept. A 
fost nevoit să-și amputeze majoritatea degetelor de la mâini și 
de la picioare. 

— Deci chiar credeți că este el? 

— Trebuie să fie el. Avea tatuată o roată budistă la 
încheietura mâinii. 

— Dumnezeule! zise Mikael. 

— Exact, lucrurile încep să se lege. Nima Rita îmi este văr de 
gradul al treilea și este foarte posibil ca el și eu să avem 
aceleași variante speciale ale cromozomului Y pe care le-a 
evidenţiat colega dumneavoastră. 

— Vedeţi vreo explicaţie plauzibilă pentru faptul că se afla în 
Suedia? 

— Nu. Dar povestea mai are o faţetă interesantă. 

— Spuneţi! Nu am reușit să aflu toate detaliile încă. 

— Prima chestie e că meritul pentru munca de salvare, sau 
ce-a mai rămas din el după moartea Klarei Engelman și a lui 
Viktor Grankin, le-a fost acordat ghizilor adjuncţi Robert Hamill 
și Martin Norris, continuă Carson. Dar, în momentul când s-au 
publicat primele reportaje mai detaliate, se menţiona clar că 
Nima Rita și șerpașii lui fuseseră de fapt cei care jucaseră rolul 
principal în această dramă. Dar nu știu dacă acest lucru l-a 
bucurat cumva pe Nima. 

— De ce nu? 

— Pentru că, la vremea respectivă, viaţa lui se transformase 
deja într-un calvar. Degerăturile erau de gradul al patrulea și 
foarte dureroase, iar medicii au ezitat până în ultimul moment 
să-i amputeze degetele. Știau că escalada era unica lui sursă de 


VP - 121 


venit. E adevărat că Nima Rita câștigase mult, mult pentru un 
localnic din Valea Khumbu, totuși era puţin în comparație cu 
venitul unui european și, oricum, banii îi scăpau printre degete. 
Bea mult și nu făcea deloc economii. Cel mai grav e că a fost 
denigrat, plus că-l bântuiau și propriii lui demoni. 

— Cum adică? 

— S-a dovedit că primise bani de la Stan Engelman în secret, 
ca să aibă grijă în special de Klara, sarcină care a eșuat total, iar 
mai apoi a fost acuzat că ar fi acţionat în detrimentul ei. Nu cred 
că e adevărat. Nima Rita era o persoană foarte loială. Dar, ca 
mulți dintre șerpași, era și foarte superstițios, văzând Everestul 
ca pe o fiinţă vie care-i pedepsește pe drumeţi pentru păcatele 
lor, iar Klara Engelman... presupun că aţi citit despre ea, nu? 

— Am citit rapoartele de la vremea respectivă. 

— l-a provocat pe mulţi șerpași. Încă din tabăra de bază se 
șușotea că este o piază rea pe munte și Nima era și el cu 
siguranţă iritat de prezenţa ei. În orice caz, Nima a trecut prin 
chinurile iadului. Se zice că aproape că avea halucinaţii, lucru 
care, parţial, putea avea cauze neurologice. Avea leziuni 
cerebrale după tot acest timp petrecut la peste 8.000 de metri 
și devenise din ce în ce mai ciudat, mai mistuit de amărăciune. 
Pierduse și mulţi prieteni. Nimeni nu mai avea răbdare cu el. 
Nimeni, în afară de soţia sa, Luna. 

— Luna Rita, presupun, deci. Și ea unde se află acum? 

— Asta e partea cea mai tragică. Luna îi asigura traiul lui 
Nima după operaţii. Făcea pâine și cultiva cartofi și câteodată se 
ducea în Tibet și cumpăra lână și sare pe care le vindea în 
Nepal. Până la urmă însă, s-a dovedit a fi neîndestulător și s-a 
reprofilat intrând în domeniul escaladei. Era mult mai tânără 
decât Nima, era în putere și a avansat rapid de la bucătăreasă la 
șerpașă, începând să participe la escalade. In 2013 a participat 
la o expediție olandeză în Cho Oyu, al șaselea vârf ca înălțime 
din lume, și a căzut de la mare altitudine într-o crevasă. 
Circumstanțele sunt haotice. Se pare că s-a iscat o avalanșă în 
mijlocul unei furtuni și toată lumea a fost nevoită să coboare în 
grabă. Pe Luna au lăsat-o să moară în crevasă. Nima a înnebunit 
de durere și a considerat că era un act rasist. Dacă ar fi fost un 
sahib, l-ar fi salvat imediat, se văita el. 

— Dar era vorba despre o femeie săracă din populaţia de 
localnici. 


VP - 122 


— N-am nici cea mai vagă idee dacă aspectul ăsta a avut vreo 
importanţă. Mă îndoiesc. În general, cei care fac escaladă sunt 
oameni cu principii morale. Povestea a rămas însă ca un spin în 
sufletul lui Nima, care a încercat să organizeze o expediție ca s- 
o aducă jos și să-i facă o înmormântare cum se cuvine. Nu a 
reușit să convingă nici măcar o persoană, așa că, până la urmă, 
a pornit la drum de unul singur - deși acum era mult prea în 
vârstă și se pare că nici treaz nu era. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Din câte am auzit de la rudele mele din Khumbu, se pare că 
expediţia aceasta a fost marea lui faptă de eroism, nu toate 
celelalte în care a cucerit Everestul. A urcat și a văzut-o pe Luna 
în crevasă, conservată pentru eternitate de geruri, și s-a hotărât 
să coboare și să se așeze lângă ea, ca să poată renaște 
împreună. Dar atunci... 

— Da? 

— Zeița muntelui i-a șoptit să plece în lume și să ducă 
povestea mai departe. 

— Pare... 

— ... o nebunie, bineînţeles, continuă Bob Carson. Și deși a 
plecat în lume, sau cel puţin până la Katmandu, și a spus 
povestea, nimeni nu l-a înţeles. Devenise din ce în ce mai confuz 
și, din când în când, era văzut plângând sub steagurile stupei 
Boudhanath. Câteodată punea afișe cu mâăzgăleli scrise de 
mână într-o engleză stâlcită pe zidurile din centrul comercial din 
Thamel. Continua să vorbească despre Klara Engelman. 

— În ce fel? 

— Să nu uităm că la vremea respectivă era deja grav bolnav 
psihic și poate că totul i se amesteca în minte, Luna și Klara și 
orice altceva. Era total deprimat, iar după ce a atacat un turist 
englez și a stat o zi în arest, rudele l-au internat la spitalul de 
boli mintale din Jeetjung Marg în Katmandu, unde a rămas până 
la sfârșitul lui septembrie 2017. 

— Și atunci ce s-a întâmplat? 

— Ceea ce se mai întâmplase de multe ori înainte. A fugit ca 
să poată bea bere și votcă. Se pare că era foarte suspicios față 
de tratamentul medicamentos și zicea că alcoolul era singurul 
lucru care putea să reducă la tăcere vocile din mintea lui, iar eu 
cred că personalul închidea ochii și, vrând-nevrând, îl lăsa să 
plece. li permiteau să plece, pentru că știau că se întorcea 


VP - 123 


mereu. De data aceasta însă nu s-a mai întors, iar la spital 
personalul era din ce în ce mai îngrijorat. Știau că urma să 
primească o vizită, pe care o așteptau cu mare agitaţie. 

— Ce vizită? 

— Nu știu. Dar e posibil să fi fost vorba de un jurnalist. Se 
pregăteau o serie de articole și filme documentare cu ocazia 
comemorării a 10 ani de la moartea Klarei Engelman și a lui 
Viktor Grankin și se pare că Nima era foarte bucuros că, în 
sfârșit, cineva avea să-l asculte. 

— Dar nu știți mai multe despre discursul lui? 

— Doar că era foarte greu de înţeles și că vorbea despre 
fantome și spirite. 

— Dar nimic despre Forsell, ministrul Apărării. 

— Nu, din câte știu eu, dar nu dețin decât informaţii de mâna 
a doua, iar spitalul nu cred că face publice datele, deocamdată. 

— Ce s-a întâmplat după ce nu s-a mai întors la spital? 

— L-au căutat, firește, mai ales în locurile în care era văzut de 
obicei. Dar n-au găsit nimic. Dispăruse fără urmă. Din când în 
când se mai zvonea că cineva i-a văzut cadavrul în apropierea 
fluviului Bagmati, unde erau incineraţi morții, dar n-a fost 
niciodată găsit. După mai bine de un an, cazul a fost închis. Și- 
au pierdut cu toţii speranţa și rudele au organizat în cele din 
urmă o ceremonie în Namche Bazaar sau, mai bine zis, un 
moment de rugăciune. Se pare că a fost foarte emoţionant. 
Oamenii începuseră să-l privească cu ochi răi în ultimii ani, dar 
de atunci imaginea lui s-a mai îmbunătăţit. Nima Rita a urcat de 
11 ori pe vârful Everest fără mască de oxigen, de 11 ori, iar 
modul în care a escaladat vârful Cho Oyu a fost... 

Bob Carson continua să turuie agitat. Mikael nu-l mai asculta 
cu prea mare atenție. Efectuă o căutare cu numele Nima Rita și, 
deși se scrisese destul de mult despre el și existau pagini pe 
Wikipedia și în engleză, și în germană, nu găsi decât două 
fotografii. Într-una dintre ele, Nima Rita se afla alături de 
alpinistul austriac de succes Hans Mosel, după escaladarea 
Everestului pe partea de nord în 2001. În cea de-a doua, mai 
recentă, apărea din profil în faţa unei case de piatră din satul 
Pangboche din Khumbu. La fel ca prima fotografie, era făcută de 
departe - cu siguranţă, prea de departe pentru a putea fi 
folosită într-un program de recunoaștere facială. Pentru Mikael 
însă nu exista niciun dubiu. Recunoștea ochii, părul și pata 


VP - 124 


neagră de pe obraz. 

— Mai sunteți la telefon? întrebă Bob Carson. 

— Da, dar sunt un pic șocat, zise el. 

— Înţeleg. E un adevărat mister. 

— Chiar așa, dar acum, sincer... 

— Da? 

— Nu degeaba aveţi supergene. Aţi făcut o treabă fantastică. 

— Supergenele au legătură doar cu alpinismul, nu și cu 
munca de detectiv. 

— Poate că ar trebui să vă verificaţi și genele detectivistice. 

Bob Carson râse obosit. 

— Pot să vă rog să păstraţi tăcerea despre treaba asta 
deocamdată? continuă Mikael. Nu e o idee bună să se afle 
înainte să știm mai mult. 

— l-am povestit deja soţiei mele. 

— Atunci să rămână în familie. 

— Vă promit! 

Mikael le scrise apoi Frederikăi Nyman și lui Jan Bublanski și le 
povesti ce aflase. După aceea continuă să se informeze în 
legătură cu Forsell, iar mai târziu în aceeași după-amiază îl sună 
în speranţa că va accepta să-i acorde un interviu. 


Johannes făcu focul în sobă. Rebecka simţi mirosul de fum 
până jos în bucătărie și îl auzi fâţâindu-se de colo-colo la etaj. 
Nu-i plăcea sunetul pașilor lui și nu-i mai suporta tăcerea și 
lucirea ciudată din ochi. Ar fi făcut orice să-l vadă zâmbind din 
nou. 

Ceva nu e în regulă, își zise ea iar și tocmai se pregătea să 
urce la etaj ca să vorbească despre asta cu el, când îl văzu 
apărând pe scara spiralată. La început, se bucură. Era în haine 
sport, cu adidașii Nike în picioare, ceea ce trebuia să însemne că 
îi revenise pofta de viață. Dar mai era și altceva, ceva nou în 
postura lui, care o înspăimânta. Îl întâmpină la jumătatea 
drumului și îl mângâie pe obraz. 

— Te iubesc, zise ea. 

O privi cu o disperare atât de profundă, încât Rebecka păși 
instinctiv înapoi. Răspunsul lui nu era deloc liniștitor: 

— Eu te iubesc. 

Era ca și cum i-ar fi zis adio. Ea îl sărută, dar Johannes o 
îndepărtă și o întrebă unde se postaseră bodyguarzii. Răspunsul 


VP-125 


ei întârzie. Casa avea două terase, iar bodyguarzii se aflau pe 
cea dinspre vest, cu vedere la mare. Ca de obicei, aveau să fie 
nevoiţi să se schimbe și să alerge cu el, dacă ieșea la o tură de 
jogging, și, ca de obicei, avea să le fie greu să ţină pasul cu el. 
Câteodată alerga înainte și înapoi, ca să le ofere câteva clipe de 
respiro. 

— Pe terasa dinspre mare, răspunse ea, iar el avu un moment 
de ezitare. 

Părea să vrea să-i spună ceva. Pieptul i se ridică. Avea umerii 
încordațţi într-o poziţie nenaturală, iar pe gât îi apăruseră niște 
pete roșietice pe care Rebecka nu le mai văzuse până atunci. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Am încercat să-ţi scriu o scrisoare, dar n-am reușit. 

— De ce Dumnezeu să-mi scrii o scrisoare? Sunt aici, în fața 
ta. 

— Dar eu... 

— Dar tu ce? 

Rebecka simţea că explodează și se hotări să nu se lase până 
nu afla exact despre ce era vorba. Il apucă de mâini și-l privi în 
ochi. Dar atunci se întâmplă lucrul cel mai grav. 

El se desprinse din strânsoarea ei, murmurând un „iartă-mă” 
și o luă la fugă, dar nu către bodyguarzi, ci spre terasa estică, 
cea cu vedere spre pădure. Dispăru rapid și atunci Rebecka 
începu să strige ca din gură de șarpe; când bodyguarzii se 
năpustiră înăuntru, ea bâigui ca scoasă din minţi: 

— M-a părăsit, m-a părăsit. 


16. 


26 august 


Johannes Forsell alerga - efortul făcea să-i bubuie tâmplele, în 
timp ce prin faţa ochilor i se derula întreaga viață. Și totuși 
nimic din tot ce trăise, nici măcar momentele cele mai fericite, 
nu-i insufla nicio frântură de speranţă. Încercă să se gândească 
la Becka și la băieţi. Dar singurele lucruri care îi apăreau în fața 
ochilor erau dezamăgirea și rușinea din ochii lor, iar când 
ciripitul păsărilor răzbătu către el de departe, parcă din altă 


VP - 126 


lume, i se păru cu totul straniu. Cum de puteau să cânte și să 
vrea să trăiască? 

Întreaga lui existenţă era întunecată și fără de speranţă. Cu 
toate acestea, nu știa ce voia. Dacă s-ar fi aflat în oraș, poate că 
s-ar fi aruncat în fața unui camion sau a metroului. Aici nu era 
decât apă și, deși se simțea atras spre larg, știa că era un 
înotător mult prea bun și că, în ciuda disperării sale, avea o 
dorinţă încăpăţânată de viaţă pe care nu știa dacă o putea 
anihila. 

De aceea continuă să alerge, dar nu cum o făcea de obicei, ci 
ca și cum ar fi vrut să fugă de viaţa însăși. Cum ajunsese aici? 
Era imposibil de înțeles. Crezuse că putea să facă faţă la orice. 
Că avea forța unui urs. Făcuse însă o greșeală și intrase într-o 
poveste cu care acum înţelegea că nu mai putea continua să 
trăiască. E adevărat că la început încercase să se apere și să 
lupte. Dar îl aveau la mână. Știau că îl aveau la mână și iată 
cum ajunsese acum. Păsările își fluturau aripile în jurul lui, iar la 
un moment dat îi sări în cale o căprioară speriată. Nima, Nima. 
De ce trebuise să fie el? Nimic nu mai avea logică. 

ÎI iubise pe Nima sau poate că „iubise” nu era cuvântul 
potrivit, dar oricum... existase o legătură strânsă între ei, o 
alianță. Nima fusese primul care observase că Johannes se 
furișa în cortul Rebeckăi noaptea, în tabăra de bază, și acest 
lucru îl îngrijorase. Zeița lui de pe Everest avea să se înfurie 
dacă făceau sex pe povârnișurile ei divine. 

— Makes mountain very angry", zisese el, iar până la urmă 
Johannes nu se mai putuse abţine să nu-l ia peste picior și, deși 
toată lumea îl avertizase - omul ăsta nu știe de glumă -, Nima 
reacţionase pozitiv și răsese, la asta contribuind probabil și 
faptul că atât Johannes, cât și Rebecka erau necăsătoriți. 

Situaţia fusese mult mai complicată în cazul lui Viktor și al 
Klarei, căci ambii erau căsătoriţi. Situaţia lor era de fapt mult 
mai gravă din toate punctele de vedere. Și-o aminti apoi pe 
Luna, Luna cea curajoasă, minunata Luna, care venea câteodată 
dimineaţa cu pâine proaspătă, brânză de capră și unt de iac. Și- 
și aminti și de decizia ei de a-i ajuta, da, probabil că așa 
începuse totul. Johannes le dăduse bani... ca și cum ar fi plătit o 
datorie pe care încă nu știa că o are. 

Dar, acum, fie ce-o fi! Continua să alerge, însă până la urmă 


16 În engleză în original. „Muntele o să se înfurie rău” (N.t.). 
VP - 127 


se apropie oricum de mare și, odată ajuns pe plajă, își dădu jos 
adidașii și șosetele își scoase tricoul și se aruncă în valuri, 
începând să înoate, la fel cum alergase, aprig și cu furie, ca într- 
o finală de 100 de metri. După câteva clipe observă gâște albe 
care se legănau pe valuri și că în larg era mult mai frig decât își 
închipuise, iar curenţii, mult mai puternici. Dar, în loc să se 
domolească, înteţi ritmul. 
Avea să înoate și să uite. 


Bodyguarzii sunaseră după întăriri. Rebecka, nemaiștiind 
încotro s-o apuce, urcă la etaj și intră în biroul lui Johannes. 
Poate că spera să înțeleagă ceva din ce se întâmplase. Nu văzu 
însă nimic care să-i poată oferi vreun indiciu, în afară de niște 
resturi de hârtie arse în sobă. Bătu cu palma în masă și atunci 
se auzi o vibraţie în apropiere, iar pentru o clipă crezu că ea 
fusese cea care cauzase sunetul. 

Era însă mobilul lui Johannes. Pe ecran apărea numele lui 
Mikael Blomkvist, deci îl lăsă să sune. Jurnaliștii erau ultimii 
oameni din lume cu care voia să vorbească. Le otrăviseră viața 
și îi venea să strige și să plângă: /ntoarce-te, blegule. Noi te 
iubim. N-ar fi putut să explice exact ce s-a întâmplat imediat 
după aceea. Poate că i se înmuiaseră picioarele. 

Dintr-odată, se afla pe podea și se ruga - nu se mai rugase 
din copilărie - și atunci se auzi din nou telefonul; Rebecka se 
ridică legănându-se și văzu că era din nou Blomkvist. Blomkvist, 
își zise ea, nu îi apărase mai demult? Așa credea și poate că știa 
ceva. Nu era deloc imposibil, nu-i așa?, și răspunse instinctiv, 
auzindu-și propria voce cufundată în disperare: 

— Telefonul lui Johannes, sunt Rebecka. 


Mikael înţelese imediat că se întâmplase ceva, dar nu știa cât 
era de grav. Putea fi vorba de o dispută conjugală. Putea fi 
orice, deci zise: 

— Vă deranjez? 

— Da... adică, nu. 

Mikael îi simțea exasperarea. 

— Să revin mai târziu? 

— A fugit pur și simplu, ţipă ea. A fugit de bodyguarzi. Ce se 
întâmplă? 

— Sunteţi pe Sandön? 


VP - 128 


— Poftim?... Da, mormăi ea. 

— Ce credeţi că a făcut? 

— Mi-e frică să nu cumva să facă vreo prostie, răspunse ea, 
iar el o consolă spunându-i că totul avea să fie bine. 

Apoi o luă la fugă spre barca lui care era acostată lângă dig și 
o porni la drum. Barca mergea încet și Sandön avea 54 de 
hectare, iar casa lor se afla destul de departe. Avea să dureze o 
bună bucată de timp. Bătea un vânt aprig, barca era mică și se 
clătina puternic, valurile îl loveau în plină figură, iar el înjura de 
unul singur. Ce naiba făcea? Nici el nu știa. Era răspunsul lui la 
situaţia de criză. Acţiona. Continuă să navigheze febril și după 
ceva vreme auzi huruitul unui elicopter deasupra lui. 

Presupunea că îl căuta pe Forsell. Gândurile îi fugiră din nou 
la soția acestuia. Păruse să se adreseze tuturor și în același timp 
nimănui: Ce se întâmplă? Auzise angoasa înspăimântătoare din 
vocea ei. Privi în larg. Vântul bătea acum din spate și îi dădea un 
pic de avânt, ajutându-l să se apropie de partea de sud a insulei. 
Din direcţia opusă apăru o barcă de mare viteză care mergea cu 
nepăsare către el, iar după ce trecu, barca lui se clătină puternic 
pe valuri. Mikael făcu un efort să nu-și iasă din fire și să se 
apuce să-i ocărască pe mucoșii cu excedent de testosteron. 

Continuă să meargă cât de repede îi permitea motorul, 
cercetând împrejurimile. Plaja era aproape pustie, iar în apă nu 
părea să se afle nimeni. Tocmai începuse să se întrebe dacă nu 
era mai înțelept să acosteze și să se apuce să caute prin 
pădure, când desluși un punct departe în larg, care apărea și 
dispărea printre valuri și atunci o cârmi într-acolo ţipând: 

— Hei, așteaptă! 


Vijelia estompa orice sunet, iar Johannes Forsell era oricum cu 
totul în lumea lui. Efortul extrem al mușchilor și începutul de 
crampă pe care-l simțea în braţe îi dădeau un sentiment de 
eliberare. Era total concentrat asupra efortului necesar pentru a 
putea continua până în momentul când corpul avea să cedeze, 
iar el va putea în sfârșit să se scufunde și să renunțe la viaţă. Și 
totuși nimic nu era simplu. Nu mai voia să trăiască. Dar nu știa 
nici dacă voia să moară. Îi dispăruse pur și simplu speranţa. Nu-i 
rămăseseră decât rușinea și furia extremă, care nu era decât o 
forță de implozie, o sabie îndreptată către sine. Nu mai suporta. 
Nu mai făcea față. 


VP - 129 


Se gândi la fiii săi, la Samuel și la Jonathan, și atunci îi fu clar 
că nu făcea faţă niciuneia dintre alegeri. Nici să-i trădeze 
murind, nici să-și continue viaţa lăsându-i să-l vadă copleșit de 
rușine și de aceea continua să înoate, ca și cum marea era 
singura care putea dezlega această dilemă. Deasupra lui se 
auzea un elicopter. Dintr-odată intră la fund și luă o gură de 
apă. Johannes își zise că nu fusese decât un val care îl luase prin 
surprindere, dar de fapt corpul lui începea să cedeze. 

li era greu să se menţină la suprafaţă. Renunţă la stilul craul 

și trecu la bras, dar fără prea mare succes. Picioarele îl 
îngreunau și, brusc, fără să-și dea seama cum, se trezi cu totul 
sub apă. Nu mai putea ieși la suprafaţă și atunci îl cuprinse 
panica și începu să dea din braţe, realizând cu o limpezime 
cutremurătoare un lucru: chiar dacă-și dorea să moară, nu voia 
să moară așa! Drept urmare, se luptă să iasă la suprafaţă 
gâfâind și se întoarse către țărm, reușind să înainteze cinci, zece 
metri. 
_ Apoi se scufundă din nou și atunci îl copleși cu adevărat frica. 
Işi ţinu respiraţia. Dar nu reuși prea multă vreme, înghiţi și mai 
multă apă, fiind afectat de ceea ce medicii numesc 
laringospasm reflector. Nu mai respira deloc. Corpul se apără 
cât de mult timp putu. După aceea intră în mod inevitabil în 
hiperventilaţie, însoţită de o angoasă galopantă, și apa îi intră în 
plămâni și în stomac. 

Pieptul și capul îi plesneau de durere și de spaimă. Își pierdu 
cunoștința și apoi și-o recăpătă. Dar începuse deja să se lase 
definitiv la fund și se gândea - în măsura în care încă mai era 
capabil să gândească - la familia sa, la tot și la nimic 
deopotrivă. Işi mișcă buzele într-o încercare de a rosti „iertaţi- 
mă” sau poate „ajutor”. 


Capul dispărea printre valuri și apărea apoi din nou, iar Mikael 
striga: 

— Rezistă, sosesc acum! 

Dar barca lui mergea prea încet și, în scurt timp, nu mai văzu 
decât întinderea mării și un pescăruș care plonja în apă, iar un 
pic mai departe, o ambarcaţiune cu vele. Se străduia din 
răsputeri să-și dea seama unde-l văzuse un pic mai devreme. Ar 
fi putut să fie acolo... sau acolo. Se văzu nevoit să meargă la 
nimereală, în speranţa că-l va găsi. În cele din urmă, opri 


VP - 130 


motorul și începu să se holbeze în adâncuri. Apa era tulbure. 
Citise despre asta. Era din cauza ploii și a algelor care înfloreau, 
a substanțelor chimice și a particulelor de humus. Făcu cu mâna 
elicopterului de deasupra lui, fără să știe ce efect avea asta. 
Apoi își dădu jos pantofii și șosetele și rămase câteva clipe 
nemișcat pe barcă, clătinată puternic de vânt. Apoi sări în apă. 

Era mai rece decât se așteptase și se scufundă cercetând 
împrejurimile, dar nu reuși să vadă nimic. Era o încercare futilă 
și, după vreun minut, reveni la suprafață să-și recapete suflul. 
Atunci își dădu seama că barca fusese purtată de vânt departe 
în larg. Fie ce-o fi, își zise el atunci. Se scufundă din nou, acum 
în partea opusă, și de data asta chiar văzu un corp un pic mai 
departe, care plutea în jos rigid și lipsit de viaţă, ca un pilon ce 
se prăbușea. Înotă într-acolo și îl prinse pe bărbat de subsuori. 
Corpul atârna greu ca un clopot de plumb și Mikael se sforță să 
dea puternic din picioare. Lent, centimetru după centimetru, 
reuși să-l scoată la suprafaţă. Psihologic vorbind, făcuse însă o 
mare greșeală. 

Crezuse că dacă reușea să-l scoată la suprafaţă, totul avea să 
fie mai ușor. Dar avea senzaţia că trage după el un butuc. 
Bărbatul era într-o stare gravă, fiind la fel de greu și la 
suprafaţă. Nu dădea niciun semn de viaţă și mintea lui Mikael 
înregistra din nou distanţa enormă de mal. N-avea să reușească 
să-l ducă până acolo. Însă nu se lăsă bătut. Cu mult timp în 
urmă, în tinereţe, făcuse cursuri de prim-ajutor și învățase să 
alterneze tehnicile și să prindă corpul cât mai bine. 

Dar povara era din ce în ce mai grea, secătuindu-l de puteri. 
Începu să înghită apă și să aibă crampe. Nu mai putea. Avea să 
fie nevoit să-i dea drumul bărbatului, altfel era și el tras în 
adâncuri. Când se hotăra să renunţe, când se răzgândea. 
Continuă să lupte, până văzu negru în faţa ochilor. 


17. 


26 august 


Jan Bublanski rămăsese la birou peste program și naviga pe 
site-urile de știri. Ministrul Apărării, Johannes Forsell, se afla în 


VP - 131 


comă la secția de terapie intensivă a spitalului Karolinska, după 
ce fusese cât pe ce să se înece. Se preciza că starea lui era 
critică. Chiar dacă își recăpăta cunoștința, exista riscul unor 
leziuni cerebrale grave. Printre termenii care se vehiculau 
apăreau stop  cardio-respirator, edem pulmonar osmotic, 
hipotermie, aritmie și traumatism cerebral. Nu era deloc bine. 

Chiar și presa serioasă scria că putea fi vorba de o tentativă 
de sinucidere, ceea ce însemna că exista o scurgere de 
informaţii de la unul din apropiații familiei. Publicul era deja la 
curent cu faptul că Forsell era un înotător excelent și cea mai 
plauzibilă explicaţie, dacă se excludea suicidul, era că își 
supraevaluase rezistenţa și se lansase mult prea în larg, unde 
fusese surprins de curenții reci. Dar nu era ușor de stabilit 
adevărul. Se raporta că fusese salvat de o persoană privată și că 
fusese preluat de o ambarcaţiune a salvamarilor, apoi 
transportat la spital cu elicopterul. 

Mai jos apăreau o serie de articole cu iz de necrolog, care îl 
lăudau pentru faptul că fusese „un ministru puternic și activ, 
care apărase principiile umaniste de bază”. Se scria și că 
„luptase împotriva intoleranţei și a naţionalismului distructiv” și 
că fusese „un optimist incurabil, care căutase mereu soluţii de 
compromis”. Se sublinia că fusese supus „unei campanii de ură 
profund nedrepte”, care era produsul fabricilor de troli din Rusia. 

— Acum chiar că e momentul potrivit pentru așa ceva, 
mormăi Bublanski și începu să dea afirmativ din cap în timp ce 
citea editorialul lui Catrin Lindås din Svenska Dagbladet, în care 
aceasta nota că cele întâmplate erau urmarea logică „a unui 
climat social care încurajează intensificarea scandalurilor și 
demonizează oamenii”. 

Apoi se îndreptă către Sonja Modig care stătea în fotoliul 
vechi de lângă el cu laptopul în braţe. 

— Deci, începu el. S-a făcut ceva lumină în toată povestea 
asta? 

Sonja ridică privirea și se uită la el dezorientată. 

— N-aș zice. Incă n-am dat de Heikki Järvinen. Dar tocmai am 
vorbit cu unul dintre medicii care s-au ocupat de Nima Rita la 
spitalul de boli mintale din Katmandu, pe care l-a menţionat 
Blomkvist. 

— Și ce ţi-a spus doctorul? 

— Doctorita. Mi-a spus că Nima Rita suferea de psihoză acută 


VP - 132 


și că auzea adesea voci și strigăte de ajutor. Era disperat de 
faptul că nu reușea să scape de ele. Mi-a zis că părea să 
retrăiască iar și iar unul și același episod. 

— Ce anume? 

— Ceva ce se întâmplase pe munte, momente în care simţise 
că nu făcuse destul. Mi-a zis că au încercat să-i administreze 
medicamente și să-i facă terapie cu șocuri electrice, dar că nu 
era ușor. 

— Ai întrebat dacă a zis ceva despre Forsell? 

— Mi-a zis că numele i se părea cunoscut, nimic mai mult. Cel 
mai mult vorbea despre soţia sa și despre Stan Engelman. li era 
frică de el. Era foarte clar, mi-a zis, și cred că e un lucru pe care 
trebuie să-l verificăm. Engelman e un tip fără scrupule, dacă am 
înțeles bine. Dar am aflat ceva și mai interesant. 

— Ce? 

— După drama de pe Everest din 2008, toți jurnaliștii voiau să 
vorbească cu Nima Rita. Apoi interesul a scăzut rapid. S-a aflat 
că era bolnav și confuz și a fost uitat cu desăvârșire pentru o 
vreme. Dar cu ocazia comemorării a 10 ani de la acele 
întâmplări, a fost contactat de o jurnalistă de la The Atlantic, pe 
nume Lilian Henderson, care scria o carte despre evenimentele 
dramatice din 2008. Lilian a vorbit la telefon cu Nima la spital. 

— Și ce-a aflat? 

— Nimic, de fapt, din câte am înţeles. Dar s-au pus de acord 
să se întâlnească atunci când ea avea să vină în Nepal ca să 
facă cercetări. Însă când a ajuns, Nima dispăruse deja și până la 
urmă tipa n-a mai scris nicio carte. Editura a renunţat la 
contract din cauza temerilor de a nu fi dată în judecată. 

— Cine putea să dea în judecată editura? 

— Stan Engelman. 

— Și lui de ce îi era așa de frică? 

— Asta-i lucrul pe care trebuie să-l aflăm. 

— Deci suntem 100% siguri că cerșetorul și acest Nima Rita 
sunt una și aceeași persoană? continuă Bublanski. 

— Da. Sunt mult prea multe lucruri care coincid, iar 
asemănările fizice sunt prea izbitoare pentru a putea fi vorba de 
persoane diferite. 

— Și Mikael Blomkvist cum a aflat? 

— Nu știu mai mult decât ce ţi-a scris ţie. Am încercat să dau 
de el. Dar nimeni nu pare să știe unde se află, nici măcar Erika 


VP - 133 


Berger. Mi-a zis că-și face griji. Tocmai discutaseră despre un 
articol în care urma să facă portretul lui Forsell, iar după 
accident l-a sunat cu insistență. 

— Oare n-are și el o casă de vacanţă pe Sandön? întrebă el. 

— Ba da, la Sandhamn. 

— Sper să nu fi pus mâna pe el cei de la Must sau de la 
serviciul de informaţii... Nimeni nu zice nici pâs despre ce s-a 
întâmplat. 

— Așa e. Am informat Departamentul Apărării, dar n-am 
primit niciun răspuns. 

— Ce muţi sunt! 

— Nu știm nici dacă Mikael ne-a spus totul. E posibil să fi găsit 
o legătură reală între acest șerpaș și Forsell. 

— Nu-i așa că-i o poveste sumbră? zise Bublanski. 

— Ce vrei să spui? 

— Forsell critică Rusia și o acuză că a influențat alegerile din 
Suedia, apoi e brusc detestat de toată lumea, înconjurat de 
minciuni și împins în pragul disperării. După care, colac peste 
pupăză, mai apare și cadavrul unui șerpaș care duce inevitabil 
direct la el. Am sentimentul că cineva încearcă să-l scoată tap 
ispășitor. 

— Formulată în termenii ăștia, într-adevăr povestea miroase 
urât. 

— Mada, zise el. Tot nu știm cum a intrat în ţară cerșetorul? 

— Tocmai am primit o confirmare de la Inspectoratul General 
pentru Imigrări că bărbatul nu apare în niciunul din registrele 
lor. 

— Ciudat! 

— Ar fi trebuit să apară în bazele noastre de date. 

— Poate că le-au închis și lor gura cei de la serviciul de 
informaţii, mormăi el. 

— N-ar fi de mirare. 

— Și n-ai dat nici de soţia lui Forsell? 

Sonja Modig clătină din cap. 

— Trebuie să o interogăm cât de curând, sper că sunt 
conștienți de asta. Nu ne pot obstrucţiona activitatea, continuă 
el. 

— Ba eu am sentimentul că ei așa cred, din păcate. 

— Și lor le e frică? 

— Se pare că da. 


VP - 134 


— OK, atunci n-avem decât să continuăm să lucrăm cu ce 
știu. 

— Așa e. 

— Ce circ, zise Bublanski, și nu se putu abţine să nu verifice 
încă o dată site-urile de știri. 

Starea lui Johannes Forsell era în continuare critică. 


Thomas Miller se întoarse târziu de la muncă. Intră în 
enormul apartament mansardat de pe Østerbrogade din 
Copenhaga, își luă o bere din frigider și descoperi că blatul de 
bucătărie era murdar și vesela de la micul dejun nu fusese pusă 
în mașina de spălat vase; atunci șuieră o înjurătură și făcu turul 
apartamentului. Nicăieri nu era curat. 

Femeile de serviciu nu-și dăduseră deloc interesul. Ca și cum 
nu i-ar fi fost destul de greu și așa. La muncă, numai plângeri și 
trăncăneală. Secretara lui era bătută în cap. Azi ţipase la ea 
până când simţise că-i bubuiau tâmplele. Și, în plus, mai era și 
Paulina. Nu mai suporta. Cum putuse!? După tot ce făcuse 
pentru ea. Când o întâlnise, era un nimeni, doar o amărâtă de 


reporteră la un ziar local. Îi oferise totul și nici măcar - mare 
greșeală! - nu făcuse vreun contract prenupţial. Lesbiană 
împuţită! 


Când avea să se întoarcă cu buza umflată, urma să facă pe 
binevoitorul. Și apoi o s-o pună la punct. N-avea s-o ierte 
niciodată, mai ales după vederea pe care i-o trimisese. Te-am 
părăsit, îi scrisese. Am întâlnit o femeie. M-am îndrăgostit. Asta 
fusese tot, iar el își făcuse pulbere mobilul și vaza de cristal și 
fusese nevoit să sune la muncă și să le spună că era bolnav, nu, 
nici măcar nu voia să se mai gândească. 

Își dădu jos sacoul și se așeză pe canapea, savurându-și berea 
în timp ce se gândea dacă s-o sune pe Frederike, amanta lui. 
Dar se săturase și de ea. Dădu drumul la televizor și află că 
ministrul Apărării din Suedia se zbătea între viață și moarte. De- 
asta nu mai putea el. Prostul ăla era unul dintre idioții care 
țineau la corectitudinea politică. Toată lumea știa asta. In plus, 
era un ipocrit și un escroc. Schimbă canalul și începu să 
urmărească distrat știrile economice de pe Bloomberg. 
Schimbase deja canalul de cel puţin 10 ori, când cineva sună la 
ușă. Trase o înjurătură. Cine dracu' sună la ora 10 seara? Iniţial, 
vru să nu răspundă. 


VP-135 


Își dădu însă seama că putea fi Paulina, se ridică și deschise 
smucit ușa. Dar nu era soţia lui. Era o fată scundă și bosumflată, 
cu părul negru, îmbrăcată în blugi și hanorac, care stătea pe 
coridor cu o geantă în mână și cu privirea în podea. 

— N-am nevoie de nimic, zise el. 

— Am venit pentru curățenie, zise ea. 

— N-ai decât să-i spui șefului tău să se ducă dracului, 
răspunse el. N-am timp pentru femei de serviciu care nu-și fac 
treaba. 

— Compania de curăţenie n-are nicio vină, zise femeia. 

— Despre ce vorbești? 

— Eu am anulat programarea. 

— Ce-ai zis c-ai făcut? 

— Am anulat-o și am de gând să mă ocup eu însămi de 
curăţenie. 

— Nu pricepi? Nu mai am nevoie de curăţenie. Dispari de-aici! 
șuieră el și trânti ușa. 

Dar femeia pusese un picior în prag și intră în apartament. 
De-abia atunci Thomas își dădu seama că era ceva ciudat cu ea. 
Mergea într-un mod straniu, fără să-și miște braţele și bustul și 
cu capul, pe care îl ţinea aplecat puţin într-o parte, ca și cum ar 
fi contemplat un punct inaccesibil din dreptul ferestrei. Doar 
atunci îi trecu prin minte că putea fi infractoare sau bolnavă 
mintal. 

Privea în gol cu ochii ei reci. Nu părea să fie cu totul prezentă 
și Thomas își adună toată autoritatea de care era în stare: 

— Dacă nu te cari imediat, să știi că sun la poliţie. 

Nu-i răspunse. Nici măcar nu părea să-l fi auzit. Se aplecă în 
jos și scoase din geantă o sfoară lungă și o rolă de scotch. La 
început, el nu reuși să îngaime vreun cuvânt. 

— Afară! ţipă el apoi trăgând-o de braţ. 

Cumva ea reuși să-l prindă și să-l împingă spre masă și atunci 
pe Thomas îl cuprinse furia, dar și frica. Se eliberă, pregătindu- 
se s-o lovească sau s-o împingă în perete, dar nu apucă să facă 
nimic. Ea se repezi cu putere spre el, iar Thomas căzu pe spate 
și ateriză cu spinarea pe masă. În câteva secunde ea era 
deasupra lui, cu aceeași privire rece și oarbă. Il legă cât ai clipi 
din ochi, iar apoi zise cu vocea ei monotonă: 

— Acum o să-ţi calc cămașa. 

Îi puse o bucată de scotch la gură și îl privi ca un animal de 


VP - 136 


pradă care își contemplă victima. Lui Thomas Miller îi era o frică 
soră cu moartea. 


Mikael suferise și el de hipotermie acută și avusese o mare 
cantitate de apă în plămâni. Fusese transportat la spital cu 
elicopterul. Când un militar bine făcut îi ceruse telefonul mobil, 
Mikael i-l dăduse împotriva voinţei lui. | se spusese că exista risc 
de spionaj și de a fi ascultați și nu-și primise lucrurile înapoi 
decât acum, seara târziu, după vizita medicului și trei 
interogatorii cu serviciul de informaţii. Deși i se dădea voie să 
plece acasă, fusese informat că un procuror pe nume Matson îi 
interzisese formal să facă declaraţii, așa că Mikael se văzu 
nevoit să protesteze, cerând să o sune pe sora sa, avocata 
Annika Giannini. 

Știa că limitele legii erau neclare când era vorba de a obliga 
un jurnalist la tăcere și i se părea că, în general, tipii de la 
serviciul de informaţii se purtaseră într-un mod reprobabil. Dar 
lăsă să treacă de la el. Oricum nu avea să scrie niciun cuvânt 
înainte de a fi descurcat toate firele acestei povești. Rămase 
ceva vreme pe pat, încercând să-și adune gândurile. Dar nu a 
fost lăsat în pace mult timp. 

Se auzi din nou un ciocănit în ușă. O femeie înaltă, la vreo 40 
de ani, cu părul șaten și ochii roșii de plâns se îndreptă spre el 
și, dintr-un motiv oarecare - poate pentru că tocmai se holba la 
toate apelurile ratate de pe mobil -, îi luă ceva timp ca să-și dea 
seama că era Rebecka Forsell. Purta un sacou gri și un tricou 
alb, și dinţii îi clănțăneau când îi zise că ţinea neapărat să-i 
mulțumească înainte să plece. 

— Se simte mai bine? întrebă el. 

— A depășit stadiul acut al crizei. Dar încă nu știm dacă are 
leziuni cerebrale. E prea devreme ca medicii să-și dea seama. 

El o invită să se așeze pe scaunul de lângă el. 

— Înţeleg, zise el. 

— Am auzit că era să muriţi și dumneavoastră din cauza lui. 

— E o exagerare. 

— Dar oricum... nu știu dacă vă daţi seama ce aţi făcut pentru 
noi. Înseamnă enorm. 

— Mă măguliți, zise el. Mulţumesc. 

— Putem să facem ceva pentru dumneavoastră? zise ea. 

Povestește-mi tot ce știi despre Nima Rita, își zise el în sinea 


VP - 137 


lui. Să iasă adevărul la iveală. 

Apoi zise: 

— Aveţi grijă de Johannes și, după ce se însănătoșește, să-și 
caute un loc de muncă mai liniștit. 

— A fost o perioadă oribilă. 

— Înţeleg. 

— Ştiţi... 

Părea dezorientată și își freca agitată braţul stâng. 

— Da? 

— Tocmai am citit ce se scrie despre Johannes pe net și, dintr- 
odată, oamenii au început să fie cumsecade din nou, nu toți, 
firește, dar majoritatea. E aproape incredibil. M-a făcut încă o 
dată să-mi dau seama în ce coșmar am trăit în ultima vreme. 

El se aplecă puţin înainte și o luă de mână. 

— Eu am sunat la DN și le-am spus că a fost o tentativă de 
sinucidere, deși nu știam sigur că așa era. Am făcut o prostie? 
continuă ea. 

— Presupun că aţi avut motivele dumneavoastră. 

— Voiam să-i fac să înţeleagă cât de departe s-a ajuns. 

— Sună logic. 

— Tipii de la Must mi-au povestit ceva ce mi s-a părut foarte 
ciudat, zise ea aruncându-i o privire disperată. 

Mikael îi răspunse cât de calm putu: 

— Ce v-au povestit? 

— Că aţi aflat despre Nima Rita că a fost găsit mort la 
Stockholm. 

— Da, e într-adevăr foarte ciudat. Îl cunoșteaţi? 

— Nu știu dacă să îndrăznesc să spun ceva. Mă tot bat la cap 
să-mi ţin gura. 

— Și pe mine mă bat la cap, zise el și apoi adăugă: Dar cine 
zice că trebuie să ne supunem? 

Ea afișă un zâmbet trist. 

— Poate că nu trebuie. 

— L-aţi cunoscut deci? ` 

— Da, l-am cunoscut în tabăra de bază. Il apreciam mult și 
cred că și el pe noi. „Sahib, sahib”, avea obiceiul să zică despre 
Johannes. „Very good person”. Avea o soţie fermecătoare. 

— Luna. 

— Luna, repetă ea. Ne răsfăța pe toţi, robotea fără încetare. 
Mai târziu i-am ajutat să-și construiască o casă în Pangboche. 


VP - 138 


— Ce gest frumos! 

— Nu știu ce să zic. Ne-am simţit cu toţii vinovaţi pentru ce i 
s-a întâmplat. 

— Aveţi idee de ce a dispărut din Katmandu, unde se 
presupunea că murise, și a apărut în Stockholm trei ani mai 
târziu, unde a murit a doua oară? 

Ea îl privi cu disperare. 

— Povestea asta îmi dă fiori, zise ea. 

— Înţeleg. 

— Dacă i-aţi fi văzut pe băieții din Khumbu... 

— Ce-i cu ei? 

— Îl adorau. A salvat o mulţime de vieți și a plătit un preţ 
teribil. 

— A fost sfârșitul carierei lui de alpinist. 

— A fost ponegrit. 

— Dar nu de toţi, nu? 

— De mulți. 

— De cine? 

— De apropiații Klarei Engelman. 

— Adică de soţul ei? 

— Da, și de el, firește. 

Mikael simţi schimbarea subtilă din tonul vocii ei. 

— E un răspuns ciudat. 

— Posibil, dar trebuie să înțelegeţi că... povestea e mai 
complicată decât ce s-a făcut public, au fost implicaţi o mulţime 
de avocați. Anul trecut, o editură americană s-a văzut nevoită să 
retragă de la tipar o carte despre aceste evenimente. 

— Avocaţii lui Engelman, nu-i așa? 

— Exact. Engelman e un magnat în domeniul imobiliar, pe 
hârtie e antreprenor, dar în adâncul sufletului nu-i altceva decât 
un gangster, un mafiot, asta e părerea mea cel puţin, și știu că 
nu era foarte mulțumit de soţia sa către sfârșit. 

— De ce? 

— Pentru că se îndrăgostise de ghidul nostru, Viktor Grankin, 
și voia să-l părăsească pe Stan. Ne-a spus că avea de gând să 
divorţeze și să dezvăluie presei ce porc narcisist era cu ea. Asta 
e unul din lucrurile pe care Engelman a reușit să le 
mușamalizeze destul de bine, chiar dacă pe site-urile de scandal 
mai apare câte ceva pe ici, pe colo. 

— Înţeleg, zise el. 


VP - 139 


— Era un conflict inflamat. 

— Și Nima Rita știa despre toate astea? 

— Țineau totul secret, dar cred că știa. La urma urmelor, el 
era cel care avea grijă de ea. 

— A tăcut și el în legătură cu ce se întâmpla? 

— Cred că da. Sau cel puţin atâta vreme cât a fost într-o stare 
psihică mai bună. Dar, după moartea soţiei sale, am auzit că ar 
fi devenit din ce în ce mai confuz, deci nu m-ar mira deloc să fi 
trâncănit despre asta și multe altele pe unde trecea. 

Mikael o contemplă pe Rebecka Forsell, o privi în ochi, îi 
analiză trupul lung care se chircea în scaun. Apoi spuse 
împotriva voinţei lui: 

— Către final începuse să trăncănească și despre soțul 
dumneavoastră. 


Pe Rebecka o cuprinse mânia, dar se forță să nu arate nimic, 
deși știa că era nedrept. Mikael Blomkvist își vedea pur și simplu 
de treaba lui. În plus, îi salvase viaţa soţului ei. Însă cuvintele lui 
readuseră în prim-plan bănuiala ei cea mai îngrijorătoare, și 
anume că Johannes îi ascunsese ceva în legătură cu Everestul și 
cu Nima Rita, căci, dacă era să fie sinceră, nu crezuse niciodată 
că el ajunsese în pragul disperării din cauza campaniei de 
defăimare. 

Johannes era un luptător, un combatant, un nebun ce deborda 
de optimism și se arunca înainte în ciuda șanselor minime de 
reușită. Or, singurele dăţi când îl văzuse distrus erau acum pe 
Sandön și după ce escaladase Everestul. De aceea începuse să 
creadă că exista o legătură între atunci și acum și bănuia că 
aceasta era adevărata explicaţie a mâniei ei, și nicidecum 
Mikael. El era doar mesagerul pe care voia să-și verse furia. 

— Nu înţeleg de ce, zise ea. 

— Deloc? 

Ea rămase tăcută. Apoi zise ceva ce regretă imediat: 

— Ar trebui să staţi de vorbă cu Svante. 

— Lindberg? 

— Exact. 

Rebecka nu-l putea înghiți pe Svante și se certaseră rău acasă 
când Johannes îl alesese să-i fie secretar de stat. In aparenţă, 
Svante era copia lui Johannes, avea aceleași energie și agilitate 
militărească. Dar, de fapt, era o cu totul altă persoană. In vreme 


VP - 140 


ce Johannes considera pe toată lumea de bună-credinţă, până la 
proba contrarie, Svante era, în secret, mereu calculat și 
manipulator. 

— Ce-mi poate povesti Svante Lindberg? întrebă el. 

Ce e în interesul lui, își spuse ea. 

— Ce s-a întâmplat pe Everest, zise ea, întrebându-se în sinea 
ei dacă nu cumva îl trădase pe Johannes prin aceste cuvinte. 

Pe de altă parte, se putea considera că Johannes era cel care 
o trădase pe ea, dacă într-adevăr nu-i povestise tot ce se 
întâmplase pe munte. Se ridică și-l îmbrăţișă pe Mikael 
Blomkvist, mulțumindu-i încă o dată, apoi plecă înapoi către 
secţia de terapie intensivă. 


18. 


Noaptea de 26 spre 21 august 


Inspectorul de criminalistică Ulrike Jensen interogă pentru 
prima oară victima la Ringhospitalet din Copenhaga, unde 
Thomas Muller ajunsese la 11:10 seara, cu arsuri pe braţe și pe 
piept. Ulrike avea 44 de ani, devenise de curând mamă și era 
specializată în investigarea agresiunilor sexuale. Acum fusese 
însă mutată la crime violente, unde lucra adesea pe tura de 
noapte - momentan era cea mai bună soluţie pentru familie -, 
prin urmare avusese parte de numeroase mărturii ale unor 
persoane confuze sau în stare de ebrietate. Ceea ce auzea acum 
însă le întrecea pe toate. 

— Înţeleg că suferiţi și că sunteţi sub influenţa morfinei, zise 
ea. Însă trebuie să încercăm să fim obiectivi și să ne concentrăm 
asupra descrierii răufăcătoarei. 

— N-am mai văzut niciodată niște ochi ca ăia, bolborosi el. 

— Asta mi-aţi spus deja. Dar am nevoie de ceva mai concret. 
Nu avea niciun semn distinct? 

— Era tânără și scundă, cu părul negru și vorbea ca o stafie. 

— Cum vorbește o stafie? 

— Fără niciun sentiment sau mai degrabă... ca și cum s-ar fi 
gândit la altceva. Nu părea să fie deloc prezentă. 

— Și ce v-a spus? Aţi putea să repetaţi, ca să încercăm să 


VP - 141 


clarificăm un pic ce s-a întâmplat? 

— A zis că nu-și calcă niciodată singură hainele, că nu se prea 
pricepe și că cel mai important e să nu mă mișc. 

— Câtă cruzime! 

— E o descreierată. 

— Altceva? 

— Că o să vină după mine iar, dacă nu... 

— Dacă nu ce? 

Thomas Miller se foia în patul de spital, privind-o neputincios. 

— Dacă nu ce? repetă ea. 

— Dacă nu o las în pace pe soţia mea. Mi-a zis să nu mai dau 
ochii cu ea vreodată. Și să divorțez. 

— Spuneaţi că soţia dumneavoastră se află într-o călătorie, 
nu? 

— Da, e... 

Mormăi ceva neclar. 

— l-aţi făcut ceva soţiei dumneavoastră? continuă ea. 

— Nu i-am făcut nimic. Ea... 

— Ce a făcut? 

— M-a părăsit. 

— De ce credeți că v-a părăsit? 

— E al dracului de... 

Se pregătea să zică ceva grosolan, dar îi mai rămăsese 
destulă minte încât să nu termine propoziţia. Ulrike Jensen 
presupunea că exista o poveste mai veche care probabil era la 
fel de neplăcută. Pentru moment însă, lăsă lucrurile așa cum 
erau. 

