Bernard Minier — {Martin Servaz] 02 Cercul

PREMIUL 
DORA-SUAREZ 2013 


zr 
© 
[a 
O 
Lu 
z 
zT 
o 
o 


BERNARD MINIER 
CERCUL 


Al DOILEA VOLUM DIN SERIA 
— MARTIN SERVAZ — 


Original: Le Cercle (2012) 


Traducere din limba franceză şi note: 
ALUNIŢA VOICULESCU 


7 


virtual-project.eu 


Oamenii civilizaţi, cei care se ascund în spatele 
culturii, artei, politicii... şi chiar justiţiei, ei sunt 
aceia de care trebuie să ne ferim. Sunt deghizați 
perfect. Dar sunt şi cei mai cruzi. Cei mai 
periculoşi oameni de pe Pământ. 


MICHAEL CONNELLY, The Last Coyote 


(3) 


Prolog 


În mormânt 


Spiritul său nu era decât un țipăt. 
Un plânset. 
În capul său, ea îşi striga disperarea, îşi urla furia, 


suferinţa, singurătatea... - tot ceea ce, lună după lună, îi 
jefuise ultima urmă de umanitate. 
Şi implora. 


Milă, milă, milă, milă... lăsaţi-mă să ies de aici, vă 
implor... 

În capul său, ea ţipa, şi implora, şi plângea. Doar în 
capul său: în realitate, din gâtlejul ei nu ieşea nimic. Se 
trezise pe jumătate mută într-o dimineaţă. Mută... Ea, care 
adorase mereu să se exprime, căreia cuvintele îi veneau 
atât de uşor, cuvintele şi râsetele... 

În întuneric, îşi schimbă poziţia pentru a-şi detensiona 
muşchii. Era aşezată pe jos, cu spatele rezemat de peretele 
din piatră, direct pe pământul bătătorit. Uneori, se lungea 
pe el. Sau pe salteaua plină de purici din colţ. Cea mai 
mare parte din timp şi-o petrecea dormind, culcată în 
poziţia fetală. Când se trezea, se întindea sau chiar mergea 
puţin - patru paşi dus şi-ntors, nu mai mult: temniţa ei era 
de doi metri pe doi. Înăuntru era plăcut de cald; ştia 
demult că trebuie să fi fost o centrală termică de cealaltă 
parte a uşii, nu numai din cauza căldurii, dar şi a 
zgomotelor: bâzâit, şuierături, zăngăneli. Nu purta niciun 
fel de haine. Goală ca un animăluţ. De luni întregi, poate 
de ani. Îşi făcea nevoile într-o găleată şi primea două mese 
pe zi, cu excepţia cazurilor când lipsea el: atunci putea 
petrece zile întregi singură, fără să mănânce sau să bea, 
iar foamea, setea şi frica de moarte o rodeau pe dinăuntru. 
Erau două fante în uşă: una jos de tot, prin care primea 
mâncarea, cealaltă în mijloc, pe unde o observa el. Chiar şi 
închise, aceste fante lăsau să treacă două raze subţiri de 
lumină, care sfredeleau bezna temniţei. Ochii i se 


14D 


obişnuiseră de mult cu semiîntunericul acesta, distingea 
detalii de pe jos, de pe pereţi, pe care nimeni altcineva nu 
ar fi putut să le vadă. 

La început, îşi explorase cuşca, pândise cel mai mic 
zgomot. Căutase un mijloc de scăpare, o falie a sistemului, 
cea mai mică neatenţie. Apoi încetase să se mai preocupe 
de asta. Nu exista falie, nu exista speranţă. Nu-şi mai 
amintea câte săptămâni, câte luni se scurseseră de la 
răpirea ei. De la viaţa de dinainte. O dată pe săptămână, 
poate mai mult, poate mai puţin, el îi ordona să îşi bage 
mâinile prin fantă şi îi făcea o injecție intravenoasă. Era 
dureros, pentru că el era nepriceput, iar lichidul, gros. Ea 
îşi pierdea imediat cunoştinţa şi, când se trezea, era 
aşezată în sala de mese, sus, în scaunul greoi cu spătar 
înalt, cu picioarele şi spatele legate de şezut. Spălată, 
parfumată şi îmbrăcată... Până şi părul îi răspândea o 
boare plăcută, de şampon, până şi gura, de obicei cleioasă, 
şi răsuflarea pe care şi-o bănuia pestilenţială în restul 
timpului  miroseau acum frumos, a pastă de dinţi 
mentolată. Flăcări vii scânteiau în cămin, pe masă ardeau 
lumânări care îi dădeau lemnului sumbru străluciri de lac, 
şi o mireasmă delicioasă se înălța din farfurii. Din combina 
stereo se auzea întotdeauna muzică clasică. Precum un 
animal dresat, imediat cum auzea muzica, cum vedea 
lucirea flăcărilor, cum îşi simţea pe piele hainele curate, 
începea literalmente să saliveze. Mai trebuie spus că, 
înainte de a o adormi şi a o scoate din temniţa ei, o lăsa 
mereu să postească douăzeci şi patru de ore. 

Ştia totuşi, după durerile pe care le simţea în abdomen, 
că el o abuzase în somn. La început, gândul acesta o 
umpluse de oroare şi îşi vomitase primele mese adevărate 
în găleată, la trezirea în pivniţă. Acum, nu îi mai păsa de 
asta. Uneori el nu zicea nimic, alteori vorbea la nesfârşit, 
dar ea îl asculta rareori: creierul ei îşi pierduse obişnuinţa 
de a urmări o conversaţie. Cuvintele muzică, simfonie, 
orchestră reveneau, totuşi, ca un laitmotiv în discursul lui, 
la fel ca un nume: Mahler. 

De cât timp era închisă? Nu era nici zi, nici noapte în 


(15) 


mormântul ei. Pentru că despre asta era vorba: un 
mormânt. Din care, în străfundul inimii sale, înţelesese că 
nu avea să mai iasă niciodată în viaţă. Orice urmă de 
speranţă o părăsise demult. 

Rememora acele timpuri, minunate şi simple, în care 
fusese liberă. Ultima dată când râsese, când primise vizita 
unor prieteni, când îşi văzuse părinţii; mirosul unui grătar 
vara, lumina serii printre copacii grădinii şi ochii fiului ei 
în apus. Feţe, râsete, jocuri... Se revedea făcând dragoste 
cu bărbaţi, cu unul în special... Această existenţă pe care o 
crezuse banală şi care era, de fapt, un miracol. Cum o 
sufoca regretul de a nu fi savurat-o mai mult! Îşi dădea 
seama că până şi momentele de suferinţă, de durere, nu 
erau nimic în comparaţie cu infernul acesta. Cu această 
nonexistenţă, îngropată în acest loc nonexistent. În afara 
lumii. Bănuia că doar câţiva metri de piatră, ciment şi 
pământ o separau de viaţa adevărată, dar în acelaşi timp 
nici sute de uşi, nici kilometri de culoare şi de grilaje nu ar 
fi putut-o despărţi mai tare de ea. 

Şi totuşi, într-o zi, viaţa şi lumea fuseseră acolo, foarte 
aproape. Din motive necunoscute, el fusese obligat să o 
mute de urgenţă. O îmbrăcase în grabă, îi legase mâinile la 
spate cu cătuşe din plastic şi îi trăsese un sac de pânză pe 
cap. Apoi o făcuse să urce treptele şi se trezise din nou în 
aer liber. In aer liber... De şoc, aproape că îşi pierduse 
minţile. 

Când simţise mângâierea călduţă a soarelui pe braţele ei 
goale şi pe umeri, când ghicise lumina prin țesătura 
sacului, respirase mirosul pământului şi al câmpurilor încă 
umede, parfumul tufelor înflorite, auzise zarva păsărilor la 
răsăritul soarelui, fusese aproape să leşine. Plânsese atât 
de mult, încât udase leoarcă sacul, cu lacrimile ei şi cu 
mucozităţi. 

Apoi o culcase pe o podea metalică şi ea respirase prin 
pânză un miros de gaze de eşapament şi de motorină. Deşi 
nu era în stare să strige, el îi îndesase vată în gură şi i-o 
lipise cu leucoplast pe deasupra, din precauţie. Îi legase 
pumnii şi gleznele împreună, ca să nu poată lovi cu 


16) 


picioarele în perete. Simţise vibrația motorului şi 
camioneta începuse să o zgâlţâie pe un teren denivelat, 
înainte să iasă în drum. Când el accelerase brutal şi ea 
auzise multe vehicule depăşindu-i, înţelesese că se aflau pe 
o autostradă. 

Cel mai rău fusese la staţia de taxare. Auzea vocile, 
muzica, zgomotul motoarelor peste tot în jur, foarte 
aproape... chiar acolo: în spatele peretelui. Zeci de fiinţe 
umane. Femei, bărbaţi, copii... La doar câţiva centimetri! Ji 
auzea... O năpădise o avalanşă de emoţii. Ei râdeau, 
vorbeau, veneau şi se duceau, vii şi liberi. li ignorau cu 
desăvârşire prezenţa, atât de aproape de ei, moartea sa 
lentă, existenţa ei de sclavă... Îşi scuturase capul până ce 
ajunsese să şi-l lovească de metal, iar nasul îi sângerase pe 
podeaua unsuroasă. 

Apoi îşi auzise călăul spunând „mulţumesc”, iar 
camioneta pornise din nou. Ar fi vrut să urle. 

Era frumos afară în ziua mutării sale, era aproape sigură 
că vegetaţia era în floare. Primăvara... Oare câte alte 
anotimpuri aveau să treacă? Inainte ca ea să obosească de 
ea, înainte ca nebunia să o doboare, înainte ca el să o 
ucidă de-a binelea... A avut dintr-odată certitudinea că 
prietenii ei, apropiații, poliţia o considerau deja moartă: o 
singură fiinţă pe lume ştia că era încă vie - iar aceasta era 
o fiinţă diabolică, un şarpe, un incub!. Nu va mai vedea 
niciodată lumina zilei. 


1 Demon despre care se spune că ar chinui oamenii (şi în special 
femeile) în timp ce dorm (N. t.). 


(7) 


Vineri 
— 0a 0 


(3D 


|a 


Păpuşi 


Acolo, în grădina umbrită, 

Umbra ucigaşului rece, la pândă ascuns, 

Umbră pe umbră pe iarba mai puţin verde decât 
Roşul sângelui serii. 

In copaci, un glas de ciocârlie 

li provoca pe Marsyas şi Apollo. 

In spate, un foişor de cuiburi şi de 

Buchete de vâsc. 

Un decor rustic... 


Oliver Winshaw îşi opri peniţa. Bătu din pleoape. Ceva îi 
atrăsese - sau mai bine zis distrăsese - atenţia la periferia 
câmpului său vizual. Pe fereastră. Un fulger, afară. Ca un 
blit de aparat fotografic. 

Furtuna. Se dezlănţuia înspre Marsac. 

În acea seară, ca în toate celelalte, stătea la masa lui de 
lucru. Scria. Un poem. Biroul lui se afla la primul etaj al 
casei pe care o cumpăraseră acum 30 de ani, soţia sa şi cu 
el, în sud-estul Franţei; o cameră îmbrăcată în lambriuri de 
stejar şi tapiţată aproape în întregime cu cărţi. Mai ales 
poezie britanică şi americană din secolele XIX şi XX: 
Coleridge, Tennyson, Robert Burns, Swinburne, Dylan 
Thomas, Larkin, E.E. Cummings, Pound... 

Ştia că nu va ajunge niciodată la glezna zeilor săi tari, 
dar nu-i păsa. 

Nu citise niciodată cuiva vreo poezie proprie. Ajunsese 
în iarna vieţii, de acum chiar şi toamna rămăsese în urmă. 
În curând, va face un foc mare în grădină şi va arunca în el 
cele 150 de caiete cu copertă neagră. În total, mai mult de 
20.000 de poeme. Unul pe zi, timp de 57 de ani. Probabil 
cel mai bine păzit secret al existenţei sale. Nici măcar a 
doua sa soţie nu avusese voie să le citească. 

După toţi aceşti ani, încă se mai întreba de unde îşi 


(9D 


trăgea inspiraţia. Când se uita în urmă la viaţa sa, nu 
vedea decât o lungă înşiruire de zile care se terminau 
mereu cu un poem scris seara, în liniştea biroului său. 
Toate erau datate. Il putea găsi pe cel scris în ziua în care i 
se născuse fiul, cel scris în ziua morţii primei sale soţii, cel 
din ziua în care părăsise Anglia pentru Franţa... Nu se 
culca fără să le fi terminat - uneori la unu, două noaptea, 
chiar şi pe vremea când lucra. Nu avusese niciodată nevoie 
prea mare de somn şi nu avusese o meserie care să ceară 
efort fizic: profesor de engleză la universitatea din Marsac. 

Oliver Winshaw urma să împlinească 90 de ani. 

Era un bătrânel liniştit şi elegant, pe care îl cunoştea 
toată lumea. Când se instalase în acest pitoresc oraş 
universitar, primise imediat porecla de „Englezul”. Asta se 
întâmpla înainte ca dragii săi compatrioți să se 
năpustească, precum un nor de lăcuste, asupra tuturor 
pietrelor de restaurat din zonă, şi ca porecla să se cam 
dilueze. Astăzi, nu mai era decât unul dintre mulţii din 
departament. Dar de când cu criza economică, englezii 
plecau unul după altul spre destinaţii mai atractive din 
punct de vedere financiar - Croaţia, Andaluzia -, iar Oliver 
se întreba dacă urma să trăiască suficient de mult, cât să 
redevină singurul englez din Marsac. 


În lacul cu nuferi, 

Umbra fără faţă lunecă, 

Profilul prelung, slab şi mohorât, 
Ca un tăiş bine ascuțit. 


Şi iar se opri. 

Muzică... | se părea că se aude muzică pe deasupra 
şâşâitului uniform al ploii şi a ecourilor continue ale 
tunetelor, care îşi răspundeau unul altuia, dintr-o margine 
în cealaltă a cerului. Era clar că nu putea fi Christine: ea 
dormea de mult. Da, venea de-afară: muzică clasică... 

Oliver se strâmbă a dezaprobare. Evident că dăduseră 
volumul la maximum, de se auzea până în biroul său, în 
ciuda furtunii şi a ferestrei închise. Incercă să se 


(10) 


concentreze la poemul său, dar nu era chip: al naibii 
muzică! 

Iritat, se uită din nou înspre fereastră. Lucirea fulgerelor 
traversa obloanele. Printre lamelele lor se zărea ploaia, 
şiroind în frânghii de apă. Furtuna părea să-şi fi concentrat 
furia deasupra orăşelului, pe care îl închisese ca într-un 
cocon lichid, rupt de restul lumii. 

Îşi împinse scaunul şi se ridică. 

Se duse la fereastră şi depărtă storurile, ca să se uite în 
stradă. Şanţul central se revărsase pe trotuare. Deasupra 
acoperişurilor, noaptea era dungată de fulgere subţiri, ca 
urmele unui seismograf luminescent. 

Toate ferestrele casei din faţă erau luminate. Poate că 
era o petrecere? Casa cu pricina, o casă de oraş, cu 
grădină pe o latură, despărțită de stradă şi apărată de 
priviri printr-un zid înalt, era ocupată de o celibatară. 
Profesoară la clasa pregătitoare? de la liceul din Marsac, 
cea mai prestigioasă din regiune. O femeie frumoasă. 
Micuţă, cu păr negru şi siluetă elegantă - femeia la 30 de 
ani, în glorioasa ei plinătate. l-ar fi plăcut lui Oliver, dacă 
ar fi avut cu 40 de ani mai puţin. O mai spiona câteodată, 
cu discreţie, când ea se bronza, vara, pe şezlongul aflat la 
adăpostul privirilor - mai puţin a sa, pentru că grădina ei 
se găsea fix sub fereastra biroului său, de cealaltă parte a 
străduţei şi a zidului. Ceva nu era în regulă. Toate cele 
patru niveluri ale casei erau luminate. Uşa de la intrarea 
din stradă era larg deschisă, iar o lanternă mică îi lumina 
pragul sclipind în ploaie. 

Însă în spatele geamurilor nu vedea pe nimeni. 

Uşile vitrate care asigurau comunicarea dintre salon şi 
grădina de lângă casă erau larg deschise şi bătute de vânt 
ca la un saloon. lar înclinația ploii sugera că pardoseala 
casei era cu siguranţă udă. Oliver vedea cum picăturile de 
apă ţopăiau pe dalele terasei şi încovoiau firele de iarbă 


2 Khâgne, în original, ultimul dintre cei doi ani de clasă pregătitoare 
(precedat de hypokhâgne) necesari pentru admiterea la Şcoala 
Normală Superioară din Paris, singura Grande Ecole care ţine de 
Ministerul Educaţiei francez (N. t.). 


(11) 


ale peluzei. 

Cu siguranţă de acolo se auzea muzica... Simţi cum 
pulsul i-o ia razna. Privirea îi alunecă uşor spre piscină. 

Unsprezece metri pe şapte. Dale de culoarea nisipului 
de jur-împrejur. O trambulină. 

Simţea o emoție sumbră: aceea care te cuprinde când 
ceva neobişnuit îţi întrerupe rutina zilnică. Or, la vârsta 
lui, existenţa sa nu era decât rutină. Exploră cu privirea 
grădina din jurul bazinului. În spate, începea pădurea din 
Marsac, 2700 de hectare cu copaci şi cărări. Nu exista 
perete în partea aceea, nici măcar un grilaj, doar un gard 
de verdeață, compact. Căsuţa de lângă piscină, o 
construcţie mică din piatră, cu mult mai nouă decât restul, 
se înălța de cealaltă parte a piscinei, pe dreapta. 

Îşi concentră atenţia asupra bazinului. Bătută de aversă, 
suprafaţa dansa uşor. Oliver îşi miji ochii. Mai întâi, se 
întrebă ce vedea. Apoi înţelese că erau mai multe păpuşi 
care se legănau pe apă. Da, chiar aşa... Deşi era foarte 
sigur că erau doar păpuşi, simţi cum îl trece un fior 
imposibil de explicat. Pluteau una lângă cealaltă, cu 
rochiile în culori deschise unduindu-se la suprafaţa 
bazinului, încreţită de ploaie. Oliver şi soţia sa fuseseră 
invitaţi odată la cafea de vecina din faţă. Soţia 
franţuzoaică a lui Winshaw fusese psiholog înainte să se 
pensioneze şi avea o teorie despre această abundență a 
păpuşilor în casa unei femei singure, trecute de 30 de ani. 
La întoarcerea acasă, îi explicase soţului ei că vecina lor 
era probabil o „femeie-copil”, iar Oliver o întrebase ce 
înţelegea prin asta. Ea folosise atunci expresii precum 
„imatură”, „fugă de responsabilităţi”, „care nu se preocupă 
decât de plăcerea personală”, „trecută printr-o traumă 
afectivă”, iar Oliver bătuse în retragere: întotdeauna 
preferase poeţii psihologilor. Dar să dea naiba dacă 
înţelegea ce puteau face păpuşile alea în piscină. 

Ar trebui să sun jandarmii, gândi el. Dar ce să le spun? 
Că plutesc nişte păpuşi într-o piscină? Apoi îl lovi un alt 
gând. Nu era normal... Toată casa luminată, nimeni vizibil 
şi păpuşile alea... Unde era, oare, stăpâna casei? 


(12) 


Oliver Winshaw răsuci mânerul ferestrei şi o deschise. 
Imediat, camera fu invadată de un val de umezeală. Ploaia 
îi biciuia faţa, iar el clipea, încercând să privească atent 
ciudata adunare de chipuri din plastic, cu priviri fixe. 

Acum, muzica se auzea perfect. O mai auzise, deşi nu 
era Mozart, compozitorul său preferat. 

La naiba, ce însemna tot circul ăsta? 

Un fulger forfecă noaptea, urmat de trosnitura 
asurzitoare a tunetului. Zgomotul făcu ferestrele să 
tremure. Şi, ca un proiector brutal, fulgerul îi dezvălui că 
acolo era cineva. Aşezat pe marginea bazinului, cu partea 
de jos a pantalonilor atârnând în apă, trecuse mai întâi 
neobservat, pentru că îl acoperea umbra arborelui uriaş 
din mijlocul grădinii. Un tânăr... Aplecat către mareea 
păpuşilor, le contempla plutirea. Deşi se afla la peste 15 
metri distanţă, Oliver îi putea ghici privirea pierdută, 
goală, şi gura deschisă. 

Pieptul lui Oliver Winshaw nu mai era decât o cameră de 
rezonanţă pentru inima sa, care bătea ca un baterist 
posedat. Ce se petrece aici? Se grăbi spre telefon şi smulse 
receptorul din suportul său. 


(13) 


2 
Raymond 


— Anelka este un bou, spuse Pujol. 

Vincent Esperandieu îşi privi colegul, întrebându-se 
dacă sentinţa sa era motivată de jalnica performanţă a 
atacantului sau de originile sale şi de faptul că provenea 
dintr-un oraş din regiunea pariziană. Lui Pujol nu-i plăceau 
deloc oraşele, iar locuitorii lor şi mai puţin. 

Şi totuşi, Esperandieu trebuia să recunoască faptul că, 
măcar o dată, Pujol avea dreptate: Anelka era nul. Zero. 
Naşpa. Ca tot restul echipei, de altfel. Le rupsese sufletul 
acest prim meci. Numai lui Martin părea să nu-i pese. 
Esperandieu îşi întoarse privirea spre el şi zâmbi: era sigur 
că şeful lui n-avea habar nici măcar de numele 
selecţionerului pe care o Franţă întreagă îl huiduia şi 
înjura copios de luni bune încoace. 

— Domenech este un idiot ratat, zise Pujol fix atunci, ca 
şi cum creierul său prinsese gândul lui Vincent. În 2006 
am ajuns în finală doar pentru că Zidane şi ceilalţi luaseră 
frâiele echipei. 

Dat fiind că nimeni nu a contestat acest fapt, polițistul se 
strecură prin mulţime şi se duse să mai ia nişte beri. Barul 
era plin ochi. 11 iunie 2010. Ziua deschiderii şi a primelor 
meciuri de la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de 
Sud. Printre care şi cel care se dădea la televizor chiar 
acum: Uruguay - Franţa, 0-0 la pauză. Vincent se uită din 
nou la şeful lui. Privea în continuare spre ecran. Dar în gol. 
De fapt, comandantul Martin Servaz nu se uita la meci, ci 
doar se prefăcea - iar adjunctul său ştia acest lucru. 

Nu numai că Servaz nu urmărea meciul, dar se şi 
întreba ce naiba căuta el acolo. 

Intenţionase să le facă o plăcere colegilor din echipa sa 
de anchetă şi îi însoţise. Campionatul Mondial acaparase 
de săptămâni întregi toate conversațiile Diviziei de 
Criminalistică. Forma jucătorilor, meciurile amicale 


(14) 


dezastruoase, inclusiv o înfrângere umilitoare în faţa 
Chinei, alegerile selecţionerului, hotelul prea scump: 
Servaz ajunsese să se întrebe dacă un al treilea război 
mondial le-ar fi suscitat mai mult interes. Probabil că nu. 
Spera doar ca şi răufăcătorii să facă la fel, iar statisticile 
infracţionale să scadă de la sine, fără să fie nevoie să 
intervină cineva. 

Luă paharul cu bere proaspătă pe care Pujol tocmai i-l 
pusese în faţă şi îl duse la gură. Pe ecran, se reluase 
meciul. Micii omuleţi în albastru se agitau cu aceeaşi 
energie stearpă ca şi înainte; alergau de la un capăt la 
altul al terenului, fără ca Servaz să descopere cea mai 
mică logică în aceste deplasări. Cât despre atacanţi, deşi 
nu era vreun specialist, i se păreau deosebit de 
împiedicaţi. Citise undeva că diurna echipei şi cheltuielile 
de deplasare urmau să coste Federaţia Franceză de Fotbal 
mai mult de un milion de euro şi era curios să ştie de unde 
proveneau veniturile astea şi dacă trebuia cumva să bage 
şi el mâna în buzunar. Însă chestiunea aceasta părea să-i 
preocupe mai puţin pe vecinii săi, în mod normal nişte 
contribuabili  circumspecţi, decât absenţa cronică a 
succesului. Servaz încercă totuşi să se intereseze de ceea 
ce se petrecea pe ecran. Dar un bâzâit neplăcut emana în 
permanenţă de acolo, ca dintr-un stup uriaş. I se explicase 
că era zgomotul produs de miile de trompete ale 
spectatorilor sud-africani prezenţi pe stadion. Se întrebă 
cum puteau produce şi, mai ales, suporta un astfel de 
vacarm: chiar şi aici, atenuat de microfoane şi de filtrele 
tehnicii, sunetul era teribil de enervant. 

Dintr-odată, luminile din bar pâlpâiră şi de peste tot 
izbucniră exclamaţii când imaginea de pe ecran se 
comprimă şi dispăru, pentru a apărea din nou, imediat. 
Furtuna... Se rotea deasupra oraşului Toulouse, precum un 
stol de corbi. Servaz nu-şi putu reţine o umbră de zâmbet 
imaginându-şi toată lumea cufundată în beznă, privată de 
meci. 

Neatente, gândurile sale alunecară spre o zonă 
familiară, dar periculoasă. Se implinesc 18 luni de când 


(15) 


Julian Hirtmann nu a mai dat niciun semn de viaţă... 18 
luni, dar nicio zi fără ca polițistul să se gândească la el. 
Elveţianul evadase din institutul Wargnier în iarna dintre 
2008 şi 2009, la doar câteva zile după ce Servaz îl vizitase 
în celula sa. Cu ocazia acestei întâlniri, descoperise 
stupefiat că el şi fostul procuror din Geneva împărtăşeau o 
pasiune comună: muzica lui Mahler. Apoi, pentru unul 
venise evadarea şi pentru celălalt, avalanşa. 

18 luni, se gândi el. 540 de zile şi tot atâtea nopţi în care 
avusese de un număr de ori imposibil de calculat acelaşi 
coşmar. Avalanşa... Era îngropat într-un coşciug de zăpadă 
şi gheaţă şi începea să ducă serios lipsă de aer, în timp ce 
frigul îi înţepenea din ce în ce mai tare membrele, când în 
sfârşit îl atingea o sondă, iar cineva săpa frenetic prin 
zăpada de deasupra lui. O lumină orbitoare în plină figură, 
o înghiţitură zdravănă de aer curat, respirat cu nesaţ şi cu 
gura larg deschisă, un chip încadrat în deschidere. Acela al 
lui Hirtmann... Elveţianul izbucnea în râs şi zicea: „Adio, 
Martin!” - şi acoperea la loc gaura... 

Cu excepţia câtorva variante, visul se sfârşea mai mult 
sau mai puţin la fel. 

În realitate, supravieţuise avalanşei. Dar, în coşmarurile 
sale, murea. Şi, într-un fel, o parte din el murise acolo, în 
acea noapte. 

Ce făcea Hirtmann chiar în acest moment? Unde era? 
Servaz se înfioră la amintirea peisajului înzăpezit, de o 
grandoare inimaginabilă... vârfurile ameţitoare apărând 
valea pierdută... clădirea cu ziduri groase... zăvoarele care 
cedează la capătul culoarelor pustii... Şi apoi, uşa în 
spatele căreia se înălța muzica familiară: Gustav Mahler, 
compozitorul preferat al lui Servaz - dar şi al lui Julian 
Hirtmann. 

— Cam târziu, zise Pujol lângă el. 

Servaz aruncă o privire distrată ecranului. Un jucător 
părăsea terenul, un altul îl înlocuia. Servaz avu impresia că 
era vorba de mult-pomenitul Anelka. Se uită în colţul din 
stânga sus al ecranului: minutul 70 - şi tot 0-0. De unde, 
fără îndoială, şi tensiunea care domnea în bar. Alături de 


(16) 


el, un tip gras, la vreo 130 de kile, asudând din greu pe 
sub barba roşcată, îl bătu pe umăr de parcă erau 
cunoştinţe intime şi îi suflă în nas o respiraţie alcoolizată: 

— Dacă eram eu selecţioner, le tăbăceam fundurile la 
toţi labagiii ăştia, ca să şi le mişte puţin. La dracu”, nu-s în 
stare să se agite nici măcar pentru o Cupă Mondială! 

Servaz se întrebă dacă, la rândul lui, vecinul său se agita 
mai mult pentru ceva - cu excepţia cazurilor în care era 
vorba să sprijine tejghelele sau să se ducă după baxuri de 
bere la supermarketul de la colţ. 

Se întrebă de ce nu îi plăcea sportul la televizor. Oare 
pentru că fosta lui nevastă, Alexandra, spre deosebire de 
el, nu rata niciun meci al echipei sale favorite? Timp de 
şapte ani, formaseră un cuplu despre care Servaz crezuse, 
încă din prima zi, că nu va ţine mult. Cu toate astea, se 
căsătoriseră, şi rezistaseră şapte ani. Nu înţelegea de ce a 
trebuit să treacă atât de mult timp până să recunoască 
ceea ce era evident: erau la fel de potriviţi precum un 
taliban cu o uşuratică. Ce rămăsese din ei astăzi, în afară 
de o fată de 18 ani? Dar era mândru de fiica sa. O, da, era 
foarte mândru. Chiar dacă tot nu se obişnuise cu look-ul ei, 
cu piercingurile şi cu tunsorile ei, Margot îi călca lui pe 
urme, nu mamei sale. Ca şi el, adora să citească şi, tot ca 
el, intrase la cea mai prestigioasă clasă pregătitoare din 
regiune. Marsac. Aici veneau cei mai buni elevi de pe o 
rază de kilometri, unii chiar de la Montpellier sau 
Bordeaux. 

Dacă se gândea bine, era nevoit să recunoască faptul că, 
la 41 de ani, nu îl interesau decât două lucruri în viaţă: 
meseria şi fiica. Şi cărţile... Dar cărţile erau altceva - nu 
doar un lucru, ci toată viaţa sa. 

Era oare de ajuns? Viaţa altora cum era? Se uită în 
fundul paharului său de bere, unde nu mai rămăseseră 
decât urme de spumă, şi hotări că se pilise destul pentru 
seara aceasta. Deodată, simţi o nevoie aprigă să urineze şi 
se strecură până la uşa toaletei. Ilnăuntru era o mizerie 
dezgustătoare. Servaz văzu un bărbat chel, întors cu 
spatele la el, şi îi auzi jetul lovind porţelanul pisoarului. 


€17) 


— Ce puturoşi împuţiţi, zise bărbatul când polițistul 
începu să se descheie la pantaloni lângă el. E o ruşine să 
vezi aşa ceva. 

Se încheie la şliţ şi ieşi fără să se obosească să se spele 
pe mâini. Servaz şi le săpuni şi clăti îndelung pe ale sale, şi 
le uscă la aparat, apoi, în momentul în care ieşi pe uşă, îşi 
afundă mâna dreaptă în mânecă înainte de a atinge clanţa 
pe care pusese mâna şi bărbatul cel chel. 

O privire aruncată ecranului îl încunoştinţă că nu se 
schimbase nimic în absenţa lui, deşi partida se apropia de 
final. Asistenţa era acum un adevărat vulcan de frustrări. 
Servaz îşi zise că, dacă nu se schimba nimic, aveau să fie 
revolte, şi se duse la locul său. 

Vecinii săi urlau de-a dreptul: „Du-te!”, „Pasează, fi-ţi-ar 
mingea să-ți fie, pasează!”, „La dreapta! La 
dreaaaaaptaaaaa!”, semn că ceva se întâmpla, în sfârşit, 
când simţi în buzunar o vibraţie familiară. Băgă mâna în 
pantaloni şi îşi scoase telefonul. Nu un smartphone, ci un 
clasic veritabil, un vechi Nokia pentru toată familia. 
Ecranul îi era luminat, semn că şi acolo se întâmpla ceva. 
Aparatul transferase deja apelul către mesagerie, aşa că 
Servaz formă numărul robotului. 

Înţepeni. 

Vocea de la telefon... Îi trebui o jumătate de secundă ca 
să o recunoască. O jumătate de secundă de eternitate. 
Spaţiul-timp care se contractă, ca şi cum cei 20 de ani care 
îl despărţeau de ultima dată când o auzise puteau fi 
parcurşi în două bătăi de inimă. Chiar şi după tot acest 
timp, un tunel se săpă în stomacul lui, auzind-o. 

I se păru că încăperea începuse să se învârtă în jurul lui. 
Strigătele, încurajările, bâzâitul vuvuzelelor - toate s-au 
îndepărtat, s-au pierdut într-o ceaţă. Prezentul s-a 
contractat, s-a făcut minuscul. Vocea spunea: 

„Martin? Eu sunt, Marianne... Sună-mă, te rog. E foarte 
important. Te implor, sună-mă imediat cum auzi mesajul...” 

O voce ivită pe neaşteptate din trecut - dar şi o voce 
care lăsa să transpară frica. 


Sr x x 


(18) 


Samira Cheung îşi aruncă pe pat haina de piele şi se uită 
la bărbatul cel gras care fuma, înfundat între perne. 

— Valea! Trebuie să mă duc la lucru. 

Bărbatul instalat în patul său avea cu peste 30 de ani 
mai mult decât ea, un evident surplus de grăsime la nivelul 
abdomenului şi fire albe de păr pe piept, dar Samirei nu îi 
păsa de asta. Era o partidă bună, iar asta era tot ceea ce 
conta în ochii ei. Nici ea nu era chiar Miss Univers. Ştia 
încă din liceu că bărbaţilor li se pare urâtă - sau mai 
degrabă doar faţa li se părea urâtă, pentru că trupul îi era 
deosebit de atrăgător. Şi în acest bizar sentiment împărţit 
pe care îl inspira, balanţa lor înclina uneori de o parte, 
alteori de cealaltă. Samira Cheung se revanşa culcându-se 
cu cât mai mulţi bărbaţi posibil; constatase demult că 
bărbaţii cei mai mişto nu sunt obligatoriu şi cei mai buni 
amanti, iar ea căuta amanti de înaltă performanţă - nu pe 
Făt-Frumos. 

Patul uriaş trosni când amantul ei supraponderal îşi 
scoase picioarele de sub cearşafuri şi se aplecă pentru a-şi 
culege hainele împăturite pe un scaun, aproape de o 
oglindă în care se reflecta o parte a mansardei. Pânze de 
păianjen, praf, o lustră barocă atârnată de o bârnă, cu doar 
un bec funcţional din două, covoare din trestie, o comodă 
şi un dulap spanioleşti - chilipiruri de prin vreun târg de 
vechituri - ocupau restul spaţiului. Samira îşi trase pe ea o 
pereche de chiloţi şi un tricou şi dispăru prin trapa 
amenajată în podea. 

— TĂRIE SAU CAFEA? strigă ea de la etajul de jos. 

Se strecură în bucătărioara zugrăvită în roşu, care te 
ducea cu gândul la o cambuză, din pricina dimensiunilor 
sale reduse, şi porni espressorul cu capsule. În afară de 
becul care strălucea deasupra ei, casa cea mare era 
cufundată în beznă. Şi asta pentru că Samira cumpărase 
dărăpănătura asta la 20 de kilometri de Toulouse cu un an 
în urmă. O restaura puţin câte puţin (îşi selecţiona amanţii 
ocazionali în funcţie de meserie: electricieni, instalatori, 
zidari, zugravi, montatori de acoperişuri...) şi nu ocupa în 
prezent decât o cincime din suprafaţa locuibilă. Toate 


(19) 


camerele de la parter erau fără mobilă, cu prelate din 
plastic întinse peste tot, cu pereţii acoperiţi de schele, cu 
cutii cu vopsea scursă pe jos şi cu scule, la fel ca şi 
jumătate din etaj - iar ea îşi instalase camera în pod, în 
aşteptare. 

Pe peretele roşu, scrisese cu şablonul, cu nişte litere 
mari, argintii: „Şantier interzis publicului”. Pe tricoul ei 
scria: „| LOVE ME”, peste sânii săi micuţi. Bărbatul cobori 
cu greutate treptele scării mult înclinate, precum cele de 
pe nave. Ea îi întinse un espresso aburind şi muşcă dintr- 
un măr început, care se oxida deja pe blatul de lucru. Apoi 
dispăru în baie. După cinci minute, trecea spre „dressing”. 
Toate hainele ei erau atârnate temporar pe umeraşe 
agăţate de nişte poliţe lungi, metalice, şi acoperite cu huse 
subţiri, transparente; lenjeria intimă şi tricourile erau 
depozitate în corpuri de mobilier din plastic, cu rafturi, iar 
zecile de perechi de ghete, aliniate de-a lungul peretelui. 

Îşi puse pe ea o pereche de jeanşi rupţi în genunchi, 
ghete cu tocuri joase, un tricou nou şi o curea din piele cu 
ţinte. Apoi teaca armei de serviciu. Şi o haină militară de 
ploaie. 

— Tot aici eşti? întrebă ea întorcându-se în bucătărie. 

Grăsanul de 50 de ani se şterse la gură de dulceaţă. O 
trase spre el şi o sărută punându-şi palmele dolofane pe 
fundul ei, prin pantalon. Pentru un moment, Samira nu se 
opuse, apoi se eliberă. 

— Când te ocupi şi de duşul meu? 

— Nu în weekendul ăsta. Se întoarce nevastă-mea de la 
soră-sa. 

— Găseşte o zi! Săptămâna asta. 

— Am agenda plină, protestă el. 

— Dacă eu n-am ţevi, n-ai nici tu sex, îl anunţă ea. 

Bărbatul îşi încruntă sprâncenele. 

— Poate miercuri. Lasă-mă să văd. 

— Cheile vor fi la locul lor obişnuit. 

Tocmai voia să mai adauge ceva, când un mix de riffuri 
de chitară electrică şi urlete de film de groază izbucni în 
apropiere. Primele măsuri dintr-o piesă a celor de la 


(20) 


Agoraphobic Nosebleed, o trupă americană de grindcore. 
Până reuşi ea să-şi găsească mobilul, urletele şi decibelii 
încetaseră. Se uită la numărul afişat: Vincent. Tocmai voia 
să-l sune înapoi, când aparatul vibră. Un mesaj: 


Sună-mă. 


Ceea ce ea făcu imediat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unde eşti? întrebă el fără să-i răspundă. 

— Acasă, tocmai plecam, sunt de gardă în seara asta - 
într-o astfel de seară, toţi bărbaţii care s-au putut fofila au 
făcut-o. Şi tu, nu te uiţi la meci? 

— Am avut un apel... 

O urgenţă. Fără îndoială, procurorul-adjunct de serviciu 
la Parchet. Ghinion pentru iubitorii de fotbal. Probabil că 
televizoarele fierbeau şi la Palatul de Justiţie. Ea însăşi îşi 
găsise cu dificultate un amant în seara aceea, în care 
fotbalul conta mai mult decât sexul, se pare. 

— Au sunat de la Parchet? întrebă ea. Despre ce e 
vorba? 

— Nu, nu de la Parchet. 

— Ah, nu? 

Se simțea o tensiune neobişnuită în vocea lui 
Esperandieu. 

— O să-ţi explic. Nu e cazul să te duci la SRPJ’. Ia-ți 
maşina şi vino după noi. Ai cu ce să notezi? 

Fără să o preocupe invitatul care îşi pierdea răbdarea 
lângă ea, deschise un sertar din bucătărie şi scotoci după 
un pix şi un post-it. 

— Stai puţin... Gata. 

— Îţi dau adresa, ne întâlnim acolo. 

— Zi. 

Pe când nota, ridică o sprânceană, deşi el nu putea să o 
vadă. 

— Marsac? Asta e la ţară... Cine v-a sunat, Vincent? 

— O să-ţi explic. Suntem deja pe drum. Vino după noi cât 


3 Service regional de police judiciaire - Serviciul regional al poliţiei 
judiciare (N. t.). 
(21) 


de repede poţi. 
Lumina unui fulger în spatele ferestrei. 
— Noi? Care noi? 
— Martin şi cu mine. 
— Bine. Fug. 
Încheie comunicarea. Ceva nu era în regulă. 


422.) 


3 
Marsac 


Ploaia răpăia fără odihnă pe acoperişul maşinii. Dansa în 
lumina farurilor, inunda parbrizul şi drumul, gonea 
animalele în scorburile lor şi izola maşinile, şi aşa rare. 
Venise dinspre vest, ca o armată care atacă un nou 
teritoriu. După ce avangarda îi anunţase sosirea, cu rafale 
puternice de vânt şi cu fulgere, se năpustise asupra 
pădurii şi a drumurilor. Nicidecum o simplă ploaie. Un 
potop. De-abia vedeau drumul forestier şi buştenii tăiaţi. 
Din când în când, fulgerele brăzdau cerul, dar în restul 
timpului nu vedeau decât bula de lumină presărată cu 
scântei şi înconjurată de beznă pe care o deplasau odată 
cu ei. S-ar fi zis că un cataclism înecase pământurile 
locuite şi că ei se mişcau acum pe fundul oceanului. Servaz 
se uita ţintă la drum. Ştergătoarele de parbriz pulsau în 
ritmul inimii sale, care i se contracta şi dilata mult prea 
repede în piept. leşiseră de ceva vreme de pe autostradă şi 
mergeau acum printre dealuri acoperite de noaptea aceea 
neagră de ţară, ceea ce pentru un orăşean de 30 de ani 
precum Esperandieu semăna cu afundarea într-un abis 
colosal, la bordul unui submarin. Bine măcar că nu alesese 
muzica şeful lui. Vincent pusese un CD cu Queens of the 
Stone Age şi, de data asta, Martin nu protestase. 

Era prea adâncit în gânduri. 

Esperandieu îşi luă pentru o fracțiune de secundă ochii 
de la drum. Văzu cum se reflectă lumina farurilor şi 
mişcarea de du-te-vino a ştergătoarelor în pupilele negre 
ale şefului său. Servaz scruta întinderea de asfalt în acelaşi 
fel în care făcuse mai devreme cu ecranul televizorului: 
fără să o vadă. Adjunctul se gândi din nou la apelul 
telefonic. De când îl primise, Martin se schimbase complet. 
Vincent înţelesese că se petrecuse ceva la Marsac şi că 
persoana de la capătul firului era o veche prietenă. Servaz 
nu spusese mai mult. Îl îndemnase pe Pujol să urmărească 


423) 


în continuare meciul şi îi ceruse lui Esperandieu să îl 
urmeze. 

Odată ajunşi în maşină, îi ceruse să o sune pe Samira. 
Esperandieu nu înţelegea deloc ce se întâmpla. 

Ploaia se mai linişti puţin în momentul în care Renault-ul 
Scenic trecu pe sub tunelul de platani care marca intrarea 
în oraş şi se strecură pe străduţele din centru, hurducăind 
pe pavaj. 

— La stânga, spuse Servaz când ajunseră într-o piaţă cu 
biserică. 

Esperandieu nu se putu abţine să nu remarce numărul 
mare de puburi, de cafenele şi de restaurante. Marsac era 
un oraş universitar. 18.503 locuitori. Şi cam tot atâţia 
studenţi. O facultate de litere, o alta de ştiinţe, una de 
drept, economie şi gestiune, şi o clasă pregătitoare 
renumită. Ziarele, cărora le plăceau imaginile frapante, îl 
porecliseră „Cambridge-ul de sud-vest”. Din punct de 
vedere strict polițienesc, un astfel de aflux de studenţi ar fi 
trebuit să aducă probleme recurente precum conducerea 
în stare de ebrietate sau sub influenţa drogurilor, trafic de 
canabis şi de amfetamine, şi ceva distrugeri mai mult sau 
mai puţin revendicative. Dar nimic care să necesite 
intervenţia Brigăzii criminalistice. 

— S-ar părea că e o pană de curent. 

Într-adevăr, străzile erau cufundate în întuneric, nici 
măcar ferestrele puburilor şi barurilor nu erau luminate. 
Se ghiceau nişte lumini mişcătoare în spatele geamurilor: 
lanterne. Furtuna, se gândi Vincent. 

— Înconjoară piaţa şi ia-o pe a doua la dreapta. 

Făcură turul micului scuar circular înconjurat de grilaje 
şi părăsiră piaţa printr-o străduţă îngustă, pavată, agăţată 
între faţade înalte. La 20 de metri în faţa lor, văzură 
biciuiri de  girofare printre  aversele de ploaie. 
Jandarmeria... Îi chemase cineva. 

— Ce e cu circul ăsta? întrebă Esperandieu. Ştiai că e şi 
jandarmeria la curent? 

Parcară în spatele unui Renault Trafic şi a unul Citroen 
C4, ambele în culorile jandarmilor. Ploaia bătea atât de 


(24) 


tare în caroserii, încât acoperişurile maşinilor arătau ca 
nişte coame zburlite, de arici. Pentru că şeful lui nu 
răspundea, Vincent se întoarse spre el. Martin părea mai 
încordat decât de obicei. li aruncă adjunctului său o privire 
nedumerită şi reticentă, apoi cobori. 

Nu trecură cinci secunde până când părul şi cămaşa îi 
fură ude leoarcă. Mai mulţi jandarmi se ţineau cu dârzenie 
pe poziţii, în mijlocul potopului, la adăpostul pelerinelor 
impermeabile. Unul dintre aceştia înaintă spre ei şi Servaz 
îşi scoase insigna. Jandarmul ridică din sprâncene în semn 
de uimire: Brigada criminalistică ajunsese deja la locul 
faptei înainte ca Parchetul să o sesizeze. 

— Cine conduce operaţiunile? întrebă Servaz. 

— Căpitanul Becker. 

— Este înăuntru? 

— Da, dar nu ştiu dacă... 

Servaz trecu de jandarm fără să aştepte urmarea. 

— MARTIN! 

Intoarse capul spre stânga. Un Peugeot 307 parcase 
puţin mai departe, pe străduţă. Pe partea şoferului, în 
spatele portierei deschise, se afla o persoană pe care 
crezuse, până în această noapte, că nu o va mai vedea 


niciodată. iile e 

Apa care se revărsa peste tot, farurile şi girofarurile 
care îi orbeau, feţele de sub pelerinele de ploaie, totul era 
confuz. Dar i-ar fi putut recunoaşte silueta şi dintr-o mie. 
Era îmbrăcată cu un impermeabil cu gulerul ridicat şi, într- 
o clipită, părul ei blond şi ondulat, împărţit în două de o 
cărare bine precizată, şi şuviţa care îi cădea pe partea 
stângă a feţei fură complet ude. Fa era. Se ţinea dreaptă, 
cu o mână pe portieră şi cu bărbia ridicată, la fel ca în 
amintirile lui. Avea faţa răvăşită de frică şi de durere, dar 
nu renunţase la mândrie. 

Acea mândrie pe care el o iubise pe vremuri. Înainte ca 
ea să devină un zid între ei. 

— Bună ziua, Marianne, zise el. 

Ea dădu drumul portierei, o ocoli şi se grăbi spre el. O 


425) 


clipă mai târziu, i se arunca în braţe. El simţi cum îl 
traversează o micuță undă seismică, odată cu hohotele de 
plâns care o zguduiau. O cuprinse cu braţele sale, dar fără 
să o strângă. Un gest mai mult protocolar decât intim. Câţi 
ani erau? 19? 20? Il aruncase din viața ei, plecase cu altul 
şi găsise o cale prin care să arunce vina tot asupra lui. O 
iubise, o, da... Poate mai mult decât pe orice altă femeie 
dinaintea ei şi de după ea... Dar lucrurile astea se 
petrecuseră în alt secol, trecuse atât de mult timp... 

Ea se îndepărtă puţin ca să îl privească, iar părul ei lung 
şi ud îi mângâie obrazul, în trecere. Se simţi din nou 
străbătut ca de un cutremur mic, cu magnitudinea 4 pe 
scara Servaz. Ochii ei, atât de aproape: două lacuri verzi 
scânteietoare. Citi în ei o multitudine de emoții 
contradictorii. Printre ele, şi durerea. Suferinţa. Indoiala. 
Frica. Dar şi recunoştinţa, şi speranţa. O speranţă 
minusculă, timidă... Cea pe care şi-o punea în el. Servaz se 
uită în altă parte, pentru a-şi potoli bătăile inimii. 
Trecuseră 19 ani şi era aproape neschimbată, mai puţin 
ridurile acelea subţiri din colţurile ochilor şi al gurii. 

Işi aminti cuvintele ei de la telefon: S-a întâmplat ceva 
îngrozitor... Pentru moment, crezuse că era vorba despre 
ea, despre ceva ce făcuse ea - înainte să înţeleagă că era 
vorba despre fiul ei: Hugo... A găsit o femeie moartă la ea 
acasă... Toate aparențele sunt împotriva lui, Martin... O să 
spună că a fost el... Vocea îi era gâtuită şi atât de sfâşiată 
de hohotele de plâns, încât el nu înţelesese nici jumătate 
din ceea ce spunea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-au sunat acum... A fost drogat... S-a trezit în casa 
acestei femei şi ea era... moartă... 

Era absurd tot ce-i spunea, nu avea niciun sens. Se 
întrebase dacă nu cumva ea băuse sau dacă nu luase ceva. 

— Marianne, nu înţeleg nimic. Despre cine e vorba? Cine 
e această femeie? 

— O profă. La Marsac. Una dintre profesoarele lui. 

Marsac... Acolo unde studia Margot. Până şi la telefon îi 
fu greu să îşi ascundă tulburarea... Apoi îşi spuse că 


426) 


trebuia să fie vreo sută de profesori la Marsac, cu 
universitatea, liceul şi colegiul. Care ar fi fost 
probabilitatea ca această femeie să o fi avut elevă pe 
Margot? 

Il vor acuza, Martin... E nevinovat. Hugo nu e capabil să 
facă aşa ceva... Te rog, trebuie să ne ajuţi... 

— Îţi mulţumesc că ai venit, îi spuse ea. Am... 

O opri cu un gest. 

— Nu acum... Intoarce-te acasă. Te voi contacta eu. 

Ea îl fixă cu o privire disperată. Fără să aştepte răspuns, 
Servaz se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre casă. 


— Căpitanul Becker? 

— Da. 

Îşi flutură legitimaţia pentru a doua oară, deşi era greu 
de văzut ceva în interiorul casei. 

— Comandantul Servaz. SRPJ din Toulouse. Şi acesta 
este locotenentul Esperandieu. 

— Cine v-a anunţat? întrebă mai întâi Becker. 

Puțin trecut de 50 de ani, îndesat, arăta ca unul care 
doarme prost, dacă era să te iei după pungile de sub ochi. 
Era şi foarte tulburat de ceea ce văzuse. Şi într-o dispoziţie 
de zile mari. Încă unul smuls din faţa televizorului. 

— Un martor, îl lămuri el. Pe voi cine v-a anunţat? 

Becker îşi trase nasul, ca şi cum ar fi ezitat să îşi 
împartă informaţiile cu necunoscuţi. 

— Un vecin. Oliver Winshaw. Englez... Locuieşte aici, pe 
partea cealaltă a străzii. 

Arătă spre un punct din perete. 

— Ce-a văzut? 

— Fereastra biroului său dă în grădină. A văzut un tânăr 
aşezat pe marginea piscinei şi o grămadă de păpuşi plutind 
pe apă. I s-a părut ciudat, aşa că ne-a chemat pe noi. 

— Păpuşi? 

— Da. Puteţi vedea cu ochii voştri. 

Stăteau în salonul casei, care era adâncită în beznă, 
după cum se părea că erau toate casele din Marsac. Uşa 
de la stradă era deschisă şi singura lumină din cameră 


(27) 


venea de la farurile maşinilor parcate afară, cu umbrele lor 
negre lungite pe pereţi. În lumina săracă, Servaz ghici o 
bucătărie americană, o masă rotundă pe sticla căreia 
dansa o ghirlandă de licăriri, patru scaune din fier forjat, 
un dulap pentru veselă şi, în spatele unui stâlp, o scară 
care ducea spre etaj. Aerul umed circula prin uşile vitrate 
larg deschise către grădină, iar Servaz îşi spuse că cineva 
le blocase ca să nu se trântească. Auzea răpăitul ploii afară 
şi foşnetul frunzelor purtate de vânt. 

Pe lângă ei trecu un jandarm; raza lanternei sale le 
decupă pentru o clipă, din beznă, siluetele. 

— Instalăm în curând un generator de curent, zise 
Becker. 

— Unde e puştiul? întrebă Servaz. 

— În dubă. Păzit bine. O să-l ducem la jandarmerie. 

— Şi victima? 

Jandarmul arătă cu degetul spre tavan. 

— Sus. La mansardă. În baie. 

După glas, Servaz ghici că jandarmul se afla încă în 
stare de şoc. 

— Locuia singură? 

— Da. 

Judecând după ceea ce apucase să vadă din stradă, casa 
era mare: patru niveluri, dacă punea la socoteală parterul 
şi mansarda - însă niciun nivel nu depăşea 50 de metri 
pătraţi. 

— Profă, nu? 

— Claire Diemar. 32 de ani. Profă de nu ştiu ce la 
Marsac. 

Privirea lui Servaz se încrucişă cu a căpitanului, în 
întuneric. 

— Puştiul era elevul ei. 

— Ce? 

Un tunet acoperise cuvintele jandarmului. 

— Ziceam că puştiul studia într-una dintre clasele ei. 

— Da, sunt la curent cu asta. 

Servaz îl fixă pe Becker cu privirea prin beznă. Amândoi 
erau adânciţi în gândurile lor. 


4283) 


— Bănuiesc că sunteţi mai obişnuit decât mine, spuse 
într-un sfârşit jandarmul. Şi totuşi, vă avertizez: nu e deloc 
drăguţ... Nu am mai văzut până acum ceva atât de... oribil. 

— Mă scuzați, se auzi o voce de pe scară. 

Se răsuciră în direcţia vocii. 

— Imi spuneți, vă rog, cine sunteţi? 

Cineva cobora treptele. O siluetă înaltă ieşi încet din 
umbră, apropiindu-se, şi le intră în câmpul vizual: 

— Comandantul  Servaz, Brigada criminalistică din 
Toulouse. 

Bărbatul îi întinse o mână înmănuşată în piele. Trebuie 
să fi avut aproape doi metri. Servaz mai mult ghici că la 
capătul acestui corp se afla un gât lung, un cap de o formă 
curioasă, pătrată şi cu urechile dezlipite, şi cu părul tuns 
foarte scurt. Uriaşul îi zdrobi mâna încă umedă în pielea 
moale a mănuşii sale. 

— Roland Castaing, procuror la Parchetul din Auch. 
Tocmai am vorbit cu Catherine. Mi-a spus că veţi sosi. Aş 
putea şti cine v-a anunţat? 

Cathy d'Humières era procuroarea-şefă a Parchetului 
din Toulouse, cu care Servaz lucrase de mai multe ori - în 
special la ancheta cea mai marcantă din cariera sa: aceea 
care îl dusese la Institutul Wargnier, în urmă cu 18 luni. 
Servaz ezită. 

— Marianne Bokhanowsky, mama tânărului, răspunse el. 

Urmă o tăcere. 

— O cunoaşteţi? 

Tonul procurorului era în acelaşi timp mirat şi bănuitor. 
Avea o voce gravă şi profundă, iar consoanele lui sunau ca 
roţile unei căruţe pe un drum cu pietricele. 

— Da. Putin. Dar nu am mai văzut-o de ani de zile. 

— Şi atunci de ce v-a sunat pe dumneavoastră? a vrut să 
ştie uriaşul. Servaz ezită din nou. 

— Probabil pentru că numele meu a tot apărut prin 
ziare. 

Bărbatul tăcu un moment. Servaz simţea cum, de la 
înălţimea celor doi metri ai săi, uriaşul îl examina. Îi 
ghicea ochii fixaţi pe el, în beznă, şi se înfioră: noul venit îi 


(29) 


aducea aminte de o statuie din Insula Paştelui. 

— Ah, da, desigur... Carnagiul de la Saint-Martin-de- 
Comminges. Desigur... Dumneavoastră eraţi... Ce poveste 
incredibilă, nu-i aşa? Cred că lasă urme o asemenea 
anchetă, nu, domnule comandant? 

Ceva din tonul magistratului îi displăcea profund lui 
Servaz. 

— Dar tot nu înţeleg ce căutaţi aici... 

— V-am spus. Mama lui Hugo m-a rugat să vin să arunc 
un ochi. 

— Din câte ştiu, ancheta nu v-a fost încă încredinţată, îi 
replică magistratul pe un ton tăios. 

— Nu, aşa este. 

— E de competenţa Parchetului din Auch. Nu a aceluia 
din Toulouse. 

Servaz vru să menţioneze că Parchetul din Auch avea o 
brigadă mult prea modestă pentru investigaţii - şi că nu îi 
fusese încredințată nici măcar o singură anchetă 
criminalistică importantă în ultimii ani - dar se abţinu. 

— Aţi bătut un drum lung până aici, domnule 
comandant, zise Castaing. Şi presupun că, la fel ca noi toţi, 
aţi renunţat la televizor pentru asta. Duceţi-vă, aşadar, să 
aruncaţi o privire acolo sus, dar vă previn că nu e deloc 
frumos de văzut... Pe de altă parte, spre deosebire de noi, 
dumneavoastră aţi mai văzut şi altele. 

Servaz se mulţumi să dea din cap. Dintr-odată, ştiu că în 
niciun caz nu trebuia să lase să-i scape această anchetă. 


Păpuşile priveau cerul nopţii. Servaz îşi spuse că, dacă 
ar fi plutit un cadavru în piscină, ar fi avut cam aceeaşi 
privire. Păpuşile se legănau, cu rochiile în culori pale 
unduindu-se în acelaşi ritm, atingându-se între ele uneori. 
Servaz şi Esperandieu stăteau în picioare la marginea 
bazinului. Adjunctul deschisese deasupra lor o umbrelă de 
dimensiunile uneia de plajă. Ploaia răpăia pe aceasta, 
precum şi pe dalele din jur şi pe vârfurile pantofilor lor. 
Vântul încerca să o întoarcă pe dos, suflând-o înspre viţa 
de vie ce acoperea faţada casei. 


(30) 


— La naiba, spuse simplu adjunctul. 

Expresia lui preferată, când simţea nevoia să rezume o 
situaţie de neînțeles după părerea lui. 

— Făcea colecţie, zise el. Nu cred să le fi adus cu el cel 
care a ucis-o. Trebuie să le fi găsit în casă. 

Servaz aprobă din cap. Numără. 19... Un nou fulger le 
lumină feţele şiroind de apă. Cele mai şocante erau acele 
priviri fixe. Ştia că sus îi aştepta o privire asemănătoare şi 
se pregăti sufleteşte. 

— Hai. 

Ajunşi înăuntru, îşi puseră mănuşi şi îşi acoperită părul 
şi pantofii cu protecţii din plastic. Pânzele nopţii îi 
învăluiau; încă nu funcţiona generatorul, se pare că exista 
o problemă tehnică. Se echipară în linişte şi pe întuneric. 
În astfel de momente, nici el, nici Vincent nu aveau chef de 
vorbă. Servaz îşi scoase lanterna şi o aprinse. Esperandieu 
făcu la fel. Apoi începură să urce scările. 


(31) 


4 
Iluminări 


Flăcările electrice ale fulgerelor iluminau, prin lucarne, 
treptele scârţâitoare sub paşii lor. Lumina lanternelor le 
sculpta feţele de dedesubt, iar lui Esperandieu i se părea 
că ochii şefului său străluceau ca două pietricele negre în 
timp ce căuta, cu nasul în jos, urme de paşi pe scară. Urca 
păşind cât mai aproape de plinte, cu picioarele depărtate, 
ca un rugbist All Black în timpul ritualului haka. 

— Să sperăm că şi domnul procuror a făcut la fel, zise el. 

Cineva lăsase o lampă cu gaz pe ultimul palier. Aceasta 
arunca raze nehotărâte în jurul ei. Şi asupra singurei uşi. 

Casa continua să geamă sub asaltul furtunii. Servaz se 
opri în prag. Îşi consultă ceasul. 11:10. Un fulger deosebit 
de intens lumină fereastra sălii de baie şi li se imprimă pe 
retine în momentul în care intrară. Urmă un tunet 
asurzitor. Mai făcură un pas şi măturară mansarda cu 
pensula lanternelor lor. 'Trebuiau să se mişte rapid. 
Tehnicienii specializaţi în cercetarea locului crimei urmau 
să ajungă în curând, dar pentru moment erau singuri. 
Camera de la mansardă era învăluită în beznă. Cu excepţia 
spectacolului pirotehnic din spatele ferestrei... şi a căzii, 
un pătrat de luminozitate albastru deschis în mijlocul 
întunericului, spre spate. 

La fel ca o piscină... iluminată din interior... 

Servaz îşi simţi pulsul bătându-i în gât. Îşi plimbă atent 
fasciculul lanternei pe sol. Apoi îşi propuse să se apropie 
de cadă lipindu-se de pereţi. Nu era deloc uşor: flacoane şi 
lumânări peste tot, corpuri de mobilier joase şi chiuvete, 
un suport de prosoape, o oglindă. O perdea dublă 
mărginea cada. Era dată la o parte şi Servaz putea distinge 
acum oglindirea apei pe pereţii căzii. Şi o umbră. 

Era ceva pe fund... Ceva sau, mai degrabă, cineva. 

Cada era un model vechi, din fontă albă, pe patru 
picioare. Măsura aproape doi metri şi era adâncă - atât de 


(32) 


adâncă, încât Servaz trebui să parcurgă şi ultimul metru 
care îl despărţea de aceasta pentru a-i vedea fundul. 

Mai făcu un pas. Îşi stăpâni impulsul de a da înapoi. 

Ea era acolo - şi îl privea cu ochii ei albaştri, larg 
deschişi, ca şi cum l-ar fi aşteptat. Şi gura îi era deschisă, 
de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva. Dar 
bineînţeles că era imposibil, pentru că acea privire era 
moartă. Nu mai avea nimic viu în ea. 

Becker şi Castaing avuseseră dreptate: nici măcar 
Servaz nu văzuse prea des un spectacol atât de greu de 
suportat. Poate cu excepţia acelui cal decapitat de la 
munte... Dar, spre deosebire de ei, Servaz ştia cum să-şi 
gestioneze emoţiile. Claire Diemar fusese legată cu o 
sfoară de o lungime absolut incredibilă, care i se răsucea 
de nenumărate ori în jurul pieptului, gambelor, gleznelor, 
gâtului şi braţelor, îi trecea pe la subsuori şi printre 
coapse şi îi strivea pieptul, formând o cantitate 
considerabilă de dus-întorsuri şi de noduri grosolane, cu 
sfoara aspră muşcând profund din piele de fiecare dată. 
Esperandieu înaintă şi el, şi privi pe după umărul şefului 
său. Un cuvânt îi veni imediat în minte: bondage. 

Legăturile şi nodurile erau pe alocuri atât de 
numeroase, atât de complexe şi de strânse, încât Servaz se 
gândi că legistului îi va lua ore pentru a le tăia şi apoi a le 
examina, odată ajunse la laborator. Nu văzuse niciodată o 
aşa încâlceală. Probabil că durase mai puţin să o înfăşoare 
în halul ăsta: cel care o făcuse acţionase brutal, înainte să 
o lungească în cadă şi să deschidă robinetul. 

Nu-l închisese bine, pentru că încă picura. 

Un zgomot sâcâitor în camera tăcută, de fiecare dată 
când o picătură atingea suprafaţa apei. 

Poate că o lovise înainte. Lui Servaz i-ar fi plăcut să 
poată băga o mână în cadă, să scoată căpăţâna din apă şi 
să ridice craniul, astfel încât să poată palpa occipitalul şi 
parietalul - două dintre cele opt oase plate care formează 
cutia craniană - prin părul lung şi brunet. 

Dar nu făcu nimic. Era treaba legistului. 

Lumina lanternei sale ricoşă pe apă. O stinse şi mai 


(33) 


rămase cu o singură sursă de lumină. Apa era parcă plină 
de paiete... 

Servaz închise ochii, numără până la trei şi îi deschise 
din nou: sursa de lumină nu se găsea în apă, ci în gura 
victimei. O lanternă micuță, probabil nu mai groasă de doi 
centimetri în diametru. li fusese înfiptă în gât. Doar 
capătul îi trecea de orofaringe şi luetă, luminând cerul- 
gurii, limba, gingiile şi dinţii moartei, în timp ce fasciculul 
se difracta în apa din jur. 

Cam ca o lampă cu abajur omenesc... 

Servaz se întrebă, confuz, care era semnificaţia acestui 
ultim gest. O semnătură? Inutilitatea sa în contextul 
întregii acţiuni şi valoarea sa cu siguranţă simbolică îi 
dădeau de gândit. Rămânea de descoperit simbolul. 
Reflectă o vreme la ceea ce vedea, precum şi la păpuşile 
din piscină, încercând să stabilească importanţa fiecărui 
element. 

Apa... 

Apa era elementul principal. Se zăreau şi nişte materii 
organice pe fundul apei şi se simţea şi un uşor miros de 
urină. Trase concluzia că femeia murise în această apă 
rece. Apa de aici şi apa de afară... Ploua... Aşteptase oare 
asasinul această noapte furtunoasă pentru a acţiona? 

Se gândi la faptul că nu văzuse urme deosebite când 
urcase scara. Dacă îi legase corpul în altă parte decât în 
această cameră şi îl trăsese apoi până aici, putea paria că 
ar fi lăsat zgârieturi fine pe plinte şi că ar fi rupt sau măcar 
frecat, în trecere, mocheta. Le-ar fi cerut tehnicienilor să 
culeagă probe, dar ştia deja răspunsul. Se uită din nou la 
faţă. Il luă ameteala. Ar fi avut un viitor. Cine merita să 
moară atât de tânăr? Privirea din apă îi povestea urmarea: 
îi fusese frică, foarte frică, înainte să moară. Înţelesese că 
se terminase, că îşi epuizase orice credit, înainte de a afla 
cum este să îmbătrâneşti. La ce s-o fi gândit? La trecut sau 
la viitor? La ocaziile pierdute, la cea de-a doua şansă pe 
care n-o va mai avea niciodată, la proiectele care nu vor 
mai vedea lumina zilei, la iubiţi sau la marea dragoste? 
Sau poate că doar la supravieţuire? Se zbătuse cu 


(34) 


sălbăticia unei vietăţi prinse în capcană. Dar era deja 
captivă în strâmta ei închisoare de sfoară în acel moment 
şi simţise cum nivelul apei creştea, încet şi inexorabil, în 
jurul ei. Pe pielea ei. În timp ce panica îi urla ca un uragan 
în creier, dar ea nu putea urla cu adevărat, din cauza 
lanternei care o împiedica, mai eficientă decât un căluş, şi 
apoi nu mai respirase decât pe nas, şi gâtul o durea, umflat 
în jurul acelui obiect străin, care îi lipsea creierul de 
oxigen. Cu siguranţă sughiţase când apa îi intrase în gură, 
iar apoi panica i se transformase în teroare pură, pe 
măsură ce apa îi penetrase nările, îi acoperise faţa şi îi 
atinsese corneea ochilor larg deschişi... 

Deodată, reveni curentul şi cei doi tresăriră. 

— Rahatul ei de treabă! ii aere Esperandieu. 

— Explicaţi-mi de ce ar trebui să vă încredinţez această 
anchetă, domnule comandant. 

Servaz ridică privirea către Castaing. Magistratul scoase 
o ţigară şi şi-o propti între buze. Ţigara sfârâi sub 
picăturile de apă când o aprinse. Semăna cu un totem, în 
picioare, sub ploaie, în lumina farurilor. Se uita în jos la 
Servaz, de la marea sa înălţime. 

— De ce? Pentru că toţi se aşteaptă să faceţi asta. 
Pentru că este alegerea cea mai înţeleaptă. Pentru că, 
dacă nu o s-o faceţi, iar ancheta asta eşuează jalnic, O SA 
FIŢI ÎNTREBAT DE CE NU AŢI FĂCUT-O. 

Ochii  micuţi, adânciţi sub arcadele proeminente, 
străluciră, fără ca Servaz să se poată hotări dacă era de 
furie, de amuzament sau din cauza unui amestec al celor 
două. Atitudinea  uriaşului era uimitor de puţin 
descifrabilă. 

— Cathy d'Humières nu-şi precupeţeşte laudele la 
adresa dumneavoastră. 

Tonul îi trăda scepticismul, fără nicio ambiguitate. 

— Spune că grupul vostru de anchetă este cel mai bun 
cu care a lucrat. lar ăsta nu e un compliment oarecare, nu- 
i aşa? 

Servaz tăcu. 


(35) 


— Vreau să fiu ţinut la curent cu fiecare dintre mişcările 
voastre şi cu fiecare pas al anchetei, e clar? 

Se mulţumi să dea din cap. 

— Anunţ SRPJ şi îl sun imediat pe directorul 
dumneavoastră. Regula numărul unu: fără ascunzişuri sau 
mici aranjamente în ceea ce priveşte procedura. Altfel 
spus, nicio iniţiativă nu va fi luată fără consimţământul 
meu prealabil. 

Sub arcadele proeminente, ochii lui Castaing căutară un 
semn de asentiment. Servaz aprobă din cap. 

— Regula numărul doi: tot ce are legătură cu presa va 
trece prin mine. Nu veţi vorbi cu jurnaliştii. E sarcina mea. 

Ia te uită, îşi voia şi el sfertul său de oră de glorie. Andy 
Warhol plantase seminţele discordiei cu mica lui frază‘, de 
acum înainte toată lumea voia să atragă măcar o dată 
luminile rampei înainte de a dispărea: pe terenurile de 
sport, arbitrii care exagerau puţin cu sancţiunile, şefii de 
sindicate care îşi luau patronii ostatici pentru a-şi apăra 
slujbele, dar şi pentru a apărea la televizor, procurorii din 
provincie, imediat cum se aprindea vreo cameră de 
filmare. 

— Cu siguranţă că aţi fi preferat să lucraţi cu Cathy 
d'Humieres, dar va trebui să vă obişnuiţi cu prezenţa mea. 
O să vă păstrez pe durata custodiei poliţiei, o să deschid 
un dosar de informaţie judiciară” imediat cum ni se 
prezintă  suspectul. Dacă nu mă satisface munca 
dumneavoastră, dacă ancheta nu avansează suficient de 
rapid sau dacă mi se pare mie că nu faceţi destul, o să 
aranjez ca judecătorul să vă ia cazul şi să îl predea Secţiei 
de cercetări a jandarmeriei. În aşteptare, aveţi mână 
liberă. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă spre Skoda sa, 
parcată ceva mai departe. 


4 „În viitor, toată lumea va fi celebră pentru 15 minute” - frază apărută 
în programul unei expoziţii din 1968 a artistului american (N. t.). 

> Fază a procedurii penale franceze în cazurile de crimă, care permite 
desfășurarea unei anchete prealabile trimiterii în judecată, sub 
conducerea unui judecător de instrucţie (N. t.). 


€(36) 


— Super, zise Vincent. Chiar avem o meserie plăcută. 

— Cel puţin, ştim la ce să ne aşteptăm, plusă Samira 
lângă ei. Ce fel de tribunal este cel din Auch? 

Ea ajunsese pe când ei coborau de la etaj, atrăgând 
evident atenţia jandarmilor cu mantaua ei militară, pe 
spatele căreia erau imprimate cuvintele Zombi vs Vampiri. 

— Un TGIG... 

— Hmm. 

El ghici unde bătea: ar fi băgat mâna-n foc că era prima 
afacere de o asemenea importanţă cu care avea de-a face 
domnul procuror. Işi afirma autoritatea pentru a-şi 
compensa lipsa de experienţă. Uneori, justiţia şi poliţia 
înaintau de comun acord, alteori era ca şi cum fiecare 
trăgea de un alt capăt al aceleiaşi corzi. 

Se întoarseră înăuntru. Tehnicienii de la Serviciul 
Judiciar sosiseră; îşi întinseseră benzile de interzicere a 
trecerii, aprinseseră proiectoare, derulaseră metri întregi 
de cabluri electrice, puseseră pioni din plastic galben 
pentru a semnaliza posibilele indicii şi îşi plimbau 
lanternele lor speciale de-a lungul zidurilor pentru a găsi 
urme de sânge, de spermă sau Dumnezeu ştie ce altceva. 
Erau într-un permanent du-te-vino între parter, scară şi 
grădină, în salopetele lor albe, fără să îşi vorbească, 
fiecare ştiind exact ce avea de făcut. 

Trecu din salon în grădină. Ploaia se mai liniştise puţin. 
Dar picăturile continuau să-i răpăie pe creştetul capului. 
Vocea lui Marianne de la telefon continua să îi răsune în 
urechi. li spusese că Hugo o sunase pentru a-i povesti cum 
se trezise în casa profei sale. li recunoscuse cu greu vocea, 
din cauza panicii. Nu avea nici cea mai mică idee ce căuta 
şi cum ajunsese acolo. Îi povestise în hohote de plâns cum 
căutase mai întâi prin grădină, pentru că uşile vitrate erau 
deschise, şi descoperise stupefiat colecţia de păpuşi care 
plutea în piscină. Apoi luase la puricat toată casa, cameră 
cu cameră, etaj cu etaj. Crezuse că va leşina la vederea 


€ Tribunal de Grande Instance - tribunal specializat în dreptul civil, 
care se ocupă de situaţiile în care o cauză nu este atribuită explicit 
unei alte instanţe (N. t.). 


(37) 


corpului lui Claire Diemar acolo sus, în cadă. Marianne îi 
explicase lui Servaz cum, mai mult de cinci minute, fiul ei 
fusese incapabil să facă altceva în afară de a plânge şi de a 
spune cuvinte incoerente. Apoi, Hugo îşi revenise şi 
continuase să povestească. O apucase pe Claire în apă, o 
zguduise ca să o trezească, încercase să îi desfacă 
nodurile, dar acestea erau prea strânse. Şi, oricum, îi era 
clar că era deja moartă. Sub şoc, ieşise din casă şi se 
târâse până la piscină, prin ploaie. Nu ştia cât timp 
rămăsese acolo, cu mintea goală, aşezat pe marginea 
bazinului, înainte să o sune pe mama sa. li spusese că se 
simţea ciudat - capul îi era plin de ceaţă. Aceasta fusese 
expresia pe care o folosise. Ca şi cum l-ar fi drogat 
cineva... Apoi, pe când era încă năuc, veniseră jandarmii şi 
îl încătuşaseră. 

Servaz se apropie de bazin. Un tehnician pescuia 
păpuşile, cu un minciog. Le trăgea spre el, apoi le strecura 
una câte una în nişte saci mari, transparenţi, pe care îi 
sigila şi îi dădea unui coleg. Scena era uşor ireală. Şi acolo 
fuseseră instalate proiectoare, iar feţele albe, fantomatice 
ale păpuşilor sclipeau în lumina violentă - la fel ca privirile 
albastre şi fixe. Doar că, se gândi Servaz înfiorându-se, 
spre deosebire de Claire Diemar, care părea pe cât de 
moartă se poate, aceste păpuşi păreau, într-un mod foarte 
ciudat, vii. Sau, mai precis, de o vie ostilitate... Ce 
tâmpenie! Servaz bombăni în sinea lui din pricina unui 
astfel de gând. 

Dădu ocol bazinului, cu mare atenţie să nu alunece pe 
dalele inundate. Avea sentimentul că ceva anume din 
comportamentul sau atitudinea victimei  atrăsese 
prădătorul. La fel cum, în natură, animalul îşi formează 
mai întâi o imagine a prăzii sale şi nu vânează la 
întâmplare. 

Toată această punere în scenă îi spunea că nici în acest 
caz victima nu fusese aleasă la întâmplare. 

Se opri în partea opusă a peretelui care despărţea 
grădina de stradă. Ridică ochii. Deasupra, putea vedea 
etajul superior al casei din faţă. O fereastră dădea direct 


(38) 


spre piscină. Cu siguranţă că pe acolo îi văzuse vecinul 
englez pe Hugo şi păpuşile. Dacă Hugo s-ar fi aşezat de 
cealaltă parte a bazinului, la adăpost de peretele înalt, 
nimeni nu l-ar fi văzut. Dar se aşezase în partea în care era 
acum Servaz. Poate că nici măcar nu se gândise la asta, 
poate că era prea drogat, prea pierdut, prea şocat de ceea 
ce i se întâmplase pentru a-şi face griji pentru orice 
altceva. Servaz îşi încruntă sprâncenele, cu capul băgat 
între umeri şi cu creştetul capului ciocănit de ploaia care i 
se revărsa pe ceafă şi pe gât. Era ceva ciudat în povestea 
asta. 


(39) 


5 
La vânătoare de snark’ 


Oliver Winshaw era un domn în vârstă, cu privirea la fel 
de vie ca a unui peşte proaspăt scos din apă. Şi, în ciuda 
orei târzii, nu părea deloc obosit. Servaz observă că 
nevastă-sa nu spusese o vorbă, dar că nu îl scăpa din 
priviri şi asculta cu atenţie tot ce spunea el. Ca şi bărbatu- 
său, nu părea adormită. Doi bătrânei vioi, cu spiritul 
limpede, care avuseseră fără îndoială vieţi interesante şi 
încercau să-şi ţină neuronii vii cât mai mult timp posibil. 

— Încă o dată, ca să fie clar, n-aţi văzut nimic neobişnuit 
în ultima vreme? 

— Nu. Nimic. Îmi pare rău. 

— Nici măcar vreun tip care să dea târcoale sau cineva 
care să fi sunat la vecina dumneavoastră, un amănunt 
căruia nu i-aţi dat nicio atenţie pe moment, dar care, în 
lumina celor recent întâmplate, să vi se pară suspect 
acum? Vă rog să vă concentrati, e foarte important. 

— Cred că suntem suficient de conştienţi de importanţa 
acestor lucruri, zise femeia cu fermitate, deschizând gura 
pentru prima dată. Soţul meu să ştiţi că încearcă să vă 
ajute, comisare. 

Servaz se uită la Olivier. Pleoapa stângă a bătrânului 
tresări imperceptibil. Nu se obosi să corecteze apelativul 
de „comisar”. 

— Doamnă Winshaw, ne puteţi lăsa singuri o clipă, pe 
soţul dumneavoastră şi pe mine? 

Privirea femeii se înăspri şi buzele i se întredeschiseră. 

— Ascultaţi, comisare, eu... 

— Christine, te rog, zise Winshaw. 

Servaz o văzu pe soţie tresărind. Se pare că nu era 
obişnuită ca bărbatul său să pună piciorul în prag. 


7 Referinţă la un poem absurd din 1876, de Lewis Carroll, The Hunting 
of the Snark. Snark-ul este o vietate imaginară pe care însuşi creatorul 
său a decis să o lase complet enigmatică (N. t.). 


(409 


Sesizase o nuanţă alertă în vocea lui Oliver Winshaw: îi 
făcuse plăcere să o audă pe femeie pusă la punct - şi îi 
plăcea ideea să rămână între bărbaţi. Servaz se uită înspre 
cei doi adjuncti ai săi şi le făcu şi lor semn să plece. 

— Nu ştiu dacă aveţi voie în timpul serviciului, dar eu aş 
cam bea un scotch, zise vesel bătrânul când rămaseră 
singuri. 

— Nu mai spuneţi la nimeni? zise Servaz zâmbind. Fără 
gheaţă, mulţumesc. 

Winshaw îi adresă un zâmbet îngălbenit de teină. Avea 
ochi blânzi şi maliţioşi şi păr lung, rar, de bătrân. Servaz 
se ridică şi se apropie de rafturile bibliotecii. Paradisul 
pierdut, Balada bătrânului marinar, Hyperion, La 
vânătoare de snark, Ţara pierdută... Metri întregi de 
poezie englezească... 

— Vă place poezia, domnule comandant? 

Servaz luă paharul care i se întindea. Prima înghiţitură 
se întinse ca focul. Scotch-ul era bun, cu o aromă de fum 
foarte pronunţată. 

— Doar cea latină. 

— Studii? 

— Litere, acum foarte multă vreme. 

Winshaw dădu cu putere din cap, în semn de aprobare. 

— Doar poezia poate descrie incapacitatea omului de a 
înţelege sensul trecerii noastre pe acest pământ, spuse el. 
Şi totuşi, dacă i se dă să aleagă, umanitatea va prefera 
întotdeauna fotbalul lui Victor Hugo. 

— Nu vă place sportul televizat? îl tachină Servaz. 

— Pâine şi circ. Nimic nou sub soare. Cel puţin 
gladiatorii îşi puneau viaţa în joc, arătau cu totul altfel 
decât puştii ăştia în pantaloni scurţi care aleargă după o 
minge. Stadionul nu e decât versiunea XXL a curţii şcolii, 
într-o recreaţie. 

— „Nu trebuie dispreţuite nici exerciţiile fizice”, Plutarh 
a spus asta, remarcă Servaz. 


3 Panem et circenses - expresie folosită de poetul latin Juvenal pentru 
a-i satiriza pe conducătorii romani care își ţineau poporul mulțumit 
doar cu puţină mâncare și cu jocuri de gladiatori (N. t.). 

(41) 


— Atunci, în sănătatea lui Plutarh! 

— Claire Diemar era frumoasă, nu-i aşa? 

Oliver Winshaw rămase cu paharul suspendat în aer, la 
câţiva centimetri de buze. Privirea sa palidă şi blândă păru 
să se piardă undeva departe de camera aceasta. 

— Foarte. 

— Chiar aşa? 

— Aţi văzut-o, nu? Sau... nu cumva... să nu-mi spuneţi că 
a fost... a fost... 

— Să zicem că nu era în cea mai bună zi a ei. 

Privirea bătrânului se împăienjeni. 

— Oh, Doamne... Noi glumim, bem... Cu tot ce s-a 
petrecut atât de aproape de aici... 

— O priveaţi? 

— Ce? 

— Pe deasupra zidului, când era în grădină, o priveaţi? 

— Ce vreţi să spuneţi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Obişnuia să se bronzeze: are urme de costum de baie. 
Probabil că se plimba prin grădină. Se întindea pe şezlong. 
Făcea baie în piscină, îmi imaginez. O femeie frumoasă... 
Probabil că au fost unele momente în care aţi zărit-o, fără 
să o faceţi intenţionat, când aţi trecut prin faţa ferestrei. 

— Pe naiba! Nu vă mai învârtiţi atât în jurul cozii, 
domnule comandant! Vreţi să ştiţi dacă făceam pe 
voyeurul? 

Oliver Winshaw era clar genul care spune lucrurilor pe 
nume. Ridică din umeri. 

— Ce să zic? Da. Mi se mai întâmpla. Mi se întâmpla să 
nu-mi pot lua ochii de la ea... Cum altfel? Avea un fund pe 
cinste, dacă asta voiaţi să auziţi. Şi o ştia prea bine. 

— Cum adică? 

— Fata asta nu era venită cu pluta, domnule comandant, 
credeţi-mă. 

— Avea vizitatori? 

— Da. Uneori. 

— Îi cunoşteaţi? 

— Nu. 

— Pe niciunul? 


(42) 


— Nu. Nu frecventa tipi de pe-aici. Dar pe puştiul ăla l- 
am mai văzut. 

Bătrânul se uita drept în ochii lui Servaz, îi plăcea faptul 
că polițistul îi arăta atâta interes. 

— Vreţi să spuneţi că o mai vizitase înainte? 

— Da, aşa este. 

— Când? 

— Acum o săptămână... l-am văzut împreună în grădină. 
Stăteau la taclale. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu sunt senil, domnule comandant. 

— Şi în alte dăţi? A fost de mai multe ori? 

— Da. Îl mai văzusem. 

— De câte ori? 

— De cel puţin zece ori, aş zice... Fără să pun la 
socoteală şi dăţile care mi-or fi scăpat. Nu sunt mereu la 
fereastră. 

Servaz era convins de contrariu. 

— Aceste întâlniri se petreceau mereu în grădină? 

— Nu ştiu... Nu cred, nu... O dată sau de două ori, l-am 
văzut sunând la uşă şi au rămas înăuntru. Dar nu vă 
imaginaţi că aş insinua ceva. 

— Ce gen de comportament aveau? Aveau aerul să fie... 
intimi? 

— Ca nişte amanți, vreţi să spuneţi? Nu... Poate... 
Sincer, nu ştiu deloc. Dacă sunteţi în căutare de detalii 
picante, va trebui să vă adresaţi în altă parte. 

— Dura de multă vreme? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Ştiaţi că era unul dintre elevii ei? 

De data asta, o scânteie apăru în ochii bătrânului. 

— Nu, nu ştiam. 

Luă un gât de scotch. 

— Nu vi se pare ciudat, un elev care îşi vizitează 
profesoara, singură acasă? O profă atât de frumoasă? 

— Nu e treaba mea să judec. 

— Vorbiţi cu vecinii dumneavoastră, domnule Winshaw? 
Circulau zvonuri pe acest subiect? 


(43) 


— Zvonuri? Într-un oraş ca Marsac? Glumiţi? Aşa 
credeţi? Nu vorbesc deloc cu vecinii: Christine se ocupă de 
asta. Ea e mult mai sociabilă decât mine, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. Va trebui să o întrebaţi pe ea. 

— Aţi fost vreodată în casă la ea, dumneavoastră şi 
soţia? 

— Da. Atunci când s-a mutat aici, am invitat-o la o cafea 
la noi. Ne-a întors invitaţia, dar o singură dată, fără 
îndoială din politeţe - pentru că nu a existat o continuare. 

— Vă amintiţi dacă făcea colecţie de păpuşi? _ 

— Răspunsul e da. Soţia mea a fost psiholog. Imi 
amintesc foarte bine că, atunci când ne-am întors acasă, a 
emis o ipoteză asupra faptului de a fi văzut atât de multe 
păpuşi în casa unei femei singure. 

— Ce gen de ipoteză? 

Winshaw îi spuse. 

Cel puţin, problema originii păpuşilor era acum 
rezolvată. Servaz nu mai avea întrebări. Dădu din cap spre 
un dulăpior pe care erau puse, deschise, o Tora, un Coran 
şi o Biblie. 

— Vă pasionează religiile? întrebă el. 

Winshaw zâmbi. Bău o înghiţitură, iar ochii îi sclipiră din 
nou, de data asta cu maliţie, pe deasupra paharului. 

— Sunt fascinante, nu-i aşa? Religiile, vreau să spun... 
Cum oare asemenea minciuni pot orbi atât de mulţi 
oameni? Ştiţi cum am botezat dulăpiorul acela? 

Servaz ridică o sprânceană. 

— „Colţul ticăloşilor”. 


(44) 


6 
Amicus Plato sed major amicus veritas” 


Servaz introduse o monedă în distribuitorul de băuturi 
calde şi apăsă pe tasta „Cafea lungă cu zahăr”. Citise 
undeva că, în ciuda ideilor preconcepute, era mai multă 
cafeină în cafelele lungi decât în espresso. Păhărelul căzu 
de-a latul în lăcaşul său, jumătate de cafea curse pe 
alături, iar Servaz aşteptă în van zahărul şi beţişorul 
pentru amestecat. 

Cu toate acestea, bău ceea ce rămăsese pe fundul 
paharului, până la ultima picătură. 

Apoi mototoli paharul şi îl aruncă la gunoi. 

Într-un final, împinse în uşă. 

Jandarmeria din Marsac nu avea o cameră specială 
pentru interogatorii. Rechiziţionaseră, deci, în acest sens o 
sală micuță de la primul etaj. Servaz observă imediat 
fereastra. Îşi încruntă sprâncenele. Primul pericol în astfel 
de situaţii era mai puţin o tentativă de evadare, cât una de 
sinucidere, dacă suspectul se simţea încolţit. Şi chiar dacă 
o încercare de defenestrare de la etajul întâi i se părea 
extrem de puţin probabilă, nu voia să îşi asume niciun risc. 

— Închide obloanele, îi spuse el lui Vincent. 

Samira îşi deschisese laptopul şi începuse să redacteze 
procesul verbal al ţinerii în custodie, indicând ora la care 
începuse aceasta. Apoi îşi roti ecranul spre locul în care 
urma să se aşeze suspectul, astfel încât să îl poată filma cu 
camera web integrată. Pentru a nu se ştie a câta oară, 
Servaz se simţi depăşit. Tinerii săi adjuncţi îl făceau să 
simtă în fiecare zi cât de repede se schimba lumea şi cât 
de inadaptat era el. Îşi zise că azi, mâine, coreenii sau 
chinezii vor inventa nişte roboţi-anchetatori şi că el va 
ajunge la gunoi. Roboții ar fi dotați cu detectoare de 
minciuni, cu analizatori vocali şi lasere capabile să 
” Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul - maximă 
latinească atribuită lui Aristotel (N. t.). 


45D 


deceleze cea mai mică inflexiune a vocii şi cea mai mică 
mişcare oculară. Ar fi infailibili şi lipsiţi de emoţii. Dar 
probabil că avocaţii ar găsi o modalitate să îi interzică pe 
durata ţinerii în custodie. 

— Ce naiba fac? se enervă el. 

În acel moment, se deschise uşa şi intră Becker 
împreună cu Hugo. Băiatul nu era încătuşat. Un punct 
pentru jandarm. Servaz îl privi cu atenţie. Avea un aer 
absent. Şi obosit. Se întrebă dacă nu încercaseră şi 
jandarmii să îl interogheze, de capul lor. 

— Ia loc, zise căpitanul. 

— A văzut vreun avocat? 

Becker făcu un gest de negatie. 

— Nu a scos niciun cuvânt de când l-am reţinut. 

— Dar i-aţi specificat clar că are dreptul de a vorbi cu un 
avocat, nu-i aşa? 

Jandarmul îl fulgeră cu privirea şi îi întinse o foaie de 
hârtie dactilografiată, fără să se obosească să îi răspundă. 
Servaz citi: „Nu doreşte avocat”. Se aşeză la masă, în faţa 
puştiului. Becker se duse lângă uşă. Servaz se gândi că, 
din moment ce mama lui Hugo era deja la curent, nu 
trebuia să prevină pe nimeni, conform regulilor custodiei, 
care erau aceleaşi pentru un adolescent de 17 ani ca 
pentru un major. 

— Vă numiţi Hugo Bokhanowsky, începu el, şi v-aţi 
născut la 20 iulie 1992, la Marsac. 

Nicio reacţie. Servaz citi rândul următor. Şi tresări. 

— Sunteţi în anul doi de clasă pregătitoare literară la 
liceul din Marsac... 

Va împlini 18 ani de-abia peste o lună. Şi este deja în 
anul al doilea de pregătitoare. Un băiat foarte inteligent... 
Nu era în aceeaşi clasă cu Margot - care era în primul an - 
dar erau măcar în aceeaşi şcoală. În consecinţă, exista 
probabilitatea ca Margot să o fi avut drept profă pe Claire 
Diemar. Îşi propuse să o întrebe. 

— O cafea? 

Nicio reacţie. Servaz se întoarse spre Vincent. 

— Du-te să-i cauţi o cafea şi un pahar cu apă. 


(46) 


Esperandieu se ridică. Servaz se uită cu atenţie la tânăr. 
Îşi ţinea ochii în jos, cu mâinile prinse între genunchii 
strânşi, acolo unde o gaură din jeanşii săi lăsa să i se vadă 
picioarele bronzate, într-un gest evident de apărare. 

E speriat de moarte. 

Of, o faţă atât de frumoasă, care cu siguranţă plăcea 
fetelor, cu părul tuns atât de scurt, încât părea un puf 
blond şi mătăsos pe capul său rotund, care strălucea în 
lumina neoanelor. Barbă de trei zile. Purta un tricou cu 
ceva scris în engleză, despre o universitate americană. 

— Eşti conştient că totul pare împotriva ta? Ai fost găsit 
în casa lui Claire Diemar în seara în care ea a fost victima 
unei agresiuni de o barbarie extremă. Conform raportului 
din faţa mea, erai evident sub influenţa alcoolului şi a 
drogurilor în acel moment. 

Îl privi atent, dar tânărul nu mişcă. Poate că era încă sub 
efectul stupefiantelor. Poate că, pur şi simplu, nu îşi 
revenise. 

— Amprentele tale erau cam peste tot prin casă... 

— Urme de noroi şi de iarbă pe pantofii tăi, după ceai 
fost în grădină. 

Servaz îi aruncă o privire întrebătoare lui Becker. Acesta 
îi răspunse cu o ridicare din umeri. 

— Urme identice pe scară şi în baia în care Claire 
Diemar a fost găsită moartă... 


— Mobilul tău atestă faptul că ai sunat-o pe victimă de 
18 ori doar în cursul ultimelor două săptămâni. 

— Despre ce aţi vorbit? Ştim că era profesoara ta... O 
apreciai ca profesoară? 

Niciun răspuns. 

La dracu”, nu ajungem nicăieri. 

Gândul îi fugi la Marianne: fiul ei lăsa perfect impresia 
unui vinovat şi se comporta ca unul. Pentru o clipă, vru să 
o sune pentru a-i cere să-l convingă să coopereze. 


(47D 


— Ce făceai la Claire Diemar? 

— La naiba, eşti surd sau ce ai? Tu nu vezi în ce rahat 
eşti? 

Vocea Samirei. Din senin. Aspră şi stridentă ca un 
fierăstrău. Hugo tresări. Îşi ridică în sfârşit privirea şi, 
pentru un moment, păru uşor surprins să descopere gura 
mare, ochii bulbucaţi şi nasul mic al franco-sino- 
marocancei. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Samira mai 
avea şi tendinţa de a abuza de rimel şi de fard de pleoape. 
Dar asta nu dură decât o fracțiune de secundă. Apoi, 
privirea lui Hugo cobori la loc pe genunchii săi. 

Furtună afară, linişte înăuntru. Nimeni nu părea să vrea 
să o întrerupă. 

Servaz făcu un schimb de priviri cu Samira. 

— Nu vreau să te învinovăţesc de nimic, zise el într-un 
sfârşit. Vrem doar să stabilim adevărul. Amicus Plato sed 
major amicus veritas. 

„Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.” 

Oare asta era expresia latinească? 

De data aceasta, obținuse o reacţie. 

Hugo se uita la el... 

Ochi extraordinar de albaştri. Privirea maică-sii, se 
gândi Servaz, deşi aceasta avea ochii verzi. Şi în forma 
buzelor şi a feţei putea recunoaşte genele lui Marianne. 
Asemănarea aceasta fizică îl tulbură. 

— Am vorbit cu mama ta, spuse el dintr-odată, fără să se 
gândească. Am fost prieteni, acum mult timp. Foarte buni 
prieteni. 

— Înainte de a-l cunoaşte pe tatăl tău... 

— Nu mi-a vorbit niciodată de dumneavoastră. 

Prima frază pronunţată de Hugo Bokhanowsky căzu ca o 
ghilotină. Servaz se simţi de parcă primise un pumn în 
stomac. 

Ştia că Hugo spunea adevărul. 

Işi drese vocea. 

— Şi eu am învăţat la Marsac, spuse el. Ca şi tine. Iar 


(48) 


acum învaţă aici fiica mea. Margot Servaz. E în anul întâi. 

Acum chiar că se bucura de toată atenţia tânărului. 

— Margot e fata dumneavoastră? 

— O cunoşti? 

Tânărul ridică din umeri. 

— Cine nu o cunoaşte pe Margot? Nu e genul care să 
treacă neobservată... Margot e o fată de treabă... Nu ne-a 
spus că taică-său e gabor. 

Acum, ochii lui Hugo erau fixaţi pe el şi nu se mai 
dezlipeau. Polițistul îşi dădu seama că se înşelase: 
puştiului nu îi era frică, ci doar hotărâse să nu vorbească. 
Şi, deşi nu avea decât 17 ani, părea mult mai matur. 
Servaz continuă cu blândeţe. 

— De ce refuzi să vorbeşti? Eşti conştient de faptul că nu 
faci decât să-ţi agravezi situaţia dacă te porţi aşa? Vrei să 
chemăm un avocat? Te consulţi mai întâi cu el şi apoi 
vorbim. 

— La ce m-ar ajuta? Eram la faţa locului când a murit 
sau imediat după... Nu am alibi... Totul mă acuză... Deci, 
eu sunt vinovat, nu? 

— Aşa este? 

Ochii albaştri se cufundară într-ai săi. Servaz nu putu 
citi în ei nici vinovăţie, nici inocenţă. Nu putea descifra 
nimic în această privire, poate doar o aşteptare. 

— E ceea ce credeţi, în orice caz... Atunci, ce mai 
contează dacă este sau nu adevărat? 

— Ar face o mare diferenţă, zise Servaz. 

Dar era o minciună, o ştia prea bine. Închisorile franceze 
erau pline de inocenți - şi străzile pline de vinovați. 
Judecători şi avocaţi se prefăceau că îşi îmbracă robele şi 
virtutea pentru a-şi declama discursurile asupra moralei şi 
a Dreptului, în timp ce acceptau un sistem despre care 
ştiau prea bine că producea erori judiciare pe bandă 
rulantă. 

— Ai sunat-o pe mama ta ca să-i spui că te-ai trezit în 
casa aceea şi că înăuntru era o femeie moartă, aşa este? 

— Da. 

— Unde erai când te-ai trezit? 


(49) 


— În salon, jos. 

— Unde anume, în salon? 

— Pe canapea. Aşezat. 

Hugo se uită la Becker. 

— Le-am zis eu. 

— Şi apoi, ce ai făcut? 

— Am strigat-o pe domnişoara Diemar. 

— Ai rămas aşezat? 

— Nu. Uşile dinspre grădină erau deschise şi ploaia intra 
în casă. Am ieşit pe acolo. 

— Nu te-ai întrebat unde erai? 

— Am recunoscut casa. 

— Mai fuseseşi acolo? 

— Da. 

— Deci, ai recunoscut locul. Veneai des aici? 

— Destul. 

— Adică? De câte ori? 

— Nu-mi mai amintesc... 

— Încearcă să-ţi aduci aminte. 

— Nu ştiu... De zece ori, poate... sau 20... 

— Cum se face că o vizitai atât de des? Şi că îi telefonai 
tot timpul? Domnişoara Diemar îi primea aşa, la ea acasă, 
pe toţi elevii din Marsac? 

— Nu, nu cred. 

— Atunci, de ce tu? Despre ce vorbeaţi? 

— Despre ceea ce scriu. 

— Ce? 

— Scriu un roman... l-am vorbit despre el lui Clai... 
domnişoarei Diemar... Era foarte interesată, mi-a cerut să 
citească ce scrisesem... Discutam regulat despre asta. Şi la 
telefon... 

Servaz îl scrută din priviri pe Hugo. Un fior. Şi el 
începuse să scrie un roman pe când era elev la Marsac. 
Marele roman modern... Gloriosul vis al oricărui ucenic 
scriitor... Acel roman care îi va face pe editori şi cititori să 
spună „Jos pălăria!” Povestea unui tetraplegic care nu 
trăia decât cu gândul, dar a cărui viaţă interioară, 
înflăcărată şi intensă ca o junglă tropicală, era mai bogată 


(50) 


decât a majorităţii oamenilor. Se oprise a doua zi după ce 
tatăl său se sinucisese. 

— Îi spuneai Claire? observă el. 

O ezitare. 

— Da. 

— De ce natură erau relaţiile voastre? 

— Tocmai v-am spus. Era interesată de ceea ce scriam. 

— Îţi dădea sfaturi de scris? 

— Da. 

— Şi i se părea că scrii bine? 

Privirea lui Hugo. O sclipire de mândrie în pupilele sale. 

— Zicea... zicea că nu mai citise ceva asemănător de 
multă vreme. 

— Îmi spui şi mie titlul? 

Îl văzu pe Hugo ezitând. Servaz se puse în locul său. Cu 
siguranţă că tânărul autor nu avea nicio poftă să 
împărtăşească acest gen de lucruri cu un necunoscut. 

— Se numeşte „Cercul”... 

Servaz vru să întrebe şi despre ce era vorba, dar nu o 
făcu. Simţea în el o perplexitate profundă, care începea să 
urce - odată cu o adiere de empatie la adresa tânărului. 
Nu se lăsa păcălit. Ştia că era din cauză că acesta îi 
amintea de el însuşi, cu 23 de ani înainte. Şi poate şi 
pentru că era fiul lui Marianne. Dar asta nu-l făcea să se 
întrebe mai puţin dacă nu cumva fusese posibil să o ucidă 
pe singura persoană capabilă să îi înţeleagă şi aprecieze 
munca. 

— Să ne întoarcem la ceea ce ai făcut după aceea, în 
grădină. 

— Am intrat în casă. Am strigat-o. Am căutat peste tot. 

— Nu te-ai gândit să suni la poliţie în acel moment? 

— Nu. 

— Şi apoi? 

— Am urcat, am scotocit în fiecare cameră, una câte 
una... Până în baie... Şi acolo... am văzut-o. 

Mărul lui Adam i se mişcă sus-jos. 

— Am intrat în panică... Nu ştiam ce să fac. Am încercat 
să îi scot capul din apă, i-am tras palme ca să o trezesc, am 


(51) 


strigat, am încercat să-i desfac nodurile. Dar erau prea 
multe, prea strânse, şi nu reuşeam: apa le făcuse să se 
umfle. Am înţeles repede că era prea târziu... 

— Zici că ai încercat să o reanimezi? 

— Da, asta am făcut. 

— Şi lanterna? 

Servaz văzu cum lui Hugo i se zbat imperceptibil 
pleoapele. 

— Cred că ai văzut lanterna care îi era aprinsă în gură, 
nu? 

— Da, evident... 

— Atunci, de ce nu ai încercat... să o scoţi? 

Hugo ezită. 

— Nu ştiu... cred că pentru că... 

— Pentru că mi-era silă să bag degetele în gura... 

— Vrei să spui: în gura unei moarte? 

Servaz îi văzu umerii prăbuşindu-se. 

— Da. Nu. Nu numai. În gura lui Claire... 

— Şi înainte? Ce se întâmplase înainte? Zici că te-ai 
trezit acasă la Claire Diemar, ce înţelegi prin asta? 

— Exact ceea ce am zis. Mi-am recăpătat cunoştinţa în 
salonul ei. 

— Vrei să spui că îţi pierduseşi cunoştinţa? 

— Da... În fine, aşa cred... le-am explicat deja toate astea 
colegilor dumneavoastră. 

— Explică-mi şi mie: ce făceai în momentul în care ţi-ai 
pierdut cunoştinţa, îţi mai aminteşti? 

— Nu... prea... nu sunt sigur... e ca 0... gaură... 

— O gaură de memorie? 

Servaz văzu că Becker îl privea fix pe el, şi nu pe Hugo. 
Privirea jandarmului era grăitoare. Văzu de asemenea că 
Hugo se arăta foarte afectat de cele întâmplate. Era 
suficient de inteligent pentru a înţelege că această gaură 
nu era în folosul lui. 

— Da, mărturisi el cu strângere de inimă. 

— Care este ultimul lucru de care îţi aminteşti? 

— Ultimul este că mă aflam la Dubliners cu nişte 
prieteni, ceva mai devreme. 


452) 


Servaz îşi lua notițe stenografiind. Nu avea încredere în 
camera web, cum nu avea încredere în gadgeturi în 
general. 

— Dubliners? 

Cunoştea locul. Pub-ul exista deja de pe vremea lui. 
Fusese cartierul general al lui Servaz şi al prietenilor săi 
pe atunci. 

— Da. 

— Ce făceaţi acolo? Cât era ceasul? 

— Ne uitam la Campionatul Mondial de Fotbal. Era 
meciul de deschidere şi îl aşteptam pe cel al Franţei. 

— „Aşteptam”? Vrei să spui că nu îţi aminteşti să fi văzut 
Uruguay - Franţa? 

— Nu... poate... nu mai ştiu ce am făcut în cursul serii. 
Ştiu că pare ciudat, dar nu ştiu cât timp a durat... Nici în 
ce moment anume am leşinat. 

— Crezi că te-a lăsat cineva inconştient, nu-i aşa? Că te- 
a lovit cineva? 

— Nu, nu cred asta, am verificat... nu am niciun cucui... 
şi nici nu mă doare capul... În schimb, mă simţeam năuc 
când m-am trezit, aveam impresia că am capul plin de 
ceaţă... 

Se prăbuşea vizibil, pe măsură ce îşi dădea seama că tot 
ceea ce spunea îl acuza. 

— Crezi că te-a drogat cineva? 

— Da, e posibil. 

— Vom verifica. Unde asta, la pub? 

— Habar nu am! 

Servaz făcu un schimb de priviri cu Becker. Privirea 
jandarmului spunea fără niciun dubiu: vinovat. 

— Înţeleg. E posibil să îţi revină memoria. În cazul 
acesta, să nu te fereşti să vorbeşti cu mine, este important. 

Hugo dădu din cap cu amărăciune. 

— Nu sunt idiot. 

— Mai am o întrebare: îţi place fotbalul? 

O lucire de surpriză în ochii albaştri. 

— Da, de ce? 

— Ţi se răceşte cafeaua, zise Servaz. Bea-o. Noaptea 


453) 


riscă să fie lungă. sil de 

— O femeie singură într-o casă neîncuiată, zise Samira. 

— Şi niciun semn de efracţie pe nicăieri, zise 
Esperandieu. 

— Cred că ea i-a deschis. Era elevul ei, la urma urmei, n- 
avea niciun motiv să-i fie teamă de el. Şi a spus-o şi el: mai 
venise pe-aici. Şi a sunat-o de 18 ori în ultimele două 
săptămâni... Ca să vorbească despre „cărţulii”? Să fim 
serioşi! 

— EL ESTE, decretă Vincent. 

Servaz se întoarse spre Samira, care aprobă cu o 
mişcare a capului. 

— Sunt de acord. A fost arestat în casa victimei. Şi nu 
există nici urmă legată de prezenţa vreunui alt individ. 
Nimic. Nicăieri. Nici cea mai mică probă că o terță 
persoană ar fi fost acolo. În schimb, urmele lui sunt peste 
tot. Etilotestul a arătat că avea 0,85 grame de alcool în 
sânge; analizele ne vor spune dacă a luat şi stupefiante, 
ceea ce este probabil, dată fiind starea în care l-am găsit, 
şi în ce cantităţi. Jandarmii afirmă că, atunci când a fost 
somat, avea pupilele dilatate şi era total năuc. 

— Chiar el spune că a fost drogat, remarcă Servaz. 

— Mda, sigur... De cine? I s-a găsit maşina parcată puţin 
mai departe. Deci nu el a condus-o? Admiţând că a fost 
altcineva, zice că s-a trezit în casă: asta înseamnă că 
adevăratul asasin a riscat să-l scoată pe Hugo din maşină 
şi să îl trambaleze până în casa lui Claire? Ceva nu se 
leagă! Mai multe case dau în stradă, dintre care trei lipite 
şi cu etaj, chiar în faţa casei victimei... 

— Toată lumea se uita la fotbal, obiectă Servaz. Chiar şi 
noi. 

— Nu chiar toată lumea: bătrânul de vizavi l-a văzut 
foarte bine. 

— Dar nu l-a văzut venind. Nimeni nu l-a văzut când a 
intrat. De ce ar fi rămas acolo, aşteptând să venim să-l 
culegem, dacă ar fi fost vinovat? 

— Cunoşti statisticile la fel de bine ca noi, răspunse 


(54) 


Samira. În 15 la sută din cazuri, autorul unei crime se 
predă singur forţelor de ordine, în 5 la sută îi spune unui 
terţ care anunţă poliţia şi în 38 la sută aşteaptă cuminţel la 
locul crimei sosirea forţelor de ordine, gândindu-se că 
trebuie să existe vreun martor care le-a chemat cu 
siguranţă. Adică ceea ce a făcut şi puştiul nostru. În 
realitate, aproape două treimi din cazuri sunt elucidate 
încă din primele ore datorită atitudinii criminalului. 

Într-adevăr, Servaz cunoştea cifrele. 

— Da, dar aceştia nu pretind apoi că sunt nevinovaţi. 

— Era varză. Când a început să-şi revină, a devenit 
conştient de ceea ce făcuse şi de ceea ce risca să păţească, 
zise Esperandieu. Pur şi simplu, încearcă să-şi salveze 
pielea. 

— Singura întrebare care merită pusă acum, zise 
Samira, este dacă agresiunea a fost premeditată. 

Cei doi adjuncti îl priveau cu atenţie, aşteptând o reacţie 
din partea sa. 

— Totuşi, crima a fost regizată, şi e o regie ieşită din 
comun, nu-i aşa? replică el. Sforile, lanterna, păpuşile... 
Nu e nimic obişnuit la crima aceasta... Cred că ar trebui să 
nu ne pripim să tragem nişte concluzii. 

— Puştiul era varză, zise Samira ridicând din umeri. 
Probabil că a avut o criză de delir. N-ar fi prima dată când 
un drogat face chestii nebuneşti... Nu-mi miroase bine 
băiatul ăsta... Şi, oricum, toate aparențele sunt împotriva 
lui, nu? La dracu”, şefu.'... în orice alte circumstanţe, aţi fi 
ajuns la aceleaşi concluzii cu noi. 

El tresări. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Aţi spus-o singur: i-aţi cunoscut bine mama. Şi ea este 
cea care a sunat după ajutor, dacă nu mă înşel. 

Servaz se încordă sub lovitura ca de bici a acestui 
apropo. Şi totuşi, existau multe detalii care nu erau în 
regulă. Regia, lanterna, păpuşile... se gândi el. Si 
timingul... Ceva referitor la alegerea momentului nu-i 
dădea pace. Să zicem că puştiul o luase razna, dar de ce 
anume în această seară, când toată lumea se uita la 


€559 


televizor? 

Întâmplare, coincidenţă? În 16 ani de meserie, Servaz 
învățase să elimine acest cuvânt din vocabularul său. Lui 
Hugo îi plăcea fotbalul. De ce ar alege cineva care iubeşte 
transmisiunile sportive fix această seară pentru a ucide pe 
cineva? Poate doar dacă voia să nu fie nimeni atent... Or, 
Hugo rămăsese la faţa locului şi se lăsase prins fără să 
încerce să se ascundă. 

— Această anchetă s-a terminat înainte de a fi început, 
trase Samira concluzia, în timp ce îşi trosnea falangele. 

El o opri cu un gest. 

— Nu chiar. Întoarceţi-vă acolo şi verificaţi dacă 
tehnicienii au examinat cu atenţie maşina lui Hugo. Cereţi- 
le să folosească cianoacrilat. 

I-ar fi plăcut să aibă la dispoziţie o cabină, să poată lua 
la puricat milimetru cu milimetru interiorul şi exteriorul 
maşinii. O cabină precum cele folosite de vopsitorii de 
maşini, în care să poată produce vapori de cianoacrilat - 
un fel de superglue - prin încălzire. La contactul cu 
grăsimile depuse de degete, vaporii de cianoacrilat ar 
reacţiona şi ar lăsa să se vadă amprentele colorate în alb. 
Din nefericire, nu era disponibilă nicio astfel de cabină pe 
o rază de mai mult de 500 de kilometri, şi nici nu se punea 
problema de a-i strica afacerea vreunui meşter cinstit cu 
experienţele lor: în consecinţă, tehnicienii vor trebui să se 
mulţumească cu „ciano-shot-uri” - difuzoare portabile. 
Oricum, cel mai probabil, ploaia violentă curăţase deja 
caroseria. 

— Şi apoi, interogaţi-i pe riverani. Luaţi toate casele de 
pe stradă la rând, una câte una. 

— O anchetă de vecinătate la ora asta? E două noaptea! 

— Ei bine, daţi-i jos din pat. Vreau un răspuns înainte să 
ne întoarcem la Toulouse. Poate a văzut cineva ceva, poate 
a auzit ceva, a observat ceva, în noaptea asta sau în zilele 
trecute, ceva ce i s-a părut nelalocul lui, ceva neobişnuit, 
nu contează ce anume, chiar şi dacă nu are legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta. 

Le văzu privirile neîncrezătoare. 


€56) 


— La treabă! 


157) 


7 
Margot 


Mergeau printre dealuri. Septembrie. Încă era cald; în 
jurul lor era vară şi, pentru că instalaţia de climatizare era 
în pană, Servaz lăsase geamurile în jos. Pusese un CD de 
Mahler şi se simţea într-o dispoziţie excelentă. Nu numai 
că era frumos afară şi că mergea alături de fiica sa în 
maşină, dar o mai şi ducea într-un loc pe care îl cunoştea 
bine - deşi nu mai fusese acolo de foarte multă vreme. 

În timp ce conducea, se gândea la eleva mediocră care 
fusese Margot în şcoala primară. Apoi venise criza 
adolescenţei. Nici în ziua de azi, cu toate piercing-urile 
alea, cu părul vopsit în culori bizare şi cu gecile ei de piele, 
fiică-sa nu avea absolut deloc aerul unei premiante. Dar 
ştia foarte bine că Margot, sub aparenţa ei de punkistă, 
avea note foarte bune. Însă Marsac avea cea mai bună 
clasă pregătitoare din regiune. Cea mai exigentă. Trebuia 
să dovedeşti capacităţi excelente ca să fii admis. Servaz 
însuşi o făcuse, cu 23 de ani mai devreme, pe vremea în 
care voia să devină scriitor. În loc de asta, devenise poliţai. 
Tot conducând prin peisajul estival, în această dimineaţă, 
se simţea plin de o mândrie care îl umflase ca un balon de 
săpun. 

— E frumos aici, a spus Margot scoţându-şi căştile din 
urechi. 

Servaz a aruncat o privire rapidă în jur. Drumul şerpuia 
printre dealuri înverzite, traversa păduri însorite şi 
câmpuri de grâu, blonde şi mătăsoase. Când încetinea 
pentru a putea lua vreo curbă, se auzeau cântecul 
păsărilor şi scârţâitul insectelor. 

— Cam „mortal”, nu? 

— Hmm. Cum e la Marsac? 

— Oraş mic. Liniştit. Presupun că există aceleaşi pub-uri 
studenţeşti. De ce ai ales Marsac şi nu Toulouse? 

— Din cauza lui Van Acker. Proful de Litere. 


458) 


Chiar şi după tot acest timp, numele lui Van Acker îi 
producea o reacţie asemănătoare cu un impuls electric 
care îi stimula o zonă a inimii inactivă de mult. A încercat, 
totuşi, să întrebe pe un ton detaşat: 

— E chiar atât de bun? 

— Cel mai bun pe o rază de 500 de kilometri. 

Margot ştia ceea ce voia. Fără nicio îndoială. Şi-a 
amintit de vorbele amantului căsătorit al fiicei sale, 
singura dată când îl întâlnise, în piaţa Capitole, cu câteva 
zile înainte de Crăciun: „Sub exteriorul rebel, Margot e o 
fată formidabilă, sclipitoare şi independentă. Şi mult mai 
matură decât păreţi să o credeţi”. O conversaţie penibilă, 
amară, plină de acuze - dar care îi oferise ocazia de a-şi da 
seama că o cunoştea prea puţin. 

— Ai fi putut să faci şi tu un efort cu ţinuta. 

— De ce? Îi interesează creierul meu, nu ţoalele. 

Asta era Margot... Şi totuşi, nu era sigur că acest 
argument avea să convingă corpul profesoral. Au traversat 
pădurea cea mare din Marsac, întinsă pe kilometri întregi, 
cu aleile pentru călărie, potecile şi parcările sale, apoi au 
intrat în oraş pe lungul drum drept străjuit de platani, pe 
care mersese de sute de ori Servaz în tinereţea sa. 

— Nu te deranjează deloc să stai la internat de luni până 
sâmbătă? a întrebat el, în timp ce treceau pe străduţele 
pline de cafenele şi de magazine. 

— Nu ştiu, a răspuns ea privind pe geamul coborât. Nu 
m-am gândit prea mult la asta. Îmi imaginez că aici voi 
întâlni oameni interesanţi, cu totul altfel faţă de cretinii de 
la liceu. Pe vremea ta cum era? 

Întrebarea l-a prins nepregătit. Nu avea chef să 
vorbească despre asta. 

— Era bine, a răspuns el. 

Pe străzi erau o groază de biciclete, călărite în special 
de studenţi, dar şi de câţiva profesori cu sacoşe din piele, 
burduşite de cărţi, în spatele şeilor sau în faţa ghidoanelor. 
La Marsac erau mai multe facultăţi: de drept, de ştiinţe, 
umaniste... Oraşul acesta părea atins de „tinerism”. Cu 
excepţia vacanţelor, jumătate din populaţie avea mai puţin 


(59) 


de 25 de ani. 

Au ieşit din oraş prin partea de nord. O pajişte verde, 
mărginită de o pădure stufoasă la orizont. 

— Acolo, i-a arătat el. 

O clădire înaltă şi lungă în dreapta lor, la oarecare 
distanţă de drum, la capătul unei mari prerii. Părea foarte 
veche, datorită acoperişurilor sale punctate cu coşuri de 
fum, fațadei străpunse de ferestre cu rame de lemn şi 
arhitecturii complexe. În jurul venerabilului edificiu, se 
înălţau mai multe clădiri joase şi moderne, din beton, 
aşezate pe peluză ca nişte piese de domino care nu se 
potrivesc între ele. L-au năpădit amintirile. Revedea, în 
spatele clădirii, statuile gânditoare şi bazinele cu apă 
verde, boschetele colonizate de vâsc, terenurile de tenis 
invadate de frunze moarte în noiembrie, pista de atletism, 
păduricea în care îi plăcea să se plimbe înspre o colină mai 
mare, cu panta blândă şi cu o panoramă pe deasupra 
crestei celorlalte coline, până la Pirineii albiţi din toamnă 
şi până în primăvară. 

Un val de nostalgie i-a strâns inima într-un pumn de 
gheaţă. 

Fără să-şi dea seama, a prins cu putere volanul cu 
degetele. Mult timp visase la o a doua şansă, apoi 
înţelesese, într-un sfârşit, că aceasta nu va exista. O lăsase 
să treacă pe a sa. Avea să îşi sfârşească viaţa de bărbat la 
fel cum o începuse: gabor. Până la urmă, visurile sale se 
dovediseră a fi la fel de lipsite de substanţă precum norii. 

Din fericire pentru el, senzaţia aceasta nu a durat decât 
un moment. În clipa următoare, dispăruse. 

Au ieşit de pe drum şi au început să urce aleea asfaltată, 
mărginită pe stânga de o barieră vopsită în alb, care o 
separa de prerie şi de clădirea principală, iar pe dreapta 
de un rând de stejari bătrâni, de cealaltă parte a unui şanţ. 
Câţiva cai zburdau prin prerie. Nu se putuse împiedica să 
se gândească la ancheta din iarna lui 2008-2009. 

— Urmăreşte-ţi visurile până la capăt, a zis el deodată. 

Cu vocea sugrumată... 

Margot a întors capul, surprinsă. Ar fi vrut să îşi poată 


(609 


ascunde ochii umezi. RER 

— Această clasă pregătitoare vă oferă o educaţie foarte 
exigentă. Este adresată elevilor foarte motivaţi, care au o 
mare putere de muncă. Cei doi ani pe care urmează să-i 
petreceţi la noi vă vor da ocazia să vă dezvoltați personal, 
să aveţi o ucenicie fecundă, întâlniri şi experienţe fără 
precedent. Cunoaşterea pe care v-o vom împărtăşi nu 
neglijează deloc latura umană. Spre deosebire de alte 
instituţii, noi nu suntem obsedaţi de statistici, le-a explicat, 
cu un zâmbet, directorul. 

Servaz era convins de contrariu. În spatele şefului 
instituţiei, fereastra era deschisă. Zărea iedera, auzea 
sunetul unei maşini de tuns iarba, lovituri de ciocan. Ştia 
că biroul directorului se găsea în vârful unui turn rotund, 
de la colţul construcţiei, şi că fereastra sa dădea în spatele 
clădirii: cunoştea locul acesta ca pe buzunarele sale. 

— Nu se acceptă nicio repetare a primului an, cu 
excepţia accidentelor sau a bolilor grave, dovedite cu 
certificate medicale, şi doar cu aprobarea şefului instituţiei 
şi a consiliului clasei. In schimb, gradul de dificultate la 
probele de admitere în şcolile normale superioare face 
deseori necesară repetarea celui de-al doilea an. Oferim 
această posibilitate tuturor elevilor care au demonstrat, 
de-a lungul celor doi ani, că au calităţile necesare. 

O rază de soare a mângâiat plicul cu numele lui Margot 
când directorul l-a deschis şi a extras din el o foaie volantă, 
pe care a examinat-o atent. 

— Şi iată-ne ajunşi la alegerea opţiunilor. Aceasta este o 
chestiune foarte serioasă. Nu trebuie să alegi la 
întâmplare, fată dragă. In realitate, chiar dacă alegerea 
opţiunilor pentru Concurs nu se face decât la intrarea în 
anul al doilea, aceasta va fi condiţionată de opţiunile pe 
care le veţi alege în primul an. Şi nu vă sfătuiesc să alegeţi 
mai multe opţiuni doar pentru a fi, să zicem, acoperiți... 
Incărcătura de muncă este foarte mare, o asemenea 
alegere ar avea efecte negative asupra calităţii acesteia. 

Apoi a numărat pe degete: 


(61) 


— În primul an, aveţi deja cinci ore de franceză, patru 
ore de filosofie, cinci de istorie, patru de limba vie 1, trei 
de limbile şi cultura antichităţii, două de geografie, două 
de limba vie 2 şi două de educaţie fizică şi... 

— Mi-am ales deja opţiunile, l-a întrerupt Margot. 
Module de specialitate latină şi greacă, nivelul confirmat. 
Şi teatru. Ca limbă vie 1, am ales engleza. Limbă vie 2, 
germana. 

Stiloul şefului instituţiei scrijelea hârtia. 

— Foarte bine. Veţi păstra aceste alegeri pentru tot 
anul, ne-am înţeles? 

— Da. 

Se întorsese atunci spre Servaz cu un zâmbet de 
încântare. 

— lată o persoană care ştie ce vrea. 


(62) 


8 
Muzică 


Servaz se întoarse în cameră. Două şi jumătate noaptea. 
Oboseala şi frica se puteau citi pe faţa puştiului. Servaz 
simţi imediat că atmosfera se schimbase. Atâta presiune şi 
atâta frică! Ora mărturisirilor. Se apropia. Mărturisirile 
spontane, mărturisirile false, mărturisirile veridice, 
mărturisirile fanteziste, mărturisirile smulse... Mărturisesc 
pentru că asta mă uşurează de povara vinovăţiei, 
mărturisesc pentru că m-am săturat, pentru că sunt prea 
obosit, prea neputincios, pentru că am o nevoie irezistibilă 
să mă duc să fac pipi, mărturisesc pentru că tipul ăla 
nesuferit, de acolo, îmi tot suflă în nas o respiraţie infectă, 
mărturisesc pentru că mă scoate din minţi cu urletele lui şi 
pentru că mă înfricoşează, mărturisesc pentru că asta e ce 
vor toţi, în fond, şi pentru că o să ajung să fac o criză 
cardiacă, un infarct, o hipoglicemie, o insuficienţă renală, 
o epilepsie... Aprinse o ţigară şi i-o întinse lui Hugo, în 
ciuda pictogramei agăţate pe perete. Tânărul o luă. Trase 
primul fum cu recunoştinţa unui naufragiat căruia i se 
întinde o ploscă plină cu apă dulce, lăsând otrava să îi 
coboare pe trahee în plămâni. Servaz observă că nu 
înghiţea fumul, dar părea să se simtă indiscutabil mai bine 
după asta. Hugo se uita la el în tăcere. Afară, ploaia 
bombarda zgomotos şi cu consecvență un rând de pubele. 

Erau singuri. Aşa cum se întâmpla întotdeauna când, 
într-un grup de interogatoriu, devenea evident că undele 
circulau mai bine între unul dintre membri şi suspect. Nu 
conta dacă era vorba despre şeful grupului sau un 
subordonat: important era să se poată stabili un dialog. 

— Mai vrei o cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Ceva de băut? Incă o ţigară? 

Tânărul clătină din cap. 

— M-am lăsat de fumat, spuse el. 


(63) 


— De când? 

— De opt luni. 

— Te deranjează să continuăm? 

Servaz primi drept răspuns o privire neliniştită. 

— Credeam că s-a terminat... 

— Nu chiar... Mai avem câteva puncte de clarificat, zise 
Servaz deschizându-şi din nou carneţelul. Vrei să o lăsăm 
pe mai târziu? 

Din nou, Hugo clătină din cap. 

— Nu, nu. E în regulă. 

— Foarte bine. Încă o oră sau două, şi te vei putea duce 
să te culci. 

— Unde? întrebă tânărul, cu ochii mari. La închisoare? 

— In celula de custodie, pentru moment. Dar va trebui 
să te ducem la Toulouse. De acum înainte, această anchetă 
este de competenţa SRPJ. 

Văzu cum privirea lui Hugo se veştejeşte. 

— Aş vrea să o sun pe mama... 

— Nu suntem obligaţi să te lăsăm să faci asta. Dar îi vei 
putea telefona imediat ce terminăm, bine? A 

Tânărul se lăsă pe spate în scaun, cu mâinile la ceafă. Îşi 
întinse picioarele lungi pe sub masă. 

— Încearcă să îţi aminteşti dacă ţi s-a părut ceva ciudat 
în acea seară. 

— Cum ar fi? 

— Nu ştiu... orice... Un detaliu... Ceva ce ţi-a lăsat o 
senzaţie de rău, de exemplu... o chestie care nu era la 
locul ei... Orice îţi trece prin cap. 

Hugo ridică din umeri. 

— Nu, nu găsesc nimic. 

— Fă un efort, e pielea ta în joc! 

Servaz ridicase vocea. Hugo îl privi surprins. Afară, se 
mai auzi un tunet. 

— Muzica... 

Servaz îl privi cu atenţie. 

— Care muzică? 

— Ştiu că pare o tâmpenie, dar mi-aţi cerut să... 

— Ştiu ce ţi-am cerut. Deci? Despre ce muzică este 


(64) 


vorba? 

— Când m-am trezit, se auzea muzică din combină... 

— Şi asta e tot? Ce este atât de neobişnuit în asta? 

— Ei bine... se văzu că Hugo reflecta. Claire punea 
deseori muzică atunci când eram acolo, dar... niciodată de 
genul acesta... 

— Ce gen era? 

— Muzică clasică... 

Servaz îl privi. Muzică clasică... Simţi un fior coborându- 
i de-a lungul şirei spinării. 

— Nu asculta aşa ceva de obicei? 

Hugo încuviinţă din cap. 

— Eşti sigur de asta? 

— Din câte ştiu eu... Punea jazz... sau rock. Chiar şi hip- 
hop. Dar nu îmi aduc aminte să mai fi auzit vreodată 
muzică clasică la ea, înainte de seara aceasta. Imi 
amintesc că, în momentul în care m-am trezit, mi s-a părut 
imediat... ciudat. Muzica asta sinistră care se auzea tare, 
casa deschisă şi nimeni care să răspundă. Nu era deloc 
genul ei. 

Servaz începea să simtă cum îl cuprinde o nelinişte 
surdă. Ceva foarte vag, difuz. 

— Altceva, nimic? 

— Nu. _ 

Muzică clasică... li venise o idee, dar o goni imediat, atât 
de ridicolă i se păru. FIER 


Când se întoarse în casa lui Claire Diemar, găsi acolo 
acelaşi circ. Străduţa era acum ticsită de furgonete şi de 
alte vehicule, mass-media intrase şi ea în joc, în ciuda orei 
târzii - sau matinale, depinde cum o priveai -, cu 
microfoanele, camerele şi agitația lor profesională. 
Judecând după prezenţa unei rulote dotate cu antenă 
parabolică pe acoperiş, se părea că nu doar comentariile 
fotbalistice urmau să facă subiectul ştirilor televizate de a 
doua zi. Servaz era totuşi convins că uciderea unei 
profesoare de limbi şi cultură antică va fi lăsată abia la 
coada performanţei jalnice a fotbaliştilor naţionalei. 


(65) 


Îşi ridică gulerul hainei, oricum adusă la stadiul de 
cârpă de şters pe jos, şi traversă rapid pavajul alunecos, 
ecranând cu palmele explozia de lumină a bliţurilor. 

Inăuntru, fusese lăsat pentru trecere doar un pasaj 
îngust, delimitat de benzile criminaliştilor, care ducea de 
la uşa de intrare şi până la uşile vitrate ale grădinii. Servaz 
reperă combina stereofonică, dar tipii de la criminalistică 
se ocupau de ea chiar în acel moment, cu pensulele şi 
soluţiile lor revelatoare. În aşteptare, se hotărî să 
examineze grădina. Păpuşile dispăruseră. Câţiva tehnicieni 
plantau în iarbă repere numerotate, printre copaci, acolo 
unde se găseau ipotetice indicii. Căsuţa de lângă piscină 
era deschisă şi luminată puternic. Servaz se apropie. 
Inăuntru stăteau ghemuiţi doi tehnicieni în salopete albe. 
Mai zări o chiuvetă, câteva şezlonguri strânse, mincioguri, 
jocuri şi bidoane cu produse de tratare a apei pentru 
piscină. 

— Aţi găsit ceva? 

Unul dintre ei întoarse spre el o privire mărită de o 
pereche de ochelari groşi, portocalii, şi scutură din cap a 
negaţie. 

Servaz făcu apoi ocolul bazinului. Încetişor. Apoi 
traversă peluza mustind de apă, în direcţia pădurii. 
Aceasta forma un perete compact de verdeață, la poalele 
căruia gazonul se oprea. Nu exista niciun gard acolo, dar 
vegetaţia era suficient de densă pentru a servi de barieră 
naturală. Şi totuşi, observă două mici breşe, de care se 
apropie. Era întuneric înăuntru, ca într-un cuptor, iar 
ploaia se cernea zgomotos prin coroanele arborilor de 
deasupra lui, fără să ajungă până la el. Primul pasaj îl duse 
la o fundătură, după doar câţiva metri. Se întoarse pe 
acelaşi drum, ieşi pe peluză şi îl încercă pe următorul. 
Acesta din urmă, în schimb, părea să se aventureze mai 
departe. Nu era decât ca o crăpătură, aproape de 
neobservat, între trunchiuri şi tufişuri, iar Servaz trebui să 
se contorsioneze pentru a se strecura pe acolo. Însă 
pasajul se înfunda cu hotărâre în tenebre, precum un filon 
de argint în rocile de cuarţ. Acoperişul arborilor oprea 


(66) 


aproape în întregime ploaia şi lanterna lui Servaz jupuia 
ramurile, care dădeau impresia că ar vrea să îl reţină. Se 
împletici pe o saltea de frunze şi de ramuri moarte, care îl 
obligă să se uite unde punea piciorul, înaintă vreo zece 
metri fără ca pasajul să se lărgească nicăieri şi sfârşi prin 
a face cale-ntoarsă, promiţându-şi să se întoarcă pe 
lumină. Se pregătea să iasă când, în întunericul aproape 
total, ghici ceva alb pe pământ şi îndreptă fasciculul 
lanternei în direcţia aceea. 

O grămadă de cilindri mici şi deschişi la culoare, pe 
solul întunecat şi plin de frunze. 

Țigări... 

Se aplecă. Chiştoace. Vreo jumătate de duzină. 

Cineva stătuse acolo să fumeze pentru ceva timp. Servaz 
înălţă capul. Din locul în care se găsea, vedea cu claritate 
acea parte a casei care dădea în grădină. Uşile vitrate şi 
chiar interiorul salonului, luminat de  proiectoarele 
criminaliştilor. Printr-o fereastră de la etaj se putea 
întrezări, în spatele perdelelor, mobilierul dintr-o cameră. 
Un punct de observaţie ideal... 

Simţi cum i se ridică perii de pe ceafă. Persoana care 
poposise aici cunoştea bine locurile. Încercă să îşi spună 
că era vorba de un grădinar. Sau chiar de Claire Diemar 
însăşi. Dar nu se potrivea. Nu vedea niciun motiv valabil 
pentru care cineva ar fi stat acolo, în boschete, să fumeze 
ţigară după ţigară, altul decât pentru a spiona ceea ce 
făcea tânăra femeie. 

Servaz se gândi în continuare. Hugo sosise prin faţă şi 
îşi lăsase maşina în stradă. De ce să o fi spionat pe Claire 
din pădure? Recunoscuse că mai fusese aici, de mai multe 
ori. Oare simţise nevoia să facă şi pe voyeurul în alte 
ocazii? 

Deodată, avu neplăcuta senzaţie că asistă la un număr 
de prestidigitaţie: când saltimbancul îţi atrage atenţia într- 
o parte, iar esenţialul se petrece în cealaltă. O mână la 
lumină pentru spectatori, o mână în umbră, acţionând. 
Cineva voia să îi forțeze să privească în partea greşită... 
Aranjase scena, alesese decorurile, actorii - poate chiar şi 


(67) 


spectatorii... I s-a părut că vede o umbră ascunsă, umblând 
nevăzută de nimeni prin spatele acestei drame, iar 
neliniştea îi reveni cu putere. Servaz îşi încruntă 
sprâncenele şi se întoarse în casă, fără să mai acorde nicio 
atenţie ploii. Îşi şterse tălpile ude pe covoraşul de la 
intrare. În salon, tehnicienii terminaseră cu combina. 

— Vreţi să aruncaţi o privire? îl întrebă unul dintre ei 
întinzându-i mănuşile din latex, protecţiile pentru pantofi 
şi o cască din acelea ridicole, care îi făceau pe toţi poliţiştii 
să arate precum clienţii unui salon de coafură pentru 
femei. 

Servaz le luă şi se echipă, înainte de a ridica panglica. 

— E o chestie ciudată, zise tehnicianul. 

Servaz se uită la el. 

— Mobilul puştiului, i l-am găsit în buzunar. Dar nici 
urmă de cel al victimei. Şi am răscolit peste tot. 

Servaz îşi scoase carneţelul şi notă informaţia. Sublinie 
de două ori cuvântul „telefon”. Îşi aminti că descoperiseră 
28 de apeluri către victimă de pe mobilul lui Hugo. De ce 
ar fi ascuns telefonul lui Claire Diemar, dar nu pe al său? 

— Şi aici, n-aţi găsit nimic? zise el, arătând cu bărbia 
spre combină. 

Tehnicianul ridică din umeri. 

— Nimic special. Amprente pe aparat şi pe CD-uri, dar 
sunt ale victimei. 

— Niciun CD înăuntru? 

Tehnicianul îl privi fără să înţeleagă. Părea să se întrebe 
ce importanţă avea asta. Pe un dulăpior se afla o 
grămăjoară de pungi sigilate, transparente, care aşteptau 
să fie duse la laborator. Bărbatul luă una dintre ele şi i-o 
întinse lui Servaz, fără niciun cuvânt. Acesta o luă. 

Privi carcasa din interior. 

O recunoscu. 

Gustav Mahler... 

Kindertotenlieder: „Cântecele copiilor morţi”. Versiunea 
din 1963, dirijată de Karl Böhm, cu Dietrich Fischer- 
Dieskau!%. Servaz o avea exact pe aceasta în colecţia sa. 


10 Bariton şi dirijor german (1925-2012), unul dintre cei mai cunoscuţi 
(68) 


9 
Alb 


Hugo vorbise despre muzică. Dar nu precizase care. Era 
o muzică ce îl trimitea înapoi în timp, la ancheta din 2008- 
2009. Ninsoare, vânt, alb. Mai ales alb, la exterior ca şi la 
interior. Culoarea morţii şi a doliului în Orient. Şi culoarea 
riturilor de trecere. Era un astfel de moment în acea zi de 
decembrie 2008. Când urcaseră din valea îngropată sub 
zăpadă, în mijlocul brazilor, sub privirea indiferentă a unui 
cer gri ca o lamă. 

Apoi, locul acela. Izolat. Institutul Wargnier. Ziduri din 
piatră, tipice arhitecturii montane de la începutul secolului 
XX, care putea fi întâlnită la fel de bine la hotelurile epocii, 
precum şi la centralele hidroelectrice. O epocă în care se 
construia pentru a dăinui şi în care exista încredere în 
viitor. Coridoare pustii, uşi blindate şi sisteme de 
securitate biometrice, camere, paznici. De fapt, nu prea 
mulţi paznici, dacă s-ar fi ţinut cont de periculozitate şi de 
numărul pensionarilor. Şi peste tot în jur, muntele: enorm, 
ostil, tulburător. Ca o a doua închisoare. 

Într-un sfârşit, omul. 

Julian Alois Hirtmann. Născut cu 45 de ani în urmă, la 
Hermance, în Elveţia francofonă. Servaz şi el aveau un 
singur lucru în comun: muzica lui Mahler. Şi unul, şi 
celălalt ştiau absolut totul despre opera compozitorului 
austriac. Dar asemănările se opreau aici: unul era un 
poliţist de la omucideri, celălalt, un ucigaş în serie care 
scăpase de acolo cu două ierni înainte. Hirtmann, un fost 
procuror de la tribunalul din Geneva, care organiza orgii în 
vila sa de pe malul lacului Leman, fusese arestat pentru 
uciderea soţiei sale şi a amantului acesteia, în noaptea de 
21 iunie 2004. Inainte de a se descoperi la el acasă 
documente care sugerau că elveţianul ar fi putut fi autorul 
a vreo 40 de crime, întinse pe o perioadă de 25 de ani. 


interpret de lieduri de după cel de-al doilea război mondial (N. t.). 
(693 


Ceea ce îl făcea unul dintre cei mai tari ucigaşi în serie ai 
erei moderne. Trecuse prin mai multe instituţii psihiatrice 
înainte de a ateriza la Institutul Wargnier, un loc unic în 
Europa, în care erau închişi asasini monstruoşi, declaraţi 
iresponsabili de justiţia din ţările lor. Servaz fusese 
implicat în ancheta care precedase - şi, într-o oarecare 
măsură, provocase - evadarea sa. Il întâlnise şi pe 
Hirtmann în celula sa, cu puţin timp înainte să evadeze. 

După ce scăpase, elveţianul dispăruse: se evaporase 
într-un nor de fum, precum duhul lămpii. Servaz fusese 
mereu convins că, până la urmă, va ieşi din nou la 
suprafaţă. Fără tratamentul adecvat, pulsiunile şi 
instinctele sale de vânător se vor trezi din nou, mai 
devreme sau mai târziu. 

Ceea ce nu însemna că ar fi fost uşor de prins. 

Cum subliniase şi Simon Propp, psihocriminalistul care 
participase la anchetă, Hirtmann era nu numai un 
manipulator şi un sociopat inteligent, dar reprezenta un 
caz aparte chiar şi printre ucigaşii organizaţi. Aparţinea 
acelei categorii rarisime de criminali în serie, capabili să 
aibă o viaţă socială intensă şi plină de satisfacţii, pe lângă 
activităţile lor criminale. Într-adevăr, era destul de rar ca 
tulburările de personalitate de care sufereau să nu le 
afecteze într-o oarecare măsură facultăţile intelectuale şi 
viaţa socială. Elveţianul reuşise, timp de 20 de ani, să 
ocupe toate funcţiile de înaltă răspundere la tribunalul din 
Geneva, în acelaşi timp în care răpise, torturase şi 
asasinase mai mult de 40 de femei. Urmărirea lui 
Hirtmann devenise o prioritate: mai mulţi poliţişti îi 
dedicau cea mai mare parte a timpului lor, la Paris şi la 
Geneva.  Servaz nu ştia pe unde ajunseseră cu 
investigaţiile, dar avea numerele lor de telefon pe undeva. 

