Stieg Larsson & David Lagercrantz — [Millennium] 01 Barbati care urasc femeile

millennium 1 


zz 
oo 
FR 
Tu 
wz 
z 
S 
D 


TREI 


Stieg Larsson 


Bărbaţi care urăsc femeile 


Millenium 1 


Traducere din suedeză de 
Elena-Maria Morogan 


PROLOG 
Vineri 1 noiembrie 

Faptul se repeta în fiecare an. Bărbatul care primise floarea 
împlinea în ziua aceea optzeci şi doi de ani. El scoase pachetul 
din plic şi desfăcu hârtia. Apoi, ridică receptorul şi formă 
numărul unui bătrân inspector de poliţie care, după ieşirea la 
pensie, se instalase în Dalarna, lângă lacul Siljan. Nu numai că 
cei doi bărbaţi aveau aceeaşi vârstă, dar ei se şi născuseră în 
aceeaşi zi - ceea ce, în contextul actual, putea să pară amuzant. 
Inspectorul ştia că va primi acest apel, imediat după venirea 
poştaşului în jurul orei 11 şi, în vreme ce aştepta, îşi bea 
cafeaua. Anul acesta, telefonul a sunat la ora zece şi jumătate. 
Ridică receptorul, fără să mai piardă timpul cu vreo formulă de 
politeţe: 

— Presupun că a sosit. Anul acesta, ce floare este? 

— N-am idee. O s-o identific. O floare albă. 

— Evident, nici o scrisoare? 

— Nu, doar floarea. Rama e la fel ca anul trecut. Una 
dintr-acelea ieftine, pe care le montezi singur. 

— Ştampila poştei? 

— Din Stockholm. 

— Scrisul? 

— Ca totdeauna, litere mari, de tipar. Drepte, scris îngrijit. 

Epuizaseră subiectul şi o vreme au păstrat tăcerea. 

Inspectorul pensionar s-a aplecat în faţă, sugând muştiucul 
pipei. Ştia prea bine că celălalt nu se mai aştepta ca el să pună 
întrebarea care ar fi făcut să se limpezească lucrurile, întrebarea 
de o perspicacitate nebună, care ar putea să arunce o lumină 
nouă asupra acestei afaceri. Timpul acela trecuse de o grămadă 
de ani, iar conversaţia între cei doi bătrâni avea acum caracterul 
unui ritual în jurul unui mister pe care nimeni în afară de ei nu 
mai ţinea să-l dezlege. 


Numele latin al plantei era Leptospermum rubinette 
(Myrtaceae). O plantă care creşte în boschete, relativ banală, cu 
frunze mici, amintind de cele de iarbă-neagră, şi cu floarea albă, 
de doi centimetri, dotată cu cinci petale. Lungime totală - în jur 
de 12 cm. 

Putea fi găsită în savană şi în zonele muntoase din Australia, 
unde creşte sub forma unor tufe mari, ierboase. Acolo era 


numită Desert Snow. Mai târziu, o specialistă de la grădina 
botanică din Uppsala avea să constate că era vorba de o plantă 
rară, foarte puţin cultivată în Suedia. In raportul ei, botanista 
scria că această plantă era înrudită cu mirtul de apartament şi 
că, adesea, era confundată cu verişoara ei mult mai bine 
cunoscută Leptospermum scoparium, care se găsea din belşug 
în Noua Zeelandă. După cum spunea experta, diferenţa consta 
într-un număr restrâns de puncte microscopice roşii la marginea 
petalei, care dădeau florii o uşoară nuanţă roz. 

În general, rubinetta era o floare cu totul insignifiantă. 
N-avea valoare comercială, nici virtute medicinală cunoscută, nu 
era halucinogenă; necomestibilă, neutilizată drept condiment şi 
fără vreo proprietate colorantă. Avea, cu toate acestea, o 
anume importanţă pentru aborigenii din Australia, căci, prin 
tradiţie, ei consideră regiunea şi flora din jurul lui Ayers Rock ca 
fiind sacre. Prin urmare, singurul rost al acestei flori părea să fie 
acela de a-i face pe locuitori să profite de frumuseţea ei 
capricioasă. 

În raportul său, botanista din Uppsala constata şi faptul că 
Desert Snow, puţin răspândită în Australia, era foarte, foarte 
rară în Peninsula Scandinavă. Personal, ea nu o văzuse 
niciodată, luase informaţiile de la câţiva colegi şi astfel aflase că 
existau tentative de a o introduce într-o grădină din Göteborg şi 
nu se putea exclude faptul că unii grădinari amatori ori botanişti 
fanatici ar cultiva-o în mici sere personale. Principala dificultate 
a aclimatizării ei în Suedia era faptul că avea nevoie de o climă 
dulce şi uscată şi că trebuia să rămână şase luni la adăpost. Nu-i 
conveneau solurile calcaroase şi avea nevoie de o sursă de apă 
subterană, pe care să o absoarbă direct prin rădăcini. Cerea 
ştiinţă şi multă pricepere. 


Teoretic, faptul că planta era rară în Suedia ar fi trebuit să 
faciliteze depistarea originii acestui exemplar, dar, concret, 
sarcina se dovedise imposibilă. Nu existau nici registre care să 
poată fi consultate, nici licenţe de examinat. Nimeni nu ştia câţi 
horticultori amatori putuseră eventual importa o plantă atât de 
dificilă - putea fi vorba de câţiva, ori de sute de pasionaţi care 
să aibă acces la seminţe şi la plante. Oricare grădinar ar fi 
putut-o cumpăra de la vreun confrate, fără factură sau prin 
corespondenţă, ori de la cine ştie ce grădină botanică din 


Europa. Ea ar fi putut fi adusă în Suedia la întoarcerea dintr-o 
călătorie în Australia. Altfel fiind zis, identificarea cultivatorului 
respectiv între milioanele de suedezi care posedă o mică seră 
sau un ghiveci pe marginea unei ferestre era o sarcină sortită 
eşecului. 

Dar ea nu era decât una dintr-o suită de flori mistificatoare 
care soseau în fiecare an într-un plic, pe data de 1 noiembrie. 
Specia se schimba în fiecare an, dar întotdeauna erau flori 
frumoase, fie obişnuite, fie rare. Ca întotdeauna, floarea fusese 
presată, fixată cu grijă pe o foaie de hârtie de desen şi pusă sub 
sticlă într-o ramă de format 29x16. 


Misterul acestor flori nu fusese niciodată comunicat în presă 
şi era cunoscut doar într-un cerc limitat. Cu trei decenii în urmă, 
sosirea anuală a florii făcuse obiectul multor analize - ale 
Laboratorului criminalistic de stat, ale experţilor în amprente 
digitale şi ale grafologilor şi criminaliştilor, ca şi ale unui număr 
de apropiaţi şi prieteni ai destinatarului. În prezent, actorii 
dramei nu mai erau decât trei: bătrânul sărbătorit, polițistul 
pensionar şi, de bună seamă, necunoscutul care trimisese darul. 
Intrucât cel puţin pentru primii doi, care atinseseră o vârstă mai 
mult decât respectabilă, venise vremea să se pregătească 
pentru ineluctabil, cercul iniţiaţilor avea să se micşoreze curând. 

Polițistul pensionar era un veteran încercat. Niciodată nu 
uitase prima sa intervenţie: arestarea unui om beat - un 
mecanic de la căile ferate -, violent şi gata să-şi pună în joc 
viaţa proprie şi pe a altora. In cursul carierei sale, polițistul 
trimisese după gratii braconieri, bărbaţi care-şi băteau femeile, 
escroci, hoţi de maşini şi şoferi în stare de ebrietate. El se 
confruntase cu spărgători, hoţi, traficanţi, violatori şi cel puţin 
un dinamitor, mai mult sau mai puţin bolnav la cap. Participase 
la nouă anchete privind morţi violente sau asasinate. În cinci 
dintre ele, vinovatul chemase el însuşi poliţia, copleşit de 
remuşcări, pentru a mărturisi că era asasinul soţiei, fratelui sau 
al vreunui alt apropiat. Trei cazuri necesitaseră investigaţii; 
două îşi aflaseră rezolvarea la capătul câtorva zile şi unul, după 
doi ani, cu ajutorul Direcţiei Generale a Poliţiei. Cea de-a noua 
anchetă nu avea baze solide, în sensul că investigatorii ştiau 
cine este asasinul, numai că probele erau aşa de puţine, că 
procurorul a lăsat dosarul deschis. Spre necazul inspectorului, 


până la urmă cazul a fost prescris. În general însă, avea în spate 
o carieră impresionantă şi ar fi fost logic să se simtă satisfăcut 
de munca depusă. 

Dar, era departe de asta. 

Pentru inspector, afacerea florilor presate era un spin care-i 
rămăsese în inimă - ancheta frustrantă, încă nerezolvată, căreia 
îi consacrase, fără îndoială, cel mai mult timp. 

Situaţia era de două ori neobişnuită, pentru că el, la capătul 
a mii de ore de reflecţie, şi la slujbă, şi în orele libere, nici măcar 
nu era sigur că avusese loc o crimă. 

Cei doi bărbaţi ştiau că persoana care trimisese floarea 
presată utilizase mănuşi şi că nu se aflau amprente nici pe 
ramă, nici pe sticlă. Ştiau că era absolut imposibil să ajungă 
până la expeditor. Ştiau că rama era de vânzare în magazinele 
de articole fotografice şi în papetăriile din lumea întreagă. Pur şi 
simplu, nu exista nici o pistă de investigare. lar ştampila poştală 
se schimba mereu; cel mai adesea era din Stockholm, dar de 
trei ori fusese din Londra, de două ori din Paris, de două ori din 
Copenhaga, o dată din Madrid, altă dată din Bonn şi chiar, foarte 
curios, din Pensacola, Statele Unite. În vreme ce toate celelalte 
locuri de expediere erau capitale, Pensacola era un nume atât 
de necunoscut pentru inspector, încât fusese nevoit să caute 
oraşul într-un atlas geografic. 


După ce a pus receptorul în furcă, bărbatul care împlinea 
optzeci şi doi de ani a rămas o vreme nemişcat, contemplând 
frumoasa, dar insignifianta floare australiană, căreia nu-i 
cunoştea nici numele. Apoi, şi-a ridicat ochii spre peretele din 
faţa biroului. Patruzeci şi trei de flori presate se aflau acolo, 
încadrate, sub sticlă, formând patru rânduri de câte zece şi un 
rând neterminat, de patru tablouri. În rândul de deasupra, lipsea 
un tablou. Locul numărul 9 era gol. Desert Snow avea să devină 
numărul patruzeci şi patru. 

Totuşi, pentru prima oară se petrecu ceva ce rupse rutina 
anilor precedenţi. Dintr-o dată şi fără să se fi aşteptat, izbucni în 
plâns. El însuşi a fost surprins de această bruscă efuziune 
sentimentală, după mai bine de patruzeci de ani. 


PARTEA ÎNTÂI 
INCITAREA 


20 decembrie - 3 ianuarie 


În Suedia, 18% dintre femei au fost cel puţin o dată în viaţă 
amenințate de un bărbat. 


1 
Vineri 20 decembrie 

Procesul se terminase cu o decizie irevocabilă şi tot ce 
putuse fi spus se spusese. Nu se îndoise nici o clipă că va fi 
declarat vinovat. Decizia scrisă a fost dată la ora zece în 
dimineaţa acelei zile de vineri şi nu mai rămânea decât ca 
ziariştii care aşteptau pe culoarul din faţa sălii de judecată să 
facă analiza finală a evenimentelor. 

Mikael Blomkvist îi vedea prin deschizătura uşii şi îşi opri 
paşii câteva secunde. Nu voia să discute decizia pe care tocmai 
o primise, dar întrebările erau inevitabile şi el - mai mult decât 
oricare altul - ştia că trebuie puse şi că trebuie să primească 
răspuns. Aşa se simte un criminal, gândi el. Să te afli de partea 
greşită a microfonului. Se întinse, stânjenit, încercând să afişeze 
un surâs. Reporterii îi întoarseră zâmbetul şi-l salutară aproape 
jenaţi. 

— Hai să vedem... Deci... Aftonbladet, Expressen, TT!, TV4... 
Şi dumneata, de unde eşti? A, da, Dagens Industri. S-ar zice că 
am devenit vedetă, constată Mikael Blomkvist. 

— Acordă-ne un moment, Kalle Blomkvist! spuse reporterul 
unui Ziar de seară. 

Mikael Blomkvist, al cărui nume întreg era Carl Mikael 
Blomkvist, se forţă să nu înalțe ochii spre cer, aşa cum făcea 
totdeauna când auzea această poreclă. Odată, cu douăzeci de 
ani în urmă, pe vremea când nu avea decât douăzeci şi trei de 
ani şi îşi începuse munca de ziarist ca suplinitor pe timpul verii, 
Mikael Blomkvist demascase, dintr-o simplă întâmplare, o bandă 
de spărgători de bancă care timp de doi ani dăduse cinci lovituri 
foarte discutate. Nu era nici o îndoială că era aceeaşi bandă; 
specialitatea lor era să vină cu maşina în localităţi mici şi să 
jefuiască una sau două bănci, cu o precizie militară. Purtau 
măşti de gumă ale unor personaje din lumea lui Walt Disney şi 
fuseseră botezați - după o logică poliţienească nu total absurdă 

„Banda lui Donald Răţoiul”. Totuşi, ziarele preferau să-i 
numească „Liga Ursului”, ceea ce suna un pic mai serios, dat 
fiind că în două rânduri trăseseră focuri de armă fără să le pese 


1 TT: Biroul Naţional de Ştiri. 

Eroul cărţii, Mikael Blomkvist, a fost poreclit Kalle Blomkvist, 
după personajul principal al unei cărţi pentru copii scrisă de Astrid 
Lindgren: „Kalle Blomkvist superdetectiv”. 


de vieţile oamenilor, ameninţându-i pe trecători şi pe cei prea 
curioşi. 

Cea de a şasea lovitură fusese dată în mijlocul verii, la o 
bancă din Ostergotland. Un reporter de la postul de radio local 
tocmai se afla la bancă în momentul jafului şi a reacţionat cum 
scrie la carte. De îndată ce hoţii au părăsit clădirea băncii, el s-a 
repezit într-o cabină telefonică şi a transmis în direct informaţia. 

Mikael Blomkvist petrecea câteva zile cu o prietenă în casa 
de vară a părinţilor ei, nu departe de Katrineholm. De ce făcuse 
imediat legătura, n-a putut răspunde exact când poliţia îi puse 
mai apoi întrebarea, dar, de îndată ce a auzit vestea la radio, s-a 
gândit la patru tipi care locuiau într-o casă din apropiere. El îi 
văzuse cu câteva zile în urmă jucând badminton în grădină, în 
vreme ce se ducea cu amica lui la un chioşc de îngheţată. 

Nu văzuse decât patru tineri blonzi şi bine antrenați, în 
şorturi şi cu bustul gol, evident pasionaţi de bodybuilding. Dar 
era ceva cu cei patru jucători de badminton care îl făcuse să-i 
mai privească o dată - poate pentru că meciul avea loc sub un 
soare arzător, cu ceva ce i se păruse a fi o energie violent 
focalizată. Nu părea o simplă distracţie, iar acest lucru îl făcuse 
pe Mikael să-i remarce. 

Nu exista nici un motiv raţional pentru care să-i bănuiască a 
fi spărgători de bancă, dar el ieşi la plimbare, instalându-se pe o 
colină de unde putea observa casa, care, pentru moment, părea 
goală. A durat patruzeci de minute până ce tipii au sosit, într-un 
Volvo pe care l-au parcat în curte. Păreau grăbiţi, fiecare îşi târa 
sacul de sport, ceea ce în sine nu trebuia să însemne altceva 
decât că fuseseră undeva să se scalde. Dar, unul dintre ei s-a 
întors la maşină, luând un obiect pe care l-a ascuns sub o geacă 
de sport; chiar din punctul iui de observaţie relativ depărtat, 
Mikael şi-a dat seama că era o puşcă AK4, veche, dar de 
nădejde, exact de tipul aceleia pe care el o avusese, în vremea 
serviciului militar. Deci, a telefonat la poliţie, povestind ce 
observase. A fost începutul a trei zile de asediu intens al casei, 
cu Mikael la loc de onoare şi cu onorariu gras, plătit de un ziar 
de seară. Poliţia îşi stabilise cartierul general într-o rulotă, 
plasată pe terenul casei unde locuia Mikael. 

Cazul „Ligii Ursului” îi dăduse lui Mikael exact acel statut de 
vedetă de care avea nevoie ca debutant în branşă. Reversul 
celebrităţii a fost că celălalt ziar de seară nu se putuse stăpâni 


să nu folosească titlul Kalle Blomkvist rezolvă cazul Ligii Ursului. 
Textul batjocoritor era scris de o redactoră mai în vârstă şi 
conţinea o duzină de aluzii la eroul-detectiv al unuia dintre 
romanele lui Astrid Lindgren. Ca să pună capac, ziarul ilustrase 
articolul cu o imagine neclară, în care Mikael, cu gura deschisă 
şi arătătorul ridicat părea să dea instrucţiuni unui poliţist în 
uniformă. In realitate, el îi arăta în acel moment drumul spre 
privata din curte. 


Nu avea nici o importanţă faptul că Mikael Blomkvist nu 
folosise niciodată numele de Carl şi că niciodată nu semnase 
vreun text cu numele Carl Blomkvist; din acel moment, spre 
marea sa disperare, devenise cunoscut printre colegii de breaslă 
drept Kalle Blomkvist - denumire rostită cu ironie maliţioasă, 
niciodată cu răutate, dar nici cu prea multă prietenie. El nu avea 
nimic cu Astrid Lindgren - îi iubise cărţile, dar ura porecla. Îi 
luase mai mulţi ani şi merite de jurnalist mult mai consistente, 
înainte ca porecla să înceapă să pălească şi chiar şi astăzi avea 
o tresărire de fiecare dată când porecla era folosită în prezenţa 
lui. 

Aşa că, zâmbi calm şi-l privi în ochi pe ziarist: 

— Ei, n-ai decât să inventezi ceva. Tu obişnuieşti 
întotdeauna să fantazezi în textele tale, nu-i aşa? 

Tonul nu era agresiv. Toţi erau mai mult sau mai puţin 
cunoscuţi unii cu alţii şi cei mai înverşunaţi detractori ai lui nu se 
aflau de faţă. Lucrase mai înainte cu unul dintre ei şi, în urmă cu 
câţiva ani, la o petrecere, aproape că o agăţase pe una dintre 
fete - cea de la TV4. 

— Ai încasat-o serios, constată reporterul de la Dagens 
Industri, probabil un tânăr suplinitor. 

— Cam aşa, recunoscu Mikael. Altceva nici nu putea spune. 

— Cum te simţi? 

Cu toată gravitatea situaţiei, nici Mikael şi nici ziariştii mai 
vârstnici nu se putură abţine să nu zâmbească, auzind 
întrebarea. Mikael schimbă o privire cu Fata de la TV4. Cum te 
simţi, întrebarea despre care Ziariştii Serioşi afirmau că este 
singura pe care Reporterii Sportivi reuşesc s-o pună „Sportivului 
Fără Respirație”, după ce a trecut linia de sosire. Apoi, redeveni 
grav: 


— Bineînţeles, nu pot decât să regret că tribunalul nu a ajuns 
la altă decizie, răspunse el, un pic formal. 

— Trei luni de închisoare şi 150 000 de coroane daune. E 
ceva, zise Fata de la TV4. 

— Am să supraviețuiesc. 

— Ai de gând să-i prezinţi scuze lui Wennerström? Să-i 
strângi mâna? 

— Nu, nu cred. Opinia mea despre moralitatea afacerilor 
domnului Wennerström nu s-a schimbat prea mult. 

— Susţii, prin urmare, că este un escroc? întrebă repede cel 
de la Dagens Industri. 

In spatele întrebării se profila o declaraţie cu un potenţial 
titlu devastator, iar Mikael ar fi putut foarte bine să alunece pe 
coaja de banană dacă reporterul n-ar fi semnalat primejdia, 
întinzându-i microfonul cu un pic prea mult zel. Reflectă câteva 
clipe asupra răspunsului. 

Tribunalul tocmai stabilise că Mikael Blomkvist îl calomniase 
pe omul de finanţe Hans-Eric Wennerström. El fusese 
condamnat pentru defăimare. Procesul se terminase şi el nu 
avea intenţia să facă apel. Dar ce se va întâmpla dacă va face 
imprudenţa să repete acuzaţiile, chiar pe treptele tribunalului? 
Mikael decise că nu voia să afle răspunsul. 

— Socotesc că am fost îndreptăţit să public informaţiile de 
care dispuneam. Tribunalul a fost de altă părere şi, în mod 
evident, sunt obligat să accept că procesul juridic şi-a urmat 
cursul. Acum, va trebui să discutăm cu toată seriozitatea decizia 
judecătorească la redacţia revistei, înainte de a decide ce avem 
de făcut. Nu mai am nimic de adăugat. 

— Dar ai uitat că un jurnalist trebuie de fapt să-şi 
dovedească afirmaţiile, spuse Fata de la TV4, cu o nuanţă aspră 
în glas. 

Afirmația putea fi cu greu respinsă. Ei doi fuseseră prieteni 
buni. Faţa ei părea indiferentă, dar lui Mikael i se păru că-i 
distinge în ochi umbra unei decepţii. 

Mikael Blomkvist mai rămase câteva minute greu de 
suportat, răspunzând întrebărilor. intrebarea care plutea în aer, 
nerostită, dar pe care nici un reporter nu avea s-o pună - poate 
pentru că era aşa de neînțeles, că devenea jenantă - era cum 
putuse Mikael să scrie un text atât de lipsit de substanţă. 
Reporterii de faţă - cu excepţia celui de la Dagens Industri - 


erau toţi veterani, cu o mare experienţă profesională. Pentru ei, 
răspunsul la această întrebare se găsea dincolo de limita 
înţelegerii. 

Fata de la TVA îl aşeză în faţa uşii de la primărie şi-i puse 
întrebările separat, în faţa camerei de filmat. Era mai amabilă 
decât o merita şi el oferi destul de multe declaraţii, ca să-i 
satisfacă pe toţi ziariştii. Afacerea avea să fie înfăţişată sub 
titluri groase - era inevitabil -, dar el se strădui să-şi amintească 
că, de fapt, nu era cel mai mare eveniment mediatic al anului. 

Reporterii primiseră ceea ce doreau şi fiecare se retrase spre 
redacţia lui. 

Se gândise să meargă pe jos, dar era o zi de decembrie cu 
vânt şi el era deja îngheţat după interviuri. Rămăsese singur pe 
treptele tribunalului când, ridicând ochii, îl văzu pe William Borg 
care cobora dintr-o maşină în care stătuse în tot timpul 
interviurilor. Li se întâlniră privirile şi William Borg îi surâse: 

— A meritat să vin până aici, să te văd cu hârtia asta în 
mână. 

Mikael nu-i răspunse. William Borg şi Mikael Blomkvist se 
cunoşteau de cincisprezece ani. Într-o vreme, lucraseră 
împreună la un cotidian de dimineaţă ca suplinitori la 
Departamentul economic. Poate era vorba despre o 
incompatibilitate organică, dar acolo se puseseră bazele unei 
duşmănii care încă mai dura. În ochii lui Mikael, Borg era un 
jurnalist execrabil şi un om greu de suportat, cu spirit îngust şi 
vindicativ, care-şi tracasa colegii cu glume idioate şi se exprima 
dispreţuitor faţă de jurnaliştii mai în vârstă, deci mai 
experimentați. Părea să aibă o aversiune specială pentru 
jurnalistele mai vârstnice. Avuseseră o primă neînțelegere, 
urmată de altele, până când conflictul dintre ei căpătase un 
caracter profund personal. 

De-a lungul anilor, Mikael şi William Borg se confruntaseră 
cu regularitate, dar nu se certaseră cu adevărat decât la 
sfârşitul anilor nouăzeci. Mikael scrisese o carte despre 
jurnalismul economic şi citase harnic dintr-o grămadă de 
articole stupide care aveau semnătura lui Borg. In versiunea lui 
Mikael, Borg apărea ca un înfumurat care înţelegea pe dos cele 
mai multe fapte, ridicând în slăvi tot felul de firme dot.com, care 
curând aveau să se prăbuşească. Borg nu apreciase analiza lui 


Mikael şi, în timpul unei întâlniri întâmplătoare într-un bar din 
Söder’, au fost gata să se ia la bătaie. 

In acelaşi context, William Borg abandonase până la urmă 
jurnalismul şi acum lucra în calitate de consultant, cu un salariu 
considerabil mai mare, la o firmă care, pentru a încorona totul, 
aparţinea sferei de interese a industriaşului Hans-Erik Wenner- 
ström. 

S-au privit o vreme, apoi Mikael s-a întors şi a plecat. Era 
tipic pentru William Borg să vină la tribunal doar ca să se amuze 
pe socoteala lui. 

Tocmai se pregătea să plece pe jos, când a sosit autobuzul 
40 şi s-a urcat, mai mult ca să scape de acolo. A coborât la 
Fridhemsplan şi a rămas nedecis în staţie, ţinând încă decizia 
judecătorească în mână. În cele din urmă, s-a hotărât să meargă 
pe jos până la cafeneaua Anna, de lângă intrarea în garajul 
inspectoratului central de poliţie. 

In mai puţin de jumătate de minut, după ce comandase un 
sandviş şi o caffe latte, a început la radio buletinul de ştiri. 
Istoria lui a fost pe locul al treilea, după un atentat suicidar la 
lerusalim şi ştirea că guvernul constituise o comisie de anchetă 
asupra unui cartel din industria de construcţii. 


În cursul dimineţii, ziaristul Mikael Blomkvist de la revista 
Millennium a fost condamnat la trei luni închisoare pentru defăimare 
gravă la adresa industriaşului Hans-Erik Wennerström. Intr-un mult 
discutat articol asupra aşa-numitei afaceri Minos, Blomkvist l-a acuzat 
pe Wennerström că a folosit fonduri de stat, destinate investiţiilor 
industriale în Polonia, pentru traficul de arme. Mikael Blomkvist a fost 
condamnat să plătească 150 000 de coroane ca daune. Într-un 
comentariu, Bertil Camnermarker, avocatul tui Wennerström a 
declarat că el şi clientul lui sunt mulţumiţi de decizia tribunalului. Este 
vorba de un caz de calomnie deosebit de gravă, a spus el. 


Decizia judecătorească avea 26 de pagini. Erau prezentate 
motivele pentru care Mikael Blomkvist fusese găsit vinovat în 15 
puncte de defăimare gravă contra industrialului Hans-Erik 
Wennerström. Mikael a constatat că fiecare dintre aceste 15 
puncte de acuzare costa 10 000 de coroane şi şase zile de 
puşcărie, în afara cheltuielilor de judecată şi plata propriului său 


1 Söder, Södermalm: cartier aflat în sudul Stockholmului, locuit 
mai ales de artişti, cunoscut pentru viaţa trepidantă. 


avocat. Nici nu avea curajul să înceapă să se gândească unde 
avea să se termine nota de plată, dar îşi spuse că ar fi putut să 
fie şi mai rău: tribunalul îl absolvise în 7 puncte. 

Pe măsură ce citea formulările deciziei, simţea în stomac o 
senzaţie din ce în ce mai neplăcută. A fost surprins. De la 
începutul procesului ştiuse că, dacă nu se întâmpla un miracol, 
avea să fie condamnat. Nu avusese nici cea mai mică îndoială şi 
de mult se împăcase cu gândul acesta. În timpul celor două zile 
cât durase procesul, a fost relativ calm şi nu simţise ceva 
deosebit nici în cele douăsprezece zile, până când tribunalul 
gândise şi formulase textul pe care îl ţinea în mână. Abia acum, 
când procesul se terminase, acest sentiment neplăcut de jenă 
se revărsa asupra lui. 

A muşcat din sandviş, dar pâinea părea că se umflă în gură. 
Nu putea înghiţi şi lăsă mâncarea deoparte. 

Era prima oară când Mikael Blomkvist fusese condamnat 
pentru un delict - prima dată când fusese suspectat sau acuzat 
de ceva. De fapt, era o bagatelă. Un delict de categoria „pană”. 
La urma urmei, nu era vorba de furt cu mână înarmată, de omor 
sau de viol. Din punct de vedere economic, condamnarea avea 
să aibă totuşi consecinţe. Millennium nu era vasul-amiral al lumii 
mediatice, nici n-avea resurse nelimitate, căci revista trăia dificil 
- dar nu era vorba de nimic catastrofal. Problema era că Mikael, 
fiind unul dintre acţionarii revistei, era, în mod destul de idiot, în 
acelaşi timp redactor-şef şi girant-responsabil al publicaţiei. 
Avea intenţia să plătească din buzunarul propriu cele 150 000 
de coroane daună, ceea ce îi va reduce economiile la zero. 
Revista răspundea de cheltuielile de judecată. Cu o economie 
atentă, aveau s-o scoată la capăt. 

A reflectat o clipă asupra ideii de a-şi vinde apartamentul, 
ceea ce avea să-l usture la sânge. La sfârşitul voiosului deceniu 
al optulea, epocă în care beneficiase de slujbă fixă şi de un 
salariu relativ ridicat, devenise proprietar. Vizitase o grămadă 
de apartamente, până ce dăduse peste o mansardă de 65 mp, 
chiar la începutul străzii Bellman. Vechiul proprietar începuse 
s-o amenajeze, dar fusese angajat la o firmă de informatică în 
străinătate şi Mikael a putut s-o cumpere pe nimica toată. 

Mikael n-a vrut planuri făcute de vreun arhitect, a preferat să 
termine el treaba, dând banii pe sala de baie şi pe bucătărie, 
fără să se intereseze de rest. In loc să pună parchet şi să 


monteze ziduri pentru a despărţi spaţiul în două camere, a 
raşchetat scândurile duşumelii, a dat cu var zidurile de origine şi 
a acoperit părţile cele mai nereuşite cu câteva acuarele de 
Emanuel Bernstone. Rezultatul a fost o suprafaţă mare 
deschisă, cu un colţ pentru dormit în spatele unei biblioteci, un 
colţ pentru mâncat şi un salon cu o mică bucătărie americană. 
Apartamentul avea două ferestre mansardate şi una 
triunghiulară, care dădeau spre acoperişurile din Gamla Stan! şi 
Riddarfjärden. Se vedea chiar apa de la Slussen şi primăria. 
Ţinând seama de preţurile actuale, nu şi-ar mai fi putut permite 
să cumpere un asemenea apartament şi dorea mult să-l 
păstreze. 

Riscul de a pierde apartamentul era totuşi o nimica toată în 
comparaţie cu faptul că, din punct de vedere profesional, făcuse 
o greşeală uriaşă, ale cărei urmări vor cere mult timp până să 
fie reparate. Presupunând că puteau fi reparate. 

Era vorba de încredere. În viitorul apropiat, mulţi redactori 
vor ezita să publice un articol semnat de el. Avea încă suficient 
de mulţi prieteni în branşă, capabili să înţeleagă că fusese 
victima ghinionului şi a împrejurărilor, dar nu-şi mai putea 
permite nici cea mai mică greşeală. Şi ce-l ustura cel mai tare 
era umilirea. Avusese toate atuurile în mână şi totuşi pierduse în 
faţa unui fel de gangster în costum Armani. Un ticălos de jucător 
la bursă. Un yuppie, susţinut de un avocat din lumea bună, care 
traversase tot procesul cu rânjetul pe buze. Cum naiba se 
întâmplase să meargă toiul aşa de prost? 


Afacerea Wennerström începuse totuşi atât de promiţător, în 
urmă cu un an şi jumătate, în cocpitul unei şalupe Mălar-30 
galbene, într-o seară de midsommar. Totul se datora 
hazardului: un fost coleg ziarist, în prezent consultant la consiliul 
judeţean, dornic să-şi impresioneze noua cucerire, închiriase, 
fără să se gândească prea mult, un iaht Scampi, pentru câteva 
zile de croazieră improvizată, dar romantică, în arhipelag. lubita, 

1 „Oraşul Vechi”, partea centrală, veche a Stockholmului; 
Riddarfjärden este, ca şi Gamla Stan, una dintre insulele pe care a fost 
construit oraşul. Aici se află, printre alte clădiri vechi şi pitoreşti, 
biserica în care sunt înmormântați unii din regii Suediei. 

> Midsommar: „Sărbătoarea mijlocului de vară”, sărbătoare a 
solstițiului de vară, echivalentă zilei şi nopţii de sânziene. 


venită de curând pentru studii de la Hallstahammar la 
Stockholm, după oarecare rezistenţă s-a lăsat convinsă, dar cu 
condiţia ca sora ei şi prietenul acesteia să vină şi ei. Problema 
era că nici unul dintre ei trei nu urcase vreodată la bordul unui 
vas cu pânze, iar consultantul însuşi era un marinar mai mult 
entuziast, decât experimentat. Cu trei zile înainte de plecare, îl 
sunase disperat pe Mikael, convingându-l să vină ca al cincilea 
coechipier-expert în navigaţie. 

La început, Mikael se arătase destul de rece la propunere, 
dar apoi cedase tentaţiei de a petrece câteva zile deconectante 
în arhipelag cu, după cum i se spusese, mâncare bună şi 
companie agreabilă. Promisiunile s-au dovedit false şi croaziera 
s-a transformat într-o catastrofă, mult mai rea decât tot ce-şi 
putuse imagina. Au navigat pe o rută frumoasă, dar fără nimic 
extraordinar, plecând de la insula Bulland, prin canalul 
Furusund, cu mai puţin de cinci metri pe secundă; totuşi, noua 
prietenă a specialistului în informatică a început imediat să aibă 
rău de mare. Sora se certase cu prietenul ei şi nici unul nu arăta 
vreo urmă de interes să înveţe ceva despre navigația cu pânze. 
Curând a fost limpede că toţi se aşteptau ca Mikael să aibă grijă 
de vas, iar ei să-i dea doar sfaturi binevoitoare, dar cu totul 
inutile. După prima noapte petrecută într-un golf de lângă 
Ängsö, Mikael era decis să acosteze la Furusund şi să ia 
autobuzul, ca să se întoarcă acasă. Numai rugăminţile disperate 
ale amicului l-au făcut să accepte să rămână la bord. 

Spre amiaza celei de a doua zile, destul de devreme ca să 
mai găsească loc, au acostat la cheiul pentru vizitatori de la 
Arholma. Pregătiseră dejunul şi tocmai voiau să mănânce, când 
Mikael a remarcat o şalupă galbenă de plastic M30 care intra în 
golf, cu pânza mare ridicată. Barca a făcut o întoarcere liniştită, 
în vreme ce skiperul căuta un loc de acostare. Mikael a aruncat 
o privire în jur, văzând că spaţiul dintre Scampi şi un velier aflat 
la tribord era probabil singurul rămas liber care era suficient 
deşi la limită, pentru îngustul M30. S-a postat la pupă, începând 
să-i facă semne skiperului şi acesta i-a mulţumit, ridicând braţul. 
Un navigator solitar care nu se ostenea să pornească motorul 
pentru ancorare, şi-a spus Mikael. A auzit clinchetul lanţului de 
ancoră şi, câteva momente mai târziu, pânza era coborâtă, în 
vreme ce skiperul alerga de colo-colo, ca un şoarece opărit, ca 
să ţină cârma şi în acelaşi timp să pregătească frânghia pentru 


ancorare. Mikael s-a suit pe punte şi a întins braţul, gata să 
prindă odgonul. Nou-venitul a mai corectat o dată direcţia şi 
vasul a alunecat lin, chiar lângă pupa Scampiului. În momentul 
în care skiperul îi arunca odgonul, cei doi s-au recunoscut, 
zâmbindu-şi larg. 

— Salut, Robban, a spus Mikael. Dacă ai folosi motorul, n-ai 
scrijeli vopseaua de pe toate bărcile din port. 

— Salut, Micke. Îmi păreai tu cunoscut! Aş folosi motorul 
dacă aş putea să-l pornesc. Rahatul ăsta şi-a dat duhul acum 
două zile, lângă Rödlöga. 

işi strânseră mâinile peste balustrada punţii. 

In urmă cu o eternitate, la liceul din Kungsholmen, prin anii 
şaptezeci, Mikael Blomkvist şi Robert Lindberg fuseseră prieteni, 
chiar foarte buni prieteni. Cum se întâmplă adesea cu vechii 
colegi de şcoală, prietenia încetase după sfârşitul liceului. 
Fiecare mersese pe un drum diferit şi se întâlniseră de cel mult 
douăsprezece ori în ultimii douăzeci de ani. Când s-au reîntâlnit 
pe cheiul din Arholma, nu se mai văzuseră de cel puţin şapte ori 
opt ani. Acum, se cercetau plini de curiozitate. Robert era 
bronzat, cu părul încâlcit şi o barbă de două săptămâni. 

Mikael se simţi dintr-o dată mult mai binedispus. Când 
consultantul împreună cu idioata lui companie plecară să 
danseze în jurul pomului de sânziene!, înălţat în faţa prăvăliei de 
pe partea cealaltă a insulei, el rămase pe vas, cu scrumbia şi 
akvavitul în faţă, ca să pălăvrăgească cu colegul de şcoală. 


La un anume moment al serii, după ce fuseseră învinşi de 
celebrii țânțari de Arholma şi coborâseră sub punte, şi după un 
respectabil număr de pahare, conversaţia se transformase într-o 
ciorovăială camaraderească despre etică şi morală în lumea 
afacerilor. Amândoi îşi aleseseră profesii care într-un fel erau 
focalizate pe finanţele ţării. Robert Lindberg mersese după liceu 
la facultatea de comerţ, apoi intrase în lumea băncilor. Mikael 
Blomkvist nimerise la facultatea de jurnalistică şi-şi dedicase o 
bună parte din viaţa profesională dezvăluirii unor afaceri 
dubioase, tocmai din lumea băncilor şi a oamenilor de afaceri. 
Discuţia începuse să se învârtă în jurul îndoielnicei moralităţi a 
contractelor-paraşută care fuseseră date la iveală în anii 


1 Majstâng: un fel de catarg împodobit cu verdeață şi cununi de 
flori, în jurul căruia se dansează în „noaptea miezului de vară”. 


nouăzeci. După ce apărase curajos unele dintre contractele care 
stârniseră cea mai mare vâlvă, Lindberg îşi lăsă paharul pe 
masă şi constată fără nici o plăcere că, de bună seamă şi la 
urma urmei, se mai ascundea câte un escroc în lumea 
afacerilor. Îl privi pe Mikael cu ochii brusc plini de seriozitate. 

— Tu, care eşti jurnalist de investigaţie şi scrii despre delicte 
economice, de ce nu ai scris nimic despre Hans-Erik 
Wennerström? 

— Nu ştiam că se poate scrie ceva despre el. 

— Sapă. La dracu, sapă. Cât de multe ştii despre programul 
SIB? 

— Ei bine, era un fel de program de asistență din anii 
nouăzeci, pentru ajutarea industriei din fostele state estice, ca 
să se pună pe picioare. A fost părăsit acum doi ani. N-am scris 
nimic despre el. 

— SIB este un comitet pentru ajutor industrial, un proiect 
susținut de guvern şi condus de reprezentanţi ai vreo zece mari 
firme suedeze. Programul a avut garanţia statului pentru un şir 
de proiecte care au fost hotărâte de comun acord cu guvernele 
din Polonia şi republicile baltice. LO? era şi el implicat, ca garant 
pentru ca şi mişcarea muncitorească din Est să se întărească, 
după model suedez. Din punct de vedere formal, era un proiect 
de ajutor, construit pe principiul „de la ajutor la auto-ajutor”, 
care trebuia să dea regimurilor din Est o posibilitate de a-şi 
însănătoşi economia. In practică, era de fapt vorba ca firme 
suedeze să primească subvenţii de stat pentru a se stabili în 
parteneriat cu întreprinderi estice. Blestematul ăla de ministru 
democrat-creştin era, după cum îţi aminteşti, un înflăcărat 
apărător al proiectului. Se vorbea să se construiască o fabrică 
de hârtie la Cracovia, să se refacă industria metalurgică la Riga, 
să se monteze o fabrică de ciment la Tallin şi aşa mai departe. 
Banii erau repartizaţi de conducerea SIB, constituită exclusiv din 
oamenii grei ai finanţelor şi ai industriei. 

— Adică, banii contribuabililor? 

— Aproximativ 50% erau subvenţii de stat, restul venea de 
la bănci şi din industrie. Dar nu era vorba de o activitate 


1 Sued. SIB: Styrelsen för Industriellt Bistånd: Conducerea pentru 
Ajutor Industrial. 
2 Landsorganisationen i Sverige - Uniunea Sindicatelor din Suedia. 


dezinteresată. Băncile şi întreprinderile contau pe un beneficiu 
consistent. Fără acesta, ele nu s-ar fi băgat. 

— Despre ce sume era vorba? 

— Aşteaptă un moment, ascultă-mă. SIB era constituit în cea 
mai mare parte din întreprinderi suedeze dornice să intre pe 
piaţa din Est. Întreprinderi mari, ca ABB, Skanska şi altele din 
categoria asta. Nu te-miri-cine, cu alte cuvinte. 

— Vrei să spui că Skanska nu se bagă în speculaţii? Şi ce te 
faci atunci cu directorul lor, care a fost dat afară după ce lăsase 
pe unul din „băieţii” lui să piardă un miliard în speculaţii 
hazardate? Şi cum este cu istoriile isterice, de cumpărare a 
caselor la Londra şi Oslo? 

— Sigur, idioţi sunt în toate întreprinderile din lume, dar ştii 
ce vreau să spun. Era vorba despre firme care, în orice caz, 
produc ceva. „Coloana vertebrală a industriei suedeze” şi aşa 
mai departe. 

— Si Wennerström, ce loc are el în tablou? 

— Wennerström este jokerul istoriei. Prin urmare, el este un 
tip apărut de nicăieri, fără trecut în industria grea şi care, în 
realitate, nu avea ce căuta în această poveste. Dar a strâns o 
avere uriaşă la bursă, pe care a investit-o în întreprinderi 
stabile. Ca să zic aşa, a intrat pe uşa din spate. 

Mikael îşi umplu paharul cu Akvavit de Reimersholm şi se 
lăsă pe spate, reflectând la ceea ce ştia despre Wennerström. 
Nu prea multe. Născut undeva în Norrland, unde pornise o firmă 
de investiţii prin anii şaptezeci, tipul adunase o mică sumă şi se 
mutase la Stockholm, unde făcuse o carieră fulgerătoare în 
veselul deceniu opt. Aici crease grupul Wennerström, rebotezat 
Wennerström Group, când şi-au deschis birouri la Londra şi New 
York; firma începuse să fie menţionată pe acelaşi plan cu 
concernul Beijer. jJonglând cu acţiuni, opţiuni şi lovituri rapide, îşi 
făcuse apariţia în presa people ca unul dintre numeroşii 
miliardari ai Suediei, proprietar al unui /oft pe Strandvägen, al 
unei somptuoase reşedinţe de vară pe Värmdö şi al unui iaht de 
23 m pe care-l cumpărase de la o fostă vedetă de tenis, ajunsă 
în nevoie. Un speculant şmecher, desigur, dar anii optzeci au 
fost de fapt deceniul şmecheriilor şi al speculațiilor imobiliare, 
iar Wennerström nu sărea în ochi mai mult decât ceilalţi. Mai 
curând, dimpotrivă: printre „Băieţii de Aur”, el rămăsese unul 
dintre cei din umbră. Nu avea manierele bombastice ale lui 


Stenbeck şi nu făcea exhibiţionisme în presă ca Barnevik. Nu-l 
interesau speculaţiile imobiliare şi prefera investiţii masive în 
fostul bloc estic. Când, în anii nouăzeci, balonul s-a spart şi 
patronii au fost obligaţi, unul după altul, să-şi deschidă 
paraşutele aurite, întreprinderile lui Hans-Erik Wennerström s-au 
descurcat uimitor de bine. Nici o umbră de scandal. A Swedish 
success story, aşa rezumase Financial Times, nimic altceva. 

— În 1992, Wennerström a făcut dintr-o dată apel la SIB şi a 
anunţat că avea nevoie de bani. A prezentat un plan, aparent 
bine ancorat în interesele locale din Polonia, care privea 
stabilirea unei fabrici de ambalaje pentru industria alimentară. 

— O uzină de cutii de conserve, cu alte cuvinte. 

— Nu chiar, dar ceva în genul ăsta. N-am idee pe cine 
cunoştea la proiectul SIB, dar a plecat de la ei cu 60 de milioane 
de coroane în buzunar. 

— Incepe să fie pasionant. Lasă-mă să ghicesc că nimeni n-a 
mai văzut vreodată banii. 

— Te înşeli, spuse Robert Lindberg. 

Cu un zâmbet atotştiutor pe faţă, se întări cu câteva picături 
de Akvavit. 

— Ceea ce s-a întâmplat pe urmă este un exemplu clasic de 
bilanţ financiar. Hans-Erik Wennerström a stabilit într-adevăr o 
uzină de ambalaje în Polonia, mai exact la Lodz. Întreprinderea 
se numea Minos. SIB a primit câteva rapoarte entuziaste, în 
1993, pe urmă, s-a aşternut tăcerea. Apoi, în 1994, 
întreprinderea Minos brusc a dat faliment. 


Robert Lindberg lovi în masă cu paharul gol, pentru a marca 
felul în care colapsase întreprinderea. 

— Problema cu SIB era că nu existau rutine asupra raportării 
mersului proiectelor. Adu-ţi aminte de spiritul vremii aceleia. 
Toată lumea era beată de optimism, după căderea zidului din 
Berlin. Va fi introdusă democraţia, ameninţarea unui război 
nuclear nu mai exista şi bolşevicii aveau să devină peste noapte 
capitalişti. Guvernul voia să introducă democraţia în Est. Toţi 
capitaliştii voiau să participe şi să construiască noua Europă. 

— Nu-i ştiam pe capitalişti aşa de generoşi... 

— Crede-mă, era visul pasional al oricărui capitalist. Rusia şi 
ţările din Est sunt cele mai mari pieţe de desfacere din lume, 
după China. Industria nu avea nici o problemă să ajute guvernul, 


mai ales că întreprinderile nu trebuia să acopere decât o mică 
parte din cheltuieli. Cu totul, SIB a înghiţit mai mult de treizeci 
de miliarde de coroane din banii contribuabililor. Banii aveau să 
revină sub forma unor câştiguri viitoare. Pe hârtie, SIB era un 
proiect guvernamental, dar influenţa industriei era aşa de mare 
că, în practică, conducerea SIB putea acţiona după bunul ei 
plac. 

— Înţeleg. Dar există aici material pentru un articol? 

— Ai puţină răbdare. Când au demarat proiectele, finanţarea 
nu a fost o problemă. Suedia nu fusese încă lovită de şocul 
dobânzilor. Guvernul era satisfăcut să poată invoca, prin SIB, 
importanta contribuţie suedeză la democratizarea Estului. 

— Toate astea se petreceau în timpul guvernării de dreapta! 

— Nu amesteca aici politica. Era vorba de bani şi cui îi pasă 
dacă socialiştii ori moderaţii erau cei care numeau miniştrii. Prin 
urmare, cu toată viteza înainte! Pe urmă, au venit problemele 
cu valuta şi imbecilii de la Ny Demokrati - ţi-aduci aminte de 
ei? - au început să se lamenteze că activităţile de la SIB erau 
lipsite de transparenţă. Unul dintre bufonii lor confundase SIB cu 
SIDA? şi credea că era vorba de cine ştie ce blestemat de 
dogooder - proiect stil Tanzania. În primăvara lui 1994, o 
comisie a primit sarcina să examinase activitatea SIB. In acel 
stadiu, existau deja critici formulate la adresa mai multor 
proiecte, iar unul dintre primele verificate a fost Minos. 

— Şi Wennerström n-a reuşit să justifice utilizarea fondurilor. 

— Dimpotrivă. Wennerstrom a prezentat un excelent raport 
financiar, care arăta că mai mult de 54 de milioane de coroane 
fuseseră investite în Minos. Se arăta însă că înapoiata Polonie 
avea mult prea mari probleme de structură, pentru ca o 
industrie modernă de ambalaje să poată funcţiona şi că, în 
practică, industria suedeză de ambalaje fusese concurată de un 
proiect german similar. Oricum, nemţii erau pe cale să cumpere 
tot blocul din Est! 

— Ai spus că el primise 60 de milioane? 

— Exact. Banii de la SIB erau consideraţi ca împrumut fără 
dobândă. Gândul era, de bună seamă, ca întreprinderile să 


1 Ny Demokrati: Noua Democraţie, partid politic cu păreri 


extremiste xenofobe, de scurtă durată, cunoscut pentru gafele făcute. 
2 SIDA: Swedish International Developement Authority, cea mai 
mare societate de asistenţă şi ajutor internaţional din Suedia. 


restituie o parte din bani în cursul unui număr de ani. Dar Minos 
dăduse faliment şi proiectul nu reuşise, iar Hans-Erik 
Wennerström nu putea fi învinovăţit pentru asta. Aici au 
intervenit garanţiile statului, iar datoria lui Hans-Erik 
Wennerström a fost ştearsă. Pur şi simplu, el nu trebuia să 
înapoieze banii pierduţi în falimentul lui Minos şi, mai mult, 
putea dovedi că pierduse o sumă similară din propriul lui 
buzunar. 

— Lasă-mă să văd dacă am înţeles exact. Guvernul oferea 
miliarde din banii cetăţenilor şi mai dădea şi diplomaţi, care să 
deschidă toate porţile. Industriaşii primeau banii şi-i utilizau 
pentru a-i investi în joint ventures care să le permită pe urmă să 
adune profituri-record. Cam cum se obişnuieşte, ce mai! Unii îşi 
umplu buzunarele, în vreme ce alţii achită notele de plată, şi noi 
ştim prea bine cine ce rol joacă în piesa asta. 

— Ce cinic eşti! împrumuturile aveau să fie rambursate 
statului. 

— Ai spus că erau fără dobândă. Ceea ce înseamnă că cei 
care plătesc impozitele nu primesc nimic, pentru că au oferit 
banii. Hans-Erik Wennerström a primit 60 de milioane din care a 
investit cincizeci şi patru. Ce s-a întâmplat cu cele şase milioane 
rămase? 

— În momentul în care s-a ştiut că proiectele de la SIB vor fi 
controlate, Wennerström a trimis un cec de şase milioane la SIB, 
ca să ramburseze diferenţa. Astfel, afacerea a fost reglată din 
punct de vedere juridic. 


Robert Lindberg a tăcut, aruncându-i lui Mikael o privire 
întrebătoare. 

— Sigur că Wennerström a rătăcit ceva bani de la SIB, dar în 
comparaţie cu jumătatea de miliard care a dispărut de la 
Skanska sau cu istoria cu paraşuta aurită de un miliard a 
directorului de la ABB - afaceri care într-adevăr au revoltat pe 
toată lumea -, treaba asta nu pare demnă de un articol, 
constată Mikael. Cititorii din ziua de azi sunt deja sătui de texte 
cu agenţi de bursă incompetenţi, chiar dacă ei pierd banii 
contribuabililor. Se mai ascunde ceva în istoria ta? 

— Nu face decât să înceapă! 

— Cum de ştii tu despre afacerile lui Wennerström din 
Polonia? 


— Am lucrat la Handelsebanken! în anii nouăzeci. Ghiceşte 
cine făcea parte din comisia de anchetă, ca reprezentant al 
băncii ia SIB? 

— Aha. Continuă. 

— Prin urmare... ca să fac un rezumat: SIB a primit o 
explicaţie de la Wennerström. Hârtiile au fost făcute. Banii 
rămaşi au fost înapoiaţi. Tocmai aceste şase milioane returnate 
au constituit poanta magistrală. Dacă vine unul la tine cu o 
pungă de bani pe care vrea să ţi-i dea, la dracu, cum să nu crezi 
că e om cinstit? 

— Bine, întoarce-te la subiect. 

— Dar, dragă Blomkvist, tocmai ăsta-i subiectul. Cei de la SIB 
au fost mulţumiţi de raportul lui Wennerström. Investiţia căzuse 
în baltă, dar nu aveau ce spune despre felul în care fusese 
făcută. Eu am examinat facturile de transfer şi o grămadă de 
alte hârtii. Totul fusese minuţios justificat. Aşa am crezut eu. 
Aşa a crezut şeful meu, SIB a fost de acord, şi guvernul nu a 
avut nimic de adăugat. 

— Atunci, unde-i hiba? 

— Povestea intră acum în faza ei sensibilă, spuse Lindberg, 
părând dintr-o dată uimitor de treaz. Ţinând seama de faptul că 
tu eşti jurnalist, ceea ce îţi spun este off the record. 

— Stai o clipă. Nu poţi să-mi povesteşti tot felul de chestii şi 
să spui pe urmă că nu am voie să le transmit mai departe! 

— Bineînţeles că poţi. Ce ţi-am povestit până acum este de 
notorietate publică. Poţi chiar consulta raportul dacă doreşti. 
Despre restul afacerii - adică ce nu ţi-am povestit încă - poţi, de 
asemenea, să scrii, dar trebuie să mă socoteşti ca sursă 
anonimă. 

— Aha, nici o problemă; în înţeles obişnuit, expresia off the 
record înseamnă, de fapt, că am aflat ceva confidenţial şi că nu 
pot să scriu despre asta. 

— Dă-l naibii de vocabular! Scrie ce-ţi place, dar eu sunt 
sursa ta anonimă. Eşti de acord? 

— Bineînţeles, răspunse Mikael. 

Privit retroactiv, răspunsul lui fusese o mare greşeală. 

— Bun. Afacerea Minos s-a desfăşurat acum zece ani, chiar 
după căderea Zidului, în momentul în care bolşevicii începeau 


1 Banca de Comerţ, una dintre cele mai importante bănci suedeze. 
2 Termen jurnalistic: confidenţial, care nu poate fi utilizat public. 


să devină capitalişti onorabili. Eu am fost unul dintre cei care 
l-au anchetat pe Wennerström şi tot timpul am avut o 
blestemată de senzaţie că ceva nu era în regulă. 

— De ce n-ai spus nimic în timpul anchetei? 

— Am discutat cu şeful meu. Dar treaba era că nu aveai pe 
ce să pui degetul. Toate hârtiile erau în regulă. N-am avut decât 
să-mi pun semnătura sub un raport. Dar, pe urmă, de câte ori 
dădeam de numele lui Wennerström în presă, îmi revenea în 
minte afacerea Minos. 

— Ca să vezi! 

— Pe urmă, câţiva ani mai târziu, pe la mijlocul anilor 
nouăzeci banca mea a avut unele afaceri cu Wennerstrom. 
Destul de serioase, de fapt. Lucrurile nu au mers bine. 

— V-a suflat banii? 

— Nu, n-aş merge până la a spune asta. Am câştigat şi unii, 
şi alţii. Dar era ca şi cum... Nu ştiu cum să explic. Acum, sunt pe 
cale să vorbesc despre propriul meu patron şi nu vreau să fac 
aşa ceva. Dar, ceea ce m-a frapat - impresia globală şi totală, 
cum se spune - nu a fost pozitivă. În mass-media, Wennerström 
este înfăţişat ca un extraordinar oracol financiar. Din asta 
trăieşte. Este capitalul lui de încredere. 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

— Am avut impresia că tipul e un bluf, pur şi simplu. Nu avea 
calităţi speciale pentru finanţe. Dimpotrivă, în unele domenii 
l-am găsit de o prostie totală. Se înconjurase de câţiva young 
warriors cu adevărat isteţi pe post de consilieri, dar despre el 
personal aveam o părere deosebit de proastă. 

— OK. 

— Acum un an, am fost în Polonia pentru o altă treabă. 
Delegaţia noastră a luat cina cu câţiva investitori din todz şi eu 
m-am nimerit la masa primarului. Discutam despre cât de greu 
era să se pună pe picioare economia Poloniei şi aşa mai 
departe. Nu ştiu cum s-a întâmplat de am pomenit despre 
proiectul Minos. Primarul a părut total perplex un moment - ca 
şi cum n-ar fi auzit niciodată despre Minos -, pe urmă însă şi-a 
amintit că fusese nu ştiu ce mică afacere de rahat, de care nu 
se alesese nimic. A expediat subiectul cu un râs, spunând - îl 
citez exact - că dacă asta e tot ce sunt capabili să facă 
investitorii suedezi, ţara noastră va ajunge curând falimentară. 
Mă urmăreşti? 


— Declaraţia asta dovedeşte că primarul din todz e un om 
de bun-simţ, dar, continuă, te rog. 

— Fraza asta mi s-a aşezat pe creier. A doua zi, aveam o 
întâlnire dimineaţa, dar restul timpului eram liber. Doar de-al 
dracului, m-am dus să văd fabrica dezafectată a lui Minos, 
într-un sat în apropiere de todz, cu o crâşmă într-un şopron şi cu 
privată în curte. Marea uzină Minos era o cocioabă pe jumătate 
dărâmată. Un vechi hangar din tablă ondulată, montat de 
Armata Roşie prin anii cincizeci. Am întâlnit un paznic care 
vorbea un pic germana şi am aflat că unul dintre verii lui lucrase 
la Minos. Vărul locuia în apropiere, aşa că ne-am dus la el acasă. 
Paznicul m-a însoţit, ca să traducă. Te interesează să auzi ce-a 
spus? 

— Abia mă pot stăpâni. 

— Minos demarase în toamna lui 1992. Erau maximum 15 
angajaţi, în cea mai mare parte babe. Salariul era de cel mult 
150 de coroane pe lună. La început, nu erau maşini, aşa că 
angajaţii se ocupau cu curăţenia hangarului. La începutul lui 
octombrie, au sosit trei maşini de cartonaj, cumpărate din 
Portugalia. Erau vechi şi uzate şi total depăşite. Vândute la fier 
vechi, n-ar fi făcut mai mult de câteva hârtii de o mie. Maşinile 
se pare că funcționau, dar tot timpul se defectau. Piesele de 
schimb lipseau, desigur, aşa că Minos suferea de pene de 
producţie continue. Cel mai adesea, vreun angajat le repara 
cum putea. 

— Acum începe să semene a ceva, recunoscu Mikael. De 
fapt, ce se fabrica la Minos? 

— În 1992 şi jumătate din anul 1993, ei au produs ambalaje 
obişnuite pentru detergenţi, cartoane de ouă şi chestii de astea. 
Pe urmă, au fabricat saci de hârtie. Dar fabrica ducea lipsă 
continuă de materie primă şi nu au avut niciodată cine ştie ce 
producţie... 

— Nu prea aduce a investiţie uriaşă. 

— Am socotit. Costul total al chiriei a fost de cinşpe mii pe 
doi ani. Salariile poate s-au ridicat la maximum 150 000 - ca să 
fiu generos. Cumpărarea maşinilor şi a mijloacelor de 
transport... un furgon care livra cartoanele de ouă... aş zice 
250 000. Adaugă cheltuielile pentru autorizaţii, câteva cheltuieli 
de călătorie - se pare că o singură persoană din Suedia vizitase 
de câteva ori satul. Ei bine, să spunem că întreaga afacere 


costase mai puţin de un milion. În vara lui 1993, într-o bună zi, a 
venit şeful de echipă şi a spus că fabrica s-a închis; puţin după 
aceea, a sosit un camion din Ungaria şi a încărcat tot parcul de 
maşini. Minos exit. 


În timpul procesului, Mikael se gândise adesea la seara 
aceea de midsommar. Tonul discuţiei fusese în cea mai mare 
parte a serii de conversaţie amicală, cu tachinări, exact ca pe 
vremea liceului. Ca adolescenţi, împărţiseră poverile de la 
vârsta aceea. Ca adulţi, erau de fapt doi străini, două persoane 
cu totul diferite. În cursul serii, Mikael reflectase asupra faptului 
că, de fapt, nu-şi mai amintea ce-i legase în vremea liceului. ŞI-I 
amintea pe Robert ca pe un băiat tăcut şi rezervat, neobişnuit 
de timid cu fetele. Adult, el era... ei bine, un alpinist talentat în 
lumea băncilor. Mikael nu se îndoia un moment că fostul lui 
coleg avea opinii diametral opuse celor ce constituiau imaginea 
lui despre viaţă. 

Mikael bea rareori până să se îmbete, dar această întâlnire 
întâmplătoare transformase o croazieră ratată într-o seară 
plăcută, în care nivelul sticlei de Akvavit se apropia încet de 
fund. Tocmai pentru că discuţia păstrase multă vreme acel ton 
de liceeni, la început el nu luase în serios istorisirea lui Robert 
despre Wennerström, dar, destul de târziu, instinctul lui de 
jurnalist se trezise în fine la viaţă. Dintr-o dată, începuse să 
asculte cu atenţie spusele lui Robert şi tot felul de obiecţii logice 
îi apăreau în minte. 

— Aşteaptă puţin! îi ceru Mikael. Wennerström este o stea 
printre oamenii de bursă. Dacă nu mă înşel, trebuie să fie 
miliardar... 

— Wennerström Group are un capital de aproximativ 200 de 
miliarde. Eşti pe punctul de a mă întreba pentru ce un miliardar 
s-ar deranja, la urma urmei, să escrocheze nişte amărâte de 54 
de milioane!? 

— Mă rog, mai curând, de ce-ar pune totul în primejdie 
pentru o escrocherie uşor de descoperit? 

—N-aş spune că escrocheria era chiar aşa uşor de 
descoperit; o conducere SIB unanimă, reprezentanţii băncilor, 
guvernul şi experţii contabili ai parlamentului au acceptat 
hârtiile lui Wennerström. 

— Totuşi, e vorba de o sumă ridicolă. 


— De bună seamă. Dar, gândeşte-te: Wennerström Group 
este o firmă de investiţii care se ocupă cu tot ceea ce poate 
aduce beneficii rapide - acţiuni, opţiuni, valută... you name it. 
Wennerström a luat contact cu SIB în 1992, în momentul în care 
piaţa era pe punctul de-a atinge fundul. Îţi aduci aminte de 
toamna lui '92? 

— Mai vorbeşti!... Aveam un împrumut cu dobândă variabilă 
pentru apartamentul meu, când deodată dobânda Băncii Suediei 
a urcat cu cinci sute la sută, în luna octombrie! M-am luptat cu 
dobânzi de 19% un an întreg. 

— Mmm, ce timpuri erau! zâmbi Robert Şi eu am dat înapoi 
al dracului anul acela. Şi Hans-Erik Wennerström - ca toţi ceilalţi 
actori de pe piaţă - se lupta cu aceleaşi probleme. Firma avea 
miliarde închise în contracte de diferite feluri, dar incredibil de 
puţini bani lichizi. Şi brusc, n-au mai putut să împrumute sume 
fanteziste. În general, într-o astfel de situaţie se sacrifică câteva 
imobile şi-ţi lingi rănile - numai că în 1992 nu era nimeni care să 
cumpere imobile. 

— Cash-flow problem. 

— Exact. Şi Wennerström nu era singurul care să aibă 
asemenea probleme. Orice om de afaceri... 

— Nu spune „om de afaceri”. Numeşte-i cum vrei, dar a-i 
califica drept oameni de afaceri este o insultă la adresa unei 
categorii profesionale serioase. 

— ... Oricare jucător la bursă, atunci, avea cash-flow 
problems... Prin urmare: Wennerström a obţinut 60 de milioane 
de coroane. El a rambursat şase, dar numai după trei ani. 
Cheltuielile pentru Minos n-au putut depăşi cu mult un milion. 
Doar dobânzile la 60 de milioane, timp de trei ani, reprezintă o 
sumă frumoasă. Depinzând de felul în care a investit banii de la 
SIB, el i-a putut dubla ori înzeci. Atunci, nu mai vorbim de 
fleacuri. Hai noroc! 


2 
Vineri 20 decembrie 

Dragan Armanski avea cincizeci şi şase de ani şi se născuse 
în Croaţia. Tatăl lui era evreu armean din Bielorusia. Mama, 
musulmană bosniacă, era de descendență greacă. Ea fusese 
răspunzătoare de educaţia lui culturală, drept care, la 
maturitate, el se trezise în marele grup eterogen pe care 
mass-media îl defineşte drept musulman. În mod bizar, serviciile 
de imigrare îl înregistraseră drept sârb. Paşaportul stabilea că 
era cetăţean suedez şi fotografia arăta o faţă pătrată, cu fălci 
puternice, cu o umbră de barbă neagră şi tâmple cărunte. Era 
numit adesea Arabul, deşi nu avea nici o picătură de sânge arab 
în trecutul lui. Dimpotrivă, era un amestec autentic dintre cele 
pe care pasionaţii de biologie rasială le numesc fără ezitare 
„materie umană de calitate inferioară”. 

Chipul lui amintea vag de rolurile stereotipe de gangster de 
mâna doua din filmele americane. În realitate, el nu era nici 
traficant de droguri, nici torped mafiot. Era un economist 
talentat, care începuse să lucreze ca asistent-economist la firma 
de securitate Milion Security în anii şaptezeci şi care, trei decenii 
mai târziu, era director şi şef operativ al firmei. 

Interesul lui pentru problemele de securitate crescuse puţin 
câte puţin, transformându-se într-o adevărată fascinaţie. Era ea 
un joc strategic - să identifici zonele amenințate, să dezvolţi 
contrastrategii şi, fără încetare, să fii cu un pas înaintea 
spionilor industriali, şantajiştilor şi hotilor. Totul începuse atunci 
când el a descoperit maniera în care o escrocherie abilă 
împotriva unui client fusese realizată cu ajutorul unei 
contabilităţi subtil concepute. Dintr-o duzină de persoane, 
putuse descoperi cine se afla în spatele manipulării şi îşi mai 
amintea încă propria surpriză când înţelesese că deturnarea de 
fonduri putuse fi făcută din cauză că societatea în chestiune 
omisese să acopere câteva găuri simple din procesul de 
securitate. Din acel moment, se transformase din simplu 
contabil în coechipier în dezvoltarea întreprinderii, apoi în expert 
în escrocheriile financiare. Cinci ani mai târziu, se afla în direcţia 
firmei şi după încă zece ani devenise - nu fără reticenţe - 
director adjunct. În prezent, reticenţa se calmase de mult. În 
timpul anilor petrecuţi aici, transformase Milton Security într-una 


dintre cele mai competente şi solicitate firme de securitate din 
Suedia. 

Milton Security dispunea de 380 de colaboratori cu normă 
întreagă şi de mai mult de trei sute de colaboratori externi de 
încredere, remuneraţi după însărcinări Deci, o întreprindere 
mică, în comparaţie cu Falck sau Svensk Bevakningstjânst. Când 
Armanski venise la firmă, ea se mai numea încă Societatea de 
Supraveghere Generală Johan Fredrik Milton şi clientela era 
formată din centre comerciale care aveau nevoie de controlori şi 
de paznici musculoşi. Sub conducerea lui, întreprinderea îşi 
schimbase numele în Milion Security, mult mai potrivit într-un 
context internaţional, şi mizase pe tehnologia de vârf. 
Personalul fusese înnoit; gardienii de noapte la sfârşit de 
carieră, fetişiştii de uniforme şi liceenii dispuşi să câştige un ban 
de buzunar fuseseră înlocuiţi cu persoane dotate cu competenţe 
serioase. Armanski angajase foşti poliţişti de o anume vârstă ca 
şefi ai operaţiilor, absolvenţi ai facultăţii de ştiinţe politice 
specializaţi în terorism internaţional, protecţie de persoană şi 
spionaj industrial şi, mai ales, tehnicieni în telecomunicaţii şi 
experţi în informatică. Întreprinderea se mutase din cartierul 
periferic Solna în localuri mai simandicoase, aproape de Slussen, 
în centrul Stockholmului. 

La începutul anilor nouăzeci, întreprinderea Milton Security 
era înarmată ca să poată oferi un tip cu totul nou de securitate 
unui cerc exclusiv de clienţi, în majoritate întreprinderi de 
mărime mijlocie, având o cifră de afaceri foarte ridicată, precum 
şi unor persoane particulare înlesnite - stele rock proaspăt 
îmbogăţite, jucători la bursă şi directori de start-up. O mare 
parte din activitate era centrată pe oferta de gărzi de corp şi pe 
soluţii de securitate pentru întreprinderile suedeze din 
străinătate, mai ales din Orientul Mijlociu. Această parte a 
activităţii reprezenta în prezent aproape 70% din cifra de 
afaceri. În timpul lui Armanski, cifra de afaceri crescuse de la 40 
de milioane de coroane la aproape două miliarde. A vinde 
securitate se dovedea o branşă foarte profitabilă. 

Activitatea era repartizată pe trei domenii principale: 
consultații de securitate, care constau în identificarea 
pericolelor posibile sau imaginare; măsuri preventive, care în 
general se ocupau cu instalarea de camere de supraveghere 
costisitoare, alarme de efracţie sau incendiu, sisteme 


electronice de închidere şi echipamente informatice; şi, în fine, 
protecție de persoane, pentru persoane particulare sau 
funcţionari care se simțeau ameninţaţi. Această ultimă piaţă 
crescuse de mai mult de patru ori în ultimii zece ani şi, de 
curând, apăruse chiar o nouă categorie de clientelă, femei 
avute, care încercau să se protejeze de un fost prieten sau soţ, 
ori de urmăritori necunoscuţi care le văzuseră la televizor şi 
făcuseră o fixaţie pentru puloverele lor strâmte sau pentru 
culoarea rujului de buze. În plus, Milton Security lucra în 
parteneriat cu întreprinderi bucurându-se de aceeaşi reputaţie 
bună din alte ţări europene şi din Statele Unite, luându-şi asupra 
sa asigurarea securităţii unor personalităţi internaţionale aflate 
în vizită în Suedia; cum fusese acea vestită actriţă americană 
care a turnat timp de două luni la Trollhättan şi al cărei agent 
socotise că faima ei cerea să fie însoţită de gărzi de corp în 
vremea rarelor plimbări în afara hotelului. 

Un al patrulea domeniu, mult mai restrâns, de care nu se 
ocupau decât câţiva colaboratori externi din când în când, era 
constituit din ceea ce este numit AP, adică anchetă asupra unei 
anume persoane. Armanski nu era deosebit de entuziasmat de 
acest tip de activitate. Era mai puţin lucrativă şi, în plus, o 
branşă delicată, care făcea apel mai mult la judecata şi 
competenţa colaboratorului, decât la cunoştinţele lui în tehnica 
telecomunicaţiilor sau în instalarea discretă a aparaturii de 
supraveghere. Ancheta asupra unei persoane era acceptabilă, 
când era vorba doar de nişte simple informaţii despre 
solvabilitatea cuiva sau de verificarea unui curriculum vitae al 
unui viitor colaborator, ori a activităţii unui angajat bănuit că 
lăsa să se scurgă informaţii, sau, în sfârşit, de vreo activitate 
criminală. 

În acest caz, AP-urile se înscriau în domeniul operativ. Dar, 
tot mai des, clienţii lui veneau cu probleme de ordin personal, 
care aveau tendinţa să ducă la consecinţe neplăcute. Vreau să 
ştiu cine e jegosul care se întâlneşte cu fata mea... Cred că 
nevastă-mea mă înşeală... Băiatul e OK dar anturajul lui... 
Cineva mă şantajează. Cel mai adesea, Armanski le opunea un 
„nu” hotărât. Dacă fata era majoră, avea dreptul să frecventeze 
orice vagabond dorea, şi el era de părerea că infidelitatea era 
problema celor doi soţi. In toate aceste cereri se ascundeau 
curse care puteau duce la scandaluri şi la neplăceri juridice 


pentru Milton Security. De aceea, Dragan  Armanski 
supraveghea îndeaproape aceste misiuni, deşi ele nu aduceau 
decât bani de buzunar în cifra de afaceri generală a firmei. 


Subiectul acelei dimineţi era, din păcate, tocmai o anchetă 
personală şi Dragan Armanski îşi îndreptă dunga de la pantaloni, 
înainte de a se lăsa pe spate în scaunul lui confortabil. O privi 
sceptic pe Lisbeth Salander, colaboratoarea cu treizeci şi doi de 
ani mai tânără, şi pentru a mia oară constată că nimeni nu 
putea să pară mai puţin potrivit decât ea într-o firmă presti- 
gioasă de securitate. Scepticismul lui era justificat şi, în acelaşi 
timp, irațional. În ochii lui Armanski, Lisbeth Salander era, fără 
îndoială, cel mai competent researcher pe care-l întâlnise în toţi 
anii petrecuţi în branşa aceasta. În timpul celor patru ani cât 
lucrase pentru el, nu dăduse greş în nici una dintre misiuni, nici 
unul dintre rapoartele ei nu fusese mediocru. 

Dimpotrivă - produsele ei erau de mare clasă. Armanski era 
convins că Lisbeth Salander poseda un dar unic. Oricine poate 
scoate informaţii bancare sau efectua un control de impozite, 
dar Salander avea imaginaţie şi venea întotdeauna cu ceva la 
care nu te aşteptai. El nu înţelesese niciodată cum se descurca, 
adesea capacitatea ei de-a găsi informaţii părea să fie vrăjitorie 
curată. Era extrem de familiarizată cu arhivele administrative şi 
ştia să descopere informaţiile cele mai obscure. Şi, mai ales, 
avea capacitatea de a se strecura în pielea persoanei asupra 
căreia făcea ancheta. Dacă era vreun rahat de dezgropat ea îşi 
fixa mira imediat asupra lui, ca un misil de croazieră 
telecomandată. Incontestabil, avea talent. 

Rapoartele ei puteau constitui o adevărată catastrofă pentru 
cel ţintit. Armanski mai avea încă transpiraţii reci când îşi 
amintea cum îi dăduse odată un control de rutină asupra unui 
cercetător din branşa medicamentelor, în vederea cumpărării 
unei întreprinderi. Ancheta trebuia să dureze o săptămână, dar 
se prelungise. După patru săptămâni de tăcere şi mai multe 
avertizări, ea venise cu un raport specificând că subiectul 
anchetei era pedofil. Cel puţin de două ori, tipul recursese la 
serviciile unei prostituate de treisprezece ani din Tallin, şi 
anume semne anunțau că el nutrea un interes nesănătos pentru 
fata concubinei sale. 


Salander avea calităţi care uneori îl împingeau pe Armanski 
în braţele deznădejdii. Când descoperise că tipul era pedofil, ea 
nu pusese mâna pe telefon să-l anunţe pe Armanski, nu se 
repezise în biroul lui pentru o discuţie. Dimpotrivă - fără să 
marcheze cu un cuvânt că raportul conţinea informaţii 
explozive, de proporţii aproape nucleare, îl pusese într-o seară 
pe marginea biroului lui, în momentul în care Armanski se 
pregătea să stingă şi să plece acasă. Luase cu el raportul şi nu-l 
deschisese decât seara târziu, în momentul în care, deconectat, 
împărțea o sticlă de vin cu soţia sa, în faţa televizorului, în 
livingul vilei lui din Lidingö. 

Raportul era, ca întotdeauna, de o minuţie aproape 
ştiinţifică, cu note în josul paginii, cu citate şi indicaţii exacte 
asupra surselor. Primele pagini trasau trecutul obiectului, 
formaţia, cariera şi situaţia economică. Abia la pagina 24, 
într-un paragraf intermediar, Salander lansa bomba escapadelor 
la Tallin, pe acelaşi ton obiectiv pe care-l utilizase să spună că 
acesta locuia într-o vilă în Sollentuna şi conducea un Volvo 
bleumarin. Pentru a-şi întări afirmaţiile, ea trimitea la o anexă 
voluminoasă, cu fotografii ale fetei minore, în compania 
obiectului. Fotografia fusese luată pe culoarul unui hotel din 
Tallin şi el ţinea mâna sub puloverul fetiţei. Nu se ştie cum, 
Lisbeth Salander reuşise chiar să găsească fata şi o convinsese 
să dea o mărturie amănunţită, înregistrată pe casetă. 

Raportul declanşase exact haosul pe care Armanski voia să-l 
evite. Ca prim fapt, el fusese obligat să înghită două pastile pe 


care i le prescrisese medicul împotriva ulcerului. Apoi, 
convocase comanditarul, pentru o discuţie sinistră şi foarte 
scurtă. Ca final - şi cu toate reticenţele spontane ale 


comanditarului - fusese obligat să transmită imediat datele 
poliţiei. Ceea ce însemna că firma Milton Security risca să fie 
antrenată într-o plasă de acuzaţii şi contraacuzaţii. Dacă 
documentaţia nu ţinea şi omul era eliberat, firma risca un 
proces pentru calomnie. O porcărie totală. 


Şi totuşi, ceea ce-l deranja cel mai tare la Lisbeth Salander 
nu era uimitoarea ei lipsă de emotivitate. Se vorbea atât de 
mult despre „imagine”, ori imaginea firmei era aceea a unei 
stabilităţi conservatoare! lar ea, Lisbeth Salander, era în cadrul 


acestei imagini tot atât de credibilă ca un excavator într-un 
salon nautic. 

Lui Armanski ii venea greu să se obişnuiască cu faptul că 
investigatorul lui vedetă era o fată palidă, de o subţirime 
anorexică, cu părul tăiat foarte scurt şi găuri în nas şi 
sprâncene. Avea un tatuaj cu o viespe de doi centimetri pe gât 
şi o bandă tatuată în jurul bicepsului braţului stâng. Când era 
îmbrăcată în maiou, Armanski constatase că mai avea şi pe 
omoplat un tatuaj, mai mare, reprezentând un dragon. Avea 
părul roşu la origine, dar şi-l vopsea în negru-corb. Mereu părea 
că tocmai ieşise dintr-o săptămână de chef, cu o bandă de 
hard-rockeri. 

Nu suferea de tulburări de nutriţie - Armanski era convins -, 
dimpotrivă, părea să consume tot felul de porcării nesănătoase. 
Pur şi simplu, se născuse slabă, cu o osatură fină care o făcea să 
pară plăpândă ca o fetiţă, cu mâini mici, glezne fine şi sâni care 
abia putea fi distinşi sub veşminte. Avea douăzeci şi patru de 
ani, dar i-ai fi dat paisprezece. 

Avea gura mare, nas mic şi pomeţi accentuaţi, care-i dădeau 
un vag aer oriental. Mişcările îi erau rapide, ca ale unui păianjen 
şi, când se afla în faţa computerului, degetele ei zburau pe clape 
într-un fel aproape maniacal. Trupul nu o recomanda unei 
cariere de manechin, dar, cu un machiaj potrivit, fotografia ei în 
gros-plan n-ar fi arătat rău pe nici un panou publicitar. Fără 
machiaj - uneori folosea un ruj de buze scârbos, negru - şi 
tatuaje, precum şi toate inelele din nas şi din sprâncene, era... 
să zicem, atrăgătoare. Într-un fel absolut de neînțeles. 

Faptul că Lisbeth Salander lucra pentru Dragan Armanski era 
în sine uimitor. Nu era genul de femeie cu care el venea de 
obicei în contact şi, cu atât mai mult, căreia s-ar fi gândit să-i 
ofere o slujbă. 

Fusese angajată ca un fel de fată-bună-la-toate, după ce 
Holger Palmgren, un avocat în prag de pensionare care se ocupa 
de afacerile personale ale bătrânului J.F. Milton, îl informase că 
Lisbeth Salander e o fată deşteaptă, cu o atitudine un pic 
perturbată. Palmgren făcuse apel la Armanski să-i ofere o şansă 
fetei, ceea ce Armanski îi promisese fără plăcere. Palmgren era 
unul dintre acei oameni care ar fi luat un „nu” ca un îndemn 
să-şi dubleze eforturile de convingere, aşa că era mai simplu să 
spui direct „da”. Armanski ştia că Palmgren se ocupa de copiii 


cu probleme şi de alte spanacuri sociale, dar că avea totuşi o 
judecată bună. 

A regretat, chiar din momentul când a văzut-o pe Lisbeth 
Salander. 

Nu numai că părea perturbată - în ochii lui, era pur şi simplu 
o întruchipare a acestui concept. Ratase şcoala elementară, nu 
pusese piciorul în liceu şi era lipsită de orice formă de studii. 

Primele luni lucrase cu normă întreagă, mă rog, aproape 
întreagă, în orice caz, apăruse din vreme în vreme la locul de 
muncă. Făcea cafeaua, căuta poşta şi se ocupa de maşina de 
copiat. Problema era că nu-i păsa de orarele normale şi de 
rutinele de muncă. 

În schimb, avea o mare capacitate să-şi irite colaboratorii. 
Era numită fata cu dovă celule cerebrale, una ca să respire şi 
alta, să se ţină în picioare. Nu vorbea niciodată despre sine. 
Colegii care încercau să lege o conversaţie căpătau rareori un 
răspuns şi renunţau repede, încercările de a glumi cu ea cădeau 
totdeauna în gol - ori că ea îl privea pe glumet cu ochi mari, 
inexpresivi, ori că reacţiona cu o iritare evidentă. 

A căpătat repede reputaţia că putea să-i sară ţandăra dintr-o 
dată şi avea schimbări dramatice de dispoziţie dacă i se părea 
că cineva îşi bate joc de ea, ceea ce lucru destul de obişnuit în 
viaţa de birou. Purtarea ei nu încuraja nici prieteniile, nici 
confidenţele şi ea a devenit curând o apariţie bizară, care 
bântuia, asemeni unei pisici fără stăpân, pe culoarele de la 
Milton. Era considerată total irecuperabilă. 

După o lună de neplăceri pe bandă rulantă, Armanski a 
convocat-o în biroul lui, cu intenţia s-o concedieze. L-a ascultat 
pasivă, în timp ce el îşi enumera toate acuzele, fără obiecţii şi 
fără să ridice măcar o sprânceană. Armanski a sfârşit prin a-i 
spune că nu avea atitudinea potrivită şi tocmai era pe punctul 
de a declara că ar fi mai bine să-şi caute altă slujbă, unde alţii 
vor şti să profite de competența ei, când fata îl întrerupse în 
mijlocul unei fraze. 

— Auziţi, dacă aveţi nevoie de un portar, căutaţi unul la 
oficiul de muncă. Eu pot să aflu orice despre oricine şi, dacă vă 
mulţumiţi să mă puneţi la trierea corespondenţei, atunci sunteţi 
un imbecil. 

Armanski îşi mai amintea cum rămăsese mut de furie, în 
vreme ce ea continua, fără să-l bage în seamă: 


— Aveţi unul căruia i-au trebuit trei săptămâni să scrie un 
raport, total nul, despre acel yuppie pe care au de gând să-l 
recruteze ca preşedinte al consiliului de administraţie la firma 
start-up. Am fotocopiat rahatul ăla de raport aseară şi-l văd că-i 
aici, pe birou. 

Privirea lui Armanski se aşeză pe raport şi, deşi nu obişnuia, 
începu să strige: 

— N-ai voie să citeşti rapoartele confidenţiale! 

— Confidenţial e poate, dar la voi măsurile de securitate au 
unele scăpări. După directive, el trebuia să-şi fotocopieze 
raportul singur, dar mi l-a aruncat mie, înainte s-o întindă la 
restaurant. Şi, de altfel, raportul dinainte i l-am găsit în sala de 
mese, acum câteva săptămâni. 

— Şi tu, ce-ai făcut? izbucni Armanski îngrozit. 

— Fiţi calm, l-am închis în seiful lui. 

— Ce, ţi-a dat cifrul de la seif? se sufocă Armanski. 

— Nu, nu chiar. Dar îl avea notat pe o hârtie de pe birou, 
împreună cu parola de la computer. Dar poanta e că balonul ăla 
umflat de detectiv particular a făcut o anchetă fără nici o 
valoare. l-a scăpat că tipul are datorii de joc teribile, că trage pe 
nas cocaină mai rău decât un aspirator, şi că gagica lui s-a 
refugiat la Centrul de protecţie a femeilor!, după ce el a scos 
untul din ea. 

Apoi, tăcu. Armanski n-a spus nimic câteva minute, timp în 
care răsfoia raportul respectiv. Era formulat competent, scris 
într-un stil uşor de înţeles şi plin de referinţe, surse şi declaraţii 
ale prietenilor şi ale cunoscuţilor obiectului anchetat. In final, a 
ridicat ochii şi a spus: 

— Probează. 

— Cât timp îmi daţi? 

— Trei zile. Dacă vineri nu ai reuşit să-ţi probezi afirmaţiile, 
eşti pusă pe liber. 


Peste trei zile îi lăsase fără să spună o vorbă un raport care, 
având o grămadă de informaţii amănunțite, îl transforma pe 
aparent agreabilul yuppie într-un rahat dubios. Armanski citise 
de mai multe ori raportul, în timpul weekend ului, şi petrecuse o 


1 Kvinnojouren - asociaţie pentru protecţia femeilor, care posedă 
apartamente speciale cu adrese secrete, puse la dispoziţia femeilor 
maltratate de bărbaţi. 


bună parte din ziua de luni cu o contraverificare, nu cine ştie ce 
entuziastă, a unora dintre afirmaţiile ei Deja, înainte de a începe 
controlul, ştia că informaţiile se vor dovedi exacte. 

Armanski era perplex şi iritat pe sine însuşi pentru că nu o 
judecase corect. El o crezuse bătută în cap, poate un pic debilă 
mintal. Nu se aşteptase ca o fată care chiulise în aşa măsură, 
încât nu reuşise să-şi ia certificat de studii nici pentru şcoala 
primară, să poată scrie un raport care nu numai că era corect 
din punctul de vedere al limbii, dar, în plus, conţinea observaţii 
şi informaţii pe care el nu putea înţelege cum le obținuse. 

Era convins că nimeni altcineva de la Milton Security n-ar fi 
putut scoate informaţii dintr-un jurnal confidenţial al unui medic 
de la Protecţia femeilor. Când a întrebat-o cum reuşise, n-a 
obţinut decât un răspuns vag. Nu avea intenţia să-şi deconspire 
sursele, a spus ea. Curând i-a devenit clar că Lisbeth Salander 
nu avea în nici un caz intenţia de a-şi discuta metodele de lucru, 
nici cu el, nici cu altcineva. Acest lucru îl neliniştea - dar nu 
suficient de tare, ca să reziste tentaţiei de a o testa. 

A reflectat la asta mai multe zile. 

Îşi reamintea cuvintele lui Holger Palmgren, când i-o 
trimisese. Oricine are dreptul la o şansă. S-a gândit şi la propria 
lui educaţie musulmană, care-l învățase că datoria lui faţă de 
Dumnezeu era să-i ajute pe cei excluşi. Desigur, nu credea în 
Dumnezeu şi nu mai pusese piciorul într-o moschee din 
adolescenţă, dar avea impresia că Lisbeth Salander era cineva 
care avea nevoie de ajutor şi de sprijin solid. El nu făcuse prea 
multe acţiuni de genul acesta de-a lungul anilor. 


În loc s-o dea afară, a convocat-o pe Lisbeth Salander la o 
discuţie particulară în care a încercat să înţeleagă cum era de 
fapt alcătuită fata asta complicată. Convingerea că ea suferea 
de un deranjament serios i-a fost întărită, dar a descoperi, 
totodată, că în spatele persoanei enervante se ascundea o fiinţă 
inteligentă. Îşi dădea seama că era instabilă şi incomodă, dar şi 
că începuse, spre propria lui uimire, să-i fie dragă. 

În cursul lunilor următoare, Armanski a luat-o sub aripa lui. 
Dacă ar fi fost cu adevărat sincer cu sine însuşi, ar fi trebuit 
să-şi spună că se ocupa de ea ca de un mic hobby social. li 
dădea misiuni de cercetare simple şi încerca să-i dea ponturi 
despre cele mai bune procedee. Ea asculta cu răbdare, pleca şi 


îndeplinea misiunea într-un fel cu totul personal. Armanski a 
cerut responsabilului cu serviciile tehnice de la Milton să facă cu 
ea un curs de calculatoare elementar; Salander a rămas amabilă 
pe scaun o după-amiază întreagă, înainte ca responsabilul, un 
pic ameţit, să vină să-i raporteze că fata părea că posedă deja 
mai multe cunoştinţe în informatică decât cei mai mulţi 
colaboratori ai firmei. 

Armanski şi-a dat curând seama că Lisbeth Salander, cu 
toate discuţiile, ofertele de formaţie internă şi celelalte mijloace 
de convingere încercate, nu avea de gând să se adapteze 
rutinelor de birou de la Milton. Acest fapt l-a pus în faţa unei 
dileme complicate. 

Continua să fie subiect de iritare pentru colegi. Armanski era 
conştient că n-ar fi acceptat ca un alt angajat să vină şi să plece 
după propria lui voie şi că, într-o situaţie normală, el i-ar fi dat 
curând un ultimatum, cerând o schimbare. In acelaşi timp, 
ghicea că dacă îi va da un ultimatum lui Lisbeth Salander sau 
dacă o va ameninţa cu concedierea, ea nu va face decât să 
ridice din umeri. În consecinţă, ori trebuia să se despartă de ea, 
ori trebuia să accepte că fata nu funcţiona ca oamenii normali. 

Cea mai dificilă problemă pentru Armanski era însă faptul că 
nu reuşise să-şi definească propriile sentimente pentru tânăra 
femeie. Era ca o mâncărime neplăcută, te respingea şi în acelaşi 
timp era atrăgătoare. Nu era vorba de o atracţie sexuală, cel 
puţin Armanski nu voia să creadă asta. Femeile la care se uita 
de obicei erau blonde opulente, cu buze senzuale, care-i trezeau 
fantezia. În plus, era însurat de douăzeci de ani cu o finlandeză 
numită Ritva care, la cincizeci de ani trecuţi, mai îndeplinea încă 
toate aceste exigenţe. Nu-i fusese niciodată necredincios, mă 
rog, trăise momente pe care Ritva le-ar fi putut interpreta dacă 
le-ar fi cunoscut, dar căsătoria lui era fericită şi avea două fete 
de vârsta lui Lisbeth Salander. Oricum, el nu era interesat de 
fete fără sâni care de la distanţă puteau fi confundate cu nişte 
băieţi slăbuţi. Nu era stilul lui. 

Cu toate astea, începuse să se surprindă cu visări nepotrivite 
despre Lisbeth Salander şi trebuia să-şi mărturisească că nu era 
indiferent în prezenţa ei. Dar atracţia, îşi spunea Armanski, 
venea din faptul că Salander era pentru el o făptură exotică. Tot 
aşa de bine ar fi putut să se îndrăgostească de un tablou 
reprezentând o nimfă din mitologia greacă. Salander reprezenta 


o viaţă ireală care îl fascina, dar pe care n-o putea împărţi - şi 
pe care, oricum, ea îi interzicea s-o împartă. 

Într-o zi, Armanski se afla la masa unei cafenele din Piaţa 
Mare, în Gamla Stan, când Lisbeth Salander a apărut, 
instalându-se la o masă din partea cealaltă a terasei. Era 
întovărăşită de trei fete şi de un băiat, toţi îmbrăcaţi într-o 
manieră asemănătoare. Armanski a observat-o plin de 
curiozitate. Părea la fel de rezervată ca la birou, totuşi aproape 
zâmbise, la ceva ce-i povestea o fată cu părul purpuriu. 

Armanski se întreba cum ar reacţiona Salander dacă într-o 
bună zi el ar veni la slujbă cu părul verde, cu nişte blugi uzaţi şi 
un bluzon de piele cu ţinte. L-ar considera ca pe unul dintre ai 
ei? Poate - ea părea să accepte tot ce o înconjura, cu un aer de 
not my business. Sau, mai de grabă, i-ar fi râs în nas. 

Ea stătea cu spatele şi nu privise niciodată spre el, aparent 
ignora cu totul faptul că se afla acolo. Armanski se simţise în 
mod ciudat stânjenit de prezenţa ei şi când, după o vreme, s-a 
ridicat ca să plece neobservat, ea a întors capul şi l-a privit 
drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut tot timpul că era acolo şi l-ar fi 
avut sub observaţie. Privirea ei a venit aşa de brusc, că ela 
simţit-o ca pe un atac şi s-a prefăcut că n-o vede, părăsind 
terasa cu paşi grăbiţi. Ea nu l-a strigat, dar l-a urmărit cu 
privirea şi, doar când a dat colţul, a încetat să simtă arsura din 
spinare. 

Râdea rar, aproape niciodată. Totuşi, Armanski avea 
impresia că pe măsură ce se scurgea timpul, atitudinea ei se 
îndulcea. Avea un umor mai puţin agresiv, acompaniat eventual 
de un mic surâs ironic, în colţul buzelor. 

Adesea, Armanski se simţea atât de provocat de lipsa de 
răspuns emoţional a lui Lisbeth Salander, că-i venea s-o zgâlţâie 
şi să se strecoare cu forţa sub carapace, pentru a-i câştiga 
prietenia sau, cel puţin, respectul. 

Intr-o singură ocazie - se făceau deja nouă luni de când lucra 
pentru el - încercase să discute cu ea aceste sentimente. Era în 
timpul serbării de Crăciun organizate de Milton Security, într-o 
seară de decembrie şi, contrar obiceiului, el băuse prea mult. Nu 
se petrecuse nimic neconvenabil - încercase doar să-i spună că 
ţine la ea. Voise mai ales să-i explice că îi trezea instinctul de 
protecţie şi că, de orice va avea nevoie, putea să apeleze la el 


cu toată încrederea. Încercase chiar s-o  îmbrăţişeze, 
prieteneşte, desigur. 

Ea se desfăcuse din îmbrăţişarea lui neîndemânatică şi 
părăsise petrecerea. Nu se mai arătase la birou şi nu mai 
răspundea la telefonul mobil. Dragan Armanski trăise această 
absenţă ca pe o tortură - aproape ca pe o pedeapsă personală. 
Nu avea cu cine să vorbească despre sentimentele lui şi, pentru 
prima oară, realizase, cu o luciditate înspăimântată, ce putere 
devastatoare avea Lisbeth Salander asupra lui. 


Trei săptămâni mai târziu, într-o seară de ianuarie, în vreme 
ce Armanski făcea ore suplimentare ca să verifice bilanţul anual, 
Salander s-a reîntors. A pătruns în biroul lui neauzită, ca o 
fantomă, şi el a realizat brusc că intrase pe uşă şi-l observa din 
umbră. Nu avea nici cea mai mică idee de cât timp stătea acolo. 

— Vrei cafea? 

Ea a tras uşa, oferindu-i un pahar de plastic cu cafea de la 
automatul de espresso din sala de mese. 

Fără o vorbă, el a luat paharul simțind în acelaşi timp şi 
uşurare, şi teamă, când ea a închis uşa cu piciorul şi s-a instalat 
în scaunul pentru vizitatori, privindu-l drept în ochi. 

— Dragan, te excit? 

Armanski a rămas ca paralizat, în vreme ce căuta disperat 
un răspuns pe care să i-l dea. Primul impuls a fost să nege, cu 
un aer ofensat. Apoi, i-a văzut privirea şi a înţeles că pentru 
prima dată îi punea o întrebare personală. O întrebare serioasă, 
şi dacă încerca să se eschiveze cu o glumă, ea o va lua ca pe o 
insultă. Voia să vorbească cu el, şi Armanski se întrebă de cât 
timp avusese nevoie ca să-şi strângă curajul pentru această 
întrebare. A dat drumul pixului din mână şi s-a lăsat pe spate. In 
cele din urmă, s-a destins. 

— Ce te face să crezi asta? a întrebat-o. 

— Felul în care mă priveşti şi felul în care eviţi să mă 
priveşti. Şi de câte ori ai întins mâna să mă atingi şi te-ai oprit. 

El i-a zâmbit brusc: 

— Am sentimentul că mi-ai muşca mâna dacă aş pune doar 
un deget pe tine. 

Ea nu surâse. Aştepta. 

— Lisbeth, sunt şeful tău, şi chiar dacă aş fi atras de tine, 
n-aş face niciodată nici un gest. 


Ea continua să aştepte. 

— Între noi fie zis, da, au fost momente în care m-am simţit 
atras de tine. Pentru un motiv pe care nu-l înţeleg nici eu, te 
iubesc enorm. Dar nu mă exciţi. 

— Cu atât mai bine. Pentru că nu va fi nimic niciodată. 

Armanski a izbucnit în râs. Pentru prima dată, Salander îi 
spusese ceva personal, chiar dacă era ştirea cea mai frustrantă 
pe care un bărbat o putea primi. A încercat să găsească 
cuvintele potrivite: 

— Lisbeth, înţeleg că nu eşti interesată de un bătrân trecut 
de cincizeci de ani... 

— Nu sunt interesată de un bătrân trecut de cincizeci de ani 
care este şeful meu. Ea ridică o mână. Aşteaptă, lasă-mă să 
vorbesc. Adesea eşti bătut în cap şi un birocrat enervant, dar de 
fapt eşti un bărbat atrăgător... eu, de asemenea, pot să mă 
simt... Dar eşti şeful meu şi am întâlnit-o pe soţia ta şi vreau 
să-mi păstrez jobul şi chestia cea mai tâmpită pe care aş putea 
s-o fac ar fi să am o poveste de amorcu tine. 

Armanski a păstrat tăcerea, abia îndrăznind să respire. 

— Sunt perfect conştientă de ce ai făcut pentru mine şi nu 
sunt o nerecunoscătoare. Apreciez sincer că ai trecut peste 
prejudecățile tale şi că mi-ai dat o şansă. Dar nu te vreau de 
amant, şi tu nu eşti tatăl meu. 

După o vreme, Armanski suspină, dezorientat: 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Vreau să continui să lucrez pentru tine. Dacă-ţi convine. 

El dădu din cap şi-i răspunse cu toată sinceritatea de care 
era capabil: 

— Doresc foarte tare să lucrezi pentru mine. Dar mai vreau 
şi ca tu să simţi o formă de amiciţie şi de încredere pentru mine. 

Ea aprobă din cap. 

— Nu eşti persoana care să incite la amiciţie, îi aruncă el 
brusc. 

Ea se încruntă un pic, dar el continuă, fără să se lase 
impresionat: 

— Am înţeles că nu vrei să mă amestec în viaţa ta, şi voi 
încerca să n-o fac. Dar e OK, dacă totuşi continui să ţin la tine? 

Salander reflectă un lung moment. Apoi, îi răspunse 
ridicându-se, înconjurând masa şi îmbrăţişându-l. El a fost luat 
cu totul pe neaşteptate. Doar când ea îl lăsă, îi prinse mâna: 


— Putem să fim prieteni? o întrebă. Ea a mai dat o dată din 
cap. 
A fost singura dată când i-a arătat tandrete şi singura dată 
când l-a atins. Un moment de care Armanski îşi amintea cu 
căldură. 

Se scurseseră deja patru ani şi ea nu-i dezvăluise nimic lui 
Armanski din viaţa particulară sau din trecut. O dată, el îşi 
pusese la încercare competențele proprii în arta AP asupra ei. 
Avusese de asemeni o lungă discuţie cu Holger Palmgren, iar 
ceea ce aflase în final nu contribuise în a-i mări încrederea. Nu 
discutase niciodată cu ea, nu-i făcuse nici cea mai mică aluzie şi 
nici n-o lăsase să înţeleagă că-i cotrobăise prin viaţa particulară. 
În schimb, îşi ascundea neliniştea şi sporea măsurile de 
securitate. 


Înainte ca acea seară memorabilă să se sfârşească, Salander 
şi Armanski încheiaseră un pact. În viitor, ea avea să execute 
research pentru el ca free-lancer. Primea un mic venit asigurat 
în fiecare lună, fie că lucra, fie că nu; adevăratele venituri le va 
scoate din facturile pe care le va prezenta la fiecare misiune. Va 
lucra după propria voie, în schimb se angaja să nu facă nimic ce 
ar fi putut să-l deranjeze pe el sau să scandalizeze Milton 
Security. 

Pentru Armanski era o soluţie practică profitabilă şi pentru 
firmă, şi pentru el, şi pentru Salander. Putea să restrângă 
neplăcutul sector AP la un singur angajat fix, un colaborator nu 
prea tânăr care făcea treburile de rutină corecte şi care se 
ocupa de cercetările asupra solvabilităţii. Toate misiunile 
complicate şi delicate le lăsa pe seama lui Salander şi a altor 
câţiva colaboratori externi, care - dacă lucrurile ieşeau prost - 
erau propriii lor patroni şi de care Milton Security nu trebuia să 
răspundă. Cum i se încredinţau multe misiuni, ea beneficia de 
un venit confortabil. Venit care ar fi putut fi mult mai ridicat, 
numai că ea lucra doar când avea chef, după principiul că dacă 
lui Armanski nu-i convine, n-are decât s-o dea afară. 

Armanski o accepta aşa cum era, cu condiţia să nu 
trebuiască să întâlnească clienţii. Excepţiile de la această regulă 
erau rare şi, din nefericire, afacerea de astăzi era una dintre ele. 


În ziua aceea, Lisbeth Salander era îmbrăcată cu un maiou 
negru, cu imaginea lui ET, cu dinţi ascuţiţi şi cu textul / am also 
an alien. Avea o fustă neagră cu tivul desfăcut şi un bluzon scurt 
şi ponosit de piele neagră, centură cu ţinte, bocanci zdraveni, 
marca Doc Maratens, şi şosete până la genunchi, cu dungi 
transversale roşii şi verzi. Avea un machiaj în culori care lăsau 
să se bănuiască că era poate daltonistă. Cu alte cuvinte, era 
neobişnuit de îngrijită. 

Armanski a suspinat, mutându-şi privirea pe cea de a treia 
persoană prezentă în încăpere - un vizitator cu vestimentaţie 
conservatoare, purtând ochelari cu sticle groase. Avocatul Dirch 
Frode avea şaizeci şi opt de ani şi insistase să-l întâlnească 
personal pe colaboratorul care făcuse raportul, pentru a-i pune 
întrebări. Armanski încercase să împiedice întâlnirea cu tot felul 
de aşa-zise motive, spunând că Salander era gripată, că era în 
deplasare şi ocupată cu alte misiuni. Frode îi răspunsese calm 
că nu era grav - afacerea nu era urgentă şi putea, fără 
probleme, să aştepte câteva zile. Armanski înjurase în barbă, 
dar, în cele din urmă, nu găsise altă soluţie decât să-i lase să se 
întâlnească şi, în prezent, maestrul Frode o observa pe Lisbeth 
Salander cu o fascinaţie evidentă. Salander se holba înapoi, 
mina ei indicând clar că nu-i purta nici o simpatie. 

Armanski mai suspină o dată şi privi dosarul pe care ea Îl 
pusese pe birou, cu titlul „Carl Mikael Blomkvist”. Numele era 
urmat de numărul personal, frumos scris pe copertă. Pronunţă 
numele cu voce tare. Maestrul Frode se trezi din vrajă, 
întorcându-şi privirea spre Armanski. 

— Ei bine, zise el, ce-mi puteţi povesti despre Mikael 
Blomkvist? 

— Se află de faţă domnişoara Salander care a redactat 
raportul. 

Armanski ezită o clipă, apoi continuă, cu un zâmbet menit 
să-l liniştească pe Frode, dar care, de fapt, părea doar plin de 
scuze: 

— Nu vă lăsaţi indus în eroare de tinereţea ei. Este 
incontestabil cel mai bun researcher al nostru. 

— Nu mă îndoiesc, răspunse Frode cu o voce seacă, care 
lăsa de fapt să se subiînţeleagă contrariul. Povestiţi-mi ce-a 
găsit. 


Era evident că maestrul Frode nu avea nici cea mai mică 
idee cum să se comporte cu Lisbeth Salander şi că încerca să 
găsească un teren mai sigur, adresându-i-se lui Armanski, ca şi 
cum ea nu s-ar fi aflat în încăpere. Salander profită de ocazie şi 
făcu din guma de mestecat un balon mare. Înainte ca Armanski 
să aibă vreme să răspundă, ea se întoarse spre şeful ei, ca şi 
cum Frode n-ar fi existat. 

— Poţi să-l întrebi pe client dacă vrea să audă versiunea 
lungă sau pe cea scurtă? 

Maestrul Frode realiză imediat că gafase. Urmă o scurtă 
tăcere penibilă, apoi el se întoarse spre Lisbeth Salander, 
încercând să repare greşeala printr-un ton amabil, părintesc. 

— V-aş fi recunoscător, stimată domnişoară, dacă aţi putea 
spune prin viu grai ce aţi descoperit. 

Salander arăta ca o fiară feroce din savana africană, 
proiectând să-l aibă pe Dirch Frode drept prânz. Privirea ei era 
plină de o ură atât de intensă şi neaşteptată, încât Frode simţi 
cum îl trec fiorii. La fel de rapid însă, chipul ei se îndulci. Frode 
se întrebă dacă el doar îşi imaginase acea privire. Când începu 
să vorbească, tonul ei era cel al unui funcţionar de stat: 

— Permiteţi-mi deci să spun, pentru început, că această 
însărcinare nu a fost deosebit de complicată, excepţie făcând 
faptul că descrierea cerinţelor era destui de vagă. Voiaţi „tot ce 
se putea scormoni” despre el, dar nu specificaţi dacă urmăreaţi 
ceva anume. De aceea, am ajuns la un fel de hartă de 
eşantioane asupra vieţii acestuia. Raportul conţine 193 de 
pagini, dar 120 nu sunt decât copii ale articolelor pe care le-a 
scris el însuşi sau tăieturi din presă în care apare numele lui. 
Blomkvist este un personaj public cu puţine secrete şi nu are 
mare lucru de ascuns. 

— Dar are, prin urmare, secrete? întrebă Frode. 

— Toţi oamenii au secrete, răspunse ea, pe un ton neutru. 

— Vă ascult. 

— Mikael Blomkvist s-a născut la 18 ianuarie 1960, ceea ce 
înseamnă că va avea în curând 43 de ani. S-a născut la 
Borlânge, dar nu a locuit acolo niciodată. Părinţii lui, Kurt şi 
Anita Blomkvist, aveau cam 35 de ani când l-au născut, astăzi 
sunt ambii decedați. Tatăl era instalator de maşini şi se deplasa 
mult. Mama a fost doar casnică, după câte am putut înţelege. 
Familia s-a mutat la Stockholm când Mikael a început şcoala. 


Are o soră cu trei ani mai mică, se numeşte Annika şi este 
avocat. Are, de asemenea, câţiva unchi şi mătuşi. Când ne dai 
cafea? 

Această ultimă replică îi era adresată lui Armanski, care, fără 
întârziere, a deschis termosul pe care-l comandase pentru 
întâlnire. Cu un gest, a invitat-o pe Salander să continue. 

— Prin urmare, în 1966 familia s-a mutat la Stockholm. Au 
locuit în Lilla Essingen. Blomkvist a urmat cursul primar şi 
secundar la Bromma, apoi a făcut liceul la Kungsholmen. Media 
de terminare este excelentă - 4,9 - veţi găsi copiile în dosar. In 
timpul liceului, se ocupa cu muzica şi a cântat la contrabas 
într-un grup de rock, Bootstrap, care a scos chiar un disc, dat la 
radio în cursul anului 1979. După liceu, a lucrat ca paznic la 
metrou şi a strâns bani pentru o călătorie în străinătate. A plecat 
pentru un an şi se pare că s-a plimbat mai ales prin Asia - India, 
Thailanda şi un mic tur în Australia. Şi-a început studiile de 
jurnalistică la Stockholm, la vârsta de 21 de ani, dar le-a 
întrerupt după un an, ca să-şi facă serviciul militar la vânători, la 
Kiruna. Un fel de unitate macho, din care a ieşit cu 10-9-9, ceea 
ce e un calificativ foarte bun. După serviciul militar, a terminat 
jurnalistica şi de atunci lucrează în domeniu. Cât de detaliat 
doriţi să fie? 

— Povestiţi tot ce vi se pare important. 

— OK. Pare să fie un pic tipul „premiantul clasei”. Până în 
prezent, a fost un jurnalist talentat. În anii 1980, a scris de 
multe ori, mai întâi în presa regională, apoi la Stockholm. Aveţi o 
listă. Succesul i-a venit cu istoria despre Liga Ursului - banda de 
spărgători pe care a identificat-o. 

— Kalle Blomkvist. 

— El detestă porecla, ceea ce e lesne de înțeles. Dacă mi-ar 
spune cineva Pippi Ciorap-Lung! într-un ziar, s-ar trezi cu un ochi 
negru. 

Îi aruncă o privire neagră lui Armanski, iar acesta înghiţi în 
sec. Nu o dată se gândise la Lisbeth Salander ca la o nouă Pippi 
Ciorap-Lung şi se felicită că niciodată nu încercase să facă vreo 
glumă despre asta. Îi făcu semn cu degetul să continue. 

— O sursă afirmă că până în momentul acela el dorea să 
devină reporter criminalist - şi chiar a candidat pe un asemenea 


1 Pippi Långstrump: cea mai cunoscută şi iubită eroină a cărţilor 
pentru copii scrise de Astrid Lindgren. 


post la un ziar de seară -, dar ceea ce l-a făcut celebru a fost 
activitatea lui de reporter-investigator în chestiuni politice şi 
economice. A lucrat mai ales ca free-/ancer, a avut o singură 
slujbă fixă la un jurnal de seară pe la sfârşitul anilor optzeci. În 
1990, şi-a dat demisia şi a luat parte la fondarea revistei lunare 
Millennium. Revista a început ca outsider, fără un editor care s-o 
sprijine, dar tirajul a crescut şi astăzi apare în jur de 21 000 de 
exemplare. Redacţia se află pe Götgatan, la câţiva paşi de aici. 

— O publicaţie de stânga. 

— Depinde de cum este definită stânga. Millennium este 
văzută în general ca o revistă care critică problemele societăţii, 
dar aş crede că anarhiştii, de pildă, o consideră drept un rahat 
burghez, de genul lui Arena şi Orafront, în vreme ce Uniunea 
Studenţilor Moderaţi gândeşte probabil că redacţia este formată 
din bolşevici. Nimic nu arată că Blomkvist ar fi fost activ politic, 
nici măcar în perioada valului de stânga, când era licean. Pe 
vremea când se afla la Şcoala de Ziaristică, a trăit cu o militantă 
sindicalistă care în prezent este parlamentară de stânga. S-ar 
părea că eticheta de „om de stânga” îi vine mai ales din faptul 
că, în calitate de ziarist economic, s-a specializat în reportajele 
care denunţă corupţia şi afacerile suspecte din lumea 
întreprinderilor. El este autorul câtorva portrete distrugătoare 
ale unor patroni şi politicieni - fără îndoială, bine-meritate - şi se 
află la originea unui număr de demisii şi urmăriri judiciare. Cea 
mai cunoscută este afacerea Arboga, care a avut ca rezultat 
demisia forţată a unui politician conservator şi a dus la 
condamnarea unui contabil-şef comunal la un an de puşcărie, 
pentru deturnare de fonduri. Dezvăluirea unor delicte poate fi cu 
greu considerată drept o atitudine de stânga. 

— Inţeleg ce vreţi să spuneţi. Altceva? 

— A scris două cărţi. Una, despre afacerea Arboga şi alta 
având ca subiect jurnalismul economic, intitulată Temp!/ierii, 
apărută acum trei ani. Nu am citit-o, dar, după critici, pare să fie 
destul de controversată şi a stârnit destule dezbateri în presă. 

— Bani? întrebă Frode. 

— Nu este bogat, dar nici nu moare de foame. Declaraţiile de 
venit se află ataşate la dosar. Are mai puţin de 250 000 de 
coroane la bancă, plasate o parte într-un fond de pensii, alta cu 
dobândă. Dispune de un cont de credit de 100 000 de coroane 
pentru cheltuielile curente, de călătorie etc. Are un apartament 


pe care l-a plătit în întregime - 65 de metri pătraţi pe strada 
Bellman - n-are împrumuturi sau datorii. 

Salander înălţă un deget în aer: 

— Mai are o proprietate în Sandhamn. E o cabană de 25 de 
metri pătraţi, situată pe malul apei, în partea cea mai atractivă 
a satului. Se pare că unul dintre unchii lui a cumpărat-o în anii 
patruzeci, când oamenii obişnuiţi mai puteau să-şi ofere 
asemenea lucruri şi, prin moştenire, i-a revenit lui Blomkvist. El 
a împărţit cu sora sa bunurile. Sora a luat apartamentul 
părinţilor din Lilla Essingen şi Mikael Blomkvist, cabana. Nu ştiu 
cât valorează în prezent - cu siguranţă câteva milioane -, dar, 
pe de altă parte, nu pare doritor s-o vândă şi se duce acolo 
destul de des. 

— Venituri? 

— Este, prin urmare, coproprietar al revistei Millennium, dar 
nu ia decât 12 000 de coroane ca salariu lunar. Compensează cu 
activităţi de free-lancer, în final, suma este variabilă. A câştigat 
bine acum trei ani, când mass-media l-a solicitat, ceea a făcut 
să aibă un venit de 450 000 de coroane; anul trecut, onorariile 
s-au ridicat abia la 120 000 de coroane. 

— Va trebui să plătească 150 000 de coroane ca daune, plus 
onorariul avocatului şi restul, constată Frode. Putem spune că 
nota va fi destul de ridicată, fără a uita că nu va avea nici un 
venit în vremea detenţiei. 

— Ceea ce înseamnă că va ieşi destul de jumulit, spuse 
Salander. 

— Este cinstit? 

— Acesta este, ca să spun aşa, capitalul pe care se bazează 
el. Imaginea lui este de gardian de nădejde al moralei în lumea 
finanţelor şi este invitat adesea de televiziune, pentru a 
comenta diferite afaceri. 

— Nu mai rămâne mare lucru din acest capital după 
judecata de astăzi, constată Dirch Frode cu un aer gânditor. 

— Nu pot spune că ştiu exact ce se cere de la un jurnalist, 
dar după această lovitură va trece multă vreme până ca 
Maestrul Detectiv Blomkvist să primească marele premiu de 
jurnalistică. S-a făcut de râs într-o manieră magistrală, constată 
cu luciditate Salander. Dar, dacă-mi permiteţi o remarcă 
personală... 


Armanski făcu ochii mari. În toţi aceşti ani cât Lisbeth 
Salander lucrase pentru el, niciodată până atunci ea nu emisese 
nici cea mai mică reflecţie personală într-o anchetă asupra 
vreunui individ. Pentru ea contau doar faptele brute. 

— Nu a intrat în sarcina mea să examinez afacerea 
Wennerström, dar am urmărit procesul şi trebuie să mărturisesc 
că am rămas destul de perplexă. Toată afacerea apare bizară şi 
este... out of character pentru Mikael Blomkvist să publice ceva 
ce pare atât de tras de păr. 

Salander se scarpină pe gât, Frode luă un aer răbdător 
Armanski se întrebă dacă se înşela ori Salander nu ştia cum să 
continue. Salander pe care o cunoştea el nu era niciodată 
şovăitoare sau nesigură. În cele din urmă, ea se decise: 

— Deci, asta este în afara raportului... Nu m-am ocupat 
propriu-zis de afacerea Wennerström, dar cred că Kalle 
Blomkvist... scuzaţi, Mikael Blomkvist a fost tras pe sfoară. Cred 
că în afacerea asta se află cu totul altceva decât ce scrie în 
decizia judecătorească. 

De data aceasta, a fost rândul lui Dirch Frode să se îndrepte 
brusc în fotoliu. Avocatul o cercetă pe Salander cu ochi atenţi şi 
Armanski notă că, pentru prima oară de la începutul întâlnirii, 
clientul manifesta un interes depăşind simpla amabilitate. Işi 
spuse că afacerea Wennerström reprezenta pentru Frode ceva 
foarte precis. Mai exact, gândi Armanski imediat, Frode nu 
fusese interesat de afacerea Wennerström, dar acum, când 
Salander insinua că Blomkvist fusese tras pe sfoară, reacţiona. 

— De fapt, ce vreţi să spuneţi? 

— Este o simplă speculație, dar sunt convinsă că cineva l-a 
înşelat. 

— Şi ce vă face să spuneţi asta? 

— Totul în trecutul lui Blomkvist arată că el este un jurnalist 
foarte prudent. Toate revelaţiile controversate pe care le-a făcut 
au fost bine documentate. Am fost la una din zilele de dezbateri 
şi am ascultat. El nu a venit cu contraargumente şi părea să se 
predea fără luptă. Nu se potriveşte cu caracterul lui. Dacă ar fi 
să ascultăm decizia judecătorească, a fabricat o istorie despre 
Wennerström, fără umbra unei probe şi a publicat-o, ca un fel de 
ziarist-kamikadze - ăsta nu-i deloc stilul lui Blomkvist. 

— Şi atunci, ce s-a petrecut? 


— Pot doar să ghicesc. Blomkvist a crezut în istoria sa, dar 
pe drum s-a petrecut ceva şi informaţia s-a dovedit falsă. Asta 
înseamnă că sursa era cineva în care el avea încredere, sau 
cineva care în mod voit i-a furnizat informaţii false - ceea ce mi 
se pare şi complicat, şi greu de crezut. Alternativa ar fi că el a 
fost supus unei ameninţări atât de serioase, că a aruncat 
prosopul şi a preferat să treacă drept un imbecil incompetent, în 
loc să accepte meciul. Dar, cum am spus, nu sunt decât 
speculaţii. 


Salander se pregătea să continue darea de seamă, când 
Dirch Frode a oprit-o cu un gest. Rămase apoi o vreme tăcut, 
bătând cu degetele în braţul fotoliului, înainte de-a se întoarce 
spre ea, cu o anume îndoială: 

— Dacă am dori să vă angajăm pentru a scoate la iveală 
adevărul în afacerea Wennerström... care ar fi şansele de-a găsi 
ceva? 

— Nu pot să vă dau un răspuns. Poate că nu e nimic de 
descoperit. 

— Dar aţi accepta să faceţi o încercare? Ea înălţă din umeri: 

— Nu eu sunt cea care trebuie să hotărască. Lucrez pentru 
Dragan Armanski şi el decide însărcinările pe care vrea să mi le 
dea. Apoi, depinde de felul de informaţii pe care vreţi să le 
aflaţi. 

— Lăsaţi-mă să spun altfel... Presupun că această discuţie 
este confidențială? Armanski dădu din cap în semn de aprobare. 

— Nu ştiu nimic despre această afacere, dar ştiu în mod 
incontestabil că Wennerström a fost necinstit în alte împrejurări. 
Această afacere a influenţat în cel mai înalt grad existenţa lui 
Mikael Blomkvist şi aş dori să ştiu dacă speculațiile 
dumneavoastră ar putea duce la ceva. 

Intrevederea luase o întorsătură neaşteptată şi Armanski 
devenise dintr-o dată atent. Ceea ce cerea Dirch Frode era ca 
Milton Security să accepte să scormonească într-o afacere 
judiciară deja încheiată, în care intervenise poate o ameninţare 
ilegală împotriva lui Mikael Blomkvist şi în care Milton avea 
riscul potenţial de a intra în coliziune cu armata de avocaţi a lui 
Wennerström. Armanski nu era deloc încântat la gândul de a-i 
da frâu liber lui Lisbeth Salander, lansând-o ca pe un misil 
incontrolabil într-un asemenea context. 


Nu era vorba doar despre grija pentru binele propriei lui 
întreprinderi. Salander marcase atent că ea nu voia să-l aibă pe 
Armanski drept tată adoptiv îngrijorat şi, după acordul lor, el se 
ferise să se comporte ca atare, dar, în sinea lui, nu încetase 
niciodată să-şi facă griji pentru ea. Uneori se surprindea 
comparând-o pe Salander cu propriile fiice. Se considera un 
părinte rezonabil, care nu se amestecă inutil în viaţa fetelor, dar 
nu-şi dădea seama dacă ar fi acceptat ca ele să se comporte ca 
Lisbeth Salander sau să trăiască aşa cum trăia ea. 

În adâncul inimii lui croate - sau poate bosniace, ori armene 
- el nu reuşise niciodată să se elibereze de convingerea că viaţa 
lui Salander era o cursă spre catastrofă. In ochii lui, fata era 
victima ideală pentru cel care i-ar voi răul şi se temea de 
dimineaţa în care va fi trezit de vestea că cineva i-a făcut rău. 

— Costul unei asemenea anchete s-ar putea să crească, 
spuse Armanski prudent, pentru a sonda seriozitatea cererii lui 
Frode. 

— Nu avem decât să fixăm un plafon maxim, replică Frode 
cu luciditate. Eu nu cer imposibilul, dar este evident că această 
colaboratoare a dumneavoastră este, aşa cum aţi afirmat, foarte 
competentă. 

— Salander? întrebă Armanski, ridicând o sprânceană. 

— Nu am nimic în lucru. 

— OK. Dar aş vrea să ne punem de acord asupra formelor. Fii 
amabilă, dă-ne un rezumat al raportului. 

— Nu mai este mult de spus, în afară de detalii privind viaţa 
particulară. În 1986 s-a căsătorit cu o nume Monica 
Abrahamsson şi în acelaşi an au avut o fiică, Pernilla. Ea are 
acum şaisprezece ani. Mariajul n-a durat mult, au divorţat în 
1991. Abrahamsson s-a recăsătorit, dar se pare că sunt în 
continuare prieteni. Fata locuieşte împreună cu mama ei şi-l 
vede rar pe Blomkvist. 


Frode a mai cerut cafea şi s-a întors din nou spre Salander: 

— La început aţi afirmat că toţi oamenii au secrete. Aţi găsit 
şi aici vreunul? 

— Voiam să spun că toţi oamenii au lucruri pe care le 
consideră private şi pe care nu le afişează. După cât se pare, lui 
Blomkvist îi plac femeile. A avut câteva poveşti amoroase şi 
multe legături ocazionale. Pe scurt, o viaţă sexuală intensă. 


Totuşi, există o persoană care este prezentă în viaţa lui de mulţi 
ani şi relaţia lor este destul de neobişnuită. 

— In ce sens? 

— Are o relaţie sexuală cu Erika Berger, director al revistei 
Millennium; este o femeie din lumea bună, mama ei era 
suedeză, tatăl, belgian, domiciliat în Suedia. Berger şi Blomkvist 
s-au cunoscut la Şcoala de Ziaristică şi de atunci au o legătură 
mai mult sau mai puţin permanentă. 

— Ceea ce nu este aşa de neobişnuit, constată Frode. 

— Nu, fără îndoială. Dar Erika Berger este în acelaşi timp 
căsătorită cu artistul plastic Lars Beckman - un tip de o oarecare 
celebritate, care a făcut o grămadă de orori instalate în locuri 
publice. 

— Altfel zis, îi este necredincioasă. 

— Nu. Beckman este la curent cu relaţia lor. Este un menage 
à trois, aparent acceptat de toate părţile în cauză. Ea doarme 
uneori la Blomkvist, alteori acasă. Nu ştiu exact cum 
funcţionează relaţia, dar pare să fie motivul care a provocat 
ruptura în mariajul cu Monica Abrahamsson. 


3 
Vineri 20 decembrie - sâmbătă 21 decembrie 

Erika Berger ridică sprâncenele în momentul în care Mikael 
Blomkvist, evident îngheţat, sosi la redacţie după-amiaza târziu. 
Birourile revistei Millennium se aflau pe Götgatan, pe partea 
înaltă a străzii, deasupra localurilor organizaţiei Greenpeace. 
Chiria depăşea un pic mijloacele financiare ale revistei, dar 
Erika, Mikael şi Christer socoteau toţi trei că localul trebuia 
neapărat păstrat. 

Erika aruncă o privire pe ceas. Ora cinci şi un minut, 
întunericul se lăsase de mult peste Stockholm. Crezând că el va 
veni mai repede, îl aşteptase fără să mănânce. 

— Scuză-mă, i se adresă el, înainte ca ea să apuce să zică 
ceva. Am vrut să mă gândesc şi n-aveam chef să vorbesc. Aşa 
că am făcut o plimbare lungă şi am reflectat. 

— Am auzit la radio despre decizie. Tipa de ia TV4 a sunat, 
voia un comentariu din partea mea. 

— Şi tu, ce i-ai spus? 

— Cam ce am hotărât împreună, că vom studia verdictul în 
amănunţime înainte de a ne spune părerea. Adică, nu am spus 
nimic. Şi părerea mea a rămas aceeaşi - cred că este o strategie 
proastă. Dăm impresia că suntem slabi şi pierdem sprijinul 
presei. Trebuie să ne aşteptăm să se spună ceva diseară, la TV. 
Blomkvist dădu din cap mohorât. 

— Cum te simţi? 

Mikael Blomkvist ridică din umeri şi se lăsă să cadă în fotoliul 
lui preferat, din faţa ferestrei. Biroul Erikăi era mobilat spartan, 
cu o masă de scris, rafturi de cărţi funcţionale şi mobilier de 
birou ieftin. Ansamblul provenea de la IKEA, în afara celor două 
fotolii confortabile şi extravagante şi a unei măsuţe - „concesie 
făcută educaţiei mele”, glumea ea. De obicei, se instala să 
citească într-unul dintre fotolii, cu picioarele pe masă, când nu 
mai voia să stea la birou. Mikael privi pe fereastră jos, în 
întuneric, unde oamenii treceau pe stradă grăbiţi. Cumpărăturile 
de Crăciun erau în toi. 

— Presupun că va trece, spuse el. Dar în momentul de faţă 
mă simt ca şi cum aş fi primit o bătaie zdravănă. 

— Da, se poate spune aşa. Şi asta ni se potriveşte tuturor. 
Janne Dahlman a plecat acasă devreme. 

— Îmi închipui că verdictul nu l-a încântat. 


— Nu-i cel mai pozitiv om. 

Mikael dădu din cap. Janne Dahlman era secretar de redacţie 
la Millennium de nouă luni. Tocmai începuse, când a debutat 
afacerea Wennerström şi el se trezise într-o redacţie în plină 
criză. Mikael încercă să-şi amintească ce-a fost în mintea lor, 
când îl angajaseră. Era competent şi avusese câteva slujbe 
temporare la TT, la diferite gazete de seară şi la radio. Dar, în 
mod evident nu era obişnuit să înfrunte situaţiile furtunoase. În 
cursul anului care tocmai se termina, Mikael regretase de multe 
ori că-l angajaseră pe Dahlman, care avea o tendinţă foarte 
enervantă de a vedea totul în termenii cei mai sumbri. 

— Ai veşti de la Christer? întrebă Mikael, continuând să 
privească jos, în stradă. 

Christer Malm era şeful biroului de fotografii şi /ayout şi 
împreună cu Erika şi Mikael era coproprietar al revistei; 
actualmente, se afla într-un voiaj în străinătate, împreună cu 
prietenul său. 

— A telefonat îţi transmite salutări. 

— Trebuie să-mi ia locul ca responsabil de număr. 

— Încetează, Mikael. Trebuie să te aştepţi ca, din când în 
când, să primeşti câte una peste gură. Asta face parte din 
sarcinile de lucru. 

— Da, e adevărat. Dar eu am scris textul care a fost publicat 
într-o revistă al cărei şef de număr sau, mai exact, responsabil 
de număr sunt tot eu. Asta schimbă totul. E vorba despre lipsă 
de discernământ. 

Erika îşi dădea seama că neliniştea pe care o simţise toată 
ziua era pe cale să înflorească din plin. In cele două săptămâni 
dinaintea procesului, Mikael Blomkvist plutise într-un nor negru, 
dar niciodată nu-l văzuse aşa de sumbru şi resemnat cum părea 
să fie acum, la ceasul înfrângerii. Inconjurând biroul, se aşeză pe 
genunchii lui şi-i cuprinse grumazul cu braţele: 

— Mikael,  ascultă-mă. Amândoi ştim exact cum s-au 
petrecut lucrurile. Eu sunt la fel de răspunzătoare ca tine. 
Trebuie să înfruntăm furtuna. 

— Nu există nici o furtună de înfruntat. Acest verdict 
înseamnă că am primit un glonţ în ceafă ca jurnalist. Nu pot să 
rămân responsabil de apariţie la Millennium. Credibilitatea 
revistei este în joc. Şi pagubele trebuie limitate. O ştii la fel de 
bine ca mine. 


— Dacă tu crezi că am intenţia să te las să iei asupra ta 
întreaga vină, înseamnă că habar n-ai cum funcţionez eu, după 
toţi anii aceştia... 

— Ştiu exact cum funcţionezi, Ricky. Eşti de o loialitate oarbă 
faţă de colegi. Dacă ai putea, te-ai bate cu avocaţii lui 
Wennerström, până s-ar spulbera şi propria ta credibilitate! 
Trebuie să fim mai isteţi. 

— Şi crezi că e vreo isteţime în a părăsi revista, ca să pară 
că te-am dat eu afară? 

— Am vorbit de mii de ori despre asta. Dacă vrem să 
supravieţuiască Millennium, este rândul tău să joci. Christer e 
foarte bun, dar el e un tip drăguţ care se pricepe la fotografii şi 
layout, însă n-are habar de ce înseamnă să te baţi cu miliardarii. 
Nu e treaba lui. Eu trebuie să dispar de la Millennium o vreme, 
atât ca responsabil, cât şi ca jurnalist şi membru al consiliului de 
conducere; tu iei şi partea mea. Wennerström ştie că sunt la 
curent cu ce-a făcut şi sunt convins că, atâta vreme cât mă mai 
aflu în preajma revistei, va încerca s-o distrugă. Nu ne putem 
permite asta. 

— Dar de ce nu dăm pe faţă ce s-a întâmplat - ori câştigăm, 
ori murim! 

— Pentru că nu putem dovedi nimic şi pentru că în clipa de 
faţă eu nu mai am pic de credibilitate! Wennerström a câştigat 
repriza asta. S-a sfârşit. Renunţă. 

— De acord, te dau afară. Şi, ce-o să faci în schimb? 

— Am nevoie de o pauză, pur şi simplu. Mă simt epuizat, 
gata să mă izbesc de zid, cum se zice. O să mă ocup de mine 
însumi o vreme. Pe urmă, mai vedem. 

Erika îl strânse tare în braţe, lipindu-i capul de piept. 
Păstrară tăcerea câteva minute. 

— Vrei să ai companie în noaptea asta? îl întrebă ea. Mikael 
dădu din cap. 

— Bine. L-am sunat deja pe Lars şi i-am apus că noaptea 
asta dorm la tine. 


Singura sursă de lumină din odaie era cea de la becurile de 
pe stradă care se reflectau în ferestre. Erika adormise puţin 
după ora două şi Mikael rămas treaz, îi privea profilul în 
penumbră. Era învelită până la mijloc şi el îi privea pieptul, cum 
urca şi cobora. Era destins şi nodul de nelinişte din stomac se 


potolise. Erika avea acest efect asupra lui. Întotdeauna îl 
avusese. Şi ştia că şi el avea exact acelaşi efect asupra ei. 

Douăzeci de ani, gândi el. De atâta vreme dura relaţia lor. Şi 
spera că vor continua să mai facă dragoste împreună încă 
douăzeci de ani. Cel puţin. Niciodată nu încercaseră în mod 
serios să-şi ascundă relaţia, chiar când ea dăduse naştere la 
situaţii cel puţin ambigue, în relaţiile cu ceilalţi. Ştia că se 
vorbeşte despre ei în cercul lor şi că oamenii îşi puneau întrebări 
ce fel de legătură aveau el de fapt? atât Erika, cât şi el, dădeau 
răspunsuri evazive, fără să le pese de comentarii. 

Se întâlniseră la o petrecere, la nişte prieteni comunii 
Amândoi erau în anul al doilea al Şcolii de Ziaristică şi fiecare 
avea la vremea aceea un partener. In timpul serii, începuseră să 
se provoace unul pe altul, mai curând din amuzament. Flirtul 
începuse poate ca o glumă - nu-şi mai amintea exact dar, 
înainte de a se despărţi, schimbaseră numere de telefon. 
Amândoi ştiau că vor ajunge în pat unul cu altul şi, în răstimp de 
o săptămână, o puseseră în practică. In spatele partenerilor 
respectivi, Mikael era sigur că nu era vorba de amor - în orice 
caz, nu de amorul tradiţional, care duce la locuinţă comună, cu 
împrumuturi în spate, pom de Crăciun şi copii. De câteva ori în 
cursul anilor optzeci, când nu aveau relaţii paralele care să 
trebuiască menajate, se gândiseră să-şi ia un apartament în 
comun. Lui Mikael i-ar fi făcut plăcere. Dar Erika întotdeauna se 
eschivase în ultimul moment, aducând argumentul că n-avea să 
funcţioneze şi că nu trebuia să rişte să-şi distrugă relaţia, 
îndrăgostindu-se unul de altul. 

Ştiau că legătura lor era bazată pe sex şi Mikael se întrebase 
adesea dacă este posibil să fii plin de mai multă dorinţă nebună 
pentru o femeie, decât era el pentru Erika. Relaţia lor crea 
dependenţă, la fel de multă ca heroina. 

Uneori se vedeau atât de des, că era ca şi cum ar fi fost un 
cuplu, alteori, săptămâni şi chiar luni puteau trece între întâlniri. 
Dar, asemenea alcoolicilor care, după o perioadă de abstinenţă, 
sunt atraşi spre magazinele de băuturi, tot aşa reveneau unul 
spre altul, pentru a primi şi mai mult. 

Evident, lucrurile nu aveau cum să funcţioneze. O asemenea 
relaţie era ca făcută pentru a provoca suferinţă. Amândoi 
semănaseră fără milă pe drumul lor promisiuni şi legături 
nerespectate - propriul lui mariaj colapsase, pentru că nu ştiuse 


să se ţină departe de Erika. Niciodată nu-şi minţise nevasta în 
ceea ce priveau relaţiile cu Erika, dar aceasta îşi spusese că ele 
se vor termina o dată cu căsătoria şi la naşterea fiicei lor. Pe de 
altă parte, de fapt în aceeaşi vreme, Erika se căsătorise cu Lars 
Beckman. Mikael îşi spusese şi el la fel, şi în primii ani n-o 
văzuse pe Erika decât în relaţii de serviciu. Apoi, ei demaraseră 
revista Mi/lennium şi, în mai puţin de o săptămână, toate bunele 
decizii se spulberaseră când, la sfârşitul unei zile de muncă, 
făcuseră dragoste cu sălbăticie pe masa ei de lucru. Urmase o 
perioadă grea, în care Mikael voia pe de o parte să trăiască cu 
familia lui şi să-şi vadă copila crescând, iar pe de alta, dincolo 
de propria voinţă, era atras de Erika, fără să mai poată să-şi 
controleze gesturile. Ceea ce ar fi putut, desigur, face, dacă ar fi 
voit cu adevărat. Lisbeth Salander văzuse bine: perpetua lui 
infidelitate o determinase pe Monika să rupă relaţia. 

În mod ciudat, Lars Beckman părea să accepte întru totul 
relaţia lor. Erika fusese totdeauna sinceră şi îi spusese soţului, 
de îndată ce reluaseră legătura. Poate că e necesar să ai un 
suflet de artist ca să accepţi asta, căci un artist este atât de 
preocupat de propria creaţie, ori de sine însuşi, încât nu mai 
reacţionează când nevasta lui doarme la un alt bărbat şi îşi 
împarte aşa vacantele, ca să poată petrece o săptămână cu 
amantul în casa lui din Sandhamn. 

Mikael nu-l plăcea în mod special pe Lars şi nu înţelesese 
niciodată ce găsise Erika la el. Dar era bucuros că acesta 
accepta faptul că o femeie putea iubi doi bărbaţi. 

De altfel, el bănuia că Lars considera legătura aceasta ca un 
condiment picant în mariajul lor. Dar nu abordase niciodată 
subiectul cu Erika. 


Mikael nu reuşea să adoarmă şi la ora patru abandonă lupta. 
Se instală în bucătărie şi mai citi o dată decizia judecătorească, 
de la cap la coadă. Lectura actului îi permitea să vadă mai clar 
şi simţi dintr-o dată că fusese un fel de predestinare în întâlnirea 
de la Arholma. Niciodată nu fusese sigur dacă Robert Lindberg îi 
dezvăluise escrocheria lui Wennerström doar de dragul unei 
istorii interesante, spusă la un pahar de vin, sau dacă intenţia lui 
adevărată fusese ca aceasta să fie făcută publică. 

În mod spontan, Mikael înclina spre prima alternativă, dar se 
putea prea bine ca Robert Lindberg, din motive particulare sau 


de afaceri, să fi voit să-i facă rău lui Wennerström şi să fi prins 
din zbor ocazia, când a avut la bord un jurnalist gata să asculte. 
Robert nu fusese aşa de beat încât, în momentul decisiv, să 
nu-şi poată fixa ochii în ochii lui Mikael şi să-l facă să pronunţe 
cuvintele magice, care-l transformau din gură-spartă în sursă 
anonimă. Dintr-o dată, Robert se asigurase că orice ar fi spus 
după aceea Mikael, niciodată nu va fi autorizat să dea pe faţă 
cine fusese informatorul său. 

Mikael era sigur doar de un lucru: dacă întâlnirea de la 
Arboga fusese organizată de un conspirator, în scopul de a-i 
atrage atenţia, atunci jocul lui Robert fusese desăvârşit. Numai 
că întâlnirea de la Arboga fusese cu totul întâmplătoare. 

Robert n-avea idee cât de mult dispreţuia Mikael oamenii de 
tipul lui Hans-Erik Wennerström, După mulţi ani de studii în 
materie, Mikael era convins că nu există un singur director de 
bancă sau şef de întreprindere cunoscut care să nu fie suspect. 

Mikael nu auzise niciodată de Lisbeth Salander şi ignora în 
mod fericit raportul făcut de aceasta în cursul zilei, dar dacă ar fi 
auzit-o, ar fi aprobat afirmaţia că aversiunea lui pentru 
şmecherii din finanţe nu era doar un acces de radicalism de 
stânga. Nu era dezinteresat de politică, dar privea toate 
„ismele” politice cu cea mai mare neîncredere. O singură dată 
votase - la alegerile din 1982 -, îi alesese pe social-democrati, 
nu cine ştie ce convins, doar pentru că în ochii lui nimic nu 
putea fi mai rău decât încă trei ani cu un moderat ca Gösta 
Bohman la finanţe şi unul de centru ca Thorbjörn Fälldin sau 
eventual Olla Ullsten ca prim-ministru. Deci, votase pentru Olof 
Palme fără prea mult entuziasm şi, în schimb, se alesese cu un 
asasinat de şef de stat, afacerile cu arme Bofors şi manevrele 
sordide ale lui Ebbe Carlson. 

Dispreţul lui Mikael Blomkvist pentru jurnaliştii economici 
provenea din ceva ce el însuşi considera prostesc, din 
convingerile lui etice. Pentru el, ecuaţia era simplă. Un director 
de bancă care pierde câteva şute de milioane în speculaţii 
lipsite de creier n-ar mai trebui să rămână la postul lui. Un şef 
de întreprindere care creează firme-fantomă pentru afacerile lui 
personale ar trebui băgat la puşcărie. Un proprietar de imobile 
care-i obligă pe tineri să plătească mită pentru o odaie cu closet 
în curte ar trebui spânzurat de picioare şi scuipat în public. 


Mikael Blomkvist socotea că este misiunea jurnalismului 
economic să-i ancheteze şi să-i demaşte pe rechinii care creau 
crize la bursă şi speculau cu banii micilor depunători în firme 
fanteziste dot.com. El era de părere că adevărata misiune a 
jurnaliştilor în probleme economice era de a-i examina pe şefii 
de firme cu acelaşi zel nemilos cu care jurnaliştii în probleme 
politice supravegheau cel mai mic pas greşit la miniştri şi parla- 
mentari. Niciodată unui jurnalist politic nu-i va veni ideea să-i 
dea unui şef de partid statut de icoană. Lui Mikael Blomkvist îi 
venea greu să înţeleagă de ce atâţia jurnalişti economici, de la 
cele mai importante media, îi tratau pe cine ştie ce mediocri 
căţeluşi financiari ca şi cum ar fi fost staruri de rock. 


Această atitudine, atipică într-o anume măsură în lumea 
jurnalismului economic, îl dusese nu o singură dată la conflicte 
deschise cu unii dintre colegi, printre care se afla şi William 
Borg, care-i devenise duşman de neîmpăcat Mikael îndrăznise 
să ridice capul şi să-şi critice colegii, acuzându-i că nu-şi fac 
datoria şi că le permit tinerilor lupi ai finanţelor să-şi facă în voie 
jocurile. Rolul de critic al societăţii îi oferise lui Mikael un anume 
statut şi-l transformase într-un oaspete incomod la mesele 
rotunde ale televiziunii - el era invitat pentru a-şi da cu părerea 
ori de câte ori se afla că vreun patron se retrăgea din afaceri cu 
cine ştie ce contract-paraşută de ordinul miliardelor -, dar tot 
acesta îi crease şi o suită credincioasă de duşmani neiertători. 

Lui Mikael nu-i venea greu să creadă că în unele redacţii se 
destupaseră sticle de şampanie în seara aceea. 

Erika avea aceeaşi atitudine ca şi el în ceea ce privea rolul 
jurnalistului şi amândoi se amuzaseră să fantazeze asupra unui 
ziar cu acest profil, încă din anii de studii. 

Lui Mikael îi venea greu să-şi imagineze un patron mai bun 
decât Erika. Organizatoare desăvârşită, ea ştia să-şi conducă 
colaboratorii cu căldură şi competenţă, dar, în acelaşi timp, nu 
se temea de confruntări şi ştia să se arate foarte dură, dacă era 
cazul. Avea mai ales o îndemânare plină de luciditate rece, când 
era vorba să hotărască conţinutul numărului următor. Ea şi 
Mikael aveau de multe ori păreri diferite şi li se întâmpla să se 
certe deschis, dar în acelaşi timp aveau încredere totală unul 
într-altul şi formau o echipă imbatabilă. El era mâna de lucru 
brută care găsea subiectul, ea îl împacheta şi-l scotea pe piaţă. 


Millennium era creaţia lor comună, dar care niciodată n-ar fi 
văzut lumina zilei fără capacitatea Erikăi de a găsi finanţarea. 
Fiul de muncitor şi fata din lumea bună, reuniți. Erika moştenise 
o sumă frumoasă. Ea pusese la început în joc banii proprii şi îşi 
convinsese tatăl şi cunoştinţele să investească sume 
considerabile în proiect. 

Mikael se întreba adesea de ce mizase ea pe Millennium. 
Sigur, era acţionară - chiar majoritară - şi directoare a propriului 
ei jurnal, ceea ce-i procura un prestigiu şi o libertate de 
publicare pe care nu le-ar fi avut într-un alt loc de muncă. Spre 
deosebire de Mikael, după terminarea studiilor ea se orientase 
spre televiziune. Avea curaj, arăta neruşinat de bine pe ecran şi 
ştia să se pună în valoare. Fără a mai vorbi de faptul că avea 
multe contacte în serviciile publice. Dacă ar fi continuat, fără 
îndoială ar fi obţinut un post de şef la vreunul din canale, 
indiscutabil mai bine plătit. Preferase să abandoneze şi să 
mizeze pe Millennium, un proiect de mare risc, care începuse 
într-un local mic şi  prăpădit într-un subsol din 
Midsommarkransen, dar care reuşise suficient de bine ca să se 
instaleze câţiva ani mai târziu în localurile vaste şi agreabile de 
pe Götgatan, în cartierul Söder. 

Erika îl convinsese pe Christer Malm să devină asociat; 
acesta era o celebritate exhibiţionistă gay, care se afişa cu 
prietenul lui în reportaje de tipul „acasă la...”. Interesul mediei 
pentru el crescuse atunci când începuse să facă menaj comun 
cu Arnold Magnusson, supranumit Am, actor cunoscut de la 
teatrul dramatic, care devenise celebru doar atunci când 
începuse sa se joace pe sine însuşi într-un sit.com. De atunci, 
viaţa lui Christer şi Am se transformase într-un adevărat foileton 
de televiziune. 

La treizeci şi şase de ani, Christer Malm, cunoscut fotograf şi 
designer foarte căutat, ştiuse să dea revistei Millennium o formă 
grafică modernă şi atrăgătoare. El avea propria firmă, cu 
birourile la acelaşi etaj cu redacţia revistei şi se ocupa de 
punerea în pagină doar o săptămână pe lună. 

În plus, Mi/lennium mai avea doi colaboratori cu normă 
întreagă, trei, cu jumătate de normă şi un practicant. Era o 
publicaţie de tipul acelora la care finanţele sunt tot timpul o 
problemă, dar avea prestigiu şi colaboratori care-şi iubeau 
munca. 


Millennium nu era o afacere profitabilă, dar revista îşi 
acoperea cheltuielile şi atât tirajul, cât şi publicitatea nu încetau 
să crească. Până în momentul de faţă, revista avusese profilul 
unei publicaţii care spunea adevărul în gura mare. 

Acum, situaţia avea să se schimbe cu siguranţă. Mikael citi 
scurtul comunicat de presă pe care el şi Erika îl formulaseră mai 
devreme în cursul serii şi care se transformase într-o telegramă 
a biroului de presă, aflat deja pe paginile web ale ziarului 
Aftonbladet: 


REPORTER CONDAMNAT ÎN JUSTIŢIE PĂRĂSEŞTE MILLENNIUM 


Stockholm (TT): Ziaristul Mikael Blomkvist părăseşte postul de 
redactor-şef al publicaţiei lunare Millennium, anunţă Erika Berger, 
directoare şi acţionară principală. Mikael Blomkvist părăseşte 
Millennium de bunăvoie. Epuizat de caracterul dramatic al ultimei 
perioade, el a avut nevoie de un time-out, spune Erika Berger care 
preia rolul de redactor-şef al publicaţiei. Mikael Blomkvist este unul 
dintre fondatorii revistei lunare Millennium, în 1990. Erika Berger nu 
crede că aşa-numita afacere Wennerström va influenţa viitorul 
revistei. „Revista va apărea, ca de obicei, luna viitoare”, adaugă Erika 
Berger. „Mikael Blomkvist a avut mare însemnătate pentru 
dezvoltarea ziarului, dar acum întoarcem o foaie nouă.” Erika Berger 
mai declară că ea consideră afacerea Wennerström rezultatul unui şir 
de împrejurări nefericite. Regretă neplăcerile la care a fost supus 
Hans-Erik Wennerström. Mikael Blomkvist n-a putut fi contactat 
pentru declaraţii. 


— Mi se pare îngrozitor, spusese Erika, după ce au trimis prin 
e-mail comunicatul de presă. Cei mai mulţi oameni vor trage 
concluzia că tu nu eşti decât un idiot incompetent, iar eu, o 
scârbă rece ca gheaţa, care profită de ocazie să-ţi tragă un glonţ 
în spate. 

— Daca te gândeşti la toate zvonurile în circulaţie, amicii 
noştri vor avea oricum ceva nou de bârfit, încercă să glumească 
Mikael. 

Ea însă nu păru de loc amuzată: 

— Nu am nici un alt plan de propus, dar cred că facem o 
greşeală. 


— Este singura soluţie, replică Mikael. Dacă revista îşi rupe 
gâtul, toate eforturile noastre nu mai au sens. Ştii că deja am 
pierdut sume mari. Apropo, cum e cu societatea de informatică? 

Ea suspină: 

— Ce să-ţi spun! Au comunicat azi-dimineaţă că nu au nici o 
pagină publicitară pentru numărul din ianuarie. 

— Şi Wennerström are, bineînţeles, un număr mare de 
acţiuni în societate... Nu e deloc o întâmplare. 

— Nu, dar putem momi alţi interesaţi să cumpere publicitate. 
O fi el, Wennerström, un mogul al finanţelor, dar nu este stăpân 
peste tot ce se află în lume şi avem şi noi contactele noastre. 

Mikael o îmbrăţişa pe Erika, strângând-o lângă el. 

— Într-o zi, o să-i dăm una în cap lui Wennerström, de-o să 
se cutremure Wall Streetul. Dar nu astăzi. Millennium trebuie să 
iasă din focusul privirilor. Nu putem permite ca încrederea în 
revistă să se prăbuşească cu totul. 

— Ştiu toate astea, dar eu una apar ca o vrăjitoare 
blestemată, iar tu te vei găsi într-o situaţie oribilă, şi amândoi 
dăm impresia că între noi s-a produs o ruptură. 

— Ricky, atâta vreme cât tu şi cu mine avem încredere unul 
într-altul, mai avem o şansă. Trebuie să facem jocul pe ghicite şi 
cred că este vremea să mă retrag pentru un timp. 

Ea a trebuit să recunoască, deşi fără voie, că exista o logică 
tristă în concluzia lui Mikael. 


4 
Luni 23 decembrie - joi 26 decembrie 

Erika rămăsese la Mikael Blomkvist tot weekendul. Practic, 
nu părăsiseră patul decât ca să meargă la toaletă sau să 
mănânce ceva, dar nu-şi petrecuseră timpul numai făcând 
amor; rămăseseră ore în şir strâns îmbrăţişaţi, discutând viitorul 
şi cântărind consecinţele, posibilităţile şi probabilitățile. In zorii 
zilei de luni - cu două zile înainte de Crăciun -, Erika îl 
îmbrăţişase pe Mikael, îşi luase rămas-bun - until the next time 
- şi se întorsese la soţul ei. 

Mikael şi-a petrecut ziua de luni spălând vasele şi punând un 
pic de ordine în apartament, apoi s-a dus pe jos până la 
redacţie, ca să facă ordine şi în biroul lui. Nu avea intenţia s-o 
rupă cu revista, dar o convinsese în cele din urmă pe Erika că 
era important ca pentru o vreme Millennium şi Mikael Blomkvist 
să fie despărțiți. Începând din momentul de faţă, el avea să 
lucreze în apartamentul de pe strada Bellman. 

Era singur la redacţie. Închiseseră pentru vacanţa de Crăciun 
şi colaboratorii îşi luaseră zborul. Tocmai sorta hârtiile şi cărţile 
pentru a le pune într-o cutie de carton, când a sunat telefonul. 

— Încerc să-l găsesc pe Mikael Blomkvist, spuse o voce plină 
de speranţă, dar necunoscută de la capătul firului. 

— În persoană. 

— Îmi pare rău că vă deranjez în preajma Crăciunului. Mă 
numesc Dirch Frode. Mikael notă automat numele şi ora. Sunt 
avocat şi reprezint un client care ar dori mult să aibă o 
conversaţie cu dumneavoastră. 

— Ei bine, spuneţi-i clientului să mă sune. 

— Vreau să spun că ar dori să vă întâlnească. 

— OK, fixaţi o întâlnire şi trimiteţi-l la biroul meu. Dar, 
grăbiţi-vă; tocmai îmi golesc sertarele. 

— Clientul meu ar dori foarte mult ca dumneavoastră să 
mergeţi la el. Locuieşte la Hedestad - ia doar trei ore, cu trenul. 

Mikael se opri din triatul hârtiilor. Mass-media au capacitatea 
să atragă oamenii cei mai săriţi, care sunau pentru cele mai 
bizare informaţii. Toate redacţiile din lume primesc telefoane de 
la tot felul de pasionaţi de OZN-uri, grafologi, scientologi, 
paranoici şi teoreticieni ai tot felul de comploturi. 

Odată, Mikael audiase o conferinţă a scriitorului Karl Alvar 
Nilsson, organizată de Universitatea Populară, cu ocazia 


comemorării asasinatului lui Ol of Palme. Conferinţa era foarte 
serioasă şi în public se aflau Lennart Bodström şi alţi vechi 
prieteni ai lui Palme. Dar veniseră şi o grămadă de oameni 
obişnuiţi, de pe stradă. Printre ei era o femeie de vreo patruzeci 
de ani care luase microfonul când venise obligatoriul moment al 
întrebărilor; apoi, îşi scăzuse vocea până la un murmur abia 
auzibil. Numai asta şi promitea o urmare interesantă, şi nimeni 
nu fusese deosebit de surprins când femeia începuse prin a 
declara: „Ştiu cine l-a omorât pe Olof Palme”. De pe scenă se 
propuse ironic că, de vreme ce femeia deţinea această 
informaţie atât de dramatică, ar fi de un mare interes ca ea să o 
comunice comisiei de anchetă. La care femeia replicase într-un 
murmur abia auzit: „Nu pot, e prea periculos!”. 

Mikael se întreba dacă acest Dirch Frode nu făcea parte 
dintre deţinătorii adevărului suprem sau dacă, nu cumva, avea 
de gând să-i destăinuie existenţa vreunui spital psihiatric 
top-secret, unde Säpo? se ocupa cu experienţe asupra 
controlului mintal. 

— Nu fac vizite la domiciliu, răspunse el scurt. 

— Sper că veţi putea să faceţi o excepţie în acest caz. 
Clientul meu are mai mult de optzeci de ani, şi să vină la 
Stockholm reprezintă pentru el o călătorie dificilă. Dacă insistaţi, 
sigur că vom putea găsi un aranjament, dar, ca să fiu sincer, ar 
fi preferabil, dacă aţi avea amabilitatea... 

— Cine este clientul dumneavoastră? 

— Cineva despre care cred că aţi auzit vorbindu-se în 
profesia dumneavoastră, Henrik Vanger. 

Mikael Blomkvist se lăsă pe spate uluit. Henrik Vanger - 
sigur că auzise de el. Mare industriaş şi fost director al 
concernului Vanger, care pe vremuri fusese un imperiu, 
cuprinzând joagăre, păduri, mine, oţel, industrie siderurgică şi 
textilă, fabrici şi export. Henrik fusese la vremea lui unul dintre 
cei cu adevărat mari, cu faima de a fi un patriarh de modă 
veche, cinstit şi care nu se dădea după cum bătea vântul. El 
făcea parte din temelia economiei suedeze, om de şcoală veche 
de talia lui Matts Carlgren de la MoDo, sau Hans Werthen, de la 
Electrolux. Coloana vertebrală a economiei suedeze şi aşa mai 
departe. 