— Nu vă mai aduceți aminte nimic altceva care ne-ar putea fi 
de folos? întrebă ea. 

— Femeia mi-a zis că am ghinion. 

— Cum adică? 

— Că a ţinut în ea o groază de lucruri toată vara și că asta a 
adus-o în pragul nebuniei. 

— Ce a vrut să spună cu asta? 

— Eu de unde să știu? 

— Cum v-aţi despărțit? 

— Mi-a rupt scotch-ul de la gură și mi-a repetat iar totul. 

— Să nu vă apropiaţi de soţia dumneavoastră? 

— Și chiar asta am să fac. Nu vreau s-o mai văd. 

— Bine, zise ea. Momentan, e o idee bună. Deci n-aţi vorbit cu 


VP - 142 


soția dumneavoastră în seara asta? 

— V-am zis doar că habar n-am pe unde e. La naiba... 

— Da? 

— Trebuie să vă puneţi pe treabă. Persoana asta e bolnavă 
mintal. E un pericol public. 

— O să facem tot ce putem, zise Ulrike Jensen. Vă promit. Dar 
se pare că... 

— Se pare că ce? 

— Că niciuna din camerele de supraveghere din cartier nu 
funcţiona la momentul respectiv, deci nu prea avem indicii, 
continuă ea, simțind dintr-odată că i se face lehamite de muncă. 


Trecuse un pic de miezul nopţii când Lisbeth se afla într-un 
taxi care-o ducea de la aeroport la Stockholm. Citea despre un 
avocat specializat în divorţuri pe care i-l recomandase Annika 
Giannini, când primi un mesaj criptat de la Mikael. Dar era mult 
prea obosită și mohorâtă ca să mai aibă puterea să-l citească. 
După câteva clipe nu mai citi nici despre avocat și începu să 
privească în gol pe fereastra mașinii. Ce naiba avea? 

Îi plăcea de Paulina. Poate că o și iubea, în felul ei sucit. Dar 
cum îi arătase asta? O trimisese la Munchen, acasă la părinţii ei, 
deși văzuse cât era de disperată. Apoi îl atacase pe soţul ei, ca 
și cum actul răzbunării în sine avea să compenseze lipsa ei de 
afecțiune. Pe sora sa - care îi făcuse atâta rău - nu era în stare 
s-o omoare, dar pe Thomas Muller l-ar fi putut ucide fără să 
clipească, la Copenhaga. 

Când se aflase deasupra lui cu fierul de călcat în mână, prin 
fața ochilor i se perindaseră frânturi de amintiri... Zalacenko, 
avocatul Bjurman, psihiatrul Teleborian și alţi nemernici. 
Avusese o adevărată cădere nervoasă. Păruse că vrea să se 
răzbune pentru o viaţă întreagă și doar printr-un act absolut de 
voință reușise să se abţină și să nu o ia cu totul razna. La naiba! 
Trebuia să-și revină. 

Altfel avea să continue tot așa - cu șovăieli când avea nevoie 
de putere de acțiune și cu nebunie pură când trebuia să fie 
calmă. 

Unul din lucrurile pe care le conștientizase pe Bulevardul 
Tverskoi o făcuse să-și piardă echilibrul. Nu era vorba doar de 
faptul că rămânea ca paralizată de fiecare dată când Zala venea 
să o ia pe Camilla noaptea. Era vorba și de mama ei. Cât știuse 


VP - 143 


ea din tot ce se petrecea? Și închisese ochii? Era un gând care o 
zgândărea din ce în ce mai rău și care o făcea să-i fie frică de 
sine însăși - de indecizia sa; trăia spaima că avea să fie o 
luptătoare slabă în ceea ce avea să urmeze în mod inevitabil: 
marea luptă a vieţii sale. 

Cu ajutorul lui Plague, reușise să pirateze camerele de luat 
vederi din jurul apartamentului de pe șoseaua Strandvägen și, 
prin urmare, știa că sora sa primise vizita celor de la clubul 
Svavelsjd MC. Înţelesese că era vânată cu toate mijloacele pe 
care Camilla le avea la dispoziţie și că aceasta din urmă n-ar fi 
ezitat nicio clipă să pună mâna pe ea, dacă i s-ar fi ivit ocazia. 
Deci clar, la naiba, trebuia să-și revină. Trebuia să redevină 
puternică și să-și recâștige concentrarea. Pentru început însă, 
avea nevoie de un acoperiș deasupra capului. 

Nu mai avea apartamentul de la Stockholm, deci trecu în 
revistă în gând mai multe posibilități. Până la urmă citi și 
mesajul de la Mikael. Era vorba despre Forsell și despre șerpaș 
și era cu siguranţă interesant în felul lui. Dar ea nu-și putea 
permite să se implice în asta. Îi trimise un răspuns impulsiv care 
o miră chiar și pe ea: 

Sunt în oraș. Hai să ne vedem imediat. La hotel. 

Nu era doar o propunere indecentă, reflectă ea, sau o reacție 
la faptul că se simţise atât de singură și fără de speranţă. Era, 
de asemenea... o măsură de siguranță, căci nu era deloc 
improbabil, nu-i așa?, ca în lipsa unor piste care să ducă la ea, 
lacheii Camillei să se ia de apropiații ei. Așa că era un lucru bun 
să-l încuie pe Kalle Blomkvist într-o cameră de hotel. 

Pe de altă parte, se putea încuia undeva și singur, iar când 
trecură 10, 15 și apoi 20 de minute fără ca el să-i răspundă, 
Lisbeth pufni și închise ochii, simțind că ar fi putut să doarmă o 
veșnicie; și poate chiar aţipi, căci, atunci când Mikael îi 
răspunse, sări ca arsă. 


Mikael sosi acasă pe Bellmansgatan, convins că avea să se 
prăbușească în pat. În loc să facă asta, se așeză la calculator și 
începu să caute informaţii despre omul de afaceri Stan 
Engelman, care avea acum 74 de ani, era recăsătorit și era 
anchetat sub acuzaţia de mită și atac la persoană cu ocazia 
vânzării a trei hoteluri din Las Vegas. Și, deși nimic nu era sigur 
- firește că magnatul nu-și recunoștea nicio vină -, imperiul lui 


VP - 144 


de afaceri părea să se clatine. Se zvonea că apelase la ajutorul 
unor contacte de afaceri din Rusia și Arabia Saudită. 

Stan Engelman nu făcuse absolut nicio declaraţie despre 
Nima Rita. Cu toate acestea, se lansase în atacuri violente la 
adresa ghidului Viktor Grankin, care decedase, și care-l 
angajase anterior pe Nima ca sirdar, plus că Engelman dăduse 
în judecată compania lui Grankin, Everest Adventures Tours, 
obținând o rezoluţie de la un tribunal din Moscova, ceea ce 
dusese rapid lă falimentul firmei. Fără doar și poate, expediţia la 
care participase Nima Rita fusese obiectul unei crize de furie. 
Dar asta nu explica de ce șerpașul apăruse brusc exact la 
Stockholm, dintre toate orașele de pe pământ, și Mikael renunţă 
la această pistă pentru moment. Era mult prea obosit ca să intre 
în detaliile afacerilor imobiliare și amoroase ale lui Engelman și 
ale tuturor crizelor lui idioate. Se hotărî deci să-l verifice pe 
Svante Lindberg, care era în mod logic cel care știa cel mai bine 
ce i se întâmplase lui Forsell pe Everest. 

Svante Lindberg era general-locotenent și fost cercetaș 
costier și probabil agent secret la rândul lui și, pe deasupra, bun 
prieten cu Forsell încă din tinereţe. Svante Lindberg era un 
alpinist experimentat. Înainte de Everest, escaladase alte trei 
vârfuri de peste 8.000 de metri, Broad Peak, Gasherbrum și 
Annapurna, acesta fiind cu siguranţă motivul pentru care Viktor 
Grankin îl lăsase să o ia înainte împreună cu Johannes când 
ritmul grupului fusese încetinit în acea dimineaţă de 13 mai 
2008. Ce se întâmplase de fapt pe munte, ăsta era un lucru pe 
care Mikael avea să-l afle mai târziu, cel mai probabil a doua zi. 
Între timp constată doar că și Svante Lindberg fusese ţinta 
atacurilor din campania de ură împotriva lui Forsell. 

Pe ici și colo se afirma că el era adevăratul conducător al 
Ministerului Apărării. Dar nu prea dădea interviuri și descrierea 
cea mai personală pe care Mikael o găsise era un portret făcut 
de revista Runner's World cu trei ani în urmă, fiind posibil ca el 
să fi citit și acel articol. După aceea își amintea formularea când 
te simti extenuat, tot mai ai la dispoziție 70% din forțele tale. 
Dar, între timp, aţipi. 

Se trezi în faţa calculatorului, tremurând din tot trupul, având 
pe retină imaginea lui Johannes Forsell scufundându-se în 
adâncuri. Atunci își dădu seama nu numai că era extenuat, ci se 
afla și în stare de șoc. Se îndreptă cu greu către pat, convins că 


VP - 145 


avea să adoarmă instantaneu. Dar mintea îi era mult prea 
agitată și, în cele din urmă, se întinse după mobil și văzu că 
Lisbeth îi răspunsese. 

Sunt în oraș. Hai să ne vedem imediat. La hotel. 

Era atât de obosit, încât fu nevoit să citească de două ori. 
Apoi se simţi... cum? Jenat, stingherit? Nu prea știa. Tot ce știa 
era că ar fi vrut să se prefacă că nu văzuse mesajul, ceea ce 
sigur n-ar fi funcţionat în cazul ei. Probabil că deja primise 
confirmarea că el citise mesajul. Ce să facă acum? Nu-i venea să 
zică nu. Dar nici da nu se simţea în stare să-i spună. Inchise 
ochii și încercă să-și facă ordine în gânduri. Prin urmare, Lisbeth 
se afla la Stockholm și voia să-l vadă imediat la un hotel. 
Însemna asta oare mai mult decât faptul că voia să-l vadă 
imediat la un hotel? 

— La naiba, Lisbeth, mormăi el. 

Apoi se ridică în picioare și începu să se fâțâie cu nervozitate 
prin apartament, ca și cum Lisbeth i-ar fi dat și mai mult peste 
cap întregul sistem. La un moment dat se uită pe una din 
ferestrele ce dădeau spre Bellmansgatan și lângă barul Bishops 
Arms văzu un personaj pe care îl recunoscu numaidecât. Era 
tipul cu coadă de cal pe care îl văzuse la Sandhamn și atunci 
tresări ca și cum ar fi primit o lovitură în stomac, căci acum nu 
mai exista niciun dubiu, nu-i așa? 

Era urmărit și această constatare îl făcu să scuipe încă o 
înjurătură. Inima îi zvâcnea în piept, gura îi era uscată; își zise 
că trebuia neapărat să-l contacteze pe Bublanski sau pe 
altcineva de la poliţie. Și totuși, nu făcu nimic altceva decât să-i 
răspundă lui Lisbeth: 

Sunt filat. 

Ea îi răspunse: 

E vina mea. Te ajut să scapi de ei. 

Ar fi vrut să ţipe că nu se simţea în stare să scape de nimeni 
și că nu voia altceva decât să doarmă și să-și vadă de amărâta 
lui de vacanţă, să uite de greutăți și de agitație. 

Îi scrise: 

OK. 


VP - 146 


19. 


27 august 


Kira s-ar fi lipsit cu drag de Svavelsjo MC. l-ar fi dat afară cu 
cea mai mare plăcere pe acești bandiți cu vestele lor ridicole, cu 
țintele, cu glugile și tatuajele lor cu tot. Dar avea din nou nevoie 
de ei și de aceea le aruncase cu bani în cale și evocase chiar și 
amintirea lui Zalacenko, spunându-le că astfel îi onorau 
memoria. 

li stăteau în gât și voia să-i ocărască pentru că erau niște 
tâlhari și niște ratati, să-i trimită la frizer și la croitor. Își păstră 
însă aura glacială și demnitatea și se bucură încă o dată că îl 
avea pe Galinov lângă ea. Acesta purta azi un costum alb de in 
și pantofi de piele maro; era așezat pe fotoliul roșu din faţa ei, 
lecturând un articol despre înrudirea limbii suedeze cu germana 
de jos sau ceva de genul ăsta, ca și cum întreaga operaţiune nu 
era altceva decât o vizită de studiu pentru el. Prezenţa lui o 
liniștea însă, era ca o punte spre trecut și, în plus, îi și speria pe 
motociclişti. 

Când îi puseseră sub semnul întrebării autoritatea și 
remarcase că nu le convenea să primească ordine de la o 
femeie, fusese de ajuns ca bătrânul Galinov să-și împingă 
ochelarii de citit spre vârful nasului și să se holbeze la ei cu 
privirea lui de o albăstrime glacială, ca să-i facă să tacă și să se 
supună. Kira bănuia că știau exact de ce era capabil Galinov, de 
aceea nu-i păsa deloc de faptul că era atât de pasiv. 

El avea să-și joace rolul un pic mai târziu. Pentru a o vâna pe 
Lisbeth avea nevoie de Bogdanov și de bandiți. Pentru moment 
însă nu găsiseră absolut nimic, nici măcar o urmă. Parcă ar fi 
alergat după o umbră, iar în seara asta, ca și cum lucrurile n-ar 
fi mers deja destul de rău, pierduseră încă o pistă; prin urmare, 
Kira îl chemase la ea pe Marko Sandstrom, președintele clubului 
Svavelsj6. Acesta tocmai pășea în încăpere împreună cu un alt 
bandit, pe care parcă îl chema Krille, dar de fapt nu-i păsa prea 
mult de numele lui. 

— Să nu-mi veniţi cu vreo scuză, zise ea. Tot ce vreau să aud 
e o explicaţie logică pentru ce s-a întâmplat. 

Marko zâmbi îngrijorat, lucru care o bucură. Marko era la fel 

VP - 147 


de masiv și de înfiorător ca toţi ceilalți membri ai clubului. Avea 
însă bunul-gust să nu poarte barbă sau părul lung, și nici nu 
făcuse burtă. In plus, avea un chip plăcut și niște pectorali în 
care încă și-ar mai fi înfipt unghiile la fel ca în trecut. 

— Sarcina noastră nu este realistă, zise Marko încercând să 
adopte o mină autoritară, deși nu se putu abţine să nu tragă cu 
ochiul la Galinov, care nu-și ridică privirea, ceea ce iarăși îi făcu 
plăcere Kirei. 

Ea zise: 

— In ce fel nu e realistă? Nu v-am cerut altceva decât să-l 
ţineţi sub supraveghere. 

— Da, 24 de ore din 24, preciză Marko. E nevoie de resurse. În 
plus, nu e un începător. 

— Cum... s-a... putut... întâmpla? repetă ea, accentuând 
fiecare cuvânt. 

— Nenorocitul... începu tipul care probabil se numea Krille. 

Marko îl întrerupse: 

— Lasă-mă pe mine să explic! Camilla... 

— Kira! 

— Scuze, Kira, continuă el. Blomkvist a dispărut subit în barca 
lui cu motor ieri după-amiază. N-am avut nicio șansă să-i luăm 
urma și, curând, situaţia a devenit neplăcută. Toată insula 
forfotea de polițiști și militari și n-aveam nici ce-a mai vagă idee 
încotro o luase, așa că a trebuit să ne despărţim. Jorma a rămas 
la Sandhamn, iar Krille s-a dus pe Bellmansgatan să stea la 
pândă. 

— Și Mikael a apărut acolo? 

— Seara târziu, cu un taxi. Părea terminat de oboseală. Nu 
exista niciun indiciu care să ne facă să credem că avea alte 
planuri decât să se ducă la culcare și, după părerea mea, ar 
trebui să-l aplaudăm pe Krille pentru că a rămas la post. Mikael 
a stins lumina. Și totuși, pe la 1 noaptea a ieșit iar, cu o geantă 
în mână, și s-a îndreptat spre staţia de metrou Mariatorget. Nu 
s-a uitat nici măcar o dată în urma lui. Pe peron a stat cu capul 
sprijinit în mâini. 

— Părea bolnav, adăugă Krille. 

— Exact, continuă Marko. Ne-a făcut să ne relaxăm. Să 
coborâm garda. In metrou, și-a sprijinit capul de fereastră și a 
închis ochii. Părea la capătul puterilor. Dar pe urmă... 

— Da? 


VP - 148 


— La staţia Gamla Stan, chiar înainte să se închidă ușile, a 
sărit ca o ghiulea, a zbughit-o afară și a dispărut de pe peron. L- 
am pierdut. 

Într-o primă fază, Kira nu scoase niciun cuvânt. Avu doar un 
schimb de priviri cu Galinov, ceea ce Marko observase. Apoi se 
uită în jos la propriile sale mâini fără să facă vreo mișcare. Unul 
din lucrurile pe care le învățase încă de la început era că tăcerea 
și liniștea au darul de a crea mult mai multă panică decât orice 
ieșire violentă și, deși simţea că ar fi vrut să urle și să înjure, 
zise pe un ton sec și obiectiv: 

— Pe femeia aia pe care Blomkvist a luat-o cu el la Sandhamn 
am identificat-o? 

— Bineînţeles. O cheamă Catrin Lindås și locuiește în 
Nytorget, la numărul 6. Este o cunoscută curviștină din mass- 
media. 

— Și înseamnă ceva pentru el? 

— Păi..., începu din nou Krille. 

Krille avea barbă și părul prins în coadă de cal, ochii mici și 
apoși și nu părea a fi vreun expert în relaţii amoroase. Se pare 
însă că ţinea morţiș să-și dea cu părerea. 

— Mie mi s-a părut că erau îndrăgostiţi. Nu făceau altceva 
decât să se ţină în braţe toată ziua în grădină, continuă el. 

— Bine, zise ea. Atunci vreau să o supraveghem și pe ea. 

— La naiba, Camilla... scuze, Kira, ce-mi ceri nu e simplu 
deloc. Acum avem trei adrese de supravegheat, zise Marko. 

Ea rămase din nou tăcută, apoi le mulţumi și se bucură să-l 
vadă pe Galinov ridicându-și trupul înalt și suplu și conducându-i 
afară... poate că în cel mai bun caz avea să le și spună câteva 
vorbe, care la prima vedere li se vor părea o formulă de politete, 
dar care aveau să-i bage în sperieţi după ce le digerau. 

Galinov era expert în așa ceva și, după părerea Kirei, chiar 
era nevoie de o lovitură de bici. Pierduse din nou conducerea 
jocului și se uită cu mânie de jur-împrejur. Apartamentul avea 
170 de metri pătraţi, fusese cumpărat prin niște intermediari cu 
doi ani în urmă și încă avea un aer impersonal, nefiind destul de 
bine mobilat. Dar, în lipsă de altceva, era acceptabil. Șuieră o 
înjurătură, se ridică și, fără să bată la ușă, intră în camera din 
dreapta, de pe colţ, unde luri Bogdanov stătea aplecat peste 
calculatoarele lui, degajând un miros puternic de transpiraţie. 

— Cum merge treaba cu calculatorul lui Blomkvist? întrebă 


VP - 149 


ea. 

— Depinde. 

— Cum adică? 

— Am reușit să intru pe serverul lui, după cum ţi-am spus. 

— Dar n-ai nicio noutate. 

Bogdanov începu să se foiască și Kira intră imediat la bănuieli; 
nici el n-avea vești bune. 

— leri, Blomkvist a făcut căutări în legătură cu Forsell, 
ministrul Apărării, ceea ce este bineînțeles interesant, nu numai 
pentru că Forsell este în vizorul GRU sau pentru că a avut de-a 
face cu Galinov, ci și pentru că aseară ministrul a încercat... 

— Nu-mi pasă de Forsell, mârâi ea. Nu mă interesează decât 
linkurile criptate pe care Blomkvist le-a trimis și le-a primit. 

— N-am reușit să le descifrez. 

— Cum adică n-ai reușit? N-ai decât să continui să încerci. 

Bogdanov își mușcă buza, cu privirea în pământ. 

— Nu mai am acces. 

— Ce vrei să spui? 

— Azi-noapte cineva mi-a dat afară troianul. 

— Cum dracu'? 

— Nu știu. 

— Ai zis că nimeni nu se poate pune cu troienii tăi. 

— Da, dar... 

Începu să-și roadă pieliţele de la unghii. 

— Vrei să spui c-o fi fost vreun geniu? mârâi ea. 

— Se pare că da, mormăi el și atunci Kira își ieși din fire. 

Îi veni însă rapid o nouă idee și, în loc să urle și să pufnească, 
zâmbi. 

Înţelese că Lisbeth se afla mai aproape decât îndrăznise ea să 
spere. 


Mikael era întins pe patul hotelului Hellsten de pe 
Luntmakargatan, în timp ce Lisbeth stătea pe un fotoliu roșu de 
lângă fereastră și îl privea absentă. Mikael de-abia dacă dormise 
câteva ore. Nu era deloc sigur că fusese o idee bună să vină 
aici. Nu petrecuseră deloc o noapte romantică și nici măcar nu 
se purtau ca doi vechi prieteni. Totul scăpase de sub control 
imediat cum trecuse pragul camerei. 

Lisbeth se holbase la el ca și cum ar fi vrut să-i rupă 
numaidecât hainele de pe el și, deși el se gândise la Catrin pe 


VP - 150 


drum, probabil că nu s-ar fi putut abtine. Dar de fapt ea nu voia 
să se arunce asupra lui. Ci asupra calculatorului și mobilului lui. | 
le înșfăcă și se baricadă în spatele unor ecrane negre pe care le 
înșiră pe podea, așezată pe vine în mijlocul lor, aplecată într-o 
poziție ciudată. Rămase nemișcată și tăcută, doar degetele îi 
lucrau într-un tempo nebun în timp ce vremea trecea... în cele 
din urmă, Mikael își pierdu răbdarea. Il apucară năbădăile și îi 
trânti în faţă că fusese cât pe ce să se înece. Că îl salvase pe 
ministrul lui pește. Că avea nevoie să doarmă sau cel puţin să 
stea de vorbă și să priceapă ce naiba făcea. 

— Taci! zise ea. 

— Nici gând! 

El își ieși din fire și vru să se care, declarându-i că nu voia să o 
mai vadă niciodată. Până la urmă însă, lăsă totul baltă, se 
dezbrăcă și se culcă pe o parte a patului dublu, adormind 
bosumflat ca un copil. Aproape de ivirea zorilor, Lisbeth se 
cuibări lângă el și îi șopti în ureche, ca o replică de seducţie a 
unei persoane complet deraiate: 

— Aveai un troian, șmechere! 

Și asta puse capac unei nopți deja eșuate. 

Lui Mikael i se făcu frică. Incepu să-și facă griji pentru sursele 
sale și îi ceru să-i povestească imediat ce se petrecea, iar ea îi 
spuse fără prea mare tragere de inimă și, încetul cu încetul, 
ajunse să priceapă toată nebunia sau mai bine zis o parte din 
ea. Ca de obicei, Lisbeth nu era deloc vorbăreaţă, așa că în 
curând începu să clipească des, își puse capul pe pernă și 
adormi, lăsându-l singur și agitat în pat. Atunci el începu să 
înjure, convins că nu mai putea să adoarmă la loc. Cumva 
trebuie să fi reușit însă, iar când se trezi, dădu cu ochii de 
Lisbeth care stătea pe fotoliu, îmbrăcată în chiloţi și într-o 
cămașă neagră mult prea lungă, cufundată într-o stare aflată 
între visare și realitate. Mikael îi contemplă mirat mușchii 
picioarelor și cearcănele, apoi întoarse privirea către ușa de la 
intrare. Atunci îi auzi vocea: 

— Am comandat micul dejun. 

— Ce bine, răspunse el și se duse și aduse două tăvi pe care 
le puse pe pat. 

Pregăti cafele la aparatul Nespresso de lângă fereastră și apoi 
se așeză în genunchi pe saltea, iar ea se apropie și se instală în 
faţa lui. O privi cum priveşti un străin și un prieten apropiat 


VP - 151 


deopotrivă și simţi mai acut ca niciodată că o înţelegea și că, în 
același timp, nu o înţelegea. 
— De ce ai ezitat? întrebă el. 


Lui Lisbeth nu-i plăcea întrebarea lui Mikael. Nu-i plăcea mâna 
lui. Ar fi vrut s-o ia la fugă sau să sară pe el și să-i închidă gura. 
Gândurile îi zburară la Paulina și la soţul ei, la fierul de călcat pe 
care îl ţinuse în mână și la multe alte lucruri mult mai urâte din 
copilăria îndepărtată... pentru câteva clipe, nu avea idee ce să-i 
răspundă. Apoi spuse totuși: 

— Mi-am adus aminte de ceva. 

Mikael o privi cu intensitate și ea regretă instantaneu că nu-și 
ținuse gura. 

— Ce ţi-ai adus aminte? 

— Nimic. 

— Hai, spune! 

— Mi-am adus aminte de familia mea. 

— Ce ţi-ai adus aminte despre ea? 

Lasă-mă-n pace, Își zise în sinea ei. Lasă-mă-n pace! 

— Mi-am adus aminte... începu ea, ca și cum nu s-ar fi putut 
abţine sau ca și cum ceva dinăuntrul ei voia totuși să formuleze 
aceste gânduri. 

— Ce? o încurajă el. 

— Mama știa că sora mea Camilla fura de la noi și mințea 
poliţia ca să-l apere pe Zala. Ştia că ne vorbea de rău faţă de 
serviciile sociale și contribuia la calvarul de acasă. 

— Da, știu asta, zise el. 

— Ştii? 

— Mi-a povestit Holger. 

— Ştii și că... 

— Ce? 

Să-i spună sau să renunțe? Până la urmă dădu totul pe față: 

— Că până la urmă mama s-a săturat și amenințat-o pe 
Camilla că o dă afară? 

— Nu știu. 

— E adevărat. 

— Dar Camilla trebuie să fi fost o copilă la vremea respectivă? 

— Avea 12 ani. 

— Chiar și așa... 

— Poate că a fost doar o ieșire care nu însemna nimic. Dar a 


VP - 152 


fost mereu de partea mea, de asta sunt sigură. Nu a plăcut-o 
niciodată pe Camilla. 

— Asta se poate întâmpla în orice familie. Unul dintre copii e 
favoritul. 

— Dar în cazul nostru a avut consecinţe. Ne-a orbit. 

— Cum adică? 

— Adică n-am mai văzut ce se întâmpla. 

— Ce se întâmpla? 

Încetează, își zise ea. Încetează! 

Îi venea să ţipe și să o ia la fugă. Totuși continuă, ca și cum 
era propulsată înainte de o forţă pe care nu o mai putea 
controla: 

— Credeam că ea îl avea pe Zala de partea ei. Că eram doi la 
doi în războiul de acasă, mama și cu mine contra lui Zala și a 
Camillei. Dar nu a fost așa. Camilla era singură. 

— Eraţi cu toţii singuri. 

— Pentru ea a fost cel mai rău. 

— În ce fel? 

Lisbeth își luă privirea de la el. 

— Zala venea la noi în cameră câteodată noaptea, zise ea. Pe 
vremea aceea nu-mi dădeam seama de ce. Dar nici nu stăteam 
să mă gândesc la asta. Era un om rău și făcea tot ce-i trecea 
prin cap. Așa stătea treaba, iar la vremea respectivă eu nu mă 
gândeam decât la un singur lucru. 

— Voiai să oprești violenţa faţă de mama ta. 

— Voiam să-l omor pe Zala și știam că se înhăitase cu 
Camilla. N-aveam niciun motiv să-mi pese de ea. 

— E de înţeles. 

— Bineînţeles însă că ar fi trebuit să mă întreb de ce Zala se 
schimbase. 

— Cum adică se schimbase? 

— Își petrecea din ce în ce mai des noaptea la noi, ceea ce nu 
se potrivea deloc în context. El era obișnuit cu luxul și să fie 
servit. Și totuși, dintr-odată, era mulțumit cu apartamentul 
nostru... lar asta trebuie să fi fost din cauză că apăruse o nouă 
miză în joc și de-abia atunci, pe Bulevardul Tverskoi, am înţeles 
în sfârșit care era. Era atras de Camilla ca toţi ceilalţi bărbați. 

— Deci venea la ea noaptea. 

— Îi spunea mereu să vină în sufragerie și, când îi ascultam 
vorbind, nu păreau să facă altceva decât să planifice ceva 


VP - 153 


împotriva mea și a mamei. Dar poate că am auzit și altceva, 
lucruri pe care nu știam cum să le interpretez la vremea 
respectivă. Deseori plecau cu mașina. 

— O abuza. 

— A distrus-o. 

— Nu ai ce să-ţi reproșezi, zise el. 

Lui Lisbeth îi venea să urle. Îi zise: 

— Ti-am răspuns doar la întrebare. Am înţeles că nici eu, nici 
mama, n-am făcut absolut nimic ca s-o ajutăm. Am priceput 
asta și m-a făcut să ezit. 

Mikael rămase tăcut în faţa ei, pe pat. Părea să digere cele 
auzite. Apoi își puse mâna pe umărul ei. Ea i-o dădu la o parte și 
își îndreptă privirea către fereastră. 

— Ştii ce cred eu? zise el. 

Ea nu răspunse. 

— Pur și simplu, nu cred că ești genul de persoană care 
împușcă pe cineva în felul ăsta. 

— Prostii! 

— Nu cred, Lisbeth. N-am crezut asta niciodată. 

Lisbeth luă un croasant de pe tavă și mormăi mai mult pentru 
sine însăși, decât pentru Mikael: 

— Și totuși ar fi trebuit s-o omor, zise ea. Acum e pe urmele 
noastre ale tuturor. 


20. 


27 august 


Jan Bublanski luă cu el o sticlă de Grant's de 12 ani, pe care o 
avea acasă de-o veșnicie, ceea ce bineînțeles era împotriva 
principiilor lui. Dar cum martorul îi ceruse whisky, nu voia să 
pară prea pretenţios. De ieri era total concentrat asupra 
investigaţiei în cazul Nima Rita și de aceea făcuse tot ce-i stătea 
în putinţă să pună mâna pe ultimul martor care-l văzuse pe 
șerpaș în viaţă și, în cele din urmă, dăduse de el aici, în 
Haninge, într-un mic apartament cu chirie dintr-un bloc galben 
de pe aleea Klockarleden. 

Apartamentul nu arăta chiar în ultimul hal, Bublanski văzuse 


VP - 154 


și mai rău de-atât, dar nici nu era aranjat. Înăuntru mirosea urât 
și erau o mulțime de sticle, scrumiere și resturi de mâncare. 
Însă martorul degaja o aură de eleganţă boemă. Purta o cămașă 
albă și o bască pariziană. 

— Domnule Järvinen, zise Bublanski. 

— Să trăiţi, domnule comisar. 

— E bun ăsta? 

Îi arătă sticla și primi un zâmbet drept răspuns, după care se 
așezară pe niște scaune albastre de lemn din bucătărie. 

— L-aţi întâlnit pe cel despre care acum știm că se numește 
Nima Rita în noaptea dintre 14 și 15 august, nu-i așa? zise el. 

— Exact... un descreierat. Mă simțeam cam rău și-l aşteptam 
pe un tip care stă pe lângă Norra Bantorget ca să-mi vândă ceva 
de băut, când a apărut vagabondul ăsta, tare supărat și 
strâmb... firește că n-ar fi trebuit să scot niciun cuvânt. Se 
vedea de la distanţă că era dus cu pluta. Dar eu sunt vorbăreţ 
din fire, așa că l-am întrebat politicos și discret ce face și atunci 
a început să se miorlăie. 

— În ce limbă? 

— În engleză și în suedeză. 

— Deci vorbea suedeză? 

— E, vorbea! A zis câteva cuvinte. Dar era imposibil de 
înțeles. Ţipa că fusese printre nori și se luptase cu zeii și vorbise 
cu morții. 

— Nu-i posibil să fi vorbit despre Everest? 

— E posibil. Nu prea-l ascultam cu atenţie. Mi-era al dracu' de 
rău și n-aveam chef de baliverne. 

— Deci nu-ţi amintești nimic concret din ce zicea? 

— Salvase viaţa multor oameni. „/ saved many lives”, a zis și 
mi-a arătat cioturile de la mâini. 

— A zis ceva despre Forsell, ministrul Apărării? 

Heikki Järvinen îl privi cu mirare și își turnă whisky într-un 
pahar pe care apoi îl dădu peste cap cu o mână tremurândă. 

— Ciudat că-i pomenești numele, zise el. 

— De ce e ciudat? 

— Parcă-mi aduc aminte că a zis ceva despre el. Da de fapt 
nu e deloc ciudat. Toată lumea vorbește despre el. 

— Ce-a zis, mai concret? 

— Că-l cunoștea, cred. Că știa o groază de persoane 
importante... și asta iar mi se părea de necrezut. Imi făcuse 


VP - 155 


capul calendar cu vorbăria lui și nu mai suportam. l-am zis 
câteva vorbe prostești. 

— Cum adică? 

— Păi... n-a fost o chestie rasistă, de fapt. Dar nicio mișcare 
deşteaptă n-a fost. l-am zis că arăta ca un chinezoi și atunci s-a 
burzuluit la mine și mi-a tras una de-am rămas mască. N-am 
avut nicio șansă. M-a bătut până la loc comanda, zău îţi zic. Îţi 
dai seama? 

— Inteleg că trebuie să fi fost foarte neplăcut. 

— Sângeram ca un porc înjunghiat, continuă Järvinen agitat. 
Încă mai am o rană. Uite, aici. 

Arătă către buză, unde într-adevăr avea o rană. Pe de altă 
parte, tot corpul îi era plin de răni și vânătăi, deci Bublanski nu 
era deloc impresionat. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 

— S-a cărat cu tot elanul din lume... sau poate că n-ar trebui 
să spun asta, având în vedere că a murit a doua zi. Da' atunci 
așa părea. A găsit imediat un vânzător un pic mai jos pe 
Vasagatan. 

Bublanski se înclină deasupra mesei. 

— Un vânzător de băutură? 

— L-a oprit un tip pe trotuarul de lângă hotelul ăla de-acolo și 
mi s-a părut că i-a dat o sticlă. Da eram destul de departe și 
poate că n-am văzut eu bine. 

— Ce poţi să-mi spui despre tipul ăsta? 

— Despre vânzător? 

— Da. 

— Nimic. Era slab, brunet și înalt. Avea o geacă neagră, blugi 
și șapcă. Da nu l-am văzut la față. 

— Arăta ca un beţiv? 

— AȘ zice că nu. Mergea altfel. 

— Ce vrei să spui? 

— Mergea cu prea multă ușurință și prea repede. 

— Adică era bine antrenat? 

— Poate. 

Bublanski îl contemplă pe Järvinen în tăcere câteva clipe și 
avu impresia că se afla în faţa unui bărbat care, deși era în plin 
declin, făcea totuși eforturi să păstreze aparențele. Încă mai 
avea spirit de luptă. 

— Ai văzut încotro s-a îndreptat? 


VP - 156 


— S-a îndepărtat în direcţia gării. Iniţial am vrut să mă iau 
după el. Dar n-aveam nicio șansă să-l ajung din urmă. 

— Deci poate că nu era acolo ca să vândă băutură? Poate că 
venise doar ca să-i paseze o sticlă lui Nima Rita. 

— Vrei să spui...? 

— Nu vreau să spun nimic. Cert este însă că Nima Rita a murit 
otrăvit și, având în vedere obiceiurile lui, nu e improbabil să fi 
primit otrava într-o sticlă de băutură. Prin urmare, sunt foarte 
interesat de acest tip. 

Heikki Järvinen bău încă un pahar și apoi spuse: 

— Atunci poate că ar mai fi încă ceva de spus. 

— Ce anume? 

— A zis că mai încercaseră să-l otrăvească. 

— Cum adică? 

— Păi... nici asta n-a fost clar. Striga cât îl ţinea gura despre 
toate lucrurile extraordinare pe care le făcuse și despre toate 
persoanele importante pe care le cunoștea. Dar, în același timp, 
mi-a dat impresia că fusese închis la nebuni, unde refuzase să ia 
medicamentele. „They tried to poison me”, a strigat. „But I ran. | 
climbed down a mountain to the lake.”” Cel puţin asta cred că a 
zis. Că fugise de niște doctori. 

— Că fugise de pe un munte până la un lac? 

— Așa cred. 

— Și părea să fie vorba de un spital din Suedia sau din 
străinătate? întrebă Bublanski. 

— Din Suedia, cred. Arăta cu degetul în spate, ca și cum ar fi 
fost prin apropiere. Dar de fapt arăta cu degetul în toate 
direcţiile, ca și cum și cerul și zeii cu care se luptase ar fi fost tot 
prin apropiere. 

— Înţeleg, zise Bublanski care acum voia să plece de-acolo 
cât mai repede cu putinţă. 


Lisbeth se afla la birou în camera sa de hotel, de unde 
constată că membrii bandei Svavelsjo, inclusiv președintele 
clubului, Marko Sandström, se pregăteau să plece de la adresa 
de pe șoseaua Strandvägen. Se întreba cum ar trebui să 
reacționeze. Nu ajunse la nicio concluzie. 

Își închise calculatorul și observă că Mikael se îmbrăcase și 


17 În engleză în original. „Au încercat să mă otrăvească. Dar am fugit. Am coborât 
muntele și am ajuns lângă lac” (N.t.). 


VP - 157 


stătea pe pat citind ceva pe mobil și atunci își zise că ar trebui 
să-l lase în pace. Nu mai suporta să-i pună nicio întrebare 
despre viaţa ei și, cu atât mai puţin, să-i audă teoriile conform 
cărora de fapt era bună la suflet sau ce-o fi încercat să spună el 
în ultimul comentariu. 

Zise: 

— Ce faci? 

— Poftim? 

— Cu ce te ocupi acolo? 

— Cu povestea aia legată de șerpaș, răspunse el. 

— Ai ajuns la vreo concluzie? 

— Tocmai citeam despre tipul ăsta, Stan Engelman. 

— Un tip de treabă, nu-i așa? 

— Exact. Genul tău de bărbat. 

— Și pe urmă îl mai ai și pe Mats Sabin, zise ea. 

— Da, și pe el. 

— Și despre el ce crezi? 

— N-am ajuns acolo încă. 

— Eu cred că poţi să uiţi de el, zise ea. 

Mikael își ridică privirea curios. 

— Ce te face să spui asta? 

— Pentru că pare să fie genul de lucru de care te lovești și te 
face să te agiţi pentru că apar oarecare coincidenţe. Însă nu 
cred că e nimic solid dincolo de aparenţe. 

— De ce nu? 

Ea se ridică și se îndreptă spre fereastră, de unde privi spre 
Luntmakargatan printr-o crăpătură a perdelelor în timp ce se 
gândea la Camilla și la Svavelsjă MC. Îi veni o idee. Se întrebă 
dacă nu cumva era cazul să facă totuși presiuni asupra lor. 

— De ce nu? repetă el. 

— L-ai găsit un pic cam repede, nu-i așa? înainte să fi fost 
sigur de ce zisese de fapt cerșetorul. 

— E adevărat. 

— Ar trebui să te întorci în timp până la epoca colonială. 

— Cum adică? 

— Păi, Everestul nu-i altceva decât o rămășiță de colonialism, 
cu alpiniști albi și oameni de altă rasă care le cară bagajele, nu? 

— Da, e posibil. 

— Cred că ar trebui să te gândești la asta și să te uiţi la cum 
se exprima Nima Rita în general. 


VP - 158 


— Nu poţi măcar o dată să vorbeşti pe înţelesul tuturor? 


Mikael rămase pe pat așteptându-i răspunsul, dar observă că 
Lisbeth se gândea din nou aiurea, la fel cum o făcuse și de 
dimineaţă când se afla pe fotoliu, așa că se hotărî să verifice 
singur. Apoi începu să-și adune lucrurile. Cel mai bine era să se 
grăbească și s-o reîntâlnească pe Lisbeth mai târziu, deci își 
băgă calculatorul în geantă și se ridică, cu gândul să încerce s-o 
îmbrățișeze și să-i spună să aibă grijă de ea. Lisbeth însă nu 
reacţionă nici măcar când se apropie de ea. 

— Pământul către Lisbeth, zise el, ceea ce-l făcu să se simtă 
ridicol, și de-abia atunci privirea ei se limpezi și se uită la geanta 
lui. 

Geanta părea să-i transmită un mesaj. 

— Nu poţi să pleci acasă, zise ea. 

— Atunci plec altundeva. 

— Vorbesc serios, continuă ea. Nu poţi să te duci acasă sau la 
cineva cunoscut. Te urmăresc. 

— Pot să-mi port singur de grijă. 

— Ba nu poţi. Dă-mi mobilul. 

— Nu începe iar. 

— Dă-mi-l! 

Mikael era de părere că Lisbeth migălise destul pe telefonul 
lui și tocmai se pregătea să-l bage în buzunar, când ea i-l smulse 
din mână. El se agită, aproape că se înfurie, deși fără prea mare 
rezultat. Lisbeth începuse deja să umble prin programe și coduri 
și Mikael o lăsă să continue. Făcuse dintotdeauna exact ce voia 
ea cu calculatoarele lui. Până la urmă însă se sătură să aștepte 
și se rățoi: 

— Ce naiba faci? 

Atunci ea își ridică privirea. Pe chip i se citea umbra unui 
zâmbet. 

— Îmi place, zise ea. 

— Ce-ţi place? 

— Expresia asta. 

— Care expresie? 

— Ce naiba faci? N-ai putea totuși s-o spui la plural? Pe 
același ton. 

— Despre ce vorbești? 

— Spune-o odată! 


VP - 159 


Lisbeth întinse mâna cu mobilul către el. 

— Ce? 

— Ce naiba faceţi? 

— Ce naiba faceţi? zise el. 

— Foarte bine, perfect. 

Mai făcu încă ceva pe telefon, apoi i-l întinse înapoi. 

— Ce-ai făcut? 

— Acum pot să văd unde ești și să aud ce se întâmplă în jurul 
tău. 

— Ce naiba!? 

— Exact! 

— Deci nu mai am dreptul la viaţă personală. 

— Poţi să-ţi vezi în liniște de viaţa ta personală, n-am de gând 
să ascult fără rost, cel puţin nu dacă nu spui expresia 
respectivă. 

— Deci pot să continui să te bârfesc? 


— Poftiiim? 
— Era o glumă, Lisbeth. 
— OK. 


Mikael zâmbi. 

Lisbeth e posibil să fi zâmbit și ea sau poate nu, iar atunci el 
își luă mobilul, o privi din nou și-i mulțumi. 

— Dă-te la fund o vreme, zise ea. 

— Așa o să fac. 

— Bine. 

— Noroc că nu mă cunoaște nimeni. 

— Ce? 

Ratase și această glumă și atunci el o îmbrățișă în cele din 
urmă și apoi ieși încercând să se piardă în mulţime. Tactica nu 
prea funcţiona însă. Nu ajunse mai departe de Tegnergatan 
când îl opri un puști pentru un selfie. Pe urmă își continuă 
drumul pe Sveavägen, deși poate ar fi fost mai prudent să se 
abţină. Până la urmă, se așeză pe o bancă din apropierea 
Bibliotecii Municipale și dădu din nou o căutare cu numele Nima 
Rita și găsi un articol lung din Outside care data din august 
2008. 

Acesta conţinea una dintre cele mai detaliate declaraţii pe 
care Nima Rita le făcuse vreodată. Citatele nu comunicau însă 
nimic ieșit din comun sau cel puţin nu la prima vedere. Era 
vorba de lucruri despre care Mikael mai citise deja, replici pline 


VP - 160 


de respect sau de mâhnire în legătură cu Klara Engelman. Și 
totuși Mikael tresări după câteva clipe, fără să știe de ce. Era 
vorba despre această propoziţie simplă în disperarea ei: 

I really tried to take care of her. I tried. But Mamsahib just fell, 
and then the storm came, and the mountain was angry, and we 
couldn't save her. I am very, very sorry for Mamsahib.15 

Mamsahib. 

Bineînţeles. „Mamsahib” sau „memsahib”, citi el, era forma 
de feminin a lui „sahib”, care desemna populaţia albă în India 
colonialistă. Cum de nu se gândise la asta mai devreme? Doar 
văzuse de-a lungul cercetărilor sale că mulţi șerpași făceau 
referire la alpiniștii occidentali în astfel de termeni. 

I took Forsell and I left Mamsahib. 

Asta trebuie să fi spus. Prin urmare, trebuie să fi fost vorba de 
Klara Engelman. Dar ce însemna asta de fapt? Că Nima Rita îl 
salvase pe Johannes Forsell în locul Klarei Engelman? Nu 
coincidea deloc cu cele întâmplate. 

Klara și Johannes se aflaseră în locuri diferite pe munte, iar 
Klara era cu siguranţă deja moartă când Forsell ajunsese la 
ananghie. Și totuși... se întâmplase oare ceva grav, ceva ce 
trebuia ţinut secret? Era posibil ca explicaţia să fie asta sau cu 
totul alta. Mikael simţi cum îi revine cheful de viață și își dădu 
seama că vacanţa se încheiase de-a binelea și că era musai să 
rezolve această dilemă. Mai întâi însă îi trimise un mesaj lui 
Lisbeth: 

De ce trebuie să faci mereu pe deșteapta?? 


21. 


27 august 


Paulina Muller stătea pe pat în vechea sa cameră din casa 
părintească din Bogenhausen în Munchen, îmbrăcată în 
pijamale, vorbea la telefon și bea ciocolată caldă în timp ce 
mama sa umbla de colo-colo și avea grijă de ea, ca și cum ar fi 


18 În engleză în original. „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să am grijă de ea. Am 
încercat. Dar Mamsahib a căzut și apoi a venit furtuna și muntele era furios și n-am 
putut s-o salvăm. Imi pare tare, tare rău pentru Mamsahib ” (N.t.). 


VP - 161 


avut din nou 10 ani, ceea ce nu era așa de rău până la urmă. 

Nu-și dorea altceva decât să redevină copil și să nu mai fie 
nevoie să-și asume nicio responsabilitate, să poată plânge în 
voie. În plus, se înșelase. Părinţii ei înțeleseseră foarte bine ce 
fel de bărbat era Thomas. Nu văzuse nicio umbră de îndoială în 
ochii lor când le povestise ce-i făcuse acesta. În acest moment 
însă, se încuiase în cameră strigând că nu voia să fie deranjată. 

— Deci n-aveţi idee cine poate fi această femeie? întrebă 
inspectorul Ulrike Jensen la telefon, pe un ton care arăta cănuo 
crede deloc, și avea toate motivele să nu o creadă. 

Paulina nu numai că înțelesese imediat cine era femeia cu 
fierul de călcat, ci înţelesese, de asemenea, logica tenebroasă a 
acestor acțiuni, speriind-o de moarte ideea că, într-un fel sau 
altul, fusese de acord cu cele întâmplate. De câte ori nu spusese 
în timpul călătoriei: Nu mai pot să dau ochii cu el, nu mai pot. 
Mai bine mor. 

— Nu, zise ea. Nu pare să fie o persoană cunoscută. 

— Thomas spune că aţi întâlnit o femeie de care v-aţi 
îndrăgostit, continuă Ulrike Jensen. 

— Am scris asta doar ca să-l tachinez. 

— Și totuși se pare că făptașa era cumva atașată afectiv de 
dumneavoastră. Mai mult decât atât, dumneavoastră 
întruchipaţi însuși mesajul pe care a vrut să-l transmită. Soţul 
dumneavoastră a fost nevoit să jure că nu vă va mai deranja 
niciodată. 

— E ciudat. 

— Chiar e atât de ciudat? Vecinii mi-au povestit că aveați un 
bandaj în jurul braţului în ultimele zile înainte să dispăreţi. Le-aţi 
spus că v-aţi ars cu fierul de călcat. 

— E adevărat. 

— Dar nu toată lumea v-a crezut. Au auzit ţipete din 
apartamentul dumneavoastră. Țipete și certuri. 

Paulina avu un moment de șovăială. 

— Zău? zise ea. 

— Deci poate că de fapt cel care v-a ars a fost Thomas? 


— Poate. 

— Înţelegeţi deci că presupunem că este vorba despre o 
răzbunare... din partea unei persoane apropiate 
dumneavoastră. 

— Nu știu. 


VP - 162 


— Nu știți? 

Conversaţia continuă tot așa până când Ulrike Jensen își 
schimbă brusc tonul vocii și zise: 

— În plus... 

— Da? 

— Nu cred că trebuie să vă faceți griji din pricina lui. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Soţului dumneavoastră pare să-i fie frică de această 
femeie. Cred că va păstra distanţa. 

Paulina ezită din nou. Apoi spuse: 

— Asta-i tot? 

— Pentru moment, da. 

— Mulţumesc atunci. 

— Cui îi mulțumiți? 

— Nu știu, zise ea și adăugă mai mult de formă că spera că 
Thomas avea să se însănătoșească în curând. 

Dar nici asta nu era adevărat și, după ce închise, în timp ce 
stătea pe pat încercând să digere informaţia, telefonul sună din 
nou. Era o avocată specializată în divorțuri pe nume Stephanie 
Erdmann, despre care Paulina citise în presă. Erdmann se oferea 
să o reprezinte... nu trebuia să-și facă griji în legătură cu plata, 
pentru că onorariul ei fusese deja achitat. 


Sonja Modig îl întâlni pe Bublanski pe unul din coridoarele 
secției de poliție și clătină din cap. Presupuse deci că numele lui 
Nima Rita nu fusese de găsit nici în registrele consiliului 
municipal. Li se acordase în orice caz autorizaţia să caute în ele, 
ceea ce reprezenta o mică victorie în sine. Aveau oricum destule 
alte piedici de depășit. Până acum, conversațiile cu serviciul de 
informaţii al armatei fuseseră ca un drum cu sens unic, ceea ce 
îl irita din ce în ce mai mult. Bublanski rosti gânditor în timp ce o 
contempla pe Sonja: 

— E posibil să avem un suspect. 

— Zău? 

— Dar n-avem niciun nume, iar descrierea e foarte sumară. 

— Deci asta numești tu suspect. 

— O pistă, atunci. 

Îi povesti despre bărbatul pe care Heikki Jărvinen îl văzuse la 
Norra Bantorget între ora 1 și 2 în noaptea zilei de 15 august și 
care se pare că-i dăduse lui Nima Rita o sticlă de băutură. 


VP - 163 


Sonja își notă informaţiile în timp ce intrau în biroul lui, unde 
se așezară unul în faţa celuilalt, în tăcere deplină pentru 
început. Bublanski nu avea astâmpăr. În subconștient îl mai 
rodea ceva. 

— Deci n-am găsit niciun indiciu că ar fi luat legătura cu 
serviciile medicale suedeze? zise el. 

— Până acum, nu, răspunse ea. Dar n-am de gând să mă dau 
bătută. E posibil să fi fost internat sub un alt nume, nu-i așa? 
Acum încercăm să obţinem o hotărâre judecătorească care să 
ne permită să facem căutări mai detaliate bazate pe 
caracteristicile lui corporale. 

— Știm cam de câtă vreme a fost văzut prin oraș? întrebă el. 

— Cu toate că lumea are o percepţie temporală destul de 
ciudată, nu avem motive să credem că ar fi circulat prin cartier 
mai mult de câteva săptămâni. 

— Dar nu-i posibil să fi venit din alt cartier sau din alt oraș? 

— Nu cred. Instinctul îmi spune că nu-i așa. 

Bublanski se rezemă de spătarul scaunului și privi spre 
fereastra care dădea către Bergsgatan. Brusc, realiză care era 
informaţia pe care o căuta. 

— Södra Flygeln! exclamă el. 

— Ce? 

— Spitalul de psihiatrie Södra Flygeln. Cred că e posibil să fi 
fost internat acolo. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că se potriveşte. 

— În ce fel? 

— Este exact genul de loc unde ar fi plasată o persoană pe 
care vrei să o ţii ascunsă. Södra Flygeln nu raportează nimic 
consiliului municipal. Este o fundație și știu de mai mult timp că 
armata cooperează cu acest sanatoriu. Iti mai aduci aminte de 
Andersson, fostul soldat ONU în Congo, care a început să atace 
lumea pe stradă? A fost închis la Södra Flygeln. 

