Gustaf Skordeman — [Sara Novak] 01 Geiger

GUSTAF SKORDEMAN 


Seria: Sara Novak 
Volumul 1 


GEIGER 


Original: Geiger (2020) 


Traducere din limba suedeză și note de: 


MĂDĂLINA GROSOIU 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
2021 


VP - 


2 


1. 


Ceștile de cafea de la Royal Copenhagen rămăseseră pe 
masă, cu doar câteva picături pe fund, iar tăvile cu torturi și 
paharele cu suc fuseseră golite. Șerveţele curate, cu picăţele 
albastre, erau amestecate cu altele murdare. Faţa de masă era 
plină de pete de cafea și firimituri, iar ici-colo se vedeau urme 
roșii circulare de la pahare. Plecând în grabă, cei mici lăsaseră 
scaunele în dezordine, departe de masă. 

Doi dintre copii stăteau acum pe canapeaua Josef Frank. 
Ceilalţi doi alergau ţipând, agitaţi de la atâtea dulciuri. Din senin 
apăru o minge de tenis care, din fericire, nimeri între două 
dintre farfuriile-suvenir de pe pereţi, care evocau diferite părți 
ale Europei: Berlin, Praga, Budapesta, Paris, Rostock, Leipzig, 
Bonn. 

În ultima săptămână de școală, nepoţii stătuseră la bunici, 
astfel încât părinţii lor să poată pleca în vacanţă în Bretania. 
Surorile Malin și Lotta își propuseseră să ajungă acolo înainte de 
începerea vacanței de vară, când jumătate din Suedia pleacă în 
Franța. 

În ultima săptămână, bunicul Stellan se refugiase în birou, în 
timp ce bunica Agneta pregătise micul dejun și cina, îi dusese și 
îi adusese pe copii de la școală sau de la activităţile 
extraşcolare. Îi supraveghease de pe debarcader când se 
scăldau în serile neobișnuit de călduroase de la începutul verii. 
Tot bunica fusese cea care strângea în urma lor tuburile de 
snorkeling, aripioarele de înot, costumele de baie, ochelarii de 
înot, jucăriile și crema de plajă. lar mai târziu, toate hainele, 
tabletele, încărcătoarele și manualele. 

Acum veniseră ambele surori, împreună cu soții lor, ca să-și ia 
copiii acasă. Parcă toată casa răsufla ușurată la gândul că în 
curând se va așterne din nou liniștea și totul va reveni la 
normal. 

Ușa dinspre grădină era deschisă, iar Lotta se apropie de 
bătrânul ei tată, care îi arăta schimbările pe care le făcuse în 
ghivece și în straturile de flori. Ştia deja majoritatea florilor, dar 
mai apăruseră și unele noi. Tatăl ei, Stellan, avea câteva flori 


VP-3 


preferate pe care le păstra, iar pe celelalte le înlocuia mereu cu 
alte soiuri. 

Lui i se părea că florile arată cel mai bine înainte să 
înflorească, atunci când încep să se deschidă mugurii. In 
această privinţă, tatăl și fiica aveau opinii diferite. 

Lotta îl asculta cu atenţie pe tatăl ei, care îi vorbea cu 
entuziasm despre margarete galbene, nalbe de pădure, 
nemțișori, lăsniciori crescuţi spontan, oregano, mentă, coada 
șoricelului și ghizdei. Lui îi plăceau florile, iar Lotta se gândea 
cât de mult timp petrecea el în grădină în copilăria ei. Nimeni nu 
avea voie să-l deranjeze pe tata aici, dar toată lumea știa 
întotdeauna unde se află. 

Când Stellan se opri să-și tragă sufletul, Lotta se întoarse 
discret, prefăcându-se că admiră casa - casa elegantă, 
funcțională, pe care o cunoștea atât pe dinafară, cât și pe 
dinăuntru și nu avea niciun motiv întemeiat s-o scruteze astfel. 
Ferestrele mari și cele două terase aveau o vedere minunată 
spre lacul Mälaren și spre Kärsön. 

Apoi rămase cu privirea aţintită la poteca din grădină, la cele 
douăsprezece dale grele din piatră peste care trecuse de atâtea 
ori împreună cu sora ei și pe care tata Stellan le numea, în 
glumă, cei doisprezece pași spre o viață mai bună, deoarece 
duceau la șopronul din grădină. lnăuntru, avea la dispoziţie tot 
ce îi era mai drag. 

Lespezile fuseseră atât de greu de montat, încât Stellan 
spunea că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Trecuseră 
patruzeci de ani de-atunci, așa că se putea spune că profeția lui 
se va împlini. 

ÎI privi pe tatăl ei. Avea optzeci și cinci de ani și mintea la fel 
de limpede ca întotdeauna, dar trupul îi era istovit de anii care 
trecuseră peste el. Atât de istovit, încât, când se rădea, rata 
unele porţiuni de pe gât. Fusese întotdeauna înalt, însă acum 
era gârbovit. Ochelarii cu lentile mari, pe care îi știa 
dintotdeauna și care erau semnul său distinctiv, îi cădeau mereu 
de pe nas, iar în spatele ramelor i se vedea privirea tulbure. 

Lotta era aproape la fel de înaltă ca Stellan, dar altfel nu 
semănau prea mult. Tatăl avusese părul blond-cenușiu, al fiicei 
era negru. O moștenire de la bunica ei încăpăţânată, după 
spusele lui Stellan. Și dacă privirea lui era prietenoasă și caldă, 
a Lottei era bănuitoare și sceptică. 


VP -4 


— Vrei să ne așezăm puţin? întrebă Lotta, observând că tatăl 
ei obosise, deși el n-ar fi recunoscut niciodată. 

Se așezară pe banca verde și scorojită de lângă șopronul din 
grădină. Stellan dădu deoparte bulbii de flori de pe o farfurie de 
carton și își făcu vânt cu ea, iar Lotta își șterse sudoarea de pe 
frunte. Era o căldură aproape nefirească în toată ţara. Începuse 
în mai și nu era niciun semn că s-ar răcori nici acum, în iunie. 

Stătuseră împreună aici de multe ori. Era o bancă pentru 
odihnă, aflată în apropierea uneltelor: aici puteai să-ţi tragi 
sufletul, dar și să te pregătești de treabă. 

Cel puţin teoretic. 

În șopron erau grămezi de mobilă de exterior și unelte de 
grădină care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani: sape, un 
aspersor, o stropitoare din cupru, hamacul cu dungi, acum 
mucegăit, și șezlongurile vechi, care scârțâiau și cu care fetelor 
le plăcea să se joace când erau mici. Făceau plajă printre 
nămeți încă din primele zile de primăvară, „se adăposteau” în 
zilele înnorate de vară și își închipuiau toată vara că șezlongurile 
erau bărci, mașini, avioane, rachete sau diguri de pe care 
săreau într-o apă imaginară. 

Când surorile crescuseră prea mari ca să se mai joace, 
șezlongurile au fost duse în șopron și de atunci zăceau acolo. În 
schimb, tata Stellan se odihnea pe ele în taină când muncea în 
grădină, dar îl dădea de gol scârțâitul lor ușor care răzbătea prin 
pereţi. Acum șopronul semăna mai degrabă cu un monument al 
unei epoci apuse. Grădinarul Jocke - care venea la lucru cu 
regularitate, cu precizia unui ceas elveţian, deși se pensionase 
de mult - nu mai scotea în fiecare an decât masa. Și nici nu era 
plătit. Venea săptămânal la Stellan și la Agneta încă de la 
începutul anilor 1970, când aceștia, proaspăt căsătoriţi, abia se 
mutaseră, și a continuat să vină și după pensionare, fără să-și 
anunţe vizita sau să fie chemat. Poate că avea nevoie de 
această rutină bine stabilită ca să nu clacheze. 

Lotta întredeschise ușa șopronului și simţi cum o izbește 
căldura. Din cauza caniculei, înăuntru era un adevărat cuptor. 

— Când ai de gând să desfaci fereastra aia? întrebă ea, 
arătând spre bucata de placaj prinsă în cuie pe peretele din 
spate. Nu mai e niciun risc să te spionăm, ca atunci când eram 
mici. 


VP-5 


— Nu, dar acum au apărut alţi mici spioni, spuse Stellan 
zâmbind. 

— Copiii stau toată ziua cu ochii în ecrane. 

— O să-l rog pe Joa s-o dea jos. Fereastra dă către un minunat 
tufiș de arbuști, dar eu nu mai stau așa de mult pe-aici. 

— Chiar deloc, aș spune, comentă Lotta, aruncând o privire 
spre șezlongurile ruginite. 

— Poftim, îi zise Stellan Broman fiicei sale, întinzându-i o 
floare. 

De câte ori venea în vizită, îi dădea câte un răsad de floare 
sau de ceapă din grădină pentru ghivecele ei micuțe din 
bucătărie, iar ea le accepta cu recunoștință. 

— Ce este? îl întrebă. 

— Nu știu. Cred că e clarcia. Jocke a plantat-o. 

— Totdeauna dai vina pe altcineva, îi răspunse Lotta zâmbind. 

Joachim era prezent dintotdeauna în viaţa lor, iar el și tatăl ei 
se tachinau tot timpul despre care știe cele mai multe lucruri 
despre flori. Dacă ar fi sinceră, ar recunoaște că probabil aflase 
mai multe despre plante și cultivarea lor de la Jocke decât de la 
Stellan. 

Și totuși, își amintea din copilărie cu căldură de pasiunea 
tatălui ei pentru grădinărit, fiindcă asta îl făcea să stea mereu 
acasă. Nu la serviciu, nici în casă, înconjurat de colegi și 
prieteni. Nu la petreceri grandioase, nu la slujbă, doar cu truda 
liniștită printre straturile de flori. 

In mod sigur, viața lui fusese foarte liniștită în ultimii treizeci 
de ani. Îi era dor, oare, de cea veche? Își dorea să mai fie în 
centrul atenţiei? 

In orice caz, le asigurase o copilărie deosebită ei și lui Malin, o 
copilărie pentru care le invidiau toți prietenii lor. Oare ar fi fost 
mai bine dacă tata ar fi petrecut mai mult timp acasă și nu s-ar 
fi retras să se destindă în șopron sau n-ar fi evadat în grădină 
imediat ce ajungea acasă? Oricum, o aveau alături pe mama lor. 

Și, fără îndoială, fusese palpitant să treacă prin casa lor 
atâtea feţe celebre, să vadă atâtea festinuri și petreceri, atâţia 
adulți care făceau lucruri neobișnuite. 

Oare viața socială intensă a părinţilor o făcuse atât de 
singuratică? Cu siguranţă, moștenise de la tatăl ei hărnicia, dar 
când termina cu munca nu-și dorea să mai vadă alți oameni. 


VP-6 


Prefera să citească o carte. Sau, eventual, să se întâlnească și 
să stea de vorbă cu un prieten. Un singur prieten. 

Țipătul unui copil le aminti că e timpul să se întoarcă la 
ceilalți. Ca de obicei, Malin rămăsese înăuntru cu mama Agneta. 

Nu-i plăcuse niciodată grădina. „Ptiu, viermi și larve!” a fost 
verdictul ei la șase ani și așa a rămas. 

Bruneta Lotta și blonda Malin. Sora mare, talentată, și micuța 
prințesă răsfăţată. 

Fiind o soră mică tipică, aproape parodică, Malin n-o ajutase 
pe mama lor nici la curățenie, nici la împachetat, nici la spălatul 
vaselor, constată Lotta. În schimb, găsise la mansardă o cutie cu 
vechituri și căuta în ea haine vintage pentru copiii ei. 

— Chiar își doresc haine vechi? întrebă Agneta. 

— Uite ce drăguţ e ăsta, spuse Malin, arătându-i un costumaș 
din catifea albastru-deschis, de când era mică. 

Malin era o copie a mamei sale, cu părul blond și cu 
sprâncenele negre. Era evident că Agneta fusese de o 
frumuseţe izbitoare și, chiar și la cei aproape 70 de ani ai ei, 
încă mai atrăgea priviri când ieșea în oraș. Deși nici nu-și dădea 
seama. Atât mama, cât și fiica erau de o frumusețe care îi făcea 
pe oamenii cu care se întâlneau să le dorească instinctiv binele. 
Frumusețea lor parcă venea din interior și, prin urmare, nu 
stârnea invidia celorlalți. 

În timp ce Malin și Lotta stăteau cu părinţii lor, iar copiii se 
jucau, soţii celor două surori se retrăseseră ca de obicei. 
Discutau ceva despre slujbă, despre mașini, despre o renovare a 
băii sau despre alte subiecte pe care le puteau găsi în comun. 
Christian purta o cămașă bine călcată și pantofi de lac, iar Petter 
era în pantaloni scurţi și sandale. Nu se simțeau în largul lor 
împreună - un finanţist și un impresar -, dar nu s-ar fi simţit 
deloc bine în preajma marelui lor socru, legendarul prezentator 
de televiziune, așa că preferau să stea împreună. Niciunul nu 
era pasionat în mod deosebit de problemele care îl interesau pe 
Stellan: televiziunea din anii 1970 și 1980, călătoriile în Europa 
sau legătura dintre cultura clasică, divertisment și educația 
maselor. Niciunul dintre ei nu-l putea cita pe Schiller. 

După ce observă că bărbaţii se purtau ca de obicei, Lotta 
constată că și copiii făceau la fel. Fiii ei stăteau cu ochii lipiţi de 
telefoanele mobile, iar cei doi copii ai lui Malin se certau. Molly 
striga că Hugo o lovise cu mingea de tenis în frunte și îi spusese 


VP -7 


să dea cu capul în ea. Mingea sărise în perete și apoi pe masă, 
între două căni de cafea. 

Era timpul să îi ducă pe băieţi la antrenament și să-i scape de 
copiii prost-crescuţi ai lui Malin. O așteptau o mulţime de 
întâlniri; fusese plecată o săptămână întreagă. Noroc că avea 
Christian un serviciu cu program flexibil, iar copiii aveau 
programate activităţi pentru toată vara. 

— Trebuie să mergem. Spuneţi-i multumesc bunicii și duceți- 
vă să vă îmbrăcați. 

Leo își aranjă bretonul și se duse la bunică-sa, o luă de mână 
și îi mulțumi; lui Sixten trebui să-i mai spună o dată, dar după 
aceea se duse și el. 

Malin scotoci printre hainele rămase, băgă într-o pungă 
câteva și puse deoparte cutia. N-o mai duse la loc în mansardă, 
remarcă Lotta, cu convingerea că punga cu haine vechi pe care 
o luase soră-sa o să rămână nedesfăcută mulți ani. 

Lotta deschise ușa de la intrare și îi lăsă pe copiii ei să iasă. 
Petter înţelese că era timpul să plece, intră și le mulțumi 
socrilor, apoi ieşi și se urcă în mașină. Între timp, Lotta îi ajuta 
pe copiii lui Malin să se îmbrace. Soră-sa trebuise să-l caute pe 
Christian și să-i spună că sunt gata de plecare, apoi Lotta îi 
mână pe toţi la cele două mașini de pe alee, în timp ce Malin o 
îmbrățișă pe mama lor. 

Stellan se retrase în fotoliul lui de citit din sufragerie, un 
Pernilla uzat. Pe fundal răsuna plăcut oratoriul „Patimile după 
Matei”, înregistrarea clasică a lui John Eliot Gardiner din 1988, 
cu Barbara Bonney. 

Agneta ieși pe treptele din faţa casei, făcând cu mâna 
hoardelor care se retrăgeau. Din casă se auzi un telefon sunând, 
iar ea le explică fetelor că trebuie să răspundă. Malin nu se putu 
abţine să nu zâmbească și să nu comenteze că mama și tatăl ei 
erau singurii oameni care mai aveau telefon fix în casă. 

— Tatăl tău vrea neapărat să-l păstreze, se scuză Agneta, 
după care intră în casă, în timp ce fiica ei cea mică se alătură 
familiei care o aștepta. 

Agneta intră în birou și ridică receptorul mare, cu cablu 
spiralat, care aparţinea unui vechi Dialog cu disc rotativ. 
Răspunse ea de obicei, spunând numele de familie. 

— Broman. 


VP-8 


La celălalt capăt se auzi o voce de bărbat care vorbea într-o 
germană stricată: 

— Geiger? 

Exact de ce se temuse. 

O, Doamne. 

Nepoții. 

Dar auzi motoarele mașinilor pornind și își dădu seama că nu 
prea are de ales. 

Făcu o estimare rapidă, răspunse scurt „Da” și închise 
telefonul. 

Apoi se duse la etaj și intră în dormitor, trase sertarul 
noptierei, scoase manualele de instrucțiuni ale radioului cu ceas 
și cântarului de baie și luă un pistol Makarov mare și negru și un 
amortizor, pe care îl înșurubă pe el. 

In drum spre sufragerie, încărcă arma și constată că părea 
funcţională, deși nu mai fusese folosită de mult timp. În orice 
caz, fusese curățată și unsă. 

Se apropie de soţul ei venind din spate și din lateral și-i puse 
țeava pistolului la tâmplă. 

Apoi apăsă pe trăgaci. 

Sângele stropi cartea, care căzu din mâna lui Stellan. „Faust” 
al lui Goethe, în original. 

Nu făcuse prea mult zgomot, dar tot fusese mai gălăgios 
decât își amintea ea, așa că, pentru siguranţă, cobori arma și se 
duse la fereastra din sufragerie. 

Afară, surorile păreau să discute ceva, pentru că nu plecaseră 
încă, dar chiar atunci Lotta se despărţi de soră-sa și o luă spre 
mașina ei. 

Se mai uită o dată spre casă în timp ce se așeza pe scaun, o 
văzu pe maică-sa uitându-se pe fereastră și îi făcu veselă cu 
mâna. Malin urmări privirea Lottei și făcu același lucru. 

Ținând arma ascunsă la spate, Agneta le răspunse la salut cu 
mâna liberă. Fiicele ei lăsară geamurile din spate ale mașinilor 
și-i îndemnară și pe copii s-o mai salute o dată pe bunica. Copiii 
se conformară, iar bunica le zâmbi, gândindu-se că făcuse tot ce 
era mai bine pentru minunaţii ei nepoți. 


VP-9 


2. 


— Au sunat. 

Karla Breuer își ridică privirea din carte și o îndreptă spre 
Strauss. Mica Ghiulea, cum îl numea ea. Scund, plinuţ și extrem 
de eficient. 

Ştia că el îi spunea Fantoma Albă, din cauza părului ei lung și 
alb, a ochilor albaștri și a hainelor imaculate. Și pentru că o 
privea ca pe o rămășiță a trecutului, ca pe o fantomă a unor 
vremuri de mult uitate. 

— Cine? întrebă Breuer. Și de unde? 

— Din Beirut. La Stockholm, răspunse Strauss și văzu pe faţa 
Fantomei că nu se așteptase la așa ceva. 

Era unul dintre multele numere de telefon pe care le 
urmăreau, unul despre care nu crezuse nimeni că va mai fi 
folosit. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care 
departamentul lui Strauss și al lui Breuer mergea atât de prost, 
că nimeni nu le lua în serios activitatea. Parcă atunci când 
renunţase la sediul din Pullach și se mutase la Berlin, serviciul 
de securitate voise să lase în urmă lumea veche. Breuer 
susținea însă cu încăpățânare că trecutul nu dispărea niciodată. 

Breuer era singura din departament implicată în combaterea 
terorismului când numărul de telefon din Stockholm fusese 
clasificat ca fiind activ. lar asta se întâmplase cu mulți ani în 
urmă. Se pare că acum fusese reactivat, contrar tuturor 
așteptărilor. 

— Atunci trebuie să plecăm. 

Breuer se ridică și trecu pe lângă Strauss fără să-l privească. 
Nu se împrieteniseră cu adevărat în cei patru ani de când lucrau 
împreună, dar acum aveau o responsabilitate comună. 

Decizia însă îi aparţinea lui Schönberg. 

Când Breuer trecu pe lângă el, Strauss aruncă o privire în 
biroul ei. Nu văzu niciun monitor deschis; niciunul dintre 
calculatoare nu era pornit. Pe de altă parte, văzu teancuri de 
cărţi și rapoarte. Nu înţelegea cum i se permite să lucreze în 
acest domeniu cuiva care nu folosește instrumentele digitale. Pe 
cine avea la mână? Probabil că în cele patru decenii de muncă 


VP - 10 


în serviciile de securitate, adunase foarte multe secrete. Se 
întoarse grăbit și o urmă. 

Nu mai era prea multă lume în clădire. Cei mai mulţi se 
mutaseră deja în noul sediu din Berlin, cea mai mare clădire 
administrativă din ţară, care costase un miliard și jumătate de 
euro. 

Dimensiunile și poziţionarea acestuia în centrul Berlinului îi 
duceau probabil pe arhitecţi și angajaţi cu gândul la proiectul 
vechiului sediu al Stasi, fostul serviciu est-german de securitate, 
dar era evident că nu-și bătuse nimeni capul cu așa ceva. 

Într-o societate liberă, astfel de activităţi oculte nu mai 
păreau înspăimântătoare. 

Breuer bătu la a șasea ușă de pe coridor, care ducea în biroul 
lui Schönberg, și intră înainte să ajungă și Strauss acolo. 

Schönberg stătea la birou, cu un teanc de dosare în faţă. 
Probabil că le închisese când auzise bătaia în ușă. Chiar și aici, 
în interior, aveau secrete unul faţă de celălalt. 

— Geiger a fost activat, spuse Breuer. 

Schönberg nu răspunse, dar îi aruncă o privire care spunea 
„Și ce?” 

— Asta înseamnă că va fi activat și Abu Rasil, adăugă Breuer. 
Îl putem prinde. 

— Crezi că mai trăiește? întrebă Schönberg. După mai bine de 
treizeci de ani de tăcere? 

— Trăiește. S-a retras, dar a fost reactivat. Nu ar fi dat telefon 
la Stockholm dacă Rasil n-ar mai fi trăit. 

— Și ce ar mai putea face el acum? 

— Dacă a fost reactivat după trei decenii, probabil că e vorba 
despre ceva ieșit din comun. Trebuie să mergem. 

Schönberg nu spuse nimic. 

— Ce rost mai are departamentul nostru dacă nu luăm în 
serios avertismentele pe care le primim? 

Schönberg o privi în tăcere. 

— Exact pe asta se bazează și ei, continuă Breuer. Pe faptul 
că nimeni nu mai crede că Rasil trăiește. Și că nimeni nu va face 
nimic. 

— Cât de siguri sunteţi de această informaţie? întrebă în cele 
din urmă Schönberg. 

Breuer se uită la Strauss. 


VP -11 


— Absolut siguri, spuse Strauss, înțelegând că asta aștepta 
Breuer. 

Se obișnuia ca șeful de departament care se pensiona să 
recomande un succesor, iar Strauss ar fi fost fericit să-i preia 
funcţia. În plus, nu mai erau mulţi ani până când rămânea 
vacant și postul de șef de departament al lui Schönberg. Strauss 
își vedea înainte întreaga carieră. 

— Mai ai patru luni până la pensie, Breuer. Trimite-l pe 
Strauss. 

Breuer nu-i răspunse, iar Schönberg oftă. 

— De cât timp îl vânezi pe Abu Rasil? De patruzeci de ani? 

— L-am urmărit zece ani, după care a dispărut. Și era cât pe 
ce să-l prind de mai multe ori. 

— Sau cel puţin așa crezi tu. 

— Chiar vom lăsa să ne scape cel mai dur terorist pe care l- 
am urmărit vreodată? 

Schönberg își scoase ochelarii de citit și se frecă la baza 
nasului. Apoi se uită la subalternii săi. 

— Abu Rasil este un mit, spuse el. O legendă pe care au 
lansat-o palestinienii în anii 1970 ca să intimideze Occidentul. 

— Exact asta ar vrea Abu Rasil să crezi. 

— Teroristul cu puteri supraomenești. Că în spatele tuturor 
atacurilor teroriste comise în Europa în perioada aia s-a aflat 
practic un singur creier - asta-i o poveste prea bună ca să fie 
adevărată. 

— Mi-l oferi drept cadou de despărțire? întrebă Breuer, privind 
spre șeful său cu ochii mijiţi. 

Atât Schönberg, cât și Strauss înţeleseră că n-avea de gând 
să renunţe. 

— Du-te, spuse Schönberg. l-ai cu tine și pe Strauss și pe 
Windmuller. Dar aveți la dispoziţie doar o săptămână. 

— Plecăm imediat. 

— Acum? întrebă Strauss. 

— Chiar acum. Rasil e deja în acţiune. 

Breuer se întoarse și ieși, iar Strauss alergă în biroul său, de 
unde își luă sacoul și arma de serviciu. Dacă mai avea nevoie de 
orice altceva, puteau să cumpere de pe drum. Nu însă și un 
pistol Glock 17 sau un sacou Zegna mărimea 60, făcut la 
comandă. 


VP - 12 


În biroul lui Strauss nu erau stive de cărţi, în schimb existau la 
fel de multe monitoare ca în celelalte birouri, însă pornite, spre 
deosebire de ale lui Breuer. Strauss avea postere cu Nick Cave 
pe pereţi și un Devialet Phantom Gold, cel mai bun sistem audio 
wireless din lume. După ce colegii săi se mutaseră la Berlin, 
Strauss își permitea să dea muzica tare. 

Ezită o secundă în prag, dar apoi nu se mai putu abţine. Porni 
Phantom-ul cu telecomanda și puse, de pe mobil, „The Good 
Son”. 

One more man gone. One more man gone. One more ma- 
an...! 

Divin. 

Apoi ieși în grabă pe coridor și îl informă pe colegul său că va 
merge în Suedia. Windmuller era unul dintre polițiștii bine 
pregătiţi a căror sarcină era să le garanteze siguranța și să le 
apere viaţa. 

Obsesia lui Breuer în legătură cu Abu Rasil era bine cunoscută 
și controversată în întregul BND. Aceasta ar putea fi ultima ei 
șansă de a demonstra că Rasil nu era doar o legendă, că totul 
era adevărat și că ea avusese dreptate de la bun început. 

Strauss nu mai știa ce să creadă, dar nu ar fi îndrăznit 
niciodată să se îndoiască de Fantoma Albă. În orice caz, nu în 
mod deschis și nu cât ea încă era în funcţie. Breuer cunoștea 
foarte multe persoane sus-puse. 

Niciunul dintre cei trei nu avea obligaţii de familie, așa că 
erau liberi să plece. Windmuller urcă în vehiculul de comunicații 
mobile, în timp ce Strauss îi deschise lui Breuer ușa BMW-ului. 
Nu-și dădea seama exact cât de serioasă era această misiune. 
Dar dacă Abu Rasil exista în realitate și fusese reactivat, atunci 
urma să se întâmple ceva măreț. 

Ceva cu adevărat măreț. 


1 Versuri din melodia The Good Son, interpretată de Nick Cave & The Bad Seeds. 
VP - 13 


3. 


De îndată ce fetele plecară, se grăbi să se apuce de treabă. 

Luă un rucsac din hol și urcă în grabă scările. Baia de acolo 
fusese cândva cel mai sigur loc. Din trei motive: te puteai încuia 
în ea, erai ferit de ochii celorlalţi și nimeni nu te întreba ce faci 
acolo. In plus, numeroșii oaspeţi ai casei foloseau întotdeauna 
toaletele de la parter. 

Ar fi putut părea mai potrivit să îngroape lucrurile în grădină 
sau să se ducă în pădure, dar risca să n-aibă echipamentul la 
îndemână când ar fi avut nevoie de el. Se gândise deja la asta. 

Acum nu mai avea timp. Cu siguranţă erau deja în drum spre 
ea. 

Singura întrebare era cât de departe se aflau. 

Și cine erau. 

Suportul pentru hârtia igienică nu se clinti, oricât de tare îl 
lovi, așa că fu nevoită să dea fuga la subsol și să aducă un 
ciocan. Demult, când pusese pachetul în peretele băii și îl 
acoperise cu faianţă, nu se gândise cum avea s-o spargă și nici 
cât zgomot ar face. 

Dar acum n-o auzea nimeni. 

Lovi cu ciocanul cât putu de repede și de tare, iar faianta 
crăpă de la prima încercare. Continuă să bată ca să îndepărteze 
toate resturile plăcii, dezlipi marginea ruptă a izolaţiei de 
dedesubt, apoi băgă două degete înăuntru și reuși să scoată 
pachetul de urgenţă, înfășurat în mușama. 

Era un teanc gros de bancnote de 1.000 de coroane, dar își 
dădu seama că nu mai erau în circulaţie. Așa că apelă la banii 
pe care îi avea în casă. Din fericire, aveau întotdeauna ceva 
bani într-o cutiuţă din tablă aflată în bucătărie. 

Se aflau acolo și trei pașapoarte cu nume diferite, dar, 
bineînţeles, toate erau expirate de mult. 

Găsi parola pentru transmiţătorul radio. 

Cheile mașinii - mai exista măcar mașina? Oare când a 
verificat-o ultima dată? 

Manualul de supraviețuire în izolare, pe care îl luă cu reţinere. 

Capsulele cu cianură, Dumnezeule. 


VP - 14 


Nu pusese și pistolul aici, pentru că își dorise să-l aibă la 
îndemână și alesese noptiera, inventând și o poveste încurcată 
în legătură cu o moștenire de la tatăl ei, pentru cazul în care l-ar 
fi descoperit cineva. 

Se opri. S-a auzit oare o mașină? 

Merse repede la fereastra din holul de la etaj, dădu ușor la o 
parte jaluzeaua și privi în stradă. 

Nu se vedea nimic. 

Dacă ar veni, ar parca în fața casei? N-ar rămâne la o 
oarecare distanță, de unde să se furișeze? Ce ar crede oamenii 
din acest cartier select dacă ar vedea bărbaţi misterioși 
strecurându-se prin curțile lor? 

Nu, cel mai ușor ar fi fost, desigur, să tragă mașina până 
aproape de casă, să parcheze pe stradă și să dea impresia este 
vorba de o intervenţie normală. Ar putea chiar să folosească o 
mașină de curierat sau o camionetă pe care să scrie 
„instalator”. Ceva de care să nu-și amintească nimeni. 

Dar încă nu ajunseseră. Nu-și dădea seama dacă avea la 
dispoziție ore, minute sau doar secunde. 

Trebuie să continue pregătirile. 

e 

— Păpușa mea banană! strigă Molly. 

— O luăm data viitoare când venim la bunica, spuse Malin. 

— NU! ţipă Molly. 

Malin oftă. 

— Cred că trebuie să ne întoarcem, îi spuse ea lui Christian. 

Ştia cât de mult ținea Molly la figurina lunguiață din pânză 
galbenă, cu zâmbet larg. Păpușa-banană nu era doar o simplă 
jucărie de pluș, ci partenera ei de joacă, iar dacă nu se întorceau 
după ea, fata ar fi plâns până când ar fi recuperat-o. 

Christian aruncă o privire rapidă spre Rolexul său GMT-Master 
II. Versiunea Pepsi, de care era mai mult decât mândru. 

— La naiba. O să pierdem toată ziua. 

Dar n-aveau de ales. 

Tocmai trecuseră de Brommaplan, unde ar fi putut să 
întoarcă, dar el reacționă prea târziu și trebui să meargă până la 
sensul giratoriu și să-i dea roată ca să se poată întoarce. 

A naibii păpușă. 


VP -15 


Timpul se scurgea repede, așa că merse din nou în baie, luă 
pachetul cu ciment instant și făcu un amestec cu puţină apă în 
paharul în care stătea periuţa de dinţi, întinse cimentul pe 
spatele plăcii de rezervă, care stătuse ani buni lângă punga cu 
ciment, în fundul sertarului ei din dulapul din baie, apoi puse 
placa peste deschizătură și trase coșul cu prosoape în faţa ei. La 
o examinare atentă, n-ar fi putut păcăli pe nimeni, dar ar obţine 
câteva zile care i-ar putea fi de-ajuns. Important era să câștige 
timp. 

Îndesă paharul periuţei de dinţi și cioburile de faianţă în 
rucsac, împreună cu banii și cu pașapoartele. Apoi coborî în 
bucătărie și își pregăti un pachet cu mâncare. Îi veni brusc ideea 
inspirată să dea o fugă până în garaj și să-și pună în bagaj 
încărcătorul de baterie. 

Bine. Ce mai era de făcut? 

Trebuia să încurce puţin lucrurile. 

Cum? 

Cutia de bijuterii. Portofelul lui Stellan. Încă vreo câteva 
lucruri. 

Micul tablou al lui Munch din baia oaspeților. 

Trebuia să strângă totul în rucsac. 

Și apoi să tragă niște sertare și să le răvășească. 

Ce altceva? 

Exact. Să găsească un motiv. Îi luă ceva timp să se gândească 
la unul. 

Se uită la ceas. 

Trecuse deja mult prea mult timp. 

Trebuia să plece. 

Era conștientă că nu putea folosi mașina ei și a lui Stellan, așa 
că se duse la șopronul din grădină și scoase vechea bicicletă roz 
cu mânere albe care zăcea acolo de mulți ani. Fusese, probabil, 
a uneia dintre fete, deși nu-și amintea s-o fi văzut vreodată pe 
vreuna dintre ele mergând cu bicicleta. 

De-a lungul anilor, bicicleta fusese acoperită treptat cu 
greble, lopeţi, mașina de tuns iarba, roabe, șezlonguri și diverse 
scânduri care ar fi putut fi utile într-o bună zi. Între cadru, 
ghidon și roţile din faţă se încurcase un furtun de grădină uzat. 
Deși lanțul nu mai fusese uns de mult și cauciucurile erau 
aproape dezumflate, se putea merge cu ea. 


VP - 16 


Oare o vedea vreun vecin? Vecinii urmau să fie interogați și 
nu voia ca vreunul dintre posibilii martori să observe vehiculul 
cu două roti. Având în vedere cât de rar se interesează de ea 
fiicele ei, va trece vreo săptămână până să se îngrijoreze. Până 
atunci, măcar o să se poată feri de poliţie. 

Mai rău era cu ceilalţi. 

Cu cei care sunaseră. 

Și cu cei care probabil că ascultau. 

N-avea idee cât timp mai avea la dispoziţie. 

Ore sau zile? 

Sau poate aveau să se mulțumească doar cu conversaţia și o 
să aștepte pur și simplu rezultatul? Era greu de crezut, iar acum 
chiar trebuia să se grăbească. 

Intră în casă, să mai arunce o privire. Apoi se uită pe geamul 
ușii de la intrare. Nu era nimic neobișnuit afară, își încheie 
jacheta și își puse un fes pe cap. O să-i fie cald, dar trebuia să se 
camufleze cumva. 

In cele din urmă, merse și își sărută soțul mort pe creștet. 

— Mulţumesc pentru anii petrecuţi împreună. Ține-mi pumnii. 

II mângâie pe obraz și apoi ieși, se urcă pe bicicletă și se 
îndepărtă pedalând. 

In clipa în care Agneta Broman dispăru în curba de pe 
Gronviksvăâgen cu bicicleta ei veche, BMW-ul M550d xDrive 
Touring negru al lui Malin Broman-Dahl venea pe Nockebyvâgen 
și intra pe Grânviksvăgen, la doar câteva sute de metri 
depărtare de casa părintească de la numărul 63. 


VP - 17 


4. 


Zgomotul era asurzitor. Mașinile claxonau, iar sistemele de 
sonorizare ale absolvenţilor din camioanele împodobite răsunau 
ca la Summerburst?. Erau hituri vechi, amestecate cu piese 
house la volum maxim. Muzica vuia așa de tare din toate 
mașinile, că zgâlţâia ferestrele grandioaselor case de piatră. 

Baloane, sticle de șampanie, steaguri albastru cu galben. 
Aglomeraţie. 

Tineri plini de așteptări și speranțe. 

Părinţii, bunicii și celelalte rude se îndreaptă spre ceremonia 
de absolvire purtând pancarte cu prenumele elevilor, poze cu ei 
de când erau mici și clasa în care erau la școală. Apartenența la 
clasa socială era marcată prin calitatea ceasurilor, a hainelor și 
a genţilor. Și prin mărcile mașinilor, pe care le parcaseră, într-un 
total dispreț faţă de ceilalţi, pe toate străzile din jurul liceului 
Ostra Real. Poliţiştii de la circulație le dădeau târcoale, 
așteptând să treacă cele cinci minute regulamentare, după care 
puteau să dea amenzi. Erau ca niște hiene care stăteau la 
pândă, ca să le fure leilor prada rămasă nedevorată. 

Chiar și capătul de obicei pustiu al Artillerigatan era ticsit de 
oameni care se îndreptau spre curtea școlii de elită. Treceau 
directori bătrâni, cu șepci de absolvire îngălbenite de vreme, 
soţii de lux, machiate strident și nemulțumite că nu-și puteau 
afișa blănurile și pe timp de vară, și tineri cu părul pieptănat 
peste cap, care, încă din primul an după absolvirea liceului, 
fondaseră deja două-trei companii proprii. Încă se poartă 
pantalonii verzi și roșii pe aici, remarcă Sara. 

Un adevărat circ, doar pentru că o adunătură de adolescenţi a 
absolvit școala. Fără niciun viitor. 

Bucuraţi-vă de ziua asta, le spuse ea în gând, stând în căldura 
ca de saună din mașină. Pentru că mâine veti fi simple statistici. 
Someri și fără adăpost. O problemă pentru societate. Bucuraţi- 
vă cât mai puteți. 


2 Festival de muzică din Suedia. 
VP-18 


Când văzu trecând un tată mândru, cu o pancartă 
reprezentând o Ebba în vârstă de trei ani, Sara își dădu seama 
că nu comandase și ea una la fel pentru Ebba ei. 

Işi notă în calendarul din telefonul mobil. Imediat ce se 
termină festivitatea: de comandat o pancartă pentru fată. 

Pe frunte și pe obraji îi curgeau șiroaie de sudoare. Spatele i 
se udase complet. 

Sara și David veniseră din timp, așa că găsiseră un loc de 
parcare complet legal, lângă zidul lung dinspre liceul Ostra Real, 
vizavi de intrarea în clădirea de pe Artillerigatan numărul 65 pe 
care o supravegheau. Acum stăteau printre sticle goale de apă, 
ambalaje unsuroase de fast-food și cu o nevoie urgentă de a 
merge la toaletă. 

David Karlsson. Și Sara Nowak. 

Ca să nu atragă atenţia în cartier, Sara își prinsese părul într-o 
coadă și își pusese o șapcă de baseball de la Ralph Lauren. Când 
își ridică șapca să-și șteargă transpiraţia de pe frunte, constată 
în oglinda retrovizoare că era momentul să-și vopsească iar 
părul. Era șatenă, dar avea rădăcinile roșcat-aprins. Arăta de 
parcă îi luase foc capul. 

In copilărie, Sara fusese poreclită „indianca” din cauza părului 
roșu. Nu era tocmai logic și, pe termen lung, devenise agasant. | 
se mai spusese și „girafa”, pentru că era mai înaltă decât 
majoritatea băieţilor din clasă. Avea 1,77, la fel ca Naomi 
Campbell și Linda Evangelista. Înălţimea și pomeţii ei pronunţaţi 
au iscat, în adolescenţă, sute de replici de agăţat stânjenitoare 
despre asemănarea ei cu un fotomodel. Atât de multe, încât 
până la urmă Sara și-a încercat norocul în această carieră, chiar 
dacă era convinsă că arăta ciudat. 

Îi mersese relativ bine în modelling, dar își amintea cât de 
neplăcut era să aștepți contracte. Cum era prezentată ca un 
articol dintr-un catalog, din care clienţii alegeau fete lipsite de 
respect de sine. Un cuier cu picioare de lungimea potrivită. 

Nu-i stătea în fire să depindă de aprecierile și părerile altora 
despre aspectul ei. Așa că și-a reziliat contractul cu agenția și a 
început să practice arte marţiale, ca o supapă de eliberare a 
furiei acumulate în cursul selecțiilor și al interacțiunilor cu tot 
felul de fotografi libidinoși. 

Acum era mândră de înălţimea ei și de culoarea părului, dar îl 
vopsise șaten, ca să nu fie recunoscută prea ușor când se afla în 


VP-19 


misiune. Nu-i plăcea deloc să stea lumea cu ochii pe ea. Îi 
displăcea mai ales atenţia venită din partea bărbaţilor, pentru 
că investigaţiile ei din domeniul prostituţiei o determinau să 
asocieze privirile provocatoare cu oamenii antipatici. 

— La naiba, ce zăpușeală, spuse Sara și închise ochii, 
apropiindu-și fața de micul ventilator portabil de la Clas Ohlson 
pe care îl cumpăraseră ca să nu consume bateria mașinii 
folosind aerul condiționat. 

— O să fie interesant să vedem cât durează până începe 
lumea să se plângă de căldură, spuse David. E prima vară 
caniculară din ultimele decenii. 

Își mută privirea de la intrarea în clădire la ceas și înapoi. 

— De cât timp stăm aici? 

— Nu știu. De destul de mult timp. Probabil că și-a terminat 
treaba. Hai să mergem în următorul loc. 

— Bine. 

— Ce zici, l-am putea speria puţin, când iese? Să încercăm să- 
| intimidăm, chiar dacă nu-l putem aresta. 

David aruncă o privire spre Sara. 

— Asta nu-i hărţuire? 

— Nu, îi arătăm numai că știm ce pune la cale. Doar îi 
verificăm actele și-i sugerăm că i-am putea da de veste nevesti- 
sii. Aștia își închipuie că își pot vedea de treabă fără nicio 
consecinţă. 

— Ori îi prindem în flagrant, ori îi lăsăm în pace. 

— Uită-te în ce situație suntem. Putem prinde un tip, dar fata 
asta mai are azi încă zece clienţi. Și alte sute de fete au mii de 
clienţi, în tot orașul. Tot astăzi. Noi prindem câţiva pe care îi 
pedepsim, iar ceilalţi continuă, ca și înainte. Nu e drept. 

— Asta-i situaţia. 

— Și e de rahat! 

— Ce-i cu tine? De ce ești așa de nervoasă? 

— i se pare chiar așa de ciudat? Nu e mai ciudat că tu nu ești 
nervos, în situaţia asta? 

— Nu cred că rezolvi nimic dacă te enervezi. 

— Ba e foarte bine să te enervezi. Îţi dă putere să continui. 
Cum altfel aș putea să fiu? Să mă bucur? Ura, ce bine că există 
asemenea indivizi dezgustători! 

— Asta-i o prostie. Lucrezi ineficient și te epuizezi. Nu poți 
face faţă în meseria asta dacă te enervezi pentru tot ce vezi. 


VP - 20 


— E timpul să se enerveze cineva din cauza rahatului ăstuia. 
Nu numai să încerce să găsească soluţii, ci să se și enerveze. 

— Trebuie să gândim problema pe termen lung. 

— Nu vreau să gândesc pe termen lung, vreau să gândesc pe 
termen scurt. Uite-așa: Oprește-te! Acum! 

David clătină din cap dezaprobator: 

— Trebuie să-i facem să înţeleagă că fac ceva greșit. Furia nu- 
i o modalitate bună de comunicare. Iscă neînțelegeri, conflicte. 
Nu te ascultă nimeni dacă ţipi, ci intră în defensivă. 

— Dar crezi că are importanţă cum acţionăm? Situaţia oricum 
rămâne neschimbată. 

— Și atunci ce vrei? întrebă David. Să salvăm fetele sau să-i 
prindem pe clienţi? 

— Amândouă. 

— Dar care dintre ele e mai importantă? 

Sara ridică din umeri. 

— Încearcă să alegi una. 

Ea stătu pe gânduri. Deși știa deja răspunsul. 

— Să prindem clienţii, spuse ea. Dacă n-ar fi oameni răi, n-ar 
exista victime. 

— Eu mi-aș dori să salvăm fetele. 

— Dar nu vor ajutorul nostru. Refuză să depună mărturie. 
Refuză să se mute în locuinţe sigure. Refuză să coopereze cu 
noi. 

— Trebuie să le câștigăm încrederea, obiectă David. O să 
dureze o vreme. 

— „Încrederea”!? N-ar trebui să le fie ușor să aleagă între noi 
și o grămadă de proxeneţi violenţi? Între noi și să fie violate de 
zece ori pe zi de clienţi dezgustători? Și poate chiar și ucise, în 
orice moment. 

— Nu te mai recunosc, Sara. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Tocmai asta este problema. 
Indiferent câţi cumpărători de servicii sexuale am prinde, mai 
sunt încă mii și mii care așteaptă la rând, cu scula în mână. De 
toate vârstele, de toate felurile, absolut de toate felurile. Nimic 
nu ajută. Ce zici de asta? lar fetele nu vor să depună mărturie 
nici împotriva proxeneţilor, nici împotriva clienţilor. 

— Se tem de ce ar putea urma după ce făptașii sunt închiși și 
noi o să ne ocupăm de alte lucruri. Se tem de răzbunare și de ce 
ar putea păţi familiile lor. 


VP -21 


— Sunt conștientă. Și, prin urmare, nu le putem ajuta. Nu-i 
putem identifica pe vinovaţi. De ce să ne mai batem capul, dacă 
oricum n-avem nicio șansă? N-ar fi mai bine să nu ne mai 
sinchisim deloc? 

— Dacă nu ne ocupăm noi, atunci cine să se ocupe? 

— Dumnezeu ăsta de ce nu face nimic? 

David oftă. 

— Nu începe iar... 

— Ba da, încep. Mă scoate din minţi că-l aduci în discuţie pe 
Dumnezeu, în aceeași zi în care te ocupi de cazul unei 
adolescente care a fost violată în grup. Cum naiba poţi? 

David nu răspunse. Nu era prima dată când Sara se lua de 
credinţa lui. Se mai luase de vreo 70 de ori. Sau de șaptezeci ori 
șapte ori. Nici măcar nu părea curioasă să înţeleagă în ce 
credea el. El știa că meseria pe care o făceau ei nu era ușoară, 
dar și că fără credinţă nu ar fi putut să o facă. 

— O credinţă într-un Dumnezeu care înseamnă să nu 
îndrăznești nici măcar să-ţi recunoști identitatea sexuală în fața 
familiei tale! zise Sara. Ce fel de Dumnezeu e ăla? 

— Problema nu e familia mea, doar ţi-am mai spus! Lor pot să 
le spun orice. Este vorba despre toţi ceilalţi. 

— La asta mă și refer. La niște habotnici care terorizează o 
familie pentru că are un fiu homosexual. Și asta se întâmplă în 
Suedia zilelor noastre! Ca să nu mai vorbim despre alte ţări. 
Sudul Statelor Unite, Arabia Saudită, Polonia, Rusia. Aici nu e 
vorba despre religie, este vorba despre legitimarea urii, despre 
controlul omului asupra semenilor săi. Despre faptul că ești liber 
să ataci homosexualii, femeile și... 

Sara scutură din cap și se opri. David ridică privirea și o văzu 
uitându-se fix spre intrarea în clădire. 

— Vezi ce face fata! strigă ea și ieși repede din mașină. 

David o urmări pe Sara fugind pe Artillerigatan spre 
Karlavägen. Apoi intră în grabă pe ușa pe care o filaseră. Ştia că 
apartamentul se afla la etaj, cu vedere spre curte. Nu era prima 
dată când veneau aici. 

Încercă ușa. Era încuiată. 

— Deschideţi! Poliţia! 

Nu-i rămânea decât să spere că înăuntru era cineva care era 
în stare să-i deschidă. Bătu tare în ușă și strigă din nou, iar după 
câteva clipe auzi niște pași, apoi zgomotul cheii în broască. 


VP - 22 


Ușa se deschise încet. 

David știa că fata care locuia și lucra aici se numea Becky, 
așa că presupuse că ea era cea care deschisese. Dar nu-i era 
deloc ușor să-și dea seama, pentru că își ținea faţa acoperită cu 
mâna. lar ce reușea să vadă era plin de sânge. 

— Ești rănită? o întrebă David. Adică, ești rănită grav? adăugă 
el, când văzu ochii femeii sclipind. 

Era destul de clar că era rănită. 

— Cum te simţi? Îmi dai voie să văd? 

David apucă ușor mâna lui Becky, iar ea îl lăsă să i-o dea lao 
parte. Părea să aibă nasul rupt. Și o arcadă spartă. Și doi dinți 
rupți. Și poate alţii care i se mișcau. 

— Chem ambulanta. 

Becky scutură din mână, dezaprobator. 

— Haxi, bolborosi ea, în timp ce își luă poșeta din cuier. 

Scoase telefonul, scrise parola și i-l întinse lui David. 

— Ce-i? Vrei să sun pe cineva? 

— Mmm. 

„Un taxi la Artillerigatan numărul 65. Becky. Spitalul 
Danderyd”. David se uită întrebător la Becky, ca să vadă dacă a 
ales spitalul potrivit. Femeia încuviință. „Serviciul de urgență”. 

Apoi fugi din nou în stradă. 

De unde știuse Sara? 

(J 

Clientul observă încă de pe Tyskbagargatan că Sara îl 
urmărea, aşa că grăbi pasul spre Karlavägen. Toate familiile cu 
pancarte se dădură la o parte din calea lui. Opri din mers toate 
maşinile, care oricum nu puteau rula cu mai mult de câțiva 
kilometri pe oră din cauza aglomerației. 

Sara alergă pe aleea care separa sensurile bulevardului 
Karlavägen. Trecu pe lângă câteva camioane împodobite care 
se îndreptau spre Ostra. Tot acolo se aflau și o mulțime de 
familii și prieteni ai absolvenţilor. 

Bărbatul făcea slalom printre participanţi și, dându-i la o 
parte, aproape se făcu nevăzut în mulţime. Sara fugea și sărea, 
evitând pietonii: 

— Mișcaţi-vă! Idioţilor! 

Unii protestau cu voce tare, altora li se citea dezaprobarea pe 
față. Aici nu era cazul să te împingi în aglomeraţie. 


VP - 23 


Pe Sibyllegatan, în faţa chioșcului, se afla un Chevrolet Bel Air 
decapotabil din 1956 decorat pentru festivitate, al cărui șofer, 
așteptând nerăbdător să vireze pe Karlavägen, profită de un mic 
spaţiu apărut în mulţime. Tânărul acceleră, dar fu oprit de Sara, 
care îi ateriză pe capotă. 

— ldiotule! strigă ea continuându-și drumul fără să se 
gândească la durere. 

Când trecu pe lângă Ica Esplanad, constată că o dureau 
glezna și umărul. 

Clientul se îndepărta. 

La naiba, n-o să reușească. 

Sara smulse o sticlă de șampanie din mâinile unui domn 
scund, de vârstă mijlocie și cu barbă de ţap, apoi o azvârli cu 
toată puterea către fugar. 

Și îl nimeri. 

Drept în spate. 

Suficient de tare încât să-l facă să se împiedice, să intre într- 
un grup de tineri și să cadă. 

In timp ce se chinuia să se ridice, Sara îl ajunse din urmă. 

Se aruncă deasupra, își încolăci picioarele în jurul lui și îl 
imobiliza. Făcu o mișcare de foarfecă pe care o folosise de multe 
ori când se antrena în artele marțiale rusești sambo. Aflase că 
picioarele ei puternice erau deosebit de utile în această poziţie 
și mulţi tipi corpolenți au fost nevoiţi să se dea bătuți, blocaţi în 
strânsoarea ei de fier la antrenamente. 

— Mă predau, strigă urmăritul, iar Sara slăbi puţin 
strânsoarea. 

Simţi o arsură în picior și văzu că individul avea în mână ceva 
strălucitor. Era un briceag, cu care o tăiase. Din fericire, era 
doar o zgârietură, nu era o rană adâncă. 

Sara se aplecă, îi prinse degetul mic de la cealaltă mână și i-l 
dădu peste cap. Bărbatul scoase un țipăt ascuţit de durere, iar 
ea îl lovi din spate peste mâna în care ţinea briceagul și-l 
dezarmă. 

Apoi își strânse și mai tare cu picioarele. 

— Dă-mi drumul! strigă el. Dă-mi drumul! Mă sufoci! 

— Și tu m-ai înjunghiat cu un briceag, spuse Sara, pregătind 
cătușele. Dă-mi mâinile! 

— Târfa dracului! 

Sara îl strânse și mai tare. 


VP - 24 


— Dă-mi drumul! strigă idiotul. Este un abuz din partea 
poliţiei! 

Apoi se întoarse spre cei din jur și-i îndemnă s-o filmeze, în 
timp ce-și ascundea cu precauţie faţa. 

— Dă-mi mâinile, spuse Sara. 

Și, în cele din urmă, el se supuse. 

— Dă-mi-o și pe cealaltă. 

Când Sara îi puse cătușele, slăbi strânsoarea picioarelor, iar el 
trase aer în piept, ca și când ar fi ieșit de sub apă și ar fi avut 
nevoie să-și recapete răsuflarea. 

— Credeai că poţi să scapi de mine? Așa-i? 

Bărbatul întârzia însă să-i răspundă, iar Sara se aplecă înainte 
și îi ţipă la ureche: 

— Idiotule! 

Apoi îi căută portofelul în buzunar, îi scoase permisul de 
conducere și îi făcu o poză. 

Pål Vestlund. Numele unui nenorocit cumpărător de servicii 
sexuale. Avea chiar și verighetă pe deget. 

— Nu te dai bătută niciodată. 

Era David, care străbătuse în fugă mulţimea participanţilor la 
ceremonia de absolvire. 

Ce-i drept, așa e, își spuse Sara. Nu se dădea bătută 
niciodată. 

— Ce face fata? îl întrebă ea, cu ochii ţintă la captiv. 

— Doi dinţi, nasul, o arcadă. 

— Ticălosul dracului, spuse Sara, apucându-l pe Vestlund de 
păr și dându-i capul pe spate. 

— Vă reclam, îngăimă el. 

— Pentru ce? întrebă Sara. Pentru asta? 

Și îi trase un picior în coaste. 

— Sau pentru asta? 

Și îi mai trase una între picioare. Vestlund ţipă și se ghemui în 
poziție fetală. 

— Sara! interveni David. 

Se uită în jur, să vadă dacă filma cineva. Dar se părea că 
toata lumea stătea cu ochii la festivitatea de absolvire a școlii 
unde învățase Carl Bildt. 

— M-am dezechilibrat și am căzut peste el, spuse Sara, după 
care adăugă: De ce să scape el mai ușor decât Becky? 

— Incetează. 


VP -25 


— M-a înjunghiat, spuse Sara, arătând rana de pe coapsă, 
care încă sângera. 

— Bine, dar nu trebuie să fim și noi ca ei, spuse David. De 
unde știi că el a bătut-o? 

— Are sânge pe încheieturile degetelor. 

— Doar atât? 

— Cum adică doar atât? 

— Nu, vreau să întreb dacă era suficient. Ca să-ţi dai seama. 
Și să observi de la distanţă. 

— Uită-te și tu. 

— Da, acum observ. Dar n-aș fi observat de peste drum. 

— Bine, sus cu nemernicul, îl arestăm. Pentru cumpărare de 
servicii sexuale, agresiune în formă gravă, rezistenţă violentă 
împotriva poliţiei. L-am dezarmat de briceag. Ar trebui să fie pe 
aici, pe undeva. 

David îl căută și apoi îl ridicară amândoi pe Pål Vestlund în 
picioare. 

Sara simţea adrenalina pulsându-i în tot corpul. Nu prea 
credea în teoria catharsisului - ideea că folosirea forței ar fi o 
supapă care te calmează, folosită de mulţi antrenori de arte 
marţiale ca argument pentru a-i lăsa pe tinerii infractori să se 
antreneze la cluburile lor. Sara era convinsă că, din contră, 
aceasta accentuează agresivitatea. Cu cât se antrena mai mult 
și cu cât își descărca furia, cu atât devenea mai agresivă. 

Chiar și Martin și copiii începuseră să observe că îi sărea 
țandăra din ce în ce mai ușor. Și era suficient să te uiţi la 
huliganii din fotbal - nu deveneau nicidecum mai puțin violenți 
dacă se băteau între ei. Într-adevăr, uneori îi venea greu să-și 
recunoască propria violență, dar, pe de altă parte, era plăcut să 
se bucure, din când în când, de astfel de momente. Era 
duplicitară în privinţa asta. 

Pe drum spre mașină, Vestlund își ținu capul aplecat ca să-și 
ascundă fața, în caz că ar fi trecut pe acolo vreun cunoscut. 

Când ajunseră în dreptul cafenelei Foam, Sarei îi sună 
telefonul. Işi dădu seama după sonerie că era Anna, fosta ei 
colegă de la Academia de Poliţie, care lucra acum la brigada 
criminalistică din Vărsterort. Pentru Anna alesese ca ton de apel, 
mai mult în glumă, „Somebody that | used to know” a lui Gotye. 
Adevărul era că Sara încă îi cunoștea foarte bine gusturile. Anna 


VP - 26 


era una dintre puţinele ei prietene, dacă nu cumva chiar 
singura. 

— Sper să nu fie ceva nasol, spuse Sara când răspunse la 
telefon. 

— E cam nasol, spuse Anna. 

— Mi-ar plăcea să fie vorba despre o invitaţie la bere sau așa 
ceva. 

— Şi, când colo, e vorba despre o crimă petrecută în Bromma. 

— Înţeleg. Victima e o prostituată? 

— Nu, doar un client foarte kinky ar putea prefera așa ceva, 
spuse Anna. E vorba despre un bărbat de optzeci și cinci de ani, 
împușcat în cap. 

— Inţeleg... un cumpărător de plăceri sexuale? 

— De fapt, nu are nimic de-a face cu serviciul, este pur 
personal. Cred că îl cunoști pe bătrân. Sau îl cunoșteai. 

Familia, vecinii, prietenii, vechii colegi: îi trecură prin minte 
nume și feţe. Fusese ucis un bătrân. Cineva pe care-l cunoștea. 

— Cine...? a fost tot ce putu ea să îngaime. 

— Unchiul Stellan. 

— Unchiul Stellan? repetă Sara, încercând să înțeleagă ce 
auzea. 

Se străduia din răsputeri să și-l amintească, dar unchiul 
Stellan se lăsa cu greu redescoperit. De fapt, nu și-l amintea 
deloc. 

— Fostul prezentator de televiziune, spuse Anna. Nu-l știai? 

— Ba da. De fapt, pe fetele lui le știam. Da, și pe el. Am 
petrecut mult timp cu ei în copilărie. 

— In regulă, atunci. Ai putea să ne ajuţi. 

— Stai puţin. Unchiul Stellan a fost ucis? 

— Împușcat în cap. 

— Glumești. 

— Nu. 

— De cine? 

— Nu se știe. Vreun fost telespectator nemulţumit? M-am 
gândit că tu ai putea să știi ceva. Poate îți amintești de vreo 
ameninţare. De vreo ceartă în familie. De vreun vecin nebun. De 
vreun admirator fanatic. Nu știu. 

— Vin acolo. 

Când Anna răspunse „Nu”, Sara deja închisese. 


VP - 27 


5. 


Intrarea în somptuoasa casă albă era asediată de mașini de 
poliţie, strada fusese blocată cu panglici albastru cu alb, iar 
polițiștii veneau și plecau. Vecinii și curioșii se uitau de lângă 
gardurile caselor și pe trotuar. Încercau să afle informaţii de la 
polițiști, fără să pară avizi de senzaţional. Incă nu era niciun 
jurnalist, dar aveau să apară în scurt timp. 

Sara parcă la o oarecare distanţă și se îndreptă spre casă. 
Chiar și de departe, se simţea ca și cum s-ar fi întors în timp și 
aproape că a trebuit să se asigure că nu era din nou copil. 

Își prezentă insigna de poliţie și trecu dincolo de bandă. 

— Sara, strigă cineva din spatele ei, iar ea se întoarse. 

Era un bărbat cu părul alb, cu salopetă și mănuși de lucru, 
care se uita la ea. 

— Sunt eu. Joachim. 

O, Doamne. Jocke. Grădinarul. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el, cu o voce îngrijorată. 

Sara parcă vedea cum își ciulea urechile de curiozitate. 
Zadarnic. 

— Nu pot să-ţi spun nimic, îi răspunse ea. 

— Dar fac parte din familie. 

— Știu. Dar nu pot. Îmi pare rău. 

Sara își continuă drumul spre casă. Jocke apăruse ca o 
fantomă din trecut. Mult mai bătrân, dar același. Işi dădu seama 
că încă lucra pentru familia Broman. 

În drum spre ușa din faţă, își aruncă privirea spre grădină și 
se îndreptă într-acolo. Poate o atrăgea amintirea trecutului. 

În plus, încă simţea adrenalina acumulată după arestarea 
infractorului și avea nevoie să se liniștească înainte să stea de 
vorbă cu prietenele ei din copilărie, Malin și Lotta, despre 
moartea tatălui lor. Dar nu era decât un pretext. 

Grădina familiei Broman îi va rămâne pentru totdeauna în 
amintire ca o imagine a paradisului pierdut, simbolul jocurilor 
inocente ale copilăriei. Poate că ar trebui să facă mai întâi o 
plimbare până acolo și să încerce să retrăiască bucuria de altă 
dată, după toate mizeriile pe care le avea de suportat prin 


VP - 28 


natura serviciului. Poate chiar de asta avea nevoie acum. 
Desigur, dacă ar fi fost să ignore motivul îngrozitor al vizitei. 

Malul lacului era minunat, așa cum și-l amintea. Trecu pe 
lângă căsuţa de oaspeți și ajunse la debarcader. Nu mai fusese 
aici din copilărie. Revăzu, în amintire, trei fetițe stând acolo, 
râzând și aruncând sandviciuri cu brânză în apă. Fericite și 
lipsite de griji. Bruneta Lotta, blonda Malin și roșcata Sara. 

Se completau reciproc. Deveniseră un întreg. 

Acolo auziseră pentru prima dată expresia „a face broscuţe în 
apă” folosită pentru aruncatul pietrelor în apă și li se păruse că 
sună amuzant, mai ales că ele aruncau sandviciuri, nu pietre. 
Era o zi la fel de însorită ca acum. Dar fusese cu foarte mult 
timp în urmă. În altă viaţă. 

Unde au dispărut toate astea? se întrebă Sara. De ce-au 
trebuit să se termine? 

Uite debarcaderul pe care stăteau toată ziua, cu picioarele 
atârnate, în lunile fierbinţi de vară. 

Oare se și scăldaseră vreodată? 

Sara nu-și mai amintea precis, dar probabil că da. Cel puţin își 
amintea costumul de baie și mirosul de cremă de plajă. Nu 
suportase niciodată mirosul acela. De ce? Poate pentru că 
stăteau acolo toată ziua, unse cu cremă protectoare, dar fără să 
se scalde? 

Se înfiora brusc, amintindu-și de adevăratul motiv al vizitei. 
Se întoarse și se îndreptă spre casă. 

Mare, albă și elegantă. Scumpă încă de pe vremea când o 
cumpărase familia Broman, acum cu siguranţă valora o avere. 

| s-ar fi părut greșit să nu sune și să nu aștepte să-i deschidă 
mătușa Agneta sau să apară surorile și să rămână în pragul ușii, 
uitându-se lung la prietena lor de joacă. Treptele de la intrare i 
se păruseră întotdeauna ca un examen de admitere. După ce 
trecea de ele, totul părea ușor. 

Dar Sara nu sună. Deschise ușa și intră în casă. Se uită 
împrejur. 

Nu se schimbase nimic. 

Era ca și cum s-ar fi întors în trecut. 

Holul era exact la fel, cu același cuier, cu același scaun și cu 
aceeași măsuță de telefon. Pe pereţi erau aceleași fotografii cu 
Stellan alături de vedete și de politicieni. Toate lucrurile pe care 


VP - 29 


le vedea de-acolo arătau exact la fel ca în urmă cu treizeci de 
ani. Toate erau în același loc, chiar și mirosul era același. 

Era posibil să se oprească timpul în loc? 

Sara își amintea exact cum trecea pragul casei, cum îi ieșea 
mereu în întâmpinare Agneta, chiar și atunci când una dintre 
fete îi deschisese deja ușa. Era în mod vizibil mai amabilă cu 
oaspeții casei decât cu propria familie. 

În sufragerie, legiștii cercetau victima. Fotoliul era întors cu 
spatele, dar Sara observă un braţ care atârna lipsit de viață. Nu 
voia să vadă mai mult. Nu acum. În schimb, îl întrebă pe unul 
dintre legiști unde se afla Anna și acesta făcu un gest spre 
bucătărie. 

Când se apropie, auzi vocea ascuţită a lui Malin: 

— Trebuie s-o găsiţi! 

— Facem tot ce putem, răspunse Anna pe un ton ușor 
resemnat. 

Malin era supărată și dezorientată când intră Sara în 
bucătărie. De îndată ce își văzu prietena din copilărie, se ridică 
și se grăbi spre ea, cu mâinile întinse într-un gest de respingere: 

— Sara, n-ai ce căuta aici, spuse ea clătinând din cap. S-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

— Stai liniștită. Sunt polițistă, spuse Sara, arătându-și insigna. 

Malin se opri. 

— Da, așa e, ești polițistă. Îmi pare rău, e așa de... Ai venit 
aici în interes de serviciu? 

Părea speriată, de parcă faptul că Sara era acolo ca ofițer de 
poliţie și nu ca prietenă din copilărie facea situaţia asta de 
coșmar să devină și mai urâtă. 

— Nu era nevoie să vii, spuse Anna. 

Sara se uită la Anna. Scundă, suplă și ageră în mișcări. 
Impunătoare, în ciuda staturii ei mici. Avea părul brunet și des, 
ochii căprui, pielea de culoare închisă și radia de siguranţă. De 
multe ori nu erau de aceeași părere, dar niciuna nu se amesteca 
în treburile celeilalte. 

— Ba da, îi răspunse Sara. Trebuia să vin. Este vorba despre 
Stellan. 

Malin scoase un suspin când auzi numele tatălui ei, iar Sara 
se întoarse spre ea. Ce devenise, astăzi, prietena ei din 
copilărie? 


VP - 30 


Pentru început, observă că Malin nu mai era blondă natural. 
Avea rădăcina părului blond-închis, iar restul părului era 
platinat. Și, după cum era de așteptat, purta haine scumpe. Sara 
bănuia că Malin frecventa Birger Jarlsgatan. Schuterman, Gucci, 
Prada, poate chiar și Chanel. In orice caz, avea o geantă Louis 
Vuitton. Cam lipsit de originalitate, în opinia Sarei. Își amintea că 
surorile erau niște snoabe în privința mărcilor și că aveau 
gusturi foarte critice. Işi amintea cât de fericită fusese în 
puţinele ocazii când primise aprobarea lor. 

— Sara, poliţia trebuie s-o găsească pe mama, spuse Malin, 
cu voce șoptită. 

— Agneta a dispărut? 

— Da. Și tata este... 

— Știu. E absurd. Stellan, împușcat. 

— Unde ar putea fi mama? spuse Malin privind-o. 

— Nu știu. Dar o s-o găsească. 

— Cum? 

Teama lui Malin se transformă în indignare: 

— Poate că a fost împușcată și ea. Sau răpită. Ori zace rănită 
pe undeva și o să piardă sânge până moare dacă n-o găsește 
nimeni. 

Anna interveni, probabil mai mult pentru Sara decât pentru 
Malin. 

— După cum am spus, avem patrule de poliţie care 
cercetează zona. Vorbesc cu oamenii și caută probe. Avem și o 
barcă jos, pe lac. Și încercăm să facem rost de un elicopter. 
Dacă n-o găsim, vom folosi câini. 

— Este vorba despre mama mea! spuse Malin. 

— Știu. Vă asigurăm că o să reușim. Aveţi încredere în noi. 

Malin se uită la Sara, care încuviinţă liniștitor. Când erau mici, 
surorile erau cele care conduceau și decideau, dar acum Malin 
trebuia să aibă încredere că ea și colegii ei știau cel mai bine ce 
au de făcut. 

— E moartă? întrebă Malin, privind-o pe Sara în ochi. 

— Nu crezi că s-ar fi putut ascunde undeva, având în vedere 
ce s-a întâmplat cu tatăl tău? 

— Ba da. Dar în cazul ăsta acum ar putea să se întoarcă. 

— Poate că nu știe că suntem aici. Unde crezi că ar putea 
merge dacă ar vrea să fie în siguranţă? 

— N-am nicio idee. La mine acasă. 


VP - 31 


— Ar putea fi acolo? 

— Nu. Sau poate că da; noi suntem aici. Ea poate ne așteaptă 
acolo, spuse Malin, făcând ochii mari. Ar putea fi acolo, Sara? Și 
să se întrebe unde suntem noi? 

— Crezi că are telefonul la ea? 

— Nu, e în bucătărie. Am sunat-o. 

— Christian este aici? 

— El a chemat poliţia. Eu nu eram... pur și simplu, n-am putut. 

— Pot să-l rog să meargă la voi acasă și să vadă dacă e 
Agneta acolo? 

Malin nu obiectă și Sara se întoarse spre Anna. 

— Tu ce crezi? 

— Sigur. li rog să-l aducă. 

— E cu copiii la CM, spuse Malin. Vecinul. 

Anna dădu scurt din cap și plecă. 

Sara își aducea aminte de CM. Carl Magnus sau așa ceva, un 
vechi prieten de familie. Locuise în casa de alături toată 
copilăria ei și se pare că stătea tot acolo. Un fost director 
executiv care, încă de pe vremea când profesa, petrecuse mult 
timp la tenis, golf și vânătoare cu regele. Se spunea că deţine 
cea mai scumpă pușcă din echipa de vânătoare. Mai scumpă 
chiar decât a regelui, ceea ce, după părerea lui Stellan, era o 
încălcare a etichetei. Fabbri, așa își amintea Sara că se numea 
pușca; în copilărie, i se părea că seamănă cu „fabrică”. 

Işi amintea și cât de discret era CM dacă îl rugau Stellan și 
Agneta să vadă ce fac fetele, când ei plecau de acasă. Dar acum 
Christian era acolo, iar nepoţii simțeau, cu siguranță, gravitatea 
situaţiei. Lucrul la care copiii se pricep cel mai bine este să 
citească dispoziţia sufletească a adulţilor. CM nu avea acum rol 
de bonă, dar, probabil, oferea familiei puţină liniște în această 
împrejurare nefericită. 

Sara se uită la Malin, care stătea pe un scaun și privea în gol. 
Pe sub machiaj, i se vedea faţa palidă. Ce trăiește un om care își 
găsește tatăl ucis? In casa în care a copilărit. Sara se gândi că ar 
fi bine ca Malin să primească ajutor de specialitate pentru 
traume, dar deocamdată încerca ea s-o calmeze, concentrându- 
se pe lucruri concrete. 

— De ce veniserăţi aici? o întrebă Sara. În vizită? 

— Fuseserăm deja aici. Și noi, și Lotta, cu familia ei. Mama și 
tata au avut grijă de copii cât am fost noi în Franţa și azi am 


VP - 32 


venit să-i luăm. Ne-am luat la revedere și am plecat, dar Molly 
își uitase păpușa-banană, așa că ne-am întors. 

— De unde v-aţi întors? 

— De la Brommaplan. 

— Și când v-aţi întors, Stellan era deja... 

— Da. 

— Asta înseamnă doar zece minute - un sfert de oră cu totul. 

— Da. Lucrurile nu se leagă. Nu se leagă... 

— Lotta ce spune? 

Malin rămase tăcută, simțind că i se opresc cuvintele în gât. 

— Nu știu. E... Nu știu dacă a sunat-o Christian. 

— Christian vine încoace, o să-l întreb eu... Malin? 

— Da? 

— Trebuie să intru și... să mă uit la el. Te descurci singură? 

— Sigur. 

Malin părea absentă, ca și când ar fi răspuns automat. 

Sara ieși în hol și se duse în sufragerie. 

Și-l văzu, în vechiul fotoliu Bruno Mathsson. 

Unchiul Stellan. 

Pe podea, era o carte pătată de sânge. Goethe. 

Și lângă sistemul de sunet, coperta unui CD cu „Patimile după 
Matei”. 

Murise înconjurat de frumos. 

Stellan Broman fusese împușcat din spate și din lateral, îi 
spuse unul dintre legiști, în timp ce ei îi curgea sudoarea pe 
frunte de căldură. Glonţul intrase prin stânga și ieșise pe la 
tâmpla dreaptă. Direct prin creier. Sângele și materia cerebrală 
împroșcaseră cămașa, puloverul, braţul fotoliului, cartea și 
podeaua. 

Fusese împușcat în timp ce citea. Să nu-l fi auzit pe ucigaș? 

Stellan o fi fost surd? Nu, nu se vedea niciun aparat auditiv 
prin preajmă. 

Și mătușa Agneta? Unde să fi fost ea? 

Dacă se ascunsese, acum ar fi trebuit să aibă curaj să se 
arate. 

Trebuie să fi trecut câteva ore de când fusese împușcat 
Stellan, iar poliţia percheziţionase casa de mai multe ori, după 
spusele Annei. 

Și atunci, unde ar fi putut să fie? 


VP - 33 


O alternativă ar fi fost ca ucigașul să fi luat-o cu el, ceea ce ar 
fi fost extrem de neplăcut. 

O dramă cu răpiri, cu bătrâna mamă a prietenelor ei. Dar de 
ce? Sara știa că răpirea se număra printre infracțiunile cele mai 
dificile. Aproape întotdeauna lucrurile o luau razna. 

Se uită prin cameră. | se părea mult mai mică acum decât în 
copilărie. In această casă s-au născut oameni, au crescut și, de 
când fusese ea ultima dată aici, au ajuns să aibă și copii. 

Fotolii Mathsson, rafturi doldora de cărți, o măsuţă de cafea și 
o canapea de la Svenskt Tenn, tapiţată cu material Josef Frank. 
Oare fusese refăcută tapiteria sau, pur și simplu, fuseseră 
folosite cu atenţie? 

Totul era în perfectă ordine. 

La familia Broman nu te jucai oriunde, își aminti ea; nu era ca 
la ea acasă, unde nu existau graniţe reale între lumea ei și a 
mamei. Poate pentru că ţineau laolaltă jucăriile ei și lucrurile 
adulţilor. Cu toate astea, Sara își petrecea cea mai mare parte a 
zilei la familia Broman. Acum nu înţelegea cum reușise mama ei, 
dar îi era recunoscătoare că îi dezvăluise o lume mai liberă, într- 
o casă în care era și Sara implicată în luarea deciziilor. 

La familia Broman însă se jucau afară sau în camera fetelor. 
Dacă era vreodată nevoie să intre în sufragerie, din motive de 
vreme sau de spațiu, trebuia să facă ordine când terminau. 

In restul casei era întotdeauna mai puţin distractiv să se joace 
decât în camera fetelor sau în grădină. Insă din când în când 
surorile voiau să meargă și în celelalte încăperi, ca un fel de 
rebeliune împotriva ordinii riguroase. Erau jocuri neinteresante, 
cu reguli inventate pe loc. Jocuri pe care nu le mai reluau 
niciodată. 

Nici prin cap nu i-ar fi trecut atunci că va sta astăzi aici, cu 
Stellan mort în fotoliu. Era aceeași casă, aceiași oameni, dar 
nimic nu mai era la fel. 

Îi mai văzuse de vreo două ori pe mătușa Agneta și pe unchiul 
Stellan, la magazinul NK și la tarabele din Brommaplan și, în 
orice caz, Agneta părea mai fericită decât și-o amintea din 
copilărie. Când erau mici, Agneta i se părea exigentă, aproape 
strictă, cu ochelarii ei mari din anii 1970, cu părul coafat cu 
atenţie și cu rochiile ei elegante de la Paris. In compania 
adulţilor, prindea viaţă și devenea gazda perfectă. Stellan era 
glumet și ingenios, într-un mod educativ, dar numai pentru 


VP - 34 


momente scurte, după care simţea nevoia să citească sau să 
vorbească cu un adult. Probabil că rămăsese neschimbat, își 
zise Sara. Un om căruia îi păsa cu adevărat doar de slujba și de 
cărţile lui, dacă nu cumva subiectul era el însuși, caz în care 
putea vorbi la nesfârșit. 

Unchiul Stellan. Când fetele erau mici, el era cea mai mare 
celebritate a ţării, alături de Palme și de rege. Toată lumea 
urmărea emisiunile lui Stellan, toată lumea vorbea despre ele a 
doua zi, toată lumea le cita și se amuza de ele. „Ţară fericită”, 
„Vecini buni”, „Curată nebunie”. Divertisment TV, cu o mulţime 
de jocuri nebunești, cum ar fi „Ziua jobenului”, când toată 
lumea trebuia să poarte joben într-o anumită zi. Sau „Să fim 
amabili”, în care le recomanda telespectatorilor să intre în vorbă 
cu necunoscuți și să-i întrebe dacă ar putea să-i ajute cu ceva. 
Și cine nu-și amintește de „Elfel”, când toţi telespectatorii 
aprindeau luminile acasă în același timp. 

Toată Suedia îl urmărea. 

Și tuturor le plăcea. 

Sara fusese întotdeauna invidioasă pe prietenele ei că sunt 
fiicele lui Stellan, în timp ce ea o avea doar pe mama ei. In 
același timp, era recunoscătoare că i se permitea să se joace în 
casa acestui bărbat celebru. Probabil că el devenise într-un fel 
un substitut al tatălui pe care ea nu-l avusese niciodată. 

Unchiul Stellan. Râdeau cu Stellan, se jucau cu Stellan; el era 
Stellan, cel iubit de întreaga Suedie. 

De ce ar vrea cineva să-l vadă mort? 

Când Anna intră în sufragerie, Sara nu se putu abţine să nu se 
implice puţin, deși nu se ocupa ea de caz. O făcea doar din 
motive personale. 

— La ce concluzie ați ajuns? întrebă ea. 

— Intrare prin efracție care a luat o întorsătură neașteptată. 

— Credeţi că Stellan l-ar fi surprins pe hoţ? Totuși, a fost 
împușcat din spate, în timp ce stătea în fotoliu. 

— Poate că nu l-a observat pe hoț, dar l-a văzut hoțul și a 
intrat în panică. Suntem în Bromma, aici sunt spargeri tot 
timpul. De multe ori avem de-a face cu două sau trei bande 
diferite, care acționează în același timp. 

— Totuși, s-ar părea că au intrat în casă imediat ce au plecat 
fiicele, obiectă Sara. 


VP - 35 


— Poate tocmai pentru că au văzut mașinile plecând și au 
crezut că nu mai e nimeni în casă. Ar putea fi niște ticăloși 
violenţi din vreuna dintre găștile din est. Poate au intrat în casă 
pentru că știau că dacă e cineva acasă, nu se declanșează 
alarma. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să scape de un 
posibil martor. 

— Și Agneta a văzut ce s-a întâmplat și a fugit? 

— Sau a fost luată ostatică. Aveau vreo casetă de valori pe 
undeva? 

— Nu știu. Vrei să spui că au forţat-o s-o golească? 

— Poate știau că păstrează ceva special acolo. Să fi aflat din 
vreun ziar că deţineau ceva scump? 

— Nu știu. Dar avem vreun indiciu că a avut loc, într-adevăr, o 
spargere? 

— l-a dispărut portofelul. Poate și niște obiecte de valoare. N- 
am apucat să-i cerem fiicei lui să verifice. 

— Ce moarte stupidă, spuse Sara. 

— Cum erau? 

— Ca oameni? Stellan era prietenos, dar complet obsedat de 
slujba și de cariera lui. li plăcea celebritatea. Agneta era cam 
severă când eram mici, dar întotdeauna drăguță cu oaspeții lui 
Stellan. Și era o mamă bună. Cred că după ce au apărut nepoții 
a devenit o adevărată bunică-leoaică. Poate că era mult prea 
ocupată cu cariera lui Stellan, când fetele erau mici. 

— Se ocupa cu treburile casnice? 

— Da și în plus organiza petrecerile și întâmpina musafirii. Se 
plimba de colo-colo, cu o țigară More maro și lung și cu o 
băutură în mână și vorbea cu toată lumea, îi prezenta pe unii 
altora. Ea era cea care propunea toate temele și organiza totul: 
personalul care servea, cântăreții, divertismentul, recuzita. 

— Recuzita? 

— Aveau întotdeauna petreceri tematice. Imperiul Roman, 
anii 1920, Dracula. Cu costumaţie și muzica potrivită. Și casa 
era decorată corespunzător. Era mult de lucru, uneori aveau 
sute de invitați. Artiști, politicieni, oameni de afaceri, scriitori, 
vedete, cercetători, diplomaţi străini. În stilul lui Bindefeld?, dar 
mai distractiv. Tot timpul se petrecea câte ceva. Bătălie navală 
pe lacul Mälaren, bătaie cu zăpadă în mijlocul verii, fântâni cu 
vin. Toată lumea iubea acest gen de petreceri. Odată au 


3 Micael Bindefeld, organizator de evenimente mondene din Suedia. 
VP - 36 


construit un tobogan cu apă de pe acoperiș până în lac. Altă 
dată, au umplut toate camerele din casă cu baloane, de la 
podea până la tavan, așa că musafirii au fost nevoiţi să-și 
croiască drum printre ele. Și uneori se întâmplau lucruri cu totul 
ieșite din comun. Se spune că Rita Berg a făcut odată schi 
nautic, goală, în faţa tuturor oaspeţilor. 

— lar tu te aflai acolo, într-un colț? 

Sara râse. Probabil că nu-și dăduse niciodată seama cât de 
neobișnuită fusese copilăria ei. 

— Noi, copiii, eram doar spectatori. Până venea ora de 
culcare. După ce am crescut, am pierdut legătura cu Malin și 
Lotta. 

— Deci tu n-ai avut parte de petreceri cu vedete? 

— Îmi ajung petrecerile soţului meu. 

— Așa e, uitasem că tu te învârti într-o lume mai frumoasă. 

— În orice caz, mai frumoasă decât cea de la serviciu, dar nu 
cu mult mai frumoasă. 

Anna zâmbi. 

— E în bucătărie, spuse o polițistă în uniformă, cu părul negru 
prins într-o coadă de cal și cu un nas de șoim, care băgă capul 
pe ușă și se uită la Anna. 

Sara înțelese că era vorba despre Christian. 

— Și au venit și niște jurnaliști, spuse nasul de șoim, în timp 
ce se îndreptau toate trei spre bucătărie. Vor să știe ce i s-a 
întâmplat unchiului Stellan. 

Putea unchiul Stellan, chiar și după moarte, să-i facă pe 
oameni să cumpere ziare? 

— Da, bineînţeles că vor, spuse Anna. Spune-le doar că s-a 
întâmplat ceva grav, că, deocamdată, nu putem să spunem mai 
mult, dar că vom da în curând o declaraţie oficială. 

Când ajunseră la ușa bucătăriei, politista se desprinse de ele 
și se duse să-și vadă de treabă. 

Înainte să intre în bucătărie, Anna se opri și o apucă pe Sara 
de braţ. 

— Nu simţi nimic? 

— Ce anume? 

— O prezenţă. Simt o prezenţă. 

Anna cea superstiţioasă. Sara uitase de această latură a 
prietenei ei. Nu era doar un ofițer de poliţie eficient și analitic, ci 
și o persoană interesată de asemenea prostii oculte. 


VP - 37 


— Spiritul lui încă nu a trecut spre lumea cealaltă, spuse 
Anna. Tu, care l-ai cunoscut, ar trebui să-l simţi. 

— Îmi pare rău, spuse Sara. Nu simt nimic. 

— Simt o forţă uriașă. Casa asta e plină de amintiri, de 
energii. 

— Nu e de mirare, ţinând cont de cât de multe petreceri au 
avut loc aici, spuse Sara. 

Anna o privi adânc în ochi. 

— Tot nimic? 

— Nu. 

— Se află aici cineva care nu vrea să stea de vorbă cu mine. 
Cu tine cred că vrea să vorbească. 

— Dă-i numărul meu de telefon, o ironiză Sara. 

— Poate ar fi bine să mai rămâi puţin, spuse Anna, ignorând 
zâmbetul ironic al Sarei. E în regulă? 

— De acord. 

Lăsând la o parte fantomele, Sara se gândi că ar putea fi de 
ajutor. 

In bucătărie se afla Christian, care o ţinea de mână pe soţia 
sa. Sara îl întâlnise doar de câteva ori. O dată, în centrul 
comercial Sickla, când au dat unii peste alţii întâmplător și, 
bineînţeles, la nunta lor, care pentru ea fusese o întâmplare 
ciudată. Un semn clar că o parte din trecutul ei dispăruse și nu 
mai putea fi recuperată. 

Niciodată nu se simţise atât de stingheră și nepoftită, cu toate 
că situația îi cerea să se afle acolo. Nunta perfectă presupunea 
evocarea tuturor momentelor importante din viaţa miresei, dar 
avusese impresia că pe Malin o enerva faptul că Sara aparţinea 
uneia dintre aceste perioade. Era prietena ei din copilărie. 
Prietena care decăzuse, care se degradase, de la copilăria idilică 
din Bromma la mizerabilul Vallingby, potrivit părerii lui Malin. 
Așa bănuia Sara. 

Christian îi întinse mâna, iar Sara avu impresia că figura lui 
serioasă era doar o mască pe care și-o impunea. Același lucru s- 
ar fi putut spune și despre aspectul său vestimentar: o cămașă 
bine călcată, pantaloni de costum cu curea Hermes și ceas 
scump. Era la fel ca alte câteva mii de economiști. Conduceau 
mașini BMW sau Audi, se duceau la sală de două ori pe 
săptămână și foloseau la fel de multe produse de îngrijire a pielii 
ca soțiile lor. Cu siguranță câștiga mulţi bani, lucru important 


VP - 38 


probabil pentru Malin. Sigur nu de personalitatea lui se 
îndrăgostise. 

— Bună. Ai sunat-o pe Lotta? 

Christian se uită la Sara, apoi la soţia lui și din nou la Sara. 

— Nu. Îmi pare rău. Nu mi-a trecut prin cap. Am... 

— Nu-i nimic. Altceva aveam de gând să te întreb: ai putea să 
te duci la tine acasă să vezi dacă n-a ajuns cumva Agneta 
acolo? 

— Sigur că da... în cazul ăsta, pot să-i duc pe copii acasă? 

Sara se uită la Anna. 

— Sigur, spuse ea. 

— Nu e nevoie să-i întrebi nimic? Pot să plece? 

— Sunteţi liber să-i duceţi. Apropo, unde locuiţi? 

— În Lidingö. 

Bineînţeles. 

— Te descurci, dragă? o întrebă Christian pe Malin. 

— Da. O am pe Sara cu mine. 

Sara nu se putu abţine să nu se arate surprinsă, ba chiar puţin 
mișcată, de încrederea neașteptată pe care i-o arăta. Apoi se 
gândi că acum Christian juca în viaţa lui Malin același rol pe care 
îl jucase ea în copilărie: era persoana care executa ce îi cerea 
ea, cineva care o admira și îi oferea tot ce își dorea. Poate că 
Malin pur și simplu nu putea supravieţui decât dacă avea în 
preajma ei o astfel de persoană. Acest gând n-o mișca la fel de 
tare. 

— Vă sun mai târziu, îi spuse Christian Sarei, apoi se uită din 
nou la soţia lui ca să-i arate că se referea și la ea. 

În mod enervant, făcu un gest cu degetul mare și cu degetul 
mic în sus. 

— Vrei s-o sun eu pe Lotta? întrebă Sara după ce plecase 
Christian. 

— Pot s-o sun și eu. Doar că nu știu ce să-i spun. 

Sara își scoase telefonul mobil și îi ceru lui Malin numărul 
Lottei. Sora ei răspunse după două tonuri de apel. 

— Bună, sunt Sara Nowak. 

— Bună. 

Sara lăsă o scurtă pauză ca să-i lase Lottei timp să spună 
ceva, dar aceasta nu zise nimic, așa încât continuă: 

— Ai primit, de curând, vreun semn de la mama ta? 

— Da, am fost la ea azi. 


VP - 39 


— Dar nimic de când aţi plecat de aici? 

— Nu. Cum adică „aici”? Eşti acolo? 

— Ştii, acum sunt polițistă. Sunt cu Malin, acasă la Stellan și la 
Agneta. Mă tem că am vești proaste. Tatăl tău, Stellan, a murit, 
iar mama ta a dispărut. 

Sara tăcu din nou, ca să-i lase Lottei timp să înțeleagă ce a 
auzit. După un moment de tăcere, Sara reluă: 

— Presupunem că mama voastră este nevătămată. Că se 
ascunde undeva. Când ești speriat și luat prin surprindere, este 
ușor să iei decizii iraționale. 

— Se ascunde? De ce? 

— Pentru că Stellan a fost ucis. Și credem că e posibil ca 
Agneta să fi fugit de criminal. 

Urmă o tăcere îndelungată până se auzi ceva de la celălalt 
capăt. 

— Cred că glumești! 

— În niciun caz. 

— Ucis? 

_ — Da. Lucrurile nu se leagă. Poate a fost un hoț. Nu știm. 
Intrebăm în toate părțile și încercăm să aflăm dacă a văzut 
cineva ceva. 

— Vin imediat. 

Sara închise telefonul, apoi văzu un poliţist în uniformă care 
se apropie și-i spuse Annei: 

— Am verificat la casele din apropiere, dar nimeni nu a auzit 
și nu a văzut nimic. Continuăm să extindem cercul în tot 
cartierul. Din păcate, aici nu există camere publice de 
supraveghere. Clubul de navigaţie are una, dar numai spre 
diguri și nu credem că ucigașul a venit cu barca sau că persoana 
dispărută a fugit pe apă. Pentru mai multă siguranţă, vom cere 
filmările. Pe de altă parte, foarte multe case de aici au camere 
de supraveghere, dar sunt orientate spre ușile de la intrare și 
spre curți. Şi niciunul dintre proprietari nu a declarat până acum 
că ar fi fost declanșată vreo alarmă, așa că ipoteza este acum 
că Agneta Broman a plecat pe Grânviksvagen, probabil în 
direcția opusă celei din care se apropia fiica ei. Fie singură, fie 
cu făptașul. In cazul în care a fost luată ostatică. 

Anna se uită la Malin, întrebându-se parcă dacă nu cumva 
ultima afirmaţie era prea dură ca să fie rostită de faţă cu fiica 
persoanei dispărute. Sara o privi și ea pe Malin, să observe 


VP - 40 


efectul pe care îl aveau asupra ei cuvintele bărbatului în 
uniformă, dar ea părea absentă. 

— Să le cerem jurnaliștilor să scrie despre dispariţia ei? 
întrebă polițistul. 

— Încă nu, spuse Anna. 

Apoi se așternu tăcerea până când tresăriră toți la strigătul 
neașteptat al lui Malin: 

— Dar unde este? 


VP - 41 


6. 


Anvelopele se dezumflaseră de tot pe drum. 

Cea din spate rămăsese fără aer în ea când ajunsese la 
Drottningholm, iar cea din faţă, când urca pe Nyckelby, așa că 
parcursese ultimii kilometri cu bicicleta pe jante. Spera să nu fi 
atras atenţia din cauza asta. Totuși, o bicicletă roz cu roţile 
dezumflate nu-ţi inspiră ideea de „ucigaș pe fugă”, așa că era 
optimistă. 

Işi ţinea gulerul jachetei ridicat și șapca trasă pe ochi, astfel 
încât trecătorii să nu-i poată distinge trăsăturile. După cum 
pedala cu viteză, gâfâind și roșie la faţă, risca mai degrabă să 
fie luată drept o bătrână senilă fugită de acasă. Înfofolită pe o 
vreme caniculară. Dacă cineva ar fi crezut asta, atunci ar fi 
încercat s-o întoarcă din drum, împotriva voinţei ei. 

Trecuseră douăzeci de ani, dacă nu chiar mai mult, de când 
mersese ultima dată pe bicicletă. li curgea sudoarea pe frunte și 
pe spate și se văzu nevoită să se odihnească de câteva ori. Își 
simţea inima ca un ghem care palpita cu putere. Toţi ceilalți 
bicicliști de pe Ekerb aveau biciclete performante și ţinute sport 
strâmte și lucioase. Agneta însă purta pantofi Ecco și avea o 
bicicletă pentru fete, veche și cu rotile dezumflate. 

Spera că lumea o s-o considere o localnică bătrână care nu 
avusese niciodată permis de conducere și se deplasase toată 
viaţa numai pe bicicletă. O autohtonă, așa cum mai erau doar 
câţiva pe aici, pe insulele de pe Mălaren. În doar un deceniu, 
aceștia vor dispărea, preţurile locuinţelor se vor tripla, iar în ele 
se vor strămuta locuitori din oraș care conduc mult prea repede 
pe drumurile șerpuite de ţară, pline de faună sălbatică. 

Abia când ajunse pe drumeagul de pietriș se întrebă dacă 
hambarul din pădure mai era la locul lui. 

Când fusese ultima dată acolo? 

Să fi fost zece ani? Doisprezece? Oricum, mai puţin de 
cincisprezece. Ar fi putut fi doar cinci? Anii i se derulau cu 
repeziciune în minte și amintirile îi treceau prin faţa ochilor ca 
un peisaj văzut pe geamul trenului în timpul unei călătorii - greu 
de cuprins cu privirea, imposibil de oprit și cu detalii pe care le 


VP - 42 


uiţi repede. Toate casele, copacii și mașinile deveniseră o 
singură imagine neclară, care-i îndemna gândurile să 
rătăcească. Oriunde, dar nu aici și nu acum. Uitase încotro 
pornise. Așa cum zburase și viaţa ei. 

Până acum. Trenul se oprise, iar ea coborâse într-un loc pe 
care nu-l mai văzuse de mult. 

Când își sprijini în cele din urmă bicicleta de peretele 
hambarului, picioarele îi tremurau din cauza efortului. Işi simţea 
gâtul arzând și plămânii gata să explodeze. 

În viaţa pe care o alesese cândva nu exista vârstă de 
pensionare, iar acum își dădea seama foarte clar care erau 
dezavantajele. 

Pe inelul cu cheile de la mașină era prinsă și o cheiţă de lacăt. 
Nu știa ce credea cu adevărat despre ea fermierul care îi 
închiriase locul din hambarul gol, dar spera că îi crezuse 
povestea despre proprietarul mașinii, un nostalgic internat în 
spital de mulţi ani și care refuza să moară, așa că mașina lui 
rămăsese abandonată acolo ani buni. Atâta timp cât banii 
continuau să-i intre în cont, fermierului nu-i păsa, își zise ea. 

Lacătul se înţepenise puţin, dar cedă în cele din urmă. Il 
desprinse și deschise ușile. Era un vechi Volvo 245 break, de 
culoare albastru-deschis. KOA 879. IIl cumpărase pentru că era 
ușor de condus, fiabil și simplu de reparat. Era ca nou, deși avea 
pe el un strat gros de praf. 

O uimi cât de depășită i se părea această plasă de siguranţă. 
Nimeni nu-și închipuise că timpul va trece atât de repede sau nu 
se gândise că toate acestea ar mai fi de actualitate după atâta 
vreme. Dar trebuia să ia lucrurile așa cum erau. Trebuia să 
verifice toate bucățelele rămase ale mașinăriei bine unse de altă 
dată, ca să vadă dacă mai era ceva ce i-ar fi putut folosi. 

Desigur, mașina nu porni, așa că deschise capota, conectă 
încărcătorul bateriei și îl băgă în priză. 

Alegerea unui hambar cu alimentare cu electricitate fusese o 
decizie inspirată. Într-un loc izolat, cu un proprietar dezinteresat 
și cu electricitate. Așa cum o făcuse de multe ori înainte, se 
întreba cât de bună era în comparaţie cu ceilalţi din universul ei. 
Oricât se știa de pricepută, dacă toţi foștii ei colegi erau și mai 
buni? 


VP - 43 


Poate era doar o simplă amatoare? O fraieră necesară. Era 
conștientă de faptul că, inevitabil, așa o vedeau foarte mulţi, dar 
care era de fapt adevărul? 

Dacă nu din alt motiv, trebuia să acţioneze exemplar fie și 
numai pentru a face față provocărilor care o așteptau. 

Trebuia să se grăbească, dar nu toate lucrurile puteau fi 
făcute în grabă. Citise în cartea tehnică a mașinii că 
reîncărcarea bateriei durează opt ore, iar osteoartrita ei nu-i mai 
permitea să se miște câteva ore după drumul făcut pe bicicletă. 

Uneori o ajuta să aplice unguent înainte să se instaleze 
durerea, așa că scoase flaconul de Siduro și pe cel de Sloans, 
clasic, obișnuit, cel din care tot folosea Stellan, care nu voia să- 
și cumpere și el și, astfel, să admită că îmbătrânise. 

Apoi își scoase glucometrul, un Mendor Discreet, își băgă 
degetul în el și își măsură glicemia. Avea valori bune. Poate că 
ar fi trebuit să aștepte puţin mai mult înainte să verifice. Poate 
că efortul depus încă nu-și făcea simţi te urmările. 

Scoase pachetul cu mâncare pe care și-l luase în grabă de- 
acasă. Mere, biscuiţi și câteva conserve cu cârnaţi, dar uitase 
deschizătorul de conserve. Trebuia să se mulţumească acum cu 
merele și cu biscuiţii. Și, eventual, cu puțin somn. 

O așteptau opt ore pe care avea să le petreacă singură într-un 
hambar, unde singurul loc de odihnă era scaunul mașinii. O 
întârziere serioasă, dar nu era nimic de făcut în acest sens. 

Era obosită, așa că întâmpină cu bucurie somnul. Și spera că 
nu îl descoperise nimeni pe Stellan. Nu așteptau nicio vizită. Nu 
avea nimeni niciun motiv să ajungă acolo. 

Asta îi oferea un răstimp de câteva zile bune, așa că nu 
trebuia să-și facă griji că restul țintelor ar putea fi avertizate. 

Singura întrebare era cât de repede putea ajunge Suleiman 
aici. 

Suleiman, Abu Omar, Abu Rasil sau ce nume o mai folosi de 
data aceasta. 

El era legenda cu care ea nu făcuse niciodată cunoștință, 
chiar dacă se spunea că ar fi coordonat câteva tabere de 
antrenament la care participase și Agneta în anii 1970. Incă de 
pe atunci, era văzut ca un erou în jurul căruia se ţesuseră mult 
mai multe povești decât era posibil să se fi întâmplat. Acest mit 
era întotdeauna cu un pas înaintea Mossadului israelian și a 
serviciilor secrete occidentale. Era cel care a supravieţuit unor 


VP - 44 


sute de încercări de arestare sau asasinare. Mai trăia? Avea să 
apară oare? 

Agneta știa că apelul telefonic însemna că e pe drum. 

Era oare deja în ţară? În acest caz, era grav. Însă ea credea că 
se afla undeva departe, probabil sub un nume fals, în Orientul 
Mijlociu. Dar poate că se stabilise în Europa și, în acest caz, i-ar 
fi fost mult mai ușor să ajungă aici. 

Oamenii ca Abu Rasil nu puteau călători fără să fie observați. 
Nu puteau, pur și simplu, să ia primul avion și să vină direct în 
Suedia. Desigur, toţi se supravegheau reciproc. Așa că poate 
mai avea până la urmă câteva zile la dispoziţie. 

Avea nevoie de cât mai mult timp, mai ales acum, la vârsta 
ei. Trebuia să se odihnească, având în vedere ceea ce o aștepta. 

Aventura abia începea. 

Propria ei misiune. 

Era încă greu de crezut, după atâţia ani. 

Și acum chiar se întâmpla. 

Ceea ce până acum fusese doar o ameninţare confuză, un 
scenariu catastrofal, un coșmar devenea realitate. 

După treizeci de ani de viață complet diferită, o viaţă banală, 
redevenise brusc persoana care fusese în tinereţe. Persoana 
care fusese pregătită să devină, încă din copilărie. 

Va reuși? 


VP - 45 


7. 


— Nu pot să cred! 

Cuvintele îi aparţineau Lottei, care năvăli în bucătărie în mai 
puţin de jumătate de oră după ce fusese anunţată. 

— E plin de polițiști. Acasă la mama și la tata. 

In urma ei venea o femeie tânără și slabă, cu mandibula 
pronunţată și o expresie indignată pe chip. Purta pe umăr două 
genţi, plus încă una pentru laptop și, cel mai probabil, era o 
asistentă ambițioasă, căreia Lotta îi cerea mult prea mult. 

— Sara, spuse Lotta, îmbrăţișând-o scurt, înainte s-o cuprindă 
în braţe pe Malin. 

Dădu apoi mâna cu Anna. 

— Lotta Broman. 

— Anna Torhall. Detectiv-inspector. 

Sara își privi vechea prietenă și văzu că îi apăruseră câteva 
fire albe de când se întâlniseră ultima dată. Lotta refuza să-și 
vopsească părul. Era probabil mânară chiar și de puţinele riduri 
pe care le avea. li dădeau o expresie serioasă. De femeie de 
carieră. Era directoarea generală a Agenţiei suedeze pentru 
dezvoltarea cooperării internaţionale (Sida) și avea în față încă 
mulţi ani de carieră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lotta întorcându-se spre Sara. 
Cum este posibil? Este adevărat? Unde e tata? 

Se uită în jur, ca și când se aștepta să-l vadă apărând în 
bucătărie, zâmbind, poate puţin jenat că fuseseră târâţi toţi 
acolo din cauza lui. 

— la loc, spuse Sara, în timp ce Anna rămase deoparte. 

Stătea rezemată de marginea blatului din bucătărie și asculta. 
Agnetei nu-i plăcuse niciodată să vadă pe cineva rezemat cu 
spatele de blatul din bucătărie. 

— Doriţi cafea? întrebă asistenta serioasă. 

— Da, fă pentru toată lumea, îi răspunse Lotta. Găsești 
cafeaua în dulap. 

— Nu cred că ar trebui să atingem nimic, zise Malin. 

Lotta se uită la Sara. 


VP - 46 


— Cred că puţină cafea ne-ar prinde bine, răspunse Sara după 
ce se consultă din ochi cu Anna, iar asistenta își văzu mai 
departe de treabă. 

— Bine, spuse Lotta. Vă ascult. 

— Tatăl dumneavoastră a fost împușcat, spuse Anna, venind 
în mijlocul bucătăriei. 

Tăcu o clipă, apoi urmă: 

— În sufragerie. Nu știm de cine și de ce. lar Agneta a 
dispărut. O căutăm și presupunem că a fugit când a auzit 
împușcătura și că acum se ascunde undeva. 

— Dar unde? 

— Nu știm. 

— Trebuie s-o găsiţi! izbucni Malin, cu aerul că-i venea să 
plece fără să știe unde. Au trecut deja câteva ore! 

— Avem peste tot patrule de poliţie care cercetează zona, 
spuse Sara uitându-se la Lotta. Vorbesc cu oamenii și caută 
indicii. 

— Sara, spuse Lotta. Vorbim despre mama noastră. 

— Înţeleg că e greu să aștepți. Dar ei știu cel mai bine cum 
stau lucrurile. Ai încredere în ei. 

— În ei? Nu lucrezi și tu la caz? 

— Nu. Sunt aici doar ca prietenă a familiei. 

Se făcu liniște o vreme, de parcă toată lumea avea nevoie de 
timp să înțeleagă cele spuse. 

— Împușcat? întrebă Lotta. 

— Da, din păcate. N-are niciun sens. 

— Mai e acolo? continuă ea, arătând spre sufragerie. 

— Nu. Tocmai l-au transportat la medicină legală. 

— O să-l deschidă? 

— Dacă i se face autopsie? Da. 

Desigur, îi era imposibil să și-l imagineze pe tatăl său mort, cu 
atât mai puţin împușcat, se gândi Sara. Și întins pe o masă de 
oțel, având în jur străini care îi examinau corpul, îl cântăreau și-l 
măsurau. Nu și-l putea imagina disecat. Și asta la doar câteva 
ore după ce îl văzuse și totul păruse normal. 

— Trebuie să vă întreb, chiar dacă poate vi se pare ciudat, 
spuse Anna. Stellan a primit vreodată ameninţări? 

— Ameninţări? Nu, nicidecum, spuse Lotta, care nu se putu 
abţine să nu râdă. 


VP - 47 


— Era în conflict cu cineva? S-au certat? A primit vreun e-mail 
agresiv? L-a ameninţat cineva? 

Surorile au clătinat din cap la fiecare întrebare. 

— A fost claxonat în trafic? Ar fi putut conduce într-un mod 
care să fi enervat pe cineva? 

— L-ar fi împușcat cineva pentru că a condus prost? 