1 Săkerhetpolisen: Serviciul Suedez de Informaţii. 


Grupul Vanger, încă întreprindere de familie, fusese lovit în 
ultimii douăzeci şi cinci de ani de restructurări, catastrofe de 
bursă, crize de interes, concurenţă din Asia, export scăzut şi alte 
neplăceri care, adunate la un loc, împinseseră întreprinderea pe 
locurile din spate. Firma era în prezent condusă de Martin 
Vanger, al cărui nume Mikael îl asocia cu un om grăsuţ şi cu 
părul lung, care fluturase uneori pe ecranele televizorului, dar 
pe care nu-l cunoscuse personal. De mai bine de douăzeci de 
ani Henrik Vanger ieşise din circuit şi Mikael nu ştia că mai era 
încă în viaţă. 

— Pentru ce vrea Henrik Vanger să mă vadă? 

— Îmi pare rău. Eu sunt avocatul lui Henrik Vanger de mulţi 
ani, dar va trebui să vă explice personal ce doreşte. Pot doar să 
vă spun că Henrik Vanger ar dori să discute cu dumneavoastră 
despre o eventuală colaborare. 

— Colaborare? Nu am de gând să încep să lucrez pentru 
întreprinderile Vanger. Aveţi nevoie de un secretar de presă? 

— Nu este vorba de acest tip de muncă. Nu ştiu cum să mă 
exprim, dar pot să spun că Henrik Vanger este deosebit de 
doritor să vă vadă şi să vă consulte într-o afacere privată. 

— Sunteţi într-adevăr foarte vag. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Dar, spuneţi-mi, există vreo 
posibilitate de a vă convinge să faceţi o vizită la Hedestad? 
Desigur, vă vom rambursa cheltuielile. 

— Telefonul dumneavoastră... cade cam prost. Sunt destui 
de ocupat... Presupun că aţi văzut titlurile despre mine, 
referitoare la ultimele zile. 

— Afacerea Wennerström? Dirch Frode lăsă să se audă un 
râs răguşit la celălalt capăt al firului. Da, a fost destul de 
distractiv. Dar, ca să fiu sincer, tocmai această atenţie în jurul 
procesului a trezit interesul lui Henrik Vanger privind persoana 
dumneavoastră. 

— Aha? Şi când ar dori Henrik Vanger să vin în vizită? 

— Cât mai curând posibil. Mâine seară e ajunul Crăciunului şi 
presupun că doriţi să fiţi liber. Ce-aţi spune de 26 decembrie? 
Sau de una din zilele următoare? ` 

— Intr-adevăr, pare foarte urgent. Imi pare rău, dar dacă 
nu-mi dați un indiciu privind scopul vizitei mele... 

— Vă asigur, această invitație este cât se poate de serioasă. 
Henrik Vanger vrea să vă consulte, pe dumneavoastră şi pe 


nimeni altcineva. Ar vrea să vă propună o însărcinare 
free-lancer, dacă vă va interesa. Eu nu sunt decât un 
intermediar. Vă va explica el însuşi despre ce este vorba. 

— E una dintre cele mai bizare conversații pe care le-am 
avut. Lăsaţi-mă să mă gândesc. Cum pot să vă contactez? 


Odată telefonul pus în furcă, Mikael rămase privind grămada 
de pe biroul lui. Îi venea greu să înţeleagă pentru ce voia Henrik 
Vanger să-l întâlnească. Mikael nu avea nici un chef să plece la 
Hedestad, dar avocatul Frode reuşise să-i trezească interesul. 

Deschise computerul şi-l conecta pe www.Google.com, apoi 
bătu „întreprinderile Vanger”. Erau sute de pagini disponibile - 
grupul Vanger se afla poate la urma plutonului, dar figura 
aproape în fiecare zi în presă. Îşi salvă o duzină de articole de 
analiză asupra grupului şi trecu pe urmă să caute informaţii 
despre Dirch Frode, Henrik Vanger şi Martin Vanger. 

Martin Vanger figura foarte des, în calitate de actual director 
al grupului. Maestrul Dirch Frode rămânea destul de în umbră, 
era membru al asociaţiei de golf din Hedestad şi numele lui era 
asociat cu Rotary. Henrik Vanger nu figura decât în textele 
legate de grupul Vanger, cu o singură excepţie. Cu doi ani în 
urmă, când împlinise optzeci de ani, Hedestads-Kuriren, jurnalul 
local, îl sărbătorise pe fostul magnat făcându-i un portret rapid. 
Mikael scoase pe imprimantă câteva dintre textele care-i păreau 
mai consistente şi adună astfel un dosar de vreo cincizeci de 
pagini. Apoi, termină de aranjat biroul, umplu cartoanele şi 
plecă acasă. Nu ştia când şi dacă se va mai reîntoarce la 
redacţie. 


-Lisbeth Salander petrecu ajunul Crăciunului la casa-spital 
Appelvik din Upplands-Väsby. Adusese cadouri, un flacon de apă 
de toaletă Dior şi un pudding englezesc, cumpărate ia 
magazinul Åhléns. Bea cafea privind femeia de patruzeci şi cinci 
de ani care încerca cu degete neîndemânatice să desfacă nodul 
cadoului frumos împachetat. Salander avea în ochi tandrete, dar 
nu înceta să se mire cum această străină putea să fie mama ei. 
Oricât încerca, nu putea distinge nici cea mai mică asemănare 
în aspectul fizic sau în personalitatea ei. 

In cele din urmă, mama ei abandonă încercările şi privi 
pachetul cu un aer neajutorat. Nu era într-una din zilele ei bune. 


Lisbeth Salander îi întinse forfecuţa care tot timpul se aflase pe 
masă şi mama ei o privi, ca şi cum s-ar fi trezit din somn. 

— Probabil crezi că sunt proastă. 

— Nu, mamă. Tu nu eşti proastă. Dar viaţa este nedreaptă. 

— Ai văzut-o pe sora ta? 

— N-am văzut-o de mult. 

— Nu vine niciodată să mă vadă. 

— Ştiu, mamă. Nici pe mine nu vine să mă vadă. 

— Tu munceşti? 

— Da, mamă. Mă descurc bine. 

— Unde locuieşti? Nici nu ştiu unde locuieşti. 

— În vechiul nostru apartament, pe Lundagatan. Locuiesc 
acolo de câţiva ani. Am preluat contractul. 

— La vară, poate îţi fac o vizită. 

— Sigur. La vară. 

Mama ei reuşise să desfacă pachetul şi mirosea încântată 
parfumul. 

— Mulţumesc, Camilla. 

— Lisbeth. Eu sunt Lisbeth. Camilla e sora mea. Mama păru 
jenată. Lisbeth Salander îi propuse să meargă în camera cu 
televizor. 


Mikael Blomkvist  petrecu ora de desene animate! 
vizitându-şi fiica, Pernilla, la fosta lui nevastă Monika şi la noul ei 
soţ, în vila lor din Sollentuna. Adusese cadouri pentru Pernilla; 
după ce discutase cu Monika, amândoi căzuseră de acord să-i 
cumpere un iPod, un aparat nu mai mare decât o cutie de 
chibrituri care putea să cuprindă întreaga ei colecţie de discuri, 
destul de mare. Fusese un cadou care costase mult. 

Tatăl şi fiica petrecură o oră împreună în camera Pernillei, de 
la etaj. Mikael şi soţia lui divorţaseră când fata nu avea mai mult 
de cinci ani şi, doi ani mai târziu, ea avea un nou tată. 

Mikael nu evitase contactul; Pernilla venea să-l vadă de 
câteva ori pe lună şi în fiecare an petrecea în timpul vacanței 
câte o săptămână la casa lui de vară de la Sandhamn. Monika 
nu încercase să-i împiedice să se întâlnească, iar Pernilla nu 
avea nimic împotrivă să-şi vadă tatăl - dimpotrivă, zilele 


1 În ziua de Crăciun, în Suedia există obiceiul să se privească 
desene animate, de preferinţă cu Donald răţoiul, şi să se mănânce 
orez cu lapte. 


petrecute împreună erau în general plăcute. Dar Mikael o lăsase 
pe fiică să decidă în ce măsură dorea să-l vadă, mai ales după 
ce Monika se recăsătorise. Au fost câţiva ani, la începutul 
adolescenţei, când contactul practic încetase şi abia în ultimii 
doi ani ea accepta să-l vadă mai des. 

Fiica lui urmărise procesul, cu convingerea neclintită că 
lucrurile erau aşa cum afirma Mikael; el era nevinovat, dar nu o 
putea dovedi. 

Acum îi povestea despre un posibil prieten, dintr-o clasă 
paralelă, şi-l surprinse spunându-i că devenise membră într-o 
biserică locală şi că se considera credincioasă. Mikael se abţinu 
de la orice comentariu. 

Il invitară să rămână la cină, dar el refuză; fixase deja cu 
sora sa şi cu soţul ei să petreacă ziua de Crăciun cu aceştia, în 
vila lor din cartierul yuppie din Stäket. 

Dimineaţa fusese invitat să petreacă seara cu Erika şi soţul 
ei, dar refuzase, convins că există o limită chiar şi pentru Lars, 
de a accepta le ménage à trois şi că el, personal, nu avea nici 
un chef să descopere unde se afla acea limită. Erika protestase, 
spunând că Lars venise cu propunerea de a-l invita şi-l tachinase 
pentru că nu voia să rişte un adevărat triunghi amoros. 

Mikael a râs - Erika ştia că el era heterosexual încăpățânat şi 
că propunerea nu era serioasă -, dar decizia de-a nu petrece 
seara cu amanta şi soţul ei era irevocabilă. 

Deci, a bătut la poarta sorei lui, Annika Blomkvist, după 
căsătorie Giannini. Soţul ei era de origine italiană, dar cei doi 
copii şi o grămadă de alţi membri ai familiei soţului tocmai tăiau 
şunca de Crăciun. În timpul cinei, el răspunse întrebărilor despre 
proces şi primi o grămadă de sfaturi bine intenţionate şi total 
lipsite de sens. 

Singura care n-a comentat decizia judecătorească a fost sora 
lui Mikael - dar, pe de altă parte, ea era singurul avocat din 
încăpere. Annika reuşise să navigheze cu bine prin anii de studii 
juridice şi lucrase ca stagiar la tribunalul de instanţă şi apoi ca 
ajutor de procuror, înainte de a-şi deschide propriul birou de 
avocatură, asociindu-se cu câţiva prieteni cu care îşi instalase 
birourile într-un local cu vedere spre Kungsholmen. Ea se 
specializase în dreptul de familie şi, fără ca Mikael să-şi dea 
seama, sora mai mică începuse să apară în paginile revistelor şi 
în dezbaterile televizate ca feministă cunoscută şi ca avocat al 


drepturilor femeilor. Ea reprezenta adesea femei amenințate 
sau urmărite de soţii sau foştii lor concubini. 

Când Mikael îi dădu o mână de ajutor să scoată ceştile de 
cafea, ea îi puse mâna pe braţ, întrebându-l cum se simte. O 
lămuri că se simţea ca un sac de rahat. 

— Data viitoare, angajează un avocat adevărat. 

— În afacerea asta nici cel mai bun avocat nu cred c-ar fi 
schimbat ceva. 

— De fapt, cum s-au petrecut lucrurile? 

— Altă dată, surioară. 

Ea îl îmbrăţişa tandru şi-i plasă un sărut pe obraz, înainte să 
meargă la ceilalţi cu prăjituri şi cafea. 

Spre ora şapte seara Mikael se scuză, întrebând dacă putea 
folosi telefonul din bucătărie: îl sună pe Dirch Frode şi curând 
acesta se află la capătul firului, în vreme ce în fundal se auzea 
zgomot de voci. 

— Crăciun fericit, îi ură Frode. Cum aţi hotărât? 

— Nu am nimic special de făcut şi aţi reuşit să-mi stârniţi 
curiozitatea. Am să vin mâine, dacă sunteţi de acord. 

— E perfect. Dacă aţi şti cât de încântat sunt de hotărârea 
dumneavoastră! Scuzaţi-mă, dar am o grămadă de copii şi 
nepoți înjur şi vă aud foarte prost. Pot să vă telefonez mâine, ca 
să fixăm o oră? 


Mikael Blomkvist a regretat hotărârea luată chiar înainte ca 
seara să se sfârşească, dar în momentul acela i s-a părut prea 
complicat să revină şi, pe 26 dimineaţa, s-a instalat în trenul 
care pleca spre nordul ţării. Mikael avea permis de condus, dar 
niciodată nu-şi dăduse osteneala să-şi cumpere o maşină. 

Frode avusese dreptate, călătoria nu a fost lungă. A trecut 
de Uppsala, apoi a urmat şirul de mici oraşe industriale de-a 
lungul coastei de nord. Hedestad era unul dintre cele mai mici, 
la mai bine de o oră de Gävle. 

În timpul nopţii ninsese violent, însă acum cerul se limpezise 
şi când a coborât pe peron aerul era glacial. Mikael îşi dădu 
seama că hainele lui nu erau potrivite pentru iarna din Norrland, 
dar Dirch Frode îl observă imediat, îl culese, binedispus, de pe 
peron şi-l conduse direct în căldura unui Mercedes. În oraş, 
curăţarea zăpezii era în toi şi Frode făcea un slalom prudent 
printre marile pluguri de deszăpezire. Zăpada forma un contrast 


exotic cu Stockholmul şi ai fi zis că era o altă ţară, deşi nu se 
aflau la mai mult de trei ore de capitală şi de Sergelstorg!. 
Mikael îl privi pe furiş pe avocat: o faţă colţuroasă, păr alb tăiat 
scurt şi ochelari cu lentile groase, pe un nas puternic. 

— Sunteţi prima oară la Hedestad? Mikael dădu din cap. 

— E un vechi orăşel industrial, are şi un port. Nu e mare, 
sunt doar 24 000 de locuitori, dar oamenii se simt bine aici. 
Henrik locuieşte în Hedeby - e chiar la intrarea de sud a 
oraşului. 

— Locuiţi şi dumneavoastră acolo? întrebă Mikael. 

— Aşa s-a întâmplat. M-am născut în Skâne, dar am început 
să lucrez pentru Vanger chiar după terminarea studiilor, în 
1962. Sunt specializat în dreptul societăţilor şi, cu timpul, am 
devenit prieten cu Henrik. Acum sunt, de fapt, pensionar, Henrik 
este unicul meu client. De bună seamă, şi el e la pensie şi n-are 
nevoie de serviciile mele prea des. 

— Numai ca să racolaţi ziarişti cu reputaţie proastă. 

— Nu vă subestimaţi. Nu sunteţi singurul care a pierdut un 
meci cu Hans-Erik Wennerström. 

Mikael îi aruncă o privire lui Frode, neştiind cum să-i 
interpreteze replica. 

— invitaţia are de-a face cu Wennerström? întrebă el. 

— Nu, răspunse Frode. Dar Henrik Vanger nu aparţine chiar 
cercului de prieteni al lui Wennerstrom şi a urmărit procesul cu 
interes. Dar doreşte să vă vadă în cu totul altă treabă. 

— Despre care nu puteţi să vorbiţi. 

— Despre care nu e treaba mea să vorbesc. Am aranjat să 
dormiţi la Henrik Vanger. Dacă nu vreţi, putem opri o cameră la 
Grand Hotel, în oraş. 

— Păi, poate iau trenul înapoi, spre Stockholm. 

La intrarea în Hedeby zăpada nu era încă curățată şi Frode 
îşi forţă maşina pe urme vechi, îngheţate. 

Localitatea era formată dintr-un sâmbure de case vechi de 
lemn, în stilul vechilor aşezări minere, de-a lungul golfului 
Botnic. În jur se vedeau şi vile moderne, mai mari. Satul începea 
pe ţărmul propriu-zis şi continua dincolo de un pod care ducea 
la o insulă, cu relief accidentat. Pe partea „continentală” se afla 
o biserică mică de piatră, vopsită în alb, aşezată aproape de 
port, iar în faţa ei strălucea o firmă luminoasă veche, cu textul 


1 Piaţa Sergel, piaţa centrală din Stockholm. 


„Brutărie şi patiserie. Cafeneaua Sussane”. Odată trecut podul, 
Frode continuă drept înainte vreo sută de metri, apoi o luă la 
stânga, pe un drum de curând curăţat, până la o clădire de 
piatră. Casa era prea mică ca s-o numeşti castel, dar mult mai 
mare decât celelalte construcţii şi arăta clar că era vorba de 
locuinţa stăpânului. 

— Acestea este curtea Vangerska, spuse Dirch Frode. 
Odinioară era multă mişcare şi viaţă, dar astăzi nu mai locuiesc 
aici decât Henrik şi o menajeră. Sunt o grămadă de camere de 
oaspeţi. 

Au coborât din maşină. Frode arătă cu degetul spre nord: 

— Tradiţia cere ca acela care conduce concernul Vanger să 
locuiască aici, dar Martin Vanger - nepotul lui Henrik - a vrut 
ceva mai modern şi a construit o vilă la capătul promontoriului. 

Mikael privi în jur, întrebându-se ce impuls nebunesc îl 
făcuse să accepte invitaţia maestrului Frode. 

Îşi promise să se întoarcă cât mai de grabă la Stockholm, 
chiar în seara aceea. 

O scară de piatră ducea la intrare şi, înainte ca ei să ajungă, 
uşa se deschise. Mikael îl recunoscu imediat pe Henrik Vanger, a 
cărui fotografie o văzuse pe Internet. 

Fotografiile îl reprezentau mai tânăr, dar arăta deosebit de 
viguros pentru cei optzeci şi doi de ani ai lui, cu corpul vânjos, 
faţa arsă de vânt şi păr cărunt bogat, pieptănat peste cap, care 
arăta că printre genele lui nu se afla şi aceea a calviţiei. Purta 
un pantalon închis la culoare, bine călcat, cămaşă albă şi un 
pulover maro, uzat. Avea mustață subţire, albă şi ochelari cu 
rame fine de metal. 

— Sunt Henrik Vanger, spuse el. Vă mulţumesc că aţi 
acceptat să veniţi să mă vedeţi. 

— Bună ziua. A fost o invitaţie neaşteptată. 

— Intraţi la căldură. Am aranjat o cameră de oaspeţi, vreţi să 
vă aranjaţi puţin? Cinăm mai târziu. lat-o pe Anna Nygren, care 
are grijă de mine. 

Mikael dădu mâna cu o femeie scundă de vreo şaizeci de 
ani, care-i luă paltonul, punându-l într-un dulap. li propuse lui 
Mikael să-i dea papuci, contra duşumelii recit. 

Mikael îi mulţumi, apoi se întoarse spre Henrik Vanger: 


1 Suedezii au obiceiul să-şi scoată pantofii când intră în casă. 


— Nu sunt sigur că voi rămâne la cină. Depinde despre ce 
joc e vorba. 

Henrik Vanger schimbă o privire cu Dirch Frode. Între cei doi 
exista un soi de înţelegere pe care Mikael nu se simţea în stare 
s-o interpreteze. 

— Cred că trebuie să profit de ocazie şi să vă părăsesc, 
spuse Dirch Frode. Trebuie să merg acasă, să-i domolesc pe 
copii înainte de a dărâma casa. 

Se întoarse spre Mikael: 

— Locuiesc la dreapta, de cealaltă parte a podului. Ajungeţi 
în cinci minute pe jos, e după brutărie, a treia casă pe partea 
dinspre apă. Dacă aveţi nevoie de mine, daţi-mi un telefon. 

Mikael vâri mâna în buzunar şi declanşa un reportofon. Sunt 
paranoic? Nu avea nici o idee despre ce voia Henrik Vanger, dar, 
după scandalul de anul trecut cu Wennerström, voia să aibă 
dovada exactă a tuturor întâmplărilor ciudate din preajma sa, şi 
neaşteptata invitaţie la Hedestad aparţinea fără nici o îndoială 
acestei categorii. 

Fostul industriaş îl bătu pe umeri pe Dirch Frode, în semn de 
bun-rămas şi închise uşa, înainte de a-şi fixa interesul pe Mikael. 

— Atunci, poate este mai bine să trec direct la subiect. Nu e 
nici un joc. Vreau să vorbesc cu dumneata, dar ceea ce vreau să 
spun cere o discuţie lungă. Te rog să asculţi ce am de spus şi 
abia pe urmă să iei decizia. Eşti jurnalist şi vreau să te angajez 
pentru o însărcinare de free-/ancer. Anna a dus cafea în biroul 
meu, la etaj. 


Erik Vanger îi arătă drumul şi Mikael îl urmă. Intrară într-o 
cameră de lucru dreptunghiulară, de aproape 40 m?, situată în 
partea din faţă a casei. Pe unul dintre pereţii lungi se afla o 
bibliotecă de vreo zece metri, de la podea până în tavan, 
cuprinzând un amestec extraordinar de romane, biografii, cărţi 
de istorie, manuale de industrie şi comerţ, dosare. Cărţile erau 
puse fără vreo ordine anumită, dar păreau des folosite şi Mikael 
trase concluzia că Henrik Vanger era un om care citea mult. 
Zidul din faţă era ocupat de un birou de stejar închis la culoare, 
plasat astfel încât cel care şedea acolo să poată privi întreaga 
încăpere. Pe zid se afla o colecţie impunătoare de flori presate, 
dispuse într-o ordine pedantă. 


Pe fereastra de pe fronton, Henrik Vanger putea privi podul 
şi biserica. Se mai aflau acolo o canapea, fotolii şi o masă joasă 
pe care Anna aşezase un termos şi prăjituri de casă. 

Henrik Vanger îl invită pe Mikael să se aşeze, cu un gest pe 
care acesta se făcu că nu-l observă; în loc, dădu roată prin 
odaie, cercetând curios mai întâi biblioteca, apoi zidul cu 
tablourile. Masa de lucru era goală, cu excepţia unui teanc de 
hârtii. Tot acolo se afla fotografia înrămată a unei fete tinere şi 
frumoase, brună şi cu ochi neastâmpăraţi; o fată pe cale să 
devină periculoasă, gândi Mikael. Era evident că fotografia 
fusese făcută la ceremonia de confirmare: era decolorată şi 
dădea impresia că se afla acolo de mulţi ani. Mikael îşi dădu 
seama că Henrik Vanger îl observa atent. 

— Îţi aduci aminte de ea, Mikael? 

— Să-mi aduc aminte...? Mikael înălţă sprâncenele. 

— Da, ai întâlnit-o. De fapt, ai mai fost în încăperea aceasta. 

Mikael privi în jur şi scutură din cap. 

— Nu, cum ai putea să-ţi aminteşti? îl cunoşteam pe tatăl 
tău. L-am angajat pe Kurt Blomkvist de mai multe ori între anii 
1950 şi 1960, ca instalator şi mecanic de întreţinere. Era un om 
priceput. Am încercat să-l conving să-şi continue studiile, să 
devină inginer. Tu ai fost aici în vara lui 1963, când am înlocuit 
parcul de maşini la fabrica de hârtie de aici, din Hedestad. Era 
greu să găsim casă pentru întreaga familie şi soluţia a fost că aţi 
locuit în casa mică de lemn de pe cealaltă parte a drumului. Poţi 
s-o vezi pe fereastră. 

Henrik se apropie de birou şi luă în mană fotografia. 

— Este Harriet Vanger, nepoata fratelui meu, Richard. Ea a 
avut grijă de tine în vara aceea. Aveai aproape trei ani. Sau 
poate îi împliniseşi deja, nu-mi mai amintesc. Ea avea atunci 
treisprezece ani. 

Trebuie să mă iertaţi, dar nu-mi amintesc nimic din ce 
povestiţi. Mikael nu era convins că Henrik Vanger spunea 
adevărul. 

— Sigur. E de înţeles să nu-ţi mai aminteşti, dar eu îmi aduc 
aminte de tine. Alergai peste tot, cu Harriet după tine. Te 
auzeam ţipând, când te împiedicai de ceva. Mi-amintesc că 
ţi-am dat o jucărie, un tractor galben cu care mă jucasem când 
eram copil, şi de care te-ai îndrăgostit nebuneşte. 


Mikael simţi cum îl trec fiori. De fapt, îşi amintea de tractorul 
galben. Când se făcuse mai mare, tractorul se afla pe un raft. 

— Îţi aminteşti? Îţi aminteşti de jucărie? 

— Sigur. Şi poate vă va amuza să ştiţi că tractorul acela mai 
există, este la Muzeul de Jucării de la Mariatorget, din 
Stockholm. L-am donat, când căutau jucării vechi, originale. 

— Adevărat? Henrik Vanger râse încântat. Lasă-mă să-ţi 
arăt... 

Bătrânul merse la bibliotecă şi trase afară un album de 
fotografii de pe unul din rafturile de jos. Mikael observă că se 
apleca cu greutate şi că fusese nevoit să se sprijine de 
bibliotecă atunci când se ridicase. Henrik Vanger ii făcu semn să 
se aşeze pe canapea, în vreme ce el răsfoia albumul. Ştia ce 
caută şi, de îndată ce găsi, puse albumul pe măsuţă, în faţa lui. 
Îi arătă o fotografie alb-negru, pe care se putea observa umbra 
fotografului. În prim-plan se afla un băieţaş blond în pantaloni 
scurţi, care fixa obiectivul cu un aer tulburat şi un pic neliniştit. 

— Tu eşti. Părinţii tăi sunt în spate, pe scaunele de grădină. 
Harriet e un pic acoperită de mama ta şi băiatul din stânga 
tatălui tău este fratele lui Harriet, Martin Vanger, care azi 
conduce concernul Vanger. 

Lui Mikael nu-i era greu să-şi recunoască părinţii. Mama lui 
era evident însărcinată - prin urmare, sora lui Mikael era pe 
drum. Privi fotografia cu sentimente împărţite, în vreme ce 
Henrik Vanger turna cafeaua şi-i împingea mai aproape farfuria 
cu prăjituri. 

— Ştiu că tatăl tău a murit. Dar mama ta, mai este în viaţă? 

— Nu, spuse Mikael. A murit acum trei ani. 

— Era o femeie plăcută. Îmi amintesc foarte bine de ea. 

— Dar sunt convins că nu m-aţi chemat aici ca să vorbiţi 
despre părinţii mei şi despre vremurile bune de odinioară. 

— Ai perfectă dreptate. Am pregătit cele ce vreau să ţi le 
spun timp de mai multe zile, dar acum când eşti în faţa mea, nu 
ştiu de fapt cum să încep. Presupun că ai citit câte ceva despre 
mine, înainte să vii aici. Atunci, ştii că odinioară am avut mare 
influenţă asupra industriei suedeze şi a pieţei de muncă. Astăzi, 
nu mai simt decât un moşneag care probabil va muri curând, şi 
poate că tocmai moartea este un punct de pornire potrivit 
pentru această discuţie. 


Mikael luă o gură de cafea - cafea adevărată, fiartă - şi se 
întrebă unde avea să ducă conversaţia lor. 

— Mă doare şoldul, nu mai pot face plimbări lungi pe jos. 
Într-o zi, vei descoperi singur cum îi apasă neputinţa pe bătrâni, 
dar eu nu sunt nici morbid, nici senil. Prin urmare, nu sunt 
obsedat de moarte, dar mă aflu la o vârstă când trebuie să 
accept că timpul meu este pe sfârşite. Vine o vreme când vrei 
să faci bilanţul şi să închei ce nu a fost încheiat. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

Mikael aprobă. Henrik Vanger vorbea cu voce clară şi 
distinctă, şi Mikael ajunsese deja la concluzia că bătrânul nu era 
nici senil, nici irațional. 

— Ceea ce mă intrigă, repetă el, este motivul pentru care 
mă aflu aici. 

— Te-am rugat să vii pentru că voiam să mă ajuţi la bilanţul 
despre care îţi vorbeam. Am nişte lucruri neterminate. 

— Pentru ce eu? Vreau să spun... Ce vă face să credeţi că aş 
putea să vă ajut? 

— Pentru că, în momentul în care începusem să mă gândesc 
să angajez pe cineva, numele tău a devenit actual în afacerea 
Wennerström. Eu ştiam cine eşti. Şi poate pentru că ai stat pe 
genunchii mei când erai copil. 

Dădu din mână, ca şi cum ar fi vrut să risipească cuvintele 
rostite. 

— Nu mă înţelege greşit. Nu am speranţa să mă ajuţi pentru 
raţiuni sentimentale. Îţi explic numai pentru ce am avut impulsul 
de a te contacta tocmai pe tine. 

Mikael râse amabil. 

— Ei bine, eu nu am nici cea mai mică amintire despre 
genunchii dumneavoastră... Dar, cum aţi ştiut cine sunt? Vreau 
să spun, toate acestea s-au petrecut la începutul anilor şaizeci. 

— lartă-mă, m-ai înţeles greşit. V-aţi mutat cu familia la 
Stockholm, când tatăl tău a obţinut postul de şef de atelier la 
Zarinder. Era una dintre numeroasele întreprinderi din grupul 
Vanger, şi eu i-am găsit postul. El nu avea diplome, dar ştiam ce 
poate. L-am întâlnit pe tatăl tău de mai multe ori, când mă 
aflam cu treburi la Zarinder. Poate că nu eram cei mai apropiaţi 
prieteni, dar totdeauna găseam un moment să discutăm un pic. 
Ultima dată, l-am întâlnit cu un an înainte de a muri şi atunci 
mi-a povestit că ai intrat la Şcoala de Ziaristică. Era foarte 


mândru. Apoi, ai devenit cunoscut, cu liga aceea de spărgători 
de bancă - Kalle Blomkvist şi aşa mai departe. Te-am urmărit şi 
am citit multe dintre articolele tale, de-a lungul anilor. De fapt, 
citesc Millennium destul de des. 

— OK, înţeleg. Dar, mai exact, ce vreţi să fac? 


Henrik Vanger îşi privi o clipă mâinile, apoi sorbi un strop de 
cafea, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mică pauză înainte ca, în 
sfârşit, să abordeze subiectul. 

— Mikael, înainte de a intra în detalii, aş vrea să închei o 
înţelegere cu tine. Vreau să faci două lucruri pentru mine. Unul 
dintre ele este un simplu pretext, celălalt este adevărata mea 
cerere. 

— Şi despre ce fel de înţelegere e vorba? 

— Vreau să-ţi povestesc o istorie în două părţi. O parte care 
vorbeşte despre familia Vanger. Acesta este pretextul. E o 
istorie lungă şi întunecată, dar vreau să mă ţin cât mai aproape 
de adevărul neînfrumuseţat. În cealaltă parte a istoriei este 
vorba de adevărata ta misiune. Cred că unele părţi din poveste 
le vei considera drept nebunie curată. Ceea ce vreau este ca tu 
să asculţi până la capăt - cererea mea şi oferta - înainte de-a 
lua decizia de a accepta sau nu. 

Mikael suspină. Era evident că Henrik Vanger nu avea 
intenţia să-şi expună propunerea scurt şi concis, pentru a-i 
permite să prindă trenul de după-amiază. Era convins că dacă 
l-ar fi sunat pe Dirch Frode şi l-ar fi rugat să-l conducă la gară, 
maşina n-ar fi demarat din cauza frigului. 

Bătrânul gândise temeinic cum să-l agaţe în cârlig. Mikael 
avu sentimentul că tot ceea ce se întâmplase de când trecuse 
pragul era o punere în scenă; începând cu surpriza de-a afla că-l 
întâlnise pe Henrik Vanger pe când era copil, cu fotografia 
părinţilor din album şi cu accentul pus pe faptul că tatăl lui 
Mikael şi Henrik Vanger fuseseră prieteni; măgulirea că bătrânul 
ştia cine este Mikael Blomkvist, că-i urmărise cariera de la 
distanţă de-a lungul anilor... totul avea de bună seamă un 
sâmbure de adevăr, dar era în acelaşi timp o destul de 
elementară psihologie aplicată. Cu alte cuvinte, Henrik Vanger 
era un bun manipulator, obişnuit de ani mulţi să se joace cu 
persoane mult mai dure, în spatele uşilor închise ale consiliilor 


de conducere. Nu întâmplător fusese unul dintre cei mai 
cunoscuţi magnați ai Suediei. 

Concluzia lui Mikael era că bătrânul voia să-l pună să facă 
ceva ce el probabil nu va avea nici un chef să facă. Rămânea să 
afle despre ce era vorba, şi pe urmă să refuze. Şi, eventual, să 
aibă timp să prindă trenul. 

— Sorry, no deal, răspunse Mikael, privind ceasul. Sunt aici 
de douăzeci de minute. Vă mai ofer exact treizeci de minute ca 
să-mi povestiţi ce aveţi de povestit. Pe urmă, chem un taxi şi 
mă întorc acasă. 

Pentru un moment, Henrik Vanger ieşi din rolul de patriarh 
binevoitor şi Mikael îl putu întrezări pe patronul nemilos din 
vremea lui de glorie, pus faţă-n faţă cu o piedică ori cu vreun 
tânăr recalcitrant. Dar, după o clipă, gura i se strâmbă într-un 
surâs trist: 

— Inţeleg. 

— Totul e foarte simplu. Nu e nevoie să faceţi vreun ocoliş. 
Spuneţi ce vreţi să fac, şi eu voi fi în stare să decid dacă fac sau 
nu. 

— Vrei să spui că, dacă nu te conving în treizeci de minute, 
n-o voi face nici în treizeci de zile... 

— Ceva în genul ăsta. 

— Dar povestea mea este de fapt lungă şi complicată. 

— Scurtaţi-o şi simplificaţi-o. Aşa facem noi, în jurnalistică. 
Douăzeci şi nouă de minute. 

Henrik Vanger înălţă o mână: 

— Ajunge. Am priceput. Dar, te rog, nu exagera. Prin urmare, 
am nevoie de cineva care să ştie să facă cercetări şi să fie dotat 
cu spirit critic, dar care să fie în acelaşi timp integru. Cred că tu 
eşti acela, şi nu este un compliment. Un bun jurnalist trebuie să 
aibă aceste calităţi, şi eu am citit cartea ta Temp!/ierii cu mare 
interes. Sunt absolut convins când afirm că te-am ales pentru că 
l-am cunoscut pe tatăl tău şi pentru că ştiu cine eşti. Dacă am 
înţeles bine, ai fost dat afară de la gazeta ta, după afacerea 
Wennerström - sau cel puţin ai plecat la cerere. Ceea ce 
înseamnă că pentru moment nu eşti angajat nicăieri şi nu e 
nevoie de cine ştie ce ştiinţă ca să-mi dau seama că te afli într-o 
situaţie economică destul de strâmtorată. 

— Ceea ce vă permite să profitaţi de ea, nu-i aşa? 


— Poate. Dar, Mikael - pot sa te numesc Mikael? - şi, te rog, 
nu mi te mai adresa la plural, eu nu am intenţia să inventez 
false pretexte. Sunt prea bătrân pentru asta. Dacă nu-ţi va 
plăcea ce voi spune, n-ai decât să mă trimiţi la dracu. Atunci, nu 
voi avea decât să caut pe altcineva care să vrea să lucreze 
pentru mine. 

— OK, în ce constă treaba pe care vrei s-o fac? 

— Ce ştii despre familia Vanger? Mikael deschise braţele. 

— Ei bine, ce am reuşit să citesc pe Internet, după telefonul 
lui Frode. Pe vremea dumitale, grupul Vanger era unul din 
concernele industriale cele mai importante din Suedia, astăzi, 
întreprinderea este considerabil redusă. Martin Vanger este 
director. De acord, mai ştiu şi altele, dar unde vrei să ajungi? 

— Martin este... El este un om bun, dar, de fapt, nu ştie să 
navigheze decât cu vânt favorabil. Este cu totul nepotrivit ca 
preşedinte al unui concern în criză. El vrea să modernizeze şi să 
specializeze producţia - ceea ce este o idee bună -, dar are 
greutăţi să-şi impună ideile, şi încă şi mai greu să le finanţeze. 
Acum douăzeci şi cinci de ani, grupul Vanger era un concurent 
serios pentru imperiul Wallemberg. Aveam peste patruzeci de 
mii de angajaţi în Suedia. Dădeam ocupaţii, locuri de muncă şi 
venituri întregii ţări. Astăzi, cea mai mare parte din aceste locuri 
de muncă au fost mutate în Coreea sau în Brazilia. Avem cel 
mult zece mii de angajaţi şi peste un an sau doi, dacă Martin nu 
reuşeşte să decoleze, vom mai avea doar cinci mii, în principal 
în mici manufacturi. Altfel spus, grupul Vanger este pe punctul 
de a fi aruncat la „groapa de gunoi a istoriei”. 

Mikael dădu din cap. Ce povestea Henrik Vanger se potrivea 
cu propriile lui concluzii, după cele câteva momente petrecute în 
faţa calculatorului. 

— Grupul Vanger continuă să fie una dintre rarele 
întreprinderi de familie din ţara asta, cu treizeci de membri ai 
familiei ca acţionari mai mult sau mai puţin minoritari. Aceasta a 
fost totdeauna forţa grupului, dar, în acelaşi timp, marea 
noastră slăbiciune. 

Henrik Vanger făcu o pauză, pentru efectul oratoric, apoi 
reîncepu să vorbească cu intensitate în glas: 

— Întrebările mi le vei pune la sfârşit, dar vreau să mă crezi 
pe cuvânt de onoare când îţi spun că-i detest pe cei mai mulţi 
membri ai familiei mele. Ea se compune în cea mai mare parte 


din hoţi, avari, despoţi şi incapabili. Am condus concernul timp 
de treizeci şi cinci de ani - şi, practic, permanent am fost prins 
în lupte necontenite cu ceilalţi membri ai familiei. Ei erau cei 
mai răi duşmani ai mei, nu concurenţii. 

Făcu o pauză. 

— Ţi-am spus că vreau să te angajez pentru două însărcinări. 
Aş vrea să scrii o istorie sau o biografie a familiei Vanger. Pentru 
a simplifica, putem s-o numim autobiografia mea. Rezultatul nu 
trebuie să fie un text de citit la biserică, ci o istorie despre ură, 
certuri de familie şi lăcomie nemăsurată. Îţi voi pune la 
dispoziţie toate jurnalele şi arhivele mele personale. Vei avea 
liber acces la gândurile mele cele mai secrete şi vei putea 
publica absolut tot rahatul pe care îl vei găsi, fără vreo 
restricţie. Cred că această povestire îl va face pe Shakespeare 
să pară un divertisment plăcut de familie. 

— De ce? 

— Pentru ce vreau să public o istorie scandaloasă a familia 
Vanger? Sau care este motivul pentru care te rog pe tine să scrii 
aceasta? 

— Ambele întrebări, cred. 

— Sincer vorbind, nu-mi pasă dacă această carte va fi 
publicată sau nu. Dar cred că istorisirea trebuie pusă pe hârtie, 
de n-ar fi decât într-un singur exemplar, pe care să-l laşi direct 
la Biblioteca Regală. Vreau ca povestea mea să fie accesibilă 
posterităţii, când voi fi mort. Motivația mea e mai simplă decât 
îţi imaginezi - răzbunarea. 

— Răzbunarea? 

— Nu eşti obligat să mă crezi, dar eu am încercat să fiu un 
om cinstit, chiar fiind capitalist şi patron de industrie. Sunt 
mândru de faptul că numele meu evocă un om care şi-a ţinut 
totdeauna cuvântul şi a îndeplinit toate promisiunile. Eu nu am 
făcut niciodată jocuri politice. Nu am avut niciodată probleme să 
negociez cu sindicatele. Şi chiar un social-democrat pătimaş ca 
Tage Erlander mă respecta. Pentru mine, era o chestiune etică: 
eu eram responsabil pentru pâinea a mii de oameni şi aveam 
grijă de angajaţii mei. E amuzant, dar Martin are aceeaşi 
atitudine, deşi el este alt gen de om. Şi el a încercat să facă 
ceea ce era drept. Poate că n-am reuşit totdeauna, dar, în 
general, sunt puţine lucruri de care să-mi fie ruşine. 


Din păcate, Martin şi cu mine suntem excepţii în familia 
noastră, continuă Henrik Vanger. Sunt multe cauze care explică 
de ce concernul Vanger se îndreaptă azi spre prăbuşire, dar una 
dintre cele mai importante este aviditatea care nu ţine seama 
de ziua de mâine, şi care animă pe mulţi membri ai familiei 
mele. Dacă vei accepta misiunea, îţi voi explica exact cum au 
făcut să saboteze concernul. 

Mikael rămase un moment pe gânduri. 

— OK. Nici eu nu vreau să te mint. A scrie o asemenea carte 
va lua luni de zile. Nu am nici dorinţa şi nici forţa de-a o face. 

— Cred că pot să te conving. 

— Mă îndoiesc. Dar spuneai că sunt două lucruri pe care vrei 
să le fac. Care este adevăratul tău scop? 


Henrik Vanger se ridică, greu, încă o dată, şi se duse la birou 
să caute fotografia lui Harriet Vanger. O puse în faţa lui Mikael. 

— Dacă doresc să scrii o biografie a familiei Vanger, este 
pentru că vreau să faci o hartă a membrilor ei, privită prin ochii 
unui jurnalist. Aceasta îţi va da şi un alibi pentru a cotrobăi în 
istoria familiei. Ceea ce vreau eu de fapt este să rezolvi o 
enigmă. lată, aceasta este misiunea ta. 

— O enigmă? 

— Harriet era prin urmare nepoata lui Richard. Noi am fost 
cinci fraţi. Richard era cel mai mare, fiind născut în 1907. Eu 
sunt cel mai mic, m-am născut în 1920. Nu pot înţelege cum 
Dumnezeu a putut să facă grămada asta, aşa de... 

Pentru câteva momente, Henrik Vanger păru să piardă firul, 
cufundându-se în propriile gânduri. Apoi, se întoarse spre 
Mikael, cu o nouă hotărâre în glas: 

— Lasă-mă să-ţi vorbesc despre fratele meu Richard Vanger. 
Şi el este o mostră din cronica pe care vreau s-o scrii. 

Îşi turnă cafea, propunându-i şi lui Mikael încă o ceaşcă. 

— În 1924, la şaptesprezece ani, Richard era un naţionalist 
fanatic. Antisemit notoriu, a aderat la Liga Naţional-Socialistă 
pentru Libertate, unul dintre primele grupuri naziste suedeze. 
Fascinant, nu, cum reuşesc totdeauna naziştii să plaseze 
cuvântul „libertate” în propaganda lor!? 

Henrik Vanger scoase un alt album de fotografii şi-l răsfoi, să 
ajungă la pagina dorită. 


— lată-l aici pe Richard în compania lui Birger Furugârd, un 
veterinar care a devenit liderul Mişcării lui Furugârd, cea mai 
importantă asociaţie nazistă de la începutul anilor treizeci. Dar 
Richard n-a rămas cu el. Un an mai târziu, a aderat la 
Organizaţia Luptei Fasciste Suedeze, SFKO. El l-a cunoscut pe 
Per Engdhal şi pe alţi indivizi, care, o dată cu trecerea anilor, 
aveau să devină petele ruşinoase ale politicii naţiunii. 

Întoarse pagina albumului. Richard Vanger în uniformă. 

— În 1927, a intrat în armată - împotriva voinţei tatei - şi în 
toţi anii aceia a păscut pe la diferite grupuri naziste din ţară. 
Dacă undeva se afla o adunătură de conspiratori bolnavi, puteai 
fi convins că numele lui se afla pe lista membrilor. In 1933 a fost 
fondată mişcarea lui Lindholm, sub numele de Partidul 
Muncitoresc Naţional-Socialist. Cât de familiarizat eşti cu istoria 
nazismului suedez? 

— Nu sunt istoric, dar am citit câteva cărţi. 

— Al Doilea Război Mondial a început deci în 1939, iar 
războiul de iarnă împotriva Finlandei, în 1940. Un mare număr 
de activişti făcând parte din Mişcarea lui Lindholm s-au înrolat 
ca voluntari. Richard era unul dintre ei; pe atunci avea gradul de 
căpitan în armata suedeză. A murit în februarie 1940, cu puţin 
înainte de acordul de pace cu Uniunea Sovietică. El a devenit 
martir al mişcării naziste şi un grup de luptă a primit numele lui. 
Încă şi astăzi, un număr de căpiaţi se strâng într-un cimitir din 
Stockholm la comemorarea morţii lui Richard Vanger, ca să-l 
omagieze. 

— Inţeleg. 

— În 1926, când avea nouăsprezece ani, frecventa o femeie 
pe nume Margareta, fiica unui profesor din Falun. Ei se întâlneau 
la adunări politice şi au avut o legătură din care s-a născut în 
1927 un fiu, Gottfried. Richard a luat-o de soţie pe Margareta la 
naşterea fiului. În prima parte a anilor treizeci, fratele meu şi-a 
instalat soţia şi fiul aici, la Hedestad, în vreme ce el era la post, 
la regimentul din Gävle. Folosea timpul liber ca să facă pe 
misionarul pentru mişcarea nazistă. În 1936, a avut o ceartă 
serioasă cu tata, care a dus la faptul că tata i-a retras orice 
sprijin economic. După aceea, Richard a trebuit să se descurce 
singur. El s-a mutat cu familia la Stockholm, unde trăiau în 
relativă sărăcie. 

— Nu avea avere proprie? 


— Partea pe care o avea în concern era blocată. El nu putea 
s-o vândă în afara familiei. Mai trebuie spus că Richard era la el 
acasă un adevărat tiran, cu puţine trăsături paşnice. Îşi bătea 
soţia şi îşi tortura copilul. Gottfried a crescut ca un copil supus şi 
maltratat. El avea treisprezece ani când Richard a murit în 
război: cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa lui Gottfried. 
Tatăl meu s-a îndurat de copil şi de văduvă şi i-a luat aici, ia 
Hedestad, le-a dat un apartament şi a vegheat ca Margareta să 
aibă o existenţă decentă. 

Dacă Richard ilustrase partea întunecată şi fanatică a 
familiei, Gottfried o reprezenta pe cea de lene şi trândăvie. 
Când avea optsprezece ani, l-am luat în grija mea - la urma 
urmei, era fiul fratelui meu mort -, chiar dacă deosebirea de 
vârstă dintre noi nu era mare. Eu nu aveam decât şapte ani mai 
mult decât nepotul meu. Făceam parte deja din conducerea 
grupului şi era evident că-i voi urma tatălui meu, în vreme ce 
Gottfried era, de fapt, considerat ca un intrus în familie. 

Henrik Vanger rămase o clipă pe gânduri. 

— Tatăl meu nu ştia prea bine cum să se comporte cu 
nepotul şi eu am fost cel care am insistat să am grijă de el. l-am 
dat de lucru în cadrul întreprinderii. Era în perioada de după 
război. El a încercat, fără îndoială, să se achite cum trebuie de 
sarcini, dar avea greutăţi de concentrare. Era dezordonat, plin 
de farmec şi petrecăreţ, plăcea femeilor şi avea perioade în care 
bea prea mult. Mi-e greu să spun ce sentimente aveam pentru 
el... Nu era incapabil, dar nu era de încredere şi adesea m-a 
dezamăgit profund. Cu trecerea anilor, a devenit alcoolic şi în 
1965 a murit înecat. Accidentul s-a petrecut aici, în celălalt 
capăt al insulei, unde avea o cabană pe care o construise şi 
unde obişnuia să se retragă, ca să bea în linişte. 

— Prin urmare, el este tatăl lui Harriet şi al lui Martin? a 
întrebat Mikael, arătând spre portretul de pe măsuţă. Trebuia să 
recunoască, împotriva propriei voințe, că povestirea bătrânului 
era interesantă. 

— Exact. La sfârşitul anilor patruzeci, Gottfried întâlnise o 
femeie care se numea Isabella Koenig, o tânără refugiată din 
Germania, după război. Isabella era o adevărată frumuseţe - 
vreau să spun că era strălucitor de frumoasă, ca Greta Garbo 
sau Ingrid Bergman. Cu siguranţă, Harriet a moştenit gene mai 
curând de la Isabella, decât de la Gottfried. Poţi să vezi pe 


fotografie, Harriet era deja foarte frumoasă când n-avea decât 
paisprezece ani. 

Amândoi contemplară fotografia. 

— Dar, să continui. Isabella era născută în 1928, şi mai este 
încă în viaţă. Ea avea doisprezece ani la izbucnirea războiului şi 
poţi să-ţi imaginezi ce însemna să fii adolescent la Berlin, când 
bombardierele aliate îşi aruncau încărcătura. Cred că s-a simţit 
ca în Paradis când a debarcat în Suedia. Din păcate, ea 
împărtăşea o bună parte din viciile lui Gottfried; era 
cheltuitoare, tot timpul pusă pe petreceri şi de multe ori ea şi 
Gottfried păreau mai mult camarazi de băutură, decât un cuplu 
de soţi. Călătorea fără încetare, când în Suedia, când în 
străinătate şi în general nu avea nici cel mai mic simţ al 
responsabilităţii. Ceea ce se răsfrângea, desigur, asupra copiilor. 
Martin s-a născut în 1948 şi Harriet în 1950. Copilăria lor a fost 
un haos, cu o mamă care-i abandona mereu şi un tată care se 
apropia de alcoolism. 

Am intervenit eu, în 1958. Gottfried şi Isabella locuiau pe 
atunci la Hedestad - i-am forţat să se mute aici, pe insulă. Mă 
săturasem şi am hotărât să încerc să rup cercul vicios. Martin şi 
Harriet erau acum mai mult sau mai puţin părăsiţi. 

Henrik Vanger îşi privi ceasul. 

— Cele treizeci de minute se termină curând, dar sunt 
aproape de sfârşitul povestirii. Mi-acorzi o prelungire? 

Mikael încuviinţă, cu un gest din cap: 

— Continuă, te rog. 

— Pe scurt, deci. Eu nu aveam copii - un contrast dramatic 
cu ceilalţi fraţi şi membri ai familiei, care păreau să fie obsedaţi 
de o nevoie prostească de a perpetua neamul Vanger. Gottfried 
şi Isabella s-au mutat aici, dar mariajul era pe terminate. Deja, 
după un an, Gottfried s-a mutat în cabana lui. Locuia acolo cu 
totul singur lungi perioade de timp şi se muta înapoi, la Isabella, 
doar când se făcea prea frig. Eu i-am luat în grija mea pe Martin 
şi pe Harriet şi ei au devenit în multe privinţe copiii pe care nu 
i-am avut niciodată. 

Martin era... Ca să spun adevărul, a existat un moment în 
tinereţea lui, când m-am temut că va merge pe urmele tatălui 
său. Era moale, introvertit şi visător, dar putea să fie şi şarmant, 
şi entuziast. A avut câţiva ani dificili, însă şi-a revenit când a 
început studiile la universitate. El este... Ei bine, el este, oricum, 


directorul a ceea ce a mai rămas din concernul Vanger, ceea ce 
trebuie considerat ca un bilanţ pasabil. 

— Si Harriet? întrebă Mikael. 

— Harriet a devenit lumina ochilor mei. Am încercat să-i ofer 
siguranţă, încredere în sine şi noi doi ne citeam gândurile. Am 
considerat-o ca pe propria mea fiică şi ea era mai aproape de 
mine decât de propriii ei părinţi, înţelegi, Harriet era specială. 
Era introvertită - ca şi fratele ei - şi ca adolescentă avea o 
atracţie particulară pentru religie, iar prin asta se deosebea de 
întreaga noastră familie. Dar avea daruri evidente şi era 
deosebit de inteligentă. Avea simţ moral şi şira spinării tare. 
Când avea paisprezece ani, eram absolut convins că ea avea să 
fie - mai mult decât fratele ei şi toţi verii şi nepoţii din jur - 
aceea care într-o zi va conduce concernul Vanger, sau cel puţin 
va juca un rol central. 

— Şi, ce s-a întâmplat? 

— Am ajuns acum la adevăratul motiv pentru care doresc să 
te angajez. Vreau să găseşti cine din familia noastră a 
asasinat-o pe Harriet Vanger şi a petrecut apoi următorii 
patruzeci de ani încercând să mă facă să-mi pierd minţile. 


5 
Joi 26 decembrie 

Pentru prima oară de când Henrik Vanger îşi începuse 
monologul, bătrânul reuşise să-l uluiască. Mikael s-a simţit 
obligat să-l roage să repete ceea ce tocmai spusese, pentru a fi 
sigur că auzise bine. Nimic din tăieturile pe care le citise nu-l 
lăsase să bănuiască că în sânul familiei Vanger fusese săvârşit 
un omor. 

— Era în 22 septembrie 1966. Harriet avea şaisprezece ani şi 
tocmai intrase în primul an de liceu. Era o sâmbătă, a fost cea 
mai rea zi din viaţa mea. Am reluat derularea evenimentelor de 
atâtea ori, încât cred că aş putea să refac ce s-a petrecut în 
fiecare minut din ziua aceea - în afara celui mai important. 

Făcu un gest cu mâna, ca şi cum ar fi dat ceva la o parte. 

— Cea mai mare parte din familia mea era adunată aici, în 
această casă. Era unul dintre acele îngrozitoare prânzuri anuale 
de familie, când asociaţii concernului Vanger se adunau ca să 
discute afaceri. Era o tradiţie pe care o introdusese bunicul meu, 
şi care se termina cel mai adesea cu situaţii mai mult sau mai 
puţin dezagreabile. Tradiţia a încetat în 1980, când Martin a 
hotărât, pur şi simplu, ca toate discuţiile despre întreprindere să 
aibă loc în şedinţe şi adunări regulate. E cea mai bună decizie 
pe care a luat-o. Au trecut deja douăzeci de ani de când familia 
nu s-a mai întâlnit în asemenea ocazii. 

— Spuneai că Harriet a fost asasinată... 

— Aşteaptă. Lasă-mă să-ţi povestesc ce s-a întâmplat. Mai 
era şi sărbătoare, Ziua Copiilor, cu o defilare organizată de 
clubul sportiv din Hedestad. In ziua aceea, Harriet mersese în 
oraş ca să privească defilarea, împreună cu câteva colege de 
şcoală. S-a întors pe insulă puţin după ora două; dineul trebuia 
să înceapă la ora cinci şi era de aşteptat ca ea să participe, la fel 
ca toţi ceilalţi tineri din familie. 

Henrik Vanger se ridică, apropiindu-se de fereastră, îi făcu 
semn lui Mikael să vină şi-i arătă cu degetul: 

— La ora 14:15, câteva minute după sosirea lui Harriet, s-a 
petrecut un accident dramatic pe pod. Un anume Gustav 
Aronsson, fratele fermierului de la Östergård, o fermă de aici, de 
pe insulă -, a intrat pe pod şi a lovit în plin o cisternă care venea 
pe insulă ca să aducă o comandă de motorină. Nu s-a putut 
stabili propriu-zis cum s-a produs accidentul - vederea era liberă 


în ambele sensuri - dar amândoi mergeau prea repede şi ceea 
ce ar fi trebuit să fie un accident minor s-a transformat în 
catastrofă. Şoferul cisternei, încercând să evite coliziunea, a 
răsucit instinctiv volanul. Cisterna a lovit balustrada podului şi 
s-a răsturnat, culcându-se de-a curmezişul, cu fundul mult peste 
marginea podului. Un stâlp de metal a găurit cisterna şi 
motorina uşor inflamabilă a început să curgă. În acelaşi timp, 
Gustav Aronsson, prins în cabina camionului, suferea teribil şi 
urla fără încetare. Şoferul cisternei era, de asemenea, rănit, dar 
reuşise să iasă singur afară din cabină. 

Bătrânul făcu o pauză, reaşezându-se. 

— De fapt, accidentul nu a avut nici o legătură cu Harriet, 
Dar, într-un anume fel, a jucat un rol important. Haosul era total 
şi oamenii s-au grăbit să dea o mână de ajutor. Amenințarea 
unui incendiu era permanentă şi s-a dat alarma. Poliţia, 
ambulanţa, primele ajutoare, pompierii, ziariştii şi curioşii au 
sosit imediat. Evident, toţi se îngrămădeau pe partea dinspre 
oraş; aici, pe insulă, făceam totul ca să-l scoatem pe Aronsson 
din maşina sfărâmată, ceea ce s-a dovedit o treabă drăcesc de 
grea. Era prins tare şi rănit serios. 

Am încercat să-l eliberăm trăgându-l cu mâinile, dar n-a 
mers. Trebuia tăiat metalul, deci era nevoie de un fierăstrău. 
Problema era că nu puteam face nimic care ar fi riscat să 
provoace scântei, eram în mijlocul unei bălți de motorină, lângă 
o cisternă răsturnată. Dacă exploda, am fi încetat cu toţii să 
existăm. A trecut o vreme până ce am realizat că aveam nevoie 
de ajutoare de pe partea cealaltă - cisterna era culcată peste 
pod şi a trece peste ea era ca şi cum s-ar fi trecut peste o 
bombă. 

Mikael avea în continuare impresia că bătrânul povestea o 
istorie de multe ori repetată şi lungită intenţionat, cu scopul de 
a-i capta interesul. Şi trebuia să accepte că Henrik Vanger era 
un excelent povestitor, ştiind să-şi cucerească auditoriul. Încă 
nu înţelegea unde avea să ducă istorisirea. 

— Ceea ce este important cu acest accident este că podul a 
rămas închis în următoarele douăzeci şi patru de ore. Abia 
duminică seară au reuşit să pompeze carburantul rămas, 
cisterna a putut fi ridicată, iar podul a fost redeschis pentru 
circulaţie. In aceste douăzeci şi patru de ore, insula a fost izolată 
de restul lumii. Singurul fel de a atinge uscatul era cu o barcă a 


pompierilor, care a fost mobilizată pentru transportul oamenilor 
din portul de agrement de pe partea asta, până la portul de 
pescuit, aflat pe partea cealaltă, lângă biserică. Câteva ore 
ambarcaţiunea n-a fost utilizată decât de personalul de salvare 
şi abia duminică seara, târziu, au început să fie transportate şi 
persoane particulare. Înţelegi ce înseamnă asta? Mikael dădu 
din cap: 

— Presupun că lui Harriet i s-a întâmplat ceva pe insulă şi că 
numărul suspecţilor se limitează la persoanele care se aflau aici. 
Un fel de mister în spaţiu închis, nu-i aşa? 

Henrik Vanger surâse ironic: 

— Mikael, nici nu ştii câtă dreptate ai. Şi eu am citit-o pe 
Dorothy Sayers. Faptele sunt următoarele: Harriet a sosit la 
14:10. Dacă numărăm şi copiii şi cuplurile necăsătorite, în total 
aproape patruzeci de persoane sosiseră în cursul zilei. 
Adăugând personalul şi locuitorii permanenţi, erau şaizeci şi 
patru de persoane aici sau în jurul casei. Unii dintre ei - care 
aveau să rămână peste noapte - erau pe cale să se instaleze în 
casele de oaspeţi sau în dormitoarele libere din casă. Inainte, 
Harriet locuise într-o casă pe partea cealaltă a drumului, dar, 
cum ţi-am povestit deja, nici tatăl ei, Gottfried, nici mama ei, 
Isabella, nu erau foarte stabili şi eu vedeam bine cât de 
tulburată era fata. Nu se putea concentra la învăţătură şi în 
1964, când a făcut paisprezece ani, am lăsat-o să se mute la 
mine. Isabella a găsit desigur că era foarte comod, 
debarasându-se de toată răspunderea. 

Fata a primit o cameră la etaj şi ultimii doi ani a locuit aici. 
Aşa că, aici a venit în ziua aceea. Ştim că l-a întâlnit pe Harald 
Vanger şi că a schimbat câteva cuvinte cu el jos, în curte - el 
este unul dintre fraţii mei mai mari. Apoi, a urcat scara până 
aici, în camera aceasta şi a intrat să mă salute. Mi-a spus că 
vrea să-mi spună ceva. Tocmai atunci, aveam la mine pe câţiva 
dintre membrii familiei şi nu aveam timp de ea. Insă părea aşa 
de preocupata, că i-am spus că voi veni la ea în cameră de 
îndată ce voi putea. A dat din cap şi a ieşit pe uşa asta. A fost 
ultima oară când am văzut-o. Un minut mai târziu, s-a auzit 
bubuitura de pe pod şi haosul care a urmat a dat peste cap 
toate planurile din ziua aceea. 

— Cum a murit? 


— Aşteaptă. E mult mai complicat şi trebuie să-ţi istorisesc 
faptele în ordinea lor cronologică. Când a avut loc coliziunea, 
oamenii au lăsat tot ce aveau în mâini şi au fugit la locul 
accidentului. Eu eram... Să zicem că am luat conducerea 
operaţiunilor şi am fost total acaparat în următoarele ore. Ştim 
că şi Harriet a venit la pod imediat după accident - mai multe 
persoane au văzut-o -, dar riscul unei explozii m-a făcut să 
ordon ca toţi cei care nu ajutau la degajarea lui Aronsson din 
carcasa maşinii să plece de acolo. Nu eram mai mult de cinci 
persoane la locul accidentului. Eu însumi şi fratele meu Harald. 
Un anume Magnus Nilsson, angajat de mine ca om la toate. Un 
muncitor de la gater, numit Sixten Nordlander, care avea o 
căsuţă în Fiskehamnen. Şi un tânăr numit Jerker Aronsson. Nu 
avea decât şaisprezece ani şi ar fi trebuit să-l fac să plece de 
acolo, dar era nepotul celui prins în maşină şi venise acolo pe 
bicicletă, un minut sau două după accident. 

Spre ora 14.40, Harriet se afla în bucătărie aici, în casă. A 
băut un pahar cu lapte şi a schimbat câteva cuvinte cu o anume 
Astrid, care era bucătăreasă. Impreună, au privit de la fereastră 
ce se petrecea pe pod. 

La 14.55, Harriet a traversat curtea. A fost văzută, printre 
alţii, de mama ei Isabella, dar nu şi-au vorbit. Un minut mai 
târziu, s-a încrucişat cu Otto Falk, pastorul din Hedeby. În acea 
vreme, casa parohială se afla unde are azi Martin Vanger casa, 
şi, prin urmare, pastorul locuia de partea asta a podului. Falk 
fusese răcit şi când s-a petrecut coliziunea era în pat şi dormea; 
nu asistase la dramă, tocmai fusese anunţat şi era pe drum spre 
pod. Harriet l-a oprit, voia să-i vorbească, dar el a dat-o lao 
parte cu mâna, continuându-şi drumul. Otto Falk este ultima 
persoană care a mai văzut-o în viaţă. 

— Cum a murit? întrebă din nou Mikael. 

— Nu ştiu, răspunse Henrik Vanger, cu o privire chinuită. Am 
reuşit să-l degajăm pe Aronsson din maşină doar în jurul orei 17 
- de altfel, a supravieţuit, deşi era rănit grav - şi spre ora 18 s-a 
considerat că nu mai exista pericol de incendiu. Insula era în 
continuare izolată, dar situaţia se calmase. Ne-am dat seama de 
absenţa Harrietei doar în momentul în care ne-am aşezat la 
masă pentru o cină târzie, pe la ora 20. Am trimis-o pe una 
dintre verişoarele ei s-o caute în odaie, dar aceasta s-a întors 
spunând că n-a găsit-o. Nu m-am gândit prea mult la asta; am 


crezut că plecase să se plimbe, sau că nu fusese anunţată când 
se servea cina. În timpul serii, am fost ocupat cu diverse certuri 
familiale. Numai a doua zi dimineaţa, când a căutat-o Isabella, 
am realizat că nimeni nu ştia unde este şi că nimeni n-o văzuse 
din ajun. Îşi desfăcu braţele: 

— Din ziua aceea, Harriet Vanger a dispărut fără cea mai 
mică urmă. 

— A dispărut? repetă Mikael, ca un ecou. 

— În toţi aceşti ani, noi n-am reuşit să găsim nici măcar un 
fragment microscopic rămas după ea. 

— Dar dacă a dispărut, nu poţi fii sigur că cineva a ucis-o! 

— Îţi înţeleg obiecţia. Şi eu am gândit exact la fel. Când 
cineva dispare fără urmă, pot fi patru posibilităţi Persoana a 
dispărut de bunăvoie şi se ascunde. A avut un accident mortal. 
S-a sinucis. Şi, în cele din urmă, a patra posibilitate, a fost 
victima unei crime. Le-am cântărit pe toate. 

— Prin urmare, crezi că cineva i-a luat viaţa. De ce? 

— Pentru că este singura concluzie plauzibilă. Henrik Vanger 
înălţă un deget: 

— La început, am sperat că fugise, dar pe măsură ce treceau 
zilele, am înţeles cu toţii că nu era vorba despre asta. Vreau să 
spun, o fată de şaisprezece ani, dintr-un mediu destul de 
protejat, chiar dacă este isteaţă, cum ar putea sa se descurce, 
ca să rămână ascunsă, fără să fie descoperită? Unde va găsi 
bani? Şi chiar dacă va găsi de lucru undeva, va avea nevoie de 
declaraţie de impozite şi de adresă. 

Ridică al doilea deget: 

— Al doilea gând a fost, evident, că fusese victima unui 
accident. Fă-mi, te rog, un serviciu: deschide sertarul de sus al 
biroului! O să găseşti un plan. 

Mikael făcu cele cerute, apoi desfăcu pe măsuţă harta. 
Hedeby5n - insula Hedeby - era o întindere de teren neregulat, 
de aproximativ trei kilometri lungime şi un kilometru şi 
jumătate, în partea cea mai lată. O bună parte din insulă era 
formată din pădure. Locuinţele erau concentrate în jurul podului 
şi lângă portul pentru bărci; de cealaltă parte a insulei se afla o 
fermă, Ostergârden, de unde pornise nefericitul Aronsson în 
turul lui cu camionul. 

— Adu-ţi aminte că ea nu a putut părăsi insula, sublinie Henrik 
Vanger. Şi aici, pe insulă, se poate muri accidental, ca oriunde. 


Poţi fi lovit de trăsnet - dar în ziua aceea n-a fost furtună. Poţi fi 
călcat sub copite de un cal, poţi cădea într-un puț sau într-o 
groapă. Cu siguranţă, sunt sute de feluri în care poţi fi victima 
unui accident. M-am gândit la toate. 


El ridică al treilea deget: 

— Există o piedică, valabilă şi în a treia posibilitate - dacă 
fata, dincolo de orice presupunere, s-ar fi sinucis. Corpul ar fi 
trebuit să se afle undeva pe această suprafaţă strict delimitată. 

Henrik Vanger lăsă mâna să-i cadă în mijlocul hărţii. 

— In zilele de după dispariţia ei, am mers s-o căutăm, de-a 
lungul şi de-a latul insulei. Oamenii au cercetat fiecare şanţ, 
fiecare bucată de teren, orice crăpătură din munte şi fiecare 
muşuroi de pământ. Am căutat prin fiecare clădire, coş de casă, 
puț, şopron şi pod. 

Bătrânul întoarse privirea de la Mikael, cercetând întunericul 
de afară. Vocea lui deveni mai joasă şi mai apropiată. 

— În toamnă, am căutat-o chiar după ce toţi ceilalţi 
renunţaseră. Când nu eram obligat să muncesc, străbăteam 
insula în lung şi în lat. larna a sosit, fără să fi putut găsi nici cea 
mai mică urmă a ei. In primăvară am continuat, până ce am 
înţeles că ceea ce făceam era absurd. Când a venit vara, am 
angajat trei pădurari care au refăcut cercetarea cu ajutorul 
câinilor. Ei au căutat amănunţit şi sistematic fiecare metru 
pătrat din insulă. La vremea aceea începusem să-mi dau seama 
că cineva ar fi putut să-i facă rău. Prin urmare, aceştia căutau 


vreun fel de mormânt în care s-o fi ascuns cineva. Au căutat 
timp de trei luni. Nu am găsit nici cea mai mică urmă. Era ca şi 
cum Harriet se evaporase. 

— Eu unul văd tot felul de alte posibilităţi, obiectă Mikael. 

— Te ascult. 

— S-a putut îneca, accidental sau voit. Suntem pe o insulă şi 
apa poate ascunde multe lucruri. 

— E adevărat. Dar nu e veridic. Ascultă-mă: dacă Harriet ar fi 
avut un accident şi s-ar fi înecat, aceasta ar fi trebuit în mod 
logic să se petreacă aproape de port. Adu-ţi aminte că agitația 
de pe pod era cel mai dramatic eveniment care se petrecuse 
aici pe insulă de multe decenii şi este greu de crezut că o fată 
cu o curiozitate normală avea să aleagă tocmai acest moment 
ca să se ducă pe cealaltă parte a insulei. Dar şi mai important, 
continuă el, este că aici nu există mulţi curenţi, iar în acea 
vreme a anului vânturile sunt orientate spre nord sau nord-est. 
Dacă ceva ajunge în apă, este aruncat pe plajă pe partea 
satului, iar acolo se află construcţii practic pe tot malul. Să nu 
crezi că noi nu ne-am gândit la asta; desigur, am dragat toate 
locurile unde în mod normal ar fi putut cobori în apă. Am tocmit 
chiar nişte tineri de la un club de scufundări de aici, din 
Hedestad. Şi-au petrecut vara cercetând metru cu metru fundul 
canalului, şi pe lângă maluri... nici o urmă. Sunt convins că ea 
nu zace în apă: am fi găsit-o. 

— Dar poate că a avut un accident în altă parte? Podul era 
închis, sigur, dar distanţa între insulă şi continent nu e prea 
mare. Poate că a trecut înot sau cu barca. 

— Era septembrie târziu, apa era foarte rece şi Harriet cu 
siguranţă nu s-a apucat să facă baie în mijlocul nebuniei 
generale. Dar dacă i-ar fi venit deodată pofta să înoate până pe 
partea cealaltă, ar fi fost observată şi ar fi provocat mare uimire. 
Erau duzini de ochi pe pod, iar pe partea cealaltă se aflau 
două-trei sute de oameni pe mal, care priveau spectacolul. 

— Poate o barcă cu vâsle? 

— Nu. In ziua aceea se aflau, foarte precis numărate, 
treisprezece bărci pe insulă. Cele mai multe bărci de agrement 
fuseseră scoase pe uscat. Jos, în vechiul port cu cabane, se mai 
aflau pe apă două bărci cu motor Petterson. Acolo erau şi şapte 
bărci mici, cu vâsle, dintre care cinci erau trase pe mal. Lângă 
casa pastorului se afla o bărcuţă trasă pe pământ şi una pe apă. 


Lângă Ostergârden se mai afla încă o barcă cu motor şi una cu 
vâsle. Toate aceste bărci au fost inventariate şi se aflau la 
locurile lor. Dacă ar fi văslit peste apă şi pe urmă ar fi plecat mai 
departe, în mod natural ar fi trebuit să lase barca pe cealaltă 
parte. 

Henrik Vanger ridică al patrulea deget: 

— De aceea, există doar o singură posibilitate plauzibilă, şi 
anume că Harriet a dispărut contra voinţei ei. Cineva i-a făcut 
rău şi s-a debarasat de trup. 


Lisbeth Salander a petrecut dimineaţa de Crăciun citind 
controversata carte a lui Mikael Blomkvist asupra jurnalismului 
economic. Cartea avea 210 pagini şi era intitulată Templieri;, 
având ca subtitlu „Temă de refăcut pentru reporterii 
economici”. Coperta, cu un design foarte modern, era făcută de 
Christer Malm şi reprezenta Bursa din Stockholm. Christer Malm 
o lucrase în Photoshop şi abia după o vreme îţi dădeai seama că 
Bursa plutea în aer. Nu era nici un fundal. Greu ai fi putut 
imagina o copertă mai explicită şi mai eficace, pentru a da tonul 
la ceea ce urma. 

Salander constată că Blomkvist era un excelent stilist. 
Cartea era scrisă într-un fel direct şi angajant, astfel încât chiar 
şi persoane neintroduse în labirintul jurnalismului economic 
puteau s-o citească cu folos. Tonul era muşcător şi sarcastic, dar 
mai ales convingător. 

Primul capitol era un fel de declaraţie de război, în care 
Blomkvist nu-şi măsura cuvintele. Analiştii economici se 
transformaseră în ultimii douăzeci de ani într-un grup de băieţi 
de prăvălie incompetenţi, dar umflaţi de propria importanţă şi 
total lipsiţi de capacitatea unei gândiri critice. Ultima concluzie o 
trăgea arătând în ce măsură o grămadă de ziarişti economici se 
mulţumeau tot timpul şi fără cea mai mică obiecţie să reproducă 
afirmaţii furnizate de directori de întreprinderi şi de speculanţi la 
Bursă - chiar dacă respectivele afirmaţii erau în mod evident 
false şi eronate. Asemenea jurnalişti erau deci fie aşa de naivi şi 
uşor de tras pe sfoară, că trebuia să fie îndepărtați din profesie, 
fie - ceea ce era mult mai rău - persoane care în mod conştient 
îşi trădau misiunea de a executa un examen critic şi de a oferi 
publicului informaţie corectă. Blomkvist scria că uneori se jena 
să fie numit jurnalist economic, pentru că risca să fie confundat 


cu persoane pe care el în nici un caz nu le considera a fi 
jurnalişti. 

Blomkvist compara contribuţiile analiştilor economici cu felul 
în care lucrau ziariştii însărcinaţi cu afaceri criminale, sau cu 
corespondenţii în străinătate. El desena un tablou al indignării 
care ar urma dacă un jurnalist juridic al unui mare cotidian ar 
începe să citeze fără cea mai mică observaţie critică afirmaţiile 
procurorului, dându-le automat drept adevărate, într-un proces 
de crimă, de exemplu, fără să-şi procure material din partea 
apărării sau să  intervieveze familia victimei, ca să-şi 
construiască propria opinie despre ce era plauzibil şi ce nu era. 
El spunea că aceleaşi reguli ar trebui să se aplice şi jurnaliştilor 
economici. 

Restul cărţii constituia un şir de dovezi care întăreau torentul 
indignat din prima parte. Un capitol lung cerceta raportul asupra 
unei firme start-up în cinci mari cotidiene, printre care 
Finanstidningen, Dagens Industri şi A-ekonomi, la televiziune. El 
cita şi aduna tot ce spuseseră şi scriseseră reporterii, înainte de 
a compara acestea cu situaţia reală. Descriind dezvoltarea 
viitoare a firmei, el cita întrebări simple pe care un ziarist serios 
ar fi trebuit să le pună, dar pe care tot grupul de analişti 
economici le omisese. Era un atac bine pus la punct. 

Un alt capitol vorbea despre lansarea acţiunilor Telia - 
aceasta era partea cea mai zeflemitoare şi ironică a cărţii, în 
care câţiva scribi economici citați nominal erau literalmente 
jupuiţi, printre care un anume William Borg, împotriva căruia 
Mikael Blomkvist părea pornit în mod special. Un alt capitol, 
spre finele cărţii, compara nivelul de competenţă al jurnaliştilor 
economici suedezi şi străini. Blomkvist descria cum ziariştii 
serioşi de la Financial Times, Economist şi câteva ziare 
economice germane raportaseră aceleaşi subiecte în ţările 
respective. Comparaţia nu era în avantajul ziariştilor suedezi. 
Ultimul capitol conţinea o schiţă de propunere pentru 
redresarea acestei situaţii penibile. Concluzia cărţii retrimitea la 
introducere. 


Dacă un reporter la parlament şi-ar îndeplini sarcina la fel, 
susţinând fără absolut nici o critică fiecare decizie luată, oricât 
de absurdă ar fi, sau dacă un jurnalist politic ar greşi în opiniile 
lui într-un chip asemănător, atunci acei jurnalişti ar fi puşi pe 


liber sau cel puţin mutaţi la o secţie unde n-ar putea produce 
vreo daună. In lumea jurnaliştilor economici nu se ţine seamă de 
ceea ce este totuşi misiunea normală a unui ziarist, aceea de a 
face analize critice şi de a da cititorilor un raport obiectiv asupra 
rezultatelor. In schimb, aici este lăudat escrocul care a reuşit 
mai bine. Şi tot aici este creată Suedia viitorului şi sunt 
îngropate ultimele urme de încredere în jurnalişti ca oameni de 
meserie. 


Erau vorbe spuse pe şleau. Tonul era aspru şi Salander 
înţelegea fără cea mai mică greutate dezbaterea furtunoasă 
care urmase atât în /ournalisten, organul de branşă, cât şi în 
unele reviste economice şi în articolele de fond şi de economie 
ale cotidienelor. Chiar dacă numai un număr mic de ziarişti erau 
daţi cu nume în carte, Lisbeth Salander presupunea că branşa 
era destul de mică, pentru ca toţi să poată înţelege exact cine 
era vizat când erau date numele diferitelor cotidiene. Blomkvist 
îşi făcuse duşmani înverşunaţi, ceea ce se reflecta în duzina de 
comentarii  răuvoitoare care urmaseră deciziei în cazul 
Wennerström. 

Ea închise cartea şi privi fotografia de pe coperta din spate. 
Mikael Blomkvist era fotografiat din trei sferturi. O şuviţă 
castanie îi flutura pe frunte, un pic neglijent, ca şi cum o boare 
de vânt ar fi bătut tocmai când fusese luată poza sau ca şi cum 
(ceea ce era mai plauzibil) fotograful Christer Malm l-ar fi 
aranjat aşa. El privea în aparat cu un zâmbet ironic şi cu o 
privire care se voia fără îndoială şarmantă şi şmecheră. Un 
bărbat destul de bine. Pe cale să petreacă trei luni în puşcărie. 

„Hei, Kalle Blomkvist”, spuse ea cu voce tare. „Eşti cam 
arogant, nu-i aşa?” 


Spre prânz, Lisbeth Salander îşi porni computerul iBook şi 
deschise programul de corespondenţă Eudora. Bătu doar un 
rând elocvent: 

[Ai timp?] 

Ea semnă Wasp şi trimise e-mailul la adresa 
Plague_ xyz 666Qhotmail.com. Din precauţie, a trecut 
comunicarea prin programul de criptare PGP. 

Pe urmă, îşi puse o pereche de blugi negri, un pulover 
călduros şi o jachetă marinărească de culoare închisă, precum şi 


mănuşi, căciuliţă şi fular, toate galben-pal. Scoase toate inelele 
din sprâncene şi din nas, îşi dădu cu ruj palid pe buze şi se 
cercetă în oglinda din sala de baie. Semăna cu oricare plimbăreţ 
de duminică - ea îşi considera ţinuta ca un camuflaj de luptă, 
pentru o expediţie în spatele liniilor duşmane. Luă metroul de la 
staţia Zinkensdamm până la piaţa Ostermalm, apoi o porni pe 
jos, spre Standvăgen. Merse pe aleea centrală, citind numerele 
de pe imobile. Aproape de podul spre Djurgården, se opri şi 
contemplă uşa pe care o căuta. Traversă strada şi aşteptă la 
câţiva metri de intrare. 

Constată că cea mai mare parte dintre oamenii care se 
plimbau în această zi friguroasă de după Crăciun mergeau pe 
chei şi că numai câţiva utilizau trotuarul din faţa caselor. 

A trebuit să aştepte mai mult de o jumătate de oră, până ce 
în faţa casei s-a oprit o femeie în vârstă cu baston, venind 
dinspre Djurgården. Femeia i-a aruncat lui Salander o privire 
bănuitoare; aceasta i-a surâs amabil, salutând-o cu un gest 
politicos din cap. Doamna cu bastonul îi întoarse salutul, având 
aerul că încerca să-şi amintească de tânăra femeie. Salander se 
întoarse cu spatele şi făcu câţiva paşi, pentru a se depărta de 
uşă, ca şi cum ar fi aşteptat nerăbdătoare pe cineva, 
plimbându-se de colo-colo. Când se întoarse din nou, doamna 
ajunsese la uşă şi tocmai compunea codul, cu multă aplicare. 
Salander văzu fără nici o greutate că numărul era 1260. 

Salander aşteptă cinci minute, înainte de a se apropia din 
nou de uşă. Când bătu codul, se auzi cum se deschidea 
încuietoarea. Ea împinse uşa, privind în casa scării. In holul de 
intrare, se afla o cameră de supraveghere căreia îi aruncă o 
privire, apoi o ignoră; modelul, vândut de Milton Security, nu era 
activat decât în caz de alarmă provocată de o efracţie sau un 
atac în imobil. In fund, la stânga, în spatele unui ascensor antic, 
se afla o altă uşă cu cod digital; ea încercă 1260 şi constată că 
cifrul valabil pentru uşa de intrare se potrivea şi uşii de acces la 
pivniţă şi la camera de gunoi. Neglijent, foarte neglijent! 
Consacră exact trei minute cercetării subsolului, unde localiză 
spălătoria şi o cameră de gunoi. Pe urmă, folosind câteva 
şperacle pe care le „împrumutase” de la expertul lăcătuş de la 
Milton, deschise o uşă care dădea la ceea ce părea să fie un 
local de reuniuni, pentru comitetul de locatari. În fundul pivniţei 
se afla o cameră de hobby. In sfârşit, găsi ceea ce căuta: o 


încăpere mai mică, funcţionând drept centrală electrică pentru 
imobil. Salander cercetă contorul electric, siguranţele şi dozele 
de cuplaj şi scoase un aparat de fotografiat digital Canon, mare 
cât un pachet de ţigări. Făcu trei fotografii ale amănuntului care 
o interesa. 

Pe drumul de ieşire, aruncă o privire grăbită unei liste de 
locatari, aflată lângă ascensor şi citi numele de la ultimul etaj: 
Wennerström. 

Apoi, părăsi imobilul şi merse cu pas vioi până la Muzeul 
Naţional, unde intră la cafenea pentru a se încălzi şi să bea 
cafea. După vreo jumătate de oră, se întoarse înapoi în Söder, 
urcând în apartamentul ei. 

Primise un răspuns de la Plague xyz 666Qhotmail.com. ÎI 
decripta în PGP. Răspunsul laconic cuprindea doar numărul 20. 


6 
Joi 26 decembrie 

Răstimpul de treizeci de minute fixat de Mikael Blomkvist 
fusese de mult depăşit. Era ora 16.30 şi nu mai putea fi vorba 
de trenul cu care voise să plece. Mai putea totuşi ajunge la cel 
de 21.30. 

Stătea în faţa ferestrei, masându-şi ceafa, în vreme ce privea 
faţada luminată a bisericii de dincolo de pod. Henrik Vanger îi 
arătase un album cu tăieturi din ziarele locale şi din cele 
naţionale, cu articole despre acea întâmplare. Interesul presei 
fusese relativ mare - o fată dintr-o familie cunoscută dispăruse 
fără urme. Dar, cum corpul nu fusese găsit şi ancheta părea să 
nu avanseze, interesul scăzuse după o vreme. Deşi era vorba 
despre o familie de industriaşi bine-cunoscută, cazul Harriet 
Vanger era o istorie uitată, după mai bine de treizeci şi şase de 
ani. Teoria cea mai des întâlnită în articolele de la sfârşitul anilor 
şaizeci părea să fie că fata se înecase şi că trupul fusese târât în 
mare - o tragedie, dar care putea lovi orice familie. 

Mikael fusese fascinat, fără voie, de povestirea bătrânului, 
dar când Henrik Vanger a cerut o pauză, pentru a se duce la 
toaletă, Mikael redevenise sceptic. Totuşi, bătrânul nu ajunsese 
la capătul povestirii sale şi Mikael promise în cele din urmă că 
va asculta până la sfârşit. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu ea? întrebă Mikael, atunci 
când Henrik se reîntoarse în încăpere. 

— În mod normal, aici locuiesc douăzeci şi cinci de persoane, 
dar din cauza întâlnirii de familie, pe insulă se aflau în acea zi 
aproximativ şaizeci de persoane. Dintre ele, pot fi excluse cam 
douăzeci şi cinci. Cred că unul din cei rămaşi - şi, după toate 
probabilitățile, acesta este un membru al familiei - a ucis-o pe 
Harriet, ascunzându-i corpul. 

— Am cel puţin o duzină de obiecţii. 

— Te ascult. 

— Ei bine, una dintre ele este că, în cazul în care cineva i-ar 
fi ascuns corpul, trebuia ca acesta să fie găsit, dacă cercetările 
au fost aşa de minuţioase cum ai afirmat. 

— Adevărul este că ele au fost şi mai importante decât ţi-am 
povestit. Numai atunci când am început să mă gândesc la 
Harriet ca la o victimă de asasinat, am realizat că trupul ei 


putea să dispară şi altfel. Nu am probe, dar, oricum, faptul se 
află în limitele posibilului. 

— OK, povesteşte. 

— Harriet a dispărut în jurul orei 15. Spre 14.55, pastorul 
Otto Falk a văzut-o în momentul în care el se grăbea să ajungă 
la locul accidentului. Cam în aceeaşi vreme, a sosit un fotograf 
de la ziarul local, care a luat o mulţime de fotografii ale dramei, 
în ora care a urmat. Noi - vreau să spun, poliţia - am examinat 
filmele şi am putut constata că Harriet nu se afla în nici o 
fotografie; dimpotrivă, puteau fi văzute toate celelalte persoane 
care se aflau în sat, cel puţin într-una din imagini, în afară de 
câţiva copii. 

Henrik Vanger căută un alt album, punându-l pe masa, în 
faţa lui Mikael. 

— Aici sunt fotografiile din ziua aceea. Prima este luată la 
Hedestad, la defilarea copiilor. Era acelaşi fotograf. Fotografia a 
fost luată cam pe la 13.15 şi pe ea se află de fapt şi Harriet. 

Fotografia fusese luată de la primul etaj al unei case şi se 
vedea o stradă, pe care trecea convoiul - camioane cu clovni şi 
fete în costum de baie. Pe trotuare se înghesuiau spectatorii. 
Henrik Vanger arătă o persoană pe fotografie. 

— lat-o pe Harriet. Mai erau aproape două ore până la 
dispariţia ei şi ea se afla în oraş cu câteva colege de clasă. Este 
ultima ei fotografie. Dar mai există una interesantă. 

Henrik Vanger dădu câteva pagini. Restul albumului conţinea 
aproape 180 de fotografii - şase filme - cu accidentul din port. 
După ce ascultase povestirea, era aproape neplăcut s-o vadă 
derulându-se acum sub forma unor fotografii alb-negru. 
Fotograful era un meseriaş bun şi surprinsese tot haosul 
accidentului. Un număr mare de fotografii erau focusate pe 
activitatea din jurul cisternei răsturnate. Mikael nu a avut nici o 
dificultate să distingă un Henrik Vanger de patruzeci şi cinci de 
ani, gesticulând într-o baltă de motorină. 

— Aici e fratele meu Harald. 

Henrik Vanger îi arătă un om în veston, pe jumătate aplecat 
şi indicând cu degetul ceva în carcasa maşinii unde se afla prins 
Aronsson. 

— Fratele meu Harald este un om neplăcut, dar eu cred că 
poate fi eliminat de pe lista suspecţilor. Cu excepţia unui foarte 


scurt moment, când a fost obligat să alerge până acasă ca să-şi 
schimbe pantofii, s-a aflat în permanenţă pe pod. 

Henrik Vanger continua să răsfoiască. Imaginile urmau una 
alteia. Gros-plan al cisternei. Gros-plan al spectatorilor, pe malul 
apei. Carcasa maşinii. Vedere de ansamblu. Fotografii făcute cu 
teleobiectivul. 

— Uite fotografia despre care îţi vorbeam, spuse Henrik 
Vanger. După cum am putut stabili, a fost luată aproximativ 
între 15.40 şi 15.45, prin urmare la aproape patruzeci şi cinci de 
minute după ce Harriet îl întâlnise pe pastorul Falk. Uită-te la 
casa noastră, la fereastra de la etajul doi, din mijloc. Este odaia 
lui Harriet. Pe fotografia dinainte, fereastra era închisă. Aici, ea 
este deschisă. 

— Cineva se afla în odaia lui Harriet la ora aceea. 

— l-am întrebat pe toţi; nimeni nu a vrut să recunoască că el 
este cel care a deschis fereastra. 

— Ceea ce înseamnă că a fost Harriet, deci că în acel 
moment ori ea se mai afla în viaţă, ori că cineva minte. Dar, 
pentru ce ar intra un asasin în odaia victimei, ca să deschidă 
fereastra? Şi pentru ce ar minţi cineva? 

Henrik Vanger clătină capul. Nu exista nici un răspuns. 

— Harriet a dispărut cândva în jur de sau imediat după ora 
15. Aceste fotografii dau unele informaţii despre locul unde se 
aflau oamenii la ora aceea. De aceea am putut şterge de pe lista 
de suspecți anumite nume. Din acelaşi motiv, pot spune că un 
număr de persoane care nu se află pe listă la ora respectivă 
trebuie considerate ca suspecte. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: cum crezi tu că a dispărut 
corpul? Ştiu că ai un răspuns. Un truc obişnuit de iluzionist. 

— De fapt, s-au propus mai multe scenarii, cu totul realiste. 
Cândva, în jurul orei 15, asasinul loveşte. El, sau ea, n-a utilizat 
o armă - în cazul acesta, am fi găsit urme de sânge. Presupun 
că Harriet a fost sugrumată şi mai presupun că asta s-a 
întâmplat aici - în spatele zidului de la grădină; un loc care nu e 
vizibil pentru fotograf şi care se află într-un unghi mort, dacă 
priveşti dinspre casă. Acolo se afla o cărare bine ascunsă, pe 
care se poate veni pe jos de la casa preotului - este ultimul loc 
unde ea a fost văzuta. Acum acolo este o mică plantație şi 
gazon, dar în anii şaizeci era un teren cu pietriş, utilizat ca 
parcare pentru maşini. Tot ce avea de făcut asasinul era să 


deschidă portbagajul maşinii şi s-o vâre acolo pe Harriet. Când 
am început căutarea, a doua zi, nimeni nu-şi imagina că a fost 
comisă o crimă - ne-am concentrat cercetările pe plajă, pe 
clădiri şi pe partea împădurită din apropierea portului. 

— Deci, nimeni nu a controlat portbagajele maşinilor. 

— Şi a doua zi seara asasinul a putut să-şi ia maşina, să 
traverseze podul şi să plece, să ascundă corpul în altă parte. 

Mikael aprobă: 

— Sub nasul tuturor care participau la căutări. Dacă lucrurile 
s-au petrecut aşa, avem de-a face cu un blestemat căruia nu-i 
lipseşte sângele rece. 

Henrik Vanger râse amar: 

— Tocmai ai făcut o descriere care se potriveşte unui mare 
număr din membrii familiei Vanger. 


Au continuat discuţia în timpul cinei de la ora 18. Anna a 
adus friptură de iepure cu cartofi şi jeleu de coacăze. Henrik 
Vanger a turnat în pahare un vin roşu, tare. Mikael Blomkvist 
mai avea suficient timp să prindă trenul. Era de părere că venise 
vremea să încheie. 

— Recunosc că mi-ai povestit o istorie fascinantă. Dar nu 
înţeleg prea bine de ce mi-ai spus-o mie. 

— De fapt, ţi-am explicat deja. Vreau să-l descopăr pe 
mizerabilul care a ucis-o pe nepoata mea. Şi pentru asta, vreau 
să te angajez pe tine. 

— Cum adică? 

Henrik Vanger puse jos cuțitul şi furculiţa: 

— Mikael, curând se împlinesc treizeci şi şapte de ani de 
când îmi chinuiesc creierii să aflu ce i s-a întâmplat lui Harriet. 
De-a lungul anilor, am început să folosesc din ce în ce mai mult 
din timpul meu liber ca s-o caut. 

Tăcu şi îşi scoase ochelarii, contemplând o pată invizibilă de 
pe lentilă. Apoi, ridică privirea spre Mikael: 

— Ca să fiu foarte cinstit, dispariţia lui Harriet m-a făcut să 
părăsesc puţin câte puţin conducerea concernului. Pierdusem 
pofta. Ştiam că în apropierea mea se află un ucigaş şi căutarea 
adevărului devenise o piedică pentru activitatea mea. Cel mai 
rău este că povara n-a devenit mai uşoară o dată cu trecerea 
anilor - dimpotrivă. Cam prin 1970, am avut o perioadă când am 
vrut să fiu lăsat în pace. În acel moment, Martin intrase în 


consiliul de administraţie şi a trebuit să ia asupra-i tot mai multe 
dintre sarcinile mele. În 1976 m-am retras şi Martin a devenit 
director. Mai am încă un loc în consiliu, dar n-am mai făcut mare 
lucru de când am împlinit cincizeci de ani. În ultimii treizeci şi 
şase de ani, n-a trecut o zi în care să nu emit ipoteze asupra 
dispariţiei Harrietei. Poate îţi spui că sunt obsedat - în orice caz, 
cei mai mulţi membri ai familiei gândesc aşa. Şi poate că au 
dreptate. 

— A fost o întâmplare teribilă. 

— Mai mult decât atât. Ea mi-a distrus viaţa. Mi-am dat 
seama de asta pe măsură ce trecea timpul. Spune-mi, te cunoşti 
bine? 

— Mă rog, aşa cred. 

— Şi eu. Nu sunt capabil să uit ce s-a întâmplat. Dar 
motivaţia mea s-a schimbat, o dată cu trecerea anilor. La 
început, poate că era vorba de durere. Voiam s-o găsesc şi cel 
puţin s-o pot îngropa. Era vorba s-o repun în drepturile ei. 

— Şi în ce fel s-au schimbat lucrurile? 

— Astăzi e vorba în primul rând de a-l găsi pe nemernicul 
care a făcut-o. Dar ce e curios, e că pe măsură ce îmbătrânesc 
toate acestea au devenit un fel de hobby, care mă absoarbe în 
întregime. 

— Un hobby? 

— Da, cuvântul se potriveşte. Când ancheta poliţiei s-a 
terminat fără rezultate, am continuat-o eu. Am încercat să 
avansez sistematic şi ştiinţific. Am strâns toate informaţiile pe 
care le-am putut găsi - fotografiile, rapoartele poliţiei, am notat 
tot ce mi-au povestit oamenii că au făcut în ziua aceea. Prin 
urmare, am dedicat aproape jumătate din viaţa mea să strâng 
informaţii despre o singură zi. 

— Eşti conştient că după treizeci şi şase de ani s-ar putea ca 
asasinul însuşi să fie mort şi îngropat? 

— Nu cred. 

Mikael înălţă sprâncenele, auzindu-i tonul decis. 

— Hai să terminăm de mâncat, înainte să ne întoarcem în 
camera mea de lucru. Rămâne un amănunt, înainte ca istoria 
mea să fie completă. Şi este cel mai tulburător. 


Lisbeth Salander a lăsat maşina Corolla cu cutie automată 
de viteze în parcarea de la gara trenului de navetă din 


Sundbyberg. Împrumutase Toyota din parcul de maşini al lui 
Milton Security. Nu ceruse de fapt permisiunea s-o facă, dar 
Armanski nu-i interzisese niciodată să folosească vreuna din 
maşinile firmei. Mai devreme sau mai târziu, îşi spuse ea, va 
trebui să-mi fac rost de o maşină. Nu avea maşină, în schimb 
poseda o motocicletă - o Kawasaki de 125 centimetri cubi, 
cumpărată de ocazie, pe care o folosea vara. În timpul iernii, 
ţinea motocicleta în boxa din pivniţă. Merse până la 
Hoglintavăgen şi la ora 18 fix sună la interfon. Uşa se deschise 
după câteva secunde şi ea urcă până la primul etaj, unde sună 
la o uşă pe care se afla numele banal de Svensson. N-avea nici 
cea mai mică idee cine era Svensson, sau dacă o persoană cu 
acest nume locuia de fapt în apartament. 

— Salut, Plague, zise ea. 

— Wasp. Mă cauţi doar când ai nevoie de ceva. Bărbatul, cu 
trei ani mai mare decât Lisbeth Salander, era înalt de 1,89 m şi 
cântărea 152 kg. Ea avea 1,54 m şi 42 kg şi se simţise 
totdeauna ca o pitică lângă Plague. Ca de obicei, în apartament 
era întuneric; lumina unei singure lămpi aprinse se filtra în holul 
apartamentului, pe care el îl folosea drept birou. Mirosea închis 
şi a mucegai. 

— Te numeşti Plague, pentru că nu te speli niciodată şi de 
aia miroase aici a maimuţă? Când te decizi să ieşi, îţi recomand 
să cumperi leşie. Se găseşte la Konsum. 

El surâse palid fără să răspundă şi-i făcu semn să-l urmeze în 
bucătărie. Se aşeză la masă, fără să aprindă lumina. Încăperea 
era luminată doar de la becul din stradă. 

— Vreau să spun că nici eu nu sunt cine ştie ce pasionată de 
curăţenie, dar când cartoanele de lapte încep să pută, le strâng 
şi le arunc la ghenă. 

— Primesc o pensie de invaliditate, spuse el. Sunt social 
incompetent. 

— De aceea ţi-a dat statul o locuinţă şi a uitat de tine. Nu ţi-e 
frică c-or să te reclame vecinii şi că o să vină serviciul social în 
inspecţie? Poţi să ajungi la balamuc. 

— Ai ceva pentru mine? 

Lisbeth Salander deschise fermoarul buzunarului de la 
jachetă şi scoase 5000 de coroane. 

— Este tot ce-ţi pot da. Sunt banii mei proprii şi nu pot să-i 
trec pe lista de cheltuieli. 


— Ce vrei să ai? 

— Manşonul despre care vorbeai acum două luni. Ai putut 
să-l faci? 

El zâmbi, plasând în faţa ei, pe masă, un obiect. 

— Spune-mi cum funcţionează. 

În ora care a urmat, ea-l ascultă cu atenţie. Apoi, testă 
manşonul. Poate că Plague era incompetent social. Dar, fără 
îndoială, era un geniu. 


Henrik Vanger se opri în faţa uşii de la camera de lucru şi 
aşteptă ca Mikael să fie din nou atent. Mikael privi la ceas. 

— Vorbeai despre un amănunt uimitor? Henrik Vanger dădu 
din cap: 

— Ziua mea de naştere este pe întâi noiembrie. Când Harriet 
avea opt ani, mi-a dăruit un tablou. O floare presată înrămată. 

Henrik Vanger înconjură masa de lucru şi arătă spre prima 
floare. Campanulă. O floare presată sub sticlă, într-o ramă 
simplă. 

— Acesta este primul cadou. L-am primit în 1958. Arătă 
tabloul următor: 

— 1959: Piciorul-cocoşului. 1960: Margaretă. Devenise o 
tradiţie. Ea făcea singură tabloul în timpul verii şi-l păstra pentru 
aniversarea mea. Le atârnam totdeauna aici, pe perete. În 1966, 
a dispărut şi tradiţia a încetat. 

Henrik Vanger arătă un loc liber în şirul de tablouri. Mikael 
simţi brusc cum i se zbârleşte părul pe ceafă. Întreg peretele era 
acoperit de flori presate. 

— În 1967, un an după dispariţia ei, am primit această floare 
de aniversarea mea. Este o violetă. 

— Cum ai primit-o? întrebă Mikael cu voce scăzută. 

— Împachetată în hârtie de cadouri şi trimisă într-un plic 
matlasat, cu poşta. Expediat din Stockholm. Nici un expeditor. 
Nici o comunicare. 

— Vrei să spui că... Mikael făcu un gest cu mâna. 

— Exact. În fiecare an, de ziua mea, fie ea blestemată! 
Înţelegi cum mă simt? Este împotriva mea, ca şi cum asasinul ar 
vrea să mă tortureze! M-am pierdut în speculaţii, zicându-mi că 
Harriet a fost poate eliminată, ca cineva să ajungă la mine. Nu 
era nici un secret că eu şi Harriet aveam o relaţie specială şi că 
o consideram propria mea fiică. 


— Ce vrei să fac? întrebă Mikael, cu asprime în glas. 


Când Lisbeth Salander lăsă din nou maşina în garajul din 
subsolul de la Milton Security, ea profită de ocazie ca să urce la 
toaletă. Folosi cartela de intrare şi urcă direct la etajul doi, ca să 
nu trebuiască să intre pe uşa principală de la primul etaj, unde 
se aflau cei de gardă. După ce se duse la toaletă, îşi luă o cafea 
de la automatul pe care Dragan Armanski se hotărâse să-l 
cumpere, în momentul în care realizase că Lisbeth nu va face 
niciodată cafea, doar pentru că asta intra în atribuţiile ei. Apoi, 
merse în biroul ei, atârnându-şi jacheta de piele pe spătarul unui 
scaun. 

Camera ei de lucru era un cub de 2/3 m, în spatele unui 
perete de sticlă. Cuprindea o masă de lucru cu un calculator Dell 
destul de vechi, un scaun de birou, un coş de hârtii şi un raft de 
cărţi. Pe raft se afla un set de cărţi de telefon şi trei caiete de 
note goale. Cele două sertare ale biroului conţineau câteva 
pixuri terminate, cleme şi un carnet de note. Pe marginea 
ferestrei se afla o plantă uscată, cu frunzele ofilite, maronii. 
Lisbeth Salander cercetă gânditoare planta, ca şi cum ar fi 
văzut-o pentru prima oară. După un moment, o aruncă la coş cu 
un gest hotărât. 

Folosea rareori biroul şi trecea pe acolo poate de 
douăsprezece ori într-un an, mai ales când avea nevoie să fie 
singură şi să mai vadă o dată vreun raport, înainte de a i-l da lui 
Armanski. Dragan Armanski insistase ca ea să aibă un loc al ei. 
Motivarea lui era că dorea ca ea să se simtă parte din 
întreprindere, chiar dacă lucra ca free-/ancer. Lisbeth bănuia că 
Armanski sperase să poată avea posibilitatea de a o ţine sub 
ochi şi de a se amesteca astfel în treburile ei. La început, fusese 
plasată la capătul culoarului, într-o odaie mai mare pe care se 
presupunea că o s-o împartă cu o colegă, dar cum nu era acolo 
niciodată, Armanski o mutase în cele din urmă într-o cămăruţă 
liberă din fundul culoarului. 

Lisbeth Salander scoase manşonul adus de la Plague. Puse 
obiectul în faţă, pe birou şi-l contemplă gânditoare, în vreme 
ce-şi muşca buza inferioară. Era mai mult de ora unsprezece 
noaptea şi se afla singură pe tot etajul. Se simţi deodată foarte 
obosită. 


Câteva minute mai târziu, se ridică şi merse până la capătul 
culoarului, unde verifică uşa de la biroul lui Dragan Armanski. 
Era închisă cu cheia. Aruncă o privire în jur. Probabilitatea ca să 
apară cineva pe culoar la miezul nopţii pe 26 decembrie era ca 
şi inexistentă. Deschise uşa cu un dublet al cheii principale, pe 
care avusese grijă să şi-o procure cu mai mulţi ani în urmă. 

Biroul lui Armanski era încăpător, cu masă de lucru, scaune 
pentru vizitatori şi, într-un colţ, o masă de conferinţe pentru opt 
persoane. Curăţenie impecabilă. De multă vreme nu mai 
cotrobăise pe acolo, şi acum, de vreme ce tot se afla în acel 
loc.... Petrecu o oră la masa lui de lucru, punându-se la zi cu un 
dosar despre un probabil spionaj industrial, cu ce persoane 
fuseseră plasate under cover la o firmă unde bântuia o ligă de 
hoţi bine organizaţi, precum şi cu măsurile care fuseseră luate 
pentru protecţia unei cliente care se temea să nu-i fie răpit 
copilul de propriul lui tată. 

La urmă, puse la loc toate hârtiile, exact cum fuseseră, 
închise uşa la camera lui Armanski şi se duse pe jos acasă, în 
Lundagatan. Se simţea satisfăcută de ziua care trecuse. 


Mikael Blomkvist clătină din nou capul. Henrik Vanger şedea 
în spatele biroului, contemplându-l cu privirea calmă, ca şi cum 
ar fi ştiut deja la ce obiecţii avea să se aştepte. 

— Nu ştiu dacă vom afla într-o zi adevărul, dar n-aş vrea să 
merg în mormânt fără să mai fac o ultimă încercare, spuse 
bătrânul. Pur şi simplu, vreau să te angajez ca să mai treci o 
dată prin tot materialul strâns. 

— E total fără sens, constată Mikael. 

— Pentru ce ar fi fără sens? 

— Am auzit destul, Henrik, şi îţi înţeleg durerea, dar vreau să 
fiu sincer. Ceea ce-mi ceri tu să fac e o risipă de timp şi de bani. 
Tu îmi ceri să găsesc o soluţie la un mister în care au dat greş 
poliţişti şi anchetatori cu resurse mult mai mari, vreme de ani de 
zile. Îmi ceri să rezolv o crimă, la aproape patruzeci de ani după 
ce a fost comisa. Cum aş putea să o fac? 

— Nu am discutat onorariul tău, ii replică Henrik Vanger. 

— Nu este nevoie. 

— Dacă spui „nu”, n-am cum să te oblig. Dar ascultă ce 
ofertă îţi fac. Dirch Frode a formulat deja un contract. Putem 


discuta amănuntele, dar contractul este simplu şi tot ce-i 
lipseşte este semnătura ta. 

— Henrik, asta nu serveşte la nimic. Eu nu pot rezolva 
enigma dispariţiei lui Harriet. 

— Contractul nu stipulează s-o faci. Tot ce-ţi cer este să faci 
cât poţi tu mai bine. Dacă nu reuşeşti, aceasta va fi voinţa lui 
Dumnezeu sau, dacă nu crezi în El, a sorții. 

Mikael scoase un suspin. Incepuse să se simtă din ce în ce 
mai inconfortabil şi voia să pună capăt vizitei la Hedeby, şi 
totuşi mai cedă o dată: 

— Bine, spune. 

— Vreau ca timp de un an să locuieşti şi să lucrezi aici, la 
Hedeby. Vreau să treci prin toată ancheta asupra dispariţiei lui 
Harriet, hârtie cu hârtie. Vreau să cercetezi totul, cu ochi 
proaspeţi. Vreau să pui sub semnul întrebării toate vechile 
concluzii, exact cum trebuie s-o facă un reporter de investigaţie. 
Vreau să cauţi ce am putut omite eu, poliţia şi ceilalţi anche- 
tatori. 

— Imi ceri să-mi părăsesc toată viaţa şi cariera, ca să mă 
dedic timp de un an unui lucru care va fi o totală pierdere de 
vreme!? 

Henrik Vanger surâse brusc: 

— In ceea ce priveşte cariera ta, putem să cădem de acord 
că deocamdată este destul de călduţă. 

La asta, Mikael nu mai avu replică. 

— Vreau să cumpăr un an din viaţa ta. O misiune. Salariul 
este mai bun decât orice altceva ţi s-ar oferi vreodată. |ţi plătesc 
200 000 de coroane pe lună, prin urmare două milioane patru 
sute de mii, dacă accepţi şi rămâi tot anul. 

Mikael rămase înmărmurit. 

— Nu-mi fac nici o iluzie. Ştiu că şansa de a reuşi este 
minimă, dar, dacă împotriva tuturor aşteptărilor, tu vei dezlega 
enigma, îţi ofer un bonus - plată dublă, deci patru milioane opt 
sute de mii de coroane. Şi, ca să fim generoşi, hai s-o rotunjim la 
cinci milioane. 

Henrik Vanger se lăsă pe spate, plecându-şi capul într-o 
parte. 

— Pot plăti banii în ce cont doreşti, oriunde în lume. Poţi, de 
asemenea, să primeşti banii într-o valiză şi tu să hotărăşti dacă 
declari sau nu suma la fisc. 


— E pur şi simplu... bâlbâi Mikael, e o chestie bolnavă! 

— De ce ? întrebă Henrik Vanger calm. Am mai mult de 
optzeci şi doi de ani şi toate facultăţile mintale. Am o imensă 
avere personală, de care dispun cum vreau. N-am copii şi nici 
cea mai mică dorinţă de-a lăsa banii unor rude pe care le detest. 
Am un testament: cea mai mare parte din bani va merge la 
Fondul pentru Protecţia Naturii. Puținele persoane care-mi sunt 
apropiate vor primi sume substanţiale - printre ele, Anna, pe 
care ai văzut-o. 

Mikael Blomkvist scutură din cap. 

— Încearcă să mă înţelegi. Sunt în vârstă şi voi muri curând. 
Nu există decât o singură întrebare pe lume, care mă chinuieşte 
aproape de patru decenii. Nu cred că voi cunoaşte răspunsul, 
dar am suficiente mijloace ca să fac o ultimă încercare. 
Spune-mi, de ce este absurd să folosesc o parte din averea mea 
în acest scop? Sunt dator faţă de mine însumi s-o fac. 

— O să plăteşti mai multe milioane de coroane pentru nimic. 
Tot ce trebuie să fac este să semnez contractul, şi pe urmă să 
stau cu mâinile în poală un an de zile. 

— N-o s-o faci. Dimpotrivă - o să tragi ceva mai mult decât ai 
făcut-o vreodată. 

— Cum poţi să fii sigur de asta? 

— Pentru că eu pot să-ţi ofer ceva ce tu nu poţi cumpăra pe 
bani, dar pe care-l doreşti mai mult decât orice pe lume. 

— Adică? 

Henrik Vanger îl privi cu ochii micşoraţi: 

— Pot să ţi-l dau pe Hans-Erik Wennerström. Pot dovedi că 
este un escroc. Mai exact, el şi-a început cariera la mine, acum 
treizeci şi cinci de ani şi eu sunt cel care-ţi poate oferi capul lui 
pe tavă. Dezleagă misterul şi vei putea transforma înfrângerea 
ta în reportajul anului. 


7 
Vineri 3 ianuarie 

Erika lăsă pe masă ceaşca de cafea şi se întoarse cu spatele 
la Mikael. Ea stătea lângă fereastră, în apartamentul lui şi privea 
oraşul vechi. Era 3 ianuarie, ora nouă dimineaţa. Toată zăpada 
dispăruse, o dată cu ploaia din ziua Anului Nou. 

— Totdeauna am iubit priveliştea care se vede de la tine, 
spuse ea. Doar un apartament ca ăsta m-ar face să părăsesc 
Saltsjöbaden. 

— Ai cheile. Poţi să te muţi aici din rezervaţia ta snoabă, 
spuse Mikael. Închise valiza şi o duse în hol. Erika se întoarse, 
privindu-l cu un aer neîncrezător. 

— Nu poţi fi serios! spuse ea. Suntem în toiul celei mai rele 
crize, şi tu îţi iei două valize şi te muţi la Cum-naiba-ii-spune! 

— Hedestad. La câteva ore cu trenul. Şi nu pentru 
totdeauna. 

— Ar putea fi şi Ulanbator. Nu înţelegi c-o să pară ca şi cum 
ai fugi cu coada între picioare? 

— Dar asta şi fac. În plus, anul ăsta mai am şi de stat la 
puşcărie. 

Christer Malm şedea pe canapeaua lui Mikael. Nu se simţea 
în largul lui. Era pentru prima oară de când porniseră 
Millennium, când Mikael şi Erika erau într-un dezacord deschis. 
De-a lungul anilor, cei doi fuseseră inseparabili. De bună seamă, 
se puteau certa cu furie, dar totdeauna fusese vorba de situaţii 
în care, de îndată ce semnele de întrebare erau rezolvate, 
cădeau unul în braţele celuilalt şi ieşeau la restaurant. Sau se 
duceau în pat. Toamna trecută nu fusese prea amuzantă şi 
acum era ca şi cum s-ar fi deschis un abis. Christer Malm se 
întrebă dacă nu cumva asista la sfârşitul revistei. 

— Nu am de ales, spuse Mikael. Nu avem de ales. Mikael 
traversă încăperea şi se aşeză la masa din bucătărie. Erika dădu 
din cap şi veni la Christer, oprindu-se în faţa lui. 

— Tu ce părere ai, Christer? îl întrebă ea. 

Christer făcu un gest neputincios din mâini. Se aşteptase la 
întrebare, temându-se de momentul în care va fi obligat să ia 
poziţie. El era al treilea asociat, dar toţi trei ştiau că Millennium 
însemna Mikael şi Erika. Lui nu-i cereau părerea decât când erau 
cu adevărat în dezacord. 


— Foarte sincer, răspunse el, amândoi ştiţi că părerea mea 
nu are importanţă. 

Tăcu. El adora să creeze imagini. Adora să lucreze cu forme 
grafice. Nu se considerase niciodată un adevărat artist, dar ştia 
că este un designer al naibii de bun. Insă era nul în materie de 
intrigi şi de decizii asupra drumului de urmat! 

Erika şi Mikael se priviră unul pe altul. Ea, plină de furie rece. 
El, gânditor. 

Nu e o ceartă, gândi Christer Malm, este un divorț. 

Mikael fu cel care rupse tăcerea: 

— OK, lasă-mă să mai argumentez o dată. O fixă pe Erika. 
Asta nu înseamnă că părăsesc Millennium. Prea am lucrat din 
greu, ca s-o pot face. 

— Dar tu nu vei fi la redacţie - eu şi Christer va trebui să 
purtăm povara. Inţelegi că te exilezi de bunăvoie? 

— Asta-i al doilea aspect. Trebuie să fac o pauză, Erika. Nu 
mai funcţionez. Sunt complet terminat. O vacanţă plătită la 
Hedestad este poate ceea ce îmi trebuie. 

— Toată istoria asta e bolnavă, Mikael. La fel de bine ai 
putea să începi să lucrezi într-un UFO. 

— Ştiu. Dar primesc 2 400 000 de coroane ca să mă dau la 
fund timp de un an, şi nu voi sta degeaba. Asta-i al treilea 
aspect. Prima rundă în meciul cu Wennerström s-a terminat şi el 
a câştigat prin KO. Urmează deja a doua rundă - va încerca să 
distrugă definitiv revista, pentru că ştie că atât timp cât va 
exista Millennium, va exista şi o redacţie cu oameni care cunosc 
foarte bine cu ce se ocupă el. 

— Ştiu. De o jumătate de an văd cum reţetele publicitare 
scad lună de lună. 

— Exact. Pentru asta trebuie să mă ţin departe de redacţie. 
Pentru el, eu sunt ca o cârpă roşie pentru un taur. E paranoic, 
când e vorba de mine. Câtă vreme mă aflu aici, va continua 
campania. In prezent, trebuie să ne pregătim pentru repriza a 
treia. Dacă vrem să avem cea mai mică şansă împotriva lui, 
trebuie să ne retragem şi să stabilim o nouă strategie. Trebuie 
să găsim ceva, un adevărat ciocan. Aceasta va fi treaba mea în 
anul care urmează. 

— Inţeleg totul, spuse Erika. la vacanţă. Du-te în străinătate, 
fă plajă o lună întreagă. Cercetează obiceiurile amoroase ale 


femeilor spaniole. Deconectează-te. Du-te la Sandhamn şi 
uită-te la valuri. 

— Şi când mă voi întoarce, totul va fi la fel. Wennerström va 
distruge Millennium. O ştii foarte bine. Singurul lucru care-l 
poate opri este să găsim ceva despre el, pe care să-l folosim ca 
să-l doborâm. 

— Şi crezi că o să găseşti asta la Hedestad?! 

— Am verificat. Wennerström a lucrat pentru concernul 
Vanger din 1969 până în 1972. Făcea parte din conducerea 
întreprinderii şi răspundea de investiţiile strategice. A plecat de 
acolo foarte precipitat. Nu putem exclude posibilitatea ca Henrik 
Vanger chiar să aibă ceva despre el. 

— Dar dacă a făcut ceva acum treizeci de ani, cu greu o vom 
putea dovedi astăzi. 

— Henrik Vanger a promis că va accepta un interviu şi va 
povesti tot ce ştie. El este obsedat de dispariţia rudei sale - pare 
să fie tot ce-l mai interesează, şi dacă asta presupune să-i dea 
foc lui Wennerström, cred că e foarte posibil s-o facă. In orice 
caz, nu putem neglija şansa - el a fost primul care a spus că e 
hotărât să meargă on the record cu tot rahatul pe care-l ştie 
despre Wennerström. 

— Chiar dacă te vei întoarce cu probe că Wennerström a 
strâns-o de gât pe fată, nu vom putea să le folosim. Nu e posibil, 
după atâta vreme. Ne va masacra într-un nou proces. 

— Da, nu m-a ocolit ideea, dar sorry, el tocea la Şcoala de 
Economie şi nu avea nici o legătură cu firma Vanger când a 
dispărut fata. 

Mikael făcu o pauză. 

— Erika, eu n-am să părăsesc Millennium, dar e important să 
pară că am făcut-o. Tu şi Christer trebuie să continuaţi să faceţi 
să meargă revista. Dacă puteţi... Dacă aveţi posibilitatea să 
încheiaţi un armistițiu cu Wennerström, încheiaţi-l. Şi nu puteţi 
face asta cât timp sunt eu la redacţie. 

— OK, situaţia e împuţită, dar cred că tu te agăţi de un fir de 
pai, plecând la Hedestad. 

— Ai o altă idee mai bună? Erika ridică din umeri: 

— Trebuie să începem să căutăm surse de informaţii. Să 
reluăm istoria de la început. Şi de data asta, s-o facem cum 
trebuie. 

— Uit-o, Ricky, subiectul e mort. 


Erika lăsă să-i cadă capul în mâini. Când reîncepu să 
vorbească, mai întâi evită să-l privească pe Mikael: 

— Mă scoţi din minţi de furie! Nu din cauză că subiectul tău 
nu a fost bun - şi eu m-am lăsat dusă. Şi nici pentru că ai părăsit 
postul de redactor-şef - a fost o hotărâre înţeleaptă în situaţia 
actuală. Eu pot accepta să ne prefacem, ca lumea să creadă că 
între tine şi mine s-a produs o ruptură, sau o luptă pentru putere 
- înţeleg logica, atunci când e vorba să-l facem pe Wennerström 
să creadă că nu sunt decât o bimbo inofensivă şi că doar tu erai 
o ameninţare. 

Făcu o pauză, privindu-l în ochi, cu dinţii strânşi: 

— Dar cred că greşeşti. Wennerström n-o să muşte din 
momeală. El va continua să încerce să scufunde Millennium, 
Singura diferenţă va fi că din acest moment va trebui să mă bat 
singură cu el şi tu ştii că eşti mai necesar ca niciodată. De 
acord, mă lupt cu Wennerström, dar ce mă înfurie mai tare este 
că tu părăseşti corabia în felul acesta. Ne laşi când e mai greu. 

Mikael întinse mâna, mângâind-o pe păr. 

— Nu eşti singură. Îl ai pe Christer şi tot restul redacţiei în 
spate. 

— Nu pe Janne Dahlman. De altfel, cred că a fost o greşeală 
să-l angajăm. E competent, dar face mai mult rău, decât bine. 
Nu am încredere în el. Toată toamna s-a învârtit cu rânjetul ăla 
răutăcios pe faţă, nu ştiu dacă el speră să dobândească postul 
tău sau dacă pur şi simplu este vorba de o chimie proastă între 
el şi restul redacţiei. 

— Mi-e teamă că ai dreptate, răspunse Mikael. 

— Aşa că, ce să fac? îl dau afară? 

— Erika, tu eşti directoare şi acţionară principală la 
Millennium. Dacă trebuie să-l pui pe liber, pune.-l. 

— Noi n-am făcut asta niciodată, Micke. Şi acum, îmi laşi şi 
hotărârea asta pe cap. N-o să fie deloc vesel, să mă duc mâine 
la redacţie. 

În acel moment Christer Malm se ridică în picioare. 

— Dacă vrei să prinzi trenul, trebuie să ne punem în mişcare. 

Erika încercă să protesteze, dar el ridică o mână. 

— Aşteaptă, Erika, tu m-ai întrebat ce gândesc. Cred că eo 
situaţie de rahat. Dar dacă e cum spune Mikael - că el este pe 
cale să dea în primire -, atunci trebuie să plece, chiar şi numai 
pentru asta. Suntem datori să-l lăsăm. 


Şi Erika, şi Mikael îl priviră uimiţi, în vreme ce el îi aruncă lui 
Mikael o privire stânjenită: 

— Amândoi ştiţi că voi doi reprezentaţi de fapt Millennium. 
Eu sunt asociat, şi voi v-aţi purtat totdeauna cinstit cu mine, 
iubesc revista şi aşa mai departe, dar aţi putea fără probleme să 
mă schimbaţi cu oricare alt grafician. M-aţi întrebat ce părere 
am. V-am spus-o. Cât îl priveşte pe Janne Dahlman, sunt de 
acord cu voi. Erika, dacă trebuie dat afară, pot s-o fac eu în locul 
tău. Doar să avem un motiv valabil. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Sunt de acord cu tine că e foarte trist că Mikael dispare 
chiar în acest moment. Dar eu cred că nu are altă soluţie. 

ÎI privi pe Mikael: 

— Te duc la gară. Erika şi cu mine vom apăra poziţiile, până 
te întorci. 

Mikael aprobă cu un gest lent. 

— Mi-e teamă că Mikael nu se mai întoarce, spuse Erika în 
şoaptă. 


Dragan Armanski o trezi pe Lisbeth Salander când telefonă, 
la 13.30. 

— Ce-i? mormăi ea, încă ameţită de somn. 

— Mikael Blomkvist. Tocmai am vorbit cu comanditarul 
nostru, Dirch Frode. 

— Aha? 

— M-a chemat ca să-mi spună că putem părăsi ancheta 
asupra lui Wennerström. 

— S-o părăsim? Dar eu am început deja să mă ocup de asta. 

— Bine, dar el nu mai este interesat. 

— Doar aşa... pur şi simplu? 

— El este cel care hotărăşte. Dacă nu mai vrea să continue, 
nu mai vrea, şi gata. 

— Am căzut de acord asupra unei remuneraţii. 

— Cât timp te-ai ocupat de asta? Lisbeth Salander se gândi o 
clipă: 

— Ceva mai mult de trei zile întregi. 

— Am fost de acord pentru un plafon de 40 000 de coroane. 
Am să-i fac o factură de 10 000 de coroane; tu vei lua jumătate, 
ceea ce e acceptabil pentru trei zile de timp pierdut. E preţul pe 
care-l va plăti pentru că a început ancheta. 


— Ce fac cu materialul pe care l-am găsit? 

— E ceva dramatic? Ea reflectă o vreme. 

— Nu. 

— Frode nu a cerut nici un raport. Pune totul în raft, în caz că 
el va fi din nou interesat. Altfel, poţi să-l arunci. Am o misiune 
nouă pentru tine, săptămâna viitoare. 

Lisbeth Salander rămase cu telefonul în mână, după ce 
Armanski închisese. Apoi, se duse în colţul de odaie pe care-l 
folosea ca birou şi privi notele pe care le prinsese în ace pe zid 
şi mormanul de hârtii îngrămădite pe masa de lucru. Recolta ei 
se compunea în special din tăieturi din jurnale şi texte de pe 
Internet. Strânse hârtiile şi le înghesui într-un sertar. 

Încruntă sprâncenele. Comportamentul bizar al lui Mikael 
Blomkvist în sala de tribunal îi păruse o provocare interesantă, 
şi lui Lisbeth Salander nu-i plăcea să întrerupă ceva ce începuse. 
Oamenii au totdeauna secrete. E vorba doar de a afla care sunt 
ele. 


PARTEA A DOUA 
ANALIZA CONSECINŢELOR 


3 ianuarie -17 martie 


46% din femeile din Suedia au fost victime ale violenţei bărbaţilor. 


8 
Vineri 3 ianuarie - duminică 5 ianuarie 

Când Mikael Blomkvist cobori pentru a doua oară din tren la 
Hedestad, cerul era bleu-pastel şi aerul rece ca gheaţa. Un 
termometru de pe faţada gării indica minus 18 grade. El avea în 
continuare pantofi nepotriviţi, prea subţiri. Spre deosebire de 
vizita precedentă, nu-l aştepta nici un avocat Frode, cu o maşină 
caldă. Mikael anunţase doar ziua în care va veni, fără să 
precizeze şi trenul. Presupunea că există un autobuz până la 
Hedeby, dar nu avea nici un chef să târască după el două valize 
grele şi o geantă de umăr, căutând staţia. Se duse deci în staţia 
de taxiuri din cealaltă parte a pieţei în faţa gării. 

Între Crăciun şi Anul Nou ninsese înverşunat pe toată coasta 
de nord şi, după plugurile şi grămezile de zăpadă strânse la un 
loc, se lucrase zdravăn la Hedestad. Şoferul de taxi, care după 
legitimaţia de pe parbriz se numea Hussein, dădu din cap când 
Mikael îl întrebă dacă au avut probleme cu vremea. El povesti cu 
cel mai pur accent de Norrland că fusese cel mai rău viscol de 
zeci de ani şi că regreta amar că nu-şi luase concediu de iarnă 
undeva, în Grecia. 

Mikael dirijă taxiul până la curtea de curând curățată a lui 
Henrik Vanger; acolo îşi puse valizele pe peron şi privi maşina, 
dispărând înspre Hedestad. Dintr-odată se simţea singur şi 
nehotărât. Poate că Erika avusese dreptate, spunând că tot 
acest proiect era lipsit de sens. 

Auzi uşa deschizându-se în spatele lui şi se întoarse; era 
Henrik Vanger, într-o haină de piele groasă, cu bocanci grei şi 
şapcă cu urechi. Mikael nu avea decât blugi şi o geacă subţire, 
de piele. 

— Dacă vei locui aici, va trebui să înveţi să te îmbraci mai 
gros la vremea asta a anului. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Eşti sigur că nu vrei să locuieşti în casa mare? Nu? Atunci, 
vom începe prin a te instala în noua ta locuinţă. 

— Cabana asta o numim „casa pentru musafiri” şi în ea 
obişnuim să găzduim invitaţii care rămân mai mult timp. Aici ai 
locuit tu şi părinţii tăi în 1963. Este una dintre cele mai vechi 
case din sat, deşi a fost modernizată. Am avut grijă ca Gunnar 
Nilsson - el este „argatul”, adică omul meu la toate - să pună în 
funcţiune încălzirea, azi-dimineaţă. 


Casa avea o bucătărie mare şi două cămăruţe, cu totul cam 
50 m2?. Bucătăria ocupa jumătate din suprafaţă şi era modernă, 
cu maşină de gătit electrică, un mic frigider şi apă curentă, însă 
lângă zidul care da spre vestibul se mai afla şi un godin vechi de 
fontă, în care ardea un foc bun. 

— Nu va trebui să foloseşti godinul decât dacă va fi ger 
mare. E un coş cu lemne în vestibul şi magazia se află în spatele 
casei. Casa a rămas neocupată din toamnă şi am făcut focul de 
dimineaţă, ca să încălzim pereţii. De obicei, radiatoarele 
electrice sunt suficiente. Ai grijă doar să nu le acoperi cu haine, 
să nu ia foc. 

Mikael dădu din cap aprobator şi privi în jur. Ferestrele se 
aflau plasate pe trei părţi; de la masa din bucătărie se vedea 
podul, treizeci de metri mai jos. În bucătărie se mai aflau, în 
afară de masă, câteva dulapuri încăpătoare, scaune, o canapea 
veche de lemn şi un raft cu ziare. Deasupra se vedea un număr 
din revista Se, din 1967. În colţ, se mai afla o masă, care-i va 
putea sluji drept birou. Uşa de la bucătărie era lângă soba de 
tuci. Pe celălalt perete, două uşi înguste dădeau în cele două 
cămăruţe. Cea din dreapta, cea mai apropiată de zidul exterior, 
era mai curând o debara, mobilată cu un birou mic, un scaun şi 
o etajeră de-a lungul zidului şi servea drept odaie de lucru. 
Cealaltă cameră, între vestibul şi odăiţa de lucru, era o odaie 
destul de mică, mobilată cu un pat dublu destul de îngust, o 
noptieră şi un dulap de haine. Pe ziduri erau agăţate câteva 
tablouri cu peisaje. Mobilele şi tapetele erau vechi şi decolorate, 
dar totul era curat şi mirosea bine. Cineva spălase pe jos cu 
leşie multă. In camera de dormit, o uşiţă dădea direct în 
vestibul, unde într-un ungher fusese amenajat un closet şi 
duşul. 

— Apa poate fi o problemă, spuse Henrik Vanger. 
Azi-dimineaţă am controlat dacă merge, dar ţevile sunt prea la 
suprafaţă şi dacă gerul continuă, pot îngheţa. E o găleată în hol; 
dacă este nevoie, poţi veni să iei apă de la noi. 

— Voi avea nevoie de telefon, spuse Mikael. 

— Am făcut deja cerere. Vor veni să-l instaleze în 
după-amiaza asta. Ei bine, ce spui? Dacă îţi schimbi părerea, 
poţi veni când vrei să locuieşti în casa mare. 

— Aici e foarte bine, răspunse Mikael, deşi nu era cu totul 
convins că situaţia în care se băgase era rezonabilă. 


— Bine. Mai e lumină vreo oră. Vrei să facem un tur, să te 
familiarizezi cu satul? Dacă-mi permiţi, ţi-aş propune să schimbi 
pantofii cu cizme şi să-ţi pui şosete de lână groase. Sunt în 
dulapul din vestibul. 

Mikael făcu cum fusese îndemnat şi hotărî ca în dimineaţa 
următoare să dea o raită prin magazine, să-şi cumpere izmene 
lungi şi bocanci de iarnă. 


Bătrânul începu plimbarea explicându-i lui Mikael că vecinul 
de peste drum era Gunnar Nilsson, angajatul pe care Henrik 
Vanger se încăpăţâna să-l numească „argat”, dar Mikael 
înţelese repede că acesta avea grijă de toate clădirile de pe 
insulă şi că, de asemenea, mai administra şi câteva imobile în 
Hedestad. 

— Tatăl lui a fost Magnus Nilsson, care a lucrat în acelaşi fel 
la mine în anii şaizeci, unul dintre cei care au ajutat în timpul 
accidentului de pe pod. Magnus mai trăieşte, dar a ieşit la 
pensie şi locuieşte în Hedestad. Gunnar locuieşte în această 
casă împreună cu nevasta lui; ea se numeşte Helen. Copiii lor 
sunt mari şi au plecat de acasă. 

Henrik Vanger făcu o pauză şi reflectă o vreme, înainte să 
spună: 

— Mikael, explicaţia oficială a prezenţei tale este că mă ajuţi 
să-mi scriu autobiografia. Aceasta îţi va permite să răscoleşti 
prin toate ungherele şi să pui întrebări. Adevărata ta misiune 
este o afacere între tine şi mine, şi Dirch Frode. Doar noi trei 
cunoaştem aceasta. 

— Înţeleg. Şi repet ce ţi-am mai spus: e pierdere de timp. Nu 
voi putea dezlega enigma. 

— Tot ce-ţi cer e să faci o încercare. Totuşi, trebuie să fim 
atenţi la ce spunem când vor fi oameni prin preajmă. 

— De acord. 

— Gunnar are acum 57 de ani, avea deci 19, când a dispărut 
Harriet. Există o întrebare la care n-am primit niciodată răspuns 
- Harriet şi Gunnar erau buni prieteni şi cred că între ei se 
petrecea şi un fel de romanţă de copii, cel puţin el era foarte 
interesat de ea. În ziua în care Harriet a dispărut, el se afla în 
Hedestad şi a fost unul dintre cei care n-au mai putut să se 
întoarcă pe insulă, după ce a fost blocat podul. Din cauza relaţiei 
lor, el a fost desigur cercetat în mod cu totul deosebit. A fost 


destul de neplăcut pentru el, dar poliţia i-a controlat alibiul şi el 
ţinea. În ziua aceea se aflase în compania unor prieteni şi nu s-a 
întors decât seara târziu. 

— Presupun că ai o listă completă cu cei care se aflau pe 
insulă şi cu ce-au făcut în timpul zilei. 

— Exact. Continuăm? 

S-au oprit la încrucişarea de drumuri, pe înălţimea de lângă 
casa Vanger şi Henrik i-a arătat portul de bărci: 

— Toată insula Hedeby aparţine familiei Vanger, sau mai 
exact mie, cu excepţia fermei Ostergârden şi a câtorva case 
particulare. Cabanele din port sunt proprietăţi particulare, dar 
sunt case de vacanţă şi în general rămân nelocuite în timpul 
iernii. Excepţie face casa de acolo, cea mai depărtată - vezi că 
iese fum pe coş. 

Mikael dădu din cap. Era deja îngheţat până în măduva 
oaselor. 


— E o şandrama mizerabilă în care trage peste tot, dar e 
folosită ca locuinţă tot anul. Acolo stă Eugen Norman. Are 77 de 
ani, e un fel de pictor. După părerea mea, face pictură de gang, 


dar e destul de cunoscut ca pictor peisagist. Este originalul 
satului. 

Henrik Vanger îl conduse pe Mikael de-a lungul drumului, 
spre promontoriu, indicându-i fiecare casă pe lângă care 
treceau. Satul era format din şase case pe partea dinspre apus a 
drumului şi patru pe partea de răsărit. Prima, cea mai apropiată 
de casa de oaspeţi în care locuia Mikael şi de casa Vanger, îi 
aparţinea lui Harald Vanger fratele lui Henrik. Era o clădire din 
piatră cu două niveluri, pătrată şi la prima vedere părea 
părăsită; perdelele erau trase la ferestre şi drumul care urca 
spre casă nu fusese curăţat, mai era încă acoperit cu vreo 
jumătate de metru de zăpadă. Privită mai de aproape, urme de 
paşi dovedeau că cineva mersese greu prin zăpadă, între drum 
şi uşa de la intrare. 

— Harald este un singuratic. Noi doi nu ne-am înţeles 
niciodată. In afara certurilor despre concern - căci el este 
asociat -, abia de am vorbit unul cu altul de aproape şaizeci de 
ani. E mai în vârstă decât mine, are nouăzeci şi unu de ani şi 
este singurul dintre cei cinci fraţi ai mei care mai este în viaţă. 
Îţi voi povesti detaliile mai pe urmă, dar el a studiat medicina şi 
a funcţionat ca medic, în special la Uppsala. S-a mutat înapoi la 
Hedeby când a făcut şaptezeci de ani. 

— Am înţeles că nu vă agreaţi. Totuşi, sunteţi vecini. 

— İl găsesc odios şi aş fi preferat să rămână la Uppsala, dar 
casa îi aparţine. Vorbesc ca un adevărat nemernic, nu-i aşa? 

— Vorbeşti ca unul căruia nu-i place de fratele lui. 

— Primii douăzeci şi cinci de ani din viaţă i-am dedicat ca să 
scuz şi să iert pe unii de teapa lui Harald, doar pentru că făceau 
parte din familie. Pe urmă, am descoperit că înrudirea nu este o 
garanţie a iubirii şi că aveam prea puţine motive ca să-i iau 
apărarea lui Harald. 

Casa următoare aparţinea lsabellei, mama lui Harriet 
Vanger. 

— Implineşte anul acesta şaptezeci şi cinci de ani şi mai e 
încă elegantă şi plină de trufie. E singura din sat care vorbeşte 
cu Harald şi-i face din când în când câte o vizită, dar nu au mare 
lucru în comun. 

— Care erau raporturile dintre ea şi Harriet? 

— Bine gândit. Şi femeile trebuie să intre în cercul de 
suspecți. Ti-am povestit că deseori îşi lăsa copiii să se descurce 


singuri şi pleca. Nu ştiu prea bine, poate că era bine 
intenţionată, dar incapabilă să-şi asume responsabilităţi. Harriet 
şi cu ea nu erau apropiate, dar nu s-au certat niciodată. Isabella 
poate să fie dură, uneori pare că nu e chiar în toate minţile. O să 
înţelegi ce vreau să spun când o vei vedea. 

Vecina Isabellei era Cecilia Vanger, fiica lui Harald Vanger. 

— A fost măritată şi a locuit la Hedestad, dar s-a despărţit de 
soţul ei acum vreo douăzeci de ani. Casa îmi aparţine şi i-am 
propus să vină aici. Cecilia este profesoară şi, în multe privinţe, 
total opusă tatălui ei. Pot să adaug că nici ea nu vorbeşte cu 
tatăl ei decât strictul necesar. 

— S-a născut în 1946. Avea deci douăzeci de ani când a 
dispărut Harriet. Şi, da, ea a fost una dintre persoanele invitate 
pe insulă în ziua aceea. 

El reflectă un moment: 

— Cecilia poate să pară un pic confuză, dar în realitate e mai 
isteaţă decât mulţi alţii. N-o subestima. Dacă cineva va 
descoperi cu ce te ocupi de fapt aici, pe insulă, ea va fi aceea. 
Aş putea spune că este unul dintre membrii familiei pe care-i 
apreciez deosebit. 

— Asta înseamnă că n-o suspectezi deloc? 

— N-aş merge până acolo. Aş dori ca tu să consideri toate 
acestea fără nici un fel de restricţii, independent de ce cred sau 
gândesc eu. 

Casa cea mai apropiată de a Ceciliei aparţinea lui Henrik 
Vanger, dar ea fusese închiriată unui cuplu mai vârstnic care 
lucrase mai devreme în conducerea concernului Vanger. Ei se 
mutaseră la Hedeby în anii optzeci şi, prin urmare, nu aveau 
de-a face cu dispariţia Harrietei. Următoarea clădire aparţinea 
lui Birger Vanger, fratele Ceciliei Vanger. Casa era nelocuită de 
mai mulţi ani, de când Birger Vanger se mutase într-o vilă 
modernă din centrul Hedestadului. 

Cea mai mare parte dintre clădirile de-a lungul drumului 
erau case solide de piatră, de la începutul secolului trecut. 
Ultima se deosebea de ele, era o vilă modernă desenată de un 
arhitect, din cărămizi vopsite în alb şi cu lemnăria de culoare 
închisă. Avea o aşezare frumoasă, Mikael putea să-şi imagineze 
că vederea de la etaj trebuie să fi fost magnifică, cu marea la 
est şi Hedestad la nord. 


— Aici locuieşte Martin Vanger, fratele Harrietei şi actualul 
director al concernului Vanger. Odinioară, aici se afla casa 
parohială, dar aceasta a fost parţial distrusă de un incendiu în 
anii şaptezeci şi Martin a construit această vilă când a preluat 
conducerea. 

Chiar în fund, la est de drum, locuia Gerda Vanger, văduva 
lui Greger, un alt frate al lui Henrik, şi fiul ei Alexander Vanger. 

— Gerda este invalidă, suferă de reumatism. Alexander are o 
parte mai mică din acţiunile concernului, dar se ocupă şi de 
afaceri proprii, printre altele, restaurante. Obişnuieşte să 
petreacă în fiecare an câteva luni la Barbados, în Antile, căci a 
investit ceva bani şi în turism. 

Între casa Gerdei şi aceea a lui Henrik Vanger se găseau 
două cabane goale, folosite pentru a găzdui diferiţi membri ai 
familiei, când veneau în vizită. De cealaltă parte a casei lui 
Henrik, mai era o clădire, pe care o cumpărase un vechi angajat 
al firmei, pensionar acum, şi soţia sa; cuplul petrecea însă iarna 
în Spania şi casa rămânea goală. 

Reveniseră acum la încrucişarea de drumuri şi turul se 
terminase. Începea deja să se întunece. Mikael luă iniţiativa. 

— Henrik, nu pot decât să repet că acest exerciţiu nu va da 
rezultate, dar voi îndeplini treaba pentru care am fost angajat. 
Voi scrie autobiografia ta şi, aşa cum mi-ai cerut, voi citi tot 
materialul despre Harriet Vanger, cu toată atenţia şi seriozitatea 
de care sunt capabil. Vreau doar să înţelegi că nu sunt detectiv 
particular, aşa că să nu-ți pui cine ştie ce speranţe în mine. 

— Nu mă aştept la nimic. Ţi-am spus, vreau doar să fac o 
ultimă încercare pentru a găsi adevărul. 

— Perfect. 

— Eu mă culc devreme, îi explică Henrik Vanger. Poţi să mă 
găseşti toată ziua începând de la micul dejun. O să pun în ordine 
o cameră de lucru, de care poţi dispune când vrei. 

— Nu, mulţumesc. Am deja o odaie în casa pe care mi-ai 
dat-o şi am intenţia să lucrez acolo. 

— Cum doreşti. 

— Când voi avea nevoie să vorbesc cu tine, o vom face în 
biroul tău, dar n-o să mă arunc asupra ta cu întrebări chiar din 
seara asta. 

— Inţeleg. 

Bătrânul părea de o timiditate înşelătoare. 


— Îmi va lua câteva săptămâni să citesc tot materialul. 
Lucrăm pe două fronturi. Ne vom întâlni câteva ore în fiecare zi, 
ca să te intervievez şi să strâng material despre biografia ta. 
Când voi începe să am întrebări despre Harriet pe care să le 
discutăm, voi veni la tine. 

— Mi se pare bine gândit. 

— Voi lucra liber, fără orar fix. 

— Te organizezi cum vrei. 

— N-ai uitat că în câteva luni trebuie să-mi ispăşesc 
pedeapsa? Nu ştiu când, dar nu am de gând să fac apel. Asta 
înseamnă că va trebui să merg la puşcărie cândva, în cursul 
anului. 

Henrik Vanger încruntă sprâncenele: 

— E foarte neplăcut. O vom rezolva, când va veni momentul. 
Ai putea cere o amânare. 

— Dacă merge bine şi am suficient material relativ la familie, 
voi putea lucra în închisoare. Dar să uităm de asta, deocamdată. 
Incă un lucru: eu continui să fiu asociat la Millennium şi în acest 
moment revista este în situaţie de criză. Dacă se întâmplă ceva 
care să solicite prezenţa mea la Stockholm, voi fi obligat să las 
totul şi să plec acolo. 

— Nu te-am angajat ca sclav. Vreau să abordezi consecvent 
misiunea pe care ţi-am dat-o, dar sigur că tu stabileşti rutinele şi 
lucrezi cum gândeşti că e mai bine. Dacă ai nevoie să fii liber, 
vei fi, dar dacă voi descoperi că nu-ţi pasă de treabă, atunci voi 
considera că ai rupt contractul. 

Mikael aprobă. Henrik Vanger privea spre pod. Era slab şi lui 
Mikael i păru deodată că avea înfăţişarea unei sperietori. 

— ln ceea ce priveşte Millennium, ar trebui să avem o 
discuţie despre cum arată această criză şi dacă pot ajuta cu 
ceva. 

— Cel mai bun ajutor pe care mi l-ai putea da ar fi să-mi oferi 
chiar acum capul lui Wennerström pe tavă. 

— O, nu, asta nu am de gând s-o fac. Bătrânul îl privi sever 
pe Mikael: 

— Singurul motiv pentru care ai acceptat însărcinarea mea a 
fost promisiunea că-l voi demasca pe Wennerström; dacă ţi l-aş 
da acum, ai fi poate tentat să părăseşti treaba. Informaţia 
aceasta o vei primi peste un an. 


— Henrik, iartă-mă că o spun, dar eu nici nu sunt sigur că vei 
mai fi în viaţă la anul! 

Henrik Vanger suspină şi aruncă o privire spre port, cu un 
aer preocupat: 

— Înţeleg. Voi vorbi cu Dirch Frode, să vedem cum să facem. 
Dar, în ceea ce priveşte Millennium, aş putea totuşi să intervin 
altfel. Am înţeles că problema este că se retrag cei care 
cumpărau spaţiu de reclamă. 

Mikael dădu lent din cap, înainte de a-i răspunde: 

— Ei sunt o problemă imediată, dar criza este mult mai 
profundă. E vorba de încredere. Nu are importanţă câte reclame 
vom avea dacă oamenii nu mai vor să cumpere revista! 

— Înţeleg. Însă eu mai sunt încă membru în consiliul de 
administraţie al unui grup destul de important, chiar dacă rolul 
meu e mai mult pasiv. Şi noi avem nevoie să ne publicăm 
undeva reclamele. Vom discuta despre asta mai târziu. Vrei să 
mănânci ceva? 

— Nu. Vreau să mă instalez, să fac câteva cumpărături şi să 
mă familiarizez cu locurile. Mâine mă duc în Hedestad, să-mi 
procur haine de iarnă. 

— Bună idee. 

— AŞ dori să muţi la mine arhiva despre Harriet. 

— Foloseşte-o... 

— ... cu cea mai mare grijă - înţeleg. 


Când Mikael s-a întors la casa de oaspeţi, îi clănţăneau dinţii 
de frig. În faţa ferestrei, un termometru arăta minus 
cincisprezece grade şi el nu-şi amintea să fi fost vreodată aşa de 
îngheţat ca după această plimbare de nici douăzeci de minute. 

A folosit ora următoare să se instaleze în ceea ce urma să fie 
locuinţa lui pentru anul următor. Şi-a scos hainele din valiză şi 
le-a aranjat în dulapul din cameră. Articolele de toaletă le-a pus 
în dulăpiorul din baie. Celălalt bagaj era o valiză mare pătrată, 
pe roţi. Din ea a scos cărţi, CD-uri, un CD-player, caiete de 
însemnării, un dictafon Sanyo, un scaner Microtek, o cameră 
digitală Minolta şi diferite alte obiecte pe care le considerase 
necesare pentru un an de exil. 

A aranjat cărţile şi CD-urile în biblioteca din camera de lucru, 
alături de două clasoare conţinând documentele privind ancheta 
lui asupra lui Hans-Erik Wennerström; materialul nu avea nici o 


valoare, dar nu-i venea să-l arunce. Aceste două clasoare, ele 
trebuia să se transforme cumva în pietre de construcţie pentru 
viitoarea lui carieră. 

În cele din urmă, a desfăcut şi geanta de umăr şi a scos 
iBook-ul, pe care l-a pus pe masa de lucru. Apoi, s-a oprit privind 
în jur, cu o expresie stupidă pe faţă. The benefits of living in the 
countryside. Avantajele vieţii la ţară! înţelese că nu avea priză 
pentru cablu... Nu avea nici priză telefonică, ca să branşeze 
vreun modem învechit... Mikael s-a dus în bucătărie şi a sunat la 
Telia, de pe telefonul său mobil. După un pic de insistenţă, a 
reuşit să convingă pe cineva să se ocupe de comanda făcută de 
Henrik Vanger pentru casa de oaspeţi. A întrebat dacă linia avea 
capacitate pentru ADSL şi i s-a răspuns că era posibil, printr-un 
cablu tras până la Hedeby. Avea să ia câteva zile. 


Era trecut de ora patru după-amiază, când Mikael a terminat 
cu aranjatul. Îşi puse în picioare şosetele de lână şi cizmele şi 
îmbrăcă încă un pulover. La uşă, se opri brusc: nu primise cheile 
de la casă şi instinctele lui de stockholmez se revoltau la ideea 
de a-şi lăsa uşa descuiată. Se întoarse în bucătărie şi începu să 
caute. În cele din urmă, găsi cheia pe un cui, în dulapul de 
alimente. 

Termometrul scăzuse la minus şaptesprezece grade. Mikael 
a traversat podul cu paşi grăbiţi şi a urcat panta până la 
biserică. Prăvălia Konsum se afla nu mai departe de 300 de 
metri. A umplut două pungi de hârtie cu produse pe care le-a 
cărat acasă, înainte de a traversa din nou podul. De data 
aceasta, s-a oprit la cafeneaua Susanne. Femeia din spatele 
tejghelei avea vreo cincizeci de ani O întrebă dacă ea era 
Susanne cea de pe firmă şi se prezentă, spunându-i că probabil 
pentru o vreme îi va fi client regulat. Era singurul client şi 
Susanne îi oferi cafea, atunci când el îşi comandă un sanaviş şi 
cumpără pâine şi chifle. Mai luă şi Hegdestads-Kuriren, de la 
standul de ziare şi se aşeză la o masă cu vedere peste pod şi 
spre biserica luminată. În întuneric, arăta ca într-o ilustrată cu 
peisaj de iarnă. l-a luat cinci minute să citească ziarul. Singura 
ştire importantă era un text scurt despre un politician comunal, 
cu numele de Birger Vanger (liberal), care avea intenţia să 
mizeze pe IT Tech Cent - un centru de dezvoltare tehnologică, în 


Hedestad. Mai rămase o jumătate de oră până când se închise 
cafeneaua, la ora 18. 


La şapte jumătate seara, Mikael a sunat-o pe Erika, dar i-a 
răspuns doar o voce, explicându-i că abonata nu putea fi 
contactată. S-a aşezat pe canapeaua din bucătărie, încercând să 
citească un roman care, după textul de pe coperta din spate, 
constituia senzaţionalul debut al unei adolescente feministe. 
Romanul povestea tentativele autoarei de a pune ordine în viaţa 
ei sexuală, în cursul unei călătorii la Paris, şi Mikael se întrebă 
dacă şi el ar fi numit feminist, în cazul când ar scrie un roman cu 
vocabular de licean despre propria viaţă sexuală. Probabil că nu. 
Unul din motivele pentru care Mikael cumpărase cartea era că 
editorul o descria pe debutantă ca „o nouă Carina Rydberg”. 
Constată curând că lucrurile nu stăteau deloc aşa, nici din punct 
de vedere stilistic, nici al conţinutului. Lăsă deoparte cartea şi 
începu să citească o nuvelă despre Hopalong Cassidy, în 
Rekordmagasinet din anii cincizeci. 

La fiecare jumătate de oră se auzea un sunet scurt, înfundat, 
de la ceasul bisericii. Ferestrele casei lui Gunnar Nilsson, de pe 
partea cealaltă a drumului, erau luminate, dar Mikael nu vedea 
pe nimeni înăuntru. Casa lui Henrik Vanger era cufundată în 
întuneric. Spre ora nouă, o maşină traversă podul şi dispăru în 
direcţia  promontoriului. Spre miezul nopţii, becurile care 
luminau faţada bisericii se stinseră. Acestea păreau să fie toate 
distracţiile pe care le oferea Hedeby într-o seară de vineri, la 
început de ianuarie. Tăcerea era impresionantă. 

Mai făcu o încercare s-o sune pe Erika şi ajunse la robotul ei, 
fiind rugat să lase un mesaj. Îl lăsă, stinse lumina şi se culcă. 
Ultimul gând înainte de a adormi a fost că se afla în pericolul 
iminent de a deveni nebun de legat în Hedeby. 


Era cu totul neobişnuit să se trezească în tăcere absolută. 
Mikael trecu de la somnul adânc la starea de desăvârşită trezie 
într-o fracțiune de secundă şi rămase nemişcat, ascultând. In 
odaie era frig. Întoarse capul, privind ceasul de mână pe care-l 
pusese pe un taburet lângă pat. Ora 7.08 - niciodată nu 
obişnuise să se scoale devreme şi avea nevoie de două ceasuri 
deşteptătoare ca să se trezească. Dar acum se trezise de la sine 
şi se simţea perfect odihnit. 


Puse apa de cafea la fiert înainte de a intra sub duş şi 
deodată se simți invadat de senzaţia agreabilă de 
autocontemplare. Kalle Blomkvist - explorator în ţinuturi 
sălbatice. 

La cea mai mică atingere, apa trecea de la cald la rece ca 
gheaţa. Ziarul de dimineaţă nu se afla pe masa din bucătărie. 
Untul era tare ca piatra. În sertarul de tacâmuri nu se găsea nici 
un cuţit de brânză. Afară mai era încă beznă totală. 
Termometrul arăta minus 21 de grade. Era sâmbătă. 


Staţia de autobuz din Hedestad era situată în faţa 
Konsumului şi Mikael îşi începu exilul cu punerea în fapt a 
planificatului turneu de cumpărături. Cobori din autobuz în faţa 
gării şi dădu o tură prin centru. Îşi cumpără bocanci solizi de 
iarnă, două perechi de izmene lungi, câteva cămăşi de flanelă, 
un hanorac trei sferturi, o căciulă de lână călduroasă şi mănuşi 
căptuşite. La Magazinul Tehnic găsi un televizor portabil cu 
antenă telescopică. Vânzătorul îl asigură că va reuşi să prindă 
cel puţin posturile naţionale şi Mikael îl făcu să promită că va lua 
înapoi aparatul, dacă nu va fi aşa. 

Se opri la bibliotecă, îşi scoase permis de intrare şi luă cu 
împrumut două romane polițiste de Elisabeth George. Intr-o 
papetărie, a cumpărat pixuri şi un caiet de însemnări. A mai 
cumpărat şi o geantă, să-şi ducă noile achiziţii. 

În final, a luat şi un pachet de ţigări; deşi nu mai fuma de 
zece ani, uneori simţea brusc nevoia de nicotină. Puse pachetul 
în buzunar, fără să-l deschidă. Ultima vizită a fost la un optician, 
unde a cumpărat lichid pentru lentile de contact şi a comandat 
lentile noi. 

La ora două, era înapoi în Hedeby şi tocmai rupea etichetele 
cu preţuri de pe haine, când a auzit uşa de la intrare 
deschizându-se. O femeie blondă de vreo cinzeci de ani ciocăni 
la uşa bucătăriei şi, fără să aştepte răspunsul, intră. Ducea o 
prăjitură pe o tavă. 

— Bună-ziua, voiam doar să vă urez bun venit. Mă numesc 
Helen Nilsson, locuiesc vizavi. Suntem vecini. 

Mikael îi întinse mâna, prezentându-se. 

— Da, v-am văzut la televizor. E plăcut să vezi seara lumina 
aprinsă în casa de oaspeţi. 


Mikael puse de cafea - ea la început îl refuză, dar pe urmă se 
aşeză la masa din bucătărie. Privi pe fereastră. 

— Uite-l pe Henrik, e cu bărbatu-meu. Cutiile sunt pentru 
dumneavoastră, cred... 

Henrik Vanger şi Gunnar Nilsson se opriră înaintea uşii de 
intrare cu un cărucior şi Mikael ieşi să-i salute pe cei doi şi să-i 
ajute să transporte patru cutii mari de carton. Le-au pus pe jos, 
lângă sobă. Mikael mai scoase ceşti şi tăie în felii prăjitura adusă 
de Helen. 

Gunnar şi Helen Nilsson erau persoane simpatice; nu păreau 
prea curioşi să afle de ce stătea Mikael la Hedeby - părea să le 
ajungă ca explicaţie faptul că el lucra pentru Henrik Vanger. 
Mikael constată că Nilssonii şi Henrik Vanger se comportau 
foarte natural, fără să facă distincţie între faptul că unul era 
patron şi ceilalţi angajaţi. Au vorbit despre sat şi despre cel care 
construise casa în care locuia acum Mikael. Soții Nilsson îl ajutau 
pe Henrik Vanger, când acesta nu-şi mai aducea aminte ceva, şi 
el povesti, cu mult umor, cum Gunnar Nilsson s-a întors într-o 
seară târziu şi l-a găsit pe nebunul local încercând să intre pe 
fereastră în casa de oaspeţi; s-a dus la el şi l-a întrebat de ce nu 
foloseşte uşa, că tot nu era încuiată. 