Îl revăzu pe Hirtmann în celula sa. În salopetă şi tricou 
alb care bătea în gri, din cauza deselor spălări, cu părul 
foarte închis, dar pielea palidă, aproape translucidă, slăbit 
şi neras, şi totuşi urban, zâmbitor şi de o politeţe extremă. 
Servaz era sigur că, şi dacă ar fi ajuns vagabond, Hirtmann 
şi-ar fi păstrat acest aer de om educat şi manierat. Nu mai 


(70) 


văzuse niciodată pe cineva care să semene atât de puţin cu 
un ucigaş în serie. Dar mai era şi privirea: la fel de 
electrizantă ca un taser", el nu clipea niciodată. Faţa lui 
avea totodată ceva sever, punitiv şi, în partea inferioară - 
gura, în special -, ceva de om care ştie să se bucure de 
viaţă. Ar fi putut foarte bine să fie un predicator ipocrit din 
Salem, Massachussetts, în 1692, care să le trimită pe 
presupusele vrăjitoare pe rug, un membru al Sfintei 
Inchiziţii sau un acuzator din procesele staliniste... Sau 
ceea ce chiar fusese: un procuror cu reputaţie de inflexibil, 
dar care organiza în vila sa serate sadomaso în cursul 
cărora propria sa soţie era lăsată în voia capriciilor unor 
bărbaţi puternici şi corupti. Bărbaţi nesătui care, ca şi el, 
căutau emoţiile şi plăcerile de dincolo de convenţii şi de 
morala publică. Oameni de afaceri, judecători, politicieni, 
artişti. Bărbaţi cu putere şi cu bani. Bărbaţi ale căror pofte 
nu cunoşteau limite. 

Servaz se gândi la Hirtmann. Cum o arăta azi? O fi făcut 
apel la chirurgia estetică? Se mulţumise să îşi lase barba şi 
părul să crească, să şi le vopsească şi să îşi pună lentile de 
contact? Se îngrăşase, îşi schimbase mersul şi dicţia, îşi 
găsise de lucru? Atâtea întrebări... Servaz se întrebă dacă 
l-ar fi recunoscut chiar el, machiat şi îmbrăcat cu totul 
diferit, dacă elveţianul ar fi trecut la câţiva centimetri de el 
într-o mulţime - şi îl trecu un fior. 

li înapoie tehnicianului punga cu CD-ul, clipind din ochi 
din cauza proiectoarelor. 

Un nod în stomac. 

Julian Hirtmann alesese exact această bucată muzicală, 
Kindertotenlieder, în seara în care îşi asasinase soţia şi pe 
amantul ei... Servaz ştiu că, imediat cum se vor încheia 
primele constatări şi ancheta de vecinătate, va trebui să 
dea anumite telefoane şi să contacteze mai multe 
persoane. Nu înţelegea şi pace cum de putuse găsi la locul 
unei crime şi pe fiul unei femei de care fusese îndrăgostit 
multă vreme, şi acea muzică ce îi evoca cea mai teribilă 


11 Pistol cu electroşocuri. Numele este un acronim de la Thomas A. 
Swift's Electronic Rifle (N. t.). 


€71) 


crimă pe care o întâlnise vreodată, dar ştia un lucru: el nu 
era doar anchetatorul desemnat de Parchet, ci era şi vizat 


personal. PE 

Se întoarseră la Toulouse pe o ploaie torențială, aproape 
la patru dimineața. L-au închis pe Hugo într-una dintre 
celulele pentru custodie de la etajul al doilea. La sediul 
poliției, celulele acestea erau aliniate de cealaltă parte a 
culoarului, faţă de birouri - în felul acesta, reținuții nu 
aveau de făcut decât câţiva paşi pentru a fi interogaţi. Nu 
aveau zăbrele la ferestre, ci doar nişte geamuri groase, 
translucide. Servaz se uită la ceas. 

— OK. Îl lăsăm să se odihnească, zise el. 

— Şi apoi, ce facem? întrebă Esperandieu, înăbuşindu-şi 
un căscat. 

— Mai avem timp. Notează cu atenţie orele de odihnă în 
registrul de custodie şi în procesul verbal, asigură-te că le 
recunoaşte şi el, şi întreabă-l dacă îi este foame. 

Servaz se întoarse. Samira tocmai îşi descărca arma în 
puţul balistic, un fel de coş de gunoi din metal, matlasat şi 
blindat cu Kevlar!?. Pentru a evita accidentele, agenţii care 
se întorceau din misiune îşi goleau în el armele. Spre 
deosebire de majoritatea colegilor săi, Samira îşi purta 
teaca deasupra rinichilor. Lui Servaz i se părea că acest 
lucru îi dădea un aer de cowboy. 

Din câte ştia, ea nu făcuse încă niciodată uz de arma sa, 
dar avea rezultate excelente în poligonul de trageri - spre 
deosebire de el, care ar fi ratat şi un elefant pe un coridor, 
aducându-şi la disperare instructorul, care îl botezase într- 
o zi „Daredevil”. Pentru că Servaz păruse să nu înţeleagă, 
instructorul îi explicase că Daredevil era un supererou de 
benzi desenate foarte intuitiv, dar... orb. In ceea ce-l 
privea, Servaz nu folosise niciodată puţul balistic. În 
primul rând pentru că, într-un caz din două, uita să-şi ia 
arma; în al doilea rând, pentru că se mulțumea să şi-o ţină 
sub cheie când se întorcea din misiune şi pentru că, în 


"2 Fibră polimerică inventată în 1965, de cinci ori mai rezistentă decât 
oţelul, folosită printre altele la confecţionarea vestelor antiglont (N. t.). 


472) 


majoritatea timpului, era goală. 

Traversă culoarul şi intră în biroul său. 

Noaptea era deparie de a fi terminată, mai avea un 
teanc de hârţoage de scris. Însăşi ideea îl deprima. Se 
apropie de fereastră şi privi canalul întins sub ploaie, 
dincolo de unul dintre cele trei donjoane din cărămidă care 
ornau faţada SRPJ. Afară, noaptea pălea deja, dar nu se 
întrevedea încă ziua. Astfel încât, ceea ce văzu pe 
fereastră fu o reflexie: a sa. Fruntea sa, gura şi ochii îi 
erau neclare, dar - înainte să aibă timpul de a-şi compune 
o mină satisfăcătoare - surprinse o expresie care îi 
displăcu. Aceea a unui bărbat neliniştit şi tensionat. Un 
bărbat în alertă. 

— Vrea cineva să vorbească cu tine, zise o voce din 
spatele lui. 

Se întoarse. Unul dintre poliţiştii de serviciu. 

— Cine? 

— Avocatul familiei. Cere să-l vadă pe puşti. 

Servaz încruntă din sprâncene. 

— Puştiul nu a cerut prezenţa unui avocat, iar orele de 
vizită s-au terminat, spuse el. Ar fi trebuit să o ştie. 

— Ştie. Dar cere o favoare: să-ţi vorbească cinci minute. 
Asta mi-a zis. Şi că e trimis de mamă. 

Servaz făcu o pauză. Oare trebuia să accepte pretenţia 
tupeistului? IÎnţelegea angoasa lui Marianne. Oare ce îi 
povestise despre ei doi? 

— Unde este? 

— Jos. În hol. 

— OK. Cobor. ikk 

Când ieşi din lift, Servaz îi surprinse pe cei doi poliţişti 
de gardă uitându-se la un televizor mititel, ascuns în 
spatele tejghelei înalte, semicirculare, de la recepţie. Zări 
verde pe ecran şi nişte siluete minuscule, îmbrăcate în 
albastru, care alergau în toate părţile. Dată fiind ora, 
trebuie să fi fost vorba despre o reluare. Suspină la gândul 
că ţări întregi erau pe punctul de a se prăbuşi, cu cei patru 
cavaleri ai Apocalipsei care se numeau finanţe, politică, 


(73) 


religie şi epuizarea resurselor, şi care trăgeau tare - dar 
muşuroiul furnicilor continua să danseze pe vulcan şi să se 
preocupe cu pasiune de lucruri atât de nesemnificative 
precum fotbalul. Servaz îşi zise că până şi în ziua în care 
lumea se va sfârşi într-o înlănţuire de catastrofe climatice, 
căderi bursiere, masacre şi revolte, se vor găsi indivizi 
suficient de proşti să marcheze goluri şi alţii încă şi mai 
proşti să meargă la stadion să-i susţină. 

Avocatul stătea pe un scaun în holul slab luminat şi 
pustiu. Pe timpul zilei, erau asaltaţi de toţi cei care aveau 
un motiv sau altul să se afle acolo. Nimeni nu vine de 
plăcere într-un comisariat, iar poliţiştii de serviciu trebuiau 
să facă faţă unei mulţimi de oameni disperaţi, furioşi sau 
speriaţi. Dar, la această oră, omuleţul era singur, cu 
servieta pusă pe genunchii strânşi, şi tocmai îşi ştergea 
ochelarii în lumina difuză a lămpilor. Dincolo de ferestre, 
ploaia continua să cadă. _ 

Avocatul auzi uşa de lift deschizându-se. Işi puse 
ochelarii la loc pe nas şi ridică ochii în direcţia lui. Servaz 
îi făcu semn să vină la el şi omul ocoli recepţia, cu mâna 
întinsă. O strângere de mână răcoroasă şi moale. După 
care îşi netezi cravata, ca şi cum şi-ar fi şters palma. 

— Maestre, începu direct Servaz, ştiţi foarte bine că nu 
aveţi ce căuta aici. Puştiul nu a dorit prezenţa 
dumneavoastră. 

Omuleţul de vreo 60 de ani îl măsură din priviri, ceea ce 
îl puse imediat în gardă pe Servaz. 

— Ştiu, ştiu, domnule comandant. Dar Hugo nu avea tot 
capul pe umeri când i-aţi pus întrebarea. Era sub influenţa 
drogului care i s-a administrat, aşa cum vor demonstra 
analizele. În consecinţă, vă rog să vă reconsideraţi poziţia 
şi să îi mai puneţi o dată întrebarea, acum, că şi-a 
recuperat, poate, facultăţile mintale. 

— Nu avem nicio obligaţie să facem asta. 

O scurtă lucire în spatele ochelarilor. 

— De acord. De aceea, fac apel la... umanitatea 
dumneavoastră şi la simţul justiţiei, nu numai la lege. 

— Umanitatea mea? 


(74) 


— Da. Sunt exact cuvintele folosite de... persoana care 
m-a trimis. Ştiţi, bineînţeles, despre ce vorbesc. 

Ochii avocatului rămaseră aţintiţi asupra lui, în 
aşteptarea unui răspuns. 

Știa de Marianne şi de el... 

Servaz simţi cum îl cuprinde furia. 

— Maestre, vă sfătuiesc să nu... 

— După cum bănuiţi, îl întrerupse avocatul, este foarte 
afectată de cele petrecute. „Afectată” este un cuvânt prea 
blând... „Disperată”, „prăbuşită”, „terifiată” ar fi mai 
potrivit. Un mic gest, domnule comandant. Nu vreau în 
niciun caz să vă pun bețe în roate. Nu sunt aici ca să 
complic lucrurile, vreau doar să îl văd. Ea vă roagă să îmi 
acceptaţi cererea, exact cuvintele acestea le-a folosit. 
Puneţi-vă în locul ei. Gândiţi-vă în ce stare aţi fi dacă era 
fiica dumneavoastră în locul lui Hugo. Zece minute. 
Niciunul în plus. 

Servaz se uită fix la el. Avocatul îi susţinu privirea. 
Polițistul încercă să citească dispreţ în ochii săi sau 
mâhnire, sau jenă, dar nu văzu nimic. In afară de propria 
sa reflexie în lentilele ochelarilor. 

— Zece minute. 


€75) 


Sâmbată 
— 0a 0 


(76) 


10 
Amintiri 


De parcă cerul îşi vărsa fierea, şi nu lacrimile, de parcă 
cineva acolo sus storcea deasupra lor un burete murdar, 
ploaia lovea fără răgaz drumurile şi pădurile dintr-un cer 
de un gri gălbui, ca un cadavru în descompunere. Aerul 
era deopotrivă greu, lipicios şi umed. Sâmbătă, 12 iunie. 
Nu era nici opt dimineaţa. Servaz o apucase deja pe 
drumul spre Marsac, de data aceasta singur. 

Dormise numai vreo două ore, într-una dintre celulele 
pentru custodie, îşi clătise subsuorile şi mutra la toaletă, 
după care le ştersese cu ajutorul prosoapelor de hârtie din 
distribuitor, şi îi era greu să-şi ţină ochii deschişi. 

Cu o mână pe volan şi cu cealaltă strângând un termos 
plin cu cafea călduţă, bătea din pleoape în acelaşi ritm 
adormit cu ştergătoarele de parbriz. În mâna cu termosul 
reuşea să ţină şi o ţigară, din care trăgea cu patimă. Îi 
reveneau toate amintirile, cu o luciditate acută, stupefiantă 
- ca un incendiu al memoriei. Anii tinereţii. Avuseseră 
savoarea acestei zone rurale pe care o traversa. Toamna, 
frunzele moarte pe care le împrăştia pe marginea drumului 
când gonea cu maşina, cu muzica dată la maximum; 
culoarele lungi, sinistre şi tăcute, scăldate într-o lumină 
cenuşie, când ploaia cădea fără oprire în interminabilele 
săptămâni de noiembrie; şi apoi, iluminarea albă a primei 
ninsori de decembrie, rockul care răsuna vesel în camerele 
de cămin în apropierea Crăciunului, mugurii primăverii şi 
florile, care explodau peste tot, ca un cântec de sirene, un 
paradis pierdut care îi invita să plece din loc. Urile acestea 
în momentul în care ritmul de lucru se intensifica şi când 
se apropiau probele scrise din aprilie şi din mai. Şi, pentru 
a încheia, căldura sufocantă a zilelor de iunie, cerul 
albastru deschis, zdrobitor, lumina prea puternică şi 
bâzâitul insectelor... 

Şi feţele. 


177) 


Cu zecile... Tinere, cinstite, şmechere, spirituale, 
înfocate, concentrate, prieteneşti, toate pline de speranţe, 
de visuri şi de nerăbdare. Şi apoi, Marsac: pub-urile, 
cinematograful Artă şi Eseu, cu Bergman, Tarkovski şi 
Godard în program, străzile şi piaţetele sale. lubise acei 
ani. O, Dumnezeu ştie cât de mult îi iubise! Chiar dacă pe 
atunci îi traversase cu un fel de inconştienţă marcată de 
momente năucitoare de fericire sau de depresie, la fel de 
violente precum trezirea de după un drog. 

Iar cel mai rău se numise Marianne... 

După 20 de ani, rana aceea despre care crezuse că nu 
avea să se cicatrizeze niciodată se închisese - iar acum 
putea să analizeze epoca aceea cu interesul distant al unui 
arheolog. Sau cel puţin aşa crezuse, până ieri. 

O luă pe lunga linie dreaptă mărginită de platani, la 
intrarea în oraş, iar Cherokee-ul său se zgâlţâi pe pavajul 
vechi, când pătrunse pe străzi. Oraşul nu mai arăta deloc 
ca aseară, când îl traversaseră pe întuneric. Feţele netede 
ale studenţilor sub glugile fâşurilor lucitoare, rândurile de 
biciclete, vitrinele magazinelor,  pub-urile, fațadele, 
copertinele întunecate şi şiroind de apă ale teraselor - 
totul îi sări în ochi, de parcă nu se schimbase nimic de 20 
de ani, de parcă trecutul îl pândise, aşteptase, sperase, în 
toţi aceşti ani, pentru a-l lua de gât şi a-l scufunda, cu 
capul înainte, în amintirile sale. 


(78) 


11 
Prieteni şi duşmani 


Cobori din maşină şi se uită la câţiva liceeni care 
treceau pe lângă el tropăind cu paşi mici, sub aversă, 
conduşi de un profesor de sport cu faţa încruntată - şi îşi 
aduse aminte de un învăţător care îi semăna şi căruia îi 
plăcea să îşi umilească şi întărească elevii. Servaz urcă 
treptele de la intrare uitându-se spre caii ce îşi vedeau de 
treburile lor în prerie. Impasibili. 

— Sunt comandantul Servaz, zise el secretarei aşezate la 
un birou din spatele holului, am venit să îl văd pe domnul 
director. 

Ea aruncă o privire suspicioasă spre hainele sale ude. 

— Aveţi întâlnire? 

— Anchetez moartea profesoarei Diemar. 

Îi văzu privirea înceţoşându-se în spatele ochelarilor. 
Femeia luă telefonul şi vorbi cu o voce joasă. Apoi se ridică 
în picioare. 

— Inutil. Cunosc drumul, zise el. 

O văzu ezitând pentru o secundă, apoi se aşeză la loc, cu 
aerul cuiva care are ceva pe suflet. 

— Doamna Diemar... zise ea. Claire... Era un om bun. 
Sper să îl pedepsiţi pe cel care a făcut asta. 

Nu spusese găsiţi, ci pedepsiţi. Era sigur că toată lumea 
din Marsac ştia că Hugo fusese arestat la locul crimei. Se 
îndepărtă. În partea aceasta a liceului trona liniştea, 
cursurile aveau loc în altă parte - în cuburile de beton care 
se ridicau pe peluze şi în amfiteatrul ultramodern care nu 
exista pe timpul lui. Ajunse răsuflând din greu la capătul 
scărilor în formă de melc din turnul circular. Uşa se 
deschise aproape imediat. Directorul îşi pregătise o mină 
gravă şi de circumstanţă, însă surpriza îi strică toate 
eforturile. 

— Vă recunosc. Sunteţi... 

— Tatăl lui Margot, da. Dar sunt şi însărcinat cu această 


(79) 


anchetă. 

Faţa directorului se prăbuşi. 

— Ce poveste oribilă! Ce să mai vorbim despre reputaţia 
pe care o va aduce instituţiei noastre: o profesoară ucisă 
de un elev! 

Evident... 

— Nu ştiam că s-a încheiat deja ancheta, zise Servaz 
intrând în cameră. Nici că au fost făcute publice detaliile 
acesteia. 

— Dar Hugo a fost arestat la domnişoara Diemar, nu-i 
aşa? În fine, este evident, toate probele sunt împotriva lui. 

Servaz îi aruncă o privire la temperatura azotului lichid. 

— Înţeleg că vă doriţi ca această anchetă să fie încheiată 
cât mai rapid, zise el. În interesul acestei instituţii... 

— Exact. 

— Dar _ lăsaţi-ne să ne facem meseria. Vă rog să 
înţelegeţi că nu vă pot spune mai multe acum. 

Directorul dădu cu putere din cap şi se înroşi. 

— Da, da. Bineînţeles, bineînţeles... Se înţelege de la 
sine... Evident, evident. 

— Vorbiţi-mi despre ea, spuse Servaz. 

Bărbatul cel gras păru panicat. 

— Ce... ce vreţi să ştiţi? 

— Era un profesor bun? 

— Da... În fine... Nu eram noi mereu de acord cu 
metodele ei... pedagogice... dar elevii... elevii... ăăă... o 
plăceau mult. 

— Ce fel de raporturi avea cu ei? 

— Cum... cum adică? 

— Era apropiată de ei? Distantă? Severă? Prietenoasă? 
Prea apropiată pentru gustul dumneavoastră? 'Tocmai 
spuneaţi că o plăceau mult. 

— Raporturi normale. 

— Cineva dintre elevi sau profesori ar fi putut să aibă 
ceva cu ea? 

— Nu înţeleg sensul acestei întrebări. 

— Era o femeie frumoasă. Poate că a făcut obiectul 
vreunor avansuri din partea colegilor sau chiar a elevilor. 


(80) 


Nu v-a raportat niciodată astfel de fapte? 

— Nu. 

— Nici relaţii nepotrivite cu elevii? 

— Hm, hm. Nu, după cunoştinţele mele... 

Diferenţa dintre cele două răspunsuri nu-i scăpă lui 
Servaz. Îşi propuse să aprofundeze mai târziu această 
chestiune. 

— Aş putea să-i văd biroul? 

Bărbatul cel gras se duse să caute o cheie într-un sertar 
şi se întoarse spre uşă cu un mers legănat şi greoi. 

— Urmaţi-mă. 

Coborâtă un etaj. Străbătură un culoar. Servaz îşi 
amintea unde se găseau birourile profesorilor. Nimic nu se 
schimbase. Acelaşi miros de ceară, aceiaşi pereţi albi, 
aceleaşi podele scârţâitoare. 

— Oh! făcu deodată directorul. 

Servaz îi urmări privirea şi descoperi o grămadă 
multicoloră în faţa uneia dintre uşile de pe culoar: buchete 
de flori, bileţele scrise de mână sau imprimate pe foi 
împăturite în patru sau făcute sul şi legate cu panglici 
colorate, precum şi câteva lumânări pe podeaua ceruită. 
Se priviră reciproc şi, pentru o secundă, se simţiră 
înconjurați de o oarecare solemnitate. Se pare că nu 
durase prea mult ca vestea să facă deja turul căminelor. Se 
aplecă, luă unul dintre bileţele şi îl desfăcu. Câteva cuvinte 
scrise cu cerneală violet: O lumină s-a stins. Dar, în noi, ea 
nu va înceta niciodată să lumineze. Mulţumesc. Nimic 
altceva... Biletul îl emoţionă într-un mod ciudat. Renunţă 
să mai citească şi altele, va delega altcuiva această 
sarcină. 

— Ce credeţi? Ce-ar trebui să fac cu toate astea? 

Tonul directorului era mai mult încurcat decât 
emoţionat. 

— Să nu le atingeti, răspunse Servaz. 

— Dar pentru cât timp? Nu sunt sigur că le va plăcea 
celorlalţi profesori. 

Și mai ales ţie nu îţi place, moş înăcrit ce eşti, gândi 
polițistul. 


(81) 


— Atât timp cât va dura ancheta... scena crimei, 
răspunse el făcându-i cu ochiul. Ei trăiesc, ea e moartă, ar 
trebui să le ajungă. 

Bărbatul ridică din umeri şi deschise uşa. 

— Aici este. 

Nu părea prea doritor să intre. Servaz trecu înaintea lui 
şi păşi cu atenţie peste buchete şi lumânări. 

— Mulţumesc. 

— Mai aveţi nevoie de mine? 

— Deocamdată, nu. Cred că ştiu pe unde să ies. 

— Hm, hm. Să nu uitaţi să îmi aduceţi cheia când 
terminati. 

Dădu din cap pentru o ultimă dată. Servaz îl privi 
depărtându-se. 

Îşi puse o pereche de mănuşi şi închise uşa la loc. O 
cameră albă. Într-o uriaşă dezordine. Biroul, în centru, era 
îngropat sub un munte de foi, suporturi pline cu pixuri, 
carioci, rollere, creioane, mape de plastic cu elastic, 
blocuri de post-it-uri colorate, o lampă şi un telefon. În 
spatele lui, o fereastră compusă din şase geamuri mai mult 
înalte decât late, trei mari şi trei mici deasupra. Servaz 
zări copacii din cele două curţi pentru recreaţie de vizavi, 
cea a liceenilor şi cea a studenţilor de la pregătitoare, 
pădurea şi terenurile de sport de după acestea, spălate de 
ploaie. Trei etajere albe se întindeau de la un capăt la altul 
al zidului din dreapta, pline cu cărţi şi dosare. La stânga 
ferestrei, în colţ, se afla un calculator masiv, cum nu se 
mai fabrică de mult. În sfârşit, pe întreg zidul din stânga 
erau zeci de desene şi de reproduceri după opere de artă, 
prinse cu piuneze unele după altele, uneori chiar unele 
peste altele, formând un ţesut scorojit şi pestriţ. Pe unele 
dintre ele le recunoscu. 

Trecu încet în revistă camera. Ocoli biroul şi se aşeză pe 
scaun. 

Ce căuta? Mai întâi, să o înţeleagă pe cea care trăise şi 
lucrase aici. Chiar şi un birou este o oglindă a 
personalităţii ocupantului său. Ce vedea? Vedea o femeie 
căreia îi plăcea să se înconjoare de frumuseţe. Işi alesese 


482) 


biroul cu cea mai frumoasă vedere asupra pădurii şi 
terenurilor de sport. Ca să se impregneze cu un alt fel de 
frumuseţe? 


Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc. 


Fraza aceasta era scrisă cu litere mari pe perete, în 
mijlocul reproducerilor şi al tablourilor. Servaz îi cunoştea 
autorul. Andre Breton. Ce văzuse Claire în fraza aceasta? 
Se ridică şi se apropie de cărţile de pe peretele opus. 
Literatura Antichității (teren cunoscut), dicţionare, o 
grămadă de cărţi de istoria artei: Vasari, Vitruviu, 
Gombrich, Panofsky, Winckelmann... 

Îşi aminti deodată de lecturile tatălui său. Atât de 
asemănătoare cu ale lui Claire... 

O schijă metalică înfiptă în zona inimii. Nu suficient de 
adânc pentru a omori, dar destul cât să facă rău... Pentru 
cât timp trebuie oare ca un fiu să tragă după el, la fiecare 
pas, umbra unui tată mort? Deşi privirea îi rămăsese fixată 
pe vrafurile de cărţi, el privea cu mult mai departe de 
acestea. În tinereţe, crezuse că scăpase de povară; crezuse 
că genul acesta de amintiri se va atenua cu timpul şi că va 
deveni perfect inofensiv. Ca toate celelalte. Dar uşor-uşor, 
îşi dădu seama că umbra era mereu acolo. Aşteptându-l să 
întoarcă privirea. Spre deosebire de el, ea avea o 
eternitate pentru asta. Şi îi spunea cu claritate: Nu te voi 
părăsi niciodată. 

Devenise conştient de faptul că poţi scăpa de amintirea 
unei femei pe care ai iubit-o sau de a unui prieten care te-a 
trădat, dar nu de a unui tată care s-a sinucis şi care te-a 
ales, pe tine, să îi găseşti cadavrul. 

Servaz revăzu, pentru a mia oară, lumina razantă a serii, 
care intra pe fereastra biroului şi mângâia cotoarele 
cărţilor, ca într-un film de Bergman, şi praful care plutea 
în aerul din jur. Auzi muzica: Mahler. Îşi văzu tatăl mort, 
aşezat în fotoliul său, cu gura deschisă şi o spumă albă 
prelingându-se pe bărbie. Otravă... Ca Seneca sau ca 
Socrate. Tatăl său fusese cel care îi dăduse gustul pentru 
muzica aceasta şi pentru aceşti autori, pe vremea când 


483) 


încă era un profesor sobru şi apreciat de elevi. Tatăl său 
supravieţuise morţii mamei sale - mai exact: violului şi 
uciderii mamei sale, acolo, sub ochii săi... Supravieţuise, 
timp de zece ani, unei încete coborâri în infern, zece ani în 
care se învinuise că nu putuse face nimic atunci când era 
legat fedeleş de un scaun şi îi ruga să se oprească, acei doi 
lupi înfometați care debarcaseră la ei acasă într-o seară de 
iulie... Şi apoi, într-o bună zi, tatăl său hotărâse să o 
termine. De-adevăratelea. De data asta, nu o sinucidere 
lentă, de beţiv, ci punctul final, în stil antic... otrava... 
Tatăl său, care făcuse astfel încât să îl găsească tocmai fiul 
său. De ce? Servaz nu găsise niciodată vreun răspuns 
satisfăcător la această întrebare. Dar, la câteva săptămâni 
după ce descoperise trupul, renunţase la studiile sale şi 
dăduse concursul de intrare în poliţie. Se scutură. 
Concentrează-te! Ce cauţi aici? Concentrează-te, la naiba! 
Incepea să întrezărească o părticică din personalitatea lui 
Claire Diemar. O persoană care locuia singură, dar în 
niciun caz o solitară, o persoană iubitoare de frumos, 
elitistă, originală şi puţin boemă. O artistă frustrată, care 
se răzbunase în învăţământ. 

Deodată, observă un caiet deschis în faţa sa, pe birou. 
Se aplecă şi citi: 


Prieten este uneori un cuvânt golit de sens, duşman - 
niciodată. 


Pe prima pagină. 

Le întoarse pe celelalte. Albe... Duse caietul spre nas. 
Nou... După toate indiciile, Claire Diemar tocmai îl 
cumpărase. Citi din nou fraza, perplex. Oare ce voise să 
spună cu această frază? Cui îi era destinată? Ei însăşi sau 
altcuiva? O notă în carnetul său. 

Apoi se gândi din nou la telefonul mobil al victimei. 

Dacă Hugo ar fi fost vinovat, n-ar fi avut niciun motiv să 
îl facă să dispară, din moment ce totul îl acuza deja: 
prezenţa la locul crimei, starea în care se afla, propriul său 
telefon, găsit în buzunar, şi care arăta clar de cât de multe 
ori o sunase. Era absurd. lar dacă Hugo nu era asasinul, 


484) 


dar făcuse telefonul victimei să dispară, atunci era un 
idiot. Cu sau fără telefon, în câteva ore, compania de 
telefonie le-ar fi furnizat lista cu toate apelurile efectuate 
sau primite de tânăra femeie. Şi atunci? Nu cumva 
majoritatea criminalilor erau, din întâmplare, nişte 
imbecili? Doar că, presupunând că Hugo fusese drogat şi 
plantat acolo drept ţap ispăşitor şi că, în umbră, stătea 
ascuns un prestidigitator abil, acesta sigur nu putea fi atât 
de prost să comită o astfel de eroare. 

Şi mai era o a treia variantă. Hugo chiar era vinovatul şi 
telefonul dispăruse din motive care nu aveau nicio legătură 
cu crima. Deseori, în cadrul unei anchete, un mic detaliu 
încăpățânat se înfigea ca un spin în talpa anchetatorilor, 
până când îşi dădeau seama că nu avea absolut nicio 
legătură cu restul. 

Atmosfera din cameră era apăsătoare şi Servaz deschise 
larg geamul central. Un val de umezeală îi mângâie faţa. 
Se aşeză la calculator. Scula antică gemu şi scrâşni un 
moment, înainte să se afişeze fondul de ecran. Nicio 
parolă. Servaz reperă iconiţa mesageriei şi făcu clic pe ea. 
De data aceasta, îi trebuia o parolă. Se uită prin notele 
sale, încercă mai multe combinaţii cu data naşterii şi 
inițialele numelui, de la stânga la dreapta şi invers, dar nu 
se întâmplă nimic. Scrise cuvântul Păpuși. Tot nimic. 
Claire preda limbi clasice şi cultura Antichității, deci îşi 
petrecu următoarea jumătate de oră încercând nume de 
filosofi şi poeţi greci şi latini, titluri de opere, nume de zei 
şi de personaje mitologice - şi chiar termeni precum 
„oracol” sau „pythia”, care era numele preoteselor ce 
făceau profeţii la Delphi. De fiecare dată, primea acelaşi 
mesaj: „Nume de utilizator sau parola incorecte”. 

Tocmai se pregătea să renunţe, când îşi aruncă din nou 
privirea spre peretele acoperit de imagini şi de acea frază 
afişată. Introduse Andre Breton şi mesageria se deschise, 
în sfârşit. 

Goală. Un ecran alb. Nici cel mai mic mesaj. 

Servaz făcu clic pe „Mesaje trimise” şi pe „Coş de 
gunoi”. Acelaşi lucru. Se aruncă înapoi în scaun. 


485) 


Cineva îi golise mesageria lui Claire Diemar. 

Servaz ştiu că avea dreptate să creadă această afacere 
mai simplă decât părea. Exista un unghi mort. Prea multe 
fapte care nu intrau în cadru. şi scoase mobilul şi sună la 
serviciul de supraveghere tehnologică. O voce îi răspunse 
după a doua sonerie. 

— Vreun calculator la Claire Diemar? întrebă el. 

— Da. Un laptop. 

Era deja rutină să iei la puricat comunicațiile şi hard- 
discurile victimelor. 

— L-aţi examinat? 

— Nu încă, răspunse vocea. 

— Poţi să arunci o privire la mesagerie? 

— Da, termin o treabă şi mă apuc de asta. 

Se aplecă deasupra vechiului PC şi îi debranşă toate 
lirele, unul câte unul. Făcu la fel cu telefonul fix, după ce 
ridică muntele de hârţoage ca să poată urmări traseul 
firului electric, apoi scoase din haină o punguţă pentru 
dovezi şi strecură în ea caietul deschis. 

Se duse până la uşa biroului, o deschise, se întoarse 
pentru a pune telefonul fix şi caietul pe calculator, apoi luă 
totul în braţe. Maşinăria era voluminoasă şi grea. Trebui să 
se oprească de două ori şi să-şi lase încărcătura pe trepte, 
pe la mijlocul drumului, înainte să ajungă jos, la capătul 
scărilor. Apoi o luă pe culoarul cel lung, în direcţia holului. 

Se întoarse cu spatele şi împinse uşile cu fundul ca să 
poată ieşi pe terasă, unde îşi lăsă din nou jos încărcătura, 
îşi scoase din buzunar cheia electronică a maşinii sale 
4x4, o deschise de la distanţă şi grăbi apoi pasul spre 
Cherokee, uitându-se cum picură pe săculeţul etanş în care 
era închis caietul. O să lase calculatorul şi telefonul la 
serviciul de supraveghere tehnologică şi o să dea caietul la 
examinat celor de la judiciar. După ce-şi depuse povara pe 
bancheta maşinii, îşi îndreptă spatele şi îşi aprinse o 
ţigară. 

Ploaia îi udase deja complet gulerul hainei şi pe cel al 
cămăşii, dar el nu simţea. Era mult prea absorbit de 
gândurile sale. Trase din ţigară, iar  mângâierea 


486) 


stimulatoare a tutunului i se răspândi în plămâni şi în 
creier. Ploaia îi aşezase pe faţă un voal subţire de răcoare. 
Muzica... O auzea din nou. Kindertotenlieder... Oare era 
posibil? 

Privi în jurul său - ca şi cum el ar fi putut fi acolo - şi, 
deodată, ceva îi atrase privirea. 

Era cineva acolo. 

O siluetă. Înfăşurată într-o manta de ploaie verde 
precum sticla. Cu capul acoperit de umbra unei glugi. 
Dedesubt, ghici partea de jos a unei feţe tinereşti. 

Un elev. 

Îl urmărea pe Servaz de pe o movilă mică, aflată la vreo 
zece metri distanţă, sub un pâlc de arbori, cu mâinile în 
buzunarele pelerinei sale plastifiate. Şi cu un zâmbet uşor 
plutindu-i pe buze. Ca şi cum s-ar fi cunoscut, îşi spuse 
polițistul. 

— Hei, dumneata! strigă el. 

Tânărul se întoarse calm şi începu să meargă, fără 
grabă, înspre sălile de curs. Servaz trebui să alerge ca să îl 
ajungă din urmă. 

— Hei, aşteaptă! 

Studentul se întoarse. Era puţin mai înalt decât Servaz, 
iar barba şi o şuviţă de păr blonde străluceau în umbra 
glugii. Avea nişte ochi mari şi deschişi la culoare. 
Întrebători. Şi o gură lăţită. Pe moment, Servaz se întrebă 
dacă Margot îl cunoştea. 

— Pardon? Cu mine vorbiţi? 

— Da. Bună ziua. Ştii unde îl pot găsi pe profesorul Van 
Acker? Are cursuri sâmbătă dimineaţă? 

— Sala 4, în cub, acolo... Dar în locul dumneavoastră, aş 
aştepta să termine. Nu-i prea place să fie deranjat. 

Servaz se uita ţintă la tânărul amuzat. Zâmbetul 
acestuia se lăţi şi mai tare. 

— Sunteţi tatăl lui Margot, nu-i aşa? 

Servaz făcu o mişcare surprinsă. Telefonul îi vibră în 
buzunar, dar nu-l băgă în seamă. 

— Şi dumneata cine eşti? 


4187) 


Tânărul scoase o mână de sub pelerină şi i-o întinse. 

— David. Sunt şi eu la pregătitoare. Încântat. 

Servaz se gândi că era în aceeaşi clasă cu Hugo. Strânse 
mâna întinsă. O strângere de mână deschisă şi cinstită. 

— Deci, o cunoşti pe Margot? 

— Toată lumea cunoaşte pe toată lumea aici. lar Margot 
nu poate trece neobservată. 

Aceeaşi frază cu a lui Hugo... 

— Şi ştii şi că sunt tatăl ei. 

Tânărul îşi scufundă privirea aurită în cea a poliţistului. 

— Eram aici când aţi venit pentru prima dată cu ea. 

— A, înţeleg. 

— Dacă o căutaţi, e probabil în clasă. 

— Pe Claire Diemar ai avut-o profesoară? 

Tânărul făcu o pauză. 

— Da, de ce? 

Servaz îşi arătă insigna. 

— Am fost însărcinat cu anchetarea morţii sale. 

— Dracu’ să mă ia, sunteţi gabor? 

Nu spusese cu animozitate asta. Mai degrabă cu uimire. 
Servaz nu îşi putu împiedica un zâmbet. 

— Fix aşa. 

— Suntem toţi tulburaţi. Era o profă cu adevărat faină, 
toată lumea o aprecia. Dar... 

Tânărul îşi plecă privirea spre vârfurile bascheţilor. 
Când o ridică înapoi, Servaz îi citi în ochi o lumină 
familiară. Aceea pe care o vedea deseori în privirile 
apropiaților celor inculpaţi: un amestec de nervozitate, de 
neînțelegere şi de neîncredere. Refuzul de a admite 
inimaginabilul. 

— Nu cred că Hugo a putut face asta. Este imposibil. Nu 
e el. 

— ÎI cunoşti bine? 

— Este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. 

Ochii tânărului s-au împăienjenit uşor. Era aproape să-i 
dea lacrimile. 

— Ai fost cu el în pub, ieri seară? 

Privirea lui David îi răspunse ferm privirii sale. 


488) 


— Da. 

— Îţi aminteşti cam pe la ce oră a plecat de acolo? _ 

David îi aruncă o privire mai prudentă de data asta. Îşi 
luă răgazul să se gândească înainte de a răspunde. 

— Nu, dar îmi amintesc că nu se simţea bine. Se 
simţea... bizar. 

— Aşa a zis? Bizar? 

— Da. Nu era în apele lui. 

Servaz îşi ţinu respiraţia. 

— Altceva nu ţi-a zis?? 

— Nu. Doar că nu îi era deloc bine şi că... că voia să 
plece acasă. Am fost cu toţii... surprinşi. Pentru că 
meciul... meciul abia urma să înceapă. 

Tânărul ezitase spre sfârşit, după ce îşi dăduse seama că 
ceea ce spunea îl putea înfunda pe prietenul său. Dar 
Servaz se gândea la cu totul altceva. Oare Hugo inventase 
un pretext pentru a putea pleca de acolo şi a se duce acasă 
la Claire Diemar? Sau se simţise cu adevărat rău? 

— Şi apoi? 

— Apoi, ce? 

— A ieşit şi nu l-ai mai văzut? 

Tânărul ezită din nou. 

— Da, aşa... 

— Mulţumesc. 

Văzu că David era neliniştit, îşi făcea griji pentru 
interpretarea care ar fi putut fi dată cuvintelor sale. 

— Nu e el, spuse tânărul. Sunt sigur de asta. Dacă l-aţi 
cunoaşte la fel de bine ca mine, aţi fi şi dumneavoastră 
sigur. 

Servaz dădu din cap. 

— Este extraordinar de inteligent, insistă David, ca şi 
cum asta l-ar fi putut ajuta pe Hugo. Entuziast, plin de 
viaţă. Un lider, cineva care crede cu fermitate în steaua sa 
şi care ştie să îşi împartă cu alţii pasiunile. Un tip care se 
simte bine în pielea lui. Un prieten fidel. Ceea ce s-a 
întâmplat nu i se potriveşte deloc! 

Vocea tânărului vibra aducându-şi aminte de prietenul 
său. Se şterse de apa care îi cursese până la vârful nasului. 


(89) 


Apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă, cu capul plecat. 

Servaz îl urmări din priviri pentru o vreme. 

Ştia ce voise să spună David. Întotdeauna existase un 
Hugo la Marsac: un tip mai dotat, mai sclipitor, mai 
cultivat şi mai sigur pe el decât ceilalţi, cineva care 
atrăgea toate privirile şi avea curtea sa de admiratori. Pe 
vremea lui Servaz, acest individ se numise Francis Van 
Acker. 

Se uită să vadă cine îl sunase. Supravegherea 
tehnologică. Sună înapoi. 

— Folosea o parolă salvată, zise vocea. Oricine ar fi 
putut intra în mesagerie. Iar cineva a şi golit-o. 


(909 


12 
Van Acker 


Se opri aproape de cubul din beton şi scoase o altă 
țigară din pachet, sprijinindu-se de un copac. Prin 
ferestrele deschise, ajungea până la el o voce. Aceeaşi ca 
acum 15 ani. Era de ajuns să o auzi pentru a-ţi da seama 
că ai de-a face cu cineva spiritual, de temut şi arogant. 

— Ceea ce citesc aici nu sunt decât dejecţiile unei găşti 
de adolescenţi incapabili să vadă mai departe de 
minusculul lor univers emoţional. Pedanterie semidoctă, 
sentimentalisme, masturbare şi acnee. Pentru Dumnezeu! 
Vă credeţi mari mahări? Treziţi-vă! Nu e nici măcar o 
singură idee originală aici! 

Servaz îşi aprinse o ţigară şi pocni din brichetă până 
când discursul emfatic al lui Francis Van Acker luă sfârşit. 

— Săptămâna viitoare, vom începe studiul paralel a trei 
cărţi: Doamna Bovary, Anna Karenina şi Effi Briest’. Trei 
romane publicate între 1857 şi 1894 care au consacrat 
forma romanului. Se află prin minune cineva pe aici care 
să le fi citit pe toate trei? Vreo pasăre rară? Nu? Măcar are 
cineva idee care este punctul comun al acestor trei cărţi? 

Tăcere. Apoi: 

— Sunt toate trei despre femei adulterine. 

Servaz tresări. Vocea lui Margot. 

— Exact, domnişoară Servaz. Ei bine, văd că e măcar o 
persoană în clasa aceasta care nu s-a oprit cu lectura la 
Spiderman. Trei romane despre femei adulterine, care au 
particularitatea de a fi fost scrise de nişte bărbaţi. Trei 
moduri magistrale de a trata un acelaşi subiect. Trei opere 
absolut majore. Ceea ce dovedeşte că fraza lui 
Hemingway, după părerea căruia ar trebui să scriem doar 
despre ceea ce cunoaştem, este o prostie. Ca multe altele 


13 Romane de Gustave Flaubert (1856), Lev Tolstoi (1877), respectiv, 
Theodor Fontane (1895) - fiecare dintre ele reprezentând puncte de 
referinţă în literatura universală (N. t.). 


(91) 


dintre textele bătrânului Ernest. Foarte bine. Ştiu că unii 
dintre voi au cu siguranţă proiecte pentru weekend şi că 
anul şcolar este, ca să zic aşa, terminat, dar vreau să citiţi 
aceste trei cărţi până la sfârşitul săptămânii viitoare. Şi nu 
uitaţi că vă aştept disertaţiile până luni. 

Zgomot de scaune târâite. Se ascunse după colţul 
clădirii. Nu voia să o întâlnească pe Margot, avea să se 
ducă la ea mai târziu. O privi cum se îndepărtează în 
mijlocul unui grup de colegi. Vorbea cu două fete. Servaz 
ieşi din ascunzătoare în momentul în care Van Acker 
cobora cele trei trepte din beton, deschizându-şi umbrela. 

— Bună ziua, Francis. 

Van Acker avu o uşoară reacţie de surpriză, iar umbrela 
i se răsuci. 

— Martin... Presupun că ar fi trebuit să mă aştept la 
vizita ta, date fiind împrejurările. 

Ochii albaştri erau la fel de pătrunzători. Nasul cărnos, 
gura mică, dar senzuală, colierul bărbii tuns cu mare grijă. 
Francis Van Acker era la fel ca în amintirea sa. Radia, 
literalmente. Doar câteva fire cărunte îi apăruseră în barbă 
şi prin şuviţele de păr şaten care îi cădeau peste frunte. 

— Ce se spune în cazuri dintr-astea? întrebă el ironic. „A 
trecut o veşnicie”? 

— Fugit irreparabile tempus'*, răspunse Servaz. 

Van Acker zâmbi larg. 

— Mereu ai fost cel mai bun la latină. Habar nu ai cât de 
tare mă enerva lucrul acesta. 

— Asta e slăbiciunea ta, Francis. Mereu al vrut să fii 
primul peste tot. 

Van Acker nu răspunse. Faţa i se întunecă uşor. Dar nu 
pentru multă vreme, apoi surâsul provocator îşi făcu din 
nou apariţia. 

— Nu te-ai mai întors niciodată aici. De ce? 

— Tu să-mi spui... 

Van Acker nu-şi lua privirea de la el. În ciuda umidității, 
purta acelaşi sacou din catifea albastră pe care Servaz îl 


14 Citat latin din Virgiliu, care înseamnă că timpul fuge și nu se mai 
întoarce (N. t.). 


(92) 


cunoştea dintotdeauna. Nu-l văzuse niciodată îmbrăcat 
altfel. Pe când erau studenţi, acesta devenise chiar subiect 
de glume: Francis Van Acker avea un dulap plin cu sacouri 
albastre identice şi cu cămăşi albe de o marcă americană 
celebră. 

— Ei bine, amândoi ştim de ce, Edmond Dantes, spuse 
acesta din urmă. 

Servaz simţi cum i se usucă gâtul. 

— Ca şi contele de Morcerf ţi-am furat-o pe Mercedes a 
ta. Doar că eu nu m-am şi căsătorit cu ea.” 

Pentru o fracțiune de secundă, Servaz simţi cum furia îi 
arde măruntaiele precum un jar nestins. Apoi, cenuşa 
anilor o acoperi din nou. 

— Am auzit despre Claire că a murit într-un mod 
îngrozitor. 

— Ce se spune prin Marsac? 

— Ştii cum e aici, totul se află, până la urmă. Jandarmii 
s-au arătat mai degrabă... volubili. Telefonul fără fir a făcut 
restul. Legată şi înecată în cadă, se spune. E adevărat? 

— Nu comentez. 

— Doamne! Ce fată drăguță, totuşi. Strălucitoare. 
Independentă.  Hotărâtă.  Pasionată. Metodele sale 
pedagogice nu erau pe placul tuturor, dar mie mi se 
păreau mai degrabă... interesante. 

Servaz dădu din cap. O luaseră la pas de-a lungul 
cuburilor de beton cu geamurile murdare. 

— Ce moarte atroce... Trebuie să fii nebun ca să ucizi pe 
cineva în felul acesta. 

— Sau foarte furios, îl corectă Servaz. 

— Ira furor brevis est.!% „Furia este o scurtă nebunie.” 

Acum treceau prin faţa terenurilor de tenis, pustii, cu 
fileurile atârnând moi, precum corzile unui ring sub 
greutatea unui boxer invizibil. 


'5 Fragment din romanul Contele de Monte-Cristo, publicat în 1844 de 
scriitorul francez Alexandre Dumas tatăl şi al cărui personaj principal 
este Edmond Dantes - un marinar aruncat pe nedrept în închisoare, 
care reuşeşte să evadeze şi să se răzbune pe cei care i-au distrus viaţa 
şi l-au despărţit de logodnica sa, Mercedes (N. t.). 

16 Citat latin din Horaţiu (N. £.). 


(93) 


— Cum merge Margot? întrebă Servaz. 

Van Acker zâmbi. 

— Mărul nu cade niciodată departe de pom. Margot are 
un potenţial veritabil, nu se descurcă rău deloc. Dar va fi şi 
mai bine când va înţelege că anticonformismul sistematic 
este o altă formă de conformism. 

Fu rândul lui Servaz să zâmbească. 

— Aşa deci, eşti responsabil cu ancheta aceasta, zise 
Van Acker. Niciodată nu am înţeles de ce ai intrat în 
poliţie, continuă el ridicând o mână, ca pentru a preveni 
orice obiecţie. Ştiu că este ceva legat de moartea tatălui 
tău şi, dacă mergem şi mai înainte în timp, de ceea cei s-a 
întâmplat mamei tale, dar, pentru Dumnezeu, ai fi putut fi 
orice altceva. Ai fi putut fi scriitor, Martin. Nu un scrib 
mediocru, ca atâţia alţii: un scriitor adevărat. Aveai aripile, 
aveai darul. Îţi aduci aminte textul acela din Salinger pe 
care îl citam tot timpul, unul dintre cele mai frumoase care 
s-au scris vreodată despre scriitură şi fraternitate? 

— Seymour: o prezentare”, răspunse Servaz încercând 
să nu se lase copleşit de emoție. 

— Personajul meu principal, începu vecinul său cu o 
voce lentă şi recitativă, păstrând un ritm constant, cel 
puțin în momentele în care mă voi putea forța să rămân 
aşezat şi să îmi păstrez calmul, va fi fratele meu mai mare, 
Seymour Glass, care la vârsta de 31 de ani, în Florida, s-a 
sinucis în timpul vacanței petrecute cu soția sa. 

— Pentru noi, continuă Servaz după un moment de 
ezitare, acesta a încarnat câteva figuri adevărate: a fost 
unicornul nostru dungat cu albastru, oglinda noastră 
arzătoare cu geamul dublu, sfetnicul nostru genial, 
conştiinţa noastră portabilă, specialistul nostru, singurul 
nostru poet adevărat şi - în mod inevitabil, cred - a fost 
„misticul“ nostru cel mai cunoscut... 

Îşi dădu seama că, deşi nu mai recitise textul de ani de 
zile, îşi adusese aminte fiecare cuvinţel fără niciun efort; 
fiecare frază era intactă, gravată cu litere de foc în 


1 Povestire din 1959 a scriitorului american J.D. Salinger, ultima din 
seria dedicată familiei Glass (N. t.). 


(94) 


memoria sa. Pe vremuri, era formula lor secretă, mantra 
lor, parola. 

Van Acker se oprise din mers. 

— Erai fratele meu mai mare, zise el deodată cu o voce 
surprinzător de emoţionată, erai Seymour al meu şi, într- 
un anume fel, acest frate mai mare s-a sinucis pentru mine 
în ziua în care a intrat în poliţie. 

Servaz simţi cum îi revine furia. Chiar aşa? Atunci de ce 
mi-ai luat-o? avu el chef să întrebe. Pe ea... dintre toate 
cele pe care ai fi putut să le ai şi pe care le-ai şi avut... Şi 
de ce mai apoi ai EARN dai * 

Merseseră până la marginea pădurii de pini, acolo unde 
vederea îmbrăţişa o panoramă generoasă, întinsă până la 
orizontul cu Pirineii, la 40 de kilometri depărtare, când 
vremea era frumoasă. Dar în acele zile, norii şi ploaia 
învăluiau colinele în ceaţă şi în fumarole. În locul acesta 
obişnuiau să vină, acum 20 de ani, Van Acker, el şi... 
Marianne - înainte ca Marianne să devină un obstacol 
între ei, înainte ca gelozia, furia şi ura să îi despartă şi să îi 
sfâşie - şi poate, cine ştie, Van Acker continua să vină aici, 
deşi Servaz se îndoia că ar fi făcut acest lucru în amintirea 
vremurilor bune. 

— Povesteşte-mi despre Claire. 

— Ce doreşti să ştii? 

— O cunoşteai? 

— Vrei să spui personal? Sau ca între colegi? 

— Personal. 

— Nu. Nu prea. Marsac este un orăşel universitar. 
Seamănă cu curtea de la Elsinore. Toată lumea se 
cunoaşte cu toată lumea, se spionează, se înjunghie, se 
bârfeşte... Toată lumea ţine să aibă ceva de zis despre 
vecini, să obţină informaţii, de preferinţă ceva savuros şi 
acid. Toţi aceşti universitari care au dus arta zvonului şi a 
clevetirilor la cel mai înalt nivel posibil. Doar ne-am 
intersectat pe la serate şi am schimbat câteva vorbe fără 
importanţă. 

— Existau zvonuri despre ea? 


(95) 


— Chiar crezi că, în numele vechii noastre prietenii, o 
să-ţi raportez toate zvonurile şi bârfele care circulă? 

— Deci erau chiar atât de multe... 

Sâsâiala unei maşini care urma micul drum întortocheat 
de la poalele dealului urcă până la ei. 

— Vorbe, speculaţii, bârfe... Să înţeleg că asta este ceea 
ce se numeşte „o anchetă de vecinătate”? Claire era nu 
numai o femeie independentă şi seducătoare, dar avea 
câteva idei cam fixe pe o groază de subiecte. Era înclinată 
să fie puţin cam prea... militantă uneori, prin 
cârciumioarele din oraş. 

— Şi în afară de asta? Ceva zvonuri legate de viaţa 
privată? Ştii ceva şi despre acest subiect? Ă 

Van Acker se aplecă să culeagă un con de pin. Îl aruncă 
apoi departe, pe colină. 

— Tu ce crezi? O femeie frumoasă, celibatară, 
inteligentă... Bineînţeles că roiau bărbaţii în jurul ei. Şi nici 
nu ieşise de la mănăstire... 

— Te-ai culcat cu ea? 

Van Acker îi aruncă o privire de nepătruns. 

— Deci aşa, Maigret, în felul ăsta lucraţi voi în poliţie? 
Vă aruncaţi asupra primelor aparenţe? Ai uitat oare 
diferenţa dintre exegeză şi hermeneutică? Hermes, 
mesagerul, este un zeu înşelător, dacă-ţi mai aduci aminte. 
Strângerea de probe, căutarea sensului ascuns, coborârea 
către  misterioasele structuri ale  intenţionalităţii: 
parabolele lui Kafka, poezia lui Celan, dilematica 
interpretării şi a subiectivităţii la Ricoeur... Trăiai din 
lucrurile astea, pe vremuri. 

— Primise ameninţări? Iţi făcea confidenţe? Ca prietenă 
sau colegă, ţi-a vorbit vreodată despre vreo relaţie 
complicată, de o despărţire, vreun tip care o hărţuia? 

— Nu, nu îmi făcea confidenţe. Nu eram chiar atât de 
intimi. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată de telefoane sau de e-mailuri 
ciudate? 

— Nu. 

— Nicio inscripţie suspectă în legătură cu ea, prin liceu 


(96) 


sau împrejurimi? 

— Nu din câte ştiu eu. 

— Şi Hugo, el ce fel de elev era? 

O umbră de zâmbet trecu peste faţa vecinului său. 
__—17 ani şi primul din superclasa lui pregătitoare. 
Inţelegi ce vreau să spun? Şi pe deasupra, băiat frumos, de 
erau toate fetele sau aproape toate la picioarele lui. Hugo 
e tipul ăla despre care visează toţi tipii să fie. 

Apoi se întrerupse, privindu-l în ochi pe Servaz. 

— Ar trebui să te duci la Marianne... 

Se simţi ca un infim curent de aer - sau poate că era 
efectul vântului printre pini. 

— O s-o fac şi pe asta, în cadrul anchetei, răspunse cu 
răceală Servaz. 

— Nu vorbesc numai de asta. 

Ascultă murmurul ploii pe covorul de ace. Ca şi vecinul 
său, se uita lung înspre dealurile de la marginea 
orizontului, înecate în ceaţă. 

— Ai fost întotdeauna atât de departe de ataraxie, 
Martin. Simţul tău ascuţit al nedreptăţii, furia ta, 
blestematul tău de idealism... Du-te la ea. Dar nu 
redeschide rănile vechi, îl îndemnă Van Acker, care 
adăugă după o scurtă pauză: încă mă mai urăşti, nu-i aşa? 

Se întrebă deodată dacă era adevărat, dacă îl ura cu 
adevărat pe acest bărbat care fusese, odinioară, cel mai 
bun prieten al său. Era oare posibil să urăşti pe cineva cu 
anii, să nu îl ierţi niciodată? O, da, era posibil. Işi dădu 
seama că unghiile sale îi muşcau din palme, în fundul 
buzunarelor. li întoarse spatele şi se îndepărtă greoi, 
zdrobind sub tălpi conuri de pin. 

Francis Van Acker nu a sr dir 

Margot mergea în direcţia lui, străpungând grămada de 
elevi care umplea culoarele. Avea un aer epuizat. Servaz 
citi oboseala în felul în care ea îşi aplecase umerii, 
cărându-şi cărţile. Fata zâmbi totuşi când îl văzu: 

— Deci ţi-au dat ţie ancheta? 

El închise la loc dulapul lui Hugo - în care nu găsise 


(97) 


decât lucrurile de sport şi nişte cărţi - şi se forţă să 
zâmbească la rândul lui. O îmbrăţişă în mijlocul mulţimii 
compacte, printre tinerii care treceau pe lângă «i, 
frecându-se unii de alţii, intersectându-se şi strigându-se 
între ei, zgomotos. Puştani. Nu erau decât nişte puştani, se 
gândi el. Aparţineau unei planete numite tinerețe, o 
planetă la fel de îndepărtată şi de aparte precum Marte. O 
planetă la care nu îi plăcea să se gândească în serile de 
singurătate şi nostalgie, pentru că îi amintea faptul că 
vârsta adultă este un blestem. 

— O să mă interoghezi şi pe mine, ca martor? 

— Nu în viitorul apropiat. Doar dacă nu ai ceva să-mi 
mărturiseşti, bineînţeles. 

Îi făcu cu ochiul şi o văzu cum se destinde. Ea se uită la 
ceas. 

— Nu am prea mult timp, în cinci minute începe cursul 
de istorie. Pleci înapoi sau rămâi toată ziua? 

— Încă nu ştiu. Dacă rămân până diseară, putem lua 
cina împreună, ce zici? 

Ea se strâmbă uşor. 

— Bine. Dar rapid, te rog. Am o disertaţie de terminat 
pentru luni şi trag tare. 

— Da, am auzit. N-a fost rea intervenţia ta de azi- 
dimineaţă. 

— Ce intervenţie? 

— Cursul lui Van Acker... 

— Despre ce vorbeşti? 

— Eram acolo. Am auzit totul. Pe fereastră. 

— Ţi-a... ţi-a vorbit despre mine? 

— Francis? Oh, da. Nu se mai oprea din laude la adresa 
ta. Cunoscându-l, ştiu că aşa ceva este foarte rar. A spus, 
şi citez, că „mărul nu cade departe de pom”. 

O văzu roşindu-se de plăcere şi, pentru o clipă, se gândi 
că era exact ca el la aceeaşi vârstă: disperat după 
recunoaştere şi aprobare. Şi, tot cum fusese şi el 
odinioară, ea îşi ascundea această slăbiciune în spatele 
unei atitudini rebele şi al unei independente de faţadă. 

— Am fugit, zise ea. Spor la vânătoare, Sherlock! 


(98) 


— Aşteaptă! Îl cunoşti pe Hugo? 

Fata se întoarse, cu faţa încruntată. 

— Da. De ce? 

El dădu din mână. 

— Aşa. Şi el mi-a vorbit despre tine. 

Margot se întoarse spre el. 

— Crezi că e vinovat, tati? 

— Tu ce crezi? 

— Hugo e un tip bun, e tot ce ştiu. 

— A spus acelaşi lucru în ceea ce te priveşte. 

O văzu rezistând tentaţiei de a pune şi alte întrebări. 

— Şi Claire Diemar era profa ta? 

Ea încuviinţă. 

— Ce gen era? 

— Ştia să ţină cursuri interesante... Studenţii o 
apreciau... N-am putea vorbi altădată despre toate astea? 
Chiar am întârziat. 

— Dar cum era ea? 

— Veselă, exuberantă, entuziastă, foarte drăguță. Un pic 
sărită, dar supercool. 

Servaz dădu din cap şi fata se întoarse să plece, moment 
în care el observă că umerii şi spatele ei erau încă 
prăbuşiţi. 

Traversă culoarul până în hol, tăindu-şi drum prin 
mulţime, aruncând un ochi la panourile din plută acoperite 
de anunţuri de mica publicitate, de regulamente, de 
propuneri de troc sau de oferte de servicii, neschimbate 
nici ele de pe vremea sa - se întrebă dacă or mai exista şi 
acum anunţuri din acelea amuzante sau poetice, ca 
odinioară - şi ieşi din clădire. Mobilul îi bâzâia în buzunar. 
Servaz se uită la numele afişat: Samira. 

— Da? răspunse el. 

— Cred că avem ceva. 

— Ce anume? 

— Ne-ai zis să nu ne concentrăm doar la puşti, nu-i aşa? 

Simţi cum i se accelerează pulsul. 

— Dă-i drumul. 

— Pujol şi-a adus aminte de un caz de care s-a ocupat el 


(999 


acum mai mulţi ani. Agresarea şi violarea unei tinere, în 
propria-i casă. A regăsit identitatea agresorului în LRP!8 şi 
a scos dosarul de la arhivă. 

Un software pentru redactarea procedurilor. Un 
program preistoric, de care se foloseau poliţiştii pentru a- 
şi scrie toate procesele verbale. Deosebit de greu de 
folosit, programul acesta ar fi trebuit înlocuit de multă 
vreme. Servaz aşteptă urmarea, privind la caii care parcă 
pluteau în lumina cenuşie, rasaţi şi eterici ca nişte creaturi 
celeste. 

— Un tip condamnat de mai multe ori pentru agresiuni 
sexuale asupra unor femei tinere şi chiar pentru un viol la 
domiciliu. La Tarbes, la Montauban şi la Albi. Elvis 
Konstandin Elmaz, aşa îl cheamă. Cu un cazier judiciar 
cam nasol: la 25 de ani făcuse deja obiectul a vreo duzină 
de condamnări pentru trafic de stupefiante, violenţe 
agravate, furt... Azi s-au făcut 27. Un prădător. Metoda lui 
îţi dă fiori: tipul obişnuia să se conecteze pe site-uri de 
întâlniri în căutarea prăzilor sale viitoare - Servaz îşi 
aminti de mesageria goală a lui Claire - şi astfel şi-a găsit 
una dintre victime, în 2007. I-a dat întâlnire într-un loc 
public din Albi, a dus-o acasă la ea sub ameninţarea unui 
cuţit, a legat-o de calorifer, i-a pus un căluş în gură şi i-a 
furat cardul bancar, după ce îi storsese parola. Apoi a 
violat-o şi a ameninţat-o cu represalii în caz că depunea 
plângere. Altădată, a agresat o femeie într-un parc din 
Tarbes, la căderea nopţii, a legat-o fedeleş şi a pus-o în 
portbagajul maşinii, apoi s-a răzgândit şi a abandonat-o în 
nişte boschete. E o minune că încă nu a ucis pe nimeni... 

Samira se întrerupse. 

— În fine, dacă excludem... Pe scurt, omul a ieşit din 
închisoare anul acesta. 

— Mmm. 

— Dar avem şi o mică problemă... 

Servaz auzi în receptor zgomotul unei linguriţe inii o 


18 Logiciel de rédaction des procedures - software pentru redactarea 
proceselor verbale și a altor acte de procedură ale poliţiei naționale 
franceze (N. t.). 


€100) 


ceaşcă. 

— Se pare că Elvis al nostru are un alibi solid pentru 
seara trecută. S-a bătut într-un bar. 

— Şi acesta este un alibi solid? 

— Nu, a fost şi dus cu ambulanţa la spitalul din 
Rangueil!?. A fost primit la urgente, pe la ora 22. Este la 
spital şi acum. 

Ora 22... În acel moment, Claire era deja moartă, iar 
Hugo stătea pe marginea piscinei. Ar fi putut avea timp 
Elvis Elmaz să se întoarcă la Toulouse şi să provoace un 
scandal, doar ca să facă rost de un alibi? În cazul acesta, 
cum şi unde găsise timpul şi ocazia să îl drogheze pe 
Hugo? 

— Chiar se numeşte Elvis? 

O auzi chicotind în telefon. 

— Afirmativ. M-am interesat, se pare că este un 
prenume destul de des întâlnit în Albania. In orice caz, 
nemernicul ăsta mă face să mă gândesc mai degrabă la 
Jailhouse Rock decât la Don't Be Cruel". 

— Hmm, hmm, făcu Servaz, care nu era sigur că 
înţelesese poanta. 

— Ce facem, şefu'? Mă duc să îl interoghez? 

— Stai pe loc, că vin şi eu. Doar asigură-te că spitalul nu- 
i dă drumul acasă până ajungem noi. 

— Nicio grijă! O să mă ţin ca un păduche după 
nemernicul ăsta. 


1% Cartier din orașul Toulouse, cunoscut în special pentru facultăţile, 
spitalele și alte instituţii științifice care se găsesc aici (N. t.). 

2 Melodii din repertoriul lui Elvis Presley, cântăreţ american (1935- 
1977) cunoscut drept Regele Rock 'n' Roll-ului (N. t.). 


€101) 


Intermezzo 1 
Speranţă 


Speranţa este un drog. 

Speranţa este un psihotrop. 

Speranţa este un excitant mult mai puternic decât 
cafeina,  khat-ul,  mate-ul, cocaina, efedrina, EPO, 
speedball-ul sau amfetaminele. 

Speranţa îi accelera ritmul cardiac, îi creştea frecvenţa 
respirației şi presiunea sangvină, îi dilata pupilele. 
Speranţa îi stimula producţia glandelor suprarenale, îi 
amplifica percepţia auditivă şi pe cea olfactivă. Creierul 
său dopat cu speranţă înregistra deodată totul cu o 
acuitate pe care nu o cunoscuse niciodată înainte. 

Un dormitor... 

Nu era al ei. Pentru o fracțiune de secundă, crezuse că 
se trezise la ea acasă, că aceste luni interminabile 
petrecute în fundul pivniţei ăsteia nu fuseseră decât un 
coşmar de-o noapte. Că venise dimineaţa şi o instalase la 
loc, în viaţa ei de dinainte, în minunatul şi banalul ei 
cotidian - dar dormitorul acesta nu era al ei. 

Vedea pentru prima dată această cameră necunoscută. 

Dimineaţă. Întoarse uşor capul şi văzu valul de lumină 
din ce în ce mai viu care traversa perdelele şi ajungea 
lângă pat, printre draperii. Cifrele roşii ale ceasului 
deşteptător de pe masă arătau ora şase şi jumătate. Un 
şifonier cu oglindă în partea cealaltă a camerei. Ridică 
privirea şi îşi văzu picioarele în oglindă, şi gambele, şi 
printre ele, propria faţă, asemănătoare cu a unui animăluţ 
îngrijorat, terorizat, în penumbră. 

Alături de ea dormea cineva... 

Speranţa reveni. Adormise şi uitase să o coboare înapoi 
în pivniţă înainte să se termine efectul drogului pe care i-l 
administrase. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. O greşeală, o 
singură greşeală, la capătul atâtor luni de captivitate. Era 
şansa ei! Avu impresia că i se desprinde inima din piept, că 


€102) 


era în pragul infarctului. 

Speranţa - o speranţă delirantă - îi explodă ca un foc de 
artificii în creier. Întoarse capul cu prudenţă înspre el, cu 
pulsul zbătându-i-se asurzitor în urechi. 

Dormea cu pumnii strânşi. li privi, absolut neutru, trupul 
mare, lungit gol alături de ea. Nici ură, nici fascinaţie. 
Depăşise de mult acest stadiu. Până şi blondul puţin 
natural al părului său tuns scurt, bărbuţa închisă la 
culoare şi braţele lui, negre de tatuaje - ca şi cum ar fi 
avut o a doua piele, desenată şi solzoasă - încetaseră de 
mult să îi mai atragă atenţia. Văzu câteva firişoare de 
spermă uscată prin părul dintre picioarele sale şi o trecu 
un frison. Dar nu se compara cu greţurile şi cu repulsia 
totală care o zguduiau la începuturi. Depăşise şi stadiul 
acela. 

Speranţa îi înzecea puterile. Deodată, simţi o dorinţă 
arzătoare să părăsească infernul acesta. Să fie liberă. 
Atâtea emoţii contradictorii... Era pentru prima dată de 
când se afla în captivitate că putea privi lumina zilei. Chiar 
şi printr-o fereastră cu draperii. Prima dată când se trezea 
într-un pat şi nu pe pământul tare din peştera sa, în 
întuneric. Primul dormitor după luni, poate chiar ani... 

Nu se poate. S-a întâmplat ceva. 

Dar nu trebuia să se lase distrasă. Lumina devenea din 
ce în ce mai puternică în cameră. Până la urmă, el se va 
trezi. N-o să se mai întâlnească cu o asemenea ocazie. Şi 
frica o cuprinse din nou. 

Exista o soluţie. Să îl ucidă. Acolo, pe loc. Să-i 
zdrobească ţeasta cu veioza. Dar ştia prea bine că, dacă 
rata, l-ar fi avut imediat împotriva ei, iar el era atât de 
puternic, şi ea atât de slabă. Alte două opţiuni ar fi fost să 
găsească o armă - un cuţit, o şurubelniţă, un obiect greu 
sau ascuţit - sau să fugă... 

Ultima soluţie era preferata ei. Se simţea atât de slăbită, 
avea atât de puţină forţă în ea ca să îl înfrunte... Dar să 
fugă unde? Ce se găsea afară? Singura dată când se 
mutaseră, auzise cânt de păsărele şi un cocoş cântând cât 
îl ţinea gura şi ghicise mirosuri întâlnite doar la ţară. O 


€103) 


casă izolată... 

Cu inima-n gât, convinsă că el urma să se trezească şi să 
deschidă ochii dintr-un moment în altul, ridică cearşaful, 
se strecură jos din pat şi făcu un pas înspre fereastră. 

Inima i se opri deodată. 

Nu se putea aşa ceva... 

Vedea o poiană însorită, mărginită de copaci. Ca în 
poveştile cu zâne ale copilăriei sale, casa era izolată în 
mijlocul pădurii. Vedea fire înalte de iarbă, clopoței, maci, 
fluturi galbeni care zburau de colo, colo, peste tot. Auzea, 
chiar şi prin geamuri, vacarmul păsărelelor care 
întâmpinau o nouă zi. Toate aceste luni de infern sub 
pământ, iar viaţa - cea mai simplă, cea mai frumoasă viaţă 
- era chiar aici, atât de aproape. 

Privi uşa camerei, de care se simţea atrasă în mod 
irezistibil. Libertatea era chiar acolo, în faţa ei. Aruncă o 
privire înspre pat. Încă dormea. Făcu un pas, apoi un al 
doilea, al treilea... Înconjură patul şi pe călăul ei. Mânerul 
uşii se răsuci fără zgomot. Nu-şi crezu ochilor. Uşa se 
deschise. Un culoar. Strâmt. 'Tăcut. Mai multe uşi, şi pe 
dreapta, şi pe stânga, dar ea merse drept înainte şi nimeri 
în încăperea cea mare unde luau masa. Recunoscu imediat 
masa largă, din lemn întunecat ca suprafaţa unui lac, 
bufetul, combina stereo, şemineul uriaş, sfeşnicele, şi îi 
apărură în faţa ochilor farfuriile şi licărul lumânărilor, îi 
răsună în urechi muzica şi simţi în nări mirosul felurilor de 
mâncare. Îi reveni greaţa. Niciodată aşa ceva... Obloanele 
erau trase, dar soarele de afară decupa felii mari de 
lumină prin găurile lor. 

Vestibulul, uşa de la intrare - chiar acolo, la dreapta ei, 
în umbră. Mai făcu doi paşi. Simţi că drogul pe care i-l 
administrase nu-şi pierduse de tot efectul. Era ca şi cum se 
deplasa prin apă, iar aerul, îngroşat, îi opunea rezistenţă. 
Mişcările îi erau greoaie şi stângace. Apoi se opri. Nu 
putea să iasă aşa. Goală. Aruncă o privire în spate şi 
stomacul i se strânse. Orice, numai să nu mă întorc în 
camera aceea. Un pled pe canapea... Îl apucă şi şi-l aruncă 
pe umeri. Apoi se apropie de uşa de la intrare. Ca şi restul 


€104) 


casei, şi aceasta era veche, din lemn grosolan. Ridică 
zăvorul şi împinse în uşă. 

Lumina soarelui o orbi, cântul păsărilor izbucni ca o 
lovitură de talgere, muştele o asaltară cu bâzâitul lor, 
parfumul de iarbă şi pădure îi agresă nările, căldura îi 
mângâie pielea. Într-o clipă, simţi că i se învârte capul şi 
trebui să clipească, năucită şi fără suflu. O apucă ameţeala 
din cauza căldurii, lumii şi vieţii. Se simţi deodată precum 
capra domnului Seguin?!, beată de libertate. Dar frica se 
întoarse imediat. Nu avea decât foarte puţin timp. 

Pe dreapta erau nişte dependinţe, un fel de fost hambar, 
deschis şi pe jumătate prăbuşit, cu grinzile la vedere. 
Dedesubt, un talmeş-balmeş de electrocasnice vechi şi de 
unelte, o grămadă de lemne şi o maşină... 

Se îndreptă spre aceasta din urmă, călcând cu picioarele 
goale pământul deja încălzit de soare. Portiera din dreapta 
şoferului se deschise cu un scârţâit strident şi ei îi fu 
teamă să nu îl trezească cu zgomotul. În interior mirosea a 
praf, a piele şi a ulei de motor. Pipăi prin jur, cu mâna 
tremurândă, dar nu găsi nicio cheie. Cotrobăi prin 
torpedou, pe sub scaune, peste tot. În van. leşi din maşină. 
Să fugă... Fără să mai aştepte... Se uită în jurul ei. Un 
drum carosabil: nu, nu pe-acolo. Apoi i se păru că zăreşte 
începutul unei potecuţe prin clarobscurul pădurii. Da. Fugi 
în acea direcţie şi îşi dădu seama cât de slăbită era - 
probabil că pierduse între 10 şi 15 kilograme în pivniţă -, 
cât de puţin o ascultau picioarele. Dar speranţa îi insufla o 
energie nouă. La fel ca şi acest aer cald şi vibrant, această 
natură plină de viaţă, această lumină mângâietoare. 

Pădurea era mai răcoroasă, dar la fel de zgomotoasă. 
Alergă pe potecă, zgâriindu-şi de mai multe ori tălpile în 
pietricele ascuţite şi în spini, dar nu avea încotro. Trecu 
peste un pod mic, deasupra unui pârâu care curgea în 
umbră, cu un sunet cristalin. Scândurile găurite vibrară 
sub paşii ei. 

Apoi începu să presimtă că ceva nu era în regulă... 


1 Personaj din nuvela omonimă a lui Alphonse Daudet, apărută în 
volumul acestuia din 1869, Scrisori din moara mea (N. t.). 


€105) 


Pe jos, în mijlocul potecii, ceva mai departe... 

Un obiect închis la culoare. Încetini şi se apropie cu 
prudenţă. Un casetofon vechi, cu mâner pentru transport... 
Din el se auzea muzică. O recunoscu imediat, tresărind de 
groază. O auzise de sute de ori... Sughiţă. Era nedrept. 
Nemărginit de crud. Orice, numai asta nu... 

Înţepeni pe loc, cu genunchii nesiguri. Nu putea să 
continue pe acolo, şi nu putea nici să se întoarcă. Pe 
dreapta era o râpă prea mare şi prea adâncă, cu pârâiaşul 
curgând spre poale. 

O luă la stânga, urcă un povârniş şi încercă să ţină, 
grăbită, o potecă ce se vedea vag prin covorul de ferigă. 

O urmă alergând cu răsuflarea tăiată, uitându-se mereu 
în spate, dar nu văzu pe nimeni. Pădurea continua să 
răsune de cântecul păsărilor, iar sinistra muzică se auzea 
acum departe în urmă, adusă de ecou - ca o ameninţare 
omniprezentă. 

Crezuse că îl lăsase mult în urma sa, când dădu nas în 
nas cu o tăbliță bătută în cuie pe un trunchi de copac, 
acolo unde cărarea se împărțea în două, formând un T 
printre ferigi. Pe tăbliță era desenată o săgeată dublă, care 
indica cele două posibilităţi ce îi erau oferite. Deasupra 
săgeţilor, două cuvinte: LIBERTATE, într-o parte şi 
MOARTE, în cealaltă. 

Sughiţă din nou. Se aplecă şi vomă în ferigile de la 
marginea drumului. 

Apoi se ridică şi se şterse la gură cu un colţ al păturii 
care puţea a aer închis, a praf, a moarte şi a nebunie - de- 
abia acum îşi dădea seama. Ar fi vrut să plângă, să se 
întindă pe jos şi să nu se mai mişte, dar trebuia să 
acţioneze. 

Ştia că era o capcană. Unul din jocurile lui perverse. 
Moarte sau libertate... Dacă alegea libertate, ce se 
întâmpla? Ce fel de libertate îi oferea el? Cu siguranţă nu 
aceea de a se întoarce la viaţa ei de dinainte. Şi dacă 
alegea moartea? Era o metaforă? Pentru ce anume? 
Moartea suferințelor, sfârşitul calvarului său? Se avântă în 
direcţia aceea, mizând pe faptul că, în mintea acestui om 


€106) 


bolnav, oferta aparent mai atrăgătoare era cu siguranţă 
cea mai rea. 

Alergă încă vreo sută de metri înainte să o zărească: o 
formă alungită şi întunecată, care atârna vertical, la vreun 
metru deasupra drumului. 

Incetini din nou, mai întâi alergând mai puţin repede, 
apoi mergând la pas, pentru ca, în sfârşit, să se oprească 
de tot atunci când înţelese despre ce era vorba, cu 
stomacul în gât. O pisică era spânzurată de o ramură, iar 
sfoara care o sugruma îi strângea atât de tare gâtul, încât 
era pe punctul de a o decapita. O bucăţică de limbă roz îi 
ieşea din boticul alb şi tot corpul îi era la fel de ţeapăn ca o 
scândură. 

Deşi nu mai avea nimic în stomac, tot simţi cum o 
zguduie o greață profundă, şi un gust de fiere îi veni în 
gură, în timp ce pe şira spinării îi aluneca în jos o spaimă 
îngheţată. 

Gemu. Speranţa i se micşora precum flacăra unei 
candele pe terminate. In străfundul inimii ei, ştia că 
această pădure şi pivniţa erau ultimele locuri pe care avea 
să le vadă. Că nu exista nicio scăpare. Nici azi şi nici în 
vreo altă zi. Dar tot mai voia să creadă puţin altfel. 

Nu exista nimeni care să se plimbe prin pădurea asta 
blestemată? Se întrebă deodată unde se găsea: în Franţa 
sau în altă parte? Ştia că există ţări în care puteai să mergi 
cu orele, cu zilele, fără să întâlneşti ţipenie de om. 

Ezită, neştiind în ce direcţie să o ia. Cu siguranţă nu în 
cea pe care nebunul ăla o alesese pentru ea. 

Se avântă printre tufişuri şi arbori, departe de orice 
urmă de potecă, împiedicându-se de rădăcini şi denivelări 
de teren care îi răneau picioarele până la sânge. Ajunse în 
curând la un alt pârâu, cu albia plină de copaci, mesteceni 
şi aluni, doborâţi de ultima furtună. li fu foarte greu să 
treacă de ei. li încălecă, dar ramurile ascuţite ca nişte 
pumnale îi muşcară din carnea de pe pulpe, iar degetele de 
la picioare i se îndoiră dureros pe pietrele tăioase şi 
bucăţile de lemn mort. 

Încă o potecă, pe partea cealaltă. Cu răsuflarea tăiată, 


€107) 


hotărî să o urmeze. Tot mai spera să dea peste cineva, iar 
mersul prin iarbă şi tufişuri o obosea mult prea tare. 

Nu vreau să mor. 

Alerga, se poticnea, pornea din nou. 

Alerga ca să-şi salveze pielea, simţindu-şi pieptul în 
flăcări şi inima în pragul exploziei, iar picioarele din ce în 
ce mai grele. Pădurea din jur era din ce în ce mai deasă, 
aerul din ce în ce mai cald. Parfumurile pădurii se 
amestecau cu mirosul propriei sale sudori, acre, care îi 
înţepa ochii. În apropiere, se auzea clipocitul unei ape. 
Niciun alt sunet. În spatele ei, tăcerea. 

Nu vreau să mor... 

Acest gând îi ocupa tot spaţiul liber din minte. Şi frica. 
Abjectă, inumană. 

Nu vreau... nu vreau... nu vreau... 

Să mor... 

Simţea cum lacrimi amare îi şiroiau pe obraji, iar pulsul 
îi bătea în gât şi în piept. Ar fi făcut moarte de om ca să 
poată scăpa de coşmarul ăsta. 

Şi deodată, inima îi tresări. Cineva, acolo... 

Urlă. 

— Hei! Aşteptaţi! Ajutor! Ajutaţi-mă! 

Persoana nu mişca, dar ea o vedea clar, prin vălul de 
ceaţă al lacrimilor sale. O femeie. Îmbrăcată într-o rochie 
de plajă cu nasturi. Ciudat, dar era complet cheală. Işi 
adună ultimele puteri ca să ajungă la ea. Femeia tot nu 
mişca. lar sângele i se îngroşă precum siropul, pe măsură 
ce se apropia şi înţelegea. 

Nu era o femeie... 

Un manechin din plastic. Sprijinit de un trunchi de 
copac. Fixat într-o poziţie artificială, ca într-o vitrină de 
magazin. Şi îi recunoscu rochia: era a ei, cea pe care o 
purta în seara în care... Numai că fusese mânjită cu vopsea 
roşie. 

Avu impresia că o părăseau toate forţele, că cineva i le 
aspira cumva din corp. Era sigură că el umpluse 
blestemata asta de pădure cu o grămadă de alte capcane 
la fel de sinistre. Ea era şobolanul din labirint, obiectul lui, 


€108) 


jucăria lui - iar el era acolo, foarte aproape... Simţi cum o 
lasă picioarele şi îşi pierdu cunoştinţa. 


€109) 


13 
Elvis 


Îşi lăsă maşina în parcarea inferioară şi se îndreptă spre 
turnul din beton plantat în mijloc. Acela în care se găseau 
ascensoarele. Spitalul Universitar din Rangueil se înălța ca 
o fortăreață pe vârful unei coline, la sud de Toulouse. Ca 
să ajungi acolo, din parcarea situată la jumătatea dealului 
trebuia să iei un ascensor, apoi să mergi pe o pasarelă 
lungă, suspendată la mai mulţi metri deasupra copacilor, 
de unde se oferea privirii o panoramă impresionantă 
asupra clădirilor universităţii aflate la poale şi asupra 
periferiilor oraşului. Traversă curtea interioară în direcţia 
fatadei îmbrăcate într-o plasă metalică de un efect 
extraordinar. Aşa cum deseori se întâmplă, estetica 
exterioară fusese privilegiată în defavoarea 
infrastructurilor interioare. Degeaba număra spitalul acela 
2800 de medici şi 10.000 de oameni ca personal auxiliar, şi 
degeaba primea în fiecare an 180.000 de pacienţi - adică 
populaţia unui oraş de mărime medie - pentru că, aşa cum 
Servaz observase deja, ducea o dureroasă lipsă de orice 
alte servicii decât cele medicale. 

Trecu rapid prin faţa singurului bufet, unde se 
amestecau personal, vizitatori şi pacienţi în halate de 
spital, şi tinu lungile culoare până la ascensoarele 
interioare. Opere ale unor artişti contemporani, rezultatele 
unei donaţii, încercau în zadar să înveselească pereţii: are 
şi arta limitele ei. Servaz zări uşa capelei, cu orarul 
preotului afişat pe ea. Se întrebă cum îşi putea găsi 
Dumnezeu locul în acest univers în care fiinţa umană este 
redusă la condiţia de simplă ţevăraie, demontată şi 
montată la loc, ca un motor, şi uneori trimisă la casat, nu 
înainte de a fi recuperat câteva piese de schimb pentru 
repararea altor motoare. 

Samira îl aştepta în faţa ascensoarelor. Fu tentat să îşi 
aprindă o ţigară, dar privirea îi căzu pe semnul de 


€110) 


interdicţie afişat pe perete. 

— Crash, spuse el în cabină. 

— Ăă? făcu Samira, a cărei armă de deasupra rinichilor 
atrăgea toate privirile. 

— Un roman de J.G. Ballard?. Mariajul dintre chirurgie, 
mecanică, dorinţă şi consum de masă. 

Ea se holbă o clipă la el, neînţelegând nimic, apoi ridică 
din umeri. Uşile se deschiseră la etaj şi auziră o voce 
strigând: 

— Bandă de idioţi, n-aveţi niciun drept să mă reţineţi 
contra voinţei mele! Chemaţi-l pe nemernicul ăla de 
doctor, vreau să-l văd imediat! 

— Elvis al nostru? întrebă Servaz. 

— Foarte posibil. 

O cotiră la dreapta, apoi la stânga. O infirmieră îi opri. 
Samira îi arătă legitimatia. 

— Bună ziua, îl căutăm pe Elvis Konstandin Elmaz. 

Faţa femeii se înăspri. Arătă spre o uşă cu geam mat din 
capătul culoarului, pe deasupra unui pat rulant în care 
aştepta un bătrân, cu un tub în nas. 

— Are nevoie de odihnă, răspunse ea cu un ton sever. 

— Bineînţeles, răspunse ironic Samira. 

Femeia le aruncă o privire plină de dispreţ, apoi se 
îndepărtă. 

— La naiba, curcanii mai lipseau! exclamă Elvis când 
intrară în cameră. 

Înăuntru domnea zăpuşeala, deşi într-un colţ se-nvârtea 
un ventilator cam leneş. Elvis Konstandin Elmaz stătea în 
vârful patului, cu bustul gol. Se uita la un televizor cu 
sonorul tăiat. 

— One for the money/Iwo for the show7”, fredonă 
Samira în timp ce dădu uşor din fund, schiţând un pas de 
dans. Salut, Elvis! 

Elvis păru să o observe de-abia acum pe polițistă şi îşi 


2 Publicat în 1973, adaptat pentru marele ecran în 1996, de către 
David Cronenberg și tradus la noi în 2007 (N. t.). 
23 Începutul unui cântec al celebrului Elvis Presley, Blue Suede Shoes 
(N. t.). 

(111) 


încruntă sprâncenele în faţa acestei apariţii: în acea zi, 
Samira afişa o jumătate de duzină de coliere deasupra unui 
tricou pe care scria LEFT 4 DEAD. 

— Ce naiba mai e şi asta? întrebă el în direcţia lui 
Servaz. În halul ăsta a ajuns poliţia în zilele noastre? Oare 
încotro se îndreaptă lumea? 

— Elvis Elmaz? 

— Nu, Al Pacino. Ce vreţi de la mine? N-aţi venit pentru 
plângerea mea. 

— Aşa este. 

— Bineînţeles că nu. Nici măcar nu e nevoie să se uite 
cineva mai mult la voi ca să-şi dea seama că sunteţi de la 
KFC. 

KFC, Kentucky Fried Chicken: un lanţ celebru de 
restaurante specializat în pui? prăjiți. Golanii făcuseră din 
numele ăsta o poreclă pentru poliția judiciară, unde lucrau 
ei. Elvis Konstandin Elmaz era mic şi foarte îndesat, cu 
capul perfect neted şi strălucitor, un colier de barbă peste 
maxilarul lat şi o pietricică minusculă de zircon în ureche. 
Sau poate că era un diamant adevărat. Un bandaj era 
înfăşurat de mai multe ori în jurul torsului său musculos, 
din josul abdomenului şi până la diafragmă. Un al doilea îi 
înconjura bicepsul drept. 

— Ce-aţi păţit? îl întrebă Servaz. 

— De parcă n-aţi şti. M-am lăsat păcălit, moşule. Trei 
lovituri de cuţit în burtă şi una în braţ. Mare minune că 
nemernicii ăia nu m-au curăţat de-a binelea. „Niciun organ 
vital atins, aţi trăit un miracol, domnu' Elmaz”, mi-a zis 
jigodia aia de doctor. Nu vrea să-mi dea drumul până 
mâine, sub pretextul că, dacă mă mişc prea mult, se poate 
deschide la loc. Cică io nu-s doctor, el este, deci ştie mai 
bine. Dar mie îmi furnică picioarele, iar potolul de-aici e 
mai rău ca la zdup. 

— Nemermnicii? zise Samira. 

— Erau trei. Sârbi. Nu ştiu dacă ştiţi, dar între 
nemernicii ăştia de sârbi şi noi, albanezii, nu prea e mare 
dragoste. Sârbii sunt toţi nişte scursuri şi atât. 


24 În franceză, poliţiştii sunt porecliţi „poulets”, adică pui(N. t.). 
(1129 


Samira dădu din cap. Auzise refrenul ăsta şi din partea 
cealaltă. Şi deşi nu spune nimănui asta, ea însăşi are un 
pic de sânge bosniac în vene şi se pare că şi un pic italian; 
familia ei călătorise cam mult... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-am luat la ceartă în cafenea, apoi am continuat pe 
trotuar. Eram un pic luat, trebuie să recunosc. 

Îi privi pe rând. 

— Numai că sfrijitul ăla avea doi amici înăuntru, iar eu 
nu ştiam asta. S-au aruncat pe mine ca nebunii înainte să 
pot face ceva şi apoi au şters-o ca şobolanii. Şi eu am 
rămas lungit pe trotuar şi mă pişam sânge. Chiar am 
crezut că până aici mi-a fost. Cine-ar fi zis că există şi un 
Dumnezeu al ticăloşilor, eh, puicuţo? Nu cumva ai o 
ţigară? I-aş da pe mama şi pe tata pentru una. 

Samira trebui să reziste tentaţiei de a se apleca şi de a-i 
înfige degetul arătător între coaste, prin bandaj. 

— N-ai văzut afişele? spuse ea cu un ton răutăcios. 
Fumatul interzis... Care a fost motivul respectivului 
diferend? 

— Respectivul  diferend... Vai de capul meu cum 
vorbeşti, puicuţo! Ţi-am zis deja, eu sunt albanez, ei erau 
sârbi. 

— Şi asta e tot? 

Îl văzură cum ezită. 

— Nu. 

— Ce altceva? 

— O târfa dracului. O paţachină care se dădea la mine. 

— Ah, şi era cu ei? 

— Mda. 

— Drăguţă? 

Faţa lui Elvis Konstandin Elmaz se lumină ca un brad de 
Crăciun. 

— Şi mai şi! O bombă de-a binelea! Şi cu ceva clasă, pe 
deasupra. Chiar mă întreb ce făcea cu rataţii ăia trei. Eu 
nu-mi puteam lua naibii ochii de pe ea. Până la urmă s-a 
prins şi a venit să stăm un pic la taclale. Poate că voia şi ea 
să îi enerveze, cine ştie? Poate că îi era frică sau avea un 


€113) 


diferend, cum ziceţi voi... Şi atunci, lucrurile au luat-o 
razna. 

— Deci, aţi ajuns la urgenţe aseară, v-au trecut prin 
bisturiu peste noapte şi de atunci sunteţi pironit aici? 

O luminiţă se aprinse în ochii căprui. 

— Dar de ce este atât de important? Vi se rupe de 
povestea mea, nu-i aşa?... Pe voi, urmarea vă interesează. 
S-a întâmplat vreo chestie. 

— Domnule Elmaz, aţi ieşit din închisoare acum patru 
luni, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Aţi fost condamnat pentru acte de furt însoţit de 
violenţă, răpire, sechestrare, agresiuni sexuale şi viol... 

— Şi ce-i cu asta? Mi-am îndeplinit pedeapsa. 

— De fiecare dată, v-aţi luat de femei brunete şi drăguţe. 

Privirea lui Elvis se întunecă. 

— Unde vreţi să ajungeţi? A fost acum multă vreme, 
spuse el cu ochii fugind de la unul la altul ca ştergătoarele 
de parbriz. Ce s-a întâmplat aseară? A fost agresată o 
gagică, nu-i aşa? 

Privirea lui Servaz căzu pe ziarul pus pe masa cu rotile 
de lângă pat. Îi trebui o jumătate de secundă pentru a 
înţelege ceea ce citea. Şi mai puţin de atât ca să pălească: 


UCIDEREA UNEI TINERE PROFESOARE LA MARSAC 
Polițistul care a rezolvat cazul de la Saint-Martin 
este însărcinat cu ancheta. 


La naiba! Fără să mai fie atent la întrebările Samirei şi 
la răspunsurile lui Elmaz, înşfăcă ziarul şi întoarse paginile 
în căutarea articolului. 

Avea doar câteva rânduri, la pagina 3. Scria aşa: 
Comandantul Servaz, de la poliţia judiciară din Toulouse, 
cel care a condus ancheta în cazul morţilor de la Saint- 
Martin din iarna 2008-2009, cel mai important caz de 
crimă din ultimii ani din regiunea Midi-Pyrénées, a fost 
însărcinat cu investigaţiile asupra uciderii unei profesoare 
din Marsac, liceul de elită din zonă. Ceva mai jos, autorul 


€114) 


articolului preciza că tânăra femeie fusese găsită la ea 
acasă, legată fedeleş şi înecată în cadă. Cel puţin, 
departamentul de relaţii cu presa trecuse sub tăcere 
detaliul lanternei - cu siguranţă pentru a-i putea deosebi 
pe săriţii care aveau să sune în orele următoare. In 
schimb, le dăduseră numele său rechinilor ălora de 
jurnalişti. Genial. Servaz simţi cum îl cuprinde furia. Tare 
i-ar mai fi plăcut să îl aibă acum în faţa lui pe nenorocitul 
căruia-i scăpase informaţia. De fapt, fusese o scăpare sau 
ceva intenţionat? Poate însuşi Castaing? 

— La ce oră a avut loc altercaţia? o auzi pe Samira 
întrebând. 

— Pe la 21:30, 22:00... 

— Martori? 

Un chicot răguşit urmat de o tuse. 

— Zeci! 

— Şi înainte de asta, ce făceai? 

— Sunteţi surzi? Pileam şi mă uitam după fata asta! Zeci 
de persoane m-au văzut, dacă vă zic! Ştiu că în trecut am 
făcut greşeli. Dar şi fetele alea pe care le-am agresat, ce 
dracu' făceau ele afară, în noapte? În Albania, femeile nu 
ies noaptea pe stradă. Sunt respectabile... 

Samira Cheung alese un loc la întâmplare şi îşi înfipse 
degetul arătător într-o latură a albanezului. Tare. Prin 
bandaj. Servaz îl văzu pe Elvis cum se schimonoseşte de 
durere. Se pregătea să intervină, când Samira îşi retrase 
degetul. 

— Ai tot interesul ca alibiul tău să fie solid, zise ea cu o 
voce neplăcută şi rece. Chiar ai o problemă, Elvis. Nu 
cumva eşti impotent, uneori? Sau un homo reprimat... 
Mda, asta trebuie să fie... Bineînţeles că asta este... Era 
bine la duş, acolo, la zdup? : 

Servaz văzu fața omului schimbându-se. li văzu privirea 
înnegrindu-se ca o pată de petrol şi ochii pierzându-şi orice 
urmă de reflexie. În ciuda căldurii care domnea în 
încăpere, avu senzaţia că îi curge un firicel de apă 
îngheţată de-a lungul şirei spinării. Pulsul începu să-i bată 
mai repede. Înghiţi în sec. Mai văzuse genul acesta de 


€115) 


privire, cu multă vreme în urmă. Avea 10 ani... Băieţelul 
din el era incapabil să uite. Işi aminti încă o dată de 
bărbaţii care descinseseră în curtea casei părinteşti, într-o 
seară de iulie. Erau doi. Doi bărbaţi ca acesta de faţă, doi 
lupi, nişte fiinţe pierdute, cu privirile goale... Îşi aminti de 
mama lui, care urlase şi implorase, de tatăl lui, legat de un 
scaun. Îşi aminti de mâinile lor, de braţele lor lacome care 
o ţineau prizonieră, pângărind-o... Şi de micuțul Martin, 
închis în dulapul de sub scară, care auzea totul, ghicea 
totul - de toate acele dăţi când întâlnise astfel de fiinţe de 
când intrase în poliţie. Şi, dintr-odată, simţi o nevoie 
disperată de aer, de a ieşi din această cameră, din acest 
spital. O luă la goană spre toaletă, înainte ca greaţa să 


pună stăpânire pe el. 
kkk 
— Nueel. 


Servaz încuviinţă. Se întorceau spre holul de la intrare, 
prin culoarele lungi. Simţea o nevoie furioasă de a fuma, 
dar afişele cu interdicţia care erau cam pe toţi pereţii îl 
ţineau în permanenţă în frâu. 

— Ştiu, zise el. Are un alibi zdravăn şi, oricum, nu prea 
văd cum ar fi putut să-i golească el mesageria lui Claire 
Diemar de la liceu şi nici motivul pentru care l-ar fi urmărit 
şi drogat pe Hugo. 

— Tipul ăsta nu ar trebui să fie afară, zise Samira pe 
când treceau prin faţa bufetului. 

— Nicio lege nu ne permite să închidem pe cineva în 
virtutea „periculozităţii” sale, observă el. 

— Va recidiva, mai devreme sau mai târziu. 

— Şi-a ispăşit pedeapsa. 

Samira scutură din cap în timp ce traversau holul. 

— Singura terapie valabilă pentru genul ăsta de indivizi 
este să le tăiem ouăle, decretă ea. 

Servaz îşi privi adjuncta. Părea că nu glumeşte. Văzu cu 
uşurare că se apropiau de uşile din sticlă, băgă o mână în 
buzunar, apoi văzu o ultimă plăcuţă cu interdicţia de a 
fuma în acest loc şi avu impresia că redevenise adolescent 
şi că se afla pe pista de atletism unde, cu plămânii în 


€116) 


flăcări, îşi spunea că nu va reuşi niciodată să treacă de 
ultimii 20 de metri. 

În sfârşit, uşile se deschiseră. Căldura şi umezeala îi 
copleşiră pe loc. Servaz împietri. Plămânii săi, în criză de 
nicotină, îşi cereau dreptul la otravă, dar mai era ceva... 
Ce? De adineaori, de când zărise prima plăcuţă cu fumatul 
interzis, inconştientul său lucra de zor - dar n-ar fi ştiut să 
arate cu degetul la ce anume. 

— Dacă nu e el, ne întoarcem la linia de plecare, observă 
Samira. 

— Adică? 

— Hugo... 

Servaz reuşi să se uite la ceas şi să scoată o ţigară în 
acelaşi timp. 

— Ne întoarcem la sediu. Tu pui presiune pe cei de la 
supraveghere tehnologică. Vreau un rezultat până la 
sfârşitul zilei. Dacă a fost Hugo, zi-mi şi mie de ce ar fi 
golit calculatorul lui Claire, şi nu propriul telefon mobil? 

Samira ridică mâinile în semn de neştiinţă, uitându-se 
după el cum se îndepărtează şi traversează curtea 
interioară înspre pasarelă. O ambulanţă îşi făcu intrarea în 
urlete de sirenă, se opri în faţa barierei şi aşteptă ca 
aceasta să se ridice. 

Deodată, se făcu lumină. Servaz ştia acum de ce îl 
obsedaseră semnele de interzis. 

În timp ce străbătea marea pasarelă suspendată 
deasupra copacilor, îşi scoase mobilul, căută numărul lui 
Margot şi apăsă pe tasta de apel. li răspunse o muzică 
barbară, pe bază de chitare electrice şi eructări guturale, 
iar el făcu o grimasă. Pe de o parte, era bucuros să afle că 
Margot îşi închidea mobilul în timpul orelor, pe de alta, era 
un contratimp. Tastă un SMS cu un singur deget: 


Hugo fumează? Sună-mă inapoi. Important. 


De-abia terminase de scris, că telefonul se şi puse pe 
vibrat. 

— Margot? răspunse el intrând în ascensor. 

— Nu. E Nadia, zise o voce feminină. 


€117) 


Nadia  Berrada era şefa departamentului de 
supraveghere tehnologică. Apăsă pe butonul ascensorului. 

— Calculatoarele au „ciripit”, anunţă ea. 

Iar el se opri cu degetul în aer. 

— Şi? 

— Într-adevăr, mesageriile au fost golite cu intenţie. Am 
recuperat mesajele, primite şi trimise. Ultimul datează din 
ziua în care a murit. Chestii obişnuite. E-mailuri către 
colegi, mesaje private, invitaţii la reuniuni pedagogice sau 
seminarii, publicitate. 

— E-mailuri trimise sau primite de la Hugo 
Bokhanowsky? _ 

— Nu. Niciunul... În schimb, există un interlocutor 
regulat. „Thomas999”. Şi par să fie... cum să zic... intimi. 

— Intimi cum? 

— Suficient de intimi ca să scrie - şi se întrerupse 
înainte să citească: „Viaţa în viitor va fi cu mult mai 
interesantă din moment ce ne iubim”, „Enorm. Total. 
Incredibil. Un dor absolut de tine”, „Eu sunt lacătul şi tu 
eşti cheia, sunt a ta pe veci, veverița ta, acum şi pentru 
totdeauna”... 

— Cine scria asta, ea sau el? 

— Amândoi. În fine, ea în proporţie de 75 la sută... El 
pare un pic mai puţin expresiv, dar ţine pasul, totuşi. La 
naiba, fata asta era o pasională! 

După tonul vocii sale, Servaz ghici că ceea ce găsise în 
mesagerie o dăduse peste cap pe Nadia. Îşi aminti de 
Marianne şi de el... Pe vremea aceea nu existau nici e- 
mailuri, nici SMS-uri, dar schimbaseră sute de scrisori de 
genul acesta. Scrisori exaltate, lirice, naive, înfocate, 
caraghioase. Deşi se vedeau aproape în fiecare zi. 
Cunoscuse intensitatea aceasta, focul. Simţise că avea cu 
adevărat ceva atunci. Fata asta era o pasională... Nadia 
folosise cuvintele potrivite. Privi spre vârfurile copacilor 
agitaţi de ploaie, pe sub pasarelă. 

— Zi-i lui Vincent să ceară o permisiune de urgenţă, zise 
el. Trebuie să aflăm cât mai repede posibil identitatea 
acestui Thomas999. 


€118) 


— Am făcut-o deja. Aşteptăm răspunsul. 

— Perfect. Ţine-mă la curent când îl primeşti. Şi, Nadia, 
te rog, poţi să te duci să arunci un ochi pe listele de probe? 

— Ce vrei să ştii? 

— Dacă printre lucrurile puştiului era şi vreun pachet de 
ţigări. 

Aşteptă. Uşile ascensorului se deschiseră, dar nu se urcă 
în el, de teamă ca nu cumva pereţii metalici să împiedice 
trecerea semnalului. Nadia reveni la telefon după patru 
minute. 

— Nici pachet de ţigări, nici vreun joint, zise ea. Nimic 
de genul acesta. Te-ajută? 

— Poate. Mulţumesc. 

În timp ce şi-o figura în minte pe Nadia cotrobăind prin 
grămezile de probe, îi venise un gând. Era legat de caietul 
pe care îl găsise pe biroul lui Claire şi de fraza scrisă pe el: 


Prieten este uneori un cuvânt golit de sens, duşman - 
niciodată. 


Simţi ca o furnicătură la baza şirei spinării. Claire 
Diemar scrisese această frază într-un caiet nou-nouţ, cu 
puţin timp înainte să moară, şi îl lăsase deschis pe birou. 
Era ea oare conştientă de o ameninţare iminentă? Işi 
făcuse ea vreun duşman? Avea această frază o legătură 
oarecare cu ancheta? Ideea i se clarifica treptat. Işi scoase 
din nou telefonul. 

— Eşti în faţa calculatorului? întrebă el atunci 
Esperandieu răspunse. 

— Da, de ce? zise adjunctul său. 

— Poţi să bagi o frază pe Google? 

— O frază pe Google? 

— Asta am zis. 

— Un fel de citat? 

— Înâm. 

— Stai... Bine, zi, te ascult. 

Servaz îi repetă fraza. 

— Ce e asta? E pentru vreun joc televizat? glumi 
adjunctul său. Aşteaptă... Dar nu erai tu ăla care făcuse 


€119) 


studii de filologie? 

— Lasă astea şi zi! 

— Victor Hugo. 

— Ce? 

— E într-adevăr un citat. Din Victor Hugo. Acum îmi poţi 
explica? 

— Mai târziu. 

Inchise telefonul. Victor Hugo... Putea fi vorba de o 
coincidenţă? Claire Diemar nu scrisese nimic altceva în 
acel caiet şi îl lăsase clar la vedere. Vorbea despre un 
duşman... Hugo? Servaz nu uita ca era vorba despre 
Marsac, un oraş universitar, aşa cum subliniase şi Francis, 
care îl comparase cu curtea de la Elsinore, un loc unde 
existau deopotrivă simţul discreţiei şi al clevetelii, unde 
oamenii se înjunghiau între ei, dar cu eleganţă şi 
rafinament, şi unde orice acuzaţie directă putea trece 
drept o lipsă de gust de neiertat. Nu uita că avea de-a face 
cu erudiţi, cu oameni cărora le plăceau enigmele şi 
sensurile ascunse, le plăcea să îşi arate subtilitatea, chiar 
şi în circumstanţe atât de dramatice. Acea frază nu a fost 
scrisă în acel caiet din întâmplare. 

Era oare posibil ca profesoara să fi dezvăluit, într-o 
manieră aluzivă, indirectă, oblică, numele dușmanului său 
- şi chiar pe cel al viitorului ei asasin? 


€120) 


14 
Hirtmann 


Odată întors la SRPJ, se duse direct în biroul lui 
Esperandieu. 

— Cum e puştiul? 

Adjunctul său îşi scoase căştile, în care solistul de la 
Queen of the Stone Age cânta Make It Wit Chu, şi ridică 
din umeri. 

— Calm. M-a întrebat dacă n-am ceva de citit. I-am dat o 
revistă manga de-a mea. N-a vrut-o. Îţi aduc aminte că, 
peste şase ore, i se termină custodia. 

— Ştiu. Sună-l pe procuror. Cere o prelungire. 

— Motiv? 

Fu rândul lui Servaz să ridice din umeri. 

— Nu ştiu. Găseşti tu ceva. Sapă prin sacul tău cu 
şmecherii. 

Ajuns în biroul său, cotrobăi o vreme prin sertare înainte 
să găsească ceea ce căuta. Un număr de telefon. Din Paris. 
Îl privi lung şi gânditor. Nu mai sunase de mult la numărul 
acesta. Sperase să nu mai fie niciodată nevoit să o facă, să 
fi lăsat în urmă această poveste. 

Servaz se uită la ceas. Formă numărul. Când îi răspunse 
o voce obosită, de bărbat, se prezentă. 

— Era şi vremea, deveni ironică vocea de la capătul 
firului. Cărui fapt îi datorez onoarea, domnule comandant? 

Îi povesti ce se întâmplase în ajun şi termină cu 
descoperirea CD-ului cu Mahler. Se aştepta ca bărbatul să 
îi spună: „Şi de ce m-aţi sunat pe mine?”, dar nu se 
întâmplă asta. 

— De ce nu m-aţi sunat imediat? întrebă, dimpotrivă, 
vocea de la capătul firului. 

— Pentru un simplu CD găsit la locul unei crime? Cu 
siguranţă nu are nicio legătură. 

— Un loc al crimei unde, ca din întâmplare, este găsit 
fiul unei vechi cunoştinţe de-ale dumneavoastră, unde 


€121) 


competenţa anchetei cade în sarcina SRPJ de Toulouse şi 
unde victima este o tânără în jur de 30 de ani, care are 
profilul celorlalte victime? Iar la final, bucata pe care o 
asculta Julian în seara în care şi-a ucis soţia se regăseşte în 
combina de aici? Glumiţi! 

Servaz notă „Julian”. Ca şi cum, după cât îl urmăriseră 
pe elveţian, vânătorii săi sfârşiseră prin a fraterniza cu 
acesta. Işi ţinu respiraţia. Omul avea dreptate. Şi el 
avusese exact aceeaşi intuiţie în ajun, când descoperise 
CD-ul, apoi trecuse la altceva. Văzute din acest unghi, 
elementele se asamblau între ele într-un mod tulburător. 
lşi spuse că, din moment ce se prinsese de asta în mai 
puţin de trei secunde, tipul de la capătul firului trebuia să 
fie foarte bun. 

— Mereu se întâmplă aşa, suspină vocea din aparat. 
Suntem informaţi când e timp, când renunţăm un pic la 
ego sau când toate pistele s-au răcit deja... 

— De partea voastră, sunt ceva noutăţi? 

— V-ar plăcea să vă răspund afirmativ, nu-i aşa? Îmi 
pare rău că vă dezamăgesc, dar avem atât de multe 
informaţii, încât suntem  sufocaţi. Parcă plouă cu 
informaţii. Cele mai multe sunt atât de fanteziste încât nici 
măcar nu le mai verificăm, dar altele se cer verificate, 
totuşi, şi toate astea ne ocupă extraordinar de mult timp. A 
fost văzut aici, a fost văzut acolo. La Paris, la Hong-Kong, 
la Tombuctu... Un martor e sigur că este broker în cazinoul 
de la Mar del Plata, unde joacă în fiecare seară, altul l-a 
văzut în aeroportul din Barcelona sau în cel din Dusseldorf, 
o femeie bănuieşte că amantul ei este Hirtmann... 

Se ghicea descurajarea, oboseala extremă din vocea 
interlocutorului său. Apoi, deodată, vocea se schimbă, ca şi 
cum tipului tocmai îi venise o idee. 

— Toulouse, nu-i aşa? 

— Da, de ce? _ 

Bărbatul nu răspunse. În loc de asta, Servaz îl auzi 
vorbind cu altcineva. Acoperise microfonul cu palma, astfel 
încât să nu poată fi auzit. Reveni la conversaţie după 
câteva secunde. 


€122) 


— S-a întâmplat ceva de curând, zise el, iar Servaz 
observă o schimbare de ton. I-am pus portretul online, pe 
internet. Am folosit un program de prelucrare grafică 
pentru a-l modifica şi a-i face vreo zece versiuni diferite: cu 
barbă, mustață, părul lung, părul scurt, brunet, blond, cu 
diverse tipuri de nas etc. Aţi prins ideea. In fine, am primit 
sute de răspunsuri. Le-am analizat pe toate, unul câte 
unul: o veritabilă muncă de furnică... - şi oboseala se auzi 
din nou. Printre ele, e unul mai interesant decât celelalte: 
un tip care are o benzinărie pe autostradă şi care spune că 
s-a oprit la el ca să alimenteze şi să cumpere nişte ziare. 
Se pare că era cu motocicleta, îşi vopsise părul, îşi lăsase 
barba să crească şi purta ochelari de soare. Insă tipul e 
ferm convins că semăna cu unul dintre portretele de pe 
net, în plus înălţimea şi statura corespund, iar omul vorbea 
cu un uşor accent, poate elveţian, după spusele martorului. 
Şi de data asta am avut şi noroc: am putut viziona 
înregistrările de pe camera de supraveghere din magazin. 
Patronul avea dreptate: ar putea fi el. Şi subliniez ar 
putea... 

Servaz simţi cum începe să-i bată inima ca o tobă. 

— Unde se găseşte benzinăria? Şi când s-a întâmplat 
asta? 

— Acum două săptămâni. Şi, domnule comandant, vă va 
plăcea să aflaţi că benzinăria se află în zona de servicii de 
la Bois de Dourre, pe autostrada A20, la nord de 
Montauban. 

— E filmată şi motocicleta? Aveţi plăcuţa? 

— Nu ştim dacă e întâmplare sau a făcut-o special, dar 
şi-a parcat motocicleta departe de camere. Însă i-am găsit 
urmele la o staţie de taxare de mai la sud, pe sensul Paris- 
Toulouse. Imaginea nu este foarte clară... Avem un început 
de număr de înmatriculare, se lucrează la asta... Acum 
înţelegeţi de ce este importantă povestea dumneavoastră? 
Dacă era într-adevăr Hirtmann pe acea motocicletă, sunt 
foarte multe şanse să fie în sectorul vostru la ora la care 


vorbim. 
Sh x x 


€123) 


Servaz privea siderat rezultatul căutării sale. Tastase 
cuvintele JULIAN HIRTMANN pe Google şi obținuse nu 
mai puţin de 1.130.000 rezultate. 

Se aruncă la loc în scaun, gânditor. 

După evadarea elveţianului, pândise cea mai mică 
bucăţică de informaţie referitoare la acesta, verificase la 
sânge ziare, mesaje, buletine informative, dăduse zeci de 
telefoane, îi hărţuise pe colegii săi însărcinaţi cu 
urmărirea, apoi trecuseră lunile, anotimpurile - primăvara, 
vara, toamna, iarna, din nou primăvara... - şi renunţase. 
Dăduse pagina. Nu mai era treaba lui. Căzuse cortina. 
Exit. Finito. Încercase să şi-l alunge din gânduri. 

Parcurse în minte pagina de rezultate care se afişa pe 
ecran. Ştia că libertatea de exprimare e unul dintre caii de 
bătaie ai internauţilor şi că e sarcina fiecăruia să îşi 
filtreze, trieze şi testeze spiritul critic, dar ceea ce 
descoperea pe web îl umplea de neîncredere. Elveţianul 
avea mii de fani, existau zeci de site-uri care îl glorificau. 
Unele articole erau relativ neutre: fotografii cu Hirtmann 
din timpul procesului sau, furate, în care putea fi văzut 
înainte de proces, în compania fermecătoarei sale soţii - 
cea pe care o electrocutase în piviniţa lui, împreună cu 
amantul ei, după ce îi forţase pe amândoi să se dezbrace şi 
îi stropise cu şampanie. Hirtmann era comparat cu alţi 
criminali în serie europeni, ca Jose Antonio Rodriguez 
Vega, care violase şi omorâse nu mai puţin de 16 femei cu 
vârste cuprinse între 61 şi 93 de ani, în perioada august 
1987 - aprilie 1988, în Spania, sau cu Joachim Kroll, 
„canibalul din Ruhr”. În fotografii, Hirtmann avea o faţă 
hotărâtă, bine conturată, puţin severă, cu trăsături 
regulate şi o privire intensă, foarte diferită de cea a 
bărbatului palid şi obosit pe care îl întâlnise la Institut. 

Servaz putea asocia acestei feţe o voce - profundă, 
agreabilă, aşezată. O voce de actor, de tribun... Aceea a 
unui bărbat obişnuit cu autoritatea şi cu exprimările în 
pretorii. Putea să îi asocieze şi feţele mai mult sau mai 
puţin clare a 40 de femei, tinere şi mai puţin tinere, 
dispărute în 25 de ani. Femei care dispăreau mereu fără 


€124) 


nici cea mai mică urmă, dar ale căror nume apăreau, 
alături de diverse alte detalii, în carnetele fostului 
procuror. Exista pe undeva şi un colectiv de rude ale 
victimelor, care cereau repetat şi răspicat ca Hirtmann să 
fie făcut să vorbească. Prin ce mijloace? Serul adevărului? 
Hipnoză? Tortură? Orice soluţie era luată în calcul de către 
obişnuiţii internauţi exaltaţi. Până şi cea de a-l trimite la 
Guantanamo sau de a-l îngropa la soare, cu capul uns cu 
miere, în faţa unei colonii de furnici roşii. 

Ştia că Hirtmann nu va vorbi. Liber sau închis, deţinea 
asupra acelor familii o putere mai mare decât ar avea 
vreodată orice zeu răuvoitor. Era torţionarul lor, pentru 
totdeauna. Coşmarul lor. Şi era rolul lui preferat. O 
absenţă totală de remuşcări şi de simţ al vinovăţiei îl 
caracteriza pe elveţian - la fel ca pe toţi marii perverşi 
psihopaţi. Poate că ar fi clacat dacă l-ar fi supus la 
waterboarding, 220 sau la torturile practicate de către 
japonezi asupra chinezilor în 1937, dar erau foarte puţine 
şanse să fi clacat cu ocazia unei reţineri temporare sau a 
unui consult psihiatric - presupunând că ar mai fi pus 
vreodată mâna pe el, lucru de care Servaz se îndoia. 


ARE YOU READY? / EŞTI PREGĂTIT? 


Servaz tresări. 

Fraza tocmai i se afişase pe ecran. 

Pentru o clipă, crezu că Hirtmann reuşise să intre, într- 
un fel sau altul, în calculatorul său. 

Apoi înţelese că tocmai făcuse clic fără să îşi dea seama 
pe adresa unuia dintre numeroasele site-uri de internet 
prezente în listă. Imediat după, fraza dispăru şi văzu 
afişându-se pe ecran imaginea unei mulţimi compacte şi a 
unei scene de concert, orbite de proiectoare. Un cântăreţ 
se apropie de microfon, cu ochii ascunşi în spatele unor 
ochelari negri, deşi era noapte, şi întărâtă mulţimea, care 
se porni să scandeze numele ucigaşului. Servaz nu-şi 
credea urechilor. Se grăbi să iasă de pe site, cu inima 
bătând cu furie. 


€125) 


Următoarele trei link-uri erau simple site-uri de 
informare. Încă două site-uri cu generalităţi despre 
ucigaşii în serie. 14 forumuri pe care numele elveţianului 
era evocat într-un fel sau altul de comentatori, iar Servaz 
renunţă să le mai citească. Dar următorul titlu îi atrase 
imediat atenţia: 


Valea spânzuraților se va turna în Pirinei. 


Realiză că îi tremura mâna atunci când făcu dublu-clic. 
Când termină de citit, îşi împinse scaunul departe de 
ecran. Închise ochii. Inspiră prelung. 

Tot ceea ce pricepuse e că urma să se realizeze un film, 
în iarna următoare. Era inspirat de ancheta sa din Pirinei 
şi mai ales de evadarea elveţianului de la Institutul 
Wargnier. Numele fuseseră schimbate, bineînţeles, dar 
rezumatul filmului era grăitor. Doi actori foarte cunoscuţi 
urmau să interpreteze rolurile ucigaşului în serie şi al 
comisarului (sic). Lui Servaz i se făcu greață. Asta era 
acum societatea de consum, se gândi el: exhibarea, 
voyeurismul, transformarea a tot într-o marfă. li era 
imposibil să nu se gândească la fraza lui Debord”: 
„Întreaga viaţă a societăţilor în care guvernează condiţiile 
moderne de producţie se anunţă a fi o imensă acumulare 
de spectacole”. O frază de o absolută clarviziune, scrisă cu 
40 de ani în urmă... _ 

Simti furie, dar şi teamă. Toată această agitaţie... In tot 
acest timp, unde se găsea elveţianul? Ce pregătea? Se 
gândi că Julian Alois Hirtmann putea la fel de bine să fie la 
Canberra, în Kamceatka, la Punta Arenas sau într-un 
internet cafe de la colţul străzii. Servaz îşi aminti de fuga 
lui Yvan Colonna. Media, poliţiştii, serviciile antitero - toţi 
îl crezuseră în America de Sud, în Australia, oriunde, în 
timp ce corsicanul se ascundea într-o stână, la mai puţin 
de 30 de kilometri de locul în care comisese crima pentru 
care era urmărit. 


235 Guy Debord (1931-1994), scriitor, cineast și gânditor revoluţionar 
francez, de orientare marxistă, cunoscut mai ales pentru cartea sa din 
1967, La Société du spectacle (N. t.). 


€126) 


Oare Hirtmann Chiar putea fi la Toulouse? 

Mai mult de un milion de locuitori, în zona urbană. O 
populaţie diversă. O multitudine de destine, de drame 
individuale, de pulsiuni colective. Un ghem de străzi, pieţe, 
drumuri, centuri periferice, căi de acces, bretele. Zeci de 
naţionalităţi - francezi, englezi, nemți, spanioli, italieni, 
algerieni, libanezi, turci, kurzi, chinezi, brazilieni, afgani, 
malieni, kenyeni, tunisieni, ruandezi, armeni... 

Unde poţi ascunde un pac ae pădure... 

Îi găsi numărul în cartea de telefon. Nu era pe lista 
roşie, dar nici nu îşi publicase şi prenumele: M. 
Bokhanowsky. Ezită un moment înainte de a forma 
numărul. Ea răspunse la a doua sonerie. 

— Alo? 

— Eu sunt, Martin, zise el, apoi ezită o jumătate de 
secundă. Ne putem vedea? Aş avea câteva întrebări... 
referitoare la Hugo. 

Un moment de tăcere. 

— Aş vrea să îmi spui adevărul, acum, pe loc: crezi că el 
a fost? Crezi că fiul meu este vinovat? 

Vocea îi vibra, la fel de întinsă şi fragilă ca firul de 
mătase al unui păianjen. 

— Nu la telefon, răspunse el. Dar dacă vrei să ştii, am 
din ce în ce mai multe îndoieli cu privire la vinovăția sa. 
Ştiu cât de greu îţi este, dar trebuie să vorbim. Aş putea 
ajunge la Marsac cam într-o oră şi jumătate. Îţi convine 
sau preferi să o lăsăm pe mâine? 

Ghici că ea reflecta şi aşteptă. 

— Marianne? zise el, văzând că ea nu răspunde. 

— Scuză-mă, mă gândeam... În cazul ăsta, ce-ar fi să 
rămâi la cină? Mă duc să cumpăr câte ceva. 

— Marianne, o să fiu sincer cu tine. Nu ştiu dacă, în 
calitatea mea de anchetator, ar... 

— E în regulă, Martin. Nu eşti obligat să o strigi în piaţa 
publică. Şi ai putea să îmi pui întrebările în acelaşi timp. 
După două pahare de vin, sunt mult mai vorbăreaţă. 

O încercare de destindere a atmosferei. Nereuşită. 


€127) 


— Ştiu, zise el. 

Dar regretă imediat fraza aceasta: nu voia să evoce 
trecutul, cu atât mai puţin ca ea să-şi imagineze că el ar 
avea şi alte motive în afară de cele profesionale, mai ales 
în aceste momente. 

Îi mulţumi şi închise, apoi se uită la adresa trecută în 
carte: 5, Domaine du Lac. Nu uitase geografia locurilor. 
Marianne locuia în vestul oraşului. Acolo unde se 
construiseră cele mai luxoase vile, pe malul de nord al unui 
mic lac. Acestea purtau nume ca Belvedere, Modius sau 
Vila Antigona, iar cele mai multe dintre ele erau 
înconjurate de peluze întinse, care coborau în pantă lină 
până la un ponton, unde se legăna câte o bărcuţă uşoară, 
cu pânze, sau vreo mică ambarcaţiune echipată cu motor 
exterior. Vara, copiii bogaţilor locuitori de lângă lac 
învățau să facă schi nautic sau iahting. Părinţii lor lucrau 
la 'Toulouse; ocupau posturi superioare în aeronautică, 
universitate sau electronică. Coincidenţă: ceilalţi locuitori 
din Marsac botezaseră locul acesta „Mica Elveţie”. 

Îi bâzâi telefonul. Se grăbi să îl extragă din buzunar şi să 
îl deschidă. Margot. 

— Ce e cu povestea asta? zise ea în receptor. De ce ai 
nevoie să ştii asta? 

— Nu am timp acum să îţi explic. Fumează sau nu? 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată fumând. 

— Mulţumesc. Te sun mai târziu. 

Avea câteva ore la dispoziţie. Va profita să doarmă 
puţin. Apoi îşi spuse că probabil nu va reuşi. Se gândea la 
Hirtmann. Elveţianul îi ocupa toate gândurile. 


€128) 


15 
Malul de nord 


Trecuseră trei minute după ora opt când îşi făcu apariţia 
pe malul lacului, acolo unde restaurantul cu program 
artistic Le Zik”€ îşi scufunda pilonii în apa verde. Malul de 
est. Servaz îl ocoli în direcţia malului de nord. Lacul din 
Marsac era în formă de os sau de biscuit pentru câini, 
alungit pe o distanţă de şapte kilometri în direcţia est-vest. 
Cea mai mare parte era înconjurată de o pădure deasă. 
Doar zona de est era urbanizată - deşi „urbanizată” era un 
cuvânt mare: fiecare vilă, toate supradimensionate, 
dispunea de un teren înconjurător de circa trei până la 
cinci mii de metri pătraţi. 

Adresa corespundea ultimei case de pe malul de nord, 
chiar înainte de pădure şi de partea centrală, unde lacul se 
gâtuia înainte de a se întinde din nou, puţin mai departe. O 
construcţie care părea să aibă mai mult de 100 de ani, cu 
frontoanele, balcoanele, coşurile de fum şi viţa sa de vie 
sălbatică. O casă mult prea mare şi prea greu de întreţinut 
pentru o mamă şi fiul său, îşi spuse el. Poarta era deschisă 
şi Servaz conduse până la intrare, pe drumul cu pietricele 
de sub brazii înalţi. După ce urcă cele câteva trepte, o auzi 
pe Marianne strigându-l prin uşa deschisă şi traversă 
înşiruirea de camere până la terasă. 

Ploaia încă mătura lacul. Pescăruşii se roteau deasupra 
apei biciuite de stropi, înainte de a se scufunda, izbind-o 
cu violenţă, şi a urca din nou la suprafaţă, la fel de repede, 
cu cina în cioc, într-un arc de picături. La stânga, dincolo 
de celelalte proprietăţi, se zăreau acoperişurile şi 
clopotniţa din Marsac, prin vălul de ceaţă al ploii. In faţă, 
pe malul celălalt, se găsea o pădure întunecată şi ceea ce 
oamenii locului numeau pompos „Muntele“: un masiv 
stâncos care culmina la câteva zeci de metri de nivelul 
solului. 


2 Prescurtare argotică de la „musique” = muzică (N. t.). 
€129) 


Marianne tocmai punea masa. El se opri pentru o clipă, 
ca să o privească din umbră. Purta o rochie-tunică de 
culoare kaki, cu nasturi în faţă şi cu două buzunare pe 
piept, şi o curea subţire, împletită, care îi dădeau un aer 
aproape milităresc. Servaz nu se putu împiedica să 
remarce picioarele goale şi bronzate, precum şi absenţa 
bijuteriilor de la gâtul ei. Nu avea decât o atingere uşoară 
de ruj. Şi îşi desfăcuse un nasture, din cauza căldurii. 

— Ce timp, zise ea. Dar n-o să ne lăsăm doborâţi, nu-i 
aşa? 

Vorbea fără convingere, cu vocea la fel de găunoasă ca o 
cutie de tinichea. Când îl sărută pe obraz, îi adulmecă fără 
să vrea parfumul. 

— Am adus asta. 

Ea luă sticla, se uită scurt la etichetă şi o puse pe 
traversa de pe mijlocul mesei. Apoi continuă să aşeze 
tacâmurile. 

— Tirbuşonul este acolo, adăugă ea după o clipă, 
văzându-l cum rămăsese cu braţele atârnând. 

Marianne dispăru în interior şi el se întrebă dacă nu 
făcuse o greşeală când acceptase această invitaţie la cină. 
Ştia că n-ar fi trebuit să se afle acolo, că avocatul mărunţel 
cu privirea pătrunzătoare ar fi profitat de acest detaliu 
dacă Hugo ar fi fost vreodată declarat vinovat. Simţi şi că 
ancheta îi ocupa toate gândurile, că i-ar fi fost dificil să 
vorbească despre altceva. Ar fi trebuit să o interogheze pe 
Marianne conform procedurilor, dar nu a putut rezista 
invitaţiei. După toţi aceşti ani... Se întrebă dacă Marianne 
era conştientă de ceea ce făcuse invitându-l. Deodată, fără 
să ştie de ce, se simţi în alertă. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce nu te-ai întors niciodată? 

— Nu ştiu. 

— Nici cea mai mică scrisoare, nici cel mai mic mesaj, 
niciun telefon... în 20 de ani. 

— Acum 20 de ani nu existau SMS-uri. 

— Răspuns greşit, domnule poliţist. 


€130) 


— Îmi pare rău. 

— Nici ăsta nu e un răspuns. 

— Nu există răspuns. 

— Ba sigur că da. 

— Nu ştiu... a fost... demult... 

— Minciună nevinovată, dar tot minciună. 

Tăcere. 

— Nu mă întreba asta, spuse el. 

— De ce nu? Eu ţi-am scris. Mai multe scrisori. N-ai 
răspuns niciodată. 

Il cercetă cu privirea ei verde ce sclipea în umbra 
chipului. Ca altădată. 

— E din cauza lui Francis, nu-i aşa? 

Din nou, el nu spuse nimic. 

— Răspunde-mi. 

O fixă în tăcere. 

— Deci asta era... Ce naiba, Martin!... Toţi anii ăştia de 
tăcere au fost din cauza lui Francis? 

— Posibil. 

— Nu eşti sigur? 

— Ba da. Da, sunt sigur de asta. Doamne, dar ce 
importanţă mai poate avea acest lucru acum? 

— Ai vrut să ne pedepseşti. 

— Nu, am vrut să întorc pagina. Să uit. Şi am reuşit. 

— Ah, da? Şi studenta aceea pe care ai întâlnit-o după 
mine? Nu mai ştiu cum o chema... 

— Alexandra. Am luat-o de soţie. Apoi am divorţat. 

Ce ciudat este să constaţi că o viaţă se poate rezuma în 
câteva fraze. Ciudat şi deprimant. 

— Şi acum, ai pe cineva? 

— Nu. 

Tăcere. 

— Deci asta era, mutra asta de ursuleţ morocănos, 
încercă ea să glumească. Arăţi ca un fecior bătrân, Martin 
Servaz. 

Spusese asta pe un ton fals relaxat, iar el îi fu 
recunoscător pentru intenţia de a destinde atmosfera. 
Seara le conturase aure de penumbră. Sau poate că era 


€131) 


doar vinul, cel care le distorsionase, foarte uşor, simţurile. 

— Mi-e frică, Martin, zise ea deodată. Sunt îngrozită, 
speriată de moarte... Spune-mi despre fiul meu. O să-l 
acuzaţi? 

Vocea aproape că i se sparse după ultima frază. Servaz îi 
văzu expresia tulburată, teama din ochi. Înţelese că era 
singura întrebare importantă pentru ea, încă de la început. 
Îşi cântări cu grijă cuvintele înainte de a vorbi. 

— În stadiul acesta, dacă l-am prezenta judecătorului, ar 
fi foarte probabil. 

— Dar mi-ai zis la telefon că ai îndoieli? 

Spusese asta cu un ton de cerere aproape disperată. 

— Ascultă. E prea devreme. Nu pot vorbi despre asta. 
Dar am nevoie de câteva informaţii, zise el. Şi de timp... 
Sunt vreo două chestii... Nu vreau să îţi dau speranţe 
deşarte. 

— Ascult. 

— Hugo fumează? 

— S-a lăsat acum câteva luni. De ce îmi pui întrebarea 
aceasta? 

El îi îndepărtă ţigara cu un gest. 

— Claire Diemar, o cunoşteai. 

De data asta, nu era o întrebare. 

— Eram prietene. În fine, nu prietene apropiate. 
Cunoştinţe. Trăia singură în Marsac, eu la fel. Genul ăsta 
de prietene. 

— Îţi vorbea despre viaţa ei privată? 

— Nu. 

— Dar tu ştiai lucruri? 

— Da. Bineînţeles. Spre deosebire de tine, eu nu am 
părăsit Marsacul. Cunosc pe toată lumea şi toată lumea mă 
cunoaşte. 

— Ce fel de lucruri? 

O văzu ezitând. 

— Zvonuri... Despre viaţa ei privată. 

— De ce gen? 

Din nou, ea ezită. Pe vremuri, Marianne ura bârfa. Dar 
acum era în joc libertatea fiului său. 


€132) 


— Se spunea că ar fi colecţionat bărbaţi. Că îi folosea şi 
apoi îi arunca ca pe şerveţele. Că aşa se distra Claire şi că 
ar fi sfărâmat nişte inimi în Marsac. 

O privi. Se gândi iar la mesajele din calculator. 
Exprimau o iubire sinceră, violentă, totală, absolută. Deloc 
asemănătoare acestui portret. 

— Dar o făcea în mod discret, totuşi. Şi dacă vrei nume, 
nu am. 

Și tu, îi veni lui să întrebe, tu cum stai la capitolul 
acesta? 

— Îţi spune ceva numele Thomas? 

Ea îl privi atent şi trase din ţigară. Dădu din cap. 

— Nu. Nimic. 

— Eşti sigură? 

Ea suflă fumul afară. 

— Dacă îţi spun... 

— Claire Diemar asculta muzică clasică? 

— Ce? 

El repetă întrebarea. 

— N-am nicio idee. E important? 

Deodată, îi veni o altă întrebare. 

— Ai observat cumva ceva neobişnuit în ultima vreme? 
Vreun tip care să dea târcoale casei? Sau care să te fi 
urmărit pe stradă? Ceva, orice, care să-ţi fi lăsat o 
impresie de nelinişte? 

Ea îi aruncă o privire plină de nedumerire. 

— Vorbim despre Claire aici sau despre mine? 

— Despre tine. 

— Nu. Ar fi trebuit? 

— Nu ştiu... Dacă îţi atrage ceva atenţia, să îmi spui. 

Ea îl fixă îndelung, dar nu mai făcu niciun comentariu. 

— Şi tu, zise el brusc. Vorbeşte-mi despre tine, despre 
viaţa ta în toţi aceşti ani. 

— Cine întreabă? Tot polițistul? 

El îşi aplecă capul, apoi îl ridică la loc. 

— Nu. 

— Ce vrei să ştii? 

— Totul... Aceşti 20 de ani, Hugo, viaţa ta de după ce... 


€133) 


Îi văzu privirea înceţoşându-se uşor, în lumina 
agonizantă. Marianne îşi luă o clipă de răgaz, pentru a-şi 
aduna amintirile. Şi pentru a le tria. Apoi povesti. Câteva 
fraze cântărite cu grijă. Nimic melodramatic. Şi totuşi, 
drama era acolo. Ascunsă, profundă. Se măritase cu 
Mathieu Bokhanowsky, unul din gaşca lor. Bokha, se gândi 
Servaz cu uimire. Bokha, necioplitul. Bokha cel stângaci. 
Bokha, prietenul cel bun, dar puţin incomod - întotdeauna 
există câte un astfel de prieten - care îşi manifesta deschis 
disprețul pentru toate fetele şi pentru orice formă de 
efuziune romantică. Bokha împreună cu cineva ca 
Marianne: un lucru inimaginabil, pe vremea lor. Bokha se 
dovedise a fi, împotriva tuturor aşteptărilor, un om bun, 
tandru şi atent. „Fundamental bun, Martin”, insistă ea. 
„Nu se prefăcea.” Şi nu era nici lipsit de un oarecare simţ 
al umorului. 

Îşi aprinse o ţigară şi aşteptă urmarea. Fusese fericită 
cu Bokha. Fericită cu adevărat. Datorită bunătăţii sale, a 
incredibilei lui energii şi a simplităţii, Mathieu se dovedise 
capabil să răstoarne munţii şi aproape reuşise să facă 
uitate cicatricile lăsate de duo-ul Servaz-Van Acker. „V-am 
iubit. Pe amândoi. Dumnezeu mi-e martor cât de mult v-am 
iubit. Dar eraţi inaccesibili, Martin: tu cu povara amintirii 
mamei tale, cu ura pentru tatăl tău şi cu această furie pe 
care o ai şi astăzi în tine, iar Francis cu ego-ul său.” 
Mathieu era odihnitor, Mathieu nu cerea nimic la schimb 
pentru ceea ce dăruia. Era, pur şi simplu, acolo, de fiecare 
dată când ea avea nevoie de el. O ascultă deşirând ghemul 
tuturor acestor ani, fără îndoială cu multe omisiuni, 
retuşuri şi înfrumuseţări, dar nu facem oare cu toţii aşa? 
Pe când erau prieteni, nimeni - iar Marianne cu atât mai 
puţin - n-ar fi pariat o centimă pe viitorul lui Bokha, şi 
totuşi acesta se dovedise a fi nu numai deosebit de 
înzestrat pentru relaţiile interumane, dar şi dotat cu o 
inteligenţă practică, pe care clar nu şi-o arătase pe vremea 
când Francis şi Martin îşi petreceau timpul vorbind despre 
cărţi, muzică, cinema şi concepte. Bokha studiase 
economia, fondase propriul său lanţ de magazine de 


€134) 


informatică şi strânsese o mică avere, la fel de neaşteptată 
pe cât de rapidă. 

Între timp, se născuse Hugo. Bokha, mediocrul, 
stângaciul, lacheul din gaşca lor, avea acum tot ce îşi 
putea dori un bărbat: banii, recunoaşterea, cea mai 
drăguță fată din zonă, un cămin şi un fiu. 

Prea multă fericire, fără îndoială - sau cel puţin aşa 
credea Marianne, iar el se gândi, fără să o spună, la 
hybris, acel mândru exces care era un păcat capital la 
grecii antici: bărbatul care îl comitea se făcea vinovat de a 
vrea mai mult decât îi era partea şi, făcând astfel, îşi 
atrăgea asupra sa mânia zeilor. Mathieu Bokhanowsky 
murise într-un accident de maşină într-o seară, la 
întoarcerea de la inaugurarea unui al nu ştiu câtelea 
magazin. Se zvoniseră multe atunci. După unii, nivelul 
alcoolemiei sale fusese unul extravagant. După alţii, se 
găsiseră şi urme de cocaină în maşină. Sau că nu fusese 
singur: era cu drăguţa lui secretară, iar aceasta se alesese 
cu câteva contuzii. 

— Calomnii, minciuni, gelozie, tinu să precizeze 
Marianne, cu o voce şuierătoare. 

Îşi strânsese genunchii la piept şi picioarele goale i se 

agăţau de marginea fotoliului din lemn, ca nişte gheare. 
Pentru o clipă, el se uită la picioarele acestea frumoase şi 
bronzate, cu vena aceea care îi tăia în diagonală arcul 
piciorului. Ploaia continua să cadă pe lac cu o regularitate 
enervantă. 
_ — Au fost şi zvonuri că Mathieu ar fi fost ruinat. Era fals. 
Işi plasase banii în asigurări de viaţă, în portofolii, dar mi- 
am luat o slujbă ca să nu fiu nevoită să vând casa. Am 
decorat interioarele unor oameni care n-aveau deloc gust, 
am construit site-uri web de firmă sau pentru 
colectivităţi... E departe de visele noastre de artişti, dar 
mai puţin departe, totuşi, decât... 

Se întrerupse, însă Servaz ştia ce a fost pe punctul să 
spună: „Mai puţin departe decât dacă m-aş fi făcut 
poliţist”. 