— Nu aveţi idee ce nebuni pot fi oamenii. Dacă sunt drogati, 
alimentati de adrenalină, îndopaţi cu anabolizanţi. Poate fi 
suficient să claxonezi la ei sau să-i depășești. Road rage este 
mult mai frecventă decât credeți. 

— Nu avem de unde să știm, spuse Lotta. Dar nu conducea 
nici agresiv, nici enervant de încet. Aproape că nu conducea 
deloc. N-ar fi putut să șicaneze pe nimeni. 

— A primit vreo scrisoare suspectă? Mici „atenţii” pe scări sau 
în grădină? Astăzi, aproape toate vedetele au un sta/ker pe 
urme, nu este chiar un fenomen nou. Gândiţi-vă la Evert Taube.* 

— Dar au trecut treizeci de ani de când a apărut ultima dată 
la televizor. De ce ar fi așteptat un sta/ker nebun până acum? 

— Poate a fost la închisoare. Sau internat într-un spital de boli 
mintale. 

— A primit întotdeauna numai dragoste de la oameni. Nu am 
auzit niciodată un cuvânt rău despre el. 

— N-o fi cel care a încercat să incendieze șopronul din 
grădină, mai demult? întrebă Malin. N-ar putea să fie un sta/ker? 

— Ciudat mod să-și manifeste dragostea, spuse Sara. 

— A încercat cineva să incendieze șopronul? întrebă Anna. 

— Prin anii 1980, răspunse Lotta. Greu de crezut că un 
asemenea om ar fi așteptat timp de 35 de ani. 

— Primea scrisori, flori și alte atenţii, spuse Malin, în preajma 
emisiunii Allsâng?, primeam o mulţime de e-mailuri și cadouri, și 
pentru invitaţi, și pentru Sanna®. Lucruri foarte neobișnuite. Dar 
și drăguțe, desigur. 

— Poate că a fost cineva care l-a confundat, spuse Anna. S-a 
mai întâmplat în Suedia de câteva ori. În cazul în care cineva 
care poartă același nume datorează bani unor oameni 
periculoși. 


4 Trubadur suedez devenit celebru în anii 1940, hărțuit zeci de ani de o admiratoare. 
5 Emisiune muzicală televizată din Suedia. 
6 Sanna Nielsen, cântăreață suedeză. 


VP - 48 


— Dar în cazul ăsta ar fi trebuit să-și dea seama că s-au 
înșelat când l-au văzut pe tata, nu? 

— A fost împușcat din spate, preciza Sara, regretând imediat 
că le dăduse atât de multe detalii despre modul în care fusese 
ucis tatăl lor. 

— O confuzie, spuse Malin, clătinând din cap. Ce oribil. 

— Ce idee îngrozitoare, zise și Lotta. 

— Batem din ușă în ușă în tot cartierul. Și ca s-o găsim pe 
Agneta, și ca să încercăm să obținem informaţii despre crimă. 
De multe ori, cazurile cu violențe se pot rezolva doar pentru că 
a văzut cineva ceva. O mașină parcată într-un loc neobișnuit. O 
persoană care își uită jacheta undeva. Sau își pierde telefonul. 

— Dar asta nu schimbă faptul că tata a murit. 

— Nu. 

Cele trei prietene din copilărie rămaseră tăcute în bucătăria 
familiei Broman, ca de atâtea ori înainte, dar din alte motive 
decât altă dată. 

— M-am dus la debarcader mai devreme, zise Sara, zâmbind 
discret. N-am mai fost acolo de când eram în gimnaziu. Vă 
amintiți cum aruncam pâine și sandviciuri în lac? 

— Da, ce ne mai distram! spuse Malin. 

— Nu, replică Lotta. Eu nu-mi amintesc. 

Fără niciun cuvânt, asistenta Lottei puse cafeaua și o cutie de 
lapte pe masă și turnă lapte în ceașca Lottei, lăsându-le pe 
celelalte să-și ia singure dacă vor. Sara sorbi din cafeaua 
neagră, fierbinte. Semn că cele trei prietene erau acum adulte. 
Gata cu ciocolata caldă. 

— Te-ai uitat și în casa de oaspeţi? o întrebă Lotta pe Sara. 

— Nu. N-am apucat. 

Lotta rămase o clipă cu ochii la Sara, apoi se întoarce spre 
Anna. 

— N-aţi găsit niciun indiciu despre mama? o întrebă ea. 

— Încă nu. Dar o să găsim, răspunse Anna. 

— O vom găsi, zise Sara. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă mai pun câteva întrebări, 
interveni Anna, privind spre Lotta. Cu cât avem mai multe 
informaţii, cu atât mai bine. 

— Vă ascult. 

— Aţi observat ceva neobișnuit sau diferit când aţi fost aici? 
Ceva schimbat în comportamentul lor, vreo replică nelalocul ei, 


VP - 49 


vreun obiect nou sau vreunul vechi al cărui loc a fost schimbat? 
Orice? 

— Nu. 

— Totul era ca de obicei. 

— N-a mai fost altcineva în vizită sau n-au primit vreun apel? 

— Ba da, a sunat cineva, spuse Malin. Chiar când plecam. 

— A sunat? întrebă Lotta. N-am auzit nimic. 

— Nu, pentru că tu te urcaseși în mașină. Eu am rămas să-mi 
iau rămas-bun de la mama. 

— Atunci a sunat? o întrebă Anna. 

— Da, iar mama s-a întors să răspundă la telefon chiar când 
plecam noi. 

— Agneta a răspuns? Nu Stellan? 

— Așa a spus, că se duce să răspundă, spuse Malin, 
abţinându-se cu greu să nu zâmbească. Incă mai au telefon fix. 

— Dar nu știți cine a sunat și despre ce au vorbit? 

— Nu, am plecat. 

— Ar fi putut fi un hoț, care a sunat să vadă dacă este cineva 
acasă, spuse Anna. 

— Dar în cazul ăsta n-ar fi renunţat la planurile de spargere? 
întrebă Malin. Când i-a răspuns mama? 

— Sau persoana care suna voia să se asigure că îi găsește 
acasă, zise Sara. 

Ințelesul acestor cuvinte rămase o vreme în aer, înainte ca să 
mai spună vreuna dintre ele ceva. Lotta căzu pe gânduri. 

— Vom verifica istoricul apelurilor, spuse Anna, încercând să 
le liniștească pe cele două surori. 

— Îi suna multă lume? întrebă Sara. 

— Nu, aproape nimeni. În ultima vreme, se întâlneau cel mai 
des cu CM, care locuiește alături, iar mama are telefonul ei 
mobil. Nu știu de ce au păstrat și telefonul fix. 

— Și știm că ea nu se află acasă la CM? întrebă Sara. 

— Am verificat deja la toți vecinii, spuse Anna. 

— Poruncă pentru sclav: Găsește-o pe mama, zise Lotta, 
zâmbindu-i aspru Sarei. 

— Poruncă pentru sclav. 

Observă că uitase complet de acest joc și că reacţionă reţinut. 

De ce? Din cauza unui joc vechi? 

Probabil că Lotta încercase să facă o aluzie prietenoasă la 
copilăria lor, dar această amintire o tulbură pe Sara. 


VP - 50 


Rememorând, își dădu seama că rolul ei era doar să se supună 
surorilor, care o forțau să facă o mulţime de lucruri degradante. 
Copilăria lor nevinovată nu fusese plină doar de soare și de înot. 
Avea și amintiri mai dureroase. 

Anna primi un telefon și, după ce răspunse, se întoarse spre 
Sara: 

— Ne vom concentra pe o bandă de hoți care se află în 
spatele unui val de spargeri din acest cartier. Și care au intrat în 
casă peste un bărbat în vârstă, pe care l-au înjunghiat. 

— Înjunghiat? Nu împușcat? întrebă Sara. 

— Sunt spărgători care au acţionat violent când au fost 
surprinși în cartier. Cred că putem considera ca și rezolvat cazul 
uciderii tatălui dumneavoastră, spuse Anna, întorcându-se spre 
surori. 

— Și mama? întrebă Malin. 

— O vom găsi în curând. 

— Atunci, ele pot... o întrebă Sara pe Anna, care dădu din cap. 

Apoi se adresă prietenelor sale din copilărie: 

— Aţi auzit. Mergeţi acasă la familiile voastre. Aveţi grijă unii 
de ceilalţi. O să vă sune dacă mai e nevoie de ceva. 

— Sau în cazul în care o găsim pe mama dumneavoastră, 
spuse Anna. _ 

Sara le îmbrăţișă pe surori, iar Anna le conduse spre ieșire. In 
bucătărie, Sara se uită împrejur, unde fiecare detaliu, fiecare 
placă de faianţă, fiecare borcan cu mirodenii îi amintea de 
copilărie. Nu se putu abţine să nu se uite în dulapuri. Nu se 
schimbase nimic. Se simţea ca și cum ar fi călătorit înapoi în 
timp și i-ar fi regăsit pe toţi locatarii casei, așa cum arătau când 
își luase rămas-bun de la ei cu mai bine de treizeci de ani în 
urmă. Cu mintea de acum, i-ar fi avertizat oare atunci sau ar fi 
trăit bucuria de a fi copil, fără a-și mai bate capul cu lucrurile 
care o frământau în prezent? 

Sara își alungă gândurile. De fapt, dorul de trecut însemna că 
își dorea să evadeze din propria familie și de lângă copiii ei. Din 
toată viața ei de adult și toate experienţele pe care le 
acumulase. Și totuși, n-ar fi putut trăi fără toate acestea. 

Era momentul să revină la viaţa ei. La propria familie și la 
prezent. Dar cu o nouă perspectivă asupra vieţii. 

Avusese revelaţia că i se putea întâmpla orice, oricând. 


VP -51 


Se uită în jur pentru ultima oară și o străbătu un fior. Anna ar 
fi susținut că Sara simţise prezenţa lui Stellan, dar ea știa bine 
că nu este vorba despre asta. 

Dacă simţise ceva, era absenţa lui Stellan. 


VP - 52 


8. 


Pădure. 

Pădure, pădure și iar pădure. 

Cum puteau compatrioţii ei să iubească atât de mult un loc 
atât de uitat de lume? 

De ce ai vrea să cumperi o cabană de vară în mijlocul unei 
păduri virgine care se întinde pe zeci de kilometri în toate 
direcţiile? Fără priveliște, fără orizont, departe de lume. 
Pretutindeni copaci, pădure, întuneric. 

Și se părea că în Suedia era cu adevărat cald doar câteva 
săptămâni pe an. Pentru ea, asta însemna iadul pe pământ. 

În vacanţă te duci spre sud, nu spre nord. Cauţi lumina și 
căldura, nu întunericul și frigul. Suedezii sunt molcomi, asociali 
și nu cunosc limbi străine. Cu excepţia englezei. Nicio boabă de 
germană. N-ai niciun motiv să vii aici. 

Privea pe geamul mașinii peisajul întunecat. Suprafete 
nesfârșite lipsite de case și de oameni. 

— Jönköping. Cum să dai asemenea nume unui oraș? Nici 
măcar să-l pronunți nu poţi. Jöön-kööpink. 

Karlei Breuer nu-i plăceau călătoriile de afaceri, nu-i plăcea să 
conducă și nu-l agrea nici pe grăsanul ei coleg, Jakob Strauss. 
Desigur, el pusese la îndoială întreaga misiune, întrebând-o ce 
ameninţare ar putea reprezenta niște bătrâni spioni senili. 

Ea nu-i răspunsese. 

Rula cu aproape 200 de kilometri pe oră. Ar fi fost mai bine să 
încetinească; nu era cazul să atragă atenţia. Vehiculul de 
comunicaţii mobile rămăsese mult în urmă. Ce să facă ei la 
Stockholm fără acesta? Să piardă vremea, așteptându-l? 

Și nu putea nici măcar să-și ţină gura. Pălăvrăgea despre 
orice, de la cruciadele medievale până la lipsa de performanţă a 
echipei Borussia Mönchengladbach. Fie despre lucruri pe care 
ea le știa mult mai bine decât el, fie despre unele care n-o 
interesau deloc. 

În plus, insista să asculte muzică la un volum al naibii de 
ridicat. „Papa won't leave you, Henry”. Dar nu-i atrase atenţia. 

În sfârșit, peisajul se schimbă. 


VP - 53 


În față, un lac mare cu o insulă și ruinele unui castel 
străvechi. 

Și iar pădure. 

e 

Dacă ar putea, le-ar interzice germanilor să-și cumpere case 
de vară în Suedia. Ar interzice Suedia, cu totul. 

Și le-ar interzice bărbaţilor să conducă, poate cu excepţia 
mașinilor electrice mici, care nu pot depăși 50 de kilometri pe 
oră. 

Această blestemată nevoie a lor de a face exces de orice. De 
sex, de alcool, de sport, de muncă, de viteză. Vor totul în doze 
prea mari. Prea mult, prea repede, fără întrerupere. 

Nu se opresc niciodată. 

Nu se gândesc niciodată. 

Nu acceptă niciodată lipsa de sens a vieții. 

Muncesc permanent. Se află într-o continuă competiţie, 
amplificând totul, deși, în sinea lor, ţipă de frică. 

Nu înțelesese niciodată motivul Reunificării, care dusese la 
apariţia acestui tip de om. Copilăria marcată de restricţii și de 
monotonie, invidia pe civilizaţia occidentală și dorinţa de a trăi 
într-o lume capitalistă. Și acum, când toate acestea le 
deveniseră accesibile „germanilor bolșevici”, așa cum erau 
numiți foștii est-germani, nu știau cum să procedeze cu 
libertatea: căutau lucruri cât mai scumpe, voiau să aibă cât mai 
mult, cât mai opulent. Purtau îmbrăcăminte de firmă, cu logouri 
vizibile, conduceau mașini scumpe, cu motoare uriașe, afișau 
ceasuri mari, frecventau restaurante exclusiviste. Și toate astea, 
pentru a arăta lumii că nu ești un estic amărât, cu tunsoare tip 
castron și cu blugi ieftini. Cel puţin, nu mai ești. 

Este nevoie de timp pentru unificarea a doua ţări, pentru 
contopirea unor culturi așa de diferite. Dacă e măcar posibil așa 
ceva. 

Când aflase, cu zece ani în urmă, că trebuie să accepte în 
departament mai mulţi angajaţi proveniţi din Germania de Est, 
se așteptase la un grupuleţț de șoareci de bibliotecă. Nişte 
moluște incapabile să se descurce fără indicațiile altcuiva. 

In schimb, s-a trezit în faţa unor adolescenți întârziaţi și rebeli. 
O mulţime de dobermani iubitori de adrenalină și dornici de 
răzbunare, care își foloseau toată energia pentru a fi mai 
stereotipic occidentali decât puteau fi occidentalii înșiși. Când 


VP - 54 


fuseseră primiţi în cele din urmă în serviciul de securitate, voiau 
să fie mai duri și mai eficienţi decât noii lor colegi. Deveniseră 
niște simple stereotipuri și, după părerea ei, nu veneau cu nimic 
de valoare. 

Spera că Strauss n-o va încurca în această misiune, care era 
ultima ei ocazie să demonstreze că legendarul Abu Rasil exista 
în realitate și, în același timp, să-l anihileze. Avea acum ocazia 
să le arate tuturor că teoriile ei erau corecte, că în spatele 
majorităţii atacurilor teroriste din anii 1970 și 1980 se afla un 
singur om, cu un singur scop. Voia să arate lumii că nu este 
nebună și voia să-și protejeze moștenirea. Toate se legau. 

Întreaga ei carieră fusese marcată de enigmaticul terorist. 
Declaraţiile martorilor cu privire la existenţa lui erau multe și 
totuși colegii ei nu voiau cu niciun chip să le creadă. 

Însă Breuer le credea. 

Scrisese raport după raport, făcuse conexiuni între declaraţiile 
martorilor și dovezile tehnice și între fotografii neclare și 
semnături de pe facturi de hotel și de la centre de închiriere de 
mașini. În zadar. 

Cineva a avansat chiar ideea că Breuer însăși contribuia la 
amplificarea miturilor despre terorist, dar cu cât părea Abu Rasil 
mai înspăimântător, cu atât mai bine, își zicea ea. Dacă 
ameninţarea ar fi devenit suficient de mare, poate li s-ar fi 
deschis ochii și colegilor ei. 

În ciuda dezinteresului șefilor, ea îi urmărise umbra evazivă 
pe mai multe continente, îi călcase pe urme, încercase să-i 
ghicească gândurile. Dar Karla Breuer ajungea întotdeauna prea 
târziu. Era mereu cu un pas în urma lui. Acum știa că era ultima 
dată când se mai află în același loc cu Abu Rasil. Curând, cariera 
ei se va încheia, dar înainte de asta trebuia ca lumea să-și dea 
seama că Abu Rasil era un terorist nemilos, iar Breuer trebuia să 
dea tot ce putea dacă dorea să-și păstreze onoarea intactă. 

Așteptase cu nerăbdare să-și petreacă bătrâneţea pe o plajă 
dintr-o ţară caldă, dar visul acesta dispăruse când auzise despre 
apelul din Stockholm. Acum își dădea seama că reticența 
instinctivă pe care o resimţise față de pensionare avea legătură 
cu impresia colegilor că ar fi fost obsedată de o plăsmuire a 
imaginației. De un adversar care, dacă ar fi existat cândva, 
acum era mort. Breuer încerca să-i convingă pe toţi că aveau 
de-a face cu un dușman latent, care aștepta în umbră, 


VP -55 


planificând un ultim act, mai dezastruos decât tot ce făcuse 
până atunci. 

La fel ca ea, Abu Rasil se gândise la ce lasă în urmă. Desigur, 
nu-și dorea ca opera lui să cadă în uitare. Lumea trebuia să-l 
țină minte. Cel mai mare terorist care a existat vreodată. 


VP - 56 


9. 


Sara nu putea să rămână la locul crimei dacă nu era cazul ei, 
dar nici nu putea să ignore acest asasinat misterios. 

Cine îl împușcase pe Stellan? 

Şi de ce? 

In faţa casei, grupului de curioși i se alăturase și o echipă de 
jurnaliști. Câţiva dintre aceștia o recunoscură pe Sara și o 
strigară pe nume, de parcă ar fi fost prieteni vechi. 

— E vorba despre Stellan? o întrebă unul dintre ei. 

— Are legătură cu prostituția? se auzi altul. 

Sara nu le răspunse, dar ziariștii nu renunţară. În momentul în 
care se urcă în mașină, îi bătu în geam Tillberg. 

— Nu te simţi obligată să-mi răspunzi, spuse ea. Spune doar 
nu, dacă greșesc. Este vorba despre unchiul Stellan? Este rănit? 
Este mort? 

Sara porni motorul, băgă în viteză și acceleră. 

Aici nu era vorba despre o crimă oarecare, ci despre o parte 
importantă din copilăria ei care fusese spulberată. În loc să se 
ducă acasă, o luă pe Gronviksvăgen spre Râttviksvăgen, 
traversă piaţa Nockeby și ajunse la Drottningholmsvăgen. Acolo 
viră la stânga la culoarea verde a semaforului și trecu podul. 

In centrul parcului Kărsân făcu stânga, trecu de prima 
intersecție și cobori spre Brostugan, cafeneaua de sub pod. Aici 
putea să stea și să gândească în liniște și pace, fiind în același 
timp și aproape de casa lui Stellan; aproape că o vedea peste 
apă. | se părea că ar fi corect din partea ei să nu abandoneze 
încă de tot familia Broman. 

Sara ieși din mașina răcorită de aparatul de aer condiţionat în 
atmosfera dogoritoare. Singurul lucru care îi tulbura pacea era 
zgomotul mașinilor care treceau pe pod. 

Se îndreptă spre intrarea principală, se opri în faţa ei și 
cercetă meniul. Lângă ea erau oameni îmbrăcaţi în pantaloni 
scurți și maiouri care făceau același lucru - flămânzi în ciuda 
căldurii. 

Nişte motociclişti de vârstă mijlocie își duseră tăvile de la 
masă. Işi puseră căștile, așa încât păreau din nou fioroși, și apoi 


VP - 57 


porniră la drum. Întrucât ceilalţi clienţi nu păreau deciși, Sara 
intră înaintea lor. 

În interior, cafeneaua părea o fermă mare, dintr-o epocă 
trecută. Senzaţia ușor ireală dinăuntru era întărită de faptul că 
majoritatea clienţilor stăteau afară, în lumina soarelui. La coada 
de la casă, un bărbat în vârstă glumea cu femeia din fața lui, 
spunându-i că beneficiază de reducere pentru că era client fidel, 
apoi îi zise că locuia singur, lângă lacul Mälaren, pentru că soţia 
lui suferea de demenţă senilă și fusese internată într-un azil. 
Sara se gândi că era o modalitate stângace de agăţat femei. 
Dar, pe de altă parte, de ce să nu-ţi încerci norocul? 

Sara ceru un pahar mare cu apă și o cafea cu mult lapte și ieși 
la soare, cât mai departe de ceilalți oameni. Se opri lângă o 
parcare pietruită banală, plină de Pontiacuri și de Mustanguri 
moderne. Împreună cu motocicliștii cu părul grizonant, mașinile 
creau impresia că Brostugan era un loc de întâlnire pentru 
bărbații trecuţi de vârsta mijlocie, care își întreţineau visurile din 
tinereţe. 

Sara se gândi o clipă la ceea ce visase ea în copilărie, dar nu 
putu să-și amintească. Asta însemna oare că pe ea o va ocoli 
criza specifică vârstei de cincizeci de ani? Sau, dimpotrivă, că își 
reprimase o mulțime de visuri? 

Simţea fierbinţeala soarelui, iar în jurul ceștii de cafea roiau 
viespile. Drept în față, o bâzâia nelipsita muscă singuratică. O 
alungă, conștientă fiind că va reveni. Sara nu mai fusese 
niciodată aici, așa că se uită cu atenţie în jur. Văzu un teren de 
minigolf, pe care nu juca nimeni. Canoe trase la mal. Lângă apă 
flutura un steag pe care se vedea o reclamă la îngheţată. Poate 
pentru a atrage oamenii cu bărci; altfel, amplasarea lui era 
neobișnuită. 

Simţi cum îi alunecă pe frunte o picătură de sudoare. Soarele 
strălucea, poate chiar risca s-o ardă. Ca mulţi alţii, era și ea mai 
degrabă îngrijorată în ultima vreme de schimbarea climei, decât 
fericită că venise, în sfârșit, o vară cu zile cu adevărat 
călduroase. 

Rămase câteva clipe complet nemișcată, trăgând aer în piept. 
Apoi gândul îi zbură la moartea lui Stellan. Simţea că ipoteza 
unei spargeri eșuate nu se potrivea cu modul în care fusese 
comisă crima. Sara era convinsă că persoana care-l împușcase 


VP -58 


pe Stellan o făcuse cu bună știință și cu intenţie. Că el fusese 
ținta. 

Dar de ce? 

Din cauza unor scandaluri din trecut? Să fi fost cineva care 
voia să se răzbune? 

Nu-i venea nicio idee, așa că își scoase telefonul și căută 
„Stellan Broman” și „ameninţare”. Apoi, „Stellan Broman” și 
„scandaluri”, respectiv „reclamaţie” și „poliţie”. Majoritatea 
articolelor pe care le găsiră vorbeau despre vechile farse TV ale 
lui Stellan, care i-au iritat pe unii telespectatori și au condus la 
reclamaţii și plângeri. Dar nimic atât de grav încât să poată 
justifica o crimă după treizeci-patruzeci de ani. 

Pe o reclamantă o supărase iniţiativa lui Stellan intitulată 
„salută un străin”, din cauza căreia era salutată tot timpul de 
necunoscuți, în timp ce ea voia să fie lăsată în pace când ieșea 
în oraș. 

Când Sara căută „Stellan Broman” și „acuzaţii”, găsi un 
rezultat neașteptat, un link către un articol despre cartea unei 
cercetătoare suedeze. Subiectul era Războiul Rece. 

„Fostul realizator TV Stellan Broman neagă că la el ar face 
referire cartea scandaloasă”. 

Sara derulă articolul, căutând numele cercetătoarei. Eva 
Hedin era o profesoară de istorie pensionară care scrisese două 
cărţi despre suedezii care lucraseră pentru serviciul de 
securitate din Germania de Est, Stasi. Și, conform unuia dintre 
ziarele de dimineaţă, Stellan Broman fusese identificat drept 
unul dintre aceștia. Fapt pe care el îl negase. 

Într-un singur articol era menţionat numele lui Stellan, însă 
existau multe alte materiale legate de cărți despre suedezii care 
fuseseră identificaţi drept agenţi Stasi. 

Chiar dacă putea părea că nu are nicio legătură cu crima, 
ancheta privind Stasi era singurul lucru pe care îl putea corela 
cu aceasta, așa că o sună pe Anna. 

— Alo? 

— Se pare că Stellan a fost identificat ca fiind spion al Stasi. 

— Stasi? Dar asta a fost... 

— În anii 1980. 

— Dacă ar fi adevărat, sigur l-ar fi ucis atunci. 

— M-am gândit doar că ar merita să verifici. 

— O să ţin cont. 


VP -59 


Sara știa ce înseamnă „a ţine cont”. Amândouă foloseau 
această expresie când venea vorba de probe îndoielnice, pe 
care le ţineau de rezervă, pentru cazul în care rămâneau fără 
alte piste. Cu alte cuvinte, „nu cred că e adevărat”. 

După ce închise telefonul, Sara nu reuși să-și alunge din minte 
posibila legătură a lui Stellan cu Războiul Rece, probabil din 
cauză că se simţise destul de prost când Anna îi respinsese cu 
atâta ușurință ideea. Era obișnuită ca ideile ei să fie luate în 
serios. 

Musca tot mai bâzâia pe lângă faţa Sarei; simţea cum i se 
prelinge sudoarea pe spate, iar bluza i se lipea de piele. Aruncă 
o privire în jos ca să verifice dacă avea pete de transpiraţie pe 
haine. 

Nu avea nimic urgent de făcut la serviciu, pentru că David se 
oferise să scrie el raportul, așa că se hotărî să încerce să afle 
dacă pista est-germană ar putea fi adevărată. Dacă nu din alt 
motiv, măcar ca s-o contrazică pe Anna dacă ar fi continuat să-i 
ignore sfaturile și nu ar fi ajuns la niciun rezultat. 

Pe Wikipedia și pe merinfo”, Sara găsi o Eva Hedin al cărei an 
de naștere se potrivea, cu adresa în strada Åsögatan 189, în 
Soder. Sună la numărul de telefon găsit, dar nu-i răspunse 
nimeni. 

Se urcă în mașină și o luă pe Drottningholmsvăgen, 
îndreptându-se către centru. Nu strica să verifice. 

Trecu de Lindhagensplan, traversă Marieberg și Västerbron și 
ajunse la Hornstull. De-acolo, o luă pe Ringvägen și Bondegatan, 
până pe Åsögatan. 

Sosind în cartierul numit Sofo de snobii din Stockholm cu aere 
de New York, Sara întoarse și parcă în stradă, în fața porţii lui 
Hedin, apoi cobori din mașină fără un plan bine stabilit. 

Åsögatan, 189. Pentru ea, tot centrul orașului era ca un album 
foto, în care fiecare bloc era asociat cu câte o amintire. Peste 
drum era numărul 192, iar ea își amintea, dinainte de căsătorie, 
că acolo stăteau doi tipi într-un apartament cu patru căzi. Una 
era montată în baie, iar trei, nefuncţionale, în camera de zi. În 
plus, aveau în bucătărie trei espressoare, de restaurant. Într-o 
vreme în care mașinile espresso de uz casnic nu erau la modă. 
Aveau nevoie de o grămadă de spaţiu pentru colecţionarea de 


7 Motor de căutare suedez care conţine informaţii despre persoane și companii. 
VP - 60 


mașinării - sau o fi fost vreo manie care până acum o fi căpătat 
și un nume? 

Fie fuseseră schimbate codurile de acces ale poliţiei tocmai în 
ziua aceea, fie interfonul era stricat. Oricum, nu reuși să intre. 

Se uită prin geamul de la intrare și văzu avizierul cu nume de 
pe hol. Văzu scris „Hedin”, chiar la parter. Se retrase puţin pe 
trotuar și, văzând că existau ferestre pe ambele părţi, se 
concentră, mai întâi, pe cea din stânga. 

Părea să fie o garsonieră, deoarece în camera cu vedere la 
stradă se aflau un pat, un birou și televizor. La masă stătea o 
femeie în vârstă, cu ochelari mari, care scria pe un laptop vechi. 

Sara bătu ușor la fereastră, ca să n-o sperie, iar femeia se 
întoarse liniștită ca să vadă ce se întâmplă. Sara flutură din 
mâini, sperând că o va înțelege. 

Chiar a înțeles-o, pentru că se ridică și ieși în hol. După câteva 
secunde, îi deschise ușa o femeie măruntă, cu o privire fixă. 
Avea părul ușor ondulat, de parcă ar fi purtat un permanent mai 
vechi. 

— Bună ziua. Îmi pare rău dacă v-am speriat, spuse Sara, 
chiar dacă femeia nu părea deloc speriată. Sunteţi Eva Hedin? 

— Da. 

— V-am sunat, dar nu mi-aţi răspuns. 

— Ţin telefonul pe silențios, când lucrez. 

— Mă numesc Sara Nowak și sunt ofițer de poliţie, spuse ea, 
arătând legitimaţia de poliţist. Pot intra? 

— Nu, acum lucrez. 

Din cele spuse de Hedin, era clar că nu voia să fie deranjată, 
dar atitudinea ei o contrazicea. Rămăsese tăcută și se uita în 
continuare la Sara. 

— Vreau să vă adresez câteva întrebări în legătură cu Stellan 
Broman. 

Observă că femeia o asculta cu atenţie. 

— Ce fel de întrebări? 

— Puteți să păstraţi un secret? 

— Întrebaţi serviciul de securitate, răspunse Hedin. Da, pot. 

— Stellan Broman este mort. A fost ucis. 

— Și ce mă privește asta pe mine? 

— Am văzut că l-aţi amintit în cărțile dumneavoastră. 

— Nu i-am dat numele. 


VP -61 


— Îmi puteţi spune mai multe despre asta? Nu v-am citit 
cărțile. 

— Se găsesc în biblioteci și la anticariate. 

— N-am timp să caut. 

Hedin tăcu o vreme și continuă s-o privească pe Sara. 

— Intraţi, spuse ea, în cele din urmă. 

Sara o urmă în micul apartament. Holul pătrat era vopsit în 
albastru, cu rafturi pline de cărți, care umpleau pereţii. Hedin se 
întoarse spre Sara: 

— Ucis, spuneţi? 

— Da, dar așa cum am spus, nu este încă oficial. Anchetatorii 
cred că este o spargere care a degenerat, dar eu... 

— „nu credeţi acest lucru. 

— Nu. E prea suspect. A fost împușcat în casă, fără urmă de 
confruntare, la câteva decenii după perioada lui de glorie. 

— Ce știți despre Războiul Rece? o întrebă Hedin. 

— Nu prea multe... 

— În trecutul lui Stellan Broman există lucruri care ar putea 
justifica o crimă. 

Sara o privi: 

— Îmi permiteţi să iau loc? 

Hedin făcu semn spre unicul fotoliu din cameră. Se așeză și 
ea pe marginea patului. 

— Stellan Broman a fost un așa-numit colaborator neoficial, 
IM, pentru Stasi, spuse Hedin. Puteţi citi despre asta în cărțile 
mele. Nu i-am putut da numele, dar am reprodus datele lui de 
identificare, așa cum le-am găsit în arhivele Stasi. Nu există 
nicio îndoială cu privire la această chestiune. Nu știu de ce 
mass-media nu a mai abordat acest subiect. A apărut un singur 
articol, în care el a negat totul. 

— Dar Războiul Rece a fost cu mult timp în urmă, în anii 1970. 

— A durat până în 1991, când s-a destrămat Uniunea 
Sovietică. Mult după ce se retrăsese Stellan Broman. Și mulți 
cred că mai continuă și azi. Războiul Rece 2.0. Există o carte 
excelentă cu titlul ăsta. 

— Dar de ce credeţi că Stellan a fost spion? 

— Nu doar cred. Citiţi cartea mea. 

Se duse la bibliotecă și scoase un volum mare, legat, pe care 
i-l dădu Sarei. Suedezi care au lucrat pentru Stasi. 


8 Abreviere pentru /noffizieller Mitarbeiter (lb. germ.), colaborator neoficial. 
VP - 62 


— Dar 1991 a fost acum treizeci de ani. De ce l-ar ucide 
cineva astăzi pentru ceva ce s-a întâmplat atunci? 

— Geiger a distrus viaţa multora dintre cei despre care a dat 
rapoarte, spuse Hedin. La fel ca toți ceilalţi agenţi ai Stasi. Poate 
că cineva a decis să se răzbune. Poate că mi-au citit cartea și 
abia atunci au înţeles cine era Geiger. 

Hedin păru aproape încântată de acest gând. 

— Geiger? întrebă Sara. 

— Acesta era numele său de cod. 

Geiger. 

Suna ca numele unui personaj de film alb-negru vechi, din anii 
1940. 

— Stellan Broman a fost cel mai faimos realizator de 
televiziune din Suedia, spuse Sara. Singura supervedetă pe- 
atunci. Ca o combinaţie între Ernst Kirchsteiger’ și Zlatan!*. De 
ce să fi fost spion? 

— Din motive ideologice. A crezut în idealul est-german. Mulţi 
au făcut-o. Suedia a avut un important schimb cultural cu RDG, 
iar școala suedeză a fost construită după modelul est-german. 
Mulţi profesori, politicieni și oameni de cultură au primit premii 
și distincții în Germania de Est, au vizitat ţara, au făcut eforturi 
să obţină recunoașterea RDG ca stat independent. Stellan a fost 
unul dintre ei. 

— Să fi fost ucis pentru că voia să fie recunoscută Germania 
de Est ca stat independent? 

— Misiunea de informator includea identificarea germanilor 
din Est care reușiseră să fugă și a celor care încă se aflau în 
țară, dar aveau planuri de fugă. Viaţa celor care au fost 
demascaţi a fost distrusă. 

— Dar de ce acum? 

— Pentru că abia în ultimii ani au fost identificaţi cei mai mulţi 
dintre ei. Am fost nevoită să mă confrunt cu serviciul de 
securitate și să-i dau în judecată la Curtea Supremă, ca să 
primesc permisiunea să văd documentele, dar încă îmi este 
interzis să le copiez sau chiar să iau notițe. 

— Și sunteţi sigură că Stellan Broman a fost agent secret 
pentru Germania de Est? 


9 Celebru designer de interior suedez. 
10 Zlatan Ibrahimovic, celebru fotbalist suedez. 


VP - 63 


— Colaborator neoficial. IM. Prieten devotat al Germaniei de 
Est. Există o mulţime de dovezi în acest sens, în surse perfect 
accesibile. 

Hedin se duse din nou la bibliotecă și scoase un dosar cu copii 
după articole din ziare vechi despre schimburile culturale cu 
Germania de Est și despre delegaţiile politice. In imagini, Sara îl 
revăzu pe Stellan, așa cum era în copilăria ei, unchiul Stellan cel 
iubit de întreaga Suedie, dând mâna cu politicieni, diplomaţi și 
poeţi din Germania de Est, primind premii și deschizând 
festivaluri. Agent sau nu, părea să fi fost un mare prieten al lor, 
iar Sara începu să se întrebe dacă nu cumva această femeie 
ciudată ar fi putut să aibă dreptate până la urmă. 

— IM, spuse ea. 

— Da, încuviință Hedin. Dar, în multe privinţe, acţiona ca 
spion. Aduna informaţii și intermedia contacte între Germania 
de Est și personalităţi suedeze. 

— Ce fel de informaţii? 

— Aproape totul era de interes. Opinia Suediei asupra RDG, 
opinia Suediei asupra NATO și CE, așa cum se numea atunci. 
Informații din domeniul cercetării și al afacerilor. Politici 
culturale. O problemă importantă era recunoașterea RDG ca stat 
independent, iar Suedia era în avangarda mișcării, datorită 
prietenilor Germaniei de Est de aici. Am fost primii care au 
legitimat represiunea. 

— Dar ce știa el despre toate astea? Despre cercetare și 
afaceri? Despre politică? _ 

— Cunoștea pe toată lumea. In calitatea sa de cea mai 
cunoscută personalitate a ţării, se împrietenise cu toată elita. Cu 
alte vedete, cu finanţiști, cu personalităţi culturale - și cu 
politicieni. Se spune că dădea petreceri de proporţii la el acasă, 
unde erau invitaţi toţi oamenii importanţi. 

Sara își aminti din nou cum, împreună cu surorile, se 
strecurau și îi spionau de pe scări sau din grădină pe toți adulţii 
care erau atât de fericiți și de zgomotoși. Au fost martore la 
numeroase întâmplări neobișnuite în timpul acelor petreceri, 
deși le era permis să participe doar la începutul lor. 

— Și cum făcea? întrebă Sara. Copia documente secrete pe 
microfilm? 


VP - 64 


— Poate. În orice caz, transmitea informaţii, verbal și în scris, 
contactului său. Și raporta despre încercările lui de promovare a 
unei imagini pozitive asupra RDG, fapt păstrat în arhive. 

— Contactul? întrebă Sara, bănuind doar ce însemna, dar 
neavând niciun temei să se dea drept cunoscătoare. 

— Ofiţerul Stasi care l-a recrutat și care a fost, ulterior, 
persoana lui de contact. 

— Tot nu înţeleg cu ce s-ar fi putut ocupa Stellan. 

Hedin scoase un dosar din plastic în care se aflau copii după 
rapoarte vechi în germană, îl răsfoi și citi cu voce tare: 

— informatorul Erik, director în industria maritimă, reticent, 
material disponibil, informatorul Katten, colonel în forţele 
aeriene, receptiv, material disponibil, informatorul Hans, 
ambasador, cooperant, material disponibil. Un total de cincizeci 
și șase de nume de cod, pentru diferiţi informatori, cu diferite 
grade de cooperare. 

— „Material disponibil?” Ce fel de material? 

— Nu știu. Ceva care să-i forțeze să coopereze, poate. 
Informaţii compromiţătoare despre ei. 

— Şantaj? 

— Da. 

— Așa se recrutau spionii? 

— In mod normal, se apela la o combinaţie de lingușeli și 
întrebări. Și ameninţări, dacă era nevoie. La mită, desigur. 
Geiger aparţinea unei grupări căreia i-ai putea spune, cu puţin 
dramatism, rețea de spioni, în care toţi erau recrutaţi de același 
superior. 

— Știţi cine erau ceilalţi? 

— Am numele câtorva dintre ei, dar, așa cum am spus, nu pot 
să le dau nimănui. 

— N-au fost deschise toate arhivele când a căzut Zidul? 

— Ba da, dar la căderea RDG, ofiţerii Stasi au lansat 
operaţiunea Archiv Berlin, cu scopul de a distruge toate 
documentele compromiţătoare. Au avut timp să ardă multe 
dintre ele înainte să fie luat cu asalt sediul central de oamenii 
care voiau să deschidă arhivele. S-ar putea ca CIA să aibă mai 
multe informaţii despre reţeaua de spionaj în dosarele 
Rosenholz, dar, din anumite motive, preferă să le ţină secrete. 


VP - 65 


— Deci Stellan Broman a fost nu doar agent pentru Germania 
de Est, ci și parte a unei rețele de spionaj controlate de un ofițer 
Stasi? 

Era greu acceptat, dar Sara înțelegea că în cărţile scrise de 
Hedin se aflau informații solide și serioase. 

— Un moment, spuse ea, scoțându-și telefonul și căutând din 
nou pe Wikipedia. 

Nu se putu abţine să nu verifice puțin informaţiile, chiar de 
faţă cu Hedin. Sara spera ca aceasta să nu vadă ce căuta. 

Eva Maria Hedin, născută la 24 iulie 1945, este o cercetătoare 
care lucrează la Centrul de Studii Est-Europene de la 
Universitatea Mălardalen și fost profesor de istorie. 

Apoi găsi un articol despre cariera ei și lista lucrărilor 
publicate. Și, în sfârșit, cel mai important pasaj, din punctul de 
vedere al Sarei: 

Hedin a cercetat arhivele Stasi, fiind singura persoană din 
exterior căreia i s-a permis, în baza unei hotărâri din 2015 a 
Curtii Administrative Supreme, accesul la informații din dosarele 
Rosenholz aflate în arhivele Säpo, referitoare la persoane din 
Suedia care au fost identificate ca având legătură cu Stasi. 

Așadar nu se afla în fața unei simple teoreticiene a 
conspirației, ci în fața cuiva care, evident, știa despre ce 
vorbește. Singura întrebare era dacă aceste informaţii erau 
relevante. 

— Aţi văzut dosarele Rosenholz, spuse Sara. 

— Aţi căutat pe Google? replică Hedin cu un mic zâmbet. 

Sara aștepta un răspuns. 

— Am văzut fragmente. Despre alţi colaboratori Stasi. ȘI 
informaţii detaliate despre Geiger. Câteva indicii despre ceilalți 
din reţeaua sa de spionaj. Dar nimic despre Ober, care era șeful 
reţelei. 

— Așadar colabora cu alţii? 

— Da. 

— Credeţi că pe Stellan l-a ucis unul dintre membrii reţelei? 

— Nu, dar dacă moartea lui Geiger are vreo legătură cu 
Germania de Est, s-ar putea să știe ei de ce a fost ucis. Și de 
cine. În orice caz, șeful ar trebui să ştie. Și dacă face parte dintr- 
un plan mai cuprinzător, șeful reţelei ar putea să știe și despre 
asta. 

— Un plan mai amplu? 


VP - 66 


— Dacă un fost IM este ucis cu brutalitate, în mod neașteptat, 
după treizeci de ani, acesta ar putea fi începutul unui lanț de 
evenimente. Nu uitaţi că Rusia are încă agenţi latenţi în întreaga 
lume, cum ar fi cei infiltraţi de KGB și transferați doar către FSB, 
serviciul rus de securitate. Este posibil să fi preluat și agenţi est- 
germani. 

— Și despre ce lanţ de evenimente ar fi vorba? întrebă Sara. 

— N-am idee. 

— Atunci trebuie să aflăm cine este acel Ober. 

— Nu merge. CIA refuză să dea informaţii. Nici măcar nu vor 
să confirme că știu despre cine e vorba. 

— Poate ne ajută pe noi. 

Hedin clătină din cap. 

— Este vorba despre anchetarea unei crime, spuse Sara, cu 
sprâncenele ridicate. 

Fosta profesoară o privi gânditoare. 

Să fie oare ucigașul unchiului Stellan un fel de spion din anii 
1980? 

Dacă da, câţi ani ar avea acum? Dacă persoana în cauză avea 
aproximativ treizeci - treizeci și cinci de ani la căderea Zidului, 
acum ar avea doar șaizeci - șaizeci și cinci de ani. Sau aproape 
șaptezeci. 

Perfect posibil. 

— Și dacă nu este un „lanţ de evenimente”? 

— Ar putea fi răzbunare. 

— Cineva căruia i-a distrus viața? 

— Așa cum am mai spus, lucrurile nu erau roz pentru cei 
despre care raporta. În timpul vizitelor în RDG, el și familia sa au 
cunoscut o mulţime de oameni, cetăţeni obișnuiți din Germania 
de Est. Unii dintre ei erau tineri care doreau să plece în 
Occident. In dosarele lui Geiger, există numele multor persoane 
care au fost raportate pentru că au spus că vor să plece din 
RDG. Și nu le-a fost prea bine. Unii au fost închiși, mulţi au fost 
executaţi. Au fost pedepsite și rudele lor. Și-au pierdut posturile 
și drepturile și a trebuit să se mute în locuinţe mai proaste. A 
existat un caz în care bărbatul a reușit să fugă în Suedia, 
rămânând ca soția să-l urmeze, dar Geiger i-a turnat, iar femeia 
a fost arestată și s-a sinucis. Vă puteţi imagina că bărbatul și-a 
dorit tot timpul să răzbune moartea iubitei lui. 

— Și cine era acel bărbat? 


VP - 67 


Aceeași tăcere. Aceeași privire fixă. 

— Nu pot să vă dau nume, spuse Hedin, în cele din urmă. Dar 
le am aici, în notițele mele. 

— Este vorba despre anchetarea unei crime. 

— Decizia Curţii Supreme prevalează. Prevalează covârșitor. 

— Deci sunteți de partea lor? 

— Aici vor rămâne, în notițele mele, spuse Hedin, arătând 
spre un dosar albastru cu șnur, pe care tocmai îl pusese pe pat. 
Scuzaţi-mă, trebuie să merg la toaletă. 

Sara așteptă până când Hedin încuie ușa de la toaletă, pentru 
a-i oferi deniability!!, apoi deschise dosarul. 

Un extras de arhivă, în germană. 

Pe foaia intitulată „IM Geiger” era notat, cu pixul, „Broman”, 
pe cea cu „IM Kellner” scria „Schulze”, pe „IM Koch” scria 
„Stiller”, iar pe „IM Ober” scria „Șeful reţelei” și „Nume”, cu un 
semn mare de întrebare la sfârșit. Sara scoase telefonul și 
fotografie paginile. 

Le răsfoi și, cu ajutorul germanei învăţate în școală, reuși să 
găsească mai multe însemnări despre tineri est-germani care 
ajunseseră la închisoare după ce Geiger raportase despre 
planurile lor de fugă din ţară, chiar dacă sentința fusese 
pronunţată pentru o culpă fictivă. Alături de un nume, era 
menţionat și un „prieten” din Suedia, un anume Gunther Fricke. 
Sara fotografie și acele pagini și alte câteva pe care nu avusese 
timp să le descifreze, apoi închise repede dosarul când se auzi 
apa la baie. 

În timp ce Hedin se spăla pe mâini, Sara își aminti cum se 
juca de-a capitaliștii și proletarii în copilărie, cu surorile Broman. 
Nu se mai gândise de mulți ani la asta. Și probabil că, mai 
demult, considera că jocul era expresia tristă a faptului că au 
crescut într-o societate profund politizată, în care emisiunile 
pentru copii vorbeau despre foamea de profit a capitaliștilor sau 
despre războiul din Vietnam. Dar acum își dădea seama că ar fi 
putut exista o altă explicaţie a motivului pentru care alegeau 
tocmai acest joc în bogatul cartier Bromma. 

Așa cum îi impuneau surorile, Sara juca totdeauna rolul 
capitalistului malefic, care erau de partea proletarilor. Işi aminti 
că Stellan s-a enervat foarte tare când le-a văzut. Sara crezuse 
că se înfuriase pentru că se aflau în Bromma, unde orice 


11 Dreptul la negare (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 68 


influențe comuniste trebuiau oprite, dar dacă Stellan se temuse 
să nu fie demascat ca agent al Germaniei de Est? 

— Mai aveţi întrebări? spuse Hedin, când se întoarse. Am mult 
de lucru. 

— Cât de sigură sunteţi că Stellan a fost Geiger? 

— Asta pot să vă arăt, spuse Hedin, scoțând un dosar cu șnur 
roșu. 

Răsfoi hârtiile și alese câteva coli A4 capsate în colţ, copii ale 
unor dosare de arhivă germane. Arhiva Stasi, judecând după 
antet. 

Sara se uită peste text și încercă să înțeleagă cât mai mult 
posibil. Germana era, oricum, suficient de complicată, dar 
birocraţia germană și, pe deasupra, comunistă, era și mai 
complicată. 

Totuși înţelese o parte din informaţii. Casa din Bromma, 
contactele cu cele mai înalte cercuri din Suedia, interacțiunea 
socială intensă. Nu exista nicio îndoială că unchiul Stellan fusese 
Geiger. Deși i se păruse imposibil. Dar din moment ce numele 
nu a fost dezvăluit, probabil că niciun ziar nu îndrăznise să 
publice povestea lui, presupuse ea. 

Sara ridică teancul de hârtii. 

— Am nevoie de copii, spuse ea. 

— Luaţi-le. Mai am și altele. 

Sara se ridică. 

— Încă o întrebare, spuse ea. Dacă moartea lui Stellan 
Broman are legătură cu Războiul Rece, cu reţeaua de spionaj 
sau cu cineva căruia i-a făcut rău, atunci ce s-a întâmplat cu 
Agneta? 

— Care Agneta? 

— Soţia lui. 

— Nu știu. E moartă? Sau dispărută? 

— Dispărută. Și v-aș cere o confidenţialitate strictă în acest 
sens. Nimeni nu trebuie să afle. 

— Cui i-aș putea spune? Când a dispărut? 

— Când s-a produs crima. Ar fi putut s-o răpească cel care s-a 
răzbunat? Ar putea avea legătură tot cu reţeaua de spionaj? De 
ce i-ar face cineva rău soției sale? 

— Uneori, soții știau ce fac spionii, alteori, nu. Dar nu am găsit 
nimic în arhive despre soţia sa. 

Dispariţia Agnetei rămânea așadar un mister. 


VP - 69 


10. 


Găsi Kalașnikovul la locul lui, într-un sac impermeabil, sub o 
grămadă de preșuri vechi de cârpă. Demontă arma, unse toate 
componentele și o montă la loc. Putea s-o facă și cu ochii închiși. 
De fapt, o făcuse deja legată la ochi. Dar asta fusese demult, în 
urmă cu patruzeci de ani. 

Trebuia s-o testeze și se întrebă la ce distanţă se afla cea mai 
apropiată casă. Estimă că ar fi vorba de vreo doi kilometri și, 
chiar dacă ar fi trecut cineva pe acolo chiar atunci, nimeni nu ar 
fi considerat suspect un foc de armă în Ekerb, având în vedere 
braconajul care se practica în zonă cu complicitatea tacită a 
localnicilor. 

Pregăti arma și trase rapid trei focuri, unul după altul, dar nu 
la foc automat, deoarece nu dorea să riște să atragă atenţia 
unor eventuali martori curioși. 

Vechiul Kalașnikov funcţiona fără cusur. Nu degeaba este cea 
mai răspândită pușcă-mitralieră din lume. 

Acum hambarul mirosea a praf de pușcă, iar mirosul o 
transpunea înapoi în timp. Simţi din nou canicula, nisipul 
intrându-i în ochi și vânturile aspre, câteodată călduțe, alteori 
înspăimântătoare. Auzi iarăși ordine rostite în limbi străine, limbi 
din care acum nu mai știa decât frânturi. 

Instinctiv, asigură din nou arma, o așeză cu patul la pământ și 
se puse în gardă, totul din trei mișcări rapide. 

Totul în regulă. 

Întrebarea era dacă și tot restul era în regulă sau doar destul 
cât s-o încurajeze să pornească în misiune cu convingerea că 
avea tot ce-i trebuie pentru ea, doar ca să descopere pe parcurs 
că nu era nici pe departe pregătită. Că a uitat. Că n-o mai ţineau 
puterile. 

Că era prea bătrână. 

Indoindu-se de abilităţile sale, dar mulțumită măcar de 
rezultatul testării armei, o împachetă din nou în sac și o puse în 
portbagajul mașinii, alături de cutiile cu cartușe. Işi scoase 
telefonul mobil pe care și-l procurase cu zece ani în urmă - o 
măsură de precauţie care o făcuse să se simtă cam ridicolă: încă 


VP - 70 


de atunci, viaţa ei de altă dată părea din ce în ce mai 
îndepărtată, aproape ireală. Astăzi, achiziţia își dovedea 
utilitatea. Nu se punea problema să-și folosească propriul mobil, 
așa cum nu se punea problema nici să meargă cu bicicleta la 
vreo fermă din apropiere ca să dea un telefon. O bătrână care 
bătea pe la uși în mijlocul pustietăţii ar fi atras atenţia, chiar 
dacă ar fi născocit o poveste cum că se plimba prin pădure și și- 
a pierdut telefonul mobil. Cu siguranță însă i-ar fi fost greu să 
vorbească fără să se dea de gol și, mai ales, nu-și dorea martori 
la o eventuală convorbire telefonică. 

Ericssonul ei de-acum zece ani, fără nicio funcţie inteligentă, 
era exact ce îi trebuia. Bateria ţinea mult, putea să vorbească 
oricât. Îl încărca de câteva ori pe lună, ca într-un ritual, o 
invocare a vremurilor de demult, deși nu era clar care vremuri. 
Asta îi oferea ocazia să rememoreze, chiar și pentru câteva 
secunde, viața trecută și misiunea. Să-și aducă aminte cine 
fusese. 

Acum, când misiunea devenise brusc o realitate, uitase de 
anii grei de așteptare, iar cealaltă viață parcă dispăruse. Ca și 
cum ar fi trecut prin șifonierul profesorului Kirke!? sau s-ar fi 
trezit dintr-un vis care părea că durase o eternitate, ca apoi să- 
și dea seama că se scurseseră doar câteva clipe. 

Totul era la fel, în afară de trup. 

Trupul blestemat. Perfid. Trădător. 

Când este tânăr, omul nu-și poate imagina că ar putea să se 
degradeze fizic. La bătrâneţe, n-are cum să ignore acest lucru. 
Burta pronunțată, vergeturile și sânii lăsaţi. Corpul, care îi 
fusese cea mai eficientă armă, devenise acum o povară. Ca și 
cum ai merge la un bal în armură de cavaler. 

În ceea ce privește misiunea, profitase întotdeauna de 
depersonalizarea femeii, reușind să-și folosească farmecul 
personal pentru a-i determina pe bărbaţi să acţioneze după 
voinţa ei. Un fel de aikido sexual: să întoarcă puterea 
atacatorului împotriva lui însuși. Își folosise trupul ca pe un 
instrument - cu preţul detașării de el, ca și când nu ar fi fost 
vorba despre propriul corp. Dar nu putea să nu-i fie dor de 
corpul ei de altă dată, când era râvnită de toţi și când putea să- 
și atingă scopurile datorită lui. 

După patru tonuri de apel, răspunse o voce bărbătească: 


12 Aluzie la seria Cronicile din Narnia, de C.S. Lewis. 
VP -71 


— Da? 

— Geiger e mort. 

Urmă o pauză foarte scurtă, atât de scurtă încât pentru 
nimeni în afară de ea n-ar fi însemnat nimic, dar ei îi transmitea 
tot ce trebuia să știe. O singură pauză, de jumătate de secundă, 
înainte să răspundă interlocutorul și totul era clar. Nu o secundă 
sau două secunde. O jumătate de secundă. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. Cred că aţi greșit numărul. 

Și cu acest răspuns lucrurile s-au lămurit. Era încă la pândă, 
fidel vechilor convingeri. Reţeaua era tot extrem de activă, 
exact așa cum se temea Agneta. Acum, nu mai avea de ales. 

— Ascultă ce-ţi spun, se grăbi ea să adauge înainte să apuce 
interlocutorul să închidă telefonul. Trebuie să fii cooperant dacă 
mai vrei să trăiești. Suntem în aceeași situaţie. Geiger este 
mort. Știu cine a făcut-o și n-o să se oprească aici. Ține-te 
departe, nu deschide nimănui, nu răspunde la telefon. Ajung la 
tine în opt ore. Îţi trimit mesaj de pe numărul ăsta când sunt la 
ușă. 

Apoi închise telefonul. 

Era sigură că o să meargă. Nu trebuia să le dea senzaţia că au 
de ales, știa și ea atâta lucru. Și, pentru că aplicase această 
tactică de nenumărate ori, știa că merge aproape întotdeauna. 
De câte ori procedase altfel trebuise să improvizeze pe loc o 
alternativă. Cel puţin acum știa că el le era încă fidel, ceea ce 
însemna că trebuie să acţioneze. 

Avea la dispoziţie opt ore, apoi trebuia să fie neapărat la ușa 
lui. Mâncă biscuiţii rămași, se ușură într-un colţ al hambarului și 
acoperi totul cu paie. Din fericire, avea întotdeauna șervetele la 
ea. De vreme ce era nevoită să rămână aici până când se 
încărca bateria mașinii, prefera să nu iasă fără motiv din 
hambar. 

Își asumase destule riscuri când testase arma. Prin pădure s- 
ar putea să fie mult mai mulţi oameni decât își închipuia ea și 
știa că de multe ori martorii aflaţi din întâmplare la faţa locului 
informează poliţia. Și totuși alesese să-și asume riscul. 

Conform instrucţiunilor din cartea tehnică, mai avea de 
așteptat cel puţin șapte ore până când avea să se încarce 
complet bateria. Avea timp suficient să-și refacă puterile. Avea 
de ales între a dormi în mașină sau pe paie și, în cele din urmă, 
se decise asupra mașinii. Cobori spătarul banchetei din spate și 


VP- 72 


se întinse în portbagaj, folosind haina drept pătură și 
Kalașnikovul drept tovarăș de somn. Incă o dureau picioarele. 
Trebuia să ia analgezice înainte să plece, altfel nu va putea 
merge. 

Dar de asta se va ocupa mai târziu. Acum avea altă treabă. 

Corpul îi fu cuprins de o oboseală moleșitoare și plăcută, ca 
valurile fierbinţi pe o plajă albă din Caraibe. Dacă s-ar fi născut 
cu câteva decenii mai târziu, ar fi putut considera probabil că e 
stresant să te întorci la un capitol al vieţii considerat încheiat de 
mult. La o viaţă care i s-ar fi potrivit mai degrabă unei variante a 
ei cu patruzeci de ani mai tânără. In plus, își împușcase soțul cu 
care trăise aproape jumătate de secol, fără îndoială un gest cu 
destul de multă importanţă. Dar ea nu gândea așa. 

Avea o misiune. Își pusese toată viaţa în slujba unei 
îndelungate pregătiri pentru această zi. 

Și iată că ziua venise. 

În nici două minute, adormi profund și începu să sforăie. 


VP-73 


11. 


Sara stătu mult timp în mașină, gândindu-se la ce-i spusese 
Hedin. Avea multe de digerat, nu numai în legătură cu ce se 
întâmplase cu Stellan și Agneta, ci și cu presupusul trecut al lui 
Stellan ca spion al RDG. 

După numeroșii ani petrecuţi împreună, Sara încă îi cerea 
părerea lui Martin când avea nevoie de un punct de vedere 
obiectiv, care să o menţină conectată la realitate. Soţul ei era 
într-o ședință despre un turneu de concerte, dar ieșise din sala 
de conferinţă ca să-i răspundă la telefon, ca și cum ar fi simţit că 
se întâmplase ceva neobișnuit. 

Martin provenea din același cartier ca Sara și familia Broman 
și, ca toţi ceilalți suedezi din generaţia lui, crescuse cu 
emisiunile lui Stellan. Îi venea greu să accepte ce-i spunea Sara. 

— Cum te simţi? o întrebă el grijuliu, dar Sara ezită să-i 
răspundă. Unde ești? Vrei să vin acolo? 

— Nu, sunt bine. Dar s-ar putea să reacţionez când o să 
conștientizez ce se întâmplă. 

— Ești sigură că ești bine? Dacă vrei, pot să vin. 

— Nu, ocupă-te de artiștii tăi. Simţeam doar nevoia să mă 
descarc. Să înțeleg ce se întâmplă. 

— Dar nu-i cazul tău, nu? Acum nu vorbești în calitate de 
poliţist, ci doar ca persoană apropiată. Mă rog, înţelegi la ce mă 
refer. 

— Tocmai de-asta s-ar putea să am informaţii care le-ar putea 
fi utile. Eu și Anna ne-am ajutat întotdeauna una pe alta. 

Chiar așa era. Încă de la Academia de Poliţie încheiaseră un 
pact să se ajute una pe cealaltă. Anna înţelesese probabil cât de 
important era pentru Sara și de-aceea era atât de deschisă față 
de ea. 

— Ne vedem acasă, mai târziu. Te pup. 

— Te pup. 

Sara își dădu seama că de fapt voia să încheie cât mai repede 
conversaţia, ca să se mai gândească la moartea unchiului 
Stellan. Nu voia să recunoască faţă de Martin cât de mult se 
putea implica într-un caz, chiar și acum, când nu era cazul ei. 


VP - 74 


Uneori simțea că rezolvarea depindea doar de ea. Îi era greu să 
se relaxeze și să aibă încredere în alţii. Și nu credea că pe Anna 
o deranja un mic ajutor din partea ei. 

e 

Anna își terminase treaba la casa familiei Broman și se 
întorcea la secția de poliție din Solna când o sună Sara, așa că 
stabiliră să se întâlnească la Brommaplan. 

Odată ajunse acolo, oscilară între o masă la McDonald's sau o 
cafea la Pressbyrån. Se hotărâră pentru a doua variantă. Mai 
târziu se așezară pe o bancă în parc, la soare, și priviră călătorii 
care se revărsau în șuvoi la ieșirea din stafia de metrou. 

— Am găsit ceva în baia de la etaj, spuse Anna. Un fel de 
ascunzătoare care a fost mascată foarte recent. Tencuiala era 
încă umedă. 

— Ce era înăuntru? 

— Nimic. Dar poate că acolo își ţineau obiectele de valoare. 
Asta ar susţine ipoteza unei spargeri. Un jaf. 

— De ce ar astupa hoţul gaura în urma lui? întrebă Sara. 

— Poate ca să nu se dea de gol, să creeze confuzie. Poate că 
era vorba de ceva foarte valoros. Bijuterii sau ceasuri care 
puteau fi identificate și, prin urmare, a vrut să câștige timp până 
să înceapă cineva să le caute. 

Telefoanele lor scoaseră câte patru semnale sonore aproape 
simultan, apoi încă două. Erau știri de la Aftonbladet, DN, 
Svenskan, Expressen, Omni și Ekot. 

„Unchiul Stellan, găsit mort. Suspiciune de crimă”. „Unchiul 
Stellan a fost ucis”. „Unchiul Stellan a fost găsit ucis în casă”. 
„Unchiul Stellan, mort. Găsit de fiică”. 

Da, fusese doar o chestiune de timp. 

Telefonul Annei sună. Avea ca ton de sonerie o melodie 
stupidă de la Melodifestivalen și își ceru scuze de la prietena ei, 
ca de fiecare dată, că nu-și făcuse timp s-o schimbe. 

— Sunt cei de la Expressen, spuse, închizând. Promit că 
schimb tonul de sonerie. 

— Nimic din ascunzătoare nu oferă vreun indiciu despre ce s- 
ar fi putut afla acolo? întrebă Sara. 

— Tehnicienii zic că a fost ceva înfășurat în mușama. 

Existenta unei ascunzători confirma teoriile lui Hedin despre 
spionaj, se gândi ea. Singura întrebare era ce anume fusese 
tinut acolo. Microfilme? Arme? Echipamente radio? 


VP-75 


Și de ce le-ar fi luat criminalul cu el? De ce ar fi camuflat 
ascunzătoarea în urma lui? 

Ca să câștige timp, desigur. Până aici, era de acord cu Anna. 
Probabil criminalul nu se aștepta ca pista spionajului să fie 
abordată așa de repede. 

Acesta să fi fost motivul pentru care fusese ucis Stellan? 
Criminalul voia să ajungă la ceea ce se afla în ascunzătoare? 

Ce ar fi putut fi atât de valoros? 

Bani? 

— În loc să ţină banii sub saltea, poate a preferat să-i ascundă 
după o placă de faianţă, spuse Anna, ca și când ar fi citit 
gândurile Sarei. Trebuie să fi câștigat mult la vremea sa. Să se fi 
senilizat, la bătrâneţe, și să fi încetat să mai aibă încredere în 
bănci? Analizăm acum și alte cazuri similare. Jafuri armate la 
domiciliu, cu sau fără victime. Am iniţiat o serie de cercetări. 
Missing People” a centralizat aproape o sută de persoane. 

— Este mai ușor când vine vorba de vedete. 

— Cu siguranţă. Mai greu e să-i faci pe toți să păstreze 
tăcerea în legătură cu dispariţia soţiei. 

— Mai devreme sau mai târziu, o să se afle adevărul, spuse 
Sara. Cum merg cercetările în legătură cu banda de spărgători? 

— Îi căutăm pe toţi. Apoi îi arestăm în același timp, așa ne-am 
gândit. 

— Bine. Mai e ceva despre care voiam să vorbesc cu tine. 

— Shoot. 

— M-am întâlnit cu o cercetătoare. O profesoară de istorie. A 
scris despre suedezii care au spionat pentru Stasi... și ea spune 
că Stellan a fost unul dintre ei. Cu titlul de colaborator neoficial. 

— Unchiul Stellan? Spion? 

— Informator s/ash colaborator. 

— Vrei să spui că ăsta ar fi fost mobilul crimei? 

— Pare o pistă mai credibilă decât o eventuală spargere pe 
care Stellan n-ar fi sesizat-o. Nu crezi? 

— Dar Stasi... Germania de Est nu mai există de cincizeci de 
ani. 

— De treizeci. 

Anna tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Nu știu... cred că avem alte piste mai convingătoare. Și de 
fapt nu eu decid pe ce artrebui să ne concentrăm atenţia. 


15 Organizaţie din Suedia care se ocupă cu persoanele dispărute. 
VP - 76 


— Dar ai putea vorbi cu Bielke, nu? Contele se ocupă de asta, 
nu-i așa? 

Sara aprecia munca lui Bielke de coordonator în investigații 
preliminare, dar nu putea să nu ironizeze originile lui nobile. 

— Sigur. O să transmit mai departe. 

Anna nu părea convinsă. Chiar dacă informaţia pe care i-o 
oferise era surprinzătoare, pe Sara o deranja că n-o lua în serios. 

Dacă voia să urmeze cineva pista cu spionajul, trebuia să se 
ocupe ea. Chiar dacă nu era cazul ei. 

În același timp, Sara înţelegea că, pentru ea, asasinarea lui 
Stellan Broman nu era o problemă profesională. Era mai 
degrabă o problemă personală. 


VP - 77 


12. 


Sarei i se părea că Lotta era cea mai lucidă dintre surori și, 
pentru că nu dorea să meargă până la Lidingö, unde locuia 
Malin, a preferat s-o sune pe Lotta și să-i propună o întâlnire în 
Vasaparken, în apropierea casei sale, lângă faimosul Muzeul de 
Artă Sven-Harry. 

Sara înțelegea dorinţa Lottei de a sta cu familia după moartea 
tatălui său, dar ea trebuia să obţină cât mai multe informații 
despre pista spionajului. Fie și numai pentru că îi fusese 
zdruncinată din temelii percepţia despre familia alături de care 
își petrecuse atât de mult timp în copilărie. 

— Ştiai că în toaleta de la etaj se afla un fel de ascunzătoare? 
întrebă Sara. În spatele unei plăci de faianţă. 

Lotta o privi. Bănuitoare, aproape enervată, ca și când Sarei i- 
ar fi ars să facă glume proaste, în timp ce familia era în doliu. 

— Ce fel de ascunzătoare? întrebă ea. Ce se afla acolo? 

— Nimic, spuse Sara. Era gol. Deci n-ai nicio idee despre ce ar 
fi putut fi ascuns înăuntru? 

— Nu. 

— Se presupune că ucigașul ar fi luat cu el ce era în 
ascunzătoare. E posibil ca părinţii tăi să fi păstrat bani acolo? 

— Nu, mama ţinea de obicei banii într-o cutie metalică, 
răspunse Lotta. 

Sara își aminti de cutia metalică vopsită în negru, roșu și 
auriu, cu un fel de motiv chinezesc. Cu siguranţă un model care, 
în zilele noastre, ar fi putut fi observat cu ușurință. 

— Dar de fapt nu știu dacă mai face așa, continuă Lotta. 

— Ascunzătoarea a fost astupată, spuse Sara. Ucigașul a 
acoperit-o cu o placă de faianţă, în jurul căreia a dat cu mortar. 

Nu era sigură dacă materialul din jurul plăcilor se numește 
mortar. 

— De unde a făcut rost de el? 

Sara nu știa ce să-i răspundă. Lotta avea, fără îndoială, toate 
motivele să pună întrebarea. 

— Și de ce să fi astupat gaura? 


VP - 78 


— Ca să ascundă că furtul a fost adevărata cauză a crimei? 
Știi cumva dacă Stellan și Agneta au angajat meșteri în ultima 
vreme? 

Lotta clătină din cap. Nu era clar dacă voia să spună că nu 
știa sau că nu angajaseră pe nimeni, dar Sara nu-i mai ceru 
nicio explicaţie. Părea nerăbdătoare să încheie discuţia și să se 
întoarcă la familia ei, ceea ce era de înțeles. Pe Sara o deranja 
expresia Lottei, care o făcea să se simtă din nou în inferioritate, 
ca atunci când avea doisprezece ani. Prietena ei din copilărie se 
pricepea foarte bine la asta. 

— Bine, spuse Sara. Cel puţin avem o pistă nouă. 

— Asta e tot? întrebă Lotta, privind-o încruntată. Ai fi putut să- 
mi spui la telefon. 

La fel ca în copilărie, Sara simţi un ghem în stomac când Lotta 
se declară nemulțumită de ea. Dar de fapt mai avea ceva de 
spus. 

— Încă un lucru. Germania de Est. 

— Ce-i cu Germania de Est? 

— Îţi spune ceva când auzi de ea? 

— Am fost acolo de foarte multe ori. Și tata a primit premii și 
așa mai departe. Dar ce legătură are? 

— Unii cercetători susţin că ar fi lucrat pentru Stasi și că ar fi 
denunțat oameni care voiau să fugă din ţară. 

— Nu se poate. 

— Eşti sigură? 

— Nu are nicio logică. De ce să facă aşa ceva? 

Sara nu avea niciun răspuns la această întrebare. Nici ea nu-și 
amintea nimic care să-i fi sugerat măcar aşa ceva, iar acum nu 
făcea altceva decât să-i transmită uneia dintre persoanele pe 
care le cunoștea de cel mai mult timp informații primite de la un 
străin. Sara tăcu mult timp, gândindu-se ce să-i spună. Poate 
doar să-i ceară scuze, să uite totul și să plece? Sau asta ar fi 
însemnat să cedeze în fața unui mai vechi complex de 
inferioritate? 

— Pentru că a crezut în idealul est-german, răspunse Sara, în 
cele din urmă. Dar voi investiga mai departe, ca să stabilim 
dacă este sau nu adevărat. E vorba despre o cercetătoare destul 
de cunoscută care l-a amintit ca informator, așa că, indiferent 
dacă e sau nu adevărat, răzbunarea poate fi un motiv pertinent. 
Am vrut doar să te întreb dacă îţi amintești de vreo ameninţare 


VP - 79 


la adresa lui Stellan. Mai recentă sau din anii copilăriei tale. 
Scrisori, apeluri telefonice, cineva care să-l fi urmărit prin oraș? 

— Nu, nimic de genul acesta. Oamenii îl abordau mereu, îI 
salutau cu multă prietenie. Dacă s-ar fi întâmplat acum, ar fi 
trebuit să se oprească tot timpul să facă selfie-uri. 

— În emisiunea lui se difuzau filme pentru copii produse în 
Germania de Est, nu-i așa? întrebă Sara. 

— Da. Moș Ene. Dar așa era la vremea aceea, se transmiteau 
multe de acolo. Lolek și Bolek, Ceburașka și crocodilul Ghena. Și 
am fost în multe alte tari, nu doar în Germania de Est. 

Sara își amintea foarte bine cât de des călătoreau surorile cu 
părinţii lor. Alţi copii nu beneficiau de învoiri în timpul 
semestrelor școlare, dar școala n-a îndrăznit niciodată să i se 
opună unchiului Stellan. Malin și Lotta aveau camerele pline cu 
jucării și cu suveniruri din diferite ţări și continente, într-o 
perioadă în care suedezul de rând își permitea doar curse 
charter către Mallorca și câte un weekend la Londra. Sara se 
rușină când își aminti câţi troli-suvenir și câte păpuși-prinţese 
străine furase de la surori. De cele mai multe ori, nici măcar nu 
se juca după aceea cu ele, ci doar le arunca, mai ales de pe 
podul Nockeby. Ele, în schimb, nu observau niciodată când le 
dispărea câte ceva, așa că nu le făcea nicio pagubă. 

— Participa la o mulţime de demonstraţii, spuse Lotta după o 
clipă de tăcere. Și era foarte implicat în mișcarea pacifistă. Milita 
împotriva înarmării nucleare și altele de genul ăsta. Dar așa 
făcea toată lumea în vremea aceea. 

— Exista o miză politică mai mare atunci, spuse Sara. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? o întrebă Lotta. Cercetătorul 
acela. 

— Cercetătoarea. 

— Bine, cercetătoarea. De ce crede că tata ar fi fost spion? 
Eşti sigură că nu este doar o teorie a conspirației? Au fost unii 
care au susținut că sunt copiii tatei sau soțiile lui secrete. 
Vedetele atrag totdeauna o mulţime de nebuni. 

— Am făcut rost de copii ale documentelor despre Stellan din 
arhivele Stasi. 

— Vreau să le văd, spuse Lotta, iar Sara i le arătă, ascultând-o 
supusă în virtutea unui reflex din copilărie. 

Când i le întindea, se gândi ce simţise prietena ei, întâi când 
tatăl ei fusese ucis și apoi când era dat jos de pe soclul pe care 


VP - 80 


stătuse toată viaţa. Oare va nega totul ca să-și salveze de la 
prăbușire propriul univers sau va accepta adevărul? Oare 
înțelesese că a fost norocoasă că a avut un tată? lar 
descoperirea că a fost spion nu trebuia să-i schimbe amintirea 
despre felul în care se purtase cu fiicele sale. 

Prietena ei din copilărie cercetă cu atenţie hârtiile, ca și când 
ar fi citit verdictul unei condamnări neașteptate și încerca să-i 
găsească erori formale care să-l anuleze. Privirea părea să-i 
zăbovească asupra fiecărui cuvânt. Poate că își amintea 
germana învățată în școală mai bine decât Sara. Probabil că 
folosea la serviciu, la Agenţia suedeză pentru dezvoltarea 
cooperării internaţionale, mai mult engleza și franceza, având în 
vedere sprijinul acordat în prezent fostelor colonii. 

— Pare să nu existe nicio îndoială, spuse ea în cele din urmă, 
înapoindu-i hârtiile. 

— Nu, spuse Sara. 

Apoi rămaseră în tăcere. Multă vreme. Mămicile își împingeau 
cărucioarele prin Vasaparken, oamenii, întinși pe pături, făceau 
plajă pe iarbă, o tânără de la o grădiniţă pentru câini scosese la 
plimbare o jumătate de duzină de căţei. Toată lumea era 
transpirată, dar se bucura să stea afară, se gândi Sara. 

— Toate astea o să devină publice? întrebă Lotta în cele din 
urmă, iar Sara înţelese ce o frământa: propria ei reputație. 

Să fii copilul unchiului Stellan era un avantaj, chiar și atunci 
când aveai o carieră în administraţia publică. Să fii copilul unui 
trădător, pe de altă parte, era un dezavantaj. Se zvonea că Lotta 
era candidată pentru un post mai important la apropiata 
remaniere guvernamentală. Dacă era adevărat, acest lucru ar fi 
fost cel puţin inoportun pentru ea. 

— Sunt deja publice, a apărut un articol în care este 
menţionat numele lui. Dar, desigur, a negat totul. 

— Nu știe nimeni, spuse Lotta. Dar acum, pentru că a fost 
ucis, e material numai bun pentru prima pagină. Mă gândesc la 
copii. N-ar trebui să-și vadă bunicul denigrat în mass-media 
după moarte. 

— N-am de gând să răspândesc informaţia. Sunt doar 
curioasă dacă ar putea avea legătură cu crima. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Și mă îndoiesc că a 
fost atât de grav. 

— Bine, dar anunţă-mă dacă afli ceva. 


VP - 81 


— Tata a fost un naiv, spuse Lotta. Credea că toți oamenii 
sunt buni. Probabil a fost indus în eroare. Nu cred că avea 
conștiința că e spion sau informator. Probabil că a vrut doar să 
fie politicos cu oamenii, să răspundă la întrebări și să 
intermedieze contacte. La fel proceda și în susținerea mișcării 
pentru pace, de exemplu. 

Sara dădu din cap și îi reveni în memorie o imagine cu Stellan 
purtând la gât un medalion mare, cu un simbol al luptei 
antinucleare. 

— Era implicat în marșuri și demonstraţii și făcea liste cu 
nume. Pentru pace și dezarmare și împotriva armelor nucleare, 
continuă Lotta. Cred că a rostit și un apel de pace la televizor, 
„Suntem bombardaţi de bombe” sau ceva de genul ăsta. 

Tipic pentru unchiul Stellan. În tot ce făcea, avea o abordare 
glumeaţă și pedagogică. 

— Dar a atras foarte mulţi oameni. Miniștri și vedete. Chiar și 
pe Palme. 

— N-ai observat niciodată să fi manifestat cineva ură faţă de 
el pentru că avea o atitudine atât de categorică? Adică pe Palme 
l-au urât mulți pentru angajamentul în favoarea păcii. 

— Nu, nimeni nu-l ura pe tata. Unchiul Stellan era singura 
distracţie a Suediei în anii 1960 și 1970. Singurul lucru care nu 
era cenușiu, trist sau superpolitizat. Pe-atunci, să fii împotriva 
armelor nucleare era cum e azi să fii în favoarea democraţiei. 

— Cu cine se întâlnea? În afară de vedetele de la petrecerile 
lui? 

— Cu colegi. Cu oamenii cu care lucra. 

— Și cu mulţi politicieni, nu? întrebă Sara. Cu oameni aflaţi la 
putere. 

— Da, sigur. Suedia avea la vremea aceea puţine celebrităţi și 
toţi se cunoșteau între ei. Și, din moment ce el era popular în 
toate cercurile, casa noastră a devenit un fel de refugiu. Roșul și 
albastrul puteau socializa, uitând de politică. Puteau să se 
relaxeze puţin și să se relaxeze fără să fie urmăriţi. Vorba vine, 
puţin. Unii o luau razna de-a dreptul. 

— A existat vreun scandal? 

— Nu, spuse Lotta. Cu siguranţă, ar fi putut fi o mulţime de 
scandaluri, dacă ar fi aflat lumea ce se întâmpla acolo uneori, 
dar totul rămânea în casă. Îmi amintesc când tata spunea: 


VP - 82 


„Acum, închidem camera” și tot ce se întâmpla devenea 
confidenţial. 

— Exact, filma mult. 

Sara își aminti că Stellan avea o cameră super-8 de care nu se 
dezlipea la niciunul dintre evenimentele de familie. Ani la rând, 
aceeași cameră veche cu care făcea și filmări nesfârșite de 
fiecare dată când familia Broman călătorea în străinătate. 
Imagini nespus de plictisitoare de pe malul râului Dalälven, dar 
și filmări captivante din locuri exotice, precum Londra, Roma, 
Berlin, Paris, New York sau Beijing. Prima categorie te făcea să 
mori de plictiseală, iar a doua, să plângi de invidie. 

Sara făcuse prima călătorie în străinătate împreună cu mama 
ei, când se duseseră cu feribotul în Aland!* și nici până acum nu 
fusese în mai mult de șase ţări. Surorile Broman atinseseră 
probabil acest număr încă dinainte să meargă la școală. Mai 
mult, unele dintre prietenele lui Malin și ale Lottei avuseseră 
ocazia să însoţească familia în aceste excursii minunate, dar 
numai fetele care erau populare în școală. Niciodată n-au luat-o 
și pe Sara. Călătoriile cu celebrul lor tată deveniseră o 
modalitate de a avansa pe scara socială, și n-ar fi avut niciun 
beneficiu dacă o cărau după ele pe sclava Sara. 

In schimb, le convenea să se joace cu ea acasă, pentru că era 
supusă și executa tot ce îi ordonau ele. Era suficient s-o strige. 
„Poruncă pentru sclav”. 

Sara își dădea seama că, în sinea ei, chiar se bucura la gândul 
că Stellan Broman fusese un spion al Germaniei de Est. 

Că exista ceva care îi știrbea imaginea. 

Imaginea lui de invidiat, dezgustător de perfectă. 

Și, într-un fel, afinitatea lui Stellan pentru Germania de Est nu 
părea complet lipsită de logică. Poate că îl ademenise imaginea 
Tătucului dictator care are grijă de poporul lui, cerându-i în 
schimb doar ascultare absolută și supunere. 

Cu siguranţă, el a rezonat cu ideea aceasta. 

Chiar și o perioadă scurtă petrecută în televiziune le poate 
distorsiona mintea până și celor mai sănătoși oameni, iar Stellan 
Broman se identificase cu televiziunea suedeză timp de câteva 
decenii. Apărea pe coperta revistelor, vorbea la radio, era 
subiect de discuţie în toate birourile și școlile. Era adorat, ca un 
semizeu al televizorului în format de douăzeci și șase de inchi. 


14 insulele Åland sunt o provincie autonomă a Finlandei. 
VP - 83 


Oriunde mergea, era oprit, i se mulțumea, era lăudat. | se 
cereau autografe și strângeri de mână și, de fiecare dată când 
părăsea capitala pentru a călători prin ţară, ziarele locale tratau 
vizita sa ca subiect de primă pagină. 

Nu unchiul Stellan a inventat televiziunea color, dar în Suedia 
i s-a acordat meritul pentru noua tehnologie. În ochii oamenilor, 
el dăduse atât culoare, cât și viaţă întregii ţări. 

Farmecul lui era dat de memoria sa fenomenală. Părea să-și 
amintească toate chipurile și numele celor pe care îi întâlnise și 
toate anecdotele pe care le auzise vreodată. Își amintea, chiar și 
după mulţi ani, de oameni pe care îi întâlnise doar în treacăt, și 
chiar detalii despre ei, cum ar fi unde locuiau. Memora numerele 
de telefon și numerele domeniilor alese cândva de concurenți în 
emisiunea sa. Toată Suedia se uita la unchiul Stellan, iar el era 
atent la toată Suedia. Sara nu-și dădea seama exact dacă lui 
Stellan îi păsa cu adevărat de toți oamenii pe care îi cunoscuse, 
dar, în mod cert, avusese mult de câștigat din faptul că dădea 
această impresie. 

Sara își derulă în minte un vechi clip TV alb-negru. Ea nici nu 
era născută pe vremea când fusese difuzat prima dată, dar îl 
văzuse reluat de zeci, dacă nu chiar de sute de ori. Îl văzuse 
citat în săptămânale, în suplimente TV, în ziare de dimineaţă, în 
reviste de afaceri, în cărţi de non-ficțiune și chiar fusese subiect 
de analiză în câteva dizertaţii academice. Clipul era de pe 
vremea când în ţară exista un singur canal TV și toată lumea 
urmărea aceeași emisiune. 

Imagine neclară, alb-negru, ton alert, zâmbete largi și bărbaţi 
în costume, cu cravate, în ciuda decorului simplu. Unchiul 
Stellan se află în studio împreună cu tânăra cântăreaţă Barbro 
Svensson, cu numele de scenă „Lill-Babs”, cu gazda emisiunii- 
concurs, Nils Erik Baehrendtz, și cu ministrul de finanţe, Gunnar 
Sträng, într-o frumoasă parodie a propriei sale emisiuni, „Dublu 
sau nimic”, Behrendtz îl întrebase pe Sträng despre noile legi 
fiscale, prinzându-l cu niște lacune în cunoștințe. Ca pedeapsă, 
lui Strâng i s-a dat o pălărie de clovn, iar el nu numai că a râs de 
propria stângăcie, ci și-a pus și pălăria pe cap, spre marele 
deliciu al publicului. Hohotele de râs nu mai conteneau. Senzaţie 
mare, căci a doua zi toate ziarele din țară publicau pe prima 
pagină imaginea ministrului de finanţe purtând pălăria de clovn. 
Moment istoric. 


VP - 84 


Emisiunea „Tivoli”, din anii 1960, a devenit „Acasă la Stellan” 
în anii 1970, iar matinalul „La cântatul cocoșului” a durat din 
anii 1980 până în anii 1990. S-a retras în cele din urmă când au 
intrat pe piaţă televiziunile comerciale și ziarele au început să 
scrie despre cifrele de audienţă, comentând bucuroase, la 
fiecare scădere a numărului de telespectatori, că unchiul Stellan 
își pierde popularitatea, că devenise „perimat” și că vremea lui 
trecuse. Stellan Broman își dorea să fie iubit și admirat, nu 
examinat și comparat. 

A declarat că motivul pentru care a renunţat era că dorea să 
petreacă mai mult timp cu familia, după mulţi ani de muncă 
grea. Dar Sara știa că era prea târziu pentru așa ceva. Fiicele lui 
erau aproape adulte. Erau mai mult decât obișnuite cu absenta 
fizică a tatălui, chiar dacă îl aveau permanent în minte. Și-au 
putut vedea tatăl la televizor, aproape în fiecare seară, întreaga 
copilărie. Și toată lumea știa că sunt fiicele sale. Prietenii, 
colegii, angajatorii. 

Așadar, nu au avut de suferit. 

Lotta a fost un copil de nota 10 încă de la început. Cele mai 
mari note, bursă școlară, președintă a consiliului elevilor, cânta 
la toate ceremoniile de absolvire. A jucat baschet la nivel de ligă 
națională, a studiat în SUA timp de un an, și și-a luat diploma 
universitară în științe politice într-un timp record, deși era și 
membru activ al Amnesty. De asemenea, s-a implicat în 
promovarea activităţilor sportive, a candidat pentru un post în 
Ministerul Afacerilor Externe, dar a fost recrutată ca expert în 
Ministerul Comunicaţiilor, unde a devenit, în cele din urmă, 
secretar de stat și, în urmă cu doar doi ani, director general al 
agenţiei de dezvoltare a cooperării internaţionale. Un director 
general cu mână de fier, dar respectat de subalterni. Prezent în 
toate dezbaterile. Un nume care era pomenit tot mai des când 
venea vorba de guvernare. 

Malin a mers pe urmele tatălui ei. Asistentă de producţie la 
televiziunea naţională suedeză de la o vârstă fragedă, apoi 
producătoare de emisiuni de divertisment sub coordonarea 
legendarei regizoare de divertisment Linde Berg. După o 
încercare eșuată ca prezentatoare a emisiunii estivale „La un 
pahar de șampanie”, s-a întors rapid în spatele camerei, a avut 
un mariaj de scurtă durată cu un prezentator de televiziune și o 
poveste de dragoste cu altul. Acum, era căsătorită cu bogatul 


VP - 85 


finanţist și, de mulţi ani, manager de proiect al cunoscutei 
emisiuni „Allsâng la Skansen”. Sara presupunea că Malin avea 
mulţi colaboratori competenţi în jurul ei. 

Care erau secretele, dacă exista vreunul, pe care le ascundea 
această familie atât de invidiată și de aclamată? 

Voia să afle adevărul, fie și doar pentru sine. 

Oare cât de adevărat era că își petrecuse copilăria în casa 
unui spion al Germaniei de Est? 


VP - 86 


13. 


Chiar când Sara se urca în mașină în parcarea de la 
Sabbatsberg, o sună Anna și îi spuse că polițiștii au arestat 
banda pe care o urmăreau, una dintre cele care făcuseră ravagii 
în cartierele Nockeby și Höglandet. Erau cunoscuţi pentru modul 
violent în care acționau și, prin urmare, erau suspecţii principali 
în asasinarea lui Stellan. 

Spre deosebire de numeroasele bande străine care operau în 
zonă, acești spărgători erau o adunătură de tineri între 
optsprezece și douăzeci de ani din Hâsselby-Vâăllingby, urmăriţi 
de mult timp. Erau bănuiţi de implicare în diverse infracţiuni, de 
la trafic de droguri la furturi de autoturisme și spargeri. 
Ameninţaseră martori și harțuiseră poliţia, iar faptul că nu se 
luaseră măsuri împotriva lor provocase nemulțumirea polițiștilor. 
Insă acum fusese luată hotărârea să fie arestaţi rapid. O crimă 
merita mai multă atenţie decât strângerea probelor pentru o 
eventuală percheziţie pentru găsirea unor droguri. 

Arestaţii erau patru băieţi, doi „etnici suedezi” și doi „de 
origine străină”. Toţi au negat totul, chiar și spargerile în urma 
cărora fuseseră găsite urme de ADN la locul faptei sau unde 
fuseseră surprinși de camerele de supraveghere. Doi dintre ei 
aveau alibiuri pentru momentul uciderii lui Stellan Broman, dar 
Bielke, care coordona ancheta preliminară, a considerat că asta 
nu înseamnă decât că spargerea era opera altor membri ai 
bandei. Acesta a fost, probabil, motivul pentru care situaţia a 
scapat de sub control: capii bandei nu au fost prezenţi ca să-și 
ţină în frâu acoliții. 

Moralul era ridicat la secția de poliţie din Solna. Toţi 
considerau rezolvat cazul uciderii lui Stellan Broman, după doar 
câteva ore. Poate ar trebui să informeze cineva ziarele, astfel 
încât să scrie măcar o dată ceva pozitiv despre poliţie? 

Cel mai important lucru, acum, era s-o găsească pe Agneta 
Broman. Membrii bandei nu mărturisiseră nimic încă, așa că 
Anna a fost nevoită să recunoască față de Sara că nu au dovezi. 
In schimb, începuseră să verifice camerele de supraveghere 
într-o zonă mult mai întinsă. 


VP - 87 


Sara o întrebă pe Anna dacă îi spusese lui Bielke despre pista 
spionajului, dar, din moment ce arestaseră grupul de suspecti, 
era clar că Anna nu dădea doi bani pe varianta asta. Sarei îi 
venea greu să creadă că poliţia nu investighează mai multe 
piste în paralel. Dacă nu din alte motive, măcar ca să nu se 
repete experienţa investigaţiei asupra pistei kurde în legătură 
cu asasinarea lui Palme. 

Anna îi răspunse afirmativ, dar părea că doar pentru a încheia 
conversaţia. Deschiderea prietenei ei pentru colaborarea în 
investigaţie luase sfârșit. Probabil pentru că Anna era convinsă 
că vinovăţii au fost găsiți. Așa că Sara îi mulțumi și închise 
telefonul. 

Era timpul să se întoarcă la muncă. David îi promisese că o 
să-i ţină locul, pentru că era vorba despre o problemă personală, 
dar Sara nu dorea să abuzeze de colegialitatea lui, așa cum 
procedase cu Anna. Traversă Barnhusbron și o luă pe 
Scheelegatan și Hantverkargatan, până la Fridhemsplan, apoi 
ajunse la garajul poliţiei, parcă și se duse direct în biroul ei. 

Citi raportul lui David, schimbă câteva formulări despre 
arestarea lui Vestlund și apoi încercă să se concentreze asupra 
problemelor de serviciu, pe ceea ce urma să facă și pe viitoarea 
anchetă asupra grupului de proxenetți. O sună pe Becky, femeia 
abuzată de pe Artillerigatan, ca să verifice dacă se simte bine. 

Dar până la urmă nu mai rezistă. Se abătu de la problemele ei 
de serviciu și se întoarse la Războiul Rece. Folosind pozele pe 
care le făcuse la Hedin, accesă merinfo.se și începu să caute 
acolo numele din dosare. Pe lângă nume unicat, găsi și multe 
coincidențe de nume, dar, în cele mai multe cazuri, legătura 
dintre nume și vârstă era suficientă pentru a identifica 
persoana. 

Apoi căută pur și simplu în diverse arhive și profilurile de pe 
rețelele de socializare. In cele din urmă, obţinu o listă cu cinci 
nume și numere de telefon. Gerhard Ackerman, Gunther Dorch, 
Fred Dörner, Angela Sundberg și Hanne Dlugosch. Mai rămânea 
doar să sune. 

Ackerman i-a închis telefonul înainte să apuce Sara să 
termine ce avea de spus și nu a mai răspuns când l-a sunat din 
nou. 

Dorch a tăcut când i-a spus că știe că avusese de suferit după 
ce un informator al Germaniei de Est divulgase informaţii despre 


VP - 88 


el. Apoi i-a explicat liniștit că nu are nimic de comentat despre 
această chestiune și că vrea să fie lăsat în pace. 

Dörner era dornic să-și reverse toată ura pe care o acumulase 
- pentru complicitatea dintre Germania de Est și Suedia și faptul 
că vinovăţii nu au fost niciodată trași la răspundere. 

Sundberg nu a răspuns la telefon și nu avea mesagerie 
vocală. 

Dlugosch era nerăbdătoare să vorbească. Fugise singură din 
Germania de Est și, când încercase s-o scoată și pe mama ei din 
țară, invitând-o la o nuntă în Suedia, cineva le-a deconspirat. 
Mamei i s-a interzis să călătorească, a fost închisă timp de șase 
luni pentru o infracțiune fictivă și, din cauza detenţiei, s-a 
necăjit atât de tare, încât s-a îmbolnăvit și a murit șase luni mai 
târziu. 

— El a fost? întrebă Dlugosch. 

— Cine? 

— Unchiul Stellan. El ne-a turnat? Totdeauna m-am întrebat. 

— De ce spuneţi asta? întrebă Sara. 

— Pentru că l-am întâlnit pe stradă, în fața Televiziunii 
naţionale, și i-am zis că ar trebui să nu mai laude Germania de 
Est, unde domnește dictatura. l-am spus că vreau s-o scot pe 
mama de acolo. El a răspuns că va încerca să mă ajute și mi-a 
cerut să-i spun numele mamei. Mi-a zis că are relaţii acolo. 
Cunoștea oameni importanți. 

Dlugosch făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Probabil chiar cunoștea oameni foarte importanţi acolo. 
Pentru că au arestat-o imediat. 

Așadar exista un sâmbure de adevăr în spusele lui Hedin, își 
zise Sara. Existau oameni care aveau motive să-i facă rău lui 
Stellan. 

E greu de imaginat că în spatele chipului surâzător al 
celebrului patriarh TV se ascundea un turnător și un spion. 
Ințelesese că aflarea adevărului despre unchiul Stellan ar fi 
putut distruge o mulţime de amintiri frumoase din copilăria 
multor suedezi. 

Dar asta ni se întâmplă tuturor după ce creștem. Aflăm lucruri 
despre viaţa secretă a adulţilor. Că fac sex, consumă alcool și 
mănâncă dulciuri oricând doresc. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla 
dacă ar ști copiii tot ce fac adulţii când nu-i văd. Ce făcea chiar 
Sara când nu o vedeau copiii ei? După discuţia cu Dlugosch, 


VP - 89 


sună la Säpo, spuse ce o interesa - Războiul Rece - și ceru săi 
se facă legătura cu cineva care putea s-o ajute. 

— Brundin. 

Sarei i se păruse totdeauna ciudat ca o femeie să se 
recomande doar cu numele de familie. 

— Mă numesc Sara Nowak și sun în legătură cu asasinarea lui 
Stellan Broman. 

Sara avu grijă să evite să spună că lucra la anchetarea 
cazului. Era mai bine să fie precaută. 

— Vă ascult. 

— Dispunem de informaţii care arată că ar fi fost în trecut 
informator al RDG și încercăm să aflăm dacă ar putea avea 
legătură cu uciderea lui. 

— Înţeleg. 

— Ce știți despre Broman? Dacă e adevărat, cui ar fi putut să 
facă rău prin activitatea lui? Știţi dacă a primit vreo ameninţare? 

— Nu comentez. 

— Poftim? 

— Nu comentez. 

— In legătură cu ce? Că a fost spion sau dacă a existat vreo 
amenințare? 

Singurul răspuns pe care îl primi era tăcerea. 

— Vă rog, este vorba despre o crimă. A fost ucis unul dintre 
cei mai cunoscuţi oameni din Suedia din toate timpurile. 

— Până aici, vă aprob. 

— Dar atunci ajutaţi-mă! Aveţi informaţii că a lucrat pentru 
Germania de Est - da sau nu? 

— Ascultaţi-mă. Mă întrebaţi despre foști colaboratori ai Stasi 
care au rămas nedescoperiţi și nepedepsiţi. Tot ce ţine de 
subiectul acesta este confidenţial. Asta înseamnă că nu pot 
confirma nici măcar dacă există astfel de investigaţii și, în cazul 
în care ar exista, nu pot nici să confirm, nici să neg că anumiţi 
cetăţeni suedezi apar în aceste investigaţii, pur și simplu pentru 
că, dacă am spune cine nu apare, aţi putea deduce cine apare, 
adică toţi cei care nu sunt achitaţi. Și, după cum v-am spus, nu 
pot să vă confirm nici măcar că există astfel de documente, cu 
atât mai puţin ce ar putea conţine ele. Această chestiune 
privește relaţia Suediei cu un alt stat și, prin urmare, este strict 
secretă. 

— Cu un stat care nu mai există. 


VP - 90 


— Germania există. 

Sara oftă cât putu de zgomotos, apoi închise telefonul. Nu mai 
păţise niciodată așa ceva. 

De ce o refuzau? 

Ce aveau de ascuns? 

Nu știau despre cercetările lui Hedin? 

Nu se poate, ea a fost nevoită să acţioneze Säpo în instanţă, 
așa că trebuie să știe despre ele. 

Aveau informaţii mai importante legate de Stellan Broman? 

Sau știau, de fapt, că Hedin ajunsese la niște concluzii 
greșite? 

Știau cumva că moartea unchiului Stellan nu putea avea nicio 
legătură cu Războiul Rece? 

„Ai timp?” 

Mesajul de la Lindblad era prietenos, ca întotdeauna, dar Sara 
știa că o întrebare de la ea nu era niciodată doar o simplă 
întrebare. 

Mergea pe coridorul maro-cenușiu, cu tapet pe pereţi și podea 
acoperită cu linoleum, spre biroul șefei, în timp ce se gândea 
cum să acţioneze în continuare. Nici prin cap nu-i trecea să 
aștepte să-și dea seama coordonatorul anchetei preliminare că 
pista cu spărgătorii era greşită. În privinţa găsirii Agnetei, nu 
știa cum ar putea să fie de folos. 

Oare cum îi spusese David? 

„Nu te dai bătută niciodată”. 

— Ce bine că ai venit, spuse Lindblad când intră în biroul ei, 
ca și cum Sara ar fi putut s-o refuze fără să suporte consecințele 
atunci când o chema. Mai am ceva de terminat. 

Sara luă loc, în timp ce șefa ei continuă să butoneze încă o 
jumătate de minut. Apoi se auzit un scurt semnal sonor, de e- 
mail trimis, iar ea se sprijini de spătarul scaunului și o privi pe 
Sara. 

Asa-Maria Lindblad era o femeie de cincizeci de ani, cu părul 
rar și castaniu tuns scurt, cu mâinile reci și o privire tăioasă. 
Zâmbetul ei permanent nu se reflecta niciodată în ochi. Era o 
persoană care făcuse carieră trecând dintr-un post în altul, până 
când ajunsese comisar și șefă a departamentului de combatere 
a prostituţiei. Mai ales pentru că superiorii considerau că acolo 
ar fi produs cele mai mici daune. Poliţiștii din departament erau 
suficient de experimentați încât să se descurce și fără ea. 


VP - 91 


Lindblad însă se credea un lider dedicat și inspirat. Activitatea 
ei de șef consta în principal în scrierea de postări interesante pe 
Facebook: 

„Sunt foarte de mândră de colegii mei care se află în misiune 
și își fac treaba exemplar”. 

„ProstG, cel mai bun departament!” 

„Eroii mei!” 

Era întotdeauna prima care își felicita colegii pe reţelele de 
socializare la aniversări, dar nu înţelegea problemele cu care se 
confruntau. 

Nu fusese niciodată cu vreunul dintre ei pe teren. De fapt, nu 
mai făcuse cu adevărat muncă de poliţist de douăzeci de ani. Și 
își petrecea cea mai mare parte a programului de lucru 
verificând activitatea și prezența subordonaţilor săi, ca să le 
scadă din salariu întârzierile și absenţele. 

— Felicitări, spuse Lindblad. 

— Pentru ce? spuse Sara, gândindu-se la apelul la Säpo. 

— Că ai observat că avea sânge pe articulațiile degetelor. Nu 
mulţi ar fi văzut asta. 

Lindblad reţinea întotdeauna ce spuneau alţii, apoi repeta, ca 
și cum ar fi știut despre ce este vorba. Dar Sara înţelese cum 
stau lucrurile. 

— V-a spus David? 

— Da. A fost impresionat. Și eu la fel. 

La naiba, Lindblad habar n-avea ce înseamnă impresionant. 
Se arăta la fel de mișcată dacă îi făceai o cafea sau dacă salvai 
viața unui om. Avea întotdeauna o atitudine isteric-încurajatoare 
și credea că îi merge cu toţi. Probabil își închipuia că toată 
lumea o crede o şefă foarte bună, dar toţi știau că nu era în 
stare decât să spună vorbe goale. Era o persoană labilă și se 
lupta din răsputeri să facă față. 

Işi împreună mâinile și se aplecă puţin: 

— Dar își face griji pentru tine. 

Sara nu răspunse. Se uită la Lindblad, așteptând. 

— Cred că ai fost cam dură cu urmăritul. 

— A fugit, l-am urmărit, iar când l-am prins a căzut și s-a lovit 
cam tare. 

— Plângerea spune altceva, spuse Lindblad, aruncând un 
dosar pe birou. 

— Care plângere? 


VP - 92 


— Te-a reclamat pentru violenţă. Atitudine abuzivă. Susţine 
că nu te-ai legitimat ca ofițer de poliţie înainte să-l culci la 
pământ. Și că l-ai lovit cu piciorul în mod repetat, când era 
încătușat. 

— Nici vorbă. Vrea doar să se răzbune pentru că l-am arestat. 

— David poate confirma, într-o oarecare măsură, informaţiile 
reclamantului. 

Sara nu știa ce să mai spună. 

— David? 

— Este îngrijorat pentru tine, așa cum ţi-am mai spus. Zice că 
nu-ți cunoștea această latură. Și înainte să te superi pe el, îţi 
amintesc că te-a lăudat că ai observat că victima avea sânge la 
articulații. 

Sara rămase tăcută. Dacă un poliţist are vreo părere despre 
comportamentul unui coleg, ar trebui să discute cu el, nu cu 
șeful malefic. Probabil că Lindblad îl trăsese de limbă. Sau era, 
într-adevăr, îngrijorat. 

— Dacă nu are martori, îi va fi greu să obţină o audiere pentru 
reclamaţia lui, continuă Lindblad. Dar pentru mine nu contează. 
Pentru mine, lucrul cel mai rău este că te-a reclamat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Pe moment, Sara crezu că Lindblad îi va cere să-l oblige pe 
Vestlund să-și retragă plângerea. 

— Nu vreau să aud de niciun act violenţă. Îmi strică reputaţia 
de lider. Așa se întâmplă: dacă sunt lăudată pentru munca 
echipei, sunteţi și voi lăudaţi. Dacă primesc critici, se răsfrâng și 
asupra voastră. 

— Am înţeles. 

Lindblad era nebună, toată lumea știa asta, dar nimeni nu 
îndrăznea să reclame mai sus. Toţi se temeau de ce ar fi fost în 
stare în acest caz. 

— Și apoi, mă întreb ce aș putea face ca să te ajut, continuă 
Lindblad. 

— În ce sens? 

— În legătură cu comportamentul tău. După cum ţi-am spus, 
David își face griji pentru tine. Și eu sunt îngrijorată. Dar nu 
vreau să arăt cu degetul și să învinovăţesc pe nimeni. Vreau ca 
toți colegii să se simtă bine și să-și poată face treaba. 

— Pot să-mi fac treaba, răspunse Sara. 


VP - 93 


— Dar cu ce preţ? Acest loc de muncă e solicitant. Te macină 
pe dinăuntru. 

Sara ridică din umeri. Lindblad habar n-avea ce efect are 
munca asupra ei. 

— Eu însămi te-am auzit vorbind despre pedepsirea făptașilor, 
spuse șefa. 

— Și despre faptul că victimele au nevoie de ajutor. 

— Vorbeai mai ales despre făptași, ca să fiu sinceră. 

— M-am săturat să văd atâţia bărbaţi care apelează tot timpul 
la ele. Fac totul ca să nu afle familiile lor, își plătesc amenzile și 
apoi cumpără din nou servicii sexuale. Și le umilesc pe fete. Le 
abuzează, le bat, își fac nevoile pe ele. Și mereu apar fete noi, 
aduse aici cu forţa, din Bulgaria și din România. Fete a căror 
viaţă este distrusă doar pentru că bărbaţii suedezi nu se pot 
mulțumi să se satisfacă singuri. 

— Trebuie să te duci la Udenius. E un ordin. O dată pe 
săptămână, până zice ea că te simţi mai bine. 

Sara nu avea de gând să se ducă la Udenius, dar nu-i spuse 
lui Lindblad. De ce să se destăinuie unui psiholog subordonat 
direct șefei? 