Gunnar Nilsson a privit suspicios micul televizor şi l-a invitat 
pe Mikael să vină mai bine seara la ei, dacă voia să vadă ceva 
anume. Aveau antenă parabolică. 

Henrik Vanger mai rămase un moment după ce Nilssonii au 
plecat, într-un târziu. Bătrânul îi spuse că socotea că e mai bine 
ca Mikael să sorteze el însuşi arhiva şi că putea veni la el, să-l 
întrebe, dacă ceva nu era clar. Mikael îi mulţumi, asigurându-l 
că se va descurca. 

Rămas singur, Mikael transportă cutiile în camera de lucru şi 
începu să cerceteze cuprinsul. 


Investigaţiile personale ale lui Henrik Vanger asupra tinerei 
lui nepoate se desfăşuraseră pe o perioadă de treizeci şi şase de 
ani. Lui Mikael îi era greu să spună dacă interesul arăta o 
obsesie bolnăvicioasă sau dacă se transformase, o dată cu 
trecerea anilor, într-un joc intelectual. În mod evident, bătrânul 
patriarh se ocupase de asta într-un mod sistematic care amintea 
de un arheolog amator - dosarele se întindeau pe aproape şase 
metri liniari. 


Baza era formată din douăzeci şi şase de clasoare, 
cuprinzând ancheta poliţenească asupra dispariţiei lui Harriet 
Vanger. Lui Mikael îi venea greu să creadă că dintr-o dispariţie 
„normală” a putut rezulta un atât de cuprinzător material. Pe de 
altă parte, Henrik Vanger fusese suficient de influent pentru ca 
poliţia din Hedestad să urmărească toate pistele, plauzibile sau 
nu. 

În afară de ancheta poliţiei, se mai aflau acolo dosare cu 
tăieturi de presă, albume de fotografii, planuri, suveniruri, 
articole despre Hedestad şi concernul Vanger, jurnalul personal 
al Harrietei Vanger (care nu conţinea însă prea multe pagini), 
manuale de şcoală, certificate de sănătate şi altele. Mai erau şi 
aproape o duzină de volume cartonate de format A4, de câte o 
sută de pagini fiecare, care puteau fi definite ca „jurnalul de 
bord” personal al lui Henrik Vanger, conţinând investigaţiile lui 
personale. In aceste carnete, patriarhul notase cu scrisul lui 
ordonat propriile reflecţii, idei, pistele care se înfundau şi 
observaţiile. Mikael le răsfoi un pic, la întâmplare. Textul avea 
calităţi literare şi Mikael avu sentimentul că volumele conţineau 
informaţii mai vechi din zeci de carnete de note, transcrise pe 
curat. In sfârşit, acolo se mai aflau şi vreo zece dosare cu 
material despre diferite persoane din familia Vanger; foile erau 
scrise la maşină şi, în mod evident, fuseseră redactate de-a 
lungul unei lungi perioade. 

Henrik Vanger făcuse cercetări împotriva propriei familii. 


Spre ora şapte, Mikael auzi un mieunat plin de hotărâre şi 
deschise uşa de la intrare. O pisică roşcată se strecură printre 
picioarele lui înăuntru, la căldură. 

— Te înţeleg, spuse Mikael. 

Pisica petrecu un moment cercetând prin casă. Mikael îi 
turnă puţin lapte într-o farfurie şi oaspetele îl lipăi fără 
întârziere. Apoi, pisica sări pe canapeaua de lemn şi se făcu 
ghem. Nu avea nici o intenţie să plece. 


Se făcuse mai mult de ora zece, înainte ca Mikael să ajungă 
la o idee clară despre material şi să-l aranjeze pe rafturi, într-o 
ordine logică. Se duse în bucătărie, puse apă la încălzit pentru 
cafea şi îşi făcu două sandvişuri. Pisica fu invitată la un pic de 
cârnat şi la pateu de ficat. El nu mâncase cum trebuie toată 


ziua, dar nu se simţea deloc interesat de mâncare. După ce 
termină, scoase pachetul de ţigări din buzunarul jachetei şi îl 
deschise. Ascultă mesageria telefonului mobil: Erika nu sunase 
şi el încercă din nou să-i telefoneze. Din nou ajunse doar la 
robotul telefonic. 

Una dintre primele măsuri pe care Mikael le luase în 
investigația sa personală fusese să scaneze un plan al satului. 
Cât mai avea încă proaspete în minte toate numele, după vizita 
făcută în tovărăşia lui Henrik, a trecut pe plan cine locuia în 
fiecare casă. Inţelesese repede că familia Vanger cuprindea o 
galerie de personaje aşa de numeroasă, că avea să-i ia timp 
până se va familiariza cu fiecare dintre ei. 


Puțin înainte de miezul nopţii, îşi puse pe el haine călduroase 
şi bocancii noi şi făcu o plimbare peste pod. O coti pe drumul de 
pe mal, mai jos de biserică. Gheaţa acoperea canalul şi vechiul 
port, dar în depărtare se putea vedea o dungă mai închisă la 
culoare, de apă liberă. In vreme ce stătea acolo, lumina de la 
biserică se stinse şi el fu înconjurat de întuneric. Era ger şi cerul 
strălucea de stele. 

Dintr-o dată, Mikael se simţi cuprins de descurajare. Nu 
reuşea să înţeleagă cum se putuse lăsa convins să accepte 
această misiune absurdă. Erika avusese dreptate, era doar o 
pierdere de timp. Ar fi trebuit să se afle acum la Stockholm - 
eventual, în pat cu Erika - pregătind bătălia împotriva lui 
Hans-Erik Wennerström. Dar şi în această privinţă, se simţea 
lipsit de orice chef şi n-avea nici cea mai mică idee cum ar fi 
putut să înceapă pregătirea unui plan de contraatac. 

Dacă în momentul acela ar fi fost ziuă, s-ar fi dus imediat la 
Henrik Vanger să rupă contractul şi să plece la el acasă. Dar de 
pe înălţimea pe care era biserica putea să vadă că la Henrik 
Vanger lumina era stinsă şi casa era cufundată în tăcere. De 
acolo, de lângă biserică, putea să vadă toate clădirile de pe 
insulă. Şi casa lui Harald era întunecată, însă la Cecilia era 
lumină, ca şi în vila lui Martin, de la capătul promontoriului; la 
fel, în casa închiriată. În port, lumina era aprinsă la Eugen 
Norman, pictorul din cabana plină de curenţi, iar din coşul casei 
ieşea un fum gros, plin de scântei. Mai era lumină şi la etajul 
cafenelei, iar Mikael se întrebă dacă Susanne locuia acolo şi, în 
cazul acesta, dacă era singură. 


Duminică dimineaţă, Mikael Blomkvist a dormit până târziu şi 
s-a trezit speriat de zarva ireală care umplea casa. l-a trebuit o 
secundă să se orienteze şi să înţeleagă că fusese trezit de 
clopotele bisericii care chemau la slujbă; era deci aproape 
unsprezece. Rămase o vreme în pat, fără puteri. Dar se ridică, 
auzind un mieunat poruncitor şi deschise uşa, dând drumul 
pisicii să iasă. 

La douăsprezece, apucase să facă un duş şi să ia micul 
dejun. S-a dus apoi hotărât în odaia de lucru şi a scos primul 
dosar din ancheta făcută de poliţie. Apoi, ezită. De la fereastră 
se vedea firma de la cafeneaua Susannei, aşa că îşi puse 
dosarul în geantă şi trase pe el haina. Când sosi în faţa 
cafenelei, descoperi că era plină şi avu pe loc răspunsul la 
întrebarea care îi stătuse pe creier: cum putea supravieţui un 
local ca acesta, într-o gaură ca Hedeby. Susanne se specializase 
să-i servească pe credincioşii care veneau la biserică, pregătind 
trataţii după înmormântări şi alte aranjamente de felul acesta. 

În loc să intre, plecă la plimbare. Konsumul era închis 
duminica, şi el continuă să meargă câteva sute de metri pe 
drumul spre Hedestad, unde cumpără ziarele, de la staţia de 
benzină. A consacrat o oră unei plimbări prin Hedeby, ca să se 
familiarizeze cu împrejurimile de pe partea „continentală” a 
satului. Zona cea mai apropiată de biserică şi din faţa 
Konsumului forma nucleul, cu clădiri vechi, case din piatră cu 
două niveluri care, după părerea lui, fuseseră construite prin 
1910-1920 şi formau o stradă scurtă. La nord de drumul de 
acces, se ridicau imobile mici, bine întreţinute, cu apartamente 
pentru familiile cu copii; mai departe, pe malul apei şi la sud de 
Konsum, se aflau câteva vile. Fără îndoială, Hedeby era partea 
rezidenţială pentru cei ce decideau în Hedestad şi pentru 
funcţionari. 

Când s-a reîntors la pod, asaltul cafenelei se mai liniştise, 
dar patroana era în continuare ocupată să strângă de pe mese. 

— Îmbulzeala de duminică? spuse, în loc de salut Ea clătină 
din cap, dând după ureche o şuviţă de păr. 

— Bună ziua, Mikael. 

— Vă amintiţi cum mă numesc! 

— Greu să uit, răspunse ea. Te-am văzut la televizor, la 
proces, înainte de Anul Nou. 


Mikael se simţi jenat. 

— Trebuie şi ei să umple cu ceva buletinele de ştiri, mormăi, 
grăbindu-se spre masa din colţ, de unde avea vedere spre pod. 
Când întâlni privirea Susannei, aceasta zâmbea. 


La ora 15, Susanne îl anunţă că închidea cafeneaua pe ziua 
aceea. După îngrămădeala de după slujbă, mai trecuseră doar 
câţiva clienţi. Mikael citise ceva mai mult de o cincime din 
dosarul anchetei poliţiei asupra dispariţiei lui Harriet îl închise, 
îşi aranjă carnetul de note în geantă şi traversă cu pas grăbit 
podul, ca să ajungă acasă. 

Pisica îl aştepta pe scară şi Mikael privi în jur, întrebându-se 
cui îi aparţinea ea. Îi dădu drumul să intre, totuşi, îi ţinea 
tovărăşie. 

Încercă din nou să vorbească cu Erika, dar în continuare nu 
ajunse decât la robot. Era probabil furioasă pe el. Ar fi putut să 
sune pe numărul direct, la redacţie, sau acasă la ea, dar se 
încăpăţână să n-o facă. li lăsase deja destul de multe mesaje. 
Puse de cafea, dădu pisica la o parte de pe canapea şi deschise 
dosarul pe masa din bucătărie. 

A citit atent, concentrându-se să nu piardă vreun detaliu; 
când, într-un târziu, seara, lăsă deoparte dosarul, umpluse 
câteva foi din carnet - puncte de reper şi întrebări la care spera 
să găsească răspunsul în dosarele următoare. Totul era aranjat 
în ordine cronologică; nu ştia precis dacă Henrik Vanger sortase 
materialul sau dacă acesta era sistemul poliţiei în anii şaizeci. 

Prima foaie era o fotocopie a unui formular completat la 
permanenţa secţiei de poliţie din Hedestad. Polițistul care 
primise apelul semnase Ag. Ryttinger, ceea ce Mikael traducea 
ca „agent de serviciu”. Henrik Vanger era desemnat drept 
solicitant, erau notate adresa şi numărul lui de telefon. Raportul 
era datat cu ora 11.14, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 23 
septembrie 1966. Textul era scurt şi sec: 

Apel de la Hrk Vanger decl. nepoată (?) Harriet Ulrika 
Vanger, n. 15 ian. 1950 (16 ani) dispărută de la domiciliu 
Hedeby de sâmbătă a.m. Decl. mare nelinişte. 

La ora 11.20, o notă stabilea că P.014 (poliţist? patrulă?) a 
primit ordinul să meargă la faţa locului. 


La 11.35, altcineva, cu un scris aproape lizibil, adăugase că 
Magnusson ap. pod Hedeby închis. Trans. barcă. Pe margine, se 
afla o semnătură indescifrabilă. 

La 12.14: din nou, Ryttinger: Apel tel. Magnusson în H.by 
rap. Harriet Vanger, 16 ani, absentă de sâmbătă dim. N-a dormit 
acasă. N-a putut părăsi insula, din cauza accidentului pe pod. 
Nici un membru al familiei nu ştie unde se află H.V. 

La 12.19: G.M. inf. misiune tel. 

Ultima informaţie fusese notată la 13.42: G.M. sosit H.by., 
preluat misiunea. 


Foaia următoare dezvăluia că misterioasele iniţiale G.M. 
aparţineau lui Gustaf Morell, un inspector de poliţie care venise 
cu o barcă la Hedeby, unde preluase direcţia operaţiilor şi 
făcuse o declaraţie formală despre dispariţia lui Harriet Vanger. 
Spre deosebire de notaţiile anterioare, cu acele prescurtări 
nemotivate, rapoartele lui Morell erau redactate la maşină, 
într-o proză uşor de citit. În foile următoare, se relata ce măsuri 
fuseseră luate, cu o obiectivitate şi un lux de detalii care-l uimiră 
pe Mikael. 

Morell procedase sistematic. Mai întâi, îl interogase pe 
Henrik Vanger în compania Isabellei Vanger, mama Harrietei. 
Apoi, vorbise rând pe rând cu Ulrika Vanger, Harald Vanger, 
Greger Vanger, cu Martin Vanger, fratele Harrietei; apoi, cu 
Anita Vanger. Mikael ajunse la concluzia că aceste persoane 
fuseseră interogate după un fel de scară descrescătoare a 
importanţei lor. 

Ulrika Vanger era mama lui Henrik şi ea avea aparent un 
statut de regină-mamă. Ulrika Vanger locuia în casa Vanger şi 
nu avea nici o informaţie de dat. Se culcase devreme în ajun şi 
n-o văzuse pe Harriet de mai multe zile. De fapt, ea insistase 
să-l vadă pe inspectorul Morell doar pentru a-şi exprima 
părerea, şi anume că poliţia trebuia să acţioneze imediat. 

Harald Vanger era fratele lui Henrik şi numărul doi pe lista 
membrilor importanţi ai familiei. El explica faptul că o întâlnise 
pe Harriet doar în grabă, atunci când ea se întorsese de la 
defilarea din Hedestad, dar că n-o mai revăzuse după accidentul 
care avusese loc pe pod, si că nu ştia unde se afla ea la ora 
actuală. 


Greger Vanger, fratele lui Henrik şi al lui Harald, declara că o 
întâlnise pe dispărută atunci când ea venise în biroul lui Henrik, 
pentru a-i cere acestuia o întrevedere, după vizita ei la 
Hedestad, mai devreme, în cursul zilei. Greger Vanger declara 
că el nu a vorbit personal cu ea, în afara unui scurt „bună ziua”. 
Nu ştia unde ar putea să se afle, dar îşi exprima părerea că, fără 
îndoială, se dusese la vreo colegă fără să spună şi că va apărea 
mai târziu. La întrebarea cum părăsise în acest caz insula, nu 
avea nici un răspuns. 

Martin Vanger fusese interogat foarte pe scurt. Era elev în 
ultima clasă la liceul din Uppsala, acolo locuia la Harald Vanger. 
El nu avusese loc în automobilul lui Vanger şi luase trenul 
pentru a veni la Hedeby. Sosise atât de târziu, că se aflase pe 
partea de uscat şi după accident nu a putut ajunge pe insulă 
decât cu barca, seara târziu. Fusese interogat în speranţa că 
sora lui comunicase cu el şi poate îi dăduse de înţeles că avea 
de gând să fugă. Intrebarea a fost primită cu proteste de mama 
Harrietei, dar inspectorul Morell considera la acel moment că o 
fugă ar fi reprezentat mai degrabă o speranţă. Martin însă nu 
vorbise cu sora lui de vara trecută şi nu avea nici o informaţie 
importantă de dat. 

Anita Vanger era fiica lui Harald, dar fusese menţionată în 
mod greşit ca „vara” lui Harriet - de fapt, Harriet era fiica 
vărului  Anitei. Aceasta era în primul an de facultate, la 
Stockholm şi petrecuse vacanţa de vară la Hedeby. Era aproape 
de aceeaşi vârstă cu Harriet şi deveniseră prietene apropiate. 
Ea declara că sosise pe insulă împreună cu tatăl ei sâmbătă şi 
că dorise s-o întâlnească pe Harriet, dar nu apucase s-o facă. 
Anita Vanger mai declara că era neliniştită şi că Harriet nu 
obişnuia să dispară fără să spună familiei unde se duce. In acest 
punct era susţinută atât de Henrik, cât şi de Isabella. 

În vreme ce-i interoga pe membrii familiei, inspectorul Morell 
dăduse ordin sergenţilor de poliţie Magnusson şi Bergman - 
patrula 014 - să organizeze prima cercetare pe teren, cât timp 
mai era lumină. Din cauză că drumul pe pod era încă întrerupt şi 
era greu să capete întăriri de pe uscat, primul lanţ de căutare a 
fost format din treizeci de persoane disponibile, diferite ca 
vârstă şi sex. Au fost cercetate în după-amiaza aceea casele 
nelocuite din portul de pescari, plajele de pe promontoriu şi 
malul canalului, partea împădurită de lângă sat, precum şi 


aşa-numitul Soderberget (Muntele de Sud), deasupra portului de 
pescari (Fiskehamnen). Ultimul loc a fost cercetat deoarece 
cineva exprimase teoria că Harriet s-a dus poate acolo ca să 
aibă o mai bună vedere de ansamblu asupra accidentului de pe 
pod. Au fost, de asemenea, trimise patrule la Ostergârden şi la 
căsuţa lui Gottfried, unde Harriet mergea uneori, pe cealaltă 
parte a insulei. 

Căutările n-au dat totuşi nici un rezultat şi au fost întrerupte 
spre ora 22, târziu după căderea întunericului. In timpul nopţii, 
temperatura a scăzut sub zero. 

În cursul după-amiezii, inspectorul Morell îşi stabilise 
cartierul general în salonul pe care Henrik Vanger i-l pusese la 
dispoziţie, la parterul casei Vanger. 

Întovărăşit de Isabella Vanger, acesta inspectase camera 
Harrietei, încercând să stabilească dacă lipsea ceva - haine, 
vreo geantă de voiaj sau altceva ce ar fi putut da indicii asupra 
plecării fetei. Isabella Vanger nu a fost de prea mare ajutor şi nu 
părea să aibă cunoştinţe exacte despre cum arăta garderoba 
fiicei sale. Era adesea îmbrăcată în blugi, iar aceştia arată toți la 
fel. Geanta ei a fost găsită pe birou. Ea conţinea legitimaţia, un 
portofel cu 9,50 coroane, un pieptene, o oglindă de poşetă şi o 
batistă. După cercetare, odaia a fost sigilată. 

Morell convocase mai multe persoane la interogatoriu, atât 
membrii ai familiei, cât şi angajaţi. Toate interogatoriile au fost 
minuţios consemnate. 

Când participanţii la prima căutare au revenit, unul după 
altul, fără nici o informaţie interesantă, inspectorul a luat 
hotărârea să se facă o cercetare mult mai sistematică. 

În timpul serii şi al nopţii, au fost chemate întăriri. Printre 
alţii, Morell l-a contactat pe preşedintele Clubului de Orientare 
din Hedestad, pentru a-i cere să cheme toţi membrii ca s-o 
caute pe dispărută. Spre miezul nopţii, i s-a răspuns că 53 de 
atleți activi, mai ales de la secţia de juniori, vor fi la casa Vanger 
la ora 7 fix. Henrik Vanger contribuise şi el, convocând pur şi 
simplu toată echipa de dimineaţă, 50 de oameni, de la fabrica 
de hârtie. Henrik Vanger organizase, de asemenea, să fie serviţi 
cu mâncare şi băutură. 

Mikael Blomkvist putea să-şi imagineze uşor scenele ce 
trebuie să fi avut loc la casa Vanger în zilele acelea agitate. 
Reieşea clar că accidentul de pe pod contribuise la zăpăceala 


primelor ore; în parte, pentru că îngreuna posibilitatea unui 
ajutor eficient de pe uscat şi, în parte, pentru că toţi socoteau că 
două evenimente atât de dramatice, în acelaşi loc şi la aceeaşi 
oră, trebuie să fi avut vreo legătură între ele. După ce a fost 
îndepărtată cisterna, inspectorul Morell s-a dus chiar până la 
pod, ca să se asigure că Harriet Vanger nu se afla prinsă sub 
maşină. Aceasta fusese singura acţiune iraţională pe care Mikael 
a putut-o descoperi în activitatea inspectorului, pentru că fata 
dispărută fusese, de bună seamă, văzută pe insulă după ce 
avusese loc accidentul. Şi totuşi, anchetatorul, fără să-şi poată 
explica de ce, nu putuse scăpa de gândul că într-un fel una 
dintre întâmplări trebuia s-o fi declanşat pe cea de a doua. 


În cursul primelor douăzeci şi patru de ore, atât de confuze, 
speranţele unui sfârşit rapid şi fericit au scăzut tot mai mult. Ele 
au fost înlocuite treptat de două speculaţii. Cu toate greutăţile 
evidente de a părăsi pe neobservate insula, Morell nu putea să 
excludă posibilitatea ca fata să fi fugit de acasă. Hotărâse ca 
Harriet Vanger să fie dată în urmărire şi ordonase poliţiştilor 
care patrulau prin Hedestad să ţină ochii bine deschişi. 
Insărcinase chiar pe un coleg să ia legătura cu şoferii de camion 
şi cu personalul de la gară, ca să afle dacă nu cumva o văzuse 
cineva. 

Cu cât soseau mai multe răspunsuri negative, cu atât părea 
mai probabil că Harriet Vanger căzuse victimă unui accident. 
Această ipoteză avea să domine organizarea căutărilor din zilele 
următoare. 

Marea căutare organizată la două zile după dispariţie fusese 
realizată - după cum putea Mikael Blomkvist să-şi dea seama - 
cu cea mai mare competenţă. Poliţişti şi pompieri cu experienţa 
unor misiuni asemănătoare conduseseră cercetarea. Insula 
Hedeby avea, de bună seamă, zone unde accesul era dificil, dar, 
oricum, suprafaţa era limitată şi în ziua aceea insula întreagă a 
fost străbătută metru cu metru. O şalupă a poliţiei şi două vase 
ale unor voluntari au sondat cum au putut mai bine apa din jurul 
insulei. 

A doua zi, cercetările au fost reluate de o echipă restrânsă. 
De data aceasta, au fost trimise patrule pentru o a doua 
cercetare în zonele cu acces mai dificil, ca şi într-o zonă numită 
„Fortificaţia” - un sistem de buncăre părăsite, care fuseseră 


construite de apărarea de coastă în timpul celui de al Doilea 
Război Mondial. De asemenea, în acele zile au fost cercetate 
toate ungherele, puţurile, pivnițele, magaziile şi podurile caselor 
din sat. 

Într-o notă de serviciu, anunțând că au fost întrerupte 
căutările în a treia zi de la dispariţie, se putea desluşi frustrarea. 
Gustaf Morell nu avea de unde s-o ştie, dar în acel moment, de 
fapt, el ajunsese cu cercetările în punctul maxim la care se va 
putea ajunge vreodată. Era consternat şi incapabil să indice 
vreo nouă etapă logică sau vreun alt loc unde se mai putea 
relua cercetarea. După cum părea, Harriet Vanger se 
volatilizase, iar pentru Henrik Vanger începuse calvarul care, în 
curând, avea să împlinească patruzeci de ani. 


9 
Luni 6 ianuarie - miercuri 8 ianuarie 

Mikael continuase să citească până târziu şi a doua zi, de 
Sărbătoarea Regilor, s-a trezit aproape de prânz. Un Volvo 
vechi, de culoare albastru-închis, era parcat la poarta casei lui 
Henrik Vanger. Chiar în momentul în care Mikael era cu mâna pe 
clanţă, uşa a fost deschisă de către un bărbat de vreo 55 de ani, 
care tocmai pleca. Aproape se izbiră. Bărbatul părea grăbit. 

— Da? Pot să vă ajut? 

— Am venit să-l văd pe Henrik Vanger, răspunse Mikael. 

Privirea bărbatului se îmblânzi. El surâse, în tinzând mâna. 

— Trebuie că sunteţi Mikael Blomkvist, cel care îl va ajuta pe 
Henrik cu cronica de familie? 

Mikael dădu din cap afirmativ şi îi strânse mâna; după cum 
se vedea, Henrik Vanger începuse să răspândească acea cover 
story - istoria care urma să acopere prezenţa lui Mikael la 
Hedestad. Bărbatul era supraponderal - rezultatul multor ani de 
stres în birouri şi săli de conferinţă -, dar Mikael văzu direct că 
trăsăturile aminteau de Harriet Vanger. 

— Mă numesc Martin Vanger, confirmă el. Bun venit la 
Hedestad. 

— Mulţumesc. 

— V-am văzut la televizor, cu ceva vreme în urmă. 

— Toată lumea pare că m-a văzut la televizor. 

— Wennerström este... mă rog, nu e prea popular în casa 
asta. 

— Şi Henrik mi-a spus. Aştept restul istoriei. 

— Mi-a spus acum câteva zile că v-a angajat. Martin Vanger 
izbucni în râs. Mi-a spus că aţi acceptat însărcinarea, doar din 
pricina lui Wennerström. 

Mikael ezită o secundă, înainte de a se hotări să vorbească 
sincer: 

— Era un motiv important. Dar, ca să spun tot adevărul, 
aveam nevoie să mă depărtez de Stockholm şi Hedestad a 
apărut la momentul potrivit. Aşa cred. Nu mă pot preface că 
procesul nu a avut loc. Va trebui să merg la închisoare. 

Martin dădu din cap, cu o faţă dintr-o dată serioasă. 

— Dar aveţi posibilitatea să faceţi apel? 

— În cazul meu, asta n-ar schimba nimic. Martin Vanger îşi 
privi ceasul. 


— Trebuie să fiu la Stockholm în seara asta şi sunt grăbit. Mă 
voi întoarce în câteva zile. Va trebui să luăm cina împreună. 
Sunt foarte dornic să aud ce s-a petrecut, de fapt, la acel 
proces. 

Îşi strânseră mâinile, înainte ca Martin Vanger să coboare şi 
să deschidă portiera maşinii. Se întoarse, strigând spre Mikael: 

— Henrik e la etaj. 

Henrik Vanger era aşezat pe canapeaua din camera de lucru, 
cu Hedestads-Kuriren, Dagens Industri, Svenska Dagbladet şi 
două ziare de seară înaintea lui, pe măsuţă. 

— L-am întâlnit pe Martin jos. 

— Alerga să salveze imperiul, răspunse Henrik, înclinând 
termosul. Vrei cafea? 

— Mulţumesc, cu plăcere, răspunse Mikael. Se aşeză, 
întrebându-se de ce Henrik Vanger părea aşa de amuzat. 

— Văd că eşti din nou amintit în ziare. 

Henrik Vanger îi împinse unul din ziarele de seară, deschis la 
titlul „Scurtcircuit jurnalistic”. Articolul era scris de un cronicar în 
costum cu dungi, care lucrase mai înainte pentru 
FinansMagasinet Monopol şi care era cunoscut ca expert în a-i 
denigra, pe un ton batjocoritor, pe toţi cei care se angajau 
pentru o cauză sau îndrăzneau să ridice capul - feministe, 
antirasişti şi activişti pentru mediul înconjurător puteau 
întotdeauna conta pe o lovitură peste bot. Cronicarul însuşi nu 
era cunoscut pentru vreo poziţie sau idee controversabilă. 
Acum, părea că a trecut la critica mass-mediei; la câteva 
săptămâni după judecata în afacerea Wennerström, îşi focaliza 
energia contra lui Mikael Blomkvist care - fiind numit - era 
înfăţişat ca un idiot total. Erika Berger, la rându-i, era descrisă 
ca o bimbo incompetentă a lumii jurnalistice. 


Merge vorba că Millennium e pe cale să naufragieze, deşi 
directoarea este o feministă în minijupă care ne face mutre la 
televizor. Jurnalul a supravieţuit mai mulţi ani datorită imaginii pe care 
redacţia a reuşit s-o vândă - tineri ziarişti care fac jurnalistică de 
investigaţie şi dau pe faţă pungăşii din lumea finanţelor. Trucul 
publicitar a mers poate la anarhiştii tineri, dornici sa audă tocmai 
acest mesaj, dar n-a ţinut şi în sala de judecată. Ceea ce Kalle 
Blomkvist tocmai a aflat pe propria-i piele. 


Mikael deschise telefonul mobil şi verifică dacă fusese sunat 
de Erika. Nu avea nici un mesaj. Henrik Vanger aştepta tăcut. 
Mikael realiză că bătrânul se gândea să-l lase pe el să înceapă. 

— E un idiot, spuse Mikael. 

Henrik Vanger râse, dar comentă lipsit de sentimentalism: 

— Poate că e. Dar nu el a fost condamnat de justiţie. 

— E adevărat. Şi nici nu va fi vreodată. Nu spune niciodată 
ceva original, întotdeauna se agaţă de ce-i la modă şi aruncă 
piatra în termenii cei mai jignitori cu putinţă. 

— Am văzut mulţi de genul ăsta, în viaţa mea. Un sfat bun - 
dacă vrei să-l primeşti -, nu-l băga în seamă când face gălăgie, 
dar nu uita niciodată nimic şi dă-i înapoi cu vârf şi îndesat, 
atunci când ţi se iveşte ocazia. Dar nu acum, când loveşte el, 
fiind în poziţie de forţă. 

Mikael îl privi întrebător. 

— Eu am avut mulţi duşmani de-a lungul anilor. Un lucru am 
învăţat, să nu accept lupta când sunt convins c-o s-o pierd. 
Dimpotrivă, nu lăsa niciodată nepedepsit un om care te-a umilit. 
Fii răbdător şi ripostează când vei fi tu în poziţie de forţă - chiar 
dacă nu mai ai nevoie să te baţi. 

— Mulţumesc pentru lecţia de filozofie. Acum, aş prefera 
să-mi vorbeşti despre familia ta. 

Mikael puse între ei pe masă un magnetofon şi apăsă pe 
butonul de înregistrat. 

— Ce doreşti să ştii? 

— Am citit primul dosar, asupra dispariţiei lui Harriet şi a 
căutărilor din primele zile. Dar sunt aşa de mulţi Vangeri, că nu 
reuşesc să mă descurc între ei. 


Lisbeth Salander rămase nemişcată pe scara goală, cu 
privirea fixată pe placa de alamă pe care era scris Avocat N.E. 
Bjurman; după mai mult de zece minute sună, iar încuietoarea 
se deschise, cu un clinchet mic. 

Era marţi. Era a doua lor întâlnire şi Lisbeth avea presimţiri 
rele. 

Nu-i era frică de avocatul Bjurman - lui Lisbeth Salander 
rareori îi era frică de oameni ori de lucruri. Numai că simţea o 
stare intensă de neplăcere faţă de noul tutore. Cel care avusese 
tutela ei înainte, avocatul Holger Palmgren, era din cu totul alt 
material: corect, politicos şi amical. Relaţia lor luase sfârşit 


brusc, în urmă cu trei luni, când Palmgren fusese lovit de un 
atac cerebral. Nils Erik Bjurman o moştenise, conform unei logici 
birocratice care îi era cu totul necunoscută. 

In cursul celor doisprezece ani, cât Lisbeth Salander fusese 
obiectul serviciilor sociale şi psihiatrice, dintre care doi ani îi 
petrecuse într-un spital de copii, niciodată - nici măcar în vreo 
ocazie unică - ea nu răspunsese la vreo întrebare, fie ea un 
simplu „ce mai faci?”. 

Când împlinise treisprezece ani, tribunalul hotărâse, în 
conformitate cu legea pentru protecţia minorilor, ca Lisbeth 
Salander să fie internată la clinica de copii Sankt Stefan din 
Uppsala. Decizia se baza, în primul rând, pe faptul că era 
socotită cu probleme psihice şi era potenţial periculoasă pentru 
colegii de clasă şi, eventual, pentru ea însăşi. 

Această supoziţie avea la bază mai mult consideraţii 
empirice, decât o analiză făcută cu grijă. Fiecare încercare a 
vreunui doctor sau a altor autorităţi de a angaja o discuţie 
despre sentimentele, viaţa sufletească sau sănătatea ei fusese, 
spre marea lor frustrare, întâmpinată de o tăcere totală şi 
posomorâtă, cu privirea fixată în podea, tavan sau pe pereţi. Îşi 
încrucişa sistematic braţele şi refuza orice test psihologic. Totala 
ei opoziţie la toate încercările de a o măsura, cântări, 
cartografia, analiza şi educa îmbrăţişa şi munca la şcoală - 
oficialităţile puteau s-o ducă cu forţa într-o sală de clasă şi s-o 
lege cu lanţuri, dar nu o puteau împiedeca să-şi închidă urechile 
şi să refuze să ia în mână stiloul, la teste. Părăsise şcoala 
primară fără să primească vreun calificativ. 

In consecinţă, acest lucru a făcut deosebit de grea stabilirea 
unui diagnostic asupra viitoarelor ei capacităţi mintale. Pe scurt, 
Lisbeth Salander nu era deloc uşor de mânuit. 

Avea treisprezece ani când s-a luat hotărârea de a i se da un 
tutore-administrator, pentru a avea grijă de interesele şi 
bunurile ei până la majorat. Tutorele astfel desemnat a fost 
maestrul Holger Palmgren, care, după un început relativ 
complicat, câştigase nu numai o oarecare încredere, dar şi o 
timidă cantitate de căldură din partea acestei fete dificile. 

Când împlinise cincisprezece ani, medicii au fost mai mult 
sau mai puţin de acord că ea nu era violentă sau periculoasă 
pentru societate şi că nu constituia un pericol pentru sine însăşi. 
Familia sa fusese declarată disfuncţională şi, cum nu avea nici o 


rudă care să stea garant pentru buna ei stare, s-a hotărât ca 
Lisbeth Salander să părăsească clinica şi să fie redată societăţii, 
cu ajutorul unei familii adoptive. Nu a fost un drum uşor. A fugit 
de la prima familie adoptivă în a doua săptămână. Familiile 
numărul doi şi trei au fost tăiate de pe listă la iuţeală. Pe urmă, 
Holger Palmgren a avut o discuţie serioasă cu ea şi a lămurit-o 
deschis că dacă va continua pe drumul acesta va fi, fără 
îndoială, băgată din nou în vreo instituţie. Amenințarea ascunsă 
a avut ca efect că a acceptat familia nr. 4 - un cuplu în vârstă, 
locuind în cartierul Midsommarkransen. 


Dar asta nu însemna că purtarea ei era fără reproş. La 
şaptesprezece ani, Lisbeth Salander fusese arestată de poliţie 
de patru ori: de două ori, fiind într-o stare de ebrietate aşa de 
avansată, că a trebuit să fie dusă la urgenţă şi o dată fiind în 
mod evident sub influenţa drogurilor. Într-una din aceste 
împrejurări, a fost găsită beată moartă şi cu hainele în 
dezordine, pe bancheta din spate a unei maşini garate pe 
Sâdermălarstrand. Era în compania unui bărbat, şi el beat şi 
mult mai în vârstă ca ea. 

Ultima arestare s-a petrecut cu trei săptămâni înainte de a 
împlini optsprezece ani, când, trează fiind, a dat o lovitură de 
picior în capul unui pasager în staţia de metrou de la Gamla 
Stan. Incidentul s-a încheiat cu o acuzaţie de lovire. Lisbeth 
Salander a dat explicaţia gestului ei spunând că omul o pipăise 
şi că, aparenţa ei fizică fiind mai curând a unei fetiţe de 
doisprezece ani, decât a unei fete de optsprezece, considera că 
acela care o agresase avea înclinații pedofile. În măsura în care 
s-a deranjat să dea o explicaţie, bineînţeles; totuşi, cele spuse 
de ea au fost întărite de martori oculari şi procurorul a clasat 
procesul. 

Dar trecutul ei fiind aşa cum era, tribunalul a cerut un 
examen psihiatric. Credincioasă obiceiului ei, Lisbeth a refuzat 
să răspundă întrebărilor şi să participe la examene, iar medicii 
consultaţi de Direcţia Serviciilor Sociale şi-au dat în final avizul, 
bazat doar „pe observarea pacientei”. Greu de ştiut ce 
observaseră ei de fapt, dat fiind că tânăra rămăsese mută, 
aşezată pe scaun cu braţele încrucişate şi cu o mutră îmbufnată. 
S-a stabilit doar că suferea de tulburări psihice de asemenea 
natură, încât se impunea luarea unor măsuri. Raportul 


medico-legal preconiza o internare la o secţie psihiatrică închisă; 
în acelaşi timp, un subdirector de la serviciile sociale a scris un 
referat în care sprijinea concluziile expertizei psihiatrice. 

Referindu-se la „palmaresul” ei, raportul constata că exista 
un mare risc pentru consumul de alcool şi droguri şi că, în mod 
evident, era lipsită de instinct de conservare. Jurnalul ei medical 
era plin de formulări categorice cum ar fi: introvertită, limitată 
social, lipsită de empatie,  egofixată, psihotică şi cu 
comportament asocial, cu greutăți de colaborare şi incapacitate 
de asimilare a unei instrucții. Cel care i-ar fi citit jurnalul ar fi 
putut lesne trage concluzia că era grav înapoiată mintal. În 
defavoarea ei mai vorbea şi faptul că echipa de observație a 
serviciilor sociale o văzuse de mai multe ori în compania unor 
bărbați mult mai în vârstă, în apropiere de Mariatorget. O dată, 
fusese oprită la Tantolunden, din nou în compania unui bărbat în 
vârstă. Se presupunea că Lisbeth Salander practica sau risca să 
înceapă să practice prostituția sub o formă sau alta. 

Când tribunalul - instituția care trebuia să-i hotărască viitorul 
- s-a reunit pentru a lua o decizie, aceasta părea deja dată. In 
mod evident, era considerată un copil cu probleme şi era greu 
de crezut că magistraţii aveau să urmeze altă cale decât cea 
recomandată de ancheta socială şi psihiatrică. 

În dimineaţa zilei în care avea loc şedinţa tribunalului, 
Lisbeth Salander a fost căutată la clinica de psihiatrie infantilă 
unde fusese închisă după incidentul din Gamla Stan. Se simţea 
ca un deţinut din lagăr şi nu avea speranţa că va supravieţui 
acelei zile. Primul pe care l-a văzut în sala de judecată a fost 
Holger Palmgren şi i-a luat un moment până să înţeleagă că el 
se afla acolo nu în calitate de tutore-administrator, ci ca avocat 
al ei şi consilier juridic. A descoperit atunci un aspect cu totul 
nou al acestui om. 

Spre uimirea ei, Palmgren se plasase în mod declarat în 
colţul ei de ring şi a pledat viguros împotriva propunerii de a fi 
instituţionalizată. Nu a lăsat să se vadă, nici prin ridicarea unei 
sprâncene, cât de uimită era, dar i-a ascultat intens fiecare 
cuvânt. Palmgren a strălucit când, timp de două ore, l-a 
interogat pe un anume dr. Jesper H. LSderman, medicul care îşi 
pusese iscălitura pe recomandarea de a o închide pe Salander 
într-o instituţie. Fiecare observaţie a raportului a fost pusă sub 
lupă şi medicul a fost rugat să explice fundamentul ştiinţific al 


fiecărei afirmaţii. Încetul cu încetul, a devenit clar că, întrucât 
pacienta refuzase orice test, concluziile medicului se bazau pe 
simplă ghiceală, nu pe ştiinţă. 

La sfârşitul deliberării tribunalului, Palmgren a lăsat să se 
înţeleagă că internarea cu forţa nu numai că se opunea 
deciziilor Parlamentului în probleme de acest fel, dar, în cazul 
prezent, putea deveni obiectul unor represalii politice şi de 
presă. Prin urmare, era în interesul tuturor să se găsească o 
soluţie alternativă potrivită. Folosirea unui asemenea limbaj era 
neobişnuită la deliberările în acest tip de afaceri şi membrii 
tribunalului au început să se foiască neliniştiţi. 

Soluţia a fost, de asemenea, un compromis. Tribunalul a 
hotărât că Lisbeth Salander era bolnavă psihic, dar că nebunia 
ei nu cerea neapărat internarea. În schimb, se lua în considerare 
recomandarea directorului de la serviciile sociale privind 
punerea sub tutelă. Drept care, preşedintele tribunalului s-a 
întors cu un surâs veninos spre Holger Palmgren, care până 
atunci fusese tutore-administrator, întrebându-l dacă vrea să-şi 
asume în continuare acest rol. Preşedintele se aştepta, de bună 
seamă, ca Holger Palmgren să dea înapoi şi să încerce să lase 
responsabilitatea altcuiva, dar el, dimpotrivă, a declarat cu un 
aer blajin că-şi asumă cu plăcere sarcina de a servi ca tutore al 
domnişoarei Salander - cu o condiţie. 

„Aceasta presupune, natural, ca domnişoara Salander să 
aibă încredere în mine şi să mă accepte ca tutorele ei.” 

S-a întors direct spre ea. Lisbeth Salander era un pic 
confuză, după schimbul de replici care avusese loc ziua 
întreagă, peste capul ei. Până în momentul acela, nimeni nu o 
întrebase ce părere avea. L-a privit lung pe Holger Palmgren şi 
pe urmă a aprobat, dând o singură dată din cap. 


Palmgren era un amestec ciudat de jurist şi muncitor social 
de şcoală veche. La începutul timpurilor, el fusese politician 
delegat la conducerea Comisiei Sociale şi îşi dedicase aproape 
toată viaţa să se ocupe de tinerii cu probleme. Intre avocat şi 
protejata lui, de departe cea mai dificilă, se stabilise, dincolo de 
voia lor, un respect pe graniţa prieteniei. 

Relaţia lor durase în total unsprezece ani, de când ea 
împlinise treisprezece ani, până anul trecut când ea, cu câteva 
săptămâni înainte de Crăciun, venise la Palmgren, după ce 


acesta lipsise de la întâlnirea lor lunară. Când acesta nu 
deschisese uşa, deşi se auzea zgomot în apartament, ea a intrat 
înăuntru căţărându-se pe un burlan până pe balconul de la 
etajul al treilea. L-a găsit pe duşumeaua din hol, conştient, dar 
neputând să vorbească şi să se mişte, după un atac cerebral. El 
avea doar şaizeci şi patru de ani. Lisbeth a sunat la Salvare şi l-a 
însoţit la spitalul Söder, cu o stare de panică crescândă în 
stomac. Trei zile şi trei nopţi, abia a părăsit culoarul din faţa 
salonului de îngrijire intensivă. Ca un câine credincios a păzit 
fiecare pas pe care doctorii şi surorile îl făceau înăuntru şi în 
afara salonului. A bântuit ca un suflet neliniştit înainte şi înapoi 
pe coridor, privind intens fiecare doctor care i se nimerea în 
preajmă. Până la urmă, un doctor, al cărui nume nu l-a ştiut 
niciodată, a târât-o într-o cameră şi i-a explicat situaţia. Starea 
lui Holger Palmgren era critică, după hemoragia cerebrală 
gravă. Nu sperau să se trezească. Nu a plâns şi nu i s-a mişcat 
un muşchi pe faţă. S-a ridicat, a părăsit spitalul şi nu s-a mai 
întors. 

Cinci săptămâni mai târziu, Comisia pentru tutelă a 
convocat-o pe Lisbeth Salander la prima întâlnire cu noul 
tutore-administrator. Primul ei impuls a fost să ignore chemarea, 
dar Holger Palmgren îi vârâse în creier că fiecare acţiune are 
consecinţe. La acea vreme, învățase să analizeze consecinţele 
înainte de a acţiona şi, gândind mai bine, a ajuns la concluzia că 
ieşirea cea mai uşoară din dilemă era să dea satisfacţie celor de 
la Comisia pentru tutelă prin a se comporta ca şi cum i-ar fi 
păsat cu adevărat de ceea ce spuneau ei. 

Prin urmare, în decembrie - făcând o pauză scurtă în 
cercetările despre Mikael Blomkvist - s-a prezentat cuminte la 
biroul lui Bjurman din Sankt Eriksplan, unde o femeie mai în 
vârstă, care reprezenta comisia respectivă, i-a înmânat 
avocatului Bjurman dosarul impunător al lui Salander. Cucoana 
a întrebat-o amabilă cum îi merge şi a părut mulţumită cu 
răspunsul constituit de tăcerea ei încăpăţânată. După o 
jumătate de oră, a lăsat-o pe Salander în grija avocatului 
Bjurman. 

Lisbeth Salander l-a detestat pe avocatul Bjurman la cinci 
secunde după ce au dat mâna. 

L-a privit pe îndelete, în vreme ce acesta îi citea dosarul. 
Vârsta: cinzeci şi... Corp bine antrenat: tenis, marţea şi vinerea. 


Blond. Păr rar. Gropiţă în bărbie. Aftershave Boss. Costum 
bleumarin. Cravată roşie cu ac de aur şi butoni pretenţioşi, cu 
monograma NEB. Ochelari cu ramă metalică. Ochi cenuşii. 
judecând după revistele de pe masă, se interesa de vânătoare şi 
de tir. 

În cursul deceniului în care îl întâlnise pe Palmgren, el îi 
oferea cafea şi pălăvrăgea cu ea. Nici măcar evadările de la 
familiile adoptive şi chiulul de la şcoală nu reuşiseră să-l 
enerveze. Singura dată când Palmgren fusese cu adevărat scos 
din fire fusese când a fost arestată pentru maltratarea grămezii 
de jeg care o pipăise în metrou. Înțelegi ce-ai făcut? Ai făcut rău 
unui alt om, Lisbeth. Parcă era un profesor bătrân şi a ignorat 
răbdătoare fiecare cuvânt din morala lui. 

Bjurman nu era dispus la pălăvrăgeală. De la început, a 
constatat că existau nepotriviri între îndatoririle lui Holger 
Palmgren, conform regulamentului de tutelă, şi faptul că el o 
lăsase în mod evident pe Lisbeth Salander să-şi administreze 
apartamentul şi bugetul. A început un fel de interogatoriu: Cât 
câştigi? Vreau o copie după contabilitatea ta. Pe cine 
frecventezi? iți plăteşti chiria la timp? Bei? Palmgren era de 
acord cu inelele pe care le ai pe fața? Poţi să ai grijă de igiena 
proprie? 

Fuck you. 

Palmgren devenise tutorele ei imediat după ce Tot rău/ se 
întâmplase. El insistase s-o întâlnească cel puţin o dată pe lună, 
după o schemă dinainte fixată, uneori mai des. După ce ea se 
mutase înapoi pe Lundagatan, fuseseră aproape vecini; el locuia 
pe Hornsgatan, la numai câteva case de ea şi, din când în când, 
dădeau unul peste altul din întâmplare, ori beau cafea la Giffi 
sau la altă cafenea din apropiere. 

Palmgren nu i se băgase niciodată pe gât, însă uneori venea 
în vizită, cu câte un mic cadou, de exemplu la aniversarea ei. Ea 
avea invitaţie permanentă să vină să-l vadă, privilegiu de care 
se folosea rar, însă în ultimii ani petrecuse seara de Crăciun la 
el, după vizita la maică-sa. Mâncau jambonul de Crăciun şi jucau 
şah. Acest joc n-o interesa absolut deloc, dar, după ce învățase 
regulile, nu mai pierduse nici o partidă. Palmgren era văduv şi 
Lisbeth Salander considera ca o datorie să aibă milă de el, la 
aceste sărbători însingurate. 


Înţelegea cât de mult îi datorează, şi ea îşi plătea totdeauna 
datoriile. 

Palmgren fusese cel care închiriase apartamentul mamei de 
pe Lundagatan, până ce Lisbeth avusese nevoie de o locuinţă 
proprie. Apartamentul de 49 m?, nerenovat şi murdar, dar ea 
avea un acoperiş deasupra capului. 

Acum Palmgren nu mai exista şi încă o legătură cu 
societatea normală fusese tăiată. Nils Bjurman era un om de un 
soi cu totul diferit. Nu avea nici o intenţie să-şi petreacă acasă la 
el Crăciunul. Prima lui grijă a fost să introducă noi reguli privind 
accesul la contul ei de bancă în care i se vărsa salariul. 
Palmgren închisese amabil ochii asupra regulilor de tutelă şi o 
lăsase să-şi administreze singură banii. Ea îşi plătea facturile şi 
putea să-şi folosească economiile cum îi plăcea. 

Înaintea întâlnirii cu Bjurman, în săptămâna dinaintea 
Crăciunului, se pregătise şi odată ajunsă în faţa lui încercase să-i 
explice că predecesorul lui avusese încredere în ea şi nu 
avusese nici un motiv s-o regrete. Că Palmgren o lăsase să se 
descurce singură fără să se bage în viaţa ei privată. 

— Tocmai asta e una dintre probleme, răspunsese Bjurman, 
lovind cu palma în dosar. li ţinu apoi o prelegere lungă, despre 
regulile şi sistemul administrativ privind tutela şi pe urmă o 
informă că va fi instaurată o nouă ordine. 

— Te-a lăsat de capul tău, nu-i aşa? Mă întreb cum de n-a 
păţit-o. 

Pentru că era un social-democrat nebun, angajat în 
problemele copiilor timp de aproape patruzeci de ani! 

— Eu nu mai sunt copil, a spus Lisbeth Salander, ca şi cum 
ar fi fost de ajuns ca explicaţie. 

— Nu, tu nu eşti un copil. Dar eu am fost desemnat ca 
tutorele tău, şi atâta vreme cât sunt, răspund pentru tine din 
punct de vedere juridic şi economic. 

Prima măsură pe care a luat-o a fost să deschidă un cont 
nou în numele ei, pe care ea urma să-l raporteze la serviciul de 
plăţi al societăţii Milton şi să-l folosească din acel moment. 
Salander a înţeles că zilele bune luaseră sfârşit; de acum încolo, 
avocatul Bjurman avea să-i plătească facturile, iar ea va primi o 
sumă fixă ca bani de buzunar în fiecare lună. El se aştepta să-i 
aducă chitanţe pentru toate cheltuielile. Stabilise că suma pe 


care o va primi săptămânal era de 1400 de coroane - „pentru 
mâncare, haine, cinema şi altele de felul ăsta”. 

Depinzând de cât voia să lucreze, Lisbeth câştiga până la 
160 000 de coroane în fiecare an. Ar fi putut uşor dubla suma, 
lucrând opt ore şi acceptând toate misiunile pe care i le oferea 
Dragan Armanski. Dar avea cheltuieli mici şi nu-i trebuia mult. 
Apartamentul o costa 2000 de coroane pe lună şi, cu toate 
veniturile modeste, avea 90 000 pe contul de economii. De care 
nu mai putea dispune liber. 

— Eu sunt răspunzător de banii tăi, îi explică el. Trebuie să 
pui bani deoparte pentru viitorul tău. Dar nu fii îngrijorată, mă 
ocup eu de toate. 

M-am ocupat de mine de la zece ani, cur nenorocit! 

— Te descurci destul de bine, ca să nu trebuiască să fii 
internată, dar societatea are responsabilităţi faţă de tine. 

O interogase minuţios asupra însărcinărilor pe care le avea 
la Milton Security. Instinctiv, ea îl minţise despre ce făcea. 
Răspunsurile pe care i le dăduse erau o descriere a primelor ei 
săptămâni la Milton. Avocatul Bjurman a avut deci impresia că 
făcea cafea şi tria scrisorile - ocupaţii potrivite pentru un individ 
care era un pic arierat. 

Nu ştia de ce îl minţise, dar era convinsă că făcuse bine. 
Chiar dacă avocatul Bjurman s-ar fi aflat pe lista insectelor 
amenințate cu dispariţia, l-ar fi strivit sub tocul pantofului, fără 
să ezite. 


Mikael Blomkvist petrecuse cinci ore în tovărăşia lui Henrik 
Vanger şi a dedicat o mare parte din noapte, precum şi întreaga 
zi de marţi, ca să transcrie toate notele şi să pună cap la cap 
genealogia Vanger într-un rezumat uşor de înţeles. Istoria de 
familie care creştea din discuţia cu Henrik Vanger era o versiune 
total diferită de cea dată în versiunea oficială a neamului. Mikael 
era conştient că toate familiile au schelete în dulap. Neamul 
Vanger avea un cimitir întreg. 

La acest moment, Mikael a fost obligat să-şi reamintească 
adevărata lui misiune, care nu era să scrie o biografie despre 
Vangeri, ci să descopere ce se întâmplase cu Harriet Vanger. El 
acceptase slujba convins fiind că, în realitate, avea să piardă un 
an cu fundul pe scaun şi că orice treabă va face pentru Henrik 
Vanger nu va fi decât un joc pentru galerie. După un an, îşi va 


încasa leafa extravagantă - contractul pe care îl redactase Dirch 
Frode fusese semnat. Adevărata leafă, spera el, va fi însă acea 
informaţie despre Hans-Erik Wennerström pe care Henrik 
Vanger afirmase că o posedă. 

După ce îl ascultase pe Henrik Vanger, începuse să înţeleagă 
că anul s-ar putea să nu fie deloc pierdut degeaba. O carte 
despre familia Vanger avea valoare în sine - era pur şi simplu un 
subiect bun. 

Ideea că ar putea să-l găsească pe asasinul Harrietei Vanger 
nu-i trecea prin minte nici o clipă - dacă ea într-adevăr fusese 
ucisă, şi nu avusese cine ştie ce accident absurd sau nu 
dispăruse în alt fel. Mikael era de acord cu Henrik că 
posibilitatea ca o fată de şaisprezece ani să dispară de bună 
voie şi apoi să reuşească să se ţină ascunsă dincolo de întregul 
sistem de supraveghere birocratic timp de treizeci şi şase de ani 
era de neconceput. Pe de altă parte, Mikael nu voia să excludă 
faptul că Harriet ar fi putut fugi, poate până la Stockholm, şi că 
pe drum i s-a întâmplat ceva - droguri, prostituție, o agresiune 
sau pur şi simplu un accident. 

Henrik Vanger era însă convins că Harriet fusese ucisă şi că 
unul dintre membrii familiei era vinovat - poate fiind în legătură 
cu o altă persoană. Puterea raţionamentului lui stătea în faptul 
că Harriet Vanger dispăruse în orele dramatice în care insula 
fusese izolată şi când ochii tuturor fuseseră aţintiţi pe accident. 

Erika avusese dreptate spunând că însărcinarea lui era 
dincolo de orice bun-simţ, dacă intenţia era să rezolve un mister 
criminal, dar Mikael începea să înţeleagă că soarta Harrietei 
Vanger jucase un rol central pentru familie şi în primul rând 
pentru Henrik Vanger. Fie că avea dreptate, fie că nu, acuzaţiile 
lui Henrik Vanger împotriva rudelor sale erau de mare 
importanţă pentru istoria familiei. Acuzaţia fusese rostită 
deschis timp de mai bine de treizeci de ani şi ea marcase 
reuniunile de familie şi crease opoziții veninoase care 
contribuiseră la destabilizarea întregului concern. Un studiu 
asupra dispariţiei lui Harriet ar putea deci constitui un capitol 
aparte, figurând ca punct roşu în istoria familiei - iar material se 
afla din belşug. Un punct de plecare logic ar fi să stabilească o 
galerie de personaje, fie că Harriet Vanger va fi misiunea lui 
principală, fie că el se va mulţumi să serie o cronică de familie. 


Despre aceasta fusese vorba în discuţia pe care o avusese cu 
Henrik Vanger în cursul zilei. 

Familia Vanger cuprindea vreo sută de persoane, socotind şi 
copiii verilor şi verii de gradul doi şi trei. Neamul era aşa de 
numeros, că Mikael a fost obligat să creeze o bază de date în 
iBook. A folosit programul NotePad (www.ibrium.se), unul dintre 
acele produse complexe pe care doi tipi de la Politehnica din 
Stockholm îl creaseră şi apoi îl distribuiau ca shareware pe 
Internet, pentru o sumă de nimic. Puţine programe, credea 
Mikael, erau aşa de indispensabile pentru un jurnalist de 
investigare. Fiecare membru al familiei primise un document în 
baza de date. 

Arborele genealogic putea fi reconstituit cu certitudine până 
la începutul secolului al XVI-lea, epocă în care numele de familie 
fusese Vangeersad. După părerea lui Henrik Vanger, era posibil 
ca numele să provină din olandezul Van Geersad; dacă era aşa, 
arborele genealogic putea să urce până în anii 1100. 

În epoca mai recentă, familia provenea din nordul Franţei şi 
venise în Suedia împreună cu Jean-Baptiste Bernadotte, la 
începutul secolului al XIX-lea. Alexandre Vangeerstad fusese 
militar şi nu-l cunoştea personal pe rege, dar se distinsese ca 
şef de garnizoană, drept care primise în 1818 domeniul Hedeby 
ca răsplată pentru anii lungi de slujbă credincioasă. Alexandre 
Vangeerstad avea şi o avere personală, pe care a folosit-o ca să 
cumpere zone mari de pădure în Norrland. Fiul lui, Adrian, era 
născut în Franţa, dar la cererea tatălui său venise să locuiască 
în acest colţ depărtat din Norrland, departe de saloanele 
pariziene, pentru a administra domeniul. El s-a ocupat de 
cultivarea pământului şi de exploatarea pădurilor folosind 
metode noi importate de pe continent şi a pornit fabrica de 
masă de hârtie în jurul căreia a crescut oraşul Hedestad. 

Nepotul lui Alexandre se numea Henrik şi el îşi prescurtase 
numele de familie în Vanger. Acesta a dezvoltat o reţea 
comercială cu Rusia şi a creat o mică flotă de transport, cu 
goelete care navigau la mijlocul secolului al XIX-lea până în 
ţările baltice, în Germania şi în Anglia industriilor de oţel. Henrik 
Vanger bătrânul a diversificat întreprinderea familiei şi a pornit 
o modestă exploatare minieră, precum şi câteva dintre primele 
industrii metalurgice din Norrland. A lăsat doi fii, pe Birger şi pe 


Gottfried, care au fost fondatorii activităţilor financiare ale 
familiei Vanger. 

— Cunoşti vechile reguli pentru moştenire? îl întrebă Henrik 
Vanger. 

— Nu sunt în nici un caz specialist în acest domeniu. 

— Te înţeleg. Şi pe mine mă derutează. Birger şi Gottfried 
erau, conform tradiției familiei, cum e câinele cu pisica - 
concurenţi legendari pentru putere şi influenţă în întreprinderile 
familiei. Lupta pentru putere devenise în multe privinţe o 
povară, amenințând potenţial supraviețuirea întreprinderii. Din 
această cauză, tatăl lor a hotărât - cu puţin înainte să moară - 
să creeze un sistem prin care toţi membrii familiei să primească 
o parte din moştenire. Cu siguranţă, intenţia fusese bună, dar 
aceasta a dus la o situaţie în care, în loc să găsim oameni 
competenţi din afară şi parteneri interesanţi, conducerea este 
formată din membrii familiei, fiecare având mai multe sau mai 
puţine procente de drept de vot. 

— Regula mai e valabilă şi azi? 

— Exact. Dacă vreunul dintre membrii familiei vrea să-şi 
vândă partea, asta trebuie să se facă în sânul familiei. Adunarea 
generală anuală reuneşte în prezent cam cincizeci de membri ai 
familiei. Martin are mai mult de zece procente din acţiuni. Eu am 
cinci la sută, pentru că le-am vândut, în parte, lui Martin. Fratele 
meu Harald posedă şapte la sută, dar cea mai mare parte din 
cei ce vin la adunarea generală nu au decât un procent sau 
jumătate de procent. 

— Nu ştiam nimic despre asta. Într-un fel, este ca în Evul 
Mediu. 

— E nebunie totală. Asta înseamnă că dacă Martin ar vrea să 
ducă o anume politică financiară a firmei, ar fi obligat să facă 
lobbying pe scară mare, ca să-şi asigure ajutorul a cel puţin 20- 
25% din acţionari. Este o peticeală întreagă de alianţe, facţiuni 
şi intrigi. 

Henrik Vanger continuă: 

— Gottfried Vanger a murit în 1901, fără să lase urmaşi. Sau, 
scuză-mă: avea patru fete, dar, în vremea aceea, femeile nu 
intrau la socoteală. Ele aveau părţi din moştenire, dar bărbaţii 
din familie erau cei care luau câştigul. Abia când a fost introdus 
dreptul de vot, la mijlocul secolului XX, femeile au putut să 
asiste la adunarea generală. 


— Foarte liberal! 

— Nu fii ironic. Erau alte vremuri. Oricum, fratele lui 
Gottfried, Birger Vanger, a avut trei fii - Johan, Fredrik şi Gideon 
Vanger -, care toţi s-au născut la sfârşitul anilor 1800. Gideon 
Vanger poate fi lăsat deoparte; el şi-a vândut partea şi a 
emigrat în America, unde mai există şi acum o ramură a 
familiei. Dar Johan şi Fredrik Vanger sunt cei care au 
transformat întreprinderea într-un concern modern. 

Henrik Vanger scosese un album şi i-a arătat fotografiile 
galeriei de personaje, în vreme ce povestea. Fotografii de la 
începutul secolului trecut înfăţişau doi bărbaţi cu maxilare 
puternice şi păr pieptănat lins, care priveau în camera de 
fotografiat fără cea mai mică umbră de zâmbet. 

— Johan Vanger era geniul familiei, el a făcut studii de 
inginerie şi a dezvoltat industria mecanică prin mai multe 
inovaţii pe care le-a brevetat. Oţelul şi fierul au devenit baza 
concernului, dar întreprinderea şi-a extins activitatea şi în alte 
domenii, cum ar fi industria textilă. Johan Vanger a murit în 
1956, iar în acel moment avea trei fiice - Sofia, Märit şi Ingrid - 
care au fost primele femei cu acces la adunarea anuală a firmei. 

Fratele celălalt, Fredrik Vanger, a fost tatăl meu. Era om de 
afaceri şi patron de industrie, şi el a transformat invențiile lui 
Johan în venituri. Tata a murit în 1964. A participat activ la 
direcţie până la moarte, chiar dacă, din anii 1950, îmi lăsase mie 
conducerea de zi cu zi. A fost exact ca în generaţia precedentă, 
deşi invers: Johan Vanger nu a avut decât fete. 

Henrik Vanger arătă fotografiile unor femei cu bust generos, 
pălării cu bor lat şi umbreluţe de soare. 

— lar tata nu a avut decât băieţi. Am fost în total cinci fraţi: 
Richard, Harald, Greger, Gustav şi cu mine. 


Pentru a se descurca între membrii familiei, Mikael a desenat 
arborele genealogic pe câteva foi lipite cap la cap. A scris cu 
litere groase numele celor care fuseseră prezenţi pe insulă la 
întâlnirea de familie din 1966 şi care, cel puţin teoretic, 
avuseseră de-a face cu dispariţia Harrietei. 

Mikael nu i-a pus şi pe copiii sub doisprezece ani - socotind 
că, indiferent ce i se întâmplase fetei, trebuia pusă o limită la 
ceea ce era rezonabil. După o scurtă chibzuire, l-a şters şi pe 
Henrik Vanger - dacă patriarhul avusese ceva de-a face cu 


dispariţia nepoatei, atunci actele lui din ultimii treizeci şi şase de 
ani se încadrau în domeniul psihopatologiei. De asemenea, 
mama lui Henrik Vanger, care în 1966 se afla la respectabila 
vârstă de optzeci şi unu de ani, putea fi cu siguranţă lăsată 
deoparte. 

Totuşi, Mikael nu era dispus să accepte fără comentarii 
convingerea lui Henrik Vanger că un membru al familiei se afla 
în spatele dispariţiei. La lista de suspecți trebuia adăugat un 
număr de alte persoane. 

Dirch Frode începuse să lucreze ca avocat al lui Henrik 
Vanger în 1962. Şi, în afară de stăpâni, care fuseseră servitorii 
de pe vremea când a dispărut Harriet? 

Actualul om la toate Gunnar Nilsson - cu alibi, sau fără - 
avea nouăsprezece ani şi, la fel ca tatăl său. 

Magnus Nilsson, fusese în cel mai înalt grad prezent pe 
insulă, la fel ca şi pictorul Eugen Norman şi pastorul Otto Falk. 
Era Falk însurat? Martin Aronsson, fermierul de la Östergård, ca 
şi fiul lui, Jerker Aronsson se aflaseră pe insulă şi în prezenţa lui 
Harriet în anii copilăriei ei - ce relaţii aveau unii cu alţii? Era 
Martin Aronsson căsătorit? Mai erau şi alte persoane la fermă? 


FREDRIK VANGER (1886-1964) JOHAN VANGER (1884-1956) 


soţie Ulrika (1885-1969) soţie Gerda (1888-1960) 
Richard (1907-1940) Sofia (1909-1977) 
soţie Margareta (1906-1959) soț Åke Sjögren (1906-1967) 
Gottfried (1927-1965) Magnus Sjögren (1929-1994) 
soţie Isabella (1928-) Sara Sjögren (1931-) 
Martin (1948-) Erik Sjögren (1951-) 
Harriet (1950-) Håkan Sjögren (1955-) 
Harald (1911-) Märit (1911-1988) 
soție Ingrid (1925-1992) soţ Algot Gunther (1904- 
1987) 
Birger (1939-) 
Cecilia (1946-) Ossian Gunther (1930-) 
Anita (1948-) soţie Agnes (1933-) 
Greger (1912-1974) Jakob Gunther (1952-) 


soţie Gerda (1922-) 


Ingrid (1916-1990) 
Alexander (1946-) soţ Harry Karlman (1912- 
1984) 
Gustav (1918-1955) 
necăs. fără copii Gunnar Karlman (1942-) 
Maria Karlman (1944-) 
Henrik (1920-) 
soţie Edith (1921-1958) 
fără copii 


După ce Mikael a scris toate numele, grupul ajunsese la 
patruzeci de persoane. In cele din urmă, lăsă deoparte stiloul cu 
un sentiment de frustrare. Era trei jumătate şi termometrul 
continua să arate minus 21 de grade. Valul de ger părea să 
persiste. Ar fi vrut să fie în patul lui din strada Bellmann. 


Mikael Blomkvist a fost trezit la ora nouă, miercuri 
dimineaţă, când tehnicianul de la Telia a bătut la uşă, ca să 
instaleze o priză telefonică şi un modem ADSL. La ora 11, a 
putut să se conecteze şi nu s-a mai simţit profesional 
handicapat. Telefonul însă a rămas în continuare mut. Erika nu 
răspunsese la apelurile lui de o săptămână. Trebuie că era 
foarte furioasă. El însuşi devenea tot mai încăpățânat şi refuza 
s-o sune la birou; câtă vreme o suna pe telefonul mobil, ea 
putea să vadă cine o cheamă şi avea latitudinea de a răspunde 
sau nu. Ceea ce însemna că nu voia. 

Oricum, deschise cutia de scrisori şi trecu în revistă cele trei 
sute cincizeci de e-mailuri care îi fuseseră adresate în 
săptămâna care trecuse. Păstră o duzină, restul erau spam-uri 
sau liste la care era abonat. Primul e-mail pe care îl deschise era 
de la <demokrat88Qyahoo.com> şi spunea: SPER C-O S-O SUGI 
LA PUŞCARIE, COMUNIST BLESTEMAT. Mikael a arhivat e-mailul 
într-un dosar intitulat Critică inteligentă şi apoi a scris un scurt 
mesaj adresat lui <erika.bergeromillennium.se>: 


Salut Ricky. Sper că nu mă urăşti de moarte, pentru că nu-mi 
răspunzi. Vreau doar să-ţi comunic că acum am Internet şi sunt 
abordabil pe e-mail, când simţi că m-ai iertat De altfel Hedeby este un 
loc rustic, care merită o vizită. M. 


La ora prânzului, îşi puse /Book-ul în geantă şi făcu o 
plimbare până la cafeneaua Susannei, unde se aşeză la masa 
obişnuită. Când Susanne veni să-i aducă sandvişul şi cafeaua, 
privi curioasă computerul, întrebându-l la ce lucrează. Mikael îşi 
folosi pentru prima oară acoperirea, explicându-i că fusese 
angajat de Henrik Vanger ca să-i scrie o biografie. Au făcut 
schimb de amabilităţi. Susanne l-a invitat să facă apel la ea, 
când va fi pregătit să afle adevăratele secrete. 

— l-am servit pe Vangeri timp de treizeci şi cinci de ani şi 
ştiu majoritatea bârfelor de familie, spuse, plecând spre 
bucătărie cu paşi legănaţi. 


Tabloul pe care Mikael îl desenase indica faptul că familia 
Vanger producea necontenit noi odrasle. Cu copiii, nepoţii şi 
strănepoţii - pe care el nu-şi dăduse osteneala să-i numere -, 
fraţii Fredrik şi Johan Vanger avuseseră în jur de cincizeci de 
descendenţi. Mikael mai constatase că membrii familiei aveau 
tendinţa să trăiască până la o vârstă înaintată. Fredrik Vanger 
murise la 78 de ani, fratele lui, Johan, la 72. Ulrika Vanger, la 84. 
Dintre cei doi fraţi care mai erau în viaţă, Harald Vanger avea 92 
şi Henrik Vanger 82 de ani. 

Singura excepţie reală fusese Gustav, fratele lui Henrik, mort 
de o boală de plămâni la vârsta de 37 de ani. Henrik îi explicase 
că Gustav fusese totdeauna bolnăvicios şi că-şi urmase calea 
proprie, la oarecare distanţă de familie. Rămăsese neînsurat şi 
nu avusese copii. 

În rest însă, cei care muriseră tineri dispăruseră din alte 
motive decât bolile. Richard Vanger murise pe câmpul de luptă, 
ca voluntar în războiul de iarnă finlandez; la numai 33 de ani, 
Gottfried Vanger, tatăl Harrietei, se înecase în anul dinaintea 
dispariţiei ei. lar Harriet avea doar şaisprezece ani. Mikael 
notase ciudata simetrie, care arăta că tocmai această ramură a 
familiei fusese urmărită de nenorociri: şi bunicul, şi tatăl, şi fiica. 
Din partea lui Richard, rămăsese doar Martin Vanger, care, deşi 
avea cincizeci şi cinci de ani, nu se însurase şi nu avea copii. 
Henrik Vanger îi spusese totuşi că Martin avea o legătură cu o 
femeie care locuia la Hedestad. 

Martin Vanger avea optsprezece ani la dispariţia surorii sale. 
El făcea parte dintre puţinii care putuseră fi şterşi de pe lista 
celor care potenţial ar fi avut vreo legătură cu dispariţia. In 


toamna aceea, locuia la Uppsala, unde făcea ultima clasă de 
liceu. Trebuia să ia parte la reuniunea de familie, dar sosise abia 
după-amiaza târziu şi, prin urmare, în orele critice în timpul 
cărora sora lui se volatilizase, se afla printre privitorii de pe 
partea cealaltă a podului. 

Mikael mai notă încă două particularităţi în arborele 
genealogic. Prima, căsătoriile păreau să fie făcute pe viaţă; nici 
unul din membrii familiei nu divorțase şi nu se recăsătorise, nici 
atunci când partenerul murise la tinereţe. Mikael se întreba care 
este statistica în cazurile obişnuite. Cecilia Vanger se despărţise 
de bărbatul ei de mulţi ani, dar, după câte ştia Mikael, din punct 
de vedere legal era încă măritată. 

Cealaltă bizarerie era că familia părea despărțită geografic în 
două laturi: cea „masculină” şi cea „feminină”. Descendenții lui 
Fredrik Vanger, dintre care făcea parte şi Henrik, prin tradiţie 
jucaseră un rol important în întreprindere şi locuiseră în 
principal la Hedestad şi în împrejurimi. Membrii ramurii Johan 
Vanger - numai fete, în prima generaţie - se căsătoriseră şi se 
risipiseră în alte părţi ale ţării; ele locuiau în principal la 
Stockholm, dar şi la Malmö şi Göteborg, sau în străinătate, şi 
veneau la Hedestad doar pentru vacanţele de vară sau la 
întrunirile importante din cadrul concernului. Singura excepţie o 
constituia Ingrid Vanger, al cărei fiu, Gunnar Karlman, locuia la 
Hedestad. El era redactor-şef al ziarului local Hedestaads-Kuriren. 

În concluzia anchetei lui personale, Henrik afirma că 
„motivul ascuns al dispariţiei lui Harriet” se afla poate în 
structura întreprinderii - în faptul că, de foarte devreme, el 
semnalase calităţile excepţionale ale fetei şi cauza fusese 
intenţia de a-i face rău lui, sau că Harriet descoperise vreo 
informaţie sensibilă care privea concernul şi de aceea 
constituise o ameninţare pentru vreunul dintre membrii familiei. 
Toate astea erau simple speculaţii, dar, plecând de la această 
ipoteză, el identificase un cerc de treisprezece persoane pe care 
le prezenta drept „deosebit de interesante”. 

Discuţia cu Henrik din ajun fusese edificatoare şi într-un alt 
punct. Din primul moment, bătrânul vorbise cu Mikael despre 
familia sa cu atâta dispreţ şi în cuvinte atât de grele, încât 
păruse cel puţin bizar. Mikael se întrebase dacă bănuielile 
patriarhului împotriva familiei, relativ la dispariţia lui Harriet, 
nu-i denaturaseră dreapta judecată; acum însă începea să 


înţeleagă că Henrik Vanger făcuse, în realitate, o apreciere de o 
extraordinară luciditate. 

Imaginea care creştea încetul cu încetul revela o familie 
care, din punct de vedere social şi economic, era plină de 
succese, dar în ceea ce privea existenţa cotidiană era total 
disfuncţională. 


Tatăl lui Henrik Vanger fusese un om rece şi lipsit de 
sentimente, care îşi procrease urmaşii, ca pe urmă să lase în 
grija soţiei educaţia şi bunăstarea lor. Inainte de vârsta de 
şaisprezece ani, ei nu-şi văzuseră tatăl decât cu ocazia unor 
sărbători de familie speciale, la care se ţinea la prezenţa lor, cu 
condiţia să rămână cât mai puţin vizibili. Henrik Vanger nu-şi 
putea aminti o ocazie când tatăl să fi manifestat vreo formă de 
afecţiune; în schimb, fiul a putut auzi deseori că este 
incompetent şi a fost necontenit o ţintă pentru critica lui 
distrugătoare. Pedepsele corporale au fost rare, pentru că nu 
erau necesare. Singurele ocazii când a câştigat respectul tatălui 
au fost mai târziu în viaţă, când a început să lucreze pentru 
concernul Vanger. 

Fratele cel mai mare, Richard, se revoltase. După o ceartă a 
cărei cauză nu a fost niciodată discutată în familie, Richard a 
plecat la Uppsala, cu intenţia de a-şi face studiile. Acolo îşi 
începuse el cariera nazistă despre care Henrik Vanger îi 
povestise deja lui Mikael, şi care mai târziu avea să-l ducă în 
tranşeele războiului finlandez. 

Ceea ce bătrânul nu-i povestise era că încă doi fraţi luaseră 
acelaşi drum. 

Atât Harald, cât şi Greger Vanger o luaseră pe urmele 
fratelui mai mare la Uppsala, în 1930. Harald şi Greger fuseseră 
foarte apropiaţi, dar Henrik Vanger nu putea spune în ce măsură 
îl frecventaseră pe Richard. Sigur era că fraţii aderaseră la 
mişcarea fascistă a lui Per Engdahl Noua Suedie. Harald Vanger 
continuase să-l urmeze loial pe Per Engdahl de-a lungul anilor, 
mai întâi la Uniunea Naţională a Suediei, apoi la Opoziția 
Suedeză, şi, în final, la Mişcarea Neosuedeză, atunci când 
organizaţia fusese fondată, la sfârşitul războiului. A rămas 
membru până la moartea lui Per Engdhal, în 1990, şi în unele 
perioade a participat cu sume foarte importante la salvarea 
fascismului suedez. 


A 


Harald Vanger studiase medicina la Uppsala şi aproape 
imediat nimerise în cercuri care se pasionau pentru teoriile 
igienei şi biologiei rasiale. Într-o perioadă, lucrase la Institutul de 
Biologie Rasială Suedez şi, ca medic, devenise unul dintre actorii 
principali în campania pentru sterilizarea elementelor 
indezirabile ale populaţiei. 


Citat, Henrik Vanger, caseta 2, 02950 

Harald a mers mult mai departe. In 1937, a fost coautor - 
sub pseudonim, slavă Domnului - la o carte cu titlul „Noua 
Europă a popoarelor”. N-am aflat acest lucru decât în anii 
şaptezeci. Am o copie pe care poți s-o citeşti. Este probabil una 
dintre cele mai dezgustătoare cărți care au fost publicate în 
limba suedeză. Argumentează nu numai în favoarea sterilizării, 
dar chiar şi a eutanasiei - ajutor activ pentru moarte - a 
persoanelor care îi deranjau simţul estetic şi care nu concordau 
cu imaginea sa despre perfecțiunea poporului suedez. O 
pledoarie pentru un masacru, deci, redactată într-o proză 
academică ireproşabilă şi conținând toate argumentele 
medicale necesare. Debarasati-vă de handicapati. Nu lăsați 
populatia laponă să crească: ei au gene mongole. Bolnavii 
mintal vor primi moartea ca pe o eliberare, nu-i aşa? Femeile cu 
moralitate îndoielnică, tătarii, ţiganii şi evreii - poti şi singur să-ți 
imaginezi. În fanteziile fratelui meu, Auschwitz ar fi putut să se 
afle plasat în Dalarna. 


După război, Greger Vanger a devenit profesor şi mai târziu 
director al liceului din Hedestad. Henrik credea că el 
abandonase nazismul după terminarea războiului şi că nu mai 
făcea parte din vreun partid. A murit în 1974 şi abia când Henrik 
i-a cercetat hârtiile rămase a aflat, din corespondenţa acestuia, 
că în anii cincizeci fratele lui aderase la Partidul Nordic Naţional, 
o sectă lipsită de importanţă politică, dar total ţicnită. Rămăsese 
membru al partidului până la moarte. 


Citat, Henrik Vanger, caseta 2, 04167 
Trei din fraţii mei erau prin urmare dementi politic. Până 
unde ar fi mers boala lor în alte circumstanțe? 


Singurul dintre fraţi care găsea într-o oarecare măsură scuze 
în ochii lui Henrik Vanger era bolnăviciosul Gustav, care murise 
de o boală de plămâni în 1955. Gustav nu fusese interesat de 
politică şi părea mai curând un spirit artistic, depărtat de lume şi 
total neinteresat de afaceri sau de vreo activitate în cadrul 
concernului Vanger. 

Mikael l-a întrebat pe Henrik Vanger: 

— Acum, mai sunteţi în viaţă doar tu şi Harald. De ce s-a 
întors acesta la Hedeby? 

— A venit acasă în 1979, curând după ce împlinise şaptezeci 
de ani. Casa îi aparţine. 

— Trebuie să fie ciudat să trăieşti lângă un frate pe care Îl 
deteşti. 

Henrik îl privi surprins. 

— M-ai înţeles greşit. Eu nu-mi detest fratele. Eventual, simt 
milă pentru el. Este total idiot şi el este cel care mă urăşte. 

— Te urăâşte? 

— Exact. Cred că de aceea s-a mutat înapoi. Ca să-şi poată 
petrece ultimii ani din viaţă urându-mă de aproape. 

— Dar de ce te urăşte? 

— Pentru că m-am însurat. 

— Asta trebuie să mi-o explici. 


Henrik Vanger pierduse devreme contactul cu fraţii mai 
mari. El era singurul între ei care arăta talent pentru afaceri - 
era ultima speranţă a tatălui. Nu se interesa de politică şi 
evitase Uppsala, în schimb alesese să studieze economia la 
Stockholm. De când împlinise optsprezece ani, petrecuse toate 
verile ca practicant la unul din numeroasele birouri ale 
concernului Vanger sau în comitetele de conducere ale firmei. El 
învăţa astfel toate căile cotite ale întreprinderii familiale. 

La 10 iunie 1941 - în plin război -, Henrik a fost trimis în 
Germania pentru o vizită de şase săptămâni în birourile 
comerciale din Hamburg ale firmei Vanger. Nu avea decât 
douăzeci şi unu de ani şi agentul german al întreprinderii 
Vanger, un veteran cu numele de Hermann Lobach, îi servea de 
companion şi mentor. 

— Nu vreau să te obosesc cu toate detaliile, dar în momentul 
când am mers acolo, Hitler şi Stalin mai erau încă prieteni, 
frontul de est nu exista încă. Toată lumea îl credea pe Hitler 


invincibil. Exista un sentiment de... optimism şi disperare, cred 
că acestea sunt cuvintele potrivite. După mai mult de o 
jumătate de secol, e încă greu să dai un nume stării de atunci. 
Nu mă înţelege greşit, eu n-am fost niciodată nazist şi Hitler mi 
se părea un personaj ridicol de operetă. Dar era greu să nu fii 
molipsit de încrederea în viitor care domnea la Hamburg printre 
oamenii de rând. Deşi războiul venea tot mai aproape, şi în 
vremea cât am fost acolo avuseseră loc câteva raiduri de 
bombardament, oamenii păreau să creadă că acestea erau doar 
momente de iritare trecătoare - pacea avea să vină curând, iar 
Hitler va instaura Neuropa, Noua Europă. Oamenii voiau să 
creadă că Hitler era Dumnezeu. Aşa spunea propaganda. 

Henrik Vanger deschise unul din numeroasele sale albume 
de fotografii: 

— lată-l pe Hermann Lobach. A dispărut în 1944 într-un 
bombardament, probabil ucis şi îngropat sub dărâmături. Noi 
n-am ştiut niciodată care a fost soarta lui. În timpul vizitei mele 
la Hamburg, am devenit foarte apropiaţi. Locuiam la el, 
împreună cu familia lui, într-un apartament somptuos din 
cartierul oamenilor bogaţi din Hamburg. Ne întâlneam zilnic. El 
era la fel de puţin nazist ca şi mine, dar era membru în partidul 
naţional-socialist, din motive de comoditate. Cartea de membru 
deschidea multe porţi şi-i uşura posibilităţile de a face afaceri 
pentru concernul Vanger - şi afaceri, asta era ceea ce chiar 
făceam. Construiam vagoane pentru trenurile lor - totdeauna 
m-am întrebat dacă vagoanele astea plecau cu destinaţia 
Polonia. Vindeam material pentru uniformele lor şi tuburi 
catodice pentru aparatele de radio - dar, oficial, noi nu ştiam la 
ce folosea marfa. Hermann Lobach ştia cum să conducă un 
contract în portul cel bun, era amuzant şi jovial. Nazistul perfect. 
Mai târziu, am început să înţeleg că era, de asemenea, un om 
care încerca cu disperare să ascundă o taină. 

In noaptea de 22 iunie 1941, Hermann Lobach mi-a bătut pe 
neaşteptate la uşă, trezindu-mă. Camera mea se afla lângă 
dormitorul soţiei lui şi el mi-a făcut semn să mă îmbrac în tăcere 
şi să-l urmez. Am coborât la parter şi ne-am instalat în fumoar. 
Era evident că Hermann Lobach fusese treaz toată noaptea. A 
deschis radioul şi am înţeles că se întâmplase ceva dramatic. 
Operaţiunea Barbarossa începuse. Germania atacase Uniunea 
Sovietică în noaptea de midsommar. 


Henrik Vanger făcu un gest de neputinţă cu mâna: 

— Hermann Lobach a scos două pahare şi a turnat câte un 
şnaps generos. Era evident zguduit. Când l-am întrebat care 
puteau fi consecinţele, el mi-a răspuns cu luciditate că acesta 
era sfârşitul pentru Germania şi pentru fascism. Nu l-am crezut 
decât pe jumătate - Hitler părea invincibil -, dar Lobach a ciocnit 
cu mine pentru înfrângerea Germaniei. Apoi, a trecut la lucrurile 
practice. 

Mikael dădu din cap, în semn că urmărea povestirea cu 
atenţie. 

— În primul rând, el nu avea nici o posibilitate să-l 
contacteze pe tata, dar hotărâse cu de la sine putere să 
întrerupă vizita mea în Germania şi să mă trimită acasă cât mai 
repede posibil. În al doilea rând, voia să-mi ceară un serviciu. 

Henrik Vanger arătă un portret îngălbenit şi cu colţurile rupte 
care reprezenta o femeie brună, din profil. 

— Hermann Lobach era căsătorit de mai mult de patruzeci 
de ani, dar în 1919 întâlnise o femeie de o frumuseţe fascinantă, 
care avea pe jumătate vârsta lui. Se îndrăgostise nebuneşte de 
ea. Fata nu era decât o croitoreasă modestă şi săracă. Lobach 
i-a făcut curte şi, ca atâţia alţi oameni bogaţi, a instalat-o într-un 
apartament la o distanţă comodă de biroul lui. A devenit amanta 
lui. În 1921, ea a dat naştere unei fetiţe, care a fost numită 
Edith. 

— Un bărbat bogat, de o anume vârstă, o femeie tânără, 
săracă şi copilul din amor - nu putea fi un mare scandal, nici 
măcar în anii patruzeci, comentă Mikael. 

— Aşa e. Dacă n-ar fi existat o problemă. Femeia era evreică 
şi, prin urmare, Lobach era tatăl unui copil evreu, în plină 
Germanie nazistă. El era, practic, un trădător al rasei. 

— O, asta schimbă totul. Ce s-a întâmplat? 

— Mama lui Edith a fost arestată în 1939. Ea a dispărut şi noi 
am putut doar presupune care i-a fost soarta. Toată lumea ştia 
că avea o fiică, încă neînscrisă pe listele de deportare; prin 
urmare, această fată era căutată de secţia Gestapoului care se 
ocupa cu urmărirea evreilor fugiţi. În 1941, chiar în prima 
săptămână a venirii mele la Hamburg, se făcuse legătură între 
mama lui Edith şi Hermann Lobach, şi acesta fusese chemat la 
interogatoriu. El a recunoscut paternitatea, dar a declarat că nu 


avea nici o idee unde se afla fata şi că de zece ani nu avusese 
nici un contact cu ea. 

— Si ea, unde se afla? 

— O întâlnisem în fiecare zi în casa lui Lobach. O fată dulce 
şi tăcută, de douăzeci de ani, care făcea curat în odaia mea şi 
ajuta la masă. 

În 1937, urmărirea evreilor dura deja de câţiva ani, iar mama 
lui Edith îl implorase pe Lobach s-o ajute. Şi el o ajutase - 
Lobach îşi iubea fata nelegitimă la fel de mult ca pe copiii 
legitimi. O ascunsese în locul cel mai incredibil la care te puteai 
gândi - sub nasul tuturor. Îi procurase hârtii false şi o angajase 
ca fată în casă. 

— Soţia lui ştia cine era fata? 

— Nu, nu avea nici o idee despre aranjament. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Funcţionase patru ani, dar Lobach simţea acum că funia 
ajunsese la par. Era doar o chestiune de timp, înainte ca 
Gestapoul să-i bată la uşă. Toate acestea mi le-a povestit în 
noaptea aceea, cu câteva săptămâni înainte de întoarcerea mea 
în Suedia. Apoi, a chemat-o pe fată şi ne-a prezentat. Ea era 
timidă şi nu îndrăznea nici măcar să-mi întâlnească privirea. 
Lobach m-a implorat să-i salvez viaţa. 

— Dar, cum? 

— El aranjase totul. Conform planului iniţial, eu trebuia să 
mai stau trei săptămâni şi pe urmă să plec cu un tren de noapte 
la Copenhaga, apoi să iau vaporul, să traversez - o călătorie 
relativ lipsită de primejdii în timp de război. Două zile după 
conversaţia din noaptea aceea, un cargou aparţinând 
concernului Vanger urma să părăsească Hamburgul cu 
destinaţia Suedia. Lobach voia să mă trimită înapoi cu cargoul, 
scoţându-mă din Germania fără întârziere. Orice schimbare în 
planul de călătorie trebuia aprobată de serviciul de securitate; 
era o problemă birocratică, dar nu de netrecut. Lobach voia să 
mă facă să urc la bordul vaporului cu orice preţ. 

— Cu Edith, presupun. 

— Edith a fost urcată ilegal, într-una din cele trei sute de lăzi 
conţinând piese de maşini. Sarcina mea era s-o protejez, dacă 
ar fi fost descoperită înainte să părăsim apele teritoriale 
germane şi să-l împiedic pe căpitan să facă vreo prostie. Dacă 


nu se întâmpla nimic, trebuia să aştept până ce am fi fost la o 
distanţă bună de Germania, înainte de-a o ajuta să iasă. 

— Bine. 

— Părea simplu, însă a fost o călătorie de coşmar. Căpitanul, 
pe nume Oskar Granath, nu era nicidecum încântat de această 
responsabilitate. Am părăsit Hamburgul la orele 9, într-o seară 
de sfârşit de iunie. A avut loc un raid englez - cel mai teribil pe 
care l-am trăit - şi portul a fost, evident, zonă prioritară. Nu 
exagerez spunând că aproape am făcut în pantaloni, când 
bombele au început să explodeze în apropiere. Dar, am scăpat 
într-un fel şi, după o pană de motor şi o noapte cu furtună oribilă 
în apele pline de mine, am ajuns în Suedia, la Karlskrona, a doua 
zi după-amiază. Acum, mă vei întreba ce s-a întâmplat cu fata. 

— Cred că ştiu deja. 

— Tata a fost de bună seamă nebun de furie. Riscasem totul 
prin actul meu idiot. Şi fata putea fi deportată în orice moment - 
gândeşte-te că eram în 1941. Însă în momentul acela eu eram 
deja la fel de nebun de dragoste pentru ea, cum fusese Lobach 
pentru maică-sa. Am cerut-o în căsătorie şi tata a primit un 
ultimatum - ori accepta mariajul, ori îşi găsea altă tânără 
speranţă pentru firmă. A cedat. 

— Ea însă a murit? 

— Da, mult prea tânără. În 1958. Am trăit un pic mai mult de 
şaisprezece ani împreună. Avea un defect congenital la inimă. Și 
s-a dovedit că eu eram steril - nu am avut copii. Şi pentru asta 
mă urăşte fratele meu. 

— Pentru că te-ai căsătorit cu ea. 

— Pentru că m-am căsătorit - aceştia sunt termenii lui - cu o 
curvă împuţită de ovreică. Pentru el, eu am trădat rasa, poporul, 
morala şi tot ce apăra. 

— Dar e complet nebun! 

— N-aş fi putut s-o spun mai bine. 


10 
Joi 9 ianuarie - vineri 31 ianuarie 

După cum spunea ziarul Hedestads-Kuriren, prima lună a 
exilului lui Mikael a fost cea mai friguroasă din câte îşi aduceau 
oamenii aminte, sau, cel puţin (informaţia i-a fost dată de Henrik 
Vanger), de la iarna de război din 1942. Mikael era înclinat să o 
creadă. Deja după prima săptămână la Hedeby, el învățase tot 
ce se poate şti despre izmene lungi, ciorapi de lână şi câte două 
maiouri. 

A trăit câteva zile şi nopţi teribile, la jumătatea lui ianuarie, 
când termometrele coborâseră până la temperatura incredibilă 
de minus 37 de grade. Nu trecuse niciodată prin aşa ceva, nici 
în anul petrecut la Kiruna, în timpul serviciului militar. 

Într-o dimineaţă, conducta de apă a îngheţat. Gunnar Nilsson 
i-a procurat două bidoane mari de plastic, ca să poată să se 
spele şi să gătească, dar frigul era paralizant. Flori de gheaţă se 
făcuseră pe geamul ferestrelor, pe dinăuntru, şi oricâte lemne 
punea în soba de tuci, se simţea încontinuu îngheţat. In fiecare 
zi petrecea o bună bucată de vreme spărgând lemne, în 
magazia din spatele casei. 

În unele momente, îi venea să plângă şi se simţea gata să ia 
un taxi până în oraş şi să sară în primul tren care pleca spre sud. 
Dar, în loc de asta, îşi mai punea un pulover şi se învelea într-o 
pătură, aşezat la masa din bucătărie cu cafeaua şi vechile 
rapoarte de poliţie. 

Apoi, vremea s-a schimbat şi temperatura a urcat până la 
agreabila valoare de minus 10 grade. 


Mikael începuse să-i cunoască pe oamenii din Hedeby. 
Martin Vanger şi-a ţinut făgăduiala şi l-a invitat la o cină 
preparată de el însuşi - friptură de elan cu un vin roşu 
italienesc. Acest patron de întreprindere nu era căsătorit, dar se 
întâlnea cu o anume Eva Hassel, care le ţinu tovărăşie la cină. 
Eva Hassel era o femeie plină de căldură şi amuzantă, pe care 
Mikael o găsi foarte atractivă. Era dentistă şi locuia la Hedestad, 
dar petrecea sfârşitul de săptămână la Martin Vanger. Mikael 
află că ei se cunoşteau de mulţi ani, dar că începuseră relaţia lor 
abia la maturitate şi că nu socotiseră necesar să se 
căsătorească. 

— De fapt, e dentista mea, râse Martin Vanger. 


— Şi să mă mărit cu unul din familia asta de nebuni nu e 
genul meu, ripostă Eva Hassel, bătându-l afectuos pe genunchi 
pe Martin. 

Vila lui Martin Vanger era visul oricărui celibatar; fusese 
desenată de un arhitect, cu mobile în negru, alb şi crom. 
Mobilele erau piese de design scumpe, care l-ar fi fascinat pe 
Christer Malm, graficianul de la Millennium. Bucătăria era 
echipată ca pentru un bucătar profesionist. În salon se afla un 
aparat stereo de cea mai bună marcă şi o extraordinară colecţie 
de jazz, de la Tommy Dorsey până la John Coltrane. Martin 
Vanger avea bani şi locuinţa lui era scumpă şi funcţională, deşi 
destul de impersonală. 

Mikael notă că tablourile de pe pereţi erau simple 
reproduceri sau postere care se găseau la IKEA - plăcute, dar 
nimic cu care să te lauzi. Rafturile, cel puţin în partea casei pe 
care o putea vedea Mikael, erau bine umplute cu Enciclopedia 
națională şi câteva cărţi de genul pe care oamenii le oferă 
cadou de Crăciun, în lipsa unei idei mai bune. In rezumat, Mikael 
nu putea distinge decât două interese personale: muzica şi 
bucătăria. Prima se manifesta sub forma celor trei mii de discuri 
LP. Ultima putea fi citită în rotunjimea de deasupra curelei de la 
pantaloni a gazdei. 

Ca persoană, Martin Vanger era un amestec bizar de 
stupiditate, spirit caustic şi amabilitate. Nu trebuia să te pricepi 
prea mult la psihologie, ca să ajungi la concluzia că patronul era 
un om cu probleme. În vreme ce ascultau Wight in Tunisia, 
conversaţia se învârti în bună parte în jurul concernului Vanger 
şi Martin Vanger nu făcu nici un efort să ascundă că se bătea 
pentru supraviețuirea firmei. Alegerea acestui subiect îl uluia pe 
Mikael; Martin Vanger nu ignora faptul că invitatul lui era un 
jurnalist economic pe care nu-l cunoştea bine, şi totuşi discuta 
problemele interne ale firmei sale atât de deschis, încât părea 
aproape imprudent. Părea să-l considere pe Mikael ca făcând 
parte din familie, pentru că lucra pentru Henrik Vanger şi, la fel 
ca şi fostul director, socotea că familia trebuia să se considere 
singura vinovată pentru situaţia în care se afla întreprinderea. In 
schimb, nu avea amărăciunea şi disprețul neîmpăcat pe care 
bătrânul le nutrea faţă de rudele lui. Martin Vanger părea mai 
curând amuzat de nebunia lor incurabilă. Eva Hassel dădea din 


cap, fără să facă vreun comentariu. În mod evident, mai 
dezbătuseră problema şi altă dată. 

Martin Vanger ştia că Mikael fusese angajat ca să scrie o 
cronică a familiei şi l-a întrebat cum avansează lucrul. 

Mikael îi răspunse surâzând că îi era greu să înveţe numele 
tuturor membrilor familiei, apoi l-a întrebat dacă ar putea reveni 
să facă un interviu, când acesta va avea timp. De mai multe ori, 
se gândise să conducă discuţia spre vechea obsesie a dispariţiei 
lui Harriet Vanger. Işi spunea că în mod sigur Henrik Vanger îl 
bătuse la cap pe fratele Harrietei cu teoriile lui; Martin ştia că el 
scrie istoria familiei şi că nu putea omite faptul că un membru 
dispăruse fără urme. Dar, cum Martin nu dădea nici un semn că 
ar vrea să abordeze subiectul, renunţă să deschidă discuţia. Cu 
siguranţă se va ivi altă dată ocazia să discute despre Harriet. 

După mai multe rânduri de votci, se despărţiră, la ora două 
dimineaţa. Mikael era destul de ameţit când a străbătut, 
clătinându-se, cei 300 de metri până la el acasă. În general, 
fusese o seară plăcută. 


Într-o după-amiază din cea de a doua săptămână a şederii lui 
Mikael la Hedeby, cineva i-a bătut la uşa casei. Mikael a dat 
deoparte dosarul de poliţie pe care tocmai îl scosese - cel de-al 
şaselea - şi a închis uşa odăii de lucru în urma lui, înainte de a-i 
deschide uşa de la intrare unei femei blonde de vreo cincizeci 
de ani, bine înfăşurată într-o haină de blană. 

— Bună. M-am gândit să trec să te salut. Mă numesc Cecilia 
Vanger. 

Au dat mâna şi Mikael a scos ceştile de cafea. Cecilia 
Vanger, fiica nazistului Harald Vanger, avea aerul unei femei 
deschise şi în multe privinţe atrăgătoare. Mikael şi-a amintit că 
Henrik Vanger vorbise despre ea în cuvinte măgulitoare şi că-i 
spusese că ea nu-şi frecventează tatăl, deşi locuia chiar lângă 
el. Pălăvrăgiră o vreme, până ce ea a început să vorbească 
despre motivul vizitei. 

— Am înţeles că vei scrie o carte despre familia noastră. Nu 
sunt sigură că e o idee care-mi place prea tare, spuse ea. Voiam 
cel puţin să văd cum arăţi. 

— Păi, Henrik Vanger m-a angajat. E, ca să spun aşa, 
subiectul lui. 


— Şi bunul Henrik nu e cu totul neutru, când e vorba despre 
familie. 

Mikael o privi, neînţelegând prea bine ce voia să spună. 

— Eşti împotriva unei cărţi despre neamul Vanger? 

— N-am spus asta. Şi ce cred eu n-are prea mare 
importanţă. Dar cred că ai înţeles deja că nu este totdeauna 
uşor să fii membru în familia asta. 

Mikael nu avea nici o idee cât de mult spusese Henrik şi cât 
de mult ştia Cecilia despre misiunea lui. Işi depărtă mâinile, 
într-un gest de scuză: 

— Am fost contactat de Henrik Vanger ca să scriu o cronică 
de familie. Henrik are păreri puternic colorate despre mulţi 
membri, dar cred că eu mă voi rezuma la faptele care pot fi 
documentate. 

Cecilia Vanger avu un surâs lipsit de căldură: 

— Ceea ce voiam să ştiu e dacă va trebui să plec în exil când 
va apărea cartea! 

— Nu cred, răspunse Mikael. Oamenii sunt capabili să facă 
deosebire între persoane şi persoane. 

— Ca tatăl meu, de exemplu! 

— Tatăl tău, nazistul? întrebă Mikael. Cecilia Vanger ridică 
ochii spre cer: 

— Tata e nebun. Îl întâlnesc doar cine ştie când, deşi locuim 
uşă-n uşă. 

— De ce nu vrei să-l întâlneşti? 

— Aşteaptă un moment, înainte de a te năpusti cu o 
grămadă de întrebări - ai de gând să citezi ce spun? Sau putem 
purta o conversaţie normală, fără să mă tem c-o să mă descrii 
ca pe o idioată? 

Mikael ezită o clipă, neştiind ce formulă să folosească. 

— Eu am sarcina să scriu o carte care începe atunci când 
Alexandre Vangeersad a debarcat împreună cu Bernadotte şi 
care se termină în zilele noastre. Va înfăţişa firma, timp de 
câteva decenii, dar va vorbi evident şi despre motivele pentru 
care acest imperiu se prăbuşeşte şi despre divergenţele care 
există în sânul familiei. În tipul acesta de povestire, este 
imposibil să eviţi ca rahatul să iasă la suprafaţă. Dar asta nu 
înseamnă că eu voi zugrăvi în negru, sau că voi face o 
caricatură a familiei. De exemplu, l-am întâlnit pe Martin 


Vanger, pe care îl consider o persoană simpatică şi pe care îl voi 
descrie ca atare. 

Cecilia Vanger nu răspunse. 

— Ştiu despre dumneata că eşti profesoară... 

— Şi mai rău încă, sunt directoare a liceului din Hedestad. 

— Scuză-mă. Ştiu că Henrik Vanger ţine la dumneata, că eşti 
măritată, dar că trăiţi separați... şi cam asta e totul. Bineînţeles 
că poţi vorbi cu mine, fără să te temi că vei fi citată sau descrisă 
cine ştie cum. Dar s-ar putea să-ţi bat într-o bună zi la uşă, să te 
întreb despre un eveniment anume asupra căruia ai putea să 
arunci o lumină. Atunci va fi vorba de un interviu şi poţi alege 
dacă vrei să răspunzi sau nu. Insă te voi anunţa când va fi vorba 
de o asemenea întrebare. 

— Prin urmare, pot vorbi... off the record, cum spun ziariştii. 

— Sigur că da. 

— Şi această discuţie este off the record? 

— Eşti o vecină, care a trecut ca să zică bună ziua şi să bea 
o ceaşcă de cafea, asta-i tot. 

— OK. Atunci, pot să te întreb un lucru? 

— Te rog. 

— Cât de mult va vorbi această carte despre Harriet Vanger? 

Mikael îşi muşcă buza, şovăind. Incercă să ia un ton uşor: 

— Ca să fiu cinstit, habar n-am. E clar că s-ar putea să fie un 
capitol - este, de fapt, un eveniment dramatic, acest lucru nu 
poate fi negat, şi care a avut influenţă, cel puţin asupra lui 
Henrik Vanger. 

— Dar nu eşti aici ca să anchetezi asupra dispariţiei ei? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ei bine, faptul că Gunnar Nilsson a cărat aici patru cutii 
uriaşe de carton. Acestea ar putea cuprinde arhiva lui Henrik şi 
cercetările lui personale, de-a lungul anilor. Când mi-am aruncat 
ochii în camera lui Harriet, unde obişnuia Henrik să le păstreze, 
aceasta era goală. 

Cecilia Vanger nu era deloc proastă. 

— De fapt, asta va trebui s-o discuţi cu Henrik şi nu cu mine, 
răspunse Mikael. Dar, sigur - Henrik a vorbit o grămadă despre 
dispariţia Harrietei şi eu cred că e interesant să citesc 
materialul. 

Cecilia Vanger zâmbi din nou, fără nici o bucurie: 


— Uneori, mă întreb cine e mai nebun - tatăl meu, sau 
unchiul. Cred că am discutat cu el despre dispariţie de cel puţin 
o mie de ori. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu ea? 

— Este o întrebare de interviu? 

— Nu, râse Mikael. E o întrebare de curiozitate. 

— Curiozitatea mea ar fi să ştiu dacă şi dumneata eşti ţicnit. 
Dacă ai aderat la părerea lui Henrik sau dacă dumneata eşti cel 
care-l aţâţi. 

— Crezi că Henrik e ţicnit? 

— Nu mă înţelege greşit. Henrik este unul dintre oamenii cei 
mai calzi şi mai amabili pe care-i cunosc. ÎI iubesc din toată 
inima. In ceea ce priveşte acest subiect însă, este obsedat. 

— Obsesia lui s-ar părea că are temei. Harriet a dispărut cu 
adevărat. 

— Pur şi simplu, sunt sătulă de toată istoria asta blestemată. 
Ea ne-a înveninat vieţile atâţia ani şi nu se mai termină. 

Se ridică brusc şi îşi puse haina de blană. 

— Trebuie să plec. Pari o persoană simpatică. La fel mi-a 
spus şi Martin, dar judecata lui nu e întotdeauna fără cusur. 
Treci să bei o cafea, când doreşti. Serile sunt aproape totdeauna 
acasă. 

— Mulţumesc, răspunse Mikael. 

Când ea se îndreptă spre uşă, îi strigă din urmă: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea care nu era întrebare de 
interviu. 

Ea se opri în faţa uşii şi răspunse, fără să-l privească: 

— Nu am nici o idee ce i s-a întâmplat lui Harriet. Dar cred că 
a fost un accident care are o explicaţie aşa de simplă şi banală, 
că vom fi surprinşi dacă într-o zi vom afla răspunsul. 

Se întoarse şi-i surâse - pentru prima dată, cu căldură. Apoi, 
îi făcu un semn cu mâna şi plecă. Mikael rămase gânditor la 
masă. Cecilia Vanger era una dintre persoanele scrise cu litere 
groase pe lista lui cu membrii familiei prezenţi pe insulă în ziua 
când dispăruse Harriet Vanger. 

Dacă fusese plăcut s-o cunoască pe Cecilia Vanger, nu a fost 
la fel cu Isabella Vanger. Mama Harrietei era o femeie de 
şaptezeci şi cinci de ani şi, exact cum îl avertizase Henrik, 
extrem de elegantă, amintind vag de Lauren Bacall la bătrâneţe. 
Era subţire, îmbrăcată într-o blană de astrahan negru, cu căciulă 


asortată, şi se sprijinea într-un baston negru, în momentul în 
care Mikael dădu peste ea într-o dimineaţă, când era pe drum 
spre cafeneaua Susannei. Arăta ca un vampir bătrân: de o 
frumuseţe picturală, dar veninoasă ca un şarpe. Isabella Vanger 
era, probabil, pe drum spre casă după o plimbare; îl strigă de la 
încrucişarea de drumuri: 

— Alo, tinere! Vino aici. 

Era greu să nu remarci tonul poruncitor. Mikael privi în jur şi 
trase concluzia că el era cel pe care îl striga. Se apropie. 

— Eu sunt Isabella Vanger, îl anunţă femeia. 

— Bună ziua, mă numesc Mikael Blomkvist. Îi întinse mâna, 
dar ea îl ignoră cu desăvârşire. 

— Eşti tipul care scotoceşte în poveştile noastre de familie? 

— Să spunem că sunt tipul pe care Henrik Vanger l-a 
contactat ca să-l ajute în istoria pe care vrea s-o scrie despre 
familia Vanger. 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Care-i problema? Că Henrik Vanger m-a contactat sau că 
eu am acceptat? In primul caz, cred că asta îl priveşte pe 
Henrik, în al doilea, este problema mea. 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Nu-mi place când 
oamenii cotrobăiesc prin viaţa mea. 

— OK, n-o să cotrobăiesc. Restul trebuie să-l rezolvaţi cu 
Henrik Vanger. 

Isabella Vanger ridică brusc bastonul şi-l lovi în piept pe 
Mikael cu mânerul. Lovitura nu era tare, dar el făcu uluit un pas 
înapoi. 

— Ţine-te la distanţă de mine. 

Isabella Vanger se întoarse pe călcâie şi îşi continuă drumul 
spre casă. Mikael rămase în loc, cu o figură uluită, ca şi cum ar fi 
întâlnit în viaţa reală un personaj din filmele de desene animate. 
Când înălţă ochii, îl văzu pe Henrik Vanger la fereastra camerei 
de lucru. Ţinea în mână o ceaşcă de cafea pe care o înălţă 
ironic. Mikael desfăcu mâinile, într-un gest de neputinţă şi 
continuă drumul spre cafeneaua Susannei. 


Singura călătorie pe care Mikael a făcut-o în cursul primei 
luni a fost o excursie de o zi până la lacul Siljan. A împrumutat 
Mercedesul lui Dirch Frode şi a condus printr-un peisaj înzăpezit, 
pentru a petrece o după-amiază în compania inspectorului 


Gustaf Morell. Mikael încercase să-şi facă o impresie despre 
Morell, bazându-se pe felul în care acesta se contura din 
ancheta pe care o făcuse; a găsit un bătrân încă viguros, care se 
mişca lent şi vorbea încă şi mai lent. 

Mikael avea cu el un carnet de note cu vreo zece întrebări, 
idei care-i veniseră în minte în vreme ce citea ancheta poliţiei. 
Morell a răspuns pe un ton pedagogic la fiecare întrebare pe 
care o formula Mikael. În cele din urmă, el a lăsat deoparte 
carnetul, spunându-i că întrebările fuseseră doar un pretext 
pentru a-l întâlni pe polițistul pensionat. Ceea ce voia în realitate 
era să discute şi să-i poată pune singura întrebare importantă: 
exista ceva în ancheta pe care o făcuse care nu fusese pus pe 
hârtie - un gând, ori o intuiţie, pe care ar vrea acum să i-o 
împărtăşească? 

Morell, la fel ca Henrik Vanger, petrecuse treizeci şi şase de 
ani cugetând la misterul dispariţiei lui Harriet şi Mikael se 
aşteptase să întâlnească o anumită reticenţă - el era noul venit, 
tropăind prin hăţişul în care se rătăcise Morell. Dar nu exista nici 
o urmă de duşmănie. Morell îşi umplu cu grijă pipa şi aprinse un 
chibrit, înainte de a-i răspunde: 

— Ba da, sigur că am unele gânduri. Dar ele sunt aşa de vagi 
şi fugare, că nu prea reuşesc să le formulez. 

— După părerea dumneavoastră, ce i s-a întâmplat 
Harrietei? 

— Cred că a fost asasinată. Aici, sunt de acord cu Henrik. 
Este singura explicaţie plauzibilă. Dar noi nu am înţeles 
niciodată motivul. Eu cred că a fost ucisă dintr-un motiv anume 
- nu e vorba de un act de nebunie sau de un viol, sau altceva de 
genul acesta. Dacă am cunoaşte motivul, am şti cine a 
omorât-o. 

Morell rămase un moment pe gânduri: 

— Poate că asasinatul s-a produs spontan. Prin asta, vreau 
să spun că cineva a prins ocazia când i s-a ivit posibilitatea, în 
haosul de după accident. Ucigaşul a ascuns corpul şi l-a dus de 
acolo mai târziu, în vreme ce avea loc căutarea. 

— În cazul acesta, este vorba despre cineva care a acţionat 
cu sânge rece. 

— Există un detaliu. Harriet a venit în camera lui Henrik şi a 
vrut să vorbească cu el. După aceea, mi s-a părut o comportare 
bizară - ea ştia prea bine că era ocupat până peste cap cu toate 


rudele care mişunau peste tot. Eu cred că Harriet constituia o 
ameninţare pentru cineva şi că ea voia să-i povestească lui 
Henrik un lucru anume, iar ucigaşul a înţeles că fata era pe 
punctul de a... să spunem, să-l demaşte. 

— Henrik era ocupat cu câţiva membri ai familiei... 

— Erau patru persoane în cameră, în afară de Henrik. Era 
fratele lui, Greger, fiul unei verişoare, un anume Magnus 
Sjögren, şi cei doi copii ai lui Harald Vanger, Birger şi Cecilia. 
Dar asta nu înseamnă nimic. Să presupunem că Harriet 
descoperise că cineva deturna bani ai firmei - o simplă ipoteză. 
A putut păstra această informaţie timp de luni de zile, a discutat 
chiar cu persoana în chestiune. Poate că a încercat să-l 
şantajeze, sau poate i-a părut rău de el şi n-a ştiut dacă trebuie 
să-l dezvăluie. Poate s-a hotărât brusc şi i-a spus acest lucru 
ucigaşului care, disperat, a suprimat-o. 

— Vorbiţi de un „el”. 

— Statistic vorbind, cei mai mulţi asasini sunt bărbaţi. Dar, 
desigur, familia Vanger conţine şi câteva femei care sunt foc şi 
pară. 

— Am întâlnit-o pe Isabella. 

— Ea este una dintre acestea. Dar mai sunt şi altele. Cecilia 
Vanger poate fi destul de dură. Dar pe Sara Sjogren, aţi 
întâlnit-o? 

Mikael negă, cu o mişcare din cap. 

— Este fiica Sofiei Vanger, una dintre verişoarele lui Henrik. 
O femeie cu adevărat dezagreabilă şi total lipsită de scrupule. 
Insă ea locuia la Malmö şi, după cât am putut să-mi dau seama, 
nu avea nici un motiv s-o elimine pe Harriet. 

— OK. 

— Problema este că ori cât am întors lucrurile, pe faţă şi pe 
dos, n-am reuşit niciodată să înţelegem motivul. Acest lucru 
este important. Dacă vom da de motiv, vom şti ce s-a întâmplat 
şi cine a fost vinovatul. 

— Aţi lucrat intens la acest caz. Există vreo pistă pe care 
n-aţi urmărit-o? 

Gustaf Morell râse răguşit: 

— Ei bine, nu. Am dedicat un timp nesfârşit acestui caz. Şi 
nu pot găsi nici cel mai mic detaliu pe care să nu-l fi cercetat, 
cât de mult a fost posibil. Chiar după ce am fost avansat şi am 
părăsit Hedestad. 


— V-aţi mutat? 

— Da, eu de fapt nu sunt din Hedestad. Am funcţionat acolo 
între 1963 şi 1968. Pe urmă, am fost numit comisar şi m-am 
mutat la poliţia din Găvle, unde am rămas până la sfârşitul 
carierei mele. Dar, chiar acolo, am continuat să fiu preocupat de 
cazul dispariţiei lui Harriet. 

— Henrik Vanger nu v-a dat pace, bănuiesc... 

— Da, bineînţeles, dar nu numai din acest motiv. Enigma 
Harriet mă mai pasionează şi astăzi. Vreau să spun... Trebuie să 
înţelegeţi că fiecare poliţist are propriul lui caz nerezolvat. Imi 
aduc aminte, pe când mai eram la Hedestad, colegii mei 
vorbeau uneori la cafea despre cazul Rebecka. Era mai ales un 
poliţist pe nume Torstensson - e mort de mulţi ani - care an 
după an revenea la acest caz, în timpul liber şi în vacante. Când 
era linişte şi nu avea probleme cu derbedeii locali, obişnuia să 
scoată dosarele şi să se gândească. 

— Era vorba tot despre o dispariţie? 

Comisarul Morell păru pentru o clipă surprins. Apoi surâse, 
înțelegând că Mikael căuta o legătură. 

— Nu, nu din acest motiv l-am menţionat. Voiam să vorbesc 
despre sufletul de poliţist. Cazul Rebecka s-a petrecut cu mult 
înainte de naşterea Harrietei Vanger, a fost prescris de multă 
vreme. În anii patruzeci, o femeie din Hedestad a fost atacată, 
violată şi ucisă. Nu era ceva neobişnuit. In cursul carierei, orice 
poliţist a investigat cel puţin o dată acest tip de întâmplare, dar 
ceea ce vreau să spun e că există asemenea cazuri care te prind 
şi se vâră sub pielea investigatorului. Această fată a fost ucisă 
într-un fel deosebit de brutal. Asasinul o legase şi i-a vârât capul 
în jăraticul unui cămin. Nu ştiu câtă vreme i-a luat bietei fete ca 
să moară, şi nici câtă durere a avut de îndurat. 

— Ce oroare! 

— Exact. Era ceva atât de plin de răutate. Bietul Torstensson 
a sosit primul când au găsit-o şi crima nu a fost niciodată 
elucidată, deşi au chemat în ajutor specialişti de la Stockholm. 
Nu a reuşit niciodată să se elibereze de acest caz. 

— Îl înţeleg. 

— Cazul Harriet este pentru mine unul similar. Nu ştim cum 
a murit ea. Din punct de vedere tehnic, nu se poate proba nici 
măcar că a fost o crimă. Dar nu am reuşit niciodată să mă 
eliberez. 


Rămase o vreme pe gânduri. 

— A fi investigator criminalist este poate meseria cea mai 
singuratică de pe lume. Prietenii victimei sunt revoltați şi 
disperaţi, dar, mai devreme sau mai târziu - după câteva 
săptămâni sau luni -, viaţa îşi reia cursul normal. Pentru cei mai 
apropiaţi, ia mai mult timp, dar şi ei depăşesc durerea şi 
disperarea. Viaţa continuă. Însă crimele nerezolvate rod. La 
urmă, rămâne o singură persoană care se mai gândeşte la 
victimă şi încearcă să-i facă dreptate - polițistul care rămâne cu 
ancheta în braţe. 


Încă trei membri ai familiei Vanger mai locuiau pe insulă. 
Alexander Vanger, născut în 1946 şi fiu al lui Greger, locuia 
într-o casă de lemn renovată, construită la începutul secolului 
XX. Henrik îi spusese lui Mikael că Alexander Vanger se afla în 
prezent în Antile, unde se consacra ocupaţiilor favorite - 
navigația cu pânze şi statul degeaba. Henrik îşi distrusese 
nepotul cu atâta vigoare, că Mikael trase concluzia că Alexander 
Vanger fusese subiectul unor controverse violente. El se 
mulţumi să constate că Alexander Vanger avea douăzeci de ani 
când dispăruse Harriet Vanger şi că făcea parte dintre cei aflaţi 
la faţa locului. 

Împreună cu Alexander locuia mama lui, Gerda, în vârstă de 
optzeci de ani, văduvă a lui Greger Vanger. Mikael n-o văzuse 
niciodată; avea sănătatea şubredă şi rămânea la pat cea mai 
mare parte din timp. Cea de a treia persoană era, evident, 
Harald Vanger. În cursul primei luni, Mikael nu reuşise să vadă 
nici umbra bătrânului biolog al raselor. Casa lui Harald Vanger, 
vecinul cel mai apropiat al lui Mikael, avea un aer sinistru şi 
părea plină de prevestiri funebre, cu draperiile întunecate trase 
peste ferestre. De mai multe ori, Mikael avusese impresia că 
distingea un tremur uşor în draperii, atunci când trecea prin faţa 
casei; o dată, chiar când avea de gând să se culce, noaptea 
târziu, descoperise o lumină la o odaie de la etaj. Rămăsese mai 
mult de douăzeci de minute, stând fascinat în întunericul 
bucătăriei şi privind lumina, înainte de a renunţa şi de a se duce 
tremurând de frig la culcare. A doua zi dimineaţa, perdeaua era 
din nou trasă la fereastră. 

Harald Vanger părea să fie un spirit invizibil, dar tot timpul 
prezent, care îşi punea pecetea pe viaţa din sat, tocmai prin 


absenţa lui. În fantezia lui Mikael, Harald Vanger lua tot mai 
mult forma unui Gollum răuvoitor, spionând din spatele 
perdelelor şi dedându-se unor ocupaţii misterioase în gaura lui 
bine închisă. 

O dată pe zi, Harald Vanger primea vizita unei femei în 
vârstă, care venea de peste pod, clătinându-se prin troiene sub 
sacoşele pline cu mâncare, pentru că el refuza să curețe calea 
de acces. Gunnar Nilsson, omul bun la toate, a dat din cap 
atunci când Mikael i-a pus întrebarea. El i-a explicat că se 
oferise să curețe, dar că Harald părea să nu dorească să pună 
cineva piciorul pe proprietatea lui. O singură dată, prima iarnă 
după întoarcerea lui Harald pe insulă, Gunnar Nilsson se 
apucase în mod automat să dea la o parte zăpada cu tractorul, 
cum făcea la toate casele. Această iniţiativă avusese ca rezultat 
apariţia lui Harald Vanger, care venise în goană, vociferând, 
până ce Gunnar Nilsson a plecat de acolo. 

In ceea ce privea curtea lui Mikael, din păcate poarta era 
prea îngustă, iar Gunnar Nilsson, spre regretul lui, nu putea intra 
cu tractorul. Doar lopata şi forţa mâinilor puteau fi folosite. 


În mijlocul lunii ianuarie, Mikael Blomkvist îşi însărcină 
avocatul să încerce să afle când va trebui să execute cele trei 
luni de închisoare. Voia ca treaba asta să fie făcută cât mai 
repede. Să ajungă la puşcărie se dovedi mai simplu decât îşi 
imaginase. La capătul unei săptămâni de tratative, se decise ca 
Mikael să se prezinte pe 17 martie la Rullâker, în apropiere de 
Ostersund, unde se afla un aşezământ penitenciar pentru 
pedepse mai puţin grave. Avocatul lui îl mai informă că 
pedeapsa va fi probabil redusă. 

— Cu atât mai bine, răspunse Mikael, fără prea mare 
entuziasm. 

Şedea la masa din bucătărie şi mângâia pisica roşcată, care 
îşi luase obiceiul să apară ia intervale regulate, pentru a petrece 
noaptea la el. De la Helen Nilsson, de pe partea cealaltă a 
drumului, aflase că pisica se numea Tjorven? şi că nu aparţinea 
nimănui în mod special, ci că obişnuia să meargă de la o casă la 
alta. 


1 Aprox. „Împiedicatul”. 


Mikael îl întâlnea pe Henrik Vanger aproape în fiecare 
după-amiază. Uneori doar pentru o scurtă conversaţie, alteori 
rămâneau ore în şir, discutând dispariţia Harrietei şi tot felul de 
detalii din ancheta personală a lui Henrik Vanger. 

Destul de des, Mikael venea cu câte o teorie, pe care Henrik 
o desfiinţa. Mikael încerca să menţină distanţa faţă de 
însărcinarea sa, dar simţea că sunt momente în care el însuşi 
era iremediabil fascinat de enigma pe care o constituia 
dispariţia lui Harriet. 

Mikael o asigurase pe Erika de faptul că va pune la punct o 
strategie pentru a relua lupta contra lui Hans-Erik Wennerström, 
dar, după o lună la Hedestad, nici măcar nu deschisese vechile 
dosare al căror conţinut îl dusese pe băncile tribunalului. 
Dimpotrivă - respingea cu totul această problemă. De fiecare 
dată când începea să se gândească la Wennerström şi la 
propria-i situaţie, cădea în cea mai adâncă descurajare, lipsit de 
orice putere. In momentele de luciditate se întreba dacă nu este 
pe cale să ajungă la fel de ţicnit ca bătrânul Vanger. Cariera 
profesională i se prăbuşise ca un castel din cărţi de joc şi reacţia 
lui fusese să se ascundă într-un cătun, la ţară, unde se ţinea de 
vânat stafii! în plus, Erika îi lipsea mult. 

Henrik Vanger îşi privea colegul de investigaţii cu o nelinişte 
discretă. El bănuia că Mikael Blomkvist nu era totdeauna în 
perfect echilibru. La sfârşitul lui ianuarie, bătrânul luase o 
hotărâre care îl uimi chiar şi pe el. Puse mâna pe telefon şi 
chemă Stockholmul. Convorbirea dură vreo douăzeci de minute 
şi se purtă în cea mai mare parte în legătură cu Mikael 
Blomkvist. 


Aproape o lună a durat până ce s-a domolit mânia Erikăi. Ea 
a telefonat într-una din ultimele seri ale lunii ianuarie, la ora 
nouă jumătate. 

— Chiar ai de gând să rămâi acolo, spuse ea, drept început. 
Apelul era atât de neaşteptat, că Mikael n-a ştiut mai întâi ce să 
răspundă. Apoi a zâmbit, înfăşurându-se mai strâns în pătură. 

— Hei, Ricky. Ar trebui să vii, să faci o probă. 

— Pentru ce? Are vreun farmec anume să locuieşti la 
Cum-îi-zice? 

— Tocmai m-am spălat pe dinţi cu apă îngheţată. Mă dor 
toate plombele. 


— E vina ta. Dar şi aici, la Stockholm, e un frig de crapă 
pietrele. 

— Povesteşte. 

— Am pierdut două treimi din cei care făceau publicitate în 
paginile revistei. Nimeni nu vrea s-o spună deschis, dar... 

— Ştiu. Fă o listă cu cei care ne părăsesc. Intr-o zi, îi vom 
prezenta într-un reportaj potrivit. 

— Micke... Am făcut calcule şi, dacă nu vom avea reclame 
noi, vom da în primire la toamnă. Asta este. 

— O să se schimbe vântul. 

Ea râse obosită la celălalt capăt al firului. 

— Nu poţi să rămâi acolo, în infernul lapon şi să faci afirmaţii 
de genul ăsta. 

— Nu exagera, satul lapon cel mai apropiat este la cel puţin 
500 km de aici. 

Erika rămase tăcută. 

— Erika, eu sunt... 

— Ştiu. A man's gotta do what a man’s do and all that crap. 
Nu trebuie să spui nimic. lartă-mă că am fost o scârbă şi nu 
ţi-am răspuns la telefon. Putem s-o luăm de la început? Pot 
îndrăzni să vin şi să-ţi fac o vizită? 

— Când doreşti. 

— Vineri seară. Ok? 

Viaţa îi păru deodată lui Mikael mult mai luminoasă. 


În afara potecii înguste care ducea la poartă, curtea era 
acoperită de un metru de zăpadă. Mikael privi lopata cu un ochi 
critic şi apoi se duse la Gunnar Nilsson, ca să-l întrebe dacă 
Erika n-ar putea parca BMW-ul la ei, în timpul vizitei. Nu era nici 
o problemă. Aveau loc de ajuns în garajul dublu şi, în plus, 
puteau să-i ofere încălzitor de motor. 

Erika condusese toată după-amiaza şi a ajuns pe la şase 
seara. Se cercetară, amândoi păstrând un aer rezervat, doar 
câteva secunde, apoi se îmbrăţişară, mult mai lung timp. 

În întunericul serii, nu erau multe de văzut, în afară de 
biserica luminată, iar Konsumul şi cafeneaua erau pe punctul de 
a închide. Aşa că s-au dus direct acasă. Mikael a preparat cina, 
în vreme ce Erika cotrobăia peste tot prin casă, făcea comentarii 
despre Rekordmagasinet din anii cincizeci şi se adâncea în 
dosarele din camera de lucru. Au mâncat cotlete de miel cu 


cartofi înăbugşiţi şi sos de smântână - mult prea multe calorii! - 
şi au băut vin roşu. Mikael a încercat să reia subiectul, dar Erika 
nu avea nici un chef să discute despre Millennium. În schimb, au 
vorbit vreo două ore despre ce făcea Mikael acolo şi despre ei 
înşişi. Pe urmă, au mers să verifice dacă patul era destul de lat 
pentru ei doi. 


Cea dea treia întâlnire cu avocatul Nils Bjurman fusese 
anulată, reprogramată şi în cele din urmă fixată vineri, la ora 
cinci. La celelalte întâlniri, Lisbeth Salander fusese primită de o 
femeie de vreo cincizeci de ani, parfumată cu mosc şi având 
funcţia de secretară. De data aceasta ea era absentă şi 
maestrul Bjurman răspândea o uşoară aromă de alcool. l-a făcut 
semn lui Salander să se aşeze într-un fotoliu şi a început să 
răsfoiască distrat printre hârtii, până ce a părut să realizeze 
brusc prezenţa ei. 

A urmat un nou interogatoriu. A chestionat-o pe Lisbeth 
Salander asupra vieţii sexuale - ceea ce ea considera ca 
aparţinând în mod definitiv vieţii personale şi nu avea nici o 
intenţie să discute cu altcineva. 

După această vizită, a ştiut că a procedat greşit. La început, 
rămăsese tăcută şi evitase să-i răspundă la întrebări; el 
interpretase asta drept timiditate, deficiență mintală sau 
tentativă de disimulare şi începuse s-o preseze, ca să răspundă. 
Înţelegând că n-avea de gând să cedeze, Salander începuse să-i 
dea răspunsuri sumare şi banale, de genul care după părerea ei 
se potriveau profilului ei psihologic. Dăduse numele Magnus - 
care după descrierea ei era un programator de aceeaşi vârstă, 
un pic bleg, care se comporta cu ea ca un gentleman, o ducea la 
cinematograf şi, din când în când, nimerea în patul ei. Magnus 
era ficţiune curată, care lua formă pe măsura povestirii, dar 
Bjurman a folosit acest pretext pentru ca în ora care a urmat să 
facă o hartă precisă a vieţii ei sexuale. In ce ritm faci dragoste? 
Din timp în timp. Cine are inițiativa - tu, sau el? Eu. Folosiţi 
prezervative? Evident - ea auzise vorbindu-se despre HIV. Care 
e poziţia ta preferată? Eh, pe spate, în general. /ţi place sexul 
oral? Eh, ascultați, eu... Ai practicat sex anal? 

— Nu, nu cred că e cine ştie ce amuzant să mi-o vâre în fund 
- dar asta nu-i treaba ta, dar deloc, auzi? 


A fost singura oară când şi-a dat drumul în prezenţa lui 
Bjurman. Conştientă că privirea ei ar putea fi interpretată, a 
fixat tavanul pentru ca ochii să nu-i trădeze sentimentele. Când 
l-a privit din nou, el rânjea, din spatele biroului. Din acel 
moment Lisbeth Salander a înţeles că viaţa ei avea să ia o 
întorsătură dramatică. L-a părăsit pe avocatul Bjurman cu o 
senzaţie de greață. Fusese total nepregătită. Lui Palmgren nu 
i-ar fi dat niciodată prin cap să-i pună asemenea întrebări, deşi 
întotdeauna fusese dispus să asculte, ofertă de care ea rareori 
profitase. 

Bjurman era un serios Pain in the Ass şi era pe cale să 
avanseze la nivelul problemă majoră. 


11 
Sâmbătă 1 februarie - marţi 18 februarie 

Profitând de scurtele ore de lumină ale zilei de sâmbătă, 
Mikael şi Erika au făcut o plimbare prin faţa cabanelor din port, 
până la Ostergârden. Deşi Mikael locuise în Hedeby o lună 
întreagă, încă nu se plimbase în interiorul insulei; gerul şi 
diferitele furtuni de zăpadă îl convinseseră să nu se ocupe cu 
exerciţii de felul acesta. Dar astăzi vremea era însorită şi 
plăcută, ca şi cum Erika ar fi adus cu ea o bănuială de 
primăvară. Erau doar minus cinci grade. Drumul era mărginit de 
troiene înalte, formate din zăpada împinsă de plug. De îndată ce 
au părăsit zona cu cabane de lemn, au pătruns într-o pădure 
deasă de brazi şi Mikael a fost uimit să constate că muntele 
Söder, de deasupra caselor, era mult mai înalt şi mai greu 
accesibil decât părea din sat. Un moment, s-a gândit de câte ori 
Harriet Vanger se jucase pe acolo, pe vremea copilăriei, dar şi-a 
scos-o repede din minte. La vreun kilometru depărtare, pădurea 
se sfârşea brusc în faţa unei împrejmuiri, dincolo de care se afla 
ferma Ostergârden. Au putut să vadă o clădire albă de lemn şi 
un grajd mare, roşu. N-au mers mai departe şi s-au întors pe 
acelaşi drum. 

Când au trecut prin dreptul intrării la casa Vanger, Henrik a 
bătut tare în geamul de la etaj şi le-a făcut semne hotărâte, să 
vină sus. Mikael şi Erika s-au privit unul pe altul. 

— Vrei să cunoşti un industriaş legendar? a întrebat Mikael. 

— Muşcă? 

— Nu şi sâmbăta. 

Henrik Vanger i-a întâmpinat în pragul camerei de lucru şi 
le-a strâns mâinile. 

— Vă cunosc, trebuie să fiţi doamna Berger, a salutat-o el. 
Mikael nu mi-a spus un cuvânt că veniţi în vizită la Hedeby. 


Una din cele mai mari calităţi ale Erikăi era capacitatea de a 
lega prietenii imediate cu cele mai diferite persoane. Mikael o 
văzuse punându-şi în funcţiune farmecul în faţa băieţaşilor de 
cinci ani, gata să-şi părăsească mamele după nu mai mult de 
zece minute. Moşnegii de peste optzeci de ani nu păreau să facă 
excepţie. Gropiţele ei surâzătoare nu erau decât aperitivul. 
După două minute, Henrik Vanger îl ignora cu desăvârşire pe 


Mikael şi pălăvrăgea, ca şi cum s-ar fi cunoscut de mici copii - în 
fine, dată fiind deosebirea de vârstă, de când Erika era copil. 

Erika făcu începutul, reproşându-i fără jenă lui Henrik Vanger 
că-l momise pe redactorul ei şef în pustietatea aceea. Bătrânul îi 
dădu replica spunându-i că, după cum înţelesese din diferite 
comunicate de presă, ea fusese aceea care-l pusese pe liber şi 
că, dacă ea n-ar fi făcut-o, era poate timpul să uşureze redacţia 
de acel balast. Cântărind afirmaţia într-o pauză artistică, Erika îl 
cercetă pe Mikael cu un ochi critic. În care caz, constată Henrik 
Vanger, un interludiu de viaţă rustică nu i-ar fi făcut decât bine 
tânărului domn Blomkvist. Erika fu de acord cu el. 

Timp de cinci minute, discutară în termeni ironici viitorul lui. 
Mikael se lăsă pe spate şi se prefăcu ofensat, dar încreţi de-a 
binelea fruntea atunci când Erika făcu câteva comentarii scurte, 
criptice şi cu dublu înţeles, care s-ar fi putut aplica atât 
defectelor lui de ziarist, cât şi capacităţilor amoroase. Henrik 
Vanger lăsă capul pe spate, râzând în hohote. 

Mikael era uluit; nu era vorba decât de glume, dar niciodată 
înainte nu-l bănuise pe Henrik aşa de deconectat şi de 
binedispus. Îl văzu brusc cum trebuie să fi fost cu cincizeci de 
ani mai tânăr - ei, treizeci, doar! Henrik Vanger trebuie să fi fost 
un bărbat seducător şi un fustangiu foarte atractiv. Nu se 
recăsătorise niciodată. Trebuie să fi existat femei care-i 
încrucişaseră drumul, dar de aproape o jumătate de secol 
rămăsese burlac. 

Mikael luă o înghiţitură de cafea şi ascuţi urechea, când 
înţelese că, dintr-o dată, conversaţia devenise serioasă şi că era 
vorba despre Millennium. 

— Am înţeles de la Mikael că aveţi probleme cu revista. 

Erika îi aruncă lui Mikael o privire piezişă. 

— Nu, n-am discutat treburile voastre interne, dar ar fi 
trebuit să fiu surd şi orb, ca să nu-mi dau seama că ziarul 
vostru, exact ca şi concernul Vanger, se află la strâmtoare. 

— Cred că o să rezolvăm situaţia, răspunse prudentă Erika. 

— Mă îndoiesc foarte tare, replică Henrik Vanger. 

— Aha, pentru ce ? 

— Hai să vedem, câţi angajaţi aveţi voi, şase? Un tiraj de 
21 000 de exemplare, care iese o dată pe lună, tipărirea şi 
distribuţia, chiria localului... Aveţi nevoie de o cifră de afaceri 


de, să zicem, 10 milioane pe an. Aproximativ jumătate din sumă 
trebuie să provină din publicitate. 

— Şi? 

— Hans-Erik Wennerström e un diavol răzbunător şi meschin 
care nu are de gând să vă uite aşa curând. Câţi clienţi aţi 
pierdut în ultimele luni? 

Erika rămase tăcută, privindu-l atentă pe Henrik Vanger. 
Mikael se surprinse ţinându-şi respiraţia. În ocaziile când el şi 
bătrânul atinseseră subiectul Millennium fusese vorba ori de 
comentarii ironice, ori despre situaţia revistei în raport cu 
capacitatea lui Mikael de-a face o treabă bună la Hedestad. 
Mikael şi Erika erau membri fondatori şi coproprietari ai ziarului, 
dar era evident că Vanger se adresa acum doar Erikăi, exact ca 
un şef altui şef. Între ei avea loc un schimb de semnale după un 
cod pe care Mikael nu-l putea înţelege sau traduce, ceea ce 
provenea poate din faptul că el nu era decât fiul unui muncitor 
sărac din Norrland, iar ea, fată de familie, dotată cu un arbore 
genealogic vechi şi cu legături în toată lumea. 

— Pot să mai primesc puţină cafea? întrebă Erika. Henrik 
Vanger îi turnă imediat. 

— OK, v-aţi făcut bine lecţia. Suntem sfârşiţi. Şi pe urmă? 

— Cât mai rezistaţi? 

— Mai avem o jumătate de an ca să putem întoarce situaţia. 
Maximum opt, nouă luni. Dar, pur şi simplu, nu mai avem capital 
lichid ca să putem rezista mai mult. 

Chipul bătrânului era impenetrabil, când se întoarse să 
privească pe fereastră. Biserica se afla la locul ei. 

— Ştiţi că odinioară am fost proprietar de ziar? 

Şi Erika, şi Mikael dădură din cap, negând. Henrik Vanger 
începu brusc să râdă: 

— Aveam şase cotidiene în Norrland. Era prin anii 1950, 
1960. Fusese ideea tatălui meu - el credea că ar putea fi 
avantajos din punct de vedere politic să ai în spate presa. De 
fapt, mai suntem încă coproprietari la Hedestaads-Kuriren, Birger 
e preşedintele consiliului de administraţie al grupului de 
proprietari. E fiul lui Harald, se adresă el lui Mikael. 

— E şi consilier municipal, constată Mikael. 

— Şi Martin e în consiliu. El îl ţine din scurt pe Birger. 

— De ce aţi renunţat la ziare? întrebă Mikael. 


— Restructurarea din anii şaizeci. Activitatea jurnalistică era 
într-un fel mai mult un hobby, decât un interes economic. Când 
am avut nevoie să restrângem bugetul, a fost unul din primele 
bunuri pe care le-am pus în vânzare în anii şaptezeci. Dar eu 
ştiu ce înseamnă să te ocupi de un ziar... Pot să pun o întrebare 
personală? 

Întrebarea îi era adresată lui Erika, care, înălţând din 
sprâncene, îl invită cu un gest să continue. 

— Nu l-am întrebat pe Mikael şi, dacă nu vreţi să răspundeţi, 
nu trebuie să spuneţi nimic. Aş vrea să ştiu cum aţi ajuns în 
ciorba asta? Aţi avut cu adevărat o istorie despre Wennerström 
sau n-aţi avut-o? 

Mikael şi Erika schimbară o privire. Acum, era rândul lui 
Mikael să aibă un aer impenetrabil. Erika şovăi o secundă, 
înainte de a vorbi. 

— Am avut un subiect. Dar, de fapt, era cu totul alt subiect. 

Henrik dădu din cap, ca şi cum ar fi înţeles exact ce spusese 
Erika, în vreme ce nici măcar Mikael nu înţelesese nimic. 

— Nu e nimic de discutat, îi întrerupse Mikael. Am făcut 
research şi am scris textul. Aveam toate sursele necesare. Pe 
urmă, s-a ales praful din tot. 

— Dar tu aveai o sursă pentru ceea ce ai scris? Mikael 
aprobă. Vocea lui Henrik Vanger deveni deodată tranşantă: 

— Nu vreau să mă prefac că înţeleg cum dracu aţi putut 
merge pe un asemenea teren minat. Nu pot să găsesc un alt caz 
similar, în afară poate de afacerea Lundahl, din Expressen, în 
anii şaizeci, dacă voi, tineri cum sunteţi, aţi auzit vorbindu-se de 
ea. Şi sursa voastră a fost un mitoman? 

Dădu din cap şi i se adresă lui Erika, cu voce mai blândă: 

— Am fost proprietar de ziar şi pot fi din nou. Ce-aţi spune 
dacă aţi mai avea un coacţionar? 

Întrebarea venise ca un fulger din cer senin, însă Erika nu 
părea deloc uimită. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă ea. 

Henrik Vanger evită răspunsul, punându-i în loc o altă 
întrebare: 

— Cât mai stai la Hedestad? 

— Plec acasă mâine. 


— Ai fi de acord - da, tu şi Mikael, bineînţeles - să-i faceţi o 
plăcere unui om bătrân şi să veniţi la cină în seara asta? La ora 
şapte? 

— E perfect. Venim cu plăcere, însă ai evitat întrebarea pe 
care ţi-am pus-o. De ce ai dori să devii coproprietar al revistei 
Millennium? 

— Nu evit întrebarea. Mă gândeam doar că am putea discuta 
la masă. Trebuie să am o discuţie cu avocatul meu, Dirch Frode, 
înainte să pot formula ceva concret. Dar, pe scurt, pot spune că 
am bani de investit. Dacă revista supravieţuieşte şi începe să 
meargă cu câştig, voi avea şi eu câştig. Dacă nu - ei bine, am 
avut eu pierderi mult mai mari în viaţă. 

Mikael era pe punctul de a deschide gura, când Erika îl opri, 
punându-i mâna pe genunchi. 

— Şi eu şi Mikael ne-am bătut din greu ca să putem fi total 
independenţi. 

— Vorbe. Nici un om nu este total independent. Dar eu n-am 
de gând să vă iau ziarul şi nu-mi pasă absolut deloc de 
conţinutul lui. Blestematul ăla de Stenbeck şi-a umplut 
buzunarele publicând Moderna Tider, atunci pot şi eu să dau o 
mână de ajutor revistei voastre. Care în plus este şi o gazetă 
bună. 

— Are asta ceva de-a face cu Wennerström? întrebă brusc 
Mikael. 

— Mikael, eu am trecut de optzeci de ani. Sunt lucruri pe 
care regret că nu le-am făcut şi oameni cu care regret că nu 
m-am luat la harţă. Dar, apropo de asta - se întoarse el din nou 
spre Erika -, o asemenea investiţie este legată de cel puţin o 
condiţie. 

— Să auzim, spuse Erika Berger. 

— Mikael Blomkvist trebuie să-şi reia postul de redactor-şef. 

— Nu, spuse imediat Mikael. 

— Ba da, răspunse Henrik Vanger, pe un ton la fel de ferm. 
Wennerström va face un atac, dacă ieşim cu un comunicat de 
presă că întreprinderea Vanger sprijină Millennium şi că, în 
acelaşi timp, tu te întorci ca redactor-şef. Este cel mai clar 
semnal pe care îl putem da - toţi vor înţelege că nu este vorba 
de o schimbare de putere şi că politica redacțională rămâne 
neclintită. Şi nimic nu va da celor care persistă să-şi retragă 
publicitatea un motiv mai serios de reflecţie. La urma urmei, 


Wennerström nu este atotputernic. Are şi el duşmanii lui şi, în 
mod sigur, vor fi întreprinderi care vor începe abia acum să-şi 
publice reclamele la voi. 


— Despre ce e vorba, de fapt? întrebă Mikael, în momentul 
în care Erika închise uşa în urma lor. 

— Cred că asta se numeşte sondage preliminare înainte de a 
încheia o afacere, răspunse ea. Nu mi-ai spus ce om drăguţe 
Henrik. 

Mikael se plasă în faţa ei: 

— Ricky, tu ai ştiut exact despre ce urma să se discute. 

— Hallo, băiat nebun! E abia ora trei şi eu doresc să mă 
distrez cumsecade înainte de cină! 

Mikael Blomkvist clocotea de furie. Dar el nu reuşise 
niciodată să fie supărat pe Erika prea mult timp. 


Erika avea pe ea o rochie neagră, un taior până în talie şi 
escarpeni pe care întâmplător îi împachetase în micul sac de 
voiaj. Insistase ca Mikael să-şi pună costum şi cravată, de aceea 
el îmbrăcă pantaloni negri, cămaşă cenuşie, cravată de culoare 
închisă şi un veston cenuşiu. Când, la ora fixată, sunară la 
Henrik Vanger, se văzu că Dirch Frode şi Martin Vanger făceau 
parte dintre invitaţi. Amândoi erau la costum şi cravată; numai 
Henrik Vanger se fălea cu un papion şi un pulover maro. 

— Avantajul de a avea peste optzeci de ani este că nimeni 
nu are curajul să-ţi critice felul de a te îmbrăca, constată el. 

În tot timpul dineului, Erika se arătă a fi într-o dispoziţie 
excelentă. 

Abia când se mutară în salonul cu şemineu şi când se turnă 
coniac în toate paharele, începu discuţia serioasă. 

Au vorbit aproape două ore, înainte să aibă pe masă schiţa 
contractului. 

Dirch Frode avea să creeze o societate care aparţinea în 
întregime lui Henrik Vanger şi al cărei consiliu de conducere era 
format din el însuşi, Frode şi Martin Vanger. Firma urma să 
investească într-o perioadă de patru ani o sumă de bani care 
acoperea pentru Millennium diferenţa între venituri şi cheltuieli. 
Banii proveneau din averea personală a lui Henrik Vanger. În 
schimb, Henrik Vanger va primi un post de decizie în 
conducerea ziarului. Contractul era făcut pe patru ani, dar putea 


fi reziliat de către Millennium după doi ani. O reziliere înainte de 
termen avea să fie costisitoare, pentru că partea lui Henrik 
putea fi răscumpărată doar cu totalitatea sumei investite. 

În cazul unui deces subit al lui Henrik Vanger, Martin Vanger 
îl va înlocui în consiliul de administraţie în perioada stipulată de 
contract. Dacă Martin dorea să continue angajamentul după 
termen, urma să decidă el însuşi condiţiile, la momentul 
respectiv. Acesta părea foarte tentat de posibilitatea de a-i pune 
bețe în roate lui Wennerström. Mikael se întrebă în ce constase 
de fapt conflictul lor. 

Când contractul preliminar a fost gata, Martin Vanger a 
umplut din nou paharele cu coniac. Henrik Vanger s-a aplecat 
spre Mikael, spunându-i cu voce scăzută că acest contract nu 
influenţa în nici un fel înţelegerea dintre el şi Mikael. 

Au hotărât, de asemenea, că, pentru a fi mediatizată la 
maximum, această reorganizare să fie prezentată în aceeaşi zi 
în care Mikael Blomkvist va intra la închisoare, la jumătatea lui 
martie. A cupla un eveniment negativ cu o restructurare era o 
atât de mare greşeală mediatică, încât nu putea decât să-i 
deruteze cu totul pe detractorii lui Mikael şi să dea maximum de 
audienţă intrării lui Henrik Vanger. Dar toţi înțelegeau logica - 
era un semnal că steagul de ciumaţi care fluturase deasupra 
redacţiei revistei era pe cale de a fi coborât şi că Millennium 
avea protectori dispuşi să se bată pentru el. Intreprinderile 
Vanger erau poate în criză, dar formau un concern industrial cu 
pondere, care putea juca ofensiv, dacă era nevoie. 

Toată discuţia se purtase între Erika, pe de o parte, şi Henrik 
şi Martin, de partea cealaltă. Nimeni nu-l întrebase pe Mikael ce 
părere avea. 

În toiul nopţii, Mikael, ţinându-şi capul pe pieptul Erikăi, o 
privi în ochi. 

— Cât timp aţi discutat, tu şi Henrik, despre înţelegerea 
asta? întrebă el. 

— Aproximativ o săptămână, zâmbi ea. 

— E implicat şi Christer? 

— Natural. 

— Eu de ce n-am ştiut nimic? 

— De ce, la urma urmei, trebuia să discut cu tine? Tu ţi-ai 
dat demisia ca redactor-şef, ai părăsit şi redacţia, şi conducerea 
şi te-ai stabilit în mijlocul pădurii. 


Mikael cugetă asupra situaţiei un moment. 

— Vrei să spui că merit să fiu tratat ca un idiot. 

— O, da! răspunse ea cu multă convingere. 

— Chiar ai fost supărată pe mine... 

— Mikael, să ştii, niciodată nu m-am simţit aşa de supărată, 
abandonată şi trădată ca atunci când tu ai ieşit din redacţie. 
Niciodată nu am fost atât de furioasă pe tine. 

Îl apucă bine de păr şi trase, împingându-l mai jos, în pat. 


Când Erika a părăsit duminică dimineaţă Hedeby, Mikael era 
aşa de pornit împotriva lui Henrik Vanger, că n-a voit să rişte o 
întâlnire nici cu el, nici cu vreun alt membru al clanului. S-a dus 
în schimb la Hedestad, unde a petrecut după-amiaza 
plimbându-se prin oraş; apoi, s-a dus la bibliotecă şi a băut o 
cafea la o cofetărie. Seara, a mers la cinema, unde a văzut 
„Stăpânul inelelor”, pe care îl ratase, deşi premiera avusese loc 
cu un an înainte. Îşi spuse că orcii! erau fiinţe mult mai simple şi 
necomplicate decât oamenii! 

Şi-a încheiat seara la McDonald's şi s-a întors la Hedeby cu 
ultimul autobuz, la miezul nopţii. A pus de cafea şi s-a aşezat la 
masa din bucătărie, scoțând un dosar. A citit până la ora patru 
dimineaţa. 


Existau mai multe întrebări în ancheta despre Harriet Vanger 
care păreau tot mai ciudate, pe măsură ce Mikael pătrundea 
mai adânc în documentație. El nu descoperise fapte 
revoluţionare, ci doar acele probleme care-l preocupaseră şi pe 
comisarul Morell, mai ales în timpul său liber. 

În ultimul an al vieţii, Harriet Vanger se schimbase, într-o 
măsură, schimbarea putea fi explicată prin metamorfoza prin 
care toţi tinerii, într-o formă sau alta, trec într-o perioadă din 
adolescenţă. Harriet era pe cale de a deveni o persoană matură, 
dar, în cazul ei, colegii de clasă, profesorii şi mai mulţi membri 
ai familiei depuneau mărturie că devenise închisă şi rezervată. 

Fata, care, cu doi ani înainte, fusese o puştoaică cu totul 
normală şi vorbăreaţă, se distanţase în mod vizibil de cei din jur. 
La şcoală, continua să se întâlnească cu prietenele, dar într-un 
fel pe care acestea îl numeau „impersonal”. Cuvântul acesta, 


1 După cum mulţi ştiu deja, orcii sunt personaje răuvoitoare şi 
primejdioase din trilogia lui J.R.R. Tolkien. 


folosit de prietena ei, era aşa de neobişnuit, încât Morell îl 
notase, punând întrebări în plus. Explicaţia pe care o primise era 
că Harriet încetase să vorbească despre ea însăşi, să spună 
bârfe sau să facă mărturisiri. 

În timpul copilăriei, Harriet Vanger fusese creştină, cum sunt 
copiii - şcoala de duminică, rugăciunea de seară şi confirmarea. 
In ultimul an, părea să fi devenit religioasă. Citea Biblia şi 
mergea regulat la biserică. Totuşi, nu se confesa pastorului Otto 
Falk, din Hedeby, care era prieten al familiei, ci în primăvara 
aceea se dusese la o congregaţie de penticostali din Hedestad. 
Angajamentul în biserica penticostală nu fusese de lungă 
durată. După două luni, părăsise congregația şi începuse să 
citească tot fel de cărţi despre religia catolică. 

Exaltare religioasă de adolescentă? Poate, dar nimeni 
altcineva din familia Vanger nu fusese credincios într-un fel 
special şi era greu de înţeles ce impulsuri îi conduceau 
gândurile. O explicaţie a interesului ei pentru Dumnezeu ar fi 
putut fi, desigur, faptul că tatăl ei se înecase cu un an în urmă. 
Gustaf Morell trăsese în orice caz concluzia că în viaţa ei 
intervenise ceva care o apăsa şi o influenţa, dar nu putuse să 
hotărască despre ce anume era vorba. Morell, ca şi Henrik 
Vanger, petrecuse mult timp vorbind cu prietenele ei, ca să 
găsească pe cineva căreia fata i s-ar fi confesat. 

O oarecare speranţă îşi puseseră în Anita Vanger, cu doi ani 
mai mare - fiica lui Harald Vanger, care petrecuse vara lui 1966 
la Hedeby şi care devenise prietenă apropiată a lui Harriet. Dar 
nici Anita Vanger nu putuse da vreo informaţie interesantă. În 
cursul verii se întâlneau, făceau baie, se plimbau, vorbeau 
despre filme, muzică pop şi cărţi. Harriet o însoţise deseori la 
lecţiile de şoferie pe care le lua Anita. O dată, se îmbătaseră 
drăguţ, cu o sticlă de vin pe care o furaseră din casă. Câteva 
săptămâni, locuiseră chiar singure, în partea cea mai depărtată 
a insulei, în cabana lui Gottfried - o clădire rustică pe care o 
construise tatăl Harrietei la începutul anilor cincizeci. 

Întrebările despre gândurile şi sentimentele Harrietei Vanger 
n-au primit nici un răspuns. Mikael observă totuşi o discrepanţă 
în descriere: informaţiile despre firea ei închisă veneau în mare 
parte de la colegele de şcoală şi într-o măsură de la membrii 
familiei, dar Anita Vanger nu o găsise deloc rezervată: îşi notă în 
minte să discute cu Henrik Vanger, când se va ivi ocazia. 


O întrebare mai concretă, căreia Morell îi dedicase cu mult 
mai mult interes era o pagină ciudată din agenda Harrietei - un 
cadou de Crăciun cu coperte frumoase, pe care ea îl primise cu 
un an înaintea dispariţiei sale. Prima jumătate din agendă 
cuprindea un calendar zilnic, în care Harriet notase întâlniri, 
data lucrărilor scrise la şcoală, lecţii şi altele. Agenda avea 
destul de mult loc pentru notații zilnice, dar Harriet scria în 
jurnal doar sporadic. Ea începuse, ambițioasă, în ianuarie, cu 
note scurte despre cei cu care se întâlnise în vacanţa de Crăciun 
şi câteva comentarii despre filmele pe care le văzuse. Pe urmă, 
nu mai scrisese nimic personal, înainte de terminarea şcolii, 
când probabil fusese interesată de un băiat, al cărui nume nu-l 
dădea. 