— Mi-aduc aminte de el, zise Sonja. Pare totuși o speculație 
cam trasă de păr. 

— Partea bună e că încă nu am terminat ce aveam de zis. 

— Atunci, continuă. 

— După spusele lui Järvinen, Nima i-ar fi povestit că a trebuit 
să coboare de pe un munte ca să se elibereze și că a ajuns la un 
lac, ceea ce iarăși e adevărat, nu-i așa? Södra Flygeln are o 


VP - 164 


poziție spectaculoasă pe marginea unei stânci deasupra golfului 
Årstaviken. În plus, nu se află prea departe de piaţa Mariatorget. 

— Asta chiar că sună bine, zise Sonja. 

— E posibil să fie o pistă falsă. 

— O să verific numaidecât. 

— Excelent, dar... 

— Dar ce? 

— Tot nu ne-ar explica cum a ajuns Nima Rita în Suedia și a 
trecut de controlul de frontieră fără ca numele lui să fie 
înregistrat, zise el. 

— E adevărat, zise Sonja. Dar ar putea fi un început. 

— Un bun început ar fi și să putem sta de vorbă cu Rebecka 
Forsell. Dar se pare că nici asta nu-i posibil. 

— Nu, confirmă ea privindu-l gânditoare. 

— Ce este? 

— Se pare că mai există o femeie în oraș care i-a cunoscut pe 
Nima Rita și pe Klara Engelman. 

— Cine? 

Sonja îi povesti. 


Catrin Lindås înainta pe Götgatan când încercă să-l sune din 
nou pe Mikael. Acesta nu răspunse însă nici de data asta - deși 
câteodată suna ocupat -, iar ea trase o înjurătură. De ce-și 
bătea capul cu el? Avea lucruri mult mai importante la care să 
se gândească. Tocmai terminase înregistrarea podcastului său, 
în care discutase despre campania mediatică împotriva lui 
Johannes Forsell cu ministrul culturii, Alicia Frankel, și cu 
profesorul de jurnalistică Jörgen Vrigstad, dar nu simțea niciun 
fel de satisfacţie. Era dată peste cap, lucru care i se întâmpla 
adesea după o înregistrare. 

Existau mereu replici sau întrebări care nu-i dădeau pace, iar 
de data asta își făcea griji să nu fi fost prea dură, să nu fi fost la 
fel de oarbă ca mass-media pe care o critica sau să fi cerut 
nuanţe fără ca ea însăși să fie în stare să adopte o atitudine 
nuanţată. Ştia însă că era mai mereu autocritică. In plus, 
atacurile la adresa lui Forsell atinseseră o coardă sensibilă 
înăuntrul ei. Poate că era mai degrabă vorba de ea însăși decât 
de el. 

Simţise pe propria sa piele cum ura și minciunile denaturează 
totul și ce efect devastator au. Cu toate că nu avusese niciodată 


VP - 165 


gânduri sinucigașe, din când în când i se întâmpla să-și piardă 
echilibrul și să-și provoace tăieturi ca în adolescență. Astăzi 
fusese într-o pasă proastă încă de când se trezise în zori ca să 
se pregătească pentru înregistrare. Parcă ceva întunecat din 
trecut se pregătea să reapară. Nu-i dădu însă importanţă. Pe 
Gotgatan era plin de lume. In faţa ei, pe trotuar, se afla un grup 
gălăgios de copii de grădiniţă cu baloane după ei. li ocoli cotind- 
o pe Bondegatan și apoi se grăbi către Nytorget, unde putu să 
răsufle oarecum ușurată. 

Nytorget avea reputaţia de a fi unul din locurile cele mai șic 
din zona Söder și, deși pentru mulți era sinonim cu un club 
select al elitelor din lumea mass-mediei, pentru ea cartierul 
însemna siguranţa pe care o degajă sentimentul că te afli acasă. 
E drept că era datoare vândută băncii. Dar, după amploarea pe 
care o luase programul ei radio - la ora de faţă era cel mai 
popular podcast din Suedia -, se simţea relativ în siguranţă. La 
urma urmei, dacă era nevoie, putea să vândă apartamentul și să 
se mute în suburbii. Nu-și făcea iluzii cu privire la faptul că 
putea oricând pierde totul. 

Grăbi pasul. Și totuși nu cumva auzea zgomote de pași în 
urma ei? Nu, erau doar prostii, vechii ei demoni. Işi dorea însă 
să ajungă acasă cât mai repede cu putinţă și să uite de lume, 
savurând o comedie romantică sau orice altceva ce nu avea 
nimic de-a face cu propria ei viaţă. 


Mikael se afla pe un balcon din cartierul Ostermalm, unde o 
intervieva pe femeia despre care îi vorbise Sonja Modig. Venise 
direct de la Biblioteca Regală unde își petrecuse toată ziua 
citind și acum începea să aibă o vedere mai clară asupra acestei 
povești sau cel puţin îi era clar care erau elementele lipsă și 
chestiunile pe care încă mai trebuia să le afle. 

Prin urmare, se autoinvitase în casa lui Elin de pe 
Jungfrugatan. În momentul de faţă, Elin avea 39 de ani. Era o 
femeie elegantă, un pic cam austeră, era măritată și își 
schimbase numele în Felke, avea trăsături fine și era extrem de 
suplă. În 2008, încă o mai chema Malmgârd, era o vedetă în 
lumea  fitnessului - avea inclusiv o rubrică de întrebări și 
răspunsuri în Aftonbladet - și participase la expediţia pe Everest 
a americanului Greg Dolson. 

Grupul lui Dolson se îndreptase către vârf în aceeași zi ca 


VP - 166 


alpiniștii lui Viktor Grankin, pe 13 mai. Pe durata perioadei de 
aclimatizare, membrii celor două expediţii trăiseră unii în 
preajma celorlalţi și Elin se apropiase de compatrioţii săi, 
Johannes Forsell și Svante Lindberg, și se împrietenise și cu 
Klara Engelman. 

— Vă sunt recunoscător pentru faptul că m-aţi primit, zise 
Mikael. 

— Pentru nimic. Însă trebuie să înţelegeţi că m-am cam 
săturat de povestea asta. Am ţinut aproape 200 de prelegeri 
despre cele întâmplate. 

— Pare să fi generat bani buni, zise el. 

— Și pe vremea aia era tot criză financiară, dacă vă amintiţi 
cumva, deci n-au fost așa de bine plătite ca de obicei. 

— Îmi pare rău. Povestiţi-mi însă mai multe despre Klara 
Engelman. Știu deja că avea o relaţie cu Grankin, deci nu e 
nevoie să ocoliţi subiectul. 

— Aveţi de gând să dați citate din ce vă spun? 

— Doar dacă sunteţi de acord. În primul rând, vreau să 
înțeleg. 

— E adevărat, erau împreună. Dar erau foarte discreţi. Nici 
măcar în tabăra de bază nu era multă lume care știa de ei. 

— Dar dumneavoastră știaţi? 

— Mi-a povestit Klara. 

— Nu e un pic ciudat că Engelman făcea parte din expediţia 
lui Viktor Grankin? Cu banii și relaţiile de care dispunea, n-ar fi 
trebuit să aleagă o expediţie americană, ca a lui Dolson, de 
exemplu, care oricum avea și o reputaţie mai bună? 

— Și Grankin avea o reputaţie bună, dar cred că era ceva 
între Viktor și Stan Engelman. Se cunoșteau cumva. 

— Și, cu toate astea, Grankin și-a pus labele pe soţia lui? 

— Da, trebuie să fi fost o adevărată lovitură. 

— Am citit că, după părerea dumneavoastră, Klara Engelman 
era tristă la început în tabără. 

— Nu, dimpotrivă, la început mi s-a părut plină de aere, 
răspunse ea. Dar pe urmă mi-am dat seama că era tristă și că 
întreaga aventură de pe Everest era un act de eliberare pentru 
ea. Spera să-i dea curaj să se despartă. Intr-o seară, în timp ce 
beam vin la ea în cort, mi-a zis că angajase un avocat. 

— E vorba de Charles Mesterton, presupun. 

— Poate că așa îl chema, nu știu sigur, dar luase legătura și 


VP - 167 


cu o editură. Spunea că voia să scrie nu numai despre 
escaladarea muntelui, ci și despre aventurile lui Stan cu 
prostituate și vedete porno și despre toate relaţiile lui din lumea 
interlopă. 

— Prin urmare, Stan Engelman trebuie să se fi simţit 
ameninţat de ea. 

— Nu prea cred. 

— De ce? 

— Dacă ea avea un avocat, el avea 20 și știu că ei îi era frică. 
„O să mă distrugă”, am auzit-o spunând. 

— Dar apoi s-a întâmplat ceva. 

— A apărut Făt-Frumos. 

— Grankin. 

— Exact! 

— Cum a cucerit-o? 

— Habar n-am. Dar Viktor era un tip șarmant. Degaja o 
senzaţie de calm, fie că era vorba de chestiuni practice, fie de 
lucruri complicate. Era de ajuns să-l privim și simţeam imediat: 
Viktor avea grijă de tot. Avea o aură puternică și alunga orice 
grijă cu un zâmbet jovial. Mi-aduc aminte că eram invidioasă că 
nu-l aveam și noi pe el ca șef de expediţie. 

— Și Klara a cedat farmecului lui? 

— A dat-o pe spate. 

— De ce credeți? 

— Mai târziu m-am întrebat dacă nu cumva din cauza lui Stan. 
Cred că poate Klara spera să reușească să câștige bătălia 
împotriva soțului său cu Viktor lângă ea. Viktor dădea impresia 
că ar fi putut să rămână nemișcat, cu zâmbetul pe buze, chiar și 
în mijlocul unei ploi de gloanțe. 

— Dar apoi ceva s-a schimbat? 

— Da. 

— Povestiţi-mi! 

— Până și în ochii lui Viktor începuse să se citească o umbră 
de nervozitate și asta ne-a făcut pe toți să fim încordaţi. 
Imaginaţi-vă o stewardesă, de obicei foarte calmă, care devine 
brusc agitată în timpul zborului. Atunci chiar începi să crezi că 
avionul se va prăbuși. Cam asta a fost senzaţia. 

— Dumneavoastră ce credeţi că s-a întâmplat? 

— Habar n-am. Poate că a început să-și facă griji din pricina 
pasului greșit. Poate că și-a dat seama că nu era de joacă cu 


VP - 168 


Stan, că aveau să existe consecinţe și, sinceră să fiu... 

— Da? 

— Sunt complet de acord. La vremea respectivă eram foarte 
tânără și aventura lor mi se părea cool. Mi se părea că aflasem 
secretul secolului. Acum însă mi se pare doar o cruntă lipsă de 
responsabilitate și asta nu doar faţă de Stan sau de soţia lui 
Viktor, ci faţă de alpiniștii care făceau parte din expediţie. Viktor 
trebuia să aibă grijă de toată lumea și să nu favorizeze pe 
nimeni. Le-a înșelat încrederea devenind atât de fixat asupra 
Klarei și cred că e unul din motivele pentru care totul s-a sfârșit 
atât de rău. Voia să o ducă pe vârf cu orice preț. 

— Ar fi trebuit s-o trimită înapoi. 

— Fără discuţie, dar probabil că n-a fost în stare s-o facă. Nu 
numai din cauza valorii publicitare pe care o reprezenta, ci și 
pentru că era furios pe felul cum fusese criticată în presă și voia 
să arate întregii lumi că avea să reușească. 

— Există informaţii conform cărora Grankin nu prea era el 
însuși în timpul urcușului de la tabăra 4. 

— Da, am auzit. E posibil să se fi stresat încercând să menţină 
grupul unit. 

— Cum era relaţia lui cu Nima Rita? 

— Viktor îi arăta un respect profund. 

— Dar relaţia K/arei cu Nima? 

— În cazul ăsta, un pic mai... specială. 

— Cum adică? 

— Nu păreau să fie de pe aceeași planetă. 

— Klara se purta urât cu el? 

— Era foarte superstiţios. 

— Și ea îl tachina din cauza asta? 

— Mda, e posibil, dar nu cred că-l influența lucrul ăsta. 
Continua să-și facă treaba făra să reacționeze. Altceva le-a 
stricat relaţia. 

— Ce anume? 

— Nima era însurat. 

— Cu Luna. 

— Exact, o chema Luna. Ea însemna totul pentru el. Cred că 
pe el puteai să-l tratezi oricum, că era în regulă. Chiar dacă-l 
tratai ca pe ultimul gunoi. Nu-i păsa. Dar, dacă se întâmpla ca 
cineva să spună o vorbă rea despre soţia lui, i se întuneca 
privirea. Într-o dimineaţă, Luna a urcat în tabăra de bază cu 


VP - 169 


pâine proaspătă, brânză, mango, litchi și alte bunătăţi într-un 
coș frumos decorat și mergea printre corturi împărțind 
mâncarea - toată lumea se însenina și-i mulțumea. Dar când a 
trecut pe lângă cortul Klarei, s-a împiedicat de niște crampoane 
sau de o geantă de mână de care cu siguranţă nu era nevoie 
acolo sus și toată mâncarea s-a împrăștiat pe jos, iar Luna și-a 
julit mâinile. Dar nu asta a fost partea cea mai gravă. Klara, care 
se afla în imediata apropiere, în loc s-o ajute, i-a scuipat un 
„Vită-te pe unde mergi!” ca o primadonă bătută în cap, și atunci 
Nima a fost gata să explodeze. l-am văzut expresia feței și mi-a 
fost teamă că o să facă urât. Dar norocul a fost că, înainte să se 
întâmple ceva, a apărut Johannes Forsell și a ajutat-o pe Luna să 
se ridice și a adunat pâinea și fructele. 

— Deci Johannes Forsell era prieten cu ei? 

— Era prieten cu toată lumea. L-aţi întâlnit vreodată? Vreau 
să zic înainte de a deveni ţinta urii tuturor? 

— L-am intervievat exact după ce a fost numit ministru al 
Apărării. 

— Atunci poate că e greu să înţelegeți. La vremea respectivă, 
toată lumea îl adora. Era un fenomen al naturii. Se mișca rapid, 
era pozitiv și mereu zâmbitor, dar poate că aveţi dreptate, e 
posibil să fi avut o relaţie foarte apropiată cu Nima. „Let me bow 
to the mountain legend”, îi zicea mereu, plus alte lucruri de 
genul ăsta. Și o lăuda mereu pe Luna: „What a wife you have! 
What a beautiful woman!"* şi Nima era încântat. 

— Deci Nima i-a întors serviciul mai târziu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Lui Mikael îi era greu să formuleze ce voia să spună, fără să 
arunce acuzaţii nejustificate. 

— Mă întreb dacă Nima l-a ajutat pe Johannes Forsell pe 
munte, poate în detrimentul Klarei Engelman. 

Elin îl privi înmărmurită. 

— Nu înţeleg cum s-ar fi putut întâmpla asta, zise ea. Nima se 
afla împreună cu Viktor și cu Klara, iar Svante și Johannes, după 
cum știți, au plecat mai devreme spre vârf de unii singuri. 

— Știu. Dar pe urmă. Ce s-a întâmplat pe urmă? Toată lumea 
zice că era imposibil să fie salvată. Dar chiar așa o fi fost? zise el 


19 În engleză în original. „Daţi-mi voie să fac o plecăciune în faţa acestei legende 
alpine” (N.t.). 
20 În engleză în original. „Ce soţie aveţi! Ce femeie frumoasă!” (N.t.). 


VP - 170 


și atunci se întâmplă ceva neașteptat. 

Elin își pierdu cumpătul. 

— La naiba, chiar a fost imposibil! ţipă ea. M-am săturat de 
chestia asta. Toţi idioţii care n-au fost vreodată la o asemenea 
altitudine pretind că deţin toate răspunsurile. Dar daţi-mi voie 
să vă spun... 

li era greu să-și găsească cuvintele. 

— Aveţi măcar cea mai vagă idee despre cum e acolo sus? 
De-abia mai poţi gândi, e incredibil de frig și de greu de înaintat 
și, în cel mai bun caz, îţi mai rămâne putere doar cât să-ți porți 
de grijă. Să faci un pas și apoi încă unul. Nimeni, nici măcar 
Nima Rita, nu poate căra în jos o persoană care s-a prăbușit și 
zace în zăpadă cu faţa îngheţată, la 8.000 de metri altitudine și 
asta e exact ce s-a întâmplat cu Klara. l-am văzut cu ochii noștri 
pe drumul de întoarcere, știaţi deja asta, presupun? Ea și Viktor, 
îmbrățișaţi în zăpadă. 

— Da, știam. 

— N-avea nicio șansă. Nimeni n-o mai putea ajuta. Era 
moartă. 

— Nu fac altceva decât să încerc să rezolv misterul, zise el. 

— Nu cred deloc asta. A fost o aluzie, nu-i așa? Vreţi capul lui 
Forsell, la fel ca ceilalţi. 

Nu vreau nimic, ar fi vrut să strige. Nu vreau nimici Dar Mikael 
se mulțumi să tragă adânc aer în piept. 

— Imi cer scuze, zise el. Eu nu cred decât că... 

— Ce credeți? 

— Că e ceva suspect în toată povestea asta. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi faptul că ea nu mai era lângă Viktor pe urmă. Ştiu 
că nu s-a descoperit asta decât în anul următor și că s-ar fi putut 
întâmpla o groază de lucruri între timp, avalanșe și furtuni 
cumplite, totuși... 

— Ce? 

___— Nu-mi place nici povestea cu care a venit Svante Lindberg. 
Imi dă impresia că nu spune tot adevărul. 

Elin se liniști și privi spre curtea interioară. 

— Asta e oarecum de înțeles, zise ea. 

— De ce e de înțeles? 

— Pentru că Svante s-a purtat foarte enigmatic în tabăra de 
bază. 


VP - 171 


22. 


27 august 


Catrin Lindås se afla acasă, în apartamentul său din piața 
Nytorget, și stătea ghemuită pe canapea lângă pisica sa, 
uitându-se pe mobil. Îl sunase pe Mikael de prea multe ori și 
lucrul ăsta o înfuria și o jena. Se deschisese faţă de el și nu 
primise înapoi decât un SMS criptic: 

Cred că cerșetorul ti s-a adresat ție cu Mamsahib, așa cum 
spunea și Mamsahib Klara Engelman. Nu-ţi mai aduci aminte 
nimic altceva? Orice cuvânt poate fi vital. 

Mamsahib, își zise Catrin în sinea ei, apoi îl căută în dicţionar: 
un cuvânt care denotă respectul cuvenit unei femei albe în India 
colonialistă, apare cel mai des ortografiat Memsahib. E posibil să 
fi zis asta, cui îi pasă și cine dracului era Klara Engelman? 

Își băga picioarele în povestea asta, iar pe Mikael îl trimise 
înapoi la origini. Nu tu un cuvânt de politeţe, nu tu un bună, ce 
mai faci? Nimic. Cu atât mai puţin un mi-e dor de tine, cum îi 
scrisese ea în toiul unei crize bizare de slăbiciune. Să-l ia toți 
dracii! 

Intră în bucătărie să mănânce ceva. Simţi însă că-i pierise 
pofta de mâncare și trânti ușa frigiderului, apoi înșfăcă un măr 
de pe platoul aflat pe masă, însă nu apucă să-l mănânce, că 
deodată i se aprinse beculețul. Klara Engelman? Suna cunoscut. 
Îi dădea o oarecare senzaţie de glamour. Dădu o căutare cu 
numele acesta și atunci își aminti întreaga poveste. 

Cândva citise un reportaj în Vanity Fair despre ce se 
întâmplase și, în lipsă de altceva, începu să se uite la fotografiile 
Klarei Engelman, o întreagă serie din acel an în care poza în 
tabăra de bază. Găsi și fotografii ale ghidului, Viktor Grankin, 
care murise împreună cu ea pe Everest. Klara era frumoasă într- 
un mod un pic vulgar, dar i se părea și tristă sau mai degrabă 
afișa o veselie forțată, ca și cum era nevoită să zâmbească 
mereu pentru a ţine depresia în frâu, în vreme ce el, Grankin, 
părea mai degrabă... hm, cum părea? 

În articol se relata că era inginer și alpinist profesionist și că 
făcuse consultanţă pentru diferite agenţii de turism specializate 
în turismul de aventură, dar, din punctul ei de vedere, arăta mai 

VP - 172 


degrabă ca un militar, un soldat de elită, mai ales într-una din 
pozele de pe Everest unde era alături de... Johannes Forsell. 
Catrin înjură cu voce tare și uită cu desăvârșire că era supărată 
pe Mikael Blomkvist. Îi răspunse: 

Ce ai descoperit? 


Cu doar câteva clipe în urmă, Elin Felke se arătase indignată 
și furioasă. Acum însă părea mai degrabă nesigură și mirată, ca 
și cum ar fi trecut de la o extremă la cealaltă într-un timp 
record. 

— Svante, cum să vă explic? Ce om plin de încredere în sine! 
Incredibil! Putea să convingă pe oricine să facă orice. În tabăra 
de bază ne-a făcut pe toţi să mâncăm supa de afine făcută de 
el. Cred că ar fi avut o carieră fulgerătoare ca agent comercial. 
Dar până la urmă, pe Everest, lucrurile n-au mers cum ar fi vrut 
el. 

— Cum adică? 

— Svante a fost unul dintre cei care și-au dat seama că Viktor 
și Klara erau împreună și cred că legătura lor l-a deranjat 
cumva. 

— De ce credeți asta? 

— Nu pot să explic, asta a fost senzaţia mea. Poate că era 
gelos, ce știu eu, dar cred că Viktor a remarcat lucrul ăsta. Cred 
de fapt că a fost unul din motivele care l-au făcut să devină din 
ce în ce mai încordat. 

— De ce să-l influenţeze în așa hal? 

— După cum v-am zis deja, ceva îl rodea pe Viktor. Din 
personalitatea puternică de la început, când inspira siguranţă, s- 
a transformat într-un tip din ce în ce mai angoasat - câteodată 
chiar mă întreb dacă nu cumva îi era un pic frică de Svante. 

— De ce? 

— Dacă ar fi să speculez, cred că-i era teamă ca nu cumva să- 
| pârască lui Stan Engelman. 

— A existat ceva care să indice că ar fi în legătură unul cu 
celălalt? 

— Poate că nu, dar... 

— Da? 

— Svante era foarte viclean, mi-am dat seama mai târziu. 
Câteodată vorbea despre Engelman ca și cum l-ar fi cunoscut. 
Felul în care zicea Stan părea atât de... familiar. E totuși posibil 


VP - 173 


să mă înșel și e drept că nici nu-mi mai aduc aminte totul clar, 
după atâţia ani. Sunt însă sigură de un lucru, și anume că până 
și Svante începuse să-și piardă din avânt spre final. Devenise 
foarte precaut. 

— Deci și el era nervos? 

— Da, eram cu toţii nervoși. 

— înțeleg, dar aţi zis că Svante era personajul cel mai 
enigmatic din tabăra de bază. 

— Păi, tocmai din cauza asta. În general, era mândru ca un 
împărat, dar în același timp încordat și anxios. Epata și era 
generos, dar putea să fie și răutăcios. Mai întâi te copleșea cu 
complimente și pe urmă te trezeai că-ţi trântește o replică 
tăioasă. 

— Și cum se împăca cu Johannes Forsell? 

— Cam în același fel, cred. Pe de o parte, îl adora pe 
Johannes. 

— Dar pe de altă parte... 

— ÎI ţinea din scurt. Încerca să-i găsească nod în papură. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— Nu știu ce să zic. Poate din cauza tuturor porcăriilor care 
circulă prin presă despre Forsell. 

— Cum adică? 

— Totul e atât de nedrept! Câteodată mă întreb dacă nu 
cumva Johannes suportă consecinţele acțiunilor lui Svante. Dar 
acum cred că m-a luat gura pe dinainte. 

Mikael râse împăciuitor. 

— Poate, dar vă sunt foarte recunoscător că mă ajutaţi și, 
după cum v-am zis deja, nu e cazul să vă faceţi griji pentru ce 
voi scrie. Și mie îmi place să-mi dau cu presupusul, dar în 
articole mă bazez întotdeauna doar pe fapte. 

— Dezolant... 

— Mda... posibil. Dar, de fapt, presupun că e la fel ca în 
alpinism. Nu poţi să-ţi dai cu presupusul despre locul unde se 
află următorul punct de sprijin de pe o stâncă. Trebuie să fii 
sigur, altfel ești un om pierdut. 

— E-adevărat. 

Mikael aruncă o privire spre ecranul mobilului și văzu că 
primise un răspuns de la Catrin. Îi scrisese doar o întrebare. Se 
folosi de acest prilej ca să pună capăt vizitei. Își luă rămas-bun 
de la Elin Felke, își luă geanta și ieși în stradă, fără să aibă nici 


VP - 174 


cea mai vagă idee încotro s-o ia. 


Frederika Nyman sosi acasă la Trângsund după-amiază târziu 
și constată că primise un e-mail lung de la psihiatrul Farzad 
Mansoor, medic-șef la spitalul de psihiatrie Södra Flygeln. 
Farzad Mansoor primise informaţii detaliate de la ea și de la 
poliţie, în ideea de a afla dacă Nima Rita fusese cumva internat 
acolo. 

Frederika nu credea că era cazul. Din punctul ei de vedere, 
șerpașul se aflase într-o stare mult prea jalnică ca să fi fost 
instituţionalizat, cu toate că urmele de medicamente 
antipsihotice din probele lui de sânge indicau contrariul. Prin 
urmare, era foarte curioasă să afle ce-i scria psihiatrul, iar asta 
nu doar din motive medico-legale. 

La telefon, Farzad avusese un ton blând și plăcut și Frederika 
apreciase și lucrurile pe care le citise despre el pe net. În plus, îi 
plăcea sclipirea din ochii lui și căldura pe care o degaja 
zâmbetul său și era impresionată de faptul că era interesat de 
planorism, lucru pe care-l dezvăluise pe pagina lui de Facebook. 
Ceea ce vedea acum în e-mailul care-i fusese adresat și ei, și lui 
Bublanski, era însă o pledoarie defensivă ce fumega de furie. 


Suntem tulburați și foarte trişti și aș vrea să vă informez că 
întâmplarea a avut loc în cel mai nepotrivit moment al anului, în 
singura săptămână din iulie când nici eu, nici șeful spitalului, 
Christer Alm, nu eram prezenți, așa că, din păcate, chestiunea a 
rămas în suspensie. 


Ce întâmplare? Ce chestiune? Ce suspensie? își zise Frederika 
furioasă în sinea ei, ca și cum ar fi durut-o faptul că blândul ei 
planorist se pierduse total cu firea. Dar după ce parcurse oblic e- 
mailul, lung și întortocheat, înțelese că Nima Rita chiar fusese 
pacient al spitalului Södra Flygeln, deși sub un alt nume, și că 
fugise de-acolo în seara zilei de 27 iulie, fără ca dispariţia lui să 
fie declarată într-o primă fază, iar asta dintr-o serie de motive 
care păreau în mare parte legate de faptul că persoanele 
responsabile fuseseră în concediu. Exista însă și explicaţia cum 
că trebuiau să urmeze o procedură anume, secretă, pe care ei o 
ignoraseră, poate de frică sau dintr-un sentiment de vinovăţie. 

Farzad Mansoor scria în continuare: 


VP - 175 


După cum probabil știți, Christer și cu mine am preluat 
conducerea clinicii în martie anul acesta. Am descoperit o serie 
de abuzuri, printre care faptul că mai mulți pacienți fuseseră 
tinuti Încuiați și supuși unor măsuri coercitive, care au avut un 
impact negativ asupra lor. Unul dintre acești pacienți era un 
bărbat care a fost internat în octombrie 2017, sub numele Nihar 
Rawal. Nu dispunea de acte de identitate, dar, în conformitate 
cu notițele din registru, avea 54 de ani și suferea de schizofrenie 
paranoidă și de alte disfuncţii neurologice grave. Se pare că 
provenea dintr-o regiune montană din Nepal. 


Frederika aruncă o privire către fiicele sale, care, ca de obicei, 
stăteau pe canapea cu ochii în telefoanele mobile. Mansoor 
continuă: 


Pacientul nu beneficiase de tratament dentar și nu fusese 
consultat de cardiolog, lucruri de care avea nevoie în mod acut. 
In schimb, fusese supus unui tratament medicamentos puternic 
și, în unele perioade, ținut în cămașă de forță. Era indecent. 
Existau informatii - pe care din păcate nu le pot divulga - 
conform cărora asupra lui plana perspectiva unei amenințări. E 
posibil să nu ne fi dat seama de gravitatea situației... dar 
spunând asta nu încerc nicicum să ne absolvim de 
responsabilitate. Aş vrea însă să înțelegeţți că pentru mine și 
pentru Christer lucrul cel mai important este binele pacientului. 
Am vrut să-l tratăm într-un mod uman și să încercăm să-i 
recâștigăm încrederea. Pacientul era dezorientat. N-a înțeles 
niciodată cu adevărat unde se afla. În același timp, era copleșit 
de furie, o furie legată de faptul că nimeni nu binevoise să-i 
asculte povestea, prin urmare am redus radical tratamentul 
medicamentos și am introdus un tratament terapeutic. Însă, din 
păcate, nici acesta nu a dat rezultate pozitive. 

Halucinațiile lui erau prea puternice și, oricât de mult și-ar fi 
dorit să vorbească, devenise mult prea sceptic față de întregul 
personal din clinica noastră. În orice caz, am reușit cel puţin să 
punem capăt câtorva neînțelegeri. De pildă, am început să-i 
spunem Nima, lucru foarte important pentru el - îl numeam 
Sirdar Nima. 

De asemenea, am înțeles că avea un comportament obsesiv- 
compulsiv în legătură cu Luna, soția lui decedată. Seara avea 


VP - 176 


obiceiul să străbată coridoarele spitalului strigându-i numele. 
Afirma că o aude plângând și strigând după ajutor. În timpul 
unor crize violente și greu de interpretat, i se întâmpla și să facă 
referire la o anume Madam sau Mam Sahib. Și eu, și Christer am 
crezut că este vorba de un alt nume dat soției lui, povestirile 
erau asemănătoare. Acum însă, după ce am citit informațiile de 
la dumneavoastră, bănuim că nu era vorba de o singură traumă, 
cum credeam noi, ci de două. 

E posibil să ne considerați incompetenti, având în vedere că 
nu am reușit să clarificăm cazul lui. Vă reamintesc însă că 
circumstanțele în care ne-am desfășurat activitatea au fost 
departe de a fi ideale și, în ciuda lor, îndrăznesc să afirm că am 
făcut progrese. La sfârșitul lui iunie i-am returnat pufoaica, pe 
care a solicitat-o și care părea să-i dea o senzație de siguranță. 
E drept că cerea mereu alcool - cu siguranță, ca urmare a 
faptului că primea din ce în ce mai puține sedative -, dar în 
unele nopti nu mai părea hăituit de voci, iar frica lui nocturnă 
părea să se fi diminuat. 

Imi amintesc că eu și Christer am plecat totuși în concediu cu 
o oarecare speranță. Simteam că lucrurile mergeau în direcția 
bună și pentru el, și pentru clinică în general. 


Sigur că da, își zise Frederika. Sigur că da. Și totuși totul n-a 
dus decât la moartea lui Nima Rita, de unde rezultă clar că cei 
din conducerea clinicii au subevaluat în mod cras dorința lui 
disperată de a pleca din spital. Firește că e de înţeles că i-au dat 
voie să iasă pe terasă. Cu toate acestea, trebuie să fi fost 
împotriva oricărui regulament de ordine interioară să fie lăsat să 
iasă de unul singur, neînsoţit de un membru al personalului. 

Așadar, a dispărut în după-amiaza zilei de 27 iulie. O fâșie de 
pânză deșirată din pantalonii lui lăsa de înţeles că se strecurase 
prin deschizătura îngustă dintre tavan și grilajul înalt de pe 
terasă. Apoi trebuie să fi escaladat stâncile abrupte de 
dedesubt, dispărând din golful Årstaviken și stabilindu-și 
domiciliul în zona din jurul pieţei Mariatorget. 

Și totuși de-a dreptul strigător la cer era faptul că dispariţia nu 
fusese declarată decât după întoarcerea lui Christer Alm din 
concediu, pe 4 august, și nici atunci la poliţie, deoarece se 
menționa foarte clar în dosar că toate întâmplările sau 
incidentele noi în legătură cu pacientul trebuiau raportate 


VP - 177 


persoanei de contact indicate. Frederika conchise că medicul-șef 
se ascundea în spatele limbajului de lemn și că totul mirosea a 
procedură secretă. Era clar că nu li se dezvăluiau elemente- 
cheie, iar după alte câteva căutări despre clinica Södra Flygeln 
și o convorbire telefonică îndelungată cu Bublanski, făcu același 
lucru ca și mai înainte, îl sună pe Blomkvist. 


Mikael tot nu-i răspunsese lui Catrin. Se așezase la o masă din 
barul Tudor Arms de pe Grevgatan și bea un Guinness în timp ce 
încerca să pună cap la cap un plan de acţiune. De bună seamă, 
trebuia să-i facă o vizită lui Svante Lindberg. Era din ce în ce mai 
convins că Svante era una dintre persoanele-cheie ale acestei 
drame. Ceva îi zicea însă că avea nevoie de o bază mai solidă, 
iar sursa cea mai logică de informaţii în acest sens era nimeni 
altul decât însuși Johannes Forsell. 

Mikael nu știa în ce stare se afla acum Forsell și nu dădea nici 
de el, nici de Rebecka la telefon. Nici măcar secretarul de presă, 
Niklas Keller, nu-i răspundea la apeluri, așa că, în cele din urmă, 
se hotări să facă o pauză și mai întâi să-și găsească o locuinţă 
provizorie. Odată ce găsea un loc unde să poată lucra și dormi, 
își putea relua imediat munca, însă nu reuși nici măcar să 
înceapă să caute, căci îi sună telefonul. 

Era Frederika Nyman, care-i spuse că aflase ceva interesant, 
deci Mikael o rugă să închidă și îi scrise într-un mesaj să 
instaleze aplicaţia Signal ca să poată vorbi pe o linie protejată. 

Ea îi răspunse: 

Nu pot. Nu înțeleg. Detest aplicațiile. Mă scot din sărite. 

El replică: 

Fetele tale adolescente parcă stăteau toată ziua cu telefonul 
mobil în mână? 

Mănânci, calule, ovăz? 

Lasă-le pe ele să-ți descarce aplicația. Roagă-le să o ajute pe 
mami să se facă detectiv-spion. 

Ha, o să încerc, scrise ea. 

Mikael se puse apoi pe așteptat, sorbind din Guinness și 
contemplând două femei ce împingeau cărucioarele copiilor de- 
a lungul străzii. Gândurile îi rătăciră bezmetic până când primi 
un mesaj cu un nou conţinut stilistic. 

Pe bune, chiar ești Mikael Blomkvist? 

Se hotări să se arate high tech și trimise înapoi un selfie în 


VP - 178 


care făcea semnul V cu ambele mâini. 

Marfă! 

Nu chiar. 

Si mama chiar se face detectiv-spion? 

Evident, răspunse el și primi înapoi un smiley, iar atunci 
Mikael își zise că se pricepea totuși un pic la acest mod de 
comunicare. Doar să fie atent să nu mai trimită iar vreo 
inimioară roșie, că atunci sigur ajungea pe prima pagină a 
ziarelor de cancan. Apoi se apucă să-i explice tinerei, pe nume 
Amanda, cum să procedeze și, după vreun sfert de oră, 
Frederika Nyman îl sună de pe aplicaţie și atunci Mikael ieși în 
stradă și preluă convorbirea. 

— Tocmai am crescut în ochii fiicelor mele, îi mărturisi ea. 

— Atunci am făcut măcar un lucru bun azi. Ce s-a întâmplat? 


Frederika Nyman își turnă un pahar de vin alb și îi povesti ce 
aflase. 

Mikael zise: 

— Deci nimeni nu știe cum a ajuns acolo și de ce? 

— Cazul pare să facă parte dintr-o procedură secretă. A 
armatei, cred. 

— Adică e vorba de siguranţa naţională? 

— Nu știu. 

— Sau poate că-i mai degrabă vorba de interese particulare 
decât de siguranţa naţională, zise el. 

— E posibil să fie și așa. 

— Nu-i un pic ciudat? 

— Ba da, răspunse ea cu oarecare întârziere. Și, în plus, e un 
mare scandal. Din câte am înțeles, se pare că a trăit mai mulți 
ani închis acolo într-o cămăruţă, fără să i se dea voie să meargă 
măcar la dentist sau să interacţioneze cu oamenii. Nu știu dacă 
ești la curent cu genul ăsta de clinică. 

— Am citit descrierea programului creat odinioară de Gustav 
Stavsjö, zise el. 

— Și ţi s-a părut glorioasă, nu-i așa? Cei mai bolnavi trebuie 
îngrijiţi cel mai mult. Demnitatea unei societăţi e definită de cât 
de bine se ocupă de persoanele cele mai slabe. 

— Dar cel puţin era pasionat de munca lui, nu crezi? 

— Cu siguranță, continuă ea. Dar erau alte vremuri și 
încrederea lui în dialog și în terapie era naivă, cel puţin pentru 


VP - 179 


grupul pacienţilor atinși de afecţiuni grave, iar apoi psihiatria s-a 
îndreptat în direcţia opusă, spre tratamente medicamentoase 
mai puternice și măsuri coercitive. Locul ăla, care se află în 
mijlocul unui peisaj idilic, la malul mării, și arată ca o reședință 
de ambasador, s-a transformat de-a lungul timpului într-un 
depozit pentru cazurile fără nicio șansă, mai ales refugiaţi cu 
traume de război, și a devenit din ce în ce mai greu să recruteze 
personal. Clinica a căpătat o reputaţie proastă. 

— Mi-am dat seama. 

— La un moment dat au existat planuri avansate de a închide 
clinica și de a integra pacienţii în sistemul de sănătate 
municipal. Dar fiii fondatorului Stavsjö au reușit să împiedice 
acest lucru, convingându-l pe conferenţiarul Christer Alm, care 
are o reputaţie bună, să preia conducerea. Christer Alm a 
început să modernizeze și să înnoiască activitatea clinicii și, în 
timpul acestui proces, el și colegul lui au ajuns să fie implicaţi în 
cazul lui Nima, sau Nihar Rawal, după cum era trecut în registru. 

— l-au dat deci voie să-și păstreze inițialele. 

— Da. Dar e ceva ciudat la mijloc. Avea o persoană de contact 
al cărei nume clinica refuză să-l divulge și care se pare că era 
singura autorizată să primească informaţii despre el. Nu știu ce 
să zic, dar mie mi se pare că trebuie să fie o persoană sus-pusă, 
dacă ţinem cont de teama cu care reacţionează personalul 
clinicii. 

— Cum ar fi secretarul de stat Lindberg. 

— Sau ministrul Apărării Forsell. 

— Groaznic! 

— Ce vrei să spui? 

— Că sunt prea multe întrebări. 

— Mult prea multe. 

— Și n-ai aflat nici dacă Nima a menţionat vreodată numele 
lui Forsell în timpul încercărilor lor de terapie? întrebă Mikael. 

— Nu, nici măcar asta. 

— Înţeleg. 

— Dar e posibil să fie cum crede Bublanski, ca obsesia lui cu 
Forsell să nu fi apărut decât după ce l-a văzut la televizor în 
buticul de pe Hornsgatan. E, de asemenea, probabil ca atunci să 
fi făcut rost și de numărul tău de telefon. 

— O să încerc să rezolv misterul ăsta. 

— Multă baftă! îi ură ea. 


VP - 180 


— Mulţumesc. 

— Pot să te mai întreb ceva? adăugă ea. 

— Sigur. 

— Experta în ADN cu care m-ai pus în legătură... cine e de 
fapt? 

— E doar o amică, zise el. 

— Are o atitudine execrabilă. 

— Sigur are motivele ei, zise el. 

Apoi își luară rămas-bun și Frederika rămase singură, 
contemplând întinderea mării și lebedele care se deslușeau din 
nou în larg. 


23. 


27 august 


Lisbeth Salander primi un mesaj criptat de la Mikael. Dar nu 
se sinchisi să răspundă. Era ocupată cu alte treburi. Făcuse rost 
de un nou pistol, Beretta 87 Cheetah, același model ca cel pe 
care îl avusese la Moscova, și de un interceptor de comunicaţii 
mobile și își scosese și motocicleta Kawasaki Ninja din garajul de 
pe Fiskargatan, unde o ţinea. 

Își pusese pe umeraș costumul și se îmbrăcase cu un hanorac 
și blugi, își pusese o pereche de adidași, iar acum se afla în 
camera sa de la hotelul Nobis din piaţa Norrmalmstorget, în 
imediata apropiere a șoselei Strandvägen, cu ochii pe o serie de 
camere de supraveghere, încercând să mobilizeze aceeași 
dorinţă de răzbunare pe care o avea la începutul verii. Continua 
însă să fie bombardată de secvențe retrospective, ceea ce nu-i 
convenea deloc. 

N-avea timp pentru trecut. 

Trebuia să se concentreze, mai ales acum, când îl aveau cu ei 
pe Galinov. Galinov era lipsit de scrupule. Nu că ea ar fi știut 
prea multe despre el, în afară de multitudinea de zvonuri care 
circulau pe the dark web. Reușise însă să obţină confirmarea 
unora dintre ele, ceea ce era de ajuns: Ivan Galinov fusese 
mână în mână cu tatăl său, îi fusese discipol și aliat în cadrul 
GRU. 


VP - 181 


Lucrase adesea sub acoperire pentru rebeli și traficanţi de 
arme. Se zicea că ar avea o calitate neobișnuită: se potrivea 
perfect în orice situaţie și asta nu pentru că s-ar fi adaptat foarte 
ușor sau pentru că ar fi avut talent actoricesc. Dimpotrivă, era 
mereu el însuși, ceea ce îl făcea de încredere - căci un bărbat cu 
o astfel de stimă de sine nu putea decât să fie unul de-al lor. 

Vorbea fluent 11 limbi, era rafinat și cultivat. În plus, graţie 
staturii, ţinutei și chipului său distins cucerea pe oricine când își 
făcea apariţia undeva, ceea ce reprezenta încă un atu pentru el. 
Nimănuli nu i-ar fi trecut prin minte că rușii ar putea să trimită o 
persoană cu o așa capacitate de a ieși în evidenţă pe un post de 
spion și de infiltrator și n-avea niciodată nicio problemă cu 
cerinţele de a-și arăta loialitatea. Putea să fie necruţător cu 
aceeași ușurință cu care se arăta blând și patern. 

Se împrietenea la cataramă cu oameni pe care apoi îi tortura 
fără nicio ezitare. În momentul de faţă lăsase de mult în urmă 
munca de spionaj și de infiltrare și cel mai adesea se prezenta 
ca fiind om de afaceri sau interpret, ceea ce erau firește 
eufemisme pentru gangster. Dar, deși era în primul rând 
membru al sindicatului de crimă organizată Zvezda Bratva, lucra 
adesea pentru Camilla, pentru care reprezenta un mare atu. 
Numele lui în sine era un atu. 

Ceea ce o făcea pe Lisbeth să se îngrijoreze erau mai degrabă 
rețeaua de contacte a lui Galinov și legăturile lui cu GRU. In 
spatele acestui om se ascundeau resurse care aveau s-o 
copleșească mai devreme sau mai târziu, ceea ce însemna că 
nu-și mai putea permite să fie indecisă. De aceea acum era 
pregătită să facă ceea ce plănuise toată ziua să facă: să pună 
presiune pe ei. Să-i oblige să comită o eroare. Mai întâi însă, 
aruncă o privire la mesajul lui Mikael: 

Imi fac griji pentru tine. Știu că detești să auzi asta. Dar cred 
că e mai bine să ceri protecția politiei. Bublanski o să aibă grijă 
de tine. Am vorbit deja cu el. 

În altă ordine de idei, Nima Rita a fost spitalizat sub nume fals 
la clinica de psihiatrie Södra Flygeln. Se pare că armata e 
oarecum implicată în luarea acestei decizii. 

Nu-i răspunse. Uită imediat de existența mesajului; își luă 
pistolul și-l băgă în geanta ei gri de umăr. Apoi își trase gluga 
hanoracului pe cap, își puse ochelarii de soare și părăsi camera, 
luând liftul și ieșind apoi cu pași hotărâți în piaţă. 


VP - 182 


Cerul părea că avea să se înnoreze. Afară forfotea de lume, 
terasele și magazinele erau pline. Lisbeth o coti la dreapta pe 
Smålandsgatan, apoi ieși în Birger Jarlsgatan și dispăru în cele 
din urmă în gura de metrou din piaţa Ostermalmstorg, de unde 
luă trenul către Södermalm. 


Când Mikael Blomkvist o sună din nou, Rebecka Forsell se afla 
la spitalul Karolinska, la căpătâiul patului soţului său. Tocmai se 
pregătea să răspundă, când Johannes tresări ca dintr-un coșmar 
și Rebecka îl mângâie pe creștet lăsând telefonul să sune. Pe 
coridor se aflau trei militari care se uitau la ea din când în când. 

Se simțea urmărită și privată de posibilitatea de a-și plânge 
amarul în liniște. Cum era oare posibil să fie trataţi într-un 
asemenea hal? O percheziţionaseră până și pe mama lui 
Johannes. Era scandalos, mai ales comportamentul șefului Must, 
Klas Berg, și, firește, felul cum se purta Svante Lindberg. 
Ințelegător și șocat, pe naiba! 

Svante își făcuse apariţia cu o cutie cu bomboane și cu un 
buchet de flori. Avea lacrimi în ochi și se tânguise și o luase în 
braţe. Dar nu o putuse păcăli. Transpira din greu și se ferea s-o 
privească în ochi. Întrebase de cel puţin două ori dacă Johannes 
pomenise vreo chestiune despre care trebuia să fie informat, iar 
atunci Rebecka ar fi vrut să strige: Ce-mi ascundeţi? Și totuși nu 
zisese nimic. Îi mulţumise pentru sprijin și îl rugase să plece. 

Pretinsese că nu mai avea energie pentru vizite și atunci el se 
retrăsese fără prea mare tragere de inimă, ceea ce era un mare 
noroc, căci la câteva clipe după aceea Johannes se trezise și 
murmurase un „lartă-mă” care i se păruse lucid. Apoi 
începuseră să vorbească despre băieţi și despre cum se simţea, 
dar, când îl întrebase „De ce Johannes, de ce?”, nu primise 
niciun răspuns. 

Poate că-l lăsaseră puterile. Sau poate că voia doar să 
dispară, să se eschiveze. Acum dormea sau poate se afla într-o 
stare de letargie. Nu părea să fie o stare pozitivă și ea îl luă de 
mână. Chiar în acel moment primi un mesaj. Era din nou 
Blomkvist. Își cerea scuze, dar o ruga să-i dea voie să vorbească 
cu ea pe o linie criptată sau între patru ochi. Nu, nu acum, era 
prea obosită, își zise ea în timp ce-și privea cu disperare soţul 
care bolborosea în somn. 


VP - 183 


Johannes Forsell revenise pe vârful Everest. În imaginaţia sa, 
se împleticea din nou în mijlocul viforului biciuitor, era un frig 
insuportabil și aproape că-și pierduse total facultatea de a 
gândi. Înainta clătinându-se și auzea crampoanele scârțâind în 
zăpadă, cerul și înălțimile vuind și se întreba cât timp avea să 
mai facă faţă. 

Adesea, nu era conștient de altceva în afară de propriul gâfâit 
în masca de oxigen și silueta lui Svante de lângă el, iar 
câteodată nici măcar de asta. 

Uneori peisajul era negru și poate că în astfel de momente 
mergea cu ochii închiși - dacă ar fi existat vreo prăpastie prin 
apropiere, s-ar fi prăvălit în ea fără să ţipe sau să-i pese câtuși 
de puţin. Până și urletul vântului părea să se fi potolit. Se 
îndrepta spre o obscuritate mută, un vid, și totuși nu trecuse 
prea mult timp de când rememorase scena în care tatăl său îl 
saluta pe pârtia de schi de fond: Poti și mai mult, băiete. Poţi și 
mai mult. O bună bucată de vreme se ţinuse cu dinţii de aceste 
cuvinte, în timp ce se aflau sub jugul groazei. Știa că avem cu 
toţii resurse nebănuite pe care le punem la înaintare la 
momentul oportun. Dar acum chiar se simţea secătuit. 

Nu-i mai rămăsese nimic, așa că își lăsase capul în jos privind 
zăpada care îi vâjâia pe la picioare și se întreba dacă nu cumva 
acesta era momentul în care avea să se prăbușească și să 
renunțe. Atunci începură să se audă ţipetele, groaznice urlete 
de jale purtate de vânt, care la început păreau inumane, ca și 
cum însuși muntele și-ar fi strigat disperarea. 


Johannes vorbi cu o voce clară, dar Rebecka nu-și dădea 
seama dacă i se adresa ei sau vorbea în somn: 

— Auzi? 

Nu auzea nimic altceva decât ceea ce auzise toată ziua, 
zgomotul din trafic, ticăitul aparatelor, vocile și pașii de pe 
coridor. Nu răspunse. Îi șterse o broboană de sudoare de pe 
frunte și-i aranjă părul. Atunci el deschise ochii și Rebecka simţi 
cum o cuprind speranța și dorul. Vorbește-mi, își zise în sinea ei. 
Povestește-mi ce s-a întâmplat. 

El o privi atât de îngrozit, încât o apucă frica. 

— Ai visat ceva? întrebă ea. 

— Am auzit iar ţipetele. 

— Țipetele? 


VP - 184 


— De pe Everest. 

Odinioară, vorbiseră de nenumărate ori despre ce se 
întâmplase pe munte. Dar Rebecka nu-și aducea aminte de 
niciun țipăt și își zise că era mai bine să-l ignore. Se vedea din 
felul cum îi străluceau ochii că nu era perfect lucid. li zise: 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Credeam că era viforul, nu-ţi mai aduci aminte? Că vuietul 
vântului aproape că avea voce umană. 

— Nu, dragul meu, nu-mi aduc aminte. Eu n-am urcat cu tine. 
Am rămas tot timpul în tabăra de bază, nu mai știi? 

— Dar trebuie să-ţi fi povestit. 

Rebecka clătină din cap și se pregăti să schimbe subiectul. Nu 
numai pentru că delira. Ci și pentru că o apucase o stare de 
dezolare, ca și cum ar fi presimţit cumva că ţipetele erau un 
semn fatal. 

— Mai odihnește-te, zise ea. 

— Apoi am crezut că erau câini sălbatici. 

— Ce? _ 

— Câini sălbatici, la peste 8.000 de metri altitudine. Iți dai 
seama? 

— Putem să vorbim despre Everest mai târziu, dacă vrei, zise 
ea. Mai întâi însă trebuie să mă ajuţi să înţeleg, Johannes. Ce te- 
a făcut să dispari în felul ăla? 

— Când? 

— Acum pe Sandön. Ai plecat înot în larg. 

Rebecka citea în ochii lui că revenise la realitate și își dădu 
imediat seama că lucrul ăsta nu schimba nimic în bine. 
Dimpotrivă, el părea să se simtă mai bine în compania câinilor 
sălbatici de pe Everest. 

— Cine m-a pescuit din apă, Erik? 

— N-a fost niciunul dintre bodyguarzi. 

— Atunci cine a fost? 

Rebecka se întreba cum avea să reacționeze. 

— Mikael Blomkvist. 

— Jurnalistul? 

— Da, el. 

— Ce ciudat! răspunse el, ceea ce, firește, era cât se poate de 
adevărat, dar el nu avea mina unui om mirat. 

Avea o voce monotonă și tristă și își fixă mâinile cu privirea cu 
o indiferență care o îngrozi. Rebecka aşteptă următoarea 


VP - 185 


întrebare. Când o rosti în cele din urmă, vocea lui nu transmitea 
nicio picătură de curiozitate. 

— Cum se face că a fost el? 

— M-a sunat când mă aflam într-un moment de isterie. Mi-a 
zis că scrie un reportaj. 