— Aș putea să mă transfer? Vreau să ajut la ancheta în cazul 
morții lui Stellan Broman. 

— Avem nevoie de tine aici. 

— S-a pornit pe o pistă greșită. Sunt convinși că ar fi vorba 
despre niște adolescenţi. Și acum bat pasul pe loc. 

— Dar știi tu care este pista corectă? 

— Da. Sau cel puţin cea care ar trebui verificată. 

— Dă-le informaţiile pe care le ai și se ocupă ei imediat. 

— Dar eu cunosc familia. Știu multe lucruri despre ei. 

— Spune-i aceste lucruri șefului anchetei preliminare. Și dacă 
nu vrea să te asculte, îți promit că stau eu de vorbă cu el. 

— Nu vreţi să știți despre ce este vorba? întrebă Sara. 

Lindblad ridică din sprâncene. 

— Stellan Broman a fost informator al RDG și Stasi, continuă 
ea. A distrus viaţa multor oameni. 

— Spion? întrebă Lindblad, privind-o sceptic pe Sara. 

— Eva Hedin este o cercetătoare foarte apreciată, care... 

— Unu la mână, o întrerupse şefa. Lucrezi aici, nu în 
Västerort. Doi: ești surmenată și trebuie să vorbeşti cu un 


VP - 94 


terapeut. Trei: trebuie să te controlezi. Nu tolerăm sub nicio 
formă violenţa. Patru: uită de pista asta cu spioni. 

— Aţi putea să mă ascultați o clipă? 

— Să te ascult? Dar te ascult! Pretinzi că nu te ascult? Eşti 
nemulțumită de felul meu de a conduce Departamentul pentru 
combaterea prostituţiei? Încerci să-mi spui că-mi bat joc de 
colegii mei? Și eu muncesc din greu, așa cum faceţi și voi, pe 
teren! Plâng și nu pot să dorm de grija voastră. De aceea sunt 
acum, aici, cu tine. Mă îngrijorează starea ta. Și singurul lucru pe 
care îl primesc din partea ta este reproșul că sunt un șef rău, 
care nu-și ascultă niciodată subordonații. Sunt foarte tristă să 
aud asta. 

Lindblad era atât de tulburată, încât ochii i se umplură de 
lacrimi. Penibil. Dar cel mai rău era că Sara o știa capabilă de 
răzbunare. Ceea ce era cu adevărat înfricoșător. 

— Ba da, ne ascultați, spuse scurt Sara, ridicându-se și 
plecând. 

Se întoarse în biroul ei și căută pe net informaţii despre 
Războiul Rece, despre Stasi, despre colaboratorii neoficiali și 
despre unchiul Stellan. 

O interesa întreaga lui carieră de prezentator, de-a lungul 
căreia ajunsese să domine divertismentul suedez la un nivel 
greu de înțeles conform standardelor actuale, dar și 
angajamentul lui politic faţă de Germania de Est și de mișcările 
pacifiste. 

Cariera sa evoluase în paralel cu istoria Zidului Berlinului. 
Primul succes al prezentatorului avusese loc în 1961, anul în 
care a fost construit Zidul. lar ultima emisiune TV a fost difuzată 
în 1990, la câteva luni după căderea Zidului și la doi ani de la 
apariţia TV3. Epoca lui fusese cea a Zidului Berlinului și a 
monopolurilor de televiziune. 

Dar pentru ce fel de țară milita Stellan Broman? 

Sara n-avea prea multe cunoștințe despre RDG, tot ce știa era 
că fusese un stat comunist, un stat-marionetă al Uniunii 
Sovietice. De aceea începu să se documenteze. 

După al Doilea Război Mondial, Germania învinsă a fost 
împărţită în patru zone, controlate de fiecare dintre cele patru 
puteri învingătoare: Anglia, Statele Unite, Franţa și Uniunea 
Sovietică. Drept recunoaștere a contribuţiei la înfrângerea lui 
Hitler, sovieticilor li s-a permis să-și creeze propria ţară în zona 


VP - 95 


lor de influenţă. Acolo sovieticii aveau putere de decizie, prin 
intermediul marionetelor pe care le trimiteau în guvern. Rușii 
alegeau cine conducea ţara și ce decizii urmau să fie luate. Se 
practica economia planificată și o luptă permanentă pentru 
construirea socialismului. 

Rezultatul a fost că milioane de est-germani au fugit în Vest. 
Exodul în masă a devenit o ameninţare pentru însăși existenta 
ţării. Ca urmare, Partidul Comunist din Germania de Est s-a 
văzut obligat să construiască un zid pentru a-i împiedica pe 
oameni să fugă. Un zid care traversa și diviza capitala, Berlin, pe 
unde altă dată se putea circula liber între cele două ţări. 

Dar cum era posibil să fie cineva adeptul unui regim 
dictatorial? Sarei îi luă ceva timp să accepte ideea. 

Dominația americană după cel de-al Doilea Război Mondial i-a 
făcut pe mulţi să-și dorească altceva, o alternativă. Și ca urmare 
a propagandei comuniste și statisticilor false despre progresul 
economic, Uniunea Sovietică a devenit, pentru mulți, o astfel de 
opţiune. Le arăta că lucrurile se pot desfășura și altfel. 

Și din moment ce înainte de război Suedia fusese influențată 
de Germania în aceeași măsură în care avea să fie ulterior de 
Statele Unite, mulţi au manifestat simpatie pentru ambele părți 
ale ţării și pentru cultura lor aleasă - muzică, literatură, filosofie, 
design, teatru. In plus, Germania de Est s-a dezis de cel de-al 
Treilea Reich mai categoric decât Germania de Vest. Cel puţin la 
nivel oficial. 

Neutralitatea declarată a Suediei a însemnat, printre altele, că 
oamenii aveau o gândire deschisă în privinţa construirii 
socialismului în Est, poate pentru a contrabalansa puternica 
influenţă americană. Indiferent care fusese motivul, în Suedia s- 
a manifestat multă toleranţă faţă de neajunsurile din blocul 
comunist, cum erau limitarea libertăţii de exprimare și de 
mișcare. Le priveau ca pe niște boli ale copilăriei, care aveau să 
dispară odată cu maturizarea. 

O altă cauză importantă a fost, desigur, faptul că mulţi 
credeau, pur și simplu, în socialism. Atenţi la conţinutul teoriei 
utopice, ignorau abuzurile și opresiunea în practică. 

In același timp, Războiul Rece a fost epoca secretelor și a 
duplicității.  Neutralitatea oficială a Suediei ascundea o 
cooperare secretă extinsă cu NATO. In paralel cu exporturi de 
armament către o serie de dictaturi și ţări implicate în conflicte, 


VP - 96 


care încălcau legea și contraziceau declaraţiile oficiale. Un alt 
exemplu era IB}, organizaţia de spionaj despre care nu știau 
nici măcar toţi membrii guvernului și al cărei scop principal era 
de a ajuta Partidul Social-Democrat Muncitoresc să-și identifice 
adversarii politici și să-i contracareze. 

Sara își stăpâni cu greu uimirea faţă de toate misterioasele 
decese din anii 1980, care, deși se petrecuseră în moduri și în 
locuri diferite, ar fi putut fi corelate cu exporturile de armament 
și cu alte tranzacții secrete cu Germania de Est, chiar dacă 
acestea nu aveau nimic de-a face cu uciderea lui Stellan. Prim- 
ministrul împușcat în plină stradă, reporterul înecat în portul 
Hammarby cu mașină cu tot, inspectorul de armament împins în 
fața metroului și secretarul general al ONU care s-a prăbușit cu 
avionul. Toţi aveau legătură cu exporturile de arme, ca 
inspectori sau martori, iar aceste exporturi treceau, în mare 
parte, prin Germania de Est. Și în niciunul dintre cazuri nu 
fuseseră găsiţi vinovâţii. 

Dar dacă pe Stellan l-a ajuns trecutul din urmă, cine a comis 
crima? Un fost est-german căruia-i făcuse rău sau o rudă, ca 
Dlugosch? Cineva care pierduse o persoană dragă? 

Sau mai era ceva în trecutul lui? Ar fi putut fi unul dintre 
vechii agenți încă activi? Dacă da, de ce l-ar fi omorât? 

Și ce făcuse cu Agneta? 


15 Agenţie de informaţii cu statut neoficial, care a funcţionat în cadrul Forţelor Armate 
Suedeze, în perioada 1965-1975. 


VP - 97 


14. 


Sara ieși din staţia de metrou Gamla stan de la Mălartorget, o 
luă pe Munkbroleden, trecu de Tyska Brinken și ajunse în 
Kornhamnstorg. Evită aleile înguste. Nu-i plăcuseră niciodată, 
ceea ce era ciudat pentru cineva care alesese să locuiască în 
centrul vechi. Ca de obicei, lăsase mașina în parcarea poliţiei. 
Trecu pe lângă taverna chinezească și pe lângă tutungerie, 
unde ziarele trâmbiţțau deja vestea morții celui mai iubit suedez. 

„Stellan Broman, mort - găsit ucis în casă”. „Unchiul Stellan, 
ucis - găsit de fiică”. In acest din urmă caz, cuvântul „găsit” era 
scris cu litere mult mai mici decât celelalte cuvinte. 

Un camion cu absolvenți ocoli Kornhamnstorg și se opri pe 
trotuar. Elevii erau beţi, transpiraţi și îmbibaţi cu șampanie. 
Aveau vocile răgușite, dar continuau să ţipe. Cântau hituri vechi 
din anii 1980: „Vill ha dig”! și „Sommartider””. Îi stârneau un 
sentiment ciudat. Îi aminteau de copilărie. 

O sticlă goală de șampanie căzu pe jos și se sparse când o 
fată cu o fustă scurtă violet cobori de pe platformă clătinându-se 
pe picioare. In jurul gâtului purta panglici galben-albastre cu 
buchețele de flori care își pierduseră deja majoritatea petalelor. 
Fata o luă spre Stora Nygatan, iar Sara presupuse că se îndrepta 
spre poarta din colțul pieţei, decorată cu baloane albastre și 
galbene și cu o pancartă cu numele „Elsa”. Dar mișcările ei erau 
departe de a fi sigure, așa că nu era ușor să-ţi dai seama încotro 
merge. 

Apoi se dovedi că tocurile Elsei erau prea înalte pentru starea 
ei de ebrietate. In timp ce colegii ei zgomotoși treceau cu 
mașina pe lângă ea, în ritmurile melodiei „Varning pă stan”3, se 
împiedică și căzu. 

Sara o ajută să se ridice. Deși avea zgârieturi pe frunte și 
bărbie și îi curgea sânge din nas și de la buze, fata o respinse. 
Trebuia să meargă acasă și să se schimbe, îi spuse ea. Și apoi își 


16 Melodie interpretată de formaţia suedeză de muzică synthpop Freestyle. 
17 Melodie interpretată de formaţia suedeză de muzică pop Gyllene Tider. 
18 Melodie interpretată de cântăreţul suedez Magnus Uggla. 


VP - 98 


continuă drumul, cu mâna pe faţă, ca să nu-și păteze de sânge 
hainele îmbibate de șampanie. 

Sara merse mai departe, trecând pe lângă cafeneaua ei 
preferată din vremea liceului. Incă i se părea fascinant să 
locuiești aici, chiar lângă Tabac, cu toate că acum se numea 
altfel. Cândva, venea aici câteva seri pe săptămână, deși drumul 
dus-întors îi luă mai mult de o oră. Și totuși, credea că merită 
să-l facă. Ce important este pentru un tânăr să simtă că 
aparţine unui grup! La absolvirea Sarei, camionul festiv 
parcursese drumul de la Vällingby până în centrul orașului, 
pentru că acolo puteai să te  afișezi. Stureplan, 
Kungsträdgården, Sveavägen, Södermalm, întregul oraș fusese 
atunci al lor, pentru câteva ore. 

Cobori prin capătul nordic al pieţei și intră în pasajul cu 
magazine care ducea la Västerlånggatan, dar se opri la ușa 
masivă din lemn către locuinţele private. Cea mai mare parte a 
clădirii era ocupată de birouri, dar sus se aflau spaţii de locuit. 
Se supărase când cumpărase Martin apartamentul, cheltuind 
cea mai mare parte a banilor pe care îi luase pe compania sa, 
dar, exact așa cum prevăzuse el, astăzi își dublase valoarea și s- 
a dovedit că făcuse, fără îndoială, o investiţie bună. Cu excepţia 
cazului în care piața s-ar fi prăbușit. Proprietarii de apartamente 
din centrul orașului numai despre asta vorbesc, se gândi Sara. 

Nu își imaginase niciodată că va avea o locuinţă atât de mare. 
La început, se simţise ciudat, dar se obișnuise. Era un 
apartament duplex, de aproape 300 de metri pătraţi, cu vedere 
spre Slussen și Södermalm, decorat cu lambriuri din lemn, 
stucaturi și parchet care scârţâia. Avea sală de fitness și saună, 
iar sus, un turn cu vedere în toate direcţiile. Acolo, sus, obișnuia 
să bea vin cu Anna, când doreau să uite de serviciu. Având la 
picioare toate acele acoperișuri, apa canalului Slussen și 
Biserica Germană chiar alături, încăperea din turn îi dădea 
senzația că este stăpâna lumii. Se povestea că un fost 
proprietar ar fi ascuns acolo naziști refugiați în Suedia după al 
Doilea Război Mondial. 

Uneori, simţea că nu ar avea niciun drept să numească acest 
apartament magnific acasă, pentru că ea nu contribuise cu 
niciun ban și nu ar fi putut niciodată să cumpere singură o astfel 
de casă. Dar Martin trăise pe banii Sarei timp de cincisprezece 
ani, cât încercase să devină artist și apoi cât își pusese pe 


VP - 99 


picioare afacerea. Aveau împreună doi copii și erau căsătoriţi. 
Au rămas împreună la bine și la rău, cum se spune. Dar Sara nu 
știa dacă e bine sau rău să ai un apartament atât de mare în 
centrul vechi al orașului. Pentru ea, un apartament atât de mare 
însemna să faci foarte multă curăţenie. Refuza să angajeze o 
menajeră, chiar dacă acest lucru i-ar fi adus deduceri fiscale. 
Martin avea în grijă jumătate din suprafaţă, oricât de mult se 
martiriza, iar copiii își asumau din ce în ce mai mult 
responsabilitatea curățeniei, pe măsură ce creșteau. Ca totul să 
funcționeze, trebuie să accepţi faptul că nu întotdeauna e 
perfect curat. 

Sara rămase la intrarea în apartament și ascultă. Nu era 
nimeni acasă. În asemenea momente, ca niște pauze, când 
părea că viaţa și timpul stau pe loc, își iubea casa. Liniștea din 
imensul apartament era maiestuoasă, ca o muzică, aproape 
sacră. 

Gândul la moartea idolului copilăriei sale o făcu să-și caute 
vechea vioară. O găsi în fundul dulapului, în spatele mingii de 
pilates, al saltelei de acupunctură și al cutiilor cu cizme scumpe, 
cu toc stiletto, pe care nu le purtase niciodată. Nu mai cântase 
de ani buni, dar, după ce își acordă vioara, începu să cânte, ca 
întotdeauna, îndrăgitul, dar atât de complicatul „Erbarme dich”, 
din „Patimile după Matei”. Fusese declarată cea mai frumoasă 
compoziţie pentru vioară scrisă vreodată. Mai presus de toate, 
fusese piesa preferată a lui Stellan, iar Sara petrecuse mulţi ani 
și ore de studiu încercând s-o stăpânească. Fără succes, după 
părerea ei. 

Deoarece Bach era ultimul compozitor pe care îl ascultase 
Stellan și pentru că el îi oferise cândva instrumentul, Sara 
consideră că era de datoria ei să cânte piesa, dar i se făcu puţin 
rușine când privi vioara. 

Odată, după ce au auzit din întâmplare o ceartă între Sara și 
mama ei, în legătură cu lipsa banilor, Stellan și Agneta i-au dat 
vioara și i-au plătit lecţiile. Și, desigur, au ales cea mai bună 
profesoară. Dădea lecţii particulare, dar o luase pe Sara doar ca 
să le facă o favoare lui Stellan și Agnetei. 

Irina  Handamirov fusese  concertmaistru al Orchestrei 
Filarmonicii Regale timp de patru decenii, profesor de vioară la 
Academia Regală de Muzică și nepoata legendarei Ivana 
Adelenya. Cu trei surori care deveniseră și ele violoniste, 


VP - 100 


Handamirov avea o relaţie de rudenie și cu instrumentul, pe 
care Sara o invidiase întotdeauna. Profesoara o îndemna deseori 
să improvizeze și să se joace, să îndrăznească să cânte greșit. 
Să găsească noi metode, noi abordări. Dar Sara hotărâse că 
trebuie să stăpânească piesa lui Bach înainte să poată începe să 
improvizeze. Și nu reușise niciodată să o stăpânească. Invăţase 
să o cânte aproape perfect din punct de vedere tehnic, dar, 
după părerea ei, fără sufletul care ieșea, strălucind, la suprafaţă, 
când o interpreta profesoara. 

Handamirov îi prezentase diferite moduri de a aborda o piesă. 
Pentru Sara, exista doar unul. Să o cânte cât mai bine posibil. 
Ştia că se gândea mai mult la greșelile pe care le-ar fi putut face 
decât la bucuria pe care i-o dădea muzica și știa că e o prostie. 
Că o inhiba. 

Totuși, reuși să interpreteze piesa mai bine decât se 
așteptase. Senzaţia alunecării arcușului pe corzi era la fel de 
uluitoare, la fel de palpabilă. Sunetul creștea ca prin minune. 
Pentru Sara era fascinant să știe că ea îi dădea naștere. 

Pentru o clipă, simţi că s-a contopit cu piesa, că s-a pierdut în 
ea, că a uitat de toate. Dar ca întotdeauna, realitatea a lovit-o 
din nou, cu toate ascuţișurile ei. Lăsă instrumentul în jos și îl 
privi. Ştia că este bună, dar nu putea să scape de senzaţia că 
studiul ei sârguincios din adolescență fusese mai mult pentru 
plăcerea celor din jur decât pentru propria plăcere. O modalitate 
de a-și arăta recunoștința pentru un cadou pe care nu-l dorise 
cu adevărat. De fapt, ea nu-și dorise o vioară. Voia doar să-și fi 
permis maică-sa să-i cumpere. Așa cum familia Broman putea 
cumpăra totul pentru fiicele lor. Imbrăcăminte, echipament de 
schi, instrumente muzicale, călătorii. Vioara devenise un simbol 
pentru tot ce era de neatins pentru ea, iar Stellan și Agneta îi 
auziseră, din întâmplare, dorința. Și Sara nu mai avusese de 
ales. 

Insă vioara nu era cu adevărat a ei. O primise, dar nu o 
stăpânise. Nu se identificase cu ea. Nici casa nu era a ei. Martin 
era cel care o plătise. Poate de aceea își păstrase numele de 
familie când s-au căsătorit. „Sara Titus” ar fi sunat anemic. Ca 
numele unei profesoare suplinitoare nesigure pe ea. Nowak era 
numele ei. 

În afară de asta, nu îi aparţineau prea multe. 


VP - 101 


Copiii nu-i mai căutau compania, iar în ochii lor ea era doar un 
obstacol în calea distracţiei. „Mama” devenise doar un termen 
formal. Și căsătoria ei devenise o rutină, deși îi oferea o 
oarecare siguranţă. La fel ca servirea acelorași feluri pe masa de 
Crăciun, în fiecare an. Nu pentru că ar fi cele mai bune, ci 
pentru că așa trebuie să fie. Ca limba-de-mare și peștele în 
untură. 

Dacă nici muzica și nici casa nu erau cu adevărat ale ei, iar 
copiii se înstrăinau... 

Cine era ea, atunci? 

Ce mai însemna, în cazul ăsta, numele pe care îl purta? 

Negăsind niciun răspuns, deschise televizorul, o imensitate cu 
diagonala de 65 de inchi pe care ea n-ar fi ales-o niciodată. E 
ciudat să vezi un prezentator de știri al cărui cap e de cinci ori 
mai mare decât al tău. E ca și cum un uriaș ar fi pus stăpânire 
pe ţară și acum anunţa noile legi. Ori te supui, ori te anihilează. 

Primele știri erau, desigur, despre unchiul Stellan. Moartea 
unui idol al întregii ţări atrăgea mulți telespectatori, iar în ultimii 
ani jelirea vedetelor decedate devenise un adevărat sport 
naţional. Este, poate, un simptom al societății noastre narcisiste, 
își zise Sara. Ca și cum moartea unui om îţi oferă, în primul rând, 
ocazia să exprimi un gând profund pentru care aștepți să 
primeşti cât mai multe like-uri. Sara nu înţelesese niciodată ce 
rost aveau postările gen „RIP Whitney Houston” puse pe 
Facebook de suedezii obișnuiți. 

Producătorul emisiunii în memoria lui Stellan părea să se fi 
hotărât cu greu care factor era mai important: crima brutală sau 
evocarea nostalgică a îndelungatei cariere a vedetei. Rezultatul 
era o alternare între reportaj de tip criminalistic și cronică 
comemorativă. Chiar dacă Stellan nu mai fusese văzut de mulți 
ani, era foarte clar că avusese o mare influenţă asupra evoluţiei 
televiziunii suedeze. De aceea, se vorbea cu patos, ajungându- 
se la următoarea concluzie: „Per Albin ne-a dat fo/khemmet!, 
Ingvar Kamprad” a mobilat-o, iar Stellan Broman a înveselit-o”. 
Acum, toţi trei muriseră, iar fo/khemmet, odată cu ei. Spre 
deliciul unor ziariști conservatori. 


19 Politician, prim-ministru al Suediei între 1936 și 1946, președintele social- 
democratilor și creatorul conceptului politic folkhemmet (cu sensul de „stat social”; în 
traducere literală, „casa poporului”), prin care s-au implementat numeroase reforme 
populare. 

20 Fondatorul lanţului IKEA. 


VP - 102 


Sara dădu televizorul mai încet și se uită pe fereastră, peste 
apă. Altă dată, jos așteptau bărcile să pornească spre golful 
Saltsjön, dar acum întreaga zonă era un mare șantier. Acolo ar fi 
trebuit să stea amatorii de soare și cuplurile tinere și să se 
bucure de vremea frumoasă. Poate ca să pună punct relaţiei 
sau, dimpotrivă, să se consoleze unul pe altul în cazul în care 
unul și-ar fi pierdut slujba. 

Soarele făcea risipă de raze, chiar și într-o zi ca aceasta. 
Forțele naturii sunt, evident, mai presus de tragediile umane. 

Sara nu reușea nicidecum să-și explice misterul. 

Unde era Agneta? 

Privea cum trec în sensuri opuse două garnituri de metrou pe 
podul feroviar care traversează estuarul dinspre Riddarfjärden și 
îi veneau tot felul de ipoteze prin cap. Oare Agneta încercase să 
fugă și i se întâmplase ceva? Un accident? Un infarct? Colegii 
Sarei o căutau din răsputeri și, mai devreme sau mai târziu, 
sigur aveau să găsească vreun indiciu. 

Dispariţia Agnetei ar fi putut avea legătură și cu activitatea lui 
Stellan în slujba Germaniei de Est? În ce fel? 

Sara încerca să-și dea seama ce știe, mai exact, despre 
Războiul Rece. Își amintea că în copilărie conceptul i se părea 
greu de înţeles și ușor înspăimântător. O spaimă pe care nu și-o 
putea explica și n-o putea înțelege. | se spunea război, dar nu 
fusese împușcat nimeni. Lumea trăia un acut sentiment de 
teamă, deși dușmanul era nevăzut și niciun adult nu putea să-i 
explice cauza. 

Işi aducea aminte că răsfoia paginile subţiri ale cărţii de 
telefon, iar pe ultimele file vedea mesaje de avertisment în 
legătură cu iminenţa războiului. Peste tot, în școli, în centre de 
agrement și în subsoluri existau adăposturi cu uși groase de 
oțel, ale căror mânere grele de fier trebuiau întoarse, pentru 
siguranţă, în cazul unui atac nuclear. lar în interior erau 
amenajate mese de ping-pong, astfel încât copiii să se poată 
distra cât așteptau să izbucnească un eventual război. 

Războiul putea izbucni oricând, dar acesta a fost, până la 
urmă, Războiul Rece. A fost un bombardament neîntrerupt de 
avertismente înfricoșătoare, o teamă permanentă. Plutea în aer 
impresia că putea exploda oricând ceva. În orice moment, era 
posibil sfârșitul lumii. Nimic nu era sigur. 


VP - 103 


Sara intră în sala de fitness sau, mai bine zis, în camera în 
care Martin avea o bandă de alergat, un aparat de forță, o 
bicicletă staţionară și două banchete cu haltere, gantere și 
greutăți. Și oglinzi pe toți pereţii. Cam exagerat, se gândi Sara, 
dar montă greutăţile pe bară, se schimbă, se întinse și începu să 
le ridice și să le coboare, iar și iar. 

De fiecare dată când se antrena, îi creștea nivelul adrenalinei 
și își amintea de tot ce o supăra. Măcar o ajuta să facă efort fizic 
din ce în ce mai mare. 

După trei seturi grele, își luă mobilul și o sună pe mama ei. 

— Bună, ce vrei? întrebă Jane. 

Ce ton! Era o fiică chiar atât de rea? Sarei îi venea să închidă 
telefonul, dar de fapt chiar voia s-o întrebe ceva. 

— Respiri greu, spuse mama ei. 

Sara tăcea, răsuflând adânc și gândindu-se. 

— Am făcut sport. 

— Voi face și eu. Voi începe să mă plimb. Am niște pantofi de 
walker foarte frumoși. 

— Se numesc pantofi de walking”. 

— Ce contează cum se numesc? Merg cu ei, nu vorbesc cu ei. 

— Bine, bine, spuse Sara, făcând o pauză înainte de a trece la 
subiect. A murit Stellan. 

— Știu. Am urmărit știrile. 

— Am fost acolo. La ei în casă. 

— Da, se înțelege. Ești polițistă. 

— Nu toți polițiștii merg la locul tuturor crimelor, mamă. 

— Ce știu eu? 

— Dar Anna lucrează la caz. Îţi amintești de Anna, de la 
Academia de Poliţie? 

— Huomosexuala? 

De fiecare dată pronunţa așa. Cu cât încerca Sara s-o 
corecteze, cu atât greșeala se accentua. 

— Prietena mea care este gay, da. M-a sunat și m-a anunţat, 
știa că eu cunosc familia. Așa că m-am dus acolo. 

— Cine l-a împușcat? 

— Nu se știe. De-asta voiam să vorbesc cu tine. 

— Eu nu știu nimic. 


21 Plimbăreţ (în Ib. engl., în orig.). 
22 Plimbare (în Ib. engl., în orig.). 


VP - 104 


— Nu, dar îți amintești cumva dacă a avut dușmani? Dacă s-a 
certat cu cineva? Dacă a fost ameninţat? 

— Nu. 

— Chiar nimic? Vreun sta/ker nebun? 

— Storcător? 

— Stalker. Un admirator obsedat de el. 

— Avea mulţi admiratori. Crezi că vreunul dintre ei l-a 
împușcat? 

— Nu știu. Poate că nu. Tu... 

— Ce anume? 

— Admira RDG-ul. Germania de Est. 

Sara aproape că simţea, din vocea lui Jane, cum i se schimba 
starea de spirit. 

— Da, spuse ea. ldiotul. 

— Ce vrei să spui? 

— Că a fost un idiot! Lăuda dictatura. Dacă ar fi trăit el însuși 
acolo, ar fi urât-o! 

— Nu i-ai povestit niciodată despre viața ta din Polonia? 

— Ba da. Dar mi-a spus că socialismul nu s-a desăvârșit. Că ar 
fi trebuit să am răbdare. L-am întrebat dacă își imaginează că ar 
fi trebuit să rămân acolo și mi-a spus că așa aș fi înțeles mai 
bine. Pff... Să am răbdare. Idiotul! Pentru ce să am răbdare? Să 
aștept să mă ucidă? 

În copilărie, Sara se întrebase adesea de ce Jane nu-i iubea pe 
Stellan și pe Agneta la fel de mult cum îi iubeau ea și toți 
ceilalţi. Sara o acuzase adesea pe mama ei că ar fi fost 
invidioasă pe ei. Pentru că lor viaţa le oferise totul, iar ei, nimic. 

Desigur, lucrurile nu erau atât de simple, dar mama și fiica 
avuseseră păreri foarte diferite despre familia Broman. Poate 
Jane era invidioasă că Sara voia mereu să fie cu ei, că vorbea tot 
timpul despre ei. Contradicţiile au devenit și mai puternice după 
mutarea lor din Bromma în Vällingby. Sara plecase de acolo fără 
voia ei. 

Dar își spusese destul de clar părerea despre mutare. Deși 
încă o mai durea. 

Trecuseră de la paradisul privilegiaţilor la un iad de beton, cu 
intrigi și idioţi plini de hormoni. Și asta chiar la începutul anilor 
dificili ai adolescenţei. 

Să se fi mutat Jane dorind să-și păstreze fiica doar pentru ea? 
Sau pentru că își dorea să aibă propria locuinţă? Voia să aibă un 


VP - 105 


apartament al ei, nu să trăiască din mila altora? Nu dăduse 
niciodată explicaţii, probabil pentru că nu exista nicio explicaţie. 
Odată mutată, Jane se atașase de Vällingby pentru toată viaţa. 

— E posibil să fi fost spion? 

Sara n-ar fi trebuit să răspândească astfel de informaţii, dar, 
pe de altă parte, Anna și colegii ei nu acceptaseră varianta cu 
spionajul, așa că, practic, nu dezvăluia nimic. 

— Spion? întrebă Jane. Ce să spioneze? Fete tinere? Nu, îi 
plăcea doar să fie adulat. 

— Dar n-ar fi putut să fie informator? Poate fără să-și dea 
seama că era folosit? 

— Poate. Oricine îl flata se putea folosi ușor de el. 

— Povestește-mi tot, spuse Sara, zâmbind. 

— Despre ce? 

— Despre cum l-ai flatat și te-ai folosit de el. 

— Eşti o idioată, spuse Jane și închise telefonul. 

Sara nu cunoștea nicio altă mamă de șaizeci de ani care să-și 
numească fiica adultă idioată, dar Jane era unică. Așa fusese 
dintotdeauna. 

Mai târziu, în timp ce făcea duș, auzi trântindu-se ușa 
apartamentului și, pentru că nimeni nu strigă „salut”, înţelesese 
că venise acasă Ebba. 

— Poţi să-ţi pregătești masa singură? strigă Sara spre camera 
fiicei sale, în timp ce se ștergea cu prosopul. Cred că avem 
macaroane și cârnaţi de Falun. 

— N-am timp! îi răspunse Ebba. Merg la o petrecere! 

Petrecere într-o zi de luni? Așa e când ești licean. Poţi să 
petreci seară de seară, săptămâni la rând. Toţi se iau la 
întrecere să dea cele mai tari petreceri și să meargă la cât mai 
multe. Dacă nu mergi la nicio petrecere, ești un nimeni. 

Martin acceptase propunerea Ebbei de a da o petrecere. Chiar 
dacă Sara nu fusese întru totul de acord. Costa o grămadă de 
bani și, oricum, erau foarte multe petreceri. Chiar trebuia să se 
implice și ei în așa ceva? Dar hotărârea fusese luată. Ebba 
primise ceea ce își dorise. Petrecerea fusese planificată luni în 
șir și acum mai erau doar trei zile, dar, în loc să facă pregătiri, 
Ebba alerga la petrecerile altora, unde stătea până noaptea 
târziu. Nu rata nimic. 

Macaroane și cârnaţi de Falun. Era prea puţin? Sara nu fusese 
niciodată deosebit de meticuloasă în ceea ce privește mâncarea 


VP - 106 


copiilor săi și, cu siguranţă, avea mustrări de conștiință, pentru 
că aproape întotdeauna le dădea carne, sub o formă sau alta. La 
fel ca mulți alţii, văzuse filmări cu transporturi de animale, cu 
ferme de pui și cu abatoare. Manipularea nemiloasă a 
animalelor îi amintea de experienţa ei cu traficul de persoane, 
dar depășea cu mult cruzimea faţă de ființele vii și inteligente. 
Indiferenţa omului față de suferința altor fiinţe îi provocase Sarei 
dezgust și rușine că a contribuit efectiv la menţinerea acestui 
sistem, așa cum bărbaţii care cumpără servicii sexuale 
contribuiau la traficul de persoane. Sara nu voia să fie complice 
la tot răul din lume. Își propusese să devină vegetariană și să-i 
convingă și pe copii să devină. Curând. 

Ebba intră la duș imediat ce ieși Sara. Copiii aveau baia lor la 
etaj, dar Ebba prefera să folosească baia cea mare a familiei 
când se pregătea pentru petreceri. Oglinda era mai bine 
luminată, spunea ea. În plus, avea la dispoziţie trusa de machiaj 
a maică-sii. 

Olle se întoarse și el acasă și intră trântind ușa. Sara umplu o 
oală cu apă și o așeză pe plită. 

— Eşti acasă? 

Ştia că întrebarea fiului ei nu avea nimic răutăcios, spre 
deosebire de cea a lui Jane. Era doar surprins. Din cauza 
numeroaselor ture de seară și de noapte, Sara era rareori acasă 
la cină. Poate că Olle chiar se bucura s-o găsească acasă, dar e 
greu să exprimi așa ceva când ai paisprezece ani. 

Chiar când erau gata macaroanele, Ebba trecu în fugă spre 
camera ei, înfășurată într-un prosop. 

În timp mânca, Sara citea pe pălăria de absolventă a Ebbei ce 
îi scriseseră colegii: „Minunata Ebba!”, „Ebba 4-ever”, „Viaţa 
începe acum”, „Who run the world? Girls!” 

Cam banal, își zise Sara, sondând filosofia de viață a colegelor 
de clasă ale fiicei sale. 

Viaţa e, cu adevărat, ciudată. 

Ebba se afla în zorii vieţii ei, Jane, în amurgul ei, iar Sara, la 
mijloc. Era faza când omul nu are niciodată timp să se oprească 
și să reflecteze asupra lucrurilor. Ca tânăr, te întrebi ce îţi va 
rezerva viaţa, la bătrânețe te gândești cum s-a dovedit a fi 
viața, iar în lunga perioadă dintre aceste două etape trăieşti fără 
să te gândești la nimic. Sara se întrebă ce și-a dorit ea de la 
viaţă. Drept răspuns, ridică din umeri. 


VP - 107 


Luă mobilul Ebbei, dar renunţă când veni Olle și se așeză la 
masă. Era complet absorbit de ecranul propriului telefon, iar 
Sara își dădu seama că ar fi putut să ardă casă, iar el n-ar fi 
observat, dar cel mai bine era să nu riște. Cu ceva timp în urmă, 
se prefăcuse că i s-a descărcat telefonul și trebuie să-l 
împrumute pe-al Ebbei ca să dea un telefon important și, după 
ce fusese deblocat, intrase în setări și-și salvase amprenta în el. 
Apoi își făcuse obiceiul să verifice din când în când mobilul 
Ebbei, când fiica ei dormea sau făcea duș. 

Ebba ar fi urât-o dacă ar fi aflat, dar existau prea multe 
pericole la care se puteau expune fetele tinere. Sara n-avea de 
gând să fie atât de inconștientă încât să-și lase fata să umble 
aiurea prin oraș fără s-o supravegheze. Ocolea însă cu grijă 
imaginile și mesajele cu caracter așa-zis intim. 

Acum Ebba își dorea un nou model de telefon, cu 
recunoaștere facială, însă Sara se opusese, fără să-i explice de 
ce. Era convinsă că fiica ei ar fi primit de la Martin ce-și dorea, 
așa că Sara îi spusese soțului ei că, din punctul ei de vedere, 
este foarte important să nu le dea copiilor nimic fără să se 
sfătuiască între ei. Până la urmă, Ebba va avea, cu siguranţă, un 
telefon mobil la care Sara să nu aibă acces, dar deocamdată 
voia să aibă control. Cel puţin până se termina cu petrecerile din 
liceu. 

Sara luă o mică înghiţitură din doza de Red Bull rămasă de la 
Ebba. 

Înţepător. 

Și cam înecăcios. 

Dar n-avea de gând să-i facă morală fiicei sale chiar în 
săptămâna absolvirii. 

Avea destule pe cap. 

Pentru Sara, absolvirea fetei era un mic iad. Neliniștea pentru 
plecarea de acasă, sentimentele de vinovăție și teama să nu fie 
prea protectoare, printre altele. Ebba îi interzisese maică-sii să 
se implice în organizarea festivităților și a petrecerii de 
absolvire, deoarece lucra mult și nu avea timp să facă lucrurile 
cum trebuie. În schimb, Martin putea să-i pună la dispoziţie 
toate resursele de care era nevoie. E clar că vrei să-ți 
impresionezi invitaţii, altfel de ce ai mai da o petrecere? Sara 
aruncase o privire asupra unui document Excel și văzuse pe 
ultimele rânduri sume de cinci cifre. Martin negase că vor 


VP - 108 


cheltui atât de mult, dar Sara nu-l credea. El nu înțelesese 
niciodată că pe Sara nu o deranjau atât lucrurile pe care i le 
ascundea, cât faptul că avea secrete faţă de ea. Micile lui 
minciuni despre lucruri mărunte, complet neimportante, le-au 
erodat în timp relaţia și încrederea pe care o avea în el. 

In sufragerie se aflau cartonașele cu numele invitaţilor, care 
urmau să indice locurile de la masă, singura parte a petrecerii 
de care avea voie Sara să se ocupe. Oftă, fără s-o audă Olle. 

Săraca Ebba. Săracul Olle. 

Sara trăise cu convingerea că va fi o mamă mult mai bună. 
Amuzantă, inventivă, mereu cu zâmbetul pe buze. Nu ca mama 
ei. Obosită, stresată, veșnic irascibilă. Fie își varsă nervii pe 
toată lumea, fie nu scoate un cuvânt. Odată, în adolescenţă, 
Sara îi spusese că se martirizează. S-a ales cu o palmă peste 
față. A fost singura dată când a lovit-o Jane. Sara nu dăduse 
niciodată în niciunul dintre copiii ei, dar lipsea mult de acasă și 
cu siguranţă era mult prea exigentă cu ei. Se întreba de multe 
ori dacă iritarea constantă a Ebbei în prezența ei era rezultatul 
modului în care se purtase cu ea ca mamă sau era specifică 
adolescenţei. Işi dorea foarte mult să fie cea mai bună prietenă 
a fiicei ei. Era oare prea târziu? Spera că nu. Poate că le va fi 
mai ușor să devină prietene apropiate după ce Ebba se va 
maturiza suficient. 

Sara se așeză în fața televizorului uriaș și intră pe SVT Play. 
Căută „Stellan Broman” în Arhiva Deschisă, găsi o serie de 
emisiuni și dădu clic pe un episod din „Tivoli”. 

Incă de la început se auziră râsete și aplauze pe fondul 
genericului consacrat, urmate de intrarea unui Stellan zâmbitor, 
care saluta publicul cu brațele deschise. Cuprindea în braţe 
toată Suedia. 

— Am plecat! se auzi de pe hol. 

Sara opri televizorul și ieși să-i dea câteva sfaturi înainte de 
plecare, dar amuţi de uimire când o văzu pe Ebba. 

Fiica ei de nouăsprezece ani, primul ei născut, stătea în hol, 
îmbrăcată doar cu un corset, cu chiloți de dantelă și un 
portjartier și încălțată cu cizme negre de piele cu toc cui. Avea 
buzele stacojii, iar pleoapele, negre ca funinginea. Pe cap purta 
chipiul de absolvent. 

— Ce-i asta? întrebă Sara, stupefiată. 


VP - 109 


— Merg la petrecere, îi răspunse Ebba. Are ca temă 
prostituata și proxenetul. 

— Ai înnebunit? 

— Care e problema ta? spuse Ebba, pe un ton plictisit. 

— Prostituata și proxenetul? 

— Da? 

— Adică tu ești prostituata!?! 

— Da, e un rol. 

— Te îmbraci ca victimele abuzurilor, ale traficului de fete 
românce sărace, și pretinzi că e amuzant!? 

— Mamă, încetează odată. Nu facem decât să ne distrăm. 

— Spune-le așa și fetelor cu care am eu de-a face la serviciu. 
Celor care sunt violate de zece ori pe zi, bătute, umilite, răpite 
din țările lor de origine. Să-mi spui atunci dacă ți se mai pare 
distractiv. 

— Nu este nimic real, mamă. Niciunul dintre noi nu crede că e 
frumoasă viața prostituatelor și a proxeneților, jucăm doar niște 
roluri. Ca și cum tema ar fi cu cowboy și indieni. Azi știe toată 
lumea că aproape toți indigenii americani au fost exterminați în 
cel mai mare genocid din istoria omenirii. Dar nu despre asta e 
vorba! 

— Şi atunci despre ce-i vorba? 

— Că terminăm liceul. Și asta se întâmplă o dată în viață. 

— Tocmai acest lucru îi determină pe oameni să închidă ochii 
asupra traficului de persoane. Mitul prostituatei fericite. 

— Inţeleg ce spui. Probabil că după ce mai cresc și mă 
maturizez o să fiu de aceeași părere cu tine și o să-mi dau 
seama că am fost idioată că am fost la o petrecere tematică 
despre prostituate și proxeneți. Dar acum am nouăsprezece ani 
și vreau să mă distrez cu prietenii mei. Dacă toţi se îmbracă așa, 
mă îmbrac și eu la fel. În regulă? 

— Nu, nu-i în regulă. 

— Poţi să continui cearta după ce mă întorc acasă. 

Ebba își luă haina din cuier. 

— O să-ţi fie cald, apucă Sara să spună înainte s-o întrerupă 
Ebba. 

— Adică ce credeai, că o să merg în oraș așa? întrebă ea 
fluturând din braţe. 

Sara nu mai spuse nimic. 


VP - 110 


— N-ar trebui să-mi mai spui tot timpul ce să fac, îi spuse fata. 
În curând plec de-acasă și atunci n-o să mai poţi să-mi spui. Nu 
crezi că ar trebui să începi să te obișnuiești? 

Probabil că tocmai asta i se părea cel mai dificil Sarei - să nu 
mai poată să-și împartă viaţa cu copiii ei. 

Ebba se întoarse și plecă, dar, chiar înainte să se trântească 
ușa în urma ei, Sara îi aruncă o ultimă atenţionare: 

— Să fii acasă cel târziu la ora 1, bine? 

Ce ar fi putut să facă? Să-i interzică Ebbei să plece? 

Spre deosebire de alte mame, ea ar fi putut s-o ţină acasă cu 
forța, dar nu era o soluție. Pe lângă faptul că nu credea în 
eficienţa utilizării forței împotriva copiilor, Sara și-a dat seama 
că ar fi înrăutățit și mai mult relaţia lor. Își aminti cât de furioasă 
fusese ea pe maică-sa când plecase de-acasă și cât de rar luau 
legătura din cauza asta. Și n-ar fi vrut să facă și Ebba la fel. S-o 
evite. 

În același timp, atitudinea Ebbei și a prietenilor săi era unul 
dintre motivele importante pentru care continua să existe 
prostituţia: imaginea romantică asupra traficului de persoane. 
Evident, nu Ebba inventase petrecerile tematice cu prostituate 
și proxeneţi și nici nu alesese ea tema petrecerii din seara asta. 
Și niciunul dintre participanţii la petrecere nu ar fi ascultat-o pe 
Ebba dacă s-ar fi opus. 

Pentru o clipă, Sarei îi trecu prin faţa ochilor imaginea Ebbei 
într-un bordel de apartament dintr-un bloc anonim. Un bărbat 
mult mai în vârstă, transpirat, peste ea, și alți zeci de bărbați 
așteptându-și rândul. Simplul gând aproape că o făcu să vomite. 
Trebuia să aibă o discuție cu părinţii fetelor care organizaseră 
petrecerea din seara asta, dar bănuia că nu va fi de niciun folos. 

Imaginea prostituatei și a proxenetului avea un oarecare 
farmec, era ceva sexy în societatea actuală. Un film precum 
Pretty Woman a fost de ajuns să construiască această imagine, 
transformând prostituata dintr-o anonimă disprețuită într-un 
obiect al dorinţei, cu o viaţă împlinită. Dacă până și un miliardar, 
interpretat de Richard Gere, ar putea iubi o prostituată și ar 
putea să se însoare cu ea, atunci nu e așa de rău să cumperi 
servicii sexuale. În felul ăsta, chiar le faci o favoare fetelor. 

Ar fi fost mai bine dacă Sara nu ar fi lucrat atât de mult în ture 
de noapte? Dacă ar fi luat-o de la școală mai des ar fi putut să-i 
transmită valorile ei morale în alt mod decât ţinându-i prelegeri 


VP - 111 


la supărare, când oricum era prea târziu, sau după ce făcuse 
deja ceva care nu era pe placul Sarei. 

Când copiii erau mici, trebuise să lucreze ca să întrețină 
familia, deoarece Martin era ocupat cu emisiunile și producţiile 
fără prea mari beneficii financiare. Dar încercase să-și petreacă 
alături de copii tot timpul ei liber. După ce au mai crescut, Sara 
a presupus că se pot descurca singuri și i-a lăsat mai liberi. Dar 
poate că s-a înșelat. 

E tipic să-și asume ea responsabilitatea. În general, femeia își 
însușește greșeli care nu-i aparțin. 

Și Martin muncea mult seara. Dacă vizitele la pub, ca să 
discute cu artiștii și impresarii puteau fi numite muncă. Mai ales 
că dezvoltarea companiei a coincis cu adolescenţa Ebbei. Oare 
absenţa tatălui, mai mult decât absenţa mamei, era cauza 
atracției faţă de stereotipul prostituatei? 

Sara înțelegea că Martin trebuie să iasă cu clienţii și cu 
potenţialii parteneri de afaceri și știa că industria în care lucra 
se bazează foarte mult pe divertisment. Mulți dintre artiștii lui 
găseau oportunităţile profesionale în puburi, unde avea loc și 
socializarea. Dacă voia să aibă o relaţie bună cu ei, trebuia să 
iasă cu ei. Seara, în weekenduri și de sărbători. Nu era nimic 
neobișnuit. 

Nu le era întotdeauna ușor. 

Mai ales că Sara lucra cum lucra, iar soţul ei era adesea 
plecat în puţinele nopţi în care era ea liberă. 

Dar se străduia să se bucure pentru el. 

In tinereţe, Martin, care visase la o viaţă de om de 
divertisment, cânta la festivitățile de absolvire și își organiza 
propriile spectacole. Când nu a mai găsit de lucru ca actor sau 
cântăreţ, a devenit întreprinzător privat și după câteva încercări 
și-a dat seama că e bun în domeniu. Compania Dunder & Brak 
Scenproduktion a devenit cea mai mare agenţie artistică din 
țară și cel mai mare producător de spectacole. 

După aproape un deceniu, chiar când Martin se cam săturase, 
a primit o ofertă pe care nu o putea refuza. Să-și vândă munca 
de-o viaţă către Go Live, un gigant internaţional în management 
și producţie scenică, pentru o sumă ridicol de mare. Condiţia era 
să rămână la conducerea companiei încă zece ani. Și, în calitate 
de director, trebuia să respecte exigenţele noilor proprietari. 


VP - 112 


Spre disperarea Sarei, Martin folosise cea mai mare parte a 
banilor pe care îi primise în schimbul companiei pentru a 
cumpăra imensul apartament din centrul vechi. Și continua să 
lucreze ca de obicei, să facă exact ce se săturase deja să facă: 
ieșiri la pub, cu artiști aflaţi în vizită și cu muzicieni și actori 
locali. Munca în care cei mai mulți colegi erau femei tinere, între 
18 și 30 de ani. 

Sara nu putea să nu aibă prejudecăţi cu privire la industria 
divertismentului. Vedete, alcool, droguri, tinere, sex. Ca 
persoană cu autoritate, Martin putea, desigur, să profite la 
maximum de această situaţie. Prin urmare, îl forțase să-și pună 
pe biroul de la serviciu fotografii cu copiii și cu ea. La început, 
acest lucru i-a dat siguranţă; toată lumea putea să vadă că este 
tată de familie. 

Apoi i s-a făcut rușine că și-a folosit copiii drept arme. 

Mai târziu, începuse să se întrebe dacă Martin chiar ţinea 
pozele pe birou. 

Dar în seara asta nu lucra. În seara asta repeta cu trupa sa de 
garaj, CEO Speedwagon. Patru moși cu funcţii de conducere 
care se credeau ingenioși. Toţi se apropiau de cincizeci de ani, 
dar refuzau să renunțe la visul de rockeri. Aveau chitare 
scumpe, dar nu aveau public, și puţinele concerte le ţineau 
atunci când reușea vreunul dintre ei să-și convingă colegii de 
serviciu să angajeze trupa pentru o petrecere a firmei. Asta se 
întâmplase o singură dată la fiecare dintre companii, cu 
excepţia celei a lui Martin, unde nimeni nu îndrăznea să spună 
că s-a plictisit să mai asculte, șapte petreceri la rând, același 
rock obosit. Oricum, Sara își permitea mici ironii legate de 
visurile lui de vedetă rock. Erau preocuparea lui constantă. 

Dar uneori îl distrăgeau de la lucruri mai importante. De pildă, 
dacă ar fi fost acasă acum, poate că împreună ar fi reușit s-o 
convingă pe Ebba să-i asculte. Deschise televizorul ca să-și 
mute gândurile, dar nu reuși. Puse Prodigy pe sistemul stereo 
scump al lui Martin, marca Mcintosh, și conectă la el căștile 
scumpe marca Audeze. Nici măcar cu „Invaders must die” în 
urechi nu reuși să se gândească la altceva în afară de copii, soț 
și victima crimei. 

Se întinse pe o parte și se ghemui. Făcu un exerciţiu de 
imaginaţie, gândindu-se cum avea să fie viața ei de acum 
încolo. Viaţa ei, a fiicei ei, a fiului ei și chiar a lui Martin. 


VP - 113 


Ce-ar fi dacă și-ar schimba locul de muncă? 
Dacă ar fi să renunțe, ar fi contat în vreun fel tot ce făcuse 


pentru fetele vulnerabile? 

Le-a ajutat cu ceva că i-a deconspirat pe amatorii de servicii 
sexuale și pe proxeneți, că i-a speriat, că i-a demascat în faţa 
întregii lumi? 

Gândurile au continuat să vină mult timp după ce se 
terminase muzica. 


VP - 114 


15. 


Waran, Atenolol, Simvastatin, Amlodipin, Ramipril. Nu-și 
amintea denumirile celorlalte medicamente. 

O întreagă colecție. 

Albastru, galben, maroniu și alb. Împotriva fibrilației cardiace, 
a diabetului și a durerilor de picioare. 

De la Synjardy îi venea să facă pipi, ceea ce nu era o 
problemă acum, dar va trebui să-l evite pe viitor. Și apoi va lua 
un Alvedon cu acţiune prelungită, pentru genunchi și articulații. 
Pentru osteoartrită. 

Se resimțea încă după drumul cu bicicleta, picioarele parcă îi 
erau străpunse de cuțite. Intotdeauna simţea urmările efortului 
abia după câteva ore. 

Să ia o doză mai mare? 

Nu, era mult prea speriată de efectele secundare. 

Detesta bătrâneţea, dar nici tinereţea nu-i plăcuse prea mult, 
așa că nu avea niciun rost să se gândească cu nostalgie la 
trecut. Nu avea decât să meargă înainte. Deșurubă capacul 
sticlei de apă și luă pastilele. 

Din cauza căldurii, era foarte transpirată. În plus, simţea în 
piept efectul insulinei și fibrilaţia. Altă dată ar fi râs de toate 
astea, dar deja se simţea destul de rău. 

Până acum, călătoria mersese bine. Mașina pornise fără 
probleme după ce îi încărcase bateria. Anvelopele erau cam 
dezumflate, dar rezolvase la benzinăria din Trăkvista. La cel mai 
apropiat Konsum, își cumpărase mâncare și apă. Ochelarii de 
soare și șapca o ajutau să se deghizeze destul de bine. 

Işi luase toate pastilele, așa că acum simţea că are situația 
sub control. 

Mersul cu mașina era ceva complet diferit de mersul cu 
bicicleta. Călătoria era aproape relaxantă. Uitase, pentru o clipă, 
atât ce o aștepta, cât și ce lăsa în urmă. 

De la Brommaplan o va lua pe Ulvsundaleden. Era mai 
aproape, se gândi ea și, mai presus de toate, ar fi scăpat de 
camerele de supraveghere a traficului de după Tranebergsbron. 


VP - 115 


Avu o strângere de inimă gândindu-se că drumul trece atât de 
aproape de casa ei. 

— Acasă. 

Nu mai e. 

Se simţise vreodată acasă? Sau fusese doar un avanpost? 

Acum, mașina era casa ei. Un vechi Volvo rezistent. Avea 
pregătire temeinică pentru repararea celor mai des întâlnite 
defecţiuni, dar, sincer, spera să nu fie nevoită să umble la 
motor. 

Insuși liderul lor îi făcuse rost de această mașină, demult, în 
timp ce de închirierea hambarului se ocupase singură. Nici 
măcar lui nu-i spusese unde se afla acesta. Agneta fusese 
întotdeauna convinsă că trebuie să fie la fel de circumspectă și 
cu partenerii, și cu adversarii ei. 

Dar pe numele cui era mașina? Habar n-avea. Nu era scris 
nicăieri și nu putea fi pe numele liderului. Cetăţenilor străini nu li 
se permitea să dețină mașini proprietate personală în Suedia. 
Dar dacă avea un act de identitate suedez fals? Nici nu se punea 
problema că și-ar fi folosit numele real. Dintr-odată, deveni 
curioasă în legătură cu identitatea șefului ei, poate pentru că 
acum, când Stellan era mort, înțelegea că el o veghease în cea 
mai mare parte a vieţii, chiar dacă nu mai avuseseră niciun fel 
de contact de mai bine de un sfert de secol. La urma urmei, 
mașina menţinuse o legătură fizică între ei. Dar a cui era? 

Oare proprietarul știa măcar că o deţine? Dacă Agneta ar 
parcurge un drum cu taxă, cine ar primi o înștiințare de plată 
prin poștă? 

Era tot mai curioasă. 

__ ÎȘI scoase telefonul mobil și scrise un mesaj cu textul KOA879. 
II trimise la numărul Agenţiei Suedeze de Transport, 72503, și 
primi imediat un răspuns. 

Mașina nu fusese radiată. Era înmatriculată pe numele unui 
oarecare Lennart Hagman din Sollentuna. 

Să fie un complice ori cineva complet străin de cauză? 

Sau o persoană cu o identitate falsă? 

Nu avea nicio importanţă. 

In orice caz, nu acum. 

leși încet din parcarea magazinului Konsum, apoi semnaliză 
dreapta și o luă spre Tappstrâmsbron, Lovön și Bromma. 


VP - 116 


În spatele ei, văzu un tânăr în uniforma verde a magazinelor 
Coop ieșind din magazin cu câteva pliante în mână. Titlurile 
„Topul celor mai bine plătite ocupaţii din Ekerö” și „Cel mai bun 
vin la cutie pentru vară” fuseseră înlocuite cu unul nou, „Stellan 
Broman, mort - găsit ucis în casă”. 


VP - 117 


16. 


Martin ajunse acasă la ora 21. Cam devreme pentru o seară 
de repetiţii și nici foarte beat nu părea să fie. Işi rezemă chitara 
lui dragă de canapea, se apropie de Sara și îi dădu un sărut. 

— Copiii sunt acasă? întrebă el. 

— Olle este în camera lui. Ebba este la o petrecere tematică 
despre prostituate și proxeneţi. 

Sara îl privi pe Martin, urmărindu-i reacția. 

El nu avu nicio tresărire. 

— Despre prostituate și proxeneţi, repetă ea, în timp ce el se 
trânti pe canapeaua din fața televizorului și întinse mâna după 
telecomandă. 

Ezită și întoarse capul spre Sara: 

— Pe vremea mea nu exista așa ceva. 

— Martin, tu mă auzi ce spun? Fiica noastră este la o 
petrecere la care toţi cred că este distractiv să fii îmbrăcată în 
prostituată. 

— Da? 

— Tu știi cu ce mă ocup eu, nu? 

— Bineînţeles că știu, răspunse el cu telecomanda în mână. 

— Nu vezi nicio problemă în faptul că unor adolescenţi li se 
pare distractiv să joace roluri de prostituate și proxeneţi? 

— Ba da, normal că nu este bine. Realitatea este brutală. 

— Mă bucur că mă asculți și că repeţi tot ce spun eu. 

— Poftim? Nu doar repet. Chiar cred că este îngrozitor. Nu 
înţeleg cum faci faţă. Oricum, faci un efort fantastic. Fără tine, 
fetele ar fi lăsate complet în mâinile acelor porci perverși. 

— Nu este vorba despre mine, este vorba despre întreaga 
societate. Despre cum contribuie fiica noastră și prietenii ei la 
răspândirea unei imagini luminoase a prostituţiei, care permite 
ca rahatul ăsta să persiste. Și despre faptul că ei înșiși și-au 
format o imagine greșită în legătură cu asta. S-ar putea ca la 
petrecerea aia să fie fete care chiar cred că e în regulă să vinzi 
servicii sexuale, că ar putea aduce un venit suplimentar frumos. 
Că e același lucru cu a face sex de plăcere. Așa începe totul. Și 


VP - 118 


le distruge viaţa. Martin, gândește-te că și fiica ta ar putea 
crede așa ceva. Că vânzarea de sex nu reprezintă niciun pericol. 

— Nu, nu Ebba. 

— Dar dacă ar fi vorba despre altă fată? Ți s-ar părea mai 
bine? 

— Bun, spuse Martin, lăsând telecomanda din mână. Ce-i de 
făcut? 

— Să înceteze odată exploatarea sexuală. 

Martin oftă. Apoi, se îndreptă de spate și se întoarse spre 
Sara: 

— Mă refer la Ebba. Să stau de vorbă cu ea? 

Luă mâna Sarei în mâna lui și o privi drept în ochi. 

— Crezi că ar ajuta-o? întrebă ea. 

— Nu știu ce să zic. Mi se pare că ești supărată. Poate crezi că 
am greșit eu cu ceva. 

Sara își trase mâna. p 

— Nu doar tu. Nu fi atât de egocentric. Intreaga lume a greșit. 
Și mă sperie că nu mai e mult până când copiii noștri vor trăi în 
această lume și noi nu vom avea nicio putere să-i protejăm. 

— Ai dreptate. E al naibii de greu. 

— lar ei nu vor să fie protejaţi. Vor să se descurce singuri. Știu 
că e absolut firesc, dar nu-mi place deloc. O să aibă de-a face cu 
mulți idioţi. Când o să-și caute o slujbă, când o să meargă la 
puburi, când o să iasă în oraș sau o să călătorească. N-au nicio 
idee cât de dezgustători pot fi oamenii. Și nu trebuie neapărat 
să fie vorba de criminali și violatori. Doar gândul că ar fi măcar 
nepoliticos cineva cu unul dintre copiii mei îmi pompează 
adrenalină în vene. 

— Mmm... 

Se așternu tăcerea. Sara își dădea seama că nu ajungeau la 
niciun rezultat. Poate că și el simțea la fel. 

— Porneşte televizorul, spuse Sara şi Martin se conformă 
imediat. 

Ecranul uriaş se lumină, iar el alese canalul său preferat. 

Sport. 

O, Doamne. 

Sara se întinse la celălalt capăt al canapelei, încercând să-și 
alunge gândurile. În studio, trei comentatori sportivi făceau fel 
de fel de presupuneri despre modul în care se va desfășura o 
ligă plictisitoare de fotbal și despre cât timp va mai dura 


VP - 119 


recuperarea unui jucător neinteresant care fusese accidentat. 
Martin era numai ochi și urechi. 

Sara se uita la soțul ei și se întreba ce văzuse oare la el 
cândva, de s-a îndrăgostit. 

In școală, era cel mai arătos și cel mai popular băiat, așa că 
fusese marea ei cucerire. O victorie. O biată fată din Vällingby l- 
a cucerit pe cel mai popular tip din Bromma. Un fel de Dirty 
Dancing pe dos. Doar că nu mai erau în școală când l-a cucerit. 
Sara câștigase, dar retrospectiv. Și ce te faci cu premiul pe care 
îl câștigi? La ce folosește un trofeu? Pentru ea era ca o știucă pe 
care ai capturat-o în barcă după o luptă de câteva ore, ca apoi 
să constaţi că de fapt ai prefera o salată. 

Incă era un bărbat chipeș. Chiar foarte drăguţ, cu un aer 
tineresc. Inalt, cu ochi negri și un zâmbet fermecător. Dar parcă 
farmecul lui era prea juvenil. Dacă era să fie sinceră până la 
capăt, nu se maturizase. Purta părul lung, avea o trupă de 
amatori și îi plăcea să iasă la bere cu băieţii. Fermecător pentru 
un tânăr de douăzeci de ani, dar destul de trist când venea 
vorba de un bărbat de 46 de ani. 

De fapt, ce mai avea ea în comun cu Martin acum? Copiii. Nu 
mai aveau interese comune și nici viaţă sexuală. Când Sara 
spusese odată, în gura mare, că toţi bărbaţii sunt dezgustători, 
Martin simţise că se referise și la el. Nu înţelegea că ea avea 
nevoie de o experienţă sexuală pozitivă, care să contracareze 
toate mizeriile pe care le vedea în timpul serviciului, pe stradă și 
în bordelurile de apartament. 

Sara nu-și dorea să fie doar părinţi sau prieteni. Puteau, la fel 
de bine, să se comporte ca un cuplu. Să facă dragoste. Să se 
dorească unul pe altul. 

Martin se scuza că renunţase la încercarea de a o mai seduce 
spunând că ea devenise tot mai irascibilă. Dar în ochii Sarei 
erau două lucruri complet diferite. Sigur că era irascibilă. E ușor 
să spui că nu aduci acasă problemele cu care te-ai încărcat la 
serviciu, dar e mai greu de făcut. 

Sara observă că afară se întunecase. În secunda următoare, 
adormi. 


VP - 120 


17. 


„Halbstark! Oh baby, baby, Halbstark. Oh baby, baby, 
Halbstark. Halbstark nennt man sie!"22 

Suedezii se distrau pe cinste. Se îmbătau în fiecare seară, 
dormeau până la prânz, astfel încât toate activităţile de 
dimineaţă trebuiau anulate, iar Tomcat trebuia să găsească 
scuze de doi bani pentru toţi. După-amiaza târziu se puneau pe 
picioare, încet-încet, tremurând și încă mahmuri. Dar după 
prima gură de Bitburger o luau de la capăt. 

Cei doi, de la organizaţia studenţească S6dermanlands-Nerike 
din Uppsala, se aflau de o săptămână în vizită la organizaţia 
prietenă Burschenschaft Arminia din Marburg. Un tip cu alură 
militară, înalt de doi metri, cu capul ras și ochii obosiţi, și un 
astenic, un glumeţ incurabil, cu părul plin de fixativ. 

Cum se ridicau din pat, după-amiaza târziu, se instalau în 
Kneipen?* și turnau cu nemiluita bere pe gât, ceea ce se termina 
prost de fiecare dată. La o beţie cruntă, distruseseră atât de rău 
fosta sală de bowling de la subsol, încât nici măcar nu mai putea 
fi renovată. 

Făcuseră o partidă de scrimă, se fotografiaseră și publicaseră 
fotografiile pe reţelele de socializare, ceea ce îl determinase pe 
președinte să-l certe pe Tomcat și să-i reproșeze că au știrbit 
buna reputație a organizaţiei studențești. 

Făcuseră scandal la clubul de motociclişti Bremsspuhr, 
purtând chipiuri studențești, astfel încât a fost nevoie să 
intervină poliţia ca să calmeze spiritele. În tot acest timp, 
suedezii râdeau și glumeau. 

Cireaşa de pe tort fusese discursul incoerent ţinut la festivalul 
primăverii, într-o germană împiedicată, amestecată cu engleză 
și suedeză. Ceva despre tinerețe, ospitalitate și /ebensraum”. 
Condimentat cu toate înjurăturile pe care le învăţaseră în cursul 
săptămânii. Membrii asociaţiei de absolvenţi nu știau cine erau 
cei doi sau ce căutau acolo, dar au răspuns politicos când 


23 Versuri ale melodiei Ha/bstark, aparţinând trupei germane Die Toten Hosen. 
24 Bar (în Ib. Germană, în orig.). 
25 Spaţiu vital (în Ib. Germană, în orig.). 
VP - 121 


vorbitorii și-au încheiat discursul. Apoi au privit cum suedezii au 
dat fiecare pe gât câte o sticlă de vin sec și apoi au spart sticlele 
pe pardoseala de piatră. 

Pentru că studenţii de la Arminia aveau grijă de oaspeții lor, 
acum făceau un tur al orașului. Tomcat și Peter împrumutaseră 
mașina tatălui lui Peter, iar din CD-player răsuna un vechi album 
al legendarei trupe punk Die Toten Hosen. „Never Mind The 
Hosen - Here's Die Roten Rosen”. Un album făcut în glumă, cu 
versiuni în stil punk ale unor vechi șlagăre germane. Suedezii s- 
au distrat și au cântat încontinuu pe parcursul întregii călătorii. 
Țipau, încercând să fredoneze versurile. 

— Und sowas nennst Du nun Liebe, und sowas nennst Du nun 
Liebe, my Girl. La-la-la! 

Duhoarea de alcool a respirației lor se amesteca în mașină cu 
mirosul de picioare transpirate și cu cel de bere proaspăt 
deschisă. Pentru a treia zi în mașină cu doi idioţi, se gândi 
Tomcat, alias Thomas. 

Tipul cu alură militară vorbea întruna despre lagărele de 
concentrare, pretinzând că Rommel fusese, de fapt, un soldat 
genial și că producătorul cuptoarelor era Topf & Söhne. Ar fi fost 
interesant, dacă individul n-ar fi fost... complet imbecil. 

După burschenschaft-urile?* din Heidelberg și Bonn, vizitaseră 
o podgorie în Trier, iar acum se îndreptau către Hattenbach, 
orașul natal al lui Tomcat, pentru că, atunci când planificase 
călătoria, se gândise că vizitatorilor le-ar plăcea să cunoască 
niște tineri germani obișnuiți. După această săptămână, îi era 
clar că se vor plictisi de moarte sau vor face aprecieri ironice, 
dar acum era prea târziu să schimbe planul. Mama lui Tomcat îi 
aștepta cu cina pregătită. O să treacă ani de zile până o să-l 
ierte pe Thomas pentru că a venit la ea cu porcii ăștia. Și, ca și 
cum nu fusese suficientă bravada lor la beţie, suedezii 
începuseră să facă glume proaste pe seama numelui 
Hattenbach, imediat ce îl auziseră. Se pare că în suedeză prima 
parte a numelui însemna pălărie, iar „să fii în pălărie” era o 
expresie care însemna a fi beat. Judecând după râsul lor isteric, 
părea să fie cel mai amuzant lucru spus vreodată, deși lui 
Tomcat nu i se părea. 

Dar cel mai rău era lălăitul lor asurzitor. 


26 Organizaţii studențești (în Ib. Germană, în orig.). 
VP - 122 


— Alle Mädchen wollen küssen, und von der Liebe alles 
wissen... 

— No more, spuse Tomcat, oprind CD-playerul. 

O, Doamne. Și el se simțea mahmur. Timp de o săptămână, îi 
cărase peste tot pe suedezii ăștia beţivi și fusese nevoit să 
prezinte scuze membrilor seniori din burschenschaft care 
participaseră la întruniri, toți medici, directori și miniştri. Işi 
văzuse spulberate şansele de a obține un loc de muncă prin 
organizația studențească Arminia. 

| se părea că toți îl învinovățeau pe el pentru ce se întâmpla. 

În realitate, neșansa lui fusese că se înscrisese ca voluntar 
când Arminia urma să fie vizitată de doi studenţi de la 
organizaţia prietenă din Suedia. Nu el alesese cine avea să vină. 

Acum îi zvâcneau tâmplele. 

Încă o noapte. Apoi se întorceau la frumosul castel de pe 
dealul din Marburg pentru o cină de adio, după care plecau 
acasă. 

Tomcat își dorea să doarmă două săptămâni. 

Cel puţin. 

Nu-i păsa de examenul de joia următoare. Nu avusese timp să 
înveţe nicio secundă în ultima săptămână. Ar trebui să fie fericit 
dacă nu rămâne cu leziuni cerebrale ireversibile. In situaţia 
dată, supraviețuirea era mai importantă decât studiul. 

— Mai pune o dată Halbstark, urlă pletosul. 

— Nu, spuse Tomcat. Gata cu Hosen. 

Totuși, dacă spera la o clipă de liniște se înșela, deoarece, în 
același moment, suedezul începu să cânte cât îl ţinea gura 
imnul Arminiei: 

— Felsenkeller, Felsenkeller, lustige Heimaaaaaat... 

— Do you know, spuse tipul de doi metri aplecându-se spre 
Tomcat și Peter, care stăteau pe scaunele din faţă. /n Swedish, 
„Heimat” sounds like „hajmat”, shark food. 

Când zdrahonul izbucni într-un hohot de râs stupid, lui Tomcat 
îi venea să moară. 

Și chiar se întâmplă. 

Mai erau doar câţiva kilometri până la Hattenbach când 
șoseaua a explodat sub cei patru studenţi mahmuri. Explozia a 
zguduit pământul, iar zgomotul ei asurzitor s-a auzit pe o 
distanță de câţiva kilometri. 


VP - 123 


Mașina tatălui lui Peter a fost spulberată, iar cele patru trupuri 
au fost sfârtecate, implacabil și brutal, ca de un măcelar 
neglijent. Pielea le-a fost arsă și carbonizată de unda de șoc și 
de căldură. Degetele de la mâini și de la picioare și trăsăturile 
feței le-au fost complet șterse. 

Fragmente de corpuri umane și rămășițele contorsionate și 
carbonizate ale mașinii au fost propulsate zeci de metri în aer, 
apoi au căzut înapoi pe pământ, ca o ploaie de asfalt, tablă și 
sânge. 

Pe cealaltă bandă, două mașini care se apropiau au zburat în 
aer în același timp. Dar erau mai departe de locul exploziei, iar 
scâncetul înfricoșat și sfâșietor al muribunzilor s-a auzit timp de 
aproape o jumătate de oră. Apoi s-a lăsat liniștea. O liniștite 
adâncă. 


VP - 124 


18. 


Turnul alb domina peisajul ca un far. Dar un far aflat pe uscat. 
Ca și cum marea s-ar fi retras, lăsând în urmă un semnal de 
alarmă care nu mai avea niciun scop. 

Agneta habar n-avea că există atât de multe păduri și parcuri 
naturale așa de aproape de centrul Stockholmului. În ciuda 
faptului că trăise cea mai mare parte a vieţii în capitală, nu 
fusese niciodată în Norra Djurgården sau în Stora Skuggan. 
Auzise de ele și știa că se află undeva între Royal Djurgărden, 
universitate și arhipelag, dar nu avea foarte clar în minte 
așezarea lor. Nu se gândise niciodată unde se află. Stând acum 
în faţa turnului alb, se simţea ca în mijlocul unui peisaj de basm. 

Doar că totul se întâmpla în realitate. 

Simţi greutatea pistolului Makarov pe coapsă în timp ce se 
îndrepta spre spatele clădirii turnului. Parcase mașina departe, 
în orașul nou, cu case din piatră ridicate în doar câţiva ani la 
marginea parcului. 

Un ucigaș mai tânăr ar fi folosit altă armă, ca să nu fie prins 
cu un pistol care putea fi asociat cu alte crime. Dar pentru ea nu 
conta numărul de crime cu care ar fi putut fi asociată și nici 
dacă pedeapsa ar fi fost mai dură. Singurul lucru care conta era 
să-i găsească pe toţi și să-i extermine. Orice altă variantă ar fi 
fost un eșec. Dacă reușea, nici nu mai conta dacă o aresta 
poliția. Sau, mai degrabă, serviciile de securitate. 

| se promisese ajutor în cazul în care nu s-ar fi descurcat, dar 
nu se punea problema. Nu putea eșua și, mai ales, nu după 
atâţia ani. Gândul că o să fie închisă pentru tot restul vieţii nu o 
îngrijora  câtuși de puţin. Tocmai se eliberase dintr-o 
condamnare pe viaţă, iar intrarea într-o nouă formă de 
captivitate nu însemna nimic. Spre deosebire de sinele ei mai 
tânăr, acum își dădea pe deplin seama că ar putea da greș și ar 
putea fi arestată sau ucisă. Sentimentul nemuririi specific 
tinereţii dispăruse de mult. Locul lui fusese luat de un realism 
profund. 

Și spre deosebire de ea, cea de atunci, acum nu mai avea 
mare lucru de pierdut. Era prea bătrână. În plus, față de alţi 


VP - 125 


oameni, chiar avusese un scop bine determinat în viață, o 
adevărată chemare. Aceasta fusese alegerea ei pe care a făcut- 
o cândva și și-a asumat-o. Odată pentru totdeauna. 

Deși nu era pe deplin convinsă că va reuși, se bucurase sincer 
când primise în sfârșit apelul telefonic. Că nu murise înainte să 
aibă posibilitatea să-și ducă la îndeplinire misiunea pentru care 
fusese pregătită. Ca și cum prințul Charles ar muri înainte să 
apuce să devină rege. 

Dar acum se întreba dacă să forțeze încuietoarea sau pur și 
simplu să sune la ușă. Știa că bărbatul aștepta un mesaj, dar nu 
știa dacă avea încredere în ea. În cazul în care nu era singur și 
avea pregătită o capcană, era o idee bună să-l ia prin 
surprindere. 

Dacă avea un câine? 

Chiar nu și-ar fi dorit. Deși iubea câinii, n-ar fi avut de ales 
dacă ar fi apărut unul. Nu putea decât să-l împuște. Nu mai avea 
încredere în tehnicile silenţioase, nici nu era sigură dacă 
fuseseră eficiente vreodată. Nu avea nicio garanţie că 
instructorii ei de luptă corp la corp nu fuseseră niște simpli 
amatori. Nu auzise despre nicio misiune sau sarcină în care să fi 
pus în practică aceste abilități. N-ar surprinde-o nici dacă ar afla 
că în serviciile de informaţii și în grupurile de crimă organizată s- 
ar ascunde un număr considerabil de mitomani entuziaști. IB 
fusese cu siguranţă plin de amatori furioși. 

Când văzu că ușa avea o yală banală, se decise pe loc să o 
forțeze și să se strecoare. E nedrept că oamenii care trăiesc într- 
un loc așa de frumos sunt atât de feriţi de spargeri, încât nu se 
văd nevoiţi să-și monteze încuietori sigure. 

Reuși să deschidă ușa în doar câteva minute. Văzu cum în 
faţa ochilor îi apare, milimetru cu milimetru, o scară în formă de 
spirală care urca de-a lungul peretelui exterior rotunjit. lar în 
interiorul scării se vedeau ușile apartamentelor aflate la etaje 
diferite, ca și cum s-ar fi aliniat spre cer. Ce clădire ciudată! 

Urcă scările la fel de încet și de grijuliu cum deschisese ușa. 
Își așeza piciorul pe marginea fiecărei trepte și împingea încet- 
încet înainte, apăsând tot mai tare, până când își găsea centrul 
de greutate. Fiecare pas dura o jumătate de minut. 

Scara urca mai departe, dar la primul etaj se vedea o lumină 
caldă prin crăpătura de jos a ușii și dinăuntru se auzea muzică 
clasică. 


VP - 126 


Se aplecă și aruncă o privire în sus, dar la etajele de deasupra 
era întuneric. Ar fi trebuit să ia planul clădirii de la Biroul de 
urbanism. Dar acoperirea ei perfectă ca soţie a lui Stellan 
Broman avea dezavantajul că putea fi recunoscută aproape 
oriunde, de orice persoană trecută de vârsta de patruzeci de 
ani. lar dacă vreun biet funcţionar cu ochii obosiţi ar fi citit că s- 
a găsit un cadavru într-o clădire după ce ea ar fi cerut planul 
clădirii cu pricina, mai mult ca sigur că poliţia ar fi aflat. Știa că 
serviciile de securitate și de contraspionaj din ţară erau mai 
profesioniste în prezent. Erau capabile să pună totul cap la cap. 

Nu avea rost să riște. 

Dură trei minute să împingă, încet, mânerul ușii. Când ușa se 
deschise un milimetru, muzica se auzi mai tare. Părea să fie 
Mahler. Dacă nu cumva se înșela. Altă dată, știa pe dinafară 
toate lucrările importante ale marilor compozitori, pe lângă 
povești și anecdote bine alese despre procesul lor de creaţie. 
Muzica, literatura, arta - educaţia clasică, chiar asimilată 
mecanic - fuseseră un instrument surprinzător de eficient în 
activitatea ei. 

Nu era obișnuită să-și lase gândurile să rătăcească așa, 
riscând să-i pună viaţa în pericol. Încercând să-și alunge 
amintirile, se concentră asupra prezentului și împinse ușa cam 
prea repede. In momentul în care își dădu seama de greșeală, îl 
văzu pe bărbat citind în fotoliu. 

Kellner. 

Bărbatul se ridică în picioare când o văzu și, spre surprinderea 
ei, îndreptă spre ea un pistol. În aceeași clipă, ridică și ea 
instinctiv pistolul și trase. 

Fusese mai rapidă, așa că glonţul lui nimeri în tavan. Bărbatul 
ţipă și căzu la loc în fotoliu. 

Cel puţin partea asta funcţiona - reflexul de a trage fără să se 
gândească, în cazul în care corpul sesiza un pericol. 

Totuși, bubuitul armei o înspăimântase. Nu pentru că nu ar fi 
fost obișnuită - trecuseră doar câteva ore de când trăsese cu 
arma -, ci pentru că fusese așa de atentă să se strecoare fără să 
fie observată. Işi calibrase urechea să asculte sunete foarte fine, 
iar bubuitul pistolului a avut un efect contrar. 

inaintă cu arma ridicată spre bărbat. Îi smulse revolverul din 
mână și-l băgă în buzunar. Era un Smith & Wesson Snub Nose 
38. Ciudată alegere. 


VP - 127 


— Cine te-a trimis? o întrebă el. 

Agneta nu-i răspunse. 

— Câţi sunt morți? 

ÎI urmări cu privirea și observă că avea laptopul deschis, pe 
măsuța de cafea. Pe site-ul Aftonbladet. 

„Unchiul Stellan, mort - găsit ucis în acasă”. 

S-a aflat deja. La naiba. 

Citi în grabă titlul. 

„Găsit de fiică”. 

La naiba, își zise ea din nou. 

Aflaseră și nepoții că bunicul lor era mort? Oare Lotta și Malin 
le-au spus deja? Din fericire, nu fuseseră foarte apropiaţi de 
Stellan. Totuși, unde își închipuiau că s-ar afla ea? Bunica lor 
iubită. Inima Agnetei tresări la gândul că nepoţii ar putea fi 
îngrijoraţi din cauza ei. 

— Ce vrei? întrebă rănitul. Tu ești... Ce știi? Sau și pe tine te 
urmăresc? 

Părea să-și fi dat seama că era soţia lui Stellan. Nu părea însă 
să bănuiască că aparținea lumii lor. 

— Spune-mi, spuse Agneta. 

— Nu l-am împușcat eu, dacă la asta te referi, răspunse el. 

Dar ea știa deja. 

— Codurile, spuse ea. Unde urmează să vă întâlniți? 

El o privi fără să-i răspundă. 

Chiar așa, de ce ar ceda în fața ei? Aparţineau aceleiași 
generaţii, aveau aceeaşi motivaţie ideologică, acelaşi 
devotament. 

În spatele lui se aflau CD-uri pe rafturi încastrate de-a lungul 
tuturor pereţilor. Sute, dacă nu chiar mii de ore de muzică 
clasică, adunate la un loc. 

Cine mai ascultă CD-uri în zilele noastre? 

Se uită din nou la el. Era evident că avea dureri din cauza 
rănii, dar nu lăsa slăbiciunea să i se citească pe faţă. 

Kellner. 

Zeci de ani, fusese unul dintre numele de cod cele mai 
importante, dar acum Agneta avea ocazia să dea un chip celor 
șapte litere. O faţă îmbătrânită. Dură, dar fleșcăită. Avea chelie 
în vârful capului, înconjurată de o coroană de păr complet 
încărunţit. Clipea enervant de des din ochii albaștri, apoși. 
Trupul bătrân era gârbovit, iar pantalonii îi stăteau cam sus în 


VP - 128 


talie. Purta o cămașă cu mâneci scurte, în carouri, și avea 
unghiile îngrijite. 

Un om bătrân. 

Demult, când se mutase în acest turn alb, se gândise el vreo 
clipă că o să vină într-o bună zi cineva ca ea, cu o armă în 
mână, să-l amenințe chiar aici? 

Agneta Broman. O figură complet nesemnificativă pentru el. 
Dar care avea acum puterea să-i hotărască soarta. O adevărată 
Nemesis care se răzbuna pe el din cauza tragicelor alegeri 
greșite din trecutul lui. 

— Ce instrucţiuni ai primit? îl întrebă. 

— Pentru ce? 

— In cazul în care ar fi reactivată reţeaua. 

— N-am primit niciuna. 

Agneta îl lovi cu patul pistolului peste nas. Nu mai avea 
aceeași forță ca în tinerețe, dar o lovitură cu pistolul doare 
oricum. Bărbatul ţipă. 

Din gură începu să-i curgă sânge, care se scurse peste bărbie 
și-i pătă cămașa în carouri. Părea furios, dar și surprins. 

— Mi s-a spus că urmează să primesc ordine, să fiu pregătit. 

— Pentru ce? 

— Nu știu. 

ÎI lovi din nou. 

— Unde urmează să te întâlnești cu Suleiman? 

— Cu cine? 

— Cu Abu Rasil. 

— Nu știu. Urmează să primesc instrucțiuni. 

Acum i s-a dezlegat limba. Pare dispus să coboare garda. 

— Unde sunt codurile? întrebă Agneta. 

— Ce coduri? 

Ea luă pistolul, ochi și-l împușcă în genunchiul drept. Bărbatul 
urlă de durere, agitându-se și zvârcolindu-se în fotoliu. Agneta 
deschise televizorul și butonă până găsi un film de acţiune cu 
Împuşcături și multe ţipete. Il dădu mai tare. Spera să nu fi 
chemat nimeni poliţia. Apoi se întoarse spre Kellner și îi trase o 
palmă peste obraz. 

— Ce coduri?! strigă el disperat. Nu știu la ce coduri te referi! 

— iți mai dau o șansă, spuse ea, îndreptând ţeava pistolului 
către celălalt genunchi. 


VP - 129 


— Nu, nu, nu! Nu știu nimic! Nu știu nimic! Poţi să-mi iei toţi 
banii. Am o sută de mii în bancă. l-ai! 

ÎI privi adânc în ochi și văzu doar panică. Nu părea să ascundă 
vreun secret. Luă singura decizie posibilă în acel moment, își 
băgă mâna în buzunar și pipăi conţinutul. 

Să-i arate ce avea acolo? 

Să-i dezvăluie de ce făcea ceea ce făcea și de ce trebuia el să 
moară? 

Nu. 

Ea construia o lume pe care el nu avea s-o vadă niciodată. 

Mută arma ţintind fruntea și trase. Capul se clătină, dar corpul 
bărbatului fu ţinut pe loc de fotoliu. Apoi mai trase un glonţ în 
cap, ca să se asigure că e mort, iar el rămase nemișcat. 

Nu, chiar nu știa nimic despre coduri. 

La naiba. Doar nu-l putea lăsa să trăiască. 

Se consola cu gândul că era nimica toată ce-i făcuse ea în 
comparaţie cu ce-ar fi păţit dacă l-ar fi prins ceilalţi. 

Oricum, el nu era decât un mic pion care cunoștea adevărul. 

Doi morți, mai rămân doi. 

În acel moment, în încăpere pătrunse o lumină albastră. Se 
îndreptă repede spre fereastră și se uită afară. Se temuse de ce 
era cel mai rău, iar temerile ei se adeveriseră. Afară se vedea o 
mașină de poliţie, cu girofarul pornit. Auzi sunete de pași pe 
pietriș, o ușă deschizându-se și voci. Urmară alţi pași, apoi sună 
interfonul. 

Ce să facă? 

Să stea ascunsă și se aștepte? 

Nu vedea prin preajmă nicio cale de evacuare; nu se gândise 
atât de departe. Idioată. Idioată bătrână și decrepită. 

Oare vor pleca? Televizorul ar fi putut fi o explicaţie pentru 
prima împușcătură. Totuși, presupuse că vecinii au dat telefon 
imediat ce au auzit-o, din moment ce polițiștii se aflau deja aici. 
Dar dacă o să audă televizorul pornit și o să vadă că nu le 
deschide nimeni, poate că o să încerce să forțeze intrarea. Și 
oricât de bine pregătită ar fi fost odată, nu o încânta deloc 
gândul să se angajeze acum într-un schimb de focuri cu niște 
tineri ofițeri de poliție, într-un spaţiu închis. 

Însă nu avea de ales. 

Cel mai bine era să încerce să-i ia prin surprindere. 


VP - 130 


Se strecură din nou pe scări, se opri în ușa apartamentului 
aflat cu un etaj mai jos, ridică pistolul și îl îndreptă direct spre 
ușa imobilului, ţinându-l la înălţimea pieptului. 

Poliţiștii sunară din nou. Sonorul televizorului se auzea clar de 
sus. Vor intra sau vor pleca? 

Rezultatul era incert și nu-și putea risca misiunea. Așa că își 
făcu un plan. 

Urcă din nou scările și văzu că și Kellner avea un telefon fix. 
Probabil că doar spionii bătrâni mai au. 

Sună la 112 și explică, pe un ton șoptit și șuierat, că sună 
cineva la ușa ei și ţipă, iar ea e speriată, pentru că fratele ei, la 
care venise în vizită, nu era acasă. Nu cunoștea pe nimeni în 
Stockholm și credea că este vorba de niște hoţi. Dădu adresa și, 
după un timp, operatorul îi spuse că la faţa locului venise o 
patrulă și că, probabil, polițiștii sunaseră. Agneta explică, pe 
același ton înspăimântat, că nu are de gând să deschidă 
nimănui, oricine ar fi fost. Avu grijă să stea lângă televizor în 
timp ce vorbea la telefon, astfel încât operatorul o întrebă, în 
cele din urmă, ce se auzea, iar Agneta îi răspunse că este 
televizorul. 

Manevra păru să funcţioneze, deoarece după câteva minute 
polițiștii plecară. 

Agneta schimbă de pe canalul de filme de acţiune pe unul de 
știri și nu trecură mai mult de câteva minute până auzi 
vorbindu-se despre moartea lui Stellan. Despre cariera lui, 
despre sfârșitul său violent, despre actele de violenţă tot mai 
frecvente. Despre inocenţa pierdută a Suediei, despre 
prăbușirea statului social. 

Închise televizorul. 

Își închipuise că va avea la dispoziţie câteva zile, până să fie 
găsit Stellan, dar acum trebuia să ia în considerare faptul că ar 
putea să atragă și ea atenţia. Nu fusese menţionată la știri, așa 
că presupunea că poliţia păstrase discreţia asupra dispariţiei ei. 
Întrebarea era ce credeau că i s-a întâmplat. 

Intră în bucătărie și căută o foarfecă. Merse la oglinda din 
baie și își spălă machiajul de pe față. Kellner nu avea decât 
săpun, dar îi era suficient. Apoi luă foarfecă, se aplecă deasupra 
chiuvetei și își tunse periuță părul alb, șuviță cu șuviță. 

Văzu în oglindă o persoană complet diferită. 

Mai bătrână, cu trăsături mai dure. 


VP - 131 


Așa și trebuia, să fie altcineva. 

De fapt, fusese tot timpul altcineva. 

Strânse părul tăiat, îl aruncă în toaletă și apoi spălă ultimele 
fire de păr de pe chiuvetă. 

Se îndreptă spre ușa de la intrare și se uită în urmă. 

Kellner nu-i mai stătea în cale, dar se scurtase și timpul care îi 
mai rămăsese pentru a acţiona în voie. 

Trebuia să se grăbească să ajungă la Ober. 


VP - 132 


19. 


Se trezi la 3 dimineaţa. Martin o învelise cu o pătură, iar ea 
transpirase leoarcă, în noaptea fierbinte de vară, dar aprecie 
grija lui. Poate că încercase s-o trezească și să meargă la 
culcare împreună. Sara știa că era aproape imposibil să fie 
trezită când adormea pe canapea. Altă dată, Martin o aștepta să 
se trezească și abia atunci se ridica și mergeau împreună în 
dormitor. Cu timpul, înțelesese că putea dura câteva ore, așa că 
o lăsa să doarmă. 

Acum se trezi cu un puternic sentiment neplăcut, pe care 
încerca să și-l explice. 

Ebba. 

Când se uită la telefonul mobil și văzu că era ora 3 și nu 
primise niciun semn de la fiica ei de nouăsprezece ani, care 
plecase în oraș îmbrăcată aproape în lenjerie intimă, intră în 
panică. În același timp, încercă să-și stăpânească îngrijorarea, în 
cazul în care Ebba era încă la petrecere și totul era în regulă, ca 
să n-o facă pe fiica ei să creadă că nu avea încredere în ea. 

Dar ce petrecere de absolvire era aceea care ţinea până la 3 
dimineaţa, într-o zi de luni? 

Trimise un mesaj: 

„Ce faci?” 

Apoi așteptă. Se ridică și se spălă pe dinţi, ca să-și facă de 
lucru. 

Nu primi niciun răspuns. 

Se ușură, își curăţă machiajul, își perie părul. 

Tot niciun răspuns. 

Mai trimise un mesaj. Mai direct. 

„Unde ești?” 

După trei minute, niciun răspuns. 

Sara o sună. Tot nu primi niciun răspuns. 

Acum se îngrijoră de-a dreptul. 

Sună la urgențe și se prezentă, întrebă dacă au primit 
reclamaţii de atacuri asupra vreunei adolescente. 

Nimic de genul ăsta. 


VP - 133 


Scandaluri cu cuțite, între bărbaţi tineri. Bătăi la beţie. 
Conducere neglijentă. 

Nu fuseseră nici violuri, nici agresiuni asupra vreunei fete. 

La naiba, poate că Ebba era prea beată ca să audă telefonul 
mobil. In cazul ăsta ar pedepsi-o... 

Sara își alungă gândul. Nu putea s-o boscorodească, până nu 
știa dacă totul era bine. Dar în hainele alea... N-ar fi trebuit s-o 
lase să plece de acasă îmbrăcată așa. 

O sună din nou. 

De data aceasta, fiica ei îi respinse apelul. 

Sara se înfurie și îi scrise un mesaj cu majuscule: 

„RĂSPUNDE CÂND TE SUN!” 

Apoi îi trecu prin minte că poate nu Ebba, ci altcineva 
respinsese apelul, ceea ce o făcu să se îngrijoreze de-a binelea. 

In cel mai fericit caz, cineva îi furase telefonul, iar ea era 
izolată undeva și nu putea să sune acasă sau să cheme un taxi. 
Dar în cel mai nefericit caz, persoana care îi furase telefonul ar fi 
putut și să-i facă rău. 

Sara se hotărî să plece. Trebuia să-și caute fiica. 

Unde se ţinea acea petrecere? Oare ar fi putut găsi vreo 
invitaţie pe biroul Ebbei? 

Sara o sună iarăși în timp ce se îndrepta spre camera ei, iar 
Ebba îi respinse din nou apelul. Sau poate altcineva. 

Când deschise ușa camerei, Sara o văzu pe fiica ei punându-și 
telefonul mobil pe noptieră, întorcându-se pe cealaltă parte și 
începând să sforăie. Ebba îi respinsese apelul Sarei pentru că 
dormea. lar la primul apel nici măcar nu se trezise. 

Era acasă. 

In cameră duhnea a fum și a alcool, dar în clipa asta n-o 
deranja. Chiar deloc. Căci Ebba se afla acolo, în cămașa ei de 
noapte roz și dormea. Acasă. In siguranță. Sara se uită la 
corsetul întins pe jos, lângă ciorapii de plasă și chiloţi din 
dantelă. 

Fata ei purtase această ținută? Chiar dacă era doar o 
distracţie, tot i se părea foarte ciudat. Indiferent care ar fi fost 
părerea ei asupra temei prostituata și proxenetul. 

Fiica ei era deja mare. 

Avea dreptul să facă propriile alegeri. 


VP - 134 


20. 


— Petrecerile, spuse el, zâmbind ca pentru sine. De petreceri 
își aduce aminte toată lumea. Și de toată atenţia pe care o 
atrăgea Stellan în drumurile lui prin ţară. Uneori erau mii de 
oameni care se înghesuiau să-l vadă, să-i vorbească sau să dea 
mâna cu el. 

Spunând asta, izbucni într-un hohot de râs răgușit, ca un 
nechezat de cal, care îi declanșă o nouă criză de tuse. Își duse 
inhalatorul la gură și inspiră. 

Lelle Rydell, vechiul lui om de încredere, omul cu ideile și 
scenaristul. Însoţitorul fidel al lui Stellan Broman mai bine de 
două decenii. 

Trebuie să fi fost mult mai tânăr decât Broman și în vocea 
fostului om de televiziune, aflat la pensie și bolnav în fază 
terminală, încă se simțea admiraţia învăţțăcelului fată de 
mentor. 

Locuia într-un apartament cu două camere, într-una dintre 
casele în stil funcţionalist dintre Ladugårdsgärdet şi 
Tessinparken. Sara deduse că aici locuise în cea mai mare 
partea a vieţii lui profesionale. Înțelesese că Gärdet și 
Ostermalm îi atrăgeau pe mulţi dintre foștii angajaţi ai SVT, pe 
toţi cei care lucraseră în televiziunea suedeză în anii 1960-1970. 
Acum toată lumea de la SVT locuia în cartierul Söder și în 
suburbiile de sud. Circulau toţi cu autobuzul 76, ca școlarii din 
SUA în anii 1960. 

— Știaţi că unchiul lui Kissinger a locuit în această casă? 
întrebă Rydell uitându-se la ea. Până în secolul XX. Scria 
„Kissinger” pe tăbliţa de la intrare. Și, odată, când a fost în 
Suedia, nepotul lui, secretarul de Stat, a venit aici cu o coloană 
lungă de limuzine, de mașini de poliţie și de motociclete, în 
vizită la unchiul lui. A intrat, păzit de serviciul secret pe scări, 
până în curtea din spate. A trebuit să arăt actele ca să pot lua 
liftul. 

Da, era evident că locuia de mult timp aici. 

— Nu știam, spuse Sara, incapabilă să-și amintească ce 
avusese atât de special Kissinger. 


VP-135 


Ceva în legătură cu Nixon, cu războiul din Vietnam sau cu 
ambele? În orice caz, îi știa numele. 

Dar ea dorea să-l audă vorbind despre unchiul Stellan. 

După câteva căutări online și câteva telefoane, îl găsise pe 
acest Lelle, care lucrase mulţi ani alături de Stellan. Până acum, 
nu-i spusese nimic care să o poată ajuta să rezolve crima. Dar 
aflase multe despre cifrele de audiențe, despre scrisorile 
admirative, dar și despre reclamaţiile hipersensibile trimise de 
telespectatori către Consiliul Audiovizualului, care nu au condus 
însă niciodată la o concediere. 

Și despre petreceri. 

— Spuneţi-mi mai multe, spuse Sara. 

Rydell zâmbi. 

— A închiriat toată Gröna Lund pentru petrecerea de 
pensionare. Și tot muzeul Skansen, în anul următor. Și odată a 
reușit să închirieze muzeul Vasa, pentru o „Bătălie navală”. Toţi 
participanţii erau îmbrăcaţi în pirați, iar berea era servită din 
butoaie. Cred că a fost prezent acolo însuși regele. Asta a fost 
cu mult înainte să aibă copii. 

— Participau mulți oameni influenţi la petrecerile lui? 
Politicieni, directori? 

— Toată lumea importantă. Și apoi noi, redactorii lui. A avut 
mereu grijă de colegii săi, asta era cu adevărat uimitor la el. Alţii 
care ajung vedete uită repede de vechii lor prieteni și petrec 
doar cu alte vedete. Dar nu a fost cazul lui Stellan. La naiba, 
putea sta de vorbă cu un miliardar și, dacă se întâmpla să treci 
pe acolo, te striga și te prezenta ca și când ai fi fost vreun geniu. 

Lui Rydell aproape că îi dăduseră lacrimile. 

— Era fantastic. Odată am stat pe o canapea lângă un 
ministru și o vedetă sportivă, discutând despre poziţii sexuale. 

Izbucni în râs, declanșând o nouă criză de tuse și inspiră din 
nou din inhalator. 

— Cred că nu am ajuns la o concluzie comună, continuă el. 
Unul s-a pronunţat pentru poziţia pe la spate, altul pentru 
poziția misionarului, altul pentru 69, dacă îmi amintesc bine. 

Rydell se pierdu din nou în amintiri. 

— La Stellan te simţeai ca într-un sanctuar. Era interesant să 
vezi, adunaţi la un loc, politicieni în funcţie, artiști mari și 
regizori de top, dezlănţuiţi de-a binelea. Dar el, Stellan, nu-și 
pierdea niciodată controlul. Niciodată. El era atent cu toți, 


VP - 136 


vorbea cu toată lumea și îi ajuta pe cei care erau prea beți să 
urce în taxi. 

— Era de fată și soţia lui? 

— Agneta?  Categoric. Era o gazdă minunată. Făcea 
prezentările, se asigura că toată lumea are de băut. Îi întâmpina 
pe toți, zâmbind, făcându-i să se simtă bineveniţi. Atât Stellan, 
cât și Agneta cunoșteau o mulţime de detalii despre fiecare 
invitat. li întrebau despre copii și nepoți, despre soțiile bolnave 
și despre casele de vacanţă pe care urmau să le renoveze. 

— Despre Germania de Est? 

— Poftim? 

— A vorbit Stellan vreodată despre Germania de Est? 

— Nu. 

Rydell părea surprins. 

— Nu? întrebă Sara. Nici de bine, nici de rău? Nu vă amintiţi 
să fi vorbit chiar nimic despre Germania de Est? Sau RDG? 

— Am avut, uneori, în emisiune invitaţi din Germania de Est. 
Cântăreţi. Poate vreun trubadur. Ei bine, și un scriitor despre 
care Stellan spunea că ar merita să primească premiul Nobel. 
Nu-mi amintesc numele lui, așa că probabil că nu l-a primit. 

— Dar la petreceri? 

— Dacă veneau est-germani? Poate. Nu știu. Erau mai ales 
suedezi. Celebrităţi și femei frumoase. 

— Era implicat politic? 

— Deloc. Adică era implicat. Îi păsa de omul de rând, îl 
deranjau nedreptăţile. Și da, milita pentru pace. Se dedica luptei 
pentru dezarmare. Dacă asta poate fi numită implicare politică. 

— Pentru pace? 

— Da. Pentru a opri războiul nuclear. 

e 

— Da, bineînţeles că toată lumea îl iubea. Avea puterea să 
adune oamenii la un loc. 

Marks Olle Boo avea peste 80 de ani, dar ochii lui de un 
albastru deschis străluceau de energie, deși erau destul de 
lăcrimoși. Era scund și gârbovit, dar părea că nu se lasă doborât 
de bătrâneţe. Părul lung și cărunt începuse să i se rărească, dar 
se vedea că în tinereţe fusese ca o coamă de leu. Ceea ce îi mai 
rămăsese îi cădea în bucle mari pe umeri. Purta pantaloni kaki 
cu multe buzunare, de sus până jos, în care părea să aibă tot 


VP - 137 


felul de lucruri, și o tunică în dungi albastre și albe. Avea 
degetele noduroase și făcea cu ele gesturi convingătoare. 

Sara se documentase și aflase că Boo fusese una dintre 
figurile proeminente în mișcarea suedeză pentru pace. Un 
entuziast și un lider care condusese sute de proteste și de 
acţiuni, fusese arestat de poliție de zeci de ori și apăruse în 
nenumărate emisiuni de dezbateri și articole de presă. Nu dădea 
impresia că ar fi pe cale să-și părăsească apartamentul mic și 
curat din zona gării Sodra din Stockholm și să se mute la un azil 
de bătrâni. Pe pereţi se vedeau sute de bibliorafturi și mii de 
cărţi, iar lângă un fotoliu, pe podea, se afla un teanc de cărți. 
Sara avu impresia că Boo nu păstra bibliorafturile doar ca pe 
niște simple amintiri, ci lucra activ cu ele. 

— Ni s-au alăturat multe așa-zise vedete, continuă el. Hasse și 
Tage, Sara Lidman, tot felul de oameni. Și susţinătorii războiului 
au încercat să ridiculizeze acţiunea militantă pentru pace, 
considerându-ne doar o adunătură de vedete. Ca și când ar fi 
contat că eram persoane publice, spuse Boo, atingându-și 
tâmpla cu degetul arătător noduros, pentru a sugera cât de 
păguboasă era această prejudecată. 

Sara își aminti că avusese ocazia să vadă, la familia Broman, 
genul de vedete despre care tocmai vorbise Boo, însă nu lao 
petrecere. Erau serioși, dar joviali. Cu siguranţă, activiștii pentru 
pace se întâlneau la Stellan acasă și asta era o piesă din puzzle. 
In copilărie, nu înţelesese niciodată ce fac. Se comportau cu 
totul altfel decât la petreceri. 

Nu fusese chiar Palme o dată, la o asemenea întâlnire 
nefestivă? In acest caz, să fi fost vorba de o dovadă de simpatie 
sau de o întâlnire informală, pentru a tempera mișcarea de 
pace, atât de dificil de controlat? 

— O cunoașteţi pe Eva Hedin? întrebă Sara. Cercetătoarea. 

— Am cărţile ei acolo, răspunse Boo arătând spre bibliotecă. 
Mă tem că este o simplă vânătoare de vrăjitoare. Se pare că are 
o idee fixă, că ar trebui să-i aducă pe infractori în fața justiţiei 
chiar dacă nu a fost comisă nicio crimă. Un Simon Wiesenthal 
suedez, dar fără Holocaust. 

— Susţine că Stellan Broman ar fi fost informator pentru Stasi. 

— Da, chiar spion. In orice caz, asta e impresia pe care o dă. 

— Știaţi despre asta? 

— Despre ce? 


VP - 138 


— Că a colaborat cu Germania de Est. 

— Nu și-a ascuns niciodată atașamentul față de cultura 
germană. Mergea des acolo și participa la festivaluri și 
ceremonii și la o mulţime de evenimente oficiale. A primit 
medalii și distincţii de care era mândru. Dar, chiar dacă putea 
părea arogant, trebuie să subliniez că îi plăcea toată cultura 
germană. Nu făcea diferenţă între Est și Vest, îi considera 
același popor. Și tocmai de acea nu manifesta ostilitate fată de 
RDG, adică exact ce i-au reproșat unii. Era o perioadă în care 
lumea vedea lucrurile doar în alb și negru, în anii 1960-1970, ca 
să nu mai vorbim despre anii 1980. Blocul estic era rău și oricine 
colabora cu el era considerat rău. Dar aceiași capitaliști au 
astăzi o viziune complet diferită asupra Chinei. La fel de 
comunistă ca Uniunea Sovietică sau RDG, dar acum poţi să faci 
bani pe seama dictaturii. Mulţi bani. Și, dintr-odată, schimburile 
cu astfel de regimuri sunt benefice pentru democraţie și 
cooperare. Și uitaţi-vă la Statele Unite: soldaţi din armate 
private, vicepreședinți care sunt asociați în companii 
producătoare de arme, președinți milionari din industria 
petrolieră. Am fost lăudaţi de Chelsea Manning, deoarece 
Suedia a arătat lumii că se pot reduce semnificativ cheltuielile 
militare fără să se întâmple nimic. Dar nu toate taberele sunt de 
acord. Credeţi că este întâmplător că, dintr-odată, se publică 
atât de multe cărţi despre ameninţarea pe care o reprezintă 
astăzi Rusia? Nu își permit să plătească pensii, dar intenţionează 
să ocupe Gotland. In același timp, facem afaceri și cu China, și 
cu Arabia Saudită, dar nu pentru bani, ci ca să susţinem 
democrația și cooperarea. Ei, se poate vedea cât de bine a 
mers. China nu a mai fost atât de totalitară de pe vremea lui 
Mao, iar în Arabia Saudită sunt încarcerate femei pe bandă 
rulantă. Homosexualii sunt bătuţi. Mai doriţi ceai? 