Dar adevăratul mister îl conţineau paginile cu numere de 
telefon. Notate frumos, în ordine alfabetică se găseau numerele 
rudelor, colegelor, ale unora dintre profesori, ale câtorva 
membri din congregația penticostală şi ale altor persoane 
perfect identificabile din anturajul ei. Pe ultima pagină a 
agendei, albă şi neaparţinând registrului alfabetic, se aflau cinci 
nume şi tot atâtea numere de telefon. Trei nume de femeie şi 
două iniţiale: 


M agda - 310b 


Sata ~ IRMI 
a TBOIR 

A, = UF 
Man — 320/8 


Numerele de telefon de cinci cifre care începeau cu 32 erau 
în anii şaizeci numere de Hedestad. Numerele cu prefixul 30 
aparţineau localităţii Norrby, de lângă Hedestad. Singura 
problemă a fost că, atunci când inspectorul Morell contactase 
toate persoanele din cercul de cunoscuţi ai Harrietei, nimeni nu 
avea habar cine avea aceste telefoane. 

Primul număr, „Magda”, părea promiţător. El ducea la o 
mercerie de pe Strada Parcului nr. 12. Telefonul aparţinea lui 
Margot Lundmark, a cărei mamă se numea într-adevăr Magda şi 
care, uneori, lucra în prăvălie. Dar Magda avea 69 de ani şi nu 
ştia cine este Harriet Vanger. Nimic nu indica faptul că Harriet ar 


fi vizitat vreodată prăvălia sau că ar fi târguit acolo. Ea nu era 
deloc interesată de croitorie. Numărul „Sara” condusese la o 
familie cu copii mici, cu numele de Toresson, care locuia în 
partea de vest a oraşului, dincolo de calea ferată. Familia se 
compunea din Anders şi Monica, precum şi din copiii Jonas şi 
Peter, care la vremea aceea erau de vârsta grădiniţei. Nu exista 
nici o Sara în familie şi ei nu ştiau cine este Harriet Vanger, doar 
că se vorbise în ziar despre dispariţia ei. Singura legătură foarte 
vagă între Harriet şi familia Toresson era că Anders, care se 
ocupa cu repararea acoperişurilor, pusese în urmă cu un an, 
timp de două săptămâni, ţigle pe acoperişul şcolii unde Harriet 
era elevă în clasa IX-a. 

Cele trei numere de telefon rămase duceau la fundături 
asemănătoare. Numărul notat la RL, 32027, aparținuse unei 
Rosmarie Larsson, care, de altfel, murise în urmă cu mai mulţi 
ani. 

În iarna din anii 1966-1967, inspectorul Morell îndreptase o 
mare parte din cercetările lui spre încercarea de a lămuri pentru 
ce notase Harriet aceste numere şi nume. 

O primă supoziţie era că numerele erau de fapt un fel de cod 
personal - Morell făcuse de aceea o încercare de a se transpune 
în felul de a rezona al unei adolescente. Pentru că seria 32 
indica, în mod evident, Hedestadul, încercase să schimbe între 
ele ultimele trei cifre. Nici 32 601, nici 32 160 nu duceau la vreo 
Magda. 

Înverşunându-se asupra acestui mister, el descoperi că, dacă 
modifica suficient de multe numere, găsea până la urmă o 
eventuală legătură cu Harriet. De exemplu, dacă adăuga 1 la 
fiecare din cele trei cifre din 32 016, ajungea la numărul 32 127 
- care era numărul de telefon al biroului de avocatură al lui 
Dirch Frode din Hedestad. Problema era că o asemenea legătură 
nu însemna nimic. În acelaşi timp, el nu a reuşit să găsească 
acel cod care ar fi putut explica toate cele cinci numere. 

Morell lărgise raţionamentul. Puteau cifrele însemna altceva? 
Numerele de automobil din anii şaizeci conţineau litera regiunii 
şi cinci cifre - încă un impas. 

Pe urmă, inspectorul abandonase cifrele, pentru a se 
concentra asupra numelor. Mersese chiar până la a alcătui o 
listă cu toate persoanele din Hedestad numite Mari, Magda şi 
Sara, şi cu cele care aveau inițialele RL sau RJ. Printre acestea, 


29 aveau într-o formă sau alta legături cu Harriet: un coleg de 
clasă, spre exemplu, se numea Roland Jacobsson, RJ. Totuşi, ei 
nu se cunoscuseră decât superficial şi nu mai avuseseră nici un 
contact de când Harriet începuse liceul. Şi de altfel, nu exista 
nici o legătură cu numărul lui de telefon. Misterul agendei 
rămăsese nedezlegat. 


Cea de a patra întâlnire cu avocatul Bjurman nu era una din 
cele aflate în schemă. Ea fusese obligată să ia legătura cu el. 

In cea de a doua săptămână din februarie, laptopul lui 
Lisbeth Salander îşi dăduse duhul într-un accident aşa de stupid, 
că ei îi venea să ucidă. Venise pe bicicletă la o întrunire la Milton 
Security, oprise în spatele unui stâlp din garaj, punând rucsacul 
pe podea, ca să scoată lanţul antifurt din el. Tocmai atunci un 
Saab vişiniu a dat înapoi. Cum ea era întoarsă cu spatele, nu 
auzise decât trosnitura din rucsac. Şoferul nu observase nimic şi 
dispăruse lipsit de griji, afară din garaj. 

Rucsacul conţinea computerul ei alb Apple iBook cu hard 
disk de 25 Gb şi 420 Mb RAM, construit în ianuarie 2002 şi 
având un ecran de 14 inci. Când îl cumpărase, fusese ultimul 
răcnet la Apple. Era upgradat cu cele mai noi şi adesea cele mai 
costisitoare configurații - echipamentul informatic constituia 
singura cheltuială extravagantă de pe contul ei. 

Când a deschis rucsacul, a putut constata că se spărsese 
capacul ordinatorului. A încercat să-l pornească, dar acesta nu a 
avut decât o ultimă tresărire. A dus rămăşiţele la Magesus 
Shop, prăvălia lui Timmy de pe strada Brânnkyrka, în speranţa 
că s-ar putea salva măcar o parte din hard disk. După câteva 
încercări, Timmy a dat din cap. 

— Sorry. Nu-i nici o speranţă, a constatat el. Poţi să-i faci o 
înmormântare frumoasă. 

Pierderea computerului era o lovitură, dar nu o catastrofă. 
Lisbeth Salander se împăcase de minune cu el, câtă vreme îl 
avusese. Făcuse backup la toate documentele şi acasă avea un 
Mac G3, mai vechi, precum şi un laptop vechi Toshiba PC pe 
care le putea folosi. Dar - blestem - avea nevoie de o cutie 
nouă, rapidă şi modernă. 

A optat, nu neaşteptat, pentru cea mai bună alternativă: 
nou-lansatul Apple PowerBook G4/1.0GHz, în înveliş de aluminiu 
şi cu procesor Power PC7451, cu AntiVec Velocity Engine, 960 


Mb RAM şi un hard-disk de 60 Gb. Avea bluetooth şi unitate 
optică de discuri inclusă. 

Şi, mai ales, avea primul ecran de 17 inci, cu grafică NVIDIA, 
cu o rezoluţie de 1440x900 pixeli, fapt care îi şocase pe 
entuziaştii PC-urilor şi surclasase tot ce exista pe piaţă. Era Rolls 
Royce în formă de hard mare, dar ceea ce stârnise cu adevărat 
dorinţa de posesie a lui Lisbeth era subtilitatea unei tangente 
luminoase, aşa încât literele puteau fi văzute chiar în beznă 
totală. Aşa de simplu. De ce nu se mai gândise nimeni la asta? 

A fost dragoste la prima vedere. 

Costa 38 000 de coroane, plus taxele. 

Asta era o problemă. 

Oricum, lăsase comanda la Mac/esus, de unde obişnuia să-şi 
cumpere toate accesoriile informatice şi care din acest motiv îi 
făcea un rabat considerabil. Câteva zile mai târziu, Lisbeth 
Salander îşi făcuse toate socotelile. 

Asigurarea computerului accidentat trebuia să acopere o 
bună parte din sumă, dar cu „propriul risc” şi preţul mai ridicat 
al noului computer îi lipseau, în orice caz, ceva mai mult de 
18 000 de coroane. Intr-o cutie veche de cafea avea acasă 
10 000 de coroane, puse deoparte ca să aibă totdeauna un pic 
de numerar la îndemână, dar nu acopereau toată suma. l-a 
adresat un gând rău avocatului Bjurman, dar a trebuit să-l sune 
pe tutorele ei şi să-i spună că avea nevoie de bani pentru o 
cheltuială neaşteptată. Bjurman i-a răspuns că nu are timp de 
ea în cursul zilei. Salander a replicat că-i va lua douăzeci de 
secunde să semneze un cec de 10000 de coroane. El a 
lămurit-o că nu poate da bani fără o explicaţie exactă, dar pe 
urmă s-a răzgândit şi, după o clipă de gândire, i-a fixat o 
întâlnire după program, la 7.30 seara. 


Mikael recunoştea că nu avea competenţa de a judeca o 
anchetă de poliţie, dar trăsese totuşi concluzia că inspectorul 
Morell fusese excepţional de conştiincios şi făcuse investigaţii cu 
mult dincolo de ceea ce îi cerea slujba. După ce ancheta formală 
a poliţiei fusese terminată, Morell continua să apară ca actor în 
notaţiile personale ale lui Henrik; între ei se stabiliseră legături 
de prietenie şi Mikael se întreba dacă Morell nu devenise la fel 
de obsedat ca şi industriaşul. Deci, trase el concluzia, Morell nu 
neglijase nimic. Răspunsul enigmei Harriet Vanger nu putea să 


se găsească în ancheta de poliţie, oricât de perfectă fusese ea. 
Toate întrebările posibile fuseseră deja puse şi toate pistele 
fuseseră urmate, chiar şi cele mai absurde. 

Nu citise încă toată ancheta, dar cu cât înainta, cu atât mai 
neclare deveneau urmele şi indiciile cercetate. Nu se mai 
aştepta să găsească ceva ce predecesorul lui trecuse cu 
vederea şi se simţea nesigur asupra felului în care urma să 
abordeze problema. Treptat, i se impusese convingerea că 
singurul drum pe care îl putea lua era să încerce să găsească 
motivațiile psihologice ale persoanelor implicate. 

Semnul de întrebare cel mai evident se referea la Harriet 
însăşi. De fapt, cine era aceasta? 

De la fereastra casei, Mikael văzuse pe la ora cinci 
aprinzându-se lumina la geamul de la etajul casei Ceciliei 
Vanger. La 7.30 îi bătu la uşă, chiar în momentul în care la 
televizor începea buletinul de ştiri. Ea deschise, în halat de baie 
şi cu părul ud, acoperit cu un prosop galben. Mikael îşi ceru 
imediat scuze pentru deranj şi dădu să plece, dar ea îi făcu 
semn să intre în bucătărie. Puse în priză filtrul de cafea şi 
dispăru pe scara de la etaj, unde rămase câteva minute. Când 
se întoarse, avea pe ea jeanşi şi o cămaşă de flanel în carouri. 

— Începusem să cred că nu vei îndrăzni să treci pe aici! 

— Trebuia să fi telefonat, dar am văzut lumină şi, brusc, 
mi-am dorit să vin. 

— Am văzut că la dumneata arde lumina noapte de noapte. 
Şi că te plimbi uneori după miezul nopţii. Pasăre de noapte? 

Mikael înălţă din umeri. 

— Aşa s-a întâmplat. 

Se uită la câteva manuale care se aflau într-un teanc, pe 
marginea mesei: 

— Mai predai încă, deşi eşti directoare? 

— Nu, nu mai apuc. Dar am fost profesor de Istorie, religie şi 
cunoştinţe despre societate. Şi mai am câţiva ani. 

— Câţiva ani? 

Ea râse: 

— Am cincizeci şi şase de ani. Curând, ies la pensie. 

— Nu arăţi să ai peste cincizeci, mai curând, pari de 
patruzeci. 

— Măguliri, măguliri. Dumneata, câţi ani ai? 

— Patruzeci, plus... zâmbi Mikael. 


— Şi parcă ieri n-aveam decât douăzeci... Ce repede trece 
vremea... Viaţa, vreau să spun. 

Cecilia Vanger turnă cafeaua şi-l întrebă pe Mikael dacă-i era 
foame. El îi spuse că mâncase deja, ceea ce era aproape un 
adevăr: era neglijent cu mâncarea şi, în loc să gătească, se 
ghiftuia cu sandvişuri. Dar nu făcea foamea. 

— Atunci, pentru ce ai venit? A sosit ceasul să-mi pui acele 
faimoase întrebări? 

— Cinstit vorbind... n-am venit ca să-ţi pun întrebări. Cred că 
am dorit doar să vin. 

Cecilia Vanger zâmbi: 

— Eşti condamnat la închisoare, te muţi la Hedeby, te 
cufunzi în dosarele favorite ale lui Henrik, nu dormi nopţile, faci 
plimbări lungi pe un ger de crapă pietrele... Am uitat ceva? 

— Viaţa mea este pe cale să se ducă de râpă, spuse Mikael, 
zâmbind la rândul lui. 

— Cine era femeia care te-a vizitat sâmbătă? 

— Erika... e director al revistei Millennium. 

— lubita ta? 

— Nu chiar. Este căsătorită. Eu sunt mai curând un prieten şi 
occasional lover. 

Cecilia Vanger începu să râdă în hohote. 

— Ce e aşa de nostim? g 

— Felul în care ai spus-o. Occasional lover. \mi place 
expresia. 

Mikael râse. Cecilia Vanger începea să-i placă. 

— AŞ avea şi eu nevoie de un occasional lover, spuse ea. 

Îşi aruncă papucii şi îşi urcă piciorul pe genunchii lui Mikael. 
Maşinal, el îi puse mâna pe picior, atingându-i pielea. Şovăi o 
clipă - simţea că se află pe ape necunoscute şi nesigure. Totuşi, 
începu să-i maseze atent talpa piciorului cu degetul mare. 

— Şi eu sunt căsătorită, spuse Cecilia Vanger. 

— Ştiu. Nu se divorţează în clanul Vanger. 

— Nu mi-am întâlnit bărbatul de aproape douăzeci de ani. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu te priveşte. N-am mai făcut sex de... hm, se fac deja 
trei ani... 

— Mă uimeşti. 

— De ce? Este vorba de cerere şi ofertă. Nu vreau în nici un 
caz să am un prieten, sau un bărbat cu cununie, sau un 


concubin. Mă simt foarte bine cu mine însămi. Cu cine să fac 
sex? Vreunul din profesorii de la şcoală? - n-aş crede. Cu 
vreunul dintre elevi? Ar fi o istorie murdară, subiect de bârfe. 
Mătuşicile vorbăreţe sunt cu ochii pe oricine poartă numele de 
Vanger. Şi aici, pe insulă, nu locuiesc decât neamuri sau bărbaţi 
care sunt deja căsătoriţi. 

Ea se aplecă şi-l sărută pe gât. 

— Te şochez? 

— Nu. Dar nu ştiu dacă este o idee bună. Eu lucrez pentru 
unchiul tău. 

— Şi eu sunt cea din urmă care va vorbi despre asta. Dar, 
cinstit vorbind, Henrik probabil nu ar avea nimic împotrivă. 

Se aşeză pe genunchii lui şi-l sărută pe gură. Părul îi mai era 
umed şi mirosea a şampon. El se încurcă în nasturii bluzei şi i-o 
trase peste umeri. Nu purta sutien. Se strânse lângă el, când 
Mikael începu să-i sărute sânii. 


Avocatul Bjurman înconjură masa şi-i arătă extrasul de cont 
- pe care ea îl cunoştea deja până la ultimul detaliu, dar de care 
nu mai putea dispune. El sta în spatele ei. Brusc, începu să-i 
maseze grumazul şi lăsă să-i lunece mana peste umărul stâng, 
pe sâni. li puse mâna pe sânul drept, şi o lăsă acolo. Cum ea nu 
părea să protesteze, îi strânse sânul. Lisbeth Salander sta 
nemişcată. li simţea respiraţia în ceafă şi privea ţintă cuțitul de 
scrisori de pe birou; putea uşor să-l atingă cu mâna liberă. 

Dar nu făcu nimic. Un lucru pe care Holger Palmgren o 
obligase să-l înveţe pe dinafară de-a lungul anilor era că actele 
impulsive duc direct la neplăceri şi că neplăcerile pot avea 
consecinţe dintre cele mai dezagreabile. Ea nu mai făcea nimic, 
fără ca în prealabil să cântărească consecinţele. 

Acest prim abuz sexual - care în termeni juridici era numit 
hărţuire sexuală şi presiune asupra unei persoane dependente 
şi care, teoretic, ar fi putut să-l coste pe Bjurman până la doi ani 
de închisoare - nu a durat decât câteva clipe scurte, dar a fost 
suficient ca o frontieră să fie trecută, în mod iremediabil. Pentru 
Lisbeth Salander a fost ca o demonstraţie de forţă armată, 
făcută de o armată inamică - o marcare a faptului că, dincolo de 
relaţia juridică atent definită, ea se afla la buna lui voie şi total 
dezarmată. Când ochii li se întâlniră câteva secunde mai târziu, 


gura lui Bjurman era deschisă şi pe chipul lui se putea citi 
dorinţa. Faţa lui Salander nu trăda nici un sentiment. 

Bjurman se duse înapoi, de cealaltă parte a biroului şi se 
lăsă să cadă în fotoliul confortabil de piele. 

— Nu pot scrie cecuri aşa, oricum, zise el deodată. De ce ai 
nevoie de un computer aşa de scump? Există aparate mult mai 
ieftine la care îţi poţi juca jocurile. 

— Vreau să dispun de banii mei ca mai înainte. Avocatul 
Bjurman îi adresă o privire plină de milă: 

— Asta o s-o vedem mai târziu. Trebuie mai întâi să înveţi să 
fii socială şi să te înţelegi cu oamenii din jur. 

Surâsul maestrului Bjurman poate că s-ar fi atenuat într-o 
măsură, dacă ar fi putut citi gândurile lui Lisbeth, din spatele 
ochilor ei inexpresivi. 

— Cred că tu şi cu mine vom deveni buni prieteni, spuse 
Bjurman. Trebuie să putem avea încredere unul în celălalt. 

Cum ea nu răspunse, el deveni mai explicit: 

— Tu eşti o femeie adultă acum, Lisbeth. Ea dădu din cap. 

— Vino aici, îi spuse, întinzându-i o mână. Lisbeth Salander 
fixă privirea pe cuțitul de tăiat hârtie timp de câteva secunde, 
înainte de a se ridica şi de a merge la el. Consecințele. El îi 
prinse mâna şi şi-o apăsă în josul pântecelui. Ea îi putu simţi 
sexul prin pantalonii de gabardină de culoare închisă. 

— Dacă eşti drăguță cu mine, voi fi şi eu drăguţ cu tine, 
spuse el. 

Era ţeapănă ca un băț şi atunci el îi trecu celălalt braţ în jurul 
grumazului, forţând-o să se aşeze în genunchi, cu faţa lipită de 
pântecele lui. 

— Tu ai mai făcut chestii dintr-astea, nu-i aşa? spuse el, 
deschizându-şi prohabul. Mirosea ca şi cum s-ar fi spălat de 
curând cu săpun şi apă. 

Lisbeth Salander întoarse capul într-o parte şi dădu să se 
ridice, dar el o ţinea cu o mână fermă. Din punctul de vedere al 
forţei pure, nu constituia un meci greu pentru el: ea cântărea 42 
kg, el 95. li prinse capul cu amândouă mâinile şi-i răsuci faţa, 
aşa că ochii lor se întâlniră. 

— Dacă eşti drăguță cu mine, o să fiu şi eu drăguţ cu tine, 
repetă el. Dacă faci scandal, am să te plasez la casa de nebuni 
pentru tot restul vieţii. O să-ţi placă? 

Ea nu răspunse. 


— Spune, o să-ţi placă? repetă el. 

Ea negă, dând din cap, O aşteptă până îşi plecă privirea, 
supusă. Apoi, o strânse şi mai aproape. Lisbeth Salander 
descleştă dinţii şi îl luă în gură. O ţinea tot timpul de ceafă, 
trăgând-o violent spre sine. Ea abia îşi putu reţine reflexul de a 
vomita, în cele zece minute în care el se dezlănţuise. Când în 
sfârşit termină, o ţinea atât de strâns, că aproape nu mai putea 
respira. 

O lăsă să folosească mica toaletă de lângă birou. Lisbeth 
Salander tremura din tot trupul în vreme ce se spăla pe faţă şi 
încerca să scoată petele de pe maiou. Mâncă din pasta lui de 
dinţi, ca să înlăture gustul din gură. Revenind de la toaletă, îl 
găsi instalat la biroul lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi 
răsfoind hârtiile. 

— Aşează-te, Lisbeth, îi spuse, fără s-o privească. 

Se aşeză. Într-un târziu, el îşi ridică privirea, zâmbindu-i. 

— Acum eşti adultă, nu-i aşa, Lisbeth? Ea dădu din cap. 

— Atunci, trebuie să poţi juca jocuri de adult, spuse el. 

Folosea un ton ca şi cum ar fi vorbit unui copil. Ea nu-i 
replică. O cută mică se formă pe fruntea lui: 

— Nu cred că ar fi o idee bună să vorbeşti despre jocurile 
noastre cu alte persoane. Gândeşte-te, cine te-ar crede? Sunt 
hârtii care atestă că eşti iresponsabilă. 

Cum ea tot nu răspundea, el continuă: 

— Ar fi cuvântul meu contra cuvântului tău. Care ar avea 
mai multă greutate, ce crezi? 

Suspină, în vreme ce ea continua să tacă. Apoi, deveni brusc 
iritat, pentru că ea stătea doar acolo, tăcută şi-l privea - dar se 
stăpâni. 

— Vom deveni prieteni buni, tu şi cu mine, spuse el. Cred că 
ai fost înţeleaptă, venind azi să mă cauţi. Poţi totdeauna să vii la 
mine. 

— Am nevoie de 10 000 pentru computer, spuse ea deodată, 
cu voce joasă, exact ca şi cum ar fi continuat conversaţia pe 
care o avuseseră înainte de întrerupere. 

Avocatul Bjurman înălţă sprâncenele. Ce diavol încăpățânat. 
A dracului, e total arierată. Îi întinse cecul pe care-l scrisese, în 
vreme ce ea era la toaletă. E mai bună decât o curvă, o plăteşti 
cu banii ei proprii. Îi adresă un surâs superior. Lisbeth Salander 
luă cecul şi plecă. 


12 
Miercuri 19 februarie 

Dacă Lisbeth Salander ar fi fost un cetăţean obişnuit, cel mai 
probabil ar fi telefonat la poliţie şi ar fi reclamat violul, chiar în 
momentul în care părăsea biroul avocatului Bjurman. Vânătăile 
din jurul gâtului, ca şi petele de spermă, ca o semnătură cu 
ADN-ul avocatului, de pe corpul şi hainele ei ar fi constituit 
probe materiale indiscutabile. Chiar dacă avocatul Bjurman ar fi 
încercat să scape, afirmând că a fost de acord sau ea m-a sedus 
sau ea a vrut să mi-o sugă şi alte afirmaţii de genul acestora, 
cum obişnuiesc să facă violatorii, oricum, ar fi fost vinovat de 
atâtea încălcări ale legii tutelei, că imediat i s-ar fi luat controlul 
asupra ei. O reclamaţie din care ar fi rezultat probabil faptul că 
Lisbeth Salander ar fi primit un avocat adevărat, cu bune 
cunoştinţe despre abuzurile de putere împotriva femeilor, ceea 
ce ar fi dus, de asemeni, la o discuţie despre miezul problemei - 
adică punerea ei sub tutelă. 

Din 1989 nu mai există noţiunea de pus sub interdicţie. 

Există două feluri de tutelă - girare benevolă şi tutelă. Un 
girant intervine ca ajutor voluntar pentru persoanele care, din 
diferite motive, au dificultăţi cu problemele vieţii cotidiene, cu 
plata facturilor sau igiena personală. Girantul desemnat este, de 
obicei, o rudă sau un prieten apropiat. Dacă o asemenea 
persoană lipseşte, atunci autorităţile sociale pot desemna un 
girant. Girarea este o formă moderată de tutelă, în care 
persoana în cauză îşi păstrează controlul asupra veniturilor, iar 
deciziile sunt luate în comun. 

Tutela este o formă de control mult mai severă, în care 
persoana în cauză este privată de libera dispoziţie asupra averii 
şi a deciziilor în diferite probleme. Formularea exactă este că 
tutorele preia de la cel vizat întregul drept de a exercita acte 
civice si proceduri juridice. În Suedia se află aproape 4000 de 
persoane sub tutelă. Cel mai obişnuit motiv pentru tutelă este o 
boală psihică sau o boală psihică însoţită de alcoolism avansat 
ori narcomanie. O parte mai mică este formată din demenţii 
senili. Uimitor de multe dintre persoanele aflate sub tutelă sunt 
relativ tinere, treizeci şi cinci de ani, sau mai puţin. Una dintre 
acestea era Lisbeth Salander. 

A lua cuiva controlul asupra propriei vieţi, cu alte cuvinte, 
asupra contului din bancă, este una dintre măsurile cele mai 


degradante la care poate recurge o democraţie, nu mai puţin 
atunci când se referă la persoane tinere. Este o degradare, chiar 
dacă scopul tutelei poate fi considerat bun şi justificat din punct 
de vedere social. Problema tutelei este o problemă politică 
dificilă şi, de aceea, cu hotărâri riguroase şi controlată de un 
consilier juridic. 

In general, Comisia de tutelă îşi duce activitatea în condiţii 
deosebit de dificile. Ţinând seama de problemele sensibile pe 
care le tratează oficialităţile, sunt făcute neobişnuit de puţine 
reclamaţii şi doar câteodată apar scandaluri în presă. 

In câteva rare ocazii, au apărut raportări despre reclamaţii 
făcute împotriva vreunui tutore sau girant, care a deturnat bani 
sau a vândut ilegal locuinţa clientului, pentru a băga banii în 
propriul buzunar. Dar aceste cazuri sunt relativ rare, lucru care 
poate depinde de două cauze: fie că autoritatea se achită de 
sarcina ei deosebit de bine, fie că persoanele în cauză nu au 
posibilitatea să reclame şi să se facă auzite într-un mod demn 
de crezare printre ziarişti şi autorităţi. 

Comisia de tutelă este obligată ca, în fiecare an, să 
cerceteze dacă există motive să ceară ridicarea unei tutele. 
Pentru că Lisbeth Salander se încăpăţâna în refuzul rigid de a se 
supune unor controale psihiatrice - ea nu schimba nici măcar un 
bună ziua politicos cu doctorii ei -, comisia nu avusese niciodată 
motive de a-şi schimba decizia. 

Textul legii stipulează totuşi ca punerea sub tutelă să fie 
adaptată fiecărui caz în parte. Holger Palmgren, în vremea în 
care era responsabil, tălmăcise aceasta în felul lui propriu, 
lăsându-i lui Lisbeth Salander grija de a-şi gira banii şi propria 
viaţă. El îndeplinise punct cu punct cerinţele comisiei şi dăduse 
raport lunar, precum şi o revizie anuală, dar dincolo de asta o 
tratase pe Lisbeth Salander ca pe orice tânără normală şi nu se 
amestecase în alegerile şi anturajul ei. Această atitudine, un pic 
specială faţă de decizia tribunalului, era unul dintre motivele 
pentru care se înţeleseseră aşa de bine. 

Câtă vreme Holger Palmgren fusese tutorele ei, Lisbeth 
Salander nu-şi pusese problema situaţiei ei juridice. Avocatul 
Bjurman interpretase însă legea tutelei în cu totul alt fel. 


Dar Lisbeth Salander nu aparţinea oamenilor normali. Ea 
avea o cunoaştere elementară a legilor - fusese un domeniu pe 


care nu avusese nici un motiv să-l adâncească - şi încrederea ei 
în puterea forţelor de ordine era cu totul inexistentă. Pentru ea, 
poliţia era o forţă inamică relativ imprecisă, ale cărei intervenţii 
practice de-a lungul anilor constaseră doar în a o închide şi 
umili. Ultima dată când avusese de-a face cu poliţia fusese anul 
trecut, într-o după-amiază de mai când, trecând pe Götgatan în 
drum spre Milton Security, se aflase faţă-n faţă cu un poliţist cu 
cască, din forţa antidemonstraţii; acesta, fără cea mai mică 
provocare din partea ei, îi aplicase o lovitură de baston pe umăr. 
Reflexul ei de apărare fusese să treacă imediat la atac, cu o 
sticlă de coca-cola pe care se întâmpla s-o aibă în mână. Din 
fericire, polițistul se întorsese deja şi alerga mai departe, înainte 
ca ea să aibă timp să acţioneze. Abia după aceea aflase că 
Reclaim the Street organizase o manifestaţie undeva mai 
departe pe stradă. 

Gândul de a vizita statul major al poliţiştilor mascaţi cu căşti, 
pentru a-l reclama pe Nils Bjurman pentru agresiune sexuală, 
nici nu exista în conştiinţa ei. Şi, de altfel - ce avea de reclamat? 

Bjurman îi atinsese sânii. Orice poliţist i-ar fi aruncat o privire 
şi ar fi constatat că era greu de crezut să se fi întâmplat aşa 
ceva cu muguraşii ei de sâni miniaturali şi că, dacă totuşi se 
întâmplase, trebuia mai degrabă să fie mândră că cineva se 
deranjase s-o facă. Şi partea cealaltă, cu suptul - era vorba de 
cuvântul ei contra cuvântului lui, şi de obicei cuvintele celorlalţi 
atârnau mai greu decât ale ei. Politia nu era o alternativă. 

După ce părăsise biroul lui Bjurman, se dusese acasă, făcuse 
un duş, mâncase două sandvişuri cu brânză şi castravete sărat 
şi se aşezase pe canapeaua veche şi plină de noduri din camera 
de zi, ca să gândească. 

Un om obişnuit ar fi considerat poate că lipsa ei de reacţie 
era o vină - încă o probă că într-un fel ea era aşa de anormală, 
încât nici un viol nu reuşea să provoace un răspuns emoţional 
satisfăcător. 

Cercul ei de prieteni era în mod cert restrâns şi nu era 
alcătuit din burghezi bine apăraţi din cartierele de vile, dar, 
până la vârsta de optsprezece ani, Lisbeth Salander nu 
cunoscuse nici o singură fată care să nu fi fost silită, măcar o 
dată, să îndeplinească un act sexual contra propriei voințe. Cele 
mai multe abuzuri de felul acesta erau comise de „prieteni” mai 
în vârstă care, cu o anume cantitate de hotărâre şi de forţă, 


reuşeau să-şi impună voinţa. După câte ştia Lisbeth Salander, 
uneori se ajungea la plânsete şi furie, dar nici unul dintre aceste 
incidente nu se transformase în reclamaţie făcută poliţiei. In 
lumea lui Lisbeth Salander, aceasta era starea normală a 
lucrurilor. Ca fată, ea era o pradă autorizată, mai ales dacă 
purta o geacă de piele uzată şi avea inele în sprâncene, tatuaje 
şi statut social zero. 

N-aveai de ce să verşi lacrimi. 

În schimb, era inadmisibil ca avocatului Bjurman să-i fie 
permis nepedepsit s-o oblige să i-o sugă. Lisbeth Salander nu 
uita niciodată o nedreptate şi, prin natura ei, în nici un caz nu 
era iertătoare. 

Situaţia ei juridică era, prin urmare, jalnică. De când putea 
să-şi amintească, ea fusese considerată ca dificilă şi violentă 
fără motiv. Primele notări din jurnalul ei proveneau din registrul 
sorei de la şcoală, din clasele primare. Fusese trimisă acasă 
pentru că lovise şi îmbrâncise într-un cuier un coleg de clasă aşa 
de tare, că-i dăduse sângele. Încă îşi mai amintea victima cu 
aceeaşi iritare; un grăsan, pe nume David Gustavsson, care 
obişnuia să nu-i dea pace şi să arunce în ea cu obiecte - şi care, 
încetul cu încetul, devenise un teribil torţionar. Pe vremea 
aceea, nu ştia ce înseamnă cuvântul „mobbing”!, dar când se 
întoarse la şcoală, în ziua următoare, David îi promise 
ameninţător să se răzbune şi atunci ea dăduse de podea cu el, 
cu o directă de dreapta, cu pumnul strâns pe o minge de golf, 
ceea ce dusese la o nouă sângerare şi la o nouă consemnare în 
registru. 

Regulile vieţii sociale de la şcoală o uluiseră totdeauna. Ea îşi 
vedea de treabă şi nu se băga în ceea ce făceau cei din jurul ei. 
Şi totuşi, se afla întotdeauna cineva care nu voia cu nici un preţ 
s-o lase în pace. 

În gimnaziu, fusese de mai multe ori trimisă acasă după ce 
nimerise în dispute violente cu colegii de clasă. Băieți cu mult 
mai voinici învăţară curând că ar putea fi neplăcut să se ia la 
harţă cu fata slăbuţă - spre deosebire de alte fete din clasă, ea 
nu dădea niciodată înapoi şi nu şovăia o secundă să recurgă la 
pumni sau la diverse obiecte pentru a se apăra. Afişa o atitudine 


1 Mobbing: molestare, agresare, brutalizare; în Suedia, faptul de a 
„moba” pe cineva se pedepseşte prin lege. 


care arăta că mai curând se va lăsa maltratată până la moarte, 
decât să accepte vreun rahat. 

In plus, era răzbunătoare. 

Când Lisbeth Salander era în clasa a şasea, ajunsese să se 
bată cu un băiat mult mai mare şi mai puternic. Nu fusese cine 
ştie ce problemă pentru el. Mai întâi, se amuzase s-o facă să 
cadă de mai multe ori, pe urmă o pălmuise, când ea încercă să 
contraatace. Dar nimic nu a ajutat, oricât de puternic era, 
tâmpita aia continua să-l atace şi după o vreme chiar şi colegii 
au început să înţeleagă că lucrurile mergeau prea departe. Era 
aşa de evident lipsită de apărare, că devenea penibil. Până la 
urmă, băiatul i-a dat un pumn cum trebuie, de i-a spart buza şi a 
făcut-o să vadă stele verzi. Au lăsat-o pe jos, în spatele sălii de 
gimnastică. Ea a rămas acasă două zile. In dimineaţa celei de-a 
treia zile, îşi aşteptă călăul cu o crosă de baseball cu care l-a 
lovit peste ureche. De data asta, a fost chemată la director care 
a decis s-o reclame pentru lovituri, ceea ce s-a terminat cu o 
anchetă socială. 

Colegii de clasă o socoteau ţicnită şi o tratau în consecinţă. 
De asemenea, ea trezea puţine simpatii printre profesori, care 
deseori o considerau o adevărată plagă. Niciodată nu fusese 
prea vorbăreaţă şi devenise cunoscută ca eleva care niciodată 
nu ridica mâna; ba chiar, atunci când i se punea o întrebare 
directă, refuza să răspundă. Nimeni nu-şi dădea seama dacă era 
din cauză că nu ştia sau din alt motiv, ceea ce se oglindea în 
notele ei. Dar nu era nici o îndoială că fata avea probleme însă, 
în mod curios, nimeni nu voia să-şi ia răspunderea acestei 
făpturi dificile, cu toate că fusese discutată la diferite adunări 
profesorale. Ajunsese deci în situaţia că profesorii n-o mai băgau 
în seamă şi o lăsau să zacă în tăcerea ei îmbufnată. 

O dată, când un suplinitor care nu-i cunoştea 
comportamentul special o presase să răspundă la o întrebare de 
matematică, avusese o ieşire isterică şi-l lovise cu pumnii şi 
picioarele. Terminase primele clase şi fusese mutată la o altă 
şcoală, fără ca un singur coleg să-i spună la revedere. O fată 
neiubită, cu un comportament bizar. 

Apoi, se întâmplase TOT RAUL la care ea nu voia să se 
gândească, chiar în momentul când se afla în pragul 
adolescenţei. A fost ultima criză, care desăvârşise modelul şi 
care făcuse ca observaţiile din şcoala primară să fie scoase la 


iveală. De atunci, ea fusese socotită ca... da, ţicnită. Şi bolnavă 
mintal. Lisbeth Salander nu avusese niciodată nevoie de vreo 
hârtie ca să ştie că era diferită. Pe de altă parte, nimeni n-o 
deranjase atâta vreme cât Holger Palmgren fusese tutorele ei, 
pe care, la nevoie, ea putea chiar să-l ducă de nas. 

O dată cu venirea lui Bjurman, punerea sub tutelă ameninţa 
să devină o povară dramatică în viaţa ei. Indiferent cui i s-ar fi 
adresat, curse posibile se deschideau în faţa ei, şi ce se va 
întâmpla dacă va pierde lupta? Inchisă la casa de nebuni? 
Într-adevăr, nu era o alternativă. 


Târziu în cursul nopţii, când Cecilia Vanger şi Mikael stăteau 
în pat liniștiți, cu picioarele împletite şi sânii Ceciliei 
odihnindu-se pe pieptul lui Mikael, ea înălţă ochii spre el: 

— Mulţumesc. Ultima oară a fost demult. Nu eşti rău la pat. 

Mikael zâmbi. Măgulirile sexuale erau întotdeauna plăcute. 

— Mi-a plăcut şi mie, spuse el. A fost neaşteptat, dar 
agreabil. 

— Eu sunt de acord să repetăm, spuse Cecilia Vanger. Dacă 
o doreşti. 

Mikael o privi: 

— Vrei să spui că doreşti să ai un amant? 

— Un occasional lover, cum spuneai tu, zise Cecilia Vanger. 
Însă vreau să pleci acasă înainte să adorm. Nu vreau să mă 
trezesc mâine dimineaţă cu tine aici, înainte de a-mi pune 
ordine în muşchi şi în trăsăturile feţei. Şi pe urmă, poate că ar fi 
bine să nu povesteşti la tot satul ce-am făcut împreună. 

— M-ar mira s-o fac, spuse Mikael. 

— Mai ales, n-aş vrea să ştie Isabella. E o viperă. 

— Şi e vecina ta... Am întâlnit-o. 

— Da, dar spre norocul meu, de la ea nu se vede uşa de 
intrare. Mikael, te rog, fii discret. 

— Voi fi discret. 

— Mulţumesc. Bei? 

— Uneori. 

— Am poftă de un gin cu suc de fructe. Vrei şi tu? 

— Cu plăcere. 

Ea se înveli în cearşaf şi dispăru pe scară. Mikael se duse la 
baie şi se spălă. Stătea în pielea goală, cercetându-i biblioteca, 


când ea se întoarse cu o carafă cu apă de la gheaţă, două 
pahare de gin şi lămâie. Ciocniră. 

— De ce ai venit aici? îl întrebă ea. 

— Nu era nimic special. Doar... 

— Ai stat acasă şi ai citit hârtiile lui Henrik. Şi pe urmă ai 
venit la mine. Nu trebuie să fiu deosebit de deşteaptă ca să 
înţeleg la ce te gândeai. 

— Tu ai citit ancheta? 

— Părţi din ea. Am trăit toată viaţa mea adultă cu asta. Nu 
poţi să-l frecventezi pe Henrik fără să fii molipsit de misterul 
Harriet. 

— De fapt, este o problemă fascinantă. Vreau să spun, e un 
fel de „mister al camerei închise”, care se petrece pe o insulă 
întreagă. Şi nimic din anchetă nu pare să urmeze logica 
normală. Fiecare întrebare rămâne fără răspuns, fiecare urmă 
duce la o fundătură. 

— Da, da, lucruri dintr-astea obsedează oamenii. 

— Tu erai pe insulă în ziua aceea. 

— Da. Eram aici şi am asistat la evenimente. În vremea 
aceea, îmi făceam studiile la Stockholm. Aş fi preferat să rămân 
acolo, la acel sfârşit de săptămână. 

— Cum era, de fapt, Harriet? Oamenii par s-o fi interpretat în 
maniere diferite. 

— Este off the record sau...? 

— Nu înregistrez. 

— Nu am nici cea mai mică idee despre ce se petrecea în 
capul ei. Te referi de bună seamă la ultimul an. Într-o zi, era 
nebună-religioasă. A doua zi, se machia ca o curvă şi se ducea 
la şcoală în cel mai strâns maiou pe care-l avea. Nu trebuia să fii 
psiholog ca să-ţi dai seama că era profund nefericită. Dar, cum 
ti-am spus, nu eram aici, am auzit doar bârfele. 

— Ce-a declanşat problemele astea? 

— Gottfried şi Isabella, bineînţeles. Mariajul lor era titirez 
curat. Făceau chef sau se băteau. Nu fizic - Gottfried nu era 
omul care să lovească şi îi era aproape frică de Isabella. Ea avea 
un caracter teribil. Cândva, pe la începutul anilor şaizeci, el s-a 
mutat, mai mult sau mai puţin permanent, în casa de lemn din 
partea cealaltă a insulei, unde Isabella nu punea niciodată 
piciorul. Erau perioade în care el apărea în sat arătând ca un 


cerşetor. Pe urmă, era din nou treaz, se îmbrăca aşa cum 
trebuie şi încerca să-şi vadă de treabă. 

— Dar nu era nimeni care s-o ajute pe Harriet? 

— Henrik, desigur. Până la urmă, s-a mutat la el. Dar nu uita 
că el era ocupat să joace rolul de mare om de industrie. Era cel 
mai adesea în vreo călătorie şi n-avea prea mult timp să fie cu 
Harriet sau cu Martin. Am pierdut multe din toate astea, pentru 
că am locuit mai întâi la Uppsala, iar pe urmă la Stockholm - nici 
eu n-am avut o tinereţe prea uşoară cu un tată ca Harald, poţi fi 
sigur. Dar, pe urmă, am înţeles că problema era că Harriet nu 
avea încredere în nimeni. Ba mai mult, ea încerca să ţină 
steagul sus şi să se prefăcea că sunt o familie fericită. 

— Negare. 

— Sigur că da. Dar ea s-a schimbat după ce s-a înecat 
taică-său. Atunci, nu s-a mai putut preface că totul era OK. Până 
atunci, era... nu ştiu cum să-ţi explic, supradotată şi precoce, 
dar totuşi o adolescentă aproape obişnuită. In ultimul an a fost 
în continuare strălucitor de inteligentă, cu notă maximă la toate 
lucrările, dar era ca şi cum îi lipsea sufletul. 

— Cum s-a înecat tatăl ei? 

— Gottfried? In cel mai prozaic mod cu putinţă. A alunecat 
dintr-o barcă, exact în faţa casei. Avea prohabul deschis şi 
procentul de alcool din sânge era aşa de ridicat, că poţi ghici 
singur cum s-au petrecut lucrurile. L-a găsit Martin. 

— Nu ştiam. 

— E ciudat. Martin a evoluat, a devenit un om cu adevărat 
bun. Dacă m-ai fi întrebat acum treizeci şi cinci de ani, ţi-aş fi zis 
că el era acela din familie care avea nevoie de un psiholog. 

— Cum aşa? 

— Harriet nu era singura care suferea din cauza situaţiei. 
Mulţi ani Martin a fost aşa de tăcut şi interiorizat, că putea fi 
descris aproape ca bolnăvicios de timid. Amândoi copiii aveau 
viaţă grea. Vreau să spun, toţi aveam. Eu aveam problemele 
mele cu tata - îmi imaginez că ai înţeles că e nebun de legat. 
Sora mea, Anita, avea aceleaşi probleme ca şi vărul meu 
Alexander. E greu să fii tânăr în familia Vanger. 

— Ce s-a întâmplat cu sora ta? 

— Anita locuieşte la Londra. S-a dus acolo în anii şaptezeci, 
ca să lucreze într-un birou de turism suedez, şi a rămas. S-a 
căsătorit cu un tip pe care nu l-a prezentat niciodată familiei şi 


de care s-a despărţit pe urmă. În prezent, este şef de linie la 
British Airways. Noi două ne înţelegem bine, dar nu prea avem 
contact şi ne întâlnim doar la doi ani sau cam aşa. Ea nu vine 
niciodată la Hedestad. 

— De ce? 

— Tata e nebun. Nu e destul? 

— Dar tu ai rămas aici. 

— Eu şi Birger, fratele meu. 

— Politicianul. 

— Glumeşti? Birger e mai în vârstă decât Anita şi decât 
mine. Noi doi nu ne-am înţeles niciodată prea bine. În ochii săi 
proprii, el este un politician plin de însemnătate, cu viitor în 
Parlament şi, poate, post de ministru, dacă vor câştiga partidele 
burgheze. De fapt, este un consilier municipal mediocru într-un 
loc pierdut, ceea ce reprezintă în acelaşi timp culmea şi sfârşitul 
carierei sale. 

— Un lucru care mă fascinează la familia Vanger este că toţi 
aveţi o părere foarte proastă despre ceilalţi. 

— Nu e chiar adevărat. Eu ţin la Martin şi la Henrik foarte 
mult. Şi totdeauna m-am înţeles cu sora mea, chiar dacă ne 
întâlnim mult prea rar. O detest pe Isabella, nu am prea multă 
simpatie pentru Alexander. Şi nu vorbesc cu tata. Aş spune că e 
aproximativ fifty-fifty. Birger e... hmm, mai mult un prostovan 
umflat, decât un om rău. Dar înţeleg ce vrei să spui. Poţi s-o iei 
aşa: dacă eşti membru al familiei Vanger, înveţi foarte devreme 
să spui lucrurilor pe nume. Noi spunem ce gândim. 

— Da, am remarcat. 

Mikael întinse mâna, atingându-i sânul. 

— Sincer vorbind, prima oară când te-am văzut m-am 
întrebat cum trebuie să fie în pat cu tine. Şi mi s-a părut foarte 
normal s-o încerc. 


Pentru prima oară în viaţa ei, Lisbeth Salander simţea nevoia 
să se sfătuiască cu cineva. Problema era că, pentru a cere un 
sfat, mai întâi trebuia să se confeseze, ceea ce însemna că va fi 
obligată să se deschidă şi să-şi povestească secretele. Şi cui ar 
fi putut povesti? Nu era deloc bună în a avea contacte cu ceilalţi 
oameni. 

Lisbeth Salander avea, trecându-şi în minte agenda, doar 
zece persoane care, într-un fel sau altul, puteau fi socotiți ca 


făcând parte din cercul ei de cunoscuţi. Şi încă era o estimare 
generoasă, după părerea ei. 

Putea vorbi cu Plague, care era un punct aproape fix în 
existenţa ei. Dar el nu era un prieten şi era ultimul om care ar fi 
putut s-o ajute să-şi rezolve problema. Nu era o alternativă. 

Viaţa sexuală a lui Lisbeth Salander nu era nici pe departe 
aşa de modestă cum îl lăsase pe avocatul Bjurman să creadă. Şi 
totdeauna (sau oricum, destul de des) făcuse sex în condiţiile 
stabilite de ea însăşi şi la iniţiativa ei. De la vârsta de 15 ani, 
avusese cam cincizeci de parteneri, altfel spus, cam cinci pe an, 
ceea ce era perfect normal pentru o fată singură, care, cu 
vremea, ajunsese să considere sexul ca o plăcută petrecere a 
timpului. 

Pe cei mai mulţi dintre partenerii ei ocazionali îi avusese 
totuşi într-o perioadă de doi ani, în epoca tumultuoasă de la 
sfârşitul adolescenţei. Lisbeth Salander se aflase atunci la o 
răscruce de drumuri, când nu avea cu adevărat control asupra 
vieţii ei şi când viitorul putea lua forma unei alte serii de note 
despre droguri, alcool şi internări în diferite instituţii. Apoi, 
împlinise douăzeci de ani şi începuse să lucreze pentru Milton 
Security, liniştindu-se considerabil şi putând să-şi conducă viaţa. 

Nu mai simţea nevoia de-a fi pe placul unuia care-i oferise 
trei beri la o cârciumă şi nu se simţea în nici un fel mai realizată 
ducându-se acasă cu un beţiv al cărui nume abia de-l cunoştea. 
Ultimul an avusese un singur partener şi existenţa ei cu greu ar 
fi putut fi considerată ca promiscuă, cum insinuau dosarele de la 
sfârşitul adolescenţei. 

De altfel, sexul fusese întotdeauna, în ceea ce o privea, legat 
de cineva din aşa-zisa formaţie de fete din care, de fapt, nu 
făcea parte, dar în care fusese acceptată pentru că devenise 
prietena Cillei Noren. O întâlnise pe Cilla la sfârşitul adolescenţei 
când, la cererea expresă a lui Holger Palmgren, încercase să-şi 
completeze studiile la cursurile serale de la Komvux. Cilla avea 
părul roşu-prună cu şuviţe negre, pantaloni de piele, inel în nas 
şi tot atât de multe nituri în curea, câte avea şi Lisbeth. În 
timpul primei ore de curs, se holbaseră una la alta pline de 
neîncredere. 

Pentru un motiv pe care Lisbeth nu reuşea să-l înţeleagă, 
începuseră să se frecventeze. Lisbeth nu era genul cu care să 
devii amic la iuţeală, mai ales în acei ani, dar Cilla îi ignorase 


tăcerea şi o trăsese după ea la o cârciumă. Prin ea, Lisbeth 
Salander devenise membră în £Ev;/ Fingers, care iniţial fusese o 
formaţie de cartier, compusă din patru adolescente din Enskede, 
cărora le plăcea hard rock şi care, zece ani mai târziu, 
constituiau un grup mai numeros de fete care se întâlneau la 
„Moară” în fiecare marţi, ca să vorbească de rău băieţii şi să 
discute feminism, pentagrame, muzică şi politică, bând o 
cantitate enormă de bere. Ele îşi meritau cu adevărat numele. 

Salander rămăsese la marginea grupului şi rareori contribuia 
la discuţie, dar era acceptată aşa cum era, putea să vină şi să 
plece după voie sau să rămână tăcută cu berea ei o seară 
întreagă. Era, de asemenea, invitată la ele cu ocazia zilelor de 
naştere sau la g/6gu/! de Crăciun şi aşa mai departe, deşi cel 
mai des refuza. 

În cei cinci ani cât se întâlnise cu Evil Fingers, fetele se 
transformaseră. Culoarea părului devenise mai normală şi 
hainele proveneau tot mai des de la H&M, în loc de Myrorn. 
Studiau sau lucrau şi una dintre fete devenise mamă. Lisbeth 
avea impresia că era singura care nu se schimbase, ceea ce 
poate însemna că doar ea stătea şi bătea pasul pe loc. 

Dar, în continuare le făcea plăcere să se întâlnească. Dacă 
exista un loc în care să simtă un anume fel de apartenenţă de 
grup, era în compania fetelor de la Evil Fingers şi, prin extensie, 
a băieţilor care formau cercul lor de prieteni. 

Degetele Diavolului, da, ele aveau s-o asculte. Şi se vor 
mobiliza s-o ajute. Însă ele nu ştiau că Lisbeth Salander avea în 
spatele ei o decizie a tribunalului şi că era iresponsabilă din 
punct de vedere juridic. Nu voia ca şi ele să înceapă s-o 
privească strâmb. Nu era o alternativă. 

În rest, în carnetul ei nu se afla nici măcar un nume al 
vreunei colege de şcoală din anii trecuţi. Era lipsită de orice 
reţea de relaţii, de sprijin sau contacte politice. Aşa că, spre cine 
să se întoarcă, să-i povestească despre problemele cu avocatul 
Bjurman? 

Poate o singură persoană. Se gândi mult timp dacă să se 
confeseze lui Dragan Armanski; să-i bată la uşă şi să-i explice 
situaţia. El îi spusese că, dacă va avea vreodată nevoie de 


1 Vin fiert dulce care se bea de Crăciun. 
2 Myrorna: „Furnicile” - lanţ de magazine de haine şi mobile vechi. 


ajutor, indiferent în ce privinţă, să nu şovăie să-i bată la uşă. Era 
convinsă că fusese sincer. 

Şi Armanski o pipăise o dată, dar fusese doar o pipăială 
prietenească, fără intenţii rele şi în nici un caz o demonstraţie 
de forţă. Totuşi, nu-i venea să-i ceară ajutorul. Era şeful ei, şi i 
s-ar fi îndatorat. Lisbeth Salander se jucă o clipă cu gândul cum 
i-ar fi viaţa dacă Armanski ar fi tutorele ei, în locul lui Bjurman. 
Zâmbi. Gândul nu era dezagreabil, dar probabil că Armanski 
şi-ar fi luat misiunea aşa de în serios, că ar fi sufocat-o cu grija 
lui. Era... ei bine, poate că era o alternativă. 

Deşi ştia foarte bine care era rolul centrelor de ajutor al 
femeilor, nu-i veni nici o clipă ideea să li se adreseze. Acestea 
erau pentru victime, ori ea nu se considerase niciodată aşa. 
Singura alternativă care-i rămânea era să facă ceea ce făcuse 
totdeauna - să ia situaţia în propriile ei mâini şi să-şi rezolve 
singură problemele. Aceasta era într-adevăr o alternativă. 

Şi nu prevestea nimic bun pentru avocatul Bjurman. 


14 
Joi 20 februarie - vineri 7 martie 

Ultima săptămână din februarie, Lisbeth Salander a fost 
propriul ei client, avându-l pe avocatul Nils Erik Bjurman, născut 
în 1950, ca proiect cu prioritate specială. A lucrat cam 
şaisprezece ore pe zi şi a făcut cea mai minuțioasă anchetă 
personală pe care o făcuse vreodată. A utilizat toate arhivele şi 
toate documentele oficiale pe care le-a putut găsi. A răscolit în 
relaţiile familiale şi personale. A verificat conturile şi i-a stabilit 
în amănunt cariera şi fiecare însărcinare. Rezultatul a fost 
descurajant. 

El era jurist, membru al Asociaţiei Avocaţilor şi autor al unei 
teze de doctorat cu o cantitate respectabilă de pagini, 
excepţional de plicticoasă. Reputația lui era fără pată. Avocatul 
Bjurman nu avea nici un punct de penalizare. O singură dată 
fusese reclamat la Asociaţia Avocaţilor - fusese semnalat ca 
intermediar într-o afacere de vânzare la negru a unui 
apartament, cu zece ani în urmă, dar putuse să-şi dovedească 
nevinovăția şi reclamaţia fusese respinsă. Situaţia lui economică 
era în ordine; avocatul Bjurman era bogat, cu o avere de cel 
puţin 10 milioane de coroane. Plătea impozite mai mult decât 
era nevoie, era membru în organizaţiile Greenpeace şi Amnesty 
şi dona bani la Fondul pentru Inimă şi Plămâni. Figurase rareori 
în mass-media, dar semnase în repetate rânduri petiţii susţinând 
deţinuţii politici din lumea a treia. Locuia într-un apartament de 
cinci camere pe Upplansgatan, în apropiere de piaţa Oden şi era 
secretar în asociaţia de coproprietari ai imobilului. Era divorţat, 
fără copii. 

Lisbeth Salander îşi focaliză cercetările pe fosta lui soţie, 
care se numea Elena şi era născută în Polonia, dar îşi trăise 
întreaga viaţă în Suedia. Se ocupa cu reabilitarea şi era aparent 
fericit recăsătorită cu un coleg al lui Bjurman. Nimic de reţinut. 
Căsătoria durase paisprezece ani şi divorţul fusese fără scandal. 

Avocatul Bjurman funcţiona adesea ca supraveghetor al 
tinerilor care ajunseseră în conflict cu justiţia. El fusese girant 
pentru patru tineri, înainte de a ajunge tutore al lui Lisbeth 
Salander. Fiecare dintre însărcinările lui privea minori şi ele se 
terminaseră cu o simplă decizie a tribunalului, în ziua 
majoratului lor. Unul dintre aceşti clienţi mai recurgea încă la 
Bjurman ca avocat, aşa că nici aici nu păreau să existe 


nemulțumiri. Dacă Bjurman îşi făcuse un sistem din a scoate 
vreun profit de pe urma protejaţilor lui, în orice caz, la suprafaţă 
nu se vedea nimic şi, oricât de profund cercetase Lisbeth 
Salander, nu a găsit nici un semn că ar fi fost ceva în neregulă. 
Toţi patru aveau vieţi bine ordonate, cu prieteni, respectiv 
prietene, slujbe, locuinţe şi cărţi de credit. 

Ea telefonase la fiecare din aceştia patru şi se prezentase ca 
secretară la serviciile sociale, lucrând la o anchetă despre felul 
în care se descurcau în viaţă copiii care avuseseră tutelă, în 
comparaţie cu ceilalţi. Desigur, răspunsurile vor fi anonime. 
Pusese la punct un chestionar cu zece întrebări. Mai multe 
dintre acestea erau formulate de aşa natură, încât să incite 
interlocutorii să-şi spună părerea asupra funcţionării tutelei - 
dacă ar fi avut vreo părere despre Bjurman, era sigură că 
aceasta ar fi ieşit la iveală, cel puţin la unul dintre ei. Dar nici 
unul nu avea nimic rău de spus despre el. 

Când Lisbeth Salander şi-a terminat ancheta, a strâns toată 
documentaţia într-o pungă de la ICA! şi a pus-o printre alte 
douăzeci de pungi cu ziare vechi din hol. Avocatul Bjurman 
părea ireproşabil. Pur şi simplu, în trecutul lui nu exista nimic pe 
care Lisbeth Salander ar fi putut să-l folosească ca pârghie. Ea 
ştia, dincolo de orice îndoială, că era o javră scârboasă - dar nu 
găsise nimic care să poată dovedi aceasta. 

Era vremea să caute alternative. Când toate analizele au fost 
terminate, rămânea totuşi o posibilitate din ce în ce mai 
tentantă - sau, cel puţin, o alternativă întru totul realistă. Cel 
mai simplu ar fi fost ca Bjurman să dispară, pur şi simplu, din 
viaţa ei. Un atac de inimă rapid. End of problem. Din păcate, nici 
măcar tipii scârboşi de cincizeci şi cinci de ani nu fac atacuri de 
inimă la comandă. 

Dar acest lucru putea fi remediat. 


Mikael Blomkvist continua relaţia cu directoarea de şcoală 
Cecilia Vanger cu cea mai mare discreţie. Ea avea trei reguli: nu 
voia să ştie cineva că ei se întâlneau; nu voia ca el să vină decât 
când îi telefona ea că are chef; şi nu voia ca el să rămână peste 
noapte. 


1 ICA: lanţ de magazine alimentare. 


Pasiunea ei îl uimea şi-l tulbura pe Mikael. Când dădea peste 
ea la cafeneaua Susannei, era amicală, dar rece şi distantă. 
Când se întâlneau în dormitorul ei, era pasională şi sălbatică. 

Mikael nu ţinea în mod deosebit să cotrobăiască în viaţa ei 
privată, dar fusese angajat să spioneze viaţa privată a întregii 
familii Vanger. Se simţea derutat şi, totodată, curios. Intr-o zi, îl 
întrebase pe Henrik Vanger cu cine fusese ea căsătorită şi ce se 
întâmplase. Pusese întrebarea în vreme ce cerceta trecutul lui 
Alexander, lui Birger şi al altor membri ai familiei care fuseseră 
pe insulă în ziua când dispăruse Harriet. 

— Cecilia? Nu cred că are vreo legătură cu Harriet. 

— Vorbeşte-mi despre trecutul ei. 

— S-a întors înapoi după studii şi a început să lucreze ca 
profesoară. Întâlnise un bărbat, Jerry Karlsson, care, din păcate, 
lucra la concernul Vanger. S-au căsătorit. Credeam că este o 
căsătorie fericită - cel puţin, la început. Dar, după vreo doi ani, 
am început să înţeleg că lucrurile nu stăteau cum trebuie. El o 
bătea. Era povestea obişnuită - el o lovea şi ea îl apăra loială. 
Până la urmă, a dat prea tare. A fost rănită grav şi internată în 
spital. Am vorbit cu ea şi i-am oferit ajutorul. S-a mutat aici, la 
Hedeby şi de atunci a refuzat să-şi mai vadă bărbatul. Eu am 
avut grijă să fie dat afară. 

— Dar e în continuare căsătorită cu el. _ 

— Doar pe hârtie. De fapt, nu ştiu de ce n-a divorţat. Insă, nu 
a vrut niciodată să se recăsătorească, aşa că nu s-a pus 
problema. 

— Acest Jerry Karlsson are vreo legătură cu... 

— ... cu Harriet? Nu, el nu locuia la Hedestad în 1966 şi încă 
nu începuse să lucreze pentru concern. 

— OK. 

— Mikael, eu ţin mult la Cecilia. Ea poate fi dificilă, dar face 
parte dintre oamenii buni din familia mea. 


Lisbeth Salander a consacrat o săptămână ca să planifice, cu 
minuţiozitatea unui perfect birocrat, dispariţia avocatului 
Bjurman. Trecu în revistă - şi respinse - diferite metode, până 
ce a avut un număr de scenarii realiste dintre care să aleagă. 
Nici o acțiune nechibzuită. Primul ei gând fusese să încerce să 
aranjeze un accident, dar curând ajunsese la concluzia că nu 
avea nici o importanţă dacă va fi o crimă. 


O singură condiţie trebuia îndeplinită. Avocatul Bjurman 
trebuia să moară într-un asemenea mod, încât ea să nu fie 
niciodată asociată cu moartea lui. Faptul de a figura în anchetă 
era inevitabil; numele ei avea să apară, mai devreme sau mai 
târziu, când vor fi cercetate îndeletnicirile lui Bjurman. Ea era 
însă o parte într-un întreg univers de clienţi noi şi vechi, îl 
întâlnise doar de câteva ori şi, în afară de cazul în care Bjurman 
îşi notase în agendă că o silise să i-o sugă - ceea ce nu credea 
că-i posibil -, ea nu avea nici un motiv să-l omoare. 

Nu va exista nici o dovadă că moartea lui avea vreo legătură 
cu clienţii; existau mai curând foste amante, rude, cunoscuţi 
ocazionali, colegi şi alţii. Mai exista şi ceea ce este numit 
random violence, caz în care făptaşul şi victima nici nu se 
cunosc unul pe altul. 

Dacă numele ei totuşi va apărea, ea nu va fi decât o biată 
fată sub tutelă, cu certificate că este arierată. Va fi deci 
avantajos ca moartea lui Bjurman să se petreacă după o 
schemă aşa de complicată, încât o fată cu handicap intelectual 
să nu poată fi credibilă în rolul asasinului. 

A respins imediat alternativa armei de foc. Procurarea 
propriu-zisă nu i-ar fi cauzat prea mari probleme practice, dar 
poliţia era specialistă în a regăsi originea unei arme de foc. 

S-a gândit la un cuţit, care putea fi cumpărat din cea mai 
apropiată prăvălie de articole de uz casnic, dar a respins şi 
această idee. Chiar dacă apărea pe neaşteptate şi-i băga cuțitul 
în spate, nu existau garanţii că va muri imediat şi fără să facă 
gălăgie sau că, până la urmă, va muri. S-ar putea să provoace o 
agitaţie care va atrage atenţia, şi sânge, care să-i păteze 
hainele, constituind o probă dramatică. 

S-a gândit chiar la o bombă, dar era prea complicat. Să 
fabrice bomba nu avea să fie nici o problemă - Internetul 
viermuia de manuale despre cum se fabricau cele mai mortale 
obiecte. Dar era dificil să găsească un mod de a plasa bomba, 
astfel încât trecătorii nevinovaţi să nu rişte să fie răniţi. Şi pe 
urmă, nu exista nici o garanţie că el va muri într-adevăr. 

Telefonul sună. 

— Hei, Lisbeth, la telefon e Dragan. Am o treabă pentru tine. 

— Nu am timp. 

— Este important. 

— Sunt ocupată. 


Puse receptorul în furcă. 

In cele din urmă, se decise pentru o soluţie neaşteptată - 
otravă. Alegerea o ului şi pe ea, dar, la o reflecţie mai atentă, 
era perfectă. 

Lisbeth Salander petrecu mai multe zile cercetând cu 
de-amănuntul pe Internet ca să dea de o otravă potrivită. Era o 
grămadă de alternative. Pe locul întâi se afla otrava cea mai 
ucigătoare pe care ştiinţa o cunoştea - acidul cianhidric, 
cunoscut sub numele de acid prusic. 

Acidul cianhidric se folosea în industria chimică, printre 
altele, la fabricarea vopselelor. Câteva miligrame erau suficiente 
să omoare un om; un litru turnat într-un rezervor de apă putea 
pustii în totalitate un oraş de mărime mijlocie. 

Pentru motive lesne de înţeles, o substanţă atât de 
ucigătoare era înconjurată de cele mai riguroase măsuri de 
securitate. Dar, chiar dacă un fanatic politic cu moartea în minte 
nu putea să se ducă la cea mai apropiată farmacie, să ceară 
zece miligrame de acid cianhidric otrava putea fi fabricată în 
cantităţi aproape nemăsurate într-o bucătărie obişnuită. Tot ce 
era necesar era un echipament de laborator modest, care putea 
fi găsit în „cutia micului chimist”, de vânzare pe câteva sute de 
coroane; plus câteva ingrediente pe care le putea extrage din 
produsele menajere curente. Reţeta se afla pe Internet. 

O altă variantă era nicotina. Dintr-un singur cartuş de ţigări 
putea extrage destul de multe miligrame, pentru a fierbe un 
sirop nu prea gros. O substanţă şi mai bună, deşi un pic mai 
greu de fabricat: sulfatul de nicotină, care avea avantajul că 
putea fi absorbit prin piele; prin urmare, era suficient să-ţi pui 
mănuşi de cauciuc, să umpli un pistol de apă cu produsul şi să 
tragi un jet în figura maestrului Bjurman. În douăzeci de 
secunde, acesta îşi va pierde cunoştinţa şi în câteva minute va fi 
mort. 

Până acum, Lisbeth Salander nu ştiuse că atâtea produse 
menajere cu totul obişnuite, furnizate de comerţul local de 
vopsele, puteau fi transformate în arme mortale. După ce 
studiase subiectul câteva zile, era convinsă că nu existau 
obstacole tehnice pentru a o termina scurt cu tutorele. 

Rămâneau doar două probleme: moartea lui Bjurman nu 
avea să-i redea controlul asupra propriei vieţi şi nu exista nici o 


garanţie că urmaşul lui Bjurman nu va fi de zece ori mai rău. 
Analiza consecinţelor. 

Lucrul de care avea nevoie ea era un fel de a-l controla pe 
girant şi, în felul acesta, de a-şi controla propria situaţie. Zăcuse 
nemişcată pe canapeaua uzată din camera de zi o seară 
întreagă, trecând în revistă întreaga situaţie. La sfârşitul serii, 
renunţase la planurile de omor prin otrăvire şi construise un 
plan alternativ. 

Planul nu era prea ademenitor şi el presupunea să-l lase pe 
Bjurman s-o agreseze încă o dată. Dar dacă avea să-l pună în 
practică, va câştiga. 

Aşa credea. 


La sfârşitul lui februarie, Mikael intrase într-un ritm lent care 
transforma şederea la Hedeby într-o rutină cotidiană. Se scula la 
ora nouă în fiecare dimineaţă, lua micul dejun şi lucra până la 
12. In acest timp, acumula date noi. Apoi, făcea o plimbare de o 
oră, indiferent de cum era vremea. După-amiezile continua 
lucrul, acasă sau la cafeneaua Susannei, prelucrând ceea ce 
citise dimineaţa sau scriind pasaje din ceea ce avea să devină 
autobiografia lui Henrik. Intre trei şi şase era totdeauna liber. 
Atunci făcea târguieli, spăla, se ducea la Hedestad şi se ocupa 
de alte treburi comune. La ora şapte seara, se ducea la Henrik 
Vanger şi discuta întrebările care se iviseră în timpul zilei. La 
zece, era din nou acasă şi mai citea până la unu sau două 
noaptea. Parcurgea sistematic materialul strâns de Henrik. 

Spre uimirea lui, descoperi că munca pentru biografia lui 
Henrik mergea ca unsă. Făcuse deja schiţa a peste 120 de 
pagini din cronica de familie - conţineau perioada de la sosirea 
lui Jean Baptiste Bernadotte în Suedia până prin anii 1920. După 
aceea, avea să fie silit să meargă mai lent şi să înceapă să-şi 
cântărească vorbele mai atent. 

Prin biblioteca din Hedestad comandase cărţi care tratau 
despre nazism în perioada respectivă, printre altele, teza de 
doctorat a Helenei Lööw, Zvastica şi snopul de trestie. Mai 
scrisese cam 40 de pagini într-o primă formă despre Henrik şi 
fraţii săi, unde se axa pe Henrik Vanger ca personaj central al 
povestirii. Avea o listă lungă de cercetări pe care urma să le 
facă despre cum arăta şi funcţiona firma în perioada aceea; 
descoperise că familia Vanger fusese intim amestecată în 


imperiul lui Ivar Kreuger - încă o istorie colaterală care trebuia 
împrospătată. Calculase că-i rămâneau cam trei sute de pagini 
de scris. Conform planului său, până la 1 septembrie ar fi trebuit 
să fie gata o primă formă de prezentat lui Henrik Vanger, ca să-i 
rămână toamna, pentru a prelucra textul. 

În schimb, nu avansase nici un milimetru în ancheta asupra 
Harrietei Vanger. Degeaba citea şi reflecta asupra detaliilor din 
numeroasele dosare, nu găsea nici unul care ar fi putut pune în 
mişcare lucrurile. 

Într-o seară de sâmbătă de la sfârşitul lui februarie, avusese 
o lungă discuţie cu Henrik Vanger în care îi relatase progresele 
sale cvasiinexistente. Bătrânul îl ascultase răbdător, în vreme ce 
el îi enumera toate fundăturile prin care fusese. 

— Altfel zis, Henrik, nu găsesc nimic în anchetă care să nu fi 
fost cercetat până la fundul fundului. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Eu însumi am gândit până mi-a 
secat mintea. Şi, în acelaşi timp, sunt sigur că trebuie să fi 
pierdut ceva din vedere. Nici o crimă nu e perfectă. 

— De fapt, nici nu putem fi siguri că s-a petrecut o crimă. 

Henrik Vanger suspină, făcând cu mâna un gest de frustrare. 

— Continuă, îl rugă el. Du treaba la sfârşit. 

— E lipsit de orice sens. 

— Poate. Dar nu ceda. Mikael suspină. 

— Numerele de telefon, spuse el în cele din urmă. 

— Da. 

— Trebuie să însemne ceva. 

— Da. 

— Sunt scrise cu o intenţie anume. 

— Da. 

— Dar noi nu le putem interpreta. 

— Nu. 

— Sau, le interpretăm greşit. 

— Exact. 

— Nu sunt numere de telefon. Înseamnă cu totul altceva. 

— Poate că ai dreptate. 

Mikael suspină din nou şi plecă să citească mai departe. 


Avocatul Nils Bjurman scoase un suspin de uşurare când 
Lisbeth Salander îi telefonă din nou, spunându-i că mai are 
nevoie de bani. Nu venise la ultima întâlnire fixată în schemă, cu 


scuza că era obligată să lucreze şi o nelinişte vagă începuse să-l 
roadă. Era pe cale să se transforme într-un copil cu probleme, 
imposibil de mânuit? Dar, lipsind de la întâlnire, rămăsese fără 
bani de buzunar şi, mai devreme sau mai târziu, avea să fie 
obligată să-l caute. Mai era de asemeni neliniştit de posibilitatea 
ca ea să fi povestit despre isprava lui cuiva din afară. 

Scurta convorbire cu ea, că are nevoie de bani, era de aceea 
o confirmare satisfăcătoare că situaţia se afla sub control. Dar 
trebuia să-i pună căpăstru, hotărî Bjurman. Trebuia s-o facă să 
înţeleagă cine poruncea, doar aşa puteau alcătui o relaţie mai 
constructivă. De aceea, i-a spus că de data asta se vor vedea în 
locuinţa lui din piaţa Oden, nu la birou. În faţa acestei exigenţe, 
Lisbeth Salander rămăsese tăcută la celălalt capăt al firului o 
bună bucată de vreme - curvă grea de minte -, înainte să 
accepte, într-un târziu. 

Planul ei fusese să-l întâlnească la birou, exact ca prima 
dată. Acum era obligată să-l întâlnească pe un teritoriu 
necunoscut. Vizita a fost fixată pentru vineri seară. Ea a primit 
codul de la intrare şi a sunat la uşa lui la ora opt şi treizeci de 
minute, cu o jumătate de oră întârziere faţă de înţelegere. 
Folosise timpul acesta ca să mai treacă o dată, în întunericul de 
pe scară, prin planul făcut, să cântărească alternativele, să 
strângă puteri şi să-şi mobilizeze tot curajul necesar. 


Pe la ora opt seara, Mikael îşi închise computerul şi îşi puse 
pe el haina, ca să iasă. Lăsă lumina aprinsă în camera de lucru. 
Afară, cerul era plin de stele şi temperatura sub zero grade. 
Urcă drept prin faţa casei lui Henrik Vanger, pe drumul care 
ducea la ferma Ostergârden. Imediat după ce trecu de casa lui 
Henrik, o coti la stânga, urmând o potecă necurăţată de zăpadă, 
dar bătătorită, care mergea de-a lungul plajei. Lumina farului 
clipea în apă şi becurile din Hedestad scânteiau frumos în 
întuneric. Avea nevoie de aer curat, dar, mai ales, voia să evite 
ochii iscoditori ai lIsabellei. Când ajunse la casa lui Martin 
Vanger, o luă din nou pe drum şi ajunse la Cecilia Vanger pe la 
opt şi jumătate. Au urcat imediat în dormitor. 

Se vedeau o dată sau de două ori pe săptămână. Cecilia 
Vanger nu numai că devenise amanta lui în acest loc pierdut, 
dar era şi persoana căreia începuse să i se confeseze. Discuta 
cu ea despre Harriet mai mult decât o făcea cu Henrik. 


Planul a eşuat chiar de la început. 

Când i-a deschis uşa, avocatul Nils Bjurman era îmbrăcat în 
halat de baie. Era deja enervat de întârzierea ei şi i-a făcut semn 
să intre. Ea purta blugi negri, maiou negru şi jacheta de piele 
obligatorie. Avea cizme negre şi un mic rucsac, având cureaua 
trecută peste piept. 

— Nu ai învăţat nici să citeşti ceasul! i-a zis pe un ton răstit, 
în loc de bun venit. 

Salander n-a răspuns nimic. A privit în jur. Apartamentul era 
aşa cum se aştepta, după ce studiase planurile la arhivele 
municipale. Mobilele erau de culoare deschisă, din lemn de 
mesteacăn şi de fag. 

— Vino, i-a spus Bjurman pe un ton mai amical. Şi-a trecut 
braţul în jurul umerilor ei şi a condus-o, printr-un mic vestiar, 
înăuntru. Nici o conversaţie de umplutură. A deschis uşa unei 
încăperi. Nu exista nici un dubiu asupra serviciilor pe care le 
aştepta de la Lisbeth Salander. 

Ea a aruncat o privire rapidă prin odaie. Cameră de celibatar. 
Pat dublu, cu căpătâiul din inox. O comodă, care funcţiona şi ca 
noptieră. Lămpi cu lumină scăzută. Un dulap cu oglindă, de-a 
lungul peretelui. Un fotoliu de nuiele şi o măsuţă, într-un colţ. El 
a luat-o de mână şi a condus-o spre pat. 

— Povesteşte-mi, de ce ai nevoie de bani, de data asta? Tot 
pentru computer? 

— Mâncare, i-a răspuns ea. 

— Sigur. Ce prostie, da, n-ai venit ultima oară. 

l-a pus o mână pe bărbie şi i-a ridicat faţa, aşa ca ochii să li 
se întâlnească: 

— Cum îţi merge? 

Ea a înălţat din umeri. 

— Te-ai gândit la ce ţi-am spus ultima dată? 

— Ce? 

— Lisbeth, nu te preface mai proastă decât eşti. Vreau ca noi 
doi să fim prieteni buni şi să ne ajutăm unul pe altul. 

Ea n-a răspuns. Avocatul Bjurman a trebuit să-şi 
stăpânească impulsul de a-i da o palmă, ca s-o trezească. 

— Ţi-a plăcut jocul nostru de data trecută? 

— Nu. 

El a încruntat sprâncenele: 


— Lisbeth, nu face pe idioata. 

— Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr mâncare. 

— Tocmai despre asta am vorbit data trecută. Dacă eşti 
drăguță cu mine, am să fiu şi eu drăguţ cu tine. Dar dacă doar 
te cerţi, atunci... 

O strânse mai tare de bărbie şi ea se zbătu, ca să scape. 

— Vreau banii mei. Ce vrei să fac? 

— Tu ştii exact ce vreau eu. 

O prinse de umăr şi o trase spre pat. 

— Aşteaptă, spuse Lisbeth repede. A 

Îi aruncă o privire resemnată, apoi dădu scurt din cap. Îşi 
scoase bluzonul de piele nituită şi privi în jur, prin cameră. 
Aruncă haina pe fotoliu, puse rucsacul pe măsuţă şi făcu câţiva 
paşi şovăitori spre pat. Apoi, se opri, ca şi cum ar fi fost cuprinsă 
de o nelinişte bruscă. 

— Aşteaptă, zise din nou, de parcă ar fi încercat să-l facă să 
raţioneze. Nu vreau să fiu nevoită să ţi-o sug de fiecare dată 
când am nevoie de bani. 

Expresia feţei lui Bjurman se schimbă. Brusc, o lovi peste 
faţă cu dosul palmei. Salander holbă ochii, dar înainte ca ea să 
apuce să reacționeze, o apucă de umăr şi o aruncă cu faţa în 
jos, pe pat. Fu surprinsă de violenţa bruscă. Când încercă să se 
întoarcă, el o împinse din nou în pat şi se aşeză călare pe ea. 

Exact ca prima oară, n-a fost nici o problemă pentru el, din 
punct de vedere pur fizic. Singura posibilitate de a-i rezista ar fi 
fost să-i bage unghiile în ochi sau să-l lovească cu vreo armă, 
dar scenariul pe care îl planificase dispăruse deja în fum. A/ 
dracului, gândi Salander când el îi smulse maioul. Cu o luciditate 
terifiată, înţelese că o încurcase. 

Auzi cum se deschidea sertarul comodei, apoi un clinchet 
metalic. Mai întâi, nu înţelese despre ce era vorba, apoi văzu 
cătuşa închizându-se în jurul încheieturii. El îi ridică braţele, 
trecând cătuşele pe după unul din drugii de la căpătâiul patului 
şi-i bloca şi cealaltă mână. Intr-o clipă, îi scoase ghetele şi 
pantalonii. Pe urmă, îi smulse chiloţii, ţinându-i în mână. 

— Trebuie să te înveţi să ai încredere în mine, Lisbeth, spuse 
el. Am să te învăţ cum merg jocurile pentru oameni mari. Când 
n-o să te porţi bine, o să fii pedepsită. Când vei fi drăguță, vom 
fi prieteni. 

O încalecă. 


— Ziceai că nu-ţi place sexul anal, spuse. 

Lisbeth deschise gura, ca să ţipe. El o prinse de păr şi-i vâri 
chiloţii în gură. Ea simţi că-i punea ceva în jurul gleznelor îi 
depărta picioarele şi le prinse, astfel că era complet imobilizată. 
Îl auzi umblând prin cameră, fără să-l poată vedea. Minutele 
treceau, îi era greu să respire. Apoi, simţi o durere nebunească, 
atunci când el îi băgă cu violenţă ceva în anus. 


Regula Ceciliei Vanger era că Mikael nu trebuia să rămână 
să doarmă la ea. Puțin după ora două, el se îmbrăcă, în vreme 
ce ea rămăsese goală pe pat, adresându-i un surâs mic. 

— Îmi placi, Mikael. Îmi place compania ta. 

— Şi eu te plac. 

Îl trase înapoi în pat, scoţându-i cămaşa pe care el abia şi-o 
pusese. Mai rămase încă o oră. 

Când, într-un târziu, trecu pe lângă casa lui Harald Vanger, 
Mikael avu impresia clară că una dintre perdelele de la etaj se 
mişca. Dar era prea întuneric ca să fie sigur. 


Lisbeth Salander a putut să-şi pună din nou hainele pe ea 
spre ora patru, în dimineaţa zilei de sâmbătă. Işi luă bluzonul de 
piele şi rucsacul şi ajunse şchiopătând în vestibul, unde el o 
aştepta, proaspăt duşat şi îmbrăcat îngrijit. Îi dădu un cec de 
2500 de coroane. 

— Te conduc acasă, spuse el, deschizând uşa. 

Fata păşi peste prag, ieşind din apartament şi apoi se 
întoarse spre el. Trupul ei părea firav şi faţa îi era umflată de 
plâns şi el aproape dădu înapoi, când îi întâlni privirea. Niciodată 
în viaţa lui nu întâlnise o asemenea ură, goală, arzătoare. 
Lisbeth Salander părea exact aşa de nebună cum afirma jurnalul 
ei medical. 

— Nu, spuse ea, cu voce atât de scăzută, că el abia putea 
distinge cuvintele. Pot să merg şi singură acasă. 

El îi puse mâna pe umăr: 

— Sigur? 

Ea dădu din cap. Mâna de pe umăr strânse mai tare. 

— Îţi aminteşti înţelegerea noastră. Vii din nou sâmbăta 
viitoare. 

Ea dădu din cap iarăşi. Supusă. O lăsă să plece. 


14 
Sâmbătă 8 martie - luni 17 martie 

Lisbeth Salander a petrecut săptămâna în pat, cu dureri în 
uter, hemoragii anale şi alte răni, mai puţin vizibile, care aveau 
să ia mai mult timp ca să se vindece. Ceea ce trăise fusese cu 
totul altceva decât primul viol, din biroul lui; nu mai era vorba 
de forţă şi umilire, ci de o brutalitate sistematică. 

Îşi dădea seama, prea târziu, că-l subestimase total pe 
Bjurman. 

Îl considerase un om interesat de putere căruia îi plăcea să 
domine, dar el era un sadic desăvârşit. O ţinuse încătuşată toată 
noaptea. De mai multe ori crezuse că voia s-o ucidă, şi la un 
moment dat, îi apăsase o pernă pe faţă, până aproape leşinase. 

N-a plâns. 

În afară de lacrimile provocate de durerea fizică propriu-zisă 
din timpul violului, n-a vărsat nici o singură lacrimă. După ce a 
părăsit apartamentul lui Bjurman, a şchiopătat până la staţia de 
taxiuri din piaţa Oden, a mers acasă şi a reuşit cu greu să urce 
scările, până la apartamentul ei. A făcut duş şi şi-a spălat 
sângele. Apoi, a băut jumătate de litru de apă, a înghiţit două 
pastile de Rohypnol şi s-a prăbuşit în pat, trăgându-şi cuvertura 
peste cap. 

S-a trezit duminică la prânz, golită de gânduri şi cu dureri în 
cap, muşchi şi uter. S-a ridicat, a băut două pahare de lapte şi a 
mâncat un măr. Pe urmă, a mai luat două somnifere şi s-a întors 
în pat. 

Abia marţi a avut destulă forţă să părăsească patul. A ieşit 
să cumpere un pachet mare cu Pizza Billy Pan, din care a pus 
două bucăţi la cuptorul cu microunde şi a preparat un termos de 
cafea. Apoi, a petrecut toată noaptea pe Internet, citind articole 
şi teze de doctorat despre psihopatologia sadismului. 

Atenţia i-a fost atrasă de un articol publicat de un grup de 
femei din Statele Unite, în care autoarele susțineau că sadicul îşi 
alege victimele cu o precizie aproape intuitivă; cea mai bună 
victimă a sadicului este cea care îi vine în întâmpinare de 
bunăvoie, pentru că socoteşte că nu are de ales. Sadicul se 
specializează pe indivizi nesiguri, în situaţie de dependenţă şi 
are o capacitate neliniştitoare de a identifica victima cea mai 
potrivită. 


Avocatul Bjurman o alesese drept victimă. Acest lucru a 
făcut-o să cadă pe gânduri. Era vorba despre felul în care o 
considerau cei din jur. 


Vineri, la o săptămână după cel de-al doilea viol, Lisbeth şi-a 
părăsit domiciliul pentru a se duce la o prăvălioară de făcut 
tatuaje, din Hornstull. Telefonase ca să-şi facă rezervare şi în 
prăvălie nu mai erau alţi clienţi. Proprietarul o salută, 
recunoscând-o. 

Ea alese un tatuaj mic şi simplu, reprezentând o şuviţă 
subţire, ca un cordon şi-l rugă să i-o tatueze pe gleznă. Arătă 
locul. 

— Pielea e foarte subţire. Doare foarte tare în locul acesta, 
zise omul. 

— E în regulă, zise Lisbeth Salander, ridicând pantalonul şi 
prezentându-i piciorul. 

— OK, o şuviţă. Ai deja o mulţime de tatuaje. Eşti sigură că 
mai vrei unul? 

— E o amintire, răspunse ea. 


Mikael Blomkvist părăsise cafeneaua Susannei când aceasta 
închise, sâmbătă la ora două. Petrecuse ziua rescriind 
însemnările pe iBook şi acum se duse până la Konsum, unde 
cumpără mâncare şi ţigări, înainte de a merge acasă. 
Descoperise specialitatea locală - polsat sărată cu cartofi fierţi şi 
sfeclă roşie -, un fel de mâncare ce nu-i plăcuse mai înainte, dar 
care, din cine ştie ce motiv, se potrivea foarte bine într-o casă 
de lemn, la ţară. 

La ora şapte seara stătea la fereastra de la bucătărie, 
reflectând. Cecilia Vanger nu telefonase. O zărise doar, la 
cafenea, unde venise să cumpere pâine, dar părea adâncită în 
gânduri. După toate probabilitățile, n-avea să-i telefoneze în 
seara aceasta de sâmbătă. Aruncă o privire micului aparat TV, 
pe care nu-l folosea aproape niciodată. Apoi se aşeză pe 
canapea, deschizând un roman poliţist de Sue Grafton. 


Lisbeth Salander s-a întors la ora stabilită la apartamentul lui 
Nils Bjurman din piaţa Oden în seara zilei de sâmbătă. El i-a 
deschis, cu un zâmbet politicos de bun venit. 


1 Un fel de tobă sau caltaboş, din carne şi diferite legume. 


— Şi cum te mai simţi astăzi, iubită Lisbeth? a întâmpinat-o 
el. 

Nu i-a răspuns. El i-a pus braţul pe umeri. 

— Poate că ultima oară a fost cam dur, spuse el. Pari un pic 
mai blândă. 

l-a zâmbit strâmb şi el a simţit dintr-o dată o înţepătură de 
nesiguranţă. Tipa asta e țăcănită. Trebuie să nu uit. S-a întrebat 
dacă ea va putea să se adapteze. 

— Mergem în cameră? a întrebat Lisbeth Salander. Pe de 
altă parte, poate că nu vrea decât asta... 

A cuprins-o pe după umeri, cum făcuse la întâlnirea 
precedentă, conducând-o în dormitor. Astăzi o s-o iau mai încet. 
Ca să-i creez încredere. Preparase deja cătuşele pe comodă. 
Numai când au ajuns în dreptul patului, avocatul Bjurman a 
simţit că ceva nu era în regulă. 

Ea era cea care-l ducea spre pat, nu invers. S-a oprit, 
privind-o uluit cum scotea din buzunar un obiect care mai întâi i 
s-a părut un telefon mobil. Pe urmă, i-a văzut ochii. 

— Spune noapte bună, i-a zis ea. 

l-a apăsat pistolul electric în subsuoara stângă şi a declanşat 
75 000 de volţi. Când picioarele au început să se îndoaie sub el, 
ea şi-a proptit umărul şi a folosit toată forţa ca să-l răstoarne pe 
pat. 


Cecilia Vanger se simţea uşor ameţită. Hotărâse să nu-l sune 
pe Mikael Blomkvist. Relaţia lor devenise o comedie de alcov 
ridicolă, în care Mikael se strecura pe drumuri ocolite, ca să 
ajungă la ea. Ea se comporta ca o puştoaică îndrăgostită, 
incapabilă să-şi domine dorinţa. 

Comportamentul ei din ultimele săptămâni fusese cu totul 
absurd. 

Problema e că-mi place prea mult de el, gândi ea. Mă va face 
să sufăr. Petrecu un lung moment dorind ca Mikael Blomkvist să 
nu fi venit niciodată la Hedeby. 

Deschise o sticlă de vin şi bău două pahare, în singurătate. 
Aprinse televizorul pentru buletinul de ştiri, încercând să 
înţeleagă starea lumii, dar se plictisi imediat de comentariile 
pline de bun-simţ despre motivele pentru care preşedintele 
Bush trebuia să distrugă lrakul sub bombe. Se aşeză pe 
canapeaua din camera de zi şi scoase cartea lui Gellert Tama 


despre nebunul care omorâse unsprezece persoane la 
Stockholm, din motive rasiste. Nu reuşi să citească decât câteva 
pagini, înainte de a fi obligată să lase deoparte cartea. Subiectul 
o făcuse să se gândească la propriul tată. Se întreba ce fantezii 
îl mai bântuiau. 

Ultima dată când se întâlniseră cu adevărat fusese în 1984, 
când ea îi însoţise pe el şi pe Birger la o vânătoare de iepuri la 
nord de Hedestad, pentru ca Birger să-şi încerce o puşcă nouă 
de vânătoare - marca Hamilton-stâvare, al cărei proprietar era 
de puţină vreme. Harald Vanger avea 73 de ani şi făcea tot ce 
putea să-i accepte nebunia, care îi transformase copilăria într-un 
coşmar şi îşi pusese pecetea pe toată viaţa ei adultă. 

Cecilia nu fusese niciodată mai fragilă decât în momentul 
acela. Cu trei luni în urmă, căsătoria ei luase sfârşit. Molestare a 
femeii - cuvintele erau banale. Pentru ea, aceasta luase forma 
unei maltratări nu prea dure, dar continue. Palme, îmbrânceli 
violente, ameninţări  capricioase, sau să te trezeşti pe 
duşumeaua bucătăriei. Izbucnirile soţului ei erau întotdeauna 
fără motiv şi loviturile rareori aşa de puternice, ca să o rănească 
cu adevărat. Evita s-o lovească cu pumnul. Ea se obişnuise. 

Până în ziua când, pe neaşteptate, ea lovise înapoi, iar el îşi 
pierduse cu totul controlul. În final, cuprins de nebunie, o izbise 
în spinare cu o foarfecă. 

Cuprins de remuşcări şi de panică, a dus-o la spital, 
îngăimând o poveste despre un accident ciudat, pe care 
personalul spitalului îl ghicise chiar în momentul în care vorbea. 
Ei îi fusese jenă. Au cusut-o cu douăsprezece puncte de sutură şi 
a rămas două zile la spital. Pe urmă, Henrik Vanger a venit s-o ia 
şi a dus-o la el acasă. De atunci, n-a mai vorbit niciodată cu 
soţul ei. 

În ziua aceea plină de soare, la trei luni după separare, 
Harald Vanger fusese într-o dispoziţie bună, aproape prietenos. 
Dar brusc, în mijlocul pădurii, începuse să-şi acuze violent fiica, 
cu invective şi comentarii grosolane despre conduita şi 
obiceiurile ei sexuale, aruncându-i că era prea curvă ca să poată 
păstra un bărbat. 

Fratele ei nici măcar nu remarcase că fiecare cuvânt al 
tatălui o ustura ca o lovitură de bici. Birger Vanger începuse să 
râdă, îşi cuprinsese tatăl pe după umeri şi încercase să 
liniştească situaţia în felul lui, cu comentarii de genul: aşa sunt 


toate femeile; îi făcuse cu ochiul Ceciliei, propunându-i tatălui să 
se aşeze la pândă pe un dâmb mic. 

A fost o secundă, un moment îngheţat, în care Cecilia şi-a 
privit tatăl şi fratele şi a înţeles deodată că avea în mână o 
puşcă de vânătoare încărcată. A închis ochii. În momentul acela, 
singura alternativă era să ridice puşca şi să tragă amândouă 
cartuşele. Dorea să-i ucidă pe amândoi. Apoi, a lăsat să cadă 
puşca la picioare, s-a întors şi s-a înapoiat la locul unde lăsaseră 
maşina. l-a abandonat acolo, întorcându-se singură acasă. Din 
ziua aceea, n-a mai vorbit cu tatăl ei decât în vreuna din acele 
foarte rare ocazii când era obligată s-o facă. l-a interzis să-i intre 
în casă, iar ea nu a fost niciodată să-l vadă, la el acasă. 

Mi-ai distrus viaţa, gândi Cecilia Vanger. Mi-ai distrus viața 
încă din copilărie. 

La ora opt şi jumătate seara, Cecilia Vanger a ridicat 
receptorul, l-a sunat pe Mikael şi l-a rugat să vină. 


Avocatul Nils Bjurman trăia martiriul. Muşchii nu mai 
răspundeau la comenzi. Trupul părea că este paralizat. Nu-şi 
pierduse propriu-zis cunoştinţa, dar era dezorientat şi nu avea 
nici o amintire a evenimentelor. Când şi-a recăpătat, lent, 
controlul asupra corpului, s-a regăsit gol, zăcând pe pat, cu 
pumnii blocaţi în cătuşe şi picioarele desfăcute dureros. Avea 
arsuri în locurile în care electrozii fi atinseseră pielea. 

Lisbeth Salander trăsese fotoliul de nuiele până la marginea 
patului şi, cu cizmele sprijinite pe cearşaf, aştepta răbdătoare 
fumând o ţigară. Când Bjurman a încercat să vorbească, a 
înţeles că gura îi fusese acoperită cu o bucată lată de scotch. A 
întors capul: ea trăsese afară şi răsturnase sertarele comodei. 

— Ţi-am găsit jucăriile, spuse Salander. 

Ridică o cravaşă, cotrobăind prin colecţia de falusuri, 
căluşuri şi măşti de cauciuc risipite pe duşumea. 

— La ce poate folosi asta? zise, ridicând un enorm dop anal. 
Nu, nu încerca să vorbeşti - oricum, nu aud ce zici. Pe ăsta l-ai 
folosit săptămâna trecută? Ajunge dacă dai din cap. 

Se aplecă spre el, plină de aşteptare. Nils Bjurman simţi 
dintr-o dată cum teroarea de gheaţă îi sfâşie pieptul şi îşi pierdu 
orice stăpânire. Smuci de cătuşe. Ea a luat controlul. Imposibil. 
Nu putu face nimic atunci când Lisbeth Salander se aplecă şi-i 
plasă dopul anal între fese. 


— Prin urmare, eşti sadic, constată ea. Îți place să bagi 
lucruri în oameni, nu-i aşa? 

Îl privi fix. Faţa ei era o mască imobilă. 

— Fără vreo vaselină, nu-i aşa? 

Bjurman urlă prin scotch, când Lisbeth Salander îi desfăcu cu 
un gest brusc fesele şi-i aplică dopul la locul respectiv. 

— Nu te mai miorlăi, spuse Salander, imitându-i vocea. Dacă 
faci scandal, trebuie să te pedepsesc. 

Se ridică, înconjurând patul. El o urmărea cu privirea, 
neajutorat... Ce naiba? Lisbeth Salander împinsese în dormitor 
televizorul lui de 32 de inci, din camera de zi. Pe duşumea 
plasase aparatul DVD. Îl privea, ţinând încă în mână cravaşa. 

— Pot să am întreaga ta atenţie? întrebă ea. Nu încerca să 
vorbeşti - ajunge dacă dai din cap. Auzi ce spun? 

El dădu din cap. 

— Bravo. 

Se aplecă şi ridică rucsacul. 

— Îl recunoşti? El dădu din cap. 

— E rucsacul pe care îl aveam cu mine când te-am vizitat 
data trecută. Un obiect foarte practic. L-am împrumutat de la 
Milton Security. 

Deschise un fermoar, în partea de jos a sacului. 

— lată o cameră digitală. Obişnuieşti să te uiţi la emisiunea 
Insider, pe TV3? Reporterii ăia răi utilizează un sac ca ăsta, 
când filmează cu camera ascunsă. 

Ea închise buzunarul. 

— Obiectivul, asta te preocupă? Aici e toată fineţea. 
Supraangular, fibră optică. Ochiul seamănă cu un buton, este 
ascuns în catarama de la cureaua de umăr. Ţi-aduci aminte 
poate că am pus rucsacul aici, pe masă, înainte ca tu să începi 
distracţia!? Am verificat ca obiectivul să fie fixat pe pat. 

Scoase un CD şi îl introduse în DVD. Apoi, întoarse fotoliul şi 
se instală, ca să poată vedea ecranul. Aprinse o altă ţigară şi 
apăsă pe telecomandă. Avocatul Bjurman se văzu deschizându-i 
uşa lui Lisbeth Salander. Wu ai învățat nici să citeşti ceasul, o 
salută enervat. 

Îl lăsă să vadă CD-ul în întregime. Filmul dura nouăzeci de 
minute şi se termina în mijlocul unei scene în care avocatul 


1 Emisiune de demascare a diferitelor „afaceri murdare”, făcută, 
de cele mai multe ori, cu ajutorul unor camere ascunse. 


Bjurman, gol şi aşezat la capul patului, bea un pahar de vin 
contemplând-o pe Lisbeth Salander, lungită, cu mâinile legate la 
spate. 

Ea stinse televizorul şi rămase în fotoliu, fără să spună un 
cuvânt timp de zece minute întregi, fără să-l privească. Bjurman 
nu îndrăznea să mişte. Ea se ridică şi se duse în sala de baie. 
Apoi reveni, aşezându-se din nou în fotoliu. Vocea îi era ca 
glaspapirul. 

— Am comis o eroare săptămâna trecută, zise. Mă aşteptam 
să mă obligi din nou să ţi-o sug, ceea ce este absolut 
dezgustător, dar nu aşa de scârbos ca să n-o pot face. Imi 
spuneam că voi obţine uşor o documentaţie destul de bună 
pentru a dovedi că eşti un babalâc scârbos. Te-am nedreptăţit. 
N-am înţeles cât de al dracului de bolnav eşti la cap. 

— Voi fi clară, continuă ea. Filmul ăsta arată cum violezi o 
handicapată mintal de douăzeci şi patru de ani, al cărei tutore ai 
fost numit. Şi tu nu-ţi poţi imagina cât de handicapată mintal 
pot fi eu dacă e nevoie. Orice om care vede caseta asta 
descoperă nu numai că tu eşti un nemernic, ci că eşti un nebun 
sadic. E a doua şi, sper, ultima oară când mai privesc filmul 
ăsta. E foarte instructiv, nu-i aşa? Aş putea ghici că tu, şi nu eu, 
vei fi instituţionalizat, cum spuneai. Eşti de acord cu mine? 

Aşteptă. El nu reacţiona, dar ea putea vedea cum tremura. 
Luă biciul şi-l plesni peste sex. 

— Eşti de acord cu mine? repetă, cu o voce mult mai înaltă. 

El dădu din cap. 

— Bine. Atunci, partea asta e clară pentru amândoi. Trase 
fotoliul şi se aşeză în aşa fel, încât să-l poată privi în ochi. 

— Aşa că, ce crezi că ar trebui să facem? El nu putea 
răspunde. 

— Ai vreo idee bună? 

Cum acesta nu reacţiona, ea întinse mâna şi îi strânse 
testiculele, până ce chipul lui Bjurman se strâmbă de durere. 

— Ai vreo idee bună? repetă ea. El scutură negativ din cap. 

— Cu atât mai bine. Pentru că am să fiu al dracului de iritată 
pe tine, dacă vei mai avea în viitor vreo idee. 

Se aplecă pe spate, aprinzându-şi o nouă ţigară. 

— Uite ce-o să se întâmple. Săptămâna viitoare, de îndată ce 
reuşeşti să-ţi scoţi din fund chestia aia de cauciuc, vei trimite 


instrucţiuni la banca mea că numai eu - și numai eu - am acces 
la cont înţelegi ce-ţi spun? 

Avocatul Bjurman aprobă din cap. 

— Perfect. Nu mă vei mai contacta niciodată. În viitor, ne 
vom întâlni numai dacă eu am chef s-o fac Prin urmare, tu ai 
interdicţie de vizitare. 

El aprobă de mai multe ori şi brusc scoase un suspin de 
uşurare. N-are intenția să mă omoare. 

— Dacă încerci să iei contact cu mine, c6pii din acest DVD 
vor ajunge la toate redacţiile ziarelor din Stockholm. Ai înţeles? 

El dădu din nou din cap. Trebuie să pun mâna pe film. 

— O dată pe an, trimiţi raportul privitor la mine la Comisia de 
tutelă. Scrii că duc o existenţă normală, că am slujbă fixă, că mă 
port cum trebuie şi că nu vezi nimic anormal în comportamentul 
meu. De acord? 

El făcu semn din cap. 

— În fiecare lună, faci un raport scris, fictiv, asupra 
întâlnirilor noastre. Vei povesti cu amănunte cât de pozitivă sunt 
şi cât de bine îmi merge. Îmi vei trimite cu poşta o copie. 
înţelegi? 

El aprobă din nou. Lisbeth Salander notă distrată perlele de 
sudoare care i se strângeau pe frunte. 

— Într-un an sau doi, vei începe tratative la tribunal pentru 
suspendarea punerii sub tutelă. Vei folosi rapoartele de la 
întâlnirile false drept dovadă. Vei găsi un doctor care va depune 
jurământ că sunt perfect normală. Te vei strădui. Vei face tot 
ce-ţi va sta în puteri să devin independentă. 

El aprobă. 

— Ştii de ce vei face asta? Pentru că ai un motiv al dracului 
de bun. Dacă nu reuşeşti, voi face public filmul. 

Asculta fiecare silabă pe care o pronunţa Lisbeth Salander. 
Ochii i se aprinseră de ură. Îşi spuse că ea făcea o mare 
greşeală, lăsându-l în viaţă. O s-o pl/ăteşti, pizdă blestemată. Mai 
devreme sau mai târziu. O să te zdrobesc. Dar continuă să dea 
din cap entuziasmat drept răspuns. 

— Acelaşi lucru este valabil dacă încerci să mă contactezi. Ea 
îşi trecu mâna peste gât. Adios apartament, adios numele tău 
plus milioanele de pe contul din străinătate. 

Bjurman holbă ochii, auzind menţiunea despre bani. Cum 
naiba ştie... 


Ea zâmbi, trăgând lung din ţigară. Apoi lăsă chiştocul să 
cadă pe covor, strivindu-l sub călcâi. 

— Vreau să am dublul cheilor de aici şi de la birou. Bjurman 
încruntă sprâncenele. Se aplecă spre el, cu un surâs fericit: 

— De acum încolo voi avea control asupra vieţii tale. Când o 
să te aştepţi mai puţin, poate când dormi, voi apărea în camera 
ta cu asta în mână, zise, arătându-i pistolul electric. Te voi 
supraveghea. Şi dacă te găsesc vreodată cu o fată - nu are 
importanţă dacă a venit de bunăvoie sau nu -, dacă te găsesc 
cu vreo femeie, oricare ar fi ea... 

Lisbeth Salander îşi trecu din nou mâna peste gât. 

— Dacă mi se va întâmpla să mor... Dacă am vreun accident 
şi mă calcă vreo maşină, cópii ale filmului vor fi trimise pe 
adresa ziarelor. Plus o istorie detaliată, unde povestesc cum e 
să te aibă cineva tutore. 

— Încă un lucru. Ea se aplecă până ce faţa i se află la câţiva 
centimetri de-a lui. Dacă mă vei mai atinge vreodată, te voi 
omori. Îţi dau cuvântul de onoare. 

Avocatul Bjurman o crezu. În ochii ei nu se afla loc pentru 
vreun bluf. 

— Adu-ţi aminte că sunt nebună. El dădu din cap. 

Ea îl fixă cu o privire gânditoare. 

— Nu cred că vom deveni buni prieteni, tu şi cu mine, spuse 
Lisbeth Salander cu voce gravă. Chiar acum, zaci acolo şi te 
bucuri că sunt suficient de idioată ca să te las în viaţă. Crezi că 
tu ai controlul, deşi eşti prizonierul meu, pentru că îţi imaginezi 
că singurul lucru pe care îl voi putea face, dacă nu te omor, este 
să te eliberez. Prin urmare, speri că în curând vei recâştiga 
puterea asupra mea. Nu-i aşa? 

El dădu din cap în semn de negare, cuprins de presimţiri 
rele. 

— Vreau să-ţi fac un cadou, ca să-ţi aminteşti totdeauna de 
înţelegerea noastră. 

Cu un surâs strâmb pe faţă, se căţără pe pat şi se aşeză în 
genunchi între picioarele lui. Avocatul Bjurman nu înţelegea ce 
avea de gând, dar brusc îl cuprinse spaima. 

Apoi, văzu acul din mâna ei. 

Mişcă în toate părţile capul, încercând să-şi răsucească 
trupul, până când ea îi puse genunchiul între picioare, apăsând 
în semn de avertizare. 


— Nu te mişca. E prima oară când folosesc instrumentele 
astea. 

Munci concentrată timp de două ore. Când termină, el 
încetase să geamă. Părea să se afle mai curând într-o stare de 
apatie. 

Ea cobori din pat, înclină capul şi îşi privi opera cu un ochi 
critic. Talentele ei artistice erau limitate. Literele mergeau în 
toate părţile şi arătau destul de impresionist. Când tatuase 
mesajul, folosise cerneală roşie şi albastră; textul era scris cu 
litere mari pe cinci rânduri şi-i acoperea tot pântecele, de la 
sfârcul sânilor până la sex: SUNT UN BLESTEMAT DE SADIC, UN 
PORC ŞI UN VIOLATOR. 

Strânse acele şi puse tuburile de culoare în rucsac. Apoi, îşi 
spălă mâinile la baie. Când se reîntoarse în dormitor, îşi dădu 
seama că se simţea mult mai bine. 

— Noapte bună, îi spuse. 

Desfăcu o singură cătuşă şi îi puse cheia pe burtă, înainte de 
a pleca. Luă cu ea filmul şi cheile de la apartamentul şi biroul 
lui. 


În vreme ce împărțeau o ţigară, puţin după miezul nopţii, 
Mikael i-a spus că nu se vor putea vedea o vreme. Cecilia s-a 
întors spre el uimită. 

— Ce vrei să spui? l-a întrebat. El şi-a luat un aer ruşinat: 

— Lunea viitoare mă duc la puşcărie, să-mi fac pedeapsa de 
trei luni. 

Nu mai era nevoie de nici o explicaţie. Cecilia rămase tăcută 
multă vreme. Dintr-o dată, simţea că vrea să plângă. 


Dragan Armanski pierduse orice speranţă, când Lisbeth 
Salander îi bătu la uşă, luni după-amiază. N-o văzuse de când 
anulase ancheta despre afacerea Wennerström, la începutul 
lunii ianuarie şi de fiecare dată când încercase s-o sune, ori nu-i 
răspundea, ori închidea telefonul, spunând că este ocupată. 

— Ai vreo treabă pentru mine? întrebă ea, fără nici o frază 
de salut. 

— Bună. Mă bucur să te văd. Credeam că ai murit sau aşa 
ceva. 

— Am avut câteva treburi pe care a trebuit să le rezolv. 

— Tu ai mereu treburi de rezolvat. 


— Astea erau urgente. Acum, am venit înapoi. Ai ceva pentru 
mine? 

Armanski dădu din cap: 

— Îmi pare rău. Nimic, pentru moment. 

Lisbeth Salander îl cercetă cu o privire liniştită. După o clipă, 
el se hotărî să continue: 

— Lisbeth, tu ştii că ţin la tine şi că îţi dau cu plăcere de 
lucru. Dar ai fost plecată două luni de zile şi eu am avut grămezi 
de lucru. Pur şi simplu, nu eşti de încredere. Am fost obligat să 
fac apel la alţii, pentru a suplini absenţa ta şi în momentul 
acesta nu am nimic pentru tine. 

— Poţi să măreşti volumul? 

— Ce? 

— Dă radioul mai tare. 


„revista Millennium. Hotărârea ca industriaşul veteran Henrik 
Vanger să devină coproprietar şi să facă parte din consiliul de 
administraţie al revistei vine în aceeaşi zi în care fostul redactor-şef 
Mikael Blomkvist începe executarea pedepsei de trei luni, pentru 
defăimarea omului de afaceri Hans-Erik Wennerström. Directorul 
revistei Millennium, Erika Berger, a precizat la conferinţa de presă că 
Mikael Blomkvist îşi va relua postul la ieşirea din închisoare. 


— A naibii chestie! spuse Lisbeth Salander cu glas aşa de 
scăzut, că Armanski nu putu decât să-i vadă mişcarea buzelor. 
Ea se ridică brusc, îndreptându-se spre uşă. 

— Aşteaptă! Unde pleci? 

— Acasă. Trebuie să verific ceva. Sună-mă când ai de lucru 
pentru mine. 


Vestea că Millennium a primit întăriri sub forma lui Henrik 
Vanger a fost un eveniment mult mai important decât se 
aştepta Lisbeth Salander. Aftonbladet publicase deja pe web o 
lungă informaţie provenind de la agenţia de presă TT, care 
făcea bilanţul carierei lui Henrik Vanger şi constata că, pentru 
prima dată în mai mult de douăzeci de ani, bătrânul magnat 
apărea în viaţa publică. Vestea că acesta devenea coproprietar 
al revistei Millennium era la fel de greu de crezut ca aceea că 
bătrânii conservatori Peter Wallenberg sau Erik Penser ar fi 


devenit asociaţi la ETC sau sponsori la Ordfront Magasin.. 
Evenimentul era atât de neobişnuit, încât buletinul de ştiri de la 
ora 19.30 l-a prezentat ca pe una dintre ştirile cele mai 
importante şi i-a consacrat trei minute. Erika Berger a fost 
intervievată la o masă rotundă, la redacţia revistei Millennium. 
Cu totul neaşteptat, afacerea Wennerström redevenea actuală. 

— Anul trecut am făcut o greşeală gravă, care a avut drept 
consecinţă faptul că ziarul nostru a fost condamnat pentru 
calomnie. E, desigur, ceva ce regretăm... Şi avem intenţia să 
revenim asupra acestei afaceri la momentul potrivit. 

— Ce înţelegeţi, prin „a reveni asupra afacerii”? întrebă 
reporterul. 

— Vreau să spun că vom povesti versiunea noastră asupra 
evenimentelor, ceea ce noi de fapt încă nu am făcut. 

— Dar puteaţi s-o faceţi în timpul procesului. 

— Am ales să n-o facem. Dar, bineînţeles, vom continua să 
păstrăm linia editorială critică. 

— Aceasta vrea să spună că rămâneţi în continuare la 
versiunea pentru care aţi fost condamnaţi? 

— Nu am comentarii de adus la acest subiect. 

— L-aţi concediat pe Mikael Blomkvist, după formularea 
verdictului. 

— Vă înşelaţi total. Recitiţi comunicatul nostru de presă. El 
avea nevoie de un time out şi a fost o pauză bine venită. Se va 
întoarce ca responsabil al publicaţiei în cursul acestui an. 

Aparatul de filmat a făcut un panoramic prin redacţie, în 
vreme ce reporterul enumera câteva date din istoria furtunoasă 
a revistei Millennium, cunoscută pentru atitudinea independentă 
şi tonul ei colţos. Mikael Blomkvist nu era în măsură să facă 
acum comentarii. El tocmai intrase în închisoarea de la Rullâker, 
situată lângă un lac mic, în mijlocul pădurii, la vreo zece 
kilometri de Östersund, în Jämtland. 

În schimb, Lisbeth Salander a observat că Dirch Frode 
apăruse brusc în cadrul unei uşi, la marginea imaginii televizate. 
Ea şi-a încruntat sprâncenele, muşcându-şi gânditoare buza de 
jos. 


Acea zi de luni fusese săracă în evenimente, aşa că lui 
Henrik Vanger i se oferiseră patru minute întregi, la jurnalul de 


1 Ordfront Magasin: cunoscută revistă comunistă. 


ştiri de la ora nouă. A fost intervievat într-un studio al 
televiziunii locale din Hedestad. Reporterul începuse făcând 
constatarea că, după două decenii de tăcere, legendarul 
industriaş Henrik Vanger s-a întors în luminile rampei. Reportajul 
debuta cu o prezentare a vieţii lui Henrik Vanger în imagini 
alb-negru, în care el putea fi văzut în compania lui Tage 
Erlanderi:, la inaugurarea unor fabrici, prin anii şaizeci. Camera a 
focusat apoi pe o canapea din studio, unde Henrik Vanger şedea 
liniştit, cu picioarele încrucişate. Era îmbrăcat în cămaşă 
galbenă,  cravată îngustă, verde şi un veston uşor, 
cafeniu-închis. Toată lumea a putut constata că era o 
sperietoare bătrână şi slabă, dar vorbea clar şi cu voce sigură. In 
plus, nu-şi menaja deloc cuvintele. Reporterul a început prin a-l 
întreba ce l-a determinat să devină coproprietar al revistei 
Millennium. 

— Millennium e o gazetă bună pe care o urmăresc de mai 
mulţi ani cu cel mai mare interes. În prezent, ziarul este ţinta 
unor atacuri. Are duşmani puternici, care au aranjat un boicot 
contra publicării de reclame, cu scopul de-a da ziarul la fund. 

În mod vizibil, reporterul nu era pregătit pentru un 
asemenea răspuns, dar el a mirosit imediat că istoria, deja 
neobişnuită, avea dimensiuni neaşteptate. 

— Cine se află în spatele acestui boicot? 

— Este unul dintre lucrurile pe care Millennium urmează să 
le cerceteze cu atenţie. Dar, lăsaţi-mă să profit de ocazie şi să 
declar că Millennium nu are intenţia să piară prea curând. 

— Acesta este motivul pentru care aţi intrat ca asociat? 

— Ar fi o lovitură nefericită pentru libertatea de expresie 
dacă interese particulare ar avea destulă putere ca să reducă la 
tăcere vocile care le deranjează. 

Henrik Vanger vorbea ca şi cum ar fi fost un luptător pentru 
libertatea de expresie şi ar fi avut tendinţe cultural-radicale 
toată viaţa lui. Mikael Blomkvist râse cu gura până la urechi, 
când îşi inaugură prima seară în sala de televizor din 
închisoarea de la Rullăker. Ceilalţi deţinuţi l-au privit neliniştiţi. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, culcat pe pat în celula care 
amintea de o odaie strâmtă de motel, cu masă mică, scaun şi un 
raft fixat pe perete, a recunoscut că Erika şi Henrik avuseseră 
dreptate despre felul în care trebuia lansată pe piaţă această 


1 Prim-ministru al Suediei. 


noutate. Fără să fi vorbit cu nimeni, ştia că deja se schimbase 
ceva în atitudinea faţă de Millennium. 

Apariţia lui Henrik Vanger nu fusese altceva decât o 
declaraţie de război adresată lui Hans-Erik Wennerström. 
Mesajul era clar - de aici încolo, nu te baţi cu un ziar cu şase 
angajaţi şi buget anual care corespunde unui prânz de afaceri 
pentru Wennerström Group. Acum te baţi şi cu concernul 
Vanger, care o fi el o umbră a vechii măreţii, dar este totuşi un 
adversar mult mai puternic. Wennerström trebuia acum să facă 
o alegere: ori să dea înapoi, ori să-şi ia sarcina de a face fărâme 
şi întreprinderile Vanger! 

Henrik Vanger anunţase la televizor că era pregătit să se 
bată. Poate că nu avea prea multe şanse împotriva lui 
Wennerström, dar războiul avea să coste scump. 

Erika îşi alesese vorbele cu multă grijă. Ea nu spusese de 
fapt nimic, dar afirmaţia că revista încă „nu-şi dăduse 
versiunea” crea impresia că de fapt exista o versiune de dat. Cu 
toate că Mikael fusese acuzat, condamnat şi acum era închis, ea 
venise şi spusese - fără să o spună, de fapt - că el nu era 
vinovat şi că exista un cu totul alt adevăr. 

Tocmai prin a nu folosi deschis cuvântul „nevinovat”, 
nevinovăția lui era mai vădită. Felul evident în care el avea să-şi 
reia postul de redactor-şef sublinia că Millennium nu avea ce 
să-şi reproşeze. În ochii marelui public, veridicitatea nu mai 
constituia o problemă - toată lumea adoră teoriile 
conspiraţioniste, între un afacerist putred de bogat şi un 
redactor-şef colţos şi bărbat bine nu era greu să vezi spre care 
dintre ei aveau să meargă simpatiile. Totuşi, mass-media nu 
aveau să accepte istoria aşa de uşor - însă, poate că Erika 
dezarmase un număr de critici care nu mai aveau să îndrăz- 
nească să ridice capul. 

Nici una din aceste date nu schimbase fundamental situaţia, 
dar ele făceau posibil un răgaz şi debalansau un pic raportul de 
forţe. Mikael îşi imagina că Wennerström avusese o seară 
dezagreabilă. Wennerström nu avea de unde să ştie în ce 
măsură - sau, mai bine zis, în ce mică măsură - ştiau ei ceva şi, 
înainte de a-şi juca următoarea carte, era obligat să o afle. 


Cu o expresie amară pe faţă, Erika închise televizorul şi 
aparatul video, după ce privise mai întâi apariţia ei, apoi pe cea 


a lui Henrik Vanger. Privi ceasul, era trei fără un sfert noaptea şi 
îşi înăbuşi pornirea de a-i telefona lui Mikael. El era la puşcărie şi 
nu părea verosimil să-şi aibă telefonul mobil în celulă. Sosise 
aşa de târziu acasă, în Saltsjöbaden, că soţul ei dormea deja. Se 
ridică şi se duse la bar, unde-şi servi o cantitate apreciabilă de 
Aberlour - bea alcool cam o dată pe an -, se aşeză la fereastră 
şi privi peste Saltsj5 şi la farul clipind la intrarea în strâmtoarea 
Skuru. 

Avusese un violent schimb de cuvinte cu Mikael, când se 
aflaseră din nou singuri după acordul pe care ea îl încheiase cu 
Henrik Vanger. De-a lungul anilor, ei se certaseră pe teme 
precum orientarea şi punerea în pagină a unui text, evaluarea 
credibilităţii surselor şi o mie de alte probleme pe care le ridică 
publicarea unui ziar. Dar disputa din casa de oaspeţi a lui Henrik 
Vanger atinsese principii într-un spaţiu unde ea ştia că se află 
pe teren nesigur. 

— Nu ştiu ce să fac, spusese Mikael. Henrik Vanger m-a 
angajat să-i scriu autobiografia. Până acum, am fost liber să mă 
scol şi să plec în momentul în care el ar fi încercat să mă 
silească să scriu ceva care nu ar fi fost adevărat sau să mă 
convingă să orientez povestirea într-un fel sau altul. De acum 
încolo, el este unul dintre proprietarii ziarului nostru - şi, în plus, 
singurul care e etalat cu suficiente mijloace financiare pentru a 
salva ziarul. Şi eu, dintr-o dată, mă aflu aşezat pe două scaune, 
într-o poziţie pe care comisia de etica profesională n-ar 
aprecia-o. 

— Ai o propunere mai bună? i-a răspuns Erika. Pentru că 
acum e momentul să o faci, înainte de a scrie pe curat şi a 
semna acordul. 

— Ricky, Vanger ne foloseşte într-un fel de vendeta 
personală împotriva lui Hans-Erik Wennerström. 

— Ei, şi? Parcă noi nu purtăm o vendeta personală cu 
Wennerström?! 

Mikael a evitat s-o privească, aprinzându-şi o ţigară, cu un 
gest iritat. 

Schimbul de cuvinte continuase o bună bucată de vreme, 
până ce Erika s-a dus în odaia lui de dormit, s-a dezbrăcat şi s-a 
ghemuit în pat. Se prefăcea că doarme când, două ore mai 
târziu, Mikael s-a strecurat lângă ea. 


În timpul serii acesteia, un reporter de la Dagens Nyheter îi 
pusese aceeaşi întrebare: 

— In ce măsură va mai putea acum Millennium să rămână 
credibil şi să-şi afirme independenţa? 

— Cum adică? 

Reporterul ridicase din sprâncene. El considera că întrebarea 
fusese suficient de clară, dar, oricum, o mai limpezi încă: 

— Sarcina unui ziar ca Millennium este, printre altele, să 
analizeze întreprinderi. Cum va mai putea afirma ziarul că 
cercetează cu bună-credinţă întreprinderile Vanger? 

Erika îl privise cu un aer uluit, ca şi cum întrebarea ar fi fost 
cu totul neaşteptată: 

— Oare _ insinuaţi că buna-credinţă a ziarului Millennium 
poate fi pusă la îndoială, pentru că un finanţator bine-cunoscut, 
dispunând de resurse corespunzătoare, a intrat în scenă? 

— Da, e destul de evident că nu veţi fi consideraţi total 
credibili vorbind despre întreprinderile Vanger. 

— Regula nu se aplică decât la Millennium? 

— Scuzaţi-mă? 

— Vreau să spun, dumneata lucrezi pentru un ziar care în cel 
mai înalt grad, este stăpânit de interese economice din cele mai 
grele. Inseamnă asta că nici unul dintre ziarele pe care le 
posedă concernul Bonnier nu e demn de încredere? Aftonbladet 
e proprietatea unei mari firme norvegiene, care, la rândul ei, 
este un actor important în informatică - înseamnă că 
observaţiile făcute de  Aftonbladet la adresa industriei 
electronice nu sunt credibile? Metro este proprietatea 
concernului Stenbeck. Vrei să spui că nici un ziar din Suedia 
care are în spate mari interese economice nu e credibil? 

— Nu, sigur că nu. 

— n acest caz, de ce insinuezi că, în cazul nostru, 
credibilitatea revistei Millennium va scădea dacă vom avea 
finanţatori? 

— Foarte bine, îmi retrag întrebarea. 

— Nu, nu-o face. Vreau să reproduci exact ceea ce am spus. 
Şi mai poţi adăuga că, dacă Dagens Nyheter promite să se 
ocupe în mod special de concernul Vanger, promitem şi noi să 
ne ocupăm în mod special de concernul Bonnier. 

Dar, de fapt, era o dilemă etică. 


Mikael lucra pentru Henrik Vanger, care la rândul lui se afla 
într-o poziţie din care putea să distrugă Millennium printr-o 
singură linie de creion. Ce s-ar întâmpla dacă Mikael şi Henrik 
Vanger ar deveni duşmani, din cine ştie ce cauză? 

Şi, mai ales - ce preţ fixa ea însăşi propriei sale credibilităţi, 
şi când avea să se transforme dintr-un redactor independent 
într-unui corupt? Nu-i plăceau nici întrebările, nici răspunsurile. 


Lisbeth Salander s-a decuplat de pe Internet şi a închis 
computerul. Era şomeră şi flămândă. Prima afirmaţie n-o 
neliniştea prea tare acum, după ce reluase controlul asupra 
contului din bancă, iar avocatul Bjurman devenise o vagă 
neplăcere din trecut. Foamea şi-o remedie mergând în bucătărie 
şi dând drumul la filtrul de cafea. Îşi făcu trei tartine mari cu 
franzelă, brânză, icre şi un ou prea fiert, prima masă luată de 
multe ore. Îşi mâncă sandvişurile pe sofaua din camera de zi, în 
vreme ce se gândea la informaţiile pe care le avea. 

Dirch Frode din Hedestad o angajase să facă o cercetare 
personală asupra lui Mikael Blomkvist, care fusese condamnat la 
închisoare pentru defăimare împotriva industriaşului Hans-Erik 
Wennerström. Câteva luni mai târziu, Henrik Vanger, şi el din 
Hedestad, intra în conducerea revistei Millennium, afirmând că 
exista o conspirație pentru distrugerea ziarului. Toate acestea, 
în ziua în care Mikael Blomkvist se vâra în temniţă. Şi, lucrul cel 
mai fascinant: un articol vechi de doi ani - Cu dovă mâini goale 
- despre Karl-Erik Wennerström, pe care ea îl găsise în 
Finansmagasinet Monopol, ediţia web. Acolo era notat că acesta 
îşi începuse ascensiunea ca om de afaceri tocmai în 
întreprinderile Vanger, în anii şaizeci. 

Nu trebuia să fii supradotat ca să tragi concluzia că toate 
aceste întâmplări se legau unele de altele. Undeva era un câine 
îngropat şi lui Lisbeth Salander îi plăcea să dezgroape câinii 
îngropaţi. Şi, de altfel, n-avea nimic mai bun de făcut. 


PARTEA A TREIA 
FUZIUNI 


16 mai -14 iulie 


13% din femeile din Suedia au fost victime ale unor violenţe sexuale 
grave în afara unei relaţii sexuale. 


15 
Vineri 16 mai - sâmbătă 31 mai 

Mikael Blomkvist a fost eliberat din puşcăria din Rullâker 
vineri 16 mai, două luni după ce fusese închis. In ziua în care se 
prezentase la închisoare lăsase, fără prea mari speranţe, o 
cerere de scurtare a pedepsei. N-a cunoscut niciodată motivele 
tehnice care au stat în spatele eliberării lui anticipate, dar 
bănuia că aveau poate de-a face cu faptul că nu şi-a luat nici o 
permisie şi că în închisoare se aflau patruzeci şi doi de deţinuţi, 
în vreme ce capacitatea era socotită pentru treizeci şi unu de 
persoane. În orice caz, directorul închisorii - un polonez exilat de 
patruzeci de ani, pe nume Peter Sarowsky, cu care Mikael s-a 
înţeles foarte bine - scrisese o recomandare ca timpul 
condamnării să fie scurtat. 

Timpul petrecut la Rullâker a fost liniştit şi plăcut. Instituţia 
era, după cum spunea Sarowsky, o închisoare pentru borfaşi şi 
automobilişti în stare de ebrietate, nu pentru criminali 
adevăraţi. Rutinele zilnice aminteau de existenţa într-un hotel 
pentru tineri. Cei patruzeci şi unu de deţinuţi, din care jumătate 
erau imigranţi de a doua generaţie, îl considerau pe Mikael un 
fel de pasăre rară - ceea ce şi era. El era singurul deţinut despre 
care se vorbise la televizor, ceea ce-i dădea o anume 
importanţă, dar nici unul dintre camarazii de detenţie nu-l 
considera un criminal serios. 

Ceea ce nu făcea nici directorul închisorii. Chiar din prima zi, 
Mikael a fost chemat la o discuţie în timpul căreia i s-a oferit 
terapie, studii la Komvux sau posibilităţi pentru alte forme de 
învăţământ, precum şi orientare profesională. Mikael a explicat 
că nu simţea nici o nevoie de readaptare socială, că studiile şi le 
terminase de mai multe decenii şi că avea deja o slujbă. In 
schimb, el a cerut permisiunea să-şi păstreze computerul în 
celulă, pentru a putea continua munca la cartea pe care fusese 
angajat s-o scrie. Cererea i-a fost aprobată imediat şi Sarowsky 
i-a procurat chiar un dulap cu cheie, pentru a-şi putea lăsa 
iBook-ul în celulă, fără să-i fie furat sau vandalizat. Riscul ca 
vreunul dintre deţinuţi să se fi gândit serios la asta era oricum 
minim - ei întindeau mai curând o mână protectoare asupra lui 
Mikael. 

Astfel că Mikael a petrecut două luni relativ agreabile, 
muncind câte şase ore pe zi la cronica familiei Vanger, 


neîntrerupându-se decât câteva ore, ca să facă ordine sau să se 
recreeze. Mikael şi doi alţi deţinuţi, unul din Skövde şi altul cu 
rădăcini în Chile, aveau datoria să facă curat în sala de sport a 
închisorii în fiecare zi. Recreaţia consta în privit la televizor, 
jocuri de cărţi şi exerciţii de musculatură. Mikael descoperise că 
avea aptitudini pentru poker, dar pierdea totuşi câteva piese de 
50 de ore! pe zi. Regulile închisorii admiteau jocurile de cărţi 
câtă vreme caniota nu depăşea cinci coroane. 

A primit vestea eliberării în ajunul intrării ei în vigoare, când 
Sarowsky l-a chemat la el în birou ca să-i ofere un şnaps. După 
aceea, Mikael şi-a petrecut seara strângându-şi hainele şi 
carnetele de note. 


După eliberare, Mikael a mers direct la casa din Hedeby. 
Când a păşit pe podeţul din faţa casei, a auzit un mieunat şi 
ultimii metri i-a făcut în compania pisicii roşcate, care-i ura bun 
venit frecându-se de picioarele lui. 

— OK, atunci, intră! a spus el. Dar n-am avut timp să cumpăr 
lapte. 

Şi-a desfăcut bagajul. Avea impresia că s-a întors din 
vacanţă şi a descoperit că tovărăşia lui Sarowsky şi a 
codeţinuţilor îi lipsea. Oricât de bizar părea, se simţise bine la 
Rullăker. Eliberarea venise aşa de neaşteptat, că nu apucase să 
anunţe pe nimeni. 

Era aproape şase seara. A fugit la Konsum, să cumpere de 
mâncare, înainte de închidere. La întoarcere, a sunat-o pe Erika 
pe telefonul mobil, dar nu a obţinut decât mesageria, de unde a 
aflat că pentru moment nu poate fi contactată. l-a lăsat un 
mesaj, să vorbească a doua zi. 

Apoi, a trecut să-şi vadă patronul. l-a deschis Henrik în 
persoană, care a ridicat sprâncenele când l-a văzut pe Mikael. 

— Ai evadat? au fost primele lui cuvinte. 

— Sunt eliberat anticipat, în mod legal. 

— Da, asta e o surpriză plăcută! 

S-au privit câteva secunde. Apoi, spre uimirea lui Mikael, 
bătrânul l-a cuprins în braţe, dându-i o îmbrăţişare de urs. 

— Tocmai mă aşezam la masă. Nu vrei să-mi ţii companie? 

Anna le-a servit omletă cu slănină şi cu compot de 
merişoare. Au rămas în sufragerie aproape două ore. Mikael i-a 


1 Subdiviziune a coroanei. 


povestit până unde ajunsese cu cronica de familie şi unde se 
mai aflau spaţii libere ori lacune. N-au vorbit despre Harriet 
Vanger, dar au discutat multă vreme despre Millennium. 

— Am avut trei şedinţe ale consiliului de administraţie. 
Domnişoara Berger şi partenerul tău Christer Malm au avut 
amabilitatea de-a ţine două dintre ele aici, şi Dirch Frode m-a 
reprezentat la cea de a treia, la Stockholm. Aş dori să fi fost cu 
câţiva ani mai tânăr, dar adevărul este că-i obositor pentru mine 
să merg aşa departe. Am să încerc s-o fac la vară. 

— Cred că pot să-şi ţină şedinţele aici, răspunse Mikael. Dar 
cum e să fii acţionar al revistei? 

Henrik Vanger avu un surâs pieziş. 

— E de fapt cel mai amuzant lucru pe care l-am făcut în 
ultimii ani. Am privit partea financiară şi arată destul de bine. Nu 
va trebui să dau aşa de mulţi bani cum credeam - diferenţa 
între câştig şi cheltuieli a început să scadă. 

— Am vorbit cu Erika săptămâna trecută. Am înţeles că 
numărul spaţiilor publicitare a crescut. 

Henrik Vanger dădu din cap: 

— Tendinţa este pe cale să se inverseze, dar va mai lua ceva 
timp. La început, societăţile din grupul Vanger au cumpărat 
spaţiu publicitar, ca să sprijine revista. Dar deja doi dintre vechii 
clienţi au revenit - un operator de telefoane şi un birou de voiaj. 

Henrik zâmbi larg: 

— Conducem şi o mică campanie, mai personalizată, pentru 
vechii duşmani ai lui Wennerström. Şi, crede-mă, lista e lungă. 

— Ai veşti de la Wennerström? 

— Păi, nu chiar veşti. Dar am lăsat să transpire vestea că 
Wennerström a organizat boicotul revistei Millennium, ceea ce a 
făcut ca mulţi să-l considere meschin. Un jurnalist de la Dagens 
Nyheter i-a pus întrebarea, şi el i-a dat un răspuns iritat. 

— Te amuză toată situaţia. 

— Amuzament, nu e cuvântul potrivit. Ar fi trebuit să fac 
asta cu mulţi ani în urmă. 

— De fapt, ce este între Wennerström şi tine? 

— Degeaba încerci. O s-o afli la sfârşitul anului. 


În aer plutea o plăcută prevestire a primăverii. Când l-a 
părăsit pe Henrik, pe la ora nouă, începuse să se întunece. 


Mikael a şovăit un moment. Apoi, a mers şi a bătut la uşa 
Ceciliei Vanger. 

Nu era sigur la ce se aştepta. Cecilia Vanger a făcut ochii 
mari, părând deranjată, dar l-a lăsat să intre în vestibul. Au 
rămas în picioare, la fel de stingheriţi. Şi ea l-a întrebat dacă 
evadase, iar el a lămurit-o cum stăteau lucrurile. 

— Voiam doar să te salut. Te-am deranjat? 

l-a evitat privirea. Mikael a observat imediat că nu era 
deosebit de bucuroasă să-l vadă. 

— Nu... Nu, intră. Vrei cafea? 

— Cu plăcere. 

A urmat-o în bucătărie. Ea stătea întoarsă cu spatele, în 
vreme ce punea apă în aparatul de făcut cafea. Mikael s-a 
apropiat, punându-i o mână pe umăr. Ea a părut să 
înţepenească. 

— Cecilia, nu pari prea încântată să-mi oferi cafea. 

— Nu te aşteptam decât peste o lună, a spus ea. M-ai luat pe 
nepregătite. 

O simţea lipsită de chef şi a răsucit-o spre el, ca s-o 
privească în ochi. Ea continua să-şi ferească privirea. 

— Cecilia, las-o naibii de cafea. Ce nu este în ordine? Femeia 
a respirat adânc, clătinând capul: 

— Mikael, vreau să pleci. Nu întreba nimic. Pleacă doar. 


Mikael s-a dus mai întâi acasă, dar, ajuns la poartă, a rămas 
nehotărât. În loc să intre, a mers până la malul apei, lângă pod 
şi s-a aşezat pe o piatră. Şi-a aprins o ţigară, întrebându-se ce 
putuse modifica aşa de mult purtarea Ceciliei faţă de el. 

În momentul acela a auzit un zgomot de motor şi a văzut un 
vas mare, alb, strecurându-se în canal, pe sub pod. Când barca 
a ajuns în dreptul lui, a văzut că la cârmă se afla Martin Vanger, 
cu privirea atentă, ca să evite stâncile de sub apă. Vasul era un 
iaht lung de doisprezece metri, de o forţă impresionantă. S-a 
ridicat, urmărindu-l pe cărarea de pe mal. A văzut atunci că 
multe bărci fuseseră deja puse pe apă, la diferite pontoane, un 
amestec de şalupe cu motor şi vase cu pânze. Printre ele se 
aflau mai multe Pettersson şi un IF, care începuse să se legene 
după trecerea iahtului. Mai erau şi vase mai mari şi mai 
costisitoare. A notat un Hallberg-Rassy. Venise vara şi Mikael 
putea acum să-şi facă o părere despre posibilităţile financiare 


ale celor care aveau vase în portul de agrement din Hedeby - 
însă Martin Vanger avea fără îndoială cel mai mare şi cel mai 
scump vas din zonă. 

Mikael s-a oprit mai jos de casa Ceciliei Vanger, privind 
ferestrele luminate de la etaj. Apoi, a plecat acasă şi a pus de 
cafea. In vreme ce aştepta să se facă, a aruncat o privire prin 
camera de lucru. 

Înainte să plece la închisoare, transportase înapoi la Henrik 
Vanger cea mai mare parte din documentaţia despre Harriet. 
Crezuse că era o hotărâre bună, să nu lase toată informaţia 
într-o casă nelocuită atâta vreme. Acum, rafturile i se păreau 
prea goale. Tot ce mai avea din hârtiile despre anchetă erau 
cinci carnete cu însemnări personale ale lui Henrik Vanger, pe 
care le luase cu el la Rullăker şi pe care acum le ştia aproape pe 
dinafară. Şi, mai văzu el, un album de fotografii, pe care îl pitise 
pe ultimul raft al bibliotecii. 

Scoase albumul şi-l luă cu el la masa din bucătărie. Îşi turnă 
cafeaua, se aşeză şi începu să-l răsfoiască. 

Erau fotografiile luate în ziua în care dispăruse Harriet. Mai 
întâi, ultima poză a Harrietei, la defilarea de la Sărbătoarea 
Copiilor, din Hedestad. Urmau 180 de imagini extrem de clare 
ale accidentului de pe pod. El examinase fiecare fotografie din 
album cu lupa. Acum le privea distrat, ştiind că nu va găsi nimic 
care să-l facă să avanseze. Se simţi brusc dezgustat de enigma 
Harriet Vanger şi închise albumul cu un zgomot sec. 

Enervat, se apropie de fereastra de la bucătărie, privind în 
întunericul de afară. Apoi, îşi reîntoarse privirea spre album. Nu 
reuşea să-şi explice senzaţia, dar un gând fugar îi apăruse în 
minte, parcă ar fi fost o reacţie la ceva ce văzuse. Era ca şi cum 
o fiinţă invizibilă i-ar fi suflat grijulie la ureche, şi simţi cum i se 
ridică părul pe ceafă. 

Se aşeză din nou, redeschizând albumul. Îl parcurse pagină 
cu pagină, privind fiecare fotografie de pe pod. Văzu pe Henrik 
Vanger, mai tânăr, plin de motorină şi un bărbat în floarea 
vârstei - Harald Vanger, pe care nu-l văzuse încă. În imagini se 
vedeau balustrada ruptă a podului, clădirile, ferestrele şi 
vehiculele. Nu avu nici o problemă s-o identifice în mijlocul celor 
care priveau pe Cecilia Vanger la douăzeci de ani. Purta o rochie 
de culoare deschisă, jachetă întunecată şi apărea în vreo 
douăzeci de fotografii. 


Se simţea cuprins de o bruscă excitație. De-a lungul anilor, 
Mikael învățase să se încreadă în instinctele lui. 

El reacţionase la ceva din album, dar nu putea spune exact 
la ce anume. 


Spre ora 11, mai era încă aşezat la masa din bucătărie 
examinând fotografiile, când auzi deschizându-se uşa de la 
intrare. 

— Pot intra? întrebă Cecilia Vanger. 

Fără să-i aştepte răspunsul, se aşeză în faţa lui, la masă. 
Mikael avu o senzaţie ciudată de deja vu. Purta o rochie subţire, 
de culoare deschisă, strânsă în talie şi o vestă cenuşiu-albastră, 
veşminte aproape identice cu cele pe care le avea în fotografiile 
din 1966. 

— Tu eşti problema! spuse ea. Mikael înălţă din sprâncene. 

— lartă-mă, m-ai luat cu totul pe neaşteptate, când ai bătut 
la uşă, aseară. Acum, sunt atât de nefericită, că nu pot dormi. 

— De ce eşti nefericită? 

— Nu ştii? 

El scutură din cap. 

— Pot să-ţi povestesc fără să râzi de mine? 

— Promit să nu râd. 

— Când te-am sedus, astă iarnă, a fost un impuls nebun. 
Voiam să mă distrez. Nimic altceva. Prima seară, a fost doar o 
idee nebunească şi nu mă gândisem să încep o relaţie mai lungă 
cu tine. Apoi, s-a transformat în altceva. Vreau să ştii că 
săptămânile în care tu ai fost pentru mine un occasional lover 
au fost de fapt unele dintre cele mai plăcute din viaţa mea. 

— Şi eu am crezut că era foarte plăcut. 

— Mikael, eu am minţit tot timpul, şi pentru tine, şi pentru 
mine. Niciodată n-am fost cine ştie ce libertină, din punct de 
vedere sexual. Dacă am avut cinci iubiţi în toată existenţa mea! 
Odată, când aveam douăzeci şi unu de ani, atunci a fost 
debutul. Apoi, cu bărbatul meu, pe care l-am întâlnit la douăzeci 
şi cinci de ani şi care s-a arătat a fi un nemernic. Şi după aceea, 
de câteva ori, cu trei tipi pe care i-am întâlnit la câţiva ani 
interval. Dar tu ai făcut să iasă la iveală ceva adânc ascuns în 
mine. Nu mă mai săturam. Poate avea legătură cu faptul că tu 
nu aveai nici cea mai mică exigenţă. 

— Cecilia, tu nu trebuie să... 


— Taci - nu mă întrerupe. Altfel, nu voi putea povesti 
niciodată lucrurile acestea. 

Mikael rămase tăcut. 

— În ziua când ai dispărut la închisoare am fost teribil de 
nefericită. Dintr-o dată nu mai erai, ca şi cum n-ai fi fost 
niciodată. Era întuneric în casa de oaspeţi. Era întuneric şi frig în 
patul meu. Brusc, eram din nou o mătuşă de cincizeci şi şase de 
ani. 

Rămase o clipă tăcută, privindu-l pe Mikael în ochi. 

— M-am îndrăgostit de tine astă-iarnă. Nu voiam, dar aşa s-a 
întâmplat. Şi brusc am înţeles că tu te aflai aici doar temporar şi 
că într-o zi vei pleca de-a binelea, în vreme ce eu voi rămâne 
pentru tot restul vieţii mele. Mă durea aşa de al dracului de tare, 
că am hotărât să nu te mai las să vii când te vei întoarce de la 
puşcărie. 

— Îmi pare rău. 

— Nu este greşeala ta. Rămaseră tăcuţi un moment. 

— Când ai plecat aseară, am rămas bocind. Aş dori să pot 
să-mi retrăiesc viaţa. Apoi, am hotărât un lucru. 

— Ce anume? 

Ea îşi ţinea privirea aţintită în masă. 

— Că trebuie să fiu complet nebună să încetez să te văd, 
numai pentru că într-o zi. Vei pleca! Mikael, putem să începem 
din nou? Poţi să uiţi ce s-a întâmplat aseară? 

— Am uitat, spuse Mikael. Dar îţi mulţumesc că mi-ai 
povestit. 

Ea continua să privească masa. 

— Dacă tu doreşti să mă ai, eu vreau din toată inima. Ridică 
brusc ochii spre el. Apoi se sculă, îndreptându-se spre dormitor. 
Lăsă vesta să-i cadă pe duşumea şi îşi trase rochia peste cap, în 
timp ce mergea. 


Mikael şi Cecilia au fost treziţi de zgomotul uşii de la intrare 
şi de paşii cuiva prin bucătărie. Au auzit bufnitura unei valize 
puse pe duşumea, lângă sobă. Apoi, Erika a intrat cu un surâs, 
repede transformat în spaimă. 

— O, Doamne! 

Ea se dădu înapoi. 

— Bună, Erika, spuse Mikael. 


— Bună. lartă-mă. Mii de scuze, că m-am năpustit aşa. 
Trebuia să fi bătut la uşă. 

— lar noi ar fi trebuit să închidem uşa de la intrare. Erika, 
aceasta este Cecilia Vanger. Cecilia, Erika Berger este 
directoarea ziarului Millennium. 

— Bună dimineaţa, spuse Cecilia. 

— Bună dimineaţa, zise şi Erika. Arăta ca şi cum nu se putea 
decide dacă să vină să dea mâna ca o femeie bine-crescută sau 
dacă trebuia, pur şi simplu, să plece. 

— Păi, eu... Eu pot să mă duc să fac o plimbare... 

— Ce-ai spune dacă ai pune filtrul de cafea în priză? Mikael 
privi deşteptătorul de pe noptieră. Era trecut de douăsprezece. 

Erika aprobă şi închise uşa dormitorului. Mikael şi Cecilia se 
priviră; Cecilia avea un aer jenat. Făcuseră dragoste şi vorbiseră 
până la patru dimineaţa. Apoi, Cecilia îi spusese că va petrece 
noaptea acolo şi că de-acum înainte nu-i mai păsa, n-au decât 
să ştie toţi că se culcă cu Mikael. Dormise cu spatele lipit de el şi 
cu braţele lui înconjurându-i trupul. 

— Auzi, este totul în ordine, spuse Mikael. Erika e măritată şi 
ea nu-i „prietena” mea. Ne întâlnim uneori, dar nu are nimic 
de-a face cu faptul că tu şi eu avem o legătură. Dimpotrivă, 
probabil că acum e teribil de jenată. 

Când intrară în bucătărie, un moment mai târziu, Erika 
pusese pe masă cafea, suc, marmeladă de portocale, caşcaval şi 
pâine prăjită. Mirosea bine. Cecilia se duse drept la ea şi-i 
întinse mâna. 

— A fost un pic grăbit adineauri. Bine ai venit. 

— Dragă Cecilia, iartă-mă că m-am năpustit aşa, ca un 
elefant, spuse Erika, foarte necăjită. 

— Uită, pentru Dumnezeu. Hai să bem cafea. 

— Bună, spuse Mikael şi o îmbrăţişa pe Erika, înainte de-a se 
aşeza. Cum ai ajuns aici? 

— Am venit cu maşina, acum, de dimineaţă. Am primit 
mesajul tău la două azi-noapte şi am încercat să-ţi telefonez. 

— Aveam telefonul închis, spuse Mikael, zâmbind spre 
Cecilia Vanger. 


După dejun, Erika se scuză şi-i lăsă singuri pe cei doi, 
spunând că trebuie să-l salute pe Henrik Vanger. Cecilia strânse 
masa, întoarsă cu spatele spre Mikael. El o cuprinse în braţe. 


— Şi acum, ce se va întâmpla? întrebă ea. 

— Nimic. Pur şi simplu, Erika e cel mai bun prieten al meu. 
Ea şi cu mine avem o legătură sporadică de douăzeci de ani, şi 
probabil o vom mai avea douăzeci. Dar niciodată nu am fost un 
cuplu şi n-am stat în calea poveştilor de amor ale celuilalt. 

— Asta e ce avem noi doi? O poveste de amor? 

— Nu ştiu ce avem, dar e clar că ne place să fim unul cu 
altul. 

— Unde o să doarmă la noapte? 

— li găsim undeva o cameră. Poate la Henrik. Nu va dormi în 
patul meu. 

Cecilia rămase pe gânduri o vreme. 

— Nu ştiu dacă voi face faţă. Tu şi ea, probabil că voi 
funcţionaţi aşa, dar eu, nu ştiu... eu, niciodată... 

Scutură capul. 

— Cecilia, tu mi-ai pus întrebări mai înainte şi eu ţi-am 
povestit despre relaţia mea cu Erika. Existenţa ei nu este o 
surpriză pentru tine. 

— E adevărat; dar, atâta vreme cât se afla la o distanţă 
rezonabilă, acolo, la Stockholm, puteam să mă fac că nu există. 

Cecilia îşi îmbrăcă vesta. 

— Situaţia este comică, spuse ea. Vino la cină diseară. Cu 
Erika. Cred că-mi va plăcea de ea. 


Erika rezolvase deja problema locuinţei. De fiecare dată 
când venise să se întâlnească cu Henrik Vanger, dormise 
într-una din camerele lui de oaspeţi, aşa că îl rugă să-i dea 
camera din nou. Henrik îşi stăpâni cu greu încântarea şi o 
asigură că era totdeauna bine venită. 

Aceste formalităţi fiind expediate, Mikael şi Erika traversară 
podul, instalându-se pe terasa cafenelei Susannei, chiar înainte 
de închidere. 

— Sunt mai mult decât nemulțumită, spuse Erika. Am venit 
aici ca să-ţi urez bun venit înapoi la libertate, şi te-am găsit în 
pat cu la femme fatale a satului. 

— lartă-mă. 

— De câtă vreme tu şi miss Big Tits... Erika făcu un semn cu 
arătătorul. 

— Cam din perioada când Henrik a devenit coproprietar. 

— Aha! 


— Aha, ce? 

— Sunt doar curioasă. 

— Cecilia este o femeie grozavă. O iubesc mult. 

— Nu te critic. Sunt doar nemulțumită. Am venit cu gândul la 
o bombonică, doar să întind mâna, şi nu! - sunt pusă la regim. 
Cum a fost temniţa? 

— Ca o vacanţă de studii corectă. Cum merge revista? 

— Mai bine. Suntem încă în dificultate şi trăim din economii, 
dar pentru prima oară de un an au crescut cererile de 
publicitate. Suntem încă mult sub cât aveam anul trecut, dar în 
orice caz mergem din nou în creştere. Asta se întâmplă datorită 
lui Henrik. Insă, lucrul ciudat este că şi numărul abonatilor a 
început să crească. 

— De obicei creşte şi scade la intervale regulate. 

— Cu câteva sute, ici şi colo. Dar în ultimele trei luni tirajul 
s-a mărit cu trei mii. Creşterea a fost constantă, cu două sute 
cinzeci în fiecare săptămână. Am crezut mai întâi că era doar o 
întâmplare, dar continuă să vină noi abonaţi. E cea mai mare 
creştere de tiraj realizată vreodată de o revistă lunară. Ei 
reprezintă mai mult decât câştigurile din publicitate. În acelaşi 
timp, vechii noştri abonaţi par să-şi  reînnoiască toţi 
abonamentul. 

— Dar cum e posibil? întrebă Mikael uluit. 

— Nu ştiu. Nici unul dintre noi nu înţelege. Christer a folosit o 
săptămână întreagă ca să le verifice sistematic profilul. In 
primul rând, este vorba de abonaţi cu totul noi. Apoi, 70% sunt 
femei. Normal, procentajul acesta se aplica la abonaţii bărbaţi. 
In al treilea rând, ei pot fi caracterizați ca persoane cu venit 
mediu, locuind în zone rezidenţiale, cu meserii calificate: 
profesori, cadre medii, funcţionari de stat. 

— Revolta clasei medii împotriva marelui capital? 

— Nu ştiu, dar dacă va continua aşa, va fi o schimbare în 
caracteristicile abonaților. Acum două săptămâni, am avut o 
şedinţă de redacţie şi am hotărât să începem să introducem 
material nou în revistă; vreau să am mai multe articole despre 
problemele sindicale, cu legătură la TCO, spre exemplu, şi texte 
în genul acesta, dar, de asemenea, mai multe reportaje de 
investigaţie asupra  feminismului sau alte subiecte de 
actualitate. 


— Trebuie doar să fii atentă, să nu schimbi prea mult, spuse 
Mikael. Dacă avem noi abonaţi, înseamnă că lor le place ceea ce 
se află deja în jurnal. 


Cecilia Vanger îl invitase şi pe Henrik Vanger la cină, 
probabil ca să micşoreze riscul unei conversații neplăcute. 
Preparase o tocană de vânat şi a servit-o cu vin roşu. Cea mai 
mare parte din timp, Erika şi Henrik au discutat despre evoluţia 
revistei şi despre noii abonaţi, apoi conversaţia a alunecat spre 
alte subiecte. Erika se întoarse spre Mikael, întrebându-l cum 
avansa lucrul. 

— Sper să termin o primă formă a cronicii de familie peste 
vreo lună, pentru ca Henrik s-o poată citi. 

— O cronică în spiritul familiei Addams, a surâs Cecilia. 

— Conţine şi unele aspecte istorice, admise Mikael. Cecilia îi 
aruncă lui Henrik o privire furişă: 

— Mikael, în realitate Henrik nu este deloc interesat de 
istoria familiei. El vrea să-i rezolvi enigma dispariţiei lui Harriet. 

Mikael nu spuse nimic. De când începuse relaţia lui cu 
Cecilia, ei vorbiseră relativ deschis despre Harriet. Cecilia 
înţelesese deja că asta era adevărata lui însărcinare, chiar dacă 
el n-o mărturisise niciodată. Dimpotrivă, niciodată nu i-a 
povestit lui Henrik despre ce discuta cu Cecilia. Sprâncenele 
stufoase ale lui Henrik se încruntară un pic. 

— Dragul meu, îi spuse Cecilia, nu mă crede total idioată. Nu 
ştiu exact ce acord aţi încheiat voi doi, dar şederea lui aici, la 
Hedeby, are de-a face cu Harriet, nu-i aşa? 

Henrik dădu din cap şi spuse, adresându-i-se lui Mikael: 

— Ţi-am spus că e deşteaptă. Se întoarse spre Erika: 

— Presupun că Mikael ţi-a explicat cu ce se îndeletniceşte 
aici, la Hedeby? 

Ea aprobă. 

— Şi presupun că tu consideri că e o pierdere de timp lipsită 
de sens. Nu, nu te oblig să-mi răspunzi. Este o ocupaţie absurdă 
şi fără rost. Dar eu trebuie să ştiu. 

— N-am păreri asupra acestui subiect, răspunse Erika pe un 
ton diplomatic. 

— Bineînţeles că ai. Henrik se întoarse spre Mikael. Se va 
împlini curând jumătate de an. Povesteşte. Ai găsit ceva, orice, 
peste care noi am trecut cu vederea? 


Mikael evită privirea lui Henrik. El se gândi imediat la 
senzaţia ciudată pe care o avusese în ajun, răsfoind albumul de 
fotografii. Senzaţia nu-l părăsise întreaga zi, dar nu avusese încă 
timp să se aşeze din nou şi să redeschidă albumul. Nu era sigur 
dacă era doar imaginaţie, dar ştia că o idee încerca să iasă la 
suprafaţă. Fusese pe punctul de a face o reflecţie decisivă. In 
cele din urmă, îl privi pe Henrik Vanger şi scutură din cap: 

— Nu am găsit nimic. 

Bătrânul îl cercetă cu o atenţie bruscă. Se abţinu să co- 
menteze replica lui Mikael şi sfârşi prin a clătina din cap: 

— Nu ştiu ce părere aveţi voi, tinerii, dar pentru mine e 
vremea să mă retrag. Mulţumesc pentru masă, Cecilia. Noapte 
bună, Erika. Treci mâine să mă vezi, înainte de plecare. 