— L-am crescut singură pe Hugo de când avea 11 ani, 


€135) 


încheie ea în timp ce îşi strivea ţigara în scrumieră. Cred 
că nu m-am descurcat prea rău. Hugo este nevinovat, 
Martin... Dacă îl vei inculpa, vei trimite la închisoare nu 
numai pe fiul meu, ci şi un nevinovat. 

Servaz înţelese mesajul. Ea nu l-ar ierta niciodată. 

— Nu depinde doar de mine. Va fi de competenţa 
judecătorului. 

— Dar asta depinde de ceea ce îi vei spune tu. 

— Să ne întoarcem la Claire. Trebuie să fie unele 
persoane din Marsac care dezaprobau modul ei de viaţă, 
nu? 

Ea dădu din cap. 

— Bineînţeles. Nu s-a dus lipsă de bârfe. Şi eu am fost 
ţinta unora, după moartea lui Mathieu, când primeam 
vizita unor bărbaţi însuraţi. 

— Primeai vizita unor bărbaţi însuraţi? 

— Într-un mod absolut onorabil. Am câţiva prieteni aici, 
poate că ţi-a spus Francis. M-au ajutat să trec peste asta. E 
ceva nou pentru mine, comportamentul tău de poliţai... 

Marianne îşi strivi mucul într-o scrumieră. 

— Deformare profesională, zise el. 

Ea se ridică. 

— Ar trebui să mai şi uiţi uneori de meseria ta. 

Tonul îl şfichiui ca o lovitură de bici, dar ea îl îndulci 
punându-şi mâna pe umărul lui, în trecere. Aprinse lumina 
de pe terasă. Cerul se întuneca. Servaz auzi broaşte. 
Insectele se adunau în jurul lămpii, limbi de brumă 
începeau să apară la suprafaţa lacului. 

Marianne se întoarse cu o sticlă nouă. Servaz se simţea 
bine, destins, dar se întrebă unde vor duce toate acestea. 
Realiză că îi urmărea, fără să îşi dea seama, fiecare 
mişcare, că era magnetizat de felul în care ea ocupa 
spaţiul. Marianne destupă sticla şi îi turnă din nou în 
pahar. Nici unul, nici celălalt nu simțeau nevoia să mai 
spună ceva, dar ea îi arunca priviri dese pe sub bretonul 
blond. Iar el înţelese dintr-odată că ceva diferit se petrecea 
în vintrele sale: o dorea. Cu violenţă. Nu avea nicio 
legătură cu ceea ce trăiseră împreună. Era o dorinţă de 


€136) 


această femeie, de Marianne cea de astăzi, cu cei 40 de ani 


ai săi. cat aie 

Era ora unu şi zece noaptea când se întoarse în 
apartamentul său. Făcu un duş fierbinte, pentru a scăpa de 
oboseala care îi înnodase muşchii, apoi îşi puse în surdină 
simfonia nr. 4 a lui Mahler, la combina din sufragerie. Se 
gândi la tot ce aflase în 24 de ore şi încercă să îşi pună 
ideile în ordine. 

Servaz se întreba uneori de ce îi plăceau într-atât 
simfoniile. Probabil pentru că erau nişte universuri 
complete, în care el se putea pierde, pentru că regăsea în 
ele aceleaşi violenţe, strigăte, suferinţe, haos, furtuni şi 
prevestiri funebre care existau şi acolo, afară, în stradă. 
Când îl asculta pe Mahler, era ca şi cum urma un drum ce 
trecea de la întuneric la lumină şi invers, de la o bucurie 
fără limite la o furtună ce scutură barca existenţei umane 
şi sfârşeşte prin a o răsturna. Cei mai mari dirijori ai lumii 
îşi încercaseră puterile cu acest Everest al artei simfonice, 
iar el colecţiona interpretările aşa cum alţii colecţionau 
timbre rare sau scoici: Bernstein, Fischer-Dieskau, Reiner, 
Kondrashin, Klemperer, Inbal... 

Muzica, totuşi, nu Îl împiedica să gândească. Din contra. 
Trebuia neapărat să doarmă puţin, cinci sau şase ore, nu 
mai mult - cât să îşi încarce bateriile -, dar mintea nu i s-ar 
fi putut odihni înainte să ordoneze, să clasifice masa de 
fapte brute şi de impresii de care dispunea şi să schiţeze o 
direcţie de cercetare pentru a doua zi. 

O duminică, dar nu avea de ales: trebuia să îşi convoace 
grupul de anchetă, deoarece custodia lui Hugo se sfârşea 
în câteva ore. Judecând după elementele prezente la dosar, 
Servaz ştia că înaltul judecător de eliberări n-ar fi ezitat o 
secundă să ceară arestul preventiv. Marianne ar fi fost 
distrusă şi puştiul şi-ar fi pierdut inocenţa; după câteva zile 
la bulău, nu mai poţi vedea lumea la fel ca înainte. Urgenţa 
îi biciuia sângele lui Servaz. Işi luă carneţelul de 
stenografiat şi începu prin a recapitula faptele: 


€137) 


1) Hugo descoperit aşezat pe marginea piscinei lui 
Claire Diemar, aceasta moartă în cada ei. 

2) Pretinde că a fost drogat şi s-a trezit în sufrageria 
victimei. 

3) Nicio urmă de prezenţă a vreunei alte persoane. 

4) Prietenul său David zice că a plecat din pub-ul 
Dubliners înainte de meciul Uruguay - Franţa: a avut timp 
berechet să se ducă la Claire şi să o ucidă. Zice şi că Hugo 
nu se simţea bine: pretext sau realitate? 

5) Era vizibil sub influența drogurilor când l-au găsit 
jandarmii. Două ipoteze: a fost drogat / s-a făcut praf 
Singur. 

6) Chiştoacele. Cineva o spiona pe Claire. Hugo sau 
altcineva? După Margot şi Marianne, Hugo nu fuma. 

7) Muzica preferată a lui Hirtmann în CD-player. 

8) Cine i-a golit mesageria lui Claire? De ce s-ar fi obosit 
Hugo să facă asta, deşi nu s-a atins de propriul său 
telefon? Cine a făcut să dispară telefonul victimei? 

9) Fraza: „Prieten este uneori un cuvânt golit de sens, 
duşman - niciodată” face referire la Hugo? Este ea 
importantă? 

10) Cine e Thomas999? 


Servaz sublinie ultimele două întrebări. Se opri din scris 
şi, în timp ce sugea uşor din creion, reciti ceea ce scrisese. 
În curând, serviciul de supraveghere tehnologică le va 
furniza un răspuns la întrebarea cu numărul 10. Ancheta 
va face atunci un salt înainte. Reluă faptele unul câte unul, 
încet, compunând o cronologie: Hugo părăsise pubul cu 
puţin înainte de meciul Uruguay - Franţa; cu aproximativ o 
oră şi jumătate mai târziu, fusese zărit de un vecin cum 
stătea aşezat pe marginea piscinei lui Claire Diemar, iar 
jandarmeria îl găsise cu puţin timp după aceea, năuc şi 
vizibil sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, în timp ce 
tânăra profesoară zăcea pe fundul căzii sale. Puştiul afirma 
că îşi pierduse cunoştinţa şi că se trezise în sufrageria 
victimei. 

Servaz se lăsă pe spate şi se gândi. Exista o contradicţie 

€138) 


între caracterul aparent spontan şi accidental al crimei, pe 
de o parte, şi punerea în scenă foarte elaborată a acesteia, 
pe de altă parte, îi apăru din nou în minte imaginea lui 
Claire Diemar legată bine în cadă, cu lanterna înfiptă în 
gât. Avu deodată convingerea că cel care făcuse asta nu 
era la prima încercare: un astfel de mod operator ducea cu 
gândul la un ucigaş cu experienţă, nu unul începător. În 
acelaşi timp, era dovada unei personalităţi profund 
tulburate. Se găsea în faţa unui fel de ritual. Or, prezenţa 
unui ritual indică aproape întotdeauna un sistem 
psihologic care poartă în el ameninţarea unei serii... Serie 
viitoare sau una deja în curs? se întrebă el. Îi venise ideea 
aceasta şi atunci când descoperise cadavrul, dar o 
respinsese, pentru că ucigaşii în serie sunt rari, cu 
excepţia filmelor şi romanelor, şi pentru că niciun poliţist 
de la omucideri nu se gândeşte în mod spontan la aceştia: 
majoritatea nici măcar nu au întâlnit vreunul vreodată. 
Hirtmann? Nu, era imposibil. Şi totuşi, întrebarea cu 
numărul 7 îl îngrijora cel mai mult dintre toate. Îi venea 
foarte greu să creadă că elveţianul ar fi putut avea şi cea 
mai mică legătură cu acest caz; ar fi fost fantastic şi ar fi 
însemnat şi că Hirtmann îi cunoştea foarte bine viaţa şi 
trecutul. Dar îşi aduse aminte de vorbele bărbatului de la 
Paris, de dimineaţă, povestea cu motociclistul de pe 
autostradă... Şi pe aceasta îi venea greu să o creadă. Nu 
cumva membrii echipei însărcinate cu urmărirea 
elveţianului, la cât au alergat după fantome, au ajuns să îşi 
ia dorinţele drept realitate? 

Se duse în spatele bucătăriei americane, luă o bere din 
frigider şi deschise uşa culisantă, cu geam, a balconului. 

Se apropie de margine şi privi în jos către stradă. Ca şi 
cum elveţianul ar fi putut fi acolo, undeva prin ploaie, 
spionându-i cele mai mici fapte şi gesturi. Îl trecu un fior. 
Strada era pustie, dar oraşele nu dorm niciodată cu totul 
noaptea, ştia prea bine. Ca pentru a-i da dreptate, pe lângă 
imobil trecu o maşină de poliţie - ni-no, ni-no, ni-no - 
printre rândurile de maşini parcate bară la bară, şi dispăru 
în timp ce sirena i se pierdea treptat în zumzetul 


€139) 


permanent al oraşului în stare de veghe. 

Se întoarse înăuntru şi deschise calculatorul ca să îşi 
consulte mesageria, aşa cum făcea în fiecare seară înainte 
de culcare. Reclame care îi propuneau călătorii cu trenul 
la cel mai mic preţ în toată Europa, hoteluri cu preţuri 
reduse la malul mării, vile de închiriat în Spania, întâlniri 
pentru celibatari... Deodată, privirea îi căzu pe un e-mail 
cu subiectul „Salutări”. 

Servaz simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Fusese 
trimis de un anume Theodor Adorno. 

Mută mouse-ul şi făcu click pe el: 


De la: theodor.adornoQhotmail.com 
Către: martin.servazQinfomail. fr 


Data: 12 iunie. 
Subiect: Salutări. 


Vă amintiți de A Patra, prima parte, domnule 
comandant? Bedăchtig... Nicht eilen... Recht 
gemăchlich?'... Bucata care se auzea când aţi intrat în 
„Ccamera” mea, în acea celebră zi de decembrie? De mult 
mă gândeam să vă scriu. Vă miră acest lucru? Mă veți 
crede cu uşurinţă dacă vă voi spune că am fost foarte 
ocupat în ultima vreme. Libertatea, ca şi sănătatea, nu e 
apreciată cu adevărat decât când suntem lipsiţi de ea 
pentru mult timp. 

Dar nu vreau să vă mai deranjez, Martin. (Îmi permiteți 
să vă spun Martin?) Eu însumi am oroare să mă deranjeze 
cineva. O să vă trimit în curând veşti. Mă îndoiesc că vor fi 
pe gustul dumneavoastră - dar sunt sigur că vă vor 
interesa. 

Cu prietenie, 

JH 


277 Indicaţiile de tempo ale Simfoniei a patra de Gustav Mahler: 
Moderat, Fără grabă, Pe îndelete (în lb. germ. în original) (N. t.). 


€140) 


16 
Noapte 


Luna îşi făcu efemer apariţia, apoi dispăru, înghițită de 
nori. Zgomotul ploii bătând în ţigle intra pe fereastra 
deschisă, umezeala i se lipea de piele ca un cearşaf ud şi 
picăturile se loveau de sol la picioarele sale, dar Margot 
rămânea în faţa ferestrei, nemişcată. Trăgea din ţigară. Se 
sufoca în mica ei mansardă de sub acoperiş. 

Fumatul era interzis, dar ei nu-i păsa. Maioul i se lipea 
de pielea fierbinte, iar sudoarea i se scurgea între omoplaţi 
şi la subraţ. Îşi privi ceasul. Zece minute după miezul 
nopţii. Colega de cameră dormea cu pumnii strânşi. Şi 
sforăia. Ca de obicei. 

Margot se întrebă cine făcea mai mult zgomot: ploaia de 
vară sau ea. li plăcea mult fata asta cam bondoacă şi 
timidă, dar sforăiturile ei nocturne o omorau. Din fericire, 
iPod-ul îi turna în urechi Welcome to the Black Parade al 
celor de la My Chemical Romance. Migrena îi sfredelea 
tâmplele. Cu doar un sfert de oră mai devreme, erau 
amândouă concentrate pe disertaţia lor de la filosofie. 

Se aplecă în afară şi aruncă un ochi înspre vechiul turn 
circular colonizat de iederă şi cu acoperiş ascuţit, aflat în 
colţul dintre două clădiri, iar ploaia îi spălă faţa şi umerii. 
Era lumină în biroul directorului, din vârful turnului. Aşa 
cum era deseori la ora aceasta. Margot zâmbi. Grasul 
Scârbos descărca probabil filme porno, în timp ce nevasta 
lui burgheză trăgea la aghioase. 

Il surprinsese nu doar o dată uitându-se pe furiş la 
picioarele fetelor şi era sigură că avea capul plin de 
imagini porcoase. 

Deodată, o lumină izbucni la limita câmpului său vizual 
şi îi atrase privirea înspre parc. Lumina sclipi iar. O dată. 
De două ori... Apoi, nimic. 

La naiba, Elias, se gândi ea. Eşti nebun de-a binelea! 

Işi aruncă pe fereastră chiştocul care desenă o parabolă 


€141) 


incandescentă în noapte şi apoi o închise. Îşi închise şi 
laptopul aşezat pe pat, al cărui ecran strălucea în 
întuneric. Işi trase pantalonii scurţi kaki peste chilotul 
tanga, strânse catarama mare şi argintie a curelei sale cu 
ţinte şi îşi strecură picioarele goale în bascheţii 
fluorescenţi. 

Pe perete, deasupra patului, erau trei afişe de filme 
horror: 1) personajul principal din Halloween, 2) Pinhead, 
cenobitul cu capul plin de ace din Heliraise, 3) Freddy 
Krueger, bau-baul cu faţa arsă care bântuia coşmarurile 
adolescenților din Elm Street. Îi plăceau la nebunie filmele 
de groază. La fel ca şi muzica metal şi romanele lui Anne 
Rice, Poppy Z. Brite şi Clive Barker. Ştia că lecturile şi 
gusturile sale muzicale nu se prea potriveau la Marsac şi 
că niciunul dintre aceşti autori nu era în pericol de a se 
regăsi în programa de limbi moderne. Până şi Lucie, care 
făcea multe eforturi să-i fie pe plac colegei sale de cameră, 
protestase un pic la vederea acestor afişe pe care le avea 
sub ochi în fiecare seară, la culcare. La fel cum protestase 
şi împotriva obiceiului lui Margot de a fuma în cameră, 
chiar şi cu fereastra deschisă. 

Se aplecă deasupra micului lavabou, îşi stropi faţa cu 
apă rece şi se clăti la subraţ. 

Apoi îşi îndreptă spatele şi se privi în oglindă. Cele două 
piercinguri cu rubin, unul pe arcada sprâncenei, celălalt 
sub buza inferioară, străluceau ca două mici stele roşii în 
lumina  neonului. Brunetă şi subţire, cu picioarele 
musculoase şi părul nici lung, nici scurt, Margot nu 
semăna deloc cu celelalte fete din Marsac şi era mândră 
de asta. 

Uşa dulapului scârţâi puţin când o deschise ca să-şi ia 
hanoracul de pe umeraş, iar Lucie protestă uşor în somn. 

Culoarul era pustiu şi întunecat. Se vedea lumină pe sub 
uşile „cârtiţelor” - elevii din clasele pregătitoare de ştiinţe 
- din capătul holului. In unele camere, lumina nu se 
stingea niciodată înainte de trei dimineaţa. Dar nu se 
vedea nici cea mai mică mişcare pe culoar, iar Margot îl 
parcurse până la scări, simțind cum însuşi sufletul locurilor 


€142) 


îi apăsa umerii. Clădirea asta avea aproape trei secole de 
existenţă. Margot cobori. 

leşi în furtună cu o bucurie copilărească. Ploaia călduţă 
îi păcănea pe gluga hanoracului în timp ce trecea pe lângă 
zidul fostelor grajduri. Inaintă apoi prin iarba băltind până 
la primul gard viu, trecând dintr-o umbră în alta şi 
alegându-şi un itinerariu care să nu o facă vizibilă. Se opri 
între tufiş, trunchiul unui cireş şi o statuie înaltă, pe 
piedestal. Ridică privirea. Aplecată deasupra ei, statuia o 
privea cu ochii ei goi. 

— Salut, îi zise Margot. Ce vreme nasoală pentru tine, 
nu-i aşa? 

Frunzele mari de cireş se scuturau peste ea. O porni din 
nou la drum, de-a lungul gardului viu. Intrarea în labirint 
se găsea puţin mai departe. Direcţiunea liceului 
intenţionase de mai multe ori să îl închidă sau chiar să îl 
radă de pe suprafaţa pământului, pentru că fuseseră mai 
multe întâmplări legate de iniţierea unor boboci sau unele 
„comportamente inadecvate” între elevi de sexe diferite în 
interiorul labirintului. Dar acesta era înscris în registrul 
monumentelor istorice, la fel ca şi clădirea principală, şi 
era imposibil să te atingi de el. Şi atunci, direcţiunea 
trebuise să se mulţumească cu un lanţ de care agăţase un 
afiş cu textul: PROPRIETATE PRIVATĂ. INTRAREA 
INTERZISĂ ELEVILOR. Ceea ce, bineînţeles, nu îi 
descuraja decât pe cei mai ascultători dintre ei. lar Margot 
nu făcea parte dintre aceştia. Ea se aplecă şi trecu pe sub 
lanţ. 

La această oră, interiorul labirintului îngropat sub ploaie 
nu era locul cel mai vesel din lume. Margot tremură puţin 
şi îl înjură pe Elias. 

— UNDE EŞTI? strigă ea ca să se facă auzită în 
vacarmul de-afară. 

— Aici! 

Vocea se ridicase chiar în faţa ei, dar de cealaltă parte a 
gardului înalt care îi bara trecerea. Prima alee a 
labirintului se întindea cât vedea cu ochii, şi la dreapta, şi 
la stânga ei. 


€143) 


— OK. Ori îmi zici pe unde s-o iau, ori mă întorc acasă. 

— La stânga, îi răspunse el. 

Ea făcu un pas. Se auzi un râset. 

— Nu, la dreapta. 

— Elias! 

— La dreapta, la dreapta... 

Făcu cale-ntoarsă. Materialul impermeabil foşnea la 
fiecare mişcare. Se simţea de parcă se mişca într-o bulă. 
Dădu colţul la marginea aleii. La doi metri în faţă mai era 
un viraj în unghi drept, spre stânga, apoi un altul la 
dreapta, imediat după... Apoi, o intersecţie şi trei 
posibilităţi: înainte, la dreapta sau la stânga. 

— Incotro o iau? 

— La stânga! 

Ea se conformă, mai trecu de două coturi şi îl văzu, într- 
un sfârşit, aşezat pe o bancă de piatră măcinată de muşchi, 
cu interminabilele lui picioare întinse în faţa sa. Nu avea 
glugă şi părul lui negru era lipit de craniu, în timp ce 
bretonul lung îi şiroia pe faţă, acoperind-o aproape în 
întregime. 

— Elias, ştii că eşti dus rău cu capul! 

— Ştiu. 

Ea îşi şterse vârful nasului. 

— Ce naiba, dacă ne vede cineva, ne poate lua drept 
ţicniţi. 

— Calm, n-o să vină nimeni! 

— De asta putem fi siguri! 

Elias şi Margot erau în aceeaşi clasă. La început, ea nu 
dăduse nicio atenţie acestei prăjini uriaşe care părea 
nelalocul său în corpul propriu şi care se ascundea în 
spatele bretonului ca după o draperie. În pauze, îşi 
petrecea cea mai mare parte din timp departe de toţi 
ceilalţi, fumând şi citind, aşezat într-un ungher al curţii. 
Nu vorbea cu nimeni decât dacă nu putea face altfel, iar 
mizantropia sa îi atrăsese repede o groază de priviri 
piezişe, de remarci sarcastice şi chiar insultătoare. 
„Asociatul”, „săritul”, „cocoţatul” erau calificativele care 
se auzeau cel mai des. Şi, de asemenea, „virginul”, din 


(144P 


gura fetelor. Doar că lui Elias părea să nu-i pese nici cât 
negru sub unghie de ceea ce se gândea despre el. Şi 
probabil că acest lucru fusese cel care îi atrăsese interesul 
lui Margot până la urmă - şi care o împinsese să se apropie 
de deşiratul acesta. Fusese conştientă de privirile care se 
fixaseră pe ea când a început manevrele de apropiere din 
curte, în recreaţie, dar la fel ca Elias, nu dădea niciun 
sfant pe ceea ce gândeau ceilalţi. In plus, spre deosebire 
de el, ea ştiuse să îşi creeze şi o reţea de prietenii suficient 
de solide în sânul liceului. 

— Ai grijă, îi spusese el de la bun început, ai putea să te 
molipseşti de la boala mea dacă te apropii prea tare. 

— Ce boală? 

— Singurătatea. 

— Latura ta mizantropică nu mă impresionează deloc. 

— Şi atunci, ce cauţi aici? 

— Încerc să mă prind. 

— Să te prinzi de ce? 

— Dacă eşti un geniu, un idiot sau doar un tip care 
încearcă să se dea mare. 

— Ai cam greşit adresa, gagico. Nu mă face să-mi pierd 
timpul cu cursurile tale de psihologie de doi bani. 

Aşa începuse totul. Ea nu se simţea atrasă fizic de Elias. 
Dar îi plăcea mult felul în care el îşi asuma fără complexe 
diferenţa. Margot ridică privirea. Luna îi făcu un semn 
scurt, acolo sus, printr-o spărtură de nori, înainte de a 
dispărea din nou. Elias îi întinse pachetul lui de ţigări, iar 
ea luă una. 

— Ai auzit de Hugo? 

— Evident. Toate lumea nu mai vorbeşte decât de asta. 

— Atunci ştii că l-au găsit prăjit de drogat pe marginea 
piscinei domnişoarei Diemar, zise el. 

— Şi? 

— Se spune că taică-tău se ocupă de anchetă... 

Ea se opri din joaca cu bricheta, care refuza să se 
aprindă. 

— Cine ţi-a spus asta? Credeam că nu mai vorbeşti cu 
nimeni în afară de mine. 


€145) 


— Vorbeau nişte fete de dimineaţă, lângă mine... Ştirile 
se răspândesc repede pe aici. Trebuie doar să îţi întinzi 
antenuţele, zise el, punându-şi mâinile evantai în jurul 
capului. 

— OK. Unde vrei să ajungi? 

— Eram la Dubliners, ieri seară, înainte să se întâmple... 
Erau acolo şi Hugo, şi David. 

— Aşa, şi? Am auzit că pub-ul era plin ochi, din cauza 
meciului ăluia... Uruguay - Franţa... 

— Hugo a plecat înainte să înceapă meciul. Cam cu o oră 
înainte să fie ucisă domnişoara Diemar. 

— Da, toată lumea ştie asta. Aşa s-a zvonit. 

— Nu e doar un zvon. Eram acolo. Nu era nimeni atent 
la el în acel moment, toată lumea aştepta prostia aia de 
meci. Toată lumea, cu excepţia mea. 

Buzele lui Margot schiţară un zâmbet cu gândul la tatăl 
său. 

— Nu s-ar zice că sportul e o pasiune de-a ta, nu-i aşa, 
Elias? Şi tu ce-ai făcut în timpul ăla? Pe voyeurul? Sau ai 
aţipit? Sau citeai din Frații Karamazov? 

— Propun să ne concentrăm pe ceea ce este cu adevărat 
important, i-o tăie el. 

Ea fu pe punctul să îi spună vreo două, dar îşi ţinu gura. 

— Şi, mă rog, ce este important? 

— Și David a plecat de la pub... 

De data asta îi captase toată atenţia. Norii se deschiseră 
din nou, lăsând să se vadă Luna, ca un fermoar pe un sân 
alb, apoi se închiseră imediat la loc. 

— Ce? 

— Exact. După câteva secunde. 

— Vrei să spui... 

— Că nici David nu a stat la meci. Nimeni nu a fost atent 
pentru că nimănui nu-i păsa decât de tâmpenia aia de 
fotbal... Poate cu excepţia lui Sarah. 

— Sarah era cu ei? 

— Da, la masa lor. Singura dintre cei trei care nu s-a 
mişcat de acolo. Apoi, David s-a întors la masă. Nu şi 
Hugo, după cum ştii. 


€146) 


Margot se simţi deodată în gardă, cu toate simţurile în 
alertă. 

— După cât timp? 

— Nu ştiu. Nu am calculat. După cum îţi imaginezi, nici 
pe departe nu aveam cum să bănuiesc ce urma să se 
întâmple. Doar am remarcat faptul că David s-a întors la 
masă, la un moment dat. Asta e tot. 

Sarah era în clasa a doua pregătitoare, ca David şi 
Hugo. Cu siguranţă cea mai drăguță fată din tot liceul. 
Purta pălărioare puse într-o parte, deasupra unui păr 
blond, tuns scurt. Ea, David, Hugo şi o a doua fată 
botezată Virginie - o brunetă micuță, cu ochelari şi 
temperament hotărât - erau practic inseparabili. 

— De ce îmi spui toate astea? Ca să îi sugerez lui tata să 
o interogheze pe Sarah? 

El zâmbi. 

— Nu eşti curioasă să afli mai multe? 

— Adică? 

— Aşa tată, aşa fiică, nu? Vreau să spun, care dintre noi 
este mai potrivit să realizeze o mică anchetă în interiorul 
liceului? 

— Eşti serios? 

El se ridică. Era mai înalt decât ea cu mai bine de-un 
cap. 

— Foarte. 

— La naiba, Elias! 

— Dacă facem un rezumat, îl avem pe Hugo care este 
acuzat de crimă şi a fost găsit la locul crimei, îl avem pe 
David care iese cu câteva secunde după el, o avem pe 
Sarah care a văzut totul, dar care îşi ţine gura, şi îi avem 
pe cei mai buni patru elevi din anul doi, adică cele mai 
strălucitoare patru creiere de pe o rază de câteva zeci de 
kilometri, care formează un cvartet de nedespărţit. 
Recunoaşte că, privite din acest unghi, lucrurile sunt mai 
degrabă interesante, nu? Pe scurt, e ceva în neregulă aici. 

— Şi tu vrei să ne băgăm nasul? De ce? 

— Gândeşte-te. In afară de ăştia patru, care sunt minţile 
cele mai sclipitoare din liceu? 


€147) 


Ea dădu din cap, neîncrezătoare. 

— Şi, presupunând că aş fi de acord, cum facem? 

Un zâmbet se lăţi pe buzele tânărului. 

— Dacă vreunul dintre ei are cea mai mică legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat, atunci se va feri de tatăl tău, de 
copoi, de profi, de toată lumea, în afară de ceilalţi elevi. 
Asta cred că ar fi şansa noastră. Ne împărţim sarcinile de 
supraveghere şi aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Cel 
care a făcut asta se va da cu siguranţă de gol la un 
moment dat. 

— Încă nu realizasem cât de dus eşti. 

— Gândeşte-te bine, Margot Servaz. Nu ţi se pare ciudat 
că un tip ca Hugo s-a lăsat prins atât de uşor? 

— Dar în primul rând de ce te-aş ajuta? 

— Pentru că ştiu că îţi place de el, răspunse el coborând 
vocea şi privindu-şi picioarele. Şi pentru că niciun 
nevinovat nu merită să doarmă în închisoare, adăugă el cu 
o gravitate neobişnuită. 

Îi atinsese în sfârşit punctul sensibil. Ea se uită la 
labirintul din jurul lor cu un aer neliniştit. Un fulger sfâşie 
noaptea de deasupra gardurilor de vegetaţie întunecate. 
La fel cum un gând îi traversă mintea, orbitor de alb, ca un 
fulger. 

— Eşti perfect conştient de ceea ce înseamnă asta? zise 
ea cu o voce schimbată. 

El o privi cu un aer întrebător. 

— Dacă nu e Hugo, atunci avem un nebun în libertate. 


€148) 


Duminică 
—— 00 — 


€149) 


17 
Ubik Café 


— CAFEINĂ, ZISE SERVAZ. 

— Cafeină, zise Pujol. 

— Cafeină, zise Esperandieu. 

— Iar eu... o să iau... un ceai, anunţă Samira Cheung 
înainte să iasă din sala de şedinţe, ca să se servească de la 
distribuitorul de băuturi calde, de lângă ascensor, în timp 
ce Vincent se ridica pentru a pune în funcţiune filtrul de 
cafea. 

Era nouă dimineaţa, duminică, 13 iunie. Servaz se uită 
discret la adjuncţii săi. În dimineaţa aceea, Esperandieu 
purta un tricou Kaporal’? mulat pe corp - care sugera 
faptul că adjunctul său îşi întreținea cu moderație 
pectoralii şi deltoizii - şi o pereche de jeanşi plini de 
buzunare, peticiţi la nivelul genunchilor. Lui Servaz îi 
fusese greu la început să se obişnuiască cu ţinutele 
adjunctului său (şi nici măcar nu era sigur să fi reuşit între 
timp). Şi apoi apăruse Samira Cheung, iar alegerile 
vestimentare ale lui Vincent păruseră  dintr-odată 
aproape... rezonabile. Deşi în această dimineaţă de iunie 
Samira dăduse dovadă de o relativă sobrietate: îşi pusese o 
vestă cu paiete peste un tricou care pretindea DO NOT 
DISTURB, IM PLAYING VIDEO GAMES”, o minijupă de 
blugi cu o curea cu cataramă mare şi o pereche de cizme 
de cowboy, maronii. Numai că lui Servaz îi păsa mai puţin 
de lookul anchetatorilor săi, cât de ceea ce aveau în cap şi, 
de la venirea lui Vincent şi Samira, grupul său de anchetă 
avea cel mai mare procent de rezolvare a cazurilor din 
toată divizia de criminalistică. Şi să nu neglijăm faptul că, 
în spatele fațadei oficiale care îi lăudau calitatea vieţii, 


25 Marcă franțuzească de succes pe piața producătorilor de jeans. (N. 

t.). 

2 Nu deranjati, joc jocuri video (în lb. engleză în original) (N. t.). 
€150) 


patrimoniul şi dinamismul, Oraşul roz“ ascundea un 
procent de criminalitate mult mai mare decât media. 

Lăsaţi o bătrânică cu o poşetă la miezul nopţii, pe 
stradă, obişnuia să spună Servaz, şi veţi vedea cum apar 
jumătate din scuterele din oraş, ca să i-o smulgă golanii. 
Ba chiar e posibil să se şi omoare între ei ca să o obţină. 
De fapt, nici nu era nevoie să aştepte noaptea: Toulouse e 
un oraş în venele căruia otrava delincvenţei urbane circula 
în flux continuu. Cei de la DAC aveau de-a face cu un 
vârtej de delicte, de agresiuni, de spargeri şi de trafic de 
droguri în continuă creştere. Ca şi în alte sectoare ale 
economiei, crezul oricărei infracţiuni era creşterea şi 
satisfacția acţionarilor. Or, nu numai că graficele statistice 
aveau la fel de multă importanţă în ochii infractorilor ca şi 
în cei ai edililor, dar ale lor erau şi cu mult mai bune, într- 
un context de criză, decât cele ale concurenţilor lor din 
sectorul legal. 

Pentru a sugruma infracţionalitatea, municipalitatea 
avusese o idee luminoasă care rezuma doar ea însăşi 
negarea pe care o afişa în materie de criminalitate: 
înființase un „Oficiu al Liniştii”. De ce nu un Oficiu al 
libertăţii sexuale pentru a lupta contra violurilor, dacă tot 
veni vorba? Sau un Oficiu pentru viaţă sănătoasă, ca să 
combată traficul de droguri? L-ar fi putut deschide nu 
departe de-aici, în piaţa aceea în care poliţiştii şi vameşii 
efectuau controale regulate, fără alt efect decât 
împrăştierea dealerilor şi a contrabandiştilor de țigarete, 
câteva ore. După care se întorceau, exact în acelaşi loc - 
ca nişte furnici gonite pe moment de călcătura unui pantof. 

Legea naturii, gândi Servaz ridicându-se. Supravieţuirea 
celui mai puternic. Adaptare. Darwinism social. O luă în 
sus pe culoar. Intră în toaleta bărbaţilor şi se apropie de 
rândul de chiuvete. Cearcăne sub ochi, pleoape roşii, o 
mină de om proaspăt dezgropat: oglinda reflecta imaginea 
unei măşti de sudoare şi de oboseală. Se stropi pe faţă cu 
apă rece. Dormise foarte puţin după acel e-mail, şi toată 


3 La Ville Rose, nume sub care mai este cunoscut Toulouse, datorită 
culorii dominante a clădirilor din oraș (N. t.). 


€151) 


cafeina care îi curgea deja prin vene îi făcea greață. Nu 
mai ploua. Soarele intra prin luminatoarele de deasupra 
pisoarelor şi făcea să danseze suspensia de praf. Aerul 
mult prea cald mirosea a produse industriale de curăţat, 
iar Servaz se întrebă dacă echipa de menaj lucra şi 
duminica. Spaţiul mare şi gol din spatele său îl făcea să se 
simtă  inconfortabil. Frica era acolo. li recunoştea 
mângâierea electrică pe ceafă. 

Întorcându-se în sala de şedinţe, constată că Samira şi 
Vincent îşi deschiseseră deja laptopurile, prima încă având 
căştile în jurul gâtului. Servaz se surprinse întrebându-se 
la ce vârstă va începe să aibă probleme de auz. Observă că 
până şi Pujol îşi achiziţionase un smartphone şi suspină în 
timp ce îşi scotea carneţelul şi creionul bine ascuţit. 

La 49 de ani, Pujol era veteranul grupului. Poliţist de 
modă veche, un dur, adept al metodelor „cu muşchi”. Fizic, 
era un tip care se impunea prin statura sa, cu o claie de 
păr căruntă în care săpa de zor cu degetele când cugeta la 
ceva. Ceea ce nu făcea suficient de des, după părerea lui 
Servaz. Datorită experienţei, era un element bun în echipă, 
dar unele aspecte ale personalităţii sale îi displăceau lui 
Martin: glumele rasiste, comportamentul său uneori la 
limită faţă de elementele feminine proaspăt ieşite de pe 
băncile şcolii de poliţie, machismul său şi homofobia 
subiacentă. Acestea din urmă izbucniseră în celebra zi în 
care sosiseră în divizia lor Esperandieu şi Samira Cheung. 
Împreună cu câţiva colegi, Pujol îi insultase şi umilise în fel 
şi chip pe cei doi noi recruți, până în ziua în care Servaz se 
hotărâse să pună piciorul în prag. Cu această ocazie, 
trebuise să recurgă la metode pe care le dezaproba în 
general şi îşi făcuse câţiva duşmani. Dar îşi atrăsese şi 
recunoştinţa eternă a celor doi tineri adjuncţi. 

În fine, cafeaua începu să clocotească şi Esp6randieu îşi 
servi colegii. Ceilalţi doi erau cufundaţi în lectura 
mesajelor. 

— Theodor Adorno, zise Samira, vă spune ceva numele 
ăsta, şefu'? 

— Theodor Adorno este un filosof şi un muzicolog 


€152) 


german, mare cunoscător al operei lui Mahler, confirmă el. 

— Compozitorul preferat al lui Julian Hirtmann, dar şi al 
tău, observă Esperandieu. 

Servaz se întunecă la faţă. 

— Milioane de oameni apreciază muzica lui Mahler. 

— Ce dovadă avem că nu este vorba de o farsă? întrebă 
Samira ridicându-şi capul, cu paharul de cafea în mână. 
Am primit zeci de telefoane false de când a evadat 
Hirtmann, şi o grămadă de e-mailuri la fel de fanteziste au 
fost trimise la Poliţia Judiciară. 

— Acesta a ajuns pe calculatorul lui personal, preciză 
Esperandieu. 

— La ce oră? 

— Pe la 18, zise Servaz. 

— Ora trimiterii este scrisă aici, arătă Esperandieu cu o 
mână înspre partea de sus a foii, în timp ce cu cealaltă îşi 
ţinea cafeaua. 

— Aşa şi, ce dovedeşte asta? Hirtmann avea această 
adresă? l-aţi dat-o dumneavoastră, şefu'? 

Intrebarea venise de la Samira. 

— Bineînţeles că nu. 

— Deci nu dovedeşte nimic. 

— l-am urmărit proveniența? se interesă Pujol, 
răsturnându-se în scaun pentru a se întinde şi a-şi trosni 
câteva falange. 

— Celula IT se ocupă de asta, zise Esperandieu. 

— Cât timp o să le ia? vru să ştie Servaz. 

— Habar n-am. Unu, că e duminică, şi chiar am chemat 
expres un tehnician pentru asta. Doi, a cam făcut gât, 
amintindu-ne că îi dădusem deja de lucru la hard-discul lui 
Claire Diemar. A vrut să ştie care era prioritar. Trei, au 
deja o altă prioritate. Care e mai importantă decât toate 
celelalte sarcini. Jandarmeria şi Securitatea publică 
lucrează contra unei reţele de pedofili ai cărei membri fac 
schimb de fotografii şi de filme în regiunea noastră, dar şi 
în Franţa şi prin Europa. Au de verificat sute de adrese de 
e-mail. 

— Şi eu care credeam că un criminal în serie care e pe 


€153) 


punctul de a comite o nouă crimă ar fi şi el o prioritate. 

Această observație cobori brusc temperatura din 
cameră. Samira luă o gură din ceaiul ei şi dădu impresia că 
i se părea amar. 

— Este, zise ea încetişor. Doar că nişte copilaşi, totuşi, 
şefu'... 

Servaz simţi cum se îmbujorează. 

— OK, OK, răspunse el. 

— Dacă e vorba de Hirtmann, zise Pujol. 

Ţâşni în picioare. 

— Cum aşa? 

— Sunt de acord cu Samira, zise Pujol, spre surpriza 
tuturor. Acest e-mail nu dovedeşte absolut nimic. Există cu 
siguranţă mulţi oameni capabili să facă rost de adresa ta 
de e-mail. Confidenţialitatea pe internet, toată lumea ştie 
că e o gogoaşă. Puştiul meu are 13 ani şi, la naiba, ştie de 
10 ori mai multe decât mine pe subiect. Sunt destul de 
mulţi glumeţi printre hackeri şi genii informatice, din câte 
am înţeles. 

— Câte persoane ştiau ce muzică era în celula lui 
Hirtmann, în ziua în care am intrat acolo împreună cu 
ceilalţi, după părerea voastră? 

— Eşti sută la sută sigur că n-a ajuns la urechile niciunui 
jurnalist? Că nu a apărut nicăieri informaţia asta? Au 
scotocit serios, la vremea respectivă. Presa i-a căutat pe 
toţi protagoniştii poveştii. Poate că a trăncănit careva. 
Chiar ai citit toate ziarele care au fost publicate? 

Bineînţeles că nu, se gândi el cu furie. Fuseseră zeci. Ba 
chiar evitase cu mare grijă să le citească. Iar Pujol ştia 
asta. 

— Pujol are dreptate, aprobă Samira. E cu siguranţă un 
dobitoc mai dotat ca alţii. De când a evadat, Hirtmann nu 
s-a manifestat niciodată. Sunt 18 luni de atunci. De ce ar 
face-o acum? 

— Bună întrebare. Şi mai am una: ce a făcut între timp? 

Aceasta venea de la Esperandieu. Şi îi puse pe gânduri 
pe ceilalţi. 

— Ce face cineva ca el odată ce s-a văzut din nou în 


€154) 


libertate, după părerea i Servaz. 

— Bun, câte persoane cred că este vorba de el? 

Ridică o mână ca să dea exemplul, îl văzu pe 
Esperandieu cum ezită, dar ţinându-şi-o până la urmă în 
jos pe a sa. 

— Şi câţi cred contrariul? 

Fu rândul lui Pujol şi al Samirei, un pic jenată, să ridice 
mâna. 

— Eu nu am nicio opinie, răspunse Esperandieu 
privirilor întrebătoare ale celorlalţi trei. 

Servaz simţi cum îl cuprinde furia. Il credeau paranoic. 
Şi dacă era aşa? Prostii. Îi privi pe rând, apoi ridică mâna 
ca să facă linişte. 

— În combina lui Claire Diemar era un CD. Un CD de 
Mahler, începu el. Această informaţie, bineînţeles, nu 
trebuie să iasă de aici şi în niciun caz în presă... 

Îi văzu pe ceilalţi trei holbându-se la el, surprinşi. 

— Şi am sunat la celula din Paris. 

Le povesti conversaţia sa cu Parisul. Se făcu tăcere. 

— CD-ul poate să fie foarte bine o coincidenţă, nu se lăsă 
Samira. Şi povestea cu motociclistul filmat pe autostradă, 
asta chiar pute a ştire bombă contrafăcută. Tipii ăia de la 
Paris trebuie să justifice şi ei cumva existenţa unităţii lor, 
la urma urmei. E ca la vânătorii de OZN-uri, dacă mâine se 
dovedeşte că e vorba doar de baloane meteorologice, de 
drone şi de prototipuri militare, existenţa lor nu ar mai 
avea nicio rațiune. 

Simţea că explodează. Erau ca acei cercetători care 
analizează rezultatele experienţelor lor în funcţie de ceea 
ce doresc să descopere. Nu aveau chef să îl vadă pe 
Hirtmann amestecat în anchetă şi nu voiau nici să audă 
vorbindu-se despre el. Şi de aceea considerau din start că 
orice informaţie care îl privea nu putea fi decât fantezistă 
sau trebuia pusă sub semnul întrebării. În apărarea lor, se 
putea aminti că fuseseră inundaţi cu pseudomesaje, 
apeluri telefonice de la persoane care pretindeau că îl 
văzuseră pe ici, pe colo, şi toate se dovediseră false sau 


€155) 


imposibil de verificat. Elveţianul părea să se fi evaporat de 
pe faţa Pământului. Fusese luată în considerare până şi 
ipoteza sinuciderii, dar Servaz nu credea în aşa ceva: ar fi 
putut să-şi pună foarte uşor capăt zilelor la Institutul 
Wargnier, dacă ar fi vrut. După părerea lui, Hirtmann nu 
visa decât la două lucruri: să îşi redobândească libertatea 
şi să îşi reia activitatea. 

— Voi suna totuşi la Paris şi le voi transmite e-mailul, 
zise el. 

Voia să adauge ceva, când o voce se făcu auzită din 
camera vecină. 

— Asta e! L-am prins! 

Servaz îşi scoase nasul din carneţel. Recunoscuseră toţi 
vocea unuia dintre informaticienii din celula IT. Un tânăr 
înalt şi slab - un fel de corcitură între Bill Gates şi Steve 
Jobs cu ochelarii lui, gâtul lung şi perechea de jeanşi - îşi 
făcu triumfal intrarea în sala de şedinţe, cu o foaie în 
mână. 

— Am noutăţi! strigă el agitat. Am găsit originea e- 
mailului. 

Servaz se uita discret în jur. Toate privirile erau fixate 
acum pe noul venit. Nervozitatea era palpabilă. 

— Şi? 


— A fost trimis de aici. Dintr-un internet cafe. Din 


Toulouse... si zile 

Servaz observă că faţada cafenelei Ubik, de pe strada 
Saint-Rome, era înghesuită între un magazin de sendvişuri 
şi unul de haine pentru femei. Îşi aminti că aici era o 
librărie pe vremea studenţiei lui. O peşteră a lui Ali Baba 
care mirosea a hârtie şi a cerneală, a praf, a inepuizabile 
mistere ale cuvântului scris. Singurele vestigii rămase din 
acele timpuri erau cele două arcade romane în care se 
înscria vitrina cafenelei şi faţada din cărămidă roz. Servaz 
se uită la orarul din vitrină: internet cafe-ul era închis 
lunea, dar deschis duminica dimineaţa. 

Interiorul era împărţit în două de o frontieră invizibilă - 
un spaţiu de bistro la stânga, cu o tejghea şi cu mese, şi un 


€156) 


spaţiu multimedia la dreapta, cu un rând de fotolii care 
amintea de un salon de coafură. Doi clienţi stăteau cu 
feţele în ecrane, vorbind în nişte căşti cu microfon. Servaz 
îi analiză minuţios, ca şi cum Julian Hirtmann ar fi putut fi 
printre ei. Femeia din spatele tejghelei - „Fanny”, dacă era 
să se ia după ecusonul pe care îl purta - afişa un zâmbet 
minimal şi un decolteu maximal. Esperandieu îşi scoase 
legitimaţia şi o întrebă dacă fusese acolo cu o seară în 
urmă, pe la ora 18. Ea se întoarse spre fundul sălii şi îl 
strigă pe un oarecare Patrick. Íl auziră pe Patrick 
bombănind din camera din spate. li trebui ceva timp ca să 
îşi facă apariţia. Patrick era un tip gras, de vreo 30 de ani, 
îmbrăcat într-o cămaşă albă, cu mânecile suflecate, şi o 
pereche de pantaloni negri. Le aruncă o privire 
neîncrezătoare din spatele ochelarilor, iar Servaz îl 
catalogă imediat în categoria „puţin cooperant”. Patrick 
avea ochii mici, deschişi la culoare, reci şi încăpăţânaţi. 

— Cu ce ocazie? întrebă el. 

Esperandieu înaintă arătându-i şi lui legitimaţia. Servaz 
preferă să rămână retras. Adjunctul său era un geek” - 
universul cibernetic îi era infinit mai familiar decât lui, 
căruia numai şi moda asta invazivă a telefoanelor mobile, a 
reţelelor sociale şi a tabletelor digitale îi provoca urticarie. 
În plus, Esp6randieu nici n-avea aer de poliţist. 

— Sunteţi patronul? 

— Sunt managerul, îl corectă cu prudenţă bărbatul cel 
gras. 

— Un e-mail a fost trimis de aici aseară, pe la orele 18. 
Am vrea să aflăm dacă vă amintiţi de tipul care l-a trimis. 

Managerul ridică din sprâncene pe deasupra ochelarilor 
şi le adresă o privire care voia să însemne: da’ tu ce crezi, 
amice? 

— Sunt cam 50 de persoane care defilează pe-aici în 
fiecare seară. Credeţi că mă aplec peste umerii lor să văd 
ce fac? 

Esperandieu şi Servaz aveau la ei fotografia elveţianului, 


31 Termen englezesc care denumeşte, printre altele, o persoană 


pasionată de tehnologie, ce pare ciudată celor din jur (N. t.). 
€157) 


dar hotărâseră să nu o arate: dacă tipul l-ar fi recunoscut 
pe ucigaşul în serie care ţinuse prima pagină a tuturor 
ziarelor cu un an în urmă, riscau să povestească la toată 
lumea ce se întâmplase, iar informaţia că Hirtmann s-ar fi 
aflat la Toulouse şi se distra să trimită e-mailuri poliţiei ar 
fi apărut în presă într-un timp mai scurt decât cel de care 
ar fi avut nevoie Usain Bolt să alerge 100 de metri. 

— Un tip înalt şi slab, zise Esperandieu. La vreo 40 de 
ani... Poate că purta o perucă. Poate că a atras atenţia 
printr-un comportament puţin... ciudat. Cineva care 
vorbea, poate, cu un accent uşor. 

Privirea managerului făcea du-te-vino între ei, precum 
cea a unui spectator de la Roland Garros, cu aerul că îi lua 
drept doi proşti. Ridică din umeri. 

— Un tip cu o perucă şi cu accent străin? E o glumă? 
Sunt cam mulţi de „poate”, nu vi se pare? Nu, nu-mi zice 
nimic descrierea asta. 

Apoi păru să îşi amintească ceva. 

— Staţi puţin... 

Le surprinse privirile şi se întrerupse imediat. Ochii 
mici, de un albastru decolorat, sclipiră în spatele 
ochelarilor, iar Servaz înţelese că omul se delecta cu 
interesul şi cu nerăbdarea lor. 

— A fost cineva, da, acum că ziceţi... 

Zâmbi. Se prefăcu că se gândeşte. Le aşteptă reacţia. 
Servaz simţi că îl apucă exasperarea. 

— Drăguţ aranjament, zise Esperandieu ca şi cum nu îl 
interesa urmarea. Reţeaua locală este Wi-Fi? 

Omul păru dezorientat de dezinteresul subit arătat de 
cel din faţa sa pentru vizitatorul său, dar şi flatat că cineva 
se interesa de cafeneaua lui. 

— Ăă... nu, am păstrat cablurile... La 30 de posturi, chiar 
şi cu cel mai bun router Wi-Fi, ajungi repede la saturație. 
Din cauza jocurilor în reţea. 

Esperandieu dădu din cap cu o mutră aprobatoare. 

— Mda... bineînţeles. Deci, a venit cineva? 

De data asta, managerul internet cafe-ului simţi nevoia 
să le reaprindă puţin flacăra. 


€158) 


— Da, dar nu tipul pe care îl descrieţi voi. O femeie... 

Interesul celor doi poliţişti era aproape de zero. 

— Şi care-i legătura cu bărbatul pe care-l căutăm? 

Zâmbetul reveni. 

— Ea mi-a zis că veți veni... Mi-a zis că vor veni nişte tipi 
să-mi pună întrebări despre e-mailul pe care îl trimisese. 
Dar nu mi-a zis şi că tipii ăştia urmau să fie de la poliţie. 

Victorie! Le  recâştigase toată atenţia. Servaz şi 
Esperandieu nu-l mai scăpau din ochi acum. 

— Şi asta nu e tot... 

Ce nenorocit mizerabil, se gândi Servaz. Încă un minut 
şi urma să îl strângă de guler şi să îl facă să-şi înghită 
ecusonul portocaliu. 

— A lăsat asta... 

Se uitară după el cum trece în spatele tejghelei, se 
apleacă să deschidă un sertar şi să ia ceva din el. 

Un plic. 

Servaz simţi un fior pe şira spinării. 

Patrick îi întinse plicul maro lui Esperandieu, care îşi 
pusese deja o pereche de mănuşi. 

— Cine l-a atins în afara voastră? 

— Nimeni. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Eu l-am luat şi l-am pus aici. 

— Aveţi un deschizător de scrisori? Sau o foarfecă? 

Omul cotrobăi într-un sertar şi îi întinse un cuţit de 
pâine. Esperandieu rupse cu delicateţe plicul şi îşi băgă 
două degete înăuntru. Servaz se uită la mâna lui 
înmănuşată când o scoase înapoi. Un disc metalizat, 
strălucitor, între degetul mare şi cel arătător. Esperandieu 
îl examină pe ambele feţe. Privind peste umărul său, 
Servaz îl imita. Discul era virgin: nu purta nicio inscripţie, 
nici urme de degete. 

— Îl putem citi? îl întrebă el pe manager. 

Omul le arătă către calculatoarele aliniate în spaţiul 
multimedia. 

— Nu, nu aici. Un loc mai discret. 

Patrick trecu din nou de cealaltă parte a tejghelei şi 


€159) 


trase de o perdea roşie. O încăpere strâmtă, fără ferestre, 
plină cu cutii de carton goale, rămase de la calculatoare, 
cu navete de sticle, un espressor vechi, scos din uz şi, într- 
un colţ, un birou cu un calculator şi o lampă. 

— Femeia care v-a dat plicul, zise Servaz, era singură? 

— Da. 

— Ce impresie v-a făcut? 

Patrick se gândi. j 

— Drăguţă, de asta îmi amintesc. În afară de asta, cam 
severă... Şi acum, că ziceţi, am avut impresia că purta o 
perucă, într-adevăr... 

— V-a cerut ea să ne daţi asta? De ce nu aţi sunat la 
poliţie? 

— Pentru că nu s-a pus niciun moment problema poliţiei 
sau a ceva, orice, ilegal. Mi-a zis doar că urmau să vină 
mai multe persoane ca să-mi vorbească de ea şi că trebuia 
să le dau plicul acesta. 

— De ce aţi acceptat? Nu vi s-a părut suspect? 

Un zâmbet se lăţi pe faţa bărbatului. 

— Erau şi două bancnote de 50 alături. 

— Deci şi mai suspect, nu-i aşa? 

Bărbatul nu răspunse. 

— Nu v-a mai frapat nimic în afară de perucă? 

— Nu. 

— Aveţi vreo cameră de supraveghere? 

— Da. Dar nu e activă decât seara, după ce se închide 
magazinul, pe bază de senzor de mişcare. 

Citi dezamăgire în ochii lui Servaz şi păru să fie încântat 
de asta. Patrick nu dădea semne că ar fi prea preocupat de 
soarta concetăţenilor săi, în schimb părea foarte grijuliu să 
nu uşureze munca poliţiei. Fără îndoială, un cititor de-ai lui 
George Orwell, al teoriilor despre Big Brother, convins că 
ţara sa era un stat polițienesc. 

— Bancnotele le mai aveţi? 

Din nou un zâmbet. 

— Nu. Banii circulă, pe-aici pe la noi. 

— Mulţumesc, îi spuse Esperandieu ca să scape de el. 

Servaz îl văzu pe adjunctul său aplecându-se deasupra 


€160) 


calculatorului. Bărbatul nu mişca. 

— Tipul ăsta pe care îl căutaţi, cine este? 

— Vă puteţi retrage acum, îi zise Servaz cu un zâmbet 
larg. Vă chemăm noi dacă mai avem nevoie. 

Managerul se zgâi la ei, apoi ridică din umeri şi făcu 
stânga-mprejur. Imediat cum îl văzu ieşit din cameră, 
Esperandieu băgă discul în aparat. Se deschise o fereastră 
pe ecranul calculatorului şi playerul porni automat. 

Servaz se întinse din instinct. La ce să se aştepte? Un 
mesaj de la Hirtmann? Un film? Şi cine era femeia despre 
care vorbea managerul? O complice? Tensiunea acţiona 
fizic asupra lor. Servaz văzu triunghiul de sudoare care îi 
întuneca între omoplaţi tricoul adjunctului său şi nu era 
doar din cauza căldurii care era în cămăruţă. Din cafenea 
ajungea până la ei un murmur de conversații înăbuşite. 

Tăcerea dură o eternitate. Tulburată doar de pârâitul 
electricităţii statice în difuzoare. Esperandieu dăduse 
volumul foarte tare. 

Deodată, o muzică îngrozitoare izbucni la volum maxim 
şi ei săriră în sus ca din puşcă. 

— Iisuse! exclamă Esperandieu, grăbindu-se să dea mai 
încet. 

— Ce e asta? zise Servaz, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, în timp ce bucata continua, dar mai puţin tare. 

— Marilyn Manson, răspunse Esperandieu. 

— Există oameni care ascultă aşa ceva? 

În ciuda tensiunii, Esprandieu nu se putu împiedica să 
zâmbească. Piesa continuă până la sfârşit. Mai aşteptară 
câteva secunde, apoi înregistrarea se întrerupse. 

— S-a terminat, zise Esperandieu uitându-se la cursorul 
de pe ecran. 

— Nimic altceva? 

— Nu, asta e tot. 

Pe faţa lui Servaz, nedumerirea şi dezamăgirea luaseră 
locul neliniştii. 

— Ce înseamnă asta, după părerea ta? 

— Nu ştiu. Evident că este vorba de o farsă. Un lucru e 
sigur: nu a fost Hirtmann. 


€161) 


— Nu. 

— Deci nu Hirtmann ţi-a trimis acel e-mail. 

Servaz înţelese mesajul şi simţi că îi revine furia. 

— Credeţi că sunt paranoic, nu? 

— Ascultă, alţii ar fi şi pentru mai puţin. Ticnitul ăla e 
undeva pe-afară. Toate poliţiile din Europa îl caută, dar 
nimeni nu are nici cel mai mic indiciu. Din câte ştim, poate 
fi oriunde. lar bolnavul ăsta ţi-a făcut mărturisiri înainte să 
dispară. 

Servaz îşi privi adjunctul. 

— În orice caz, de un lucru sunt sigur... 

Şi avu conştiinţa - în momentul în care le pronunţa - că 
vorbele sale puteau fi un argument în plus de adăugat la 
dosarul paranoiei sale: 

— ...Mai devreme sau mai târziu, ţicnitul ăsta va apărea 
din nou. 


€162) 


18 
Santorini 


Irene Ziegler îşi cobori privirea spre pachebotul care se 
bălăcea în caldera, la o sută de metri mai jos. Văzută de 
aici, corabia cea mare părea o jucărie drăguță, complet 
albă. Marea şi cerul erau de un albastru aproape artificial, 
care contrasta cu albul orbitor al teraselor, ocrul roşiatic 
al falezelor şi negrul insuliţelor vulcanice din centrul 
golfului. 

Îşi înmuie buzele în dulcea cafea grecească şi trase un 
fum lung din ţigară. Ora 11 dimineaţa. Era deja cald. Jos, 
la poalele falezei, un feribot îşi debarca armata de turişti. 
Pe o terasă vecină, un cuplu de englezi cu pălării de paie 
scriau cărţi poştale. Pe alta, un bărbat pe la 30 de ani Îi 
trimise un mic salut prietenesc, fără să se oprească din 
conversaţia pe care o purta la telefonul său prin satelit. De 
înălţime mijlocie şi cu alură atletică, îmbrăcat în şort alb şi 
cămaşă albastră casual, dar scumpă. Mai bătut de vânt 
decât de soare, cu un Tag Heuer la încheietura mâinii. 
Începea să îşi piardă părul. Un broker neamt, celibatar şi 
plin de bani. Îl văzuse de mai multe ori întorcându-se la 
hotel destul de beat şi însoţit de câte o fată, alta de fiecare 
dată. La 225 de euro pe noapte în extrasezon, clienţii 
hotelului erau mai degrabă oameni bogaţi. Din fericire, ea 
nu trebuise să-şi plătească singură camera, din salariul ei 
de jandarm. 

Îi răspunse vecinului, apoi se ridică. Purta un maiou roşu 
paprika şi o fustă albă dintr-o pânză foarte subţire. O 
uşoară briză marină lupta cu căldura în creştere, dar tot 
simţi un liricei de sudoare curgându-i pe spate. Intră în 
cameră. 

— Nu mişca, zise vocea în urechea sa. 

Ziegler tresări. Vocea era amenințătoare. 

— Dacă faci cel mai mic gest, vei regreta. 

Simţi cum i se leagă încheieturile la spate şi pielea de pe 


€163) 


antebraţe i se făcu de găină, în ciuda căldurii. Apoi i se 
întunecă vederea, când i se trecu o eşarfă peste ochi. 

— Mergi până la pat. Nu încerca nimic. 

Ea se supuse. O mână o împinse fără menajamente cu 
burta în jos pe pat. Imediat, fusta şi costumul de baie îi 
fură scoase. 

— Nu e puţin cam devreme pentru asta? întrebă ea, cu 
faţa în cearşafuri. 

— Taci! zise vocea din spatele ei, urmată imediat de un 
râset înăbuşit. Nu e niciodată prea devreme, adăugă 
vocea, care vorbea franceza cu un uşor accent slav. 

Fu răsturnată pe spate şi îi fu scos şi maioul. Un corp la 
fel de gol şi de cald ca al său se culcă peste ea. Buze 
umede îi sărutară pleoapele, nasul, gura, apoi o limbă 
molatică începu să-i alerge pe trup. Ea îşi eliberă 
încheieturile şi îşi scoase eşarfa de la ochi, apoi se uită 
cum capul brunet al lui Zuzka îi cobora spre abdomen, 
spre spatele bronzat, spre fesele musculoase. Un val de 
dorinţă i se izbea de interiorul coapselor. Cu degetele 
înfipte în părul negru şi mătăsos al partenerei, se cambră, 
se frecă de ea şi gemu. Apoi faţa lui Zuzka urcă la loc, 
pubisul său tare şi neted se apăsă pe al ei, şi cele două se 
sărutară. 

— Ce e gustul ăsta ciudat? întrebă ea deodată, între 
două săruturi. 

— Yaourti mé meli, răspunse vocea. Iaurt cu miere. 


Şşşt... PEEN 

Irène Ziegler contempla corpul Zuzkăi, lungit alături de 
ea. Slovaca era complet goală, cu excepția unei pălării 
Panama din paie pusă peste faţă şi a unor săndăluţe cu 
curele din piele în picioare. Dormea. Era bronzată uniform 
şi mirosea a soare, a sare şi a cremă de protecţie solară. 
Sânii ei erau ceva mai plini decât ai lui Irène, cu areole 
mai întinse, avea picioare mai lungi şi pielea mai de 
culoarea chihlimbarului. Nu-i lipsea decât un tatuaj, se 
gândi Irène cu un zâmbet, uitându-se la cel cu un mic 
delfin pe care îl avea ea, aproape de pubis, acolo unde 


€164) 


până ieri nu avusese nimic. Îl făcuse în ajun, la un artist 
din Fira - „capitala” insulei - în amintirea acestei vacanțe 
de neuitat: delfinul era unul dintre motivele recurente ale 
iconografiei greceşti, iar cuibuşorul lor de nebunii se 
numea Hotel Delfini. Aşteptase până în ultima zi de 
vacanţă, pentru că trebuia evitat scăldatul cu un tatuaj în 
curs de cicatrizare, şi aplicase peste el o protecţie solară 
cu factor 60. 

De trei săptămâni săreau dintr-o insulă în alta şi dintr-un 
feribot într-altul, şi băteau Cicladele, de la un cap la altul, 
pe scuter: Andros, Mykonos, Paros, Naxos, Amorgos, 
Serifos, Sifnos, Milos, Folegandros, Ios şi, drept încheiere, 
Santorini unde, de patru zile încoace, făceau baie şi 
scufundări, se bronzau pe plajele cu nisip negru, se 
plimbau pe străduţele pitoreşti, în alb şi albastru, unde se 
găseau aproape tot atât de multe magazine ca la Toulouse, 
şi făceau dragoste încuiate în camera lor de hotel. Mai ales 
făceau dragoste... La început, fuseseră şi prin locuri 
numite Enigma, Koo Club sau Lava Internet Cafe, dar 
fugiseră repede din cluburile de noapte de pe insulă, în 
care bărbaţii aveau tendinţa să transpire abundent, iar 
femeile să toarne în ele până când privirile le deveneau 
sticloase şi vorbele încă şi mai incoerente decât de obicei. 
Uneori, totuşi, se duceau să soarbă din câte-un cocktail 
Marvin Gaye la barul Tropical, înainte ca hoarda de 
petrecăreţi isterici să le gonească de acolo. Apoi hoinăreau 
pe străzile cele mai liniştite, ţinându-se de mână, se 
giugiuleau prin ganguri şi prin colţuri întunecate sau 
încălecau pe scutere ca să meargă pe o plajă la lumina 
lunii - dar chiar şi acolo le era greu să scape de beţivani, 
de tipi enervanţi şi de ecourile sâcâitoare ale muzicii 
tehno. 

Ziegler se ridică fără să facă zgomot, pentru a nu-şi trezi 
partenera, şi deschise minibarul în căutarea unui suc de 
fructe. Îl bău dintr-un pahar mare, apoi se duse în baie şi 
se strecură sub duş. Era ultima lor zi. A doua zi, urmau să 
zboare către Franţa şi fiecare să-şi reia viaţa de dinainte: 
Zuzka în localul în care era şi manager, şi stripteuză-şefă, 


€165) 


acolo unde o cunoscuse Irène cu doi ani în urmă, iar 
Ziegler în noua ei misiune - Brigada de cercetări din Auch. 

Nu era chiar o promovare, când veneai de la secţia de 
Investigaţii din Pau... _ 

Ancheta din iarna lui 2008-2009 lăsase urme. În mod 
paradoxal, comandantul Servaz şi poliţia judiciară din 
Toulouse îi luaseră apărarea şi cei care o sancţionaseră 
fuseseră din propria ei ierarhie. Inchise pentru o clipă 
ochii la această amintire: sinistra şedinţă în care superiorii 
ei, aliniaţi în uniformele de gală, înşiraseră capetele de 
acuzare. Împotriva tuturor regulilor, ea voise să acţioneze 
pe cont propriu şi le ascunsese membrilor echipei 
informaţii care le-ar fi permis să-l găsească mai repede pe 
ultimul membru al unui club de agresori sexuali. 
Ascunsese şi unele aspecte ale propriului ei trecut, care 
aveau legătură cu ancheta, şi făcuse dispărută o probă 
importantă, pe care apărea numele ei. Scăpase de o 
sancţiune mai dură numai datorită intervenţiei lui Martin 
şi a acestei procuroare, Cathy d'Humieres, care scoseseră 
în evidenţă faptul că ea îi salvase viaţa poliţistului din 
Toulouse şi şi-o riscase pe a ei în încercarea de a-l prinde 
pe ucigaş. 

Rezultatul: la întoarcere, urma să îşi reia lucrul în 
Brigada de cercetări dintr-un oraş-capitală de departament 
cu 23.000 de locuitori. O viaţă nouă şi un nou început. În 
teorie. Ştia deja că va avea de-a face cu cazuri care nu vor 
avea prea mare legătură cu dosarele care îi erau 
încredințate înainte. Singura consolare era că urma să fie 
şefa serviciului, deoarece predecesorul său ieşise la pensie 
în urmă cu trei luni. Auch nu era o curte de apel ca Pau, ci 
un tribunal de instanţă înaltă, iar ea putuse deja să 
constate, în timpul primelor săptămâni în noua funcţie, 
cum cazurile mai delicate erau încredințate în mod 
sistematic SRPJ, Siguranţei departamentale sau Serviciului 
regional al jandarmeriei din Toulouse. Scoase un oftat, ieşi 
de la duş, se înfăşură într-un prosop şi trecu din nou de 
fereastră, îşi puse la loc ochelarii de soare şi apoi se aplecă 
deasupra micului zid de piatră cu rosturile vopsite în alb. 


€166) 


Privirea i se umezi uşor în timp ce contempla vapoarele 
care brăzdau apele calderei. 

Se întinse ca o pisică la soare. Era momentul ideal să 
facă provizii de amintiri. i 

Se întrebă unde era Martin, ce făcea el acum. li plăcea 
de el, deşi el nu ştia asta, şi veghea asupra lui. In felul său. 
Se va interesa de el de cum se va întoarce. Apoi gândul i-o 
luă razna, încă o dată. Unde era Hirtmann? Ce făcea el 
acum? in străfundurile ei, se treziră instinctul de 
vânătoare şi nerăbdarea. O voce îi spunea că elveţianul 
începuse din nou, că nu se va opri niciodată. Îşi dădu 
deodată seama că de-abia aştepta să se termine vacanţa. 
Se grăbea să se întoarcă în Franţa - şi să reia vânătoarea... 


Servaz îşi petrecu restul zilei de duminică făcând un pic 
de curăţenie, ascultând Mahler şi gândind. Pe la cinci 
după-masa, sună telefonul. Era Esperandieu. Adjunctul său 
era de serviciu. Sartet, judecătorul de instrucţie, şi 
judecătorul de eliberări hotărâseră să îl inculpe pe Hugo şi 
să îl aresteze preventiv. Dispoziţia lui Servaz primi o 
lovitură bruscă. Nu era sigur că tânărul urma să iasă 
teafăr din experienţa asta. Avea să treacă de partea 
cealaltă a oglinzii, să întrezărească ceea ce se ascundea în 
spatele frumoasei vitrine a societăților noastre 
democratice, iar lui Servaz nu-i rămase decât să spere că 
Hugo era suficient de tânăr pentru a uita ceea ce urma să 
vadă. 

Se gândi din nou la fraza din caietul lui Claire. Era ceva 
ciudat cu prezenţa acelei fraze. Prea evidentă şi, totodată, 
prea subtilă. Cui îi era destinată? 

— Mai eşti acolo? întrebă el. 

— Da, răspunse adjunctul. 

— Fă rost de un exemplar cu scrisul lui Claire. Şi cere o 
comparaţie grafologică cu fraza din caiet. 

— Citatul din Victor Hugo? 

— Da. 

leşi pe balcon. Aerul era în continuare greoi şi cerul 
ameninţător apăsa din nou peste oraş, ca o lespede de 


€167) 


întuneric. Tunetul nu mai era decât un ecou îndepărtat şi 
înăbuşit, timpul îi părea suspendat. Se simțea 
electricitatea din aer. Se gândi la un atacator anonim 
deplasându-se prin mulţime, la victimele lui Hirtmann care 
nu fuseseră niciodată găsite, la asasinii mamei sale, la 
războaie şi la revoluţii, şi la o lume care îşi epuiza toate 
resursele, inclusiv pe cele ai urla şi ale izbăvirii. 

— Ultima noapte la Santorini, zise Zuzka ridicându-şi 
paharul cu Margarita. 

În faţa mesei lor, terasele albe, uşor albăstrite de 
noapte, se rostogoleau vertiginos spre marginea falezei, 
adevărată provocare pentru legile urbanismului şi ale 
cutremurelor de pământ, Lego din balcoane şi lumini 
stivuite deasupra vidului. Jos de tot, caldera se înfunda 
încet în noapte şi insuliţa vulcanică din centru nu mai era 
decât o umbră neagră. Încă plutind pe apele golfului, 
pachebotul sclipea ca un pom de Crăciun. 

O briză sărată venită din larg flutură părul negru al 
Zuzkăi, care îşi întoarse privirea spre Ziegler. În lumina 
lumânărilor, irisul ochilor săi era de un albastru foarte 
deschis, cu circumferința mai închisă, aproape de violet. 
Purta un maiou cu bretele subţiri, de culoarea spumei 
mării, cu paiete pe decolteu, un pantalon scurt din denim, 
o curea din piele şi o groază de brelocuri la încheietura 
mâinii drepte. Irène nu se mai sătura să o privească. 

— Cheers to the world, toastă ea, ridicându-şi paharul. 

Apoi se aplecă deasupra mesei şi o sărută cu patimă pe 
polițistă, sub ochii interesaţi ai vecinilor. Limba ei avea 
gust de tequilla, portocală şi lime în gura Irènei. Opt 
secunde, nu mai puţin. S-au auzit aplauze. 

— Te iubesc, declară tare Zuzka, fără să ţină cont de 
acestea. 

— Şi eu, răspunse Irene, cu obrajii arzându-i. 

Nu-i plăcuseră niciodată manifestările de dragoste în 
public. Avea o motocicletă Suzuki GSR600, un brevet de 
pilot de elicopter şi o puşcă, îi plăceau viteza, scufundările 
şi sporturile mecanice, dar alături de Zuzka lăsa impresia 


€168) 


cuiva timid şi stângaci. 

— Nu-i lăsa pe idioţii ăştia macho să-ţi afecteze capul, de 
acord? 

Din când în când, Zuzka derapa uşor când era vorba de 
folosirea unor locuţiuni sau expresii ale limbii franceze. 

— Contează pe mine! 

— Şi vreau să mă suni în fiecare seară. 

— Zuzik... 

— Promite! 

— Promit. 

— La cel mai mic semn de... depresia, sosesc! anunţă 
slovaca pe un ton războinic. Ă 

— Zuzik, am o locuinţă de serviciu... Într-un imobil plin 
cu jandarmi... 

— Aşa, şi? 

— Nu sunt prea obişnuiţi cu genul acesta de lucruri. 

— Pot să îmi pun o mustață falsă, dacă asta te 
deranjează. Nu ne putem petrece viaţa ascunzându-ne 
mereu. Ar trebui să îţi schimbi meseria, ştii? 

— Am mai vorbit despre asta... Imi iubesc meseria. 

Dedesubtul balconului lor, străduţele se umpleau văzând 
cu ochii de o mulţime compactă de turişti şi de noctambuli. 

— Poate. Dar se pare că ea nu te iubeşte. Ce-ai zice să 
dăm o tură pe plajă, să profităm de ultima noapte 
grecească? 

Ziegler dădu din cap, pierdută în gândurile sale. Vacanţa 
s-a terminat. Se întorcea în sud-vest. Îşi iubea meseria: 
Chiar aşa? Atât de multe lucruri se schimbaseră din 
celebra iarnă şi până acum. Dintr-odată, se revăzu pe ea 
însăşi, cu 18 luni înainte, când fusese luată de avalanşă, 
aruncându-i o privire disperată lui Martin înainte ca acesta 
să dispară din raza ei vizuală, acolo sus, pe munte. Se 
gândi pentru a suta oară la acel spital de psihiatrie pierdut 
printre zăpezi, la lungile sale coridoare şi la încuietorile 
electronice, la bărbatul enigmatic, surâzător şi palid care 
fusese închis acolo - şi la muzica lui Mahler... 


Luna plină strălucea deasupra mării Egee, desenând un 


€169) 


triunghi argintat la suprafaţa apei. Se ţineau de câte o 
mână, în timp ce îşi duceau sandalele în cealaltă, mergând 
în picioarele goale la marginea valurilor. Briza marină 
sufla mai puternic aici. Le mângâia feţele. Când şi când, le 
ajungea la urechi câte o adiere muzicală de la tavernele 
care mărgineau uriaşa plajă din Perissa, apoi vântul îşi 
schimba direcţia, iar murmurul apei acoperea din nou 
toate celelalte zgomote. 

— De ce nu ai zis-o adineaori, când ţi-am spus că ar 
trebui să îţi schimbi meseria? întrebă Zuzka. 

— Să zic ce? 

— Că şi eu ar trebui să mi-o schimb. 

— Tu eşti liberă, Zuzka. 

— 'Ţie nu îţi place ce fac eu. 

— Ne-am întâlnit tocmai datorită meseriei tale. 

— Şi exact asta te sperie. 

— Cum adică? i 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun... Îţi aminteşti? Când 
eu făceam striptease şi voi aţi descins în local, tu şi cu 
celălalt jandarm... Crezi că ţi-am uitat privirea? Deşi 
încercai să ascunzi asta, nu îţi puteai lua ochii de la trupul 
meu în seara aia. Şi ştii foarte bine că am acelaşi efect şi 
asupra altor cliente. 

— Hai să schimbăm subiectul. 

— De când suntem împreună, nu ai mai pus piciorul în 
Pink Banana decât o dată, în acea noapte de decembrie 
când ţi-am lăsat un bilet că te părăseam, continuă slovaca 
fără să ţină cont de cererea prietenei ei. 

— Te rog, Zuzka... 

— N-am terminat. Şi ştii de ce? Pentru că ţi-e teamă să 
nu-ţi regăsesc privirea la alte cliente. Ţi-e teamă să nu o 
observ pe alta aşa cum te-am observat pe tine. Ei bine, te 
înşeli. Eu te-am găsit pe tine, Irène. Ne-am găsit. Şi nu 
poate apărea nimeni între noi, nu trebuie să-ţi fie teamă de 
nimic. Nu exişti decât tu. Singurul lucru care poate 
interveni între tine şi mine este meseria ta. 

Ziegler nu răspunse. Privi triunghiul de argint aşezat pe 
mare. Îşi aminti când o văzuse pentru prima oară pe Zuzka 


€170) 


dezbrăcându-se pe scena de la Pink Banana, ce supleţe 
incredibilă avea coloana ei vertebrală şi în ce fel se folosea 
de corpul ei ca de un instrument pe care îl stăpânea la 
perfecţiune. 

— Eşti prea sensibilă pentru slujba asta, zise Zuzka, în 
timp ce continua să înainteze. Toate lunile astea în care 
am văzut-o interferând în viaţa ta privată, în care ţi-am 
suportat toanele proaste, tăcerile, fricile. Nu mai vreau să 
trec prin aşa ceva... Pentru că, dacă nu reuşeşti să îţi 
separi viaţa privată de nenorocitul ăla de job, dacă nu 
reuşeşti să te deconectezi când suntem împreună, atunci 
nu de o lesbi care vine să se holbeze la mine trebuie să te 
temi, ci de tine însăţi. Tu eşti singura persoană care ne 
poate despărţi, Irene. 

— În cazul acesta, nu ai de ce să-ţi mai faci griji. Acolo 
unde sunt acum, o să mă ocup doar de câteva poşete 
furate şi de scandaluri între beţivi. 

Spusese asta pe un ton istovit. Zuzka o luă de mână şi o 
opri. 

— O să fiu sinceră cu tine. Pentru mine, asta este o veste 
excelentă. 

Ziegler nu răspunse. Slovaca o trase către ea. O sărută 
şi o luă în braţe. Irene îi simţi mirosul pielii şi al părului, 
parfumul ei lejer, şi se gândi că briza mării care se rotea în 
jurul lor era ca şi cum zeul vânturilor ar fi vrut să le 
unească. Simţi cum îi revine dorinţa. Nu mai trăise aşa 
ceva înainte să o întâlnească pe Zuzka, niciodată la o 
asemenea intensitate. 

— Hey, girls, this is not Lesbos island“?! 

O voce de beţiv, câteva râsete greţoase. Se îndepărtară 
una de alta şi se întoarseră în direcţia micului grup care îşi 
făcuse apariţia din întuneric. Britanici şi tineri. Alcoolizaţi. 
Plaga multor plaje de la Mediterana... Erau trei. 

— Look at those fucking dykes”! 

— Salutare, fetelor, zise în engleză cel mai mic dintre ei, 


2 Hei, fetele, aici nu e insula Lesbos! (în lb. eng. în original) (N. t.). 
33 Ia uită-le și pe leshbienele astea nenorocite! (în lb. eng. în original) 
(N. t.). 


€171) 


ieşind cu un pas din rând. 

Ele nu răspunseră. Ziegler aruncă o privire rapidă în jur. 
Nu mai era nimeni pe plajă. 

— Ce lună frumoasă, nu-i aşa, fetelor? Superromantic şi 
aşa mai departe. Nu vă plictisiţi un pic aşa, singurele? 
aruncă el întorcându-se către tovarăşii săi. 

Ceilalţi doi izbucniră în râs. 

— Valea, idiotule! spuse cu răceală Zuzka într-o engleză 
perfectă. 

Ziegler tresări. Puse o mână pe braţul prietenei ei. 

— Oaa, aţi'uzit asta, băieţi? Nu sunt d-alea care se lasă 
uşor, cred! Io ziceam pentru voi. Beţi ş'voi una mică? 

Mărunţelul roşcat luă o sticlă cu bere de la vecinul său 
şi i-o întinse lui Irene, în întuneric. 

— Nu, mulţumesc, îi răspunse aceasta în engleză. 

— Cum vrei. 

Tonul era împăciuitor. Jandarmeriţa îşi simţi fiecare 
muşchi din corp tensionându-se şi întărindu-se. Cu coada 
ochiului, îi urmărea pe ceilalţi doi. 

— Şi tu, curvă proastă, tu vrei? o întrebă roşcatul pe 
prietena ei, cu o voce şuierătoare. 

Mâna lrenei strânse braţul slovacei. Zuzka tăcu de data 
asta, înţelesese pericolul. 

— Ţi-ai pierdut limba”? Sau o foloseşti doar ca să-i insulţi 
pe alţii şi ca să paşti? 

O adiere le aduse câteva acorduri muzicale dintr-o 
tavernă. Ziegler se gândi că, chiar dacă ar fi ţipat, nu le-ar 
fi auzit nimeni. 

— Tu eşti cam prea bunăciune pentru o lesbi, zise 
roşcatul coborând privirea de-a lungul trupului slovacei. 

Ziegler îi observa pe ceilalţi doi. Nu se mişcau. Aşteptau 
continuarea evenimentelor. Acoliţi... Sau poate că erau 
prea turtiţi ca să reacționeze. Oare de câte ore turnau în 
ei? Răspunsul la această întrebare avea importanţa lui. Îşi 
deplasă atenţia asupra liderului. Englezul era un pic cam 
prea grăsuţ, cu o faţă urâtă, o şuviţă de păr care îi cădea 
peste ochi, ochelari cu lentile groase şi un nas lung şi 
ascuţit, care îl făcea să semene cu un nenorocit de 


€172) 


şobolan. Purta un pantalon scurt, alb, şi un tricou ridicol, 
cu Manchester United. 

— Ai putea schimba meniul măcar o dată. I-ai supt-o deja 
vreunui tip, frumoaso? 

Zuzka nu se mişcă. 

— Hei, cu tine vorbesc! 

Cât despre Irene, ea îşi dăduse seama deja că lucrurile 
nu aveau să se oprească aici. Nu cu boul ăsta. Evaluă 
situaţia în tăcere. Ceilalţi doi erau mult mai înalţi şi mai 
voinici, însă păreau genul greoi şi lent. lar dacă îşi 
petrecuseră ultimele ore bând, atunci reflexele lor erau cu 
siguranţă mult diminuate. Işi zise că, pentru moment, 
dobitocul cu şuviţa era cel mai periculos. Se întrebă dacă 
avea ceva prin buzunare - cuţit sau cutter. Acum îi părea 
rău că îşi lăsase sprayul lacrimogen la hotel. 

— Las-o în pace, spuse ea pentru a-i deturna atenţia de 
la Zuzka. 

Englezul se întoarse spre ea. Îi văzu ochii mici strălucind 
de furie în lumina lunii. Privirea îi era, totuşi, înceţoşată de 
alcool. Cu atât mai bine. 

— Ce-ai zis? 

— Lasă-ne în pace, repetă Ziegler într-o engleză 
aproximativă. 

Trebuia să îl aducă mai aproape de ea. 

— Tacă-ţi fleanca, proasto! Rămâi deoparte! 

— Fuck you, bastard, răspunse ea. 

Faţa englezului se deformă într-un fel aproape comic şi 
deschise gura. In alte circumstanţe, grimasa lui ar fi putut 
părea de-a dreptul ilară. 

— CEEEEE-AI ZIS? 

Vocea roşcatului şuiera ca un şarpe. Ea tremura de 
furie. 

— Fuck you, repetă ea, foarte tare. 

li văzu pe ceilalţi doi făcând o mişcare şi un semnal de 
alarmă i se aprinse în cap. Atenţie! Poate că nu erau chiar 
atât de beţi pe cât păreau, simţiseră totuşi că lucrurile 
luau o altă întorsătură. 

Şi bondocul se mişcă; făcu un pas în direcţia ei. Fără să 


€173) 


ştie, tocmai intrase în zona ei. Fă un gest, se gândi ea, atât 
de puternic încât crezu că a zis-o cu voce tare. Fă un 
gest... N 

El ridică brusc o mână, ca să o lovească. În ciuda 
alcoolului şi a kilogramelor suplimentare, era rapid. Şi 
conta pe efectul surpriză. Cu siguranță că acest lucru ar fi 
funcționat cu altcineva - dar nu cu ea. Se eschivă cu 
uşurinţă şi trimise un şut în direcția părții celei mai 
vulnerabile a oricărui individ de sex masculin. Bingo, drept 
la ţintă! Roşcatul scoase un țipăt şi căzu în genunchi pe 
nisipul negru. Irène îl văzu pe unul dintre ceilalţi doi 
repezindu-se spre ea şi tocmai intenţiona să se ocupe de 
el, când Zuzka îi goli, din mişcare, sprayul ei lacrimogen în 
plină faţă. Al doilea englez urlă de durere ducându-şi 
mâinile la ochi şi se îndoi de la mijloc. Al treilea ezita să se 
bage, cântărind situaţia. Ziegler profită de asta pentru a-şi 
muta atenţia la primul. Acesta se ridica deja. Ea nu-l 
aşteptă să ajungă complet în picioare, îl apucă de o 
încheietură a mâinii şi efectuă o mişcare rotativă pe care o 
învățase la şcoala de jandarmi, aproape să îi răsucească 
mâna la spate. Şi cum ar fi fost păcat să se oprească aici - 
dacă îi lăsau să-şi revină, fetele ar fi încurcat-o -, îşi 
continuă elanul şi îi suci braţul până se auzi un os trosnind 
undeva. Roşcatul scoase un răget de animal rănit. Ea îi 
dădu drumul. 

— Mi-a rupt mâna! La dracu', mi-a rupt mâna, lesbiana 
asta nenorocită! se văicări el ţinându-şi braţul frânt. 

Ziegler simţi o mişcare la dreapta ei. Intoarse capul 
exact la timp pentru a vedea pumnul care o căuta. Şocul îi 
trimise capul în spate şi, pentru o clipă, avu impresia că 
cineva i l-a băgat sub apă. Al treilea bandit. Până la urmă, 
trecuse şi el la acţiune. Ea căzu pe nisip, zăpăcită, şi 
imediat simţi dureros o lovitură de picior în coaste. Se 
răsuci pe o parte, pentru a amortiza şocul. 

Se aştepta să primească şi alte lovituri. Dar spre marea 
ei surpriză, acestea nu veniră. Ridică privirea şi văzu că 
Zuzka sărise în spatele celui de-al treilea şi se agăţase bine 
de el. Dintr-o privire rapidă, Irène văzu cum al doilea 


€174) 


începea să se recupereze, chiar dacă încă clipea des şi 
lăcrima. Se ridică şi se repezi să-şi ajute partenera, 
trimițând o lovitură de picior în plexul adversarului său. 
Acesta se prăbuşi, cu picioarele şi răsuflarea tăiate. Zuzka 
îl împinse pe nisip ca să se poată elibera şi să se ridice în 
picioare. 

Micuţul nu renunţase complet. Se năpusti spre Ziegler. 
De data asta, avea o lamă la capătul braţului valid: Irene îi 
văzu sclipirea în lumina lunii, pentru o fracțiune de 
secundă. Se eschivă cu uşurinţă, îl prinse pe englez de 
braţul rupt şi trase. 

— Ahhhhhhhh! urlă el, căzând în genunchi în nisip 
pentru a doua oară. 

Ziegler îi dădu drumul şi o luă pe Zuzka de mână. 

— Hai, o ştergem de-aici! 

În clipa următoare, alergau amândouă cu toată viteza 
spre lumini, spre muzică şi spre scuterul lor, parcat lângă 


taverne. Ak 

— O să ai o vânătaie de toată frumuseţea, zise Zuzka 
mângâindu-i arcada umflată. 

Ziegler se analiză în oglinda din baie. Ceva de mărimea 
unui ou de porumbel, de culoare galben-muştar spre violet, 
era pe cale de apariţie. Iar conturul ochiului începuse să 
capete culorile curcubeului. 

— Exact ce îmi trebuia la întoarcerea la serviciu. 

— Ridică mâna stângă, zise Zuzka. 

Se execută. Şi făcu o grimasă. 

— Te doare aici? 

— Au! 

— Poate că ţi-a rupt o coastă, zise slovaca. 

— Ba nu. 

— În orice caz, imediat cum ne întoarcem acasă, mergi 
la doctor. 

Ziegler dădu din cap în timp ce îşi îmbrăca maioul, cu 
mare greutate. Se întoarse în cameră. Zuzka se duse în 
partea cealaltă şi deschise minibarul, de unde scoase două 
sticle miniaturale de vodcă Absolut şi două sticle de suc de 


€175) 


fructe. 

— Şi pentru că în mizeria asta de gaură de şobolani nu 
putem ieşi fără să ne atace huliganii, o să bem aici. Asta îţi 
va calma durerea. Cea mai puţin beată o duce pe cealaltă 
în pat. 

— S-a făcut! sina 

Îl trezi telefonul. Aţipise pe canapea, cu uşa vitrată 
deschisă. Pentru o fracțiune de secundă, crezu că îl trezise 
zgomotul ploii. Apoi se auzi din nou soneria. Se aşeză, 
întinse mâna spre măsuţa joasă pe care îi bâzâia şi vibra 
mobilul, ca o insectă malefică, lângă un pahar pe fundul 
căruia zăcea un rest de Glenmorangie. 

— Servaz. 

— Martin? Eu sunt... te-am trezit? 

Vocea lui Mariane... O voce extenuată - vocea cuiva la 
capătul răbdării, care a şi băut. 

— L-au arestat pe Hugo. Eşti la curent? 

— Da. 

— Atunci de ce naiba nu m-ai sunat? 

Pusese mai mult decât enervare în această ultimă frază. 
Era de-a dreptul furie. 

— Chiar voiam să o fac, Marianne... te asigur de asta... 
şi apoi, am... am uitat... 

— Uitat? Martin, cum naiba să uiţi să mă anunţi că fiul 
meu e trimis la puşcărie? 

Nu era complet adevărat. Vrusese să o sune, dar ezitase 
multă vreme. Şi până la urmă adormise, epuizat. 

— Ascultă, Marianne, eu... nu cred că a fost el... eu... 
trebuie să ai încredere în mine, îl voi găsi pe vinovat. 

— Să am încredere? Nici nu mai ştiu pe ce lume sunt... 
Gândurile mi-au luat-o razna prin cap, simt că o iau şi eu 
razna tot încercând să mi le clarific, mi-l imaginez pe Hugo 
singur, noaptea, în închisoarea aceea şi pur şi simplu 
înnebunesc. lar tu... tu uiţi să mă suni, nu îmi zici nimic, te 
porţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic - şi îl laşi pe 
judecător să-mi trimită copilul la pârnaie, deşi îmi zici că îl 
crezi nevinovat! Şi mai vrei să am încredere în tine? 


€176) 


El vru să spună ceva, să se apere. Dar ştia că ar fi fost o 
greşeală. Nu era momentul. Există un timp pentru discuţii, 
pentru justificări - şi un timp pentru tăcere. Mai făcuse 
greşeala aceasta: să vrea să se justifice cu orice preţ, să îşi 
impună punctul de vedere indiferent de efecte, să aibă 
ultimul cuvânt. Nu mergea aşa. Niciodată nu mergea aşa. 
Învăţase... Şi nu spuse nimic. 

— Mă asculţi? 

— Nu fac decât asta. 

— Seară bună, Martin! 

Şi a închis. 


€177) 


Luni 


€178) 


19 
Vertij 


Luni dimineaţă, Servaz avea întâlnire la morgă, pentru 
rezultatul  autopsiei. Geamuri translucide. Miros de 
detergent. Coridoare lungi, sonore. Răcoare. Se auzi un 
hohot de râs în spatele unei uşi şi apoi tăcere, se regăsi 
singur cu el însuşi în timp ce cobora spre subsol. 

În amintirea sa, un băieţel dansa şi alerga în jurul 
mamei sale. Dansa şi râdea în razele soarelui. Şi mama sa 
râdea. 

Alungă amintirea. Trecu de uşa batantă. 

— Bună ziua, domnule comandant, zise Delmas. 

Servaz aruncă o privire în direcţia marii mese elevatoare 
pe care se odihnea ea. De acolo de unde era, vedea profilul 
drăguţ al lui Claire Diemar. Doar că îi fusese retezată cutia 
craniană cu meticulozitate şi i se distingea masa cenuşie a 
creierului, lucind în lumina neoanelor. La fel şi pieptul 
despicat în Y, care lăsa să i se vadă viscerele rozalii 
răsfirate la suprafaţa abdomenului. Pe un blat se găseau 
diverse probe prelevate din cadavru, sigilate în tuburi 
închise ermetic. Restul fusese aruncat într-un coş de gunoi 
special pentru deşeuri anatomice. 

Servaz se gândi la mama sa. _ 

Avusese şi ea aceeaşi soartă. Işi întoarse privirea. 

— Bun, zise bărbatul mărunţel, cu tenul roz şi ochii de 
un albastru deschis, vreţi să ştiţi dacă a murit în cadă? 
Vreau să vă spun din capul locului că morţii prin înecare 
sunt cu adevărat o pacoste. Iar dacă mai e vorba şi deo 
înecare în cadă e cu atât mai rău. 

Servaz îi aruncă o privire în formă de întrebare. 

— Diatomeele, explică Delmas. Nişte alge de care sunt 
pline râurile, lacurile, oceanele... Când se înghite apă, 
acestea se răspândesc peste tot în organism. Sunt cel mai 
bun indicator de moarte prin înecare cunoscut în ziua de 
azi. Doar că apa din canalizările urbane este foarte săracă 


€179) 


în diatomee, deci înţelegeţi unde este problema? 

Legistul îşi scoase mănuşile, le aruncă într-un coş de 
gunoi cu pedală şi se apropie de robinetul autoclavului. 

— În plus, urmele de lovituri de pe corp sunt greu de 
interpretat din cauza imersiei. Din fericire, nu a stat prea 
mult timp în apă. 

— Există urme de lovituri? întrebă Servaz. 

Delmas făcu un gest în direcţia propriei sale cefe, cu 
mâinile rozalii şi grăsune pline de săpun bacteriologic. 

— Un hematom la nivelul parietalului şi un edem 
cerebral. O lovitură foarte violentă, cu un obiect greu. Ar fi 
putut să-i provoace decesul în acel moment, dar cred că, 
mai degrabă, a murit înecată. 

— Credeţi? 

Legistul ridică din umeri. 

— V-am zis, diagnosticul nu e niciodată uşor în caz de 
înec. Poate că analizele ne vor zice mai multe. Stronţiul 
sangvin, de exemplu: dacă e într-o concentraţie mult 
diferită de cea obişnuită, în schimb, foarte apropiată de 
cea a apei în care a fost găsită, am putea avea o oarecare 
certitudine că era moartă de-a binelea în momentul 
scufundării în nenorocita aia de cadă... 

— Hmm... 

— Acelaşi lucru pentru  lividităţile  cadaverice, 
scufundarea le-a întârziat formarea. Apoi, examinarea 
histologică n-a furnizat cine ştie ce revelații... 

Părea foarte contrariat. 

— Şi lanterna? întrebă Servaz. 

— Ce e cu lanterna? 

— Despre asta ce credeţi? 

— Nimic. Interpretarea e treaba dumneavoastră. Eu mă 
limitez la fapte. În orice caz, tipa a intrat în panică, s-a 
zbătut atât de puternic, încât legăturile i-au lăsat răni 
foarte adânci în carne. Întrebarea este în ce moment a 
făcut asta. Desigur, acest lucru exclude ipoteza unei 
lovituri mortale în cap... 

Servaz începuse să se cam sature de precauţiile retorice 
ale legistului. Delmas era un tip competent, ştia asta. Şi 


€180) 


tocmai pentru că era competent, afişa şi o prudenţă 
extremă. 

— Mi-ar plăcea o concluzie ceva mai... 

— Precisă? O veţi avea, când vor fi gata toate analizele. 
Până atunci, aş spune că sunt 95 la sută şanse să fi fost 
aruncată vie în acea cadă şi să fi murit acolo, înecată. Nu-i 
rău, dacă luăm în calcul circumstanţele, nu? 

Servaz se gândi la panica tinerei femei, la explozia de 
frică din pieptul ei pe măsură ce nivelul apei urca, la acel 
sentiment îngrozitor de sufocare pe care îl simţise el însuşi 
în acea zi de decembrie în care fusese pe punctul de a 
muri sufocat cu o pungă de plastic. Se gândi la lipsa de 
sensibilitate a celui care o privise murind astfel. Legistul 
avea dreptate: interpretarea era treaba lui. lar aceasta îi 
spunea că nu avea de-a face cu un ucigaş oarecare. 

— Apropo, aţi văzut ziarul? întrebă Delmas. 

Servaz îi aruncă o privire circumspectă. Avea încă în 
memorie articolul citit în camera lui Elvis. Legistul se 
întoarse, apucă La Depeche de pe un blat şi i-l întinse. 

— O să vă placă. Pagina 5. 

Servaz întoarse paginile înghiţindu-şi saliva. Nu trebui 
să răsfoiască prea mult. Titlul era uriaş. „HIRIMANN 
SCRIE POLIŢIEI”. La naiba! Articolul avea doar câteva 
rânduri. Scria ceva despre un e-mail trimis „comandantului 
Servaz de la poliţia judiciară” de către cineva care se 
prezenta drept Julian Hirtmann. „Am aflat din surse 
judiciare că nu s-a putut stabili până în acest moment dacă 
este vorba despre ucigaşul elveţian sau despre un 
impostor...” Autorul articolului repeta, ca şi precedentul, 
că era vorba despre acelaşi comandant Servaz care „a 
condus ancheta asupra crimelor de la Saint-Martin în iarna 
2008-2009”. Servaz nu-şi putea reveni. Simţea cum îl 
cuprinde furia. 

— Genial, nu? zise legistul. Aş vrea să ştiu cine a fost 
idiotul care le-a suflat informaţia. In orice caz, e cu 
siguranţă cineva de la voi. 

— Trebuie să plec, răspunse Servaz. 


kk 


€181) 


Esperandieu asculta Knocked Up a celor de la Kings of 
Leon, când Servaz intră în birou. 

— Ce faţă ai! 

— Urmează-mă. 

Esperandieu îşi privi şeful. Se prinse că nu era 
momentul să pună întrebări. Îşi scoate căştile şi se ridică. 
Martin deja ieşise. Mergea cu paşi mari spre uşa dublă şi 
culoarul care ducea la biroul directorului. Trecură unul 
după celălalt prin uşa antiincendiu, intrând în micul colţ 
amenajat ca sală de aşteptare, cu canapele din piele şi 
secretariat. 

— E în şedinţă! strigă secretara, văzându-i cum trec prin 
faţa ei. 

Servaz nu se opri. Bătu la uşă şi intră. 

— „.„.avocaţi, notari, portărei... Ne purtăm cu mănuşi, dar 
nu scăpăm nimic, tocmai le spunea Stehlin mai multor 
membri ai Diviziei de Afaceri Financiare. Martin, sunt în 
şedinţă. 

Servaz înaintă spre masa cea mare, salută persoanele 
prezente şi aşeză ziarul deschis la pagina 5 în faţa 
directorului SRPJ. Stehlin se aplecă. Se uită la titlul scris 
mare. Când ridică din nou capul, avea maxilarul încleştat. 

— Domnilor, terminăm discuţia aceasta mai târziu. 

Cei patru bărbaţi se ridicară şi ieşiră, nu fără a-i arunca 
lui Servaz priviri surprinse. 

— Scurgerea vine cu siguranţă de la noi, dădu el lovitura 
de graţie. 

Comisarul de divizie Stehlin era îmbrăcat lejer, doar în 
cămaşă. Deschisese toate ferestrele pentru a lăsa să 
pătrundă aerul încă răcoritor al dimineţii, iar vacarmul de 
pe bulevard invadase camera. Climatizarea era în pană de 
câteva zile. li făcu semn din cap spre locurile din faţa 
biroului său. 

— Ai idee despre cine ar putea fi vorba? întrebă el. 

Intr-un colţ, un fax scuipa mesaje; comisarul îl păstra în 
permanenţă în funcţie. Servaz nu zise nimic. Înţelesese 
tonul şi sensul său: atenţie la acuzaţii nefondate... Nu se 
putea împiedica să-şi compare noul şef cu precedentul, 


€182) 


comisarul de divizie Wilmer, cu ciocul său tuns cu mare 
grijă şi cu zâmbetul lui lipit perpetuu de buze, ca un 
herpes încăpățânat. Wilmer afişa întotdeauna tot ce era 
mai bun în materie de costume şi cravate. Pentru Servaz, 
postul pe care îl ocupase Wilmer era dovada că un imbecil 
putea să se cocoaţe atât de sus dacă erau şi alţi imbecili 
deasupra. În timpul petrecerii de rămas-bun a acestuia, 
atmosfera fusese rece şi încordată, iar în momentul în care 
Wilmer îşi terminase micul discurs de mulţumire, se 
auziseră câteva aplauze foarte răzlețe. Stehlin se ţinuse la 
distanţă, fără cravată şi doar în cămaşă, ca şi azi. Un 
poliţist din mulţime. Şi îşi observase cu mare atenţie 
viitorul său grup. Şi Servaz îl observase. Şi ajunsese la 
concluzia că noul său şef înţelesese, încă de pe-atunci, 
toată munca ce îl aştepta pentru a repara toate pagubele 
produse de predecesorul său. Servaz îl plăcea mult pe 
Stehlin. Era un poliţist bun, care cunoscuse munca de 
teren - şi nu un tehnocrat care deschidea umbrela la cea 
mai mică aversă. 

Stehlin se întoarse şi luă ceva din spatele lui. Acelaşi 
ziar. Îl puse peste celălalt. Nu îl aşteptase pe Servaz ca să 
îl citească. 

— De un lucru sunt sigur, zise acesta. Treaba asta nu 
poate veni nici de la Vincent, nici de la Samira, am sută la 
sută încredere în ei. 

— Asta reduce serios posibilităţile, remarcă Stehlin. 

— Da. 

Stehlin avea un aer întunecat. Îşi încrucişase degetele 
pe birou. 

— Şi ce propui? 

Servaz se gândi. 

— Să-i servim o informaţie pe care să o cunoască doar 
el. O informaţie eronată... Dacă aceasta apare mâine în 
ziar, o să împuşcăm doi iepuri dintr-o lovitură: vom avea 
certitudinea că este el şi vom putea publica o dezminţire 
absolut formală şi astfel să decredibilizăm şi ziaristul, şi 
sursa lui... 

Nu pronunţase niciun nume încă, dar ştia că şi comisarul 


€183) 


se gândea la aceeaşi persoană ca şi el. Stehlin dădu din 
cap. 

— O idee interesantă... Şi la ce informaţie te-ai gândit? 

— Ne trebuie una suficient de credibilă ca să înghită 
momeala... şi suficient de importantă pentru ca presa să 
simtă nevoia să vorbească despre ea. 

— Vii de la legist, sugeră Esperandieu. Am putea spune 
că Delmas a găsit un indiciu capital. Un indiciu care l-ar 
dezvinovăţi definitiv pe puşti. 

— Nu, interveni Servaz. Nu putem face asta. Dar am 
putea spune că am găsit un CD de Mahler acasă la Claire 
Diemar... 

— Dar acesta este adevărul, spune Stehlin nedumerit. 

— Exact. Tocmai asta e şmecheria. Nu dăm titlul corect. 
Când vine momentul, putem zice cu toată sinceritatea că 
este absolut fals, că nu am găsit niciodată Simfonia a patra 
la faţa locului - evident, fără să precizăm că am găsit un 
alt CD... 

Servaz zâmbi strâmb. 

— Şi, dintr-odată, pista Hirtmann din cazul Diemar se 
dovedeşte ridicolă, iar ziaristul care a publicat asta, 
decredibilizat pentru o bună bucată de timp. Întâlnire în 
cinci minute cu grupul de anchetă! 

Se îndrepta deja către uşă, atunci când vocea lui Stehlin 
îl opri. 

— Ai zis „pista Hirtmann”? Deci există o pistă Hirtmann? 

Servaz se uită la şeful său, ridică din umeri prefăcându- 
se că nu ştie şi ieşi. 

kkk 


Bâzâieli îndepărtate, căldură, aer nemişcat şi cer 
cenuşiu. Tot ceea ce era în jur părea în aşteptarea a ceva, 
încremenit ca o insectă prinsă în răşină. Hambarele şi 
câmpurile dădeau impresia de părăsire, de parcă toţi 
oamenii ar fi fugit de acolo. Aproape de ora 15, se opri ca 
să ia prânzul într-o parcare pentru camioane unde bărbații 
vorbeau zgomotos despre performanța echipei naționale 
de fotbal şi despre competențele selecționerului său. 
Deduse că avea să întâlnească Mexicul în următorul meci. 


€184) 


Servaz fu pe punctul de a-i întreba dacă era o echipă bună, 
dar se abţinu. Fu surprins de interesul său brusc pentru 
competiţie şi înţelese că nutrea o speranţă ascunsă: ca 
echipa asta să fie eliminată cât mai curând posibil pentru 
ca ei să poată trece, în sfârşit, la altceva. 


Pierdut în gânduri, intră aproape fără să îşi dea seama 
pe străduţele pavate ale orăşelului. Se gândea tot la 
conversaţia camionagiilor din restaurant şi fu frapat 
deodată de faptul că totul se petrecuse în câteva ore dintr- 
o vineri seara, în timpul unui meci de fotbal care ţinea 
ţara-ntreagă lipită de ecranele televizoarelor. Trebuiau să 
insiste cu căutările exact în această cronologie. Trebuiau 
să se concentreze asupra a ceea ce se petrecuse imediat 
înainte şi să reconstituie cu precizie derularea cronologică. 
Merse cu raţionamentul mai departe. Trebuiau să înceapă 
cu punctul de pornire: pub-ul din care ieşise Hugo cu 
câteva minute înainte ca acea crimă să fie comisă. Era din 
ce în ce mai convins că cel pe care îl căutau nu alesese la 
întâmplare nici locul, nici momentul. Totul îi spunea că 
sincronizarea era esenţială. Opri maşina în parcarea din 
mica piaţă, sub platani, şi se uită înspre terasa pub-ului. 
Era plină ochi. Feţe tinere. Studenţi, băieţi şi fete. Ca şi pe 
vremea sa, 95 la sută din clienţi aveau mai puţin de 25 de 


ani. 
kkk 

Margot Servaz îşi luă o cafea fără gust de la 
distribuitorul din hol, adăugă o porție de zahăr 
suplimentară, rămasă de la cantină, îşi lipi căştile de 
urechi - semnalul pentru „nu veniţi la mine cu prostii” - şi 
aruncă o privire discretă trioului David-Sarah-Virginie, 
aflat la celălalt capăt al holului aglomerat şi zgomotos. Se 
întâlniseră în pauză. În timp ce îi spiona, îşi muşcă buza de 
jos, prefăcându-se interesată de panoul de afişaj pe care 
era înfipt, printre alte câteva zeci, anunţul că BALUL DE 
SFÂRŞIT DE AN VA FI ORGANIZAT PE 17 MAI DE 
ASOCIAŢIA STUDENŢILOR DIN MARSAC, la fel ca şi: 
FRANŢA - MEXIC, PROIECȚIE PE ECRAN URIAŞ, JOI, 17 


€185) 


IUNIE, 20:30, ÎN CĂMINUL FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE. 
VENIȚI CÂT MAI MULŢI: BERE ŞI BATISTE LA 
DISCREŢIE!. Cineva scrisese deasupra, cu carioca roşie: 
DOMENECH LA BASTILIA!. Ceva din felul în care 
vorbeau, cu însufleţire şi aruncând priviri în jurul lor, îi 
dădea de gândit. 

Îi părea rău că nu învățase să citească pe buze. Îşi 
întoarse rapid privirea când Sarah şi-o orientă pe a ei în 
direcţia sa şi se prefăcu furioasă, căutând un rest imaginar 
în locaşul unde cădeau monedele. Când ridică din nou 
ochii, îi văzu îndepărtându-se spre curte. O luă pe urmele 
lor, scoţându-şi hârtia şi punga cu tutun. În urechi îi cânta 
Marilyn Manson, cu vocea sa de fierăstrău ruginit, Arma- 
goddam-tnotherfuckingeddon: 


Moarte doamnelor mai întâi, apoi şi domnilor, 
Fetele satanice ajung ţicnite 

Și ale dracului de sinucigaşe. 

Mai întâi încerci să i-o tragi 

Apoi să o-nfuleci. 

Dacă nu ţi-a retinut numele 

Mai bine o ucizi... 


Cântecul şi grupul său preferate... Ştia absolut totul 
despre ei. Pe lângă combinaţia de nume la Marilyn Manson 
însuşi, bateristul grupului se numea Ginger Fish, o 
încrucişare între Ginger Rogers şi Albert Fish, un canibal 
american  ucigaş, iar basistul, Twiggy Ramirez - 
combinaţie între celebra manechină engleză Twiggy şi 
criminalul în serie Richard Ramirez. Şi totuşi, îşi punea 
întrebarea dacă n-ar fi trebuit, în loc să se dea vina doar pe 
NRA - atotputernica asociaţie americană a deţinătorilor de 
arme de foc - de fiecare dată când vreun adolescent făcea 
un masacru într-o şcoală americană, dacă n-ar fi trebuit, 
deci, să se pună şi problema efectului pe care îl aveau 
clipurile atât de hipnotice şi cuvintele atât de instigatoare 
la violenţă asupra creierelor fragile. Dar bineînţeles că 
acesta era genul de întrebări despre care apărătorii 


€186) 


libertăţii de exprimare artistică nici măcar nu voiau să 
audă vorbindu-se. Margot primise deja apelativul de 
„reacţionară” şi de „fascistă” când sugerase că, poate, 
„câteva subrahaturi comerciale considerate pe nedrept 
produse artistice nu merită nici măcar o singură viaţă 
pierdută în  campusurile americane sau oriunde 
altundeva”. Bineînţeles că era gata să apere cu toată fiinţa 
ei respectiva libertate de expresie, dacă cineva ar fi vrut să 
o atace, dar acesta era genul ei de provocare preferat. Ca 
şi lui Socrate, îi plăcea să dezumfle certitudinile 
confortabile ale interlocutorilor săi. Să le demoleze 
răspunsurile prea rapide. Să le strice rutina gândirii 
automate.st N 

Îi căută cu ochii prin mulţime. Îi reperă. Se despărțiseră. 
Sarah şi Virginie fumau în tăcere, David se alăturase unui 
alt grup. Îşi mută atenţia asupra acestuia. Dispăruse din 
circulaţie pe tot timpul weekendului, dar Margot ştia că, la 
fel ca Elias şi ca ea însăşi, nu se dusese acasă la el. Ce se 
întâmplase? De dimineaţă, de când apăruse din nou, părea 
agitat şi tensionat. David era cel mai bun prieten al lui 
Hugo. Se întâmpla rar să fie văzut unul fără altul. 
Discutase de mai multe ori cu el. David o oripila, cu felul 
lui de a nu lua nimic în serios, dar în spatele acestei faţade 
simţise o gravitate, o rană care îi tulbura uneori privirea. 
S-ar fi zis că zâmbetul care îi lăţea perpetuu buzele în 
mijlocul bărbii sale blonde nu era decât un scut. Pentru a 
se proteja de ce anume? 

Margot înţelese că trebuia să îşi concentreze atenţia 
asupra lui. 

— Ai... observ... că... Davi... pare nervo...? 

Fraza depăşi cu dificultate zidul sonor din urechile sale 
în momentul în care Marilyn Manson urla: „Trage-o, 
înfulecă, ucide, şi ia-o de la capăt”. 

— Elias... observă ea. 


34 În original: „Jouer Ies empâcheurs de penser en rond” (să facă pe cei 
care strică gândirea în cerc) - joc de cuvinte provenit din expresia 
„l'empecheur de danser en rond”, care denumea pe cineva care strica 
ronda, dansul tradițional, în cerc, al celorlalţi (N. £.). 


€187) 


Îşi scoase una dintre căşti. 

— Te-am urmărit de când am ieşit din clasă, zise el. 

Ea îşi ridică o sprânceană. Elias o observa pe sub 
breton. 

— Şi? 

— Şi ţi-am văzut stratagema... Îi supraveghezi. Şi eu 
care credeam că ideea mea ţi s-a părut idioată. 

Ea ridică din umeri şi îşi puse casca la loc. El i-o scoase. 

— În orice caz, trebuie să te porţi un picuț mai discret, îi 
strigă el, prea tare, în ureche. Şi să ştii că m-am interesat: 
nimeni nu ştie unde a i aie ta weekend. 

Dubliners era ţinut de un irlandez din Dublin care, 
bineînţeles, afirma că Joyce era cel mai mare scriitor din 
toate timpurile. Era acolo încă de pe vremea când Servaz 
era student la Marsac. Francis şi cu el nu îi ştiuseră 
niciodată mai mult decât prenumele: Aodhâgân. Şi acum, 
tot el se afla în spatele barului. Ca şi Servaz, Aodhâgân 
avea cu 20 de ani mai mult acum, doar că pe atunci avea 
vârsta poliţistului de astăzi. Spre mijlocul anilor '80, 
Aodhăgân venise în sud-vest ca să predea limba engleză 
după o carieră oficială în armată (unii ziceau chiar că 
armata aceea fusese de fapt Irish Republican Army“), dar 
era cam prea coleric şi scandalagiu pentru corpul didactic 
şi îşi dăduse seama că avea mai multă autoritate în spatele 
unui bar decât în faţa unei table negre. 

Localul lui Aodhâgân era singurul din Marsac unde se 
puteau găsi - în afară de lemn, alamă şi dozatoare de bere 
din faianţă - rafturi pline cu cărţi în limba lui Shakespeare. 
Era frecventat în principal de studenţi şi de reprezentanţi 
ai comunităţii britanice locale. Pe vremea când era el 
însuşi student, Servaz venea aici de mai multe ori pe 
săptămână, singur sau însoţit de Van Acker şi de alţi 


5 Armata Republicană Irlandeză, cunoscută sub vechea denumire 
prescurtată de IRA, a fost o organizaţie paramilitară care a luptat în 
războiul de independenţă din 1919-1922. O parte din ea a rămas să 
lupte, în ilegalitate, pentru independenţa Irlandei, până în 2010, când 
s-a desfiinţat în mod oficial (N. £.). 


€188) 


câţiva, şi nu se întâmpla deloc rar să ia o carte de pe 
rafturi în acelaşi timp cu un pahar de bere sau cu o cafea. 
Aşa se face că se pierdea ades, de-a lungul acelor zile 
glorioase, în lectura fermecată a unor cărţi precum De 
veghe în lanul de secară, Oameni din Dublin sau Pe drum 
în versiunile lor originale, cu un dicţionar voluminos anglo- 
francez la îndemână. 

— La naiba, să fie tânărul Martin sau am eu vedenii? 

— Nu chiar atât de tânăr, bătrâne. 

Irlandezul avea acum părul şi barba mai mult gri decât 
negre, dar îşi păstrase aerul de jumătate comando, 
jumătate DJ de radio-pirat din anii '60. Făcu ocolul 
tejghelei şi îl strânse puternic în braţe pe Servaz, bătându- 
l pe spate. 

— Ce-ai mai făcut? 

Servaz îi spuse. Aodhâgân încruntă din sprâncene. 

— Şi eu care credeam că vei fi următorul Keats. 

Servaz îi percepu decepţia din voce şi, timp de o 
fracțiune de secundă, se simţi copleşit de ruşine. 
Aodhâgân îi mai trase una pe spate. 

— Fac cinste! Ce iei? 

— Încă mai ai celebra ta bere brună? 

Aodhăgân răspunse făcând cu ochiul, cu toată faţa 
încreţită de bucurie. Când se întoarse cu berea, Servaz îi 
făcu semn spre scaunul din faţa sa. 

— Aşază-te. 

Irlandezul îi aruncă o privire surprinsă. Şi prudentă. 
Chiar şi după toţi aceşti ani, recunoscuse acel ton - or, el 
iubea poliţia franceză la fel de mult pe cât o iubise şi pe 
cea britanică. 

— Te-ai schimbat, zise el trăgându-şi scaunul. 

— Da. M-am făcut poliţai. 

Aodhâgân îşi plecă privirea. 

— Numai la meseria asta nu m-aş fi aşteptat în ce te 
priveşte, zise el încet. 

— Oamenii se schimbă, spuse Servaz. 

— Nu toţi... 

Exista o intonaţie dureroasă în vocea irlandezului. Ca şi 


€189) 


cum îi făcea rău să aducă la suprafaţă trădări, renegări şi 
renunţări. Ale lui sau ale altora? se întrebă Servaz. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări... 

Îl privi pe Aodhâgân. 

Care îi susţinu privirea. Servaz simţea că atmosfera era 
pe cale să se schimbe. Nu mai erau Martin şi Aodhâgân cei 
de odinioară. Erau un poliţist şi un tip căruia nu îi plac 
poliţiştii, faţă în faţă. 

— Hugo Bokhanowsky, îţi spune ceva numele ăsta? 

— Hugo? Evident. Cine nu-l cunoaşte pe Hugo? Un băiat 
sclipitor... Cam ca tine la vremea ta. Nu, mai degrabă ca 
Francis... Tu erai mai discret, mai retras, chiar dacă nu 
aveai de ce să fii invidios pe alţii. 

— Ai aflat că a fost arestat? 

Aplecă capul în tăcere. 

— Era în pub în seara în care a fost ucisă Claire Dleinar. 
Şi a ieşit, după spusele unor martori, cu câteva minute 
înainte de crimă. Ai observat ceva? 

Irlandezul se gândi puţin. Apoi îl privi pe Servaz aşa cum 
apostolii trebuie să îl fi privit pe Iuda. 

— Eram la bar, mă ocupam cu servirea, departe de uşă... 
Locul dădea pe răscoale în seara aia. Şi, ca toată lumea, 
mă uitam şi la ce se întâmpla la televizor. Deci nu, nu am 
observat nimic. 

— Îţi aminteşti unde stăteau Hugo şi prietenii săi? 

Aodhâgân arătă spre o masă din apropierea ecranului de 
televizor agăţat de perete. 

— Acolo. Ajunseseră devreme, ca să prindă cele mai 
bune locuri. 

— Cine mai era la masa lui? 

Irlandezul se gândi din nou. 

— Nu sunt sigur. Dar cred că erau Sarah şi David. Sarah 
e o frumuseţe, cea mai frumoasă fată care îmi calcă 
pragul. Dar nu e fiţoasă. E o fată drăguță. Puțin introvertă. 
Ea, Virginie, David şi Hugo sunt practic inseparabili. Imi 
amintesc de Francis, de Marianne şi de tine la aceeaşi 
vârstă... 

Servaz simţi ceva ca un şarpe care se deznoda în 


€190) 


măruntaiele sale şi i se strângea la loc în jurul stomacului. 

— Mai ţii minte? Când veneaţi aici să schimbaţi lumea, 
să discutaţi politică... Vorbeaţi despre revoltă, revoluţie, 
despre schimbarea sistemului... Ah, ah, Doamne... 
tinereţea este aceeaşi peste tot! Marianne... Era 
extraordinară, îţi aminteşti? Nici măcar frumoasa Sarah 
nu-i ajunge la gleznă. Marianne vă înnebunea pe toţi, se 
vedea asta... Şi am văzut trecând pe-aici o groază de 
studente, dar Marianne era unică. 

Servaz îi aruncă o privire tăioasă. Nu realizase pe 
atunci, dar Aodhâgân nu avea decât 40 de ani în acea 
perioadă. Probabil că nici el nu putuse fi total insensibil la 
farmecele lui Marianne. La aura aceea de mister şi de 
superioritate pe care o emana. La vântul de nebunii care o 
înconjura. 

— Cât despre David, el este cel mai bun prieten al lui 
Hugo. 

— Ştiu cine e David. Şi Virginie? 

— O brunetă cam bondoacă, cu ochelari. Foarte vie, 
foarte inteligentă. Cu multă autoritate. Fata asta e făcută 
să fie şefă, crede-mă. Şi ceilalţi, de altfel. Pentru asta aţi 
fost toţi programati, nu? Să ajungeţi patroni, directori de 
resurse umane, miniştri sau Dumnezeu mai ştie ce. 

Servaz îşi aminti brusc de ceva. 

— A fost o pană de curent când am ajuns la Marsac, 
vineri seara... 

— Da, noroc că am un generator de rezervă. S-a 
întâmplat cu zece minute înainte de sfârşitul meciului... 
Doamne, nu-mi vine să cred, murmură Aodhâgân. 

— Ce anume? 

— Că ai ajuns poliţai... suspină el lung. Ştii, în anii '70, 
eram prizonier la Long Kesh, puşcăria cea mai nenorocită 
din Irlanda de Nord... Ai auzit de H-Blocks? Sectoarele de 
înaltă securitate. Se numeau aşa pentru că, văzute de sus, 
aveau forma unor H-uri mari. Long Kesh era o fostă bază 
militară în care armata britanică îi deţinea pe republicanii 
şi pe loialiştii irlandezi care se opuneau ocupaţiei engleze. 
Instalaţii antice, murdărie, umiditate, ferestre sparte, lipsă 


€191) 


de igienă... Şi nenorociţii ăia de gardieni, care erau 
adevăraţi nazişti. Iarna era atât de frig, încât nu reuşeam 
să dormim. Am participat la celebra grevă a foamei din 
1981, când a murit Bobby Sands, după 66 de zile. Fusese 
ales deputat în fundul celulei sale, de către poporul 
irlandez, cu o lună înainte să moară, când Margaret 
Thatcher se arătase inflexibilă. Am făcut şi „Greva 
păturilor” din 1978, când am refuzat să purtăm uniformele 
de deţinuţi şi ne plimbam goi, acoperiţi doar cu nişte 
cuverturi pline de purici, deşi era un frig cumplit. Am făcut 
şi „Dirty Protest” în acelaşi an, când nu ne-am mai spălat şi 
ne-am uns pereţii celulelor cu excrementele noastre, şi am 
urinat pe jos, pentru a protesta împotriva torturii şi a 
relelor tratamente. Ni se servea mâncare stricată, ne 
bătuceau spinările, ne torturau, ne umileau... Nu am cedat, 
nici măcar cu o unghie. Urăsc uniformele, tinere Martin, 
chiar şi când sunt invizibile. 

— Atunci, e adevărat... 

— Ce anume? 

— Că ai făcut parte din IRA. 

Aodhâgân nu răspunse. Il privea pe  Servaz, 
imperturbabil. 

— Mi s-a spus că IRA se comporta pe vremuri ca o 
adevărată poliţie a ghetourilor, zise Servaz. 

O sclipire de furie în ochii celui din faţa sa. Omul ăsta nu 
uitase niciodată. 

— Hugo este un băiat bun, zise Aodhâgân schimbând 
subiectul. Crezi că e vinovat? 

— Nu ştiu. Tocmai de asta trebuie să mă ajuţi, chiar 
dacă sunt poliţist. 

— Îmi pare rău, dar nu am văzut nimic. 

— Poate că există şi o altă cale... 

Aodhăgân îl privi cu un aer întrebător. 

— Vorbeşte despre asta în jurul tău, pune întrebări, 
încearcă să afli dacă cineva a văzut sau auzit ceva. 

Irlandezul îi aruncă o privire uimită. 

— Vrei ca eu să fac pe turnătorul pentru poliţie? 

Servaz dădu din mână în semn de negaţie. 


€192) 


— Vreau să mă ajuţi să scoatem un nevinovat din 
închisoare, replică el. Un puşti care a fost arestat ieri 
preventiv. Un puşti care îţi place. Aşa e mai bine? 

Din nou, Aodhâgân îl sfâşie din priviri. Apoi Servaz îl 
văzu că se gândeşte. N 

— Uite cum o să facem, zise el într-un sfârşit. Iți 
comunic orice informaţie pe care o primesc şi care este în 
favoarea lui. lar pe cele care îl acuză, pe Hugo sau pe 
oricine altcineva, le păstrez pentru mine. 

— Fir-ar mama dracului! protestă Servaz ridicând tonul. 
O femeie a fost ucisă, torturată şi înecată în propria cadă! 
Şi probabil că un bolnav se plimbă acum în libertate, gata 
să o ia de la capăt! 

— Tu eşti polițistul, zise irlandezul ridicându-se. Accepti 


sau nu. dedek 

La 17:31, ieşi înapoi în piaţa cea mică. Privi spre cer. 
Era plin de nori închişi la culoare precum cerneala. Va mai 
ploua. Neliniştea era încă acolo. Servaz recunoştea această 
senzaţie de gol în stomac. 

În piaţa aceasta se întâmplă ceva vineri seară, se gândi 
el. Hugo zice că nu se simte bine. E opt şi jumătate, meciul 
echipei Franţei încă nu a început. Se îndreaptă spre 
maşină. Cineva iese chiar în spatele lui. Cineva amestecat 
în mulţimea din pub şi care aştepta acest moment. 

O oră şi jumătate mai târziu, Hugo este găsit de 
jandarmi acasă la Claire Diemar. Ce se întâmplă în 
secundele care urmează ieşirii sale din pub? E singur sau e 
cu cineva? În ce moment îşi pierde cunoştinţa? 

Privi de jur-împrejur, către parcare şi rândurile de 
maşini. Un tunet răsună undeva departe, rupând calmul 
serii. O rafală bruscă de vânt cald îi ciufuli părul şi câteva 
picături străpunseră aerul umed. De cealaltă parte a pieţei 
se ridica cea mai înaltă clădire din Marsac - zece etaje de 
beton - ca un neg dizgraţios în mijlocul micilor imobile 
burgheze şi al caselor particulare. Parterul era ocupat de o 
frizerie canină, o agenţie Pole Emploi’? şi o bancă. Servaz 


36 Companie pentru plasarea și formarea forței de muncă (N. t.). 
(1939 


le observă imediat. Camerele de supraveghere ale băncii... 
Erau două. Prima filma intrarea, a doua, restul pieţei. 
Inclusiv parcarea... Înghiţi. Ce baftă ar fi! Prea frumos ca 
să fie adevărat! Dar trebuia, totuşi, să verifice. 

Inchise la loc Jeepul şi urmări rândul de maşini în 
direcţia camerei. 

Constată că aceasta era orientată în direcţia cea bună. 
Se întoarse către intrarea în pub. Cel puțin 25 de metri... 
Totul depindea acum de calitatea imaginii. Camera era 
fără îndoială prea departe pentru a putea identifica pe 
cineva care ieşea din local - doar dacă nu cumva era vorba 
despre cineva pe care îl cunoştea deja. Şi poate că nu era 
prea îndepărtată pentru a verifica dacă ieşise cineva după 
Hugo... 

Apăsă pe butonul soneriei băncii şi mecanismul de 
deschidere bâzâi. În interior, traversă holul mare, trecu în 
faţa clienţilor care aşteptau la ghişee, depăşi linia albă şi 
îşi scoase insigna în faţa unuia dintre cei patru angajaţi. 

Pe tejghea era efigia unui supererou, cu logoul băncii pe 
el. Servaz îşi spuse că publicitarii nu duceau lipsă de umor. 
Unde fusese superbancherul lor între sfârşitul lui 2007 şi 
octombrie 2008, când acţionarii din toată lumea 
pierduseră 20.000 de miliarde de dolari, adică echivalentul 
jumătăţii bogățiilor produse într-un an pe planetă, din 
cauza lăcomiei, orbirii - şi incompetenţei - băncilor, 
investitorilor şi traderilor? Şi unde va fi el când banca va 
trebui să tragă o linie sub creantele greceşti, portugheze şi 
spaniole? 

Servaz ceru să îl vadă imediat pe director şi un angajat 
ridică receptorul telefonului său. După două minute, un 
bărbat la vreo 50 de ani se îndrepta spre el, îmbrăcat la 
costum cu cravată, cu mâna întinsă, dar cam încruntat. 

— Urmaţi-mă, zise el. 

Un birou cu pereţii din sticlă la capătul culoarului. 
Directorul îi ceru să ia loc. Servaz îi răspunse că nu era 
cazul. li explică în două cuvinte despre ce era vorba. 
Directorul îşi puse un deget pe buza inferioară. 

— Nu cred că va fi o problemă, spuse el în sfârşit, 


€194) 


uşurat. Veniţi cu mine. 

leşiră din biroul transparent şi traversară culoarul. 
Bărbatul împinse o uşă. Un spaţiu asemănător cu o debara, 
luminat de o ferestruică din sticlă mată. Pe o masă era pus 
ceva ce semăna cu un DVD recorder extraplat, cu 
telecomandă. Alături se găsea un ecran de 19 inci, pe care 
directorul îl aprinse. 

— Sunt patru camere în total, zise el, două în interior şi 
două afară. Compania de asigurări nu cerea atâtea. Voia 
doar ca bancomatul să fie supravegheat video. lată. 

Directorul folosi telecomanda. Un mozaic din patru 
imagini apăru pe ecran. 

— Camera asta mă interesează, zise Servaz punând 
degetul pe pătratul care arăta parcarea, sus în stânga. 

Directorul apăsă pe tasta 4 a telecomenzii şi imaginea 
umplu tot ecranul. Servaz observă că era uşor neclară în 
spate, în zona intrării în pub. 

— Înregistraţi încontinuu sau doar cu senzor de 
mişcare? 

— Încontinuu pe camerele de interior, cu excepţia 
bancomatului, care funcţionează cu senzor de mişcare. 
Înregistrările se fac în buclă. 

Servaz fu dezamăgit. 

— Deci înregistrarea de vinerea trecută a fost cu 
siguranţă desfiinţată de înregistrările din zilele următoare, 
nu-i aşa? zise el. 

— Nu cred, zâmbi directorul. Şi camera care vă 
interesează funcţionează cu senzor de mişcare, ca şi cea 
de la bancomat. Nu se declanşează decât atunci când se 
întâmplă ceva în parcare, adică destul de regulat în timpul 
zilei, dar foarte puţin noaptea. In plus, camera 
înregistrează un număr limitat de imagini pe secundă, 
pentru a face economie de memorie. lar dacă a mea este 
bună, atunci aparatul ăsta are un hard-disc de 1 TB. Ar 
trebui să fie mai mult decât suficient.  Păstrăm 
înregistrările pe perioada cerută de lege. 

Servaz simţi cum îi creşte uşor pulsul. 

— Nu mă întrebaţi cum funcţionează, zise directorul 


€195) 


întinzându-i telecomanda. Vreţi să îl chem pe tipul care a 
instalat chestia asta? Va fi aici într-o jumătate de oră. 

Servaz se uită la ceasul din colţul ecranului. Apoi la 
foaia de hârtie băgată într-o folie de protecţie din plastic şi 
lipită de masă cu o bucată de scotch. Scria pe ea, sus de 
tot: Mod de utilizare sistem de supraveghere. 

— Nu e nevoie, cred că mă pot descurca şi singur. 

Directorul îşi consultă ceasul. 

— Închidem în mai puţin de zece minute. Nu v-aţi putea 
întoarce mâine?... 

Servaz se gândi. Curiozitatea şi nerăbdarea îl măcinau, 
nu voia să piardă niciun minut. 

— Nu, o să rămân aici. Spuneţi-mi cum să închid după 
mine. Directorul păru puţin contrariat. 

— Nu pot lăsa banca aşa, deschisă, după ora închiderii, 
protestă el. Chiar dacă sunteţi la interior... O să vă închid 
înăuntru, se hotări el după o scurtă ezitare. O să opresc 
sistemul de alarmă, ca să nu îl declanşaţi fără să vă daţi 
seama şi să vină jandarmeria. Când terminati, sunaţi-mă la 
acest număr, vin eu să închid în urma dumneavoastră şi să 
repun alarma în funcţiune. Locuiesc alături. 

Servaz îşi notă în propriul telefon numărul pe care 
bancherul i-l arăta pe ecranul BlackBerry-ului său. 
Directorul ieşi, dar lăsă uşa debaralei întredeschisă. 
Servaz auzi cum pleacă ultimii clienţi, apoi pe angajaţi, 
cum îşi strâng lucrurile, îşi spun la revedere şi părăsesc şi 
ei clădirea. 

— O să vă descurcaţi? îl întrebă directorul băgându-şi 
capul pe uşă, cu o servietă în mână, cinci minute mai 
târziu. 

Servaz aprobă, deşi începea să se îndoiască. Modul ăsta 
de utilizare părea al naibii de complicat - în orice caz 
pentru cineva ca el, care avea o problemă majoră cu 
tehnologia. Incepu prin a atinge tastele telecomenzii; 
imaginea dispăru, apoi reveni; obţinu apoi o imagine pe tot 
ecranul, dar nu era cea bună. Bombăni. Nu scria nicăieri în 
blestematele astea de instrucţiuni cum să vezi 
înregistrările. Evident... Văzuse el oare vreodată un singur 


€196) 


mod de utilizare care să fie util până la capăt? 

La 18:45, îşi dădu seama cum curgeau apele pe el. Erau 
probabil vreo 35 de grade în debara. Deschise ferestruica. 
Era protejată de două bare groase înfipte în perete. 
Observă că dădea într-o fundătură şi că afară începuse din 
nou să plouă, zgomotul ploii intrând în spaţiul îngust odată 
cu o răcoare binevenită. 

La 19:07, înţelese în sfârşit care era calea de urmat. 
După ce obţinu înregistrările camerei care filma parcarea, 
îşi dădu seama că nu avea decât un singur mijloc pentru a 
ajunge la momentul pe care îl căuta - dacă exista - de 
vinerea trecută, cu puţin înainte de 20:30: redarea rapidă. 

Făcu o primă încercare dar, în mod misterios, redarea 
rapidă se bloca după câteva minute şi înregistrarea reveni 
la punctul de plecare. 

— CĂCAT, CĂCAT, CĂCAT, CĂCAT! 

Vocea îi răsună pe culoarul şi prin sălile goale. Trase aer 
în piept. Calm. O să reuşeşti. Transpira cu picături mari, 
iar cămaşa i se lipise de spate. Hotări să redea 
înregistrarea rapid înapoi, până la un anume punct, apoi să 
o vadă normal, apoi iar pe accelerat. 

La 19:23, inima începu să-i bată mai repede. 20:12... 
Acestea erau cifrele care se afişau pe ecran. Setă viteza iar 
pe normal. Ceva anume declanşase înregistrarea la acea 
oră. O maşină care ieşea din parcare. O succesiune de 
imagini fixe care descompunea uşor manevrele vehiculului. 
Servaz se uită la maşina care trecea prin faţa camerei. Un 
fulger ilumina ecranul. Se dezlănţuia furtuna la Marsac, 
ştergătoarele maşinii erau pornite şi îi era greu să vadă 
ceva la interior. Până la urmă reuşi să distingă pentru o 
clipă un cuplu la vreo 50 de ani... Fu din nou dezamăgit. 
Imaginea se întrerupse şi se aprinse din nou la 20:26. 
Trecea o altă maşină, în spatele perdelei de ploaie şi a 
parcării... Lumina scădea, dar sistemul compensa lipsa de 
luminozitate. În spate, totuşi, intrarea în pub era din ce în 
ce mai neclară. Se întrebă dacă ar putea distinge ceva în 
caz că ar ieşi cineva acum... Işi frecă pleoapele. li ardeau 
ochii de cât se uitase fix în ecran. Zgomotul ploii era 


€197) 


asurzitor. S-ar fi zis că venea din înregistrare. Deodată, 
înlemni. Hugo... Tocmai ieşise din pub. În ciuda imaginii 
neclare şi a furtunii, nu avea nici cea mai mică îndoială 
asupra identităţii siluetei care îşi făcuse apariţia. Avea 
aceleaşi haine pe care le purta în seara crimei. 
Corespundeau şi tunsoarea, şi forma feţei. 

Servaz îşi înghiţi saliva. Era conştient că secundele 
următoare aveau să fie decisive. 

Hai. Înaintează... 

Cu ochii lipiţi de ecran, îl văzu pe tânăr mergând pe 
aleea dintre maşini. Defilarea a zece imagini pe secundă îi 
ciopârţea puţin avansarea. Tânărul se opri fix în mijlocul 
aleii şi ridică ochii spre cer. Rămase aşa mai multe 
secunde. 

Ce naiba faci, pentru numele lui Dumnezeu? 

Servaz se întrebă dacă nu cumva se blocase iar 
imaginea, atât de nemişcat stătea Hugo. În acelaşi timp, 
supraveghea şi intrarea în pub. Dar acolo nu se petrecea 
nimic... Sângele i se zbătea în vârful degetelor asudate, 
care lăsaseră o urmă de umezeală pe telecomandă. 
Inaintează... Servaz căuta din ochi maşina, cea pe care 
Hugo o lăsase în faţa casei lui Claire Diemar, dar nu o 
vedea. Şi totuşi, ea trebuia să fie acolo, undeva, pe această 
alee... Dintr-odată, Hugo se întoarse la dreapta şi 
dispăru... Rahat! Un fel de local tehnic se ridica în mijlocul 
parcării, o construcţie din beton, iar Hugo era parcat în 
spatele ei! Servaz mai înjură o dată şi tocmai voia să dea 
cu pumnul în masă când, în spate, uşa pub-ului se 
deschise... 

Doamne Dumnezeule! 

Văzuse corect. Deschise gura, cu ochii holbaţi în ecran. 
Exista o şansă. Una foarte mică. Minusculă. Apropie-te... 
Silueta intră pe alee, mergând în direcţia camerei, cu 
acelaşi mers uşor sacadat al imaginilor fixe. Inainta spre 
locul în care era parcat Hugo. Servaz îşi simţea gâtul 
uscat. Noul venit era înalt şi subţire. Purta un sweater, cu 
gluga pusă pe cap. Rahat! Deodată, Servaz avu siguranţa 
că nu îi va vedea faţa, iar acest lucru îl înnebuni. Dar 


€198) 


exista măcar un punct pozitiv: această înregistrare făcea 
din ce în ce mai credibile declaraţiile lui Hugo. Chiar dacă 
nu era o dovadă definitivă. Silueta cu glugă dispăru şi ea în 
spatele localului tehnic. 

Și acum? 

Mai exista o şansă... Maşina va trebui să dea înapoi şi 
astfel va intra în câmpul de vizibilitate al camerei la un 
moment dat... Poate că va vedea cine se afla la volan. 
Servaz aşteptă, cu un nod în gât şi cu nervii întinşi. Prea 
mult. Aştepta prea mult... Ceva se întâmpla. 

Un zgomot. 

Sări în sus ca şi cum i-ar fi dat cineva un şut. Auzise un 
zgomot - nu afară: în bancă. 

— E CINEVA? 

Niciun răspuns. Poate că visase. Ploaia de vară făcea un 
vacarm atât de mare, prin fereastră, încât nu era sigur. 
Din nou un tunet făcu să tremure aerul serii. Vru să îşi 
îndrepte toată atenţia spre ecran. Nu, auzise cu adevărat 
ceva... Apăsă butonul pauză şi se ridică. leşi pe culoar. 

— Hei! Cine e acolo? 

Vocea îi răsună, purtată de ecoul holului gol care se 
deschidea la capătul culoarului. De partea cealaltă, o uşă 
de urgenţă, metalică, dotată cu o bară orizontală. Era 
închisă. 

Ezită, apoi porni totuşi în direcţia holului. Nimeni. 
Ghişeurile, rândurile de fotolii colorate, linia albă... Holul 
era gol. Făcu cale-ntoarsă. 

Numai că... acum îl simţea... 

Un uşor curent de aer. 

Aparent, între fereastra debaralei sale şi... o altă 
deschidere. Se întoarse pe călcâie în mijlocul holului, se 
uită înspre piaţa goală, prin uşile mari, din sticlă, de la 
intrare. Erau închise. În interior, umbra cucerea toate 
ungherele holului. Umbra şi liniştea. Servaz avu impresia 
că cineva îi dădea nervii pe răzătoare. Işi căută arma de la 
şold şi îi desfăcu teaca. Un gest pe care nu îl mai făcuse de 
luni întregi, din iarna lui 2008-2009, mai exact. 

De când Hirtmann... 


€199) 


Rahat! 