— Ce fel de reportaj? 

— N-o să-ţi vină să crezi, zise ea, deși bănuia că avea să i se 
pară cel mai natural lucru din lume. 


Lisbeth cobori din metrou la staţia Zinkensdamm, traversă 
șoseaua Ringvägen și intră pe Brânnkyrkagatan în timp ce 
scene din trecut i se perindau din nou pe retină. E posibil să se fi 
datorat faptului că revenise în cartierul copilăriei sau poate doar 
faptului că era din nou în stare de alertă înaintea noii operaţiuni. 

Işi ridică privirea către cer. Se lăsase înserarea. Sigur avea să 
înceapă ploaia, la fel ca la Moscova. Era zăpușeală, exact ca 
înaintea unei ploi torențiale. Un pic mai departe, pe trotuar, 
văzu un tânăr aplecat peste bordură ca și cum s-ar fi simţit rău. 
Era plin de oameni beţi peste tot, deci poate că era vreo 
petrecere în cartier. Poate că tocmai se plătiseră salariile sau 
poate că era weekend. 

O coti la stânga și începu să urce treptele, apropiindu-se de 
apartamentul lui Mikael dinspre Tavastgatan. Încetul cu încetul, 
se concentră la maximum, înregistrând fiecare detaliu sau 
siluetă din jur. Și totuși... nu vedea nimic din ce se așteptase să 
vadă. Se înșelase oare? Nu vedea nicio persoană suspectă, doar 
beţivi mereu și mereu. Stai un pic, uite, acolo, la intersecție... 

Era doar un spate, un spate lat, îmbrăcat într-un sacou de 
velur. Tipul ţinea o carte în mână, iar borfașii de obicei nici nu 
poartă sacouri de velur, nici nu citesc cărţi. Și totuși acest 
bărbat avea ceva care o alerta, ţinuta lui sau felul în care își 
ridicase privirea. Lisbeth trecu pe lângă el fără să atragă atenţia 
și îi aruncă o privire fugară - era înalt și plinuţ - și atunci își 
dădu seama că avusese dreptate. Sacoul și cartea erau doar o 
costumație ridicolă, o încercare stângace de a părea un hipster 
local. Lisbeth își dădu seama nu numai că știa ce era. Il și 
recunoscuse. 

Îl chema Conny Andersson și, nu cu prea mult timp în urmă, 
fusese trepăduș și novice în lumea cluburilor de motociclişti. 
Chiar nu făcea parte din elita clubului, ceea ce nu era deloc 


VP - 186 


surprinzător. Nimerise cea mai naşpa sarcină: să stea să-l 
aștepte pe un tip care cu siguranţă nu avea să apară. Și totuși 
Lisbeth știa că asta nu făcea din Conny un mielușel. Măsura 
aproape doi metri și era trimis de cămătari să le recupereze 
banii, deci trecu pe lângă el cu capul plecat, ca și când nu l-ar fi 
observat. 

Apoi se întoarse și scană partea cealaltă a străzii. Un pic mai 
încolo se aflau doi tipi la vreo 20 de ani care o luaseră pe ulei, și 
în faţa lor o damă la vreo 60 de ani care se plimba mult prea 
lent, ceea ce nu era deloc bine. Dar Lisbeth nu avea timp să o 
aștepte. Dacă ar fi observat-o Conny, ar fi fost în pericol, deci 
continuă să meargă liniștită. 

Apoi se întoarse rapid la dreapta și se năpusti asupra lui, iar el 
își ridică privirea în timp ce bâjbâia după pistol. Mai mult nu 
apucă să facă. Lisbeth îl lovi cu genunchiul între picioare și, 
când el se aplecă instinctiv înainte, îl lovi de două ori cu capul în 
gură. Tipul își pierdu echilibrul și în aceeași clipă se auzi evident 
vocea damei: 

— Alo, ce faceţi acolo? 

Dar Lisbeth n-avea încotro, prin urmare o ignoră. N-avea 
vreme să liniștească o bătrânică și era relativ sigură că nu va 
îndrăzni să se apropie. Altfel, dama n-avea decât să sune la 
poliţie. Niciun poliţist n-avea să ajungă la locul faptei, nu acum, 
când Lisbeth se năpusti asupra lui Conny Andersson care se 
prăvăli pe stradă. Se urcă fulgerător peste el, își dădu jos 
ochelarii de soare, își smulse pistolul din geantă și îi puse buza 
armei la mărul lui Adam, ceea ce-l făcu s-o privească îngrozit. 

— Am de gând să te omor, zise ea. 

El bolborosea și nu mai avea deloc aerul unui bătăuș, iar 
atunci ea continuă cu o voce ca de fantomă: 

— Am de gând să te omor. Te omor și pe tine și pe toţi ceilalți 
membri din clubul tău, dacă vă atingeți de Mikael Blomkvist. Eu 
sunt cea la care vreţi să ajungeţi, deci luaţi-vă de mine și de 
nimeni altcineva. Ai auzit? 

— Am auzit, zise el. 

— Da' mai bine zi-i lui Marko că nu-mi pasă dacă vă legaţi de 
Mikael sau nu. Am de gând să mă iau de voi în orice caz. Și am 
să continui până nu mai rămâne nimic din voi, în afară de 
iubitele și soțiile voastre înfricoșate. 

Conny Andersson nu răspunse și atunci îl împunse și mai tare 


VP - 187 


în gât cu pistolul. 

— Deci ce faci? 

— O să-i spun, se bâlbâi Conny. 

— Excelent. Încă ceva... 

— Da? 

— E o femeie care se holbează la noi, deci n-o să-ţi arunc 
pistolul și nici altceva care să atragă atenţia. O să-ţi trag una în 
cap și, dacă te întinzi cumva după pistol, te împușc. Pentru că, 
să-ți fie clar... 

Il percheziţionă rapid cu mâna stângă și-i scoase mobilul din 
buzunarul de la blugi, un iPhone cu recunoaștere facială. 

— ... Că pot să trimit mesajul și dacă se întâmplă ca tu să dai 
ortul popii. 

li împinse pistolul sub bărbie. 

— lar acum, Conny, zâmbește un pic. 

— Ce? 

Intoarse telefonul spre faţa lui și acesta se deschise imediat, 
după care ea mai făcu încă două lucruri mai puţin high tech. Îi 
mai trase un cap în gură și îl fotografie. Apoi își puse din nou 
ochelarii de soare și dispăru în direcţia Slussen și Gamla Stan, în 
timp ce analiza agenda telefonică a lui Conny. În ea figurau 
câteva nume care o surprinseră, un actor cunoscut, doi 
politicieni și un sticlete de la unitatea antinarcotice, care cel mai 
probabil era corupt. Însă ei nu-i păsa de niciunul. 

Căuta numerele celorlalți membri ai clubului Svavelsjo MC și, 
când le găsi, le trimise poza în care Conny privea în sus terifiat 
și confuz. Apoi copie conținutul mobilului, după care scrise: 

Băiatul are ceva să vă spună. 

Odată trimis mesajul, aruncă telefonul în mare. 


24. 


27 august 


Johannes Forsell nu mai voia decât să se închidă din nou în 
sine însuși și să-și caute scăparea în vise și amintiri. Însă când o 
auzi pe Rebecka rostind cu o claritate neobișnuită numele lui 
Nima Rita și, în plus, remarcă și furia reţinută din vocea ei, se 


VP - 188 


simţi propulsat înapoi în realitate. 

— Cum poate apărea pur și simplu în Suedia? Credeam că 
murise. 

— Cine a fost aici? întrebă el. 

Îi simţi iritarea când schimbă subiectul. 

— Ți-am zis deja. 

— Dar am uitat. 

— Băieţii, bineînțeles, și mama ta. Băieţii stau la ea 
deocamdată. 

— Și cum au reacţionat? 

— Ce vrei să-ţi spun, Johannes? Ce vrei să-ţi spun? 

— Îmi pare rău. 

— OK, zise ea, și făcu încă un efort să-și revină și să redevină 
Becka cea puternică dintotdeauna. 

Figura nu-i reuși însă decât pe jumătate și Johannes aruncă o 
privire spre militarii de pe coridor, simțind cum prin minte îi 
fluturau ca niște păsări agitate gânduri legate de posibilităţi de 
a ieși din impas, căi de scăpare, ameninţări și riscuri. 

— Nu pot să-ţi vorbesc despre Nima acum, zise el. 

— Faci cum vrei. 

Cu un efort supraomenesc, Rebecka îi zâmbi drăgăstos și-l 
mângâie din nou pe păr. El îi respinse atingerea. 

— Atunci despre ce poţi să vorbești? 

— Nu știu. 

— Să știi că ţi-a reușit măcar un lucru, zise ea. 

— Care? 

— Uită-te în jurul tău! La toate buchetele de flori. N-au încăput 
aici decât câteva din câte ai primit. Toată ura s-a transformat în 
afecțiune. 

— Nu-mi vine să cred. 

Rebecka îi întinse mobilul. 

— N-ai decât să te uiţi pe net. 

Johannes făcu un gest de uimire din mână. 

— Nu fac altceva decât să scrie necrologuri. 

— Nu-i adevărat, chiar s-au scris lucruri frumoase. 

— A trecut cineva de la Must pe aici? întrebă el. 

— Au venit și Svante, și Klas Berg, și Sten Siegler și alți câţiva 
tipi de genul ăsta, deci răspunsul este da, fără echivoc, aș zice. 
De ce întrebi? 

De ce întreba? 


VP - 189 


Doar știa răspunsul, firește că trecuseră pe acolo, iar acum el 
vedea suspiciunea din ochii Rebeckăi. II mângâia pe cap și-l făcu 
să simtă brusc un impuls puternic: voia să-i povestească și ei, 
dar, evident, știa că nu avea cum. 

Cu siguranță, erau interceptați... el reflectă câteva clipe. Puse 
din nou lucrurile în balanţă. Își aminti de dorinţa disperată de a 
supraviețui pe care o avusese în timp ce se scufunda în valuri, 
purtat de curenți la fund. 

— Ai hârtie și ceva de scris? zise el. 

— Ce? Da, cred că am. 

Rebecka scotoci prin geantă și scoase un pix și un teanc de 
post-it-uri galbene pe care i le înmână. 

Johannes scrise: 

Trebuie să plecăm de-aici. 


Rebecka Forsell citi ce scrisese Johannes și aruncă o privire 
speriată spre bodyguarzii de afară. Aceștia păreau însă mai 
degrabă plictisiţi și captivaţi de mobilele lor, iar ea îi răspunse 
soțului său cu o caligrafie dezordonată și tensionată: 

Acum? 

EI îi răspunse: 

Acum. Deconectează-mă de la aparate și lasă-ți aici mobilul și 
geanta, o să ne prefacem că mergem jos la chioșc. 

Ne prefacem? 

O stergem. 

Ai înnebunit? 

Vreau să-ți povestesc, dar aici nu se poate. 

Ce să-mi povestești? 

Totul. 

Scriseseră rapid cu același pix pe care și-l tot dăduseră unul 
altuia. Johannes părea să ezite din nou și o privea cu ochi la fel 
de trişti și de pierduţi ca mai înainte, însă în ei se citea și o 
sclipire de spirit de luptător, lucru care-i lipsise Rebeckăi enorm 
și care deopotrivă îi potoli teama. 

N-avea de gând să-și ia tălpășiţa cu el, atât de paranoic cum 
era, să fugă dintr-un spital care colcăia de bodyguarzi și militari. 
| se părea însă extraordinar că voia să-i vorbească și poate că 
un pic de mișcare avea să-i facă bine. Avea pulsul mărit, dar 
stabil și era un bărbat puternic. Puteau cu siguranță să se 
adăpostească într-un loc unde nu-i auzea nimeni. 


VP - 190 


În același timp, era conștientă de faptul că nu avea să câștige 
absolut nimic ignorând regulile spitalului și deconectându-l de la 
aparate și de la perfuzii, de aceea dădu pagina în carneţel și 
scrise: 

Mai bine sun și le explic. 

Rebecka sună după personal și el răspunse: 

Apoi mergem într-un loc unde nu ne poate găsi nimeni. 

Incetează, își zise ea. Incetează. Apoi scrise: 

De ce vrei să fugi? 

Must. 

Ea scrise: 

E vorba de Svante? 

El dădu din cap sau cel puţin așa i se păru ei și ar fi vrut să 
strige: Stiam eu, iar când scrise din nou îi tremura mâna. Inima 
îi zvâcnea în piept și avea gura uscată. 

A făcut ceva? 

El nu răspunse și nici nu dădu din cap. Se uita pe fereastră, 
către autostradă, iar ea interpretă reacția lui ca pe un da. 
Scrise: 

Trebuie să-l reclami. 

El o privi cu o mină ce dădea de înțeles că Rebecka nu 
pricepuse nimic. 

Sau să dezvălui totul în presă. Tocmai m-a sunat Mikael 
Blomkvist. E de partea ta. 

De partea mea, mormăi el făcând o grimasă, apoi luă iar pixul 
și măzgăli câteva propoziţii de neînțeles în carnețel. 

Rebecka se holbă la cuvintele înșirate pe hârtie. 

Nu pot să citesc, scrise ea, deși de fapt putea, și atunci el îi 
explică: 

Nu știu dacă e cel mai înțelept lucru să fie de partea mea. 

In mintea Rebeckăi se puse în mișcare un nou mecanism de 
autoconservare, ca și cum prin aceste cuvinte Johannes s-ar fi 
distanțat de ea. Sau ca și cum după rostirea acelei fraze, ei doi 
nu mai formau un întreg, o uniune, ci erau doar doi soţi care nu 
trebuiau neapărat să mai fie împreună... iar atunci se întrebă 
dacă n-ar trebui să fie ea cea care trebuia să fugă de lângă el. 

Rebecka aruncă o privire către bodyguarzi, încercând să facă 
alt plan. Chiar în acel moment se auziră pași pe coridor și apoi 
apăru medicul - cel cu barba roșcată - și-i întrebă ce doreau. Ea 
îi răspunse - nu-i trecu nimic altceva prin minte - că Johannes se 


VP-191 


simțea mai bine și că era destul de refăcut pentru o plimbare. 

— Coborâm la chioșc să luăm un ziar și o carte, zise ea cu o 
voce care nu suna ca vocea ei, dar din care răzbătea o 
autoritate surprinzătoare. 


Era 8 seara și Jan Bublanski ar fi trebuit să plece de mult timp 
acasă. Și totuși încă se mai afla la birou și se holba la chipul 
tânăr din faţa sa, care degaja genul de idealism furios care 
scotea lumea din sărite. Lui, personal, îi plăcea această 
atitudine și poate că și el fusese la fel la vârsta respectivă, 
convins că generaţia mai în vârstă nu privea viața cu 
seriozitatea pe care o merita. Îi zâmbi cu căldură. 

Ea îi răspunse printr-un zâmbet forțat și Bublanski trase 
concluzia că umorul nu era domeniul ei forte, dar avea 
convingerea că patosul ei putea fi de mare ajutor. Era vorba de 
o femeie de 25 de ani pe nume Else Sandberg, care era medic 
rezident la spitalul S:t Goran și care avea o coafură de paj și 
ochelari cu lentile rotunde. 

— Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră, zise el. 

— Pentru puţin, răspunse ea. 

Sonja Modig fusese cea care dăduse de ea, după ce primise 
informaţia că șerpașul lipise un afiș în staţia de autobuz Södra, 
și apoi își trimisese colegii să vorbească cu aproape toată lumea 
care aștepta de obicei în staţia respectivă. 

— Am auzit că nu vă mai aduceți aminte exact, dar să știți că 
orice detaliu pe care vi-l amintiţi este extrem de important 
pentru noi, zise el. 

— Era greu de citit. Rândurile erau îngrămădite, părând mai 
degrabă un delir paranoid. 

— Nu e exclus, zise el. Dar m-aș bucura enorm dacă aţi 
încerca să vă amintiţi. 

— Se simţea incredibil de vinovat, continuă ea. 

Copila mea dragă, încearcă să nu interpretezi ce ai văzut, își 
spuse el în sinea lui. 

— Ce scria? zise el. _ 

— Scria că urcase pe un munte. Incă o dată. Urcase pe un 
munte „one more time”. Dar nu avea deloc vizibilitate. Era 
viscol și-i era frig și-l dureau toate. Credea că e pierdut. Dar a 
auzit ţipete care l-au ghidat. 

— Ce fel de ţipete? 


VP - 192 


— Țipetele morților, cred. 

— Cum adică? 

— Textul era greu de înțeles, dar scria că tipul era mereu 
însoțit de spirite, două spirite, dacă-mi aduc bine aminte, unul 
bun și altul rău, cumva... 

Izbucni în râs și lui Bublanski i se păru fermecător faptul că 
Else Sandberg dădea brusc dovadă de un pic de umanitate. 

— Cum e căpitanul Haddock din Tintin, cu un înger și un 
diavol pe umeri când îi vine cheful să tragă la măsea. 

— Exact, zise el. E o metaforă potrivită. 

— Dar în text nu era o metaforă. Pentru el era ceva real. 

— Voiam doar să spun că mă recunosc și eu în descriere. O 
voce angelică și una diabolică îmi șoptesc mereu în urechi când 
mă simt ispitit. 

Bublanski se simţi stingherit. 

— Și ce zicea stafia malefică? continuă el. 

— S-o lase acolo, sus. 

— S-o lase... deci era vorba de o femeie? 

— Da, așa cred că scria. Era vorba de o femeie, madam sau 
mam nu știu cum, care rămăsese pe munte. Apoi scria ceva de 
Valea Curcubeului, Rainbow Valley, unde morţii își întindeau 
mâinile și cereau de mâncare. Totul părea foarte ciudat, după 
cum am mai zis. După care mai scria că apăruse și Johannes 
Forsell. Superbizar. Sinceră să fiu, atunci m-am oprit din citit. A 
venit autobuzul și un tip a început să se certe cu șoferul și mi- 
am pierdut concentrarea, dar deja ghicisem că autorul afișului 
sigur suferea de schizofrenie paranoidă. Scria și că ţipetele nu 
conteneau niciodată în mintea lui. 

— Poţi să simţi asta și fără schizofrenie. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Ce voia să spună de fapt? 

— Vreau să spun... zise el. 

— Ce? 

— Că recunosc genul ăsta de senzaţie. Unele lucruri ne 
urmăresc de-a pururi. Ne rod și ţipă în noi an după an. 

— Mda, zise ea șovăitor. E adevărat. 

— Daţi-mi voie o clipă să caut ceva. 

Else Sandberg dădu afirmativ din cap; Bublanski se conectă la 
computer și dădu o căutare pe Google combinând trei cuvinte, 
după care întoarse ecranul spre ea. 


VP - 193 


— Vedeţi asta? 

— Groaznic! exclamă ea. 

— Nu-i așa? Este Rainbow Valley de pe Everest. N-am știut 
nici eu toate lucrurile astea, dar în ultima vreme am făcut ceva 
cercetări și am recunoscut imediat scena, când aţi menţionat 
locul. Rainbow Valley e doar un termen din argou, firește. Totuși 
este folosit destul de des și e ușor de înţeles de ce. Uitaţi! 

Arătă cu degetul spre ecran în timp ce se întreba dacă nu 
cumva era inutil de crud. Voia însă s-o facă să înțeleagă 
gravitatea situaţiei. O serie de fotografii arătau alpiniști morți în 
zăpadă, la peste 8.000 de metri altitudine și, deși unii se aflau 
acolo de ani întregi, de decenii poate, încă erau musculoși și 
voinici. Erau îngheţaţi în timp și purtau haine multicolore, roșii, 
galbene, verzi și albastre, iar în jurul lor se aflau tuburi de 
oxigen, resturi de cort sau steaguri de rugăciune budiste, de 
asemenea viu colorate. Chiar arăta ca un peisaj al curcubeielor, 
o mărturie macabră a nesăbuinţei umane. 

— Înțelegeţi dumneavoastră... bărbatul care a scris acel afiș a 
cărat odinioară bagaje și a ghidat expediţii pe Everest. 

— Deci a făcut asta de-adevăratelea. 

— Era șerpaș și, în mod normal, n-ar fi trebuit să spună 
cuvintele-alea. Rainbow Valley e o invenţie occidentală, 
impregnată de o ironie neagră. Dar e posibil să i se fi întipărit în 
minte și să se fi amestecat cu viziunea lui religioasă cu privire la 
zeii și spiritele de pe munte. La ora actuală, peste 4.000 de 
persoane au escaladat acest vârf, din care 330 de persoane au 
murit pe culmi, iar multe dintre ele nu au putut fi coborâte, deci 
pentru mine nu e deloc greu de înţeles senzaţia acestui bărbat - 
care a escaladat muntele de 11 ori - că morții îi vorbeau. 

— Dar... dădu ea să spună. 

— Voiam să vă mai spun ceva, continuă el. Viaţa la astfel de 
altitudini e un chin. Riscurile sunt importante. De pildă, poţi să 
fii atins de edemul cerebral de mare altitudine. 

— Se umflă creierul, nu-i așa? 

— Exact! zise el. Dumneavoastră înțelegeți cu siguranţă mult 
mai bine decât mine. Creierul celui afectat se umflă și individului 
îi este greu să mai vorbească și să gândească raţional. Riscă să 
facă greșeli fatale, majoritatea au halucinații și pierd contactul 
cu realitatea. Mulţi oameni raţionali, ca dumneavoastră și ca 
mine, sau mai bine zis unii mai în formă și mai aventurieri decât 


VP - 194 


mine, au văzut stafii și au simţit o prezenţă mistică la acea 
altitudine. Acest bărbat escalada mereu muntele fără mască de 
oxigen, ceea ce e extenuant, și fizic, și psihic, iar în timpul 
dramei pe care încearcă să o descrie făcuse eforturi 
supraomenești urcând și coborând muntele, salvând multe vieți. 
Trebuie să fi fost de-a dreptul istovit, așa că nu-i deloc ciudat că 
vedea îngeri și demoni, precum căpitanul Haddock, absolut 
deloc. 

— Vă rog să mă scuzaţi, n-am vrut să dau dovadă de lipsă de 
respect, încercă să se justifice Else Sandberg. 

— N-aţi dat dovadă de lipsă de respect și, în plus, aveți cu 
siguranţă dreptate, continuă el. Bărbatul era grav bolnav, chiar 
era schizofrenic. Cu toate acestea, e posibil să fi avut ceva 
important de zis, de aceea vă întreb încă o dată: nu vă mai 
amintiţi nimic altceva? 

— lmi pare rău, nu cred. 

— Nici despre ce scria în legătură cu Forsell? 

— Ba poate că da. 

— Ce anume? 

— Aţi zis că bărbatul salvase mulţi oameni, nu-i așa? 

— Da, așa e. 

— Cred că scria că Forsell nu voia să fie salvat. 

— Ce poate să însemne asta? 

— Nu știu, de-abia acum mi-am dat seama. Dar nu sunt 100% 
sigură că-i așa. A venit autobuzul și a doua zi afișul nu mai era 
acolo. 

— Știu, zise el. 

După plecarea fetei, Bublanski rămase pe scaun cu senzația 
stranie că i se cerea să interpreteze un vis. Se uită îndelung la 
fotografiile care înfățișau corpul neînsufleţit al Klarei Engelman 
pe care vânturile puternice îl purtaseră de lângă Viktor Grankin 
și care fusese fotografiat de o expediţie americană în anul ce 
urmase dramei. Klara era întinsă pe spate, cu mâinile încleștate 
într-o mișcare imploratoare, ca și cum încă ar mai fi bâjbâit după 
Grankin sau mai degrabă - reflectă el - ca un copil care se 
întinde către mama sa. 

Ce Dumnezeu se întâmplase acolo sus? Probabil, nimic mai 
mult decât ceea ce se scrisese deja de o sută de ori. Dar era 
imposibil de știut sigur. Povestea părea să fie alcătuită dintr-o 
sumedenie de straturi de sub care apăreau mereu elemente noi. 


VP-195 


Acum, de pildă, părea să fi existat o legătură între șerpaș și 
armată, legătură despre care medicii de la clinica Södra Flygeln 
nu erau autorizaţi să vorbească, iar Bublanski își petrecuse 
întreaga după-amiază și seară încercând să dea de Klas Berg, 
șeful Must, pentru a obţine o explicaţie. 

Klas Berg îi promisese că avea să-i dea explicaţii detaliate a 
doua zi de dimineaţă, dar îi pusese în vedere că nici el nu avea 
o privire de ansamblu, ceea ce lui Bublanski nu-i mirosea deloc 
a bine. Detesta situaţiile în care se vedea nevoit să se bazeze pe 
serviciul de informaţii. Și asta nu pentru că ar fi fost orgolios sau 
că i-ar fi păsat de senzaţia de inferioritate, ci pentru că știa că 
ancheta poliţiei va avea de suferit. Prin urmare, era ferm decis 
să preia iniţiativa. 

Închise fereastra în care apăreau fotografiile cu Klara 
Engelman și îl sună din nou pe secretarul de stat Svante 
Lindberg. Dar acesta nu răspunse, la fel ca mai devreme, iar 
Bublanski se ridică și se hotărî să facă o plimbare lungă, în 
speranţa că i se vor mai limpezi gândurile. 


Svante Lindberg intră în spital pe ușa principală. Era a doua 
oară pe ziua de azi când venea. Rebecka nu-l făcuse deloc să se 
simtă bine-venit prima dată și n-avea de fapt niciun motiv să-și 
facă din nou apariţia. Dar acum, când auzise că Johannes își 
recăpătase cunoștința, trebuia neapărat să vorbească cu el și 
să-i spună... ce?... nu știa nici el ce altceva, în afară de faptul că 
trebuia cu orice preţ să-l facă să-și ţină gura și acesta era și 
motivul pentru care își închisese propriul mobil, ca să nu 
contribuie la haosul creat. 

N-avea deloc de gând să vorbească cu Mikael Blomkvist, care 
îl căutase, și nici cu Jan Bublanski, care tocmai îl sunase pentru 
a treia oară. Trebuia să acţioneze cu sânge-rece. 

În servietă avea un teanc de documente secrete despre 
campania rusească de dezinformare, care nu erau extrem de 
importante prin comparaţie cu celelalte chestiuni, dar care 
aveau să reprezinte o scuză plauzibilă pentru o convorbire 
privată cu Johannes în care nu avea să ezite. Nici măcar o 
secundă. Trebuia să fie la fel de puternic ca de obicei. Totul 
avea să se aranjeze. Era convins de asta. 

Ce era cu mirosul ăsta? Poate că era amoniac sau 
dezinfectant sau mirosul obișnuit de spital? Se uită de jur- 


VP - 196 


împrejurul holului de la intrare, de frică să nu dea nas în nas cu 
vreun jurnalist sau nu cumva să apară Blomkvist și să-i dea de 
înţeles că i-a aflat cele mai întunecate secrete. Însă nu văzu 
nimic, în afară de bolnavi, rude și personal în uniforme albe. 
Văzu o targă pe care era întins un bărbat palid ca ceara care 
părea să fie pe moarte. Svante nu zăbovi cu gândul la el. 

Își coborî privirea și se delimită de lumea exterioară. Și totuși 
cu colțul ochiului înregistră ceva ce-l făcu să se întoarcă. Lângă 
bancomat, chiar în fața farmaciei, zări o femeie înaltă și suplă, 
îmbrăcată într-un sacou gri, cu spatele la el. 

Nu era cumva Becka? Sigur era Rebecka. li recunoscu postura 
și felul în care se apleca înainte. Să se ducă să-i spună câteva 
cuvinte? Nu, nu, își zise el. Avea acum șansa de a schimba 
câteva cuvinte cu Johannes între patru ochi, fără să fie nevoit să 
aducă vorba de documentele secrete, prin urmare se îndreptă 
spre lifturi. Apoi se întoarse iar, poate pentru că-și dăduse 
seama că Becka nu era singură. Dar acum n-o mai vedea. 

Să se fi înșelat oare? Era posibil, dar de fapt nici nu-i păsa... 
tocmai se pregătea să se miște din loc când văzu coloana 
enormă de lângă bancomat. Doar nu se ascundea de el? Asta ar 
fi totuși aiurea, nu? Îl cuprinse o senzaţie de disconfort. Înaintă 
către coloană, la început șovăind, apoi din ce în ce mai repede, 
și văzu într-adevăr colțul unui obiect de îmbrăcăminte care 
părea să fie sacoul Rebeckăi. 

Grăbi pasul, reflectând în același timp la ce ar trebui să-i 
spună, și poate că apucă și să se înfurie. Ce însemna 
comportamentul ăsta infantil? Cum naiba să se ascundă de el? 
Brusc, se împiedică și căzu. Nu stătu însă să analizeze cele 
întâmplate, căci observă o mișcare și auzi pași care se 
îndepărtau... atunci îi scăpă o înjurătură, se ridică în picioare și 
porni după ei. 


VP - 197 


PARTEA A TREIA 


SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI 


Agenţii dubli pretind că sunt loiali, dar de fapt 
lucrează pentru cu totul altcineva. Câteodată misiunea 
lor este, de la bun început, de a se infiltra în rândul 
inamicilor și de a se preta la mușamalizare. Alteori se 
întâmplă să fie convinși de alte idealuri politice sau 
sunt prinși în cursă cu ameninţări sau momeli. Uneori 
devine imposibil de stabilit cărei părți îi aparţin. Se 
poate întâmpla ca nici ei să nu mai știe. 


25. 


27 august 


Catrin Lindås tot nu apucase să mănânce, băuse doar un pic 
de ceai, citise despre Everest și despre Forsell și rememorase în 
repetate rânduri întâlnirea cu cerșetorul din piaţa Mariatorget, 
ca și cum ar fi fost un mister pe care trebuia să-l rezolve; de 
fiecare dată, cuvintele lui i se păreau din ce în ce mai disperate. 

În minte îi reveniseră însă și alte lucruri... amintiri și traume, 
precum și sfârșitul călătoriei în India și Nepal din copilărie, când 
familia sa trăia într-o mizerie din ce în ce mai mare, iar în cele 
din urmă părăsiseră cu toţii Katmandu și urcaseră spre Khumbu. 
Dar nu ajunseseră prea departe. Abstinenţa fusese prea grea 
pentru tatăl ei. Reușiseră totuși să intre în contact cu populaţia 
băștinașă și se tot gândise la mesajul pe care i-l trimisese 
Mikael, întrebându-se dacă nu cumva îl recunoscuse pe cerșetor 
mai degrabă din Valea Khumbu decât de pe Freak Street. Prin 
urmare, îi mai trimise încă o întrebare lui Mikael, deși acesta din 
urmă nu-i răspunsese încă nici măcar la prima: 

Cerșetorul era șerpaș? 

Primi răspunsul imediat: 


VP - 198 


N-ar trebui să vorbesc cu tine. © Reprezinți concurența. 

Te-ai dat de gol în mesajul precedent. 

Sunt un idiot. 

lar eu sunt inamicul. 

Exact. Ar trebui să scrii un articol în care să mă desfiinţezi. 

Îmi ascut armele. 

Mi-e dor de tine, scrise el. 

Încetează, își zise ea. Încetează. Și totuși zâmbi fără să vrea: 
în sfârșit! Dar n-avea de gând să-i dea apă la moară. Sub nicio 
formă. În loc să-i răspundă, se duse în bucătărie și se apucă să 
facă curat ascultând Emmylou Harris cu volumul la maxim. Când 
reveni în salon, văzu pe mobil că Mikael îi mai scrisese încă un 
mesaj. 

Nu vrei să ne vedem? 

Nici în ruptul capului, își zise în sinea ei. Nici în ruptul capului. 

Apoi scrise: 

Unde? 

Îți zic pe Signal. 

Conversaţia continuă pe Signal. 

Hai să ne cazăm la Hotel Lydmar, propuse el. 

OK, răspunse ea. Fără niciun „o, ce mişto, ce luxos”, nimic de 
genul ăsta, doar OK. 

Apoi se schimbă, o rugă pe vecina ei să aibă grijă de pisică și 
începu să-și facă bagajul. 


Camilla stătea pe balcon și simțea picăturile de ploaie 
căzându-i pe umeri și pe mâini. Avea să vină furtuna. Și totuși 
tânjea să iasă. Pe șoseaua Strandvăgen și pe iahturile din golf 
se desfășura viaţa care ar fi trebuit să-i aparțină, dar care acum 
îi reamintea doar de tot ce-i fusese furat. Nu mai merge așa, își 
zise în sinea ei. Totul trebuie să se sfârșească. 

Închise ochii și încercă să se refugieze în visuri și speranţe, în 
timp ce picăturile de ploaie i se prelingeau pe frunte și pe buze, 
dar revenea mereu la scene ce se petrecuseră pe Lundagatan: 
Agneta care ţipa la ea că o dă afară și Lisbeth care tăcea mălc, 
ca și cum ar fi vrut să-i ucidă pe toţi cu tăcerea ei, cu furia ei 
încăpăţțânată. 

Simţi o mână pe umăr. Era Galinov, care ieșise pe balcon, iar 
ea se întoarse și-l privi; îi văzu zâmbetul blând și chipul frumos. 
O trase la pieptul lui. 


VP - 199 


— Fetiţa mea, zise el. Cum te simţi? 

— Mă simt bine. 

— Nu te cred. 

Camilla privi spre ţărmul mării. 

— O să fie bine, ai să vezi, zise el. 

Ea îl privi întrebător. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Avem o vizită. 

— Cine e? 

— Bandiţii tăi mult iubiţi. 

Camilla dădu din cap și intră din nou în apartament, unde 
dădu cu ochii de Marko și de un amărât îmbrăcat în blugi și într- 
un sacou maro ieftin. Amărâtul era plin de vânătăi și părea să fi 
fost bătut măr. Măsura cu siguranţă doi metri și era scârbos de 
umflat. Îl chema Conny, se dovedi în curând. 

— Conny are ceva de povestit, zise Marko. 

— Și atunci de ce nu vorbește Conny? 

— Supravegheam apartamentul lui Mikael Blomkvist, zise 
Conny. 

— Se pare că a dat rezultate. 

— A fost atacat, zise Marko. 

Camilla aruncă o privire la buza lui spartă. 

— Zău? 

— De Salander. 

Camilla zise în rusă: 

— Ivan, tipul ăsta Conny e mai înalt decât tine, nu-i așa? 

— Cântărește în orice caz mai mult, zise Galinov. Și este și 
mai prost îmbrăcat. 

Ea continuă în suedeză. 

— Sora mea are 1,52 m și e slabă moartă, iar tu... ai mâncat 
bătaie. 

— M-a luat prin surprindere. 

— l-a luat telefonul, zise Marko, și ne-a trimis un mesaj tuturor 
membrilor clubului. 

— Și ce zicea în mesaj? 

— Să-l ascultăm pe Conny. 

— Te ascult, Conny. 

— Salander a zis că o să ne facă felul tuturor dacă-l mai 
urmărim pe Mikael Blomkvist. 

— Apoi a mai zis ceva, adăugă Marko. 


VP - 200 


— Și anume? 

— Că o să ne facă felul în orice caz și că o să ne distrugă 
toată activitatea. 

— Excelent, zise ea, reușind cumva să-și păstreze calmul. 

— Păi... începu Marko. 

— Păi, ce? zise ea. 

— Pe mobilul pe care l-a furat se aflau niște informaţii 
sensibile. Ne facem griji. 

— Chiar e cazul să vă faceţi, zise ea. Dar nu în privința lui 
Lisbeth, nu-i așa, Ivan? 

Ivan dădu afirmativ din cap, iar ea continuă să afișeze o mină 
sarcastică și amenințătoare. Însă fierbea pe dinăuntru și, în cele 
din urmă, îl rugă pe Galinov să preia convorbirea și intră în 
camera sa, lăsându-se copleșită de trecut, ca de o apă murdară 
și întunecată. 


Rebeckăi Forsell nu-i venea să creadă ce făcuse. Însă când îl 
auzise pe Johannes șoptind „să nu cumva să mă vadă”, i se 
trezise un instinct pe care nici măcar nu-l înţelegea cu 
desăvârșire și... îi puse piedică lui Svante Lindberg. După aceea 
o zbughiră împreună afară pe ușile batante și se îndreptară prin 
ploaie către staţia de taxiuri. 

Johannes alese un taximetrist independent, una din mașinile 
care nu aparțin unei firme de taxiuri și care de obicei au aparate 
de taxat care ticăie cu o hărnicie neiertătoare. 

— Porneşte! zise el și atunci șoferul - un tânăr de culoare cu 
părul creţ și ochii somnoroși - se întoarse către ei. 

— Încotro? întrebă el. 

Rebecka se uită la Johannes. Acesta nu scoase niciun cuvânt. 

— Peste podul Solnabron, spre oraș, bâigui ea, zicându-și că 
aveau să decidă mai încolo direcţia exactă. 

Dar mai observase încă un lucru, care-i dădu o neașteptată 
senzaţie de eliberare. Şoferul nu tresărise și poate că asta 
fusese și speranţa lui Johannes când alesese un taximetrist 
independent: să dea de cineva care-și trăia viața cu totul dincolo 
de normele Suediei instituţionale, astfel încât să nu știe cum 
arăta persoana cea mai detestată din ţară. Firește însă că nu 
era o mare realizare și, în timp ce treceau pe lângă cimitirul 
Solna, Rebecka încercă să evalueze amploarea celor petrecute. 

Incerca să se convingă că nu era grav. Soţul său se afla într-o 


VP - 201 


situaţie de criză, dar, la urma urmei, ea era medic și ar fi putut 
să ajungă la concluzia că avea nevoie de liniște undeva departe 
de toată tevatura din spital. Trebuia doar să-i informeze, înainte 
ca cineva să intre în panică. 

— Trebuie să-mi povestești ce se-ntâmplă, altfel nu mai pot 
face gesturi din astea nebunești, șopti ea. 

— Îţi aduci aminte de profesorul de relaţii internaţionale pe 
care l-am întâlnit la ambasada Franţei? răspunse el. 

— Janek Kowalski, șopti ea. 

El dădu aprobator din cap, iar ea îl privi fără să priceapă 
absolut nimic. Janek Kowalski nu era o prezenţă activă în viața 
lor. Nici măcar nu și-ar mai fi adus aminte cum îl chema, dacă n- 
ar fi citit relativ recent un articol de-al lui despre limitele 
libertăţii de exprimare. 

— Exact, răspunse el. Locuiește pe Dalagatan. Putem să 
dormim la el. 

— De ce, Doamne, iarta-mă? Nici măcar nu-l cunoaștem. 

— Eu îl cunosc, zise el, și Rebeckăi nu-i plăcu nici această 
dezvăluire. 

Își aminti cum se salutaseră ca doi străini la ambasadă, 
făcând un schimb scurt de politeţuri. Se prefăcuseră deci, ca la 
teatru? apoi șopti: 

— Sunt pregătită să dorm oriunde, cu condiţia să-mi promiți 
că-mi vei spune totul. 

Johannes o privi în ochi. 

— Am să-ţi povestesc. Apoi te las să decizi ce vrei să faci. 

— Cum adică să decid? 

— Dacă mă mai vrei. 

Ea nu răspunse. Își aruncă privirea spre viaductul Solnabron și 
zise: 

— Dalagatan. Mergeţi pe Dalagatan. 

În același timp, reflecta la limite, poate chiar și la limitele 
libertăţii de exprimare, dar în primul și în primul rând la limitele 
dragostei: 

Ce ar putea s-o facă să-l părăsească? 

Despre ce fel de faptă era vorba - dacă chiar exista? Ce avea 
să pună capăt dragostei? 


Catrin Lindâs lăsă piaţa Nytorget în urma sa și ieși pe 
Gotgatan, simțind cum îi revenea pofta de viaţă. Ce ploaie însă, 


VP - 202 


Dumnezeule! Turna cu găleata și ea se grăbea, cărând valiza 
după ea. Ca de obicei, împachetase prea multe lucruri, de parcă 
avea să fie plecată săptămâni la rând. Și totuși nu știa cât vor 
sta la hotel, doar că Mikael nu se putea întoarce acasă și că, din 
păcate, era nevoit să lucreze destul de mult - dar, la urma 
urmei, și ea trebuia să muncească. 

Era 21:30 și Catrin își dădu seama că era moartă de foame. 
Mâncase te miri ce toată ziua. Trecu pe lângă cinematograful 
Victoria și teatrul Göta Lejon și, deși se simțea mai bine, tot nu-i 
dispăruse senzaţia de disconfort. Își îndreptă privirea către 
Medborgarplatsen. 

Un șir lung de tineri stăteau la coadă în ploaie, probabil 
pentru bilete la vreun concert. Tocmai se pregătea să dispară în 
gura de metrou, când ceva o făcu să tresară și să se uite de jur- 
împrejur. Nu văzu nimic care s-o îngrijoreze: nicio umbră din 
trecut, niciun personaj cu mina unui trol de pe internet, nimic. Și 
atunci se grăbi să coboare treptele, trecu de bariere și ieși pe 
peron încercând să-și insufle ideea că totul era în ordine, iar în 
curând chiar se linişti. 

De-abia când ieși de la metrou la T-centralen și își continuă 
marșul grăbit prin ploaie pe Hamngatan, pe lângă 
Kungsträdgården și apoi înspre Blasieholmen, simţi că o 
cuprinde din nou anxietatea și mări și mai mult viteza. Alerga cu 
pași mărunți și intră gâfâind în holul hotelului, urcând scara 
arcuită către recepție. O tânără de culoare, care cu siguranţă nu 
avea mai mult de 20 de ani, îi zâmbi primitor, iar ea îi spuse 
„Bună seara”, dar apoi auzi pași pe scară și își pierdu șirul 
gândurilor. Nu-și mai amintea pe ce nume rezervase Mikael 
camera. Era ceva care începea cu B, de asta era sigură, Boman, 
Brodin, Broden, Bromberg. 

— Am rezervat o cameră pe numele... zise ea, apoi ezită și-și 
dădu seama că trebuia să verifice numele pe telefon, ceea ce 
era convinsă că avea să pară suspect sau aiurea, ca și cum ea și 
Mikael erau implicaţi într-o afacere murdară. 

Când se uită și văzu că numele era într-adevăr Boman, îl rosti 
atât de încet, încât recepţionera nu o auzi și o rugă să 
vorbească mai tare - moment în care ea se gândi la persoana 
din spatele ei și se întoarse. 

Dar în spatele ei nu se afla nimeni. Un bărbat în geacă de 
blugi și cu părul lung se îndrepta însă spre ieșire și Catrin 


VP - 203 


rămase cu gândul la el în timp ce recepţionera se ocupa de 
formalităţi. Bărbatul nu stătuse înăuntru decât câteva clipe. Era 
cam ciudat, nu? Poate că hotelul i se păruse prea scump? Sau 
poate că nu-i plăcuse. Nu-i păsa, oricum. 

Sau cel puţin încerca să dea impresia că nu-i pasă și luă 
cheia, apoi liftul și intră în cameră. Acolo se holbă la patul dublu 
cu cearșafuri albastre ca cerul senin și, pentru câteva clipe, se 
întrebă ce să facă. Se hotărî să facă o baie și să bea o sticluţă 
de vin roșu din minibar. Își comandă și un hamburger cu cartofi 
prăjiţi de la roomservice. Dar nimic nu avu efectul scontat. Nici 
mâncarea, nici alcoolul și nici baia. Nu reuși să-și potolească 
bătăile violente ale inimii și începu să se întrebe de ce 
Dumnezeu întârzia Mikael atât? 


Janek Kowalski nu locuia de fapt pe Dalagatan. Totuși 
coborâră acolo, traversară o curte interioară și apoi ieșiră pe 
Văsterăâsgatan, unde se strecurară înăuntru pe o poartă și apoi 
luară liftul până la etajul cinci. Acolo se afla un apartament 
spaţios, nu neplăcut, chiar deloc, dar haotic, casa unui burlac, 
un intelectual desuet care nu ducea lipsă nici de bani, nici de 
gust, dar care nu mai avea puterea să facă ordine și curăţenie. 

Avea pur și simplu prea multe lucruri - prea multe boluri, 
obiecte decorative și tablouri și prea multe cărți și dosare. Erau 
întinse peste tot... Kowalski însuși era nebărbierit și ciufulit, un 
adevărat boem, mai ales că acum nu mai purta costum ca în 
ziua când îl întâlnise la ambasadă. Avea în jur de 75 de ani și 
purta un pulover subțire de cașmir în care se vedeau câteva 
găuri făcute de molii. 

— Dragii mei prieteni! Mi-am făcut atâtea griji pentru voi, zise 
el și îl îmbrăţișă pe Johannes, după care o sărută pe Rebecka pe 
obraji. 

Cei doi bărbaţi se cunoșteau bine, fără doar și poate, iar după 
vreo 20 de minute petrecute în bucătărie șușotind, ieșiră 
aducând pe o tavă ceai, sandvișuri englezești și o sticlă de vin 
alb; amândoi o priviră pe Rebecka cu o mină serioasă. 

— Dragă Rebecka, zise Kowalski. Soţul tău mi-a cerut să fiu 
sincer, iar eu am acceptat, în cele din urmă. Nu-mi stă în fire, 
trebuie să recunosc. Dar îmi voi da silința să vorbesc deschis și 
îmi cer scuze dacă deja dau greș. 

Rebeckăi nu-i plăcu tonul lui, era trist și în același timp 


VP - 204 


cochet. Dar poate că avea emoţii. Când turnă ceaiul, ea observă 
că-i tremurau mâinile. 

— Mai întâi ar trebui să-ţi vorbesc de adevărata mea misiune, 
zise el. Graţie mie v-aţi întâlnit. 

Ea îl privi mirată. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu l-am trimis pe Johannes pe Everest. E oribil din partea 
mea, firește, dar Johannes a fost de acord. A insistat chiar. E un 
bărbat născut și crescut în sălbăticie, nu-i așa? 

— Nu mai înțeleg nimic, zise ea. 

— Johannes și cu mine ne-am întâlnit în Rusia, unde am lucrat 
împreună și ne-am împrietenit. Mi-am dat seama de timpuriu că 
avea talent. 

— In ce sens? 

— In toate sensurile, Rebecka, poate că se mai pripea din 
când în când și era prea zelos, dar în linii mari era un ofițer 
extraordinar. 

— Deci și tu ai lucrat în armată? 

— Am fost... 

li venea greu s-o spună. 

— ... un polonez care a devenit britanic în copilărie. Părinţii 
mei erau refugiaţi politic și au primit ajutor din partea Angliei, 
dar probabil că eu am simţit mereu că era de datoria mea să mă 
alătur celor de la Foreign Office. 

— Adică MI6? 

— Hm, hai mai bine să nu spunem mai mult decât este 
necesar. In orice caz, după ce m-am pensionat am ajuns aici, nu 
doar din dragoste pentru această țară, ci și din cauza unor 
complicaţii care într-un fel sau altul sunt legate de lucrurile cu 
care ne ocupam atunci. Cum să-ţi spun, dragă Rebecka, pe 
vremea aia, Johannes și cu mine aveam un interes comun, care 
era riscant, chiar și fără expediţia de pe Everest. 

— Și despre ce era vorba? 

— Despre dezertori și cârtiţe din cadrul GRU, atât adevăraţi, 
cât și presupuși și chiar și închipuiţi. Deci s-a întâmplat să 
cooperăm. Noi, cei din grupul meu, am aflat că o mică secţie din 
serviciul de informaţii suedez pusese labele pe un element 
important din cadrul GRU, care a devenit mult prea faimos după 
moartea sa, datorită unei persoane cu care aţi avut de-a face 
recent. 


VP - 205 


— Vorbești foarte enigmatic. 

— Ți-am zis doar. Nu-mi vine ușor să vorbesc deschis. Dar mă 
refeream la Mikael Blomkvist, care a dezvăluit așa-zisa afacere 
Zalacenko, despre care s-au spus deja prea multe lucruri, cu 
excepţia unuia singur, poate cel mai important, care ni se 
șoptea în urechi la vremea respectivă. 

— Ce se șoptea? 

— Hm, păi... cum să zic? Hai, mai întâi, să fac o recapitulare. 
O unitate anume din cadrul serviciului de informaţii îl proteja pe 
Aleksander Zalacenko - un agent dezertat de la GRU - cu toate 
mijloacele pe care le avea la dispoziţie, pentru că le dădea, 
credeau ei, informaţii unice despre serviciile de informaţii ale 
armatei ruse. 

— A, mi-aduc aminte, exclamă ea. Avea și o fiică, nu-i așa, 
Lisbeth Salander, care ajunsese rău de tot? 

— Exact. În linii mari, lui Zalacenko i se dăduse mână liberă. 
Putea să facă tot ce voia - să abuzeze de familia sa și să 
construiască un imperiu criminal - atât timp cât dezvăluia 
secretele respective. Se renunțase și la ultima picătură de 
decenţă în numele binelui suprem. 

— Siguranţa naţională? 

— N-aș vrea să folosesc niște termeni atât de pompoși. Aș 
zice că era mai degrabă vorba de o senzaţie de exclusivitate, de 
o supremație informaţională, care îi excitase pe anumiţi domni 
din cadrul serviciului de informaţii suedez, Sâpo. Dar poate că 
de fapt nici măcar nu exista, iar grupul meu bănuia exact asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Am primit informaţii conform cărora Zalacenko era loial 
Rusiei. A continuat să lucreze ca agent dublu până la moarte și 
le dădea înapoi celor de la GRU mai mult decât le povestea celor 
din Säpo. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă ea. 

— Exact așa am reacţionat și noi. Dar la momentul respectiv 
erau doar bănuieli și căutam modalităţi prin care să le dovedim 
și, după ceva vreme, am obţinut informaţii cu privire la un 
bărbat, un locotenent-colonel care în viața publică poza drept 
civil - era consultant pe probleme de siguranţă în sectorul 
turistic -, dar care de fapt lucrase sub acoperire într-o anchetă 
internă din cadrul GRU... și dezvăluise mari cazuri de corupţie. 

— În legătură cu ce? 


VP - 206 


— Cu implicarea unor agenţi în sindicatul de crimă organizată 
Zvezda Bratva. Mai presus de toate, se zvonea că era furios pe 
faptul că această implicare continua. Se spunea că ar fi pus 
capăt misiunii sale în GRU în semn de protest, ca să se poată 
dedica hobby-ului său favorit, expedițiile alpine la mare 
altitudine. 

— E vorba de Grankin? întrebă Rebecka agitată. 

— Bineînţeles că e vorba de răposatul Viktor Grankin. O 
personalitate superinteresantă, nu-i așa? 

— O, da, așa e, dar... mormăi ea. 

— Ai fost medicul expediției sale, lucru care ne-a mirat, 
sincer. 

— Și pe mine m-a mirat, zise ea gânditoare. Dar și eu 
simțeam că aveam chef de o aventură nebunească pe vremea 
aceea, și, la o conferinţă din Oslo, cineva mi l-a recomandat pe 
Viktor. 

— Știm. 

— Continuă, atunci. 

— Grankin dădea impresia unui om pragmatic, nu-i așa? 
Direct și simplu. Dar, de fapt, era foarte inteligent și complex și 
era plin de patos. Se zbătea între loialităţi diferite: între 
dragostea pentru ţara sa și simţul onoarei și al decenţei. În 
februarie 2008 am început să ne dăm seama nu numai că știa 
de jocul dublu pe care-l juca Zalacenko și de legăturile acestuia 
cu mafia, ci și de faptul că era vulnerabil. Că-i era frică de GRU 
și că avea nevoie de protecţie și de noi prieteni. Așa mi-a venit 
ideea să-l trimit pe Johannes să facă parte din expediţia lui pe 
Everest. Credeam că o aventură de calibrul acela putea da 
naștere unei apropieri și unei înfrăţiri. 

— Doamne Dumnezeule! zise ea iar, întorcându-se către 
Johannes: Deci te aflai acolo ca să-l recrutezi pentru vestici? 

— Asta era scenariul ideal, bineînţeles, zise Kowalski. 

— Și Svante? 