Când Henrik Vanger închise uşa, în încăpere se aşternu 
tăcerea. În cele din urmă, Cecilia o rupse, spunând: 

— Asta ce a fost, Mikael? 

— Henrik Vanger este tot atât de sensibil la reacţiile 
oamenilor ca un seismograf. leri seară, când ai venit la mine, 
tocmai priveam într-un album cu fotografii. 

— Şi? 

— Am văzut ceva. Nu ştiu ce, nu reuşesc să pun degetul pe 
ceva anume. A fost aproape un gând, dar mi-a zburat. 

— Dar la ce te gândeai? 

— Nu ştiu. Şi, pe urmă ai venit tu, şi eu... ei... am avut 
gânduri mai plăcute în cap. 

Cecilia se îmbujoră. Evită privirea Erikăi şi se duse în 
bucătărie, sub pretextul că trebuia să pună de cafea. 


Era o zi de mai, caldă şi însorită. Înverzise totul şi Mikael se 
surprinse fredonând A venit vremea florilor. 

Erika petrecuse noaptea în camera de oaspeţi a lui Henrik. 
După cină, Mikael o întrebase pe Cecilia dacă doreşte să-i ţină 
tovărăşie. Ea îi răspunsese că este ocupată cu conferinţa pentru 
punerea notelor, că era obosită şi că prefera să doarmă acasă. 
Erika a depus o sărutare pe obrazul lui şi a părăsit insula luni 
foarte devreme. 

Când Mikael intrase în închisoare, la jumătatea lui martie, 
zăpada mai acoperea încă ţinutul. Acum, mestecenii înfrunziseră 
şi pajiştea care îi înconjura casa era verde şi viguroasă. Pentru 


prima oară avea posibilitatea să se plimbe peste tot, prin insulă. 
Pe la ora opt a trecut pe la Henrik, rugând-o pe Anna să-i 
împrumute un termos. A schimbat câteva cuvinte cu Henrik, 
care tocmai se sculase şi a împrumutat de la el o hartă a insulei. 
Voia să vadă mai de aproape cabana lui Gottfried, care apăruse 
indirect de mai multe ori în cursul anchetei, pentru că Harriet 
petrecuse un timp acolo. Henrik îi explicase că această cabană îi 
aparţinea acum lui Martin, dar că, în general, fusese nelocuită 
de ani de zile. Uneori, era ocupată de vreo rubedenie în trecere. 

Mikael a reuşit să-l prindă pe Martin Vanger, care pleca la 
treabă, la Hedestad. l-a prezentat dorinţa, întrebându-l dacă 
poate împrumuta cheia. Martin l-a privit cu un surâs amuzat: 

— Presupun că istoria familiei noastre a ajuns la episodul 
Harriet. 

— AŞ dori doar să arunc o privire... 

Martin Vanger l-a rugat să aştepte şi s-a întors cu cheia. 

— Nu-i nici o problemă? 

— În ceea ce mă priveşte, poţi să te instalezi acolo dacă 
doreşti. Dincolo de faptul că se află la celălalt capăt al insulei, 
este un loc mai plăcut decât casa în care locuieşti. 

Mikael şi-a preparat cafea şi câteva sandvişuri. A umplut o 
sticlă cu apă, punându-şi proviziile într-un rucsac, pe care l-a 
aruncat pe umăr. Apoi, a plecat pe o potecă îngustă şi pe 
jumătate acoperită de mărăciniş, care urma golful din partea de 
nord a insulei. Casa lui Gottfried se afla pe un promontoriu, cam 
la doi kilometri de sat şi nu i-a trebuit mai mult de o jumătate de 
oră de mers liniştit ca să ajungă la ea. 

Martin Vanger avea dreptate. Depăşind o curbă a potecii, 
Mikael văzu în faţa lui deschizându-se un loc plin de verdeață, la 
malul mării. Vederea se deschidea spre Hedestad, cuprinzând 
atât gura râului, cât şi portul de oaspeţi, la stânga şi portul 
industrial, la dreapta. 

| se părea ciudat că nimeni nu pusese stăpânire pe cabana 
lui Gottfried. Era o construcţie rustică făcută din scânduri închise 
la culoare, cu acoperiş de ţiglă şi cu ramele ferestrelor vopsite în 
verde; o verandă mică, însorită se afla în faţa uşii de intrare. In 
mod evident, întreţinerea casei şi a locului fusese neglijată de 
multă vreme; vopseaua uşilor şi a ferestrelor era scorojită, iar 
ceea ce ar fi trebuit să fie gazon era acum acoperit de tufişuri 


de un metru înălţime. Ar fi trebuit o zi de muncă bună, cu coasă 
şi fierăstrău, ca să se pună în ordine totul. 

Mikael deschise uşa şi desfăcu obloanele de la ferestre. Casa 
părea să fi fost construită pe scheletul unui vechi hambar, de 
aproximativ 35 de metri pătraţi. Interiorul era lambrisat şi 
consta dintr-o singură încăpere cu ferestre largi spre apă, 
plasate pe ambele părţi ale uşii. 

In fundul încăperii, o scară ducea la un spaţiu deschis, care 
acoperea jumătate din suprafaţa casei. Sub scară se afla o nişă 
mică cu o maşină de gătit cu gaz, o chiuvetă şi un loc pentru 
spălat. Mobilierul era simplu; la stânga uşii se afla o bancă 
prinsă în perete, un birou rablagit şi o etajeră din lemn de teck. 
Mai departe, pe acelaşi perete, se mai aflau trei dulapuri de 
haine. La dreapta uşii era o masă rotundă cu cinci scaune din 
lemn, şi pe peretele scurt un şemineu. 

Casa nu avea curent electric, în schimb, erau mai multe 
lămpi cu gaz. Pe marginea unei ferestre era un aparat de radio 
vechi, cu tranzistori, marca Grundig. Antena era ruptă. Mikael 
apăsă pe buton, dar bateriile erau consumate. 

Urcă pe scară şi privi în jur. Acolo se afla un pat dublu cu 
salteaua fără aşternut, o noptieră şi o comodă. 


Mikael a petrecut o vreme cercetând prin casă. Comoda era 
goală, în afară de câteva prosoape şi lenjerie de pat cu un uşor 
miros de mucegai. In dulapuri se aflau câteva haine de lucru 
vechi, un trening, o pereche de cizme de cauciuc, nişte pantofi 
de sport uzaţi şi o sobă mică de încălzit, cu gaz. În sertarele 
biroului se aflau hârtie, creioane, un caiet de desen gol, un 
pachet de cărţi de joc şi câteva semne de carte. Dulapul din 
bucătărie conţinea farfurii, ceşti de cafea, pahare, lumânări şi 
câteva pachete uitate cu sare, pungi de ceai şi altele de felul 
acesta. Într-unul dintre sertare erau tacâmuri. 

Singurele vestigii de natură intelectuală le-a găsit în raftul de 
cărţi de deasupra biroului. Mikael îşi aduse un scaun de 
bucătărie şi se urcă pe el, ca să privească pe etajeră. Pe raftul 
de jos zăceau numere vechi din Se, Rekordmagasinet, Tidsfördiv 
şi Lektyr, de la sfârşitul deceniului al cincilea şi începutul celui 
de al şaselea. Se mai afla B;/djournalen din 1965 şi 1966, Mitt 
Livs Novell şi câteva reviste cu benzi desenate: 91:an, 
Fantomen şi Romans. Mikael deschise un număr din Lektyr din 


1964 şi constată că femeia fatală avea un aer dintre cele mai 
nevinovate. 

Mai erau şi vreo cincizeci de cărţi. Cam jumătate din ele erau 
romane în ediţie de buzunar, din seria Wahlströms Manhattan: 
Mickey Spillane, cu titluri ca Nu aştepta îndurare, sub copertele 
clasice desenate de Bertil Hegland. Mai erau cinci Kitty, câteva 
volume din ciclul Clubul celor cinci, de Enid Blyton şi un volum 
din Gemenii detectivi, de Sivar Ahlrud - Misterul din metrou. Trei 
cărţi de Astrid Lindgren: Noi, copiii din Bullerbyn, Kalle Blomkvist 
superdetectiv şi Pippi Cioraplung. Pe raftul de sus se afla un 
radio cu unde scurte, două cărţi de astronomie, o carte despre 
păsări, alta intitulată /mperiu/ Răului, care vorbea despre 
Uniunea Sovietică, o carte despre războiul de iarnă din Finlanda, 
catehismul lui Luther, o carte de psalmi şi o Biblie. 

Mikael deschise Biblia şi citi pe pagina de gardă: Harriet 
Vanger, 12-05-1963. Biblia de confirmare a lui Harriet. 
Descurajat, puse cartea înapoi. 


Chiar în spatele casei se afla o magazie adăpostind lemne de 
foc şi unelte - coasă, greblă, ciocan şi o cutie de carton în care 
se aflau de-a valma cuie, o rindea, un fierăstrău şi alte unelte. 
Privata se afla la o distanţă de douăzeci de metri, în pădure, 
spre est. Mikael scotoci o vreme prin jur, apoi se întoarse la 
cabană. Luă un scaun şi se aşeză pe verandă, turnându-şi cafea 
din termos. Işi aprinse o ţigară şi privi spre golful Hedestadului, 
prin perdeaua de hăţişuri. 

Cabana lui Gottfried era mult mai neinteresantă decât se 
aşteptase. Prin urmare, acesta era locul unde tatăl Harrietei şi al 
lui Martin se retrăsese atunci când mariajul cu Isabella a început 
să scârţâie, la sfârşitul anilor cincizeci. Aici locuise, aici băuse. ŞI 
acolo, undeva, lângă ponton, se înecase, cu o alcoolemie 
ridicată. Fără îndoială, viaţa în cabană trebuie să fi fost plăcută 
vara, dar atunci când temperatura începea să coboare spre 
zero, era desigur frig ca dracu şi mizerabil. După cum îi 
povestise Henrik, Gottfried continuase să-şi facă treaba în cadrul 
concernului - cu întreruperi, în perioadele când bea fără măsură 
- până în 1964. Faptul că locuia în cabană mai mult sau mai 
puţin permanent şi că putea totuşi să-şi facă apariţia la slujbă 
ras, spălat, cu cravată şi costum demonstra, oricum, o anume 
disciplină personală. 


Dar acesta fusese, de asemeni, locul unde Harriet Vanger 
venea atât de des. Prin urmare, fusese primul în care o 
căutaseră. Henrik îi povestise că în ultimul an Harriet mergea 
des la cabană, probabil pentru a fi în tihnă la sfârşit de 
săptămână şi în vacanțe. În ultima vară, locuise aici trei luni, 
chiar dacă venea în sat zilnic. Îi ţinuse tovărăşie prietena ei 
Anita Vanger, sora Ceciliei, care fusese în vizită şase săptămâni. 

Ce făcea ea aici, în singurătate? Revistele şi cărţile erau 
elocvente. Poate blocul de desen îi aparținuse. Dar aici se afla şi 
Biblia ei. 

Voise oare să fie în apropierea tatălui înecat - o perioadă de 
doliu pe care trebuia s-o parcurgă? Era explicaţia atât de 
simplă? Sau totul avea legătură cu gândurile ei religioase? 
Cabana era austeră şi ascetică; se prefăcea oare că locuieşte 
într-o mănăstire? 


Mikael urmă malul spre sud-est, dar terenul era plin de 
crăpături şi aşa de acoperit cu tufe de ienupăr, încât era 
aproape impracticabil. Aşa că se întoarse la cabană şi o luă un 
pic înapoi, pe drumul spre Hedeby. După hartă, ar fi trebuit să 
fie o potecă prin pădure, care să ducă la ceea ce era numit 
Fortificația, şi îi luă douăzeci de minute ca să-i găsească 
capătul, în vegetaţia sălbăticită. Fortificația era o rămăşiţă din 
apărarea de coastă din cel de Al Doilea Război Mondial: buncăre 
de beton cu ferestruici pentru trăgătorii la ţintă, răspândite în 
jurul unei clădiri centrale. Totul era invadat de verdeață. 

Mikael merse pe potecă până la un şopron de bărci, într-un 
luminiş cu vedere spre mare. Alături de remiza de bărci, găsi 
resturile unei şalupe Pettersson. Se întoarse la Fortificaţie şi o 
luă pe o potecă, mergând până la o îngrăditură - ajunsese la 
Ostergârd, venind din spate. 

Continuă să meargă pe poteca ce şerpuia prin pădure, 
uneori paralel cu ogorul lucrat din apropierea fermei. Drumul 
era dificil şi avea porţiuni pline de noroi pe care era obligat să le 
ocolească. În cele din urmă, ajunse la o mlaştină cu un hambar. 
După cum putea să-şi dea seama, poteca se termina aici, însă el 
se afla doar la o sută de metri de drumul spre Ostergârden. 

De cealaltă parte a drumului, se înălța Soderberget!. Mikael 
o luă pe o pantă atât de abruptă, încât pe ultima porţiune trebui 


1 Muntele de Sud. 


să se caţere. Muntele se termina cu o faleză aproape verticală, 
spre apă. Reveni la Hedeby mergând pe creastă. Se opri 
deasupra îngrămădirii de căsuțe de lângă portul de pescari, 
privind încântat priveliştea, până la biserică şi la casa în care 
locuia. Se aşeză pe o stâncă şi-şi turnă ultimele picături de cafea 
călduţă. 

Nu avea idee ce căuta el la Hedeby, dar priveliştea îi plăcea. 


Cecilia Vanger se ţinea la distanţă şi Mikael nu voia să pară 
insistent. După o săptămână însă, merse şi-i bătu la uşă. Ea îl 
lăsă să intre şi puse de cafea. 

— Trebuie că mă socoteşti complet idioată, o profesoară 
respectabilă de cincizeci şi şase de ani care se comportă ca o 
puştoaică. 

— Cecilia, tu eşti o femeie matură şi ai dreptul să faci ce 
vrei. 

— Ştiu. De aceea am hotărât să nu te mai văd. Nu reuşesc 
să... 

— Nu-mi  datorezi nici o explicaţie. Sper că rămânem 
prieteni. 

— Vreau să fim prieteni. Dar o legătură cu tine este prea 
complicată pentru mine. Niciodată n-am fost prea pricepută la 
chestii d-astea. Vreau să fiu lăsată în pace o vreme. 


16 
Duminică 1 iunie marti 10 iunie 

După şase luni de meditații fără rezultat, cazul Harriet 
Vanger a căpătat o deschidere, în momentul în care Mikael, în 
cursul câtorva zile din prima săptămână din luna iunie, a găsit 
trei noi piese din jocul de puzzle al afacerii. Două dintre ele le-a 
găsit el însuşi. La cea de a treia, a fost ajutat. 

După vizita lui Erika Berger, a deschis albumul şi a rămas 
mai multe ore privind fotografie cu fotografie, în vreme ce 
încerca să înţeleagă la ce reacţionase mai înainte. În cele din 
urmă, a lăsat totul deoparte şi a continuat să lucreze la cronica 
de familie. 

Într-una din primele zile din iunie, s-a dus la Hedestad. 
Şedea gândindu-se la altceva, când autobuzul a cotit-o pe 
Strada Gării, şi dintr-o dată el a înţeles ce-i muncise creierul. 
Ideea l-a lovit ca un fulger din cer senin. A fost aşa de perplex, 
că s-a dat jos la următoarea staţie şi s-a întors imediat la 
Hedeby, ca să cerceteze dacă amintirile lui erau exacte. 

Era prima fotografie din album. 

Ultima fotografie a Harrietei Vanger fusese făcută în ziua 
aceea funestă, pe Strada Gării din Hedestad, în vreme ce ea 
privea defilarea Sărbătorii Copiilor. 

Fotografia constituia un element diferit între imaginile din 
album. Ajunsese acolo deoarece fusese făcută în aceeaşi zi, dar 
era singura dintre cele mai bine de 180 de fotografii din album 
care nu era centrată pe accidentul de pe pod. De fiecare dată 
când Mikael şi (presupunea el) ceilalţi priviseră albumul, atenţia 
lor se concentrase pe persoanele şi detaliile imaginilor de pe 
pod. Nu era nimic dramatic în pozele unei mulţimi contemplând 
defilarea de la Sărbătoarea Copiilor în Hedestad, cu câteva ore 
înaintea evenimentelor decisive. 

Henrik Vanger privise desigur fotografia de mii de ori, 
constatând cu regret că n-o va mai vedea niciodată pe Harriet. 
Probabil că era iritat că fusese fotografiată de la aşa de mare 
distanţă, căci fata nu apărea decât ca una din mulţime. 

Dar nu asta îl făcuse pe Mikael să reacționeze. 

Fotografia fusese luată de pe cealaltă parte a străzii, 
probabil de la o fereastră de la primul etaj. Cadrul prindea 
partea din faţă a unui camion din defilare. În camion se aflau 
femei îmbrăcate în costume de baie cu paiete şi şalvari de 


harem, care aruncau bomboane publicului. Câteva dintre ele 
păreau să danseze. În faţa camionului ţopăiau trei clovni. 

Harriet se afla în primul rând al spectatorilor de pe trotuar. 
Lângă ea, trei colege de clasă, şi în jurul lor, cel puţin o sută de 
alţi locuitori din Hedestad. 

Acest lucru îl notase subconştientul lui Mikael şi ieşise brusc 
la suprafaţă când autobuzul se întâmplase să treacă exact prin 
locul în care fusese luată fotografia. 

Publicul se comporta cum trebuie s-o facă un public. Ochii 
spectatorilor urmăresc întotdeauna mingea la un meci de tenis, 
sau pucul la un meci de hochei. Cei care stăteau în colţul din 
stânga imaginii priveau clovnii, care se aflau exact în faţa lor. 
Cei care stăteau mai aproape de camion îşi fixau privirile pe 
platforma cu fetele mai mult goale. Expresia de pe feţele lor era 
amuzată. Copiii arătau cu degetul. Câţiva râdeau. Toţi păreau 
veseli. 

Toţi, cu o singură excepţie. 

Harriet Vanger privea într-o parte. Cele trei colege şi toţi cei 
din apropierea lor priveau la clovni. Chipul lui Harriet era 
orientat cu 20 sau 30 de grade mai spre dreapta. Privirea ei 
părea fixată pe ceva de pe cealaltă parte a străzii, dar care se 
afla în afara colţului din stânga, în partea de jos a fotografiei. 

Mikael scoase lupa şi încercă să distingă detaliile. Fotografia 
fusese luată de prea departe pentru ca el să poată fi într-adevăr 
sigur, dar, contrar tuturor celorlalţi din apropiere, chipul 
Harrietei era cu totul lipsit de viaţă. Gura era o linie subţire. 
Ochii erau larg deschişi. Mâinile îi atârnau moi pe lângă trup. 

Ea părea înspăimântată. Înspăimântată sau mânioasă. 


Mikael a scos fotografia din album, a pus-o într-o apărătoare 
de plastic şi a luat autobuzul următor spre Hedestad. A coborât 
pe Strada Gării şi s-a plasat în locul de unde fusese luată 
imaginea. Era chiar la marginea a ceea ce forma centrul 
Hedestadului. Era o clădire de lemn cu două niveluri, în care se 
aflau o prăvălie video şi magazinul Sundström, modă pentru 
bărbați, înfiinţat în 1932, după cum spunea o plăcuţă de pe uşa 
de intrare. A intrat în prăvălie şi imediat a văzut că magazinul se 
întindea pe două niveluri; o scară în spirală ducea la etaj. 

La capătul scării se aflau două ferestre care dădeau spre 
stradă. Fotografia fusese făcută de acolo. 


— Pot să vă ajut? a întrebat un vânzător destul de în vârstă, 
când Mikael a scos fotografia din buzunar. În magazin se găseau 
puţini cumpărători. 

— Da, de fapt, voiam să verific de unde a fost făcută 
fotografia asta. Pot să deschid fereastra un moment? 

| s-a dat permisiunea şi el a ridicat fotografia în faţa ochilor. 
Putea să vadă exact locul unde se aflase Harriet Vanger. Una 
dintre cele două clădiri de lemn care se întrezăreau în spate 
dispăruse şi fusese înlocuită de o construcţie pătrată din 
cărămidă. Cealaltă casă, care supravieţuise, adăpostea în 1966 
o papetărie; astăzi se găsea acolo un magazin cu produse 
dietetice şi un solar. Mikael închise fereastra, mulţumi şi rugă să 
fie iertat pentru deranj. 

In stradă, se plasă pe locul în care stătuse Harriet. l-a fost 
uşor să se orienteze, luând ca repere fereastra de la etajul 
prăvăliei de modă pentru bărbaţi şi uşa solarului. Răsuci capul şi 
se uită pe linia privirii lui Harriet. După cum putea să estimeze, 
ea privise spre colţul imobilului în care se găsea magazinul de 
modă. Era un colţ de casă cu totul obişnuit, de unde pleca o 
stradă laterală. Ce-a; văzut tu acolo, Harriet? 


Mikael puse fotografia în geanta de umăr şi merse pe jos 
până la parcul din faţa gării, unde se aşeză la o terasă şi 
comandă o caffe latte. Se simţea zguduit. 

In engleză, aceasta se numeşte new evidence, ceea ce are 
un cu totul alt sunet decât expresia suedeză: „indiciu nou”. 
Văzuse ceva cu totul nou, ceea ce nimeni nu remarcase, într-o 
investigare care bătea pasul pe loc de treizeci şi şapte de ani. 

Problema era doar că nu prea înţelegea ce valoare avea noul 
dat şi nici dacă avea vreuna. Totuşi, părea ceva important. 

Ziua de septembrie în care Harriet dispăruse fusese 
dramatică în mai multe feluri. Era o zi de sărbătoare la 
Hedestad, cu mai multe mii de oameni pe stradă, tineri şi 
bătrâni. Pe insulă, avea loc reuniunea familială anuală. Doar 
aceste două evenimente, şi constituiau abateri colective de la 
rutina zilnică din localitate. Şi, ca o culme, avusese loc 
accidentul de pe pod, care umbrise tot restul. 

Inspectorul Morell, Henrik Vanger şi toţi câţi reflectaseră la 
dispariţia Harrietei se concentraseră asupra evenimentelor de 
pe insulă. Morell scrisese chiar că nu reuşeşte să scape de 


bănuiala că accidentul şi dispariţia lui Harriet aveau o legătură. 
Mikael era acum convins că această bănuială era cu totul falsă. 

Lanţul de incidente nu începuse pe insulă, ci în Hedestad, cu 
mai multe ore înainte. Harriet Vanger văzuse ceva sau pe cineva 
care o speriase şi o împinsese să se reîntoarcă acasă şi să 
meargă direct la Henrik Vanger care, din nefericire, nu avusese 
timp să se ocupe de ea. Apoi, a avut loc accidentul de pe pod. 
Apoi, ucigaşul a lovit. 


Mikael făcu o pauză. Era prima dată când în mod conştient 
formula supoziţia că Harriet fusese ucisă. Ezită, dar era evident 
că acceptase convingerea lui Henrik Vanger. Harriet era moartă 
şi acum el urmărea un asasin. 

Se întoarse înapoi la anchetă. În miile de pagini, doar câteva 
vorbeau despre orele la Hedestad. Harriet fusese acolo cu trei 
colege de clasă şi fiecare dintre acestea fusese interogată 
despre ce observase. Ele se întâlniseră în parcul gării, la nouă 
dimineaţa. Una dintre fete trebuia să-şi cumpere o pereche de 
blugi şi celelalte au întovărăşit-o. Au luat o cafea în restaurantul 
magazinului universal EPA, apoi s-au dus la stadion şi s-au 
învârtit printre tarabele de bâlci cu premii, unde s-au întâlnit cu 
alte colege. După ora 12, au pornit spre centru ca să vadă 
defilarea de Sărbătoarea Copiilor. Cu puţin înainte de ora două, 
Harriet a anunţat deodată că trebuie să plece. S-au despărţit la 
o staţie de autobuz, aproape de Strada Gării. 

Nici una dintre colege nu a observat ceva neobişnuit. Una 
dintre ele, Inger Stenberg, spusese, pentru a descrie 
schimbarea Harrietei Vanger în ultimul an, că aceasta devenise 
„impersonală”. Tot ea a spus că Harriet fusese în ziua aceea ca 
de obicei, adică tăcută, şi că mai curând le urmase pe celelalte. 

Inspectorul Morell îi intervievase pe toţi cei care o întâlniseră 
pe Harriet în cursul zilei, chiar dacă nu făcuseră decât să o 
salute la locul festivităților. Mai mulţi locuitori din Hedestad 
contactaseră poliţia cu informaţii, spunând că au văzut-o în 
timpul zilei, dar nimeni nu observase ceva neobişnuit. 


Mikael a petrecut seara gândindu-se cum ar putea continua 
pe noua pistă. A doua zi dimineaţa, l-a găsit pe Henrik Vanger la 
micul dejun. 


— Îmi spuneai că familia Vanger mai are încă bani băgaţi în 
Hedestads-Kuriren. 

— E adevărat. 

— Aş avea nevoie să consult arhiva de fotografii a ziarului. 
Din 1966. 

Henrik Vanger puse pe masă paharul cu lapte şi îşi şterse 
buza superioară. 

— Mikael, ce-ai găsit? 

Acesta îl privi pe bătrân în ochi. 

— Nimic concret. Dar cred că am făcut o interpretare greşită 
a cursului evenimentelor. 

Îi arătă fotografia, povestindu-i concluziile lui. Henrik Vanger 
rămase tăcut un lung moment. 

— Dacă am dreptate, va trebui să ne concentrăm pe ce s-a 
întâmplat în ziua aceea la Hedestad, nu numai pe ce s-a 
petrecut la Hedeby, spuse Mikael. Nu ştiu cum se poate face 
asta după atâta timp, dar cred că s-au făcut mai multe fotografii 
ale festivităților care n-au fost publicate. La ele vreau eu să mă 
uit. 

Henrik Vanger a folosit telefonul din bucătărie. l-a telefonat 
lui Martin Vanger, explicându-i despre ce era vorba şi 
întrebându-l cine era în prezent şef al secţiei de foto la Kuriren. 
Zece minute mai târziu, persoana fusese localizată şi autorizaţia 
obţinută. 


Responsabilul cu sectorul fotografic la Hedestads-Kuriren se 
numea Madeleine Blomberg, pentru prieteni Maja, şi avea vreo 
şaizeci de ani. Era prima femeie în acest post pe care o întâlnise 
Mikael în cariera lui, căci fotografiatul mai era considerat încă 
drept o formă artistică masculină. 

Era sâmbătă şi redacţia era goală, dar Maja Blomberg locuia 
la numai cinci minute de mers pe jos şi ea îl întâmpină pe Mikael 
la uşă. Lucrase la ziar cea mai parte din viaţă. Debutase în 
calitate de corector în 1964, continuase la copierea fotografiilor 
şi petrecuse un număr de ani în camera obscură, fiind în acelaşi 
timp trimisă uneori ca fotograf suplimentar, când resursele 
obişnuite nu erau suficiente. După o vreme, primise titlul de 
redactor şi, în urmă cu zece ani, când vechiul responsabil de 
imagine ieşise la pensie, ea devenise şef al departamentului 
foto. Titlul nu însemna totuşi că ar fi condus un mare imperiu. 


Secţia foto fuzionase cu secţia publicitate în urmă cu zece ani şi 
era formată doar din şase persoane, care făceau pe rând treaba. 
Mikael o întrebă cum era organizată arhiva. 

— Ca să fiu sinceră, e destul de multă dezordine în arhivă. 
De când avem computere şi imagini numerice, arhivăm totul pe 
CD-uri. Unul dintre stagiari a scanat toate fotografiile vechi 
importante, dar asta nu înseamnă decât unu sau doi la sută din 
toate fotografiile repertoriate în arhivă. Imaginile mai vechi sunt 
sortate după dată în clasoare cu negative. Ele se află sau aici, 
sau în pod. 

— Sunt interesat de fotografiile luate la parada de la 
Sărbătoarea Copiilor din 1966 şi de toate fotografiile luate în 
săptămâna aceea. 

Maja Blomberg îl privi cercetător pe Mikael: 

— Deci, e vorba de săptămâna când a dispărut Harriet 
Vanger? 

— Cunoaşteţi istoria? 

— Nu s-ar putea altfel, după ce am lucrat la 
Hedestads-Kuriren toată viaţa; când Henrik Vanger îmi 
telefonează dis-de-dimineaţă, în ziua mea liberă, trag desigur 
unele concluzii. Am corectat articolele care vorbeau despre caz, 
în anii şaizeci. De ce vreţi să răscoliţi din nou povestea asta? A 
apărut ceva nou? 

Maja Blomberg avea fără îndoială fler. Mikael dădu din cap 
cu un surâs uşor şi-i lansă acoperirea: 

— Nu, nici nu cred că vom mai afla vreodată ce s-a întâmplat 
atunci. De fapt eu scriu o biografie a lui Henrik Vanger. 
Dispariţia Harrietei Vanger este un subiect colateral, dar 
constituie un capitol ce nu poate fi ignorat. Caut fotografii care 
să ilustreze ziua aceea, atât cu Harriet, cât şi cu colegele ei. 

Maja Blomberg avea un aer sceptic, dar afirmaţia era 
plauzibilă şi nu avea nici un motiv să o pună la îndoială. 

Fotograful unui ziar utilizează între două şi zece filme pe zi. 
La marile evenimente, numărul poate fi dublu. 

Fiecare film conţine 36 de negative; deci, nu e neobişnuit ca 
un jurnal să adune mai mult de 300 de fotografii în fiecare zi, 
dintre care doar foarte puţine sunt publicabile. O redacţie bine 
organizată selecţionează filmele şi plasează negativele în foi de 
plastic, având şase compartimente fiecare. Un film devine prin 
urmare aproximativ o pagină într-un clasor de negative. Un 


clasor conţine mai mult de 110 filme. Într-un an se adună între 
20 şi 30 de clasoare. După un şir de ani, se formează o cantitate 
uriaşă de clasoare, care în principiu nu au nici o valoare 
comercială şi care umplu rafturile redacţiei. Şi totuşi, orice 
fotograf şi redactor de fotografie este convins că imaginile 
reprezintă un document istoric inestimabil şi de aceea n-ar 
arunca niciodată nimic. 

Fondat în 1922, Hedestads-Kuriren dispunea de o redacţie 
foto din 1937. Podul ziarului adăpostea mai mult de 1200 de 
clasoare cu fotografii, aranjate cronologic! Imaginile din 1966 
reprezentau patru clasoare ieftine, cu coperta de carton. 

— Cum procedaţi? întrebă Mikael. Aş avea nevoie de un 
negatoscop şi fără îndoială va trebui să copiez negativele care 
mă interesează. 

— Acum nu mai avem cameră obscură. Totul se scanează. 
Ştiţi cum se foloseşte un scaner de negative? 

— Da, am făcut deja fotografii, eu însumi am un Agfa acasă. 
Utilizez programul Photoshop. 

— Atunci, folosiţi aceleaşi tehnici ca şi noi. 

Maja Blomberg îl conduse în redacţie, îi indică un loc în faţa 
unui negatoscop, aprinse computerul şi scanerul. li mai arătă şi 
unde se găsea filtrul de cafea, în sala de mese. Căzură de acord 
că Mikael putea lucra singur, dar că trebuia să-i telefoneze Majei 
Blomberg când va voi să părăsească redacţia, ca să vină să 
încuie şi să dea drumul la alarmă. Pe urmă, ea îl părăsi, urându-i 
încurajator: „Distracţie plăcută”. 


Lui Mikael i-au trebuit mai multe ore, să parcurgă toate 
clasoarele. În timpul acela, Hedestads-Kuriren avusese doi 
fotografi. Cel care fusese de serviciu în ziua respectivă era Kurt 
Nylund - pe care de fapt Mikael îl cunoştea. La epoca aceea, 
Kurt Nylund avea cam douăzeci de ani. Pe urmă, se stabilise la 
Stockholm şi devenise un fotograf binecunoscut, care lucra şi ca 
free-lancer, şi ca angajat la Pressens Bild, la Marienberg. 
Drumurile lor se încrucişaseră de mai multe ori în anii nouăzeci, 
când Millennium cumpărase fotografii de la Pressens Bild. Mikael 
şi-l amintea ca pe un bărbat uscăţiv, cu părul rar. Kurt Nylund 
folosise o peliculă pentru lumină de zi, puţin granuloasă, pe care 
o foloseau mulţi fotografi de presă. 


Mikael scoase foile de plastic cu negativele făcute de tânărul 
Nylund şi le puse la negatoscop, unde le examină, una după 
alta, cu lupa. A citi negative este o treabă care cere o anume 
abilitate, pe care Mikael nu o avea. Işi dădu seama că, pentru a 
decide dacă imaginile conţineau vreo informaţie de valoare, va 
fi silit în practică să scaneze fiecare fotografie şi să o cerceteze 
pe ecranul computerului. Ceea ce va lua multe ore. De aceea, 
făcu mai întâi o primă sortare a imaginilor care ar fi putut 
eventual să-l intereseze. 

Incepu prin a însemna toate fotografiile făcute la locul 
accidentului cu cisterna de pe pod. Mikael a putut constata că 
dosarul lui Henrik Vanger, cu 180 de fotografii, nu era complet; 
persoana care copiase colecţia - poate însuşi Kurt Nylund - 
eliminase cam 30 de imagini care erau fie neclare, fie de o 
calitate aşa de proastă, că nu puteau fi publicate. 

Mikael închise computerul ziarului şi îşi branşă propriul 
iBook. Timp de două ore scană fotografiile lipsă. 

O imagine îi captă imediat atenţia. Cândva, între 15.10 şi 
15.15, precis în momentul în care Harriet dispăruse, cineva 
deschisese fereastra camerei ei; Henrik Vanger încercase 
zadarnic să afle cine fusese. Dintr-o dată, Mikael avea în faţă o 
imagine pe computer care trebuie să fi fost luată chiar în 
momentul în care se deschidea fereastra. El putu să vadă o 
făptură şi un chip, dar nefocusate şi şterse. Mikael hotărî că va 
putea face analiza imaginii mai târziu, după ce va avea în 
computer toate fotografiile. 

In orele următoare, el examină fotografiile de la Sărbătoarea 
Copiilor. Kurt Nylund folosise şase filme, deci, mai mult de două 
sute de poze. Era un val continuu de copii cu baloane, adulţi, 
agitația de pe stradă, vânzători de crenvurşti, defilarea propriu- 
zisă, un artist local pe o scenă şi decernarea unui premiu pentru 
nu se ştie ce. 

In cele din urmă, Mikael se decise să scaneze totul. După 
şase ore, avea un dosar cu 90 de fotografii. Avea să fie obligat 
să se reîntoarcă la redacţia ziarului. 

Pe la orele nouă seara, îi telefonă Majei Blomberg, îi mulţumi 
şi se întoarse acasă, la Hedeby. g 

Se înapoie în dimineaţa zilei de duminică, la ora nouă. In 
continuare nu era nimeni la redacţie, când Maja Blomberg îi 
deschise. Nu-şi dăduse seama că era duminica de Rusalii şi că 


ziarul avea să apară abia marţi. Putu să folosească aceeaşi 
masă de lucru ca în ajun şi după aceea petrecu întreaga zi ca să 
scaneze. La ora şase seara, îi mai rămâneau cam 40 de 
negative de la Sărbătoarea Copiilor. Mikael le cercetase şi 
decise că grosplanuri cu copii drăguţi şi fotografia vreunui artist 
care se producea pe scenă nu erau deloc interesante pentru 
scopul pe care-l urmărea. Ceea ce scanase era strada şi 
mulţimea. 


Mikael a folosit a doua zi de Rusalii ca să cerceteze noul 
material. A făcut două descoperiri. Prima îl umplu de 
consternare. Cea de a doua îi făcu inima să bată mai repede. 

Prima descoperire era chipul de la fereastra Harrietei 
Vanger. Fotografia era neclară, din cauză că fusese mişcată şi 
de aceea fusese eliminată din colecţia iniţială. Fotograful se 
aflase în faţa bisericii şi îndreptase obiectivul spre pod. Clădirile 
se aflau în fundal. Mikael a cadrat fotografia, astfel încât să nu 
aibă decât fereastra respectivă, şi apoi a făcut diferite încercări, 
ajustând contrastul şi mărind rezoluţia, până ce a obţinut ceea 
ce credea că era cea mai bună calitate a imaginii. 

Rezultatul a fost o imagine granulată, cu scală de griuri 
minimală, care arăta o fereastră rectangulară, o perdea, o parte 
dintr-un braţ şi imaginea difuză a unei feţe în formă de 
semilună, un pic mai departe, în interiorul camerei. 

A putut constata că faţa nu-i aparţinea Harrietei, care avea 
părul negru-corb, ci unei persoane cu părul de culoare mult mai 
deschisă. 

A constatat, de asemenea, că putea distinge părţi mai 
întunecate acolo unde se aflau ochii, nasul şi gura, dar că era 
imposibil să obţină trăsături mai clare. Era însă convins că era o 
femeie; partea mai clară de lângă faţă continua până la umeri şi 
indica un păr de femeie. Se mai putea vedea că femeia purta 
îmbrăcăminte de culoare deschisă. 

A încercat să facă o estimare a înălţimii persoanei, ţinând 
cont de dimensiunile ferestrei; era vorba de o femeie de 1,70 m. 

Când a trecut în revistă alte fotografii de la locul 
accidentului, a putut să constate că o singură persoană 
corespundea perfect semnalmentelor care puteau fi distinse - 
aceasta era Cecilia Vanger, la vârsta de douăzeci de ani. 


Kurt Nylund luase cu totul 18 imagini de la fereastra primului 
etaj al magazinului Sundström, modă pentru bărbaţi. Harriet 
Vanger putea fi văzută în şaptesprezece dintre ele. Harriet şi 
colegele ei sosiseră în Strada Gării în momentul în care Kurt 
Nylund începuse să fotografieze. Mikael estima că fotografiile 
fuseseră luate într-un răstimp de cinci minute. In prima 
fotografie, Harriet şi amicele ei coborau strada şi intrau în 
obiectiv. În imaginile 2 până la 7, ele erau nemişcate, privind 
defilarea. Apoi, se deplasau aproximativ şase metri mai departe, 
pe stradă. În ultima fotografie, care fusese luată poate mai 
târziu, întreg grupul dispăruse. 

Mikael a alcătuit o secvenţă de imagini în care a cadrat-o pe 
Harriet până la talie, ca să obţină contrast mai bun. A pus 
fotografiile într-un dosar separat, a deschis programul Graphic 
Converter şi a declanşat funcţia „arată imaginea”. Rezultatul a 
fost un film mut şi sacadat, în care fiecare imagine apărea 
pentru două secunde. 

Harriet soseşte, fotografie de profil. Harriet se opreşte şi 
priveşte în jos. Harriet întoarce faţa spre stradă. Harriet 
deschide gura ca să spună ceva uneia dintre colege. Harriet 
râde. Harriet pare deodată uimită, faţa în unghi de aproximativ 
20 de grade spre stânga în raport cu aparatul. Harriet face ochii 
mari şi încetează să râdă. Gura Harrietei pare o linie subţire. 
Harriet îşi focalizează privirea. Pe chipul ei se poate citi... ce? 
Tristeţe, şoc, mânie? Harriet închide ochii. Harriet nu mai este 
acolo. 

Mikael a reprivit secvenţa iar şi iar. 

Ea confirma clar ipoteza pe care o formulase. Ceva se 
întâmplase pe Strada Gării, în Hedestad. Logica era evidentă. 

Ea vede ceva - pe cineva - pe cealaltă parte a străzii. 
Reacționează şocată. Mai târziu, îl contactează pe Henrik 
Vanger pentru o discuţie particulară care nu a avut loc 
niciodată. După aceea, dispare fără urme. 

Ceva se întâmplase în ziua aceea. Dar fotografiile nu 
explicau ce anume. 


La ora două în zorii zilei de marţi, Mikael puse de cafea şi 
prepară nişte sandvişuri pe care le mâncă aşezat pe banca din 
bucătărie. Era în acelaşi timp descurajat şi excitat. Impotriva 
propriilor aşteptări, găsise indicii noi. Singura problemă era că 


ele aruncau o nouă lumină asupra evenimentelor, dar nu-l 
duceau nici un milimetru mai aproape de rezolvarea enigmei. 

A reflectat intens la rolul pe care Cecilia Vanger îl jucase în 
dramă. Henrik Vanger îi cercetase fără menajamente pe toţi cei 
amestecați şi stabilise ce făcuseră în ziua respectivă, iar Cecilia 
nu făcuse excepţie. In 1966 ea locuia la Uppsala, dar sosise la 
Hedestad cu două zile înainte de acea sâmbătă funestă. Stătuse 
într-o cameră de oaspeţi la Isabella Vanger. Declarase că a 
zărit-o pe Harriet dimineaţa devreme, dar fără să-i vorbească. 
Sâmbătă, mersese la Hedestad, cu treburi. Acolo n-o văzuse pe 
Harriet şi a revenit pe insulă în jurul orei 13, în momentul în care 
Kurt Nylund lua suita de imagini pe Strada Gării. Se schimbase 
şi, spre ora 14, ajutase la aranjarea mesei pentru dineu. 

Ca alibi, era slab. Orele erau aproximative, mai ales privind 
întoarcerea la Hedeby, dar Henrik Vanger nu se gândise nici o 
secundă că ea ar fi putut minţi. Cecilia Vanger era una dintre 
puţinele persoane din familie pe care el le plăcea. 

În plus, ea fusese amanta lui Mikael. De aceea lui îi venea 
greu să fie obiectiv şi nu putea nicidecum să şi-o imagineze în 
rolul de ucigaşă. 

Acum, o fotografie refuzată ca prost făcută insinua că ea 
minţise, când spusese că n-a fost niciodată în odaia Harrietei. 
Mikael lupta cu gândurile, neştiind ce să creadă. 

Și dacă ai mințit despre asta, despre ce ai mai minţit? 

Mikael făcu bilanţul celor pe care le ştia despre Cecilia. O 
vedea ca pe o persoană în fond retrasă, care în mod evident 
fusese marcată de trecutul ei, ceea ce avusese ca rezultat că 
acum trăia singură, nu avea nici o viaţă sexuală şi se apropia 
greu de oameni. Păstra distanţa şi singura dată când îşi dăduse 
drumul şi se aruncase de gâtul unui bărbat fusese atunci când îl 
alesese pe Mikael, un străin în trecere pe acolo. Cecilia spusese 
că rupea relaţia pentru că nu suporta gândul că el va dispărea 
din viaţa ei la fel de neaşteptat cum apăruse. Dar, poate tocmai 
din acest motiv îndrăznise să facă pasul şi să înceapă o relaţie 
cu el. Pentru că nu era acolo decât temporar, şi ea nu trebuia să 
se teamă că-i va schimba viaţa într-un fel dramatic. Mikael 
suspină, renunțând la speculaţiile psihologizante. 


A doua descoperire a făcut-o noaptea târziu. Cheia enigmei 
se afla - lucru de care era convins - în ceea ce văzuse Harriet pe 


Strada Gării din Hedestad. Dar Mikael nu va putea şti niciodată 
ce văzuse ea, doar dacă n-ar descoperi vreo maşină a timpului, 
şi i s-ar plasa în spate, ca să vadă peste umărul ei ce văzuse ea. 

Chiar în momentul în care gândea aşa, îşi lovi fruntea cu 
palma şi se precipită la computer. Căută printre imaginile din 
Strada Gării pe care încă nu le cadrase, privi, şi... da, acolo era! 

In spatele lui Harriet Vanger, cam la un metru în dreapta ei, 
se afla o pereche tânără, el, în maiou dungat şi ea, într-o vestă 
de culoare deschisă. Ea avea în mână un aparat fotografic. 
Mărind imaginea, Mikael avu impresia că era vorba de un Kodak 
Instamatic cu flash încorporat - aparat de vacanţă ieftin, pentru 
oameni care nu se pricep la fotografiat. 

Femeia ţinea aparatul la înălţimea bărbiei. Apoi, ea îl ridica şi 
fotografia clovnii, chiar în momentul în care Harriet îşi schimba 
expresia feţei. 

Mikael compară poziţia aparatului cu linia privirii lui Harriet. 
Femeia fotografiase aproape exact ce privea Harriet. 

Mikael deveni deodată conştient de faptul că-i bătea inima 
foarte tare. Se lăsă pe spate şi scoase pachetul de ţigări din 
buzunarul cămăşii. Cineva făcuse o fotografie. Dar, cum putea el 
identifica acea femeie? Cum ar face să obţină fotografia? Filmul 
fusese oare developat şi, în cazul acesta, mai exista fotografia 
aceea undeva? 

Mikael deschise dosarul cu fotografiile pe care Kurt Nylund le 
făcuse mulţimii de-a lungul zilei. Îşi petrecu ora următoare 
mărind fiecare imagine şi  examinând-o centimetru cu 
centimetru. Nu regăsi cuplul decât pe ultima poză. Kurt Nylund 
fotografiase un alt clovn, cu baloane în mână, care poza în faţa 
obiectivului, cu veşnicul surâs pe faţă. Imaginea fusese luată în 
parcarea de lângă stadionul unde se desfăşura serbarea. 
Trebuie să fi fost după ora 14 - după aceea, Nylund fusese 
avertizat de accidentul de pe pod şi întrerupsese fotografierea 
Sărbătorii Copiilor. 

Femeia era aproape în întregime ascunsă, dar bărbatul în 
maioul dungat se vedea clar din profil. Avea în mână cheile şi se 
apleca să deschidă uşa unui automobil. Focalizarea era făcută 
pe clovn, în prim-plan, aşa că automobilul era un pic neclar. 
Placa cu numărul era în partea ascunsă, dar începea cu AC3, şi 
încă ceva. 


Plăcile cu numere de maşină din anii şaizeci începeau cu 
literele regiunii, iar în copilărie Mikael învățase să identifice de 
unde venea orice automobil, AC era simbolul pentru 
Västerbotten. 

Pe urmă, Mikael mai văzu ceva. Pe geamul din spate se afla 
un autocolant. Îl mări, dar textul dispărea, înceţoşat. Cadră 
autocolantul şi începu să lucreze la contrast şi la claritate. l-a 
luat o vreme. Încă nu putea citi textul, dar a încercat să-şi dea 
seama din petele confuze despre ce litere putea fi vorba. Multe 
litere semănau unele cu altele. Un O putea fi luat drept un D, un 
B, drept un E şi aşa mai departe. După ce s-a jucat mult cu 
hârtia şi creionul şi a eliminat unele litere, în cele din urmă a 
ajuns la un text fără nici un sens: 


R/ JÖ) NU K| RIFA, RIIK) 


A privit imaginea, până ce i s-au umplut ochii de lacrimi. 
Apoi, a văzut! Textul era: NORSJO SNIKERI-FABRIK:, urmat de 
semne mai mici, pe care era imposibil să le distingă şi care 
reprezentau probabil un număr de telefon. 


1 Fabrica de tâmplărie din Norsjö. 


17 
Miercuri 11 iunie - sâmbătă 14 iunie 

Pentru a găsi a treia piesă din puzzle, Mikael a primit un 
ajutor neaşteptat. După ce lucrase toată noaptea cu fotografiile, 
a dormit greu, până după-amiaza. S-a trezit cu o durere difuză 
de cap, a făcut un duş şi s-a dus la cafeneaua Susannei, ca să ia 
micul dejun. li era greu să-şi adune gândurile. Trebuia să 
meargă la Henrik Vanger şi să-i raporteze ce descoperire făcuse. 
S-a dus însă la Cecilia Vanger şi a bătut la uşă. Voia s-o întrebe 
ce făcuse în camera Harrietei şi pentru ce îl minţise spunând că 
nu fusese acolo. Nu i-a deschis nimeni. 

Era pe punctul de a pleca de acolo, când a auzit o voce: 

— Târfa ta nu e acasă. 

Gollum ieşise din gaura lui. Era înalt, aproape de doi metri, 
dar aşa de încovoiat de vârstă, că ochii erau la nivelul ochilor lui 
Mikael. Pielea era plină de pete de la ficat. Era îmbrăcat într-o 
pijama şi un halat maro şi se sprijinea în baston. Arăta ca o 
versiune Hollywood a bătrânului răutăcios. 

— Ce-aţi spus? 

— Am spus că târfa ta nu e acasă. Mikael s-a apropiat aşa de 
tare, că nasul lui aproape l-a atins pe Harald Vanger. 

— Vorbeşti despre propria ta fiică, ticălos bătrân! 

— Nu eu bântui pe aici nopţile, răspunse Harald Vanger cu 
un zâmbet ştirb. Mirosea urât. Mikael îl înconjură şi îşi continuă 
drumul, fără să se uite înapoi. Urcă până la Henrik Vanger şi îl 
găsi în camera de lucru. 

— Tocmai ţi-am întâlnit fratele, spuse Mikael, stăpânindu-şi 
cu greu furia. 

— Harald? la te uită, a îndrăznit să iasă. Obişnuieşte s-o facă 
o dată, de două ori pe an. 

— Am bătut la uşa Ceciliei când şi-a făcut apariţia. A spus, 
citez: „Târfa ta nu e acasă”. 

— Sună a Harald, răspunse Henrik Vanger calm. 

— Îşi numeşte propria fiică târfă! 

— De ani de zile o face. Din pricina asta nu-şi vorbesc. 

— Dar, de ce? 

— Cecilia şi-a pierdut virginitatea când avea douăzeci şi unu 
de ani. Acest lucru s-a petrecut aici, la Hedestad, o istorie de 
amor pe care a avut-o în anul de după dispariţia Harrietei. 

— Ei, şi? 


— Omul pe care-l iubea ea se numea Peter Samuelsson, 
lucra ca economist-asistent în grupul Vanger. Un băiat isteţ. 
Acum, lucrează pentru ABB. Aş fi fost mândru să-l am de ginere, 
dacă ea ar fi fost fata mea. Dar avea un defect. 

— Nu-mi spune că era la ce mă gândesc. 

— Harald i-a măsurat capul şi i-a verificat arborele 
genealogic, sau aşa ceva, şi a descoperit că era pe sfert evreu. 

— Dumnezeule mare! 

— De atunci, o numeşte târfă. 

— Ştie că eu şi Cecilia... 

— Tot satul o ştie, îmi imaginez, în afară de Isabella poate, 
pentru că nici o persoană cu mintea întreagă nu-i va povesti 
nimic şi pentru că, din fericire, ea are bunătatea de a adormi la 
ora zece seara. Probabil că Harald ţi-a urmărit fiecare pas. 

Mikael se aşeză, cu un aer prostit: 

— Vrei să spui că toată lumea este la curent... 

— Evident. 

— Şi tu nu ai nimic împotrivă? 

— Dragul meu, asta nu e treaba mea. 

— Unde e Cecilia? 

— Anul şcolar s-a terminat. A plecat sâmbăta trecută la 
Londra, să-şi vadă sora, şi pe urmă pleacă în vacanţă... cred că 
în Florida. Se întoarce peste o lună. 

Mikael se simţi şi mai prost. 

— Am pus, ca să zic aşa, povestea noastră în raft. 

— Înţeleg, dar tot nu e treaba mea. Cum merge lucrul? 
Mikael îşi turnă cafea din termosul lui Henrik, privindu-l pe 
bătrân. 

— Am găsit ceva nou şi cred că trebuie să împrumut o 
maşină. 


Mikael a petrecut o bună bucată de vreme spunându-i la ce 
concluzii ajunsese. Scoase computerul din geantă şi priviră 
secvenţa de fotografii arătând reacţia Harrietei pe Strada Gării. 
l-a mai spus cum îi găsise pe cei doi cu aparatul de fotografiat şi 
automobilul lor cu autocolantul de la fabrica de tâmplărie din 
Norsjö. Când şi-a terminat expunerea, Henrik Vanger l-a rugat 
să-i arate încă o dată fotografiile. Mikael i le-a arătat. 

Când şi-a ridicat privirea de pe ecranul computerului, Henrik 
Vanger era cenuşiu la faţă. Mikael s-a speriat şi i-a pus mâna pe 


umăr. Henrik a făcut un gest de respingere cu mâna. Rămase 
tăcut o vreme. 

— Fantastic! Ai reuşit ceea ce credeam că e imposibil. Ai 
descoperit ceva nou! Ce ai de gând să faci acum? 

— Trebuie să caut fotografia, dacă ea mai există. N-a amintit 
nimic despre chipul de la fereastră şi despre bănuiala lui că 
aceasta era Cecilia Vanger. Ceea ce arăta probabil că era 
departe de a fi un detectiv particular obiectiv. 


Harald Vanger dispăruse de mult din drum, probabil înapoi în 
gaura lui. Mikael a dat colţul, descoperind că cineva stătea cu 
spatele şi citea un ziar, pe mica terasă de la casa lui. Timp deo 
secundă a avut impresia că era Cecilia Vanger, dar a înţeles 
imediat că se înşelase. Pe terasă stătea o fată cu părul închis la 
culoare pe care a recunoscut-o de îndată ce s-a apropiat. 

— Bună, tată! spuse Pernilla Abrahamsson. Mikael şi-a strâns 
fiica în braţe. 

— De unde Dumnezeu ai apărut? 

— De acasă, bineînţeles. Sunt pe drum spre Skellefteå. 
Rămân peste noapte. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

— Mama ştia unde eşti. Şi am întrebat la cafeneaua de colo 
unde locuieşti. Patroana mi-a arătat drumul. Îţi pare bine? 

— Sigur că da. Hai, intră. Trebuia să mă fi anunţat, să fi 
cumpărat ceva bun de mâncare. 

— M-am oprit aici doar aşa, dintr-un impuls. Voiam să-ţi urez 
bun venit la ieşirea de la închisoare, dar tu nu ai telefonat. 

— lartă-mă. 

— Nici o problemă. Mama mi-a spus cum obişnuieşti tu să te 
pierzi în gânduri. 

— Asta spune ea despre mine? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar nu face nimic. Eu te iubesc 
oricum. 

— Şi eu te iubesc, dar ştii... 

— Ştiu. Cred că sunt destul de matură. 


Mikael a făcut ceai şi a scos câteva prăjituri. Devenise 
deodată conştient de faptul că fiica lui avea, de fapt, dreptate. 
Nu mai era o copilă, avea aproape şaptesprezece ani şi curând 


avea să fie o femeie adultă. Trebuia să se dezobişnuiască s-o 
trateze ca pe un copil. 

— Aşa, deci, cum a fost? 

— Ce anume? 

— Puşcăria. 

Mikael începu să râdă: 

— Mă crezi dacă-ţi spun că a fost ca un concediu plătit, în 
care am putut să gândesc şi să scriu? 

— Absolut. Nu cred că e mare diferenţă între o închisoare şi 
o mănăstire, şi lumea se duce la mănăstire ca să evolueze. 

— Mda, poţi vedea lucrurile şi aşa. Sper că nu ai avut vreo 
problemă pe motiv că ai un tată care-i client al puşcăriilor? 

— Deloc. Eu sunt mândră de tine şi nu pierd nici o ocazie să 
mă laud că ai stat la puşcărie pentru convingerile tale. 

— Convingeri? 

— Am văzut-o pe Erika Berger la TV. 

Mikael se albi la faţă. Nu-i dedicase fiicei sale nici măcar un 
gând, atunci când Erika pusese la punct strategia, şi acum ea 
credea că fusese nevinovat şi alb ca neaua. 

— Pernilla, eu nu am fost nevinovat. Îmi pare rău că nu pot 
discuta cu tine despre ce-a fost vorba, dar nu am fost 
condamnat pe nedrept. Tribunalul a judecat după ceea ce a 
aflat în cursul procesului. 

— Dar tu nu ai povestit niciodată versiunea ta. 

— Nu, pentru că nu o pot proba. Am făcut o prostie trăsnet şi 
de aceea am fost silit să merg la închisoare. 

— OK. Atunci,  răspunde-mi la o întrebare - este 
Wennerström un mizerabil, sau nu este? 

— E unul dintre cei mai teribili escroci cu care am avut de-a 
face. 

— Aşa. Păi, e de ajuns pentru mine. Am un cadou. Scoase 
din geantă un pachet. Mikael îl deschise şi găsi un CD cu o 
selecţie din Eurythmics. Ea ştia că este una dintre formaţiile lui 
favorite. O îmbrăţişa, puse CD-ul imediat în computerul său şi 
ascultară împreună Sweet Dreams. 

— Ce-o să faci la Skellefteå? întrebă Mikael. 

— Studiem Biblia într-o tabără de vară, cu o congregaţie 
care se numeşte Lumina Vieţii, răspunse Pernilla, ca şi cum ar fi 
fost cel mai obişnuit lucru din lume. 

Mikael simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 


El înţelese cât de asemănătoare erau fiica sa şi Harriet 
Vanger. Pernilla avea 16 ani, exact cât avusese Harriet când 
dispăruse. Amândouă aveau un tată absent. Amândouă erau 
atrase de fanatismul religios al unei secte. Harriet, de 
congregația locală a penticostalilor şi Pernilla, de o sucursală 
probabil la fel de ţicnită ca Livets ord. 

Mikael nu ştia prea bine cum să mânuiască interesul 
nou-trezit al fiicei pentru religie. Îi era teamă să nu facă vreo 
gafă şi să uzurpe dreptul ei de a hotărî singură pe ce drum avea 
să meargă în viaţă. În acelaşi timp, Lumina Vieţii era exact tipul 
de congregaţie despre care el şi Erika ar fi publicat fără nici o 
ezitare un reportaj caricatural în Millennium. Decise să dezbată 
această problemă cu mama Pernillei, la prima ocazie care se va 
prezenta. 


Pernilla a dormit în patul lui Mikael, în vreme ce el îşi petrecu 
noaptea pe banca din bucătărie. Se trezi cu grumazul ţeapăn şi 
cu muşchii încleştaţi. Pernilla se grăbea să-şi urmeze călătoria, 
aşa că Mikael a pregătit imediat micul dejun, şi apoi a 
întovărăşit-o până la gară. Le rămânea un moment până la 
plecarea trenului şi ei au cumpărat cafea de la un chioşc de 
ziare şi s-au aşezat pe o bancă, la capătul peronului, ca să mai 
vorbească. Cu puţin înainte de sosirea trenului, Pernilla schimbă 
subiectul. 

— Nu-ţi place că mă duc la Skellefteå, constată ea deodată. 

Mikael nu ştiu ce să răspundă. 

— Nu e nimic periculos. Dar tu nu eşti credincios, nu-i aşa? 

— Nu, în orice caz, nu sunt un bun credincios. 

— Nu crezi în Dumnezeu? 

— Nu, nu cred în Dumnezeu, dar respect faptul că tu o faci. 
Toată lumea trebuie să creadă în ceva. 

Când sosi trenul în gară, se strânseră lung în braţe, până ce 
Pernilla a fost obligată să se suie în vagon. Pe drum, se întoarse 
din nou: 

— Papa, eu nu fac prozelitism. În ceea ce mă priveşte, tu eşti 
liber să crezi ce vrei şi eu tot te voi iubi. Dar cred că trebuie să 
perseverezi în studiile tale biblice. 

— Ce spui? 

— Am văzut citatele pe care le ai pe perete, spuse ea. Dar 
de ce le-ai căutat aşa de sinistre şi neurotice? Ei, pussy şi ciao. 


A agitat mâna în semn de bun rămas şi a dispărut. Mikael 
rămase perplex pe peron, privind trenul care alerga spre nord. 
Ultimul vagon dispărea la cotitură, când semnificaţia 
comentariului ei şi-a făcut în sfârşit drum în conştiinţa lui; o 
senzaţie de răceală i-a umplut pieptul. 


Mikael s-a năpustit afară din gară, privind ora. Nu era nici un 
autobuz spre Hedeby înainte de 40 de minute. Nervii lui nu 
suportau o asemenea aşteptare. A alergat la staţia de taxiuri de 
pe cealaltă parte a pieţei, unde l-a găsit pe Hussein, cel cu 
accent de Norrland. 

Zece minute mai târziu Mikael plătea cursa, alergând în 
odaia lui de lucru. Acolo prinsese cu scotch o bucată de hârtie 
deasupra mesei de scris. 

Privi în jurul lui. Apoi, îşi aminti unde putea găsi o Biblie. Luă 
o bucată de hârtie, găsi cheile pe care le lăsase într-un vas pe 
fereastră şi alergă tot drumul până la căsuţa lui Gottfried. 
Mâinile aproape îi tremurau, când a luat Biblia Harrietei de pe 
etajeră. 

Harriet nu notase numere de telefon. Cifrele indicau capitole 
şi versete din Levitic, a treia carte a lui Moise. Pedepsele. 


Man — 32o 


(Magda), Leviticul, cap. 20, verset 16: 

Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca s se unească 
cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor 
este asupra lor. 


(Sara), Leviticul, cap. 21, verset 9: Dacă fiica preotului se va 
spurca prin desfrânare, ea necinsteşte pe tatăl său: să fie arsă 
Cu foc. 


(RJ), Leviticul, cap |, verset 12: Să o taie apoi în bucăți, 
despărțind capul şi grăsimea ei, să aşeze preotul bucățile pe 
lemnele care sunt pe focul de pe jertfelnic. 


(RL), Leviticul, cap. 20, vers 27: 

Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei, şi-i 
va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei 
şi ea şi-a descoperit curgerea sângelui său; amândoi să fie 
stârpiți de poporul lor. 


Mikael ieşi, aşezându-se pe terasa din faţa casei. Nu exista 
nici o îndoială că Harriet se referea la aceste texte când notase 
cifrele în carnetul de telefon. Fiecare citat era subliniat cu grijă 
şi în Biblie. El îşi aprinse o ţigară, ascultând păsările care cântau 
în apropiere. 

Avea cifrele. Dar nu şi numele. Magda, Sara, Mari, RJ şi RL. 

Deodată, în el se căscă un abis, când mintea lui făcu un salt 
intuitiv. Îşi amintise femeile arse la Hedestad, despre care îi 
vorbise comisarul Gustaf Morell. Cazul Rebecka, cândva spre 
sfârşitul anilor 1940, fata care fusese violată şi asasinată. „Să o 
taie apoi în bucăți, despărțind capul şi grăsimea ei, să aşeze 
preotul bucățile pe lemnele care sunt pe focul de pe jertfelnic. ” 
Rebecka, RJ. Care era numele ei de familie? 

Pentru numele lui Dumnezeu, în ce istorie de nebuni fusese 
amestecată Harriet? 


Henrik Vanger se simţise rău dintr-o dată şi se dusese să se 
culce, i-a explicat Anna când Mikael a bătut la uşă. Ea îi dădu 
totuşi drumul să intre şi el putu să-l vadă pe bătrân preţ de 
câteva minute. 

— Răceală de vară, îi explică Henrik, trăgându-şi nasul. Ce 
voiai? 

— Am o întrebare. 

— Da? 

— Ai auzit vorbindu-se despre ceva ce s-a întâmplat la 
Hedestad prin anii 1940? O fată, pe nume Rebecka nu ştiu cum, 
care a fost ucisă ţinându-i-se capul pe jarul unui cămin? 

— Rebecka Jacobsson, spuse Henrik, fără să şovăie o clipă. E 
un nume pe care nu-l voi uita, dar pe care nu l-am auzit rostit de 
mulţi ani. 

— Cunogşti asasinatul? 


1 Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Institutul Biblic şi de 
Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1968. 


— Şi încă cum. Rebecka Jakobsson avea douăzeci şi trei sau 
douăzeci şi patru de ani când a fost ucisă. Aceasta trebuie să se 
fi petrecut... cred că era în 1949. A avut loc o anchetă foarte 
cuprinzătoare, în care am jucat chiar un mic rol. 

— Tu? exclamă Mikael surprins. 

— Da. Rebecka Jakobsson lucra într-un birou al între- 
prinderilor Vanger. O fată apreciată, care arăta şi foarte bine. 
Dar cum se face că mă întrebi aşa, deodată, despre ea? 

Mikael nu ştiu ce să-i răspundă. Se ridică şi se duse la 
fereastră. 

— Nu ştiu prea bine, Henrik, dar poate am dat de ceva; 
trebuie însă să mă mai gândesc la asta. 

— Vrei să spui c-ar putea fi o legătură între Harriet şi 
Rebecka? Dar au fost... Au fost mai mult de şaptesprezece ani 
între cele două întâmplări. 

— Lasă-mă să meditez la asta. Trec mâine, să văd cum te 
simţi. 


Mikael nu l-a întâlnit pe Henrik Vanger a doua zi. Curând 
după ora unu noaptea, în vreme ce mai era încă la masa din 
bucătărie şi citea din Biblia Harrietei, a auzit zgomotul unei 
maşini care trecea peste pod în mare viteză. S-a uitat pe 
geamul de la bucătărie şi a văzut girofarul albastru al unei 
ambulante. 

Plin de presimţiri negre, Mikael s-a precipitat în urma 
ambulanţei. Era parcată în faţa casei lui Henrik Vanger. La 
parter era lumină şi a înțeles că se întâmplase ceva. A urcat 
treptele două câte două, şi în vestibul a întâlnit-o pe Anna 
Nygren, foarte emoţionată. 

— Inima, a spus ea. M-a sculat şi s-a plâns că-l doare inima. 
Apoi, s-a prăbuşit. 

Mikael a strâns în braţe credincioasa menajeră şi a rămas 
până ce oamenii de la Salvare au coborât cu Henrik pe targă. 
Martin Vanger, foarte stresat, îi urma de aproape. Tocmai se 
culcase, când Anna l-a anunţat; era cu picioarele goale în papuci 
şi avea prohabul deschis. L-a salutat scurt pe Mikael şi s-a întors 
spre Anna: 

— Merg cu el la spital. Cheamă-i pe Birger şi pe Cecilia, îi 
dădu el ordin. Şi anunţă-l pe Dirch Frode. 


— Pot să mă duc eu la Frode, propuse Mikael. Anna dădu din 
cap, plină de recunoştinţă. 

Să baţi la o uşă după miezul nopţii înseamnă de cele mai 
multe ori veşti proaste, îşi spuse Mikael, punând degetul pe 
soneria lui Dirch Frode. A aşteptat mai multe minute până ce 
acesta a venit să-i deschidă, evident încă adormit. 

— Am veşti proaste. Henrik Vanger a fost transportat la 
spital. Se pare că este un infarct. Martin a ţinut să te previn. 

— Dumnezeule, spuse Dirch Frode. Îşi privi ceasul. Suntem 
vineri 13, spuse el, cu o logică incomprehensibilă şi cu o 
expresie de perplexitate. 


Mikael s-a întors acasă la ora două şi jumătate. A şovăit un 
moment, pe urmă s-a hotărât să lase pe a doua zi telefonul la 
Erika. Abia la ora 10, după ce vorbise scurt cu Dirch Frode şi se 
convinsese că Henrik Vanger mai era în viaţă, i-a telefonat lui 
Erika, pentru a-i anunţa că noul asociat al revistei Millennium 
fusese internat în spital după un infarct. După cum se aştepta, 
vestea a fost primită cu tristeţe şi nelinişte. 


Seara târziu, Dirch Frode a trecut pe la Mikael cu noutăţi mai 
amănunțite despre starea lui Henrik Vanger. 

— E în viaţă, dar nu e bine. A avut un infarct serios şi, în 
plus, are o infecţie în corp. 

— L-ai întâlnit? 

— Nu. E la terapie intensivă. Martin şi Birger stau şi-l 
veghează. 

— Şansele? 

Dirch Frode îşi legăna mâna dintr-o parte într-alta: 

— A supravieţuit infarctului, ceea ce este un semn bun. ŞI 
Henrik are în general o condiţie bună. Numai că este în vârstă. 
Nu ne rămâne decât să aşteptăm. 

Tăcură un moment, meditând asupra fragilităţii vieţii. Mikael 
turnă cafea în ceşti. Dirch Frode părea descurajat. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări despre ce se va 
întâmpla acum, spuse Mikael. 

Frode îl privi: 

— Condiţiile angajării tale nu se schimbă. Ele sunt 
reglementate printr-un contract care are valabilitate până la 


sfârşitul anului, fie că Henrik Vanger trăieşte, fie că nu. Nu 
trebuie să fii neliniştit. 

— Nu sunt neliniştit şi nu la asta mă refeream. Mă întreb, cui 
va trebui să-i raportez, în absenţa lui? 

Dirch Frode suspină: 

— Mikael, tu ştii la fel de bine ca şi mine că toată această 
istorie despre Harriet Vanger nu este decât o distracţie pentru 
Henrik. 

— Nu spune aşa. 

— Ce vrei să spui? 

— Am găsit indicii noi, zise Mikael. L-am informat în parte pe 
Henrik ieri. Mi-e teamă că asta a contribuit la declanşarea 
infarctului. 

Dirch Frode îl privi pe Mikael cu o privire ciudată. 

— Glumeşti. 

Mikael scutură din cap. 

— Dirch, în ultimele zile am scos la iveală mai mult material 
despre dispariţia Harrietei decât toată cercetarea oficială făcută 
în cel puţin treizeci şi cinci de ani. Problema mea în momentul 
de faţă este că noi nu am stabilit niciodată cui va trebui să 
raportez, dacă Henrik nu este prezent. 

— Poţi să-mi spui mie. 

— De acord. Trebuie să merg mai departe. Ai timp un 
moment? 

Mikael îi prezentă noile lui descoperiri, cât de pedagogic 
putu. Arătă secvenţa de fotografii din Strada Gării şi îşi expuse 
teoria. Apoi, explică în ce fel propria fiică îl făcuse să dezlege 
misterul numerelor de telefon. În final, menţionă informaţia 
despre asasinatul brutal al Rebeckăi Jacobsson, din 1949. 

Singura informaţie pe care o mai ţinu pentru sine a fost 
chipul Ceciliei Vanger la fereastra Harrietei. Incă mai voia să 
ajungă să vorbească cu ea, înainte de a o pune într-o poziţie în 
care ar fi putut fi suspectată. 

Dirch Frode îşi încruntă fruntea în riduri de îngrijorare: 

— Pretinzi că asasinarea Rebeckăi are vreo legătură cu 
dispariţia Harrietei? 

— Nu ştiu. Pare de necrezut. Dar, în acelaşi timp, rămâne 
faptul că Harriet a notat inițialele RJ în carnetul ei, cu trimitere la 
legea despre jertfele prin foc. Rebecka Jakobsson a fost arsă, 


până ce a murit. Legătura cu familia Vanger este evidentă - ea 
lucra pentru concernul Vanger. 

— Şi cum îţi explici toate astea? 

— Nu-mi explic, deocamdată. Dar vreau să continui. Te 
consider ca reprezentant al lui Henrik. Trebuie să iei deciziile în 
locul lui. 

— Ar trebui poate să informăm poliţia. 

— Nu. În orice caz, nu fără autorizaţia lui Henrik. Uciderea 
Rebeckăi Jakobsson este prescrisă de multă vreme şi afacerea 
este clasată. Ei nu vor redeschide ancheta asupra unei crime 
care a avut loc acum cincizeci şi patru de ani. 

— Înţeleg. Ce ai de gând să faci? Mikael se ridică, făcând 
înconjurul mesei: 

— În primul rând, aş vrea să urmez pista fotografiei. Dacă 
am putea vedea şi noi ce a văzut Harriet... Cred că ar putea fi o 
cheie pentru tot ce s-a întâmplat. În al doilea rând, am nevoie 
de o maşină ca să mă duc la Norsjö şi să urmez pista, ori unde 
mă va duce ea. Şi, în al treilea rând, aş vrea să merg pe urma 
citatelor din Biblie. Am făcut legătura între unul din citate şi o 
crimă deosebit de oribilă. Ne mai rămân patru. Ca să fac asta... 
De fapt, am nevoie de ajutor. 

— Ce fel de ajutor? 

— AŞ avea nevoie de un asistent de investigare, care să sape 
prin arhive vechi de ziare şi să găsească pe Magda şi pe Sara şi 
celelalte nume. Dacă este aşa cum cred eu, Rebecka n-a fost 
singura victimă. 

— Vrei să spui să introducem o altă persoană în secret... 

— Dintr-o dată este teribil de multă muncă de investigare 
care trebuie făcută. Dacă aş fi poliţist, într-o anchetă efectivă, 
aş putea repartiza timpul şi resursele şi aş pune oameni să sape 
pentru mine. Am nevoie de un profesionist care se pricepe la 
arhive şi care este şi de încredere. 

— Înţeleg... De fapt, eu cunosc un researcher competent. Ea 
a făcut ancheta personală despre tine, lăsă Frode să-i scape, 
înainte de a se putea abtine. 


— Care a făcut ce anume? întrebă Mikael Blomkvist cu voce 
tăioasă. 

Dirch Frode înţelese că a spus ceva ce mai bine ar fi trecut 
sub tăcere. Încep să îmbătrânesc, gândi el. 


— Am gândit cu voce tare. N-are nici o importanţă, încercă 
el. 

— Ai pus să se facă o anchetă personală asupra mea? 

— N-a fost nimic dramatic, dragă Mikael. Voiam să te 
angajăm şi am verificat ce fel de om eşti. 

— De aceea părea Henrik să ştie în fiecare moment exact 
care era poziţia mea! Şi această anchetă, cât de serioasă a fost? 

— Destul de serioasă, da. 

— S-a referit şi la problemele revistei? Dirch Frode ridică din 
umeri: 

— Erau de actualitate. 

Mikael aprinse o ţigară. Era a cincia pe ziua aceea, înţelese 
că fumatul lui era pe cale să devină o obişnuinţă. 

— Un raport scris? 

— Mikael, nu trebuie să-i acorzi atâta importanţă. 

— Vreau să citesc acest raport, spuse el. 

— Doar Henrik poate să dea permisiunea. 

— A, da? Atunci, pot s-o spun altfel: vreau să am acest 
raport în mână înainte de o oră. Dacă nu-l am, îmi dau demisia 
imediat şi iau trenul de seară spre Stockholm. Unde se găseşte 
acest raport? 

Dirch Frode şi Mikael Blomkvist se măsurară din ochi timp de 
câteva secunde. Apoi, Dirch Frode suspină, plecând ochii: 

— La mine, în biroul meu. 


Cazul Harriet Vanger era fără îndoială cea mai bizară istorie 
în care Mikael Blomkvist fusese amestecat vreodată. In general, 
anul acesta fusese, din momentul în care publicase istoria cu 
Hans-Erik Wennerström, doar un lung şir de suişuri şi 
coborâşuri, ca într-un montagne russe - şi, mai ales, cădere 
liberă. Şi încă nu se terminase. 

Dirch Frode a mai încercat să tergiverseze şi Mikael nu a 
avut în mână raportul făcut de Lisbeth Salander decât la ora 18. 
Ceva mai mult de 80 de pagini de analiză şi 100 de pagini cu 
copii de articole, diplome şi alte detalii marcând viaţa lui Mikael. 

A fost pentru el o experienţă ciudată să se vadă descris în 
ceea ce putea fi considerat aproape o combinaţie de biografie şi 
raport al serviciilor secrete. 

Mikael simţea o uimire crescândă, văzând cât de amănunţit 
era raportul. Lisbeth Salander pusese accent pe detalii pe care 


el le considerase înmormântate pentru totdeauna în groapa de 
gunoi a istoriei. Ea scosese la lumină o legătură din tinereţe cu o 
sindicalistă înflăcărată la vremea aceea, astăzi om politic cu 
normă întreagă. Cu cine naiba vorbise despre asta? Găsise un 
grup rock Bootstrap, despre care nimeni pe lume nu mai avea 
idee, şi pe bună dreptate, îi cercetase economia în cele mai mici 
detalii. Dar, /a dracu, cum o făcuse? 

În calitate de jurnalist, Mikael consacrase numeroşi ani 
căutând informaţii asupra diferitelor persoane şi era în măsură 
să judece ca un profesionist calitatea muncii acesteia. Pentru el 
nu exista nici o îndoială că Lisbeth Salander era un extraordinar 
investigator. Se îndoia foarte tare că el însuşi ar fi fost în stare 
să producă un raport de aceeaşi valoare despre o persoană total 
necunoscută. 

Mikael a mai notat şi faptul că, de fapt, nu existase niciodată 
vreun motiv ca el şi Erika să respecte o distanţă politicoasă în 
compania lui Henrik Vanger; acesta era deja informat, cu 
amănunte, despre relaţia lor de atâţia ani şi despre triunghiul cu 
Greger Beckman. Lisbeth Salander făcuse, de asemenea, o 
evaluare de o exactitate ce-ţi dădea fiori asupra stării revistei 
Millennium: Henrik Vanger ştia cât de rău mergea, când luase 
legătura cu Erika, oferindu-se drept coproprietar. De fapt, ce joc 
juca el? 

Afacerea Wennerström nu fusese tratată decât superficial, 
dar Lisbeth Salander asistase în mod sigur la câteva audienţe la 
tribunal. Ea îşi punea întrebări asupra comportamentului bizar al 
lui Mikael, atunci când acesta refuzase să se pronunţe în timpul 
procesului. /steață tipă, oricine o fi ea. 

În secunda următoare, Mikael sări în picioare, neputând să-şi 
creadă ochilor. Lisbeth Salander scrisese un scurt pasaj despre 
cum credea ea că vor evolua lucrurile după proces. Ea scrisese 
aproape cuvânt cu cuvânt comunicatul de presă pe care el şi 
Erika îl făcuseră public în momentul în care părăsise postul de 
redactor-şef al revistei Millennium. 

Dar Lisbeth Salander folosise chiar propria lui schiță de 
comunicat! Verifică din nou prima pagină a raportului. Era datat 
cu trei zile înainte ca Mikael Blomkvist să primească în mână 
decizia tribunalului. Wu era posibil! 

În ziua aceea, comunicatul de presă nu exista decât într-un 
singur loc din lume: în computerul lui Mikael! În iBook-ul lui 


personal, nu în computerul de serviciu de la redacţie. Textul nu 
fusese niciodată tipărit. Nici măcar Erika Berger nu avea vreo 
copie, deşi ei discutaseră subiectul la modul general. 

Mikael Blomkvist lăsă să cadă pe masă ancheta făcută de 
Lisbeth Salander. Se hotărî să nu-şi mai aprindă o nouă ţigară; 
îşi puse geaca şi ieşi în noaptea luminoasă, cu o săptămână 
înainte de midsommar. Urmă plaja de-a lungul canalului, 
trecând prin faţa curţii Ceciliei Vanger, apoi pe lângă iahtul de 
un lux ostentativ ancorat în faţa vilei lui Martin Vanger. Se 
plimba cu paşi rari, reflectând. În cele din urmă, se aşeză pe un 
bolovan şi privi balizele luminoase care clipeau în golful 
Hedestadului. Nu exista decât o singură concluzie posibilă. 

Ai intrat în computerul meu, domnişoară Salander, îşi spuse 
el cu voce tare. Eşti un hacker blestemat. 


18 
Miercuri 18 iunie 

Lisbeth Salander s-a trezit tresărind dintr-un somn fără vise. 
Avea o vagă senzaţie de greață. Nu trebuia să întoarcă capul, ca 
să ştie că Mimmi plecase deja la slujbă, însă mirosul ei 
rămăsese în aerul închis al dormitorului. Seara trecută băuse 
prea multe beri, la întâlnirea de marţi de la „Moară”, împreună 
cu fetele de la Evil Fingers. Chiar înainte de ora închiderii îşi 
făcuse apariţia Mimmi, care o acompaniase acasă şi în pat. 

Spre deosebire de Mimmi, Lisbeth Salander nu se 
considerase niciodată o adevărată lesbiană. Nu reflectase 
niciodată dacă era hetero-, homo- sau poate bisexuală. În 
general, puţin îi păsa de etichete şi considera că nu e treaba 
nimănui cu cine îşi petrecea ea noaptea. Dacă ar fi trebuit 
neapărat să-şi exprime preferința sexuală, ar fi ales băieţii - în 
orice caz, ei dominau statistic. Problema era doar să găsească 
unul care să nu fie tembel şi eventual bun la pat, iar Mimmi era 
un compromis foarte dulce, cu o deosebită capacitate de ao 
excita. O întâlnise într-un cort de vândut bere la Pride Festival, 
în urmă cu un an, şi ea era singura persoană pe care Lisbeth o 
introdusese în grupul Evil Fingers. Relaţia lor se menţinuse de 
bine, de rău tot anul care trecuse, dar pentru amândouă 
continua să fie doar un fel de a-şi trece timpul. Mimmi avea un 
trup fierbinte şi moale, bun de îmbrăţişat, dar era în acelaşi timp 
o fiinţă umană lângă care Lisbeth putea să se trezească şi să-şi 
ia micul dejun. 

Ceasul deşteptător de pe noptieră arăta nouă şi jumătate şi 
ea tocmai se întreba ce-o putuse trezi, când soneria de la intrare 
se auzi din nou. Se ridică, uluită. Nimeni nu avea obiceiul să 
sune la ea la ora aceea. De altminteri, aproape nimeni nu suna 
la nici o oră. Incă adormită, îşi înfăşură cearşaful în jurul 
trupului, se clătină până în hol şi deschise. Privirea îi căzu direct 
în ochii lui Mikael Blomkvist şi, simțind cum o cuprinde panica, 
făcu, fără voie, un pas înapoi. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Salander, o salută el voios. 
Vad că aţi avut o seară târzie. Pot să intru? 

Fără să aştepte vreo invitaţie, păşi peste prag, închizând uşa 
în urma lui. Cercetă curios mormanul de haine de pe podea şi 
muntele de ziare şi aruncă o privire spre uşa dormitorului, în 
vreme ce universul lui Lisbeth Salander începuse să se rotească 


în sens greşit - cum, cine, ce? Mikael Blomkvist îi privi amuzat 
gura larg deschisă de uimire. 

— Presupun că încă nu ai luat micul dejun, aşa că am 
cumpărat cornuri. Unul cu rostbiff, altul cu curcan şi muştar şi al 
treilea, vegetarian, cu avocado. Nu ştiam ce preferi. Rostbiff? 

Dispăru în bucătărie şi găsi imediat filtrul de cafea. 

— Unde ţii cafeaua? strigă el. 

Salander rămase ca paralizată în hol, până ce auzi robinetul 
curgând. Atunci, făcu trei paşi rapizi. 

— Stop! Înţelese că striga şi îşi domoli glasul. La dracu! Nu e 
posibil să dai buzna, aşa, ca şi cum ai locui aici. Nici măcar nu 
ne cunoaştem. 

Mikael Blomkvist se opri din turnatul apei în aparatul de 
făcut cafea şi o privi peste umăr. Îi răspunse pe un ton grav: 

— Greşeşti! Mă cunoşti mult mai bine decât majoritatea 
oamenilor. Sau nu-i aşa? 

Apoi, întorcându-i spatele, continuă să toarne apa şi începu 
să deschidă cutiile de lângă chiuvetă. . 

— Şi, apropo de asta, ştiu cum faci. lţi cunosc secretele. 


Lisbeth Salander închise ochii, dorind ca podeaua să i se 
deschidă sub picioare. Se afla într-o stare de paralizie 
intelectuală. Era mahmură. Situaţia era ireală şi creierul ei 
refuza să funcţioneze. Niciodată până atunci nu întâlnise faţă-n 
faţă pe vreunul dintre subiecţii anchetelor ei. Ştie unde locuiesc! 
El se afla în bucătăria ei. Era imposibil. Aşa ceva nu avea cum să 
se întâmple. Ştie cine sunt! 

Înţelese brusc că cearşaful aluneca şi-l strânse mai tare în 
jurul trupului. El spuse ceva ce ea prima dată nu înţelese: 

— Trebuie să stăm de vorbă, repetă el. Dar cred că mai întâi 
trebuie să faci un duş. 

Ea încercă să vorbească coerent. 

— Auzi - dacă vrei să faci scandal, nu cu mine trebuie să 
vorbeşti. Mi-am făcut doar treaba. Trebuie să discuţi cu şeful 
meu. 

El se plasă în faţa ei, cu palmele desfăcute. Sunt neînarmat. 
Un semn de pace universal. 

— Am vorbit deja cu Dragan Armanski. De altfel, el vrea să-i 
telefonezi - ieri n-ai răspuns deloc la mobil. 


Veni spre ea. Ea nu simţi vreo ameninţare, dar se dădu 
totuşi înapoi câţiva centimetri când îi atinse braţul, arătând spre 
uşa de la baie. Nu-i plăcea să fie atinsă fără permisiune, chiar 
dacă intenţia era prietenească. 

— Totul e în ordine, spuse el cu voce liniştită. Doresc însă 
foarte mult să discut cu tine. Când te vei trezi, vreau să spun. 
Cafeaua va fi gata, când vei avea ceva pe tine. Hai. La duş. 

Îl ascultă, lipsită de voinţă. Lisbeth Salander nu este 
niciodată lipsită de voință, gândi ea. 


În sala de baie se sprijini de uşă, încercând să-şi adune 
gândurile. Era mai zdruncinată decât crezuse că e posibil. Apoi, 
înţelese că vezica era pe cale să facă explozie şi că un duş nu 
era numai un sfat bun, dar chiar o necesitate, după tumultul 
nopţii. Când a terminat, s-a strecurat în dormitor şi-a tras pe ea 
chiloţi, blugi, un tricou cu textul Armageddon was yesterday - 
today we have a serious problem. 

După o clipă de reflecţie, a căutat jacheta de piele pe care o 
aruncase pe un scaun. A scos din buzunar pistolul electric, 
controlând încărcătura şi vârându-l în buzunarul din spate de la 
blugi. Mirosul de cafea se răspândise în apartament. Respiră 
adânc şi se înapoie în bucătărie. 

— Nu faci niciodată curat! îi spuse el în semn de bun venit. 

Umpluse chiuveta cu farfurii vechi, golise scrumierele, 
aruncase pachetul de lapte stricat şi curăţase masa de stratul 
vechi de cinci săptămâni de ziare, o ştersese şi pusese ceşti şi - 
chiar, nu glumise - cornurile. Păreau îmbietoare şi de fapt era 
înfometată după noaptea cu Mimmi. OK, vom vedea unde vom 
ajunge. Se aşeză în faţa lui, aşteptând. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Rostbiff, curcan, sau 
vegetarian? 

— Rostbiff. 

— Atunci, iau eu curcanul. 

Au mâncat în tăcere, în vreme ce se observau unul pe altul. 
După ce şi-a mâncat cornul, a mai băgat în ea şi jumătatea cu 
avocado rămasă. Apoi, a luat un pachet mototolit de pe pervazul 
ferestrei şi a scos o ţigară. 

— Ei bine, acum ştiu, spuse el rupând tăcerea. Poate nu sunt 
la fel de bun ca tine în anchete personale, dar acum am aflat că 


nu eşti nici vegetariană, nici - cum credea Dirch Frode - 
anorexică. Am să adaug informaţiile în raportul despre tine. 

Salander îl privi ţintă, dar când îi văzu faţa înţelese că o lua 
peste picior. Părea aşa de amuzat, că nu putu să nu-i răspundă 
la fel. Îi oferi un surâs strâmb. Situaţia era total lipsită de sens. 
Împinse farfuria la o parte. El avea ochi prietenoşi. La urma 
urmei, nu era un om rău, decise ea. De altfel, nimic din anchetă 
nu arăta că ar fi vreun mizerabil plin de răutate, care să-şi bată 
gagicile sau ceva în genul ăsta. Işi aduse aminte că ea era cea 
care ştia tot despre el - şi nu invers. Cunoaşterea este putere. 

— Ce te amuză? îl întrebă ea. 

— lartă-mă. De fapt, nu planificasem o intrare de genul ăsta. 
Nu aveam intenţia să te sperii, cum am făcut probabil. Dar 
trebuia să-ţi vezi faţa când ai deschis uşa. Era de neuitat. Nu am 
rezistat tentaţiei de a mă amuza un pic pe seama ta. 

Tăcere. Spre propria ei uimire, Lisbeth Salander găsi 
compania lui forţată destul de acceptabilă - sau, oricum, nu 
neplăcută. 

— Trebuie să consideri toate astea drept răzbunarea mea 
teribilă, pentru că ai cotrobăit în viaţa mea particulară, spuse el 
vesel. Ţi-e frică de mine? 

— Nu, răspunse Salander. 

— Foarte bine. Nu sunt aici ca să-ţi fac rău sau să mă cert cu 
tine. 

— Dacă încerci să mă atingi, o să te lovesc. Rău. Mikael o 
cercetă. Avea un pic peste 150 cm şi nu părea să aibă prea 
multă apărare împotriva unui răufăcător care s-ar fi introdus în 
apartament. Dar ochii ei erau inexpresivi şi calmi. 

— Nu e de actualitate, spuse el în cele din urmă. Nu am vreo 
intenţie rea. Trebuie să vorbesc cu tine. Dacă doreşti să plec, 
trebuie doar s-o spui. Rămase o clipă pe gânduri. E ciudat, dar 
am impresia... Nu, nimic, îşi întrerupse el fraza. 

— Ce? 

— Ştiu că nu are sens, dar acum patru zile nici măcar nu 
ştiam că exişti. Apoi, am citit analiza pe care ai făcut-o despre 
mine - el scotoci în geanta de umăr şi găsi raportul -, ceea ce 
nu a fost în întregime o lectură amuzantă. 

Tăcu, privind o vreme pe fereastra bucătăriei. 

— Pot să iau o ţigară de la tine? Ea îi împinse pachetul. 


— Ai spus adineauri că nu ne cunoaştem, şi eu ţi-am răspuns 
că nu-i adevărat. Arătă spre raport. Nu te-am ajuns încă din 
urmă - am făcut doar un control de rutină ca să-ţi găsesc 
adresa, data naşterii şi altele de felul acesta -, dar tu ştii în mod 
sigur o grămadă despre mine. Multe dintre ele sunt lucruri 
foarte personale şi pe care doar prietenii mei cei mai apropiaţi 
le cunosc. Şi acum, stau în bucătăria ta şi mănânc cornuri cu 
tine. 

Ne-am cunoscut de o jumătate de oră, iar eu am avut dintr-o 
dată senzaţia că ne ştim de mulţi ani. Inţelegi ce vreau să spun? 
Ea dădu din cap. 

— Ai ochi frumoşi, spuse el. 

— Tu ai ochi amabili, răspunse ea. El nu putu înţelege dacă 
era ironică. 

Tăcere. 

— Pentru ce ai venit aici? întrebă ea brusc. 

Kalle Blomkvist - porecla îi veni în minte şi îşi stăpâni 
impulsul de a o spune cu voce tare - păru dintr-o dată foarte 
serios. În ochii lui se afla osteneală. Siguranţa pe care o afişase 
mai înainte, când intrase la ea, dispăruse şi ea trase concluzia 
că gluma se terminase, sau cel puţin fusese dată deoparte. 
Pentru prima oară simţea că el o cerceta cu o seriozitate 
gânditoare. Nu putea să înţeleagă ce se petrecea în creierul lui, 
dar simţi imediat că vizita lui luase o tonalitate mai gravă. 


Lisbeth Salander era conştientă că liniştea ei era doar de 
suprafaţă şi că, de fapt, încă nu avea control asupra nervilor. 
Vizita cu totul neaşteptată a lui Blomkvist o zdruncinase într-un 
fel pe care niciodată nu-l mai simţise. Îşi câştiga pâinea 
spionând oamenii. De fapt, nu definise niciodată ceea ce făcea 
pentru Dragan Armanski drept o muncă adevărată, ci mai 
curând ca o petrecere a timpului complexă, aproape un hobby. 

Adevărul era - ceea ce constatase de multă vreme - că îi 
făcea plăcere să sape în viaţa altor oameni şi să descopere 
secrete pe care aceştia încercau să le ascundă. Făcuse acest 
lucru - într-o formă sau alta - de când putea să-şi amintească. Şi 
o mai făcea şi astăzi, nu numai când îi dădea Armanski vreo 
misiune, ci şi doar de plăcere. Acest lucru îi dădea o senzaţie de 
satisfacţie - exact ca într-un complicat joc pe calculator, dar cu 
deosebirea că era vorba de persoane adevărate. Şi acum, 


dintr-o dată, hobby-ul ei se afla în propria ei bucătărie şi-i oferea 
cornuri. Situaţia părea cu totul absurdă. 

— Am o problemă fascinantă, spuse Mikael. Spune-mi, când 
ai făcut pentru Dirch Frode ancheta despre mine... aveai vreo 
idee la ce urma să folosească? 

— Nu. 

— Scopul de a obţine informaţii despre mine era că Dirch 
Frode, sau, mai curând, patronul lui, voia să mă angajeze pentru 
o treabă de free-/ancer. 

— Aha. El îi adresă un surâs slab: 

— Într-o zi, o să avem noi doi o discuţie despre aspectul 
moral al cotrobăirii în viaţa particulară a unui alt om. Dar, pentru 
moment, am altă problemă... însărcinarea pe care am primit-o, 
şi pe care, dintr-un motiv cu totul de neînțeles, am acceptat-o, 
este fără îndoială treaba cea mai bizară pe care am făcut-o 
vreodată. Lisbeth, pot să am încredere în tine? 

— Cum adică? 

— Dragan Armanski spune că eşti întru totul de încredere. 
Dar eu vreau să te întreb pe tine. Pot să-ţi povestesc secrete, 
fără să le transmiţi mai departe, altcuiva? 

— Aşteaptă. Prin urmare, ai vorbit cu Dragan, el te-a trimis 
aici? 

Am să te omor cu mâna mea, armean blestemat. 

— Ei, nu chiar precis. Tu nu eşti singura care poate obţine 
adresa cuiva, şi eu m-am descurcat singur. Te-am căutat în 
registrele de stare civilă. Există trei persoane care se numesc 
Lisbeth Salander şi celelalte două nu intrau în discuţie. Dar l-am 
contactat ieri pe Armanski şi am avut o lungă conversaţie. Şi el 
credea la început că venisem să fac scandal, pentru că tu ai 
scotocit în viaţa mea personală, dar, până la urmă, s-a convins 
că aveam o cerere cu totul legitimă. 

— Şi care este ea? 

— Patronul lui Dirch Frode m-a angajat, după cum am spus, 
pentru o misiune. Acum, am ajuns la un punct în care am nevoie 
de ajutorul unui investigator competent, cu cea mai mare 
viteză. Frode mi-a povestit despre tine şi mi-a spus că eşti 
competentă. Asta i-a scăpat fără voie şi aşa am aflat că tu 
făcuseşi o anchetă asupra mea. leri am vorbit cu Armanski şi 
i-am explicat ce voiam. A fost de acord cu totul şi a încercat să 


te sune, dar tu n-ai răspuns la telefon, aşa că... iată-mă aici. Poţi 
să-l suni pe Armanski şi să verifici, dacă doreşti. 


l-au trebuit mai multe minute lui Lisbeth ca să găsească 
telefonul, sub grămada de haine pe care Mimmi o ajutase să şi 
le scoată. Mikael Blomkvist privea cu mare interes căutările ei 
jenate, în vreme ce dădea un tur prin apartament. Mobilele 
păreau toate găsite la containerul de gunoi. Pe un birou mic din 
camera de zi avea o instalaţie informatică impresionantă. Un 
DVD, pe un raft. Colecţia de CD-uri era departe de a fi impresi- 
onantă - vreo zece discuri amărâte, cu grupuri de care Mikael 
nu auzise niciodată, iar pe copertă, membrii formațiilor semănau 
cu vampirii din spaţiul extraterestru. Constată că nu muzica era 
domeniul ei. 

Salander văzu că Armanski o sunase de nu mai puţin de 
şapte ori în seara precedentă şi de două ori în dimineaţa 
aceasta. Îi formă numărul, în vreme ce Mikael se rezemase de 
tocul uşii, ca să asculte conversaţia. 

— Eu... îmi pare rău, l-am închis... Ştiu că vrea să mă 
angajeze... Nu, e aici, la mine... Ea ridică vocea: Dragan, sunt 
mahmură şi mă doare capul, aşa că termină cu bombăneala; ai 
fost de acord cu misiunea sau nu?... 


Mulţumesc. 

Clic. 

Lisbeth Salander îl privi pe Mikael Blomkvist prin uşa 
întredeschisă. Îi contempla CD-urile şi cărţile din bibliotecă; 


tocmai găsise un flacon de medicamente închis la culoare şi fără 
etichetă, pe care îl privea curios contra luminii. Când tocmai se 
pregătea să-i deşurubeze capacul, ea întinse mâna şi îi luă 
flaconul, se înapoie în bucătărie, lăsându-se pe scaun şi 
masându-şi fruntea, până ce Mikael se aşeză din nou. 

— Regulile simt simple, spuse ea. Nimic din ceea ce discuţi 
cu mine sau cu Dragan Armanski nu va ajunge la cineva din 
afară. Vom semna un contract, prin care Milton Security se 
obligă să păstreze tăcerea. Eu vreau să ştiu despre ce este 
vorba, înainte de a hotărî dacă vreau sau nu să lucrez pentru 
tine. Asta înseamnă că tot ceea ce îmi vei povesti va rămâne 
între noi, fie că iau misiunea, fie că nu, în afară de cazul când se 
dovedeşte că e vorba despre o acţiune criminală gravă. In acest 


caz, eu voi raporta lui Dragan, care la rândul lui va înştiinţa 
poliţia. 

— Bun. El ezită. Armanski poate că nu ştie exact pentru ce 
vreau să te angajez... 

— Mi-a spus că vrei să te ajut cu research istoric. 

— Da, e adevărat. Dar ceea ce vreau eu să faci e să mă ajuţi 
să identific un ucigaş. 


Lui Mikael i-a luat mai bine de o oră ca să-i povestească 
toate detaliile complicate din cazul Harriet Vanger. Nu a lăsat 
deoparte nimic. Primise aprobarea lui Frode să o angajeze şi, ca 
să facă asta, trebuia să aibă totală încredere în ea. 

l-a povestit şi despre relaţia lui cu Cecilia Vanger şi cum 
descoperise chipul acesteia la fereastra Harrietei. l-a dat lui 
Lisbeth mai multe detalii exacte despre personalitatea acesteia. 
Începuse să admită că Cecilia urcase bine pe lista suspecţilor. 
Dar era încă departe de a înţelege cum putea Cecilia să aibă 
legături cu un asasin care era activ încă pe vremea când ea era 
un copil. 

La sfârşit, i-a dat lui Lisbeth Salander o copie a listei din 
agenda de telefon: 

— Ce vrei să fac? 

— Eu am identificat pe RJ, Rebecka Jacobsson, şi am făcut 
conexiunea între ea şi un citat din Biblie care vorbeşte despre 
sacrificiile prin foc. A fost ucisă într-un fel asemănător cu cel 
descris în citat, şi anume capul ei a fost pus pe cărbuni aprinşi. 
Dacă am dreptate, vom mai găsi patru victime - Magda, Sara, 
Mari şi RL. 

— Crezi că sunt moarte? Asasinate? 

— Este vorba de un criminal care opera în anii 1950, şi poate 
1960. Şi care, într-un fel sau altul, avea o legătură cu Harriet 
Vanger. Am parcurs numerele vechi din Hedestads-Kuriren. 
Asasinarea Rebeckăi este singura crimă monstruoasă pe care 
am găsit-o având vreo legătură cu Hedestad. Vreau ca tu să 
continui cercetările pentru restul Suediei. 


pa 320/b 


- 32/79 

si SOIA. 

J - 30037 
Man — ELA 


Lisbeth Salander rămase cufundată în gânduri, păstrând o 
tăcere inexpresivă o vreme aşa, îndelungată, că Mikael începu 
să se mişte plin de nerăbdare. Se întreba dacă alesese persoana 
potrivită, când ea sfârşi prin a ridica ochii: 

— De acord. lau misiunea. Dar vei începe prin a semna un 
contract cu Armanski. 


Dragan Armanski scoase pe imprimantă contractul pe care 
Mikael Blomkvist urma să-l ia cu el la Hedestad, să i-l dea lui 
Dirch Frode, ca să-l semneze. Când s-a reîntors în biroul lui 
Lisbeth Salander, a văzut prin uşa de sticlă cum ea şi Mikael 
Blomkvist stăteau aplecaţi peste computerul ei. Mikael avea 
mâna pe umărul fetei - o atingea -, arătându-i ceva. Armanski 
şi-a încetinit paşii. 

Mikael spuse ceva ce păru s-o uimească pe Salander. Apoi, 
ea începu să râdă tare. 

Armanski n-o auzise niciodată râzând, deşi timp de mulţi ani 
încercase să-i câştige încrederea. Mikael Blomkvist o cunoştea 
de cinci minute şi ea râdea deja cu el! 

Dintr-o dată, îl detestă pe Mikael Blomkvist, cu o intensitate 
care-l surprinse. Îşi drese glasul în pragul uşii şi puse pe masă 
dosarul de plastic cu contractul. 


Mikael a apucat să facă o scurtă vizită la redacţia revistei 
Millennium, în după-amiaza aceea. Era prima dată de când îşi 
făcuse curăţenie în birou, înainte de Crăciun, şi dintr-o dată i se 
părea ciudat să suie scările totuşi atât de familiare. Nu 
schimbaseră codul de la intrare şi el a putut să se strecoare pe 
uşa redacţiei, fără să se facă remarcat şi să rămână un moment, 
privind în jur. 

Localul revistei avea forma unui L. Intrarea propriu-zisă era 
un hol mare, care înghiţea mult spaţiu, fără să poată fi cu 
adevărat utilizabil. Îl mobilaseră cu o canapea şi fotolii, unde 
puteau primi vizitatorii. În spatele canapelei se afla o sală de 


mese cu chicinetă, toaletele şi două debarale cu rafturi pentru 
arhivă. Acolo mai era şi o masă de lucru pentru practicant. La 
stânga intrării, un glasvand dădea spre atelierul lui Christer 
Malm; acesta avea o firmă proprie care ocupa 80 m? şi cu uşă 
proprie, de pe scară. La stânga, se afla redacţia propriu-zisă, pe 
aproximativ 150 m?, cu faţadă de geam, care dădea spre 
Götgatan. 

Erika făcuse aranjarea şi despărţise prin pereţi interiori trei 
încăperi pentru trei colaboratori şi un birou mare, comun, pentru 
ceilalţi trei. Ea pusese stăpânire pe cea mai mare dintre camere, 
în fundul redacţiei, şi-l plasase pe Mikael în celălalt capăt. Era 
singurul birou în care se putea vedea de la intrare. El notă că 
nimeni nu se instalase acolo. 

Cea de a treia cameră, un pic mai retrasă, era ocupată de 
Sonny Magnusson, şaizeci de ani, care fusese un foarte eficient 
vânzător de spaţiu publicitar timp de mulţi ani. Erika îl găsise pe 
Sonny pe vremea când acesta era şomer, după restructurări la 
societatea unde lucrase cea mai mare parte a vieţii. Sonny era 
la vârsta la care nu se mai aştepta la o angajare. Erika îl alesese 
special; îi oferise un mic salariu fix şi un procentaj din veniturile 
publicitare. Sonny acceptase momeala şi nici unul dintre ei nu 
regretase. Dar, în cursul ultimului an, nu mai contase cât de 
energic era el; venitul din reclame, căzuse catastrofal. Veniturile 
lui Sonny scăzuseră la fel de dramatic, dar, în loc să-şi caute 
altceva, strânsese cureaua şi rămăsese credincios la post. Spre 
deosebire de mine, care am provocat căderea, gândi Mikael. 

În cele din urmă, Mikael îşi strânse curajul şi păşi în redacţia 
care era pe jumătate goală. Putea s-o vadă pe Erika, cu 
telefonul la ureche în camera ei. Numai doi colaboratori erau la 
redacţie. Monika Nilsson, treizeci şi şapte de ani, reporter 
generalist specializat în supravegherea evenimentelor politice şi 
probabil cel mai autentic cinic pe care Mikael îl întâlnise 
vreodată. Lucra la Mi/lennium de nouă ani şi se simţea 
extraordinar. Henry Cortez avea douăzeci şi patru de ani şi era 
cel mai tânăr colaborator; el intrase pe uşa redacţiei ca stagiar, 
direct de la Institutul de Ziaristică, în urmă cu doi ani, explicân- 
du-le că vrea să lucreze la Millennium şi nicăieri altundeva. Erika 
nu avea buget ca să-l angajeze, dar i-a oferit un birou într-un 
colţ şi l-a luat ca free-/ancer permanent. 


Amândoi scoaseră strigăte de bucurie, văzându-l. A primit 
sărutări şi palme prieteneşti pe spate. L-au întrebat imediat 
dacă avea de gând să se reîntoarcă la lucru şi au suspinat 
dezamăgiţi auzind că mai avea o jumătate de an de detaşare în 
Norrland şi că nu venise decât să-i salute şi să vorbească cu 
Erika. 

Şi Erika a fost încântată văzându-l; i-a turnat cafea şi a închis 
uşa de la biroul ei. L-a întrebat imediat despre starea sănătăţii 
lui Henrik Vanger. Mikael i-a spus că nu ştia mai mult decât ce-i 
putuse povesti Dirch Frode: situaţia era serioasă, dar bătrânul 
mai era încă în viaţă. 

— Ce faci în oraş? 

Mikael s-a simţit dintr-o dată jenat. Suise la redacţie dintr-un 
impuls de moment, căci Milton Security se afla la doar câteva 
intersecţii distanţă. | se părea dificil să-i explice Erikăâi că tocmai 
angajase un consultant privat care intrase fraudulos în 
calculatorul lui. Se mulţumi să ridice din umeri şi spuse că a fost 
obligat să vină la Stockholm într-o treabă care avea de-a face cu 
Vanger şi că se înapoia imediat în nord. O întrebă cum stăteau 
lucrurile la redacţie. 

— La „veşti bune” se află faptul că atât volumul de reclame, 
cât şi numărul de abonaţi continuă să crească, dar e şi un nor 
negru neliniştitor care creşte. 

— Cum adică? 

— Janne Dahlman. 

— Bineînţeles. 

— Am fost obligată să am o discuţie particulară cu el în 
aprilie, imediat după ce am dat informaţia că Henrik Vanger a 
devenit coproprietar. Nu ştiu dacă este doar natura lui negativă 
sau ceva mai serios. Dacă nu cumva face un joc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mai am nici o încredere în el. După ce eu şi Christer 
semnasem înţelegerea cu Henrik Vanger, aveam de ales între a 
informa imediat redacţia că nu mai eram în pericol să închidem 
în toamnă sau... 

— Sau să informaţi selectiv, doar pe unii colaboratori. 

— Exact. Poate că sunt eu paranoică, dar nu voiam să risc ca 
Dahlman să lase să transpire toată povestea. Aşa că am hotărât 
să informăm întreaga redacţie, chiar în ziua în care contractul 
devenea oficial. Deci, am tăcut mai mult de o lună. 


— Şi? 

— Ei bine, era prima veste bună pe care o primea redacţia 
după un an întreg. Toţi au fost în culmea bucuriei, în afară de 
Dahlman. Vreau să spun - nu suntem cea mai mare redacţie din 
lume. Prin urmare, au fost trei persoane care săreau în sus de 
bucurie, plus stagiarul, şi unul care era nebun de furie că n-a 
fost anunţat mai devreme de înţelegere. 

— Nu greşea întru totul... 

— Ştiu. Dar fapt este că a continuat să bombăne despre asta 
zi după zi şi ambianța în redacţie a devenit insuportabilă. După 
două săptămâni de rahat, l-am chemat în odaia mea şi l-am 
lămurit că motivul pentru care redacţia n-a fost informată era că 
eu nu mai aveam încredere în el şi nu eram sigură că-şi va ţine 
gura. 

— Şi el, cum a luat-o? 

— Mai întâi, a fost, desigur, foarte rănit şi jignit. Eu n-am dat 
înapoi şi i-am dat un ultimatum - ori face un efort, ori începe 
să-şi caute altă slujbă. 

— Şi? 

— Şi-a dat silinţa. Dar, stă de-o parte şi atmosfera este 
foarte încordată între el şi restul redacţiei. Christer nu-l mai 
suportă şi i-o arată destul de făţiş. 

— Şi tu, pentru ce-l bănuieşti pe Dahlman? Erika suspină: 

— Nu ştiu. Noi l-am angajat acum un an, atunci începuse 
deja scandalul cu Wennerström. Nu pot dovedi nimic, dar am 
sentimentul că el nu lucrează pentru noi. 

Mikael dădu din cap: 

— Trebuie să ai încredere în instinctele tale. 

— Poate că e doar un amărât, care nu-şi găseşte locul şi de 
aceea creează o ambianţă neplăcută. 

— E posibil. Dar sunt de acord cu tine că am făcut o 
greşeală, angajându-l. 

Douăzeci de minute mai târziu, Mikael traversa Slussen pe 
drum spre nord, în automobilul pe care îl împrumutase de la 
soţia lui Frode. Era un Volvo vechi de zece ani, pe care ea nu-l 
folosea niciodată. Mikael primise permisiunea să-l utilizeze de 
câte ori voia. 


Erau detalii mici şi subtile pe care Mikael le-ar fi putut trece 
cu vederea dacă n-ar fi fost atent. Un teanc de hârtii era mai 


dezordonat decât îşi amintea. Un dosar nu era pus cum trebuie 
în raft. Sertarul biroului era închis cu totul - Mikael ştia sigur că 
rămăsese un pic întredeschis în ajun, când părăsise insula 
pentru a se duce la Stockholm. 

Un moment a rămas nemişcat, şovăind. Apoi, în el s-a întărit 
convingerea că cineva intrase în casă. | 

A ieşit pe verandă, privind în jur. Inchisese uşa, dar era o 
încuietoare veche, obişnuită, care, cu siguranţă, putea fi 
deschisă cu o şurubelniţă şi era greu de ştiut câte chei existau 
de fapt. Intră din nou şi cercetă sistematic camera de lucru, ca 
să vadă dacă dispăruse ceva. După un moment, constată că 
totul părea să fie acolo. 

Rămânea faptul că cineva intrase în casă, se instalase în 
camera lui de lucru şi cotrobăise printre hârtii şi dosare. 
Avusese computerul cu el, aşa că nimeni nu-l putuse atinge. Se 
ridicau două întrebări. Cine? Şi cât de mult putuse descoperi 
misteriosul vizitator? 

Dosarele erau părţi din colecţia lui Henrik Vanger, pe care el 
le readusese aici, după ieşirea din puşcărie. Acolo nu se afla 
nimic nou. Carnetele de însemnări de pe masă erau criptice 
pentru cineva neiniţiat - dar cât de neiniţiat era cel care 
cotrobăise pe acolo? 

Cel mai grav era un mic dosar de plastic de pe masă, unde el 
pusese lista cu telefoane şi copia scrisă pe curat a citatelor din 
Biblie la care se refereau de fapt numerele. Cel care căutase 
acolo ştia că el descifrase codul. 

Cine? 

Henrik Vanger se afla la spital. N-o putea bănui pe menajera 
lui, Anna. Dirch Frode? Dar îi povestise acestuia toate detaliile. 
Cecilia Vanger amânase călătoria în Florida şi se întorsese de la 
Londra împreună cu sora ei. N-o întâlnise după venirea ei, dar o 
întrezărise în ajun, când trecuse cu automobilul peste pod. 
Martin Vanger. Harald Vanger. Birger Vanger - el apăruse pentru 
un consiliu de familie la care Mikael nu fusese invitat, în ziua de 
după atacul de cord al lui Henrik. Alexander Vanger. Isabella 
Vanger - în nici un caz, o persoană simpatică. 

Cu cine vorbise Frode? Ce lăsase să-i scape? Câţi dintre cei 
apropiaţi aflaseră că Mikael avusese de fapt succes în cercetări? 

Era trecut de opt seara. A sunat la o lăcătuşerie de urgenţă 
din Hedestad, comandând o broască nouă. Lăcătuşul i-a spus că 


poate veni a doua zi, dar Mikael i-a promis plată dublă, dacă 
venea imediat. Au căzut de acord pentru ora zece jumătate 
noaptea, să vină să-i instaleze o încuietoare de securitate. 


În aşteptarea lăcătuşului, Mikael s-a dus la Dirch Frode şi la 
nouă şi jumătate i-a bătut la uşă. Soţia lui Frode l-a condus în 
grădina din spatele casei, oferindu-i o bere rece, pe care Mikael 
a primit-o recunoscător. Voia să ştie care era starea lui Henrik 
Vanger. 

Dirch Frode a clătinat din cap: 

— L-au operat. Avea depuneri în arterele coronare. Doctorul 
spune că însuşi faptul că mai trăieşte e îmbucurător, dar că 
situaţia va fi critică în următoarele zile. 

Rămaseră pe gânduri o vreme, bându-şi berea. 

— Ai vorbit cu el? 

— Nu. Nu poate vorbi încă. Cum a mers la Stockholm? 

— Lisbeth Salander a acceptat. Aici e contractul de la Dragan 
Armanski. Trebuie să-l semnezi şi să-l trimiţi. 

Frode aruncă o privire pe foaia de hârtie. 

— N-aş zice că e ieftină, constată el. 

— Henrik are mijloace. 

Frode aprobă, scoase pixul din buzunarul de la piept şi-şi 
mâzgăli iscălitura. 

— E bine s-o semnez câtă vreme Henrik mai este în viaţă. 
Poţi să treci pe la Konsum, s-o pui la cutia poştală? 


La miezul nopţii, Mikael era deja în pat, dar nu putea adormi. 
Până atunci, şederea la Hedeby avusese caracterul cercetării 
unor bizarerii istorice. Dar dacă cineva fusese destul de 
interesat de activităţile lui, ca să pătrundă în odaia de lucru, 
poate că istoria era mai aproape de prezent decât crezuse. 

Brusc, Mikael fu izbit de gândul că poate mai erau şi alţii 
interesaţi de ocupațiile sale. Apariţia neaşteptată a lui Henrik 
Vanger în consiliul de administraţie al revistei Millennium în nici 
un caz nu scăpase atenţiei lui Hans-Erik Wennerström. Sau 
asemenea gânduri erau doar semnul că era pe cale să devină 
paranoic? 

Mikael se dădu jos din pat şi se plasă gol în faţa ferestrei de 
la bucătărie, privind gânditor biserica de pe cealaltă parte a 
podului. Işi aprinse o ţigară. 


Nu se putea dumiri asupra lui Lisbeth Salander. Avea o 
comportare ciudată, cu pauze lungi în conversaţie. Casa ei era 
într-o dezordine haotică, cu munţi de ziare în hol şi o bucătărie 
care nu fusese curățată de ani de zile. Hainele îi zăceau în 
mormane pe duşumea şi era evident că se trezise după o seară 
încărcată, petrecută la cârciumă. Avea urme de muşcături pe 
gât şi era evident că avusese companie în timpul nopţii. Avea 
tot felul de tatuaje şi câteva inele pe faţă, desigur şi în alte 
locuri mai ascunse. Pe scurt, era specială. 

Pe de altă parte, Armanski îi spusese că ea era în mod 
absolut cel mai bun researcher al firmei, iar raportul amănunţit 
pe care-l făcuse despre el dovedise într-un fel indubitabil că 
făcea lucrurile temeinic. O tipă bizară. 


Lisbeth Salander stătea în faţa computerului PowerBook, 
reflectând la propriile-i reacţii faţă de Mikael Blomkvist. 
Niciodată până atunci nu mai lăsase să-i treacă pragul o 
persoană pe care n-o invitase în mod expres, iar cei invitaţi se 
puteau număra pe degetele unei mâini. Mikael intrase în viaţa ei 
fără nici o jenă, iar ea nu-i opusese decât nişte proteste 
anemice. 

Şi nu numai atât - o luase şi peste picior. O ridiculizase. 

In cazurile obişnuite, un asemenea comportament ar fi 
făcut-o din punct de vedere mintal să-şi scoată pistolul. Dar ea 
nu simţise nici un strop de ameninţare şi nici o duşmănie din 
partea lui. Avea perfectă dreptate s-o bombăne - chiar s-o 
denunțe la poliţie, după ce descoperise că intrase în computerul 
lui. Dar el tratase şi asta ca pe o glumă. 

Aceasta fusese cea mai dificilă parte a discuţiei lor. S-ar fi zis 
că Mikael în mod deliberat nu aborda subiectul, şi la urmă ea nu 
s-a putut stăpâni să nu-i pună întrebarea: 

— Spuneai că ştii ce am făcut. 

— Eşti un hacker. Ai intrat în computerul meu. 

— De unde ştii? Lisbeth era absolut convinsă că nu lăsase 
nici o urmă şi că efracţia ei nu putea fi descoperită decât de un 
specialist în securitate de mare calibru, care să scaneze hard 
disk-ul chiar în timp ce ea se afla înăuntru, în computer. 

— Ai făcut o greşeală. O lămuri că citase o versiune a unui 
text care se afla doar în computerul lui, şi nicăieri altundeva. 


Lisbeth Salander rămase un moment tăcută. La urmă, îl privi 
cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Cum ai reuşit? întrebă el. 

— Secretul meu. Tu, ce ai de gând să faci? Mikael ridică din 
umeri. 

— Ce pot să fac? Poate ar trebui să am o discuţie cu tine, 
despre etică şi morală şi despre pericolul de a cotrobăi în viaţa 
altora. 

— Precis ce faci şi tu, ca jurnalist. El aprobă: 

— Sigur că da. Tocmai de aceea noi, ziariştii, avem un for 
etic care păstrează ordinea în aspectele morale. Când scriu un 
text despre vreun escroc din lumea finanţelor, nu mă bag în 
viaţa lui sexuală. Nu scriu că o falsificatoare de cecuri este 
lesbiană sau că face amor cu câinele ei, ori altele de felul ăsta. 
Chiar şi escrocii au dreptul la viaţă privată, şi e atât de uşor să 
faci rău oamenilor atacându-le stilul de viaţă. Inţelegi ce vreau 
să spun? 

— Da. 

— Prin urmare, tu mi-ai atacat integritatea. Şeful meu nu 
trebuie să ştie cu cine mă culc. E treaba mea. 

Chipul lui Lisbeth Salander se despică într-un zâmbet 
strâmb: 

— Tu crezi că n-ar fi trebuit s-o spun. 

— In cazul meu, nu are prea mare importanţă. Jumătate din 
oraş cunoaşte legătura mea cu Erika. Dar e vorba de un 
principiu. 

— In cazul acesta, te va bucura să afli că eu am de 
asemenea principii, pe măsura sistemului tău etic. Le numesc 
principiile Salander. După mine, o javră e totdeauna o javră şi, 
dacă pot scoate la iveală rahat pe socoteala ei, atunci o merită. 
Nu fac decât să-i plătesc înapoi. 

— Foarte bine, zâmbi Mikael Blomkvist. Nici eu nu raţionez 
altfel, dar... 

— ...dar faptul este că atunci când fac o anchetă personală, 
ţin seama şi de ce cred despre omul respectiv. Nu sunt neutră. 
Dacă pare să fie un om bun, pot să îndulcesc tonul raportului. 

— Chiar aşa? 

— In cazul tău, am îndulcit. Aş fi putut scrie o carte despre 
viaţa ta sexuală. l-aş fi putut povesti lui Frode că Erika Berger a 
avut un trecut în clubul Xtreme şi că a flirtat cu BDSM în anii 


optzeci, ceea ce, fără îndoială, ar fi dus la anume asocieri de 
idei în privinţa actualei voastre vieţi sexuale. 

Mikael Blomkvist întâlni privirea lui Lisbeth Salander. După o 
clipă, privi din nou pe fereastră, râzând: 

— Într-adevăr, nu ratezi nimic! De ce nu ai pus şi asta în 
raport? 

— Tu şi Erika Berger sunteţi oameni maturi şi în mod evident 
vă place unul de altul. Ce faceţi voi în pat nu e treaba nimănui şi 
singurul lucru pe care l-aş fi realizat povestind despre ea ar fi 
fost să vă fac rău şi să dau cuiva material de şantaj. Cine ştie - 
eu nu-l cunosc pe Dirch Frode şi materialul ar fi putut ajunge la 
Wennerström. 

— Şi tu nu vrei să-i furnizezi material lui Wennerström? 

— Dacă ar fi să aleg în meciul între el şi tine, probabil aş fi în 
ring în colţul tău. 

— Eu şi Erika avem... Relaţia noastră este... 

— Puțin îmi pasă ce relaţie aveţi. Dar nu mi-ai răspuns ce ai 
de gând să faci, acum când ştii că am intrat în computerul tău... 

Pauza lui Mikael a fost aproape la fel de lungă ca a ei. 

— Lisbeth, eu nu mă aflu aici ca să-ţi fac probleme. Nu am 
intenţia să te şantajez. Am venit ca să te rog să mă ajuţi, să faci 
cercetare pentru mine. Tu răspunzi da sau nu. Dacă spui nu, 
plec şi găsesc pe altcineva, iar tu n-o să mai auzi de mine 
niciodată. Cugetă un moment şi-i zâmbi: 

— Dacă nu dau din nou peste tine în computerul meu, vreau 
să spun... 

— Ceea ce înseamnă? 

— Tu ştii foarte multe despre mine - o parte sunt lucruri 
private şi intime. Dar răul s-a produs deja. Sper doar că tu n-ai 
de gând să foloseşti cunoştinţele despre mine pentru a ne face 
rău, mie şi lui Erika Berger. 

Ea îl fixă cu o privire goală. 


19 
Joi 19 iunie - duminică 29 iunie 

Mikael a petrecut două zile trecând prin tot materialul şi 
aşteptând să ştie dacă Henrik Vanger va supravieţui sau nu. 
Păstra un contact strâns cu Dirch Frode. Joi seara, Frode a venit 
la căsuţa lui şi i-a spus că situaţia critică părea să fie depăşită. 

— E slăbit, dar astăzi am putut să vorbesc un moment cu el. 
Vrea să te întâlnească cât de repede e posibil. 

Prin urmare, la ora unu în ajun de midsommar, Mikael s-a 
dus cu maşina la spitalul din Hedestad şi a căutat secţia unde 
era îngrijit Henrik Vanger. S-a întâlnit cu Birger Vanger, foarte 
iritat, care i-a barat drumul, explicându-i autoritar că Henrik 
Vanger nu putea fi vizitat. Mikael a rămas calm, privindu-l pe 
consilierul municipal. 

— E ciudat. Henrik Vanger mi-a transmis un mesaj clar că 
vrea să mă întâlnească astăzi. 

— Nu faci parte din familie şi nu ai ce căuta aici. 

— Ai dreptate că nu fac parte din familie. Dar mă conformez 
dorinţei exprese a lui Henrik Vanger şi primesc ordine doar de la 
el. 

Acestea s-ar fi putut transforma într-un schimb violent de 
cuvinte, dacă Dirch Frode nu s-ar fi întâmplat să iasă chiar în 
momentul acela din camera lui Henrik. 

— A, ai venit - Henrik tocmai a întrebat de tine. Frode a ţinut 
uşa şi Mikael a păşit pe lângă Birger Vanger în cameră. 

Henrik Vanger părea să fi îmbătrânit cu zece ani, în 
săptămâna care trecuse. Zăcea cu ochii pe jumătate închişi, 
avea un tub de oxigen în nas şi părul îi era mai dezordonat ca 
niciodată. O soră l-a oprit pe Mikael, punându-i mâna pe umăr: 

— Două minute. Nu mai mult. Şi fără emoţii. Mikael a dat din 
cap, aşezându-se pe un scaun, aşa ca să poată vedea faţa lui 
Henrik. Nu fără uimire, se simţea plin de tandrete şi întinse 
mâna, strângând cu atenţie palma moale a bătrânului. Henrik 
Vanger îi vorbi greu, cu glas slab: 

— Veşti noi? Mikael aprobă: 

— Am să-ţi raportez de îndată ce te simţi mai bine. Nu am 
dezlegat încă misterul, dar am găsit material nou şi sunt pe 
urma unor fire. Peste o săptămână sau două voi fi în măsură 
să-ţi spun dacă au dus undeva. 


Henrik Vanger încercă să dea din cap. A fost mai curând o 
mişcare a pleoapelor, în semn că înţelesese. 

— Trebuie să plec pentru câteva zile. Henrik Vanger înălţă 
sprâncenele întrebător. 

— Nu, nu voi părăsi corabia. Trebuie să plec, pentru 
cercetări. Am căzut de acord cu Dirch Frode să-i raportez lui. E 
în ordine? 

— Dirch e... mandatarul meu... în toate privinţele. Mikael 
dădu din cap, încuviinţând. 

— Mikael... dacă eu... în caz că... vreau să termini... în orice 
caz. 

— Am promis să duc treaba la capăt. 

— Dirch are... împuternicire. 

— Henrik, vreau să te faci bine. M-aş înfuria teribil dacă ai 
muri tocmai acum, când am ajuns aşa de departe cu 
însărcinarea mea. 

— Două minute, spuse sora. 

— Trebuie să plec. Când vin data viitoare, vreau să avem o 
conversaţie lungă. 


Birger Vanger îl aştepta pe Mikael când acesta ieşi pe coridor 
şi-l opri, punându-i mâna pe umăr: 

— Nu vreau să-l mai deranjezi pe Henrik. E grav bolnav şi nu 
trebuie să fie în nici un fel deranjat sau enervat. 

— Îţi înţeleg grija şi ai toată simpatia mea. Nu-l voi mai 
tulbura. 

— Toţi ştiu că Henrik te-a angajat ca să răscoleşti în micul lui 
hobby... Harriet. Dirch Frode a spus că Henrik a fost foarte 
emoţionat în urma unei discuţii pe care voi doi aţi avut-o înainte 
să facă infarctul. El a spus că tu i-ai provocat atacul de inimă. 

— Nu cred. Henrik Vanger avea arterele sclerozate. Ar fi 
putut face un atac de inimă ducându-se la toaletă. Cu siguranţă 
că o ştii şi tu. 

— Vreau să am dreptul să supraveghez toate prostiile astea. 
Este vorba despre familia mea. 

— Cum spuneam... lucrez pentru Henrik, nu pentru familie. 

Birger Vanger nu părea să fie obişnuit ca altcineva să-i dea 
peste mână. O clipă s-a holbat la Mikael cu o privire destinată 
fără îndoială să-i inspire respect dar care mai curând îl făcea să 


semene cu un elan îngâmfat. S-a întors pe călcâie şi a intrat în 
odaia lui Henrik. 

Mikael se simţea gata să izbucnească în râs, dar s-a stăpânit. 
Nu era locul, să râdă pe coridor, în faţa patului de boală al lui 
Henrik, care ar putea fi chiar patul lui de moarte. Dar îi venise în 
minte o strofă din abecedarul în versuri al lui Lennart Hyland, 
republicat în anii şaizeci în contul fondului de ajutorare Radio şi 
pe care el o memorase, atunci când învăţa să scrie şi să 
citească. Era la litera „e”. E/anul şedea singur râzând în pădurea 
distrusă. 


Ţ7 La ieşirea din spital, Mikael dădu de Cecilia Vanger. 
Incercase s-o sune pe telefonul mobil de vreo douăsprezece ori, 
după întoarcerea ei din vacanţa întreruptă, dar nu-i răspunsese 
niciodată. Nu fusese acasă, când trecuse să-i bată la uşă. 

— Bună, Cecilia îi spuse. Imi pare rău de Henrik. 

— Mulţumesc, îi răspunse ea, dând din cap. Mikael încercă 
să-i citească sentimentele, dar nu simţi nici căldură, nici răceală. 

— Trebuie să vorbim, îi spuse el. 

— |lmi pare rău că te-am ţinut deoparte în felul acesta, 
înţeleg că eşti supărat, dar pentru moment nu mă suport nici pe 
mine însămi. 

Mikael încruntă sprâncenele, înainte de a înţelege ce voia să 
spună. li puse repede o mână pe braţ, surâzându-i. 

— Aşteaptă, n-ai înţeles ce vreau să-ţi spun, Cecilia. Nu sunt 
supărat în nici un fel pe tine. Sper că în continuare vom fi 
prieteni, dar dacă nu doreşti să te întâlneşti cu mine... Dacă 
aceasta e hotărârea ta, am tot respectul pentru ea. 

— Nu sunt prea tare la relaţii, spuse ea. 

— Nici eu. Vrei să bei o cafea? 

li făcu semn spre cafeneaua spitalului. Cecilia Vanger păru 
să ezite. 

— Nu, nu astăzi. Acum vreau să-l vizitez pe Henrik. 

— OK, dar eu tot vreau să vorbesc cu tine. O discuţie 
profesională. 

— Ce vrei să spui? Dintr-o dată, devenise atentă. 

— Ţi-aduci aminte, prima oară când ne-am întâlnit, atunci 
când tu ai venit la mine, în ianuarie? Eu ţi-am spus că ceea ce 
aveam să vorbim va fi off the record, şi că dacă îţi voi pune 


vreodată întrebări adevărate, am să te anunţ. Este vorba despre 
Harriet. 

Faţa Ceciliei Vanger se aprinse brusc de furie: 

— Diavol blestemat! Se dădu un pas înapoi. 

— Nu înţelegi că toată afurisita asta de vânătoare după 
blestemata de Harriet e doar un fel de terapie pentru Henrik!? Şi 
acum, când poate moare acolo, sus, nu înţelegi că ultimul lucru 
de care are el nevoie e să fie tulburat din nou, dându-i-se 
speranţe false... 

Ea tăcu. 

— Poate că e un hobby pentru Henrik, dar eu am găsit mai 
multe elemente noi decât a scos cineva la iveală în ultimii 
treizeci şi cinci de ani. Există întrebări la care nu s-a răspuns şi 
eu lucrez la însărcinarea lui Henrik. 

— Dacă Henrik moare, toată cercetarea asta se va termina 
al dracului de repede. Şi vei fi aruncat de aici cu capul înainte, îi 
spuse Cecilia Vanger, trecând pe lângă el. 


Totul era închis. Hedestad era practic pustiu şi locuitorii 
păreau că se adunaseră în jurul stâlpilor împodobiţi cu flori de 
sânziene, la cabanele lor din pădure. În cele din urmă, Mikael 
găsi terasa de la Stadshotel, unde putu să comande cafea şi un 
sandviş şi se aşeză, cu ziarele de seară. În lume nu se 
întâmplase nimic important. 

Dădu la o parte ziarele şi începu să se gândească la Cecilia 
Vanger. Nu povestise nici lui Henrik, nici lui Dirch Frode despre 
bănuiala lui, că ea era cea care deschisese fereastra de la 
camera Harrietei. li era teamă să n-o transforme în suspectă şi 
ultimul lucru pe care îl dorea era să-i provoace vreun rău. Dar, 
mai devreme sau mai târziu, întrebarea trebuia pusă. 

Rămase pe terasă o oră, înainte de a decide să lase 
deoparte întreaga problemă şi să petreacă seara de midsommar 
altfel decât cu familia Vanger. Telefonul mobil rămânea tăcut. 
Erika era plecată şi se distra pe undeva cu bărbatul ei, şi el nu 
avea cu cine să vorbească. 

Se întoarse la Hedeby pe la patru şi mai luă încă o hotărâre - 
să se lase de fumat. Se antrenase regulat, din vremea 
serviciului militar, atât la sala de gimnastică, cât şi alergând pe 
Söder Mälarstrand, dar renunţase total când apăruseră 
problemele cu Hans-Erik Wennerström. La Rullâker începuse din 


nou să tragă de haltere, mai curând ca o terapie, dar de la 
eliberare nu mai făcuse nici un efort. Era vremea să înceapă din 
nou. Hotărât, îşi puse pe el hainele de jogging şi dădu un tur 
leneş pe drumul până la cabana lui Gottfried, apoi o coti spre 
Fortificaţie şi, părăsind cărarea, continuă în ritm mai susţinut pe 
terenul accidentat. Nu făcuse exerciţii de orientare din vremea 
serviciului militar, dar întotdeauna socotise că e mai amuzant să 
alergi prin pădure, decât pe teren plat. Urmări îngrăditura de la 
Ostergârden, pentru a se întoarce în sat. Se simţea complet 
terminat când, cu respiraţia tăiată, făcu ultimii metri pe drumul 
spre casa de oaspeţi. 

Pe la şase făcu un duş. Puse cartofi la fiert, prepară scrumbia 
cu sos de muştar, cibuletă şi ouă tari, aşezându-le frumos pe o 
masă hodorogită afară, pe partea dinspre pod. Işi turnă un 
şnaps şi închină în propria lui sănătate. Apoi, deschise un roman 
poliţist cu titlul Cântecul sirenelor, de Val McDermid. 


Spre ora şapte, Dirch Frode trecu podul până la el şi se lăsă 
să cadă greu pe scaunul de grădină din faţă. Mikael îi turnă un 
gât de rachiu de Skâne. 

— Azi ai trezit tot felul de resentimente, spuse Frode. 

— Am văzut. 

— Birger Vanger este un caraghios. 

— Ştiu. 

— Dar Cecilia Vanger nu este, şi era furioasă pe tine. 

Mikael aprobă. 

— Mi-a dat ordin să am grijă să nu îţi mai bagi nasul în 
treburile familiei. 

— Înţeleg. Şi care a fost răspunsul tău? 

Dirch Frode privi paharul, apoi îl dădu peste cap cu un gest 
brusc. 

— Răspunsul meu a fost că Henrik mi-a dat instrucţiuni 
foarte clare despre ce vrea să se facă. Câtă vreme el nu 
modifică aceste instrucţiuni, tu eşti angajat conform contractului 
formulat de noi. Mă aştept să faci tot ce poţi ca să realizezi 
partea ta de contract. 

Mikael aprobă, dând din cap. Apoi, privi cerul pe care 
începuseră să se adune nori de ploaie. 

— Se pregăteşte de furtună, spuse Frode. Dacă va fi vijelie 
serioasă, voi fi aici, să te sprijin. 


— Mulţumesc. Rămaseră tăcuţi o vreme. 
— Pot să mai iau un pahar? întrebă Dirch Frode. 


La numai câteva minute după ce Dirch Frode plecase acasă, 
Martin Vanger a frânat, parcându-şi maşina la marginea 
drumului, în faţa casei de oaspeţi. A coborât, venind să-l salute. 
Mikael îi ură midsommar plăcut şi-l întrebă dacă nu vrea să bea 
cu el un pahar. 

— Nu, e mai bine aşa. Am venit doar să-mi schimb hainele şi 
mă întorc înapoi, în oraş, să petrec seara cu Eva. 

Mikael rămase aşteptând. 

— Am vorbit cu Cecilia. E cam dărâmată - ea şi Henrik sunt 
foarte apropiaţi. Sper că o ierţi dacă spune ceva... neplăcut. 

— Ţin foarte mult la Cecilia, răspunse Mikael. 

— Ştiu. Dar ea poate fi dificilă. Voiam doar să ştii că ea este 
cu totul contra faptului că tu răscoleşti trecutul. 

Mikael suspină. Părea că toţi din Hedestad înţelesesem de 
ce-l angajase Henrik. 

— Tu ce părere ai? 

Martin Vanger făcu un gest nedecis cu mâna: 

— Treaba asta cu Harriet a fost obsesia lui Henrik timp de 
zeci de ani. Nu ştiu ce să zic... Harriet a fost sora mea, dar, 
într-un fel, toate astea sunt aşa de departe... Dirch Frode 
spunea că ai un contract pe care doar Henrik îl poate rupe şi 
mi-e teamă că în starea lui actuală asta ar face mai mult rău, 
decât bine. 

— Prin urmare, vrei ca eu să continui? 

— Ai găsit ceva? 

— Îmi pare rău, Martin, dar dacă îţi povestesc fără aprobarea 
lui Henrik ar însemna să încalc contractul. 

— Înţeleg. El zâmbi brusc. Henrik e adeptul teoriei 
conspirației. Dar eu vreau, în primul rând, ca tu să nu-i dai 
speranţe false. 

— Îți promit să n-o fac. Singurele pe care i le dau sunt fapte 
care pot fi documentate. 

— Bine... De altfel, ca să trec de la una la alta, mai avem un 
contract asupra căruia trebuie să reflectăm. Din moment ce 
Henrik e bolnav şi nu-şi poate îndeplini îndatoririle în consiliul de 
conducere al revistei, eu sunt obligat să-i iau locul. 

Mikael rămase aşteptând continuarea. 


— Trebuie să avem o şedinţă, să privim situaţia. 

— E o idee bună. Dar, după câte ştiu, s-a fixat deja ca 
următoarea şedinţă să se ţină în august. 

— Ştiu, dar poate că ar fi bine s-o ţinem mai curând. Mikael îi 
zâmbi politicos. 

— Sigur, numai că tu nu vorbeşti cu persoana potrivită. 
Pentru moment, nu eu mă aflu la conducerea revistei 
Millennium. Am părăsit ziarul în decembrie şi nu am nici o 
influenţă asupra ceea ce hotărăşte conducerea. lţi propun s-o 
contactezi pe Erika Berger în problema asta. 

Martin Vanger nu se aşteptase la acest răspuns. Rămase o 
clipă pe gânduri, apoi se ridică: 

— Ai dreptate. Am să vorbesc cu ea. 

ÎI bătu pe umăr pe Mikael, în semn de bun rămas şi dispăru 
în automobilul lui. 

Mikael privi gânditor în urma lui. Nu se spusese nimic 
concret, dar era evident că o ameninţare plutise în aer. Martin 
Vanger pusese Millennium pe unul din talerele balanței. După o 
clipă, Mikael îşi mai turnă un pahar şi reluă romanul lui Val 
McDermid. 

Pe la ora nouă, pisica roşie-tigrată veni, frecându-se de 
piciorul lui. El ridică mâna, ca s-o scarpine după ureche. 

— Deci, suntem doi care se plictisesc în seara de 
midsommar, spuse el. 

Când căzură primele picături de ploaie, intră şi se culcă. 
Pisica voia să rămână afară. 


Lisbeth Salander scoase motocicleta Kawasaki în ajun de 
midsommar Şi folosi ziua pentru o revizie temeinică. Un motor 
de 125 cm? nu e cel mai straşnic din lume, dar motocicleta era a 
ei şi ea ştia cum s-o manevreze. O refăcuse singură, piuliţă cu 
piuliţă, şi o aranjase aşa ca să fie un pic peste graniţa vitezei 
legale. 

După-amiaza, îşi puse casca şi salopeta de piele şi merse 
până la casa-spital de la Appelviken, unde petrecu seara în parc, 
cu mama ei. Simţea un fior de nelinişte şi de remuşcare. Mama 
ei părea mai absentă ca niciodată. În cele trei ore petrecute 
împreună, schimbară doar câteva cuvinte şi mama ei nu părea 
să ştie cu cine vorbeşte. 


Mikael pierdu mai multe zile încercând să identifice 
automobilul înregistrat AC. Destul de perplex la început, 
consultă în cele din urmă un mecanic pensionar din Hedestad şi 
astfel putu să afle că maşina era un Ford Anglia, model de 
duzină despre care nu mai auzise până atunci. Apoi, a contactat 
un funcţionar de la oficiul de înregistrare, ca să vadă dacă nu 
era posibil să obţină o listă cu toate automobilele Ford Anglia 
care în 1966 aveau un număr de înregistrare care începea cu 
AC. După mai multe cereri, îi veni răspunsul că o asemenea 
cercetare arheologică în registre ar putea eventual fi făcută, dar 
că avea să ia timp şi că se afla un pic în afara a ceea ce era 
permis publicului. 

Abia la câteva zile după midsommar Mikael urcă în 
automobilul împrumutat şi o porni pe A4, spre nord. 

Nu-i plăcuse niciodată să conducă repede şi mânuia volanul 
fără să se grăbească. Chiar înainte de podul de la Härnösand, se 
opri să bea o cafea la cofetăria din Vesterlund. 

Următoarea oprire o făcu la Umeă, unde luă prânzul la un 
motel. Cumpără o hartă automobilistică şi continuă spre 
Skellefteå, unde o coti la stânga, spre Norsjö. Ajunse acolo la 
ora şase seara şi luă o cameră la Norsjö Hotel. 

Îşi începu căutarea a doua zi dimineaţa, devreme. Fabrica de 
tâmplărie Norsjö nu se afla în cartea de telefon. Recepţionera 
hotelului, o fată de douăzeci de ani, nu auzise niciodată despre 
fabrică. 

— Pe cine aş putea să întreb? 

Recepţionera rămase o clipă fără să ştie ce să spună, apoi se 
lumină la faţă, spunând că trebuie să-i telefoneze tatălui ei. 
Două minute mai târziu se înapoie, spunând că fabrica fusese 
închisă pe la începutul anilor optzeci. Dacă Mikael voia să 
vorbească cu cineva care ştia mai multe despre fabrică, trebuia 
să i se adreseze unui anume Burman, care fusese maistru acolo 
şi care acum locuia pe o stradă care se numea Solvândan!. 


Norsjö era un orăşel cu o stradă principală, numită desigur 
Strada Mare, care traversa întreaga localitate şi era bordată de 
prăvălii şi de străduţe laterale, cu case de locuit. La intrarea 
dinspre est se afla o mică zonă industrială şi grajduri; la cea 
dinspre vest, se înălța o biserică de lemn, deosebit de frumoasă. 


1 Floarea-soarelui. 


Mikael notă că orăşelul avea o congregaţie de misionari şi o alta 
penticostală. Un afiş de pe panoul din staţia de autobuz făcea 
reclamă pentru un Muzeu al vânătorii şi al schiului. 

Alt afiş, vechi, anunţa că Veronika cântase la sărbătoarea de 
midsommar. Putu să se plimbe dintr-un capăt într-altul al 
orăşelului în cel mult douăzeci de minute. 

Cartierul Solvândan era format din case mici, particulare şi 
se afla la aproximativ cinci minute de hotel. Burman nu deschise 
când Mikael sună la intrare. Era ora nouă jumătate şi el 
presupuse că persoana pe care o căuta se afla ori la muncă, ori, 
dacă era pensionar, plecat cu vreo treabă. 

Următoarea oprire a fost la prăvălia cu articole de fierărie de 
pe Strada Mare. Dacă locuieşti în Norsjö, mai devreme sau mai 
târziu trebuia să vizitezi magazinul de fierărie, îşi spuse Mikael. 
Erau doi vânzători în magazin; Mikael îl alese pe cel mai în 
vârstă, trecut de cincizeci de ani. 

— Bună ziua, caut o pereche care probabil că locuia aici în 
anii şaizeci. Bărbatul lucra la Fabrica de tâmplărie. Nu ştiu cum 
se numesc, dar am două fotografii luate în 1966. 

Vânzătorul privi atent fotografiile, dar la urmă dădu din cap 
şi spuse că nu-i cunoştea, nici pe bărbat, nici pe femeie. 

La ora prânzului, Mikael cumpără un hot-dog la chioşcul de 
lângă staţia de autobuz. Abandonând prăvăliile, el fusese la 
primărie, la bibliotecă şi la farmacie. Nu era nimeni la secţia de 
poliţie şi atunci începu să întrebe la întâmplare trecătorii mai 
vârstnici. Pe la ora 14, a întrebat două femei mai tinere care, 
deşi nu au recunoscut cuplul din fotografie, i-au dat o idee bună: 

— Dacă fotografia a fost luată în 1966, persoanele trebuie să 
aibă astăzi şaizeci de ani. Trebuie să mergi să-i întrebi pe 
pensionari, la casa de bătrâni Solbacka. 

Mikael s-a prezentat unei femei cam de vreo treizeci de ani, 
la biroul casei de bătrâni şi i-a spus despre ce era vorba. Ea l-a 
privit bănuitoare, dar la urmă s-a lăsat convinsă. Mikael a 
însoţit-o în camera de zi unde timp de o jumătate de oră a 
arătat fotografiile unui mare număr de oameni de vârste variind 
între şaptezeci şi mai mult de ani. Au fost foarte amabili, dar nici 
unul n-a putut identifica persoanele fotografiate în 1966 la 
Hedestad. 

La ora 17, s-a întors la Solvândan şi a bătut din nou la 
Burman. De data aceasta a avut mai mult noroc. Familia 


Burman, atât soţul, cât şi soţia erau pensionari şi petrecuseră 
ziua afară. A fost invitat în bucătărie, unde doamna a pus 
imediat de cafea, în vreme ce Mikael le explica despre ce era 
vorba. Exact ca la celelalte încercări, nu a avut nici un noroc. 
Burman s-a scărpinat în cap, şi-a aprins pipa şi a constatat după 
un moment că nu recunoştea persoanele din fotografie. 
Amândoi vorbeau între ei în dialectul tipic de Norsj5, pe care 
Mikael uneori avea dificultăţi să-l priceapă. Doamna voia desigur 
să spună „bucle”, când a comentat că femeia din fotografie 
avea „knovelhăra”. 

— Dar aveţi dreptate, e într-adevăr un autocolant de la 
fabrică, spuse soţul. Aţi fost perspicace. Singura problemă este 
că noi împărţeam la toţi autocolante de-astea. Şoferilor, 
clienţilor, celor care cumpărau sau livrau lemn, reparatorilor şi 
maşiniştilor şi la mulţi alţii. 

— E mai complicat decât credeam să-i găsesc pe cei doi. 

— De ce vreţi să-i găsiţi? 

Mikael hotărâse să spună adevărul, dacă l-ar întreba cineva. 
Orice încercare de a inventa o poveste despre cei doi n-ar fi fost 
decât neverosimilă şi ar fi provocat confuzie. 

— E o poveste lungă. Cercetez un delict care a avut loc la 
Hedestad în 1966 şi cred că există o posibilitate, microscopică, e 
drept, ca persoanele din fotografie să fi văzut ce s-a întâmplat. 
Nu sunt în nici un fel suspecte, dar eu cred că nici ei înşişi nu 
ştiu că posedă poate informaţii care pot duce la rezolvarea 
delictului. 

— Un delict! Ce fel de delict? g 

— Îmi pare rău, dar nu pot povesti mai mult. Înţeleg că poate 
părea foarte ciudat ca, după aproape patruzeci de ani, să vină 
cineva şi să încerce să dea de persoanele acestea, dar delictul 
este în continuare nerezolvat şi în ultima vreme au apărut indicii 
noi. 

— Înţeleg. Da, aveţi o misiune destul de neobişnuită. 

— Câte persoane lucrau la fabrică? 

— Echipa completă număra patruzeci de oameni. Am lucrat 
acolo de când aveam şaptesprezece ani, de pe la mijlocul anilor 
cincizeci, până când s-a închis fabrica. Apoi, am devenit şofer 
profesionist. 

Burman medită o vreme. 


— Atâta pot spune, că băiatul din poză n-a lucrat niciodată la 
fabrică. Există o posibilitate, să fi fost şofer, dar cred că l-aş fi 
recunoscut şi în cazul acesta. Mai există şi altă posibilitate, 
desigur. Poate că tatăl lui sau altă rudă lucra la fabrică şi că nu 
era maşina lui. 

Mikael aprobă. 

— Înţeleg că există tot felul de posibilităţi. Aveţi vreo 
propunere, cu cine aş mai putea vorbi? 

— Da, spuse Burman, dând din cap. Treceţi pe aici mâine 
dimineaţă, vom face un tur, să discutăm cu câţiva dintre 
bătrâni. 


Lisbeth Salander se afla în faţa unei probleme metodologice 
destul de importante. Ea era expertă în a culege informaţii 
despre oricine, dar punctul de plecare fusese totdeauna un 
nume şi un număr de identitate al cuiva în viaţă. Dacă persoana 
figura într-o bază de date, ceea ce este obligatoriu pentru 
oricine, atunci obiectul cercetării îi cădea imediat în plasă. Dacă 
respectiva persoană avea un computer cuplat la Internet, 
adresă e-mail, sau poate un site propriu, ceea ce aveau aproape 
toţi cei care erau subiect al cercetărilor ei speciale, atunci ea 
putea să le descopere cele mai intime secrete. 

Treaba pe care se angajase s-o facă pentru Mikael Blomkvist 
era cu totul diferită. Misiunea consta, pe scurt, în identificarea a 
patru persoane, plecând de la nişte date extrem de vagi. In plus, 
aceste persoane trăiseră cu mai multe decenii în urmă. Ceea ce 
excludea posibilitatea ca ele să figureze în vreo bază de date. 

Teza lui Mikael, bazată pe cazul Rebecka Jacobsson, era că 
acestea căzuseră victime unui asasin. Prin urmare, trebuia să 
apară în diferite anchete de poliţie nerezolvate. Ea nu dispunea 
de nici o indicație privind data sau locul în care aceste asasinate 
fuseseră comise, în afară de faptul că trebuie să fi avut loc 
înainte de 1966. Din punctul de vedere al căutării, se afla în faţa 
unei situaţii cu totul noi. 

Prin urmare, cum o să fac? 

Porni computerul şi  cuplă motorul de căutare 
www.google.com, scriind cuvintele cheie: Magda + crimă. Era 
de altfel cea mai simplă formă de research pe care o putea face. 
Spre uimirea ei, avu imediat succes în căutarea ei. Primul lucru 
care îi apăru a fost orarul postului local din Karlstad, TV 


Vârmland, care trimitea la o serie din foiletonul Crime din 
Värmland, transmis în 1999. Pe urmă, a găsit o prezentare 
scurtă în Värmlands Folkblad: 


Noul episod din seria Crime din Värmland se ocupă de cazul 
Magdei Lovisa Sjöberg din Ranmotrăsk, o crimă misterioasă şi 
abominabilă care a mobilizat poliţia din Karlstad timp de mai multe 
decenii. In aprilie 1960, soţia unui ţăran, Lovisa Sjöberg, în vârstă de 
patruzeci şi şase de ani, a fost găsită asasinată în maniera cea mai 
brutală, în grajdul fermei sale. Reporterul Claes Gunnars descrie 
ultimele ei ore din viaţă şi vânătoarea lipsită de succes după făptaş. 
Acest asasinat a stârnit multe emoţii la vremea când a fost comis şi 
au fost avansate numeroase teorii asupra vinovatului. In programul de 
televiziune apare o rudă mai tânără, care povesteşte cum i-a fost 
distrusă viaţa de acuzaţii. Ora 20.00. 


Găsi informaţii mai consistente în articolul Cazul Lovisa a 
cutremurat un întreg ținut, care fusese publicat în revista 
Vărmlandskultur, al cărui text figura în întregime pe Internet. Cu 
evidentă plăcere şi pe un ton de cozerie se povestea cum soţul 
Lovisei Sjöberg, muncitorul forestier Holger Sjöberg, îşi găsise 
soţia moartă când se întorsese acasă după muncă, la ora 17. Ea 
fusese victima unor grave violenţe sexuale, înjunghiată şi în cele 
din urmă ucisă cu o furcă. Crima avusese loc în grajd, dar ceea 
ce provocase cea mai mare senzaţie era că, odată săvârşită 
crima, asasinul o legase în genunchi, într-o boxă de cai. 

Mai târziu se descoperise că una dintre vite, o vacă, fusese, 
de asemenea, înjunghiată în grumaz. 

La început, bărbatul a fost suspectat, dar el a putut prezenta 
un alibi fără cusur. Se aflase cu tovarăşii de muncă de la ora 
şase dimineaţa la un lot de tăiere aflat la patruzeci de kilometri 
de casă. Lovisa Sjöberg mai era în viaţă la ora 10, când o vecină 
trecuse s-o vadă. Nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic; ferma 
era situată la aproape 400 de metri de vecinul cel mai apropiat. 
După ce soţul fusese abandonat ca suspect principal, ancheta 
s-a centrat pe un tânăr de 23 de ani, nepot al victimei. Acesta 
avusese în repetate rânduri de-a face cu poliţia, suferea de 
mare lipsă de bani şi de mai multe ori se împrumutase cu sume 
mici la mătuşa sa. Alibiul nepotului era considerabil mai fragil şi 
el a fost reţinut o vreme, dar i s-a dat drumul din lipsă de 


dovezi, cum se spune. Mulţi din sat l-au considerat totuşi în 
continuare vinovat. 

Poliţia a mai urmărit şi alte piste. O mare parte din 
investigaţii se concentra în jurul unui misterios negustor 
ambulant care fusese văzut în zonă, tot aşa cum a circulat şi un 
zvon despre un grup de „ţigani hoţomani”, care fuseseră într-un 
turneu de jafuri. Nu se spunea nimic despre cauzele care i-ar fi 
făcut să comită o crimă brutală, sexuală, fără să fure nimic. 

O vreme, interesul s-a îndreptat spre un vecin din sat, 
celibatar care în tinereţe fusese suspectat pentru delict de 
homosexualitate - acestea se petreceau într-o vreme în care 
homosexualitatea mai constituia încă un delict pedepsit de lege 
- Şi care, după declaraţia mai multora, avea reputaţia de a fi 
„bizar”. Pentru ce ar fi comis un eventual homosexual o crimă 
sexuală, împotriva unei femei, nu era limpede. Nici una dintre 
aceste sau alte urme nu a dus la vreo arestare sau la o 
condamnare. 

Lisbeth Salander socoti că legătura cu lista din agenda 
Harrietei Vanger era evidentă. Citatul din Biblie (Leviticu/, cap. 
20, verset 16), spunea: Dacă femeia se va duce la vreun 
dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să 
se omoare, că sângele lor este asupra lor. Nu putea fi o simplă 
coincidenţă că o ţărancă, numită Magda, proprietara unui staul, 
fusese găsită asasinată şi că trupul fusese aranjat şi legat într-o 
boxă de cal. 

Intrebarea care se punea era pentru ce Harriet Vanger 
notase numele de Magda, în loc de Lovisa, care în mod evident 
era numele folosit de obicei al victimei. 

Şi, bineînţeles, rămânea întrebarea fundamentală: exista 
vreo legătură între uciderea Rebeckăi, în 1949, a Magdei Lovisa, 
în 1960 şi dispariţia Harrietei Vanger, în 1966? Şi, dacă aşa 
stăteau lucrurile, cum putuse s-o afle Harriet Vanger? 


Sâmbătă, Burman l-a luat pe Mikael la o plimbare fără prea 
multe speranţe prin Norsjö. În cursul dimineţii au vizitat cinci 
dintre foştii angajaţi care locuiau în apropiere. Trei dintre ei 
locuiau în centru, doi în Sörby, aflat la marginea orăşelului. Toţi 
i-au invitat la cafea. Toţi au studiat fotografiile, scuturând din 
cap. 