O luă pe culoarul cu ghişeele. Mai exista un culoar, pe 
cealaltă parte. Servaz mergea tiptil acum, ţinând arma 
strâns în mână. Spera să nu treacă nimeni în acel moment 
prin faţa uşilor din sticlă ale băncii şi să îl zărească. Nu era 
încă foarte convins că nu fusese lovit de paranoia. 
Continua să-şi ţină arma în poziţie regulamentară, deşi 
spera că nu va fi nevoie să o folosească. Transpiraţia îi 
curgea în ochi, de pe sprâncene, şi clipea des. 

Celălalt culoar era mai scurt decât primul. Nu avea 
decât o uşă. Cea de la toaletă. 

Işi îndoi genunchii, întinse o mână spre pământ, până la 
spaţiul de vreo doi centimetri de sub uşa toaletei. 

Curentul de aer venea de acolo. 

Deschise încet uşa batantă. Arcul amortizorului îi opuse 
o oarecare rezistenţă. Un miros de detergent industrial. 
Dintr-odată, curentul de aer se înteţi, iar el fu mai în alertă 
ca niciodată. Uşa toaletei bărbaţilor. 

Era deschisă. PEA 


Cineva uitase să închidă această fereastră, şi cum 
directorul nu pusese sistemul de alarmă în funcțiune, nu-şi 
dăduse nimeni seama. Încerca să găsească o explicație 
simplă. Briciul lui Occam.” Explicaţia conform căreia 
cineva s-ar fi strecurat în bancă pentru a-l ataca pe el, deşi 
această persoană ar fi putut să facă asta oriunde în 
exterior şi în mai multe ocazii, i se părea teribil de trasă de 
păr. 

Se urcă cu ambele picioare pe vasul de toaletă şi se 
lungi până la înălţimea ferestruicii. Aceleaşi bare ca şi în 
debaraua lui. Dincolo de ele, ploaia turna cu găleata. 
Nimic de semnalat în partea aceea. Cobori la loc de pe vas, 
când auzi un nou zgomot, în afara toaletei, dar înăuntrul 
băncii. De data asta, sângele îi luă viteză prin vene, ca apa 
unui baraj când ajunge la turbine. Dintr-odată, apăru frica. 


37 Principiu atribuit filosofului William de Occam (1285-1347), conform 
căruia trebuie preferată întotdeauna cea mai simplă explicaţie pentru 
orice fenomen (N. t.). 


€200) 


Se întoarse spre uşă, cu inima bătând şi picioarele moi. 
Era cu adevărat cineva... Undeva în această bancă. Îşi 
strânse din nou arma în mâna transpirată, dar mânerul 
umed devenise alunecos. 

Să cheme întăriri. Dar dacă se înşela? Îşi imagină 
titlurile: Un poliţist face o criză de paranoia într-o bancă 
goală. Ar putea şi să-l sune pe director sub pretextul că nu 
reuşea să vadă înregistrările. Şi apoi? Ar rămâne închis 
aici până când ar veni cineva? Până acolo ajunsese cu 
gândurile, când sunetul uşii de urgenţă care se trântea 
ajunse până la el. 

Pentru numele lui Dumnezeu! 

Se năpusti afară din toaletă, trecu în viteză prin faţa 
ghişeurilor, derapă la curbă şi trase tare spre capătul 
culoarului. Trecu şi el de uşa din metal. O scară. Paşi 
deasupra lui, o cavalcadă pe trepte. Rahat! Servaz se lansă 
în sus. Două rampe cu trepte din beton şi o uşă la fiecare 
etaj. Treptele îi vibrau sub picioare. Ascultă atent, ca să 
încerce să înţeleagă dacă fugarul ieşise din casa scărilor, 
dar avu certitudinea că acesta continua să urce. După trei 
etaje rămase fără suflare. Îşi simţea pieptul în flăcări. Se 
agăţă de balustrada metalică. La şase, se opri ca să-şi 
recapete suflul, îndoit de la mijloc, cu mâinile pe genunchi. 
Plămânii îi făceau un zgomot de foale. Sudoarea i se 
scurgea de pe nas şi spatele cămăşii îi era fleaşcă. Ţinta sa 
continua să urce: simţea vibraţiile sub tălpi. Îşi reluă 
ascensiunea. Tocmai ajunsese la etajul al şaptelea când 
auzi o uşă metalică scârţâind, apoi trântindu-se cu zgomot 
şi închizându-se deasupra lui. O deschise şi el pe cea de la 
şapte. Nu scârţâia şi nici nu se închidea. Uşa pe care 
intrase fugarul nu era deci o uşă de etaj... Inima îi bătea în 
piept de parcă urma să explodeze. Pentru o clipă, se 
întrebă dacă ar fi putut să crape dintr-o criză cardiacă, 
urcând o scară în urmărirea unui asasin. 

Trecu de etajul al nouălea. 

I se părea că are muşchi de ciment când lăsă în urmă, în 
sfârşit, ultimele două rânduri de scări. Acoperişul... De 
acolo venea zgomotul metalic. Acolo se ascunsese fugarul. 


€201) 


Neliniştea îi reveni în forţă. Servaz îşi amintea de ancheta 
din Pirinei. De vertij. De frica sa de înălţime. Ezită. 

Îl trecuseră toate apele. Plimbându-şi arma dintr-o mână 
în alta, îşi ştergea palmele de pantaloni, apoi îşi ştergea 
faţa cu câte un dos de mânecă. Aşteptă să i se calmeze un 
pic inima, în timp ce se uita fix la uşa metalică închisă. 

Ce-l aştepta în spatele ei? Şi dacă era o capcană? 

Ştia că teama lui de înălţime îl punea într-o poziţie de 
inferioritate. Dar avea o armă... 

O fi fost înarmat şi cel pe care îl urmărea? 

Nu era hotărât cum să procedeze. In acelaşi timp, 
nerăbdarea şi graba îl împingeau de la spate. Puse o mână 
tremurândă pe bara metalică. Uşa scârţâi când o împinse. 
Imediat, îl loviră în faţă furtuna, fulgerele, vântul şi ploaia. 
Simţi că vântul bătea mult mai tare aici, unde nu era 
niciun adăpost. Sub tălpi strivea pietrişul cu care era 
acoperită terasa. Era doar un mare spaţiu plat, cu o 
bordură din beton de maximum 20 de centimetri. Simţi un 
nod în stomac. Zărea acoperişurile din Marsac, turnul 
bisericii învăluit într-un strat de ceaţă apoasă, dealurile 
potopite, cerul imens ca o mare şi plin de nori. Unde 
dispăruse fugarul? Vântul îi ciufulea părul. Se uită în 
stânga şi în dreapta. Un rând de blocuri din beton, de un 
metru înălţime şi cu găuri pentru ventilaţie, se ridica pe 
terasă. Mai erau nişte ţevi groase, care zăceau pe jos, trei 
antene parabolice - şi asta era tot. 

Unde dispăruse?! 

Ploaia începuse să cadă din nou cu furie. I se scurgea pe 
ceafă şi pe sub guler, îi păcănea pe creştet, îi spăla faţa. 
Nori negri stăteau nemişcaţi deasupra oraşului. Fulgere 
albeau dealurile. Avea senzaţia că era agăţat undeva, în 
mijlocul cerului. 

Vântul îi sufla în urechi. 

Un zgomot la stânga... Í 

Întoarse capul într-acolo, cu arma întinsă. În aceeaşi 
clipă, creierul său analiză situaţia pentru o sutime de 
secundă şi ajunse la concluzia: „capcană”. O pietricică, un 
obiect... Cineva aruncase ceva pentru a-i atrage atenţia în 


€202) 


direcţia greşită. 

Auzi - dar prea târziu - cavalcada din spatele său, simţi 
şocul brutal asupra coloanei sale vertebrale când fu lovit 
din plin, apucat de mijloc şi împins rapid înainte. Pieptul i 
se goli ca un sifon sub acţiunea panicii. Se propti pe 
picioare. Scăpă arma şi mâinile începură să i se zbată. 

A fost împins şi tras. Agresorul său avea avantajul 
atacului iniţial şi al surprizei. Chiar înainte să aibă timp de 
reacţie, se simţi împins cu toată viteza înspre marginea 
acoperişului. 

Înspre golul de care îi era atât de frică! 

— NNNNNUUUUUUUUUI! 

Se auzi urlând, văzu cum se apropie, mult prea repede, 
marginea, de parcă tot peisajul din jur se năpustea să îi 
iasă în întâmpinare, în ciuda tălpilor care se agăţau cu 
disperare de pietriş. 

Zece etaje. 

Vederea - copaci, un parc mic, ca un scuar englezesc cu 
clădiri din cărămidă roşie şi cornişe albe, cu acoperişuri, 
clopotniţă pătrată şi ascuţită, maşini şi un porumbel - i se 
lăţi şi se tulbură, distorsionată de frică, ploaie şi vertij... 
Urlă. Văzu piaţa cu totul în întuneric, defilarea balcoanelor 
la picioarele sale, şuvoaiele verticale şi convergente de 
ploaie, vârful pantofilor săi care atingeau marginea din 
beton. Corpul aplecându-i-se în faţă, căderea fatală... 

Pentru o clipă, se balansă aşa la marginea abisului, oprit 
doar de o mână care îl ţinea de spate. 

Apoi primi o lovitură violentă în cap, văzu câteva pete 
luminoase jucându-i în faţa ochilor şi se prăbuşi într-o 
gaură neagră. 

kkk 


Irène Ziegler şi Zuzka Smatanova aterizară la aeroportul 
Toulouse-Blagnac, venind de la Santorini, la 20:30 în acea 
seară. Zborul durase mai puţin de două ore şi păstrau încă 
în minte imaginea avionului lor survolând insuliţa 
vulcanică, cu faleza sa abruptă de 100 de metri înălţime 
prăbuşindu-se în marea sclipitoare şi casele albe aşezate 
ca un găinaţ de pasăre pe vârful fostului vulcan. 


€203) 


În aeroport, îşi recuperară bagajele şi porniră înspre 
zona D. Acolo, un autobuz gratuit le duse în parcarea 
„economică”, în care le aştepta, de o lună, maşina lor. În 
total, 108 euro taxa de parcare. Ziegler făcuse adunări în 
minte tot timpul călătoriei. Aproape toate cheltuielile 
fuseseră plătite de slovacă. Irene nu-şi plătise decât biletul 
de avion dus-întors şi două mese la restaurant, una la 
Paros, cealaltă la Naxos. Cu siguranţă, meseria de 
stripteuză şi de administrator de club de noapte era mai 
bănoasă decât cea de jandarm. Se întrebase deja cum ar fi 
reacţionat şefii săi dacă, într-o bună zi, ar fi aflat că o avea 
drept parteneră pe directoarea unui club de striptease, iar 
aceasta îi şi plătea parte din cheltuielile zilnice, dar 
hotărâse cu fermitate că, dacă i s-ar fi cerut să aleagă între 
meseria ei şi Zuzka, nu ar fi ezitat nicio secundă. 

Îşi trăgeau după ele trolerele, uitându-se cum cade 
ploaia dincolo de geamuri şi amintindu-şi cu nostalgie de 
soarele grecesc, când ajunseră în faţa unui chioşc de ziare. 
Irene se opri. 

— Ce este? întrebă slovaca. 

— Aşteaptă puţin. 

Zuzka îi aruncă o privire întrebătoare. Poliţista îşi lăsase 
valiza jos şi se apropiase de standul cu ziare. Fotografia 
era de proastă calitate, dar faţa, familiară. Martin Servaz o 
privea de pe prima pagină a unui ziar, cu faţa albă în 
lumina bliţurilor. Titlul era: HIRTMANN SCRIE POLIŢIEI. 


€204) 


20 


Nori 


Nori gri şi palizi. Bulboşi ca nişte ciuperci. Îngrămădiţi 
pe cer ca nişte blocuri moderne. Îşi ridică privirea spre ei 
şi simţi o picătură de ploaie lovindu-i-se de cornee. Tare ca 
o bilă. Apoi o a doua, o a treia. Clipi. Ploaia îi cădea pe 
toată faţa. Deschise gura, ca să o primească şi pe limbă. 

O durere teribilă în spatele craniului, acolo unde capul i 
se odihnea pe pietriş. Il ridică, durerea se agravă, 
întinzându-se ca o rădăcină spre gâtul şi spre umerii săi. 
Strâmbându-se, se răsuci pe o parte, spre stânga... Imediat 
se trezi cu faţa deasupra abisului şi îşi simţi stomacul în 
gât atunci când observă vidul. Era întins la marginea 
acoperişului! La doar câţiva centimetri distanţă de o 
căzătură fatală. Se întoarse îngrozit pe partea cealaltă, pe 
pietricelele care îi intrau în carne chiar şi prin haine, apoi 
se târi în afara zonei de pericol, înainte să se ridice pe 
picioarele nesigure. 

Işi duse o mână la cap şi pipăi cu grijă. Imediat îl fulgeră 
o durere şi îşi trase mâna. Avusese totuşi timpul să simtă 
cocoaşa uriaşă de sub pielea capului. Îşi privi degetele şi 
văzu cum ploaia le spală de sângele care le înroşea. Asta 
nu însemna mare lucru. Pielea capului sângerează mereu 
abundent. 

Ceva mai departe, îşi zări arma. Făcu doi paşi şi se 
aplecă să o culeagă de pe jos. 

Îşi târî picioarele până la uşa metalică şi observă că, pe 
această parte, era dotată cu clanţă. Încerca să analizeze ce 
se petrecuse. _ 

Il străfulgeră un gând. Înregistrarea... 

Zbură peste cele două rânduri de scări, cu pasul 
nesigur, deschise uşa de la etajul zece şi se năpusti spre 
lift. Odată ajuns la parter, uşile ascensorului se deschiseră, 
iar el o căută din ochi pe cea de la scară. O deschise şi 
observă ieşirea de urgenţă a băncii prin care trecuse cu 


€205) 


câteva minute mai înainte. Amortizorul automatic o 
închisese la loc. leşi din clădire şi se îndreptă spre uşile 
din sticlă ale agenţiei. Încă mai erau zăvorâte. Era închis 
afară. Îşi scoase telefonul şi îl sună pe director: 

— Aţi terminat? 

— Nu. Dar s-a întâmplat ceva. 

După cinci minute, o marcă japoneză de 4x4 fu parcată 
în piaţă. Directorul cobori din maşină şi înaintă spre el, cu 
un aer neliniştit. Tastă cu repeziciune un cod, iar Servaz 
auzi bâzâitul broaştei electronice, după care împinse în 
uşă şi se repezi înspre debara. 

Micul aparat de înregistrare dispăruse. Nu mai 
rămăseseră decât cablurile pe masă. 

Asta voise agresorul său. Să-şi procure înregistrarea. 
Riscase. Fără nicio îndoială, el era... Personajul cu glugă. 
El o omorâse pe Claire Diemar, el îl drogase pe Hugo. 
Servaz nu mai avea nici cel mai mic dubiu. Fusese aici în 
tot acest timp, spionându-l pe poliţist, urmărindu-l. Îl 
văzuse apropiindu-se de camera de supraveghere şi 
intrând în bancă. Înţelesese ce se pregătea să facă Servaz. 
Nu avea niciun mijloc să afle dacă putea fi recunoscut, aşa 
că îşi asumase acest risc nebun... Probabil că intrase în 
bancă împreună cu alţi clienţi, apoi se dusese la toaletă şi 
rămăsese ascuns acolo până la închidere. După aceea, îl 
atrăsese pe Servaz în partea opusă debaralei şi, în timp ce 
polițistul era în toaletă, el sustrăsese hard-discul şi o 
ştersese. Sau cam aşa ceva. 

Servaz înjură. Îşi dădu seama că hainele sale ude 
leoarcă îi formaseră deja o baltă la picioare. 

— Credeţi că era în înregistrarea asta... că a... a intrat în 
banca mea... ucigaşul acelei tinere? _ 

Vocea directorului aproape că tremura. Incepea să 
realizeze ce se întâmplase. Era livid. Pe Servaz îl durea 
atât de tare capul, de parcă îi înfigea cineva o bară de fier 
în craniu. Trebuia să meargă la un medic. Sună la judiciar 
şi le ceru să trimită o echipă. 

— Duceţi-vă acasă, îi spuse el directorului. 

Apoi ieşi din cameră şi se îndreptă spre hol. Tălpile 


€206) 


îmbibate cu apă scoteau un zgomot ca de supt la fiecare 
pas. De pe un suport mare, din carton, o angajată drăguță 
îi trimise un surâs radios. La gât avea o eşarfă în culorile 
băncii. Fără să ştie de ce anume, Servaz îi blestemă 
deodată pe toţi creatorii de publicitate care ne poluează 
viaţa de zi cu zi, creierele şi, practic, totalitatea existenţei, 
de la naştere până la moarte, cu manipulările lor mentale. 
În seara asta era supărat pe toată lumea. Lăsă toate uşile 
să i se închidă pe urme şi îşi aprinse o ţigară la adăpostul 
balcoanelor clădirii. Oricum ar fi încercat să se gândească 
la ceea ce tocmai se petrecuse, ajungea mereu la aceeaşi 
concluzie: îl lăsase pe asasin să scape. 

Ziua se întuneca din ce în ce mai tare, cu excepţia 
apusului, unde cerul era încă luminos şi strălucea pe sub 
nori. Umbrele se întindeau pe sub pomii din piaţă. Se uită 
la ceas. 22:30. Criminaliştii n-aveau să ajungă mai 
devreme de o oră. 

Îşi simţea stomacul frământat de nelinişte. Era conştient 
că, foarte aproape de ei, un ucigaş nu se jena să atace 
poliţişti şi acţiona cu un sânge rece şi o hotărâre 
înspăimântătoare. La doar câţiva metri de ei, călcând cu 
precizie pe urmele paşilor lor. Era acolo, nu-i pierdea din 
ochi. Servaz simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafă la 
gândul acesta. 

Mobilul îi zbârnâi în buzunar. Se uită la număr. Era 
Samira. 

— L-au identificat pe Thomas999, zise ea în aparat. Nu 
se numeşte deloc Thomas. 

Deodată, Servaz fu foarte departe de bancă. 

— N-o să-ţi vină să oe T Fa 

Bătu cineva la uşă. Margot îi aruncă o privire vecinei 
sale de cameră, care dormea, apoi privi înspre calculatorul 
aprins pe pat şi văzu că ceasul din colţul ecranului arăta 
23:45. Se ridică. Întredeschise uşa. Elias. Faţa lui, de lună 
palidă - sau cel puţin jumătatea care nu era ascunsă sub 
bretonul său lung - se distingea în întunericul de pe 
coridor. 


€207) 


— Ce naiba cauţi în căminul fetelor? N-ai auzit de 
telefoane sau de SMS-uri? 

— Vino după mine, zise el. 

— Ce? 

— Mişcă-te mai repede. 

Margot fu la un pas să îi zică şi ea ceva de suflet şi apoi 
să-i trântească uşa în nas, dar tonul vocii sale o convinse 
să nu facă asta. Se întoarse până la patul ei, îşi luă un 
pantalon scurt şi un tricou, şi şi le trase pe ea. Era aproape 
miezul nopţii, era în chiloţi şi sutien, iar Elias nu aruncase 
nici măcar o privire în direcţia trupului ei, pe care Margot 
îl ştia, în general, foarte pe gustul băieţilor. Din două una: 
ori era într-adevăr virgin, după cum afirmau unele fete, ori 
era gay, după cum susțineau uneori băieţii. 

Ea apăsă pe întrerupător şi tot culoarul se lumină. 

— La naiba, Margot! 

Nu fusese un țipăt, ci mai degrabă o şoaptă ascuţită. Ea 
îi aruncă o privire întrebătoare. Elias ridică din umeri şi se 
îndreptară spre scări. La capătul acestora, în hol, două 
busturi din marmură îi priviră cum deschid uşa care dădea 
înspre parc. Afară era o perioadă de acalmie în mijlocul 
furtunii. Printre nori, luna zgâria noaptea ca o unghie 
bolnăvicioasă la culoare. Vegetaţia mustea de apă şi 
Margot o simţi pătrunzându-i în bascheţi încă de la primii 
săi paşi prin iarbă. 

— Unde mergem? 

— Au plecat. 

— Cine? 

— Sarah, David şi Virginie, l-am văzut luând-o înspre 
labirint, unul după altul. Probabil că şi-au dat întâlnire 
acolo. Trebuie să ne grăbim. 

— Stai! Dacă dăm peste ei? Ce zicem? 

— Îi întrebăm ce caută acolo. 

— Super. 

Se afundară în întuneric. Trecură de statuia de sub 
cireşul cel mare şi pătrunseră în labirint strecurând-se pe 
sub lanţul ruginit. Elias se opri ca să tragă cu urechea. 
Margot îl imită. Linişte. Peste tot, vegetaţia se scutura 


€208) 


sălbatic în vânt şi se zvânta în aşteptarea următoarei 
averse. lar asta făcea ca orice alt zgomot să fie greu de 
identificat, acoperindu-i şi pe cei care l-ar fi putut produce. 

Îl văzu pe Elias cum o ia la stânga, după o scurtă ezitare. 
La fiecare cotitură, se temea să nu dea peste cei trei. 
Gardul viu nu mai fusese tuns de multă vreme şi din când 
în când câte o ramură o zgâria pe faţă, în întuneric. Norii 
formaseră iar o pătură compactă. Nu mai auzea decât 
zgomotul vântului şi frunzişul îmbibat, aşa că începu să se 
întrebe dacă nu cumva Elias se înşelase. 

Până când se auziră nişte voci. Foarte aproape. 

Elias se opri în faţa ei şi îi făcu un semn, cu mâna 
ridicată, ca în filmele de război cu echipe de comando care 
se strecoară pe teritoriul inamicului. Fu cât pe ce să 
pufnească î în râs. Dar în străfundurile ei, nu prea avea chef 
să râdă. Începea să se simtă neliniştită. Îşi ţinu răsuflarea. 
Ei erau chiar acolo... După următorul colţ. Mai făcură doi 
paşi şi, de data aceasta, vocea lui David se auzi cu mare 
claritate. 

— E aiurea, te cam ia cu fiori, tocmai spunea acesta. 

— Şi ce altceva am putea face? recunoscu Margot 
imediat vocea dulce şi voalată a lui Sarah. N-avem decât să 
aşteptăm... 

— Nu putem să lăsăm lucrurile aşa, protestă David. 

Un curent electric trecu prin puful de pe braţele lui 
Margot. Nu-şi dorea decât un singur lucru: să se întoarcă 
în camera ei, lângă Lucie. David avea o voce obosită şi 
plângăcioasă, cu o dicţie aproximativă, derapând pe 
anumite silabe. Ca şi cum era beat sau drogat. 

— Nu mi se pare în regulă chestia asta. Trebuie să fie... 
cu siguranţă trebuie să fie ceva de făcut... la naiba, nu 
putem să... nu putem să-l abandonăm... 

— Taci. 

Vocea lui Virginie. Ca o lovitură de bici. 

— Nu trebuie să clachezi acum, mă auzi? 

Dar David nu părea să audă. Margot auzi hohote de 
plâns prin gardul viu. Şi ceva ca un geamăt surd şi 
prelung. Şi un scrâşnet de dinti. 


€209) 


— Fir-ar... fir-ar... fir-ar, gemu el. Mama naibii de... 

— Eşti tare, David. Şi noi suntem cu toţii aici. Noi 
suntem singura ta familie, să nu uiţi asta. Sarah, Hugo, eu 
şi ceilalţi... Nu-l putem abandona pe Hugo, nici nu se pune 
problema... 

Un moment de tăcere. Margot se întrebă despre ce 
vorbea Virginie. David venea dintr-o familie cunoscută: 
tatăl lui era un industriaş, preşedintele grupului Jimbot. 
Ungând rotiţe la toate nivelurile, linguşind aleşi şi 
finanţându-le campaniile electorale, acesta reuşise să 
obţină o parte importantă din proiectele legate de 
autostrăzi, amenajări şi alte lucrări publice din regiune, în 
cursul ultimelor decenii. Fratele său mai mare, după studii 
făcute la Paris şi la Harvard, conducea întreprinderea 
familiei, alături de tată. Hugo îi spusese odată că David îi 
ura. 

— Trebuie să convocăm de urgenţă Cercul, zise deodată 
David. 

Un alt moment de tăcere. 

— Nu se poate. Şedinţa va avea loc pe 17, aşa cum este 
prevăzut. Nu înainte. 

Vocea lui Virginie, încă o dată. Plină de autoritate. 

— Dar Hugo e la puşcărie! gemu David. N 

— Nu-l vom abandona pe Hugo. Niciodată. In orice caz, 
gaborul ăla va înțelege până la urmă. Şi, dacă e cazul, o să- 
l ajutăm noi să o facă... 

Margot simţi cum îi fuge sângele din obraji. Felul în care 
vorbise Virginie despre tatăl ei îi dădea fiori pe şira 
spinării; în vocea ei era o brutalitate de gheaţă. 

— Gaborul ăla, cum zici, este tatăl lui Margot. 

— Tocmai. 

— Tocmai, ce? 

Tăcere. Virginie nu răspunse. 

— Nu-ţi face griji, îl avem sub observaţie, zise ea într-un 
sfârşit. Şi pe fiică-sa, de altfel... 

— Ce tot spui acolo? 

— Spun doar că trebuie să îl facem pe acest gabor să 
înţeleagă că Hugo este nevinovat... într-un mod sau altul... 


€210) 


Iar în rest, trebuie să fim prudenţi... 

— N-ai observat că, în ultima vreme, de fiecare dată 
când întoarcem capul e şi ea acolo? interveni Sarah. Pe 
undeva pe-aproape? Işi face mereu de lucru pe unde 
suntem şi noi... 

— Cine anume? 

— Margot. 

— Insinuezi că Margot ne-ar spiona? E absurd! 

Fusese David. Elias întoarse capul şi o privi întrebător 
pe Margot, prin întuneric. Ea clipi din ochi, cu nervozitate. 

— Vreau să zic că trebuie să fim prudenti. Asta e tot. Nu 
o simt pe fata asta. 

Vocea lui Sarah curgea ca un pârâiaş îngheţat. Margot 
îşi dori brusc să plece de acolo. Deasupra labirintului 
întunecat, norii palizi se alergau în noapte. 

Deodată, smartphone-ul lui Margot imită, încet dar clar, 
sunetul unei harpe, în buzunarul său. Elias îi aruncă o 
privire teribilă, cu ochii rotunzi ca două farfurioare. 
Margot îşi simţi inima făcându-i o săritură periculoasă în 
piept. 

— O să vorbesc cu ea, dacă vreţi... începu David. 

— Ş$ŞŞT! Ce a fost zgomotul ăsta? N-aţi auzit? 

— Ce zgomot? 

— Asemănător cu 0... cu o harpă sau aşa ceva... Acolo... 
Aproape... 

— Eu nu am auzit nimic, zise David. 

— Ba eu l-am auzit, zise Sarah. E cineva aici! 

„FUGI!”, îi şopti Elias în ureche. O luă de mână şi se 
puseră pe fugă înspre ieşire, fără să mai încerce să îşi 
ascundă prezenţa. 

— La naiba! urlă David. Chiar era cineva! 

Îl auziră cum pornea pe urmele lor. Urmat de cele două 
fete... Elias şi Margot alergau atât de tare, încât simțeau 
cum îşi pierd răsuilarea. Luau curbele pe cât de repede 
puteau, frecându-se de tufişuri în trecere. In spatele lor se 
alerga la fel de rapid, Margot auzea zgomotul cavalcadei. 
Avea senzaţia că tot sângele încerca să îi ţâşnească prin 
tâmple. Iar curbele şi aleile nu se mai terminau odată! 


€211) 


Când trecură în viteză pe sub stejarul de la intrarea în 
labirint, plăcuţa de tablă ruginită îi zgârie cu cruzime 
spatele şi ea se strâmbă de durere. Voi să se întoarcă pe 
unde veniseră, dar mâna lui Elias o trase violent în spate. 

— Nu pe-acolo! bombăni el şoptit. O să ne vadă! 

O trase în partea cealaltă, strecurându-se într-un spaţiu 
strâmt, între două garduri vii pe care ea nu îl observase, 
regăsindu-se astfel în beznă totală, sub arbori. Picături de 
apă cădeau din coroanele acestora, în întuneric. 
Continuată să alerge în zigzag printre trunchiurile 
copacilor şi se treziră în faţa geamurilor uriaşe ale 
amfiteatrului în semicerc. Margot zări cum li se reflectau 
siluetele în sticla întunecată, gesticulând ca doi elevi ai 
mimului Marceau. Ocoliră peretele până la o uşă mică, ce 
nu îi atrăsese niciodată atenţia până atunci. Spre surpriza 
ei, îl văzu pe Elias căutându-se prin buzunare şi apoi 
băgând o cheie în broască. În secunda următoare, erau 
înăuntru, iar ecoul paşilor lor grăbiţi se spărgea de zidurile 
culoarelor pustii. 

— Unde ai găsit cheia asta? întrebă ea în timp ce alerga 
în spatele lui. 

— Mai târziu! 

O scară. Alta decât cea pe care coborâseră. Aceasta era 
mai veche, mai îngustă şi mirosea a praf. Urcară până la 
etajul cu dormitoare. Elias împinse o uşă. Lui Margot nu-i 
veni să creadă: erau chiar în faţa zonei fetelor, iar camera 
ei se afla la doar câţiva metri distanţă. 

— Dă-i bătaie! şopti el. Nu te dezbrăca! Bagă-te-n pat şi 
fă-te că dormi! 

— Şi tu? întrebă ea. 

Sângele îi bătea toba prin vene. 

— Nu-ţi fă griji pentru mine, fugi! 

Fata îl ascultă şi alergă până la uşa camerei sale, o 
deschise şi apoi aruncă o privire în spate: Elias dispăruse. 
Inchise uşa în urma ei şi începu să-şi desfacă cureaua de la 
pantaloni când îşi aduse aminte de cuvintele lui. Ridică 
cearşaful şi se strecură sub el, fără să se mai dezbrace. 

După câteva secunde, pulsul i se acceleră când auzi 


€212) 


nişte paşi rapizi răsunând pe culoar şi frica îi explodă în 
piept atunci când cineva apăsă pe clanţă. Inchise ochii şi 
întredeschise gura, aşa cum face cineva care doarme, 
forţându-se să respire profund şi calm. Prin pleoapele 
închise, ghici lumina unei lanterne care îi trecea peste 
chip. Era sigură că, de acolo de unde se aflau, puteau să-i 
audă bătăile inimii, să-i observe sudoarea cum i se prelinge 
pe frunte şi roşeaţa din obraji. 

Apoi, uşa se închise la loc, paşii se îndepărtară şi Margot 
auzi cum Sarah şi Virginie intrau în camera lor. 

Deschise ochii în întuneric. 

Puncte albe dansau în faţa lor. 

Gâtul i se uscase, iar corpul îi era scăldat de sudoare. Se 
aşeză în capul oaselor în pat. Îşi dădu seama că tremura 
din cap până-n picioare. 


€213) 


21 
Vacanţă la Roma 


Radioul era pornit. Din difuzoare se auzea o voce egală 
şi profundă. „Ce anume face un deputat? Îşi petrece timpul 
în comitete de binefacere, în şedinţe de cartier, în adunări 
departamentale, aplaudă discursuri, inaugurează 
supermarketuri, devine expert în încăierările locale, 
strânge susţinători şi ştie să zică da la momentul potrivit. 
Mai ales ştie să zică da la momentul potrivit. Cei mai mulţi 
dintre colegii mei nu cred absolut deloc că relele societăţii 
pot fi rezolvate de către o legislaţie, oricare ar fi aceasta, 
nu cred nici că progresul social face parte din atribuţiile 
lor. Ei cred în religia privilegiilor, în crezul acumulării de 
bogății şi în dogma gratuităţii - pentru ei înşişi, 
bineînţeles.” 

Servaz se aplecă şi dădu mai tare, fără să piardă drumul 
din ochi. Vocea inundă habitaclul. Nu era prima oară când 
o auzea. Din pricina insolenţei, tinereţii şi priceperii cu 
care înlănţuia vorbele, proprietarul acesteia devenise 
răsfăţatul mass-media. Era cel care trebuia neapărat 
invitat în platourile de televiziune şi la emisiunile matinale 
de la radio, cel care provoca erecţii audienței. 

„Vă referiţi la ceilalţi sau la cei din propria 
dumneavoastră tabără? vru să ştie prezentatorul. 

— Cuvintele au un sens, nu? Am zis cei mai mulți. M-aţi 
auzit vreodată să fiu partizan? 

— Sunteţi conştient că nu o să vă faceţi numai prieteni 
spunând aşa ceva?” 

O nouă pauză. Servaz simţea încă acea durere 
sâcâitoare care îi pulsa ca o venă în partea din spate a 
capului. Consultă ecranul GPS-ului. Pădurea defila în 
lumina farurilor. Nu era nelocuită. Bariere albe, stâlpi de 
electricitate la fiecare 50 de metri şi şanţuri curățate cu 
grijă. In spatele copacilor, se zăreau clădiri moderne, mari. 

„Oamenii m-au ales ca să le spun adevărul. Ştiţi de ce 


€214) 


votează oamenii? Pentru a avea iluzia controlului. 
Controlul este la fel de important pentru oameni ca şi 
pentru şobolani. În anii '70, cercetătorii au demonstrat, cu 
ajutorul unor impulsuri electrice trimise către două 
grupuri de şobolani, că aceia cărora le dădeau posibilitatea 
de a le controla aveau mai mulţi anticorpi şi mai puţine 
ulceraţii. 

— Poate şi pentru că primeau mai puţine descărcări 
electrice, încercă să glumească prezentatorul. 

— Ei bine, este exact ceea ce fac eu şi voi continua să 
fac, urmă vocea fără să se lase distrasă. Să cedez din 
control celor pe care îi administrez. Nu doar iluzia. În 
acest scop m-au ales.” 

Servaz încetini. Hollywood. La asta se gândea văzând 
căsoaiele iluminate printre copaci. Nici măcar una care să 
fie mai mică de 300 de metri pătraţi. Mirosea a reviste de 
decoraţiuni interioare, a vinuri vechi în pivnițe şi a jazz în 
surdină. 

„— Există un ales la suta de locuitori în ţara asta, şi un 
medic la 300. Nu credeţi că ar trebui să fie exact pe dos? 
Rezultatul este că, dacă distribuiţi o anumită sumă acolo 
sus, sus de tot, în cutare scop, ea va - cum să zic - se va... 
scurge. La fiecare nivel intermediar, mai dispare o 
părticică din sumă. Când ajunge într-un final jos, la cei 
cărora le este destinată în mod normal, o bună parte din 
sumă a dispărut sub forma unor cheltuieli de funcţionare, 
salarii, atribuiri de contracte etc. 

— Spuneţi asta doar pentru că stânga a câştigat 
majoritatea regiunilor în martie trecut, îl ironiză 
prezentatorul. 

— Evident. Şi cu toate astea, plătiţi impozite, nu-i aşa? 
Pariez că...” 

Servaz opri sonorul. Aproape că ajunsese. Emisiunea era 
înregistrată, dar nimic nu îi garanta că îl va surprinde pe 
om acasă. Nici că acesta nu dormea la ora asta. Şi totuşi, 
aici voia să îl întâlnească. Nu la cabinet. Nu informase pe 
nimeni asupra demersului său - în afară de Samira şi de 
Esperandieu. Vincent zisese doar: „Eşti sigur că e bine ce 


€215) 


faci?” 

Ce spusese adineaori domnul deputat? Controlul este la 
fel de important pentru oameni ca şi pentru şobolani... Ei 
bine, era absolut de acord, şi tocmai de aceea voia Servaz 
să păstreze controlul asupra propriei anchete. 

leşi de pe drum şi intră foarte încet pe alee, printre 
copaci. Aleea era dreaptă şi lungă de vreo 10 metri, 
terminându-se în faţa unei clădiri lipite de pădure care era 
exact contrariul celei a lui Marianne: modernă, pe un 
singur nivel, toată numai beton şi sticlă. În privinţa 
exteriorului, Marianne nu avea nimic de invidiat aici. După 
malul de nord al lacului, acest cartier de case bogate din 
mijlocul pădurii era cel mai şic din Marsac. În rest, Marsac 
era un oraş care încălca toate legile referitoare la norma 
de locuinţe sociale. Şi pe bună dreptate: n-ar prea fi avut 
pe cine să cazeze acolo. 60 la sută din populaţie era 
formată din profesori universitari, directori, bancheri, 
piloţi de linie, chirurgi şi ingineri care lucrau în 
aeronautică, la Toulouse. Ceea ce explica cele două 
terenuri de golf, clubul de tenis şi restaurantul cu două 
stele Michelin. Marsac, două biserici, o hală acoperită din 
secolul al XVII-lea şi zeci de baruri şi restaurante. Un 
centru tehnologic, pepinieră de întreprinderi inovatoare, în 
colaborare cu laboratoarele de cercetare de la facultatea 
locală de ştiinţe şi cu marile grupuri industriale instalate la 
periferia oraşului Toulouse. Marsac, un soi de periferie şic 
pentru elita regiunii, unde trăiau doar ei între ei, departe 
de turbulenţele marelui oraş. 

Oprise motorul. Privi prin parbriz înspre clădirea 
luminată şi noaptea care cădea cu încetineala sufocantă a 
serilor de iunie. Şi totuşi, nu era prea departe de miezul 
nopţii. Linii orizontale, un acoperiş plat, geamuri uriaşe 
care se intersectau în unghiuri drepte de-a lungul unei 
terase suspendate. Camerele, ultramoderna bucătărie 
americană, saloanele şi coridoarele erau toate vizibile, în 
ciuda obloanelor cu lamele verticale. Ai fi zis că e un Mies 
Van der Rohe. Servaz îşi zise că Paul Lacaze, steaua în 


5 Arhitect german (1886-1969), unul dintre pionierii arhitecturii 
€216) 


devenire a dreptei, îşi afişa statutul de om public până şi în 
alegerea arhitecturală a locuinţei sale. Deschise portiera şi 
cobori. Din spatele unei ferestre, îl observa cineva. O 
femeie... O văzu întorcând capul şi vorbind cu altcineva. 

Deodată, îi bâzâi telefonul. 

— Martin, eşti bine? Ce-ai păţit? 

Marianne... O căută din ochi pe femeia din spatele 
ferestrei. Dispăruse. Fusese înlocuită de silueta unui 
bărbat. 

— Sunt bine. Cine ţi-a spus? 

— Directorul băncii este un prieten de-ai mei... 

Bineînţeles, se gândi el. Marianne îi spusese cu gura ei 
că se cunoştea cu toată lumea de-aici. N 

— Ascultă, se auzi ea oftând în telefon. Imi pare rău 
pentru aseară... Ştiu că faci tot ce poți... aş vrea... aş vrea 
să mă scuzi. 

— Trebuie să te las acum, zise el. Te sun eu înapoi. 

Îşi concentră toată atenţia asupra casei. Una dintre uşile 
din sticlă fusese dată la o parte şi silueta stătea acum pe 
terasă, sub acoperişul din beton care o apăra de aversă. 

— Cine sunteţi? 

— Comandantul Servaz, de la poliţia judiciară, spuse el 
în timp ce îşi scotea insigna şi urca scările. Paul Lacaze? 

Lacaze îi zâmbi. 

— Dumneavoastră ce credeţi? Nu vă uitaţi niciodată la 
televizor, domnule comandant? 

— Nu prea. Dar tocmai v-am ascultat la radio... Foarte 
interesant. 

— Ce vă aduce pe-aici? 

Servaz se puse la adăpost şi îl cercetă cu atenţie pe 
politician. 40 de ani. Înălţime medie, voinic, aparent în 
formă fizică. Lacaze purta un echipament de jogging cu 
glugă, care îi dădea puţin aerul unui boxer după 
antrenament. Ceea ce şi era. Un luptător. Cel care preferă 
să lovească în loc să se eschiveze. Şi să lovească tare. 
Costumul de jogging nu era precum cel de pe înregistrarea 
video, dar asta nu însemna nimic. 


moderne, promotor al stilului simplu și clar al Bauhaus (N. t.). 
(217) 


— Nu ghiciţi? 

Privirea deveni mai puţin prietenoasă. 

— Claire Diemar, zise Servaz. 

Pentru o clipă, deputatul rămase complet nemişcat. 

— Ce e, dragă? întrebă o voce de femeie în spatele său. 

— Nimic. Domnul e de la poliţie. Anchetează crima 
aceea. Şi cum sunt şi deputat, şi primar al oraşului... 

Lacaze îi aruncă o privire pătrunzătoare. Servaz o văzu 
pe femeie cum vine spre ei, trecând prin uşa de sticlă. 
Purta un batic înnodat pe cap, deasupra unei peruci 
ondulate. Sprâncenele îi fuseseră înlocuite de o linie 
groasă cu creionul negru şi, chiar pe lumina asta săracă, 
se vedea că nu arată deloc bine. Şi totuşi, era încă drăguță. 
li întinse o mână şi Servaz o luă. Mâna nu atârna mai mult 
decât o pană în a sa; femeia nu avea nici forţă, nici 
energie. 

I se citea în ochi cum noaptea cancerului câştiga teren 
şi, deodată, simţi nevoia să se scuze şi să plece. 

— Ce poveste îngrozitoare, zise ea. Biata femeie... 

— Nu am prea mult timp la dispoziţie, se scuză el. Doar 
câteva formalităţi. 

Se uită spre soţul ei. 

— Ce-aţi zice să mergem în biroul meu, domnule 
comandant? 

Servaz încuviinţă din cap. Lacaze arătă în jos. Servaz 
cobori privirea şi descoperi un preş pe care îşi şterse cu 
obedienţă tălpile. Apoi intrară în casă. Traversară salonul, 
unde un televizor mare, cu ecran plat, difuza un film alb- 
negru subtitrat, cu sonorul oprit. Pe o măsuţă joasă, 
Servaz zări două pahare pe jumătate pline cu scotch, iar 
pe bar, o sticlă. Un culoar luminat cu spoturi. Nici cea mai 
mică decoraţiune pe perete, de cealaltă parte noaptea 
stătea lipită de geamuri. Lacaze împinse o uşă în fundul 
culoarului. Biroul, după cum era de aşteptat, era întins, 
modern şi confortabil. Pereţii din abanos erau acoperiţi 
aproape în întregime de fotografii înrămate. 

— Luaţi un loc. 

Lacaze se duse în spatele biroului şi se lăsă să cadă într- 


€218) 


un fotoliu din piele. Aprinse o lampă de arhitect. Scaunul 
în care se aşezase Servaz era făcut din ţevi cromate şi 
piele moale. 

— Nu m-a anunţat nimeni de vizita dumneavoastră, 
începu deputatul. 

Îşi pierduse orice urmă de curtoazie. 

— Mi-am permis să acţionez singur. 

— De acord. Ce doriţi? 

— Ştiţi deja. 

— Concret, domnule comandant. 

— Claire Diemar era amanta dumneavoastră... 

Deputatul nu îşi putu ascunde surprinderea. Servaz nu 
punea o întrebare, ci afirma ceva. 

— Cine v-a spus asta? 

— Calculatorul său. Deşi cineva s-a îngrijit să îi golească 
cu mare grijă ambele mesagerii, şi pe cea de la serviciu, şi 
pe cea de acasă. O idee cam proastă, dacă mă întrebaţi pe 
mine. 

Lacaze îl privi fără să înţeleagă. Sau poate că era un bun 
actor. 


— „Thomas999”... Dumneavoastră eraţi, nu-i aşa? Aţi 
schimbat e-mailuri pasionale. 
— O iubeam. 


Răspunsul, laconic şi direct, îl luă prin surprindere pe 
Servaz. Se pare că Lacaze prefera deschiderea în toate 
domeniile. Un politician sincer? Servaz nu era atât de naiv 
încât să creadă că ar fi putut exista fie şi un singur 
exemplar dintr-o astfel de specie. 

— Şi soţia dumneavoastră? 

— Suzanne este bolnavă. Şi îmi iubesc soţia, domnule 
comandant. La fel cum o iubeam pe Claire. Ştiu că trebuie 
să vi se pară greu de înţeles. 

Din nou această deschidere aparentă. Servaz nu avea 
încredere în oamenii care vorbesc mereu în numele 
adevărului. 

— Dumneavoastră i-aţi golit mesageriile lui Claire 
Diemar? 

— Ce? 


€219) 


— M-ati înţeles foarte bine. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Cunoaşteţi întrebările obişnuite, zise el. 

— Vorbiti serios? 

— Da. 

— Nu sunt obligat să vă răspund. 

— Aşa este, dar mi-ar plăcea să o faceţi, totuşi. 

— N-ar fi trebuit să treceţi mai întâi pe la domnul 
judecător, să îi cereți părerea înainte de a ne deranja la o 
asemenea oră, pe soţia mea şi pe mine? Îmi închipui că aţi 
auzit de imunitatea parlamentară, domnule comandant. 

— Aceşti termeni nu îmi sunt necunoscuţi. 

— Deci, dacă am înţeles bine, doriţi să îmi puneţi 
întrebări în calitate de martor. Caz în care se poate aplica 
o dublă imposibilitate, a orei şi a imunităţii mele. 

— Într-adevăr. Dar măcar o scurtă conversaţie ca între 
prieteni... 

— Pe care să o pot încheia în orice moment doresc. 

Servaz îşi înclină capul. 

Politicianul se uită cu atenţie la el, apoi se lăsă la loc pe 
spătarul fotoliului său şi oftă. 

— Ce oră? 

— Vineri. Între 19:30 şi 21:30. 

— Eram aici. 

— Singur? _ 

— Cu Suzanne. Ne uitam la un DVD... li plac comediile 
americane din anii '50, închipuiţi-vă. În ultima vreme, 
încerc totul pentru a-i face viaţa mai... plăcută. Vineri, staţi 
puţin, cred că era Vacanţă la Roma”, dar mai bine o 
întrebăm pe ea. Nu sunt sigur. Ea va putea depune 
mărturie, dacă se ajunge până acolo... Dar nu ajungem 
până acolo, nu-i aşa? 

— Pentru moment, această conversaţie nici măcar nu 
există, îi confirmă Servaz. 

— Aşa mă gândeam şi eu. A 

Doi boxeri în faza cântarului. Lacaze îl evalua. li plăceau 


3 Film american multi-premiat din 1963, regizat de William Wyler, cu 
Audrey Hepburn și Gregoy Peck în rolurile principale (N. t.). 


€220) 


adversarii redutabili. 

— Vorbiţi-mi despre ea. 

Servaz alesese intenţionat pronumele. Ştia ce chimie 
ciudată putea declanşa acest cuvânt în creierul unui 
bărbat îndrăgostit. Ştia din proprie experienţă. Văzu 
privirea şovăitoare a lui Lacaze. Boxerul primise o lovitură 
şi se resimțea. 

— Ah... Doamne... ea... ea... este adevărat ce se 
vorbeşte? 

Deputatul îşi căuta cuvintele. 

— Că a murit... legată... înecată... Oh, la naiba... cred că 
o să vomit. 

Servaz îl văzu ridicându-se dintr-o săritură şi 
năpustindu-se spre uşă. Însă, înainte să ajungă la aceasta, 
se întoarse. Ezită câteva clipe în mijlocul camerei, ca şi 
cum ar fi stat întins în corzi, ameţit, înainte să se întoarcă 
la fotoliul său şi să se afunde la loc în el - iar analogia 
continuă în mintea poliţistului: nu mai lipseau decât o 
găleată şi un asistent să îl oblojească, în colţul ringului. 

— Îmi pare rău. 

Câteva broboane microscopice de sudoare împodobeau 
fruntea deputatului, care îşi pierduse orice culoare din 
obraji. 

— Da, răspunse încetişor Servaz la întrebare. Este 
adevărat. 

Fruntea plecată a politicianului aproape că atingea 
tăblia biroului. Cu coatele pe el, îşi încrucişă degetele în 
spatele craniului. 

— Claire... oh, Doamne, Claire... Claire... Claire... 

Vocea lui Lacaze nu mai era decât un lamento prelung, 
care urca din străfundul gâtului său. Servaz nu mai ştia ce 
să creadă. Ori tipul ăsta era complet înnebunit după 
femeia aceea, ori era cel mai bun actor din lume. Părea să 
nu-i pese deloc că cineva era martor la scena aceasta. 

Apoi se ridică la loc. Şi Servaz îl văzu fulgerându-l din 
ochii săi roşii. Văzuse doar rareori pe cineva atât de 
tulburat. 

— Puştiul a făcut asta? 


€221) 


— Îmi pare rău. Nu vă pot răspunde la această 
întrebare. 

— Dar aveţi vreo pistă, măcar? 

Pusese întrebarea pe un ton aproape rugător. Servaz îi 
făcu semn că da. Dar oare aşa era? Incepea să se 
îndoiască. 

— Voi face tot posibilul să vă ajut, zise deputatul cu 
aerul că îşi revine. Vreau să-l prindem pe gunoiul care a 
făcut asta. 

— În cazul acesta, vă rog să îmi răspundeţi la întrebări. 

— Daţi-i drumul. 

— Vorbiţi-mi despre ea. 

Lacaze respiră cu putere şi, precum boxerul profesionist 
aproape epuizat care se întoarce în luptă, începu: 

— Era o fată foarte inteligentă. Nemaipomenită. 
Talentată. Claire avea tot ce-ţi puteai dori, era o tânără 
binecuvântată de zei cu toate talentele posibile. 

Binecuvântată de zei doar până vineri seară, se gândi 
Servaz. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

Lacaze povesti. În amănunt. Servaz remarcă o oarecare 
mulţumire în discursul lui şi o emoție neprefăcută. Fusese 
invitat să viziteze liceul, ca în fiecare an de când era 
primar la Marsac. Îi cunoştea pe toţi profesorii şi pe toţi 
angajaţii: clasa pregătitoare de la Marsac era una dintre 
vitrinele oraşului, care îi atrăgea pe cei mai buni studenţi 
din regiune. Îi fusese prezentată noua profesoară de limbi 
clasice şi cultură antică. Se întâmplase ceva încă de la 
primul contact, explică el. Pălăvrăgiseră puţin, cu un pahar 
în mână. Ea îi povestise că înainte predase latina şi 
franceza într-un colegiu, că îşi obținuse diploma de 
agregare“ şi predase apoi într-un alt liceu, înainte să i se 
propună acest post prestigios. Simţise imediat că era 
singură şi că avea nevoie de cineva alături de ea, care să o 


4 L'agregation este un examen pentru profesorii absolvenţi de 


masterat care doresc să poată preda în învățământul liceal sau 
superior. Probele sunt dificile și locurile anuale disponibile, foarte 
limitate (N. t.). 


€222) 


sprijine la începuturile acestei noi vieţi, într-un mediu 
profesional nou. Fusese ceva instinctiv, datorat talentului 
său de a citi minţile oamenilor - fler moştenit de la tatăl 
său, senatorul Lacaze, preciză el. Încă de la prima întâlnire 
îi fusese clar că lucrurile nu aveau să rămână aici. Şi exact 
asta se întâmplase, după doar două zile, când se 
intersectaseră într-o spălătorie de maşini. Plecaseră direct 
la hotel de acolo. Şi aşa începuse totul. 

— Soţia dumneavoastră era bolnavă pe atunci? 

Lacaze tresări ca şi cum ar fi primit o palmă peste faţă. 

— Nu! 

— Şi apoi? 

— Chestiile obişnuite. Ne-am îndrăgostit. Eram o 
persoană publică. Trebuia să fim discreţi. Situaţia ne 
apăsa. Am fi dorit să ne putem striga dragostea lumii 
întregi. 

— Ea vă cerea să vă părăsiţi soţia şi dumneavoastră nu 
doreaţi, nu-i aşa? 

— Nu. Vă înşelaţi complet, domnule comandant. Fu 
eram cel care doream să o părăsesc pe Suzanne. lar Claire 
era împotrivă. Spunea că nu este pregătită, că acest lucru 
mi-ar distruge cariera, refuza să îşi asume această 
responsabilitate cât timp nu ştia încă sigur dacă voia să-mi 
împart viaţa cu ea. 

O nuanţă de regret în glas. 

— Şi apoi, Suzanne s-a îmbolnăvit şi totul s-a schimbat... 

Îl privi drept în ochi pe Servaz, cu o privire de om rănit 
pornită din nişte ochi infinit de trişti: 

— Soţia mea e cea care m-a făcut să înţeleg că am un 
destin în faţă, că Claire era prea egoistă, prea concentrată 
doar pe ea însăşi pentru a mă putea ajuta să îl îndeplinesc. 
Că era genul de femeie care nu dăruieşte niciodată nimic 
celorlalţi, din contră, îi goleşte de esenţă pentru a şi-o 
hrăni pe a sa. M-a pus să-i promit... dacă urma să 
dispară... că nu voi renunţa la viitorul meu... pentru ea. 

— Cum a aflat despre legătura dumneavoastră? 

Văzu cum bărbatului i se întunecă privirea. 

— Găsise nişte indicii şi făcuse o mică anchetă. Soţia 


€223) 


mea a fost ziaristă. Are fler şi cunoaşte mediul. Să zicem 
că dorea doar să ştie adevărul, dar fără prea multe detalii. 

— Fumaţi? 

Lacaze ridică o sprânceană. 

— Da. 

— Ce marcă? 

Deputatul îi aruncă o privire intrigată, însă îi răspunse. 

— Aţi mers vreodată acasă la Claire? 

— Da. Bineînţeles. 

— Nu vă era teamă că v-ar putea vedea cineva? 

ll văzu ezitând pe politician. 

— E un pasaj... prin pădure... care dă în grădină... 

Servaz nu avu nicio reacţie vizibilă. 

— În partea cealaltă, continuă politicianul, duce la o 
zonă mică de picnic, în pădure, la marginea unui drum. 
Pasajul ăsta e imposibil de găsit dacă nu ştiţi că există... 
Parcam acolo şi o luam la picior. În jur de 200 de metri. 
Singurele persoane care m-ar fi putut vedea sunt vecinii 
din faţă: ferestrele lor dau spre grădina lui Claire. Dar era 
un risc pe care a trebuit să mi-l asum. Şi îmi puneam 
mereu o haină cu glugă. Era complicat, dar ne şi excita, ca 
să spun adevărul, zâmbi Lacaze. Ne simţeam de parcă 
participam la o conspirație. Doi adolescenţi fugari. Ştiţi, 
sindromul „noi-împotriva-lumii-întregi”. 

Spre sfârşit, vocea îi derapase: amintirile cele mai 
frumoase devin cruci greu de dus în anumite circumstanţe, 
îşi zise Servaz. Se gândi la pasajul din pădure. Oare i-ar 
mai fi vorbit Lacaze despre acesta dacă el ar fi fost 
bărbatul care o spiona pe Claire în timp ce fuma prin 
boschete? O spionase el oare şi descoperise astfel că se 
mai vedea cu altcineva? Cu Hugo? Şi haina cu glugă? Oare 
pe el îl văzuse în înregistrarea video? Silueta aceea îi 
păruse mai înaltă şi mai subţire, dar s-ar fi putut înşela. De 
ce ar fi simţit Lacaze nevoia să-i vorbească despre asta? 
Oare politicianul îl provocase în mod inconştient să încerce 
să-i dovedească vinovăția? 

— Bine, mai aveţi întrebări? 

— Nu, pentru moment. 


€224) 


— Foarte bine. După cum v-am zis, voi face tot posibilul 
să vă ajut, Însă... pe de altă parte... vă rog să nu uitaţi în 
ce poziție mă aflu. 

Lacaze îşi revenise în fire, în mod evident. Servaz îi 
aruncă o privire voit inocentă. 

— Poziţia mea de persoană publică, preciză politicianul, 
uşor enervat. Clasa politică din ţara asta este în agonie. 
Muribundă. Nu mai avem nicio încredere în noi înşine, ne 
împărţim de atâta vreme puterea, încât nu mai avem nici 
cea mai mică idee nouă, cea mai mică şansă de a schimba 
ceva, indiferent ce anume. Domnule comandant, nu mi-e 
ruşine să spun că sunt una dintre stelele în ascensiune ale 
partidului. Eu cred în destinul meu. Peste doi ani, când 
preşedintele nostru va pierde alegerile, pentru că le va 
pierde cu siguranţă, voi prelua conducerea acestei 
formaţiuni şi, în 2017, voi fi în prima linie. Atunci când va 
veni rândul stângii să-şi facă bilanţul. Atunci când Europa 
şi tot restul lumii vor fi teatrele unor revolte şi ale unor 
insurecţii. Bărbaţii ca mine reprezintă viitorul. Inţelegeţi 
acum care este miza? Ea depăşeşte cu mult ancheta 
dumneavoastră, moartea domnişoarei Diemar sau salvarea 
cuplului meu. 

Lui Servaz nu-i venea să creadă: ambiția îl devora pe 
acest bărbat. 

— Prin urmare? 

— Prin urmare, nu-mi pot permite nici cea mai mică 
umbră în tablou, cea mai mică bănuială, înţelegeţi? Pentru 
că asta e ceea ce vor oamenii, nişte persoane imaculate, 
oameni noi. Virgini de orice corupţie, străini de vechile 
mişmaşuri, neatinşi în niciun fel de nicio afacere necurată. 
Trebuie să vă urmăriţi ancheta în cea mai mare discreţie. 
Ştiţi la fel de bine ca şi mine că, dacă apare numele meu 
pe undeva, chiar dacă sunt nevinovat, se va găsi mereu 
cineva care să sugereze că nu iese fum fără foc, să 
alimenteze zvonurile, să mă murdărească... Dar ce-ar fi să 
vorbim un pic şi despre cariera dumneavoastră, în loc să 
vorbim doar de a mea? Vă pot ajuta, domnule comandant. 
Am sprijinul unor oameni puternici. Şi la nivel regional, şi 


€225) 


la nivel naţional. Părerile mele sunt ascultate la cel mai 
înalt nivel, inspiră profund Lacaze. Mă bazez pe discreţia 
dumneavoastră. Şi pe loialitate. Să nu mă înţelegeţi greşit, 
vreau să-l găsesc pe mizerabilul care a făcut asta cel puţin 
la fel de mult ca dumneavoastră, dar vreau şi ca această 
anchetă să fie făcută cu discernământ. 

Desigur... Servaz simţea cum îl cuprinde furia. Acel „voi 
face tot posibilul să vă ajut” era deja uitat. Lacaze îi 
propunea nici mai mult nici mai puţin decât un schimb de 
servicii, întoarcerea unui favor. Se ridică. 

— Nu vă obosiţi. Nu am mai votat la nişte alegeri de 
aproape 20 de ani. Presupun că asta mă face un tip prea 
puţin receptiv la orice argument de tip electoral. Am o 
ultimă întrebare. 

Lacaze aşteptă. 

— Clasa pregătitoare din Marsac, o cunoaşteţi şi din altă 
perspectivă? În afară de vizita pe care o faceţi la liceu, o 
dată pe an? 

— Bineînţeles, am fost elev la Marsac. Este... cum să vă 
explic? Un loc foarte special. Foarte diferit de... 

— Nu vă mai obosiţi. Cunosc. 

Lacaze îi aruncă o privire surprinsă. Servaz ieşi şi o luă 
în sus pe culoar. 

La întoarcerea în salon, aproape că se lovi de soţia 
deputatului. Stătea dreaptă ca un I în faţa sa şi privirea pe 
care o fixă asupra lui Servaz era de o răceală absolută. In 
mână ţinea un pahar de whisky, pe care îl duse la gură 
fără să îşi ia privirea de la el, înfruntându-l cu buzele albe 
şi strânse. Îi înţelese mesajul implicit: ea ştia - şi spera şi 
ea, de asemenea, că va rămâne discret. Dar din alte 
motive. 

— Aveţi sânge pe guler, în spate, observă ea cu o voce 
glacială. _ 

— Îmi cer scuze, se bâlbâi el roşindu-se la faţă. Îmi pare 
rău că v-am deranjat atât de târziu. 

— Cei care cred că nu mai e nimic dincolo de moarte se 
înşală, zise ea privind spre fundul paharului. Este o 
eternitate de tăcere. Ceea ce nu e uşor de înfruntat. 


€226) 


Apoi îşi ridică ochii asupra lui şi zise: 

— Plecaţi de-aici! 

El ieşi din culoar şi traversă din nou salonul, în direcţia 
peretelui de sticlă. Ea îl urmări din priviri fără să spună 
nimic, până când Servaz ieşi pe terasă. Se simţea strivit. 
Strivit de greutatea nopţii care domnea aici. Strivit de 
propriul său trecut. Strivit de efectul loviturii primite acolo 
sus, pe acoperiş. Se opri pentru o clipă la adăpostul 
acoperişului din beton şi privi peisajul de ţară, negru şi 
ostil. Durerea îi bătea încă darabana la ceafă, ca şi cum ar 
fi vrut să îi amintească ceva - dar ce? Apoi îşi ridică 
gulerul şi se afundă cu tristeţe în întuneric. 


€227) 


22 
Nostalgie 


Se aplecă deasupra vasului de toaletă ca să vomite. Îşi 
clăti gura. Se spălă pe dinți. Clăti încă o dată. Apoi se 
îndreptă de spate şi privi fantoma care se uita fix la ea din 
oglindă. O înfruntă din priviri, aşa cum făcea de luni de 
zile. Dar acum simţi că fantomei nu-i mai era teamă de ea, 
că era din zi în zi mai puternică. 

În mod oficial, fantoma începuse să încolţească acum 10 
luni, în gâtul ei, dar ştia foarte bine că fusese acolo de 
mult mai multă vreme. La început, sub formă de celulă, pe 
cât de izolată, pe atât de fatală, care îşi aştepta momentul 
- acela când va începe să se divizeze în mii, milioane şi 
apoi miliarde de celule nemuritoare. Ironia sorții: cu cât i 
se mărea numărul de celule nemuritoare, cu atât se 
apropia mai tare de propria moarte. A doua ironie: 
duşmanul nu era exterior, ci interior. Era născut din ea. 
Mecanism molecular, diviziune celulară, agenţi mutageni, 
focare secundare... Devenise specialistă. Avea impresia că 
simte fizic proliferarea celulelor canceroase în corp, 
armatele cancerului care se deplasau pe autostrăzile 
sistemului său circulator, răspândindu-se pe ieşirile, 
bretelele şi drumurile secundare ale vaselor sale capilare 
şi ale ganglionilor limfatici, invadându-i plămânii, splina, 
ficatul şi trimițând metastaze până în vintre şi în creier. 
Deschise dulăpiorul cu medicamente în căutarea unui 
antivomitiv. Lăsă apa să curgă în paharul pentru clătit 
dinţii. Nu avea nimic în stomac în afară de alcool, dar îşi 
pierduse pofta de mâncare. Reluase chimioterapia la 
începutul săptămânii. Se apucă să cânte Feeling Good. 
Versiunea Muse sau Nina Simone. Cu cât murea mai mult, 
cu atât avea poftă să cânte. Birds flying high you know 
how I feel / Sun in the sky you know how I feel. In timp ce 
ieşea din baie, răzbătu până la ea o voce din birou. Lacaze 
lăsase uşa întredeschisă. Se apropie, în picioarele goale. 


€228) 


Era neliniştit. Vorbea la telefon cu o voce febrilă. 

— Avem o problemă, îţi zic. Polițistul ăsta nu se va opri 
aici. E un încăpățânat. 

Ea îşi puse o mână pe batic şi pe perucă, verificându-le 
poziţia. Un nou val de vomă. Se propulsă în viteză foarte 
departe de aici. Planete care se nasc şi mor, stele care îşi 
pierd strălucirea, la capătul spaţiului, un bebeluş care 
apare într-o burtică în timp ce un om moare, un val care se 
formează în largul oceanului, iar ea îl călăreşte pe o placă 
de surf, la 15 ani, o sonată de Schubert pe care o cântă la 
pian la 19 ani, o lagună, un vulcan, un rucsac, ocolul 
Pământului făcut la 28, alături de bărbatul cu mult mai în 
vârstă şi însurat pe care îl iubea pe atunci. Asta şi-ar fi 
dorit. Să deruleze filmul înapoi... Să o ia din nou de la 
zero... Să înceapă totul din nou... 

Vocea panicată se auzi din nou prin uşă. 

— Ştiu cât e ceasul! Sună-l şi întreabă-l ce se întâmplă! 
Nu, nu mâine, în noaptea asta, la naiba! Să-l scoată 
dracului din pat pe procuror! 

Unde erai şi ce făceai vineri seară? 

Suzanne zâmbi. Răsfăţatul presei era speriat. În panică. 
Îl iubise. Oh, da. Mai mult decât pe oricare altul. Înainte să 
îl dispreţuiască. Tot mai mult decât pe oricare altul. 
Dispreţul îi era pe măsura iubirii de altădată. Era oare 
unul dintre efectele secundare ale bolii? Ar fi trebuit să o 
facă mai înţelegătoare, nu? Mai... empatică, aşa ziceau 
oamenii. Prietenii ei - ziarişti, oameni politici, doctori, 
directori de firme, mic-burghezi. Acum îşi dădea seama în 
ce măsură era înconjurată de fiţoşi, de aroganţi, de 
prefăcuţi, cu gura plină de cuvinte frumoase, replici 
umoristice şi formule golite de conţinut pe care şi le pasau 
de la unii la alţii. Cât de mult îi lipseau oamenii simpli din 
copilărie. Tatăl, mama - simpli meşteşugari... Vecinii lor, 
prietenii, cartierul modest în care crescuse. 

— De acord. Sună-mă înapoi. N 

Il auzi închizând şi se îndepărtă discret de soțul ei. Il 
auzise spunându-i acelui poliţist că îşi petrecuseră seara 
împreună, uitându-se la un DVD. Că ei îi plăceau comediile 


€229) 


americane din anii '50 - singurul adevăr din această 
urzeală de minciuni. Vacanţă la Roma! Fu cât pe ce să 
izbucnească în râs. Şi-l imagină în postura lui Gregoy Peck, 
iar pe ea însăşi în Audrey Hepburn, pe Vespa lor, hoinărind 
pe străzile Romei. Acum 10 ani, da, semănaseră cu 
perechea aceasta. Cuplul perfect. Pe care toată lumea îl 
admira, îl invidia, care stârnea gelozii... La orice 
eveniment ar fi ieşit împreună, toate privirile se aţinteau 
asupra lor: ea, tânăra jurnalistă sclipitoare şi seducătoare, 
el, tânărul politician de mare viitor. Priviri încântate şi 
invidioase. Azi, el încă era un politician de mare viitor... 

Trecuseră secole de când nu se mai uitaseră împreună la 
un film. 

Îl auzise gemând ca un animal rănit după moartea târfei 
ăleia. Fără nicio ruşine faţă de polițistul aşezat dinaintea 
sa. Chiar atât de mult o iubea? 

Unde ai fost vineri? 

Un lucru era sigur: în seara aceea, nu fusese acasă. La 
fel ca şi în celelalte seri. 

Suzanne nu voia să ştie. Era destul întuneric în jurul ei. 
Putea foarte bine să ardă în iad sau să putrezească în 
închisoare - odată ce ea era moartă. Tristeţea, 
singurătatea şi frica de moarte aveau gust de praf de ghips 
în gura ei. Sau poate că era încă un truc de-al fantomei. 
Voia doar să moară liniştită. "e 

Ziegler deschise dulapul şi scoase din el, una după alta, 
mai multe uniforme, pe care le aşeză pe pat. 

O vestă din material impermeabil bleumarin şi albastru 
regal, cu două benzi pe care scrie JANDARMERIE, pe 
spate şi pe piept. Un polar albastru cu întărituri la coate şi 
pe umeri. Mai multe bluze polo cu mâneci lungi, două 
perechi de pantaloni, trei fuste drepte, cămăşi, o cravată 
neagră şi un ac de cravată, mai multe perechi de pantofi 
cu toc şi două perechi de bocanci, mănuşi, o caschetă şi o 
pălărie care i se păru la fel de ridicolă ca şi ultima oară 
când o pusese, chiar înainte de vacanţă. 

Doar că acum nu mai îmbrăca aceste ţinute cu ocazia 


€230) 


vreunor ceremonii - defilări sau vizite ale prefectului -, ci 
zilnic. Aceste uniforme, pe care cei mai mulţi dintre colegii 
ei le purtau cu mândrie, pentru ea erau simbolul declasării 
şi al dizgraţiei pe care le suferise. 

Petrecuse doi ani ca anchetator în civil la secţia de 
investigaţii. Şi iat-o că se întorcea acum la linia de start. 

Visase o promovare într-un oraş mare. Un oraş plin de 
lumini, de zgomot şi de zbucium. In loc de asta, se trezea 
trimisă la ţară. Ştia că, în astfel de locuri rurale şi aparent 
idilice, criminalitatea, deşi mai puţin vizibilă, nu era deloc 
mai puţin prezentă. Maşina şi tehnologiile moderne 
ajutaseră la răspândirea criminalităţii în toate ungherele 
ţării. Pe de o parte, criminalii urbani înrăiţi se îndreptau cu 
uşurinţă spre zone în care poliţia era mai puţin prezentă; 
pe de alta, era suficient şi un cătun cu câteva sute de 
locuitori pentru a găsi unul sau doi cretini descreieraţi 
care să viseze la a concura în măreție porcăriile făcute de 
idolii lor citadini. Altfel spus, aici, ca peste tot, există două 
profesiuni care nu sunt niciodată amenințate de şomaj: 
avocaţii şi poliţiştii. 

Dar Ziegler ştia că, dacă ar apărea vreun caz important, 
i-ar fi luat imediat pentru a fi încredinţat unei unităţi de 
investigaţii mai competitive decât brigada ei cea modestă. 

Se asigură că toate ţinutele sale erau curate şi călcate, 
apoi le aranjă la loc în dulap şi se grăbi să le uite. Vacanţa 
i se va termina mâine dimineaţă. Şi nu avea nicio intenţie 
ca până atunci să se lase pradă gândurilor negative. 

leşi din nou din cameră, traversă micul salon al 
apartamentului său de serviciu şi luă ziarul de pe măsuţa 
joasă. Apoi se duse înspre micul birou de la fereastră, îşi 
deschise calculatorul şi se aşeză. 

Ziegler căută articolul. Pe site-ul ziarului nu erau 
informaţii suplimentare faţă de versiunea tipărită. In 
schimb, un link trimitea către un articol mai vechi, apărut 
în timpul sejurului ei din insulele greceşti. Se numea: 
MOARTEA UNEI TINERE PROFESOARE DIN MARSAC. 
Polițistul care a rezolvat cazul de la Saint-Martin a fost 
însărcinat cu ancheta. Simţi o furnicătură. 


€231) 


kkk 

— Pentru Dumnezeu, aveţi idee cât e ceasul? 

Ministrul se răsti în receptor, în timp ce întindea mâna 
spre veioza de pe noptieră. Aruncă o privire spre soţia sa, 
care dormea adânc în mijlocul patului uriaş, fără să fi fost 
trezită de soneria telefonului. Bărbatul de la celălalt capăt 
al firului nu ripostă. La urma urmei, era preşedintele 
grupului parlamentar din Adunare“! şi nu avea obiceiul de 
a trezi oamenii pentru nimicuri. 

— Sper că vă daţi seama că nu v-aş fi sunat la o 
asemenea oră dacă nu era vorba de o treabă de cea mai 
mare importanţă. 

Ministrul se ridică în capul oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? Vreun atentat terorist? A murit 
cineva? 

— Nu, nu, spuse vocea. Nimic din toate astea. Totuşi, nu 
putea fi lăsat pe mâine, după părerea mea. 

Ministrului îi veni să-i spună că părerile sunt cam tot 
atât de numeroase şi de diferite precum ceea ce aveau 
amândoi între picioare, dar se abţinu, era nerăbdător să 
afle mai multe. 

— Despre ce este vorba? 

Şeful grupului parlamentar îi explică. Ministrul îşi 
încruntă sprâncenele, în timp ce îşi arunca picioarele albe 
din pat şi îşi încălţa papucii. Apoi ieşi din dormitor şi se 
duse în biroul locuinţei sale de serviciu. 

— Ziceţi că era amantul femeii ăsteia? E un zvon sau un 
fapt? 

— I-a mărturisit-o cu gura lui poliţistului, îi răspunse 
interlocutorul. 

— La dracu'! E încă şi mai prost decât îl credeam! Şi nu 
v-a zis cumva, din întâmplare, şi dacă el a ucis-o? întrebă 
ministrul pe un ton ironic. 

— După părerea mea, nu, răspunse interlocutorul cu cel 
mai serios ton din lume. Nu îl cred pe Paul capabil de aşa 
ceva. Dacă vreţi opinia mea, Paul este un tip slab care vrea 


4 L'Assemblée Nationale - Adunarea Naţională, echivalentul Camerei 
Deputaţilor, din Parlamentul francez. 


€232) 


să pară puternic. 

Preşedintele grupului parlamentar nu regretă acest joc 
de cuvinte care îl dezvinovăţea pe rivalul său, în timp ce îl 
şi devaloriza. Era perfect conştient de ambițiile lui Paul 
Lacaze. Ştia că tânărul deputat tânjea după postul său. Şi 
îl displăcea profund pe acest electron liber, acest 
căţelandru turbat care poza în cavalerul alb al politicii. 
Problema cu albul, îşi zise el, e că se murdăreşte uşor. În 
fond, nici măcar nu era nemulţumit de ceea ce se 
întâmplase. Dar la capătul celălalt al firului, ministrul oftă. 

— Vă sfătuiesc să scăpaţi de cuvintele „părere”, „cred” 
sau „opinie” din vocabularul dumneavoastră, îl mustră el 
cu severitate. Alegătorilor nu le plac opiniile, ci acţiunile şi 
faptele. 

Şeful grupului parlamentar vru să răspundă, dar îşi 
muşcă buzele. Era suficient de rodat într-ale politicii 
pentru a pricepe când era de preferat să-şi ţină gura. 

— Şi despre polițistul acela ce se ştie? 

— Este cel care l-a prins pe Eric Lombard acum un an şi 
jumătate, răspunse el. 

Un moment de tăcere la capătul firului. Ministrul 
reflecta. Îşi consultă ceasul. 12:20. 

— Îl sun pe ministrul Justiţiei“?, hotărî el. Trebuie să 
păstrăm cu orice preţ controlul asupra poveştii ăsteia, 
înainte să ne explodeze în faţă. lar dumneavoastră îl sunaţi 
pe Lacaze. Spuneţi-i că vrem să-l vedem. Chiar mâine. Nu 
mă interesează dacă are altceva programat. Să se 
descurce. 

Închise fără să mai aştepte răspuns. Căuta numărul 
femeii care ocupa funcţia de şef al ministerului Justiţiei. 
Trebuia să se intereseze repede cine erau magistraţii 
însărcinaţi cu acest caz. Pentru o clipă, regretă vremurile 
în care judecătorii erau la cheremul Puterii, în care putea 
fi muşamalizat orice caz din ţara asta, în care viaţa 
poliţistului-şef al Franţei era făcută doar din înregistrări 
ilegale, rapoarte compromiţătoare asupra rivalilor săi şi 
lovituri murdare. l-ar fi plăcut la nebunie vremurile acelea, 


“2 În original, la garde des Sceaux, păzitorul sigiliului (N. t.). 
(233) 


dar nu mai erau posibile. Acum, toţi judecătoraşii îşi băgau 
râturile lor murdare peste tot şi trebuia să fie atent la cel 
mai mic pas greşit. 

kkk 


Servaz se uită la ceasul de bord: 12:20. Poate că nu era 
prea târziu. Avea oare dreptul să apară aşa, neanunţat? 
Simţi din nou în nări parfumul ei, cel pe care îl respirase 
când îl îmbrăţişase sâmbătă seară. Hotări că da. În loc să 
se întoarcă la Marsac, lăsă în urmă cartierul rezidenţial şi 
continuă prin pădure, apoi coti la stânga la următoarea 
intersecţie, în mijlocul câmpului. Drumul ducea direct spre 
lac. De la marginea acestuia, prima casă de-a lungul 
malului dinspre nord, după ce treci de pădure şi iei o 
ultimă curbă, era cea a lui Marianne. Văzu lumină la 
parter, în spatele copacilor. Nu se culcase. Conduse până 
la poartă şi cobori. 

— Eu sunt, zise el simplu după ce apăsase pe buton şi 
auzise curentul pârâind în interfon. 

Şi îşi dădu seama că inima îi bătea puţin prea tare. 

Nu primi niciun răspuns, se auzi doar un clic şi poarta se 
deschise lent, în timp ce el urca din nou la volan. Conduse 
încet pe pietriş, cu ramurile joase ale brazilor în lumina 
farurilor. Nu îl pândea nimeni din spatele ferestrelor, dar 
uşa de la intrare era deschisă. 

Servaz o închise în urma lui şi se lăsă ghidat de sonorul 
televizorului. O găsi aşezată pe o canapea de culoarea 
nisipului, cu genunchii strânşi sub ea, într-o grămadă de 
perne, urmărind o emisiune literară. Cu un pahar de vin în 
mână. Îl ridică înspre el. 

— Cannonau di Sardegna, zise ea. Vrei? 

Nu părea surprinsă de vizita lui târzie. Iar el nu auzise 
niciodată de vinul acesta. Marianne era îmbrăcată într-o 
pijama cu pantalon scurt, din satin. Albastrul electric al 
materialului îi punea în valoare părul blond, ochii deschişi 
la culoare şi picioarele bronzate, pe care el nu se putu 
împiedica să le admire. 

— Cu plăcere, zise el. 

Ea se ridică cu agilitate şi se duse să ia un pahar înalt, 


€234) 


cu picior, de pe raftul barului, apoi îl puse pe măsuţa joasă 
şi umplu o treime din el. Vinul era fără îndoială bun, dar 
cam tare pentru gustul său. Însă trebuia să admită că nu 
era vreun specialist în domeniu. Ea tăiase sonorul 
televizorului, dar lăsase imaginea. Reflex de om singur, îşi 
spuse el. Chiar şi fără sonor, televizorul era o prezenţă. 
Marianne părea epuizată şi tristă, cu cearcăne la ochi şi 
nemachiată, dar lui i se păru încă şi mai seducătoare. 
Aodhâgân avea dreptate. Nu avusese niciodată şi nu avea 
nici acum concurenţă. Fără machiaj, nepieptănată şi 
îmbrăcată într-o simplă pijama, ar fi putut apărea la orice 
serată şi să le eclipseze pe toate celelalte femei, în ciuda 
bijuteriilor, a rochiilor de designer şi a vizitelor de ultim 
moment la coafor. 

Marianne îşi reluă locul, iar el se aşeză alături de ea pe 
canapea. 

— Ce vânt te-aduce? întrebă ea. 

Înainte să aibă timp să-i răspundă, se întoarse către el şi 
tresări. 

— Doamne, Martin, ai gulerul şi părul pline de sânge! 

Se aplecă, iar el îi simţi degetele trecându-i delicat prin 
păr. 

— Ai o rană tare urâtă... Trebuie să te vadă un medic... 
Cum ţi-ai făcut-o? 

Îi povesti după ce mai luă o înghiţitură de vin. Ştia că 
încă una sau două ca aceasta şi capul va începe să i se 
învârtă. Aruncă un ochi către etichetă. Nu mai puţin de 14 
grade... Îi povesti despre înregistrările video de la bancă, 
despre a doua siluetă, despre zgomot şi urmărirea de pe 
acoperiş. 

— Adică... adică persoana filmată de cameră este 
adevăratul vinovat, după părerea ta? 

Vocea îi era gâtuită de speranţă. O speranţă imensă, 
nemăsurată. 

— E posibil, răspunse el cu prudenţă. 

Ea nu mai spuse nimic, dar el ghici că se gândea intens, 
în timp ce continua să-şi plimbe mecanic degetele prin 
părul său. 


€235) 


— Nu poţi rămâne aşa... Trebuie să te coasă cineva. 

— Marianne... 

Ea se ridică iar şi ieşi din cameră. Se întoarse după cinci 
minute, cu vată, spirt şi o cutie de Steri-Strips“. 

— N-o să meargă, zise el. Sau va trebui să mă razi în 
cap. 

— Şi de ce nu? 

Inţelese că ei îi prindea bine să facă ceva, să se 
gândească şi la altcineva în afara lui Hugo, măcar pentru 
un moment. Simţi cum îl arde spirtul cu care îl dezinfecta, 
tresări de durere când ea apăsă puţin prea tare. Scoase un 
plasture din cutie, îi desfăcu protecţia şi încercă să-l aplice 
pe rană, dar renunţă imediat. 

— Ai dreptate, ar trebui să te rad. 

— Nici gând. 

— Aşteaptă! Lasă-mă să mă mai uit puţin. 

Se aplecă din nou asupra sa. Degetele îi scotoceau prin 
păr. Era atât de aproape. Prea aproape... Se gândi cât de 
subţire era satinul acestei pijamale care îl despărţea de 
corpul ei. Se gândi la pielea bronzată şi caldă de dedesubt. 
La buzele ei prea mari, ca şi ale lui. Pe vremuri, asta îi 
făcea să râdă. Ziceau că buzele lor se găsiseră. Degetele 
lui Marianne îi mângâiau ceafa... El întoarse capul. 

Îi văzu ochii şi le zări sclipirea. 

Ştia că nu era momentul potrivit, că ar fi fost ultimul 
lucru de făcut acum. Trecutul era trecut. Nu se va întoarce 
niciodată. Nu ca înainte. Nu un trecut ca al lor. Era 
imposibil. Tot ce ar fi obţinut ar fi fost să-şi răvăşească 
cele mai frumoase amintiri, să le distrugă mare parte din 
magia pe care o păstraseră până în ziua de azi. Mai era 
încă timp să apese pe „pauză”, şi ar fi avut un milion de 
motive să o facă. 

Dar tsunamiul îl lovi cu deplină putere în vintre. 
Degetele lui Marianne continuau să-i alunece lichide prin 
păr şi, câteva secunde, nu-i văzu decât faţa şi ochii larg 
deschişi, sclipind ca un lac în lumina lunii. Îl sărută în 
colţul buzelor şi îşi încolăci braţele în jurul lui. Dintr-odată, 


+3 Plasturi speciali pentru închiderea tăieturilor de piele (N. t.). 
(236) 


tăcerea îi păru mult mai densă. Se sărutară. Se priviră. Se 
sărutară din nou. Ca şi cum simțeau nevoia să se asigure 
că ceea ce trăiau era real şi că amândoi îşi doreau lucrul 
acesta. Şi-au regăsit din instinct gesturile din trecut, felul 
particular în care se dăruiau unul altuia: sărutări adânci, 
abandon total, cu pleoapele închise - în punctul în care 
Alexandra rămăsese mereu doar în prag, cu gura 
întredeschisă şi cu o rezervă care îi trăda nevoia de 
control, chiar şi în timp ce făceau dragoste. Şi orb ar fi 
putut recunoaşte limba asta, gura, aceste sărutări. Era 
adevărat ceea ce-şi spuneau: gurile lor se găsiseră. 
Cunoscuse şi alte femei - după Marianne şi chiar după 
Alexandra -, dar nu  regăsise niciodată această 
complicitate, această complementaritate. Doar pe ea o 
putea săruta în felul acesta. 

O dezbrăcă repede şi recunoscu, la fel, blăniţa care i se 
întindea între picioare, gâtul lung, umerii laţi, sfârcurile, 
semnul din naştere. Îi recunoscu şi talia fină, şi braţele 
zvelte, şi partea de jos, mai robustă, a corpului ei: curba 
amplă şi evazată a şoldurilor, picioarele solide ca ale unui 
atlet, chiar şi acelaşi abdomen uimitor de musculos pe care 
ea şi cu fraţii săi îl datorau genelor paterne. Recunoscu şi 
mişcarea acestui bazin care se cambra venindu-i în 
întâmpinare, recunoscu umezeala abundentă ce-i rămânea 
pe degete. Atât de familiare îi erau toate, încât îşi dădu 
seama că aceste senzaţii erau înscrise undeva în 
circumvoluţiunile creierului său, aşteptând doar să fie 
resuscitate. Şi se simţi de parcă se întorsese acasă. 


Ziegler nu putea să adoarmă. Îşi reluase rutina 
nocturnă, cea care o ţinea trează acum în fiecare noapte. 
Pasiunea sa, pânda sa. Îşi actualiza informaţiile. Îşi 
revizuia notițele de pe MacBook Air-ul său, după o lună de 
vacanţă în care Zuzka o obligase să se deconecteze. 

Fotografiile şi articolele decupate din ziare, prinse în 
piuneze pe pereţii „biroului” ei - un colţ de cameră -, 
stăteau mărturie pentru obsesia ei. Dacă membrii celulei 
pariziene contactate de Servaz ar fi intrat în calculatorul 


€237) 


lrenei Ziegler, cu siguranţă că ar fi fost uimiţi de 
cantitatea de informaţii pe care reuşise să o adune în 
câteva luni pe un singur subiect: Julian Alois Hirtmann. Şi 
poate că s-ar fi gândit că ar fi putut fi o colegă 
extraordinară. Era clar că Ziegler citise o groază de lucruri 
despre acest subiect. De fapt, citise chiar totul. 

Poliţista găsise în arhivele presei elveţiene o mină 
cvasiinepuizabilă de informaţii asupra copilăriei lui 
Hirtmann, despre studiile sale de Drept de la universitatea 
din Geneva, cariera de procuror, detaşarea sa timp de trei 
ani la Curtea Penală Internaţională de la Haga. Un 
reporter elveţian făcuse o lungă investigaţie printre rude 
mai mult sau mai puţin îndepărtate, vecini şi locuitori din 
Hermance, micul orăşel de pe malul lacului Leman în care 
crescuse Hirtmann. Copilăria unui ucigaş în serie conţine 
întotdeauna semnale de alarmă, toţi specialiştii ştiu asta: 
timiditate, singurătate, deficit de sociabilitate, gust pentru 
lucruri morbide, dispariţia unor animale din vecinătate, 
chestiile clasice... Astfel, jurnalistul descoperise o 
întâmplare care atrăsese atenţia anchetatorilor. La vârsta 
de 10 ani, Hirtmann îşi pierduse fratele mai mic, Abel, de 
doar opt ani, în circumstanţe incomplet elucidate. Se 
întâmplase în mijlocul verii, în timp ce fraţii erau în 
vacanţă la bunici. Părinţii lor tocmai divorţaseră. Bunicii 
aveau o fermă, o clădire foarte mare, tipic elveţiană, cu 
porumbar, vaci, gâşte, o panoramă largă, sus albastru, jos 
albastru, aproape de lacul Thun, în zona Oberland din 
cantonul Berna. În spatele casei stăteau aliniaţi ghețarii, 
„ca farfuriile într-un scurgător”, după o expresie a lui 
Charles Ferdinand Ramuz“t. O adevărată carte poştală. 
Jurnalistul scria că unii martori au povestit despre un copil 
singuratic, care se ţinea departe de ceilalţi şi care nu se 
juca decât cu fratele lui mai mic. Pe când stăteau la bunicii 
lor, Julian şi Abel obişnuiau să facă excursii lungi cu 
bicicleta, în împrejurimile lacului, care durau chiar şi toată 
după-amiaza. Se aşezau în iarba bogată şi priveau, în josul 
curburii armonioase şi blânde a dealului, vaporaşele albe 


4 Scriitor elveţian de limbă franceză (1878-1947) (N. t.). 
(238) 


care brăzdau lacul, ascultau clopotele din vale punctând 
încet orele, cu clinchetele lor vesele care se lăsau purtate 
de curenţii atmosferici precum zmeii zburători. 

In acea seară, totuşi, Julian se întorsese singur. 
Povestise plângând că fratele său făcuse cunoştinţă cu un 
necunoscut care se numea Sebald. 1l întâlniseră la 
începutul vacanței şi plecau în fiecare zi, în secret, să se 
întâlnească cu el. Sebald - un adult de aproximativ 40 de 
ani - îi învăţa „o groază de lucruri”. În acea zi, însă, fusese 
ciudat şi nervos. Când Julian îi spusese că Abel ascundea 
în buzunar doi Basler Lăckerli“5, Sebald ceruse să guste şi 
el. „Pun pariu că Abel este răsfăţatul mămicii, nu-i aşa, 
Julian? Şi că tu eşti cel mai puţin iubit?” zisese el. Dar 
frăţiorul mai mic refuzase cu încăpățânare să îşi împartă 
biscuiţii cu Sebald. „Ce facem acum?” întrebase acesta cu 
o voce dulceagă ce le dăduse fiori ambilor copii. Şi în timp 
ce Abel, căruia începuse să-i fie frică, îşi manifestase 
dorinţa de a se întoarce acasă, Sebald îi ordonase fratelui 
său să îl lege de un copac. Băiatul se conformase, în ciuda 
rugăminţilor fratelui său, deoarece pe de o parte voia să îi 
facă pe plac adultului, iar pe de alta îi era şi frică de el. 
Apoi, bărbatul îi ceruse să-i bage în gură lui Abel pământ şi 
frunze, pentru a-l pedepsi în timp ce ei ar fi urmat să 
mănânce biscuiţii în faţa sa. În acel moment, Julian fugise, 
abandonându-şi fratele mai mic în mâinile adultului. 

Imediat ce au ascultat relatarea lui Julian, bunicii şi 
vecinii plecaseră într-un suflet la faţa locului, dar nu mai 
găsiseră nici urmă de Abel sau Sebald. Corpul lui Abel a 
fost scuipat la suprafaţă de apele lacului, o săptămână mai 
târziu. La autopsie se descoperise că fusese ţinut cu capul 
sub apă. Cât despre misteriosul Sebald, niciuna dintre 
numeroasele investigaţii făcute de poliţia elveţiană nu 
dusese la descoperirea vreunei urme a acestuia. Nu se ştia 
nici măcar dacă existase cu adevărat. 

La universitate, după cum relevaseră anchetele mai 
multor reviste de investigaţie, Hirtmann ieşise cu vreo 


4 Biscuit tradiţional din zona Basel, cu fructe confiate, migdale, miere 
și alune. (N. r.) 


€239) 


jumătate de duzină de studente, dar avusese o singură 
poveste mai serioasă: cu cea care urma să îi devină soţie. 
Fostele sale cuceriri fuseseră hărţuite de presă, la fel ca şi 
foştii săi colegi de la Facultatea de Drept, iar mărturiile lor 
erau divergente în destul de multe privinţe. Unii îl 
descriau drept studentul perfect normal, alţii menţionau 
fascinația sa pentru moarte şi tot ce era macabru. Se pare 
că regreta că nu urmase studii de medicină, mai degrabă 
decât de drept, şi dovedea cunoştinţe anatomice 
surprinzătoare. Într-un interviu publicat de La Tribune de 
Genève, o studentă care se numea Gilliane declarase: „Era 
interesant şi haios, nici pe departe îngrijorător sau 
ameninţător. Din contră, era cineva care ştia să 
manipuleze oamenii prin vorbe, să îi îmbrobodească. 
Fascina şi prin partea întunecată pe care o afişa - felul în 
care se îmbrăca, gusturile lui muzicale, felul în care te 
privea, ştiţi...” O altă ziaristă făcuse legătura între 
călătoriile sale în diverse ţări limitrofe şi dispariţiile unor 
tinere de acolo. Mai multe articole vorbeau despre 
perioada de trei ani pe care o petrecuse Hirtmann la 
Curtea Penală Internaţională de la Haga, unde avusese de 
judecat, printre alte infracţiuni, violuri, torturi şi crime 
comise de forţele armate - inclusiv cele ale Căştilor 
Albastre. 

Ziegler redactase o listă neexhaustivă cu victimele 
„posibile” ale fostului procuror din Elveţia, dar şi din 
Dolomiţi, din Alpii francezi, din Bavaria şi Austria, şi 
notase un număr oarecare de dispariţii suspecte din 
Olanda, în perioada în care acesta locuise acolo. Printre 
ele, cea a unui bărbat de 30 de ani, un ziarist mai băgăcios 
care, se pare, mirosise ceva înaintea tuturor celorlalţi. 
Probabil singura victimă de sex masculin a elveţianului, pe 
lângă amantul soţiei sale. Contabilizase şi dispariţia unei 
turiste americane în Bermude, când Hirtmann se afla în 
vacanţă acolo, la doar câţiva kilometri, chiar dacă 
autorităţile ajunseseră la concluzia că fusese un atac al 
rechinilor. La vremea respectivă, presa şi poliţia îi 
atribuiseră vreo 40 de cazuri, întinse pe 25 de ani. 


€240) 


Calculele lui Ziegler duceau mai degrabă spre sută. Nici 
măcar una nu fusese găsită... Hirtmann era maestru în 
arta dispariţiei corpurilor. 

Ziegler se lăsă pe spate în fotoliu. Ascultă pentru o clipă 
liniştea clădirii adormite. Trecuseră optsprezece luni de 
când elveţianul evadase de la Institutul Wargnier. Mai 
ucisese el în tot acest timp? Ea ar fi pariat că da. Câte 
victime trebuiau adăugate listei? Se va afla vreodată? 

Faţa întunecată a lui Julian Alois Hirtmann apăruse în 
lumina reflectoarelor după uciderea soţiei sale împreună 
cu amantul acesteia, judecătorul Adalbert Berger, un coleg 
de la Parchetul din Geneva, în casa sa de pe malul lacului 
Leman, în noaptea de 21 iunie 2004. Hirtmann, care 
obişnuia să organizeze, în vila sa, orgii frecventate de 
înalta societate geneveză, îl invitase în acea seară la cină 
pe tânărul judecător, pentru a aranja ca între gentlemeni 
detaliile plecării Alexiei, care voia divorţul. La sfârşitul 
cinei, pe când se auzea Kindertotenlieder al lui Mahler, îi 
ameninţase cu o armă şi îi obligase să coboare în pivniţă şi 
să se dezbrace, apoi îi udase cu şampanie şi îi 
electrocutase cu un vibrator electric modificat. Poate că 
incidentul ar fi putut trece drept un accident tragic, ţinând 
cont de stilul de viaţă al cuplului, dacă nu s-ar fi declanşat 
din greşeală alarma casei şi poliţia n-ar fi descins înainte 
ca soţia elveţianului, Alexia, să-şi dea ultima suflare. 

In timpul anchetei care a urmat, au fost descoperite, 
într-un seif de bancă, mai multe albume pline cu tăieturi 
din ziare, referitoare la zeci de dispariţii de femei tinere, în 
cinci ţări vecine. Hirtmann declarase că se interesa de 
cazurile respective din deformare profesională. Atunci 
când se dovedise că apărarea sa nu era valabilă, începuse 
să-i manipuleze pe psihiatri. Ca majoritatea indivizilor de 
seama lui, ştia foarte bine ce fel de răspunsuri aşteptau 
psihiatrii şi psihologii de la cineva ca el; mulţi criminali 
înrăiţi au devenit maeştri ai artei de a întoarce sistemul în 
favoarea lor. Elveţianul vorbise despre gelozia pe care o 
simţise când descoperise că părinţii săi îl iubeau pe fratele 
cel mic mult mai mult decât pe el. Despre disprețul mamei 


€241) 


sale la adresa lui, despre alcoolismul şi violenţa faţă de el 
ale tatălui, şi chiar despre gesturi deplasate şi cu substrat 
sexual din partea mamei sale - şi făcuse apel în mod clar la 
talentele sale de manipulator, despre care povestise 
studenta în acel interviu. 

Julian Hirtmann fusese închis în mai multe spitale 
psihiatrice înainte să fie dus la Institutul Wargnier. Acolo 
unde îl întâlniseră Servaz şi Irène. Acolo unde găsise 
modalitatea să evadeze, cu două ierni în urmă, ajutat de un 
complice intern. 

Ziegler se întoarse la două articole din presă. Cel 
intitulat Hirtmann scrie poliției şi cel care vorbea despre 
ancheta lui Martin de la Marsac. Cine era la originea 
acestei scurgeri de informaţii? Se gândi la Martin, la 
starea de spirit în care probabil că se găsea. Îşi făcea griji 
pentru el. Vorbiseră mult după ancheta din iarna 2008- 
2009, ori la telefon, ori în timpul unor plimbări pe munte, 
iar el ajunsese să-i mărturisească trauma care îl urmărea, 
încă din copilărie. Ziegler considerase asta drept un mare 
semn de încredere, pentru că era sigură că nu vorbise cu 
nimeni ani întregi. În acea zi, ea hotărâse că va veghea 
asupra lui, în felul ei, chiar fără ca el să ştie - ca o soră, o 
prietenă... 

Oftă. Îşi înfrânase orice impuls de a intra în calculatorul 
lui Martin în ultimele luni. Ultima dată când o făcuse 
fusese când consiliul de anchetă - comisia de disciplină a 
jandarmeriei - fusese sesizată de cazul ei de Direcţia 
naţională. La acea vreme, dăduse dovadă de aptitudini de 
pătrundere în calculatoarele altora, pe care ministrul 
Apărării le-ar fi considerat interesante dacă ar fi avut 
cunoştinţă de ele. Citise astfel raportul referitor la ea, pe 
care Martin îl trimisese instanţei disciplinare. Era un 
raport foarte favorabil, care sublinia aportul ei la anchetă 
şi riscurile pe care şi le asumase pentru a-l prinde pe 
vinovat, şi care cerea consiliului să facă dovadă de 
clemenţă în ceea ce o privea. Cum nu trebuia să se afle că 
îl citise, nici nu putuse să-i mulţumească pentru el. 
Consultase apoi schimburile de e-mailuri - cu mult mai 


€242) 


puţin favorabile - ale mai multor ofiţeri superiori din 
jandarmerie. 

Fusese tentată de mai multe ori să afle noutăţi despre 
Martin în acest mod - ştia cum să acceseze cele două 
calculatoare ale acestuia, cel de la SRPJ şi cel de acasă -, 
dar de fiecare dată hotărâse să nu facă nimic. Nu numai 
dintr-un simţ al loialității, ci şi pentru că nu avea chef să 
descopere lucruri pe care mai apoi să regrete că le-a aflat. 

Toată lumea are secrete, toată lumea are ceva de ascuns 
şi nimeni nu este doar ce pare a fi. 

Până şi ea. Voia să-i păstreze lui Martin imaginea pe 
care i-o lăsase: aceea a unui bărbat care ar fi putut să o 
seducă, dacă ar fi fost atrasă de bărbaţi, un om prins în 
capcana propriilor contradicții, bântuit de trecutul său, 
plin de furie şi de tandreţe în acelaşi timp, un om al cărui 
cel mai mic gest şi fiecare cuvânt lăsau impresia că ştia că 
importanţa umanităţii este suma acţiunilor fiecărui bărbat 
şi ale fiecărei femei în parte. Nu cunoscuse nicicând 
bărbat mai melancolic. Şi mai drept. Uneori, Ziegler se 
surprindea visând ca Martin să găsească în sfârşit pe 
cineva care să-i ia grijile de pe cap şi să-i aducă pacea. Dar 
ştia prea bine că asta nu se va întâmpla niciodată. 

Bântuit - acesta era cuvântul care i se potrivea când se 
gândea la el. 

Tastă ceva cu rapiditate şi, de data aceasta, nu mai dădu 
înapoi. Este în interesul tău să faci asta. Odată intrată, se 
orientă cu dexteritatea unui spărgător în întunericul unui 
apartament. Trecu în revistă mesageria şi îl găsi: e-mailul 
la care făcea referire ziaristul, cel primit de curând. Il 
transmisese la Paris, la celula însărcinată cu urmărirea 
elveţianului: 


De la: theodor.adornoGQhotmail.com 
Către: martin. servazQinfomail. fr 


Data: 12 iunie. 
Subiect: Salutări. 


€243) 


Vă amintiţi de A Patra, prima parte, domnule 
comandant? Bedăchtig... Nicht eilen... Recht gemăchlich... 
Bucata care se auzea când aţi intrat în „camera” mea, în 
acea celebră zi de decembrie? De mult mă gândeam să vă 
scriu. Vă miră acest lucru? Mă veţi crede cu uşurinţă dacă 
vă voi spune că am fost foarte ocupat în ultima vreme. 
Libertatea, ca şi sănătatea, nu e apreciată cu adevărat 
decât când suntem lipsiţi de ea pentru mult timp. 

Dar nu vreau să vă mai deranjez, Martin. (Imi permiteți 
să vă spun Martin?) Eu însumi am oroare să mă deranjeze 
cineva. O să vă trimit veşti în curând. Mă îndoiesc că vor fi 
pe gustul dumneavoastră - dar sunt sigur că vă vor 
interesa. 

Cu prietenie, 

JH 


Citi, apoi mai citi o dată. Să simtă cum se pătrunde de 
cuvintele acelea. Închise ochii, cu pleoapele strânse, se 
concentră. li deschise la loc. Apoi citi rapid şi conţinutul e- 
mailurilor pe care le schimbase Martin cu celula pariziană 
şi tresări: era posibil ca Hirtmann să fi fost văzut pe 
autostrada Paris-Toulouse, cu motocicleta. Era şi un fişier 
ataşat, iar Ziegler se grăbi să îl deschidă. Imaginea 
tremurată, cam neclară, a unei camere video de la o staţie 
de taxare... Un tip înalt, cu cască, pe o motocicletă Suzuki. 
Se aplecase ca să plătească şi întinsese mâna cu mănuşă 
spre ghişeu, cu faţa imposibil de văzut sub cască. li urmă o 
altă imagine. Un bărbat înalt, blond, cu bărbuţă şi cu 
ochelari de soare, plătind la casa unui minimarket. Geaca 
era identică, cu un vultur cusut pe spate şi un mic drapel 
american pe mâneca dreaptă. Ziegler simţi cum i se face 
pielea de găină. Hirtmann sau nu? Era ceva familiar în 
gestul său, în forma feţei... Dar nu se putea încrede în 
dorinţa ei arzătoare de a-l identifica, care putea să o ducă 
la concluzii pripite. 

Hirtmann la Toulouse... 

Se revăzu, împreună cu Martin, în acea celulă a Unităţii 
A, unitatea ultrasecurizată în care erau închişi rezidenții 


€244) 


cei mai periculoşi ai Institutului Wargnier. Asistase la 
întâlnire sau cel puţin la începutul acesteia, înainte ca 
Hirtmann să ceară să rămână între patru ochi cu Martin. 
Se întâmplase ceva în acea zi. Simţise asta. Venise pe 
neanunţate, dar toţi o simţiseră: între ucigaşul în serie şi 
poliţist se formase un soi de conexiune - ca între doi 
campioni la şah sau ca două monumente literare care se 
„miros” şi se recunosc reciproc. Ce şi-au zis oare, odată ce 
au rămas singuri? Martin nu fusese prea vorbăreţ pe 
subiectul acesta. Irène îşi amintea cum, la intrarea în 
celula de 12 metri pătraţi, cei doi bărbaţi începuseră 
imediat să discute pe tema muzicii care se auzea în acea zi 
din CD-player: Mahler - cel puţin după spusele lui Martin, 
pentru că Ziegler era incapabilă să facă diferenţa între 
Mozart şi Beethoven. Era ca şi cum asista la un meci de 
box de categoria grea între doi adversari care se respectă. 
Şi nimeni din jurul ringului nu era conştient de micimea sa 
şi de faptul că este doar un spectator. 

vă voi trimite în curând noutăți. Mă îndoiesc că vor fi pe 
gustul dumneavoastră, dar sunt sigur că le veţi găsi 
interesante. 

Un fior. Ceva era pe punctul de a se petrece. Ceva 
extrem de neplăcut. Ziegler închise calculatorul şi se 
ridică. Intră în dormitor şi se dezbrăcă, dar rotiţele 
creierului continuau să i se învârtă. 


€245) 


Intermezzo 2 
Hotărâre 


Avusese o copilărie. 

Avusese o viaţă plină de evenimente vesele şi triste, o 
viaţă cu adevărat bogată, o viaţă ca un concurs de patinaj 
artistic, cu figuri impuse şi libere. Mai ales la figurile 
libere era cea mai bună. O viaţă ca milioane altele. 

Memoria sa era ca toate celelalte: un album plin cu 
fotografii îngălbenite sau o înşiruire de mici bucățele 
săltăreţe de film, în format de Super 8 milimetri, aranjate 
în cutii rotunde, din plastic. 

O fetiţă blondă, încântătoare, care construia castele de 
nisip pe o plajă. O preadolescentă mai frumoasă şi mai 
tulburătoare decât altele, ale cărei bucle, priviri 
învăluitoare şi forme precoce îi zăpăceau pe unii bărbaţi 
adulţi, prieteni cu părinţii ei, care trebuiau să facă eforturi 
pentru a-i ignora genunchii bronzaţi, şoldurile şi 
strălucirea pufoasă a pielii sale. O puştoaică şmecheră şi 
inteligentă, de care tatăl ei era foarte mândru. O studentă 
care îl întâlnise pe bărbatul vieţii sale, un tânăr sclipitor şi 
trist, cu gura mare şi un zâmbet irezistibil, care îi vorbea 
despre cartea pe care o scria, înainte să devină conştientă 
de povara pe care o purta bărbatul vieţii sale - o povară 
care nu-şi va slăbi nicicând strânsoarea - şi de faptul că ea 
nu va putea să facă nimic împotriva fantomelor. 

Şi apoi, ea trădase... 

Nu exista alt cuvânt pentru asta. Îi veni să plângă. 
Trădare. Nimic mai dureros, mai înfiorător, mai detestabil 
decât acest cuvânt. Şi pentru victimă, şi pentru trădător. 
Sau, în cazul de faţă, pentru trădătoare... Se culcă cu 
genunchii la piept pe pământul gol şi tare al mormântului 
său, în întuneric. Urma oare să moară? O pedepsea oare 
Dumnezeu prin intermediul acestui bolnav de la etaj? 
Lunile acestea de infern - erau preţul plătit pentru 
trădarea ei? Merita oare ceea ce i se întâmpla? Merita 


€246) 


oare cineva, oricine, de pe faţa pământului ceea ce trăia ea 
acum? Ea n-ar fi aplicat o asemenea pedeapsă nici celui 
mai mare duşman al său... 

Se gândi la bărbatul care trăia acolo, chiar deasupra, 
care trăia, el, spre deosebire de ea. Care pleca şi venea din 
lumea viilor în timp ce pe ea o ţinea în anticamera morţii. 
Deodată, o cuprinse un frig ca de gheaţă. Dacă nu se va 
sătura niciodată? Cât va putea dura asta? Luni? Ani? 
Decenii? PÂNĂ LA MOARTEA LUI? Și cât timp mai avea ea 
înainte să ajungă nebună, complet ţicnită, dusă, lunatică? 
Simţea deja primele semne ale nebuniei. Uneori, izbucnea 
în râs fără niciun motiv evident, un râs pe care nu şi-l 
putea controla. Alteori recita de sute de ori: „Ochii-albaştri 
merg în rai, ochii gri în paradis, ochii verzi merg în infern, 
ochii negri-n purgatoriu”“€. Trebuia să admită că avea 
momente când mintea îi fugea total aiurea. Sau când 
realitatea dispărea în spatele unui ecran de fantasme, o 
proiecţie mintală delirantă pe ecran lat. Bine aţi venit la 
proiecția specială de sâmbătă! Emotie şi lacrimi garantate. 
Pregătiţi-vă batistele. Pe lângă mine, Fellini şi Spielberg n- 
au niciun pic de imaginaţie. 

Avea să înnebunească... 

Gândul acesta evident o îngrozea. Ca şi ideea că nu se 
va sfârşi niciodată. Că el nu se va opri niciodată. Că ea va 
îmbătrâni în acest mormânt, în timp ce el va îmbătrâni 
acolo, deasupra. Erau cam de aceeaşi vârstă... Nu! Orice, 
numai asta nu! Avu impresia că se sufocă, că se frânge, că 
urmează să-şi piardă cunoştinţa. Nu-nu-nu-nu-asta-nu! Şi 
deodată se simţi cu totul rece pe dinăuntru. Pentru că 
tocmai zărise ieşirea, acolo, drept în faţa ei. Nu avea de 
ales. Nu va ieşi niciodată de aici vie. 

Trebuia deci să găsească o modalitate să moară. 

Işi analiză acest gând pe toate feţele. Aşa cum ar fi 
examinat un fluturaş sau o insectă. 

Să moară... 


46 Cântecel pentru copii, cu rime în original: „Les yeux bleus vont aux 
cieux, les yeux gris au paradis, les yeux verts vont en enter, les yeux 
noirs au purgatoire” (N. î.). 


€247) 


Da. Nu mai avea de ales. Până acum îşi făcuse iluzii, 
refuzase să accepte evidenţa. 

Ar fi putut deja să o facă: atunci când crezuse că 
evadează, dar fusese doar un plan de-al lui, care se 
prefăcuse că doarme, pentru a se putea juca mai bine cu 
ea apoi, în pădure. Cu siguranţă ar fi putut găsi o 
modalitate să o termine cu toate, dacă ar fi fost hotărâtă, 
în acele momente. Dar atunci ea nu se gândise decât să 
fugă, să scape cu viaţă. _ 

Mai fuseseră şi altele înaintea ei? Îşi pusese de multe ori 
întrebarea asta şi era sigură că da. Ea era doar ultima 
dintr-o lungă serie: dispozitivul lui era prea bine lucrat, cu 
niciun amănunt lăsat la voia întâmplării - o capodoperă. 

Dintr-odată, cu o claritate ce îi îngheţă sângele în vene, 
văzu soluţia. 

Nu avea nicio modalitate să se sinucidă. Trebuia, deci, 
să il facă pe el să o omoare. 

Asta era tot. Simţi un val brusc de entuziasm, pe cât de 
nepotrivit, pe atât de trecător, ca un matematician care 
tocmai a găsit soluţia unei ecuaţii deosebit de complexe. 
Apoi văzu şi dificultăţile, şi entuziasmul i se risipi. 

Totuşi, avea un avantaj asupra lui: ea avea timp. 

Timp de construit ipoteze, timp de reflecţie, timpul să 
înnebunească, dar şi să i se dedice strategiei sale. De fapt, 
era singura resursă de care dispunea la discreţie: timpul. 

Şi încetişor, în întunericul aproape total al închisorii 
sale, străpuns doar de subţirea rază de lumină de sub 
vizor, începu să elaboreze ceea ce se numeşte, în mod 
normal, un plan. 


€248) 


Marţi 


€249) 


23 
Insomnie 


Razele lunii intrau pe uşa din sticlă, deschisă, şi se 
răspândeau peste tot. Dacă-şi ridica privirea şi se întorcea 
spre stânga, îi putea vedea reflexia întoarsă de lac. Dincolo 
de balconul dormitorului, auzea apa mângâind malul, cu 
un zgomot uşor, ca şi cum ai şifona o stofă. 

Corpul lui Marianne era lipit de al lui, moale şi cald. Un 
corp alături de al său, o prezenţă străină în pat, acest lucru 
nu se mai întâmplase de luni bune. Coapsa ei pe a lui, sânii 
ei goi pe pieptul său şi braţul acesta care îl încolăcea cu 
încredere. O şuviţă de păr blond şi fin îi gâdila bărbia. Ea 
respira cu regularitate şi el nu îndrăznea să se mişte, de 
teamă să nu o trezească. Ce lucru ciudat şi respiraţia asta: 
nu e nimic mai intim decât o persoană care doarme şi 
respiră alături de tine. 

Pe fereastră se putea zări, de partea cealaltă a lacului, 
masa întunecată a acestui pinten stâncos, botezat 
„Muntele” de oamenii locului. Luna se găsea chiar 
deasupra, încovoiată. Ploaia se oprise. Cerul era plin de 
stele, iar pădurea de dedesubt, neagră şi nemişcată. 

— Nu dormi? 

Întoarse capul. Faţa lui Marianne în lumina Lunii, cu 
ochii ei limpezi, curioşi, cu sclipiri de oglindă. 

— Dar tu? 

— Mmm. Cred că am visat... Un vis ciudat... Nici plăcut, 
nici neplăcut... 

Se uită la ea. Părea să nu vrea să spună mai multe. Un 
gând îi trecu fugar prin minte şi dispăru imediat, când se 
întrebă pe cine visase: Hugo, Bokha, Francis - sau pe el? O 
pasăre de noapte scoase un țipăt lung şi bizar, undeva 
departe, în pădure. 

— L-am visat pe Mathieu, zise ea într-un sfârşit. 

Bokha... Înainte ca Servaz să poată spune ceva, 
Marianne se ridică şi intră la baie. O auzi cum urinează, 


€250) 


prin uşa întredeschisă, apoi cum deschide un dulap. Se 
întrebă dacă nu cumva căuta un alt prezervativ. Ce trebuia 
să creadă despre faptul că avusese prezervative la 
îndemână? Era pentru prima oară când ei folosiseră aşa 
ceva şi lui i se păruse ciudat. Dar faptul că venise fără să 
aibă vreunul la el îl făcuse să se simtă mulţumit. Se uită la 
radioul cu ceas: 2:13. Se gândi pentru o clipă că ar trebui 
să facă într-un fel să le numere până data viitoare - dacă 
urma să fie o dată viitoare - apoi se simţi ruşinat de gândul 
acesta. 

La întoarcerea în cameră, Marianne luă o ţigară de pe 
noptieră şi o aprinse înainte să se lungească la loc, lângă 
el. Trase două fumuri, apoi i-o puse lui între buze. 

— Ai vreo idee ce... facem aici? întrebă ea. 

— Dar mi se pare destul de evident, încercă el să 
glumească. 

— Nu mă refeream la sex. 

Il mângâie între coapse. 

— Vreau să zic că... n-am nici cea mai vagă idee, adăugă 
ea. Nu vreau... să te fac să suferi a doua oară, Martin. 

La drept vorbind, sexul lui Servaz nu se gândea nici la 
suferinţă, nici la toţi anii care îi trebuiseră să o poată uita, 
să o scoată din viaţa lui. Nu-i păsa de nimic din toate 
acestea şi se întări imediat. Ea trase cearşaful şi se lungi 
deasupra lui. Îşi frecă abdomenul dinainte înapoi, 
apăsându-l într-un mod extraordinar de plăcut. Îl sărută 
iar. Apoi îşi depărtă faţa de a lui şi îşi reluă mişcarea de 
frecare, intimă şi mătăsoasă, privindu-l intens; Marianne 
avea pupilele dilatate şi un zâmbet pe buzele uscate, iar 
Servaz se întrebă dacă nu luase ceva când fusese la baie. 

Ea se aplecă şi îl muşcă brusc de buza inferioară, până 
la sânge; durerea îl făcu să tresară şi imediat simţi gustul 
ca de aramă al sângelui în gură. Ea îi strânse cu putere 
capul între palme, aproape strivindu-i urechile, în timp ce 
el îi frământa spatele şi îi sugea un mamelon erect ca un 
boboc înflorit. Îi simţea du-te-vino-ul moale şi umed de 
deasupra sexului său. Într-un sfârşit, ea se ridică, îşi prinse 


€251) 


degetele de el şi scoase un geamăt neobişnuit în momentul 
în care îl înfipse în ea, călărindu-l. Exact în aceeaşi clipă, el 
îşi aduse aminte că era poziţia ei preferată, pe vremuri, iar 
pentru o fracțiune de secundă în care ar fi putut strica 
totul, simţi muşcătura tristeţii în piept. O tristeţe 
devastatoare. 

Poate să fi fost din cauza nopţii, poate dintr-a lunii sau a 
orei, dar se dezlănţuită într-un mod care îi goli şi îi răvăşi 
deopotrivă. Când ea se duse din nou la baie, el îşi atinse cu 
degetele buza lovită. Il zgâriase pe spate şi îl muşcase de 
umăr. Simţea încă foc pe sub piele, arsura mângâierilor ei 
- şi zâmbi, cu gravitate, a victorie. Cu gravitate, pentru că 
ştia că victoria era doar provizorie. Dar era o victorie? Sau 
doar o recădere? Cum ar fi trebuit să privească povestea 
asta? Se întrebă din nou dacă Marianne luase ceva înainte 
de a face dragoste. Starea lui de rău se agrava. Cine era 
femeia din patul său? Nu cea pe care o cunoscuse... 

Marianne se întoarse în dormitor şi se aruncă pe pat. 
Apoi îl sărută cu o tandreţe pe care nu i-o mai arătase de la 
începutul întâlnirii lor. Vocea îi era mai răguşită şi mai 
gravă decât de obicei când se rostogoli pe o parte. 

— Ar trebui să ai grijă, toate persoanele de care mă 
ataşez o sfârşesc prost. 

O privi. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ce ai auzit... 

— Despre ce vorbeşti? 

— Toţi cei pe care îi iubesc o sfârşesc prost, repetă ea. 
Tu, cu ceea ce s-a întâmplat pe vremuri... Mathieu... 
Hugo... 

El simţi că o colonie de furnici îi ronţăia stomacul. 

— Fals. Îl uiţi pe Francis. Nu s-ar zice că o duce prea 
Tău. 

— Ce ştii tu despre viaţa lui Francis? 

— Nimic, doar că te-a lăsat baltă, la puţin timp după ce 
m-ai părăsit pentru el. 

Ea îl privi cu atenţie, căutând reproşul. 

— Aşa crezi tu. Aşa crede toată lumea. În realitate, eu 


€252) 


sunt cea care a spus prima „stop”. Apoi, el a spus la toată 
lumea că el pusese punct relaţiei noastre, că fusese decizia 
lui. 

Servaz o privi mirat. 

— Şi nu e adevărat? 

— l-am lăsat un bilet într-o zi, după ce ne certaserăm 
pentru a nu ştiu câta oară, în care îi spuneam că mă 
opream acolo. 

— Atunci, de ce nu ai vrut să restabileşti adevărul? 

— Ce importanţă avea? îl ştii pe Francis... Totul trebuie 
să se învârtă mereu în jurul persoanei lui... 

Un punct pentru ea. Aşa cum îl privea acum, Servaz 
regăsea în ochii ei privirea lui Marianne de odinioară, 
făcută din atenţie, perspicacitate şi tandreţe. 

— Ştii... când s-a sinucis tatăl tău nu m-a mirat... Era ca 
şi cum aş fi ştiut tot ce urma să i se întâmple, toată 
vinovăția aceea pe care o duceai pe umerii tăi, ca şi cum 
acest lucru avusese loc deja... Era scris undeva... 

— Ducunt volentem fata, nolentem trahunt al lui 
Seneca, comentă el cu un glas sumbru. 

— Tu cu latinii tăi. Vezi, din cauza asta am plecat... 
Credeai că te-am părăsit pentru Francis? Te-am părăsit 
pentru că erai mereu în altă parte. Pierdut, bântuit de 
amintirile tale, de furia şi de vinovăția ta... Când eram cu 
tine, mă simţeam de parcă te-aş fi împărţit cu nişte 
fantome, nu ştiam niciodată când erai cu mine şi când... 

— Chiar e nevoie să vorbim despre asta acum? zise el. 

— Dar când? Bineînţeles, am descoperit abia apoi ceea 
ce voia Francis, continuă ea. Când am înţeles că nu pe 
mine, ci pe tine te voia, să te rănească prin mine, l-am 
părăsit... Voia să te bată pe terenul tău, să îţi arate care 
era mai puternic dintre voi doi... Nu am fost decât o miză 
între voi, un câmp de bătaie. Afurisita voastră de rivalitate, 
duelul vostru la distanţă, cu Marianne la mijloc. Ca un 
trofeu. Îţi dai seama? Cel mai bun prieten al tău. Alter ego- 
ul tău, fratele... Eraţi de nedespărţit şi, în tot acest timp, el 


+7 Soarta îi călăuzește pe cei care vor și îi târăște pe cei care nu vor. 
(lb. lat. în original) (N. t.). 


€253) 


nu avusese decât o idee în minte, şi anume să îţi ia ceea ce 
îţi era cel mai drag pe lume. 

Simţea cum îi arde creierul şi nu-şi dorea decât să poată 
fugi, ca să nu mai audă nimic. I se făcu, dintr-odată, 
greață. 

— Tipic pentru Francis, continuă ea, sclipitor, amuzant, 
dar în străfundul sufletului plin de ranchiună şi de gelozie. 
Nu se place nici pe el. Nu-şi place chipul văzut în oglindă. 
Îi place doar un singur lucru. Să-i umilească pe alţii, să 
iasă învingător din orice luptă. Cel mai bun prieten al tău... 
Ştii ce mi-a zis odată? Că meritam ceva mai bun decât 
tine... Ştii că era invidios pe talentul tău de scriitor? 
Francis Van Acker n-are niciun talent autentic, în afară de 
cel de a-i manipula pe ceilalţi. 

Se abţinu cu greu să îi pună mâna căluş peste gură. 

— Şi apoi a apărut Mathieu. Bokha, cum îi ziceaţi voi... 
Oh, nu era atât de sclipitor ca voi doi. Nu. Dar avea 
picioarele pe pământ, era solid, de încredere, şi un strateg 
mult mai fin şi mai isteţ decât puteaţi să bănuiţi voi, cu 
ego-urile voastre  nemăsurate. Şi avea acea forţă 
interioară... Şi mai ales acea bunătate. Mathieu era forţa, 
răbdarea şi bunătatea, în timp ce tu erai furia, iar Francis 
duplicitatea. L-am iubit pe Mathieu. La fel cum v-am iubit 
pe amândoi. Nu cu aceeaşi pasiune devoratoare. Nu cu 
aceeaşi flacără... dar poate că mai profund. Ceva ce nici tu, 
nici Francis nu veţi putea înţelege vreodată. Iar azi e 
Hugo. E tot ce mi-a rămas, Martin. Nu mi-l lua. 

Servaz simţi cum îl cuprinde oboseala. Dispăruse toată 
excitaţia nopţii. Toată bucuria, toată lipsa de griji erau 
acum ca o şampanie răsuflată. 

— Îl cunoşti pe Paul Lacaze? întrebă el ca să schimbe 
subiectul. 

Marianne ezită pentru o clipă. 

— Ce legătură are Paul cu toate astea? 

Se întrebă ce ar fi putut să-i spună. Nu-i putea povesti 
ceea ce descoperise. 

— Tu cunoşti pe toată lumea din Marsac. Ce ştii despre 
el? 


€254) 


Îl cercetă cu atenţie, în lumina lunii. Înţelesese că avea o 
legătură cu ancheta în curs - deci cu Hugo. 

— Ambiţios. Foarte. Provocator. Un viitor politic deja 
bătut în cuie la nivel naţional. Nevastă-sa are cancer. 

Se uită din nou la faţa lui. 

— Dar ştii deja toate astea, trase ea concluzia după ce îl 
privi. De ce te interesează? 

— Îmi pare rău. Nu pot spune nimic acum. Ceea ce mă 
interesează nu e ceea ce ştie toată lumea, ci ceea ce ştii tu, 
ceva ce alţii nu cunosc. 

— De ce vrei tu ca eu să ştiu lucruri de care alţii nu au 
habar? 

— Pentru că asta mi-ar permite, poate, să-i dovedesc 
nevinovăția fiului tău. FER 


Bine ascunsă sub cearşaf, Margot nu dormea. O 
împiedicau gândurile îngrijorate. Nu se putea împiedica să 
se gândească, iar şi iar, la conversaţia enigmatică pe care 
Elias şi cu ea o surprinseseră în labirint. Incerca să-şi 
amintească fiecare cuvânt auzit şi să îl decripteze. Ce voise 
să spună Virginie când declarase că, dacă va fi necesar, îl 
va ajuta pe tatăl ei să înțeleagă? Exista în fraza asta o 
ameninţare nerostită care o înfiora. Simţise cu claritate 
existenţa unui pericol. Crezuse că-i cunoştea, crezuse că 
erau doar cei mai sclipitori patru tipi din liceu: Hugo, 
David, Virginie şi Sarah... Dar în această noapte 
descoperise ceva ce încă o tulbura. O umbră, un 
sentiment. Vag, dar insistent. Era acolo, nespus, dar 
prezent în mijlocul tuturor cuvintelor. Şi apoi, fusese şi 
fraza asta din gura lui David: 


Trebuie să convocam de urgenţă Cercul. 


Cercul... Care Cerc?... Chiar şi doar acest cuvânt avea o 
aură de mister, ceva enigmatic. Tastă un SMS pentru 
Elias: 


Au vorbit despre Cerc. Ce este asta? 
Pe când se întreba dacă deja dormea sau dacă îi va 


€255) 


răspunde, smartphone-ul începu să cânte ca o harpă, 
ecranul i se aprinse chiar lângă faţa ei, sub cearşaf, iar 
fata tresări cu toate că asta aştepta. 


Nici cea mai mică idee. Important? 
Aşa cred. 


Aşteptă din nou un răspuns, după ce se încumetă să 
arunce un ochi în afara cearşafului, ca să verifice dacă 
Lucie dormea. Nu era niciun pericol, sforăiturile acesteia 
ar fi putut folosi drept trucaje sonore la un film catastrofic 
despre marele cutremur de pământ din Los Angeles. 


În cazul acesta, de aici trebuie să începem. 
Cum să facem? 


Spuneau ceva de o şedinţă a Cercului pe 17. N-o să-i 
scăpăm din ochi. 


OK. Şi până atunci? 
Continuăm supravegherea. Fii atentă. Te-au zărit. 


Încă o dată, simţi că i se face rău citind ultima frază. Şi-o 
aminti pe aceea a lui Sarah: „Trebuie să nu o scăpăm din 
ochi, nu o simt pe fata asta”. Tocmai se pregătea să 
răspundă: „În regulă, vorbim mâine”, când aparatul îi vibră 
din nou, anunțând un ultim mesaj: 


Să fii al naibii de prudentă. Serios. Dacă vinovatul e 
printre ei, e nasol. Noapte bună. 


Margot rămase îndelung în contemplarea frazei înscrise 
pe ecranul luminos. Apoi închise aparatul şi îl puse pe 
noptieră. După care făcu un lucru pe care nu îl mai făcuse 
niciodată: se duse să încuie uşa camerei. 


€256) 


24 
Izvorul 


Era 7:30 dimineaţa şi Zlatan Jovanovic îi privea pe 
ceilalţi consumatori de la cafeneaua Richelieu în timp ce 
îşi termina cafeaua cu lapte şi croasantul, iar Bruce 
Springsteen cânta Hungry Heart în bătrânul tonomat. 
Jovanovic povestea oricui voia să-l asculte că era capabil să 
recunoască dintr-o privire un soţ adulterin, un portărel, o 
soţie nestatornică, un poliţai, un hoţ mărunt sau un dealer 
de droguri. Clientul acela la vreo 50 de ani de la bar, de 
exemplu, cu cei doi colegi mai tineri îmbrăcaţi la costum. 
Tocmai primise un mesaj şi afişa un rânjet larg, pe toată 
faţa. Niciun mesaj de serviciu sau de la o nevastă cu 
vechime nu putea provoca un asemenea zâmbet pe faţa 
unui bărbat. Or, verigheta de la mână era veche. Zlatan ar 
fi putut paria - la modul la care, după asta, s-a ridicat şi s-a 
uitat de sus la cei doi vecini ai săi, cu un aer superior, de 
cuceritor - că amanta lui era cu mult mai tânără decât el şi 
arăta cam beton. Jovanovic mai luă o gură de cafea, îşi 
şterse buza superioară şi îşi mută toată atenţia asupra 
tipului. Tocmai tasta un răspuns rapid. Priceput, îşi spuse. 
Bipul dublu al unui SMS răsună în sală peste mai puţin de 
un minut. Hmm, părea să meargă ca pe roate treaba... 
Apoi zări sclipirea scurtă de iritare din ochii bărbatului şi 
felul în care începu să îşi roadă unghiile. Oh, oh! 
Domnişoara se hotărâse să treacă la etapa următoare? 
Poate că îl presa să îşi părăsească soţia. lar omuleţul nu 
părea să intenţioneze aşa ceva... Mereu aceeaşi poveste: 
contrar prejudecăţii generale, 70% din divorţuri se 
produceau din vina soţiei, nu a soţului. Bărbaţii erau mai 
laşi. Jovanovic ridică din umeri, puse cinci euro pe masă şi 
se sculă în picioare. Nu era treaba lui. Dar nici nu era 
exclus ca, într-una din zilele următoare, soţia acestui neică 
nimeni să apară în cabinetul său. Marsac era un oraş mic. 

Îl salută pe barman, trecu strada şi pătrunse într-o 


€257) 


clădire zugrăvită în galben, de pe trotuarul de vizavi. La 
intrare avea o singură plăcuţă, din metal aurit, şi anume a 
sa: „Z. JOVANOVIC, AGENŢIE DE DETECTIVI PRIVAŢI. 
FILAJE/SUPRAVEGHERI/ANCHETE. LA DISPOZIŢIA DV. 
24/24 ŞI 7/7. ÎNREGISTRATĂ LA PREFECTURĂ. Pluralul 
„detectivi” era o exagerare nevinovată: Jovanovic era 
singurul membru al cabinetului, avea doar o secretară care 
venea două zile pe săptămână ca să facă un pic de ordine 
în dezastrul lui. lar panoul cel mare, de pe uşa de la etajul 
al treilea, era mai explicit: ANCHETE PENTRU 
CONCURENȚĂ NELOIALĂ, ADMINISTRAREA PROBELOR, 
CERCETĂRI ÎN CAZURI DE FURT DE CLIENŢI, 
CONTROLAREA CONCEDIILOR MEDICALE, VERIFICĂRI 
DE CV-URI, ANCHETE DE SOLVABILITATE, 
VERIFICAREA AUTENTICITĂŢII DOCUMENTELOR, 
CĂUTĂRI DE PERSOANE DISPĂRUTE, FURTURI LA 
LOCUL DE MUNCĂ, DETECTAREA DISPOZITIVELOR DE 
ASCULTARE LA DISTANŢĂ, AUDIT ÎN DOMENIUL 
SIGURANŢEI, VERIFICAREA ACTIVITĂȚILOR 
PARTENERILOR DE VIAŢĂ, CERCETĂRI DE SUSPICIUNI 
DE INFIDELITATE, ANTURAJUL FRECVENTAT DE COPIII 
DVS., TARIFE CALCULATE ÎN FUNCȚIE DE 
COMPLEXITATEA INVESTIGAŢIILOR ŞI BAZATE PE 
IMPLICAREA UMANĂ, TEHNICĂ ŞI LOGISTICĂ A 
ECHIPELOR NOASTRE. RESPECTĂM SECRETUL 
PROFESIONAL (ART. 226-13 DIN NOUL COD PENAL), 
OPERĂM ÎN FRANŢA ŞI ÎN STRĂINĂTATE PRIN 
REŢEAUA NOASTRĂ DE AGENŢII PARTENERE, 
RAPOARTELE NOASTRE POT FI FOLOSITE LA 
TRIBUNAL, DETECTIVII NOŞTRI SUNT AUTORIZATI DE 
PREFECTURĂ. Jumătate din informaţiile acestea erau 
false, dar Zlatan Jovanovic era sigur că nici măcar un 
singur vizitator n-a citit afişul până la capăt. Şi cu 
siguranţă că o bună parte din activităţile lui nu ar fi 
obţinut niciodată autorizaţia prefecturii. 

Persoana cu care avea întâlnire era deja acolo, în capul 
scărilor, iar Zlatan îi strânse mâna, în timp ce îşi trăgea 
răsuflarea. Băgă cheia în broască şi împinse în uşă cu o 


€258) 


uşoară lovitură de umăr. Apartamentul minuscul care îi 
servea drept cabinet mirosea a închis, a scrum de ţigară şi 
a praf. Zlatan se duse direct către camera din spate, o 
cameră la fel de ternă şi de cenuşie ca şi el. 

— Unde îţi sunt echipele, Zlatan? întrebă vocea din 
spatele lui pe un ton ironic. Ascunse în debara, printre 
mături? 

Jovanovic nu ridică mănuşa. Până acum, detectivul îi 
satisfăcuse întotdeauna cererile, cu sau fără echipe, iar 
asta era tot ceea ce conta, ştia sigur. De altfel, avea un 
asociat, chiar dacă acesta nu punea niciodată piciorul în 
cabinet. 

Işi aprinse o ţigară fără filtru, fără a se sinchisi de 
persoana din faţa sa, mută un vraf de hârtii de lângă 
calculator şi sfârşi prin a găsi ceea ce căuta: un carneţel 
cu spiră. 

Această unealtă l-ar fi făcut să zâmbească pe unicul său 
asociat, care nu folosea nici carnete, nici creioane, şi care 
lucra exclusiv de la domiciliu: un informatician pe care 
Zlatan îl recrutase cu un an înainte. Acesta era domeniul în 
care se găseau acum activităţile agenţiei. Cele mai multe 
erau la limita legalităţii, dar şi cele mai profitabile în 
acelaşi timp: furt masiv de date electronice, citirea 
mesageriilor private, piraterie informatică, spionarea 
telefoanelor mobile, urmăriri ale conexiunilor pe internet... 
Domeniul în care cabinetul făcea acum cea mai mare parte 
din cifra de afaceri. Zlatan înţelesese repede că firmele au 
mijloace financiare superioare persoanelor fizice şi că 
trebuia să  subcontracteze aceste sarcini cuiva cu 
competenţe care lui îi lipseau. Trase din ţigară, în timp ce 
o asculta cu atenţie pe persoana din faţa sa, care îi 
povestea ce dorea. De data asta, era ceva mai mult decât 
un simplu flirt cu infracţiunea. Când clientul termină, 
Zlatan scoase un fluierat lunguţ. 

— E posibil să am omul care vă trebuie, zise el într-un 
sfârşit, dar nu ştiu dacă va accepta aşa ceva. Va trebui să 
folosiţi... multă putere de convingere. 

— Banii nu sunt o problemă. În schimb, nu vreau absolut 


€259) 


nimic în scris. 

— Asta e de la sine înţeles. Toate informaţiile pe care le 
doriţi vor fi puse pe un stick USB şi nu se va face nicio 
copie. Numele dumneavoastră nu va fi menţionat nicăieri. 
Niciun raport, nicio factură, nicio notiţă, nicio urmă... 

— Întotdeauna rămân urme. Computerele au această 
tendinţă supărătoare de a lăsa urme. 

Jovanovic scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse 
sudoarea care îi curgea pe ceafă. Nu exista niciun aparat 
de aer condiţionat care să lupte cu căldura deja sufocantă 
care domnea în cabinet. 

— Computerul din acest cabinet nu e folosit decât 
pentru hârţogăraia obişnuită şi pentru nimic altceva, zise 
el. E la fel de virgin ca un funduleţ evanghelic. Toate 
treburile confidenţiale sunt procesate în altă parte şi 
nimeni în afară de mine nu ştie unde anume. lar persoana 
care mă asistă e gata să distrugă totul la cel mai mic semn 
de la mine. 

Clientul păru mulţumit de ra 

Pe Servaz îl trezi o rază de soare. Deschise ochii şi se 
întinse. Privi prin camera luminată de o nouă zi. Pereţii de 
culoarea ciocolatei, mobilierul deschis la culoare şi 
draperiile grele, de un gri deschis. Lămpi şi bibelouri 
pretutindeni. Două secunde de dezorientare totală. 

Apoi intră Marianne, îmbrăcată cu pijamaua ei scurtă 
din satin albastru şi cu o tavă în mână. Servaz căscă. Era 
hămesit. Cam ca un tigru. Luă o tartină şi o înmuie în bolul 
cu cafea, apoi dădu peste cap, dintr-o înghiţitură, un pahar 
plin cu suc de portocale. Îl privi cum mănâncă în tăcere, cu 
un zâmbet uşor pe buze. Când termină, depuse tava pe 
covoraşul de lângă pat, gros şi cu fir ondulat, în culoarea 
nisipului. 

— Ai o ţigară? zise el. 

Îşi lăsase pachetul în haine. Ea îşi luă pachetul de pe 
noptieră, îi întinse o ţigară şi i-o aprinse. In clipa 
următoare, îi cuprinse mâna liberă cu a sa. După somn, 
degetele lui Marianne erau calde şi moi. 


€260) 


— Tu te-ai gândit la ceea ce s-a petrecut azi-noapte? 

— Dar tu? 

— Nu, dar mi-ar plăcea să continue... 

El nu spuse nimic. Nu era sigur de ceea ce i-ar fi plăcut 
lui. 

— Eşti încordat, zise ea, cu o mână pe pieptul lui. Ce 
este? E din cauza mea? Ce ţi-am zis despre tine şi despre 
Francis? 

— Nu. 

— Atunci? 

Servaz ezită. Ar fi trebuit să-i vorbească despre asta? De 
ce nu? li povesti despre e-mailul pe care îl primise. Şi 
despre imaginea camerei video de pe autostradă. li spuse 
că e vorba doar de un bărbat care evadase, un tip care 
încercase să îl contacteze. 

— Se întâmplă ceva, zise el. Nu ştiu exact ce anume... 
Mă simt de parcă m-ar observa cineva. Am senzaţia că... 
cineva îmi urmăreşte toate faptele şi gesturile, că îmi 
cunoaşte toate deplasările, ba chiar le anticipează... ca şi 
cum... Ştiu că pare absurd... ca şi cum mi-ar cunoaşte 
gândurile. 

— Chiar că pare absurd. 

— Ştii, e ca atunci când joci şah cu cineva mult mai bun 
decât tine şi ştii că, orice ai face, el îţi cunoaşte deja 
următoarea mişcare... ca şi cum... ca şi cum ar fi înăuntrul 
capului tău. 

— Există vreo legătură cu cazul lui Claire? 

Se gândi din nou la CD-ul găsit în combina stereo. 

— Nu ştiu... Bărbatul acesta a evadat dintr-un spital 
psihiatric în iarna de acum doi ani. 

— Este acel elveţian despre care s-a scris în ziare, nu-i 
aşa? 

— Înîm. 

— Crezi că... s-a întors? 

— Poate... Chiar nu ştiu ce să cred. Sau poate că sunt 
doar eu de vină... Ai dreptate, probabil că devin paranoic. 
Şi totuşi, simt ceva... Un plan, o schiţă, o strategie care mă 
priveşte cumva. Ca şi cum aş fi marioneta lui. E de ajuns să 


€261) 


înmulțească numărul provocărilor, un e-mail ici, un semn 
colo, ca să reacţionez în cutare sau cutare mod. 

— Din cauza asta m-ai întrebat dacă nu am văzut pe 
cineva dând târcoale casei, în seara aceea? 

Incuviinţă. Văzu sclipirea din ochii lui Marianne. Ştiu la 
ce se gândea: că vechii demoni se întorseseră. 

— Ar trebui să fii atent, Martin. 

— Crezi că încep să o iau razna? întrebă el. 

— S-a întâmplat ceva ciudat în noaptea asta... 

— Ciudat în ce sens? 

O văzu cum încearcă să-şi adune ideile, cu un rid 
vertical apărut între sprâncene. 

— După ce... am făcut dragoste a doua oară. În sfârşit, 
adormiseşi, şi eu, după conversaţia noastră, nu mai 
reuşeam să adorm. Cât să fi fost? Vreo 3 dimineaţa? M-am 
sculat din pat, am luat pachetul de ţigări şi m-am dus să 
fumez una pe balcon. 