— Nu, mulțumesc. 

Sara nu se dădea în vânt după ceaiul de plante. Băuse doar 
din politeţe. 

— Să revenim la Stellan, zise ea, constatând că nu era ușor 
să-l facă pe Boo să rămână la subiect. Deci nu credeţi că a 
dezvăluit informaţii Germaniei de Est? 

— Ce fel de informaţii? Dacă un est-german l-ar fi întrebat ce 
oră este și el i-ar fi răspuns, toţi l-ar fi atacat ca niște ulii și ar fi 
strigat că este trădător. Probabil a spus multe lucruri, ca o 


VP - 139 


gazdă bună ce era. Cunoștea pe toată lumea și îl interesa totul, 
așa că este clar că ar fi putut împărtăși informaţii care, tehnic 
vorbind, ar putea fi clasificate drept secrete. Dar niciodată nu ar 
fi spus ceva în detrimentul propriei ţări. Nu era naiv. li plăcea 
să-i trateze pe toţi în mod egal. Tot ceea ce le spunea oamenilor 
din Est ar fi putut, la fel de bine, să le spună și celor din Vest. ȘI 
probabil că așa a și făcut. Așa s-a manifestat draga noastră 
neutralitate. Am stat în braţele Statelor Unite și am evitat să mai 
avem legături cu restul ţărilor. Din Africa, din Asia, din Blocul de 
Est. Toţi erau răi, cu excepţia unchiului Sam. Noi ne-am dorit un 
singur lucru, să-i tratăm pe toţi în mod egal. De aceea i-am 
sprijinit din toată inima pe activiștii pentru pace din toate ţările, 
inclusiv pe cei din spatele Cortinei de Fier. 

— Așadar nu era spion? 

Boo clătină din cap, apoi luă o gură de ceai. 

— Dorea pacea. Nu cred că era adeptul sistemului din 
Germania de Est. Deloc. Presupun că spunea doar ce-și doreau 
să audă cei de la putere. Ca să-i poată influenţa așa. El vedea 
armele nucleare ca pe o ameninţare teribilă pentru întreaga 
omenire și credea că poate să schimbe ceva. Acordând atenţie 
Germaniei de Est, încercând s-o acceptăm ca partener de dialog 
egal, puteam evita războiul. Stellan a fost cel mai puţin 
combativ dintre noi. Voia doar să fie toată lumea fericită. 

Sara căzu pe gânduri. Își amintea această imagine fericită a 
lui Stellan. Poporul suedez cunoștea varianta oficială a unchiului 
Stellan. Dar acasă el fusese un tată ocupat, ușor absent. Stellan, 
cel implicat politic, îi scăpa. 

— Aţi primit vreo finanţare din partea Germaniei de Est? 

— Niciodată n-am primit bani, spuse el, clătinând din cap. 
Eram invitaţi, uneori, în câte o călătorie, dar numai în cadrul 
evenimentelor la care am participat. Festivaluri, demonstraţii, 
seminare. Nu beneficiam de niciun buget în mișcarea pentru 
pace și fiecare bănuț pe care îl puteam economisi era bine- 
venit. Dacă am fi plecat în Statele Unite pentru o demonstrație, 
i-am fi lăsat bucuroși pe yankei să plătească. Dar opiniile 
noastre nu erau de vânzare. Nu ne lăsam niciodată cumpăraţi. 

— Doar călătorii? 

— Și poate vreo sponsorizare cu ocazia vreunui eveniment, 
când era nevoie să închiriem Kungsträdgården sau ceva de 
genul acesta, să plătim pentru sunet și lumini, să acoperim 


VP - 140 


cheltuielile de călătorie ale vreunei personalităţi străine. Orice 
lucru care putea să atragă atenţia asupra noastră era bine- 
venit. În sensul de atenţie pozitivă. Nu ne stătea în fire să 
căutăm conflict. 

— Sponsorizarea unui eveniment? 

— Da. Voiam să ne apropiem de popor. Eram deja în ceasul al 
doisprezecelea și voiam să salvăm cât mai mulţi oameni. 

— Sponsorizările acelea nu erau sub formă de bani? 

— Nu, spuse Boo, cu un aer iritat. Nu era vorba de bani pe 
care să-i băgăm în propriile buzunare. Nu puteam să facem ce 
voiam noi cu acei bani. Trebuia să acoperim cheltuieli specifice 
și stabiliserăm clar că ei nu pot aștepta nimic în schimb, pentru 
că altfel nu am mai fi acceptat niciun bănut. 

— Și totuși aţi acceptat destul de mulţi bănutți. 

— Nu știu câţi ani ai sau câţi aveai când a căzut Zidul. Dar nu 
programul de apărare spaţială al lui Reagan a dărâmat Zidul. 
Prietenii noștri l-au dărâmat. Disidenţii. Cei care au manifestat 
împotriva armelor nucleare de cealaltă parte a Cortinei de Fier. 
Germani de rând, iubitori de pace. 

— Și aţi primit bani tocmai de la asupritorii pe care aceștia i- 
au răsturnat. 

e 

Fred Dörner avea aproape doi metri, părul alb și creț și purta 
ochelari mici. Avea pungi mari sub ochi. Locuia într-un 
apartament cu două camere, la parterul unei clădiri din Farsta. 
Avea un televizor vechi, o canapea veche de la Ikea și o 
bibliotecă plină. Când vorbea despre Stellan Broman, îi 
străluceau ochii. 

— M-a invitat la una dintre petreceri. La început, m-am 
întrebat de ce, dar erau și alții din administrația publică, șefi de 
birouri și directori generali, așa că am crezut că sunt acolo ca 
reprezentant al... funcţionarilor de rang academic. Știa să adune 
la un loc oamenii. 

— Cu ce vă ocupați? 

— Lucram la FMV. Administrarea echipamentelor de apărare. 
Cu sisteme de armament de mari dimensiuni. 

— Nu era vorba de informaţii secrete? 

— Ba da, dar în calitate de refugiat din RDG și anticomunist 
înrăit, am fost probabil considerat de încredere. În timpul 
Războiului Rece, dușmanul comun îi apropia pe oameni. 


VP - 141 


— Ce s-a întâmplat? 

— Am nimerit într-un... „borcan cu miere”. Am aflat că așa se 
numește. Ești sedus și apoi șantajat. 

— Aţi fost sedus? 

Dörner dădu aprobator din cap. 

— Stellan angajase o fată tânără? 

— Un tip. 

— Înţeleg. Și apoi v-a șantajat? 

— Nu el. Altcineva m-a abordat și mi-a explicat ce se va 
întâmpla cu filmarea dacă nu accept să le ofer informaţii. La 
vremea aceea, homosexualitatea era condamnată. Putea fi 
folosită ca motiv de șantaj. Așa că am căzut în acea capcană... 

— Și Stellan? 

— Da, ce credeaţi? El a aranjat totul. M-a invitat la petrecere, 
l-a adus pe tipul ăla și i-a dat sarcina să mă atragă într-o 
încăpere în care... ascunsese o cameră de filmat. 

— Deci le-aţi oferit informaţii? 

— Nu. Am refuzat. 

— Și au trimis filmările cuiva? 

— Șefilor mei. Tânărul era din Stasi, așa că mi-am pierdut 
slujba. Ohne Abbruch. Fără salariu compensatoriu, deoarece nu- 
mi declarasem orientarea sexuală. 

— Cum v-aţi descurcat după aceea? Aţi mai găsit alt loc de 
muncă? 

— Am fost taximetrist. 

— V-aţi supărat pe Stellan Broman? 

— Sigur că da. Încă sunt supărat pe el. Chiar și acum, când 
este mort. Când o să-l îngroape, o să mă duc să scuip pe 
mormântul lui. A fost un porc. Știţi ce a fost cel mai rău? 

— Nu. 

— Că pentru o clipă tânărul ăla m-a făcut să cred că mă place. 


VP - 142 


21. 


— Nu-i cazul să-ți faci griji pentru mine, spuse Sara. Nu mi-am 
pierdut minţile. 

— L-ai lovit cu piciorul. Când era la pământ. 

— Mă înjunghiase. 

— Dar ești poliţist. 

— Și polițiștii trebuie să se susţină unii pe alţii. Nu-i așa? 

David stătea cu ochii aţintiţi în față. Investigau un bordel de 
apartament aflat într-o clădire părăginită și mohorâtă, pe care 
locatarii ei o numeau „the Projects”?”, inspirându-se din filmele 
americane. 

Coloși de culoare bleu, dărăpănaţi, deprimanţi într-un mod 
care te putea face să crezi că arhitectul îi indusese, încă din faza 
de proiectare, într-un plan al traficului de droguri și sinuciderii. 
Ceva care n-o să apară niciodată în imaginile idilice expuse la 
bibliotecă pentru a-i convinge pe localnicii sceptici de 
frumuseţea orașului lor. 

— Și nu mă deranjează că i-ai spus lui Lindblad, zise Sara. Dar 
știi cât de manipulatoare este. 

— Nu i-am spus eu. Ea m-a tras de limbă. 

— Îmi imaginez. 

David continua să privească drept în faţă. 

— Te înțeleg dacă ești supărată, spuse el mai târziu. M-am 
obișnuit deja. 

Sara se uită la colegul ei. Ce bine se simte în rol de martir! se 
gândi ea. Apoi își aminti că auzise ceva despre faptul că David 
își turnase un coleg de patrulă. Un coleg care împușcase în 
spate un fugar. lar ulterior colegul fusese concediat. 

— Ce este cel mai important pentru tine, să torni escroci sau 
să torni colegi? îl întrebă Sara. 

David se întoarse spre Sara: 

— Nu voi minţi niciodată pentru a proteja un coleg care 
comite un abuz. Și după tot rahatul prin care am trecut în 
Malmö, am decis să spun întotdeauna ce gândesc. 


2 Tip de locuinţe subvenţionate de stat în Statele Unite. 
VP - 143 


— Asta e foarte bine, David. Crede-mă. Imaginează-ţi ce bine 
ar fi dacă ai putea fi la fel de direct și de sincer și cu familia ta. 

— Încetează! 

Sara ridică din umeri: 

— Bine. Dar mă afectează și pe mine. Tu îţi faci griji pentru 
mine, iar eu îmi fac griji pentru tine. Ştii, este mai dăunător să-ţi 
reprimi sentimentele decât să le exteriorizezi. 

— Nu-i mai abuza pe arestaţi și promit să fiu și eu sincer cu 
familia mea. 

— Minunat. Închipuie-ţi ce bine ne va fi atunci. 

În acel moment, Sara văzu o veche cunoștință. 

— Ce naiba? Baronul. 

David urmări privirea Sarei și își dădu seama la cine se uita. 
Thorvald Tegnér, fost judecător la Curtea Supremă, în vârstă de 
89 de ani, client fidel al prostituatelor din oraș, de preferință 
foarte tinere. Un obișnuit al bordelurilor, care nu încerca 
niciodată să-și găsească scuze, nu se împotrivea arestării, nu se 
enerva și nu încerca să scape. Mărturisea pe loc, își accepta 
sancţiunea și plătea amenda. Reapărea după câteva săptămâni, 
într-un alt bordel sau în apartamentul unei alte dame de 
companie. Când era prins în flagrant, se preda fără nicio jenă și 
stătea de vorbă cu poliţia dezbrăcat. Sara nici nu voia să-și 
imagineze cum va arăta Martin la bătrâneţe. Testiculele lăsate și 
părul pubian alb și rar nu erau o priveliște prea frumoasă. 

Baronul nu era deloc de viță nobilă; porecla i se trăgea din 
felul lui arogant de a fi. Astăzi avea în mână o geantă de la H & 
M, neașteptat de modestă pentru un snob pretențţios ca el. 

— Îl arestăm. Chiar dacă o să continue. În orice caz, nu 
trebuie să-l lăsăm să creadă că ne dăm bătuţi. 

— Bine. Zece minute până la take-off’, spuse David. După o 
scurtă așteptare, Sarei îi sună telefonul. 

— Da? 

Își dădu seama după sonerie că era Anna. 

— Am noutăţi, spuse prietena ei, fără să o salute. Nu s-au 
găsit urme de spargere în casa lui Broman. Nici sânge, nici 
amprente, nici fire de păr. Nici verificările asupra telefoanelor 
mobile nu confirmă această ipoteză. 

— Nu mă surprinde. 

— Ce ai reușit să afli despre pista aia cu Războiul Rece? 


28 Decolare (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 144 


Asta era explicaţia. Sara se întrebase de ce o sunase Anna și 
îi raportase ei, care nu făcea parte din anchetă, dar acum 
înţelese. Anna și-a dat seama că se înșelase și voia să încerce și 
ipoteza Sarei. Era măgulită. 

— Multe. Îți pot arăta. Dar nu acum. Putem să ne vedem 
peste câteva ore. 

— Bine. Sună-mă. 

— Yes. 

Închise telefonul. 

— Ce zici, să intrăm? 

David se uită la ceas. 

— Roger that. 

David folosi unul dintre telefoanele mobile neînregistrate ale 
grupului lor și sună la numărul pe care îl găsiseră pe internet. 

— Nataşa, spuse o tânără cu accent est-european. 

— Bună ziua, spuse David. Cât mă costă? Sunt afară. Am la 
dispoziţie doar zece minute. 

— O mie două sute pentru o jumătate de oră. 

— Bine. La ce etaj? 

— La patru. Hallman. Interfon twentyone twentyone. 

Coborâră din mașină, merseră până la intrare și introduseră 
codul de acces. Luară liftul până la etajul patru. Era un lucru 
obișnuit ca un proxenet să închirieze un apartament la mâna a 
treia sau a patra, plătind până de la cinci ori preţul unei chirii 
obișnuite, fără ca titularul contractului să aibă măcar habar ce 
se întâmpla. Apoi proxenetul umplea apartamentul cu cât mai 
multe fete, transformându-l într-un adevărat bordel. 

În zilele noastre, nu se mai apelează la forţa fizică pentru a 
şantaja fetele. Bandele de traficanţi le controlează 
amenințându-le familiile. Fie li se spune că le vor fi ucise 
mamele, fie că le vor fi răpite surorile și vor fi supuse aceluiași 
tratament. De obicei, fetele cedează. Acesta era unul dintre 
motivele pentru care acceptau atât de rar să coopereze cu 
poliţia, de teamă să nu li se întâmple ceva familiilor rămase în 
tara natală. 

Sara detesta că nu putea să le ajute pe fete când îi explicau 
de ce refuză să-și reclame proxeneţii sau să depună mărturie 
împotriva clienţilor lor. 

Din cauză că ușa avea vizor, rămase la câţiva metri distanţă 
când David apăsă pe sonerie. Dar când se deschise ușa, se 


VP - 145 


apropie repede, în timp ce el, cu mâna pe clanţă și cu piciorul în 
tocul ușii, își arăta legitimaţia de poliţist. 

— Poliţia, spuse el încet. Trebuie să intrăm. 

Apoi îi făcu semn fetei să tacă. 

Fata care le deschise era evident drogată și dădea impresia 
că e speriată. Nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani. 
Poate că era nou-venită în ţară și credea că poliţia era și în 
Suedia ca în ţara ei natală. 

— Unde e? șopti Sara. Where is he? repetă ea, când văzu că 
nu primește niciun răspuns. 

Fata arătă spre o ușă închisă de pe hol. Sara luă poziţie, iar 
David deschise ușa. Văzură o cameră goală, cu jaluzele trase, în 
care nu se aflau decât două saltele pe podea. În faţa lor, o fată 
mult prea tânără, în genunchi, îi făcea sex oral bătrânului și 
scofâlcitului Tegner. El îi ţinea părul strâns cu o mână, iar 
cealaltă mână o ţinea la câţiva centimetri deasupra capului ei, 
de parcă ar fi fost gata să-i tragă o palmă, în orice moment. 

Fata nu avea mai mult de cincisprezece sau șaisprezece ani, 
avea părul prins în două cozi și purta șosete și un tricou roz cu 
textul „Daddy's girl”. Lângă ea, pe podea, se afla un ursulet de 
pluș mare, geanta de la H & M şi o chitanță. 

— Poliția, îi spuse Sara tinerei fete, care se opri și se uită la ei 
cu o privire absentă. 

Câteva secunde, păru nesigură, dar apoi își întoarse din nou 
capul și continuă. Baronul o mângâie încurajator pe cap, privind- 
o pe Sara în ochi și zâmbind. 

Ea făcu un pas înainte și o trase pe fată. S-a auzit un plescăit, 
când organul lui genital i-a scăpat din gură. Apoi, Sara o lăsă pe 
fată în seama lui David și se întoarse spre Tegner: 

— A câta oară e? A suta oară? 

— Nu-i așa că e frumoasă? 

— Dacă are sub cincisprezece ani, ai încurcat-o. 

— Are optsprezece ani. Am dovezi scrise. 

— Se vede că nu are. 

— La vârsta mea, nu vezi diferența între paisprezece și 
optsprezece ani, crede-mă. 

Și apoi zâmbi. 

Poate că avea dreptate. Cu siguranță va scăpa cu această 
explicaţie. Mai ales dacă judecătorul gândea ca el. Bărbat 


VP - 146 


heterosexual alb, în vârstă, plin de sine. Arătau întotdeauna o 
mare înțelegere pentru explicaţiile și scuzele celor ca ei. 

Tegnér putea, cu siguranță, să le arate un mesaj prin care 
fata îi garanta că are peste optsprezece ani, iar la vârsta lui, 
teoretic, ar putea fi dificil să facă diferenţa între o adolescentă 
de paisprezece și una de optsprezece ani. 

Asta o enerva cel mai mult pe Sara. Că bărbaţii care profitau 
de fete își vedeau de treabă mai departe. Nu conta cât de des Îi 
reţineau Sara și colegii ei. Reapăreau de fiecare dată. Cu un 
rânjet fericit. 

David sună la serviciile sociale ca să le-o încredinţeze pe fată. 
Sara știa că sunt de încredere și făceau lucrurile cum trebuia, cu 
condiția ca fetele să le accepte ajutorul. David o ajută pe fată să 
se ridice. 

— Așteaptă, spuse Tegnér. Nu o lua încă. Trebuie să termine 
ce a început. 

Sara se întoarse spre el și îl văzu cum o privea pe fată, 
zâmbind, în timp ce își trăgea încet prepuţul înainte și înapoi. 

Îi luă ceva timp să înţeleagă ce făcea; era atât de dezgustător 
încât nu și-a putut da seama de la început. Apoi, din reflex, îl 
puse la pământ. Îl lovi pe Tegnér direct peste maxilar și auzi un 
scrâșnet când ateriza pumnul. 


VP - 147 


22. 


O dureau articulațiile mâinii, iar în drum spre oraș David 
refuză să stea de vorbă cu ea, așa că Sara avu destul timp să se 
gândească la ceea ce tocmai se întâmplase. De două ori, într-un 
timp atât de scurt. Dar, sincer, nu regreta. Atât Vestlund, cât și 
Baronul meritaseră ceea ce primiseră. Nimeni altcineva nu le lua 
apărarea acestor fete, așa că de ce ar fi fost greșit ce făcuse ea? 
înţelegea foarte bine că ofiţerii de poliţie nu pot face singuri 
dreptate și nici nu-i pot pedepsi pe infractori, dar cum nimeni 
altcineva nu o făcea, de ce ar fi fost greșit să încerce ea să facă 
ceva, oricât de puţin? 

David o să-i povestească lui Lindblad? Poate. Și ce s-ar 
întâmpla atunci? Greu de spus. Dar contau, cu adevărat, 
consecinţele pe care le-ar fi putut suporta la muncă? Nu cumva 
conta mai mult faptul că societatea arăta așa cum arăta? Că, 
dacă se întâmplase ceva, era mai degrabă un regres faţă de 
generaţiile anterioare. 

În timp ce furia împotriva Baronului se calma încet-încet, îi 
reveni în minte uciderea lui Stellan. 

să fi fost vreun hărţuitor nebun, vreun spărgător dintre cei 
suspectaţi sau un fost est-german a cărui viaţă fusese distrusă? 
Sau în spatele acestei crime se afla cu totul altceva? 

Indiferent cine era criminalul, motivul crimei putea avea 
legătură cu presupusa activitate de spionaj a lui Stellan. Era 
singura parte a vieţii lui care putea explica actul violent. 
Telespectatorii și spărgătorii nu ar fi împușcat în cap o fostă 
celebritate de peste optzeci de ani. Așadar trebuia să urmeze 
pista spionajului. 

Sara se hotărâse deja. 

Extrasul din registru pe care îl obținuse de la Hedin conţinea 
numele a trei informatori din blocul estic care nu fuseseră 
niciodată pedepsiţi: în spatele numelor de cod Geiger, Koch și 
Kellner se ascundeau Stellan, un anume Stiller și un oarecare 
Schulze. Faptul că David conducea îi permitea Sarei să-și 
folosească telefonul ca să caute pe internet. Găsi vreo douăzeci 
de persoane care aveau vârsta potrivită. Care dintre ei să fi 


VP - 148 


fost? Oare ei știau cine era Ober, șeful al cărui nume real nu-l 
descoperise Hedin? Dacă reţeaua de spionaj fusese activată, nu 
o activase chiar Ober? Să-l fi ucis pe Stellan vreunul dintre 
ceilalți trei? Ca să protejeze vreun secret din trecut? Ameninţase 
Stellan să deconspire ceva? Cum ar putea să-i găsească pe 
ceilalţi trei? 

Ar dura prea mult să găsească singură răspunsurile, mai ales 
că trebuia să o facă pe lângă slujba obișnuită. li aruncă o privire 
lui David, care încă era bosumflat, apoi o sună pe Hedin. 

— Cine e Stiller și cine e Schulze? spuse Sara, de îndată ce 
Hedin răspunse. 

— Poftim? 

— Kellner și Koch. Aţi indicat că numele lor reale sunt Schulze 
și Stiller, dar există zeci de persoane de aceeași vârstă. Pe cine 
căutăm? 

— Știţi că nu vă pot spune asta. 

— Spuneţi-mi două prenume, atunci, oricare ar fi ele. 

Hedin nu-i răspunse, dar părea să se gândească totuși, pentru 
că nu o refuzase direct. 

— Dacă îi identific, este posibil să aflu despre ei lucruri 
interesante și pentru cercetarea dumneavoastră. În acest caz, 
promit să vi le împărtășesc. 

Urmă o tăcere lungă, iar Sara simţi că Hedin era gata să 
cedeze. 

— Doar două prenume, oricare ar fi ele. Asta nu se 
pedepsește. 

— Hans, îi spuse Hedin. Și Jurgen. 

— Spuneţi-mi și numele unui oraș, oricare ar fi el. 

— Stockholm. Stora Skuggan. Și Tranås. 

— Ştiţi cu ce se ocupă în prezent? 

— Cel din Tranås este preot. Celălalt este pensionar, a fost 
economist la Consiliul administrativ regional, cred. 

Sara închise telefonul fără să-i mulțumească lui Hedin și o 
sună pe Anna, care se arătase interesată de pista RDG. David se 
uită la Sara. Probabil se întreba ce face, dar dacă nu voia să 
vorbească cu ea, nu putea să-i spună ce face. 

— Da? 

Anna răspunse la fel de scurt ca întotdeauna. 

— Știu numele a doi informatori neoficiali. Oricine l-ar fi 
împușcat pe Broman ar putea să-i urmărească și pe ei. Sau 


VP - 149 


poate unul dintre ei a făcut-o. În orice caz, ei ar putea să știe 
ceva important despre crimă. 

— Înţeleg. Cum se numesc? 

— Primul se numește Hans Schulze. Locuiește aici, în 
Stockholm. În Stora Skuggan. Și celălalt... 

— Hans Schulze? 

— Da, spuse Sara, înțelegând din tonul Anei că numele îi sună 
cunoscut. 

— Aşteaptă, spuse ea, apoi se auzi un zgomot de tastatură. Ei 
bine, cred că l-am identificat. La sugestia ta, am verificat o 
mulţime de rapoarte și am aflat că ieri a fost o patrulă la un 
anume Hans Schulze. 

— leri? 

— Da, exact. Aseară. Cineva a raportat un zgomot, spunea că 
s-ar fi auzit un foc de armă. Deci am trimis o patrulă acolo, dar 
nu era vorba decât despre o cucoană bătrână, care dăduse 
televizorul prea tare. 

— Poliţiştii au vorbit cu cineva? 

— Numai puţin... Doar cu sora lui Schulze, care a refuzat să 
deschidă ușa. Era speriată. Așa că au plecat de acolo ca să nu 
intre în panică. 

— Anna, du-te cât poţi de repede. Ne vedem acolo. 

Sara închise telefonul și se uită la David. 

— Poţi să pleci, spuse el fără s-o privească. 

Părea tot supărat, dar încă exista o oarecare loialitate între ei 
doi. 

e 

Pentru că nu le deschidea nimeni, au chemat un lăcătuș. Sara 
voise să intre pe geam, dar Anna o oprise. Dacă e să se fi 
întâmplat ceva, deja s-a întâmplat. Câteva minute în plus de 
așteptare nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile. 

Sara acceptă, cu reticență. Desigur, a durat mai bine de o oră 
până la venirea lăcătușului, care nu a avut nici măcar bunul- 
simţ profesional să-și ceară scuze pentru întârziere. 

În timp ce bărbatul lucra la ușă, veni și poștașul, iar ea fu 
nevoită să-și arate legitimaţia de poliţist pentru a-l linişti. În 
schimb, vru să facă poze și să le posteze pe Instagram, dar Sara 
îl convinse rapid să se răzgândească. 

Când intrară în apartament, îl găsiră pe cel despre care 
presupuneau că este Schulze mort, într-un fotoliu. 


VP - 150 


Împușcat. 

Nu era clar dacă era o chestiune de vârstă sau de preferinţă 
personală, dar Schulze nu avea nicio parolă de acces pe mobil, 
astfel încât Sara putu să intre direct și să verifice istoricul 
apelurilor. Găsi un singur apel din ziua precedentă și, înainte de 
asta, cam câte două apeluri pe săptămână. Nu părea să fi fost 
mare amator de convorbiri telefonice. Sara o rugă pe Anna să 
verifice numerele, iar aceasta îi răspunse cu o privire obosită. 

— Nu crezi că ne-am fi gândit și noi? 

Apoi o sună din nou pe Brundin de la Säpo. Era a doua crimă a 
cărei victimă făcea parte dintre foștii informatori, așa că trebuia 
să-i spună ceva. Dar Brundin refuză. Nu putea nici să confirme, 
nici să infirme că ar deţine date despre un oarecare Hans 
Schulze și, în general, nu avea nimic de declarat. 

Preotul Stiller locuia chiar lângă Tranăs, în Smâland, dar se 
dovedi că ţinea de comitatul Ostergotland, deoarece biserica lui 
se afla în Ydre, de cealaltă parte a limitei administrative. Anna 
solicită poliţiei din Linköping să trimită o patrulă cu girofar 
albastru care să-i asigure protecția. După descoperirea 
cadavrului lui Schulze, pericolul care plana asupra lui Stiller 
fusese luat în serios. 

Apoi Anna și Sara așteptară legiștii. 

— Stellan și acest Schulze sunt menţionaţi amândoi ca spioni 
ai RDG în cartea lui Hedin. Ce zici? întrebă Sara, arătând spre 
cadavru. Acum crezi că există probe în favoarea pistei spionilor? 

Anna tăcea. Ceea ce demonstra că îi dădea dreptate Sarei. 
Așteptând, cercetară apartamentul. 

O locuinţă ciudată, într-un turn vechi. Stucatură și podele din 
lemn. Clădirea părea să găzduiască trei sau patru apartamente, 
fiecare având intrarea pe o altă latură a turnului și camerele 
dispuse pe mai multe etaje. Aici, la nivelul superior, erau 
dormitoarele și băile, iar la nivelul inferior bucătăria și 
sufrageria. În dormitor se afla un pat de o persoană frumos 
aranjat, iar pe noptieră se vedea un radio cu ceas. Bucătăria era 
spațioasă, cu o masă mare din lemn. Judecând după frigider și 
după rafturi, nu părea să fi locuit vreun gurmand aici - 
sângerete, terci de ovăz, cartofi, cârnaţi. 

In sufragerie, pereții erau complet acoperiţi cu rafturi pline cu 
CD-uri cu muzică clasică. Sistemul audio era încă pornit. Marca 
Linn, constată Sara. Martin era obsedat de redarea fidelă a 


VP - 151 


sunetelor, iar ea îl însoţise de câteva ori la târguri de aparatură 
hi-fi, așa că își formase și ea urechea. Linn era un simbol în 
domeniu. Scump. Dar nimic altceva din casă nu era opulent, așa 
că muzica părea să fi fost singurul viciu al răposatului. O 
mulțime de producții Deutsche Grammophon, toţi marii 
compozitori și mulţi alţii, despre care Sara nu auzise niciodată. 
Exista cel puţin o asemănare cu Stellan: dragostea pentru 
muzica clasică. Nu mulţi din generaţia Sarei aveau această 
pasiune. 

lubitorul de muzică Schulze fusese împușcat în genunchi, pe 
lângă împușcăturile mortale de la cap. Rana de la genunchi era 
o diferenţă față de modul în care fusese ucis Stellan. Ca și cum 
criminalul ar fi încercat să smulgă niște informaţii de la Schulze. 
Oare reușise? Cine să fi vrut să-i vadă morţi pe acești bătrâni, 
după atâta timp? Și de ce? 

Sau nu era vorba de „după atâta timp”, se gândi Sara. Să fie 
aceste execuţii consecinţa unei operaţiuni încă în desfășurare? 
Să nu se fi încheiat cu adevărat Războiul Rece? Nu zisese Hedin 
ceva de genul ăsta? 

După destramarea Uniunii Sovietice și dispariția RDG, cine ar 
fi putut fi în spatele unei astfel de operaţiuni? 

Sara se întoarse spre Anna: 

— Ce loc are Agneta în ecuația asta? 

— Poate că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă și a fost 
eliminată? 

— Să-l fi văzut pe ucigaș? Dar atunci de ce ar fi luat-o cu el? 
De ce nu s-ar fi mulțumit doar s-o împuște și să-i abandoneze 
cadavrul, ca în cazul lui Stellan și al lui Schulze? 

— Poate știa ceva? Crezi că știa că Stellan a fost spion? 

— Nu, Agneta nu avea de unde să știe. 

Telefonul Annei sună. 

— Da? În Stora Skuggan. Încă o victimă identificată ca spion 
al Stasi... E meritul Sarei... Se află cu mine, aici, acum. 

Anna ascultă un minut, apoi închise telefonul și se întoarse 
spre Sara: _ 

— Mergem la tabăra Angby. 


VP - 152 


23. 


Deși nu era nicio grabă, Anna gonea cu o sută la oră pe 
porțiunea dreaptă de pe Drottningholmsvăgen. Apropiindu-se de 
tabără, îi văzură pe Bielke, coordonatorul investigaţiei 
preliminare, așteptând în faţa barierei. 

Găsiseră încă o victimă? 

Sau reușiseră s-o localizeze pe Agneta? 

Nu putea fi vorba despre vreo petrecere-surpriză pentru Sara. 
Deci ce căuta ea aici? 

Coborâră și îl urmară pe Bielke pe lângă cabanele roșii de la 
intrare, îndreptându-se spre o rulotă mare, înconjurată de rulote 
din diferite ţări. Aceasta avea plăcuţe de înmatriculare germane, 
copertine și șezlonguri și perdelele trase. Dinăuntru se auzeau 
șlagăre germane. 

Bielke bătu la ușă și îi deschise un bărbat masiv, care ţinea o 
mână la spate și care purta, pe sub jacheta de trening, ceva 
despre care Sara era convinsă că era o vestă antiglonţ. În tocul 
ușii era montat un detector de metale care piui când intrară și 
trebuiră să renunțe la armele din dotare înainte să se deschidă 
ușa interioară, din metal solid. 

lnăuntru, rulota nu era nici pe departe casă de vacanţă: mese 
montate în perete, cu echipamente radio, diverse monitoare și 
numeroase calculatoare îngrămădite pe ele. Un dulap de arhivă 
și ceva care arăta ca un minilaborator. În mijlocul încăperii era o 
masă de conferinţe, pe care se putea și mânca. O chicinetă și 
două paturi suprapuse erau singurele care aminteau de funcţia 
de bază a vehiculului. Pereţii exteriori erau atât de groși, încât 
Sara presupunea că erau dublaţi, poate chiar blindaţi. O rulotă 
pentru situații de luptă, își spuse Sara. Scoasă parcă din filmele 
Mad Max. 

La masa din mijloc stăteau două femei de vreo șaizeci de ani 
și un bărbat ceva mai tânăr. Acesta din urmă era dolofan și 
părea să cântărească cel puţin 150 de kilograme. Una dintre 
femei avea părul cărunt și era îmbrăcată în alb. Cealaltă avea 
părul scurt și grizonant, blugi și o jachetă care nu-i venea bine 
deloc. Femeia cu părul cărunt îi făcu Sarei semn din cap, 


VP - 153 


invitând-o să ia loc. Ambele femei o scrutau în tăcere și niciunul 
dintre ei nu părea deloc interesat de Anna, după cum constată 
Sara. 

— Sara Nowak? întrebă femeia cu părul cărunt. 

— Eu sunt, răspunse ea, într-o engleză perfectă, cu o 
pronunție britanică aproape exagerată. 

— Sunt doctorul Breuer și acesta este doctorul Strauss, spuse 
femeia cu părul cărunt, într-o engleză stricată. Suntem de la 
BND, Bundesnachrichtendienst. Aceasta este doamna Brundin, 
de la Säpo, din Suedia. 

Säpo suna amuzant pronunțat cu accent german, se gândi 
Sara, apoi observă că Brundin arata cam cum și-o imaginase. 

Acră și bănuitoare. 

O relicvă a epocii unui Säpo mai birocratic. 

— Cunoșteaţi familia? o întrebă Breuer. 

— Da, spuse Sara. 

— Vă jucaţi în copilărie cu fiicele lor? 

Sara încuviinţă. 

— Cum erau? 

— Ca toţi copiii. Câteodată mai bune, câteodată mai rele. Dar 
a fost o plăcere pentru mine să cunosc familia lui Stellan 
Broman. Ani la rând, a fost cel mai faimos om din Suedia. 

— Dar nu aţi observat nimic neobișnuit? 

— Spioni și străini misterioși? Nu. Venea mereu lume nouă în 
casa lor. In timpul liber, dădea petreceri cu o mulțime de 
invitaţi. Pot să vă întreb ceva? 

— Nu, spuse Brundin. 

— Ce anume? întrebă Breuer. 

— De ce sunteţi aici? A fost spion? 

Spre surprinderea Sarei, polițistul uriaș în jachetă de trening 
le puse pe masă ceva de mâncare. Cârnaţi și brânzeturi. Dar 
numai Strauss mâncă. 

— Prietena dumneavoastră, Anna, i-a spus șefului ei că aveţi 
o ipoteză, conform căreia crima ar avea legătură cu Războiul 
Rece, spuse Breuer. 

— Este o simplă ipoteză, spuse Sara, deși, după opinia sa, era 
singura rezonabilă, mai ales ţinând cont de această întâlnire. 

— De unde v-a venit această idee? 

— Am citit o carte de Eva Hedin. 


VP - 154 


Brundin își dădu ochii peste cap, exagerat chiar și pentru un 
teatru de revistă. 

— Hedin, repetă Brundin. 

— Și ce spune ea? întrebă Breuer, ignorând intervenţia lui 
Brundin. 

— Spuneți-mi mai întâi ce știți dumneavoastră, zise Sara. 

— E secret, îi răspunse Strauss, curățându-se cu o scobitoare 
între dinți. 

— Bine, spuse Sara, hotărâtă să păstreze tăcerea. 

Multă vreme. 

— Nu uitaţi că sunteți polițistă, spuse Breuer. 

Dar Sara continuă să tacă. 

— Nowak, vă rog să răspundeți la întrebare, spuse Bielke. 

Dar nici așa nu o convinseră. Sara tăcu în continuare. 

Până la urmă, Breuer renunță. 

— Bine. Cred că cercetătoarea dumneavoastră deține aceleaşi 
informații, spuse ea. Așa că putem să discutăm. Stellan Broman 
se află în arhiva Stasi, ca IM, colaborator neoficial. Cu numele de 
cod Geiger. În toată lumea există sute de foști informatori și 
spioni care nu au fost niciodată trași la răspundere, dar 
majoritatea sunt inactivi. Credeam că și Stellan Broman este 
inactiv. 

— Atunci de ce l-aţi urmărit? 

— Nu l-am urmărit. 

— Și acum vă aflaţi aici din întâmplare? 

— Monitorizăm un număr de telefon din altă ţară, spuse 
Breuer. 

— În mod neașteptat, Broman a primit un apel de pe acel 
număr, adăugă Strauss. 

— Când am venit aici, nu știam că fusese împușcat, spuse 
Breuer. Am trecut pe lângă casa lui și am văzut benzile de 
delimitare. 

— Și cine îl sunase pe Stellan? 

— Nu putem să dezvâăluim asta. Dar avem motive să credem 
că a fost activat și un alt vechi actor din acea vreme, un terorist 
cu multe crime pe conștiință. Și credem că, în acest moment, s- 
ar putea îndrepta încoace. Deci trebuie să aflăm mai multe 
despre Broman, spuse Breuer. Să înțelegem care este legătura 
dintre cei pe care îi monitorizăm și un fost IM aflat în Suedia. 


VP - 155 


— Trebuie să aflăm de ce a fost împușcat, interveni Strauss. 
Și de cine. 

Se așternu liniștea printre cei aflaţi în rulotă. Sara se uită în 
jur. Oare și serviciul suedez de securitate deținea echipamente 
atât de avansate? 

Îi căzu privirea pe monitorul unui computer cu mai multe 
ferestre deschise. Vedea acolo atât ziare germane, cât și 
suedeze, și toate articolele aveau drept temă o explozie care se 
produsese pe o șosea din Germania cu o zi înainte și în care 
muriseră cinci germani și doi suedezi. „Explozie misterioasă”, 
„Șapte morţi pe Autobahn”, „Scurgeri de gaze sau bombă? Se 
investighează posibile implicaţii teroriste” - spuneau câteva 
dintre titluri. 

— Asta are legătură cu uciderea lui Stellan? întrebă Sara, 
arătând spre ecranul cu articole și uitându-se la Breuer, pe care 
o percepea drept liderul grupului. 

— De ce ar avea legătură? întrebă bărbatul îmbrăcat în alb. 

— Cooperarea germano-suedeză. Ar putea fi un act terorist și 
tocmai aţi spus că teroriștii pe care îi monitorizaţi au fost 
activati. 

— Fără comentarii, spuse Strauss. 

— După cum am zis, se află aici din cauza apelului către 
Stellan, interveni Bielke. Dar când am verificat listele de apeluri 
ale lui Broman, nu existau alte apeluri ieri în afară de unul de la 
una dintre fiice și cel al prietenilor noștri germani. Așa că am 
comparat numerele de telefon. 

— Ideea aceasta strălucită îi aparține contelui Bielke, spuse 
cu generozitate Breuer. 

— Și aveau două abonamente, continuă el. Un număr pe care 
îl știau prietenii și altul secret, care nu a mai fost folosit 
niciodată din ce se poate vedea în arhivele companiei Telia. 
Telefonul fix din birou avea un număr diferit de celelalte 
telefoane. 

— Care este punctul de vedere al Säpo? întrebă Sara. Am 
încercat să aflu dacă au un dosar despre Stellan, dar Brundin a 
refuzat să răspundă. Aţi reușit să o convingeți? 

— Frau Brundin este foarte bine informată în legătură cu 
Războiul Rece și contraspionajul de la acea vreme și ne-a fost 
de mare ajutor, spuse Breuer. Insă evident că nu pot să 
comentez ce material deţine sau nu Säpo. 


VP - 156 


— Dar datorită informaţiilor noastre, Säpo și poliția suedeză 
pot monitoriza acum porturile, trenurile și aeroporturile, spuse 
Strauss. 

— Oricum o să reușească să intre, mormăi Breuer. 

— Știţi că a mai fost împușcat un spion, nu-i așa? întrebă 
Sara. Kellner. leri. Și el făcuse parte din aceeași rețea, dacă așa 
se numește. 

— Ne-a spus Bielke, confirmă Breuer, dând din cap. 

— Hedin spune că șeful reţelei de spionaj era un anume Ober, 
spuse Sara. Dar nu are numele lui real. ÎI știți? 

Își mută privirea de la Breuer la Strauss și la Brundin, 
examinându-i cu atenţie și încercând să citească ceva pe feţele 
lor. O mică tresărire, un schimb rapid de priviri, o scurtă ezitare. 
Era aproape ca într-un joc de poker, când cauţi indicii în 
gesturile și în mimica adversarilor. Sara înțelesese că, în această 
lume, informaţiile sunt o monedă puternică și că nu trebuie 
divulgate decât dacă ești obligat. Era invers decât lucra cu 
colegii ei. 

— Nu, spuse Breuer. Multe dosare au fost distruse când a 
căzut Zidul. 

— Știţi ceva despre Ober? 

— Știm că el a fost cel care l-a recrutat pe Geiger și că se 
întâlneau acasă la Geiger pentru transmiterea informaţiilor și 
pregătirea ideologică. 

— Acasă la el? 

— Periodic. 

— Deci e posibil să-l fi văzut și eu pe Ober? 

— Foarte posibil, spuse Breuer. De aceea v-am rugat să veniţi 
aici. Ca să ne ajutaţi să îl identificăm. 

— Ce altceva mai știți? Despre ce fel de persoană vorbim? 

— Era radical. La vremea aceea, era responsabil pentru 
contactele cu anumite grupări palestiniene. li ajuta pe teroriștii 
europeni să meargă în taberele lor de antrenament. Și credem 
că îi sprijinea pe teroriștii vest-germani, cărora le asigura 
locuințe și fonduri aici, în Suedia. |n anii 1970, țara 
dumneavoastră a fost un fel de refugiu pentru extremiștii din 
toată lumea. 

— Aveam situaţia sub control, spuse Brundin. 

— Acești teroriști sunt încă activi? întrebă Sara, arătând spre 
articolele de pe ecran. 


VP - 157 


Strauss aprobă dând din cap. 

— Presupunem că apelul a fost un semnal pentru Geiger să se 
pregătească, spuse Strauss. Dar ce instrucţiuni primise, de fapt, 
Geiger? De ce a fost împușcat? 

Sara își aminti de întâlnirea cu Lelle Rydell, dar nu și-l putea 
imagina ca spion est-german. Ceea ce, probabil, îi și conferea 
acoperirea perfectă. Părea inofensiv și total neinteresat de 
politică. 

— Ober este următorul pe listă? întrebă Sara. Trebuie să ne 
grăbim? 

— Sau Ober este cel care elimină pe toată lumea, răspunse 
Breuer. 

— În acest caz, întrebarea este de ce, interveni Strauss, 
privind-o pe Breuer de parcă spera că o să-i evalueze 
contribuția. 

Sara îi aruncă o privire lui Bielke, care se uita fix la nesuferita 
de Brundin. Probabil și-ar fi dorit ca pista principală să fi fost 
alta. În cazul ăsta, toată lumea trebuia să aibă grijă să nu-i calce 
pe bătături pe cei de la Sâpo. 

— Referitor la numărul acela de telefon din altă ţară, spuse 
Sara. Aţi menţionat grupările palestiniene; vă referiţi la 
Septembrie Negru și la altele de felul acesta? 

— Da, și nu numai, ci și la IRA ȘI ETA. Și Facţiunea Armatei 
Roșii. Multe provin din Orientul Mijlociu. Și unii dintre cei care au 
fost activi în acei ani au continuat să lucreze independent 
pentru diferiți clienţi. Astăzi există noi actori care s-au atașat de 
vechii activiști. Au interese comune, ca să zic așa. Ura fată de 
Israel, fată de Statele Unite și de Occident. 

— Al-Qaida și Statul Islamic? 

— Genul acesta de organizaţii. 

Se auzi o bătaie la ușă. Sara tresări și ochii tuturor nemților se 
întoarseră spre un ecran care părea să fie conectat la o cameră 
de supraveghere. 

La intrarea în tabără stătea un bărbat la bustul gol și cu 
pantaloni scurţi Adidas, împreună cu un băiat de vreo douăzeci 
de ani. Polițistul cel înalt trase piedica pistolului și îl ascunse la 
spate, ieși prin ușa de securitate și o închise în urma lui, după 
care deschise și ușa de la intrare. 

— Vreţi să jucam un volei? spuse o voce cu accent de 
Västergötland. 


VP - 158 


— Ich spreche nicht Schwedisch?2, spuse polițistul. 

— Der volei? spuse bărbatul din Västergötland. 

— No. Sorry. Wife sick, spuse polițistul. 

— Bine. Sorry. Gesundheit*%, spuse sportivul, apoi ușa se 
închise din nou și polițistul reveni. 

Sara se întoarse spre Breuer: 

— Trebuie să vă întreb un lucru. Ce anume a spionat Stellan? 
Ce informaţii putea el să furnizeze Germaniei de Est? Era doar 
un prezentator de televiziune. 

— RDG-ul iubea personalităţile culturale, răspunse femeia în 
vârstă. Aveau credibilitate, puteau „conduce masele” în direcția 
pe care o dicta Stasi. Și un bărbat precum Broman, care avea 
trecere la elitele societăţii, putea să-i convingă atât să 
simpatizeze cu RDG, cât și să adune informaţii despre suedezii 
din clasele de vârf și despre slăbiciunile lor. Despre politică, 
sexualitate, abuzuri și așa mai departe. 

— Pot să vă citesc câteva rânduri, spuse Strauss, scoțând un 
dosar din sertarul unui dulap. 

Când găsi documentul pe care îl căuta îi traduse conţinutul în 
engleză: „Evaluarea IM Geiger: G este foarte fidel cauzei 
noastre, un simpatizant devotat până la fanatism, care nu ezită 
să treacă la acțiuni drastice în numele păcii și al socialismului”. 

— Nu asta era impresia mea despre Stellan. Pentru suedezi, el 
era un unchi simpatic, dar eu îl vedeam mai ales ca pe un om 
foarte muncitor. 

— Când este deconspirat un spion, cei apropiaţi sunt 
întotdeauna foarte surprinși, spuse Strauss. 

— Soţia lui a dispărut, spuse Breuer, întorcându-se spre Anna. 

— Da. 

— Fără urmă? 

Anna clătină din cap. 

— Și ce spune sursa dumneavoastră despre asta? o întrebă 
Breuer pe Sara. Cercetătoarea. 

— Nimic. O interesează doar spionii Stasi. 

Breuer o privi lung pe Sara. 

— Ce-i? întrebă Sara. Și Agneta a fost spion al Stasi? 

— Nu, nu credem. 

— Dar? 


29 Nu vorbesc suedeză (în Ib. Germană, în orig.). 
30 Sănătate (în Ib. Germană, în orig.). 


VP - 159 


— Pare puţin neclar. 

— E moartă? 

— Sau a plecat din ţară. Când s-au pus lucrurile în mișcare. 
— Mai e ceva neclar. 

— Ce anume? 

— Ce înseamnă de fapt telefonul pe care l-a primit Stellan? 
— Că se întâmplă ceva foarte periculos. 


VP - 160 


24. 


Gresie verde ca marea, cu aspect mediteraneean, prosoape 
marca Schlossberg, saună cu aburi suficient de mare pentru 
patru persoane și o imensă cadă marca Duravit, care oferea o 
priveliște magnifică spre Vasaparken. Aveai la picioare toată 
peluza și terenul de sport. Viaţa oamenilor se derula în faţa 
privitorului ca într-un amfiteatru. 

Și asta era doar una dintre băi, cea a dormitorului principal. 
Sau master bedroom, așa cum i se spunea mai nou. Cu walk-in- 
closet!, conform noului limbaj burghez. Și un pat dublu imens, 
marca Dux. La fel de bine ar fi putut fi și marca Hästens. 
Cearșafuri de mătase lucioase, în culori pastelate. 

O baie mai mică în hol care, probabil, avea și o toaletă. O 
terasă și câteva dormitoare mai mici pentru copii, în capătul 
apartamentului. 

Pe pereţi, artă fotografică, așa cum se numeau fotografiile 
obișnuite care erau semnate, înrămate și vândute foarte scump. 
Artă pentru labili, se gândi Sara. Mai văzuse unele dintre 
fotografii, iar pe altele le vedea pentru prima dată, dar își dădea 
seama că sunt bine realizate. 

Pe unul dintre pereţii mai înguști erau atârnate chitare. Cu 
siguranţă, scumpe. Păreau un mausoleu al visurilor rock ale 
soţului. Vechile ambiţii muzicale ale Lottei nu păreau să fi lăsat 
urme, deși cântase la toate festivitățile de absolvire, după cum 
își amintea Sara. Atât de corect, dar atât de rece, încât îi punea 
pe gânduri pe toți adulţii, în timp ce tinerii stăteau plictisiţi și o 
invidiau pentru atenţia care i se acorda. 

Apartamentul avea, probabil, peste 200 de metri pătraţi, din 
care cea mai mare parte era ocupată, la rând, de o imensă 
bucătărie, o cameră de zi și un birou. La aceasta se adăuga un 
balcon care se întindea pe întregul zid, cu vedere la parc. Dar 
era cam îngust, constată Sara cu o bucurie răutăcioasă. Nu la fel 
de mare sau de liniștit ca terasa ei, dar poate ăsta și era 
farmecul lui. Să vezi și să fii văzut. Să le arăţi tuturor unde te 
situezi pe scara ierarhică. 


31 Încăpere mică destinată depozitării hainelor (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 161 


Când o sunase Sara, Lotta o invitase acasă la ea, unde veni și 
Malin. Multor bogaţi le face plăcere să invite la ei acasă alţi 
oameni, nu conta pe cine, observase Sara. Poate pentru că 
doreau să epateze. 

Sara nu invita niciodată pe nimeni acasă, în afară de Anna, 
deși locuia într-un apartament mult mai mare decât toate 
apartamentele celor pe care îi vizitase ea. Dar nu făcea asta din 
modestie, ci pentru că pur și simplu nu suporta oamenii. 

Bineînțeles, Lotta avea acasă un aparat de espresso, un 
adevărat aparat profesional, cu care făcea o cafea flat white 
perfectă. Ca un /atte, dar cu mai puţin lapte. Care avea un gust 
grozav. Sara nu reușise niciodată să facă un /atte fără gust 
amar. La dracu' cu Lotta. 

Chiar dacă prietena ei din copilărie ar fi știut că Sara trăia 
mult mai opulent decât ea, probabil că nu i-ar fi păsat, fiindcă 
fusese totdeauna o privilegiată. Nimic nu le putea afecta pe cele 
două surori. Nu erau niciodată invidioase și asta o frustra cel 
mai tare. 

Pe măsuţa de cafea se aflau câteva pliante ale unei firme de 
pompe funebre, broșuri cu diferite tipuri de sicrie și aranjamente 
florale. În plus, se aflau acolo foi tipărite cu poezii și imnuri, 
fotografii care îl reprezentau pe Stellan și o listă lungă de nume, 
cu siguranță ale oaspeţilor care urmau să fie invitaţi la 
înmormântare. Ca o invitaţie la meditaţia asupra iminenţei 
morţii în decorul opulent care le înconjura. 

— Bănuielile mi-au fost confirmate. De către serviciul de 
securitate german. Tatăl vostru a fost, într-adevăr, informator al 
Stasi. Când ai auzit telefonul sunând, Malin, a fost un apel din 
străinătate. De la oameni implicaţi în acte teroriste. O 
conversație care a declanșat toate acestea, spuse Sara. 

— Sara, spuse Lotta. Ai petrecut foarte mult timp cu noi. În 
foarte multe veri, ai locuit la noi. Crezi că e adevărat? 

— Nu știu. Dar BND crede că lucrurile ar avea legătură cu 
mașina care a fost aruncată în aer în Germania. Aţi citit? O 
bombă amplasată sub carosabil. 

Lotta clătină din cap și Sara nu-și dădu seama dacă asta 
însemna că nu citise știrea sau că nu credea că ar putea avea 
vreo legătură cu moartea tatălui ei. 


VP - 162 


— Acum e căutată persoana care la recrutat pe Stellan, spuse 
Sara. Dar agenţii îi știu doar numele de cod. Însă bănuiesc că va 
avea loc un fel de reuniune a lor. 

— Mi-e foarte greu să cred. Este posibil să fi fost atras, într-un 
fel sau altul, într-un astfel de cerc. Dar sunt convinsă că el n-a 
considerat că e vorba despre o activitate de spionaj. Tata era 
cam naiv, vedea întotdeauna partea bună din om. Poate că l-au 
făcut să se simtă important, i-au gâdilat orgoliul, l-au făcut să 
creadă că datorită lui lumea ar putea să devină puţin mai bună. 

— Important acum este să-i găsim pe ceilalţi din reţeaua de 
spionaj. Mai presus de toate, pe liderul lor. Numele lui de cod 
este „Ober”. Vi se pare cunoscut? Ober? 

— Nu, spuse Malin. 

Lotta avea o privire fixă, în același timp concentrată și 
absentă. După câteva secunde, clătină încet din cap. 

— Se pare că e cineva care venea în vizită acasă la tatăl 
vostru. Acolo a fost recrutat și îndoctrinat și tot acolo dădea 
raportul. Vă amintiţi de cineva care venea mai des la voi? 
Cineva care probabil se retrăgea împreună cu tatăl vostru într-o 
cameră unde stăteau de vorbă. Este foarte posibil să se fi 
întâmplat seara, după ce adormeaţi voi, dar a durat mulţi ani, 
nu poate să vă fie complet străină imaginea lui. Vă amintiţi o 
astfel de figură? 

— Mulţi se perindau prin casa noastră. Mereu alții. 

— Desigur, unii veneau mai des decât alţii. Managerii de la 
televiziune, colegii lui tata, personalităţile culturale, câte un 
ministru, câţiva directori. Dar asta se întâmpla când aveau 
invitaţi. Alte lucruri le ţinea mai mult pentru el. 

— Nu vă amintiţi de nimeni cu care discuta politică? 

— Nu. Nu-mi trece nimeni prin minte, răspunse Malin. 

— Pe vremea aceea, toată lumea discuta politică, zise Lotta. 
Voi nu ţineţi minte emisiunile pentru copii? Erau pură 
îndoctrinare. 

— Mi-aţi putea da o listă cu numele persoanelor care veneau 
des la voi acasă? 

— Ai preluat tu cazul? întrebă Lotta, privind-o sfidător pe 
Sara. 

Era evident că Lottei nu-i plăcea să i se comande, dar nici n-o 
putea minți. 


VP - 163 


— Nu, spuse Sara. Nu oficial. Dar ajut la rezolvarea cazului, 
pentru că l-am cunoscut pe Stellan. 

— Avem multă treabă acum, cu înmormântarea tatei. Dacă 
anchetatorii ne cer să-i ajutăm, o să-i ajutăm, dar nu ne putem 
pierde timpul cu fleacuri. 

— Nu durează mult, spuse Sara pe un ton aproape rugător, 
dar Lotta deja luase o decizie. 

Sara nu mai știa ce să spună. Nu avea dreptul să acţioneze în 
calitate de ofițer de poliţie și, aparent, până la vârsta aceea nu 
câștigase suficientă autoritate ca să se poată impune în faţa 
prietenei sale din copilărie. 

— Aţi verificat filmările? întrebă Malin, poate doar pentru a 
rupe tăcerea. Tata avea obiceiul să filmeze totul. 

— Poate că nu a filmat întâlnirile secrete cu un spion, spuse 
Lotta, pe un ton acru. Dacă au avut loc cu adevărat. 

Dar Sara nu era atât de sceptică. 

Filmările. Uneori, Malin nu era chiar proastă. 

Dacă Ober ar fi frecventat casa familiei Broman pe cât de des 
credeau nemţii, nu era exclus să apară pe filmări. 

Cu siguranţă că venise și cu alte ocazii și atunci trebuia să 
afișeze o figură inocentă. Ar fi fost ciudat ca Stellan să fi exclus 
din filmări o singură persoană, în timp ce îi filma pe toţi ceilalți. 
Ober cu siguranţă făcea tot posibilul să se amestece printre 
prietenii, colegii și petrecăreţii de acolo. 

Filmările lui Stellan... 


VP - 164 


25. 


Sara sări peste banda de delimitare a locului crimei și se 
îndreptă spre casă. Incercă să cuprindă cu mintea imaginea din 
faţa ei, dar refuza să creadă că locuinţa familiei Broman a fost 
cu adevărat scena unei crime. 

O privire aruncată spre apă o făcu să se oprească. Își aminti 
din nou cum cele trei fetițe de altă dată își aruncau sandviciurile 
de pe pod și cum surorile se amuzau de precauţia ei. Râdeau 
zgomotos și se simțeau fericite. 

Sara își aminti că unul dintre motivele bucuriei ei era că nu 
trebuia să înoate. În copilărie se temea de apă, de ceea ce s-ar 
fi putut afla în adâncimi. Pești, anghile, șerpi de apă, iarbă de 
mare, gunoaie, lemne ascuţite, stârvuri. 

Până și mirosul cremei de plajă o speria, chiar și acum, femeie 
în toată firea. Presupunea că din cauză că îl asocia cu înotul. 
Deși pe vremea când se jucau pe pod nu făcuseră niciodată 
baie. Sau cel puţin, ea nu-și aducea aminte. 

Nu le dezvăluise niciodată surorilor temerile ei, pentru că știa 
că ar fi insistat s-o convingă să sară în apă, să se scufunde și să- 
și ţină respiraţia, să înoate până la stufăriș. 

Acum își aminti cât de foame îi era când își aruncau 
sandviciurile. Dar râsul și dorinţa de a le fi pe plac surorilor 
prevalau. 

Era o prostie, dar aceste amintiri încă o făceau pe Sara să 
zâmbească. 

Apoi privirea i se îndreptă spre clădirea mică de pe malul 
apei, care servea și drept casă de oaspeţi, cu paturi 
supraetajate montate pe perete, toaletă și chicinetă. 

Adăpostul pentru bărci în care locuiseră Sara și mama ei. Din 
bunăvoința familiei Broman. 

Trăiseră atât de aproape de familia fericită și, în același timp, 
atât de departe de ea. 

Ca și cum ai sta la ușă pe tot parcursul unei petreceri. 

Acesta a fost micul ei univers, de unde a fost nevoită să 
plece, cu atâta tristeţe. 


VP - 165 


Merse mai departe și se uită pe fereastră. Din cauza luminii 
soarelui, nu vedea prea bine înăuntru, dar ghicea conturul masei 
din sufragerie și al unui fotoliu. Avuseseră televizor? Nu-și 
aducea aminte. 

Se îndepărtă de micul adăpost de bărci, depozitarul tuturor 
amintirilor despre neînțelegerile dintre ea și mama ei, Jane. 
Merse în spatele casei familiei Broman și ridică un ghiveci în 
care se afla o lobelie. În ghiveciul crăpat și alb al florii, stil 
Waldemarsudde, se afla cheia de rezervă a casei. Ca 
întotdeauna. Sara reveni la intrarea din faţă și descuie ușa. 

În hol, se opri și savură din nou mirosurile cunoscute, la fel ca 
în ziua precedentă. Mirosea exact ca pe vremuri. Observă că 
vechea șapcă roz de baseball a lui Malin era încă pe raftul de 
pălării. Era uzată și puţin murdară de pământ. Poate că Agneta 
o împrumutase de la fiica ei, care probabil avusese de-atunci 
zeci de șepci. 

Surorile primiseră întotdeauna câte haine își doreau. Haine 
scumpe, haine de firmă. Sara își aminti cum surorile, mereu în 
ton cu moda, glumeau pe seama felului ei de a se îmbrăca. 
Totul s-a agravat și mai mult când s-a văzut în situaţia de a 
purta hainele rămase de la Malin și de la Lotta. Erau cele mai 
frumoase haine din sezonul trecut, pe care, desigur, colegii de 
școală le comentau. Deși erau frumoase și scumpe, erau totuși 
haine de căpătat. Pe Sara o încerca atât un sentiment de rușine, 
cât și de mândrie. 

Probabil că fusese ideea Agnetei, care se gândise că face o 
faptă bună. Că ar putea să le apropie pe cele trei prietene, să le 
facă să se simtă egale. 

Toamna nu însemna numai că trebuia să suporte comentariile 
colegilor de clasă despre hainele de căpătat, însemna și că 
Malin și Lotta se întorceau la vechii lor prieteni, la toți cei care 
își petrecuseră vacanţa de vară în Torekov, în Båstad sau pe 
Riviera. _ 

Oare numai verile fuseseră frumoase? In orice caz, cele mai 
frumoase amintiri ale ei erau legate de această perioadă a 
anului. Cu soare strălucitor. În ceea ce privește vremea, vara 
călduroasă din acest an îi amintea Sarei de verile copilăriei. Dar 
având în vedere schimbările climatice, perspectiva era destul de 
înspăimântătoare. 


VP - 166 


Uciderea lui Stellan era ca o tragedie de neimaginat pentru 
pământul făgăduinţei. În locul copilăriei inocente și fericite se 
ivea imaginea unei lumi murdare în care trăiau acum cu toţii. O 
lume în care putea fi ucis chiar și jovialul unchi al întregii Suedii. 

Ca și cum l-ar fi ucis cineva pe Moș Crăciun. 

Despărţirile bruște, neașteptate, îi marcaseră întreaga 
copilărie. 

Ca în ziua în care Jane o anunţase abrupt că trebuie să se 
mute, o urcase pe Sara și toate lucrurile lor într-un taxi și 
plecaseră. Fără cel mai mic avertisment. 

Dimineaţa, Sara locuia într-un adăpost pentru bărci, într-un 
ținut de basm, iar seara, într-un mic apartament închiriat într-o 
suburbie de betoane. Atunci înţelese că la noua școală pe care o 
frecventa nu se putea lăuda cu legăturile ei cu familia Broman. 
Dimpotrivă, orice referire la lumea în care trăise ar fi fost aspru 
sancționată. 

Se lovea de o nouă realitate, care făcuse din ea ceea ce era 
astăzi, mai mult decât viaţa de dinainte. 

Anii trecuseră și Sara fusese invitată pe neașteptate la 
petrecerea de absolvire a lui Malin. Bănuise că o trecuse Agneta 
pe lista invitaţilor, dar acceptase cu bucurie invitaţia. Ar fi putut 
fi totul din nou la fel? 

Nu fusese cazul. 

Malin nici nu-i vorbise Sarei, ceilalţi invitaţi stăteau cu ochii pe 
chipiul ei de absolvent, iar ea, în cele din urmă, s-a îmbătat și a 
leșinat. 

A fost un dezastru total. 

Dar asta se întâmplase demult. Să revenim la prezent. 

Dar nu complet. Urma să facă săpături în trecut. 

Deci ce s-ar mai fi putut păstra - imagini, fotografii, filmuleţe, 
articole? 

Un om ca Stellan sigur și-a consemnat viaţa în lumina 
reflectoarelor. Sara își amintea cât de important era pentru el să 
sublinieze în permanenţă că toate femeile și toți bărbaţii celebri 
din jurul lui erau niște oameni obișnuiți. Că nu-i considera pe cei 
cu care se înconjura idoli sau niște staruri mondiale. 

Vanitatea lui devenise, cum era de așteptat, cu atât mai 
evidentă cu cât încerca să și-o ascundă. 


VP - 167 


Știa, din copilărie, că pereţii biroului său de lucru erau 
acoperiţi cu fotografii de-ale lui Stellan și de-ale diferitelor 
vedete. De acolo ar trebui să înceapă. 

Pe vremea aceea, aproape toate familiile aveau un album foto 
bine pus la punct și cu siguranţă avea și familia Broman așa 
ceva. Da, cu atât mai mult familia Broman. 

Și, așa cum au spus și surorile, Stellan filma mult. 

Să se fi păstrat acele filmări? 

Unde se aflau? 

Sara căută rapid prin dulapurile și sertarele din birou, din 
sufragerie și din bucătărie, înainte să urce la etaj. 

Dar se opri și se întoarse în bucătărie. Îi atrăsese atenţia 
ceva. 

Ar fi putut fi relevant pentru anchetă? 

Deschise din nou dulapul cu articole de curățenie. 

Aspirator, făraș, găleată, mop. Și pe găleată, o pereche de 
mănuși verzi, pe care era scris un nume. 

„Jane”. 

Erau vechile mănuși de menaj ale mamei sale. Probabil că 
acum de curățenie se ocupa o firmă specializată. 

Cum o fi fost pentru Jane să facă și curăţenie, să și gătească 
în casa unde fata ei se juca toată ziua cu copiii? Cu copiii 
proprietarului. Nu era ciudat că Jane și Sara locuiau în aceeași 
curte? 

Să ai servitori care să locuiască în aceeași incintă cu tine e 
cam ca în Anglia secolului al XIX-lea. Un fel de Downton Abbey 
neromanţat. 

Sau era mai onest așa? 

Acum menajera pleacă acasă după ce își termină treaba, 
deoarece este angajata unei firme și poate menţine distanţa. 
Așa, este scutită să înfrunte direct prăpastia dintre clasele 
sociale. 

Sau tocmai asta dorea familia Broman? 

Sara retrăi sentimentul că era fata femeii de serviciu. Și își 
dădu seama că era un sentiment pe care îl avusese de multe ori 
înainte. Încercă să găsească un motiv de mândrie în asta. 

Nereușind, se îndreptă spre dormitoarele de la etaj. 

În fosta cameră a lui Malin, găsi albumul din primul an de 
liceu. Liceul Bromma, școala la care Sara nu avusese niciodată 
acces. 


VP - 168 


Spre deosebire de Sara, Malin își lăsase vechile albume din 
viața școlară în casa părintească. Nu părea să fie prea 
interesată de trecut. Cel puţin, nu încă. Dar, în curând, când 
adevărul va ieși la iveală, își va reînvia și ea amintirile din 
copilărie. 

Incă o dată, Sara simţi o bucurie vinovată pentru răul altuia. 
Nu avea nimic cu surorile Broman ajunse la maturitate. Erau 
doar niște străine a căror situaţie îi era complet indiferentă. Cu 
cele două de altă dată, din copilărie, avea ea ce avea. Ar fi dorit 
să descopere o urmă de știrbire a reputației lor de atunci, iar 
adnotările lui Malin despre colegii ei de pe același album îi 
ofereau ocazia să arunce o privire în sufletul ei de adolescentă. 
„Urâtă”, „bimbo”, „loser” sau o inimă roșie sau violetă, o linie 
greu de interpretat sub unele nume sau doar o cruce neagră 
peste fața unora. 

Nu erau mulţi cei care se bucurau de simpatia lui Malin. 

Nu există judecători mai aspri decât adolescenții, îşi spuse 
Sara. Și, de fapt, asta îi îndulci puţin mustrările de conștiință în 
legătură cu Ebba, amintindu-i cât de dificili erau, dintotdeauna, 
adolescenţii. Probabil că nu doar Sara era responsabilă de bunul 
mers al relaţiei dintre ele. 

Spre sfârșitul albumului se afla clasa HS3, iar privirea ei fu 
surprinsă de o pereche de ochi calzi, căprui. 

Martin în adolescenţă, înainte ca ei să devină un cuplu. Pe 
vremea când toate fetele din școală se băteau pe el. 

Chiar și Malin fusese îndrăgostită de Martin. lar Lotta făcuse 
tot posibilul ca să-l cucerească. Dar Sara era cea care se alesese 
până la urmă cu el. 

Răsfoi ultimele pagini ale albumului, unde erau enumerate 
toate asociaţiile și cluburile. Îl văzu pe Martin în trupa de teatru, 
în consiliul elevilor, în cenaclul literar Nemo saltat sobrius. Ce 
căuta el acolo? Impresia ei era că nu fusese niciodată interesat 
de cărți. Cu siguranţă, intrase în Nemo doar pentru că era un 
grup exclusivist unde se organizau alegeri și care avea ritualuri 
secrete, un fel de Olimp al celor mai populari din liceu. Nu 
cărţile erau importante într-un cenaclu literar, cel puţin nu în 
liceu. 

Sara puse deoparte albumele școlare și cobori în camera de 
relaxare de la subsol. 


VP - 169 


Un alt fenomen care părea să fi dispărut la începutul anilor 
1980: nevoia generală de a avea o cameră de relaxare în 
propria locuinţă. De regulă la subsol, fără nicio frică de mucegai 
sau de radon. 

Acolo găsi ceea ce căuta. 

Nu doar o mulţime de albume foto, ci și câteva zeci de cutii cu 
role de film, o cameră de filmat marca super-8, un proiector și 
un ecran de proiecție. 

În plus, un televizor vechi cu tub, care era defect de când 
Sara era mică. Îl păstrase Stellan ca pe o amintire a măreției 
sale apuse? Ciudat. 

La vederea proiectorului, în inima Sarei se redeschise o ușă 
de mult închisă. 

Îl revedea cu ochii minţii pe Stellan cu camera în mână, 
filmând toate evenimentele din viața familiei și își amintea 
nemulţumirea lui Malin și a Lottei în serile cu proiecţii nesfârșite 
de film. Sarei, în schimb, îi plăceau aceste proiecţii. Pentru că îi 
ofereau ocazia de a participa, pas cu pas, la viaţa de basm a 
familiei, de a-i însoţi în călătorii, de a vedea lumea prin 
obiectivul camerei lui Stellan, imaginându-și cum ar fi evitat cu 
modestie să răspundă la întrebările colegilor invidioși despre 
cum a ajuns ea să trăiască în anturajul celebrului unchi Stellan. 

Sara se gândea că Stellan nu folosise camera de filmat în 
conversațiile lui secrete și că, spre deosebire de vloggerii de- 
acum, n-ar fi imortalizat fiecare aspect al vieţii sale, oricât de 
intim ar fi fost. 

Dar putea începe verificând cine era invitat în casa familiei 
Broman în anii 1970-1980. Dacă Ober chiar se întâlnea cu 
Geiger atât de des cum se credea, cu siguranţă l-ar fi putut 
vedea în filmări. Dar cum să-l recunoască? Sara nu avea nicio 
idee. 

Îndreptă proiectorul spre ecran. Ore întregi ascultase fâsâitul 
filmului în culori șterse care se derula. Uneori adormea în timp 
ce Stellan vorbea. Când se trezea, se întâmpla adesea să fi 
rămas doar ei doi, iar el fie continua să povestească, fără să 
observe că ea adormise, fie o privea cu un zâmbet prietenos 
după ce filmul se terminase. 

Fixă prima rolă de film pe suportul frontal, aflat pe un braţ 
înclinat. Apoi strecură banda de film pe caneluri și pe toate 


VP - 170 


rotițele care derulau filmul. Îl prinse în spatele lentilei și pe rola 
goală pe care o atașă pe suportul din spate. 

Apoi trase perdelele de la ferestruicile camerei de relaxare, 
aflate chiar sub tavan. Işi dădu seama că aici, la subsol, se 
simţea ca într-un mormânt al spiritului. Imaginea era completată 
de straturile de flori din jurul casei. Ce urmează să mai 
descopere aici, la doi metri sub pământ? 

Prima rolă începu să se învârtă, iar pe pânza albă apăru o 
imagine pătrată, în culori palide, a familiei Broman pe 
Olandsbron. 

__Se pare că închiriaseră o cabană de vară de la un fermier din 
Oland, iar Stellan îi considerase pe acesta și pe soţia lui suficient 
de exotici încât să piardă câteva minute filmându-i. Imagini cu 
fermierul mergând la hambar, conducând tractorul, cu soția sa 
mulgând vacile. Imaginea cu Malin, întinzând mâna să mângâie 
botul unui vițel și țipând speriată când limba mare și roz a lins-o 
și i-a umplut cu salivă mâna mică, era tremurată. Sara 
presupuse că Stellan răsese de fetiţa înspăimântată și de acolo 
provenea uşorul tremur. Asta era el? Tatăl de modă veche, 
insensibil la durerile altora? Pentru care copiii erau mai mult o 
distracție decât o responsabilitate? 

__Sara își dădu seama că, mai mult ca sigur, nu fermierii din 
Oland erau principalii suspecți când era vorba despre spionajul 
pentru Germania de Est, așa că trecu la o altă rolă de film. 

O zi obișnuită de vară în casa familiei Broman. Agneta era în 
bucătărie. In fundal, Jane dădea cu aspiratorul. Cadrul următor 
era din grădină. Malin și Lotta stăteau în hamac, iar Sara, pe 
gazon, mergea cu braţele întinse în faţă, în pas sacadat: 

— Robot. 

Unul dintre jocurile lor preferate din copilărie. 

Sara mergea ca un robot și se supunea tuturor poruncilor 
surorilor. Le aducea jucării, fura dulciuri din bucătărie sau, pur și 
simplu, se plimba în jurul lor, vorbind mecanic, până când Lotta 
îi dădea un nou ordin. 

Ciudat joc. 

Niciuna dintre surori nu făcuse vreodată pe robotul. 

Sara puse filmul înapoi în cutie. Ar putea oare să copieze 
filmele? Chiar își dorea așa ceva? 


VP - 171 


Ar vrea să le vadă și copiii ei? Indiferent de modul în care ar fi 
fost interpretate filmuleţele și de ceea ce ar fi putut să transmită 
jocurile, imortalizau o parte importantă din copilăria ei. 

Puse apoi un film cu sărbătorile de vară, în care se vedeau o 
mulțime de fețe. Agneta, fiicele ei, Lelle Rydell în tinereţe, 
împreună cu amuzantul sextet format din Tage Danielsson, 
Monica Zetterlund, Lena Nyman, Magnus Härenstam, Brasse 
Brännström și Eva Remaeus. Și trei oaspeţi necunoscuţi. Sara le 
făcu poze cu camera telefonului mobil și i le trimise lui Lelle 
Rydell, cu ajutorul căruia reuși să-i identifice rapid pe 
participanţii la petrecere. 

Se dovedi că persoanele necunoscute erau Netan Stenberg, 
producător legendar la SVT Nöje, Gigi de Lyon, regină a teatrului 
privat suedez de zeci de ani, și Lasse Warg, cel mai mare 
producător de divertisment din Suedia anilor 1970 și 1980. 

O sărbătoare a solstițiului de vară cu întreaga elită a 
divertismentului suedez. 

La „Petrecere de vară 1985” participa o mulţime mai pestriță 
de invitaţi: Lennart Botistrom, ministrul de externe demis pentru 
lipsa de cooperare cu privire la incidentele cu submarine din 
apele suedeze, Ebbe Carlsson și Harry Schein. Lillen Eklund, 
noul campion european la box, categoria grea. Părea vizibil 
stingherit de o asemenea companie. Apoi își făcu intrarea Lill 
Lindfors și, spre deliciul oaspeților, le oferi o variantă a fustei 
sale demontabile, aşa cum fusese văzută în finala Eurovision de 
la începutul primăverii. Când fusta a căzut, piesa de rezervă i-a 
luat locul, iar ceilalți oaspeți au izbucnit în aplauze furtunoase. 
Sara citi entuziasmul în aplauzele mute și pe gurile care strigau 
admirativ. 

Erau atât de multe feţe, atât de mulți oameni, cu atât de mult 
timp în urmă. Încântaţi să fie acolo, să fie implicaţi, să aparţină 
acestui grup. Nimic din toate astea nu mai exista acum. 

Sara căută anul 1985 pe Wikipedia. 

În Uniunea Sovietică, Cernenko murise după doar 14 luni de la 
numirea în funcţia de secretar general, care fusese preluată de 
Gorbaciov. În Norvegia se desfășura procesul împotriva 
spionului Treholt. Scandalul Bofors era în toi. Avusese loc un 
atac cu bombă în apropierea aeroportului din Frankfurt, soldat 
cu trei morţi și 42 de răniți. Atacul fusese revendicat de Jihadul 
Islamic. O persoană murise după ce serviciul de informaţii 


VP - 172 


francez scufundase nava Rainbow Warrior a organizaţiei 
Greenpeace. In decembrie 1985, Palme anunţase că va efectua 
o vizită oficială în Uniunea Sovietică în primăvara anului 
următor, în ciuda protestelor ofiţerilor din armata suedeză. La 
aeroporturile din Roma și din Viena avuseseră loc atacuri 
teroriste palestiniene. 

Ce făcea Sara pe atunci? 

Era născută, dar trăia într-o altă lume. În 1985, Sara și Malin 
aveau zece ani, iar Lotta, doisprezece ani. 

În filmări, moda vremii se reflecta în mod evident în 
îmbrăcămintea și în tunsorile surorilor. Păr tapat, haine în culori 
pastelate și multe brățări. 

Urmau paradele din Berlinul de Est. Poze din stradă. 
Monumente istorice. 

Vechile filme nu aveau sunet, iar Sara își dădu seama că 
datorită familiei Broman devenise ea interesată de filmele mute. 
Încă îi plăcea mimica exagerată a actorilor din vechile filme 
mute. Culorile palide, mișcările sacadate și sentimentul ciudat 
de a vedea oamenii vorbind fără să scoată niciun sunet. 

Un parc mare, un turn de televiziune și un monument 
impozant. Părea să fie Berlinul, exact cum scria pe cutie. Apoi o 
festivitate. Un cor mare de copii, spectatori cu fanioane suedeze 
și est-germane, Stellan căruia i se decerna un premiu. Agneta îi 
stătea alături, dar cu doi pași în spatele lui, ca întotdeauna. De 
cealaltă parte, lângă tatăl său, se afla Malin. Mai mult ca sigur 
că Lotta era cea care îi filma. 

O sală mare de dineu, cu tablouri uriașe care înfățișau eroi ai 
revoluției și steaguri est-germane uriașe. Din nou, părea că 
Lotta filma. Impărțirea sarcinilor era cam așa: când trebuia să 
apară Stellan într-o imagine, fiica trebuia să se ocupe de filmare. 

Cine erau ceilalți oaspeţi? Cu siguranţă erau potentați din 
Germania de Est, dar erau doar oameni de cultură sau și ofițeri 
de securitate? In RDG, aceste două categorii păreau să se 
confunde adesea. 

Ar putea cumva Hedin să-i identifice pe unii dintre ei? 

Orele treceau și Sara se afunda tot mai mult într-un trecut 
care îi părea din ce în ce mai enigmatic, chiar dacă făcuse parte 
din el. 

Haine, ochelari și coafuri dintr-o perioadă apusă. Nu simţea 
genul de nostalgie care o cuprindea când se uita la filme din anii 


VP - 173 


1970-1980. Era ceva mai degrabă înspăimântător, rău 
prevestitor. 

Chiar și gesturile și atitudinea lor erau diferite. 

Ce ciudat i se părea să se întoarcă în acele timpuri, știind ce 
urma să se întâmple, cât de diferit va deveni totul. Că Războiul 
Rece s-a încheiat. Că a apărut internetul. Că au avut loc 
evenimentele din 11 septembrie. 

Dacă ceva s-ar fi petrecut diferit atunci, ar fi putut oare să 
schimbe cursul istoriei? 

Stellan și prietenii săi doriseră, desigur, să împiedice 
prăbușirea Germaniei de Est. Dacă autorităţile din RDG ar fi știut 
ce urma să se întâmple, ar fi adoptat oare o linie mai dură? 

În următorul filmuleţ, Sara văzu o mare petrecere în casa 
familiei Broman. Un fel de banchet în stilul celor din Marele 
Gatsby. Smochinguri albe, formaţie mare, cocktailuri. 

Pe cutia rolei de film se vedeau liste de nume scrise de mână, 
despre care Sara presupunea că ar fi fost oaspeţii invitaţi. 
Rânduri-rânduri de nume și instituţii: Ministerul Apărării, 
Ministerul de Interne, Departamentul de Comunicaţii, Bofors, 
Ericsson, Asea, Universitatea din Stockholm, Universitatea din 
Uppsala, Televiziunea Suedeză, Radioul Suedez, SJ, SAS, FMV, 
F13, F16. Așadar nu doar vedetele consacrate. Sara presupunea 
că Agnetei îi revenea sarcina de a întocmi listele, deoarece 
scrisul de mână părea feminin. S-ar putea ca ea să nu fi avut 
nicio idee despre scopul dublu al acestor liste. 

Sara văzu numele lui Eric, tatăl lui Martin, printre oaspeţi. Se 
înţelege. Era director de succes și locuia în același cartier. Se 
întreba ce ar spune Eric Titus dacă ar afla că a fost păcălit de un 
colaborator al Stasi. 

Urmă o filmare de Revelion, în care toate încăperile casei erau 
pline cu zăpadă artificială și toată lumea era îmbrăcată în 
costume de schi. Erau petreceri despre care se vorbise mult 
timp. 

Vizionă și alte filmări, cu evenimente mai puţin remarcabile. 

Seri banale, dineuri, evenimente cu mai puţine celebrităţi și 
cu bărbaţi cu figuri de oameni de afaceri. Se fuma pipă, se 
dezbătea, iar unii, transpiraţi, ţineau strâns paharele cu băutură 
în mână. Unii erau simple prezenţe pasagere, alţii stăteau în 
diferite colțuri, în compania unor tinere blonde. Erau bărbaţi de 
vârstă mijlocie, cu costume prost croite, fumau ţigări fără filtru 


VP - 174 


și aveau frizuri ciudate. Bazându-se pe vechile ei prejudecăţi, 
Sara se gândi că aveau aspect de est-germani. Și avea toată 
încrederea în propriile prejudecăţi. 

Se uită fix la bărbaţi și își dădu seama că are nevoie de ajutor. 

Doar o singură persoană putea să i-l ofere: Eva Hedin. 

Profesoara pensionară era dispusă s-o ajute, probabil pentru 
că își terminase munca pentru ziua respectivă. li spusese că nu 
putea primi MMS-uri, dar că puteau să comunice prin e-mail. Așa 
că Sara fotografie ecranul și apoi îi trimise imaginile lui Hedin. 
Deși comunicarea online era riscantă, așa putea să obţină rapid 
ajutorul dorit. 

Află de la ea numele a trei persoane: Aleksei Grigorin, luri 
Dimitri și Jerzy Dudek. Toţi fuseseră expulzați ulterior și declaraţi 
persona non grata și toţi avuseseră înainte misiuni sub 
acoperire în diferite ambasade ale Germaniei de Est. Grigorin 
fusese prim-secretar de legaţie, dar de fapt era al doilea om în 
KGB. Dimitri lucra ca atașat naval, dar era de fapt 
reprezentantul serviciului de informații militare GRU în 
Stockholm, iar Dudek era secretar la Ambasada Cehoslovaciei. 

Contactele cu diplomați din Est nu erau neobişnuite la acea 
vreme, după cum îi explică Hedin. Pe de o parte, poziția oficială 
a Suediei era neutră. Libertatea de alianță pe timp de pace era 
înlocuită cu neutralitatea în timp de război. Deoarece nu luau 
poziție în lupta ideologică dintre comunism și capitalism, nu era 
nimic anormal în asocierea cu rușii, cehii și est-germanii mai 
degrabă decât cu americanii și englezii. 

Și bineînţeles că rușii și polonezii erau neîntrecuţi tovarăși de 
pahar. Consumau votcă din belșug, se distrau cântând melodii 
de jale, iar nivelul lor de rezistenţă era impresionant din acest 
punct de vedere. Era de-ajuns să vezi un secretar-adjunct al 
ambasadei dând pe gât două sticle pline ca să înţelegi de ce 
merita să-l ai ca invitat. 

Sara îi trimise lui Hedin poze cu toţi participanţii la petrecere 
și primi de la ea o listă lungă de nume și funcţii. Secretari de 
stat, directori generali, miniștri, ofiţeri, funcționari, negociatori, 
redactori, scriitori, editori, artiști. Toţi erau persoane care aveau 
rolul de a îmbunătăţi imaginea Estului, îi spuse cercetătoarea. 

Adevărul dur era că, prin intermediul unchiului Stellan, 
membrii Stasi, KGB ȘI GRU puteau să petreacă și să facă schimb 
de informaţii secrete cu liderii Partidului Social-Democrat. 


VP - 175 


Înainte să apuce Hedin să-și termine ideea, Sara auzi 
semnalul de mesaj al telefonului. După ce își ceru scuze, 
îndepărtă telefonul de ureche și citi. 

Era un mesaj de la Anna. 

„Facem publică acum dispariţia Agnetei Broman”. 

Bine. 

Poate că asta va fi de folos. Dacă Agneta ar fi fost într-adevăr 
răpită, cei care o ţineau captivă ar fi anunţat până acum. Nu 
strică să se anunțe în presă dispariţia ei. 

Sara își dădu seama că Hedin o aștepta, așa că duse din nou 
telefonul la ureche: 

— Îmi pare rău, am primit un mesaj... Alo? 

Părea să fi închis. 

Era de înţeles. 

În orice caz, aflase destul de multe despre invitaţii de la 
petrecerile lui Stellan și despre interesele lui legate de aceștia. 
Nu se rezuma doar la a invita oameni de succes. Era evident că 
avea și alte scopuri. 

Sara își scoase telefonul și trase lângă ea un teanc de albume 
foto. Și acolo observă același amestec de politicieni, vedete și 
vacanțe cu familia. Paris, Londra, Berlin. 

In afară de cei mai mari artiști și de mulțimea de vedete 
străine, casa familiei Broman părea să fi fost vizitată și de toți 
prim-miniștrii suedezi. La petreceri, la cină, la prânz sau la 
cafea. Vizitele fuseseră imortalizate cu atenţie: Erlander, Palme, 
Fälldin, Ullsten, Carlsson și Bildt. Lipsea doar Goran Persson. lar 
după mandatul său se pare că aceste manifestări mondene din 
casa unchiului Stellan încetaseră. 

Mai era un bărbat remarcabil: Mihail Gorbaciov. În compania 
lui Ingvar Carlsson. Un album din 1991 conținea o grămadă de 
imagini care imortalizau evenimentul. În primul rând, soţii 
Broman îi întâmpinau pe premierul suedez și pe președintele 
sovietic în faţa casei. Apoi urmau poze în care Stellan le 
prezenta grădina, precum și imagini de la cina care părea să se 
fi întins până târziu. Mesele erau decorate cu steaguri suedeze 
și sovietice și ghirlande albastre și galbene. Era băutură din 
belșug. Dar după felul principal nu mai exista nicio imagine. 

Desigur, chiar și liderii mondiali au nevoie, uneori, să se 
relaxeze. 


VP - 176 


Sara își amintea de vizita lui Gorbaciov la Stockholm. Fusese 
Ziua Naţională, și ea, ca și alte mii de oameni, ieșise în oraș ca 
să-l vadă pe președintele laureat al premiului Nobel pentru 
Pace. De altfel, nu avea habar că urma ca legendarul lider să-și 
petreacă seara la familia Broman. Tocmai în casa în care se 
jucase ea de atâtea ori. Era ciudat că nu luase cina cu regele. 
Dar Sara căută pe Google și văzu că nu fusese o vizită oficială 
de stat, deci poate așa s-ar fi explicat lucrurile. 

La doar câteva luni după vizita la familia Broman, atât 
Gorbaciov, cât și Ingvar Carlsson pierduseră puterea. 

Următorul album pe care îl deschise Sara era numit „Bromma, 
1982”. 

Tânăra Agneta Broman, în rochie de vară, punea masa în 
grădină, având faţa aproape complet ascunsă în spatele 
ochelarilor mari de soare. Aveau rame în stilul anilor 1970. Anii 
1980 nu lăsaseră încă urme pe chipul ei. 

Știa cu ce se ocupa Stellan? 

O interesa? 

Unde era ea acum? 

Ce urmări va avea știrea despre dispariţia ei? 

Agneta era acea piesă a puzzle-ului căreia Sara nu-i putea 
găsi niciun loc. Dacă și ea a fost împușcată, unde era trupul ei? 
Dacă a fugit de criminal, de ce nu se mai știa nimic despre ea? 
Dacă a fost răpită de criminal, cu ce scop? 

Ce făcea ea acum? 


VP - 177 


26. 


„Soţia lui Stellan, dispărută”. 

„Unde este mătușa Agneta?” 

„Asasinată?” 

Sub ultimul rând, îi adăugaseră vechea fotografie de pe 
permisul de conducere. Afișele de la intrarea în magazinul 7- 
Eleven de pe Hornsgatan erau toate cu ea, la fel și primele 
pagini ale ziarelor. 

Simţea pistolul lipit de coapsă. l-ar fi putut fi util dacă ar fi 
recunoscut-o cineva și l-ar fi avut la îndemână, în buzunarul 
jachetei. 

O doamnă în vârstă care poartă jachetă în toiul verii nu atrage 
atenția. Agneta își dădu seama că dezinteresul celor din jur era 
în avantajul ei acum, și, fără îndoială, prefera anonimatul, și nu 
doar din cauza misiunii sale. 

Pretutindeni, „Mătușa Agneta”. 

În febra ştirilor senzaţionale, devenise brusc importantă. 
Pentru prima dată în viaţa ei. 

Și, din păcate, într-un moment total nepotrivit. 

Tocmai când trebuia să treacă neobservată, ţara era 
împânzită cu pliante galbene, alarmante, care ţipau către 
mulțime să-i dea de urmă. 

Fără îndoială, era un demers bine intenţionat. Un îndemn de a 
fi găsită soţia tatălui naţiunii. Mama adoptivă a întregii ţări. 

Nu asta fusese ea în toţi anii în care soțul ei dominase mass- 
media. În schimb, întreaga ei existenţă se aflase într-un plan 
secundar; totul se învârtea în jurul lui. lar în toate reportajele 
care au fost făcute despre familia lor, doar fiicele fuseseră 
evidenţiate alături de tată. 

Acum însă jurnaliștii în căutare de senzațional profitau de 
ocazie și o descriau pe Agneta ca pe o figură maternă pentru 
toți cei care crescuseră între anii 1965 și 1990. 

| se părea riscant să cumpere câteva ziare, deși ar fi vrut să 
știe ce alte poze de-ale ei publicaseră. Spera ca noua ei 
înfățișare să-i servească drept mască. 

Spera, dar trebuia să se și asigure. 


VP - 178 


Avea părul grizonant, tuns scurt, era nemachiată și purta o 
pereche de ochelari de citit, cu rame groase. Era îmbrăcată cu o 
jachetă nouă, ieftină, de la H & M, pentru a consuma cât mai 
puţin din banii de care dispunea. 

Se simţea bine tunsă scurt. Ca și când ar fi fost din nou 
tânără. Işi amintea de antrenamente, de taberele de pregătire, 
de exerciţiul permanent. De preocuparea și hotărârea ei. Purta 
aceeași tunsoare de pe vremea când avea un ideal. Când făcuse 
alegerile care o purtaseră spre misiunea ei de astăzi. 

Se întreba ce ar spune fetele ei dacă ar vedea-o acum, când 
fusese înlăturată imaginea mamei casnice și gospodine. Ar fi 
oare în stare să înţeleagă cine este ea? Sau ce este ea? 

Ce ar crede fiicele ei despre copilăria lor, odată ce ar afla 
adevărul despre părinţii lor și dacă ar descoperi că fuseseră, 
într-un fel, doar o parte a unei fațade, niște piese dintr-un joc al 
Agnetei? Ar schimba ceva? Și-ar privi propria copilărie cu alţi 
ochi? Bineînţeles, dar în ce fel? 

Ştia că în 2010, când fusese deconspirată ampla rețea 
rusească de spionaj din Statele Unite, iar spionii fuseseră 
expulzați după ce trăiseră aproape douăzeci de ani sub 
identități false, copilul unuia dintre cupluri rămăsese în SUA și-și 
continuase cariera de pianist. Alesese să-și continue viaţa fictivă 
ca și cum ar fi fost reală, pentru că în asta credea. 

Dar care părţi din viaţa Agnetei erau reale? 

De fapt, despre asta era vorba. Cu toate angajamentele 
secrete și cu duplicitatea ei, nu-i era ușor să mai știe care este 
adevărul. 

Nu putea decât să spere că fetele ei își vor continua viața în 
pofida situației, că nu vor repeta greșelile părinţilor. Agneta era 
pregătită să facă tot ce putea pentru a-și cruța nepoții. Trebuia 
să pună capăt blestemului păcatului originar al trădătorului. 

Işi născuse fiicele când încă era implicată în misiunea de luptă 
pentru pace. Era conștientă că le adusese pe lume pentru a le 
folosi drept piese ale unei fațade. Era nedrept pentru ele. Și de 
asta era conștientă. Dar când se născuseră nepoții, totul luase 
sfârșit. Sau cel puţin așa crezuse ea. Atunci îndrăznise să devină 
cu adevărat Agneta Broman. 

Nu voia să-i piardă, așa cum a simţit că își pierduse fiicele sau 
cel puţin dreptul de a se numi mama lor. Pentru că le folosise 


VP - 179 


într-un scop care nu fusese spre binele lor. Nici măcar spre 
binele propriu. 

Nepoţii erau dovada vie că, pe termen lung, viaţa firească 
învinge ideologiile. Crescuseră fără să cunoască pericolele și 
alianțele tulburi care dominaseră viaţa Agnetei. Războiul Rece și 
toate vechile conflicte le erau complet străine. Ei erau un simbol 
al vieţii reale, viaţă în care începuse și ea să creadă, după atâţia 
ani. 

Mariatorget era plină de oameni. Turiști din Asia, tinere cu 
părul vopsit și cu inele în nas, alături de bărbaţi sudici, la vreo 
cincizeci de ani, cu barbă, cu fese plate, purtând tricouri cu 
mărci de chitare. Avusese norocul să găsească un loc liber pe 
una dintre băncile din parc și profitase de ocazie, ca să se 
bucure de soare și de un moment de odihnă. Dar acum trebuia 
să acționeze. 

O minge se rostogoli spre ea. Se ridică, o luă și merse spre 
Hugo: 

— E ata? 

— Mulţumesc. 

Nu era meritul lui Malin că Hugo știa să spună mulțumesc. 
Fiicei ei nu-i păsase niciodată prea mult de educaţia copiilor. 
Agneta fusese întotdeauna cea care avea grijă să-i înveţe să 
spună mulţumesc, să salute și să ceară voie să se ridice de la 
masă. Dar pentru ea era important că Hugo nu o recunoscuse. 
Chiar dacă tocmai petrecuseră o săptămână întreagă împreună. 

Agneta rămase pe loc până când nepotul său se întoarse la 
Malin. Își pipăi buzunarul jachetei și simţi obiectul pe care îl 
luase de acasă, arma ei secretă care ar putea-o ajuta dacă ar 
întâmpina greutăţi. Simţi îndată că puterea acesteia îi dă curaj. 
Apoi băgă mâna în buzunar și mângâie patul pistolului său 
Makarov. În celălalt buzunar avea pistolul Smith & Wesson al lui 
Kellner. Dacă testul ar fi dat greș, ar fi trebuit să-și ia tălpășița 
rapid. Ar fi fost suficient un singur foc tras în aer sau în piciorul 
cuiva, astfel încât să se producă panică. 

În mod previzibil, fiica ei ţinea un /atte și stătea de vorbă cu o 
prietenă. Avea o geantă care costa cât două mașini de spălat. 

Hugo i-o arătă pe Agneta, iar fiica îi aruncă o privire distrasă, 
fără s-o recunoască. Perfect. 

Își rememoră lista de obiective: 


VP - 180 


Să-i întâlnească pe nepoți și să-și amintească de ce trebuia să 
facă asta - bifat. 

Să-și testeze noua înfățișare într-o situaţie reală - bifat. 
Persoanele cele mai apropiate nu o recunoscuseră. 

Acum, nu mai exista. Devenise invizibilă. 

La plecare, ca să fie sigură, trecu pe lângă Malin și prietena 
ei. Văzu cu coada ochiului că fiica ei se uita drept la ea, fără s-o 
recunoască. Agneta eliberă patul pistolului, își scoase mâna din 
buzunar și trase fermoarul. 

Nu mai trebuia să-și facă griji că va fi recunoscută de cineva. 
Era liberă să acţioneze. 

Se putea concentra asupra întâlnirii care urma. 


VP - 181 


27. 


Când Sara ajunse acasă, apartamentul era cufundat în 
întuneric. Pe sub ușa camerei lui Olle răzbătea lumină, dar în 
rest era stinsă peste tot. Băiatul stătea de multe ori până târziu 
la calculator, până îi atrăgea cineva atenţia. Sara nu se decisese 
dacă era rău sau bine. Îi interzisese jocurile violente și îi spusese 
lui Martin că nici el nu are voie să-și cumpere asemenea jocuri. 
Ei doi ar fi trebuit să fie un bun exemplu. Dar cum ar fi priviţi cei 
care petrec ore întregi jucând jocuri de noroc, dacă jocurile în 
sine ar fi inofensive? Nu era și acesta un hobby ca oricare altul? 
Ar fi avut aceeași atitudine față de Olle dacă, în loc să piardă 
vremea în fața ecranului, ar fi fost interesat de colecţionarea 
timbrelor? Sau de fotbal? Nu datorită orelor nesfârșite de 
antrenament ajunsese Zlatan fotbalistul care era? Sau Björn 
Borg, care își petrecea ore și zile întregi executând servicii de 
tenis în ușa garajului din Södertälje. Ce deosebire există între 
jocurile pe calculator și alte pasiuni? În timp ce gândea astfel, 
Sara se plimba prin apartament. Chiar dacă ziua se mărise, 
apartamentul era atât de mare, încât tot trebuia să aprindă 
lumina în anumite încăperi. 

Ebba era iar la o petrecere de absolvire, își aminti Sara. Acum 
era câte una în fiecare seară. | se părea că tinerii erau mult mai 
rebeli decât pe vremea ei. Beau mai mult alcool, făceau mai 
mult sex și poate consumau chiar și droguri. 

Sara își găsi soțul dormind pe canapeaua din sufragerie, cu 
draga lui chitară Martin în brațe. Martin susţinea că nu degeaba 
chitara purta același nume ca stăpânul său. 

Oare totdeauna își petrecea așa serile în lipsa ei? 

Exersa acorduri? Își menținea viu visul de rocker? Dăduse pe 
chitară peste 40.000 de coroane, așa că Sara i-o luă ușor din 
mână, ca să nu-i cadă pe podea sau să nu se întoarcă peste ea. 

Să dai 43.000 de coroane pe o chitară la care abia dacă știi să 
cânţi câteva acorduri era ca și cum ai fi închiriat sala mare a 
Teatrului Regal Dramatic ca să spui un banc. 

Martin sforăia, iar Sara rămase privindu-l. Îi cursese salivă pe 
toată bărbia; nu era o priveliște prea atrăgătoare. 


VP - 182 


Tipul ei. 

Ar mai fi făcut efortul să-l cucerească dacă Lotta nu ar fi 
încercat să-l îndepărteze de ea? _ 

Cu toată sinceritatea, nici ea nu știa. In orice caz, această 
decizie îi afectase Sarei întreaga viaţă. 

Apoi au apărut Ebba și Olle. 

Au urmat anii în care Martin a încercat să se afirme pe plan 
artistic, iar ea l-a întreţinut. 

Apoi vânzarea afacerii și achiziționarea acestui apartament 
uriaș. 

Timpul petrecut cu părinţii și cu fraţii lui. 

Fără Martin, nimic din toate acestea nu ar fi existat în viaţa 
Sarei. 

Deodată, se simţi rușinată. Încercă să alunge sentimentul că 
Martin fusese doar o poliţă pe care le-o plătise surorilor. O 
revanșă pentru toate frustrările din copilărie. Ea se alesese cu 
tipul de care fusese îndrăgostită Malin și pe care încercase să-l 
cucerească Lotta. 

Martin fusese doar un trofeu pe care Sara simţise întotdeauna 
că trebuie să-l obţină? Și dacă da: odată ce îl cucerise, la ce îi 
mai folosea? 

Martin aparţinea vieţii ei idilice din Bromma. Locuia atunci la 
doar câteva străzi distanţă și trecea deseori pe acolo cu prietenii 
lui, pe bicicletă, apoi pe motoretă și pe motocicletă și, în cele 
din urmă, cu mașina. Ei o spionau pe Lotta, în timp ce Malin și 
Sara îi spionau pe ei. Băieţii erau mai mari decât ele. Martin era 
în clasa a opta, iar ea și Malin erau în clasa a șasea când Jane 
plecase pe neașteptate de la familia Broman și se mutaseră în 
Vällingby, cu doar o săptămână înainte de absolvire. In timp ce 
colegii ei cântau Den blomstertid nu kommer'?, Sara stătea 
singură într-un apartament gol în care se auzea doar ecoul, cu o 
farfurie cu pufarine în față. Atunci se gândea că n-o să-l mai 
vadă niciodată pe băiatul de care se îndrăgostise, dar mutarea 
nu-i distrusese planurile amoroase, doar i le întârziase cu câţiva 
ani. 

Sara își aminti cât de invidioasă fusese când auzise zvonul că 
Martin se culcase cu Lotta. La petrecerea de absolvire a lui 
Malin, la care ea adormise devreme. Cochetase și ea cu Martin, 


32 Melodie cântată în mod tradițional la festivitățile de absolvire din Suedia („Perioada 
înfloritoare începe acum”, în Ib. sued., în orig.). 


VP - 183 


dar, dacă s-ar fi întâmplat ceva în noaptea aceea între ei, 
probabil că n-ar fi fost decât o aventură amoroasă tipică 
adolescenților, care n-ar fi durat mai mult de un an și ceva, 
înainte s-o apuce fiecare pe drumul lui. Odată ce Lotta se 
implicase, lucrurile luaseră o întorsătură mult mai serioasă 
pentru ea. 

lar acum, când intrase din nou în viaţa surorilor, n-avea de 
gând să se dea bătută. Martin era al ei. 

Pe parcursul acelei veri din adolescenţă, Sara trăise 
nefericirea de a fi fost eclipsată de Lotta, până când, într-o zi, 
când se demachia după o prezentare de modă din grădina 
reprezentanţei NK, s-a uitat în oglindă și și-a spus că, din 
moment ce este fotomodel la cea mai mare agenţie din 
Stockholm, ar trebui să fie mult mai stăpână pe sine. 

L-a sunat pur și simplu pe Martin și l-a întrebat dacă vrea să 
iasă la o cafea. El a acceptat. La început, atmosfera a fost 
oarecum stânjenitoare, lucru de înțeles probabil, având în 
vedere cele întâmplate la petrecerea lui Malin. Dar se părea că 
niciunul dintre ei nu voia să-l părăsească pe celălalt, că amândoi 
păstrau speranţa vie. Cam după o oră, s-au mai relaxat și după 
aceea s-au tot întâlnit. 

Sara a avut revelaţia decisivă că poate să fie stăpână pe 
propria viaţă. Această constatare a determinat-o să renunțe la 
cariera de model după doi ani. A început să practice artele 
marțiale și a citit o mulţime de cărţi de dezvoltare personală, 
care îi promiteau să-i redea controlul asupra propriei vieți. A 
schimbat mai multe locuri de muncă, în cafenele, livrări la 
domiciliu, la o companie de curierat și ca agent de pază, până 
când și-a dat seama că dorea să fie polițistă. La acea vreme, ea 
și Martin locuiau deja împreună, iar el începuse să-și croiască 
drum în industria divertismentului. Tot ce i se oferea era berea 
gratuită, deci chiria comună o plătea Sara din salariul ei. 

În acești ani, Sara nu mai ţinuse aproape deloc legătura cu 
mama ei. De-abia când au apărut copiii reluase relaţiile, însă 
fără nicio tragere de inimă. lar acum își dădea seama că era 
doar vina ei că se îndepărtase de ea și se rușina că se purtase 
atât de urât. y 

Dar nu înțelesese niciodată rostul mutării lor din Bromma. In 
loc să facă menajul în casa lui Stellan și a Agnetei, Jane alesese 
să se ocupe de curăţenie în școli tot restul copilăriei Sarei. 


VP - 184 


Fusese mai bine așa? Se simţise inferioară familiei Broman 
pentru că le făcea curat în casă, pentru că era dependentă de 
ei? Mulțumită lor obținuse un loc de muncă atunci când era 
tânără, însărcinată și abia venită din Polonia comunistă. 