După un prânz frugal la familia Burman, au luat maşina, 
pentru alt tur. Au vizitat patru sate din jurul oraşului, în care 
locuiau foşti angajaţi ai fabricii. La fiecare oprire Burman era 
salutat călduros, dar nimeni n-a putut să-i ajute. Mikael începea 
să creadă că întreaga călătorie la Norsjö fusese doar o 
fundătură. 

Spre ora 16, Burman a garat în faţa unei ferme vopsite în 
culoarea roşie, specifică pentru Västerbotten, la Norsjovallen, 
imediat la nord de Norsjö şi l-a prezentat pe Mikael lui Henning 
Forsman, meşter tâmplar pensionat. 

— Măi, dar ăsta-i băiatul lui Assar Brânnlund, spuse Henning 
Forsman, de îndată ce a văzut fotografiile. Bingo! 

— Aşa, e băiatul lui Assar? spuse Burman. Şi, întorcându-se 
spre Mikael: Cumpăra de la noi. 

— Şi unde-l pot găsi? 

— Pe băiat? Păi, ar trebui să săpaţi în pământ! Se numea 
Gunnar, lucra la minele Boliden; a murit într-o explozie, pe la 
mijlocul anilor şaptezeci. 

La dracu! 

— Dar nevastă-sa e în viaţă. Asta, de pe fotografie. O 
cheamă Mildred şi locuieşte la Bjursele. 

— Bjursele? 

— La vreo zece kilometri, pe drumul spre Bastuträsk. 
Locuieşte într-o casă roşie lungă, pe partea dreaptă, cum ajungi 
în sat. E a treia casă. Cunosc familia destul de bine. 


Bună ziua, mă numesc Lisbeth Salander şi lucrez la o teză de 
criminologie despre violenţa contra femeilor în secolul XX. Aş 
dori să vizitez districtul de poliţie din Landskrona şi să cercetez 
documentele privind un caz din 1957. E vorba despre uciderea 
unei femei de patruzeci şi cinci de ani, cu numele de Rakel 
Lunde. Ştiţi cumva unde se găsesc în prezent documentele? 


Bjursele semăna cu un afiş turistic despre viaţa la ţară în 
Västerbotten. Satul era format din vreo douăzeci de case, destul 
de adunate la un loc, aşezate în semicerc în jurul unui lac In 
mijlocul satului se afla un indicator rutier cu o săgeată care 
arăta spre Hemmingen, 11 km şi o alta care arăta spre 
Bastuträsk, 17 km. Alături de răscruce, un podeţ trecea peste un 


râu mic pe care Mikael l-a bănuit a fi sele! din Bjursele, numele 
satului. La vremea aceea, în plină vară, era frumos ca într-o 
carte poştală. 

Mikael garase în faţa curţii de lângă o prăvălie Konsum 
părăsită, vizavi de a treia casă pe dreapta. Când a bătut la 
poartă, nu i-a răspuns nimeni. 

A făcut o plimbare de vreo oră de-a lungul drumului spre 
Hemmingen. A trecut pe lângă un loc unde pârâul se transforma 
într-un torent vijelios. S-a întâlnit cu două pisici şi a văzut o 
căprioară, dar nici picior de om. Poarta de la casa lui Mildred 
Brâănnlund rămânea închisă. 

Pe stâlpul de lângă pod a găsit un afiş zdrenţuit care invita la 
BTCC, sau altfel spus, la Bjurse/se Tukting Car Championship 
2002. „Tuktingul” părea să fie o distracţie de iarnă, care consta 
în a conduce o maşină pe lacul îngheţat, până o făceai praf. 
Mikael privi gânditor afişul. 

A aşteptat până la ora 22, înainte să renunţe şi să se 
întoarcă înapoi, la Norsjö, unde a luat o cină târzie şi apoi s-a 
aşezat în pat ca să citească finalul romanului lui Val McDermid. 

Era oribil. 


Spre ora 22, Lisbeth Salander a mai adăugat un nume la lista 
Harrietei. A făcut-o plină de îndoieli, după ce cugetase la asta 
mai multe ore. 

Descoperise o scurtătură. La intervale egale, se publicau 
articole despre crimele nerezolvate şi într-un supliment de 
duminică găsise un articol din 1999 cu titlul Ucigaşi de femei în 
libertate. Articolul era sumar, dar în el se aflau nume şi fotografii 
ale unora dintre cele mai cunoscute victime. Acolo se afla cazul 
Solveig din Norrtälje, Anita din Norrköping, Margareta din 
Helsingborg şi o serie de alte crime nedezlegate. 

Cele mai vechi dintre cazurile recapitulate erau din anii 
şaizeci şi nici una dintre crime nu-şi avea locul pe lista pe care 
Mikael o dăduse lui Lisbeth. Totuşi, un caz îi atrăsese atenţia. 

În iunie 1962, o prostituată în vârstă de treizeci şi doi de ani, 
Lea Persson din Göteborg, se dusese la Uddevalla s-o vadă pe 
mama sa şi pe fiul de nouă ani de care aceasta se îngrijea. După 
câteva zile, Lea îşi îmbrăţişase mama într-o seară de duminică, 


1 joc de cuvinte: „sele”: frâu. 
? „Tuktingul” - a disciplina, a ţine în frâu. 


îi spusese la revedere şi plecase să ia trenul înapoi, la Göteborg. 
Fusese găsită două zile mai târziu, într-un container abandonat 
într-o zonă industrială părăsită. Fusese violată şi trupul ei fusese 
supus unor brutalităţi deosebit de grave. 

Uciderea ei stârnise mare atenţie, devenind subiectul unor 
foiletoane de vară în presă, dar nici un făptaş nu putuse fi 
identificat. Nici o Lea nu se afla pe lista Harrietei Vanger. Şi nici 
nu se potrivea cu vreunul dintre citatele din Biblie. 

Dar exista o circumstanţă bizară care stârnise atenţia lui 
Lisbeth Salander. La aproximativ zece metri distanţă de locul în 
care fusese găsit trupul Leei se afla un ghiveci de flori cu un 
porumbel mort. Cineva legase un şnur de gâtul porumbelului şi 
îl trăsese afară, prin gaura pentru scurgerea apei. Pe urmă, 
ghiveciul fusese pus deasupra unui foc mic, aprins între două 
cărămizi. Nimic nu proba că acest act de cruzime avea ceva 
de-a face cu uciderea Leei; putea fi vorba de un copil, care se 
distrase cu acest joc crud şi scârbos, dar în ziare cazul primise 
numele de „Crima cu porumbel”. 

Lisbeth Salander nu avea obişnuinţa lecturilor din Biblie - 
nici măcar nu poseda vreun exemplar -, dar seara se duse la 
biserica din parcul Högalid şi, după ce insistă un pic, reuşi să 
împrumute o Biblie. Se aşezase pe o bancă din faţa bisericii, 
începând să citească Leviticul. Când a ajuns la capitolul 12, 
versetul 8, a ridicat uimită sprâncenele. Capitolul trata despre 
purificarea femeii după naştere: 


lar de nu-i va da mâna să aducă un miel, să ia două turturele sau 
doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot şi altul jertfă pentru 
păcat, şi o va curăţi preotul şi curată va fi. 


Lea ar fi putut foarte bine figura în lista Harrietei Vanger ca: 
Lea - 31208. 

Lisbeth Salander îşi dădu dintr-o dată seama că nici un 
research pe care-l făcuse vreodată nu avusese nici pe departe 
dimensiunile actualei însărcinări. 


Mildred Brânnlund, recăsătorită Mildred Berggren, deschise 
uşa atunci când Mikael bătu, la ora zece duminică dimineaţa. 
Femeia avea cu patruzeci de ani şi tot atâtea kilograme mai 
mult, dar Mikael o recunoscu imediat. 


— Bună ziua, mă numesc Mikael Blomkvist. Sunteţi Mildred 
Berggren, cred. 

— Da, aveţi dreptate. 

— lertaţi-mă că vă deranjez în felul acesta, dar încerc de 
mult să dau de dumneavoastră într-o treabă care e destul de 
complicat de explicat. 

Mikael îi zâmbi: 

— Aş putea să intru, să răpesc un pic din timpul 
dumneavoastră? 

Atât soţul lui Mildred, cât şi un fiu de vreo treizeci şi cinci de 
ani erau acasă, şi ea îl invită fără prea multă ezitare pe Mikael 
să ia loc în bucătărie. El strânse mâna la toată lumea. Băuse mai 
multă cafea în ultimele zile decât în toată viaţa, dar ajunsese să 
ştie că în Norrland este o mare nepoliteţe să refuze. Când ceştile 
au fost puse pe masă, Mildred se aşeză şi ea, întrebând curioasă 
cu ce-l putea ajuta. Mikael avea mari dificultăţi să-i înţeleagă 
dialectul, şi ea trecu la suedeza standard. Mikael respiră adânc: 

— Este o istorie lungă şi ciudată. In septembrie 1966, vă 
aflaţi la Hedestad, în tovărăşia soţului dumneavoastră din 
vremea aceea, Gunnar Brânnlund. 

Ea îl privi uluită. El aşteptă până ce femeia dădu din cap, 
înainte să-i plaseze în faţă fotografia luată pe Strada Gării: 

— Şi atunci a fost făcută această fotografie. Vă aduceţi 
aminte cu ce ocazie? 

— Doamne Sfinte, spuse Mildred Berggren. E o eternitate de 
atunci. 

Actualul ei bărbat şi fiul se apropiară, privind fotografia 
peste umărul ei. 

— Eram în voiaj de nuntă. Fusesem cu maşina la Stockholm 
şi la Sigtuna, eram pe drumul de întoarcere şi ne-am oprit pur şi 
simplu undeva. Spuneţi că se numea Hedestad? 

— Da, la Hedestad. Această fotografie a fost făcută în jurul 
orei 13. A luat o vreme să vă identific, şi nu a fost deloc uşor. 

— Aţi avut o fotografie veche cu mine, şi după aceea m-aţi 
găsit! Nu-mi pot imagina cum aţi reuşit. 

Mikael puse pe masă fotografia din parcare: 

— Datorită acestei poze, care a fost luată ceva mai târziu, 
am reuşit să vă dau de urmă. Mikael le-a explicat cum o găsise, 
via fabrica de tâmplărie din Norsj5, prin care ajunsese la 


Burman, care la rândul lui îl condusese la Henning Forsman din 
Norsjovallen. 

— Presupun că aveţi un motiv serios pentru această căutare 
ieşită din comun. 

— Într-adevăr. Fata de pe fotografie, din faţa dumnea- 
voastră, se numea Harriet. Ea a dispărut în ziua aceea şi mulţi 
cred că a fost ucisă. Permiteţi-mi să vă arăt. 

Mikael îşi scoase /iBook-ul şi le explică contextul, în vreme ce 
computerul demara. Apoi, le arătă suita de fotografii care arătau 
cum se schimba expresia feţei Harrietei. 

— Examinând aceste fotografii vechi, am dat peste 
dumneavoastră. Aveaţi în mână o cameră în spatele lui Harriet, 
şi păreaţi să fotografiaţi exact ceea ce privea ea. Lucrul care i-a 
declanşat acea reacţie. Ştiu că este un pariu care pare fără 
sens. Dar motivul pentru care v-am căutat este că vreau să vă 
întreb dacă mai aveţi cumva fotografiile din ziua aceea. 

Mikael era pregătit ca Mildred să dea din mâini, spunând că 
acele fotografii dispăruseră de multă vreme, că pelicula nu 
fusese niciodată developată sau că le aruncase. In locul 
acestora, ea îl privi cu ochii ei de un albastru limpede şi spuse, 
ca pe cel mai normal lucru din lume, că avea, desigur, toate 
fotografiile vechi de vacanţă. 

Se duse într-o altă odaie şi se întoarse după câteva minute 
cu o cutie de carton unde strânsese un mare număr de 
fotografii, în diferite albume. A luat o vreme până ce găsiră 
fotografiile din călătoria aceea. Ea făcuse trei poze la Hedestad. 
Una era neclară şi arăta strada principală. Alta îl înfăţişa pe 
fostul ei soţ. A treia îi înfăţişa pe clovnii din cortegiu. 

Mikael se aplecă. Văzu o figură pe cealaltă parte a străzii. 
Imaginea nu-i spunea absolut nimic. 


20 
Marţi 1 iulie - miercuri 2 iulie 

Primul lucru pe care l-a făcut Mikael în dimineaţa când a 
ajuns la Hedestad, a fost să se ducă la Dirch Frode, să-l întrebe 
despre starea lui Henrik. A aflat că sănătatea bătrânului se 
îmbunătăţise simţitor în cursul săptămânii. Mai era încă slăbit şi 
fragil, dar acum putea comunica, măcar că şedea la pat. Starea 
lui nu mai era considerată ca fiind critică. 

— Slavă Domnului, spuse Mikael. Am înţeles că de fapt ţin la 
el. 

Dirch Frode dădu din cap. 

— Ştiu. Şi Henrik te apreciază. Cum a fost călătoria în 
Norrland? 

— Plină de succes şi total nemulţumitoare. Am să-ți 
povestesc mai pe urmă. Pentru moment, am o întrebare să-ţi 
pun. 

— Te rog. 

— Ce se întâmplă cu Millennium, dacă moare Henrik? 

— Nimic. Martin intră în consiliul de conducere. 

— Există vreun risc, chiar ipotetic, ca Martin să provoace 
probleme revistei, dacă eu nu încetez cercetările în dispariţia 
Harrietei Vanger? 

Dirch Frode îi aruncă brusc o privire ascuţită: 

— Ce s-a întâmplat? 

— De fapt, nimic. 

Mikael îi reproduse convorbirea avută cu Martin Vanger în 
seara de midsommar. 

— Când m-am întors de la Norsjö, Erika mi-a telefonat ca 
să-mi spună că Martin a vorbit cu ea şi a rugat-o să-mi spună 
clar şi decis că este nevoie de mine la redacţie. 

— Inţeleg. Presupun că Cecilia a încercat să-l preseze. Dar 
nu cred că Martin te va şantaja. El e prea cinstit ca să facă asta. 
Şi, adu-ţi aminte că şi eu fac parte din conducerea micii 
societăţi-anexă pe care am înfiinţat-o, când am cumpărat o 
parte din Millennium. 

— Dar dacă se va ajunge la o situaţie-limită, care va fi 
poziţia ta? 

— Contractele sunt făcute pentru a fi respectate. Eu lucrez 
pentru Henrik. Eu şi Henrik am fost prieteni timp de patruzeci şi 
cinci de ani şi suntem destul de asemănători în privinţa aceasta. 


Dacă Henrik moare, atunci de fapt eu - şi nu Martin - voi 
moşteni partea lui Henrik din societatea-anexă. Avem un 
contract foarte strict, în care ne angajăm să ajutăm Millennium 
timp de patru ani. Dacă Martin ar vrea să ne pună bețe în roate 
- ceea ce nu cred -, atunci ar putea doar să frâneze un pic 
cumpărarea unor noi spaţii de reclamă. 

— Ceea ce stă la însăşi baza existenţei revistei. 

— Da, dar trebuie să consideri lucrurile din alt punct de 
vedere: ca să te ocupi de treburi din astea, meschine, ia multă 
vreme. Or, Martin se bate acum pentru supraviețuirea lui 
industrială şi munceşte câte paisprezece ore pe zi. Nu mai are 
timp de nimic altceva. 

Mikael rămase gânditor o vreme. 

— Pot să te întreb - ştiu că asta nu e treaba mea, dar care 
este starea generală a concernului? 

Dirch Frode luă un aer preocupat: 

— Avem probleme. 

— Da, asta o poate înţelege chiar şi un simplu reporter 
economic ca mine. Vreau să spun, cât de grave sunt 
problemele? 

— Rămâne între noi? 

— Numai între noi. 

— În ultimele săptămâni, am pierdut două comenzi mari în 
industria electronică şi suntem pe cale să fim aruncaţi afară de 
pe piaţa rusească. In septembrie, vom fi obligaţi să punem pe 
liber 1600 de angajaţi la Orebro şi Trollhătten. Nu este un cadou 
prea grozav, pentru oameni care au lucrat atâţia ani pentru 
concern! De câte ori închidem o fabrică, încrederea în concern 
scade şi mai mult. 

— Martin Vanger este la strâmtoare. 

— Poartă povara unui bou, mergând pe ouă. 


Mikael s-a dus acasă şi i-a telefonat lui Erika. Aceasta nu era 
la redacţie şi atunci a vorbit cu Christer Malm. 

— Situaţia stă aşa: Erika mi-a telefonat aseară, când eram 
pe drum de la Norsjö. Martin Vanger a contactat-o şi, cum să 
spun, a încurajat-o să-mi propună să reîncep să am mai multă 
răspundere în redacţie. 

— Şi eu cred la fel, spuse Christer. 


— Te înţeleg. Dar treaba este că eu am un contract cu 
Henrik Vanger pe care nu-l pot rupe, şi Martin procedează aşa la 
îndemnul unei persoane de aici; care vrea ca eu să nu mai 
zgândăresc lucrurile şi să dispar din sat. Propunerea lui este, 
prin urmare, o încercare de a scăpa de mine. 

— Inţeleg. 

— Atunci, spune-i lui Erika că am să mă întorc la Stockholm 
când voi termina aici. Nu mai înainte. 

— Înţeleg. Eşti nebun de legat. Am să-i transmit. 

— Christer, aici se petrece ceva, şi eu nu am intenţia să mă 
retrag tocmai acum. 

Christer suspină adânc. 


Mikael a bătut la uşa lui Martin Vanger. Eva Hassel i-a 
deschis, salutându-l cu multă prietenie. 

— Bună. Martin e acasă? 

Ca răspuns la întrebarea lui, apăru Martin Vanger cu o 
servietă în mână. O sărută pe Eva şi-l salută pe Mikael: 

— Mă duc la birou. Voiai să discuţi cu mine? 

— Putem vorbi altă dată, dacă eşti grăbit. 

— Spune. 

— Nu voi pleca şi nu voi reîncepe să lucrez la Millennium 
înainte de a isprăvi însărcinarea pe care mi-a dat-o Henrik. Te 
informez despre aceasta acum, aşa ca tu să nu contezi pe mine 
în comitetul de conducere înainte de sfârşitul anului. 

Martin Vanger se balansă un moment pe călcâie: 

— Înţeleg. Crezi că vreau să mă descotorosesc de tine. Făcu 
o pauză. 

— Mikael, vorbim despre toate astea mai târziu. Eu nu am 
timp pentru cine ştie ce activitate distractivă în consiliul de 
administraţie al revistei, şi n-ar fi trebuit să accept propunerea 
lui Henrik. Dar, crede-mă, voi face tot ce-mi va sta în puteri 
pentru supraviețuirea revistei. 

— Nu m-am îndoit niciodată, răspunse politicos Mikael. 

— Dacă fixăm o dată săptămâna viitoare, putem trece prin 
economia ei şi îţi voi spune ce părere am despre asta. Dar, cred 
cu sinceritate că Millennium nu-şi poate permite ca una dintre 
persoanele-cheie să-şi piardă timpul aici, la Hedeby. Îmi place 
ziarul şi cred că putem să-l facem mai puternic împreună, dar în 
treaba asta este nevoie de tine. Eu am nimerit într-un conflict de 


loialitate. Ori urmez dorinţele lui Henrik, ori îmi fac treaba în 
consiliul de administraţie al revistei. 


Mikael s-a îmbrăcat în trening şi a alergat până la 
Fortificaţie, apoi a luat-o în jos, până la cabana lui Gottfried, 
înainte să se întoarcă spre casă, pe mal, în ritm mai domol. 
Dirch Frode şedea la masa din grădină. A aşteptat răbdător 
până ce Mikael a băut o sticlă întreagă de apă, ştergându-şi 
sudoarea de pe faţă. 

— Nu pare o treabă prea sănătoasă, pe căldura asta. 

— Eh, i-a răspuns Mikael. 

— N-am avut dreptate. Nu Cecilia este cea care îl presează 
pe Martin. Este Isabella, care a mobilizat tot clanul Vanger să te 
ungă cu smoală şi să te tăvălească prin pene, şi eventual să te 
ardă pe rug. Ea are sprijinul lui Birger. 

— Isabella? 

— E o femeie rea şi limitată, care în general nu iubeşte 
oamenii. În momentul de faţă cred că te urăşte în mod special. 
Răspândeşte afirmaţii cum că ai fi un escroc care l-ai convins pe 
Henrik să te angajeze şi că l-ai aţâţat, până ce a făcut un atac 
de inimă. 

— Şi o crede cineva? 

— Totdeauna există oameni gata să creadă limbile 
răuvoitoare. 

— Eu încerc să aflu ce s-a întâmplat cu propria ei fiică - iar 
ea mă urăşte! Dacă ar fi vorba de fata mea, aş reacţiona un pic 
altfel. 


La ora două după-amiază, a sunat telefonul mobil al lui 
Mikael. 

— Bună ziua, mă numesc Conny Torsson şi lucrez la 
Hedestads-Kuriren. Aveţi timp să răspundeţi la câteva întrebări? 
Am primit o informaţie că locuiţi aici, în Hedeby. 

— În cazul acesta, maşina de bârfe funcţionează prost. 
Locuiesc aici încă de la Anul Nou. 

— Nu ştiam. Ce faceţi la Hedestad? 

— Scriu. Şi am un fel de an sabatic. 

— La ce lucraţi? 

— Sorry. O să ştiţi când am să public cartea. 

— Tocmai aţi fost eliberat din închisoare... 


— Da? 

— Ce părere aveţi despre ziariştii care falsifică materialul? 

— Ziariştii care falsifică materialul simt nişte idioţi. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi un idiot? 

— Pentru ce aş spune asta? Eu n-am falsificat niciodată 
informaţiile. 

— Dar aţi fost condamnat pentru defăimare. 

— Şi? 

Reporterul Conny Torsson tăcu aşa de multă vreme, că 
Mikael se văzu obligat să-i dea o mână de ajutor: 

— Am fost condamnat pentru defăimare, nu pentru 
falsificarea materialului. 

— Dar aţi publicat acel material. 

— Dacă  mi-aţi telefonat ca să discutăm decizia 
judecătorească, atunci nu am nici un comentariu. 

— Aş vrea să vin să fac un interviu cu dumneavoastră. 

— Îmi pare rău, dar n-am nimic de spus în această 
chestiune. 

— Adică nu vreţi să discutaţi despre proces? 

— Aţi înțeles exact, răspunse Mikael, întrerupând 
conversaţia. 

Rămase pe gânduri un moment lung, înainte de a se întoarce 
la computer. 


Lisbeth Salander a urmat instrucțiunile primite, 
conducându-şi motocicleta peste podul spre Hedeby. S-a oprit la 
prima căsuță de pe partea stângă. Era la țară. Dar, atâta vreme 
cât era plătită, putea merge şi la Polul Nord. Şi pe urmă fusese o 
plăcere să conducă aşa mult pe autostradă. Şi-a parcat 
motocicleta şi a desfăcut cureaua care ţinea sacoşa cu lucrurile 
de noapte. 

Mikael Blomkvist a deschis uşa, făcându-i semn. A venit mai 
aproape, examinând motocicleta cu o uimire nedisimulată. 

— Grozav. Eşti motociclistă. 

Lisbeth Salander n-a răspuns, dar l-a cercetat atentă, atunci 
când el a atins ghidonul şi a încercat acceleratorul. Apoi, îi văzu 
surâsul, un surâs de băieţandru, ceea ce ei îi păru o 
circumstanţă atenuantă. De obicei, motocicliştii obişnuiau să 
pufăie dispreţuitori, văzând motorul de mic cubaj. 


— La nouăsprezece ani aveam şi eu una, spuse Mikael, 
întorcându-se spre ea. Mulţumesc că ai venit Hai, să te instalezi. 

Mikael împrumutase un pat de campanie de la Nilssonii de 
peste drum şi-l pusese în camera de lucru. 

Lisbeth Salander făcu un tur prin casă, cu un aer bănuitor, 
dar păru să se relaxeze, nedescoperind nici o cursă perfidă. 
Mikael îi arătă unde era baia. 

— Dacă vrei să faci un duş şi să te răcoreşti... 

— Trebuie să mă schimb. N-am de gând să mă plimb pe aici, 
îmbrăcată în combinezon de piele. 

— Până te aranjezi, eu prepar cina. 

Mikael a prăjit cotlete de miel în sos de vin şi a aşternut 
masa afară, în soarele de după-amiază, în vreme ce Lisbeth 
făcea un duş şi se schimba. 

A ieşit din casă desculţă, cu un tricou negru şi o fustă scurtă, 
uzată de jeans. Mâncarea mirosea bine şi ea a înghiţit două 
porţii uriaşe. Pe ascuns, Mikael îi privea fascinat tatuajele de pe 
spinare. 


— Cinci plus trei, spuse Lisbeth Salander. Cinci cazuri de pe 
lista Harrietei şi trei care cred că ar fi trebuit să se afle pe listă. 

— Povesteşte-mi. 

— N-am lucrat decât unsprezece zile şi n-am avut timp să 
cercetez toate anchetele de poliţie. În unele cazuri, materialul a 
fost transferat la arhiva naţională, în altele se mai află încă la 
secţiile locale de poliţie. Am făcut trei deplasări de o zi pe la 
diferite districte de poliţie, dar n-am avut timp să fac mai mult. 
Însă astea cinci sunt identificate. 

Lisbeth Salander a plasat pe masa din bucătărie un teanc 
impresionant de hârtii, mai mult de cinci sute de foi A4. Le-a 
sortat repede, în teancuri diferite. 

— Să le luăm în ordine cronologică, îi dădu o listă lui Mikael: 


1949 - Rebecka Jacobsson, Hedestad (301.12) 
1954 - Mari Holmberg, Kalmar (32018) 

1957 - Rakel Lunde, Landskrona (32027) 

1960 - (Magda) Lovisa Sjöberg, Karlstad (32016) 
1960 - Liv Gustavsson, Stockholm (32016) 

1962 - Lea Persson, Uddevalla (31208) 

1964 - Sara Witt, Ronneby (32109) 


1966 - Lena Andersson, Uppsala (30112) 


— Primul caz din serie pare să fie Rebecka Jacobsson, în 
1949, despre care ai deja detalii. Următorul caz pe care l-am 
găsit este Mari Holmberg, o prostituata de treizeci şi doi de ani 
din Kalmar, care a fost ucisă în locuinţa ei, în octombrie 1954. 
Nu se ştie exact în ce zi, pentru că a fost găsită după o vreme. 
Probabil după nouă zile. 

— Cum o cuplezi la lista lui Harriet? 

— Era legată şi avea corpul plin de lovituri, dar motivul 
morţii fusese asfixia. Ucigaşul îi înfundase adânc în gât bandajul 
de menstruaţie. 

Mikael a tăcut un moment, înainte de a deschide Biblia la 
locul indicat, Leviticul, capitolul 20, versetul 18: 


Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul scurgerii ei, şi-i 
va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei 
si ea şi-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie 
stârpiți din poporul lor. 


Lisbeth dădu din cap: 

— Harriet Vanger a făcut aceeaşi legătură. OK. Următoarea. 
Mai 1957, Rakel Lunde, patruzeci şi cinci de ani. Lucra ca 
servitoare şi era considerată ca o persoană originală. Ghicea 
viitorul şi avea ca hobby ghicitul în cărţi, în palmă şi aşa mai 
departe. Rakel avea locuinţa lângă Landskrona, într-o casă 
destul de singuratică, unde a fost ucisă dimineaţa devreme. A 
fost găsită goală şi legată de un uscător de rufe afară, în 
grădină, cu un scotch pe gură. Motivul morţii a fost că cineva a 
lovit-o în repetate rânduri cu o piatră grea. Avea numeroase 
contuzii şi fracturi. 

— Ce oroare. Lisbeth, e monstruos. 

— O să fie şi mai rău. Iniţialele R.L. se potrivesc. Ai găsit 
citatul? 

— E foarte clar: 


Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să 
moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este 
asupra lor. 


— Urmează Lovisa Sjöberg din Ranmo, lângă Karlstad. La 
Harriet, ea apare sub numele de Magda. Numele complet era 
Magda Lovisa, dar toată lumea o numea Lovisa. 

Mikael o asculta atent, în vreme ce ea îi relata detaliile 
bizare ale crimei din Karlstad. Când Lisbeth îşi aprinse o ţigară, 
el o întrebă din ochi, arătând spre pachet. Ea îl împinse spre el. 

— Prin urmare, ucigaşul a atacat şi animalul? 

— Citatul din Biblie spune că dacă o femeie se acuplează cu 
un animal, amândoi trebuie ucişi. 

— E totuşi foarte puţin probabil ca femeia să se fi acuplat cu 
o vacă! 

— Citatul din Biblie trebuie interpretat în sens larg. E 
suficient ca ea să fi avut contact cu un animal, ceea ce o 
ţărancă face desigur în fiecare zi. 

— De acord. Continuă. 

— Următorul caz, după lista Harrietei, este Sara. Am 
identificat-o ca Sara Witt, treizeci şi şapte de ani, domiciliată în 
Ronneby. Ea a fost asasinată în ianuarie 1964. A fost găsită 
legată, în patul ei. Fusese victima unor grave brutalităţi sexuale, 
dar motivul morţii fusese asfixia. A fost sugrumată. Criminalul a 
provocat, de asemenea, un incendiu. Intenţia era ca toată casa 
să ardă, dar focul s-a stins în parte de la sine, iar pompierii au 
venit la faţa locului foarte repede. 

— Şi legătura? 

— Listen to this. Sara Witt era fiică de preot şi căsătorită cu 
un preot. Soţul ei era plecat tocmai la acel sfârşit de săptămână. 


Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea 
necinsteşte pe tatăl său: să fie arsă cu foc. 


— Da. Se află pe listă. Dar ai spus că ai mai găsit şi alte 
cazuri. 

— Am mai găsit încă trei femei care au fost ucise în 
circumstanţe aşa de bizare, că ar trebui să se afle pe lista 
Harrietei. Primul caz este o femeie tânără, pe nume Liv 
Gustavsson. Avea douăzeci şi doi de ani şi locuia în Farsta. Era 
pasionată de cai - participa la competiţii şi avea un talent 
promiţător. Avea, împreună cu sora ei, o mică prăvălie cu 
animale. 

— Da, şi? 


— A fost găsită în prăvălie. Lucrase la contabilitate şi era 
singură. Trebuie că l-a lăsat de bunăvoie pe ucigaş să intre. A 
fost violată şi sugrumată. 

— Nu prea seamănă cu lista Harrietei!? 

— Nu, dacă n-ar fi un amănunt. Asasinul a sfârşit prin a-i 
băga în uter un papagal mic, eliberând apoi toate animalele 
care erau în prăvălie. Pisici, broaşte, şoareci albi, iepuri, păsări. 
Chiar şi peştii din acvariu. Îţi imaginezi spectacolul oribil pe care 
l-a descoperit sora ei a doua zi dimineaţa! Mikael aprobă. 

— Ea a fost ucisă în august 1960, la patru luni după 
asasinarea fermierei Magda Lovisa, la Karlstad. În ambele 
cazuri, este vorba de femei care prin profesia lor sunt în contact 
cu animalele şi, în amândouă cazurile, au fost animale 
sacrificate. Vaca din Karlstad a supravieţuit, desigur, dar îmi 
imaginez că e destul de greu să omori o vacă cu o simplă sulă. 
Un papagal e, ca să zic aşa, mai uşor. Şi mai apare un caz cu 
jertfirea unui animal. 

— Care? 

Lisbeth îi povesti despre ciudatul Asasinat cu porumbel, al 
Leei Persson din Uddevalla. Mikael rămase tăcut, gândindu-se 
un timp aşa de îndelungat, încât până la urmă chiar şi Lisbeth 
deveni nerăbdătoare. 

— OK, spuse el în cele din urmă. Sunt de acord cu teoria ta. 
Rămâne un caz. 

— Un caz pe care l-am găsit eu. Nu ştiu cât de multe mai 
sunt, de fapt. 

— Povesteşte-mi. 

— Februarie, 1966, la Uppsala. Cea mai tânără victimă era o 
elevă de liceu de şaptesprezece ani, care se numea Lena 
Andersson. Fata a dispărut după o serbare a clasei şi a fost 
găsită trei zile mai târziu, într-un şanţ din câmpia Uppsalei, 
destul de departe de oraş. Fusese ucisă în altă parte şi aruncată 
acolo. 

Mikael aprobă cu o mişcare tăcută a capului. 

— Crima a făcut mult zgomot în presă, dar împrejurările 
exacte ale morţii ei nu au fost niciodată făcute publice. Fata 
fusese torturată îngrozitor. Am citit raportul medicului legist. A 
fost chinuită prin foc. Mâinile şi sânii îi erau arşi şi tot corpul era 
plin de răni. 


Au fost găsite pete de stearină, care arătau că fusese 
folosită o lumânare, dar mâinile erau aşa de carbonizate, că 
trebuie să fi fost ţinute deasupra unui foc aprins. ŞI, la urmă, 
ucigaşul i-a tăiat capul şi l-a aruncat lângă corp. Mikael se albi la 
faţă. 

— Dumnezeule! spuse el. 

— N-am găsit nici un citat din Biblie care să se potrivească, 
dar sunt multe pasaje în care este vorba despre victime prin 
imolare şi despre sacrificiu pentru păcat, şi în unele locuri se 
preconizează ca animalul de jertfă - cel mai adesea, un taur - să 
fie tăiat în bucăţi în aşa fel încât capul să fie despărțit de 
grăsime. Folosirea focului reaminteşte, de asemenea, de prima 
victimă, Rebecka, de aici, din Hedestad. 


Când tântarii îşi începură dansul de seară, ei au strâns de pe 
masă şi s-au aşezat în bucătărie, continuând să vorbească. 

— Faptul că n-ai găsit citatul exact din Biblie nu are prea 
mare importanţă. E o parodie grotescă a ceea ce se află în Biblie 
- sunt mai curând asocieri cu versete izolate. 

— Ştiu. Nici măcar nu e logic; ia, spre exemplu, citatul în 
care se spune că amândoi trebuie ucişi, dacă au făcut dragoste 
în vreme ce femeia avea ciclu. Dacă ar fi s-o iei literal, atunci 
ucigaşul ar fi trebuit să se sinucidă. 

— Aşa că, la ce duc toate astea? se întrebă Mikael. 

— Harriet a ta se pare că avea un hobby ciudat, care consta 
în a strânge citate din Biblie şi a le asocia cu victime ale unor 
asasinate despre care auzise... Sau trebuie să fi ştiut că exista o 
legătură între crime. 

— Între 1949 şi 1966, poate şi înainte, şi după. Prin urmare, 
a existat un sadic nebun cu totul, criminal în serie, care alerga 
cu Biblia sub braţ şi ucidea femei, într-un răstimp de cel puţin 
şaptesprezece ani, fără ca nimeni să-l fi pus în relaţie cu 
crimele. Pare cu totul incredibil. 

Lisbeth Salander îşi împinse scaunul şi aduse cafeaua, din 
vasul de pe plită. Aprinse o ţigară şi suflă fumul împrejur. Mikael 
înjură în gând şi-i mai ceru o ţigară. 

— Nu, de fapt, nu este aşa de incredibil, spuse ea, ridicând 
un deget în aer. În Suedia sunt câteva duzine de ucideri de 
femei nerezolvate în anii 1900. Persson, profesorul acela de 
criminologie, a spus o dată la emisiunea Căutat că asasinii în 


serie sunt foarte rari în Suedia, dar că avem cu siguranţă câţiva 
care nu au fost niciodată descoperiţi. 

Mikael aprobă. Ea mai ridică un deget în aer: 

— Crimele acestea au fost săvârşite într-o foarte lungă 
perioadă de timp şi în locuri cu totul diferite. Două dintre ele au 
fost făcute una după alta, în 1960, dar circumstanţele erau 
oarecum diferite - o ţărancă din Karlstad şi o fată de douăzeci şi 
doi de ani, pasionată de cai, din Stockholm. 

Trei degete: 

— Nu există nici un model clar. Crimele au fost săvârşite în 
feluri diferite şi nu există o semnătură clară, dar sunt anumite 
lucruri care revin în diferite cazuri. Animale. Foc. Violenţă 
sexuală. Şi, cum ai spus tu, o parodiere a cunoştinţelor biblice. 
Dar, se pare că nici un anchetator nu a interpretat asasinatele 
din punctul de vedere al Bibliei. 

Mikael aprobă din nou. O privi pe furiş. Cu trupul ei subţire, 
cu maioul negru, tatuajele şi inelele de pe faţă, Lisbeth Salander 
părea cel puţin nelalocul ei în casa de oaspeţi din Hedeby. Când 
încercase să fie sociabil, în timpul cinei, ea rămăsese taciturnă 
şi abia de răspundea la întrebări. Dar când era la lucru, era 
profesionistă până în vârful degetelor. Apartamentul ei din 
Stockholm părea ca după un bombardament, însă Mikael trebuia 
să recunoască în final că mintea lui Lisbeth Salander era foarte 
bine ordonată. Ciudat! 

— E greu să vezi legătura între o prostituată din Uppsala, 
care a fost ucisă în spatele unui container dintr-o zonă 
industrială, şi soţia unui preot din Ronneby, sugrumată şi 
victimă a unui incendiu criminal. Dacă nu ai cheia pe care nouă 
ne-a dat-o Harriet, bineînţeles. 

— Ceea ce duce la următoarea întrebare, spuse Lisbeth. 

— Cum mama dracului a fost implicată Harriet în povestea 
asta? O fată de şaisprezece ani, care trăia într-un mediu destul 
de protejat! 

— Există doar un răspuns. Mikael aprobă iarăşi: 

— Trebuie să existe o legătură cu familia Vanger. 


Spre orele unsprezece noaptea, trecuseră în revistă toată 
seria de crime şi atâta discutaseră toate detaliile curioase, că lui 
Mikael i se învârtea capul. S-a frecat la ochi şi s-a întins, 
întrebând-o dacă are poftă să facă o plimbare de seară. Lisbeth 


Salander avea aerul cuiva pentru care genul acesta de exerciţiu 
era curată pierdere de timp, dar a făcut un semn aprobator din 
cap, după o clipă de cugetare. Mikael îi propuse să-şi pună 
pantaloni lungi, din cauza ţânţarilor. 

Făcură un tur prin port, trecând pe sub pod, în direcţia 
promontoriului pe care se afla casa lui Martin Vanger. Mikael îi 
indica diferitele case, spunându-i cine locuia acolo. Îi veni greu 
să-şi formuleze gândurile, când îi arătă casa Ceciliei Vanger. 
Lisbeth îi aruncă o privire piezişă. 

Trecură pe lângă vaporul luxos al lui Martin Vanger şi 
ajunseră la promontoriu, unde se aşezară pe câte o piatră, 
împărțind o ţigară. 

— Mai există încă o legătură între victime, spuse deodată 
Mikael. Poate că te-ai gândit la ea. 

— Ce anume? 

— Prenumele. 

Lisbeth Salander medită o clipă. Apoi, clătină capul. 

— Toate au nume biblice. 

— Nu e adevărat, răspunse Lisbeth repede. Nici Liv, nici Lena 
nu există în Biblie. 

— Ba, de fapt, sunt. Liv înseamnă „viaţă”!, ceea ce e 
înţelesul biblic al numelui „Eva”. Şi, ia să te văd, Sally, „Lena” e 
prescurtarea cărui nume? 

Lisbeth Salander strânse iritată ochii şi înjură în sinea ei. 
Mikael gândea mai iute decât ea. Asta nu-i plăcea. 

— „Magdalena”, spuse ea. 

— Păcătoasa, prima femeie, fecioara Maria... Le ai pe toate 
la un loc. Această istorie e suficient de aiurită, ca să-l facă pe un 
psiholog să-şi ia câmpii! Dar, de fapt, m-am gândit la altceva 
referitor la nume. 

Lisbeth aşteptă răbdătoare. 

— Sunt nume tradiţionale evreieşti. Familia Vanger a avut o 
bună încărcătură de antisemiţi nebuni, de nazişti şi teoreticieni 
ai conspirației. Harald Vanger, din casa aia de colo, are mai mult 
de nouăzeci de ani şi în anii şaizeci era în plină formă. Singura 
dată când l-am întâlnit, a şuierat că propria lui fiică e o curvă. 
Are probleme evidente cu femeile. 


1 (Ett) liv, sued.: (o) viaţă. 


La întoarcerea acasă, au făcut sandvişuri şi au încălzit 
cafeaua. Mikael a aruncat o privire celor cinci sute de pagini pe 
care i le produsese anchetatoarea preferată a lui Dragan 
Armanski. 

_ — Ai făcut o muncă formidabilă într-un timp record, spuse el. 
Iti mulţumesc. Şi îţi mai mulţumesc şi pentru faptul că ai fost 
drăguță să vii până aici, să aduci raportul. 

— Şi acum, ce se întâmplă? întrebă Lisbeth. 

— Voi vorbi mâine dimineaţă cu Dirch Frode, să fixăm plata. 

— Nu mă refeream la asta. Mikael o privi: 

— Păi... treaba pentru care te-am angajat e gata, spuse el 
prudent. 

— Dar eu nu am terminat cu istoria asta. 

Mikael se lăsă pe spate pe sofaua de lemn şi-i întâlni 
privirea. Nu putea citi nimic în ochii ei. Timp de jumătate de an 
se ocupase singur de dispariţia Harrietei şi deodată exista o altă 
persoană - un researcher abil - care înţelegea toate implicaţiile. 
Se hotări fără să ezite. 

— Ştiu. Istoria asta mi s-a strecurat şi mie sub piele. Vorbesc 
mâine cu Dirch Frode. Te mai angajăm pentru o săptămână sau 
două, ca... să zicem, asistent-investigator. Nu ştiu dacă el vrea 
să plătească aceeaşi sumă pe care i-a plătit-o lui Armanski, dar 
o să reuşim să-l facem să pună pe masă o lună de salariu 
corect. 

Lisbeth Salander îi oferi un surâs neaşteptat. Nu voia în nici 
un caz să fie pusă pe tuşă şi ar fi lucrat chiar gratis. 

— Sunt pe punctul de a adormi, spuse ea şi, fără comentarii, 
se duse în odaia ei, închizând uşa. 

După două minute, o redeschise, scoțând capul afară. 

— Cred că nu ai dreptate. Nu e vorba despre un ucigaş în 
serie nebun, care a citit prea mult Biblia. Pur şi simplu, e o javră 
obişnuită, care urăşte femeile. 


21 
Joi 3 iulie - joi 10 iulie 

Lisbeth Salander se trezise înaintea lui Mikael. A pus de 
cafea şi s-a băgat sub duş. Când s-a trezit Mikael, pe la 7.30, a 
găsit-o citind un rezumat al cazului Harriet Vanger, de pe 
iBook-ul lui. A venit în bucătărie, cu un prosop în jurul şoldurilor, 
frecându-se la ochi, ca să alunge somnul. 

— Cafeaua e gata, i-a spus ea. Mikael a privit peste umărul 
ei: 

— Documentul acesta era protejat de un cod de acces, a 
spus. 

Lisbeth s-a întors, privindu-l: 

— Durează exact 30 de secunde ca să încarci de pe net un 
program de decriptare a codurilor din Word, i-a explicat ea. 

— Va trebui să avem amândoi o discuţie despre noţiunea de 
„ce e al meu şi ce e al tău”, spuse el, intrând sub duş. 

Când s-a întors, Lisbeth închisese computerul şi-l pusese la 
locul lui, pe masa de lucru. Îşi pornise propriul ei PowerBook. 
Mikael era aproape convins că transferase deja tot ce se afla în 
computerul lui pe alei. 

Lisbeth Salander era o narcomană a informaţiei, cu o 
concepţie cât se poate de liberală despre etică şi morală. 


Mikael tocmai apucase să se aşeze la masă pentru micul 
dejun, când cineva bătu la uşa de intrare. Se duse să deschidă. 
Martin Vanger îl privea cu un aer aşa de crispat, încât pentru o 
clipă Mikael crezu că venise să-i anunţe moartea lui Henrik 
Vanger. 

— Nu, Henrik se simte la fel ca ieri. Am o altă treabă cu tine. 
Pot să intru un moment? 

Mikael îi făcu loc să intre şi îl prezentă „colaboratoarei” sale, 
Lisbeth Salander. Ea aruncă industriaşului o privire scurtă şi făcu 
un gest mic din cap, înainte de a se reîntoarce la computerul ei. 
Martin Vanger o salută automat, dar părea aşa de distrat că abia 
părea s-o fi observat. Mikael fi turnă o ceaşcă de cafea şi-l rugă 
să se aşeze. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu eşti abonat la Hedestads-Kuriren? 

— Nu. ÎI citesc uneori la cafeneaua Susannei. 

— Prin urmare, nu l-ai citit în dimineaţa asta. 


— După cum vorbeşti, ar fi trebuit s-o fac. Martin Vanger 
puse ziarul pe masă, în faţa lui Mikael. 

li erau consacrate două coloane pe prima pagină, mai mult 
pentru atragerea atenţiei, iar continuarea se afla pe pagina 4. El 
privi titlul: 


AICI SE ASCUNDE JURNALISTUL CONDAMNAT PENTRU 
DEFAIMARE 


Textul era ilustrat cu o fotografie făcută de pe malul celălalt, 
din faţa bisericii, care-l reprezenta pe Mikael în vreme ce ieşea 
pe uşa casei. 

Reporterul Conny Torsson făcuse o treabă bine închegată, 
realizând un portret distrugător al lui Mikael. Textul recapitula 
afacerea Wennerström şi accentua asupra faptului că Mikael 
părăsise Mi/lennium acoperit de ocară şi că tocmai ispăşise o 
pedeapsă cu puşcăria. Textul se termina cu formula obişnuită că 
Mikael refuzase să facă declaraţii pentru Hedestads-Kuriren. 
Articolul avea un asemenea ton, că orice locuitor din Hedestad 
trebuia să înțeleagă că prin ținut bântuia un 
Suspect-Blestemat-din-Stockholm. Nici una dintre afirmaţiile din 
text nu era atacabilă în justiţie, dar lucrurile erau întoarse în aşa 
fel, încât să-l prezinte pe Mikael într-o lumină cât se putea de 
suspectă; fotografia şi textul erau de genul folosit pentru a 
descrie teroriştii politici. Millennium era numit „un ziar care 
instigă”, de puţină credibilitate şi cartea lui Mikael despre jurna- 
lismul economic era prezentată ca o adunătură de „afirmaţii 
controversate” împotriva unor jurnalişti respectaţi. 

— Mikael... Nu am cuvinte pentru a exprima ce am simţit 
citind acest articol. E odios. 

— E o treabă comandată, răspunse Mikael calm. 

ÎI privi întrebător pe Martin Vanger. 

— Sper că înţelegi că nu am nimic de-a face cu asta. Mi-a 
stat cafeaua de dimineaţă în gât, când am citit ziarul. 

— Cine? 

— Am dat câteva telefoane acum, de dimineaţă. Conny 
Torsson lucrează ca suplinitor de vară. Dar a făcut treaba asta la 
comanda lui Birger. 

— Nu ştiam că Birger are vreo influenţă asupra redacţiei - el 
este totuşi consilier municipal şi politician. 


— Formal, nu are nici o influenţă. Dar, redactor-şef la 
Hedestads-Kuriren este Gunnar Karlman, fiul lui Ingrid Vanger, 
de pe linia Johan Vanger, Birger şi Gunnar sunt prieteni apropiaţi 
de mulţi ani. 

— Înţeleg. 

— Torsson va fi dat imediat afară. 

— Câţi ani are? 

— Sincer să fiu, nu ştiu. Nu l-am întâlnit niciodată. 

— Nu-l da afară. Când m-a sunat, părea un reporter destul 
de tânăr şi neexperimentat. 

— Dar toate astea nu pot rămâne fără consecinţe. 

— Dacă vrei părerea mea, eu găsesc situaţia destul de 
absurdă, ca redactorul-şef al unui ziar care este proprietatea 
familiei Vanger să atace un alt ziar, unde Henrik Vanger este 
coproprietar şi unde se află în consiliul de conducere. 
Redactorul-şef Karlman vă atacă prin urmare pe Henrik şi pe 
tine. 

Martin Vanger cântări cuvintele lui Mikael, dând încet din 
cap. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Ar trebui să cântăresc mai bine 
responsabilităţile. Karlman este coproprietar în concern şi 
totdeauna a încercat să mă împuşte pe la spate, dar treaba de 
aici pare mai curând răzbunarea lui Birger, pentru că ai dat cu ei 
de pământ pe culoarul spitalului. li eşti un ghimpe în ochi. 

— Ştiu. De aceea, cred că Torsson este totuşi cel mai cinstit 
din toată povestea. E foarte greu pentru un suplinitor tânăr să 
se opună când redactorul-şef îi ordonă să scrie într-un anume 
fel. 

— Pot să le cer să-şi prezinte oficial scuzele, în paginile de 
mâine. 

— N-o face. Singurul rezultat va fi o luptă interminabilă, care 
va înrăutăţi şi mai tare situaţia. 

— Prin urmare, crezi că nu trebuie făcut nimic? 

— Nu merită. Karlman va face greutăţi, şi în cel mai rău caz 
tu vei fi calificat drept un ticălos, care, în calitate de proprietar 
încerci să influenţezi în mod ilegal libertatea de opinie. 

— lartă-mă, Mikael, dar nu sunt de acord cu tine. E şi dreptul 
meu de a-mi formula opinia. Părerea mea este că articolul ăsta 
pute - şi am de gând să-mi fac clară poziţia. Oricum, sunt 
supleantul lui Henrik la conducerea revistei Millennium, şi în 


această calitate nu pot lăsa să treacă asemenea insinuări 
nepedepsite. 

— OK. 7 

— Prin urmare, voi cere dreptul la replică. In aceasta, îl voi 
prezenta pe Karlman ca pe un idiot. Cu atât mai rău pentru el. 

— Perfect, trebuie să acţionezi conform propriilor tale 
convingeri. 

— Pentru mine, este, de asemenea, important ca tu să 
înţelegi cu adevărat că eu nu am avut nimic de-a face cu acest 
atac infam. 

— Te cred, îi răspunse Mikael. 

— În plus, nu vreau să discut acum, dar în felul acesta este 
readusă pe tapet problema despre care am mai vorbit; E 
important să-ţi reiei locul în redacţie la Millennium, aşa încât să 
putem prezenta un front comun. Atâta vreme cât vei fi absent, 
vor continua tot felul de vorbe. Eu cred în Millennium şi sunt 
convins că putem câştiga acest război împreună. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, dar acum este rândul meu 
să nu fiu de acord cu tine. Nu pot rupe contractul cu Henrik şi, 
de fapt, nici nu vreau să-l rup. Înţelegi, eu am o adevărată 
afecţiune pentru el. Şi treaba cu Harriet... 

— Înţeleg că-i greu pentru tine şi înţeleg că Henrik a fost 
obsedat de asta atâţia ani. 

— Între noi fie spus - eu îl iubesc pe Henrik şi el este 
mentorul meu, dar când e vorba de Harriet, obsesia lui devine 
manie curată. 

— Când am început treaba asta, credeam că-i timp pierdut. 
Dar se întâmplă că, împotriva oricărei aşteptări, am găsit 
material nou. Cred că ne aflăm în faţa unui succes şi este posibil 
să dau răspuns la întrebarea despre ce s-a petrecut. 

— Nu vrei să-mi povesteşti ce-ai găsit? 

— Conform contractului, nu trebuie să discut acestea cu 
altcineva, fără acordul personal al lui Henrik. 

Martin Vanger îşi sprijini bărbia în palmă. Mikael putea citi 
şovăială în privirea lui. În cele din urmă, Martin luă o hotărâre: 

— Bine, în cazul acesta, cel mai bun lucru pe care îl putem 
face este să rezolvăm cât mai repede enigma despre Harriet. 
Atunci, eu spun aşa: îţi voi da tot sprijinul posibil ca să termini 
cât se poate de repede treaba într-un fel mulţumitor şi după 
aceea să te poţi întoarce la Millennium. 


— Perfect. Nu vreau să mă bat şi cu tine. 

— Nu e nevoie s-o faci. Ai tot sprijinul meu. Poţi să mi te 
adresezi când vrei, dacă ai vreo problemă. Am să fac presiuni 
asupra lui Birger, să nu-ţi mai pună în nici un fel piedici în drum. 
Şi am să încerc să vorbesc cu Cecilia, să se liniştească. 

— Mulţumesc. Trebuie să am posibilitatea să-i pun întrebări, 
dar ea mi-a ignorat toate încercările, de o lună întreagă. 

Martin Vanger zâmbi brusc: 

— Poate aveţi alte treburi de rezolvat. Dar nu mă bag. 

Îşi strânseră mâinile. 


Lisbeth Salander ascultase în tăcere schimbul de replici 
dintre Mikael şi Martin Vanger. De îndată ce plecă Martin, ea luă 
Hedestads-Kuriren şi parcurse articolul. Apoi, lăsă ziarul fără nici 
un comentariu. 

Mikael nu spuse nimic, era căzut pe gânduri. Gunnar 
Karlman se născuse în 1942, deci în 1966 avea douăzeci şi patru 
de ani. Şi el fusese una dintre persoanele prezente pe insulă, 
atunci când dispăruse Harriet. 


După micul dejun, Mikael îşi însărcină colaboratoarea să 
citească ancheta făcută de poliţie. El triase materialul şi i-a dat 
doar dosarele centrate pe dispariţia Harrietei. l-a mai dat şi 
toate fotografiile cu accidentul de pe pod, ca şi lunga sinteză pe 
care o făcuse pornind de la investigaţiile private ale lui Henrik. 

După aceea, Mikael a traversat podul, ducându-se la Dirch 
Frode, pe care îl puse să stabilească contractul de angajare a lui 
Lisbeth, pe o perioadă de o lună. 

Revenind la casa de oaspeţi, o găsi pe Lisbeth în grădină, 
cufundată în ancheta de poliţie. Mikael intră să încălzească 
cafeaua. O privea pe fereastra bucătăriei. S-ar fi zis că nu făcea 
decât să parcurgă superficial materialul şi nu folosea mai mult 
de 10-15 secunde pentru o pagină. Răsfoia mecanic şi Mikael a 
fost uimit văzând-o că făcea o lectură aşa de neglijentă; ceea ce 
era neplăcut şi contradictoriu, mai ales că propria ei anchetă 
fusese aşa de atent făcută. Umplu două ceşti cu cafea şi se duse 
să-i ţină companie la masa din grădină. 

— Tot ce ai scris despre dispariţia lui Harriet a fost înainte de 
a realiza că noi vânăm un ucigaş în serie? 


— Exact. Am notat ce mi s-a părut important, întrebări pe 
care voiam să i le pun lui Henrik Vanger şi alte lucruri de felul 
acesta. Cum ai remarcat desigur, este destul de slab structurat. 
Până de curând, n-am făcut decât să bâjbâi în întuneric, 
încercând să scriu un story - un capitol din biografia lui Henrik 
Vanger. 

— Şi acum? 

— Mai înainte, toate investigaţiile s-au axat pe Hedeby. 
Acum sunt convins că această istorie a început nu pe insulă, ci 
în Hedestad, mult mai devreme. Acest lucru face ca perspectiva 
să se deplaseze. 

Lisbeth dădu din cap aprobator. Rămase pe gânduri o clipă. 

— A fost grozav să descoperi chestia cu fotografiile, spuse 
ea. 

Mikael înălţă sprâncenele. Lisbeth Salander nu părea genul 
darnic cu laudele şi el se simţea foarte flatat. Pe de altă parte - 
din punct strict jurnalistic, era de fapt un lucru destul de 
neobişnuit. 

— E vremea să completezi detaliile. Ce s-a întâmplat cu 
fotografia pe care ai vânat-o la Norsjö? 

— Vrei să spui că nu ai privit fotografia, în computerul meu? 

— N-am avut timp. Am preferat să citesc ce gândeşti şi ce 
concluzii ai tras. 

Mikael suspină, îşi porni /Book-ul şi deschise registrul cu 
fotografii. 

— E fascinant. Vizita la Norsjö a fost un succes şi, în acelaşi 
timp, o dezamăgire totală. Am găsit fotografia, dar ea nu-mi 
spune mare lucru. Femeia aceea, Mildred Berggren, a păstrat 
toate fotografiile de vacanţă într-un album, unde le-a lipit 
conştiincioasă, toate de-a valma. Şi această fotografie se afla 
acolo. A fost luată pe o peliculă color ieftină. Treizeci şi şapte de 
ani mai târziu, copia era destul de palidă şi îngălbenită. Mildred 
a păstrat şi negativele într-o cutie de pantofi. Am putut să 
împrumut toate negativele de la Hedestad şi le-am scanat. lată 
ce a văzut Harriet. 

Apăsă pe o imagine cu numele [HARRIET/bd-l9.eps]. 

Lisbeth îi înţelese dezamăgirea. Avea în faţa ochilor o 
imagine uşor mişcată, destul de prost cadrată, care arăta clovnii 
din cortegiul de la Serbarea Copiilor. In spate, se vedea un colţ 
din prăvălia de mode-bărbați a lui Sunderstrom. Vreo zece 


persoane se aflau pe trotuar, în fundal, între clovni şi partea din 
faţă a camionului următor. _ 

— Cred că aceasta este persoana pe care a văzut-o. In parte, 
pentru că am încercat să calculez ce privea ea, bazându-mă pe 
unghiul în care îi era întoarsă faţa - am desenat exact 
încrucişarea de drumuri - şi în parte, pentru că este singura 
persoană care pare să privească drept în aparat. Prin urmare, o 
fixa pe Harriet. 

Lisbeth văzu o figură neclară, care stătea un pic în spatele 
spectatorilor, pe strada transversală. El purta un hanorac de 
culoare închisă, cu o parte roşie pe umeri şi pantaloni închişi, 
poate blugi. Mikael mări imaginea, care umplu tot ecranul, de la 
brâu în sus. Fotografia deveni imediat şi mai neclară. 

— E un bărbat. Are aproximativ 1,80 m, corpolenţă normală. 
Are păr blond închis de lungime medie şi este ras. Dare 
imposibil să-i distingi trăsăturile, sau cel puţin să-i stabileşti 
vârsta. Poate fi adolescent sau adult de vârstă medie. 

— Fotografia poate fi prelucrată... 

— Am prelucrat-o. l-am trimis chiar o copie lui Christer Malm, 
de la Millennium, ori el este grozav în tratarea imaginilor. Mikael 
mai apăsă pe o imagine. Aici este ce-am putut scoate mai bun. 
Pur şi simplu, aparatul era prea prost şi distanţa prea mare. 

— Ai arătat fotografia cuiva? Oamenii recunosc atitudinea... 

— l-am arătat fotografia lui Dirch Frode. N-are nici o idee 
despre cine ar putea fi. 

— Dirch Frode nu este cel mai ager tip din Hedestad... 

— Nu, dar eu lucrez pentru el şi pentru Henrik Vanger. Vreau 
să-i arăt poza lui Henrik, înainte de a o face să circule. 

— Poate este un simplu spectator. 

— Poate. Dar, în orice caz, a reuşit să-i provoace Harrietei o 
reacţie cu totul remarcabilă. 


În săptămâna care a urmat, Mikael şi Lisbeth au lucrat la 
cazul Harriet practic din zori până în noapte. Lisbeth a continuat 
să citească materialul anchetei şi a scos la iveală o serie 
întreagă de întrebări la care Mikael a încercat să răspundă. Nu 
putea să existe decât un singur adevăr, şi fiecare răspuns 
confuz sau neclaritate conducea la un raţionament mai adânc. 
Au folosit o zi întreagă ca să cerceteze orarul tuturor actorilor, în 
vremea accidentului de pe pod. 


Lisbeth Salander îi provoca lui Mikael o tot mai mare 
perplexitate. Deşi nu parcurgea decât superficial materialul, 
părea să se oprească întotdeauna tocmai asupra detaliilor 
obscure sau contradictorii. 

Făceau o pauză după-amiaza, când căldura devenea 
insuportabilă afară. De câteva ori, s-au dus să facă baie pe 
canal, ori s-au plimbat până la terasa Susannei. Susanne 
începuse să-l privească pe Mikael cu o răceală demonstrativă. El 
îşi dădea seama că Lisbeth nu părea să aibă vârsta convenabilă 
şi, cu toate acestea, locuia la el acasă, ceea ce în ochii Susannei 
îl transforma într-un bătrâne! libidinos. Era dezagreabil. 

Mikael continua să facă o tură de jogging în fiecare seară. 
Lisbeth nu-i comenta exerciţiile, când se întorcea gâfâind din 
greu. A alerga peste pietre şi buşteni nu părea să facă parte din 
ceea ce considera ea drept plăcerile verii. 

— Am peste patruzeci de ani, îi spuse Mikael. Trebuie să fac 
mişcare, dacă nu vreau să-mi crească burta prea tare. 

— Aha. 

— Tu nu te antrenezi niciodată? 

— Boxez uneori. 

— Boxezi? 

— Da, ştii, cu mănuşi. 

Mikael se duse să facă duş şi încercă să şi-o imagineze pe 
Lisbeth în ringul de box. Nu era sigur că nu-şi bătuse joc de el. 
Trebuia să-i pună o întrebare: 

— La ce categorie de greutate boxezi? 

— Nici una. Schimb câteva lovituri cu băieţii de la un club de 
box din Söder. 

De ce nu sunt uimit, se gândi Mikael. Dar, în orice caz, 
constată el, povestise ceva despre sine. El nu avea încă nici o 
informaţie propriu-zisă despre ea: cum începuse să lucreze 
pentru Armanski, ce formaţie avea, sau ce făceau părinţii ei. De 
îndată ce încerca s-o întrebe despre viaţa ei particulară, se 
închidea ca o stridie şi ori răspundea monosilabic, ori îl ignora 
total. 


Într-o după-amiază, Lisbeth Salander dădu deoparte un 
dosar, privindu-l cu o cută între sprâncene: 
— Ce ştii despre Otto Falk? Preotul. 


— Destul de puţin. L-am întâlnit pe actualul pastor aici, la 
biserică, de câteva ori la începutul anului şi el mi-a povestit că 
Falk mai trăieşte, dar că e internat într-o clinică de geriatrie la 
Hedestad. Alzheimer. 

— De unde e? 

— De aici, din Hedestad. A studiat la Uppsala şi avea în jur 
de treizeci de ani când a revenit. 

— Era necăsătorit. Şi Harriet îl frecventa?! 

— De ce întrebi? 

— Constatam doar că poliţaiul, Morell acela, a fost destul de 
blând cu el la interogatoriu. 

— În anii şaizeci preoţii se bucurau de un alt statut social. 
Era natural să locuiască aici, pe insulă, ca să zic aşa, aproape de 
putere. 

— Mă întreb, cât de atent a percheziţionat poliţia casa 
parohială. Din fotografii se vede că era o casă mare, de lemn şi 
trebuie să fi avut grămezi de locuri, ca să ascunzi un corp 
pentru o vreme. 

— E adevărat. Dar nu există nimic în material care să lase să 
se înţeleagă că ar fi avut vreo legătură cu crimele în serie, şi nici 
cu dispariţia lui Harriet. 

— De fapt, există, spuse Lisbeth Salander zâmbindu-i 
strâmb. În primul rând, era preot şi preoţii au, mai mult decât 
alţii, o relaţie specială cu Biblia. Pe urmă, el a fost ultimul care a 
văzut-o pe Harriet şi a vorbit cu ea. 

— Dar pe urmă s-a dus imediat la locul accidentului şi a 
rămas acolo mai multe ore. Se vede pe o grămadă de fotografii, 
mai ales în perioada de timp când trebuie să fi dispărut Harriet. 

— AŞ, eu îi pot face la iuţeală zob alibiul. Dar mă gândeam la 
altceva. Istoria asta are de-a face cu un ucigaş de femei sadic. 

— Da, şi? 

— Am fost... Am avut un pic de timp liber astă-primăvară şi 
am citit diverse lucruri despre sadici, într-un cu totul alt context. 
Unul dintre documentele pe care le-am citit era un manual al 
FBl-ului din SUA, care afirma că frapant de mulţi ucigaşi în serie 
care au fost prinşi proveneau din familii disfuncţionale, şi că în 
copilărie le făcea plăcere să chinuiască animale. In plus, un 
număr mare dintre asasinii în serie americani au fost arestaţi 
pentru incendii criminale. 

— Jertfe de animale şi sacrificii prin foc, vrei să spui. 


— Da. Şi focul, şi animale torturate apar în multe dintre 
cazurile notate de Harriet. Dar eu mă gândeam la incendierea 
casei parohiale, care a ars la sfârşitul anilor şaptezeci. 

Mikael reflectă un moment. 

— E prea vag, spuse el în cele din urmă. Lisbeth Salander 
aprobă: 

— De acord. Dar merită să fie notat. Nu am găsit nimic în 
anchetă despre motivul incendiului şi ar fi interesant de ştiut 
dacă au mai fost şi alte incendii bizare în anii şaizeci. În plus, ar 
mai fi interesant să aflăm dacă au existat cazuri de torturare 
sau sfârtecare a animalelor la vremea aceea în ţinut. 


Când Lisbeth s-a dus la culcare în cea de-a şaptea seară la 
Hedeby, era uşor iritată pe Mikael Blomkvist. Timp de o 
săptămână petrecuse aproape fiecare minut cu el; în cazurile 
obişnuite, ajungeau şapte minute de companie cu un alt om, ca 
s-o apuce durerea de cap. 

Constatase de multă vreme că relaţiile sociale nu erau 
partea ei tare şi era decisă la o viaţă solitară. Era întru totul 
mulţumită, cu condiţia ca lumea s-o lase în pace, fără să se 
amestece în treburile ei. Din nefericire, cei din jur erau mai puţin 
înţelepţi şi înţelegători şi ea trebuia să se bată tot timpul cu 
autorităţile sociale, cele pentru protecţia copiilor, de tutelă, cu 
fiscul, cu poliţia, curatorii, psihologii, psihiatrii, profesorii şi 
paznicii de la baruri, care n-o lăsau să intre în cluburile de 
noapte, cu toate că avea douăzeci şi cinci de ani (în afara celor 
de la „Moară”, care o cunoşteau). Era o armată întreagă de 
oameni care părea să n-aibă altceva mai bun de făcut decât să 
încerce să-i conducă viaţa şi, dacă li se dădea posibilitatea, să 
schimbe felul de a trăi pe care ea şi-l alesese. 

De foarte timpuriu, învățase că plânsul nu serveşte la nimic. 
Mai învățase că de fiecare dată când încercase să atragă atenţia 
cuiva asupra unui lucru din viaţa ei, situaţia devenea şi mai rea. 
In consecinţă, ea era cea care trebuia să-şi rezolve problemele, 
cu metodele pe care le considera necesare. Atitudine de care 
avocatul Nils Bjurman luase cunoştinţă. 

Mikael Blomkvist avea aceeaşi facultate iritantă ca toţi 
ceilalţi de a-i cotrobăi prin viaţa personală şi de a pune întrebări 
la care ea nu voia să răspundă. In schimb, el nu reacţiona 
precum cea mai mare parte dintre bărbaţii pe care îi cunoscuse. 


Când îi ignora întrebările, el se mulțumea să ridice din umeri 
şi renunţa la subiect, lăsând-o în pace. Vimitor. 

Primul lucru pe care-l făcuse, de îndată ce avusese acces la 
iBook-ul lui, în prima dimineaţă petrecută în casa de oaspeţi, 
fusese desigur să transfere toată informaţia pe propriul ei 
computer. În felul acesta, nu mai conta dacă el o punea pe liber, 
oricum, ar fi avut acces la tot materialul. 

Dar după aceea îl provocase în mod expres, citind în mod 
demonstrativ documentele de pe computer, când el se trezise. 
Se aşteptase la un acces de furie. El avusese mai curând aerul 
resemnat, mormăise ceva ironic şi se dusese să facă duş, iar 
după aceea începuse să discute despre ce citise ea. Un tip 
ciudat. Aproape trăsese concluzia că avea încredere în ea. 

Dar faptul că avea cunoştinţă despre talentele ei de hacker 
era grav. Lisbeth Salander era conştientă că termenul juridic 
aplicat acestui fel de piraterie cu care se ocupa ea, atât în viaţa 
profesională, cât şi ca distracţie, era /ntruziune informatică 
ilegală şi putea fi pedepsită cu până la doi ani închisoare. Era un 
punct sensibil - ea nu voia să fie închisă, şi o pedeapsă cu 
închisoarea ar fi însemnat, de asemenea, cu cea mai mare 
probabilitate, că i-ar fi fost confiscate computerele şi, prin 
urmare, i s-ar fi interzis singura ocupaţie în care era cu adevărat 
bună. Nu se gândise niciodată să povestească lui Dragan 
Armanski sau altcuiva cum făcea să obţină informaţiile pe care 
ei le cumpărau. 

Cu excepţia lui Plague şi a unui mic număr de persoane de 
pe net, care la fel ca ea se ocupau cu pirateria la un înalt nivel 
profesional - şi cei mai mulţi dintre aceştia o cunoşteau sub 
pseudonimul de Wasp, neştiind cine este şi unde locuieşte - 
doar Kalle Blomkvist descoperise secretul ei. El dăduse peste ea 
deoarece făcuse o greşeală, pe care nici un începător în branşă 
de doisprezece ani n-o comite, ceea ce proba că mintea ei era 
pe cale să fie roasă de viermi şi că merita să fie biciuită. Dar el 
nu înnebunise de furie, nu răscolise cerul şi pământul - în 
schimb, o angajase. 

În consecinţă, era vag iritată pe el. 

După ce au mâncat un sandviş, chiar înainte ca ea să 
meargă să se culce, Mikael a întrebat-o dacă era un hacker 
priceput. Spre propria-i uimire, a răspuns spontan la întrebare: 


— Probabil, cel mai bun din Suedia. Mai există poate două 
sau trei persoane, cam la nivelul meu. 

Nu se îndoia de adevărul din spusele ei. Într-o vreme, Plague 
fusese mai bun decât ea, dar îl depăşise de mult. 

Dar, pe de altă parte, se simţea ciudat, pronunţând cuvintele 
acestea. N-o mai făcuse niciodată până atunci. Nici măcar nu 
avusese pe cineva cu care să poarte o asemenea discuţie şi 
brusc simţi plăcere pentru faptul că el părea impresionat de 
cunoştinţele ei. Dar imediat după aceasta şterse tot efectul, 
întrebând-o cum învățase să fie hacker. 

Nu ştia ce să-i răspundă. Am ştiut dintotdeauna. Dar, preferă 
să se ducă la culcare, fără să-i spună noapte bună. 

Pentru ca s-o irite şi mai mult, Mikael nu părea să 
reacționeze la faptul că ea doar îi întorsese spatele. Din patul ei, 
îl auzea cum se învârtea prin bucătărie, strângea vasele şi le 
spăla. Se trezea totdeauna mai târziu decât ea, dar acum părea 
şi el gata să se culce. Îl auzi în baie, cum intră apoi în odaia lui şi 
închise uşa. Un moment mai târziu, auzi scârţâitul patului, când 
se culcă, la cincizeci de centimetri de ea, dar de cealaltă parte a 
peretelui. 

In săptămâna pe care o petrecuse aici, el nu-i făcuse curte. 
Lucrase împreună cu ea, o întrebase ce păreri avea, o lovise 
peste degete, când gândea greşit şi-i recunoscuse meritul, când 
ea îl corecta. O tratase pur şi simplu ca pe o fiinţă umană. 

Inţelese deodată că-i plăcea tovărăşia lui Mikael Blomkvist şi 
poate chiar avea încredere în el. Nu se încrezuse niciodată în 
cineva, poate cu excepţia lui Holger Palmgren. Deşi, din motive 
diferite. Palmgren fusese un suflet bun previzibil, un do gooder. 

Se ridică, aşezându-se la fereastră şi privind nervos în 
întuneric. Cel mai greu lucru pe care-l cunoştea era să se arate 
goală unui alt om pentru prima dată. Era convinsă că trupul ei 
rahitic era respingător. Sânii erau patetici. Nu avea şolduri 
despre care să se poată vorbi. In propriii ochi, nu avea prea 
multe de oferit. Dar, dincolo de asta, era o femeie absolut 
normală, cu exact aceleaşi dorinţe şi impulsuri sexuale ca toate 
celelalte. Rămase meditând aproape douăzeci de minute, 
înainte de a se hotărî. 


Mikael se culcase deschizând un roman de Sara Paretsky, 
când auzi clanţa uşii şi, privind în sus, o văzu pe Lisbeth 


Salander. Ea răsucise cearşaful în jurul trupului şi stătea tăcută 
în pragul uşii. Îl privea, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Mikael. Ea făcu un semn de 
negare. 

— Ce vrei? 

Ea veni la el, îi luă cartea din mână şi o puse pe noptieră. 
Apoi, se aplecă şi-l sărută pe gură. Mai clar decât atât nu putea 
să-şi arate intenţiile! Se vâri iute în patul lui şi rămase aşezată, 
privindu-l cu ochii cercetători. Puse mâna pe cearşaful de pe 
pântecele lui. Cum el nu protesta, se aplecă, muşcându-l de 
sfârcul sânului. 

Mikael Blomkvist era totalmente perplex. După câteva clipe, 
o prinse de umeri şi o depărta puţin, ca să-i vadă chipul. In ceea 
ce-l privea, nu era deloc netulburat. 

— Lisbeth... nu ştiu dacă e o idee prea bună. Vom lucra 
împreună. 

— Vreau să fac dragoste cu tine. Şi nu voi avea nici o 
problemă să lucrez cu tine din cauza asta, dar voi avea o 
problemă a dracului de mare dacă mă dai afară de aici. 

— Dar abia ne cunoaştem. 

Ea avu un râs neaşteptat, scurt, aproape ca şi cum ar fi tuşit. 

— Când am făcut ancheta despre tine, am putut constata că 
asta nu te-a împiedicat mai înainte. Dimpotrivă, eşti tipul care 
niciodată nu-şi poate ţine mâinile la locul lor. Ce nu merge? Nu 
sunt destul de sexy pentru tine? 

Mikael clătină din cap, încercând să găsească ceva inteligent 
de spus. Cum nu răspundea, ea trase cearşaful de pe el şi se 
aşeză călare. 

— Nu am nici un prezervativ. 

— Dă-le dracului. 


Când Mikael se trezi, Lisbeth era deja sculată. O auzea 
făcând zgomot cu cana de cafea în bucătărie. Era cu puţin 
înainte de ora şapte. Dormise doar două ore şi rămase cu ochii 
închişi. 

N-o înţelegea pe Lisbeth Salander. Niciodată nu lăsase să se 
bănuiască, nici măcar printr-o privire, că ar fi fost cât de puţin 
interesată de el. 

— Bună dimineaţa, îi spuse ea din pragul uşii. Chiar zâmbea 
un pic. 


— Hei, îi răspunse Mikael. 

— S-a terminat laptele. Mă duc până la staţia de benzină. 
Deschid la şapte. 

Se întoarse aşa de rapid, că Mikael nu apucă să-i răspundă. 
Auzi cum se încălţa şi îşi lua geanta şi casca de motociclist, şi 
cum dispărea pe uşa de afară. El închise ochii. Apoi, auzi din nou 
uşa de la intrare şi, câteva secunde mai târziu, era înapoi, în 
pragul uşii. De data aceasta, nu mai zâmbea. 

— E mai bine să vii, să vezi, spuse cu voce ciudată. ` 

Mikael sări imediat în picioare şi îşi trase blugii pe el. In 
timpul nopţii, cineva vizitase casa de oaspeţi, lăsându-le un 
cadou de care s-ar fi lipsit. Pe verandă se afla cadavrul 
carbonizat al unei pisici tăiate în bucăţi. Labele şi capul îi 
fuseseră tăiate, apoi corpul fusese jupuit şi maţele scoase afară; 
resturile erau aruncate alături de cadavru, care părea să fi fost 
ars pe foc. Capul pisicii era intact şi fusese plasat pe şaua 
motocicletei lui Lisbeth Salander. Mikael recunoscu blana 
brun-roşcată. 


22 
Joi 10 iulie 

Au mâncat micul dejun afară, în tăcere şi fără să aibă lapte 
la cafea. Lisbeth scosese un mic aparat fotografic digital Canon 
şi fotografiase macabrul aranjament, înainte ca Mikael să vină 
cu o pungă de gunoi ca să curețe totul. El plasase pisica moartă 
în portbagajul maşinii, dar nu era sigur ce trebuia să facă cu 
cadavrul. În mod logic, ar fi trebuit să reclame la poliţie un caz 
de torturare a animalelor sau poate o ameninţare ilegală, dar nu 
ştia cum să explice de ce se produsese ameninţarea. 

Spre opt şi jumătate, Isabella Vanger a trecut plimbându-se 
prin faţa casei. Nu i-a văzut sau s-a prefăcut că nu-i vede. 

— Cum te simţi? a întrebat-o Mikael în cele din urmă pe 
Lisbeth. 

— Bine. L-a privit uimită. Eí bine, el ar vrea să fiu 
impresionată. Când o să-l găsesc pe nenorocitul care a chinuit o 
biată pisică fără vină, numai ca să ne sperie pe noi, am să 
folosesc o crosă de baseball. 

— Crezi că este un avertisment care ne este adresat nouă? 

— Ai altă explicaţie mai bună? Şi asta înseamnă ceva. Mikael 
a aprobat. 

— Oricare ar fi adevărul în povestea asta, e clar că am 
speriat pe cineva destul de tare încât să se comporte 
nebuneşte. Dar mai este şi o altă problemă. 

— Ştiu. E o sacrificare în stilul celor din 1954 şi 1960. Dar 
pare imposibil ca un criminal care era activ în urmă cu cincizeci 
de ani să mai bântuie în zilele noastre, punând animale 
sacrificate pe pragul tău. 

Mikael dădu din cap aprobator: 

— Singurii care mai pot figura pe listă în cazul acesta sunt 
Harald Vanger şi Isabella Vanger. Mai există şi alte rude bătrâne 
pe partea lui Johan Vanger, dar nici unul dintre ei nu locuieşte în 
localitate. 

Mikael suspină, înainte de a continua: 

— Isabella este o viperă răutăcioasă care n-ar ezita să 
sacrifice o pisică, dar n-o văd petrecându-şi timpul cu uciderea 
în serie a unor femei în anii cincizeci. Harald Vanger... Nu ştiu, 
pare aşa de lipsit de puteri, că abia poate să meargă şi-mi pare 
greu de crezut că el a ieşit în toiul nopţii, a vânat pisica 
respectivă şi a făcut toate astea. 


— Dacă nu cumva sunt două persoane. Una bătrână, şi alta 
tânără. 

Mikael auzi o maşină trecând şi, privind, o văzu pe Cecilia 
Vanger care dispărea peste pod. Hara/d și Cecilia, se gândi el. 
Dar ideea conţinea un mare semn de întrebare; tatăl şi fiica nu 
se întâlneau şi abia de vorbeau unul cu altul. Cu toată 
promisiunea lui Martin Vanger de a discuta cu ea, aceasta încă 
nu-i răspunsese la nici unul dintre apelurile lui telefonice. 

— În mod evident, este cineva care ştie că noi facem 
cercetări şi că am avut succese, spuse Lisbeth Salander, 
ridicându-se şi plecând în casă. Când ieşi din nou, avea pe ea 
combinezonul de piele. 

— Plec la Stockholm. Mă întorc mâine seară. 

— Ce vrei să faci? 

— Să caut nişte chestii. Dacă cineva este suficient de nebun 
ca să omoare o pisică în felul acesta, la fel de bine poate el sau 
ea s-o facă împotriva noastră, data viitoare. Sau să pună foc 
când dormim. Vreau să te duci azi la Hedestad şi să cumperi 
două extinctoare şi două sonerii de alarmă. Unul dintre 
extinctoare trebuie să fie cu halon. 

Fără să mai spună altceva, îşi puse casca de motociclist, 
demară şi dispăru pe pod. 


Mikael a aruncat cadavrul pisicii într-un coş de gunoi de la 
benzinărie, înainte de a conduce până la Hedestad, unde a 
cumpărat stingătoarele şi soneriile de alarmă. Le-a pus în 
portbagaj şi a condus maşina până la spital. Apoi, a sunat fixând 
o întâlnire cu Dirch Frode la cafeneaua spitalului, ca să-i 
povestească ce se întâmplase în dimineaţa aceea. Dirch Frode 
s-a albit la faţă. 

— Mikael, eu nu m-am gândit nici o clipă că povestea asta ar 
putea fi periculoasă. 

— De ce nu? Misiunea constă în a dezvălui un criminal. 

— Dar cine ar putea... E nebunie curată. Dacă există vreun 
risc pentru tine şi pentru domnişoara Salander, misiunea trebuie 
să ia sfârşit. Pot să vorbesc eu cu Henrik. 

— Nu. În nici un caz. Nu vreau să risc să facă un nou atac de 
inimă. 

— El întreabă tot timpul cum îţi merge. 

— Transmite-i că descurc firele mai departe. 


— Ce-o să faceţi acum? 

— Am câteva întrebări. Primul incident s-a petrecut imediat 
după ce Henrik făcuse atacul de inimă, iar eu fusesem plecat la 
Stockholm peste zi. Cineva a scotocit prin odaia mea de lucru. 
Era exact când dezlegasem codul cu citatele din Biblie şi 
descoperisem fotografiile din Piaţa Gării. Eu am povestit acestea 
doar lui Henrik şi ţie. Martin ştia, de asemenea, pentru că el 
aranjase să pot vizita arhiva ziarului Hedestads-Kuriren. Câţi mai 
ştiau despre asta? 

— Păi, nu ştiu exact cu cine a vorbit Martin. Dar atât Birger, 
cât şi Cecilia ştiau. Au discutat între ei despre vânătoarea ta 
după fotografii. Şi Alexander era la curent. Şi pe urmă, Gunnar şi 
Helen Nilsson. Ei au venit să-l viziteze pe Henrik şi s-au 
amestecat în conversaţie. Şi Anita Vanger. 

— Anita? Cea de la Londra? 

— Sora Ceciliei. Ea a luat avionul împreună cu Cecilia când 
Henrik a făcut infarct, dar a tras la hotel şi, după câte ştiu, n-a 
pus piciorul pe insulă. La fel ca şi Cecilia, nu doreşte să-şi 
întâlnească tatăl. Dar a plecat acum o săptămână, când Henrik 
a ieşit de la secţia intensivă. 

— Unde locuieşte Cecilia? Am văzut-o azi-dimineaţă, când 
traversa podul, dar casa ei este închisă. 

— O bănuieşti? 

— Nu, te-am întrebat doar unde locuieşte. 

— La fratele ei, Birger. De la el se poate merge uşor la spital 
pe jos. 

— Ştii unde se află ea în acest moment? 

— Nu. În orice caz, nu este cu Henrik. 

— Mulţumesc, spuse Mikael ridicându-se. 

Familia Vanger gravita în jurul spitalului din Hedestad. În 
holul de intrare, Birger Vanger era pe drum spre lift. Mikael nu 
avea nici o poftă să-l întâlnească, aşa că aşteptă să dispară, 
înainte de a intra în hol. Dar dădu în schimb peste Martin 
Vanger, chiar lângă uşă, exact în acelaşi loc unde o întâlnise pe 
Cecilia Vanger la vizita precedentă. Se salutară şi îşi strânseră 
mâinile. 

— L-ai văzut pe Henrik? 

— Nu, tocmai l-am întâlnit pe Dirch Frode în mare viteză. 

Martin Vanger părea obosit şi avea cearcăne la ochi. Mikael 
fu izbit brusc de gândul că acesta îmbătrânise în mod vizibil în 


cele şase luni de când se cunoşteau. Lupta pentru a salva 
imperiul Vanger îl costase, iar boala bruscă a lui Henrik nu 
fusese încurajatoare. 

— Cum îţi merge? întrebă Martin Vanger. 

Mikael îl anunţă imediat că nu avea intenţia să întrerupă şi 
să plece la Stockholm: 

— Nu prea rău, mulţumesc. E din ce în ce mai interesant. 
Când Henrik se face mai bine, sper să-i pot satisface 
curiozitatea. 


Birger Vanger locuia într-o casă-tip, din cărămidă albă, pe 
partea cealaltă a drumului, la distanţă de cinci minute de spital. 
Avea vedere spre mare şi spre portul de agrement. Când Mikael 
sună la uşă, nu deschise nimeni. Atunci, sună la mobilul Ceciliei, 
dar fără să primească răspuns. Rămase o vreme în maşină, 
bătând cu degetele în volan. Birger Vanger era ca o pagină albă 
în colecţie; se născuse în 1939, prin urmare avea doar zece ani 
când se petrecuse uciderea Rebeckăi Jacobsson. Dar avea 
douăzeci şi şapte la dispariţia Harrietei. 

După spusele lui Henrik Vanger, Birger şi Harriet nu se 
frecventau. El crescuse la familia din Uppsala şi se mutase la 
Hedestad ca să lucreze în cadrul firmei, dar după câţiva ani 
renunţase, dedicându-se politicii. Însă era la Uppsala când 
fusese asasinată Lena Andersson. 

Mikael nu reuşea să dea de capătul istoriei, dar incidentul cu 
pisica îi crease o stare de ameninţare permanentă şi începea să 
se simtă presat de timp. 


Fostul pastor din Hedeby, Otto Falk, avea treizeci şi şase de 
ani când dispăruse Harriet. Acum avea şaptezeci şi doi, era mai 
tânăr decât Henrik Vanger, dar într-o condiţie intelectuală mult 
mai proastă. Mikael l-a căutat la casa de bătrâni Svalan!, o 
clădire de cărămidă galbenă, aşezată ceva mai sus, pe malurile 
râului Hede, în celălalt capăt al oraşului. Mikael s-a prezentat la 
recepţie cerând să-l vadă pe pastorul Falk. A spus că ştia despre 
Alzheimerul bătrânului şi a întrebat cât de gravă era starea lui. 
Sora-şefă i-a răspuns că preotul Falk primise diagnosticul cu trei 
ani în urmă şi că boala avansase într-un ritm agresiv. Falk putea 
să comunice, dar memoria apropiată era foarte proastă, nu mai 


1 „Rândunica”. 


recunoştea rudele şi, în general, era pe punctul de a intra cu 
totul în ceaţă. Mikael a fost avertizat, de asemenea, că bătrânul 
putea fi lovit de atacuri de nelinişte, dacă era presat cu întrebări 
cărora nu le putea răspunde. 

Bătrânul pastor şedea pe o bancă afară în parc împreună cu 
alţi trei bolnavi şi cu un îngrijitor. Mikael a petrecut o oră, 
încercând să vorbească cu el. 

Pastorul Falk afirma că-şi amintea foarte bine de Harriet 
Vanger. | se lumină faţa, spunând că este o fată încântătoare. 
Mikael îşi dădu repede seama că pastorul reuşise să uite că ea 
dispăruse de aproape treizeci şi şapte de ani; vorbea despre ea 
ca şi cum ar fi întâlnit-o de curând şi-l rugă chiar pe Mikael să-i 
transmită salutări şi s-o invite să-i facă o vizită, cândva. Mikael 
promise că o va face. 

Când Mikael abordă subiectul celor ce se petrecuseră în ziua 
dispariţiei fetei, preotul fu cu totul uimit. În mod evident, nu-şi 
mai amintea accidentul de pe pod. Abia la sfârşitul conversaţiei 
pomeni ceva ce-l făcu pe Mikael să-şi ciulească urechile. 

Mikael dirijase discuţia spre interesul Harrietei pentru religie 
şi atunci pastorul păru să cadă pe gânduri. Era ca şi cum un nor 
i s-ar fi aşternut pe faţă. Rămase o vreme, legănându-se înainte 
şi înapoi, apoi îl privi brusc pe Mikael şi-l întrebă cine este. 
Mikael se prezentă din nou şi bătrânul continuă să mai 
reflecteze o vreme. La urmă, scutură din cap, părând iritat: 

— Ea mai caută încă. Trebuie să fie atentă, şi tu trebuie s-o 
avertizezi. 

— De ce anume? 

Pastorul Falk deveni dintr-o dată foarte agitat. Dădea din 
cap, cu sprâncenele încruntate: 

— Ea trebuie să citească sola scriptura şi să înţeleagă 
sufficientia scripturae. Numai aşa va putea să-şi menţină sola 
fide. losif le exclude în mod formal. N-au fost niciodată incluse în 
canon. 

Mikael nu înţelegea o boabă, dar nota conştiincios. Apoi, 
pastorul Falk se aplecă spre el, şoptindu-i pe un ton confidenţial: 

— Cred că ea este catolică. A fost sedusă de magie şi încă 
nu l-a găsit pe Dumnezeu. Trebuie îndrumată. 

Cuvântul „catolic” părea să aibă o conotaţie negativă pentru 
pastorul Falk. 

— Credeam că era interesată de mişcarea penticostală? 


— Nu, nu penticostalii. Ea caută adevărul interzis. Nu este o 
bună creştină. 

Pe urmă, pastorul Falk păru să uite de Mikael şi de subiect, şi 
începu să vorbească cu ceilalţi pacienţi. 


Mikael ajunse acasă la Hedeby imediat după ora două. Se 
duse la Cecilia Vanger şi-i bătu la uşă, dar fără succes. li probă 
din nou mobilul, dar fără să primească răspuns. 

Montă o sonerie de alarmă în bucătărie şi alta în holul de la 
intrare. Apoi, plasă unul dintre stingătoare lângă soba de tuci, în 
faţa uşii spre dormitor şi celălalt lângă baie. Pe urmă, şi-a 
pregătit masa de prânz, cu sandvişuri şi cafea şi s-a instalat în 
grădină, transcriind pe iBook notele de la conversaţia cu 
pastorul Falk. A meditat îndelung, ridicând în cele din urmă 
privirea spre biserică. 

Noul presbiteriu din Hedeby era o vilă modernă obişnuită, 
aflată la o distanţă de câteva minute de mers pe jos. Spre ora 
patru, Mikael a bătut la uşa pastorului Margareta Strandh, 
explicându-i că a venit să-i ceară ajutor într-o problemă de 
teologie. Margareta Strandh era o femeie brună, de vârsta lui, 
îmbrăcată în blugi şi cămaşă de flanel. Avea picioarele goale şi 
unghiile de la picioare vopsite în roşu. Se mai întâlnise cu ea de 
câteva ori la cafeneaua Susannei şi discutaseră despre pastorul 
Falk. Mikael a fost întâmpinat cu amabilitate şi invitat să ia loc în 
grădină. 

Mikael îi povesti că-l intervievase pe Otto Falk şi-i repetă 
spusele acestuia, adăugând că nu le înţelesese semnificaţia. 
Margareta Strandh îl ascultă, rugându-l pe urmă să repete 
cuvânt cu cuvânt cele spuse de Falk. 

Rămase pe gânduri o vreme. 

— Am primit funcţia aici, la Hedeby, de trei ani şi de fapt nu 
l-am întâlnit niciodată pe pastorul Falk. El ieşise la pensie cu 
câţiva ani mai înainte, dar după câte am înţeles, era destul de 
tradiţionalist. Ce v-a spus dumneavoastră înseamnă aproximativ 
că trebuie să te ţii la scriptura propriu-zisă - sola scriptura - şi 
că aceasta este sufficientia scripturae. Ultimele cuvinte 
alcătuiesc o expresie care semnifică pentru creştinii 
tradiţionalişti recunoaşterea Scrierii Sfinte ca singură sursă de 
autoritate. Sola fide înseamnă „credinţa unică” sau „credinţa 
pură”. 


— Inţeleg. 

— Toate acestea sunt, ca să zic aşa, dogmele fondatoare. În 
mare, este platforma bisericii şi nu cuprinde nimic ieşit din 
comun. El a spus pur şi simplu: Citeşte Biblia - ea dă suficiente 
cunoştinţe şi garantează credința pură. 

Mikael se simţi un pic stânjenit. 

— Acum trebuie să vă întreb, în ce context au fost spuse 
acestea? 

— l-am pus întrebări referitoare la o persoană pe care ela 
cunoscut-o cu mulţi ani în urmă şi despre care scriu eu. 

— Era cineva care căuta credinţa? 

— Ceva în genul acesta. 

— De acord. Cred că înţeleg raportul. Pastorul Falk a mai 
spus două lucruri - că /osif le exclude în mod formal şi că din 
punct de vedere formal ele n-au fost niciodată induse în canon. 
E posibil ca dumneavoastră să fi auzit prost, şi el să fi spus 
Josefus, în loc de losif? De fapt, este acelaşi nume. 

— Nu e imposibil, spuse Mikael. Am înregistrat conversaţia, 
dacă vreţi s-o ascultați. 

— Nu, nu cred că este necesar. Aceste două fraze stabilesc 
de o manieră destul de evidentă la ce se referea. Josefus era un 
istoric evreu şi fraza n-au fost niciodată incluse în canon se 
referă la faptul că nu s-au aflat niciodată în canonul ebraic. 

— Ceea ce înseamnă...? 

— Pastorul Falk a afirmat că acea persoană era tentată de 
surse ezoterice, mai exact, de apocrife. Cuvântul apokryphos 
înseamnă „ascuns” şi Apocrifele sunt prin urmare cărţile 
ascunse pe care unii le contestă, în vreme ce alţii consideră că 
trebuie să facă parte din Vechiul Testament. Sunt cărţile lui 
Tobit, Judith, Esther, Baruch Sirach, Macabeenii şi încă vreo 
două. 

— lertaţi-mi lipsa de cunoştinţe. Am auzit vorbindu-se despre 
Apocrife, dar nu le-am citit niciodată. Ce au aşa de special? 

— Nu e nimic special cu ele, dar au fost scrise un pic mai 
târziu decât restul Vechiului Testament. Pentru aceasta. 
Apocrifele au fost excluse din Biblia ebraică - nu pentru că 
învățații iudei le-ar fi pus la îndoială conţinutul, ci pur şi simplu 
pentru că au fost scrise după epoca în care opera revelaţiei 
divine a fost terminată. Din contră, Apocrifele figurează în 


vechea traducere în greacă a Bibliei. Din care cauză, ele nu sunt 
controversate, de exemplu de Biserica romano-catolică. 

— Inţeleg. 

— În schimb, sunt în mod particular controversate de 
Biserica protestantă. În epoca Reformei, teologii s-au apropiat 
de vechea Biblie ebraică. Martin Luther a scos Apocrifele din 
Biblia Reformei şi, mai târziu. Calvin a susţinut că Apocrifele nu 
trebuie în nici un caz să se afle la baza confesiunilor. Ele 
conţineau, prin urmare, acele afirmaţii care contrazic Claritas 
Scripturae - claritatea scrierilor sfinte. 

— Cu alte cuvinte, sunt cărţi cenzurate. 

— Exact. Apocrifele susţin, spre exemplu, că magia poate fi 
practicată în anumite cazuri, că minciuna este uneori autorizată 
şi alte afirmaţii de genul acesta, ceea ce, în mod evident, îi 
umple de indignare pe exegeţii dogmatici ai Scripturii. 

— Înţeleg. Aşa că, dacă cineva este interesat de religie, nu 
este imposibil ca pe lista de lecturi să apară Apocrifele, şi unul 
ca pastorul Falk va fi indignat de aceasta. 

— Exact. E aproape inevitabil să dai de Apocrife, dacă eşti 
interesat de cunoaşterea Bibliei sau de credinţa catolică, şi este 
la fel de plauzibil ca cineva interesat de ezoterism în general să 
le citească. 

— Nu se întâmplă să aveţi un exemplar al Apocrifelor? 

Ea începu să râdă. Un râs luminos, amical. 

— Bineînţeles. Apocrifele au fost editate de Comisia pentru 
Biblie în anii 1980, în cadrul unui studiu naţional. 


Dragan Armanski se întreba despre ce putea fi vorba, atunci 
când Lisbeth Salander i-a solicitat o convorbire particulară. 
Închise uşa, făcându-i semn spre scaunul destinat vizitatorilor. 
Ea îi spuse că misiunea pentru Mikael Blomkvist fusese 
terminată - Dirch Frode avea să facă plata la sfârşitul lunii -, dar 
că se hotărâse să continue investigarea. Mikael îi oferea un 
salariu lunar considerabil mai scăzut. 

— Am o firmă personală, spuse Lisbeth Salander. Până 
acum, nu am luat nici o anchetă pe care să nu mi-o fi dat-o tu, 
conform acordului nostru. Ceea ce vreau să ştiu este dacă 
relaţia noastră se va schimba, în caz că accept de lucru pe cont 
propriu? 

Dragan Armanski desfăcu larg mâinile. 


— Eşti propriul tău patron, poţi să iei ce treabă îţi place şi să 
facturezi cum vrei. Nu pot fi decât fericit dacă vei câştiga bani 
proprii. Dar ar fi neloial din partea ta să ne furi clienţii pe care 
i-ai dobândit prin noi. 

— N-am nici o intenţie s-o fac. Am terminat treaba conform 
contractului pe care l-am avut noi cu Blomkvist. In prezent, eu 
vreau să rămân în anchetarea cazului. Aş face-o şi gratis. 

— Nu face niciodată nimic gratis. 

— înţelegi ce vreau să spun. Vreau să ştiu unde va duce 
istoria asta. L-am convins pe Mikael Blomkvist, care l-a rugat pe 
Dirch Frode să prelungească contractul de researcher. 

Îi întinse contractul lui Armanski şi acesta se uită peste el. 

— Cu salariul ăsta, poţi la fel de bine să lucrezi gratis. 
Lisbeth, tu ai talent. Nu ai nevoie să lucrezi doar pentru bani de 
buzunar. Ştii că poţi câştiga la mine mult mai bine dacă accepti 
normă întreagă. 

— Nu vreau să lucrez normă întreagă. Dar, Dragan, îţi voi fi 
întotdeauna loială. Ai fost întotdeauna corect cu mine, de când 
am început să lucrez aici. Vreau să ştiu dacă genul ăsta de 
contract este în ordine pentru tine, pentru că nu vreau să fie 
vreo problemă între noi. 

— Te înţeleg. 

El reflectă un moment: 

— Contractul tău e în ordine, din punctul meu de vedere. 
Mulţumesc pentru că m-ai întrebat. Dacă în viitor se vor mai ivi 
astfel de situaţii, aş vrea să mă avertizezi, ca să nu se ivească 
neînţelegeri. 

Lisbeth Salander rămase tăcută câteva minute, în vreme ce 
se gândea dacă mai era ceva de adăugat. Îl privi fix pe Dragan 
Armanski, fără să spună nimic. Dădu doar din cap şi plecă, fără 
nici o frază de rămas-bun, după obiceiul ei dintotdeauna. Atunci 
când primise aprobarea, la care de fapt se aştepta, îşi pierduse 
cu totul interesul pentru Dragan Armanski. El zâmbi liniştit. 
Faptul că totuşi îi ceruse sfatul constituia o nouă realizare în 
procesul ei de socializare. 

Deschise un dosar asupra securităţii unui muzeu unde urma 
să se deschidă o mare expoziţie cu impresioniştii francezi. Apoi, 
lăsă deoparte dosarul, privind spre uşa pe care Salander tocmai 
ieşise. Se gândea la felul în care ea râsese împreună cu Mikael 
Blomkvist, în biroul lui, şi se întreba dacă fata era pe cale să se 


maturizeze, sau era doar Blomkvist, care o atrăgea. Simţi o 
nelinişte bruscă. Nu reuşise niciodată să se elibereze de 
sentimentul că Lisbeth Salander constituia victima perfectă. ŞI 
acum, iată că ea vâna un ucigaş, prin cine ştie ce coclauri. 


Pe drum spre nord, Lisbeth Salander făcu un ocol impulsiv 
până la casa de sănătate Appelviken, ca s-o vadă pe mama ei. 
În afară de vizita din ajunul sărbătorii de midsommar, n-o mai 
văzuse de la Crăciun şi avea conştiinţa încărcată pentru că îşi 
făcea timp aşa de rar. 

Această nouă vizită în răstimp de câteva săptămâni era un 
record. 

Mama ei se afla în camera de zi comună. Lisbeth rămase mai 
mult de o oră şi o luă pe maică-sa la o plimbare până la iazul cu 
rațe din parcul spitalului. Mama continua să le amestece pe 
Lisbeth cu sora ei. Ca de obicei, nu era propriu-zis prezentă, dar 
vizita o agitase în mod vizibil. 

Când Lisbeth îşi luă rămas-bun, mama nu voia să-i dea 
drumul la mână. Lisbeth îi promise să vină curând, dar maică-sa 
privea după ea cu un aer îngrijorat şi nefericit. 

Era ca şi cum ar fi avut presimţirea unei catastrofe viitoare. 


Mikael a petrecut două ore în grădina din spatele casei, 
răsfoind Apocrifele, fără să ajungă la altă concluzie decât că-şi 
pierdea timpul. 

Pe de altă parte, îi venise o idee. Se întreba dintr-o dată 
dacă Harriet Vanger fusese cu adevărat religioasă. Interesul 
pentru studiul Bibliei apăruse în ultimul an înainte de dispariţia 
ei. Ea legase un şir de citate din Biblie de un număr de 
asasinate, şi pe urmă, nu numai că citise conştiincios Biblia, dar 
şi Apocrifele, interesându-se de catolicism. 

De fapt, ea purtase aceeaşi anchetă pe care o făceau Mikael 
Blomkvist şi Lisbeth Salander cu treizeci şi şapte de ani mai 
târziu - nu cumva ceea ce o împinsese fusese mai curând 
vânarea unui criminal, decât religiozitatea? Pastorul Falk lăsase 
să se înţeleagă că ea (în ochii lui) era mai mult una care căuta, 
decât o bună creştină. 

A fost întrerupt în reflecţiile sale de Erika, ce-l suna la 
telefonul mobil. 


— Voiam doar să te sun, să-ţi spun că eu şi Greger plecăm în 
concediu, săptămâna viitoare. Voi lipsi patru săptămâni. 

— Unde vă duceţi? 

— La New York. Greger are o expoziţie şi pe urmă ne gândim 
să ne ducem în Antile. Un prieten al lui Greger ne împrumută 
casa lui de la Antigua şi rămânem acolo două săptămâni. 

— Sună grozav. Drum bun. Şi salută-l pe Gregar din partea 
mea. 

— N-am avut o vacanţă adevărată de trei ani. Numărul viitor 
este gata şi aproape am terminat şi numărul care urmează. Aş fi 
vrut ca tu să le fi supervizat, dar Christer a promis să se ocupe 
el. 

— Poate să mă sune dacă are nevoie de ajutor. Cum merg 
treburile cu Janne Dahlman? Ea ezită un moment: 

— Şi el pleacă în concediu săptămâna viitoare. L-am pus pe 
Henry ca secretar de redacţie temporar. El şi Christer au grijă de 
prăvălie. 

— Foarte bine. 

— Nu am încredere în Dahlman. Dar stă la locul lui. Mă întorc 
pe 7 august. 


La ora şapte seara, Mikael încercase deja de cinci ori s-o 
sune pe Cecilia Vanger. Îi trimisese un SMS să-i telefoneze, dar 
nu primise nici un răspuns. 

Inchise hotărât Apocrifele, îmbrăcă treningul şi, înainte de a 
porni la cursa zilnică de jogging, încuie uşa. 

A urmat cărarea de-a lungul plajei, înainte de a o coti, 
intrând în pădure. Trecea printre hăţişuri şi copaci căzuţi cât de 
repede putea şi, când ajunse la Fortăreaţă, avea respiraţia 
tăiată şi pulsul foarte ridicat. Se opri lângă una dintre ambrazuri 
şi făcu câteva mişcări de întindere a muşchilor. 

Brusc, auzi o detunătură puternică şi în aceeaşi clipă un 
glonţ lovi în zidul cenuşiu de beton, la câţiva centimetri de capul 
lui. Pe urmă, simţi durere la rădăcina părului, acolo unde îl 
izbiseră bucăţile de zid, făcându-i o rană adâncă. 

Mikael rămase paralizat o vreme care-i păru o eternitate, 
incapabil să priceapă ce se întâmplase. Apoi, se aruncă în şanţ, 
lovindu-se tare, când ateriză pe umăr. A doua împuşcătură se 
auzi chiar în clipa în care plonja. Glonţul izbi în zidul de beton, 
exact în locul în care se aflase el. 


Mikael ridică puţin capul, privind în jur. Se găsea cam în 
mijlocul fortificaţiei. La dreapta şi la stânga, tranşee strâmte, 
adânci de aproximativ un metru şi acoperite de vegetaţie, 
duceau la ambrazurile dispuse pe o suprafaţă de 250 de metri. 
Ghemuindu-se, începu să fugă prin labirint, înspre sud. 

Auzea în minte vocea inconfundabilă a căpitanului Adolfsson, 
în vremea unui exerciţiu de iarnă la şcoala militară de la Kiruna: 
„Pentru Dumnezeu, Blomkvist, ţine capul jos, dacă nu vrei să-ţi 
fie fundul străpuns de glonţ!” Şi acum, douăzeci de ani mai 
târziu, îşi amintea exerciţiile suplimentare pe care i le ordona 
căpitanul Adolfsson. 

După vreo 60 de metri, se opri cu inima bătând şi abia 
trăgându-şi respiraţia. Nu auzea nici un alt zgomot, în afară de 
propria sa gâfâială. „Ochiul uman descoperă mişcarea mult mai 
repede decât formele şi siluetele. Când te deplasezi, mişcă-te cu 
grijă.” Mikael ridică încet ochii la câţiva centimetri deasupra 
tranşeei. Soarele îi bătea în faţă, împiedicându-l să vadă 
detaliile, dar nu sesiză nici o mişcare. 

Plecă din nou capul, strecurându-se până la următoarea 
ambrazură. Nu are importanță cât de bună armă are duşmanul. 
Dacă nu te poate vedea, nu te poate atinge. Acoperire, 
acoperire, acoperire. Ai grijă să nu fii niciodată expus. 

Mikael se afla acum cam la trei sute de metri de pământurile 
fermei Ostergârden. La 40 de metri de el se întindea un hăţiş 
aproape de netrecut, cu mărăciniş şi copaci tineri. Dar, ca să 
ajungă acolo, era obligat să coboare o pantă abruptă, unde va fi 
total descoperit. Era singurul drum. In spate, avea marea. 

Mikael se ghemui, reflectând. Deveni deodată conştient de 
durerea din tâmplă şi descoperi că sângera abundent şi că avea 
maioul plin de sânge. Fragmente de glonţ sau aşchii din zidul de 
beton îi deschiseseră o rană profundă la rădăcina părului. Răni/e 
pielii capului sângerează totdeauna mult, gândi el, încercând să 
se concentreze asupra situaţiei în care se afla. Un singur glonţ 
ar fi putut fi o greşeală. Două împuşcături, asta însemna că 
cineva încercase să-l ucidă. Nu ştia dacă cel care trăsese mai 
era încă acolo, cu puşca reîncărcată şi aşteptându-l să se arate. 

Încercă să se calmeze şi să gândească raţional. Posibilităţile 
care i se ofereau erau să aştepte sau să încerce să părăsească 
cumva locurile. Dacă cel care trăsese mai era încă acolo, 
alternativa din urmă era în mod sigur nepotrivită. Dar dacă 


aştepta, trăgătorul putea liniştit să urce în Fortificaţie, să-l 
găsească şi să-l ucidă cu o lovitură de aproape. 

EI (sau ea?) nu poate să ştie dacă am luat-o la dreapta sau la 
stânga. Are o puşcă, poate pentru vânarea elanilor. Probabil, cu 
lunetă. Prin urmare, câmpul lui de vedere era limitat, dacă 
privea după Mikael prin lentilă. 

Dacă eşti la strâmtoare, ia iniţiativa! E mai bine decât să 
aştepţi. Pândi momentul favorabil, ascultând zgomotele din jur 
preţ de două minute, apoi se ridică deasupra buzei tranşeei şi se 
aruncă pe pantă, cât de repede putu. 

A treia împuşcătură a răsunat când el se afla la jumătatea 
drumului spre mărăciniş, dar glonţul trecu destul de departe. In 
clipa următoare, se aruncă pe burtă sub perdeaua de pomi 
tineri, rostogolindu-se într-o mare de urzici. Sări din nou în 
picioare şi, aplecat, încercă să se depărteze de trăgător. După 
50 de metri se opri ascultând. Dintr-o dată, auzi trosnetul unei 
crăci, între el şi Fortificaţie. Se lăsă atent pe burtă. 

Târâtul e mai bun ca ciucitul, fusese pe vremuri una din 
zicalele favorite ale căpitanului Adolfsson. Următorii 150 de 
metri, Mikael îi străbătu strecurându-se cât putea de aplecat, 
prin vegetaţia de la marginea pădurii. Se mişca fără zgomot şi 
era foarte atent la crengi şi la uscături. De două ori, auzi 
trosnete neaşteptate în tufăriş. Primul zgomot părea să vină din 
imediata lui apropiere, poate 20 de metri la dreapta de locul 
unde se afla. Înţepeni, silindu-se să nu se mişte. După un 
moment, ridică încet capul, să privească, dar nu văzu nimic. 
Rămase nemişcat mult timp, cu nervii încordaţi, gata s-o ia la 
fugă sau chiar să se lanseze într-un contra-atac disperat, dacă 
duşmanul avea să dea direct peste el. A doua trosnitură pe care 
o auzi era mult mai depărtată. Pe urmă, tăcere. 

Stie că sunt aici. S-a plasat undeva şi aşteaptă să mă mişc 
sau poate s-a retras? 

Continua să înainteze prin vegetaţia nu prea înaltă, până ce 
ajunse la împrejmuirea din jurul păşunilor de la Östergård. 

Acum era momentul critic. O potecă urma pe lângă 
împrejmuire. Stătea culcat pe burtă, pândind. Putea zări casa 
drept în faţă, cam la 400 de metri mai sus, pe un teren în pantă 
lină, iar la dreapta casei erau vreo duzină de vaci care păşteau. 
De ce n-a auzit nimeni împuşcăturile, să vină, să vadă ce se 
întâmplă? E vară. Nu-i sigur că cineva ar fi în casă. 


Nici nu putea fi vorba să o pornească prin păşune - ar fi fost 
total lipsit de protecţie - dar, pe de altă parte, poteca de lângă 
gard era locul în care el însuşi s-ar fi plasat, ca să aibă câmp 
liber de tras. Se retrase precaut în tufărişuri, până ce acestea 
făcură loc unei pădurici rare de pini. 


Mikael făcu ocolul pământurilor fermei şi ajunse acasă pe 
drumul dinspre Sâderberget. Când trecu de Ostergârden, văzu 
că automobilul nu se afla în faţa casei. In vârful muntelui Söder 
se opri, privind satul. În cabanele din portul de agrement se 
aflau oaspeţi de vară; câteva femei în costume de baie erau pe 
un debarcader, sporovăind. Simţea mirosul de grătar. Câţiva 
copii se bălăceau în apa din jurul pontoanelor. 

Mikael îşi privi ceasul. Era puţin peste opt. Focurile de armă 
fuseseră trase cu cincizeci de minute în urmă. Gunnar Nilsson îşi 
stropea gazonul, cu bustul gol şi în şort. De câtă vreme eşti aici? 
Casa lui Henrik Vanger era goală, cu excepţia menajerei Anna 
Nygren. Şi casa lui Harald părea pustie, ca totdeauna. O văzu pe 
Isabella Vanger, aşezată în grădina din spatele casei. Vorbea cu 
cineva. Lui Mikael îi trebui o clipă ca să înţeleagă că era Gerda 
Vanger, născută în 1922 şi cu sănătate fragilă, cea care locuia 
cu fiul ei Alexander într-una din casele din spatele celei a lui 
Henrik. N-o întâlnise niciodată, dar o văzuse de mai multe ori în 
curte. Casa Ceciliei Vanger părea goală, însă deodată se aprinse 
o lampă în bucătărie. £ acasă. Ar fi putut fi o femeie? Nu se 
îndoia nici o clipă că Cecilia Vanger ştia să mânuiască o puşcă. 
Mai departe, văzu automobilul lui Martin Vanger parcat în faţa 
casei. De câtă vreme a sosit? 

Sau era altcineva, la care nici măcar nu se gândise până 
atunci? Frode? Alexander? Prea multe posibilităţi. 

Cobori muntele, urmând drumul până în sat şi se duse 
imediat acasă, fără să întâlnească pe nimeni. Primul lucru pe 
care l-a văzut a fost că uşa de intrare era întredeschisă. 
Instinctiv, se ghemui. Apoi, simţi aroma de cafea şi o văzu pe 
Lisbeth Salander pe fereastra de la bucătărie. 


Lisbeth Salander îl auzi pe Mikael intrând şi se întoarse spre 
el. Înţepeni de uimire. Faţa lui arăta teribil, mânjită de sângele 
care începea să se coaguleze. Partea stângă a maioului era 
îmbibată de sânge. El îşi apăsa o cârpă pe tâmplă. 


— E o rană pe pielea capului şi sângerează al dracului, dar 
nu e nimic grav, spuse Mikael, înainte ca ea să apuce să zică 
ceva. 

Lisbeth se duse şi căută trusa de prim-ajutor din bufet, dar 
aceasta nu conţinea decât două pachete de plasturi, cremă 
împotriva ţânţarilor şi o rolă mică de scotch chirurgical. El îşi 
scoase hainele, lăsându-le să cadă pe duşumea şi intră în baie, 
cercetându-se în oglindă. 

Rana de la tâmplă era o tăietură de vreo trei centimetri, aşa 
de adâncă, încât o bucată de carne atârna desprinsă. Mai 
sângera încă şi trebuia cusută, dar probabil că avea să se 
vindece, dacă punea o bucată de scotch, socoti el. Udă un 
prosop şi îşi şterse faţa. 

Apăsă prosopul pe tâmplă, în vreme ce intra sub duş, 
închizând ochii. Apoi, lovi cu pumnul în faianţă aşa de puternic, 
încât îşi zdreli degetele. Fuck you, gândi el. N-o să-mi scapi. 

Când Lisbeth îi atinse braţul, tresări, ca şi cum ar fi primit un 
şoc electric şi o ţintui cu o privire atât de furioasă, încât ea se 
dădu fără voie un pas înapoi. Îi întinse un săpun şi se întoarse în 
bucătărie, fără să spună un cuvânt. 


Mikael îşi puse trei bucăţi de scotch chirurgical, după ce ieşi 
de sub duş. Apoi, intră în dormitor şi se îmbrăcă în nişte blugi 
curaţi şi un maiou nou şi luă cu el mapa cu fotografiile pe care le 
scosese la imprimantă. Furia îl făcea aproape să tremure. 

— Rămâi aici, îi strigă el lui Lisbeth. 

Plecă pe jos până la Cecilia Vanger şi puse degetul pe 
soneria de la intrare. Dură un minut şi jumătate până ce ea Îi 
deschise. 

— Nu vreau să te întâlnesc, spuse ea. Apoi, îi văzu faţa pe 
care începea din nou să curgă sângele pe sub scotch. 

— Ce ai păţit? 

— Lasă-mă să intru. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Ea şovăi: 

— Nu avem nimic de vorbit. 

— Ba acum avem şi putem s-o facem aici, în pragul uşii sau 
în bucătărie. 

Vocea lui Mikael trăda mânia reţinută şi Cecilia Vanger se 
dădu la o parte, lăsându-l să intre. El se aşeză la masa din 
bucătărie. 


— Ce ai păţit? îl întrebă ea din nou. 

— Afirmi că cercetările mele asupra adevărului despre 
Harriet Vanger sunt o simplă distracţie terapeutică pentru 
Henrik. E posibil, dar cu o oră în urmă cineva a încercat să-mi 
găurească ţeasta şi azi-noapte mi-a fost lăsată pe pragul uşii o 
pisică tăiată în bucăţi. 

Cecilia Vanger deschise gura, dar Mikael o întrerupse: 

— Cecilia, puţin îmi pasă de ideile tale fixe, de ce gânduri te 
muncesc şi că dintr-o dată urăşti simpla mea apariţie. Niciodată 
nu mă voi mai apropia de tine şi nu trebuie să te temi că o să te 
mai deranjez cu prezenţa mea. În clipa de faţă, nu-mi doresc 
decât să nu fi auzit niciodată vorbindu-se despre tine ori despre 
altcineva din familia Vanger. Dar vreau să mi se răspundă la 
întrebări. Cu cât o faci mai repede, cu atât scapi mai iute de 
prezenţa mea. 

— Ce vrei să ştii? 

— Unu: Unde te aflai cu o oră în urmă? Cecilia se înroşi la 
faţă: 

— Acum o oră eram la Hedestad. Am ajuns aici de o 
jumătate de oră. 

— Ai martori ai prezenţei tale? 

— Nu ştiu. Nu trebuie să-ţi dau socoteală. 

— Doi: De ce ai deschis fereastra din camera lui Harriet 
Vanger, în ziua în care aceasta a dispărut? 

— Ce spui? 

— Ai auzit întrebarea. În toţi anii aceştia, Henrik a încercat să 
afle cine deschisese fereastra de la odaia lui Harriet, în chiar 
momentele critice când ea a dispărut. Toţi au spus că nu erau 
ei. Cineva minte. 

— Şi de ce naiba crezi că eu sunt cea care am făcut-o? 

— Din cauza acestei fotografii, spuse Mikael, aruncând pe 
masă fotografia neclară. 

Cecilia Vanger veni şi cercetă imaginea. Lui Mikael i se păru 
că citeşte pe chipul ei uimire şi teamă. Ridică ochii, privindu-l. El 
simţi cum o dâră de sânge i se prelingea pe obraz, picurându-i 
pe maiou. 

— Se aflau acolo şaizeci de persoane, spuse el. Douăzeci şi 
opt erau femei. Cinci sau şase aveau părul blond, lung până la 
umeri. Una singură avea pe ea o rochie de culoare deschisă. 

Ea privea intens fotografia. 


— Şi crezi că trebuie să fiu eu? 

— Dacă nu eşti tu, aş vrea cu mare plăcere să aflu cine crezi 
că este. Fotografia aceasta nu a fost niciodată cunoscută. O am 
de mai multe săptămâni şi am încercat mereu să vorbesc cu 
tine. Probabil că sunt un idiot, dar nu i-am arătat-o nici lui 
Henrik, nici altcuiva, pentru că mi-era frică să nu fii bănuită sau 
să nu-ţi fac rău. Trebuie să primesc un răspuns. 

— Îl vei avea. 

Ridică fotografia, întinzându-i-o: 

— În ziua aceea, n-am fost în camera Harrietei. Nu eu sunt 
cea de pe fotografie. Nu am avut nimic de-a face cu dispariţia 
ei. 

Se duse la uşa de intrare: 

— Ţi-ai primit răspunsul. Acum, vreau să pleci. Cred că 
trebuie să rogi un doctor să-ţi vadă rana. 


Lisbeth Salander îl conduse pe Mikael la spitalul din 
Hedestad. l-au făcut două puncte de sutură şi au pus un 
plasture mare, ca să închidă rana. A mai primit şi o alifie cu 
cortizon pentru iritaţia de la urzici, de pe gât şi de pe mâini. 

Când au părăsit spitalul, Mikael a rămas o vreme 
întrebându-se dacă n-ar trebui să se ducă la poliţie. Vedea în 
faţa ochilor titlul: Jurnalist condamnat la închisoare, într-un 
schimb de focuri de armă. Scutură din cap. 

— Ne întoarcem acasă, îi spuse lui Lisbeth. 

Când au ajuns înapoi, era noapte, ceea ce îi cădea foarte 
bine lui Lisbeth Salander. Puse pe masa din bucătărie un sac de 
sport. 

— Am împrumutat echipament de ia Milion Security şi a 
venit momentul să-l folosim. În vremea asta, tu faci cafea. 


A plasat trei detectoare de mişcare cu baterii în jurul casei, 
explicându-i că dacă cineva se apropia la mai mult de şase 
metri, un semnal radio va declanşa o mică alarmă, pe care o 
instalase în camera lui Mikael. În acelaşi timp, două camere 
video sensibile la lumină, pe care ea le plasase în câte un pom, 
în spatele şi în faţa casei, aveau să transmită semnale la un 
laptop pe care îl aşeză în debaraua de la intrare. Camerele video 
le-a mascat cu o pânză neagră, aşa încât doar obiectivul să 
rămână liber. 


O a treia cameră video a plasat-o într-un cuib părăsit de 
deasupra uşii. Pentru ca să scoată afară cablul, a trebuit să facă 
o gaură în perete cu burghiul. Obiectivul era îndreptat spre 
drum şi spre aleea care ducea de la poartă până la uşa de 
intrare. Camera lua o imagine cu rezoluţie slabă la fiecare 
secundă şi aceasta se înregistra pe hard diskul unui alt laptop 
din debara. 

Pe urmă, a instalat în vestibul un preş de uşă cu captatori de 
presiune. Dacă cineva ar fi reuşit să evite detectorii de mişcare 
şi ar fi intrat în casă, o sirenă de 150 de decibeli ar fi pornit 
imediat. Lisbeth îi arătă cum putea să dezactiveze detectorii, cu 
o cheie, de la o doză mică pe care o plasase tot în debara. Ea 
mai împrumutase şi un binoclu cu infraroşii, pe care l-a aşezat 
pe biroul din camera de lucru. 

— Nu laşi nimic la voia întâmplării, spuse Mikael, în vreme 
ce-i umplea din nou ceaşca. 

— Şi încă un lucru. Renunţi la jogging, până ce vor fi 
rezolvate toate astea. 

— Crede-mă, am pierdut orice chef de antrenament. 

— Nu glumesc. Totul a început ca o enigmă istorică, dar 
azi-dimineaţă se afla o pisică moartă pe scară, iar apoi cineva a 
încercat să-ţi zboare creierii. Suntem pe urmele cuiva. 

Au mâncat o cină târzie, cu carne rece şi salată de cartofi. 
Mikael se simţea dintr-o dată mort de oboseală şi avea o durere 
de cap teribilă. Nici nu mai putea vorbi, aşa că s-a dus să se 
culce. 

Lisbeth Salander a rămas trează, citind mai departe 
materialul anchetei, până spre ora două, în zori. Misiunea la 
Hedeby devenise ceva ameninţător şi complicat. 


23 
Vineri 11 iulie 

Mikael a fost trezit la ora şase de soarele care-i cădea direct 
pe faţă, printre perdele. Capul îl mai durea vag şi simţi o împun- 
sătură când atinse bandajul. Lisbeth Salander era culcată pe 
burtă, cu o mână pusă peste el. Mikael privi dragonul care se 
desfăşura pe spinarea ei, de la omoplatul drept până la fese. 

Îi numără tatuajele. În afară de dragonul de pe spinare şi de 
viespea de pe gât, mai avea o bandă în jurul uneia din glezne, o 
alta pe bicepsul braţului stâng, un semn chinezesc pe şold şi un 
trandafir pe gambă. În afară de dragon, celelalte tatuaje erau 
mici şi discrete. 

Mikael se dădu jos din pat cu multă atenţie şi trase 
perdeaua. Apoi, merse la baie şi reveni cu paşi atenţi, încercând 
să se strecoare la loc, fără s-o trezească. 

Câteva ore mai târziu au luat micul dejun în grădină. Lisbeth 
Salander îl privi: 

— Avem o enigmă de dezlegat. Cum procedăm? 

— Facem mai întâi bilanţul faptelor pe care le avem. Apoi, 
vom încerca să găsim mai multe. 

— Una dintre fapte este că cineva din apropierea noastră 
încearcă să te omoare. 

— Întrebarea este de ce? Din cauză că suntem pe cale să 
dezlegăm misterul dispariţiei lui Harriet sau pentru că am dat 
peste un asasin necunoscut? 

— Trebuie să existe o legătură între ele. Mikael aprobă cu un 
semn din cap: 

— Dacă Harriet a reuşit să descopere existenţa unui asasin 
în serie, acesta era fără îndoială cineva din preajma ei. Dacă 
priveşti la galeria de personaje din anii şaizeci, existau cel puţin 
două duzini de candidaţi posibili. Astăzi nu mai există nici unul 
dintre ei, cu excepţia lui Harald Vanger, şi eu pur şi simplu nu 
pot să cred că acesta, la nouăzeci de ani trecuţi, aleargă prin 
pădure cu o puşcă în mână. Abia de-ar fi în stare să ridice de jos 
o carabină pentru vânat mare! Persoanele sunt ori prea 
vârstnice, ca să fie periculoase, ori prea tinere, ca să fi fost pe 
vremea aceea. Aşa că am revenit la căsuţa unu, de pe tabla de 
joc. 

— În afară de cazul că două persoane colaborează. Una, mai 
bătrână, cealaltă, mai tânără. 


— Harald şi Cecilia. Nu cred. Mi se pare că a spus adevărul, 
când a afirmat că nu ea era cea de la fereastră. 

— Atunci, cine putea să fie? 

Au pornit iBook-ul lui Mikael şi au consacrat orele următoare 
pentru ca, încă o dată, să-i examineze în detaliu pe toţi cei care 
se vedeau pe fotografiile de la locul accidentului. 

— Îmi imaginez că toţi oamenii din sat au venit să privească 
accidentul. Era luna septembrie. Cei mai mulţi poartă vestoane 
sau pulovere. O singură persoană are părul blond şi rochie de 
culoare deschisă. 

— Cecilia Vanger apare în multe fotografii. Ai impresia că se 
deplasează încontinuu. Intre case şi oamenii care priveau 
accidentul. Aici, vorbeşte cu Isabella, Aici, e împreună cu 
pastorul Falk. Aici, cu Greger Vanger, fratele mijlociu. 

— Stai puţin, spuse Mikael deodată. Ce are Greger în mână? 

— Ceva pătrat. Arată ca o cutie mică. 

— Bine, dar este un Hasselblad! Şi el avea aparat de 
fotografiat! 

Au mai trecut o dată în revistă toate fotografiile. Greger se 
vedea pe mai multe dintre ele, dar deseori era ascuns de 
ceilalţi. Pe una însă, se vedea foarte clar că avea în mână o 
cutie pătrată. 

— Cred că ai dreptate. E un aparat de fotografiat. 

— Ceea ce înseamnă că iar pornim la vânătoare de 
fotografii. 

— Bine, lăsăm asta, pentru moment, spuse Lisbeth Salander. 
Dă-mi voie să formulez o ipoteză. 

— Te rog. 

— Ce ai spune de faptul că cineva din generaţia tânără ştie 
că unul dintre cei vârstnici a fost ucigaş în serie, dar nu vrea ca 
acest lucru să devină public? Onoarea familiei şi aşa mai 
departe. Asta ar însemna că două persoane sunt amestecate, 
dar fără să fi colaborat. Asasinul poate fi mort de multă vreme, 
iar cel care ne persecută pe noi nu vrea decât să lăsăm totul 
baltă şi să plecăm la casele noastre. ` 

— M-am gândit şi eu la asta, răspunse Mikael. Insă, în cazul 
acesta, ce rost avea să pună o pisică moartă pe veranda 
noastră? E o referinţă directă la crime. Mikael bătu uşor cu 
palma Biblia Harrietei. Din nou o parodiere a legii sacrificiului 
prin ardere. 


Lisbeth Salander se lăsă pe spate, privind biserica şi începu 
să citeze din Biblie cu un aer gânditor. Era ca şi cum ar fi vorbit 
cu sine însăşi. 

Apoi să înjunghie viţelul, înaintea Domnului, iar preoții, fiii lui 
Aaron, să aducă sângele şi să stropească cu sânge împrejur 
jertfelnicul de la uşa cortului adunării. Să despoaie pielea de pe 
jertfa arderii de tot şi să taie jertfa în bucăți. 

Ea tăcu, dându-şi seama că Mikael o privea cu o expresie 
crispată. 

— Ştii şi versetul 12? Lisbeth nu spuse nimic. 

— Să o taie... 

Să o taie în bucăţi, despărțind capul de grăsimea ei, să aşeze 
preotul bucățile pe lemnele care sunt pe focul de pe jertfelnic. 

Vocea ei era rece ca gheaţa. 

— Şi versetul următor? Lisbeth se ridică brusc în picioare. 

— Lisbeth, tu ai memorie fotografică, izbucni Mikael plin de 
uimire. De aceea citeai paginile anchetei în zece secunde! 

Reacţia a fost aproape explozivă. Privirea ei îl ţintui pe 
Mikael cu o asemenea furie, că el rămase neştiind ce să zică. 
Apoi, ochii lui Lisbeth se umplură de disperare, ea se întoarse, 
luând-o la fugă spre poartă. 

— Lisbeth, strigă Mikael după ea. Ea dispăru pe drum. 


Mikael îşi duse computerul în casă, cuplă alarma şi închise 
uşa de la intrare, înainte de a o porni în căutarea ei. 

O găsi douăzeci de minute mai târziu, pe un ponton din 
portul de agrement, unde şedea cu picioarele în apă şi fumând o 
ţigară. Îl auzi venind pe ponton şi el văzu cum i se încordau 
umerii. Se opri la doi metri de ea. 

— Nu ştiu ce rău am făcut, dar nu a fost intenţia mea să te 
aduc în starea asta. 

Ea nu-i răspunse. 

Mikael înainta, aşezându-se alături de ea, şi-i puse cu grijă o 
mână pe umăr: 

— Te rog, Lisbeth, vorbeşte cu mine. Ea întoarse capul, 
privindu-l: 

— Nu-i nimic de spus, zise. Sunt pur şi simplu un monstru. 

— AŞ fi foarte fericit să am măcar pe jumătate memoria ta. 

Fata aruncă ţigara în apă. 


Mikael rămase tăcut vreme îndelungată. Ce să-i spun? Tu nu 
eşti o fată ca oricare alta. Nu face nimic dacă eşti un pic altfel. 
De fapt, ce imagine ai tu despre tine însăti? 

— Am ştiut că eşti diferită, din prima secundă când te-am 
văzut, spuse el. Şi, ştii ceva? De foarte multă vreme nu mi-a mai 
plăcut spontan de cineva aşa de mult. 

Câţiva copii de la o cabană de pe celălalt mal al portului se 
aruncară în apă. Eugen Norman, pictorul cu care Mikael încă nu 
schimbase vreo vorbă, şedea pe un scaun în faţa casei şi sugea 
o pipă, cercetându-i pe Lisbeth şi pe Mikael. 

— Vreau din tot sufletul să fiu prietenul tău, dacă mă doreşti 
ca prieten, spuse Mikael. Dar tu trebuie să hotărăşti. Mă duc 
înapoi acasă şi pun de cafea. Vino şi tu, când vei dori s-o faci. 

Se ridică, lăsând-o singură. Dar abia ajunse la jumătatea 
urcuşului, când îi auzi paşii în spate. Se întoarseră mergând 
tăcuţi. 


Ea îl opri, în momentul în care se aflau în faţa casei. 

— Eram pe cale să formulez un gând... Spuneam că totul 
este o parodie a Bibliei. De acord, el a tăiat în bucăţi o pisică, 
dar bănuiesc că e mai greu să faci rost de un bou. Insă el 
urmează liniile fundamentale. Mă întreb... 

Îşi ridică privirea spre biserică. 

— ... preoții să aducă sângele şi să stropească cu sânge 
împrejur jertfelnicul de la uşa cortului adunării... 

Traversară podul urcând spre biserică, în vreme ce priveau 
în jur. Mikael încercă uşa de intrare, era închisă cu cheia. 
Rătăciră o vreme la întâmplare printre pietrele de mormânt din 
cimitir şi ajunseră la capela care se afla aproape de apă. Mikael 
făcu ochii mari. Nu era o capelă, ci un cavou. Deasupra porţii 
era gravat: Vanger, apoi o strofă în latină, pe care el n-o putea 
descifra: 

— „Să se odihnească până la sfârşitul timpurilor”, spuse 
Lisbeth Salander. 

Mikael o privi; ea ridică din umeri: 

— Am văzut versul undeva, spuse ea. 

Mikael izbucni în râs. Ea se crispă, luând un aer furios la 
început, apoi, realizând că nu râdea de ea, ci de comicul 
situaţiei, se destinse. 


Mikael verifică uşa. Era închisă cu cheia. Reflectă o clipă, 
apoi îi spuse lui Lisbeth să se aşeze, să-l aştepte. Pe urmă, a 
mers si a bătut la uşa casei lui Henrik Vanger şi Anna veni să-i 
deschidă. l-a explicat că voia să vadă mai de aproape capela 
familiei Vanger şi a întrebat-o unde ţinea Henrik cheia. Anna a 
avut o clipă de ezitare, dar a cedat, când Mikael i-a reamintit că 
el lucra pentru Henrik personal. l-a adus cheia din biroul 
acestuia. 

De îndată ce Mikael şi Lisbeth au deschis uşa, au ştiut că 
avuseseră dreptate. Putoarea de carne arsă şi resturi 
carbonizate plutea greu în aer. Însă cel care torturase pisica nu 
făcuse foc. Intr-un colţ se afla o lampă mică de sudat, ca acelea 
pe care le folosesc schiorii când îşi ceruiesc schiurile. Lisbeth a 
scos aparatul de fotografiat digital dintr-unul din buzunarele 
fustei de blugi şi a făcut câteva poze. Apoi, a luat lampa de 
sudat cu ea. 

— Poate fi probă materială. S-ar putea să-şi fi lăsat 
amprentele pe ea. 

— Sigur, va trebui să-i rugăm pe toţi din familia Vanger să-şi 
dea amprentele, spuse sarcastic Mikael. Va fi foarte distractiv să 
te privesc, luându-i-le Isabellei. 

— Există metode, răspunse ea. 

Pe pământ se afla mult sânge şi mai era şi o foarfecă de 
tăiat sârma care, presupuseră ei, fusese folosită pentru a 
decupa capul pisicii. 

Mikael privi în jur. Un mormânt principal, aşezat mai sus, 
aparţinea lui Alexandre Vangeerstad şi alte patru, la sol, 
adăposteau primii membri ai familiei. Apoi, clanul Vanger părea 
să fi adoptat incinerarea. Vreo treizeci de nişe mici din zid 
purtau numele membrilor familiei. Mikael urmări cronica de 
familie, întrebându-se unde erau îngropaţi membrii care nu mai 
avuseseră loc în capelă - cei care poate că nu erau consideraţi 
ca fiind destul de importanţi. 


— Acum suntem siguri, spuse Mikael în vreme ce treceau 
peste pod. Cel pe care îl vânăm este un nebun furios. 

— Ce vrei să spui? 

Mikael se opri în mijlocul podului, aplecându-se peste 
balustradă: 


— Dacă ar fi fost un nebun obişnuit, care încerca doar să ne 
sperie, ar fi omorât pisica în propriul lui garaj sau în pădure. Dar 
el s-a dus în capela familiei. Ceea ce arată că este obsedat. 
Gândeşte-te la riscul pe care şi l-a luat. E vară şi toată lumea 
este afară, se plimbă toată noaptea. Drumul spre cimitir e o 
scurtătură între partea de nord a satului şi cea de sud. Chiar 
dacă a închis uşa, pisica nu s-a lăsat ucisă fără să facă nimic şi, 
oricum, trebuie că mirosea a ars. 

— El? 

— N-o văd pe Cecilia Vanger strecurându-se noaptea pe aici, 
cu o lampă de sudat. Lisbeth înălţă din umeri: 

— Eu n-am încredere în nici unul dintre personajele astea, 
inclusiv Frode şi Henrik al tău. E o familie care te va trage pe 
sfoară, dacă are şansa s-o facă. Deci, ce facem acum? 

O vreme, tăcură amândoi. Apoi, Mikael se simţi obligat s-o 
întrebe: 

— Eu am reuşit să descopăr destul de multe secrete în ceea 
ce te priveşte. Cât de mulţi ştiu că eşti hacker? 

— Nimeni. 

— Nimeni în afară de mine, vrei să spui. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Vreau să ştiu dacă totul este în regulă, dacă ai încredere 
în mine. 

Ea îl privi lung. Într-un târziu, înălţă din nou din umeri. 

— Nu am ce face. 

— Ai încredere în mine? se încăpăţână Mikael. 

— Pentru moment, îi răspunse ea. 

— Bine. Acum, hai să facem o plimbare până la Dirch Frode. 


Soţia avocatului Frode, care o vedea pentru prima dată pe 
Lisbeth Salander, a privit-o cu ochii mari, în vreme ce surâdea 
amabil, conducându-i în grădina din spatele casei. Frode se 
lumină, văzând-o pe Lisbeth. Se ridică în picioare, salutând-o cu 
multă curtoazie: 

— E foarte bine că te întâlnesc, spuse el. Aveam conştiinţa 
încărcată, că nu ţi-am mulţumit cum trebuie pentru treaba 
extraordinară pe care ai făcut-o pentru noi. Şi astă-iarnă, şi 
acum, în vară. 

Lisbeth îi aruncă o privire bănuitoare: 

— Am fost plătită pentru asta, spuse ea. 


— Nu e vorba despre asta. Aveam păreri preconcepute 
despre tine când te-am văzut prima oară şi vreau să-ţi cer 
scuze. 

Mikael era uluit. Dirch Frode era capabil să roage o fată plină 
de tatuaje şi de inele să-l ierte, pentru ceva ce nici măcar nu 
merita să fie discutat. Avocatul a urcat dintr-o dată cu câteva 
trepte în stima lui Mikael. Lisbeth Salander privea drept înainte, 
fără să-l bage în seamă. 

Frode se întoarse spre Mikael: 

— Ce ţi-ai făcut la frunte? 

Se aşezară. Mikael făcu un rezumat al evenimentelor din 
ultimele zile. Când povesti că cineva trăsese de trei ori în el, 
Frode sări în picioare. Părea sincer indignat: 

— E nebunie curată. 

Făcu o pauză, ţintindu-şi privirea asupra lui Mikael: 

— |mi pare rău, dar toate astea trebuie să se oprească. Nu 
pot să te las să-ţi rişti viaţa. Trebuie să vorbesc cu Henrik, să 
întrerupem contractul. 

— Stai jos, îi spuse Mikael. 

— Nu înţelegi că... 

— Ceea ce înţeleg este că Lisbeth şi cu mine am ajuns aşa 
de aproape, încât cel care se află în spatele tuturor acestora 
este panicat şi acţionează irațional. Avem câteva întrebări. 
Prima este: câte chei ale criptei familiei Vanger există şi ce 
persoane le au? Frode medita un moment: 

— De fapt, nu ştiu. Cred că mai mulţi membri ai familiei au 
acces la capelă. Ştiu că Henrik are o cheie şi că Isabella 
obişnuieşte uneori să stea acolo, dar nu ştiu dacă ea are o cheie 
a ei sau o împrumută de la Henrik. 

— Bine. Tu te afli în continuare la conducerea concernului 
Vanger. Există o arhivă a firmei? O bibliotecă, sau ceva de genul 
ăsta, unde să fie strânse tăieturi din presă şi informaţii despre 
firmă, de-a lungul anilor? 

— Da, există. La sediul central, din Hedestad. 

— Trebuie să avem acces. Există şi buletine interne, şi altele 
de genul acesta? 

— Trebuie din nou să vă spun că nu ştiu. Eu nu am fost 
personal la arhivă de cel puţin treizeci de ani. Dar trebuie să 
vorbeşti cu o femeie care se numeşte Bodil Lindgren şi care 


răspunde de felul în care sunt păstrate toate hârtiile 
concernului. 

— Poţi să-i telefonezi şi să ai grijă ca eu şi Lisbeth să putem 
vizita arhiva chiar în după-amiaza asta? Vrea să citească toate 
tăieturile de presă privind concernul. E deosebit de important să 
aibă acces la tot ce poate fi interesant. 

— Sigur că pot aranja. Altceva? 

— Da. Greger Vanger avea în mână un aparat Hasselblad în 
ziua în care a avut loc accidentul de pe pod. Asta înseamnă că 
poate a şi fotografiat. Unde au ajuns fotografiile, după moartea 
lui? 

— Greu de spus, cel mai probabil, la văduva lui. 

— Poţi să... 

— ÎI sun pe Alexander şi îl întreb. 


— Ce vrei să caut? întrebă Lisbeth Salander, după ce îl 
părăsiseră pe Frode şi traversaseră podul înapoi, în insulă. 

— Tăieturi din presă şi buletine ale întreprinderii. Vreau să 
treci prin tot ce poţi găsi în legătură cu datele la care au avut 
loc asasinatele, între anii 1950 şi 1960. Notează tot ce îţi atrage 
atenţia sau ce consideri cât de puţin bizar. Cred că e mai bine 
ca tu să faci asta. Ai memorie mai bună decât mine, după câte 
am înţeles. 

Ea îi dădu o lovitură de pumn în coaste. Cinci minute mai 
târziu, mica ei motocicletă bâzâia peste pod. 


Mikael îi strânse mâna lui Alexander Vanger. Acesta fusese 
plecat cea mai mare parte a timpului pe care Mikael îl petrecuse 
pe insulă şi el îl întâlnise doar în trecere. Avea dovăzeci de ani 
când dispăruse Harriet. 

— Dirch Frode mi-a spus că vrei să te uiţi la fotografii vechi. 

— Tatăl tău avea un Hasselblad. 

— E adevărat. Mai există încă, dar nimeni nu-l foloseşte. 

— Ştii că eu cercetez ce s-a întâmplat cu Harriet, la cererea 
lui Henrik. 

— Am înţeles asta. Şi că mulţi nu sunt prea veseli. 

— Foarte posibil. Tu nu eşti obligat să-mi arăţi fotografiile. 

— AŞ. Ce vrei să vezi? 

— Dacă tatăl tău a făcut vreo fotografie în ziua în care a 
dispărut Harriet. 


S-au urcat în pod. l-au trebuit câteva minute lui Alexander, 
înainte să localizeze o cutie de carton plină cu o mulţime de 
fotografii nesortate. 

— Poţi lua acasă toată cutia, i-a spus el. Dacă există ceva, 
aici e. 


Mikael a petrecut o oră, sortând fotografiile din cartonul 
rămas de la Greger Vanger. Pentru ilustrarea cronicii de familie, 
se aflau acolo câteva lucruri remarcabile, printre care un mare 
număr de fotografii ale lui Greger în compania marelui şef nazist 
din anii patruzeci, Sven Olof Lindholm. Mikael le puse deoparte. 

A găsit mai multe plicuri cu fotografii pe care, după cum se 
părea, le făcuse Greger Vanger însuşi şi care înfăţişau diferite 
persoane şi reuniuni de familie, precum şi o grămadă de poze 
tipice de vacanţă, cu pescuit în izvoare de munte şi o călătorie 
cu familia în Italia. 

Curând a găsit patru fotografii de la accidentul cu cisterna. 
Cu toată camera lui profesionistă, Greger era un fotograf 
execrabil. Fie că imaginea era centrată pe camion, fie că arăta 
oamenii din spate. Mikael nu găsi decât o fotografie în care se 
vedea Cecilia Vanger, luată din profil. 

Mikael a scanat fotografiile, dar ştia deja că ele nu vor aduce 
nimic nou. Puse totul înapoi în cutie şi mâncă un sandviş, în 
vreme ce reflecta. La ora trei, se înapoie la Anna Nygren. 

— Mă întreb dacă Henrik nu are şi alte albume de fotografii, 
în afară de cele care se află în cercetările despre Harriet? 

— Da, Henrik a fost întotdeauna interesat de fotografiat, de 
când era tânăr, după câte am înţeles. Are multe albume în 
camera lui de lucru. 

— Poţi să mi le arăţi? 

Anna Nygren avu o clipă de şovăială. Una era să-i dea cheia 
de la capelă - acolo domnea Dumnezeu, oricum - şi alta, să-l 
lase pe Mikael în biroul lui Henrik. Acolo era domeniul cuiva mai 
presus de Domnul. Mikael îi propuse Annei să-i telefoneze lui 
Dirch Frode, dar ea continua să ezite. In cele din urmă, destul de 
îndoită, îi permise lui Mikael să intre. Un metru de raft, jos, 
lângă podea, conţinea doar clasoare pline cu fotografii. Mikael 
se aşeză la biroul lui Henrik şi deschise primul album. 

Henrik Vanger păstrase tot felul de fotografii de familie. 
Multe erau făcute evident cu mult înainte de vremea sa. Unele 


dintre cele mai vechi imagini datau din anii 1870 şi înfăţişau 
domni severi şi doamne ţepene. Se aflau acolo fotografii ale 
părinţilor lui Henrik şi ale altor rude. O fotografie arăta cum 
sărbătorise tatăl lui Henrik ziua de midsommar cu prieteni buni, 
la Sandhamn, în 1906. Altă fotografie de la Sandhamn îl înfăţişa 
pe Henrik Vanger şi pe soţia lui, Ulrika, împreună cu pictorul 
Anders Zorn şi scriitorul Albert Engstöm, la o masă plină de 
sticle deschise. Îl văzu pe Henrik Vanger adolescent, îmbrăcat în 
costum, pe bicicletă. Alte fotografii arătau oameni din fabrică şi 
din biroul direcţiei. Îl găsi pe căpitanul de marină Oskar Granath, 
care în mijlocul războiului dezlănţuit îi transportase pe Henrik şi 
pe iubita lui, Edith Lobach, în siguranţă, la Karlskrona. 

Anna îi aduse o ceaşcă cu cafea. li mulţumi. Ajunse apoi la 
vremurile moderne şi răsfoi printre poze care-l arătau pe Henrik 
Vanger în plină putere, când inaugura fabrici şi dădea mâna cu 
Tage Erlander. O fotografie de la începutul deceniului şase îl 
înfăţişa pe Henrik şi pe marele om de finanţe Marcus 
Wallenberg. Cei doi capitalişti se priveau cu un aer încăpățânat 
şi era evident că între ei nu erau sentimente prea pline de 
dragoste. 

Continuă să răsfoiască şi se opri brusc la o pagină pe care 
Henrik scrisese cu creionul consiliu de familie 1966. Două 
imagini în culori înfăţişau domni care vorbeau şi fumau ţigări de 
foi. Mikael îi recunoscu pe Henrik, pe Harald, pe Greger şi mai 
mulţi dintre ginerii lui Johan Vanger. Două fotografii arătau cina, 
la care cam patruzeci de bărbaţi şi femei stăteau la masă, 
privind ţintă în aparat. Mikael înţelese brusc că fotografiile 
fuseseră luate după întâmplările dramatice de pe pod, dar 
înainte ca cineva să-şi fi dat seama că Harriet dispăruse. Le 
studie feţele. Era cina la care ar fi trebuit să participe şi ea. Unul 
dintre cei de acolo ştia deja că ea dispăruse? Imaginile nu 
dădeau nici un răspuns. 

Apoi, Mikael lăsă cu un gest brusc ceaşca pe farfurioară. Tuşi 
şi se îndreptă în scaun. 

La marginea mai scurtă a mesei şedea Cecilia Vanger, în 
rochia ei de culoare deschisă, zâmbind aparatului de fotografiat. 
Lângă ea se afla o altă femeie blondă, cu păr lung şi rochie de 
culoare identică. Erau aşa de asemănătoare, c-ar fi putut fi 
gemene. Şi, dintr-o dată, toate bucăţile din puzzle căzură la 
locul lor. Nu Cecilia Vanger se aflase la fereastra camerei lui 


Harriet - era sora ei cu doi ani mai mică, Anita, în prezent 
stabilită la Londra! 

Ce spusese Lisbeth? Cecilia Vanger se află pe multe poze. 
Pare să se mişte în sus şi în jos intre diferite grupuri. Nu era 
deloc aşa. Fuseseră două persoane şi dintr-o simplă întâmplare 
nu fuseseră niciodată prinse pe aceeaşi fotografie. Pe imaginile 
alb-negru, luate de la distanţă, păruseră identice. Henrik făcuse 
de bună seamă tot timpul distincţie între surori, dar pentru 
Mikael şi Lisbeth ele erau aşa de asemănătoare, că porniseră de 
la ideea că era vorba de aceeaşi persoană. Şi nimeni nu 
sesizase greşeala, pentru că ei nu se gândiseră niciodată să-şi 
pună întrebarea. 

Mikael întoarse pagina din album şi simţi cum i se ridică 
părul pe ceafă. Era ca şi cum un vânt rece sufla în odaie. 

Erau fotografii luate a doua zi, când începuse căutarea după 
Harriet. Un Gustav Morell, tânăr inspector de poliţie, dădea 
instrucţiuni unui grup format din doi poliţişti în uniformă şi vreo 
zece oameni cu cizme, care tocmai se pregăteau să plece în 
căutare. Henrik Vanger avea o haină de ploaie lungă până la 
genunchi şi o pălărie englezească, cu boruri mici. 

Departe, în stânga, se afla un tânăr, un pic gras, cu păr 
blond destul de lung. Avea un hanorac de culoare închisă, cu o 
parte roşie pe umeri. Fotografia era foarte clară. Mikael îl 
recunoscu imediat, dar, ca să fie cu totul sigur, scoase fotografia 
din album şi cobori, întrebând-o pe Anna Nygren dacă-l 
recunoştea. 

— Da, sigur că da, este Martin. Trebuie să fi avut 
optsprezece ani în fotografia asta. 


Lisbeth Salander a parcurs în ordine cronologică, an după 
an, toate tăieturile din presă despre concernul Vanger. Începuse 
cu 1949 şi avansa metodic. Problema era că arhiva era enormă. 
Concernul era pomenit de presă în perioada respectivă cam în 
fiecare zi - nu numai în presa naţională, dar mai ales în cea 
locală. Erau analize economice, comentarii ale sindicatelor, 
tratative şi ameninţări cu greva, deschiderea unor noi fabrici şi 
închiderea altora, bilanţuri de sfârşit de an, schimbări de 
directori, lansarea unor produse noi... Era un şuvoi de noutăţi. 
Clic. Clic. Clic. Mintea ei lucra la turație maximă, când atenţia i 
se fixa pe câte o tăietură îngălbenită. După vreo oră, îi veni o 


idee. Se adresă şefei arhivei, Bodil Lindgren, întrebând-o dacă 
nu există vreun extract, cu uzinele şi fabricile concernului din 
anii cincizeci şi şaizeci. 

Bodil Lindgren o privi cu neîncredere şi evidentă răceală. 
Nu-i făcea nici o plăcere că o persoană cu totul străină primise 
aprobarea să pătrundă în arhivele sacre ale concernului, să 
cerceteze orice hârtii avea ea poftă. Şi, în plus, o fetişcană care 
arăta ca o anarhistă nebună de 15 ani. Dar Dirch Frode îi dăduse 
instrucţiuni care nu puteau fi neglijate. Lisbeth Salander avea 
voie să se uite la orice documente poftea. Şi era urgent. Bodil 
Lindgren se duse să caute toate bilanţurile de sfârşit de an 
conţinând o hartă cu toate sucursalele concernului din întreaga 
Suedie. 

Lisbeth îşi aruncă privirea pe hartă, constatând că grupul 
avea numeroase uzine, birouri şi puncte de vânzare. A mai 
observat că în fiecare loc unde se săvârşise vreuna dintre crime 
se afla şi un punct roşu, adesea mai multe, care marca prezenţa 
concernului Vanger. 

Prima legătură a făcut-o pentru anul 1957. Rakel Lunde, 
Landskrona, fusese găsită ucisă în ziua în care firma V&C 
Construcţii pusese mâna pe o comandă mare de mai multe 
milioane de coroane, pentru construirea unui nou centru 
comercial în localitate. V&C însemna Vanger şi Carlen 
Construcţii, care făcea parte din concernul Vanger. Ziarul local îl 
intervievase pe Gottfried Vanger, care venise să semneze 
contractul. 

Lisbeth îşi aminti ceva ce citise în ancheta veche de poliţie 
din arhivele departamentale din Lanskrona. Rakel Lunde, 
ghicitoare în timpul liber, era femeie de serviciu. Ea lucrase la 
V&C Construcții. 

La ora şapte seara, Mikael o sunase de vreo duzină de ori pe 
Lisbeth şi de fiecare dată constatase că mobilul ei era închis. Nu 
voia să fie deranjată în vreme ce răscolea arhiva. 

El se plimba fără odihnă dintr-o parte într-alta a casei. 
Scosese însemnările lui Henrik despre orarul lui Martin Vanger în 
timpul dispariţiei Harrietei. 

În 1966, Martin Vanger era în ultima clasă de liceu, la 
Uppsala. Uppsala. Lena Andersson elevă de liceu în vârstă de 17 
ani. Capul separat de grăsime. 


Henrik menţionase ceva cu o ocazie, dar Mikael era nevoit 
să-şi consulte însemnările, ca să găsească pasajul respectiv. 
Martin fusese un băiat cu fire închisă. Işi făceau griji pentru el. 
Când tatăl lui se înecase, mama, Isabella, decisese să-l trimită la 
Uppsala - pentru o schimbare de mediu, şi el fusese găzduit de 
Harald Vanger. Harald şi Martin? Nu părea să meargă. 

Martin Vanger nu avusese loc în maşina lui Harald, la 
întâlnirea de la Hedestad. Pierduse trenul şi sosise după-amiaza 
târziu şi din cauza aceasta făcea parte dintre cei care 
rămăseseră de cealaltă parte a podului. Ajunsese pe insulă cu 
vaporul, după ora şase seara; fusese întâmpinat, printre alţii, de 
Henrik în persoană. Din acest motiv, Henrik îl plasase destul de 
jos pe lista persoanelor care ar fi avut ceva de-a face cu 
dispariţia Harrietei. 

Martin Vanger afirmase că n-o întâlnise deloc pe Harriet în 
ziua aceea. Minţea. Venise mai devreme la Hedestad şi se aflase 
pe Strada Gării, faţă în faţă cu sora sa. Mikael putea să 
dovedească minciuna cu fotografii care zăcuseră îngropate 
aproape patruzeci de ani. 