Martin nu zise nimic, în aşteptarea urmării. 

— Am văzut o umbră... aproape de lac. Nu sunt sigură, 
dar mi s-a părut că era cineva în spatele copacilor din 
grădină. A luat-o de-a lungul malului şi a dispărut în 
pădure. Pe moment, m-am gândit că ar fi putut fi un 
animal: o căprioară sau un mistreţ... Dar acum, că mă 
gândesc mai bine, nu mai cred asta, nu. Fra cu siguranţă 
cineva. 

O privi tăcut. Se întorsese. Sentimentul acela care îl 
paraliza, că un scriitor scria paginile acestei poveşti în 
locul său, că nu era decât un personaj şi că autorul prefera 
să rămână în umbră, dar pe-aproape, făcând alegeri şi 
decizând mersul fiecărui episod. Două povestiri 
independente: uciderea lui Claire Diemar pe de o parte, 
întoarcerea lui Hirtmann pe de alta. Doar dacă... Îşi aruncă 
picioarele afară din pat şi se ridică. Îşi înşfăcă pantalonii 
de pe scaun, chiloţii, apoi ieşi pe balcon în picioarele 
goale. 

— Arată-mi! strigă el prin uşa de sticlă. Umbra aceea, de 
azi-noapte, unde ai văzut-o? 

Marianne ieşi şi ea în lumina soarelui şi îi arătă cu 


€262) 


degetul în josul pantei, pe dreapta, la marginea apei, a 
peluzei şi a pădurii. 

— Acolo. 

Intră din nou în cameră, îşi luă cămaşa şi cobori la 
parter, după care traversă terasa de lângă lac şi o luă pe 
trepte, spre grădina în pantă, aflată între copaci şi tufişuri. 
Se făcuse cald deja. Soarele uscase vegetaţia, iar lacul 
strălucea ca o placă din metal sub razele lui. Un bâzâit îi 
atrase atenţia. O ambarcaţiune tocmai pleca de pe ponton, 
la 100 de metri distanţă, şi un schior apăru imediat în 
urma lui, pe apă. Un tânăr care părea să aibă, după 
zigzagurile îndrăzneţe pe care le făcea, ore multe de 
practică în spate. Ucigaşul lui Claire Diemar dovedise o 
dexteritate şi o experienţă asemănătoare. Servaz îşi mai 
spuse o dată că nu era, cu siguranţă, la prima încercare. 

Degeaba se uita în jur, nu era nimic aici. Dacă i-a 
urmărit cineva, avusese grijă să nu lase urme. Se duse 
până la marginea apei. Văzu urme de paşi, dar erau vechi. 
Continuă să meargă de-a lungul malului. În spate se auzea 
ceva ca o şalupă care-şi schimba turaţia motorului. Se 
apropie de liziera pădurii, care cobora până aproape de 
apă, şi pătrunse câţiva metri la interior. 

În depărtare lătra un câine. Se auziră clopote bătând 
dinspre Marsac. Barca de pe lac continua să bâzâie. 

Un mic izvor curgea într-un căuş de buruieni şi de stuf. 
Lumina dimineţii traversa frunzişul şi făcea să lucească 
firişorul de apă care se scurgea pe un fund nisipos, ridat 
de valurile uşoare. 

Trunchiul era culcat de-a curmezişul trecerii, aproape de 
izvor. Servaz se gândi la cât de mulţi oameni trebuie să se 
fi aşezat pe el, să se sărute şi să flirteze la adăpost de 
privirile altora. De altfel, erau şi două litere săpate în 
scoarţa lui. 

Se aplecă şi încremeni. 


J.H. 


Se sprijinise de un alt copac, ceva mai departe. Căldura 
în creştere rapidă îi aşezase o peliculă de sudoare pe 


€263) 


frunte - sau poate că era din cauza descoperirii celor două 
litere. Insectele bâzâiau şi, pentru o clipă, crezuse că i se 
va face rău. Goni muştele care îi roiau în jur şi tastă 
numărul celor de la judiciar, ca să-i cheme să inspecteze 
locul. Imediat cum închise, aparatul vibră. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce naiba aţi făcut? Şi 
cum se face că aţi avut telefonul închis? auzi o voce 
vorbindu-i în ureche. 

Castaing, procurorul din Auch. Servaz îşi închisese 
telefonul cu o seară înainte şi nu îl deschisese decât de 
dimineaţă, ca să sune la SRPJ. 

— Era descărcat, minţi el. Nu mi-am dat seama imediat. 

— Nu v-am spus să nu luaţi nicio iniţiativă înainte să o 
aduceţi la cunoştinţa parchetului? 

Lacaze nu pierduse deloc timpul, gândi el. 

— Nu v-am specificat clar asta, domnule comandant? 

— Urma să îl previn pe judecător, minţi el pentru a doua 
oară. Tocmai mă pregăteam să o fac, dar mi-aţi luat-o 
înainte. 

— Prostii! răspunse magistratul. Cine vă credeţi, 
domnule comandant, şi drept cine mă luaţi? 

— Am găsit zeci de e-mailuri schimbate de Paul Lacaze 
şi Claire Diemar, răspunse acesta. E-mailuri care dovedeau 
că aveau o legătură. Ceea ce Paul Lacaze însuşi a 
recunoscut aseară. În mod evident, erau foarte 
îndrăgostiţi. L-am audiat în calitate de martor. 

— Şi vă înfiinţaţi la el acasă, la 11 noaptea, în faţa soţiei 
sale care este bolnavă de cancer? Tocmai mi-am luat o 
săpuneală de la cancelarie. Şi credeţi-mă că nu îmi place 
deloc asta. 

Servaz observă un păianjen de apă care mergea la 
suprafaţa izvorului, într-o zonă în care acesta stagna. Cu 
picioarele lui lungi şi fragile, încerca să nu se scufunde - la 
fel ca bărbatul de la capătul firului. A 

— Nu vă faceţi griji, zise el. Imi asum toată 
responsabilitatea. 

— Responsabilitate pe naiba! izbucni procurorul. Tot în 
capul meu se sparg toate dacă o luaţi pe câmpii! Singurul 


€264) 


motiv pentru care nu îi cer lui Sartet să vă retragă 
atribuţiile în acest caz şi acreditarea de ofiţer de judiciară 
este că însuşi Lacaze mi-a cerut să nu o fac. 

Îi este teamă să nu răsufle ceva, se gândi Servaz. 

— E ultimul avertisment, domnule comandant. Nu-l mai 
contactaţi pe Paul Lacaze fără autorizaţie de la judecător, 
aţi înţeles? 

— Sută la sută. 

Închise aparatul şi îşi şterse fruntea plină de broboane 
de sudoare. Cea care îi curgea pe spate şi la subraţ îi 
dădea o senzaţie de mâncărime. Răcoarea dată de izvor şi 
de vegetaţie atrăgea insectele. 

Înainte să aibă timpul de a înţelege ce i se întâmplă, îşi 
simţi gura plină de salivă şi se aplecă ca să îşi vomite 
cafeaua şi micul dejun. sic sd, 


Ziegler îşi trecu un deget între gulerul tare al cămăşii de 
la uniformă şi gât. Era chinuitor de apăsătoare atmosfera 
din biroul său, deşi deschisese fereastra prevăzută cu 
bare. Încă un lucru care nu se schimbase cât timp fusese 
plecată în vacanţă: nimeni nu reparase aerul condiţionat. 
Nu exista buget nici pentru înlocuirea bătrânelor PC-uri, 
nici pentru instalarea unei reţele de internet suplimentare 
şi mai ales de mare viteză. Rezultatul: o medie de cinci 
minute pentru descărcarea fotografiei unui suspect. In 
ceea ce îi privea pe colegii ei, unul era în concediu medical 
şi celălalt tundea gazonul! Aceasta era, de fapt, realitatea 
unei brigăzi de jandarmi din fundul ţării. 

Ambianţa era tipică unei dimineţi de început de vară: 
profitând de absenţa şefului, toată lumea se relaxase, cele 
mai multe dintre dosare fiind deja în întârziere, şi acum 
toţi erau bosumflaţi. În plus, toţi erau angajaţi de mult aici. 
Numai ea nu... lar o lună fără ea le amintise că viaţa lor 
era infinit mai uşoară când ea nu era acolo. Ştia, totuşi, şi 
că oamenii ăştia aveau motivele lor să se plângă: lipsa de 
personal, gărzile de noapte, weekend şi sărbători legale, 
numărul de ore de lucru care creştea fără încetare, lipsa 
vieţii de familie, solda care nu ţinea pasul, starea jalnică a 


€265) 


clădirilor şi a vehiculelor vechi - în timp ce acolo, sus, 
politicienii se împăunau pretinzând că fac o prioritate din 
lupta împotriva delincvenţei. La SR se obişnuise să lucreze 
pe cont propriu; aici va trebui să facă un mare efort să 
găsească modalitatea în care să formeze în jurul ei o 
echipă sudată şi solidară. 

Trebuie să-ți torni vin în apă, draga mea. Poţi să fii o 
adevărată pacoste când vrei. Aminteşte-ţi să aduci 
croasanți mâine dimineaţă. 

Ideea asta o făcu să rânjească. Ar putea să le-o şi ţină în 
timp ce fac pipi, dacă tot s-a ajuns până aici, de ce nu? Se 
uită încruntată la vraful de dosare de pe birou. Furturi cu 
remorca, infracţiuni rutiere, spargeri, furt de maşini, 
distrugerea şi degradarea bunului public - nu mai puţin de 
52 de acte de delincvenţă de proximitate înregistrate, şi 
doar cinci rezolvate. Superb. În schimb, ea era mult mai 
mândră de bilanţul ei personal în domeniul crimelor şi 
delictelor judiciare, cu un procent de rezolvare de aproape 
70 la sută. O cifră cu mult superioară mediei naţionale. 
Dar cele două dosare care o preocupau cel mai mult erau 
şi cele mai voluminoase. Primul era al unui caz de viol: 
singurele informaţii de care dispuneau erau marca maşinii, 
culoarea şi abţibildul de pe lunetă, pe care victima îl 
descrisese cu precizie. Simţise încă de la început că 
această anchetă nu le prea dădea ghes oamenilor săi, care 
preferau să o dea deoparte în aşteptarea unor elemente 
noi (mai bine zis, a unui miracol), în schimb, ea era 
hotărâtă să o stoarcă acum, câtă vreme lămâia avea 
zeamă. 

Al doilea era legat de o bandă specializată în furtul de 
carduri bancare care făcea ravagii în regiune de mai multe 
luni, folosindu-se de aşa-numita tehnică a „coletului 
marseiez”. Tehnica respectivă consta în blocarea cardului 
în bancomat cu ajutorul unei bucăţi dintr-o carte de joc, un 
pachet de ţigări sau un bilet de autobuz sau metrou. În 
acel moment apărea unul dintre complici şi o invita pe 
victimă să îşi introducă PIN-ul de mai multe ori. Imediat 
cum victima intra în bancă pentru a-şi recupera cardul 


€266) 


presupus înghiţit, complicele îl recupera şi se grăbea să 
facă retrageri şi cumpărături, înainte ca acesta să fie 
blocat. Ziegler observase că unul dintre bancomate fusese 
piratat de trei ori în ultimele paisprezece luni, o dată la 
fiecare cinci luni, plus-minus câteva zile. Bancomatul în 
cauză prezenta unele avantaje în ochii hoţilor. Ziegler notă 
în susul paginii: 


De întins capcană bancomat. De verificat mişcările din 
această perioadă. 


Prin uşa întredeschisă, îl auzi pe unul dintre oamenii săi 
intrând în pas alert şi cerându-le celorlalţi să fie atenţi: 

— Ascultaţi aici, băieţi! 

Toţi se opriră din ceea ce făceau, iar Ziegler ciuli şi ea 
urechile, sperând că apăruseră noutăţi în vreunul dintre 
dosarele aflate în suferinţă. 

— Se pare că Domenech îl va păstra pe Anelka vârf de 
atac împotriva Mexicului. 

— Nu se poate aşa ceva! exclamă cineva. 

— lar Sidney Gouvou... 

Un sunet consternat se auzi de cealaltă parte a uşii. 
Ziegler ridică ochii către elicele ventilatorului uriaş, care 
învârtea aerul fără să reuşească să îl şi răcească. Se gândi 
din nou la articolul descoperit la chioşcul de la aeroport şi 
la e-mailul pe care îl găsise în computerul lui Martin. Îşi 
spuse că, după ce o aşteptaseră o lună să se întoarcă, 
dosarele de pe biroul ei puteau să o mai aştepte puţin. Se 
ridică. Trebuia să vadă pe rr 

Margot îşi rula o ţigară, ţinând între buze filtrul şi 
răsfirând firicelele de tutun pe hârtie, în timp ce 
supraveghea cealaltă parte a curţii invadate de mulţimea 
de elevi, partea în care se adunau cei din anul al doilea. 
Aşteptase cu nerăbdare sfârşitul cursului lui Van Acker. Şi 
totuşi, de obicei îl aprecia. Mai ales atunci când Van Acker 
era într-o dispoziţie groaznică, adică în cea mai mare parte 
a timpului. Francis Van Acker era un sadic, un despot, şi 
deţinea un veritabil detector de mediocritate. Francis Van 


€267) 


Acker ura mediocritatea. Ca şi laşitatea, servilismul şi 
slugărnicia. În zilele cele mai rele, trebuia neapărat să 
găsească un tap ispăşitor şi atunci parcă plutea prin clasă 
miros de sânge. Margot se delecta să vadă cum frica se 
plimba printre colegii săi. Dezvoltaseră un autentic instinct 
de supravieţuire şi toţi erau în stare să ghicească, încă de 
la intrarea în clasă a profesorului de litere, dacă rechinul 
urma să pornească sau nu la vânătoare în acea zi. Margot, 
ca şi ceilalţi, ghicea acest lucru după felul în care îi scana, 
cu ochii săi albaştri, şi după rictusul care îi deforma gura 
subţire, la mijlocul firului îngust al bărbii pe care o purta. 

Linguşitorii îl urau pe Van Acker. Şi se temeau de el. La 
începutul anului şcolar, făcuseră greşeala să creadă că l-ar 
fi putut îmblânzi cu temenelele lor şi aflaseră pe pielea lor 
că, nu numai că Van Acker era insensibil la orice formă de 
linguşeală, dar şi că urmau să plătească scump pentru 
eroarea lor de judecată. Prăzile sale preferate erau cei 
care compensau anumite capacităţi limitate (limitate în 
contextul elitei din care era format Marsacul) prin exces 
de zel. Margot nu se număra printre aceştia. Se întreba 
dacă Van Acker o aprecia pentru că era fata tatălui său sau 
pentru că, în rarele ocazii în care se luase de ea ca săo 
încerce, ea îi răspunsese cu aceeaşi monedă. Lui Francis 
Van Acker îi plăcea să i se ţină piept. 

— Servaz, zisese acesta de dimineaţă, pe când gândurile 
ei hoinăreau aiurea la ceea ce se întâmplase peste noapte, 
nu vă interesează ce spun eu aici? 

— Ăăă... ba da... sigur... 

— Atunci despre ce vorbeam? 

— Despre existenţa unui consens asupra anumitor 
opere, despre faptul că, de-a lungul secolelor, un mare 
număr de oameni au căzut de acord că Homer, Cervantes, 
Shakespeare şi Hugo sunt artişti superiori altora, ceea ce 
înseamnă că fraza fiecare cu gusturile lui este un sofism... 
Despre faptul că nu chiar toate lucrurile se merită şi că 
gablonţurile vândute drept artă de către publicitate, 
cinematograful de masă şi spiritul mercantil, în general, nu 
pot echivala cu marile creaţii ale spiritului uman, că 


€268) 


principiile democraţiei nu se aplică în artă, acolo unde 
domneşte  nemiloasa dictatură a celor buni asupra 
mediocrilor. 

— Am zis eu „se merită”? 

— Nu, domnule. 

— Atunci nu-mi puneţi în gură cuvinte pe care nu le-am 
rostit. 

Chicoteli în clasă. Cei care îi serveau de obicei de 
paratrăsnet lui Van Acker se delectau din plin când 
altcineva o încasa în locul lor. Râsete în primul rând. Le 
arătase, discret, degetul mijlociu curtezanilor aşezaţi în 
partea de jos a amfiteatrului care se întorseseră să se 
zgâiască la ea. 

Işi umplu cu fum plămânii tineri şi deja impregnaţi cu 
nicotină, şi se uită atent după trioul David-Sarah-Virginie. 
Şi ei o fixau, pe rând, în ciuda distanţei şi a ciorchinilor de 
elevi care îi despărţeau, iar ea le susţinea privirile trăgând 
din ţigara sa minusculă, fără să-i piardă o clipă din ochi. În 
cursul nopţii, hotărâse să adopte o tactică radical diferită. 
Mai... cu tupeu. Să pună vânatul în mişcare. În loc să se 
comporte mai discret, să se arate, să le întărească 
bănuielile, să îi facă să creadă că ea chiar ştia ceva. Dacă 
vinovatul se găsea printre ei, poate că se va simţi în pericol 
şi va face un pas greşit, până la urmă. 

O tactică ce nu era deloc lipsită de riscuri. 

O tactică periculoasă. Insă un nevinovat era în 
închisoare, iar timpul nu era de partea lui. 


— Unde a fost făcută această fotografie? întrebă Stehlin. 

— La Marsac. Lângă lac... La liziera pădurii. Chiar lângă 
grădina lui Marianne Bokhanowsky, mama lui Hugo. 

— Ea a descoperit literele? 

— Nu, eu. 

Ochii directorului se măriră. 

— Ce făceai acolo? Căutai ceva? 

Servaz se aşteptase la întrebarea aceasta. Ştia de la 
tatăl lui că cea mai bună strategie era, aproape 
întotdeauna, adevărul. În majoritatea cazurilor, acesta era 


€269) 


mai deranjant pentru alţii decât pentru sine. 

— Mi-am petrecut noaptea acolo. O cunosc de mult pe 
mama lui Hugo. 

Directorul continua să se holbeze la el. Şi nu era 
singurul: Esperandieu, Pujol şi Samira îl priveau şi ei 
acum. 

— Fir-ar să fie de treabă! zise Stehlin. Este mama 
suspectului principal! 

Servaz nu zise nimic. 

— Cine mai e la curent? 

— De prezenţa mea acolo, noaptea trecută? Pentru 
moment, nimeni. 

— Şi dacă ea hotărăşte să se folosească de asta contra 
ta? Dacă îi povesteşte avocatului ei? Dacă află judecătorul, 
ne ia cazul şi îl dă înapoi jandarmilor! 

Servaz se gândi la bălosul cu ochelari care se prezentase 
în noaptea trecută şi ceruse să vorbească cu Hugo, dar nu 
zise nimic. f 

— La dracu’, Martin, lătră Stehlin. In aceeaşi seară, 
interoghezi un deputat fără să informezi pe nimeni şi 
apoi... apoi îţi petreci noaptea cu... Ja mama suspectului 
principal! Îţi dai seama ce consecinţe ar putea avea faptele 
tale? Ne-ai putea arunca în aer toată ancheta, toată munca 
echipei! 

Stehlin stăpânea arta perifrazării, ar fi putut formula 
treaba asta în termeni mai brutali, dar Servaz înţelese că 
era furios. 

— Bun, zise directorul făcând eforturi vizibile să îşi 
recapete sângele rece. Până una-alta, lucrurile nu se 
schimbă cu nimic. Suntem în acelaşi punct: nu avem nicio 
dovadă că Hirtmann ar fi gravat literele acestea. Mi-e 
foarte greu să cred că elveţianul s-ar fi întors special 
pentru tine, că îşi pierde timpul urmărindu-te şi lăsând 
indicii la dispoziţia ta. Şi toate astea din cauza unei prostii 
de melodie şi a faptului că aţi stat odată la taclale. Cu atât 
mai mult cu cât toate astea au început după uciderea lui 
Claire Diemar. 

— Nu după, ci odată cu, îl corectă Servaz. Ceea ce 


€270) 


schimbă totul. Toate astea au început cu prezenţa CD-ului 
în combină... Să nu uităm că profesoara are exact profilul 
victimelor lui Hirtmann. 

După cum intenţionase, fraza aceasta fu de mare efect. 
Toţi părură să digere informaţia. 

— Şi apoi, mai e o ipoteză, zise el. Poate că, de fapt, 
Hirtmann nu a părăsit niciodată regiunea. În timp ce toate 
poliţiile din Europa şi Interpolul supravegheau trenurile, 
aeroporturile, frontierele, crezând că era deja la mii de 
kilometri distanţă, poate că el se ascundea prin apropiere, 
spunându-şi că ultimul loc în care l-am căuta ar fi de 
partea cealaltă a străzii. 

Îşi ridică ochii şi văzu că lovitura sa reuşise, că ceilalţi 
începeau să îşi pună întrebări. Atmosfera deveni 
apăsătoare. Simpla evocare a elveţianului, a crimelor sale, 
a violenţei, chiar şi în mod indirect, otrăvea aerul din jur. 
Hotări să dea lovitura de graţie. 

— Indiferent care e adevărul, acum sunt prea multe 
elemente care arată în aceeaşi direcţie pentru a ne putea 
permite să mai neglijăm pista Hirtmann. Chiar dacă nu a 
fost el, asta înseamnă că cineva de afară îl imită şi el este 
legat, într-un fel sau altul, de uciderea lui Claire Diemar. 
Iar astfel este pusă în discuţie vinovăția lui Hugo. Aş vrea 
ca Samira şi Vincent să se ocupe cu normă întreagă de 
această pistă. Să contacteze celula de la Paris însărcinată 
cu urmărirea lui Hirtmann şi să încerce să obţină toate 
informaţiile care ar putea confirma prezenţa în zonă a 
elveţianului. Sau nu. E 

Stehlin încuviinţă cu gravitate. Il privea fix pe Servaz, 
având un aer preocupat. 

— Foarte bine. Dar se mai pune o întrebare, zise. 

Servaz se uită la el. 

— Cea a siguranţei tale... Indiferent dacă este vorba sau 
nu de elveţian, nebunul ăsta care umblă pe aici pare să te 
urmeze pas cu pas. Pare că e întotdeauna aproape de locul 
în care te afli... Şi a mai fost şi... incidentul de pe 
acoperişul băncii. La naiba, Martin, ai fost pe punctul de a 
fi aruncat în gol! Nu-mi place asta. Tipul a făcut o fixaţie 


€271) 


pentru tine, deja te-a atacat o dată. 

— Dacă ar fi vrut să se ia de mine, ar fi putut să o facă 
foarte uşor în noaptea asta, obiectă polițistul. 

— Cum adică? 

— Uşa de sticlă a camerei dă înspre balcon, şi a fost 
deschisă. Nu cred că sunt nici trei metri între balcon şi 
grădină, iar fix alături se află un burlan şi o viţă de vie 
sălbatică. Ar fi putut să se caţere cu uşurinţă pe acolo. Şi 
noi... în fine... eu dormeam. 

Acum îl priveau cu toţii. Nu mai era nicio îndoială că 
dormise într-un alt pat decât al său şi în mod evident 
împreună cu gazda, adică o persoană legată în mod direct 
de ancheta în curs. Care putea fi făcută praf de acum 
încolo de orice om al legii cât de cât capabil, care ar fi 
invocat conflictul de interese. Oftând prelung, Stehlin se 
prăbuşi în scaunul său, cu ochii în tavan. 

— Dacă plecăm de la ipoteza că a fost Hirtmann, nu cred 
că elveţianul reprezintă o ameninţare pentru mine, se 
grăbi Servaz să continue. Victimologia sa e mereu aceeaşi: 
femei tinere, cu aproximativ aceleaşi caracteristici fizice. 
Singurii bărbaţi pe care i-a omorât vreodată, din câte ştim, 
au fost amantul soţiei sale, deci era vorba de o crimă 
pasională, şi un olandez care s-a aflat în locul nepotrivit la 
momentul nepotrivit. Dar aş vrea ca Vincent şi Samira să 
facă altceva. 

Cei doi adjuncti îi aruncară o privire întrebătoare. 

— Sunt de acord asupra unui punct, cel puţin: se pare că 
Hirtmann a făcut o fixaţie pentru mine. Dacă este el, pare 
foarte bine informat. Nu e niciodată prea departe de locul 
în care suntem noi. Iar victimele sale au fost mereu femei 
tinere. Aş vrea ca Vincent şi Samira să se ocupe de 
protecţia lui Margot, la liceul din Marsac. Dacă elveţianul 
intenţionează să mă afecteze pe mine, într-un mod sau 
altul, atunci ştie care este punctul meu slab, cel care m-ar 
durea cel mai tare. 

Fruntea lui Stehlin se ridă încă şi mai mult. Acum părea 
teribil de îngrijorat. Îşi mută privirea asupra celor doi 
adjuncţi. Samira dădu din cap. 


€272) 


— Nicio problemă, răspunse ea. Martin are dreptate. 
Dacă nemernicul ăsta vrea să îi facă rău şi dacă este atât 
de bine informat pe cât pare să fie, nu putem risca să o 
lăsăm pe Margot fără protecţie. 

— Sunt de acord, întări convins şi Esperandieu. 

— Altceva? întrebă Stehlin. 

— Da. Dacă Hirtmann e mereu pe urmele mele, poate 
reuşim să îl prindem, de data asta. M-ar putea fila Pujol. 
De foarte departe, cu un coechipier. Un filaj la distanţă şi 
pe cât de discret se poate. Fără supraveghere vizuală sau 
numai foarte puţin. O urmărire prin GPS, un microfon. 
Dacă Hirtmann doreşte să mă aibă mereu sub ochi, va 
trebui totuşi să se arate la un moment dat, să-şi asume un 
risc, cât de mic ar fi el. Iar noi vom fi acolo când o va face. 

— Interesantă idee... Şi ce facem dacă iese din 
ascunzătoare? 

— Intervenim. 

— Fără întăriri? Fără unitate de intervenţii? 

— Hirtmann nu este nici terorist, nici gangster. Nu e 
pregătit pentru genul ăsta de confruntare. Nu ne va opune 
rezistenţă. 

— Mie, din contra, mi se pare un tip plin de surprize, 
obiectă Stehlin. 

— Pentru moment, nu ştim nici măcar dacă planul acesta 
are vreo şansă să funcţioneze. Om vedea pe moment, dacă 
va fi cazul. 

— Bine, bine... Dar vreau să fiu ţinut la curent cum 
apare ceva nou şi să-mi comunicaţi absolut tot ce aflaţi, s-a 
înţeles? 

— Nu am terminat, zise Servaz. 

— Ce mai este? 

— Trebuie să îl sunăm pe judecător, am nevoie de o 
comisie rogatorie“*. Pentru o deţinută de la Seysses. 

Stehlin încuviinţă. Inţelesese. Se întoarse şi luă din 
spatele lui un ziar, pe care îl aruncă în faţa lui Servaz. 


48 O formă de împuternicire (superioară mandatului) dată de un 
judecător de instrucţie unui alt judecător sau unui ofițer de poliţie, 
pentru a efectua în locul său anumite acţiuni dintr-o anchetă (N. t.). 


€273) 


— Chestia asta nu a mers. Nu a existat nicio scurgere de 
data asta. 

Servaz se uită la Stehlin. Oare să se fi înşelat? Fie 
jurnalistului nu i se păruse suficient de importantă 
informaţia, fie nu era Pujol cel care furniza informaţii 


presei. site ale 

Cerul se vedea palid dincolo de ferestrele clasei. Totul 
era al naibii de nemişcat. O căldură albă, ca o folie de 
plastic trasă deasupra peisajului. Umbre scurte, dure, sub 
stejarii, teii şi plopii care păreau împietriţi. Doar dâra 
alburie a unui avion cu reacţie şi câteva păsări aduceau un 
pic de mişcare tabloului. Chiar şi jucătorii din clasele 
terminale care se antrenau afară, pe terenul de rugby, 
păreau să sufere din cauza căldurii, iar jocul se desfăşura 
cu încetinitorul, cu la fel de puţin entuziasm şi inspiraţie ca 
şi cel al echipei de fotbal a Franţei. 

Vara se instalase de-a binelea, iar ea se întrebă, privind 
pe fereastră, dacă va dura. Nu asculta decât cu o ureche 
cursul de istorie şi cuvintele alunecau pe ea ca picăturile 
de apă pe plastic. Cu capul înfierbântat, se gândea la 
cuvântul scris de mână pe care îl descoperise, cu o oră mai 
devreme, lipit cu scotch pe uşa dulapului său. Se înroşise 
de ruşine şi de furie după ce îl citise, apoi înţelesese, după 
privirile cu care se intersectase, că toată lumea era deja la 
curent. Pe bilet scria: 


Hugo este nevinovat. Tatăl tău ar trebui să fie prudent. 
Și tu la fel. Nu mai eşti bine-venită aici, lichea ordinară. 


Tactica sa începea să dea roade... 


€274) 


25 
Cercuri 


Meredith Jacobsen aştepta zborul Air France de la 
Toulouse-Blagnac în holul de sosiri de la Orly-Vest, în acea 
zi de marţi, la 13:05. Avea zece minute întârziere, dar ştia 
din ce cauză: zborul fusese întârziat pentru ca şeful său, 
deputatul Paul Lacaze, să poată urca la bord. Găsise în 
ultimul minut un loc într-un avion deja plin. 

Şi nu calităţii sale de deputat îşi datora acest tratament 
preferenţial, ci apartenenţei sale la un cerc foarte închis: 
Clubul 2000. Spre deosebire de programele de fidelizare 
rezervate călătorilor care dovedeau că străbătuseră câteva 
zeci de mii de mile şi petrecuseră mii de ore la bordul 
avioanelor de cursă lungă, cheia universală a Clubului 
2000 nu era un card de fidelitate. Aceasta era atribuită 
după criterii drastice, dar vagi, unui club foarte restrâns 
de  decidenţi economici, personalități din show-biz, 
funcţionari de rang înalt şi oameni politici. La origine, 
clubul fusese limitat la 2000 de membri din toată lumea, 
pentru a-şi marca în mod clar diferenţa şi importanţa. Apoi 
se mărise treptat şi acum ajunsese să numere aproape de 
10 ori mai mult decât numărul iniţial de beneficiari. 
Printre ei se găseau câţiva cardinali, sportivi şi deținători 
de premii Nobel. Evident, nu toţi cei 577 de deputaţi de la 
Adunarea Naţională aveau acces la Club, deşi nici aceştia 
nu îşi plăteau singuri transportul, însă Lacaze era o stea în 
plină ascensiune, răsfăţatul media, iar personalităţile cu 
mare vizibilitate erau şi preferatele companiilor aeriene. 

În sfârşit, se deschiseră uşile, iar Meredith Jacobsen îi 
făcu un semn discret şefului său care înainta cu geanta de 
voiaj pe umăr şi cu aerul de zi proastă. Fata unei 
franţuzoaice şi a unui suedez, licenţiată în Ştiinţe Politice, 
Meredith Jacobsen era, la 28 de ani, asistentă 
parlamentară. Era plătită din fondurile alocate deputatului 
său şi ocupa un birou minuscul, pe strada Universităţii, la 


€275) 


numărul 126. Lacaze angajase patru colaboratori - dintre 
care doi membri ai propriei familii, un văr îndepărtat şi o 
nepoată - plătiţi legal, din fondurile Adunării Naţionale, 
dar ea era piesa de bază a dispozitivului, omul de 
încredere şi singura angajată cu normă întreagă. 

Munca unui asistent parlamentar nu este reglementată 
foarte strict. Meredith se ocupa de toate: tria 
corespondenţa, fixa întâlnirile, se ocupa de rezervările de 
tren, avion şi hotel, de relaţiile cu mass-media, cu 
organizaţiile sindicale şi economice, făcea sinteze şi chiar 
participa la redactarea propunerilor de legi şi de 
amendamente. Meredith era o perlă rară, iar Lacaze o ştia 
prea bine. Nu avea să reziste prea mult într-o meserie în 
care nu avea nicio perspectivă de carieră. In plus, era şi 
plăcută la vedere. De aceea o plătea cu 2800 de euro pe 
lună, intervalul cel mai de sus într-o profesie în care 
remuneraţia putea varia de la câteva sute la câteva mii de 
euro. 

Şi totuşi, Paul Lacaze nu-şi săpa în buzunarele proprii 
pentru a-şi plăti asistenta. Ca toţi deputăţii, primea de la 
Stat 8859 euro pe lună pentru cheltuielile cu colaboratorii, 
al căror număr avea libertatea să îl aleagă, cu condiţia să 
nu fie mai mare de cinci. Tot el decidea ce sarcini le delega 
acestora şi chiar salariul pe care îl primeau. La suma 
aceasta se adăuga propria indemnizaţie parlamentară, de 
5189,27 euro, precum şi o generoasă „indemnizaţie 
reprezentativă de cheltuieli cu mandatul”, de 6412 euro 
brut, asupra căreia Adunarea nu exercita niciun control. În 
fine, îi erau decontate toate deplasările la clasa întâi pe 
calea ferată naţională şi toate cheltuielile cu comunicațiile 
telefonice şi informatice - ceea ce îl scutea de nevoia de a 
apela la respectiva indemnizaţie. Bineînţeles, nimeni nu ar 
fi avut indecenţa de a-i cere să ramburseze o parte din 
aceste cheltuieli, dacă s-ar fi dovedit că nu cheltuia nici 
măcar jumătate din ele. 

Meredith îşi sărută şeful pe ambii obraji, îi luă geanta şi 
se îndreptară spre peronul din faţa aeroportului, unde îi 
aştepta un taxi. 


€276) 


— Trebuie să ne grăbim, zise ea. Devincourt te aşteaptă 
să luaţi prânzul la Cercul Uniunii Interaliate. 

Lacaze înjură în sinea lui: „Balena” ar fi putut alege un 
loc mai discret. În mod oficial, Devincourt nu era decât un 
senator ca oricare altul. Nici măcar nu era preşedinte de 
grup. În realitate, la 72 de ani, era unul dintre tenorii 
partidului. Fusese ales deputat pentru prima oară la 29 de 
ani, în 1967, ocupase funcţii în toate ministerele publice, 
unul după altul, în ultimii peste 40 de ani, cunoscuse şase 
preşedinţi, 18 prim-miniştri, mii de parlamentari, făcuse şi 
desfăcuse mai multe situaţii decât oricine. Lacaze îl 
considera un dinozaur, un om al trecutului, un has been - 
dar nimeni nu-şi putea permite să nu îl asculte pe Balenă. 

Maredith Jacobsen îşi ridică fusta pentru a se putea 
aşeza în spatele taxiului, iar Lacaze se gândi, pentru a câta 
oară, că avea nişte picioare foarte frumoase. La radio se 
auzea David Bowie, prea tare, şi el îi ceru şoferului să dea 
mai încet. Cu o mapă deschisă pe genunchi, Meredith îi 
trecu în revistă programul zilei, în timp ce el o asculta 
distrat, privind pe geam la trista zonă de periferie din 
sudul Parisului. Dacă se gândea bine, prefera cartierele 
sărăcăcioase din Buenos Aires sau din São Paulo. Fusese 
acolo într-o vizită cu ocazia uneia dintre misiunile 
somptuoase organizate de un grup de prietenie de la 
Adunare; acelea măcar aveau ceva original. 


La intrarea în sala cea mare, Lacaze observă că Balena 
nu îl aşteptase ca să se apuce de mâncat. Trona în mijlocul 
Sălii de Mese, restaurantul gastronomic al Cercului 
Uniunii Interaliate, de la primul etaj - cel pe care bătrânul 
senator îl prefera terasei luate cu asalt pe timp frumos şi 
bufetului în care se adunau musculoşii de 30 de ani care 
frecventau baza sportivă a clubului. Balena nu făcea sport 
şi cântărea un chintal şi jumătate. Frecventa clubul încă de 
pe vremea când mucoşii ăştia nici măcar nu erau născuţi. 
Fondat în 1917, în momentul intrării oficiale a Statelor 
Unite în război, Cercul Uniunii Interaliate se dorise la 
origine un loc de primire a ofiţerilor şi personalităţilor 


€277) 


Antantei. Cu sediul într-unul dintre cele mai frumoase 
hoteluri particulare din Paris, pe strada Faubourg Saint- 
Honore, la numărul 33, între ambasada engleză şi cea 
americană, palatul Elysâe şi magazinele de lux din 
arondismentul al 8-lea, îşi pierduse de mult din vedere 
vocaţia iniţială. Două restaurante, un bar, un parc, o 
bibliotecă cu 15.000 de lucrări, câteva încăperi private, o 
sală de biliard, o piscină, un hamam şi un complex sportiv 
la subsol. Taxa de înscriere: în jur de 4000 euro. Cotizaţia 
anuală: 14.00. Bineînţeles, nu era suficient să ai bani ca să 
fii admis. Dacă ar fi fost aşa, atunci toţi vânzătorii de 
zdrenţe,  îmbogăţiţi de curând de cealaltă parte a 
Atlanticului, şi toate micile genii informatice acneice, şi 
toţi traficanţii de droguri din 9-3% ar fi venit să se lăfăie în 
saloanele sale şi să-şi târâie bascheţii pe covoarele de aici. 
Trebuia să fii invitat de către un membru şi, mai ales, să fii 
răbdător - deoarece pentru unii aşteptarea putea dura şi o 
viaţă. 

În timp ce-şi făcea drum printre mese, Lacaze îl analiză 
pe senator, care încă nu îl observase. Mărunt, obez, 
îmbrăcat într-un costum în dungi cel puţin ţipător şi cu o 
cămaşă albă, era aplecat deasupra unei farfurii cu homar. 
Lacaze îi vedea pliurile de grăsime de pe ceafă şi felul în 
care nenumăraţii colaci care îi acopereau trupul de 
pachiderm întindeau țesătura costisitorului său costum. 

— Tinere prieten, zise Devincourt când îl zări pe 
deputat, cu vocea lui răguşită, de alcoolic bătrân. Ia loc. 
Nu te-am aşteptat. Burta mea e mai exigentă decât cea 
mai exigentă amantă. 

— Bună ziua, domnule senator. 

Apăru şi şeful de sală, iar Lacaze comandă cotlet de miel 
cu hribi. 

— Deci, înţeleg că v-aţi prins urechile într-o fofoloancă şi 
că ea a avut proasta inspiraţie să dea colţul? Sper că 


19 „9-3” este denumirea colocvială a periferiei Seine-Saint-Denis, din 
nord-estul Parisului, renumită pentru cel mai mare procent de 
imigranţi din Franţa și unul dintre cele mai mari grade de 
infracţionalitate din Europa (N. t.). 


€278) 


măcar a meritat. 

Pe Lacaze îl luă tremuratul. Inspiră profund. Un amestec 
acid de furie şi de disperare îi muşcă măruntaiele. 
Auzindu-l pe nemernicul ăsta gras cum vorbea despre 
Claire, îi venea să îi crape capul cu lovituri de pumn. Dar 
deja îşi pierduse cumpătul în faţa acelui poliţist. Trebuia să 
se controleze acum. 

— În orice caz, nu era plătită, replică el, cu fălcile 
încleştate. 

Tot Parisul ştia că Balena apela la serviciile unor 
profesioniste plătite pe măsură. Fete din Est, pe care 
proxeneţii le aduceau în anumite hoteluri de lux mai 
îngăduitoare. Pentru o clipă, senatorul îl privi fix, cu o 
privire impenetrabilă, apoi izbucni într-un hohot de râs 
care atrase asupra lor câteva priviri pline de reproş sau 
surprinse. 

— La dracu’, ce idiot! Mai era şi îndrăgostit pe 
deasupra! exclamă Devincourt în timp ce îşi ştergea buzele 
unsuroase cu colţul şervetului, după care redeveni brusc 
serios. Dragostea... 

În gura lui nesătulă, cuvântul căpăta un sens obscen şi 
Paul Lacaze simţi din nou cum i se înnoadă stomacul. 

— Am fost şi eu îndrăgostit, zise deodată Balena. Acum 
foarte mult timp. Eram student. Ea era frumoasă, absolut 
minunată. Studia Artele. Avea talent. O, da. Cred că au fost 
cele mai frumoase zile din viaţa mea. Voiam să o iau de 
nevastă. Visam să am copii, o familie numeroasă, şi pe ea 
alături, în fiecare clipă a existenţei mele. O viaţă frumoasă, 
lungă, liniştită, în care am fi îmbătrânit împreună şi ne-am 
fi văzut copiii crescând. Având copii, la rândul lor. Şi am fi 
fost mândri de ei, de prietenii noştri, de noi înşine. Visuri 
de domnişoară naivă, numai dintr-astea aveam în cap. 
Imaginează-ţi: eu, Pierre Devincourt! Apoi am prins-o în 
pat cu altul. Nici măcar nu se obosise să-şi încuie uşa. 
Prietena dumitale avea şi ea pe altcineva? 

— Nu. 

Un răspuns prompt şi ferm. Devincourt îi aruncă o 
privire prudentă, cu o sclipire scurtă sub pleoapele grele. 


€279) 


— Oamenii votează, spuse dintr-odată Balena. Au 
impresia că ei hotărăsc... Dar nu au nicio putere de 
decizie. Niciuna. Nu fac decât să reinstituie la infinit 
aceeaşi castă, alegeri după alegeri şi legislatură după 
legislatură. Acel mic grup de oameni care decid în toate. 
Noi... Şi când zic „noi” îi includ şi pe adversarii noştri 
politici. Două partide. Care îşi împart puterea de 50 de ani. 
Care se prefac că nu ar fi de acord la nimic, când de fapt 
sunt la aproape toate... Sunt 50 de ani de când suntem 
stăpânii acestei ţări şi vindem bietului popor această 
păcăleală denumită „alternanţă”. Coabitările ar fi trebuit 
să fie un semnal de alarmă. Cum se poate ca două puteri 
cu opinii radical opuse să coabiteze? Dar nu, el a continuat 
să înghită înşelăciunea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Iar noi să profităm de generozitatea sa. 

Duse o ciupercă la gură. 

— Dar, în ultima vreme, unii au vrut să împartă prada un 
pic cam repede. Au uitat că e nevoie şi să joci un pic de 
teatru, să ai un minimum de discreţie şi de putere de 
convingere. Putem urina pe popor dacă îl facem să creadă 
că plouă. 

Balena se şterse din nou la gură. 

— N-o să ajungi şeful partidului dacă ai schelete în 
dulap, Paul. Acum nu se mai poate aşa. Timpurile acelea 
au apus. Deci trebuie să faci în aşa fel încât să nu apari 
deloc în povestea asta. O să mă ocup eu de drăguţul de 
comandant. O să stăm cu ochii pe el. Doar atât vreau să 
ştiu: ai vreun alibi pentru seara crimei? 

Lacaze tresări încordat. 

— Doamne, Dumnezeule, ce credeţi? Că eu am omorât- 
0? 

Văzu cum ochii grasului ardeau. Balena se aplecă 
deasupra mesei şi vocea sa de bas reverberă ca un tunet 
printre pahare. 

— Ascultă-mă cu atenţie, rahat cu ochi ce eşti! 
Păstrează-ţi aerele de fecioară sfioasă pentru tribunal, ai 
înţeles? Vreau să ştiu ce făceai în seara aia, dacă i-o 
trăgeai, dacă îi dădeai limbi, dacă beai un păhărel cu 


€280) 


prietenii, dacă trăgeai pe nas în toaletă, dacă era cineva cu 
tine sau nu, dacă există martori, la dracu’! Şi nu mă mai 
freca la cap cu aerele tale nevinovate! 

Lacaze se simţi de parcă tocmai primise o palmă. 
Sângele îi fugi din obraji. Se uită în jur ca să se asigure că 
nu auzise nimeni, apoi se uită fix în ochii cetaceului cu 
privire de sfinx aşezat în faţa sa. 

— Eram... eram cu Suzanne. Ne uitam la un DVD.O 
comedie italiană. De când cu... cancerul ei, încerc să stau 
pe-acasă cât mai des posibil. 

Senatorul îşi îndreptă spatele. 

— Îmi pare rău pentru Suzanne. E îngrozitor ce i se 
întâmplă. Îmi place mult de Suzanne. 

Balena păruse de o sinceritate brutală când spusese 
aceasta. Îşi aplecă din nou nasul în farfurie. Conversaţia 
luase sfârşit. Lacaze simţi un val de vinovăţie. Se întrebă 
cum ar fi reacţionat bărbatul din faţa sa dacă ar fi ştiut 
adevărul. 


€281) 


26 
Blocuri 


Mai întâi, zgomotele.  Omniprezente, invazive, 
deranjante. Formau un ţesut sonor dens, neîncetat, o 
rutină implacabilă. Voci, uşi, ţipete, grilaje, zăvoare, 
zgomote de paşi, şiraguri de chei... Apoi venea mirosul. Nu 
neapărat neplăcut, dar tipic. Uşor de recunoscut, în toate 
închisorile e la fel. 

Aici, cele mai multe voci erau feminine. Blocul de femei, 
închisoarea din Seysses, din apropierea oraşului Toulouse. 
Închisoarea mai avea trei clădiri: două pentru bărbaţi, una 
pentru minori. _ 

În vreme ce gardiana descuia uşa, Servaz împietri. Îşi 
lăsase arma şi legitimaţia la intrare, completase registrul, 
trecuse de uşa principală şi de punctele de securitate. Se 
pregătise mental pe când mergea în urma paznicei pe 
culoarele blocului pentru femei. 

Ea îi făcu semn să intre. Luă o gură de aer şi trecu 
pragul. Deţinuta cu numărul 1614 stătea aşezată cu 
coatele pe masă şi mâinile încrucişate. Lumina neonului 
cădea pe părul ei şaten, care nu mai era lung, moale şi 
bogat, ca ultima oară când o văzuse, ci scurt, uscat şi tern. 
Doar privirea nu se schimbase. Elisabeth Ferney nu-şi 
pierduse deloc din aroganță. Nici din autoritate. Servaz ar 
fi putut paria că reuşise să-şi facă un loc aici, la fel ca 
atunci când era infirmiera-şefă de la Institutul Wargnier. 
Cea în faţa căreia se înclina toată lumea. Cea care îi 
facilitase evadarea lui Julian Alois Hirtmann. Servaz fusese 
de faţă la procesul ei. Avocatul încercase să o zugrăvească 
drept victimă, să îi convingă pe toţi că fusese manipulată 
de elveţian - dar personalitatea clientei sale jucase 
împotriva ei. Juraţii văzuseră cu ochii lor că femeia care se 
află în boxa acuzaților nu avea absolut nimic dintr-o 
victimă. 

— Salut, domnule comandant. 


€282) 


Vocea îi era la fel de hotărâtă. Dar cu o nuanţă nouă: 
delăsarea. Sau poate că era oboseală. Un ton putintel 
tărăgănat. Servaz se întrebă dacă Lisa Ferney lua 
antidepresive. Era un lucru obişnuit aici. 

— Bună ziua, Elisabeth. 

— Oh, ne spunem pe nume acum... Am devenit prieteni? 
Nu ştiam... Aici sunt mai degrabă Ferney. Sau 1614. 
Jigodia care v-a adus aici îmi spune „şefa nenorocită”. Dar 
e doar de ochii lumii. În realitate, vine noaptea pe la mine 
şi atunci ea este cea care se aşază în genunchi... 

Servaz se uită cu atenţie la ea, încercând să separe 
adevărul de minciună, dar era în zadar. Elisabeth Ferney 
era de nepătruns. Cu excepţia micilor sclipiri de bucurie 
răutăcioasă care îi dansau în ochii căprui. Servaz 
cunoscuse un director de închisoare care, când vorbea 
despre deţinutele aflate în sarcina lui, spunea „javrele” sau 
„târfele”. Le înjura sistematic, le hărţuia sexual pe cele 
mai tinerele şi se ducea nopţile în blocul femeilor după sex 
oral, împreună cu câţiva paznici. Fusese demis, dar nu şi 
sancţionat penal, deoarece procurorul considerase că 
demiterea era o pedeapsă suficientă. Servaz ştia foarte 
bine că, în mediul carceral, totul era posibil. 

— Ştiţi ce îmi lipseşte cel mai mult? continuă ea, vizibil 
mulţumită de reacţia pe care o citise pe faţa lui. Internetul. 
E incredibil cât de dependenţi am ajuns toţi de mizeria 
asta. Sunt sigură că privarea de Facebook va duce la 
creşterea explozivă a numărului de sinucideri din închisori. 

Îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa ei, de cealaltă parte 
a mesei. Prin uşa închisă se auzeau sunete. Ecouri de voci, 
strigăte, un cărucior rulând şi, apoi, un zgomot specific: 
metal lovit de metal. Servaz ştia ce este. Ora de plimbare. 
Supraveghetorii profitau pentru a intra în celule ca să se 
asigure că nicio zăbrea nu fusese tăiată, lovindu-le pe 
fiecare cu o bară de fier. Zgomotul... Nimic nu-i făcea pe 
deţinuţi să se simtă mai singuri decât acest permanent 
fond sonor. 

— 70 la sută din cele închise aici sunt toxicomane, ştiaţi? 
Mai puţin de 10 la sută primesc tratament de substituție. 


€283) 


Săptămâna trecută, o fată s-a spânzurat cu cureaua. Era la 
a şaptea tentativă şi îşi făcuse cunoscută intenţia de a 
încerca din nou. Şi totuşi au lăsat-o nesupravegheată. Ştiţi, 
dacă aş vrea, aş putea evada. Într-un fel sau altul. 

Se întrebă unde voia să ajungă. Incercase oare Elisabeth 
Ferney să se sinucidă? Îşi notă să întrebe personalul 
medical despre asta. 

— Dar nu-i aşa că nu aţi venit doar ca să vedeţi ce mai 
fac? A 

Servaz anticipase această întrebare. Îşi aduse iar aminte 
de sfatul tatălui său. Sinceritatea... Nu era sigur că ar fi 
fost cea mai bună strategie, dar nu avea altceva la 
dispoziţie. 

— Mi-a scris Julian. Un e-mail... Cred că se află aici, la 
Toulouse. Sau prin apropiere. 

E posibil să fi citit ceva în privirea fostei infirmiere-şefe? 
Sau era doar în imaginaţia lui? Ea îl privea fix, la fel de 
impenetrabilă., 

— Julian... Elisabeth... Suntem toţi amici acum, deci. Şi 
ce zicea în e-mailul ăla? 

— Că urma să acţioneze din nou, că se bucura de 
libertate. 

— Şi îl credeţi? 

— Dar dumneavoastră? 

Un zâmbet pe buzele nerujate. Ca cicatricea unei lovituri 
de briceag. 

— Arătaţi-mi mesajul şi poate vă spun. 

— Nu. 

Zâmbetul dispăru. 

— Păreţi obosit, Martin... Aveţi o faţă de parcă nu prea 
dormiţi sau mă înşel? E din cauza lui, nu-i aşa? 

— Nici dumneavoastră nu păreţi prea în formă, Lisa. 

— Nu  mi-aţi răspuns la întrebare. Vă frământă 
Hiritmann? Vă e teamă să nu vă atace? Aveţi copii? 

Işi înfipse unghiile în palme, pe sub masă. Apoi îşi aşeză 
mâinile pe coapse, îşi desfăcu gleznele din încrucişarea în 
care le ţinuse şi încercă să se relaxeze. Era ceva la 
Elisabeth Ferney care îi îngheţa sângele în vene. Simţi 


€284) 


umezeala ivită la subsuori. 

— De fapt, de ce dumneavoastră? Dacă-mi amintesc 
bine, nu l-aţi întâlnit decât o singură dată. Îmi amintesc de 
vizita dumneavoastră de la Institut. Cu psihologul acela cu 
cioc şi cu domnişoara jandarm... O dulceaţă, fata aia. Ce v- 
aţi zis în acea zi, de a făcut o asemenea fixaţie pentru 
dumneavoastră? Şi faceţi şi dumneavoastră una pentru 
Julian acum, nu-i aşa? 

Îşi spuse că nu ar trebui să o lase să continue 
conversaţia. Elisabeth Ferney era din aceeaşi rasă cu 
Hirtmann: o perversă narcisistă, o manipulatoare, o fiinţă 
profund egoistă, care încerca în mod constant să preia 
controlul minţilor celorlalţi. Se pregătea sa spună ceva, 
dar ea nu-i lăsă răgazul. 

— Şi atunci, ce v-aţi zis, poate că şi-a contactat fosta 
complice, nu? Să presupunem că aş şti ceva. Ce motiv aş 
avea să v-o spun? Mai ales dumneavoastră? 

Prevăzuse şi această întrebare. Îi înfruntă privirea fixată 
asupra sa. 

— Am vorbit cu judecătorul. Acces la presa zilnică şi 
înscrierea la un atelier de microinformatică. Acces la 
internet controlat, o dată pe săptămână. Voi verifica 
personal dacă decizia judecătorului este corect aplicată de 
către administraţia acestei... instituţii. Aveţi cuvântul meu 
de onoare. 

— Şi dacă nu am ce să vă spun? Dacă Hirtmann nu m-a 
contactat? Mai e valabilă înţelegerea? 

Îi zâmbi răutăcios. El nu răspunse. 

— Ce garanţie am că vă veţi ţine de cuvânt, cănueo 
păcăleală? 

— Niciuna. 

Femeia râse. Dar era un râs lipsit de bucurie. Servaz citi 
în ochii ei că încercarea lui reuşise. 

— Niciuna, repetă el. Nu aveţi nicio garanţie. Totul 
depinde de faptul dacă vă cred eu sau nu. Totul depinde de 
mine, Elisabeth. Dar oricum nu prea aveţi de ales, nu-i 
aşa? 

O flacără scurtă, de mânie şi de ură, traversă privirea 


€285) 


femeii aşezate în faţa lui. Probabil că ea pronunţase atât 
de des această frază, încât o recunoscuse, chiar şi în gura 
altuia. Fraza cuiva care deţine puterea. De acum încolo, 
rolurile se inversaseră, iar ea era dureros de conştientă de 
asta. Fusese de atât de multe ori în locul lui, când 
conducea institutul Wargnier împreună cu doctorul Xavier, 
amenințând sau vorbindu-le dulce pacienţilor, aducându-le 
la cunoştinţă tot ce aveau de câştigat sau de pierdut, 
spunându-le exact ceea ce tocmai îi spusese el ei acum: că 
nu aveau de ales şi că totul depindea doar de ea. 

— Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu am nicio 
veste de la Julian Hirtmann, răspunse ea, cu o voce în care 
se ghiceau frustrarea şi o tristeţe neprefăcute. Nu a 
încercat să ia din nou legătura cu mine. Am aşteptat multă 
vreme un semn. Orice... Ştiţi la fel de bine ca mine că nu e 
deloc complicat să trimiţi un mesaj unui deţinut. Dar nu s-a 
întâmplat niciodată... Nu. În schimb, am o informaţie care 
v-ar putea interesa. 

El îi susţinu privirea, cu toate simţurile în alertă. 

— Calculator o dată pe săptămână şi ziare în fiecare zi, 
am înţeles bine? 

El încuviinţă. 

— A mai fost cineva pe-aici, înaintea dumneavoastră. 
Cineva care voia să afle exact aceleaşi lucruri. Şi, ce 
ciudat, a trecut chiar azi. 

— Cine? întrebă el. 

Ea îi răspunse doar cu un zâmbet răutăcios. Servaz se 
ridică. 

— Oricum, nu trebuie decât să îl întreb pe director. 

— În regulă. Să mai treceţi pe-aici. Şi să nu uitaţi ce-aţi 


promis. sal dl 

Trebuia să mai vadă pe cineva. În blocul pentru minori. 
Era complet ilegal şi ştia asta. Dar Servaz avea 
„contactele” lui în închisoare, se va asigura că această 
întâlnire nu va ajunge nici măcar la urechile directorului. 
Pentru acest motiv îi ceruse judecătorului autorizaţia de a 
o interoga pe Lisa Ferney în cadrul anchetei asupra lui 


€286) 


Hirtmann: ca să aibă acces în închisoare. 

În timp ce urma coridoarele, se gândi la ceea ce îi 
spusese Elisabeth Ferney. Că mai venise cineva înaintea 
lui. O persoană pe care nu o mai văzuse de mult. Imaginea 
avalanşei îi apăru din nou în faţa ochilor. 

După ce uşa fu descuiată, Servaz tresări. Doamne, 
Dumnezeule! Obraji supti, cearcăne roşii în jurul ochilor, 
privire de om încolţit. Ştia că Hugo fusese închis singur 
într-o celulă, dar deodată i se făcu frică pentru el. Dacă 
Marianne ar fi văzut în ce hal era, ar fi fost îngrozită. 
Servaz ieşi înapoi şi trase uşa după el. 

— Aş vrea să fie supravegheat suplimentar, îi spuse el 
gardianului. Să-i fie scoase centura, şireturile, tot. Mi-e 
teamă să nu facă o mare prostie. Puştiul ăsta va ieşi în 
curând de aici, nu e decât o chestiune de timp. 

Îşi aminti cuvintele Lisei Ferney: Săptămâna trecută, o 
fată s-a spânzurat cu cureaua. Era la a şaptea tentativă şi 
îşi făcuse cunoscută intenţia de a încerca din nou. Şi totuşi 
au lăsat-o nesupravegheată. Gardianul se uita la el cu un 
zâmbet tâmp. 

— La naiba! M-ati înţeles? 

Gardianul îi aruncă o privire indiferentă, apoi dădu din 
cap. Servaz îşi puse în gând să discute cu directorul 
despre asta, înainte de plecare, şi intră la loc în cameră. 

— Bună ziua, Hugo. 

Niciun răspuns. 

La fel cum făcuse şi cu Elisabeth Ferney, îşi trase un 
scaun şi se aşeză. 

— Hugo, îmi pare teribil de rău pentru... asta, îi spuse el 
arătând cu un gest larg în jurul lui, spre cameră şi tot ce se 
mai găsea acolo. Am făcut tot posibilul să îl conving pe 
judecător să te pună în libertate, dar se pare că... 
acuzaţiile au fost prea grave... Cel puţin, pentru moment. 

Hugo îşi privea fix mâinile. Privirea lui Servaz căzu pe 
unghiile lui - roase până la sânge. 

— Pentru că au apărut elemente noi... E foarte probabil 
că nu o să mai rămâi multă vreme aici. 

— Scoateţi-mă de aici! 


€287) 


Strigătul îl luă prin surprindere pe poliţist, care tresări. 
O implorare şi o somaţie. Servaz se uită la Hugo. Avea 
ochii plini de lacrimi, iar buzele îi tremurau. 

— Scoateţi-mă de aici, vă implor. 

Da, îşi zise el în gând. Nu-ţi face griji. O să te scot de 
aici. Dar trebuie să rezişti, băiete. 

— Ascultă-mă! zise Servaz. Trebuie să ai încredere în 
mine. O să te ajut să ieşi de aici, dar trebuie să mă ajuţi şi 
tu pe mine. Nu am deloc voie să fiu acum aici, să vin să te 
văd. Ai fost pus sub acuzare şi numai un judecător te poate 
interoga, în prezenţa avocatului tău. Aş putea să primesc o 
sancţiune serioasă pentru asta. Dar există elemente noi. 
lar datorită acestora, judecătorul va fi obligat să îşi 
schimbe părerea. Înţelegi? 

— Ce elemente noi? 

— Il cunoşti pe Paul Lacaze? 

Lui Servaz nu-i scăpă clipitul rapid din ochi al lui Hugo. 
Nu degeaba era anchetator de 15 ani. 

— Il cunoşti, nu-i aşa? NU-I AŞA? 

Hugo îşi privea din nou cu obstinaţie degetele roase. 

— Ce naiba, Hugo!... 

— Da... Il cunosc. 

Servaz aşteptă continuarea, în tăcere. 

— Ştiu că se vedea cu Claire... 

— Se vedea? 

— Aveau o relaţie... Dar era top secret. Lacaze este 
căsătorit şi mai este şi primar, şi deputat la Marsac. Dar 
cum aţi aflat de asta? 

— Am găsit nişte e-mailuri în calculatorul lui Claire. 

De data aceasta, Servaz nu observă nicio reacţie. Se 
pare că Hugo nu era nici surprins, nici la curent. Deci 
poate că nu era el cel care golise mesageria. 

Servaz se aplecă peste masă. 

— Paul Lacaze avea o legătură ultrasecretă cu Claire 
Diemar. O legătură despre care nu ştia nimeni nimic, ai 
zis-o cu gura ta. O chestie teribil de delicată. Şi atunci cum 
se face că tu ştiai de ea? 

— Ea mi-a povestit. 


€288) 


Servaz se holbă la el, stupefiat. 

— Ce? 

— Claire mi-a povestit totul. 

— De ce ar fi făcut una ca asta? 

— Pentru că eram amanți. 

Servaz se holbă şi mai tare la el, în timp ce încerca să 
proceseze informaţia. 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Că eu am 17 ani, iar ea avea 32. 
Dar ne iubeam... Îl cunoscuse pe Paul Lacaze înainte să mă 
cunoască pe mine. Luase hotărârea să o rupă cu el. El era 
foarte îndrăgostit de ea. Şi gelos. O bănuia de ceva vreme 
că avea şi pe altcineva. Ei îi era teamă ca nu cumva să îşi 
iasă din pepeni, să-i facă scandal dacă ar fi aflat că avea o 
relaţie cu unul dintre elevii ei, şi minor pe deasupra. Pe de 
altă parte, dată fiind situaţia lui, şi el cam avea mâinile 
legate. Nu-şi putea permite să se afle public aşa ceva. 

— De cât timp? întrebă Servaz. 

— Câteva luni. La început, a fost aşa cum v-am povestit: 
vorbeam despre literatură, ea se arăta interesată de ceea 
ce scriam, credea sincer în talentul meu şi mă încuraja, mă 
ajuta. Mă invita din când în când la o cafea la ea acasă. 
Ştia că va da motiv de bârfă locuitorilor din Marsac, dar 
nu-i păsa. Claire era un spirit liber, mai presus de lucrurile 
acestea. Nu o interesa ce zicea lumea. Şi apoi, uşor-uşor, 
ne-am îndrăgostit... E ciudat, pentru că la început nu era 
deloc genul meu. Dar... nu mai cunoscusem pe nimeni ca 
ea... înainte. 

— De ce nu ne-ai spus despre asta, nici judecătorului, 
nici mie? Hugo se uită fix la el cu ochii rotunzi. 

— Glumiţi? Ştiţi foarte bine că asta m-ar fi făcut să par 
încă şi mai suspect! 

Avea dreptate. 

— Crezi că Paul Lacaze ştia că era vorba despre tine? Te 
rog să te gândeşti bine, e important. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, răspunse trist Hugo. Sincer, nu 
ştiu... Ea îmi promisese că îi va spune. Am avut o lungă 
discuţie pe subiect. Mă săturasem de această situaţie, nu 
voiam să se mai întâlnească cu el. Dar chiar nu cred că a 


€289) 


avut timp să o facă. Amâna mereu totul, găsea mereu 
motive să o facă altădată... Cred că îi era teamă de reacţia 
lui. 

Servaz se gândi la e-mailurile înflăcărate ale lui Claire 
Diemar, la declaraţiile ei de dragoste eternă pentru 
Thomas999. Se gândi şi la grămada de chiştoace din 
pădure, la umbra care ieşise din pub în urma lui Hugo, la 
declaraţiile puştiului care afirmase că îşi pierduse 
cunoştinţa şi se trezise în salonul lui Claire. Poate că lui 
Paul Lacaze nici nu avea nevoie să îi spună cineva ceva, la 
urma urmei. Poate că ştia, deja, totul. 


În parcarea închisorii, căldura de iunie îl lovi ca un 
uppercut. Soarele stătea agăţat ca o lampă pe cerul de 
culoarea albuşului şi Servaz avu senzaţia că rămâne fără 
aer. Deschise larg uşile de la Cherokee, ca să facă să iasă 
căldura din habitaclu. La mai puţin de 300 de metri în 
stânga sa, se ridicau zidurile şi turnurile de pază ale 
celeilalte închisori: centrul de detenţie Muret. Adăpostea 
pedepsele cele mai lungi şi, spre deosebire de închisoarea 
din care ieşise, nu exista nici o singură femeie printre cei 
600 de rezidenţi. 

Cele 2000 de femei deţinute în Franţa erau găzduite în 
63 de instituţii penitenciare dintre cele 186 existente. Doar 
şase dintre ele le erau rezervate în mod exclusiv. Îşi scoase 
mobilul şi formă un număr: 

— Ziegler, zise vocea de la capătul firului. 

— Trebuie să vorbim. 

kkk 


— Eşti foarte bronzată. 

— Tocmai m-am întors din vacanță. 

— Unde ai fost? 

Nu era interesat de răspuns nici cât negru sub unghie. 
Dar ştia că n-ar fi fost politicos din partea lui să nu pună 
întrebarea. 

— In Ciclade, răspunse ea pe un ton care sugera că nu 
era fraieră. Farniente, stat la soare, jet-ski, plimbări, 
monumente, scufundări... 


€290) 


— Ar fi trebuit să te sun mai demult, o întrerupse el. Ar 
fi trebuit să mă interesez de tine, dar ştii că am fost... 
hmm... ocupat. 

Ea îşi trecu privirea peste mulţimea care umplea 
drăguţa terasă a barului basc, la umbra copacilor, în piaţa 
Sf. Petru - nu cea de la Roma, ci aceea din Toulouse. 

— Nu trebuie să te scuzi, Martin. Şi eu aş fi putut să te 
sun. lar ceea ce ai făcut... acel raport favorabil pe care l-ai 
scris după evenimente... Mi l-au citit, ştii, minţi ea. Ar fi 
trebuit să îţi mulţumesc pentru el. 

— N-am făcut decât să le spun ce s-a întâmplat. 

— Nu. Ai povestit lucrurile dintr-un anumit punct de 
vedere, într-un mod care mă scotea în mod deliberat din 
cauză. Aceleaşi fapte ar fi putut fi prezentate într-o 
versiune total opusă. Totul este o chestiune de punct de 
vedere, întotdeauna. Cel puţin tu ţi-ai ţinut promisiunea. 

El ridică din umeri, jenat. O chelneriţă se strecură 
printre mese şi le puse în faţă o cafea şi un Perrier. 

— Cum e la noul tău loc de muncă? 

Fu rândul ei să ridice din umeri. 

— Controale rutiere, din când în când câte o bătaie între 
doi betivi într-un bar, spargeri, acte de vandalism sau 
vreun tip surprins când încearcă să vândă iarbă la ieşirea 
liceului... Dar asta m-a făcut să înţeleg cât de norocoasă 
am fost să lucrez la SR... Localuri antice, locuinţe 
insalubre, decizii absurde, luate de nişte şefi care au 
pierdut legătura cu realitatea... Cunoşti sindromul 
„jandarmului vânzolitor”? 

— Jandarmul... cum? 

— Capetele seci care ne conduc au hotărât că era de 
extremă urgenţă să ne echipeze birourile cu scaune noi. 
Doar că mânerele acestora nu sunt suficient de depărtate 
încât să aibă loc între ele un jandarm cu arma la brâu. Aşa 
că toţi jandarmii din ţara asta îşi petrec acum timpul 
vânzolindu-se în toate direcţiile ca să se poată aşeza în 
scaune. 

Imaginea îl făcu să zâmbească. Dar nu pentru multă 
vreme. 


€291) 


— Ai fost ieri la puşcărie la Lisa Ferney, zise el. De ce? 

Ea îl privi drept în ochi. Îşi aminti de noaptea aceea 
furtunoasă, în localul poliţiei montane, când îi povestise 
cum fusese violată în tinereţe de aceiaşi bărbaţi care o 
violaseră pe Alice Ferrand şi pe ceilalţi adolescenţi în 
tabăra Caprelor Negre din Pirinei. Avea aproape aceeaşi 
privire ca în noaptea aceea. Întunecată. 

— Am... am citit în presă că Hirtmann a luat din nou 
legătura cu tine, că ţi-a scris e-mailul acela... Şi m-am... 

Tăcu pentru o clipă. Se vedea că îşi caută cu atenţie 
cuvintele potrivite. 

— După ceea ce s-a întâmplat la Saint-Martin, m-am 
gândit mereu la el. După cum ţi-am zis, nu prea e nimic 
interesant de făcut la brigadă... Aşa că, pentru a-mi ocupa 
timpul, am strâns toate informaţiile pe care le-am putut 
găsi despre Hirtmann. Am făcut un fel de obsesie după 
ancheta de la Saint-Martin, e ca un... hobby. La fel ca 
trenurile electrice şi colecţiile de timbre sau de fluturi, 
ştii? Numai că fluturele pe care visez să îl pot fixa cu un ac 
pe panoul meu de vânătoare este un criminal în serie. 

Îşi duse la gură sticla cu apă. Servaz se uită la ea. Încă 
mai avea acel mic tatuaj de pe gât - o ideogramă 
chinezească - şi piercingul discret din nara stângă. Nu era 
chiar o ţinută clasică pentru un jandarm. Dar nici nu-i 
displăcea. O aprecia pe Irene Ziegler. li plăcea să lucreze 
împreună cu ea. O privi apăsat. 

— Vrei să spui că ai colecţionat tot ce s-a spus şi s-a 
scris despre el? A 

— Da... Cam aşa ceva. Încerc să pun cap la cap 
informaţiile, poate ajung undeva. Până acum, nu prea am 
avut succes. E ca şi cum ar fi dispărut de pe faţa 
Pământului. Nu ştie nimeni dacă mai trăieşte sau e mort. 
Când am auzit că te-a contactat, la întoarcerea din 
vacanţă, m-am gândit imediat la Lisa Ferney. Şi m-am dus 
să o văd. 

— Poate să fie o farsă, zise el. Sau un copycat”. 


5 Imitator al comportamentului altcuiva, în cazul de faţă al modului de 
operare al unui criminal celebru (în lb. engl. în original) (N. t.). 


€292) 


Servaz ezită. 

— Dar mai e ceva, adăugă el. 

Ea nu zise nimic. Era convinsă că ştie ce urma să îi 
spună, dar nu-i putea vorbi despre ceva ce găsise în 
calculatorul lui. 

— Un motociclist cu semnalmentele lui Hirtmann şi cu 
un accent posibil elveţian a fost văzut într-o zonă de 
servicii de pe autostrada A20. Imaginile de pe camera unei 
staţii de taxare puţin mai la sud au confirmat mărturia 
lucrătorului de la magazin. Dacă într-adevăr era el, atunci 
se îndrepta spre Toulouse. 

— Când a fost asta? întrebă ea, deşi cunoştea deja 
răspunsul. 

— Acum vreo două săptămâni. 

Ziegler se uită în jur, de parcă elveţianul ar fi putut fi 
acolo, undeva, prin mulţime, ocupat să îi spioneze pe ei. 
Cea mai mare parte a clienţilor erau studenţi. Terasa, cu 
pereţii săi din cărămidă roşie, cu viţa sa sălbatică şi 
fântâna din piatră, aducea aminte de o piaţetă provensală. 
Rememora conţinutul exact al e-mailului. Ar fi vrut să îi 
spună părerea ei despre acesta, dar, din nou, nu putea 
face asta fără să se dea de gol că intrase în calculatorul lui. 

— Mesajul acesta... zise ea la întâmplare. Ai cumva o 
copie la tine? 

El îşi băgă o mână în buzunarul vestei şi scoase o foaie 
împăturită în patru, pe care i-o întinse. Irène citi cu atenţie 
ostentativă un text pe care îl ştia deja pe dinafară. 

— Povestea asta îţi ia minţile, nu-i aşa? 

El încuviinţă. 

— Ce părere ai? vru să ştie el. 

— Mmn, se prefăcu ea în continuare că citeşte. 

— Hirtmann sau nu? 

Ea se prefăcu gânditoare. 

— După mine, e stilul lui. 

— De ce zici asta? 

— Ţi-am spus că am petrecut luni întregi studiindu-i 
personalitatea, comportamentul... Fără să mă laud, cred că 
îl cunosc mai bine ca oricine. Mesajul acesta sună autentic, 


€293) 


e ceva aici. Ca şi cum i-aş auzi din nou vocea de atunci, 
când ne-am dus acolo jos, în celula lui... 

— Şi totuşi, cea care l-a trimis a fost o femeie, dintr-un 
internet cafe din Toulouse. 

— O victimă sau un complice, comentă ea. Ar fi foarte 
îngrijorător să fi găsit o femeie căreia să-i placă aceleaşi 
perversiuni ca şi lui, adăugă ea uitându-se în ochii lui. 

Servaz simţi cum îl ia cu frig, deşi în jur era foarte cald. 

— Zici că te plictiseşti la noul tău loc de muncă? schiţă 
el o jumătate de zâmbet. 

Ea îl privi fix, întrebându-se unde voia să ajungă. 

— S-ar putea spune că nu pentru asta m-am înrolat în 
jandarmerie. 

El păru să se gândească o clipă, apoi luă o hotărâre. 

— Samira şi Vincent se ocupă cu adunarea tuturor 
informaţiilor pe care le pot găsi despre Hirtmann. Doar că 
acum le-am cerut să o supravegheze pe fiică-mea. Margot 
este elevă la liceul din Marsac. Ca majoritatea elevilor, stă 
la căminul de acolo, departe de mama ei şi de mine. Deci 
reprezintă o ţintă ideală. 

işi dădu seama că ultimele cuvinte le spusese în şoaptă, 
ca şi cum s-ar fi temut că lucrurile rostite cu voce tare s-ar 
putea îndeplini. 

— Ce-ai zice să îţi trimit toate informaţiile pe care le 
primim în legătură cu Hirtmann? Mi-ar plăcea să aud 
părerea ta despre ele. 

O văzu cum se luminează la faţă auzindu-i propunerea. 

— Cum s-ar zice, consultant, nu-i aşa? 

— Chiar tu ai zis-o: eşti expertă în criminali în serie 
elveţieni, îi confirmă el zâmbind. 

— De ce nu?... Dar nu ţi-e teamă să nu ai necazuri din 
cauza asta? 

— Nu trebuie să vorbim despre asta în gura mare, în 
piaţa publică. Singurii care vor fi la curent sunt Vincent şi 
Samira, care îţi vor transmite informaţiile. Am încredere în 
ei. lar punctul tău de vedere chiar mă interesează. Am 
făcut treabă bună noi doi, în iarna aceea... 

O văzu emoţionată de compliment. 


€294) 


— Cine ţi-a zis că am fost la închisoare la Lisa Ferney? 
vru să ştie Ziegler. 

— Chiar ea. Am fost acolo la două ore după tine. Marile 
spirite... 

— Şi ce ţi-a zis despre Hirtmann? 

— Că nu a contactat-o. Şi ţie? 

— La fel... O crezi? 

— Mi s-a părut foarte deprimată... 

— Şi frustrată. 

— Sau poate că e doar o excelentă actriţă. 

— Poate. 

— Cum s-ar fi comportat dacă Hirtmann era prin 
apropiere şi ar fi intrat în legătură cu ea? 

— Ar fi pretins că nu are nicio veste şi s-ar fi prefăcut 


deprimată... 
— „..şi frustrată... 
— Crezi că...? 


— Nu cred nimic. Dar poate n-ar fi rău să o ţinem sub 
observaţie. 

— Nu prea văd cum am putea face asta, zise Ziegler. 

— Treci regulat pe la ea. Mi s-a părut că o disperă 
singurătatea. Încearcă să ţi-o apropii. Poate că-i va scăpa 
vreo chestie până la urmă. Fie şi numai ceva lipsit de 
importanţă, un nimic în schimbul vizitelor tale, ca să se 
asigure că vei reveni să o vezi... Dar să nu uiţi că este o 
manipulatoare, o narcisistă, ca Hirtmann, şi că va căuta să- 
ţi exploateze scăpările, să te vrăjească, să îţi zică poate 
doar ceea ce vrei tu să auzi. 

Ea aprobă din cap, cu gândul în altă parte. 

— Nu m-am născut de ieri, de azi. Chiar crezi că Margot 
este în pericol? 

Se simţi de parcă o pungă întreagă cu viermi începu 
deodată să-i colcăie prin măruntaie. 

— Expressa nocent, non expressa non nocent, răspunse 
el. 

Apoi traduse: „Lucrurile spuse dăunează, cele ne-spuse, 


xk k 


nu . 
€295) 


Zbura pe drumul din mijlocul câmpului, pe motorul său 
Suzuki GSR600, cu mult peste limita de viteză admisă. 
Lăsa în urmă maşinile lipite de drum. Soarele strălucea pe 
dealurile cu verdeață bogată şi unduitoare, iar ea se 
simţea plină de energie şi de nerăbdare. Era din nou în joc. 

Hirtmann în zonă... 

Ar fi trebuit să o sperie, dar provocarea, din contra, o 
excita. Ca un boxer care se antrenează pentru meciul vieţii 
lui şi care află că adversarul său cel mai de temut, ieşit din 
schemă de mult, este din nou în circuit. Gata să îşi pună 
din nou mănuşile. E 


— Am primit rezultatul analizei grafologice, zise 
Espérandieu. 

Servaz urmări din ochi silueta unei femei care traversa 
strada, în contre-jour față de lumina apusului. Era o seară 
frumoasă de vară, dar el era dezamăgit. Când îi vibrase 
telefonul în buzunar, pentru o clipă, sperase să fie 
Marianne. Aşteptase telefonul ei toată ziua. 

— Cuvintele din caiet nu au fost scrise de Claire Diemar. 

Ochii lui Servaz se desprinseră de siluetă. Incinsul peisaj 
urban dispăru dintr-odată. 

— E sigur? 

— Grafologul a fost categoric. A zis că nu există nici 
urmă de îndoială, că şi-ar pune în joc reputaţia pentru 
asta. 

Servaz se gândea febril. Lucrurile începeau să prindă 
contur... Mintea îi lucra la capacitate maximă, ca 
pistoanele unei locomotive cu aburi îndopate cu cărbuni. 
Exista cineva care scrisese o frază care îl culpabiliza pe 
Hugo, într-un caiet pe care îl lăsase, la vedere, în biroul lui 
Claire Diemar. Hugo era ţapul ispăşitor ideal: sclipitor, 
narcoman, băiat frumos. Şi, mai ales, amantul lui Claire. 
Se ducea des pe la ea. Servaz se gândi care ar putea fi 
implicaţiile acestui lucru. Nu neapărat că acela care 
încercase să arunce vina asupra lui ştia de relaţia lor. 
Poate era doar la curent cu vizitele tânărului. Marianne, 
Francis şi vecinul englez îi spuseseră cu toţii acelaşi lucru: 


€296) 


că veştile circulau repede la Marsac. 

Ar fi putut exista şi o altă variantă, îşi spuse el în timp ce 
se afunda sub pământ, prin gura de intrare în parcare. 
Paul Lacaze... 

— Un lucru e cert, zise Esperandieu. Cel care a scris 
asta e de-a dreptul ţicnit. 

— Dacă ai vrea să faci rost de un specimen de scris de-al 
lui Paul Lacaze, fără ca el să ştie, unde l-ai căuta? întrebă 
Servaz cu gândul la avertismentul din această dimineaţă al 
procurorului din Auch. 

— Nu ştiu. La primărie? La Adunarea Naţională? 

— Ceva mai discret nu se poate? 

— Stai puţin, zise adjunctul. Cum ar fi putut Paul Lacaze 
să lase caietul la liceu? Toată lumea îl cunoaşte la Marsac. 
Nu cred că şi-ar fi asumat un astfel de risc dacă se 
pregătea să o omoare... 

Punct pentru Esperandieu. 

— Cine altcineva? 

— Cineva care poate circula liber şi fără să se facă 
remarcat în interiorul liceului. Un elev, un prof, un 
membru al personalului... Ar fi mulţi. 

Servaz se gândi încă o dată la chiştoacele misterioase 
din pădure. Îşi introduse tichetul, apoi cardul bancar în 
aparatul de taxat al parcării şi îşi formă PIN-ul. 

— Încă o dată, asta îl exclude pe Hirtmann din ecuaţie, 
zise Esperandieu. 

Servaz împinse în uşa de sticlă a parcării şi merse 
printre rândurile de maşini, în spaţiul vast şi sonor. 

Se uită la cifrele şi literele înscrise pe stâlpi. B1. El 
parcase la B6. 

— De ce? 

— Cum ar fi putut elveţianul tău să cunoască atât de 
multe lucruri despre Marsac, despre Hugo, despre liceu? 

— Şi scrisorile? E-mailul? CD-ul? Cu ele ce facem? 

Un moment de tăcere în telefon. 

— Poate că încearcă cineva să te destabilizeze, Martin... 

— Pentru Dumnezeu, CD-ul cu Mahler era în combina 
aia dinainte ca ancheta să ne fie încredinţată nouă! 


€297) 


Avea dreptate. Nu mai primi niciun răspuns de data 
asta. Se auzi un zgomot de paşi răsunând pe betonul din 
spatele său... 

— Nu ştiu, e ciudat, zise Esperandieu. E ceva în 
neregulă aici. 

Servaz ghici din vocea adjunctului său că ajunsese la 
aceeaşi concluzie ca şi el: treaba asta nu avea niciun sens. 
Era ca şi cum aveau toate cheile în faţa lor, dar nu şi 
broasca potrivită. Încetini. Ajunsese la Cherokee. Paşii se 
apropiaseră... Apăsă pe telecomandă, iar maşina scoase un 
bip dublu şi îi clipi din faruri, în semn de bun venit. 

— În orice caz, trebuie să fii ate... începu adjunctul. 

Servaz se întoarse la 180 de grade. Dintr-o unică 
mişcare, fluidă şi rapidă. E] era acolo... La doar câţiva 
centimetri distanţă... Cu mâna în buzunarul gecii sale de 
piele. Servaz îşi văzu propria imagine reflectată în lentilele 
negre ale ochelarilor săi. li recunoscu zâmbetul. Pielea 
deschisă la culoare şi părul negru. Înainte ca Hirtmann să 
aibă timpul să-şi scoată arma, polițistul îl lovi cu mâna sa 
liberă. 

Un croşeu care îi făcu teribil de rău la falange. Dar nu-i 
lăsă timp elveţianului să îşi revină. Il prinse de geacă şi îl 
dădu cu capul de o maşină din partea cealaltă a aleii, 
zdrobindu-i faţa de geamul din spate. Elveţianul scoase o 
înjurătură. Ochelarii de soare îi căzură cu zgomot pe jos. 
Servaz se lipi de spatele lui. Mâinile poliţistului cotrobăiau 
febril prin buzunarele interioare ale gecii. Degetele sale 
găsiră ceea ce căutau... în fine, aproximativ. Şi nu era o 
armă. 

Un telefon mobil... 

Îşi întoarse adversarul cu faţa dintr-o singură mişcare. 
Nu era Hirtmann. Nu exista nicio îndoială. Nici măcar 
chirurgia estetică nu i-ar fi putut schimba atât de mult 
fizionomia. Omului îi curgea sânge din nas. Privirea îi era 
năucă şi temătoare. 

— Luaţi-mi banii! Pe toţi! Dar nu-mi faceţi rău, vă 
implor! 

La naiba! Bărbatul era de cam aceeaşi vârstă cu el şi îi 


€298) 


mirosea gura. Servaz luă ochelarii de soare de pe jos, i-i 
puse la loc pe nas şi îi scutură uşor, cu palma, haina de 
piele. 

— Îmi pare rău, zise el. V-am confundat cu altcineva. 

— Ce? Ce? bâigui bărbatul, în egală măsură uşurat, 
indignat şi consternat, în timp ce Servaz îşi strecură în 
buzunar propriul său telefon şi se îndepărtă cu un pas 
alert. 

Porni motorul şi băgă în marşarier, cu un scârţâit de 
manetă. Îl văzu pe bărbat, prin lunetă, cum îşi scosese 
mobilul şi îi fotografia plăcuţa de înmatriculare. Cu mâna 
cealaltă încerca să-şi oprească hemoragia nazală cu 
ajutorul unui pachet mare de batiste din hârtie, plin de 
sânge deja. 

Lui Servaz i-ar fi plăcut să-şi poată repara greşeala, dar 
era prea târziu. De multe ori se gândise că maşina timpului 
ar fi fost o invenţie foarte utilă unor tipi ca el, care aveau 
tendinţa de a acţiona înainte de a gândi. Oare câte lucruri 
ar fi putut salva la viaţa lui dacă ar fi avut o astfel de 
maşinărie, să se întoarcă în timp? Căsnicia, cariera, 
Marianne...? Băgă într-a-ntâia şi demară în scrâşnet de 
cauciucuri, pe asfaltul prea neted al parcării. 

Poate că-şi făcea iluzii, îşi zise el în timp ce ieşea din 
subsol. Poate că avea tendinţa de a complica lucrurile. 
Poate că Hirtmann nu avea nicio legătură cu cele 
întâmplate... Vincent avea dreptate: cum ar fi putut avea? 
Dar dacă, totuşi, avea el dreptate, iar ceilalţi se înşelau cu 
toţii? Atunci era în regulă să se uite mereu peste umăr, să 
fie mereu în alertă, să îşi facă griji pentru viitor. 

Avea dreptate să se teamă. 


€299) 


27 
Capătul drumului 


Pe Drissa Kante îl trezi un claxon de pe stradă. Sau 
poate că fusese coşmarul. 

Visase că era noapte şi că se afla pe mare, undeva la sud 
de Lampedusa, la sute de kilometri depărtare de coastă. 
Noapte furtunoasă. Vânt de 40 de noduri. Valuri de patru 
metri. În vis, marea era o succesiune de coline mişcătoare, 
încoronate cu bancuri de spumă alburie, iar cerul semăna 
cu un vârtej uriaş, în verde şi negru, de nori şi de fulgere. 
Apoi se pornise să urle vântul, ca un animal înfometat ce 
voia să-i muşte de călcâie, iar un văl de ploaie aproape 
orizontal îi potopise. O furtună. Forţa 10 pe scara 
Beaufort. Un adevărat infern. Valuri uriaşe, de mai mulţi 
metri înălţime, ridicau bordul fragil al bărcii pe care se 
găsea alături de alte 76 de persoane îngrozite - dintre care 
13 femei şi opt copii. Valurile dezlănţuite treceau peste 
bord, de la provă la etambou*!, îngheţându-i până la os. 
Toţi tremurau de frig, dar şi de teamă ca barca să nu se 
răstoarne, şi se strângeau unii în alţii. Fulgerele palide 
sfâşiau noaptea ca nişte corali mari, luminescenţi. Singurul 
catarg fusese smuls de mult din suportul său, în timp ce 
fundul navei se umplea de apă mult mai repede decât 
puteau ei să-l golească, iar cutterul“? purtat în sus şi în jos 
de valurile turbate ameninţa să se scufunde în orice clipă. 
Erau scăldaţi de ploaie şi orbiţi, vântul furios le urla în 
urechi, femeile ţipau, copiii plângeau, iar peste toate se 
ridica vacarmul mării mânioase, acoperindu-le. 

Motorul de 40 CP de la bord îşi dăduse duhul la puţin 
timp după plecare. Coca putredă a vechiului hârdău 
trosnea la fiecare lovitură a mării. Drissa se gândea 
scrâşnind din dinţi la călăuzele libiene care le luaseră 
ultimele economii ca să le vândă pluta asta, ştiind că îi 


51 Suportul tare al cârmei, aflat în partea din spate a unui vas (N. t.). 
2 Ambarcaţiune de agrement cu pânze, cu un singur catarg (N. t.). 


€300) 


trimiteau probabil la moarte. La tuaregii din Gao, la 
neguţătorii de sclavi din Dirkou, la militari şi la paznicii 
frontierelor, la toţi acei şacali din drumul lor care se 
îmbogăţiseră pe socoteala lor, la fiecare etapă a 
„călătoriei”. Şi îi blestemă pe toţi. Vreo 10 bărbaţi şi femei 
muriseră deja de sete în timpul traversării şi fuseseră 
aruncaţi peste bord, mai mulţi copii aveau febră. 

Atunci când zăriseră la orizont luminile cargoului 
maltez, prin zidul de ploaie, fulgere şi stropi stârniţi de 
furtună, crezuseră că le sosise salvarea. Se ridicaseră toţi 
în picioare, în barcă, cu riscul să o răstoarne, şi strigaseră 
din răsputeri, agitând din braţe, inclusiv copiii, şi 
agăţându-se unii de alţii cu disperare de fiecare dată când 
un nou val lua pe sus ambarcaţiunea şi o înclina periculos. 
Dar cargoul nu se oprise. Corabia uriaşă trecu pe lângă ei 
şi chiar întâlniră privirile indiferente ale pescarilor maltezi 
de acolo, de sus, de pe punte, cum stăteau ei sprijiniți în 
coate de balustradă. Unii chiar râdeau de ei, pe sub glugile 
pelerinelor lor de ploaie, sau le făceau semne. Vreo 30 de 
oameni se aruncaseră în apă şi încercaseră să ajungă înot, 
urcând şi coborând munţii apelor mişcătoare, până la plasa 
imensă de pescuit ton pe care vaporul de pescuit o trăgea 
după el. Doi dintre ei se înecaseră înainte să ajungă la ea. 
Iar corabia se îndepărtase, fără ca ocupanţii săi să facă cel 
mai mic gest întru salvarea disperaţilor agăţaţi pe urma 
lor. În visul lui Drissa, el însuşi era agăţat de plasă, 
îngheţat, cu degetele înţepenite, stomacul umflat şi 
dureros din cauza apei de mare înghiţite, iar marinarii 
trăgeau în el cu puşti, în timp ce peştii se zbăteau în plasa 
de sub el, aproape să-l rupă în două cu cozile lor uriaşe. Şi 
atunci s-a trezit. 

Se uită în jurul său, cu pieptul gol, transpirat, şi cu gura 
deschisă. Inima i se potoli treptat pe măsură ce recunoştea 
camera. Se frecă la ochi şi îşi repetă ca o mantră: Mă 
numesc Drissa Kanté, m-am născut la Ségou, în Mali, am 
33 de ani, şi acum locuiesc şi muncesc în Franţa. 

În realitate, tovarăşii săi rămăseseră agăţaţi trei zile şi 
trei nopţi de plasa de pescuit, înainte să fie salvaţi de 


€301) 


marina italiană - aflase asta din ziare, la bordul navei pe 
care găsise, în sfârşit, refugiu. Căpitanul vasului maltez 
declarase că nu îi putuse primi la bord şi mai ales că nu 
putuse face un ocol pentru ei deoarece risca să îşi piardă 
„pretioasa încărcătură de ton”. Drissa alesese să rămână la 
bordul bărcii lor, împreună cu femeile şi copiii, chiar dacă 
aceasta risca să se scufunde. Până la urmă, chiar în 
momentul în care păreau să se ducă la fund, îi salvase un 
trauler spaniol, Rio Esera. Căpitanul încercase să îi 
debarce pe insula Malta, dar autorităţile îi interziseseră. 
Traulerul rămăsese blocat în largul coastei malteze mai 
mult de o săptămână, înainte ca încărcătura sa involuntară 
să poată fi, într-un sfârşit, descărcată. 

Odată ajunşi pe mal, în Malta, i se spusese să ia 
autobuzul 113. La capătul liniei s-ar fi aflat un centru de 
primire unde ar fi putut să doarmă, să se spele şi să 
mănânce ceva. Pe când aştepta autobuzul, zărise o groază 
de hârtii răspândite în apropierea staţiei. Fluturaşi. Luă 
unul şi îl despături. Pe el scria ceva în engleză: 


DESCHIDEREA SEZONULUI DE VÂNĂTOARE 
LA IMIGRANŢI ILEGALI 
TRAGEŢI PENTRU UCIDEREA TUTUROR IMIGRANȚILOR 
NEGRI DIN AFRICA 
NU VĂ VREM PRINTRE NOI RAHAŢILOR MIZERABILI 
FUGIȚI CÂT MAI PUTEŢI ŞI SPUNEŢI-LE ŞI 
PRIETENILOR 


Ultimul rând era compus din nişte capete de mort în 
jurul siglei KKK. Urcase în autobuz şi coborâse la staţia 
terminus. Tabăra de la Hal Far. Un fost aeroport militar 
dezafectat şi transformat în centru pentru refugiaţi. 
Containere din tablă, găurite de nişte ferestre micuţe, un 
sat de corturi şi un hangar mare, fără avioane. Acesta din 
urmă era ticsit: mai mult de 400 de persoane stăteau 
acolo. Pentru mai bine de un an, locuise într-unul din 
containerele de 25 de metri pătraţi în care erau înghesuite 
opt paturi suprapuse. Vara, temperatura ajungea la 50 de 


€302) 


grade; iarna, străzile taberei se transformau într-o mare de 
noroi. Vreo 30 de cabine din plastic, de o murdărie 
dezgustătoare, serveau şi de duş, şi de WC. Multora dintre 
imigranţi le părea rău că îşi părăsiseră ţara. Şi apoi, în 
2009, o mică rază de speranţă: ambasadorul Franţei în 
Malta, Daniel Rondeau, propusese găzduirea refugiaților 
pe pământ francez. Iniţiativa fusese susţinută şi de alte 
ţări europene, precum Germania şi Marea Britanie. Şi 
astfel ajunsese Drissa Kante în Franţa, în luna iulie, 
împreună cu alte câteva zeci de persoane. 

Munca era plătită mai bine decât în Malta, unde oamenii 
ca el plecau în fiecare dimineaţă din tabăra de la Hal Far şi 
se aşezau într-un sens giratoriu de lângă Marsa, acolo 
unde angajatorii negociau preţul unei zile de lucru de la 
volanul maşinilor lor. Şi aici fusese la fel, la început, până 
când Drissa găsise postul acesta, la firma de curăţenie. Nu 
regreta nimic. Se trezea în fiecare dimineaţă la ora trei, ca 
să facă curat în birouri. Nu era o muncă prea grea. Se 
obişnuise cu zgomotul liniştitor al aspiratorului, cu mirosul 
artificial al mochetei şi al fotoliilor din piele, cu mirosul 
produselor menajere şi cu simplitatea rutinei sarcinilor 
sale zilnice, el care avea o diplomă de inginer. Făcea parte 
dintr-o echipă - cinci femei şi doi bărbaţi - care mergea de 
la o clădire de birouri la alta. După-amiaza, se odihnea. 
Seara, se întâlnea cu alţii ca el prin cafenelele oraşului şi 
visa la o altă existenţă, cea pe care o putea întrezări pe 
când trecea prin faţa vitrinelor magazinelor şi când se uita 
la clienţii din spatele ferestrelor restaurantelor. 

Cu toate acestea, ceva îl sâcâia pe Drissa şi îi provoca 
transpiraţii reci. Nu se mulţumise cu visarea. Vrusese şi să 
guste din viaţa aceea. Şi pentru asta, acceptase să facă 
ceva ce acum regreta. lar asta îl bântuia. Fundamental, 
Drissa Kante era cinstit. Ştia că, dacă într-o zi s-ar fi aflat, 
şi-ar fi pierdut locul de muncă. Poate chiar şi mai mult de 
atât. Nu voia să plece înapoi - nu mai voia asta. 

Străzile din Toulouse vibrau de acea energie proprie 
serilor de vară, când el puse piciorul pe trotuar, în 
vacarmul maşinilor. Era şapte seara şi temperatura încă 


€303) 


atingea 35 de grade. În mod normal, o asemenea căldură 
nu era în oraş decât în iulie-august. Era încântat: lui îi 
plăcea căldura. Spre deosebire de majoritatea locuitorilor 
acestui oraş, care simțeau că se sufocă, el respira mai bine 
aşa. 

Se aşeză la terasa cafenelei L'Escale, din piaţa Arnaud 
Bernard, îl salută pe Hocine, patronul, şi comandă un ceai 
de mentă în aşteptarea prietenilor săi Soufiane şi 
Boubacar. Un client se ridică de la masa vecină şi se opri 
în faţa lui. Drissa ridică privirea şi descoperi un bărbat de 
vreo 40 de ani, cu părul brunet şi gras, cu o burtă ce 
împingea în cămaşa de un alb îndoielnic, pe sub haina 
uzată, şi o faţă impenetrabilă în spatele ochelarilor negri. 

— Pot să mă aşez? 

Malianul oftă. 

— Aştept nişte prieteni. 

— Nu durează mult, Driss. 

Drissa Kante ridică din umeri. Zlatan Jovanovic se lăsă 
în scaunul mic şi şubred, care părea prea fragil pentru cele 
120 de kile ale sale, pe un metru şi 93 de centimetri 
înălţime, ţinându-şi cu grijă în mână paharul de bere. 
Drissa continuă să amestece zahărul din păhăruţul său din 
sticlă fumurie cu margine aurită, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Am nevoie de un serviciu din partea ta. 

Drissa simţi un gol de aer în stomac. Nu spuse nimic. 

— Ai auzit? 

Ghici că privirea bărbatului era fixată asupra sa, din 
spatele lentilelor întunecate. 

— Nu mai vreau să fac chestiile alea, răspunse el cu o 
voce hotărâtă şi cu ochii în jos, privind la faţa de masă în 
carouri. S-a terminat. 

Hohotul de râs răsunător care urmă îl făcu să tresară în 
scaunul său. Drissa aruncă o privire îngrijorată către 
ceilalţi clienţi ai cafenelei, care îl priveau acum cu toţii. 

— Nu mai vrea să facă chestiile alea! repetă Zlatan cu 
voce tare, lăsându-se pe spate. Aţi auzit? 

— Tăceţi din gură! 


€304) 


— Calm, Driss! Nimănui de aici nu-i pasă de treburile 
altora, ar trebui să ştii asta. 

— Ce vreţi de la mine? V-am zis deja de data trecută că 
am terminat-o. 

— Da, ştiu, dar a... apărut ceva nou. Un client nou, ca să 
fiu mai precis. 

— Asta nu e treaba mea, nu vreau să ştiu nimic. 

— Mi-e teamă că are nevoie de noi, Driss, continuă 
imperturbabil bărbatul, de parcă erau doi asociaţi care 
vorbeau despre afaceri. Iar plata e bună. 

— E problema dumneavoastră, găsiţi un alt fraier! Eu 
am închis capitolul ăsta. 

Cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, Drissa îşi simţea 
voinţa şi mai fermă. Poate că până la urmă bărbatul din 
faţa sa va accepta faptul că nu mai putea conta pe el. 
Poate că era suficient să rămână ferm pe poziţie. Şi toată 
noaptea, dacă trebuia. Bărbatul va renunţa la un moment 
dat. 

— Nimeni nu închide niciodată complet un capitol, Driss. 
Nu genul ăsta de capitol. Nimeni nu hotărăşte să se lase 
aşa, de pe o zi pe alta. Nimeni nu mi-a făcut aşa ceva. Eu 
hotărăsc când te opreşti, pricepi? 

Drissa simţi cum îl trece un fior. 

— Nu mă puteţi obliga să... 

— Oh, ba da, sigur că pot. Toate copiile alea pe care le-ai 
făcut, toate hârtiile şterpelite din coşurile de gunoi, oare 
ce crezi că s-ar întâmpla dacă ar ajunge în mâinile poliţiei? 

— V-aş trage la fund odată cu mine, asta s-ar întâmpla! 

— Chiar aşa, ai face tu asta, să mă denunţi? întrebă 
Zlatan cu indignare prefăcută în timp ce îşi aprindea o 
țigară. 

Drissa se uită fix în lentilele negre, cu o privire 
provocatoare, dar calmul bărbatului îl deconcertă. Îşi 
dădea clar seama că acesta îşi bătea joc de el, că nu îi era 
deloc frică. Iar îngrijorarea sa crescu invers proporţional. 

— Prea bine, zise bărbatul după ce trase un fum. Atunci 
ia zi-mi, cine sunt eu? 

Malianul nu răspunse, pentru că nu putea. 


€305) 


— Ce-o să le zici, amice? Că un bărbat cu ochelari negri 
întâlnit într-o cafenea ţi-a dat 1000 de euro ca să pui, 
prima dată, un microfon într-o lampă? Şi că, atunci când ai 
văzut tot bănetul ăsta, nu ai putut rezista? Şi că apoi ţi-a 
mai dat 500 de euro, ca să fotografiezi nişte documente 
dintr-o mapă? Şi încă 500 ca să recuperezi în fiecare zi 
nişte hârtii aruncate la gunoi? Ce le vei răspunde când te 
vor întreba cum îl cheamă? Moş Crăciun? O să le spui că 
bărbatul ăsta are vreo 40 de ani, că e înalt şi în mod 
evident supraponderal, că vorbeşte cu un uşor accent şi că 
se îmbracă ca toată lumea? Că nu-i cunoşti nici adresa, nici 
măcar numărul de telefon, pentru că e el, întotdeauna, cel 
care te sună, de la un număr ascuns? Asta o să le 
povesteşti? Crede-mă că tu eşti în încurcătură, Driss, nu 
eu. 

— O să le zic că le pot da banii înapoi, dacă trebuie. 

Bărbatul izbucni din nou în râs, iar Drissa Kante se simţi 
deodată minuscul. Ar fi vrut să intre în pământ, ar fi vrut 
să nu îl fi întâlnit niciodată pe acest om. 

Laba lui mare şi transpirată îi acoperi mâna într-un gest 
de o intimitate dezgustătoare. 

— Nu te preface mai prost decât eşti, Drissa Kanté. Ştiu 
că nu eşti nici pe departe un idiot. 

Faptul că îşi auzi numele întreg spus de gura acestui om 
îl făcu să se zbârlească din cap până în picioare. 

— Deci, să recapitulăm... Te ocupi cu spionajul industrial 
într-o ţară în care asta este o crimă aproape la fel de gravă 
cu a omori pe cineva. În plus, e ţara în care ai ajuns de 
curând, ţara care a avut bunăvoința să te primească după 
ce te-a scos din rahatul maltez în care putrezeai. Mai mult, 
tocmai ţi-ai găsit în sfârşit un loc de muncă stabil şi, cine 
ştie, poate un viitor... Orice altceva este imposibil de 
verificat, este produsul imaginaţiei tale, un roman. Nu 
există niciun singur element identificabil în afară de cele 
de mai înainte, amigo. 

Drissa observă aureolele de sudoare care îi marcau 
subsuorile bărbatului, pe sub haină. 

— Sunt mulţi oameni aici, care v-au văzut. Ar putea 


€306) 


depune mărturie. Nu sunteţi produsul imaginaţiei mele, 
aşa cum ziceţi. N 

— Hai să zicem că e ca tine. Şi apoi? In afară de faptul 
că oamenilor de pe-aici nu prea le place să stea la taclale 
cu poliţiştii, este clar că ai făcut toate astea pentru cineva 
şi că ai fost plătit pentru asta. Nu e mare scofală, nu ţi se 
schimbă cu nimic situaţia. Chiar cred că e şi mai rău, după 
părerea mea, decât dacă ai fi făcut-o pentru o cauză 
nobilă. Ce vor zice toţi clienţii ăştia din jurul nostru? 
Acelaşi lucru ca tine. Poliţia nu va putea niciodată să îmi 
dea de urmă, iar tu vei putrezi în închisoare înainte de a fi 
expulzat, după câţiva ani. Asta e ceea ce îţi doreşti? Ai 
călătorit, frate, ai traversat deşertul, marea, graniţele... Se 
spune că ţara asta este rasistă, dar la naiba, tu ştii foarte 
bine că şi libienii sunt rasişti, că şi maltezii sunt rasişti, că 
şi chinezii sunt rasişti, chiar şi mizerabilii ăia de tuaregi 
sunt rasişti. Toată planeta asta mizerabilă e rasistă, iar tu 
eşti un malinké”, frate, eşti cel mai negru dintre negri. 
Deci chiar vrei să ajungi din nou un imigrant ilegal? 

Drissa simţi cum îl lasă puterile, cum voinţa lui începe să 
ia apă, precum barca în mijlocul furtunii. Creierul său ceda 
sub tirul vorbelor bărbatului, la fel ca lemnul vechiului 
hârdău sub loviturile mării. Fiecare cuvinţel îl durea 
precum o lovitură de bici. 

— Răspunde-mi, asta iţi doreşti? 

Malianul făcu semn din cap că nu, cu ochii plecaţi spre 
faţa de masă în carouri. 

— Foarte bine. Atunci, ascultă, eu hotărăsc când se 
termină totul. Şi să ştii că am o veste foarte bună pentru 
tine. Îţi dau cuvântul meu că e ultima dată când îţi cer 
ceva. Ultima... Şi sunt de câştigat 2000 de euro... 

Drissa ridică privirea. Perspectiva de a fi în sfârşit 
eliberat şi de a câştiga o groază de bani în acelaşi timp îl 
liniştea cât de cât. Bărbatul îşi băgă mâna în buzunarul 
interior al hainei, o scoase şi o deschise. Un stick USB care 


5 Populaţie din vestul Africii, numită şi mandinga, estimată la peste 
patru milioane de membri, aflaţi preponderent în Guineea și Mali (N. 
t.). 

€307) 


părea minuscul, în pumnul său uriaş. 

— Tot ce trebuie să faci e să strecori stick-ul ăsta într-un 
calculator. Apoi îl deschizi, iar stick-ul face singur toată 
treaba: găseşte parola şi încarcă progrămelul care se află 
pe el. Nu durează mai mult de trei minute. Scoţi stick-ul, 
închizi calculatorul şi asta e tot. S-a terminat. Gata. Nimeni 
nu-şi va da seama niciodată. Imi dai înapoi stick-ul, 
primeşti cele 2000 şi nu mai auzi niciodată de mine. Pe 
cuvântul meu. 

— Unde? întrebă e 

Senzaţia că mergea printr-un zid de foc. Fiecare umbră, 
de la fiecare pomişor, era o binecuvântare. Elvis 
Konstandin Elmaz coborâse geamul, dar aerul era atât de 
arzător, de parcă deschisese uşa unui cuptor şi aştepta să 
se coacă în sucul propriu. Din fericire, era destul de târziu 
şi, fiind o regiune înverzită, trecea des de la soare la 
umbră, întoarse la dreapta, prin faţa indicatorului fixat pe 
un trunchi de copac, în intersecţie: 


PODGORIA RĂZBOINICILOR. | 
CRESCĂTORIE DE CÂINI DE PAZĂ 
ŞI DE APĂRARE 


Ceva mai încolo, o luă pe un drum şi mai mic, cu asfaltul 
găurit şi crăpat. Un grajd şi o eoliană se profilau ca nişte 
umbre chinezeşti, pe cerul portocaliu al apusului. Nu doar 
căldura era responsabilă pentru stratul de transpiraţie de 
pe faţa lui. Seara şi umbrele îi dădeau o stare de 
nervozitate. Elvis Elmaz era mort de frică. Reuşise să facă 
pe relaxatul la spital, în faţa poliţaiului şi al simpaticei lui 
colege, dar înţelesese imediat ce anume se întâmplase. La 
naiba! Incepea iar... În timp ce conducea, i se părea că 
stomacul i se înnoadă la nesfârşit. Fir-ar să fie de treabă! 
Nu voia s-o mierlească. N-o să se dea bătut. Nu ca proasta 
aia de profă... O să le arate el din ce material e făcut! Lovi 
cu mâna tare în volan, de furie şi de teamă. Fir-aţi ai 
dracului de cretini, haideţi, veniţi, să vă mierlesc eu! Am 


€308 D 


eu ac de cojocul vostru, adunătură de demenţi ce sunteţi! 
Nu-i văzuse venind în seara aceea. Sârbi, îţi dai seama! Ce 
prostii! Inventase povestea asta cu gagica şi cu sârbii 
special pentru poliţişti, şi le ceruse unuia sau la doi 
prieteni din bar să confirme... Barul era plin de tipi ca el: 
eliberaţi condiţionat, în aşteptarea procesului sau între 
cele două. Era cât pe ce să-l dea gata, dar se apărase şi îi 
pusese pe fugă. Prea mulţi martori potenţiali. Asta îl 
salvase. Dar pentru câtă vreme? Mai exista o soluţie: să le 
povestească totul curcanilor. Dar în cazul acesta ar 
redeschide dosarul, ceilalţi ar spune ce se întâmplase cu 
adevărat în acea seară şi, atunci, şi-ar pune în cap 
familiile. Un proces şi o condamnare cu executare. Cât i-ar 
fi dat, cu trecutul lui? Nu voia să se întoarcă la bulău. 
Deloc nu voia. 

Un al doilea indicator, aşezat alături de o cutie de 
scrisori ruginită şi de norul pufos al unui boschet de soc 
înflorit, îl invita să iasă de pe drumeag şi să intre pe o 
potecă încă şi mai accidentată. În timp ce se ţinea bine de 
volan, sărind de zor în scaun, trecu peste un mic podeţ din 
buşteni, deasupra unui pârâu din mijlocul câmpului deja 
acoperit de umbrele profunde ale serii. Ultima sută de 
metri a drumului era însoţită de un adevărat tunel de 
verdeață umbroasă. Era din ce în ce mai întuneric, iar 
nervozitatea sa creştea. Drumul era împărţit în două de o 
bandă cu iarbă care mângâia partea de jos a caroseriei. Un 
panou mare, de data asta, anunţa: 


ROTTWEILER, DOBERMAN, MALINOIS, AMSTAFF, 
DOC ARGENTINIAN ŞI DOG DE BORDEAUX 


Iar reclama aceasta era însoţită de schiţa grosolană a 
unui animal. Elvis îl desenase cu mâna lui. La dreapta, în 
spatele tulpinilor lemnoase ale copacilor, un vacarm 
înfricoşător de lătraturi şi de scheunături îl întâmpina în 
toiul tăcerii de dinaintea nopţii, iar Elvis zâmbi auzind 
loviturile furioase pe care dragii săi căţeluşi le dădeau 
cuştilor lor. Dulăii părură să se aţâţe unii pe alţii până 


€309) 


rămaseră fără voce, după care renunţară, iar vacarmul se 
stinse. 

Fără îndoială, căldura îşi făcea efectul şi asupra lor. 
După ce opri motorul, cobori din maşină şi trânti portiera, 
putu să savureze liniştea care îl înconjura. 

Nu mişca nimic, nici măcar aerul, care era la fel de inert 
ca plumbul. Singurul semn de viaţă venea de la muştele 
care bâzâiau în jurul lui şi de la pocniturile motorului care 
se răcea. Extrase un pachet de ţigări din buzunarul 
blugilor şi îşi puse una între buze. Işi şterse fruntea, şi 
sudoarea îi făcu firele de păr de pe antebraţ să se lipească 
între ele. Inspiră cu satisfacţie mirosul fiarelor - un miros 
sălbatic şi periculos. Apoi îşi aprinse ţigara şi porni către 
casă. Avea încă un bandaj murdar în jurul pieptului, pe sub 
tricoul echipei Braziliei, pe spatele căruia scria RONALDO 
9. Dedesubtul bandajului erau o groază de puncte de 
sutură care îi provocau o mâncărime teribilă, din cauza 
căldurii. Şi totuşi era foarte mulţumit că ieşise din spital şi 
că se întorsese acasă, la dragile lui animăluţe. 

Și la arma sa. 

O puşcă Rizzini cu ţevi suprapuse, de calibrul 20, pentru 
vânatul mare. 

Câţiva metri doar, şi va fi acasă. La adăpost. Traversă 
luminişul scufundat în beznă, urcă treptele terasei, băgă 
cheia în broască. Faptul că locuia în mijlocul pădurii se 
dovedise un avantaj până azi. Un atu pentru afacerile sale, 
care cereau linişte şi discreţie. Elvis renunţase de multă 
vreme la fete - prea multe riscuri, prea multe probleme - 
în favoarea luptelor cu câini şi a drogurilor. Investiţia era 
infinit mai rentabilă, iar câinii mult mai uşor de gestionat. 
Cât despre droguri, după cum spusese un autor* despre 
care Elvis nu auzise niciodată, dar cu care ar fi fost cu 
siguranţă de acord, erau „produsul ideal, marfa prin 
excelenţă”. Dar nu azi. Azi ar fi preferat să se afle în oraş, 
să se amestece în mulţime, acolo unde nu puteau da de el. 
Insă nu-şi putea lăsa animalele singure pentru prea multă 


5 Este vorba despre William Burroughs (1914-1997), scriitor american 
cunoscut și pentru dependenţa sa de droguri (N. t.). 


€310) 


vreme. Probabil că erau înfometate după şederea sa în 
spital. Şi totuşi, astă-seară nu avea forţa - şi nici curajul - 
să se apropie de cuşti. Era prea întuneric. O va face mâine, 
la trezire. 

Impinse în uşă, o închise în urma sa şi se duse drept la 
puşcă şi la muniţie. 

Haideţi, veniţi, o să vedeţi ce n-aţi văzut. Nimeni nu-şi 
bate joc de Elvis, doar el îşi bate joc de toți. 


€311) 


28 
Suflete rătăcite 


Margot nu mai putea de căldura din cameră. 
Transpiraţia îi lipise tricoul de spate şi părul de frunte. Se 
clăti pe faţă în micul lavabou din spatele paravanului ce îl 
despărţea de pat. Işi luă prosopul şi întredeschise uşa, ca 
să se ducă la duş, când îi auzi. 

— Ce vrei? întreba Sarah cu două uşi mai încolo. 

— Trebuie să vii. E vorba de David. 

— Ascultă, Virginie... 

— Mişcă-ţi fundul! 

Margot aruncă o privire prin deschizătura uşii. Virginie 
şi Sarah stăteau faţă în faţă, una pe culoar, cealaltă în 
pragul camerei sale. Cei din anul al doilea aveau dreptul să 
locuiască în camere individuale. Sarah dădu din cap şi se 
întoarse pentru o clipă în bârlogul ei, după care ieşi din 
nou şi o luă pe urmele bunei sale prietene, spre scări. 

La naiba! 

Se întrebă ce trebuia să facă. Graba şi stresul erau 
evidente în vocea lui Virginie. Spusese ceva de David... 
Margot luă o hotărâre într-o jumătate de secundă. Işi 
încălţă Converşii pe picioarele goale şi ieşi. Culoarul era 
pustiu. Se grăbi spre scară, cu paşi de lup. 

Le auzi cum ieşeau. 

Şoapte şi exclamaţii înăbugşite, în timp ce fetele coborau 
treptele late, din piatră. Trase de şortul care îi intra în 
fund, făcu mişcări ca să se dezmorţească, apoi cobori şi ea 
scara monumentală, ţinându-se cu mâna de balustradă. 
Prin vitraliul cel mare de pe palierul intermediar se zărea 
apusul soarelui în spatele clădirilor, ale căror siluete 
întunecate păreau să se ghemuiască în strălucirea 
înflăcărată a crepusculului. De cum ieşi, fu şi ea prinsă în 
încrengătura razelor maronii,  rostogolite deasupra 
orizontului negru al copacilor şi cuburilor din beton. Aerul 
îi păru ca sticla de tare, dar seara alina treptat arsura zilei, 


€312) 


ca un unguent. 

Le căută din priviri. 

Într-un final, le zări. Două umbre înghiţite de masa 
neagră a pădurii, acolo, în spatele terenurilor de tenis. 

O luă la fugă în direcţia lor, atentă să nu facă zgomot, 
printre norii de musculiţe şi printre umbre. Dar de cum 
trecu de aleea din curtea pustie, la marginea pădurii, 
umbrele deveniră adânci şi dense, topite una în alta, într- 
un clarobscur neliniştitor - iar ea ezită, nesigură dacă vrea 
să continue. 

Unde dispăruseră? Un trosnet în pădure. Apoi vocea lui 
Sarah, în adânc: „David!”. Drept înainte... Era o potecă. 
De-abia o zărea, în semiîntunericul din codru. Făcu stânga- 
mprejur, cu gând să se întoarcă în cameră. Nici nu se 
punea problema să se afunde în desişul acela. Apoi, 
curiozitatea şi nevoia de a şti au învins, iar Margot se 
întoarse din nou cu faţa spre pădure. 

Ce-o fi o fi! 

Înaintă printre ramuri şi boschete. Atingea cu faţa 
pânzele de păianjen întinse printre frunze, mii de insecte îi 
roiau în jur, atrase de pielea sa, de sângele şi de sudoarea 
ei. Mergea precaut, deşi fetele făceau suficient de mult 
zgomot ca să nu-şi dea seama de prezenţa ei. Ziua în 
declin decupase bucăţi mari de lumină prăfoasă printre 
copaci, deasupra ei, dar acolo jos era mai întuneric şi mai 
răcoare. Simţi cum o înţeapă în cot o afurisită de creatură 
bâzâitoare, şi de-abia se abţinu să n-o facă zob dintr-o 
lovitură. 

— David, ce naiba faci aici? 

Vocile. Îl găsiseră... Margot simţi cum o teamă incertă îi 
usca gura, se împiedică de o crenguţă care explodă cu 
zgomot de petardă şi îi fu frică, pentru o clipă, ca zgomotul 
să nu le atragă atenţia. Dar erau mult prea ocupate pentru 
asta. 

— Doamne, David, ce ai făcut? 

Vocea lui Sarah răsună în spaţiul larg al pădurii, era 
aproape în panică. lar panica este al naibii de contagioasă. 
Margot simţea că era şi ea aproape să o ia razna de frică. 


€313) 


Înainta cu paşi prudenti printre ramurile de brad şi ajunse 
într-un luminiş scăldat de umbrele serii. 

La naiba, ce era nebunia asta? 

David era în picioare, la bustul gol, în cealaltă parte a 
poienii, rezemat de un trunchi cenuşiu, cu braţele 
încrucişate. Stătea agăţat de două crengi groase, aproape 
perfect orizontale, de la nivelul umerilor săi, într-o poziţie 
ciudată, asemănătoare unei crucificări. Îşi întinsese braţele 
lungi de fiecare parte a corpului şi îşi aplecase capul pe o 
parte, cu bărbia în piept, ca şi cum îşi pierduse cunoştinţa. 
Nu-i vedea faţa. Doar părul blond. Şi barba. Un lisus 
blond... Deodată, el ridică capul, iar Margot fu pe punctul 
de a face un pas înapoi, când îi văzu privirea dusă, albă, 
halucinantă. 

În cap îi cântau versurile unui cover al lui Marilyn 
Manson după Depeche Mode: Your own personal Jesus / 
Someone who hears your prayers / Someone who cares... 
„lisus al tău personal / Cineva care să îţi asculte rugile / 
Cineva căruia să îi pese...” 

O adiere uşoară agită frunzişul de deasupra ei şi simţi ca 
un curent electric prin puful de pe braţe când zări urmele 
roşii de pe pieptul lui David. Cicatrici foarte proaspete... 
Apoi văzu şi cuțitul, în mâna lui dreaptă... Tăişul era şi el 
roşu. 

— Salutare, fetelor. 

— Doamne, David, care e problema ta? zise Virginie. Ce 
naiba faci aici? 

Vocea tinerei răsună În liniştea poienii. David izbucni 
într-un râs uşor şi îşi aplecă privirea spre pieptul 
însângerat. 

— Am dat-o-n bară grav, nu? Voi cum faceţi? Cum dracu’ 
faceţi să vă păstraţi capul cu tot ce se petrece? 

Oare se droga? Părea să fie complet varză. Tremura din 
cap până în picioare, dădea întruna din bărbie, râdea şi 
plângea în acelaşi timp - sau cel puţin aşa părea, un râs 
sau mai degrabă un rânjet... Tăieturile de pe pieptul său 
erau în număr de patru şi picura sânge din fiecare dintre 
ele, ca şi cum ar fi curs o acuarelă. Margot îşi cobori 


€314) 


privirea şi văzu o cicatrice enormă care-i brăzda orizontal 
abdomenul, chiar deasupra buricului. 

— Nu mai rezist cu toate astea... Trebuie să se oprească, 
nu putem continua aşa, fetelor... 

Un moment de tăcere. 

— Nu, pe bune, la ce folosesc toate astea, îmi puteţi 
spune? Ce rahat facem noi aici? Unde o să ajungem aşa? Şi 
până când? 

— Revino-ţi! 

Vocea lui Virginie. Încă o dată. 

— Şi Hugo? La Hugo te-ai gândit? 

Ascunsă în spatele unui tufiş, Margot îl văzu pe David 
cum îşi suceşte capul dintr-o parte în alta, uitându-se către 
cer. 

— Ce pot să fac eu acum, când Hugo e la bulău? 

— La naiba, Hugo e cel mai bun prieten al tău, David! 
Ştii cât mult te iubeşte, cât de mult ne iubeşte... Are 
nevoie de noi, de tine... Trebuie să îl scoatem de acolo. 

— Ah, da? Şi cum să facem asta? Vezi, asta e diferenţa 
dintre el şi mine... Dacă eram eu în locul lui, vi s-ar fi rupt 
la toţi. Hugo a avut mereu admiratori, fani... Nu trebuie 
decât să-şi dea jos... Nu trebuie decât să pocnească din 
degete, şi Sarah îşi desface picioarele sau i-o ia în gură. 
Chiar şi tu, Virginie, chiar dacă nu recunoşti asta, în 
străfundul inimii tale nu visezi decât un singur lucru: să te 
călărească şi pe tine. În timp ce eu... 

— Gura! 

Câteva păsări îşi luară zborul printre frunze, cu un 
foşnet puternic din aripi, speriate de ţipătul fetei. 

— Nu mai pot... nu mai pot... 

Hohotea de plâns acum. Sarah traversă cu pas grăbit 
poiana şi îl luă în braţe. Virginie profita de acest moment 
ca să-i ia cuțitul. Margot simţea cum inima îi bate drept în 
gât. 

Îl aşezară pe David în iarbă, la poalele copacului. Lui 
Margot i se părea că asistă la o coborâre de pe cruce. 
Sarah îl mângâie pe obraji, pe frunte, îl sărută uşor, cu 
tandreţe, pe buze şi pe pleoape. 


€315) 


— Puiul meu, şopti ea, bietul meu puiuţ... 

Margot se întrebă dacă nu cumva se ţicniseră cu toţii. În 
acelaşi timp, era ceva în nebunia asta - şi în durerea lui 
David - care îi strângea inima. Singura care părea să fi 
rămas lucidă era Virginie. 

— Trebuie să-l vadă cineva, zise ea hotărât. La naiba, 
David, chiar ai nevoie de un psiholog, fir-ar al dracului de 
treabă! Nu se mai poate aşa! 

— Lasă-l în pace, zise Sarah. Nu acum. Nu vezi în ce hal 
este? 

li mângâie părul blond şi îl strânse la piept cu un aer 
matern, aşezându-i capul scuturat de plâns pe umărul ei, 
chiar dacă băiatul era cu mai mult de 10 centimetri mai 
înalt decât ea. 

— Trebuie să ne gândim la Hugo, repetă Virginie pe un 
ton mai încet. Are nevoie de noi. Mă asculţi? Hugo şi-ar da 
viaţa pentru tine! Pentru oricare dintre noi! Şi tu te porţi 
ca... ca... La dracu’, nu avem voie să-l abandonăm. Trebuie 
să îl scoatem de-acolo... Şi nu putem reuşi fără tine... 

Inţepenită, ca hipnotizată de scena aceasta, Margot era 
incapabilă să se mai mişte din locul în care stătea ascunsă, 
în spatele tufişurilor. O pasăre solitară scoase un țipăt lung 
şi ascuţit, care o făcu să tresară, destrămând vraja şi 
eliberând-o din letargia ei. 

Trebuie să te cari de-aici, gagico. Dacă te găsesc, ştii de 
ce sunt capabili? Şi felul ăsta în care se poartă unul cu 
altul: de ce mi se pare atât de... nesănătos? S-ar zice să 
sunt legați cu ceva între ei. O legătură indestructibilă. Ce- 
ar fi zis Elias de toate acestea? Dar tatăl ei? 

Ar fi vrut să o ia la sănătoasa, mai ales că era şi atacată 
încontinuu de insecte, dar se găsea mult prea aproape. Ar 
fi putut să-i audă cea mai mică mişcare şi să o repereze. 
lar ideea aceasta îi întorcea stomacul pe dos. Nu avea 
decât să rămână acolo, cu respiraţia din ce în ce mai 
sufocată, cu palmele transpirate aşezate pe coapse şi cu 
dureri de genunchi. 

David dădu încetişor din cap. Virginie se lăsă pe vine în 
faţa lui şi îi ridică bărbia. 


€316) 


— Rezistă, te rog. Cercul se va întruni în curând. Ai 
dreptate, poate că a venit momentul să punem punct la 
toate astea. E o poveste care a durat cam mult. Dar acum 
avem o treabă de terminat. 

Cercul... Era a doua oară când auzea cuvântul acesta. În 
aer plutea ceva deosebit de sinistru, ceva irespirabil. 
Cântecul greierilor şi al insectelor, apropierea nopţii - 
Margot le simţea pe toate în nervii ei, în vene. Ar fi vrut să 
o şteargă imediat. Brusc, ceilalţi se ridicară. 

— Să mergem, zise Virginie, întinzându-i lui David 
tricoul pe care îl lăsase în iarbă. Pune-ţi ăsta pe tine. Vii 
după noi, ne-am înţeles? Nu trebuie să te vadă absolut 
nimeni în halul ăsta. 

Poiana era din ce în ce mai întunecată. David încuviinţă 
tăcut din cap. Îşi întinse corpul său longilin. Margot îl 
urmări cum îşi pune tricoul pe pieptul său slab şi peste 
cele patru răni mai mult negre decât roşii acum, în 
noaptea care se lăsa. Văzu cum Sarah şi Virginie îl conduc 
spre ieşirea din poiană, către drumul ce ducea la liceu, şi - 
când trecură la doar câţiva metri de ea - se adânci şi mai 
mult în umbră, cu sângele pulsându-i în tâmple. Mai 
aşteptă o vreme în tufişuri, până când nu se mai auzi decât 
tăcerea pădurii. O tăcere departe de a fi completă, totuşi, 
tulburată de diferite zgomote, pe care nu ştia să le 
identifice. 

Şi impresia, acea impresie vagă, paranoică, cum că nu 
era singură. Că era cineva... O trecu un fior... Luna 
răsărise pe deasupra copacilor. Noaptea începea să 
modifice în mod înşelător perspectivele. 

Cât timp va mai rămâne în aşteptare, fără să se mişte? 
Nu ar fi ştiut să spună. 

Existase ceva vrăjit - în sensul malefic al cuvântului - în 
scena pe care tocmai o văzuse. O atmosferă bizară, pe care 
nu reuşea să o descifreze. Intr-un anumit fel, ceea ce 
văzuse o mişcase profund. Cei trei erau pierduţi, dincolo 
de orice salvare posibilă, simţise asta. Nu înţelegea la ce 
anume asistase, dar ştia cumva organic că depăşiseră un 
prag, o limită. Şi nu mai puteau da înapoi. Deodată, simţi 


€317) 


că nu mai doreşte să afle. Avea poftă să uite şi să treacă 
mai departe. O să-i zică lui Elias să se descurce singur. 

Mai aşteptă puţin, apoi începu să se mişte, dar împietri 
imediat. Se auzise un trosnet, în imediata apropiere. Ca şi 
cum cineva ar fi păşit pe o creangă. Rămase nemişcată. 
Ciuli urechea, dar inima îi bătea atât de tare, încât nu 
putea auzi decât valurile de sânge din urechile ei şi 
agitația frunzelor care fremătau pe deasupra, în adierea 
serii. 

Ce era acolo? Se uita în jur, întorcând capul de la stânga 
la dreapta, ca un animal încolţit. Dar pădurea era din ce în 
ce mai întunecată, sub masa compactă a frunzişului. Doar 
cerul de deasupra rămăsese de un gri ceva mai deschis. Ce 
era acolo? 

Mai făcu un pas spre ieşire, mai avea doar vreo 10 
metri, când se trezi împinsă din spate cu brutalitate şi 
aruncată la pământ. Simţi o greutate enormă apăsând-o pe 
spate. Se lovi cu duritate de sol. Pe obraz, simţi o răsuflare 
caldă cu aromă de marijuana, în timp ce o mână îi ţinea cu 
furie capul la pământ, printre frunze. 

— Târfă ordinară, ne spionai, nu? 

Încercă să se zbată, dar David o strivea cu toată 
greutatea sa. Obrazul lui peste al ei. O înţepa cu barba. 

— Ştii prea bine că mereu te-am plăcut, Margot. Mor 
după tatuajele şi după piercingurile tale şi mereu mi-am 
dorit funduleţul tău. Dar, desigur, n-aveai ochi decât 
pentru Hugo, la fel ca şi proastele astea două! 

— David, lasă-mă! 

Simţi cu oroare o mână caldă şi umedă cum i se 
strecoară pe sub tricou şi nişte degete dezgustătoare cum 
îi apucă unul dintre sâni. 

— Ce dracu” faci? Opreşte-te! Opreşte-te, când îţi spun! 

— Ştii ce păţesc fetele ca tine? Serios, ştii ce păţesc? 

Vocea lui ca o şoaptă în urechea ei. Deodată, degetele 
lui îi strânseră cu răutate un sfârc, iar ea urlă de durere. O 
altă mână i se strecura acum în pantaloni, pe la spate. Ea 
sughiţă. 

— Care e problema? N-ai chef de una mică? Să nu spui 


€318) 


că preferi să o faci cu retardatul ăla... 

URMA SĂ O VIOLEZE. lar aceasta era o perspectivă atât 
de ireală, de neconceput, încât creierul său o refuza. Aici, 
la câteva zeci de metri de liceu... Se simţi orbită de groază. 
Panică şi oroare. Se zbătu cu toate forţele ei, astfel încât el 
trebui să îşi scoată mâinile pentru a-i imobiliza pumnii şi a 
o ţine la sol. Era puternic. Prea puternic pentru ea. 

— „Oi fi eu un ticălos, dar ea are un suflet mare, 
sentimente înalte, educaţie aleasă. Şi măcar... O, măcar 
dacă i s-ar fi făcut milă de mine!” 

Mâna pornise din nou atacul în pantalonii fetei, de data 
asta prin faţă, în timp ce recita fragmentul. Degete 
iscoditoare în spaţiul strâmt dintre şort şi piele. Ea sughiţă 
din nou. Îl simţea pe David cu coapsele lipite de fesele ei. 
Erect. 

— „Însă Katerina Ivanovna, deşi este o doamnă cu suflet 
mare, este nedreaptă...” 58 

— Tolstoi! zise ea la întâmplare, în încercarea de a-i 
distrage atenţia, zbătându-se cu toate puterile. 

— Ah, ah, bună încercare! Dar ai pierdut! E Dostoievski: 
Crimă şi pedeapsă... Ce păcat că nu e aici nemernicul ăla 
de Van Acker. El, care te laudă atât de mult... 

Un deget ajunsese în chiloţi. 

— Opreşte-te! Lasă-mă! David, nu face asta! Nu face 
asta! 

— Taci, îi şopti el în ureche. Acum îţi ţii gura. 

Cuvinte pronunţate cu o voce blândă. Blândă, dar 
evident schimbată. Ameninţătoare. Nu se mai juca. Era în 
altă parte. Devenise altcineva. 

Îi lipise cealaltă mână de gură, ca să o împiedice să ţipe, 
iar Margot încercă să îl muşte. Degeaba. De-a dreptul 
îngrozită, îi simţi degetele lui David înaintându-i pe sub 
chiloţi. Incapabilă de reacţie, spiritul i se detaşă de trup. 
Nici ea nu mai era acolo, era altcineva. 


5 Fragment din Crimă și pedeapsă, de F.M. Dostoievski trad. de 
Antoaneta-Liliana Olteana, București, Adevărul Holding, 2010, pag. 21 
(N. t.). 

56 Idem (N. t.). 


€319) 


Ce se întâmpla nu avea nicio legătură cu ea. 

Îi va scoate pantalonii, apoi o va viola, acolo, pe 
pământ... 

Nu are nicio legătură cu tine... 

Deodată, mâna lui David fu scoasă brusc din chiloţii ei şi 
îl auzi înjurând. Apoi o lovitură, un nou țipăt de durere din 
partea lui David şi, înainte ca ea să se fi putut ridica, îi 
văzu faţa strivită la pământ, alături de a ei. 

— Mă doare! 

— TACĂ-ŢI FLEANCA, RAHAT CU OCHI CE EŞTI! 

Margot cunoştea vocea asta. Se răsuci şi o văzu pe 
adjuncta tatălui ei - cea cu faţa ciudată, dar cu ţoale super 
cool cum îl încătuşează pe David, aşezată cu un genunchi 
pe spatele lui. 

— Eşti bine? o întrebă Samira Cheung uitându-se la ea. 

Ea dădu din cap şi îşi şterse genunchii plini de pământ şi 
de fire de iarbă. 

— Nu voiam să-i fac nimic, gemu David, cu obrazul pe 
sol. Vă jur, la naiba: nu voiam să-i fac nimic! Era doar aşa! 

— Să-i faci ce? întrebă Samira cu o voce la fel de 
ascuţită şi de periculoasă ca o lamă de ras. Să o violezi, 
nu? Păi, ai făcut-o deja, idiotule! Ceea ce ai făcut se 
numeşte, practic, viol, scârbă ordinară! 

Margot văzu umerii lui David zguduindu-se de plâns. 

— Lăsaţi-l, zise ea. 

— CE? 

— Lăsaţi-l... Voia doar să mă sperie. Nu intenţiona să mă 
violeze... aşa este. 

— Pe bune? Şi de unde ştii tu asta? 

— Lăsaţi-l să plece. 

— Margot... 

— Oricum, nu voi depune plângere. Nu mă puteţi obliga. 

— Margot, din cauza unora ca el... 

— Lăsaţi-l în pace! Daţi-i drumul să plece! 

Îi întâlni privirea lui David. Un amestec de neînțelegere, 
de stupoare şi de recunoştinţă în ochii lui auriţi. 

— Cum vrei... Dar să ştii că îi zic lui taică-tău. 

Ea îşi plecă privirea, ruşinată, sub căutătura furioasă a 


€320) 


poliţistei. Zornăit de cătuşe care se desfac. Margot o văzu 
pe Samira cum îl ridică pe David şi îl priveşte drept în faţă, 
de la o distanţă de cinci centimetri, cu ochii negri ca de 
smoală. 

— Ţi-e frică? Fiindcă ar trebui să-ţi fie. Ai fost la două 
degete să-ţi distrugi viaţa, şi pe a ei totodată, şi de acum 
încolo o să te ţin sub observaţie. Fă-mi şi mie o plăcere: fă 
o prostie. Una singură. Oricare, nu contează. Şi voi fi 
acolo... 

David îi aruncă o privire lui Margot. 

— Mulţumesc. 

Ea nu îi putu descifra expresia din ochi. Ruşine? 
Recunoştinţă? Frică? Apoi se îndepărtă. 

La rândul ei, Samira se întoarse spre Margot, încă 
aşezată pe jos. 

— Găseşti drumul şi singură, zise poliţista cu răceală. 

Se întoarse pe acelaşi drum. Margot o auzea cum dă la o 
parte frunzişul şi cum merge grăbită pe aleea care ducea 
de-a lungul terenurilor de tenis. Inima îi era în zona roşie 
de ceva vreme încoace şi inspiră adânc de mai multe ori, 
întrebându-se prin ce minune se aflase acolo, la momentul 
potrivit, adjuncta tatălui său. Oare o pusese să o 
supravegheze? Aşteptă să se facă din nou linişte, ca 
noaptea să-şi ia din nou în posesie pădurea. Şi doar atunci 
se răsuci cu faţa în sus şi rămase culcată în iarbă, cu ochii 
spre cerul din ce în ce mai cenușiu şi mai întunecat care se 
zărea prin frunzişul negru. Îşi puse căştile la urechi, îi ceru 
lui Marilyn Manson să-i cânte Sweet Dreams în timpane - 
şi începu să plângă în hohote, până nu mai putu. 

Ignorând faptul că o sita fila 

Mai întâi auzi zgomotul motorului şi muzica. Se apropiau 
prin pădure - foarte repede... Elvis Elmaz opri sonorul 
televizorului, întoarse capul şi privi către fereastră. O 
luminiţă pâlpâia printre copaci, abia perceptibil. Era 
aproape noapte. Faruri... Inima îi bătea să-i sară din piept. 
Nimeni nu-l vizita la ora asta. 

Câinii începură să mârâie, apoi să latre, să urle şi să-şi 


€321) 


zguduie cuştile cu ghearele. 

Elvis îşi verifică puşca, să vadă dacă era încărcată, o 
armă şi se apropie de fereastră, când, brusc, un duş de 
lumină albă îl străpunse şi explodă în cameră, orbindu-l. 

Maşina se opri în faţa terasei, cu faza lungă aprinsă fix 
în ochii lui. Încercă să şi-i protejeze cu mâna, dar era forţat 
să-şi întoarcă faţa sub asaltul fasciculului orbitor care-i 
inunda fiecare colţişor al camerei. Şi mai era şi muzica 
asta dată la maximum, care erupea din maşină, şi başii 
care îi făceau pereţii să vibreze. 

Elvis se năpusti spre uşă, cu inima bătându-i din ce în ce 
mai tare şi cu puşca ridicată. O deschise din zbor. 

— Nenorociţii dracului, ştiu cine sunteţi! urlă el în timp 
ce ieşea pe terasă. Primul care se apropie, îi zbor creierii! 

Simţi în tâmplă apăsarea rece a ţevii duble a unei puşti. 


— Samira sunt, zise vocea în receptor. 

Servaz opri sonorul combinei şi auzi o sirenă tânguindu- 
se afară. Din nou, era dezamăgit. Din nou, sperase că era 
Marianne. De ce nu o suni tu? se întrebă el. De ce aştepţi 
să o facă ea? 

— Ce este? 

— Margot... S-a întâmplat ceva astă-seară. Ceva deloc 
cool. Dar e bine, să grăbi ea să adauge. 

Înţepeni. Margot. Ceva deloc cool... Al naibii limbaj! 
Aşteptă urmarea. Samira îi povesti scena la care tocmai 
fusese martoră: ea supraveghea partea din spatele clădirii, 
iar Vincent pe cea din faţă. Îşi luaseră poziţiile în primire 
la începutul serii. Vincent stătea în maşină, în parcare, iar 
Samira se ascunsese la marginea pădurii. Văzuse două fete 
ieşind din clădire şi luând-o spre pădure, pe lângă 
terenurile de tenis, şi imediat apoi, pe Margot, care intrase 
în pădure pe urma lor. O urmărise şi o văzuse cum le 
spionează pe cele două fete, care discutau acum într-o 
poiană cu un băiat pe nume David. Era prea departe 
pentru a înţelege ce-şi spuneau, dar tânărul care se numea 
David dădea impresia că era complet stoned şi, pe 
deasupra, îşi mai şi mutilase pieptul cu un cuţit. Samira 


€322) 


văzuse apoi trioul plecând spre liceu, în timp ce Margot 
rămăsese ascunsă prin tufişuri. Se părea că ceilalţi trei nu 
o observaseră, dar David apăruse din nou, după cinci 
minute. Samira îl văzuse furişându-se într-un tufiş, apoi îl 
pierduse din vedere, până în momentul în care se aruncase 
pe Margot. Samira se grăbise într-acolo, dar se afla la mai 
mult de 30 de metri, iar pădurea aia blestemată era plină 
de mărăcini, şi ea se împiedicase de o rădăcină şi îşi sucise 
glezna, iar chestia asta o duruse ca naiba când se ridicase 
iar în picioare. li luase aproximativ un minut şi jumătate ca 
să intervină, jur că nu mai mult, şefu'. 