Sara își luă laptopul și introduse numele surorilor în câmpul 
de căutare. Se minţea că gestul ei are legătură cu ancheta, dar 
știa prea bine că nu este adevărat. Lotta și Malin începuseră s-o 
obsedeze din nou și căuta o modalitate de a se proteja. De a se 
elibera de influenţa lor. 

Găsi pe pagina a doua niște articole despre Malin, bloguri și 
discuţii pe forum despre activitatea ei ca prezentatoare a 
emisiunii „Sommarbubbel'”*?. Sara citi totul cu atenţie. Malin 
fusese un dezastru, se uita mereu la camera greșită, le punea 
invitaţilor întrebări ridicole și părea să nu înţeleagă ce-i răspund. 
Dar majoritatea linkurilor erau despre emisiunile la care lucrase 
în spatele camerei, unde părerile erau mult mai amestecate. Și 
nelipsita pagină de pe forumul Flashback, unde o mulţime de 
bărbaţi singuri dezvăluiau, în termeni obsceni, bârfe și fantezii 
despre femei celebre pe care nu le-ar fi putut avea niciodată. In 
acest caz, găsi informaţii despre Malin Broman, la rubrica „Unde 
au ajuns acum?” 

Știrile despre Lotta apăreau doar în contexte serioase, dacă s- 
ar putea numi serioasă o petrecere. Despre agenţia la care 
lucra, despre colaboratori, despre Almedalen, despre o gală 
televizată cu scop caritabil, despre premiile Guldbagge. Pe de 
altă parte, existau o mulţime de informații despre munca ei de 
la Agenţie, despre comitetele din care făcea parte, despre 
activitatea legată de mișcarea sportivă și despre altele. Singurul 
lucru cu adevărat negativ se găsea în câteva articole despre 
ajutorul acordat de ea, în calitate de director general, unor 
organizații bănuite de susţinerea terorismului. 

Navigarea îi fu întreruptă de un zgomot ciudat. Sara puse 
laptopul deoparte și se duse după sunet. In bucătărie, motanul 
Walter se învârtea în jurul cozii. Zgâria cu ghearele podeaua, 
sărea în sus, se învârtea și se întorcea pe loc. Se linişti puţin, 
apoi ridică o labă și începu din nou să se agite. Atunci, Sara văzu 
că prinsese un șoarece. Așa era în centrul vechi, rozătoarele 
alergau peste tot. Era bine, totuși, că nu prinsese un șobolan 


33 În traducere literală, spumant de vară (în Ib. sued., în orig.). 
34 Cărăbușul de aur, ceremonie anuală de premiere a cineaștilor din Suedia. 


VP - 185 


uriaș din canalizare, care ar fi fost în stare să-l mănânce el pe 
Walter. 

După aceea jocul încetă. Motanul abandonă șoarecele, se 
duse la castronul cu mâncare și mâncă, epuizat de efortul fizic. 

Sara se apropie și se uită. Șoarecele fusese sfârtecat de-a 
lungul corpului în mai multe locuri, iar acum suferea. Se chinuia 
să-și dea sufletul. Ar fi putut să-i curme suferinţa. Lui Walter nu-i 
mai păsa de el. Oftă și, ezitând, luă o pungă mică de plastic și 
un ciocan. Își trase punga pe mână, luă șoarecele și îl prinse în 
pungă, o așeză pe podea și lovi șoarecele până îl ucise. li 
repugna să facă acest lucru, dar nu voia să-l lase să moară în 
chinuri și nici să-i ceară soţului ei s-o facă. Trăia senzaţia că se 
întorsese în secolul al XIX-lea. 

Walter nu a reacţionat la lovitură. A ieșit din bucătărie fără să 
se uite înapoi. 

Sara nu știa ce să creadă despre el. Pe de o parte, era o pisică 
gingașă, cel mai drăguţ motan din lume, îi plăcea să fie 
mângâiat și nu mușca niciodată pe nimeni. Nici măcar nu sărea 
jos când îl luai în poală. Pe de altă parte, era un ucigaș sadic 
care chinuia șoricei. 

Aruncă șoarecele în toaletă și puse punga murdară de sânge 
în coșul de gunoi. Trecând pe hol, observă că încă se vedea 
lumină pe sub ușa camerei lui Olle. Adormise cu lumina aprinsă? 

Deschise ușa și îl văzu în faţa laptopului. Peste umărului lui, 
zări pe ecran două fete goale, cu sâni mari, care sugeau, pe 
rând, un penis negru uriaș. Când auzi ușa deschizându-se, Olle 
trânti capacul laptopului. 

— Ce vrei? spuse el, pe un ton stresat. 

— Voiam doar să sting lumina, spuse Sara, cu o voce iritată. 
Te uitai la filme porno? 

— Nu. 

— Dar știi că ăsta e un mod de exploatare a oamenilor? 

— leşi! 

— Există reprezentări sexuale mai bune, dacă asta te 
interesează. Dar astea nu sunt decât o modalitate de a umili 
femeia. 

— Afară! 

Fiul sări de pe scaun și o împinse pe Sara afară din cameră, 
dar ea îi strigă prin ușa închisă: 

— Nu m-am supărat pe tine, încercă ea să-l înduplece. 


VP - 186 


Nu primi niciun răspuns. Parcă se ridicase un zid invizibil între 
ei. Dacă nu discutau această problemă acum, zidul ar fi putut să 
rămână pentru totdeauna acolo. 

— Olle, chiar trebuie să stăm de vorbă. 

Urmă o scurtă pauză, în care ea continua să aștepte un 
răspuns. Răspunsul nu veni. 

— Nu trebuie să-ţi fie rușine. Dar nu e decât o industrie 
groaznică. 

Tot nu primi niciun răspuns. 

La naiba. 

Poate că nu a făcut decât să înalte zidul. 

Era clar că îi era rușine. Și că se enervase. Nimic nu e mai 
neplăcut decât să-ţi dea mama ta informaţii despre sex. În plus, 
simţea că făcuse ceva greșit. Olle știa foarte bine care era 
părerea Sarei despre industria porno. Dar totul era foarte 
accesibil, foarte ușor de găsit. Și, în plus, interesul 
adolescenților pentru acest subiect era mare. | se părea ciudat 
să pretindă că poate să-și îndrume fiul spre un tip „bun” de 
porno. O mamă nu ar trebui să se amestece în viaţa sexuală a 
copiilor ei. Desigur, dacă n-o întrebau ei. Întrebări normale. Nu 
întrebări despre care filme porno sunt bune. 

Sara era convinsă că lucrurile se legau între ele. Industria 
porno și prostituţia. | se părea că Olle se uita prin crăpătura ușii 
spre o lume despre care ea știa cât era de murdară și de 
deprimantă. Și-ar fi dorit din tot sufletul ca această lume să nu 
mai existe. 

Își dădea seama că ar trebui să vorbească și cu Martin despre 
asta. Ca să stea el de vorbă apoi cu fiul lor, cât încă nu era prea 
târziu. Martin probabil știa mai multe despre modul în care se 
comportau băieţii la vârsta aceea. Dacă i-ar fi impus o 
interdicție totală, probabil că ar fi devenit și mai curios. 

Când se apropie de canapea ca să-și trezească soțul, ecranul 
telefonul lui mobil, aflat pe măsuţa de cafea, se lumină. Sara se 
gândi că poate era Ebba, care de obicei îl căuta pe Martin când 
voia s-o aducă acasă. Pe de o parte pentru că Sara lucra în 
general până târziu, pe de altă parte pentru că îi venea mult mai 
ușor să-l convingă pe taică-su să o ducă și să o aducă. 

Luă mobilul lui Martin și apăsă pe ecran. Avea un mesaj nou. 
Introduse parola, intră în mesaje și îl citi pe cel mai recent. Era 
de la un număr pe care nu-l avea în agendă. 


VP - 187 


Un MMS. 

Un prim-plan al unor organe genitale feminine, cu piercing. Și 
o mână cu unghii lungi, cu ojă turcoaz, care îndepărta labiile, ca 
să se vadă cât mai bine. 

Sara nu știa ce să mai creadă. 

Derulă în sus. Nu era prima poză pe care o primise Martin. Mai 
erau cinci, trimise în ultimele săptămâni de pe același număr de 
telefon. 

Sara căută pe Google numărul de telefon. Nu era înregistrat, 
dar apărea pe site-ul unei oarecare „Nikki X - Escortă de lux”. 

Sara se uită la soțul ei, apoi la fotografiile indecente. Și din 
nou la Martin. 

O damă de companie. i 

Simțea că îi vâjâie capul. Incerca să gândească limpede, dar 
se zăpăcise complet. 

Așeză cu grijă telefonul mobil pe măsuţa de cafea, apoi luă 
chitara preferată a lui Martin și o lovi de măsuţa de cafea până o 
sparse. 

Soţul ei sări ca ars, dar Sara ieșise deja în hol, cu cheile în 
mână. 

Martin. 

Cu o prostituată. 

Cu o târfă. 

Sara nu folosea niciodată acest cuvânt la adresa fetelor pe 
care le întâlnea la serviciu. 

Dar Nikki X era o târfă. 

O adevărată târfă. 

Vina îi aparţinea în totalitate lui Martin. Era căsătorit și avea 
copii. Și tocmai el plătea o prostituată pentru servicii sexuale. 

Dar, chiar și așa, Nikki X tot o târfă era. 

Sara se simţea ca o proastă. Ca o mare proastă. 

Înșelată pe faţă, proastă, fraieră. 

Justițiara Sara Nowak, care îi condamna necruțătoare pe toți 
bărbaţii care cumpărau servicii sexuale și deplângea soarta 
soțiilor și familiilor acestora, deși simţea în sinea ei că aveau și 
ele partea lor de vină. Ele își aleseseră greșit bărbaţii cu care 
aveau să-și împartă întreaga viaţă. Considerase întotdeauna că 
ar fi preferat să trăiască singură decât să se mărite cu un bărbat 
căruia i-ar fi trecut măcar prin gând că ar putea să plătească 
pentru servicii sexuale. 


VP - 188 


Acum își dădea seama că nu era vorba despre moralitate, ci 
despre autoiluzionare. 

Sara ieși în fugă în Kornhamnstorg. 

Nu știa încotro s-o apuce. 

La muncă? 

să-l sune pe David? Era dispus s-o asculte fără să o judece? 
Fără să o facă să se simtă deznădăjduită? Jane ieșea din 
discuţie. 

Unde ar putea să meargă? Nu voia să se amestece printre 
necunoscuţi, nici printre îndrăgostiţi naivi și fericiți. 

Voia să fie lăsată în pace. În Lilla Nygatan era un hotel. Bine, 
acolo trebuia să ajungă. Ocoli Forex și o luă pe Lilla Nygatan. Își 
pipăi buzunarul și simţi portofelul, deci putea să plătească o 
cameră. Se temea că va distruge totul în calea ei. 

— Valea! 

Sara recunoscu imediat vocea Ebbei. Venea din piața aflată în 
spatele ei, așa că se întoarse repede. Când ieși din nou în 
Kornhamnstorg, o văzu pe fiica ei. Tocmai coborâse din metrou, 
iar în spatele ei erau doi băieţi înalţi. 

— Târfă, târfă, târfă! striga unul dintre ei bătând din palme, 
ca o majoretă solitară caraghioasă. 

— Haide, oprește-te! strigă celălalt. 

— Valea, ţipă din nou Ebba. 

Atunci majoreta masculină o ajunse din urmă și o trase de 
păr: 

— Instigatoarea dracului! Hai odată. 

In clipa următoare, ateriză pe spate, țipând de durere. Sara se 
repezise înainte, își îndoise braţul, se ghemuise și îl lovise între 
picioare, apoi se ridicase și îl luase pe sus, răsturnându-l. Era o 
tehnică de Krav Maga pe care nu o mai încercase niciodată în 
afara sălii de antrenament, dar care părea să funcţioneze bine. 
Tipul ţipă când nu-și mai putu controla corpul, zbură prin aer și 
se prăbuși la pământ. 

Nu se putu abţine să nu-i mai dea un șut în burtă cât stătea 
întins fără să se poată apăra. Inainte să apuce să se 
dezmeticească al doilea băiat, Sara îl apucă de guler și îi trase 
un genunchi în plex. Își împinse șoldul cât mai mult în faţă ca să 
imprime mai multă forță loviturii, iar băiatul se prăbuși la 
picioarele ei. 


VP - 189 


— Să-i ia dracu’ pe cei care hărțuiesc fetele în halul ăsta! 
strigă Sara, apropiindu-se la câţiva milimetri de unul dintre 
băieţi. 

— Mamă! spuse Ebba. Ce faci?... Ce faci aici? Mă urmărești? 

— Nu, veneam de acolo, spuse Sara, făcând semn spre Lilla 
Nygatan. Te-am auzit ţipând. 

— Dar nu poţi să baţi oamenii așa! 

— Ai prefera să-i las în pace? Habar n-ai de ce sunt capabili, 
n-ai idee câte mizerii am văzut. 

— Dacă este atât de îngrozitor, schimbă-ţi serviciul, dar nu 
trebuie să abuzezi de oameni! E evident că te afectează! 

Ebba plecă valvârtej. Sara constată calmă că se îndrepta spre 
casă. Și de data asta era destul de sigură că furia fiicei sale față 
de ea fusese sporită de șocul că fusese hărțuită. Așa cum 
bănuia Sara, Ebba nu-și dădea seama pe deplin cât de 
vulnerabile erau fetele. 

Se întoarse către băieţii doborâţi. Între timp, unul se ridicase 
în capul oaselor, iar celălalt era în picioare și se ţinea de burtă. 
Celui aflat pe jos îi curgea sânge de pe frunte și din nas. 

— N-am făcut decât să-mi protejez copilul, spuse Sara. V-aţi 
comportat ca niște porci. Dar dacă vreţi să mă reclamaţi, n-am 
nimic împotrivă. 

— Nu, este în regulă. 

— Imi curge sânge. 

— Se rezolvă, spuse prietenul său. Găsim pansamente la 7- 
Eleven. 

— Bine, spuse Sara, apoi o luă spre casă. 

Trebuia să se întoarcă. Simţea că întreaga lume se prăbușea, 
iar ei îi revenea misiunea s-o salveze. 

Întâi uciderea lui Stellan, Olle care urmărea filme porno, 
Martin care îi era infidel și doi băieţi care o hărţuiau pe Ebba. 

Ce naiba se întâmpla? 

Când deschise ușa apartamentului, Ebba ieși din baie și intră 
în camera ei, trântind ușa. 

— Ce-ai făcut? spuse Martin, ieșind din sufragerie și ținând în 
mână ce mai rămase din chitară. 

Părea complet debusolat, dar Sarei îi venea greu să-l 
compătimească. 

— Întreab-o pe Nikki X. 

— Pe cine? 


VP - 190 


— Aia care îţi trimite poze indecente. 

Cuvintele ei îl făcură să tresară: 

— La ce te referi? 

— Am crezut că e de la Ebba, așa că ţi-am verificat mesageria 
și m-am trezit în faţa unui examen ginecologic. Și nu era doar o 
singură poză. 

Martin nu-i dădu niciun răspuns. 

— De când durează? Unde ai cunoscut-o? Și cum naiba poți 
cumpăra servicii sexuale, când știi cu ce mă lupt eu zi de zi!? 

— Incetează odată! N-am cumpărat servicii sexuale! Nu am 
făcut sex cu nimeni în afară de ţine de când suntem împreună. 

— Imaginile arată altceva. Chiar dacă nu i-ai tras-o, aţi făcut, 
evident, sex la telefon. 

— Nu, n-am făcut. Este o fată care încearcă să obţină un 
contract cu Go Live și crede că așa trebuie procedat. 

— Contract? Este o escortă! 

— E posibil. Dar cântă și își compune singură piesele. 

— Și ca să obţină un contract cu firma ta îţi trimite poze cu 
organele ei genitale? 

— Da, crede că așa merg lucrurile. 

— Și de unde i-a venit ideea asta? 

— După experiențele ei cu bărbaţii, nu e de mirare că își 
imaginează că toţi gândesc cu penisul. 

— Așa și gândiţi voi, bărbaţii. 

— Nu am încurajat-o niciodată. Poţi verifica singură, nu i-am 
răspuns niciodată. 

Martin întinse ecranul mobilului către Sara și derulă în sus. 
Numai mesaje primite de la Nikki X, niciunul trimis. 

— Deci ești doar o victimă nevinovată, care primește poze 
împotriva voinţei sale? 

— Da. 

— Și atunci de ce naiba le-ai păstrat? Nu, nu trebuie să-mi 
explici nimic, înţeleg. 

— Ba da, trebuie să-ţi explic, pentru că altfel o să interpretezi 
cum îţi convine. Am păstrat imaginile ca să le folosesc la poliţie 
în cazul în care ea ar fi întrecut măsura și ar fi devenit 
periculoasă. Ca dovezi că mă hărţuia. 

— Și de ce nu ai vorbit cu soţia ta despre asta? Soţia ta, care 
este polițist. 


VP-191 


— Pentru că știam că așa o să reacţionezi și o să mă acuzi că 
îmi face plăcere. 

— Dar după aia te-aș fi ascultat, așa cum fac și acum. 

— Atunci dovedește-mi că mă asculţi și mă crezi. 

— Pot să-ţi verific telefonul? 

Martin îi dădu mobilul. Nu existau apeluri către sau de la 
numărul respectiv, dacă nu cumva fuseseră șterse din istoricul 
apelurilor. Se găseau numai mesaje de la ea. 

Sara se decise să-l creadă, dar era sceptică cu privire la 
decizia lui de a păstra fotografiile. Martin putea fi iertat, cel 
puțin după cum se prezenta situația acum. 

— Imi plăcea chitara asta, spuse soţul ei, adunând lesturile. 

Un Martin debusolat, cu o chitară Martin spartă. 


VP - 192 


28. 


Deși era miezul nopţii, apartamentul era luminat ca în zori. 
Agneta spera să-l ia prin surprindere și era pregătită pentru o 
rezistenţă serioasă. 

Dar singurul lucru care a întâmpinat-o a fost o casă goală. Aici 
trăise el. 

Ober. 

Deasupra unui magazin Systembolaget, între o benzinărie și 
un restaurant thailandez, într-un mic apartament insipid, cu 
două camere. Cu o frumoasă vedere la apă. 

Feriboturile galbene circulau cu regularitate între Vaxholm și 
insulele dimprejur. În acest moment, era liniște. Marea era 
calmă, dar Agneta știa că toamna, când era furtună, valurile 
erau înalte în port. g 

Simțeai arhipelagul, chiar dacă te aflai pe uscat. li înțelegea 
pe deplin pe cei care își doreau să locuiască aici. Inainte, i se 
părea că Vaxholm era prea departe de oraş. Și acasă, în 
Bromma, aveau vedere la apă. Dar aici era cu totul altceva, era 
o senzație de calm. 

Agneta crezuse că va trebui să se urce în balcon ca să poată 
intra, dar constată că încuietoarea ușii era ușor de manevrat. Cu 
pistolul într-o mână, împinsese ușor ușa. Era pregătită pentru 
atac. 

Dar nu a fost cazul. 

Când intră, o întâmpină un ecou stins. Deoarece vestea morții 
lui Stellan se răspândise atât de repede din păcate, Ober fugise 
probabil și își găsise o ascunzătoare mai sigură. Sau, dacă nu, 
plecase să se întâlnească cu Abu Rasil și totul începuse deja. 

Agneta spera că nu era așa. 

lar acum stătea aici întrebându-se cum se desfășura viața de 
zi cu zi a unui spion. Se uită prin frigider și prin cămară. Găsi 
iaurt și lapte pentru cafea, brânză de capră, o mulţime de fulgi 
de porumb și de müsli. 

Cercetă baia. Găsi în dulap medicamente pentru ulcer gastric 
și o soluție de curățare a protezelor dentare. Prosoape de baie 
de la Sunwing-91 și un prosop roșu, mic, sub un bileţel pe care 


VP - 193 


scria „posterior”. În dormitor se afla un pat frumos aranjat, 
acoperit cu o cuvertură vișinie. Era un pat de o singură 
persoană, ceea ce arăta că toate speranţele de a-și împărți într- 
o bună zi viaţa cu cineva se spulberaseră. 

In camera de zi, pe măsuţa de cafea acoperită cu o față de 
masă croșetată găsi telecomenzile de la televizor și de la 
videocasetofon. Tot acolo se mai aflau o canapea de două 
persoane și un fotoliu cu tapiţeria de culoare maro. Era pregătit 
totuși să primească oaspeți. Un raft cu romane polițiste, biografii 
și cărţi despre animale și natură. 

Apoi Agneta continuă să caute prin apartament tot ce putea 
avea legătură cu Geiger și reţeaua de spionaj. Nu reuși să 
descopere niciun sertar secret sau ascunzătoare în spatele 
plăcilor de faianţă. Totuși, în partea de jos a măștii chiuvetei, 
Ober așezase o cutie, înfășurată într-un sac negru de gunoi, iar 
în cutie găsi un radioemiţător metalic verde, vechi, cu multe 
butoane. 

Când îl folosise? 

Și de ce îl păstrase? 

Mai folosea la ceva după atâţia ani sau doar spera că o să-i fie 
de folos cândva? Emiţătorul era oricum compromiţător, așa că 
Agneta îl luă cu ea, ca să nu poată fi folosit drept pistă de 
cercetare. 

Trebuia să-l găsească pe Ober înaintea oricui altcuiva. 

Ce consecinţe avea faptul că se știa deja despre moartea lui 
Stellan? 

Ce se credea despre dispariţia ei? 

Și dacă ar face cineva legătura între crimă și reţeaua de 
spionaj, ar reuși oare să-l găsească pe Ober și să afle adevărul 
de la el? 

Sau poate că Ober se ţinea deoparte pentru că era hotărât să 
ducă la bun sfârșit, cu orice preţ, misiunea pe care jurase 
cândva s-o îndeplinească - distrugerea Vestului decadent. 


VP - 194 


29. 


Sara se trezi devreme, neliniștită. Evenimentele de ieri o 
zdruncinaseră. De fapt, totul ar fi fost în regulă dacă ar fi 
continuat să aibă încredere în Martin. Ebba se afla acasă, în 
siguranţă, și o salvase de un potențial atac. lar chitara putea fi 
înlocuită. 

Nu era încă nici ora 6, dar nu mai putea să doarmă, așa că se 
îmbrăcă și ieși la alergat. Își puse niște pantaloni scurți rămași 
de la Ebba, cu Elsa din Regatul de gheață, și un tricou cu 
inscripţia CEO Speedwagon. Chiar și o formaţie de amatori avea 
nevoie să se promoveze prin articole personalizate. La o oră atât 
de matinală, n-ar fi putut să se întâlnească decât cu alţi 
alergători, așa că Sarei nu-i păsa ce purta. 

Alergă în jurul Kungsholmen în sens contrar acelor de 
ceasornic de data asta și, în mai puţin de o oră, ajunse 
transpirată la Stadshuskajen și privi pe deasupra apei înspumate 
și a bărcilor albe acostate cu faţa spre insulele de pe lacul 
Mälaren, spre Mariefred și spre Strängnäs. Se gândi la Breuer și 
Strauss. Și la explozia de pe șoseaua din Germania, care 
stârnise atâta interes. Avea vreo legătură cu asasinarea lui 
Stellan? Dacă da, în ce fel? 

Cine ar fi putut să știe? Oare deţinea chiar ea informații și ar fi 
putut s-o ajute cineva să le interpreteze? Moartea lui Stellan 
trebuie să fi avut legătură cu trecutul lui. 

Cine altcineva ar fi putut s-o ajute, din moment ce Brundin de 
la Säpo o refuzase? 

Nu-i trecu prin minte decât o singură persoană. 

Dacă tot era îmbrăcată în echipament sportiv și se afla 
aproape de primărie, se gândi s-o ia spre Söder, prin orașul 
vechi și prin Slussen. Alergă până spre punctul cel mai estic al 
cartierului Söder și simţi cum i se îmbibă din nou tricoul de 
sudoare. Când ajunse la Hedin, își zise că poate cercetătoarea 
nu s-a trezit încă. Și Sara avea de gând să nu se ridice din pat 
înainte de ora 11 după ce se va pensiona. Strada era complet 
pustie, așa că nu o văzu nimeni când își lipi fruntea de fereastră 
și privi în apartamentul de la parter al lui Hedin. 


VP - 195 


Da, era trează. 

Prin fereastra singurei camere, o văzu stând pe scaun în 
bucătărie și scriind. Când bătu în geam, fosta profesoară nu avu 
nicio reacţie, dar Sara nu se lăsă descurajată, în schimb, începu 
să bată cu putere. Din ce în ce mai tare, până când Hedin se 
apropie și deschise fereastra. 

— Lucrez, spuse Hedin, împingând geamul și încercând să-l 
închidă la loc, dar Sara o opri. 

— Ce vreau eu să vă spun este mult mai important, îi zise ea. 

Apucă rama ferestrei, se ridică și sări înăuntru. Ateriză pe 
burtă, peste pervazul ferestrei, și rămase întinsă pe podea. Nu 
era cea mai demnă intrare posibilă. Apoi se ridică și se uită la 
Hedin: 

— Explozia din Germania. 

— Da? 

— Ce legătură are cu Stellan? 

— Nu știu. 

Hedin îi întoarse spatele și intră în bucătărie. 

— Aţi auzit de explozie, nu-i așa? 

— Nu. 

Hedin se uita fix la o carte deschisă, plină de sublinieri, în 
timp ce degetele ei tastau. Textul era în limba germană. În jurul 
ei se aflau fotocopii ale unor documente de arhivă și zeci de 
bucăţi de ambalaje - de orez, de fulgi de ovăz, de musli - pe 
care le decupase și pe spatele cărora făcuse diverse însemnări. 
Calculatorul avea peste zece ani, iar imprimanta aflată pe 
cealaltă parte a mesei era una matricială. Sara se gândi cât de 
strânsă la pungă trebuie să fi fost Hedin. 

— Se numește Hattenbach, spuse Sara mai târziu. Tot drumul 
a fost transformat într-un adevărat crater. Cred că au fost șase 
morți. 

— Hattenbach? 

Hedin luă un atlas vechi și îi răsfoi hărţile. 

— Valea râului Fulda, spuse ea după o vreme și puse cartea 
jos. The Fulda Gap. Fukuyama a greșit foarte mult. 

— Ce înseamnă asta? 

Sara mai auzise această denumire - Fulda Gap -, dar nu își 
amintea ce înseamnă. 

— Toată lumea credea că al treilea război mondial ar putea 
începe din valea râului Fulda, spuse Hedin. La est de Frankfurt, 


VP - 196 


la granița dintre Est și Vest. Există acolo câteva văi care au fost 
practic făcute pentru atacul cu tancuri. Adevărate coridoare, 
chiar în inima Germaniei de Vest, în zona Rinului, unde se aflau 
cele mai importante baze NATO americane. S-au scris multe 
cărți despre asta, s-au făcut filme, chiar și jocuri de societate. 
Nu se învaţă la școală în zilele noastre despre asta? 

Sara nu-și dădea seama dacă Hedin o consideră elevă, dar 
alese să-i ignore întrebarea. 

— Ar putea avea vreo legătură cu Stellan Broman? S-a 
întâmplat exact în același timp și are legătură cu Războiul Rece. 

Hedin tăcu. 

— De ce-ar pune cineva o bombă acolo acum? continuă Sara. 

— Ar putea fi mai multe motive. Loialităţile se schimbă tot 
timpul, iar inamicul de ieri poate fi prietenul de astăzi. Știaţi că 
sediul serviciului de securitate german din Pullach a aparţinut 
Waffen-SS? spuse Hedin. Și comandantul Gehlen a fost un nazist 
convins și șef al serviciului de spionaj în timpul războiului. Era 
expert în problemele Uniunii Sovietice și credea că interesele 
acesteia coincid întru totul cu cele ale Germaniei de Vest de 
după razboi. Pe-atunci, trecutul nazist avea un rol mai puţin 
important. 

— N-am știut. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le știți voi. 

Sara nu știa dacă „voi” se referă la polițiști, la elevii de azi sau 
la întreaga omenire, cu excepția lui Hedin. 

— Știţi ce ar trebui să faceţi? întrebă Hedin. Ar trebui să 
vorbiţi cu un specialist în probleme internaţionale. Cercetarea 
mea se referă doar la Suedia. 

Sara fu puţin surprinsă când Hedin își scoase mobilul. Aproape 
că se așteptase să vadă un vechi telefon cu disc. 

— Bună dimineaţa, sunt Eva Hedin. Aveţi pe cineva care 
cercetează Fulda și Germania? 

Ascultă răspunsul și încuviinţă. 

— Da, e bine. 

Luă o bucată decupată dintr-o cutie de ceai și notă ceva pe 
spatele ei. 

— Și credeți că o să răspundă? întrebă ea la telefon. Bine. O 
să sune un ofiţer de poliţie. Nu cred că vrea să vă spună prea 
multe despre motivele pentru care sună, dar cred că sunteţi 
obișnuiți cu așa ceva, nu? 


VP - 197 


Sara o văzu pe Hedin zâmbind pentru prima dată de când o 
cunoștea. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru ajutor și pentru ultima 
întâlnire anuală, care a fost atât de frumoasă. Foarte 
interesantă prelegerea. Păcat că locotenentul nu a putut 
participa. La revedere. 

Hedin închise telefonul și o privi pe Sara. 

— Tore Thârnell. Colonel în retragere. Ar putea să vă ajute. 

— Pe cine aţi sunat? 

— Pe Christer Hansen. 

— Militar? 

— Președintele Asociaţiei Ochi și Urechi din Suedia. 

— Ce-i asta? 

— Este o asociaţie pentru persoanele care au lucrat în 
serviciile secrete sau sunt interesate de subiect, în special din 
perspectivă istorică. 

— Și faceţi și dumneavoastră parte din asociaţie? 

— Da, spuse Hedin, pe un ton ușor nedumerit, ca și când Sara 
ar fi întrebat-o dacă respiră în mod regulat. Am susţinut mai 
multe prelegeri pe tema asta. Uite numărul de telefon. lar acum 
trebuie să pleci. 

Hedin îi întinse bucata de carton cu numărul de telefon, apoi 
se așeză și reîncepu să tasteze la calculator. Nici măcar nu 
răspunse la salutul Sarei. 

Când ieși în stradă, verifică întâi dacă numărul era înregistrat. 
Nu era. Conform aplicaţiei, nu fusese căutat decât de alte patru 
persoane, așa că era evident că nu era folosit foarte mult. Apoi 
sună. 

— Thârnell, se auzi o voce groasă, de bărbat în vârstă. 

Sara se prezentă, spuse că avea numărul lui de la un anume 
Christer Hansén și că spera ca Thârnell să poată să-i răspundă la 
câteva întrebări despre Războiul Rece și despre pasul Fulda. El îi 
promise că va face tot posibilul și îi spuse să vină într-o oră la el 
acasă, în Bergsgatan numărul 16, cod interfon 1814. 

— 1814? întrebă Sara. E anul în care Suedia a fost ultima dată 
în război. 

— Oficial, spuse Thârnell și închise. 

e 
Avea la dispoziție o oră, suficient ca să dea o fugă până acasă 
să facă un duș, după care să ia autobuzul numărul 3 către 


Ș 


VP - 198 


Kungsholmen. Toţi ai casei plecaseră la școală sau la muncă, 
așa că avea la dispoziţie tot apartamentul. Când dădu drumul la 
apă și se dezbrăcă de echipamentul sportiv, se gândi la cât de 
dramatică fusese seara precedentă. Ceilalţi probabil că erau 
convinși că a exagerat și s-a băgat în treburi care nu o priveau. 
Dar Sara considera că nu-și dorise decât să-i protejeze - pe 
fiecare dintre ei, dar și unitatea familiei. Oare își impunea prea 
mult propriile condiţii? li era greu să accepte că trebuia să ţină 
cont și de voința celorlalţi? Ea nu le voia decât binele. 

Opri apa, se șterse cu prosopul și apoi se privi îndelung în 
oglinda din baie. Asta era ea. Sara Nowak. Mamă a doi copii, 
polițistă, locatară a centrului vechi. În tinereţe n-ar fi bănuit prea 
multe din cele ce urmau să i se întâmple. Era mulţumită de viaţa 
ei? Regreta ceva? Ceva ce ar fi vrut să facă și nu a făcut? Mai 
avea vreun vis pe care încă spera să și-l realizeze? Cu siguranţă 
avusese o mulţime de visuri în copilărie și în tinereţe, dar simţea 
că visurile ei s-au schimbat pe parcursul vieţii și nu mai aspira 
spre profesii fascinante care să-i aducă succes și faimă. Acum 
visa să-și vadă copiii fericiţi, să fie sănătoasă și să apară cineva 
care să conducă lumea din nou într-o direcţie bună. 

Meditaţia ei în fața oglinzii de la baie o făcu să întârzie. Când 
văzu cât era ceasul, se grăbi să se îmbrace cu ce îi veni la 
mână, nu se mai machie și fugi până în staţia de autobuz de la 
Mâălartorget. Tinea foarte mult să fie punctuală. 

După un drum de șase minute cu autobuzul și o plimbare pe 
jos de două minute, Sara ajunse în Bergsgatan la numărul 16. 
Era o casă veche, impozantă, din piatră de culoare roz-somon, 
cu bovindouri și balcoane, aflată într-o zonă bună, vizavi de 
biserica Kungsholm. Introduse codul 1814 și ușa se deschise. 

Oficial, se gândi ea. Și, apoi: Voi ch'entrate...5%5 

Scara avea un ecou specific clădirilor foarte vechi. Un aspect 
cald și intim. Nu rece și apăsător, ca în clădirile construite prin 
programul de locuințe sociale. 

Intreaga construcţie emana un aer de bunăstare. La fiecare 
etaj se aflau câte trei uși: o ușă dublă, mare, și două uși simple, 
mai mici. La unele etaje, în afară de ușa dublă mai exista și o 
ușă laterală, care fusese probabil folosită iniţial ca intrare pentru 
personalul de serviciu. Sarei i se păru că imobilul avea, pe 
fiecare nivel, câte un apartament mare și unul mai mic. Unul 


35 Vers din Divina comedie, de Dante Alighieri (Voi, care intrați; în Ib. italiană, în orig.). 
VP - 199 


pentru comercianți și diplomaţi, iar altul pentru oficiali mai puţin 
cunoscuţi, care beneficiau totuși de locuințe amplasate într-o 
zonă centrală, cu o frumoasă vedere la biserică și la 
Norrmâălarstrand. 

Când colonelul Thârnell îi deschise ușa, toate teoriile Sarei se 
confirmară. În spatele lui se vedea un apartament uriaș, cu 
lambriuri de lemn și tavane ornamentate. 

— Sara Nowak, spuse ea, întinzând mâna. 

Thörnell îi strânse mâna, apoi o invită înăuntru. 

Colonelul pensionar era un gentleman în vârstă de 70 de ani, 
cu părul alb pieptănat peste cap și cu o mustață subţire. Purta 
un cardigan de culoare verde-închis, cămașă albă și cravată. Era 
încălțat cu pantofi, chiar dacă se afla în casă. Era îmbrăcat 
corect, în ciuda caniculei. Arăta ca un erou din filmele anilor 
1940, peste care timpul își lăsase urmele. Un Cary Grant cu 
părul alb. 

— Doriţi cafea? Am pus masa în salon. 

Sara intră și tresări zărind cu coada ochiului o mișcare, dar 
observă curând că era doar oglinda uriașă din hol, care 
acoperea peretele din podea până în tavan. Părea un semn de 
vanitate, care nu se potrivea deloc cu înfățișarea destul de 
sobră a lui Thornell. 

Intrară într-o cameră de zi cu un bovindou cu cinci ferestruici 
așezate într-un semicerc spre exterior, orientat spre cimitirul 
împădurit. Soarele strălucea, iar Thörnell se apropie și trase 
draperiile. 

Încăperea era mobilată în stil neoclasic: canapea, fotolii și 
masă. Sara nu își dădea seama dacă mobilierul era antic 
veritabil sau doar părea așa. Pe pereţi se aflau portrete în ulei 
ale unor domni sumbri, unii în uniformă militară, alţii civili, iar 
alţii în haine preoțești și câteva diplome și telegrame înrămate, 
care păreau scrise în engleză și în franceză. 

— Valea râului Fulda? întrebă Thârnell, evident obișnuit să 
treacă direct la subiect. 

Altfel, nu părea că se grăbeşte. Imensul apartament, în 
întregime, inspira un calm palpabil, aproape fizic. 

— Da, spuse Sara. Am înţeles că aici era de așteptat să 
izbucnească un posibil al treilea război mondial. 

— Așa este. Au existat mai multe scenarii posibile, dar Fulda 
era cel mai plauzibil din punctul de vedere al NATO și al altora. 


VP - 200 


Prin urmare, graniţa din zona aceea a fost fortificată. Puțin spus, 
fortificată. Chiar și cu arme nucleare. Germania risca să devină 
scena unui război devastator. 

— Explozia de alaltăieri are legătură cu Războiul Rece? S-a 
întâmplat chiar în zonă. 

— Dar Uniunea Sovietică și RDG au dispărut demult, după 
cum știți. 

— Rusia nu este mai puţin agresivă, riscă Sara. 

Thörnell se lăsă pe spate în fotoliu, cu ceașca de cafea în 
mână: 

— Ce s-a întâmplat în Germania s-a întâmplat într-un loc 
încărcat de istorie, dar asta nu înseamnă că și are vreo legătură 
cu istoria. Pe continent, aproape toate locurile sunt încărcate de 
istorie. Au avut loc două războaie mondiale și s-au succedat mai 
multe dictaturi sângeroase, atât de dreapta, cât și de stânga. 
Orice piatră aţi urni, riscaţi să găsiţi un cadavru sub ea. 

În încăpere se așternu tăcerea, iar Sara fu surprinsă că nu 
pătrundea niciun sunet de-afară. Chiar dacă traficul nu era 
foarte intens în zona bisericii, tot era de mirare că nu se auzeau 
nici mașini, nici copii, nici sirene. Clădirea era bine izolată. 

— Poate că aţi citit că fostul realizator de televiziune Stellan 
Broman a fost ucis, spuse Sara. 

— A fost împușcat în propria casă, spuse Thörnell, privind 
peste umăr, ca și când s-ar fi gândit la riscul să păţească și el la 
fel. 

— Și a ieșit la iveală că ar fi fost informator al RDG, spuse 
Sara, așteptând reacţia colonelului. 

— Continuati, spuse calm Thornell. 

— Mă întreb dacă această explozie din Germania poate fi în 
vreun fel legată de uciderea lui Stellan. Ambele sunt acte de 
violenţă care pot fi legate de Războiul Rece. 

— Și ce legătură are asta cu mine? 

— Puteţi face vreo legătură? Altfel, de ce m-ar fi trimis Hedin 
și Hansen la dumneavoastră? 

Thornell o privea ca un profesor care se uită la elevul său 
preferat când acesta nu știe răspunsul la întrebare. Surprins, 
dezamăgit, aproape jignit. 

— Recunosc, spuse Sara. Nu ştiu nimic despre 
dumneavoastră, în afară de faptul că sunteţi colonel. De unde 
știți atât de multe despre Fulda și Războiul Rece? 


VP - 201 


— Nu am obiceiul să fac speculaţii cu privire la motivele 
altora, dar nu este deplasat să presupun că Hansen a avut în 
vedere, în cazul de faţă, preocupările mele puţin neobișnuite. 
Cred că Hedin nu știe prea multe despre ele, deoarece 
organizaţia al cărei membru sunt nu le face publice. Probabil de 
aceea a apelat la Hansen. 

— Și din ce organizație faceți parte? 

— Să spunem că am desfășurat, mulţi ani, o activitate cu un 
anumit caracter internaţional. 

— Ce înseamnă asta? 

Thârnell zâmbi. Părea să aprecieze sinceritatea Sarei. 

— Am fost ofițer de legătură în Serviciul de informaţii militare, 
delegat la sediul NATO din Belgia. Acum aţi aflat ceva ce nu știu 
decât o mână de oameni din Suedia. 

— Și de ce mi-aţi spune așa ceva? 

Sara nu putea să nu fie puţin suspicioasă. Hedin parcă i se 
pusese prea ușor la dispoziţie, iar acum acest colonel din 
serviciile secrete o primise prea ușor în casa lui și îi răspundea 
la întrebări. Să fi avut ei vreun interes s-o ajute sau se învățase 
ea așa de tare să dea peste obstacole și refuzuri la tot pasul în 
munca ei, încât uitase cum e să ai de-a face cu oameni normali? 
Sau, pur și simplu, avusese mare noroc că o cunoscuse pe 
Hedin? Poate că nu făcuse decât să profite de implicarea lui 
Hedin în cercetarea foștilor informatori Stasi. Uneori se întâmplă 
să mai ai și noroc. 

— Pentru că au trecut deja cincisprezece ani de când m-am 
retras, spuse Thornell. Și ca pe o favoare pentru bunul meu 
prieten Hansen. Fac asta pentru că mi-o cere el, dar altfel nici 
nu as recunoaște că am fost în străinătate altundeva în afară de 
Mallorca. 

Thörnell își îngădui un zâmbet. 

— Sunt prietenă din copilărie cu fiicele lui Stellan și îmi 
amintesc că uneori aveau loc în casa lor petreceri mari, la care 
venea multă lume. Pe mulţi îi cunoșteam, chiar dacă eram copil: 
oameni de televiziune sau vedete. Dar acum înţeleg că veneau 
și alţi oameni importanţi acolo. Politicieni, până la nivel 
ministerial, importanţi oameni de afaceri, cercetători și, uneori, 
și militari. În plus, spioni din est. 

— Trebuie să fi avut o rețea incredibil de largă de contacte. 

— Aţi fost și dumneavoastră acolo? 


VP - 202 


Sara observă că Thornell părea puţin șocat. 

— Bună întrebare, spuse el. Am crezut că vom discuta despre 
valea râului Fulda, dar fie... Da, am fost de câteva ori acasă la 
Stellan Broman. In împrejurări cordiale. Era o persoană 
extraordinar de ospitalieră. 

— Doar de câteva ori? 

— Da, niciodată nu m-au pasionat în mod deosebit 
petrecerile. Și chiar și atunci am avut senzaţia că în spatele 
acestor petreceri există un fel de interes ascuns. 

— Și aţi raportat asta? 

— Dacă aș fi făcut-o, materialul încă este confidenţial și nu 
pot nici să-l confirm, nici să-l neg. 

— Ce anume din lucrurile pe care le știaţi dumneavoastră 
atunci ar fi urmărit să afle un informator al Germaniei de Est? 

— Bună întrebare. Pur și simplu, ce își dorea să știe RDG. 

Thârnell rămase o vreme pe gânduri. 

— Cu siguranţă, care era poziţia Suediei față de NATO, spuse 
el într-un târziu. 

— Dacă Suedia voia să adere la NATO? 

— Mai degrabă în ce măsură eram deja implicaţi. 

Sara își aminti că citise undeva despre cooperarea extinsă a 
Suediei cu NATO, o cooperare care fusese păstrată cu adevărat 
secretă doar pentru poporul suedez, dar despre care bineînţeles 
că sovieticii știau. Dezvăluirea fusese făcută de un jurnalist. Era 
vorba despre colaborare păstrată strict secretă, zeci de ani și 
care, când a fost descoperită, a dus la o dezbatere aprinsă, care 
a fost dată uitării destul de repede. Problema neutralității era 
depășită. Sara presupunea că altfel colonelul ar fi adus-o în 
discuţie. 

Avea senzaţia că asasinarea lui Stellan ascundea o problemă 
mult mai mare decât și-ar fi putut ea imagina; atât de mare 
încât nu putea s-o înțeleagă. Mai ales pentru că trebuia să se 
ocupe și de misiunile ei obișnuite. De toţi cei care aveau nevoie 
de ajutorul ei și care puteau fi contrariați de faptul că ea se 
implica într-o anchetă care nu era a ei. De fapt era chiar o 
abatere de la îndatoririle ei profesionale, dar avea conștiința 
împăcată, pentru că o făcea în afara programului de serviciu. Se 
interesa, în timpul ei liber, de un vechi prieten de familie. Și cu 
cât afla mai multe, cu atât se temea mai tare că poliţia nu va 


VP - 203 


reuși să descopere adevărul. Nu știa ce să facă. Să renunţe sau 
să continue sfidând orice regulă. 

— Doar atât? întrebă Sara, simțind că de fapt aflase mai 
multe decât s-ar fi așteptat. 

— Doar atât, spuse Thârnell. Dar cu cât erau mai detaliate 
informaţiile, cu atât mai bine. Despre exerciţiile NATO, despre 
cine și cum le planifica. Dacă Occidentul avea planuri pentru un 
atac mascat sub aparenţa unor aplicaţii militare. Și bineînţeles, 
erau interesaţi să știe posibilităţile reale ale Alianţei. Să știe 
dacă statisticile Occidentului privind resursele sale erau reale 
sau erau exagerate, așa cum bănuiam noi că făcea Estul, sau 
dacă tineam secretă forţa noastră reală ca să-i inducem în 
eroare. Apoi, mai voiau să știe cum arătau planurile Occidentului 
în cazul unei invazii; era o informaţie care le-ar fi influențat 
foarte mult planurile de război. Deci una peste alta RDG era 
interesată de strategiile secrete și planurile de apărare ale 
NATO, cum ar fi Stay Put și altele asemenea. 

— Stay Put? 

— Cred că v-am spus cam multe. 

Pentru un bărbat atât de calm și de controlat ca Thârnell, 
ușoara jenă din vocea lui era aproape ca strigătul de disperare 
al unei persoane obișnuite. 

— Deloc. Spuneţi mai departe. 

— Din păcate, nu pot. 

— Sunt poliţist. 

— Dar nu sunteţi militar. 

Thórnell îi mulțumi Sarei că o interesa ce știa un fost soldat și 
o conduse spre ieșire. Acolo se opri și o privi în ochi: 

— Ştiţi că acum pășiţi într-un loc plin de istorie? spuse el. 

Inainte să apuce ea să răspundă, Thârnell împinse cu 
degetele cadrul oglinzii mari de pe hol. Sara își văzu imaginea 
dispărând, în timp ce bătrânul colonel roti oglinda ușor. În 
spatele acesteia se aflau câteva încăperi, cu biblioteci, birouri și 
telefoane vechi, din bachelită neagră. 

— Aici lucra conducerea reţelei suedeze Stay behind, spuse 
Thârnell, arătând spre locul misterios. 

— Cei care l-au ucis pe Palme? 

— Nu, nu ei l-au ucis. Misiunea lor era să organizeze o acţiune 
de apărare în spatele liniilor inamice, în cazul în care ţara ar fi 
fost ocupată. 


VP - 204 


— Doar la asta se gândea lumea atunci, că ţara ar fi putut fi 
invadată? 

— Întâi au fost invadate Danemarca, Norvegia, Belgia și 
Olanda, în timpul războiului. Polonia și Cehoslovacia, în timpul 
Războiului Rece. Apoi Ungaria și Germania de Est. În toate ţările 
din spatele Cortinei de Fier au fost staționate trupe sovietice. 
Așadar da, invazia era o ameninţare reală. 

— Și ce ar fi făcut agenţii Stay behind dacă ar fi fost invadată 
Suedia? întrebă Sara, privind echipamentul foarte vechi. 

— Ar fi organizat rezistenţa. Ar fi organizat sabotaje. 

— Nu este și această informaţie strict secretă? 

— Vorbesc doar despre lucruri care deja sunt cunoscute 
publicului larg. 

— Aţi păstrat această cameră ca să fie folosită din nou la 
nevoie? 

— Este vorba doar de câteva mașini de scris vechi, care nu 
mai sunt foarte utile. E doar o amintire a faptului că istoria este 
omniprezentă. Poate că datorită celor întâmplate în camera asta 
n-am fost târâți niciodată în spatele Cortinei de Fier și am putut 
să trăim mai departe în libertate. 

— Dar reţeaua Stay behind nu ar fi trebuit activată doar dacă 
Suedia ar fi fost ocupată? 

— Fiecare încerca să-și vândă pielea cât mai scump. Rușii 
știau că toate ţările erau pregătite pentru așa ceva, dar câtă 
vreme am putut păstra secretul despre cine o organiza și ce 
resurse avea la dispoziţie, eram în avantaj. Și am reușit, în ciuda 
oricărui Wennerström sau Bergling. 

— Care era diferenţa dintre Stay Behind și Stay Put? 

— Nu vă bateţi capul, spuse Thornell, zâmbind. 

leșiră din nou în hol. Colonelul împinse oglinda la loc, iar Sara 
își văzu iarăși faţa. 

Avea o privire fermă. 


VP - 205 


30. 


Mergea pe șoseaua E18 către Norrtälje, dar în loc să se 
oprească acolo, Agneta își continuă drumul spre Kapellskăr. Apoi 
viră la stânga pe Râdmansâvăgen spre Răfsnăs. Bineînţeles, 
mergea la noroc, dar se gândea că Ober nu-și pregătise probabil 
un alt refugiu în anii ăștia, ţinând cont că pericolele de altă dată 
păreau de domeniul trecutului. Dispăruseră atât de rapid, încât 
unii își imaginaseră că ar putea duce vieţi normale, uitându-le 
pe cele reale. Că ar fi putut uita cine erau cu adevărat. 

În plus, Ober nu avea niciun motiv să creadă că ea ar fi știut 
unde se afla refugiul lui. ÎI folosise odată pentru o întâlnire cu 
Geiger, iar ea îi auzise când puneau la cale întâlnirea de la casa 
de vacantă a surorii lui, în Răfsnăs. Cu altă ocazie, se interesase 
cum o chema pe sora lui, iar acum îi fusese ușor să potrivească 
piesele în puzzle. 

Asta se întâmpla cu mai bine de treizeci de ani în urmă, dar 
ea încă ţinea minte multe informaţii din vremea aceea. Nume, 
locuri, înfățișări, anecdote, relaţii de familie, preferințe 
personale. Singura problemă era cum le va folosi acum. 

Parcă mașina în portul din Răfsnăs, de unde plecau 
ambarcaţiuni spre Tjockö, Lid6 și Fejan; la Sjöräddningen era 
staționat și un vas de salvare. Acolo se afla un mic chioșc, care îi 
atrăgea pe turiștii amatori de dulciuri, iar în spatele acestuia se 
vedeau șoproanele roșii pentru bărci. In dreptul parcării, se afla 
o stație și cel mai popular loc de întâlnire din oraș. Se părea că 
Ober era atașat de arhipelag. 

Rămase în mașină, verificând vechiul atlas rutier pe care-l 
avea de dinainte de apariţia aplicaţiilor cu hărți. 

Karlsrovăgen numărul 5. Ar trebui să fie casa aflată în 
diagonală, peste drumeagul de pe lângă apă. O casă mai mare 
și câteva mai mici. Se uita în oglinda retrovizoare, ca să le vadă 
fără să fie nevoită să întoarcă fața spre ele. Cel mai bine ar fi 
fost să se strecoare prin spate. Sau poate își făcea griji inutil? 
Dacă ar fi văzut-o cineva acolo, ar fi putut deveni bănuitor, 
pentru că era o grămadă de lume. 


VP - 206 


Se privi în oglinda retrovizoare. Nu, n-avea cum s-o 
recunoască. Era mult prea schimbată, cu părul ei scurt și 
nemachiată. În acest caz, era mai bine să vină prin faţă și să 
bată la ușă. In cursul verii era multă lume în jur - turiști veniţi să 
ia feribotul, prieteni aflaţi în vizită sau oameni care închiriau 
case pentru o săptămână-două. Ar fi putut fi și ea un turist 
rătăcit, o doamnă în vârstă care avea nevoie urgent la toaletă 
sau cineva care se îndrăgostise de zonă și voia să cumpere o 
casă. Ober nu avea niciun motiv să fie bănuitor. Dimpotrivă, 
avea toate motivele să se comporte normal, întrucât sigur era o 
figură cunoscută prin partea locului și nu dorea să atragă 
atenția. 

Se gândi de câte ori fusese el la ei acasă. Petrecuse multe ore 
cu soțul ei. li dedicase mult din propriul timp elevului său 
Geiger. Pentru a-și îndoctrina, a-și recruta și a-și educa adeptul. 

Să fi fost numai vina lui? Cum ar fi fost viaţa ei, dacă Ober nu 
ar fi reușit să-l recruteze pe devotatul Geiger? 

Urcă scările din fața casei, crăpate și nevopsite. Era cel mai 
bine să bată la ușă, ca o persoană care nu avea nimic de 
ascuns. Ceea ce și făcu. 

Destul de repede, de dincolo de ușă se auziră pași. 

O femeie. 

Era sora lui. 

Semănau așa cum seamănă fraţii între ei. Cu toate 
diferențele, forma nasului sau o anumită expresie a feței 
dezvăluie adevărul despre legăturile de rudenie. Asemănările 
dintre doi copii născuţi din aceeași părinţi, chiar dacă aceștia au 
dispărut de mult. 

— Îmi cer scuze, aș putea să folosesc telefonul 
dumneavoastră? Al meu s-a descărcat și trebuia să mă întâlnesc 
cu fiica mea în port, dar nu știu unde este. 

— Sigur, veniţi cu mine. 

Sora se întoarse și intră în casă, iar Agneta o urmă. 

Pătrunseră într-o încăpere mobilată sărăcăcios, apoi în 
bucătărie, care părea să fie folosită și pe post de cameră de zi. 
Mobila era veche și degradată, ca în majoritatea căsuţelor de 
vară. Erau piese de mobilier și materiale textile care fuseseră 
lăsate pradă frigului și umezelii peste iarnă. Lucruri care nu mai 
fuseseră folosite de zeci de ani, dar care zăceau acolo parcă 
dintotdeauna. Excremente de muște și pânze de păianjen. 


VP - 207 


Veselă crăpată și pătată, tacâmuri desperecheate, pahare care 
nu mai puteau fi niciodată curățate perfect. In mijlocul camerei 
era o masă mare, cu teancuri de ziare și cărți, iar lângă 
fereastra dinspre grădină se aflau un fotoliu și un taburet. 

Agneta se uită în jurul ei. 

O tigaie ar fi foarte potrivită. 

Înainte ca sora să aibă timp să se întoarcă, Agneta o lovi cu 
tigaia în cap. Femeia se prăbuși, iar ea se întrebă cât de 
rezistenți erau bătrânii la actele de violență. Ar fi putut o 
lovitură atât de puternică să o ucidă pe soră? 

Pentru mai multă siguranță, o legă pe femeie de un scaun, 
apoi îi controlă pulsul și respiraţia. Da, era în viaţă. 

Casele de vacanţă au pereţi subţiri, iar în Răfsnăs se aflau 
mulți oameni. Agneta căută un tricou și îl tăie în fâșii cu foarfecă 
de bucătărie. După aceea scoase pistolul și îi îndreptă ţeava 
spre tâmpla femeii, în caz că s-ar fi trezit în timp ce îi umplea 
gura cu fâșiile de cârpă. Când termină, luă o bucată mai mare 
de cârpă și i-o legă peste gură, în jurul capului. 

A trecut mult timp până să-și revină. 

Aproape o oră. 

În timp ce aștepta, Agneta a stat ascunsă într-un mic 
dormitor. Dacă ar fi venit cineva în vizită pe neașteptate, femeia 
era așezată astfel încât Agneta să se poată strecura prin spatele 
intrusului și să folosească din nou tigaia. Sau pistolul. 

Între timp, se gândi cum să procedeze. Nu își amintea prea 
bine lecţiile de instruire și nu îi făcea plăcere să tortureze pe 
nimeni. Ar fi fost suficientă doar ameninţarea? Spera să fie așa. 

— Unde e? întrebă Agneta, când femeia își recăpătă, în cele 
din urmă, cunoștința. 

Nu-i răspunse, iar Agneta încercă să-și amintească numele ei. 
Lisbeth? Berit? Betty? Astfel de detalii aveau efect întotdeauna, 
dar nu reușea să-și amintească. De ce nu o învățase nimeni cum 
să lupte împotriva uitării? Nu doar corpul i se degradase. Și 
creierul începuse să-i funcţioneze mai lent. 

— Unde e? întrebă ea, din nou. 

Femeia clătină din cap. 

Agneta se uită în jur și îi veni o idee. Voia să încerce o metodă 
de tortură care nu se folosea pe vremea ei, dar care părea să fie 
foarte populară în ultima vreme. Se duse la cuptorul cu lemne, 
luă găleata cu apă de lângă acesta și un prosop de bucătărie. Se 


VP - 208 


apropie cu găleata de femeia legată și, apucând-o strâns de păr, 
îi trase capul spre spate. Apoi îi puse prosopul pe faţă și turnă o 
parte din apă peste el. 

Nu știa cât de corect o făcea, dar încerca să folosească 
metoda înecării simulate cât de bine putea, se gândi ea. In orice 
caz, nu putea fi ceva prea plăcut. 

Când luă o pauză, femeia bombăni ceva, prin țesătură. 

— Încerci să-mi spui unde e? spuse Agneta și în aceeași clipă 
își aminti că pe soră o cheamă Elizabeth. 

Elizabeth clătină din cap și îi aruncă o privire plină de ură. 
Agneta ridică din umeri și continuă. Turna tot mai multă apă, în 
reprize mai lungi, cu pauze mai scurte. 

Când i se păru că femeia dă semne de slăbiciune, Agneta luă 
o pauză mai lungă, de teamă să nu leșine. 

În timp ce Elizabeth încerca să-și revină, Agneta se duse și se 
uită prin sertarele din bucătărie. Unele cuțite păreau destul de 
periculoase. Le așeză pe masă și se uită lung la Elizabeth, care o 
fulgera din priviri. 

Agneta era pe punctul de lua un cuţit, când sora începu să 
clatine din cap și să-și miște gura, ca și când ar fi vrut să 
vorbească. 

Agneta se apropie de ea și îi scoase fâșiile de pânză din gură. 

— Pass auf®! strigă Elizabeth cât de repede putu și, în aceeași 
secundă, Agneta auzi un zgomot în spatele ei. 

Se întoarse repede și văzu o siluetă care tocmai dispărea. 

La dracu'! 

Bătrâna o păcălise. Auzise pașii fratelui ei și se prefăcuse că 
vrea să vorbească, dar numai ca să îl poată avertiza. 

Ar trebui s-o înjunghie, dar era mai important să pună mâna 
pe Ober. 

Agneta o lovi cu patul pistolului pe femeia legată, după care 
ieși pe ușă și ocoli casa. Îl văzu pe Ober în faţa ei, fugind spre 
port. 

Îl urmări, întrebându-se dacă îl aștepta pe undeva o mașină 
parcată sau dacă se va urca într-o barcă. 

Dar el nu făcu niciuna, nici alta. 

Pe porţiunea de asfalt dintre chioșc și bărci, se opri și se 
întoarse către ea, zâmbind. Ea își căută pistolul, dar el nu făcea 
decât s-o privească. 


36 Ai grijă (în Ib. germ., în orig.). 
VP - 209 


— Ce ai de gând să faci? Să mă împuști? De față cu atâta 
lume? 

Agneta se uită în jur. Era plin de familii cu copii, pensionari, 
tineri. Erau oameni pretutindeni. 

Avea dreptate. Își îndesă din nou arma în buzunar, iar el o 
recunoscu, în ciuda noii sale înfățișări. 

— Tu ești, spuse el, șocat. 

Bineînţeles că știuse dintotdeauna că din joc făceau parte și 
oameni ca ea, care puteau veni după el, dar nu-și imaginase 
niciodată că și ea era una dintre ei. 

— Pentru cine lucrezi? spuse el. 

Ea nu răspunse. 

— Tot timpul ai... 

Agneta se întoarse și se îndreptă spre mașină. Bărbatul 
rămase nemișcat; pentru moment, scăpase, iar ea simţea că 
pierde controlul. 

Se urcă din nou în mașină. Cum naiba va rezolva situația 
asta? 

Acum, el știa cine era. Fie anunţa poliţia, fie își contacta șefii. 
Cei care reactivaseră vechea rețea de spionaj. După toate 
probabilitățile, erau oameni cu adevărat duri, care ar fi putut să- 
i facă rău familiei sale. 

Privind în oglinda retrovizoare, îl văzu întorcându-se prudent 
spre casă, probabil foarte preocupat să înțeleagă ce însemnau 
toate acestea. Că a scăpat. Că ea era cea care îl urmărea. Că 
totul reîncepuse. 

Știa care era misiunea lor și în ce scop vor fi folosiţi el și 
ceilalţi? 

Acum, n-avea să mai recunoască, dar tocmai această 
posibilitate trebuia s-o elimine ea. 

Așa că se decise. 

Porni motorul. 

Băgă în marșarier. 

Apăsă la maximum pedala de acceleraţie. 

În tot acest timp, nu-l scăpă din ochi pe Ober, care nu 
întoarse capul la zgomotul motorului până în ultima clipă. 

Probabil că nici nu a înțeles ce i se întâmpla. 

Până să ajungă la el, atinse 60 de kilometri pe oră. Ar trebui 
să fie de-ajuns. Auzi o bubuitură surdă și mașina se zgudui când 
trecu cu roţile peste corpul lui. 


VP - 210 


Agneta încetini și se dădu jos din mașină, când auzi primele 
țipete isterice și văzu sângele scurgându-se de sub vehicul. 

Începu imediat să joace rolul unei bătrâne isterice și confuze 
care pierduse controlul asupra mașinii. 

— Oh, Doamne! Oh, Doamne! Ce am făcut? Ce am făcut? 
Mașina pur și simplu a derapat! 

Se întoarse către mulțimea care se adunase și continuă, pe un 
ton rugător: 

— Mașina pur și simplu a derapat... 

A funcţionat. O tânără începu chiar să o consoleze: 

— Nu a fost vina dumneavoastră. 

Un bărbat de vârstă mijlocie în pantaloni scurți și cu cămașa 
descheiată se așeză în genunchi și se uita sub mașină. Peste 
bărcile de la Sjöräddningen, văzu alți doi bărbaţi venind în fugă. 
Bărbatul în pantaloni scurți se ridică, iar Agneta se aplecă și se 
strecură sub mașină. 

Se apropie, astfel încât gura ei ajunse chiar în dreptul urechii 
lui Ober: 

— Unde urmează să vă întâlniți? 

El o privi cu ochii injectaţi. Respira greu și gâfâia. 

— Sora ta e legată în casă, nu vrei s-o salvezi? 

Și atunci îi răspunse. 

După ce termină, Agneta își apăsă degetele pe gâtului lui, 
astfel încât să-i blocheze circulaţia sângelui spre creier. Apăsă 
cât de tare putu, până când i se albiră articulațiile degetelor. 
Slăbit, Ober nu opuse rezistenţă. 

— O să moară, strigă ea, încercând să pară cât mai speriată 
cu putinţă. 

În momentul în care simţi că nu mai mișcă, se ridică în 
picioare. 

— Sunati la ambulanţă! strigă ea către cei din jur. Mă duc în 
calea ei. Mașina pur și simplu a derapat... 

După acest exercițiu improvizat de dezinformare, plecă din 
port și o luă din nou în dreapta, spre casă, în loc să aștepte 
ambulanta. Ştia că va dura cel puţin o jumătate de oră până să 
ajungă. 

Putea să abandoneze cu sânge rece mașina, pentru că 
numele proprietarului nu va oferi niciun indiciu poliţiei. Trebuia 
să plece. 

Cât mai repede posibil. 


VP - 211 


Se pregătise să folosească arma ca să scape, dar nu fusese 
nevoie. 

În timp ce se îndepărta, se uită pe geam în portbagajul 
mașinii. Acolo, sub o pătură, era ascuns Kalașnikovul. Probabil 
că i-ar fi fost de folos, dar nu îndrăznea să-l scoată. Va fi și 
acesta un mister pentru poliţie, la fel ca numele proprietarului 
mașinii. 

Se strădui să meargă cât mai calm și mai controlat. Toată 
lumea din port era tulburată de sângele și de cadavrul de sub 
mașină și nimeni nu o strigă și nu o urmări. 

În casă, sora încă era legată, dar conștientă. Agneta se gândi 
că, în locul femeii, ea ar fi încercat să se elibereze. Totuși, poate 
că Elizabeth era prea șocată, poate că îl aștepta pe fratele ei să- 
i vină în ajutor. Nu-și putea explica. Dar Ober nu mai putea salva 
pe nimeni. 

— Unde este cheia mașinii? o întrebă Agneta, iar sora arătă cu 
capul spre blatul din bucătărie. 

Părea că se dăduse bătută. Pe un cârlig deasupra blatului, 
atârna un breloc cu o mascotă BP veche, din plastic. Cheia unui 
Renault. Agneta nu avea încredere în mașinile franțuzești, dar 
trebuia să se mulțumească acum cu atât. 

Luă brelocul cu cheia și, brusc, își dădu seama că nu mai era 
atât de sigură de numele surorii. Nu cumva o chema Elsie? 

Apoi scoase din nou pistolul, duse teava la fruntea lui 
Elizabeth sau cum o chema și apăsă pe trăgaci. 

Dacă nu și-ar fi bătut atât de mult capul în legătură cu ce s-ar 
fi întâmplat dacă scăpa Ober, probabil că nu s-ar fi obosit s-o 
elimine și pe soră-sa. Și probabil că și-ar fi creat o mulţime de 
probleme. 

La urma urmei, femeia părea să-și ajute fratele. Poate chiar 
știa ce se întâmplă. Poate că ea însăși contribuia la 
implementarea acestui plan. 

Fusese destul de stăpână pe sine încât să tacă în timpul 
torturii cu apă, și suficient de deșteaptă încât să profite de 
ocazia de a-l avertiza la momentul oportun. 

Se comportase ca un soldat. 

Zelos și conștiincios. 

Cât de descreieraţi puteau să fie niște părinţi care aveau doi 
astfel de copii? 

La marginea grădinii, găsi un vechi Renault 5 bej. 


VP - 212 


Îl descuie, îi verifică schimbătorul de viteze și îi reglă oglinzile. 
De oglinda retrovizoare atârna un fanion cu dealuri înverzite pe 
care scria Kåseberga. 

Mașinuţa porni fără probleme. 

Probabil că va trebui să o abandoneze cam într-o oră, din 
motive de siguranţă, dar în orice caz trebuia să ajungă întâi în 
Stockholm. 

Aflase în cele din urmă locul întâlnirii, dar nu mai avea prea 
mult timp. 


VP - 213 


31. 


Cu multă reticență, Ebba acceptase să se vadă cu maică-sa la 
Caffe Nero, vizavi de Norra Real. Erau ultimele zile de scoală, 
așa că Sara nu se mai obosi să verifice dacă Ebba chiar era în 
pauză. Războiul Rece, asasinarea lui Stellan și posibilitatea unor 
atacuri teroriste - nimic din toate acestea nu puteau să-i abată 
gândurile de la întâmplările din seara precedentă. Era convinsă 
că dacă ar fi încercat să vorbească cu Olle, lucrurile s-ar fi 
înrăutățit, iar pe Martin decisese să-l creadă, dar simţea nevoia 
să pună lucrurile la punct cu Ebba. Uneori, când mama și fiica își 
vedeau de propria viață, lucrurile mergeau foarte bine, dar Sara 
nu voia să se îndepărteze atât de mult una de alta. Cu cât 
relaţia dintre ele era mai apropiată, cu atât legătura lor ar fi fost 
mai puternică după ce Ebba pleca de acasă, își zicea ea. 

Când intrară în cafenea și se așezară una în faţa celeilalte, 
Sara comandă o cafea cu lapte, dar Ebba, bosumflată și 
țâfnoasă, nu dori nimic. 

— Ce vrei? întrebă Ebba, deschizând în sfârșit gura, după ce 
privise tăcută pe fereastră. 

Prilej cu care Sara își admirase fiica în liniște. În lumina 
soarelui de vară timpurie din Vasastan, vedea o tânără 
frumoasă, hotărâtă să-și ia soarta în propriile mâini, să ia 
singură decizii. Care erau visurile și scopurile ei? Vorbise despre 
studii juridice sau economice și despre studii în străinătate; dar 
erau gândurile ei sau se lăsase influenţată de prieteni? Uneori 
școala pe care o urmezi și prietenii din adolescenţă îţi pot afecta 
calea în viață mai mult decât părinţii. Și oricât de greu i-ar fi 
venit să recunoască, Sara își dădea seama că orice i-ar spune 
acum, Ebba nu va fi prea dispusă s-o asculte. 

— Voiam doar să vorbim despre ce s-a întâmplat aseară. Să-ţi 
explic că nu te spionam, că am încredere în tine, dar i-am atacat 
pe băieţii aceia pentru că voiam să te protejez. Apoi le-am spus 
că dacă vor să mă reclame, sunt liberi să o facă, dar ei n-au 
vrut. 

— Nu-mi pasă de ei. Dar nu trebuia să-i ataci. Mă descurc și 
singură. Crezi că n-am mai avut de-a face cu băieţi neciopliţi? 


VP - 214 


— Ei bine... 

— Nu știu în ce fel de lume ai crescut tu, o întrerupse Ebba. 
Dar, în zilele noastre nu poţi face nicio mișcare fără să dai peste 
băieţi neciopliţi care încearcă să te agaţe și peste fete 
răutăcioase care îţi spun târfă. 

— Dar înţelegi că am vrut doar să te ajut? 

— Nu e nevoie. Cum o să mă descurc mai târziu? 

— N-o să fie nevoie să te descurci singură. 

— O să mă urmărești toată viaţa? 

— Ai doar nouăsprezece ani. 

— M-am descurcat de când aveam doisprezece ani. Vreau o 
cafea. 

Ebba se ridică, se duse la tejghea și își comandă o cafea cu 
lapte. Cu mult lapte. Se întoarse cu băutura maro-deschis și se 
așeză din nou. 

— Crezi că în serile în care tu erai de serviciu și tata era 
ocupat cu munca lui de impresar stăteam acasă? 

Inima Sarei tresări. Își imagină o Ebba la paisprezece ani, 
frecventând cluburile de noapte din Stureplan. Ebba citi 
neliniștea din ochii mamei sale. 

— Liniștește-te. M-ai învățat exact cum se comportă băieţii. 
leșeam în oraș, dar numai cu prietenele, mereu atentă. 

— Cu prietenele? Dar și ele erau la fel de mici ca tine, nu-i 
așa? 

— Ne descurcam chiar și așa. Și fetele pot ţipa foarte tare. 

— Crezi că sunt o mamă rea? 

— Nu, răspunse Ebba, râzând. Nu mai rea decât celelalte. De 
obicei, ne comparam mamele și mi-am dat seama că există și 
mai rele. Mult mai rele. În plus, cu cât semeni mai mult cu 
mama ta, cu atât te enervezi mai rău pe ea. 

Când devenise Ebba atât de înţeleaptă? Ebba, care fusese 
până acum o adolescentă sfidătoare. Sara rămăsese fără 
cuvinte. Depășindu-și surprinderea, descoperi un nou sentiment 
de siguranţă. Poate că totul va merge bine, până la urmă. 

— Ce s-a întâmplat cu chitara tatei? o întrebă Ebba, 
întrerupându-i gândurile. 

Sara se uită la fiica ei și nu știu ce să spună. 

— E complet distrusă, spuse Ebba. Și tata nu a vrut să spună 
nimic. Susţine că a scăpat-o pe podea, dar n-avea cum să se 


VP - 215 


strice așa de tare. Și când ai plecat de acasă, cu noaptea în cap, 
m-am gândit că v-aţi certat. 

— Am ieșit la alergat. 

— Și chitara? 

— S-a spart. 

— Da, mulțumesc, am văzut și eu. Dar cred că tata e distrus. 
Îi plăcea prea mult chitara asta. A 

Sara nu știu ce să-i mai răspundă și rămaseră tăcute. Işi 
băură cafeaua, apoi Ebba spuse că trebuia să se întoarcă la 
școală, iar Sara bănui că nu orele erau motivul grabei sale. In 
ultima săptămână de liceu, dorea să nu rateze nicio secundă din 
ceea ce simţea că ar fi punctul culminant al vieţii sale. Era un 
motiv în plus să fie fericită că o primise în audienţă. 

Sara îi fură fiicei ei o îmbrăţișare, după care rămase pe trotuar 
urmărind-o cu privirea în timp ce traversa Roslagsgatan, și 
gândindu-se că măcar acum reușise să se apropie un pic de ea. 

În același timp, în cap îi răsunau cuvintele ei. 

Dar cred că tata e distrus. 

Ebba avea dreptate. 

De ce nu se supărase sau nu se înfuriase mai tare Martin când 
își văzuse chitara spartă? 

Poate pentru că avea ceva pe conștiință? F 

Sara făcu tot ce putu ca să alunge îndoiala. Incercă să se 
concentreze asupra obligaţiilor profesionale, dar, în loc de asta, 
o obseda unchiul Stellan și tot ce aflase în urma vizitei pe care i- 
o făcuse lui Thornell. Simţea nevoia să stea de vorbă cu cineva 
despre asta. 

e 

De data aceasta, Hedin îi deschise Sarei ușa. Fie își terminase 
treaba pentru ziua respectivă, fie era curioasă ce Îi spusese 
Thörnell. 

— Ce v-a spus? 

În orice caz, aceasta a fost prima întrebare pe care i-o puse 
după ce se așezaseră în dormitorul care avea rol și de cameră 
de zi, ea, pe marginea patului, iar Sara pe singurul fotoliu. După 
toate aparențele, Hedin nu primea foarte des vizite acasă. 

— Nu prea multe, răspunse Sara. Mi-a confirmat că Stellan 
Broman ducea o viață mondenă intensă și că a fost și el acolo 
de câteva ori, dar atât mi-a zis. 


VP -216 


— Din funcţia pe care o avea, sigur a bănuit scopul acestor 
petreceri. 

— Mi-a spus ceva, apoi a regretat, iar asta mi-a stârnit 
curiozitatea. Stay Put. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ceva legat de cele mai secrete planuri de apărare ale 
NATO, dacă am înțeles eu bine. Dar a refuzat să-mi spună mai 
multe. A fost singurul subiect asupra căruia a păstrat discreția. 

— In afară de toate cele despre care nici n-a adus vorba, 
spuse Hedin și, bineînţeles, avea dreptate. 

— Ce este Stay Put? o întrebă Sara. 

— N-am idee. Așteptaţi puţin. 

Merse în bucătărie și începu să caute prin dulapuri și prin 
sertare. Sara își dădu seama că nu poate s-o ajute cu nimic și 
rămase așezată în fotoliu. Probabil că Hedin era singura care își 
cunoștea sistemul de lucru. Sper că va lăsa niște instrucțiuni în 
scris, se gândi Sara, astfel încât să poată continua cineva 
cercetarea când nu va mai fi ea. 

Se uită prin cameră. Văzu câteva tablouri despre care era 
convinsă că sunt moșteniri de familie. Un peisaj cu o pajiște și 
un călugăr care trăgea un pui de somn. Două rame mici, ovale, 
cu fotografii ale unor copii mici. Probabil nepoate și nepoți; 
nimic nu-i dăduse impresia că Hedin ar fi avut copii. Un avizier 
cu hotărâri ale autorităţilor, cu articole din ziare și cu 
regulamentul intern al asociaţiei de proprietari. Patul era 
acoperit cu o cuvertură cu dungi late, pe perete era montată o 
lampă, pe noptieră se afla un teanc mare de cărţi - iar lângă ea, 
pe podea, altul. 

Sara ar mai fi băut o cafea, dar nu voia s-o întrerupă pe 
Hedin. Între timp, aţipi în fotoliu, cu gâtul sucit. Din acest motiv, 
se trezea din trei în trei minute, întorcându-și capul în cealaltă 
parte de durere și continuându-și somnul. Alergarea de 
dimineață și tensiunea emoţională din seara precedentă o 
epuizaseră. 

După o oră, cercetătoarea strigă din bucătărie: 

— lată-l! 

Sara avu nevoie de câteva secunde ca să-și amintească unde 
se afla. Apoi se ridică, făcu un pas în direcţia greșită, se întoarse 
și ajunse în bucătărie, puţin buimăcită. 


VP - 217 


Hedin stătea la calculator și arăta cu capul spre ecran, unde 
se vedea un articol din arhiva ziarului DW. Sara se aplecă și se 
uită. Articolul fusese publicat joi, 13 martie 1986, și avea titlul 
„Bombardamente, în ciuda tuturor protestelor”. Hedin îi atrase 
atenţia asupra imaginii din colţul din dreapta jos, în care un 
bărbat aflat pe stradă îi arăta reporterului un capac de 
canalizare. 

— Citiţi ce scrie sub imagine, spuse ea. 

Sara citi, cu voce tare: 

— Conform programului Stay Put, civilii vor rămâne în 
localitate în cazul izbucnirii războiului ca să nu perturbe 
activitatea militară. Prin urmare, vor fi amplasate bombe sub 
capacele rotunde ale gurilor de canal pe căile de acces în 
localități. 

Se întoarse spre Hedin. 

— Mai există bombe acolo? De ce? 

— Citiţi și mai sus, îi răspunse ea. După subtitlul „Valea râului 
Fulda”. 

Sara citi mai departe: 

— Deasupra câmpiei, elicopterele americane vopsite în verde 
zboară pe drumul către granița dintre cele două Germanii, aflată 
la câţiva kilometri spre est. În nord și sud, munţii se ridică în 
jurul unei depresiuni de 30 km lăţime - cunoscută, în limbaj 
militar, sub numele de Pasul Fulda. Aici, în centrul Germaniei 
divizate, se află Hattenbach, cu fermele și cu aleile sale, cu 
vechile sale case cu cadre din lemn - ca niște case de păpuși, 
așa cum sunt cu miile în Germania de Vest. 

Sara se întoarse spre Hedin. 

— Hattenbach - acolo a explodat bomba alaltăieri. 

Citi mai departe: 

— „Strategii din Est și din Vest cred că, în cazul în care va 
izbucni un al treilea război mondial, primele bătălii devastatoare 
vor avea loc în valea râului Fulda. «A fost un șoc», mărturisește 
Hans Schăfer din Hattenbach, amintindu-și ziua de-acum trei ani 
când și-a dat seama că soarta lui și a vecinilor să-i fusese 
pecetluită în cazul izbucnirii unui război. Generalii americani 
vorbeau la televizor despre necesitatea de a împiedica 
înaintarea inamicului încă din primele clipe ale războiului. In 
Texas, ofițerii americani exersau, pe o machetă, cum să 
transforme un sat vest-german într-un avanpost cu rol de 


VP - 218 


barieră radioactivă, prin folosirea bombelor atomice. Aceste 
imagini ar fi șocat milioane de vest-germani, dar pe locuitorii din 
Hattenbach i-ar fi bulversat complet. Conform machetei, satul 
lor urma să fie lichidat”. i 

— Aveţi aici un rezumat elocvent, spuse Hedin: „In 1983 și în 
1984, în vestul Germaniei se vorbea și se scria adesea despre 
valea râului Fulda. Conform unor documente militare, exista un 
risc deosebit de mare ca populația civilă să fie sacrificată de 
trupele propriei țări”. _ 

— Și oamenii trăiau cu frica asta, spuse Sara. In fiecare zi. 

— Nu voiau să știe de ea, spuse Hedin. Aici scrie: „Singura 
modalitate de a supraviețui fricii este să o negi”. Citiţi acolo. 

Sara se uită la ecran: 

— „S-au scandalizat”, spune Hans Schăfer, vorbind despre 
vecinii săi. „Nu din cauza războiului sau a comandanților militari 
americani, ci pentru faptul că li s-a dezvăluit acest lucru”. 

— A fost și un documentar difuzat pe canalul american CBS, 
The Nuclear Battlefield. Acolo se vorbește despre Hattenbach ca 
fiind Ground Zero al unui război nuclear. Noţiunea de Stay Put a 
devenit cunoscută pe scară largă la jumătatea anilor 1980, dar 
se pare că toate părţile au fost de acord să o uite din nou. 
Practic, nu s-a mai scris nimic despre asta după 1986. 

— Dar bomba care a explodat ieri la Hattenbach nu a fost o 
bombă atomică. Nu a distrus întregul sat, ci doar o parte a 
drumului. 

— Probabil că a fost doar un semnal, spuse Hedin. Cineva 
vrea să arate că amenințările din trecut rămân valabile. 

— Bombele atomice sunt încă acolo? Pot fi declanșate și ele? 
Și câte sunt? 

— Nu se știe. 


VP - 219 


32. 


Sara o sună pe Anna și îi spuse ce aflase, dar aceasta îi 
răspunse că este ocupată și îi propuse să lase pentru mai târziu. 
Erau căutați eventuali vechi hărțuitori ai lui Stellan și primiseră 
informaţii de la peste două sute de oameni care afirmau că o 
văzuseră pe Agneta în mai multe locuri, din Boden până în 
Bangkok. Poate că Bielke se mulțumea să lase pe seama 
germanilor rezolvarea aspectelor mai dificile. 

Sara ar fi dorit să le ofere toate informațiile pe care le deţinea 
și să-și ia gândul de la crimă și de la Războiul Rece, să știe că 
Anna și colegii ei aveau să urmeze, până la capăt, pista, dar 
înțelese că prietena ei consideră de domeniul fantasticului 
bombele îngropate din Germania. Dacă implicarea în spionaj era 
adevărată, nu avea de ales și trebuia să se ocupe singură, își 
zise ea. Oricum, mersese prea departe cu cercetările pe cont 
propriu. Și dacă acesta era totuși drumul cel bun? Ar fi putut să- 
și asume responsabilitatea de a lăsa neelucidată moartea lui 
Stellan? 

Gândurile îi zburară de la Stellan la casa lui din Bromma, la 
copilăria ei și la Martin, care nu se supărase că Sara îi spărsese 
chitara. Sara și-l imagină pe Martin în mijlocul unei mulţimi de 
fete care doreau să devină artiste și îi trimiteau poze cu 
trupurile lor goale. Și cum ar fi putut să le reziste Martin unor 
femei tinere care își ofereau de bunăvoie trupurile fragede și 
frumoase? Femei care ascultau și care erau înțelegătoare, spre 
deosebire de Sara. 

Işi dădea seama că aceste gânduri nu erau utile și nu prea 
aveau de-a face cu realitatea. Chiar dacă ar fi existat vreun 
sâmbure de adevăr, nu avea niciun rost să sufere din cauza lor. 
Se gândi să meargă la muncă mai devreme, doar pentru a-și 
găsi o altă preocupare, dar înţelese că nu va reuși să-și mute 
gândurile dacă stătea singură câteva ore, cu o ceașcă de cafea 
în faţă, așteptându-l pe David. 

Ce putea face? Sara se gândi la ce discutase cu Hedin și își 
propuse să afle mai multe. Dacă nu din alte considerente, măcar 


VP - 220 


pentru că se simţea datoare față de Agneta să încerce să afle 
adevărul despre moartea lui Stellan. 
e 

Găsi rulota în același loc. Se apropie și bătu în ușă. Cum nu 
primi niciun răspuns, Sara bătu din nou și strigă în engleză: 

— Poliţia! Deschide! 

Nu trecură mai mult de câteva secunde și îi deschise masivul 
poliţist german. Uitase să închidă ușa interioară din spatele lui; 
probabil se grăbise s-o facă să înceteze. Ce neatent, se gândi 
Sara și trecu pe lângă el. Cei din rulotă voiau să fie cât mai 
discreţi. 

În centrul mobil de comunicaţii, Breuer și Strauss stăteau 
fiecare în fața ecranului unui calculator. Strauss părea că trece 
în revistă listele de pasageri ale companiilor aeriene, iar Breuer 
verifica imaginile unor camere de supraveghere, probabil de la 
aeroporturi. Când intră Sara, amândoi întoarseră capul. 

— Ruhig, bitte”, spuse Breuer, ridicându-se și gesticulând 
dezaprobator. 

Apoi reveni la engleza ei stricată: 

— Ce căutaţi aici? Nu aveţi voie aici. 

— Știu ce este Stay Put, zise Sara. Știu că bomba din 
Germania are legătură cu Stay Put. 

— Și? 

— Cei care investighează cazul nu cred că are nimic de-a face 
cu RDG și cu Războiul Rece. Se concentrează asupra dușmanilor 
vechi, așa că nu veți primi niciun ajutor de la ei. Dar eu vă pot 
ajuta. 

Breuer rămase cu o mână întinsă, dezaprobator: 

— Suntem obișnuiți să ne descurcăm singuri, spuse ea. 

— Vă reamintesc că am cunoscut familia. Am fost foarte 
apropiată de ei. S-ar putea să fi văzut lucruri care v-ar putea 
interesa. 

Breuer îi aruncă o privire lui Strauss. 

— Luaţi loc, spuse ea după o vreme uitându-se la Sara, care 
încuviință din cap și se așeză la masa de conferinţă vizavi de 
Breuer. 

Polițistul uriaș își reluă locul la ușă, ca un câine de pază. 

Strauss scoase un dosar bej, pe care îl așeză pe masă, în faţa 
Sarei: 


37 Liniște, vă rog (în Ib. germ., în orig.). 
VP - 221 


— Mai întâi, semnaţi, spuse Breuer, încrucișându-și brațele și 
rezemându-se de spătar. 

— Ce-i asta? întrebă Sara privind textul în germană. 

Konfidentialitetspapper. 

— Confidentiality papers”. 

Sara se întrebă dacă era termenul corect, dar înţelese că asta 
înseamnă, înţelese ce erau. 

— Nu înţeleg ce scrie, spuse ea. 

— Scrie că dacă divulgaţi ce vorbim aici, sunteți pasibilă de 
închisoare. 

— Nu aveţi niciun drept să decideţi așa ceva. 

— În cazul ăsta, avem. Semnaţi sau plecaţi. 

Sara ezită. Se părea că exista o singură modalitate de a afla 
adevărul despre idolul său din copilărie și tatăl prietenelor sale. 
Așa că semnă și înapoie hârtia. 

— Stay Put nu este un secret, spuse Breuer, după ce puse în 
dulapul cu dosare documentul semnat de Sara. Este cunoscut 
încă din anii 1980. 

Poate că are dreptate, gândi Sara. Articolul din DN era din 
1986. 

— Dar nimeni nu a făcut legătura cu bomba care tocmai a 
explodat în Germania, zise ea. Și nu doriţi să se întâmple așa 
ceva, nu? 

Nu primi niciun răspuns. 

— A explodat vreuna dintre bombe? întrebă Sara. Sunt mai 
multe? 

— Nu știm. 

— Au mai rămas bombe nucleare îngropate? 

— Nu știm. 

— Și ce legătură are Stellan Broman cu bombele? 

— Nu știm. 

— Ce rost are să semnez o declaraţie de confidenţialitate 
dacă spuneţi tot timpul „nu știu”? 

Breuer o privi fix, implacabil. Sara se ridică să plece. 

— Bine, spuse Breuer, făcându-i semn să se așeze din nou. 
Ceea ce știm este că persoanele care l-au sunat pe Geiger au 
descoperit informaţii despre vechile sisteme de apărare din 
vremea Cortinei de Fier. 

— Cum așa? 


38 Declaraţie de confidenţialitate (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 222 


— Este vorba despre fostele grupuri de revoluționari care au 
primit ajutor din partea Germaniei de Est în trecut și care au 
avut întotdeauna relaţii bune cu revoluționarii din Orientul 
Mijlociu. 

— De ce îi spui toate astea? îi reproșa Strauss lui Breuer. 

Vorbise în germană, așa că Sara nu era foarte sigură că a 
înțeles bine. 

— Ca să ne poată ajuta să... răspunse Breuer, tot în germană, 
iar Sara nu înţelese sfârșitul frazei. 

Strauss tăcu o secundă, dar păru să accepte explicaţia. 

— In spatele acestor bombe se află palestinienii? spuse Sara, 
gândindu-se la grupurile palestiniene active în copilăria ei. 

Teroriști în ochii unora, luptători pentru libertate din punctul 
de vedere al altora. Oricum li s-ar fi spus, ucideau oameni. Și ce 
vedeai la știri urma să devină joc în pauză. Sara își amintea vag 
cum se jucau în curtea școlii de-a deturnarea avioanelor, dacă la 
știri era vorba despre deturnarea avioanelor. Cereau eliberarea 
prizonierilor, fără să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă. 

— Nu, spuse Breuer. Nu credem, dar bănuim că au intrat în 
posesia informaţiilor în anii 1980 și cineva le-a vândut acum 
unor islamiști militanţi. Probabil ca să obţină bani pentru 
susținerea propriei cauze sau pentru un beneficiu personal. Sau 
poate e vorba despre cineva care s-a radicalizat și care își dă 
seama că aceasta este o armă puternică împotriva Occidentului. 

— Germania de Est era extrem de abilă în infiltrarea în 
structurile Germaniei de Vest și ale NATO, până la nivelurile 
superioare de conducere, interveni Strauss. Poate aţi citit câte 
ceva despre Rupp și Guillaume. Numai CIA, care deţine arhivele 
Rozenholz, poate ști câte informații a obţinut Stasi. Multe dintre 
ele, în special cele legate de politicile de înarmare, au fost 
vândute când a căzut Zidul. Și cu atât mai mult când s-a 
prăbușit Uniunea Sovietică. Este posibil ca grupurile 
revoluţionare să fi primit o parte dintre informații drept revanșă. 
OEP, Frontul Popular, Septembrie Negru, FPEP și așa mai 
departe. 

— Și Stellan? 

— Credem că reţeaua de spionaj est-germană de-aici a intrat 
cumva în posesia unor informaţii importante despre explozibil, 
răspunse Strauss... Despre amplasarea lui, despre modul în care 
putea fi activat sau așa ceva. Aveau nevoie de o țară neutră 


VP - 223 


care să le protejeze secretul, oricare ar fi fost acesta. În timpul 
Războiului Rece, Suedia devenise loc de întâlnire pentru o 
mulțime de grupări teroriste, în special vest-germane și 
palestiniene, dar în urma lor au venit și teroriști italieni, francezi, 
spanioli și japonezi pentru a-și coordona acţiunile. Aici se puteau 
întâlni netulburaţi, datorită poliţiei voastre ușor naive. 

Sara se gândi la implacabila Brundin de la Săpo și o amuză 
viziunea nemților asupra generaţiei sale de ofițeri de securitate. 

— Și majoritatea colaboratorilor neoficiali s-au refugiat aici 
după căderea Zidului, spuse Breuer. Foarte puţini au fost 
deconspiraţi, nimeni nu a fost pedepsit, iar dosarele lor sunt 
clasificate de serviciul vostru de securitate. Este posibil ca unii 
dintre ei să-și fi păstrat convingerile politice și să dorească să 
dea o lecție Vestului decadent. 

— Mulţi dintre vechii prieteni ai RDG-ului sunt dornici de 
razbunare, spuse Strauss. Consideră că idealul lor de ţară a fost 
trădat. Că s-a dizolvat din cauza unei mari trădări. Un fel de mit 
al cuțitului înfipt în spate, în variantă actualizată. 

— Serviciul vostru de securitate păstrează totul secret ca să 
ascundă lacunele de-atunci, adăugă Breuer. 

— Și atunci, ce căutaţi aici? întrebă Sara, care avusese o 
revelaţie. Aţi venit înainte să aflaţi că Stellan este mort, deci nu 
pe ucigaș îl urmăriţi. Aţi rămas, știind că este mort, deci nu pe 
Stellan îl căutaţi. Pe cine căutaţi? Pe cel care a sunat la el 
acasă? 

Sara simțea că a pus punctul pe i. Satisfacția este fără 
margini atunci când intuiţia și intelectul merg mână în mână. 

Breuer rămase tăcută multă vreme, apoi spuse: 

— Nu știu ce cunoștințe aveţi despre această lume. Despre 
rețelele teroriste, despre acţiunile internaţionale, despre 
cooperarea dintre grupările din diferite părţi ale lumii. Este 
vorba despre legături personale. Ai încredere doar în cei pe care 
îi cunoști. Avem convingerea că, în acest caz, cumpărătorii 
informaţiilor despre explozibili au trimis pe cineva pe care 
persoana de contact din ţara dumneavoastră îl cunoștea, ca să 
poată pune totul în mișcare. Pentru informaţii de acum treizeci 
de ani ai nevoie de relaţii vechi de treizeci de ani. 

Sara mulţumi, înclinând din cap, când primi o ceașcă de 
cafea. Ceașca părea foarte mică în mâna poliţistului uriaș care, 
în ciuda corpului său masiv, reușise să prepare cafeaua fără ca 


VP - 224 


ea să observe nimic. Se întrebă dacă și ceilalți constataseră 
același lucru. Bineînţeles că o făcuseră. Erau polițiști. Sara se 
aplecă și sorbi din băutura fierbinte. 

— Trebuie să fii loial vechilor prieteni, continuă Breuer. Nu 
lupţi pentru o altă țară sau pentru o ideologie, ci pentru 
persoana care te-a instruit, căreia i-ai salvat viaţa, de care ai 
fost salvat. Cineva de care știi că ai fost sau, poate, încă ești 
complet dependent. Oamenii sunt legaţi între ei de secretele pe 
care le împărtășesc. 

— Așadar Stellan era cel care transmitea informaţiile? Dar 
dacă el este mort, de ce aţi mai rămas? 

— Pentru persoana care urmează să preia informaţiile. 

Sara se străduia să dezlege înţelesul acestor cuvinte. 

— Și vreţi să-l arestaţi pe cel trimis de ei? 

— Genau. Exact. 

— Cine este? 

Cei doi nemți schimbară din nou priviri rapide. Păreau să se 
pună de acord. 

— Abu Rasil, răspunse Breuer. Cel puţin acesta este unul 
dintre numele lui. Abu Omar, doctor El-Azzeh, Abu Hussein. 
Omul din spatele unei serii de atacuri teroriste spectaculoase 
din anii 1970 și 1980. Are mai mult de o sută de vieți omenești 
pe conștiință. A trăit ascuns mulţi ani, dar credem că a fost 
activat pe neașteptate. Ademenit de persoana care a vândut 
informaţiile, pentru că este singurul în care au încredere Geiger 
și Ober și căruia i-ar dezvălui informaţiile. 

— A fost de multe ori în Germania de Est, la invitaţia 
Partidului Comunist, și a dus est-germani și simpatizanți din alte 
țări în taberele de instruire pe care le organiza în Orientul 
Mijlociu. 

— Cel puţin așa se zice, spuse Strauss, sub privirea 
dezaprobatoare a lui Breuer. 

— Chiar și suedezi? întrebă Sara. Stellan a participat la astfel 
de tabere? Dar Ober? 

— Unul dintre ei. Sau amândoi. Și acolo au stabilit legături 
personale. Abu Rasil este singurul care poate obţine informaţiile, 
așa că sigur va fi trimis. Și cu siguranţă este plătit bine. 

— Deci pe el îl căutaţi? 

— Patru atacuri teroriste pe pământ german. Fără să mai 
punem la socoteală ultima explozie. 


VP - 225 


— Breuer l-a urmărit în anii 1980 și era cât pe ce să-l prindă, 
spuse Strauss. De atunci, se ascunde. 

— Dar planul său a fost oricum oprit, spuse Breuer. Credem 
că punea la cale un atentat terorist spectaculos, în semn de 
protest față de reunificarea Germaniei. 

— Și acum se pare că vrea să se răzbune. Stay Put îi oferă un 
prilej perfect de aducere-aminte a vechilor conflicte și a modului 
în care Statele Unite au desconsiderat rolul poporului german în 
marele joc politic. Mulţi vor să vadă o astfel de ruptură între 
Statele Unite și Europa. 

— Dar cum puteți fi siguri că va veni? Stellan este mort. 

— Este posibil să existe și altcineva în reţea care să poată 
transmite informaţiile. De exemplu, nu ați reușit să-l găsiţi pe 
Ober. 

Așa este, nu reușiseră. Sara se simţi lezată, deși nu era 
responsabilitatea ei. 

— Dar poate că vom fi norocoși, spuse Strauss. Poate că Ober 
ne va conduce la Abu Rasil. 

— Am o întrebare, spuse Sara. Se pare că oricum pot detona 
bombele. Ce mai caută aici? 

Breuer o privi îndelung. 

— Trebuie să vă reamintesc că aţi semnat o declaraţie de 
confidenţțialitate. Dacă spuneţi un singur cuvânt despre ce 
vorbim aici, încălcaţi unele dintre cele mai importante legi ale 
Uniunii Europene și riscați o condamnare de până la treizeci de 
ani de închisoare. Este vorba despre siguranța întregii Uniuni. 
Înţelegeţi asta? 

— Da. 

Breuer își aruncă privirea în jur prin rulotă, ca și când ar fi 
căutat ceva. Apoi inspiră adânc. 

— Stay Put era ultima linie de apărare a NATO împotriva 
Tratatului de la Varșovia. Bombe amplasate sub carosabil, dar și 
mici cantităţi de explozibil nuclear care puteau fi transportate 
de câte o persoană. Încărcăturile nucleare din Germania de Vest 
au fost eliminate. Explozia recentă a fost produsă de o cantitate 
mică de explozibil, care ar fi trebuit să blocheze drumul în faza 
incipientă a războiului. Poate că nu a fost eliminată din cauza 
neîncrederii în Rusia, chiar și după destrămarea Uniunii 
Sovietice. 


VP - 226 


— Problema era că sovieticii știau totul despre apărarea 
noastră, adăugă Strauss. Din cauza spionilor și a cârtiţelor lor. 

— Și din cauza mișcării pentru pace din Occident, spuse 
Breuer. Care  localizase instalaţiile de rachete, minele, 
depozitele de muniții, explozibilii din carosabil și focoasele 
nucleare - totul, în numele păcii. Deoarece a răspândit 
informaţiile în mod public, bineînţeles că Tratatul de la Varșovia 
le-a văzut și a considerat că trebuie să răspundă cu aceeași 
monedă. Așa că acţiunile mișcării pentru pace au accelerat de 
fapt cursa înarmărilor. 

— Trupele americane din Occident au stârnit suspiciunile 
rușilor, spuse Strauss. Se spunea că forțele SUA au misiunea să 
apere Europa, dar la fel de ușor puteau fi folosite și pentru 
atacuri, conform logicii rușilor. Doctrina de bază era că 
Hiroshima demonstrase că yankeii voiau să-și folosească 
armele. 

— Pentru a păstra un echilibru al terorii, ţările din Tratatul de 
la Varșovia reacţionau la iniţiativele NATO și, bineînțeles, voiau 
să fie un răspuns mai amplu, care să servească și drept factor 
de descurajare, preciză Breuer. Cursa înarmării le-a determinat 
să-și îngroape propriul material exploziv. Dar n-am aflat 
niciodată unde. 

— Germania de Est nu avea acces la aceste informaţii, pentru 
că URSS voia să aibă control deplin asupra lor. Nu aveau 
încredere în statele vasale, deși le cereau supunere oarbă. 

— Cele două blocuri au rivalizat între ele tot timpul și, potrivit 
dezertorilor sovietici, rușii au îngropat nu numai bombe care să 
arunce în aer drumurile, ci și bombe suficient de puternice 
pentru a distruge regiuni întregi. 

— Bombe atomice, preciza Strauss. 

— Și au rămas îngropate? întrebă Sara. 

Ridică o mână, vrând parcă să-i oprească, fie ca să înţeleagă 
mai bine abundența de informaţii, fie ca să respingă ideile 
neplăcute. Dar polițistul cel masiv interpretă gestul ei ca pe o 
rugăminte, așa că îi mai turnă cafea. Breuer continuă: 

— Rusii susțin că le-au retras, dar că nu au documente cu 
care să demonstreze asta. Pe de altă parte, Putin e arogant și 
insinuează că deţine explozibili nucleari pe teritoriul Uniunii 
Europene. Atât UE, cât și SUA au solicitat acces la arhivele 
sovietice, dar au fost refuzate. Niciun demers diplomatic nu a 


VP - 227 


avut succes și nicio ţară nu și-ar dori să piardă petrolul și gazele 
furnizate de Rusia, așa că nimeni nu îndrăznește să meargă 
prea departe. 

— Și vreți să spuneţi că sovieticii erau dispuși să folosească 
bombele atomice? 

— Ţările membre ale Tratatului de la Varșovia știau că, dacă 
declanșau o invazie, ar fi avut nevoie de o victorie rapidă. 
Trebuiau să ocupe Germania de Vest încă de la început, înainte 
să aibă NATO timp să se mobilizeze. Dar aveau și un plan de 
rezervă, pentru cazul în care ar fi dat greș. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă NATO invada Germania de Est? Atunci ar fi fost ameninţat 
Tratatul de la Varșovia și, ca urmare, și Uniunea Sovietică. 
Invocând invaziile lui Hitler și ale lui Napoleon, au dorit să existe 
întotdeauna state-tampon între ele și inamic. Poporul rus avea 
în suflet o teamă adâncă: nu dorea să mai existe războaie pe 
propriul teritoriu. Strategia rușilor era apărarea ofensivă, de 
înaintare în afara graniţelor sovietice. Erau pregătiți să 
folosească orice mijloace ca să evite o invazie. Distrugerea 
întregii Europe Centrale era o soluţie. 

— Era posibil să se întâmple așa ceva? întrebă Sara. 

— Da, spuse Breuer. Cu siguranță. E de mirare că nu s-a 
întâmplat. 

— Dar nu este prea târziu, spuse Strauss. Dacă Abu Rasil 
descoperă cum să detoneze bombele. 

— Și de aceea vine aici? întrebă Sara, mai mult pentru sine. 

— Probabil că a ajuns deja în ţară, spuse Breuer. Și așteaptă 
ordine de la superiorii săi. De îndată ce sunt gata să detoneze 
explozibilul, îl vor anunţa, iar el, la rândul lui, va lua legătura cu 
persoana sa de contact din Suedia, ca să se întâlnească și să 
facă transferul de informații. 

— Și asta s-ar putea întâmpla în orice moment? 

— Absolut în orice moment. 


VP - 228 


33. 


Sara luă tramvaiul de la Nockeby, apoi metroul de la Alvik. 
Urcă într-un vagon în care se afla o clasă de absolvenți cu 
chipiuri pe cap. Tipau, cântau, râdeau, făceau gălăgie. Se agitau 
și se îmbrăţișau. Se purtau de parcă toată lumea ar fi fost a lor. 

Și chiar era. 

Cel puţin în clipa asta. 

Încercă să se gândească la altceva. 

Pentru prima dată de când era ofițer de poliţie, simțea că se 
confruntă cu o situaţie pe care nu o poate schimba. Nu știa 
nimic despre spioni și despre teroriști și nici cum să-i oprească. 
Știa multe despre Stellan, dar evident că nu știa cel mai 
important lucru despre el. Despre viaţa lui secretă. 

Sigur fusese eliminat pentru că știa prea multe. Dacă era 
capabil să-l identifice pe Abu Rasil, ar fi putut reprezenta o 
ameninţare. Oare Ober îl împușcase? 

Același Ober care îl recrutase cândva. 

Poate că acum, când fusese reactivată reţeaua, nu mai aveau 
nevoie de Stellan, pentru că devenise un martor supărător? 
Poate îi explicase lui Ober că nu mai crede în vechile doctrine? 

Poate că, pur și simplu, refuzase să ia parte la un eventual 
atac terorist? 

Sara ar fi dorit să fi fost așa. Așa, trădarea lui Stellan faţă de 
ea și de întregul popor suedez ar fi fost mai ușor de suportat. 

Ajungând acasă, pregăti masa de prânz. In sufragerie, chitara 
sfărâmată îi aminti Sarei de descoperirile și de explicaţiile din 
seara trecută și de observațiile Ebbei. 

Locul grijilor pentru bombele atomice fu luat de îngrijorarea 
legată de o potenţială catastrofă în viaţa personală. 

Simţea că nu are încredere totală în Martin. Și ar fi vrut să 
aibă. Voia nu doar să-și justifice raţional atitudinea, ci să fie 
convinsă, cu toată fiinţa ei. 

Mai avea câteva ore până să înceapă lucrul, așa că se decise 
s-o mai verifice o dată pe Nikki X. Luă metroul către 
Universitatea Tehnologică, trecu pe lângă Biserica Sf. Gheorghe 
și traversă strada până la 7-Eleven, de unde cumpără o nouă 


VP - 229 


cartelă preplătită, pe care o puse în telefonul de serviciu. Apoi o 
luă spre nord, se opri la o oarecare distanţă de Birger Jarlsgatan 
numărul 125 și scrise un mesaj text: „Te vreau. Cât percepi 
pentru o vizită la domiciliu?” 

După mai puţin de un minut, primi răspunsul: „Patru mii”. 

Sara răspunse: „Poţi acum?” 

„Unde?” 