Harriet Vanger îşi văzuse fratele şi faptul o şocase. Se 
dusese la Hedeby şi încercase să vorbească cu Henrik Vanger, 
dar dispăruse înainte ca discuţia să aibă loc. Ce voia; să-i 
povesteşti? Despre Uppsala? Dar Lena Andersson, Uppsala, nu 
se afla pe lista ta. Tu nu ştiai nimic despre ea. 

In continuare, Mikael nu putea pune cap la cap faptele. 
Harriet dispăruse la ora trei, ziua. La ora aceea, Martin se găsea, 
lucru uşor de probat, de cealaltă parte a apei. El putea fi văzut 
pe fotografii în faţa bisericii. Nu avusese cum să-i facă vreun rău 
Harrietei, aflată pe insulă. Avusese un complice? Pe Anita 
Vanger? 


Arhivele îi permiteau lui Lisbeth să constate că poziţia lui 
Gottfried Vanger în cadrul concernului se schimbase de-a lungul 
anilor. La vârsta de douăzeci de ani, o întâlnise pe Isabella şi 
curând după aceea o lăsase gravidă; Martin Vanger se născuse 
în 1948 şi, după aceea, nu mai fusese nici o îndoială că cei doi 
tineri aveau să se căsătorească. 

Când avea douăzeci şi doi de ani, fusese adus de Henrik 
Vanger la sediul concernului. Era în mod evident foarte dotat şi 
începuse să fie considerat drept urmaş la conducere. La 


douăzeci şi cinci de ani, îşi asigurase un loc în conducere, ca 
director adjunct la secţia pentru dezvoltarea întreprinderii. O 
stea în ascensiune. 

Cândva, în mijlocul anilor cincizeci, cariera lui se oprise. Bea. 
Căsătoria cu Isabella mergea prost. Copiii, Martin şi Harriet, 
sufereau. Henrik pusese piciorul în prag. Cariera lui Gottfried îşi 
atinsese punctul culminant. In 1956 fusese creat un alt post de 
director adjunct cu dezvoltarea. Doi directori adjuncţi - unul, 
care făcea treaba, în vreme ce Gottfried bea şi era absent 
perioade lungi. 

Dar Gottfried era în continuare un Vanger, în plus, şarmant şi 
bun vorbitor. Cu începere din 1957, sarcina lui părea să fie să 
străbată ţara ca să inaugureze uzine, să rezolve conflicte locale 
şi să le arate tuturor că direcţia grupului se interesa de tot şi de 
toate. Vă trimitem pe unul dintre fiii noştri, ca să vă asculte 
problemele. Vă luăm în serios. A doua legătură a găsit-o spre 
orele 18.30. Gottfried Vanger participase la negocieri la 
Karlstad, unde grupul Vanger cumpărase o întreprindere locală 
de tăiere a lemnului. A doua zi, ţăranca Magda Lovisa Sjöberg 
fusese găsită asasinată. 

A descoperit a treia legătură un sfert de oră mai târziu. 
Uddevalla, 1962. In aceeaşi zi în care Lea Persson dispăruse, 
ziarul local îl intervieva pe Gottfried Vanger despre o posibilă 
reconstruire a portului. 

După încă trei ore, Lisbeth Salander constata că Gottfried 
Vanger fusese prezent în localităţile respective la cel puţin cinci 
dintre cele opt crime, în zilele dinaintea sau după săvârşirea lor. 
Îi lipseau informaţii în legătură cu crimele din 1949 şi 1954. Privi 
atent o imagine a acestuia, dintr-un ziar. Era un bărbat frumos, 
subţire, cu păr blond-închis; semăna cu Clark Gable, în Pe aripile 
vântului. 

În 1949, Gottfried avea douăzeci de ani. Prima crimă 
avusese loc acasă. La Hedestad. Rebecka Jacobsson, 
funcţionară la concernul Vanger. Unde v-aţi întâlnit? Ce 
promisiuni i-ai făcut? 

Când Bodil Lingren se pregăti să plece şi să închidă, la ora 
19, Lisbeth Salander îi răspunse sec: încă nu terminase. N-avea 
decât să plece şi să-i lase o cheie şi ea va închide, la plecare. 
Şefa arhivei era la momentul acela atât de indignată că o tânără 


îşi permitea să-i comande, că îi telefonă lui Dirch Frode, să-i 
ceară instrucţiuni. 

Frode decise imediat că Lisbeth putea rămâne toată 
noaptea, dacă ea considera necesar. Ar putea doamna Lindgren 
să fie aşa de amabilă, să comunice acest lucru paznicului de 
noapte, ca să-i deschidă, când va dori să plece? 

Lisbeth Salander îşi muşcă buza de jos. Problema era, 
evident, că Gottfried se înecase beat în 1965, în vreme ce 
ultima crimă fusese comisă la Uppsala, în 1966. Se întreba dacă 
nu cumva greşise, când o trecuse pe listă pe eleva de 
şaptesprezece ani. Lena Andersson. Wu. Nu era propriu-zis 
aceeaşi semnătură, dar era aceeaşi parodie biblică. Trebuia să 
existe o legătură. 


La ora nouă începuse să se întunece. Aerul era mai rece şi 
ploua mărunt. Mikael stătea în bucătărie şi bătea cu degetele în 
tăblia mesei, când maşina lui Martin Vanger trecu peste pod, 
dispărând spre promontoriu. Într-un fel, aceasta împinse 
lucrurile la extrema lor. 

Mikael nu ştia ce să facă. Tot trupul îi ardea de dorinţa de-a 
pune întrebări - de-a provoca o confruntare. Sigur, era o 
atitudine puţin rezonabilă, dacă bănuia că Martin este un 
criminal nebun care îşi asasinase propria soră şi pe fata din 
Uppsala şi care pe deasupra încercase să-l împuşte pe Mikael. 
Dar Martin Vanger funcţiona ca un magnet. La urma urmei, nu 
ştia că Mikael ştia. Prin urmare, putea foarte bine să meargă la 
el, sub pretextul că... vrea să-i dea înapoi cheia de la cabana lui 
Gottfried, de pildă!? Mikael închise uşa şi o porni încet spre 
promontoriu. 

Casa lui Harald Vanger era, ca de obicei, în beznă totală. La 
Henrik era lumina stinsă, în afară de o odaie care dădea spre 
grădină. Anna se dusese la culcare. Şi casa lsabellei era 
întunecată. Cecilia nu era acasă. La etajul casei lui Alexander 
Vanger era lumină, dar era stinsă în cele două case locuite de 
persoane care nu făceau parte din familia Vanger. Nu se vedea 
nici picior de fiinţă vie. 

Se opri nehotărât în faţa casei lui Martin Vanger, scoase 
telefonul mobil şi formă numărul lui Lisbeth Salander. În 
continuare, nici un răspuns. Închise mobilul, ca să nu se poată 
suna. 


La parter, era lumină. Mikael traversă peste gazon şi se opri 
la câţiva metri de fereastra bucătăriei, dar nu putu vedea nici o 
mişcare. Continuă să dea ocol casei, oprindu-se la fiecare 
fereastră, fără să-l vadă însă pe Martin Vanger. In schimb, 
descoperi că o uşă care dădea spre garaj era întredeschisă. Nu 
fi idiot. Nu putea rezista tentaţiei de a arunca o privire. 

Primul lucru pe care îl văzu, pe un banc de tâmplărie, a fost 
o cutie de carton deschisă cu muniţie pentru o carabină de 
elani. Pe urmă, a văzut două bidoane de benzină, sub masă. Te 
pregăteşti de o nouă vizită nocturnă, Martin? 

— Intră, Mikael. Te-am văzut venind pe drum. 

Lui Mikael i se opri inima. Întoarse încet capul şi-l văzu în 
umbră pe Martin Vanger, lângă o uşă care ducea în casă. 

— Pur şi simplu n-ai putut să nu vii, nu-i aşa? Vocea era 
liniştită, aproape prietenoasă. 

— Bună, Martin, răspunse Mikael. 

— Intră, repetă Martin Vanger. Pe aici. 

Se dădu un pas într-o parte, făcându-i loc şi întinse mâna 
stângă, într-un gest de poftire. Când ridică mâna dreaptă, Mikael 
văzu un reflex de metal mat. 

— Am un pistol Glock. Nu face nici o prostie. De la distanţa 
asta, nu te pot rata. 

Mikael se apropie încet. Când ajunse în faţa lui Martin 
Vanger, se opri, privindu-l în ochi: 

— Trebuia să vin. Sunt aşa de multe întrebări. 

— Înţeleg. Pe aici, pe uşa asta. 

Mikael intră cu paşi lenți în casă. Drumul ducea prin vestibul 
la bucătărie, dar, înainte să ajungă acolo. Martin îl opri, 
punându-i uşor mâna pe umăr. 

— Nu, nu în bucătărie. la-o la dreapta. Deschide uşa laterală. 

Pivniţa. Când Mikael ajunse la jumătatea scării. Martin 
Vanger răsuci comutatorul şi se aprinseră lămpile. La dreapta, 
se afla sala cazanelor. Din faţă, Mikael simţi miros de rufe 
spălate. Martin Vanger îl conduse la stânga, într-o încăpere mică 
cu mobile vechi şi cutii de carton. În fund, mai era o uşă. O uşă 
securizată, din oţel, cu broască complicată. 

— Ţine! îi spuse Martin Vanger, aruncându-i o legătură de 
chei. Deschide! Mikael deschise uşa. 

— Întrerupătorul se află la stânga. 

Mikael deschisese uşa spre iad. 


La ora 21, Lisbeth ieşi să cumpere cafea şi un sandviş în folie 
de plastic de la un distribuitor Selecta, aflat pe culoarul din faţa 
arhivei. Apoi, continuă să răscolească printre hârtii, voind să dea 
de vreo urmă a lui Gottfried la Kalmar, în 1954. Nu găsi nimic. 

Se gândi să-l sune pe Mikael, dar decise să treacă şi prin 
buletinele interne, înainte de a se întoarce acasă. 


Încăperea măsura aproximativ cinci metri pe zece. Mikael 
presupuse că se afla în partea de nord a casei. 

Martin Vanger îşi decorase camera personală de tortură cu 
multă grijă. La stânga; lanţuri, inele de metal prinse în tavan şi 
în duşumea, o masă cu curele de piele, unde putea să-şi lege 
victimele. Şi pe urmă, un echipament video. Un studio de 
înregistrări. In fundul încăperii, se afla o cuşcă de metal unde 
musafirii lui puteau fi ţinuţi mai mult timp. În dreapta uşii, se 
afla un pat şi un aparat TV într-un raft, Mikael putu să vadă o 
mulţime de casete video. 

De îndată ce intrară în încăpere, Martin Vanger îndreptă 
pistolul spre Mikael, poruncindu-i să se aşeze pe duşumea, pe 
burtă. Mikael refuză. 

— OK, spuse Martin Vanger. Atunci, te împuşc în rotulă. 

Îndreptă arma spre el. Mikael trebui să capituleze. Nu avea 
de ales. 

Sperase că Martin îşi va slăbi atenţia, o fracțiune de secundă 
măcar - el ştia că e în stare să câştige în orice luptă corp la corp 
cu Martin Vanger. Avusese o urmă de şansă pe scară, când 
Martin îi pusese mâna pe umăr, dar şovăise. De atunci, Martin 
nu se mai aflase în apropierea lui. Cu genunchiul rănit, nu avea 
nici o şansă. Se aşeză pe podea. 

Martin se apropie, din spate, şi-i spuse să-şi pună mâinile pe 
spinare. Le prinse în cătuşe. Apoi, îi dădu un picior în şira 
spinării şi se năpusti cu pumnii pe el. 

Ce a urmat părea să facă parte dintr-un coşmar. Martin 
Vanger oscila între rațiune şi boală mintală. 

Uneori, părea să se liniştească. In clipa următoare, începea 
să se învârte prin odaie, ca o fiară în cuşcă. Il lovi cu piciorul de 
mai multe ori. Tot ce putea face Mikael era să încerce să-şi 
protejeze capul şi să ia loviturile în părţile moi ale trupului. După 
câteva minute îl durea tot corpul. 


În prima jumătate de oră. Martin n-a spus un cuvânt şi părea 
să nu audă nimic. Pe urmă, se mai calmă. Aduse un lanţ, îl trecu 
în jurul gâtului lui Mikael şi-l fixă de un inel în podea. Il lăsă 
singur mai mult de un sfert de oră. Când se întoarse, avea cu el 
o butelie de plastic de un litru cu apă. Se aşeză pe un scaun, 
privindu-l pe Mikael, în timp ce bea. 

— Poţi să-mi dai puţină apă? întrebă Mikael. Martin Vanger 
se aplecă, lăsându-l să bea. Mikael înghiţi lacom. 

— Mulţumesc. 

— Totdeauna la fel de politicos, Kalle Blomkvist. 

— Ce rost au avut toate loviturile de picior? întrebă Mikael. 

— Pentru că mă scoţi din minţi. Meriţi să fii pedepsit. De ce 
nu te-ai dus acasă? Aveau nevoie de tine la Millennium. Sunt 
foarte serios - am fi putut face un ziar extraordinar. Am fi lucrat 
împreună ani mulţi! 

Mikael făcu o strâmbătură, încercând să-şi găsească o 
poziţie mai confortabilă. Era lipsit de orice apărare. Singurul 
lucru pe care îl avea era glasul. 

— Presupun că vrei să spui că şansa asta nu mai există, zise 
el. 

Martin Vanger izbucni în râs: 

— Îmi pare rău, Mikael. Dar credeam că ai înţeles că vei muri 
aici. 

Mikael dădu din cap. 

— Cum dracu m-aţi găsit, tu şi fantoma aia anorexică, pe 
care ai tras-o în povestea asta? 

— Ai minţit despre cum ţi-ai petrecut timpul, în ziua când a 
dispărut Harriet. Pot dovedi că erai la Hedestad, la defilarea de 
la Serbarea Copiilor. Ai fost fotografiat privind-o pe Harriet. 

— Pentru asta te-ai dus la Norsjö? 

— Da, ca să caut fotografia. A fost făcută de o pereche care 
se afla din întâmplare la Hedestad. Se opriseră doar în trecere. 

Martin Vanger clătină capul: 

— La dracu! Nu poate fi adevărat, spuse el. Mikael reflecta 
intens la ce-ar putea spune pentru a împiedica, sau cel puţin, 
întârzia execuţia. 

— Unde se află fotografia acum? 

— Negativul? E în seiful meu de la Handelsbanken!, aici, la 
Hedestad... Nu ştiai că am închiriat un seif la bancă? Minţea cu 


1 Banca de Comerţ, una dintre cele mai mari bănci suedeze. 


uşurinţă. Copiile sunt ici şi colo, în computerul meu şi al lui 
Lisbeth, pe serverul de fotografii de la Millennium şi pe serverul 
de la Milton Security, unde lucrează Lisbeth. 

Martin Vanger tăcu un moment, încercând să-şi dea seama 
dacă Mikael blufa sau nu. 

— Cât de mult ştie Lisbeth Salander? 

Mikael avu o clipă de şovăială. Pentru moment, Lisbeth era 
singura lui speranţă de salvare. Ce avea ea să facă, venind 
acasă şi descoperindu-i dispariţia? li pusese fotografia lui Martin 
Vanger pe masă. Avea să facă legătura ? Să dea alarma? Nu 
este genul care sună la poliție. Coşmarul lui era să nu vină la 
Martin Vanger, să-i sune la uşă şi să-i ceară socoteală unde e 
Mikael. 

— Răspunde, îi ceru Martin cu voce de gheaţă. 

— Mă gândesc. Lisbeth ştie cam cât mine, poate chiar mai 
mult. Aş zice că ştie mai mult. E deşteaptă. Ea a făcut legătura 
cu Lena Andersson. 

— Lena Andersson? Martin părea perplex. 

— Fata de şaptesprezece ani pe care ai torturat-o până la 
moarte la Uppsala, în februarie 1966. Nu-mi spune că ai uitat-o. 

Privirea lui Martin Vanger se limpezi. Pentru prima oară, 
avea aerul zguduit. Nu ştiuse că cineva făcuse legătura aceasta 
- Lena Andersson nu se aflase în carnetul lui Harriet. 

— Martin, spuse Mikael cu o voce cât putea de sigură. 
Martin, totul s-a sfârşit. Poţi să mă omori, dar s-a terminat. Sunt 
prea mulţi care ştiu şi de data asta nu mai scapi. 

Martin Vanger sări în picioare şi începu din nou să se învârtă 
prin încăpere. Lovi brusc cu pumnul în zid. 

Trebuie să tin minte că e irațional. Pisica. Ar fi putut aduce 
pisica aici, dar s-a dus în cavoul familiei. Nu acţionează rațional. 

Martin Vanger se opri: 

— Cred că minţi. Numai tu şi Salander ştiţi ceva. N-aţi vorbit 
cu nimeni, altfel poliţia ar fi fost deja aici. Un foc zdravăn la casa 
de oaspeţi, şi toate probele dispar. 

— Şi dacă te înşeli? El zâmbi brusc: 

— Dacă mă înşel, într-adevăr s-a terminat. Dar nu cred. Cred 
că încerci să blufezi. Ce altă alegere am? 

Se gândi o clipă: 

— Numai pizda aia nenorocită e veriga slabă. Trebuie s-o 
găsesc. 


— A plecat la Stockholm, la amiază. Martin Vanger se porni 
din nou pe râs: 

— Aşa? În cazul ăsta, de ce a stat toată seara la arhiva 
concernului? 

Lui Mikael îi sări inima în piept. Șt/a. Ştiuse tot timpul. 

— E adevărat. Trebuia să treacă pe la arhivă, şi pe urmă, la 
Stockholm, răspunse el, cât de calm putea. Nu ştiam că a rămas 
aşa de mult. 

— Termină. Şefa arhivei mi-a comunicat că Dirch Frode i-a 
dat ordin s-o lase pe Salander să stea cât vrea. Asta înseamnă 
c-o să vină acasă cândva, în noaptea asta. Paznicul o să-mi 
telefoneze când părăseşte birourile. 


PARTEA A PATRA 
HOSTILE TAKEOVER 


11 iulie - 30 decembrie 


92% din femeile din Suedia care au fost supuse unor violenţe sexuale 
cu ocazia unei agresiuni n-au reclamat faptul poliţiei. 


24 
Vineri 11 iulie - duminică 12 iulie 

Martin Vanger s-a aplecat ca să-i percheziţioneze buzunarele 
lui Mikael. A găsit cheia. 

— Deştept din partea ta, să schimbi broasca! a comentat el. 
Voi avea grijă de fata ta, când se întoarce. 

Mikael nu i-a răspuns. Îşi amintise că Martin era un 
negociator experimentat, în urma multor lupte pe motive 
economice. Ştia să recunoască o cacealma, când îi era servită. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce toate acestea? Mikael încercă să facă un gest spre 
încăpere. 

Martin Vanger se plecă, ridică cu o mână bărbia lui Mikael, 
ca privirile lor să se întâlnească. 

— Pentru că e aşa de uşor, spuse el. Femei dispar tot timpul. 
Imigrante. Curve din Rusia. Mii de persoane trec prin Suedia în 
fiecare an. 

Lăsă capul lui Mikael să cadă şi se ridică, aproape mândru de 
demonstraţia făcută. 

Cuvintele lui Martin Vanger îl loviră pe Mikael ca un pumn în 
faţă. 

Dumnezeule. Nu e vorba de o enigmă istorică. Martin Vanger 
asasinează femeile din ziua de azi. Și ca un idiot, am căzut 
direct în ... 

— N-am nici o invitată pentru moment. Dar, poate o să te 
amuze să afli că iarna trecută şi în primăvara asta, în vreme ce 
tu şi Henrik bălmăjeaţi istoriile voastre, aici se afla o fată. O 
chema Irina şi era din Bielorusia. În vreme ce luai cina cu mine, 
ea era prizonieră în cuşca asta. A fost o seară agreabilă, nu-i 
aşa? 

Martin Vanger se urcă pe masă, lăsând să-i atârne picioarele. 
Mikael închise ochii. Brusc, simţi cum i se umple gura de fiere şi 
a trebuit să înghită de mai multe ori. 

— Ce faci cu trupurile? 

— Am iahtul ancorat la debarcader, exact în faţă. Le duc în 
larg. Spre deosebire de tatăl meu, nu las nici o urmă. Dar şi el 
era deştept. Îşi răspândea victimele în întreaga Suedie. 

Bucăţile de puzzle începeau să se aşeze la locul lor în mintea 
lui Mikael. 


Gottfried Vanger. Din 1949 până în 1965. Pe urmă, Martin 
Vanger i-a luat locul, în 1966, la Uppsala. 

— L-ai admirat pe tatăl tău. 

— El m-a învăţat totul. M-a iniţiat, când aveam paisprezece 
ani. 

— Uddevalla. Lea Persson. 

— Exact. Eram cu el. Priveam doar, dar eram acolo. 

— 1964, Sara Witt, la Ronneby. 

— Aveam şaisprezece ani. A fost prima oară când am avut o 
femeie. Gottfried m-a învăţat. Eu am sugrumat-o. 

Se laudă. Doamne, Dumnezeule, ce familie blestemată. 

— ţi dai desigur seama că este patologic? 

Martin Vanger dădu uşor din umeri: 

— Nu cred că tu poţi înţelege ce divin este să ai control total 
asupra vieţii şi morţii unei fiinţe umane. 

— Îți face plăcere să torturezi şi să ucizi femei, Martin. 
Directorul de concern reflectă o clipă, cu privirea fixată în gol, 
undeva, în spatele lui Mikael. Apoi zâmbi, cu surâsul lui 
fermecător, scânteietor: 

— Nu cred. Dacă fac o analiză intelectuală a stării mele, sunt 
mai curând un violator în serie, decât un asasin serial. De fapt, 
sunt un răpitor în serie. Uciderea vine, ca să spun aşa, ca o 
urmare naturală, pentru că trebuie să-mi ascund crima. Inţelegi? 

Mikael nu ştia cum să-i răspundă, aşa că dădu doar din cap. 

— Bineînţeles, acţiunile mele nu sunt social acceptabile, dar 
crima mea este în primul rând un delict împotriva convențiilor 
societăţii. Moartea vine doar la sfârşitul şederii musafirelor mele 
aici, când m-am plictisit de ele. E întotdeauna fascinant să le 
vezi dezamăgirea. 

— Dezamăgirea? întrebă Mikael stupefiat. 

— Exact. Dezamăgirea. Ele cred că dacă-mi fac pe plac vor 
supravieţui. Se adaptează la regulile mele. Incep să aibă 
încredere în mine şi dezvoltă un fel de camaraderie cu mine şi, 
până în ultima clipă, speră că această camaraderie are vreo 
însemnătate. Decepţia lor provine din faptul că brusc descoperă 
că au fost înşelate. 

Martin Vanger înconjură masa şi se sprijini de cuşca de 
metal: 

— Tu, cu convențiile tale mic-burgheze, tu nu vei putea 
niciodată înţelege, dar excitarea provine din planificarea răpirii. 


Nu trebuie să acţionezi impulsiv - kidnappe-rii de genul acesta 
sunt prinşi întotdeauna. E o ştiinţă cu mii de detalii de care 
trebuie să ţin seama. Trebuie să identific prada şi să-i fac harta 
vieţii. Cine este ea? De unde vine? Cum pot ajunge la ea? Cum 
voi face ca să mă aflu singur cu vânatul meu, fără ca numele 
meu să se vadă sau să apară vreodată în vreo anchetă de 
poliţie? 

Încetează, gândi Mikael. Martin Vanger discuta răpirile şi 
asasinatele pe un ton aproape academic, ca şi cum ar fi expus o 
părere contrarie, într-o chestiune de teologie ezoterică. 

— Te interesează acestea cu adevărat, Mikael? 

Se aplecă, mângâindu-l pe Mikael pe obraz. Mişcarea lui era 
atentă, aproape tandră. 

— Înţelegi că toate acestea se pot termina doar într-un fel. 
Te deranjează dacă fumez? 

Mikael negă cu un gest din cap. 

— Poţi să mă inviţi şi pe mine la o ţigară, spuse el. Martin 
Vanger îi făcu pe plac. Aprinse două ţigări şi pe una o plasă 
atent între buzele lui Mikael şi îl lăsă să tragă un fum, 
ţinându-i-o. 

— Mulţumesc, spuse automat Mikael. Martin Vanger râse din 
nou: 

— Vezi, deja ai început să te conformezi principiului 
supunerii. Ţin în mâinile mele viaţa ta, Mikael. Tu ştii că te pot 
omori în orice clipă. M-ai rugat să-ţi îmbunătăţesc viaţa şi ai 
făcut-o folosind un argument raţional, precum şi un strop de 
flatare. Ţi-ai primit răsplata. 

Mikael dădu din cap. Inima i se zbătea în piept aproape 
insuportabil. 


La unsprezece şi un sfert, Lisbeth Salander bău apă din sticla 
de plastic, în vreme ce întorcea paginile. Spre deosebire de 
Mikael mai devreme, în cursul zilei, ea nu înghiţi greşit. In 
schimb, i se holbară ochii, când făcu legătura. 

Clic! 

Timp de două ore căutase prin buletinele din toate punctele 
geografice ale concernului Vanger. Buletinul principal se numea 
pur şi simplu /nformații din întreprindere şi avea emblema 
concernului - un drapel suedez care fâlfâia în vânt şi care se 
termina cu o săgeata. Buletinul era făcut probabil de secţia de 


PR a conducerii concernului şi cuprindea propagandă menită 
să-i facă pe angajaţi să se simtă ca membrii unei singure mari 
familii. 

În vremea vacanței de iarnă din februarie 1967, Henrik 
făcuse un gest măreț, invitând cincizeci dintre angajaţii firmei 
împreună cu familiile lor la o vacanţă de schi în Hărjedalen. 
Invitaţia venea ca urmare a faptului că, în anul care trecuse, 
concernul realizase un rezultat record - era o mulţumire pentru 
multe ore de muncă. Departamentul PR, invitat şi el, realizase 
un reportaj cu fotografii de la staţiunea închiriată pentru această 
ocazie. 

O mulţime de fotografii de pe pista de schi cu subtexte 
amuzante. Unele imagini fuseseră luate la bar, cu angajaţii 
râzând, cu feţe arse de frig, închinând vreo halbă de bere. Două 
imagini erau de la o mică ceremonie matinală, la care Henrik 
Vanger „desemnase” cea mai bună funcţionară a anului”, o 
secretară numită Ulla-Britt Mogren, în vârstă de 41 de ani. Ea 
primise o sumă de 500 de coroane şi un vas de sticlă. 

Decernarea premiului avusese loc pe terasa hotelului, exact 
înainte ca lumea să se arunce din nou pe pârtia de schi. 

Mai în fund, în dreapta, chiar în spatele lui Henrik Vanger, 
stătea un bărbat cu păr lung, blond. Era îmbrăcat într-un 
hanorac de culoare închisă, cu o bandă distinctă pe umeri. 
Pentru că fotografia era alb-negru, nu se vedea culoarea, dar 
Lisbeth Salander era gata să parieze capul că banda de pe 
umeri era roşie. _ 

Cuvintele de sub imagine explicau contextul: /n dreapta, 
Martin Vanger, în vârstă de 19 ani, care studiază la Uppsala. El 
este deja considerat ca o promisiune viitoare la conducerea 
concernului. 

„Got you”, îşi spuse Lisbeth Salander, cu voce joasă. 

Stinse lampa de birou, lăsând ziarele răvăşite pe masă - un 
pic de treabă pentru vaca de Bodil Lingren. 

Se duse în parcare printr-o uşă laterală. La jumătatea 
drumului spre motocicletă, îşi aduse aminte că promisese 
paznicului să-i spună când pleacă. Se opri, privind peste 
parcare. Paznicul era de cealaltă parte a clădirii. Fuck that, 
hotărî ea. 

Când ajunse la motocicletă, îşi porni telefonul mobil şi făcu 
numărul lui Mikael. Primi comunicarea că nu putea fi contactat. 


Pe urmă, descoperi că Mikael încercase s-o sune nu mai puţin de 
treisprezece ori, între orele 15.30 şi 21. În ultimele ore nu mai 
sunase. 

Lisbeth făcu numărul la telefonul fix din casa de oaspeţi, dar 
nu primi nici un răspuns. Încruntă sprâncenele, prinse în curele 
geanta cu computerul, îşi puse casca şi porni motocicleta. 
Călătoria de la biroul principal din zona industrială din Hedestad 
şi până la Hedeby îi luă zece minute. Lumina era aprinsă în 
bucătărie, dar casa era goală. 

Lisbeth Salander privi în jur. Primul ei gând a fost că Mikael 
s-a dus la Dirch Frode, dar când ajunse pe pod văzu că în vila 
familiei Frode, de pe celălalt mal al apei, lumina era stinsă. Se 
uită la ceasul de mână, care arăta că mai erau douăzeci de 
minute până la miezul nopţii. 

Se întoarse acasă, deschise uşa de la debara şi scoase 
computerul care înregistra fotografiile de la camerele de 
supraveghere pe care le plasase afară. Îi luă o vreme, să poată 
stabili derularea evenimentelor. La ora 15.32, Mikael venise 
acasă. La ora 16.03, ieşise în grădină şi băuse cafea. Avea o 
mapă cu el, pe care o studia. Sunase de trei ori, scurt, în ora 
petrecută în grădină. Cele trei apeluri corespundeau la minut cu 
apeluri la care ea nu răspunsese. 

La ora 17.21, Mikael plecase la o plimbare. Era înapoi 15 
minute mai târziu. 

La ora 18.20 s-a dus la poartă şi a privit spre pod. La ora 
21.03, a ieşit. Nu s-a mai întors. Lisbeth dădu repede înainte 
imaginile de pe celălalt calculator, care arăta poarta şi drumul 
din faţa uşii de intrare. Ea putu să vadă ce persoane trecuseră 
înainte şi înapoi, în cursul zilei. 

La ora 19.12, Gunnar Nilsson venise acasă. La ora 19.42, 
cineva într-un Saab care aparţinea fermei trecuse spre 
Hedestad. 

La 20.02 automobilul se reîntorsese - un tur până la chioşcul 
de la benzinărie? 

Pe urmă, nu se mai întâmpla nimic până la fix 21, când 
trecuse automobilul lui Martin Vanger. Trei minute mai târziu, 
Mikael părăsea casa. 

Aproape o oră mai târziu, la 21.50, Martin Vanger apărea 
brusc în obiectiv. Se oprise la gard mai mult de un minut şi 
cercetase casa, privind prin fereastra de la bucătărie. Se urcase 


pe terasă şi încercase uşa, apoi scosese o cheie. Pe urmă, 
trebuie că observase că la uşă fusese pusă o nouă broască, 
pentru că se oprise o clipă nemişcat, înainte de a se întoarce, 
părăsind casa. 

Lisbeth Salander simţi cum un frig de gheaţă îi cuprindea 
măruntaiele. 


Martin Vanger îl lăsase din nou singur pe Mikael, vreme 
destul de îndelungată. El zăcea nemişcat în poziţia lui 
inconfortabilă, cu mâinile la spate şi grumazul prins cu un lanţ 
subţire într-un inel, pe podea. Işi pipăi cătuşele, dar ştia că nu 
va reuşi să le desfacă. Erau aşa de strânse, că-i amorţiseră cu 
totul mâinile. 

Nu avea nici o şansă. Închise ochii. Nu ştia cât timp trecuse, 
când auzi din nou paşii lui Martin Vanger. Directorul apăru în 
câmpul lui vizual. 

— Inconfortabil? se interesă el. 

— Da, răspunse Mikael. 

— E propria ta greşeală. Trebuia să te duci acasă. 

— De ce ucizi? 

— Pentru că aceasta este alegerea pe care am făcut-o. Aş 
putea discuta cu tine noaptea întreagă aspectele morale şi 
intelectuale ale acţiunilor mele, dar asta nu schimbă cu nimic 
faptele. Incearcă să vezi lucrurile aşa: un om este o coajă de 
piele care ţine la un loc celule, sânge şi componente chimice. 
Câţiva, puţini, ajung în cărţile de istorie. Cei mai mulţi mor şi 
dispar fără urmă. 

— Tu ucizi femei. 

— Noi, cei ce ucidem pentru a fi în acord cu plăcerea noastră 
- căci nu sunt singurul care are acest hobby - noi ne trăim viaţa 
la intensitate maximă. 

— Dar, de ce Harriet? Propria ta soră? 

Chipul lui Martin Vanger îşi schimbă brusc expresia. Dintr-un 
salt, a fost alături de Mikael şi-l prinse de păr. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Ce vrei să spui? gâfâi Mikael. 

Incercă să-şi întoarcă capul, ca să micşoreze durerea din 
pielea capului. Lanţul se strânse imediat în jurul grumazului. 

— Tu şi Salander. Ce aţi găsit? 

— Lasă-mă. Vorbim doar, nu-i aşa? 


Martin Vanger îi lăsă părul şi se aşeză în faţa lui Mikael, 
picior peste picior. Deodată, scoase un cuţit. Puse vârful lui 
exact sub orbita lui Mikael. Acesta se sili să-l privească în ochi 
pe Martin Vanger. 

— Ce dracu s-a întâmplat cu ea? 

— Nu înţeleg. Credeam că ai ucis-o tu. 

Martin Vanger îl privi lung o vreme. Apoi, se relaxă. Se ridică, 
plimbându-se prin încăpere, în vreme ce gândea. Lăsă să-i cadă 
cuțitul pe podea, râse şi se întoarse spre Mikael: 

— Harriet, Harriet, tot timpul, Harriet. Noi am încercat... să 
vorbim cu ea. Gottfried a încercat s-o înveţe. Credeam că era ca 
noi şi că-şi va accepta datoria, dar ea nu era decât o obişnuită... 
o pizdă. Credeam că o am sub control, dar avea de gând să-i 
spună lui Henrik. Am înţeles că nu puteam avea încredere în ea. 
Mai devreme sau mai târziu, avea să povestească despre mine. 

— Tu ai ucis-o. 

— Eu voiam s-o ucid. Mă gândeam s-o fac, dar am venit prea 
târziu. N-am putut ajunge pe insulă. 

Creierul lui Mikael încerca să accepte informaţia, dar era ca 
şi cum ar fi apărut pe ecran textul /nformation overload. Martin 
Vanger nu ştia ce se întâmplase cu sora lui. 

Brusc, Martin scoase telefonul mobil din buzunarul 
costumului, verifică dacă fusese sunat şi-l puse alături, lângă 
pistol. 

— E vremea să terminăm. Trebuie să găsesc timp să mă 
ocup noaptea asta şi de curva ta anorexică. 

Deschise un dulap, scoase de acolo o curea subţire de piele 
şi o puse, ca pe un ştreang, în jurul gâtului lui Mikael. Desfăcu 
lanţul care-l ţinea pe acesta legat de podea, îl sili să se ridice în 
picioare şi-l îmbrânci la perete. Trecu cureaua printr-un inel, 
deasupra capului lui Mikael şi o întinse aşa de tare, că acesta fu 
silit să se ridice pe vârful degetelor. 

— E prea strâns? Nu poţi respira? 

Mai dădu drumul la vreun centimetru şi prinse capătul 
curelei mai jos, pe perete. 

— Nu vreau să te sufoci imediat. 

Cu totul neaşteptat, desfăcu pantalonii lui Mikael şi-i trase 
jos, împreună cu chiloţii. Când smuci de pantaloni, Mikael pierdu 
contactul cu solul şi se bălăbăni o secundă în ştreang, înainte ca 
degetele de la picioare să facă din nou contact cu pământul. 


Martin se duse din nou la dulap şi scoase o foarfecă. Tăie maioul 
lui Mikael şi aruncă resturile într-o grămadă, pe podea. Apoi, se 
aşeză la oarecare distanţă de Mikael, cercetându-şi atent 
victima. 

— Niciodată n-am avut aici un băiat, spuse Martin Vanger cu 
voce serioasă. Niciodată n-am atins un alt bărbat... în afară de 
tatăl meu. Era datoria mea. 

Lui Mikael îi băteau tâmplele. Nu putea să-şi sprijine 
greutatea pe tălpile picioarelor, fără să se sufoce. Incerca să se 
prindă cu degetele de zidul de beton din spate, dar nu reuşea. 

— E vremea, spuse Martin Vanger. 

Puse mâna pe curea şi începu să tragă. Mikael simţi imediat 
cum ştreangul tăia mai adânc în piele. 

— M-am întrebat totdeauna ce gust are un bărbat. 

Trase din nou de curea şi se aplecă brusc, sărutându-l pe 
Mikael pe gură, chiar în momentul în care o voce glacială tăie 
aerul încăperii: 

— Tu, diavol blestemat, tu ar trebui să ştii că în gaura asta 
doar eu am dreptul s-o fac. 


Mikael a auzit vocea lui Lisbeth printr-o ceaţă roşie. ` 

A reuşit să-şi centreze privirea şi a zărit-o stând lângă uşă. II 
privea pe Martin Vanger cu o privire fără expresie. 

— Nu... Fugi, a hârâit el. 

Mikael nu vedea expresia lui Martin Vanger, dar a putut simţi 
aproape fizic şocul acestuia, când s-a răsucit. O secundă, a 
rămas nemişcat. Apoi, a întins mâna spre pistolul pe care-l 
lăsase pe taburet. 

Lisbeth Salander a făcut trei paşi rapizi şi a balansat o crosă 
de golf, pe care o ţinuse ascunsă. Fierul a descris un cerc larg, 
înainte de a-l lovi pe Martin Vanger în claviculă. Lovitura 
avusese o forţă teribilă şi Mikael a putut auzi că se rupsese 
ceva. Martin Vanger a scos un urlet. 

— Îţi place durerea? l-a întrebat Lisbeth Salander. Vocea era 
aspră, ca glaspapirul. Cât mai avea să trăiască, Mikael n-avea să 
uite expresia feţei ei. Dinţii erau dezgoliţi, ca la o fiară. Ochii 
erau de un negru lucios. Se mişca cu iuţeala unui păianjen şi 
părea preocupată doar de prada ei, când roti din nou crosa, 
izbindu-l pe Martin Vanger în coaste. Acesta se împiedică în 


scaun şi se prăbuşi. Pistolul alunecă pe podea, până la picioarele 
lui Lisbeth. Ea îl împinse într-o parte, departe de el. 

Apoi, îl lovi a treia oară, chiar în momentul în care Martin 
Vanger încerca să se ridice în picioare. Ea îl nimeri cu un zgomot 
plescăit pe şold. Un sunet oribil ieşi din gâtlejul lui Martin 
Vanger. A patra lovitură îl prinse din spate, pe umăr. 

— Lis... eth, croncăni Mikael. 

Era pe cale să-şi piardă cunoştinţa şi durerea din tâmple era 
insuportabilă. 

Ea se întoarse spre el şi îi văzu faţa de culoarea roşiei 
coapte, ochii holbaţi sălbatic şi limba pe cale să-i iasă din gură. 

Se uită iute în jur şi văzu cuțitul pe podea. Apoi, îi aruncă o 
privire lui Martin Vanger, care reuşise să se ridice în genunchi şi 
încerca să se depărteze de ea, cu un braţ atârnându-i moale. Nu 
avea să constituie o ameninţare în momentele următoare. Lăsă 
crosa din mână şi căută cuțitul. Acesta avea vârful ascuţit, dar 
lama tocită. Ea se ridică pe vârfuri şi începu să taie febril, ca să 
desfacă cureaua. A durat câteva secunde, înainte ca Mikael să 
se prăbuşească la pământ. Dar nodul rămăsese strâns în jurul 
gâtului. 


Lisbeth Salander mai aruncă o privire spre Martin Vanger. 
Acesta reuşise să se ridice în picioare, dar stătea îndoit de 
mijloc. Ea nu-l mai băgă în seamă şi încercă să-şi bage degetele 
sub nod, să-l dezlege. Mai întâi, nu îndrăzni să-l taie, dar apoi se 
decise să bage vârful ascuţit şi zgârie gâtul lui Mikael, în vreme 
ce încerca să lărgească nodul. In cele din urmă, laţul se desfăcu 
şi Mikael trase câteva guri de aer, horcăind zgomotos. 

O clipă scurtă, Mikael trăi senzaţia extraordinară că trupul şi 
sufletul i se reuneau. Avea privirea limpede şi putea distinge 
fiecare grăunte de praf din odaie. Avea auz ascuţit şi nota 
fiecare respiraţie şi foşnetul veşmintelor, ca şi cum ar fi avut 
căşti de ascultat la urechi, şi simţea mirosul transpiraţiei lui 
Lisbeth şi parfumul de piele al jachetei ei. Apoi, iluzia se risipi, 
când sângele începu din nou să-i circule în cap şi faţa îşi reluă 
culoarea normală. 

Lisbeth Salander răsuci capul, exact în momentul în caute 
Martin Vanger dispărea pe uşă. Ea se ridică iute şi căută pistolul 
- verifică încărcătura şi-i ridică piedica. Mikael îşi dădu seama că 


mai mânuise arme şi mai înainte. Lisbeth îşi roti privirea şi dădu 
de cheile de la cătuşe, care se aflau la vedere, pe masă. 
— Am eu grijă de el, spuse, năpustindu-se spre uşă. Luă din 
fugă cheile, aruncându-le în urmă, pe duşumea, lângă Mikael. 
Acesta încercă să strige după ea să-l aştepte, dar reuşi să 
scoată doar un sunet răguşit, în vreme ce Lisbeth dispărea pe 
uşă. 


Lisbeth nu uitase că Martin Vanger avea undeva, în casă, o 
puşcă de vânătoare şi când ajunse în pasajul dintre garaj şi casă 
se opri, ţinând în faţă pistolul gata de tras. Ascultă, dar nu putu 
distinge vreun zgomot care să-i indice unde se afla prada ei. 
Instinctiv, se îndreptă spre bucătărie şi aproape ajunsese, când 
auzi maşina demarând. 

Se întoarse, ieşind pe uşa garajului. De pe alee văzu luminile 
din spate ale unui automobil care trecea prin faţa casei lui 
Henrik Vanger şi apoi întoarse, în direcţia podului. Lisbeth se 
precipită în urmărirea maşinii, alergând cât o ţineau picioarele. 
Băgă pistolul în buzunarul jachetei şi, fără să-şi mai piardă 
timpul punându-şi casca, porni motocicleta. Câteva secunde mai 
târziu, se afla pe pod. 

El avea poate 90 de secunde avans, când Lisbeth ajunse la 
rondul de la intrarea pe autostradă. Nu-l văzu. Frână şi opri 
motorul. 

Cerul era plin de nori grei. La orizont, se bănuiau zorile. Apoi, 
auzi un zgomot de motor şi descoperi maşina lui Martin Vanger 
pe autostrada E4, în direcţia sud. Lisbeth redemară, băgă într-a 
întâia şi trecu pe sub viaduct. Rula cu 80 km pe oră, când intră 
pe autostradă, de pe breteaua de acces. În faţă, avea linie 
dreaptă. Nu era nici o circulaţie, aşa că apăsă pedala de 
acceleraţie până la fund şi îşi luă zborul. Când drumul începu să 
cotească, de-a lungul unei creste, ea avea 170 km la oră, ceea 
ce era cam cea mai mare viteză pe care motocicleta de cubaj 
mic, bine aranjată de mâna ei proprie, o putea realiza pe drum 
în coborâre. După două minute văzu maşina lui Martin Vanger 
cam la 400 de metri de ea. 

Analiza consecințelor. Ce trebuie să fac acum? 

Reduse acceleraţia la viteza rezonabilă de 120 km pe oră, 
rulând în acelaşi ritm cu el. Îl pierdu din vedere câteva secunde, 


în câteva curbe strânse. Apoi, ajunseră pe linie dreaptă. Ea se 
afla la aproximativ 200 de metri în spatele lui. 

Probabil că el văzuse farul de la motocicletă şi mări viteza, 
când ieşiră dintr-o curbă lungă. 

Ea văzu de departe farurile autocamionului. La fel, şi Martin 
Vanger. El mări viteza şi trecu brusc pe sens opus, când mai 
avea doar 150 de metri până la impact, Lisbeth văzu cum 
camionul frâna, claxonând disperat şi făcând semnale cu 
farurile, dar în câteva secunde distanţa fusese parcursă şi 
coliziunea era inevitabilă. Martin Vanger îşi lansă maşina drept 
în camion, într-un trosnet teribil. 

Lisbeth Salander frână instinctiv. Apoi, văzu cum remorca 
aluneca încet, de-a curmezişul, pe sensul ei. La viteza pe care o 
avea, îi luă două secunde să ajungă la locul accidentului. 
Acceleră, coti într-o parte şi trecu, evitând doar cu câţiva metri 
spatele remorcii. 

Mai continuă vreo 150 de metri, înainte de a se opri. Se 
întoarse; văzu şoferul camionului sărind din cabină, pe portiera 
dinspre locul pasagerului. Atunci, acceleră din nou. La Åkeby, 
aflat la 2 kilometri, coti la stânga şi intră pe vechea şosea 
naţională, paralelă cu E4. Trecu pe lângă locul accidentului şi 
văzu că se opriseră două maşini mici. Rămăşiţele automobilului, 
complet aplatizate şi lipite de camion, ardeau violent. Un om 
încerca să stingă incendiul cu un extinctor mic. 

A apăsat pe acceleraţie şi curând era la Hedeby, trecând 
peste pod cu viteză mică. A parcat în faţa casei de oaspeţi şi s-a 
întors pe jos la vila lui Martin Vanger. 


Mikael încă se mai lupta cu cătuşele. Avea mâinile aşa de 
amorţite, că nu putea ţine cheia. Lisbeth i le desfăcu şi îl ţinu 
strâns, până ce sângele reîncepu să-i circule din nou în mâini. 

— Martin? întrebă Mikael cu glas răguşit. 

— Mort. A intrat direct într-un camion, cu 150 km la oră, la 
sud pe E4. 

Mikael o fixă năucit. Nu fusese plecată decât de câteva 
minute. 

— Trebuie... trebuie să telefonăm la poliţie, hârâi el. 

Incepu să tuşească tare. 

— Pentru ce? se miră Lisbeth Salander. 


Timp de zece minute, Mikael fu incapabil să se scoale în 
picioare. Rămase pe duşumea, sprijinit de perete, începu să-şi 
maseze gâtul şi ridică sticla de apă cu degete neîndemânatice. 
Lisbeth aştepta răbdătoare să-i revină puterile. Folosi timpul ca 
să reflecteze. 

— Imbracă-te. 

Ea folosi zdrenţele maioului ca să şteargă amprentele 
digitale de pe cătuşe, cuţit şi crosa de golf. Luă cu ea butelia de 
apă. 

— Ce faci? 

— Îmbracă-te. Se face ziuă. Grăbeşte-te. 

Mikael se ridică pe picioarele care încă îi mai tremurau şi 
reuşi să-şi tragă pe el chiloţii şi blugii. Işi băgă picioarele în 
pantofi. Lisbeth vâri ciorapii în buzunarul gecii, întrebându.-l: 

— Ce-ai mai atins aici, în pivniţă? _ 

Mikael privi în jur, încercând să-şi aducă aminte. In cele din 
urmă îi spuse că nu atinsese nimic, în afară de uşă şi de chei. 
Lisbeth găsi cheile în vestonul lui Martin Vanger, pe care acesta 
îl atârnase pe spătarul scaunului. Şterse cu grijă clanţa uşii şi 
întrerupătorul, apoi stinse lumina. Îl conduse pe Mikael pe scara 
pivniţei şi-i spuse s-o aştepte în pasaj, în vreme ce ea punea 
crosele de golf la locul lor. Revenind, îi întinse un maiou de 
culoare închisă, care-i aparținuse lui Martin Vanger. 

— Pune-l pe tine. Nu vreau să te vadă cineva plimbânduc-te 
cu pieptul gol în plină noapte. 

Mikael înţelese că era în stare de şoc. Lisbeth preluase 
comanda şi el îi asculta ordinele, fără să protesteze. Ea îl duse 
de la casa lui Martin Vanger, ţinându-l strâns tot timpul. De 
îndată ce ajunseră în faţa casei de oaspeţi, se întoarse spre el: 

— Dacă ne-a văzut cineva şi întreabă ce căutam afară 
noaptea asta, spui că ne-am dus până la promontoriu, unde am 
făcut dragoste. 

— Lisbeth, eu nu pot... 

— Bagă-te sub duş! 

L-a ajutat să-şi scoată hainele şi l-a trimis în baie. Apoi, a pus 
de cafea şi a preparat la iuţeală o jumătate de duzină de bucăţi 
groase de pâine cu brânză, pateu de ficat şi castraveți acri. Era 
la masa din bucătărie, cufundată într-o meditaţie adâncă, atunci 
când Mikael a revenit şchiopătând. l-a examinat vânătăile şi 
rănile care i se vedeau pe trup. Cureaua pătrunsese aşa de 


adânc, că-i lăsase o dungă roşie în jurul gâtului, iar cuțitul îi 
făcuse o tăietură însângerată în partea stângă a grumazului. 

— Vino, îi spuse ea. Aşează-te pe pat. 

A adus plasturi şi i-a acoperit rana cu o compresă. Pe urmă, 
i-a turnat cafea şi i-a întins o tartină. 

— Nu mi-e foame, a spus Mikael. 

— Mănâncă! i-a comandat Lisbeth Salander, luând o 
îmbucătură mare din tartina cu brânză. 

Mikael a închis ochii o secundă. Apoi, s-a ridicat în capul 
oaselor şi a luat o înghiţitură. Gâtul îl durea aşa de tare, că abia 
putea înghiţi. 

Lisbeth a scos de pe ea geaca de piele şi a căutat o cutie cu 
balsam de tigru din trusa de toaletă. 

— Lasă cafeaua să se răcească un moment. Aşează-te pe 
burtă. 

Timp de cinci minute, i-a masat spinarea şi l-a uns cu 
liniment. Apoi, l-a pus să se întoarcă şi a repetat tratamentul pe 
faţă. 

— Vei avea vânătăi serioase o vreme. 

— Lisbeth, trebuie să chemăm poliţia. 

— Nu, a răspuns cu atâta aprindere în glas, că Mikael a făcut 
ochii mari. Dacă vrei să chemi poliţia, eu plec. Nu vreau să am 
de-a face cu ei. Martin Vanger e mort. A murit într-un accident 
de circulaţie. Era singur în maşină. Există martori. Lasă poliţia 
sau pe altcineva să descopere blestemata aia de cameră de 
tortură. Tu şi cu mine, noi nu ştim nimic, nu mai mult decât 
ceilalţi locuitori din sat. 

— De ce? 

Ea nu-i băgă în seamă întrebarea şi continuă să-i maseze 
pulpele dureroase. 

— Lisbeth, noi nu putem doar să... 

— Dacă vei continua să mă baţi la cap, te târăsc înapoi în 
bârlogul lui Martin şi te leg din nou cu lanţul. 

Nu-şi terminase fraza, când Mikael adormi, aşa de brusc, de 
parcă ar fi leşinat. 


25 
Sâmbătă 12 iulie - luni 14 iulie 

La ora 5 dimineaţa, Mikael s-a trezit cu o tresărire, 
pipăindu-şi gâtul, ca să înlăture ştreangul. Lisbeth a venit la el şi 
i-a prins mâinile, calmându-l. El ridică pleoapele, privind-o cu 
ochii tulburi. 

— Nu ştiam că joci golf, mormăi, închizând din nou ochii. 

Ea mai rămase câteva minute, până ce fu sigură că adormise 
din nou. In vreme ce Mikael dormea, Lisbeth se întorsese la 
pivniţa lui Martin Vanger, ca să cerceteze locul crimei. În afară 
de instrumentele de tortură, găsise o mare colecţie de reviste 
pornografice şi o grămadă de fotografii polaroid strânse în 
albume. 

Nu exista nici un jurnal personal. In schimb, găsise două 
dosare A4 cu fotografii de paşaport şi note scrise de mână 
despre femei. Luase cu ea dosarele într-un sac de plastic, 
împreună cu laptopul Dell PC al lui Martin Vanger, pe care-l 
găsise pe o măsuţă la etaj. După ce Mikael adormise din nou, 
Lisbeth a continuat cercetarea computerului şi a dosarelor. Când 
a închis computerul, era ora şase dimineaţa. Işi aprinse o ţigară, 
muşcându-şi gânditoare buza de jos. 

impreună cu Mikael Blomkvist, ea pornise o vânătoare a 
ceea ce credeau ei că era un criminal în serie din trecut. 
Găsiseră cu totul altceva. Putea cu greu să-şi imagineze ororile 
care trebuie să se fi petrecut în pivniţa lui Martin Vanger, în 
mijlocul acestui cadru idilic bine ordonat. 

Incerca să înţeleagă. 

Martin Vanger ucisese femei încă din anii şaizeci, în ultimii 
cincisprezece ani cu o periodicitate de aproximativ una sau 
două victime pe an. Crimele fuseseră organizate aşa de bine şi 
de discret, încât nimeni nici nu bănuise că un criminal în serie 
era în acţiune. Cum fusese posibil? 

Dosarele dădeau un răspuns parţial. 

Victimele lui erau femei anonime, adesea imigrante 
nou-sosite, care nu aveau prieteni sau contacte sociale în 
Suedia. Mai erau şi prostituate sau femei expuse social, cu 
probleme de drog, alcool şi altele de acest fel. 

Din propriile studii în psihologia sadismului sexual, Lisbeth 
Salander ştia că acest fel de ucigaşi colecţionează adesea 
suveniruri de la victimele lor. Acestea funcţionează ca amintiri 


pe care criminalul le poate folosi pentru a recrea în parte 
plăcerea pe care a trăit-o. Martin Vanger dezvoltase această 
trăsătură, scriind un jurnal cu necroloage. El îşi catalogase cu 
grijă victimele, dându-le note. Comentase şi descrisese suferinţa 
lor. Îşi documentase crimele cu videofilme şi fotografii. 

Violenţa şi uciderea erau scopul ultim, dar Lisbeth trăgea 
concluzia că de fapt vânătoarea era principalul interes al lui 
Martin Vanger. În computer, el crease o bază de date, cu 
registre despre sute de femei. Acolo se aflau angajate la 
concernul Vanger, chelneriţe la restaurantele pe care el obişnuia 
să le frecventeze, recepţionere de hotel, personal de la Casa de 
Asigurări, secretare ale unor oameni de afaceri cunoscuţi şi o 
mulţime de alte femei. Părea că Martin Vanger înregistrase şi 
catalogase aproape fiecare femeie cu care fusese în contact. 

Nu ucisese decât o mică parte dintre acestea, dar toate 
femeile din apropierea lui erau potenţiale victime, pe care le 
înregistra şi le cerceta. Catalogul avea caracterul unui hobby 
pasionant, căruia îi dedicase probabil nenumărate ore. 

E măritată sau singură? Are copii şi familie? Unde lucrează? 
Unde locuieşte? Ce automobil conduce? Ce studii are? Culoarea 
părului? Culoarea pielii? Forma corpului? 

Lisbeth trase concluzia că adunarea datelor personale 
asupra victimelor potenţiale trebuie să fi constituit o parte 
importantă în fanteziile lui sexuale. El era în primul rând un 
urmăritor şi abia pe urmă un criminal. 

Când a terminat de citit, Lisbeth a descoperit într-unul dintre 
dosare un plic mic, din care a scos două fotografii polaroid uzate 
şi îngălbenite. Una reprezenta o fată cu părul negru, aşezată la 
o masă. Fata avea pantaloni de culoare închisă şi pieptul, cu 
sâni mici, abia mijiţi, gol. Ea întorcea capul şi era pe cale să 
ridice şi braţul, pentru a se ascunde, ca şi cum fotograful ar fi 
surprins-o. În cealaltă fotografie, era goală de la mijloc în jos. 
Era culcată pe burtă într-un pat cu cuvertură albastră. Şi aici 
avea faţa întoarsă de la aparat. 

Lisbeth puse plicul cu fotografii în buzunarul gecii de piele. 
Apoi, aşeză dosarele în soba de tuci şi aprinse un chibrit. Când 
arseseră toate, răscoli în cenuşă. Mai ploua încă cu găleata, 
când ieşi pentru o scurtă plimbare şi pentru a arunca discret 
computerul lui Martin Vanger în apa de sub pod. 


Când Dirch Frode deschise uşa cu un gest brusc, la 7.30 
dimineaţa, Lisbeth Salander se afla la masa din bucătărie, 
fumând şi bând cafea. Faţa lui Frode era ca cenuşa şi avea aerul 
cuiva trezit în mod brutal. 

— Unde e Mikael? întrebă el. 

— Încă doarme. 

Dirch Frode se lăsă să cadă pe un scaun. Lisbeth turnă cafea 
într-o ceaşcă şi o împinse spre el. 

— Martin... Tocmai am aflat că Martin a murit într-un 
accident de maşină, azi-noapte. 

— Trist, spuse Lisbeth Salander, luând o înghiţitură de cafea. 

Dirch Frode ridică privirea. Mai întâi, o privi fără să înţeleagă, 
apoi, i se măriră ochii de uimire: 

— Ce...? 

— S-a ciocnit. Foarte neplăcut. 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— A condus drept într-un camion. S-a sinucis. Presiunea, 
stresul, un imperiu financiar care se clatină, toate astea au fost 
prea mult pentru el. În orice caz, cred că aşa vor spune toţi. 

Dirch Frode părea în pragul apoplexiei. Se ridică cu o 
mişcare bruscă şi deschise uşa de la dormitor. 

— Lasă-l să doarmă, spuse Lisbeth pe un ton tranşant. Frode 
privi pe cel care dormea. Îi văzu vânătăile de pe faţă şi rănile de 
pe tors. Apoi, descoperi dunga roşie ca focul, acolo unde fusese 
cureaua. Lisbeth îi prinse braţul, închizând la loc uşa. Frode se 
dădu înapoi, lăsându-se să cadă greu pe canapeaua din 
bucătărie. 

Lisbeth Salander i-a povestit pe scurt ce se întâmplase 
cursul nopţii. l-a făcut o descriere amănunţită a cabinetului cu 
orori al lui Martin Vanger şi cum îl găsise pe Mikael cu ştreangul 
de gât, în vreme ce directorul concernului Vanger sta în picioare 
în faţa lui. l-a povestit şi ce găsise în arhiva concernului în ziua 
precedentă, şi cum făcuse legătura între tatăl lui Martin şi cel 
puţin şapte asasinate. 

Dirch Frode n-a întrerupt-o nici o singură dată. Când a 
terminat de vorbit, el rămase mut vreme de câteva minute, apoi 
respiră adânc, clătinând din cap: 

— Ce-o să ne facem? 

— Nu e problema mea, răspunse Lisbeth cu voce lipsită de 
expresie. 


— Dar... 

— În ceea ce mă priveşte, eu n-am pus niciodată piciorul în 
Hedestad. 

— Nu înţeleg. 

— Nu vreau în nici un caz să figurez în vreun raport de 
poliţie. Nu exist în acest context. Dacă numele meu va fi rostit 
vreodată în legătură cu povestea aceasta, voi nega total că am 
fost aici şi nu voi răspunde la nici o întrebare. 

Dirch Frode o privi cercetător: 

— Nu înţeleg. 

— Nu este nevoie să înţelegi. 

— Atunci, ce să fac? 

— Tu singur hotărăşti, cu condiţia să ne laşi pe mine şi pe 
Mikael în afara întregii istorii. 

Dirch Frode era galben ca ceara. 

— Nu ai decât să priveşti aşa: singurul lucru pe care îl ştii 
este că Martin Vanger a murit într-un accident de maşină. Nu ai 
nici o idee de faptul că el era şi criminal nebun, şi n-ai auzit 
niciodată vorbindu-se despre camera care se află în pivniţa lui. 

Puse pe masă cheia, între ei doi. 

— Ai încă timp, înainte ca să vină cineva să facă ordine în 
pivniţă şi să descopere odaia. Poate o să ia o vreme. 

— Trebuie să ne ducem la poliţie cu toate acestea. 

— Nu noi. Tu poţi merge la poliţie, dacă doreşti. Este 
hotărârea ta. 

— Dar lucrurile nu pot fi trecute sub tăcere. 

— Eu îţi propun nu să le treci sub tăcere, ci să ne laşi pe 
mine şi pe Mikael în afara lor. După ce vei vedea încăperea 
aceea, vei trage propriile tale concluzii şi vei hotărî singur ce 
vrei să povesteşti şi ce nu. 

— Dacă ceea ce spui este adevărat, înseamnă că Martin a 
răpit şi ucis femei... Trebuie să fie familii care sunt disperate 
pentru că nu ştiu unde le sunt copiii. Noi nu putem doar... 

— E adevărat. Dar mai este o problemă. Corpurile au 
dispărut. Poate vei găsi vreun paşaport sau vreo carte de 
identitate în vreun sertar. Poate unele victime vor putea fi 
identificate, după filmele video. Dar nu trebuie să iei astăzi o 
hotărâre. Gândeşte-te bine la toate. 

Dirch Frode părea pradă panicii: 


— O, Dumnezeule... Pentru concern, este lovitura capitală. 
Câte familii vor rămâne fără lucru, când se va afla că Martin... 

— Şi ăsta este un aspect. Presupun că Isabella Vanger îl va 
moşteni pe fiul ei. Nu cred că e potrivit ca ea să fie prima care 
să fie informată despre hobby-ul lui Martin. 

— Trebuie să mă duc să văd. 

— Cred că astăzi trebuie să te ţii departe de camera aceea, 
spuse Lisbeth pe un ton autoritar. Ai grămezi de treburi de 
tăcut. Trebuie să te duci să-l informezi pe Henrik şi trebuie să 
convoci direcţia, pentru o întâlnire extraordinară, să faceţi ce aţi 
fi făcut dacă directorul vostru ar fi murit în condiţii absolut 
normale. 

Dirch Frode cugetă asupra cuvintelor ei o vreme. Inima îi 
bătea  nebuneşte. El era bătrânul avocat care rezolva 
problemele, de la care toţi se aşteptau să aibă un plan gata 
făcut pentru orice obstacol şi, de fapt, se simţea cu totul 
paralizat. Realiză brusc că şedea acolo, primind instrucţiuni de 
la o fetişcană. Într-un fel sau altul, ea luase controlul asupra 
situaţiei şi venea cu directivele pe care el însuşi nu era capabil 
să le formuleze. 

— Şi Harriet...? 

— Eu şi Mikael nu am terminat încă. Dar poţi să-i transmiţi 
lui Henrik Vanger că am convingerea că o vom rezolva. 


Dispariţia neaşteptată a lui Martin Vanger ocupa toate 
buletinele de ştiri de la ora 9, când se trezi Mikael. Nu a fost 
menţionat nimic în legătură cu evenimentele nopţii, în afară de 
faptul că industriaşul trecuse fără motiv şi în mare viteză pe 
sensul invers al drumului. 

Fusese singur în maşină. Staţia locală de radio a transmis o 
notă mai lungă, plină de nelinişte pentru viitorul concernului 
Vanger şi despre consecinţele economice pe care le va avea 
decesul pentru întreprindere. 

La prânz, o telegramă alcătuită în grabă de TT avea titlul Un 
ținut sub stare de şoc şi rezuma problemele actuale ale 
concernului Vanger. Nimănui nu-i scăpa faptul că numai în 
Hedestad 3000 din cei 21 000 de locuitori erau angajaţi ai 
firmei, sau depinzând într-un fel sau altul de buna stare a 
concernului Vanger. 


Directorul concernului era mort, fostul director era un bătrân 
care zăcea grav bolnav după un atac de inimă. Un moştenitor de 
drept lipsea. Şi toate acestea se întâmplau într-o perioadă 
considerată drept cea mai critică din istoria întreprinderii. 


Mikael Blomkvist avusese posibilitatea să se ducă la poliţia 
din Hedestad, să povestească ce se întâmplase în cursul nopţii, 
dar Lisbeth Salander dăduse deja alt curs evenimentelor. Chiar 
şi faptul că el nu telefonase imediat la poliţie îngreuna situaţia 
cu fiecare oră ce trecea. El îşi petrecu dimineaţa într-o tăcere 
sumbră, lungit pe banca din bucătărie, în vreme ce contempla 
ploaia şi norii grei de afară. Pe la ora 10 se porni o nouă aversă, 
dar la vremea prânzului ploaia se oprise şi vântul se mai 
domolise. El ieşi în grădină, şterse scaunele şi masa şi se aşeză, 
cu o ceaşcă de cafea. Işi ridicase gulerul de la cămaşă. 

Moartea lui Martin aruncase o umbră asupra vieţii obişnuite 
din Hedeby. Automobile se opreau în faţa casei Isabellei Vanger, 
pe măsură ce clanul se aduna. Condoleanţe erau prezentate. 
Lisbeth urmărea procesiunea fără vreun sentiment. Mikael 
rămânea tăcut. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea într-un târziu. Mikael cugetă un 
moment la întrebare. 

— Cred că mă aflu încă în stare de şoc, spuse el. Eram cu 
totul neputincios şi timp de mai multe ore am fost convins că voi 
muri. Simţeam spaima morţii şi nu puteam face absolut nimic. 

El întinse mâna, punându-i-o pe genunchi. 

— Mulţumesc, spuse el. Dacă nu apăreai, m-ar fi ucis. 
Lisbeth îi adresă un surâs strâmb. 

— Deşi... nu pot înţelege, cum ai putut fi o asemenea 
idioată, să te năpusteşti singură asupra lui! Eu zăceam pe 
duşumea şi făceam rugăciuni să dai peste fotografie, să faci 
legăturile necesare şi să telefonezi la poliţie. 

— Dacă aş fi aşteptat poliţia, n-ai fi supravieţuit. Nu puteam 
să-l las pe blestematul ăla să te omoare. 

— De ce nu vrei să vorbeşti cu poliţia? întrebă Mikael. 

— Eu nu discut cu oficialităţile. 

— De ce? 

— E treaba mea. Dar, în cazul tău, nu cred că e bine pentru 
carieră să fii cunoscut ca jurnalistul care a fost dezbrăcat în 
pielea goală de Martin Vanger, cunoscutul criminal în serie. 


Dacă nu-ţi place porecla de Kalle Blomkvist, ar trebui să te 
gândeşti cum va suna noul epitet. 

Mikael o privi cercetător şi abandonă subiectul. 

— Avem o problemă, spuse Lisbeth. Mikael dădu din cap 
aprobator: 

— Ce s-a întâmplat cu Harriet? 

Lisbeth puse pe masă, în faţa lui, cele două fotografii 
polaroid. Îi explică unde le găsise. Mikael le studie atent un 
moment, după care ridică privirea. 

— Poate fi ea, zise el în cele din urmă. Nu pot jura, dar 
corpolenţa şi culoarea părului amintesc de celelalte fotografii 
ale ei pe care le-am văzut. 


Mikael şi Lisbeth rămaseră în grădină vreme de o oră, 
punând cap la cap detaliile. Descoperiră că amândoi, fiecare pe 
partea lui, îl identificaseră pe Martin Vanger ca veriga lipsă. 

Lisbeth nu dăduse niciodată peste fotografia pe care Mikael 
o lăsase pe masa din bucătărie. Ea trăsese concluzia că Mikael 
se lansase într-o acţiune idioată după ce studiase imaginile 
camerelor de supraveghere. Trecuse peste pod, până la vila lui 
Martin Vanger, mergând pe poteca de pe mal şi privise pe toate 
ferestrele, fără să vadă pe nimeni. Incercase precaută la toate 
uşile şi ferestrele de la parter. În cele din urmă, se căţărase 
până la un balcon pe care se afla o uşă deschisă, la etaj. l-a luat 
mult timp şi s-a mişcat deosebit de atentă, în vreme ce controla 
fiecare cameră. Curând a găsit scara care ducea la pivniţă. 
Martin fusese neglijent; el lăsase deschisă uşa de la camera 
groazei şi ea a putut să-şi dea seama clar de situaţie. 

Mikael o întrebă cât de mult auzise din cele spuse de Martin. 

— Nu cine ştie ce. Am ajuns acolo când te întreba ce s-a 
întâmplat cu Harriet, chiar înainte de a te atârna de laţ. V-am 
părăsit un moment şi am găsit crosele de golf într-o garderobă. 

— Martin Vanger nu ştia nimic despre ce s-a întâmplat cu 
Harriet, spuse Mikael. 

— Îl crezi? 

— Da, spuse Mikael fără să ezite. Martin Vanger era mai 
nebun decât un dihor turbat... de unde naiba scot toate 
comparaţiile astea?... Dar el a recunoscut toate crimele pe care 
le-a săvârşit. Vorbea, fără să-i pese. Cred că de fapt voia să mă 


impresioneze. Dar când a fost vorba de Harriet, voia la fel de 
disperat ca Henrik să afle ce se întâmplase, de fapt. 

— Aşa că... unde ne conduce asta? 

— Ştim că Gottfried Vanger a fost răspunzător de prima serie 
de crime, între 1949 şi 1965. 

— OK. Şi el l-a iniţiat pe Martin Vanger. 

— Asta da, familie de nebuni, spuse Mikael. Martin nu avea 
de fapt nici o şansă. 

Lisbeth Salander îi aruncă o privire ciudată. 

— Ce mi-a povestit Martin - chiar dacă fragmentar - era că 
tatăl lui îl învățase de îndată ce ajunsese la pubertate. El a fost 
de faţă la uciderea Leei la Uddevalla, în 1962. Atunci, era în 
vârstă de 14 ani. A fost, de asemenea, prezent la asasinarea 
Sarei, în 1964. De data aceasta el însuşi a fost activ. Avea şai- 
sprezece ani. 

— Şi? 

— A spus că nu era homosexual şi că nu atinsese niciodată 
un bărbat - cu excepţia tatălui său. Asta mă face să cred... Ei 
bine, singura concluzie este că tatăl lui l-a violat. Abuzurile 
sexuale trebuie să fi durat un timp îndelungat. Ca să zic aşa, a 
fost educat de tatăl lui. 

— Rahat, spuse Lisbeth. 

Vocea îi devenise dintr-o dată dură ca piatra. Mikael o 
cercetă uluit. Privirea ei era fermă. Nu exista nici o urmă de 
compasiune în ea. 

— Martin avea aceeaşi şansă ca toţi ceilalţi să se 
împotrivească. El a făcut o alegere. A ucis şi a violat pentru că îi 
plăcea să o facă. 

— Bine, nu te contrazic. Dar Martin a fost un copil supus şi a 
fost influenţat de tată, precis cum Gottfried fusese influenţat de 
tatăl lui, nazistul. 

— Aha, prin urmare vrei să spui că Martin nu a avut nici o 
voinţă proprie şi că oamenii devin rezultatul educaţiei lor. 

Mikael zâmbi prudent: 

— E un punct sensibil? 

Ochii Lui Lisbeth Salander se aprinseră brusc de o mânie 
reţinută. Mikael continuă grăbit: 

— Nu afirm că oamenii sunt influenţaţi doar de educaţie, dar 
cred că educaţia joacă un rol important. Tatăl lui Gottfried şi-a 


bătut copilul cum a poftit, ani de zile. Asemenea lucruri lasă 
urme. 

— Rahat, repetă Lisbeth. Gottfried nu e singurul copil din 
lume care a fost maltratat. Asta nu i-a dat cale liberă să omoare 
femei. Alegerea a făcut-o singur. Şi acelaşi lucru este cu Martin. 

Mikael ridică mâna într-un gest împăciuitor: 

— Hai, să nu ne certăm. 

— Eu nu mă cert. Pur şi simplu, găsesc că e patetic ca 
javrele să aibă totdeauna pe cineva pe care să dea vina. 

— OK. Există o răspundere proprie. Vom discuta toate astea 
mai târziu. Important este că Gottfried a murit când Martin avea 
şaptesprezece ani şi el nu mai avea pe nimeni care să-i arate 
drumul. A continuat pe urmele tatălui. In februarie 1966, la 
Uppsala. 

Mikael se întinse după una din ţigările lui Lisbeth: 

— Nu am de gând să încep să fac speculaţii asupra 
impulsurilor pe care Gottfried încerca să şi le satisfacă şi cum 
Martin, la rândul lui, a interpretat aceste fapte. El se baza pe o 
bălmăjeală biblică în care poate un psihiatru ar putea pune 
ordine, care vorbea despre pedeapsă şi purificare într-un sens 
sau altul. Dă-l dracului. Era un asasin în serie. 

Medită un moment, apoi continuă: 

— Gottfried voia să omoare femei şi îşi îmbrăca faptele 
într-un soi de raţionament pseudobiblic. Dar Martin nici măcar 
nu s-a mai prefăcut că exista vreo scuză. Era organizat şi ucidea 
sistematic. În plus, avea bani pentru acest hobby. Şi era mai 
deştept decât taică-său. De câte ori Gottfried lăsa în urma lui un 
cadavru, asta însemna o anchetă de poliţie şi riscul ca să-i 
descopere cineva urma, sau cel puţin să facă legătura între 
diferitele asasinate. 

— Martin Vanger şi-a construit casa în anii şaptezeci spuse 
Lisbeth gânditoare. 

— Cred că Henrik a spus că în 1978. Probabil, a comandat o 
cameră securizată, pentru arhive importante sau ceva de genul 
ăsta. A obţinut o încăpere izolată fonic, fără ferestre şi cu uşă de 
oţel. 

— A avut încăperea asta timp de douăzeci şi cinci de ani. 

Tăcură amândoi, în vreme ce Mikael se gândea la ce orori 
trebuie să fi avut loc în mijlocul idilei de la Hedeby, timp de un 
sfert de secol. Lisbeth nu avea nevoie să-şi imagineze, ea 


văzuse colecţia de casete video. Observă că Mikael îşi atingea 
involuntar grumazul. 

— Gottfried ura femeile şi şi-a învăţat fiul să le urască, 
violându-le. Dar aici se află şi ceva mai mult... Cred că Gottfried 
îşi imagina că şi copiii lui îi vor împărtăşi viziunea despre o lume 
pervertită, ca să folosesc un termen blând. Când i-am pus lui 
Martin Vanger întrebarea despre propria lui soră, el a zis: Noi am 
încercat să vorbim cu ea. Dar nu era decât o pizdă obişnuită. 
Avea de gând să-i spună lui Henrik. 

Lisbeth făcu un gest aprobator: 

— L-am auzit şi eu. Cam în momentul acela am venit în 
pivniţă. Şi asta înseamnă că noi ştim acum care ar fi fost 
subiectul misterioasei conversații cu Henrik. 

Mikael îşi încruntă fruntea: 

— Nu e chiar sigur. Reflectă un moment: 

— Gândeşte-te la cronologie. Nu ştim când Gottfried şi-a 
violat pentru prima oară fiul, dar l-a luat cu el pe Martin când a 
ucis-o pe Lea Persson la Uddevalla, în 1962. S-a înecat în 1965. 
Înainte de asta, el şi Martin încercaseră să vorbească cu Harriet. 
Ce putem deduce? 

— Gottfried nu s-a luat numai de Martin. El o agresase şi pe 
Harriet. 

Mikael aprobă: 

— Gottfried era profesorul. Martin era elevul Harriet era... Ei 
bine, ea era jucăria lor! 

— Gottfried l-a învăţat pe Martin să-şi reguleze sora. Lisbeth 
îi arătă fotografiile polaroid. 

— E dificil să determini atitudinea ei, pornind de la aceste 
două poze, pentru că nu i se vede faţa, dar ea încearcă să şi-o 
ascundă de obiectiv. 

— Să spunem că aceasta a început când fata avea 
paisprezece ani, în 1964. Ea s-a apărat - nu voia să accepte, 
spunea Martin. Despre asta voia să vorbească. Martin nu avea 
prea multe de spus în acest context, el îl asculta doar pe tatăl 
lui, dar Gottfried şi el încheiaseră un fel de... pact? - în care 
voiau s-o includă şi pe Harriet. 

Lisbeth îl aprobă: 

— În notele tale ai scris că Henrik Vanger o chemase pe 
Harriet să locuiască la el în iarna lui 1964. 


— Henrik vedea că ceva nu merge cum trebuie în familie. El 
credea că motivul se afla în certurile şi disensiunile între 
Gottfried şi Isabella, şi o luase pe Harriet la el ca să poată avea 
linişte, să se concentreze asupra studiilor. 

— O linie trasă sub socotelile lui Gottfried şi Martin. Nu mai 
puteau să pună mâna pe ea la fel de uşor şi nu-i mai puteau 
controla viaţa. Dar din când în când... Unde se petreceau aceste 
abuzuri? 

— Trebuie să fi fost în cabana lui Gottfried. Sunt aproape 
sigur că aceste fotografii au fost luate acolo - e uşor de 
controlat. Cabana avea o aşezare perfectă, era izolată şi 
departe de sat. Apoi, Gottfried s-a îmbătat pentru ultima oară şi 
s-a înecat fără nici un dramatism. 

Lisbeth dădu din cap gânditoare: 

— Tatăl Harrietei încercase să facă sex cu ea, dar după toate 
probabilitățile n-o iniţiase în ucideri. 

Acesta era un punct slab, gândi Mikael. Harriet notase 
numele victimelor lui Gottfried şi le asociase cu citate din Biblie, 
dar interesul ei pentru Biblie apăruse doar în ultimul an, când 
Gottfried era deja mort. Medită un moment, încercând să 
găsească o explicaţie logică. 

— Şi într-o bună zi Harriet a descoperit că Gottfried nu era 
doar un tată incestuos, ci şi un ucigaş nebun, spuse el. 

— Nu ştim când a descoperit ea crimele. Poate chiar înainte 
ca Gottfried să se înece. Sau poate după înecul lui, dacă acesta 
avea un jurnal intim sau păstrase articolele din ziare despre 
crime. Ceva a pus-o pe pistă. 

— Dar nu asta ameninţase că-i va spune lui Henrik, adăugă 
Mikael. 

— Era vorba despre Martin, spuse Lisbeth. Tatăl lui era mort, 
dar Martin continua să nu-i dea pace. 

— Exact, aprobă Mikael. 

— Însă i-a trebuit un an, înainte să se hotărască. 

— Tu ce-ai face, dacă într-o bună zi ai descoperi că tatăl tău 
e un ucigaş în serie, care îţi regulează fratele? 

— L-aş ucide pe gunoiul ăsta, spuse Lisbeth cu o voce atât 
de îngheţată, că Mikael înţelese că nu glumea. Işi reaminti 
chipul ei când sărise pe Martin Vanger. Schiţă un surâs lipsit de 
bucurie. 


— OK, dar Harriet nu era Lisbeth. Gottfried a murit în 1965, 
înainte ca ea să apuce să facă ceva. E logic. La moartea lui 
Gottfried, Isabella l-a trimis pe Martin la Uppsala. El era acasă 
poate la Crăciun, sau în vreo altă vacanţă, însă în anul care a 
urmat n-a întâlnit-o prea des pe Harriet. Ea se ţinea la distanţă. 

— Şi începuse să studieze Biblia. 

— Şi în lumina a ceea ce ştim acum, nu trebuia neapărat să 
aibă motive religioase. Poate pur şi simplu voia să înţeleagă cu 
ce se ocupase tatăl ei. S-a tot gândit aşa, până la Serbarea 
Copiilor, în 1966. Atunci, l-a văzut deodată pe fratele ei pe 
Strada Gării şi a înţeles că totul va reîncepe. Nu ştim dacă au 
vorbit unul cu altul sau dacă el i-a spus ceva. Dar, oricum a fost, 
Harriet s-a decis să meargă direct acasă, ca să vorbească cu 
Henrik. 

— Şi pe urmă a dispărut. 


După ce trecuseră astfel prin şirul de întâmplări, nu era greu 
de înţeles cum trebuie să fi arătat restul. Mikael şi Lisbeth îşi 
făcură bagajele. Înainte de a pleca, Mikael îi telefonă lui Dirch 
Frode explicându-i că trebuia să plece pentru o vreme, dar că 
voia neapărat să vorbească cu Henrik Vanger înainte de plecare. 

Mikael voia să ştie ce-i povestise Frode lui Henrik. Avocatul 
părea aşa de stresat, încât Mikael se nelinişti pentru el. După un 
moment, Frode spuse că i-a povestit lui Henrik doar că Martin 
murise într-un accident de maşină. 

Când Mikael a parcat în faţa spitalului din Hedestad, tunetul 
bubuia din nou, într-un cer plin de nori grei de ploaie. Işi grăbi 
paşii, în vreme ce începea deja să picure. 

Henrik Vanger era îmbrăcat în halat de casă şi şedea în 
odaia lui, la o masă de lângă fereastră. Nu era nici o îndoială că 
boala îşi lăsase urmele, dar bătrânul avea din nou culoare în 
obraji şi părea, în orice caz, să fie pe calea însănătogşirii. Au dat 
mâna. Mikael a rugat sora să-i lase singuri câteva minute. 

— N-ai mai venit, i-a spus Henrik Vanger. Mikael a 
încuviinţat: 

— Intenţionat. Neamul tău nu vrea să mă vadă aici, însă 
astăzi toţi sunt la Isabella. 

— Bietul Martin, spuse Henrik. 


— Henrik, tu mi-ai dat însărcinarea să găsesc adevărul şi să 
aflu ce s-a întâmplat cu Harriet. Te aşteptai ca adevărul să fie 
lipsit de durere? 

Bătrânul îl privi o clipă, apoi ochii i se măriră: 

— Martin? 

— El este o parte din istorie. Henrik Vanger închise ochii. 

— Acum, trebuie să-ţi pun o întrebare. 

— Ce? 

— Vrei în continuare să afli ce s-a întâmplat? Chiar dacă o să 
te doară şi chiar dacă adevărul este mult mai rău decât ţi-l 
închipui tu? 

Henrik Vanger îl privi lung. Apoi, dădu din cap: 

— Vreau să ştiu. Acesta este scopul misiunii tale. 

— Bine. Cred că ştiu ce s-a întâmplat cu Harriet, dar mai 
lipseşte o bucată mică, înainte ca totul să fie clar. 

— Povesteşte-mi. 

— Nu. Nu astăzi. Ceea ce vreau să faci este să continui să te 
odihneşti. Doctorul spune că a trecut criza şi că eşti pe cale să 
te vindeci. 

— Nu mă trata ca pe un copil. 

— N-am ajuns încă în port. Pentru moment, am doar o 
bănuială. Vreau să pornesc în urmărirea ultimului amănunt. 
Data viitoare când voi veni aici, am să-ţi povestesc întreaga 
istorie. Dar vreau să ştii că voi veni înapoi şi că tu vei afla 
adevărul. 


Lisbeth a tras o husă peste motocicletă, a plasat-o pe partea 
umbrită a casei şi s-a aşezat împreună cu Mikael în maşina 
împrumutată de acesta. Furtuna era şi mai puternică şi imediat 
după Gävle au fost prinşi de o rupere de nori aşa de violentă, 
încât Mikael abia mai vedea drumul în faţă. S-a hotărât să fie 
prudent şi s-au oprit la o staţie de benzină. Au băut cafea, în 
vreme ce aşteptau să se oprească ploaia şi au ajuns la 
Stockholm abia la şapte seara. Mikael i-a dat lui Lisbeth codul de 
la poarta casei şi a lăsat-o la Staţia Centrală. Apartamentul i se 
părea străin, când a intrat pe uşă. 

A pus aspiratorul şi a şters praful, în vreme ce Lisbeth îi 
făcea o vizită lui Plague, în Sundbyberg. Ea a bătut la uşa lui 
Mikael spre miezul nopţii şi următoarele zece minute le-a folosit 
ca să cerceteze fiecare colţişor din apartament. Pe urmă, s-a 


oprit un moment lung la fereastră, admirând priveliştea spre 
Slussen. 

Partea pentru dormit era separată de restul apartamentului 
prin dulapuri şi biblioteci de la IKEA. S-au dezbrăcat şi au dormit 
câteva ceasuri. 


A doua zi pe la prânz aterizau la Gatwick, la Londra. Au fost 
întâmpinați de ploaie. Mikael rezervase o camera la Hotel James, 
lângă Hyde Park, un hotel excelent, în comparaţie cu toate 
găurile din Bayswater în care ajungea întotdeauna în vizitele 
anterioare la Londra. Factura trecea în contul de cheltuieli 
curente deschis de Dirch Frode. 

La ora cinci după-amiaza se aflau la bar, când un bărbat de 
vreo treizeci de ani a venit la ei. Era aproape chel, avea barbă 
blondă şi era îmbrăcat într-un veston prea larg, în blugi şi 
pantofi de canotaj. 

— Wasp? întrebă el. 

— Trintty? întrebă ea. Se salutară cu un semn din cap. El n-a 
întrebat cum se numeşte Mikael. 

Partenerul lui Trinity a fost prezentat drept Bob the Dog. El 
aştepta într-o dubiţă veche Volkswagen, la colţul străzii. Au 
urcat prin uşile glisante şi s-au aşezat pe scaunele prinse de 
pereţii laterali. În vreme ce Bob naviga prin traficul londonez, 
Wasp şi Trinity discutau. 

— Plague mi-a spus că este vorba de un crash-bang job. 

— Ascultare telefonică şi control al e-mail-urilor din 
computer. Poate merge foarte repede sau poate să ia câteva 
zile, depinde de graba lui, spuse Lisbeth, arătând cu degetul 
spre Mikael. Vă descurcaţi? 

— Are câinele purici? răspunse Trinity. 


Anita Vanger locuia într-o casă tip mică, în cochetul cartier 
St. Albans, la distanţă de mai mult de o oră cu maşina. Din 
camionetă au putut s-o vadă sosind şi deschizând uşa, la ora 
şapte seara. Au aşteptat până ce ea a făcut duş, a mâncat ceva 
şi s-a aşezat în faţa televizorului, înainte ca Mikael să sune la 
uşă. 

O copie aproape identică a Ceciliei Vanger a deschis uşa, cu 
un semn de întrebare politicos pe faţă. 


— Hei, Anita. Mă numesc Mikael Blomkvist. Henrik Vanger 
m-a rugat să-ţi fac o vizită. Mă întreb dacă ai auzit veştile 
despre Martin. 

Faţa ei şi-a schimbat expresia, trecând de la surpriză la 
atenţie încordată. De îndată ce i-a auzit numele, a ştiut exact 
cine este Mikael Blomkvist. Avusese contact cu Cecilia Vanger, 
care, de bună-seamă, îşi exprimase o anume iritare faţă de 
Mikael. Dar numele lui Henrik Vanger însemna că era obligată 
să-i deschidă uşa. ÎI invită pe Mikael să ia loc în living. El privi în 
jur. Casa Anitei Vanger era mobilată cu bun-gust, casa tipică a 
unei persoane care avea bani şi viaţă profesională, dar care 
trăia destul de retras. El notă o litografie semnată Anders Zorn, 
deasupra unui şemineu transformat în sobă cu gaz. 

— lartă-mă că te deranjez fără să te fi anunţat, dar tot mă 
aflam la Londra, şi am încercat toată ziua să-ţi telefonez. 

— Înţeleg. Despre ce este vorba? Vocea îi era în defensivă. 

— Ai intenţia să mergi la înmormântare? 

— Nu, Martin şi cu mine nu eram prea apropiaţi şi eu nu-mi 
pot lua liber. 

Mikael făcu un semn de aprobare. Anita Vanger făcuse tot 
ce-i stătea în puteri să se ţină departe de Hedestad timp de 
treizeci de ani. De când tatăl ei se înapoiase la Hedeby, ea nu 
mai pusese piciorul acolo. 

— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu Harriet Vanger. A venit 
vremea adevărului. 

— Harriet? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mikael zâmbi, văzând 
uimirea ei prefăcută. 

— Tu erai prietena cea mai apropiată a Harrietei, din 
întreaga familie. Ţie ţi-a povestit teribila ei istorie. 

— Nu eşti foarte sănătos, spuse Anita Vanger. 

— Probabil că ai dreptate, spuse Mikael pe un ton lejer. 
Anita, tu ai fost în odaia ei în ziua aceea. Am fotografii care 
probează lucrul acesta. Peste câteva zile îi voi raporta lui Henrik 
şi, pe urmă, el va prelua afacerea. De ce nu-mi povesteşti ce s-a 
întâmplat? 

Anita se ridică în picioare: 

— Te rog să părăseşti imediat casa mea. Mikael se ridică şi 
ei: 

— OK, dar mai devreme sau mai târziu va trebui să vorbeşti 
cu mine. 


— N-am nimic să-ţi spun. 

— Martin este mort, spuse Mikael cu subînţeles. Nu l-ai iubit 
niciodată pe Martin. Cred că te-ai mutat la Londra nu numai ca 
să nu-l mai întâlneşti pe tatăl tău, ci şi ca să nu trebuiască să-l 
vezi pe Martin. Asta înseamnă că şi tu ştiai, şi singura care ţi-ar 
fi putut povesti era Harriet. Întrebarea este una singură: Ce ai 
făcut tu, după ce ai aflat? Anita Vanger îi trânti uşa în nas. 


Lisbeth Salander îi zâmbi mulţumită lui Mikael, în vreme ce-l 
elibera de microfonul pe care acesta îl avusese sub cămaşă. 

— A ridicat telefonul la 30 de secunde după ce a închis uşa, 
spuse Lisbeth. 

— Indicativul este de Australia, le raportă Trinity, lăsând 
căştile de ascultare pe mica masă de lucru. Trebuie să controlez 
cu ce area code corespunde. El îşi deschise laptopul. 

— OK, ea a sunat următorul număr, care aparţine unui 
telefon din localitatea Tennant Creck, la nord de Alice Springs, în 
Northern Territory. Vrei să auzi conversaţia? 

Mikael dădu din cap. 

— Cât este ora în Australia? 

— Cam cinci dimineaţa. 

Trinity dădu drumul la aparatul digital de înregistrat şi 
branşă un difuzor. Mikael a putut număra opt apeluri, înainte ca 
la celălalt capăt să se ridice receptorul. Conversaţia era în 
engleză. 

— Salut. Eu sunt. 

— Hm, e adevărat că eu sunt matinală, dar... 

— Voiam să te sun ieri. Martin e mort. A murit în accident de 
maşină, alaltăieri. 

Tăcere. Pe urmă, se auzi ceva ca şi cum şi-ar fi dres glasul, 
dar care putea să însemne şi „Bine”. 

— Dar avem o problemă. Un jurnalist antipatic, pe care l-a 
angajat Henrik, a bătut la mine la uşă adineauri. Mi-a pus 
întrebări despre ce s-a întâmplat în 1966. Ştie ceva. 

Din nou, tăcere. Apoi, o voce rugătoare: 

— Anita. Pune receptorul în furcă. Nu trebuie să avem nici un 
contact o vreme. 

— Dar... 

— Scrie-mi o scrisoare. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat. Pe 
urmă, convorbirea se întrerupse. 


— Deşteaptă tipă, spuse Lisbeth Salander cu admiraţie în 
glas. 

Se întoarseră la hotel cu puţin înainte de 11 noaptea. La 
recepţie, au fost ajutaţi să comande bilete la primul avion spre 
Australia. După un moment, aveau locuri la un avion care pleca 
la 19.05 în seara următoare, cu destinaţia Canberra, New South 
Wales. 

Cu toate detaliile rezolvate, se dezbrăcară şi se urcară în 
pat. 


Aceasta era prima vizită a lui Lisbeth Salander la Londra si ei 
petrecură dimineaţa plimbându-se la Tottenham Court Road şi 
prin Soho. S-au oprit să bea o caffe latte la Old Compton Street. 
La ora trei s-au întors la hotel ca să-şi ia bagajul. În vreme ce 
Mikael plătea nota, Lisbeth deschise telefonul mobil şi descoperi 
că primise un SMS. 

— Dragan Armanski vrea să-i telefonez. 

Se duse la telefonul de la recepţie şi îşi sună şeful. Mikael, 
care stătea un pic mai departe, o văzu cum se întoarce deodată 
spre el, cu o expresie înţepenită pe faţă. Veni imediat lângă ea. 

— Ce este? 

— Mama a murit. Trebuie să plec acasă. 

Lisbeth părea aşa de disperată, că Mikael o prinse în braţe. 
Ea îl împinse la o parte. 

Au băut o cafea în holul hotelului. Când Mikael a spus că 
vrea să anuleze biletele pentru Australia şi s-o însoţească la 
Stockholm, ea a clătinat capul, într-un gest de refuz: 

— Nu, spuse ea scurt. Nu putem da treaba peste cap. Dar 
trebuie să te duci singur în Australia. 

S-au despărţit în faţa hotelului şi fiecare a luat autobuzul 
spre aeroportul lui. 


26 
Marţi 15 iulie - joi 17 iulie 

Mikael a zburat de la Canberra la Alice Springs cu un avion 
local, singura posibilitate care i s-a oferit când aterizase, 
după-amiaza târziu. Apoi, pentru cei 400 de kilometri rămaşi 
putea să aleagă între un charter sau o maşină, pe care s-o 
închirieze. A ales maşina. 

O persoană necunoscută cu numele de cod biblic /oshua, 
care făcea parte din misterioasa reţea Web-internaţional a lui 
Plague sau poate a lui Trinity, lăsase un plic pentru Mikael la 
biroul de informaţii al aeroportului din Canberra. Numărul de 
telefon la care sunase Anita corespundea cu ceva ce purta 
numele de Cochran Farm. O notă scurtă mai adăuga puţină 
carne pe oase - literal vorbind, era o fermă de oi. 

Un rezumat al informaţiilor de pe Internet dădea informaţii 
despre industria de ovine a Australiei. 

Australia are 18 milioane de locuitori. 53 000 dintre aceştia 
sunt fermieri care posedă 120 de milioane de oi. Numai exportul 
de lână aduce mai mult de 3,5 miliarde de dolari pe an, la care 
se adaugă exportul a 700 de milioane de tone de carne de oaie, 
plus pieile, pentru industria îmbrăcămintei. Producţia de carne şi 
de lână este una din ramurile economice cele mai importante 
ale Australiei. 

Cochran Farm, întemeiată în 1891 de Jeremy Cochran, era ca 
mărime a cincia exploatare agricolă a Australiei, cu aproximativ 
60 000 de oi merinos, a căror lână este considerată deosebit de 
fină. În afară de oi, ferma mai creştea vaci, porci şi găini. 

Mikael a putut să constate că Cochran Farm era o foarte 
mare întreprindere, cu un buget anual impresionant, bazat pe 
export, printre altele, pentru SUA, Japonia, China şi Europa. 

Biografiile care fuseseră adăugate erau şi mai fascinante: 

În 1972, Cochran Farm trecuse prin testament de la un 
anume Raymond Cochran la un anume Spencer Cochran, cu 
studii făcute la Oxford, în Anglia. Spencer murise în 1994 şi de 
atunci ferma fusese administrată de văduva acestuia. Ea figura 
într-o fotografie neclară, cu rezoluţie slabă, care fusese scoasă 
de pe site-ul fermei de pe Internet şi reprezenta o femeie blondă 
cu părul scurt, care avea faţa pe jumătate ascunsă şi mângâia 
un miel. După informaţiile lui Joshua, perechea se căsătorise în 
Italia, în 1971. 


Numele ei era Anita Cochran. 


Mikael a petrecut noaptea într-o gaură uscată cu un nume 
plin de speranţă: Wannado. La pub-ul local, a mâncat friptură de 
miel şi a băut trei pinte de bere, împreună cu figuri locale care-l 
numeau mate şi vorbeau cu un accent curios. Avea impresia că 
debarcase în plin turnaj al filmului Crocodile Dundee. 

Înainte de a adormi, târziu în noapte, a telefonat la Erika 
Berger, la New York. 

— Imi pare rău, Ricky, dar am fost aşa de ocupat, că nu am 
avut timp să te sun. 

— Ce naiba se întâmplă la Hedestad? a explodat ea. Christer 
a telefonat şi mi-a povestit că Martin Vanger a murit într-un 
accident de maşină. 

— E o poveste lungă. 

— Şi de ce nu răspunzi la telefon? Te-am sunat ca nebuna în 
ultimele zile. 

— Nu funcţionează aici. 

— Dar unde eşti? 

— Chiar acum, cam la 200 km nord de Alice Springs. În 
Australia, vreau să spun. 

Mikael reuşise rareori s-o uluiască pe Erika. De data aceasta, 
ea rămase tăcută aproape zece secunde. 

— Şi ce faci în Australia? Dacă-mi permiţi să te întreb. 

— Sunt pe cale să-mi termin misiunea. Voi fi înapoi în Suedia 
peste câteva zile. Te-am sunat doar ca să-ţi spun că 
însărcinarea dată de Henrik Vanger este pe cale să se încheie. 

— Vrei să spui că ai descoperit ce s-a întâmplat cu Harriet? 

— Aşa se pare. 


A ajuns la Cochran Farm a doua zi pe la prânz, doar ca să fie 
întâmpinat de vestea că Anita Cochran se afla într-un district de 
producţie, într-un loc numit Makawaka, la încă 120 km spre 
vest. 

Apucase să se facă ora patru după-amiaza, când Mikael a 
găsit locul, după ce străbătuse o mulţime de backroaas. S-a 
oprit lângă o împrejmuire unde un grup de fermieri se adunase 
în jurul capotei unui jeep, ca să bea cafea. Mikael a coborât, s-a 
prezentat şi le-a explicat că o căuta pe Anita Cochran. Bărbaţii 
s-au întors spre un tip musculos de vreo treizeci de ani care, 


după cum părea, era cel care lua deciziile. Avea torsul gol şi 
bronzat, în afară de urmele lăsate de maiou. Purta o pălărie de 
cowboy. 

— Well, mate, şeful se află la zece kilometri într-acolo, spuse 
el arătând cu degetul. 

Privi sceptic la automobilul lui Mikael şi adăugă că nu era o 
idee bună să continue drumul cu jucăria asta japoneză. In cele 
din urmă, atletul bronzat spuse că oricum el trebuia să se ducă 
acolo şi că ar putea să-l ia şi pe Mikael în jeepul său, de departe 
singurul vehicul adaptat genului de teren care-i aştepta. Mikael 
i-a mulţumit, luând cu el geanta cu computerul portabil. 


Bărbatul s-a prezentat drept Jeff şi i-a spus că este Studs 
Manager at the Station. Mikael l-a rugat să-i traducă. Jeff i-a 
aruncat o privire piezişă, constatând că Mikael nu era din partea 
locului. l-a explicat că Studs Manager era cam echivalentul unui 
casier-şef la o bancă, deşi el administra oi, şi că station era 
cuvântul australian pentru „ranch”. 

Au continuat conversaţia, în vreme ce Jeff manevra 
binedispus jeep-ul cu 20 km pe oră, pe o pantă impresionantă 
de 20 de grade care ducea în fundul unei văi erodate. Mikael a 
mulţumit stelei lui fericite, pentru că nu încercase să meargă cu 
automobilul propriu. A întrebat ce se afla jos, în ravină şi a aflat 
că acolo erau păşuni pentru 700 de oi. 

— Dacă am înţeles bine, Cochran Farm este o exploatare 
foarte mare. 

— Suntem una dintre cele mai mari din Australia, i-a răspuns 
Jeff cu o anume mândrie în glas. Avem cam 9000 de oi aici, în 
districtul Makawaka, dar avem Stations atât în New South 
Wales, cât şi în Western Australia. În total, avem mai mult de 
63 000 de oi. 

Au ieşit din ravină pe un teren cu coline, dar mai blând. 
Deodată, Mikael a auzit focuri de armă. A văzut cadavre de oi, 
focuri mari şi vreo duzină de muncitori de fermă. Toţi păreau să 
aibă puşti în mână. După cum se vedea, se ocupau cu jertfirea 
oilor. Fără voie, Mikael a făcut asocierea cu mieii de jertfă 
biblici. 

Apoi, a văzut o femeie în blugi şi cămaşă în carouri alb cu 
roşu, cu păr blond, scurt. Jeff a parcat la câţiva metri de ea. 

— Hi, boss. We got a turist, a spus el. 


Mikael s-a dat jos din jeep şi a privit-o. Ea l-a privit la rândul 
ei, cu ochi întrebători. 

— Hei, Harriet. Nu ne-am văzut de multă vreme, i-a spus el 
în suedeză. 

Nici unul dintre bărbaţii care lucrau pentru Anita Cochran nu 
a înţeles ce spunea el, dar i-au putut citi reacţia. Se dăduse un 
pas în spate şi părea înspăimântată. Oamenii Anitei Cochran au 
avut imediat reflexul să-şi protejeze patroana. Au notat reacţia 
ei, au încetat să glumească şi s-au ridicat, gata să-l atace pe 
acest străin bizar, care în mod evident îi provoca neplăcere 
şefului. 

Amabilitatea lui Jeff a dispărut pe loc şi s-a dat un pas mai 
aproape de Mikael. Acesta a devenit conştient că se afla într-un 
loc inaccesibil, pe cealaltă parte a pământului, înconjurat de o 
bandă de fermieri transpiraţi cu puşti în mână. Un cuvânt din 
partea Anitei Cochran, şi aveau să-l sfâşie în bucăţi. 

Insă momentul trecuse. Harriet Vanger a făcut un gest 
liniştitor cu mâna şi oamenii s-au dat cu câţiva paşi în spate. Ea 
s-a îndreptat spre Mikael, întâlnindu-i privirea. Era transpirată şi 
murdară pe faţă. Mikael observă că părul ei blond avea rădăcini 
mai negre. Era mai bătrână şi mai slabă la faţă, dar devenise 
exact acea femeie frumoasă pe care o promitea fotografia de la 
confirmare. 

— Ne-am mai întâlnit? întrebă Harriet Vanger. 

— Sigur că da. Mă numesc Mikael Blomkvist. Ai avut grijă de 
mine, când aveam trei ani. Tu aveai doisprezece sau 
treisprezece ani. 

A luat câteva secunde până ce privirea ei s-a limpezit şi 
Mikael a văzut că îşi amintea de el. Avea aerul stupefiat. 

— Ce vrei? 

— Harriet, eu nu sunt duşmanul tău. Nu sunt aici pentru a-ţi 
face vreun rău. Dar trebuie să vorbim. 

Femeia se întoarse spre Jeff şi îi spuse să ia conducerea, apoi 
îi făcu semn lui Mikael s-o urmeze. Au mers cam 200 de metri, 
până la un grup de corturi de pânză albă, într-un crâng mic. l-a 
arătat un scaun lângă o masă şubredă, a vărsat apă într-un 
lighean şi a început să se spele pe faţă, s-a şters, apoi a intrat în 
cort ca să-şi schimbe cămaşa. A luat două beri dintr-un frigider 
portabil şi s-a aşezat în faţa lui Mikael. 

— Bine. Acum, vorbeşte. 


— De ce împuşcaţi oile? 

— Avem o epidemie. Cele mai multe dintre oile acelea sunt 
probabil sănătoase, dar nu putem risca să se răspândească 
boala. Vom fi obligaţi să omoram peste 600 de oi săptămâna 
asta. Aşa că, nu sunt prea binedispusă. 

Mikael dădu din cap. 

— Fratele tău s-a omorât acum câteva zile. 

— Am auzit. 

— De la Anita Vanger, care ţi-a telefonat. 

Ea îl privi cercetătoare un moment lung. Apoi, dădu din cap. 
înţelegea că ar fi fost lipsit de sens să nege lucruri evidente. 

— Cum m-ai găsit? 

— Am ascultat telefonul Anitei. 

Nici Mikael nu socotea că avea vreun rost să mintă. 

— L-am întâlnit pe fratele tău cu câteva minute înainte ca el 
să moară. 

Harriet Vanger încruntă sprâncenele. El îi întâlni privirea. 
Apoi, îşi scoase fularul ridicol pe care şi-l pusese şi lăsă jos 
gulerul cămăşii, arătându-i urma de la ştreang. Era roşie ca focul 
şi probabil avea să păstreze o cicatrice, în amintirea lui Martin 
Vanger. 

— Fratele tău mă atârnase de un ştreang, atunci când 
partenera mea a apărut şi i-a administrat bătaia vieţii lui. 

Ceva se aprinse în ochii Harrietei: 

— Cred că cel mai bun lucru este să iei povestea de la 
început. 


A luat mai mult de o oră. Mikael a început prin a-i spune cine 
era el şi cu ce se ocupa. l-a descris cum primise însărcinarea de 
la Henrik Vanger şi pentru ce îi convenise să se instaleze în 
Hedeby. A vorbit apoi despre ancheta de poliţie care ajunsese 
într-un impas şi i-a povestit cum Henrik dusese toţi anii aceştia o 
anchetă personală, convins că cineva din familie o asasinase pe 
Harriet. Apoi, a pornit computerul şi i-a explicat cum găsise 
fotografiile de pe Strada Gării şi cum el şi Lisbeth începuseră să 
caute un criminal în serie, care se dovedise a fi doi indivizi 
separati. 

În vreme ce vorbea, se lăsase amurgul. Oamenii se 
pregăteau de seară, fuseseră aprinse focuri de tabără şi 
cratitele începeau să bolborosească. Mikael observă că Jeff se 


ţinea în apropiere, privindu-l cu ochi bănuitori. Bucătarul le 
aduse mâncare. Au mai deschis fiecare câte o bere. Când Mikael 
şi-a terminat povestirea, Harriet rămase tăcută o vreme. 

— Dumnezeule mare, spuse ea. 

— Ţi-a scăpat crima din Uppsala. 

— Nici nu m-am uitat după ea. Eram bucuroasă că tata 
murise şi că violenţa se terminase. Niciodată nu mi-a venit în 
gând că Martin... Tăcu o clipă. Îmi pare bine că e mort. 

— Te înţeleg. 

— Dar povestirea ta nu explică cum de ai înţeles că sunt în 
viaţă. 

— Când am priceput ce se întâmplase, nu a fost greu să 
deducem restul. Ca să poţi să dispari, aveai nevoie de ajutor. 
Anita Vanger era confidenta ta şi singura care intra în discuţie. 
Voi două eraţi prietene şi ea petrecuse vara cu tine. Aţi locuit în 
cabana lui Gottfried. Dacă exista o persoană căreia tu să-i fi 
făcut mărturisiri, numai aceasta putea fi - şi ea tocmai îşi luase 
permisul de conducere. 

Harriet Vanger îl privi cu o expresie neutră: 

— Şi acum, când ştii că trăiesc, ce ai de gând să faci? 

— Îi voi povesti lui Henrik. El merită să ştie. 

— Şi pe urmă? Tu eşti ziarist. 

— Harriet, n-am deloc intenţia să te scot în piaţa publică. 
Deja am săvârşit atâtea greşeli profesionale în salata asta, că 
Asociaţia Ziariştilor m-ar exclude, probabil, dacă ar fi la curent. 

El încercă să glumească: 

— Una în plus sau în minus nu schimbă nimic şi nu vreau să-i 
aduc vreun prejudiciu fostei mele babysitter. 

Ea nu avu aerul să se amuze. 

— Câte persoane cunosc adevărul? 

— Că eşti în viaţă? În momentul acesta, în afară de tine, 
suntem eu, Anita şi partenera mea Lisbeth. Dirch Frode ştie cam 
două treimi din istorie, dar crede în continuare că ai murit în 
1966. 

Harriet Vanger părea să reflecteze la ceva, fixând 
întunericul. Mikael avu din nou sentimentul neplăcut că se 
găseşte într-o situaţie primejdioasă şi îşi aminti că Harriet 
Vanger avea o carabină sprijinită de pânza cortului, la o 
jumătate de metru de ea. Apoi, se scutură şi încetă cu fanteziile. 


— Dar cum ai ajuns să fii fermieră în Australia? Am înţeles 
deja că Anita Vanger te-a scos din Hedeby, probabil în 
portbagajul automobilului ei, când s-a redeschis podul a doua zi, 
după accident. 

— De fapt, mă aflam pe podea în spate cu o pătură peste 
mine. Dar nimeni nu s-a uitat. M-am dus la Anita când a sosit pe 
insulă şi i-am spus că trebuie să fug. Ai ghicit exact că îi 
făcusem confidenţe. Ea m-a ajutat şi în toţi aceşti ani mi-a fost 
prietenă credincioasă. 

— Cum ai ajuns în Australia? 

— Mai întâi, am locuit câteva săptămâni în camera de 
studentă a Anitei, la Stockholm, înainte să părăsesc Suedia. 
Anita avea bani proprii pe care mi i-a împrumutat cu multă 
generozitate. Am primit şi paşaportul ei. Eram destul de 
asemănătoare şi tot ce trebuia să fac era să-mi vopsesc părul 
blond. Patru ani am locuit într-o mănăstire în Italia - nu eram 
călugăriţă, există mănăstiri unde poţi să închiriezi ieftin o 
cameră, ca să fii liniştit şi să te gândeşti. Apoi, l-am întâlnit pe 
Spencer Cochran, dintr-o întâmplare. El era mai în vârstă decât 
mine, tocmai îşi terminase studiile în Anglia şi se plimba prin 
Europa. M-am îndrăgostit. Şi el la fel. N-a fost nimic complicat. 
Anita Vanger s-a căsătorit cu el în 1971. N-am regretat 
niciodată. A fost un om minunat. Din păcate, a murit acum opt 
ani şi, brusc, am devenit proprietara fermei. 

— Dar paşaportul - cineva trebuie să fi descoperit că există 
două Anite Vanger? 

— Nu, de ce? O suedeză care se numeşte Anita Vanger şi e 
măritată cu Spencer Cochran. Dacă locuieşte în Londra sau în 
Australia, n-are nici o importanţă. La Londra, ea este soţia 
divorțată a lui Spencer Cochran. In Australia, ea este soţia foarte 
prezentă a aceluiaşi. Nu există baze de date comune între 
Canberra şi Londra. În plus, am primit destul de repede paşaport 
australian, pe numele Anita Cochran. Aranjamentul a funcţionat 
admirabil. Singura care ar fi putut da peste cap istoria ar fi fost 
Anita însăşi, dacă ar fi vrut să se mărite. Căsătoria mea este 
înregistrată în registrele de stare civilă suedeze. 

— Ceea ce însă ea nu a făcut niciodată. 

— Spune că n-a găsit bărbatul potrivit. Dar eu ştiu că n-a 
făcut-o din cauza mea. Mi-a fost prietenă cu adevărat. 

— Ce făcea în ziua aceea, în camera ta? 


— Eu nu eram cu mintea prea limpede în ziua aceea. Mi-era 
frică de Martin, dar, câtă vreme se afla la Uppsala, puteam da 
deoparte problema asta. Pe urmă, a apărut pe stradă, în 
Hedestad şi eu am înţeles că niciodată cât voi trăi nu mă voi 
putea simţi în siguranţă. Şovăiam între a-i povesti lui Henrik şi a 
fugi de acasă. Când Henrik nu a avut timp, am început să 
rătăcesc prin sat. Eu pot pricepe că accidentul de pe pod a dat 
deoparte tot restul pentru ei, dar nu a fost aşa şi pentru mine. 
Aveam problemele mele proprii şi abia de eram conştientă de 
accident. Totul părea neverosimil. Apoi, am dat peste Anita care 
locuia într-o anexă, la Gerda şi Alexander. Atunci m-am hotărât 
şi am rugat-o să mă ajute. Am rămas tot timpul la ea, fără să 
îndrăznesc să ies. Dar trebuia să iau ceva - scrisesem tot ce se 
întâmplase în jurnalul meu personal, şi aveam nevoie de câteva 
haine. Anita s-a dus să mi le aducă. 

— Presupun că ea nu s-a putut împotrivi tentaţiei de a 
deschide fereastra, să privească la locul accidentului. 

Mikael reflectă un moment: 

— Nu înţeleg de ce nu te-ai dus la Henrik, aşa cum te 
gândiseşi. 

— De ce crezi că n-am făcut-o? 

— Nu ştiu. Sunt sigur că Henrik te-ar fi ajutat. Martin ar fi 
fost anihilat şi Henrik cu siguranţă nu te-ar fi trădat, ar fi 
rezolvat totul cu discreţie, cu vreo formă de terapie sau 
tratament. 

— Tu n-ai înţeles de fapt ce se întâmplase. 

Până în momentul acela, Mikael pomenise doar de abuzurile 
sexuale săvârşite de Gottfried împotriva fiului, lăsând rolul 
Harrietei în suspensie. 

— Gottfried a abuzat de fiul lui, spuse Mikael cu multă 
prudenţă. Bănuiesc că s-a luat şi de tine. 


Pe chipul lui Harriet Vanger nu s-a mişcat nici un muşchi. 
Apoi, a suspinat adânc, îngropându-şi faţa în palme. N-a luat 
decât trei secunde până ce Jeff a fost lângă ea, întrebând-o dacă 
totul era all right. Harriet Vanger l-a privit cu un zâmbet slab. 
Apoi, l-a uimit cu totul pe Mikael, ridicându-se şi dându-i acelui 
Studs Manager al ei o îmbrăţişare şi un sărut pe obraz. 

— Jeff, el este Mikael, un vechi... prieten de pe vremuri. Mi-a 
adus veşti proaste, dar n-o să împuşcăm mesagerul. Mikael, el 


este Jeff Cochran. Fiul meu cel mare. Mai am încă un fiu şi o 
fiică. 

Mikael a dat din cap. Jeff avea în jur de treizeci de ani; 

Harriet Vanger trebuie să fi rămas gravidă destul de repede 
după ce se căsătorise cu Spencer Cochran. Se ridică, 
întinzându-i mâna lui Jeff şi spunându-i că-i pare rău c-a 
întristat-o pe mama lui, dar din păcate a fost necesar. Harriet a 
schimbat câteva cuvinte cu Jeff şi apoi l-a trimis de acolo. S-a 
aşezat din nou în faţa lui Mikael, părând că luase o hotărâre. 
___— Gata cu minciunile. Presupun că acum totul s-a sfârşit. 
Intr-un fel, aştept ziua asta din 1966. Timp de mulţi ani, spaima 
mea cea mai mare era că cineva mi se va adresa cu adevăratul 
meu nume. Şi ştii ceva, dintr-o dată mi-e indiferent. Crima mea 
a fost prescrisă. Nu-mi pasă de ce pot gândi oamenii. 

— Ce crimă? întrebă Mikael. 

Ea îl fixă în adâncul ochilor, însă el tot nu înţelegea despre 
ce vorbea. 

— Aveam şaisprezece ani. Mi-era frică. Mi-era ruşine. Eram 
disperată. Eram singură. Numai Anita şi Martin cunoşteau 
adevărul. Anitei îi povestisem de abuzurile sexuale, dar nu mă 
puteam decide să-i spun că tatăl meu era un psihopat ucigaş de 
femei. Anita n-a ştiut-o niciodată. În schimb, i-am mărturisit 
crima pe care am comis-o eu însămi şi care era suficient de 
îngrozitoare ca, atunci când lucrurile au ajuns la final, să nu am 
curajul să-i mărturisesc lui Henrik. M-am rugat la Dumnezeu să 
mă ierte. Şi m-am ascuns într-o mănăstire mai mulţi ani. 

— Harriet, tatăl tău era un violator şi un criminal. Tu nu 
aveai nici o vină. 

— Ştiu. Tata a abuzat de mine timp de un an de zile. Făceam 
tot ce puteam ca să evit ca el... Dar era tatăl meu şi nu puteam 
să refuz brusc să mai am de-a face cu el, fără să dau explicaţii. 
Atunci, am surâs şi am jucat comedie, am încercat să mă prefac, 
ca şi cum totul ar fi fost normal şi am avut grijă să fie şi alte 
persoane de faţă când îl întâlneam. De bună seamă, mama ştia 
ce făcea el, dar nu-i păsa. 

— Isabella ştia? izbucni Mikael consternat. Vocea Harrietei 
Vanger căpătă o nouă duritate: 

— Sigur că ştia. În familia noastră nu se petrecea nimic fără 
ca Isabella să ştie. Dar ea nu băga în seamă lucrurile neplăcute 
sau care ar fi pus-o într-o lumină proastă. Tatăl meu ar fi putut 


să mă violeze în salon, chiar în faţa ochilor ei, fără ca ea să 
vadă. Era incapabilă să recunoască că în viaţa ei era ceva greşit. 

— Am întâlnit-o. E o viperă. 

— A fost toată viaţa. M-am gândit adesea la relaţia dintre ea 
şi tatăl meu. Am înţeles că de la naşterea mea nu mai aveau 
decât rar sau poate deloc relaţii sexuale. Tatăl meu avea alte 
femei, dar, în mod bizar, îi era frică de Isabella. Se depărtase de 
ea, dar nu putea să divorţeze. 

— In familia Vanger nu se divorţează. Ea râse pentru prima 
oară: 

— Nu, ai dreptate. Dar fapt este că eu nu mă hotărâm să 
povestesc. Avea să ştie toată lumea. Colegele mele de clasă, 
toţi din familie... 

Mikael îi puse mâna pe umăr. 

— Harriet, dacă ai şti cât de rău îmi pare... 

— Aveam paisprezece ani când m-a violat prima oara. Şi în 
anul care a urmat, mă lua cu el la cabană. De câteva ori a fost şi 
Martin cu noi. El ne obliga, şi pe mine, şi pe Martin, să facem 
lucruri cu el. Şi, pe urmă, îmi ţinea braţele, ca Martin să poată... 
să se satisfacă pe mine. lar când tata a murit, Martin era 
pregătit să-i preia rolul. El se aştepta ca eu să-i fiu amantă şi 
considera natural ca să mă supun. Şi în acel moment nu mai 
aveam nici o alegere. Eram obligată să fac cum spunea Martin. 
Scăpasem de un torţionar, doar ca să ajung în ghearele celuilalt 
şi tot ce puteam face era să am grijă ca niciodată să nu fiu 
singură cu el. 

— Henrik ar fi... 

— În continuare nu înţelegi nimic. 

Ea ridică vocea. Mikael observă că unii dintre oamenii din 
cortul de alături îl priveau strâmb. Harriet îşi domoli din nou 
glasul, aplecându-se spre el: 

— Toate cărţile se află pe masă. Trebuie să tragi singur 
concluziile. 

Se ridică şi mai aduse două beri. Când veni înapoi, Mikael îi 
spuse un singur cuvânt: 

— Gottfried? 

Ea dădu din cap. 

— Pe 7 august, tata m-a obligat să vin la cabana lui. Henrik 
era plecat. Tata s-a îmbătat şi a încercat să mă violeze, darnu a 
putut să... N-a reuşit s-o facă şi a început să delireze. Era 


grosolan şi violent când se afla singur cu mine, dar de data 
aceasta a depăşit orice măsură. A urinat pe mine. Apoi, mi-a 
povestit ce-ar fi avut poftă să-mi facă. În cursul serii, a vorbit 
despre femeile pe care le ucisese. Se lăuda cu asta. Cita din 
Biblie. A durat ore în şir. Nu înţelegeam nici jumătate din ce 
spunea, dar mi-am dat seama că era complet nebun. 

Ea luă o înghiţitură de bere. 

— La un moment dat, spre miezul nopţii, a avut o criză. A 
devenit nebun furios. Eram sus, în locul de dormit. A pus un 
maiou în jurul gâtului meu şi a strâns din toate puterile. Am 
văzut negru în faţa ochilor. Nu mă îndoiam nici o secundă că 
încercase cu adevărat să mă omoare şi, pentru prima oară în 
noaptea aceea, a reuşit să ducă până la capăt vioiul. 

Harriet îl privea pe Mikael cu ochi rugători. 

— Dar era aşa de beat, că am reuşit cumva să-i scap. Am 
sărit de la etaj, jos, pe podea şi am fugit, în panică totală. Eram 
goală şi alergam fără să mă gândesc, şi m-am regăsit pe 
debarcader. El venea clătinându-se pe urmele mele. 

Brusc, Mikael ar fi vrut ca ea să se oprească, să nu-i mai 
spună nimic. 

— Eram destul de puternică ca să arunc în apă un beţiv. Am 
folosit o vâslă ca să-l menţin în apă, până n-a mai mişcat deloc. 
Au fost de ajuns câteva secunde. 

Când făcu o pauză, tăcerea făcu să le ţiuie urechile. 

— Şi când am privit înapoi. Martin se afla acolo. Părea 
înspăimântat şi în acelaşi timp amuzat. Nu ştiu de câtă vreme se 
aflase lângă cabană şi ne spionase. Din momentul acela, am 
fost lăsată bunului său plac. A venit la mine şi m-a luat de păr, 
târându-mă înapoi, în cabană, şi pe urmă în patul lui Gottfried. 
M-a legat şi m-a violat, în vreme ce tata încă mai plutea în apa 
de lângă debarcader, iar eu nu am putut nici măcar să mă 
împotrivesc. 

Mikael strânse pleoapele. Dintr-o dată îi era ruşine şi dorea 
s-o fi lăsat pe Harriet în pace. Dar vocea ei căpătase o forţă 
nouă: 

— Din ziua aceea, am fost în puterea lui. Făceam ce-mi 
spunea el să fac. Eram ca paralizată şi ceea ce mi-a salvat 
raţiunea a fost faptul că Isabellei i-a venit ideea că Martin are 
nevoie de o schimbare de mediu după dispariţia tragică a tatălui 
său, şi l-a trimis la Uppsala. Era, desigur, pentru că ştia ce face 


el cu mine, şi acesta era felul ei de a rezolva problema. Poţi să-ţi 
dai seama ce dezamăgit a fost Martin. Mikael aprobă, tăcut. 

— În anul care a urmat, el a venit acasă doar în vacanţa de 
Crăciun şi eu am reuşit să mă ţin departe. L-am urmat pe Henrik 
într-o călătorie la Copenhaga în perioada dintre Crăciun şi Anul 
Nou. În vacanţa de vară, a venit Anita. l-am mărturisit totul şi ea 
a stat cu mine tot timpul şi a avut grijă ca el să nu ajungă în 
apropierea mea. 

— L-ai întâlnit pe Strada Gării. 

— Da. Aflasem că nu vine la întâlnirea de familie, ci că 
rămâne la Uppsala. Dar şi-a schimbat planurile şi brusc l-am 
văzut pe partea cealaltă a străzii, fixându-mă. Mi-a surâs. Era ca 
un coşmar. Eu îmi asasinasem tatăl şi am înţeles că de fratele 
meu nu mă voi elibera niciodată. Până atunci, mă gândisem să 
mă sinucid. Am ales să fug. 

ÎI privi pe Mikael cu o privire aproape amuzată: 

— De fapt, mi-a făcut bine să povestesc adevărul. Acum, tu 
ştii. Ce ai de gând să faci cu acestea? 


27 
Sâmbătă 26 iulie - luni 28 iulie 

Mikael venise s-o caute pe Lisbeth în faţa casei ei, pe 
Lundagatan, la ora zece dimineaţa şi a condus-o apoi până la 
crematoriul de la Cimitirul de Nord. l-a ţinut tovărăşie în timpul 
ceremoniei. Lisbeth şi Mikael au fost singuri cu pastorul o bună 
bucată de vreme, dar când a început ritualul funerar, Dragan 
Armanski s-a strecurat pe uşă. A dat scurt din cap spre Mikael şi 
s-a aşezat în spatele lui Lisbeth, punându-i atent mâna pe umăr. 
Ea a dat din cap fără să-l privească, ca şi cum ar fi ştiut cine 
stătea în spatele ei. Apoi, nu i-a mai băgat în seamă, nici pe el, 
nici pe Mikael. 

Lisbeth nu povestise nimic despre mama ei, dar se părea că 
preotul vorbise cu cineva de la casa de sănătate unde murise 
aceasta şi Mikael a înţeles că motivul decesului fusese o 
hemoragie cerebrală. Lisbeth n-a scos nici un cuvânt în tot 
timpul ceremoniei. Preotul a pierdut de două ori şirul vorbelor, 
când i se adresase direct lui Lisbeth, care s-a mulţumit să-l 
privească drept în ochi, fără să-i răspundă. Când totul s-a sfârşit 
ea s-a întors pe călcâie şi a plecat, fără să spună mulţumesc, ori 
rămas-bun. Mikael şi Dragan au tras aer în plămâni, privindu-se. 
Nu aveau nici o idee despre ce se petrecea în mintea ei. 

— Se simte foarte rău, spuse Dragan. 

— Am înţeles asta, răspunse Mikael. E bine că ai venit. 

— Nu sunt prea sigur. Armanski îl fixă cu privirea: 

— Plecaţi în nord? Ai grijă de ea. 

Mikael i-a promis s-o facă. S-au despărţit la poarta 
cimitirului. Lisbeth se afla deja în maşină, aşteptând. 

Era obligată să-l însoţească până la Hedestad, ca să-şi ia 
motocicleta şi echipamentul pe care-l împrumutase de la Milton 
Security. Abia când au trecut de Uppsala, ea a întrerupt tăcerea, 
întrebându-l cum decursese călătoria în Australia. Mikael 
aterizase la Arlanda târziu în noaptea trecută şi dormise doar 
câteva ore. In timp ce conducea, i-a redat povestirea Harrietei 
Vanger. Lisbeth Salander rămase tăcută aproape o jumătate de 
oră, înainte să deschidă gura: 

— O curvă, zise ea. 

— Cine? 


— Blestemata de Harriet Vanger. Dacă ar fi făcut ceva în 
1966, Martin Vanger nu ar fi putut să continue treizeci şi şapte 
de ani să omoare şi să violeze. 

— Harriet ştia de crimele tatălui, dar nu avea nici o idee că şi 
Martin participase. Ea a fugit de un frate care o viola, 
ameninţând-o că va destăinui că-şi înecase tatăl, dacă nu i se 
supunea. 

— Rahat. 

Pe urmă, rămase fără să mai spună ceva până ce ajunseră la 
Hedestad. Lisbeth era într-o dispoziţie deosebit de sumbră. 
Mikael întârziase la întâlnirea lui, şi o lăsă la răscruce, 
întrebând-o dacă va mai fi acolo la reîntoarcerea lui. 

— Ai de gând să rămâi peste noapte? îl întrebă ea. 

— Aşa mă gândesc. 

— Vrei să mai fiu aici, când te întorci? 

Mikael se dădu jos din maşină şi veni la ea, cuprinzând-o în 
braţe. Lisbeth îl respinse, aproape brutal. Mikael se dădu înapoi. 

— Lisbeth, tu eşti prietena mea. Ea îl privi fără nici o 
expresie: 

— Vrei să rămân, ca să ai pe cine regula la noapte? Mikael o 
privi îndelung. Apoi, se întoarse, urcă în maşină şi demară. 
Deschise fereastra. Ostilitatea lui Lisbeth era evidentă. 

— Vreau să fiu prietenul tău, spuse el. Dacă tu îţi imaginezi 
altceva, nu are nici un rost să fii aici, când mă întorc. 


Henrik Vanger şedea într-un fotoliu, complet îmbrăcat, 
atunci când Dirch Frode îi dădu drumul lui Mikael în camera de 
spital. Acesta se interesă imediat cum îi mergea bătrânului cu 
sănătatea. 

— Au de gând să-mi dea drumul mâine, să merg la 
înmormântarea lui Martin. 

— Cât de mult ţi-a spus Dirch? Henrik Vanger îşi ţinti privirea 
în podea: 

— Mi-a povestit ce au făcut Martin şi Gottfried. Am înţeles că 
a fost cu mult mai rău decât îmi imaginam. 

— Ştiu ce s-a întâmplat cu Harriet. 

— Cum a murit? 

— Harriet nu a murit. Trăieşte. Dacă tu vrei, ea doreşte 
foarte tare să te întâlnească. 


Şi Henrik Vanger, şi Dirch Frode îl priviră, ca şi cum lumea lor 
tocmai se dăduse peste cap. 

— A luat un timp s-o conving să vină, dar ea trăieşte, o duce 
bine şi se află aici, în Hedestad. A sosit azi-dimineaţă şi poate fi 
aici, la spital, peste o oră. Dacă doreşti s-o întâlneşti, vreau să 
spun. 


Mikael a fost din nou obligat să spună toată istoria, de la 
început până la sfârşit. Henrik Vanger îl asculta cu aceeaşi 
atenţie cu care ar fi ascultat un Isus modern, rostind Predica de 
pe Munte. Din când în când, a pus câte o întrebare sau l-a rugat 
pe Mikael să repete ceva. Dirch Frode nu scotea o vorbă. 

Când istorisirea s-a terminat, bătrânul a rămas tăcut. Deşi 
doctorii îl asiguraseră că Henrik Vanger îşi revenise după atacul 
de inimă, Mikael se temuse de momentul în care îşi va face 
istorisirea - îi era frică să nu fie prea mult pentru bătrân. Henrik 
însă nu arăta nici un semn de emotie, în afară de faptul că 
vocea îi era un pic neclară, când rupse tăcerea: 

— Sărmană Harriet. Dacă ar fi venit să-mi vorbească... 

Mikael privi ceasul. Mai erau cinci minute până la patru. 

— Vrei s-o întâlneşti? În continuare se teme că o vei 
respinge, acum când ai aflat ce a făcut. 

— Si florile? întrebă Henrik. 

— Am întrebat-o în avion, pe drum spre casă. Din tot 
neamul, era un singur om pe care-l iubea, şi acela erai tu. Sigur 
că ea a trimis florile. Mi-a spus că sperase că tu vei înţelege că 
trăia şi că o ducea bine, dar fără să trebuiască să se dea pe faţă. 
Pentru că singurul ei canal de informaţii a fost Anita, care 
niciodată nu vizita Hedestad şi care se mutase în străinătate de 
îndată ce terminase studiile, cunoştinţele Harrietei despre ce se 
întâmplase erau limitate. Ea nu a înţeles niciodată cât de 
îngrozitor sufereai şi că tu ai crezut că ucigaşul ei era cel care îşi 
bătea joc de suferinţa ta. 

— Presupun că Anita era cea care punea la poştă florile. 

— Aceasta lucra la o companie de aviaţie şi călătorea în 
întreaga lume. Le punea la poştă acolo unde se nimerea să fie. 

— Dar cum ai ştiut că Anita era cea care o ajutase? 

— Din fotografia în care ea se vede la fereastra camerei lui 
Harriet. 


— Dar ea ar fi putut fi amestecată în... Ar fi putut fi 
criminala, de fapt. Cum ai înţeles că Harriet era în viaţă? 

Mikael îl privi lung pe Henrik. Apoi, zâmbi, prima oară de 
când se întorsese la Hedestad: 

— Anita era amestecată în dispariţia lui Harriet, dar nu putea 
să fie ucigaşa. 

— Cum puteai fi sigur de asta? 

— Pentru că ăsta nu e un blestemat de roman poliţist. Dacă 
Anita ar fi omorât-o pe Harriet, i-ai fi găsit corpul de multă 
vreme. Prin urmare, singura explicaţie logică era că ea o ajutase 
să fugă şi să rămână ascunsă. Vrei s-o întâlneşti? 

— Sigur că vreau s-o întâlnesc pe Harriet. 


Mikael o căută pe Harriet în faţa lifturilor din sala de intrare. 
Mai întâi, n-a recunoscut-o; după ce se despărţiseră la Arlanda, 
în ajun, ea îşi recăpătase culoarea brună a părului. Era 
îmbrăcată în pantaloni negri, bluză albă şi un taior elegant, 
cenuşiu. Arăta extraordinar şi Mikael se aplecă, dându-i un sărut 
de încurajare pe obraz. 

Când Mikael deschise uşa lăsând-o să intre pe Harriet 
Vanger, Henrik se ridică în picioare. Ea respiră adânc: 

— Hei, Henrik, spuse. 

Bătrânul o cercetă din creştet până în tălpi. Apoi, Harriet 
veni mai aproape, sărutându-l pe obraz. Mikael îi făcu un semn 
lui Dirch Frode şi ei ieşiră, lăsându-i împreună. 


Când Mikael s-a întors la Hedeby, Lisbeth Salander nu se mai 
afla în casa de oaspeţi. Echipamentul video şi motocicleta 
dispăruseră, ca şi geanta cu schimburi şi trusa de toaletă din 
baie. Lăsase în urmă o senzaţie de pustiu. 

Mikael dădu o raită prin casă, era sinistru. Totul părea dintr-o 
dată străin şi neverosimil. Privi teancurile de hârtii din odaia de 
lucru, pe care trebuia să le pună înapoi în cutii şi să le ducă la 
Henrik Vanger, dar nu avea putere să înceapă curăţenia. Se 
duse la Konsum şi cumpără pâine, lapte, brânză şi mâncare 
pentru seară. Când se întoarse, puse aparatul de cafea în priză, 
se aşeză în grădină şi citi ziarele de seară, fără să se gândească 
la nimic altceva. 


Pe la cinci şi jumătate, auzi un taxi trecând peste pod, care 
se întoarse peste trei minute. Mikael o întrezări pe Isabella 
Vanger, în fundul maşinii. 

La şapte, adormise în scaunul din grădină, când Dirch Frode 
apăru, trezindu-l. 

— Cum merg lucrurile cu Henrik şi Harriet? întrebă Mikael. 

— Povestea asta tristă are şi puncte amuzante, răspunse 
Dirch Frode, cu un zâmbet stăpânit. 

— Isabella s-a năpustit în odaia lui Henrik; ea aflase că tu 
te-ai întors în casa de oaspeţi şi era nebună de furie. 

A ţipat că trebuie să se termine cu toate tâmpeniile despre 
Harriet şi a spus că tu erai cel care l-ai împins la moarte pe fiul 
ei, cu toată scormoneala ta. 

— Păi, cred că are dreptate. 

— l-a poruncit lui Henrik să te dea afară, să aibă grijă să 
dispari şi să înceteze să mai caute fantome. 

— Hopa! 

— Nu aruncase nici o privire femeii care se afla în cameră, 
vorbind cu Henrik. Credea de bună seamă că era cineva din 
personal. Nu voi uita niciodată momentul în care Harriet s-a 
ridicat şi a privit-o, spunând: Bună ziua, mamă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au trebuit să cheme un doctor, ca s-o readucă la viaţă. 
Chiar şi în acest moment, continuă să nege că este Harriet şi 
spune că-i o escroacă, pe care cine ştie de unde ai pescuit-o. 

Dirch Frode era pe drum spre Cecilia şi Alexander, ca să le 
dea vestea că Harriet înviase din morţi. A plecat în grabă mai 
departe şi Mikael a rămas din nou singur. 


Lisbeth Salander se opri să facă plinul de benzină la o staţie 
imediat înainte de Uppsala. Condusese cu dinţii strânşi, privind 
fix înainte. A plătit în grabă şi s-a aşezat din nou în şa. A pornit 
motorul şi a condus spre ieşire, unde s-a oprit din nou, 
nehotărâtă. 

Se simţea încă rău. Fusese plină de furie, când părăsise 
Hedeby, dar mânia se aşezase încet, în cursul călătoriei. Nu ştia 
prea bine de ce se simţise aşa de mânioasă pe Mikael Blomkvist 
sau dacă pe el era de fapt supărată. 

Se gândea la Martin Vanger şi la blestemata de Harriet 
Vanger şi la blestematul de Dirch Frode şi la întregul neam 


blestemat Vanger, care şedea în Hedestad şi conducea micul lor 
imperiu, făcând intrigi unul contra altuia. Ei avuseseră nevoie de 
ajutorul ei. Într-o situaţie obişnuită, nici n-ar fi salutat-o, şi cu 
atât mai puţin nu i-ar fi încredinţat toate secretele. Pleavă 
blestemată! 

Respiră adânc, gândindu-se la mama ei, pe care o 
înmormântase în dimineaţa aceea. Nu va fi niciodată mai bine. 
Moartea mamei însemna că rana ei nu se va vindeca niciodată, 
pentru că Lisbeth nu va putea nicicând să capete răspuns la 
întrebările pe care voise să i le pună. 

Se gândi la Dragan Armanski, care stătuse în spatele ei în 
timpul înmormântării. Ar fi trebuit să-i spună câteva vorbe. Cel 
puţin, să-i dea un semn că ştiuse că se afla acolo. Dar dacă ar fi 
făcut asta, el ar fi luat-o drept încurajare, că trebuie să înceapă 
să-i organizeze viaţa. Dacă i-ar da un vârf de deget, i-ar lua 
imediat tot braţul. Şi el nu va înţelege niciodată. 

Se gândi la blestematul de avocat Nils Bjurman, care era 
tutorele ei şi care, cel puţin pentru moment, era neutralizat şi 
făcea cum i se spunea. 

Simţi o ură neîmpăcată şi strânse mai tare dinţii. 

Şi se mai gândi la Mikael Blomkvist întrebându-se ce va 
spune el, când va afla că ea era sub tutelă şi că viaţa ei era o 
gaură împuţită de şobolani. 

înţelese că de fapt nu era furioasă pe el. El se întâmplase 
doar să fie persoana asupra căreia lăsase să-i cadă mânia, într-o 
clipă în care cea mai arzătoare dorinţă a ei era să ucidă pe 
cineva. Să se înfurie pe el era lipsit de sens. 

Se simţea ciudat de ambivalenţă faţă de Mikael. El îşi băgase 
nasul unde nu trebuia şi-i cotrobăise prin viaţă.... Dar îi făcuse 
plăcere să lucreze cu el. Chiar şi acesta era un sentiment 
neobişnuit - să lucreze împreună cu cineva. Nu mai procedase 
aşa, dar lucrurile merseseră de fapt neaşteptat de bine. El nu i-a 
îndrugat verzi şi uscate. Nu a încercat să-i spună cum să-şi 
trăiască viaţa. Ea fusese cea care îl sedusese, nu invers. Fără a 
mai vorbi că fusese destul de plăcut. Atunci, de unde dorinţa 
asta de a-i da una peste bot? 

Suspină şi privi nefericită un tir care trecea duduind pe 
autostradă. 


Mikael mai era încă în grădină la ora opt seara, când a auzit 
păcănitul de motor şi o văzu-o pe Lisbeth Salander trecând 
peste pod. A parcat şi şi-a scos casca. A venit până la masa din 
grădină, punând mâna pe cana de cafea, care era rece şi goală. 
Mikael o privea uluit. Ea a luat cana şi s-a dus în bucătărie. Când 
a venit înapoi, îşi scosese combinezonul de piele şi în loc avea 
blugii şi maioul cu textul / can be a regular bitch. Just try me. 

— Credeam că ai plecat, spuse Mikael. 

— M-am întors de la Uppsala. 

— O bucată bună de drum. 

— Încă mă mai doare fundul. 

— De ce te-ai întors? 

Ea nu răspunse. Mikael nu insistă şi aşteptă, în vreme ce-şi 
bea cafeaua. După zece minute, ea întrerupse tăcerea. 

— Îmi place compania ta, recunoscu fără voie. Erau cuvinte 
pe care nu le mai spusese niciodată. 

— A fost... interesant să lucrez împreună cu tine la cazul 
asta. 

— Şi mie mi-a plăcut să lucrăm împreună, spuse Mikael. 

— Hmmm. 

— Fapt e că eu niciodată n-am mai lucrat cu un researcher 
aşa de al naibii de bun. OK, ştiu că tu eşti un hacker blestemat 
şi că ai relaţii în cercuri suspecte, unde poţi doar să ridici 
receptorul ca să comanzi în 24 de ore o ascultare ilegală de 
telefon la Londra, dar tu obţii efectiv rezultate. 

Îl privi pentru întâia dată, de când se aşezase la masă. El îi 
ştia atât de multe dintre secrete! Cum de se întâmplase asta? 

— E simplu. Mă pricep la computere. N-am avut niciodată 
probleme să citesc un text şi să înţeleg exact ce stă scris acolo. 

— Memoria ta fotografică, spuse el liniştit. 

— Presupun că este aşa. Eu pur şi simplu înţeleg cum 
funcţionează. Nu numai computere şi telefoane, dar şi motorul 
de la motocicleta mea, şi aparatele TV, şi aspiratoarele, şi 
procesele chimice, şi formulele astrofizice. Sunt o ţăcănită. O 
adevărată freak. 

Mikael ridică sprâncenele. Rămase tăcut o vreme. Sindromul 
Asperger, gândi el. Sau ceva în genul ăsta. Talentul de a vedea 
modele şi de a înțelege raționamente abstracte, acolo unde alții 
nu văd decât dezordine. 

Lisbeth privea ţintă tăblia mesei. 


— Cei mai mulţi oameni ar plăti scump să aibă un asemenea 
talent. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Bine, nu mai vorbim. De ce ai venit înapoi? 

— Nu ştiu. A fost poate o greşeală. El o privi cercetător: 

— Lisbeth, poţi să-mi dai definiţia cuvântului „prietenie”? 

— Să-ţi placă de cineva. 

— Sigur, dar ce te face să-ţi placă de cineva? 

Ea ridică din umeri. 

— Prietenia - în definiţia mea - se bazează pe două lucruri, 
spuse el brusc. Respect şi încredere. Ambii factori trebuie să fie 
prezenţi. Şi trebuie să fie reciproc. Poţi avea respect pentru 
cineva, dar dacă nu ai încredere, prietenia se spulberă. 

Ea continua să tacă. 

— Înţeleg că nu vrei să discuţi despre tine însăţi cu mine, dar 
trebuie să te hotărăşti, dacă ai încredere în mine, sau nu. Eu 
vreau să fim prieteni, însă nu pot face asta singur. 

— Îmi place să fac sex cu tine. 

— Sexul nu are nimic de-a face cu prietenia. Sigur că 
prietenii pot avea o relaţie sexuală, dar, Lisbeth, eu trebuie să 
aleg între sex şi prietenie, când este vorba de tine, şi nu există 
nici o îndoială ce voi alege. 

— Nu înţeleg. Vrei să te culci cu mine sau nu? Mikael îşi 
muşcă buza. Apoi, suspină: 

— Nu poţi face sex cu cineva cu care lucrezi, murmură el. 
Asta nu duce decât la complicaţii. 

— Mi-a scăpat ceva sau e adevărat că tu şi Erika Berger vă 
futeţi, cum aveţi ocazia? În plus, ea este căsătorită. 

Mikael tăcu un moment. 

— Eu şi Erika... avem o istorie care a început cu mult înainte 
de-a începe să lucrăm împreună. Şi faptul că este căsătorită nu 
te priveşte pe tine. 

— Aşa, deodată nu mai ai chef să vorbeşti despre tine însuţi. 
Nu era prietenia o chestiune de încredere? 

— Ba da, dar eu vreau să spun că nu discut despre un 
prieten în absenţa lui. Ar însemna să-i trădez încrederea. Nu voi 
discuta nici despre tine cu Erika, în spatele tău. 

Lisbeth Salander îi cântări cuvintele. Devenise o convorbire 
complicată. Ei nu-i plăceau convorbirile complicate. 

— Îmi place să fac sex cu tine, spuse ea din nou. 


— Şi mie, cu tine... dar eu sunt destul de bătrân, ca să pot 
să-ţi fiu tată. 

— Mi se rupe de vârsta ta. 

— Nu se poate să nu ţii cont de diferenţa de vârstă. Nu este 
un bun punct de plecare pentru o relaţie durabilă. 

— Cine vorbeşte de ceva durabil? spuse Lisbeth. Tocmai am 
terminat un caz în care bărbaţi cu sexualitate a dracului de 
perversă au jucat rolul principal. Dacă aş putea decide eu, 
asemenea bărbaţi ar fi stârpiţi, toţi. 

— In orice caz, nu eşti dispusă la compromisuri. 

— Nu, spuse ea, zâmbind cu o grimasă, care de fapt nu era 
un surâs propriu-zis. Dar de fapt, tu nu eşti un compromis. 

Se ridică: 

— Acum mă duc să fac un duş şi pe urmă am de gând să mă 
culc goală în patul tău. Dacă tu crezi că eşti prea bătrân, n-ai 
decât să te duci şi să te culci în patul de campanie. 

Mikael privi în urma ei. Oricare erau problemele lui Lisbeth 
Salander, timiditatea nu se afla în nici un caz printre ele. 
Totdeauna reuşea să piardă partida, în discuţiile cu ea. După o 
vreme, strânse ceştile de cafea şi se duse în dormitor. 


S-au sculat la ora zece, au făcut duş împreună şi au luat 
micul dejun afară, în grădină. La unsprezece, Dirch Frode a 
telefonat ca să spună că înmormântarea avea să fie la ora două 
după-amiaza şi să-l întrebe dacă va fi prezent. 

— N-aş crede, i-a spus Mikael. Dirch Frode l-a rugat să vină 
la ora şase, pentru o discuţie. Mikael a răspuns că era foarte 
bine. 

A folosit mai multe ore încercând să sorteze hârtiile, să le 
pună în cutiile de carton şi să le transporte în biroul lui Henrik. 
La urmă, au rămas doar carnetele lui de însemnări şi cele două 
dosare despre afacerea Hans-Erik Wennerström, pe care nu le 
deschisese de o jumătate de an. A suspinat, punându-le în 
geantă. 


Dirch Frode întârziase şi nu a sosit decât pe la ora opt seara. 
Mai avea încă pe el costumul de înmormântare şi, când s-a 
instalat pe banca din bucătărie, avea aerul răvăşit şi a acceptat 
recunoscător ceaşca de cafea pe care i-a oferit-o Lisbeth. Ea s-a 
aşezat la masa laterală şi s-a concentrat pe computerul ei, în 


vreme ce Mikael întreba cum a fost primită de familie învierea 
lui Harriet. 

— Se poate spune că a eclipsat dispariţia lui Martin. Acum au 
prins de veste şi ziariştii. 

— Şi cum le-aţi explicat situaţia? 

— Harriet a vorbit cu unul de la Kuriren. Istoria ei este că a 
fugit de acasă, pentru că nu se înţelegea cu familia şi că s-a 
descurcat, după cum se vede, bine, pentru că acum conduce o 
întreprindere cu o cifră de afaceri la fel de importantă ca aceea 
a grupului Vanger. 

Mikael scoase o fluierătură: 

— Ştiam că sunt mulţi bani în oile australiene, dar nu 
credeam că ferma merge aşa de bine. 

— Creşterea animalelor merge foarte, foarte bine, dar nu 
este singura sursă de venit. Societăţile Cochran posedă şi mine, 
se ocupă cu extragerea  opalelor, au întreprinderi 
manufacturiere, de transport, de electronică şi o grămadă de 
alte lucruri. 

— Extraordinar! Şi ce se va întâmpla acum? 

— Ca să fiu cinstit, habar n-am. Au venit oameni toată ziua şi 
familia s-a reunit pentru prima oară după mulţi ani. Au venit atât 
din partea lui Fredrik Vanger, cât şi din cea a lui Johan Vanger şi 
sunt mulţi din generaţia tânără - cei care au între douăzeci şi 
treizeci de ani. In seara asta trebuie să fie vreo patruzeci de 
Vangeri în Hedestad şi jumătate din ei se află la spital, 
obosindu-l pe Henrik, iar cealaltă jumătate sunt la Grand Hotel şi 
vorbesc cu Harriet. 

— Harriet constituie marea senzaţie. Câţi cunosc adevărul 
despre Martin? 

— Deocamdată, doar eu, Henrik şi Harriet. Am avut o lungă 
discuţie împreună. Această poveste cu Martin şi... perversiunile 
lui este prima noastră preocupare pentru moment. Moartea lui 
Martin a creat pentru concern o criză colosală. 

— Pot să o cred. 

— Nu există nici un moştenitor natural, dar Harriet va 
rămâne la Hedestad o vreme. Printre altele, trebuie să stabilim 
cine ce posedă şi cum se va împărţi moştenirea. Harriet are o 
parte care ar fi fost foarte mare, dacă s-ar fi aflat aici tot timpul. 
E un adevărat coşmar. 

Mikael începu să râdă. Dirch Frode însă nu râse. 


— Isabella s-a prăbuşit cu totul. Este internată la spital. 
Harriet refuză s-o viziteze. 

— O înţeleg foarte bine. 

— În schimb, vine Anita de la Londra. Am convocat o 
adunare de familie săptămâna viitoare. Va fi prima dată, după 
douăzeci şi cinci de ani când va participa şi ea. 

— Cine va fi noul director? 

— Birger vrea postul, dar el nici nu intră în discuţie. Henrik 
va fi director temporar din patul lui de spital, până ce vom numi 
ori pe cineva din afară, ori din familie... 

Nu-şi termină fraza. Mikael înălţă brusc sprâncenele: 

— Harriet? Nu poţi vorbi serios! 

— De ce nu? Vorbim despre o femeie de afaceri deosebit de 
competentă şi respectată. 

— Are o întreprindere de condus, în Australia. 

— Sigur că da, dar fiul ei, Jeff Cochran, se va îngriji de ea, în 
absenţa mamei. 

— El este Studs Manager într-o fermă de oi şi, dacă înţeleg 
bine situaţia, are grijă ca oile să se acupleze cum trebuie. 

— Dar are şi o licenţă în economie la Oxford şi alta de jurist, 
la Melbourne. 

Mikael se gândi la bărbatul transpirat şi musculos cu torsul 
gol care-l condusese prin ravină şi încercă să şi-l imagineze în 
costum de comandă. La urma urmei, de ce nu? 

— Acestea nu se vor rezolva cât ai bate din palme, spuse 
Dirch Frode. Dar ea ar fi un director perfect. Cu sprijinul potrivit, 
ar putea da concernului o direcţie cu totul nouă. 

— Dar nu are suficiente cunoştinţe... 

— E adevărat. Desigur, Harriet nu poate doar să apară aşa, 
din afară, după mai multe decenii şi să înceapă să conducă 
firma în detaliu. Însă concernul Vanger este internaţional şi vom 
putea găsi ca director-adjunct vreun american, care nu vorbeşte 
boabă suedeză... Asta e lumea afacerilor. 

— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să vă ocupați de 
cele ce se găsesc în pivniţa lui Martin. 

— Ştiu. Dar nu putem spune nici măcar o vorbă, fără s-o 
distrugem total pe Harriet... Sunt bucuros că nu eu sunt cel care 
va lua hotărârea în această problemă. 

— La dracu, Dirch, nu puteţi trece sub tăcere faptul că 
Martin a fost un ucigaş în serie... 


Dirch Frode se foi tăcut. Mikael simţi dintr-o dată un gust 
neplăcut în gură. 

— Mikael, eu mă aflu într-o poziţie... dintre cele mai 
neplăcute. 

— Spune despre ce e vorba. _ 

— Am o comunicare de la Henrik. E foarte simplu. ţi 
mulţumeşte pentru treaba pe care ai făcut-o şi spune că el 
consideră contractul încheiat. Asta înseamnă că te eliberează de 
toate celelalte îndatoriri şi că tu nu mai eşti obligat să locuieşti 
şi să lucrezi aici, în Hedestad. În consecinţă, poţi imediat să te 
muţi înapoi la Stockholm şi să te dedici celorlalte angajamente. 

— Vreţi să dispar de pe scenă? 

— Sigur că nu. El vrea să-l vizitezi pentru o discuţie despre 
viitor. Spune că speră ca angajarea lui în Millennium să poată 
continua fără restricţii, dar... 

Dirch Frode avu aerul că se simţea şi mai prost ca înainte. 

— Dar nu mai vrea să scriu o cronică despre familia Vanger. 

Dirch Frode dădu din cap în semn de aprobare. Scoase un 
caiet pe care-l deschise, împingându-l spre Mikael. 

— Ţi-a trimis scrisoarea aceasta. 


Dragă Mikael! 

Am tot respectul pentru integritatea ta şi nu am intenţia să te 
jignesc, încercând să-ţi spun ce trebuie să scrii. Poţi să scrii şi să 
publici exact ce doreşti, şi nu vreau să exercit asupra ta nici un fel de 
presiune. 

Contractul nostru rămâne în vigoare, dacă vrei să revendici acest 
lucru. Ai suficient material ca să termini cronica familiei Vanger. 

Mikael, eu niciodată în viaţa mea nu m-am rugat de cineva. 
Totdeauna am considerat că fiecare om trebuie să-şi urmeze regulile 
morale şi propriile convingeri. În momentul acesta însă, nu am de 
ales. 

Mă rog de tine, atât în calitate de prieten, cât şi de coproprietar al 
revistei Mi/lennium, să nu dezvălui adevărul despre Gottfried şi despre 
Martin. Ştiu că nu este bine, dar nu văd nici o altă ieşire din bezna 
asta. Trebuie să aleg între două rele, şi în ambele cazuri există 
perdanţi. 

Te rog să nu mai scrii nimic care ar mai putea să-i facă rău lui 
Harriet. Tu însuţi ştii ce înseamnă să devii obiect al unei campanii de 
presă. Campania împotriva ta a fost de proporţii relativ modeste, poţi 
să-ţi imaginezi fără greutate cum va fi cu Harriet, dacă adevărul va fi 
cunoscut. Ea a suferit patruzeci de ani şi nu trebuie să suporte mai 


departe consecinţele pentru ceea ce au săvârşit tatăl şi fratele ei. Şi 
eu te rog să te gândeşti la urmările pe care le va avea această 
poveste pentru miile de angajaţi ai concernului. Acestea ar distruge-o 
pe Harriet, iar pe noi ne-ar face să pierim. Henrik. 


— Henrik mai spune că, dacă vei cere să fii despăgubit 
pentru pagubele economice provocate de nepublicarea 
materialului el este total dispus să discutaţi problema. Poţi să 
pui orice condiţii economice doreşti. 

— Henrik Vanger încearcă să mă mituiască. Spune-i că aş fi 
dorit să nu-mi fi făcut această ofertă. 

— Situaţia este la fel de penibilă pentru Henrik, ca şi pentru 
tine. El ţine foarte mult la tine şi te consideră prietenul lui. 

— Henrik Vanger este un drac deştept, spuse Mikael. 

Brusc, se simţea în culmea furiei: 

— Vrea să  muşamalizeze povestea. Se foloseşte de 
sentimentele mele şi ştie că şi eu ţin la el. Şi ceea ce spune 
înseamnă că, în practică, eu am mână liberă să public, dar dacă 
o fac, el îşi va schimba atitudinea faţă de Millennium. 

— Totul s-a schimbat atunci când Harriet şi-a făcut apariţia 
pe scenă. 

— lar acum, Henrik vrea să ştie care este preţul meu. Nu am 
de gând s-o expun pe Harriet, dar cineva trebuie să vorbească 
despre femeile care au nimerit în subsolul lui Martin. Dirch, noi 
nu ştim cât de multe femei a măcelărit el. Cine va vorbi în 
numele lor? 