— Svante e partea nefericită a acestei povestiri, continuă 
Kowalski. Dar la vremea respectivă nu aveam nici cea mai vagă 
idee despre asta. Prezenţa lui nu era decât o cerinţă absolut 
rezonabilă din partea lui Johannes. Firește că am fi preferat să-l 
ia cu el pe unul dintre noi. Dar Svante cunoștea perfect Rusia, 
lucrase cot la cot cu Johannes la Must și, în plus, era un alpinist 
experimentat. Părea persoana perfectă să aibă grijă de 


VP - 207 


Johannes. Din fericire - lucru care mă bucură enorm acum -, nu 
i-am oferit o privire de ansamblu asupra operaţiunii. N-a aflat 
niciodată numele meu și nici măcar că era o misiune britanică, 
nu suedeză. 

— Nu-mi vine să cred, zise ea ca și cum de-abia acum digera 
totul. Deci n-a fost altceva decât o operaţiune de spionaj? 

— A fost cu mult mai mult, dragă Rebecka. Johannes te-a 
întâlnit pe tine. Dar e drept că... a plecat în interes de serviciu și 
că totul era supravegheat îndeaproape. 

— E incredibil! N-am avut nici cea mai vagă bănuială. 

— Îmi pare rău că a trebuit să afli în astfel de condiţii. 

— Și cum mergeau lucrurile? zise ea. Vreau să zic... înainte ca 
totul să se transforme într-o dramă? 

Johannes făcu un gest larg cu braţele, dar cel care răspunse a 
fost tot Janek. 

— Johannes și cu mine nu suntem pe aceeași lungime de 
undă în privința asta. Eu eram de părere că făcea o treabă 
excelentă. Îi câștigase încrederea și situaţia părea promițătoare 
la început. E drept însă că lucrurile au devenit din ce în ce mai 
tensionate și că l-am pus pe Viktor sub o presiune covârșitoare. 
Am abuzat de el într-o situaţie critică, înainte de escaladarea 
muntelui. Deci, da, are și Johannes dreptatea lui. Miza a fost 
prea mare. Dar mai ales... 

— Ne-au lipsit informaţii cruciale, completă Johannes. 

— Da, din păcate, zise Janek. Dar cum am fi putut ști? In vest, 
nimeni nu bănuia nimic la vremea respectivă, nici măcar FBl-ul. 

— Despre ce dracu’ vorbiţi? întrebă ea. 

— Vorbim despre Stan Engelman. 

— Ce-i cu el? 

— Se asociase cu Zvezda Bratva încă de când începuse să 
construiască hoteluri la Moscova, în anii '90. Viktor știa lucrul 
ăsta, dar noi, nu. 

— Cum putea să știe? 

— Era unul din lucrurile pe care le descoperise în cadrul 
misiunii sale la GRU, dar, după cum am spus, jocul dublu făcea 
parte din meseria lui, deci se prefăcea că era în relaţii bune cu 
Stan. În secret însă, îl considera un gunoi. 

— Deci i-a furat nevasta? 

— Aventura a fost un bonus. 

— Sau poate că a fost însăși premisa, zise Johannes. 


VP - 208 


— Nu puteți să vorbiţi mai pe înţelesul meu? îi rugă Rebecka. 

— Cred că Johannes vrea să spună că relaţia amoroasă și 
lucrurile pe care i le-a povestit Klara l-au făcut pe Viktor să vrea 
să acționeze, continuă Janek. 

— Cum adică? 

— Dacă nu putea să-i dea în vileag pe colegii săi de la GRU, 
avea cel puţin ocazia să-i vină de hac unui american corupt. 


26. 


27 august 


Se întâmpla ca Galinov s-o întrebe: „Ce înseamnă el pentru 
tine azi? În ce fel te gândești la el?” În general, ea nu-i 
răspundea, dar odată îi zisese: „Imi aduc aminte că mă simţeam 
aleasă, ceea ce era adevărat”. 

Minciunile tatălui reprezentaseră o bună bucată de timp 
partea cea mai frumoasă a vieţii ei și trăise multă vreme cu 
convingerea că ea era cea care deţinea puterea. Că ea era cea 
care-l fascina pe el, și nu invers. Era o iluzie de care firește că 
fusese nevoită să se despartă și care fusese înlocuită de un abis. 
Și totuși... încă-și mai amintea exaltarea de-atunci și câteodată 
îl ierta pe Zala, așa cum am face-o cu un animal de pradă. 
Singurul lucru care nu se estompase niciodată fusese ura faţă 
de Lisbeth și de Agneta, iar acum, când stătea întinsă în pat în 
apartamentul de pe șoseaua Strandvägen, se folosea de 
această ură pentru a se propulsa înainte, la fel cum o făcuse în 
adolescenţă, când fusese nevoită să se reinventeze și să creeze 
o nouă Camilla care nu depindea de absolut nimeni. 

De partea cealaltă a ferestrei se auzeau răpăitul ploii și ţipătul 
unor sirene. Distingea în același timp și sunete de pași ritmici și 
hotărâți care se apropiau. Era din nou Galinov, iar ea se ridică și 
deschise ușa. Galinov îi zâmbi. Ştia că ei doi împărtășeau și ura, 
și acea exaltare. 

— Se pare că avem și ceva vești bune, la urma urmei, zise el. 

Ea nu-i răspunse. 

— Nu e nimic ieșit din comun, continuă el. Însă poate fi o 
pistă. Femeia cu care a fost văzut Blomkvist la Sandhamn 


VP - 209 


tocmai s-a cazat la hotelul Lydmar din Stockholm. 

— Și? 

— Păi, locuiește aici în oraș. Deci de ce și-ar lua o cameră la 
hotel? Nu cumva pentru că vrea să se întâlnească cu cineva 
care nu trebuie să fie văzut la ea acasă, și nici acasă la el? 

— Cum ar fi Blomkvist? 

— Exact! 

— Ce crezi c-ar trebui să facem? 

Galinov își trecu mâna prin păr. 

— Nu este cel mai potrivit loc. E prea multă lume în jur, chiar 
și acum, seara. Sunt terase. Dar Marko... 

— Îţi face probleme? 

— Nu, nu, dimpotrivă, l-am dat pe brazdă. Mi-a zis că poate 
aranja o mașină care să aștepte la colț, chiar și o ambulanţă pe 
care a furat-o unul dintre asociaţii lor dintr-un moft, iar eu... 

— lar tu ce, Ivan? 

— Poate că aș juca un mic rol în această poveste. S-a dovedit 
că avem interese comune, eu și cu Blomkvist, dacă e să dăm 
crezare celor spuse de Bogdanov. 

— Cum adică? 

— Ne interesează pe amândoi ministrul Apărării și unele din 
vechile lui afaceri. 

— Bravo, zise ea, simțindu-se un pic mai puternică. Pune-te 
pe treabă! 


Rebecka nu reușise încă să digere informaţia. Dar nici nu-și 
acordase răgazul necesar. Înţelese că nu auzise încă partea cea 
mai gravă. 

— Azi știm că motivul pentru care Stan Engelman a ales 
tocmai expediţia lui Viktor Grankin pentru soţia sa e că era 
convins că Viktor era unul din oamenii lor, continuă Janek. Dar 
de fapt Grankin cercetase activităţile lor criminale și devenise 
din ce în ce mai furios și cred că Johannes, cu capacitatea lui de 
a crea alianţe și de a inspira încredere, îl făcuse să vrea să 
vorbească despre asta: că plantase această sămânță în sufletul 
lui, ca să zic așa. lar Klara a dus la capăt munca începută de 
Johannes. 

— Ce vrei să spui? 

— Klara l-a făcut pe Viktor să se destăinuie. Cred că s-au 
încurajat reciproc. Ea îi povestea cât de porc era soțul ei acasă, 


VP - 210 


iar Viktor completa cu relatări despre activitatea lui Stan în 
Zvezda Bratva. 

— Dragostea i-a făcut să-și împărtășească amarul, zise ea. 

— Da, poate că așa a fost. Cel puţin asta e teoria lui Johannes. 
Dar asta contează mai puţin. Ceea ce a fost mai grav e faptul că 
s-a dus vorba despre ei până în Manhattan, cu toate că fuseseră 
foarte precauți. 

— Cineva nu și-a ţinut gura? 

— Nefericitul vostru șerpaș. 

— Nu pot să cred! 

— Din păcate, e adevărat. 

— Nu cred că Nima i-ar fi dat de gol. 

— El sigur n-a perceput lucrurile în felul ăsta, continuă 
Kowalski. Primise bani în plus ca să aibă grijă de Klara și să 
raporteze ce făcea în tabăra de bază. Din punctul lui de vedere, 
își vedea pur și simplu de misiunea pe care-o avea. 

— Ce aflase? 

— Nu știm exact, dar destul de multe ca să se afle în pericol 
un pic mai târziu. O să revin la asta. Ceea ce este sigure că 
Engelman a aflat despre aventura romantică și bineînțeles că 
acest lucru în sine l-a înfuriat și l-a făcut bănuitor. Apoi a mai 
primit informaţii și de la alţii, iar în cele din urmă Stan a înţeles 
exact care era miza. Că nu însemna doar sfârșitul mariajului 
său, ci îi afecta și viitorul ca om de afaceri și poate chiar și zilele 
în libertate. 

— Cine a mai ciripit? 

— Poţi să-ţi dai seama și singură, zise Kowalski. Dar m-ai 
întrebat cum de-a fost posibil ca Nima să-i dea de gol. Nu uita că 
Nima era îngrijorat și mânios, ca mulți alţi șerpași la vremea 
respectivă. 

— E vorba despre credinţa lui religioasă? întrebă ea. 

— Da, și despre soţia lui, Luna. Klara se purtase urât cu ea, 
nu? Nima avea propriile lui motive să nu-i fie loial. 

— Eşti nedrept faţă de el, Janek, zise Johannes. Nima nu voia 
să facă rău nimănui. La fel ca Viktor, se afla la mijloc. Primea 
indicaţii de la toată lumea: fă așa, fă pe dincolo. Purta întreaga 
povară pe umerii săi, primea ordine și contraordine și asta l-a 
făcut să clacheze în cele din urmă. A avut o răspundere mult 
prea mare și, cu toate acestea, tot el a fost cel pe care l-au 
distrus mai apoi remușcările. 


VP - 211 


— lartă-mă, Johannes, eu n-am fost prezent decât de la 
distanţă, ca să zic așa. Poate că e mai bine să preiei tu ștafeta, 
continuă Janek. 

— Nu știu ce să zic, spuse Johannes indispus. 

— Ai promis că ai să-mi povestești, interveni Rebecka. 

— Așa e. Dar mă supără faptul că-l vorbim de rău pe Nima. A 
suferit mai mult decât a fost necesar. 

— Vezi, Rebecka, Johannes e un om bun, nu-ți imagina 
altceva. Îi apără mereu pe cei mai slabi, continuă Kowalski. 

— Deci relaţia ta cu Nima era la fel de bună precum părea de 
la distanță? întrebă ea. 

Auzi anxietatea din propria sa voce. 

— Era bună, zise el. Poate un pic prea bună, până la urmă. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-ţi povestesc, zise Johannes, și apoi se cufundă în 
tăcere. 

— Atunci, povestește-mi! 

— Așa am să fac, continuă el, dar știi deja o mare parte din 
poveste. Ce nu știi e că relaţia mea cu Viktor s-a înrăutățit 
simţitor când am început urcușul și sunt aproape sigur că a fost 
vina lui Stan Engelman. Cred că lui Viktor i s-a făcut teamă că 
zvonurile aveau să ajungă cumva la urechile celor din GRU și din 
Zvezda Bratva. Asta ar fi însemnat că zilele aveau să-i fie 
numărate, așa că am rămas la locul meu. Nu voiam sub nicio 
formă să-i dau motive de îngrijorare. Rolul nostru era să-i oferim 
protecţie, nimic altceva, și după cum știi, Becka, am părăsit cu 
toţii tabăra 4 imediat după miezul nopţii, pe 13 mai. Vremea 
părea să fie ideală. 

— Dar ritmul a fost încetinit. 

— Da, Klara a început să aibă probleme, Mads Larsen la fel, și 
nici măcar Viktor nu părea să fie el însuși. Dar nu m-am gândit 
prea mult la asta atunci. Am observat doar că Svante era iritat și 
începuse să tragă de mine. Voia să continuăm singuri drumul 
spre vârf. Altfel aveam să pierdem șansa, mi-a zis, iar în cele din 
urmă, Viktor ne-a dat voie să plecăm. Poate că se bucura că 
scapă de mine. Am luat-o înainte. 

— Știu, zise ea, trădându-și nerăbdarea. 

— Da, ai dreptate, scuze, o să povestesc mai rapid. Am 
dispărut și habar n-aveam de catastrofa care avea să lovească 
expediţia noastră. Înaintam într-un ritm constant și am ajuns pe 


VP - 212 


vârf la timp. Dar pe drumul înapoi, când coboram pe Hillary 
Step, am început să am probleme. Cerul încă mai era senin și 
vântul nu bătea exagerat de tare, iar noi aveam destule rezerve 
de oxigen și de apă. Dar timpul trecea și... 

— Și în cele din urmă ați auzit un vuiet, un tunet. 

— Am auzit tunetul despicând cerul fără nori. Apoi a venit 
furtuna dinspre versantul nordic, ca o ploaie de gloante. 
Vizibilitatea s-a redus instantaneu. Viscolul a început să ne 
biciuiască și temperatura a scăzut drastic. Gerul devenise 
insuportabil, iar noi de-abia înaintam. Nu ne vedeam nici măcar 
picioarele. Eu am căzut în genunchi de mai multe ori, iar Svante 
îmi întindea adesea mâna și mă ajuta să mă ridic. Mergeam din 
ce în ce mai încet, iar orele treceau rapid. S-a făcut după-amiază 
și apoi seară și ne era frică de lăsarea întunericului... îmi aduc 
aminte că am căzut iar și chiar credeam că s-a zis cu mine. Însă 
atunci am văzut... 

— Ce-ai văzut? 

— Ceva roșu și albastru în faţa mea, ca niște contururi 
estompate, și m-am rugat să fie corturile din tabăra 4 sau cel 
puţin alţi alpiniști care să ne poată ajuta. Asta mi-a dat speranţă 
și m-am ridicat, iar în clipa aia mi-am dat seama că nu era deloc 
ceva de bine, dimpotrivă. Erau două corpuri întinse în zăpadă, 
foarte aproape unul de celălalt, primul mai mic decât cel de-al 
doilea. 

— Asta nu mi-ai povestit. 

— Nu, Becka, nu ţi-am povestit, iar aici începe iadul prin care 
am trecut. 

— Păi, atunci, povestește! 

— O să-ţi povestesc! Dar parcă tot nu pot să descriu totul. 
Eram atât de extenuat! Nu mai puteam. Aș fi vrut să mă așez și 
să mor acolo. Aveam impresia că mă holbam la propria-mi 
soartă. Frica mea era mai tangibilă decât ce vedeam în fața 
mea, dar nu m-am gândit nicio clipă că erau oameni pe care-i 
cunoșteam... credeam că sunt pur și simplu doi din sutele de 
morţi care populează acele înălțimi. M-am ridicat și mi-am tras 
masca de pe față, zicând că trebuie să ne grăbim să coborâm, 
să plecăm de acolo, și am pornit la drum sau cel puţin am făcut 
un pas. Apoi însă m-a cuprins o senzaţie bizară. 

— Cum adică? 

— De fapt, o mulţime de senzaţii în același timp. Auzisem în 


VP - 213 


staţia radio că fusese o situaţie de urgenţă în expediţia noastră 
și e posibil să mă fi gândit la asta. Firește că trebuie să le fi 
recunoscut hainele și alte efecte personale. Dar m-a marcat mai 
ales efectul înfiorător pe care l-a avut asupra mea corpul mai 
mic... şi-mi aduc aminte că m-am aplecat iar și i-am privit 
chipul, dar nu vedeam prea mult din el. Capișonul era ridicat 
peste căciulă și frunte. Incă mai purta ochelarii de soare. Peste 
obraji, nas și gură i se acumulase un strat de gheață. Toată fața 
era îngropată într-o pătură de zăpadă. Cu toate astea, mi-am 
dat seama. 

— Era Klara, nu-i așa? 

— Erau Klara și Viktor Grankin. Ea era întoarsă într-o parte și 
își ținea mâna pe talia lui. Credeam că o să-i las în acea poziţie. 
Dar nu puteam scăpa de acea senzaţie înfiorătoare. Ea părea 
înghețată bocnă. Și totuși ceva în felul cum arăta îmi dădea 
impresia că nu era cu totul neînsuflețită, așa că am împins-o de 
lângă Viktor și am încercat să-i dau la o parte zăpada de pe faţă. 
N-am reușit. Era prea tare, prea înghețată, iar eu nu mai aveam 
niciun pic de putere în braţe, așa că până la urmă mi-am scos 
toporul de gheaţă. Trebuie să fi fost o scenă absurdă. l-am dat la 
o parte ochelarii de soare și am început să-i sfârtec gheaţa de 
pe chip. Cioburile de gheaţă se împrăștiau în toate părţile, iar 
Svante ţipa la mine să termin și să continui să cobor. Însă eu 
loveam ca un maniac, încercând totuși să fiu atent. Dar aveam 
degetele înghețate și nu-mi puteam controla mișcările. Am rănit- 
o. l-am rupt buza și am lovit-o în bărbie, și atunci chipul ei a 
tresărit. Mie mi s-a părut că era o reacţie de recul la lovitura 
mea, nu un semn de viaţă. Și totuși mi-am dat jos masca de 
oxigen și i-am pus-o ei, și i-am ţinut-o așa multă vreme, deși de- 
abia mai respiram și nu credeam că o ajut nici pe ea. Brusc, a 
început să tragă aer în piept. Se vedea pe furtun și în mască, iar 
eu m-am ridicat și am început să strig la Svante. Dar el clătina 
din cap și, cu siguranţă, avea dreptate. N-avea nicio importanţă 
că respira. Era deja cu un picior în groapă și, în plus, se afla la 
8.000 de metri altitudine. Nu avea nicio șansă. Era imposibil s-o 
ajutăm. N-aveam cum s-o coborâm, n-am fi făcut decât să ne 
punem în pericol propriile vieţi. 

— Dar aţi strigat după ajutor. 

— Strigaserăm de atâtea ori, încât ne pierduserăm orice 
speranţă. Imi aduc aminte doar că mi-am pus la loc masca de 


VP - 214 


oxigen și apoi ne-am continuat coborârea. Ne rostogoleam la 
vale și, treptat, am pierdut contactul cu realitatea. Am început 
să halucinez. L-am văzut pe tata într-o cadă și pe mama în 
sauna din Are. Am văzut o sumedenie de lucruri, cred că ţi-am 
povestit deja. 

— Da, mi-ai povestit, zise ea. 

— Dar cred că nu ţi-am spus niciodată că am văzut și călugări, 
aceiași călugări budiști pe care îi văzusem în Tengboche, și încă 
un personaj care arăta ca ei, dar care ieșea în evidenţă. Urca, în 
loc să coboare și, spre deosebire de călugări, era real. Era Nima 
Rita, care înainta către noi. 


Mikael era în întârziere și regreta deja că o invitase pe Catrin 
la Lydmar. Ar fi trebuit să aleagă o altă zi. Dar nu era ușor să fii 
mereu raţional, mai ales cu femei ca ea, iar acum traversa 
Drottninggatan prin ploaie, în drum spre hotelul care se afla în 
Blasieholmen. Tocmai se pregătea să-i trimită un mesaj în care 
să-i spună „Ajung în 10 minute”, când se întâmplară două 
lucruri. 

Primi la rândul lui un mesaj. Dar nu apucă să-l citească. 
Telefonul sună și el răspunse instantaneu. Sunase atât de multă 
lume în cursul zilei - până și pe Svante Lindberg în cele din 
urmă -, încât spera în orice moment ca vreuna din persoanele 
căutate să-i întoarcă apelul. Cel care îl salută în receptor nu era 
însă niciunul dintre cei pe care-i sunase, ci un bărbat mai în 
vârstă care nici măcar nu se prezentă, iar Mikael se întrebă dacă 
nu era cazul să închidă. Și totuși rămase pe fir. Bărbatul era 
amabil și vorbea suedeză cu un accent britanic. 

— Mai spuneţi o dată, zise el. 

— Sunt în apartamentul meu și beau ceai cu un cuplu care se 
află în toiul unei conversații copleșitoare. Cei doi ar vrea să 
împărtășească această poveste cu dumneavoastră. De 
preferință, mâine-dimineaţă. 

— Cunosc cumva acest cuplu? întrebă el. 

— Le-aţi făcut un mare serviciu. 

— Recent? 

— Cât se poate de recent, în largul mării. 

Mikael contemplă cerul și ploaia care cădea peste el. 

— Mi-ar face plăcere să-i întâlnesc, zise el. Unde? 

— Vă explic detaliile pe un alt telefon, dacă nu vă supăraţi, un 


VP - 215 


mobil care nu are nicio legătură cu dumneavoastră și care 
dispune de instrumentele necesare. 

Mikael reflectă. Singura soluţie era mobilul lui Catrin și 
aplicaţia Signal instalată pe telefonul ei. 

— Vă pot trimite un alt număr pe un link criptat, zise el. Dar 
mai întâi am nevoie de o confirmare că cei doi chiar se află la 
dumneavoastră și că sunt bine. 

— N-aș zice că sunt chiar bine, replică bărbatul. Dar se află 
aici din proprie iniţiativă. Vi-l dau pe soț ca să schimbaţi câteva 
cuvinte. 

Mikael închise ochii și se opri. Se afla aproape de intrarea 
Lejonbacken, în partea de nord a Palatului Regal, și avea o 
vedere panoramică asupra apei, a Muzeului Naţional și a 
celebrului Grand Hotel. Nu-și dădu exact seama cât durase 
tăcerea, cu siguranţă nu mai mult de 20-30 de secunde. Dar lui i 
se păru o eternitate. 

— Mikael, zise o voce în cele din urmă. Îți datorez mii de 
mulțumiri. 

— Cum te simţi? răspunse el. 

— Mai bine decât atunci. 

— Când atunci? 

— Când era să mă înec. 

Era fără doar și poate Johannes Forsell. 

— Vrei să stăm de vorbă? întrebă Mikael. 

— Nu neapărat. 

— Nu? 

— Dar soţia mea Rebecka, care în curând va afla toată 
povestea, insistă în acest sens și nu văd altă cale de ieșire. 

— Înţeleg, zise el. 

— Nu cred. Aș putea însă să te rog să mă lași să citesc 
materialul înainte să-l publici? 

Mikael începuse din nou să meargă și se apropia de podul ce 
cobora spre Kungsträdgården. Se gândi câteva clipe ce să 
răspundă. 

— Îți dau voie să-ţi schimbi citatele în orice fel te face să te 
simţi mai în largul tău și te las și să verifici partea factuală. Poţi 
chiar să încerci să mă convingi să scriu articolul în alt fel. Dar îţi 
promit să nu te ascult! 

— Sună rezonabil. 

— Bine. 


VP - 216 


— Atunci ne pregătim. 

— OK. 

Johannes Forsell îi mulţumi din nou și apoi la telefon reveni 
celălalt bărbat. Acesta din urmă și Mikael se puseră de acord 
asupra detaliilor. Mikael îi trimise apoi numărul lui Catrin și grăbi 
pasul. Îi zvâcnea inima în piept. Gândurile îl asaltau. Ce se 
întâmpla de fapt? Ar fi trebuit să pună mai multe întrebări. De 
pildă, de ce Johannes nu se mai afla la spital? Nu era suspect că 
ieșise din spital atât de repede, având în vedere starea gravă în 
care se aflase? Și cine era britanicul care tocmai îl sunase? 

Mikael nu avea niciun răspuns, însă intuia că totul era legat 
de Nima Rita și de expediţia în Everest, dar că existau cu 
siguranţă și alte cărți în joc, despre care el nu știa nimic, poate 
vreo pistă legată de Rusia - întreaga carieră a lui Forsell părea 
să fi avut de-a face cu Rusia - sau poate ceva legături cu 
Engelman în Manhattan? 

Fie ce-o fi! Avea să afle oricum în curând, bănuia el, și simţi 
cum îl cuprinde agitația. O să fie o superștire, își zise el, o 
superștire. Dar, sincer vorbind, nu putea fi sigur de nimic. 
Trebuia să-și păstreze sângele-rece, și-și scoase mobilul ca să-i 
scrise lui Catrin pe Signal: 

lartă-mă, am avut o zi de rahat, dar ajung în curând la tine. A, 
scuze încă o dată, însă trebuie să mă ajuti și cu o altă chestie. Iti 
dau în curând informațiile de rigoare. O să-ți povestesc. Mi-e dor 
de tine. 

Te îmbrățișez 

M 

Apoi își aduse aminte de mesajul pe care-l primise exact 
înainte de a suna telefonul. ÎI citi și i se păru bizar. Răspundea 
oarecum întrebărilor sale și se întreba dacă era cumva legat de 
convorbirea pe care tocmai o avusese sau dacă era exact 
invers, dacă venea de la cineva din partea opusă, deși era greu 
de știut câte părţi puteau fi implicate în povestea asta. Scria: 

Mi-a șoptit cineva la ureche că vă interesează întâmplările de 
pe Everest din mai 2008. Aș dori să vă recomand să aruncați o 
privire mai atentă la ghidul expeditiei, Viktor Grankin, care a 
murit pe munte. Trecutul lui este mult mai interesant decât s-a 
raportat în presă. Cheia întregii povești se află acolo. Grankin e 
motivul pentru care Johannes Forsell a fost expulzat din Rusia în 
toamna lui 2008. 


VP - 217 


Nu există surse oficiale, dar cu experiența dumneavoastră 
sigur puteți deduce că CV-ul lui e construit, făcut de formă. Mă 
aflu momentan la Stockholm și locuiesc la Grand Hôtel. Mi-ar 
face plăcere să vă întâlnesc și să vă povestesc mai multe. 
Dispun de documentație în scris. 

Sunt treaz până târziu, e un prost obicei mai vechi. În plus, 
sufăr din pricina schimbării fusului orar. 

Charles 

Charles? Cine dracu' mai era și Charles? Mirosea a serviciile 
americane de informaţii. Dar putea la fel de bine să fie oricine 
altcineva sau poate chiar o capcană. Era un pic înfricoșător că 
tipul locuia la Grand Hôtel, care se afla chiar în faţa lui, de 
partea cealaltă a apei, exact lângă Lydmar. Pe de altă parte, 
aproape toţi străinii cu stare sau de vază locuiau la Grand - Ed 
the Ned de la NSA locuise acolo, printre alţii, își aminti el, deci 
poate că nu bătea așa de tare la ochi cum crezuse inițial. 

Dar era clar că nu-i mirosea a bine. Charles n-avea decât să 
aștepte. Tot ce se întâmplase înainte era mai mult decât 
suficient pentru Mikael, plus că avea deja remușcări din pricina 
lui Catrin. Trecu deci pe lângă Grand în grabă și urcă rapid 
treptele de la Lydmar. 


27. 


Noaptea dintre 27 spre 28 august 


Rebecka nu știa ce stârnise și nici ce consecinţe urma să aibă 
asupra ei și a băieților. Dar nu vedea nicio altă cale de ieșire. Nu 
putea să treacă totul sub tăcere... acum se cufundase 
nemișcată în fotoliul maro, cu un pahar de vin în mână, și-i 
privea pe Johannes și pe Janek Kowalski care șușoteau din nou 
în bucătărie. Îi mai ascundeau oare și alte lucruri? Era convinsă 
că așa era, plus că nu era sigură că ceea ce-i spuseseră 
adineauri era 100% adevărat. 

Relatarea era plină de semne de întrebare. Înţelesese însă 
până la urmă în linii mari ce se întâmplase pe Everest. Toată 
povestea avea logica sa necruțătoare și ea se gândi cu mirare la 
cât de puţin știuseră nu numai atunci în tabăra de bază, ci și 


VP - 218 


mai târziu, când mărturiile fuseseră sortate și puse cap la cap. 

Se știa că Nima Rita urcase de două ori, ca să-i ajute să 
coboare pe Mads Larsen și pe Charlotte Richter, dar nu se aflase 
nimic despre faptul că revenise a treia oară și nici el nu 
menţionase nimic despre asta în interviurile și anchetele care 
urmaseră. Și totuși acest lucru explica de ce Susan Wedlock, 
șefa taberei de bază, nu dăduse de el în seara respectivă. Se 
afla din nou în drum spre vârf. 

Trebuie să fi fost deja trecut de 8 seara, dacă pricepuse bine 
ce-i spusese Johannes. Avea să se întunece în curând, iar frigul 
insuportabil urma să devină și mai aspru. Cu toate acestea, 
Nima pornise la drum, se lansase fără nicio ezitare în această 
încercare disperată de a o aduce totuși înapoi pe Klara 
Engelman, deși încă de-atunci șerpașul se afla într-o stare 
jalnică. Silueta pe care Johannes o văzuse materializându-se din 
negura înzăpezită înainta foarte greu, cu capul plecat, prin furia 
furtunii, fără mască de oxigen, firește, doar cu o lampă de frunte 
care licărea prin viscol. 

Avea obrajii degeraţi și, la început, nu-i observase pe 
Johannes și pe Svante, însă aceștia din urmă, când și-au dat 
seama că exista cu adevărat, l-au văzut ca pe un trimis divin. 
Johannes de-abia se mai ţinea pe picioare. Era pe cale să devină 
cea de-a treia victimă a muntelui în seara aceea. Dar lui Nima 
Rita nu-i păsa de asta. „Must get Mamsahib”?!, repeta el. „Must 
get Mamsahib”. Svante începuse să ţipe, zicându-i că era 
complet lipsit de sens. Că era moartă. Dar Nima nu voise să 
asculte, nici măcar când Svante urlase la el: 

— Ne omori și pe noi atunci! Salvezi un mort, în loc să ne 
salvezi pe noi, care încă suntem vii. 

Nima Rita își continuase pur și simplu urcușul. Dispăruse în 
furtună cu pufoaica fluturându-i în vânt și asta pusese capac la 
toate. Johannes se prăbușise din nou și nu mai reușise să se 
ridice, nici pe cont propriu și nici cu ajutor. Apoi nu mai reușise 
să-și dea seama de curgerea timpului sau de șirul întâmplărilor, 
știa doar că se făcuse întuneric, că-i era frig și că Svante ţipa din 
nou: 

— La dracu' cu toate, nu vreau să te las aici, Johannes! Dar 
trebuie, altfel murim amândoi! lartă-mă! 

Svante îi pusese mâna pe cap, apoi se ridicase, iar Johannes 


21 În engleză în original. „Trebuie să o iau pe Mamsahib” (N.t.). 
VP - 219 


înţelesese că avea să fie lăsat singur. Avea să moară de frig. 
Dar tocmai atunci auzise ţipetele, urletele neomenești. Rebecka 
refuza să creadă că putuse fi atât de grav. E clar că nu fusese 
plăcut. Dar fusese uman și, la urma urmei, la acea altitudine nu 
se putea judeca normal. Acolo exista o altă scară de valori, iar 
Johannes nu greșise cu nimic atunci. 

Era prea epuizat ca să-și dea seama ce se întâmpla și acesta 
era de fapt motivul pentru care, indiferent de ce se întâmplase 
mai târziu, Rebecka voia ca Johannes să-i povestească totul unui 
jurnalist precum Mikael Blomkvist, care avea capacitatea de a 
pătrunde în miezul acestei povești și de a-i înţelege toate 
ramificaţiile și adâncimile psihologice. Și totuși poate că făcea o 
greșeală. Poate că Johannes încă îi ascundea lucruri și mai 
grave. 

Era perfect plauzibil, mai ales când îl auzea pe Johannes 
șușotind agitat în bucătărie și îl vedea pe Janek clătinând din 
cap și făcând gesturi largi cu braţele. Doamne Dumnezeule, ce 
fraieră fusese! Poate că ar trebui într-adevăr să treacă totul sub 
tăcere... de dragul băieţilor. De dragul ei. O, Doamne ajută, își 
zise în sinea ei și-l blestemă pe Johannes. 

Cum putuse să-i pună într-o astfel de situație? 

Cum? 


Mikael o auzi pe Catrin bolborosind în somn. Era târziu, iar el 
era terminat de oboseală, dar nu putea adormi. Era răvăşit de 
gânduri și inima îi bubuia în piept. La naiba, își zise el, nu mai 
era un începător. Și totuși era agitat ca un stagiar care dădea 
peste o poveste trăsnet și se tot foia revenind mereu la vorbele 
lui Catrin: 

— Tipul ăla, Grankin, nu era cumva și el militar? 

— Ce te face să spui asta? o întrebase el. 

— Arăta a militar, răspunsese ea și acum, când se gândea la 
asta, îi dădea dreptate. 

Existau la el anumite trăsături și gesturi care aminteau de 
ținuta unui ofițer de înalt rang, dar în mod normal lui Mikael nu 
i-ar fi păsat de asta. Unii oameni creează impresii total diferite 
de realitate. Acum însă avea și mesajul acestui misterios 
Charles care mergea în aceeași direcţie. Grankin părea să fie 
motivul expulzării lui Forsell din Rusia, ceea ce, fără îndoială, 
suna foarte interesant. 


VP - 220 


Mikael își propusese să verifice aceste afirmaţii, însă de-abia a 
doua zi de dimineaţă, înaintea întâlnirii cu familia Forsell. Și 
totuși nu putea să adoarmă. Nu era mai bine să se ridice din 
pat? Să fie însă atent să n-o trezească pe Catrin. Avea și-așa 
destule remușcări din cauza ei. Se ridică încet, cu mare grijă, și 
se furișă în vârful picioarelor la baie, unde se instală cu mobilul 
în mână. Viktor Grankin, bombăni el. Viktor Grankin? _ 

Era firește o mare prostie că nu-l verificase în detaliu. Insă nici 
măcar nu-i trecuse prin cap că putea fi altcineva decât un ghid 
care n-avea nimic de-a face cu toată povestea, un amărât care 
se îndrăgostise de o femeie măritată și care luase o serie de 
decizii greșite care până la urmă îl costaseră viaţa. Cu toate 
astea, era adevărat că informaţiile despre trecutul lui erau un 
pic prea ordonate și prea confuze. 

Fusese un alpinist de rang, asta fără dubiu, și escaladase 
multe din vârfurile cele mai dificile din lume: K2, Eiger, 
Annapurna, Denali, Cerro Torre și Everest, evident. Dincolo de 
asta nu prea existau informaţii concrete, se tot repeta faptul că 
fusese consultant specializat în domeniul turismului de 
aventură. Ce presupunea asta, de fapt? Mikael nu găsi prea 
multe informaţii, dar în cele din urmă își îndreptă atenţia asupra 
unei vechi fotografii care-l înfățișa pe Grankin împreună cu omul 
de afaceri rus Andrei Koskov. Koskov, își zise el. Nu-i suna 
cumva cunoscut acest nume? 

Ba da. Bineînţeles că da. Koskov era omul de afaceri care 
denunţase din exil în 2011 legăturile dintre serviciile de 
informaţii rusești și diferite reţele de crimă organizată. Nu după 
mult timp, în martie 2012, căzuse lat și murise pe loc în timpul 
unei plimbări în Camden, la Londra, iar la început poliţia nu 
descoperise nimic suspect. După câteva luni însă, se dovedise 
că avusese urme de Ge/semium elegans în sânge, o plantă cu 
frunzele în formă de inimioară, provenind din Asia, căreia i se 
mai spunea și heartbreak grass, deoarece într-o concentraţie 
mare putea face inima să se oprească. 

Mikael înţelese rapid că era vorba de o otravă folosită în mod 
curent. Încă de la 1879, însuși Conan Doyle scrisese despre 
această plantă în British Medical Journal. Şi totuși căzuse în 
uitare o lungă perioadă, pentru ca de-abia atunci, în 2012, să 
revină în actualitate, fiind găsită și în corpul neînsuflețit al unui 
agent GRU dezertat, un oarecare Igor Popov, din Baltimore, SUA. 


VP - 221 


Această informaţie îl făcu pe Mikael să tresară. Serviciul de 
informaţii al armatei, asasinări cu otravă, Forsell despre care se 
spunea că documentase activitatea GRU și că fusese expulzat 
din Rusia. 

Era oare din nou vorba despre niște asocieri iluzorii, ca în 
cazul lui Mats Sabin? Posibil. La urma urmei, nu era decât o 
fotografie în care Grankin se afla alături de o persoană care 
murise apoi în circumstanţe suspecte. Și totuși... putea măcar 
să verifice cu acest Charles, să vadă ce știa. Îi trimise o 
întrebare: 

Deci cine a fost de fapt Grankin? 

Răspunsul veni după vreo 10 minute: 

Poliţist militar la GRU. Locotenent-colonel. Făcea o anchetă 
internă despre colegii lui. 

Dumnezeule! își zise el. Dumnezeule! Și asta nu pentru că l-ar 
fi crezut pe cuvânt. La urma urmei, nici nu știa cu cine 
comunică. 

Scrise: 

Cine sunteți? 

Răspunsul sosi instantaneu: 

Un fost funcționar. 

MI6, CIA? 

Fără comentarii. 

De ce naționalitate? 

American, din păcate. 

De unde știți că mă ocup de această poveste? 

E genul de chestiune care nu-mi scapă niciodată. 

De ce v-ar interesa să informați presa? 

Poate pentru că sunt desuet. 

În ce fel? 

Sunt de părere că orice crimă trebuie arătată cu degetul și 
pedepsită. 

Doar atât? 

Poate că am și motive personale. Chiar vă interesează acest 
aspect? Dumneavoastră și cu mine avem interese comune. 

Atunci oferiți-mi ceva. Ca să știu că nu-mi pierd timpul. 

După cinci minute, primi fotografia unei legitimaţii, un act de 
identitate pe care apărea numele locotenent-colonelului Viktor 
Aleksievici  Grankin, lângă simbolul GRU de la vremea 
respectivă, un trifoi cu cinci foi, roșu pe fundal negru. Părea o 


VP - 222 


informaţie solidă, cel puţin din câte putea Mikael să-și dea 
seama. 

Îi scrise: 

Grankin și Forsell au avut și alte interese în comun în afară de 
Everest? 

Forsell se afla acolo ca să-l recruteze pe Grankin. Dar totul s-a 
dus de râpă. 

Ce mama naibii? bolborosi Mikael cu voce tare. Apoi 
răspunse: 

Si vreți să-mi relatati această poveste? 

În mod discret și cu condiţia ca sursa să nu fie dezvăluită, da. 

De acord. 

Atunci luati imediat un taxi și veniti aici. vă aştept în hol. 
După aceea, până și o pasăre de noapte ca mine trebuie să 
meargă la culcare. 

Mikael răspunse: 

OK. 

Nu era cumva imprudent? Nu știa nimic despre acest bărbat. 
Dar era clar că tipul era bine informat, iar Mikael avea nevoie de 
cât mai multe date pentru întâlnirea de a doua zi dimineaţă și, 
dacă stătea bine să se gândească, care putea fi riscul la care se 
supunea făcând o plimbare de niciun minut până la Grand 
Hôtel? Ceasul arăta 1:58 și încă se mai auzeau voci de afară. 
Orașul era treaz. Din câte își aducea aminte, în faţă la Grand se 
aflau mereu taxiuri parcate și cu siguranţă că aveau și paznici la 
ușă. Nu, nu putea fi periculos. Se îmbrăcă cu grijă, fără să facă 
vreun zgomot, apoi ieși din cameră și luă liftul, iar în cele din 
urmă cobori scările de la intrare. Caldarâmul era umed după 
ploaia de mai devreme. Sub perdeaua întunericului, cerul 
începea să se degajeze. 

Afară era o ambianţă plăcută. De partea cealaltă a apei se 
conturau formele iluminate ale palatului, iar un pic mai departe 
Kungsträdgården încă mai forfotea de lume - vedea oameni 
chiar și aici pe chei, ceea ce îl bucura. Pe lângă el trecu un cuplu 
de tineri. O chelneriță cu părul negru, scurt, aduna paharele de 
pe terasă, iar în partea cealaltă a barului, un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-un costum de in alb, încă mai zăbovea pe un 
scaun, cu privirea rătăcindu-i asupra apei. Era o atmosferă 
calmă, iar el se pregăti să-și continue drumul. Dar nu apucă să 
facă decât câţiva pași. Auzi o voce: 


VP - 223 


— Blomkvist! 

Se întoarse și-și dădu seama că cel care i se adresa era 
bărbatul în costum alb, un domn înalt, trecut de 60 de ani, cu 
părul grizonant și trăsături fine, care afișa acum un zâmbet 
timid, ca și cum s-ar fi bucurat de un amuzament nocturn, poate 
vreun comentariu despre opera jurnalistică sau caracterul lui 
Mikael. Nu apucă însă să afle despre ce glumă era vorba. 

Auzi pași în spatele său. Tresări și își simţi corpul penetrat de 
curent electric. Se prăbuși și se lovi cu capul de caldarâm, iar 
partea cea mai caraghioasă era că prima lui reacţie nu a fost 
frica sau durerea, ci mai degrabă furia! Cum naiba fusese atât 
de idiot? Cum? Încercă să se miște. Dar a fost din nou 
electrocutat și se schimonosi ca și cum ar fi fost apucat de 
crampe. 

— Dumnezeule, ce-a păţit? 

Era chelneriţă, credea Mikael. 

— Looks like an epileptic fit. I think we need to call an 
ambulance.” 

Trebuie să fi fost bărbatul în costum alb. Vocea lui era calmă. 
Apoi se auziră zgomote de paşi îndepărtându-se. Se apropiară 
alte persoane și Mikael desluși zgomotul unui motor de mașină. 
După aceea lucrurile s-au derulat rapid. Se simţi împins pe o 
targă, apoi îl urcară într-o mașină. Portiera se închise și mașina 
porni, iar el căzu de pe targă și încercă să ţipe. Era însă complet 
paralizat, de-abia scâncea și doar când mașina traversă 
Hamngatan reuși să pronunțe cele câteva cuvinte care-i 
reveniră brusc în memorie: 

— Ce naiba faceţi? Ce naiba faceţi? 


Lisbeth se trezi din cauza unor zgomote pe care nu le 
înţelegea. | se făcu frică să nu fi intrat cineva peste ea și bâjbâi 
somnoroasă pe noptieră după pistol. Chiar când puse mâna pe 
pistol și învârti ţeava acestuia de jur-împrejurul camerei de 
hotel, își dădu seama că zgomotul venea dinspre mobilul ei. 
Auzise oare pe cineva strigând? 

Nu era sigură și, de-abia după o întârziere bizară, își dădu 
seama că nu putea fi decât Blomkvist. Atunci închise ochii, trase 
adânc aer în piept și încercă să-și adune gândurile. Hai odată, își 


22 În engleză în original. „Pare o criză de epilepsie. Cred că trebuie să sunăm după 
ambulanță” (N.t.). 


VP - 224 


zise ea. Zi-mi că ai spus cuvintele respective din greșeală. Hai, 
zi-mi! 

Dădu volumul mai tare și auzi fâsâitul și hârâitul telefonului. 
Era totuși posibil să nu fie nimic, să fie doar bărâitul unei mașini 
sau al unui tren cu care mergea. Apoi însă îl auzi văitându-se și 
respirând cu greutate. Părea să fie pe punctul de a-și pierde 
cunoștința și atunci Lisbeth înjură, se ridică din pat și se așeză la 
birou. Lisbeth stătea în continuare la hotelul Nobis din piața 
Norrmalmstorg și, după ce îl atacase pe Conny Andersson din 
clubul motocicliștilor Svavelsjo MC, își petrecuse întreaga seară 
supraveghind locuinţa de pe șoseaua Strandvägen. Observase o 
oarecare activitate și-l văzuse pe Galinov părăsind 
apartamentul. Nu i se păruse nimic suspect în asta însă și, până 
la urmă, adormise pe la ora unu, adică mai adineauri, convinsă 
că putea să profite de un răgaz de încă o zi. Se înșelase. 

Calculatorul îi arăta acum că Mikael se îndrepta spre nord, 
ieșind din Stockholm, iar răufăcătorii aveau să-l scotocească cât 
de curând prin buzunare și să-i arunce telefonul. Dacă cei 
implicaţi erau Galinov și Bogdanov, știau cu siguranţă cum să-și 
șteargă urmele, deci nu-și putea permite să stea ca o toantă și 
să privească traiectoria mașinii pe hartă. Trebuia să acţioneze... 
așa că dădu înapoi înregistrarea și îl auzi din nou pe Mikael 
strigând: 

— Ce naiba faceţi? 

Spusese cuvintele de două ori și, fără nicio îndoială, nu se 
simțea deloc bine, ba chiar părea să fie într-o stare de șoc; la 
câteva clipe după aceea, vocea lui nu se mai auzise deloc, deși 
tipul continua să respire. Îl drogaseră oare? Lovi cu pumnul în 
masă și observă că, în acel moment, mașina se afla pe 
Norrlandsgatan, deloc departe de locul în care se afla ea. Dar cu 
siguranţă nu acolo îl prinseseră, deci dădu înregistrarea și mai 
mult înapoi și îi auzi pașii și respiraţia și o voce care zicea 
„Blomkvist” - părea vocea unui bărbat mai în vârstă - iar apoi 
un „au” și un suspin și o femeie care striga „Dumnezeule, ce-a 
păţit?” 

Unde se întâmplase deci totul? 

În Blasieholmen, se pare. Lisbeth nu vedea locul exact. Dar 
trebuie să fi fost în faţă la Grand Hôtel sau pe lângă Muzeul 
Naţional. Prin urmare, sună la serviciul de urgenţă și spuse că 
jurnalistul Mikael Blomkvist fusese atacat în zona respectivă. 


VP - 225 


Tânărul de la celălalt capăt al firului reacţionă când auzi numele 
și-i ceru agitat mai multe detalii. 

Dar înainte ca Lisbeth să apuce să zică ceva, se auzi o voce în 
fundal care zise că deja primiseră un apel de acolo: un bărbat se 
prăbușise în faţa hotelului Lydmar în urma unei crize de 
epilepsie și fusese transportat la spital. 

— Cu ce? întrebă ea. 

În receptor se auziră mai multe persoane vociferând confuz. 

— L-au transportat cu ambulanța? 

— Ambulanţa? 

Lisbeth se liniști pentru câteva clipe, dar apoi se opri. 

— Aţi trimis voi ambulanţa? 

— Presupun că da. 

— Presupui? 

— O să verific. 

Se auziră și mai multe voci în fundal, dar era greu de deslușit 
ce ziceau. Tipul tânăr reveni la telefon, acum cuprins de 
nervozitate. 

— Cine e la telefon? 

— Salander, zise ea. Lisbeth Salander. 

— Nu, se pare că nu. 

— Atunci opriți-o. Acum! scrâșni ea din dinți. 

Lisbeth mai scoase o înjurătură și se întoarse la transmisia în 
direct. | se părea că era prea liniște. Mikael respira cu greutate 
și părea să sufere. În afară de asta, nu se auzea nimic, niciun alt 
sunet, și totuși... dacă era într-adevăr o ambulanţă, era deja o 
pistă. Se întrebă dacă nu cumva era cazul să sune la poliţie și să 
facă scandal. Nu, erau probabil deja pe urmele ambulanţei, dacă 
cei de la serviciul de urgenţă nu erau cu totul bătuţi în cap. 

Trebuia să acţioneze înainte să dispară semnalul și chiar în 
acea clipă - în caz că ar mai fi avut vreo ezitare în legătură cu 
informaţiile pe care le avea la dispoziţie - se auzi sirena 
ambulanţei care tocmai fusese pusă în funcţiune, și apoi încă 
ceva: un fâsâit ca de mâini care căutau prin buzunarele lui 
Mikael și apoi alte mișcări și o respiraţie sacadată. Urmă un 
zgomot puternic, o lovitură, o bubuitură, nu ca și cum mobilul ar 
fi fost aruncat, ci mai degrabă strivit cu un ciocan, după care 
semnalul muri. Se așternu o tăcere mormântală, ca după o 
împușcătură sau o pană de curent, și Lisbeth lovi cu piciorul în 
scaun. Apucă un pahar de whisky de pe masă și-l aruncă în 


VP - 226 


perete făcându-l țăndări. Urlă din toţi rărunchii: 

— Să-i ia toţi dracii! 

Apoi clătină din cap și-și reveni, după care verifică poziţia 
Camillei. Se afla în continuare pe șoseaua Strandvägen, firește. 
Poate că nici n-avea de gând să se apropie de rufele murdare? 
La dracu’ cu ea! ÎI sună pe Plague și se răsti la el în timp ce se 
îmbrăca și-și punea laptopul, pistolul și interceptorul de 
comunicaţii mobile în rucsac. Apoi mai turnă o serie de înjurături 
și dădu un șut unei veioze, după care-și puse casca și ochelarii 
Google Glass. leși în piaţă, se îndreptă către motocicleta sa și 
plecă în trombă. 


Rebecka Forsell ceruse să doarmă singură. Din punctul ei de 
vedere, Janek și Johannes n-aveau decât să împartă aceeași 
cameră. Dar bineînţeles că nu putu adormi. Stătea de veghe 
într-un pat strâmt dintr-o cameră de lucru îngustă și plină de 
cărţi și citea știrile pe mobil. Niciun cuvânt despre dispariţia lui 
Johannes de la spital. În schimb, era convinsă că ajutase și 
faptul că-l sunase pe Klas Berg pe o linie protejată explicându-i 
că avea să se ocupe de Johannes singură și nedând nicio atenţie 
insistențelor și amenințărilor lui. Habar n-avea Klas Berg cât de 
neimportant era rolul lui în situaţia de faţă. 

Rebecka nu dădea doi bani, nici pe el, nici pe restul 
angajaţilor de la Ministerul Apărării. Nu-și dorea altceva decât să 
digere în liniște amploarea celor aflate și poate chiar să 
înțeleagă de ce nu bănuise nimic mai devreme. Acum își dădea 
seama că existaseră efectiv semne de întrebare. Criza lui 
Johannes de după evenimente, în tabăra de bază, și refuzul lui 
de a-i povesti ce se întâmplase atunci. Mai erau și alte 
mărunţișuri pe care nu le putuse interpreta cum trebuie la 
vremea lor, dar care acum puteau fi puse cap la cap. De pildă, 
acea seară de octombrie, cu aproape trei ani în urmă, pe 
vremea când Johannes tocmai fusese numit ministru al Apărării, 
când se așezaseră pe canapea după ce băieţii adormiseră, iar 
Johannes adusese vorba de Klara Engelman pe un ton nou, 
îngrijorător. 

— Mă întreb la ce se gândea, zisese el. 

— Când? întrebase ea. 

— Când a fost lăsată acolo. 

Ea răspunsese că cel mai probabil nu se gândea la nimic - că 


VP - 227 


era cu siguranță deja moartă atunci. Dar acum, în toiul nopţii, 
Rebecka înţelegea în sfârșit ce voise să spună Johannes și 
simţea că era o povară prea greu de purtat. 


28. 


13 mai 2008 


Klara Engelman nu se gândea la nimic când fusese 
abandonată prima dată. Temperatura corpului îi scăzuse la 28 
de grade, iar inima îi bătea încet și neregulat. Nu auzise nici 
pașii care se îndepărtau și nici vuietul viscolului. 

Se afla într-o stare de inconștienţă profundă și nu-și dădea 
seama că îl luase în braţe pe Viktor, nici măcar că cel care se 
afla lângă ea era Viktor. Toate sistemele corpului ei se 
stinseseră ca un ultim mecanism de apărare și în curând avea 
să moară. La momentul respectiv părea ceva inevitabil și, într- 
un fel, poate că era exact ce-și dorise. 

Soţul ei, Stan, o disprețuia în mod deschis și o înșela fără 
niciun ascunziș, iar fiica lor de 12 ani, Juliette, trecea și ea 
printr-o perioadă de criză, iar Klara fugise de toate aceste lucruri 
și se refugiase tocmai pe Everest, unde se prefăcuse că era 
veselă, ceea ce făcea dintotdeauna. În realitate, suferea de o 
depresie profundă și de-abia în săptămâna anterioară își găsise 
din nou o motivaţie în viaţă, iar aceasta nu era doar dragostea 
ei pentru Viktor. Începuse să spere că va putea să-l dea în vileag 
pe Stan o dată pentru totdeauna. 