„Blendavăgen nr. 27, în Täby”. 

„Ajung într-o jumătate de oră”. 

Poate că a fost o prostie să aleagă adresa lui Danne, prietenul 
lui Martin, dar fusese prima adresă departe de oraș care-i venise 
în minte și voia s-o facă pe Nikki X să plece de acasă cât mai 
repede posibil. 

În timp ce aștepta, Sara își dădu seama că era posibil ca Nikki 
să nu mai locuiască în apartamentul la care avea înregistrată 
adresa de domiciliu. În acest caz, toate eforturile sale ar fi fost 
în zadar. Dar după zece minute în faţa ușii trase un taxi, iar din 
bloc ieși o tânără cu constituţie atletică, foarte machiată, cam 
de treizeci de ani. Purta o fustă scurtă, o bluză cu decolteu 
adânc și pantofi cu toc cui, înalt. 

Imediat ce taxiul se îndepărtă, Sara introduse codul de 
siguranţă și deschise ușa. Știa că pe ușă trebuia să găsească 
scris numele „Hansson”, iar când ajunse acolo sună, așteptă o 
jumătate de minut, apoi forță încuietoarea și intră. 

Mirosea puternic a parfum. Pe holul văruit în alb, se aflau 
pantofi cu toc cui, așezați în rânduri ordonate. Pe pereţi, erau 
poze alb-negru cu trupuri goale. La intrarea care ducea spre 
sufragerie și bucătărie se afla o perdea. Sara întredeschise o ușă 
de pe hol. 

Văzu ferestrele acoperite, un pat cu cearșafuri de mătase, un 
teanc de prosoape, role de hârtie igienică, sticle de uleiuri și 
lubrifianţi, un bol cu prezervative. Oare fusese și Martin aici? 

Deși își dădea seama că era inutil, Sara căută vreo urmă de-a 
soțului ei. Sub covor, sub pat, între cearșafuri, în dulap. Faptul 
că nu găsi nimic nu-i dovedea că el nu fusese acolo. Sara se 
întreba dacă era bine ce făcea, dar nu se putea abţine. Ca într-o 
transă, căuta indicii pe care însă nu-și dorea să le găsească. 
Dacă ar fi avut echipamentul necesar la ea, ar fi putut lua 
mostre din petele care încă se aflau pe cearșafuri și pe pereți, 
chiar dacă încăperea mirosea a curăţenie. Dar ar fi fost prea de 


VP - 230 


tot să inventeze o poveste și să trimită probe ADN la laborator 
pentru a-și verifica propriul soț. 

După douăzeci de minute, primi un mesaj pe telefonul cu 
cartelă. 

„Am ajuns”. 

„Bine. Am ieșit să scot niște bani. Ajung acolo în zece 
minute”. 

In felul acesta, câștiga puţin timp. 

Se uită de jur-împrejur prin cameră. 

judecând după petele de pe pereți și de pe cearșafuri, camera 
destinată partidelor de sex era complet îmbibată de material 
seminal, în timp ce restul apartamentului părea curat. Nu se afla 
niciun client aici. 

Sara intră în dormitor. 

Totul era alb, cu accesorii violet-deschis și verde. 

Pat de la Hästens. Perne, pături și lumânări de la Versace și 
Hermes. lar în dulap, doar haine de firmă. Costume, rochii, 
pulovere, cardigane, fuste. Un stil pronunţat feminin. 

O duzină de genţi de la Prada, Marc Jacobs, Louis Vuitton și 
altele. 

Lenjerie intimă scumpă, lucioasă. Chiar și jartiere și un fel de 
corset sau teddy sau cum s-o fi numind. Poate erau pentru 
clienţii care cumpărau zile întregi sau chiar weekenduri. În orice 
caz, nu era genul de lenjerie al Sarei. 

Poate de aceea Nikki X se afla în telefonul mobil al soţului ei. 
Pentru că pe Martin îl atrăsese întotdeauna asta. Dar nu o 
obligase niciodată să poarte și ea. 

Oare dacă ea ar fi purtat mai des lenjerie sexy, n-ar mai fi fost 
tentat să meargă la alte femei? Nu, ar fi un motiv prea meschin. 

Trebuie să fi fost altceva la mijloc. 

Asta, dacă nu cumva îi spusese adevărul, desigur. 

Observă ceva în sufragerie, pe biroul din colț. Un iMac și o 
tastatură, un microfon și un mixer. Trase un sertar și găsi caiete 
în care păreau să fie versuri de melodii scrise de mână. 

„Delusion”, „Cold”, „Promise to live”. 

La naiba, chiar visa să devină artistă. Era adevărat. 

Sara se gândi că ar putea să dea drumul la calculator ca să 
asculte melodiile lui Nikki, când auzi o cheie în broasca ușii de la 
intrare. Din reflex, intră în baie și trase ușa după ea. 

În apartament intră cineva. 


VP - 231 


Cineva cu tocuri înalte. Trebuie să fi fost Nikki. 

Sara își verifică telefonul cu cartelă. Avea zece mesaje cu 
reproșuri și cinci apeluri pierdute. Dezactivase tonul soneriei și 
nu simţise vibraţiile. 

Ce ar fi putea spune dacă era descoperită? Că primise o 
sesizare în legătură cu o spargere și, când ajunsese, ușa de la 
intrare era deschisă? 

Nikki trecu prin sufragerie, apoi păru că intră în dormitor. Fără 
niciun zgomot, Sara se furișă până la ușa de la intrare, o 
deschise și ieși. Trase ușa după ea fără să o închidă și auzi în 
urma ei pași venind din dormitor. 

— Alo? zise o voce feminină din apartament. 

In loc să iasă în fugă din bloc, urcă un etaj mai sus. 

Nikki ieși din apartament și se opri - poate surprinsă că ușa 
nu era închisă - și apoi cobori până la intrarea în clădire. Sara 
presupuse că nu observase nimic suspect, deoarece se întoarse 
în scurt timp în apartament și închise ușa. 

Sara așteptă o jumătate de oră, în eventualitatea în care 
escorta ar fi spionat de la ușă sau prin ferestrele cu vedere la 
stradă. 

După aceea putea să iasă în siguranţă. Își acoperi faţa cu 
mâna, ieși în stradă și porni cât putu de repede spre oraș. 

In tot acest timp, se întreba dacă era bine ce făcea. 

* 

Stătea în mașină cu David pe Malmskillnadsgatan și încerca 
să se concentreze asupra sarcinilor de serviciu, dar gândurile 
nu-i dădeau pace. Se gândea la Stellan, la Agneta, la Ober, la 
bomba din Germania, la Abu Rasil. Ce se întâmplase de fapt și 
ce urma să se întâmple în continuare? 

Sara privea în gol în noaptea de vară și se gândea. Avea mult 
timp de meditat, pe parcursul turelor de lucru. Aveau mult de 
așteptat. David nu mai părea atât de supărat pe ea. Chiar îi 
cumpărase o cafea când se dusese la cel mai apropiat 7-Eleven. 
Dar, ca de obicei, păstrau tăcerea. Dacă ar fi vorbit, nu s-ar mai 
fi putut concentra și ar fi riscat să atragă atenţia. Se auzeau voci 
pe stradă, dar dacă stăteai liniștit trecătorii nu observau, de 
obicei, că în mașină se află cineva. Sara era bucuroasă că 
atmosfera dintre ei se ameliorase. Işi dădea seama că mersese 
prea departe, dar după tot ce vedea, ar fi fost dificil să nu 
ajungă odată și odată să întreacă măsura. 


VP - 232 


Unele mașini dădeau târcoale ore întregi fără să oprească. Fie 
șoferii nu îndrăzneau, fie își satisfăceau fanteziile doar privind. 
Se simțeau murdari. Sau li se părea că femeile de aici erau 
murdare. Și că se lăsau cucerite de îndată ce bărbaţii le acostau. 

Așteptând ocazia de a interveni, Sara începu să verifice 
plăcuţele de înmatriculare în registrul auto. Numele pe care le 
găsi le verifică apoi pe Merinfo, după care selectă opţiunea „alte 
persoane care locuiesc la această adresă”. Mai mult de jumătate 
dintre bărbaţii care se învârteau pe aici aveau acasă soții, în 
unele cazuri chiar copii adulţi care locuiau cu ei. Probabil că 
mulți aveau și copii mici, care însă nu apăreau pe site. 

Ce spuneau când ajungeau acasă? Se gândeau la plăcerile 
cumpărate în timp ce luau cina? In timp ce se jucau cu copiii lor? 
Cum își justificau întârzierea? Minţțeau că au lucrat peste 
program, că au ieșit la o bere cu prietenii sau că au fost la sală? 

Cum se justificau faţă de ei înșiși pentru cumpărarea 
serviciilor sexuale? 

Se scuzau că, după apariţia copiilor, viaţa sexuală din cuplu 
se degradase? 

Că urmăreau niște simple distracții? 

Că nu a fost intenţionat? 

Că a fost o prostie? 

Auzise toate răspunsurile. Cel mai adesea, atitudinea umilă a 
clienţilor era urmată de furia îndreptată împotriva ofiţerilor de 
poliţie care îi prinseseră. „Mi-aţi distrus viaţa” era cea mai 
frecventă reacţie. 

Ca și când Sara și colegii ei i-ar fi forțat pe cei care cumpărau 
servicii sexuale să încalce legea. Ca și când poliţia i-ar fi forțat 
să le exploateze pe acele românce. Să le scuipe, să le bată, să 
le violeze pentru bani, pe bancheta din spate a unei mașini sau 
pe o piatră funerară din cimitirul Bisericii Sfântului loan. 

Un Volvo V90 nou-nout, care dăduse vreo cinci-șase ture, se 
decise brusc să oprească. Şoferul lăsă mașina pe aleea de lângă 
gura de metrou, pe partea opusă a străzii unde stăteau la pândă 
Sara și David în mașina lor cu geamuri fumurii. 

Volvo-ul opri în dreptul lui Jennifer, o nord-africană suplă care 
cu siguranţă purta alt nume în realitate. Sara avea informații 
despre toate femeile de aici. Jennifer refuzase întotdeauna 
ajutorul oferit sau propunerile de a intra în grupuri de sprijin 
pentru femei, dar fără să devină agresivă ca alte fete care își 


VP - 233 


vedeau venitul ameninţat sau erau îngrijorate de ceea ce le-ar 
face proxenetul lor dacă ar apela la serviciul social. De obicei, 
primea clienţi acasă, în apartamentul din Söder, un adăpost pe 
care Sara presupunea că îl primise de la un proxenet. Jennifer 
cobora pe Malmskillnadsgatan numai când avea nevoie urgentă 
de bani. 

Bărbatul din mașină cobori geamul de pe partea pasagerului 
și Jennifer se apropie, se aplecă și vorbi cu el. În timp ce 
negociau, Sara îi verifică numărul de înmatriculare. 

Johan Holmberg. Cu domiciliul în Vasastan. Locuia cu soţia și 
cel puţin un copil spre sfârșitul adolescenţei. Poate și alții mai 
mici. Sara îl căută pe Google și îi găsi profilul de Linkedin și de 
Facebook. Manager de proiect la o companie de construcții. 
Antrenor la o echipă de băieți, așadar, probabil că avea și un fiu 
mai mic. 

— Avem un cumpărător de plăceri. 

Sara lăsă telefonul când auzi vocea lui David. Volvo-ul ieși pe 
Malmskillnadsgatan în direcţia Brunkebergstorg, unde viră la 
dreapta pe Master Samuelsgatan. David îl urmări încet, 
anunţându-și colegii că s-au pus în mișcare. Pål și Jenny 
rămăseseră pe loc, pregătiţi să intervină și ei. 

Holmberg conducea printre zgârie-norii din Hötorget și viră la 
dreapta, pe îngusta SlSjdgatan. Trecu pe lângă Synsam, Lindex, 
prin spatele cinematografului Filmstaden din Sergel și pe lângă 
hotelul Scandic și cobori în parcarea din Hötorget. 

— Nu ar fi trebuit să...? întrebă Sara. 

— Poate că vrea să parcheze și s-o ducă la hotel, spuse David, 
raportându-le colegilor prin stație. 

L-au urmărit până în parcare, dar se opriră cu un nivel mai 
sus, în timp ce Volvo-ul își continuă drumul până la nivelul de 
sub ei. Apoi coborâră din mașină și se despărţiră. Sara cobori pe 
scări, iar David merse de-a lungul rampei. 

După ce cobori scările, văzu farurile stingându-se. Holmberg 
parcase în colţul cel mai îndepărtat, ceea ce arăta că intenţiona, 
de fapt, să beneficieze de serviciile sexuale în parcare, în loc să 
meargă la hotel. 

Sara se ghemui și se uită pe sub mașini. Curând, văzu 
picioarele lui David apropiindu-se și se aplecă ghemuită între 
vehicule, ca să-i atragă atenţia. Îi făcu un semn cu mâna către 


VP - 234 


colțul în care era parcată mașina și arătă spre ceas, ceea ce 
însemna că îi vor acorda ceva timp lui Holmberg. 

Din păcate, erau nevoiţi să lase clientul să înceapă actul 
sexual înainte de a interveni, ca acesta să nu poată nega totul și 
să le fie aproape imposibil să-l trimită în judecată. Sara și colegii 
săi aveau nevoie de dovezi palpabile, oricât ar fi preferat să-i 
împiedice cât mai repede pe cumpărătorii de plăceri. 

Mașina începu să se zgâlţâie, iar Sara îi făcu semn lui David 
că era momentul să acţioneze. Se furișară spre Volvo, aruncară 
o privire înăuntru și văzură dosul bărbatului pe bancheta din 
spate. Șoldurile sale se deplasau înainte și înapoi cu mișcări 
rapide. 

David stătea la doi pași distanţă, ca să-i blocheze calea de 
fugă dacă ar fi încercat să scape. În mod surprinzător, mulţi 
fugeau și își lăsau mașinile la dispoziţia poliţiei. Era un 
comportament de evitare, într-un moment de panică. 

Sara își pregăti ciocanul ca să spargă geamul, dar înainte 
apucă mânerul și trase de el. Ușa mașinii era descuiată, așa că 
nu era nevoie să spargă geamul. 

— Poliţia! strigă ea. 

Holmberg opri mișcarea și se întoarse spre ea. De cealaltă 
parte a banchetei, Sara o văzu pe Jennifer, așezată pe burtă, cu 
mâna lui Holmberg în jurul gâtului și cu obrazul lipit de 
banchetă. 

Văzu că făceau sex anal, cu mișcări violente. 

Un bărbat de cincizeci de ani, cu părul rar, cu ochi apoși și 
holbaţi, care părea că nu înţelege ce se întâmpla. 

Sara se străduia să se stăpânească. Nu își mai permitea să 
acționeze sub impulsul emoţiilor, care ar fi avut consecinţe 
asupra vieții sale profesionale. Dar nu putu să se abțină. 

Il trase pe Holmberg, îl trânti pe asfalt și, dintr-o mișcare, îi 
apăsă gâtul cu genunchiul, astfel încât să fie sigură că îl doare. 
Apoi David îi puse cătușele. Sara îl lăsă pe Holmberg, care încă 
avea pantalonii în vine, și intră în mașină ca să se ocupe de 
Jennifer. 

— Te simţi bine? 

— Da. A fost destul de violent, dar sunt bine. 

Işi puse din nou chiloţii, cobori din mașină și își îndreptă 
hainele. Ştia ce urmează. Poliţiștii îi vor lua o declaraţie și îi vor 


VP - 235 


recomanda să discute cu un asistent social, iar după ce ea le va 
refuza oferta, îi vor permite să plece. 

— Nu am făcut nimic, spuse Holmberg. Nu este ilegal să faci 
sex într-o mașină. 

— Este ilegal să cumperi sex. 

— Nu am plătit! 

Sara se uită la Jennifer. 

— A plătit? 

Jennifer nu răspunse, scoase doar trei bancnote de cinci sute. 

— Am împrumutat mașina, spuse Holmberg. De la un prieten. 
Mă cheamă Johansson. 

— Deci nu este mașina ta? întrebă Sara. 

— Nu. Ș 

Sara se aplecă și îi controla buzunarele. În buzunarul de la 
spate al pantalonilor de bumbac, găsi un portofel negru. 

— Nu îl atingeti! ţipă el. Nu este al meu! L-am găsit! 

Sara scoase un permis de conducere pe numele lui Bo Johan 
Holmberg, care arăta exact ca bărbatul reţinut. Sara îi arătă 
permisul de conducere bărbatului, care oftă, dându-se bătut. 

— Pot să-mi ridic pantalonii? întrebă el, iritat. 

— Negaţi că aţi cumpărat sex? 

— Nu, spuse Holmberg. Recunosc. Și vreau ca amenda să fie 
trimisă la căsuţa mea poștală. 

— Nu la adresa de domiciliu? îl întrebă Sara. 

O enerva ideea că atât de mulţi cumpărători înrăiți de servicii 
sexuale puteau scăpa în felul ăsta, că știau exact ce aveau de 
făcut ca să poată să-și vadă mai departe de treabă. La cererea 
lor, amenda de la poliţie era trimisă fie la locul de muncă, fie, ca 
în acest caz, la o căsuţă poștală achiziționată exact pentru acest 
tip de corespondenţă. Și așa își plăteau amenzile și se întorceau 
curând pe stradă, gata să umilească alte femei. Sara știa că nu 
era de competenţa ei să-i pedepsească, ci doar să-i aresteze. 
Era și ăsta un lucru destul de important. 

Dar o exaspera. 

La culme. 

După ce Holmberg recunoscu fapta și semnă amenda penală, 
îl eliberară. 

Încă un tată de familie care merge acasă ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Sara se întreba dacă îi va trece prin minte faţa 


VP - 236 


lui Jennifer, lipită de scaunul pentru bebeluși, data viitoare când 
își va așeza copilul acolo. Cu siguranţă că nu. 
x 


După ce își terminară treaba, se întoarseră la secție ca să se 
schimbe și să încerce să se destindă. Chiar dacă se obișnuiseră 
de-a lungul anilor cu cazurile de felul acesta, sensibilitatea lor 
nu se tocise. Nicidecum. 

Toate aceste întâmplări erau mult prea tragice pentru a le 
considera doar o rutină. 

Sentimentul neputinței plana constant asupra lor, dar 
încercau permanent să aibă grijă de femeile pe care le ajutau. 
Sara simţea nevoia să-și confirme că munca lor chiar juca un rol 
important, așa că începu să vorbească despre cazuri vechi, 
despre fete care primiseră ajutor de la serviciile sociale sau de 
la unul dintre grupurile de sprijin pentru femei care ofereau 
ajutor victimelor traficului de persoane. Li se întâmplase să 
primească scrisori de la fete care renunţaseră la prostituție, 
uneori de la minore care, după intervenţia lor, reușiseră să 
meargă pe drumul cel bun. Sara și David căzuseră de acord că 
nu au nevoie de niciun gest de recunoștință, dar însemna mult 
pentru ei faptul că li se amintea că munca lor nu era în zadar. 

Că puteau influența lucrurile în bine. 

Că puteau ajuta. 

Măcar uneori. Și asta le era suficient pentru a continua. 

— Noroc, zise David, ridicând o ceașcă de cafea fierbinte. 
Sara ridică și ea ceașca și o ciocni cu a lui David. 

— Noroc, spuse ea, iar el îi răspunse cu un mic zâmbet. 

E neobișnuit să bei cafea la miezul nopţii, dar ei își făcuseră 
obiceiul să-și încheie tura cu o ceașcă de cafea fierbinte. 
Devenise aproape ca un ritual să ia o doză de cofeină ca să se 
trezească dintr-un vis urât. Așa făceau și acum. 

Poate faptul că simţea că făcuseră ceva bun îl determină pe 
David să-și deschidă puţin inima. Practic, amândoi erau dedicați 
în egală măsură meseriei lor; se deosebeau doar prin 
temperament. 

— Ai avut dreptate, începu Sara privindu-l în ochi. 

Îi era greu să continue și, căutându-și cuvintele prea mult 
timp, fu întreruptă de un ţiuit. 

Telefonul suna insistent în poșetă, iar Sara îl scoase. Păţiseră 
ceva Pål și Jenny? 


VP - 237 


Nu. 

Era Eva. Nume de familie necunoscut. 

Numărul era salvat în agenda telefonului mobil și aparţinea 
uneia dintre fetele mai promiscue de pe Malmskillnadsgatan. 
Eva își exercita adesea meseria în scări de bloc sau pe alei, ca 
să nu mai piardă timpul cu drumul. Așa reușea să compenseze 
tariful mic și să aibă un profit mai mare. 

Sara îi văzuse pe bărbaţii care o solicitau pe Eva. Grași, 
bătrâni, nespălaţi, brutali și neciopliți. Cele mai primitive forme 
de viaţă. Încercase s-o ajute sau, pur și simplu, s-o oprească, să 
stea de vorbă cu ea, dar Eva refuzase de fiecare dată. 

Și acum numele ei îi apărea pe ecranul mobilului. Pentru 
prima dată. 

— ÎI cunoștea! pe porcul ăla, nu-i așa? a fost primul lucru pe 
care îl spuse Eva. Cine l-a ucis? 

— Pe cine? întrebă Sara. 

— Porcul de la televizor. Unchiul Stellan. Vreau să-i 
multumesc persoanei care l-a împușcat. Și tu ar trebui să știi 
cine, că ești polițistă. 

— De ce vrei sa-i mulţumești? 

— De ce crezi? Știi și tu. 

— Ce să știu? 

— Ce a făcut, spuse scurt Eva. 

— Stellan? întrebă Sara. La ce te referi? 

— La ce le făcea fetelor tinere. La ce altceva? 

Sara își aminti că îi povestise Evei, cu mult timp în urmă, câte 
ceva din viaţa personală, încercând să se apropie de ea. Totul 
mersese bine, până când îi spusese că se jucase, în copilărie, în 
casa familiei Broman. Atunci Eva scuipase și plecase. 

— Ne putem întâlni? întrebă Sara. 

— Nu. Lucrez. 

— Plătesc. Cinci sute ca să vorbim o jumătate de oră. 

— Cinci sute? Pentru o jumătate de oră? 

— Un sfert de oră. 

— Zece minute. Unde? 

— La McDonald's, pe Vasagatan. Peste cincisprezece minute. 

— O să fiu acolo. 


VP - 238 


— Ce-a făcut? o întrebă Sara și îi întinse bancnota după ce se 
așezară la masă, fiecare cu o tavă de plastic în faţă, cu câte o 
porție de fast-food. 

Clienţii din jur nu le băgau în seamă. Erau mult prea beţi, mult 
prea excitaţi, mult prea puși pe ceartă. Prea ocupați să se 
îndoape cu grăsimi trans și să petreacă încă o noapte care 
urma, probabil, să se sfârșească în singurătate. 

Eva luă câţiva cartofi prăjiţi și se uită la Sara: 

— Deci nu știi? 

— Nu. 

— Chiar ai fost prietenă cu familia? 

— Mergeam la ei tot timpul. Și locuiam în casa de alături. 

— Da, mi-ai zis. Dar mi-ai mai zis și că ești din oraș. Care e 
adevărul? 5 

— Ne-am mutat din Bromma când aveam treisprezece ani. In 
Vällingby. 

— Deci eşti fata drăguță din suburbie, spuse Eva, zâmbind cu 
umor negru. lar eu sunt fata urâtă din cartierele frumoase. 

— Cartierele frumoase? 

— Și eu sunt din Nockeby. Nu ţi-am spus? Nu, nu spun 
nimănui. 

Sara ciuli urechile la cuvintele Evei. Nimic din aspectul ei nu 
sugera o astfel de origine. 

— De-asta am pățit ce am pățit cu el, spuse ea, apoi, tăcu. 

— Spune-mi, spuse Sara. Ti-am plătit. 

— Da, spuse Eva. Era și timpul să afle cineva. Aveam doar 
treisprezece ani. Treisprezece. L-am întâlnit într-o zi în piaţă; 
cumpărasem flori și el mi-a spus că are multe flori de toate 
felurile în grădină. Și bineînțeles că eu am fost impresionată. 
Doar era unchiul Stellan. Și tocmai vorbea cu mine. Ne-am mai 
întâlnit din întâmplare de câteva ori, apoi m-a invitat acasă. Mi-a 
spus că are două fiice, de-o vârstă cu mine. Dar când am ajuns 
acolo nu erau acasă. Era singur. 

Eva tăcu. 

— La naiba, viaţa mea ar fi fost alta dacă nu m-aș fi dus. A 
fost o decizie stupidă... 

— Continuă, spuse Sara. 

— Eram o fată destul de frumoasă. Dintr-o familie bună, de 
modă veche. Nu știam nimic despre lumea reală. Învăţam bine 
la școală. Eram slabă la sport, dar bună la suedeză și geografie, 


VP - 239 


știi doar. Îmi doream să ajung profesoară sau diplomat, spuse 
Eva, râzând. Diplomat... Ce-ar fi să încerc acum să mă angajez 
la Ministerul Afacerilor Externe? 

Sara se uită la fața ridată a Evei, la braţele ei pline de vânătăi, 
la gura din care îi lipseau câţiva dinţi. La privirea goală de la 
consumul de heroină. 

— Ce s-a întâmplat acasă la Stellan? 

Eva termină de mâncat și împinse tava. 

— M-a violat. 

Violat? 

Unchiul Stellan? 

Tatăl lui Malin și al Lottei? 

Sara nu știa ce să mai creadă. 

— Mi-a arătat nenorocita lui de grădină și mi-a spus cum se 
numește fiecare nenorocită de floare. Nalbe și crini și ce naiba 
mai avea. Apoi ne-am așezat la soare, într-o căldură infernală, și 
el m-a întrebat dacă vreau ceva de băut. Cred că mi-a pus ceva 
în băutură, pentru că am devenit foarte confuză. A spus că ar 
trebui să intrăm la umbră și m-a dus într-un șopron. După aia a 
luat o nenorocită de cameră de filmat și m-a dezbrăcat. l-am 
simţit mâinile dezgustătoare pe tot corpul și în mine, și după aia 
s-a dezbrăcat și m-a violat. Și acum îi simt penisul subţire și alb 
în gură și îmi amintesc cum m-a durut când l-a împins în mine. 
Sângeram și plângeam, dar el nu s-a oprit. 

— Și a filmat? 

— Da, toată mizeria. Cu nenorocita aia de cameră. Super-8 
sau cum naiba se cheamă. lar gândul la acea filmare a fost 
aproape mai rău decât violul în sine. În primii câţiva ani, eram 
așa de speriată că filmarea va ieși la iveală, încât eram în stare 
aproape să-mi iau viața. După ce m-am apucat de fumat și de 
băut, să uit de teama că ar putea afla părinţii mei, mi-a venit un 
gând și mai dezgustător. Că se masturba în timp ce se uita la 
filmul în care violase un copil. 

— Și n-ai spus nimănui? 

— Cum naiba să spun? Mi-a fost rușine. M-am simţit vinovată. 
Inutilă. Părinţii mei nu m-ar fi crezut niciodată. Nici gaborii. 

Eva scuipă câţiva cartofi mestecaţi pe podea. 

— Și după aceea, când a terminat, s-a îmbrăcat și a ieșit. Eu 
am rămas plângând și vomitând. Sângeram rău. Întregul meu 
univers s-a prăbușit. E/ distrusese totul. Nu-mi doream decât să 


VP - 240 


mor. Când în sfârșit m-am îmbrăcat și m-am strecurat afară, l- 
am găsit în genunchi în nenorocita lui de grădină, plantând niște 
ceapă. Chiar mi-a zâmbit și mi-a făcut semn cu mâna, și mi-a zis 
că sunt binevenită oricând. Ar fi trebuit să iau nenorocita aia de 
săpăligă și să i-o înfig în cap. Așa mi-aș mai fi salvat ceva din 
respectul de sine. La naiba, aveam treisprezece ani, nu puteau 
să mă judece pentru crimă. Nu puteau să mă închidă. 

Făcu o pauză. 

— Mi-am lăsat bicicleta roz nouă acolo. Mă durea prea tare ca 
să mai pot sta pe șa. Și mi se părea că n-o mai merit, după ce 
făcusem. 

— După ce făcuse el, spuse Sara, iar Eva îi aruncă o privire 
fulgerătoare. Ştii dacă le-a mai făcut așa și altora? 

— La naiba, nu cred că am fost prima, îţi pot spune sigur. De 
treizeci de ani, de când lucrez pe străzi, am văzut cum se 
comportă bărbaţii când sunt excitaţi. Mu am fost prima. La ce 
naiba te holbezi?! se răsti Eva la un adolescent beat care rânjea 
la ea. 

Îi aruncă sucul în faţă, iar el se înfurie și se ridică, ţinând 
pumnii încleștați. 

Când Sara îi arătă insigna de poliţie, se linişti. Dar tot le 
adresă obișnuita expresie: 

— Târfele dracului. 

— Partea cea mai rea a venit mai târziu, spuse Eva, râgâind. 
Într-o zi, bătrânul ticălos a sunat acasă la părinţii mei. Și a cerut 
să vorbească cu mine. M-a întrebat dacă vreau să merg lao 
petrecere. Eram îngrozită că o să le spună părinţilor ce s-a 
întâmplat, așa că am acceptat. M-am dus acolo, mi-a oferit un 
pahar de vin, deși aveam doar paisprezece ani, apoi m-a așezat 
pe o canapea lângă un alt bătrân dezgustător, care îmi zâmbea 
și îmi tot umplea paharul. După ce m-am îmbătat, m-a dus într-o 
cameră și m-a violat. M-am împotrivit, dar nu a ţinut cont de 
asta. lar când a terminat, a lăsat trei sute pe pat. Am luat banii 
și i-am pus într-o cutie acasă. Mă simţeam îngrozitor de fiecare 
dată când vedeam cutia aia. Și într-o zi am luat banii, m-am dus 
în oraș și mi-am cumpărat haine. A doua zi am primit 
complimente la școală pentru hainele noi și m-am simţit un pic 
mai bine. Faptul că eram frumoasă pe dinafară mă ajuta să uit 
cât de murdară mă simţeam pe dinăuntru. Data următoare când 
m-a sunat porcul, nu mă gândeam decât la ce aș putea să-mi 


VP - 241 


cumpăr dacă aș mai primi bani. Așa că m-am dus. Pentru alt 
moș dezgustător. Și din nou. Și din nou. Deja mă simţeam 
inutilă, așa că nu credeam că mai contează. Dar știi ce este cel 
mai rău? 

— Nu. 

— Aveam prietene care mă întrebau de unde am atâţia bani. 
Le-am dus și pe ele acolo. Două sau trei fete, care au fost și ele 
violate și distruse. Le-am stricat viaţa. Și asta doar pentru că 
voiau să-și poată cumpăra niște haine frumoase. 


VP - 242 


34. 


Sara nu reușea să doarmă. Martin sforăia, dar nu asta o 
împiedica să adoarmă. Spre deosebire de toţi ceilalți oameni pe 
care îi cunoștea, ei sunetul îi oferea un sentiment de confort și 
avea senzaţia că adoarme mai ușor când îl aude pe soţul ei 
sforăind. Cu cât erau sforăiturile mai zgomotoase, cu atât 
liniștea dintre ele era mai adâncă. Datorită apartamentului 
încăpător, gălăgia de la tavernele din Kornhamnstorg nu se 
auzea până în dormitorul lor. 

Sara stătea cu ochii în tavan, în așa-numitul tavan casetat din 
lemn de culoare închisă. Unul dintre detaliile superbe care nu-l 
interesau deloc pe Martin, chiar dacă dăduse atâţia bani pe 
apartament. Se bucura că încă avea toată familia laolaltă și se 
gândea că nu mai erau multe nopţi până când nu mai avea 
această ocazie. Regreta că până acum nu apreciase suficient 
astfel de momente. 

Dar, mai presus de toate, i se perinda prin minte ce-i spusese 
Eva. li era greu să accepte, dar simţea că ar fi dovedit lipsă de 
respect faţă de ea dacă n-ar fi luat-o în serios. Exista vreo 
modalitate de a verifica dacă spusele ei erau adevărate? 

Sara se răsucea în pat de câteva ore, gândindu-se în fel și 
chip, dar până la urmă se ridică. Și se hotărî să afle adevărul, în 
primul rând pentru ea. 

Așa că iat-o din nou în casă. În castelul de basm al copilăriei 
sale, devenit locul unei crime unde n-ar fi trebuit să se afle. 

Se uită în jur, dar nu era nimeni pe stradă la ora aceea. Cu 
toate astea, se ghemui puţin când trecu pe lângă casa lui CM, 
cea mai apropiată de drum, casa pe care o numeau în copilărie 
„fabrica”, după numele ciudat al puștii scumpe a proprietarului. 
| se părea amuzant că îi rămăsese în minte prostia asta. 
Evident, nu ne putem alege amintirile. 

Dădu roată casei familiei Broman și luă cheia de rezervă din 
locul obișnuit, apoi descuie ușă și intră. 

Casa i se părea foarte diferită. De la paradisul pierdut la locul 
unei crime și acum un fel de castel bântuit care adăpostește un 
mister. O casă a terorii. 


VP - 243 


Așadar Stellan Broman se filmase cum viola o fetiță. Dacă 
povestea Evei era adevărată, Sara era convinsă că Stellan 
păstrase filmul. 

Avea suficientă experiență cu prostituţia stradală ca să fie 
convinsă că povestea era adevărată. 

Fusese implicată și în suficiente intervenţii împotriva 
infractorilor sexuali și a pornografiei infantile ca să știe că astfel 
de oameni își păstrau întotdeauna colecțiile. Dezvoltau un fel de 
obsesie. Chiar dacă aveau zeci de mii de filme și de imagini, 
mult mai multe decât ar fi avut timp vreodată să vizioneze, tot 
își doreau tot mai multe. Era chiar o manie. 

Le preţuiau ca pe ultimii stropi de apă de pe Pământ. 

Dar unde ascunsese oare filmul? 

Sara cercetase deja casa și se uitase la toate filmele pe care 
le găsise. De altfel, știa că o metodă obișnuită era aceea să 
pună, pur și simplu, o etichetă diferită pe film - ceva banal, de 
genul „Prelegere despre Sarek” sau „Vacanță cu rulota” - și să-l 
ascundă la vedere printre alte filme. 

Dar probabil că Stellan îl pusese în altă parte, începu căutarea 
de la etaj. 

Podul era plin de mobilier vechi și de cutii cu ornamente de 
Crăciun, cu decoraţiuni de Paște, cu articole de vară și cu haine 
vechi de-ale surorilor. Într-o cutie, pe un raft de sus, se afla 
bluza cu trupa Wham pe care o purta Malin când îi spusese Sarei 
că nu mai poate veni la ele acasă, pentru că li se întorseseră 
prietenii adevăraţi. Era o zi de luni, din august, când începuse 
școala. 

De parcă n-ar fi știut deja. Același scenariu, la sfârșitul 
fiecărei veri. 

Sara observă că Agneta începuse să păstreze și lucruri de-ale 
nepoților. Cutii peste cutii cu haine pentru bebeluşi, biberoane, 
jucării de pluș, bavete. Mini Rodini, Elodie Details, chiar și Gucci. 
Toate, frumos aranjate și etichetate. Pe fiecare cutie era chiar și 
câte o poză tipărită a fiecărui nepot de când era bebeluș. 

Dar niciun film. 

În garaj, pe rafturi erau aliniate cutii de ulei, detergenţi și 
vopseluri, iar anvelopele de iarnă erau frumos învelite și 
stivuite. Unelte și o pereche de perne vechi, pentru copii. Nicio 
ascunzătoare secretă, niciun film. 


VP - 244 


La subsol se afla camera centralei, unde mirosea a ulei, o 
spălătorie, o cameră de recreere neaerisită și o cameră de 
oaspeți, cu miros de mucegai. In plus, o mică pivniţă 
întunecoasă. 

Străbătu camerele, metru cu metru. Niciuna dintre ele nu 
părea să aibă vreo ascunzătoare secretă. In cele din urmă, se 
trânti în fotoliul din camera de recreere și se uită la ceasul de pe 
mobil. 

Îi luase aproape trei ore. 

Și nu obținuse niciun rezultat. 

Acum trebuia să regândească lucrurile. Sara se bazase pe 
ipoteza că Eva spunea adevărul și se hotărâse s-o creadă. In caz 
contrar, căutarea nu-și avea rostul. 

Nu era surprinzător că nu găsise nimic. Dacă Stellan ar fi 
filmat un viol, mai mult ca sigur că ar fi ascuns bine filmul. O 
rolă de film nu ocupă mult spaţiu. Nici măcar un film vechi făcut 
cu o cameră super-8. 

Trebuia să caute din nou prin casă posibile ascunzători, să 
deschidă toate cutiile suficient de mari încât să încapă un film. 
In ce încăpere și-ar fi putut păstra Stellan comoara întunecată? 

In șopronul din grădină? Acolo avusese loc abuzul. 

Nu, probabil că o ţinea în casă, se gândi Sara. Cel puţin ea, în 
locul lui, ar fi simţit așa că are un control mai bun asupra 
lucrurilor. 

În niciun caz în bucătărie. Nici în camera de zi. Poate în 
mansardă sau la subsol, dar deja căutase pe acolo. 

Se uită în jur. 

De ce nu în camera de recreere? 

Aici ţinea proiectorul. Aici putea să se încuie. 

Sara își aminti că, atunci când ea și surorile erau mici, Stellan 
cerea să nu fie deranjat ore în șir, ca să lucreze. 

Și apoi se retrăgea în camera de recreere. 

Ar fi de presupus că ar fi păstrat filmul aici, dacă aici îl 
urmărea? 

Sara se uită în jur. Se ridică și ciocăni din nou în pereți, 
căutând cu atenţie eventuale ascunzători. Trase mobila, se uită 
pe sub covoare și pipăi tapiţeria canapelei și a fotoliilor. 

Trebuie să fie undeva, aici. 

Dar unde? 

În interiorul veiozei? 


VP - 245 


N-ar fi avut loc. 

În interiorul sistemului de sunet? 

la stai. 

Televizorul. 

Vechiul televizor cu lămpi stricat. 

Acolo ar încăpea cu siguranță o rolă de film. Chiar și mai 
multe. Altfel, de ce l-ar fi păstrat atâția ani? 

Sara crezuse că Stellan îl ţinuse ca pe un fel de amintire a 
măreției sale. Dar nu mai credea așa. 

Gândind cu mintea unui adult - de ce ar fi păstrat Stellan un 
televizor stricat, lăsându-l să se degradeze an după an? Când 
toate detaliile casei fuseseră atât de atent gândite și selectate? 
De ce să nu se fi debarasat de el? 

Pentru că avea o valoare. 

Un conținut. 

Sara se duse în garaj și luă toate șurubelnițele pe care le găsi. 
Apoi, deșurubă cu grijă partea din spate a aparatului. 

lată-le. 

Nu doar un film. 

Mai multe. 

Scoase prima casetă și citi. „Madeleine - 1”. Luă proiectorul, 
instală ecranul de proiecţie și puse rola de film în proiector. 

Işi dădu seama că are emoţii. Era îngrijorată de ceea ce urma 
să vadă. Dar trebuia să vadă. Stinse lumina și porni filmul. 

Imaginea sclipea și tremura, iar culorile se estompaseră în 
decursul anilor. Stellan filma, cu aparatul în mână, și poate că o 
parte din tremurături erau cauzate de propriile emoţii. Se afla în 
grădina din spatele casei și filma trupul unei tinere. 

Sau, mai degrabă, trupul unei fete. 

Nu avea mai mult de paisprezece sau cincisprezece ani, își 
zise Sara. 

Rochia subțire de vară este ridicată până sub bărbie, astfel 
încât fetei să i se vadă doar chiloţii și sutienul. Camera trece 
încet peste întregul corp. In imagine apare o mână de bărbat, 
care o pipăie pe la spate. Mâna lui Stellan, cu verigheta lată, din 
aur. Curând, sutienul cade pe podea și Stellan apropie imaginea, 
pe o pereche de sâni tineri. Mâna lui îi mângâie, strângându-i și 
atingându-i cu degetele într-un mod aproape clinic care o făcu 
pe Sara să simtă că i se întoarce stomacul pe dos. Preţ deo 


VP - 246 


clipă, camera alunecă pe fața fetei, dezvăluind o privire goală, 
dar speriată. 

După aceea Stellan coboară obiectivul până la șolduri, iar 
Sara vede că îi dă fetei jos chiloţii, până sub fese. Dă deoparte 
încet lenjeria, ca să-i expună zona intimă. Când mâna lui 
îndepărtează picioarele fetei, ca să ajungă la sexul ei, Sara 
simte nevoia să întoarcă privirea. După toate cele văzute în 
lumea prostituţiei, după ce avusese de-a face cu bărbaţi 
dezgustători, cu frustrări sexuale, care vedeau trupurile femeilor 
ca pe niște simple bucăţi de carne, crezuse că a devenit imună. 

Dar așa ceva nu putea să vadă. 

O fată atât de mică. 

___Și apoi examinarea rece, aproape inumană, a trupului tânăr. 
Incercă să se uite din nou, dar îi era rău fizic. Aproape că îi 
venea să vomite. 

Era surprinsă, dar și fericită să aibă o reacţie atât de 
puternică. Asta însemna că sensibilitatea ei nu se tocise. 

Biata fată. 

Sau bietele fete. 

Eva era convinsă că mai fuseseră afectate și alte fete. 

lar acolo erau o grămadă de role de film. 

Acum Sara înţelegea de ce Stellan pusese placaj la ferestrele 
șopronului ca să nu se poată uita înăuntru fetele. De ce jocurile 
lor de-a spionii se încheiaseră atât de brusc. 

Privi din nou la ecran și văzu mișcarea atât de specifică 
filmelor porno, o mișcare frenetică înainte și înapoi, urmată de 
ejaculare. De data aceasta, pe un trup tânăr, care, în mod 
evident, se opunea. Probabil complet lipsit de experiență 
sexuală. Ultimul lucru care apărea în imagine era mâna lui 
Stellan, care apuca un prosop colorat și îi ștergea fetei sperma 
de pe burtă. 

Apoi urmă reacţia. Sara vomită. Chiar pe covorul din camera 
de recreere. 

Nemernic nenorocit. 

Porcul naibii. 

Aruncă o privire peste cutiile cu role de film din 
ascunzătoarea secretă. 

Câte vieţi au fost distruse așa? 

Copile care probabil nu au îndrăznit niciodată să-l reclame. În 
niciun caz un adult, nu pe unul atât de cunoscut și de respectat. 


VP - 247 


Își canalizaseră ura spre propria lor persoană? 

Se gândise vreuna dintre ele că, probabil, așa stau lucrurile? 
Bun venit în lumea adulţilor. Corpul tău nu-ți mai aparține. 

Toate astea au fost posibile din cauză că s-a păstrat tăcerea, 
se gândi Sara. 

Când se întâmplau aceste grozăvii? În timpul în care toți 
credeau că Stellan plantează flori și își îngrijește grădina? 
Folosea această pasiune drept faţadă? De aceea angajase un 
grădinar? Ca să ascundă faptul că singurul lucru pe care îl făcea 
în grădină era să violeze copile? 

Sara aduse o găleată și un mop și curăţă voma. Nu din 
consideraţie pentru Stellan și pentru camera lui de recreere, ci 
pentru că mirosea urât, iar ea trebuia să mai rămână acolo o 
vreme. Mai derulă câteva filme, apoi nu mai suportă. Se uita 
doar la începutul fiecăruia. Unele fete păreau bete, altele, 
îngrozite, câteva se împotriveau. Dar chiar și acestea aveau 
după aceea privirea complet schimbată. Goală, resemnată, 
umilită. 

Părea să fi durat ani de zile. Unele fete apăreau în mod 
repetat, la vârste diferite. 

Mai târziu, Stellan își făcuse obiceiul să imortalizeze la început 
fețele, în detaliu. Poate că asta îi dădea marea satisfacţie de a 
considera inclusiv această parte a corpului lor drept 
proprietatea lui, obiectul poftelor sale. Proceda întotdeauna la 
fel. Le apuca pe fete de bărbie și le întorcea capul înainte și 
înapoi, în fața camerei. Ca și cum ar fi inspectat niște vite la un 
târg de animale. Unele dintre fete își ridicau spre el ochii 
nesiguri, dar cele mai multe priveau în jos. Niciuna nu se uita la 
cameră. 

Sara recunoscu mai multe fețe. Foste colege de școală. Poză 
ecranul cu telefonul mobil, ca să le identifice, dacă putea. Nu 
reuși să vadă toate filmele din ascunzătoare. Poate că nici nu 
era nevoie. 

Alte filme aveau pe ele etichete cu nume de bărbaţi. lar 
carcasele lor erau puţin mai uzate, de parcă ar fi fost expuse la 
umezeală. Dar rolele de film păreau intacte. Așa că după ce se 
lămuri cu fetele, proiectă și una dintre rolele cu nume de 
bărbați. 

Să fi făcut Stellan același lucru și cu băieți? 


VP - 248 


Când filmul începu să se deruleze, se dovedi că nu. Locul 
acţiunii nu mai era grădina, ci camera de oaspeţi. 

Camera în care mai dormise uneori și Sara. Să-și fi filmat 
Stellan abuzurile și acolo? lar îi venea să verse. 

Dar în imagini nu mai apărea Stellan, ci alţi bărbați. 
Mai ales de vârstă mijlocie sau puţin mai în vârstă. Camera nu 
mai era ţinută în mână, ci fixată pe ceva, ca pe un trepied. O 
imagine de ansamblu, luată de la distanţă. 

Însă păreau să fie aceleași fete, care acum nu mai erau la fel 
de pasive. Păreau să se fi obișnuit cu situaţia și erau, în mod 
mai vizibil, bete. Uneori, erau aproape moarte de bete. 

Bărbaţii erau cei care conduceau acţiunea și le dădeau fetelor 
ceea ce păreau a fi instrucțiuni, le spuneau să se întoarcă în 
diferite poziţii, să arate excitate și dornice, să facă lucruri 
degradante. 

Erau o grămadă de filme cu tinerele racolate de Stellan, 
împreună cu bărbaţi maturi. Unii dintre ei chiar bătrâni. Sara le 
făcu poze cu telefonul mobil. 

În cea de-a cincea rolă, văzu o față pe care o recunoscu. Nu 
de la școală, ca în cazul a două dintre fete, ci de la televizor. 
Fusese în guvern, sau cel puţin așa-și amintea ea. Intr-un post 
ministerial mai important. lar Sara stătea și îl privea cum 
întreţine raporturi sexuale cu o fată tânără. Și chiar era foarte 
excitat, pentru că termină după doar câteva minute. După care 
se îmbrăcă, își luă portofelul și lăsă o bancnotă de cincizeci pe 
pernă, lângă fata inertă. Și plecă. 

Un ministru. 

Sara se simţea obligată să verifice dacă pe filme se aflau și 
alți oameni de rang înalt. Mai puse câteva role, urmări începutul, 
făcu poze cu telefonul mobil și își notă numele bărbaţilor de pe 
etichetă. 

Recunoscu imediat încă doi făptași. 

Primul era Thorvald Tegnér. Judecător la Curtea Supremă. 
Bătrânul pe care îl bătuse în bordelul de apartament din Solna, 
dar care nu o reclamase. Mai era și un fost prim-ministru. Și el 
avea, evident, o preferință pentru fete foarte tinere. judecând 
după aspectul său destul de tineresc, filmul fusese făcut înainte 
să fie numit în funcţie, poate chiar înainte de a deveni lider de 
partid. Dar probabil că așa lucra Stellan, creându-și cât mai 
multe relaţii în cercurile potrivite. Nu se știe niciodată unde vor 


VP - 249 


ajunge oamenii. Sara presupuse că Stellan și șeful său 
obţinuseră multe beneficii pe seama acestei secvențe. 

Stătu mult timp uitându-se la imaginea fostului prim-ministru. 

Sara știa că fusese căsătorit. Avea un aspect de tătuc. Cum 
reușea cineva ca el să împace două situaţii atât de diferite? Apoi 
observă ceva ciudat în imagine. În partea dreaptă, sus, apăru o 
margine neagră. Urmări și celelalte filmări cu raporturi sexuale. 
Văzu același lucru și acolo. Uneori, marginea era puţin mai lată, 
alteori puțin mai îngustă, dar era prezentă în aproape toate 
imaginile. 

Nu se dădu bătută, ca de fiecare dată când se lovea de ceva 
ce nu înțelegea. leși din camera de recreere și urcă în camera 
de oaspeţi de la etajul al doilea. Când intră în cameră și dădu cu 
ochii de patul pe care, după cum tocmai văzuse, avuseseră loc 
atâtea abuzuri, simţi că i se face rău. | se înmuiară genunchii și 
se temu să nu cadă din picioare. Reuși totuși să se uite prin jur, 
își scoase telefonul mobil și compară. 

Filmele păreau făcute de sus, cu o cameră care trebuie să fi 
fost montată pe perete sau în spatele lui. 

Sara trase un scaun și examină peretele acoperit cu un tapet 
lavabil cu model cu medalioane. Acolo, în mijlocul unuia dintre 
medalioane, descoperi o gaură, cu diametrul de doar câţiva 
centimetri. Băgă degetul și pipăi. Nimic. Ciocăni în perete, apoi 
ieși din nou și verifică în exteriorul încăperii. Era doar peretele 
și, la câţiva metri distanță, se afla ușa de la dormitorul soţilor 
Broman. Sara intră și se uită la peretele neted dinspre camera 
de oaspeţi. La fiecare capăt se afla câte un dulap încorporat. 

Dar camera nu era atât de mare cum părea din exterior. De 
pe coridor, Sara măsură distanţa dintre uși. Douăzeci și trei de 
pași. Apoi, în camera de oaspeţi, măsură distanţa de la ușă la 
perete. Cinci pași. Și, apoi, distanţa din dormitor. Doisprezece 
pași. 

O diferență de șase pași. 

Se duse la peretele din dormitor și bătu în el. Nu suna ca un 
perete foarte gros. Apoi deschise dulapul din dreapta, unde se 
aflau hainele Agnetei. 

In dulapul din stânga, cele ale lui Stellan. 

Sara scoase toate hainele și cercetă dulapul din stânga. 
Observă imediat că un segment putea fi dat la o parte. Când 
aruncă o privire în spatele acestuia, descoperi un spaţiu mic, în 


VP - 250 


care abia putea intra un om. Sau un trepied cu cameră. Și sus, 
sub tavan, o gaură în perete, cu vedere în camera de oaspeţi. 

Marginea neagră de pe filmări era, pur și simplu, peretele 
care se vedea când camera nu era apropiată suficient de gaură. 
Așadar de aici îi filmase Stellan pe oaspeţii săi în timp ce făceau 
sex cu fete foarte tinere. Pentru a-i putea șantaja. In interesul 
puterilor străine. 

Se pare că întâi exploata el însuși fetele, apoi le obliga să 
întreţină relaţii sexuale și cu alţii, iar el îi filma. 

Poate că urmărea să le traumatizeze psihic, ca să le poată 
transforma în niște instrumente supuse. Poate că își propusese 
să le distrugă. 

Asta era strategia lui de spionaj - le oferea bărbaţilor influenţi 
ocazia de a face sex cu tinere pentru a avea control asupra lor? 

Dezgustătorul de Stellan. Porcul de Stellan. 

Pe lângă faptul că tot ce văzuse o făcuse să-și pună sub 
semnul întrebării întreaga copilărie, toate clipele trăite în 
castelul alb, fermecat, își dădu seama că ar mai fi putut exista 
încă un motiv pentru uciderea lui Stellan. 

Răzbunarea. 

Fiecare dintre fetele filmate avea motive să se răzbune. 
Inclusiv rudele lor. 

Ca să-i identifice pe bărbaţi, ar fi avut nevoie de ajutor, dar pe 
unele dintre fete ar trebui să le poată găsi singură. Luă din nou 
albumele școlare ale surorilor. Se uită pe pozele pe care le 
făcuse după filmări și răsfoi fotografiile de grup ale elevilor. 

Identifică trei persoane. 

Camilla Skagerborg, Carin Larsbo și Maria Jonsson. 

Trei eleve obișnuite de școală generală. In pozele cu clasa, 
păreau fericite. Sara le căută și în albumele de liceu. 

O mai găsi doar pe Carin. 

Nu părea fericită. Cu pungi sub ochi, anorectică și cu o privire 
care parcă își cerea iertare când se uita la cameră. 

După ce termină, Sara cobori în camera de recreere și puse 
totul la loc. Mirosea încă a vomă. Ceea ce părea potrivit în 
încăperea asta, își zise ea. 

Inainte să plece, se asigură că încăperea arăta ca de obicei. 

Acum făcuse și ea curăţenie la familia Broman, la fel ca mama 
ei. Dar măcar își curăţase propria mizerie. 


VP - 251 


35. 


Vällingby era un oraş ABC. La începuturile sale, un simbol 
mândru al Suediei moderne, progresiste. În ochii Sarei era mai 
ales un memorial al fericirii pierdute. 

ABC însemna Locuri de muncă, Locuinţe, Centru. Se spunea 
că aici găseai totul. In casele moderne, diferite de înghesuiala și 
standardul scăzut din centrul orașului zgomotos. În anii 1950, 
când fusese finalizat, mândria politicienilor, a arhitecţilor și a 
constructorilor responsabili a fost nemărginită. Așa ar trebui să 
trăiască suedezii. Un Olof Palme tânăr, proaspăt căsătorit, s-a 
mutat aici împreună cu Lisbeth. lată viitorul: Suedia optimistă, 
de succes și eficientă. 

Mai târziu, Vällingby a ajuns să fie asociat în special cu 
criminalitatea și depopularea, pentru ca acum, în contextul 
deficitului de locuinţe, să devină o suburbie ca toate celelalte, 
doar că foarte departe de centru. 

Mutarea departe de centrul orașului fusese, în ochii Sarei, un 
eșec. O capitulare pe care, mai târziu, a preschimbat-o în 
victorie, când a plecat din Vällingby în Centrul Vechi. Spre 
deosebire de mama ei, care, după ce spusese adio cartierului 
Bromma, se stabilise definitiv în Vällingby. Și îi refuzase 
categoric toate propunerile de a o ajuta cu bani ca să-și 
cumpere un apartament mai aproape de centrul orașului. Jane o 
întreba pe Sara, de fiecare dată, de ce voia să o forțeze să-și 
părăsească casa. 

Așa că încă stătea aici, după mai bine de treizeci de ani. Într-o 
casă înaltă, văruită în alb și bej. Casa în care Sara își petrecuse 
cei mai întunecaţi ani ai vieții. 

Era ca și când ar fi smuls-o din mijlocul petrecerii sau ar fi 
pierdut trenul care ar fi dus-o spre viitor, cu toţi vecinii și 
prietenii la bord. | se părea imposibil să se stabilească într-o 
suburbie deprimantă, în anii dificili ai adolescenţei, când toţi 
colegii de școală erau dominați de hormoni. Rătăcea într-un 
haos emoţional după o vară singuratică. 

Jane și Sara se mutaseră chiar înainte de începutul vacanței 
de vară, ceea ce făcuse despărțirea și mai traumatizantă. Toată 


VP - 252 


iarna tânjise după vară, când surorile aveau să-i aparţină iar 
numai ei. Era cât pe ce să deschidă ușa paradisului, când Jane a 
aruncat-o în purgatoriu. 

Soneria era aceeași, dar mama ei reamenajase apartamentul. 
Schimbarea permanentă a aspectului locuinței era un fapt 
constant. Acum holul era zugrăvit în galben-verzui, cu imagini 
cu diferite litere și titluri de ziare alb-negru. Erau imagini 
cumpărate din magazinele de artă, despre care Sara 
presupunea că se produceau în serie. Sub raftul pentru pălării se 
afla un taburet gri, iar cel puţin jumătate dintre perechile de 
pantofi păreau noi, cumpărate după ultima vizită a Sarei. Își 
dădu seama că asta se întâmplase cu câţiva ani în urmă. 

Jane o întâmpină în hol, la fel de bine îmbrăcată ca 
întotdeauna. Sara nu o văzuse niciodată în pantaloni confortabili 
acasă. Purta fustă, bluză, brățară de aur și un lănţișor la gât, cu 
un ceas mic. Avea o tunsoare nouă, de data asta scurtă, cu 
breton, dată cu mult fixativ și tapată. 

Sara o urmă în bucătărie. Oricât de mânară ar fi fost mama ei 
de camera de zi cochetă, prefera să stea la masa din bucătărie. 
li turnă Sarei cafea și se rezemă de chiuvetă, ca de obicei. Sara 
nu se așeză de data aceasta, ci rămase în picioare. Se uită la 
mama ei o vreme, înainte să vorbească. 

— Am vazut niște filme, spuse ea. Cu Stellan. 

Jane clipi și Sara simţi că mama ei știe la ce se referă. 

— În care violează tinere. 

Jane nu spuse nimic. 

— Fete care mergeau la aceeași școală cu noi - cu mine, cu 
Malin și cu Lotta. Adolescente. Unele chiar minore. 

— Da. 

— Și a scăpat nepedepsit. Nu a fost niciodată reclamat, nu-i 
așa? 

— Nu. 

— N-a observat nimeni nimic? 

— Probabil că unii au bănuit. 

— Dar n-au făcut nimic? 

Jane clătină din cap. 

— Nici tu n-ai făcut nimic, spuse Sara. 

— Stellan și Agneta m-au primit când am fugit din Polonia. 
Când am venit cu tine în burtă. Eram foarte tânără. Și singură. 


VP - 253 


Nu puteam să merg la poliţie. Pe cine ar fi crezut? Pe unchiul 
Stellan, îndrăgit de toată Suedia, sau o refugiată poloneză? 

— Dar ar fi putut reclama altcineva. Ai fi putut să-i ceri 
altcuiva s-o facă. 

— M-am temut să nu fiu deportată. Cunoștea mulți oameni 
influenţi. 

— Ştiai că filmează? Puteai să iei unul dintre filme și să li-l 
arăţi. Te ocupai de curățenie, știai unde se află totul. 

— Acum vorbești ca un poliţist. Vreau să vorbesc cu fiica mea. 

— Ce vrei să spui cu asta? Vrei să spui că ar trebui să am vreo 
urmă de înțelegere pentru ceea ce a făcut? 

— Nu, pentru felul cum ne-am purtat noi, ceilalţi. 

— Care aţi tăcut și l-aţi lăsat să scape? 

— Nu știam sigur. Nu puteam decât să sper că nu era atât de 
rău pe cât bănuiam. 

— A fost și mai rău. Mult mai rău. Ar trebui să fii fericită că nu 
ai fost victimă. 

Sara se uită la mama ei, care privea în altă parte. Și, în acel 
moment, avu o revelaţie care o lovi ca un tsunami. O ţintui cu 
privirea pe Jane. 

— Și ţie ţi-a făcut la fel, spuse ea. A profitat de tine. 

Jane o privi pe Sara în ochi, de parcă ar fi vrut s-o consoleze și 
s-o liniștească. 

— Doar la început. Mai târziu, eram prea bătrână. 

— La început? Când eu eram bebeluș? Te-a violat după ce m- 
ai născut? 

— Cel mai important era să te protejez. 

— Să mă protejezi? Lăsându-mă să cresc în preajma lui? 

Oscila între mânie nemărginită și compasiune neputincioasă. 

Ce era mai rău - prin ce trecuse Jane sau ce ar fi putut să 
păţească ea? Sau că maică-sa o expusese acestui risc? 

Sara își dădu seama că gândea exact ca inamicul. Dădea vina 
pe victimă. Nu însemna că el avea drepturi asupra corpului ei 
doar pentru că îi permisese să locuiască la el. 

— De îndată ce te-a privit așa, am plecat cu tine, spuse ea. 


— Poftim? 
Parcă nu putea să cuprindă sensul cuvintelor. Nu putea decât 
să-și privească mama. li atinse mâna, dar asta nu însemna 


nimic față de tot ceea ce ar fi dorit să-i spună, față de tot ceea 
ce ar fi dorit s-o întrebe. 


VP - 254 


— De aceea ne-am mutat? 

— l-am surprins privirea. Într-o zi, nu mai erai copil. Nu pentru 
el. Tocmai împliniseși treisprezece ani și am văzut cum te 
privea. Habar n-aveai. Nu aveai de unde să știi. Dar când te-a 
chemat în șopron, am știut că nu mai ești în siguranţă. Nu te-aș 
fi putut proteja dacă am fi rămas acolo. Trebuia să plecăm. 

— Deci de-asta te-ai hotărât atât de brusc? 

— Am plecat imediat. Pe vremea aia, era mai ușor să faci rost 
de un apartament. Am sunat la serviciile sociale și am spus că 
iubitul meu m-a dat afară și că sunt singură, cu o fiică 
adolescentă. Am primit apartamentul ăsta în aceeași zi. 

— De-asta n-ai vrut niciodată să te muţi? 

— După tine, ăsta e cel mai bun lucru pe care l-am făcut 
vreodată. Ne-a salvat viaţa. Imaginează-ți că am putut să obțin 
un apartament atât de repede, în acel moment, chiar dacă eram 
singură și șomeră. 

Sara se rușină. Pentru furia pe care o simţise față de mama sa 
atâţia ani. Pentru cum o pedepsise cu tăcerea ei și o ţinuse la 
distanţă. Îi venea greu să vorbească, dar își dădea seama că 
trebuie să recunoască. Aici și acum. 

— Totdeauna am crezut că ești invidioasă pe Stellan și pe 
Agneta, spuse ea, privindu-și mama în ochi. Că de aceea vorbeai 
atât de rece despre ei. 

Jane nu părea surprinsă, ceea ce-i frânse inima Sarei. 

— Un lup te poate mușca doar dacă se apropie, spuse Jane. 

Sara trase un scaun de bucătărie și se așeză. Nu mai știa 
încotro să-și îndrepte privirea. 

Ce repede se poate schimba totul în viaţă! O moarte 
neașteptată, niște informații ameţitoare, noi perspective. Marea 
traumă a vieţii Sarei, mutarea din Bromma, devenea pe 
neașteptate salvarea ei. Idolul pe care îl adora era o fiară care 
fusese cât pe ce s-o devoreze și pe ea. 

— Dar cum te-ai simţit să trăieşti în preajma lui atâta timp? 

— Ce puteam să fac? Aveau o mulţime de lucruri pe care eu 
nu ţi le puteam oferi. 

— Dar sunt fiica ta. Nu ţi-ai fi dorit să stau mai mult cu tine? 

— Asta simţi tu pentru copiii tăi? 

Sara nu știa ce să spună. Probabil că nu-și înțelesese 
niciodată mama, nu încercase niciodată s-o înțeleagă. 


VP - 255 


— Copiii fac ce vor, spuse Jane. Dacă încerci să-i fortezi să te 
iubească, nu faci decât să-i îndepărtezi. 

— Dar ai știut întotdeauna că te iubesc, nu-i așa? 

— Asta nu contează atât de mult. Mai important este ca o 
mamă să-și iubească copiii. 


VP - 256 


36. 


Pe scări se auzea ecoul, iar pe cele mai multe dintre ușile de 
un albastru-pal se vedeau autocolante care avertizau că 
apartamentele au sistem de alarmă. 

Sara se duse la ușa pe care scria „A & J Holmberg”, aruncă o 
privire la cutia poștală și scoase scrisoarea pe care porcul de 
Holmberg îi ceruse să i-o trimită la căsuţa poștală. 

Avusese grijă să nu lipească plicul, astfel încât soţiei sale să-i 
fie ușor să-l deschidă. judecând după profilurile lor profesionale 
de pe Linkedin, ea lucra de multe ori de-acasă. Sara spera că 
astăzi era una dintre acele zile. 

Sara își apropie urechea de fanta cutiei poștale. Se auzea un 
zgomot, ca și cum cineva tasta la un computer. Lăsă scrisoarea 
și plecă. Acum se simţea puţin mai bine. Când ieși în stradă, 
aerul era puţin mai ușor de respirat. 

Era prea târziu să-l denunțe pe Stellan, dar tot se mai putea 
face ceva, se gândi ea, în timp ce se îndrepta spre mașină. 
Rezolvase cu scrisoarea. Așa ar trebui să facă cu fiecare 
cumpărător de plăceri pe care îl va prinde de-acum încolo. Cu 
toți bărbaţii care credeau că își pot plăti amenzile și să-și vadă 
de viaţă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Sara avea o senzaţie profundă că nimic nu mai era ca înainte. 

După ce se urcă în mașină, îi sună telefonul mobil. 

— Nowak. 

— Salut. Aici Mazzella. De la secția centrală. Nu știu dacă îţi 
mai amintești de mine, dar am stat unul lângă altul la o 
petrecere de Crăciun acum câţiva ani. 

— Da, sigur, îmi amintesc. 

Nici vorbă. 

— Am o întrebare pentru tine, dacă nu te superi. 

— Cu plăcere. 

— O anume Mia Hansson a raportat o spargere. 

— Înţeleg. 

Mia Hansson, alias Nikki X. Nu e de bine. 

— Cum nu s-a furat nimic, m-am gândit să anulez plângerea, 
dar mi-am dat seama că o recunosc pe femeia din imagini. 


VP - 257 


— Ce imagini? 

— Păi, Hansson are acasă o cameră de supraveghere. 

La naiba! Fir-ar! Drace! 

— Acum, uitându-mă la pozele spărgătorului, arată exact ca 
tine, Nowak. Foarte ciudat. Ai o explicaţie pentru asta? Știi dacă 
ai o sosie? 

— Nu, nu am sosie. Sunt chiar eu. 

— Serios? 

Mazzella se prefăcu surprins, dar nu era un actor bun. 

— Am fost acolo. Dar nu am intrat prin efracţie. Nu era 
încuiat. Am sunat și după aia am văzut că ușa era întredeschisă 
și, de vreme ce această Mia fusese ameninţată, mi-a fost teamă 
să nu i se întâmple ceva. Așa că am intrat, dar nu era nimeni 
acolo, așa că am plecat. Vinde servicii sexuale. Și are câţiva 
clienţi foarte periculoși. 

— Imi imaginez. Deci fusese ameninţată? 

— Da. 

— De cine? 

— De un client violent. 

— Și a raportat? 

— Nu, am aflat eu de la o fată de pe stradă. De obicei cunosc 
amănunte una despre cealaltă. 

— Deci ușa era deschisă și tu ai intrat, pentru că știai că o 
ameninţase cineva pe această Mia? 

— Da. 

— Și ai făcut raport? 

— Nu, nu încă. 

— Dacă există o ameninţare, trebuie să o luăm în serios. 
Gândește-te cum ar fi dacă i s-ar întâmpla ceva. 

— Ai dreptate. O să mă ocup. 

— Bine. Și încă ceva, Nowak. 

— Da? 

— În cazul ăsta, crezi că pot să anulez plângerea? 

— Sigur că da. Și ar fi bine dacă Mia Hansson nu ar afla că am 
fost eu. S-ar putea să nu înțeleagă bunele mele intenţii și avem 
nevoie de încrederea acestor fete. 

— Da, îmi dau seama. Bine, poate ne vedem la următoarea 
petrecere de Crăciun. 

— Cu siguranţă. 

Și închise telefonul. 


VP - 258 


Are cameră de supraveghere. 

La dracu’. 

Numai să nu ajungă la urechile lui Lindblad. Asta i-ar face 
mare plăcere. 

Un mesaj nervos de la Martin îi adânci senzaţia de gol în 
stomac: 

„Unde dracu' ești? A început festivitatea de absolvire!” 


VP - 259 


37. 


Mulțime, așteptări exagerate, bucurie. 

Un sentiment de comunitate: suntem aici împreună. 

Curtea şcolii Norra Real era plină ochi, ca un metrou japonez. 
Toată lumea se uita în sus, spre scări și porțile mari. Invitații 
purtau pancarte și baloane, propriile lor chipiuri de absolvent 
îngălbenite de vreme și sticle de șampanie. Consiliul elevilor 
angajase un DJ, cu un sistem de sonorizare uriaș, care reda o 
selecție de cântece la ieșirea fiecărei clase. 

Era foarte multă lume. De ce erau atât de fericiţi? Sara nu-i 
înțelegea. Absolvirea nu înseamnă decât că s-a încheiat partea 
cea mai ușoară vieţii. Ce era de sărbătorit în asta? 

Oameni pretutindeni, căldură și mirosuri. Prea mult parfum la 
unii, respiraţie urât mirositoare la alţii, miros de transpiraţie, la 
mulți. Fum de ţigară. Duhoarea gurilor pline cu tabac. Câţiva se 
înghesuie. În turmă, omul își pierde frumuseţea. 

Sara era prezentă fizic, dar gândurile ei erau complet 
dominate de Stellan, de Holmberg și de Nikki X. Trebuia să fie 
atentă la momentul prezent. Era să rateze această zi mare din 
viaţa fiicei sale și bănuia că Ebba aproape că se așteptase să 
nici n-ajungă la ceremonie. După atâţia ani de muncă și de 
devotament fată de ceilalţi, Sara se temea ca nu cumva Ebba să 
creadă că nu acordă prioritate nevoilor ei. lar după ușoara lor 
apropiere de la Caffè Nero, din ziua precedentă, își dorea să nu 
piardă ceea ce câștigase. p 

În orice caz, făcuse și ea o blestemată de pancartă. În ciuda 
faptului că era foarte ocupată. Existau o mulţime de firme mici 
care făceau pancarte de absolvire pe loc, iar Sara alesese cu 
mult timp în urmă o poză a Ebbei din copilărie și o salvase pe 
mobil. A fost suficient doar să trimită un e-mail firmei și să 
introducă textul. Vindeau și baloane, la suprapreţ. Sara își dădu 
seama că nu era singura care întârziase. 

lar acum stăteau așteptând-o pe fiica lor, care urma să iasă 
din școală și din copilărie. Să alerge către părinţii ei, când, de 
fapt, îi părăsea. Pentru ea, acum începea viața. 

În ce fel de lume va trăi? 


VP - 260 


Sara simţea că este responsabilitatea ei să îndrepte tot ce nu 
era în regulă. Ca să-i facă Ebbei viaţa mai ușoară decât fusese a 
ei. Era mândră de cât de multe condiţii mai bune fusese deja în 
stare să-i ofere. În același timp, Sara nu se putea abţine să nu 
fie puțin invidioasă pe fiica ei. Ar fi vrut să evite lucrul acesta. 
Totuși, avea convingerea că ambii săi copii erau cam 
nerecunoscători. Habar n-aveau cât de bine o duceau. 

Pe de altă parte, fetele erau mult mai vulnerabile acum. Nu 
mai era vorba doar de băieţii de la școală, în care clocotesc 
hormonii, ci și de bătrânii libidinoși din oraș. Acum erau prezenți 
și online, într-o versiune mult mai agresivă. 

Norii de neliniște se risipiră repede, când festivitatea se 
încheie în cele din urmă. 

Ebba apăru pe scări, pe ritmurile melodiei We are the 
Champions a formaţiei Queen. Țipa și râdea, cu pumnii încleștaţi 
și cu brațele întinse în aer, făcând câţiva pași de dans. Toţi 
băieții purtau costume, iar fetele, rochii albe. Familiile care îi 
așteptau aplaudau și ovaţionau. După aceea absolvenţii fugiră 
în mulţime, căutându-și părinţii și rudele. 

Pentru prima dată în ultimii ani, Ebba părea fericită să-și vadă 
părinţii. Sara spera să păstreze acest sentiment și în viitor. 

Ebba își îmbrăţișă și își sărută mama, tatăl și pe fratele mai 
mic, apoi, scoțând un strigăt de bucurie, fugi în stradă, către 
camioanele care așteptau absolvenţii în Jarlaplan. 

Sara rămase pe loc, uitându-se după fiica ei și ținându-și 
braţele în jurul lui Olle, de care putea să se mai bucure pentru o 
vreme. 

Îi sună telefonul. Era un număr ascuns, dar tot răspunse. 

— Sara. 

— Bună. Sunt Âsa-Mia. Lindblad. 

La dracu'... Tocmai acum, la festivitatea de absolvire a 
Ebbei... 

— Da? 

— Ce faci? 

— Bine. 

— Eşti supărată? 

— Nu. 

— Bine. Mă bucur. 

— Ce doriți? 


VP - 261 


— În primul rând, vreau doar să-ţi spun că faci o treabă 
nemaipomenită. 

— Sincer, continuă Lindblad. Ești un ofiţer de poliţie incredibil 
de priceput, care depune un efort uriaș. Nici nu știi de câte ori 
te-am lăudat în faţa superiorilor și a colegilor. 

— Dar? 

— Niciun dar. Ești bună. Acceptă-mi complimentul. 

— M-aţi sunat doar ca să-mi spuneţi asta? 

— Nu este suficient? Vrei mai mult? 

— Spuneţi-mi despre ce este vorba. 

Martin îi făcu semn Sarei că el și Olle vor să plece. Sara le 
făcu un semn, iritată. Trebuia să audă ce avea de zis nesuferita 
de Lindblad. 

— In ciuda laudelor mele, în ciuda tuturor vorbelor bune pe 
care le-am spus despre tine, tot ai făcut-o. 

— Ce anume? 

— Ce crezi? Ai dat o spargere și ai ajuns să fii reclamată. 

— Nu a fost o spargere. Ușa era deschisă. 

— Am refuzat să cred când am auzit. Sara nu ar face așa 
ceva, am spus. Niciodată. Dar am văzut imaginile surprinse de 
camera de supraveghere. Mă simt teribil de dezamăgită. 
Dezamăgită de tine. 

— Poftim? De ce? 

Sara gesticulă și lovi cu mâna câţiva părinţi fericiţi care 
treceau. 

— Pentru că m-ai pus într-o situaţie penibilă. Ti-am luat 
apărarea întotdeauna, indiferent ce ai făcut și cum te-ai 
comportat. Și acum, cu asta, îmi creezi și mie probleme. 

— Cum naiba? 

— Când un ofiţer de poliţie încalcă legea, ne afectează pe toți. 

— Nu am încălcat legea. 

— Mazzella mă privea ca și cum nu înţelegea cum de nu îmi 
controlez echipa. Nu am putut să-ţi găsesc nicio scuză pentru 
ceea ce ai făcut. Și m-am simţit îngrozitor. 

Martin se plictisi și o luă din loc. Sara îl urmă câţiva pași, cu 
telefonul la ureche. 

— Am vorbit cu Mazzella, spuse Sara. Nu e nicio problemă. 

— Nu trebuia să vorbeşti cu Mazzella! 

— De ce nu? Am apărut în imagini și el a fost cel care le-a 
obținut. 


VP - 262 


— Trebuia să vorbești întâi cu mine. 

— De ce? 

— Facem parte din aceeași echipă, Sara! 

— Aceeași echipă? 

— Da. Uneori ești foarte incomodă, dar ţin foarte mult la tine. 
Și tu te comporti așa. M-am întristat foarte tare. M-am simţit 
profund rănită. Și, din moment ce ţi-am ţinut mereu partea, și 
eu sunt afectată de indiscreţia ta. 

— La dracu' cu toţi. Ce importanţă are? 

— O astfel de reclamaţie este ultimul lucru de care avem 
nevoie. 

— Femeia nu știe că a fost vorba de un poliţist. 

— Dar știm noi. Toţi sunt incredibil de supăraţi pe tine, Sara. 
Până la cel mai înalt nivel. Imaginea publică a poliţiei este 
extrem de importantă, știi doar. Mulţi sunt foarte revoltați acum. 
Dar am găsit o soluţie. 

— Ce bine, spuse Sara, știind că orice ar fi venit din partea lui 
Lindblad era opusul binelui. 

— Îi pot face să se liniștească, dacă dai dovadă de 
bunăvoință. Dacă arăţi că ești conștientă că ai greșit. 

— Cum adică? _ 

— Trebuie să demisionezi. Este groaznic. Imi pare rău că ai 
ajuns în situaţia asta, dar mă bucur că am reușit să găsesc o 
soluţie. 

— O soluţie? 

— Da. 

— Nu există nicio problemă reală. 

— Ce vorbeşti? Nicio problemă? Să comiţi o spargere și să fii 
surprins de o cameră de supraveghere! 

— Ușa era descuiată, v-am mai spus. Și au existat ameninţări 
împotriva ei. Vorbim despre o escortă. O prostituată. Pe care ar 
trebui să o ajutăm. 

— Nu putem să ne ascundem după deget. Asta ar fi o 
contravenţie. Aș putea fi eu însămi concediată, spuse Lindblad. 

— În niciun caz nu aţi fi concediată. Povestea asta va trece. 
Deja a fost uitată. 

— Îmi pare rău, Sara. Ce ai făcut este prea grav. 

— Deci trebuie să demisionez? 

— Aceasta este singura soluţie. 

— Și atunci aţi păstra tăcerea? 


VP - 263 


— Da, m-ar ajuta să păstrez tăcerea. 

— Pe dumneavoastră și pe toţi superiorii la care, eventual, ar 
ajunge această veste? 

— Da, doar dacă tu ai da dovadă de bunăvoință, după cum 
am spus. 

— Deci ați putea să vă ascundeţi după deget? Atât 
dumneavoastră, cât și toți superiorii furioși? Dar numai dacă aș 
face cum vă convine? 

— Vrem doar să te ajutăm. 

— Atunci, oricum, va trebui să vă ascundeţi după deget. N-am 
de gând să demisionez. 


VP - 264 


38. 


Festivitatea decursese bine, iar Ebba era mulțumită. Primise 
cadouri scumpe de la bunicii ei din partea tatălui. 

Pe lângă un nou telefon mobil și bijuterii Cartier, tatăl lui 
Martin îi dăruise cheile unei mașini noi, un VW Beetle Cabriolet, 
de culoare maro-ciocolatiu metalizat. Ebba ţipase și se aruncase 
la gâtul bunicului, apoi o îmbrăţișase rapid, ca din obligaţie, și 
pe bunica. 

O mașină nouă-nouţă era un cadou mult prea ostentativ, se 
gândi Sara, și nu se putu abţine să nu-și amintească de propriul 
ei cadou de absolvire, o carte de buzunar cu poezii suedeze pe 
care i-o dăduse Jane. Atât își putea permite mama ei, însă darul 
fusese ales cu grijă și cu dragoste. Jane nu citise prea mult, dar 
îi plăcea opera lui Tranströmer. Sara nu punea la îndoială bunele 
intenţii ale socrilor, ci caracterul rezonabil al gestului lor. În plus, 
se întreba unde își va parca Ebba noua mașină. li trecură prin 
faţa ochilor teancuri de amenzi de parcare, pe care urma să le 
plătească Martin, fără împotrivire. 

După ce primise cheile, Ebba schimbase planurile de așezare 
a invitaţilor la masă la petrecerea de seara, astfel încât bunicul 
Eric și bunica Marie să stea la masa de onoare, în timp ce Love 
și Mia, colegele ei de clasă, erau mutate mai în spate, la o masă 
din colţ. 

Era evident că dragostea putea fi cumpărată. 

Sara își căută mama, în aglomeraţia din apartamentul uriaș. 
Trecu pe lângă rudele, prietenii și vecinii din trecut ai lui Martin. 
Veniseră acolo și câţiva dintre vechii parteneri de afaceri ai lui 
Eric. Bronzați și cu părul alb, zâmbind, stăpâni pe sine. Sara nu 
o văzuse aproape niciodată pe mama ei zâmbind. Jane stătea 
izolată, ţinând în mână un cadou frumos împachetat. 

— Este pentru Ebba? o întrebă Sara. 

— Nu îl primește, spuse Jane. 

— Poftim? întrebă ea, înfuriată. A spus ea asta? 

— Nu, dar după ce ai primit o mașină, cadoul meu pare un 
fleac. Mai bine să nu-i dau nimic. 

— Sigur l-ar primi. Doar ești bunica ei. 


VP - 265 


Sara se uită la pachetul mamei sale. Dreptunghiular și tare. 

— Ştii, spuse ea. Ar avea mult mai multe avantaje de la o 
carte decât de la o mașină. Dă-i-l. 

Jane se uită în jurul ei prin apartamentul aglomerat, cu o 
expresie greu de descifrat. Nu părea convinsă de valoarea 
darului ei. 

Sara știa că, drept cadou de absolvire, mama lui Jane îi făcuse 
fiicei ei o rochie din propria rochie de mireasă. Ca să fie drăguță. 
Să placă. Atunci, o carte este și mai bine-venită. Și mai durabilă. 
Sara încă putea să citeze o mulțime de poezii din acel volum. 

— Așteaptă-mă aici, spuse ea, și se duse la raft. 

Căută puţin, apoi, scoase un volum de poezii suedeze, o ediţie 
de buzunar, groasă, de culoare albastru-închis, ale cărui pagini 
se desprindeau din cauza vechimii și a uzurii. Se întoarse la Jane 
și îi arătă cartea. 

— Uite ce uzată este. Și încă o păstrez, după treizeci de ani. 

Jane se uită la volumul de poezii și, întâlnind privirea Sarei, se 
gândi o clipă. 

Apoi se duse să pună pachetul pe masa cu cadouri. 

Sara o privi pe fiica ei, care era în centrul atenţiei, înconjurată 
de oameni zâmbitori. Se apropie de ea și îi spuse: 

— Du-te și dă-i o îmbrăţișare bunicii tale. 

Și Ebba o ascultă, neștiind de ce trebuia s-o îmbrăţișeze. 

Sara o ajunse pe fiica ei din urmă, în timp ce aceasta se 
întorcea la prietenii ei, și îi șopti la ureche: 

— Mulţumesc. 

Ebba se opri și se uită la mama ei: 

— Pentru ce? 

— Pentru că i-ai mulțumit bunicii. Într-o bună zi, vei înţelege 
că darul ei a fost cel mai preţios. 

— Într-o bună zi? De ce îmi vorbești mereu despre viitor? 
Vreau să trăiesc în prezent. 

— Timpul zboară. Dacă trăieşti doar în prezent, viața poate să 
treacă pe lângă tine. 

— Da. Sau uiţi să mai trăieşti. 

— N-am vrut să-ţi stric seara. Doar că... O să înţelegi când o 
să ai și tu copii. 

— Poate. Dacă o să am copii. Dar ar putea să nu-mi pese în 
seara asta și să-mi sărbătoresc absolvirea? 

— Sigur că da. 


VP - 266 


Sara îi zâmbi fiicei sale și o mângâie pe obraz, sperând că n-o 
să i se pară un gest nepotrivit. Ebba dădu să plece, dar se opri. 

— Mamă. 

— Da? 

— Uită-te la mine. 

Și Sara se uită la Ebba. Era îmbrăcată într-o rochie argintie, 
sclipitoare, cu chipiu de absolvent pe cap și încălțată cu pantofi 
cu toc înalt de zece centimetri. Ochii îi străluceau. 

— Sunt drăguță? 

— Da, ești foarte frumoasă. 

— Sunt un om bun? 

— Poftim? spuse Sara, luată prin surprindere de întrebare. 
Sigur că ești. Ești un om grozav. 

— În ce fel? 

— Eşti raţională, amabilă, deşteaptă, ambițioasă, frumoasă, 
încăpăţânată, al naibii de încăpățânată și amuzantă... Eşti bună 
din toată punctele de vedere! 

— Mulţumesc. Este meritul tău și al tatei. Datorită vouă sunt 
așa. 

Ebba făcu o piruetă în fața maică-sii, ca să-i arate rezultatele 
eforturilor părinţilor. După care zâmbi și fugi la Carro. Își 
îmbrăţișă prietena, iar apoi sunară dintr-un clopoțel ca să se 
facă auzite și, cu îndemnuri vesele, îi poftiră pe toți oaspeţii să 
se așeze la locurile lor. 

Văzând-o pe Ebba atât de fericită, în centrul atenţiei tuturor, 
Sara își iertă soţul pentru că o răsfăţase pe fiica lor. 

(J 

Petrecerea era un succes, iar Sara se felicită pentru că 
avusese prezența de spirit să-și ia liber. 

Tatăl lui Martin și Carro se ocupaseră de organizarea 
petrecerii și se descurcaseră de minune. Inchiriaseră sala 
Swedenborg a palatului van der Nootska. Cu candelabre de 
cristal, cu tapiserii și cu lambriuri din lemn decorate cu aur. 
Personalul de serviciu era îmbrăcat în alb și negru. 
Toți invitații purtau rochii de cocktail și smochinguri. 
Erau mult prea tineri ca să poarte ţinute elegante, dar erau, în 
mod vizibil, mândri s-o facă. Urmară discursuri și cântece în 
cinstea Ebbei și a lui Carro. 

Eric ţinu un discurs mult prea lung, concentrat doar pe viitorul 
strălucit al Ebbei în lumea afacerilor suedeze. Și, în cele din 


VP - 267 


urmă, ridică paharul, în numele lui și al soţiei sale. Bunica Marie 
zâmbi, ridicând paharul. 

În invitaţie, li se promiteau băuturi gratuite de la bar și poate 
de aceea părinţii trebuiau să plece după cină. 

Martin insistă să-i plătească lui Jane un taxi. leșiră pe 
Hornsgatan, el opri o mașină, șoferul îi spuse preţul și plăti în 
avans. Dar după ce Sara și Martin își luară la revedere de la ea 
și se despărțiră, Sara întoarse capul și o văzu pe Jane coborând 
din taxi și îndreptându-se spre staţia de metrou. 

— Vrei să bem un pahar de vin? o întrebă Martin și merseră la 
terasa hotelului Hilton, unde el alese, ca de obicei, cea mai 
scumpă sticlă de vin. 

Pentru Sara, nu conta. 

— Ştiai despre mașină? întrebă ea și trecu o vreme până să 
înțeleagă Martin la ce se referea. 

— Nu, răspunse el, părând mai degrabă surprins decât 
deranjat. Ce cadou! 

— N-ar fi trebuit să ne întrebe și pe noi înainte? 

— Sunt banii lui. Poate să facă ce vrea cu ei. 

Martin nu se îndoise niciodată de tatăl său și nici nu-l 
contrazisese. 

— Nu vreau să creadă că așa este viaţa, spuse Sara. Că toţi 
copiii primesc mașini și petreceri opulente la absolvire. Sunt 
foarte puţini cei care au această șansă. 

— Nu crezi că este bine că măcar copiii noștri au această 
șansă? La cum arată lumea asta, e al naibii de bine să le putem 
oferi copiilor noștri o copilărie liniștită și cele mai bune condiții 
posibile. 

— În cazul ăsta, cred că vor fi foarte slab pregătiţi pentru 
viață, dacă sunt învăţaţi să primească totul pe tavă. 

— Nu în seara asta, draga mea, spuse Martin, zâmbind. E 
absolvirea fiicei noastre. 

Apoi se întinse spre Sara și o sărută. 

— Pentru fiica noastră, spuse el, privind-o în ochi pe Sara. 

După ce își băură vinul, porniră spre casă, traversând eternul 
șantier din zona Slussen. 

Sara deschise ferestrele și ascultă zgomotul nopţii de vară 
venit de la terasele din Komhamnstorg. Oamenii se bucurau de 
viaţă și de prezența celorlalți. Așteptări, speranțe, bucurie. 


VP - 268 


Martin deschise o sticlă de vin, dar, după doar zece minute, 
adormiră amândoi în faţa televizorului. 


VP - 269 


39. 


— Symfoniiin, ljuder stark och fin!!®? 

Vocea lui Loa Falkman zguduia sufrageria. Sara tresări 
speriată și se ridică să vadă de unde vine zgomotul. Piesa se 
auzea de la televizorul rămas deschis, unde se vedea acum 
Nyhetsmorgon”. Întinse mâna după telecomandă și îl opri. Chiar 
e nevoie să transmită astfel de șlagăre asurzitoare așa de 
devreme dimineaţa? 

La celălalt capăt al canapelei, Martin dormea și sforăia tare. 
Sara își acoperi soțul cu o pătură, apoi duse în bucătărie 
paharele folosite în noaptea trecută și își făcu o ceașcă de cafea 
și o omletă. Mâncare potrivită pentru mahmureală, deși nu avea 
decât o ușoară durere de cap după cele trei pahare de vin. 

Festivitatea de absolvire și petrecerea Ebbei o 
suprasolicitaseră. Simţea o ușurare, amestecată cu o tristeţe 
copleșitoare, gândindu-se că se încheia un capitol din viaţă, că 
fusese atinsă o bornă importantă. Știa deja că, pe parcursul 
vieții ei, se va întoarce de multe ori în timp la această perioadă, 
când încă îi avea alături pe copiii săi. 

Acum Sara putea măcar să se dedice din nou cazului 
unchiului Stellan. Dacă nu din alt motiv, pentru a-și ţine mintea 
ocupată. Căută pozele pe care le făcuse în camera de recreere 
și i le trimise pe e-mail lui Hedin. Spre surprinderea ei, aceasta o 
sună imediat, deși era 6 și jumătate dimineaţa. 

— Ce poze sunt astea? o întrebă ea. 

— Din filmările lui Stellan. Bărbaţi care fac sex cu niște copile. 
Îi recunoști? 

— În prima imagine este Per Dieden, ministru al justiţiei, în 
anii 1980. Apoi, este Gösta Boström, director la Svea Marin. 

— Ce-i asta? 

— Un grup industrial care producea echipamente de apărare. 
Nave de luptă, printre altele. În a treia poză e Mats Cajderius, 
redactor-șef la Svenska Dagbladet. Toate filmările cu ei făcând 


3 Vers aparținând unei melodii a artistului suedez Loa Falkman, Simfonia sună 
puternic și frumos (în Ib. suedeză, în orig.). 
40 Emisiune matinală de pe canalul suedez TV4. 


VP - 270 


sex cu tinere sunt din casa lui Stellan Broman? întrebă Hedin. E 
o manevră clasică de șantaj. 

— Intâi viola Stellan fetele, ca să le aibă la mână. După aia le 
îmbăta sau le droga și îi lăsa pe acești bărbaţi să profite de ele. 

— Ca să aibă probe împotriva lor. 

— Și uitaţi-vă la a cincea poză, spuse Sara, derulând până 
ajunse la marele rechin, fostul prim-ministru. 

Hedin îi răspunse fără să pară surprinsă. 

— Așa se explică de ce guvernele burgheze nu au încălcat 
politica de neutralitate când au ajuns la putere, răspunse ea 
evaziv. 

Sara făcu tot posibilul să digere cuvintele lui Hedin. 

Dar nu îi era ușor. 

Deci această filmare ar fi dictat politica de securitate a 
Suediei timp de câteva decenii? 

Altfel, de ce guvernele burgheze ar fi aderat la o doctrină în 
care nu credeau? Altfel, de ce ar fi adoptat o politică pe care o 
dezaprobau? 

Perversiunile sexuale ale unui singur bărbat hotărâseră soarta 
a noua milioane de suedezi. 

— Înţeleg, în cazul prim-ministrului, spuse Sara. Dar de ce 
avea nevoie Stellan să-i șantajeze pe ceilalţi? 

— Ca să aibă mai mulţi informatori, ca să extindă rețeaua, ca 
să-și demonstreze competenţa în faţa superiorilor. Sau ca să 
obţină anumite informații. Ca să influenţeze decizii. 

— Ce fel de informaţii și decizii? 

— În legătură cu neutralitatea, după cum am spus. Acestea 
erau importante în lupta pentru simpatiile suedezilor. Erau 
informaţii despre apărare. Despre deciziile politice. Despre 
recunoașterea RDG ca stat suveran. Poate că filmările l-au 
ajutat să susţină această idee. Asta era o reușită uriașă pentru 
rețeaua de spionaj. Ilnsemna recunoașterea unei dictaturi 
brutale, când majoritatea celorlalte ţări occidentale refuzau să 
facă acest lucru. Gândiţi-vă la sutele de oameni care au fost 
uciși când au încercat să-și părăsească ţara. În timp ce noi îl 
urmăream pe premierul Suediei zâmbind și dând mâna cu 
opresorul. 

Sara clătină din cap, deși își dădea seama că Hedin are 
dreptate. Având în vedere toate informaţiile care fuseseră 
ascunse poporului suedez - adevărul despre scandalul 


VP - 271 


exploatării prostituatelor“!, despre afacerea IB, despre episodul 
spionajului din spital“?, despre cooperarea cu NATO -, era clar că 
mai existau multe altele care nu fuseseră dezvăluite niciodată. 
Și acesta era poate scandalul cel mai grav dintre toate. 

Poate ar fi fost bine să vorbească cu ziariștii? Dacă ar fi 
predat materialul la Säpo, acesta ar fi clasificat cazul și totul ar 
fi fost mușamalizat. Sara ar fi vrut să iasă totul la lumină, să știe 
toată lumea adevărul. Nu doar că Stellan Broman fusese spion, 
ci și modul în care acționase și adevărul despre toate fetele pe 
care le exploatase și cărora le distrusese viața. 

Mai presus de orice, voia să afle toată lumea ce făcuseră 
acești așa-ziși bărbaţi. Nu numai că violaseră fete drogate, ci și 
înlesniseră exercitarea influenţei vicioase a puterilor străine. 
Asta ar provoca un adevărat scandal. 

— Säpo știa, spuse Hedin. 

— Despre fete? întrebă Sara. 

— Am revăzut dosarele la care am avut acces și se potrivește. 

— Când le-aţi revăzut? 

— Acum. În minte. 

— Aveţi memorie fotografică? 

— Sunt atentă. 

— Cum se potrivește? 

— Dosarele lui Stellan de la MfS, Ministerium für 
Staatssicherheit, adică Stasi, menționează moralitatea 
îndoielnică a metodelor sale de lucru, iar dosarele Säpo au 
cenzurat părțile referitoare la modul său de a acționa și numele 
celor care i-au fost victime. Într-un singur loc se menţionează că 
a existat intenţia de a contacta serviciile sociale, dar ideea a 
fost abandonată, având în vedere riscul de a fi dezvăluite 
informaţii despre identitatea de colaborator neoficial a lui 
Geiger. lar serviciile sociale intră în discuţie, în cazurile de 
spionaj, doar dacă este vorba despre... 

— Minori. 

— Exact. 

— Așa că l-au lăsat să-și continue mizeriile, de teamă să nu 
afle cineva că știau că e spion? 

1 Referire la scandalul politic din anii 1970, cunoscut sub numele de „afacerea 
Geijer” (de la numele lui Johan Lennart Geijer, ministru al justiției), care a implicat 
traficul de carne vie. 


42 Referire la scandalul din 1974, în care un spion al Säpo s-a infiltrat în Spitalul 
Universitar din Göteborg, pentru a monitoriza simpatizanţii de stânga. 


VP - 272 


— Cam așa. Și tocmai de aceea au fost atât de atenţi să 
cenzureze părţi atât de importante ale activităţii sale. Nu din 
respect pentru el sau pentru o putere străină, care nu mai 
există, ci pentru a-și ascunde propriile metode de lucru. Le-aţi 
identificat? La fete mă refer. Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Am câteva nume, spuse Sara. O să încerc să dau de ele. Aș 
mai vrea să știu încă ceva. Cutiile în care erau ţinute filmele cu 
ceilalți bărbaţi sunt mai uzate. Filmele în care apare Stellan sunt 
în stare mai bună; asta înseamnă că le-a ţinut în locuri diferite. 
Dar eu le-am găsit pe toate în același loc. Care să fie cauza? 

— Pentru că Războiul Rece s-a încheiat. Cel puţin, așa credea 
el. 

— Ar fi putut fi ucis din cauza acestor filme? Drept răzbunare? 

— De cine, de vreuna dintre fete? 

— Sau de vreun apropiat de-al lor? Sau poate de unul dintre 
bărbaţi? Gândiţi-vă că ar fi putut începe să-i șantajeze din nou și 
ar fi folosit filmele. 

— Oricare ar fi fost motivul, fără îndoială că merita să fie 
împușcat, spuse Hedin și închise telefonul. 

Sara rămase pe gânduri în fața cafelei care se răcise și a 
resturilor de omletă care se întăriseră pe farfurie. 

— Bună dimineaţa, spuse Martin intrând în bucătărie, abia 
trezit și cu părul ciufulit, purtând încă hainele de la petrecerea 
din seara trecută. 

O sărută pe Sara pe creștet și se uită pofticios la aparatul de 
cafea. 

— Mai e cafea? 

— Este. Dar nu acolo. 

Era o glumă veche din copilărie, care îi trecu prin minte și pe 
care o rosti. Martin zâmbi îngăduitor, dar destul de scurt, 
recunoscând gluma. Este, dar nu acolo. 

— Am băut cafea instant, spuse Sara. 

— Atunci, ai nevoie de niște cafea adevărată, spuse el, 
încărcând cafetiera, un Moccamaster galben-strălucitor. 

El alesese culoarea, cu motivația: „Galbenul bine dispune”. 
Naiba știe, se gândi Sara. 

— A fost reușită ziua de ieri, spuse Martin și se așeză vizavi de 
ea. 

— Foarte reușită, răspunse ea. Ce frumos aţi organizat totul! 

— Fetele s-au ocupat de organizare. Taţii doar au plătit. 


VP - 273 


— Ce frumos aţi plătit, spuse Sara zâmbind. 

— N-ai de gând să te culci la loc? o întrebă Martin. Te duci la 
muncă abia diseară, nu-i așa? 

— Am ceva de rezolvat. 

Se ridică, își luă laptopul și se duse în sufragerie cu o ceașcă 
de cafea proaspătă. Începu să caute adresele și numerele de 
telefon ale celor care apăreau în filmări. 

Calderius locuia în Strängnäs și era prea departe să ajungă la 
el în seara acesta, pentru că lucra. Ca să nu mai vorbim despre 
ce ar fi zis Lindblad despre asta. 

Per Dieden murise în 2005, iar văduva sa, Margót, declară că 
refuză să stea de vorbă cu poliţia. 

Gösta Boström lâncezea într-un azil de bătrâni din Lidingö, 
după cum îi spuse la telefon, cu indiscreţie, lucrătorul sezonier 
din vara aceea. Fostul director al grupului industrial Svea Marin 
suferea de o formă gravă de demenţă senilă și nu putea fi 
contactat. 

Fostul prim-ministru murise, fapt care o împiedica să afle prea 
multe despre el. Pe următorul violator îl recunoscu. Apăruse 
foarte mult în presa din vremea lui, dar îl întâlnise, mai ales, în 
munca ei. În calitate de cumpărător de servicii sexuale. 

Henrik Carlson Lindh. 

In filmare, desigur, era mult mai tânăr. Brunet și chipeș, spre 
deosebire de figura cocoșată de astăzi. Dar avea aceeași bărbie 
proeminentă, aceleași sprâncene ridicate și pleoapele pe 
jumătate coborâte. Același zâmbet somnoros. 

Sara îl căută pe Google și descoperi că fusese secretar de 
cabinet, nu avea familie și își publicase memoriile, În slujba 
adevărului și frumuseții. li găsi și adresa de domiciliu și se 
decise. 

Făcu un duș și, după patruzeci de minute, se afla în faţa casei 
făptașului. 

Stureparken nr. 3. 

Aspectul casei sugera opulenţă. 

Când o primi pe Sara, Lindh purta o pereche de pantaloni de 
costum gri, pantofi lustruiţi, halat și o eșarfă mov la gât pe sub 
cămașa albă. Se așeză vizavi de ea pe una dintre canapelele 
gustaviene, zâmbind prietenos. Evident, o recunoscuse și nu 
părea nici măcar să se rușineze pentru faptul că vizitatoarea sa 
îl surprinsese de mai multe ori asupra faptului. 


VP - 274 


— Bine aţi venit. Nowak era numele dumneavoastră? Ce am 
mai făcut, dacă îmi permiteţi să vă întreb? 

— Nu acum, spuse Sara. Acum 30 de ani. 

— Hopa, spuse Lindh. Nu s-a prescris? Avantajul bătrâneții nu 
este cumva că ţi se uită și ţi se iartă păcatele? 

— Aţi lucrat la MAE, continuă Sara. 

— Da, la Ministerul Afacerilor Externe. Așa este. 

— Ca secretar de cabinet. Ce îmi puteţi spune despre Per 
Dieden, Gösta Boström și Mats Cajderius? 

— Dieden a fost ministrul justiției. Un idiot. Rămâne un mister 
că nu a fost demis. Boström a fost directorul unei companii 
industriale, nu-i aşa? Nu prea aveam de-a face cu el. Probabil că 
a fost implicat în anumite delegații, când Suedia dorea să-și 
îmbunătățească relațiile comerciale şi-i trimitea pe prim- 
ministru, pe rege și pe câţiva industriași cu ordine secrete. 
Rareori dădea rezultate, dar partizanii erau încurajați de familia 
Wallenberg și își continuau misiunea. Despre cine m-ați mai 
întrebat? Despre Cajderius? Un simplu ziarist de duzină. Nu era 
unul dintre redactorii importanţi. De ce mă întrebaţi despre 
această adunătură ciudată? 

— Toţi - la fel ca și dumneavoastră - au fost filmați în timp ce 
făceau sex cu minore. 

— Voluntar sau involuntar? Cum reiese din filme, adică. 

— Involuntar. Și apoi filmele au fost salvate pentru șantaj. 

— Echipa dumneavoastră se ocupă de rezolvarea acestor co/d 
cases”? 

— Nu are nicio legătură cu grupul de proxeneți, ci cu uciderea 
lui Stellan Broman. 

— Era și el un adorator al tinerelor? 

— El punea totul la cale. Le distrugea pe tinerele fete și le 
transforma în obiecte sexuale pentru bărbați perverși. 

— Ghicesc cumva o mică prejudecată în vocea 
dumneavoastră? Nu este oare frumoasă orice fel de dragoste? 

— Cum se petreceau lucrurile? 

— Relaţiile sexuale? zise Lindh ridicând sprâncenele. 

— Manevrele de șantaj. Cum se desfășurau? 

— Eu n-am fost victima niciunei manevre. 

Sara își scoase telefonul și deschise filmarea cu Lindh și cu 
victima sa. 


43 Caz vechi, nerezolvat, în care apar informaţii noi (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 275 


— Ce cuplu frumos, spuse el, scurt. 

Sara îl privi fix și închise filmarea. 

— Era o adolescentă. Poate că nu avea nici măcar 
cincisprezece ani. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi aflat totul? Ar 
fi însemnat sfârșitul carierei dumneavoastră, nu? 

— N-am făcut niciodată niciun gest iresponsabil sau care să 
pună în pericol siguranţa regatului. 

— Cum s-a folosit el de filmare? Ce v-a convins să faceţi? Ce 
v-a obligat să faceţi? 

— Nimic. Absolut nimic. Nu era nicio manevră. Este vorba 
despre o relaţie complet naturală, inocentă, cu niște fete 
frumoase. Sexualitatea este un dar frumos. Ceva despre care 
probabil că aţi uitat, de aceea arătaţi atât de prost dispusă la 
muncă. 

— Spuneţi-mi cum se întâmpla. Concret. 

— Dragă, totul s-a prescris. 

— Nu și pentru mine. 

— Un domn nu își dezvăluie secretele amoroase. 

— Un domn nu violează copii. 

— Hopa, aici inspectorul de poliție merge prea departe. Vă 
mulţumesc că m-ați vizitat, dar acum trebuie să mergeţi la 
treaba dumneavoastră. 

— Spuneţi-mi. Nu plec până nu-mi spuneţi. 

— Chiar are legătură cu crima? Sau doar vă face plăcere să 
auziţi? spuse Lindh cu un aer exaltat. Se pare că aţi salvat 
filmele în telefon. Ar putea avea efect stimulator? 

— O să fiu complet sinceră cu dumneavoastră. Cazul nu-mi 
aparţine. Este un demers personal. Vreau să rezolv această 
crimă cu orice preţ și, dacă nu-mi spuneţi tot ce știți, voi da 
aceste filme la televiziuni și la ziare. Nu cred că vă doriţi ca 
amintirea dumneavoastră să fie pătată de un astfel de scandal. 
Puteţi sa-mi povestiţi. După cum spuneaţi, totul este prescris. 

Lindh miji din ochi. După o lungă pauză, se aplecă, zâmbi ușor 
și spuse: 

— A fost o perioadă minunată. 

Scoase două pahare mici de cristal cu picior și turnă dintr-o 
carafă un lichid maro-închis. Apoi ridică paharul, îl duse la gură 
și sorbi. 

— Doar un cerc restrâns de cunoscuți știa că Stellan Broman 
putea aduce fete. Nu știu cum ajungeam să aflăm unul de 


VP - 276 


existența celuilalt, pentru că pe vremea aceea nu exista 
internet. Dar existau conversații confidenţiale, noaptea târziu, 
după un număr considerabil de pahare. După ce se spărgea 
gheaţa, era ca și cum ţi-ai fi găsit sufletul pereche, așa că 
întâlnirile deveneau regulate. Ştiai că poţi vorbi deschis. Puteai 
împărtăși sfaturi cu celălalt. 