— Măcar aşa, cel puţin, l-am prins în flagrant delict, zise 
ea. Şi insist, şefu', să ştiţi că Margot e în regulă. 

— Nu înţeleg nimic! Ce flagrant delict? urlă el. 

Samira îi spuse. 

— Adică David a încercat să îmi violeze fata? 

— Margot zice că nu. Că nu asta era intenţia lui. Dar... 
totuşi... hmm... îşi băgase mâna în... hmm... chiloţii ei... 


— Ajung imediat. 
kkk 


— La dracv’, nu faceţi asta, nu faceţi asta, nenorociţilor! 

Se scutură. De formă. Avea pumnii legaţi strâns la spate 
şi picioarele lipite de scaun cu un scotch lat şi maro, de la 
glezne până la genunchi. O parte din bust îi era lipită la fel 
de spătar, ba chiar avea şi o bucată petrecută în jurul 
gâtului. De câte ori se zbătea, banda adezivă îl trăgea de 
piele şi de firele de păr. Asuda ca un porc. Litri întregi de 
sudoare. Mai mult decât ar fi crezut că se poate afla în el. 
Transpiraţia îi udase atât de tare jeanşii, încât enorma 
pată întunecată de pe aceştia dădea impresia că ar fi făcut 
pe el. Ceea ce oricum nu va întârzia, dacă o mai ţineau 
mult aşa. Îşi simţea presiunea din vezică. Presiunea fricii. 

— NENOROCIŢII DRACULUI! O SĂ LE-O TRAG 
MAMELOR VOASTRE! LEPĂDĂTURI DE RAHAT CE 
SUNTEŢI! V-O TRAG LA TOŢI! 

Insultele îl ajutau să reziste. Ştia că urmau să-l omoare. 
Şi ştia că nu va fi o moarte plăcută. Era suficient să-şi 
aducă aminte ce-i făcuseră profei ăleia... Nişte sadici... El 


€323) 


nu fusese niciodată prea tandru cu femeile. Le bătuse, le 
violase, dar halul în care suferise profesoara aceea 
depăşea orice imaginaţie, până şi pe a lui. Il trecu un fior. 
Un fior de autocompătimire gândindu-se la ceea ce îl 
aştepta. 

Adulmecă precum un câine izul puternic şi oţetit al 
propriului său corp, dar şi mireasma mai complexă a 
pădurii: îl legaseră afară, în noapte, pe terasă. I se părea 
chiar că simte o foarte uşoară briză nocturnă în toropeala 
din jur, ca un curent subteran. În lumina violentă a 
farurilor, care îi rănea nervii optici, dansau insecte şi 
firicele de praf. Observa fiecare detaliu cu o acuitate 
nebănuită - inclusiv norişorii de scuipat care îi ţâşneau din 
gură în lumina albă, de fiecare dată când răcnea. Dintr- 
odată, totul din jur prindea viaţă cu o putere uriaşă, totul 
căpăta o valoare capitală, definitivă. 

— Nu mi-e frică, zise el. Omorâţi-mă, oricum nu îmi 
pasă! 

— Serios? zise una dintre siluete pe un ton plin de 
interes. O, ce bine! 

Era îmbrăcată, ca şi celelalte, cu un hanorac îmbibat de 
transpiratie, iar faţa îi rămăsese ascunsă în umbra glugii. 

— O să ţi se facă frică, crede-mă, zise o altă siluetă, cu 
calm. 

Ceva din vocea aceasta îl făcu să simtă fiori. Siguranţa 
aceasta. Calmul. Răceala. li văzu cum desfăşoară pe 
duşumeaua verandei o rolă de folie din plastic, de 
bucătărie, transparentă şi strălucitoare. Il luă ameţeala. 
Inima i se zbătea în piept ca o pasăre în colivie, care caută 
o scăpare. 

— Ce dracu' faceţi? 

— O, acuma te interesează? 

Se ridicară şi începură să-i înfăşoare cu folia de plastic 
pieptul şi braţele goale şi musculoase de spătarul 
scaunului. Elvis îşi forţă un zâmbet. 

— Ce e chestia asta? 

— Chestia asta? se auziră chicotelile lor. Chestia asta 
înseamnă yummy-yummy pentru cățeluşi... 


€324) 


Siluetele dispărură din raza lui vizuală. Le auzi prin 
casă, cum deschideau şi închideau frigiderul, apoi 
întorcându-se în grabă. Deodată, mâinile înmănuşate în 
latex îi strecurată bucăţi de carne proaspătă şi sângerândă 
între folia de plastic şi abdomen, iar el tresări. După ce îi 
puseră mai multe hălci pe burdihan, urcară treptat înspre 
gât, în spirală, apoi băgară noi ciozvârte de carne 
proaspătă - aceea ieftină, pe care o folosea el pentru a 
hrăni animalele - între folie, piept şi gât. 

— La naiba, de-a ce vă jucaţi? 

Din senin, o lovitură de cutter îl tăie pe obraz. Sângele 
călduţ începu să-i picure pe bărbie, pe gât, pe folie şi pe 
carne. 

— Au! Sunteţi bolnavi rău la cap! 

— Ştii că PVC-ul din folia asta e 56% sare şi 44% petrol? 

Continuată să se rotească în jurul lui de parcă ar fi fost 
un explorator capturat de indigeni, legat de un stâlp 
pentru sacrificii. Simţi din nou atingerea rece a foliei pe 
gâtul lui fierbinte, apoi răcoarea bucăţilor de carne pe care 
i le strecurau între piele şi plastic. După care, îi frecară 
faţa cu ultimele bucăţi de carne. Scutură violent din cap, 
într-o parte şi-n cealaltă, strâmbându-se în acelaşi timp. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă imediat! Nenoro... 

Intrară din nou în casă. Îi auzi deschizând robinetul din 
bucătăria americană, spălându-şi mâinile sub jet puternic 
şi vorbind. Vru să se mişte. Imediat după ce vor pleca, va 
răsturna scaunul şi va încerca să îl rupă, ca să se 
elibereze. Dar va avea oare timp? De pe frunte i se 
scurgeau picături mari de transpiraţie până în barbă, şi 
trebui să clipească pentru a scăpa de sudoarea care îi 
picura de pe sprâncene în ochi, usturându-l. Înţelesese ce 
voiau să-i facă, iar asta îl umplea de groază. Nu-i era frică 
de moarte, dar moartea asta... nu. La dracu', nu! 

Işi trecu limba peste buzele uscate şi crăpate, în timp ce 
sudoarea îi curgea de pe vârful nasului, picătură cu 
picătură, pe folia de plastic. 

Se uită spre lumina orbitoare a farurilor. Noapte şi 
pădure întunecată peste tot în jur. Auzea scârţâit de 


€325) 


insecte, dar câinii nu mai lătrau. Aşteptau cu nerăbdare 
continuarea filmului... Poate că deja adulmecaseră mirosul 
mâncării. 'Torţionarii săi trecură din nou pe lângă el, 
coborâră scările şi urcară în maşină, trântind portierele în 
urma lor. 

— Staţi! Veniţi înapoi! Am bani! Vi-i dau vouă! urlă Elvis. 
Am mulţi bani! Vi-i dau pe toţi! Întoarceţi-vă! 

Îi implora cum nu implorase pe nimeni, niciodată. 

— ÎNTOARCEŢI-VĂ, ÎNTOARCEŢI-VĂ, LA NAIBA! 

Apoi izbucni în hohote de plâns, în timp ce maşina pleca 
în marşarier în noapte, în direcţia cuştilor. 


Nu mai aveau timp de pierdut. Deschiseră cuştile, în 
întuneric, una câte una. Câinii îi cunoşteau. Veniseră de 
mai multe ori să vorbească cu ei şi să le dea de mâncare, 
când stăpânul lor lipsea de acasă. „Eu sunt”, zise unul 
dintre ei, cu o voce liniştitoare. „Vă aduceţi aminte de 
mine, nu-i aşa? Pariez că muriţi de foame. N-aţi mâncat 
nimic de mai mult de 24 de ore...” Animalele se năpustiră 
pe rând afară din cuşti, înconjurându-i, iar ei nu mişcară, 
pentru a-i lăsa să-i miroasă în voie cu boturile lor 
monstruoase. Câinii aceştia erau urmaşii unora care nu se 
jenau să atace urşi... Dulăii se frecară de picioarele lor, 
apoi dădură ocol maşinii. După care simţiră celălalt miros 
care plutea în noapte, iar vizitatorii îi văzură cum îşi ridică 
boturile în lumina farurilor şi cum îşi întorc simultan 
grumazurile puternice în direcţia casei. Li se citeau 
foamea şi pofta lacomă în ochii mici şi strălucitori. Se 
linseră pe bot, după care, dintr-odată, ca şi cum ar fi 
răspuns unei chemări, se apucară cu toţii să alerge înspre 
casă, lătrând. Vizitatorii auziră cum haita se urcase pe 
terasă, iar Elvis le striga cu glas autoritar: 

— Titan, Lucifer, Tyson, cuminţi, culcat! Culcat, am zis! 

Apoi, cum îl cuprinse panica, cea mai pură teroare: 

— Am zis culcat! TYSON, NU! NUUUU! 

Şi deşi n-ar fi vrut, nu se putură împiedica să tresară 
când liniştea fu sfâşiată de urlete şi de mârâielile de 
plăcere ale dulăilor, care îşi devorau acum stăpânul. 


€326) 


29 
Breaking Bad” 


— N-aş fi făcut-o. 

Hohotea în timp ce îi privea pe toţi, pe rând. 

— N-aş fi făcut-o... Jur... Eu... eu... eu doar voiam să o 
sperii puţin... Pe bune, n-am violat niciodată pe nimeni, la 
dracu'! Ea ne spiona... Pe moment, chestia asta m-a 
înfuriat... şi eu... eu am vrut să o bag puţin în sperieţi... 
asta-i tot! N-am fost... n-am fost deloc în apele mele 
astăzi... Vă jur, ce dracului! Nu am făcut niciodată aşa 
ceva... Trebuie să mă credeţi! 

Se luă cu mâinile de cap, în timp ce umerii continuau să 
i se zgâlţâie de un plâns fără sunet. 

— Ai luat ceva, David? întrebă Samira. 

El dădu afirmativ din cap. 

— Ce? 

— Metamfetamină. 

— Cine ţi-o procură? 

David ezită. 

— Nu sunt turnător, zise el de parcă erau în vreun serial 
poliţist. 

— Ascultă-mă bine, idiotule... începu Servaz, roşu la 
faţă. 

— Cine? zise Samira. Nu uita că avem un flagrant delict 
de tentativă de viol împotriva ta. Şi cred că ştii ce 
înseamnă asta: exmatriculare definitivă de la şcoală, 
proces, închisoare... Ca să nu mai vorbim despre ce vor 
spune oamenii. Şi de părinţii tăi... 

Scutură din cap. 

— Nu ştiu cum îl cheamă. E student la Ştiinţe. I se spune 
Heisenberg, ca personajul din... 

— Breaking Bad, i-o tăie Samira în timp ce-şi nota să se 
intereseze la colegii de la Antidrog. 

— Foloseşte şi Hugo? vru să ştie Servaz. 


57 Serial american de mare succes (2008-2013) (N. t.). 
€327) 


Din nou, David dădu afirmativ din cap, fără să-şi ia ochii 
de la mâinile sale. 

— Spune-mi, Hugo consumase ceva în seara în care aţi 
fost în pub să vedeţi meciul? 

De data aceasta, David se uită direct în ochii poliţistului. 

— Nu! Era clean. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Samira schimbă o privire rapidă cu Servaz. Scrisul din 
caietul lui Claire nu era al ei şi, în mod evident, Hugo 
fusese drogat. Mâine aveau să îl sune pe judecător, dar nu 
erau deloc siguri că, în stadiul actual al anchetei, acestea 
aveau să fie argumente suficiente pentru obţinerea punerii 
sale în libertate. 

Samira continuă să-l privească, aşteptând o decizie din 
partea lui. Servaz se uita la David, întrebându-se dacă 
trebuia să-i respecte hotărârea fiicei sale. Apoi, scutură şi 
el din cap. 

— Întinde-o de-aici! zise el într-un sfârşit. Şi spune-le 
tuturor că, dacă se mai atinge vreunul din gaşca ta de un 
fir de păr de-al fiică-mii, vieţile voastre vor deveni un 
infern. 

David se ridică şi ieşi, cu ochii-n pământ. Se ridică şi 
Servaz. 

— Intoarceţi-vă la posturile voastre, îi spuse el Samirei. 
Sunaţi la Antidrog şi întrebaţi-i dacă îl cunosc pe acest 
Heisenberg. 

leşi din cameră şi o luă înapoi pe culoar. Cunoştea locul 
ca pe propriul său buzunar. Avea amintiri aproape la 
fiecare pas. lar una dintre ele i se ivi acum în minte. Una 
de dinaintea liceului... El şi cu Francis. Aveau vreo 12-13 
ani. Francis îi arăta o şopârlă care se încălzea la soare pe 
un perete. „Uite!” Şi apoi, deodată, tăiase coada şopârlei 
cu o lopată sau cu un cuţit ruginit, nu mai ştia precis. 
Coada continuase să se agite în toate direcţiile, de parcă 
ar fi avut viaţă proprie, în timp ce şopârla fugise la 
adăpost. Dar, pe când tânărul Martin se uita fascinat la 
bucata aceea de coadă, separată de corp, care continua să 


€328) 


trăiască, Francis luase un pietroi şi îi zdrobise capul 
reptilei, înainte ca aceasta să apuce să dispară într-o 
gaură. 

— De ce ai făcut asta? întrebase Martin. 

— Pentru că este o şmecherie: în timp ce prădătorul este 
fascinat de această bucată de coadă care se agită, şopârla 
profită de asta ca să fugă. 

— Dar chiar era nevoie să o omori? 

— Eu sunt un prădător mai inteligent decât alţii, 
răspunsese Francis. 

Impinse a doua uşă pe stânga. O fostă sală de clasă. 
Margot îl aştepta rozându-şi unghiile, aşezată într-o bancă, 
cu căştile pe urechi. Şi le scoase când intră tatăl ei. 

— L-aţi lăsat să plece? 

Servaz îi făcu semn că da. 

— Ce ruşine, zise ea. Acum o să se uite toţi la mine ca la 
o ciumată. 

— Nu eşti tu de vină... 

— Se presupune că voi mai petrece un an aici, tata. Cum 
să-mi pot face prieteni cu eticheta „fata-de-care-nu- 
trebuie-să-se-atingă-nimeni-pentru-că-e-protejata-poliţiei” 
lipită pe spate? 

— ţi spune ceva numele Heisenberg? 

— Tipul care a creat mecanica cuantică sau personajul 
din serialul Breaking Bad? 

Se simţi uşurat. Fata îi răspunsese fără cea mai mică 
ezitare şi fără să clipească. Era clar că nu auzise vreodată 
de vreun dealer supranumit Heisenberg. 

— Despre ce e vorba în serialul ăsta? 

— E povestea unui profesor de chimie care descoperă că 
suferă de un cancer avansat şi care se apucă de fabricat şi 
de vândut droguri, ca să poată asigura viitorul familiei sale 
după ce el nu va mai fi. De când te interesează serialele? 

Deci de aici porecla, se gândi el, înainte de a se întreba 
cum oare se putea face un serial de televiziune cu un 
asemenea subiect. 

— Le-ai auzit conversaţia, zise el deodată. Despre ce au 
vorbit? 


€329) 


O văzu cum îşi încruntă sprâncenele şi încearcă să se 
gândească. 

— Nu ştiu... Era cam incoerent... şi bizar. David zicea să 
se săturase de toate astea... că nu mai voia să continue. 

— Ce să continue? 

— Habar nu am. Apoi, Virginie a zis că nu-l puteau lăsa 
de izbelişte, că Hugo îi iubea pe toţi... Ah, da, apoi a zis un 
lucru şi mai ciudat: Cercul... A zis că Cercul se va întruni 
în curând. 

— Cercul? 

— Da. 

Vru să-i spună şi că Cercul urma să se întrunească pe 17 
ale lunii, dar se abţinu. De ce? De ce să țină asta pentru 
ea? Ce te-a apucat? Nu era singura care ştia acest lucru, 
mai era şi Elias la curent. Oare ce avea ea în cap? 

— Ai vreo idee ce-i asta? 

Ea scutură din cap. 

— Du-te la culcare, o îndemnă Servaz, el însuşi mort de 
oboseală. 

— Cât timp vor mai sta pe aici Vincent şi Samira? 

Margot se pregătea să îşi bage căştile la loc în urechi, 
când lui îi veni o idee. 

— Atâta timp cât este necesar, răspunse. Ce asculţi 
acum? 

— Aăă... De ce te interesează? Nu cunoşti, se numeşte 
Marilyn Manson. 

Apoi chicoti: 

— Nu e chiar stilul tău... 

— Poţi să-mi mai spui o dată? zise el. 

— Ce? 

— Numele grupului... 

— Marilyn Manson. De ce? Ce se întâmplă, tata? 

Servaz avu impresia că i se cască o prăpastie la picioare. 
Internet cafă-ul... Îşi simţi deodată gura uscată şi un val de 
transpiraţie îi scăldă faţa. Cu degete tremurânde, îşi 
deschise mobilul şi îi căută pe Esperandieu şi pe Samira în 


agendă. 
kkk 


€330) 


Samira Cheung stătea din nou culcată sub boschetele 
din spatele liceului, ca o luptătoare de comando. Deja îi 
părea rău că se îmbrăcase cu o pereche de jeanşi stretch şi 
cu un maiou prea scurt, care îi lăsa loc ierbii să-i gâdile 
ombilicul, făcând-o să se scarpine tot timpul. Din fericire, 
maioul negru şi jeanşii albastru închis o făceau, măcar, 
mai greu de observat. 

Din locul în care se găsea, franco-sino-marocanca avea o 
vedere de ansamblu asupra spatelui clădirii, începând de 
la cuburile de beton şi tribuna sportivă din stânga până la 
intrarea la grajduri, aripa cu dormitoarele din dreapta, 
terenurile de tenis, scuarul cu ornamente din gazon şi 
intrarea în labirint. Fereastra lui Margot era luminată... Şi 
deschisă. I se păru că vede chiar şi sclipirea roşiatică a 
unei ţigări şi un nor de fum. Domnișoară, regulamentul 
interzice aşa ceva... Înghiţise o cafea şi o pastilă de 
Modafinil’? ca să se asigure că nu va adormi, deşi 
evenimentele recente îi produseseră probabil suficientă 
adrenalină pentru a o menţine trează. l-ar fi plăcut să îşi 
răsfeţe urechile cu un pic de death metal ca să se 
trezească încă şi mai bine. Cannibal Corpse, de exemplu - 
aveau băieţii ăştia un album, Butchered at Birth, scos din 
nou în 2002, cu nişte titluri tare sugestive, ca Living 
Dissection (Disecţie pe viu), Under the Rotted Flesh (Sub 
carnea putrezită) sau Gutted (Eviscerat). Dar nu dorea să 
rişte să fie surprinsă de cineva care ar fi apărut din spate, 
dinspre pădure, aşa că renunţase la căşti. La drept 
vorbind, ura ideea de a avea în spate codrul acesta atât de 
des. 

Încerca să se mişte cât mai puţin posibil. Nu avea chef 
să o repereze careva dintre studenţi şi să devină atracţia 
căminului. Din timp în timp, făcea totuşi câteva mişcări de 
întindere şi de dezmorţire printre arbuşti. Şi se gândea la 
lucrările de amenajare pe care voia să le facă ruinei ăleia 
care îi servea drept casă, de la periferia oraşului Toulouse. 
Era marţi, iar prietenul care ar fi trebuit să îi instaleze 


58 Medicament care stimulează starea de veghe și totodată capacitatea 
cognitivă (N. t.). 
€331) 


duşul încă nu sunase. 

Walkie-talkie-ul şuieră încet şi vocea lui Esperandieu se 
auzi în liniştea nopţii. 

— Cum e pe la tine? 

— Calm. 

— Tocmai a plecat Martin... A luat-o razna complet. Voia 
să rămână aici. A cerut ca jandarmii să instaleze o patrulă 
pe drum, la intrarea liceului. Margot a primit ordinul să-şi 
zăvorască uşa şi să nu deschidă absolut nici unei persoane 
pe care nu o cunoaşte. S-a dus să se culce. 

— Nu chiar. O văd, fumează la geam. Dar pot confirma 
că e în camera ei. 

— Sper că tu nu-ţi asculţi muzica aia a ta. 

— Ascult doar o nenorocită de cucuvea. Şi la tine cum e, 
tot calm? 

— De moarte. 

— Chiar crezi că o să aibă tupeul să se arate aici? 

— Hirtmann? Nu ştiu... M-ar mira... Dar povestea asta 
cu muzica lui Marilyn Manson, ce-i drept, e cam aiurea. 

— Şi dacă ne vede? 

— Foarte bine, cu siguranţă va face cale-ntoarsă în cazul 
ăsta... Nu cred că are chef să se întoarcă într-o celulă. 
După părerea mea, e foarte departe acum. Şi să nu uităm 
că ne aflăm aici pentru a o apăra pe Margot, şi nu pentru 
a-l prinde pe el. 

Samira nu spuse nimic. 

Ea avea alte planuri. 

Dacă i s-ar fi ivit ocazia să pună mâna pe elveţian, nu s- 
ar fi jenat deloc. FIENI 


La 10 ani, Suzanne Lacaze era convinsă că lumea era un 
loc de joacă minunat şi că toţi o iubeau. La 20, descoperise 
că lumea putea fi dură şi dureroasă, un loc în care 
majoritatea oamenilor minţeau - şi pe ceilalţi, şi pe ei înşişi 
- atunci când cea mai bună prietenă a ei i-l suflase pe cel 
de care se îndrăgostise nebuneşte, cu ochii în lacrimi şi cu 
fraze de genul „ne iubim”, „suntem făcuţi unul pentru 
altul”, „îmi pare extrem de rău, Suzie” din frumoasa ei 


€332) 


guriţă de rahat... Acuma, la 40 şi un pic, era de neclintit în 
certitudinea că lumea era locul de joacă preferat al 
ticăloşilor, un iad pentru ceilalţi, iar Dumnezeu - 
campionul mondial la toate categoriile de nemernici. 

Lungită în pat, contempla tavanul în timp ce îl auzea 
sforăind alături de ea. Se întorsese abia cu vreo oră mai 
devreme şi, chiar dacă fantoma care se mutase în corpul ei 
îi slăbise simţul mirosului, reuşise totuşi să adulmece 
parfumul unei alte femei pe el. Nici măcar nu se deranjase 
să facă un duş. 

Devenise atât de grijuliu, atât de răbdător cu ea în 
ultimul timp. Atât de... drăguţ. De ce nu fusese mereu aşa? 

Nu te lăsa păcălită, draga mea. Nu e vorba de iubire, îşi 
linişteşte doar conştiinţa... Nici măcar nu s-a deranjat să 
facă un duş: ce dovadă mai bună îţi trebuie? 

Îşi dorea să moară liniştită... Şi deodată îşi dădu seama 
că „să moară liniştită” trecea prin răzbunare. Răzbunarea 
ei... Cu o claritate orbitoare, ca şi cum mama ei se trezise 
din morţi şi îi spunea: „Trebuie să faci asta”, înţelese că îl 
va suna cu siguranţă pe polițistul acela, chiar a doua zi, şi 
îi va spune adevărul. 


€333) 


Intermezzo 3 
Confruntare 


Injecţia. Înainte de a aluneca în inconştienţă, în 
momentul în care acul îi înţepă braţul, îşi adună toată 
voinţa. 

Fii tare. E acum... 

Deschise ochii în sala de mese, cea mare şi de modă 
veche. Ca de fiecare dată. Era aşezată pe un scaun cu 
spătar înalt, în capătul mesei lungi. Avea o chingă largă, 
din piele, în jurul mijlocului, şi altele două în jurul 
gleznelor. 

Farfuriile, sfeşnicele, paharele, vinul, muzica. Mahler, 
bineînţeles... Nemernicul şi nenorocitul naibii de Gustav 
Mahler... Se întrebă dacă va mai reuşi vreodată să 
vorbească cu voce tare după toate aceste luni în care se 
zidise în tăcere. Dacă se vindecase edemul de pe corzile 
sale vocale. 

Nu avea altă armă în afară de aceasta. Vocea sa... 

— Să bem! zise el vesel ridicându-şi paharul. 

De obicei, ea se conforma. li plăcea gustul vinului, 
parfumul său, beţia eliberatoare. li plăceau şi rochia ei 
proaspăt călcată, mirosul de săpun şi de curat de pe ea, 
gustul delicios al mâncării - după toate zilele petrecute în 
fundul pivniţei în care înghiţise fiertura aceea fără niciun 
gust sau culoare. Ca şi dăţile trecute, nu mâncase de 24 de 
ore. El o dorea înfometată... Şi numai Dumnezeu ştie cât 
de tare era. Stomacul şi creierul ei îi strigau să se 
năpustească asupra vinului şi a farfuriei aburinde. Se uită 
la paharul din plastic şi simţi cum buchetul vinului îi gâdila 
nările. Ispititor. Poftea... O poftă teribilă... Aproape la fel 
de puternică precum cea de iarbă, după care fusese în 
sevraj, la începutul detenţiei sale, în aşa hal încât crezuse 
că avea să înnebunească. 

Mâinile îi rămaseră inerte pe masă. Se mulţumi să se 
zgâiască la ele, cu un mic zâmbet ironic în colţul gurii. 


€334) 


Îl văzu cum îşi încruntă sprâncenele de mirare. 

— Tu nu bei? întrebă el continuând să zâmbească. Ce se 
întâmplă? Nu ţi-e sete? 

Murea de sete... Gâtul i se uscase ca iasca. 

— Haide, ştii foarte bine că nu-ți foloseşte la nimic, zise 
el cu cea mai dulce voce pe care o avea. Bea. O să vezi, 
vinul ăsta este excepţional. 

Ea izbucni într-un râs sonor, ironic, dispreţuitor, şi de 
data asta văzu o scânteie de îndoială în ochii lui. Continuă 
să îl examineze din priviri ca un cercetător care observă o 
reacţie neaşteptată la un cobai. 

— Oh, înţeleg, zise el. Cineva s-a hotărât să mă 
provoace. 

Rânji, dar cu blândeţe. Fără animozitate. 

— Maică-ta o suge în iad, zise ea cu o voce rece şi aspră. 

Uimirea lui crescu. Îşi netezi bărbuţa întunecată. Părul 
blond, tuns scurt, strălucea în lumina lumânărilor şi a 
lustrei. Apoi îşi regăsi zâmbetul. 

— Acest limbaj nu ţi se potriveşte, spuse el îngăduitor. 

Ea se încăpăţână să îl privească, cu un rânjet pe buze. 

— Acest limbaj nu ţi se potriveşte, repetă imitându-i 
accentul, tonul snob şi nazal. 

O sclipire scurtă de furie în ochii lui, dar zâmbetul 
reapăru imediat. 

— Obsedatul naibii, fiu de târfă, impotent amărât... 

El nu spuse nimic, mulţumindu-se să se uite la ea. 

— Măcta era o târfă, nu-i aşa? 

De data aceasta, îi provocă un zâmbet deschis. 

— Ai absolută dreptate. 

Reacţia lui o dezechilibră pentru o clipă, dar îşi reveni. 
Chicoti uşor. 

— Ce e de râs? 

— Scula ta minusculă. Data trecută nu eram chiar atât 
de adormită. Şi am văzut-o. 

li văzu din nou privirea întunecându-se, la celălalt capăt 
al mesei. O trecu un fior, ştiind de ce era el în stare. 

— Opreşte-te. 

— Opreşte-te. 


€335) 


Din nou trecu un nor de cerneală neagră prin ochii lui, 
apoi dispăru. Se întoarse şi întinse mâna ca să dea mai 
tare sonorul combinei de pe bufet. Viorile se umflară, 
percuţiile răsunară, alămurile se dezlănţuiră. Ea închise 
ochii şi începu să-şi legene capul, imitând un dirijor, cu 
braţele ridicate şi mâinile baletând prin aer. Zâmbitoare. 
Nu avea nici cuţit, nici furculiţă - trebuia să mănânce cu 
mâna. lar farfuria era din carton. În timp ce continua să 
facă pe dirijorul luat de val, apucă farfuria cu supă şi o 
aruncă în partea cealaltă a camerei, apoi începu să cânte, 
fals, pe deasupra muzicii. Supa lăsă o pată pe perete. 
Vocea îi revenise... Începu să cânte şi mai tare. 

— AJUNGE! 

A oprit sonorul. Acum o privea cu duritate. Nu mai 
zâmbea. 

— N-ar trebui să joci jocul ăsta cu mine. 

De data aceasta, ameninţarea era clară şi, timp de o 
fracțiune de secundă, ea simţi cum o cuprinde o teamă de 
moarte. Îi putea auzi furia din voce. Ca un câine bine 
dresat, furia stăpânului său o îngrozea. Revino-ți... Eşti pe 
drumul cel bun... Era pentru prima dată că ea deţinea 
puterea asupra lui - şi simţi o scurtă senzaţie de triumf. 

— Mănâncă-ţi rahatul şi crapă! zise ea. 

El dădu cu pumnul în masă. 

— Opreşte-te! Am oroare de un astfel de limbaj! 

Ea rânji, strâmbându-se. 

— Ah, ah! Chiar eşti un nenorocit de impotent, nu-i aşa, 
dragule? Incapabil de o erecţie normală... Nu poţi să spui 
„sculă”, „nemernic”, „coaie”... Fac pariu că mă-ta îţi 
mângâia puţulica atunci când erai mic. Ai o problemă cu 
cuvintele urâte şi cu femeile, puişor? Nu cumva oi fi şi 
poponar, uneori? 

Văzu că îl făcuse să îşi piardă capul. Nu folosise 
niciodată un astfel de limbaj, nici măcar când fusese 
extrem de furioasă, nu vorbise niciodată atât de vulgar, iar 
acum simţea că i se face greață. 

— TÂRFĂ NENOROCITĂ, zise el printre dinţi. CURVA 
DRACULUI. O să mi-o plăteşti. 


€336) 


Îşi dădu scaunul la o parte şi se ridică. O cuprinse 
neliniştea. Apoi panica, atunci când văzu ce ţinea el în 
mână. O furculiță... Se fixă mai bine în scaun, iar surâsul îi 
dispăru treptat de pe buze. Dacă îi citea teama din ochi, 
dacă îşi pierdea aplombul acum, el urma să câştige. 

Când fu suficient de aproape, ea îşi curăţă zgomotos 
gâtul şi scuipă în direcţia lui. li rată faţa, dar îi atinse 
totuşi cămaşa. El nu-şi dădu nici măcar osteneala să se 
şteargă, ci se mulţumi să o fixeze în continuare cu privirea 
sa goală. 

Deodată, el îi prinse faţa cu mâna liberă şi o strânse cu 
toată puterea, zdrobindu-i în menghina degetelor sale 
maxilarul şi dinţii, prin obraji. O durea. Se zbătu, dădu din 
cap într-o parte şi-n cealaltă, încercă să îl împingă cu 
mâinile, să îl zgârie, dar el nu-şi slăbi strânsoarea. O 
durere fulgerătoare o lovi brusc, ca un şoc electric. 
Furculiţa i se înfipsese în buze, adânc, muşcând-o ca o 
viperă. În timp ce simţea cum i se umple gura de sânge, o 
deschise ca să urle. Dar imediat o a doua lovitură de 
furculiţă i se înfipse în gingia superioară, între dinţi. Crezu 
că înnebuneşte de durere, iar sângele îi ţâşni ca dintr-un 
gheizer. Începu să plângă în hohote, strigă, urlă, în timp ce 
furculiţa continua să lovească, iar şi iar, în obraji, în buze, 
în limbă... 

Apoi nebunia încetă la fel precum începuse. Dintr-odată. 

Inima îi bătea cu 2000 de lovituri pe oră. I se părea că 
îşi triplase volumul în pieptul ei. Gura şi toată partea de jos 
a feţei, sângerânde, ardeau de durere. Suferea un 
martiriu. Încercă să îşi recapete suflul, să încetinească 
pulsaţiile nebuneşti ale inimii sale. Îşi dădu seama că el o 
privea cu atenţie, pândindu-i reacţiile. Într-un sfârşit, se 
întoarse spre locul lui, satisfăcut. 

— Popo, fetiţă, rahat, vier... _ 

Îl văzu cum înţepeneşte, cu spatele către ea. Îşi adună 
ultimele puteri şi încercă să facă abstracţie de durere. 

— Ah! Ah! Ah! orăcăi ea. Ce... om de nimic, ridicol! 
Mediocru... ordi... nar, insignifiant, jalnic... Nu-i aşa, Julian 
Hirtmann?... 


€337) 


Se întoarse cu faţa la ea. Acum zâmbea din nou. 

— Crezi că nu ţi-am înţeles planul? Că nu ştiu ce încerci 
să mă provoci să fac? Dar n-o să-mi scapi aşa de uşor. 
Avem încă multe luni, ani întregi de petrecut împreună, tu 
şi cu mine... 

La auzul acestor cuvinte, ea îşi simţi curajul şovăind. 
Dar se forţă să nu o arate. Işi ciufuli părul şi scoase un 
şuierat dispreţuitor, apoi izbucni într-un râs răutăcios, cu 
ochii sclipind cu batjocură evidentă. Îşi sfâşie rochia de pe 
ea, lăsându-şi sânii la vedere. 

— Chiar ai de gând să îţi petreci serile cu o fată atât de 
vulgară, atât de dezagreabilă ca mine? Luni întregi, ani? Ai 
putea găsi una mai binevoitoare, nu? Una nouă... Pentru 
că, în ceea ce mă priveşte, s-a terminat, dragul meu. Nu 
mă vei mai avea niciodată ca înainte... Poţi să uiţi treaba 
asta. 

Răsturnă cu un gest violent paharul de plastic cu vin şi 
arătă cu degetul spre prohabul lui. 

— Scoate-o. Arată-mi-o... Pariez că e complet moale şi 
stafidită. Nu ţi se scoală decât atunci când dorm, nu-i aşa? 

Nu ţi se pare... suspect? Cumva ţi-e frică de mine, 
drăguţelule? Dovedeşte-mi că eşti un bărbat, hai! Scoate-ţi 
viermişorul, arată-mi-l... Ba nu... Nu eşti în stare, nu-i aşa? 
Cam aşa vor fi serile noastre de acum înainte, dragul 
meu... Va trebui să te obişnuieşti. 

Il văzu supărat, dezamăgit. l-ar fi plăcut să o termine 
repede. Dar ştia că nu îi va face niciodată plăcerea 
aceasta. Avea să o facă să plătească din greu de acum 
înainte. Se pregăti să sufere, amintindu-şi de tot ceea ce 
făcuse rău la viaţa ei, de toate greşelile pe care i-ar fi 
plăcut să le poată repara, de toţi oamenii de la care ar fi 
vrut să îşi ia rămas-bun... De fiul său, de prietenii ei, de cel 
pe care urma să îl reîntâlnească şi de celălalt, pe care îl 
iubise atât de mult şi totuşi îl înşelase... Le trimise tuturor 
câte un gând tăcut şi cuvinte de iubire, cu lacrimile 
şiroindu-i pe obraji în timp ce el se apropia fără să spună o 
vorbă. 

Ştia că, de data aceasta, urma să o facă... 


€338 D 


Miercuri 
————————090————— 


€339) 


30 
Revelaţii 


Era 5 şi jumătate dimineaţa, iar ziua începea să albească 
cerul, când Drissa Kanté începu să dea cu aspiratorul în 
biroul 2.84. Nimeni nu îşi propune să facă o meserie care 
să consiste în curăţatul mochetelor şi ştersul prafului de pe 
birouri şi calculatoare, niciun copil nu visează la aşa ceva - 
nu numai în Europa, dar nici în Africa - şi totuşi, spre 
marea lui surpriză, ajunsese să prindă gust pentru această 
ocupaţie. 

Chiar dacă nu era deloc timp de pierdut de la o clădire 
de birouri la alta, chiar dacă trebuia să se trezească atunci 
când ceilalţi încă dormeau şi să lase căldura patului pentru 
a înfrunta nopţile îngheţate de iarnă şi orele palide ale 
dimineţilor, îi plăcea mult simplitatea rutinieră a sarcinilor 
sale. Şi când le îndeplinea, reuşea mereu să evadeze cu 
gândul înapoi, în ţara lui natală, sau la idei inspirate de 
lecturile sale. Spre deosebire de majoritatea lucrătorilor 
de dimineaţă, care se afundau în lectura ziarelor gratuite, 
Kanté avea un buget pentru cumpărarea presei cotidiene, 
pe care o răsfoia conştiincios în timpul drumului cu 
autobuzul de la o clădire la alta. Savura faptul că niciunul 
dintre angajaţii cu care se intersecta dimineaţa - unii 
dintre ei salutându-l cu o politeţe exagerată, pentru a 
compensa, desigur, nedreptatea pe care o reprezentau în 
ochii lor locul de naştere şi meseria sa - nu bănuia că omul 
care le curăța birourile făcuse studii mai îndelungate decât 
ei. Această lume nouă căreia îi aparţinea de acum înainte 
era atât de diferită, atât de îndepărtată de cea veche, încât 
Drissa Kante avea uneori impresia că devenise o altă 
persoană. Ştia că milioane dintre compatrioţii săi visaseră 
să fie în locul său, dar uneori simţea cum se frânge ceva 
din el când îşi amintea de câmpiile ţării sale, de nopţile 
sufocante din satul lui natal, în sezonul cald, şi de 
apusurile de soare deasupra fluviului Niger. 


€340) 


În dimineaţa aceasta, nu nostalgia era cea care îi 
strângea sufletul, ci teama de a pierde această situaţie pe 
care nu doar un singur locuitor al ţării sale de adopţie ar fi 
considerat-o nedemnă. Se temea să nu piardă totul. Atât 
de tare îi frământa măruntaiele această frică, încât 
trebuise să facă de două ori o plimbare până la toaletă, sub 
privirile mirate ale restului echipei, cărora le explicase că 
mâncase în ajun ceva ce îl deranjase la stomac. 
Djaratankai, un fel de mâncare cu carne de oaie, bame şi 
ardei. Nu-şi putea scoate din minte vorbele bărbatului: 
„Chiar vrei să ajungi din nou un imigrant ilegal?” Ce 
ciudat, se gândi el. Din miile de cuvinte pronunţate şi miile 
de fraze auzite în fiecare zi, memoria selecţiona doar 
câteva cu care să te bântuie neobosită. 

Ca atunci când femeia aceea pe care o iubea îl părăsise 
spunându-i: „Uită-mă. leşi din viaţa mea pentru 
totdeauna”. Fix acel „uită-mă” şi acel „pentru totdeauna” 
nu reuşise să le uite. 

Închise aspiratorul, apucă un spray cu spumă de curăţat 
de pe căruciorul de menaj şi se ocupă de două pete, apoi 
goli coşurile de gunoi într-un sac mare, negru. Luă o cârpă 
şi o sticlă cu soluţie de curăţat şi se îndreptă spre biroul 
care îi fusese indicat. Trase cu urechea. Nimic deosebit, în 
afara colegilor săi care flecăreau pe culoar. Inima îi bătea 
să-i sară din piept. Degeaba venise foarte devreme, la 
capătul celălalt al culoarului se găseau paznicii de serviciu, 
îi văzuse el când trecuse pe-acolo. Când bărbatul cel gras 
şi cu ochelari negri îi spusese adresa, el înţelesese că 
necazurile sale erau departe de-a se fi terminat. 

Cu o mână tremurândă, scoase stick-ul USB din salopeta 
de lucru. Exista un singur calculator în acest birou, nu 
avea cum să se încurce. Se iveau zorile în spatele 
clădirilor, iar el privi cum cerul începuse să se coloreze 
într-o frumoasă nuanţă de roz ca somonul. Dacă nu o făcea 
acum, ştia că nu ar mai fi avut niciodată curajul. Aruncă o 
privire spre uşă. 

Acum. 

Micul stick USB pătrunse fără dificultate în priza 


€341) 


laterală. Apăsă cu degetul mare butonul de pornire şi ceva 
păru să necheze în interiorul maşinăriei... Simţi cum 
devine din ce în ce mai nervos în timp ce aparatul se punea 
în funcţiune şi stick-ul USB clipea, semn că programul se 
pornise şi el. Se pricepea la calculatoare. Grasul avusese 
dreptate: stick-ul fusese conceput în aşa fel încât să 
păcălească secvenţa de pornire a maşinii. Fusese prevăzut, 
de asemenea, să evite etapa parolei şi să păcălească 
antivirusul, dar Drissa ştia că era relativ uşor să găseşti 
hackeri capabili de astfel de performanţe pe internet. Cel 
mai dificil lucru era să ajungi la calculatorul vizat - iar în 
cazul acesta nimic nu putea înlocui factorul uman. Mai 
repede... Se uită la ceas. Tipul îi zisese că stick-ul se va 
opri din pâlpâit atunci când îşi va termina treaba. În timpul 
acesta, pe ecran era afişat ca fundal un peisaj comun. Dacă 
ar fi intrat cineva acum, ar fi observat imediat că aprinsese 
calculatorul, ceea ce, evident, nu avea voie să facă. Işi 
puse o mână pe frunte. Era febril şi absolut îngrozit. Mai 
repede, pentru numele lui Dumnezeu! Bărbatul spusese că 
nu avea să dureze mai mult de trei minute; trecuseră deja 
două şi jumătate de când rula programul. 

Deodată, înţepeni. Uşa biroului tocmai se deschisese... 
Tresări de parcă îi explodase o petardă la picioare. 

— Ce faci? 

Se uită la persoana care împinsese în uşă, incapabil să 
se mişte sau să spună o vorbă. Era Aicha - o colegă din 
echipa de curăţenie, o tânără obrăznicuţă care îşi bătea 
mereu joc de el şi îl provoca. li văzu privirea strălucitoare 
oprindu-se asupra monitorului, apoi revenind asupra sa. 
Dură şi întrebătoare. 

— Pleacă de-aici, zise el. 

— Ce faci, Drissa? 

— Pleacă! 

Fata îi aruncă o privire aspră, apoi închise uşa în urma 
ei. Niciodată! Era ultima oară! Indiferent de urmări, nu va 
mai accepta niciodată să facă ceva, orice, ilegal. Îşi jură 
acest lucru în tăcere, cu inima în gât. Stick-ul se stinse. Îl 
scoase din locaşul său, îl strecură în buzunar şi închise 


€342) 


calculatorul. 

Faţa îi era acoperită de un strat de transpiraţie. Se 
apropie de fereastră şi dădu jaluzelele la o parte, după 
care apăsă pe butonul sprayului albastru. li plăcea 
parfumul său proaspăt. În spatele geamurilor, cerul se 
colorase în roz, gri şi portocaliu deschis, pe deasupra 
acoperişurilor, din ce în ce mai luminat înspre est... 
Diseară îi va da stick-ul înapoi acelui bărbat şi gata. Dar 
înainte de asta va trebui să ia câteva măsuri de precauţie, 
să se asigure că bărbatul nu se va mai întoarce vreodată. 
De data aceasta, nu va re pi "a de naiv... 

— Domnul comandant Servaz? 

Se uită la ceas. Probabil că nu îl auzise când sunase. 
Adormise abia după ora patru dimineaţa, iar somnul îi 
fusese perturbat de coşmaruri din care nu îşi amintea 
nimic, dar care îi lăsaseră o senzaţie de rău la fel de 
lipicioasă ca o gumă de mestecat. Soarele intra în valuri şi 
închise ochii, orbit de lumina zilei care încălzise toate 
obiectele, inclusiv telefonul. 

— Hmm-mm. 

— Comisarul Santos, de la IGPN. 

Servaz se ridică. Inspecţia generală a poliţiei naţionale, 
şobolanii*... Tipul din parcare, se gândi el în timp ce se 
aşeza la marginea patului. Cearşafurile şifonate şi umede 
erau martorii luptei sale nocturne cu un supraeu aducător 
de necazuri. 

— Am înregistrat o plângere pe numele dumneavoastră, 
îl anunţă Santos, cel pe care majoritatea poliţiştilor îl 
porecliseră San Antonio“, fără îndoială prin antifrază, 
deoarece din punct de vedere morfologic semăna mai 


5 În original, les boeufs-carottes - vită cu morcovi, expresie folosită în 
batjocură pentru a-i desemna pe polițiștii care îi controlează pe 
polițiști. 

50 Personaj literar celebru, comisar de poliţie care apare în aproape 
200 de romane scrise sub acest pseudonim de către francezul Frederic 
Dard (1921-2000). Spre deosebire de șeful său, care este inteligent și 
fermecător, adjunctul lui San Antonio, Berurier, este obez, incult, 
neîngrijit, beţiv ș.a.m.d. 

€343) 


degrabă cu celebrul adjunct al acestuia. Un oarecare 
Florent Mattera, domiciliat pe bulevardul Arcole, numărul 
2 bis, vă acuză că l-aţi fi agresat aseară. Se pare că acest 
lucru s-ar fi întâmplat în parcarea de la Capitole. Un 
bărbat cu semnalmentele dumneavoastră s-ar fi năpustit 
asupra lui şi l-ar fi lovit, după care s-ar fi scuzat şi ar fi 
plecat cu un Cherokee al cărui număr de înmatriculare l-a 
notat. E al dumneavoastră... Negaţi faptele, domnule 
comandant? 

Servaz se gândi o jumătate de secundă. 

— Nu. 

La capătul firului se auzi un oftat. 

— Va trebui să vă luăm declaraţia. 

— Când? 

— In dimineaţa aceasta. 

— Ascultaţi... Lucrez la o anchetă extrem de importantă. 

— Nu sunt toate extrem de importante? zise vocea 
dulceagă de la celălalt capăt. Domnule comandant, vă daţi 
seama de ce fapte sunteţi acuzat? Este o greşeală extrem 
de gravă. S-au dus vremurile când poliţiştii se comportau 
ca nişte huligani, domnule comandant, iar eu... 

— OK, OK, vin acum. 

Sr x x 


— Salut, Servaz. 

— Salut. 

— Bună, Martin. 

— Bună. 

— Bună, Servaz. 

— Salut. 

În dimineaţa aceasta, toată lumea părea că vrea să-şi 
exprime compasiunea pentru ceea ce i se întâmplase. Ca şi 
cum tocmai ar fi aflat că avea cancer sau cam aşa ceva. 
leşi din lift şi o luă pe culoarul care ducea la 
Departamentul de investigaţii criminale. Ora 8:16. De pe 
pereţii din cărămidă îl priviră trecând aceleaşi feţe de copii 
ca de obicei. Deasupra şi dedesubtul lor stătea scris: 
DISPĂRUȚI, în engleză şi franceză. 

— Salut, Martin. 


€344) 


— Salut... 

De obicei, nici măcar nu le mai vedea, feţele acestea, de 
cât de multe ori trecuse pe acolo. Dar în dimineaţa 
aceasta, habar nu avea de ce, le vedea din nou. Toţi aceşti 
copii dispăruţi şi niciodată găsiţi. Şi datele. li strânseră 
inima ca atunci când le văzuse pentru prima dată: 1991... 
1995... 1986... Doamne, Dumnezeule! Oare cum rezistau 
părinţii lor? 

— Bună, Martin. 

— Mmm... 

Toată lumea părea să fie la curent. Era acel gen de 
informaţie care se transmitea de la unul la altul mai 
repede decât o grenadă căreia i s-a scos cuiul. Se grăbi 
spre biroul său. Pe masa de lucru văzu un bilet: 

„Directorul te aşteaptă.” 

Scrisul lui Pujol. În regulă. Haide. Nici măcar nu îşi lăsă 
haina în cuier. Se îndreptă către biroul directorului, de la 
capătul celălalt al culoarului. Pe măsură ce trecea de câte 
vreo uşă de birou deschisă, auzea cum se opreau 
conversațiile dinăuntru. Nu avea decât o dorinţă: să scape 
de toate aceste priviri. Trecu de uşa antiincendiu, o luă 
prin colţul amenajat în sala de aşteptare, cu canapele din 
piele, şi prin faţa secretariatului. Bătu la uşă. 

— Intră! 

Când îl văzu, directorul se ridică în picioare, încruntat. 
În faţa lui stătea aşezat un tip cu gabaritul în mod clar 
depăşit, cu o cravată înnodată strâns, cu nod lat, în ciuda 
căldurii, şi cu acel aer încăpățânat pe care îl au toţi 
funcţionarii de pe partea bună a MâneciiS!. Acesta nu se 
ridică, dar se întoarse pentru a-l examina atent pe Servaz, 
cu ochii săi mici şi galbeni ca nişte bobiţe de muscat. 

— Salut, Santos, zise Servaz. 

Niciun răspuns de partea cealaltă. 

— Martin, este adevărat ce zice domnul comisar Santos? 
Ai... confirmat faptele? 

Încuviinţă. Stehlin şi-l scutură pe al său cu un aer 


$1 Aluzie la vechea rivalitate din francezi și englezi, aflaţi de o parte și 
de alta a Canalului Mânecii (N. t.). 


€345) 


profund uimit. Comisarul Santos se uită la şeful de divizie 
cum ridica din sprâncene, de parcă ar fi zis „Bun, şi acum 
ce facem?” 

— Eu... începu Servaz. 

Stehlin îl opri cu un gest. 

— Am vorbit cu domnul comisar Santos. Acceptă să... 
suspende audierea ta... până când se încheie ancheta. 

Servaz se uită cu mirare de la unul la celălalt. S-a 
întâmplat ceva... Altfel, ar fi fost imposibil. San Antonio nu 
ar fi acceptat aşa ceva decât într-un caz de forţă majoră. Şi 
Servaz făcea parte din ecuaţie. Margot! se gândi el, în 
timp ce simţea cum stomacul îi execută un triplusalt. 

— Avem noutăţi, zise directorul, confirmându-i intuiţia. 

Servaz aşteptă continuarea cu frica în gât. Zgomotul 
bulevardului intra prin fereastra deschisă. Aerul 
condiționat tot nu fusese reparat. 

— lţi aminteşti de Elvis Elmaz, tipul pe care l-ai 
interogat la spital? 

Servaz făcu semn că da. 

— A fost atacat noaptea trecută. Se zbate între viață şi 
moarte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se pare că cineva l-a legat de un scaun cu nişte carne 
pe el şi l-a lăsat să-l mănânce câinii. 

Servaz se uită la şeful lui, încercând să înţeleagă ce 
spunea, apoi să vizualizeze scena, dar se forţă să renunţe 
rapid. 

— E la spital, continuă Stehlin. Jumătate de faţă i-a fost 
smulsă, braţele şi pieptul i-au fost devorate până la os în 
mai multe locuri, are mai multe organe vitale atinse serios 
şi a pierdut enorm de mult sânge. Este atât de grav, încât 
l-au internat în salonul pentru marii arşi, în cort cu oxigen. 
Se pare că nu arată deloc bine... şi că şansele să-şi revină 
sunt extrem de mici. A intrat în comă azi-noapte. Dacă mai 
iese vreodată din ea, îi datorează viaţa vecinului său, care 
locuieşte la vreo 500 de metri distanţă şi care a văzut o 
maşină trecând în toiul nopţii şi a auzit câinii lătrând ca 
turbaţii. Dar înainte să-şi piardă complet cunoştinţa, în 


€346) 


ambulanţă, s-a întâmplat o chestie... 

Şi uite-aşa ajungea la subiect... Ce chestie? urlă creierul 
lui Servaz. Stehlin întinse mâna către un loc de pe biroul 
său. Servaz o urmări cu privirea şi zări o punguţă 
transparentă pentru dovezi, cu o etichetă pe ea. 

— A reuşit să îi dea de înţeles unui paramedic că dorea 
să scrie ceva. Nu mai avea... buze şi nici limbă în acel 
moment, deci îi era imposibil să mai vorbească... În plus, 
avea şi o mască de oxigen pe faţă. Dar se pare că, în urma 
agitaţiei şi a insistențelor lui, paramedicul a sfârşit prin a-i 
întinde un carneţel şi un stilou... 

Stehlin luă punguta şi i-o întinse lui Servaz. 

— Şi iată ce a reuşit să scrie. 

Polițistul o luă. Se uită la carneţelul dinăuntru. Un scris 
tremurat, stângaci, febril. 


Servaz cercetat trecut 


Acum înţelegea de ce, în mod excepţional, Santos 
acceptase să-şi amâne audierea. Simţi totodată o uşurare 
profundă, dar şi o curiozitate arzătoare. 

— I-ai verificat trecutul? vru să ştie Stehlin. 

Servaz făcu semn că nu. Simţea cum i se învârte capul. 

— Am renunţat la pista Elvis imediat cum s-a dovedit că 
avea un alibi solid, răspunse el. 

— Atunci, cred că a vrut să se refere la viitor, zise 
Stehlin. 

— „Servaz, de cercetat trecut”, rectifică polițistul. 
Despre ce trecut este vorba? Al său? 

— Probabil. 

Servaz simţea cum i se pun în mers rotiţele creierului. 

— Poate că am abandonat prea repede pista asta. Poate 
că ar fi trebuit să ne asigurăm că Elvis Elmaz nu o 
cunoştea pe Claire Diemar. 

— Martin, au trecut de-abia patru zile de când vă 
ocupați de acest caz. Aţi făcut ceea ce trebuia. 

Servaz îşi dădu seama că această observaţie îi era 
adresată mai degrabă lui Santos. 

— Şi mai e ceva, adăugă directorul. Parisul vrea 


€347) 


rezultate. Cei de-acolo vor mai ales să îl exonerăm pe 
Lacaze, înainte să se scurgă ceva către presă şi să le 
explodeze în faţă. Au întrebat în ce stadiu suntem, iar azi- 
dimineaţă au făcut presiuni pe cei de la Antidrog. 
Heisenberg al tău este unul dintre informatorii lor şi ne-au 
furnizat identitatea sa. Măcar de data asta nu s-au lăsat 
prea mult rugaţi. Crezi că există vreo legătură aici? 

Servaz încuviinţă. 

— Nu cred că sunt prea mulţi traficanţi de droguri la 
Marsac, nu? Cine ştie? Poate că el i-a vândut iarba celui 
care l-a drogat pe Hugo. PEN 

Servaz ieşi din biroul lui Stehlin într-o stare avansată de 
confuzie. Chiar şi la umbră, atomii din aerul înconjurător 
vibrau suficient de tare încât să producă o cantitate de 
căldură impresionantă. Şi nu era decât 10 dimineața. Nu 
ştia ce să facă. Avea acum două piste noi de explorat. De 
unde să înceapă? Să cotrobăie printr-un trecut atât de 
„bogat” precum cel al lui Elvis Konstandin Elmaz risca să 
ia mult timp, dar ultima frază scrisă de albanez înainte să 
se afunde în comă strălucea ca un neon în mintea lui 
Servaz. 

Un tip în asemenea hal, care nu se ştie dacă va mai ieşi 
vreodată viu din spital, îşi foloseşte ultimele puteri ca să 
trimită un mesaj. Acest mesaj nu putea fi decât de maximă 
importanţă. Spunea: cel pe care îl căutaţi este aici. 

lar cel căruia îi fusese adresat acest mesaj era el, 
Servaz. 

Elvis Elmaz ştia cine o omorâse pe Claire. 

Şi era vorba despre cel care îl dăduse drept hrană 
câinilor săi. Sau cei... 

Trecu de uşa antiincendiu. Pe culoar se formase un grup 
de colegi şi Servaz îşi dădu seama, deşi n-ar fi ţinut 
neapărat, că vorbeau despre fotbal. IÎncercă să îi ocolească 
de la distanţă, dar nu se putu împiedica să audă frânturi de 
conversaţie. 

— Ce căldură afurisită! Zici că suntem în Africa de Sud! 
zise cineva. 


€348 D 


Izbucniră câteva râsete. 

— Pe naiba, suntem departe de Pezula Resort“?! exclamă 
altcineva. Şi apoi, acolo e iarnă acum. 

Degeaba încercase Servaz să evite toate bârfele, 
zvonurile şi nenumăratele articole, ziare, reportaje TV sau 
radio, cu glumiţe legate de Campionatul mondial de fotbal, 
nu avusese cum să-i scape informaţia că echipa Franţei era 
cazată la cel mai luxos hotel dintre toate delegaţiile aflate 
în competiţie şi că numai cheltuielile de călătorie depăşeau 
un milion de euro - o sumă care i se părea de-a dreptul 
şocantă şi nejustificată. Chiar şi un ministru şi un secretar 
de Stat găsiseră oportun să se bage în afacerea aceasta. 

— Ce crezi, Martin: câştigă mâine Franţa în faţa 
Mexicului? 

Nu exista nimeni la SRPJ care să-i ignore aversiunea 
pentru sportul televizat şi chiar pentru sport, în general. 
Surprinse câteva zâmbete şmechere. 

— Sper din tot sufletul să nu, replică el în trecere. Cel 
puţin, după asta am putea vorbi şi despre altceva. 

Se auziră câteva râsete, dar fără prea multă convingere. 
În mod evident, nimănui nu îi prea venea să glumească la 


perspectiva asta. 
kkk 


Margot mergea pe culoare cu sentimentul clar că toate 
privirile se lipeau de ea ca un super glue. Pe măsură ce 
înainta, le simțea apăsându-i umerii din ce în ce mai tare. 
Şi îşi imagina şoaptele, coatele şi schimburile de priviri cu 
înțeles de la spatele său. Noroc că sfârşitul anului era 
aproape. În urechi, Marilyn Manson îi mărturisea: „Vreau 
să dispar”. Da, amice, şi eu vreau. Tu şi cu mine ne 
înțelegem reciproc, Brian Hugh®... 

Se întrebă ce anume ştiau colegii ei. Cât era zvon şi cât 
era scurgere de informaţii reale? Cine sifonase? In mod 
clar, nici tatăl ei, nici Vincent, nici Samira. David? Sarah? 
În timp ce se apropia de dulapul ei, zări un nou bileţel lipit 


62 Stațiune foarte luxoasă de pe faimosul Drum al grădinilor din Africa 
de Sud (N. t.). 
© Brian Hugh Warner - numele adevărat al lui Marilyn Manson (N. t.). 


€349) 


pe uşa acestuia şi simţi cum i se înnoadă stomacul. Deci 
asta era... Îşi imagină cum se dezlegau limbile şi se 
răspândea ştirea, cu viteza sunetului, prin tot campusul: 
„Ai văzut? A mai lăsat cineva o chestie pe dulapul lui 
Margot!” Rahat! Nenorociţii naibii! Uneori se gândea că 
un Armagedon în toată regula ar fi o soluţie bună. 

Când se mai apropie de dulap, văzu că nu era vorba de 
un bilet scris, ci de un desen. Mai exact, cineva modificase 
celebrul afiş de recrutare al armatei americane, cel în care 
Unchiul Sam arăta cu degetul în direcţia privitorului şi 
zicea I WANT YOU. Înlocuise capul Unchiului Sam cu un 
portret destul de vag al lui Julian Hirtmann. 

Idioţi nenorociţi! Chiar n-aveau nimic altceva de făcut? 

Smulse hârtia, o făcu ghemotoc şi o aruncă pe jos. Apoi 
îşi descuie dulapul. În interior, mai era un bilet... 
Recunoscu scrisul. Elias, nebunule, cine ţi-a dat voie să îmi 
deschizi dulapul şi cum ai făcut asta? Biletul zicea: „Cred 
că am găsit Cercul”. 

Dr d 


Servaz căută o aspirină prin sertare, dar fără succes. 
Intră în biroul Samirei şi al lui Vincent şi deschise sertarul 
acestuia din urmă. Paracetamol, ibuprofen, codeină, 
tramadol... Vincent şi moleculele sale... S-ar fi putut agăța 
fără probleme o mare cruce verde, luminoasă, la intrarea 
în camera aceasta. 

Se întoarse în birou cu un comprimat efervescent şi un 
pahar cu apă, ca să observe că butonul pentru mesaje al 
telefonului său fix clipea în semn că primise un apel. Se 
uită la număr, dar nu îi spunea nimic. Servaz îl formă şi 
imediat îi răspunse o voce de femeie: 

— Suzanne Lacaze. 

Polițistul se încruntă. 

— Bună ziua, doamna Lacaze, m-aţi căutat? 

Tăcere. 

— Da... 

Vocea îi era încă şi mai slabă decât de obicei. Şi mai 
încordată. O şoaptă întinsă ca un elastic, aproape să se 
rupă. Servaz nu era sigur în ce fel trebuia să se poarte cu 


€350) 


Suzanne, dar ea nu îi lăsă timp de reflecţie. 

— Este vorba despre soţul meu. 

Tensiune. O tensiune extremă. Cea a cuiva care se 
pregăteşte să comită o faptă ce poate avea consecinţe 
teribile. Simţea cum îi creştea pulsul. 

— Vă ascult. 

— Seara trecută... v-a minţit, în legătură cu alibiul său. 

Servaz înghiţi în sec. O nouă tăcere. 

— Soţul meu nu era acasă în seara în care a fost ucisă 
acea femeie. Şi nu ştiu unde era. Dacă este nevoie, pot 
repeta acest lucru în faţa unui judecător. Şi sper că îl veţi 
prinde pe omul care a făcut asta. La revedere, domnule 
comandant. 

Şi a închis. Servaz expiră încet şi lung. Fir-ar al 
dracului! Trebuia să dea nişte telefoane. Îşi imagină faţa 
pe care urma să o facă procurorul din Auch şi, brusc, simţi 
cum ziua sa era clar pe cale să se lumineze. 


€351) 


31 
Heisenberg 


Lui Servaz îi plăcea mult senzaţia că se apropia de 
capătul poveştii, că deodată, una după cealaltă, bucăţile 
începeau să se aşeze la locul lor. Sunetul unei tobe în 
piept. Un suflu. O cavalcadă. Zgomotul victoriei. Piciorul 
lui pe acceleraţie, în timp ce goneşte pe autostradă, iar 
aerul este atât de cald, încât tremură ca un miraj la 
orizont, sub cerul de un albastru deschis, lăptos. 

Se gândi din nou la Santos, la citaţia sa. Ştia că, dacă 
rezolva rapid acest caz, IGPN va fi obligată să ţină cont de 
asta şi să o lase mai moale. Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ar 
arunca în puşcărie pe răsfăţatul mass-media, pe viitorul 
purtător de drapel al partidului de guvernământ, pe tipul 
pe care în niciun caz nu trebuia să-l atingă? Oare nu s-ar 
simţi tentaţi să îl facă să plătească pentru asta? Oh, ba da, 
cum să nu? Şi le oferise el însuşi propriul cap pe tavă, în 
parcarea aceea... Dar acum, pe moment, nu-i păsa de acest 
lucru. Nu simţea decât excitaţia vânătorului când o vulpe îi 


cade în capcană. 
kkk 


Vulpea arăta ca naiba. Boxerul de data trecută părea 
complet ameţit. Stins. Incercă să schiţeze unul dintre acele 
zâmbete al căror secret îl deţinea în exclusivitate, dar 
acesta se schimbă într-o grimasă care nu-i ajungea până la 
ochi. Îl ascultase pe Servaz fără cea mai mică tresărire, 
fără să arate nici cea mai mică emotie în faţa trădării soţiei 
sale. 

— Şi dumneavoastră aţi fost la Marsac, domnule 
comandant, zise deputatul. Nu aşa mi-aţi zis? Cursurile de 
limbi clasice şi civilizaţii antice, vă mai amintiţi? Erau 
preferatele mele... Plus opţionalul de teatru. 

Servaz se gândi la Margot, în timp ce Lacaze se juca cu 
un coupe-papier, încercându-i tăişul cu vârful arătătorului. 

— Deci aţi auzit de hybris... continuă acesta. 


€352) 


Servaz nu răspunse nici cu nu, nici cu da, ci se mulţumi 
să rămână nemişcat, privindu-l fix pe Lacaze. Era una 
dintre eternele poveşti cu masculi dominanţi, mereu acea 
întrebare, cine o are mai lungă, care face pipi mai 
departe... Dar de data aceasta, Lacaze ştia că pierduse, 
încerca numai să-şi salveze imaginea. 

— Cel care dorea să se ridice prea sus se expunea 
geloziei şi furiei zeilor. Se pare, deci, că zeii au ales-o pe 
nevastă-mea drept braţul lor răzbunător... Fără nicio 
discuţie, femeile sunt imprevizibile. 

Servaz era de acord cu Lacaze pe acest subiect, dar nu 
vru să-i arate acest lucru. 

— Mi-a spus adevărul soţia dumneavoastră? întrebă el 
pe un ton oarecum solemn. 

Se aflau din nou în casa ultramodernă din acest cartier 
înstărit, din mijlocul pădurii. Servaz îl sunase pe Lacaze la 
primărie, dar acesta îl rugase să se întâlnească aici. De 
data aceasta, însă, soţia era invizibilă. Soarele intra prin 
uşile mari, din sticlă, străpungând obloanele verticale, şi 
dunga pereţii lambrisaţi cu abanos şi acoperiţi cu fotografii 
întru gloria stăpânului locurilor. 

— Da. 

— Aţi ucis-o pe Claire Diemar? 

— Presupun că trebuie să vă reamintesc că nu mă puteţi 
acuza de ceva fără să mă ţineţi în custodie şi fără ridicarea 
prealabilă a imunităţii mele. Şi că ar trebui să îmi sun fără 
întârziere avocatul. Dar, ca să vă răspund la întrebare, nu, 
domnule comandant, nu am ucis-o pe Claire. O iubeam. Şi 
Claire mă iubea şi ea. 

— Nu asta zice şi Hugo Bokhanowsky. După părerea lui, 
Claire se pregătea să vă părăsească. 

— Din ce motiv? 

— Claire şi Hugo erau amanti. 

Lacaze îi aruncă o privire mirată. 

— Vorbiti serios? 

Servaz aprobă din cap. Văzu o umbră de îndoială 
trecând peste fruntea deputatului. 

— Puştiul fabulează... Claire nu mi-a vorbit niciodată 


€353) 


despre el. Iar noi ne făceam planuri... 

— Şi totuşi, data trecută mi-aţi spus că ea refuza să vă 
părăsiţi soţia. 

— Aşa este. Atâta timp cât nu era sută la sută sigură de 
ceea ce îşi dorea. Şi, desigur, atâta timp cât Suzanne era... 
în starea în care este. 

— Vreţi să spuneţi... în viață? 

O umbră neagră întunecă ochii politicianului. 

— Lacaze, aţi spionat-o pe Claire în ultima vreme? 
Aveaţi îndoieli în privinţa ei? 

— Nu. 

— Eraţi la curent cu relaţia ei cu Hugo Bokhanowsky? 

— Nu. 

— Vineri seară, eraţi împreună cu ea? 

— Nu. 

Trei răspunsuri ferme. 

— Unde eraţi vineri seară? 

Din nou zâmbetul - şi privirea goală. 

— Asta... Nu pot să spun. 

Lacaze pronunţase aceste cuvinte cu un zâmbet plin de 
ironie, de data aceasta, ca şi cum ar fi descoperit, brusc, 
vreo latură comică a situaţiei - în acelaşi timp cu cea 
disperată. Servaz suspină: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lacaze! Voi fi obligat 
să-l sun pe judecător şi cu siguranţă va hotări să vi se 
ridice imunitatea dacă refuzaţi să cooperaţi. Sunteţi pe 
cale să vă aruncaţi în aer toată cariera! 

— Nu înţelegeţi, domnule comandant. Oricum, indiferent 
de ce fac, cariera mea este moartă. Sunt prins la mijloc. 


Esperandieu asculta la CD-ul Megane-ului ceea ce el 
personal considera drept unul dintre cele două sau trei 
cele mai bune albume rock ale anului 2009: West Ryder 
Pauper Lunatic Asylum al grupului Kasabian. Şi, mai 
precis, asculta Fast Fuse când cineva îi ciocăni la geamul 
din dreapta. Înainte să deschidă portiera, Vincent dădu 
volumul mai încet. 

— Trebuie să vedem pe cineva, zise Servaz aşezându-se. 


€354) 


— Şi Margot? 

— E o dubă a jandarmeriei la intrare, arătă Servaz cu 
degetul spre maşina albastră parcată la marginea 
drumului, la capătul aleii mărginite de stejari şi de prerie. 
Samira supraveghează partea din spate, iar Margot este la 
cursuri. Îl cunosc pe Hirtmann. Dacă va vrea să acţioneze, 
nu-şi va asuma niciun risc. Cu atât mai puţin pe cel de a se 
întoarce într-o celulă. 

— Şi unde mergem? 

— Porneşte. 

Intrară în oraş, iar Servaz îi dădu treptat indicaţiile lui 
Esp6randieu. Întâlnirea cu Lacaze îi spulberase tot 
entuziasmul. Nu reuşea deloc să înţeleagă de ce se 
încăpăţâna deputatul să nu spună unde fusese în acea 
seară. Ceva nu era în regulă. Simţise că Lacaze avea 
motive serioase să se ţină ferm pe poziţie. In niciun caz 
atitudinea cuiva care a comis o crimă. 

Dar poate că Lacaze era pur şi simplu prea tare la jocul 
acesta. La urma urmei, era un politician, deci un actor şi 
un mincinos profesionist. 

— Aici este, zise Servaz. 

Căminele studenţeşti se găseau pe unul dintre dealurile 
care dominau oraşul. O serie de cinci clădiri. Toate la fel. 
Trecură de un mic portal pe care era prins un panou: 
CAMPUSUL UNIVERSITAR PHILIPPE-ISIDORE PICOT DE 
LAPEYROUSE. Parcară sub copaci, peluzele erau goale. 
Spre deosebire de liceul din Marsac, la Facultatea de 
Ştiinţe se terminase anul, şi cei mai mulţi dintre studenţi 
îşi luaseră tălpăşiţa. Clădirile păreau abandonate. Văzută 
din afară, construcția lungă cu patru etaje era 
impunătoare, cu rândurile ei de ferestre largi, care 
trebuiau să facă mai luminoase şi mai plăcute camerele. 
Dar încă de la intrare, din hol, înţeleseră că ceva nu era în 
regulă. Pe pereţi erau întinse pancarte: PLĂTIM O CHIRIE, 
CEREM UN MINIMUM, SĂTUI DE GÂNDACI sau chiar 
CROUSS = JEG. Ascensor nu exista. Pe măsură ce urcau 


54 Centres Régionaux des Oeuvres Universitaires et Scolaires - 
instituții publice însărcinate cu îmbunătățirea vieții studenţilor: 
€355) 


etajele, constatară că pancartele erau justificate: tavanele 
stăteau să cadă, zugrăveala de pe pereţi se scorojea, iar un 
afiş de pe uşa de la duş anunţa: SCOS DIN UZ. În plus, lui 
Servaz i se păru că vede o insectă sau două târându-se pe 
jos. Cei de la Antidrog le dăduseră un număr de cameră: 
211. Se postară în faţa acesteia. Prin uşă se auzea muzică. 
De spart timpane. Esperandieu bătu şi îşi căută cea mai 
juvenilă voce a sa. 

— Heisenberg, eşti acolo, frate? 

Muzica se opri. Aşteptară peste 30 de secunde, 
întrebându-se dacă Heisenberg nu o tăiase cumva pe 
fereastră, când uşa se deschise şi apăru o fată slabă, în 
maiou şi pantaloni scurţi. Părul, de un blond la fel de puţin 
natural ca şi rădăcinile negre, îi era ciufulit. Avea braţele 
atât de slabe, încât i se vedeau oasele şi venele pe sub 
pielea bronzată. Clipi repetat, în penumbra storurilor 
aproape complet lăsate, mutându-şi privirea spălăcită de la 
unul la altul. 

— Heisenberg nu e acasă? întrebă Vincent. 

— Cine-ntreabă, băieţi? 

— Surpriză! anunţă vesel adjunctul său, arătându-şi 
legitimatia şi împingând-o pe blondă ca să poată intra. 

Pereţii erau acoperiţi aproape complet cu fotografii, 
postere, pliante, prospecte. Esperandieu îi recunoscu în 
poze pe Kurt Cobain, Bob Marley şi Jimi Hendrix, idolii 
tinerilor iubitori de libertate, dar şi ai drogaţilor - ceea ce 
reprezintă un paradox interesant. Încă de la primii paşi în 
cameră, simţi izul care stăpânea acolo: THC, 
tetrahidrocanabinol, sub forma sa cea mai comună - haşiş. 

— Heisenberg nu e acasă? 

— Ce vreţi de la el? 

— Nu e treaba ta, zise Esperandieu. Eşti gagică-sa? 

Fata le aruncă o privire plină de ură. 

— Ce dracu' vă interesează pe voi cine sunt? 

— Răspunde! 

— Duceţi-vă naibii. 


ajutoare sociale, cazări, mâncare, schimburi de experienţă în 
străinătate ș.a. (N. t.). 


€356) 


— Nu plecăm fără să vorbim cu el. 

— Nu sunteţi de la Antidrog, constată ea. 

— Nu, Investigaţii criminale. 

— Sunaţi-i pe colegii de la Antidrog, n-aveţi voie să vă 
atingeţi de Heisenberg. 

— De unde ştii? E prietenul tău? 

Fata nu răspunse, ochii ei mari şi spălăciţi plimbându-se 
acum de la unul la altul cu o lucire răutăcioasă. 

— Bine, eu mă car de-aici, zise ea. 

Făcu un pas spre uşă, dar Esperandieu întinse o mână şi 
o prinse de încheietură. În clipa următoare, la fel ca o 
mâţă care se zburleşte, fata se întoarse fulgerător spre el 
şi îşi înfipse ghearele în antebraţul său, până la sânge. 

— Au! Fir-ar să fie, m-a zgâriat! 

Departe, însă, de a o lăsa să-i scape, îi prinse strâns şi 
cealaltă încheietură şi încercă să îi stăpânească atacurile 
dezlănţuite, în timp ce fata se zbătea ca o tigroaică. 

— Lasă-mă-n pace, poliţist împuţit ce eşti! Ia-ţi labele 
tale murdare de pe mine, gabor bulangiu! 

— Calmează-te! Opreşte-te sau te arestez! 

— Mă doare-n cot, nemernicule! Nu aveţi dreptul să 
chinuiţi aşa o femeie! Lasă-mă-n pace, la dracu'! i 

Se agita, şuiera şi scuipa ca o bestie înfuriată. În 
momentul în care Servaz se pregătea să îi dea o mână de 
ajutor adjunctului său, fata se lovi puternic cu capul de 
perete. g 

— M-ati lovit, urlă ea cu fruntea crăpată. Imi curge 
sânge! Ajutor! Viol! 

Espérandieu încercă să îi acopere gura cu mâna, ca să o 
împiedice să mai ţipe. Avea să adune toţi curioşii acolo, 
chiar dacă locul era pe trei sferturi gol. Fata îl muşcă. El 
tresări de parcă tocmai fusese curentat şi se pregătea să-i 
tragă o palmă, când Servaz îi blocă pumnul. 

— Nu. 

Cu cealaltă mână, zăvorâse uşa. Fata se mai calmă un 
pic şi păru să cântărească situaţia, cu ochii ei goi trimițând 
fulgere de ură în timp ce-şi dădea seama că era prinsă în 
capcană. Din frunte continua să îi curgă sânge. Îşi frecă 


€357) 


încheieturile, aveau încă urme roşii de la strânsoarea 
degetelor lui Esperandieu. 

— Nu vrem decât să vorbim cu Heisenberg, zise calm 
Servaz. 

Fata se aşeză pe marginea patului şi îşi ridică privirea 
spre ei, în timp ce-şi tampona fruntea sângerândă cu un 
colţ al maioului său dezvelindu-şi astfel sutienul mov care-i 
proteja nişte sâni foarte mici. 

— Despre ce? 

— Trebuie să-l întrebăm ceva. 

— Eu sunt Heisenberg. 

Servaz făcu un schimb rapid de priviri cu adjunctul său. 
Pentru o clipă, se întrebară dacă fata încerca din nou să-i 
aburească, apoi Servaz înţelese că spunea adevărul. Cei de 
la Antidrog se feriseră să îi spună că Heisenberg era o 
femeie... Fără îndoială că se distraseră cu anticipație 
imaginându-şi cât de surprinşi vor fi cei doi poliţişti, şi câte 
greutăţi vor întâmpina. 

— Şi puteţi să mă săltaţi, că nu vă răspund la nicio 
întrebare. Am o înţelegere cu colegii voştri, să ştiţi. E chiar 
scrisă pe undeva. 

— N-avem nicio treabă cu înţelegerea ta. 

— Ah, da? Ei bine, îmi pare rău, dar nu merge aşa, 
băieţi. Eu nu vorbesc decât cu Antidrogul. Şi judecătorul e 
OK cu asta. Nu puteţi să mă frecaţi aşa! 

— Ei bine, să zicem că regulile tocmai s-au schimbat. 
Sună-ţi omul de legătură, dacă asta vrei. Hai. Sună. 
Întreabă-l... Vrem nişte răspunsuri. Nu mai ai protecţie, 
eşti în fundul gol. Ori vorbeşti cu noi, ori mergi la puşcărie. 

Fata îi săgetă cu privirea ei verde deschis, încercând să 
se prindă dacă mergeau la cacealma. 

— Sună-ţi contactul, insistă Servaz. Haide. 

Ea îşi lăsă capul în jos, învinsă. 

— Ce vreţi? 

— Să-ţi punem câteva întrebări. 

— Ce gen? 

— Genul: „Paul Lacaze e clientul tău?” 

— Ce? 


€358) 


— Paul La... 

— Puişor, ştiu cine este Paul Lacaze. Voi chiar vorbiţi 
serios? Credeţi că un tip ca el ar risca să se aprovizioneze 
cu iarbă de la mine? Sau glumiţi, ce dracu’? 

— Da’ cine sunt clienţii tăi? Studenţi? 

— Nu numai. Progenituri bogate din Marsac, gagici 
fiţoase, din înalta societate, cu mutre care cer pumni, dar 
pline de mălai, chiar şi muncitori... În zilele noastre, iarba 
e ca golful, se democratizează. 

— Cred că aveai note bune la ştiinţele sociale, nu-i aşa? 
o ironiză Esperandieu. 

Fata nu-l milostivi nici măcar cu o privire. 

— Cum faci, concret? vru să afle Servaz. Unde îţi ascunzi 
dozele? 

li spuse. Heisenberg găsise o „dădacă”, cum le numeau 
poliţiştii pe persoanele care acceptau să păstreze stocurile 
de marfă. De obicei, serviciul acesta era furnizat de un 
toxicoman sau mai mulţi, în schimbul câtorva doze. Dădaca 
lui Heisenberg nu era dependentă, ci era o bătrânică de 83 
de ani, care locuia singură într-o vilă şi cu care petrecea o 
după-amiază pe săptămână, stând la taclale. 

— Ai o listă cu clienţii tăi? zise Servaz. 

Ea se uită la ei cu nişte ochi foarte rotunzi. 

— Ce? Nu! 

— Cunogşti liceul din Marsac? întrebă el. 

Ea îi aruncă o privire bănuitoare. 

— Mda... 

— Ai printre clienţi şi elevi de-acolo? 

Heisenberg dădu din cap, cu o lucire sfidătoare în ochi. 

— Mmm. 

— Ce? N-am auzit. 

— Nu numai printre elevi. 

Servaz simţi un mic fior familiar în partea de jos a 
spatelui. 

— Un prof? De unde? 

Fata zâmbi uşor, dar cu un aer triumfător. 

— Dap, un prof. De la Marsac. Liceul de elită. V-am luat 
maul, ha? 


€359) 


Servaz se uită cu atenţie în ochii de un verde spălăcit, 
întrebându-se dacă fata nu blufează. 

— Numele, zise el. 

— Îmi pare rău. Nu vă spun nici pe dracu'. Eu nu torn. 

— Pe bune? Şi cu cei de la Antidrog cum este? 

— Nu în felul ăsta, preciză ea atinsă, ca şi cum ar fi 
jignit-o. 

— Hugo Bokhanowsky, îţi spune ceva numele ăsta? 

Ea dădu din cap în semn că da. 

— Şi David Jimbot? 

La fel. 

— Numele profului, insistă el. 

— Nu pot să fac asta, băieţi. 

— Ascultă, m-am cam săturat... Mă faci să pierd o 
groază de timp aici... Antidrogul are un dosar cât Talmudul 
de gros împotriva ta. Şi de data aceasta, judecătorul nu se 
va mai arăta indulgent. E gata să te arunce la pârnaie 
după un simplu telefon de la noi. O să rămâi la răcoare 
pentru cel puţin... 

— Gata, gata, am înţeles, la naiba! Van Acker. 

— Ce? 

— Francis Van Acker. Aşa îl cheamă. Predă nu ştiu ce 
dracu’ la liceul din Marsac. Un tip cu bărbuţă, care se 
crede buricul pământului. 

Servaz se uită la ea. Francis... Dar, bineînţeles, cum de 
nu se gândise mai demult? 

kkk 

Sunt patru în maşină. Merg repede. Prea repede. E 
noapte. Pe drumul care face slalom prin mijlocul pădurii, 
cu geamurile lãsate. Marianne stă în spate, sprijinită de el, 
iar părul li se amestecă în dansul stârnit de vânt. li respiră 
mirosul de căpşună al şamponului ei. Pe calea undelor, în 
acel an, Freddie Mercury se întreabă cine vrea să trăiască 
veşnic, iar Sting dacă şi ruşii îşi iubesc copiii. La volan e 
Francis. 

Al patrulea este, fără îndoială „Jimmy“. Sau poate că 
Louis - Servaz nu-şi mai aminteşte precis. El şi Francis 
vorbesc despre tot felul de lucruri, fără prea mare legătură 


€360) 


unele cu altele, râd şi se prostesc. Au câte o bere în mână, 
par veseli, nemuritori şi chercheliți. Francis conduce prea 
repede. Ca întotdeauna, dar maşina este a lui. Deodată, 
apare un joint în mâna lui liberă, pe care i-l întinde lui 
Jimmy, iar acesta trage din el, nu înainte de a râde puțin, 
prosteşte. Servaz simte că Marianne este încordată, aşa 
cum stă lipită de el. Poartă mănuși fără degete, pline de 
strasuri, aceleaşi pe care le poartă în orice anotimp, mai 
puțin vara; degetele ei calde ies din țesătura de lână şi se 
împletesc cu ale sale - mâinile lor unite ca zalele unui lanţ 
pe care nimeni nu-l va putea rupe vreodată. Martin 
savurează momentul, aşezat în întunericul din spatele 
maşinii, unde ea şi el nu sunt decât o singură fiinţă, chiar 
dacă Francis conduce prea repede şi s-a făcut răcoare. 
Farurile par să jupoaie trunchiurile copacilor, drumul se 
perindă cu toată viteza prin faţa ochilor lor, în maşină 
miroase a iarbă, în ciuda aerului nopții, care năvăleşte în 
habitaclu. La radio, Peter Gabriel o lungeşte cu 
Sledgehammer-ul său. Şi deodată simte respiraţia călduţă 
a lui Marianne în pavilionul urechii sale şi îi aude vocea 
şoptită: 

— Dacă vom muri în seara asta, aş vrea să ştii că nu am 
fost niciodată atât de fericită. 

Iar el se gândeşte la acelaşi lucru, la felul în care inimile 
le bat la unison, şi are certitudinea că nici el nu va putea fi 
niciodată mai fericit decăt este în aceste zile, copleşit de 
dragostea lui Marianne, de prietenia care domneşte în 
maşină, de lipsa de griji şi de farmecul tinereţii - până 
când îi surprinde privirea lui Francis fixată asupra lor, în 
retrovizoarea interioară. Fumul ţigării se ridică în faţa 
ochilor săi într-un mic vârtej. A dispărut orice urmă de 
sarcasm sau de umor. O privire invidioasă, plină de gelozie 
şi de ură absolută. În secunda următoare, Francis îi face 
cu ochiul, zâmbind, iar el Fear a doar a visat. 

Servaz parcă în centrul oraşului. Se gândise toată după- 
amiaza. Nu putea să nu-şi amintească ce îi spusese 
Marianne noaptea trecută, în legătură cu Francis. Că nu 


€361) 


avea niciun talent şi că întotdeauna fusese invidios pe cel 
al lui Servaz. Îl revedea acum în minte şi pe profesorul lor 
de litere de pe vremea aceea, un bărbat foarte elegant, cu 
o coamă albă şi deasă, şi cu o dicţie cam afectată, care 
purta eşarfe sub gulerul cămăşilor în dungi şi batiste la 
buzunarul de sus al costumelor. Servaz petrecea mult timp 
discutând cu acesta, după sau între cursuri, şi acum îşi 
amintea cum Francis îl ironiza pe tema asta, denigrându-l 
fără încetare pe bătrân şi sugerând că ar fi căutat 
compania lui Martin pentru cu totul alte motive decât cele 
pur intelectuale. 

Niciodată nu se gândise Servaz că glumiţele lui Van 
Acker erau, de fapt, consecinţa geloziei: Francis era 
centrul atenţiei la Marsac, îşi avea mica sa curte de 
admiratori, iar dacă trebuia să fie gelos vreunul pe celălalt, 
atunci acela ar fi trebuit să fie Martin. 

Însă frazele spuse de Marianne îi loveau fără încetare 
zonele creierului: „Cel mai bun prieten al tău, alter ego-ul 
tău, fratele tău... nu avea decât o singură idee în minte - 
să îţi ia ce aveai mai drag pe lume...” Chiar dacă îl urâse 
pe Francis mai apoi, pentru că i-o luase pe femeia pe care 
o iubea, la acea vreme crezuse că prietenia dintre ei doi 
avea ceva... sacru. Oare Francis nu simţise la fel? Işi 
aminti cuvintele lui, din urmă cu cinci zile, la Marsac: 
„Erai fratele meu mai mare, erai Seymour al meu şi, într- 
un anume fel, acest frate mai mare s-a sinucis pentru mine 
în ziua în care a intrat în poliţie”. Minciună totală? Era 
oare Francis Van Acker o persoană care încearcă să se 
răzbune pe cei care sunt mai talentaţi, mai dotați sau mai 
frumoşi decât el? Oare spiritul său sarcastic ascunde un 
complex de inferioritate profund? O manipulase şi o 
cucerise pe Marianne doar pentru a-şi compensa acest 
complex - şi pentru că aceasta era o pradă uşoară în acele 
momente? Începea să se contureze o ipoteză în mintea sa. 
Dar era mult prea absurdă, prea aberantă pentru a fi luată 
în considerare. 

Marianne... De ce nu-l sunase încă? Oare aştepta să o 
facă el? Îi era teamă să nu-i interpreteze apelul drept o 


€362) 


încercare de a-l manipula pe omul care îi putea scoate 
băiatul din închisoare? Sau era altceva la mijloc? 
Neliniştea îl rodea. Işi dorea să o revadă cât de curând 
posibil, simţea deja acel dor de care îi fusese atât de greu 
să scape. De ieri încoace, fusese de 10 ori pe punctul de a-i 
forma numărul. Şi tot de 10 ori renunţase. De ce? Şi 
Elvis... Ce rol avea el în toată povestea? Tocmai 
supravieţuise unei aparente tentative de omor, se zbătea 
între viaţă şi moarte şi îşi adunase ultimele puteri pentru 
a-i spune lui Servaz să-i cerceteze trecutul. Şi, în sfârşit, 
mai era şi Lacaze. Lacaze care refuza să spună unde 
fusese vineri seară. Lacaze care avea un mobil şi niciun 
alibi... Lacaze care se afla chiar acum în biroul 
judecătorului, unde fusese chemat pentru audiere în 
calitate de martor asistat. Întâlnirea începuse în urmă cu 
patru ore, dar deputatul se încăpăţâna în tăcerea sa 
sinucigaşă... Elvis, Lacaze, Francis, Hirtmann: actorii din 
drama aceasta se învârteau într-o horă în jurul lui, ca într- 
un joc de-a baba-oarba. Iar el era jucătorul central, cel cu 
ochii acoperiţi, care încerca să-l găsească, cu mâinile 
întinse şi pe pipăite, pe criminal. 

Servaz cobori din Jeep, îl închise şi o luă la pas pe 
străduţa retrasă, departe de centru, mărginită de case 
mari, burgheze, cu grădini pline de arbori. De-a lungul 
trotuarelor erau parcate foarte multe maşini. Ochi un loc 
bun, dar era un felinar în apropiere. De-abia se lăsa seara 
şi acesta nu era încă aprins. 

Trecu fără să se oprească, se întoarse în centrul oraşului 
şi găsi un magazin cu articole de pescuit şi bricolaj care se 
pregătea să închidă. Bătrânul de acolo îi aruncă o privire 
mirată când îi povesti că dorea o undiţă cu sau fără 
mulinetă, dar lungă şi mai rigidă. Până la urmă, ieşi din 
prăvălie cu o undiţă telescopică din fibră de sticlă şi 
carbon, care putea ajunge până la patru metri lungime, 
dacă îi desfăşura toate cele şase elemente. 

Servaz se întoarse pe străduţa liniştită, cu undiţa pe 
umăr. Merse agale pe trotuar, aruncând priviri discrete în 
stânga şi-n dreapta, apoi se opri sub felinar şi îi dădu două 


€363) 


lovituri puternice cu capătul undiţei. La a doua, becul 
explodă. li luase mai puţin de trei secunde. Imediat după 
aceasta, plecă, păstrând acelaşi aer nonşalanit. 

Cinci minute mai târziu, îşi parca Jeepul în locul ochit, 
rugându-se să nu-i fi observat nimeni manevra. Începeau 
să se lumineze ferestrele de pe fațadele întunecate, pe 
măsură ce umbrele cucereau treptat strada. 

Francis Van Acker locuia la un număr mai încolo, într-o 
casă mare, în formă de T, construită în secolul trecut. 
Servaz îi vedea conturul înalt printre ramurile unui pin şi 
coroana unei sălcii. Cocoţată pe o mică colină şi 
impunându-se printre tufişuri şi garduri verzi - negre, la 
ora aceasta - părea să-şi strivească vecinii cu dimensiunile 
ei impresionante. Bovindoul triplu de la primul etaj era 
luminat, pe partea dreaptă a casei, chiar deasupra grădinii 
de iarnă în stil haussmanian, cu coloane, elemente 
arcuite şi dantelărie de fier forjat, pe care Servaz mai mult 
le ghicea prin întunericul în creştere. 

Îşi dădu seama că vila i se potrivea perfect 
proprietarului: aceeaşi aroganță, acelaşi orgoliu, pe care le 
proiecta, împreună cu o umbră uşor neliniştitoare, în jurul 
ei. În afară de lumina din partea dreaptă, restul clădirii era 
scufundat în întuneric. Servaz îşi scoase pachetul de ţigări. 
Se întrebă ce aşteptări avea de la filajul acesta. Totuşi, nu 
va putea veni aici în fiecare seară. Se gândi la Vincent şi la 
Samira, şi simţi un fior pe şira spinării. Avea încredere în 
adjuncţii săi: Vincent îşi lua misiunea de două ori mai 
serios, dat fiind că o cunoştea bine pe Margot, iar Samira, 
în ciuda ţinutelor sale excentrice, era unul dintre cei mai 
competenţi membri ai echipei... Numai că, în cazul de faţă, 
adversarul nu avea absolut nimic de-a face cu clienţii 
obişnuiţi de la secţie sau de prin sălile Palatului de justiţie. 

Îşi petrecu următoarele două ore urmărind cu atenţie 
casa şi rarii trecători de pe stradă: vecini care se întorceau 
târziu de la muncă, în general, sau cei care îşi scoteau 
pubelele pe trotuar sau câinii la plimbare. Încet-încet, 


65 Stil arhitectural în care s-a reconstruit Parisul sub egida baronului 
Haussman, la jumătatea secolului al XIX-lea (N. t.). 


€364) 


luminile televizoarelor începură să pâlpâie prin camere, iar 
ferestrele de la etaj fură aprinse. Se întrebă unde auzise 
fraza aceasta: „Acolo unde luceşte un televizor, e cineva 
care nu citeşte”. Ar fi preferat să fie acasă la el, ascultând 
Mahler în surdină, cu o e i caza pe genunchi. 

În seara aceea, Ziegler se întoarse târziu. În ultimul 
moment, se ivise un scandal între betivi, într-un bar din 
Auch: doi tipi care nici măcar nu se puteau bate de beţi ce 
erau, dar fuseseră în stare să scoată un şiş, şi care îşi 
jeliseră soarta atât de lamentabil la sosirea forţelor de 
ordine, încât i-ar fi plăcut să existe un delict numit „prostie 
de cel mai înalt grad”, doar ca să-i poată sălta. Îşi scoase 
uniforma îmbibată cu transpiratie şi intră la duş. Când ieşi 
de acolo, găsi trei SMS-uri de la Zuzka pe mobil. Ziegler se 
strâmbă. Nu avea curajul să îşi sune prietena după ziua 
aceasta epuizantă şi tristă până la lacrimi. Nu simţea 
nevoia să îi spună nimic... În plus, mai avea ceva de făcut. 

Mulţumesc, Martin. Datorită ţie, simt că nu va mai dura 
mult până să am necazuri în cuplu. Consultantă, zici! 

Deschise ferestrele ca să lase să intre aerul serii, doar 
cu puţin mai răcoros decât cel sufocant din sufragerie. În 
casă domnea liniştea. Deschise televizorul în surdină, 
aruncă în cuptorul cu microunde o pizza cu chifteluţe de 
vită, şuncă, ceapă, sos barbeque şi mozzarella, şi se duse, 
îmbrăcată în pijama, la Mac-ul din cealaltă parte a 
sufrageriei. 

Tastă ceva, în timp ce sufla pentru a-şi răci brânza mult 
prea fierbinte de pe pizza şi mai sorbea dintr-un gin tonic 
mare, cu gheaţă. 

Pe ecran apăru o fotografie a literelor J.H. pe care le 
găsise Martin scrijelite în trunchiul copacului. I-o trimisese 
Esperandieu. Deschise o a doua fereastră, tastă Marsac în 
Google Maps, mări progresiv imaginea din satelit a malului 
de nord al lacului până ajunse la maximum, apoi dădu 
înapoi până la scara de trei centimetri egal cu 50 de metri. 
Plimbă încetişor cursorul de-a lungul malului. Văzute din 
cer, unele dintre locuinţele pe care le avea în faţa ochilor 


€365) 


erau adevărate palate: curţi de tenis, piscine, căsuțe de pe 
lângă piscine, dependinţe, parcuri cu arbori, pontoane pe 
lac pentru veliere uşoare sau bărci cu motor, chiar şi câte 
o seră sau vreun loc de joacă pentru copii. Nu erau mai 
mult de 10 reşedinţe: partea urbanizată a lacului nu 
depăşea lungimea de doi kilometri. Casa lui Marianne 
Bokhanowsky era ultima dinaintea lizierei care popula 
malurile occidental şi meridional ale lacului şi care se 
continua mai apoi cu o pădure întinsă pe kilometri întregi. 

Plimbă cursorul până când găsi un drum care traversa 
pădurea. La aproximativ 200 de metri de marginea vestică 
a gardului lui Marianne. Era în formă de J, cu capătul 
superior orientat spre nord şi bucla descendentă spre vest. 
În mijlocul buclei se găsea o zonă de servicii din acelea de 
la marginea drumului, cu ceea ce păreau a fi două mese de 
picnic. Băga mâna-n foc că de acolo plecase Hirtmann. 
Rezoluţia imaginii şi desişul frunzelor nu-i permiteau să 
vadă dacă exista şi o potecă acolo. Se hotări să dea o raită 
a doua zi, dacă, în ciuda căldurii, zurbagiii de serviciu o să 
stea  liniştiţi.  Criminaliştii  cercetaseră împrejurimile 
izvorului: după spusele lui Esperandieu, nu găsiseră nimic 
- dar cercetaseră ei oare suficient de departe? Ziegler se 
îndoia de asta. Simţea cum o cuprinde emoția: pista era 
din nou proaspătă. Nu mai era nevoită să analizeze 
informaţii şi dosare pe care îşi tociseră şi alţii coatele 
înaintea ei sau care dormiseră prin calculatoare ori se 
umpluseră de praf prin funduri de sertare luni întregi: 
Martin îi promisese că îi va trimite informaţiile pe măsură 
ce îi parveneau şi lui. Cu ancheta aceasta de la Marsac, nu 
mai avea timp să se ocupe nici de el însuşi. Şi îi 
însărcinase pe cei doi adjuncţi ai săi cu supravegherea lui 
Margot. 

Asta e şansa ta, drăguţo. Nu depinde decât de tine să n- 
o scapi printre degete. Nu ai prea mult timp la dispoziție. 

Celula din Paris nu trimisese pe nimeni la faţa locului 
pentru moment. Un e-mail şi două litere gravate cu cuțitul 
pe un copac: un pic cam subţire pentru a debloca o linie 
bugetară. Dar mai devreme sau mai târziu, supravegherea 


€366) 


lui Margot avea să înceteze, Martin îşi va finaliza ancheta 
şi poliţia îşi va recăpăta controlul. Ştia că, dacă ar fi reuşit 
să facă o descoperire esenţială până atunci, Martin nu era 
genul care să-şi însuşească rezultatele altora. Sigur că şefii 
ei ar fi scrâşnit din dinţi că nu fuseseră informaţi, dar 
nimeni nu i-ar fi putut ignora meritul de a fi făcut să 
progreseze un caz la care, de mai multe luni încoace, se 
spetiseră zeci de anchetatori. N 

Ce te face să crezi că vei reuşi? Işi petrecu următoarele 
două ore pregătindu-şi atacul asupra sistemului informatic 
al închisorii unde se găsea Lisa Ferney. Prima manevră a 
constat în găsirea unui „botnet” - un program robot - pe 
un forum de hackeri. Ziegler cunoştea mai multe forumuri 
de pirați informatici, pe care le frecventa rar, dar de 
suficient de multă vreme. La pirații ăştia, vechimea e pe 
post de carte de vizită; ca şi în cazul bandelor sau al 
oricăror organizații criminale, nou-veniții, „bobocii”, 
trebuie să treacă mai întâi de nişte probe. Bineînțeles, 
fusese atentă să se conecteze anonim. Soluția era să 
folosească un site web conceput în acest scop, cu alte 
cuvinte să se conecteze printr-un server proxy, care îi 
ascundea urmele lăsate pe net şi îi modifica adresa IP şi 
locaţia. Alese unul pe care îl ştia de maximă încredere, 
dintr-o lungă listă de anonymiseri cu plată sau gratuiţi. Se 
numea Astrangeriswatchin.com. Se conectă şi imediat i se 
afişă următorul mesaj: 


Welcome to Astrangeriswatching - Free Anonymous 
Proxy Service. Your privacy is our mission!66 


Era departe de a fi gratuit, iar acest lucru îi luă ceva 
timp, dar până la urmă reuşi să obţină o versiune adaptată 
a faimosului program Zeus, regele cailor troieni“ (Nu mai 


s* Bine ați venit la Astrangeriswatching [Un străin se uită] - Serviciu 
proxy de anonimizare gratuit. Confidenţialitatea dumneavoastră este 
misiunea noastră! (în lb. eng. în original) (N. t.). 

$7 Caii troieni (troieni, pe scurt) sunt programe-spion de tip malware 
(programe rău intenţionate, dar nu viruși) care, odată instalate în 
calculatorul cuiva, permit accesarea neautorizată a acestuia de la 


€367) 


ieşim din Antichitatea asta, se amuză Ziegler în sinea ei). 
Scris în C++, compatibil cu toate versiunile de Windows, 
Zeus infectase şi se infiltrase în milioane de calculatoare 
din toată lumea, printre care şi cele de la Bank of America 
sau NASA. A doua manevră era să găsească o breşă în 
sistemul informatic al închisorii. Pentru aceasta, putea 
folosi adresa de e-mail a directorului. I-o ceruse chiar ea, 
înainte să plece, şi acum se găsea în faţa ochilor ei. 
Încorporă botnet-ul într-un fişier PDF, invizibil pentru 
firewall-ul şi antivirusul Ministerului de justiţie, apoi trecu 
la faza a treia: „social engineering”$5, care consistă - tot la 
fel ca în celebra scenă antică - în a o convinge pe victimă 
să activeze ea însăşi capcana care i-a fost întinsă. li trimise 
fişierul directorului, printr-un e-mail în care îi explica 
faptul că îi ataşase în acesta unele informaţii în legătură cu 
locatara sa, de care trebuia să ia la cunoştinţă foarte 
urgent. Singura slăbiciune a acestei metode era obligaţia 
de a trimite troianul de la propria adresă de e-mail. Un risc 
calculat. Dacă cineva îşi dădea seama de atac, ar fi putut 
pretinde că a fost ea însăşi infectată de altcineva. Atunci 
când directorul va face clic pe fişier, Zeus se va amesteca 
printre fişierele-sistem de pe hard-disc, fără ca acesta să 
îşi dea seama de nimic. Va deschide fişierul, va vedea un 
mesaj de eroare, apoi va şterge mesajul, poate, sau o va 
suna pentru explicaţii. Dar va fi deja prea târziu: 
programul îşi va fi construit cuibuşorul. 

Odată instalată, această versiune personalizată a lui 
Zeus va desena harta sistemelor informatice ale închisorii, 
iar ea o va primi imediat ce directorul se va fi conectat la 
internet. După ce va primi alerta, Ziegler va citi harta şi va 
putea descoperi astfel fişierele care o interesează. Va face 
o comandă pe server, Zeus o va primi şi, la următoarea 
conectare, îi va trimite fişierele cerute. Şi aşa mai departe, 
până când va dispune de toate informaţiile de care are 
nevoie. Apoi, îi va trimite lui Zeus o comandă de 


distanță, copierea fișierelor și chiar controlarea comenzilor 
calculatorului infiltrat (N. t.). 
68 Ingineria socială (în 1b. eng. în original) (N. t.). 

€368 D 


autodistrugere, iar programul va dispărea. Nu va mai 
exista nicio cale să se afle dacă avusese loc un atac. Nicio 
cale de ajuns până la ea. 

După ce şi-a terminat şi această sarcină, a trecut la alta. 
Cu un uşor sentiment de vinovăţie, intră în calculatorul lui 
Martin. Se consolă spunându-şi că o făcea în interesul lor, 
al tuturor, şi că aşa câştiga timp, dacă primea informaţiile 
direct de la sursă, în loc să aştepte să îi fie trimise. La 
urma urmei, era calculatorul lui de serviciu. Presupuse că, 
dacă avea lucruri de ascuns, le-ar fi păstrat pentru 
calculatorul personal. li trecu în revistă mesageria, apoi se 
apucă de inspectat hard-discul. În timp ce dădea pe gât 
ultimele picături de gin tonic, cercetă câteva fişiere din C:\ 
Windows şi se încruntă. Acest program nu era aici ultima 
dată... Avea o memorie uimitoare pentru acest gen de 
lucruri. Poate că nu era nimic. Îşi continuă explorările şi 
ceva o deranjă din nou. În creier i se aprinse un beculeţ 
care semnala pericolul: un nou fişier suspect. Porni o 
scanare a hard-discului şi se duse să-şi mai prepare un gin 
tonic. Când se întoarse la calculator, rămase mască. 
Securitatea Ministerului de interne nu ar fi lăsat niciodată 
să treacă un malware, iar Martin nu era nicidecum genul 
care să neglijeze măsurile de securitate. Cu siguranţă că 
nu ar fi deschis un e-mail suspect sau trimis de o persoană 
pe care nu o cunoştea, ci l-ar fi aruncat la coş sau le-ar fi 
cerut celor de la serviciul informatic să arunce un ochi. 
Deci nu mai rămânea decât varianta ca acel program rău- 
intenţionat să fi fost introdus în mod direct în calculator, 
de către o persoană care se aflase fizic la faţa locului. 

Cineva descărnase malware-ul direct în calculator... 

Nu era deloc hotărâtă ce ar trebui să facă acum. Ar fi 
trebuit să îl prevină pe Martin. Dar cum să o facă fără să îi 
dezvăluie modul în care obținuse informaţia? Cum va 
reacţiona când va afla? În timp ce se gândea, îşi răsucea 
pe deget părul, cu coatele lângă tastatură şi cu ochii fixaţi 
pe ecran. Mai întâi, ar trebui să afle mai multe despre cel 
care instalase programul. Luă un carneţel şi un pix şi 
început să facă o listă de posibilităţi, dar îşi dădu rapid 


€369) 


seama că acestea nu erau deloc numeroase: 


coleg 
custodie 
vizitator extern 


În ultimele două cazuri, era foarte puţin probabil ca 
Martin să-i fi lăsat nesupravegheaţi suficient de mult timp 
ca să poată acţiona. Adăugă un ultim rând: 


femeie de serviciu... 


€370) 


32 
În întuneric 


Pe la orele 23, un bătrân îşi scoase câinele la plimbare şi 
îi aruncă o privire bănuitoare, la fel ca şi felinarului spart 
aflat la doi metri de maşină. Servaz speră că nu avea să 
cheme jandarmii. Dădu două telefoane lui Vincent şi 
Samirei, la distanţă de 30 de minute, fără să-şi ia ochii de 
la casa supravegheată. Fereastra de la primul etaj era încă 
luminată. 

Aproape de miezul nopţii, atenţia îi fu atrasă de o umbră 
care trecea prin spatele ferestrei. Apoi, lumina se stinse şi 
o alta se aprinse, în spatele unui geam mic, aproape de 
intersecţia celor două aripi, care probabil că se afla pe 
casa scărilor. O a treia fereastră se aprinse imediat după, 
la parter, dincolo de contururile întunecate ale grădinii de 
iarnă. Servaz îşi întinse gâtul ca să poată vedea cât mai 
bine intrarea, deranjat de trunchiul gros al pinului şi de 
aranjamentele florale care înconjurau clădirea. Văzu totuşi 
o lumină aprinzându-se în holul de la intrare, câteva 
secunde mai târziu, apoi cum se deschide uşa şi apar 
umerii lui Francis pe deasupra gardului viu. Fu stinsă şi 
ultima lumină din casă. Van Acker pleca. 

Servaz se lăsă să alunece discret în jos, pe scaunul 
maşinii, în timp ce acesta cobora panta grădinii sale, apoi 
deschidea poarta şi apărea pe trotuar, la mai puţin de 20 
de metri de capota lui. Îşi văzu fostul prieten îndreptându- 
se spre maşina sa, o decapotabilă Alfa Romeo Spider roşie, 
parcată ceva mai încolo. Cu mâna pe cheie, aşteptă ca 
Francis să ajungă până la capătul străzii înainte să 
pornească şi el motorul şi să coboare de pe trotuar. Işi 
spuse că, dacă bănuia că e supravegheat, avea să fie destul 
de complicat să îl urmărească pe timp de noapte fără să fie 
observat. Dar Van Acker nu păru să fie interesat de ceea 
ce se petrecea pe stradă după ce îşi închisese poarta: se 
dusese către maşină fără să arunce nici cea mai mică 


€371) 


privire în jur. 

Servaz ajunse şi el la capătul străzii. La timp ca să 
zărească, la dreapta sa, stopurile şi semnalizatorul de 
direcţie ale maşinii care cotea la stânga, la vreo 100 de 
metri distanţă. Acceleră pentru a câştiga teren pe 
străduţele din Marsac şi întoarse în acelaşi loc. 
Decapotabila din faţa sa o luă pe strada 4 Septembrie până 
la Piaţa Gambetta, pe care o traversă în direcţia sud-est. 
Pe când trecea prin faţa bisericii, Servaz văzu un student 
care tocmai voma în umbra prezbiteriului, aşteptat de doi 
colegi care râdeau la uşa luminată a unui pub, cu un pahar 
în mână. Spiderul continuă să meargă de-a lungul 
obloanelor metalice lăsate pe străduţele comerciale, 
hurducăind pe pavaj, ocoli o fântână şi acceleră pe D939%. 
leşea din oraş. Servaz făcu la fel. Luna plină strălucea 
deasupra dealurilor împădurite şi negre. După o bună 
bucată de drum drept, începu să urce, în slalom printre 
copaci. Servaz se ţinea la distanţă şi astfel pierdea regulat 
din ochi stopurile maşinii lui Francis, dar le zărea din nou 
la ieşirea din curbe. GPS-ul îi indica faptul că nu exista 
nicio intersecţie mai aproape de patru kilometri, deci era 
inutil să încerce să rămână în contact, dar pe de altă parte 
Van Acker conducea foarte repede, iar el trebuia să fie 
atent să nu îl lase să se distanţeze prea mult. 

Era evident că lui Francis Van Acker îi plăcea să testeze 
performanţele bolidului său şi că mergea cu mult peste 
viteza legală. Francis nesocotise mereu regulile - cu 
excepţia celor instituite chiar de el însuşi. 

Drumul urca şi cobora şerpuit dealurile. Din cauza 
vitezei prea mari, roţile Jeepului stârneau vârtejuri de 
frunze şi pietriş la fiecare viraj. Lui Servaz i se părea că 
poate fi auzit de la kilometri. Vedea în lumina farurilor 
cum se îndesea pădurea din jur. Uneori zărea şi luna plină, 
în mijlocul cerului, prin găurile din frunziş, dar în cea mai 
mare parte a timpului era ascunsă de bolta de verdeață. 
Semăna vag cu o faţă zâmbitoare care le urmărea cu 


© Drum departamental, echivalentul drumurilor noastre judeţene (N. 
t.). 
€372) 


interes cursa de pe coline. De două sau trei ori i se păru că 
vede faruri în oglinda retrovizoare - dar era concentrat 
asupra a ceea ce se întâmpla înaintea, nu în spatele său. 

Ajuns pe fundul unei văi, Servaz văzu cum Spiderul o ia 
la stânga, la vreo 200 de metri distanţă, şi intră pe un 
drum încă şi mai îngust. Făcu şi el la fel, iar drumul începu 
să urce abrupt, şi să şerpuiască şi mai tare. Traversară un 
cătun făcut din trei sau patru ferme agăţate de culmea 
dealului, ca un şir de dinţi cariaţi de-a curmezişul unui 
maxilar. Încetini cât putu, de teamă să nu fie observat. 
Dincolo de ele se puteau ghici, de o parte şi de alta a 
crestei, pante abrupte cu păşuni împrejmuite. Ajuns la o 
mică intersecţie, îşi dădu seama că nu ştie în ce direcţie să 
o ia, până când zări stopurile lui Francis undeva departe, 
în stânga, printre copaci. Drumul începu din nou să urce. 
Apoi ajunse pe un platou şi continuă pe lângă o plantație 
rară, cu trunchiuri care se înălţau drepte la distanţa 
regulamentară unele de celelalte, ca nişte stâlpi de 
catedrală sau de moschee supradimensionată. Erau câteva 
sute. Pe marginea drumului se aflau mormane de 
trunchiuri tăiate, ca nişte ziduri înalte, din cilindri 
orizontali. 

Servaz începu să simtă o oarecare nelinişte. Unde se 
ducea aşa Van Acker? Evitase principalele şosele ale 
regiunii şi alesese un itinerar cu drumuri mici, secundare 
şi foarte puţin frecventate, mai ales la o astfel de oră. 
Servaz încercă să se gândească, dar era prea concentrat 
asupra condusului şi a maşinii din faţa sa. 

La următoarea intersecţie, în mijlocul unui câmp pustiu 
şi mlăştinos, cu câteva tufişuri ici şi colo, luminat ca ziua 
de razele lunii, zări un indicator: CHEILE SOULE. Căută 
din ochi Spiderul, dar nu-l văzu nicăieri. La naiba! Servaz 
opri motorul şi cobori. I se păru că tăcerea avea ceva 
special. Nu se simţea nicio adiere, iar noaptea era uimitor 
de caldă. Trase cu urechea. Un zgomot de motor... La 
stânga sa... Mai ascultă puţin şi auzi clar scrâşnet de roţi 
la un viraj şi zgomotul specific al trecerii dintr-o viteză în 
alta. Se urcă din nou la volan, luă o curbă largă şi o apucă 


€373) 


în direcţia trecătorii. 

După cinci minute, era acolo. Încetini şi îşi parcă 
Cherokee-ul la marginea drumului. Pe timp de zi, defileul 
acesta era doar o gaură de verdeață cu vegetaţie 
efervescentă, în care pădurea se dădea la o parte doar cât 
să lase să treacă câteva raze de soare şi să se vadă falezele 
înalte, din calcar. Un râu larg şi nu prea rapid curgea de-a 
lungul trecătorii. La marginea drumului mai erau şi câteva 
peşteri de suprafaţă, pe care le vizitau duminica oamenii 
care nu aveau nimic altceva de făcut. La această oră 
înaintată din noapte, nu arătau deloc la fel ca ziua. Servaz 
venise nu o dată pe-aici, în tinereţe, împreună cu Francis, 
cu Marianne şi cu alţii. 

Ceva ca o presimţire îi spunea că aceasta era destinaţia 
lui Van Acker. Avusese mereu o latură întunecat- 
romantică, iar decorul acesta i se potrivea de minune. Cam 
ca în picturile lui Caspar David Friedrich”. Dacă Francis 
parcase undeva prin trecătoare şi Servaz o lua pe acolo, cu 
siguranţă l-ar fi observat. Nimeni nu o lua pe acest drum 
secundar la ora asta din noapte. Francis l-ar fi văzut 
trecând şi şi-ar fi dat seama că Martin îl urmărea şi îl 
bănuia. lar dacă Van Acker şi-ar fi continuat drumul, 
oricum îl pierduse deja - dar putea paria că nu făcuse asta. 

La doi metri distanţă de bara din spatele maşinii se 
găsea un drumeag. O luă pe acesta, încet şi în marşarier, 
până când vehiculul nu se mai putea zări de pe drum, în 
cazul în care Francis s-ar fi întors pe acolo. Stinse farurile, 
opri motorul şi cobori. Niciun zgomot, în afară de clipocitul 
râului care curgea de cealaltă parte a drumului, totul în jur 
era tăcut. Închise încetişor portiera. Ascultă. O pasăre de 
noapte ţipa pe undeva. Nimic altceva. Încercă să analizeze 
situaţia. Nu prea avea de ales, singura opţiune era să 
pătrundă în trecătoare. Îşi spuse că Van Acker era, poate, 
departe deja şi că el era absolut singur la naiba-n praznic, 
făcând nişte acrobaţii ridicole. Îşi scoase mobilul din 
buzunar şi îl închise. Apoi o luă la pas pe drumul cufundat 


70 Pictor și desenator german (1774-1840), reprezentant al 


romantismului timpuriu (N. t.). 
€374) 


în beznă, sub cerul înstelat. 

În timp ce mergea pe asfalt, se întrebă ce ştia despre 
Van Acker cel de astăzi. Ce făcuse în toţi aceşti ani? Vieţile 
lor o luaseră în direcţii atât de diferite... Se gândi că 
Francis fusese mereu un mister, o fiinţă opacă. Putem să 
avem drept cel mai bun prieten o persoană pe care o 
cunoaştem cel mai puţin? Două fiinţe atât de apropiate şi, 
totuşi, atât de diferite. Ne schimbăm. Toţi. lremediabil. O 
parte din noi rămâne aceeaşi: nucleul, sufletul pur rămas 
din copilărie, dar în jurul lui se adună atâtea sedimente. 
Până la urmă îl desfigurează pe copilul care am fost, îl fac 
un adult atât de diferit şi de monstruos încât, dacă ne-am 
putea dedubla, copilul nu l-ar recunoaşte pe adultul care a 
devenit - şi ar fi fără îndoială îngrozit la ideea că ar putea 
deveni acea persoană. 

Se afunda din ce în ce mai mult în trecătoare. Acum, 
râul din apropiere acoperea orice alt zgomot. Servaz urma 
lungile ocoluri pe care le făcea drumul, mergând din ce în 
ce mai repede. Încerca să străpungă cu vederea prin 
desişul care mărginea drumul, dar degeaba. Întunericul 
era aproape complet aici, în mijlocul trecătorii. Şi tot nu se 
auzea nimic... Ce se întâmplase? După ce mai făcu vreo 
câţiva metri, în sfârşit îl zări. Printre copaci şi tufişuri. 
Parcat dincolo de următoarea curbă. Un colţ de caroserie 
şi un far: Spiderul roşu. Se opri pe loc şi se aplecă uşor în 
faţă. Mai apărură două faruri dintre copaci: erau două 
maşini parcate acolo. Şi două siluete în Alfa Romeo. Nu 
ştia ce să facă. Se putea apropia mai mult, fără să se facă 
observat? Sau era mai bine să aştepte ca a doua persoană 
să iasă şi să se ducă la maşina sa? Se gândi că avea un 
avantaj asupra lor. Din interiorul maşinii nu se vedea nimic 
altceva decât ceea ce se afla în raza farurilor, adică faleza 
orbită de lumina violentă, până în axul maşinii, acolo unde 
se deschideau peşterile acelea de suprafaţă, iluminate în 
întregime. 

Dacă se strecura prin pădure, rămânea invizibil. Singura 
problemă era să nu facă zgomot în timp ce se apropia. Dar 
cele două persoane discutau de zor, iar zgomotul râului 


€375) 


putea să-l acopere. Începu deci să se strecoare printre 
arbori şi tufişuri, dar înaintarea sa avea să se dovedească 
foarte repede mult mai îndrăzneață decât îşi imaginase. 
Vegetaţia era atât de compactă şi de întunecată, încât era 
imposibil să observe numeroasele obstacole care apăreau 
şi se vedea confruntat în permanenţă cu desişuri 
impenetrabile, care îl obligau să facă ocoluri largi. Fu de 
mai multe ori pe punctul de a-şi suci glezna în întuneric, 
din cauza vreunei denivelări de teren sau a unei crengi 
căzute de-a curmezişul drumului. Ramurile îl zgâriau pe 
faţă şi pe frunte, iar cămaşa i se agăţă de mai multe ori în 
ghimpi. Se oprea în mod regulat. Verifica siluetele din 
maşină, apoi pleca din nou. După un timp care i se păruse 
foarte lung, se trezi în faţa unui obstacol de netrecut. Un 
pârâu care curgea, invizibil în întuneric, şi care se vărsa 
probabil mai încolo în râu. Servaz îi ghici prezenţa după 
înclinația bruscă pe care o simţi sub tălpi, după absenţa 
vegetației şi după zgomotul apei. Îşi scoase pantoful şi 
ciorapul, îşi suflecă pantalonul şi încercă o recunoaştere, 
dar piciorul i se afundă până la genunchi în apa rece, fără 
să fi atins fundul. În partea cealaltă, cele două siluete se 
aflau la numai câţiva metri distanţă, însă cu spatele la el. 
Se deplasă în lateral, de-a lungul pârâului, şi reuşi să îl 
vadă clar pe pasager. Sau mai degrabă pe pasageră... O 
femeie... Cu părul lung... Habar nu avea de ce culoare. La 
fel cum, de la distanţa la care se găsea, nu putea ghici nici 
ce vârstă avea. 

Deodată, se gândi la o altă soluţie. 

Drumul traversa trecătoarea dintr-o parte în alta. 
Existau două ieşiri. Femeia venise fie prin partea cealaltă, 
fie tot pe aici, cu mult înaintea lor. Servaz era aproape 
sigur de prima ipoteză. Nu voiau să fie văzuţi împreună. 
Merita să îşi asume riscul... O luă înapoi, de data asta fără 
să-i pese dacă făcea zgomot. Nu era timp de pierdut. De 
cum ajunse în drumul mare, începu să alerge înspre 
maşina sa, pe pietriş şi asfalt. Îşi dădu seama că 
parcursese o distanţă mult mai mică decât crezuse la dus, 
dar asta nu înseamnă că nu ajunse la volan fără suflu de la 


€376) 


atâta alergat. Porni motorul şi merse încet pe lângă drum, 
apoi se îndepărtă cu 30 km/oră şi apăsă cu forţă pe 
acceleraţie atunci când avu certitudinea că ocupanţii 
Spiderului nu mai puteau să-l audă. Ajuns la intersecţia 
precedentă, văzu o maşină oprită sub copaci, cu farurile 
stinse, dar destul de vizibilă. Imposibil să nu o observi. O 
recunoscu imediat. Când ajunse în dreptul ei, se opri şi 
cobori geamul. 

— Ce naiba faci aici? 

Îi văzu tresărind pe Pujol şi pe acolitul său. 

— Tu ce crezi? se enervă primul. Ai uitat? 

Filajul! Îi ceruse lui Pujol să-l urmărească de la distanţă 
în caz că Hirtmann şi-ar fi făcut apariţia. Uitase complet de 
treaba asta! 

— Am zis „de la distanţă 

— Aşa şi facem. Doar că tu vii şi te duci încontinuu, în 
toate direcţiile! 

— N-a fost rău trucul cu undiţa, îl ironiză colegul lui 
Pujol din penumbră. 

Servaz îşi aduse aminte de Francis, care putea trece pe 
lângă ei în orice moment. 

— Întoarceţi-vă la Toulouse! Căraţi-vă de aici! Nu vreau 
să-mi staţi în cale în noaptea asta! 

Citi furie în ochii lui Pujol, dar nu avea timp pentru 
explicaţii mai ample. Aşteptă ca maşina lor să dispară şi 
plecă şi el, luând-o la stânga la următoarea răscruce, apoi 
iar la stânga. După doi kilometri, văzu un alt indicator cu 
CHEILE SOULE, lângă o clădire în ruine: un corp de fermă 
părăsită şi un hambar. Îşi parcă Jeepul în marşarier foarte 
aproape de zid, în partea opusă trecătorii, opri motorul şi 
farurile şi aşteptă. 

După o perioadă de timp care i se păru nesfârşită şi pe 
când se întreba dacă nu cumva femeia o luase pe alt drum, 
maşina necunoscută trecu prin faţa lui. Aşteptă să iasă din 
raza vizuală şi porni şi el. Merse încet câţiva kilometri, 
apoi mări viteza când GPS-ul îl anunţă că se apropia o 
intersecţie. 

O văzu întorcând la stânga şi ridică din nou piciorul de 


n 
! 


€377) 


pe pedală, ca să lase distanţă între ei. Repetă şmecheria în 
apropierea intersecţiei următoare, fix la timp ca să o vadă 
cum o ţine drept înainte. Drumul către Marsac... Care 
trecea prin faţa liceului, înainte de a intra în oraş. Trebuia 
să ţină mai aproape dacă nu voia să o piardă pe străduţe. 
Se afla la 200 de metri în spatele ei şi recupera uşurel din 
distanţă, pe zona lungă de drum drept, când văzu stopurile 
din faţă aprinzându-se şi pe şoferiţă cum frânează ca să 
poată lua curba pe aleea mărginită de stejari care ducea la 
liceu. În timp ce gândurile îi prindeau viteză, încetini 
maşina, ca să evite să ajungă prea repede în dreptul ei. 
Dacă intra şi el pe lunga alee care ducea în parcare, cu 
siguranţă s-ar fi făcut remarcat! Iar de la distanţa asta era 
imposibil să o identifice pe ocupanta maşinii. 

Îi veni o idee. Vincent! Era parcat pe undeva, 
supraveghind faţa liceului. Servaz opri în iarba de pe 
marginea drumului, în faţa clădirii principale, cufundate în 
beznă, şi apăsă tasta de apel. 

— Martin? Ce s-a întâmplat? 

— Se apropie o maşină de parcare! ţipă el. O vezi? 
Trebuie neapărat să aflu cine o conduce! 

Un moment de tăcere. 

— Stai puţin... Da, o văd... O clipă... coboară... O 
studentă... blondă... După vârstă, cred că e de la 
pregătitoare... 

— Du-te la ea! Îmi trebuie neapărat identitatea ei! ţipă 
iar Martin. Inventează ceva. Zi-i că poliţia supraveghează 
liceul după uciderea profesoarei. Întreab-o dacă a observat 
ceva. Spune-i că n-ar trebui să se plimbe singură după câte 
s-au întâmplat. Găseşti tu ceva... Şi neapărat cere-i să se 
legitimeze! 

Îl văzu pe Esperandieu coborând din maşină fără să 
închidă portiera în urma sa, la câteva sute de metri 
distanţă, şi mergând apoi cu paşi repezi către cealaltă 
siluetă, pe care nu reuşise el să o vadă şi care acum se 
îndrepta către intrarea în clădire. 

Aruncă o privire înspre tabloul de bord. 

Binoclu... 


€378) 


Se aplecă şi deschise torpedoul. Era acolo, alături de 
lanternă, de carneţel şi de armă. 

Îl luă. Esperandieu mergea cu paşi mari prin iarbă, 
grăbindu-se să o ajungă din urmă pe tânără, care părea să 
nu-l fi observat încă. Servaz îşi îndreptă privirea, prin 
binoclu, în direcţia ei. Rămase nemişcat. 

— Las-o în pace, zise el deodată în aparat. 

— Ce? 

— Nu o lăsa să te vadă. E inutil. Ştiu cine este... 

Îl văzu pe Esperandieu cum se opreşte în loc şi se uită în 
toate direcţiile, până îl zăreşte. Întrerupse comunicarea şi 
luă binoclul de la ochi, în timp ce se întreba febril ce 
semnificaţie putea avea ceea ce tocmai văzuse. 


Sarah... TTA 

Margot îşi verifică uşa, să fie bine închisă, şi se întoarse 
în patul său cu cearşafurile umede. Se uită spre cel de-al 
doilea pat, care era gol, iar pieptul i se contractă. Colega 
ei ceruse să fie mutată în altă cameră când se răspândise 
vestea că Margot era ţinta unor ameninţări. 

Îşi dădu seama ce mult îi lipsea Lucie, chiar dacă nu 
aveau prea multe în comun şi comunicau destul de 
stângaci. Lucie îşi luase toate lucrurile, golise peretele de 
fotografiile în care apărea alături de cei cinci fraţi şi surori 
ai ei, iar partea aceea de camera arăta acum trist, ca un 
loc părăsit. 

Aşezată pe pat în poziţia croitorului”!, se uită la 
subiectul pe care li-l dăduse Van Acker, dar mintea îi era 
complet goală. Tema era: Găsiţi cinci motive bune pentru a 
nu scrie un roman şi unul singur (dar valabil) pentru a-l 
scrie. Margot bănuia că Van Acker vrusese astfel să le 
deschidă ochii tuturor viitorilor scriitori din clasă asupra 
dificultăţilor care îi aşteptau. Printre motivele pentru a nu 
scrie un roman, Margot găsise deja următoarele: 

1) sunt deja prea multe, în fiecare an sunt publicate o 
grămadă de romane noi şi se mai scriu multe mii de care 


71 Poziţie de yoga, în șezut, cu picioarele depărtate lateral și tălpile 
lipite între ele (N. t.). 


€379) 


nu vom afla niciodată. 

2) să scrii un roman presupune o muncă enormă, 
răsplătită cu doar foarte puţină recunoştinţă - când nu ţi-e 
spulberat tot acest efort cu o singură frază criminală. 

3) nimeni nu s-a îmbogăţit din scris, un autor poate, cel 
mult, să câştige cât să îşi permită să iasă la un restaurant 
sau să plece în vacanţă, scriitorii care trăiesc de pe urma 
scrisului lor fiind o specie pe cale de dispariţie, la fel ca 
leopardul zăpezilor sau ca hipopotamul pitic. 

Uită următoarele două menţiuni. Îşi închipuia deja un 
Francis Van Acker teribil de sarcastic zicându-i: „Asta 
înseamnă că jumătate din geniile literaturii noastre ar fi 
trebuit să se abţină de la scris, după părerea 
dumneavoastră, domnişoară Servaz?”. În al doilea rând... 
în al doilea rând nu mai avea nicio idee... Mintea ei se 
gândea fără încetare la ceea ce se întâmpla afară. Era oare 
el acolo, undeva, prin pădure, şi o pândea? Era oare Julian 
Hirtmann de-adevăratelea prin zonă sau înnebuniseră cu 
toţii de teamă? Işi aminti şi de bileţelul lăsat de Elias în 
dulapul ei de dimineaţă. „Cred că am găsit Cercul.” Ce 
naiba o fi vrut să zică? Incercase să-i vorbească, dar Elias 
o oprise, făcându-i semn cu mâna: „Mai târziu”. La naiba, 
Elias, mă calci râu pe nervi! 

Îi căzu privirea pe micul aparat negru şi compact de pe 
pat. Un walkie-talkie... Samira i-l dăduse şi îi spusese, 
după ce o învățase cum să îl folosească: „Nu te jena, poţi 
să mă cauţi la orice oră”. 

li plăcea mult de Samira, cu mutra ei incredibilă şi cu 
ţoalele alea. Margot se mai uită o dată la aparat. Intr-un 
sfârşit, îl apucă, îl apropie de buze şi apăsă butonul lateral. 

— Samira? 

Apoi luă degetul mare de pe buton, aşa cum fusese 
învățată să facă, pentru ca poliţista să îi poată răspunde. 

— Dap, puicuţo. Aici sunt... Ce s-a întâmplat, draga 
mea? 

— Ăăă... eu... adică... 

— Te simţi singură, acum, că ţi-a plecat prietena, nu-i 
aşa? 


€380) 


Drept la ţintă... 

— N-a fost chiar cool din partea ei... continuă poliţista 
după un pârâit al aparatului. Mă mănâncă al naibii pe-aici. 
E plin de insecte odioase. În plus, mi-e şi cam sete. Am 
două beri reci în geanta frigorifică. Ce zici? Nu trebuie să-i 
spunem directorului sau lui taică-tău despre asta şi, în 
plus, mi-a cerut să te supraveghez îndeaproape... 

Un zâmbet îi lumină faţa lui Margot. 


Se simţea prea obosit ca să se mai întoarcă la Toulouse. 
Se întrebă dacă ar fi putut găsi o cameră de hotel la ora 
asta, apoi îi veni o altă idee. Îşi zise că poate nu era cea 
mai bună, că l-ar fi sunat ea dacă ar fi vrut să-l vadă - apoi 
se gândi că poate era ca el şi aştepta şi ea, disperată, să o 
sune. Se simţea măcinat de teamă, îndoială şi dorinţa de a 
o revedea. Îşi luă telefonul mobil, se uită la ora afişată în 
colţul ecranului şi îl puse la loc în buzunar. Nu voia să o 
trezească în toiul nopţii. Dar poate că ea nu dormea... 
Poate că se trezea în fiecare noapte la fel cum se trezise cu 
două nopţi mai devreme, când el se afla în patul ei. Poate 
că şi ea aştepta, spera ca el să o sune şi îşi punea aceleaşi 
întrebări ca şi el: de ce, Doamne, nu mai sună odată? Simţi 
din nou pe buze gustul gurii ei, contactul limbii sale, 
adulmecă parfumul părului şi al pielii ei şi simţi cum i se 
face un gol în stomac. li era foame de prezenţa ei. 

— Mă duc acasă, îi zise el lui Esperandieu în telefon. 
Noapte bună. 

Il văzu pe adjunct făcându-i semn cu mâna şi întorcându- 
se greoi spre maşina sa. Echipa de schimb urma să vină 
peste o oră. Nu se putu împiedica să se gândească la 
Margot, care dormea acum. Se întrebă şi ce făcea 
Hirtmann în acest moment. Dormea? Era la pândă pe 
undeva, în căutarea prăzii? Găsise deja una şi o închisese 
undeva, ca să se joace cu ea aşa cum se joacă pisica cu 
şoarecele? Alungă gândul acesta. li spusese lui Vincent să 
se ascundă, dar nu prea tare. Să poată fi observat dacă 
cineva căuta semnele unei supravegheri. Nu credea că 
elveţianul şi-ar fi asumat un astfel de risc. Ținea prea mult 


€381) 


la libertatea sa acum, că fusese închis patru ani şi jumătate 
în spitale psihiatrice, fără vizite, fără plimbări, fără 
contacte omeneşti, cu excepţia psihiatrilor şi a 
temnicerilor săi. 

Servaz intră în Marsac, traversă oraşul adormit mergând 
încet pe pavajul străduţelor pustii şi se îndreptă către lac. 
Trecu prin faţa restaurantului-cafenea cu program artistic, 
Zik, construit pe piloni. Era lume înăuntru şi prin geamul 
lăsat ajunse până la el un crâmpei de muzică. Ocoli malul 
de est, cel mai apropiat de oraş, ca să o ia apoi pe malul de 
nord. Casa lui Marianne era ultima de acolo, încetini pe 
măsură ce se apropia de poartă. 

Se vedea lumină la parter. 

Simţi cum inima începe să-i bată din ce în ce mai tare. 
Îşi dădu seama că o dorea extraordinar de mult, că voia să 
o sărute şi să o strângă în braţe. Să îi audă glasul. Râsul. 
Să fie cu ea... 

Apoi, inima îi căzu la loc în piept. 

Pe potecă era parcată o maşină. Sub brazi. Nu era 
maşina lui Marianne. Un Alfa Romeo Spider roşu. Servaz 
simţi cum se ridică în el un val de tristeţe. Şi muşcătura 
plină de durere a trădării. Şovăi o clipă. Apoi se hotări să îi 
acorde prezumția de nevinovăție. Îşi reproşă gândurile 
urâte. Se hotări să îl aştepte pe Francis să iasă şi apoi să 
sune la uşă. Exista cu siguranţă o explicaţie. Nu putea fi 
altfel. 

Merse un pic mai departe şi parcă în umbra copacilor, la 
marginea proprietăţii, acolo unde drumul făcea un ocol pe 
lângă pădure şi o lua după aceea spre nord, înspre 
mlaştini. Scoase o ţigară şi îşi puse Mahler în CD-player. 
La sfârşitul discului, renunţă să mai asculte muzică. Gust 
de fiere în gură. Otrava îndoielii îi infectase mintea. Se 
gândi la prezervativele de rezervă din baie. Privi spre 
ceasul de pe bord. Trecu şi a doua oră. Când Spiderul roşu 
ţâşni afară din grădină, făcând să ţipe pneurile pe asfalt, 
Servaz simţi cum i se răspândeşte în tot corpul un frig ca 
de gheaţă. 

Luna de deasupra era o femeie tristă, singura care nu l- 


€382) 


ar fi trădat niciodată. 
Era ora trei dimineaţa. 


€383) 


Joi 


€384) 


33 
Charlene 


Avea 20 de ani. Păr lung, şaten, drept în creştetul 
capului şi ondulat spre vârfuri, peste umeri. Gulerul 
cămăşii uriaş, din acelea ca o felie de pizza, la modă prin 
anii '70. Ţinea o ţigară pe jumătate fumată între arătător şi 
mijlociu, cu degetul mare pe filtru şi cu celelalte două 
îndoite. Se uita în obiectiv cu o privire directă, profundă, 
un pic cinică, şi cu o umbră de zâmbet pe buze. Sau poate 
că era bosumflare. 

Marianne făcuse fotografia. Se întreba încă şi azi de ce o 
păstra. La numai două zile după ce îi făcuse poza, 
Marianne îl părăsise. 

Vocea ei spartă când îl anunţase. Îi văzuse lacrimile din 
ochi, de parcă el era cel care urma să plece. 

— De ce? 

— Iubesc pe altul. 

Cel mai crunt dintre toate motivele... 

Nu spusese nimic. Se uitase la ea cu aceeaşi privire ca 
în poză (sau cel puţin aşa credea). 

— Dispari. 

— Martin, eu... 

— Dispari. 

Plecase fără să mai spună o vorbă. El nu aflase decât 
mai târziu despre ce era vorba. Dublă trădare... Luni de 
zile sperase că se va întoarce. Apoi, o întâlnise pe 
Alexandra. Puse la loc fotografia acolo unde o găsise, într- 
un sertar. Vrusese să o facă bucăţi şi să o arunce în 
dimineaţa aceasta, dar renunţase. Se simţea zdrobit. La 
capătul nervilor. De-abia dacă dormise două ore, şi acelea 
agitate, pline de coşmaruri, valuri de transpiraţie şi 
frisoane. 

Hirtmann, Marsac şi acum asta... Parcă era un elastic de 
care trăgea cineva ca să îi testeze limita de rupere. Şi 
simţea că aceasta nu era prea departe. leşi pe balcon. Era 


€385) 


nouă dimineaţa. Cerul devenea din nou portocaliu. Un 
front de nori negri se apropia dinspre vest, în timp ce 
soarele continua să strălucească. Dinspre oraş se ridicau 
valuri de căldură şi larma motoarelor şi a claxoanelor. 
Drepnele se roteau în aerul încărcat cu electricitate, 
scoțând strigăte ascuţite. 

Se îmbrăcă şi ieşi. Era ciufulit, neras, cu urme ale 
expediției sale nocturne vizibile pe faţă şi nespălat de 
douăzeci şi patru de ore, dar nu-i păsa. Îi făcea bine să 
meargă pe străzi, în lumina prevestitoare de furtună. Se 
aşeză la o terasă din piaţa Wilson şi ceru un espresso tare 
şi cu mult zahăr. Zahăr pentru a-şi păcăli amărăciunea... 

Se întrebă cu cine ar fi putut vorbi, cui să îi ceară sfatul. 
Îşi dădu seama că nu exista decât o singură persoană. 
Văzu o faţă frumoasă, păr lung şi roşu, o ceafă lungă, un 
trup şi un zâmbet ucigătoare... 

Îşi bău cafeaua în aşteptarea orei de deschidere. 

Apoi o luă pe strada Lapeyrouse, traversă şantierul 
infinit al drumului Alsacia-Lorena, cu excavatoarele lui în 
perioadă de odihnă şi intră pe strada Mărului. Ştia că 
galeria deschidea la 10 dimineaţa... Acum era 9:50. Uşa 
era deja deschisă, iar dinăuntru nu se auzea niciun 
zgomot, galeria părea goală. Ezită. 

Tălpile scoaseră un zgomot ca un guiţat pe lemnul 
deschis al parchetului. Din nişte difuzoare mici se auzea o 
muzică în surdină. Jazz... Nu zăbovi cu privirea asupra 
pânzelor moderne agăţate de simeze. Auzise zgomot de 
tocuri şi o voce la etaj, aşa că merse până în capătul 
încăperii şi urcă scările metalice în spirală. 

Era acolo, vorbind la telefon, în picioare în spatele 
biroului ei. Lângă fereastra uriaşă cu boltă. 

Femeia ridică privirea şi îl văzu. Zise: 

— Vă sun eu înapoi. 