Începuse să se simtă iar puternică, chiar și în drum spre vârf, 
și băuse din belșug din supa de afine, despre care auzise că 
făcea minuni. Dar, în curând, corpul îi deveni neobișnuit de greoi 
și ochii începeau să i se închidă și îi era din ce în ce mai frig, iar 
în cele din urmă se întâmplă nenorocirea: se prăbuși la pământ. 
Dispăru în ceață și nu știa nimic de furtuna care se abătuse 
asupra lor în mod neașteptat dinspre nord, punând în pericol 
întreaga expediţie. Pentru ea, orele se scurgeau pur și simplu în 
întuneric și în tăcere și nu auzi nimic, până în momentul când 
simţi toporul de gheaţă atingându-i chipul. 

Dar nici atunci nu se poate spune că pricepea ce se petrece. 


VP - 228 


Simţea loviturile undeva aproape și totuși foarte departe, ca și 
cum ar fi venit din altă lume. In orice caz... după aceea, când i s- 
au mai eliberat căile respiratorii și pașii s-au îndepărtat, 
deschise ochii. Într-o oarecare măsură, era un miracol în sine. Ar 
fi trebuit să fi murit cu mult timp în urmă. Dar Klara Engelman, 
despre care se credea că nu mai avea nicio șansă, se uită din 
nou în jur și la început nu pricepu absolut nimic. In afară de 
faptul că se afla cumva în iad. In curând însă, începu să-și aducă 
aminte, se uită la picioarele sale încălţate în bocanci și la un 
braț de lângă ea, neștiind cui îi aparţinea și asta nu numai 
pentru că se afla într-o stare gravă. Braţul plutea în aer într-o 
mișcare împietrită deasupra șoldului. Apoi înțelese și încercă să- 
| atingă. Nu putea. Era mort. Klara se simțea degerată de frig. Și 
totuși se întâmplă ceva care o determină să se ridice în picioare. 
O văzu pe fiica sa în faţa ochilor. O vedea atât de clar, încât ar 
fi putut să o atingă și, după patru-cinci încercări, se trezi brusc 
în picioare și o porni legănat în jos, ca o somnambulă, cu braţele 
degerate în faţa sa și, deși n-avea nici cea mai mică idee încotro 
era stânga sau dreapta, era ghidată de urlete, ţipete 
neomenești, ce păreau să-i arate drumul. De-abia după o 
jumătate de oră își dădu seama că ţipetele îi aparţineau. 


Nima Rita se afla în acel ţinut despre care crezuse 
întotdeauna că era populat de spirite și fantome, de aceea nu 
băgă de seamă ţipetele. N-aveţi decât să țipaţi, își zicea el în 
sinea lui, ţipaţi. De ce oare urcase din nou? Nici măcar lui nu-i 
venea să creadă ce făcea. O văzuse și își luase rămas-bun de la 
ea. Nu mai avea nicio șansă. Și totuși își dădea seama că 
ascultase prea mult de alţii și că lăsase pe cine nu trebuia să 
lase și poate că nici nu-i mai păsa dacă se prăpădea sau nu. 
Singurul lucru important era să arate că nu se lăsa bătut. Dacă 
era să moară, măcar avea s-o facă cu demnitate. 

Era istovit, suferea cumplit din cauza degerăturilor și nu mai 
vedea aproape nimic. Auzea doar furtuna și urletele prin 
perdeaua de zăpadă. Nici măcar o clipă nu le asociase însă cu 
Mamsahib. Tocmai se pregătea să se oprească un pic să se 
odihnească, când începu să audă zgomot de pași, un scârțâit 
care se apropia din ce în ce mai mult. 

Apoi văzu o stafie cu mâinile întinse, ca și cum ar fi vrut cu 
orice preţ să obţină o ofrandă din lumea celor vii, o bucată de 


VP - 229 


pâine, ceva alinare, poate o rugăciune, iar atunci el o întâmpină 
și, după câteva secunde, silueta îi pică în braţe cu o greutate 
neobișnuită. Se prăbușiră amândoi în zăpadă, se rostogoliră, iar 
el se lovi la cap. 

— Ajută-mă, ajută-mă! Trebuie să ajung la fiica mea, zise 
creatura, și abia atunci Nima înţelese. 

Nu imediat, ci lent și confuz și până la urmă cu o sclipire de 
bucurie care-i străbătu corpul extenuat. Era ea. Chiar era ea și 
nu se putea datora decât faptului că zeița muntelui îi voia binele 
până la urmă. Zeița trebuie să fi văzut cât se spetise, cât 
suferise și ce poveri cărase. Avea să fie bine, se convinsese el, și 
își adună ultimele puteri și o luă de talie ridicând-o în picioare și 
merseră împreună la vale, împleticindu-se, ea ţipând, iar el 
depărtându-se din ce în ce mai mult de lumea reală. 


Chipul lui era negricios și împietrit într-un mod bizar. Părea să 
vină dintr-o altă lume și totuși... o ţinea strâns, nu-i așa?, și 
lupta. Se auzea din felul cum respira că făcea un efort 
supraomenesc, iar ea se ruga la Dumnezeu să ajungă acasă la 
fiica sa și își promitea mereu sieși să nu renunțe. Să nu se mai 
prăbușească niciodată, absolut niciodată. Nici acum, nici mai 
târziu. Voi reuși, își zicea ea. 

Cu fiecare pas pe care-l făcea, era din ce în ce mai convinsă 
de cele gândite: dacă trec de asta, atunci pot să fac orice și la 
scurt timp după aceea, un pic mai jos, distinse încă două siluete 
și atunci se învioră și mai mult: 

Acum sunt în siguranță. 

Acum trebuie să fiu în sfârșit salvată. 


29. 


29 august 


Catrin se trezi la 8:30 dimineaţa în patul dublu din hotelul 
Lydmar și întinse mâna ca să-l tragă pe Mikael către ea. Dar 
Mikael nu se afla acolo și atunci strigă: 


VP - 230 


— Blomsterkvist?3? 

Era o poreclă caraghioasă pe care i-o dăduse în seara 
precedentă, când el nu ascultase nicio vorbă din ce-i zisese ea. 
„Ai flori pe creier, Blomsterkvist”, îi zisese ea, făcându-l totuși să 
râdă. Dincolo de asta fusese închis în sine și imposibil, într-un 
fel, nu era greu de înţeles. Avea să-i ia un interviu în 
exclusivitate ministrului Apărării, iar întâlnirea era supersecretă, 
cu instrucțiuni trimise criptat pe mobilul ei. Singura modalitate 
de a conversa cu Mikael fusese să vorbească despre interviu, 
ceea ce-l făcuse un pic mai puţin imposibil. La un moment dat, 
încercase chiar s-o recruteze în echipa revistei Millennium. 
Câteva clipe mai târziu, ea reușise să-i descheie nasturii de la 
cămașă și toți ceilalți nasturi și să-l seducă. Apoi trebuie să fi 
adormit. 

— Blomsterkvist, strigă ea din nou. Mikael? 

Nu era acolo, iar ea aruncă o privire la ceas. Era mai târziu 
decât crezuse. Trebuie să fi plecat de ceva vreme. Cel mai 
probabil își începuse deja interviul. O mira totuși faptul că nu se 
trezise. Dar câteodată dormea extrem de profund, iar în jur totul 
era calm, nici măcar mașinile nu se auzeau, deci rămase 
nemișcată până începu să-i sune mobilul. 

— Catrin, răspunse ea. 

— Mă numesc Rebecka Forsell, zise o voce. 

— O, bună ziua, zise ea. 

— Am început să ne facem griji. 

— Mikael n-a ajuns încă? 

— A întârziat deja 30 de minute și mobilul lui este închis. 

— Ce ciudat! zise ea. 

Era extrem de ciudat. Nu că l-ar fi cunoscut prea bine pe 
Mikael, totuși nu-i venea să creadă că ar întârzia o jumătate de 
oră la un interviu de un așa calibru. 

— Deci nu știți unde se află? întrebă Rebecka Forsell. 

— Plecase deja când m-am trezit azi-dimineaţă. 

— A plecat deci? 

Auzi o umbră de spaimă în vocea Rebeckăi. 

— Acum încep să mă îngrijorez, zise Catrin. 

Sau ar fi fost mai corect să spună că o treceau fiori de 
spaimă. 


23 joc de cuvinte intraductibil. Blomkvist, literal, „creangă înflorită”; Blomsterkvist, 
„creangă cu flori” (N.t.). 


VP - 231 


— Aveţi vreun motiv? întrebă Rebecka. În afară de faptul că e 
în întârziere? 

— Păi... 

Gândurile i-o luaseră razna. 

— Ce? 

— N-a vrut să se mai ducă la el acasă în ultima vreme. Mi-a 
zis că e urmărit, spuse ea. 

— Din cauza poveștii cu Johannes? 

— Nu, nu cred. ` 

Catrin nu știa cât să dezvăluie. In cele din urmă, se hotărî să 
fie total sinceră. 

— Este vorba despre amica lui, Lisbeth Salander. Asta e tot ce 
știu, sinceră să fiu, zise ea. 

— Doamne sfinte! 

— Ce s-a întâmplat? 

— E o poveste lungă. Dar... 

Rebecka Forsell ezită. Părea agitată. 

— Da? 

— Mi-a plăcut ce aţi scris despre Johannes. 

— Mulţumesc. 

— Și, din câte înţeleg, Mikael are încredere în dumneavoastră. 

Catrin nu menţiona faptul că Mikael o făcuse să jure pe ce 
avea mai scump că nu o să spună nicio vorbă nimănui despre 
povestea asta și că nici după ce ea îi făcuse pe plac, el tot nu 
părea să aibă încredere în ea pe deplin. Mormăi doar: 

— Hm... 

— Puteți să așteptați un pic? 

A fost de acord să aștepte, dar regretă imediat decizia luată. 
Nu putea să stea așa, cu mâinile în sân. Ar trebui să acţioneze. 
Să sune la poliţie și poate și pe Erika Berger. Când Rebecka 
Forsell reveni într-un final la telefon, Catrin se pregătea să 
închidă. 

— Ne întrebam dacă n-aţi putea veni și dumneavoastră aici, 
zise Rebecka. 

— Cred că ar fi mai bine să sun la poliţie. 

— Probabil că e o idee bună să faceţi și asta. Dar noi... adică 
Janek... dispune și el de persoane care pot face cercetări în 
acest sens. 

— Nu știu ce să zic, mărturisi ea. 

— Noi credem că e mai sigur să veniţi. Putem să trimitem o 


VP - 232 


mașină, dacă ne daţi adresa. 

Catrin își mușcă buza, amintindu-și de bărbatul care 
așteptase la recepţie. Își aduse aminte și de senzaţia că era 
urmărită pe care o avusese în drum spre hotel. 

— OK, zise ea și-i dădu adresa. 

Nu apucă să facă mai mult. Se auziră bătăi în ușă. 


Jan Bublanski tocmai sunase la agenţia de știri Tidningarnas 
Telegrambyră și îi informase de dispariţia lui Mikael Blomkvist, 
în speranţa că va putea obţine vreo pistă din partea publicului. 
Deocamdată, în ciuda faptului că munciseră din greu încă din 
Zori, n-aveau nici cea mai vagă idee despre locul unde se afla 
Mikael. Știau că-și petrecuse seara la hotelul Lydmar, fără însă 
ca cineva să-l fi văzut, nici macar recepționerii. 

La ora 2 și un pic noaptea, ieșise din hotel. Aveau la dispoziţie 
un film extrem de scurt în care, deși nimic nu era foarte clar, 
imaginile îl înfățișau fără doar și poate pe Blomkvist, teafăr și 
nevătămat, cel mai probabil nebăut, dar un pic agitat, cu 
degetele trepidându-i pe coapsă. Exact după aceea se 
întâmplase însă ceva ce nu mirosea a bine. Camerele de 
supraveghere se stinseseră. Pur și simplu, muriseră. Din fericire, 
existau și alte mărturii - în speţă, cea a unei tinere femei pe 
nume Agnes Sohlberg, care la momentul respectiv făcea curat 
pe terasă. Agnes văzuse un bărbat de vârstă mijlocie ieșind din 
hotel. 

Nu-l recunoscuse ca fiind Mikael Blomkvist. Dar îi auzise 
numele strigat de un domn mai în vârstă, înalt și suplu, îmbrăcat 
într-un costum alb și așezat cu spatele la ea la celălalt capăt al 
terasei. Imediat după aceea auzise pași repezi și poate chiar și 
un vaiet, un oftat. Când se întorsese, văzuse încă un bărbat, un 
tip mai tânăr și mai voinic, îmbrăcat în blugi și geacă de piele. 

Agnes Sohlberg crezuse la început că era o persoană 
binevoitoare care sărise să-l ajute. Îl văzuse cu propriii săi ochi 
pe Blomkvist, sau mai bine zis pe cel despre care aflase mai 
târziu că era Mikael Blomkvist, prăbușindu-se pe asfalt și auzise 
și o voce care zisese într-o engleză cu accent britanic ceva 
despre „o criză de epilepsie”, iar cum ea nu avea telefonul cu 
ea, se repezise înăuntru ca să sune după salvare. 

Apoi apăruseră și alţi martori, soţii Kristoffersson, de exemplu, 
care văzuseră o ambulanţă plecând de pe Hovslagargatan. 


VP - 233 


Blomkvist fusese urcat în ambulanţă pe o targă și poate că cei 
doi nu ar fi văzut nimic anormal în asta, dacă n-ar fi observat o 
anumită lipsă de grijă în manipularea corpului și dacă nu i-ar fi 
văzut apoi pe bărbaţii de pe stradă sărind în ambulanţă într-un 
mod care nu li se păruse „natural”. 

Ambulanţa - despre care aflaseră mai târziu că fusese furată 
din Norsborg cu șase zile mai înainte - fusese mai apoi văzută 
pe Klarabergsleden și pe autostrada E4 îndreptându-se către 
nord cu sirenele pornite, după care dispăruse subit. Bublanski și 
ai lui erau convinși că răufăcătorii schimbaseră automobilul. Dar 
nu puteau fi siguri de nimic, în afară de faptul că și Lisbeth 
Salander sunase la serviciul de urgenţă, lucru pe care Bublanski 
nu-l vedea deloc cu ochi buni. 

Și asta nu doar pentru că Lisbeth aflase atât de rapid ce se 
întâmplase. Ci pentru că îi întărea bănuiala că atacul avea de-a 
face cu ea, iar faptul că vorbise cu ea despre asta nu-l ajutase 
cu nimic. E clar că-i era recunoscător că sunase. Se bucura 
pentru fiecare frântură de informaţie pe care o obținea. Dar nu-i 
plăcuse deloc tonul vocii ei. Îi simţea mânia, furia pe cale să se 
dezlănțuie, și îi tot repetase inutil: 

— Ține-te deoparte! Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de asta! 

Vorbele lui nu păreau să ajungă până la ea. Bănuia că tipa nu- 
i spusese tot adevărul. Bublanski bănuia că Salander se afla în 
toiul unei operaţiuni proprii și, după ce închise, se puse pe 
înjurat. Și înjura și acum, când se afla în sala de ședințe cu 
colegii săi Sonja, Jerker Holmberg, Curt Svensson și Amanda 
Flod. 

— Ce? bombăni el. 

— Mă întrebam cum de-a aflat Salander atât de repede că 
Blomkvist a fost atacat, întrebă Jerker. 

— Nu v-am zis? 

— Ai zis că a umblat la telefonul lui? 

— Exact, umblase la el - cu acordul lui. l-a putut asculta 
telefonul și știa unde se afla, cel puţin până când i-au făcut 
mobilul ţăndări. 

— Voiam să zic cum de-a fost gata așa de repede, continuă 
Jerker. E... e ca și cum se aștepta să se întâmple exact asta. 

— Îi era teamă de asta, mi-a spus, continuă Bublanski. Era 
una din situaţiile de criză pe care le întrevedea. Cei de la 
Svavelsjă MC îl urmăriseră pe Mikael și în zona apartamentului 


VP - 234 


său de pe Bellmansgatan, și la casa de vacanţă din Sandhamn. 

— lar noi tot nu-i avem cu nimic la mână pe tipii ăștia? 

— L-am trezit pe președintele clubului, Marko Sandstrom, azi- 
dimineaţă. Dar ne-a râs în nas. A zis că ar fi moarte curată să se 
dea la Blomkvist. Acum încercăm să dăm de ceilalți membri și 
să-i punem sub urmărire. Deocamdată însă nu putem să-l 
asociem pe niciunul din ei cu întâmplarea respectivă, putem 
doar să constatăm că mai mulți dintre ei sunt imposibil de găsit. 

— Și tot nu știm ce căuta Mikael la Lydmar? întrebă Amanda 
Flod. 

— Habar n-am, raspunse Bublanski. Oamenii noștri se află 
acolo chiar acum. Dar Mikael pare să se fi ţinut deoparte în 
ultima vreme. Nimeni nu știa cu ce se ocupa, nici măcar cei de 
la Millennium. Cică era într-un fel de concediu, zice Erika Berger. 
Dar se pare că și-a dedicat marea majoritate a timpului poveștii 
cu șerpașul. 

— Care poate că e legată de Forsell. 

— E foarte posibil, iar asta îi indispune pe cei de la serviciul de 
informaţii al armatei, după cum știți, ca să nu mai zic de Säpo. 

— E posibil să fie vorba de vreo operaţiune străină? zise Curt 
Svensson. 

— Operaţiunea de piraterie a camerelor de supraveghere dă 
de înțeles că da și nu-mi place deloc faptul că au folosit o 
ambulanţă furată, e o chestiune provocatoare, dar mai presus 
de toate... 

— ... crezi că totul e legat de Salander, adăugă Sonja. 

— Asta credem cu toţii, zise Jerker. 

— Poate că așa e, zise Bublanski și se cufundă din nou în 
gânduri, întrebându-se iar oare ce-i ascundea Lisbeth. 


Lisbeth nu-i vorbise despre apartamentul de pe șoseaua 
Strandvägen. Spera ca sora sa să o poată conduce la Mikael și 
nu voia ca poliţia să distrugă această posibilitate. Deocamdată 
însă, Camilla se afla în continuare în apartament. Poate că și ea 
aștepta același lucru ca Lisbeth, lucru care pe Lisbeth o umplu 
de teroare; își imagina deja cum avea să primească imagini cu 
Mikael torturat și un ultimatum pentru un schimb: ea în locul lui, 
sau poate și mai rău, imagini cu Mikael mort și ameninţări că și 
alte persoane din apropierea ei aveau să fi ucise, dacă ea nu li 
se preda. 


VP - 235 


În cursul nopţii, Lisbeth luase legătura cu Annika Giannini, 
Dragan, Miriam Wu și încă alte câteva persoane, chiar și cu 
Paulina - care nu știa nimic din ce se petrecea -, și le rugase să 
stea la adăpost. Nu era un mesaj deloc plăcut, dar făcuse ce 
trebuia să facă. 

Lisbeth privi pe fereastră. Afară vremea era nedefinită. Poate, 
însorită. Ar fi putut să fie și viscol. Puțin îi păsa. N-avea nici cea 
mai vagă idee despre locul în care îl duseseră pe Mikael. Știa 
doar că o luaseră spre nord, de aceea stătea la hotelul Clarion 
din Arlanda, care cel puţin se afla în direcţia bună. Era însă total 
desprinsă de realitatea din jur, nu percepea nici camera, nici 
hotelul și nu închisese un ochi toată noaptea. 

Petrecuse ore în șir la birou încercând să găsească vreo pistă, 
vreun indiciu și de-abia acum, spre dimineaţă, primi un semnal 
pe computer, moment în care tresări și se ridică în picioare. Era 
Camilla. Pleca din apartamentul de pe Strandvägen. Foarte bine, 
surioară, își zise ea. Fii un pic toantă și du-mă la el! Dar nu 
spunea aceste lucruri cu prea mare convingere. Camilla îl avea 
alături pe Bogdanov, iar Bogdanov era un tip de calibrul lui 
Plague. 

Prin urmare, nu era în mod necesar o victorie, dacă sora sa 
chiar avea s-o ghideze într-o direcţie anume. Putea la fel de bine 
să fie o capcană. O încercare de a o distrage. Trebuia să fie 
pregătită pentru orice, dar... se holbă pe hartă. Mașina în care 
se afla sora sa mergea pe același drum pe care trecuse și 
ambulanţa cu o zi în urmă, ieșise pe autostrada E4 

Inspre nord, ceea ce era promiţător. Trebuia să fie. Lisbeth își 
făcu bagajul, cobori la recepţie, plăti și dispăru pe motocicleta 
sa Kawasaki. 


__ Catrin se înfășură într-un halat de baie și se duse să deschidă. 
In faţa ei apăru un poliţist în uniformă, un bărbat tânăr cu părul 
blond, pieptănat cu cărare într-o parte, și ochii înguști, cu o 
privire scrutătoare. Ea mormăi un „Bună ziua” încordat. 

— Căutăm persoane din hotel care l-au văzut sau l-au întâlnit 
pe jurnalistul Mikael Blomkvist, zise polițistul, iar ea îi intui deja 
scepticismul și chiar o oarecare atitudine ostilă. 

Avea o privire înfumurată, plus că-și arcuise spatele ca și cum 
ar fi vrut să arate cât de înalt și de puternic era. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, pe un ton care-i trăda frica. 


VP - 236 


Polițistul se apropie și o măsură cu privirea din cap până în 
picioare, cu o mină pe care ea o cunoștea mult prea bine. 
Întâlnise reacţii similare de multe alte ori în public. Era o privire 
care voia s-o dezbrace și s-o atace în același timp. 

— Cum vă numiţi? 

Întrebarea făcea parte din atitudinea lui provocatoare. Catrin 
își dăduse deja seama că el știa cine e. 

— Catrin Lindås, zise ea. 

Polițistul își notă într-un carnet. 

— L-aţi întâlnit, nu-i așa? 

— Da, răspunse ea. 

— Aţi petrecut noaptea împreună? 

Nu-i treaba dumitale, ar fi vrut să strige. Dar era speriată, deci 
răspunse afirmativ și la această întrebare și făcu un pas înapoi 
și-i explică că Mikael dispăruse deja când ea se trezise. 

— V-aţi cazat sub un nume fals? 

Catrin încercă să respire calm, întrebându-se dacă avea vreo 
șansă să scape de el, mai ales acum când pășise în cameră 
neinvitat. 

— Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întrebă ea. 

— Poftim? 

— Nu-mi amintesc să vă fi prezentat. 

— Mă numesc Carl Wernersson și lucrez la staţia de poliție din 
cartierul Norrmalm. 

— Mulţumesc, Cari, zise ea. Aţi putea să-mi explicaţi mai întâi 
ce s-a întâmplat? 

— Mikael Blomkvist a fost atacat azi-noapte în faţa hotelului și 
apoi răpit. Sunt infracțiuni grave pe care le cercetăm cu cea mai 
mare seriozitate. 

Catrin simţi cum pereţii se apropie de ea și o sufocă. 

— Dumnezeule mare! zise ea. 

— Deci este extrem de important să-mi spuneţi adevărul 
despre ce s-a întâmplat înainte. 

Catrin se așeză pe pat. 

— Este rănit? 

— Nu știm. 

Ea continua să-l privească. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare, zise el. 

Inima i-o luase razna și nu-și găsea cuvintele. 

— Mikael avea o întâlnire importantă în dimineaţa asta, dar 


VP - 237 


tocmai am aflat că nu și-a facut apariţia la ora stabilită. 

— Ce fel de întâlnire? 

Catrin închise ochii. De ce era atât de tâmpită? Jurase să nu 
spună nicio vorbă despre întâlnire. Dar era speriată și confuză și 
se pare că-și pierduse judecata. 

— Nu pot să vă spun, trebuie să protejăm sursa, zise ea. 

— Deci nu vreţi să cooperaţi? 

Simţea că se sufocă și privi pe fereastră, bâjbâind după o cale 
de scăpare. Primi ajutorul lui Carl Wernersson, care se holbă în 
decolteul ei, ceea ce o înfurie peste măsură. 

— Cooperez cu plăcere. Dar am nevoie de un interlocutor cu 
cunoștințe cel puţin rudimentare despre protecţia surselor de 
informare și care măcar să încerce să arate respect într-o 
situaţie în care primesc știri șocante despre un apropiat. 

— Ce tot spuneţi acolo? 

— Contactează-ţi superiorii și dispari de aici! 

Carl Wernersson arăta ca și cum ar fi fost în stare s-o aresteze 
pe loc. 

— Acum! zise ea și mai enervată și atunci îl auzi mormăind un 
„OK”, după care se simţi nevoit să adauge: 

— Dar dumneata nu pleci nicăieri. 

Catrin nu răspunse. Îi deschise ușa, apoi se așeză pe 
marginea patului și căzu în visare. Brusc însă o trezi din nou la 
realitate vibrația mobilului. Era o știre de ultimă oră de la 
Svenska Dagbladet. 

Titlul era „Jurnalist de prestigiu atacat și apoi răpit din fața 
hotelului Lydmar”. Pentru câteva minute, Catrin se lăsă 
absorbită de știri. Toate titlurile păreau ca scoase dintr-un jurnal 
de război, cu toate că niciunul dintre articole nu avea prea 
multă substanță. Nu află mai mult decât că Mikael fusese urcat 
într-o ambulanţă, o ambulanţă pe care n-o chemase nimeni. 
Suna... incredibil. Ce dracu’ putea să facă ea? li venea să urle. 
Apoi își aduse aminte de ceva ce-i rămăsese întipărit în minte 
din noaptea precedentă, un zgomot din baie, o șoaptă poate, 
niște vorbe pe care Mikael le rostise supărat. | se părea că îi 
răspunsese chiar printr-o mormăială: „Ce faci?” 

Sau poate că totul fusese doar un vis. N-avea oricum nicio 
importanţă. Dar șoapta trebuie să fi fost cumva legată de 
dispariţia lui? În ziare scria că fusese răpit la 2 noaptea din faţa 
hotelului, prin urmare - Catrin încerca să gândească clar - 


VP - 238 


Mikael trebuie să fi fost agitat sau îngrijorat și să fi plecat de 
unul singur, lăsând-o în cameră, doar ca să fie imediat atacat. 
Oare totul fusese o capcană, o încercare de a-l scoate din 
ascunziș? La naiba, la naiba! Ce se punea la cale? Ce se 
întâmpla? 

Se gândi la cerșetor, la Rebecka Forsell și la disperarea din 
vocea ei, la întreaga isterie din jurul interviului. Dracu’ să-l ia pe 
idiotul ăla de poliţist! Supărată, se îmbrăcă și își împachetă 
lucrurile. Apoi cobori la recepţie, achită factura și dispăru într-un 
automobil negru cu plăcuțe de corp diplomatic care ţinea de 
ambasada britanică și care o aștepta la ieșire. 


30. 


28 august 


Era cald. Focul ardea într-un cămin enorm, dintr-un cuptor 
alimentat cu gaz. Incăperea era întunecată, cu tavane înalte. 
Din loc în loc, niște spoturi aruncau săgeți de lumină, iar în 
restul localului nu pătrundea deloc lumina zilei. Geamurile 
masive ale ferestrelor erau afumate sau colorate, iar privirea lui 
Mikael rătăcea prin clădire, de-a lungul pilonilor de beton și al 
construcțiilor din fier, înregistrând cioburile de sticlă de pe jos și 
capetele lucioase de metal ale căminului în care i se reflecta 
chipul. 

Se afla într-un local industrial părăsit, poate o veche fabrică 
de sticlă, probabil la ceva distanța de Stockholm, deși n-avea 
deloc idee unde anume. Dar i se păruse că drumul durase destul 
de mult. Schimbaseră mașina o dată sau de două ori, dar la 
momentul respectiv el trebuie să fi fost drogat, într-o stare 
deplorabilă. Nu-și aducea aminte decât frânturi din ce se 
întâmplase în noaptea precedentă și în cursul dimineţii, iar 
acum era întins pe o targă, legat cu curele de piele, și plasat în 
imediata apropiere a căminului. Mikael ţipă: 

— Alo! Ce naiba, răspundeţi, alo! 

Nu credea că avea să fie de mare ajutor, dar simţea nevoia să 
facă altceva decât să tragă de curele și să simtă sudoarea 
scurgându-i-se pe corp și căldura căminului arzându-i tălpile și 


VP - 239 


degetele de la picioare. Altfel avea s-o ia razna. Cuptorul sâsâia 
ca un șarpe, iar pe el îl cuprinse o frică soră cu moartea. Era 
leoarcă de transpiraţie și avea gura uscată și tocmai... Ce se 
auzea? Podeaua scârțâia, niște pași zdrobeau cioburile de sticlă. 
Pașii se apropiară și Mikael simţi instinctiv că nu erau pașii cuiva 
care să-i dea speranță de mai bine. Dimpotrivă, pașii păreau 
nonșalanțţi, exagerat de lenți și erau însoţiţi de fluierături. 

Ce fel de persoană găsea că era potrivit să fluiere într-o astfel 
de situaţie? 

— Bună dimineaţa, Mikael. 

Era aceeași voce care i se adresase în engleză în noaptea 
trecută. Deocamdată însă nu vedea pe nimeni. Sau poate că 
asta era și ideea. Poate că voiau să-și ascundă chipurile de el. 
Mikael răspunse în engleză: 

— Bună dimineața. 

Pașii se opriră și fluieratul încetă, iar Mikael îi desluși 
respiraţia și simţi o mireasmă de loţiune după bărbierit și se 
pregăti pentru orice: o lovitură, o înjunghiere, un șut dat tărgii 
astfel încât picioarele să-i intre în cuptor. Dar nu se întâmplă 
nimic. Bărbatul zise doar: 

— Ce salut neașteptat de vesel! 

Mikael nu găsi nicio replică potrivită. 

— Eu așa am fost educat, zise vocea. 

— Cum? bâigui Mikael. 

— Să mă prefac mereu că sunt calm, orice s-ar întâmpla. Dar 
în cazul de față nu e nevoie. Prefer să fii sincer și trebuie să 
recunosc că și pentru mine e o situaţie... neplăcută. Forţată. 

Mikael șuieră: 

— Păi, de ce? 

— Îmi place de tine, Mikael. Respect relaţia ta cu adevărul, 
dar povestea asta... 

Individul făcu o pauză teatrală. 

—.. ar fi trebuit rezolvată în familie. Însă știi și tu că 
vendetele atrag adesea și persoane care nu fac parte din 
familie. 

Mikael observă că începuse să tremure. 

— Vorbești de Zala, rosti el printre vaiete. 

— O, da, tovarășul Zalacenko. Dar tu nici măcar nu l-ai 
cunoscut. 

— Nu. 


VP - 240 


— Pentru asta chiar meriţi felicitări. Era o experienţă 
grandioasă, dar lăsa semne. 

— Deci l-ai cunoscut? 

— L-am iubit. Dar, din păcate, a fost ca și cum ai iubi un zeu. 
Nu primeşti nimic înapoi. Doar strălucirea care-ţi tulbură 
vederea și te face irațional și orb. 

— Orb? repetă Mikael de-abia dându-și seama ce zicea. 

— Exact, orb și descreierat. lar eu încă mai dau semne de 
ambele, din păcate. Legăturile mele cu Zalacenko par imposibil 
de tăiat și-mi asum riscuri inutile. Nici tu, nici eu n-ar trebui să 
ne aflăm aici, Mikael. 

— Și atunci de ce ne aflăm aici? 

— Răspunsul e simplu: răzbunarea. Prietena ta ar trebui să-ţi 
povestească câte ceva despre puterea ei distructivă. 

— Lisbeth, zise el. 

— Exact. 

— Unde e? 

— Unde este oare? Asta ne întrebăm și noi. 

Apoi urmă o nouă pauză, poate că nu foarte lungă, dar destul 
de lungă încât să-l facă pe Mikael să creadă că bărbatul avea să- 
i demonstreze cât de irațional și de descreierat mai era încă. 
Însă acesta făcu un pas înainte și primul lucru la care se gândi 
Mikael a fost costumul lui de in alb, același costum pe care îl 
purtase azi-noapte, și în mintea lui apăru o imagine groaznică în 
care sângele său îi umplea sacoul de pete. 

Apoi îi remarcă chipul. Avea faţa armonioasă, cu trăsături 
fine, o ușoară asimetrie în jurul ochilor și o cicatrice ștearsă pe 
obrazul drept. Părul era des și grizonant, cu șuvițe albe. Avea 
trupul subțire și suplu. Într-un alt context, putea fi luat drept un 
intelectual excentric, un Tom Wolfe. Acum însă era de o răceală 
înfiorătoare, iar mișcările îi erau de o lentoare nenaturală. 

— Presupun că nu ești singur, zise Mikael. 

— Avem cu noi niște bandiți, băieţi tineri care, din motive 
neînțelese de mine, nu vor să se arate, și avem și o cameră de 
filmat în tavan. 

Bărbatul arătă în sus cu degetul. 

— Deci vreţi să mă filmati. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, Mikael, zise bărbatul care acum 
vorbea fluent suedeză. E bine să vezi lucrurile ca pe o apropiere 
între noi doi, un fel de intimitate. 


VP - 241 


Corpul lui Mikael tremura din ce în ce mai tare. 

— Vorbești suedeză, zise el înspăimântat. 

Era ca și cum capacitatea bărbatului de a schimba limba îi 
întărea lui Mikael convingerea că avea de-a face cu diavolul. 

— Sunt lingvist, Mikael. 

— Zău? 

— Da. Dar noi doi vom face o călătorie dincolo de limbă. 

Desfășură o pânză neagră pe care o ţinuse în mâna dreaptă și 
puse niște obiecte strălucitoare pe masa de oțel de lângă el. 

— Ce vrei să spui? 

Mikael se răsucea din ce în ce mai disperat pe targă, 
holbându-se la focul care scăpăra la picioarele lui și la chipul său 
descompus, care se deslușea în ramele de metal ale căminului. 

— Există o grămadă de cuvinte frumoase pentru aproape tot 
ce trăim, continuă bărbatul. Poate în primul rând pentru 
dragoste, nu-i așa? Presupun că i-ai citit pe Keats și pe Byron în 
tinereţe, iar eu zic că descriu iubirea destul de bine. Dar durerea 
fără de sfârșit e mută, Mikael. Nimeni n-a fost în stare s-o 
descrie, nici măcar cei mai mari artiști, iar noi într-acolo ne 
îndreptăm, Mikael. Către muțenie. 


CĂTRE MUȚENIE. 

luri Bogdanov se afla pe bancheta din spate a unui Mercedes 
negru, în drum spre Märsta, și tocmai îi arăta Kirei secvenţa 
filmată. Ea se uita cu ochii îngustaţi, iar Bogdanov aștepta să-i 
vadă chipul iluminat de acea strălucire fierbinte care i se 
aprindea în ochi de fiecare dată când își vedea dușmanii 
suferind. 

Dar nu se întâmplă nimic. Chipul ei era străpuns doar de o 
nerăbdare chinuită, ceea ce era un semn rău. Bogdanov nu avea 
încredere în Galinov și era convins că merseseră prea departe. 
Faptul că îl atacaseră pe Mikael Blomkvist n-avea să ducă la 
nimic bun. Situaţia le putea scăpa oricând de sub control, iar 
mina necăjită a Kirei îl îngrijora. 

— Cum te simţi? zise el. 

— N-ai de gând să i-l trimiţi? răspunse ea. 

— Trebuie doar să mă asigur că linkul e protejat. Dar, sincer 
să fiu, Kira... 

El ezită. Ştia că n-avea să-i facă plăcere și îi evită privirea. 

— N-ar trebui să te apropii de clădire, continuă el. Locul tău e 


VP - 242 


într-un avion care să te ducă imediat acasă. 

— Nu plec nicăieri până n-o văd moartă. 

— Cred... începu el. 

„„Că nu se lasă prinsă așa de ușor, ar fi vrut să spună. Că o 
subestimezi. Dar nu mai adăugă nimic. Nu trebuia nicidecum să 
lase să se ghicească faptul că, în realitate, o admira pe Lisbeth, 
sau Wasp, numele sub care o cunoscuse. Existau hackeri de 
calibru, apoi genii și apoi ea. Așa vedea el lucrurile și, în loc să 
mai vorbească, se aplecă și scoase la iveală o cutie albastră de 
metal. 

— Ce-i aia? zise ea. 

— O cutie protectoare. O cușcă a lui Faraday. Bagă-ţi mobilul 
înăuntru. Nu vrem să lăsăm urme după noi. 

Kira aruncă o privire pe fereastră, apoi băgă telefonul 
înăuntru. Se așternu tăcerea. Se uitară necăjiţi înainte, către 
șofer și peisajul din față, până când Kira îi ceru din nou să vadă 
ce se petrecea în clădirea industrială din Morgonsala, iar 
Bogdanov îi arătă. 

Erau imagini de care el s-ar fi putut lipsi. 


Lisbeth tocmai trecuse de Norrviken, când îi dispăru brusc 
semnalul din ochelarii Google Glass. Se puse pe înjurat și lovi 
cârma cu mâna dreaptă. Era totuși de așteptat, deci încetini și 
găsi un popas lângă drum, cu o bancă de lemn și o masă la 
umbra unui pâlc de copaci, unde se refugie cu laptopul său, în 
speranţa că avea să fie răsplătită pentru toate orele pe care și le 
petrecuse de-a lungul verii trecând în revistă anturajul Camillei. 

Era imposibil ca operaţiunea să fi fost realizată fără ajutorul 
membrilor clubului Svavelsj MC și, deși Lisbeth bănuia că 
niciunul dintre ei nu plecase cu altceva la el decât o cartelă 
preplătită, spera totuși să se fi strecurat măcar o mică greșeală 
în scenariu. Prin urmare îi verifică din nou pe toţi tipii care o 
vizitaseră pe Kira în apartamentul de pe Strandvăgen: Marko, 
jorma, Conny, Krille și Miro. Nu obţinu nimic nici de data 
aceasta, deși le piratase operatorii de telefonie și avea acces la 
releul telefonic. Bătu cu pumnul în masă și era gata să se dea 
bătută și să încerce să găsească altă soluție, când îi veni în 
minte numele lui Peter Kovic. 

Peter Kovic era cel care avea cel mai lung cazier judiciar 
dintre toți membrii clubului și se zvonea că avea probleme cu 


VP - 243 


băutura, cu femeile și cu disciplina, iar Lisbeth nici măcar nu-l 
văzuse prin apropierea apartamentului Kirei. Era totuși unul din 
cei care o căutaseră pe Fiskargatan la începutul verii, așa că ea 
se hotărî până la urmă să facă o încercare și cu telefonul lui, iar 
după câteva clipe începu să înjure agitată. Dimineaţă devreme, 
Kovic trecuse pe același drum pe care o pierduse acum pe 
Camilla, dar continuase apoi și mai spre nord, către Uppsala, 
trecând pe lângă Storvreta și Björklinge. Lisbeth tocmai se 
pregătea să plece când îi sună telefonul. 

Nici prin gând nu-i trecea să răspundă. Verifică totuși cine era. 
Era Erika Berger de la Millennium, deci în cele din urmă 
răspunse. La început însă nu pricepu nimic. Erika ţipa încontinuu 
și tot ce se deslușea era: 

— l-au dat foc, i-au dat foc! 

Apoi începu să înțeleagă mai mult. 

— L-au băgat într-un cuptor mare. Țipă și suferă îngrozitor și 
zic... adică scriu... 

— Ce scriu? 

— Că-l ard de viu, dacă nu te duci într-un loc anume din 
pădurea de lângă Sunnersta și scriu că, dacă descoperă vreun 
poliţist prin zonă sau dacă au vreo altă bănuială de circumstanţe 
suspecte, îl chinuie pe Mikael până la moarte și apoi se iau de 
alte persoane din anturajul tău și al lui Mikael și n-au de gând să 
se oprească, zic ei, până nu li te predai. Dumnezeule mare, 
Lisbeth, e oribil! Picioarele lui... 

— O să-l găsesc, ascultă ce spun. O să-l găsesc. 

— Au mai zis să-ţi trimit filmul și o adresă de e-mail pe care să 
poţi comunica cu ei. 

— Trimite-mi-le atunci! 

— Lisbeth, trebuie să-mi spui ce se întâmplă! 

Lisbeth închise. N-avea timp să stea la povești. Trebuia să se 
întoarcă la pista ei; Peter Kovic, care azi-noapte făcuse același 
drum ca sora ei un pic mai devreme, dar pe urmă continuase 
spre nord pe E4, înspre Tierp și Găvle, ceea ce era promiţător. 
Preţ de câteva clipe, fusese cu adevărat promiţător, iar ea bătea 
cu degetele în masă, bombănind și înjurând: 

— Hai odată, beţivan nenorocit! Du-mă la ei! 

Traseul lui Kovic se opri firește în Mânkarbo, iar Lisbeth privi 
în gol cu faţa către drum, având o mină atât de furioasă în acel 
moment, încât un tânăr dintr-un Renault, care tocmai se oprise 


VP - 244 


să se odihnească, o porni din nou la drum, speriat. Dar Lisbeth 
nici nu-și dăduse seama de existența lui. Cu fălcile încleștate, 
urmări filmul pe care i-l trimisese Erika Berger, cu Mikael în 
prim-plan. 

Avea ochii cât cepele, albi ca și cum pupilele i-ar fi dispărut 
din orbite, și întreg chipul atât de încordat şi de schimonosit, 
încât de-abia îl mai recunoștea. Nădușise tot. In timp ce camera 
de filmat aluneca de-a lungul corpului lui către blugi și picioare, 
pe bărbie, pe buze, pe piept la încheietura cămâășii îi apăreau 
stropi de sudoare. Purta șosete roșii care înaintau încet în 
interiorul unui cămin maro de cărămidă, în care tremurau 
limbile scăpărătoare ale flăcărilor. Șosetele și pantalonii luară 
foc și, cu o întârziere bizară, ca și cum Mikael s-ar fi abținut cât 
de mult putuse, se auzi un țipăt smintit, sfâșietor. 

Lisbeth nu scoase o vorbă, pe chip nu i se mișcă niciun 
mușchi. Dar cu mâna, care în momentul acela arăta ca o 
gheară, trasă trei zgârieturi adânci în masa de lemn din faţa ei. 
Apoi citi mesajul pe care i-l trimiseseră și se uită la adresa de e- 
mail, o nenorocire supercriptată pe care i-o trimise lui Plague 
împreună cu niște instrucțiuni scurte, o fotografie a lui Peter 
Kovic, o hartă cu autostrada E4 și partea de nord a regiunii 
Uppland. 

Apoi își luă laptopul și arma, își puse la loc ochelarii Google 
Glass și plecă în direcția Tierp. 


— Trebuie să-mi spui ce se întâmplă! strigă Erika Berger în 
telefon. 

Singurii care o auzeau însă erau colegii ei de redacţie care se 
adunaseră în jurul ei și care nu pricepeau nimic, în afară de 
faptul că șefa lor părea să-și fi pierdut minţile. Sofie Melker, care 
era cel mai aproape de ea, ar fi zis că Erika avea să se 
prăbușească și se grăbi să o cuprindă cu braţele. Erika nu băgă 
însă de seamă acest gest. 

Se afla într-o stare de concentrare disperată, încercând să 
formuleze un plan de acţiune. Nu trebuia să sune la poliţie, îi 
scriseseră. Sub nicio formă să nu contacteze poliția. Era totuși o 
alternativă viabilă? Nu numai că era vorba de cel mai îngrozitor 
lucru pe care-l văzuse vreodată. Ci, în plus, i se întâmpla lui 
Mikael, cel mai vechi prieten al ei, marea ei dragoste... Totul o 
luase prin surprindere. Își verificase e-mailul în mod instinctiv, 


VP - 245 


fără măcar să-și dea seama ce făcea, și dăduse peste această 
catastrofă... 

O sunase pe Lisbeth înainte să fi putut digera conţinutul e- 
mailului sau să fi exclus posibilitatea ca totul să fie vreo glumă 
macabră, un trucaj. Insă toate aceste gânduri îi fuseseră 
spulberate când îi auzise vocea și înţelesese că era lucrul la care 
Lisbeth se aștepta de fapt: răul suprem. 

Era incredibil. Erika înjură incoerent, cu voce tare, ca și cum s- 
ar fi aflat într-o realitate paralelă, și de-abia atunci își dădu 
seama că Sofie o îmbrăţișa. Pentru o clipă, simţi nevoia să-i 
povestească totul. Apoi însă se dezlipi de ea, mormăind: 

— lartă-mă, vreau să fiu singură. |ţi povestesc mai încolo. 

Intră în birou și închise ușa în urma sa. În aer pluteau cuvinte 
nerostite: dacă făcea ceva ce avea să-l coste pe Mikael viaţa, nu 
o să și-o ierte niciodată. Dar asta nu însemna că trebuia să 
rămână paralizată, și cu atât mai puţin să facă ce-i spuneau 
bandiții. Trebuia să... ce trebuia să facă?... In primul rând, să se 
gândească, să se concentreze. Apropo, genul ăsta de crime nu 
sunt comise mereu după tiparul ăsta? 

Răufăcătorii nu vor ca poliţia să fie implicată. Dar când sunt 
demascaţi, acest lucru se întâmplă mereu pentru că poliţia a 
fost oricum informată, în secret. Trebuia să-l sune pe Bublanski 
pe o linie protejată, nu-i așa? După un minut de șovăială, îl 
contactă. Dar nu dădu de el. Vorbea la telefon, iar atunci se 
întâmplă ceva ciudat cu ea. Incepu să tremure necontrolat: 

— Fir-ai a dracului de nenorocită, Lisbeth! bolborosi ea. Cum 
ai putut să-l bagi pe Mikael în mizeria asta? Cum? 


Comisarul Bublanski tocmai avusese o lungă convorbire cu 
Catrin Lindås, iar acum ea i-l dădu la telefon pe Janek Kowalski. 
Acesta se prezentase ca fiind atașat pe lângă ambasada 
britanică și Bublanski își zise că n-avea decât să-l creadă pe 
cuvânt. 

— Sunt un pic îngrijorat, zise bărbatul, iar Bublanski reflectă 
rapid la tendinţa vorbitorilor de limbă engleză de a recurge la 
adevăruri spuse numai pe jumătate. 

Răspunse sec: 

— In ce sens? 

— Două povești separate se întâlnesc în acest punct, într-un 
mod delicat. E posibil să fie o coincidenţă. Sau poate că nu. 


VP - 246 


Blomkvist are legături cu Lisbeth Salander, nu-i așa?, iar 
Johannes Forsell... 

— Da? replică Bublanski nerăbdător. 

— La sfârșitul șederii lui la Moscova, în 2008, Forsell lucra la o 
anchetă despre tatăl lui Lisbeth, Aleksander Zalacenko, și 
dezertarea lui în Suedia. 

— Eu credeam că doar Säpo avea acces la genul ăsta de 
informații. 

— Nimic nu e atât de secret pe cât se pretinde, domnule 
comisar. Și mai interesant e faptul că cealaltă fiică, Camilla, s-a 
apropiat mai târziu de o persoană din GRU care fusese mâna 
dreaptă a lui Zalacenko și care a păstrat legătura cu el chiar și 
după ce și-a trădat ţara. 

— Și cine este această persoană? 

— Se numește Ivan Galinov și, din motive neelucidate încă, a 
continuat să-i fie loial... cum să zic?... chiar și post-mortem. l-a 
atacat pe dușmanii lui Zalacenko chiar și după moartea lui și a 
făcut să tacă persoane care se aflau în posesia unor informaţii 
incomode. Este nemilos și periculos, iar noi credem că se află în 
Suedia și că este implicat în răpirea lui Blomkvist. Pentru noi ar 
însemna enorm dacă ar putea fi capturat, prin urmare vrem să 
vă oferim ajutorul nostru, mai ales că ministrul Forsell are 
propriile sale planuri, pe care eu le-am binecuvântat într-un mod 
puţin imprudent. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— O să înţelegeți la momentul oportun, nu vă faceţi griji. Vă 
trimitem materiale și fotografii cu Galinov, dar din păcate nu 
sunt foarte recente. La revedere, domnule comisar. 

Bublanski dădu din cap de unul singur. Nu era obișnuit să 
primească ajutor din partea unor astfel de funcţionari, căci în 
momentul de față pricepuse exact ce fel de persoană era 
Kowalski, și asta îl puse pe gânduri. Se ridică și tocmai se 
pregătea să intre în birou la Sonja Modig ca să-i povestească, 
când se auzi din nou ţărăitul telefonului. Era Erika Berger. 


Catrin şedea pe un fotoliu maro, în salonul lui Janek Kowalski, 
față în faţă cu Johannes Forsell și în imediata apropiere a 
Rebeckăi. Nu-i era tocmai ușor să se concentreze. Gândurile îi 
fugeau mereu la Mikael. Reușise să împrumute un reportofon - 
nu-i dăduseră voie cu mobilul - deci presupunea că totul avea 


VP - 247 


să iasă bine, așa că, încetul cu încetul, deveni totuși din ce în ce 
mai absorbită de subiect. 

— Deci n-aţi mai fost în stare să faceţi niciun pas? întrebă ea. 

— Nu, continuă Johannes. Se întunecase și era un ger crunt, 
iar mie mi-era frig și speram doar să nu mă chinui prea mult. Să 
mă cufund în acea stare finală de letargie, când corpul e golit de 
căldură și se zice că începem din nou să ne simţim bine. Chiar 
atunci însă am auzit urletul și am ridicat privirea, dar la început 
n-am văzut nimic. Apoi și-a făcut din nou apariţia Nima Rita, dar 
de data asta cu două capete și patru brațe, ca un zeu hindus. 

— Ce vreţi să spuneţi? g 

— Așa l-am perceput eu. Dar de fapt căra pe cineva. Insă a 
durat ceva vreme până mi-am dat seama de asta și apoi încă 
ceva timp până am înţeles despre cine era vorba. Eram prea 
obosit ca să mai pot judeca. Poate chiar prea obosit ca să mai 
vreau să fiu salvat, plus că la un moment dat trebuie să-mi fi 
pierdut cunoștința. M-am trezit când am simţit pe cineva întins 
lângă mine. Era o femeie cu braţele întinse rigid înainte, ca și 
cum ar fi vrut să mă îmbrăţișeze. Bodogănea ceva despre fiica 
ei. 

— Ce zicea? 

— N-am înţeles nimic. Îmi aduc aminte doar că ne holbam 
unul la celălalt, copleșiți de disperare, firește, dar și cu mirare. 
Cred că ne-am recunoscut unul pe celălalt. Era Klara și am 
mângâiat-o pe cap și pe umăr și îmi aduc aminte că mi-am zis 
că nu avea să mai fie frumoasă vreodată. Avea chipul distrus de 
ger. Vedeam rana pe care toporul meu de gheaţă i-o făcuse la 
buză. E posibil să-i fi spus câteva cuvinte. Poate că mi-a și 
raspuns. Nu mai știu. Viforul vuia și, un pic mai sus, Svante și 
Nima se luaseră la ceartă. Croncăneau și se împingeau unul pe 
celălalt. Totul era foarte ciudat și tot ce am reușit să deslușesc 
era atât de absurd și de neplăcut, încât am crezut că auzisem 
greșit. Erau cuvintele englezești s/ut și whore, curvă și târfă. De 
ce ziceau așa ceva în toiul crizei? Nu puteam pricepe. 


31. 


28 august 


VP - 248 


Mikael nu-și dorise niciodată să moară, așa cum o făcuse 
Johannes Forsell pe Everest. Nici măcar nu se putea spune că ar 
fi trăit vreo criză mai profundă. Acum însă, când se afla pe o 
targă mobilă, cu arsuri grave pe picioare, nu-și dorea altceva 
decât să se topească și să dispară de pe faţa pământului. In 
lumea lui nu mai exista nimic altceva decât durerile sale 
cumplite. Nici măcar nu mai avea puterea să ţipe. Se încorda și 
suporta cu stoicism, nedându-și seama că putea să fie și mai 
rău. Chiar putea efectiv să fie și mai rău. 