Sara făcu o grimasă, dar când observă că o vede Lindh, se 
strădui din răsputeri să se stăpânească. 

— Probabil că totul a început, de fapt, la petrecerile lui 
Stellan. Erau uluitoare. Veneau acolo o mulțime de doamne 
frumoase, pe lângă cele mai faimoase și mai puternice din ţară. 
Se poate spune că femeile de la petrecerile lui Stellan erau, de 
obicei, foarte... disponibile. Și se întâmpla, uneori, să le 
cucerești. Dar pentru aceia dintre noi care apreciam în mod 
deosebit frumusețea neatinsă a tinereţii, bunul Stellan organiza 
câte un mic tête-à-tête la el acasă. 

— Ca să poată filma. 

— Nu așa prezenta el situaţia, dar, retrospectiv, putem să 
tragem concluzia nefericită că acesta era scopul. 

— V-a arătat filmele? 

— Nu, dar asta n-ar fi avut nicio importanţă. Îmi informasem 
șefii despre slăbiciunea mea și aceștia nu aveau obiecţii. Mi-au 
cerut doar să fiu discret. În vremuri alea, îţi puteai îngădui 
câteva abateri; drept dovadă, așa-numitul scandal al exploatării 
prostituatelor. Acei domni au fost apăraţi cu dinţii și cu ghearele 
de către guvern. 

— Cât a durat toată povestea? 

— Nu știu, spuse Lindh, după o scurtă tăcere. Am avut de-a 
face cu Stellan cel puţin două decenii, cred. Dar nu-mi amintesc 
pe ce perioadă s-au desfășurat aceste întâlniri. 

— Eraţi oficial în Ministerul de Externe când Suedia a 
recunoscut RDG ca stat suveran. Are vreo legătură cu filmele? 

— Nicidecum, nu are nicio legătură cu micile mele aventuri. 
Escapadele mele erau o chestiune privată, problema RDG ţinea 
de politica internaţională. Nu prea cred că mica polițistă poate 
înţelege amploarea acestui lucru. 

— Dar îl cunoșteaţi pe Stellan, care era plătit de Germania de 
Est și, în timp ce ziua lucraţi la Ministerul Afacerilor Externe, iar 
seara vă culcaţi cu fete tinere în casa lui Stellan, Ministerul 


VP - 277 


Afacerilor Externe obliga Suedia să recunoască RDG ca stat 
independent. Cu mult înaintea altor state democratice. 

— Stellan Broman a fost un mare prieten al RDG și și-a 
susținut argumentele pe faţă și într-un mod convingător. Dacă 
le-am transmis colegilor mei aceste idei, am făcut-o pentru că 
le-am considerat rezonabile, nu pentru că Stellan m-ar fi 
amenințat cu publicarea unor filme intime cu mine. Acest lucru 
nu se practica pe-atunci în politica suedeză. 

— Încep să-mi dau seama exact cum se desfășurau lucrurile 
pe-atunci. 


VP - 278 


40. 


— A început când eram la Paris. 

Totul i se părea ireal. 

Simţi o greață vagă, care se răspândi în tot corpul. 

Paris. 

Sara o găsise pe Camilla în Uppsala. Singura fată pe care o 
recunoscuse și pe care o putuse contacta. Carin se sinucisese la 
vârsta de douăzeci de ani, iar Maria se mutase în Statele Unite. 
Pe celelalte nu reușise să le identifice. 

Camilla îi propusese să se întâlnească imediat și venise cu 
trenul în câteva ore. lar când Sara o întâmpină în fața Gării 
Centrale, părea că simte nevoia să spună ceva, ca și cum ar fi 
vrut să mărturisească ceva dureros, care o frământa de mult 
timp. 

— Călătoria la Paris din vara de dinaintea clasei a șaptea? o 
întrebă Sara. În care aţi mers tu, Stellan și Lotta? 

— Da. 

Călătoria la Paris în care își dorise și ea să meargă. 

A insistat, a sâcâit, a implorat și s-a milogit. Stellan o invitase, 
dar mutarea în Vällingby a împiedicat-o. Jane o salvase. 

— El și Lotta s-au certat, spuse Camilla. Și Lotta s-a închis în 
camera single, așa că am împărţit camera cu el. Doar o noapte, 
până când s-a liniștit Lotta. Am fost în oraș în ziua aia, apoi am 
luat masa. Am băut câteva pahare de vin, deși eram foarte 
mică. Dar el îmi spunea că în Franţa toți copiii beau vin la masă. 
Și când ne-am întors la hotel, a vrut să facă duș. A lăsat ușa 
deschisă, a venit în cameră complet dezbrăcat și mi-a spus că ar 
trebui să fac și eu un duș. Nu am îndrăznit să spun nu, iar el a 
continuat să stea de vorbă cu mine în timp ce mă dezbrăcam. 
Chiar a venit după mine și m-a privit tot timpul. În timpul 
dușului, măcar m-a lăsat să trag perdeaua, dar până la urmă tot 
a trebuit să ies, și atunci mi-a întins un prosop și am văzut că 
avea erecţie. După aia i-am simţit mâinile pe tot corpul meu; m- 
a împins în jos, pe chiuvetă, și m-a pătruns pe la spate. 

Camilla făcu o pauză. Părea absentă și totuși prezentă, în 
același timp. 


VP - 279 


— Eram virgină, aveam doar treisprezece ani, continuă ea. Și 
a durut teribil. Am ţipat, nu m-am putut abţine. Dar el îmi 
vorbea cu o voce calmă. Totul a decurs repede pentru el și apoi 
am simţit cum mi se scurgeau printre picioare sângele și lichidul 
seminal. Mi-a spus că ar trebui să fac duș din nou și a dat 
drumul la apă chiar el. Când am ieșit din duș, după o jumătate 
de oră în care am plâns scârbită și m-am spălat, frecându-mă 
până la sânge, l-am găsit adormit. Era cu spatele la mine și 
sforăia. Nu aveam unde să merg, nu știam franceză, bineînţeles 
că nu aveam telefon mobil, așa că m-am întins și eu în pat. Cât 
de departe de el am putut. Speram să mă trezesc și să-mi dau 
seama că a fost doar un coșmar. În orice caz, era bine că 
adormise. Nu știu cât am plâns, dar până la urmă, am adormit. 
Numai că m-am trezit în toiul nopţii, pentru că mă viola din nou. 
Când am protestat, mi-a astupat gura cu mâna și a continuat. M- 
am smucit și am încercat să scap, dar era prea puternic. Când a 
terminat, a adormit din nou și atunci ar fi trebuit să fug la 
recepţie și să le cer să sune la poliţie. Dar n-am făcut-o. ȘI 
dimineaţa, când m-a violat pentru a treia oară, nu m-am mai 
opus. 

— Și după aceea ce s-a mai întâmplat? întrebă Sara, deși nu 
prea mai voia să audă. 

— Nimic. Am ieșit în oraș și am luat micul dejun. Era într-o 
dispoziție grozavă, povestea despre Paris, despre emisiunile lui 
de la televizor și despre toţi invitaţii celebri pe care îi avea 
acolo. lar eu tăceam. Ingrozită că aș fi putut rămâne însărcinată. 
Inspăimântată. Mai târziu, a apărut și Lotta, dar n-am putut să-i 
spun ce s-a întâmplat. Era tatăl ei. Și unchiul Stellan. Nu m-ar fi 
crezut nimeni. Și după ce ne-am întors în Bromma, el mă invita 
la el acasă, o dată pe lună, și îmi făcea cunoștință cu diferiți 
prieteni. Și toţi profitau de mine. Unii se purtau frumos, dar cu 
alţii a fost... mai rău. Am cerut pastile contraceptive de la 
asistenta școlii, motivându-i că am un prieten pe care îl iubeam. 
Când trebuia să încep liceul, am căutat o secție care nu exista în 
Stockholm și m-am înscris. Am ales grafica, în Uppsala. Mama și 
tata se întrebau de ce, nu voiau să plec în alt oraș. Dar m-am 
ținut tare, am avut și câteva certuri. Am ales soluţia salvatoare. 
Mama a înţeles cât de important era pentru mine, așa că, până 
la urmă, m-au lăsat să plec. Acolo am putut s-o iau de la capăt și 
să devin altcineva. Aproape că reușisem să-l uit pe Stellan când 


VP - 280 


am citit că a murit. Mi-am întemeiat o familie, chiar lucrez în 
domeniul graficii și îmi place, poate pentru că m-a salvat de 
monstrul din Bromma. Îmi e mai ușor să mă întorc acum, când 
el nu mai e, când nu mai există niciun risc să dau ochii cu el. 

Excursia la Paris. 

Călătoria pentru care fusese atât de geloasă pe Camilla. 

Nu știa ce să spună. Întinse doar mâna și o strânse pe a 
Camillei. lar Camilla îi răspunse. 


VP - 281 


41. 


Malin era acasă, avea liber de la serviciu, șocată încă după 
uciderea tatălui și după dispariţia mamei. Dar confirmase că 
puteau să se întâlnească la soră-sa la serviciu. Așadar după 
douăzeci de minute, Sara ajunse la sediul Agenţiei de pe 
Valhallavăgen și își anunţă sosirea, iar după șase minute cobori 
și Lotta. În același moment, intră și Malin pe ușa rotativă. 

Chiar în sediu se afla cantina personalului. La intrare era o 
încăpere cu diferite bufete, apoi patru case unde se plătea. 
Sarei îi era foame, dar celelalte nu păreau dornice să mănânce 
ceva, așa că nu spuse nimic. 

li plăcea să observe cum toți trecătorii îi aruncau Lottei, unii 
involuntar, o privire rapidă. l-ar fi plăcut să știe ce părere aveau 
despre prietena ei din copilărie. Cum era văzută ea ca șef? Lotta 
fusese cea care lua toate hotărârile încă de pe vremea când 
erau mici, dar Malin și Sara nu o vorbeau niciodată pe la colţuri, 
așa cum fac subordonații în lumea adulţilor. Toţi au o părere 
despre șefii lor și nu ezită să le-o împărtășească și colegilor. 
Rareori se întâmplă ca aceste păreri să ajungă la urechile 
șefilor. La fel se întâmpla și când erau ele mici. 

Biroul Lottei era mare, aerisit și mobilat în culori deschise. 
Atmosferă scandinavă. In plus, avea vedere directă către sediul 
SVT. Fostul loc de muncă al lui Stellan, actualul loc de muncă al 
lui Malin. Aceasta era părticica de lume a familiei Broman din 
punct de vedere profesional. 

— Despre ce vrei să vorbim? o întrebă Lotta. 

Sara își adusese iPad-ul. Copiase pe el una dintre înregistrările 
făcute cu telefonul după filmele cu abuzurile, iar imaginea nu 
era de cea mai bună calitate. Vechea înregistrare făcută cu 
super-8, filmată cu mobilul și afișată pe un ecran mai mare. Dar 
îi era suficient. 

Dădu drumul filmului fără să spună nimic. Dar era foarte 
atentă la expresia feței celor două surori. 

Malin închise ochii și, după doar câteva secunde, își întoarse 
privirea. 

— Inchide-l! spuse ea. 


VP - 282 


Dar de data aceasta Sara nu se mai supuse. 

— De ce ne arăţi așa ceva, la doar câteva zile după ce tata a 
fost ucis? întrebă Lotta și dădu deoparte tableta. 

— Pentru că are legătură cu crima. 

— Parcă nu luai parte la anchetă, nu-i așa? 

— Tatăl vostru a filmat mai multe violuri, săvârșite asupra 
unor fete minore. 

— Fata asta nu-i minoră. 

— Ba da, are sub optsprezece ani. 

— Și nu pare că el o ţine cu forţa sau o ameninţă, spuse Lotta. 
Pare un act complet voluntar. 

— Ce tânără de șaisprezece ani ar alege să se culce cu un 
bărbat de cincizeci de ani? 

— Destule. Crede-mă. 

— Putem să ne uităm și la alte filme. În unele cazuri, se vede 
clar că fetele sunt îngrozite. Și, în altele, sunt bete. 

— Nu este adevărat! spuse Malin. Tata n-ar fi făcut niciodată 
una ca asta. 

— Se pare că a făcut-o. 

— Probabil așa l-au racolat, spuse Lotta. L-au atras într-o 
capcană. Acum înțeleg cum de a ajuns să lucreze pentru Stasi. 

— Vrei să spui că a fost șantajat? 

— Da, e clar, spuse Lotta. Tata a fost o victimă, la fel ca fetele 
astea. 

— Vreţi să mai vedeţi? întrebă Sara, căreia îi era greu să 
digere cinismul Lottei. 

— Uită-te tu, dacă îţi face plăcere. Dar nu cu noi. 

— Vă vine greu să credeți, spuse Sara. Nu-i așa? 

— Pentru că nu este adevărat, răspunse Malin. Este scos din 
context. 

— Nu. Contextul este un viol. 

— Încetează! Și ce-o să faci cu ele? întrebă Lotta. O să le 
trimiţi la ziarele de seară? 

— Acest lucru este relevant din două puncte de vedere. 
Pentru anchetă, ca posibil mobil al crimei. Și pentru noi trei, 
care am crescut alături de Stellan. 

— Posibil mobil al crimei? întrebă Lotta. Ar ucide cineva 
pentru un act sexual de acum treizeci de ani? De ce? Cine naiba 
nu s-a culcat, în viaţa lui, cu cineva, și apoi a regretat? Let's 
face it, în ochii fetei ăsteia, tata era un moș. Dar chestii de-astea 


VP - 283 


se întâmplă. Era extrem de faimos și poate că asta a atras-o, 
după care a regretat, ceea ce e de înţeles. Insă nu l-ar fi 
împușcat nimeni pe tata pentru așa ceva. 

— Nu îţi dai seama că este un abuz? 

— Sincer, chiar îmi amintesc de ea de la școală. Sărea în ochi. 
Era foarte provocatoare sexual. Căuta bărbaţi maturi. 

— Deci vrei să spui că... 

— Nu vreau să spun că a fost vina ei, ci că trebuie să înţelegi 
că tata a fost atras în capcană. Poate că i s-a și oferit insistent. 

— Nu vezi că e speriată? 

— Doar nesigură. Poate că el a fost primul pe care l-a sedus și 
nu știa cum să se comporte. 

— L-a sedus?! Te auzi ce spui? 

— N-ai idee câte femei își doreau să se culce cu Stellan 
Broman, spuse Lotta. Uiţi că pe vremea aia nu existau atât de 
multe vedete, și cele care existau erau aproape venerate. Nu 
erau decât două canale de televiziune, așa că toată lumea 
urmărea aceleași emisiuni. 

— Nu înțeleg de ce nu aveţi niciun pic de compasiune pentru 
fete. 

— Avem, a continuat sora mai mare. Dar au trecut treizeci de 
ani de-atunci, iar acum trebuie să ne concentrăm pe prezent și 
tocmai am primit o ofertă pentru un nou loc de muncă, dar nu 
mi-ar fi tocmai ușor dacă ar ieși la iveală povestea asta. 

— Pe tatăl tău ar trebui să fii supărată. 

— Ai altă pistă acum? întrebă Lotta. Ce s-a întâmplat cu 
spionajul? 

— Există o legătură. În alte filme. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ce vrei? zise Lotta, străfulgerând-o pe Sara cu privirea, în 
timp ce Malin clătină din cap și privi în altă parte. Știi cât de 
mult mă poate afecta, ca persoană publică. Vrei ceva ca să taci 
sau despre ce este vorba de fapt? Despre obsesia ta morbidă 
pentru copilăria noastră? Nu crezi că e timpul să te maturizezi? 

— Am crezut că... vreţi să știți. 

Începu și Sara să se întrebe de ce face de fapt toate astea. 

— Nu, mulțumesc. N-ar schimba cu nimic lucrurile și chiar nu 
ar îmbunătăţi cu nimic situaţia. Leo și Sixten întreabă tot timpul 
de bunica lor și nu știu ce să le răspund. Pe când asta s-a 
întâmplat cu câteva decenii în urmă. Nu mai suntem copii, ci 


VP - 284 


adulţi care trebuie să se străduiască să facă față faptului că 
tatăl lor a murit și mama lor a dispărut. Și când spun noi, mă 
refer la Malin și la mine, nu la tine, Sara. 

Lotta avea dreptate. Sara se rușină. Mersese prea departe. 
Oare pur și simplu nu putea să se detașeze de complexele ei de 
inferioritate din copilărie și căuta să se răzbune acum? Trebuia 
să dea înapoi, dar nu voia să recunoască în fața Lottei motivul 
personal. 

— Bine, dar atunci mă întreb dacă știți ceva legat de aceste 
filme care ar putea fi de ajutor în anchetă. Au existat 
amenințări? Vreuna dintre fete a ameninţat că va face 
reclamaţie? 

— Nici măcar nu participi la anchetă, nu-i așa? zise Lotta, apoi 
se duse la fereastră și rămase cu umerii căzuți. 

— Lucrezi cu prostituate, spuse Malin. 

— Vreau să rezolv crima, răspunse Sara. 

— Ai cam mult tupeu să vii să ne arăţi un astfel de film, la 
doar câteva zile după ce tatăl nostru a fost ucis, spuse Lotta, 
întorcându-se din nou spre ea. Şefii tăi știu ce faci? Sau este un 
fel de vendetă personală? Dacă filmul nu face parte din anchetă, 
înseamnă că l-ai sustras pe cont propriu și, în felul ăsta, ai comis 
infracţiunea de violare de domiciliu. Și ai încercat să ne 
șantajezi. 

— Am crezut că vreţi să știți cine a fost tatăl vostru. 

— Știm cine a fost tata, spuse Lotta. Pentru noi. 

— Totdeauna ai fost invidioasă pe noi, interveni Malin. Mama 
spunea mereu că ar trebui să fim drăguţe și să ne jucăm cu tine, 
pentru că era păcat de tine. Ca acum să vii să ne spui că tata a 
fost spion și pe deasupra, și un pervers. Ce naiba e cu tine? 

— Am fost invidioasă, spuse Sara sincer. Când eram mici. Dar 
acum înțeleg că nu aveam niciun motiv. 

— Ai putea să fii puţin mai recunoscătoare pentru ce-au făcut 
mama și tata pentru tine, spuse Lotta. 

— Pentru că am locuit la voi? Pentru că vă jucaţi cu mine două 
luni pe an, când prietenii voștri erau plecaţi? Sau pentru că 
mama mea a avut șansa să facă menaj la voi și să se ocupe de 
mizeria voastră? Mulţumesc foarte mult. 

— Pentru că nu v-au reclamat. 

— Pentru ce? 

— Pentru șopronul din grădină. 


VP - 285 


Cuvintele căzură ca un trăsnet. 

— Ce e cu șopronul din grădină? 

— Ai încercat să-i dai foc. 

— Poftim? 

— Când am fost la Paris, cu tata și Camilla. 

Sara tăcu. 

— Credeai că nu ne-am dat seama? spuse Malin. Te-a văzut 
mama. 

— Acum, scuză-mă, spuse Lotta. Am de lucru. 

Sara se ridică și plecă. Tulburată. 

Șopronul din grădină. 

Așadar, știau. 

Au știut tot timpul. 

Era una dintre amintirile pe care încercase să le reprime și să 
le blocheze. Cum s-a dus cu metroul din Vällingby în Bromma, a 
schimbat la Nockebybanan și apoi a mers pe jos ultima porțiune 
din drum, până la casă. Cu un plan sau, mai bine zis, cu un 
sentiment care îi dădea un imbold. 

Era o zi foarte însorită și bătea un vânt puternic, lar norii 
treceau pe cer cu viteză. Și ea se simţea mai vie ca niciodată. 

Jane lucrase aproape neîntrerupt în prima vară după ce se 
mutaseră, ca să strângă bani de mobilă, mâncare și chirie. Sara 
nu cunoștea pe nimeni în Vällingby, iar mama ei îi interzisese să 
sune la familia Broman. Văzându-se în apartamentul gol, în care 
se auzea doar ecoul, fără prieteni și fără nimic de făcut, în timp 
ce se gândea la cât de frumos trebuie să fie la Paris, simţise că 
o ia razna. 

Dorinţa de a se răzbuna și de a face dreptate era tot mai 
mare. 

Cu ochii de la patruzeci și patru de ani, Sara o văzu în faţa ei 
pe Sara în vârstă de treisprezece ani, cum a deschis ușa 
șopronului din grădina familiei Broman și a luat o sticlă. A 
scuturat-o, ca să verifice dacă are ceva în ea. 

Era benzină, cu care a stropit fațada șopronului. 

Sara adultă nu putea să o oprească pe tânăra Sara, chiar dacă 
erau una și aceeași persoană. 

Sau nu erau? 

Una dintre ele dăduse foc și fugise, iar cealaltă simţea încă o 
dată cum se loveau de trotuar tălpile sandalelor ieftine în timp 


VP - 286 


ce fugea în acea zi de vară de la casa familiei Broman, pe 
străzile pustii. 

Era îmbătată de sentimentul de răzbunare pentru călătoria 
ratată la Paris, pentru că verile cu familia Broman se 
terminaseră. După câteva zile, verificase ziarele. 

Incendiul de la locuinţa lui Stellan Broman ar fi trebuit să fie o 
știre grozavă. Ar fi făcut-o pe Sara celebră. 

Dar nu se spunea nimic. Focul nu se aprinsese. 


VP - 287 


42. 


Spion sau nu, Stellan fusese împușcat de cineva căruia îi 
făcuse rău. De o fată violată sau de cineva apropiat ei. Sara era 
convinsă de acest lucru. 

Era ultima vizită la casa familiei. Nu mai suporta să o vadă. 

Aproape că auzea plânsetele disperate ale victimelor. Gâfâitul 
bărbaţilor care le violau. 

Imaginea despre copilăria ei era o minciună, pe care o 
îmbrăcase în amintiri roz de vară. Işi dădu seama că ura acea 
casă. Oare o urâse mereu? Doar că într-un mod diferit, din alte 
motive? 

Încă era înconjurată de benzile de delimitare. De panglici 
albastru cu alb, care semnalau lumii exterioare că acolo s-a 
întâmplat ceva teribil, dar și că se ocupa cineva de asta: „In 
spatele benzilor se ascund mari orori. Dincoace de ele, nu există 
niciun pericol. Am îngrădit infracțiunile în acest loc”. 

Sara merse în spatele casei și privi în jos, spre lac. Încă o 
dată, îi apăru în minte imaginea celor trei fetițe de pe pod. Trei 
fetițe aruncând sandviciuri în apă și râzând isteric. 

Dar acum își amintea. Acum putea recunoaște în sinea ei. Nu 
numai cât de foame îi era. _ 

Ci și că sandviciurile erau făcute de mama ei pentru fete. In 
loc să le mănânce, le aruncau în lac și râdeau. Și apoi îi spuneau 
lui Jane să le mai facă. Și le aruncau din nou în apă. 

Sara își aminti cum întâlnise privirea mamei sale, dar își 
întorsese repede ochii. 

Era ora unsprezece seara, dar afară încă era lumină. Jane ar fi 
trebuit să doarmă la ora aceea. Se trezea devreme, ca să 
pregătească micul dejun. 

Dar nu putea să doarmă. 

Pentru că trebuia să mai facă sandviciuri. 

Și, mai presus de toate, își amintea mirosul greţos al cremei 
lipicioase de plajă. Îl asocia, inseparabil, cu umilinţa mamei. 
Simţea cum mâinile lui Stellan îi întindeau încet pe corp crema, 
în timp ce el îi vorbea despre cât de important este să se 
protejeze împotriva soarelui. 


VP - 288 


Apoi le dădea nas surorilor în tot ce făceau, chiar și atunci 
când purtarea lor o afecta pe mama ei. 

Sara reveni în prezent, ocoli casa și descuie ușa. 

O casă mare, goală. Pustie, într-un mod straniu. 

Fusese vreodată locuită? Părea greu de crezut, chiar dacă ea 
însăși își petrecuse aici o parte din viață. 

În casă se simţea un miros stătut. Căldura de vară degaja 
mirosuri din pereţi, din podele și din mobilier. Mirosurile proprii 
tuturor obiectelor și materialelor, care nu se mai amestecau cu 
prezența omului. Nu se simțea miros de bucătărie, fum de 
țigară, cafea, frunţi transpirate de căldura verii sau parfum. 

Ce se va întâmpla cu casa? Dacă Agneta se va întoarce 
vreodată, va rămâne singură aici? Ce ar face surorile cu casa, 
dacă s-a întâmplat ce este cel mai rău? 

Ar vinde-o, își spuse Sara convinsă. 

Nu erau prea sentimentale. 

Probabil că vila avusese mai mare însemnătate pentru ea 
decât pentru Malin și Lotta. 

Ar putea să locuiască aici? 

Nu. 

Acum nu ar mai putea. 

Dar altă dată ar fi fost visul ei. 

Sara se furișă cu grijă prin încăperile casei. Era eternul 
oaspete, care nu aparţinea locului. Liniștea era apăsătoare. 
Lumina nu ajungea în toate cotloanele, iar semiîntunericul 
dădea frâu liber imaginaţiei sale. 

Parchetul scârțâia, iar pereții trosneau. 

Simti o prezenţă. 

Ca și cum se afla cineva lângă ea. 

Murmurul trecutului ajungea până la ea, ca un ecou stins. 
Erau sunete îndepărtate, rămase de la toate marile petreceri. 
De la toţi invitaţii fericiţi. De la toate viețile distruse. 

Cântecul unui saxofon singuratic își croia drum prin rumoare 
și hărmălaie. 

Din salon răzbătea vocea răgușită a unei femme fatale de 
mult uitate. Clinchet de pahare aduse de personalul de serviciu. 

Cineva vomita în toaleta pentru oaspeți. 

Ultimul dans, înainte de zori. Cupluri răzlețe se legănau încet, 
în ritmuri domoale de jazz. Sforăitul oaspeţilor care au adormit 
pe canapele și pe sub mese. 


VP - 289 


Cineva a călcat în cioburile unui pahar spart și a sângerat pe 
covorul alb din hol. 

Nimic din cele întâmplate în această casă nu fusese ceea ce 
părea. 

Ar trebui să dea foc întregii mizerii de aici. Așa cum fuseseră 
demolate casele ucigașilor în serie sau ale conducătorilor 
naziști, în încercarea de a stârpi tot răul, de a înlătura energiile 
malefice, cum ar fi spus Anna. 

Sara se plimba și se uita în jur. Când văzu albumul cu titlul 
„Absolvirea lui Malin”, nu se putu abține. 

II deschise și găsi acolo poze de la festivitatea din Bromma, 
care ar fi putut fi și festivitatea Sarei. Seara, au urmat 
petrecerea de acasă și revenirea ei în casa familiei Broman, care 
s-a încheiat atât de dezamăgitor. 

Se revăzu pe sine, într-o variantă mai tânără, așezată la 
masă, lângă Stellan. Martin se afla cu câteva locuri mai departe. 

Simţise că se înfiripă ceva între ei la apetitive. Vorbeau și 
râdeau împreună cu atâta ușurință. Dintr-odată, diferenţa de 
vârsta de doi ani dintre ei nu mai conta și părea că niciunul nu 
mai voia să se despartă de celălalt. Dar apoi au fost despărțiți 
brusc, printr-o amplasare stupidă la masă. 

Era marea ei iubire din adolescenţă. Ce bine ar fi fost dacă ar 
fi putut să vorbească toată noaptea aceea, dacă n-ar fi fost 
despărțiți și Lotta n-ar fi avut ocazia să-i facă curte! 

Oare asta a făcut-o atunci pe Sara să-l dorească pe Martin? 
Ca să i-o ia înainte Lottei, pe care Martin o refuzase în liceu? Dar 
care la sedus din nou la petrecerea de absolvire a surorii ei, ca 
apoi să-l părăsească imediat ce i-a câștigat inima. 

Martin fusese o pradă ușoară, probabil pentru că tocmai 
trecuse printr-o despărţire. Avea douăzeci și unu de ani, inima 
frântă și simţea nevoia de consolare și de siguranţă. Pentru 
Sara, tot era o victorie. 

Martin a devenit alei. 

Dar acum? 

Cu cât trecutul devenea mai lămurit și mai clar, cu atât 
contururile prezentului se estompau, iar viaţa ei părea mai 
ireală. Trăia, cu adevărat, în prezent? Sau în trecut? 

Nu avem cu toţii nostalgia tinereţii? Atunci sentimentele sunt 
cele mai puternice, atunci totul pare important, nimic nu este 


VP - 290 


imposibil și ne credem veșnici. Veșnic frumoși sau veșnic urâţi, 
veșnic buni sau veșnic răi. Nimic nu e temporar sau banal. 

Puse la loc albumul de absolvire și luă altul, cu titlul „Janina, 
1972”. Îl deschise și cercetă pozele din tinereţe ale lui Jane. Era 
foarte tânără. Era îmbrăcată în haine care păreau să provină din 
Polonia. Apoi în haine noi, probabil suedeze, primite pesemne de 
la familia Broman; semănau mai mult cu stilul Agnetei. Janina. 
Jane. Mama Sarei. Avea un zâmbet fericit, care dispăru treptat în 
imaginile ulterioare. 

Sara verifică din nou coperta albumului. 

1972. 

Era greșit. 

Mama ei venise în Suedia în 1974. Stellan scrisese greșit. 
Ciudat. Sara îl considerase întotdeauna un pedant, dar probabil 
că nu era atât de atent cu menajera. 

Se uită la șirul de albume foto și se gândi la copilăria surorilor, 
la care asistase, dar căreia nu-i aparținuse niciodată cu 
adevărat. Acum știa că trebuie să fie foarte recunoscătoare 
pentru asta. 

„Totdeauna ai fost invidioasă pe noi”. 

Sara dădu din cap, ca pentru sine. Se hotărî. 

Nu putea schimba trecutul, dar putea schimba percepţia 
asupra lui. Sus, la mansardă, scotoci printre cutii până găsi ceea 
ce căuta. Luă o cutie întreagă în curte și o așeză în mijlocul 
gazonului, la o distanţă considerabilă de tufișuri și de copaci. 
Apoi intră în bucătărie și deschise ușa dulapului în care, încă din 
copilărie, știa că se afla acetonă. leși în grădină, goli toată sticla 
în cutie și îi dădu foc. Folosi toată cutia de chibrituri deodată. 
Efectul a fost ca o mică flacără de sudură. Un foc mai mic care a 
aprins unul mai mare. 

Flăcările au cuprins cutia de la Stadsbudskâăren. 

Busnel, Chevignon, Moncler, Lyle & Scott. 

Sara nu le mai știa pe toate. Dar jachetele și hainele scumpe 
din adolescenţă ale lui Malin și ale Lottei au ars bine. Se simţea 
un miros înțepător și înecăcios. 

În anii 1980, producătorii nu încercau să evite substanţele 
chimice în îmbrăcăminte. 

Sara se întoarse și se uită la lespedea de piatră de pe 
pământ, prima dintre cele douăsprezece care formau cărarea 
către șopronul din grădină. 


VP - 291 


Plăcile pe care Stellan le numea „cei doisprezece pași spre o 
viaţă mai bună”. 

Cuvintele aveau un cu totul alt sens acum. Ca și șopronul. 

Sara alese să meargă pe lângă lespezi în drum spre șopron. 
Când deschise ușa, aproape că se aștepta să-i vadă acolo pe 
Stellan și pe una dintre fetele acelea tinere. 

Greblă, mașină de tuns iarba, canistră cu benzină. Perfect. 

Cântări în mână canistra cu benzină. Era aproape plină. 

Deșurubă capacul și goli conţinutul peste mobilierul din 
șopron. Clătină canistra, astfel încât pereţii să fie stropiţi bine. 
De sus până jos. Îi ajunseră stropi de benzină până pe 
antebraţe. Nu va putea să scoată niciodată mirosul ăsta din 
haine. Nu mai conta. 

Când canistra era aproape goală, o așeză pe o parte, pe 
podea, astfel încât să poată lua foc cei câţiva centilitri rămași. 
Apoi băgă mâna în buzunar, dar constată că folosise toată cutia 
de chibrituri. 

Noroc că avea de unde să ia alta. Știa unde ţinea familia 
Broman fiecare lucru. 

În bucătărie, își dădu seama că era foarte flămânadă. 

Nu-și mai amintea când mâncase ultima dată. O omletă, dis- 
de-dimineaţă. 

Deschise ușa frigiderului și se uită în el. Lucru pe care n-ar fi 
îndrăznit să-l facă altă dată. 

Acum putea să se servească după bunul plac. Dar nu găsi 
prea multe lucruri care s-o atragă. 

Sticle din plastic cu apă minerală, o cutie de lapte deschisă, 
margarină, brânză, pate și salam. În sertarele de jos, salată 
spălată, în pungi, morcovi ecologici, ceapă și cartofi. Sara 
mânca două felii de salam. Era de ajuns să-și potolească cea 
mai rea foame. 

Laptele nu expirase încă, așa că luă cutia. Era mai bine să-l 
bea decât să-l lase să se acrească. Închise ușa, mestecând 
salamul și ducând cutia cu lapte la gură. Se amuză de 
amestecul de fleacuri de pe frigiderul Miele. O înștiințare de la 
compania energetică despre o întrerupere de curent planificată 
care avusese loc deja, poze cu nepoţii, numărul de telefon al 
medicului de familie, un magnet cu ispitirea Sfântului Anton și o 
pagină din calendar cu luna iunie. 


VP - 292 


„Returnează M & L” era notat în ziua în care Stellan a fost 
împușcat. „Copiii”, în întreaga săptămână de dinainte, „Teatru”, 
la începutul lunii, și „Facturi”, la final. „Dentist” era scris într-o zi 
a săptămânii următoare. Nu era clar pentru cine era, dar 
probabil că vizita oricum nu avusese loc. 

Și în toate duminicile, era notat „Joa”. Ce era „Joa”? 

Sara luă mobilul și formă numărul lui Malin. 

Lotta era cea care ţinea cel mai mult legătura cu părinţii, dar 
Sara nu prea putea vorbi cu ea acum. Își imagină că Lotta și-ar 
da seama cumva, la telefon, ce punea ea la cale. 

Îi va răspunde Malin, după ce le arătase filmul, la Agenţie? Da, 
îi răspunse. Probabil că nu avea în agendă numărul Sarei, așa că 
nu și-a dat seama cine o suna. 

Tonul neutru al lui Malin deveni iritat când află cu cine 
vorbește, dar cel puţin avu amabilitatea să-i explice că „Joa” era 
Joachim, grădinarul părinţilor. Sara o întrebă dacă acesta venea 
în fiecare duminică, iar sora cea mică îi confirmă asta. In fiecare 
duminică, de când se știa Malin. 

Apoi strigă la cineva de la celălalt capăt și întrerupse 
conversaţia fără să-și ia rămas-bun. 

Sara avea însă altele pe cap, așa că nu stătu să se gândească 
la lipsa de politeţe a prietenei ei din copilărie. 

În fiecare duminică, de când se ştia Malin. 

Dar Joachim venise și în ziua în care fusese împușcat Stellan. 
Deși era luni. 

În bucătărie, pe blat, se afla vechea agendă de telefon, care 
avea pe coperţile din imitație de piele un telefon auriu, în relief. 
Paginile erau marcate în colţuri cu litere, în ordine alfabetică. 
Aceeași agendă telefonică de pe vremea când fetele erau mici; 
majoritatea numerelor de acolo fuseseră notate cu câteva 
decenii în urmă. Poate că Stellan și Agneta, ca majoritatea 
oamenilor, foloseau deja telefonul mobil, în care aveau salvate 
numere noi, dar păstraseră și vechea agendă. Și din moment ce 
Joachim lucrase atât de mult timp pentru familie, era și el acolo. 
Pe fila marcată cu litera „J”. 

Sara luă telefonul din perete, formă numărul și îi răspunse un 
robot telefonic, iar ea recunoscu vocea lui Joachim, care spunea 
că regretă că nu poate răspunde și indica un număr de telefon 
mobil. Formă numărul. Se auzi semnalul, dar nu răspunse 
nimeni. 


VP - 293 


De ce venise acolo în altă zi? Chiar în ziua în care fusese ucis 
Stellan. 

Sara verifică numărul lui Joachim pe hitta.se și îi află și 
numele de familie. 

Joachim Böhme. 

Avea rezonanţă germană. 

Bineînţeles, Jocke avusese întotdeauna puțin accent... 

Simţea un gol în stomac, ca în fața celui de-al patrulea as într- 
un joc de Texas Hold'em. Îl verifică din nou online pe Joachim 
Böhme și văzu că locuia în Vaxholm. 

Era clar că nu venise din Vaxholm până la Bromma, în fiecare 
săptămână, timp de câteva decenii, doar pentru a tunde 
gazonul, se gândi Sara. De ce să-și fi angajat Stellan un 
grădinar, câtă vreme lui însuși îi plăcea să facă treaba asta? Ce 
grădină obișnuită de familie necesită munca susţinută a doi 
bărbaţi? 

Din cauză că era atât de celebru, recrutarea și îndoctrinarea 
lui Geiger fuseseră o problemă. Cum ar fi putut să ajungă la 
toate orele de instrucţie organizate de Ober, liderul reţelei de 
spionaj, fără să observe nimeni și fără să devină suspicioși cei 
din jur? 

Cultivau, udau, plantau și tăiau, ore în șir. Purtau discuții 
ideologice nesfârșite. Adevărate lecţii. 

Joachim Böhme era Ober. 

leșind grăbită din casă, o sună pe Breuer. 

La treizeci de metri distanţă, Agneta Broman se uita după 
Sara, care alerga către mașină. 

Tinea în mână mobilul lui Joa. 

Pe ecran scria: „Apel ratat: Familia Broman”. 

Și Agneta se gândi: 

— Fugi, micuță Sara, departe de casă. Altfel, s-ar putea să ai 
probleme. 


VP - 294 


43. 


Echipa era mobilizată. Intervenţie în Vaxholm. 

Se echipau în timp ce verificau hărțile și imaginile din satelit, 
împărţindu-și sarcinile și stabilind tactica de lucru. În nici 90 de 
secunde, au pus totul la punct. 

Niciunul nu era surescitat, niciunul nu era agitat. 

Erau doar foarte concentrați. 

Aveau un potenţial suspect în două crime, înarmat și 
periculos. Dar ca întotdeauna siguranţa celor din jur era 
prioritară. De obicei totul decurgea bine, dar preferau să pună 
răul înainte. 

Sara, Breuer și Strauss ieșeau deja din oraș, în BMW-ul 
germanilor. Sara alesese să însoţească echipa, deoarece era 
convinsă că ar conduce mult mai repede decât ea. Strauss 
conducea cu 160 pe oră pe E18 spre Norrtälje. Se muta de pe o 
bandă pe alta și la fiecare trecere aproape că tampona câte o 
mașină. O arunca în scaun înainte și înapoi, ca și când ar fi fost 
într-un carusel. 

Tot drumul, Strauss stătu cu o mână pe claxon, cerându-le 
mașinilor din faţă să-i facă loc. Sara și-ar fi dorit să ţină ambele 
mâini pe volan. 

II sună pe David și îl anunţă că s-ar putea să întârzie puţin. 
Fusese nevoită să vină în sprijinul serviciului german de 
securitate. Sperase că David va accepta această explicație, dar 
nu părea deloc așa. li răspunse doar că nu-i place să patruleze 
singur, chiar își închipuia că e dispus să facă așa ceva? 

Pe de o parte nerăbdătoare, pe de altă parte simţindu-și 
conștiința încărcată, Sara încheie conversaţia, apoi se uită la 
GPS-ul de pe telefon. Era destul de sigură că erau pe drumul 
bun spre Vaxholm, dar nu voia să riște. E ușor să confunzi 
diferitele ieșiri. Când o apucară pe șoseaua 247, Sara se 
îngrijoră că Strauss va menţine viteza, dar o distrase sunetul 
telefonului mobil. 

Era Anna, care îi spuse că au căutat numele lui Joachim 
Böhme înaintea raidului și că i-au dat de urmă la Spitalul 
Universitar din Uppsala. Se pare că era vorba chiar despre 


VP - 295 


Böhme, cel dat în urmărire, care murise după ce fusese lovit de 
o mașină în Roslagen. În mașina care îl lovise se găsise o armă 
AK-47 încărcată. 

— E mort, spuse Sara. 

— Rahat, spuse Breuer. 

— Cine l-a lovit? o întrebă Sara pe Anna. 

— Nu știu, spuse ea. O să verific. 

— Și Kalașnikovul? Ce înseamnă? 

— Că ar trebui să fim foarte atenţi, răspunse Anna și închise. 

Sara nu se putu abţine să nu se simtă mulțumită că Anna și 
șeful ei i-au luat în cele din urmă în serios ipoteza. Și nici măcar 
nu se opuseseră să-i însoțească pe germani. 

— Ar fi trebuit să-l găsiţi de mult pe Böhme, îi spuse Breuer 
Sarei, ca și cum ar fi fost responsabilitatea ei. 

— Întrebarea este ce rol a avut, spuse Strauss. Este pur și 
simplu a treia victimă ucisă de același făptaș sau a încercat să-i 
expună pe ceilalţi, dar a dat greș? 

— Dar pe cine? întrebă Breuer. 

— Ar fi putut fi, pur și simplu, un accident? întrebă Sara. 

Breuer o privi fără să răspundă. 

Evident, nu. 

Înainte să mai spună ceva, Anna sună din nou. 

— Am vorbit cu Cederquist, primul poliţist care a ajuns la faţa 
locului. Se pare că Böhme a fost lovit cu spatele mașinii în portul 
Răfsnăs, în apropiere de Norrtälje, de o bătrână care părea 
confuză și aproape disperată. 

— A fost un accident? 

— Așa pare. Dar când a sosit poliţia, dispăruse. 

— Și AK-47? 

— Nu există nicio explicație. 

O bătrână care părea confuză, se gândi Sara. 

La fel ca în cazul lui Kellner. 

Să fie doar o coincidenţă? 

— Mașina era înmatriculată pe numele unui oarecare Lennart 
Hagman din Sollentuna, adăugă Anna. Dar locuiește în 
Thailanda și nu a mai fost în Suedia de douăzeci de ani. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu știu. Însă partea interesantă abia acum urmează: 
polițiștii au aflat, de la martorii oculari, că Böhme i-a spus femeii 
care l-a lovit Agneta. 


VP - 296 


Legat de un scaun și împușcat cu două focuri de armă. 

Era tiparul folosit la uciderea lui Kellner și a lui Geiger, în timp 
ce Ober fusese ucis într-un alt mod. Era vorba despre făptași 
diferiți sau criminalul schimbase metoda? 

Breuer obținuse informații înspăimântător de detaliate despre 
cele patru persoane din Răfsnăs care aveau, într-un fel sau altul, 
legătură cu Germania de Est. Un bătrân regizor de teatru, care 
participase la festivaluri culturale acolo, în anii 1970, și doi 
artiști de vârstă mijlocie, care vizitaseră Berlinul de Est în anii 
1980 și frecventaseră cluburi underground. Și, cel mai 
important, o anume Elizabeth Böhme, care locuia acolo, dar 
crescuse în RDG și era sora decedatului Joachim Böhme. Așa că 
plecaseră direct spre Răâfsnăs. 

Pentru că nu le deschisese nimeni, Strauss pur și simplu 
sparse ușa. Cabana era mică, așa că o găsiră repede pe sora lui 
Ober. Era împușcată în cap și avea lângă ea o găleată cu apă și 
câteva prosoape umede. Strauss și Breuer cercetară casă, în 
timp ce Sara o sună pe Anna și o anunţă despre decedată. După 
ce au predat cazul colegilor de la poliţie, s-au așezat pe o bancă 
în port. Strauss cumpără o înghețată Daim la cornet pentru el și 
una Sandwich, pentru Sara. Pe Breuer nici măcar nu o întrebă 
dacă vrea. Poate că știa, din experienţă, că nu vrea. Sara primi 
îngheţata și o puse pe bancă, după care uită de ea. 

Privi în jur, la cartierul idilic. 

Arhipelag, soare și pescăruși. Familii cu copii, oameni din 
Roslagen, bronzațţi și bătuţi de vânt, și tineri aflaţi în drum spre 
insule, poate pentru a lucra la un restaurant de acolo pe timpul 
verii. 

— Agneta? întrebă Sara, uitându-se la Breuer. 

Nici ea, nici Strauss nu spuseră nimic. 

— Anna zice că Ober a spus că persoana care l-a lovit se 
numea Agneta. Să fie vorba despre Agneta Broman? 

Niciun răspuns. 

— Era Agneta? Știţi ceva? 

— Se poate orice, răspunse Breuer. 

— De ce să facă așa ceva? Ca să răzbune moartea lui Stellan, 
în cazul în care Ober era cel care l-a ucis? 


VP - 297 


— Este posibil, răspunse Breuer și făcu o pauză de câteva 
secunde. Dar Agneta Broman nu era doar soția unui informator 
de la Stasi. 

Dar ce altceva? 

Ce altceva mai putea fi Agneta? Fusese cândva soţia celui mai 
faimos bărbat din Suedia și frumoasa gazdă a tuturor 
petrecerilor sale. În plus, mamă a doua fete obraznice și, mai 
târziu, bunică iubitoare pentru nepoții ei. 

De ce să-l fi ucis pe Böhme? 

Pe grădinarul ei. 

Partenerul de spionaj al soțului ei, sub pseudonimul Ober. 

— Ştiţi ce este un „ilegal”? o întrebă Breuer. 

Sara clătină din cap. 

— Un spion infiltrat, care trăiește sub o identitate falsă în altă 
ţară, dar spionează pentru ţara de origine. 

— Vă referiţi la Agneta...? 

Breuer își deschise geanta albă și scoase din ea un dosar cu 
șnur, pe care i-l întinse Sarei. 

— Acesta este pentru dumneavoastră. 

Când deschise dosarul, găsi un articol dintr-un tabloid suedez 
de la începutul anilor 1970, însoţit de un bileţel cu traducerea 
textului în germană. Titlul era „Unchiul Stellan și-a unit destinul 
cu o tânără din Norrland”, iar articolul se referea la nunta lui 
Stellan și a Agnetei, aceasta fiind descrisă drept o femeie 
frumoasă și tăcută din nord, care își pierduse părinţii în 
copilărie, într-un accident tragic. Simpatia pentru Stellan 
Broman nu a fost știrbită de faptul că s-a căsătorit cu o 
frumoasă orfană, cu cincisprezece ani mai tânără decât el. 

— Ce-i cu asta? întrebă Sara. 

— Cuplul despre care ea susţinea că sunt bunica și bunicul ei 
avusese, într-adevăr, un fiu, care a murit într-un accident 
împreună cu soţia sa, dar și nepoata lor murise, după mulţi ani 
în care a suferit din cauza leziunilor cerebrale. După moartea 
bunicilor, cineva le-a scos toate obiectele din casă la licitaţie, iar 
fotografiile acestora și ale tânărului cuplu au ajuns în casa 
Agnetei Oman și apoi în casa lui Stellan și a Agnetei Broman. 

Breuer îi arătă o fotografie de nuntă de la începutul secolului 
XX, pe care Sara o recunoscu imediat. O văzuse înrămată în 
sufrageria familiei Broman și era una dintre fotografiile pe 
seama cărora ea și surorile făceau glume și inventau povești în 


VP - 298 


copilărie. Acum înțelegea că nu erau singurele care inventau 
povești. 

Breuer scoase apoi din teanc o altă foaie de hârtie, 
aproximativ jumătate din dimensiunea unei coli A4. 

Pe ea scria „Certificat de naștere”. 

A unei anumite Agneta Oman. 

Era numele ei de fată. 

— Uitaţi-vă la semnătură, spuse Breuer. 

Certificatul de naștere fusese emis de un preot paroh din 
Västerbotten. 

Jürgen Stiller, cel care era acum preot în Torpa, lângă Tranăs. 
Unul dintre colaboratorii neoficiali despre care scrisese Hedin. 
Cel protejat de poliția din Ostergötland. 

— KGB ȘI GRU au făcut eforturi mari să infiltreze oameni de 
încredere în agențiile și în organizațiile guvernamentale unde 
puteau fi utili. Ca genul ăsta de misiune. 

— Deci Agneta nu este din Norrland? întrebă Sara. Și ea este 
est-germană? 

Breuer clătină din cap. 

— Aici lucrurile se complică. Și vă readuc aminte că ați 
semnat un acord de confidenţialitate, spuse Breuer, bâlbâindu- 
se ușor. llegalii au fost folosiți în principal de Uniunea Sovietică 
în timpul Războiului Rece. Au infiltrat o mulțime de spioni, sub 
identități false, în Statele Unite și în ţările din Europa de Vest. 
Implicit, în Suedia. 

— Deci Agneta este din Uniunea Sovietică? 

Tăcerea lui Breuer era un răspuns suficient de elocvent. 

Era greu de înțeles. Mătușa Agneta, spion sovietic, cu 
identitate falsă. Îi păcălise pe toţi cei din jur. O păcălise și pe 
Sara. 

— Stellan știa? întrebă Sara. 

— Nu știm, spuse Breuer. 

— Dar fetele? 

— Sigur nu. 

— Sunteţi convinși? 

Nemţțoaica îi aruncă doar o privire drept răspuns. 

— Deci care era misiunea ei? Și ce face acum? 

Tăcerea lui Breuer devenise brusc mai greu de interpretat. 

— Böhme știa despre ea că este „ilegală”? 


VP - 299 


— Există trei ipoteze, spuse Breuer. Fie l-a ucis pe Böhme 
pentru că el l-ar fi împușcat pe Stellan. Pur și simplu, ca 
răzbunare. Fie Böhme a încercat să anihileze rețeaua de spionaj, 
iar Agneta avea sarcina să-l împiedice, să-i ajute pe protejaţi! 
săi să-și îndeplinească misiunea și să-i transmită informaţiile lui 
Abu Rasil. KGB-ul a infiltrat deseori supraveghetori care să-i 
urmărească în secret pe spioni, ca să intervină și să-i ajute la 
nevoie. Supraveghetori despre care spionii habar n-aveau. 

— Și a treia ipoteză? 

— Că ea este cea care vrea să elimine rețeaua de spionaj. 
Exact așa cum a spus Ober. 

Sara nu știa ce să mai creadă. | se derulau în minte amintiri 
din copilărie cu Agneta Broman. Agneta în bucătărie, servindu-le 
fetelor sandviciuri și ciocolată caldă O'boy. Într-un șezlong din 
grădină, cu ochelari de soare și o carte de Sjwall-Wahl65 în 
mână. La petreceri, cu o băutură într-o mână și cu o țigară 
subțire More în cealaltă. Agneta, care, cu zâmbetul ei 
permanent, îi făcea pe toţi să se simtă bine-veniţi. Cea care o 
mângâia pe Sara când era tristă, aproape mai des decât o făcea 
propria mamă. Dar într-un mod rece, aproape auster. 

— De ce să facă așa ceva? 

Atât reuși să spună. 

— Ca să pună capăt poveștii sau ca să-i elimine pe toţi cei 
implicați. Acum, când totul s-a pus în mișcare, vrea să nu mai 
rămână nimeni care să poată depune mărturie. 

— Dar de ce? Uniunea Sovietică nici nu mai există! 

— Nu s-au schimbat prea multe în lumea serviciilor de 
securitate când s-a prăbușit Uniunea Sovietică. l-au schimbat 
doar numele, dar au rămas aceiași oameni. Gândiţi-vă la Robert 
Hanssen, care a spionat timp de douăzeci și doi de ani, din 1979 
până în 2001, întâi pentru Uniunea Sovietică și apoi pentru 
Rusia. In ochii lui, nu exista nicio diferenţă, și nici pentru ruși nu 
exista. Nu uitaţi că Putin este ofițer KGB. Nu a demisionat 
niciodată și nu a deschis arhive, iar pentru fostul KGB dorinţa de 
răzbunare este mare. Se transformă. În trecut, controla extrema 
stângă europeană, astăzi controlează extrema dreaptă 
europeană. Nu contează ideologia. Realpolitik este tot ce 
contează. Rușii văd în Europa un sprijin pentru America. Un 
sprijin care trebuie eliminat, pentru a slăbi puterea marelui 
dușman. 


VP - 300 


— Cum adică? Vorsă explodeze bombele? 

Printre turiștii care venerau soarele, ideea era greu de 
digerat. 

— Vă reamintesc că este doar o teorie. Și nu credem că liderii 
ruși de azi ar iniţia o astfel de acţiune. Dar dacă ar face-o 
altcineva, nu ar încerca să o împiedice, ci dimpotrivă. Asta ar fi 
posibil, de pildă, dacă informaţiile despre bombe ar ajunge la 
islamiști și un fost combatant din organizaţiile teroriste 
palestiniene ar fi dispus să dea bani ca să obţină codurile 
secrete. Rușii nu ar încerca să-l împiedice. Președintele lor ar 
putea folosi drept pretext escaladarea terorismului în Europa ca 
să justifice impunerea unor reguli mai stricte în Rusia. Și acum 
ar avea nevoie, când i-a scăzut popularitatea, iar oamenii ies să 
protesteze în stradă. Vederea detestatului Occident umilit de 
fanatici turbaţi ar fi, pur și simplu, un bonus. 

— Vreţi să spuneţi că Agneta lucrează pentru Rusia? 

— Este important să ne amintim că FSB a preluat toate 
resursele KGB. 

— Dar de ce ar fi încă loială Rusiei, după atâţia ani? Copiii și 
nepoţii ei sunt aici. 

— Erau parte din misiunea ei. 

— Totuși a trecut mult timp de când i s-a încredinţat această 
misiune. Faptul că și-a dedicat întreaga viaţă familiei probabil a 
influențat-o, nu-i așa? E posibil să te prefaci atâţia ani? 

Sara se gândi la copiii ei. Nu exista nicio convingere pe lumea 
asta care ar fi putut să o determine să-i folosească drept faţadă. 
Nu înțelegea cum ai putea să ignori sentimentele și instinctele 
pe care ţi le trezesc propriii copii. 

— „llegalilor” li se spălau creierele și erau antrenați încă din 
copilărie. Adevărul care i-a fost implantat atunci este singurul pe 
care îl știe. Pentru ea, acesta este totul. Este singurul lucru de 
care îi pasă și, adesea, KGB-ul chiar lua copii orfani și îi creștea 
în școli secrete. Deci probabil că ea rezonează cu ușurință cu 
identitatea sa suedeză de orfană. Probabil că își vede toată viaţa 
din Suedia ca pe un exerciţiu pentru misiunea pentru care a fost 
antrenată. 

— Cu ce scop? 

— Să transpună teoria în practică. 

Sara căzu pe gânduri, dar tot nu putea înţelege. Nu și-o putea 
imagina pe Agneta în niciunul dintre cele trei scenarii. 


VP - 301 


— Atunci trebuie s-o găsim, spuse ea, în cele din urmă. Nu 
doar pentru ea, ci și pentru toți oamenii nevinovaţi care ar putea 
muri din cauza ei. Trebuie să dăm alarma. Să o dăm în urmărire. 

Breuer se gândi o vreme, apoi spuse: 

— Probabil că ar trebui. 


VP - 302 


44. 


La început, fusese dezamăgită. Fusese convocată la 
secretariat, în mijlocul repetiţiilor de dinaintea celebrării marii 
victorii asupra fascismului. Întreaga conducere regională a 
partidului avea să se urce pe podium și ea dorea să arate cât 
era de devotată. Cât de bună devenise întreaga echipă, după ce 
fuseseră eliminaţi cei mai slabi membri. 

Nadia, care nu ţinea pasul, Jelena, care cânta prea încet, și 
lrina, care nu avea strălucire în ochi. 

Fără ele, va fi perfect. 

Cântecele, steagurile, marșul. Vocile puternice răsunau 
optimist, la unison. 

Uneori, grupurile locale de pionieri participau la marea 
sărbătoare de la Moscova, ceea ce le dădea puterea să repete 
până târziu în noapte. Să uite de oboseală, de foame și de sete. 

Visa să-și arate devotamentul faţă de liderii de la Moscova. 
Sărbătorirea victoriei însemna totul pentru ea. 

Îi plăcea să i se spună că era un adevărat model. Nu pentru 
propria vanitate, aceasta era o atitudine mic-burgheză și 
reacționară, ci pentru că asta arăta cât de multe se pot realiza 
cu voinţă și cu disciplină. 

Dacă ea poate, pot și ceilalţi. Dispreţuia pe oricine care nu-și 
cunoștea potenţialul maxim și care se mulțumea cu puţin. 

Nimic nu era imposibil. 

Totul pentru socialism. 

Cândva, jurase să se supună acestui motto, să contribuie la 
schimbarea lumii. Să pună capăt tuturor relelor, împreună cu 
tinerii din toate ţările, să construiască o lume cu totul nouă. 

În timp ce traversa curtea mare, se uită la hainele ei. Nu îi era 
întotdeauna ușor să le păstreze curate, când făceau repetiţii în 
curtea mare și prăfuită, cu lut uscat. Dar omul nu trebuie să se 
lase dominat de elementele naturii. Aspectul exterior al unei 
persoane spune totul despre sufletul său, iar lumea nouă nu 
putea fi construită cu haine pătate și șifonate. 

Privire alertă, postură dreaptă, haine curate și bine călcate. 
Așa erau descriși eroii care salvaseră patria în Marele Război și 


VP - 303 


fiii ţării care eliberaseră cândva poporul Uniunii Sovietice de 
cătușele imperialismului și de tirania ţaristă. 
(J 

Se opri în fața ușii din lemn masiv. Să bată? Are voie? Da. Un 
pionier trebuia să fie neînfricat. Strânse pumnul alb și bătu de 
trei ori, apoi aşteptă. 

— Intră, se auzi o voce groasă. 

Deschise ușa grea și păși în lumina slabă. 

Președintele era așezat pe un scaun, la birou. Lumina de la 
fereastra mică i se reflecta în chelie, iar el se ștergea cu o 
batistă la un ochi înlăcrimat. Nimeni nu știa care era cauza 
pentru care îi curgea ochiul totdeauna. Unii susțineau că ar fi 
fost rănit în război, alţii spuneau că primise o pedeapsă pentru 
lipsa lui de devotament, iar alţii pretindeau că ochiul îi curgea 
pentru că sufletul său plângea pentru toţi cetățenii din ţările pe 
care socialismul nu reușise încă să le elibereze. 

În spatele biroului imens al președintelui stătea un bărbat pe 
care nu-l recunoscu. Purta o uniformă cu multe însemne aurii și 
o examina cu o privire intensă. 

— Lidia Aleksandrovna, spuse preşedintele. lubești 
socialismul? 

Ce întrebare! 

— Da, tovarășe președinte! 

— Vrei să vezi înfăptuindu-se victoria socialismului? 

— Da, tovarășe președinte! 

— Ce ar trebui făcut ca să învingă socialismul? 

— Totul, tovarășe președinte! 

— Lidia Aleksandrovna, vrei să contribui la victoria finală? Vrei 
să-ţi dedici viața acestui obiectiv, cel mai important dintre 
toate? Vrei să contribui la salvarea lumii și a clasei muncitoare? 

— Da, tovarășe președinte! 

— Să știi că am pus ochii pe tine. 

Președintele pusese nu doar ochii pe ea, dar ea alesese să nu 
spună nimănui. Trebuia să suporte orice care putea contribui la 
victoria finală. Suferinţa ei nu însemna nimic față de suferința 
de pe câmpurile de luptă, corpul ei era un fleac în situaţia de 
faţă. 

— Da, tovarășe președinte. 


VP - 304 


Poate că ar fi trebuit să protesteze, să se arate umilă. Dar se 
mulțumi să răspundă scurt. Bărbaţii aflaţi la putere nu trebuie 
întrerupţi din gândurile lor. 

— Eşti un model pentru pionieri. Pentru disciplina, 
perseverența și maturitatea ta ideologică, la o vârstă atât de 
fragedă. Eşti un model și un foarte bun slujitor al socialismului și 
al revoluției mondiale. 

— Mulţumesc, tovarășe președinte. Nu e decât ce Uniunea 
Sovietică are dreptul să le ceară fiilor și fiicelor sale. 

— Tovarășul Bogrov, aici, de faţă, este foarte interesat de 
fetele tinere care se remarcă. Avem misiuni pline de 
responsabilităţi pentru astfel de fete. 

— Am auzit că vorbești suedeză, spuse Bogrov, aplecându-se 
înainte și parcă așteptând cu nerăbdare răspunsul. 

— Ca toată lumea de aici, spuse Lidia Aleksandrovna. 

In Svenskby, toți erau descendenţi ai suedezilor emigrați și 
păstrau limba. Autorităţilor sovietice nu le plăcea, dar treceau 
cu vederea acest fapt. 

— Insă nu toată lumea are perseverenta ta, spuse Bogrov. ȘI 
înțeleg că ești singură pe lume. 

— Mama mea a murit în slujba patriei, iar tatăl meu a murit 
din cauza trădării fată de Uniunea Sovietică și de poporul său. 

— Este tragic, spuse Bogrov. Dar toate tragediile pot fi 
transformate în ceva bun. Ce părere ai despre tatăl tău? 

— Regret trădarea sa faţă de patria mea, dar un copil nu 
trebuie judecat după faptele părinţilor. Așa cum Uniunea 
Sovietică eliberată s-a ridicat din ruinele Rusiei ţariste oprimate, 
și eu mă voi ridica din resturile înfrângerii tatălui meu și voi 
ajuta la construirea unei societăţi noi. Totuși, uneori îmi este dor 
de mama mea. 

Bogrov se întoarse spre președintele lușcenko. 

— Ai avut dreptate să mă convingi să vin. 

Președintele își șterse ochii, deși, în acel moment, nu-i 
lăcrimau. 

Bogrov răsfoi teancul de hârtii pe care îl avea în faţă. 
Președintele scoase un pachet de ţigări, dar o privire din partea 
vizitatorului îl făcu să-l pună la loc. 

— Lidia Aleksandrovna, vrei să-ţi dedici viaţa realizării ideii și 
potenţialului socialismului? o întrebă Bogrov, privind-o drept în 
ochi. 


VP - 305 


— Da, tovarășe colonel! 

Cunoștea gradele, își zise vizitatorul. 

— Eşti gata să-ţi părăsești vechea viaţă și să începi una nouă? 
Una în care să pui cauza socialismului și a Uniunii Sovietice mai 
presus de orice? 

— Da, tovarășe colonel! 

— Eşti gata să-ţi lași tovarășii aici, în Ucraina, și să o iei de la 
capăt în altă ţară? 

— Da, tovarășe colonel! 

— Promiţi să faci tot posibilul pentru a îndeplini orice sarcină 
ti-ar impune patria? 

— Da, tovarășe! 

— Cât timp ţi-ar lua să-ţi faci bagajul și să-ţi iei rămas-bun de 
la prietenii tăi? 

— Nu e nevoie. Sentimentalismul este un semn de slăbiciune 
și nu trebuie să-l lăsăm să ne stea în cale în luptă. 

— Lidia Aleksandrovna, de acum înainte te vei numi Agneta 
Oman. Născută și crescută în Suedia. Orfană de la o vârstă 
fragedă. Te vom învăţa povestea vieţii tale, astfel încât s-o poţi 
spune chiar dacă ai fi sculată din somn în toiul nopţii, s-o poți 
striga dacă inamicul ar încerca să te forțeze prin tortură fizică să 
spui adevărul. Să gândești doar în suedeză. Vechea ta identitate 
nu mai există. Eşti Agneta Oman. lar loialitatea ta față de pacea 
mondială, fată de victoria finală a clasei muncitoare și faţă de 
cauza sovietică să fie nestrămutată. Ai înțeles? 

— Da, tovarășe colonel! 


VP - 306 


45. 


Priveliștea către Västerbron și Långholmen era uluitoare. 
Sarei nu i se păruse niciodată atât de frumos orașul. 

Fyrverkarbacken era situată pe un deal din Marieberg, foarte 
aproape de turnul unde se află sediul DN și la doar o aruncătură 
de băț de ambasada Rusiei. Exteriorul clădirii respecta toate 
stereotipurile unei instituţii de stat din Est. Mare și impersonală, 
înăbușea orice urmă de optimism. Dar în momentul în care îi 
treceai pragul, impresia era total diferită. Apartamentele în sine 
erau anoste. Tavanele erau la fel de joase ca în locuințele 
sociale, pereţii erau subțiri, fără ornamente sau stucaturi. Dar 
dincolo de ferestre se vedea un peisaj impresionant care 
compensa neajunsurile interiorului. 

Sara știa că va dura ceva până când Anna și Bielke se vor 
familiariza cu toate informațiile pe care li le transmiteau ea și 
germanii. Dar voia să meargă mai departe, voia să afle totul. 
Mai ales din motive personale. Căutările pe internet îi dăduseră 
informaţii doar în legătură cu contextul istoric și se întreba de 
multă vreme cine ar putea să o ajute cu mai multe detalii 
despre „ilegali” și despre rolul pe care îl aveau în prezent. 

De ce să nu apeleze la una dintre figurile proeminente care 
trăiau în Suedia și care fuseseră implicate în Războiul Rece? 

Sara știa că unul dintre foștii ambasadori ai Uniunii Sovietice, 
Boris Kozlov, rămăsese la Stockholm după ieșirea la pensie și 
după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. 

Mai avea câteva ore până la începutul turei și căută pe 
internet numărul lui Kozlov, îl sună, iar fostul diplomat o invită 
fără ezitare la el acasă, în apartamentul din Marieberg. Poate că 
era curios să vadă ce avea să-i spună. Sau era doar un 
pensionar plictisit, căruia îi lipsea anturajul politic. 

La fel ca mulţi vizitatori, Sara fusese captivată de priveliștea 
magnifică. 

— Locuiaţi aproape de ambasadă, spuse Sara. 

— Da. Era bine, pe vremea aceea. Acum mă bucur că nu mai 
sunt obligat s-o văd. 


VP - 307 


Avea dreptate. Toate ferestrele erau orientate spre apă, parc 
și pod. Ambasada Rusiei se afla în spatele clădirii. 

— Această clădire se numește Casa Erlander? întrebă Sara. 

— Da. 

— A locuit aici? 

— Chiar în acest apartament. 

Nu își dădea seama dacă Kozlov spunea această poveste 
pentru că îi făcea lui plăcere sau pentru că știa că suedezilor le 
plăcea să o audă. 

— De cât timp locuiţi aici? 

— De la moartea lui. Din 1986. Eram chiriaș, pe atunci. 

Părintele naţiunii, Per Albin, locuise într-o casă, succesorul lui, 
Tage Erlander, în acest zgârie-nori din beton cu aer ușor trist, iar 
moștenitorului, Olof Palme, într-o vilă obișnuită din Vällingby. Se 
pare că, din punctul de vedere al palatului Sagerska, nu trebuia 
ca prim-miniștrii Suediei să trăiască în lux. 

Se spunea că achiziţionarea palatului care urma să-i 
găzduiască pe liderii politici ai ţării fusese motivată de 
asasinarea lui Olof Palme, însă dacă ar fi fost vorba doar de 
siguranţă, s-ar fi putut găsi soluții mai bune. 

Dar vremurile se schimbă. Acum Suedia avea lideri care 
trăiau pe picior mare. Chiar și modestul Ingvar Carlsson a 
susținut asta, și nici Carl Bildt, nici succesorul său, Goran 
Persson, nu au avut obiecții. Cu siguranţă. Nu contează dacă ai 
crescut în Vingåker sau în Östermalm, dacă ajungi prim-ministru 
ai dreptul la o viaţă mai bună. 

Kozlov îi întinse o tavă cu căni de cafea și cu două pahare 
mari, umplute cu un lichid transparent. 

— Este votcă? întrebă Sara, cucerită de legenda vie. 

— Nu-i frumos să refuzi. 

— Sunt cu mașina. 

Kozlov se uită la ea fără să spună nimic. Sara decise să 
încerce să amâne problema băuturii. 

— Vă mulțumesc că m-aţi primit, spuse Sara. 

— Nu refuzi un polițist. 

Sara nu-și dădea seama dacă fostul ambasador se referea la 
experienţa sovietică sau dacă dorea doar să se comporte corect 
în noua sa patrie. 

— Cu ce pot să vă fiu de folos? întrebă Kozlov sorbind din 
cafea. 


VP - 308 


— Aş vrea să vorbim despre „ilegali”, răspunse Sara. 

Kozlov puse cu grijă ceașca pe tavă și se rezemă de spătarul 
fotoliului. 

— Ce aș putea ști eu despre ei? 

— Ca ambasador, probabil că știați foarte multe lucruri. 

— Corpul diplomatic nu știa nimic. Asta era treaba serviciului 
de securitate. 

— Nu puteaţi deveni ambasador fără să faceţi parte din 
serviciul de securitate. 

Kozlov ridică sprâncenele aproape imperceptibil, ca și cum ar 
fi spus „poate”. 

— Mulţi „ilegali” au rămas în ţările în care au fost plasați, 
spuse Sara. 

— De ce credeți asta? 

— Este un fapt cunoscut pe scară largă. Bine documentat în 
multe articole și cărţi. Acestea susţin și că Rusia a preluat 
„ilegalii” fostei Uniuni Sovietice. Încă au misiuni de îndeplinit. Și 
le transmit, în continuare, informaţii superiorilor lor. 

— Posibil. Dar eu m-am retras din politică. 

— Vreau să vă întreb despre cineva din timpul mandatului 
dumneavoastră. Despre Agneta Broman, soţia lui Stellan 
Broman. Era „ilegală”? Încă mai este? 

Kozlov ridică paharul: 

— Noroc. 

— Nu, mulţumesc, spuse Sara. Nu beau în timpul zilei. 

— Pe mine mă face să gândesc mai limpede. 

— Nu și pe mine. 

— Nu-mi place să beau singur. Și dacă nu beau acest pahar, 
mă tem că probabil n-o să-ţi pot povesti nimic. 

Părea că spune adevărul. Un fost ambasador, pentru scurt 
timp chiar și ministru de externe al Uniunii Sovietice, prieten 
personal al lui Gorbaciov și Palme, Kohl și Blair, voia să o 
provoace pe Sara Nowak să bea. Ca un adolescent. 

Ce nebunie! 

Dar nu putea decât să se conformeze. 

Sara ridică paharul. Era mare și părea să conţină vin Tolva. 
Kozlov dădu paharul peste cap, iar Sara luă doar o mică 
înghiţitură. 


VP - 309 


— Aș prefera să vă povestesc în fața unei porții de mâncare, 
spuse Kozlov, lăsând paharul jos. leșim să mâncăm și veţi afla 
tot ce doriţi. 

— Vreau să aflu acum. Dacă îmi spuneţi, putem ieși să 
mâncăm și altă dată. 

— Mi-e greu să mă concentrez când mă priviţi cu ochii aceia 
frumoși. 

— Flirtaţi cu mine? întrebă Sara absolut uluită. 

— Timp de patruzeci și cinci de ani, i-am fost fidel, zise 
Kozlov. Dar acum s-a dus, odihnească-se în pace. 

— Întâi Agneta Broman, spuse Sara. 

Dumnezeule. Nici măcar în ancheta unei crime nu scăpa de 
bărbaţi libidinoși. Dar cel mai enervant era că aproape toți 
bărbații păreau excitaţi, cu excepţia soţului ei. 

— „llegalii”, începu Kozlov, golindu-și ceașca de cafea. Da, 
existau, oftă el. Și da, mai există și astăzi. Dar atunci aveau un 
scop, aveau o sarcină. Să uniformizeze diferenţele sociale. Să 
contribuie la progres. Să transforme lumea într-un loc mai bun, 
chiar dacă mijloacele erau controversate. Noi credeam în ceva. 
Cel de-acum nu crede în nimic. Doar în putere. 

Cel de-acum. 

Se pare că fostul ambasador nu voia nici măcar să pronunțe 
numele actualului președinte. 

— Pentru cei care guvernează astăzi, nu există nicio diferenţă, 
continuă Kozlov. Este același imperiu. Un pic mai mic acum, dar 
intenţionează să compenseze pierderile. Fidelitatea față de 
patria-mamă este esențială. Comunismul a fost doar o 
paranteză, dar Mama Rusie dăinuie. 

— Spuneţi-mi despre „ilegali”, spuse Sara. Ce au făcut? Ce rol 
mai au astăzi? 

— Să adune informaţii. Dar în trecut o făceau în scop 
preventiv, pentru a nu fi surprinși de inamic. Astăzi, primează 
spionajul industrial, secrete de siguranţă naţională. Totul are 
legătură cu banii. Ideologia a murit. 

— Pentru a nu fi surprinși de inamic? 

— Probabil că știți că unii au susţinut, ani de zile, că Statele 
Unite și aliaţii săi ar fi trebuit să atace Uniunea Sovietică după 
înfrângerea Germaniei naziste. Au militat chiar și pentru 
folosirea bombei atomice, ca în cazul Japoniei. Pentru zdrobirea 


VP - 310 


imperiului malefic. Nu ar fi dus la niciun rezultat, sunt sigur. 
Doar ar fi provocat moartea a milioane de oameni. 

— Agneta Broman era „ilegal”? 

Sara simți că era timpul să insiste puțin ca să scoată adevărul 
la iveală. 

— Nu am cunoscut-o personal pe Agneta. Am văzut-o doar la 
petrecerile lui Broman; era o femeie foarte frumoasă. Dar nu am 
vorbit cu ea niciodată. 

— Nu mi-ați răspuns la întrebare. Era „ilegală”? 

Sara își puse paharul aproape plin în locul paharului gol al lui 
Kozlov. 

Fostul ambasador întinse mâna în față, ca un dirijor care 
atrăgea atenția orchestrei. Luă paharul Sarei, îl goli dintr-o 
singură înghiţitură și îl așeză la loc. 

— Vă pot vorbi despre Desiree. 

Soţia defunctă, se gândi Sara și regretă că îl păcălise să mai 
bea un pahar. 

— Desiree era „ilegală”, continuă Kozlov. Era născută în 
Ucraina, orfană de mică, recrutată de serviciile de securitate 
pentru patriotismul său înflăcărat. A crescut în Svenskby, în 
Ucraina, și vorbea, de la o vârstă fragedă, o suedeză ușor 
dialectală. A fost adusă în Suedia sub o identitate furată, a unui 
copil lestadian“* din nordul regiunii Norrland, fără rude și fără 
familie. A fost învățată să socializeze, i s-a recomandat să se 
preocupe de aspectul său și, mai târziu, a fost introdusă în 
industria de divertisment din capitală. După două logodne 
eșuate cu producători de seamă, a tras lozul câștigător. Ajunge 
să participe la o petrecere în casa celei mai faimoase 
personalităţi TV din ţară, unde se perindă întreaga elită a 
societăţii. Și nu numai asta, dar face ravagii într-o asemenea 
măsură, încât devine ţinta multor tipuri de influențe. Aceasta 
devine misiunea lui Desiree: să trimită în ţara natală informaţii 
despre toți oaspeţii. Obţinea informaţii de la ei când erau beţi, 
culcându-se cu ei sau fotografiindu-le documentele. Le 
consemna întreaga viață. 

— Și Agneta? 

— Vă spun povestea așa cum am auzit-o de la KGB. Nu știu alt 
nume în afară de Desiree. 

— Colabora cu Stellan? 


4 Lestadianism, cult religios de origine luterană. 
VP - 311 


— Sara, spuse Kozlov, punându-i o mână pe genunchi. 

Ea i-o dădu la o parte, cu riscul de a-l enerva, dar lui nu păru 
să-i pese. 

— In lumea despre care vorbesc, secretele și duplicitatea erau 
esenţiale. Spionajul și contraspionajul îi împiedică în mare 
măsură pe agenţi să se cunoască reciproc. Există nenumărate 
exemple de spioni, informatori și ilegaliști care au lucrat cot la 
cot, ani de zile, fără să se cunoască între ei. Mai ales când venea 
vorba despre un informator din Germania de Est și despre un 
rus, nu le-am fi dezvăluit niciodată identitatea resurselor 
noastre. Era mai bine să-i lăsăm să acţioneze ca supraveghetori 
și ca raportori suplimentari. Așa se depista mai ușor dacă 
devenea vreunul agent dublu și raporta în Vest sau încerca 
dezinformeze. Nu vă daţi seama cât de paranoici deveniserăm. 

— Vă spionaţi propriii spioni? 

— Spionam orice, spuse Kozlov, făcând o pauză și căzând în 
visare. Desiree a fost specială, spuse el. Sper că îi e bine acolo 
unde este. A 

— Specială? întrebă Sara. In ce fel? 

Kozlov se uită la Sara, ca și când cântărea cât de mult putea 
să-i spună, cât ar fi vrut să-i spună. 

— A acţionat împotriva superiorilor ei ca să mă ajute pe mine. 
Ca un simplu ajutor între prieteni. Probabil că nu s-a mai 
întâmplat niciodată așa ceva în istoria Uniunii Sovietice. 

— Ce a făcut? 

— Știţi că am fost ministru de externe? 

— Da, spuse Sara. 

Ştia. Deși Kozlov ocupase această funcție pentru puţin timp. 

— Când a fost înlăturat Gorbaciov în urma loviturii de stat, 
Desiree m-a sfătuit să-l susțin, chiar dacă superiorii ei din KGB 
fuseseră cei care îl făcuseră să piardă puterea. Am făcut așa 
cum a spus ea, Gorbaciov a revenit și, drept mulţumire pentru 
sprijin, m-a numit ministru de externe. Nu este o carieră tocmai 
rea pentru un băiat orfan de ţăran kârgâz. Nu am nicio idee cum 
de a avut ea o asemenea intuiţie. Apoi, din păcate, Elțîn l-a 
atacat pe Gorbaciov, iar când a căzut Gorbaciov, am căzut și eu. 
Dar datorită lui Desiree, m-am numărat și eu printre cei mai 
importanţi lideri din cea mai mare și mai temută ţară din lume. 

— Impresionant. 

— Dar astăzi nu mai există nimic din toate acestea. 


VP - 312 


Nu era ușor de digerat ideea că mătușa Agneta ar fi jucat un 
rol atât de important în evenimentele istorice. Întrebarea era 
dacă acest lucru ar putea avea vreo legătură cu moartea lui 
Stellan. 

— Și dacă Desiree ar fi activată astăzi, spuse Sara, ce motiv 
ar fi putut exista? 

Kozlov își dădu capul pe spate, părând că se gândește. 

— Cu siguranţă au la dispoziţie persoane mult mai tinere. lar 
relaţiile lui Stellan Broman sunt destul de depășite. Ar trebui să 
fie vorba despre ceva ce știa numai ea. Despre o anumită 
abilitate specială. Sau poate despre legături personale. 
Evenimentele actuale în vreun alt domeniu legat de perioada ei 
de activitate v-ar putea oferi, cu siguranță, un indiciu. 

— Stay Put, spuse Sara. 

Semnase acordul de confidenţialitate și știa ce riscă, dar 
trebuia să încerce. Stay Put în sine nu era un secret. Devenise 
cunoscut încă din anii 1980. lar cuvintele magice au funcționat. 

Chipul lui Kozlov se lumină într-un rânjet de lup. 

— De ce sunteţi aici, dacă știți deja totul? 

— Toate acestea au vreo legătură cu Stay Put? 

— Cu a noastră sau cu a voastră? 

— Deci aţi avut și dumneavoastră? 

— NATO a avut Stay Put, evident că și Tratatul de la Varșovia 
avea Stay Put. Ca o reacţie. 

— Cum funcţiona? Mai e activ? 

Kozlov o privi multă vreme pe Sara, apoi se îndreptă, își ridică 
privirea spre tavan și începu o mică prelegere. Ea spera că, mai 
devreme sau mai târziu, va ajunge la subiect. 

— Apărarea zonei de vest a văii râului Fulda a fost asigurată 
în anii 1970 în principal de Corpul al Cincilea al armatei 
americane, sub comanda generalului Starry, zise Kozlov. El 
considera important să poată ataca forţele Tratatului de la 
Varșovia pe teritoriul Germaniei de Est, al Poloniei și al 
Cehoslovaciei înainte ca acestea să ajungă pe câmpul de luptă, 
astfel încât, în cazul unei confruntări, să nu fie nevoie să se 
recurgă la arme nucleare care să afecteze și propriile forțe, și 
populaţia vest-germană. Această strategie adoptată de NATO 
ne-a determinat pe noi, în Est, să pregătim o apărare la fel de 
radicală: am plantat dispozitive explozive în subterane, pe toate 


VP - 313 


drumurile și în puncte de interes. Dar cei responsabili nu se 
mulțumeau cu explozibili obișnuiți. 

Kozlov făcu o pauză cu subiînţeles, apoi continuă: 

— Au investit în arme nucleare, spuse el, lăsând cuvintele să 
răsune în încăpere. Doreau să facă terenul impracticabil și să 
asigure graniţele URSS printr-o uriașă zonă-tampon radioactivă. 

— Să distrugă Europa? 

— Să creeze un coridor direct prin Europa, de-a lungul graniţei 
dintre Est și Vest. Armata considera probabil că așa ar fi plătit 
cu aceeași monedă, noi cunoscând toate planurile de război ale 
NATO. Pot mărturisi acest lucru în fața dumneavoastră, pentru 
că planul strategic a fost găsit de puterile occidentale la sediul 
central al Stasi din Berlin când a căzut Zidul, deci este un fapt 
cunoscut pe scară largă. Tratatul de la Varșovia știa exact ce 
intenţiona NATO. Și i-am răspuns pe măsură. 

— Așa că aţi plantat bombe atomice în pământ? 

— Se poate spune și așa. 

— Și ce s-a întâmplat cu bombele atomice...? 

— N-au fost găsite niciodată. Majoritatea arhivelor sovietice 
au rămas închise, spre deosebire de cele din RDG. KGB și GRU 
au reușit să-și păstreze secretele. 

— Este posibil ca informaţiile să fi fost divulgate? Să fi fost 
vândute? Autorităţile ruse de-acum ar putea avea interesul să 
fie detonate? 

— Dacă îmi permiteţi, vă voi răspunde pe rând. Este posibil ca 
informaţiile să fi fost vândute. Cele mai multe au fost vândute 
când s-a prăbușit Uniunea Sovietică. Poate că au fost vândute 
Germaniei de Est, care era ţinta principală a distrugerii. Dar în 
acest caz, probabil că este vorba despre un număr foarte limitat 
de persoane care aveau acces la informații. Și ca să răspund și 
la ultima întrebare: ar avea Rusia ceva de câștigat astăzi, dacă 
ar dispune declanșarea bombelor atomice? 

Kozlov făcu o pauză. 

— Da, reluă el, după o vreme. Conducerea de-acum ar fi cu 
siguranţă interesată de scurgerea informaţiilor despre 
explozibili, care ar crea panică și ar destabiliza fundamentul 
societăţii într-o serie de ţări europene. Și știți că lui Ivan îi place 
și astăzi destabilizarea. Dacă vina ar cădea asupra vreunui grup 
terorist, de pildă, asupra unei celule islamiste care ar primi 


VP - 314 


informaţiile de la fraţii lor palestinieni, probabil că prietenii de la 
Kremlin nu ar vărsa nicio lacrimă în legătură cu asta. 

— Așadar ar fi perfect posibil ca un „ilegal” rus să fie 
însărcinat să sprijine o astfel de acţiune și să-i înlăture urmele? 
Dar ce fel de informaţii s-ar putea găsi aici? Ceva după care să 
vină cineva? 

— După ce au asistat la dispariția completă a Germaniei de 
Est, mulţi oameni au ascuns informaţii importante în locuri 
neutre, pentru că se temeau că URSS va urma același drum ca 
și RDG. Unii au vrut să se protejeze, alţii au vrut să le folosească 
drept armă în lupta împotriva celor ce se petreceau sau, pur și 
simplu, să le vândă și să câștige un ban. Totul a fost vândut 
când s-a destrămat Uniunea Sovietică. Rezervoare, submarine, 
portavioane, focoase. Este de mirare că n-au reapărut. Fie 
calitatea era prea proastă, fie am avut un noroc chior. Dar încă 
nu este prea târziu. Armamentul rezistă bine mersi treizeci de 
ani. 

— Așadar, Desiree a păstrat informaţiile? 


— Poate. 

— Atunci de ce ar extermina întreaga rețea spionaj est- 
germană? 

— Asta face? 


La naiba. Deja spusese prea multe. 

— Asta trebuie să rămână între noi, spuse Sara. Cel puţin 
până devine oficial. 

— Nu va fi niciodată oficial. Oricât de mulţi ar muri. 

— Dar de ce i-ar ucide pe toţi? 

— Ca să șteargă urmele. Dacă mă întrebaţi pe mine. Poate că 
spionii est-germani au primit iniţial misiunea, dar acum a fost 
însărcinată să facă curăţenie și să se asigure că nu poate vorbi 
nimeni. După atâta timp, nu mai au încredere în loialitatea 
celorlalţi. Sau pur și simplu se tem ca nu cumva un spion bătrân 
și senil să înceapă să vorbească la sfârșitul vieţii. În vremurile 
bune, nimeni nu se aștepta ca un spion să ajungă la bătrâneţe, 
dar acum sunt o mulţime. 

Sara luă o gură de cafea și încercă să formuleze următoarea 
întrebare, dar gândurile i se învârteau în cap. 

Un Stay Put sovietic. Cu încărcături nucleare despre care 
nimeni nu știa unde erau ascunse. 

Sau știau doar unii oameni. 


VP - 315 


Oameni complet nepotriviţi. 


VP - 316 


46. 


Mai mult trăgând după ea beţele de drumeţie decât folosindu- 
le ritmic, nu atrăgea atenţia. Era doar o bătrână care își 
închipuia că o pereche de beţigașe ar putea compensa o 
întreagă viață sedentară. Nimeni nu bănuise până acum că 
bătrâna anonimă care rătăcise în ultimele zile prin cartier era 
soția unchiului Stellan, căutată de toate forțele de poliţie din 
țară. Vecina lor, de nerecunoscut. O străină în propriul cartier. 

Avu revelaţia că întotdeauna fusese așa. Celebritatea lui 
Stellan dăduse, într-un fel, prestigiul străzii. Avusese mare 
influență. Dacă locuiai aici, însemna că locuiești în cartierul lui 
Stellan și al Agnetei. 

Și totuși, s-a simţit mereu ca în vizită, niciodată ca acasă. Ca 
și cum ar fi stat într-un hol imaginar, în așteptarea unei invitaţii 
care nu venise niciodată. 

Se prefăcuse atâţia ani? Nu, fusese Agneta Broman. Dar acum 
era altcineva. 

Fidelă misiunii sale, Agneta avusese grijă să consemneze cu 
atenţie tot ceea ce îl privea pe Geiger. Intrucât era activă cu 
mult înainte ca est-germanii să reușească să-l recruteze ca 
informator pe Geiger, i-a fost ușor să-i identifice sarcinile. 
Agenţia ei fusese îngrijorată, considerându-l pe Geiger drept o 
alegere riscantă. Dar est-germanii fuseseră încântați. Era o 
recrutare prestigioasă, cu influenţă chiar în elita puterii suedeze. 
Însă erau mai interesaţi să fie recunoscuţi ca stat suveran decât 
să învingă marele dușman. 

Agneta era convinsă că familia nu bănuise niciodată adevărul 
despre ea și, prin urmare, avusese posibilitatea să monitorizeze 
tot ceea ce făcea informatorul secret al Germaniei de Est. La 
început, toate informaţiile erau în formă scrisă, contrar tuturor 
instrucțiunilor. Dar așa se întâmplă când lucrezi cu amatori. 
Avantajul Agnetei era că avea o memorie fotografică și putea să 
rețină cu ușurință notițele. După ce Geiger își memora 
informaţiile, notițele erau distruse, din câte observase ea, dar 
între timp ea reușea deja să noteze și să raporteze totul. 


VP - 317 


De aceea știa, printre altele, unde se afla „cutia poștală” a lui 
Geiger, locul public unde îi puteau lăsa mesaje superiorii sau alți 
spioni. Acestea puteau fi linii trasate cu creta pe un perete al 
casei, pietre aranjate într-un anumit mod într-un rond de flori 
sau o piuneză înfiptă într-un trunchi de copac, care, prin diferite 
culori, transmitea mesaje diferite. „Contactează-ţi superiorul”, 
„Totul merge conform planului”, „Ești descoperit” și așa mai 
departe. 

Cutia poștală a lui Geiger se afla pe promenada de pe malul 
apei, la câteva străzi de casă. O luă pe Tâllbergsgrând și se 
îndreptă spre cărarea care trecea prin pădurice. Al cincilea 
trunchi de copac avea o bucată de scoarță decojită. Erau doar 
câţiva centimetri, dar era suficient. 

După trei zile, veni și mesajul. 

Începuse să se îndoiască, chiar dacă știa că o mare parte din 
misiune o reprezentau așteptarea, incertitudinea și planurile 
schimbate în ultima clipă, chiar dacă știa că important pentru un 
agent aflat în misiune era să nu-și piardă concentrarea. Să nu 
uite, să nu ezite, să nu se dea bătut. Să aștepte, să se 
pregătească și apoi să acţioneze rapid ca fulgerul, la momentul 
potrivit. 

Dar după atâţia ani de inactivitate, începuse să aibă îndoieli 
că s-ar mai putea întâmpla ceva acum. Incepuse să se creadă că 
n-o să se întâmple nimic. 

Dar chiar atunci primi mesajul. 

Trebuie să ne întâlnim. 

Abu Rasil. 

Primise în sfârșit undă verde de la oamenii lui de legătură, 
care erau pregătiţi. Și prin urmare voia o întâlnire cu Geiger ca 
să obțină codurile. 

Dar nu o luase în calcul pe Agneta. 

Pe Desiree. 

Când se văzuseră ultima dată? Acum patruzeci de ani? 

Intr-una dintre taberele de antrenament, când erau de 
aceeași parte. 

Astăzi, Agneta era de propria ei parte. 

Acum era momentul. 

Și era pregătită. 

Se împinse în bețe urmând drumul înapoi spre casă și având 
grijă să nu-și trădeze entuziasmul. Descuie cu cheile de rezervă. 


VP - 318 


Puse jos beţele și se simţi pe loc cu douăzeci de ani mai tânără. 
Apoi verifică tot ce se găsea în congelator și în frigider. Nu voia 
să-și neglijeze alimentaţia, mai ales pentru că aceasta ar fi putut 
să fie ultima ei masă. După aceea cobori la subsol și intră în 
încăperea cu centrala. 

— Chiftele de vitei cu smântână și dulceaţă de fructe de 
pădure, e bine? 

El nu-i răspunse, doar se uită fix la ea. Poate că încă îi venea 
greu să creadă că femeia care până nu demult îi slujise cu atâta 
devotament avea, dintr-odată, viaţa lui în mâinile ei. 

li era greu să răspundă în situaţia în care se afla. Dar tot ar fi 
putut să dea din cap. Nu-l împiedicau nici frânghiile, nici călușul. 

— In orice caz, asta îţi pot oferi, spuse Agneta. Pot să-ţi dau și 
vin dacă vrei, dar eu am treabă, așa că mă abţin. 

Agneta nu știa dacă îi înţelegea cuvintele. 

__Se uită la prizonier. Era legat și captiv în propria lui casă. 
Intrebarea era ce avea să facă cu el când venea momentul. 

Un glonţ ar fi rezolvat cel mai simplu problema, dar de fapt el 
nu-i făcuse nimic și nu îi afectase în niciun fel misiunea. 
Dimpotrivă, avusese amabilitatea să îi permită să monitorizeze 
locul de întâlnire. 

Poate că ar trebui să-l abandoneze și să lase norocul și 
întâmplarea să-i decidă soarta? 


VP - 319 


47. 


Încă îi răsunau în cap cuvintele lui Kozlov când intră în 
clădirea masivă a poliţiei de pe Kungsholmen. 

„llegala” Agneta. 

Cetăţean sovietic care locuia în Suedia sub o identitate falsă. 

Nu se putea abţine să nu facă o comparaţie cu propria ei 
viață, când copiii ei erau mai mici. Cum îi mințea în legătură cu 
ceea ce făcea la serviciu ca să nu-i sperie. 

Ca să-i protejeze de lumea murdară cu care se confrunta zi de 
zi. 

Ar fi putut fi considerată și ea o spionă? O ilegală”? Oare 
reușise să se detașeze de adevăratul sine și să joace rolul unei 
alte persoane? 

Nu-i fusese greu să-i mintă pe copii. Ar fi putut la fel de ușor 
să-și trăiască viaţa alături de oameni care habar nu aveau cine 
era ea în realitate? 

Să nu-i fie îngăduit niciodată să le spună copiilor adevăratul 
nume, să nu-i fie permis niciodată să le povestească despre 
copilăria ei, ci doar să reproducă amintiri fictive sau detalii din 
copilăria unei străine? 

Ciudat era că nu-și punea problema asta decât când se 
gândea la copii. Nu i se părea la fel de ciudat să se prefacă faţă 
de soţul ei. Oricum e ceva obișnuit, în mare măsură, mai ales la 
începutul unei relaţii. Problemele apar mai târziu, când nu te 
mai prefaci, când îţi dorești să fii apreciat pentru ceea ce ești. 

Ca multe alte femei, Agneta se adaptase complet intereselor 
și stilului de viaţă ale soţului, dar o făcuse cu scopul clar de a 
obține ceva. Ceva ce-i ceruseră niște bărbaţi malefici. 

Sara deschise dulapul, se schimbă cu alte haine de lucru, și 
mai incomode, și își adună echipamentul. Pistolul, cătușele, 
bastonul, spray-ul paralizant, mănușile, staţia radio portabilă și 
lanterna mică și puternică. Uneori o folosea ca să-i orbească pe 
cumpărătorii de servicii sexuale când îi prindea în flagrant, 
inducându-le o stare de confuzie și împiedicându-i să acţioneze. 
Din ce în ce mai puţini bărbaţi încercau să fugă sau să se opună. 


VP - 320 


— All the animals come out at night.” 

Sara își ridică ochii spre David, care tocmai intrase. 

— Whores, skunk pussies, buggers, queens, fairies, dopers, 
junkies**, continuă el. 

Sara nu credea că Taxi Driver era o sursă adecvată de 
inspirație pentru cineva cu o slujbă ca a lor, dar se bucura 
constatând că David era dispus să uite neînțelegerile dintre ei. 

Când coborâră în parcare, se urcă la volan. li prindea bine să 
conducă, să încerce să se gândească la altceva. 

Porniră spre cea mai rău-famată stradă din ţară. Fără îndoială, 
era zona din Suedia care avea cele mai multe asemănări cu Taxi 
Driver. 

— Nu prea avem parte de action încă, spuse David, iar Sara 
se uită în jur. 

Nu era târziu, iar seara luminoasă de vară dădea rețelei de 
prostituție o altă imagine decât o noapte întunecoasă de 
noiembrie. Dar într-un fel era cu atât mai trist. Prea multă 
mizerie și brutalitate în frumoasa vară suedeză. Suedia despre 
care toți crezuseră în copilărie că este paradisul. 

Nopțile luminoase, fermecate. Vântul cald. Suedezii deveniți 
dintr-odată plini de viaţă și fericiţi. Toate petrecerile și 
festivalurile, toate întâlnirile cu oameni noi, toate terasele. 
Dintr-odată, toată lumea era deschisă, drăguță și frumoasă. 

Chiar și pe această stradă rău-famată se perindau tineri, 
inocente păsări de noapte, care se duceau sau veneau de la 
taverne. Sau poate își propuneau să facă o baie nocturnă în 
canalul din fața Primăriei, în orașul pustiu și liniștit. O simplă 
plimbare prin Stockholm, într-o noapte de vară, este o 
experiență aproape ireală, își spuse Sara. Cu condiţia să nu 
ajungi în această zonă. 

— Nu a fost doar spion, spuse Sara fără niciun avertisment. A 
fost și un infractor sexual. Filma fetiţe pe care le viola. Și i-a 
filmat și pe mulți alţi bărbaţi făcând-o. Ca să-i poată şantaja. 

— La dracu', spuse David. Unchiul Stellan? 

— Bine i-a făcut cine l-a împușcat, spuse Sara. 

David se uită la Sara, neștiind sigur ce să spună. 


15 Toate animalele ies la prădat noaptea (în Ib. engl., în orig; replică din filmul Taxi 
Driver). 
46 Târfe, păsărici, bătăuși, regine, zâne, traficanţi, drogaţi (în lb. engl., în orig; 
continuarea replicii). 

VP - 321 


— Era la fel ca toţi ceilalți bărbaţi pe care îi vedem aici în 
fiecare zi. Dar mult mai rău. Bolnav psihic. Cum ajung unii așa? 

— Nu mă întreba pe mine. 

— În plus, avea două fiice de aceeași vârstă cu fetele pe care 
le viola. 

— Nu am înțeles niciodată cum funcţionează asta. Violul, 
abuzul, umilirea. Şi apoi să te întorci acasă, la familie. 

— Închipuie-ţi cum e să fii copilul lui. 

— Fiicele lui știu? o întrebă David. 

— Da. 

— Păcat că a murit, spuse el. Ar fi fost al naibii de bine să 
putem aresta unul ca el. 

— O celebritate? 

— Un ticălos bătrân care crede că poate scăpa nepedepsit, 
orice ar face. 

Tăcură. Stăteau și le priveau pe cele trei fete care își așteptau 
clienţii. Jessica, Irina, Sahara. Nume fictive, desigur. La lăsarea 
serii, când ieșeau pe stradă, se gândeau oare că s-ar putea să 
nu se mai întoarcă niciodată acasă? Din fericire, în Suedia nu se 
întâmpla foarte frecvent să fie ucisă o prostituată, dar tot se mai 
întâmpla uneori. 

Nu se știa câte au dispărut și nu au fost căutate niciodată. 
Cum era să fii cineva de care nu-i păsa nimănui? 

— Uite că a mușcat cineva momeala, spuse David. 

Sara îi urmări privirea și văzu un bărbat înalt, cu umeri lăţi, cu 
șapcă de baseball, vorbind cu Jessica, fata de culoare. Era vorba 
despre o mică discuţie la rece, înainte să cadă la înțelegere? 
Acesta era un comportament ciudat. Dar Sara era destul de 
sigură. Cumpărătorul de plăceri sexuale avea o atitudine diferită 
la începutul discuţiei. Mai degrabă se interesa care era prețul. 
Unii încercau să negocieze sau să obţină ceva în plus în 
schimbul banilor, dar aceștia erau puţini. 

Clientul cu șapcă de baseball dădea din cap, în timp ce Jessica 
îi răspundea la întrebare. 

— E de vreun folos? întrebă Sara în timp ce urmărea 
negocierea din faţa gurii de metrou. 

— Că stau de vorbă? 

— Ce facem noi. E de vreun folos? Nu se termină niciodată. 
Apar tot timpul cazuri noi. Sunt tot mai multe victime ale 
traficului. 


VP - 322 


— Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă nu am face nimic. 

N-ar fi mare diferenţă, își spuse ea în gând. 

— Showtime, spuse David uitându-se la Jessica și la bărbatul 
de lângă ea, care se îndreptau spre Biserica Sfântului loan. 

David cobori din mașină, se întinse, apoi porni pe urmele celor 
doi, păstrând distanţa. 

Sara deschise ușa, dar înainte să coboare îi sună telefonul. 

Deși ar fi trebuit să se grăbească să-și urmeze colegul, alese 
să rămână pe loc și să răspundă la telefon. Ca și cum ar fi simţit 
că era vorba despre ceva important. 

Era Hall. 

Superiorul lor. 

În toiul nopţii. 

Sara fluieră după David și îi făcu semn să stea pe loc. 

— Nowak. 

— Tom Hall. Eu, ăăă... Mi s-a comunicat că, din proprie 
inițiativă, te-ai implicat într-o anchetă de crimă din Västerort, 
pentru că o cunoștea! pe victimă. 

Afurisita de Lindblad. Îl împingea mereu pe leneșul ăla de Hall 
să facă tot ce dorea ea, chiar dacă el era șeful ei. g 

— N-aș spune chiar că m-am implicat... spuse Sara. In timpul 
meu liber, am avut acces la informații care ar putea fi relevante 
și le-am predat anchetatoarei Anna Torhall, care lucrează la caz 
și care este o veche prietenă și fostă colegă de facultate, de la 
PHS. 

— Dar când ai obţinut informaţii importante despre persoana 
căutată, ai contactat serviciul de securitate german, nu Säk sau 
pe prietena ta care lucrează la anchetă. 

— Eu... începu Sara. 

— Ca și cum n-ar fi fost destul, am fost înștiințat că ai intrat 
prin efracţie într-o casă particulară, că le-ai hărțuit pe fetele lui 
Stellan Broman și le-ai arătat filme șocante, de natură sexuală, 
în care apărea regretatul lor tată. Este adevărat? 

Probabil că Lotta fusese cea care o reclamase. 

— Nu am intrat prin efracţie și cazul e închis. Și nu le-am 
hărțuit pe Lotta și pe Malin. Le-am prezentat informaţii relevante 
pentru anchetă... 

— O anchetă la care nu participi. Este vorba despre niște 
filme pe care le-ai obținut în cel mai obscur mod, posibil ilegal. 
Nu există scuze pentru asta. 


VP - 323 


— Regret dacă mi-au luat-o în nume de rău. Am avut intenţii 
bune. 

— Înțelegi că nu am de ales, nu-i așa? 

Sara nu răspunse. Chiar se întâmpla? 

— Ești suspendată, începând din momentul ăsta. 

— Suntem în misiune. E nevoie de mine aici. Suntem pe 
punctul de a aresta un cumpărător de servicii sexuale. 

— Lasă-l în seama colegilor tăi și pleacă acasă. Imediat. Ești 
suspendată. Și s-ar putea să fii concediată dacă ancheta 
demonstrează că ai comis ceea ce mi s-a raportat. Predă arma 
și legitimaţia. 

— Acum? 

— Nu, oftă Hall. Acum este închis. Mâine-dimineaţă, la prima 
oră. 

— Dar în cazul acesta pot să-mi închei tura. 

— Nu. Te duci acasă. Și dacă refuzi să te supui suspendării, 
vei fi concediată fără nicio investigaţie. Ai priceput? 

Sara încerca să digere ce i se spunea. 

— Ai priceput? repetă Hall. 

— Da. 


VP - 324 


48. 


Le treceau prin faţa ochilor străzile și pieţele luminate și 
oamenii care se plimbau. Mașini, biciclete, dar mai ales pietoni. 
Îmbrăcaţi de vară, îmbrăcaţi de lucru, stresaţi, rătăcind, 
nesiguri. Actorii marelui oraș. 

De fapt, Breuer nu avea niciun motiv să se uite la filmările pe 
care le analiza programul, dar voia totuși să urmărească 
procesul de pe ecran, ca să se asigure că sistemele informatice 
își fac treaba. Poate era o atitudine de modă veche, dar nu-i 
păsa. 

Împreună, computerele din centrul de comandă aflat în rulotă 
puteau căuta prin șase ore de înregistrări ale camerelor de 
supraveghere pe minut. Acasă, în Pullach, ar fi putut lucra de 
zece ori mai rapid. Aici erau nevoiţi să se concentreze asupra 
camerelor aflate în cele mai vizitate locuri publice, în staţiile de 
metrou și în taxiurile orașului. 

Dar până acum nu descoperiseră nimic. 

Breuer nu înțelegea acest popor. Toată lumea avea coduri 
numerice personale care erau înregistrate peste tot - arhive 
care datau de sute de ani și relatau tot ce i se întâmplase 
vreodată fiecărui cetățean, o deschidere care permitea oricui să 
afle orice despre oricine. Cu toate acestea, nu aveau camere de 
supraveghere cu funcţie de recunoaștere a feței. 

Britanicii, care își ridicau coletele doar pe baza codului poștal, 
aveau astfel de camere peste tot. Și datorită posibilităţii de 
recunoaștere facială, au reușit să pună capăt unui lung șir de 
atacuri teroriste. 

China și-a construit întregul aparat de control pe această 
tehnologie. 

Dar această ţară post-socialistă orwelliană care, după părerea 
lui Breuer, se situa undeva între Marea Britanie și China, refuza 
s-o facă. 