Charlene Esperandieu era îmbrăcată în dimineaţa asta 
cu un tricou alb care îi lăsa un umăr dezgolit şi cu o 
pereche de şalvari negri. Pe piept îi era brodat cuvântul 
ARTĂ, cu paiete sclipitoare. Părul roşcat îi strălucea în 
lumina dimineţii, deşi soarele încă nu lumina prea bine 


€386) 


strada, ci doar etajele superioare ale fațadei din cărămidă 
roşie, de pe cealaltă parte a ferestrei. 

Era diabolic de frumoasă şi, pentru o clipă, îşi spuse că 
poate ea era cea pe care o căuta, femeia care l-ar fi putut 
consola, care îl putea face să le uite pe toate celelalte. Cea 
pe care s-ar fi putut sprijini. Dar nu, bineînţeles că nu. Era 
soţia adjunctului său. Şi nu-i mai lua minţile aşa cum o 
făcuse cu două ierni în urmă. Nu-i mai bătea inima atât de 
tare când se gândea la ea. Rămăsese doar un semnal 
periferic, în ciuda frumuseţii ei - un gând plăcut, dar fără 
consistenţă, nici durere, nici flacără... 

— Martin? Ce vânt te-aduce? 

— Aş bea o cafea, zise el. 

Ea ocoli biroul şi veni să îl sărute pe obraji. Mirosea 
frumos, a şampon şi a parfum uşor, cu aromă de lămâie, ca 
o briză printr-o livadă de citrice. 

— Aparatul meu e defect. Şi aş avea şi eu nevoie deo 
cafea. Vino. Nu arăţi prea bine. 

— Ştiu... Şi de un duş aş avea nevoie. 

Traversară piaţa Capitole şi se îndreptară înspre 
terasele de sub arcade. Mergea alături de una dintre cele 
mai frumoase femei din Toulouse, arătând ca un vagabond, 
în timp ce se gândea la o alta... 

— De ce nu mi-ai răspuns niciodată la telefon sau la 
mesaje? întrebă ea după ce îşi înmuie buzele în cafea. 

— Ştii foarte bine de ce. 

— Nu ştiu. Mi-ar plăcea să îmi explici. 

Servaz îşi dădu brusc seama că se înşelase, că nu îi 
putea vorbi despre Marianne, nu avea acest drept. Ştia că 
ar răni-o. Că ea era încă vulnerabilă. Poate că, inconştient, 
acesta îi era scopul: să rănească pe cineva aşa cum fusese 
şi el însuşi rănit. 

Dar nu, nu o va face. 

— Am primit un e-mail de la Julian Hirtmann, zise el. 

— Am aflat. Vincent credea că e vorba de încă o 
păcăleală, că fantasmai tu. Până când ai găsit literele 
acelea săpate în trunchiul copacului... De atunci, nu mai 
ştie ce să creadă. 


€387) 


— "Ţi-a spus despre litere? 

Privirea ei verde se fixă într-a lui. 

— Da. 

— Şi ştii unde...? 

— Unde le-ai găsit? Hmm, hmm. Da, Vincent mi-a zis şi 
asta. 

— Ţi-a zis şi de ce mă aflam acolo? 

Ea dădu din cap. 

— Charlene, eu... 

— Nu spune nimic, Martin. Este inutil. 

— Atunci, înseamnă că el ţi-a zis că e cineva pe care l-am 
cunoscut demult. 

— Nu. 

— Cineva pe care... 

— Taci! Nu îmi datorezi nicio explicaţie. 

— Charlene, vreau să ştii că... 

— Taci, am zis. 

Chelneriţa care venise să ia banii se grăbi să plece 
înapoi. 

— Aşa e, adăugă ea. Nu e ca şi cum am fi căsătoriţi... 
sau măcar amanți... sau altceva... 

Servaz tăcu. 

— La urma urmei, cui îi pasă de ceea ce simt eu? 

— Charlene... 

— Am fost doar eu, Martin? Tu n-ai simţit niciodată 
nimic? Am visat eu cumva? Mi-am închipuit toată 
povestea?... La naiba! 

O privi. Era extraordinar de frumoasă în acest moment. 
Orice bărbat normal la cap ar fi dorit-o acum. Nu exista 
nicio femeie mai dorită decât Charlene Esperandieu, pe o 
rază de 100 de kilometri în jur. Măritată sau nu, probabil 
că era asaltată de avansuri. Şi atunci, de ce tocmai el? 

Se minţise pe el însuşi în toate aceste luni. Da, simţise 
ceva... Da, poate că ea era femeia pe care o căuta... Da, se 
gândise la ea foarte des, imaginându-şi-o în patul în care el 
dormea singur - şi în multe alte locuri. Dar exista Vincent. 
Şi Megan. Şi Margot. Şi tot restul. 

Nu acum... 


€388 D 


Probabil că simţise şi ea că nu era momentul potrivit, 
pentru că schimbă subiectul. 

— Crezi că există vreun pericol pentru noi, pentru... 
Megan? întrebă ea. 

— Nu. Hirtmann are o obsesie pentru mine. Nu-i va lua 
la rând pe toţi poliţiştii din Toulouse. 

— Dar dacă nu va putea ajunge la tine? păru ea deodată 
îngrijorată. Dacă este pe atât de bine informat pe cât ziceţi 
voi, probabil că ştie că Vincent e prietenul şi cel mai 
apropiat colaborator al tău, la asta te-ai gândit? 

— Sigur că m-am gândit... Pentru moment, nu ştim nici 
măcar unde se află. Sincer, nu cred că există nici cel mai 
mic pericol. Vincent nu l-a întâlnit niciodată pe Julian 
Hirtmann. Elveţianul habar nu are de existenţa lui. Trebuie 
să fiţi doar puţin mai vigilenţi decât de obicei, asta e tot. 
Dacă ţii neapărat, poţi să suni la şcoală la Megan şi să le 
spui să verifice dacă nu dă târcoale cineva, să nu o lase 
singură. 

Ceruse ca Margot să fie supravegheată. Va trebui să 
ceară pază acum pentru toţi apropiații săi? Vincent, 
Alexandra? 

Deodată, se gândi la Pujol. Pentru numele lui Dumnezeu, 
iar îl uitase! Oare îşi reluase misiunea de supraveghere? 
Ce-ar fi în capul lui dacă i-ar vedea acum, pe el şi pe 
Charlene, prinşi într-o conversaţie foarte aprinsă, pe 
terasa unei cafenele, fără ca adjunctul său să fie şi el de 
faţă? Pujol nu putea să-l sufere pe Vincent. Servaz era 
sigur că i-ar fi transmis informaţia. 

— La dracu’! zise el. 

— Ce este? 

— Am uitat că şi pe mine mă supraveghează cineva. 

— Cine? 

— Colegi de serviciu... Oameni care nu îl plac prea tare 
pe Vincent... 

— Adică cei pe care i-ai pus la respect acum doi ani? 

— Înîm... 

— Crezi că ne-au văzut? 

— Habar nu am. Dar nu vreau să riscăm. O să te ridici şi 


€389) 


o să ne luăm la revedere cu o strângere de mână. 

Îl privi încruntându-şi sprâncenele. 

— E ridicol. 

— Charlene, te rog. 

— Cum vrei... Ai grijă de tine, Martin. Şi de Margot... 

O văzu şovăind. 

— Şi aş vrea să ştii că... eu sunt aici. Voi fi mereu aici 
pentru tine. În orice clipă. 

Îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare, apoi 
îi scutură într-un mod foarte formal mâna, pe deasupra 
mesei. Plecă fără să-şi întoarcă privirea, iar el nu se uită 
după ea. 


€390) 


34 
Înainte de meci 


Avea întâlnire în birourile IGPN la 10:30. Când intră în 
cel al comisarului Santos, acesta din urmă era prins într-o 
conversaţie cu o femeie la vreo 50 de ani, care stătea în 
picioare, alături de el, îmbrăcată într-un taior roşu. Servaz 
se gândi că arăta ca o învăţătoare de modă veche, cu 
ochelarii aşezaţi pe vârful nasului şi cu gura strânsă. 

— Luaţi un loc, domnule comandant, zise Santos. V-o 
prezint pe doamna doctor Andrieu, psihologul nostru. 

Servaz îi aruncă o privire femeii care stătea în picioare, 
deşi erau două scaune libere, apoi îşi mută toată atenţia 
asupra lui San Antonio. 

— Doamna doctor vă va monitoriza de două ori pe 
săptămână, adăugă acesta. 

Servaz tresări, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Cum adică? 

— M-aţi auzit foarte bine. 

— Cum adică să mă monitorizeze? Santos, glumiţi? 

— Sunteţi depresiv, domnule comandant? deschise gura 
şi femeia, fixându-l îndelung cu privirea pe deasupra 
ochelarilor. 

— Sunt suspendat sau nu? întrebă Servaz, aplecându-se 
peste biroul comisarului cel gras. 

Ochii mici ai lui Santos îl fixară pentru o clipă printre 
pleoapele umflate ca ale unui cameleon. 

— Nu. Încă. Dar aveţi nevoie de un tratament. 

— Un ce? 

— Un program de monitorizare, dacă vă sună mai bine 
aşa. 

— Monitorizare pe dracu'! 

— Domnule comandant... îl avertiză Santos. 

— Sunteţi depresiv? repetă doctorul Andrieu. Mi-ar 
plăcea să-mi răspundeţi la această întrebare simplă, 
domnule comandant... 


€391) 


Servaz nu o învrednici nici măcar cu o privire. 

— Ce sens au toate astea? îl întrebă el pe polițistul de la 
IGPN. Ori am nevoie de un tratament şi trebuie să fiu 
suspendat, ori recunoaşteţi că sunt apt pentru exerciţiul 
funcţiunii şi atunci această... persoană nu are ce căuta 
aici. Punct. 

— Domnule comandant, decizia nu vă aparţine. 

— Domnule comandant, vă rog, gemu el. V-aţi uitat la 
ea? Numai când o văd şi mă năpădesc gânduri de 
sinucidere. 

Un zâmbet involuntar flutură pe buzele cărnoase ale lui 
Santos, pe sub mustaţa îngălbenită de tutun. 

— Nu aşa o să vă rezolvaţi problemele, îl apostrofă 
femeia, muşcată de coadă. Căutându-vă refugiu în negare 
sau sarcasm. 

— Doamna doctor Andrieu este specialistă în... începu 
Santos fără mare convingere. 

— Santos... Ştiţi prea bine ce s-a întâmplat. Cum aţi fi 
reacţionat dacă aţi fi fost în locul meu? 

— Da, acesta este motivul pentru care nu v-am 
suspendat. Din cauza presiunii la care aţi fost supus. Şi din 
cauza acestei anchete în desfăşurare. Şi nu sunt în locul 
dumneavoastră. 

— Domnule comandant, zise femeia cu un aer doct şi 
înţepat, atitudinea dumneavoastră e contraproductivă. Vă 
pot da un sfat? Ar fi de... 

— Domnule comisar, protestă Servaz, dacă nu o scoateţi 
de aici o iau razna. Acordaţi-mi cinci minute. Doar noi doi, 
singuri. După aceea, dacă vreţi, o iau şi de nevastă... Cinci 
minute... 

— Doamna doctor, zise Santos. 

— Nu cred că... începu femeia cu duritate. 

— Doamna doctor, vă Ak k 

După ce ieşi, luă ascensorul până la etajul al doilea şi se 
îndreptă spre biroul său. 

— Stehlin doreşte să te vadă, îi zise pe hol unul dintre 
membrii brigăzii. 


€392) 


Se întâlniseră din nou ca să vorbească despre fotbal. 
Servaz prinse din zbor cuvintele „decisiv”, „Domenech” şi 
„echipă”... 

— Se pare că atmosfera era tensionată când a anunţat 
componenţa, zise cineva. 

— Păi, dacă nu batem Mexicul, nu merităm să mergem 
mai departe, zise altcineva. 

Oare n-ar putea aştepta până când ajung la cârciuma de 
la colţ ca să vorbească despre astfel de lucruri? se gândi 
Servaz. Dar, la urma urmei, într-o astfel de zi şi infractorii, 
şi criminalii făceau probabil la fel. Se duse până la biroul 
şefului, bătu la uşă şi intră. Directorul tocmai băga în seif 


nişte probe „sensibile” - bani sau droguri. Deasupra, 
agăţată de un umeraş, se afla o vestă tactică cu însemnul 
„poliţia judiciară”. 


— Sunt sigur că nu m-aţi chemat ca să vorbim despre 
fotbal, glumi el. 

— Lacaze va fi luat în custodie, îl anunţă Stehlin fără 
nicio introducere, în timp ce închidea seiful. Judecătorul 
Sartet va cere să i se ridice imunitatea. A refuzat să ne 
spună unde se afla vineri seară. 

Servaz îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Se pare că tocmai şi-a aruncat în aer viitorul politic, 
comentă şeful de divizie. 

Polițistul scutură din cap. Ceva nu părea în regulă. 

— Şi totuşi, zise el. Totuşi, nu cred că a fost el. Am avut 
impresia că se temea foarte tare să... să spună unde se 
afla... Dar nu pentru că ar fi fost acasă la Claire Diemar în 
acea seară, nu. 

Stehlin îl privi fără să înţeleagă. 

— Cum adică? Nu mă prind. 

— Adică de parcă i-ar dăuna mai rău carierei sale dacă 
ar spune unde se afla în acea seară, decât dacă ar fi pus 
sub acuzare, răspunse Servaz uşor confuz, încercând şi el 
să înţeleagă ceea ce spusese. Ştiu, ştiu, n-are niciun sens. 


Ziegler se holba la ecranul calculatorului. Nu la cel de 
top de acasă, ci la vechitura mult mai înceată din biroul ei 


€393) 


de la brigadă. Lipise pe pereţi câteva afişe cu filmele ei 
preferate, Naşul IL Vânătorul de cerbi, Apocalypse Now, 
Portocala mecanică, încercând să-i înveselească puţin. Dar 
nu fusese de ajuns. Oftă în timp ce se uită la dosarele 
aflate pe etajerele din faţa sa: „spargeri”, „trafic cu 
steroizi”, „persoane nomade”. 

Dimineaţa era liniştită. Îşi trimisese oamenii în stânga şi 
în dreapta, iar jandarmeria era acum tăcută şi goală, cu 
excepţia jandarmului de serviciu de la intrare. 

Odată terminate sarcinile zilnice, Irène se întoarse la 
ceea ce descoperise, în ajun, în calculatorul lui Martin. 
Cineva îi plantase un malware... Un coleg? În ce scop să o 
fi făcut? Cineva aflat în custodie, profitând de vreo absenţă 
a lui Martin? Niciun poliţist cu scaun la cap, iar Servaz cu 
atât mai puţin, nu ar fi lăsat o astfel de persoană 
nesupravegheată în biroul personal. Un membru al echipei 
de curăţenie? Fra o ipoteză... Pentru moment, Ziegler nu 
vedea şi altele. Trebuia să se intereseze, dacă avea 
dreptate, ce firmă obținuse contractul pentru SRPJ din 
Toulouse... Ar fi putut să-i sune, dar se îndoia că ar fi dat o 
asemenea informaţie unui jandarm fără mandat şi fără 
explicaţie valabilă. Ar fi putut să-l roage pe Martin să se 
intereseze pentru ea. Dar se poticnea mereu de aceeaşi 
problemă: cum să îi explice ce descoperise fără să-i 
mărturisească că îi piratase calculatorul? 

Poate că există o altă soluţie. 

Deschise catalogul online al prestatorilor de servicii, 
completă firmă de curăţenie în câmpul cu întrebarea 
„Cine, ce?” şi Toulouse şi împrejurimile în câmpul cu 
„Unde?”. 

300 de răspunsuri! Elimină toate aşa-zisele firme care 
ofereau servicii minore de tipul menaj, grădinărit, 
tratament contra carilor sau izolaţii termice, şi se 
concentră asupra celor care se ocupau exclusiv de 
curăţenia birourilor şi a sediilor de instituţii. Rămase cu 
vreo 20 de nume. Mult mai rezonabil. 

Işi deschise mobilul şi formă primul număr din listă. 

— Clean Service, răspunse o voce de femeie. 


€394) 


— Bună ziua, doamnă. Vă sun de la serviciul de personal 
de la sediul central al poliţiei, de pe bulevardul Estuarului. 
Avem... ăăă... o mică problemă... 

— Ce fel de problemă? 

— Ei bine, nu suntem... satisfăcuți de nivelul de 
performanţă al firmei dumneavoastră, avem impresia că 
munca din ultima vreme a înregistrat un regres şi noi... 

— Sediul central al poliţiei, aţi spus? 

— Da. 

— O clipă. Vă dau pe cineva. 

Aşteptă. Să fi nimerit din prima? Aşteptarea dură o 
eternitate, într-un sfârşit, o voce de bărbat îi răspunse pe 
un ton uşor agasat. 

— Cred că e o greşeală, zise vocea cu asprime. Aţi spus 
sediul central al poliţiei? 

— Da, exact. 

— Îmi pare rău, dar nu noi ne ocupăm de 
dumneavoastră. De 10 minute tot caut printre dosarele 
clienţilor. Nu am nimic referitor la sediul central al poliţiei. 
Vă repet: este o greşeală. De unde aveţi această 
informaţie? 

— Sunteţi sigur? 

— Bineînţeles că sunt sigur! De unde şi până unde ne-aţi 
sunat pe noi? Şi cine ziceaţi că sunteţi, de fapt? 

— Vă mulţumesc, zise ea înainte să închidă. 

Dăduse deja 18 telefoane când începu să se îndoiască de 
metoda sa. Dintr-un motiv sau altul, firma de curăţenie 
care se ocupa de sediul poliţiei nu părea să apară în 
catalog. Sau poate că, alertată de întrebările ei, respectiva 
firmă îi contactase deja pe adevărații responsabili, iar 
poliţia judiciară era pe punctul de a da năvală asupra ei, 
întrebând-o ce urmăreşte. Dădu cel de-al 19-lea telefon şi 
îşi jucă din nou numărul. Ca în toate celelalte cazuri, 
persoana de la centrală o transferă la altcineva. Apoi 
aceeaşi aşteptare interminabilă... 

— Ziceţi că nu sunteţi mulţumiţi de serviciile noastre? se 
auzi în aparat o voce energică, de bărbat. Îmi puteţi da mai 
multe detalii? Ce anume nu vă mulţumeşte, mai concret? 


€395) 


Ziegler se îndreptă în scaun. 

Nu prevăzuse acest gen de întrebări şi începu să 
improvizeze, cu un sentiment de culpabilitate faţă de 
echipa care lucra în clădire şi care urma să fie trasă la 
răspundere pentru vine imaginare. 

— V-am sunat ca urmare a mai multor plângeri de la 
colegi, mai îndulci ea puţin tonul în final. Dar ştiţi şi 
dumneavoastră cum este, există mereu  cârcotaşi, 
nemulţumiţi, persoane care au nevoie să îi critice pe alţii 
ca să se simtă bine. Eu doar le transmit doleanţele, dar, 
personal, nu am niciun motiv să mă plâng pentru starea 
biroului meu. 

— O să văd ce pot face, răspunse bărbatul. O să insist 
asupra punctelor semnalate de dumneavoastră. Indiferent 
care este situaţia, aţi făcut foarte bine că ne-aţi sunat. 
Acordăm o foarte mare importanţă gradului de satisfacţie 
a clienţilor noştri. 

Obişnuitul discurs comercial, dar care lăsa să se 
întrevadă o săpuneală pentru angajaţii săi. 

— Insist, nu trebuie să fiţi prea sever. Nu este atât de 
grav. 

— Nu, nu, nu sunt deloc de acord cu dumneavoastră. Ne 
dorim excelenţă, vrem să îi satisfacem în întregime pe 
clienţii noştri, iar angajaţii trebuie să fie mereu la înălţime. 
Asta e tot. 

La salariile pe care le dați... se gândi ea. 

— Vă mulţumesc pentru profesionalism. La revedere. 

Imediat cum închise, accesă unul dintre acele site-uri 
care oferă date despre întreprinderi - organigrame, 
bilanţuri, cifrele importante. Îşi notă pe un post-it numele 
directorului de la Clarion. Însă nu-i găsi numărul de 
telefon. Sună din nou la centrală, de data aceasta de pe 
numărul său fix de la jandarmerie, cel care îi afişa serviciul 
şi numele. 

— Clarion, repetă aceeaşi voce feminină ca mai 
devreme. 

— Aş vrea să vorbesc cu Xavier Lambert, spuse ea 
încercând să şi-o schimbe puţin pe a sa. Spuneţi-i că e 


€396) 


vorba de o anchetă a jandarmeriei, în legătură cu unul 
dintre angajaţii săi. E urgent. 

O clipă de tăcere la capătul firului. Oare femeia îi 
recunoscuse vocea? Apoi auzi o sonerie. 

— Xavier Lambert, zise o voce de bărbat uşor plictisită. 

— Bună ziua, domnule Lambert. Sunt căpitan de 
jandarmi Ziegler, desfăşurăm acum o anchetă criminală 
referitoare, poate, la cineva care lucrează în echipa 
dumneavoastră de curăţenie. Am nevoie de lista tuturor 
angajaţilor. 

— Lista angajaţilor mei? Cine aţi zis că sunteţi? 

— Căpitan Irene Ziegler. 

— De ce aveţi nevoie de această listă, doamna căpitan, 
dacă nu sunt indiscret? 

— A fost comisă o infracţiune în clădirea pe care o aveţi 
în grijă. Un furt de documente importante. Am găsit urme 
infime de produse de curăţat industriale pe hârtiile care 
erau în contact cu documentele furate. Dar acest lucru va 
trebui să rămână între noi. 

— Bineînţeles, răspunse bărbatul fără să îşi piardă 
cumpătul. Aveţi mandat? 

— Nu. Dar aş putea cere unul. 

— Atunci cereti. 

La naiba! Avea de gând să închidă! 

— Staţi! 

— Da, doamnă? 

Părea să se amuze de nerăbdarea ei. Simţi cum o 
cuprinde furia. 

— Ascultaţi, domnule Lambert... Aş putea primi acest 
mandat în câteva ore. Doar că aici e vorba de o cursă 
contracronometru. Probabil că  suspectul are încă 
documentele la el, dar nu se ştie pentru cât timp. Nu ştim 
nici când, nici cui le va da. Am vrea să îl punem sub 
supraveghere. Deci înţelegeţi că aici contează fiecare 
minut. Şi cu siguranţă că nu vă doriţi să apăreţi drept 
complice, fie el şi involuntar, la o infracţiune atât de gravă 
precum spionajul industrial. 

— Da, înţeleg. Evident. Sunt un cetăţean responsabil şi 


€397) 


voi face tot ce pot ca să vă ajut în limitele legalității... Dar 
şi dumneavoastră trebuie să mă înţelegeţi că nu vă pot 
divulga informaţii personale despre angajaţii mei fără un 
motiv rezonabil. 

— lar eu tocmai vi l-am dat. 

— Ei bine, să zicem că voi aştepta ca acest... motiv 
excelent să fie confirmat de un judecător... 

Se simțeau ironie şi aroganță în vocea bărbatului. Iar în 
ea începuse să ardă furia, cu flacără vie. Era fix ce avea ea 
nevoie acum. 

— Sigur că nu vă pot acuza de obstrucţionarea anchetei, 
legea e de partea dumneavoastră, trebuie să recunosc, 
spuse ea cu o voce de gheaţă. Dar să ştiţi că noi ăştia, 
jandarmii, suntem destul de ranchiunoşi... Deci dacă ţineţi 
neapărat să continuaţi cu atitudinea asta, o să vă trimit pe 
cap inspecția muncii, Direcţia departamentală de muncă, 
Comitetul de luptă împotriva muncii la negru... Şi credeți- 
mă că o să-şi bage nasul absolut peste tot, până când vor 
găsi ei ceva. 

— Doamnă, vă sfătuiesc să vă schimbaţi tonul, aţi mers 
prea departe, se enervă bărbatul. Nu se poate aşa ceva. O 
să mă plâng chiar acum şefilor dumneavoastră. 

Blufa. Se putea ghici din vocea lui. 

— Dacă nu azi, atunci mâine, continuă ea pe acelaşi ton 
lugubru. Pentru că n-o să vă lăsăm în pace, credeţi-mă... O 
să ne ţinem scai de dumneavoastră, ca guma de mestecat 
lipită pe o talpă. Pentru că nu-mi place nici tonul, nici 
atitudinea dumneavoastră. Şi pentru că noi nu uităm 
niciodată nimic. Sper că fişele dumneavoastră de personal 
sunt în ordine, domnule Lambert, sau cel puţin aşa vă 
doresc, pentru că, în caz contrar, vă puteţi lua adio de la 
anumiţi clienţi, începând cu poliţia... 

Se lăsase tăcerea la celălalt capăt al firului. 

— Vă trimit lista. 

— Împreună cu toate informaţiile din aceasta, ţinu să 
mai precizeze Ziegler înainte să închidă. 


kk 


Servaz conducea pe autostradă. Aerul era la fel de 
€398 D 


sufocant şi de nemişcat, dar se simţea clar ameninţarea 
furtunii: norii negri erau din ce în ce mai numeroşi. Valul 
de căldură urma să se transforme în curând în tunete şi 
fulgere. Şi simţi cumva că şi deznodământul anchetei lor 
era aproape, la fel de tunător. Îşi zise că erau mai aproape 
decât părea, Elementele erau chiar acolo, sub ochii lor. Nu 
le mai rămânea decât să le combine şi să le facă să 
vorbească. 

Îl sună pe Esp6randieu şi îi ceru să se întoarcă la 
Toulouse, să-i verifice trecutul lui Elvis. Era prea multă 
lume la liceu în mijlocul zilei, iar Samira nu o scăpa din 
ochi pe Margot. Hirtmann nu ar fi acţionat niciodată în 
condiţiile acestea. Presupunând că intenţiona să o facă, 
lucru de care Servaz începea să se îndoiască. Se întrebă 
iar pe unde o fi acum elveţianul. I se clătinau toate 
certitudinile în ceea ce-l privea. Visase el oare să fie o 
marionetă, când de fapt nu era niciun păpuşar la capătul 
firelor? Sau, din contra, elveţianul era foarte aproape, 
pândind din umbră, mereu cu doar un pas în urma lui şi 
strecurându-se în spaţiile moarte, în crăpături? În mintea 
sa, Hirtmann semăna din ce în ce mai mult cu o fantomă, 
cu un mit. Servaz îşi alungă gândul acesta. Îl enerva. 


Parcă maşina în faţa restaurantului de la intrarea în 
Marsac, cu 40 de minute întârziere. 

— Unde naiba ai fost? 

Margot avea pe ea un şort, pantofi mari cu întărituri în 
vârf, aşa cum se poartă pe şantier, şi un tricou cu sigla 
unui grup muzical pe care el nu-l cunoştea. Părul roşu îi 
stătea cumva în aer, cu ajutorul gelului. El o sărută fără să 
îi răspundă şi o conduse de-a lungul podeţului din lemn 
plin de ghivece cu flori, deasupra unui pârâu pe care 
avansau, cu demnitate, câteva răţuşte. Uşile restaurantului 
erau larg deschise. Înăuntru era o răcoare plăcută şi se 
auzeau doar frânturi de conversații discrete. Intrarea lui 
Margot fu însoţită de câteva capete întoarse, dar fata le 
ignoră cu mare dezinvoltură, în timp ce şeful de sală îi 
conducea la o masă mică şi plină de flori. 


€399) 


— Au mojito aici? întrebă ea după ce luă un loc. 

— De când bei mătăluţă alcool? 

— De când aveam 13 ani. 

Se uită la ea să vadă dacă glumea. Se pare că nu. Servaz 
comandă cap de vită, Margot ceru un burger. La televizor 
se vedeau imagini cu nişte jucători antrenându-se pe un 
teren de fotbal, dar sonorul era oprit. 

— Chestia asta mă cam bagă-n sperieţi, începu ea fără 
nicio introducere. Toată povestea asta... supravegherea... 
Chiar crezi c-ar putea să... 

Nu-şi termină fraza. 

— Nu trebuie să te îngrijorezi, se grăbi el să răspundă. E 
doar o măsură de precauţie. Practic, nu există niciun risc 
să se ia de tine, nici chiar dacă îşi face apariţia. Vreau doar 
să fiu sută la sută sigur că nu rişti nimic. 

— Şi chiar este indispensabil? 

— Pentru moment, da. 

— Şi dacă nu-l prindeţi? O să mă păziţi aşa la infinit? 
întrebă ea jucându-se cu rubinul fals din sprânceană. 

Servaz simţi un gol în stomac. Nu-i spuse că şi pe el îl 
frământa această întrebare. Cu siguranţă va veni un 
moment în care această supraveghere va înceta, când 
Parchetul va hotărî că era suficient. Şi atunci? Ce se va 
întâmpla? Cum îi va mai putea asigura securitatea propriei 
sale fiice? Şi cum va putea să pună liniştit seara capul pe 
pernă? 

— Trebuie să fii şi tu un pic atentă, adăugă el fără să 
răspundă, să observi orice pare în neregulă. Dacă vezi pe 
cineva dând târcoale prin jurul liceului. Sau dacă primeşti 
SMS-uri ciudate. Să te duci fără ezitare la Vincent. Îl 
cunoşti şi vă înţelegeţi bine amândoi. Ştii că te va asculta. 

Fata dădu din cap şi se gândi la seara trecută, când 
băuse, glumise şi vorbise cu Samira. 

— Dar îţi repet, nu e niciun motiv de îngrijorare. Este 
doar o măsură de precauţie, insistă el. 

Se gândi că semăna cu un dialog de film. Cu ceva ce 
auzise de o mie de ori. Un dialog de film foarte prost. Ceva 
de serie Z, în care se lăsa cu valuri de sânge. Se simţi din 


€400) 


nou nervos. Sau poate că apropierea furtunii era cea care 
îi punea nervii la încercare? 

— Ai adus ce ţi-am cerut? 

Margot îşi băgă mâna în geanta ca de poştaş, din pânză 
kaki, şi scoase de-acolo un teanc foi manuscrise, cu 
colţurile îndoite. 

— Ce faci cu ele? Nu înţeleg de ce mi-ai cerut asta, 
spuse ea în timp ce împingea foile până la el, pe partea 
cealaltă a mesei. Vrei să îmi evaluezi munca sau ce? 

Cunoştea bine ochii ăştia negri. Fusese nevoit să îi 
înfrunte de 1000 de ori în trecut. Zâmbi. | 

— Nu o să citesc nimic din ce ai scris. Îţi dau cuvântul 
meu, da? Mă interesează notele de pe margini... Şi numai 
ele. O să-ţi explic, adăugă el văzându-i sprâncenele 
încruntate. 

Se uită cu un aer mulţumit la hârtiile notate cu roşu, 
apoi le împături şi le îndesă în buzunarul hainei. 


Era joi, la 13:30, iar Balena degusta un melc cu mujdei, 
când ministrul îşi făcu apariţia într-unul din cele două 
saloane private (cel mai mic) de la Tante Marguerite, 
restaurantul din strada Bourgogne, la doi paşi de 
Adunarea Naţională. Senatorul îşi şterse tacticos gura, 
înainte să îi acorde atenţie noului venit. 

— Deci? 

— Lacaze va fi luat în custodie, anunţă ministrul. 
Judecătorul îi va cere ridicarea imunităţii. 

__—Asta ştiam deja, spuse cu răceală Devincouri. 
Intrebarea este cum se face că nemernicul ăla de procuror 
idiot nu a putut să împiedice acest lucru, la dracu’? 

— Nu putea să facă nimic. Date fiind elementele din 
dosar, nu se punea problema ca judecătorii de instrucţie să 
acţioneze altfel... Nu-mi revin: Suzanne a fost cea care a 
turnat la poliţie! Ea le-a zis că Paul îi minţise în legătură cu 
felul în care şi-a petrecut seara de vineri. N-aş fi crezut-o 
niciodată capabilă de... 

Ministrul părea şocat. 

— A, nu? răspunse Balena. La ce vă aşteptaţi? Femeia 


€401) 


are cancer în fază terminală, a fost trădată, batjocorită, 
umilită... Personal, eu aş felicita-o, mai degrabă. Gunoiul 
ăla a primit ce merita. 

Ministrul simţi cum i se urcă sângele la cap. Balena îşi 
făcea de cap cu prostituate de mai mult de 40 de ani 
încoace şi acum dădea lecţii de morală! 

— E ciudat ca tocmai dumneavoastră să spuneţi aşa 
ceva. 

Senatorul duse la gură paharul cu vin alb. 

— Faceţi aluzie la... poftele mele? zise grăsanul fără să 
se intimideze. E o mare diferenţă. Şi ştiţi care? 
Dragostea... O iubesc pe Catherine ca în prima zi. Am cea 
mai profundă admiraţie pentru soţia mea. li sunt profund 
devotat. Curvele sunt pentru igienă. lar ea ştie asta. Sunt 
mai mult de 20 de ani de când nu am mai împărţit patul cu 
Catherine. Cum şi-a putut închipui imbecilul ăla că o 
femeie ca Suzanne l-ar ierta? O femeie ca ea... atât de 
mândră... O femeie de caracter. O femeie remarcabilă. Că 
se culcă aiurea, e OK. Dar să se îndrăgostească de acea... 

Ministrul îl întrerupse. 

— Ce să facem acum? zise el. 

— Unde era Lacaze în seara aceea? Măcar v-a zis? 

— Nu. A refuzat să îi zică şi judecătorului. A înnebunit 
de tot! Nu vrea să vorbească cu nimeni! 

De data asta, Balena îşi ridică ochii din farfurie şi se uită 
la ministru cu un aer surprins de-a binelea. 

— Credeţi că el a ucis-o? 

— Nu mai ştiu ce să cred... Dar are din ce în ce mai mult 
un profil de om vinovat. Doamne, Dumnezeule, vă 
imaginaţi cum o să se dezlănţuie presa. 

— Lăsaţi-l, zise Balena. 

— Ce? 

— Delimitaţi-vă. Cât mai e timp. Asiguraţi minimul 
sindical în faţa presei: prezumția de nevinovăție, 
independenţa justiţiei... vrăjeala obişnuită. Dar declaraţi şi 
că este un justiţiabil ca toţi ceilalţi... Va înţelege toată 
lumea. Un ţap ispăşitor: trebuie întotdeauna să existe unul, 
nu vă spun nicio noutate acum. Dragul nostru popor 


€402) 


funcţionează ca primele triburi ale lui Israel: moare după 
tapii ispăşitori. Lacaze va fi jertfit pe rugul presei, care îl 
va sfâşia în bucăţi şi îi va suge sângele până când îşi va 
ostoi setea. Demagogii moralişti îşi vor face numărul 
obişnuit despre virtute în studiourile de televiziune, 
mulţimea va urla cu lupii. Şi când vor fi terminat cu el, va 
veni rândul altuia. Cine ştie? Mâine ar putea fi rândul 
dumneavoastră. Sau al meu... Sacrificaţi-l. Acum. 

— Avea un viitor strălucit, zise ministrul cu ochii în 
fundul farfuriei sale. 

— R.I.P.”?, răspunse Balena pescuind un melc. Vă uitaţi 
la meci diseară? Doar asta ne-ar putea scăpa: să câştigăm 
o Cupă Mondială. Dar ar fi mai realist să visăm că vom 
câştiga următoarele go n n 

La 15:15, Ziegler îl găsi în sfârşit pe cel pe care îl căuta. 
Sau mai bine zis găsi doi clienţi potenţiali. Cea mai mare 
parte a echipei de curăţenie de la Clarion era formată din 
femei venite din Africa, de curând sau nu. Sectorul acesta 
al serviciilor de curăţenie a fost mereu un mare furnizor de 
locuri de muncă pentru imigranţi, bazându-se pe 
flexibilitatea forţată a unei mâini de lucru slab calificată, 
puţin sindicalizată şi deci aproape incapabilă să se apere. 

Bărbaţi erau doar doi. Din instinct, Ziegler hotărâse să 
înceapă cu ei. Mai întâi, pentru că procentul bărbaţilor 
implicaţi în infracţiuni e mult mai mare decât cel al 
femeilor, chiar dacă partea acestora este în creştere. În al 
doilea rând, pentru că toate statisticile arată că sunt cu 
mult mai puţine femei implicate în fapte care să aducă 
atingere autorităţilor. Şi pentru că, în fine, bărbaţilor le 
place mai mult riscul. _ 

Primul era un tată de familie, cu trei copii mari. In 
vârstă de 58 de ani, lucra de 10 pentru firma de curăţenie. 
Înainte de asta, lucrase timp de 30 de ani în industria 
automobilistică, dar nu în cadrul vreuneia dintre cele două 
mari grupuri franceze, ci într-un IMM subcontractant. Insă 


72 Rest In Peace - Odihnească-se în pace! (din latinescul Requiescat in 
pace). 
€403) 


în anii '90, presiunea din ce în ce mai mare exercitată de 
cei doi mari constructori naţionali asupra furnizorilor 
acestora în chestiuni legate de calitate, timp de livrare şi 
mai ales de costuri de producţie obligase un număr mare 
de IMM-uri fie să se lase cumpărate de firme americane de 
echipamente, fie să opereze restructurări drastice. Iar 
omul acesta fusese cu siguranţă una dintre nenumăratele 
victime ale acestei presiuni din partea celor doi 
constructori asupra furnizorilor lor şi a planurilor sociale. 
Ziegler îi puse fişa deoparte. Un bărbat frustrat, aruncat la 
gunoi după 30 de ani de servicii bune şi loiale, şi care are 
responsabilitatea unei familii. Un candidat posibil... Trecu 
la următorul. Mult mai tânăr, sosise în Franţa datorită unui 
concurs de împrejurări care îl scosese prin minune dintr-o 
tabără de refugiaţi din insula Malta, unde putrezea alături 
de alte câteva sute de clandestini. Trăia singur... Nici 
soţie, nici copii... Îşi lăsase toată familia în urmă, în Mali... 
Un om care cunoscuse groaza traversării Mediteranei la 
bordul unei ambarcaţiuni improvizate, pentru a fi apoi 
parcat pe o insulă-puşcărie. Un om singuratic, pierdut şi 
vulnerabil într-o ţară străină... Încercând să se adapteze, 
să se piardă în mulţime, fără să se facă observat. 
Încercând să-şi găsească noi prieteni. Făcând, cel mai 
probabil, o meserie inferioară calificărilor sale. Un om 
căruia îi este teribil de frică să nu fie trimis înapoi în ţara 
lui. Poliţista şovăi între cele două fişe, uitându-se când la 
una, când la cealaltă, pentru ca într-un final degetul său să 
se oprească pe cea de-a doua. [inta ideală. Se numea 


Drissa Kanté. 
kK 


Espérandieu asculta Use Somebody a celor de la Kings 
of Leon, în căştile iPhone-ului său, în timp ce privea 
câmpul de bătaie care i se întindea în faţă. Cei trei fraţi 
Followill şi vărul lor Matthew cântau You know that I could 
use somebody / Someone like you”. Vincent fredonă 
cuvintele, apoi îl bombăni în gând pe Martin. Îi văzuse pe 


73 Ştii că mi-ar trebui cineva / Cineva ca tine (în lb. engl. în orig.) (N. 
t.). 
€404) 


băieţi cum instalau un televizor uriaş în sala de şedinţe şi 
cum umpleau frigiderul cu baxuri de bere. Ştia sigur că, în 
mai puţin de o oră, toate birourile aveau să se golească, 
unul după altul. l-ar fi plăcut să ia şi el parte la sărbătorire, 
dar era prins cu tone de acte administrative şi de faxuri, 
împărţite pe sarcini cât mai mici posibile. Şi erau cu zecile. 

Cercetările privind trecutul lui Elvis Konstandin Elmaz - 
care era încă în comă la spital - îi ocupaseră deja toată 
dimineaţa şi jumătate din după-amiază. Făcuse turul 
tuturor direcțiilor fiscale şi consultase toate fişierele 
Securităţii Sociale ca să încerce să reconstituie parcursul 
profesional al lui Elmaz - asta în cazul în care albanezul ar 
fi lucrat vreodată legal. Căutase în dosarele cu taloane şi 
permise de conducere de la prefectură, îi refăcuse 
parcursul conjugal pornind de la Starea Civilă (incredibil: 
Elvis fusese însurat între 2001 şi 2002, dar căsătoria sa 
durase doar opt luni!) şi verificase dacă avea descendenţi 
(şi nu avea sau cel puţin nu avea unii oficiali). Contactase 
de asemenea Casa de Alocaţii Familiale şi Ministerul 
Apărării, pentru a afla date despre o eventuală carieră 
militară. 

Rezultat: Esperandieu avea acum în faţa sa o abundență 
de materiale, dar extrem de disparate. Adică se afla în cea 
mai rea situaţie posibilă. 

Oftă. Ar fi fost un eufemism să spună că ar fi preferat să 
se afle în altă parte. Sarcina aceasta de a reface traseul 
vieţii lui Elvis Konstandin Elmaz era deosebit de neplăcută. 
Elvis avea profilul aproape perfect al recidivistului care 
face curse regulate, dus-întors, între puşcărie şi afară. 
Lista condamnărilor sale era oglinda unei personalităţi 
violente şi fundamental repulsive. Trafic de droguri, 
violenţe agravate, furt, agresiuni sexuale asupra unor 
tinere, sechestrare şi, ca o încununare, viol la domiciliul 
său. Cum zisese Samira, era o minune că nu omorâse încă 
pe cineva... La toate astea trebuia adăugată acum 
organizarea luptelor de câini, după cum indicau unele 
lucruri descoperite pe proprietatea sa din mijlocul pădurii. 
Fusese de mai multe ori închis la Seysses. În perioadele de 


€405) 


libertate, administrase un sex-shop la Toulouse, pe strada 
Denfert-Rochereau, fusese gorilă la un club privat la 
câteva sute de metri distanţă, pe strada Maynard, chelner 
la o cafenea de pe strada Bayard, la o aruncătură de băț, şi 
frecventase cam tot acel cartier plin de localuri dubioase. 
Esperandieu nu găsise nicio urmă de activitate 
profesională cunoscută, dar un detaliu îi atrăsese atenţia: 
în mod oficial, „cariera” lui Elvis începuse cu o primă 
condamnare la 22 de ani. Până atunci, fusese suficient de 
descurcăreţ cât să se strecoare printre picături - pentru că 
polițistul nu avea nicio îndoială că un astfel de CV nu 
începuse cu mult mai devreme. Îşi aplecă privirea asupra 
ultimului dosar, îl deschise în disperare de cauză şi îi 
parcurse foile în diagonală, cu nădejdea vagă că ar fi putut 
găsi, totuşi, ceva printre toate acele declaraţii care să îi 
atragă atenţia. 

Iată ceva destul de interesant, îşi spuse el scărpinându- 
se uşor, aşa cum avea obiceiul, în timp ce citea ultima 
pagină. 

Ridică receptorul ca să îl sune pe Martin. Numele era 
acolo, pe pagină. Marsac. Dar de ce îl mira acest lucru, dat 
fiind că Elvis crescuse în zonă? Inainte de a-şi începe 
sinistra „carieră”, Elvis Konstandin Elmaz fusese pion” la 
un colegiu din Marsac. 


+ Denumirea populară a asistentului educaţional, cel care 


supraveghează și ajută la teme elevii din internatele școlare, îi 
însoțește la activităţi cultural-sportive și îi sprijină în toate demersurile 
lor școlare (N. t.). 


€406) 


35 
Sobolanii 


Servaz conducea printre dealuri. Semnele prevestitoare 
de furtună se înmulţiseră: peisajul îşi schimbase culoarea, 
era gri şi metalic, cerul se întunecase şi mai tare, iar din 
timp în timp, la linia îndepărtată şi păstoasă a orizontului, 
se zăreau fulgere. Se opri pentru o clipă la marginea 
drumului dintre copaci, pe un petic de iarbă, ca să se 
pregătească mental. Sprijinit de caroserie, fuma liniştit o 
ţigară, în timp ce privea linia lungă şi dreaptă care cobora 
panta dealului din faţă şi apoi urca spre el, trasând o 
tranşee rectilinie prin mijlocul pădurii. Se uită la muştele 
şi musculiţele care păreau să fi fost cuprinse de agitația 
generală. De departe se auzeau lătraturi nervoase de câini. 
Goni cu mâna un tăun exasperat de zăpuşeala din jur. Apoi 
se porni din nou la drum. Nu trecuse absolut nicio maşină 
în cinci minute. 

Inima lui Servaz bătea cu putere când cobori din 
Cherokee, la capătul aleii, lângă liziera pădurii. Era linişte 
aici, de când fusese golit adăpostul de locatarii săi. Încercă 
să nu se gândească la această eutanasie colectivă. În 
lumina de furtună, luminişul părea încă şi mai sinistru. 
Urcă treptele dinspre terasă, ridică panglica jandarmeriei 
şi deschise uşa cu ajutorul unui şperaclu. Odată intrat, se 
uită în jur, în timp ce îşi punea mănuşile. Cei de la 
Investigaţii Criminalistice scotociseră prin toate colţurile, 
dar nu căutaseră nimic special. Le scăpase oare ceva? Era 
haos peste tot în jur. Mobila, parchetul, bucătărioara din 
colţul camerei, vasele murdare din chiuvetă, cutiile de 
pizza şi de hamburgeri, scrumierele pline şi sticlele goale, 
de bere - toate erau în starea în care fuseseră găsite, doar 
că acum erau acoperite de prafuri minerale sau organice 
de diferite culori. Se întrebă cine urma să se înhame la 
curăţenie. Un tunet îndepărtat se auzi prin uşa rămasă 
deschisă, însoţit de un freamăt de frunze venit din afară. 


€407) 


Începu să exploreze la pas încăperea. Lumina care 
pătrundea prin ferestre era de un gri ca de plumb, ca şi 
cum s-ar fi aflat pe fundul unui ocean, aşa că îşi aprinse 
lanterna. 

li trebui mai mult de o oră ca să facă turul complet al 
parterului. In dormitor era la fel de dezordine ca în 
sufragerie: lenjerie intimă murdară aruncată pe patul 
nefăcut, alături de ambalajele unor jocuri video. Acelaşi 
parfum vag de canabis şi de descompunere care plutea 
prin toată casa. Vibraţii prea zgomotoase de muşte 
excitate de apropierea furtunii. Scotoci şi prin baie, dar nu 
observă nimic deosebit, în afară de nişte lame de ras de 
unică folosinţă, pline de păr tăiat, o mănuşă murdară, un 
săpunel de un cenuşiu dubios, o perie de dinţi plină de 
pastă uscată şi, în dulăpiorul cu medicamente, o adicţie 
evidentă pentru diverse substanţe farmaceutice. Bazinul 
cabinei de duş era plin de mucegai verde. In mod clar, 
Elvis nu trăgea prea des apa la WC, pentru că pe fundul 
acestuia înotau o pată de urină şi o bucată de hârtie 
igienică. Servaz se întoarse, prin culoarul strâmt, în 
sufrageria-bucătărie. Deasupra sa, zări o trapă. Se duse să 
caute un scaun, urcă pe el şi apucă de mâner. Când trapa 
se deschise, scoase la iveală o scară metalică pliată, pe 
care polițistul o întinse. 

Podul era destul de jos, trebui să se aplece ca să poată 
înainta pe sub acoperiş. O lumină palidă intra printr-o 
lucarnă din cărămizi de sticlă. Elvis îngrămădise acolo tot 
gunoiul din ultimii ani de existenţă: calculatoare, 
imprimante, haine care se scămoşau pe umeraşe atârnate 
de stâlpi, cutii de carton, bibliorafturi, aspiratoare scoase 
din uz, suluri de tapet, console de jocuri, casete VHS cu 
filme porno... Pe scândurile prăfuite ale parchetului, se 
puteau vedea mai multe „piste” de şobolani sau de şoareci. 
Şobolanii, ca şi furnicile, sunt animale cu obiceiuri precise: 
au tendinţa de a urma mereu acelaşi itinerar şi de a-şi lăsa 
pe el amprentele, urina şi excrementele. In fundul unui 
dulap, sub hainele de iarnă şi apreschiuri, Servaz găsi 
câteva cutii din metal. Le trase spre el, pe parchet, şi se 


€408 D 


aşeză pe jos, după care simţi cum timpul rămâne pe loc 
pentru o secundă, imediat cum ridică primul capac. Un 
copil care se juca pe o plajă, lângă părinţii săi, cu o găleată 
şi o lopăţică... un copil într-o maşinuţă cu pedale, din 
plastic roşu şi cu volanul galben. Un copil ca toţi ceilalţi... 
Nu încă un monstru, nu încă un mizerabil. Servaz era sigur 
că era Elvis acolo. Existau amănunte care lăsau să se vadă 
în el viitorul adult. Dar acest copil avea acelaşi aer solar, 
jucăuş şi inocent pe care îl au toţi copiii. Servaz îşi spuse 
că şi puii de leu arată ca nişte pluşuri drăgălaşe. 

Continuă să caute. 

Fotografii ale lui Elvis adolescent. Un aer mai întunecat 
şi mai şmecher. Privirea mai jos de linia obiectivului. I se 
părea lui Servaz sau chiar se schimbase? Se întâmplase 
ceva. În faţa lui era o altă persoană. 

O femeie... Il ţinea strâns în braţe pe Elvis... Soţia? Cea 
care ceruse divorţul? Cea pe care o lovise până când o 
băgase în spital, după ce acesta fusese pronunţat? În poză 
părea fericită şi încrezătoare. Îşi îmbrăţişa bărbatul, dar în 
vreme ce ea se uita vesel drept în obiectiv, el privea în cu 
totul altă parte. 

_ Alte fotografii, cu oameni pe care Servaz nu îi cunoştea. 
Inchise cutia la loc. Se uită în jur. Urmă cu o privire 
distrată pista excrementelor lăsate de şobolani. 

Echipa de anchetă scotocise deja prin tot acest pod, le 
citise raportul. Căutaseră indicii, urme ale celor care îl 
atacaseră pe Elvis şi care îl dăduseră la câini, să-l 
mănânce. Şi el, ce căuta? Pentru moment, nu agresorii lui 
Elvis erau cei care îl interesau cel mai mult, ci Elvis însuşi. 

Servaz cercetat trecut, scrisese albanezul. 

Nu vedea nimic aici. Nimic altceva decât un pod 
obişnuit. Continuă să întoarcă totul pe toate părţile pentru 
încă vreo oră, deschizând chiar şi ambalajele jocurilor 
video şi ale casetelor porno, şi întrebându-se dacă va 
trebui să se uite la ele în caz că... 

Se simţea ca un şobolan. 

Ca aceia care lăsaseră pista aceea pe duşumea, ca o 
caravană prin deşert. 


€409) 


Pista... 

La un moment dat, se întrerupea. Apoi apărea din nou, 
puţin mai departe. Uitându-se la ea, lui Servaz i se aprinse 
un beculeţ în minte. Se apropie şi îngenunche, apoi se 
aplecă. Scândurile din acel loc nu erau la fel de bine 
îmbinate ca cele din jur, iar stratul de praf era mai subţire. 
Servaz atinse cele două scânduri prinse mai prost şi le 
mişcă cu degetele. Căută un loc de care să le poată apuca 
şi îl găsi. Apoi trase. Cele două scânduri se ridicară. 
Dedesubt, un gol... O nişă. Era ceva înăuntru. Servaz 
apucă obiectul care zăcea pe fundul găurii şi îl scoase din 
ascunzătoare. 

Un biblioraft. 

li dădu la o parte coperta rigidă şi descoperi câteva 
separatoare transparente, prinse de cotor cu inele. Incepu 
să le răsfoiască. Inima îi bătea puternic. Găsise ceva... Se 
aşeză mai confortabil pe duşumeaua prăfuită şi continuă să 
treacă în revistă, una câte una, fotografiile. 


€410) 


36 
Diversiune 


Eşti supravegheată. Trebuie să găsim o cale să te 
scoatem de aici fără să te vadă. 


Margot citi din nou SMS-ul şi tastă două cuvinte: 
De ce? 


Răspunsul nu întârzie. Smartphone-ul scoase obişnuitul 
sunet de harpă şi ea apăsă cu degetul pe ecran. 


Ai uitat? E astă-seară... 


Ce e astă-seară? se întrebă ea. Apoi, deodată, îşi aminti. 
Cercul... Vorbiseră despre o întâlnire pe 17, în seara 
aceea, în poiană... Elias avea dreptate: era 17 iunie. În 
plus, la şcoală nu se vorbise în pauze decât despre marele 
meci decisiv din seara aceasta: Franţa - Mexic. La naiba! 
Renunţă la scris şi îl sună. 

— Salut, zise el cu un aer total relaxat. 

— Bine, te ascult, ai vreo idee? 

— Da, am una... 

— Spune. 

li spuse. Margot îşi înghiţi saliva. Se pare că ea nu era la 
fel de încântată de ideea lui. Mai ales cu nebunul ăla care 
poate că era undeva prin apropiere. Dar Elias avea 
dreptate: în seara aceasta urma să se întâmple ceva. Era 
acum sau niciodată. 

— OK, spuse ea. Mă duc să mă-mbrac. 

Închise telefonul, se ridică şi se duse să-şi caute 
hanoracul cu glugă cel mai închis la culoare şi o pereche 
de pantaloni negri care zăceau pe undeva prin dulap. Se 
privi în oglindă, luă o gură mare de aer şi ieşi din cameră. 
Pe culoar era atât de linişte şi de întuneric, încât pentru o 


€411) 


clipă se gândi să se întoarcă în cameră şi să îl sune ca să-i 
spună că lasă totul baltă. 

În cazul acesta, draga mea, există o singură soluţie: nu 
te mai gândi. Fără „şi dacă?”, fără „oare vreau cu adevărat 
să fac asta?”. Mişcă-te! 

O luă spre scări, în bascheţii ei cu talpa silenţioasă şi 
cobori treptele late, cu mâna strânsă pe bara de sprijin. 
Ziua se vedea ca de plumb în spatele geamurilor uriaşe. 
Din depărtare se auzi un zgomot vag, de tunet. Odată 
ajunsă jos, îl sună din nou. 

— Gata. 

— Nu te mişca. La semnalul meu. Nu înainte... 

Ascuns printre copaci, vizavi de locul în care se găsea 
Margot, Elias o avea pe Samira Cheung în vizorul 
binoclului. Poliţista supraveghea tot zidul liceului, dar cea 
mai mare parte din timp îşi concentra privirile asupra 
ferestrei lui Margot. Aceasta o lăsase deschisă, să se vadă 
lumina veiozei de la capătul patului. Uşa pe care trebuia să 
iasă se afla fix cu două etaje mai jos, iar Samira nu avea 
cum să o rateze. 

Elias băgă două degete în gură şi scoase un fluierat lung 
şi strident. Imediat, văzu cum capul poliţistei se întoarce în 
direcţia sa. 

— Acum! zise el. Fugi! 

Margot deschise uşa şi ieşi. Simţi imediat electricitatea 
din aer, ca prevestirea unui eveniment ce avea să vină. 
Frunzişul fremăta, iar drepnelele se roteau pe cer în toate 
sensurile, exasperate de apropierea furtunii. Se aplecă 
spre pământ, aşa cum o învățase Elias să facă, şi se furişă 
lipită de perete până la colţul dinspre aripa de vest. Apoi o 
luă la fugă în direcţia labirintului. 

— E în regulă, zise Elias în aparat. Nu te-a văzut. 

Margot se întrebă dacă trebuia să se simtă liniştită din 
cauza asta. Se afla afară, acum, fără apărare - în timp ce 
Vincent şi Samira o credeau la adăpost, în interior. lar 
cerul de furtună îşi întindea vălul cenuşiu deasupra 
gardurilor vii şi a întregului peisaj. 

După un minut, pe când înainta pe alei, Elias îi apăru 


€412) 


drept în faţă, ca o fantomă glumeaţă, făcându-i inima să-i 
sară din piept. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Elias! Nu poţi să mă 
anunţi dinainte? 

— Ah, da? Ca să sară pe mine bodyguarzii tăi? N-aş prea 
avea chef să fiu atacat de o gagică de zici că face parte din 
familia Addams. Nu te uiţi la fotbal? 

— Du-te naibii! 

— Hai, să ne grăbim, schimbă el tonul, oprindu-se apoi 
pentru o clipă. Dar dacă faimoasa lor întâlnire din seara 
asta este doar ca să se uite la meci? 

— M-ar mira, răspunse ea, împingându-l în faţă. Hai, 
mergi! 


€413) 


37 
Tunetul 


Tunetul făcu să vibreze căpriorii. Dar ploaia tot nu 
începuse. Servaz ar fi auzit-o picurând pe ţigle. Îşi ridică 
privirea. Ziua era pe sfârşite, se întuneca din ce în ce mai 
tare în pod. Şi totuşi nu era decât ora 18, într-o seară de 
iunie. 

Îşi mută atenţia asupra biblioraftului. 

Clişee. Făcute cu un aparat digital de bună calitate, apoi 
imprimate în format A4. Aranjate cu grijă şi protejate de 
despărţitoare transparente. Fără niciun nume - doar 
locuri, date şi ore. Se pare că nu imaginaţia era cea care îl 
caracteriza pe fotograf. Aproape toate fotografiile fuseseră 
făcute în pădure, din acelaşi unghi, şi prezentau acelaşi 
subiect sau pe-aproape: un bărbat de vârstă matură, cu 
pantalonii în vine, făcând sex în iarbă, printre tufişuri. În 
mod invariabil, următoarele clişee îl arătau pe bărbat cum 
se ridica. Şi, invariabil, seria se termina cu unul sau două 
prim-planuri pe faţa protagonistului. 

Continuă să dea paginile. Monotonia exerciţiului 
aproape că îi smulse un zâmbet. Nici poziţiile din poze nu 
erau dovada vreunei imaginaţii debordante. Sugerau mai 
degrabă o urgenţă. Un număr rapid. În tufişuri. Clic-clac. 
Zâmbiţi, sunteţi filmaţi. Servaz îşi concentră atenţia pe 
parteneră: momeala. În majoritatea fotografiilor se vedeau 
doar picioarele şi braţele, şi o părticică din creştetul 
capului. I se părea că vede pistrui pe pielea deschisă la 
culoare, dar era greu de ştiut precis, din cauza rezoluţiei 
imaginii. Putea paria însă că era aceeaşi fată, de fiecare 
dată. Părea foarte tânără, dar şi asta era dificil de spus, 
din cauza unghiului din care fuseseră făcute pozele. O 
minoră? 

Servaz ajunsese la mijlocul albumului şi numărase deja 
vreo zece subiecţi diferiţi. Adică o grămadă de suspecți şi 
de mobile. Şi de alibiuri de verificat... Dar ce legătură 


€414) 


putea exista cu Claire Diemar? Doar un lucru era cert: 
Elvis nu se mulțumea să fie dealer şi violator, un bărbat 
violent cu femeile şi un nemernic care îşi trimitea câinii să 
fie masacrați sau să îi masacreze pe alţii în lupte 
mizerabile, dar era şi un escroc. Una peste alta, Elvis 
Konstandin Elmaz era o persoană cu viziune, în felul său. O 
secătură king size. Un fel de supermarket de infracţiuni 
într-un singur corp. 

Apoi ajunse la ultima fotografie şi simţi cum capul 
începe să i se învârtă. De data asta, găsise legătura pe 
care o căuta. Apăruse în sfârşit faţa complicei. O 
puştoaică... NU MAI MARE DE 17 ANI. Ar fi pariat că era 
elevă la Marsac... 

Cât despre penultima victimă a seriei, acum îi putea 
vedea şi acesteia faţa, în prim-plan. Un tunet răsună afară. 
Mai aproape... Dar tot nu ploua. Avu impresia că îl bătea 
cineva pe umăr şi îi spunea: „De data asta, am reuşit”. Dar, 
bineînţeles, nu era nimeni în pod. Nimeni în afară de el şi 


de adevăr. pora 

Ziegler aruncă chiştocul pe jos şi îl strivi cu călcâiul 
pantofului, când bărbatul ieşi din clădire, de cealaltă parte 
a bulevardului, îşi puse casca pe cap şi încălecă pe Suzuki. 
Drissa Kanté începu să meargă pe trotuar şi poliţista îi lăsă 
un pic de avans înainte să intre cu motorul în traficul din 
Toulouse. Nu se ducea prea departe. La intersecţia cu 
bulevardul Lascrosses, o luă spre piaţa Arnaud-Bernard. 
Ziegler intră încet în piaţă, înspre parcare, urmărindu-şi 
ţinta cu coada ochiului şi văzând-o cum se aşază la o masă 
de la terasa barului Escala. Cobori rampa care ducea în 
parcarea subterană. Nici vorbă să-şi lase aici motocicleta 
nesupravegheată. După trei minute, ieşea din nou la 
suprafaţă. 

Drissa Kante vorbea cu un alt client. Ziegler se uită la 
ceas, apoi se îndreptă spre o terasă suficient de 
îndepărtată de prima, atrăgând - cu combinaţia ei de haine 
din piele neagră şi părul blond - privirile tuturor dealerilor 
de ţigări şi de iarbă care îşi pândeau clienţii toxicomani. 


€415) 


— Vrei un joint, păpuşă? auzi ea o voce în trecere. 10 
grame de calitatea-ntâia pentru un oral. 

Deşi o tenta să se întoarcă şi să-i trimită un pumn în 
figură, ştia că nu era momentul să atragă atenţia. 


kkk 
— Uite! 


Margot ridică capul, la timp să vadă un Ford Fiesta 
vechi cum ieşea de pe aleea liceului şi o lua în direcția 
oraşului. Maşina lui David... Trecu prin faţa lor şi o văzură 
pe Sarah alături de David, care era la volan, şi pe Virginie 
în spate. Elias porni motorul şi merse încet, pe lângă drum, 
trecând cu capota şi parbrizul prin frunzişul care acoperea 
cărarea şi îi ascundea în mare parte. 

— Nu ţi-e teamă că ne vor observa? 

Îi aruncă o privire amuzată. 

— Eh, e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. N-am 
mai făcut niciodată chestia asta. Dar l-am văzut pe Clint 
Eastwood cum o face, de multe ori, crezi că ne poate fi de 
ajutor? 

Ea zâmbi şi ridică din umeri, dar de fapt se simţea foarte 
nervoasă. 

— Nu cred că se aşteaptă să fie urmăriţi, continuă el pe 
un ton liniştitor, ca şi cum era conştient de nervozitatea ei. 
Şi cu siguranţă sunt mult prea ocupati să vorbească despre 
faimoasa lor întâlnire. 

— Cercul... comentă ea. 

— Cercul, confirmă el. Doamne, zici că e numele unei 
organizaţii din acelea secrete, de genul francmasonilor, 
rozacrucienilor sau a ălora de la skulls and bones”! Ai vreo 
idee despre ce ar putea fi vorba? 

— Mi-ai lăsat un bilet în care ziceai că ştii ce este. 

— Nu am scris niciodată aşa ceva, am scris doar: „Am 
găsit”. 

— Cum adică? 

— Îţi explic, zise el făcându-se că nu vede privirile 


5 Legendară societate secretă de la universitatea Yale din SUA, al 
cărei nume se traduce Cranii şi Oase şi despre care conspiraționiștii 
cred că este implicată în cele mai diverse evenimente globale (N. £.). 


€416) 


furioase ale fetei şi apoi concentrându-se la condus. Acum 
mă bucur că nu mă interesează fotbalul. Ştii că romanii 
practicau un joc cu mingea numit sphaeromachia? Seneca 
vorbeşte despre asta în Scrisorile către Lucillius. 

— E un fluture, zise ea. 

— Ce anume? 

— Sphaeromachia gaumeri. Eşti sigur că nu sunt deloc 
în alertă? Ai uitat că erau gata să ne prindă în seara 
trecută în labirint şi că ştiau că erau spionaţi... 

O privi cu o expresie care nu voia să spună nimic, ridică 
din umeri şi îşi dedică toată atenţia drumului. 


Servaz cobori scările verandei. Aerul era din ce în ce 
mai greu. Maşina era parcată ceva mai departe şi, în timp 
ce se îndrepta către ea, ceva îi atrase atenţia. O pată albă. 
Prin vegetaţia din partea stângă. 

Schimbă direcţia şi merse într-acolo. Dădu tufişurile la o 
parte. Un cartonaş deschis la culoare, în vârful unei tije 
din plastic, înfipte în pământ. Cineva - unul dintre 
tehnicienii de la locul crimei - scrisese pe el „chiștoace”. 
Servaz se încruntă. Probabil că chiştoacele fuseseră duse 
la laborator. La fel ca cele găsite la intrarea în pădurea de 
lângă casa lui Claire Diemar... Să fie aceeaşi persoană? 
Cineva o spionase pe Claire cu puţin timp înainte de 
moartea acesteia. Să fi făcut acel cineva acelaşi lucru aici? 
Un martor?... Sau criminalul? Cine era? Ce făcea acolo? De 
unde ştia? Numărul de chiştoace găsite la Claire arăta că 
persoana petrecuse mult timp acolo. Vor avea în curând 
ADN-ul său. Însă Servaz se îndoia că se afla în baza lor de 
date. _ 

Se întoarse cu paşi rari către Jeep. În depărtare, 
continuau să se audă tunete, dar păreau să nu fie atât de 
hotărâte să se apropie. Ca o fiară, se gândi Servaz, un 
tigru care pândeşte la marginea satelor şi care se face 
auzit seara, în inima junglei - un tigru care aşteaptă 
momentul potrivit ca să poată ataca. Conduse încet până la 
capătul aleii, o luă la stânga prin pădurea năpădită de 
umbre şi apoi, odată revenit pe şoseaua lungă şi dreaptă, 


€417) 


se îndreptă spre Marsac. Tek 

Ziegler îşi aminti cu îngrijorare că era zi de meci. Se 
întrebă dacă nu cumva Drissa Kanté urma să îşi petreacă 
seara la Escala, în faţa televizorului, la fel ca, probabil, 80 
la sută din locuitorii din Toulouse. Sau, şi mai rău, dacă nu 
avea să se întoarcă acasă la el cu câţiva prieteni, ca să se 
uite la meci. Dar chiar atunci îl văzu ridicându-se de la 
masă, strângând câteva mâini şi plecând singur. 

Ea îşi plătise deja consumaţia. Aşteptă un minut înainte 
de a se ridica la rândul ei şi traversă piaţa, ca să îşi 
recupereze motocicleta din parcare, sub privirile 
apreciative ale consumatorilor şi ale dealerilor. 


Trecuseră de Marsac şi conduceau acum înspre sud. 
Pirineii. Bariera muntoasă se întindea departe, dedesubtul 
cerului de furtună, pe toată lungimea orizontului şi în 
spatele dealurilor - ca un fel de Himalaya european. 
Mergeau pe drumuri mici, departamentale, traversau sate 
şi luau viraje după viraje, iar Elias încerca să lase o 
oarecare distanţă între ei, însă fără să-i piardă din vedere. 
Deschisese GPS-ul, ca să poată vedea în avans drumurile şi 
intersecțiile, şi  introdusese o destinaţie arbitrară, 
orientându-se aproximativ după direcţia în care păreau să 
o ia. Când îşi dădu seama că mergeau mai degrabă spre 
sud-vest decât spre sud, schimbă şi destinaţia GPS-ului şi 
scrise Tarbes. La fel cum făcuse şi Servaz înaintea lui, lăsa 
o distanţă mai mare când aparatul îi arăta că nu urma 
nicio intersecţie în kilometrii următori şi accelera ca să îi 
poată avea în raza vizuală când se apropiau de o răscruce. 

Alături de el, Margot îi admira priceperea şi de a 
conduce, şi de a urmări pe cineva. Cu bretonul acela al lui, 
care îi acoperea jumătate de faţă, şi cu aerul că este mereu 
în altă parte, la începutul anului îl crezuse un mare visător. 
Dar Elias continua să o uimească. Nu vorbise niciodată 
prea mult despre familia lui, despre fraţii şi surorile sale 
(Margot bănuia că avea mulţi, la fel ca Lucie), dar ea 
începea acum să se întrebe de unde ştia să facă atât de 


€418) 


multe lucruri. 

Atât de multe lucruri, da... Ca atunci când scosese o 
cheie din buzunar şi deschisese o uşă pe care nu ar fi 
trebuit să o deschidă... Sau când îi lăsase bileţelul în 
dulap. 

— Nu ştiu cum ai reuşit să îmi deschizi dulapul, dar îţi 
interzic să mai faci asta vreodată, îi spuse ea cu fermitate. 

— Recepţionat. 

Însă tonul lui, pur diplomatic, arăta clar că o va face din 
nou, cu prima ocazie. 

— Ştii că eşti cam ciudat? 

— Venind de la tine, o s-o iau drept un compliment. 

— De unde ai făcut rost de cheia de la uşa aceea, în 
noaptea trecută? întrebă ea deodată. 

El îşi luă pentru o clipă ochii de la drum. 

— De ce te interesează? 

— De cât timp ne cunoaştem, de când stăm noi la 
taclale? Şase luni? Cam pe-acolo? Cu cât de cunosc mai 
bine, cu atât am impresia că ştiu mai puţine despre tine... 

Elias zâmbi, cu ochii din nou la drum şi la lumina serii, 
care răzbătea de sub plafonul jos de nori. 

— 'Ţi-aş putea întoarce complimentul. 

— Vii dintr-o familie numeroasă, nu-i aşa? 

— Trei surori şi un frate... 

— Care e secretul tău? Iți place să laşi impresia unui 
visător, a unui aiurit, cu nasul în cărţi şi în visurile sale, şi 
când colo eşti un adevărat detectiv, un James Bond în 
carne şi oase? 

De data asta, băiatul râse de-a dreptul. 

— De unde-ai învăţat toate astea, Elias? 

Zâmbetul dispăru. 

— Chiar vrei să ştii? 

— Dap. 

El dădu din cap. 

— Ba cred că nu vrei. 

— Oh, ba da! 

— Aveam nouă ani, spuse el. 

Ea îşi tinu respiraţia în aşteptarea urmării, conştientă de 


€419) 


faptul că el devenise dintr-odată foarte serios. 

— Făceam parte dintr-un grup care se numea 
„Vigilenţii”. Creat de fratele meu mai mare. Eram cel mai 
tânăr din bandă, toţi ceilalţi erau mari, de aceeaşi vârstă 
cu el. Scopul nostru era să învăţăm să ne descurcăm 
singuri în orice împrejurare - să supravieţuim. Ne credeam 
un fel de Robinsoni, vezi Doamne. Ne duceam la ţară, 
construiam căsuțe, făceam drumeţii, observam şi învăţam. 
Iar în tot acest timp, fratele meu îmi explica o groază de 
lucruri, cum să folosesc o busolă, cum să mă orientez, cum 
să repar o motoretă, cum să scot benzină dintr-un 
rezervor, cum să întind capcane... Imi zicea: „Elias, trebuie 
să fii capabil să nu ai nevoie de nimeni, pentru că eu nu voi 
fi mereu alături de tine, să te ajut”. Uneori, jucam fotbal 
sau rugby şi organizam vânători de comori, cu indicii. În 
zilele ploioase, ne închideam în garajul unui prieten. 
Părinţii lui nu-şi băgau niciodată maşina acolo şi era o 
harababură de fotolii vechi şi stricate, piese de maşină 
pline de ulei, aparate scoase din uz pe care le era lene să 
le arunce. Ne lăsau să facem ce voiam noi. Atunci ne 
aranjam toate aceste troace în jur şi ne imaginam că ne 
aflam într-un bombardier deasupra Europei, în timpul celui 
de-al doilea război mondial, sau într-un submarin pe fundul 
oceanului, şi aşa mai departe... Bineînţeles că şeful era 
mereu fratele meu cel mai mare, pilotul bombardierului, 
căpitanul submarinului, şeful expediției spaţiale: adora să 
dea ordine, frăţiorul meu. 

Deodată, Margot se văzu la 11 ani, în camera sa din casa 
tatălui, unde dormea la fiecare două weekenduri. li plăcea 
acea cameră, pentru că acolo putea să se culce mai târziu 
decât acasă la ea şi pentru că nu avea niciodată teme de 
făcut. Era târziu. In orice caz, pentru o fetiţă de 11 ani. 
Tatăl său îi citise din 20.000 de leghe sub mări” şi, în 
momentul în care închisese ochii, nu se mai afla în camera 
ei minusculă, de opt metri pătraţi, ci pe fundul oceanului, 


76 Celebru roman de aventuri scris de Jules Verne (1828-1925), care îl 
are drept personaj principal pe căpitanul Nemo, conducătorul 
submarinului Nautilus (N. t.). 


€420) 


la bordul lui Nautilus. 

— Ce gen era fratele tău? 

— Genul frate mai mare. Protector, simpatic, enervant, 
mişto... 

— Şi acum ce face? 

— E mort. 

— Ce? 

— Moartea cea mai tâmpită de pe lume. Un accident de 
motocicletă şi o infecţie spitalicească. Şi gata. Avea 22 de 
ani. 

— Deci e destul de recent... 

— Da. 

— Am înţeles. Şi am încheiat subiectul. 


— Drissa Kante? 

Se întoarse. Pentru o clipă, se uită hipnotizat la apariţia 
trasă în piele neagră, cu cizme şi cască, înfiptă în faţa sa, 
în mijlocul holului. Primul gând, absurd, îi zbură la un film 
SF. Îşi vedea propria imagine în viziera opacă, cu ochii 
holbaţi. Apoi apariţia îi băgă sub nas o insignă care îi 
transformă coloana vertebrală într-un circuit de 
refrigerare. 

— Da, eu sunt, răspunse el cu o voce care îi păru 
groaznic de vinovată. 

— Putem să vorbim puțin? 

Apariţia îşi scoase casca şi lăsă vederii o faţă frumoasă, 
încadrată de păr blond. Dar privirea severă a femeii nu era 
deloc de natură să îl liniştească. 

— Aici? 

— La dumneavoastră acasă, dacă nu vă deranjează. 
Locuiţi singur? La ce etaj? 

Îşi înghiţi saliva înainte să răspundă. 

— Nouă. 

— Să mergem, zise Ziegler cu hotărâre, arătând spre 
uşa ascensorului. 

În cabina la fel de dărăpănată ca şi holul, Drissa privi tot 
timpul în faţa sa. Niciun cuvânt, nicio privire pentru vecina 
sa. Femeia îmbrăcată în piele neagră rămase la fel de 


€421) 


tăcută. Dar el simţea că nu îl scăpa din ochi şi, cu fiecare 
secundă care trecea, devenea tot mai nervos. Ştia că toate 
acestea au o legătură cu ceea ce acceptase să facă de 
curând. Ar fi trebuit să refuze. Ştiuse încă de la început că 
era o idee proastă, dar nu avusese cum să dea înapoi şi 
nici curajul de a spune nu. 

— Ce vreţi de la mine? prinse el curaj să întrebe, odată 
coborâţi din lift. Sunt grăbit. Mă aşteaptă nişte prieteni, să 
ne uităm la meci. 

— O să aflaţi în curând. Aţi făcut o mare prostie, 
domnule Kante. O prostie uriaşă. Dar poate că nu este 
chiar totul pierdut. Am venit să vă dau o şansă de scăpare. 
Singura... 

Fraza îi rămase în minte în timp ce descuia uşa 
apartamentului. 

O şansă... Cuvântul i se repeta încontinuu în cap. 


Unde dracu' se duceau aşa? La un moment dat, Elias şi 
Margot  crezuseră că se îndreptau spre vest, dar 
schimbaseră brusc direcţia şi o porniseră către sud, către 
Pirineii Centrali, la graniţa dintre două departamente: 
Haute-Garonne şi Hautes-Pyrénées. Câmpia se terminase, 
la fel şi dealurile, şi intrau acum într-o vale largă de mai 
mulţi kilometri, înconjurată de munţi destul de înalţi, chiar 
comparativ cu vârfurile cele mai impresionante care 
fuseseră înaintea lor, şi presărată cu sate aliniate ca 
mărgelele unor mătănii. Margot se întreba deja dacă nu 
cumva fuseseră, totuşi, observați: trecuseră mai mult de 
100 de kilometri de când urmăreau Fordul Fiesta. 

Dar vremea furtunoasă, din ce în ce mai întunecată pe 
măsură ce se lăsa înserarea, era în avantajul lor: nimic nu 
seamănă mai mult cu o pereche de faruri într-o oglindă 
retrovizoare decât altă pereche de faruri. 

Nori grei ca nişte nicovale amenințau valea de 
dedesubtul lor, iar lumina căpătase o nuanţă verzulie, pe 
cât de neobişnuită, pe atât de îngrijorătoare. 

Lui Margot, peisajul i se părea frumos, imens, profund, 
dar şi ostil. Atenţia lui Elias era complet absorbită de ceea 


€422) 


ce se petrecea înaintea sa. Traversară un sat cuibărit la 
confluenţa dintre două râuri repezi, cu două poduri 
monumentale care le traversau şi cu case strânse unele 
într-altele. Fata observă câteva drapele naţionale atârnate 
la balcoane şi unul portughez. Vârfurile ascuţite din fundul 
văii, înspre care se îndreptau, muşcau din cer ca nişte fălci 
uriaşe. Era din ce în ce mai nesigură asupra destinaţiei lor. 
Dacă urmau să se aventureze prin munţi, avea să le fie 
greu să scape de vigilenţa predecesorilor lor. Probabil că 
nu erau prea multe maşini care să circule pe-acolo, pe sus, 
pe o astfel de vreme. David, Sarah şi Virginie ar fi 
descoperit Saab-ul lui Elias sub ei, chiar de la prima curbă. 

— Unde naiba s-or duce aşa? zise el ca şi cum i-ar fi 
auzit gândurile. 

— Pe drumul ăsta mai sunt câteva maşini. Dar dacă o 
luăm pe unul încă şi mai mic, va fi imposibil să îi urmărim 
fără să ne observe. 

Elias îi aruncă o privire liniştitoare. 

— Toate drumurile care ies din valea asta sau aproape 
toate sunt fundături. Dacă intră pe vreunul dintre ele, îi 
lăsăm să o ia înainte şi aşteptăm o vreme înainte de a-i 
urma. În felul ăsta, nu vor bănui nimic. 

Oare cum reuşea el să-şi păstreze sângele rece? 
Blufează, îşi spuse ea. E la fel de mort de frică cum sunt şi 
eu, dar face pe durul. incepea să regrete că s-a lăsat 
antrenată în aventura asta. Draga mea, nu mi se pare 
deloc în regulă chestia ir Să 

Apartamentul lui Drissa Kante era minuscul, dar foarte 
colorat. Ziegler se simţea aproape orbită de explozia 
aceasta de culori - roşu, galben, portocaliu, albastru - mai 
ales pe pereţi. Textile, tablouri, desene, obiecte... O 
dezordine veselă domnea peste tot şi îi fu destul de dificil 
să îşi croiască drum până la canapeaua acoperită cu o 
țesătură cu motive geometrice, kaki cu negru, şi cu 
pernute indigo. 

Era evident că Drissa Kante îşi dăduse osteneala ca să 
păstreze un pic din ţara sa în acest spaţiu înghesuit. Ce nu 


€423) 


ştia Ziegler era că, înainte să găsească această locuinţă, 
dormise împreună cu alţi trei în camere de maximum 10 
metri pătraţi şi chiar într-un cort. Acum stătea aşezat în 
faţa ei, pe un scaun. Nu se mişca deloc. O privea, iar ea îi 
citea frică în ochi. Îi povestise detaliat întâlnirile sale cu 
„bărbatul mare cu păr gras”. Îl ascultase cu atenţie şi 
trăsese concluzia că umflatul ăla trebuie să fie detectiv. Nu 
o surprindea, în ultimii ani, agenţiile de profil se 
înmulţiseră, într-o lume în care economia părea din ce în 
ce mai tare în stare de război, şi acum apelau la serviciile 
lor chiar şi grupuri şi firme importante. Avocaţii unora 
prinşi cu substanţe interzise asupra lor, ale căror vieţi 
private erau hărţuite, membri Greenpeace victime ale 
spionajului informatic, personalităţi politice ale căror 
apartamente fuseseră „vizitate”: devenise ceva obişnuit să 
faci apel la agenţiile de detectivi privaţi, în ciuda zarvei 
mediatice provocate de plângerile victimelor şi de 
încercările unor judecători de a face ordine în haosul ăsta. 

Rezultatul fusese că erau din ce în ce mai numeroase 
cabinetele de detectivi şi firmele de pază care propuneau 
genul acesta de servicii clienţilor lor - în cea mai mare 
parte firme, dar nu numai. Irène ştia că agenţiile apelau şi 
la amabilitatea unor colegi mai îngăduitori în ceea ce 
priveşte felul în care îşi rotunjeau veniturile: jandarmi, 
militari, foşti angajaţi ai serviciilor de informaţii, ca să 
poată obţine date mai speciale. Drissa Kante nu era decât 
o mică rotiţă din marele angrenaj. De fapt, pe Ziegler nici 
n-o interesau misiunile pe care le îndeplinise malianul la 
cererea bărbatului, ci bărbatul în sine. 

— Îmi pare rău, spuse el. E tot ce ştiu despre el. 

Îi întinse desenul pe care tocmai îl făcuse. Avea mână 
bună, putea bate orice portret-robot. 

Ea îşi ridică privirea asupra lui. Drissa Kanté asuda din 
greu, iar picăturile mari de transpiraţie îi lăsau urme care 
străluceau pe pielea întunecată, în lumina lămpii. În ochii 
cu pupilele dilatate i se citeau frica şi o aşteptare febrilă. 

— Deci, niciun nume, poreclă, prenume? 

— Nu. 


(424) 


— Mai aveţi stick-ul USB? 

— Nu, i l-am dat înapoi. 

— OK, încercaţi să vă mai amintiţi amănunte. Un metru 
90, 130 de kile, păr gras, şaten închis, ochelari negri. Ce 
altceva? 

Bărbatul şovăi. 

— Transpiră mult. Are mereu urme de transpiraţie la 
subraţ. 

O privi sperând să vadă un semn de aprobare. Ea dădu 
din cap, ca să-l încurajeze. 

— Luaţi bere. 

— Altceva? 

Drissa Kante scoase o batistă cu care îşi şterse faţa de 
transpiraţie. 

— Are accent. 

Ea ridică o sprânceană. 

— Ce fel de accent? 

O ezitare. 

— Sicilian sau italian... 

Ea îşi aţinti privirea asupra lui. 

— Sunteţi sigur? 

O nouă ezitare. 

— Da. Vorbeşte cam ca Mario, băiatul de la pizza. 

Ea nu-şi putu împiedica un surâs. Notă în carneţel: 
SuperMario? Sicilian? Italian? 

— Asta e tot? 

— Mmm. 

Din nou frică în ochii lui. 

— Nu e de ajuns, nu-i aşa? 


— O să vedem. Hkk 

Espérandieu Îi auzea acum. Cu două uşi mai încolo. 
Trăncăneau, râdeau şi făceau pronosticuri. Auzea chiar şi 
vocea comentatorilor care anunțau componenţa echipelor 
şi care ţipau ca să acopere vacarmul spectatorilor de pe 
stadion şi bâzâitul vuvuzelelor. Şi sticlele de bere care 
erau ciocnite încontinuu. La naiba! 

Inchise dosarul. Va termina treaba mâine. Putea aştepta, 


€425) 


totuşi, câteva ore. Avea poftă de o bere foarte rece şi voia 
să asculte imnurile. Era momentul lui preferat. Tocmai se 
ridică de pe scaun, când îi sună telefonul de pe birou. 

— Am primit rezultatul comparaţiei grafologice, zise o 
voce. 

Se aşeză la loc. Caietul de pe biroul lui Claire. Și notele 
de pe marginea lucrării lui Margot... Se consolă cu gândul 
că măcar nu era singurul care lucra în seara aceea. 


Servaz parcă pe strada liniştită. Toate ferestrele caselor 
erau acum stinse. Aerul cald intra prin geamul lăsat şi 
aducea cu el un parfum de flori. Îşi aprinse o ţigară şi 
aşteptă. După două ore şi jumătate, Spiderul roşu trecu 
silențios pe lângă el. În vârful unuia dintre stâlpii din 
piatră începu să pâlpâie un beculeţ, aruncând o lumină 
portocalie pe trotuar, iar poarta se deschise încet. Alfa 
Romeo dispăru înăuntru. 

Servaz aşteptă să se aprindă luminile din casă înainte să 
iasă din maşină. Traversă fără grabă strada pustie şi fără 
ca tălpile lui să facă vreun zgomot pe asfalt. Alături de 
poarta mare, pentru maşini, era o poartă mai mică, de 
partea cealaltă a stâlpului. Apăsă pe clanţă şi aceasta se 
deschise în tăcere. Singurul zgomot era cel al inimii sale, 
în timp ce păşea pe poteca pietruită în formă de S, printre 
aranjamentele florale, pin şi salcie. La ora aceasta, nu se 
vedeau decât nişte mase de umbră care blocau lumina 
scursă din felinare. Pinul enorm se ridica precum un 
totem, un paznic al locurilor. Servaz ajunse la terasa 
supraînălţată şi înconjurată de plante, după ce urcase cele 
trei trepte din beton. Din când în când, de undeva, dintr-o 
casă vecină, ajungeau până la el sunetele îndepărtate ale 
unui televizor. Comentarii sportive şi strigăte de mulţime 
dezlănţuită. Meciul, se gândi el. Sună. Dinăuntru se auzi 
un clopoțel. Aşteptă un moment, apoi uşa se deschise fără 
să se fi auzit paşi în prealabil, aşa că Servaz aproape că 
sări în sus când auzi vocea lui Francis Van Acker. 

— Martin? 

— Deranjez? 


€426) 


— Nu. Intră. 

Francis i-o luă înainte. Era îmbrăcat într-un halat de 
satin înnodat în talie. Servaz se întrebă dacă mai avea ceva 
pe dedesubt sau era complet gol. 

Privi în jur. Interiorul nu semăna deloc cu exteriorul. 
Totul era modern. Simplu. Gol. Pereţi gri, aproape goi, fără 
tablouri, parchet luminos, mobile puţine, din crom, oţel şi 
lemn închis la culoare. Câteva rânduri de spoturi în tavan. 
Vrafuri de cărţi pe treptele scării. Uşile mari, din sticlă, 
dinspre verandă erau deschise şi ajungeau până la ei 
zgomotele din vecini - indici liniştitori ai normalităţii, ai 
unor vieţi obişnuite, ţipete de copii care se joacă, lătrat de 
câine şi televizorul de mai devreme. O seară de vară... Prin 
contrast, liniştea şi vidul care domneau în interiorul casei 
n-o făceau decât să pară mai apăsătoare. Vorbeau limba 
singurătăţii. A unei existenţe orientate doar către sine. 
Servaz bănui că aici nu mai venise de mult nimeni. Francis 
Van Acker îşi dădu seama de stânjeneala acestuia şi dădu 
drumul la televizor, fără sonor, după care introduse un 
disc în CD-player. 

— Vrei ceva de băut? 

— O cafea. Scurtă, cu zahăr. Mulţumesc. 

— la un loc. 

Servaz se aşeză pe una dintre canapelele din colţul cu 
televizorul. După doar câteva secunde, recunoscu bucata 
care se revărsa din difuzoare: Nocturna pentru pian nr. 7 
în Do diez minor. Era o oarecare tensiune în muzica 
aceasta, cu multe note grave. Servaz simţi cum îl trece un 
fior pe şira spinării. 

Francis se întoarse cu o tavă, dădu la o parte cărţile de 
artă de pe măsuţă şi puse ceştile de cafea în faţa lor. 
Impinse delicat borcanul cu zahăr spre Martin. Servaz 
observă că avea o zgârietură între gât şi umăr. Pe ecranul 
16/9 al televizorului defilau, mute, reclame, apoi se văzură 
jucătorii echipei Franţei cum se întorceau pe teren pentru 
repriza a doua. 

— Cărui fapt îi datorez onoarea vizitei tale? întrebă 
gazda cu vocea uşor ridicată, pentru a acoperi muzica. 


€427) 


— Nu poţi să dai mai încet chestia aia? întrebă Servaz. 

— Chestia aia, cum zici, se numeşte Chopin. Şi nu, îmi 
place aşa. Deci? 

— Aveam nevoie de părerea ta! strigă şi Servaz. 

Aşezat pe marginea lată a canapelei, Van Acker îşi 
încrucişă picioarele şi îşi duse ceaşca la gură. Servaz îşi 
întoarse privirea de la picioarele sale goale şi de la 
gambele la fel de netede ca ale unui ciclist. Francis îl 
privea cu un aer gânditor. 

— Despre ce? 

— Ancheta. 

— Cum staţi? 

— Prost. Suspectul nostru principal nu era cel bun. 

— Va fi greu dacă nu îmi spui mai multe. 

— Să zicem că am nevoie de sfatul tău mai degrabă în 
teorie, decât în practică... 

— Mmm. Te ascult. 

Lui Servaz îi trecu fulgerător prin minte imaginea 
Spiderului roşu ieşind din grădina lui Marianne la trei 
dimineaţa. Încercă să o alunge. Notele pianului răsunau 
hipnotic în încăpere. Se scutură şi se forţă să-şi recapete 
luciditatea. Respiră adânc. 

— Ce părere ai despre un criminal care ar încerca să ne 
facă să credem că un alt criminal, ucigaş în serie, se află 
prin zonă, astfel încât să arunce asupra lui 
responsabilitatea crimelor sale? Trimite e-mailuri poliţiei. 
Se  costumează în motociclist şi vorbeşte în mod 
intenţionat cu accent cu vânzătorul de la benzinărie. 
Strecoară un CD în combina victimei. Lasă peste tot în 
urmă pietricele, ca Tom Degețel. Vrea să lase impresia 
unei... legături speciale între anchetator şi asasin, în timp 
ce crimele sale au un mobil foarte precis. 

— Şi care ar fi acesta? 

— Mobilurile obişnuite: furia, răzbunarea sau 
necesitatea de a reduce la tăcere pe cineva care te 
şantajează şi te ameninţă că te va denunța, făcânducţi 
astfel praf reputaţia, cariera şi întreaga existenţă. 

— Şi de ce ar face aşa ceva? 


€428) 


— Ţi-am zis: ca să ne ducă într-o direcţie greşită. Ca să îl 
credem pe altul vinovat. 

Zări o sclipire în ochii prietenului său. Umbra unui 
zâmbet. Tempoul melodiei se acceleră. Acum era ca şi cum 
notele se rostogoleau prin cameră, sacadate, ciocănite pe 
clape, cu frenezie, de pianist. 

— Te gândeşti la cineva anume? 

— Poate. 

— Suspectul acela, care nu era cel bun, e Hugo? 

— Nu are importanţă. Ce mi se pare interesant e că 
acela care a încercat să dea vina pe el cunoaşte foarte bine 
Marsacul, obiceiurile sale, culisele. Cineva care are o 
formaţie literară. 

— Serios? 

— A lăsat un bilet pe biroul lui Claire, într-un caiet nou- 
nouţ. Un citat din Victor Hugo, despre duşmani... A vrut să 
ne facă să credem că însăşi Claire ar fi scris acest bilet... 
Dar nu e scrisul ei, grafologul a fost categoric. 

— Interesant. Deci tu crezi că e vorba de un profesor, un 
angajat sau un elev, nu-i aşa? 

— Exact. 

Van Acker se ridică. Trecu în spatele barului şi se aplecă 
deasupra chiuvetei, ca să-şi spele ceaşca, cu spatele la el. 

— Te cunosc, Martin. Îţi cunosc tonul acesta. Îl aveai 
deja pe vremuri, la Marsac, când te apropiai de soluţia 
unei probleme... Sunt sigur că ai deja un alt suspect. Zi ce- 
ai pe suflet! 

— Da... Am unul. 

Van Acker se întoarse cu faţa la el şi deschise un sertar 
din spatele tejghelei. Părea destins, liniştit. 

— Profesor, angajat sau elev? 

— Profesor. 

Francis continua să îl privească pe Servaz, dar cu un aer 
absent. Acesta din urmă se întrebă ce făcea cu mâinile, 
care nu se vedeau din cauza barului. Se ridică şi se apropie 
de unul dintre pereţi. Un singur tablou, pe mijloc. Mare. 
Reprezenta un vultur imperial cocoţat pe spătarul unui 
fotoliu roşu. Reflexele aurii de pe penele fascinantei păsări 


€429) 


o făceau să pară înveşmântată într-o manta de orgoliu. 
Ciocul ascuţit şi privirea pătrunzătoare, aţintită asupra lui 
Servaz, exprimau putere şi absenţa oricărei îndoieli. O 
pânză superbă, de un realism frapant. 

— Cineva care crede că-i seamănă acestui vultur, 
adăugă el. Orgolios, puternic, sigur de superioritatea şi de 
forţa sa. _ 

In spatele lui, Van Acker începuse să se mişte. Il auzi 
cum înconjură barul şi simţi cum i se tensionează umerii şi 
spatele. li percepea prezenţa prietenului său, undeva, prin 
încăpere. Muzica îi acoperea bătăile dezordonate ale 
inimii. 

— Ai mai vorbit cu cineva despre asta? 

— Nu încă. 

Era acum ori niciodată, ştia prea bine. Tabloul era 
acoperit de un strat gros de lac, iar Servaz văzu în acesta, 
pe deasupra penelor strălucitoare ale păsării, reflexia lui 
Francis în mişcare. Nu în direcţia sa, ci în lateral. Muzica 
încetini şi se opri. Probabil că Francis acţionase vreo 
telecomandă, pentru că nu se mai auzi decât tăcerea. 

— Nu vrei să-ţi duci raţionamentul până la capăt, 
Martin? 

— Ce treabă aveai cu Sarah în trecătoare? Despre ce 
vorbeaţi? 

— M-ai urmărit? 

— Răspunde-mi la întrebare, te rog. 

— Eşti chiar atât de lipsit de imaginaţie? Trebuie să-i 
reciteşti pe clasici, pentru numele lui Dumnezeu: Roșu şi 
negru, Neastâmpăr, Lolita”... Ştii tu: profesorul şi eleva, 
vechiul clişeu. 

— Nu mă lua drept un imbecil. Nici măcar nu v-aţi 
sărutat. 

— Ah, atât de aproape erai?... A venit să mă anunţe că s- 
a terminat, că voia să pună punct. Acesta a fost scopul 
micii noastre întâlniri nocturne. Tu ce naiba făceai acolo, 


7” Romane de dragoste celebre: Le rouge et le noir de Stendhal, Le 
diable au corps de Raymond Radiguet, Lolita de Vladimir Nabokov (N. 
t.). 

€430) 


Martin? 

— De ce te părăseşte? 

— Asta nu e deloc treaba ta. 

— Îţi procuri iarbă de la un dealer poreclit Heisenberg, 
zise Servaz. De când te droghezi? 

Tăcerea îl apăsă pe umeri. Multă vreme. 

— Nici asta nu e deloc treaba ta. 

— Doar că Hugo a fost şi el drogat în seara crimei. 
Drogat şi transportat la faţa locului de cineva care, cel mai 
probabil, se găsea la Dubliners în acelaşi timp cu el. Şi 
care i-a vărsat ceva în pahar. Era cam nebunie în seara 
aceea acolo, nu-i aşa? Nu cred că a fost prea complicat. L- 
am sunat pe Aodhâgân. Erai în pub în seara meciului. 

— Eu şi cu jumătate dintre profesorii şi elevii de la 
Marsac. 

— Am găsit şi o fotografie la Elvis Elmaz, tipul pe care 
cineva l-a dat drept mâncare la câini... Trebuie să fi auzit 
de povestea asta. O fotografie în care eşti în fundul gol, cu 
o fată care pare minoră. Şi fac pariu că este una dintre 
elevele din liceu. Ce s-ar întâmpla dacă ar afla despre asta 
ceilalţi profesori şi părinţii elevilor? 

I se păru că Francis a apucat un obiect, îi văzu reflexia 
braţului în mişcare. 

— Continuă! 

— Claire ştia, nu-i aşa? Că te culcai cu elevele tale... Şi 
te-a ameninţat că te denunţă. 

— Nu. Nu ştia nimic despre asta. În orice caz, nu mi-a 
vorbit niciodată despre asta. 

Imaginea din tablou se mişca foarte lent. 

— Ştiai că ea avea o legătură cu Hugo. Ţi-ai spus că ar fi 
vinovatul ideal. Tânăr, sclipitor, gelos, coleric... Şi drogat... 

— Drogat ca şi maică-sa, completă Francis din spatele 
său. 

Servaz tresări. 

— Ce? 

— Nu-mi spune că nu ai observat! Martin, Martin... E 
clar că nu te-ai schimbat deloc. Eşti la fel de orb. Marianne 
a devenit dependentă de anumite substanţe, după moartea 


€431) 


lui Bokha. Are şi ea o maimuţă pe umăr. Şi nu e doar un 
macac, e ditamai cimpanzeul. 

Servaz se gândi la Marianne în noaptea în care făcuseră 
dragoste, la privirea ei ciudată şi comportamentul haotic. 
Nu trebuia să se lase distras. Era exact ceea ce îşi dorea 
bărbatul din spatele lui. 

— Nu înţeleg unde baţi, zise Francis, fără ca Servaz să îl 
poată localiza cu precizie, după ecoul vocii sale. Cine 
încearcă să facă să pară că vinovatul este Hirtmann, eu 
sau Hugo? Pentru că... teoria ta nu este foarte clară. 

— Elvis te şantaja, nu-i aşa? 

— Exact. 

Încă o mişcare uşoară în spatele său. 

— L-am plătit. Apoi m-a lăsat în pace. 

— Chiar crezi că o să înghit gogoaşa asta? 

— Şi totuşi, este adevărul. 

— Elvis nu e genul care să renunţe la un os bun de ros. 

— Cu excepţia zilei aceleia în care şi-a găsit câinele de 
luptă preferat sugrumat în cuşca sa şi mesajul: „Data 
viitoare este rândul tău”. 

Servaz înghiţi în sec. 

— Ai făcut tu asta? 

— Am zis eu asta? Există oameni pricepuţi la aşa ceva, 
chiar dacă practică nişte tarife cam... exagerate. Dar nu eu 
i-am angajat. O altă victimă... Ştii la fel de bine ca şi mine 
că Marsac e plin de oameni importanţi. Şi bogaţi. După 
acest incident, Elvis şi-a încetat activităţile de şantaj. Pe 
bune, Martin, ce păcat că ai intrat în poliţie! Aveai atât de 
mult talent... 

Servaz îi văzu din nou reflexia în oglinda lacului, făcând 
un pas în direcţia sa, apoi oprindu-se. Adrenalina îi pulsa 
în vene, rezultatul unui amestec de panică şi de emoție. 
Avea impresia că inima îi va sări din piept. 


78 Metaforă celebră folosită de specialistul american în management 
William Oncken, în 1974, despre cum subalternii își poartă sarcinile pe 
umăr, ca pe o maimuţă. Din lipsă de responsabilitate, aceasta e lăsată 
să sară din umăr în umăr până la manager, cel care îi oferă rezolvarea 
dorită (N. t.). 


€432) 


— Îţi mai aduci aminte nuvela aceea? Prima pe care mi- 
ai dat-o să o citesc, se numea Oul. Era... era absolut 
minunată... spuse Francis cu o vibraţie autentică în glas. O 
bijuterie. Erau de toate în acele pagini... TOTUL. Tandreţe, 
delicateţe, ferocitate, neruşinare, vitalitate, stil, exces, 
intelectualitate, emoție, gravitate şi lejeritate. Ca un text 
scris de un autor aflat la cel mai înalt nivel al talentului 
său, iar tu nu aveai decât 20 de ani! Am păstrat paginile 
alea. Nicio clipă nu m-am gândit să le arunc. Dar nici nu 
am avut vreodată curajul să le recitesc. Mi-amintesc că m- 
am tânguit citindu-le, Martin. Îţi jur: mă tânguiam în pat, 
cu paginile tale tremurându-mi în mâini, şi am urlat de 
gelozie, l-am blestemat pe Dumnezeu pentru că te alesese 
pe tine, idiotul ăsta naiv şi sentimental... Ceva de genul 
prostiilor ălora cu Mozart şi Salieri, ştii? Tu, cu aerul ăla 
de aiurit simpatic, tu aveai totul: aveai darul şi o aveai pe 
Marianne. Dumnezeu poate fi un mare ticălos dacă îşi dă 
silinţa, nu crezi? Ştie să apese fix unde doare mai tare. 
Atunci, da, nu aveam altceva de făcut decât să ţi-o iau pe 
Marianne; pentru că ştiam că darul nu ţi-l voi putea lua 
niciodată. Şi ştiam şi cum să procedez cu ea... Era uşor... 
Ai făcut totul ca să ţi-o pot lua. 

Lui Servaz i se părea că se învârte camera cu el şi că un 
pumn îi apăsa pieptul, să i-l spargă. Trebuia să păstreze cu 
orice preţ controlul, nu era momentul să cedeze acum în 
faţa emoţiilor. Ar fi fost exact ceea ce aştepta Francis. 

— Martin... Martin... zise Francis în spatele lui, cu un 
ton dulceag, trist şi irevocabil care îi dădu deodată fiori. 

Mobilul îi bâzâi în fundul buzunarului. Nu acum! 
Reflexia se mai mişcă o dată în spatele său. Vibraţia din 
buzunar insista... Băgă mâna în haină şi scoase aparatul, 
apoi răspunse în timp ce, cu coada ochiului, continua să 
supravegheze reflexia. 

— Servaz! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vincent cu o voce 
îngrijorată, deoarece simţise tensiunea din cea a şefului 
său. 

— Nimic. Te ascult. 


€433) 


— Am primit rezultatele comparaţiei grafologice. 

— Şi?... 

— Dacă notele de pe lucrarea lui Margot sunt într- 
adevăr ale lui, atunci cel care a scris în caiet nu e Francis 


Van Acker. 
Sr x k 

Opriţi pe marginea drumului, Margot şi Elias se uitară 
înspre cel mai mititel, pe care au dispărut Sarah, David şi 
Virginie. Acesta începea de cealaltă parte a şoselei şi urca 
destul de abrupt. Un panou indica: BARAJUL 
NEOUVIELLE, 7 KM. Margot auzea râul curgând foarte 
aproape, în umbra din josul drumului, prin fereastra 
deschisă. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea. 

— Aşteptăm. 

— Cât timp? 

El se uită la ceas. 

— Cinci minute. 

— Crezi că e o fundătură? 

— Nu. E un drum care duce într-o altă vale, după ce 
trece de vârful unui munte înalt de 1800 de metri. Înainte 
de asta, trece peste barajul Neouvielle şi pe lângă lacul cu 
acelaşi nume. 

— Riscăm să-i pierdem... 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. 


— Ai crezut că am fost eu. 

Constatarea fusese formulată fără nicio emoție. Servaz 
se uita la sticla din mâna lui Francis. Un lichid de culoarea 
ambrei. Whisky. O carafă frumoasă. Şi grea... Vrusese oare 
să se servească? În cealaltă mână, Francis avea un pahar. 
Îl umplu pe jumătate. Mâna îi tremura. Privirea lui Van 
Acker îl învălui apoi pe Servaz. Dureroasă şi plină de 
dispreţ. 

— Pleacă! 

Servaz nu se mişcă. 

— Valea de-aici, îţi zic! Şterge-o! De ce mă miră? La 
urma urmei, nu eşti decât un gabor. 


€434) 


Exact, îşi spuse el. Exact, sunt un gabor. Se îndreptă 
spre uşă, cu paşi grei. În momentul în care puse mâna pe 
clanţă, se întoarse. Francis Van Acker nu se uita la el. Îşi 
bea whisky-ul cu ochii fixaţi pe un punct de pe perete pe 
care îl vedea numai el. Şi părea îngrozitor de singur. 


€435) 


38 
Lacul 


O oglindă. Norii, soarele la apus şi crestele dantelate 
reflectate în el. Lui Margot i se părea că aude tot felul de 
sunete: clopoței subţiratici, un clopot grav, sticlă spartă - 
dar nu erau decât jocuri de lumini. Valurile spălau malurile 
denivelate, în semiîntunericul serii. 

Elias opri motorul şi amândoi coborâră. 

Margot simţi imediat cum i se prăbuşeşte centrul de 
greutate spre genunchi şi cum o ameţeală îi taie brusc 
toate forţele: zărise, de cealaltă parte a drumului, 
versantul impresionant de abrupt care îi ţinea suspendaţi 
între pământ şi cer. 

— Se numeşte baraj arcuit, zise Elias, fără să îi observe 
tulburarea. Acesta este cel mai mare din Pirinei. Are 110 
metri înălţime, iar lacul de acumulare de lângă tine 
conţine 67 de milioane de metri cubi de apă. 

Işi aprinse o ţigară. Fata încercă să evite să se mai uite 
înspre golul abisal din spatele lui Elias şi să se concentreze 
asupra lacului. În partea aceasta, suprafaţa era la cel puţin 
patru metri distanţă de margine. 

— Presiunea este colosală, zise Elias urmărindu-i 
privirea. Apa e împinsă către maluri printr-un efect de arc 
bufant, ştii, ca la catedrale. 

Drumul, mult prea subţirel, după gustul lui Margot, 
ajungea până la curba barajului, apoi pe malul celălalt. 
Continuau să se audă tunete în aerul serii, deşi tot nu 
ploua. Un vânticel adia la suprafaţa lacului, zburlind-o şi 
făcând să tremure acele pinilor de jur-împrejur. Acolo unde 
nu era pădure, se vedeau podişuri cu iarbă, traversate de 
pâraie şi presărate cu grămezi pietroase. Apoi, veneau 
versanţii abrupți ai muntelui. 

— Uite! Acolo! 

Îi întinse binoclul. Ea urmări din ochi drumul care urca 
pe lângă lac, până la vreo 10 metri deasupra acestuia. O 


€436) 


parcare. Pe la mijlocul întinderii de apă. Erau acolo mai 
multe maşini şi chiar o dubiţă. Margot recunoscu Fordul 
Eiesta. 

— Ce fac acolo? 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, spuse el 
urcând din nou la volan. 

— Cum să facem ca să ne apropiem fără să ne audă? 

El îi arătă spre capătul barajului. 

— Găsim un loc în care să ascundem maşina şi 
continuăm pe jos. Să sperăm că nu se termină înainte să 
ajungem noi. Dar m-aş mira. Nu cred că au bătut atâta 
drum pentru nimic. 

— Şi cum o să ajungem până la ei? Cunoşti locul? 

— Nu, dar mai avem încă două ore bune de lumină în 
faţa noastră. 

Porni motorul şi merseră cu viteza a doua până la 
marginea barajului. Exista acolo o primă parcare, cu o 
zonă adăpostită sub un mic acoperiş din şipci de brad, dar 
nu se punea problema să ascundă complet maşina. La 
intrare avea o hartă a locurilor, iar cei doi lăsară maşina 
acolo şi se apropiară de plan. Existau mai multe poteci 
pentru drumeţi: trei plecau din cea de-a doua parcare, cea 
în care se găsea Fordul Fiesta, şi o cărăruie lega între ele 
cele două parcări, ţinând mai mult sau mai puţin pe lângă 
râu şi drum. Elias puse degetul pe aceasta, iar Margot 
încuviinţă din cap. La ora aceasta şi pe o astfel de vreme, 
nu era niciun risc să se întâlnească cu vreun turist. De 
altfel, în afara Saab-ului lui Elias, parcarea era complet 
goală. 

— Închide-ţi telefonul, zise Elias, scoţându-l pe al său din 
buzunar. 

Temperatura scădea rapid. Porniră la drum pe o cărare 
pietroasă, printre pinii care fremătau sinistru sub adierea 
brizei. Margot auzea şi clipocitul apei, dedesubtul lor. 
Aerul serii era înmiresmat de răşină, de florile montane, 
care brăzdau întunericul cu petele lor de culoare, şi de 
marea întindere de apă, cu un uşor miros de stătut. 

Cărarea din pământ şi pietre urca mai sus decât drumul 


€437) 


care, la rândul lui, mergea mai sus decât lacul. Ea 
presupuse că, la un moment dat, urma să coboare iar, 
pentru a ajunge în cea de-a doua parcare. Cerul bătea în 
gri şi violet. Muntele nu mai era decât o mare masă 
întunecată, iar ceea ce Elias numise „zi” - din ce în ce mai 
puţin luminoasă. Deşi se chinuiau să păşească atent, 
pietricelele pe care le striveau tălpile lor scoteau un 
zgomot îngrijorător pentru urechile lui Margot. Pentru că 
peste tot în jur era tăcere. 

Parcurseseră circa 500 de metri - estimare foarte 
aproximativă, era clar - când Elias o opri cu un gest şi îi 
arătă un loc puţin mai departe. Margot se uită în direcţia 
malului denivelat, la vreo 200 de metri distanţă. 

Acolo se afla o pantă abruptă, care pornea de la drum 
până la suprafaţa apei, vreo 10 metri în jos. Partea de sus, 
totuşi, cea de pe marginea drumului, era aproape 
orizontală, iar panta se accentua abia după câţiva metri, 
formând un povârniş stâncos, plin de arbuşti, de tufişuri şi 
de pini. Şi acolo îi văzu. Cercul... Ar fi trebuit să se 
gândească mai demult la asta. Atât de simplu. Prea simplu. 
Răspunsul era acolo, sub ochii lor. Schimbă o privire 
rapidă cu Elias şi se ghemuiră amândoi la marginea 
drumului, în iarbă, în iii codon întinse binoclul său. 

Se ţineau de mână şi închiseseră ochii. Margot îi 
numără. Erau nouă. Unul dintre ei era în scaun cu rotile. 
Observă şi că un altul, deşi stătea în picioare, avea o 
poziţie ciudată, sucită, ca şi cum picioarele şi torsul nu 
aveau acelaşi ax, ca un puzzle din acela format din bucăţi 
ale mai multor persoane, uşor deplasate una faţă de alta. 
Şi atunci văzu şi tijele strălucitoare de pe jos: cârje. 

Îşi făcuseră cercul pe partea cea mai dreaptă a terenului 
care se întindea între drum şi râpă. Dar cei care formau 
secţiunea cea mai apropiată de lac aveau tocurile 
pantofilor aproape deasupra prăpastiei, şi masa întunecată 
a apei chiar în spatele lor. 

Margot îi înapoie binoclul lui Elias şi îl privi în umbră. 

— Ştiai, a zis ea. Tu mi-ai lăsat biletul acela: „Cred că 


€438 D 


am găsit Cercul”. Ştiai de existenţa lui... 

Îi răspunse în timp ce continua să privească prin 
binoclu. 

— Blufam. Nu aveam decât o hartă cu locul acesta, 
însemnat cu o cruce. 

— O hartă? Şi, mă rog, unde ai găsit-o? 

— În camera lui David. 

— Ai intrat în camera lui David? 

De data asta, el nu mai răspunse. 

— Deci ştiai de la bun început încotro ne îndreptam... 

Îi zâmbi uşor amuzat, iar ea simţi cum o cuprinde furia. 
Elias se ridică încet. 

— Hai. Să mergem... 

— Unde? 

— Să încercăm să ne apropiem... Să înţelegem ceva din 
ce se întâmplă aici. 

Nu pare o idee bună, se gândi ea. Deloc. Dar nu avea de 
ales. Şi îl urmă pe terenul accidentat, trecând peste stânci 
şi printre pini, în timp ce seara continua să se aştearnă 


deasupra lor. Ek 

David simțea cum îi curg lacrimile pe obraji, de sub 
pleoapele închise. Briza serii le usca una după alta. 
Strângea cu putere mâna lui Virginie şi pe cea a lui Sarah. 
Sarah şi Virginie, care la rândul lor dădeau mâna cu 
ceilalți vecini. Alex îşi pusese şi el pe jos cârjele, la fel ca 
Sofiane. Maud stătea aşezată în scaunul ei rulant; trebuise 
să meargă pe drumul de la parcare şi dubiţă - vreo 50 de 
metri, cel mult - apoi fusese dusă pe braţe ultimii metri, 
iar scaunul, pliat. Toţi întindeau braţele înspre vecinii lor. 

Cercul era din nou format. Ca în fiecare an. În aceeaşi 
zi: 17 iunie. O dată gravată în carnea lor. 10. Erau 10. Un 
număr rotund. Ca şi Cercul. 10 supraviețuitori şi 17 
victime. Pe 17 iunie. Dumnezeu, norocul sau soarta 
hotărâseră aşa. 

Cu ochii închişi, se lăsau complet pradă amintirilor, 
acum ieşite la suprafaţă. Revedeau acea noapte de 
primăvară în care încetaseră să mai fie copii şi deveniseră 


€439) 


o familie. Retrăiau şocul uriaş, impactul cataclismic, 
sunetul asurzitor de metal îndoit, explozia ferestrelor în 
miriade de cioburi de sticlă, scaunele smulse din 
suporturile lor, acoperişul şi pereţii zdrobiţi ca o doză de 
aluminiu într-un pumn uriaş. Revedeau cum se 
răsturnaseră deodată, noapte şi pământ, cum se înfăşurau 
reciproc,  revedeau pinii - prea fragili -  smulşi, 
dezrădăcinaţi şi decapitaţi, stâncile cu colţuri ascuţite 
muşcând din tablă, corpurile proiectate în toate direcţiile, 
ca nişte cosmonauţi în imponderabilitate. Revedeau lumina 
farurilor, înnebunită, scoțând în evidenţă acel vârtej 
dement de bliţuri improbabile, de luciri de panică, într-o 
estetică absurdă. Auzeau urletele colegilor lor şi pe ale 
adulţilor. Apoi sirenele, tipetele, chemările. Zgomotul 
elicopterului deasupra lor. Pompierii ajunşi după 20 de 
minute. În acel moment, autocarul era încă suspendat la 
10 metri deasupra lacului, la doar câţiva metri distanţă de 
locul unde se aflau acum, oprit momentan la mijlocul 
pantei de câţiva arbuşti minusculi şi trunchiuri prea subţiri 
de copaci. 

Revedeau momentul în care şi ultimii arbori cedaseră, 
cu un trosnet sinistru, iar autocarul alunecase, cu un 
scrâşnet de agonie, către lac. Cum se adâncise în apele 
negre, luminându-le pentru câteva ore de acum înainte cu 
unul din faruri, în timp ce prizonierii dinăuntrul său urlau. 

Au vrut să îi evacueze, dar refuzaseră cu toţii, deja uniţi; 
se împotriviseră la unison adulţilor şi rămăseseră să 
urmărească, de departe, operaţiunile de salvare, 
încercările eşuate, continuate până când trupurile 
micuţilor lor colegi înecaţi, care nu rămăseseră prinse 
printre fiare, urcaseră la suprafaţă şi începuseră să 
plutească pe apa sclipind de la lumina farului unic, 
strălucitor ca un ochi de ciclop pe fundul lacului. Unul, 
apoi doi, apoi trei, apoi o duzină de corpuri mici urcând la 
suprafaţă ca nişte baloane, până când cineva strigase: 
„Luaţi-mi, dracului, copiii ăştia de aici!” Toate acestea se 
întâmplaseră într-o seară de iunie, o seară care ar fi 
trebuit să simbolizeze regăsirea libertăţii, sfârşitul anului 


€440) 


şcolar, începutul vacanței: perioada cea mai palpitantă a 
anului. 

La secţia de psihologie a spitalului din Pau, unde 
petrecuseră o parte din vară ca să se recupereze - acolo 
luase naştere Cercul. Acolo începuse procesul, chiar dacă, 
bineînţeles, nu erau conştienţi de acest lucru. Ideea le 
venise în mod natural, spontan, fără să fi fost nevoie de 
discuţii prealabile. Înţeleseseră cu toţii, instinctiv şi fără 
cuvinte, că nimic nu-i va mai putea despărţi, niciodată. Că 
legătura cu care îi unise destinul era mai puternică decât 
cele de sânge sau de prietenie sau de dragoste. li unise 
moartea. Ea îi cruţase şi ea îi alesese unii pentru alţii. 
Inţeleseseră că, în acea noapte, nu putuseră conta decât 
pe ei înşişi. Avuseseră dovada că adulţii nu erau deloc de 
încredere. 

David simţea pe faţă dulcea adiere venită dinspre lac, 
care îi usca lacrimile, căldura mâinilor lui Virginie şi ale lui 
Sarah în mâinile sale şi - prin ele - căldura grupului. Apoi 
îşi aminti că nu mai erau 10 în această seară. Ci nouă. 
Lipsea cineva. Hugo... Fratele său, sufletul său pereche... 
Hugo, care putrezea în puşcărie, în pofida tuturor indiciilor 
care îl dezvinovăţeau. Era datoria lui să îl scoată de-acolo. 
Şi ştia cum să facă asta. Rupse Cercul, primul dintre ei, 
apoi dădură drumul celorlalte mâini şi Sarah, şi Virginie, şi 
aşa mai departe - ca o reacţie în lanţ. 


— La naiba! exclamă Elias, văzându-i că se mişcă. O să 
vadă Saab-ul! Se ridică, o luă de mână şi o trase şi pe ea în 
sus. 

— Hai, repede! îi strigă el la ureche. O să dureze o 
vreme ca să o ducă pe fata din scaunul cu rotile până la 
dubiţă. 

— Şi dacă David, Virginie şi Sarah pleacă înainte? Vor 
ajunge la maşină înaintea noastră? Şi apoi, suntem prea 
aproape... Dacă fugim acum, o să ne audă! ripostă Margot 
pe un ton scăzut. 

— Suntem terminaţi, constată posomorât Elias. 

Il văzu cum gândea cu 100 la oră. 


€441) 


— Crezi că îţi vor recunoaşte maşina? întrebă ea. 

— O singură maşină în parcare, la ora asta? Nici măcar 
nu e nevoie să o recunoască. Sunt suficient de paranoici 
deja. 

— Crezi sau nu că îţi vor recunoaşte maşina? insistă ea. 

— De unde naiba să ştiu? Sunt zeci de maşini la cămin. 
lar eu nu sunt decât un boboc fără nicio importanţă în 
ochii lor... Spre deosebire de tine, care atragi toate 
privirile, adăugă el. 

Margot îi văzu cum mergeau pe marginea drumului şi se 
îndepărtau vorbind cu însufleţire, cu spatele la ei. 

— Nu se uită nimeni la noi, hai, să ne grăbim! Dar fără 
zgomot! 

Se ridică şi începu să alerge pe cât de silențios posibil, 
în slalom printre tufişuri şi denivelările de teren. 

— Nu avem timp! zise el când o ajunse din urmă, pe 
potecă. Vor fi exact în spatele nostru la coborâre şi vor 
înţelege! 

— Nu neapărat! Am o altă idee! îi spuse ea băgând 
viteză pe potecă. 

El o urmă, cu paşi de uriaş. Avea picioarele mai lungi, 
dar fata alerga de parcă însuşi diavolul era pe urmele ei. 
Cobori toată panta până la Saab, deschise portiera şi îi 
făcu semn să urce: 

— Treci pe banchetă! Repede! 

— Ce? 

— Fă ce-ţi zic! 

Zgomote de motoare se auzeau deja în tăcerea lacului, 
reverberate de ecou. O pornesc la drum, vor trece prin 
faţa noastră într-un minut, îşi spuse ea. 

— Mişcă-te! 

Elias se conformă. Imediat, Margot îşi trase gluga pe 
cap şi îl încălecă. Lăsase deschisă portiera dinspre drum. 
Işi desfăcu fermoarul de la pulovăr şi o pereche de sâni 
albi şi mici îşi făcură apariţia. 

— Ia-i în mână! 

— Ăăă? 

— Haide! Pipăie-mă, la naiba! 

(4429 


Fără să îi lase timp de răspuns, îi luă ea însăşi mâinile şi 
le aşeză pe pieptul său. Apoi îşi lipi gura de a lui, 
împingându-şi limba printre buzele tânărului. Auzi 
maşinile care se apropiau, încetinind în dreptul lor, iar ea 
îşi dădu seama că se uitau înspre ei. Continuă să îl sărute 
pasional în timp ce simţea cum o cuprinde teama din cap 
până-n picioare. Degetele lui Elias îi apăsau pieptul, 
mişcate mai degrabă de un reflex decât de vreo dorinţă 
anume. Ea îşi petrecuse braţele în jurul lui şi continua să îl 
sărute cu toată gura. Auzi pe cineva spunând „Doamne!”, 
izbucniră câteva hohote de râs, apoi maşinile accelerară. 
Margot întoarse capul prudent. Îi văzu îndepărtându-se pe 
drumul către baraj. Apoi, privirea îi căzu pe degetele lui 
Elias, încă înfipte în sânii ei. 

— Poţi să îţi iei mâinile acum, zise ea ridicându-se din 
poala lui. 

Când îi întâlni privirea, văzu în ea ceva nou, ceva ce nu 
văzuse niciodată la el până acum. 

— Ţi-am zis să mă laşi... 

Numai că el părea hotărât să nu facă asta. O apucă de 
ceafă şi îşi lipi, la rândul său, gura de a ei. Ea îl împinse 
violent şi îi arse o palmă, mai tare decât ar fi vrut. Elias se 
holbă la ea, iar în privirea lui se zărea acum nu doar 
surpriza, ci şi o furie întunecată, undeva, profund. 

— Îmi pare rău, se scuză ea, contorsionându-se ca să 
poată ieşi din maşină. 


€ 443D 


39 
Împuşcături în noapte 


Servaz se întoarse la maşină de-abia târându-şi 
picioarele. Se simţea răpus. Lumina felinarelor se juca prin 
frunzişul negru al copacilor de pe stradă. Se sprijini de 
capota Cherokee-ului şi respiră adânc. Tot se mai auzea 
ecoul acelui televizor. I se păru că nu erau deloc 
entuziasmate comentariile, aşa că se gândi că Franţa 
pierduse. 

Descoperise un morman de cenuşă. Marianne, Francis, 
Marsac... Trecutul nu dorise numai să iasă la suprafaţă. O 
făcuse ca să poată dispărea pentru totdeauna. Ca o corabie 
care se îndreaptă, semeaţă, înainte să se scufunde. Toate 
lucrurile în care crezuse, cei mai frumoşi ani ai săi, 
amintirile din tinereţe, toată acea nostalgie din sufletul lui: 
iluzii... Îşi clădise toată viaţa pe minciună. Apucă mânerul 
portierei cu inima grea. Şi chiar când deschise uşa, 
telefonul lui scoase două bipuri. Pe ecran se desenase un 
plic galben: primise un mesaj. 


Esperandieu 


Îl deschise. Pentru o fracțiune de secundă, se întrebă ce 
scria acolo. Încă se descurca greu cu noile dialecte. 


Întâlnim ksă Elvis găsit cva 


Se urcă la volan şi îl sună pe Esperandieu, dar îi 
răspunse o voce anonimă care îl invita să lase un mesaj. 
Nerăbdarea şi curiozitatea îi mai ridicară din greutatea de 
pe piept. Ce făcea Vincent în casa lui Elvis la ora asta, 
când ar fi trebuit să o păzească pe Margot? Apoi îşi aminti 
că el însuşi îl însărcinase cu investigarea trecutului 
albanezului. 

Se grăbi să iasă din oraş, conducând mai repede decât 


0444) 


de obicei. Cu puţin înainte de miezul nopţii, mergând pe 
drumul drept care trecea prin pădure, ajunse la răscrucea 
cu drumeagul către casa lui Elvis. Luna se ivi brusc de 
după nori şi scăldă cu lumina ei albăstrie codrul negru 
dimprejur. La următoarea intersecţie, o luă pe pista 
aproape impracticabilă, cu dunga de iarbă de pe mijloc, pe 
care farurile maşinii o făceau să sclipească. Apăsă pentru a 
treia oară, cu mâna liberă, pe opţiunea Apelează 
expeditorul. Degeaba. Ce naiba făcea adjunctul său? De ce 
nu răspundea? Servaz se nelinişti. 

Tocmai lăsase jos mobilul, când acesta începu să 
vibreze. 

— Vincent, ce... începu el să spună în aparat. 

— Tati, eu sunt. 

Margot... 

— Trebuie să vorbim, e important. Cred că... 

— S-a întâmplat ceva? E ceva în neregulă? 

— Nu, nu, nimic. Doar că... chiar trebuie să vorbim. 

— Dar tu eşti bine? Unde eşti? 

— Da, da, sunt bine... Sunt la mine în cameră. 

— Foarte bine. Îmi pare rău, scumpa mea. Nu putem 
vorbi chiar acum. Dar te sun imediat cum pot... 

Închise şi puse telefonul alături de el, pe scaunul 
pasagerului. Zdruncinat prin hârtoape, trecu peste podeţul 
din lemn, cu farurile luminând tunelul de verdeață ce 
ducea în poiană. 

Nu se zărea nicio maşină. 

La naiba! Opri motorul pe la mijlocul aleii şi cobori. 
Zgomotul făcut de închiderea portierei i se păru asurzitor. 
Zgomot de tunet în depărtare, în noaptea care nu era chiar 
o noapte, noapte de iunie, cenuşie şi lăptoasă... Furtuna 
asta care se tot lăsa aşteptată. Işi aminti de acea seară de 
iarnă când fusese atacat, într-o tabără şcolară, şi când 
fusese cât pe ce să fie ucis, cu o pungă de plastic legată 
peste cap. Şi-acum sărea uneori din somn, în nopţile în 
care se întorcea acolo, în coşmaruri. 

Deschise din nou portiera şi claxonă, dar nu se întâmplă 
nimic - cu excepţia faptului că sunetul îl enervă şi mai 


€445) 


tare. Servaz se aplecă, deschise torpedoul şi îşi luă de 
acolo arma şi lanterna. Armă pistolul. Luna dispăruse din 
nou în spatele norilor, iar el începu să meargă prin beznă, 
luminând cu lanterna tufişurile şi frunzişul întunecate din 
jur. Il strigă de două ori pe adjunctul său, dar tot fără 
răspuns. Într-un final, ajunse în poiană. Luna binevoi să 
mai apară pentru o clipă, luminând veranda din lemn şi 
casa cu ferestrele stinse. La naiba, Vincent, unde eşti? 
Dacă ar fi fost acolo, i-ar fi văzut măcar maşina sau un 
semn, ceva. 

Deodată, se îngrozi la gândul că va găsi ceva ce nu voia 
să găsească. Până şi umbra proiectată de casă părea 
neliniştitoare. Deasupra întunericului pădurii, se desenă o 
clipă urma unui fulger ezitant, de căldură. 

Urcă scările. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

Era oare cineva înăuntru? 

Işi dădu seama că arma îi tremura în mână. Nu fusese 
niciodată un trăgător prea bun, mereu îl debusolase pe 
instructorul său de tir cu stângăcia lui uimitoare. 

Şi deodată fu absolut sigur. Era cineva înăuntru. Mesajul 
fusese o capcană. Cineva care nu era Esperandieu. Cineva 
care o legase fedeleş pe Claire Diemar în cadă şi o privise 
în agonie, cineva care îi înfipsese o lanternă în gât, cineva 
care dăduse un om de mâncare la câini. lar acest cineva 
avea acum telefonul mobil al adjunctului şi prietenului său. 
Se gândi rapid la harta locului. Trebuia să intre. 

Trecu pe sub panglica jandarmeriei, deschise din zbor 
uşa şi se aruncă imediat la pământ, în întuneric. O 
împuşcătură făcu să sară aşchii din tocul uşii. În cădere, se 
lovise de ceva şi simţi cum îşi spărsese fruntea. Trase şi el 
de două ori în direcţia de unde izbucnise flacăra, iar 
zgomotul asurzitor al armei îi făcu timpanele să explodeze, 
în timp ce unul dintre tuburile fierbinţi de la cartuşe îl lovi 
în picior. Reuşi să audă, totuşi, în ciuda ţiuitului din urechi, 
cum trăgătorul se mişca, răsturnând o mobilă. Răsună o a 
doua împuşcătură, luminând toată camera, dar el deja se 
târâse până în spatele barului bucătăriei americane. Apoi 
se lăsă din nou tăcerea. Mirosul acru al prafului de puşcă 


€446) 


în nări. Încercă să detecteze un zgomot, o respiraţie. 
Nimic. În afară de a lui. Creierul îi funcţiona febril. Sunetul 
armei nu îi era cunoscut, nu era nici revolver, nici pistol 
automat. 

O armă de vânătoare, se gândi el. Cu două ţevi. Una 
lângă alta sau suprapuse. Și doar două focuri... Trăgătorul 
nu mai avea muniţie. Ca să încarce la loc, trebuia să plieze 
arma de la mijloc, să arunce cartuşele folosite şi să pună 
altele. Servaz l-ar repera cu mult înainte şi l-ar împuşca. 
Era în încurcătură. _ 

— Nu mai ai muniţie, strigă el. ţi dau o şansă: aruncă-ţi 
puşca jos şi ridică-te cu mâinile sus! 

Căută pe pipăite, cu mâna liberă, mânerul frigiderului 
aflat în spatele său. Ar fi fost de ajuns lumina acestuia. Îşi 
pierduse lanterna când se aruncase la pământ. 

— Hai! Aruncă arma şi ieşi la vedere! 

Niciun răspuns. Servaz simţi cum îi curge ceva în ochi, 
clipi de câteva ori şi lăsă pentru un moment frigiderul, ca 
să se poată şterge cu mâneca. Îşi dădu seama că era 
sânge, care curgea din frunte. 

— Ce mai aştepţi? Nu ai nicio scăpare! Puşca ta e goală! 

Deodată, se auzi un alt zgomot. Un scârţâit de uşă. Mai 
în spate. La naiba, fugea! Servaz se năpusti în direcţia 
zgomotului şi răsturnă şi el un obiect, din metal, care căzu 
cu zgomot. Ajunse la uşa din spate şi ieşi în pădure. În 
beznă. Nu se vedea nimic. Auzi un trosnet din tufişuri, la 
dreapta sa. O puşcă pe care o blocase cineva. Atacatorul 
său avusese timp să îşi încarce arma, de data asta. 
Adrenalina îi invadă venele. Se ghemui. Se auzi o 
împuşcătură, apoi o a doua, iar el simţi o durere ascuţită în 
braţ, care îl făcu să scape arma din mână. Pipăi în jur, ca 
să o găsească. 

Fir-ar al dracului de treabă, unde s-a dus blestemata 
asta de armă? 

Mâinile îi căutau cu disperare, răscolind cu zgomot 
vegetaţia. Se răsucea în jurul său, aşezat în genunchi. Ştia 
că nu îl atinsese un glonţ, ci doar o schijă. Auzi iar 
zgomotul de puşcă îndoită, la câţiva metri distanţă. Când 


01447) 


se auzi un alt piuit mortal, însoţind glonţul care traversă 
tufişurile pe deasupra sa, se aruncă la întâmplare în iarbă. 
Din nou un glonţ, din nou prin frunziş. Apoi îl auzi cum îşi 
încarcă iar puşca şi cum se îndreaptă în direcţia lui, dând 
crengile la o parte, fără nicio grabă. Inţelesese! Ştia că 
lipsa de ripostă a lui Servaz se putea datora doar faptului 
că era dezarmat. Acesta vru să plece de-acolo, dar se 
împiedică de o rădăcină şi se lovi din nou cu capul de ceva. 
Un trunchi de copac. Sângele îi acoperea de-acum toată 
faţa. Îl simţea, cald şi gros, pe obraji. 

Se ridică şi începu să alerge în zigzag. 

Alte două focuri, mai puţin precise decât cele de 
dinainte. Şovăia dacă să continue să alerge sau să se 
ascundă pe undeva. Să alerge, hotări el. Cu cât se 
îndepărta mai mult, cu atât creştea perimetrul în care era 
nevoit să îl caute atacatorul său... Luna apăru din nou 
deasupra lor. Lumina ei se strecura prin frunziş, făcând 
peisajul să pară ireal. Dar nu era în folosul său. Voi să sară 
peste un nou zid din buruieni, dar cămaşa i se agăţă într- 
un mărăcine. Ca să se elibereze, se zbătu cu furie, cu 
disperare, până şi-o rupse. Şi astfel îşi dădu seama că albul 
cămăşii îl făcea o ţintă uşoară pentru urmăritor, aşa că şi-o 
scoase de tot şi continuă să alerge, cu pieptul zgâriat de 
spini. Nici pielea lui deschisă la culoare nu era cu mult mai 
bună. Acum, trăgătorul îi vedea foarte clar spatele! Era un 
tâmpit - un tâmpit pe cale să moară. O moarte 
dezonorantă, un poliţist dezarmat, fără apărare, împuşcat 
în spate de către cel pe care ar fi trebuit să îl prindă. 
Fugea prin desiş respirând din ce în ce mai greu, cu gâtul 
în flăcări şi cu gândul la Marianne, la Hirtmann, la Vincent 
şi la Margot... Cine o va proteja când el nu va mai fi? 

Dădu la o parte, cu mâinile, un ultim boschet şi se opri. 

Trecătoarea... 

Zgomotul râului urca până la el. Făcu un pas în spate, 
ameţit. Îi venea rău. Se afla la marginea falezei. Cu 20 de 
metri mai jos, se zărea printre arbori oglinda apei, 
strălucind în lumina lunii... 

În urma lui, auzi cum cineva rupe o creangă, cu un 


€448 D 


trosnet clar. 


kkk 
Era mort. 


Avea de ales între a sări în gol (şi a se zdrobi de stâncile 
ascuţite) şi a încasa un glonţ în spate. Sau a-şi înfrunta 
ucigaşul... Măcar ar afla adevărul. O consolare jalnică. 
Aruncă o privire în jos. I se înmuiară picioarele. Cu două 
ierni în urmă, ancheta din munţi îl adusese de mai multe 
ori în pragul unei angoase de necontrolat, când trebuise 
să-şi confrunte teama de înălţimi. Se imagină cum cade şi 
simţi din nou că îi vine să vomite. Se întoarse spre tufişuri, 
ca să nu mai vadă abisul - prefera gloanţele. N 

Acum îl auzea cum se apropie. Ca o fiară. Într-o 
secundă, va cunoaşte faţa inamicului său... 

Aruncă din nou o privire peste umăr, spre trecătoare. 
Observă că faleza nu cădea dintr-odată spre adânc. Puțin 
mai la stânga, cu câţiva metri mai jos, era un fel de 
platformă suspendată, deasupra hăului de care se 
agăţaseră câţiva pomişori. li păru că vede o umbră mai 
neagră sub stâncă. Să fi fost vreo adâncitură, vreo 
excavaţie naturală? Servaz înghiţi în sec. Şi dacă era 
ultima lui şansă? Dacă reuşea cumva să coboare până 
acolo şi să se ascundă sub stâncă? l-ar fi complicat mult 
sarcina ucigaşului său, care ar fi trebuit să rişte şi el să 
urmeze aceeaşi cale, cu o singură mână liberă şi cu o 
puşcă în cealaltă, în condiţiile în care nici două mâini nu 
păreau cu certitudine de ajuns pentru a se agăța şi a evita 
o căzătură mortală. Imposibil. N-ar fi reuşit niciodată - 
chiar dacă în joc era viaţa lui. Era mai presus de puterile 
sale. 

O să crăpi dacă rămâi aici. Nu vertijul te va ucide, ci un 
glonț! 

Un zgomot în faţa sa, prin tufişuri... Nu mai era timp de 
gândire. Se culcă pe burtă pe stâncă, cu spatele către 
trecătoare, ca să nu vadă golul, cu privirea aţintită spre 
stâncă, la câţiva centimetri în faţă, şi începu să se târască 
în jos, pipăind cu vârful pantofilor ca să găsească locuri de 
prindere dedesubtul său. Mai repede! Nu era timp să se 


€449) 


asigure unde punea piciorul, nu era timp de nimic. În 
câteva zeci de secunde, urmăritorul său va fi ajuns lângă 
el, la marginea falezei. Închise ochii şi continuă. Graba îi 
agita sângele, iar picioarele îi tremurau mult prea tare. 
Stângul îi alunecă. Simţi cum se duce, tras de propria 
greutate, pe stânca aspră care îi zgâria pieptul. Urlă. 
Incercă în van să se agate cu unghiile. Cobori stânca 
bombată ca pe tobogan, cu burta şi pieptul gol frecându-se 
dureros de fiecare colţişor de piatră. Simţi cum copăceii îi 
sfâşiară spatele, dar îi şi opriră căderea, când ateriză pe 
platforma minusculă. Văzu hăul şi se rostogoli în partea 
opusă, îngrozit. Se târi dedesubtul rocii, în adâncitură, ca 
un animal. 

Mâna sa căută - şi găsi - o piatră mare. Groaza îi făcea 
pieptul să tresalte, cum stătea întins sub stâncă. 

Și acum, te aştept... 

Haide, coboară până aici, dacă îndrăzneşti. 

Era acoperit de sânge, de pământ, de zgârieturi. Păros şi 
năuc. Ascuns în fundul pământului, ca Omul din 
Neanderthal. Se întorsese la sălbăticie. Fricii şi ameţelii îi 
urmau acum furia, o poftă turbată de a ucide. Dacă 
mizerabilul ăla va cobori aici, îi va zdrobi capul cu lovituri 
de pietre. 

Nu mai auzea nimic de sus. Clocotul râului reverbera pe 
pereţii trecătorii şi acoperea orice alt zgomot. Inima îi 
bubuia în continuare în piept. Adrenalina îi curgea în vene. 
Poate că celălalt stătea acum acolo sus, liniştit, cu puşca 
aţintită spre locul exact în care se ascundea el, aşteptând 
să îndrăznească să-şi scoată capul din gaură. Ca în filmul 
acela, Eliberarea”. Sau cel puţin asta ar fi făcut el. După o 
vreme, se mai relaxă. Nu avea nimic altceva de făcut decât 
să aştepte. Era în siguranţă acolo. Atacatorul său nu ar fi 
riscat să coboare. Se uită la ceas, dar se spărsese. Se lungi 
pe jos - putea sta cu orele acolo. Apoi, deodată, se gândi la 


7? Deliverance - film american din 1972, bazat pe romanul lui James 
Dickey și regizat de John Boorman, despre câţiva prieteni a căror 
excursie de sfârșit de săptămână, în canoe, pe un râu sălbatic, se 
transformă într-o aventură de coșmar (N. t.). 


€450) 


altceva. 

Mobilul său... 

Il scoase din nou din buzunar. Voia să o cheme pe 
Samira în ajutor, dar ceva - nu ştia ce anume - îl sâcâia. 
Inţelese abia după câteva secunde. Servaz se simţea 
uneori proaspăt coborât din maşina timpului, când venea 
vorba despre evoluţia tehnologică. Fusese printre ultimii 
oameni care îşi cumpăraseră telefon mobil, cu trei ani în 
urmă, şi Margot fusese nevoită să-l ajute să-şi introducă 
numele contactelor sale în agendă. Işi aducea foarte bine 
aminte că scriseseră împreună Vincent. 

Nu Esperandieu. 