Bărbatul în costum alb, care se prezentase ca fiind Ivan, 
apucă un bisturiu de pe masa de lângă el și îl tăie în zona 
acoperită de arsuri, iar atunci Mikael aproape că făcu podul și 
izbucni în cele din urmă în zbierete. Țipă până se întoarse din 
nou în lumea reală. Dură însă o bună bucată de vreme până să- 
și dea seama ce se întâmpla, avea doar senzaţia vagă că auzea 
noi pași apropiindu-se, ciocănit de tocuri de data asta, își 
întoarse capul și văzu o femeie blond-roșcată de o frumusețe 
ireală. Îi zâmbea, iar acest lucru ar fi trebuit să-i dea speranța 
unei oarecare ușurări. Avu însă efectul opus, Mikael era și mai 
răvășit de spaimă. 

— Tu „bolborosi el. 

— Eu, zise ea. 

Camilla îi mângâie fruntea și părul. Gestul ei avea un aer de 
sadism reprimat. 

— Bună, zise ea. 

Mikael nu răspunse. Corpul lui era o rană vie. Și totuși... 
gândurile îi rătăceau haotic prin cap, ca și cum ar fi avut ceva 
crucial să-i transmită. 

— Lisbeth mă îngrijorează, continuă ea. Ar trebui să te 
îngrijoreze și pe tine, Mikael. Timpul trece. Tic, tac. Dar tu habar 
n-ai de asta, nu-i așa? Pot să-ți spun că e trecut de unșpe deja, 
iar Lisbeth ar fi dat un semn imediat, dacă ar fi vrut într-adevăr 
să te ajute. Dar n-am primit nici măcar o vorbă de la ea, zise 
Camilla zâmbind din nou. Poate că nu te place așa de mult, la 
urma urmei, Mikael. Poate că e geloasă pe toate celelalte femei 
ale tale. Pe micuța ta Catrin. 

Cuvintele ei îl loviră ca o lamă de cuțit. 

— Ce i-aţi făcut? 

— Nimic, dragă. Nu încă. Dar se pare că Lisbeth preferă să te 
vadă mort decât să coopereze cu noi. Te sacrifică, așa cum a 


VP - 249 


mai făcut-o cu mulți alții. 

Mikael închise ochii și continuă să caute în memorie ceva de 
zis, dar nu găsi nimic altceva decât propria sa durere. 

— Voi mă sacrificați, zise el. Nu ea. 

— Noi?... Nu, nu, nu, Lisbeth a primit o ofertă pe care n-a 
acceptat-o și n-am nimic împotriva acestui lucru, de fapt. O las 
cu mare plăcere să afle cum e să pierzi pe cineva care a fost 
important pentru tine. Nu-i așa c-ai fost important pentru ea 
odinioară? 

Îi mângâie părul încă o dată și, în acea clipă, Mikael văzu ceva 
neașteptat pe chipul Camillei. Văzu o asemănare cu Lisbeth, 
poate nu în felul cum arăta, ci în furia mută pe care o exprimau 
ochii ei... și atunci începu să se bâlbăâie: 

— Cei care... 

Făcea eforturi supraomenești să-și ţină durerea sub control. 

— Ce spui, Mikael? 

— ... au fost importanţi pentru ea sunt mama ei și Holger, iar 
pe ei i-a pierdut deja, zise el și în clipa aceea își dădu seama ce 
căuta de fapt. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Lisbeth știe deja cum e să pierzi pe cineva care-ţi este 
drag, în vreme ce tu, Camilla... 

— În vreme ce eu... 

— ... al pierdut ceva și mai rău. 

— Nu zău? Ce anume? 

Șuieră răspunsul scrâșnind din dinţi: 

— O parte din tine. 

— Ce vrei să spui? 

Ochii îi luceau de mânie. 

— Ţi-ai pierdut și mama, și tatăl. 

— Așa e. 

— O mamă care nu voia să vadă cât de rău ajunseseși și un 
tată... pe care îl iubeai... dar care te-a abuzat... și cred că... 

— Ce dracu' crezi? 

Mikael închise ochii încercând să se concentreze. 

— Că tu ai fost victima principală în toată povestea asta. Te- 
au trădat cu toţii. 

Camilla îl apucă de beregată. 

— Ce ţi-a băgat în cap Lisbeth? 

Simţea că nu mai putea să respire și asta nu doar din cauza 


VP - 250 


mâinii Camillei. Simţea că focul se apropia de el... era convins 
că făcuse o greșeală. Voise să o facă să simtă ceva. Dar nu 
reușise decât să o înfurie. 

— Răspunde! ţipă ea. 

— Lisbeth a zis că... 

Gâfâia și de-abia mai respira. 

— Ce? 

— Că ar fi trebuit să priceapă de-atunci de ce Zala venea 
după tine noaptea, dar că era atât de preocupată să-și salveze 
mama, încât n-a înțeles. 

Camilla îi dădu drumul din strânsoare și trase un șut în targă. 
Picioarele lui Mikael se loviră de marginea căminului. 

— Deci așa a zis? 

Pulsul lui Mikael o luă razna. 

— N-a înțeles. 

— Ei, căcat! 

— Nu, nu. 

— A știut dintotdeauna, e clar c-a știut, ţipă Camilla. 

— Liniștește-te, Kira, interveni Ivan. 

— Nici gând, scrâșni ea. Nu vezi că Lisbeth i-a împuiat capul 
cu minciuni? 

— Nu știa, se bâlbâi Mikael. 

— Deci așa spune. Vrei să-ţi zic ce s-a întâmplat de fapt cu 
Zala? Vrei să știi? Zala m-a făcut femeie. Chiar așa s-a exprimat. 

Camilla șovăi și păru să-și caute cuvintele. 

— M-a făcut femeie cam așa cum te fac eu acum pe tine 
bărbat, Mikael, continuă ea și se aplecă să-l privească în ochi și, 
după ce la început se holba doar cuprinsă de furie și însetată de 
răzbunare, mina ei se schimbă. 

Chipul ei i se păru dintr-odată sensibil, iar Mikael își imagină 
că reușise să intre în contact cu ea sau chiar că se recunoștea 
pe ea însăși în vulnerabilitatea lui. Probabil că se înșelase, în 
clipa următoare, Camilla se întoarse și părăsi încăperea, 
strigând câteva cuvinte în rusă, ce sunau ca un ordin. 

Apoi Mikael rămase singur cu bărbatul pe nume Ivan și nu-i 
mai rămase altceva de făcut decât să încerce să reziste și să 
evite să privească flăcările. 


13 mai 2008 


VP - 251 


Când îi văzu pe ceilalţi alpiniști apărând din ceaţă, Klara căzu 
la pământ și se rostogoli la vale, depărtându-se de Nima Rita, 
lovindu-se de un corp. Era un bărbat. Era mort? Nu, nu, trăia, se 
mișca și o privea clătinând din cap. Purta o mască de oxigen. Nu 
putea vedea cine e. Daro bătu pe umăr. 

Apoi își dădu jos masca și ochelarii și-i zâmbi din ochi, iar 
atunci ea îi întoarse zâmbetul sau cel puţin încercă. Dar nimic 
nu părea să dureze și, nu după multă vreme, auzi o ceartă un 
pic mai sus. Nu deslușea decât fragmente. Era vorba despre tot 
ce Johannes - chiar zicea Johannes? - făcuse pentru Nima și 
urma să mai facă. Să-i construiască o casă. Să aibă grijă de 
Luna. Dar nu vedea nicio legătură cu ea. 

O dureau toate. Zăcea în zăpadă neajutorată, nu se mai putea 
ridica și se ruga la Dumnezeu ca Nima să vină iar să o ajute. Și 
iată-l într-adevăr aplecându-se spre ea și atunci se simţi ca și 
cum întreaga lume își desfăcea braţele și o primea la sânul ei. 
Chiar avea să fie salvată. Avea să-și revadă fiica, avea să ajungă 
acasă. Dar Nima nu o ridică pe ea. g 

Ci pe bărbatul de lângă ea. La început nu-și făcu griji. II lua pe 
el mai întâi. Nu însemna nimic, nu-i așa? Ridică privirea și-l văzu 
pe bărbat atârnând de Nima, la fel cum atârnase și ea cu puţin 
timp în urmă. Apoi își zise că putea s-o ajute cealaltă persoană, 
cel care ţipase și se tot certase. Dar zăbovea, iar apoi se 
întâmplă ceva foarte îngrijorător. Începură să se îndepărteze de 
ea. Doar n-aveau de gând s-o lase acolo? 

— Nu! ţipă ea. Vă rog, nu mă lăsaţi aici! 

Însă bărbaţii plecară fără ca măcar să se uite înapoi, iar ea 
rămase un răstimp holbându-se la spinările lor care se 
îndepărtau prin furtună, până când nu le mai auzi decât pașii 
scârțâiți... de-abia atunci o copleși cu adevărat spaima și începu 
să ţipe până o lăsară puterile și nu mai putu decât să plângă 
încetișor, simțind cum în corp i se răspândește disperarea cu o 
intensitate nebănuită. 


luri Bogdanov ședea într-o anexă nou construită, exact în fața 
Kirei, care se cufundase într-un fotoliu de piele și bea cu 
nervozitate dintr-un bourgogne alb și scump pe care îl 
transportaseră până acolo doar pentru ea, firește. 

Bogdanov se uita pe computerul său. Avea o serie întreagă de 
secvenţe video de urmărit, nu doar imaginile cu Blomkvist care 


VP - 252 


se perpelea de durere, ci și înregistrări ale câmpurilor dimprejur. 
Clădirea era o fostă fabrică de sticlă unde se realizaseră vaze și 
boluri exclusiviste, care dăduse faliment și pe care Kira o 
achiziționase cu câţiva ani în urmă. Era izolată, departe de orice 
zonă locuibilă, la marginea pădurii și, deși ferestrele erau mari și 
înalte, nu se vedea nimic prin ele, iar Bogdanov se asigurase 
metodic că toţi cei implicaţi aveau să fie foarte precauţi. Ar 
trebui să fie în siguranţă aici. Dar asta nu-l mulțumea nicicum și 
gândurile îi zburară la Wasp și la tot ce auzise despre ea. Se 
zvonea că accesase intranetul NSA-ului și citise documente pe 
care nici măcar președintele nu le văzuse. Reușise să facă 
lucruri despre care se zicea că erau imposibil de făcut, era o 
legendă în lumea lui, în vreme ce Kira... of, Kira. 

O privi cu coada ochiului. Era așezată pe fotoliu, în spatele lui. 
Pe frumoasa Kira, care îl ajutase să scape de sărăcie, care-l 
făcuse bogat și faţă de care n-ar fi trebuit să simtă decât 
recunoștință - și totuși de care era sătul - o simțea ca pe o 
povară ce-i îngreuna brusc umerii. Se săturase de amenințările 
și de loviturile ei, de setea ei de răzbunare și, fără să-și dea 
seama de ce, intră pe adresa de e-mail pe care o crease și 
rămase nemișcat câteva secunde, cu o agitaţie bizară în corp. 

Apoi scrise coordonatele GPS, zicându-și că, dacă tot nu 
dădeau de Wasp, n-avea decât să-i găsească ea pe ei. 


Lisbeth se afla la un alt popas în apropiere de Eskesta, pe 
autostrada E4, cu laptopul în braţe. O mașină opri la marginea 
șoselei. Era un Volvo V90 negru, iar ea tresări și puse mâna pe 
armă pe sub geacă. Nu era însă decât un cuplu de vârstă 
mijlocie cu un băiețel care avea nevoie să facă pipi. 

Lisbeth își întoarse privirea de la ei. Tocmai primise un mesaj 
de la Plague care conţinea... ce conţinea?... nimic extraordinar, 
nici pe departe, dar era o nouă pistă, un pic mai la est. 

Exact cum sperase, idiotul de Peter Kovic o dăduse din nou în 
bară și apăruse într-una din imaginile unei camere de 
supraveghere de la o benzinărie de pe Industrigatan din Rockn6, 
la nord de Tierp, la 03:37 azi-noapte. Arăta ca dracu': masiv, 
anost și umflat. În secvenţa filmată îşi dădea jos casca și bea 
dintr-o sticlă gri-argintie de apă, iar cu ce-i mai rămăsese în 
sticlă își clătise fața și părul. Părea să încerce să se trezească 
după o mahmureală de zile mari. 


VP - 253 


Lisbeth îi răspunse: 

L-aţi urmărit mai departe? 

Plague replică: 

După asta, nimic. 

Si niciun semnal de pe mobilul lui? 

Tăcere perfectă. 

Ceea ce însemna că bețivanul ar fi putut s-o apuce în orice 
direcție. Către întinderile regiunii Norrland sau, în sus, spre 
coastă. Tot n-avea nici cea mai vagă idee despre locul în care îl 
duseseră pe Mikael și-i venea să ţipe și să distrugă totul în jurul 
ei. Se stăpâni însă și rămase nemișcată contemplând ideea de a 
lua legătura cu bandiții, în speranţa că va putea obţine vreo 
pistă măcar în felul ăsta. Prin urmare, intră pe contul de e-mail 
pe care-l primise și acolo descoperi ceva nou, două rânduri de 
cifre și litere pe care, preţ de o clipă, nu le putu interpreta. Apoi 
îi pică fisa; erau coordonate GPS care indicau un loc din cătunul 
Morgonsala, în regiunea Uppland. 

Morgonsala. 

Ce însemna asta? Mai devreme îi scriseseră despre un loc de 
lângă Sunnersta, dar atunci avuseseră grijă să-i dicteze exact 
cum trebuia să se comporte. Acum nu scriau nimic, niciun 
cuvânt în plus, îi trimiseseră doar niște coordonate către o 
poziţie care se afla... unde se afla?... se uită cu mai multă 
atenţie - la mama naibii, pe un câmp. Morgonsala, citi ea, era o 
mică localitate cu 68 de locuitori, aflată la nord-est de Tierp, 
alcătuită în mare parte din păduri și câmpii. Aveau firește o 
biserică și niște vestigii istorice, dar și o serie de localuri 
industriale părăsite, care datau din anii '80 și '90, când cătunul 
fusese traversat de un val de spirit antreprenorial. Acestea din 
urmă îi treziră interesul. Intră pe Google Earth și descoperi că în 
mijlocul câmpului, în imediata apropiere a pădurii, se afla o 
clădire dreptunghiulară din cărămidă, cu ferestre înalte. 

Putea foarte bine să fie ascunzișul unor infractori. Dar orice 
altă clădire industrială din toată Suedia putea la fel de bine să 
îndeplinească acest criteriu. Tinta căutărilor ei era întreaga ţară. 
Dar era ceva ce-i scăpa. De ce îi indicau clădirea respectivă? Era 
o încercare de a o induce în eroare? O capcană? 

Se uită din nou pe hartă și observă că Rockn6, unde se oprise 
Peter Kovic să se spele pe faţă, se afla în drum spre Morgonsala 
și atunci, agitată, începu să bolborosească ceva în barbă. 


VP - 254 


Ciripise oare cineva din anturajul Camillei? Era posibil așa 
ceva? E drept că probabil nu fusese deloc o plăcere pentru 
bandiții din Svavelsjo să primească ordinul de a-l ataca pe un tip 
ca Mikael. Trebuie să li se fi părut mult prea riscant, dar de ce s- 
o informeze pe ea? Ce sperau să obţină la schimb? 

Nu înțelegea, dar era hotărâtă să investigheze. Îi scrise lui 
Plague: 

Se pare că am o pistă în Morgonsala. 

El răspunse: 

Să auzim. 

Îi trimise coordonatele GPS și adăugă: 

Mă duc acolo acum. Ai putea să faci ceva valuri prin zonă? 

Îmi place să fac valuri. Mai exact, cum? 

Joacă-te cu curentul electric, trimite mesaje în masă pe mobil. 

Am înțeles. 

Vorbim mai târziu. 

Apoi se urcă pe motocicletă și o porni spre Morgonsala. După 
câteva minute, observă că începuse să bată vântul. Cerul se 
întunecase, iar ea ţinea ghidonul atât de strâns, încât degetele i 
se albiseră sub mănuși. 


32. 


28 august 


Ivan Galinov îl contempla pe jurnalistul de pe targă. Era un 
adevărat luptător. De mult nu mai văzuse pe cineva rezistând 
atât de stoic unor dureri de o așa intensitate. Dar acum nu mai 
conta, oricum. Timpul trecea, iar ei nu mai puteau aștepta. 
Jurnalistul trebuia să moară - poate în zadar. Dar asta era mai 
puţin important. lată-l aici, mânat de umbrele trecutului. De 
focul însuși, s-ar fi putut spune. 

Galinov, spre deosebire de mulți din colegii lui de la GRU, nu 
aplaudase când fiica de 12 ani a lui Zalacenko aruncase un 
cocktail Molotov asupra acestuia din urmă, transformându-i 
mașina într-o văpaie. Se dăduse deoparte și jurase să o prindă 
pe fată într-o bună zi. E drept că fusese distrus cu mulţi ani în 
urmă când auzise că Zalacenko, mentorul lui și cel mai apropiat 


VP - 255 


prieten, dezertase și devenise întruchiparea răului, un trădător 
de ţară. 

Mai apoi înțelesese că nu era atât de simplu și atunci 
reluaseră legătura. Totul redevenise ca înainte sau aproape ca 
înainte. Se întâlneau în locuri secrete și făceau schimb de 
informaţii, reușind să construiască împreună Zvezda Bratva. 
Nimeni, nici măcar tatăl lui, nu însemnase atât de mult pentru el 
cât însemnase Zalacenko. Galinov avea să-i venereze memoria 
de-a pururi, deși, bineînţeles, era conștient de faptul că Zala 
făcuse și extrem de mult rău. Nu doar răul pe care i-l ceruse 
meseria, ci și multe altele, uneori chiar împotriva celor care erau 
sânge din sângele lui... iar acesta era unul din motivele care-l 
făcuseră să vină aici. 

Ar fi făcut orice pentru Kira. În ea îl vedea pe Zala, dar și pe 
sine însuși, atât pe cel care trădează, cât și pe cel care este 
trădat, atât pe cel care suferă, cât și pe cel care-i face pe alţii să 
sufere, și niciodată n-o văzuse atât de zdrobită ca după 
conversaţia cu Mikael de lângă targă. Galinov își întinse 
spinarea. Era deja după-amiază, îl durea tot corpul și-l înţepau 
ochii. Dar acum, dacă tot se afla aici, n-avea decât să-și termine 
treaba, deși nu-i făcuse niciodată plăcere, cum îi făcuse lui Zala 
sau Kirei. Pentru el nu era altceva decât o datorie. Zise: 

— Acum o să punem capăt acestei povești, Mikael. O să fie 
bine, o să vezi. 

Mikael nu răspunse. Își încleștă maxilarele și continuă să se 
arate curajos. Targa pe care era întins era udă leoarcă de 
transpiraţie. Avea picioarele arse și tăiate și percepea cuptorul 
încins din faţa lui ca pe un monstru cu gura căscată. Lui Galinov 
nu-i era greu să se pună în locul lui Mikael. 

Fusese la rândul lui torturat și crezuse că avea să fie 
executat, așa că își zicea, ca un fel de consolare atât pentru el 
însuși, cât și pentru Mikael, că exista cu siguranţă o limită 
superioară a durerii care, odată depășită, făcea ca trupul să 
înceteze să mai reacționeze. Evolutiv vorbind, nu putea să 
existe vreun sens pentru o suferinţă nelimitată, mai ales când 
nu mai exista nicio speranţă. 

— Ești pregătit? întrebă el. 

— Am... să... zise jurnalistul, dar se pare că nu mai avea 
puterea să continue, căci nu mai adăugă nimic, iar Galinov se 
mulțumi cu atât. 


VP - 256 


Controlă șinele pe care era cuplată targa, își șterse picăturile 
de transpiraţie de pe obraji, își întrezări chipul în marginile 
metalice ale cuptorului și apoi se pregăti să se pună pe treabă. 


Mikael ar fi vrut să zică orice, numai să obţină câteva clipe de 
răgaz. Dar îl lăsaseră puterile și era copleșit de un val de 
amintiri și de gânduri fragmentate. În fața ochilor îi apăru 
imaginea fiicei sale, apoi îi văzu pe părinţii săi, pe Lisbeth și pe 
Erika și multe alte lucruri, mult mai multe decât putea cuprinde 
cu mintea. Își dădu seama că-și arcuise din nou spatele, ca și 
cum ar fi vrut să facă podul. Îi tremurau picioarele și șoldurile și- 
și zise: a venit momentul, acum o să ard de viu. Apoi își îndreptă 
privirea către Ivan, dar nu vedea nimic clar. 

Întreaga încăpere i se părea înceţoșată și de aceea îi era greu 
să-și dea seama dacă luminile chiar clipiseră și apoi se 
stinseseră sau dacă doar halucina. Multă vreme a fost convins 
că întunericul făcea parte din recuzita propriei lui spaime de 
moarte. În cele din urmă, înţelese însă că se întâmpla ceva - 
auzi pași și voci și-l văzu pe Ivan întorcându-se și întrebând în 
suedeză: 

— Ce naiba se-ntâmplă? 

Îi răspunseră mai multe voci agitate. Ce se întâmpla? Mikael 
nu pricepea. Simţea însă angoasa care se răspândise brusc în 
clădire și înţelegea că se luase curentul. Totul se stinsese, în 
afară de cuptor, care încă ardea cu aceeași intensitate 
amenințătoare, iar el se afla în continuare la doar un pas 
distanță de o moarte incredibil de dureroasă. Și totuși agitația 
trebuia să fie un semn de... speranţă, nu-i așa?, deci se uită 
împrejur și desluși mai multe siluete, ca niște umbre care se 
mișcau în întuneric. 

Poate că venise poliţia. Încercă să gândească, să se elibereze 
din jugul durerilor. Să-i sperie și mai tare? Să le spună că erau 
încercuiți și că n-aveau nicio șansă? Nu, ar fi putut să-i facă să-l 
arunce și mai repede în cuptor. Simţi cum i se taie respiraţia. 
De-abia mai trăgea aer în piept. Privi centurile de piele strânse 
peste picioare. Curelele erau noi, deoarece cele vechi luaseră 
foc și se topiseră în pielea lui. Gambele îi pulsau, urlau de 
durere. lar pielea îi era făcută ferfeniță. Nu se putea elibera 
oare? Se hotări să facă o încercare. Avea să simtă o durere 
îngrozitoare. Dar n-avea timp să se gândească la asta acum, 


VP - 257 


închise ochii și reuși să articuleze cuvintele: 

— La naiba, se prăbușește acoperișul! 

Bărbatul care se numea Ivan se uită în sus și atunci Mikael 
trase adânc aer în piept și își desprinse picioarele din curele cu 
un țipăt strident care străpunse văzduhul, iar apoi, fără să mai 
stea pe gânduri, îi trase un picior lui Ivan în stomac, după care 
totul deveni diform și înceţoșat. Ultimul lucru pe care-l auzi 
înainte să-și piardă cunoștința a fost zgomotul unor voci care 
strigau în suedeză: 

— Împușcă-l! 


Mai 2008 


În timpul coborâșului către tabăra de bază de a doua zi îi 
reveniră în memorie cuvintele pe care le auzise slab în toiul 
viforului, ultimele semne de viață ale Klarei, acele strigăte 
disperate: 

— Vă rog, nu mă lăsaţi aici! 

Senzaţia era insuportabilă și deja de-atunci își dăduse seama 
că acele cuvinte aveau să-l urmărească tot restul vieţii. Și totuși, 
nimic nu era simplu. Supravieţuise, iar asta îi dădea o forță 
ameţitoare și se ruga mereu la Dumnezeu să reziste tot drumul 
până jos, ca să poată cădea în braţele Rebeckăi. Deci, nu, nu 
simțea doar povara vinovăţiei. Voia, de asemenea, să 
supravieţuiască și se simţea deopotrivă recunoscător, nu doar 
față de Nima, ci și faţă de Svante. Fără el ar fi murit pe munte; 
și totuși nu avea puterea să-l privească în ochi și cel mai adesea 
privirile lui se întorceau spre Nima Rita. Și nu era singurul care 
făcea acest lucru. Cu toții îl priveau îngrijoraţi pe Nima Rita. 

Nima era epuizat - se discuta dacă să fie transportat cu 
elicopterul până la spital. Insă refuza să primească ajutor, mai 
ales de la Svante sau de la Johannes. Așa că Nima reprezenta un 
motiv de îngrijorare pentru ei. Fără doar și poate. Oare ce avea 
să spună când o să-și recapete puterile? Era o întrebare care-l 
rodea pe Johannes. Părea să-l roadă și mai tare pe Svante, iar 
atmosfera devenea din ce în ce mai încordată. In cele din urmă, 
Johannes renunţă să se mai gândească la asta. Fie ce-o fi! Pe 
măsură ce-l lăsau puterile și se apropiau de zona de siguranţă, 
dorința lui de viaţă era înlocuită de apatie, iar când reuși în 


VP - 258 


sfârșit să o îmbrăţișeze pe Rebecka de-adevăratelea, nu simți 
nimic din ce visase. Nicio senzaţie de siguranţă, nici dor de ea, 
doar o piatră pe inimă. 

Aproape că nu mâncă și de-abia bău ceva. Dormi dus 14 ore, 
iar când se trezi, se simţea amorţit. Superbul peisaj montan 
părea acoperit de scrum, iar el nu-și găsea alinare în nimic, nici 
măcar în zâmbetul Rebeckăi. Viaţa părea anostă. Il muncea un 
singur gând: trebuia să spună adevărul. Dar tot amâna, nu doar 
din pricina lui Svante și a privirilor lui furișe de îngrijorare. După 
cele mai recente informaţii, cariera de alpinist a lui Nima Rita 
ajunsese la final. Să fi fost tocmai Johannes cel care-i pecetluise 
destinul? Să fi fost el cel care povestise că marele erou al acelei 
tragedii de pe munte, care-i salvase viața, lăsase o femeie să 
moară în toiul furtunii? 

| se părea o misiune aproape imposibilă. Și totuși tot ar fi 
făcut-o, dacă Svante nu l-ar fi luat deoparte în timpul 
coborâșului din tabăra de bază. Ajunseseră pe lângă Namche 
Bazaar, nu departe de o ravenă săpată de un izvor. Mergea de 
unul singur. Rebecka era un pic mai înainte și se ocupa de 
Charlotte Richter, care-și făcea griji pentru degetele sale 
degerate de la picioare. Svante îi puse o mână pe umăr lui 
Johannes și-i zise: 

— Nu putem să spunem nimic, niciodată. Sper că înţelegi 
asta. 

— Îmi pare rău, Svante. Trebuie să spun adevărul, altfel n-o să 
pot să mă împac niciodată cu ce-am făcut. 

— Te înțeleg, prietene. Te înţeleg. Dar suntem prinși în 
capcană, zise el și-i povesti pe tonul cel mai prietenos cu ce-i 
aveau rușii la mână, iar atunci Johannes răspunse că poate va 
mai aștepta. 

Poate că văzuse în lucrul ăsta o posibilitate de salvare, o 
modalitate de a scăpa de datoria morală de a spune adevărul. 


Terenul nu era ușor de străbătut. Lisbeth nu îndrăznise să 
meargă pe drumul obișnuit, presupunând că asta era clădirea 
pe care o căuta. Găsise însă o cărare prin pădure pe care venise 
pe motocicletă, până aici, lângă tufișul de afine din spatele unui 
pin, de unde cerceta împrejurimile clădirii. 

La început nu văzuse niciun semn de viață și era convinsă că 
totul era o diversiune, o încercare de a o face s-o ia pe o pistă 


VP - 259 


falsă. Clădirea era lungă ca un grajd, construită din piatră și 
cărămidă, lăsată în paragină. Acoperișul avea nevoie de 
reparaţii și pereţii trebuiau văruiţi. Din locul în care se afla ea, 
nu se vedea nicio mașină și nici vreo motocicletă. Apoi văzu că 
ieșea fum pe horn și-i dădu ordin lui Plague să-și desfășoare 
operaţiunea. 

La scurt timp după aceea, lângă clădire apăru o siluetă - un 
bărbat în haine închise la culoare, cu părul lung. Lisbeth îl vedea 
doar vag. Observase însă că se uita îngrijorat de jur-împrejur și 
asta a fost de ajuns pentru ea. 

Își instală interceptorul de comunicaţii mobile și restul 
echipamentului și, după câteva clipe, apăru încă un tip, la fel de 
agitat ca primul. Păreau să fie cei pe care-i căuta ea, și nu erau 
deloc puţini. Asta dacă într-adevăr ei erau cei care-l răpiseră pe 
Mikael. Prin urmare, fotografie clădirea și-i trimise coordonatele 
GPS comisarului Bublanski într-un mesaj criptat, în speranţa că 
poliţia avea să reușească să trimită rapid întăriri. Apoi porni spre 
clădire. Era clar, își asuma un mare risc. 

Pe câmp nu avea unde să se ascundă. Dar voia să încerce să 
arunce un ochi înăuntru pe ferestrele înalte de pe fațada clădirii. 
Bătea vântul, cerul era întunecat, iar ea înainta aplecându-se, 
pregătită să tragă cu arma. Curând însă, bătu în retragere. Se 
apropiase prea mult și nu văzuse absolut nimic. Ferestrele erau 
murdare, totuși ea se simţi expusă, așa că se întoarse hotărâtă 
înapoi și-și verifică telefonul. Interceptase un mesaj: 

Îl eliminăm și ne cărăm de-aici. 

Privind retrospectiv lucrurile, era greu de stabilit ce se 
întâmplase după aceea. Lisbeth avea din nou senzaţia că 
ezitase, la fel ca pe Bulevardul Tverskoi. Dar Conny Andersson, 
care o reperase la momentul respectiv într-o imagine video, 
avea impresia că, dimpotrivă, vedea o persoană de o hotărâre 
covârșitoare îndreptându-se grăbită spre pădure. 


Și Bogdanov o observă pe ecranul calculatorului său, dar, spre 
deosebire de Conny, nu dădu alarma, ci se holba la ea parcă 
fără să vrea, copleșit de fascinaţie, în timp ce Lisbeth dispărea 
printre copaci. Preţ de câteva clipe, nu-i mai prinse urma. Apoi 
se auzi zgomotul unui motor care accelera, iar după aceea o 
revăzu pe ecran: se îndrepta direct spre ei cu mare viteză, pe o 
motocicletă. Motocicleta sălta pe câmp, iar el își închipuia că era 


VP - 260 


ultima dată când o vedea. 

Împușcăturile începură să răpăie și auzi cum se spărgeau 
geamurile și zgomotul motocicletei care derapa pe câmp. Insă 
Bogdanov nu rămase să vadă sfârșitul. Puse mâna pe cheile de 
la mașină de pe masa de lângă el și porni la drum, mânat de o 
dorință bruscă și irezistibilă de a se elibera în sfârșit și de a se 
îndepărta de această poveste care n-avea cum să se termine cu 
bine, nici pentru ei, nici pentru Wasp. 


Mikael deschise ochii și văzu ca prin ceaţă un bărbat postat 
exact în fața sa, un grăsan nebărbierit cam la 40 de ani, cu părul 
lung, fălcile late și ochii înroșiţi. Îi tremurau mâinile în timp ce 
ținea un pistol și-l privea încordat pe Ivan, care încă nu-și 
revenise. 

— Să-l împușc? ţipă bărbatul. 

— Împușcă-l! îi zise Ivan. Trebuie să ne cărăm de aici! 

Atunci, Mikael începu să dea din picioare, ca și cum ar fi putut 
para gloanţele cu membrele sale ciopârţite. Apucă să vadă 
chipul bărbatului concentrându-se, fruntea lui încruntată, 
mușchii antebraţului încordați. Atunci strigă: „Nu, la dracu’, nu!” 
Dar auzi imediat motorul forţat al unei mașini sau al unei 
motociclete care se apropia cu o viteză uimitoare, iar atunci 
bărbatul se întoarse în direcția acelor zgomote. 

În jurul lor se auzeau împușcături, poate de mitralieră, nu 
putea să-și dea seama. Singurul lucru sigur era că vehiculul se 
îndrepta direct spre ei. Se auzi o bubuitură. Se sparseră geamuri 
și cioburile se împrăștiară prin toată camera, își făcu apariţia o 
motocicletă, iar pe ea se afla o persoană zveltă, îmbrăcată în 
negru - părea să fie o femeie. Il călcă pe unul din bărbaţi, iar 
impactul loviturii o propulsă în perete. 

Între timp, împușcăturile continuau, iar grăsanul cu fălcile late 
trase cu pistolul, dar nu spre Mikael, ci spre femeia care fusese 
aruncată de pe motocicletă, fără însă s-o nimerească. Femeia se 
afla deja în mișcare. Cu pași sălbatici și rapizi se îndrepta spre 
el, iar Mikael surprinse chipul lui Ivan împietrit de frică sau de 
concentrare. Apoi însă nu mai pricepu nimic. Auzi doar 
Împuşcături și ţipete, iar mai apoi i se făcu rău din cauza 
durerilor. 


Catrin, Kowalski și soţii Forsell făcuseră o pauză și 


VP - 261 


comandaseră mâncare indiană. Acum însă se strânseseră din 
nou în sufragerie și Catrin încerca să-și adune gândurile. Ar fi 
vrut să înțeleagă mai bine ce-i spusese Svante lui Forsell în 
timpul coborâșului de la tabăra de bază. 

— Am crezut c-o face spre binele meu, zise Johannes. M-a luat 
de după umeri și mi-a zis că se temea să nu fim acuzaţi și de 
alte lucruri, dacă povestim ce se-ntâmplase, și că oricum ne 
aflam deja în zona de risc. 

— Și care era logica acestor afirmaţii? 

— Responsabilii din GRU știau deja cine eram. Probabil că se 
întrebau dacă nu exista vreo legătură între moartea lui Grankin 
și prezenţa noastră pe munte. Apoi a adăugat pe un ton la fel de 
prietenos: „Ştii că ăștia încearcă de multă vreme să-ţi vină de 
hac” ceea ce era adevărat, știam asta. Cei din GRU mă 
considerau periculos și enervant. Dar apoi mi-a amintit - cu 
aceeași mină nesuferit de înţelegătoare - că probabil mă aveau 
la mână. 

— Vă aveau la mână? 

— Adică aveau materiale compromiţătoare. 

— Și la ce făcea referire mai exact? 

— La o poveste legată de ministrul Antonsson. 

— Ministrul Economiei? 

— Exact! Sten Antonsson era proaspăt divorțat la vremea 
respectivă și o cam luase razna. La începutul anului 2000 se 
îndrăgostise de o tânără rusoaică pe nume Alisa. Era în al 
nouălea cer, săracul. În timpul unei vizite la Sankt Petersburg în 
care mă aflam și eu cu el, au curs râuri de șampanie în camera 
lor de hotel. in toiul petrecerii, Alisa a început să-i ceară 
informaţii sensibile și cred că abia atunci i-a picat fisa tipului. Nu 
era marea lui dragoste. Era o capcană clasică... și atunci și-a 
pierdut cumpătul. A început să ţipe și să gesticuleze și 
bodyguarzii lui s-au năpustit înăuntru. Era un haos total, în 
mijlocul căruia cuiva i-a venit ideea idioată să mă pună pe mine 
s-o interoghez pe femeie, așa că am fost chemat în cameră. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— M-am năpustit înăuntru, unde am dat nas în nas cu Alisa, 
care era îmbrăcată în chiloţi de dantelă cu jartiere. Era de-a 
dreptul isterică, iar eu am încercat s-o liniștesc. Atunci a început 
să urle că voia bani. Altfel avea de gând să-l denunțe pe 
Antonsson pentru maltratare. M-a luat prin surprindere şi, 


VP - 262 


pentru că aveam la mine o sumă frumușică în ruble, i-am dat 
banii. N-a fost o mișcare inteligentă. Dar a fost singura soluţie 
pe care am văzut-o la momentul respectiv. 

— Și vă era frică să nu existe fotografii cu acest episod? 

— Mi-era într-adevăr frică de asta, iar când Svante mi-a 
amintit întâmplarea, totul a devenit și mai complicat, am 
început să mă gândesc la Becka. Mă gândeam la cât de multo 
iubeam și mi-era tare frică să nu creadă că eram vreun pervers 
ascuns. 

— Deci v-aţi hotărât să treceţi cele întâmplate sub tăcere? 

— M-am hotărât să aștept și, când am văzut că nici Nima nu 
zicea nimic, am mai așteptat încă un pic și așa a trecut vremea. 
Apoi au apărut alte probleme. 

— Ce probleme? 

Janek Kowalski răspunse: 

— Printr-o scurgere de informaţii, a ajuns la urechile celor din 
GRU faptul că Johannes încercase să-l recruteze pe Grankin. 

— Cum a fost posibil? 

— Am crezut că din cauza lui Stan Engelman, continuă 
Kowalski. De-a lungul verii și în cursul toamnei am obţinut din ce 
în ce mai multe indicii cu privire la apartenenţa sa la Zvezda 
Bratva. Bănuiam că Engelman avusese o sursă în cadrul 
expediției, care-l informase cu privire la legăturile strânse dintre 
Johannes și Viktor. Și mai credeam că sursa respectivă era Nima 
Rita. 

— Dar nu era adevărat? 

— Nu, totuși e clar că GRU deţinea informaţii. Credeam că nu 
știu nimic sigur. Însă... guvernului suedez i-a fost înaintat un 
document-protest. Se vehicula inclusiv faptul că insistenţele lui 
Forsell contribuiseră la stresul lui Grankin pe munte, care 
ulterior îl costase viaţa. Johannes a fost expulzat din Rusia, după 
cum știți. 

— Deci ăsta a fost motivul? zise ea. 

— Da, parțial. E drept că, la vremea respectivă, Rusia dăduse 
afară o mulţime de diplomaţi, dar e clar că ce se întâmplase 
contribuise la asta... mare păcat pentru noi toţi! 

— Dar nu și pentru mine, interveni Johannes. Pentru mine a 
reprezentat un nou început, calea spre o viaţă mai bună. Am 
ieșit din armată și m-am simţit de-a dreptul eliberat. Eram 
îndrăgostit, m-am căsătorit, am dezvoltat afacerile tatei și am 


VP - 263 


devenit la rândul meu tată. Viaţa mi se părea din nou frumoasă. 

— Ceea ce e foarte periculos, zise Kowalski. 

— Ce cinic! declară Rebecka. 

— Dar adevărat. Cine e fericit nu-i cu ochii în patru. 

— Am fost imprudent și n-am făcut legăturile pe care ar fi 
trebuit să le fac, zise Johannes. Am continuat să-l consider pe 
Svante un aliat și un punct de sprijin. Ba chiar l-am numit 
secretar de stat. 

— Și a fost o greșeală? întrebă Catrin. 

— Greșeală e un eufemism... pentru că apoi, instantaneu, 
trecutul a început să mă ajungă din urmă. 

— Aţi fost victima unei campanii de dezinformare. 

— Da, și asta, dar mai întâi am primit vizita lui Janek. 

— Și ce voia? 

— Voia să vorbim despre Nima Rita, zise Kowalski. 

— Cum adică? 

— Păi, știți, replică Johannes, am ţinut legătura cu Nima și l- 
am ajutat cu bani să-și construiască o casă în Khumbu. Până la 
urmă însă, nu mai avea nicio importanţă ce făcea. După 
moartea Lunii, viața lui s-a dus de râpă și Nima s-a îmbolnăvit 
grav. N-am reușit să dau de el decât de câteva ori și atunci era 
aproape de neînțeles. Halucina. În mintea lui era un haos total și 
nimeni nu mai suporta să-l audă. Era considerat nepericulos - 
chiar și de către Svante. Dar în toamna lui 2017 situaţia s-a 
schimbat. O jurnalistă de la The Atlantic, pe nume Lilian 
Henderson, scria o carte despre întâmplările de pe Everest, care 
urma să fie publicată în anul următor, cu ocazia comemorării a 
10 ani de la tragedie. Lilian făcuse cercetări serioase și era la 
curent nu numai cu relația amoroasă dintre Viktor și Klara, ci 
știa și de legăturile lui Stan Engelman cu Zvezda Bratva. Tipa 
ancheta inclusiv zvonul conform căruia Engelman i-ar fi vrut 
morţi pe munte atât pe soția sa, cât și pe Grankin. 

— Doamne sfinte! 

— În plus, Lilian Henderson reușise să-i ia un interviu lui Stan 
la New York, în timpul căruia ea fusese foarte dură. Firește că 
Stan negase toate acuzaţiile și Lilian nu avea nicio garanţie că 
va putea găsi dovezile de care avea nevoie. Engelman pricepuse 
că era în pericol. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lilian Henderson a făcut imprudenţța să spună că avea de 


VP - 264 


gând să se ducă în Nepal să vorbească cu Nima Rita. În mod 
normal, Nima Rita nu reprezenta un pericol. Acum însă era 
vorba despre un jurnalist de investigaţie care deţinea destule 
informaţii ca să poată distinge faptele de nălucile din povestea 
lui. 

— Ce fapte? 

— Printre altele, cele descoperite de Lilian, zise Kowalski. 

— Și anume? 

— Unul din oamenii noștri de la ambasada din Nepal a citit 
afișele pe care Nima le răspândise prin Katmandu și acolo, în 
mijlocul multor altor povești, a găsit informaţii cum că Stan îl 
rugase pe Nima să o omoare pe Mamsahib pe munte. Numai că 
Nima vorbea despre Stan ca și cum era un înger al întunericului 
coborât din cer. 

— Și vreţi să spuneți că e adevărat? continuă Catrin. 

— Credem că da, răspunse Kowalski. Credem că Stan s-a 
jucat cu ideea de a-l folosi pe Nima ca instrument al crimei. 

— Chiar e posibil așa ceva? 

— Nu uitaţi că Engelman trebuie să fi fost disperat când și-a 
dat seama că Grankin și Klara complotau împotriva lui. 

— Cum a reacționat Nima? Știţi ceva despre asta? 

— A fost șocat, bineînţeles, zise Johannes. Toată viaţa și toată 
cariera lui nu făcuse altceva decât să ajute oamenii, nu să le ia 
viața. Și a refuzat, firește. Apoi însă, când s-a dovedit că a 
contribuit până la urmă la moartea ei, acest lucru l-a bântuit. 
Nu-i greu de înţeles. L-au distrus vina și paranoia, iar în toamna 
lui 2017, când am primit vizita lui Janek, Nima făcea încercări 
disperate de a-și mărturisi păcatele în Katmandu. Voia să se 
spovedească în fața întregii lumi. 

— Într-adevăr, aşa părea, confirmă Kowalski. lar eu l-am 
informat pe Johannes că sosirea lui Lilian Henderson îl punea 
probabil în pericol. l-am spus că exista riscul ca Stan și Zvezda 
Bratva să încerce să-l elimine pe Nima și atunci Johannes a 
răspuns imediat că era de datoria noastră să-i oferim protecţie 
și asistenţă medicală. 

— Ceea ce aţi și făcut? 

— Da. 

— Cum aţi procedat? 

— L-am informat pe Klas Berg de la Must și l-am transportat 
aici cu un avion diplomatic britanic, apoi l-am internat la Södra 


VP - 265 


Flygeln din golful Arstaviken, unde din păcate... 

— Ce? întrebă Catrin. 

— N-a primit ajutorul de care avea nevoie, iar eu... continuă 
Johannes. 

— Dumneavoastră? 

— Nu l-am vizitat atât de des cum îmi propusesem. Și asta nu 
doar pentru că aveam prea mult de lucru, ci pentru că mă durea 
prea tare să-l văd în halul în care era. 

— Deci aţi continuat să vă bucuraţi de viaţă. 

— Se poate spune și așa, dar bucuria n-a fost de durată. 


33. 


28 august 


Când motocicleta zdrobi geamurile, Lisbeth Salander își plecă 
fruntea, iar în clipa următoare ridică din nou capul și observă că 
un bărbat în vestă de piele trăgea în ea, moment în care cârmi 
spre el. Ciocnirea a fost atât de violentă, încât a făcut-o să 
zboare prin văzduh, după care s-a lovit de perete și, în cele din 
urmă, a aterizat pe o grindă de fier de pe jos. Se ridică într-o 
clipită și se adăposti în spatele unei coloane, în timp ce privirea 
ei înregistra detaliile din clădire: numărul de oameni și de arme, 
distanțele, obstacolele și, un pic mai încolo, căminul pe care-l 
văzuse în secvențele filmate. 

Acolo, chiar lângă Mikael, se afla un bărbat în costum alb. Îi 
pusese lui Blomkvist o cârpă pe faţă. Lisbeth își dădu atunci 
seama că se îndrepta deja spre ei, mânată de o forță interioară 
de nestăpânit. Un glonţ o nimeri în cască. Altele îi fluturau pe la 
urechi. Trase și ea la rândul ei și unul din bărbaţii de lângă 
cămin se prăbuși, ceea ce era totuși o mică izbândă. Dar Lisbeth 
nu avea absolut niciun plan. 

Continua să se miște rapid. Văzu că bărbatul în costumul alb 
pusese mâinile pe targă, ca să-l împingă pe Mikael în flăcări. 
Atunci Lisbeth trase din nou, dar rată ţinta, prin urmare se 
năpusti asupra lui și se prăbușiră amândoi la podea într-un haos 
indescriptibil. Nimic din ce a urmat nu poate fi descris cu 
exactitate. 


VP - 266 


Tot ce știa era că-i dăduse un cap în gură și-i rupsese nasul, 
apoi se ridicase în picioare și trăsese într-o siluetă vag 
conturată, după care reușise să descheie curelele din jurul uneia 
din mâinile lui Mikael, ceea ce fusese o mare greșeală. Dar ea 
crezuse că așa era bine. Însă Mikael era întins pe o targă care 
mergea pe șine. Printr-o simplă împingere, putea ajunge în 
cuptor și, deși manipularea curelelor nu durase decât câteva 
secunde, o făcuse pe Lisbeth să-și piardă concentrarea. 

Simţi o lovitură în spate și un glonţ în braţ și se prăbuși pe 
burtă, nefiind destul de rapidă ca să poată evita șutul care-i 
zbură arma din mâini, ceea ce era catastrofal. Inainte de a 
apuca să se ridice, era deja încercuită și era convinsă că aveau 
s-o împuște imediat. Dar atmosfera era încordată și confuză. 
Poate că așteptau ordine. 

La urma urmei, ea fusese ţinta lor principală. Privirea ei 
rătăcea după o cale de scăpare. Observă că doi bărbaţi erau la 
pământ și încă unul era rănit, dar se mai ţinea pe picioare. Prin 
urmare, era singură împotriva a trei bărbaţi, căci pe Mikael nu 
credea că se putea baza. Părea ametit rău, iar picioarele lui... 

Întoarse privirea și-i analiză din nou pe atacatori. Era vorba de 
Jorma și de Krille din clubul Svavelsjö MC, plus Peter Kovic, care 
era cel rănit și care părea să simtă nevoia să se așeze undeva. 
El era veriga cea mai slabă, și nici Krille nu părea să fie în mare 
formă. Oare pe el îl călcase cu motocicleta? 

Un pic mai departe se afla o ușă albastră care dădea într-o 
anexă, iar Lisbeth își închipui că înăuntru se aflau și mai mulţi 
inamici. În spatele său auzea gemetele și foielile bărbatului pe 
care-l lovise cu capul în gură - cel mai probabil, Galinov. Nici el 
nu era eliminat, așadar. Lui Lisbeth îi curgea sânge din braţ și se 
văzu nevoită să constate că o încurcase. O singură mișcare 
nesăbuită avea să-i facă s-o împuște. Și totuși refuza să se dea 
bătută. Mintea îi mergea la turație maximă. Ce aparatură 
electronică exista înăuntru? O cameră de filmat, mai mult ca 
sigur, și un calculator legat la rețea; era posibil să fie și o 
alarmă. Însă nu... nu putea ajunge la ea acum. În plus, curentul 
era tăiat. 

Nu putea face altceva decât să încerce să câștige timp. Se 
uită din nou la Mikael. Avea nevoie de el. Avea nevoie de orice 
ajutor și, în plus, poate și de o atitudine pozitivă. Pe Mikael îl 
salvase, cel puţin pentru moment. Restul era un eșec clar. Incă 


VP - 267 


din momentul de ezitare de pe Bulevardul Tverskoi nu făcuse 
altceva decât s-o dea în bară, să creeze probleme și suferinţă - 
își făcu mustrări de conștiință, în timp ce mintea sa căuta febril 
soluții. 

Studie gesturile bărbaţilor și măsură distanţa până la gaura 
din fereastră și până la motocicleta sa. La fel, până la bara de 
fier de pe jos, care părea să fie o ţeavă de suflat sticla. Mintea ei 
formula și excludea rând pe rând diferite planuri de acţiune. Era 
ca și cum ar fi fotografiat clădirea în cele mai mici detalii. 
Asculta încercând să deslușească sunetele și eventualele 
deviații, dar avea și o presimţire. În clipa următoare, ușa 
albastră se deschise și o figură mult prea cunoscută se îndreptă 
către ea cu pas triumfător, dar în același timp disperat. 
Incăperea se umplu de anxietate și tensiune, iar din spatele ei 
se auzi o voce extenuată care zise în rusă: 

— Doamne Dumnezeule, Kira. Tot n-ai plecat? 


30 septembrie 2017, Katmandu 


Pe o stradă lăturalnică din apropierea fluviului Bagmati, unde 
erau incinerați morții, Nima Rita stătea în genunchi, transpirat în 
pufoaica sa, aceeași pe care o purtase când o văzuse pe Luna 
pentru ultima dată în crevasa de pe masivul Cho Oyu. O vedea 
în faţa ochilor, întinsă pe burtă acolo jos, cu braţele desfăcute, 
ca și când ar fi vrut să-și ia zborul, și strigând de dincolo de 
moarte: 

— Vă rog, nu mă lăsaţi aici! 

Striga la fel ca Mamsahib. Era la fel de singură și de disperată. 
Nima nu mai putea să îndure aceste gânduri și își dădu peste 
cap berea. Asta nu însemna că vocile tăcuseră - nimic nu avea 
un astfel de efect asupra lui -, dar berea le estompa și de 
asemenea făcea ca lumea să pară mai blândă. Se uită lângă el 
și observă că mai avea trei sticle, ceea ce nu era deloc rău. 
Avea să le bea și apoi să se întoarcă la spital, ca s-o întâlnească 
pe Lilian Henderson, care venea tocmai din SUA ca să-l vadă pe 
el. Or, asta era ceva măreț, singurul lucru din ultimii ani care-i 
dădea cu adevărat speranţă. Deși, firește, îi era teamă ca nu 
cumva și Lilian Henderson să-i întoarcă spatele. 

Asupra lui se abătuse un blestem. Nimeni nu-l mai asculta. 


VP - 268 


Cuvintele sale erau purtate de vânt, la fel ca cenușa deasupra 
fluviului. Nima era ca o boală de care oamenii se fereau. Ca și 
cum ar fi fost ciumat. Cu toate acestea, se ruga mereu la zeii din 
munți ca cineva precum Lilian să-l înţeleagă, pentru că știa 
exact ce voia să-i spună. Voia să-i spună că greșise. Mamsahib 
nu era o persoană rea. Cei răi erau cei care o vorbiseră de rău, 
Sahib Engelman și Sahib Lindberg, care voiau s-o vadă moartă, 
care-l păcăliseră și-i șoptiseră vorbe cumplite la ureche. Ei erau 
răi, nu ea, asta avea să-i povestească... dar oare va reuși? Era 
bolnav. Își dădea și singur seama de asta. 

Totul se amesteca în mintea lui. Avea senzaţia că nu o lăsase 
doar pe Mamsahib să moară în zăpadă, ci și pe scumpa sa Luna. 
De aceea simţea nevoia s-o plângă și s-o iubească pe 
Mamsahib, așa cum o plângea și o iubea în fiecare zi pe Luna, 
iar asta îi sporea suferinţa. l-o făcea de o sută de ori mai mare. 
Dar avea să fie curajos, să încerce să distingă bine vocile, să nu- 
și piardă firul povestirii și să n-o sperie pe Lilian, cum îi speriase 
pe toţi ceilalţi. Continuă deci să-și bea berea metodic, rapid, cu 
ochii închiși. În jurul lui mirosea a mirodenii și a transpiraţie. 
Forfotea de lume peste tot, auzi totuși pași apropiindu-se și 
atunci își ridică privirea. Erau doi bărbaţi, unul mai în vârstă 
decât celălalt. Îi ziseră într-o engleză britanică: 

— Am venit să te ajutăm. 