Prin urmare, computerele nu au găsit niciun chip care să 
corespundă vreuneia dintre variantele pe care le identificase ea 
de-a lungul anilor. Existau patru bărbaţi care ar fi putut fi Rasil. 
Dar până și asta era o presupunere incertă, deoarece nu 


VP - 325 


dispuneau nici măcar de o singură fotografie de care să fie 
siguri că îl înfățișează pe terorist. Și toţi cei care pretinseseră că 
l-au cunoscut erau morţi. Era ca și cum ar fi urmărit o nălucă, 
după cum spunea Strauss. 

Dacă ar fi pus mâna pe Agneta Broman, le-ar fi putut 
deschide calea spre Abu Rasil. Dar nici pe ea nu puteau s-o 
găsească. 

— N-am obţinut niciun rezultat de la aeroporturi, gări sau 
porturi de feriboturi. Niciunul dintre informatorii noștri nu are 
idee unde este Abu Rasil sau unde ar putea fi locul de întâlnire. 

Breuer simţi îndoiala din vocea lui Strauss. 

— Dar zic că Rasil este aici? 

— Da, răspunse Strauss. Dar nu cumva își fac doar iluzii? Au 
construit un mit despre Abu Rasil cel evaziv, iar mitul s-a 
amplificat de-a lungul anilor în care a stat ascuns, așa că acum 
ar trebui neapărat să se întâmple ceva impresionant care să 
justifice lunga așteptare. Cum așteaptă creștinii a Doua Venire a 
lui lisus. 

— Uiţi de Hattenbach, spuse Breuer. 

— Dar poate asta a fost tot ce mai aveau? Poate că mai 
rămăsese o singură încărcătură de explozibil? 

— In Occident, da. Dar nu știm nimic despre partea de est. 
Știm doar că aveau, cândva, niște bombe uriașe. Și nu există 
nicio dovadă că ar fi dispărut. Întrebarea este cine le poate 
declanșa și cine este, de fapt, dispus să facă așa ceva. Explozia 
din Hattenbach a fost probabil doar o mostră, ca să arate că se 
poate. De aceea au ales o încărcătură mai mică. Pentru cele 
mari, vor să fie plătiți. 

Strauss părea îngrijorat. Deși contribuise de mai multe ori la 
prevenirea atacurilor teroriste și fusese implicat în capturarea 
unor potenţiali teroriști, acum era vorba despre altă scară. Ar fi 
putut fi vorba de sute de mii de morți, poate chiar milioane. 

— E ușor de dedus, spuse Breuer. După toate atacurile 
teroriste care au avut loc în Europa în ultimele decenii, ar trebui 
să știi că există un numar mare de oameni dispuși să detoneze 
bombele. 

— Dar cum să oprești o nălucă? întrebă Strauss. 

— Nu uita că aproape am reușit de câteva ori, spuse Breuer. 
Știu cum gândește, cum lucrează. Se află aici, în tară. Întâlnirea 


VP - 326 


va avea loc în această seară sau cel mai târziu mâine-seară. 
Crede-mă. 
Dar Strauss nu știa ce să mai creadă. 


VP - 327 


49. 


Suspendată. 

Pe Sara, nu sancţiunea în sine o neliniștea. Nu căutase 
niciodată să avanseze și nu o interesa ce credeau șefii despre 
ea. Dar se gândea că este o prostie să elimini un ofițer de poliţie 
cu experienţă în munca pe teren doar pentru că Lotta avea chef 
de scandal. Și, mai presus de toate, o enerva că i se interzisese 
să se mai implice în anchetă. Exact ca în copilărie. Brusc, nu i se 
mai permitea să participe. 

Se dovedise că anchetarea crimei avea o mulţime de puncte 
comune cu viaţa și copilăria ei, dar era vorba de fapt despre 
viaţa tuturor suedezilor. Intregul popor crescuse cu unchiul 
Stellan ca figură unificatoare, ca unică forță pozitivă 
incontestabilă din ţară. Politicienii minţeau, iar campionii sportivi 
puteau dezamăgi uneori, dar în unchiul Stellan puteau avea 
întotdeauna încredere. 

Sara îi trimise Annei un mesaj: „Am fost suspendată. Ţine-mă 
la curent cu ce se mai întâmplă”. Și primi drept răspuns un 
emoji cu degetul mare ridicat. 

Era sigură că Anna nu le spusese niciun cuvânt lui Hall sau lui 
Lindblad despre felul în care se implicase ea în anchetă. Nici 
măcar lui Bielke. Pe cât de furioasă era Sara pe Hall, Lindblad și 
Lotta Broman, pe atât era de fericită pentru prietena ei. 

Fără să vrea, acum era complet liberă. Le spusese copiilor că 
este acasă și că vrea să-i vadă, dar până acum nu răspunsese 
niciunul dintre ei. 

Cât aștepta, rezumă situaţia. Geiger era mort, Kellner era 
mort, Ober era mort. Ce s-ar mai putea întâmpla în continuare? 

Ce făcea Abu Rasil? 

Exista măcar? 

Ce făcea Agneta? 

Nu, se gândi Sara, mai târziu. Nu putea să se frământe toată 
seara cu gândul la familia Broman. Deja îi mâncaseră prea mult 
timp din viață. 

Unde erau copiii? 


VP - 328 


În cele din urmă, Sara le scrise și Ebbei, și lui Olle: „Vino 
acasă! Acum!” Și primi un mesaj ironic și un smiley furios ca 
răspuns. ` 

Nu aveau deloc nevoie de ea. li făcea plăcere să stea 
degeaba și să nu facă nimic. Dacă serile de vară nu ar fi fost 
atât de luminoase, s-ar fi putut bucura de amurg. Ar fi lăsat 
întunericul să cuprindă încet tot apartamentul, fără să aprindă 
nicio lumină. S-ar fi lăsat dominată de natură. Să se bucure de 
amurg era încă unul dintre cele mai liniștitoare obiceiuri, își zise 
Sara. Dar acum trebuia să se mulțumească și cu o seară 
luminoasă. 

Gândurile îi zburau care încotro. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă Jane n-ar fi salvat-o de Stellan? Dacă 
Sara i-ar fi căzut și ea victimă? Sigur n-ar mai fi devenit ofiţer de 
poliţie. Mai degrabă ar fi fost ca una dintre fetele pe care 
încerca acum, împreună cu colegii ei, să le ajute. 

Sau ar fi reușit să reprime amintirea? Mișcarea zmetoo a 
arătat câte femei purtau cu ele povestea unor abuzuri pe care 
nu le dezvăluiseră niciodată. Sara însăși ar fi putut depune 
mărturie despre discriminarea sexuală, despre comentariile 
urâte din adolescenţă și despre partenerii ei de joacă 
manipulatori din copilărie. Dar fusese scutită de un abuz 
propriu-zis. Nu înţelesese până acum că, dacă nu ar fi salvat-o 
mama ei, ar fi fost la un pas de asta. 

De unde venea furia ei împotriva tuturor cumpărătorilor de 
servicii sexuale pe care îi întâlnea în timpul serviciului? 

Poate că era doar o reacţie complet normală și sănătoasă 
împotriva traficului de carne vie, împotriva abuzurilor asupra 
altor persoane, soldate deseori cu violenţă. Era o reacţie 
împotriva dispreţului față de alte ființe umane, un fenomen tot 
mai evident pentru Sara și pentru colegii ei. De-a lungul anilor, 
furia se acumulase. 

Cu mult timp în urmă, încercase să aibă o anumită 
compasiune. Pe atunci, încă mai credea în mitul că cei singuri și 
nedoriți de nimeni cumpărau plăceri sexuale pentru că n-ar fi 
putut niciodată să le obţină în alt mod. Înainte de a deveni 
poliţist, considera că, în principiu, cumpărarea serviciilor sexuale 
era mai degrabă un acord voluntar între doi adulți. Dar niciuna 
dintre aceste scuze nu era justificată. Aflase chiar din primele 
zile de muncă. 


VP - 329 


Voia să se gândească la altceva. Luă de pe măsuţa de cafea 
romanul pe care îl citea și își dădu seama că nu se mai atinsese 
de el de câteva luni. Dar pentru a relua lectura trebuia să 
aprindă lumina și simțea că n-are chef. Iși zise și că i-ar fi greu 
să evadeze într-o lume fictivă, când lumea reală era atât de 
agitată. Știa că Annei îi plăcea să se refugieze în romane, doar 
pentru a uita de viața de zi cu zi și de grijile ei, dar pentru Sara 
lucrurile nu funcționau așa. Avea nevoie de o minte limpede ca 
să se poată transpune în ficţiune. Se mulţumi doar să pipăie 
cartea. Să-i simtă coperţile tari și lucioase și multele pagini 
subțiri. Își trecu buricele degetelor peste text și avu impresia că 
simte în relief literele tipărite, dar asta era doar în imaginaţia ei. 
Duse cartea la nas și o mirosi. Se spune că, în absenţa unui 
simţ, celelalte se ascut, iar ea își simțea acum și degetele, și 
nasul mai sensibile decât de obicei. Poate că era doar o 
chestiune de atenţie. 

Sara își zise că i-ar plăcea să cânte muzică clasică, pe 
întuneric. Îşi luă vechea vioară și puse arcușul pe corzi, dar nu 
putu să-și miște mâna. 

| se părea că nu va mai putea niciodată să cânte la ea. 

De ce? Pentru că o primise de la Stellan? Sau pentru că 
ultimele zile îi uciseseră și cele din urmă fărâme de bucurie și de 
creativitate care îi mai rămăseseră? li venea s-o spargă. Asta nu 
ar rezolva nimic, se gândi ea. Dar își dădu seama că nici mai rău 
nu putea să fie. Dacă nu din alte motive, măcar ca să facă o 
faptă bună. Ca să șteargă de pe fața pământului unul dintre 
obiectele care aminteau de Stellan Broman. Apucă gâtul viorii, o 
ridică și o izbi de măsuţa de cafea până se făcu ţăndări. 

Acum, scorul era 1-1 între instrumentul lui Martin și al ei. Mai 
lovi vioara de masă de vreo șase ori, astfel încât să nu mai 
poată fi reparată niciodată. Apoi se întinse pe podea, cu gâtul 
rezemat de marginea masuţei de cafea. Avea o așchie din 
vioară sub ea, dar nu reușea să se miște. Lasă să mă doară, își 
zise. Abia așa simt că trăiesc. După o jumătate de oră, ajunseră 
și copiii. Se întrebau de ce este întuneric în toată casa, iar Olle 
se așeză pe canapea și deschise televizorul. Sara îl stinse. Ebba 
veni cu o sacoşă de plastic de la un chioșc și scoase din ea o 
pungă de chipsuri cu aromă de barbeque și o sticlă mare de 
cola. E mahmură, constată Sara, propunându-și să fie 
îngăduitoare cu ea. 


VP - 330 


— Ce s-a întâmplat? spuse Olle. De ce ne-ai chemat acasă? 

— Ca să stăm împreună. In curând, Ebba pleacă de acasă și 
atunci n-o să mai fim împreună așa de des. 

— Minunat. Îmi rămâne mie camera ei, atunci? Tu o să fii 
oricum în garsoniera ta din Tumba, spuse Olle, rânjind la sora 
sa. 

— Nu e nimic în neregulă cu Tumba, spuse Sara, încercând să 
aibă o atitudine corectă din punct de vedere politic. 

Doamne, ce rău e să ai copii crescuţi în buricul târgului! Poate 
că ar fi trebuit să-i ducă mai des la Jane, în suburbie. Acum erau 
amândoi la o vârstă în care admonestările ei aveau mai degrabă 
un efect invers. 

— O să primesc cadou un apartament în Söder. Așa mi-a 
promis tata. 

— Oare? _ 

— Am fost deja și l-am văzut. In zona Mosebacke. 

La naiba, Martin. Un apartament... 

— Și atunci eu ce primesc? întrebă Olle. 

— Poţi să primești un telefon nou, spuse Ebba, rânjind și ea la 
Olle. 

Și se bucură că vorbele ei își făceau efectul. Fraţii știu ce 
puncte slabe are celălalt, se gândi Sara. Ea nu avusese fraţi, le 
avusese doar pe Lotta și pe Malin, cu care nu ar fi îndrăznit 
niciodată să fie rea, de teamă să nu o excludă. Posibilitatea de a 
fi rău unul cu celălalt le dădea o oarecare siguranţă, pentru că 
știau că oricum se vor avea întotdeauna unul pe altul. 

— Dacă ea primește un apartament, vreau și eu unul! zise 
Olle, uitându-se la maică-sa. 

— Un apartament nu se ia bătând din palme, îi răspunse Sara. 

— De ce nu? spuse Ebba. Tata mi-a promis. Trebuie să am și 
eu unde să trăiesc. 

— Dar costă câteva milioane. Nu se obțin atât de ușor. 

— De ce nu? Avem bani. Este ca și cum o familie săracă i-ar 
oferi fiicei lor un cort de o sută de coroane. 

— Ce vorbeşti? 

— Păstrând proportiile. Trei milioane nu sunt prea mult pentru 
tata. 

— Şase milioane, pentru că primesc și eu unul, spuse Olle. 

— Ce-i cu voi? Cum v-am educat noi? 


VP - 331 


— În niciun fel, răspunse Ebba, băgând în gură o mână de 
chipsuri. 

Cuvintele ei o tulburară pe Sara. 

— Regret că am lucrat atâtea seri și nopţi, dar n-am putea 
încerca să recuperăm acum? Pot lucra mai puţin. În curând, o să 
fiți adulţi și atunci o să fie prea târziu. 

— Și ce-ai vrea să facem? Să mergem la Junibacken”? 

— Să mâncăm în oraș? încercă Sara. 

Deși erau copiii ei, nu mai erau copii, iar mersul la restaurant 
părea o activitate de oameni mari. 

— Nici vorbă, spuse Olle. N-ai să vezi așa ceva. 

Sara oftă. Dar nu putu să-l contrazică. 

— N-am putea să stăm doar de vorbă? Știu că am lipsit mult 
timp de acasă, dar îți amintești cât de mândru erai, când erai 
mic, că mama ta e polițistă? Nu mai ești mândru? îl întrebă 
Sara. 

— Dar cât de plăcut crezi că este să afli că mama ta lucrează 
pe Malmskillnadsgatan? spuse Olle. 

— Ce? Cine spune așa ceva? La școală? 

— Da. 

— Încearcă să fie amuzanţi, spuse Ebba obosită. Știu că ești 
ofițer de poliție, dar că lucrezi pe Malmskilinadsgatan. Ca 
târfele. 

— Nu le zice târfe! E un cuvânt urât. Și spune-le idioţilor tăi de 
la școală că fac o treabă al naibii de importantă, încerc să ajut 
niște fete de care nu-i pasă nimănui. Sunt victimele unor lucruri 
cumplite. 

— Da, da... 

— Există probabil alţii care le pot ajuta, spuse Olle. Cineva 
care nu are copii. 

— Da. Dar acum încerc și să-l găsesc pe cel care l-a ucis pe 
unchiul Stellan. 

— De ce? Nu era decât un ticălos. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Bunica. Nu dădea doi bani pe ea, pentru că era o simplă 
menajeră. 

— Ţi-a spus ea așa ceva? 

— Da. 

— Dar au avut grijă de ea. 


+7 Parc de distracţii pentru copii în Stockholm. 
VP - 332 


— În ce fel au avut grijă? 

— Mama a fugit din Polonia și a venit aici. Dar v-am mai spus 
asta, nu vă amintiţi? 

— Ai încercat să ne spui de multe ori, dar întotdeauna aveai 
ceva mai important de făcut. De ce a fugit? 

— Acolo era dictatură. Și ea nu-și dorea să locuiască acolo. 
Rămăsese însărcinată cu mine, iar tatăl meu n-a mai vrut să știe 
de ea. Familia ei a renegat-o, iar comuniștii o considerau 
imorală. Nu avea de ales, trebuia să facă un avort, ceea ce ar fi 
însemnat să meargă la închisoare, așa că a fugit. Și când a ajuns 
aici, nu avea bani și nu cunoștea pe nimeni. Stellan și Agneta 
aveau nevoie de o menajeră și au dat un anunț, pe care l-a 
văzut cineva de la serviciul social care dorea s-o ajute pe mama. 

— Aha, spuse Olle,  băgându-și mâna în buzunarul 
hanoracului. 

— Lasă telefonul, spuse Sara, iar Olle își băgă telefonul înapoi 
în buzunar. 

Era clar că un copil de doisprezece ani nu putea fi interesat cu 
adevărat de povestea asta. 

— Imi pare rău că n-am vorbit niciodată despre asta, dar ar 
trebui să fiţi conștienți că o duceți foarte bine: aveţi o familie 
care vă oferă siguranţă, o casă extraordinară, nu trebuie să vă 
faceţi griji pentru bani. Dar bunica voastră a fugit de o dictatură, 
fără un bănuţ în buzunar. Şi făcea curățenie de dimineaţa până 
seara, pentru a se întreţine pe ea și pe fiica sa. Pentru că dorea 
să ajung mai bine decât ea. 

— Nu vrei să ajungem și noi mai bine? 

— Ba da. 

— Atunci, să-mi dea tata apartamentul. 

Punct ochit, punct lovit. 

— Nu este același lucru. 

— Ba este. 

— Ţi-a fost rușine vreodată? întrebă Olle. 

— Pentru ce? 

— Pentru că bunica era menajeră. 

— Absolut deloc. 

Cleaning woman. 

Deodată, Sarei îi veni în minte o replică dintr-un film vechi. De 
ce? 

Cleaning woman! Cleaning woman! 


VP - 333 


În memorie, i se derulă o imagine în care Sara, Malin și Lotta 
țipau Cleaning woman! apoi aruncau gunoi tocmai în locul în 
care Jane abia curățase. Și după ce îl strângea, se duceau și 
aruncau în altă parte, unde abia făcuse curat. Și strigau la Jane: 
Cleaning woman! Cleaning woman! lar mama ei venea și curăța 
iar. Și râdeau toate. 

De-atunci, Sara nu se mai gândise niciodată la asta. Nici 
măcar o singură dată. Işi reprimase profund amintirea. Și, din 
câte își aducea aminte, nici Jane nu adusese niciodată vorba. Nu 
îi reproșase niciodată fiicei sale. Ar fi putut s-o certe, să-i 
interzică să se mai joace cu surorile. Da, ar fi trebuit s-o certe și 
să-i interzică să se mai joace cu ele. De ce nu-i spusese nimic? 
Credea că Sara o va pâri la Stellan și la Agneta? Cumva, mama 
începuse să-și considere propria fiică parte din familia 
stăpânilor? Sincer vorbind, cam așa se purta. Și își dădu seama 
că mai era ceva neobișnuit la Jane. Despre ce să fi fost vorba? 
Ceva care nu se potrivea. Jane și copilăria... Asta e. Sara se uită 
la cei doi copii ai ei. Ebba căsca, iar Olle era absorbit de un joc 
de pe telefon. 

— Ascultaţi, nu trebuie să staţi acum cu mine. O să lucrez mai 
puţin vara asta și o să putem petrece mai mult timp împreună. 

Ușuraţi, copiii se retraseră, fiecare în camera lui. Sara se uită 
după ei și apoi prin sufragerie. Căsuţa în care locuiseră ea și 
Jane, în curtea familiei Broman, ar fi încăput de câteva ori în 
cameră. Copiii ei chiar aveau o viaţă mult mai bună decât 
avusese ea. La fel cum mama Sarei îi oferise fiicei sale o viaţă 
mult mai bună decât a ei. Luă telefonul, căută în lista apelurilor 
recente și apăsă pe reapelare. 

— Da?! răspunse Jane pe un ton ușor iritat, ca și cum telefonul 
Sarei ar fi deranjat-o. 

Obiceiurile mamei sale în ceea ce privea folosirea telefonului 
erau speciale. 

— Cum era? întrebă Sara. 

— Cine? 

— Stellan. Cum era? 

— La ce te referi? 

— Cum se purta cu tine? Olle spune că le-ai povestit că era 
rău cu tine. 

— Nu chiar atât de rău... 

— Era sau nu? 


VP - 334 


— Avea multe pe cap. Nu mai avea energie să fie amabil și cu 
menajera. 

— Dar cum rămâne cu toată vorbăria lui despre solidaritatea 
cu clasa muncitoare? 

— N-am auzit niciodată așa ceva. Cred că nu voia să mă 
deranjeze când făceam curăţenie, spălam și găteam. 

— Atunci, poate Agneta? 

— Da, ce aș putea să spun? Nu-i era ușor să fie căsătorită cu 
cineva de felul acesta. 

— S-a purtat urât cu tine? 

— Nu era prea... caldă. Cam distantă. Uneori, mi se părea că 
mă obligă să fac curăţenie seara doar ca să nu pot sta cu tine. 
Nu știu de ce. Avea două fiice ale ei, așa că nu avea motive să 
fie invidioasă. 

— De ce ai rămas? 

— Erai foarte atașată de fete. 

— Ai făcut-o de dragul meu? 

— Da. Și îţi amintești cât de furioasă ai fost când ne-am 
mutat. 

— Dar atunci nu știam cum se purtau ei cu tine sau ce le 
făcuse Stellan fetițelor. Dar tu știai. 

— Nu știam. Bânuiam. Și nu voiam să-ţi murdăresc copilăria 
cu astfel de idei, voiam să te feresc chiar și să afli despre așa 
ceva. 

Sara își dădu seama că, încercând să-și protejeze copiii de 
ceea ce vedea ea la serviciu, semăna cu mama ei mai mult 
decât ar fi vrut să recunoască. 

— Am fost foarte supărată pe tine, atâţia ani... m-am 
comportat copilărește. Ai făcut foarte multe pentru mine și îți 
voi fi mereu recunoscătoare pentru asta, dar este îngrozitor că 
porcul ăla a murit înainte să iasă adevărul la iveală. Ar fi trebuit 
să-mi spui adevărul când m-am făcut mare. 

— Da, da, am greșit. Nu mi-a fost ușor. 

— Nu vreau să te fac să ai mustrări de conștiință. Și înţeleg că 
îți vine greu să vorbești. Dar trebuie să te întreb ceva. Ceva de 
care mi-e rușine. 

— Nu trebuie să-ţi fie rușine. 

— Încerc. Îţi amintești cum aruncau Malin și Lotta murdărie 
chiar unde terminaseși de făcut curăţenie? Și eu le imitam. 


VP - 335 


— Se făcea mereu dezordine imediat, cu doi copii în casă. Și 
cu tine, trei. 

— Dar noi o făceam intenţionat. Imediat ce terminai curăţenia 
într-o cameră, noi intram și făceam dezordine. Și după aia 
strigam după tine: Cleaning woman. Îţi amintești asta? 

— Nu. 

— Oricum, vreau să-mi cer scuze. Ne purtam execrabil. 

— Mă bucuram doar că aveai ocazia să te joci așa de frumos 
cu fetele. 

— Deci îţi aduci aminte? 

— Nu știu. Acum nu mai contează. 

— Mamă... 

— Voi ce mai faceţi? 

Nu era ușor să vorbești cu Jane despre sentimente. _ 

— Suntem bine. Dar lasă asta, m-am gândit la ceva. In casa 
familiei Broman am văzut o mulțime de filmări cu ei. Nu numai 
filmele dezgustătoare cu abuzuri, ci și pe cele din călătorii, de la 
petreceri și din viaţa de zi cu zi a familiei. Și albume de 
fotografii. Am văzut și unul cu tine când abia ajunseseși la 
familia Broman, dar anul nu corespundea. Sigur erai însărcinată 
când ai fugit din Polonia? 

— Da. Cu un om rău. Alături de care nu mi-aş fi dorit să crești. 

— Dar albumul era din 1972. Și eu m-am născut în 1975. 

— E o greșeală. 

— Nu, nu cred. Se vedea regele bătrân într-un ziar. Și el a 
murit în 1973, am verificat. Ai venit aici în 1972? 

La celălalt capăt se așternu tăcerea. 

— Mamă? 

Niciun răspuns. Când Sara duse telefonul la ureche, o auzi pe 
mama ei plângând. 

— Mamă, spuse ea încet. Ce este? 

Jane suspină, apoi șopti: 

— Îmi pare rău... 

— Pentru ce? 

Niciun răspuns. 

— Ce contează în ce an ai venit aici? Mai important este că nu 
erai însărcinată când ai fugit... 

Sara tăcu. 

— ...S-a întâmplat în Suedia... 


VP - 336 


Revelația o izbi ca un tren de marfă care lovește în plin o 
rulotă. Daună totală. Nimic nu mai putea fi reparat. Jane 
rămăsese însărcinată în Suedia. Dacă venise în 1972, avea doar 
șaisprezece ani. Exact pe gustul lui Stellan. 

— Mamă... 

— Ce era să fac? Mi-a fost frică să nu mă trimită înapoi. 

— Aveai doar șaisprezece ani. 

— A renunţat după ce am rămas însărcinată. Spui că te-am 
salvat, dar tu m-ai salvat prima, Sara. Când ai apărut tu, a 
încetat. 

— Dar atunci Stellan e tatăl meu... 

Ca printr-o ceață deasă și apăsătoare, Sara o auzi pe Jane 
plângând la telefon. g 

— Imi pare rău, spuse ea încet. Imi pare rău. 

Dar Sara nu înțelese. 

Îmi pare rău. 

Pentru că aflase despre tatăl ei. 

Mai degrabă, pentru că aflase că acela era tatăl ei. 


VP - 337 


50. 


Viața - viața reală - a început, pentru ea, în ziua în care 
mama ei i-a povestit despre tatăl ei. 

Ce se întâmplase cu el și cine fusese de vină. 

Partidul și oficialii săi. 

În numele revoluţiei internaţionale. 

Într-o dimineaţă, la 4 și jumătate, au bătut la ușă, l-au anunţat 
că este arestat și l-au ridicat. 

Mult mai târziu, mama ei aflase că a petrecut trei săptămâni 
într-o celulă înghețată. Înfometat permanent, fără nicio pătură 
cu care să se încălzească și fără nicio saltea pe care să doarmă. 
După aceea avusese loc un proces care a durat douăzeci de 
minute și care a constat în principal din citirea listei de acuzații. 

Fusese condamnat pentru opoziţie faţă de statul sovietic, în 
temeiul articolului 58 din Codul Penal al Republicii Sovietice 
Federative Socialiste Ruse. Apoi fusese dus la locul de execuţie. 
Cadavrul a fost aruncat într-o groapă comună, împreună cu alții 
uciși în urma epurării. 

Una dintre multele epurări. 

Tatăl ei fusese întotdeauna loial revoluţiei. Dedicat. Pleda 
pentru necesitatea ei și pentru efectul benefic asupra ţării. 
Problema a intervenit când a început să discute despre 
metodele de producţie și proprietatea colectivă. Nu făcuse 
opoziție, doar pusese întrebări. Din motive idilice, pur țărănești. 
Dar llia Petrovski, care avea un dinte împotriva lui Viktor 
Andreiev, nu a ezitat să-l raporteze. 

Toate acestea le-a aflat Lidia. 

llia Petrovski îi povestise mamei ei despre proces cu o 
încântare prost mascată, iar ea îi povestise la rândul ei Lidiei. 

lar mama nu a omis niciun detaliu. 

Voia ca fiica ei să știe exact ce se întâmplase. Cine au fost 
vinovăţii. Îi povestise chiar și că Ilia Petrovski îi oferise patul lui, 
fapt pentru care și-a pierdut un ochi. 

Agneta își aminti că o întrebase pe mama ei ce putea face ca 
să-i pedepsească pe oamenii care îi uciseseră tatăl. 


VP - 338 


„Să devii și tu unul dintre ei”, îi răspunsese maică-sa. Lidia 
crezuse că a înţeles greșit, dar maică-sa repetase. lar ea o 
privise în ochi și încuviințase. 

„Să devii și tu unul dintre ei. Fă-i să aibă încredere în tine. Află 
tot ce poţi. Lasă să treacă anii. Câștigă-le încrederea. 
Avansează. Și, într-un moment crucial, răzbună-te. Lovește cât 
poți de tare întregul sistem. Dar o fetiţă nu poate să facă nimic. 
Trebuie să te antrenezi. Trebuie să te călești. Întâi, trebuie să 
devii cea mai bună. Atrage-le atenţia. Nu te odihni niciodată. 
Laudă partidul mai presus de orice. Proclamă-i măreţia în fiecare 
clipă a vieţii tale. Vorbește cu ochi strălucitori despre tovarășul 
Hrușciov, despre regimul sovietic, despre  recunoștinţa 
pionierilor faţă de clasa muncitoare și față de dictatura 
proletariatului. Laudă-i pe eroii Marelui Război Patriotic. 
Memorează numele tuturor generalilor căzuţi în luptă. Omite 
numele celor care au fost dezonorați și aduși în faţa justiţiei sub 
marele conducător Stalin. Asigură-te că, odată ce partidul își 
schimbă opiniile, ţi le schimbi și tu. Raportează-i pe tovarășii 
care nu dau tot ce pot sau care se îndoiesc de superioritatea 
regimului sovietic. Identifică-i pe prietenii tăi care cochetează cu 
propaganda contrarevoluţionară și supraveghează-i 
îndeaproape. Ai nevoie de dușmani, nu de prieteni, ca să 
dovedești că tu ești de încredere. lar ei nu trebuie să vadă 
niciodată dincolo de aparențele pe care le afișezi. Trebuie să 
crezi tu însăţi în asta. Ascunde adevărul în cel mai îndepărtat 
colț al fiinţei tale, pe care îl poţi închide definitiv. Nu în inima ta, 
pentru că o inimă poate oricând să te trădeze. Ascunde-l în 
străfundul creierului, în spatele secretelor de care te rușinezi cel 
mai mult și pe care nu le-ai spune nimănui, niciodată. În spatele 
oricărei rușini și vinovăţii pe care le porţi, a tot ceea ce n-ai 
spune nimănui, nici moartă. Să fie ca un sâmbure mic și dur de 
adevăr”. 

Așa că Agneta, sau Lidia, și-a dedicat viața zdrobirii 
sistemului, devenind întâi membru de încredere al acestuia. A 
devenit Desiree. Și-a jucat rolul atât de bine, încât i s-au 
încredințat sarcinile cele mai secrete și importante ale Uniunii 
Sovietice. Şi le-a îndeplinit cât a putut de bine, în așteptarea 
ocaziei potrivite. 

Viitoarea Agneta Oman fusese instruită să răspândească 
teroare, să se prefacă, să înșele, să facă planuri, să depisteze și 


VP - 339 


să atace cele mai slabe puncte. Aceste cunoștințe le dobândise 
în speranța că, într-o bună zi, va putea să răzbune moartea 
tatălui ei. 

Și fusese o elevă foarte bună. 


VP - 340 


51. 


Apartamentul era întunecat și cufundat într-o linişte 
apăsătoare. 

Sara stătea complet nemişcată de câteva ore. 

Adevărul o zdruncinase din temelii. Schimbase totul. Acum 
era o cu totul altă persoană. 

De ce se apucase să sape? 

De ce voia întotdeauna să afle adevărul? 

Și acum, ce-ar fi trebuit să facă? 

Cine era ea? 

Stellan Broman era tatăl ei. 

Violatorul Stellan Broman. 

Bucuria ei de a le dovedi Lottei și lui Malin că tatăl lor iubit și 
admirat fusese în realitate o bestie și un trădător se întorsese 
împotriva ei. Toate trei împărtășeau aceeași grea moștenire. 

Ştia că n-avea ce face, dar nu se putea abţine să nu se simtă 
vinovată. De ce? 

Pentru că scăpaseră nepedepsiţi atât de mulţi exploatatori 
sexuali? Toţi acei oameni de afaceri, politicieni, producători de 
film, vedete de televiziune, regizori și artiști - toţi cei care, ani la 
rând, violaseră atâtea fete și nu păţiseră nimic. Pentru că toate 
fetele dăduseră vina pe ele? 

Pentru că știau că nimeni nu-l va asculta pe cel mai slab? 

Jane se temuse să nu fie trimisă acasă, în Polonia comunistă. 
O extrădare acolo ar fi însemnat pentru ea închisoarea și 
despărțirea de fiica ei. Rămânând cu bărbatul care o violase, a 
reușit să-și păstreze copilul. A trebuit doar să inventeze un alt 
tată. 

Dar cum reușise Janina Nowak să poarte povara asta atâţia 
ani? Tăcuse și răbdase când Sara își strigase în gura mare furia 
din cauza mutării. Nu rostise niciun cuvânt. 

Sara se simţea bine la adăpostul întunericului din încăpere. În 
acest moment, nu-și dorea să fie văzută, ca și cum nici n-ar fi 
existat. Nu mai știa încotro s-o apuce, pur și simplu nu suporta 
noua realitate. Înțelesese pe deplin cât de egoistă a fost ani de 
zile, cât de nerecunoscătoare. Simţi o durere în suflet pentru 


VP - 341 


maică-sa, faţă de care se purtase atât de urât. Sara nu știa, dar 
nici nu se întrebase niciodată dacă exista vreo cauză pentru 
atitudinea dură a mamei sale. Dumnezeule, era un miracol că 
nu s-a pierdut, că viaţa ei nu a fost distrusă. Sara simţea că 
singurul motiv pentru care Jane nu-și permisese să decadă, 
singurul motiv pentru care rămăsese lucidă și muncise a fost 
nevoia de a-și proteja fiica. 

Dacă Sara considera că făcea eforturi pentru copiii ei, nici nu 
se compara cu ceea ce făcuse mama ei pentru ea. 

Și nu se plânsese niciodată de nimic. Nici când Sara le ţinea 
hangul Lottei și lui Malin și o chinuiau pe mama ei, nici când 
Sara își îndrepta asupra ei furia pentru că nu o duceau la fel de 
bine ca familia Broman, nici când Sara o ura pentru că se 
mutaseră din Bromma. 

Nu spusese niciun cuvânt despre cât de nerecunoscătoare era 
fiica ei, despre toate lucrurile prin care trecuse ea sau despre 
pericolul de la care o salvase pe Sara. 

Nu-i spusese niciodată că Stellan aproape că o violase. 

Pe propria lui fiică. 

Probabil că știa că e fata lui. Doar că nu-i păsa. 

Nu când avea de gând s-o atragă în șopronul din grădină. 

Până atunci, probabil că o privise cu oarecare duioșie. Dar 
într-o bună zi încetase s-o mai vadă ca pe un copil. Poate că nu 
o privise niciodată ca pe copilul lui. Ci mai degrabă ca pe o 
amintire enervantă a abuzului comis. 

Sara își dădu seama că ea însăși ar fi putut reprezenta o 
probă. Era posibilă stabilirea paternităţii și, având în vedere 
vârsta fragedă și poziția vulnerabilă a mamei ei în momentul în 
care născuse, era vorba despre o infracţiune. Jane spusese că 
Stellan încetase după ce rămăsese însărcinată. Deci probabil că 
fusese mult timp supusă abuzurilor. 

Toate bestiile astea primitive, care le vedeau pe tinere ca pe 
niște simple obiecte de consum. Masculi alfa autoproclamaţi, 
conduși doar de impulsurile lor sexuale. Ascunși în spatele unei 
spoieli de civilizație și succes. Pentru câteva minute de plăcere, 
distrugeau toată viaţa unei tinere. Considerau că e dreptul lor. 
Erau total lipsiţi de empatie. 

Moștenise Sara ceva din toate astea? 


VP - 342 


Refuzul de a accepta orice compromis, dorința ei puternică de 
a câștiga, convingerea că făcea întotdeauna ce trebuie. | se 
trăgeau de la Stellan? 

Işi dădu seama că iar încerca să se învinovățească. 

Exista un singur vinovat și acela era Stellan. 

Cum e posibil ca unui om să-i pese atât de puțin de ceilalţi, de 
cei apropiaţi? Cine era Sara acum? Tot ce crezuse despre viaţa 
ei era fals. 

Plânse, pentru prima dată după mulţi ani. 

Stătea în întuneric și lăsa lacrimile să-i scalde obrajii. 

O durere necunoscută, care zăcuse îngropată adânc în ea, 
ieșea încet-încet la iveală. 

Îi sună telefonul. 

In starea ei, îi trecu imediat prin cap că li se întâmplase ceva 
copiilor, dar își dădu seama că erau acasă și că probabil 
dormeau. Apoi se îngrijoră pentru Martin. Lucra și de multe ori 
era înconjurat de măgari dominați de testosteron care căutau 
scandal. 

Sara răspunse: 

— Da? 

— Mă ucide! 

Deși șoptită, vocea era un adevărat țipăt, aproape disperat. 
Interlocutoarea părea că aibă reușește să vorbească. Sara se 
uită la ecranul telefonului. 

Era Jennifer. 

Bine. 

Deodată, Stellan își pierdu din importanţă. Dispăruse din 
gândurile ei. 

— Cine? întrebă Sara. Cine te bate? Incă este acolo? 

Sara presupuse că era proxenetul ei, dar nu știa despre cine 
este vorba. Ar fi avut nevoie de un nume și de mărturia femeii 
împotriva lui, ceea ce în general nu se întâmpla. 

Dar nu era vorba despre proxenet. 

— Cel pe care l-aţi surprins, spuse Jennifer. 

— Cine? 

— Bărbatul pe care l-aţi surprins în parcare, plânse ea, apoi 
gemu de durere. 

Sara încerca să nu se gândească la ceea ce îi făcuse. 

— Unde ești? E acolo? 

— Sunt acasă. A plecat. Presupun. 


VP - 343 


— Vin imediat. Unde stai? 

— Nu! Încă e aici! 

Groaza din vocea lui Jennifer nu semăna cu nimic din ce 
auzise Sara până atunci. Era frica pură de moarte. Alergă la 
dulapul cu arme și luă pistolul. Cel pe care nu apucase să-l 
predea. Pe care nu mai avea voie să-l folosească. Dar acum nu-i 
păsa. 

— Unde stai? strigă Sara la telefon. 

— Nu, NU...! strigă Jennifer și apoi apelul se întrerupse. Sara 
încercă să sune înapoi, dar nu-i răspunse nimeni. Unde naiba 
stătea Jennifer? 

Cu siguranță fuseseră acolo și prinseseră clienţi de mai multe 
ori. 

Tanto. 

Prinse tocul pistolului la brâu și plecă în fugă. 


VP - 344 


52. 


Sara opri mașina în faţa blocului semicircular. Un ghetou de 
beton, în mijlocul orașului. leși din mașină și se duse la ușă, 
introduse codul de securitate și intră în grabă. 

Se opri în dreptul listei locatarilor. 

Oare ce naiba scria pe ușa lui Jennifer? 

Von Otter. 

Acolo, la etajul al treisprezecelea. 

Sara se întreba dacă proprietarii știau ce se întâmpla în 
apartamentul pe care îl dăduseră cu chirie. 

În lift, își dădu seama cât de neinspirată fusese să vină fără să 
solicite întăriri. Își scoase telefonul, dar până ajunse la lista cu 
numerele favorite, liftul se afla deja la etajul al treisprezecelea. 
Când ieși, văzu că ușa apartamentului lui Jennifer era deschisă 
și înăuntru se întrezărea o mare dezordine. Băgă în buzunar 
telefonul și intră în fugă în apartament. 

— Jennifer? 

Niciun răspuns. 

Atunci își dădu seama că Holmberg ar fi putut fi tot acolo și 
scoase pistolul. 

— Jennifer? 

Din câte își amintea Sara, Jennifer avea două dormitoare. Unul 
în care primea clienţii, cu un decor puţin mai vulgar, cu 
cearșafuri de mătase neagră și intrarea direct din hol, iar altul, 
în care dormea ea, aproape ascuns, de cealaltă parte a 
sufrageriei. 

Primul dormitor, cel destinat clienţilor, era gol. 

Când trecu pe lângă bucătărie, Sara aruncă o privire. 

Nu era nimeni nici acolo. 

În sufragerie mobilele erau răsturnate, pe jos se vedeau vaze 
sparte și tablouri căzute de pe pereți, dar și urme proaspete de 
sânge care duceau spre dormitorul personal, ca și cum fusese 
tras într-acolo cineva care sângera abundent. Sau chiar târât. 

— Jennifer! strigă din nou Sara, apropiindu-se de ușa 
dormitorului cu o strângere de inimă. 


VP - 345 


Când trecu pe lângă ușa băii, o lovi brusc peste mână o bâtă 
de baseball. Durerea se răspândi în braţ, de la încheietura 
mâinii până la umăr, iar arma îi zbură din mână. 

Sara se întoarse și întâlni privirea lui Holmberg. 

Îi văzu ochii umezi și pielea bronzată, ca și când s-ar fi dat cu 
autobronzant. 

Era furios, aproape inuman. Ca o bestie. 

Ca un câine turbat. Imposibil de potolit. 

În aceeași clipă, o lovi din nou, dar nu reuși s-o nimerească în 
cap, ci doar în umăr. 

Norocul ei că holul era mic și nu avusese loc să-și ia avântul 
necesar. 

Dar simţi din plin lovitura. Țipă, își pierdu echilibrul și se 
prăbuși. Intră în panică. Nu își închipuise că ar putea fi doborâtă 
la pământ. 

— Târfă nenorocită! strigă Holmberg. Ştii ce ai făcut?! 

Ridică braţul ca s-o lovească din nou, dar era evident că mai 
avea ceva de spus. 

— Au plecat! Soţia mea m-a părăsit! Și copiii nu mai vor să 
stea de vorbă cu mine! Ti-am spus să-mi trimiţi scrisoarea la 
căsuţa poștală! 

Sara văzu pe bâta de baseball numele „Simon Holmberg”, 
scris parcă de o mână de copil. Incercă să se ridice în picioare, 
dar el o lovi cu piciorul. Din câte bănuia Sara, Holmberg luase 
bâta de baseball a fiului său, iar acum voia s-o omoare cu ea. 

Când se ghemui în poziţie fetală, o lovi în coaste. Probabil că îi 
și rupsese una, deoarece își simțea corpul sfâșiat de o durere 
insuportabilă. 

Pipăi tocul pistolului, simţi că era gol și își aminti că arma îi 
sărise din mână când o lovise. 

De ce naiba nu chemase întăriri? 

— Sunt polițistă, spuse Sara, încercând să-și protejeze capul 
cu mâinile. 

— Nu, ești o târfă! strigă Holmberg, ţintind-o cu bâta de 
baseball. 

Din reflex, Sara își ridică mâinile ca să se apere. Holmberg o 
lovi în cap, iar ea nu apucă să reacționeze. 


VP - 346 


53. 


— V-aţi trezit? 

Incet, încet, Sara își recăpăta cunoștința. 

Ca într-o revenire lentă, de pe fundul oceanului către 
suprafață. 

Deschise ochii. Sau i-i deschise altcineva. În orice caz, vedea, 
dar era în continuare ameţită de lovitura primită în moalele 
capului. Îi era greu să se orienteze. 

O privea un bărbat în halat alb, cu părul des și negru, cu 
breton, cu ochelari cu rame metalice și cu un zâmbet prietenos. 

— Mmm, răspunse Sara, plimbându-și privirea de la doctor 
către restul salonului de spital. 

Vedea totul ca prin ceaţă. De fiecare dată când fusese în 
spital - din motive personale, când născuse, și din motive 
profesionale, pentru a se interesa cum se simţea vreo fată 
agresată de un client violent -, îi fusese greu să-și definească 
starea de spirit. Simţea în același timp suferinţă și ușurare, 
durere și alinare. 

Dar de vreme ce în faţa ei se afla un medic - dr. Mehra, 
conform ecusonului -, însemna că supravieţuise și că primise 
ajutor competent, ceea ce o bucura. O găsise cineva? Sau se 
oprise Holmberg? 

— Jennifer? exclamă Sara, cu o voce răgușită. 

— Cine? întrebă Mehra. 

— E moartă? 

— Fata pe care aţi salvat-o? 

Salvat. Asta însemna că a reușit? 

— Numele ei nu este Jennifer, ci Leila Karim, continuă Mehra. 
Este în operaţie chiar în acest moment. Nu are leziuni la nivelul 
capului, ca dumneavoastră, cele mai multe răni le are le nivelul 
abdomenului. Dar sunt destul de grave. 

— La dracu’... 

— Da, bine ziceţi. 

Mehra făcu o pauză. 

— Și el e pe masa de operaţie. 

Sara încerca să înţeleagă, dar parcă avea creierul încețoșat. 


VP - 347 


— Cine? 

— Holmberg, spuse Mehra. Ea l-a împușcat cu arma 
dumneavoastră. Probabil că amândouă trăiţi datorită ei. 

Sara dădu încet din cap. 

— Cât de grav a fost rănit? 

— Holmberg? L-a împușcat chiar în cap. Mi-e greu să cred că 
va mai fi altceva decât o legumă. Va fi o povară financiară 
pentru societate mulți ani de-acum înainte. 

— Porcul. 

Mehra zâmbi. 

— Acum, că v-aţi revenit, puteți primi o vizită? o întrebă el. 

O vizită? În starea aceea de ameţeală, Sara crezu preţ de o 
clipă că vizitatorul era Stellan Broman. Dar alungă repede 
gândul acesta sinistru. 

— Sigur, spuse ea. 

Mehra dădu din cap și ieși din salon. 

Puțin mai târziu, ușa se deschise din nou și dădu buzna 
Martin. 

— Cum te simţi, draga mea? Ai fi putut să mori. 

Trase un scaun lângă pat, se așeză lângă ea și o luă de mână. 
Se fâstâci puţin, iar ea citi în privirea lui că era aproape copleșit 
de emoție. Fusese în oraș, ocupat cu munca lui de impresar, și 
probabil era mult mai beat decât lăsa să se vadă. Chiar dacă 
sentimentele lui erau amplificate de alcool, Sara fu mișcată 
când o mângâie pe obraz, îi netezi părul și chiar vărsă o lacrimă. 
Era afectat. Poate că mai exista totuși între ei o fărâmă din 
vechea lor poveste de dragoste. 

Sara zăcea nemișcată și simţea că îi explodează capul, deși 
probabil că fusese îndopată cu analgezice. La dracu'. Leziunile la 
cap nu sunt un lucru de neglijat. 

— Nu trebuia să faci așa ceva, spuse Martin într-un târziu. 

Dar nu pericolul la care fusese expusă o preocupa pe Sara. 
Poate din cauza loviturii la cap, poate din cauza morfinei sau ce 
i-or fi administrat nu se putea gândi decât la un singur lucru. 

— Le-am ars hainele, spuse ea. 

— Poftim? 

— Toate hainele vechi de firmă ale Lottei și ale lui Malin, de 
când erau la liceu. Le-am dat jos din pod și le-am dat foc în 
grădină. 


VP - 348 


Dintr-odată avea senzaţia că fusese un abuz groaznic. Și când 
te gândești cât de fericită ar fi făcut-o acele haine altă dată, iar 
acum totul dispăruse. Se simţea ca o ucigașă. 

— Mă întreb dacă Lotta mă va reclama, spuse Sara. Martin se 
uită la ea. 

— Lotta? Nu cred că i-ar păsa de niște haine de firmă. 

— E singurul lucru de care îi pasă. 

— İn școala generală poate îi păsa, dar nu în liceu. Atunci 
purta până și șaluri orientale. 

— Lotta? 

— Da. Comunista Lotta. 

— Comunistă? Lotta? 

— Da, la naiba. Cum de ţi-a scăpat? S-a schimbat complet în 
liceu. Participa la demonstraţii și la boicoturi, împărțea și pliante 
și alte rahaturi. Pot spune că era al naibii de singură la școală. 

— Stai un pic. Vrei să spui că Lotta Broman, snoaba obsedată 
de haine, a devenit comunistă? 

— Da. S-a schimbat complet, peste noapte. l-a trecut după 
câţiva ani, dar o vreme a fost fanatică. Nu știai? 

Dacă era posibil, Sara se simţea și mai derutată. | se părea o 
nebunie totală. Adevărul era că după ce se mutase nu mai 
ținuse legătura cu familia Broman. 

— Dar probabil că nu a renunțat niciodată de tot la 
convingerile astea, spuse Martin. Îmi amintesc cum mormăia 
când a căzut Zidul, cum zicea că era vina imperialiștilor, a celor 
care urau pacea. Și când s-a reunificat Germania, era foarte 
furioasă că toţi cei care lucrau pentru Stasi puteau fi 
condamnaţi, dar nu și cei care lucrau pentru Stasi din Germania 
de Vest sau cum s-o fi numit. 

— BND. 

— Spunea ceva de genul că nu accepta ca toate lucrurile 
bune din Germania de Est să dispară, pur și simplu. Că ar fi fost 
o mare pierdere. 

— Lotta? 

— Da, a fost foarte tulburător. Se schimbase complet. Era 
convinsă dintr-odată că asasinarea lui Palme fusese comandată 
de Statele Unite. Când se întâmplase, nu-i păsase, dar când a 
căzut Zidul, toate erau din vina Statelor Unite și a capitalismului. 
Atunci am încetat să mă mai văd cu ea. 

Lotta, fanatică. 


VP - 349 


Susţinătoare a RDG. 

Asta explica totul. 

Lotta, care lucra în grădină cot la cot cu Stellan și cu Böhme. 

Böhme, care la instruit, l-a educat și la îndoctrinat pe Geiger. 

Toate filmele lui Stellan cu fetele, făcute în șopronul din 
grădină. 

Nu fusese sub nicio formă instruit de spionul Ober, ci fusese 
ținut deoparte, în acest scop fiind exploatate adolescentele. 

Aceleași fete pe care le violase și le distrusese și care au fost 
folosite apoi ca momeală ca să-i poată șantaja pe politicienii și 
pe potentaţii suedezi. 

Fete de la școala Lottei și din vecini. 

Cine conducea viața socială din scoală? 

Lotta. 

Și toate orele petrecute de Ober ca să-l instruiască pe Geiger 
- Böhme nu îl instruia pe Stellan, ci pe Lotta. Brusc, totul i se 
lămurea: de ce și-ar fi dorit de fapt Sara să învețe să cânte la 
vioară? Pentru că idolul ei, Lotta, cânta la vioară. 

Violonista Lotta. 

Și Geiger. 


VP - 350 


54. 


Numai Malin avea alte preocupări. Își vedea de păpușile ei 
Barbie. La paisprezece ani, era cam mare să se mai joace cu 
păpușile, dar părinţii o lăsau în pace. 

Restul familiei se afla în fața televizorului și urmărea 
evenimentele în tăcere. 

Zidul Berlinului căzuse. Fusese făcut bucăţi de est-germanii 
exaltaţi, ajutaţi cu bucurie de germanii din Berlinul de Vest. 

Oamenii se trăgeau unii pe alţii în sus și dansau pe Zidul care 
reprezentase până atunci un pericol de moarte pentru oricine 
încerca măcar să se apropie. 

Poliţia de frontieră est-germană formase un cordon, însă 
grănicerii doar stăteau și priveau. Reporterul transmitea pentru 
întreaga lume, mirată că se întâmpla un asemenea lucru. 

Că polițiștii nu împrăștiau mulţimea și nu trăgeau asupra ei. 

În Ungaria, gardurile de la graniţă fuseseră demontate în 
timpul verii, însă în China protestele din Piaţa Tiananmen 
fuseseră înăbușite brutal, mulţi luptători pentru libertate căzând 
seceraţi de tancuri. 

Bastionul anticapitalist cădea fără să-l apere nimeni. 

Trădarea o zguduise pe Lotta. Zidul era acolo ca să protejeze 
RDG și poporul său. Pe prietenii ei, pe care îi întâlnise de atâtea 
ori în călătoriile cu familia. Cu care se împrietenise, se jucase, 
făcuse sport și discutase politică. 

Tot ce își doreau era să trăiască în pace și să construiască 
împreună o lume mai bună. Dar Statele Unite și capitaliștii nu i- 
au lăsat. Nu puteau accepta să existe o alternativă la 
consumerismul și la materialismul din Occident. Oamenii nu 
erau lăsaţi să vadă că era posibilă și o altă cale, pentru că dacă 
ar fi văzut-o, poate nu ar fi acceptat jugul sclaviei bazate pe 
economia de piaţă. 

— Tată, spuse Lotta, aproape rugătoare. 

— Da, răspunse Stellan. 

Asta a fost tot. 

Angajamentul lui, voinţa lui de a lupta pentru o lume mai 
bună, pentru pace, s-au rezumat la atât. 


VP - 351 


Festivismul și acordarea de medalii îi erau pe plac, dar nu-l 
interesa să și contribuie cu ceva. Nu este o simplă coincidenţă 
faptul că Ober o alesese, în schimb, pe ea, lăsând-o să se ocupe 
de asigurarea materialelor cu care să fie șantajaţi oameni aflați 
la putere sau funcţionari plasați strategic. îi  intuise 
devotamentul și spiritul de luptă. A șlefuit-o, a instruit-o și a 
antrenat-o. 

Tatăl ei nu avea coerenţa și convingerea necesare luptei. Însă 
plăcerile lui decadente, occidentale, îi permiteau măcar Lottei 
să-și exploateze prietenii și cunoștințele ca să-și atingă propriile 
obiective. Pentru un scop mai măreț. 

Lotta își dăduse seama că dacă Stellan ar fi avut relaţii cu 
câteva fete de la școala ei, ar fi putut trage și ea foloase mai 
târziu. Și așa reușise să ajungă chiar mai bună decât Ober. 
Reușise să adune materiale compromiţătoare pentru mulţi 
oficiali din Suedia, reușise să influențeze decizii politice și de 
afaceri, în tot felul de domenii, în beneficiul RDG și al 
socialismului. Exact cum se lăuda Stellan că a convins 
parlamentul suedez să recunoască Germania de Est ca stat 
suveran, dar, în cazul lui, acesta era singurul lucru pe care îl 
realizase. 

Și acum? Ce vor face acum cu tot materialul? 

Trebuia să ia legătura cu Abu Rasil și să vadă dacă poate să-l 
ajute. Lupta palestinienilor continua, chiar dacă pierduseră prin 
RDG un aliat important. Idealul socialist nu murise. Ea nu 
renunțase. 

Intr-o bună zi, imperialismului avea să-i sune ceasul. 


VP - 352 


55. 


Lotta fusese, de la bun început. 

De când? 

Din adolescenţă? De la unsprezece, doisprezece ani? Nu, nu 
era posibil. 

Tatăl ei pusese bazele, prin colaborarea lui cu RDG. Lingușise, 
trădase, fusese  vanitos. Apoi intervenise Lotta, cu 
personalitatea ei dură, instruită de Ober, în timp ce monstrul 
Stellan trebuia să fie ținut deoparte cu abuzurile sale, pentru că 
le făcuse legătura cu oamenii potriviți, pentru că își punea la 
bătaie casa și relațiile. 

Pentru că era tatăl Lottei? Oare Lottei îi păsa măcar? 

Încă o dată, era doar o fetiţă care îşi trădase ţara, sacrificase 
fete de vârsta ei, respinsese dreptul celorlalţi de a alege, 
trădase totul în numele unei idei abstracte. 

Un copil. 

Cum au putut est-germanii să accepte așa ceva? 

Oare Ober minţise, pur și simplu, în legătură cu persoana 
recrutată? Alesese să spună că era vorba despre Stellan ca să 
se poată lăuda cu reușitele? Sau nici nu conta, atâta timp cât 
Geiger era eficient? 

Sara se gândi la Hanne Dlugosch, a cărei mamă încercase să 
părăsească RDG, dar fusese închisă și murise în închisoare. Oare 
Lotta le raportase pe mamă și pe fiică autorităţilor din Germania 
de Est? Aflase asta de la Stellan, care povestise acasă despre 
situaţia lor? Poate că Stellan chiar avusese de gând să le ajute, 
dar Lotta i-o luase înainte? 

Câtor oameni le mai distrusese viaţa? 

Lucrurile apăreau acum într-o lumină cu totul nouă. 

Nu zisese Malin că Agneta a fost cea care a răspuns la 
telefon? Dacă Lotta era Geiger, desigur că cei care au sunat se 
așteptau să le răspundă o femeie. Prin urmare, operaţiunea a 
continuat. 

Nu este de mirare că rolele de film aveau diferite grade de 
uzură. Fuseseră depozitate în locuri diferite. Din simplul motiv 


VP - 353 


că filmele din șopron îi aparţineau lui Stellan, iar cele din 
camera de oaspeţi, lui Geiger. Adică Lottei. 

Filmase tot ce se întâmplase în camera de oaspeţi, filmase 
bărbaţi influenţi care exploatau tinere. Stellan se filmase doar 
pe sine cu fetele. 

Lotta era spionul secret, Stellan era idiotul util. 

In loc să-și reclame tatăl pentru abuz, ea îl ajuta. Invita fete 
acolo, ca să se poată folosi ulterior de ele, după ce le distrugea 
Stellan. 

Impreună, formau o pereche toxică. 

Probabil că Lotta pusese filmele lângă cele făcute de Stellan 
tocmai ca să întărească suspiciunile împotriva tatălui ei, ca să 
se creadă că el este Geiger. Ca să se apere. 

Dacă Agneta îl ucisese pe Ober, tot ea să-i fi ucis și pe Kellner 
și pe Stellan? Și de ce pe Stellan, din moment ce nu el era 
Geiger? g 

Sara așteptase să plece Martin. li spusese că este obosită și 
că vrea să doarmă. După aceea, mai stătuse zece minute, se 
îmbrăcase și plecase în grabă. 

Luă un taxi din fața intrării principale a spitalului și-i dădu 
adresa Lottei. Era încă ameţită de analgezice și de traumele 
severe, dar hotărâtă să-și înfrunte prietena din copilărie și s-o 
tragă la răspundere. 

Când ajunse pe Eastmanvăgen, taxiul încetini, iar Sara întinse 
cardul. In timp ce șoferul o taxa, o văzu pe Lotta ieșind din 
clădire și mergând în sensul opus, spre mașina ei. 

Unde se ducea? 

Sara îi ceru șoferului să pornească din nou aparatul de taxat 
și să urmărească de la distanță mașina Lottei. Sigur că ar fi 
trebuit să apeleze la Anna și să-l sune pe Martin ca să-i spună că 
plecase de la spital, dar ei ar fi încercat s-o oprească. 

Făcură stânga pe Dalagatan și apoi o luară pe Sankt 
Eriksgatan până la Fridhemsplan, de unde intrară pe 
Drottningholmsvăgen înspre Bromma. Pe podul Traneberg, Sara 
începu să bănuiască încotro se îndreptau. Avea senzaţia că 
urma să se întâmple ceva, că lucrurile se precipitau. 

Urma ca Lotta să se vadă cu Abu Rasil? 

Sara o sună pe Breuer, în ciuda interdicţiei de a participa la 
anchetă, în ciuda faptului că fusese suspendată. 


VP - 354 


— Nu Stellan era Geiger, spuse Sara, imediat ce Breuer îi 
răspunse. Este Lotta, fiica lui. Se află în drum spre Bromma. 
Cred că urmează să se întâlnească cu Abu Rasil. 

— Venim imediat, spuse nemţoaica și închise. 

Sara răsuflă ușurată că Breuer a crezut-o imediat. Acum 
important era să-l prindă pe Abu Rasil. Și probabil că Breuer 
înțelesese asta. 

Dar Agneta? 

Care era rolul ei? 

Cine era ea de fapt? 


VP - 355 


56. 


În cele din urmă, Agneta, ajunsă la maturitate, avea ocazia să 
răzbune, în numele Lidiei, moartea tatălui ei. 

După ce așteptase și observase, zeci de ani, descoperise fisuri 
în sistemul malefic. Fisuri pe care le putea folosi, mări și lărgi. Și 
în acel moment era deja o sursă de încredere, după treizeci și 
cinci de ani în care slujise cu conștiinciozitate cauza 
socialismului internaţional. O viaţă de om. 

În Germania de Est, Zidul căzuse, iar în URSS noul secretar 
general, Mihail Gorbaciov, începuse să deschidă sistemul 
sovietic ca să-i dea o șansă să supravieţuiască. 

Schimbarea și adaptarea sunt întotdeauna echivalente cu 
vulnerabilitatea, după cum știa Agneta, care începu să caute 
puncte slabe. 

De la superiorul ei, luri, Agneta aflase că Gorbaciov avea 
mulți opozanți în cadrul KGB, până la cel mai înalt nivel. Erau 
divergențe puternice în marele aparat de stat. Și divergenţele 
pot fi speculate. 

Identificarea jucătorilor-cheie nu dură mult. Erau două facţiuni 
care-l flancau pe secretarul general. De o parte, șeful KGB, 
Vladimir Kriucikov, și forțele reacționare din jurul său. De 
cealaltă parte, Boris Elțîn, membru al Sovietului Suprem al 
Uniunii Sovietice, fost lider de partid la Moscova, demis de 
Gorbaciov și forțat să părăsească Biroul Politic din cauza 
convingerii sale că Perestroika avansează prea încet. luri i-a 
povestit că Elțîn era ranchiunos și răzbunător. Viza postul de 
președinte al Federaţiei Ruse și, ca atare, putea fi foarte util. 

Când află vestea că Mihail Gorbaciov urma să viziteze Suedia 
în iunie 1991, Agneta înţelese că aceea era șansa ei. Îi ceru lui 
luri un contact direct al unei persoane din anturajul intim al lui 
Elțîn, iar acesta o puse în legătură cu Ghenadi Burbulis, unul 
dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui liderului rus. Odată 
contactul stabilit, se putea concentra asupra planului ei. 

Nu a fost dificil să-l convingă pe vanitosul ei soţ să-l invite 
acasă pe liderul sovietic, prin intermediul unui vechi prieten de 


VP - 356 


pahar. Ce revenire triumfătoare în lumina reflectoarelor! Odată 
ce aruncase ea sămânţa, Stellan se ocupase singur de toate. 

Posibilitatea să le oferi oaspeţilor importanţi o companie 
relaxată, într-un mediu privat, era considerată un lucru dezirabil. 
Și, din moment ce palatul Sagerska nu devenise încă reședința 
prim-ministrului, iar Ingvar Carlsson locuia într-o casă extrem de 
modestă din Tyresö, invitaţia la cină în casa lui Stellan Broman a 
fost acceptată cu recunoștință. Stellan era bine situat, iar 
angajamentul său faţă de mișcarea pentru pace fusese 
dintotdeauna apreciat la Moscova; ca urmare, consilierii sovietici 
au acceptat propunerea venită dinspre palatul Rosenbad. 

Agneta le luă pe Lotta și pe Malin cu ea într-o călătorie la 
Leningrad și într-o vizită la Muzeul de Artă Ermitaj și, odată 
ajunsă acolo, pretextă că o dureau picioarele și se așeză să se 
odihnească în faţa Madonei cu Pruncul a lui Da Vinci. În timp ce 
fiicele ei își continuau plimbarea prin imensul muzeu, Agneta 
reuși să-l întâlnească pe luri nestingherită de nimeni și să 
primească echipamentul pe care i-l ceruse. Nu avu nicio 
problemă să-l aducă în ţară, pentru că, pe vremea aceea, 
aproape toată lumea o recunoștea drept soţia unchiului Stellan. 
Niciun vameș suedez nu verifica bagajele Agnetei Broman. 

Înainte de vizita festivă, avusese suficient timp să monteze 
microfoanele ascunse. În camera de oaspeţi, pe terasă și în 
sufragerie. Chiar și în saună, ca să fie sigură. lar în cursul serii, 
pe un ton prietenos, îi puse întrebări bine ţintite președintelui 
sovietic, până obţinu de la el răspunsurile de care avea nevoie. 
Toate bine mascate de discuţiile dirijate ale lui Stellan despre 
dezarmare și zonele libere de arme nucleare. 

A doua zi, ascultă totul, alese părțile utile și formulă noi 
întrebări. Apoi îl sună pe Gunnar Granberg, un imitator care 
participa la emisiunea lui Stellan în care erau parodiaţi 
politicienii și vedetele. Agneta îi mărturisi că pregătește o 
surpriză pentru ziua de naștere a lui Stellan și îl întrebă pe 
Granberg dacă poate să o ajute cu o imitație. Ar putea să-l 
înregistreze imitându-l pe premierul Ingvar Carlsson vorbind 
engleza? Bineînţeles că ar putea. Ar face orice pentru unchiul 
Stellan. Când Carlsson a pierdut alegerile, Agneta l-a anunţat pe 
Granberg că înregistrarea nu a fost folosită niciodată din 
această cauză. 


VP - 357 


De fapt, cu ajutorul echipamentelor pe care le primise de la 
luri, ea făcuse un montaj cu întrebările lui Ingvar Carlsson imitat 
de Granberg și cu răspunsurile reale ale lui Gorbaciov. Incluse, 
mai întâi, câteva observaţii introductive, rostite de adevăratul 
Carlsson, în cazul în care ascultătorii ar fi urmat să facă vreun 
fel de test de identificare vocală. Dar apoi își construi propria 
poveste. 

Întrebarea Agnetei către Gorbaciov, „Aţi renunţat la Lenin și la 
Stalin?”, fusese înlocuită cu fraza lui Granberg, imitându-l pe 
Carlsson, „Aveţi niște adversari puternici în Kriucikov și în KGB”. 
Și îi fusese asociat răspunsul lui Gorbaciov despre foștii lideri: 
„Ei și-au îndeplinit misiunea, aparţin unui alt timp. Trebuie să 
mergem mai departe, să construim noua Uniune Sovietică fără 
ei”. 

După câteva zile, Agneta obținuse un dialog absolut 
senzaţional între premierul suedez și președintele Uniunii 
Sovietice. Sub pretextul că dorea să-și viziteze niște rude fictive 
din Norrland, Agneta a zburat la Helsinki. Acolo s-a întâlnit cu 
luri, căruia i-a înmânat caseta cu schimbul fals de replici, ca s-o 
transmită conducerii cu maximă prioritate. Tradiţionalistul luri, 
la fel ca superiorii săi, dorea de multă vreme să-l vadă înlăturat 
pe reformistul Gorbaciov și a profitat recunoscător de ocazie. 

Conform planului, înregistrarea despre opoziţie a zdruncinat 
din temelii atât guvernul, cât și KGB-ul. Le venise și lor rândul să 
fie eliminaţi, iar în Uniunea Sovietică cei de la putere cunoșteau 
bine sensul cuvântului epurare. 

După ce Agnetei i s-au povestit reacţiile, a acţionat fără știrea 
lui luri, contactându-l din nou pe consilierul lui Elțîn și 
explicându-i că Gorbaciov a fost ameninţat de oponenții săi din 
KGB și din partid. Era o ocazie excelentă să-l sprijine pe 
președinte ca să înfăptuiască mai multe reforme pe care le-ar fi 
dorit și Elțîn. 

În iulie, Gorbaciov și Elțîn au semnat un acord pentru 
implementarea unei serii de reforme. 

Aceasta era, în ochii oponenților, dovada definitivă că 
Gorbaciov vinde Uniunea Sovietică și că zilele lor la putere erau 
numărate. 

Trebuiau să acţioneze și, în august, s-a ivit ocazia. 

Multțumit de faptul că are un aliat în Elțîn, Gorbaciov a plecat 
să se odihnească la reședința lui din Crimeea. Conspiratorii s-au 


VP - 358 


folosit de acest pretext ca să-l plaseze în arest la domiciliu și să 
anunţe că fusese destituit. Puterea a fost preluată de un guvern 
militar format din nouă membri, sub conducerea premierului 
Valentin Pavlov, a ministrului apărării, Dmitri lazov, și a șefului 
KGB, Vladimir Kriucikov. 

Grupul a acţionat sub impulsul panicii, pe baza informaţiilor 
de la „ilegala” Desiree și a înfiorătoarei alianțe dintre foștii 
adversari Elțîn și Gorbaciov. 

Lovitura de stat demonstrase din plin cine era de partea 
opoziţiei și voia să păstreze vechea Uniune Sovietică. Ceea ce-i 
era foarte util lui Desiree. 

În timp ce luri paria pe puciști, ea luă din nou legătura cu 
Burbulis. l-a dezvăluit acestuia că înregistrarea cu Gorbaciov era 
falsă și, cu acest as în mânecă, Burbulis a fost de acord să-l 
determine pe Elțîn să acţioneze. 

lar Elțîn, însetat de răzbunare, a înțeles imediat oportunitățile. 
A înţeles că existau și riscuri, dar acestea nu l-au intimidat. 

leșind în stradă în timpul loviturii de stat, urcându-se pe un 
tanc și îndemnându-i pe soldaţi să depună armele, Elțîn a 
devenit omul poporului. După ce a atras armata de partea sa și 
a reușit să demonstreze că înregistrarea cu Gorbaciov era falsă, 
i-a determinat pe autorii loviturii de stat să dea înapoi. Și în 
momentul acela lupta era pe jumătate câștigată. Cu Gorbaciov 
arestat, președintele Statelor Unite, Bush, nu a avut de ales și a 
trebuit să-l susţină pe Elțîn ca să evite o revenire la Războiul 
Rece. În plus, mai exista și riscul unui „haos iugoslav”, după 
cum a spus el, care s-ar putea produce într-o ţară cu arsenal 
nuclear. 

luri s-a grăbit să schimbe direcția după cum bătea vântul și 
să-i acorde tot sprijinul lui Elțîn, dar și-a dat seama că fusese 
înșelat de Desiree și, în scurt timp, toată lumea a înțeles că 
lovitura de stat eșuase. 

După ce a fost eliberat, Gorbaciov și-a pierdut din influenţă și 
nu i s-a mai putut opune noului lider rus. 

Ținând cont că informaţiile transmise de Desiree fuseseră 
providenţiale, Burbulis l-a sfătuit pe Elțîn să o asculte în 
continuare. Și după ce Agneta a aflat de la luri că Ucraina și 
Belarusul vor să se desprindă din Uniune, i-a propus lui Elțîn o 
întâlnire secretă cu președinții celor două ţări, Leonid Kravciuc și 


VP - 359 


Stanislav Șușkevici, care să le permită ulterior să-l pună pe 
Gorbaciov și URSS-ul în faţa unui fait accompli?. 

Cei trei s-au întâlnit în cel mai mare secret într-o cabană de 
vânătoare din Parcul Naţional Bielovejskaia din Belarus, unde au 
semnat un acord care consemna dizolvarea Uniunii Sovietice și 
înlocuirea ei cu Comunitatea Statelor Independente. Gorbaciov a 
declarat că e o lovitură de stat ilegală, dar nu a putut-o opri și, 
după câteva săptămâni, s-a retras. 

luri era furios din cauza căderii Uniunii Sovietice și a 
considerat-o răspunzătoare pe Agneta. Dar în calitate de 
proaspăt susținător al lui Elțîn, nu putea să facă nimic. Nici 
măcar nu a protestat când Elțîn a instituit medalia „Eroul 
Federaţiei Ruse”, drept cea mai însemnată distincţie, și i-a 
acordat-o lui Desiree, ca mulţumire pentru ajutor. 

Partidul care îi ucisese tatăl era zdrobit, ţara care îi ruinase 
viața nu mai exista. Răul fusese învins. 

Parcă trăia într-un basm. O fetiță învinsese monstrul. 

După acea victorie, Agneta își propusese un nou angajament, 
unul pentru toată viaţa și din care își făcuse un mare crez. Dar 
în lunea când a sunat telefonul, totul risca să se prăbușească. 

Ultima ei bătălie era pentru asigurarea viitorului celor pe care 
îi iubea cel mai mult. 

Și acum venise momentul. 

Era pregătită. 

În faţa ei se aflau pastile în toate culorile curcubeului. Poate 
că le lua pentru ultima dată. Waran, un anticoagulant albastru, 
Lercanidipină galbenă pentru tensiunea arterială, un beta- 
blocant, Atenotol, și Atorvastatin pentru inimă. Chiar dacă 
organismul i se degradase, nu avea de gând să-l lase să moară. 

Înghiţi totul cu un pahar cu apă, apoi se duse la ușă. Se opri și 
se întrebă ce se va întâmpla cu CM dacă nu reușește să se 
întoarcă. 

Căută repede o hărtie și un pix și scrise „Ajutor”. Lipi biletul 
pe ușa de la intrare și o lăsă descuiată. Până să vadă biletul 
vreun distribuitor de ziare, vreun gunoier sau vreun Martor al lui 
lehova, întâlnirea din seara asta avea să fie de mult încheiată. 

Agneta fu uimită de propria slăbiciune. Era din cauza vârstei? 

Se îndreptă spre casa ei. Nu că ar fi fost vreodată cu adevărat 
a ei. 


48 Fapt împlinit (în Ib. franceză, în orig.). 
VP - 360 


Acolo doar locuia. 

lat-o. 

Lotta. 

Exact de ce se temuse Agneta. Devotamentul fiicei sale îl 
depășea chiar și pe alei. 

Lotta ridică privirea, dar nu păru surprinsă. 

— Mamă, spuse ea scurt. 

— Trebuie să pleci, spuse Agneta. 

— Unde ai fost? întrebă Lotta. 

Ea arătă cu capul spre casa vecină. 

— Acasă la CM? întrebă Lotta. Tot timpul? 

— Câteva zile. 

Se uită în jur. Timpul nu era de partea ei. 

— Trebuie să pleci, spuse Agneta. Gândește-te la copii. 

— Trebuie să știu ceva. 

— Ce? 

— Cine l-a împușcat pe tata? 

— Eu. 

— De ce? 

— Ca să vă protejez pe tine și pe sora ta. Și pe copiii tăi. 

— De ce anume? 

— De asta. De Geiger. 

— Ce vrei să spui? 

— Lasă-l pe tatăl tău să fie Geiger. 

— Ce știi despre Geiger? De unde știi? 

— Am știut dintotdeauna. Misiunea mea era să fiu cu ochii pe 
tine. Stasi nu a înţeles niciodată că Ober minte în legătură cu 
discipolul său, dar noi știam. Te-am lăsat să continui, atât timp 
cât ţi-ai făcut datoria. 

— Noi? Faci parte din KGB? 

Lotta refuza să creadă acest lucru, care i-ar fi zdruncinat 
întregul univers, dar în sinea ei știa că era adevărat. 

— Nu mai fac. Acum sunt doar bunică. Și vreau să fii și tu doar 
mamă și nimic altceva. Pleacă. Acum. Până nu e prea târziu. 

— Ştii de ce mă aflu aici? 

— Da. Ştiu cu cine trebuie să te întâlnești. Și știu și de ce. 
Dacă te duci, nu mai e cale de întoarcere. 

— Așa și trebuie. Ajută-mă. Dacă ești implicată și tu, trebuie 
să crezi în aceleași lucruri ca mine. 

— Am avut întotdeauna propriile convingeri. 


VP - 361 


— Avem acum șansa să îndreptăm totul. Să îndreptăm istoria. 

Pentru că Agneta nu răspunse, Lotta continuă: 

— Vezi și tu cum arată lumea. Diferenţele, nedreptăţile. Banii 
controlează totul. Bărbaţii răi devin dictatori în Ungaria, Turcia, 
Polonia, SUA. Putem opri toate astea. Putem crea o lume nouă. 
Să înlăturăm vechea ruină și să-i vânăm pe prădători, să facem 
loc pentru ceva uimitor. 

e 

Sara cobori din taxi la câteva case de locuinţa familiei 
Broman și se furișă în cea mai apropiată curte, de unde se 
strecură prin grădinile vecine. Curând, vila albă se înălța în faţa 
ei. Seara de vară era luminoasă, așa că nu se bucura prea mult 
de adăpostul întunericului, dar spera că n-o să se uite cineva 
întâmplător pe geam chiar când trecea ea. 

Sara ajunse în fundul curții familiei Broman și aruncă o privire 
spre faţada casei și grădină. 

Era pustiu. 

Se strecură tiptil spre casă, făcând un ocol larg. Când se 
apropie de partea din faţă a casei, o văzu pe Lotta împreună cu 
o femeie în vârstă, cu părul cărunt. 

Continuă să le privească și, după câteva minute, își dădu 
seama că femeia era Agneta. Tunsă scurt, nemachiată și având 
un limbaj al corpului complet diferit. 

Dar ea era. 

li luă ceva timp să înţeleagă. 

Agneta trăia. 

Și era împreună cu Lotta. 

Descoperea acum că doi dintre idolii ei din copilărie erau 
spioni ai unor ţări străine. 

Sara așteptă, neștiind exact ce să facă, dar își dădu seama că 
nu le putea lăsa să plece. Trebuia să le reţină acolo cumva. leși 
din întuneric și se îndreptă spre cele două femei. 

— Agneta, fu primul cuvânt pe care îl rosti. 

Nu știa la ce fel de reacţie să se aștepte, dar când cele două 
femei se întoarseră, nu părură deloc surprinse. Chipul Agnetei 
era complet inexpresiv, iar Lotta părea foarte iritată. 

— Micuță Sara, spuse Agneta. N-ar trebui să fii aici. 

Sara își dădu seama că se bucura văzând-o în viață. Agneta 
reprezentase un fel de figură maternă pentru ea. În același timp, 


VP - 362 


se gândea la ce spuseseră Breuer și Kozlov despre ea. Așa că 
era greu de anticipat ce reacție va avea. 

În schimb, se întoarse spre Lotta: 

— Știu. Știu totul. 

Pentru prima dată în viaţă, avea un real avantaj față de 
vechea ei prietenă din copilărie. Lotta o privi fără să spună 
nimic. 

— Tu ești Geiger, continuă ea. Tu ești în spatele tuturor 
violurilor acelor copile din camera de oaspeți, al tuturor 
filmărilor în scop de șantaj. Te-ai folosit de fetele pe care le 
abuza Stellan, ca să-i ai la mână pe oameni. Tu ai pus la cale 
totul. Și Joachim te-a instruit. 

— Da, spuse Lotta fără să pară surprinsă. El a început și eu i- 
am preluat misiunea. 

— Pleacă, Sara, zise Agneta. Nu știi nimic despre asta. 

— Stay Put, insistă Sara, privind-o în ochi. Varianta sovietică. 
Este încă activă. Dar nu-mi dau seama dacă încerci s-o oprești 
sau s-o implementezi. Ești „ilegală”. 

— Nu, nu mai sunt de la căderea Zidului încoace. Acum sunt 
doar o bunică. 

— Ce vrei să spui? 

— Sara, am venit ca să termin toate astea. Să îngrop secretul 
fiicei mele. Viaţa copiilor ei nu trebuie să fie distrusă din cauza 
alegerilor altora, așa cum ni s-a întâmplat Lottei și mie. 

Sara încerca să înţeleagă dacă Agneta chiar vorbea serios. 
Oare își abandonase vechile convingeri? Dar în cazul ăsta, de ce 
asasinase patru persoane? 

— Nu vreau să afle nepoţii mei când o să fie mari că sunt 
copiii unei spioane, spuse Agneta. 

— De aceea l-ai împușcat pe Stellan? Ca să creadă toată 
lumea că el era Geiger? 

— Da. Și pentru toate lucrurile dezgustătoare pe care le-a 
făcut. Mi s-a interzis să intervin. Și chiar dacă nu pot să anulez 
toate mizeriile pe care le-a făcut, am putut totuși să le răzbun 
pe victime și să-l împușc. 

Sara abia o mai recunoștea. Agneta cea docilă și supusă din 
copilăria ei dispăruse. Era o persoană complet diferită. 

Desiree. 

— Dacă n-ar fi fost activată reţeaua, n-ar fi trebuit niciodată 
să-i elimin pe toţi, dar acum n-am avut de ales, continuă 


VP - 363 


Agneta. Când s-a întâmplat ce era mai rău și am primit apelul, 
nu am ezitat nicio clipă. Singurul lucru de care îmi pasă sunt 
nepoţii mei. Nimic altceva nu mai contează. Și, din păcate, îmi 
stai în cale, micuță Sara. 

Sara nici nu băgase de seamă că Agneta scosese pistolul și-l 
îndrepta spre ea. 

instinctiv, își duse mâna la tocul pistolului, dar își dădu seama 
că era gol. Nu mai avea arma, pentru că fusese reţinută ca 
probă în anchetarea tentativei de ucidere a ei. Sara se uită la 
Agneta și la Lotta. 

— Sunteţi sigure că știți ce faceţi? 

— N-ar fi trebuit să vii aici, spuse Agneta. 

— Știţi ce urmează să se întâmple? Câţi vor muri? 

— Nu ai văzut niciodată imaginea de ansamblu, răspunse 
Lotta. 

— Au trecut treizeci de ani de când a căzut Zidul. Ai o viață cu 
totul diferită. Ai copii. 

— La ei mă și gândesc. Nu vreau să crească sub tirania 
capitalismului. O clădire în ruină nu mai poate fi salvată. Uneori 
trebuie dărâmată ca să poţi construi ceva mai bun. 

— Sunt sora ta. 

| se părea ciudat să rostească aceste cuvinte. 

Sara se uită la Agneta. 

— Sunt sigură că ai știut dintotdeauna. Vedeai cum creștea 
burta mamei și ai înţeles cine era tatăl. Ai spus ceva? Ai făcut 
ceva? 

Niciun răspuns. 

— Mama avea șaisprezece ani! 

— Mulţi oameni au păţit lucruri mult mai rele în vremea 
aceea, răspunse Agneta. 

— Nu poţi face așa ceva. Eşti a doua mamă a mea. Nu mă 
poți împușca, spuse Sara, rugător. 

— Am putut să-l împușc pe soțul meu, replică Agneta cu glas 
egal. Există valori mai mari. 

Sara se uită la Lotta: 

— Lotta, avem același tată! 

— De ce crezi că te-am urât întotdeauna? ripostă Lotta pe un 
ton dezgustat. 

Cuvintele o săgetară ca o lovitură în abdomen, iar Sara 
înţelese că era adevărat. Se întoarse spre Agneta: 


VP - 364 


— N-o poți lăsa să detoneze bombele! 

— Rămâne de văzut. Dar, din păcate, tot trebuie să te înlătur. 

Agneta se apropie și ridică mâna, cu ţeava pistolului 
îndreptată direct spre fruntea ei. Sarei îi trebui doar o fracțiune 
de secundă ca să înţeleagă că era cât se poate de serioasă. Dar 
i se păru că durase o veșnicie. 

Îi trecu prin faţa ochilor întreaga viaţă. 

Ebba. Olle. Martin. Colegii. Anna. Jane. 

Nu îi va mai vedea niciodată. 

Vor afla vreodată ce s-a petrecut? 

Ce avea să se întâmple cu cadavrul ei? Ar lăsa-o Agneta 
acolo, în fața casei, până când corpul ei neînsufleţit ar fi găsit de 
cineva sau ar dispărea, pur și simplu? 

Cum va reacţiona Martin când va înţelege că își căutase de 
bunăvoie călăul, lăsându-și astfel copiii fără mamă? Sau poate 
nu va afla niciodată ce s-a întâmplat cu ea? 

Sara vedea, cu încetinitorul, degetul Agnetei pregătindu-se să 
apese pe trăgaci. Nu i se citea în priviri nici cea mai mică urmă 
de ezitare. Sara era doar un obstacol în calea ei. Un detaliu 
neînsemnat. 

Așa se va încheia totul? 

Nu auzi decât niște pași rapizi. Apoi Agneta căzu la pământ cu 
un țipăt. 

Uimitor de repede, Strauss făcu o săritură și îi luă arma. O 
doborâse pur și simplu, cu o viteză surprinzătoare având în 
vedere cât de corpolent era. lar acum ţinea pistolul îndreptat 
spre ea, în timp ce din întuneric apăru Breuer. Cu o vestă 
antiglont, cu un Glock în mână și cu un Heckler & Koch MP5 
agăţat de o curea peste umăr. 

Sara îi mulțumi Dumnezeului în care ea nu credea că îi 
chemase pe germani. Breuer își plimba privirea de la Agneta la 
Sara și de-acolo la Lotta. 

— Codurile, spuse scurt. 

Lotta îi aruncă lui Breuer o privire inexpresivă, după care se 
întoarse și se îndreptă spre cărarea din grădină. Folosindu-se de 
o rangă sprijinită de un măr, întoarse prima dintre plăcile de 
piatră care duceau la șopron. 

Pe partea cealaltă, era ceva gravat în piatră: „F473B12”. 

— E câte un cod sub fiecare lespede, zise ea. 


VP - 365 


Breuer dădu din cap, ridică pistolul și îl împușcă pe Strauss în 
ceafă. Acesta căzu la pământ cu o bubuitură, ca un zimbru 
doborât. 

Preţ de o clipă, lumea parcă se opri în loc, iar Sara încercă să 
înțeleagă ce se întâmplă. 

Breuer îl împușcase pe Strauss. 

Lotta nu părea deloc surprinsă. 

Exista o singură explicaţie. 

O explicaţie greu de crezut, dar care era și singura posibilă. 

— Abu Rasil, reuși să spună Sara. 

Breuer zâmbi. 

— Într-o lume dominată de bărbaţi, cea mai bună deghizare 
este să fii femeie. Întotdeauna am spus că știu exact cum 
gândește Abu Rasil. 

— Atunci misiunea mea se va încheia în curând, spuse Agneta 
și se ridică. 

Breuer o privi. Îi luă ceva timp s-o recunoască pe Agneta, atât 
de schimbată. 

— Agneta Broman, spuse ea, apoi căută o clipă în memorie. 
Desiree? 

Agneta încuviinţă. 

— Ne-am mai întâlnit, spuse Breuer. 

— De câteva ori, spuse Agneta. Și instrucţiunile mele, deși de- 
acum treizeci de ani, sunt să vă ajut. 

— Bine, mamă, spuse Lotta. Suntem foarte aproape. 

Breuer se întoarse spre Sara. 

— Și mai e și Sara asta așa de încăpăţânată. Dacă n-ai fi 
sunat, aș fi putut să vin fără Strauss. Il ai pe conștiință. 

Breuer ridică arma, pregătindu-se să tragă. 

— Așteaptă, zise Agneta, arătând cu capul spre casa de 
alături, unde se aprinsese o lumină la fereastră. Nu trage acum. 

Breuer cobori arma. Sara nu era sigură dacă Agneta încerca s- 
o salveze sau doar era precaută. 

— Trebuie să preluăm codurile, spuse Lotta. 

— Genau.” 

Breuer aruncă o privire spre lumina de la fereastra casei de 
alături. Într-o mână ținea arma automată îndreptată spre Sara, 
iar cu cealaltă scoase telefonul, făcu o fotografie primului cod și 
o expedie. 


^ Exact (în Ib. germ., în orig.). 
VP - 366 


Aproape că nu-i venea să creadă, după atâţia ani. 

Avea codurile la picioare. 

Asigurarea ei de pensie. 

Casa ei din Caraibe. 

Dar, mai presus de toate, răzbunarea ei față de cei care îi 
spulberaseră cândva speranţele într-o lume mai bună, față de 
puterile victorioase care îi călcaseră în picioare eforturile și o 
umiliseră și pe ea, și pe toţi tovarășii ei de luptă. 

Acum se bucură că nu renunţase niciodată, ci continuase ca 
liber-profesionist sau cum i s-o fi spunând. 

Toţi anii ei de așteptare dăduseră roade. Era recunoscătoare 
că mai existau și alţii ca ea. Nu doar Geiger, ci și Desiree, chiar 
dacă nu se așteptase la niciun ajutor din partea ei. 

Nu avusese niciodată acces la coduri, deoarece superiorul ei 
nu voia să-și asume riscul s-o lase să le scrie sau să le 
memoreze. 

De aceea fuseseră păstrate în Suedia, într-o zonă rezidenţială 
bună. Un backup” analogic, în cel mai sigur mediu posibil, cu 
doi câini de pază, Geiger și Desiree, iar ea trebuise să aștepte 
răbdătoare semnalul contactului ei că puteau fi preluate, înainte 
să ia legătura cu Geiger. Trebuise să pretindă că îl vânează pe 
Abu Rasil la Stockholm, ca să fie pregătită să acţioneze în orice 
moment, ceea ce-i oferise și alibiul perfect. Să pară că este cel 
mai înverșunat adversar al lui Abu Rasil, mereu cu un pas în 
urma lui, dar mereu învins de legendarul terorist. 

Lotta întoarse următoarea lespede: „HX329K1”. 

Codurile erau gravate în piatră. Breuer nu ar fi bănuit 
niciodată. 

ÎI fotografie și îl trimise. 

Douăsprezece pietre, douăsprezece coduri, doisprezece pași 
spre iad. 

— Eu și Joa am fost singurii care știam, spuse Lotta. 

Era mândră. 

Identitatea reală a lui Breuer o zguduise pe Sara, dar acum își 
venise în fire. Își dădu seama că nu putea să stea cu mâinile în 
sân. Era abia începutul dezastrului. 

Când Breuer se aplecă să fotografieze cea de-a treia lespede, 
Sara întrevăzu o șansă. Se gândi la cele două arme ale 


50 Copie de rezervă (în Ib. engl., în orig.). 
VP - 367 


nemţoaicei în timp ce alerga, dar n-avea nevoie decât de o 
ocazie să fugă. 

Trebuia să ceară ajutor, să găsească un obiect cu care să se 
poată apăra. 

Fugea mai repede decât o făcuse vreodată. 

Departe de Breuer și de familia Broman. 

Spre șosea. 

Nu băga în seamă că o durea tot trupul după bătaia cruntă pe 
care o încasase. 

Dar Sara nu apucă să facă prea mulţi pași când auzi zgomotul 
făcut de un glonţ care lovi trunchiul unui copac, la doar câţiva 
centimetri de ea. 

Probabil că Breuer se grăbise să tragă și de aceea nu reușise 
să țintească bine. Data viitoare sigur nu mai ratează. 

Și nu va mai dura mult până atunci. 

Singura ei șansă era să ajungă în șopronul din grădină. 

Sara deschise ușa și se aruncă înăuntru, încuind în urma ei. Și 
exact atunci se auzi o a doua împușcătură și un glonţ găuri ușa 
și se înfipse în peretele din spate. 

Breuer făcu un pas înainte și încercă ușa. 

Era încuiată. 

Șopronul era solid. N-avea timp să încerce să-l spargă. 
Trebuia să trimită codurile. Când își anunţase superiorul că îl va 
întâlni pe Geiger, toate rotiţele se puseseră în mișcare și nu mai 
avea prea mult timp. Era prea mare miza ca să-și asume vreun 
risc. 

Cu micul ei MP5 flexibil, dar eficient și mortal, trase în șopron 
după un tipar în cruce, ca să-i lase Sarei cât mai puţin spaţiu în 
care să se poată adăposti. Nu îi păsa dacă auzea vreun vecin. 
Avea o legitimaţie de poliţist pe care putea s-o arate dacă venea 
cineva. 

După ce goli prima magazie, trecu rapid la a doua și continuă. 

Era un fel de Înger Alb al morții. 

In șopron, Sara se aruncă la podea, răsturnă roaba veche și se 
ascunse în spatele ei. 

Focurile de mitralieră continuară. Unele gloanţe loviră roaba, 
îndoindu-i considerabil tabla, chiar dacă trecuseră deja prin 
peretele gros de lemn. Tabla nu avea să mai reziste prea mult, 
așa că Sara căută din priviri alt mod de a se proteja. Dar 
căutarea el fu întreruptă de o bubuitură surdă. Unul dintre 


VP - 368 


gloanțe nimerise canistra cu benzină pe care o lăsase acolo mai 
devreme. Avusese noroc că nu era plină, pentru că altfel ar fi 
explodat. 

Canistra începu să ardă și în șopron se răspândi un miros 
infernal de benzină și de fum. Cu un zgomot ca un lătrat de 
câine, peretele din faţă se aprinse până sus. La fel și pereţii 
laterali și cel din spate. 

Pereții pe care îi stropise chiar ea cu benzină. 

Acum era blocată într-o capcană în flăcări, pe care și-o 
întinsese singură. Aerul dogorea deja, ca atunci când deschizi 
ușa cuptorului și ţii fața chiar în dreptul lui. Simti o durere 
ascuțită, care te face să te retragi instinctiv. Dar ea nu avea 
unde să se retragă. 

Impușcăturile încetaseră, iar Sara se repezi la peretele pe 
care erau agăţate uneltele. Și acolo ardea focul, dar se folosi de 
o greblă și reuși să dea jos un topor de pe perete. 

Nu putea ieși pe ușă, unde o aștepta Breuer. 

Incepu să spargă peretele cu toporul, în zona în care focul era 
mai puţin intens. 

Dar scândurile erau solide, iar peretele era gros. Stellan 
dorise ca șopronul să fie călduros și iarna. 

Incercă să spargă podeaua, dar păţi același lucru. Scândurile 
erau groase și solide și nu putea să facă decât mici crestături în 
ele. 

Nu mai putea respira. Se ruga și la Dumnezeu, și la Diavol, și 
la Buddha, și la Allah, și la toate spiritele în care credea Anna. 
Se ghemuli cu braţele în jurul capului, ca să se apere de căldură. 
Panicată, se muta dintr-un loc în altul, dar aerul era la fel de 
încins peste tot, infernal de fierbinte. 

Țipa din toţi rărunchii, de durere și de panică. 

Moartea o înconjura și, în curând, avea să o învingă, să o 
distrugă. Nu era nicio cale de scăpare. 

Işi simţea plămânii arşi și pielea cojindu-i-se din cauza căldurii 
care o pârlea. Duhoarea înţepătoare a părului ars se combina cu 
vaporii de benzină și cu fumul. 

Nu mai avea nicio speranţă. 

Nu va apuca să-l vadă pe Olle absolvind. Nu va mai apuca să 
țină discursul la nunta Ebbei. Nu va trăi să-și vadă nepoţii. 

Sara se lăsă în genunchi și se uită pentru ultima oară de jur- 
împrejur. 


VP - 369 


Ușa, tavanul, podeaua, pereții. 

Fereastra. 

Fereastra astupată. 

Se ridică, apucă din nou toporul și se repezi spre peretele din 
spate. Urlă de durere când trecu prin flăcări și izbi în placajul 
care acoperea fereastra din spate. 

Scândurile cedară de la prima încercare. 

Desprinse cioturile plesnite, sparse geamul cu toporul și se 
aruncă urlând prin deschizătură. Un strigăt animalic, de 
disperare. 

Tufișul din spate nu îi atenuă prea mult aterizarea. Sara căzu 
pe pământ, se lovi la umăr atât de tare încât îi amorti braţul și 
se rostogoli, disperată, să stingă focul care îi cuprinse hainele. 

Trase aerul rece în plămâni. 

Aer proaspăt de vară, dătător de viață. 

Breuer, care se afla la ușa din faţă, auzi ţipetele Sarei în timp 
ce șopronul era cuprins de flăcări. Se întoarse spre Lotta: 

— Codurile. Care este următorul? 

— Gândește-te la Leo și la Sixten, spuse Agneta încet, așa 
încât să n-o audă Breuer. Ești mama lor. 

Lotta se opri, părând să facă un calcul matematic în cap, nu 
să se gândească la copii. 

Flăcările șopronului din grădină luminau totul cu o strălucire 
galbenă, călduroasă, care dansa pe gazon și pe tufișuri. 

Agneta se uită la fiica ei, la mama lui Leo și a lui Sixten. 

Care alesese, în locul copiilor și al surorii ei, o luptă de mult 
pierdută. O răzbunare brutală și târzie pentru căderea unui 
imperiu malefic, în locul unui viitor nepătat pentru copiii ei, 
pentru nepoții Agnetei. 

— Codurile! strigă Breuer, iar Lotta apucă din nou ranga. 

Rugămintea Agnetei fusese zadarnică. 

Undeva se afla cineva care introducea codurile într-un sistem 
de detonare ce urma să ucidă în curând zeci de mii de europeni 
și, pe termen lung, sute de mii. 

Va distruge întreaga Uniune Europeană. 

Va schimba pentru totdeauna echilibrul de forțe în lume. Va 
asigura victoria forțelor represive. 

Același tip de sistem care îl răpise pe tatăl Lidiei îi va răpi și 
Agnetei nepoţii. 


VP - 370 


Tot ce făcuse fusese în zadar? Toţi anii de pregătire. Tot 
efortul și toată strădania după ce primise apelul. Toate crimele 
care urmaseră. Totul fusese inutil? 

Chiar era dispusă s-o lase pe Breuer s-o atragă pe Lotta de 
partea ei, dacă preţul ar fi fost familia Agnetei și copilăria 
nepoților? 

Nu. 

Reușise s-o convingă pe Breuer că era încă fidelă misiunii 
sale. Trebuia să profite de asta. Și nu mai avea mult timp. 

Cât de încet putu, scoase pumnalul Cold Steel și-l ținu ascuns 
în dreptul coapsei, în timp ce se apropia de Breuer. 

Când femeia cu părul alb se întoarse spre ea, Agneta îi 
îndreptă vârful cuţitului spre abdomen și o înjunghie. Avea de 
gând să-l înfigă cât mai adânc și să sfâșie cât de mult putea, dar 
Breuer reacţiona rapid, în ciuda vârstei sale, și se răsuci. 

— Nu! strigă Lotta când înţelese ce se întâmpla. 

Cuţitul pătrunsese în lateral, dar nu reușise s-o neutralizeze 
pe nemţoaică. 

Mâna lui Breuer se ridică automat până la rană, scăpând 
pușca automată. Se uită în jur și fugi spre vila albă, iar Agneta 
apucă MP5-ul și porni în urma ei. Lotta rămase nedumerită o 
clipă lângă lespezi, dar apoi se duse în grabă după cele două. 

— Mamă! strigă ea pe un ton și rugător, și de reproș. 

Breuer o luă pe după colțul casei, iar Agneta ridică arma, 
gândindu-se că nemţoaica va fi o pradă ușoară în spaţiul îngust 
de lângă clădire. 

Dar Breuer se opri, se rezemă de perete și își scoase pistolul, 
iar când Agneta apăru de după colţ, trase rapid două focuri, unul 
în piept și unul în cap. Agneta căzu la pământ, chiar în clipa în 
care ajunse și Lotta, care asistă fără să scoată un sunet la lupta 
mamei sale cu moartea. 

Agneta bâjbâi, căutând în buzunar după obiectul pe care îl 
avea la ea, arma secretă care avea să-i asigure victoria. 

Când Breuer o văzu mișcându-se, ridică din nou arma. 

Cu un ultim efort, Agneta găsi ce căuta și purtase cu ea încă 
de când primise apelul pentru Geiger, cel care o forţase să 
redevină Desiree. 

Breuer era pe punctul de a pleca, dar se opri, văzând ce ţinea 
în mână Agneta. 


VP - 371 


O păpușă galbenă, din pânză, în formă de banană, cu gura 
roșie. 

Ochii Agnetei se închiseră și păpușa îi căzu din mână. 

Când observă că dușmanul fusese anihilat, Breuer se întoarse 
spre Lotta. 

— Codurile. 

Lotta stătea nemișcată, privind când spre Agneta, când spre 
Breuer, ca și când ar fi încercat să înțeleagă ce se întâmpla. 
Porni înapoi spre cărarea din grădină, dar, după doar câţiva 
pași, Breuer îi făcu semn cu mâna să se oprească și o îndemnă 
să tacă, ducând un deget la buze. 

Ascultară. 

Din grădină, se auzeau zgomote. Pași rapizi, pe cărarea 
dinspre lac. Breuer se îndreptă imediat în direcţia din care 
venea zgomotul. Lottei îi luă ceva timp să ia aceeași decizie. 

Sara ajunsese pe ponton, când auzi pași în urma ei. Fugi cât 
putu de repede la margine și aruncă în apă lespedea grea. Când 
piatra atinse suprafața apei, răsună ca o împușcătură. Sperase 
să-i poată da drumul fără să observe Breuer și Lotta. S-o lase să 
dispară fără urmă. Oricum, reușise să mai dea la o parte încă o 
piatră, așa că Breuer nu mai avea de unde să știe în ce ordine 
fuseseră așezate ultimele lespezi, chiar dacă nu apucase să 
arunce în apă decât una. 

În timp ce alerga, Breuer ridică mâna ca și când ar fi arătat 
spre ea, iar Sara se prăbuși înainte să audă împușcătura. Nu 
simţi durerea provocată de glonţul care intrase în ea. Se 
întoarse pe spate și o văzu pe Breuer ajungând pe ponton cu 
arma încă ridicată. Glonţul o nimerise în umăr. Bine ţintit, având 
în vedere că Breuer trăsese cu pistolul, de la distanţă și din 
alergare. Încă nu începuse să o doară, dar rana îi afecta întregul 
organism. Sara zăcea pe ponton și o chinuia faptul că nu putea 
să gândească limpede. Închise ochii, iar când îi deschise din nou 
o văzu în faţa ochilor pe Breuer, aplecată deasupra ei. 

— A aruncat una dintre lespezi în apă, îi spuse ea Lottei, care 
apăruse în spatele ei. 

— O scot, spuse Lotta, sărind în lac. 

În momentul acela, sunetul stropilor o făcu pe Sara să se 
gândească la sandviciurile pe care le aruncau în apă în copilărie. 
Ce bine că apucase să-și ceară scuze faţă de Jane, se gândi ea. 
Păcat că nu au putut vorbi mai multe despre viața pe care o 


VP - 372 


împărţiseră. În curând, totul se va termina. Dacă nu va găsi 
rapid o soluţie. Lotta stătu mult timp în apă, se scufundă în 
diferite locuri și căută. Apoi prinse cu mare efort piatra grea și o 
ridică pe ponton. 

— In ce ordine erau? 

— Habar n-am, răspunse Lotta, iar Breuer se uită la Sara: 

— Care era ordinea? 

Văzând că Sara nu răspunde, Breuer trase un glonţ chiar 
lângă ea. Bubuitura îi răsună în urechi. Ştia că va muri dacă va 
rămâne acolo. Nu exista decât o singură cale de scăpare. Arătă 
spre piatră, ca și cum ar fi vrut să-i răspundă, iar Breuer privi și 
ea, din reflex, spre lespede. 

Sara se rostogoli repede și căzu în apa întunecată și caldă. 
Era prima dată când sărea de pe pod, mai apucă să-și spună în 
timp ce se ducea spre fund. Breuer goli întreaga rezervă de 
gloanţe în apă în direcția bulelor de aer. Când le termină, iar din 
apă nu mai ieșeau bule la suprafaţă, se întoarse spre Lotta: 

— Sigur nu știi care e ordinea? 

Lotta clătină din cap, iar Breuer analiză situația. 

Timpul era limitat, iar obstacolul, neprevăzut. Dar dacă nu ar 
mai fi trimis niciun cod, eșecul ar fi fost garantat. 

Luă telefonul și fotografie lespedea recuperată. Apoi se 
întoarse pe poteca din grădină, urmată de Lotta. Fotografie, pe 
rând, și celelalte plăci și trimise imaginile. 

Sfârșitul era aproape. 

Răzbunarea. 

Pedeapsa. 

În cele din urmă, rămaseră doar cele două lespezi pe care le 
mutase Sara. 

Șansele erau de cincizeci la sută. 

Alese una la întâmplare și începu să tasteze codul într-un 
mesaj. 

În spatele ei, focul care se apropia de casă printre copaci și 
tufișuri crea un fundal dramatic. 

Șopronul din grădină, cuprins de flăcări, se mistuise repede. 
Focul cucerea noi teritorii. Se extindea constant. 

Limbi de foc învăluiau fațada casei albe, iar în depărtare se 
auzea sunetul sirenelor. În curând, totul va lua sfârșit. 

— lată-i că vin, spuse Breuer. 


VP - 373 


Lotta se uită în direcția din care venea sunetul și, când 
întoarse din nou capul, văzu că Breuer ţinea pistolul îndreptat 
spre ea. 

— Pot să-ți fiu de folos, spuse Lotta, cu o voce înspăimântată. 
să fac parte din guvern. 

— N-am nevoie de niciun ajutor, spuse nemțoaica. M-am 
retras din activitate. 

— Dar acesta este doar începutul, nu-i așa? întrebă Lotta. 
Vom reconstrui lumea! 

— Nu, spuse Breuer. Acesta nu este începutul, acesta este 
sfârșitul. Nu o lua personal. g 

Apoi zâmbi și se pregăti să apese pe trăgaci. In aceeași clipă, 
brațul lui Breuer se îndreptă în sus, iar glonțul o luă spre cer. Și, 
în același timp, capul îi explodă. Stropii de lichid roșu-închis 
săriră la câţiva metri în toate direcţiile. Pe gazon, pe lespezi și 
pe Lotta. Când trupul lui Breuer se prăbuși, din spatele ei apăru 
Sara. Răsufla greu și era udă, după ce se aruncase în apă. Tinea 
în mână o pușcă extrem de scumpă, de la Fabbri. Una care 
fusese ţinută în mână de însuși regele Carl Gustaf. 

— M-am oprit la CM, spuse ea. 

Lumina albastră intermitentă aruncată de o jumătate de 
duzină de vehicule de intervenţie cădea peste grădină și peste 
fostele prietene din copilărie. 


VP - 374 


-project.eu 


virtual 


violin 


VP - 375