Lisbeth Salander ridică brusc ochii de pe computerul ei. 
Vocea ei avea o dulceaţă dezagreabilă, atunci când se întoarse 
spre Dirch Frode: 

— Nu este nimeni din concernul vostru care să încerce să mă 
mituiască şi pe mine? 

Frode o privi cu gura căscată de uimire. Încă o dată, uitase 
cu totul de prezenţa ei. 

— Dacă Martin Vanger ar mai fi trăit în momentul acesta, 
l-aş fi dat pradă mulţimii, continuă ea. Orice înţelegere ar fi 
făcut Mikael cu voi, eu aş fi trimis fiecare detaliu despre el la cel 
mai apropiat ziar de seară. Şi dacă aş fi putut, l-aş fi târât în 
propria lui sală de tortură, l-aş fi legat de masă şi i-aş fi băgat 
ace în boaşe. Dar el e mort. 

Ea se întoarse spre Mikael: 


— Sunt mulţumită de soluţie. Nimic din ce am face nu va 
putea repara răul pe care Martin Vanger l-a făcut victimelor lui. 
În schimb, s-a ivit o situaţie interesantă. Tu te afli în poziţia în 
care poţi să continui să faci rău unor femei nevinovate - şi nu 
mai puţin, acestei Harriet Vanger, pe care o apărai aşa de 
călduros în maşină, pe drum spre aici. Aşa că, întrebarea pe 
care ţi-o pun este, ce e mai rău - că Martin Vanger a violat-o 
acolo, în cabană sau că tu o vei face, în paginile ziarelor? lată-te 
într-o dilemă nostimă. Poate comitetul de etică al consiliului 
ziariştilor îţi va indica ce cale să urmezi. 

Ea făcu o pauză. Brusc, Mikael nu mai putu s-o privească şi 
îşi aţinti ochii în tăblia mesei. 

— Însă eu nu sunt jurnalist, încheie ea. 

— Ce vrei în schimb? întrebă Dirch Frode. 

— Martin şi-a filmat victimele. Vreau să încercați 
identificarea unui număr cât mai mare dintre aceste femei şi să 
vă îngrijiţi ca familiile lor să primească o despăgubire potrivită. 
Pe urmă, vreau ca trustul Vanger să facă o donaţie anuală şi 
permanentă de două milioane de coroane organizaţiei de 
ajutorare a femeilor din Suedia. 

Un minut, Dirch Frode calculă în minte preţul care va trebui 
plătit. Apoi, aprobă cu un semn din cap. 

— Poţi să te împaci cu asta, Mikael? întrebă Lisbeth. Mikael 
simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Intreaga lui viaţă 
profesională se dedicase dezvăluirii unor fapte pe care alţii 
încercau să le ascundă, şi morala lui îi interzicea să devină 
părtaş la muşamalizarea celor ce se petrecuseră în subsolul vilei 
lui Martin Vanger. Scopul meseriei lui era tocmai de a da pe faţă 
ceea ce ştia. El nu ezitase să-şi blameze colegii care nu 
povesteau întregul adevăr. Şi totuşi, iată-l aici, discutând 
disimularea celei mai macabre afaceri despre care auzise 
vorbindu-se vreodată. Rămase vreme îndelungată fără să spună 
o vorbă. Apoi, făcu un semn de încuviinţare. 

— Atunci, aşa stau lucrurile. Dirch Frode se întoarse spre 
Mikael: 

— În ceea ce priveşte propunerea lui Henrik de despăgubire. 

— Poate să se şteargă la fund cu ea, spuse Mikael. Dirch, aş 
vrea să pleci acum. Înţeleg situaţia ta, dar în momentul ăsta 
sunt aşa de furios pe tine, pe Henrik şi pe Harriet, că dacă mai 
stai, s-ar putea să nu mai rămânem prieteni. 


Dirch Frode rămase la masă, fără să schiţeze vreun gest de 
plecare. 

— Nu pot să plec încă, spuse el. Nu am terminat. Mai am 
încă un mesaj de transmis, care, de asemenea, nu-ţi va fi pe 
plac. Henrik insistă să ţi-l spun în seara asta. Poţi să te duci 
mâine la spital, să-l jupoi, dacă doreşti. 

Mikael ridică încet ochii, fixându-l. 

— E cu siguranţă cel mai greu lucru pe care l-am făcut 
vreodată, spuse Dirch Frode. Dar eu socotesc că numai o totală 
sinceritate şi toate cărţile puse pe masă pot salva situaţia în 
clipa aceasta. 

— Cee? 

— Când Henrik te-a convins să accepţi însărcinarea, la 
Crăciun, nici el, nici eu nu credeam că va duce la ceva. A fost 
exact cum a spus el - voia să facă o ultimă încercare. Analizase 
atent situaţia ta, nu în mică măsură datorită raportului pe care 
domnişoara Salander îl făcuse. El a mizat pe izolarea ta, ţi-a 
oferit o remunerare bună şi a folosit momeala potrivită. 

— Wennerström, spuse Mikael. Frode aprobă. 

— Aţi blufat? 

— Nu. 

Lisbeth Salander ridică o sprânceană, plină de interes. 

— Henrik va îndeplini ce ţi-a promis, spuse Dirch Frode. El va 
accepta un interviu şi va face în public un atac frontal împotriva 
lui Wennerström. Vei avea toate detaliile mai târziu, dar în mare 
este vorba despre faptul că Hans-Erik Wennerström, în perioada 
când a fost asociatul departamentului financiar al concernului 
Vanger, a utilizat mai multe milioane de coroane ca să facă 
speculaţii cu devize. Era cu mult înainte ca afacerile cu valută să 
devină un adevărat fenomen. El a făcut aceasta fără să ceară 
aprobarea direcţiei. Afacerile au mers foarte prost şi brusc el a 
avut o pierdere de şapte milioane de coroane, pe care a încercat 
să-o acopere falsificând pe de o parte contabilitatea, pe de alta 
speculând şi mai tare. A fost prins şi dat afară. 

— A avut vreun câştig personal? 

— Da, a deturnat aproximativ o jumătate de milion care, în 
modul cel mai ironic cu putinţă, a servit la fondarea lui 
Wennerström Group. Avem probe asupra tuturor acestor fapte. 


Poţi să utilizezi această informaţie cum pofteşti şi Henrik îţi va 
susţine public afirmaţiile. Dar... 

— Bine, dar această informaţie nu are nici cea mai mică 
valoare, spuse Mikael, bătând cu pumnul în masă. 

Dirch Frode aprobă. 

— Asta s-a petrecut acum treizeci de ani, şi capitolul este 
închis, spuse Mikael. 

— Vei avea confirmarea faptului că Wennerström este un 
escroc. 

— Wennerström va fi iritat că această poveste va deveni 
publică, dar ea îi va face tot atâta rău cât un bob de mazăre tras 
cu sarbacana. Va ridica din umeri şi va amesteca cărţile, 
spunând că Henrik Vanger nu este decât un ramolit bătrân care 
încearcă să purtă mâna pe vreuna din afacerile lui, iar la urmă 
va afirma că a acţionat la ordinele lui Henrik. Chiar dacă nu-şi va 
proba inocenţa, va şti să aştearnă destule perdele de fum, ca 
toată afacerea să provoace o simplă ridicare din umeri. Dirch 
Frode avea un aer sincer nefericit. 

— M-aţi tras pe sfoară, spuse în cele din urmă Mikael. 

— Mikael... Nu a fost intenţia noastră. 

— E greşeala mea. Căutam după firul de pai şi ar fi trebuit să 
înţeleg că nu era decât aşa ceva, râse el scurt. Henrik este un 
rechin bătrân. Avea un produs de vânzare şi mi-a spus exact ce 
voiam eu să aud. 

Mikael se ridică, ducând-se la chiuvetă. Se întoarse spre 
Frode, rezumându-şi sentimentele într-un singur cuvânt: 


— Dispari. 
— Mikael... eu... regret că... 
— Dirch. Du-te. 


Lisbeth Salander nu ştia dacă trebuia să se apropie de 
Mikael sau să-l lase în pace. Acesta rezolvă problema, luându-și 
haina fără să spună un cuvânt şi trântind uşa în urma lui. 

Timp de o oră, ea se învârti în sus şi în jos prin bucătărie. 
Avea o stare aşa de neplăcută, că se apucă să strângă masa şi 
spălă vasele - sarcină pe care de obicei o lăsa în grija lui Mikael. 
De mai multe ori se duse la fereastră, privind afară. Până la 
urmă, deveni aşa de neliniştită, că-şi puse pe ea geaca de piele 
şi ieşi să-l caute. Se îndreptă mai întâi spre portul de agrement, 
unde ferestrele mai erau luminate, dar nu văzu nici urmă de 


Mikael. O luă pe poteca de lângă apă, pe care obişnuiau să-şi 
facă plimbările de seară. Casa lui Martin Vanger era întunecată 
şi avea deja un aer părăsit. Se duse până la stâncile de pe 
promontoriu, unde stătuse în alte daţi cu Mikael, apoi se 
întoarse acasă. El nu revenise. 

Lisbeth a mers atunci la biserică. Nici acolo nu era. 

S-a oprit nedecisă un moment, întrebându-se ce să facă. 

Apoi, s-a întors la motocicletă, a luat o lanternă din geanta 
de sub şa şi a pornit-o din nou, de-a lungul apei. 

A durat o vreme ca să se strecoare pe drumul pe jumătate 
invadat de vegetaţie şi încă şi mai mult timp ca să dea de 
poteca care ducea la cabana lui Gottfried. 

Aceasta apăru brusc în întunericul din spatele copacilor, 
când se afla chiar lângă ea. Mikael nu se vedea pe verandă, iar 
uşa era închisă. 

Era pe cale să plece înapoi în sat, când se hotărî să urce pe 
promontoriu. Şi dintr-o dată desluşi în întuneric silueta lui 
Mikael, pe debarcaderul unde Harriet Vanger îşi înecase tatăl. 
Văzându-l, scoase un suspin de uşurare. 

El o auzise venind şi se întoarse. Lisbeth se aşeză alături, 
fără să spună nimic. În cele din urmă, el rupse tăcerea; 

— lartă-mă. Am avut nevoie de un moment de singurătate. 

— Ştiu. 

Aprinse două ţigări, întinzându-i una dintre ele. Mikael o 
privi. Lisbeth Salander era persoana cea mai asocială pe care o 
întâlnise vreodată, cea care ignorase de fiecare dată încercările 
lui de-a vorbi despre chestiuni personale şi care nu acceptase 
nici cel mai mic gest de simpatie. Ea îi salvase viaţa şi acum 
ieşise în plină noapte, să-l caute în mijlocul a nicăieri. Îi trecu 
braţul în jurul umerilor. 

— Acum ştiu că am şi eu un preţ de cumpărare. Noi am 
abandonat toate femeile acelea, spuse el. Ei vor înăbuși toată 
povestea. Tot ce se află în subsolul lui Martin va dispărea. 

Lisbeth nu răspunse. 

— Erika avea dreptate, spuse el. Aş fi putut fi mult mai util 
dacă m-aş fi dus în Spania, să fac amor cu spanioloaicele timp 
de o lună, ca să mă întorc după aceea, să mă ocup de 
Wennerström. Acum, am pierdut luni de zile fără nici un folos. 

— Dacă te-ai fi dus în Spania, Martin Vanger ar fi continuat 
să „activeze” în pivniţă... 


Tăcere. Rămaseră acolo o bună bucată de vreme, înainte ca 
Mikael să se ridice, propunând să se întoarcă acasă. 

Mikael a adormit înaintea lui Lisbeth. Ea rămase trează, 
ascultându-i respiraţia. Aşteptă un moment, apoi se duse în 
bucătărie să-şi facă o cafea, se aşeză în beznă pe bancă şi fumă 
mai multe ţigări, reflectând intens. Pentru ea, fusese evident că 
Vanger şi Frode aveau să-l tragă pe sfoară. Era în natura lor! 
Dar asta era problema lui Mikael, nu a ei. Sau nu era aşa? 

La urmă, se decise. Stinse mucul în scrumieră şi merse la 
Mikael, aprinse lampa şi începu să-l scuture, până ce-l trezi. Era 
două jumătate noaptea. 

— Cee? 

— Am o întrebare. Scoală-te. 

Mikael se ridică în capul oaselor şi o privi, încă adormit. 

— Când ai fost inculpat, de ce nu te-ai apărat? Mikael 
scutură capul, apoi îi întâlni privirea. Işi aruncă ochii pe ceas. 

— E o poveste lungă, Lisbeth. 

— Spune-o. Am timp. 

El rămase tăcut o vreme, gândind la ce să spună. Se decise 
să spună adevărul. 

— Nu aveam cum să mă apăr. Conţinutul articolului era fals. 

— Când am intrat în computerul tău şi am citit e-mailurile cu 
Erika Berger, se aflau acolo o grămadă de referiri la afacerea 
Wennerström, dar voi discutaţi tot timpul detalii practice despre 
proces şi nimic despre ce s-a întâmplat cu adevărat. Spune-mi 
ce n-a mers. 

— Lisbeth, nu pot să destăinuiesc adevărata istorie. Am fost 
total tras în piept. Erika şi eu, noi suntem întru totul de acord că 
ar dăuna şi mai mult credibilităţii noastre dacă am încerca să 
povestim ce s-a întâmplat în realitate. 

— Auzi tu, Kalle Blomkvist, ieri seară îmi ţineai ditamai 
predica despre prietenie şi încredere şi tot restul. N-am de gând 
să-ţi pun istoria pe Internet. 


Mikael a mai protestat de câteva ori. El i-a amintit lui Lisbeth 
că era în toiul nopţii şi a pretins chiar că nu avea forţă destulă 
ca să gândească la toată povestea aceea. Ea a rămas acolo 
plină de încăpățânare, până ce el s-a predat. Mikael s-a dus la 
toaletă, s-a spălat pe faţă şi a pus de cafea. Apoi, a venit înapoi 
în pat şi i-a povestit cum vechiul lui coleg de şcoală Robert 


Lindberg îi stârnise curiozitatea, într-o şalupă galbenă de marca 
Mălar-30, la cheiul vizitatorilor din Arholma, în urmă cu doi ani. 

— Vrei să spui că prietenul tău te-a minţit? 

— Nu, deloc. El a povestit exact ce ştia şi eu am putut 
verifica fiecare cuvânt în documentele de la revizia făcută la 
SIB. Am mers chiar şi în Polonia, să fotografiez hangarul de tablă 
în care „marea” întreprindere Minos fusese instalată. Am 
intervievat mai multe persoane care fuseseră angajate de firmă. 
Toţi au spus exact aceleaşi lucruri. 

— Nu te înţeleg. 

Mikael suspină. Mai dură un timp, până ce începu să 
vorbească din nou: 

— Aveam un story al naibii de bun. Nu mă confruntasem 
încă direct cu Wennerström în persoană, dar istoria era beton 
armat şi, dacă aş fi publicat-o imediat, l-aş fi destabilizat cu totul 
pe tip. Poate că nu s-ar fi ajuns până la o acuzaţie de 
escrocherie - afacerea fusese deja aprobată de comisia de 
revizie -, dar i-aş fi distrus reputaţia. 

— Şi ce n-a mers? 

— Undeva, pe drum, cineva s-a prins cu ce mă ocupam şi 
Wennerström a aflat despre existenţa mea. Şi, deodată au 
început să se petreacă o mulţime de chestii bizare. Mai întâi, am 
primit ameninţări: telefoane anonime, date din cabine cu card, 
imposibil de detectat. Erika, de asemenea, a primit telefoane de 
ameninţări. Porcăriile obişnuite, de genul „dacă nu te potoleşti, 
o să-ţi prindem în cuie ţâţele pe uşa unui şopron”, şi aşa mai 
departe. Evident, a fost teribil de iritată. 

Luă o ţigară de la Lisbeth. A 

— Apoi s-a întâmplat ceva foarte dezagreabil. Intr-o noapte 
târziu, părăsind redacţia, am fost atacat de doi tipi care s-au 
aruncat asupra mea şi mi-au administrat un toc de bătaie. M-au 
luat pe neaşteptate şi m-au bătut până ce mi-am pierdut 
cunoştinţa. N-am putut să-i identific, dar unul dintre ei semăna 
cu un biker! bătrân. 

— OK. 

— Toată această manifestare de interes nu a făcut decât ca 
Erika să se înfurie şi eu să mă încăpăţânez. Am întărit 
securitatea la Millennium. Singura problemă era că tracasările 


1 Biker (engl.): folosit argotic - motociclist de tiul celor din Dark 
Angels. 


erau disproporţionate, în raport cu conţinutul istoriei noastre. Nu 
înţelegeam de ce se întâmplau toate acestea. 

— Dar istoria pe care ai publicat-o tu era cu totul diferită. 

— Exact. Dintr-o dată, am descoperit o nouă spărtură. 

Am făcut contact cu o sursă, un Deep Throat din anturajul lui 
Wennerström. Această sursă era literalmente moartă de frică şi 
noi n-am putut întâlni omul decât în camere de hotel anonime. 
El ne-a povestit că banii de la afacerea Minos fuseseră folosiţi în 
cumpărarea de arme destinate războiului din Iugoslavia. 
Wennerström făcuse afaceri cu ustaşii. Şi, în plus, tipul ne-a 
transmis copii după documente scrise, pentru a-şi confirma 
spusele. 

— Şi voi l-aţi crezut? 

— Era foarte abil. Ne-a furnizat suficiente informaţii, care să 
ne conducă la o altă sursă, care putea să confirme povestirea 
lui. Am primit chiar şi o fotografie, reprezentându-l pe cel mai 
apropiat colaborator al lui Wennerström, dând mâna cu 
cumpărătorul. Era un material trăsnet, bine detaliat şi totul 
părea că se putea dovedi. Am publicat. 

— Şi totul era făcătură. 

— Era o farsă de la cap la coadă, încuviinţă Mikael. 
Documentele erau falsuri abil făcute. Avocatul lui Wennerström 
a putut chiar dovedi că fotografia subalternului şi a şefului 
ustaşilor era un montaj - colajul a două fotografii diferite, făcut 
cu ajutorul programului Photoshop. 

— Fascinant, spuse Lisbeth cu luciditate, dând din cap 
gânditoare. 

— Nu-i aşa? După aceea, a fost uşor să vedem cum 
fuseserăm  manipulaţi. Istoria originală i-ar fi dăunat lui 
Wennerström. Acum, ea se pierdea într-o mare de falsuri - cea 
mai teribilă înscenare pe care am văzut-o în viaţa mea. 
Publicasem un material care-i permitea lui Wennerström să 
adune puncte cu grămada şi să-şi probeze inocenţa. Şi totul 
fusese făcut cu o îndemânare diabolică. 

— Nu vă puteaţi retrage, povestind adevărul. Nu aveati nici o 
dovadă că Wennerström pusese la cale falsul. 

— Mai rău decât atât. Dacă am fi încercat să povestim 
adevărul şi am fi fost destul de tâmpiţi ca să-l acuzăm pe 
Wennerström că se afla în spatele afacerii, pur şi simplu nimeni 
nu ne-ar fi crezut. Ar fi arătat ca o încercare disperată de a da 


vina pe un industriaş nevinovat. Am fi apărut ca obsedaţi de 
comploturi şi cu totul nebuni. 

— Inţeleg. 

— Wennerström era dublu gardat. Dacă falsificarea devenea 
cunoscută, el ar fi putut pretinde că era unul dintre duşmanii lui 
care voiau să-l târască în noroi. lar noi, cei de la Millennium, 
ne-am fi pierdut din nou orice credibilitate, pentru că înghiţisem 
toate informaţiile care se dovediseră false. 

— Atunci, ai ales să nu te aperi şi să mergi la puşcărie. 

— Meritam pedeapsa, spuse Mikael cu amărăciune în glas. 
Mă făcusem vinovat de defăimare. Acum, ştii. Pot să mă duc la 
culcare? 


Mikael stinse lampa şi închise ochii. Lisbeth se culcă alături. 
O vreme, rămase tăcută. 

— Wennerström este un gangster. 

— Ştiu. 

— Nu, vreau să spun că eu ştiu că el este gangster. Lucrează 
cu toţi, de la mafia rusească până la cartelurile de droguri 
columbiene. 

— Ce vrei să spui? 

— Când i-am dat lui Frode raportul, el mi-a dat o însărcinare 
extra. M-a rugat să încerc să aflu ce se întâmplase de fapt la 
proces. Tocmai începusem, când m-a sunat Armanski şi a anulat 
treaba. 

— Aşa. 

— Presupun că nu mai avea nevoie de anchetă, din moment 
ce tu ai acceptat misiunea lui Henrik Vanger. Nu-l mai interesa. 

— Şi? 

— Ei bine, mie nu-mi place să las treburile neterminate. 
Aveam câteva săptămâni... să spunem, libere, în primăvara 
asta, într-un moment când Armanski nu avea treabă pentru 
mine şi, de amuzament, am început să cotrobăi în afacerea 
Wennerström. 

Mikael se ridică, aprinse lampa şi o privi pe Lisbeth Salander. 
Privirea lui se încrucişa cu ochii ei mari. Ea avea de fapt un aer 
plin de vinovăţie. 

— Ai găsit ceva? 

— Am tot hard discul lui în computerul meu. Dacă vrei, poţi 
avea câte dovezi vrei, că este un adevărat gangster. 


28 
Marţi 29 iulie - vineri 24 octombrie 

De trei zile, Mikael Blomkvist stătea aplecat peste copiile 
fişierelor din computerul ei. Problema era că detaliile se 
schimbau tot timpul. O afacere cu opţiuni la Londra. Alta cu 
devize, la Paris, printr-un reprezentant. O societate-cutie de 
scrisori în Gibraltar. Un cont la Chase Manhattan Bank, la New 
York, brusc multiplicat cu doi. 

Apoi, era plin de semne de întrebare consternante: o 
societate comercială cu 200 000 de coroane, cu un cont neatins, 
înregistrat cu cinci ani în urmă la Santiago de Chile - una dintre 
cele aproape treizeci de firme asemănătoare, aflate în 12 ţări 
deosebite - şi nici urmă de informaţii despre activitatea lor 
practică. Firme care aşteptau? Ce anume? Erau faţade pentru 
alte activităţi? Computerul nu dădea răspunsul, care se afla doar 
în mintea lui Wennerström şi care poate că era foarte clar 
pentru el, şi de aceea niciodată nu fusese formulat în vreun 
document electronic. 

Salander era convinsă că cea mai mare parte dintre aceste 
întrebări nu vor căpăta niciodată răspunsul. Ei puteau vedea 
mesajul, dar fără cod nu vor putea niciodată interpreta sensul. 
Imperiul lui Wennerström era ca o ceapă de pe care poţi scoate 
strat după strat; un labirint de societăţi care erau una 
proprietatea alteia. Companii, conturi, fonduri, valori. Ei puteau 
constata că nimeni - poate nici Wennerström însuşi - nu putea 
avea o privire de ansamblu. Imperiul lui Wennerström avea o 
viaţă proprie. 

Exista o structură, sau cel puţin o sugestie de structură. Un 
labirint de societăţi interdependente. Imperiul lui Wennerström 
era evaluat la o sumă care avea variaţii incredibile, între 100 şi 
400 de miliarde de coroane, depinzând de persoana pe care o 
întrebai, şi cum se făcea calculul. Dar, dacă întreprinderile îşi 
stăpâneau una venitul celeilalte -, care era atunci valoarea reală 
a acestor întreprinderi? 

Când Lisbeth Salander îi puse întrebarea, Mikael Blomkvist o 
privi cu o expresie chinuită: 

— Asta-i ezoterism curat, îi răspunse el, întorcându-se la 
sortarea soldurilor creditoare de bancă. 


Părăsiseră în grabă insula Hedeby, în dimineaţa când Lisbeth 
lansase bomba, care în prezent înghiţea tot timpul în care 
Mikael stătea treaz. Merseseră direct acasă la Lisbeth şi 
petrecuseră două zile şi două nopţi în faţa computerului, în 
vreme ce ea îl ghida prin universul lui Wennerström. El avea 
multe întrebări. Una dintre ele era provocată de simpla lui 
curiozitate: 

— Lisbeth, cum poţi tu practic să-i dirijezi computerul? 

— E o mică invenţie pe care a făcut-o colegul meu, Plague. 
Wennerström are un laptop IBM pe care lucrează, atât acasă, 
cât şi la birou. Asta înseamnă că toată informaţia se află pe un 
singur hard disc. El are cablu în imobilul în care locuieşte. 
Plague a descoperit un fel de manşon, care se prinde direct în 
jurul cablului şi pe care eu îl testez în prezent la computerul lui 
Wennerström; tot ce vede acesta este înregistrat şi de manşon, 
care trimite informaţia mai departe, la un server aflat undeva. 

— Nu are nici o protecţie? Lisbeth zâmbi: 

— Ba da, sigur că are protecţie. Dar poanta este că 
manşonul însuşi funcţionează ca un perete de protecţie. |ţi ia 
vreme să piratezi un computer în felul acesta. Să spunem că 
Wennerström a primit un e-mail; el merge mai întâi la manşonul 
lui Plague şi poate fi citit de noi, înainte chiar de a fi traversat 
protecţia lui. Dar şmecheria cea mai mare este că e-mailul este 
rescris, şi că i se injectează câţiva biţi dintr-un cod-sursă. 
Operația se repetă de fiecare dată când Wennerström 
aduce-ceva pe computer. Asta merge şi mai bine cu imaginile. 
El navighează enorm pe Internet. De fiecare dată când aduce o 
fotografie porno sau deschide un site nou, noi mai adăugăm 
câteva linii din codul nostru. După o vreme, câteva ore sau zile, 
depinzând de cât de mult foloseşte computerul, Wennerström a 
adus acasă un program întreg, de aproximativ trei megabiţi, în 
care fiecare bucată s-a adăugat celorlalte. 

— Şi? 

— Când ultimele bucăţi au ajuns, programul s-a integrat 
programului său de căutare pe Internet. El are impresia că are 
probleme computerul, şi este obligat să-l repornească. In vreme 
ce-l reporneşte, se încarcă un program cu totul nou. El foloseşte 
Microsoft Explorer. Data viitoare când porneşte Explorerul, de 
fapt porneşte un cu totul alt program, care se află invizibil în 
laptopul lui şi care arată şi funcţionează ca Explorer, dar care 


mai face şi o grămadă de alte lucruri. În primul rând, acesta 
preia controlul asupra protecţiei lui şi are grijă ca totul să pară 
că funcţionează cum trebuie. Apoi, el începe să scaneze din 
computer şi trimite bucăţi de informaţie, de fiecare dată când 
Wennerström clichează pe maus sau navighează. După o 
vreme, iarăşi depinzând de cât de mult a fost acesta pe 
Internet, noi am acumulat o oglindă completă a conţinutului 
hard-discului, undeva, pe un server. Atunci a venit momentul 
pentru HT. 

— HT, ce-i asta? 

— Sorry. Plague îl numeşte HT. Hostile Takeover. 

— Aha! 

— Toată şmecheria este ce se întâmplă pe urmă. Când 
structura este gata, Wennerström are de fapt două hard-discuri 
complete, unul, în computerul lui şi altul, pe serverul nostru. 
Data următoare când demarează computerul, el demarează în 
realitate computerul-oglindă. El nu mai lucrează pe propriul lui 
computer, ci pe serverul nostru. Computerul lui este un pic mai 
lent, dar asta este abia perceptibil. Şi, când eu mă cuplez la 
server, pot să-i piratez computerul în timp real. De fiecare dată 
când Wennerström apasă pe o tastă de pe computerul lui, eu o 
văd pe ecranul computerului meu. 

— Presupun că amicul tău este de asemenea hacker. 

— El a organizat ascultarea telefonului la Londra. El este un 
incompetent social jegos şi nu întâlneşte niciodată oameni, dar 
pe Internet a devenit o legendă. 

— De acord, spuse Mikael, adresându-i un surâs resemnat. 
Întrebarea numărul 2: de ce n-ai vorbit mai înainte despre 
Wennerström? 

— Nu m-ai întrebat niciodată. 

— Şi dacă aş fi continuat să nu te întreb - să presupunem că 
nu te-aş fi întâlnit niciodată -, atunci tu ai fi păstrat pentru tine 
cunoştinţele despre faptul că Wennerström este un gangster, în 
vreme ce Millennium dă faliment? 

— Nimeni nu-mi ceruse să-l demasc pe Wennerström, spuse 
Lisbeth pe un ton pedant. 

— Dar dacă ti-ar fi cerut? 

— Dar ţi-am povestit doar! răspunse ea, în defensivă. Mikael 
renunţa la subiect. 


Mikael era complet absorbit de cele ce se aflau în 
computerul lui Wennerstrom. Lisbeth copiase conţinutul hard 
discului lui Wennerström - ceva mai mult de cinci gigabytes - pe 
vreo zece CD-uri, şi avea impresia că, mai mult sau mai puţin, 
se mutase în apartamentul lui Mikael. Aştepta răbdătoare şi 
răspundea întrebărilor pe care acesta i le punea tot timpul. 

— Nu înţeleg cum poate fi aşa de al dracului de idiot, ca să-şi 
păstreze toate datele privind afacerile lui murdare pe un hard 
disc, spuse Mikael. Dacă ajunge cândva la poliţie... 

— Oamenii nu sunt raţionali. Aş zice că el nici nu-şi poate 
imagina că poliţia ar putea avea vreodată ideea să-i confişte 
computerul. 

— Se află deasupra oricăror bănuieli! Sunt de acord cu tine 
că e un nemernic arogant, dar trebuie să fie înconjurat de 
consultanţi experţi în securitate, care-i spun cum să-şi 
folosească computerul. Există aici material care provine din anul 
1993! 

— Computerul este destul de nou. A fost fabricat acum un 
an, dar Wennerström pare să fi transferat toată vechea 
corespondenţă şi celelalte de genul ăsta pe hard disc, în loc să 
le salveze pe CD-uri. El foloseşte în orice caz programe de 
criptare. 

— Precauţie total inutilă, dacă tu te afli în computerul lui şi 
citeşti parolele de fiecare dată când le scrie. 

Erau de patru zile înapoi, la Stockholm, când Christer Malm a 
telefonat pe mobilul lui Mikael, trezindu-l la trei dimineaţa. 

— Henry Cortez a fost aseară cu o prietenă la restaurant. 

— Aha, spuse Mikael, ameţit de somn. 

— Pe drum spre casă au nimerit la un bar de la Staţia 
Centrală. 

— Nu-i cel mai bun loc ca s-o cucerească. 

— Ascultă-mă. Janne Dahlman are concediu. Henry l-a văzut 
la o masă cu un alt bărbat. 

— Şi? 

— Henry îl cunoaşte pe numele cu care îşi semnează 
articolele: Krister Söder. 

— Numele mi se pare cunoscut, dar... 

— Lucrează la FinansMagasinet Monopol, care aparține 
grupului Wennerström, continuă Malm. 

Mikael se ridică în capul oaselor. 


— Mai eşti acolo? 

— Da, sunt. Asta nu înseamnă neapărat ceva. Söder este un 
simplu ziarist, poate fi un vechi amic al lui Dahlman. 

— Bine, sunt paranoic. Acum trei luni, Millennium a cumpărat 
un reportaj de la un free-/ancer. Cu o săptămână înainte să-l 
publicăm, Söder a publicat un articol de demascare aproape 
identic. Era acelaşi story, despre un fabricant de telefoane 
portabile, care înăbuşise un raport ce-l acuza că folosea o 
componentă care putea provoca scurtcircuite. 

— Aud ce spui. Dar asemenea lucruri se mai întâmplă. Ai 
vorbit cu Erika? 

— Nu, ea e tot plecată, nu se întoarce decât săptămâna 
viitoare. 

— Nu face nimic. Te sun mai târziu, spuse Mikael închizând 
telefonul. 

— Probleme? întrebă Lisbeth Salander. 

— Millennium, răspunse Mikael. Trebuie să ies, să dau o tură. 
Ai poftă să vii şi tu? 


Redacţia era pustie la ora aceea, aproape patru dimineaţa. 
Lui Lisbeth Salander i-au trebuit cam trei minute ca să 
descopere codul de acces la computerul lui Janne Dahlman şi 
încă două minute să transfere conţinutul pe iBook-ul lui Mikael. 

Cea mai mare parte dintre e-mailuri se aflau pe laptopul 
personal al lui Janne Dahlgren, la care ei nu aveau acces. Dar 
computerul de la Millennium i-a permis lui Lisbeth Salander să 
descopere că, în afară de adresa <www.millennium.se>, 
Dahlman avea o adresă hotmail personală. l-a trebuit şase 
minute să spargă codul şi să-i preia toată corespondenţa din 
ultimul an. Alte cinci minute, şi Mikael avea probe că Janne 
Dahlman lăsase să transpire informaţii despre situaţia revistei 
Millennium şi îl ţinuse pe redactorul de la FinansMagasinet 
Monopol la curent cu reportajele pe care Erika Berger le 
planificase pentru numărul următor. Spionajul dura cel puţin din 
toamna trecută. 

Au oprit computerele şi s-au reîntors în apartamentul lui 
Mikael, ca să doarmă câteva ore. Mikael i-a telefonat lui Christer 
Malm în jurul orei 10. 

— Am probe că Dahlman lucrează pentru Wennerström. 

— Eram sigur. OK, îl dau afară pe mizerabilul ăsta chiar azi. 


— N-o face. Nu face absolut nimic. 

— Nimic? 

— Christer, ai încredere în mine. Până când are concediu 
Dahlman? 

— Revine luni. 

— Câte persoane sunt astăzi la redacţie? 

— Păi, e aproape gol. 

— Poţi anunţa o şedinţă la ora 14? Nu le spune subiectul. Am 
să vin şi eu. 


Şase persoane erau aşezate în jurul mesei de conferinţe, în 
faţa lui Mikael. Christer Malm părea obosit. Henry Cortez avea 
aerul unui proaspăt îndrăgostit, aşa cum doar un tânăr de 
douăzeci şi patru de ani poate să aibă. Monika Nilssen părea 
plină de aşteptări; Christer Malm nu spusese un cuvânt despre 
ce avea să se vorbească la şedinţă, dar ea era acolo de destul 
de multă vreme ca să ştie că se petrecea ceva neobişnuit şi 
acum era iritată că fusese ţinută în afara evenimentelor. Singura 
care părea ca de obicei era Ingela Oskarsson, care lucra două 
zile pe săptămână, ocupându-se cu problemele de administraţie 
şi cu registrele de abonaţi şi care, de doi ani de zile, de când 
devenise mamă, avea încontinuu un aer hăituit Cealaltă 
angajată cu jumătate de normă era ziarista free-lancer Lotta 
Karim, care avea un contract asemănător cu cel al lui Henry 
Cortez şi care tocmai revenise la lucru după concediu. Christer 
mai reuşise să-l aducă din concediu şi pe Sonny Magnusson. 

Mikael a început prin a-i saluta pe toţi şi a le cere iertare că 
se ţinuse aşa de departe anul acela. 

— Despre ceea ce vom discuta astăzi n-am reuşit nici eu, 
nici Christer, s-o informăm pe Erika, dar pot să vă asigur că în 
acest caz eu vorbesc şi în numele ei. Astăzi vom decide viitorul 
revistei Mi/lennium. 

Făcu o pauză, lăsând cuvintele să-şi producă efectul. Nimeni 
nu a pus vreo întrebare. 

— Anul care a trecut a fost greu. Sunt uimit că nici unul 
dintre voi nu a preferat să-şi caute un loc în altă parte. Trebuie 
să presupun că ori sunteţi nebuni de legat, ori excepţional de 
loiali şi că vă place să lucraţi anume la acest ziar. De aceea, am 
de gând să pun câteva cărţi pe masă şi să vă rog să vă aduceţi 
o ultimă contribuţie. 


— Ultima contribuţie... se miră Monika Nilsson. Asta sună ca 
şi cum ai vrea să desfiinţezi ziarul?! 

— Exact, răspunse Mikael. După vacanţă, Erika ne va aduna 
pe toţi la o foarte tristă şedinţă de redacţie, cu decizia că 
Millennium îşi va înceta apariţia la Crăciun şi că toţi vor fi 
concediaţi. 

De data aceasta, o anume nelinişte începu să se 
răspândească printre cei adunaţi. Chiar şi Christer Malm avu 
pentru o clipă impresia că Mikael vorbea serios. Apoi, îi observă 
zâmbetul satisfăcut. 

— Ceea ce va trebui să faceţi în cursul toamnei este un joc 
dublu. Trebuie să vă spun că iubitul nostru secretar de redacţie 
Janne Dahlman mai scoate un ban în plus ca informator al lui 
Hans-Erik Wennerström. Prin urmare, duşmanul a fost tot timpul 
informat despre ceea ce se întâmpla la redacţie şi aceasta 
lămureşte o serie de neajunsuri în care am nimerit în ultimul an. 
Nu în ultimul rând tu, Sonny, atunci când un număr de firme 
care făceau reclamă în paginile noastre şi care ne păreau 
pozitive s-au retras brusc. 

— La dracu, nu mă miră deloc, exclamă Monika Nilsson. 

Janne Dahlman nu fusese niciodată prea simpatizat la 
redacţie şi destăinuirea părea să nu fie un şoc pentru nimeni. 
Mikael întrerupse rumoarea produsă: 

— Motivul pentru care vă spun acestea este că am totală 
încredere în voi. Am lucrat cu voi ani de zile şi ştiu că aveţi capul 
bine plasat pe umeri; de aceea, ştiu că veţi juca împreună în 
ceea ce se va întâmpla în toamna aceasta. Este de o importanţă 
capitală ca Wennerström să fie făcut să creadă că Millennium e 
pe cale să se prăbuşească. Şi treaba voastră aceasta este: să-l 
faceţi să creadă. 

— De fapt, cum stăm? întrebă Henry Cortez. 

— Situaţia este aşa. Ştiu că a fost greu pentru toţi, şi încă 
n-am ajuns la mal. În mod raţional, Millennium ar fi trebuit să fie 
pe drumul spre mormânt. Vă dau cuvântul meu că nu va fi aşa. 
Acum, Millennium este mai puternic decât era cu un an în urmă. 
După ce se termină această întâlnire, eu voi dispărea din nou 
vreo două luni. Spre sfârşitul lui octombrie, voi fi înapoi. Atunci îi 
vom tăia aripile lui Hans-Erik Wennerström. 

— Cum? întrebă Henry Cortez. 


— Sorry. Nu am intenţia să vă pun la curent. Voi scrie un nou 
articol despre Wennerström De data aceasta, vom face lucrurile 
cum trebuie. Apoi, vom începe să pregătim revelionul aici, la 
revistă. Mă gândesc la un meniu cu Wennerström prăjit, la felul 
întâi, şi alţi critici, la desert. 

Dintr-o dată, atmosfera deveni foarte destinsă. Mikael se 
întreba cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi aflat la masa de conferinţe 
şi s-ar fi ascultat pe sine însuşi? Sceptic? 

Probabil. Dar se părea că încă mai avea capital de încredere 
în rândurile micii trupe de angajaţi ai revistei. Ridică din nou 
mâna. 

— Ca să reuşim, este foarte important ca Wennerström să 
creadă că Mi/lennium e pe cale să se prăbuşească. Nu vreau să 
inventeze cine ştie ce campanie de apărare sau să ascundă 
probe în ultimul moment. De aceea, trebuie să punem la punct 
un scenariu după care veţi lucra la toamnă. 

În primul rând, este important ca nimic din ceea ce am 
discutat astăzi să nu fie pus pe hârtie sau discutat prin e-mail, 
ori cu cineva din afara acestei încăperi. Nu ştim în ce măsură 
cotrobăie Dahlman prin computerele noastre şi eu tocmai am 
aflat că e destul de uşor să citeşti corespondenţa colegilor de 
muncă. Prin urmare - acestea le vom face doar oral. Dacă în 
săptămânile viitoare simţiţi nevoia să discutaţi cu cineva, 
adresaţi-vă lui Christer şi întâlniţi-vă acasă la el. Extrem de 
discret. 

Mikael scrise pe o tablă albă: nici un e-mail. 

— În al doilea rând, trebuie să vă certaţi. Vreau să începeţi 
prin a mă bârfi pe mine, ori de câte ori Janne Dahlman se află în 
apropiere. Nu exageraţi. Lăsaţi doar liberă partea câinoasă din 
ego-ul vostru. 

Scrise pe tablă: câinoşenie. 

— În al treilea rând: Când Erika vine acasă, tu, Christer, o vei 
informa despre ce s-a pus la cale. Ea va trebui să-l facă pe 
Dahlman să creadă că acordul nostru cu concernul Vanger - 
care pentru moment ne ţine pe linia de plutire - s-a întrerupt, 
din cauză că Henrik Vanger este grav bolnav, iar Martin Vanger 
a murit în accident de maşină. 

Scrise cuvântul: dezinformare. 

— Trebuie să înţelegem că acest contract continuă să fie 
solid, nu-i aşa? întrebă Monika Nilsson. 


— Crede-mă, spuse Mikael pe un ton amar. Grupul Vanger va 
merge foarte departe, ca să fie sigur că Millennium 
supravieţuieşte. Peste câteva săptămâni, să spunem, la sfârşitul 
lui august, Erika vă va chema la o adunare şi vă va da preavize. 
Este important să înţelegeţi cu toţii că este doar o farsă şi că 
singurul care va dispărea de aici va fi Janne Dahlman. Dar va 
trebui să faceţi jocul complet. Incepeţi să spuneţi că umblaţi 
după altă slujbă şi vorbiţi despre ce referinţă mizerabilă va fi 
numele revistei în CV-ul vostru. 

— Şi crezi că această comedie va salva Mi/lennium? întrebă 
Sonny Magnusson. 

— Sunt sigur. Sonny, vreau să plăsmuieşti un raport lunar 
fictiv, care să arate că tendinţa de urcare a numărului de 
reclame din ultimele luni s-a răsturnat din nou şi că numărul de 
abonaţi scade, de asemenea. 

— Pare nostim, spuse Monika. Vom păstra toate acestea 
intern, la redacţie, sau le lăsăm să transpire şi în afară? 

— Voi le veţi păstra intern. Dacă istoria apare altundeva, 
ştim cine a plasat-o. Dacă ne întreabă cineva, peste câteva luni, 
atunci vom putea răspunde „cum, ai ascultat la zvonuri?” şi că 
niciodată nu a fost vorba ca Mi/lennium să înceteze. Cel mai bun 
lucru care s-ar putea întâmpla ar fi ca Dahlman să iasă să 
anunţe presa. Atunci, el va fi cel care va fi tratat de idiot după 
aceea. Dacă puteţi să-i daţi vreo informaţie asupra unei poveşti 
credibile, dar total idioate, vă rog s-o faceţi, aveţi mână liberă! 

Au petrecut următoarele trei ore ca să pună la punct un 
scenariu şi să-şi împartă între ei rolurile. 

După întâlnire, Mikael s-a dus să bea o cafea cu Christer la 
cafeneaua /ava, pe „cocoaşa”! de pe Hornsgatan. 

— Christer, este foarte important ca tu s-o culegi pe Erika de 
la aeroport, s-o pui la curent cu situaţia. Trebuie s-o convingi să 
joace în jocul acesta. Aşa cum o cunosc, o să vrea să se 
năpustească imediat pe Dahlman - nici nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Nu vreau ca Wennerstrom să afle despre afacere şi să 
aibă timp să distrugă probe. 

— De acord. 


1 Este vorba de o parte mai ridicată de pe strada Hornsgatan, 
asupra nivelării căreia au fost multe discuţii; în cele din urmă, ea a 
fost păstrată ca atare şi acolo se află multe săli de expoziţie şi 
magazine de antichităţi. 


— Şi ai grijă ca Erika să se ţină departe de e-mail, până ce-şi 
instalează programul de criptare PGP şi învaţă să-l folosească. 
Cu ajutorul lui Dahlman, Wennerström poate cu cea mai mare 
probabilitate să citească tot ce ne scriem unii altora. Eu vreau 
ca tu şi ceilalţi de la redacţie să vă instalaţi PGP. Fă-o natural. O 
să primeşti numele unui consultant pe care îl vei contacta şi 
care va avea grijă de toate computerele de la redacţie. Lasă-l să 
instaleze programul, ca pe ceva ce face parte din însărcinarea 
lui. 

— Am să fac cât voi putea mai bine. Dar, Mikael, despre ce 
este vorba? 

— Wennerström. Am de gând să-l bat în cuie pe uşa unui 
grajd. 

— Cum? 

— lartă-mă, deocamdată este secretul meu. Pot doar să-ţi 
spun că am material care va face ca prima noastră dezvăluire să 
pară o simplă distracţie de familie. 

Christer Malm avea un aer stingherit: 

— Eu totdeauna am avut încredere în tine, Mikael. Înseamnă 
aceasta că tu nu ai încredere în mine? 

Mikael începu să râdă: 

— Nu. Dar, chiar în momentul de faţă eu mă ocup cu 
activităţi ilegale de mare anvergură, care-mi pot aduce doi ani 
de puşcărie. Ca să spun aşa, formele de research pe care le 
utilizez sunt un pic îndoielnice... Joc acum cu mijloace cam la fel 
de elegante ca Wennerström. Nu vreau ca tu şi Erika sau 
altcineva de la Millennium să fiţi amestecați în vreun fel. 

— Ai un talent să mă sperii... 

— la-o încet. Şi, poţi să-i comunici lui Erika că acest story va 
fi ceva mare. Foarte mare. 

— Erika o să vrea să ştie despre ce este vorba... Mikael 
reflectă o clipă, apoi zâmbi: 

— Transmite-i că astă primăvară, când a semnat în spatele 
meu contractul cu Henrik Vanger, m-a făcut să înţeleg foarte 
clar că de acum nu mai sunt decât un free-/ancer şi muritor de 
rând, care nu se mai află în consiliul de conducere şi nu mai are 
nici o influenţă în politica urmată de Millennium. De bună 
seamă, asta înseamnă şi că nu mai am obligaţia s-o informez. 
Dar, îi promit că, dacă se poartă cum se cuvine, o s-o las să 
citească prima. 


Christer Malm începu să râdă în hohote: 
— Va fi furioasă, constată el vesel. 


Mikael ştia că nu a fost cu totul sincer faţă de Christer Malm. 
Cel mai natural lucru ar fi fost să ia imediat contact cu Erika şi 
s-o pună la curent cu informaţia pe care o avea. Dar nu voia să-i 
vorbească. De vreo zece ori avusese telefonul în mână, formân- 
du-i numărul. De fiecare dată renunţase. 

Ştia unde era problema. Nu putea s-o privească în ochi. 

Participarea lui la muşamalizarea afacerii din Hedestad era 
impardonabilă din punct de vedere jurnalistic. Nu avea nici o 
idee cum ar fi putut să-i explice, fără să mintă - ori, dacă era 
ceva ce nu avea de gând să facă vreodată era s-o mintă pe 
Erika Berger. 

Şi, mai ales, nu avea curajul să înfrunte această problemă, în 
vreme ce se pregătea să-l atace pe Wennerström. In consecinţă, 
amână întâlnirea, închise telefonul mobil şi nu-i vorbi. Ştia că 
era doar un răgaz de scurtă durată. 


Imediat după şedinţa de redacţie, Mikael s-a mutat la cabana 
lui de la Sandhamn, unde nu mai fusese de peste un an. In 
bagaj avea două cartoane cu fişiere printate şi CD-urile pe care i 
le dăduse Lisbeth Salander. A făcut provizii de mâncare, s-a 
închis în casă, a deschis iBook-ul şi a început să scrie. In fiecare 
zi făcea o scurtă plimbare, cumpăra ziarele şi făcea 
cumpărături. În port se mai aflau încă multe vase cu pânze şi 
tinerii care împrumutaseră barca tatălui se îmbătau ca de obicei 
la barul scufundătorilor, până ce nu mai ştiau de ei. Mikael abia 
de observa ce se petrecea în jur. Practic, stătea în faţa 
computerului din momentul în care deschidea ochii până când 
cădea frânt de osteneală seara. 


Poştă electronică criptată de la director de revistă 
<erika.bergerOmillennium.se> la girant responsabil şi 
redactor-şef în concediu fără plată 
<mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Mikael. Trebuie să ştiu ce se întâmplă. Dumnezeule, revin 
din concediu şi cad în plin haos. Vestea despre Janne Dahlman şi 
jocul dublu pe care l-ai imaginat. Martin Vanger e mort. Harriet 


Vanger trăieşte. Ce se întâmplă în Hedeby? Unde eşti tu? Există 
vreun story? De ce nu răspunzi la mobil? 

P.S. Am înţeles înţepătura pe care Christer mi-a transmis-o 
plin de plăcere. O s-o plăteşti. Eşti supărat pe mine 
de-adevăratelea? 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergerQmillennium.se>: 


Hej, Ricky. Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt 
supărat. lartă-mă că n-am reuşit să te ţin la curent, dar ultimele 
luni din viaţa mea au fost ca un montagne-russe. Am să-ţi 
povestesc când ne vedem, dar nu prin e-mail. Acum sunt în 
Sandhamn. Există un story, dar nu Harriet Vanger este 
subiectul. Voi rămâne blocat aici o vreme. Apoi, se va termina. 
Ai încredere în mine. Te pup, M. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


La Sandhamn? Vin imediat. 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergerQmillennium.se>: 


Nu chiar acum. Aşteaptă vreo două săptămâni, cel puţin 
până ce pun ordine în text. De altfel, aştept altă vizită. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Atunci mă ţin, natural, deoparte. Dar trebuie să ştiu ce se 
întâmplă. Henrik Vanger a devenit director din nou şi nu-mi 
răspunde când îl sun. În cazul în care contractul cu Vanger s-a 
rupt, trebuie să aflu şi eu. Pentru moment, nu am habar ce să 
fac. Trebuie să ştiu dacă revista supravieţuieşte, sau nu. Ricky. 

P.S. Cine este ea? 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergergmillennium.se>: 


În primul rând: poţi fi convinsă că Henrik nu se va retrage. 
Dar a avut un grav atac de inimă şi lucrează doar un scurt 
moment în fiecare zi şi pot să cred că haosul după moartea lui 
Martin şi reînvierea Harrietei îi iau toate puterile. 

În al doilea rând: Millennium va supravieţui. Eu trudesc din 
greu la cel mai important reportaj din viaţa noastră şi, când îl 
vom publica, îl vom da la fund pe Wennerström pentru vecie. 

În al treilea rând: viaţa mea este pentru moment cu susul în 
jos, dar tu, eu şi Millennium - nimic nu s-a schimbat. Ai 
încredere în mine. Te pup. Mikael. 

PS. Am să vă fac cunoştinţă la prima ocazie. O să te uluiască. 


Când Lisbeth Salander a sosit la Sandhamn, l-a găsit pe 
Mikael neras şi cu ochii roşii; acesta a îmbrăţişat-o scurt şi a 
rugat-o să pună de cafea, în timp ce el avea să termine un text. 

Lisbeth s-a uitat prin cabană şi a constatat aproape imediat 
că se simţea bine acolo. Casa era construită direct pe un 
ponton, cu apa la doi metri de uşă. 

Avea doar şase pe cinci metri, dar tavanul era aşa de înalt, 
că un loc de pat avusese loc la capătul unei scări în spirală. Ea 
putea sta în picioare - Mikael era silit să se aplece câţiva 
centimetri. Lisbeth a inspectat patul şi a constatat că era destul 
de lat ca să încapă amândoi. 

Cabana avea o fereastră mare spre apă, chiar lângă uşa de 
intrare. Acolo se afla masa de bucătărie, care îndeplinea şi rolul 
de birou. Pe peretele de lângă masă se afla un raft cu un 
CD-player, o mulţime de albume cu Elvis Presley şi câteva de 
hard-rock, două genuri care nu intrau în topul priorităţilor ei. 

Într-un colţ se afla o sobă cu lemne. În rest, mobilierul consta 
doar dintr-un dulap mare fixat de perete pentru haine şi lenjerie 
şi o chiuvetă, care funcţiona şi ca loc de spălat, în spatele unei 
draperii. Lângă chiuvetă se afla o fereastră mică. Sub scara în 
formă de melc, Mikael instalase un WC chimic, într-o 
despărţitură cu uşă. Cabana toată era aranjată ca o cabină de 
vapor, cu tot felul de compartimente iscusit găsite. 

În ancheta ei despre Mikael Blomkvist, aflase că acesta 
renovase cabana şi făcuse singur tâmplăria - o concluzie trasă 
din comentariile unui cunoscut, care-i trimisese e-mailuri după o 
vizită la Sandhamn şi care fusese impresionat de îndemânarea 


lui. Totul era curat, modest şi simplu, aproape spartan. 
înţelegea de ce Mikael iubea aşa de mult cabana din Sandhamn. 

După două ore, a reuşit să-l distragă de la lucru în aşa 
măsură, că el, plin de frustrare, a închis computerul, s-a ras şi a 
luat-o într-o vizită ghidată prin Sandhamn. Vremea era ploioasă 
şi bătea vântul, aşa că în curând au acostat la restaurant. Mikael 
i-a povestit ce scrisese şi Lisbeth i-a dat un CD cu ultimele 
noutăţi de pe computerul lui Wennerström. 

Pe urmă, l-a tras înapoi la cabană, a reuşit să-l facă să-şi 
scoată hainele şi a continuat să-i distragă atenţia. S-a trezit 
târziu în noapte; era singură în pat şi, privind jos, l-a văzut 
aplecat peste computer. A stat multă vreme aşa, cu capul în 
palme, privindu-l. Părea fericit, şi ea însăşi s-a simţit dintr-o dată 
ciudat de satisfăcută de viaţă. 


Lisbeth a rămas doar cinci zile, înainte de a se întoarce la 
Stockholm, pentru o treabă pentru care Dragan Armanski o 
sunase disperat. A consacrat unsprezece zile de muncă pentru 
însărcinarea aceea, a scris raportul şi a revenit la Sandhamn. 
Grămada de hârtii printate de lângă computerul lui Mikael 
crescuse simţitor. 

De data aceasta, a rămas patru săptămâni. Urma un soi de 
rutină: se sculau la ora 8 şi luau micul dejun timp de vreo oră. 
Pe urmă, Mikael lucra intens până târziu, după-amiaza, după 
care făceau o plimbare şi discutau. Lisbeth petrecea cea mai 
mare parte a zilei în pat, unde ori citea, ori intra pe Internet, 
prin modemul lui Mikael. Evita să-l deranjeze în cursul zilei. 
Cinau destul de târziu şi abia după aceea Lisbeth lua iniţiativa, 
obligându-l să vină în pat, unde avea grijă ca el să-i acorde 
întreaga lui atenţie. 

Lisbeth se simţea ca şi cum ar fi fost în prima vacanţă din 
viaţa ei. 


Poştă criptată de la <erika.bergerOmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Hei, M. Acum e oficial. Janne Dahlman şi-a dat demisia şi 
începe peste trei săptămâni la FinansMagasinet Monopol. Ţi-am 
făcut pe plac, n-am spus nimic şi toată lumea joacă această 
comedie. E. 


PS. Oricum, toţi par să se amuze. Zilele trecute, Henry şi 
Lotta s-au certat, de şi-au aruncat lucruri în cap. Au împins jocul 
aşa de departe, că nu ştiu cum de nu s-a prins Dahlman. 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergergmillennium.se>: 


Urează-i noroc şi lasă-l să plece. Dar încuie argintăria. 
Te pup, te pup, M. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Rămân fără secretar de redacţie cu două săptămâni înainte 
de a intra la tipar şi ziaristul meu investigator stă la Sandhamn, 
refuzând să vorbească cu mine. Micke, îngenunchez în faţa ta. 
Nu poţi veni? Erika. 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergerQmillennium.se>: 


Mai rezistă câteva săptămâni, pe urmă ajungem în port. Şi 
începe să planifici ca numărul de decembrie să fie deosebit de 
tot ce-am făcut. Textul meu va avea aprox. 40 de pagini de ziar. 
M. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistomillennium.se>: 


40 de pagini! Eşti normal? 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergergmillennium.se>: 


Va fi un număr cu temă. Mai am nevoie de trei săptămâni. 
Tu poţi face următoarele: 

1. Inregistrează o firmă cu numele Millennium; 

2. scoate un număr ISBN; 

3. cere-i lui Christer să imagineze un /ogo-type frumos 
pentru noua noastră editură; 


4. caută o tipografie bună care poate să scoată o carte în 
poket repede şi ieftin. 

Şi, de fapt, avem nevoie de capital, ca să tipărim prima 
noastră carte. Te pup. Mikael. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Număr cu temă. Editură. Bani. Yes, master. Mai vrei să fac 
ceva? Să dansez goală la Slussen? 
PS. Presupun că ştii ce faci. Dar ce fac eu cu Dahlman? 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergerQmillennium.se>: 


Nu faci nimic cu Dahlman. Lasă-l să plece. Monopol nu va 
supravieţui multă vreme. la mai mult material free-/ancer pentru 
numărul acesta. Şi angajează un alt secretar de redacţie, pentru 
numele lui Dumnezeu! M. 

PS. Vreau foarte tare să te văd dansând goală în piaţa de la 
Slussen. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Piaţa de la Slussen - in your dreams. Totdeauna am făcut 
angajările împreună, Ricky. 


De la <mikael.blomkvistOmillennium.se> 
La <erika.bergerQmillennium.se>: 


Şi totdeauna am fost de acord pe cine să angajăm. Suntem 
şi de data asta, pe oricine alegi, O să-l punem la zid pe 
Wennerström. Acesta este întregul story. Lasă-mă doar să-l 
termin liniştit. M. 


La începutul lui noiembrie, Lisbeth Salander a citit o notă pe 
care o găsise în suplimentul la Hedestads-Kuriren. Îi atrase 
atenţia lui Mikael. Isabella Vanger murise, după un scurt timp de 
boală. Ea era plânsă de fiica de curând regăsită, Harriet Vanger. 


De la <erika.bergerQmillennium.se> 
La <mikael.blomkvistOmillennium.se>: 


Hei, Mikael. 

Harriet Vanger m-a vizitat astăzi la redacţie. A sunat cu cinci 
minute înainte de a-şi face apariţia, şi eu eram total nepregătită. 
O femeie frumoasă, în haine elegante şi cu privire îngheţată. 

A venit să-mi comunice că îl înlocuia pe Martin Vanger, ca 
reprezentant al lui Henrik Vanger în conducere. A fost 
politicoasă şi prietenoasă şi mi-a dat asigurări că trustul Vanger 
nu avea intenţia să revină asupra convenției noastre, ci că 
familia era de acord să ţină angajamentele luate de Henrik faţă 
de revistă. M-a rugat s-o las să viziteze redacţia şi voia să ştie 
cum resimt eu situaţia. 

l-am spus cum stau lucrurile. Că e ca şi cum n-aş avea 
pământ ferm sub picioare, că tu mi-ai interzis să te vizitez la 
Sandhamn şi că nu ştiu la ce lucrezi, doar că tu crezi c-o să-i 
venim de hac lui Wennerström. (Presupun că aveam voie să 
spun asta. Oricum, ea este în conducere!) A ridicat o 
sprânceană, a zâmbit şi a întrebat dacă mă îndoiam că vei reuşi. 
Ce poţi răspunde la aşa ceva? Am spus că aş fi mult mai liniştită 
dacă aş şti despre ce este vorba. Ei, e clar că am încredere în 
tine, dar mă aduci în pragul nebuniei! 

Am întrebat-o dacă ştie cu ce te îndeletniceşti. A negat, dar 
a afirmat că avea impresia că eşti remarcabil de perspicace, cu 
un fel de a gândi inovator. (Astea sunt cuvintele ei.) 

Eu am mai spus că am înţeles că se petrecuse ceva dramatic 
acolo, la Hedestad, şi că eram moartă de curiozitate să-i aflu 
povestea. Pe scurt, m-am simţit ca o idioată. Ea mi-a răspuns cu 
o contraîntrebare, dacă într-adevăr nu mi-ai spus nimic. A mai 
zis că, după câte a înţeles, noi doi avem o relaţie specială şi că 
în mod sigur îmi vei povesti, când o să ai timp. Pe urmă, m-a 
întrebat dacă poate avea încredere în mine. Ce puteam să-i 
răspund? Ea stă în consiliul de conducere al revistei şi tu nu 
mi-ai dat nimic cu care să negociez. 

Apoi, a spus ceva bizar. M-a rugat să nu vă judec prea sever, 
nici pe ea, nici pe tine. A afirmat că are o datorie de 
recunoştinţă faţă de tine şi că ar dori foarte tare ca noi două să 
fim prietene. Apoi, a promis că-mi va spune ea istoria, dacă tu 


nu vei reuşi s-o faci. M-a lăsat total ameţită, acum o jumătate de 
oră. Cred că-mi place, dar nu ştiu dacă pot avea încredere în ea. 
Erika. 

PS. Îmi lipseşti. Am senzaţia că la Hedestad s-a petrecut 
ceva oribil. Christer spune că ai un semn ciudat - de sugrumare? 
- pe gât. 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <erika.bergeramillennium.se>: 


Hei, Ricky. Istoria despre Harriet Vanger este aşa de jalnică, 
cum tu nu poţi să-ţi imaginezi. Ar fi un fapt remarcabil să ţi-o 
povestească ea. Eu, nici nu vreau să mă mai gândesc la asta. 

În aşteptarea povestirii, mă pun garant pentru ea, poţi avea 
încredere în Harriet Vanger. A spus adevărul zicând că are o 
mare datorie faţă de mine şi, crede-mă - niciodată nu va face 
vreun rău revistei. Fii prietena ei, dacă îţi place. Renunţă, dacă 
nu-ţi place. Dar ea merită respect. Este o femeie cu un bagaj 
greu şi eu simt o mare simpatie pentru ea. M. 


În ziua următoare, Mikael a mai primit un e-mail: 


De la <harriet.vangerQvangerindustries.com> 
La <mikael.blomkvistomillennium.se>: 


Bună, Mikael. Am încercat să-mi găsesc timp ca să-ţi dau 
veşti despre mine de mai multe săptămâni, dar orele par să 
nu-mi ajungă. Ai dispărut atât de rapid de la Hedeby, că nu 
te-am putut întâlni, să-mi iau rămas-bun. 

Timpul de când m-am întors în Suedia a fost plin de impresii 
zguduitoare şi de muncă grea. Întreprinderea Vanger se află în 
haos şi împreună cu Henrik am muncit din greu ca să punem 
afacerile în ordine. leri am vizitat redacţia revistei Millennium, 
voi intra în consiliul de conducere ca reprezentant al lui Henrik. 

Sper că tu accepţi să-mi fac apariţia în felul acesta. Dacă nu 
vrei să mă ai pe mine (sau pe altcineva din familie) în 
conducere, eu te înţeleg, dar te pot asigura că voi face tot ce-mi 
stă în puteri să susţin Millennium. Îţi sunt adânc îndatorată şi te 
asigur că intenţiile mele în această privinţă vor fi totdeauna cele 
mai bune. Am întâlnit-o pe prietena ta Erika Berger. Nu ştiu 


exact ce părere a avut despre mine şi am fost uimită auzind că 
nu i-ai povestit cele întâmplate. 

Eu doresc foarte mult să-ţi devin prietenă. Dacă mai poţi 
suporta pe cineva din familia Vanger, desigur. Cu cele mai bune 
salutări, Harriet. 

PS. Am înţeles de la Erika că ai de gând să te iei încă o dată 
de Wennerström. Dirch Frode mi-a povestit cum te-a înşelat 
Henrik. Ce pot spune? îmi pare rău. Dacă pot face ceva, dă-mi 
de veste. 


De la <mikael.blomkvistomillennium.se> 
La <harriet.vangerQvangerindustries.com>: 


Hei, Harriet. Am dispărut foarte precipitat de la Hedeby şi 
acum lucrez la ceea ce ar fi trebuit de fapt să fac tot timpul. Vei 
primi informaţii înainte să meargă textul la tipar, dar cred că pot 
îndrăzni să spun că problemele ultimului an se vor sfârşi curând. 

Sper ca tu şi Erika să deveniți prietene şi, de bună seamă, eu 
nu am nimic împotrivă ca tu să faci parte din conducerea 
revistei. Am să-i povestesc Erikăi ce s-a întâmplat. Dar pentru 
moment nu am nici forţă, nici timp şi vreau mai întâi să-mi iau 
un pic de distanţă. Sper să ţinem contactul, Salutări, Mikael. 


Lisbeth nu acorda mare interes scrisului lui Mikael. A ridicat 
ochii din carte, când Mikael a spus ceva ce la început nu auzise. 

— lartă-mă. Gândeam cu voce tare. Am spus că asta-i 
culmea. 

— Ce anume? 

— Wennerström a avut o legătură amoroasă cu o chelneriţă 
de douăzeci şi doi de ani, pe care a lăsat-o însărcinată. Ai citit 
corespondenţa cu avocatul? 

— Dragă Mikael, sunt zece ani de corespondenţă, poştă 
electronică, contracte, rapoarte de călătorie si fiu mai ştiu ce, pe 
hard discul ăsta. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu sunt aşa de 
fascinată de Wennerström, ca să mă cufund în şase gigabytes 
de tâmpenii! Am citit o parte, mai mult ca să-mi satisfac cu- 
riozitatea, şi am constatat că este un gangster. 

— De acord. A lăsat-o gravidă în 1997. Când ea a vrut 
compensație, avocatul lui a trimis pe cineva s-o convingă să 
facă avort. Presupun că intenţia era să-i ofere o sumă de bani, 


dar ea n-a voit să audă. Atunci, convingerea a luat altă formă: 
bruta trimisă a ţinut-o cu capul sub apa din baie, până ce ea a 
acceptat să-l lase în pace pe Wennerström. Şi asta scrie 
imbecilul de Wennerström avocatului într-un e-mail - sigur, 
criptat, dar totuşi... Nu dau mult pe nivelul de inteligenţă al 
adunăturii ăsteia! 

— Ce s-a întâmplat cu fata? 

— A avortat. Wennerström a fost satisfăcut. Lisbeth Salander 
n-a spus nimic preţ de zece minute. 

Ochii ei deveniseră negri ca smoala. 

— Incă un bărbat care urăşte femeile, murmură ea în cele 
din urmă. 

Mikael n-o auzi. 

Luă CD-urile şi petrecu zilele următoare citind poşta 
electronică a lui Wennerström şi alte documente. În vreme ce 
Mikael lucra mai departe, Lisbeth sta la mezanin, cu computerul 
PowerBook pe genunchi şi medita la ciudatul imperiu al lui 
Wennerstrom. 

li venise o idee stranie, de care nu putea să scape. Mai ales, 
se întreba de ce nu-i venise ideea mai de mult. 


La sfârşitul lui octombrie, Mikael a mai printat o pagină, 
ultima, şi a închis computerul la ora unsprezece dimineaţa. Fără 
să spună un cuvânt, s-a căţărat până la patul de la mezanin şi 
i-a întins lui Lisbeth un teanc impresionant de foi. Apoi, a 
adormit. Lisbeth l-a trezit seara, ca să-şi spună punctele de 
vedere asupra textului. 

Cu puţin înainte de ora două noaptea, Mikael a făcut un 
ultim backup al celor scrise. 

A doua zi, au închis obloanele de la cabană şi au încuiat. 
Vacanţa lui Lisbeth se terminase. Au plecat la Stockholm 
împreună. 


Înainte de a ajunge la Stockholm, Mikael trebuia să abordeze 
cu Lisbeth o chestiune delicată. A atacat subiectul în vreme ce 
beau cafea din pahare de hârtie cerată, pe vaporul de la 
Vaxholm. 

— Trebuie să cădem de acord ce-i voi spune Erikăi. Ea va 
refuza să publice materialul, dacă nu-i explic cum am pus mâna 
pe el. 


Erika Berger. lubita lui Mikael şi directoare a ziarului. Lisbeth 
n-o întâlnise niciodată şi nu era sigură că dorea s-o facă. O 
percepea ca pe ojenă nedefinită în existenţa ei. 

— Ce ştie ea despre mine? 

— Nimic. 

El suspină: 

— De fapt, am evitat-o încă din vară. Nu-i puteam spune ce 
s-a întâmplat la Hedestad, pentru că mi-era al dracului de 
ruşine. Ea este foarte frustrată de faptul că am fost aşa de 
zgârcit cu informaţia. Ştie, desigur, că am stat la Sandhamn ca 
să scriu acest text, dar nu ştie ce conţine. 

— Hmm. 

— Peste câteva ore, va primi manuscrisul. Atunci, va 
declanşa un interogatoriu de gradul trei. Întrebarea este ce să-i 
spun. 

— Ce vrei să-i spui? 

— Vreau să-i povestesc adevărul. Lisbeth  încruntă 
sprâncenele. 

— Lisbeth, eu şi Erika ne certăm aproape totdeauna. E ca o 
parte din jargonul nostru, dar noi avem încredere unul într-altul, 
necondiționat. Ea este o persoană total de încredere. Tu eşti o 
sursă. Mai curând va muri, decât să te dezvăluie. 

— Cui va mai trebui să povesteşti? 

— Absolut nimănui. Acest lucru va merge în mormânt, 
împreună cu mine şi cu Erika. Dar nu-i voi dezvălui secretul tău, 
dacă tu nu eşti de acord, în schimb, nu am de gând s-o mint, 
imaginând o sursă care nu există. 

Lisbeth rămase gânditoare până ce feribotul acostă în faţă la 
Grand Hotel. Analiza consecinţelor. În cele din urmă, îi dădu, cu 
inima îndoită, permisiunea lui Mikael să o prezinte Erikăi. El 
porni telefonul mobil şi o sună. 


Erika Berger a primit telefonul de la Mikael chiar în timpul 
unei întâlniri de prânz cu Malin Eriksson, pe care se gândea s-o 
angajeze ca secretară de redacţie. Malin avea douăzeci şi nouă 
de ani şi lucrase ca angajat temporar timp de cinci ani. 
Niciodată nu avusese o slujbă permanentă şi începuse să creadă 
că nici nu va găsi vreodată. Postul nu fusese publicat; Erika 
aflase despre Malin Eriksson de la un vechi amic, care lucra la o 
revistă săptămânală. O sunase chiar în ziua în care aceasta îşi 


sfârşea ultima angajare temporară, întrebând-o dacă ar fi 
interesată de un post la Millennium. 

— E o angajare pe trei luni, spuse Erika. Dar, dacă merge 
bine, se poate transforma într-o slujbă fixă. 

— Am auzit zvonuri că Mi/lennium îşi va înceta apariţia. 

Erika Berger îi zâmbi: 

— Nu trebuie să crezi în zvonuri. 

— Acest Dahlman, pe care urmează să-l înlocuiesc... Malin 
Eriksson şovăi. El pleacă la un ziar care e proprietatea lui 
Hans-Erik Wennerström... 

Erika aprobă cu un gest din cap: 

— Nu e un secret pentru nimeni că noi suntem în conflict cu 
Wennerström. El nu-i iubeşte pe cei care sunt angajați la 
Millennium. 

— Aşa că, dacă iau o slujbă la Millennium, voi ajunge şi eu în 
categoria aceasta. 

— E destul de credibil, da. 

— Dar Dahlman a găsit de lucru la FinansMagasinet!? 

— S-ar putea spune că acesta este felul în care Wennerström 
plăteşte diferitele servicii pe care i le-a făcut Dahlman. Mai eşti 
interesată? 

Malin Eriksson reflectă un moment. Apoi, dădu din cap: 

— Când doreşti să încep? 

Tocmai atunci a sunat Mikael Blomkvist, întrerupând 
interviul de angajare. 


Erika a folosit cheile proprii ca să deschidă uşa de la 
apartamentul lui Mikael. Era prima dată, de la scurta lui vizită la 
redacție de midsommar, când se aflau din nou față în față. A 
intrat în camera de zi şi a găsit o fetişcană aproape anorexică, 
stând pe canapea; era îmbrăcată într-o geacă de piele şi stătea 
cu picioarele pe masa joasă. Mai întâi, a crezut că fata avea 
vreo cincisprezece ani, dar pe urmă i-a văzut ochii. Mai cerceta 
încă apariţia, când Mikael a intrat cu un termos de cafea şi 
prăjituri. Mikael şi Erika s-au privit lung. 

— lartă-mă că am fost imposibil, a spus el. 

Erika a plecat capul pe o parte. Ceva se schimbase în 
persoana lui Mikael. Părea istovit, mai slab decât şi-l amintea. 
Ochii lui aveau o expresie ruşinată şi o clipă i-a evitat privirea. 


Ea îi cercetă grumazul. Se vedea o cicatrice gălbuie, palidă, dar 
foarte distinctă. 

— Te-am evitat. E o istorie foarte, foarte lungă şi nu sunt 
mândru de rolul pe care l-am jucat în ea. Dar, vom discuta mai 
târziu... Acum vreau să te prezint acestei tinere doamne. Erika, 
aceasta este Lisbeth Salander. Lisbeth, Erika Berger este 
director la Millennium şi cea mai bună prietenă a mea. 

Lisbeth i-a cercetat hainele elegante şi aerul sigur şi în 
următoarele zece secunde a decis că, după toate probabilitățile, 
Erika Berger nu va fi cea mai bună prietenă a ei. 


Întâlnirea a durat cinci ore. Erika a sunat de două ori, 
anulând toate celelalte întâlniri. A petrecut o oră, citind părţi din 
manuscrisul pe care Mikael i-l pusese în mână. Avea mii de 
întrebări de pus, dar a înţeles că ar lua săptămâni să primească 
răspunsul la toate. Cel mai important lucru era acest manuscris 
pe care într-un târziu l-a lăsat din mână. Dacă doar o infimă 
parte din aceste afirmaţii era corectă, se ivise o cu totul altă 
situaţie. 

Erika îl privi pe Mikael. Niciodată nu se îndoise că acesta era 
un om cinstit, dar pentru o fracțiune de secundă simţi îndoiala şi 
se întrebă dacă nu cumva afacerea Wennerström nu-l zdrobise - 
făcându-l să producă elucubraţii. In momentul acela, Mikael îi 
puse în faţă două cutii cu material printat. Erika se albi la faţă. 
Voia, natural, să ştie cum ajunsese el în posesia acestei 
documentaţii. 

A luat un moment lung până s-o convingă că fata aceea 
ciudată, care încă nu scosese un cuvânt, avea acces nelimitat la 
computerul lui Hans-Erik Wennerström. Nu numai al lui - ea 
piratase de asemenea computerele mai multora dintre avocaţii 
şi cei mai apropiaţi colaboratori ai acestuia. 

Reacţia spontană a Erikăi a fost că nu puteau folosi 
materialul, pentru că fusese dobândit prin mijloace ilegale. 

Ba puteau, desigur. Mikael a afirmat că ei nu aveau nici o 
obligaţie să declare cum obţinuseră materialul. Puteau avea o 
sursă din anturajul lui Wennerström, cu acces la computerul lui, 
care să-i fi copiat hard discul pe câteva CD-uri. 

Până la urmă, Erika a înţeles ce armă ţinea în mână. Se 
simţea copleşită şi mai avea întrebări, dar nu ştia de unde să 


înceapă. Într-un târziu, Erika s-a lăsat pe spate şi a deschis larg 
braţele: 

— Mikael, ce s-a întâmplat la Hedestad? 

Lisbeth Salander i-a aruncat o privire rapidă. Mikael rămase 
tăcut o vreme, apoi răspunse cu o altă întrebare: 

— Cum te înţelegi cu Harriet Vanger? 

— Bine. Aşa cred. Am întâlnit-o de două ori. Am fost 
săptămâna trecută la Hedestad cu Christer, pentru o şedinţă de 
consiliu. Am băut vin, până ne-am îmbătat. 

— Şi cum a mers consiliul de conducere? 

— Îşi ţine cuvântul. 

— Ricky, ştiu că te simţi frustrată, văzând cum mă eschivez 
şi găsesc tot felul de scuze, ca să nu trebuiască să-ţi povestesc. 
Noi doi nu am avut niciodată secrete, şi dintr-o dată, eu am 
jumătate de an pe care nu pot... Nu sunt în stare să ţi-o 
povestesc. 

Erika îi întâlni privirea. Îl cunoştea şi pe dinafară, şi pe 
dinăuntru, dar ceea ce citi în ochii lui era ceva ce nu mai văzuse 
până atunci. El avea aerul rugător. O implora să nu-l întrebe. 
Deschise gura, privindu-l neajutorată. Lisbeth Salander observa 
conversaţia lor mută cu un ochi indiferent. Nu se amesteca în 
aceasta. 

— A fost aşa de rău? 

— Mai rău. M-am temut de această discuţie. Promit să-ţi 
povestesc, dar am petrecut mai multe luni încercând să-mi 
reprim sentimentele, în vreme ce Wennerström mi-a absorbit tot 
interesul... Nu sunt încă pregătit pentru asta. Aş fi fericit dacă 
Harriet ar povesti în locul meu. 

— Ce-i cu cicatricea din jurul gâtului? 

— Lisbeth mi-a salvat viaţa. Dacă n-ar fi fost ea, aş fi fost 
mort acum. 

Ochii Erikăi se măriră. O privi pe fata în haină de piele. 

— Şi acum trebuie să încheiem un contract, căci ea este 
sursa noastră. 

Erika Berger rămase tăcută, reflectând. Apoi, făcu ceva ce-l 
înmărmuri pe Mikael şi o şocă pe Lisbeth, ba chiar, ea însăşi fu 
uimită. Tot timpul cât stătuse pe canapeaua lui Mikael, simţise 
privirea lui Lisbeth Salander. O fată tăcută, cu vibrații ostile. 


Erika se ridică şi, înconjurând masa, o îmbrăţişa pe Lisbeth 
Salander. Lisbeth se smuci, ca o râmă pe cale să fie prinsă 
într-un cârlig. 


29 
Duminică 1 noiembrie - marti 25 noiembrie 

Lisbeth Salander naviga prin cyber-imperiul lui Hans-Erik 
Wennerström. Rămăsese ca lipită în faţa computerului, mai mult 
de douăsprezece ore. Ideea vagă care se materializase într-un 
ungher neexplorat al creierului ei în timpul ultimei săptămâni 
petrecute la Sandhamn crescuse, devenind o îndeletnicire 
maniacală. Timp de patru săptămâni se izolase în apartamentul 
ei, ignorând toate comunicările lui Dragan Armanski. Petrecuse 
câte unsprezece şi douăsprezece ore în fiecare zi în faţa 
ecranului şi tot restul timpului cât era trează se gândise la 
aceeaşi problemă. 

În luna care trecuse, avusese contacte sporadice cu Mikael 
Blomkvist; el era la fel de obsedat şi preocupat de munca lui la 
redacţia revistei Millennium. Discutau la telefon de câteva ori pe 
săptămână şi ea îl ţinuse tot timpul la curent cu corespondenţa 
lui Wennerström şi cu celelalte afaceri ale acestuia. 

Pentru a o suta oară treceau prin fiecare amănunt. Nu se 
temea că ar fi uitat ceva, dar nu era sigură că înţelesese ce 
ţinea la un loc toate aceste legături complicate. 

Imperiul lui Wennerström, atât de descris în presă, era un 
organism viu şi inform, căruia îi bătea inima şi îşi schimba 
mereu forma. El consta din opţiuni, obligaţiuni, acţiuni, 
coproprietăţi, dobânzi pe împrumuturi, dobânzi pe câştig, 
ipoteci, conturi, transferuri şi o mie de alte elemente 
componente. O parte fabuloasă din activ era plasată în societăţi 
fictive, care se stăpâneau unele pe altele. 

Analizele cele mai fanteziste ale economiştilor estimau 
valoarea lui Wennerström Group la peste 900 de miliarde de 
coroane. Era un bluf sau cel puţin o cifră mai mult decât 
exagerată. Dar Wennerström nu era un sărântoc. Lisbeth 
Salander considera adevăratele resurse la între 90 şi 100 de 
miliarde de coroane, ceea ce nu era de lepădat. O revizie 
serioasă a întregului concern ar fi luat ani de zile. In total, 
Salander identificase aproape trei mii de conturi separate şi de 
active bancare risipite în lumea întreagă, Wennerström se ocupa 
într-o asemenea măsură cu escrocheria, că aceasta încetase să 
fie delict, devenind afacere. 

Undeva, în organismul wennerstrâmian, exista şi substanţă 
reală. Trei resurse reveneau continuu în ierarhie: activul suedez 


stabil era inatacabil şi autentic, expus la vederea tuturor, cu 
bilanţuri şi controale. Activitatea americană era solidă, iar baza 
pentru toate sumele în mişcare o constituia o bancă din New 
York. Interesante erau activităţile firmelor fictive din colţuri ale 
lumii ca Gibraltar, Cipru şi Macao. Wennerström era ca o 
prăvălie cu de toate, în care se găseau comerţ ilegal de arme, 
spălare de bani pentru firme suspecte din Columbia şi afaceri, 
evident neortodoxe, cu Rusia. 

Un cont anonim din insulele Caiman avea o particularitate; el 
era controlat de Wennerström în persoană, dar se afla în afara 
tuturor afacerilor. Câteva fracțiuni de procent din fiecare afacere 
pe care o făcea Wennerström se scurgeau tot timpul în insulele 
Caiman, prin firmele-cutii de scrisori. 

Salander lucra într-o stare hipnotică. Conto-c/ic, e-mail-c!/ic, 
balanţe-c!/ic. Notă ultimele transferuri. Foarte mici schimbări. 
Merse pe urmele unei mici tranzacţii din Japonia la Singapore şi 
pe urmă, mai departe, în insulele Caiman, via Luxemburg. 
Inţelese cum funcţiona. Era ca o parte din impulsurile 
cyber-spaţiului. Mici schimbări. Ultimul e-mail. Un singur e-mail 
slăbuţ, de interes cumva periferic fusese trimis la ora zece 
seara. Programul de criptare PGP, rattle, rattle, o glumă pentru 
cineva care se afla deja în computer şi putea citi mesajul în text 
clar: 


[Berger a încetat să facă gălăgie în legătură cu reclamele de 
publicitate. A renunţat sau are altceva în minte? Sursa ta la redacţie 
m-a asigurat că e în cădere liberă, dar pare că tocmai au angajat o 
persoană nouă. Vezi ce se întâmplă. In ultimele săptămâni, Blomkvist 
a scris ca nebunul la Sandhamn, dar nimeni nu ştie ce. S-a arătat la 
redacţie în ultimele zile. Poţi să obţii o copie a numărului viitor? HEW.] 


Nimic dramatic. Lasă-l să-şi bată capul. Eşti deja pierdut, 
gagiule. 

La şase dimineaţa, s-a decuplat, a închis computerul şi a 
căutat un pachet nou de ţigări. Băuse patru, nu, cinci coca-cola 
în timpul nopţii şi o luă pe a şasea, lăsându-se să cadă pe 
canapea. Avea pe ea doar chiloţii şi un maiou de camuflaj 
decolorat, reclamă pentru Soldier of Fortune Magazine, cu textul 
Kill them all and let Got sort them out. Descoperi că îi era frig şi 
se întinse după o pătură, pe care şi-o înfăşură în jur. 


Se simţea ca drogată, ca şi cum ar fi luat o substanţă 
nepotrivită şi evident ilegală. Îşi centră privirea pe lampadarul 
din faţa ferestrei şi rămase nemişcată, în vreme ce mintea.-i 
funcţiona la maximum. Mama-c!/ic-sora-c/ic-Mimmi-clic-Holger 
Palmgren. Evil Fingers. Şi Armanski. Slujba. Harriet Vanger. Clic. 
Martin Vanger. Clic. Crosa de golf. Clic. Avocatul Nils Bjurman. 
Clic. Fiecare detaliu blestemat pe care nu-l putea uita, chiar 
dacă încerca. 

Se întrebă dacă Bjurman îşi va mai scoate vreodată hainele 
în faţa vreunei femei, cum va explica el tatuajul de pe burtă. Şi 
cum va evita să se dezbrace, la următoarea vizită medicală. 

Şi Mikael Blomkvist. Clic. 

Îl considera un om bun, poate cu un complex de 
Fratele-Capabil, uneori un pic prea pronunţat. Şi, din nefericire, 
insuportabil de naiv în unele chestiuni elementare de morală. 
Avea o natură indulgentă şi gata să ierte, care căuta explicaţii şi 
scuze psihologice pentru faptele oamenilor şi care niciodată nu 
va pricepe că fiarele lumii acesteia înţeleg doar un singur limbaj. 
Gândindu-se la el, simţea un instinct aproape inconfortabil de a-l 
proteja. 

Nu-şi mai amintea când adormise, dar s-a trezit la ora 9 a 
doua zi dimineaţa, cu grumazul ţeapăn şi capul sprijinit strâmb 
de peretele din spatele canapelei. S-a dus clătinându-se în 
dormitor şi s-a culcat din nou. 


Era, fără îndoială, cel mai important reportaj din viaţa lor. 
Pentru prima dată după un an şi jumătate, Erika Berger era 
fericită, cum poate fi doar un director de ziar cu un scop trăsnet 
pus la copt. Împreună cu Mikael, mai revizuiau pentru ultima 
oară textul, când Lisbeth Salander l-a sunat pe telefonul mobil. 

— Am uitat să-ţi spun că Wennerström începe să se 
neliniştească, după tot timpul pe care l-ai petrecut scriind, şi că 
a comandat o copie a numărului viitor. 

— Cum ştii că... aş, uit-o! Ai vreo sugestie, cum să 
procedăm? 

— Nix. Doar o supoziţie logică. Mikael reflectă câteva 
secunde. 

— Tipografia! strigă el. Erika înălţă din sprâncene. 


— Dacă aveţi siguranţă în redacţie, nu rămân alte 
posibilităţi. Doar dacă unul dintre durii lui nu vrea să-ţi facă o 
vizită acasă, noaptea. Mikael se întoarse spre Erika: 

— Caută altă tipografie pentru numărul ăsta. Acum. Şi sună-l 
pe Armanski - vreau să am paznici de noapte aici, pentru toată 
săptămâna viitoare. 

Şi, întorcându-se iar la Lisbeth: 

— Mulţumesc, Sally. 

— Cât valorează? 

— Ce vrei să spui? 

— Informaţia, ce preţ are? 

— Cât vrei? 

— Aş vrea să discutăm la o cafea. Acum. 


S-au întâlnit la Kaffe-Bar, pe Hornsgatan. Când Mikael s-a 
aşezat pe taburet în faţa ei, Salander avea un aer aşa de serios, 
că el a simţit o împunsătură de nelinişte. Ca de obicei, ea merse 
direct la subiect: 

— Am nevoie de bani, cu împrumut. 

Mikael zâmbi cu un aer stupid, căutând după portofel. 

— Sigur. Cât? 

— 120 000 de coroane. 

— Oho! zise, punând la loc portofelul. N-am aşa de mulţi 
bani la mine. 

— Nu glumesc. Am nevoie să împrumut 120 000 de coroane 
timp de - să zicem, şase săptămâni. Am o şansă să fac o 
investiţie, dar n-am cui să mă adresez. Tu ai cam 140 000 de 
coroane în cont, în momentul de faţă. Vei primi banii înapoi. 

Mikael nu comentă faptul că Lisbeth Salander trecuse peste 
secretul bancar şi găsise câţi bani avea el în cont. Se servea de 
o bancă pe Internet şi răspunsul era evident. 

— Nu ai nevoie să împrumuţi bani de la mine, răspunse el. 
Nu am discutat încă partea ta, dar ea acoperă de departe suma 
pe care încerci s-o împrumuţi. 

— Ce parte? 

— Sally, eu am de încasat de la Henrik Vanger un onorariu 
nebunesc de mare, şi vom aranja asta la sfârşitul anului. Fără 
tine, aş fi fost mort şi Millennium s-ar fi prăbuşit. Am intenţia să 
împart onorariul cu tine. Fifty-fifty. 


Lisbeth Salander se uită la el cu o privire cercetătoare. Pe 
frunte îi apăruse o cută. Mikael începuse să se obişnuiască cu 
pauzele ei lungi. În cele din urmă, ea făcu un semn de negaţie: 

— Nu vreau banii tăi. 

— Dar... 

— Nu vreau nici o coroană. Surâse deodată, cu zâmbetul ei 
strâmb. Doar dacă vin sub formă de cadou de aniversare. 

— Realizez în momentul acesta că nu ştiu când este 
aniversarea ta. 

— Eşti ziarist. Găseşte-o. 

— Sincer, Salander, eu nu glumesc când spun că vreau să 
împărţim banii. 

— Şi eu sunt serioasă. Nu vreau banii tăi. Dar vreau să 
împrumut 120 000 de coroane şi am nevoie de bani mâine. 

Mikael Blomkvist tăcu. Nici măcar nu mă întreabă la cât se 
ridică partea ei. 

— Sally, vreau cu plăcere să mergem la bancă şi să-ți 
împrumut suma pe care o ceri. Dar, la sfârşitul anului, vom avea 
o nouă discuţie despre partea ta. 

Ridică mâna: 

— Şi, apropo, când e ziua ta de naştere? 

— Pe 30 aprilie, răspunse ea. Cade bine, nu crezi? Atunci 
obişnuiesc să mă plimb, călare pe mătură!! 


A aterizat la Zurich la ora opt seara şi a luat taxiul până la 
hotelul Matterhorn. Rezervase cameră sub numele lrene Nesser 
şi s-a legitimat cu un paşaport norvegian, pe acest nume. Irene 
Nesser avea părul blond, lung până la umeri. Işi cumpărase 
peruca la Stockholm şi folosise 10 000 din împrumutul de la 
Mikael Blomkvist pentru a cumpăra două paşapoarte printr-unul 
din contactele obscure din reţeaua internaţională a lui Plague. 

S-a dus imediat în camera ei, a închis uşa şi s-a dezbrăcat. 
S-a lungit pe pat, privind în tavanul camerei care costa 1600 de 
coroane pe noapte. Se simţea golită. Deja risipise jumătate din 
suma împrumutată de la Mikael Blomkvist şi, cu toate că 
adăugase fiecare coroană din economiile proprii, se afla pe un 


1 Pe 30 aprilie se sărbătoreşte Va/borgmăssoafton, „Noaptea 
Valpurgiei”; aceasta este sărbătoarea venirii primăverii, dar şi 
noaptea în care se spunea că vrăjitoarele se adunau pentru a-şi ţine 
marele sobor. 


buget la limită. A renunţat să mai gândească şi a adormit 
aproape imediat. 

S-a trezit cu puţin după ora 5 dimineaţa. Primul lucru pe care 
l-a făcut a fost un duş, apoi a acordat un lung moment mascării 
tatuajului de pe gât cu un strat gros de cremă şi pudră. Al doilea 
punct pe listă era o vizită la un salon de înfrumusețare, în 
foaierul unui hotel mult mai scump, la ora 6.30 dimineaţa. A mai 
cumpărat o perucă blondă, aceasta cu părul tăiat într-o coafură 
paj, după care şi-a făcut manichiura, punând unghii false roşii 
peste ale ei, roase până în carne; a mai primit şi gene false şi 
mai multă pudră, ruj de buze şi alte mâzgăleli. Costul: un pic 
peste 8000 de coroane. 

A plătit cu o carte de credit pe numele Monica Sholes, 
prezentând un paşaport englez pe acest nume, pentru a-şi 
confirma identitatea. 

Halta următoare a fost la Camille’ House of Fashion, 150 de 
metri mai jos, pe aceeaşi stradă. După o oră, a ieşit cu cizme 
negre, colanţi negri, o fustă de culoarea nisipului cu bluză 
asortată, o vestă scurtă şi beretă. Toate erau haine scumpe, de 
marcă. Lăsase o vânzătoare să facă alegerea. Mai cumpărase o 
servietă de piele fină şi o mică valiză Samsonite. Pentru a 
încununa totul, avea cercei discreţi şi un lanţ simplu de aur, în 
jurul gâtului. Cartea de credit mai debitase 44 000 de coroane. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Lisbeth Salander avea un piept 
care - când s-a privit în oglinda uşii - a făcut-o să-şi piardă 
respiraţia. Sânii erau la fel de falşi ca şi identitatea Monicăi 
Sholes. Erau din latex şi proveneau dintr-o prăvălioară din 
Copenhaga, unde travestiţii îşi făceau cumpărăturile. 

Lisbeth Salander era gata de luptă. 

Imediat după ora 9 merse două cartiere mai jos, la celebrul 
hotel Zimmertal, unde rezervase o cameră, sub numele Monica 
Sholes. A dat echivalentul a o sută de coroane bacşiş unui băiat 
care i-a urcat valiza nou-cumpărată, în care se afla propria ei 
geantă de voiaj. Apartamentul era mic şi costa numai 22 000 de 
coroane pe 24 de ore. O oprise pentru o noapte. Când a rămas 
singură, s-a uitat în jur. De la fereastră avea o vedere superbă 
asupra lacului, ceea ce n-o interesa absolut deloc. Dimpotrivă, a 
petrecut aproape cinci minute, cercetându-se cu ochii mari 
într-o oglindă. Vedea o făptură cu totul necunoscută. Monica 


Sholes avea sânii mari, o coafură paj şi mai mult make-up decât 
folosea Lisbeth Salander într-o lună întreagă. Părea... deosebită. 

La nouă şi jumătate a luat în fine micul dejun, constând din 
două ceşti de cafea şi un corn cu dulceaţă, în holul hotelului. 
Preţul: 210 coroane! Are these people nits? 


Cu puţin înainte de ora zece, Monica Sholes a dat deoparte 
ceaşca de cafea, a deschis telefonul mobil şi a format numărul 
care o cupla la un modem, în Hawaii. După trei sonerii, s-a auzit 
un ton de conectare. Modemul răspunsese. Monica Sholes a 
făcut un număr de şase cifre pe mobilul ei şi a transmis un SMS, 
cuprinzând instrucţiunea de a porni un program pe care Lisbeth 
Salander îl scrisese special în acest scop. 

Programul s-a trezit la viaţă în Honolulu, pe un site anonim, 
într-un server care, oficial, se găsea la universitate. Programul 
era simplu. El avea doar funcţia de a porni un alt program, 
într-un alt server, care de data aceasta era un site comercial cu 
totul obişnuit, propunând servicii Internet în Olanda. Acest 
program avea la rândul lui sarcina de a căuta hard-diskul 
oglindă aparţinând lui Hans-Erik Wennerström, şi de a lua co- 
manda asupra programului care recenza conţinutul a mai mult 
de trei mii de conturi de bancă risipite peste tot în lume. 

Nu era decât unul singur care prezenta interes. Lisbeth 
Salander observase că Wennerström verifica acest cont de 
două, trei ori pe săptămână. Dacă îşi pornea computerul şi se 
ducea să caute tocmai acest fişier, totul va avea aerul normal. 
Programul semnala micile schimbări care erau de aşteptat, 
calculate după felul în care contul evoluase în cele şase luni 
precedente. Dacă Wennerström intra pe cont în următoarele 
patruzeci şi opt de ore şi dădea ordin de plată sau de transfer 
programul avea să răspundă servil că plata sau transferul 
fusese făcut. În realitate, modificarea se făcea doar pe 
hard-diskul-oglindă, în Olanda. 

Monica Sholes a închis telefonul portabil în momentul în care 
a auzit cele patru semnale scurte care confirmau că programul 
demarase. 


A părăsit hotelul Zimmertal şi a traversat strada, până la 
Bank Hauser General, unde avea fixată o întâlnire cu directorul 
Wagner, la ora zece. Sosise cu trei minute înainte de ora fixată 


şi a folosit aşteptarea pentru a poza în faţa camerelor de 
supraveghere, care au fotografiat-o în vreme ce trecea spre 
secţia de birouri pentru consultări private discrete. 

— Am nevoie de ajutor pentru un număr de tranzacţii, spuse 
Monica Sholes într-o engleză de Oxford impecabilă. 

Când şi-a deschis servieta, a reuşit să lase să-i cadă un pix 
de reclamă care arăta că locuia la Hotel Zimmertal şi pe care 
directorul Wagner i l-a ridicat, amabil. l-a adresat un surâs 
cochet, în vreme ce scria numărul contului pe blocul din faţa sa. 

Directorul Wagner i-a aruncat o privire, categorisind-o drept 
fiica răsfăţată a cine ştie cărui aşa şi pe dincolo. 

— E vorba de un anume număr de conturi la Bank of 
Kroenenfeld, în insulele Caiman. Transfer automat cu coduri 
clearing în secvenţă. 

— Fräulein Sholes, aveţi cu siguranţă toate codurile clearing 
la îndemână? o întrebă el. 

— Aber natürlich, răspunse, cu un accent atât de puternic, 
încât era clar că nu avea în bagaj decât o foarte proastă 
germană şcolărească. 

Ea începu să recite seriile de numere de câte şaisprezece 
cifre, fără să se refere niciodată la vreo hârtie. Directorul 
Wagner a înţeles că va urma o dimineaţă laborioasă, dar, contra 
4% din transferuri, era pregătit să sară şi peste prânz. 


l-a luat mai mult timp decât crezuse. Abia după ora 
douăsprezece, cu puţină întârziere faţă de schema stabilită, 
Monica Sholes a părăsit Bank Hauser General şi s-a reîntors la 
hotel Zimmertal. S-a arătat la recepţie, înainte de a urca în 
cameră şi acolo a scos de pe ea hainele pe care le cumpărase. A 
păstrat sânii de latex, dar a schimbat coafura paj cu părul blond, 
lung până la umeri al Irenei Nesser; s-a îmbrăcat în veşminte 
mai familiare: cizme cu tocuri supraînalte, pantaloni negri, un 
pulover simplu şi o haină de piele corectă, de la Malungboden, 
din Stockholm. S-a privit în oglindă: nu părea deloc neîngrijită, 
dar nici nu mai era moştenitoarea bogată de adineauri. Înainte 
ca lrene Nesser să părăsească odaia, a sortat un număr de 
obligaţiuni, pe care le-a plasat într-o mapă subţire. 

La unu şi cinci a intrat la Dorffmann Bank, care se afla la 
aproximativ 700 m de Bank Hauser General. lrene Nesser 
stabilise dinainte o întâlnire cu directorul Hasselmann. L-a rugat 


s-o ierte pentru întârziere. Vorbea o germană ireproşabilă, cu 
accent norvegian. 

— Nici o problemă, Fräulein, a răspuns directorul 
Hasselmann. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Vreau să deschid un cont. Am un număr de obligaţiuni 
nominale pe care aş dori să le convertesc. 

lrene Nesser a pus mapa în faţa lui, pe masă. 

Directorul Hasselmann a parcurs conţinutul, mai întâi rapid, 
apoi din ce în ce mai lent. A ridicat o sprânceană, surâzând 
politicos. 

Ea a deschis cinci conturi cu numere pe care le putea gira 
prin Internet şi al căror titular era o societate particulară 
anonimă din Gibraltar, pe care un mediator local o deschisese în 
numele ei, pentru 50 000 de coroane din banii împrumutaţi de la 
Mikael Blomkvist. A schimbat cincizeci de obligaţiuni în bani, pe 
care i-a plasat în conturi. Fiecare obligaţiune avea o valoare de 
un milion de coroane. 


Afacerile la Dorffmann Bank duraseră mult timp, aşa că 
întârzierea faţă de schema prevăzută mai crescuse încă. Nu 
avea nici o posibilitate să-şi sfârşească afacerile în ziua aceea, 
înainte de ora la care băncile închideau. Drept care, lrene 
Nesser s-a întors la hotel Matterhorn, unde a petrecut o oră, 
arătându-se şi stabilindu-şi prezenţa. Dar, pentru că o durea 
capul, s-a retras devreme. A cumpărat analgezice la recepţie şi 
a cerut să fie trezită la ora 8 a doua zi dimineaţa, apoi a urcat în 
cameră. 

Era aproape 5 după-amiaza şi toate băncile din Europa 
închiseseră. În schimb, băncile de pe continentul american 
tocmai deschideau. Şi-a pornit computerul PowerBook şi s-a 
cuplat la Internet, prin telefonul mobil. 

A folosit o oră întreagă ca să golească conturile numerotate, 
pe care le deschisese la Bank Dorffmann mai devreme, în cursul 
zilei. 

Banii au fost împărţiţi în porţii mici şi au fost folosiţi pentru a 
plăti facturi unui mare număr de întreprinderi fictive din lumea 
întreagă. Când a terminat, banii fuseseră, în chip curios, 
transferați înapoi la Bank of Kroenenfeld de pe insulele Caiman, 
dar acum pe un cu totul alt cont decât cel de pe care plecaseră, 
cu câteva ore în urmă. 


Irene Nesser a considerat că această primă porţie se afla în 
siguranţă, fiind aproape imposibil de urmărit. A făcut o singură 
plată de pe cont: ceva mai mult de un milion de coroane, care a 
fost plasat într-un cont cuplat la cartea de credit pe care o avea 
în portofel. Contul aparţinea unei întreprinderi anonime, cu 
numele Wasp Enterprises, înregistrată în Gibraltar. 


Câteva minute mai târziu, o fată cu părul blond paj a părăsit 
Matterhorn, ieşind din barul hotelului pe o uşă laterală. Monica 
Sholes s-a plimbat până la Hotel Zimmertal, a salutat politicoasă 
recepţionerul, a luat liftul şi a urcat în camera ei. 

Pe urmă, şi-a pus în linişte pe ea uniforma de luptă a Monicăi 
Sholes; şi-a refăcut machiajul, adăugând un strat suplimentar de 
fond de ten peste tatuaj şi a coborât în restaurantul hotelului, 
unde a mâncat un peşte demenţial de bun. A comandat şi o 
sticlă dintr-un vin despre care nu auzise niciodată, dar care 
costa 1200 de coroane; a băut aproape un pahar şi a lăsat 
neglijent restul, înainte de a intra în barul hotelului. A lăsat 500 
de coroane bacşiş, ceea ce a făcut personalul s-o bage bine de 
seamă. 

A mai petrecut trei ore, lăsându-se agăţată de un tânăr 
italian beat, dar cu nume nobil, pe care nu şi-a dat osteneala 
să-l ţină minte. Au împărţit două sticle de şampanie, din care ea 
a consumat cam un pahar. 

Spre orele unsprezece, cavalerul beat s-a aplecat spre ea, 
prinzând-o fără nici o jenă de piept. l-a dat la o parte mâna, 
perfect mulţumită: el nu păruse să observe că strângea latex 
moale. Erau destul de gălăgioşi, stârnind o anume nemulţumire 
printre ceilalţi clienţi. Când Monica Sholes a observat, cu puţin 
înainte de miezul nopţii, că un paznic începuse să-i privească cu 
un aer încruntat, şi-a ajutat prietenul italian să ajungă în odaia 
lui. 

În vreme ce el era în baie, ea a turnat un ultim pahar de vin 
roşu; a deschis un pacheţel de hârtie, condimentând vinul cu o 
pastilă de Rohypnol pisată mărunt. El a băut şi în minutul 
următor s-a prăbuşit ca o jalnică grămadă pe pat. l-a desfăcut 
cravata, i-a scos pantofii şi l-a acoperit bine. Apoi, a spălat 
paharele în baie şi le-a şters, înainte de a părăsi odaia. 


A doua zi dimineaţa, Monica Sholes a luat micul dejun în 
cameră la ora şase, a dat un bacşiş generos şi a părăsit hotelul 
Zimmertal înainte de ora şapte. Folosise cinci minute, înainte de 
a-şi părăsi camera, pentru a şterge conştiincioasă amprentele 
de pe clanţe, garderobe, scaunul de la closet, telefon şi alte 
obiecte din cameră pe cate le atinsese. 

lrene Nesser a părăsit hotelul Matterhorn la opt jumătate, 
curând după ce fusese trezită. A luat un taxi şi a lăsat bagajele 
în păstrare la gară. Pe urmă, a petrecut orele următoare vizitând 
nouă bănci particulare, unde a lăsat o parte dintre acţiunile din 
insulele  Caiman. La ora trei după-amiaza, convertise 
aproximativ 10% din obligaţiuni în bani pe care-i plasase în 
treizeci de conturi numerotate. Restul obligaţiilor le-a strâns 
grămadă şi le-a lăsat să odihnească într-un seif de bancă. 

lrene Nesser trebuia să mai vină la Zurich, dar nu era nici o 
grabă. 


La ora patru şi jumătate, Irene Nesser a luat taxiul până la 
aeroport, unde a vizitat toaleta şi a tăiat în bucățele paşaportul 
şi cartea de credit a Monicăi Sholes, le-a aruncat în WC şi a tras 
apa după ele. Foarfeca a aruncat-o într-un coş de hârtii. După 
11 septembrie 2001, nu era potrivit să trezeşti atenţia, având 
obiecte ascuţite în bagaj. 

lrene Nesser a luat zborul Lufthansa GD890 până la Oslo şi 
autobuzul de la aeroport până la gara centrală din Oslo, unde 
s-a dus la toaletă, ca să-şi sorteze hainele. A pus tot ce 
aparţinea personajului Monica Sholes - coafura paj şi hainele de 
marcă - în trei pungi de plastic, pe care le-a aruncat în diferite 
coşuri de gunoi din gară. Valiza Samsonite goală a pus-o într-o 
cutie de bagaje neîncuiată. Lanţul de aur şi cerceii erau obiecte 
de design, care puteau fi urmărite: au dispărut într-un canal. 

După un moment de ezitare, plină de remuşcări, lrene 
Nesser a decis să păstreze sânii falşi de latex. 

Presată de timp, a aruncat în ea prânzul sub forma unui 
hamburger, la McDonald's, în vreme ce transfera conţinutul 
servietei de piele în geanta ei de voiaj. Când a plecat, a lăsat 
servieta goală sub masă. Şi-a cumpărat o caffe latte to go la un 
chioşc şi a alergat la trenul de noapte pentru Stockholm. A ajuns 
exact în momentul când se închideau uşile. Îşi rezervase un 
cupeu de dormit. Când a închis uşa compartimentului, a simţit 


pentru prima oară de două zile cum nivelul adrenalinei scădea 
la un nivel normal. A deschis fereastra compartimentului şi, 
sfidând interdicţia de fumat, şi-a aprins o ţigară şi a rămas 
acolo, bând cafeaua cu înghiţituri mici, în vreme ce trenul ieşea 
din Oslo. 

În minte mai verifică o dată lista, ca să fie sigură că nu 
uitase nici un detaliu. După o vreme, a încruntat sprâncenele, 
pipăindu-şi buzunarele hainei. A scos pixul de reclamă de la 
hotelul Zimmertal, l-a privit gânditoare un minut sau două, apoi 
l-a aruncat pe fereastră. 

Un sfert de oră mai târziu, se strecura în pat, adormind 
aproape imediat. 


EPILOG: REVIZIA POVESTIRII 
Joi 27 noiembrie - marţi 30 decembrie 

Numărul tematic al revistei Millennium, avându-l ca subiect 
pe Hans-Erik Wennerström, ocupa 46 de pagini şi a explodat ca 
o bombă în ultima săptămână din noiembrie. Textul principal 
purta semnătura comună a Erikăi Berger şi a lui Mikael 
Blomkvist. În primele ore, mass-media nu a ştiut cum să 
primească acest scoop; un text asemănător, apărut cu un an în 
urmă, avusese ca rezultat condamnarea lui Mikael Blomkvist la 
închisoare pentru calomnie şi, după cum părea, el fusese dat 
afară de la revista Millennium. Credibilitatea lui era prin urmare 
considerată ca destul de slabă. Şi iată, acum, aceeaşi revistă 
revenea cu un story al aceluiaşi ziarist, care conţinea afirmaţii 
considerabil mai grave decât textul pentru care fusese 
condamnat. Conţinutul era în parte atât de absurd, încât îţi 
puteai pune întrebări asupra sănătăţii mintale a autorilor. Mass- 
media suedeză rămânea într-o expectativă plină de neîncredere. 

Seara însă, Fata de la TV4 a dat-o ca principală ştire, 
rezumând în 11 minute principalele acuzaţii aduse de Blomkvist. 
Erika Berger luase prânzul cu ea cu câteva zile în urma şi îi 
dăduse dreptul de prioritate exclusivă. 

Profilarea brutală a postului TV4 a eclipsat total emisiunile 
de ştiri de stat, care au dat şi ele ştirea, dar abia la transmisia 
de la ora nouă. Atunci TT a scos prima telegramă, cu titlul 
prudent Ziarist condamnat atacă afacerist pentru delicte grave. 
Textul era un rezumat al reportajului televizat, dar faptul că TT 
abordase subiectul a declanşat o activitate febrilă în localurile 
ziarului de dimineaţă de tendinţă conservatoare şi încă la o 
duzină de cotidiene de provincie, pentru a apuca să modifice 
prima pagină, înainte ca textele să intre în tipografie. Până 
atunci, ziarele fuseseră mai mult sau mai puţin decise să ignore 
afirmaţiile din Millennium. 

Ziarul de dimineaţă de tendinţă liberală comentase scoop-ul 
din Mi/lennium sub forma unui articol de fond, scris în cursul 
după-amiezii de către redactorul-şef în persoană. După aceea, 
redactorul-şef s-a dus la un dineu, chiar în momentul în care 
TV4 dădea ştirile; febrilele telefoane ale secretarului de 
redacţie, care-i sugera că „s-ar putea să fie ceva” în afirmaţia lui 
Blomkvist, le-a respins zicând: „baliverne - altfel, reporterul 
nostru economic ar fi găsit de mult ceva!” In consecinţă, 


articolul de fond al liberalului redactor-şef a fost singura voce 
din întreaga presă a ţării care literalmente masacra afirmaţiile 
din Millennium. Articolul conţinea cuvinte ca atac la persoană, 
jurnalistică criminală de canal şi cerea măsuri împotriva celor 
care fac afirmaţii căzând sub incidenţa legii împotriva unor 
cetățeni  onorabili. |n consecinţă, aceasta a fost singura 
contribuţie pe care redactorul-şef a avut-o la dezbatere. 

În timpul nopţii, redacţia revistei Millennium fusese în 
întregime la post. Conform planului, doar Erika Berger şi 
nou-angajata secretară de redacţie Malin Eriksson ar fi trebuit să 
rămână, pentru a răspunde la eventuale apeluri de telefon. La 
ora zece seara, acolo mai erau toţi angajaţii care, în plus, 
primiseră vizita a nu mai puţin de patru vechi colaboratori şi o 
jumătate de duzină de free-/ancers fideli. La miezul nopţii, 
Christer Malm a deschis o sticlă de şampanie, atunci când un 
vechi cunoscut le-a trimis copia unui ziar de seară care dedica 
16 pagini afacerii Wennerström, sub titlul „Mafia finanţelor”. 
Când jurnalele de seară au apărut a doua zi, s-a declanşat o 
hăituială jurnalistică fără precedent. 

Secretara de redacţie Malin Eriksson a tras concluzia că se 
va simţi bine la Millennium. 


În săptămâna care a urmat, bursa din Suedia s-a cutremurat, 
când poliţia financiară a început să ancheteze, procurorii au fost 
cuplaţi şi un vânt de panică a declanşat vânzarea acţiunilor. 
Două zile după dezvăluiri, afacerea Wennerström s-a 
transformat în problemă guvernamentală, determinându-l pe 
ministrul economiei să-şi spună părerea. 

Hăituiala nu a însemnat că mass-media a înghiţit afirmaţiile 
revistei Millennium fără să pună întrebări critice - revelaţiile 
erau prea mari. Dar, spre deosebire de prima afacere 
Wennerström, de data aceasta Millennium putea să pună pe 
masă o cantitate de dovezi dramatic de convingătoare: propria 
corespondenţă e-mail a lui Wennerstrom, copii ale conţinutului 
computerului său, care cuprindeau mişcări secrete de fonduri de 
bancă de pe insulele Caiman şi două duzini de alte ţări, 
contracte secrete şi alte prostii, pe care un gangster mai grijuliu 
nu le-ar fi lăsat niciodată pe un hard disc. In curând, a fost 
evident că dacă afirmaţiile revistei Millennium ţineau până la 
Curtea Supremă - şi toţi erau de acord că mai devreme sau mai 


târziu afacerea va ajunge acolo -, atunci, fără îndoială, era cel 
mai mare balon de săpun din lumea financiară suedeză, de la 
prăbuşirea Kreuger, din 1932. Afacerea Wennerström făcea să 
pălească toate încurcăturile de la GotaBank şi coţcăriile de la 
Trustor. Era o escrocherie pe scară aşa de înaltă, încât nimeni 
nu îndrăznea să speculeze cât de multe infracţiuni fuseseră 
comise. 

Pentru prima oară în jurnalistica economică suedeză se 
foloseau cuvinte precum criminalitate sistematică, mafie şi 
domnie a gangsterilor. Wennerström şi cercul lui de tineri 
speculanţi la bursă, coproprietari şi avocaţi în costume Armani 
erau descrişi ca oricare altă bandă de spărgători de bancă sau 
traficanţi de droguri. 


În primele zile ale hăituielii mediatice, Mikael Blomkvist 
rămăsese invizibil. Nu răspundea la e-mail şi nu putea fi 
contactat la telefon. Toate comentariile redacţionale fuseseră 
făcute de Erika Berger care torcea ca o pisică, atunci când era 
intervievată de foruri mediatice majore şi de ziare locale 
importante, iar mai târziu chiar de un număr tot mai mare de 
ziare străine. De fiecare dată când i se punea întrebarea cum 
putuse revista Millennium să ajungă în posesia acestei 
documentaţii interne în cel mai înalt grad private, ea răspundea 
cu un surâs misterios, care se transforma rapid într-o perdea de 
ceaţă; „Noi nu putem, desigur, să ne dezvăluim sursa.” 

Când era întrebată de ce dezvăluirea din anul precedent 
asupra lui Wennerström fusese un asemenea fiasco, ea devenea 
şi mai enigmatică. Nu minţea niciodată, dar poate că nu spunea 
totdeauna întregul adevăr. Off the record, când nu mai avea un 
microfon sub nas, lăsa să-i scape câteva replici impenetrabile 
care, puse cap la cap, incitau la concluzii grăbite. Din această 
cauză se născuse un zvon, care curând a căpătat proporţii de 
legendă, care spunea că Mikael Blomkvist nu prezentase nici o 
apărare în tribunal şi se lăsase de bună voie condamnat la 
închisoare şi la despăgubiri substanţiale, numai pentru că 
documentaţia sa ar fi dus necondiţionat la descoperirea şi 
identificarea sursei. El era comparat cu modele mediatice 
americane, care preferau să meargă la închisoare, decât să 
deconspire o sursă de informaţie şi era descris ca un erou în 


termeni atât de infam linguşitori, încât era jenat. Dar nu era 
cazul să dezmintă neînţelegerea. 

Asupra unui lucru erau cu toţii de acord: persoana care 
dăduse documentaţia trebuia să fie cineva din cel mai intim cerc 
al lui Wennerström. Din această pricina, s-a stârnit o dezbatere 
colaterală interminabilă, despre cine era The Deep Throat - un 
colaborator cu posibile motive de nemulţumire, poate avocaţi, 
sau chiar fiicele cocainomane ale lui Wennerström, sau alţi 
membri ai familiei, care erau portretizaţi ca posibili candidaţi. 
Nici Erika Berger şi nici Mikael Blomkvist n-au spus vreodată 
ceva. Ei nu au comentat niciodată subiectul. 

Erika a zâmbit mulţumită, ştiind că au câştigat partida, 
atunci când unul dintre ziarele de seară, într-a treia zi a 
hăituielii, a folosit titlul: Millennium îşi ia revanşa. Textul era un 
portret măgulitor al revistei şi al colaboratorilor ei, în plus, 
ilustrat cu o fotografie deosebit de avantajoasă a Erikăi Berger. 
Ea era numită regina jurnalisticii de investigare. Aceasta 
însemna un număr de puncte câştigate în ierarhia persoanelor 
de prestigiu şi se vorbea chiar despre Marele Premiu de 
Jurnalistică. 


Cinci zile după ce Millennium declanşase prima salvă de tun, 
cartea lui Mikael Blomkvist Bancheru/ mafiei se afla în standurile 
librăriilor. Cartea fusese scrisă în zilele febrile de la Sandhamn, 
în septembrie şi octombrie, fiind tipărită în cea mare viteză şi 
taină la Hallvigs Reklam, la Morgongăva!. Era prima carte care 
apărea în noua editură M///lennium. Avea o dedicație 
misterioasă: Lui Sally, care mi-a arătat avantajele golfului. 

Era o cărămidă de 615 pagini în format „cartea de buzunar”. 
Tirajul mic, de 2000 de exemplare, indica de fapt că va fi o 
afacere în pierdere, dar această primă ediţie a fost epuizată în 
câteva zile şi Erika Berger a comandat imediat o a doua, de 
10 000 de exemplare. 

Criticii constatau că de data aceasta Mikael Blomkvist nu 
avea intenţia să facă economie de praf de puşcă atunci când era 
vorba să publice materialul furnizat de sursa de informaţie. In 
această observaţie ei aveau perfectă dreptate. Două treimi din 
carte erau anexe, conţinând copii directe ale documentaţiei din 
propriul computer al lui Wennerström. O dată cu cartea, 


1 Tipografie de texte şi pliante publicitare. 


Millennium a prezentat pe site, pe Internet, extrase din aceste 
pagini, sub format PDF. Oricine avea cel mai mic interes putea 
să cerceteze el însuşi materialul. 

Absența ciudată a lui Mikael Blomkvist făcea parte din 
strategia mediatică pe care el şi Erika o puseseră la punct. 
Fiecare ziar din ţară îl căuta. Abia când a fost lansată cartea, 
Mikael s-a arătat într-un interviu exclusiv, făcut de Fata de la 
TV4, care încă o dată dădea cu tifla televiziunii de stat. Totuşi, 
nu era nici vorbă de un aranjament amical, iar întrebările au fost 
departe de a fi amabile. 

Când a privit înregistrarea video a apariţiei sale, Mikael a 
fost în mod special mulţumit de un anume schimb de replici. 
Interviul fusese luat în direct, în momentul în care Bursa din 
Stockholm se afla în cădere liberă şi „căţeii finanţelor”! 
amenințau să se arunce pe diferite ferestre. El fusese întrebat 
despre răspunderea pe care Millennium o avea pentru 
naufragiul prezent al economiei suedeze. 

— Afirmația că economia suedeză ar fi pe cale să 
naufragieze este un nonsens, răspunsese imediat Mikael. 

Fata de la TV4 păruse perplexă. Răspunsul nu urma schema 
scontată şi ea era brusc silită să improvizeze. 

Mikael a primit următoarea întrebare, pe care, de fapt, o 
sperase: 

— Noi trăim în momentul de faţă cea mai mare cădere din 
istoria bursei suedeze - şi tu vrei să spui că aceasta este un 
nonsens? 

— Trebuie să faci deosebire între două lucruri - economia 
suedeză şi piaţa bursei suedeze. Economia suedeză este suma 
tuturor produselor şi serviciilor care se realizează în această 
tară, în fiecare zi. Sunt telefoanele de la Eriksson, automobilele 
de la Volvo, găinile de la Scan şi transporturile, din Kiruna până 
la Skövde. Ele sunt economia suedeză, şi aceasta este exact la 
fel de puternică ori de slabă astăzi cum a fost cu o săptămână în 
urmă. 

Făcuse o pauză de efect, bând o gură de apă: 

— Bursa este cu totul altceva. Acolo nu există nici o 
economie şi nici o producţie de bunuri şi servicii. Acolo sunt 
doar fantezii, în care de la oră la oră se decide că o anumită 


1 „Finansvalparna” - denumire acordată tinerilor economişti 
ambiţioşi, cunoscuţi pentru loviturile spectaculoase la bursă. 


firmă valorează atâtea miliarde mai mult sau mai puţin. Aceasta 
nu are absolut nimic de-a face cu realitatea sau cu economia 
suedeză. 

— Deci, socoteşti că nu are nici o importanţă dacă bursa 
cade ca o piatră? 

— Nu, nu are, răspunse Mikael cu vocea aşa de obosită şi 
resemnată, încât suna ca un oracol. 

Replica următoare avea să fie citată adesea după aceea: 

— Nu înseamnă decât că o grămadă de speculanţi sunt 
ocupați să-şi transfere portofoliile de acţiuni, de la întreprinderi 
suedeze la unele germane. Prin urmare, şmecherii de la bursă ar 
trebui identificaţi şi arătaţi ca trădători de ţară, de către 
reporterii curajoşi. Ei sunt cei care sistematic şi poate conştient 
dăunează economiei suedeze, pentru a satisface interesele de 
profit ale clienţilor lor. 

Apoi, Fata de la TV4 făcu greşeala să mai pună o întrebare, 
pe care Mikael abia o aştepta: 

— Aşadar, consideri că presa nu are nici o răspundere? 

— Ba da, mass-media poartă răspunderea în cel mai înalt 
grad. Timp de aproape douăzeci de ani, reporterii economici au 
evitat să-l cerceteze pe Hans-Erik Wennerström. Dimpotrivă, au 
contribuit la consolidarea prestigiului lui, prin portrete de o 
idolatrie fără minte. Dacă ei şi-ar fi făcut treaba cum trebuia în 
ultimii douăzeci de ani, acum nu ne-am afla în această situaţie. 


Apariţia lui a contribuit la o schimbare de atitudine. Erika 
Berger era după aceea convinsă că doar în momentul acela, în 
care Mikael îşi apăra calm afirmaţiile în faţa camerei de filmat, 
clasa de mijloc suedeză a înţeles, cu toate că Millennium ţinea 
afişul de o săptămână, că povestea era reală şi că afirmaţiile 
fantastice ale revistei erau adevărate. Atitudinea lui funcţionase 
ca o busolă pentru întreaga poveste. 

După interviu, afacerea Wennerström a alunecat pe 
neobservate, de la redacţiile economice pe masa de lucru a 
reporterilor care se ocupau cu delicte criminale. Mai înainte, 
reporterii criminalişti rareori sau niciodată nu scriseseră despre 
criminalitatea economică decât dacă era vorba despre mafia 
rusească sau de contrabandiştii de ţigări iugoslavi. Nimeni nu se 
aştepta ca reporterii criminalişti să investigheze evenimentele 
complicate de la bursă. Un ziar de seară a luat chiar literal 


cuvintele lui Mikael Blomkvist, umplând două pagini duble cu 
portretele unora dintre cei mai importanţi agenţi de bursă, în 
vreme ce tocmai cumpărau acţiuni germane. Ziarul pusese 
titlul: „Îşi vând tara”. Mai mulţi agenţi de bursă au fost invitaţi 
să-şi spună părerea. Toţi au refuzat. Dar comerţul cu acţiuni a 
scăzut considerabil în ziua aceea şi câţiva agenţi, care voiau să 
apară ca patrioţi progresişti, au început să înoate împotriva 
curentului. Mikael Blomkvist râdea să se prăpădească. 

Presiunea devenise aşa de mare, că oameni serioşi, în 
costume negre, încruntându-şi frunţile cu un aer îngrijorat, au 
săvârşit încălcarea celei mai importante legi în exclusiva 
companie care constituie cel mai închis cerc al Suediei 
financiare - şi-au exprimat părerea despre un coleg. Dintr-o 
dată, şefi pensionari de la Volvo, directori de industrii şi şefi de 
bănci au apărut la TV, răspunzând la întrebări, ca să limiteze 
dezastrul. Toţi înțelegeau seriozitatea situaţiei şi că era vorba să 
se  distanţeze cât mai repede de Wennerström Group, 
debarasându-se de acţiunile pe care eventual le mai posedau. 
Wennerström - constatau ei aproape într-un glas - nu era, de 
fapt, un adevărat industriaş şi niciodată nu fusese de-a binelea 
acceptat în c/ub. Cineva a amintit că, la origine, acesta fusese 
un simplu fiu de muncitor din Norrland, căruia i se urcase la cap 
succesul. Altcineva îi descria faptele drept o tragedie personală. 
Alţii au descoperit că de mulţi ani aveau dubii în legătură cu 
Wennerström - el era prea lăudăros şi avea maniere proaste. 

În săptămânile următoare, pe măsură ce documentaţia de la 
Millennium era atent examinată şi informaţiile erau puse cap la 
cap, imperiul lui Wennerström era cuplat prin societăţi obscure 
până în inima mafiei internaţionale, care conţinea tot, de la 
comerţ ilegal cu arme şi spălare de bani din vânzarea de droguri 
sud-americane, până la prostituţia din New York şi, indirect, la 
prostituţia infantilă din Mexic. O firmă Wennerström, înregistrată 
în Cipru, a provocat un val de indignare când s-a descoperit că 
încercase să cumpere uraniu îmbogăţit de pe piaţa neagră din 
Ucraina. Peste tot, una sau alta din nesfârşitul număr de 
firme-cutii de scrisori Wennerström părea să apară în cel mai 
dubios context. 

Erika Berger constată că cea mai bună carte pe care o 
scrisese Mikael Blomkvist era aceasta, despre Wennerström. 
Conţinutul era inegal din punctul de vedere al stilului şi uneori 


limba era chiar proastă - nu existase vreme pentru îmbunătăţiri 
stilistice -, dar Mikael dăduse frâu liber dorinţei de răzbunare şi 
întreaga carte era îmbibată de o furie pe care cititorul nu o 
putea trece cu vederea. 


Din întâmplare, Mikael Blomkvist a dat peste inamicul său, 
fostul reporter economic William Borg. Ei se încrucişară la 
intrarea la „Moară”, unde Mikael, Erika Berger şi Christer Malm 
îşi luaseră liber în seara de Sfânta Lucia, ca să petreacă cu 
ceilalţi angajaţi o seară cu băuturi la discreţie, pe banii revistei. 
Borg era în compania unei fete bete turtă, de vârsta lui Lisbeth 
Salander. 

Mikael se opri brusc. William Borg îi provocase întotdeauna 
cele mai rele porniri şi era obligat să se stăpânească, ca să nu 
spună ori să facă ceva nepotrivit. În schimb, au rămas amândoi 
tăcuţi, măsurându-se din ochi unul pe altul. 

Scârba lui Mikael faţă de Borg era de-a dreptul fizică. Erika a 
pus capăt confruntării lor „macho”; s-a întors, luându-l pe Mikael 
de braţ şi conducându-l spre bar. Mikael a hotărât ca la prima 
ocazie să-i ceară lui Lisbeth Salander să facă una din delicatele 
ei anchete personale, asupra lui Borg. Numai aşa, de formă. 


În vremea întregii furtuni de presă, personajul principal, 
Hans-Erik Wennerström, rămăsese practic invizibil. În ziua în 
care apăruse articolul din Millennium, afaceristul îl comentase 
într-o conferinţă de presă deja fixată pe un cu totul alt subiect. 
Declarase că aceste acuzaţii erau fără nici o bază şi că 
documentaţia citată era falsă. El amintea că acelaşi reporter 
fusese condamnat pentru defăimare cu un an înainte. 

Pe urmă, doar avocaţii lui Wennerström au răspuns la 
întrebări. Două zile după ce cartea lui Mikael Blomkvist fusese 
distribuită, un zvon persistent s-a făcut auzit, afirmând că 
Wennerström părăsise Suedia. Jurnalele de seară foloseau 
cuvântul „fugă” în titlurile lor. Când, în cea de-a doua 
săptămână, poliţia financiară a încercat să intre în contact oficial 
cu Wennerström, s-a putut constata că el nu se mai afla în ţară. 
La jumătatea lui decembrie, poliţia a confirmat că Wennerström 
era căutat şi, în ajunul Crăciunului, un aviz formal a fost lansat 
via organizaţiile poliţieneşti internaţionale, în aceeaşi zi, unul 


dintre consilierii apropiaţi ai lui Wennerström a fost arestat, în 
vreme ce încerca să ia avionul spre Londra. 

Câteva săptămâni mai târziu, un turist suedez a raportat că 
îl văzuse pe Hans-Erik Wennerström urcând într-o maşină la 
Bridgetown, capitala insulelor Barbados. Ca probă a celor spuse, 
turistul a trimis o fotografie luată de la distanţă, arătând un 
bărbat alb, cu ochelari de soare, cămaşă albă desfăcută la piept 
şi pantaloni de culoare deschisă. Bărbatul nu putea fi identificat 
cu certitudine, dar jurnalele de seară au trimis reporteri care au 
încercat fără rezultat să dea de urma lui Wennerström prin 
insulele Caraibe. Acesta a fost începutul unei vânători 
fotografice a miliardarului fugit. 

După şase luni, urmărirea poliţiei a luat sfârşit. Hans-Erik 
Wennerström fusese găsit mort, într-un apartament din 
Marbella, în Spania, unde locuise sub numele de Victor Fleming. 
Fusese împuşcat cu trei gloanţe în cap, trase din apropiere. 
Poliţia spaniolă formulase explicaţia că, din întâmplare, el 
avusese de-a face cu un hoţ. 


Moartea lui Wennerström n-a fost nici o surpriză pentru 
Lisbeth Salander. Ea bănuia, pe bune temeiuri, că decesul lui 
avea de-a face cu faptul că acesta nu mai avusese acces la banii 
de la o anume bancă din insulele Caiman, bani de care ar fi avut 
nevoie ca să plătească nişte datorii columbiene. 

Dacă cineva şi-ar fi dat osteneala s-o roage pe Lisbeth 
Salander să ajute la găsirea lui Wennerström, ea ar fi putut 
spune aproape zilnic unde anume se afla acesta. Prin Internet îi 
urmărise fuga disperată printr-o duzină de ţări şi notase panica 
lui crescândă în e-mailuri, de îndată ce-şi cupla laptopul, cine 
ştie pe unde. Dar nici măcar Mikael Blomkvist nu crezuse că 
ex-miliardarul fugar era aşa de idiot, încât să care cu el acelaşi 
computer, aşa de temeinic piratat. 

După o jumătate de an, Lisbeth obosise să-l mai urmărească 
pe Wennerström. Intrebarea la care trebuia să răspundă era 
până unde se întindea propria ei implicare. Fără îndoială, 
Wennerström era un escroc de mare clasă, dar nu era duşmanul 
ei personal, şi ea nu avea nici un interes ca acesta să fie prins. 
Ar fi putut să-i spună lui Mikael Blomkvist, dar el s-ar fi mulţumit 
să publice o istorie bună. Ar fi putut să spună poliţiei, dar 
posibilitatea ca Wennerström să fie avertizat şi să reuşească să 


dispară din nou era relativ mare. Şi, de altfel, ea nu vorbea din 
principiu cu poliţia. 

Dar existau alte datorii care nu fuseseră plătite. Se gândea 
la chelneriţa gravidă de douăzeci şi doi de ani, căreia i se ţinuse 
capul sub apă, în propria ei cadă. 

Cu patru zile înainte ca Wennerström să fie găsit mort, ea 
s-a hotărât. A deschis telefonul mobil şi a sunat la un avocat din 
Miami, Florida, care părea să fie una dintre persoanele de care 
Wennerström se ascundea îndeosebi. A vorbit cu o secretară şi 
a rugat-o să transmită un mesaj criptic: numele Wennerström şi 
o adresă la Marbella. Asta a fost tot. 

A închis televizorul la jumătatea reportajului despre decesul 
lui Wennerström. A pus cafetiera în priză şi a făcut un sandviş 
cu pateu de ficat şi castravete. 


Erika Berger şi Christer Malm se ocupau de preparativele 
obişnuite de Crăciun, în vreme ce Mikael şedea în fotoliul Erikăi 
şi bea gl6gg!, uitându-se la ei. 

Toţi colaboratorii şi mulţi dintre free-/ancers primeau un 
cadou de Crăciun - anul acesta, o geantă de umăr cu 
logo-type-ul Millennium. După ce au împachetat cadourile, au 
început să scrie adresele şi să pună timbre pe mai mult de două 
sute de felicitări, pentru cei de la tipografie, fotografi şi ceilalţi 
colegi de breaslă. 

Mikael a încercat să reziste tentaţiei cât a putut, dar în cele 
din urmă a cedat: a luat o ultimă felicitare pe care a scris: 
„Crăciun fericit şi Anul Nou cu bine. Mulţumiri pentru contribuția 
ta impresionantă în anul care a trecut.” 

Şi-a scris dedesubt numele, adresând felicitarea lui Janne 
Dahlman, la FinansMagasinet Monopol. 

Când a ajuns acasă în seara aceea, şi pe Mikael îl aştepta un 
aviz pentru un pachet. Şi-a căutat cadoul a doua zi dimineaţă; 
când a sosit la redacţie, l-a deschis. Pachetul conţinea un spray 
contra ţânţarilor şi o sticlă mică de Akvavit de Reimersholm. 
Mikael a deschis felicitarea şi a citit: „Dacă nu ai altceva de 
făcut, să ştii că voi ancora la Arholma în noaptea de 
midsommar.” Era semnată de fostul lui coleg de şcoală Robert 
Lindberg. 


1 Glögg: băutură tradiţională pentru sărbătorile de iarnă; vin roşu 
fierbinte, foarte dulce, care se bea cu stafide şi migdale. 


De obicei, redacţia revistei M;//ennium era închisă în 
săptămâna de dinaintea Crăciunului şi în timpul sărbătorilor de 
Anul Nou. Anul acesta, lucrurile nu erau încă decise: presiunea 
asupra micii redacţii fusese colosală şi încă mai telefonau zilnic 
ziarişti din toate colţurile lumii. Ziua de dinainte de Ajun, Mikael 
Blomkvist a dat aproape din întâmplare peste un articol în 
Financial Times, care rezuma situaţia actuală a comisiei bancare 
şi financiare internaţionale, constituită în grabă pentru a da de 
capul afacerilor imperiului Wennerström. Conform articolului, 
comisia lucra după ipoteza că Wennerström primise, probabil, în 
ultima clipă, un fel de avertisment cum că avea să fie demascat. 

Mai exact, contul de la Bank of Kroenenfeld, din insulele 
Caiman, cu 260 de milioane de dolari americani - cam două 
miliarde de coroane suedeze - fusese golit chiar în preziua 
apariţiei revistei Millennium. 

Aceşti bani se aflau în conturi de care putea dispune doar 
Wennerström în persoană. Nici nu era nevoie să se prezinte la 
bancă, ajungea să indice o serie de numere de c/earing, pentru 
a putea transfera banii la oricare altă bancă, oriunde în lume. 
Banii fuseseră transferați în Elveţia, unde o colaboratoare 
convertise suma în obligaţiuni nominale anonime. Toate codurile 
de c/earing fuseseră în ordine. 

Europolul publicase un anunţ de căutare internaţională a 
femeii necunoscute care folosise un paşaport englez furat pe 
numele Monica Sholes şi care se pare că dusese o viaţă de lux la 
unul dintre hotelurile cele mai scumpe din Zurich. O fotografie 
relativ clară, provenind de la una din camerele de 
supraveghere, arăta o femeie scundă, cu păr blond pieptănat 
paj, gură mare, piept generos, haine de marcă şi bijuterii de aur. 

Mikael Blomkvist cercetă fotografia, mai întâi cu o privire 
grăbită, apoi cu o expresie din ce în ce mai plină de 
neîncredere. După câteva secunde, căută după o lupă în 
sertarul biroului, încercând să distingă detaliile trăsăturilor din 
clişeul de ziar. 

În cele din urmă, lăsă ziarul să-i cadă din mâini şi rămase 
fără grai mai multe minute. După care, începu să râdă aşa 
isteric, încât Christer Malm băgă capul înăuntru, întrebându-l ce 
se întâmplă. Mikael nu putu decât să facă un gest cu mâna. 


În dimineaţa Ajunului de Crăciun, Mikael Blomkvist se duse 
la Årsta, ca s-o vadă pe fosta nevastă şi pe fiica lui Pernilla, să 
schimbe cadouri Pernilla a primit un computer pe care şi-l dorise 
şi pe care Mikael îl cumpărase împreună cu Monica. Mikael a 
primit de la fiica lui o cravată şi un roman poliţist de Åke 
Edwardson. Spre deosebire de Crăciunul trecut, erau excitaţi de 
dramatismul mediatic care se stârnise în jurul revistei 
Millennium. 

Au prânzit împreună. Mikael o privea cu coada ochiului pe 
Pernilla. Nu-şi mai întâlnise fiica de la vizita ei neaşteptată la 
Hedestad. A realizat că încă nu apucase să discute cu mama ei 
despre entuziasmul fetei pentru secta biblică din Skellefteå. Şi 
nici nu-i putea povesti că, datorită cunoştinţelor biblice ale fetei 
fusese pus pe pista cea bună în ceea ce privea dispariţia 
Harrietei Vanger. Nu mai vorbise cu Pernilla de atunci şi simţi 
cum îl mustră conştiinţa. 

Nu era un tată bun. 

După prânz, îşi sărută fiica şi merse s-o întâlnească pe 
Lisbeth Salander la Slussen, pentru a se duce împreună la 
Sandhamn. Nu se văzuseră prea mult după ce bomba de la 
Millennium explodase. Au ajuns târziu, în noaptea de Crăciun şi 
au rămas de sărbători acolo. 


Ca de obicei, Mikael era o companie agreabilă, dar Lisbeth 
Salander avea senzaţia neplăcută că o privea într-un fel 
neobişnuit, când i-a înapoiat banii pe care-i împrumutase, sub 
forma unui cec de 120 000 de coroane. Totuşi, s-a ferit să spună 
ceva. 

Au făcut o plimbare până la Trovill şi înapoi (ceea ce lui 
Lisbeth i s-a părut curată pierdere de timp), au luat cina de 
Crăciun la restaurant şi s-au retras în cabana lui Mikael, unde au 
aprins focul în sobă, au pus o placă cu Elvis şi s-au dedicat unei 
partide de sex fără pretenţii. 

Când Lisbeth reuşea să iasă la suprafaţă, încerca să 
înţeleagă ce simţea. g 

Nu avea probleme cu Mikael ca amant. In pat, era amuzant. 
Aveau o comunicare fizică foarte reuşită. lar el nu încerca 
niciodată s-o dreseze. 

Problema era că nu ajungea să-şi interpreteze sentimentele 
fată de Mikael. Din pubertate, ea nu mai coborâse niciodată 


garda şi nu mai lăsase nici un alt individ să se apropie atât de 
mult cum făcuse cu Mikael Blomkvist Acesta avea o capacitate 
de-a dreptul îngrijorătoare de-a se strecura printre mecanismele 
ei de autoapărare şi de-a o face ca iar şi iar să vorbească despre 
interesele personale şi sentimentele private. Deşi avusese 
destul de multă înţelepciune ca să ignore cea mai mare parte a 
întrebărilor pe care i le punea, fără voia ei se trezise vorbind 
despre ea însăşi într-un fel în care nici sub ameninţarea cu 
moartea n-ar fi făcut-o cu altcineva. Acest lucru o speria, 
făcând-o să se simtă goală şi aflată la voia bunului lui plac în 
acelaşi timp - când îl privea dormind şi-i asculta sforăitul - 
simţea că niciodată până atunci nu avusese o asemenea 
încredere necondiționată în vreun alt om. Ştia cu certitudine 
absolută că Mikael Blomkvist nu va folosi niciodată ceea ce ştia 
despre ea pentru a o răni. Nu era în felul lui de a fi. 

Ceea ce nu discutaseră niciodată era natura relaţiei dintre ei. 
Ea nu îndrăznea şi Mikael nu abordase niciodată subiectul. 

Cândva, în dimineaţa de Crăciun, ea ajunse la o descoperire 
teribilă. Nu ştia cum se întâmplase şi nici nu ştia ce să facă. Era 
îndrăgostită, pentru prima oară în cei douăzeci şi cinci de ani ai 
vieţii ei. 

Nu-i păsa că el avea aproape de două ori vârsta ei. Nici că 
era una dintre persoanele despre care în acel moment se 
vorbea cel mai mult în Suedia şi care apăruse chiar pe coperta 
revistei Newsweek - toate acestea nu erau decât un simplu 
foileton. Dar Mikael Blomkvist nu era o fantezie erotică sau un 
vis în plină zi. Trebuia să se sfârşească, căci nu avea cum să 
funcţioneze. La ce i-ar fi fost ea bună? Era probabil o distracţie 
temporară, în aşteptarea unei femei a cărei viaţă să nu fie un 
blestemat de cuib de şobolani! 

înţelese în acel moment că dragoste era atunci când te 
durea inima, ca şi cum s-ar rupe în tine. 

Când Mikael s-a trezit, târziu, spre prânz, ea făcuse cafea şi 
aşternuse masa pentru micul dejun. A întovărăşit-o la masă, 
observând imediat că ceva se schimbase în atitudinea ei - era 
un pic mai rezervată. Când a întrebat-o despre ce era vorba, l-a 
privit cu un aer indiferent, ca şi cum n-ar fi înţeles care este 
problema. 


După Crăciun, Mikael Blomkvist a luat trenul spre Hedestad. 
Purta veşminte călduroase şi bocanci de iarnă, când Dirch Frode 
l-a întâmpinat la gară, felicitându-l cu glas scăzut pentru 
succesele lui jurnalistice. Era prima oară din august când venea 
la Hedestad şi se împlinea aproape un an de când sosise aici 
prima dată. Au dat mâna, vorbindu-şi politicos, dar între ei se 
aflau multe lucruri care nu fuseseră spuse şi Mikael nu se simţea 
deloc în largul lui. 

Totul era pregătit şi tranzacţia de la Dirch Frode nu a luat 
decât câteva minute. Frode se oferise să plaseze banii într-un 
cont comod în străinătate, dar Mikael insistase ca plata să se 
facă obişnuit, către firma sa. 

— Nu am mijloacele de a-mi oferi altă formă de plată, 
răspunsese el scurt, când Frode îşi exprimase uimirea. 

Vizita nu era numai de natură economică. Mikael mai avea 
haine, cărţi şi câteva obiecte personale în casa de invitaţi, pe 
care el şi Lisbeth o părăsiseră în graba mare. După infarct, 
sănătatea lui Henrik Vanger continua să fie şubredă, dar el se 
întorsese acasă de la spitalul din Hedestad. Avea compania 
permanentă a unei infirmiere particulare, care-i interzicea să 
facă plimbări lungi, să urce scările şi să discute subiecte care 
i-ar putea crea stare de emoție. Chiar în zilele acelea fusese 
lovit de o răceală uşoară şi, ca urmare, i se ceruse să stea la 
pat. 

— În plus, costă mult, se plângea Henrik Vanger. Mikael 
Blomkvist nu a fost foarte impresionat, considerând că bătrânul 
avea mijloace s-o plătească, ţinând seama de câţi bani din 
impozite reuşise să deturneze în viaţa lui. Henrik Vanger îl privi 
bosumflat, înainte de a începe să râdă: 

— La naiba, tu însă ai meritat fiecare coroană. Am ştiut-o 
bine. 

— Cinstit vorbind, n-am crezut niciodată că voi dezlega 
enigma. 

— Nu am de gând să-ţi mulţumesc, spuse Henrik Vanger. 

— Nici nu m-am aşteptat vreodată s-o faci, îi replică Mikael 
Blomkvist. 

— Ai primit o plată bună. 

— Nu mă plâng. 

— Ai făcut o treabă pentru mine şi leafa trebuie să fie de 
ajuns, ca mulțumire. 


— Am venit aici doar ca să-ţi spun că eu consider misiunea 
terminată. 

Henrik Vanger strânse buzele: 

— Nu ai terminat-o, spuse el. 

— Ştiu. 

— Nu ai scris cronica despre familia Vanger, cum am decis. 

— Ştiu. Şi nici n-o voi scrie. 

Rămaseră o clipă tăcuţi, meditând asupra încălcării de 
contract. Apoi, Mikael continuă: 

— Nu pot scrie cronica. Nu pot povesti despre familia 
Vanger, lăsând deoparte evenimentele esenţiale ale ultimelor 
decenii - Harriet, tatăl şi fratele ei, crimele. Cum aş putea să 
scriu un capitol despre perioada în care Martin a fost director, 
făcându-mă că nu ştiu ce se afla în subsolul lui? Şi nu pot scrie 
aceasta, fără să distrug încă o dată viaţa lui Harriet. 

— Inţeleg dilema ta şi sunt recunoscător pentru alegerea pe 
care ai făcut-o. 

— Deci, nu scriu nimic. 

Henrik Vanger făcu un gest de aprobare. 

— Felicitări, spuse Mikael. Ai reuşit să mă corupi. Voi 
distruge toate însemnările şi înregistrările convorbirilor cu tine. 

— Eu nu găsesc că ai fost corupt, spuse Henrik Vanger. 

— Este impresia pe care o am. Deci, este probabil adevărat. 

— Ai avut de ales între treaba ta de ziarist şi aceea de om. 
Sunt absolut sigur că nu aş fi putut să-ţi cumpăr tăcerea şi că tu 
ai fi ales rolul de jurnalist, punându-ne la stâlpul infamiei, dacă 
nu era Harriet în joc sau dacă m-ai fi considerat un nemernic. 

Mikael nu spuse nimic. Henrik îl privi: 

— l-am spus Ceciliei totul. Eu şi Dirch Frode vom dispărea 
curând şi Harriet va avea nevoie de sprijin în familie. Cecilia va 
lua parte activă la conducere. Ea şi Harriet vor dirija concernul 
de acum înainte. 

— Cum a primit toate acestea? 

— A fost, desigur, şocată. A plecat pentru o vreme în 
străinătate. La un moment dat, m-am temut că nu se mai 
întoarce. 

— Dar s-a întors. 

— Martin era unul dintre puţinii oameni din neamul nostru cu 
care Cecilia s-a înţeles întotdeauna. A fost foarte greu pentru ea 


să afle adevărul despre el. Cecilia ştie acum ce ai făcut tu 
pentru familie. Mikael înălţă din umeri. 

— Mulţumesc, Mikael, spuse Henrik Vanger. 

Mikael înălţă iar din umeri. 

— De altfel, n-aş fi avut puterea să scriu această istorie, 
spuse el. Familia Vanger îmi stă în gât. 

Se cercetară o vreme, înainte ca Mikael să schimbe 
subiectul: 

— Cum e să fii din nou director, după douăzeci şi cinci de 
ani? 

— E doar temporar, dar... Aş fi vrut să fiu mai tânăr. Acum 
nu lucrez decât trei ore pe zi. Toate întâlnirile se ţin aici, în 
această cameră şi Dirch Frode şi-a reluat postul de gardă 
personală, dacă cineva îmi face greutăţi. 

— Să tremure juniorii... Mi-a trebuit o bună bucată de vreme 
până să înţeleg că Dirch Frode nu era pentru tine doar un bun 
consilier economic, ci şi cel care-ţi rezolva problemele. 

— Exact. Dar toate hotărârile se iau împreună cu Harriet, şi 
ea este prezentă zilnic la birou. 

— Cum îi merge? întrebă Mikael. 

— A moştenit atât partea fratelui, cât şi pe cea mamei, 
împreună, controlăm mai mult de 33% din concern. 

— Ajunge? 

— Nu ştiu. Birger este recalcitrant şi încearcă să-i pună 
piedici. Alexander a înţeles dintr-o dată că are posibilitatea să 
devină important şi s-a aliat cu Birger. Fratele meu, Harald are 
cancer şi nu va mai trăi mult. El are singura parte considerabilă 
de acţiuni, de 7%, pe care o vor moşteni copiii. Cecilia şi Anita 
se vor alia cu Harriet. 

— Atunci, controlaţi peste 40%. 

— Un asemenea cartel de voturi nu a existat niciodată până 
acum în familie. Destul de mulţi mici acţionari, 1,5%, vor vota cu 
noi. Harriet îmi va lua locul în februarie. 

— Nu va fi fericită. 

— Nu, dar este necesar. Ne trebuie noi parteneri şi sânge 
nou. Putem să colaborăm cu grupul ei din Australia. Există 
posibilităţi. 

— Unde este astăzi Harriet? 

— Ai ghinion. E la Londra, dar şi ea vrea foarte mult să te 
vadă. 


— Ne vom întâlni la consiliul de conducere din ianuarie, dacă 
îţi ţine locul. 

— Ştiu. 

— Spune-i că nu voi discuta niciodată cele întâmplate în anii 
şaizeci cu nimeni, afară de Erika Berger. 

— Ştiu asta, şi Harriet o ştie. Eşti un om cinstit. 

— Dar mai spune-i că tot ce face din acest moment înainte 
poate ajunge la ziar, aşa că, să fie atentă. Concernul Vanger nu 
va fi scutit de supraveghere. 

— Am s-o avertizez. 

Mikael l-a părăsit pe Henrik Vanger în momentul în care 
bătrânul aţipise. Şi-a băgat lucrurile în două valize. Când a 
închis pentru ultima oară uşa căsuţei de oaspeţi, a şovăit un 
moment, dar pe urmă s-a dus şi a bătut la uşa Ceciliei Vanger. 
Nu era acasă. A scos agenda, a rupt o pagină şi a scris câteva 
cuvinte: /artă-mă. Îţi doresc numai bine. A lăsat bucata de hârtie 
şi o carte de vizită în cutia de scrisori. Vila lui Martin Vanger era 
goală. Un sfeşnic electric lumina la fereastră. 

A luat trenul de seară înapoi, la Stockholm. 


Între Crăciun şi Anul Nou, Lisbeth Salander s-a desprins total 
de lumea din jur. N-a răspuns la telefon şi nu a deschis 
computerul. A folosit două zile să spele haine, să frece şi să 
aranjeze în apartament. Cartoanele de pizza, vechi de ani de 
zile şi toate ziarele au fost făcute pachete şi aruncate. In total, a 
transportat şase saci mari de plastic negru şi vreo douăzeci de 
pungi cu ziare. Era ca şi cum s-ar fi hotărât să înceapă o viaţă 
nouă. Se gândea să cumpere un apartament nou - dacă găsea 
ceva potrivit -, dar, până atunci, vechea ei locuinţă avea să fie 
mai curată decât fusese vreodată. 

După aceea, a rămas ca paralizată, meditând. Niciodată în 
viaţă nu simţise o dorinţă mai mare. Voia ca Mikael Blomkvist să 
sune la uşă, şi... şi ce? S-o ridice în braţele lui? S-o ducă, plin de 
pasiune, în dormitor, smulgându-i hainele? Nu, de fapt ea dorea 
tovărăşia lui. 

Voia să-l audă spunându-i că o iubea pentru ceea ce era. Că 
ea era specială în lumea şi în viaţa lui. Voia ca el să-i ofere un 
gest de dragoste, nu numai de amiciţie şi camaraderie. Sunt pe 
cale să mă țicnesc, gândi ea. 


Se îndoia de ea însăşi. Mikael Blomkvist trăia într-o lume 
populată de oameni cu meserii respectabile, care aveau 
existenţe bine rânduite şi o grămadă de merite de persoane 
adulte. Prietenii lui Mikael făceau lucruri, apăreau la TV şi se 
scria despre ei. Ce-ai să faci tu cu mine? Cea mai mare spaimă a 
lui Lisbeth Salander, aşa de mare şi de neagră, încât căpăta 
proporţii de fobie, era că oamenii vor râde de sentimentele ei. 
Şi, dintr-o dată, avea impresia că siguranţa de sine, aşa de 
grijuliu construită, se prăbuşise. 

Atunci, s-a hotărât. l-a luat mai multe ore să-şi strângă tot 
curajul de care avea nevoie, dar era obligată să-l întâlnească şi 
să-i spună ce simţea. Orice altceva era de nesuportat. Avea 
nevoie de un pretext, ca să-i bată la uşă. Nu-i dăduse nici un dar 
de Crăciun, dar ştia ce voia să-i cumpere. Într-o prăvălie de 
vechituri văzuse o serie de reclame publicitare pe metal din anii 
cincizeci, cu figuri în relief. Una dintre ele îl reprezenta pe Elvis 
Presley, cu chitara la şold şi un text în care era scris: Heartbreak 
Hotel. Nu avea nici un simţ pentru decoraţiunile interioare, dar 
era sigură că reclama avea să se potrivească perfect în cabana 
din Sandhamn. Costa 780 de coroane şi s-a tocmit, din principiu, 
până la 700. A rugat să i-o împacheteze, a luat-o sub braţ şi a 
pornit pe jos, spre locuinţa lui de pe strada Bellman. 

Pe Hornsgatan, se nimeri să arunce o privire în Kaffebar şi-l 
văzu pe Mikael ieşind pe uşă cu Erika Berger. El spunea ceva, şi 
Erika râse, trecându-şi mâna în jurul mijlocului lui şi sărutându-l 
pe obraz. Dispărură în sus, pe strada Brânnkyrka!, în direcţia 
străzii Bellman. Limbajul corpurilor lor nu lăsa nici un loc pentru 
interpretări greşite - era evident ce aveau în minte. 

Durerea veni brusc şi era aşa de dezgustătoare, că Lisbeth 
se opri în loc, incapabilă să se mai mişte. O parte din ea voia să 
se năpustească după ei. Voia să ia reclama de tablă şi să-i 
folosească marginea ascuţită, ca să reteze capul Erikăi Berger. 
Nu făcu nimic, în vreme ce gândurile îi galopau în minte. Analiza 
consecințelor. Într-un târziu, se linişti. 

Salander, eşti o idioată ridicolă, îşi spuse cu voce tare. 

Se întoarse pe călcâie şi o porni spre apartamentul de 
curând curăţat. 

Când trecu de Zinkensdamm, începu să ningă. Îl aruncă pe 
Elvis într-un container de gunoi. 


1 Biserica Arsă. 


STIEG LARSSON 


| 


= Suedia: 2 milioane de exemplare vândute 

= Norvegia: primele 100 ooo de exemplare epuizate în 
două zile 

= Franţa: se vând 3 000 — 4 000 de exemplare pe zi 

= USA și UK: achiziționarea drepturilor de publicare a generat 


licitaţii fabuloase 


ISBN 978-973-707-220-7 


| 
9ll7897371072207|l> 


www.edituratrei.ro 7