— Trebuie să vorbesc cu Mamsahib Lilian, răspunse el. 

— O să vorbești, ziseră ei. _ 

Nu știa prea bine ce se întâmplase după aceea. In minte îi 
rămăsese doar faptul că fusese urcat într-o mașină și dus la 
aeroport, dar nu se întâlnise niciodată cu Lilian Henderson. 
Nimeni nu l-a mai înţeles vreodată, indiferent de câte ori și-a tot 
cerut iertare de la zei. Era pierdut. 

Și așa avea să și moară. 


Catrin se aplecă înainte și-l privi pe Johannes Forsell în ochi. 

— Dacă Nima Rita voia să vorbească cu presa, de ce nui s-a 
dat voie? 

— Doctorii erau de părere că se afla într-o stare prea proastă. 

— Aţi zis că asistenţa medicală pe care a primit-o a fost de 
foarte slabă calitate. Că-l ţineau încuiat doar. De ce nui s-a 
oferit ajutor, ca să-și pună cap la cap povestea? 

Johannes Forsell își cobori privirea. Buzele i se mișcau cu 


VP - 269 


nervozitate: 

— Pentru că... 

— ... de fapt nu voiaţi asta, îl întrerupse ea pe un ton mai 
sever decât ar fi vrut. Voiaţi să vă continuaţi viața fără griji, nu-i 
așa? 

— Doamne fereşte! interveni Janek. Arătaţi-i un pic de 
îndurare! Nu Johannes e escrocul în toată povestea asta, iar 
viaţa lui fără griji n-a durat prea mult. 

— Așa e, Îmi cer scuze, zise ea. Continuaţi! 

— Nu e nevoie să vă cereţi scuze, zise Johannes. Aveţi 
dreptate. Am fost slab. Am încercat să suprim existenţa lui Nima 
și m-am săturat și de propria mea viață. 

— De valul de ură? 

— De fapt, nu ura m-a afectat așa de mult, continuă Johannes. 
Am văzut încă de la început lucrurile așa cum erau: cacealma și 
dezinformare. Nu, năpasta m-a lovit acum, în august. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă aflam la muncă, în biroul meu. Ştiam deja de câteva zile 
că Nima dispăruse din clinica Södra Flygeln şi-mi făceam griji... 
chiar la asta mă gândeam când a intrat Svante și și-a dat seama 
că ceva nu era în ordine. Știţi, nu-i spusesem nimic despre 
faptul că-l adusesem pe Nima aici. Niciun cuvânt. Primisem 
ordine în acest sens de la Janek și de la grupul lui. Dar în 
momentul ăla n-am mai putut să ţin secretul. Deși îi cunoșteam 
tendinţele manipulative, mă bazam adesea pe el în momente de 
criză. Era un obicei cu care rămăsesem după treaba cu 
Everestul, deci i-am povestit totul. M-a luat gura pe dinainte. 

— Și cum a reacționat? 

— Cu calm și concentrare. S-a mirat, firește. Dar nu mi-a dat 
niciun motiv de îngrijorare. A dat din cap doar și apoi a ieșit, iar 
eu am crezut că o să fie bine. Luasem deja legătura cu Klas 
Berg, care-mi promisese că-l va găsi pe Nima și-l va aduce 
înapoi la spital. Dar nu se întâmpla nimic și de-abia în duminica 
aceea, pe 16 august, m-am trezit cu un telefon de la Svante. Se 
afla în mașina sa, în faţa casei noastre din Stocksund. Mi-a zis că 
vrea să vorbim, dar să nu-mi iau telefonul cu mine, deci mi-am 
dat seama că era un subiect delicat. Asculta muzică cu volumul 
dat tare, în mașină. 

— Ce v-a spus? 

— Că-l găsise pe Nima și că descoperise cum acesta lipise 


VP - 270 


afișe în care povestea întâmplările de pe Everest, după ce 
încercase să contacteze presa. „Nu ne putem permite să lăsăm 
astfel de informaţii să iasă la iveală acum, nu în momentul ăsta, 
când suntem atât de vulnerabili” așa mi-a zis. 

— Și ce i-aţi răspuns? 

— Nu mai știu. Mi-aduc aminte doar că mi-a zis că a rezolvat 
problema și că nu mai era cazul să-mi fac griji. Atunci am 
explodat și i-am cerut să-mi spună exact ce făcuse, iar el mi-a 
răspuns cu sânge-rece: „Nu mă deranjează să-ţi povestesc, dar 
din momentul în care afli, să știi că și tu vei fi implicat. Suntem 
amândoi părtași”. Eu m-am răstit la el zicându-i: „Nu-mi pasă, 
vreau doar să știu ce-ai facut!” Și atunci, nemernicul mi-a 
povestit. 

— Ce v-a povestit? 

— Că l-a găsit pe Nima Rita pe lângă Norra Bantorget și că i-a 
dat o sticlă cu băutură pe care o avea pregătită special pentru 
el. Nima nu-l recunoscuse. A doua zi, Nima a căzut în somnul de 
veci. Chiar așa s-a exprimat a căzut în somnul de veci și a 
adăugat că nimeni n-o să creadă altceva decât că a fost o 
moarte naturală sau o supradoză. Mi-a zis că arăta ca dracu’ 
amărâtul, chiar ca dracu’. Și atunci mi-am ieșit din fire. Am 
început să ţip. Am urlat la el că aveam de gând să-l denunţ și 
să-l bag la închisoare pe viaţă. l-am turnat și altele, și mai și. M- 
am pierdut de tot cu firea. El însă m-a privit cu calm și de-abia 
atunci am înţeles. Am avut o străfulgerare și am văzut totul clar. 

— Ce aţi văzut clar? 

— Cine era și de ce era capabil. Am înţeles atâtea lucruri, 
încât nici nu știu de unde să-ncep. Îmi aduc aminte că m-am 
gândit la supa de afine de pe Everest. 

— Supa de afine? zise Catrin mirată. 

— Svante era sponsorizat de o firmă din Dalarna care făcea o 
supă de afine cu calităţi nutriţionale ridicate, dar, după cum știți, 
să bei supă de afine e un obicei suedez. Însă pe Everest i-a făcut 
atâta reclamă, încât toată lumea din expediţia noastră începuse 
s-o bea și, în timp ce ședeam în mașină, mi-am adus aminte 
brusc de Svante împărțind sticlele pe care șerpașii le căraseră 
până în tabăra 4, chiar înainte să plecăm spre vârf. Mi-am adus 
aminte că le dăduse câte o sticlă și Klarei și lui Viktor, apoi m- 
am gândit la cât de ametțiţi păruseră un pic mai târziu și mi-am 
dat seama că... 


VP - 271 


— ... că mai pregătise sticle și altă dată. 

— Nu e un lucru pe care să-l pot dovedi și nici el n-a 
recunoscut că ar fi făcut-o. Dar mi-am dat seama că așa s-au 
petrecut de fapt lucrurile. Le-a pus ceva în băutură, ceva care i- 
a slăbit, poate somnifere. Mi-am dat seama că Engelman nu 
lucrase singur, ci în cârdășie cu Svante, că acționau ca să se 
protejeze pe ei înșiși și pe Zvezda Bratva. 

— Dar n-aţi avut curajul să-i denunţaţi? 

— Nu, și ăsta a fost lucrul care m-a dărâmat. 

— Cu ce vă avea Svante la mână? 

— Avea firește fotografii cu mine dându-i banii amantei lui 
Antonsson, ceea ce era deja destul de rău. Dar nu era totul. Nici 
pe departe. Circulau o serie de informații cum că mă duceam la 
prostituate și că aș fi violent cu femeile. Mi-a zis că avea un 
dosar plin și mi s-a părut atât de absurd, încât am rămas cu 
gura căscată. N-am făcut niciodată rău niciunei femei, tu știi 
doar asta, Becka. Dar se vedea din atitudinea lui că nu-i păsa, 
iar eu de-abia atunci am priceput. 

— De ce anume nu-i păsa? 

— Nu-i păsa că informaţiile erau false. Nici că fusesem 
prieteni nu însemna nimic. Avea să mă distrugă dacă-i stăteam 
în cale. N-am să uit niciodată cum mi-a zis că putea să mă 
scoată ţap ispăşitor și pentru moartea lui Nima Rita, dacă 
îndrăzneam să-l mai ameninţ cu divulgarea adevărului. M-a 
băgat în sperieţi. Am văzut cum totul se duce de râpă, Becka, și 
n-am mai putut să fac faţă. În loc să reacţionez, mi-am luat liber 
și am plecat pe Sandön, iar restul poveștii îl știți deja. Nu mai 
puteam suporta să trăiesc cu toate astea pe conștiință, așa că 
m-am avântat în largul mării. 

— Ce nenorocit! zise Catrin. 

— E incredibil! zise Rebecka. 

— Dosarul ăsta despre care v-a vorbit Svante... există cu 
adevărat sau a jucat la cacealma? 

— Există, din păcate, interveni Janek cu o voce gravă. Dar 
poate e mai bine să explici tot tu, Johannes, și te mai ajut și eu, 
unde e cazul. 


Kira tânjise toată viaţa după acest moment, iar acum, când își 
vedea în sfârșit visul cu ochii, se simţea... cum se simţțea?... mai 
degrabă dezamăgită, parcă. Și asta nu doar pentru că totul se 


VP - 272 


terminase și nu mai avea la ce să viseze. Dar nici măcar triumful 
nu era atât de grandios pe cât își imaginase ea. Acest moment 
de măreție era știrbit de graba cu care trebuia să acționeze și 
de atmosfera încordată. Insă, mai presus de toate, era vorba de 
Lisbeth. 

Lisbeth nu arăta deloc cum își imaginase ea - nu părea nici 
distrusă, nici înspăimântată. Slăbănoagă cum era, stătea întinsă 
pe spate, extrem de murdară, cu brațul însângerat. Și totuși 
reușea să dea impresia unei feline în acţiune. Era sprijinită în 
coate, ca și cum s-ar fi pregătit de atac. Ochii ei negri trecuseră 
pe deasupra ei, îndreptându-și atenţia către ușă. lar acest lucru 
- faptul că nici măcar nu-i înregistrase prezenţa - o scotea din 
sărite pe Kira. Uită-te în ochii mei, surioară, ar fi vrut să-i strige. 
Uită-te în ochii mei! Dar nu voia să se arate vulnerabilă, așa că 
zise: 

— Te-am făcut să vii, până la urmă? 

Lisbeth nu răspunse. Privirea ei rătăcea prin încăpere, îl 
contempla acum pe Mikael și picioarele lui arse și cuptorul din 
spatele lui. Ochii ei păreau să caute oglindirea propriului său 
chip în metalul strălucitor al cuptorului, și asta o îmbărbătă pe 
Kira. Poate că lui Lisbeth îi era un pic frică, la urma urmei. 

— O să arzi la fel ca Zala, zise ea, și atunci sora sa îi 
răspunse: 

— Crezi că asta o să te facă să te simţi mai bine? 

— Ce știu eu? Zi-mi tu, că știi mai bine decât mine cum e! 

— Nu te face să te simţi mai bine. 

— Ba pe mine cred că o să mă facă! 

— Ştii ce regret, Camilla? 

— Nu-mi pasă de regretele tale. 

— Regret că n-am văzut. 

— Spui un rahat. 

— Regret că nu ne-am unit împotriva lui. 

— N-ar fi..., dădu Camilla să spună, dar nu-și termină fraza, 
poate pentru că nici nu știa ce voia să zică de fapt sau pentru că 
știa că, orice ar fi zis, tot n-ar fi ieșit bine, așa că începu să ţipe: 
Impușcaţi-o în picioare și aduceţi-o lângă cuptor. 

lar în timp ce rostea aceste cuvinte, simţi cum o cuprinde un 
val de entuziasm. 

Și totuși, deși imbecilii chiar trăgeau, trebuie să fi ezitat un pic 
prea mult. Lisbeth apucase să se rostogolească. Mikael sări 


VP - 273 


dintr-odată în picioare - cum dracu' de reușise? - și Camilla bătu 
în retragere văzând că sora sa luase de jos o ţeavă de fier 
ruginită. 


Profitând de haosul care se iscase în jurul lui Lisbeth, Mikael 
își eliberase mâinile din curelele de piele și se hotărâse să se 
ridice, deși sigur nu aveau să-l ţină picioarele. Insă adrenalina 
care-i pompa prin corp îl întări și reuși să se menţină în picioare 
și să pună mâna pe unul din cuţitele de pe masa de lângă el. 

La doar câțiva metri de el, Lisbeth se rostogoli pe podea luând 
o țeavă de fier în mână, apoi ajunse până la motocicleta sa, pe 
care o ridică cu o mișcare rapidă și violentă. Preţ de câteva 
secunde o folosi drept scut împotriva gloanţelor. Apoi își luă 
avânt, sări pe motocicletă, porni motorul și o zbughi pe gaura 
din fereastră, dispărând pe câmp. Mișcarea ei era atât de 
neașteptată, încât oamenii Kirei încetară să mai tragă. Fugise? 

Era aproape de neînțeles. Bârâitul motorului se auzea însă din 
ce în ce mai slab, iar în cele din urmă nu se mai auzi deloc. 
Mikael simţi cum îl trec fiori de gheață. 

Își aruncă privirea mai întâi către cuptorul care duduia, apoi 
către picioarele sale rănite și se simţi patetic cu cuțitul în mână, 
ca un papă-lapte... Se prăbuși la pământ cuprins de dureri 
sfâșietoare și, pentru scurt timp, nu se mai întâmplă nimic. 

Toţi se opriseră brusc, cuprinși de mirare. Mikael auzea 
respiraţia grea și gemetele și alte zgomote făcute de călăul său, 
Ivan, care se ridica în picioare. Avea nasul spart, plin de sânge, 
și costumul pătat de cenușă și de sânge și mormăi că era cazul 
să plece de-acolo imediat. Camilla îl privi în ochi și făcu un gest 
indecis din cap, care ar fi putut să însemne și da, și nu, sau 
poate chiar nimic. Părea la fel de șocată ca și ceilalţi și înjura 
încet în barbă. Îi dădu un picior unuia dintre bărbaţii răniţi, 
căzuți la podea. Un pic mai departe se afla un alt bărbat care 
striga ceva despre Bogdanov. 

Chiar în acel moment însă, Mikael desluși un sunet nou: un 
motor turat la maxim care accelera venind spre ei. Trebuia să 
fie Lisbeth. Oare ce avea de gând? Se apropia din nou, dar nu la 
fel de rapid de data asta, și nu părea să mai vină spre gaura din 
fereastră. Se îndrepta spre el și spre cuptor, iar indivizii începură 
să tragă din nou, acum cu sălbăticie și fără nicio reţinere. Dar 
bârâitul motorului continua să se apropie, iar în secunda 


VP - 274 


următoare motocicleta se năpusti î 
faţa lui. 

Lisbeth își făcu din nou apariţia printr-o ploaie de cioburi, iar 
de data asta nu mai ţinea cârma. Avea în mâini o ţeavă de 
metal. Îl lovi peste mâini pe unul dintre bărbaţi, aruncându-i 
arma, apoi zbură cu motocicleta peste targă și căzu peste 
individ, la perete. Se ridică din nou, cu mișcări agile, și trase 
spre ea arma care alunecase la podea, apoi începu să tragă. 

Clădirea se umplu de zgomot, iar Mikael nu apucă să priceapă 
ce se întâmpla. Auzea doar împușcăturile, ţipetele, pașii, 
respiraţia sacadată, gemetele și trupurile care se prăbușeau. 
Când hărmălaia se potoli în cele din urmă, cel puţin pentru 
moment, se hotărî să acţioneze: să facă ceva, orice. 

Își dădu seama că încă mai ţinea cuțitul în mână, așa că 
încercă să se ridice. Nu reuși. Durerea era prea mare. Incercă 
din nou și de data asta reuși să se ridice legănându-se pe 
picioare. Simţea o durere cruntă și, cu privirea încețoșată, 
cercetă împrejurimile și observă că acum nu mai erau decât trei 
persoane în picioare: Lisbeth, Ivan și Camilla. 

Lisbeth era singura care avea armă. Situaţia evoluase în 
favoarea ei, iar tânăra putea pune capăt întregii drame. Și totuși 
nu se întâmpla nimic. Rămăsese în mod surprinzător nemișcată, 
ca și cum ar fi împietrit. Nici măcar ochii nu i se mișcau. Lisbeth 
de-abia clipea. Ceva nu era în regulă. Mikael simţi un junghi de 
spaimă în piept. Observă că lui Lisbeth îi tremura mâna. 

Nu era capabilă să tragă, iar Ivan și Camilla prinseseră curaj și 
înaintau spre ea, fiecare dintr-o parte, Ivan plin de sânge și umil, 
Camilla tremurând de furie. Preţ de câteva secunde, Camilla se 
holbă la Lisbeth plină de ură, cu mina unei descreierate. Apoi i 
se năzări brusc să se năpustească asupra surorii sale, ca și cum 
chiar ar fi vrut să fie împușcată. Dar Lisbeth nu trase nici de 
data asta. 

Împinsă cu putere de Kira, Lisbeth se prăbuși pe spate, lângă 
cămin, lovindu-se cu capul de teracota din care era făcut 
cuptorul. Atunci Ivan se grăbi s-o prindă. Un pic mai încolo, un 
alt bărbat se ridică de jos. Se aflau din nou în pericol de moarte. 


năuntru prin fereastra din 


VP - 275 


34. 


28 august 


Eram din ce în ce mai disperat și asta nu doar de frică, zise 
Johannes Forsell. Ci și pentru că mă dispreţuiam. Svante nu 
numai că mă ameninţase. Dar deformase întreaga imagine pe 
care o aveam despre mine însumi. Lucrurile de care voia să mă 
învinuiască se furișau în mine și începusem să simt că nu mai 
meritam să trăiesc. Am mai vorbit despre ura din presă și 
înainte. Nu mi-a păsat deloc de ea. Însă după întâlnirea din 
mașină cu Svante, tot ce se spunea mi s-a părut dintr-odată 
adevărat și real, ca și cum ar fi fost o parte din mine... și n-am 
mai făcut faţă. Stăteam pe Sandön și mă simţeam de-a dreptul 
paralizat. 

— Și totuși te-am auzit ţipând la telefon, interveni Rebecka. 
Deci poate că mai aveai putere să lupți. 

— E adevărat, voiam să mă bat. Îl sunasem pe Janek și-i 
spusesem totul. De mai multe ori am stat în cumpănă, cu 
telefonul în mână, cu gândul să-i sun pe prim-ministru și pe 
șeful poliţiei. Cred că mă pregăteam să reacţionez. Sau cel puţin 
așa îmi place să cred. Dar Svante trebuie să se fi îngrijorat când 
mi-am luat liber, așa că a venit să mă vadă pe Sandön. Privind 
în urmă, mă întreb dacă nu cumva mă urmărea. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă Catrin. 

— Pentru că într-o dimineaţă, după ce Rebecka plecase la 
cumpărături, a venit pe la noi fără să sune înainte și ne-am 
așezat pe plajă să stăm de vorbă. Atunci mi-a arătat dosarul. 

— Și ce conţinea? 

— Erau falsuri, fără doar și poate, dar erau realizate cu o 
sârguinţă înfricoșătoare. Dosarul conţinea fotografii și mărturii 
ale unor femei pline de vânătăi, copii ale denunțţurilor la poliţie, 
declaraţii ale martorilor și certificate ce păreau să ateste probe 
medico-legale. Totul era foarte bine documentat, trebuie să fi 
fost opera unor profesioniști, fără îndoială, iar eu mi-am dat 
brusc seama că destul de multă lume avea să ia informaţiile 
drept adevăruri pentru destul de mult timp, încât să poată cauza 
daune ireparabile. Mi-aduc aminte că am intrat apoi în casă și 
m-am uitat în jur. Toate obiectele dinăuntru, cuţitele de 

VP - 276 


bucătărie, ferestrele de la etaj, prizele, totul se transformase în 
instrumente cu care să-mi pot face rău. În momentul ăla am 
simţit că vreau să mor. 

— Și totuși nu chiar, Johannes, interveni Janek. Încă mai aveai 
ceva putere să lupti. M-ai sunat din nou și mi-ai povestit. 

— Da, e adevărat. 

— Și ne-ai oferit destule informaţii, încât să putem stabili clar 
faptul că Svante fusese recrutat în Zvezda Bratva pe la 
începutul anilor 2000. Ne-am dat seama nu numai de faptul că 
era profund și pe deplin corupt. Am înţeles, în sfârșit, și ce se 
întâmplase de fapt. 

— Că i-a otrăvit pe Grankin și pe Klara Engelman? 

— Am înţeles clar motivul. La fel ca și lui Stan Engelman, lui 
Svante îi era frică de lucrurile pe care Klara și Viktor le-ar fi 
putut scoate la iveală. Credem totuși că Grankin nu cunoștea 
rolul lui Svante în sindicat, dar asta e mai puţin important. Cine 
se implică în așa ceva trebuie să facă exact ce i se spune. 
Zvezda Bratva avea la vremea respectivă toate motivele să se 
debaraseze de Viktor și de Klara. 

— Incep să pricep, zise Catrin. 

— Foarte bine, continuă Janek. Atunci probabil că înțelegeți și 
că Svante avea mai multe motive s-o lase pe Klara să moară pe 
munte, decât simplul fapt că voia să-și salveze prietenul. 

— Voia s-o reducă la tăcere. 

— Faptul că înviase din morţi însemna că sindicatul se afla din 
nou în pericol. 

— Groaznic! 

— Fără îndoială. Partea tristă e că am fost atât de concentrați 
să obţinem aceste informaţii, încât am uitat să-l ținem pe 
Johannes la curent. 

— L-aţi lăsat de izbeliște, zise Rebecka. 

— Am uitat să-i oferim sprijinul pe care-l merita, iar asta mă 
doare cumplit. 

— Așa și trebuie. 

— Da, e adevărat. Totul e nespus de trist și de nedrept și sper 
că asta e și părerea dumneavoastră, Catrin, după ce aţi ascultat 
întreaga poveste. 

— La ce vă referiţi? zise ea. 

— Că Johannes n-a vrut decât să facă bine. 

Catrin nu răspunse. Se holba la un buletin de știri pe mobil. 


VP - 277 


— S-a întâmplat ceva? întrebă Rebecka. 
— In Morgonsala are loc o operaţiune a poliţiei care e posibil 
să aibă legătură cu Mikael, zise ea. 


Lisbeth se lovi cu capul de zidul de cărămidă și simţi 
fierbinţeala cuptorului ajungând până la ea. Atunci înţelese că 
trebuia să-și revină, nu doar de dragul propriei sale persoane. 
Era ca un făcut. Era în stare să ardă bărbaţi necunoscuţi cu 
fierul de călcat. Sau să le tatueze înjurături pe piept și să facă 
pe nebuna. Dar când era vorba să-și împuște sora, nu putea s-o 
facă, nici măcar când propria sa viaţă depindea de asta. Era 
concluzia la care ajunsese pentru a doua oară. 

Ezitase din nou și acum, în toiul haosului și al nebuniei din 
jurul lor. Camilla o apucă de braţul rănit și încercă s-o împingă în 
cuptor. Focul îi sfârâi în păr și Lisbeth a fost cât pe ce să se 
prăvălească în flăcări. Însă rămase în picioare și, văzând un 
bărbat aflat la ceva distanţă, Jorma cel mai probabil, 
îndreptându-și pistolul către ea, trase și-l nimeri în burtă. În 
încăpere era o forfotă amenințătoare. Il văzu și pe Galinov 
aplecându-se și ridicând o armă de jos și atunci se pregăti să-l 
împuște și pe el. Dar nu mai apucă. 

Mikael se prăbuși făcând o grimasă, iar în cădere reuși să-l 
înjunghie pe Galinov în umăr. Chiar în acel moment, Camilla 
făcu un pas înapoi și se holbă în ochii lui Lisbeth, privirea fiindu-i 
încărcată de o ură fără margini. Tremurând toată, își luă avânt. 
Se năpusti înainte ca să o împingă pe Lisbeth în cuptor. Lisbeth 
însă apucă să facă un pas într-o parte și Camilla se prăbuși 
singură în foc. Totul se petrecu extrem de rapid. 

Și totuși păruse o secvență filmată în ralanti. Nu doar 
mișcarea în sine și căderea și mâinile care gesticulau. Ci și 
impactul, zgomotul trupului cuprins de văpaie, sfârâitul pielii, 
părul arzând, ţipătul care a urmat și care a fost imediat sufocat 
de foc, apoi efortul disperat de a se ridică și primii pași 
clătinându-se pe podea, cu părul și bluza în flăcări. 

Camilla tipa și dădea din cap și din braţe, în vreme ce Lisbeth 
rămăsese nemișcată, contemplând scena. Preţ de o clipă își 
puse întrebarea dacă n-ar trebui să-și ajute sora. Rămase însă 
nemișcată și atunci se întâmplă altceva. Camilla amuţi, ca și 
cum ar fi rămas împietrită, și nu era deloc ușor de înţeles ce se 
întâmplase. Cel mai probabil, își întrezărise chipul în ramele de 


VP - 278 


metal ale cuptorului, căci imediat după aceea începu să ţipe din 
nou: 

— Faţa mea, faţa mea! 

Suna ca și cum ar fi pierdut ceva mult mai preţios decât viaţa. 
Și totuși găsi cumva puterea de a reacţiona. Se aplecă rapid 
după arma pe care Galinov o scăpase din mână și o îndreptă 
către sora sa, iar atunci, firește, Lisbeth tresări. De data asta 
însă, era pregătită să riposteze. 

Camillei încă îi mai ardea părul și probabil că asta îi afecta 
vederea. Se mișca haotic de colo-colo cu arma în aer, ca și cum 
ar fi bâjbâit prin întuneric; Lisbeth ţinea degetul pe trăgaci, 
pregătită să o împuște în orice moment și, pentru o clipă, chiar 
crezu că trăsese. Pentru că se auzise o împușcătură. Dar nu ea 
fusese cea care trăsese. 

Ci Camilla. Se împușcase în cap. Fără să-și dea seama, 
Lisbeth întinse o mână pregătindu-se să spună ceva. Dar nu 
rosti niciun cuvânt. Camilla se prăbuși și Lisbeth rămase 
nemișcată privindu-și sora, în vreme ce prin fața ochilor i se 
perinda o întreagă lume învăluită în foc, devastată. 

Gândurile i-au zburat la mama sa și la Zala arzând în 
Mercedesul lui. La scurt timp după aceea, deasupra lor se auzi 
un elicopter, iar Lisbeth își întoarse privirea către Mikael care se 
afla tot la pământ, la fel ca Galinov și Camilla. 

— S-a terminat? zise el. 

— S-a terminat, îi răspunse ea și, în aceeași clipă, auzi 
strigătele polițiștilor care se apropiau de clădire. 


35. 


28 august 


Se holbau cu toţii la telefoanele mobile. Un reporter de la 
televiziunea suedeză relata în direct că Blomkvist și Salander 
fuseseră scoși din clădire, că erau în viaţă și că erau răniți. Lui 
Catrin îi dădură lacrimile. Îi tremurau mâinile și privea în gol. 
Cineva îi puse o mână pe umăr. 

— Se pare că vor fi bine, zise Janek. 

— Să sperăm, răspunse ea, întrebându-se dacă nu cumva era 


VP - 279 


cazul să plece imediat spre ei. 

Însă își dădu rapid seama că nu prea putea să le fie de ajutor. 
Cel mai bine era să termine treaba pe care o începuse și, sincer 
vorbind, încă mai avea de pus o întrebare care o rodea. Zise: 

— Presupun că lumea va înţelege situația dumneavoastră, 
Johannes, cel puţin cei care vorsă înţeleagă. 

— De obicei, nu sunt prea mulţi, spuse Rebecka. 

— Fie ce-o fi, zise Johannes. Vreţi să vă ducem undeva cu 
mașina, Catrin? 

— Mă descurc, răspunse ea. Dar mai am o întrebare. 

— Spuneţi! 

— Aţi zis că nu l-aţi vizitat prea des pe Nima la clinica Södra 
Flygeln. Și totuși aţi trecut pe-acolo de câteva ori, nu-i așa?, și 
atunci v-aţi dat seama că nu-i era bine, nu? 

— Da. 

— De ce n-aţi cerut să se facă ceva pentru el? De ce n-aţi 
aranjat să ajungă într-un loc mai bun? 

— Ba am cerut o mulţime de lucruri. Chiar m-am răstit la 
personalul clinicii. Dar n-a fost de ajuns, iar eu m-am dat bătut 
mult prea repede. Am fugit de răspundere. Poate că era prea 
mult pentru mine. 

— Cum adică? n 

— Anumitor lucruri chiar nu le poți face față, zise el. Intorci 
capul în partea opusă și în cele din urmă te prefaci că nu există. 

— Chiar așa de rău a fost? 

— M-aţi întrebat dacă l-am vizitat. Adevărul e că m-am dus 
să-l văd în mod regulat la început. Apoi n-am mai fost aproape 
un an. Așa s-a întâmplat, pur și simplu, și-mi aduc aminte că 
eram nervos și mă simţeam stingherit când m-am întors la el. S- 
a apropiat de mine... purta niște haine cenușii și-și târa 
picioarele... Arăta ca un prizonier distrus, iar eu m-am ridicat și 
l-am îmbrățișat. Avea corpul rigid și lipsit de viaţă. Am încercat 
să vorbesc cu el. l-am pus o groază de întrebări. Răspundea 
monosilabic. Părea că renunţase la luptă, părea că nu mai 
putuse suporta, iar asta m-a înfuriat cumplit. 

— Pe cine, pe cei de la clinică? 

— Peel! 

— Nu înțeleg. 

— Cred că așa e cu sentimentul de vinovăţie. Până la urmă 
naște furie. Nima era... 


VP - 280 


— Ce era? 

— O parte din mine. Era preţul pe care-l plătisem pentru viaţa 
fericită pe care o duceam. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Chiar nu înțelegeți? Nu puteam să răscumpăr ce făcuse 
pentru mine. Nu puteam nici măcar să-i mulțumesc fără să-i 
aduc aminte de lucrurile care-l distruseseră. Trăiam deoarece 
Klara fusese sacrificată. Trăiam pentru că e/ fusese sacrificat și, 
în cele din urmă, și soţia lui, iar asta n-am mai putut să îndur. 
Nu m-am mai întors la Södra Flygeln. Am închis ochii, 
prefăcându-mă că Nima nu mai există. 


36. 


9 septembrie 


Erika Berger clătină iarăși din cap. Nu, insistă ea. Nu mai știa 
exact cum se ajunsese acolo, însă era cert că nu-i plăcuse 
exprimarea. Nu era Domnișoara Perfecţiune și nicio moralistă 
oarecare. Dimpotrivă, era al dracului de bună. Avea un stil 
puternic, care crea empatie, iar ei ar fi trebuit să fie mândri de 
asta, nu să vină să se plângă... așa că n-aveau decât să se care 
și să-și facă treaba. 

— Acum! zise ea. 

— Bine, bine, bolborosiră ei. Voiam doar... 

— Ce voiaţi? 

— Nimic... 

Tinerii reporteri Sten Åström și Freddie Welander ieșiră 
rușinaţi din biroul ei, iar Erika scăpă o înjurătură în urma lor. Și 
totuși chiar și ea își punea întrebări câteodată. Cum de se 
ajunsese aici? Era consecinţa neașteptată a unei aventuri 
romantice, a unei nopți la hotel, asta știa deja, și totuși... Catrin 
Lindăs. 

Catrin Lindås era ultima persoană de pe glob pe care Erika și- 
ar fi putut-o închipui scriind pentru Millennium. Adevărul era 
însă că Lindås nu numai că făcea o dezvăluire-bombă, ci și că 
scrisese un reportaj plin de ardoare. Incă dinainte de a fi 
publicat, ministrul Apărării, Johannes Forsell, își dăduse demisia, 


VP - 281 


iar secretarul de stat al acestuia, Svante Lindberg, fusese 
arestat și acuzat de ucidere din culpă, șantaj și spionaj. Și totuși 
nimic din ce transpirase în presă, generând articole de tot felul, 
zi de zi, oră de oră, nu le furase momentul de glorie, și nici nu 
făcuse să scadă așteptările legate de următorul număr al 
revistei. 

În lumina informatiilor din următorul număr al revistei 
Millennium, renunt la poziția mea în guvern, scrisese Johannes 
Forsell în comunicatul de presă. 

Era de-a dreptul extraordinar, iar faptul că unii din propriii lor 
colaboratori nu se puteau bucura pe deplin de acest succes, 
simțind totuși nevoia de a o bârfi pe cea care le furnizase 
această știre senzaţională, se datora în întregime unei invidii 
jurnalistice exacerbate. În plus, se mai plânseseră și de 
colaborarea cu revista germană Geo, în care o femeie de care 
nimeni nu auzise, pe nume Paulina Muller, scrisese un articol 
despre munca științifică care dusese la identificarea șerpașului 
Nima Rita. 

Mikael însă nu scrisese niciun rând, dar fusese bineînţeles cel 
care făcuse toată munca de pregătire. Cea mai mare parte a 
timpului suferise de dureri cumplite și trecuse printr-o serie 
întreagă de operaţii sau fusese de-a dreptul aerian din cauza 
morfinei. E drept că doctorii îi descriseseră o perspectivă 
liniștitoare: peste o jumătate de an avea să poată merge normal 
din nou, ceea ce fusese o mare ușurare. Și totuși continua să fie 
închis în el și apăsat de gânduri. Numai din când în când - ca 
atunci când vorbeau despre divorţul ei, de pildă -, părea să fie 
din nou el. Ba chiar izbucnise în râs când ea îi povestise că avea 
o relaţie cu un bărbat pe nume Mikael. 

— E foarte practic, răspunsese el, dar despre sine însuși și 
despre lucrurile prin care trecuse nu se simțea în stare să 
vorbească. 

Lăsa totul să-l zgândăre doar pe dinăuntru, iar Erika își făcea 
griji pentru el. Poate că avea să fie mai deschis azi. leșea din 
spital, iar ea avea de gând să-i facă o vizită. Mai întâi însă, avea 
de gând să arunce un ochi pe articolul lui despre fabricile de 
troli pe care nu voise să-l publice și pe care i-l trimisese în cele 
din urmă, chiar dacă fără prea mare tragere de inimă. Işi puse 
ochelarii și începu să citească. Hm, începutul nu-i deloc rău, își 
zise ea. Știa cum să deschidă apetitul cititorilor, asta-i clar, mai 


VP - 282 


apoi însă... OK, îl înțelegea. 

Entuziasmul îi cam pierea. Mikael se pierdea în detalii. Voia să 
spună prea multe deodată. Erika își turnă o ceașcă de cafea și 
începu să taie câte o propoziţie ici și colo. Dar ia stai un pic... 
asta ce mai era? La un moment dat, într-un paragraf adăugat în 
grabă, scria că un bărbat pe nume Vladimir Kuzneţov era 
proprietarul și responsabilul principal al fabricilor de troli din 
Rusia. In plus, era și persoana din spatele campaniei de ură 
premergătoare uciderii mai multor persoane aparținând mișcării 
HBTQ din Cecenia, lucru care parcă nu ajunsese încă la urechile 
publicului. 

Erika verifică. Nu, singurele lucruri pe care le găsi pe net 
despre Kuzneţov erau aproape... simpatice. Era patronul unui 
restaurant, un tip glumet, fan înfocat al hocheiului și specialist 
în fripturi de urs și petreceri pentru elita conducătoare. Însă în 
articolul lui Mikael era o cu totul altă persoană. Era omul din 
spatele atacurilor de piraterie și de dezinformare care 
provocaseră prăbușirea bursei vara trecută. Era generalul din 
spatele minciunilor și al urii care se răspândeau în lume, ceea ce 
era o știre de mare senzație, nimic mai puţin. Deci ce dracului 
făcuse Mikael? Cum naiba de îngropase informaţiile astea în 
mijlocul articolului, unde le expunea fără nicio urmă de dovezi? 

Erika reciti paragraful și atunci observă că pe numele lui 
Kuzneţov era un link care trimitea la o serie de documente în 
rusă. O strigă deci pe lrina, editoarea și documentarista lor, 
care-l ajutase pe Mikael cu o vară în urmă. Irina avea 45 de ani, 
era bondoacă, cu părul negru, purta ochelari cu rame mari și 
groase și avea un zâmbet pieziș, cald. Se așeză imediat pe 
scaunul Erikăi și se cufundă în lectura materialului, traducând cu 
voce tare, iar în cele din urmă se uitară una la cealaltă 
mormăind: 

— La dracu’, nu se poate!!! 


Mikael tocmai sosise acasă sprijinindu-se în cârje. Nu pricepea 
deloc ce-i tot îndruga Erika la telefon. E drept că parcă nici 
mintea lui nu mai mergea brici, ca înainte. Era îmbuibat cu 
morfină, avea capul greu și doar frânturi de amintiri. 

La spital se aflase la început în compania lui Lisbeth, ceea ce 
îi dăduse o oarecare senzaţie de calm, ca și cum l-ar fi ajutat 
cumva faptul că o avea alături pe singura persoană care putea 


VP - 283 


înţelege prin ce trecuse el. Însă, chiar când se obișnuise cu 
prezenţa ei, Lisbeth dispăruse, fără ca măcar să-și ia rămas-bun. 
Dispariţia ei crease un haos total, firește. Medicii și asistentele 
fugeau de colo-colo căutând-o, la fel și Bublanski și Sonja Modig, 
care încă nu-și terminaseră interogatoriile. Dar toate aceste 
lucruri erau acum lipsite de importanţă. 

Lisbeth dispăruse, ceea ce-l făcuse să sufere. La naiba, 
Lisbeth, de ce fugi mereu de mine? Nu pricepi că am nevoie de 
tine? Însă n-avea ce face, asta era situaţia! Mikael reușise să se 
împace cu plecarea ei doar după ce înjurase și blestemase o 
grămadă și, nu în ultimul rând, după ce luase o mulţime de 
analgezice. 

În anumite momente, mai ales la hotarul dintre noapte și zi, 
simțea că înnebunește. Era o mare minune dacă închidea un 
ochi... și visa mereu cuptorul din Morgonsala. Visa că trupul îi 
era împins înăuntru încetul cu încetul și că, în cele din urmă, era 
mistuit de flăcări, iar apoi, când se trezea tresărind brusc sau 
țipând, se uita confuz la picioarele sale, ca să se asigure că nu 
luaseră foc cu adevărat. 

Cel mai bine se simţea în după-amiezile când primea vizite. 
Câteodată i se întâmpla să uite de sine sau cel puţin să ţină la 
distanță amintirile din fabrica de sticlă. Lucrul cel mai 
neașteptat fusese apariţia unei femei cu părul negru și ochii 
strălucitori, cu un buchet de flori în mână. Purta un costum 
albastru-deschis, cu pantaloni evazaţi, și avea părul adunat cu 
grijă în cozi împletite. Arăta ca o alergătoare sau ca o 
dansatoare și se mișca fără să scoată aproape niciun zgomot. La 
început nu-și dăduse seama de ce i se părea cunoscută. Apoi 
realizase că era Kadi Linder, femeia pe care o întâlnise în pragul 
fostului apartament al lui Lisbeth de pe Fiskargatan. 

Kadi voia să-l ajute, îi spusese, cu totul impresionată de 
lucrurile pe care le citise despre el în presă. Părea, de 
asemenea, că voia să-i transmită și altceva, iar când o văzuse 
fâstâcindu-se și dând semne de stânjeneală, chiar îi stârnise 
curiozitatea. 

— Am primit un e-mail, îi explică ea. De fapt, e-mail nu e 
cuvântul potrivit. Ecranul a clipit și, dintr-odată, m-am trezit cu 
un fișier despre Freddy Carlsson de la Formea Bank, un tip care 
m-a combătut și m-a calomniat ani la rând pentru că-l numisem 
escroc în revista Veckans Affärer. 


VP - 284 


— Îmi aduc aminte vag, confirmă el. 

— În fișierul respectiv se aflau dovezi clare că Freddy 
participase la vaste operaţiuni de spălare de bani în perioada în 
care fusese responsabilul băncii în ţările baltice și mi-am dat 
seama că era nu numai un escroc, ci și un criminal. 

— Fir-ar să fie! 

— Și totuși nu asta m-a surprins cel mai tare. Ci mesajul aflat 
la final. 

— Ce scria? 

— Zicea cam așa: Jin sub observație camerele de 
supraveghere, în caz că cineva nu și-a dat seama că m-am 
mutat. Asta era tot, iar la început n-am înţeles nimic. Nu apărea 
niciun expeditor, nu era trecut nicăieri niciun nume. Apoi însă 
am început să mă gândesc la vizita pe care mi-ai făcut-o și la 
tragedia din Morgonsala, petrecută la scurt timp după aceea. 
Atunci mi-am dat seama că am cumpărat apartamentul lui 
Lisbeth Salander și am... 

— Nu e cazul să-ţi faci griji, o întrerupse el. 

— Griji? Nu, deloc, doar că am rămas fără cuvinte! Mi-am dat 
seama că fișierul despre Freddy Carlsson era un fel de 
compensație din partea lui Salander pentru orice eventuală 
neplăcere pe care aș fi putut-o avea din pricina ei. M-a mișcat 
profund, sinceră să fiu, și m-a făcut să mă gândesc și mai mult 
la faptul că aș dori să vă ajut pe amândoi. 

— Nu e nevoie, răspunse el. Simplul fapt că ești aici e de 
ajuns. 

Apoi, cu o subtilitate care-l mirase ulterior, o întrebase pe 
Kadi dacă nu voia să devină președinta consiliului de 
administraţie al revistei, deși Millennium avea acum o poziţie 
dificilă pe piaţa publicistică, având în vedere toate încercările 
agresive de achiziţionare prin care treceau. Atunci chipul lui 
Kadi se înseninase și tânăra acceptase instantaneu propunerea, 
iar în ziua imediat următoare îi convinsese atât pe Erika, cât și 
pe ceilalţi să accepte. 

Însă cea care-l vizitase cel mai des fusese Catrin, iar asta nu 
numai pentru că acum erau deja un cuplu consacrat, ci și pentru 
că Mikael se implicase în reportajul ei. li citise toate ciornele și 
discutaseră subiectul îndelung. Atât Svante Lindberg, cât și Stan 
Engelman și Ivan Galinov fuseseră reţinuţi, iar zilele clubului 
Svavelsj MC erau numărate. Doar Zvezda Bratva părea să fi 


VP - 285 


scăpat basma curată, căci avea protectori prea sus-puși. 

În schimb, lui Johannes Forsell îi mergea bine, iar Mikael era 
deseori de părere că iubita lui, Catrin, era prea blândă cu 
Johannes. Și totuși faptul că aveau la dispoziţie aceste știri 
senzaţionale era meritul lui Forsell. În plus, îl plăcea pe Forsell, 
deci n-avea decât să accepte situația așa cum era, mai ales că 
finalul acesta avea să reprezinte o mare ușurare pentru 
Rebecka și pentru copii. 

Lucrul cel mai important era însă faptul că Nima Rita fusese 
incinerat la Tengboche în Nepal, în conformitate cu ritul budist. 
Urma să mai aibă loc încă o ceremonie, la care aveau să asiste 
atât Bob Carson, cât și Frederika Nyman. În mare, lucrurile 
păreau să se fi așezat. Și totuși Mikael nu reușea să se bucure 
de turnura pe care o luase situaţia. Se simțea cumva lăsat pe 
dinafară, mai ales acum, când Erika îndruga vrute și nevrute la 
telefon. Despre ce naiba tot trâăncănea? 

— Cine e Kuzneţov? întrebă el. 

— Nu ești întreg la minte? 

— Cum adică nu-s întreg la minte? 

— E tipul pe care l-ai dat în gât. 

— N-am dat în gât pe nimeni. 

— Ce fel de droguri îți dau doctorii? 

— Mult prea puţine. 

— Și mai și scrii ca o cizmă. 

— Doar ţi-am spus. 

— Și ca o cizmă ce ești, subliniezi foarte clar faptul că 
Vladimir Kuzneţov a fost cel care a declanșat prăbușirea bursei, 
vara trecută. Tot el e și unul dintre responsabilii aflaţi în spatele 
uciderii homosexualilor din Cecenia. 

Mikael nu pricepea nimic. Se târî până la calculatorul său și 
deschise vechiul articol. 

— Sună abracadabrant. 

— Cu atât mai mult acum, când răspunzi în felul ăsta. 

— Trebuie să fie... 

Mikael nu-și termină fraza, dar nici nu mai era nevoie. Erika se 
gândea la același lucru ca el. 

— E cumva vorba de Lisbeth? 

— Nu știu, zise el șocat. Mai povestește-mi. Vorbeai de unul, 
Kuzneţov, nu-i așa? 

— N-ai decât să citeşti și singur. Irina muncește la traducerea 


VP - 286 


documentelor și dovezilor din anexă. E o poveste incredibilă! 
Kuzneţov e tipul despre care cântă Pussy Strikers în Killing the 
world with lies. 

— În ce? 

— Scuze, uitasem că nu mai ești la curent cu ce s-a întâmplat 
pe scena muzicală de la Tina Turner încoace. 

— Termină odată! 

— O să-ncerc. 

— Lasă-mă măcar să verific totul. 

— Vin să te văd în seara asta și discutăm. 

Mikael se gândi la Catrin, care urma să treacă pe la el în 
după-amiaza respectivă. 

— Hai mai bine să ne vedem mâine, iar până atunci încerc să 
înţeleg povestea asta. 

— Bine. Apropo, cum te mai simţi? 

Mikael reflectă câteva clipe. Intrebarea ei merita un răspuns 
serios. 

— A fost destul de dur. 

— Înţeleg. 

— Dar acum... 

— Ce? 

— Mi s-a injectat o doză de animaţie în vene. 

Mikael se grăbi să încheie conversaţia. 

— Trebuie să... continuă el. 

— ... să contactezi o anumită persoană. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Ai grijă de tine! mai zise ea. 

Mikael închise și încercă din nou ceea ce făcuse deja de 
nenumărate ori la spital - să dea de Lisbeth. Ea nu dăduse 
niciun semn de viață, Mikael nu mai auzise nimic de ea în afară 
de ce-i povestise Kadi Linder, iar asta îl îngrijora. lar îngrijorarea 
lui se adăuga la anxietatea sa generală, la senzaţia de 
neplăcere care i se cuibărea în suflet mai ales noaptea și spre 
dimineaţă. li era teamă că Lisbeth nu putea să renunţe: că avea 
să urmărească alte umbre din trecut ca să se răzbune, și că 
până la urmă șansa nu va mai fi de partea ei. Gândul că Lisbeth 
era destinată să aibă un sfârșit violent nu-i dădea deloc pace și 
nu mai putea face faţă situaţiei. 

Puse mâna pe mobil. Ce să-i scrie de data asta? De partea 
cealaltă a ferestrei, cerul se întuneca din nou. Vântul se înteţea, 


VP - 287 


făcând ca geamurile să tremure ușor, iar Mikael își simţea în 
piept bătăile inimii. Amintirile cuptorului din Morgonsala care 
aproape că-l înghiţise încă îl chinuiau. Își zise că trebuia să-i 
scrie ceva pe un ton sever - că trebuia neapărat să-l contacteze. 
Altfel avea s-o ia razna. 

Și totuși îi scrise pe un ton de simpatie - ca și cum i-ar fi fost 
frică să-i arate cât de îngrijorat era de fapt: 

N-a fost de ajuns că m-ai ajutat cu o știre de senzație. A 
trebuit să-mi faci cadou și capul lui Kuzneţov. 

Dar Lisbeth nu-i răspunse nici de data asta. Orele trecură și se 
făcu seară, apoi veni Catrin. Se sărutară și băură împreună o 
sticlă de vin, iar pentru o bucată de vreme Mikael uită de 
necazuri. Stătură de vorbă, iar pe la 11 adormiră îmbrăţișați. 
Trei ore mai târziu, Mikael se trezi cu senzaţia că se afla în 
pragul unei catastrofe și se repezi îngrijorat la telefonul mobil. 
Nu primise însă nimic de la Lisbeth, niciun cuvânt, așa că-și luă 
cârjele și merse împleticit în bucătărie, unde se așeză și se 
gândi la ea până în zori. 


VP - 288 


EPILOG 


Văzduhul mocnea a furtună când inspectorul Artur Delov 
parcă pe aleea pietruită din faţa casei ce arsese în Gorodișce, la 
nord-vest de Volgograd. Nu se știa sigur de ce acest incendiu 
iscase un asemenea scandal. 

Nu existau victime, iar casa fusese aproape o ruină. Întregul 
cartier era sărac și prost întreţinut și șandramaua nu fusese 
revendicată de nimeni. Și totuși locul mișuna de persoane sus- 
puse, tipi de la serviciul de informații și poate chiar și gangsteri, 
plus o mulţime de puști care ar fi trebuit mai degrabă să se afle 
la școală sau acasă și pe care Delov îi alungă, în timp ce el 
rămase pe loc să contemple ruina. Nu mai era aproape nimic, în 
afară de un cuptor din fier și un horn retezat. Restul era distrus 
sau ars, dar jarul se stinsese acum. Întreaga curte era un peisaj 
negru și dezolant, iar în mijlocul ei se deschidea o gaură, ce 
părea să fie ușa ce ducea spre infern. Lângă ea se aflau niște 
copaci pârliţi cu siluete ca de fantome, ale căror crengi semănau 
cu niște degete cauterizate. 

Vântul ridica nori de cenușă și de funingine, făcând aerul greu 
de respirat. Atmosfera părea îmbâăcsită, otrăvitoare, iar Artur 
simţi o apăsare în capul pieptului. Făcu însă un efort să-și revină 
și se întoarse către colega sa, Anna Mazurova, care stătea 
aplecată printre resturi. 

— Despre ce e vorba? întrebă el. 

Anna avea funingine și praf în păr. 

— Credem că e vorba despre un mesaj, răspunse ea. 

— Cum adică? 

— Casa a fost cumpărată acum o săptămână prin intermediul 
unui birou de avocatură din Stockholm, zise ea. Familia care 
locuia aici s-a mutat într-o locuinţă mai nouă și mai bună în 
Volgograd. lar aseară, exact după ce mobilierul a fost scos din 
casă, s-au auzit explozii din interior. Casa a luat foc și a ars până 
la temelie. 

— Și de ce e atât de grav? întrebă el. 

— Aleksander  Zalacenko, fondatorul sindicatului Zvezda 
Bratva, a locuit aici în primii ani din viaţă. După moartea 


VP - 289 


părinţilor a fost dus într-un orfelinat din Sverdlovsk, în munţii 
Ural. Clădirea respectivă a ars și ea din temelii alaltăieri și 
întâmplarea i-a făcut să se îngrijoreze pe unii din capii 
organizaţiei, mai ales că incidentul coincide cu o serie de alte 
probleme ale sindicatului. 

— Deci se pare că cineva vrea să radă răul de pe faţa 
pământului, zise el căzând pe gânduri. 

Deasupra lor se auzeau acum tunete. Se porni un vânt 
puternic care spulberă cenușa și funinginea de pe ruine, 
răspândindu-le printre copaci și mai departe prin cartier. La 
scurt timp după aceea începu să plouă, o ploaie izbăvitoare care 
păru să curețe aerul, și Artur Delov simţi cum apăsarea din 
capul pieptului se domolește. 

Un pic mai târziu, Lisbeth Salander ateriză la Munchen, în taxi 
își verifică telefonul mobil și găsi o serie de mesaje de la Mikael. 
Se hotărî în sfârșit să-i răspundă. Îi scrise: 

Acum am pus punct. 

Primi imediat replica lui. 

Punct? 

A venit vremea s-o iau de la capăt. 

Apoi zâmbi și, fără să știe că ea zâmbise, Mikael, aflat în 
apartamentul său de pe Bellmansgatan, zâmbi și el. Era într- 
adevăr momentul potrivit pentru un nou început. 


VP - 290 


virtual-project.eu 


VP - 291