Căută prenumele adjunctului său în agendă. Bingo! 
Două numere diferite. Cineva îi luase pe ascuns mobilul şi 
adăugase în el un contact fals, pentru ca mai apoi să îi 
trimită un SMS de la numărul respectiv! Incercă să îşi 
amintească în ce moment îşi lăsase telefonul 
nesupravegheat, dar era incapabil acum să gândească 
limpede. 

Formă numărul Samirei şi îi ceru să trimită de urgenţă 
jandarmii. Tocmai se pregătea să îi ceară să vină şi ea, 
când cuvântul „diversiune” i se aprinse în minte, ca un 
beculeţ de alarmă. Şi dacă trăgătorul avea alt scop decât 
acela de a-l ucide pe el? Niciunul dintre gloanţe nu îl 
atinsese, toate trecuseră la distanţă de el. Ori era un foarte 
prost trăgător, ori... 

— Şi aveţi foarte mare grijă! avertiză el. Cere întăriri! 
Sună-l pe Vincent şi zi-i să vină aici cât de repede poate. Şi 
spune-le jandarmilor că tipul este înarmat! Grăbeşte-te! 

— Ce naiba se întâmplă, şefu'? 

— Nu am timp de explicaţii acum. Veniţi repede! 


Servaz îşi imagină că arăta ca naiba, după ce văzu feţele 
jandarmilor care îl urcară înapoi pe faleză, cu ajutorul unui 
ham legat cu o coardă. 

— Trebuia să chemăm şi o ambulanţă, spuse Becker. 

— E mai puţin grav decât pare. 

Se  întoarseră spre casă, prin pădure. Trăgătorul 


€451) 


dispăruse, dar căpitanul brigăzii din Marsac dăduse câteva 
telefoane. In mai puţin de o oră, casa lui Elvis şi 
împrejurimile aveau să fie din nou încercuite de 
criminalişti, care urmau să le ia din nou la puricat, 
adunând toate tuburile goale de cartuşe şi toate indiciile 
pe care le-ar fi putut lăsa în urma sa trăgătorul. 

Servaz se duse la baie, în timp ce toată lumea se agita 
prin jur, atât în casă, cât şi pe-afară. Când se văzu în 
oglindă, îşi dădu seama că Becker avusese dreptate. Dacă 
s-ar fi întâlnit cu el însuşi pe stradă, ar fi trecut pe 
trotuarul celălalt. Avea părul plin de ţărână şi cearcăne 
întunecate sub ochii plini de vinişoare explodate, în special 
stângul, aproape negru deja. Pupilele dilatate şi 
strălucitoare îl făceau să pară beat mort. Buza de jos îi era 
spartă şi tumefiată, iar pe spate, gât, braţe şi chiar şi pe 
nas avea o constelație de pete, puncte, dungi şi zgârieturi 
ornate cu sânge închegat. 

În loc să se apuce de curăţat în chiuvetă, îşi scoase 
pachetul de ţigări şi, fără să-şi ia ochii din oglindă, îşi duse 
liniştit una la gură. Unghiile îi erau mai murdare decât ale 
unui lucrător într-o mină de cărbuni, iar cele de la inelar şi 
degetul mic de la mâna dreaptă lipseau cu totul. Continuă 
să se privească în oglindă, trăgând cu poftă din ţigara care 
îi tremura între degete, până când se arse. 

Apoi începu să râdă, din senin, făcând mai multe capete 
să se întoarcă spre casă. PIE STR 

Se adunară într-o sală a jandarmeriei din Marsac. 
Esperandieu, câţiva jandarmi din brigadă, Pujol, Sartet, 
judecătorul de instrucţie, care fusese trezit din somn şi 
adus de Pujol cu maşina, şi Servaz. Feţe obosite, oameni 
scoşi din paturile lor, care îi aruncau pe rând priviri 
îngrijorate. Fusese chemat şi un medic de gardă la 
jandarmerie. Examinase rănile lui Servaz şi le curăţase. 

— Când v-aţi făcut ultima oară vaccinul antitetanos? 

Servaz nu putea răspunde la această întrebare. 10 ani? 
15 ani? 20? Nu-i plăceau nici spitalele, nici medicii. 

— Ridicaţi-vă mânecile, zisese doctorul, căutând prin 


€452) 


trusa lui. Pentru moment, o să vă injectez 250 de unităţi de 
imunoglobulină într-un braţ şi o doză de vaccin în celălalt. 
Şi vă aştept la cabinet cât de curând posibil să facem 
testul. Presupun că în noaptea asta nu puteţi? 

— Presupuneţi corect. 

— Cred că ar trebui să fiţi ceva mai atent cu sănătatea 
dumneavoastră, spuse medicul şi îi băgă acul în braţ. 

În mâna liberă, Servaz ţinea un pahar cu cafea. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Ce vârstă aveţi? 

— 41. 

— Ei bine, cred că a venit vremea să vă ocupați un pic 
de dumneavoastră, adăugase medicul dând din cap cu 
convingere. Dacă nu vreţi să aveţi surprize neplăcute. 

— Tot nu înţeleg. 

— Nu prea faceţi sport, nu-i aşa? Ascultaţi-mi sfatul şi 
mai gândiţi-vă la asta. Treceţi pe la mine... când o să aveţi 
timp. 

Apoi medicul plecă, sigur că nu avea să-şi revadă 
vreodată pacientul. Servaz se gândi că tipul îi plăcuse. Nu- 
şi amintea când văzuse ultima oară un doctor, dar dacă 
acesta ar fi lucrat la Toulouse, cu siguranţă i-ar fi urmat 
sfatul, pentru prima oară. 

Făcu, din ochi, înconjurul mesei. Le povesti pe scurt 
conversaţia cu Van Acker, precum şi ultimele sale 
descoperiri: rezultatul negativ al comparaţiei grafologice şi 
fotografiile găsite în podul lui Elvis. 

— Faptul că prietenul dumneavoastră nu a scris cu mâna 
lui în acel caiet nu înseamnă automat că este nevinovat, 
făcu observaţia judecătorul de instrucţie. Până la proba 
contrară, este o persoană care cunoştea victimele, care a 
avut oportunitatea, dar şi un mobil. Dacă mai spuneţi acum 
că se şi aproviziona cu droguri de la dealerul acela, mi se 
pare că avem deja suficiente elemente ca să ne gândim la o 
custodie. Dar ţin să vă reamintesc că am cerut ridicarea 
imunităţii parlamentare a lui Paul Lacaze. Ce facem acum? 

— Cred că e o pierdere de timp. Repet, sunt convins că 
nu a fost el. 


€453) 


Şovăi o clipă, apoi adăugă: 

— Şi nu cred nici în vinovăția lui Paul Lacaze. 

— De ce? 

— Pe de o parte, pentru că îl aveţi deja în colimator. La 
ce i-ar folosi să îmi întindă o astfel de capcană, în condiţiile 
în care refuză să ne spună unde se găsea în seara uciderii 
lui Claire Dicmar? N-ar avea niciun sens. De altfel, nici nu 
se regăseşte printre tipii fotografiaţi de Elvis, nu apare în 
micul său catalog de funduri goale. 

— Şi totuşi, ne-a minţit. Ne-a spus că făcea altceva în 
momentul crimei. 

— Pentru că, într-un fel sau altul, dacă s-ar fi aflat ceea 
ce făcea în acea seară, cariera sa politică s-ar fi sfârşit. 

— Poate că e gay, sugeră Pujol. 

— Aveţi vreo idee ce ar putea fi? întrebă judecătorul, 
neacordând atenţie acestei replici. 

— Absolut niciuna. 

— Un singur lucru e cert, începu judecătorul. 

Îl priviră cu toţii. 

— Dacă cineva trage în voi înseamnă că vă apropiaţi 
prea tare de adevăr. Şi că această persoană nu se va da în 
lături de la nimic... 

— Asta ştiam deja, zise Pujol. 

— În altă ordine de idei, continuă judecătorul, 
adresându-se în mod vădit lui Servaz, avocatul lui Hugo 
Bokhanowsky a cerut încă o dată eliberarea lui. Chiar 
mâine va fi examinată această cerere. Cel mai probabil, se 
va da câştig de cauză apărării. In lumina ultimelor 
evenimente şi ţinând cont de starea actuală a dosarului, nu 
văd niciun motiv pentru a-l mai ţine în arest preventiv pe 
acest tânăr. 

Servaz se abţinu să spună că, în ceea ce-l priveşte, i-ar fi 
dat drumul de multă vreme. Gândurile îi zburaseră în altă 
parte. Una după alta, toate ipotezele sale se evaporaseră. 
Hirtmann, Lacaze, Van Acker... Şi judecătorul, şi asasinul 
se înşelau: nu se apropiau deloc de adevăr. Din contra, se 
îndepărtau. Nu fuseseră niciodată mai rătăciţi de la 
începutul anchetei ca până acum. Doar dacă... Servaz îi 


€454) 


privi gânditor. Doar dacă, fără să îşi dea seama, nu trecuse 
el cumva prea aproape... Ce altă explicaţie ar fi avut faptul 
că se trăsese asupra sa? În acest caz, ar trebui să ia din 
nou la mână, cu mare atenţie la detalii, toate etapele 
anchetei, să caute în ce moment anume ar fi putut să 
treacă pe lângă asasin fără să îl vadă - sau în orice caz să 
îl sperie suficient de tare, încât să îşi asume un astfel de 
risc. 

— Încă nu îmi revin, zise deodată judecătorul. 

Servaz îi aruncă o privire mirată. 

— Ne-am făcut de râs. 

Servaz se întrebă despre ce vorbea. 

— N-am văzut niciodată echipa Franţei să joace atât de 
prost! lar ceea ce s-a întâmplat în vestiar, la pauză, dacă e 
adevărat, este incredibil... 

Un murmur de dezaprobare generală însoţi remarca 
judecătorului. Servaz îşi aminti atunci de meciul „decisiv” 
care se jucase în seara trecută. Franţa-Mexic, dacă nu îl 
înşela memoria. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Era ora 
două dimineaţa, el fusese probabil la un pas de moarte, iar 
ei vorbeau despre fotbal! 

— Ce s-a întâmplat în vestiar? vru să ştie Esperandieu. 

Poate că explodase o bombă, făcând bucăţi jumătate de 
echipă? îşi spuse Servaz. Sau vreun jucător îl omorâse pe 
altul? Sau oare selecţionerul acela, pe care toată lumea îl 
huiduia, îşi făcuse hara-kiri în faţa jucătorilor săi? 

— Anelka l-ar fi înjurat pe Domenech, zise Pujol pe un 
ton scandalizat. _ 

Și? Asta e tot? Servaz era uluit. In fiecare zi, şi în 
comisariate, şi pe stradă, poliţiştii erau înjuraţi şi scuipaţi 
în faţă. Lucrul acesta dovedea doar că echipa Franţei era 
imaginea societăţii. 

— Anelka este jucătorul care a ieşit data trecută înainte 
de sfârşitul meciului? 

Pujol încuviinţă. 

— De ce l-a pus din nou să joace, dacă nu e bun? vru să 
ştie Servaz. 

Toată lumea se uită la el de parcă pusese o întrebare 


€455) 


şocantă. Şi de parcă răspunsul ei era aproape la fel de 
important ca găsirea ucigaşului. 


€456) 


40 
Încolţit 


Notele de la Singing in the Rain îi bântuiau conştiinţa 
adormită. Lui Ziegler îi trecu fugar prin minte imaginea 
unui Malcolm McDowell cu melon, care dădea în ea cu 
picioarele în timp ce cânta şi dansa%, apoi reuşi să se 
smulgă din vis. Telefonul ei mobil suna insistent. Se 
întoarse pe burtă şi întinse mâna spre noptieră, 
bombănind. Vocea nu îi era cunoscută. 

— Doamna căpitan Ziegler? 

— În persoană. Cât naiba e ceasul?... 

— Eu... ăăă... aici e domnul Kanté. Ştiţi... îmi... îmi pare 
rău că v-am trezit, dar... dar am ceva important să vă spun. 
Este cu adevărat important, doamnă. Nu reuşeam să 
adorm. Mi-am... mi-am zis că trebuia să vă spun asta. Că 
dacă nu o fac acum, mai târziu nu o să mai am curaj... 

Aprinse lampa. Ceasul cu radio arăta 2:32. Ce-l apucase 
să sune la ora asta? Însă vocea sugera hotărâre, chiar dacă 
persoana era evident agitată. Îşi ţinu răsuflarea. Drissa 
Kante voia să îi spună ceva. Ceva important, spera ea, dată 
fiind ora. 

— Să îmi spuneţi ce, domnule Kanté? 

— Adevărul. 

Ea se ridică în fund, sprijinindu-se cu spatele de perne. 

— Adică? 

— V-am minţit, în seara aceea... eu... mie... mi-era 
frică... Frică să nu se răzbune omul ăla pe mine sau să nu 
mă judece şi pe mine, dacă îl prindeţi pe el, şi să mă 
expulzeze. Mai e valabilă propunerea dumneavoastră? 

Ziegler simţi cum i se accelerează pulsul. Creierul îi era 
încă în ceaţă, dar se trezea din ce în ce mai rapid. 


3 Referire la o scenă din filmul Portocala mecanică (1971), în care 
actorul menţionat cântă melodia Singing in the Rain din filmul 
omonim, în timp ce lovește cu piciorul în burtă un bărbat pe a cărui 
soţie se pregătește să o violeze. 


€457) 


— V-am dat cuvântul meu, răspunse ea într-un final, 
după o scurtă tăcere a bărbatului. Nimeni nu va afla nimic. 
Dar voi fi cu ochii pe dumneavoastră, domnule Kante. 

Îşi dădu seama că bărbatul îşi cântărea cu atenţie 
fiecare cuvinţel. Dar el era cel care sunase, deci luase deja 
o hotărâre. Cu siguranţă că se gândise foarte bine înainte 
să dea acest telefon. Aşa că aşteptă răbdătoare, cu sângele 
pulsând în vârful degetelor cu care strângea telefonul. 

— Nu sunt toţi ca dumneavoastră, zise el. Dacă vorbeşte 
vreunul dintre colegii dumneavoastră? Dacă mă denunţă? 
Am încredere în dumneavoastră, nu în ei... 

— Numele dumneavoastră nu va apărea nicăieri. Vă 
promit asta. lar eu sunt singura care îl cunosc. 
Dumneavoastră m-aţi sunat, Kanté. Aşa că vorbiţi! Este 
târziu, spuneţi. 

— Bărbatul acela. Nu are accent sicilian. 

— Nu... nu înţeleg prea bine. 

— V-am spus că are un accent, un accent italian, mai 
ţineţi minte? 

— Da. Şi? 

— V-am minţit. Are un accent din estul Europei, un 
accent slav. 

Ea se încruntă. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Credeţi-mă, am întâlnit tot felul de oameni în 
timpul... peregrinărilor mele. 

— Mulţumesc... Dar nu cred că mă sunaţi la ora asta 
doar pentru atâta lucru sau mă înşel? 

— Nu... nu e tot. 

Ziegler deveni deodată foarte atentă. Era ceva în vocea 
lui Drissa Kanté. 

— L-am... l-am urmărit... Se crede foarte isteţ. Dar eu 
sunt şi mai isteţ decât el. Ieri, când i-am înapoiat stick-ul 
USB, i-am cerut unei prietene să se ascundă de cealaltă 
parte a străzii şi să îl urmărească, după ce pleca de la 
cafenea. Era parcat departe şi a fost foarte precaut, dar şi 
prietena mea este foarte isteaţă. Ştie să se facă nevăzută. 
L-a văzut urcând într-o maşină. Şi i-a notat numărul de 


€458) 


înmatriculare. 

Ziegler sări în sus ca şi cum ar fi primit o lovitură de 
bocanc în şale. Se contorsionă ca să poată apuca un stilou 
din sertarul noptierei şi îl verifică în palmă dacă 
funcţionează. 

— Haideţi, domnule Kanté, vă ascult. 


Era două dimineaţa când Margot se întoarse în camera 
sa, epuizată şi cu nervii întinşi la maximum. Se întreba 
dacă nu cumva aceasta fusese cea mai ciudată seară din 
viaţa sa. Se întreba şi dacă ceea ce văzuseră acolo sus, pe 
marginea lacului, fusese real. Şi dacă era important. Era 
convinsă că da. N-ar fi ştiut să explice de ce, dar 
spectacolul acela îi lăsase o senzaţie profundă de rău, 
sentimentul sinistru şi persistent că va urma o catastrofă. 
Şi apoi, mai fuseseră şi amenințările lui David, şi tentativa 
de viol, şi biletul lăsat pe dulapul ei, şi întrunirile secrete 
pe care le surprinseseră... 

Pe urmă, ceea ce se întâmplase între Elias şi ea acolo 
sus, în maşină. Atitudinea lui bruscă. Până în seara 
aceasta, nu s-ar fi gândit niciodată că Elias ar fi putut fi 
atras de ea, nici măcar nu se uitase la ea în noaptea aceea 
în care îi deschisese uşa în lenjerie intimă... Şi, până în 
seara aceasta, ea nu se simţise niciodată atrasă de el... Îşi 
aminti şi de furia din ochii lui, după ce îl pălmuise. Acum îi 
părea rău că făcuse asta. Ar fi putut să se mulţumească 
doar să îl împingă deoparte, fără să-l şi umilească. Drumul 
la întoarcere fusese lung şi jenant. Elias stătuse în tăcere 
şi evitase cu mare grijă să se uite la ea. 

Rememoră sărutul. Un sărut forţat, un sărut-stratagemă 
- dar un sărut, totuşi... Cu ceva mai mult de un an în urmă, 
avusese un iubit de vârsta tatălui ei, cu foarte multă 
experienţă. Căsătorit, cu doi copii. Pusese punct într-un 
mod brutal relaţiei lor, fără nicio explicaţie, iar ea bănuise 
că tatăl său avusese un amestec în povestea asta. De 
atunci, avusese trei aventuri. In total, cunoscuse vreo 
jumătate de duzină de bărbaţi. Cu excepţia primei sale 
experienţe, catastrofale, de la 14 ani, Elias era cu 


€459) 


siguranţă cel mai puţin experimentat. Numeroasele sale 
competenţe nu se întindeau şi în acest domeniu, o simţise 
foarte bine în modul în care o sărutase. Şi atunci, de ce 
oare simţea ea dorinţa de a repeta experienţa, cât mai 
curând posibil? 

Se gândi că îşi spuseseră cuvântul şi stresul, şi emoția, 
şi frica pe care le împărtăşiseră acolo. Dar nu putea fi 
singura explicaţie. Stângaci sau nu, pe cât de ciudat şi 
imprevizibil era comportamentul lui, îşi dădu seama că îl 
plăcea pe Elias. Apoi, gândul îi zbură la altceva. 

Trebuia să îl anunţe pe tatăl său. 

Într-un fel sau altul, ceea ce văzuseră avea legătură cu 
ceea ce i se întâmplase profesoarei sale, era sigură de 
asta. Trebuia să se concentreze. Se simţea ciudat de 
nerăbdătoare. De ce nu o suna? Gândurile o bântuiau 
încontinuu. Tatăl său, Elias... Şi-l imagină pe acesta din 
urmă bocind în camera lui şi, deodată, simţi nevoia să îi 
spună că nici ei nu îi era indiferent ceea ce se petrecuse. 
Îşi luă smartphone-ul şi tastă un mesaj: 

Eşti? 


Răspunsul se lăsă aşteptat: 


? 
Hai să ne vedem jos în hol 
? 
Trebuie să îţi spun ceva 
N-am chef 
Te rog 
Ce vrei? 
O să-ţi spun jos 
Urgent? 


Nu. Important. Ştiu că te-am rănit. Ţi-o cer în calitate de 
prieten 


Niciun răspuns. Tastă din nou. 


Elias? 


€460) 


OK 


Se ridică, se duse la chiuvetă să se aranjeze, băgă o 
gumă de mestecat în gură şi ieşi. El încă nu era acolo când 
ajunse în josul scării şi începea deja să se întrebe dacă va 
mai veni vreodată, când îl văzu apărând, încruntat. 

— Ce vrei? zise el. 

Margot se întrebă cu ce era mai bine să înceapă, voia să 
găsească lucrul cel mai potrivit de spus, apoi, deodată, 
ştiu. Se apropie de el, foarte, foarte aproape, şi îşi lipi 
buzele de ale lui. Băiatul nu îi răspunse la sărut. Din 
contra, îl simţi încordându-se, rece ca marmura, dar fata 
continuă până când se dezgheţă, o luă în braţe şi îi 
răspunse şi el, în sfârşit. 

— lartă-mă, şopti ea. 

Îşi pusese o mână pe ceafa lui şi îl privea drept în ochi, 
când BlackBerry-ul îi bâzâi în buzunarul pantalonilor 
scurţi. La început, vru să îl ignore, dar aparatul era 
insistent. Elias fu primul care se îndepărtă. 

— Te rog să mă scuzi, îi spuse ea. 

Se uită pe ecran. Taică-său... La naiba! Era sigură că, 
dacă nu i-ar fi răspuns, s-ar fi înfiinţat aici sau ar fi trimis-o 
pe Samira. 

— Tati? 

— Te-am trezit? 

— Ăăă... nu. 

— OK. Vin la tine. 

— Acum? ; 

— Voiai să îmi spui ceva important... Imi pare foarte rău, 
puişor, dar nu m-am putut elibera mai devreme. S-au... s- 
au întâmplat nişte lucruri în noaptea asta. 

Mie-mi spui? 

— Ajung în cinci minute, adăugă el. 

Nu-i lăsă timpul să răspundă. Inchisese. 


David văzuse mereu moartea ca pe o prietenă. O 
complice. O confidentă. Era alături de el de atâta vreme. 
Spre deosebire de majoritatea oamenilor, nu numai că nu 


€461) 


îi era frică de ea, dar şi-o imagina uneori ca pe o potenţială 
soţie. Însoţit cu moartea... O formulă romantică, chiar 
cumplit de romantică, demnă de un Novalis?! sau 
Mishima, dar îi plăcea ideea. Ştia că răul de care suferă 
poartă un nume. Depresie. Un cuvânt care sperie aproape 
la fel de mult ca şi cancer. Ştia şi că e din vina tatălui său 
şi a fratelui mai mare. Acelei seminţe negre pe care o 
plantaseră de foarte devreme în creierul lui, spunându-i 
mereu, zi după zi şi an după an, că era ratatul familiei, 
răţuşca cea urâtă. Chiar şi cel mai nepriceput psiholog ar 
fi putut citi în copilăria lui ca într-o carte deschisă. Un tată 
distant şi autoritar, şef peste mai multe zeci de mii de 
angajaţi, cu o aură de-a dreptul vizibilă în jurul lui; un 
frate mai mare, moştenitorul ideal, care alesese de 
timpuriu tabăra tatălui şi care îl umilea necontenit la 
rândul său; un frate mai mic, care se înecase din 
întâmplare în piscina familiei, în timp ce era în 
supravegherea lui David; o mamă obsedată de propria 
persoană, închisă în micul ei univers interior. Nenea Freud 
ar fi putut scrie o carte întreagă despre familia lui. De 
altfel, între 14 şi 16 ani, maică-sa îl dusese la toţi 
specialiştii din regiune - dar depresia se încăpăţânase să 
dispară. Avea momente în care reuşea totuşi să o ţină la 
distanţă, în care ea nu era decât o umbră vagă şi 
amenințătoare într-o după-amiază însorită, momente în 
care putea râde de-adevăratelea şi chiar să simtă bucurie. 
Şi avea momente - ca acesta - în care întunericul îl 
copleşea, iar el se temea de ziua în care soarele nu va mai 
răsări niciodată. 

Da, moartea era o opţiune... Singura, de fapt, care îl 
putea scăpa de umbra aceasta. 

Cu atât mai mult dacă l-ar fi putut ajuta astfel să iasă din 
închisoare pe singurul frate pe care l-a avut vreodată. 


51 Novalis - pseudonimul unui poet și prozator german (1772-1801), 
unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului (N. t.). 

5 Yukio Mishima - pseudonimul unui scriitor și activist politic de 
dreapta din Japonia (1925-1970), cunoscut și pentru sinuciderea sa 
prin tradiționala metodă seppuku (N. t.). 


€462) 


Hugo... Hugo, care îi arătase cât de nedemn de admiraţie 
era tatăl lui şi cât de cretin era fratele lui de sânge. Hugo, 
care îl făcuse să înţeleagă că nu trebuia să îi invidieze 
deloc, că să faci bani este, la urma urmei, un talent banal - 
şi infinit mai obişnuit decât să fii un nou Basquiat& sau un 
alt Radiguet&t. Bineînţeles că toate acestea nu fuseseră de 
ajuns. Dar fuseseră de ajutor. Când era cu Hugo, simţea 
cum melancolia îşi mai slăbeşte strânsoarea. lar intrarea 
în închisoare a lui Hugo îl făcuse conştient de un fapt pe 
care, până atunci, preferase să îl ignore: Hugo nu va fi 
mereu alături de el. Într-o bună zi, va pleca. Iar în acea zi, 
depresia va reveni cu puteri întreite, mai lacomă, mai 
înfometată, mai crudă ca niciodată. În acea zi, depresia îl 
va înghiţi cu totul şi-i va scuipa înapoi doar sufletul, golit şi 
dezgolit, ca o grămăjoară de oase curățate temeinic de un 
vultur. Deja îi putea ghici prezenţa, rotindu-se nerăbdător 
deasupra lui şi aşteptând momentul. Nu avea nici cea mai 
mică îndoială: victoria va fi a ei. Nu va reuşi să scape 
niciodată de ea. Depresia va avea ultimul cuvânt. Şi atunci, 
de ce să mai aştepte? 

Lungit pe patul şifonat, cu mâinile încrucişate la ceafă, 
se uita la posterul cu Kurt Cobain de pe perete, în timp ce 
se gândea la polițistul acela, tatăl lui Margot. Victime 
colaterale, cum se spune în filmele ieftine. Acest poliţist 
este o victimă colaterală... Declarându-se vinovat şi 
implicându-l şi pe poliţist în moartea sa, l-ar dezvinovăţi 
definitiv pe Hugo. Ideea i se părea din ce în ce mai 
atrăgătoare. Nu mai rămânea decât să o poată duce la 
îndeplinire. 


s Jean-Michel Basquiat (1960-1988) - artist plastic american, cunoscut 
inițial pentru inscripţiile de tip graffiti de pe zidurile New York-ului (N. 
t.). 

5 Raymond Radiguet (1903-1923) - poet și prozator francez (N. t.). 


€463) 


41 
Doppelgänger 


Aflat de ceva vreme în tufişuri, începu să facă un pic de 
mişcare, câteva exerciţii de întindere. Apoi scoase capacul 
termosului cu cafea, puse pe limbă - la fel ca Samira, cu 
câteva sute de metri mai încolo - un comprimat de 
Modafinil şi îl dădu pe gât cu o înghiţitură de arabica. 
Adăugase şi puţin Red Bull. Gustul era ciudat, dar efectul 
era că acum se simţea, în ciuda orei înaintate, mai treaz 
decât Vezuviul pe 24 august '798%. 

Şi ştia că va rezista aşa încă multe ore de acum înainte. 

Era foarte interesantă vederea pe care o avea de aici, de 
pe acest deal. Deşi se aflau la mai multe sute de metri 
distanţă, cu ajutorul binoclului său cu viziune nocturnă 
putea observa tot ce se întâmpla în incinta liceului. Îl 
recunoscuse pe comandant. Ceilalţi îi erau necunoscuţi. O 
reperase şi pe poliţista aceea tinerică, ascunsă în tufişurile 
din spatele liceului, şi pe colegul ei din maşină. De altfel, 
acesta din urmă nici măcar nu încerca să se ascundă. 
Hirtmann înţelesese imediat că Martin îl plasase acolo 
tocmai pentru a-l descuraja pe el să se apropie. Şi îi plăcu 
această idee. li plăcea faptul că Martin se gândea încă la 
el. 

Martin... Martin... 

Se ataşase de polițistul acesta. Încă de la prima lui vizită 
la Institutul Wargnier, când făcuse observaţii isteţe despre 
Mahler. În ziua aceea ninsese din abundență şi peisajul din 
spatele ferestrei era cu totul alb. Frigul de decembrie 
apăsa pe zidurile formidabile, din piatră, ale Institutului, şi 
pe nenorocita aia de vale neprimitoare. Elisabeth Ferney 
venise să îl anunţe că avea vizitatori: un poliţist de la 
Toulouse, o jandarmeriţă şi un judecător. Îi găsiseră ADN- 


3 Erupția vulcanului Vezuviu din anul 79 a rămas una dintre cele mai 
puternice din istoria Europei. În urma acesteia, au fost distruse mai 
multe așezări romane, între care Pompeii și Herculaneum. (N. r.). 


€464) 


ul acolo sus, în centrala hidroelectrică, la locul crimei. 
ADN-ul unei persoane închise în acel centru psihiatric - cel 
mai securizat din toată Europa! Zâmbise cu gândul la 
uimirea şi la confuzia lor. Şi totuşi, la intrarea în celula sa, 
nu putuse citi nici una, nici alta pe faţa acestui poliţist. 
Elveţianul nu putuse uita acel moment. Îşi făcuse de lucru 
cât timp îi aşteptase, cu mintea absorbită de prima parte a 
Simfoniei a patra. Apoi doctorul Xavier îi prezentase 
musafirii. Era pentru prima oară când îl vedea pe Martin. 
Nu avusese cum să-i scape felul în care acesta tresărise 
când recunoscuse muzica. Apoi, spre surprinderea şi 
marea sa bucurie, Martin pronunţase un nume: Mahler. 
Lui Hirtmann nu-i venea să creadă. lar sufletul îi explodase 
de bucurie când înţelesese, urmărindu-l atent, cu o 
tresărire de emoție pe care îi fusese greu să şi-o mascheze, 
că îl avea în faţa sa pe doppelgânger-ul său, sufletul său 
pereche - o dublură care alesese calea luminii, nu pe cea a 
întunericului. A trăi înseamnă a alege, nu? O singură 
întâlnire îi fusese de ajuns lui Hirtmann ca să înţeleagă că 
Martin îi semăna mai mult decât putea crede. I-ar fi plăcut 
să-l poată convinge asupra afinităţilor lor, dar deocamdată 
era mulţumit şi să ştie că Martin se gândea deseori la el. Il 
bănuia a fi un bărbat care, ca şi el, dispreţuia vulgaritatea 
ocupaţiilor moderne, prostia consumeristă a generaţiilor 
actuale, sărăcia centrelor lor de interes şi a gusturilor, 
platitudinea ideilor lor, comportamentul de turmă şi 
filistinismul lor incurabil. Un bărbat singur, de asemenea. 
Oh, da, se înțelegeau reciproc, ei doi. Chiar dacă lui 
Martin nu-i venea să recunoască aşa ceva. Erau la fel de 
apropiaţi ca doi gemeni veritabili, separați la naştere. 

De atunci, Hirtmann nu se putea împiedica să se 
gândească mereu la Martin. La Alexandra, fosta lui soţie, 
la Margot, fiica sa. Se interesase. Şi, treptat, familia lui 
Martin deveni aproape şi a lui. Se strecurase în viaţa lui, 
fără ca el să ştie, şi era acolo, niciodată prea departe. Era 
mult mai bine decât la o emisiune reality-show, în care 
cineva îşi putea alege o familie. Hirtmann nu se mai sătura 
de asta. Era conştient că trăia prin procură, dar el şi cu 


€465) 


Martin erau atât de apropiaţi... Era ca şi cum se uita la un 
alt el, fără latura întunecată. 

Îşi mută atenţia asupra liceului. Se pregăteau toţi să 
urce în maşină. El îşi parcase maşina la vreo 500 de metri 
distanţă, în pădure. Dacă s-ar fi apropiat cineva de ea, ar fi 
declanşat alarma ultrasensibilă şi Hirtmann ar fi fost 
avertizat. 

Cu o căciulă neagră pe cap, care îi ascundea părul scurt 
şi vopsit blond, îşi plimbă obiectivul binoclului pe toată 
faţada căminului, în timp ce, cu mâna liberă, îşi mângâia 
bărbuţa de culoare închisă. Ferestrele erau stinse, cu 
excepţia celei a lui Margot. Deodată, îl zări pe Martin în 
camera fiicei sale, care îi vorbea cu însufleţire. Faptul că 
era martor la această neaşteptată scenă de familie îl umplu 
de o fericire şi o emoție care îl luară şi pe el prin 
surprindere. Doamne, nu cumva eşti pe punctul de a te 
îndrăgosti? Hirtmann nu fusese niciodată atras de bărbaţi, 
nici cât negru sub unghie. I se părea de neconceput să îşi 
imagineze măcar că ar putea renunţa la heterosexualitatea 
sa, ar fi fost ca şi cum Papa loan Paul al II-lea ar fi 
renunţat la catolicism. Dar ceea ce simţea faţă de acest 
poliţist citit şi singuratic se asemăna, de departe şi într-un 
mod foarte curios, cu dragostea. Şi la acest gând, în 
ascunzătoarea sa din mijlocul pădurii, Hirtmann nu îşi 
putu ascunde un zâmbet. 


€466) 


42 
Lacul 2 


Parcă la marginea drumului, acolo unde se termina 
proprietatea, şi aşteptă ora legală. Se făcea ziuă cu o 
răbdare care lui îi lipsea. Fuma ţigară după ţigară şi, când 
întinse o mână în faţă, observă că îi tremura ca o frunză de 
salcie scufundată în râu. Imaginea aceasta îi aduse aminte 
de o frază pe care o învăţaseră cu toţii la cursul de 
filosofie. 

Nu poti intra de două ori în acelaşi râu. 

Nicio altă frază nu i se păruse vreodată mai potrivită. Se 
întrebă dacă iubise în trecut o fată care nu exista. Privi 
către casa care se zărea parţial în spatele copacilor, de 
cealaltă parte a gardului, şi simţi din nou durerea. 
Deschise portiera, aruncă ţigara şi cobori. 

Urmă linia gardului până la poartă, o deschise şi 
continuă să meargă pe poteca pietruită. Tălpile sale o 
striveau zgomotos în tăcerea zorilor. Oricum, ea nu 
dormea. Îşi dădu seama de asta după ce văzu că uşa de la 
intrare era larg deschisă. Pentru el... Probabil că îl văzuse 
sau îl auzise venind. Se întreba dacă obişnuia să se 
trezească devreme sau nu dormise deloc peste noapte. Ar 
fi pariat că a doua variantă era cea corectă. Oare de când 
nu mai dormise? Aerul era la fel de greu, cerul la fel de 
ameninţător. Dar soarele înţepase puţin, la est, zidul 
cenuşiu al norilor şi acum întindea umbre lungi prin 
grădină, inclusiv pe a sa. Urcă treptele. Fără grabă. 

— Aici sunt, Martin. 

Vocea venea dinspre terasă. Traversă camerele, pe rând. 
Conturul ei înconjurat de lumină. Era cu spatele la el. leşi. 
Lacul era nemişcat în caseta sa de verdeață. Se vedeau în 


5 „Niciun om nu poate să intre în apa aceluiaşi râu de două ori, 
deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel” - afirmaţie celebră a 
lui Heraclit (cca. 535 î.H. - 475 î.H.), care credea că totul este în 
mişcare şi deci în continuă schimbare pe lume (N. t.). 


€467) 


el cu precizie, ca într-o oglindă adevărată, cerul şi 
perdeaua de arbori de pe malul celălalt. Un calm 
impresionant. Acela al primelor dimineţi ale lumii. Până şi 
iarba de pe mal era mai verde în această lumină curată. 

— Ai găsit răspunsurile pe care le căutai? 

Întrebarea fusese pusă pe un ton distant, aproape 
indiferent. 

— Nu încă. Dar sunt aproape. 

Se întoarse uşor şi se uită la el. O faţă palidă şi obosită. 
Ochii roşii, obrajii supţi, părul uscat. Incercă să citească 
un mesaj în ochii ei, dar nu era nimic acolo. Doar durere. 
Femeia asta nu era acea Marianne pe care o iubise el, nici 
măcar Marianne cu care făcuse dragoste de curând. 

— Îl vor elibera pe Hugo, spuse el. 

O sclipire de speranţă. 

— Când? 

— Judecătorul de eliberări va hotărî în dimineaţa 
aceasta. Până mâine e afară. 

Ea dădu din cap în tăcere. Servaz înţelese că nu voia să 
se ambaleze, că prefera să aştepte să îl poată strânge în 
braţe pe fiul ei. 

— Am vorbit cu Francis. Aseară. 

— Ştiu. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

Îşi fixă privirea în ochii lui. O privire profundă, verde şi 
schimbătoare, ca pădurea din faţă. O faţă impasibilă, spre 
deosebire de voce. 

— Şi ce-aş fi putut să îţi spun? Că sunt o drogată? Chiar 
credeai că ţi-aş fi putut povesti aşa ceva doar pentru că ne- 
am tras-o o dată? 

Expresia îl duru. La fel ca şi tonul ei. 

— Ce anume ţi-a zis Francis, mai precis? 

— Că... că ai început să te droghezi după moartea lui 
Bokha. 

— Fals. 

Îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Cred că lui Francis i-a fost teamă să îţi mărturisească 
întreg adevărul. Poate că i-a fost teamă de reacţia ta... 


€468 D 


Francis nu e o persoană prea curajoasă. 

— Ce adevăr? 

— M-am drogat prima dată la vârsta de 15 ani, zise ea. 
La o petrecere. 

Servaz tresări. La 15 ani... Pe atunci, se cunoşteau deja, 
Marianne şi cu el, chiar dacă nu erau încă împreună. 

— Mi s-a părut mereu un miracol faptul că nu te-ai prins 
de nimic, adăugă ea. De câte ori mi-a fost frică să nu afli, 
să nu-ţi spună cineva, pe vremuri... 

— Eram prea tânăr şi prea naiv, presupun. | 

— Oh, da, aşa erai. Dar mai erai cumva. Indrăgostit. 
Cum ai fi reacţionat dacă ai fi ştiut? 

— Şi tu erai? întrebă el fără să răspundă. 

Ea îl săgetă cu privirea şi, pentru o clipă, Servaz o 
regăsi pe Marianne de altădată. 

— Nu ai voie să te îndoieşti de asta. 

El îşi înclină capul, cu tristeţe. 

— Drogurile, înţelese el deodată. Francis era furnizorul 
tău încă de pe atunci. Cum... cum am putut fi atât de orb? 
Să nu văd nimic... în tot acest timp cât am fost împreună... 

Se apropie de el până când îi putu distinge fiecare dintre 
ridurile subţiri apărute de-a lungul vremii în jurul gurii şi 
al ochilor, fiecare motiv din complexul desen al irişilor săi. 
Marianne îşi îngustă ochii şi continuă să îl privească atent. 

— Chiar crezi aşa ceva? Că te-am părăsit doar pentru 
asta? Pentru nişte... iarbă? Asta e părerea ta despre mine? 

Văzu o flacără neagră în ochii ei. Mânie. Furie. 
Ranchiună. Mândrie... Şi brusc, i se făcu ruşine de el 
însuşi. De ceea ce se pregătea să facă. 

— Idiotule ce eşti! Ţi-am spus adevărul în noaptea 
aceea: Francis era aici, gata să mă asculte, în timp ce tu 
erai pierdut, departe, mereu altundeva. Bântuit de 
vinovăția ta, de amintirile, de trecutul tău. Când eram cu 
tine, trăiam împreună cu fantomele părinţilor tăi, cu 
angoasele şi cu coşmarurile tale. Nu mai puteam, Martin. 
Era atât de mult întuneric în tine, Martin, şi atât de puţină 
lumină spre final... Era mai presus de puterile mele... Am 
încercat, oh, da, Dumnezeu ştie cât am încercat... Şi apoi, 


€469) 


Francis a fost acolo în momentul în care aveam cea mai 
multă nevoie... M-a ajutat să mă pot rupe detine... 

— Şi te aproviziona şi cu iarbă. 

— Da... 

— Te-a manipulat, Marianne. Ai zis-o cu gura ta, e 
singurul talent real pe care îl are. Să manipuleze oamenii. 
S-a folosit de tine, împotriva mea. 

Ea ridică privirea. Duritatea îi desfigurase trăsăturile. 

— Ştiu. Când mi-am dat seama de asta, am vrut să îl 
rănesc la rândul meu. Îi cunoşteam slăbiciunea: orgoliul. Şi 
atunci, l-am părăsit. L-am lăsat baltă, dându-i de înţeles că 
nu contase niciodată pentru mine, că era un nimic. 

Vocea ei avea acum ceva complet prăbuşit, zdrobit, o 
vinovăţie care venea de undeva departe, din trecut. 

— Şi apoi a apărut Mathieu. El a fost cel care m-a ajutat 
să reuşesc. Nu ştiam nimic despre toate astea. Se uita la 
mine ca şi cum aş fi fost pură şi ireproşabilă. Bokha a 
reuşit ceea ce niciunul dintre voi doi nu a fost în stare să 
facă. M-a salvat... 

— Cum aş fi putut să te salvez de ceva despre care 
habar nu aveam? încercă el să se scuze. 

Ea se făcu că nu aude remarca. Întoarse capul spre lac, 
lăsându-l să o admire din profil. 

— Când te-ai... 

— Apucat din nou? După moartea lui Mathieu... Sunt 
mulţi studenţi în oraşul nostru, aproape la fel de mulţi ca 
locuitorii. Nu a fost prea dificil să găsesc un furnizor. 

— Îl cunoşti pe Heisenberg? 

Ea încuviinţă. 

— Margot mi-a povestit ceva, schimbă el subiectul, 
pentru că nu mai suporta să vorbească despre asta. O 
scenă la care a fost martoră în noaptea asta, undeva în 
munţi. Lacul de pe Neouwvielle, îţi sună cunoscut? 

Văzu cum privirea lui Marianne se schimbă. li povesti 
ceea ce ştia de la fiica lui. 

Văzu nedumerirea şi surpriza crescând în ochii ei, pe 
măsură ce vorbea. 

— Ieri a fost 17 iunie, răspunse ea când el termină de 


€470) 


povestit. 77 iunie 2004, adăugă. 

Martin aşteptă să continue. 

— Un accident de autocar... S-a vorbit mult atunci 
despre asta. Ar trebui să-ţi aduci şi tu aminte... 

Da, îşi amintea, vag, de ceva. O ştire dusă de valul 
celorlalte.  Catastrofe, masacre, războaie, accidente, 
carnagii... Un accident de autocar. Nici primul, nici 
ultimul. Acesta făcuse un mare număr de victime, printre 
care copii. 

— 17 copii ucişi. Şi doi adulți: un profesor şi un pompier, 
zise ea. Şoferul a pierdut controlul volanului, a ieşit de pe 
drum şi s-a scufundat în lac. Dar înainte de asta, a rămas 
suspendat două ore pe la mijlocul pantei şi mai mulți copii 
au putut fi salvați. 

El o privi mirat. 

— De ce Îți aminteşti atât de bine toate detaliile? 

— Hugo era în acea maşină. 

— David, Sarah şi Virginie, îi cunoşti pe toţi? întrebă el. 

Ea făcu semn că da. 

— Sunt cei mai buni prieteni ai lui Hugo. Au venit după 
el la pregătitoare. Nişte tineri străluciți. Şi ei erau în 
autocar în acea noapte. 

Servaz făcu ochii mari. 

— Vrei să spui că şi ei sunt supraviețuitori ai 
accidentului, ca Hugo? _ 

— Au fost cu toţii traumatizaţi, îţi dai seama. Imi 
amintesc cum a fost când ne-am dus să ne luăm copiii. 
Îngrozitor. Fuseseră martori la moartea colegilor lor. Puşti 
de 11 până la 13 ani... 

— Au primit ajutor de specialitate? 

— Au fost supravegheați de psihologi. Mai mulţi dintre ei 
erau şi grav răniţi. Unii au rămas cu handicap, zise ea, 
după care tăcu o clipă, părând că se gândeşte la ceva. 
Erau apropiaţi şi înainte. Dar cred că accidentul i-a 
apropiat încă şi mai mult. Acum sunt ca degetele de la o 
mână... 

Şovăi un moment. 

— Dacă vrei mai multe informaţii, poţi să cauţi ziarul 


€471) 


local, La Republigue de Marsac. S-a scris o groază pe 
subiectul acesta, toţi copiii proveneau de la acelaşi colegiu 


din oraş. dl sade 

Se uită cu atenţie la ea. Se simţea trist, golit. Ea îi 
întâlni privirea. 

— Te-am prevenit, Martin: toţi oamenii de care mă 
ataşez o sfârşesc rău. 

Nu îndrăznea să îi pună întrebarea care îi ardea buzele 
de la bun început, chiar de când venise aici. Intrebarea de 
al cărei răspuns îi era atât de teamă. Şi totuşi, avea nevoie 
să îl cunoască. 

— Ce căuta aici Francis, în noaptea trecută? 

O văzu tresărind. 

— Mă spionezi? 

— Nu, pe el îl spionam. Pentru că pe el îl suspectam. 

— Lui Francis tocmai îi dăduse papucii prietena lui, o 
studentă de la Marsac, acea Sarah despre care am vorbit. 
Nu e prima dată când... se culcă cu vreuna dintre elevele 
lui. Nici când vine să-mi plângă pe umăr. E ciudat, nu? 
Când are nevoie să se confeseze cuiva, Francis vine la 
mine. Este un om foarte singur. Ca şi tine, Martin... Crezi 
că eu sunt de vină? întrebă ea deodată, cu un gest ciudat 
al mâinii. Mi-am pus de multe ori întrebarea asta: ce vă fac 
eu? Ce le fac eu bărbaţilor din viaţa mea, Martin, pe care 
celelalte femei nu îl fac? De ce îi frâng eu aşa? 

Fu zguduită de un hohot de plâns, dar Servaz nu văzu 
nicio lacrimă în ochii ei, care rămaseră uscați. 

— Pe Bokha nu l-ai frânt, zise el. 

Ea îi aruncă o privire. 

— A fost fericit cu tine, chiar tu mi-ai zis asta. 

Marianne închise ochii şi încuviinţă din cap, în timp ce o 
cută amară îi deformă uşor gura. 

— Crezi că sunt eu capabilă de aşa ceva? Să fac un 
bărbat fericit? Şi să mă opresc? Definitiv? 

Se priviră. Era unul dintre acele momente în care 
balanţa poate înclina în oricare dintre părţi. Marianne ar fi 
putut să îl ierte acum pentru tot ceea ce el spusese, 


€472) 


gândise, crezuse... Sau putea, la fel de bine, să îl arunce o 
dată pentru totdeauna afară din viaţa ei. El oare ce îşi 
dorea? 

— Ţine-mă strâns, zise ea. Am nevoie de asta. Acum. 

El o făcu. Ar fi făcut-o şi dacă nu i-ar fi cerut-o. Pe 
deasupra umărului ei, se uită spre lac, în lumina dimineţii. 
Fusese mereu momentul lui preferat din zi, dimineaţa. Un 
stârc stătea ţanţoş pe o bucată groasă de lemn, care plutea 
pe apă. Il strânse şi ea la rândul ei şi îl simţi copleşit de 
îmbrăţişarea sa, de căldura care îl inundase. 

— Tu ai fost întotdeauna aici, Martin. În mintea mea... 
Chiar şi când eram cu Bokha erai aici... Tu nu m-ai părăsit 
niciodată. Îţi aminteşti de PCMD? 

Da. Îşi amintea. „Până Când Moartea ne va Despărţi”... 
Aşa îşi luau ei mereu la revedere, cu aceste patru litere. 
Acum îi simţea în ureche vocea, suflul ei, iar gurile lor erau 
atât de apropiate. Se întreba dacă era adevărat, dacă 
putea avea încredere în ea. Decise că da. Se săturase de 
bănuieli, de neîncredere, de o meserie care îi afecta 
fiecare aspect al vieţii. De data aceasta, a fost simplu şi 
clar. Nicio ezitare, nicio nevoie de a-i da celuilalt 
satisfacţie. Nimic altceva decât un acord major. De cât 
timp nu mai făcuse dragoste în felul acesta? Simţi că şi ea 
vedea lucrurile la fel: se întorseseră de departe, amândoi, 
iar el îşi dădu seama că îşi doreau acum să facă măcar o 
bucată de drum împreună. Să creadă într-un viitor. 
Pasărea de pe lac scoase un țipăt lung şi singuratic. Servaz 
întoarse capul chiar în momentul în care se ridica spre 
cerul de furtună, cu o bătaie maiestuoasă din aripi. 


€473) 


Vineri 
— 0a 0 


€474) 


43 
Lacul 3 


Visase că murea. Era întins pe jos, cu capul întors către 
cer, în plin soare, şi mii de păsări negre treceau pe 
deasupra şi ţipau în timp ce el se golea de sânge. Apoi 
apărea o siluetă în câmpul său vizual şi îşi apleca uşor 
capul ca să îl privească. În ciuda perucii groteşti şi a 
ochelarilor cu sticlă groasă, nu avea nici cea mai mică 
îndoială cu privire la identitatea acesteia. Se trezi brusc, 
cu capul încă plin de țipăt de păsări. Auzi zgomot la parter 
şi simţi mirosul de cafea. 

Cât era ceasul? Se repezi spre telefon. Patru apeluri 
ratate... Acelaşi număr. Dormise mai mult de o oră. Sună 
înapoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce naiba faci? zise 
Esperandieu. 

— Ajung acum, răspunse el. Trebuie să mergem la ziarul 
local, La République de Marsac. Caută-le numărul şi sună- 
i. Zi-le că ne trebuie tot ce au despre accidentul de autocar 
din 17 iunie 2004, de la lacul de pe Neouvielle. 

— Ce-i cu povestea asta cu lacul? Ai noutăţi? 

— O să-ţi povestesc eu. 

Întrerupse comunicarea. Marianne intra în cameră cu o 
tavă. Servaz bău dintr-o înghiţitură sucul de portocale şi 
cafeaua, apoi se aruncă asupra feliei de pâine cu unt. 

— Te vei întoarce? întrebă ea deodată. 

O privi ştergându-se pe buze. 

— Dar ştii foarte bine, zise el. 

— Da. Cred că da. 

Marianne zâmbea. Şi ochii ei zâmbeau. Ochii ei atât de 
adânci şi de verzi. 

— Hugo eliberat în curând, tu aici... Toate neînțelegerile 
dintre noi explicate... De mult nu m-am mai simţit atât de 
bine, zise ea. Adică... atât de fericită. 

Ezitase o clipă înainte să rostească acest cuvânt, ca şi 


€475) 


cum, dacă o numea, fericirea ar fi riscat să dispară. 

— Adevărat? 

— În orice caz, nu am fost niciodată atât de aproape de 
ea, se corectă Marianne. 

Servaz intră la duş. Pentru prima oară de la începutul 
anchetei, simţea mai puţin oboseala şi mai mult dorinţa de 
a continua, ca şi cum ar fi primit un plus de energie şi 
acum putea să răstoarne munţi. Se întrebă, ca şi Margot, 
dacă povestea asta cu accidentul era cu adevărat 
importantă. Şi, instinctiv, ştiu imediat că da. 

Când au fost gata de plecare, o luă pe Marianne în 
braţe, iar aceasta nu opuse nicio rezistenţă. El nu se putu 
împiedica, deşi şi-ar fi dorit, să nu se întrebe dacă nu 
cumva ea consumase ceva de aseară încoace. Ca şi cum i- 
ar fi ghicit gândurile, ea îşi dădu capul pe spate şi îl 
cuprinse cu mâinile de talie pe Servaz. Era aproape la fel 
de înaltă ca el. 

— Martin... 

— Da? 

— O să mă ajuţi? 

El se uită la ea. 

— O să mă ajuţi să scap de maimuţă? 

Dădu din cap că da. 

— Da. O să te ajut, răspunse el. 

Lui Bokha îi reuşise. El de ce să nu poată? Era clar că de 
iubire avea ea nevoie. Singura medicaţie de substituție... 
Îşi aminti cuvintele ei, de acum câteva ore: „Tu ai fost 
mereu aici. Nu m-ai părăsit niciodată”. 

— Îmi promiţi? 

— Da. Da, îţi promit. i ai, 

La République de Marsac nu îşi digitalizase încă toată 
arhiva, nici pe departe. Doar ultimii doi ani erau pe CD. 
Tot restul - deci şi anul 2004 - se păstra în cutii cu 
microfişe puse una peste alta, într-un dulap aflat în capătul 
unui culoar. 

— Ei bine, zise Esperandieu uitându-se la volumul de 
muncă ce îi aştepta. 


€476) 


— 2004, arătă Servaz spre un vraf de trei cutii din 
plastic. Nu e chiar atât de mult. Unde putem găsi un 
aparat de citit? o întrebă el pe secretară. 

Ea îi conduse într-o încăpere fără fereastră din fundul 
subsolului, luminată de un neon anemic, care pâlpâia. 
Cititorul de microfişe era o maşină uriaşă, greoaie, care nu 
părea să fie folosită prea des, judecând după stratul gros 
de praf. Servaz îşi suflecă mânecile şi se apropie de 
monstru. Cunoştea mai mult sau mai puţin felul în care se 
foloseşte un astfel de aparat, dar când Esperandieu 
încercă să regleze rezoluţia ecranului umblând la lentila de 
dedesubt, aceasta se desprinse şi căzu pe tava cu 
microfişe. 

Le trebui mai mult de un sfert de oră ca să pună lentila 
la loc. Din fericire, era intactă. 

După care, deschiseră cutiile cu microfişe şi le căutată 
pe cele din ziua de 18 iunie 2004, a doua zi după accident. 
Bingo! Titlul le sări imediat în ochi: 


ACCIDENT DE AUTOCAR MORTAL ÎN PIRINEI 


17 copii şi doi adulţi şi-au găsit moartea noaptea 
trecută, în jurul orei 23:15, în lacul de pe 
Neouvielle, într-un accident de autocar. După 
primele informații, se pare că vehiculul ar fi ieşit de 
pe drum într-o curbă, s-ar fi răsturnat şi ar fi rămas 
agăţat pe versant, între şosea şi lac, câteva minute, 
înainte să-şi continue căderea şi să se scufunde în 
apele lacului, sub privirile neputincioase ale celor 
veniți în ajutor. 10 copii şi trei adulţi au putut fi 
salvați de către aceiaşi salvatori, care au ajuns 
foarte repede în zonă. Cauza accidentului încă nu 
este cunoscută. Victimele erau cu toții elevi la un 
colegiu din Marsac. Aceştia plecaseră într-o excursie 
de sfârşit de an şcolar. 


Trecură în revistă şi paginile următoare. Articole şi 
fotografii în alb şi negru cu catastrofa. Se zărea forma 


€477) 


alungită a autocarului răsturnat la jumătatea pantei, 
înainte să se scufunde în lac. Siluete în umbra farurilor şi a 
proiectoarelor. Pompieri ţipând şi gesticulând în faţa 
obiectivului. Apoi, încă o fotografie... Lacul... Ceva luminos 
se vedea în adâncuri... Pe Servaz îl trecu un fior. Se uită la 
Esperandieu. Adjunctul său părea paralizat. 

Servaz scoase microfişa din aparat şi luă altele din cutie. 
Articolele publicate a doua zi şi în zilele următoare 
aduceau mai multe informaţii detaliate: 


Înmormântarea celor 17 copii şi a celor doi adulţi, 
victime ale tragicului accident de autocar ce a avut 
loc alaltăieri pe lacul de pe Neouvielle, va avea loc 
mâine. Cele 17 victime, cu vârste cuprinse între 7 11 
şi 13 ani, mergeau la acelaşi colegiu din Marsac. 
Cele două victime adulte sunt un pompier care 
încerca să îi ajute pe copiii rămaşi prizonieri în 
vehicul şi un profesor de la colegiu, care îi însoțea în 
excursie. Au fost salvaţi alţi 10 copii, mulțumită 
eforturilor pompierilor şi ale acestui profesor. 
Soferul şi alţi doi adulţi însoțitori - un 
supraveghetor şi un alt profesor - au fost şi ei 
salvați. Viteza a fost, se pare, scoasă din cauză de 
către anchetatori, iar testele efectuate asupra 
şoferului au arătat că nu avea nicio urmă de alcool 
în Sânge. 


Articolele următoare descriau ceremoniile de 
înmormântare, vorbeau despre durerea părinţilor, apăsau 
toate corzile sensibile ale cititorilor. Alte fotografii, făcute 
cu teleobiectivul, ale familiilor reunite în jurul sicrielor, 
apoi la cimitir. Patos în prim-plan. 


Emoţie şi reculegere ieri la Marsac, cu ocazia 
înmormântării celor 19 victime ale accidentului de 
autocar. La ceremonie au participat miniştrii 
Transporturilor şi Educaţiei Naţionale. 

Cei mai mulţi dintre salvatori au rămas 


€478) 


traumatizaţi după teribila noapte petrecută lângă 
lacul de pe Neouvielle. „Cele mai terifiante”, a 
declarat unul dintre ei, „erau strigătele copiilor”. 


Apoi, odată emoția trecută, tonul articolului începea să 
se schimbe. Nu trebuia să fii un geniu ca să îţi dai seama 
că ziariştii adulmecaseră mirosul sângelui. 

Două articole aduceau în discuţie şoferul. 


ACCIDENT MORTAL PE LACUL DE PE NEOUVIELLE: 
ŞOFERUL AUDIAT 


ACCIDENT MORTAL DE AUTOCAR: ESTE DE VINĂ 
ŞOFERUL? 


După declaraţiile procurorului din Tarbes, în 
cazul accidentului de autocar care a costat vieţile a 
17 copii şi doi adulţi, în noaptea de 17 spre 18 iunie 
anul acesta, pe lacul de pe Neouvielle, în acest 
moment ar exista două ipoteze de lucru: cauza 
tehnică (starea proastă a vehiculului) şi eroarea 
umană. Din mărturiile mai multor copii, se pare că 
şoferul autocarului, Joachim Campos, 31 de ani, ar fi 
pierdut controlul maşinii într-un moment de 
neatentie, provocat de faptul cà era prins într-o 
conversație cu unul dintre profesorii care îi însoțeau 
pe copii, în timp ce ar fi trebuit să fie atent la 
drumul de pe marginea lacului - unul dificil, îngust 
şi sinuos. Totuşi, procurorul a dezmințit această 
ultimă informaţie, afirmând că există mai multe 
piste, „printre care şi eroarea umană”, dar că 
declaraţiile martorilor trebuie mai întâi verificate. 


— De ce ai făcut asta, Suzanne? 

Paul Lacaze îşi îndesa lucrurile în valiza deschisă pe pat. 
Din prag, de unde stătea şi se uita la el, ea îl electrocută 
cu o privire pătrunzătoare, izvorâtă din orbitele golite de 
boală, care îl făcu să se clatine, ca o lovitură de pumn. De 


€479) 


parcă îşi concentrase toată energia rămasă în această 
minusculă izbucnire de ură pură. 

— Nemernicule, scrâşni ea din dinţi. 

— Suzanne... 

— Tacă-ţi fleanca! 

Lacaze se uită cu durere la faţa cu obrajii supti şi pielea 
cenuşie, la dinţii care îi ieşeau în evidenţă precum cei ai 
unui craniu, de sub buzele golite de sânge, la peruca 
sintetică. 

— Voiam să o părăsesc, spuse el. Voiam să închei relaţia 
cu ea. Li vorbisem deja despre asta... 

— Mincinosule. 

— Poţi să nu mă crezi, dar este, totuşi, adevărat. 

— Şi atunci de ce refuzi să spui unde erai vineri seară? 

işi dădu seama că avea nevoie să îl creadă încă puţin... 
Atât de mult şi-ar fi dorit să o poată convinge că o iubise şi 
că ceea ce simţise pentru ea nu simţise pentru nimeni 
altcineva. Ca să poată duce cu ea măcar certitudinea asta. 
Să-i amintească de momentele frumoase, de toţi acei ani în 
care fuseseră un cuplu perfect. 

— Nu-ţi pot spune, răspunse el cu părere de rău. Nu mai 
pot... M-ai trădat deja o dată. Nu mai pot avea încredere în 
tine... Cum aş putea face asta din moment ce, din cauza ta, 
o să ajung la închisoare? 

O văzu şi pe ea clătinându-se, cu sclipirea aceea din ochi 
pălind. Pentru o fracțiune de secundă, fu tentat să o ia în 
braţe, apoi îi trecu. Erau ca doi boxeri în ring, cărându-şi 
rând pe rând lovituri. Se E câ de ajunseseră aici. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Esperandieu în timp 
ce citea articolul următor. 

Servaz nu avea vederea la fel de bună ca adjunctul său 
şi, prin urmare, nu citea la fel de repede ca acesta literele 
mici şi nu prea clare de pe microfişe, dar simţi emotia din 
glasul acestuia şi inima începu să îi bată mai repede. Îl 
dureau ochii şi îi venea mereu să strănute din cauza 
prafului adunat în mica lor cămăruţă. Se frecă la ochi, 
aplecându-se spre ecranul luminos, şi citi: 


€480) 


Cauzele accidentului nu au fost încă determinate, 
dar se pare că ipoteza erorii umane se confirmă. 
Într-adevăr, mărturiile copiilor supraviețuitori par să 
ducă toate în aceeaşi direcţie: în momentul 
accidentului, Joachim Campos, şoferul autocarului, 
era adâncit într-o conversaţie cu una dintre 
profesoarele însoţitoare, Claire Diemar, şi îşi luase 
de mai multe ori privirea de la drum, ca să se poată 
adresa acesteia. Claire Diemar se află printre cei 
trei adulţi care au supravieţuit tragediei, alături de 
şofer şi de un supraveghetor de 21 de ani, pe 
numele său Elvis Konstandin Elmaz. Un al patrulea 
adult care îi însoțea pe copii şi-a găsit moartea 
încercând să îi salveze pe aceştia. 


— Ce întâmplare extraordinară, nu-i aşa? se auzi o voce 
din spatele lor. : 

Servaz se întoarse. In prag stătea un bărbat de vreo 50 
de ani, cu lațele ciufulite, o barbă de patru zile şi o 
pereche de ochelari pe creştetul capului, care îi privea 
zâmbind. Chiar dacă nu s-ar fi găsit în subsolul redacţiei 
unui ziar, Servaz i-ar fi putut lipi de frunte un post-it 
fluorescent pe care să scrie „jurnalist”. 

— A fost cazul dumneavoastră? 

— Exact, zise bărbatul făcând un pas spre ei. Şi, credeți- 
mă, a fost pentru prima dată în viaţa mea profesională 
când aş fi preferat să las pontul altcuiva... 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Când am ajuns la faţa locului, autocarul era deja pe 
fundul apei. Am văzut multe la viaţa mea, dar aşa ceva... 
Pompierii din vale erau şi ei acolo, era chiar şi un elicopter 
de la Salvamont. Bieţii oameni erau devastati. Făcuseră tot 
posibilul să scoată cât mai mulţi copii din autocar, înainte 
ca acesta să dispară în lac, dar nu reuşiseră să îi salveze 
pe toţi, iar unul dintre ei ajunsese şi el pe fundul apei, 
împreună cu copilaşii. Alţi doi pompieri care se găseau în 
autocar în momentul prăbuşirii reuşiseră să iasă la 


€481) 


suprafaţă înotând. S-au scufundat la loc, chiar dacă idiotul 
ăla de comandant al lor le interzisese să o facă, pentru a 
reuşi să mai scoată unul afară, dar ceilalţi erau deja morţi, 
înecaţi sau zdrobiţi. Şi în tot acest timp, aproape tot timpul 
cât au durat operaţiunile, mizeria aia de far a continuat să 
funcţioneze împotriva oricărei logici. In ciuda tuturor 
şocurilor pe care le suportase autocarul, vă daţi seama? S- 
ar fi zis... nu ştiu... ca un ochi luminos... Da, da, ochiul 
unui nenorocit de animal mitologic, ca monstrul din Loch 
Ness, ştiţi? Un monstru cu copii în burtă, acolo, pe fundul 
lacului... Se putea ghici forma autocarului... Şi chiar mi s-a 
părut că văd... La dracu’! adăugă el, cu vocea complet 
gâtuită. 

Servaz se gândi la lanterna înfiptă în gâtul lui Claire, 
înecată pe fundul căzii sale de baie, şi la poziţia ciudat de 
contorsionată pe care i-o dăduse asasinul... Reuşea cu 
foarte mare greutate să îşi ascundă tulburarea. Bărbatul 
înaintă, îşi cobori ochelarii cu ramă groasă pe nas şi se 
aplecă pentru a putea citi ce era scris pe ecran. 

— Dar cel mai rău a fost când corpurile unora dintre 
copii au început să iasă la suprafaţă, continuă el. 
Ferestrele erau sparte şi autocarul culcat pe o parte. Mai 
mult de jumătate dintre copii au rămas prinşi acolo jos, dar 
alţii, după câteva ore, au ieşit cumva din centuri sau din 
ceea ce îi reţinea printre fiare şi au făcut ceea ce fac toţi 
înecaţii când nu au un chintal de ciment legat de picioare. 
Au urcat la suprafaţă... Ca nişte nenorocite de baloane, ca 
nişte manechine plutind pe apă. 

Ca nişte păpuşi într-o piscină, adăugă, în gând, Servaz. 
Doamne Dumnezeule! Bărbatul păru să fi terminat de 
smuls din el amintirile acestea teribile şi căpătă deodată 
aerul unui dulău care a mirosit un os îngropat în pământ. 

— Şi acum spuneţi-mi de ce îi interesează brusc pe 
poliţiştii din Toulouse această veche întâmplare? 

Servaz văzu privirea ziaristului cum trece de la 
adjunctul său către el şi cum se aprinde apoi ca o rachetă 
de semnalizare: 

— La dracu’! Claire Diemar! Profesoara ucisă... Era 


€482) 


acolo, în autocar! 

La dracu”, într-adevăr, se gândi Servaz. Aproape că 
vedea cum rotiţele jurnalistului se pun rapid în mişcare. 

— Fir-ar a naibii de treabă! Moartă prin înecare, în 
propria cadă! Credeţi că cel care a făcut asta e unul dintre 
copii, nu? Sau poate că un părinte? Dar de ce după şase 
ani? 

— Plecaţi de aici, zise Servaz. 

— Ce? 

— Valea! 

Ziaristul se înnegri la faţă. 

— Vă avertizez că mâine va apărea un articol în La 
République. Sunteţi sigur că nu vreţi să faceţi nicio 
declaraţie? 

— Afară! 

— Nu e bine, zise Esperandieu după ce acesta dispăru. 

— Să continuăm căutările. 

Următoarele articole vorbeau despre eliberarea 
şoferului, în lipsă de probe. Pe măsură ce trecea timpul, 
articolele se răreau. Apăreau mereu alte şi alte ştiri, mai 
noi şi mai importante. Uneori, când se mai ivea vreo 
noutate, un număr amintea drama cu pricina, dar din ce în 
ce mai pe scurt. Ca atunci când dădură peste următorul 
articol: 


CE TRISTĂ IRONIE A SORTII: ŞEFUL POMPIERILOR DIN 
AUTOCARUL BLESTEMAT SE INEACA IN RAUL 
GARONNE 


— S-ar zice că doamna cu coasa îşi ţine socotelile la zi, 
comentă filosoful de Esperandieu. 

Dar Servaz simţi cum i se activează toate sistemele de 
alarmă când citi articolul în diagonală: 


În această noapte, unul dintre actorii dramei de 
pe Neouvielle şi-a găsit moartea în circumstanţe 
ciudat de asemănătoare cu cea a celor pe care nu a 
reuşit să îi salveze anul trecut. La o primă vedere, se 


€483) 


pare că fostul şef de pompieri, care încercase să 
salveze copiii din autocarul prăbuşit în lacul de pe 
Neouvielle, în luna iunie, accident în care 17 copii 
şi-au pierdut viața, s-a bătut din motive încă 
necunoscute cu o bandă de oameni ai străzii care-şi 
făceau veacul sub Pont-Neuf din Toulouse. Un 
martor a declarat că totul ar fi pornit de la o simplă 
țigară şi situaţia ar fi „degenerat rapid” între 
victimă şi cei patru oameni fără adăpost. După ce l- 
au bătut crunt, vagabonzii l-au aruncat pe şeful 
pompierilor de pe pod. Trupul său a fost scos la mal 
după ce martorul a chemat poliţia, dar era prea 
târziu, victima lovindu-se în cădere de unul dintre 
picioarele podului. Agresorii sunt căutaţi de toate 
forțele de poliție. Bertrand Christiaens avea 51 de 
ani şi se mutase la Toulouse cu doar o lună în urmă. 


— La naiba! exclamă Servaz sărind în picioare. Sună la 
divizie! VREAU SĂ SE IMPLICE TOATĂ LUMEA ÎN 
POVESTEA ASTA! Găsiţi lista cu toate persoanele care au 
participat la drama asta, de aproape sau nu, şi luaţi-o la 
puricat! Spune-le că e ultraurgent, că ziariştii urmăresc 


deja pista! 
Sr x x 
După ce s-a conectat la calculatorul de pe biroul său, lui 
Irene Ziegler i-au fost de ajuns mai puţin de trei minute ca 
să afle identitatea proprietarului maşinii al cărui număr de 
înmatriculare îi fusese dictat de Drissa Kanté. Şi încă vreo 
două ca să îi afle profesia. 


Zlatan Jovanovic, agenție de detectivi privați. 
Filaje/Supravegheri/ Anchete. La dispoziția dvs. 24/24 şi 
7/7. Inregistrată la prefectură. 


Adresa era din Marsac... 

Irène se lăsă pe spate în scaun, cu ochii fixaţi pe ecran. 
Marsac... Şi dacă ipoteza ei iniţială nu era bună? Dacă nu 
Hirtmann era cel care plătise pentru ca Martin să fie 


€484) 


spionat? Un detectiv din Marsac... Acolo unde se concentra 
ancheta condusă de Martin. Se uită la ceas. Avea întâlnire 
la tribunalul din Auch pentru un caz de violenţă conjugală 
în care fusese citată. Apoi era aşteptată în biroul 
comandantului companiei. Două ore pierdute, cel puţin. Cu 
siguranţă mai mult de două ore. După care se va putea 
duce la Marsac, să îl caute pe acest Zlatan. 

Nu avea niciun mandat, dar va găsi ea ceva... 

Se ridică şi îşi luă chipiul, apoi îşi curăţă cele câteva 
urme de mătreaţă de pe cămaşa de uniformă. Dintr-un afiş 
de pe perete îi zâmbea un cuplu de jandarmi, fotografiaţi 
întru gloria instituţiei. Cel mai probabil, modele ieşite 
dintr-un catalog de profil. Semănau cu Barbie şi Ken. 
Ziegler se uită în jos, la re ei, şi oftă. 

— A mers repede, zise Pujol la capătul firului. Şoferul 
autocarului, Joachim Campos, era în baza de date cu 
persoane dispărute. 

Servaz simţi o infuzie de adrenalină în sânge. 

— De ce? 

— Dispariţie suspectă. Pe 19 iunie 2008. 

Inima începu să îi bată de două ori mai repede. Şeful 
pompierilor aruncat în apă în iunie 2005, la un an după 
dramă. Şoferul autocarului dispărut în 2008. Claire Diemar 
înecată în propria sa cadă, în iunie 2010... Câte alte 
victime să mai fie? Una pe an? Toate în luna iunie? Un 
singur detaliu nu se potrivea cu restul: Elvis. Nu 
corespundea schemei, căzuse victimă acelei tentative de 
omor la doar câteva zile după Claire. 

Deci cel care se afla în spatele tuturor acestor lucruri 
hotărâse să grăbească pasul. Din ce motiv? Il îngrijorase 
ancheta Poliţiei Judiciare? Poate că i se făcuse frică. Poate 
că îşi dăduse seama că Elvis, într-un fel sau altul, îi putea 
conduce până la el... : 

— Sună la spital, zise Servaz. Întreabă dacă există vreo 
şansă ca Elvis să iasă din comă, să îl putem interoga. 

— Nici cea mai mică, răspunse imediat adjunctul său. 
Tocmai a murit din cauza rănilor. Au sunat cei de la spital, 


€485) 


acum câteva minute. 

Servaz scoase o înjurătură. Erau urmăriţi de ghinion. Şi 
totuşi, era convins că se apropiau foarte tare de capăt. 

— Am nevoie de numele martorului în cazul pompierului 
aruncat de pe pod, în Garonne, îi zise el lui Pujol. 

Apoi închise aparatul şi se întoarse către Esperandieu, 
care era la volan: 

— Ne întoarcem la Toulouse. Şi luăm la puricat dosarul 
lui Campos. UI 

— Nu mai pot. 

Sarah se uită la David. Vocea lui păruse gata să se 
spargă, fragilă şi tremurândă ca o pânză de păianjen 
întărită de chiciură. Se întrebă dacă era drogat sau era 
vorba de cu totul altceva. Ştia cât de profundă era 
depresia lui. Se gândise de multe ori că îngerul negru care 
îi bântuia minţile lui David era acolo cu mult înainte de 
accidentul care avusese rolul de element declanşator. 
Stătuse bine ascuns pe undeva. Ştia despre povestea cu 
frăţiorul înecat în piscină, cel de care ar fi trebuit să aibă 
el grijă, pe când avea doar nouă ani. Ştia şi ce îi făcuseră 
nemernicul ăla de taică-său şi nemernicul ăla de frate-său. 
Vorbise de multe ori despre asta cu Hugo. Acesta zicea că 
David era ca o răţuşcă fără cap. Hugo îl iubea enorm pe 
David. Dar David îl iubea şi mai mult pe Hugo. Exista o 
legătură mai mult decât frăţească între ei. O legătură pe 
care ea nu reuşea să şi-o explice. O legătură cu mult mai 
puternică, mai profundă decât cea care îi unea pe toţi. 

Sarah făcea parte dintre cei care reuşiseră să iasă primii 
pe ferestrele autocarului, când acesta se afla încă la 
jumătatea pantei, oprit din cădere de câţiva copaci. O 
ajutase profesorul cel tânăr, care murise; încă îşi amintea 
jena acestuia şi scuzele bâlbâite când trebuise să îi pună 
mâna pe fund lui Sarah, ca să o poată împinge pe 
fereastră, înainte de a se întoarce pentru a încerca să-l 
salveze pe unul dintre micuţii săi colegi, prins sub un 
scaun, într-o zonă dificil de ajuns. Pentru că autocarul nu 
mai era decât un morman de fiare chinuite, contorsionate. 


€486) 


Într-un mod ciudat, îşi amintea perfect de faţa rotundă şi 
de ochelarii la fel de rotunzi ai acestui tânăr profesor (la 
ore îl dispreţuiau cu toţii, pentru că nu ştia să se facă 
respectat, era ţinta tuturor miştourilor, iar Hugo se 
pricepea de minune să îl caricaturizeze), însă nu reuşea să 
îşi amintească şi numele lui. Şi totuşi, Sarah îi datora viața, 
la fel ca şi David, şi alți membri ai Cercului... Sfârşise pe 
fundul apei, cu celelalte victime... În schimb, îşi amintise 
mereu numele acelei profesoare începătoare foarte 
drăguţe, pe care o adorau toţi elevii şi de care erau 
îndrăgostiţi cei mai mulţi dintre băieţi. Mizerabila aia de 
profă care fugise prima, fără să se uite înapoi, se târâse în 
patru labe urlând isteric şi abandonându-i pe copii în voia 
sorții. Claire Diemar. Niciunul dintre ei nu o uitase. 
Avuseseră o foarte mare surpriză să o întâlnească din nou 
la pregătitoarea din Marsac. Hugo, David, Virginie şi ea 
însăşi, îşi aminteau de felul în care pălise la faţă, vizibil 
încurcată, când strigase catalogul şi le recunoscuse 
numele. 

La fel, în toţi aceşti ani, Sarah nu-l putuse uita pe acel 
pion cu nume caraghios şi aer de golănaş: Elvis Elmaz. 
Elvis care îi provoca să fumeze pe ascuns, pe când n-aveau 
decât vreo 12 ani. Elvis care le împrumuta walkmanul său 
ca să poată asculta rock. Elvis care le explica băieţilor cum 
să se poarte cu fetele şi care o pipăia pe furiş pentru că, la 
12 ani, ea părea de 16. Dar şi acel Elvis care avea uneori 
accese de furie oarbă şi profera ameninţări îngrozitoare. 
„O să-ţi tai puţa bucăţi-bucăţele şi o să ţi-o bag pe gât, 
idiotule ce eşti!”, îi spusese într-o zi lui Hugo, dintr-un 
motiv pe care nu şi-l mai amintea acum. Îl admirau şi le 
era în acelaşi timp teamă de el. Le-ar fi plăcut să fie ca el. 
Până în acea noapte în care descoperiseră că semizeul lor 
era un laş. 

Nici pe şeful pompierilor nu îl uitaseră. Le interzisese 
oamenilor lui să intre în autocar, pe motiv că risca să se 
răstoarne dintr-un moment în altul - dar aproape toţi 
ignoraseră ordinul şi unul dintre ei chiar îşi dăduse viaţa 
acolo. Datorită acelor pompieri neascultători erau ei azi 10 


€487) 


în Cerc, şi nu doar doi sau trei. Şi mai era şi şoferul, care 
nu numai că pierduse controlul maşinii din cauză că era 
mai atent la Claire Diemar decât la drum, dar fusese şi 
printre primii care fugiseră de-acolo. Singura persoană pe 
care o salvase fusese tocmai nemernica aia. Cu siguranţă, 
pentru că era drăguță, la fel cum şi el era un tip drăguţ şi 
aburitor, şi pentru că flirtaseră discret tot timpul 
călătoriei. 

— Cum se numea proful ăla? întrebă ea înainte să-şi 
lipească gura de capătul narghilelei şi să respire fumul 
răcit, apoi să inhaleze puternic. 

David îi aruncă o privire sticloasă. Părea complet luat. 

— Cel cu ochelari? zise Virginie. Cel care ne-a salvat? 
Broasca... 

— Nu, asta era porecla lui. Nu-şi aminteşte nimeni 
prenumele? 

— Maxime, zise David cu o voce răguşită, apucând 
instrumentul pe care i-l întindea Sarah. Se numea Maxime 
Dubreuil. 

Da. Acum îşi amintea. Maxime, care se făcea că nu aude 
pârţurile, fluierăturile şi râsetele de la spatele său, din 
timpul orelor. Maxime, care îşi ridica mereu ochelarii pe 
nas, în timp ce vorbea. Maxime, care nu vedea cu un ochi 
şi care se înroşise tot într-o zi şi începuse să urle: „Cine a 
făcut asta?” când a văzut ce era scris pe tablă: DUBREUIL 
ARE DOAR UN OCHI%. Maxime Dubreuil. Un erou... 
Trupul său fusese recuperat împreună cu celelalte, a doua 
zi, când macaraua scosese autocarul din apă, apoi predat 
familiei. Sarah şi-o amintea pe mama acestuia la 
înmormântare, plângând în hohote, o femeie micuță şi 
fragilă, cu părul alb ca vata de zahăr. Tremura ca o pasăre. 

Oare Maxime ar fi aprobat ceea ce făcuseră după aceea? 
Cu siguranţă că nu. De ce avea ea, din ce în ce mai mult, 
impresia că o luaseră pe un drum greşit? De ce i se părea 
că ajunseseră şi mai răi decât cei care îi lăsaseră în voia 
sorții? 

— Trebuie să ne ocupăm de polițistul ăla, zise David. 


37 În original rimează: „Dubreuil n'a qu'un oeil” (N. t.). 
€488 P 


Vorbise cu o voce moale, stoarsă de orice vlagă. Virginie 
se uită la el, dar nu spuse nimic de data asta. Se găseau în 
această capelă părăsită din mijlocul pădurii, la vreo 200 de 
metri de liceu, unde obişnuiau să se întâlnească şi să bea, 
să pună ţara la cale şi să fumeze jointuri. Aşezaţi direct pe 
pământ. 

— Este rândul meu, adăugă el după o clipă. 

Făcu să circule pipa, a cărei apă prinsese o culoare 
verzuie. 

— Ce plănuieşti să faci? 


— O să vedeţi. i inut. 

Ca de obicei, cazul dispariţiei lui Joachim Campos 
începuse cu un telefon. De la prietena lui, care îl aştepta la 
restaurantul La Pergola în seara de 19 iunie 2008 şi care 
mai întâi se mirase de întârzierea sa, apoi intrase în 
panică. În raport scria că încercase să îl sune pe mobil de 
23 de ori în acea seară, dar de fiecare dată răspunsese 
robotul. Îi lăsase nu mai puţin de 18 mesaje, îngrijorate, 
furioase, amenințătoare, panicate, rugătoare - ceea ce 
dovedea un remarcabil simţ al perseverenţei. 

După o oră, plecase de la restaurant şi se dusese direct 
la domiciliul prietenului ei, la vreo 15 kilometri distanţă. 
Gol. Nici maşina lui nu era în parcare. 

Dormise foarte prost în acea noapte. După părerea 
tuturor celor interogaţi de anchetatori, Joachim era un 
băiat frumugşel, genul care flirtează tot timpul, aşa că fata 
îşi făcuse sânge rău toată noaptea. A doua zi, a sunat la 
serviciu să spună că e bolnavă şi, în schimb, s-a dus la 
serviciul lui. Joachim nu mai era şofer de autocar. Chiar 
dacă nu fusese niciodată condamnat pentru accident, 
fusese concediat, şase luni mai târziu, pentru o altă 
greşeală. Acum lucra în depozitul unui hipermarket. O 
ocupaţie care îi oferea cu mult mai puţine ocazii să flirteze 
cu necunoscute atrăgătoare. La magazin, i se spusese 
logodnicei sale că Joachim nu venise la muncă în dimineaţa 
aceea. Pe la prânz, fata hotărâse să contacteze 
jandarmeria. Şi i se spusese că nu se putea face mare 


€489) 


lucru. 40.000 de oameni dispar în fiecare an în Franţa. 90 
la sută din ei sunt găsiţi în săptămânile următoare. Orice 
adult are dreptul de a-şi reface viaţa şi de a-şi schimba 
adresa fără să o comunice pe cea nouă apropiaților sau 
prietenilor. În general, bărbaţii fac aşa ceva, dar există şi 
femei. Dacă ar fi fost vorba despre un copil, s-ar fi 
organizat căutări, s-ar fi mobilizat scafandri, ca să verifice 
lacurile din zonă. Dar un adult care dispare nu e decât un 
număr în plus în statistici. Ca să fie considerată 
„îngrijorătoare”, dispariţia ar trebui să fie cea a unui adult 
aflat într-o stare proastă de sănătate sau sub supraveghere 
judiciară ori să existe măcar un element care să sugereze 
că acesta dispăruse împotriva voinţei sale. Iar aici nu 
exista nimic din toate astea. 

Însă logodnica lui Joachim Campos, aşa cum o dovedeau 
şi cele 53 de apeluri noi pe care le făcuse ulterior către 
telefonul mobil al fostului şofer, era destul de 
încăpăţânată. Hărţuise jandarmii şi poliţia şi până la urmă 
obținuse câştig de cauză când apăruse un martor nou, care 
povestise cum văzuse un bărbat cu semnalmentele lui 
Joachim, în seara în care dispăruse, într-un Mercedes 
vechi, de culoare gri, la doar câţiva kilometri distanţă de 
locul unde avea întâlnire. lar fostul şofer de autocar 
conducea un Mercedes gri - lucru pe care noul martor nu 
avea de unde să îl ştie. lar amănuntul cel mai interesant 
fusese declaraţia martorului cum că mai erau două 
persoane în maşină, alături de el. 

— Toată lumea ştie că domnului Campos îi plac femeile 
frumoase, răspunseseră jandarmii, aruncând o ocheadă 
spre (fosta) logodnică a acestuia. 

— Doi bărbaţi, adăugase atunci martorul. 

Dosarul fusese transferat apoi la  dispariţii 
îngrijorătoare. Din motive procedurale necunoscute, 
fusese preluat de poliția din Toulouse. Care îi alocase 
minimul sindical şi, ca de obicei în astfel de cazuri, 
procurorul se grăbise să claseze cazul, din lipsă de 
elemente probatorii. Apoi, Joachim Campos se adăugase 
celor trei la sută din statistici care nu mai sunt găsiţi 


€490) 


niciodată. _ 
Servaz scoase, una câte una, toate foile din dosar. [i 
întinse jumătate lui Esperandieu. Era ora 14:28. 


La 15:12, Servaz începu să studieze desfăşurătorul 
apelurilor efectuate şi primite de mobilul lui Joachim 
Campos. Nu găsiseră niciodată aparatul, dar operatorul 
său le furnizase anchetatorilor această listă, pe baza unei 
cereri de la Parchet. 

Exista acolo un număr repetat de foarte multe ori, în 
seara dispariţiei şi în zilele următoare, iar Servaz ştiu, 
chiar înainte să verifice, că era cel al tenacei logodnice. Şi 
alte persoane încercaseră să îl sune pe şofer în zilele care 
urmaseră dispariţiei sale: sora, părinţii şi un număr care se 
dovedi a fi (după ce Servaz frunzări raportul anchetei) cel 
al unei tinere doamne măritate, mamă a doi copii mici, 
care avea o legătură cu Joachim de câteva luni. 


La 15:28, Servaz se interesă de localizarea ultimelor 
apeluri efectuate şi primite de Joachim Campos, adică de 
releele pe care le activase în trecere, în cursul orelor care 
precedaseră şi urmaseră dispariţiei sale. Care ar fi putut 
să-i permită trasarea unui itinerariu. 

Logodnica, se gândi el deodată. 

Servaz era pe punctul de a stabili o localizare, 
corespunzătoare unuia dintre nenumăratele apeluri pe 
care le dăduse aceasta, în disperarea ei, din restaurantul 
La Pergola, unde lua cina singură şi îngrijorată. 

S-ar părea că, până la urmă, perseverența ta va da 
roade, îi spuse el în gând, uitându-se la denumirea de pe 
foaie. 

— O hartă, zise cu voce tare. Îmi trebuie o hartă a 
Pirineilor Centrali. 

Esperandieu se uită la el cu un aer nedumerit. 

— O hartă? 

Vincent tastă câteva litere pe calculator şi deschise 
Google Maps. 

— Uite aici. 


€491) 


Servaz se uită înspre ecran. 

— Se poate mări? 

Esperandieu mişcă mouse-ul în jos şi teritoriul acoperit 
de hartă se mări, în timp ce distanţele dintre sate se 
micşorară. 

— Puțin mai la sud şi la est, zise Servaz. 

Adjunctul său se conformă. 

— Acolo, zise Servaz punând degetul pe ecran. 

Esperandieu se uită la locul indicat. Restaurantul La 
Pergola. 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Acolo e restaurantul, acolo e ultimul releu care a 
înregistrat trecerea mobilului lui Joachim Campos. E la 30 
de kilometri de restaurant, dar în direcţia opusă 
domiciliului său. Un martor afirmă că văzuse pe cineva 
care îi semăna lui Joachim, la bordul Mercedesului său, în 
apropierea restaurantului, cu aproximativ o jumătate de 
oră înainte ca acest releu să înregistreze trecerea lui 
Campos. Însoţit de două persoane. Dacă acest martor a 
văzut corect, înseamnă că Joachim nu se ducea acasă. 

— Şi ce-i cu asta? Naiba ştie unde se ducea. Poate la 
femeia aia care îl sunase... 

— Nu, nici ea nu locuia în acea direcţie. Ceea ce mi se 
pare interesant e că, începând din acel moment, nici un alt 
releu nu a fost activat, în pofida numeroaselor apeluri ale 
logodnicei disperate. 

— Ca şi cum telefonul său a fost distrus sau scos din 
funcţiune şi aruncat pe undeva, se prinse Esperandieu. 

— Exact. Şi asta nu e tot. Mai lărgeşte puţin. 

Esperandieu cobori uşor cursorul şi teritoriul de pe 
ecran se mări şi mai mult. Servaz urmări cu degetul 
traseul de la restaurant la releu, apoi continuă. 

— La naiba, zise adjunctul său, văzând cum degetul 
şefului se apropie din ce în ce mai mult de un loc al cărui 
nume îl citiseră de cel puţin 100 de ori în ultimele ore: 
lacul de pe Neouvielle. PONN 


Ziegler îşi  încălecă motocicleta Suzuki în fața 
€492 D 


tribunalului, gândindu-se ce bine îl aranjase pe avocatul 
apărării numit din oficiu şi uitându-se către cerul negru, 
când din buzunar începu să i se audă Singing in the Rain. 
işi desfăcu fermoarul de la geaca de piele. Pe ecranul 
iPhone-ului scria Martin. 

— Cum au fost scufundările în Grecia? întrebă el în 
receptor. Cu sau fără butelii de oxigen? 

Se simţi imediat în alertă, în ciuda sau poate că din 
cauza ciudăţeniei întrebării. 

— Cu, răspunse ea deosebit de curioasă. 

— Te descurci bine? 

Râse uşor, sec. 

— Ha, ha... Sunt instructor federal de gradul întâi şi, în 
consecinţă, instructor de două stele în confederaţia 
mondială pentru activităţi subacvatice. 

Îl auzi fluierând admirativ. 

— Sună al naibii de drăguţ. Presupun că asta înseamnă 
că da? 

— Martin, unde vrei să ajungi? 


Îi spuse. eta 

— Dar tu, tu te-ai scufundat vreodată? 

— Cu mască şi cu tub de respirat, da, o dată sau de două 
ori... 

— Eu vorbesc serios. Şi cu butelii? 

— Ăăă... da, de mai multe ori, dar demult... 

Era o minciună. Nu făcuse decât o singură dată în viaţă 
scufundări cu butelie de oxigen... La Club Med®... Într-o 
piscină... Împreună cu Alexandra şi cu un instructor. 

— Când anume? 

— Mmm... Să tot fie vreo 15 ani... Poate ceva mai mult... 

— Cred că e o idee foarte proastă. 

— E singura pe care o am. Şi nu ne permitem să 
aşteptăm aprobarea Parchetului sau să ne dea cineva o 


s Club Méditerranée este un foarte cunoscut concept de vacanţă all- 
inclusive, cu multe activităţi sportive și culturale în program, creat în 
anul 1950 de firma franceză cu același nume, acum parte a unui 
concern chinez (N. t.). 


€493) 


echipă de scafandri. Presa va pune mâna pe subiectul ăsta 
în orele care vin. Şi nu e decât un lăcuşor, la urma urmei... 
Fără rechini, încercă el să glumească. 

— E o idee al dracului de proastă. 

— Ai echipamentul tău? Cumva şi un costum pentru 
mine? 

— Mda... Cred că pot găsi ceva. 

— Foarte bine. Când să trec să te iau? 

— Am întâlnire cu comandantul companiei. Lasă-mi două 
ore. 

O să se ocupe mai târziu de Zlatan Jovanovic. Ardea de 
nerăbdare să afle ce găsise Martin. 

Butelii, scufundări, un lac... 

Cu o comoară pe fiind, se gândi ea. 


€494) 


44 
Scufundare 


Era deja după-amiaza destul de târziu când ajunseră la 
drumul de pământ. Din ce în ce mai mulţi nori de furtună 
înaintau dinspre vest. Merseră hurducăit până la lanţul 
întins între doi piloni, securizat cu un lacăt. La mijlocul său 
se legăna o tăbliță ruginită: 


SCĂLDATUL INTERZIS 


În faţa lor se iviră lacul şi barajul. Servaz se uită către 
malul celălalt, la 200 de metri distanţă, deasupra căruia se 
desena o curbă foarte strânsă a drumului. Acela era locul 
în care autocarul ieşise de pe drum şi se răsturnase pe 
pantă. Era imposibil de ajuns la lac pe acolo: malul de sub 
drum era, de fapt, un versant aproape vertical, de vreo 10 
metri, pe care se putuseră agăța doar câţiva copaci 
bătrâni. Rădăcinile lor, scoase la suprafaţă de alunecările 
succesive ale malului, erau cufundate în apă. Deasupra 
plutea un fel de saltea din lemn mort şi gunoaie, prinsă în 
crengi. De jur-împrejur, panta era mai puţin abruptă, dar 
tot mult prea periculoasă şi, în plus, acoperită de o 
vegetaţie prea deasă de brazi şi de arbuşti ca să se poată 
ajunge la lac în costum de scafandru. 

Nu exista decât o singură cale de acces: drumul pe care 
se aflau acum. 

Servaz opri climatizarea, deschise portiera şi, deodată, 
căldura zilei li se prăbuşi pe umeri ca o haină uitată la 
soare. Irène dăduse deja ocol Jeep-ului şi ridicase halonul. 
Se grăbi să îşi scoată hainele şi Servaz observă cât de 
bronzată era. Se uită la corpul ei, cu picioare lungi şi tors 
zvelt, abdomen plat şi sâni mici. Ziegler îşi puse costumul 
din cauciuc negru deasupra chiloţilor tanga şi a sutienului 
roz, în timp ce Servaz începu şi el să se dezbrace. 

— Trebuie să ne grăbim, zise ea uitându-se la nori. 


€495) 


Tunetele se auzeau ca un ton de ceartă, la mare 
depărtare. Uneori se şi vedea strălucirea unui fulger 
silențios. Dar tot nu ploua. Ziegler scoase din cutie şi al 
doilea echipament şi îl ajută să îşi pună salopeta. Nu îi 
plăcea atingerea rece a neoprenului pe piele, care i se făcu 
imediat de găină. lIncercă să îşi aducă aminte de 
explicaţiile repetate de ea de mai multe ori, în maşină, şi 
începu să-şi regrete iniţiativa. 

— S-ar părea că începe furtuna, observă ea. Nu ştiu dacă 
e o idee bună. 

— Alta nu am, repetă el. 

— Am putea aştepta până mâine. O echipă de scafandri 
va scotoci tot lacul. Dacă e ceva de găsit, vor găsi. 

— Mâine, La République de Marsac o să publice un 
articol despre legătura pe care o caută poliţia între 
accident şi uciderea lui Claire Diemar şi toată presa o să 
fie buluc pe povestea asta. Nu vreau ca presa să fie aici, să 
vadă, în caz că găsim ceva acolo jos. 

— Zi-mi măcar ce căutăm. 

— Un Mercedes gri. Posibil cu cineva înăuntru. 

— Asta-i tot? 

Pentru o clipă, avu intenţia să renunţe. Dar un rest de 
mândrie îl împiedică să lase totul baltă. Ea citi asta în ochii 
lui şi dădu din cap oftând. Fără să mai spună nimic. Apoi îi 
aminti cum trebuie folosit detentorul şi cum să-şi regleze 
respiraţia, îi fixă butelia pe spate, îi potrivi curelele şi îi 
aranjă detentorul, masca şi tubul pentru respirat pe umeri 
şi pe piept. 

— Asta e vesta de salvare, continuă ea. O umfli şi o 
dezumfli din butoanele astea, după cum ţi-am arătat. La 
suprafaţă o ţii mereu umflată. Te ajută să te menţii în afara 
apei fără niciun efort. Vesta este legată de butelie prin 
cureaua asta. lar de la butelie vine tubul acesta de 
respirat, pe care trebuie să îl bagi aşa, în gură. Muşcă uşor 
din cauciuc, dacă ţi-e teamă să nu îl pierzi. 

Servaz încercă să respire. I se păru că aerul opune 
rezistenţă pe ţeava aceea, dar cu siguranţă că asta se 
întâmpla pentru că era stresat. Inima îi bătea cu putere. 


€496) 


Irène îi verifică centura şi înotătoarele, apoi îi fixă 
calculatorul de scufundare - un ceas mai mare - la 
încheietura mâinii. 

— Aici e adâncimea, aici e temperatura. Şi aici, timpul 
consumat. Oricum, eu nu te voi scăpa din ochi şi rămânem 
în apă maximum 45 de minute, ne-am înţeles? 

El încuviinţă din cap. Încercă să se mişte. Făcu doi paşi 
înainte, ridicându-şi genunchii în încercarea de a nu se 
împiedica de labe. Se opri. Se simţea ca o mămăligă. 
Dezechilibrat. Greutatea buteliei din spate îi dădea 
impresia că cineva îl trăgea înapoi, cu o plăcere 
răutăcioasă, astfel încât să cadă cu picioarele în sus, dintr- 
un moment în altul. 

Ziegler închise la loc haionul, cu un zgomot care făcu să- 
şi ia zborul un stol uriaş de păsări din pinii şi brazii de pe 
partea cealaltă a lacului. Era o tăcere profundă în jur, cu 
excepţia vântului cald, care făcea frunzele să foşnească, şi 
a tunetului care se învârtea pe deasupra lor. 

— OK, să recapitulăm. Pentru că ziua se apropie de 
sfârşit, în curând va fi foarte întuneric acolo, jos. Deci 
aşază-ţi întotdeauna lanterna în faţa mâinii, dacă vrei să 
înţeleg ce zici. Dacă totul e în regulă, faci semnul OK, zise 
ea şi îşi uni degetul mare şi arătătorul în formă de cerc. 
Dat fiind că eşti începător, îţi vei termina rezervele mult 
mai repede decât mine, deci nu uita să le verifici în mod 
regulat. Ai aer pentru mai mult de o oră. In fine, dacă ai 
vreo problemă sau dacă ne separăm, îţi agiţi lanterna în 
toate direcţiile şi nu te mişti. O să vin să te caut. E 
suficient de clar? 

Era clar că avea din ce în ce mai puţin chef să facă asta. 
Dar dădu afirmativ din cap, cu dinţii puţin cam prea 
strânşi în jurul capătului tubului, şi cu maxilarul încleştat. 

— Încă un lucru: inspiră, dar nu uita să şi expiri, la 
intervale regulate. Sub apă, plămânii umflaţi prea mult 
timp cu aer te fac să urci, bineînţeles, către suprafaţă. 
Dacă ţi se întâmplă aşa ceva, ai grijă să expiri încet. Aerul 
care ţi se dilată în plămâni pe măsură ce urci poate deveni 
periculos. 


€497) 


Super. O pasăre mare scoase un țipăt răguşit şi îşi luă 
zborul, atingând în trecere suprafaţa apei. 

— E o tâmpenie absolută, adăugă ea. Eşti sigur că vrei 
să o faci? 

Încă o dată, el încuviinţă din cap. 

Ea ridică din umeri, făcu stânga-mprejur şi intră treptat 
în apă, cu spatele, păstrând malul sub ochi, scoțând un 
clipocit abia auzit. El făcu la fel şi simţi imediat răceala 
apei, prin costum. Nu era deloc neplăcut, pentru că deja 
începuse să se sufoce, dar probabil că, după o oră 
petrecută acolo, nu va mai fi chiar atât de plăcut. Lac de 
munte, se gândi el. Erau departe de Seychelles... 

Când apa îi ajunse la piept, jandarmeriţa scuipă în 
mască, întinse saliva pe suprafaţa de plexiglas, apoi o clăti 
şi şi-o potrivi pe nas. Servaz făcu la fel. Apoi îşi scufundă 
masca în apă şi inspectă fundul lacului. Nămolul pe care îl 
mişcaseră în mers umpluse apa cu miliarde de particule 
care îl împiedicau să vadă ceva. Spera să fie mai limpede 
în adânc. 

— Ultimul lucru. Când o să-ţi dau drumul la mână, să 
rămâi în dreptul meu. Nu te îndepărta mai mult de trei 
metri. Vreau să te pot avea mereu în raza vizuală. Şi nu 
uita să îţi echilibrezi presiunea de pe timpane ciupindu-te 
de nas şi expirând. Îţi va calma bâzâiturile din urechi. 
Lacul este adânc şi se simt efectele presiunii după doar 
doi, trei metri. 

El făcu semnul OK, iar ea schiţă un surâs. Părea încă şi 
mai stresată decât el. 

— Bagă-ţi tubul în gură, îl îndemnă ea. 

Îl luă de mână şi se lungiră pe burtă, bătând din 
înotătoare. Când ajunseră în larg, ea îi făcu semn să îşi 
dezumfle vesta şi începură coborârea, înconjurați de un 
norişor de bule. 

Avu nevoie de câteva secunde ca să se obişnuiască cu 
tubul. Trebuia să facă un efort veritabil ca să poată respira 
sub apă. Amintirile experienţei sale din piscină, deşi vechi 
de aproape 20 de ani, îi reveniră brusc şi realiză că nici 
atunci, demult, nu prea îi plăcuse chestia asta. 


€498 D 


Deşi nu se depărtaseră prea mult de mal, era deja beznă 
peste tot în jur şi de-abia reuşeau să vadă câte ceva, în 
ciuda luminii duble de la lanternele lor. Irene îl luase de 
mână şi îl ghida. Începură să coboare. Aerul scotea un 
şuier uşor când inspira, iar când expira, în jurul lui 
sclipeau o mulţime de bulişoare. Apoi apăru în raza 
lanternelor un nor de praf în suspensie şi se zări fundul 
apei. Neregulat, în pantă şi acoperit de un covor de alge, 
care se ondulau ca nişte plete sub mângâierea curentilor, 
cu cinci metri mai jos. În acelaşi timp, simţi o durere din ce 
în ce mai puternică în timpane şi un ţiuit din ce în ce mai 
sonor. Se strâmbă şi îi dădu drumul lui Ziegler ca să-şi 
ducă mâna la ureche. Imediat, jandarmeriţa îl prinse de 
vestă şi îl obligă să urce. Se uită la el prin mască şi mimă 
gestul echilibrării. Servaz înţelese, se ciupi de nas şi 
expiră. Simţi ca şi cum îi ieşea din ureche o bulă uriaşă de 
aer, iar durerea dispăru. Acum nu mai auzea decât un 
bâzâit uşor. Şi suportabil, hotărî el. Făcu din nou semnul 
OK şi îşi reluă scufundarea, echilibrând încă de două ori. 

Ajunşi pe fundul apei, atinseră cu burta banda cărnoasă 
a algelor. Înotau cel mai probabil în direcţia vârfului de la 
marginea drumului. Irène îl ţinea strâns de mână. Şi totuşi, 
se simţea singur pe lume. Singur cu gândurile sale. Și cu 
stresul său. 

Uşor... 

Senzaţia de imponderabilitate. 

Tăcere... 

Nu auzea nimic altceva decât bolboroselile apei din jur. 
Şi ecoul propriei respiraţii, în tubul cu care deja se 
obişnuise. 

Aruncă o privire calculatorului de scufundare. 

15 metri. 

La un moment dat, Ziegler îi dădu drumul la mână şi se 
uită la el. Îi făcu semn că totul era în regulă şi se 
îndepărtă, continuând să înoate în aceeaşi direcţie. Servaz 
cercetă împrejurimile. Nu prea era mare lucru de văzut. 
Erau singuri, pe fundul unui lac unde nimănui nu i-ar trece 
prin cap să îi caute în caz că se întâmpla ceva, iar el se 


€499) 


simţea deosebit de vulnerabil şi de lipsit de apărare. Era 
din ce în ce mai stresat, acum, că ea nu îl mai ţinea de 
mână. Gata, calmează-te, eşti la doar câţiva metri distanță 
de suprafaţă, e de ajuns să iţi umfli plămânii şi vesta ca să 
urci înapoi. 

Numai că Ziegler îi vorbise despre nişte etape de 
respectat. Chiar şi la această adâncime. Şi despre cât de 
important era să nu intre în panică. La dracu”. Se uită în 
sus şi văzu, vag, o lumină. Departe. Mai mult gri decât 
albastră. Poate că începuse furtuna. Gândul acesta îl 
îngrijoră şi mai tare şi începu să respire greoi. Calmează- 
te. Expiră. Se concentră asupra lucrurilor aflate în 
apropiere şi inspectă la lumina lanternei fundul nămolos al 
apei. Întoarse capul şi o văzu pe Ziegler la vreo trei metri 
distanţă, cum îşi continua relaxată explorările, mişcându-şi 
lanterna dintr-o parte în alta şi corpul ca o adevărată 
sirenă. Nu-i mai dădea nicio atenţie. Putea să şi urle, că ea 
nu l-ar fi auzit... Dacă ai vreo problemă sau dacă ne 
separăm, îţi agiti lanterna în toate direcțiile şi nu te mişti. 
O să vin să te caut... 

Fundul lacului era mai accidentat aici, cu stânci, 
trunchiuri de arbori, mici creste care trebuiau urcate - un 
peisaj la fel de accidentat ca şi cel de la suprafaţă, care 
semăna din ce în ce mai tare cu o groapă publică de gunoi. 
Lanterna lui Servaz lumină un trunchi gros, şi el trebui să 
se înalțe puţin, ca să poată trece de obstacol, apoi cobori la 
loc, în aglomeraţia de alge. Apoi simţi cum solul urcă în 
mod considerabil. Aruncă o privire spre Ziegler. Fără să îşi 
dea seama de asta, se îndepărtaseră şi mai mult, iar el 
simţi cum îl cuprinde panica. Era singur cu el însuşi şi cu 
câteva mii de metri cubi de apă ostili, care îi apăsau 
plexiglasul măştii. 

O gaşcă de peştişori îi trecu pe sub nas, lăsând în urmă 
o dâră argintie. 

Era ceva acolo, un pic mai departe, printre alge şi 
noroi... Probabil un aparat electrocasnic aruncat de pe 
mal, pentru că panta în creştere arăta că se apropiau de 
acesta. La fel ca şi numărul mare de gunoaie. Bătu din 


€500) 


înotătoare ca să se propulseze până acolo. Acum putea 
observa reflexia palidă a unui geam şi pe cea a unui obiect 
metalic, printre alge. Inima începu să îi bată repede. Un 
amestec de nerăbdare şi de teamă. Se forţă să expire 
încet, în ciuda grabei şi a curiozităţii. Incă două bătăi de 
înotătoare şi îl văzu. Mercedesul gri al lui Joachim 
Campos... Aproape intact, deşi măcinat de rugină. 
Jumătate din plăcuţa de înmatriculare dispăruse din cauza 
coroziunii, dar încă se puteau vedea perfect un X, un Y, doi 
de o şi cifrele departamentului 65. 

Era ceva înăuntru. 

In spatele volanului. 

Se vedea prin parbrizul acoperit de un strat subţire, 
verde şi translucid. 

Palid. 

Nemişcat. 

Privind drept în faţă. 

Silueta fostului şofer de autocar. 

Simţi că sângele i se agita prea tare, că inima i se 
ambalase prea mult, că respira prea repede. Ocoli înot 
vehiculul, contorsionându-se cu greutate, şi se apropie 
într-un mod cam stângaci de portiera din partea şoferului. 

Intinse braţul către mâner, aşteptându-se ca portiera să 
fie blocată, dar aceasta se deschise imediat, în ciuda 
aşteptărilor, cu un scârţâit înăbuşit de apă. Insă nu era 
suficient loc acolo, să o poată deschide larg. Roţile erau 
îngropate în pământ şi partea de jos a portierei se freca de 
fundul denivelat al apei. 

Servaz se aplecă înăuntru, prin crăpătura uşii, şi 
îndreptă fasciculul de lumină către forma de la volan. 

Aceasta era încă în poziţia de şofer, menţinută de ceea 
ce rămăsese din centura de siguranţă. Fără ea, în câteva 
zile, gazul ar fi umflat cadavrul, care ar fi urcat în 
interiorul maşinii şi s-ar fi lipit de plafon. Raza lanternei îi 
dezvălui lui Servaz detalii pe care ar fi preferat să nu le 
afle: scufundarea îndelungată transformase  grăsimile 
corpului în adipoceară sau „grăsime de cadavru” - o 
substanţă asemănătoare la atingere cu săpunul, care făcea 


€501) 


ca Joachim să semene cu o statuie de ceară perfect 
conservată. Acest proces de  saponificare oprise 
descompunerea şi îl păstrase aproape intact în tot acest 
timp. Pielea capului fusese distrusă şi Servaz avea acum în 
faţa sa un cap chel şi ceros, iţit din ceea ce rămăsese dintr- 
un guler de cămaşă. Epiderma mâinilor care se vedea de 
sub mânecile zdrenţuite era şi ea detaşată, formând ceva 
asemănător cu două mănuşi din piele - altă evoluţie tipică 
pentru cadavrele ţinute în apă. Ochii dispăruseră, în locul 
lor fiind acum doar două orbite goale. Servaz se gândi că 
maşina protejase parţial cadavrul de prădători. Respira din 
ce în ce mai repede. Se mai uitase el la cadavre până 
acum, dar niciodată la 10 metri adâncime pe fundul unui 
lac, captiv într-un costum de scafandru. Apa era din ce în 
ce mai rece. Îl trecu un fior. Întunericul din ce în ce mai 
profund, bula de lumină şi, acum, acest corp... Începuse să 
elimine cu greutate dioxidul de carbon care îi invada 
creierul şi simţea că nu mai poate respira. 

Apoi zări gaura de lângă tâmplă. Proiectilul trecuse prin 
obraz, aproape de urechea stângă. Servaz se uită cu 
atenţie. O împuşcătură trasă din imediata apropiere. 

Deodată, se petrecu ceva incredibil. Cadavrul se mişcă! 
Servaz se simţi cuprins de panică. Zdrenţele de pe torsul 
cadavrului se mişcară din nou, iar el dădu rapid înapoi, 
lovindu-se cu capul de caroserie. Simţi că agăţase ceva cu 
tubul pentru respirat şi, pentru o clipă, fu îngrozit la 
gândul că nu va mai avea aer. Scoase un norişor de bule 
panicate şi scăpă lanterna din mână. Aceasta pluti uşurel 
spre podeaua maşinii, printre picioarele mortului, 
învăluind laolaltă într-un vârtej luminos cadavrul, tabloul 
de bord şi plafonul. 

Şi chiar atunci, un peştişor minuscul ţâşni din ceea ce 
rămăsese din cămaşă şi se îndepărtă înotând cu 
repeziciune. Lui Servaz îi ţiuiau urechile. Nu avea suficient 
aer, iar sângele îi pulsa la tâmple. Îşi dădu seama că uitase 
să-şi mai verifice manometrul. Întinse mâna după lanternă, 
o culese dintre pedale şi picioarele mortului, şi începu să o 
agite în toate direcţiile, după ajutor. 


€502) 


Unde era Ziegler? 

Nu avea curajul să o aştepte. Din câteva mişcări 
disperate de labe, o luă către suprafaţă. După doar câţiva 
metri, se trezi prins într-o încrengătură de rădăcini albe ca 
nişte tentacule. 

Işi simţi piciorul agăţat în ceva. Se zbătu cu furie ca să 
se elibereze, apoi se lovi cu masca într-o bucată de lemn. 
Zăpăcit de şoc, încercă să treacă prin stânga, apoi prin 
dreapta, dar se lovi din nou de rădăcinile tari şi rigide. 
Erau peste tot! Iar el era prizonierul acestei încâlceli pe 
care o zărise de departe, la numai câţiva metri distanţă de 
suprafaţă! Probabil că lanterna i se stricase, pentru că nu 
mai vedea decât o ceaţă un pic mai luminoasă în partea de 
sus, foarte neagră dedesubt, şi păienjenişul de netrecut şi 
întunecat al rădăcinilor din jurul său. Simţi că îşi pierde 
cumpătul, că nu mai este în stare să gândească. Nu avea 
curaj să o ia nici înainte, nici înapoi. Îi trebuia neapărat o 
cale de ieşire spre suprafaţa apei. 

Acum! 

Deodată, capătul ţevii prin care respira îi fu smuls din 
gură. Pipăi în jur, îngrozit, îl găsi, trase de el, dar tubul 
rămase prins printre ramuri şi rădăcini. Îşi lipi gura de el 
şi inspiră cu lăcomie oxigenul. Se mai zbătu o dată şi tubul 
îi scăpă din nou. Ceva nu era în regulă... Tubul era încă 
legat de butelie. Cum de se putuse încurca printre 
rădăcini? Îl apropie din nou de gură şi respiră, apoi încercă 
cu disperare să îl elibereze trăgând de el în toate părţile. 
Dar nu era posibil... Panica îl orbea. Auzea pocniturile 
bulelor dimprejurul lui, semn că intrase complet în panică. 

Nu voia să mai rămână nici măcar un minut în apa asta 
care îl prinsese în capcană. Işi desfăcu centurile de la 
butelie, după care se zbătu ca să se poată elibera din 
harnaşament. Aspiră pentru ultima oară, profund, din 
tubul cu oxigen. 

Apoi apucă rădăcinile cu mâinile şi le scutură în toate 
direcţiile, însă sub apă nu avea forţă prea mare. Le lovi cu 
palmele, le trase, se încordă din toate puterile. Împinse din 
picioare. Un trosnet surd. Reuşi să îşi croiască o cale în 


€503) 


sus, orbeşte, se strecură prin găuri de şoarece, urcă 
puţin... se lovi... scutură... se târi... se zbătu... se lovi... se 
eliberă... urcă... urcă... "a ai 

Ploaia veni dinspre vest. Ca o armată care atacă 
teritoriul duşman. După ce avangarda i-a anunţat sosirea, 
cu rafale uriaşe de vânt şi cu fulgere, s-a năpustit peste 
păduri şi drumuri. Nu doar o simplă ploaie. Un potop 
rostogolit din cer. Mătură acoperişurile şi străzile din 
Marsac, inundă rigolele şi biciui piatra vechilor faţade, în 
drumul ei către zona rurală. Înecă dealurile, care 
dispărură sub giulgiul ei lichid, şi încreţi suprafaţa lacului 
exact în momentul în care Servaz reuşi să spargă rogojina 
aceea din lemne moarte şi deşeuri care plutea între 
rădăcini, în apropiere de mal. 

Masca i se lipise ca o ventuză de faţă. Trebui să tragă 
tare ca să o poată smulge şi i se păru că avea să-şi scoată 
şi obrajii odată cu ea. Deschise gura larg şi înghiţi aerul cu 
aviditate. Lăsă ploaia să îi curgă pe limbă. Privi în jurul său 
şi simţi că îl apucă din nou panica. Cât era ceasul? Cât 
timp petrecuseră acolo jos, de era deja noapte acum? O 
auzi pe Ziegler străpungând şi ea suprafaţa alături de el. Il 
luă de umeri. 

— Ce s-a întâmplat? CE S-A ÎNTÂMPLAT? 

Servaz nu răspunse. Întorcea capul când în stânga, când 
în dreapta, cu ochii holbaţi şi cu masca încă pe frunte. 
Ploaia bătea darabana pe neoprenul costumului său. Un 
fulger se auzi prin apropiere. Şi ploaia, în averse, lovind cu 
putere lacul. 

— Doamne Dumnezeule! răcni el. Tu mă poţi vedea? 

Ea îl ţinea încă de umeri. Se uită în jurul lor, căutând o 
cale ca să ajungă la malul abrupt şi să poată urca, 
ajutându-se de crengi şi de rădăcini. Se întoarse spre el, 
care se uita, în mod ciudat, peste tot, fără să îşi poată fixa 
nicăieri privirea, şi fără să se uite la ea. 

— Tu mă vezi? repetă el, mai tare. 

— Ce? Ce? 

— NU MAI VĂD NIMIC! AM ORBIT! 


€504) 


kkk 

Îi urmărea la fel de tăcut şi de invizibil ca o umbră. O 
umbră printre umbre. Cei doi nu şi-ar fi putut închipui că 
era atât de aproape. Nici măcar că era prin zonă. şi 
scoase fesul negru ca să poată simţi curgerea ploii pe cap, 
prin părul scurt, vopsit blond, şi îşi mângâie bărbuţa 
închisă la culoare din care se scurgea apa, cu un zâmbet 
pe buze şi cu ochii sclipind în întuneric. 

Îi urmărise până la această capelă părăsită şi în ruină 
unde se pare că obişnuiau să se întâlnească. Se ascunsese 
în tufişuri şi îi ascultase vorbind prin fereastra rămasă de 
mult fără geam, în timp ce trăgeau din pipa lor cu apă. 
Trebuia să recunoască că erau cu mult mai interesanţi 
decât media semenilor lor, aceşti tineri reprezentanţi 
semianalfabeţi ai primatelor. Acum înţelegea mai bine cum 
ajunsese Martin ceea ce era. Acest loc forma adulţi foarte 
promiţători. Îşi imagină o şcoală de criminalitate care şi-ar 
fi educat în acelaşi mod elevii. Ar fi putut da cursuri acolo, 
îşi spuse el, zâmbind larg. 

Ghemuit în ploaie prin desiş, îi privi pe tineri ieşind din 
capelă şi luând-o spre liceu, pe drumul din pădure, 
înfofoliţi în hanoracele lor foşnitoare, cu glugă. Intră apoi 
în micuța construcţie pustie. Hristos şi orice alt semn 
cultural dispăruseră de mult. Locul era presărat cu cutii de 
bere, sticle goale de Coca-Cola, pungi de chipsuri şi pagini 
din reviste pline de reclame, simboluri grosolane ale 
acestei alte religii: cea dominantă şi stearpă, a 
consumerismului.  Hirtmann nu era o persoană 
credincioasă, dar trebuia să admită că unele religii, mai 
ales cea creştină şi cea musulmană, le depăşiseră pe toate 
celelalte în domeniul torturii şi al ferocităţii. l-ar fi plăcut 
să se fi aflat în locul geniilor medievale - fraţii săi întru 
spirit - care avuseseră toată libertatea să îşi exprime 
talentele în mânuirea acelor instrumente savante 
imaginate de ei. Ar fi predicat cu aceeaşi elocvenţă folosită 
în sălile de judecată pentru a băga la răcoare indivizi a 
căror nevinovăție era îndoielnică. Chiar acum se pregătea, 
de altfel, să fie şi judecător, şi călău. Avea să refacă în 


€505) 


stilul propriu vechiul gag cu stropitorul stropit. 

La început crezuse că uzurpatorul, cel care îndrăznise să 
îi ia locul şi să pretindă că era el, se găsea printre aceşti 
tineri. Dar după ce îi ascultase şi cercetase puţin în stânga 
şi-n dreapta, înţelesese că greşise. Şi ironia situaţiei i se 
dezvăluise în toată cruzimea ei. Sărmanul Martin... 
Suferise deja destul. Pentru prima dată în viaţă, poate, 
Hirtmann simţea în el un elan de compasiune şi de 
prietenie. Aproape că îi dăduseră lacrimile. Şi era foarte 
surprins că Martin avusese acel efect asupra sa. Era o 
surpriză minunată, absolut delicioasă. Martin, prietenul 
meu, fratele meu... se gândea el. Îl va pedepsi crunt pe 
vinovat. Pentru dublă crimă, pentru că erau două victime. 
Pe de o parte, îl va face să plătească pentru crima de 
lezmajestate, pe de alta, pentru trădare. O pedeapsă care 
îi va marca pentru totdeauna, cu fierul roşu, şi trupul, şi 
spiritul. 


€506) 


45 
Spital 


— HEMORAGIE RETINIANĂ, zise doctorul. Legea Boyle- 
Mariotte, P1 x V1 = P2 x V2, variaţia presiunii este însoţită 
de o variaţie a volumului gazelor. Ca orice gaz, aerul din 
masca dumneavoastră a fost supus unei schimbări de 
presiune. Sub efectul acesteia, s-a comprimat când aţi 
coborât şi s-a dilatat când aţi urcat. Aţi fost victima unui 
accident  barotraumatic: un traumatism provocat de 
schimbările bruşte ale presiunii atmosferice. Nu ştiu ce s-a 
petrecut acolo jos, dar pierderea totală a viziunii ambilor 
ochi este destul de rară. Chiar şi doar temporară. Dar 
puteţi fi liniştit, nu veţi rămâne orb. 

Super, îşi zise Servaz. Nu puteai să mi-o spui mai 
repede, idiotule? 

Vocea doctorului, joasă şi calmă, îl enerva teribil cu 
accentele sale de predică. Probabil că ar fi simţit acelaşi 
lucru şi dacă ar fi putut vedea restul persoanei sale. 

— Evoluţia hemoragiei poate să mai dureze un timp, 
continuă vocea doctă. A avut loc o atingere a maculei, zona 
centrală a vederii Spre marele meu regret, ţin să vă aduc 
la cunoştinţă că nu există tratament specific. Putem 
acţiona exclusiv asupra cauzei. Or, în speța de faţă, cauza 
a dispărut; nu mai avem decât să aşteptăm, deci, ca 
lucrurile să îşi revină la starea firească. Există totuşi o 
posibilitate să fim nevoiţi să recurgem la o ablaţie 
chirurgicală pentru a vă permite recuperarea completă a 
vederii. Vom vedea. In aşteptare, vă vom ţine sub 
observaţie. Şi veţi păstra acest pansament pe ochi. Să nu 
cumva să încercaţi să îl scoateţi. 

Incuviinţă din cap, cu un rânjet pe faţă. Mai mult nu 
putea face: nu vedea nimic. 

— S-ar zice că nu sunteţi genul care să faceţi lucrurile 
pe jumătate, încercă doctorul o glumă. 

Vru să îi dea o replică usturătoare, dar, într-un mod 


€507) 


ciudat, fraza aceasta îl liniştise. Probabil datorită tonului 
voios folosit de medic. 

— Bine, mă întorc mai târziu. Odihniţi-vă. 

— Are dreptate, zise Ziegler după ce paşii se 
îndepărtară. Chiar că nu faci lucrurile pe jumătate. 

După voce, ghici că zâmbea. Presupuse că şi ea primise 
nişte veşti bune. 

— Zi-mi ce ţi-a spus. 

— Acelaşi lucru ca şi ţie. Că poate dura câteva ore sau 
câteva zile. Şi că, dacă va fi nevoie, te vor opera. Dar îţi vei 
recupera ochii, Martin. 

— Mişto. 

— A fost o greşeală. 

— Ce anume? 

— Scufundarea asta. 

— Ştiu. 

— Va trebuie să explic asta şefilor mei. 

Faţa lui se strâmbă din nou într-un zâmbet chinuit. Ştia 
că Ziegler va avea necazuri. Şi încă o dată, din cauza lui. 

— Îmi pare foarte rău. Voi lua totul asupra mea. O să 
vorbesc cu Sartet şi cu procurorul, să vedem dacă nu 
putem antedata un ordin... Dacă nu, voi afirma că te-am 
minţit că am unul, dacă mă întreabă. j 

— Eh, în orice caz, nu mă vor demite din cauza asta. In 
rest, nu văd ce mi-ar putea face mai mult decât ceea ce mi- 
au făcut deja... Şi apoi mai e şi cadavrul, care poate 
justifica totul acum, nu? 

— Ce s-a întâmplat cu maşina şi cu corpul? 

— E o mare desfăşurare de forţe, se scoate tot din lac. 
Corpul va fi trimis la autopsie chiar în noaptea asta. Toată 
lumea e pe picior de război. 

De dincolo de fereastră se auzea murmurul insistent al 
furtunii, iar de partea cealaltă a uşii, zgomotele obişnuite 
într-un spital: voci de infirmiere, paşi pe culoar, 
cărucioare... 

— Sunt singur aici? 

— Da. Vrei să punem pe cineva de pază la uşă? 

— De ce? 


€508 D 


— Uiţi că cineva a tras asupra ta, noaptea trecută? Nu 
vezi nimic acum, eşti încă şi mai vulnerabil... Şi e un spital. 
Se intră şi se iese ca la moară. 

El scoase un oftat. 

— Nimeni din afara poliţiei nu ştie că sunt aici, răspunse 
el. 

Ea îl strânse de mână. Apoi se auzi cum îşi împinge 
scaunul. 

— Până una alta, trebuie să te odihneşti. Vrei un 
calmant? Să cer infirmierei? 

— Doar în stare lichidă. Şi numai dacă are cel puţin 12 
ani vechime. 

— Mi-e teamă că aşa ceva nu se găseşte pe lista de 
compensate. Odihneşte-te. Am puţină treabă acum. 

Servaz se încordă imperceptibil. Simţise tensiune în 
vocea ei. 

— Pare important. 

— Este. O să-ţi zic mâine mai multe. Sunt câteva lucruri 
pe care trebuie să ţi le spun. 

Părea uşor jenată. 

— Ce lucruri? 

— Mâine. si Size 

Ziegler se opri sub marchiza de la intrarea spitalului şi 
se uită cum cădeau aversele de ploaie peste parcare. Văzu 
arcul electric al unui fulger pe cerul care se întunecase a 
noapte şi, în secunda următoare, un tunet făcu aerul să se 
cutremure. 

Îşi trase fermoarul la geacă, îşi puse casca şi o luă la 
fugă până la motocicletă. Demară cu prudenţă, întinzând 
picioarele către sol şi ieşind încet din parcare: aversa de 
vară transformase drumul în torent. O luă spre centrul 
oraşului Marsac, străbătând ca o umbră străzile pustii şi 
mergând în ralanti pe pavajul inundat. Era aproape opt 
seara şi se întrebă dacă îl va găsi acasă sau la birou. 
Adresa de serviciu era cea mai apropiată. Când ridică ochii 
spre faţada galbenă a clădirii ieftine din centrul oraşului, 
văzu că la ultimul etaj era lumina aprinsă. Instinctul său de 


€509) 


vânător se trezi imediat. Adrenalina îi curgea prin vene. De 
mult nu mai avusese parte de o partidă de vânătoare - una 
adevărată, aceea care îi provoca senzaţii pe care nici chiar 
sexul sau motocicleta nu le puteau trezi în ea. Parcă pe 
trotuar, îşi scoase casca, îşi netezi părul blond pe care 
curgeau deja şiroaie de apă şi se îndreptă către poartă. Nu 
era nici interfon, nici închidere electrică, aşa că nu-i 
rămase decât să urce scările până la ultimul etaj, lăsând 
urme umede de paşi pe trepte. Apăsă pe butonul soneriei 
şi aşteptă. 

— Dap? răspunse o voce în interfon, după vreo 20 de 
secunde. 

— Domnul Jovanovic? 

— Hmm... 

— Mă numesc Irène Ziegler şi aş avea nevoie de 
serviciile dumneavoastră. 

— E închis. Întoarceţi-vă luni. 

— Aş vrea să îl urmăriţi pe soţul meu. Ştiu că nu sunteţi 
prea ieftin, dar sunt gata să plătesc tariful maxim. 
Ascultaţi-mă doar un sfert de oră, vă rog. 

Pentru alte câteva secunde, doar pârâiturile interfonului 
deranjară liniştea aşternută. Apoi, se auzi cum se deschide 
zăvorul electric al uşii şi Ziegler împinse în uşa care îi cedă 
după o mică rezistenţă. Intră în apartamentul minuscul, 
care mirosea a stătut şi a scrum de ţigară. Se vedea lumină 
în capătul culoarului, în spatele unei uşi întredeschise. O 
luă într-acolo şi o deschise. Zlatan Jovanovic băgase nişte 
acte într-un seif şi acum îl închidea. Un model vechi, cu 
nimic mai eficace decât un dulap. Unui profesionist 
adevărat nu i-ar fi luat mai mult de un minut să îl forţeze. 
Îşi dădu seama că seiful era acolo doar pentru a face 
impresie asupra clienţilor. Probabil că era găselniţa lui 
preferată: cum apărea un client nou, cum se făcea că îşi 
bagă documente importante în seif. Dar documentele cu 
adevărat importante se găseau cu siguranţă în altă parte, 
cel mai probabil sub formă binară, în memoria criptată a 
vreunui calculator. Bărbatul închise uşa cea grea şi răsuci 
încuietoarea cu cifru. Apoi se lăsă să cadă în scaunul lui 


€510) 


rotativ, directorial. 

— Vă ascult. 

— Nu-i rău... Treaba cu seiful. Ia ochii. 

— Ce? 

— Un pic cam vechi. Modelul, adică. Ştiu cel puţin vreo 
20 de oameni care l-ar deschide cu ochii închişi şi cu o 
mână legată la spate. 

Văzu cum ochii tipului se îngustează. 

— Nu sunteţi aici pentru un soţ iubăreţ, nu-i aşa? 

— Perspicace. 

— Cine sunteţi? 

— Drissa Kanté, vă spune ceva numele acesta? 

— Nu l-am auzit niciodată. 

Minţea. Pupilele i se îngustaseră aproape imperceptibil. 
În pofida sângelui rece de jucător de poker, numele îl 
lovise direct în faţă, ca o palmă. 

— Ascultă, Zlatan... Îmi permiţi să îţi spun Zlatan?... Nu 
prea am timp, aşa că, dacă am putea sări peste 
preliminarii... 

Scoase din buzunar un stick USB şi îl aşeză pe birou în 
faţa lui. 

— Cam aşa arată şi stick-ul pe care i l-ai dat lui Kanté? 

Nici măcar nu-i aruncă o privire. Se uita fix la ea. 

— Repet întrebarea: cine sunteţi? 

— Persoana care te va băga la răcoare dacă nu răspunzi 
la ale mele. Întrebările mele. 

— Activitatea mea e perfect legală, sunt înregistrat la 
prefectură. 

— Şi instalarea de softuri de spionaj în calculatoarele 
poliţiei e tot legală? 

Din nou, păru lovit. Dar doar pentru o fracțiune de 
secundă. Probabil că era foarte bun la poker. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Cinci ani de bulău. Cam atât te aşteaptă. O să cer să 
facem o identificare de grup. O să vedem dacă te 
recunoaşte Kanté. Şi oricum, avem şi un martor: o prietenă 
care te-a urmărit şi ţi-a notat numărul maşinii. Fără să-l 
mai punem la socoteală şi pe patronul cârciumii, care te-a 


€511) 


văzut de mai multe ori cu el... Cam multe, nu-i aşa? Ştii ce 
o să se întâmple? Judecătorul de instrucţie va cere 
arestarea ta şi judecătorul de eliberări va fi de acord. Vor 
fi de ajuns 10 secunde şi o aruncătură de ochi la dosarul 
tău. Crede-mă, cu toate aceste elemente, n-o să aibă nici 
cea mai mică ezitare. Arest preventiv sută la sută... 

Se foi în scaun, cu ochii negri, în care Ziegler zări o 
lucire familiară, în ciuda aerelor sale importante: frica. 

— S-ar zice că eşti cam nervos, dintr-odată. 

— Ce vreţi? 

— Numele clientului tău. Cel care ţi-a cerut să îl spionezi 
pe comandantul Servaz. 

— Dacă fac una ca asta, afacerea mea se duce naibii. 

— Crezi că-ţi vei putea continua afacerea din celulă? 
Clientul tău este un asasin. Vrei să fii acuzat de 
complicitate la crimă? 

— Şi ce primesc în schimb? 

Ziegler trase aer adânc în piept. Nu avea nicio carte în 
mână: nici ordin, nici mandat. Dacă se afla, de data asta ar 
fi fost cu siguranţă revocată. 

— Nu vreau decât un nume. Asta e tot. Dacă îl primesc, 
ies de aici şi şterg totul cu buretele. Nu va şti nimeni 
nimic. 

Bărbatul deschise un sertar de la birou, iar ea se dădu 
uşor în spate. Işi băgă laba grasă înăuntru. Il urmări din 
ochi, gata să sară pe el, pe deasupra biroului. Mâna ieşi 
din nou la iveală cu un dosar cartonat, pe care îl puse în 
faţa jandarmeriţei, după care ea observă cum el îşi rodea 
unghiile. 

— Este înăuntru. Jode 

În picioare, în ploaie, Lacaze privea înspre intrarea în 
tribunalul cel nou. Trecuse de ora 20 şi se întreba dacă 
bărbatul pe care îl căuta se mai afla încă la biroul său. Îşi 
aruncă ţigara şi porni prin ploaie înspre holul cu pereţi de 
sticlă. 

Noul Palat al Justiţiei îşi deschisese porţile cu câteva 
luni înainte. Arhitecţii păstraseră labirintul iniţial al 


€512) 


clădirilor vechi şi al curților din jurul străzii Florilor, dar 
făcuseră câteva adăugiri foarte moderne clădirii de 
patrimoniu, nişte brizbizuri artificiale din sticlă, cărămidă, 
beton şi oţel, care se doreau sobre şi dinamice, dar pe care 
Lacaze le considera un simbol involuntar al stării justiţiei 
din ţara lui: o faţadă şi un hol de intrare ultramoderne care 
maschează uzura şi lipsa ţipătoare de mijloace a 
ansamblului. 

O încercare de modernizare sortită eşecului. 

Trebui să îşi golească buzunarele pe o măsuţă înainte să 
treacă de poarta de securitate. După care traversă holul 
acoperit cu vitralii şi o luă la stânga, pe lângă uşile sălilor 
de audienţe. O femeie îl aştepta acolo, lângă curtea 
interioară plină de palmieri. Ca să poată trece mai departe, 
i-ar fi trebuit un ecuson, iar Lacaze nu avea aşa ceva. 

— Mulţumesc că m-ai aşteptat, zise el. 

— Eşti sigur că va fi încă acolo? întrebă femeia 
scoţându-şi propriul ecuson şi împingând în uşa blindată. 

— Ştiu că lucrează până târziu. 

— Nu îi spui că eu ţi-am deschis, ne-am înţeles? 


— Nu-ţi face griji. 
kkk 


Servaz auzi cum se deschide uşa camerei sale şi, timp de 
o secundă, se simţi îngrijorat. 

— Doamne Dumnezeule, se auzi vocea puternică a lui 
Cathy d'Humieres. Cum reuşiţi să vă băgaţi mereu în 
situaţii dintr-astea? 

— E mai puţin grav decât pare, zâmbi el destins. 

— Ştiu. Tocmai am vorbit cu doctorii. Dacă v-aţi putea 
vedea, Martin. Zici că sunteţi actorul acela italian din anii 
'60... Oedip rege“... 

Simţi cum, din cauza zâmbetului, obrajii săi trăgeau de 
pansamentul lipit de tâmple şi de fruntea sa. 

— Vrei o cafea? zise o altă voce, pe care Servaz o 
recunoscu uşor. Era a adjunctului său. 


3 Franco Citti (1935-2016), care a interpretat rolul lui Oedip, regele 
Tebei care ajunge să își scoată ochii, în filmul lui Pier Paolo Pasolini, 
realizat în 1967 (N. t.). 


€513) 


Întinse o mână, iar Esperandieu îi puse în ea un pahar 
cald. 

— Parcă ştiam că vizitele sunt interzise după ora 20, zise 
el. Cât e ceasul? 

— 20:17, îi răspunse adjunctul. Excepţie specială. 

— Nu stăm mult, spuse procuroarea. Trebuie să vă 
odihniţi. Sunteţi sigur că e o idee bună cafeaua? Dacă am 
înţeles bine, tocmai vi s-a administrat un calmant. 

— Mmm. 

Ar fi vrut să îl refuze, dar infirmiera nu îl lăsase. Şi nu 
era nevoie să o vadă ca să ştie că nu glumea. Cafeaua era 
deosebit de proastă, dar cum avea gâtul uscat, simţea că 
ar fi putut bea orice. 

— Martin, am venit aici în calitate de prietenă, deoarece 
această anchetă e de competenţa tribunalului din Auch, 
dar domnul locotenent Esperandieu mi-a povestit deja ce s- 
a întâmplat. Lucru care aş prefera să rămână între noi... 
Dacă am înţeles bine, sunteţi convins că asasinul nostru a 
ucis toate aceste persoane din cauza acelui accident de 
autocar. Acesta să fie mobilul, deci? 

Servaz încuviinţă. Erau foarte aproape... Aceasta era 
direcţia din care trebuiau să caute: Cercul, accidentul, 
moartea pompierului şi a şoferului de autobuz... Erau toate 
acolo, chiar sub ochii lor. Dar păstra încă o urmă de 
îndoială, în sinea sa. Apăruse în timp ce se îndreptau către 
lac şi se pregăteau de scufundare. Ceva nu era în regulă... 
O piesă care nu se potrivea cu celelalte. Numai că nu ştia 
care anume, iar migrena asta nu făcea deloc lucrurile mai 
uşoare. 

— Îmi pare rău, evită el un răspuns. Dar mă doare 
îngrozitor capul... 

— Bineînţeles, se scuză Cathy d'Humieres. O să mai 
vorbim despre asta când vă veţi simţi mai bine. În 
aşteptare, să ştiţi că tot nu avem nimic nou despre 
Hirtmann, schimbă ea subiectul. Ar trebui să stea cineva 
de pază la uşa dumneavoastră. 

Îl trecu un fior. Se pare că toată lumea voia să îi 
păzească uşa... 


€514) 


— Inutil. Nu ştie nimeni că sunt aici, în afară de 
echipajul SMURY care m-a adus şi de câţiva jandarmi. 

— Da. Bine. Hirtmann şi-a făcut totuşi apariţia de mai 
multe ori. Nu îmi place asta, Martin. Deloc. 

— Am un buton de alarmă lângă pat, în caz de nevoie. 

—O să mai rămân pe-aici o vreme, interveni 
Esperandieu. Pentru orice eventualitate. 

— Foarte bine. Dacă vă puneţi pe picioare până mâine, 
le discutăm pe toate. Poate vi se dă şi un baston alb, dacă 
e necesar, adăugă ea deschizând uşa camerei. 

El dădu uşor din mână, cu un gest evaziv. 

— Noapte bună, Martin. 

— Sper că, totuşi, nu te gândeşti să-ţi petreci noaptea 
aici, îi spuse el adjunctului după ce se închise uşa. 

Auzi scârţâitul unui scaun care era mutat. 

— Ai prefera o infirmieră? În orice caz, în starea în care 
eşti, nici măcar nu ţi-ai da seama dacă e drăguță sau 


nasoală. ii 

Ziegler închise dosarul. Zlatan Jovanovic o urmărea cu 
atenţie. De cealaltă parte a biroului. Cu o sclipire în ochi... 
Ceva ce adineaori nu era acolo. Avusese timp de gândire 
când ea citea. Oare chiar pusese botul când îi spusese că 
va uita tot ce făcuse el, odată ieşită de aici? Poate îşi 
dăduse seama că nu îi arătase nicio hârtie oficială. Se 
simţi, dintr-odată, în stare de alertă. 

— lau astea cu mine, zise ea arătând spre dosar. 

El nu spuse nimic, doar continuă să se uite fix la ea. Ea 
se ridică. El făcu la fel. Îi privi mâinile uriaşe, care atârnau 
pe laturile corpului. Liniştite. Drissa Kanté avusese 
dreptate: trebuie să fi cântărit vreo 300 de kilograme. 
Ocoli încet biroul. Ea rămase în picioare, alături de scaun, 
aşteptând să treacă de ea şi să o ia înainte, gata să se 
apere dacă s-ar fi aruncat asupra ei. Dar el nu făcu absolut 
nimic. O luă pur şi simplu pe culoarul întunecos. Ziegler 
tocmai îşi băgase mâna în buzunarul costumului său din 


% Service Mobile d'Urgence et Reanimation - echivalentul SMURD- 
ului de la noi (N. t.). 


€515) 


piele, acolo unde îşi ţinea arma, ţinându-se în spatele lui, 
cu ochii aţintiţi la acesta, când el dispăru brusc pe o uşă 
deschisă din dreapta. Nu avu timpul să reacționeze. 
Dincolo de uşă era complet întuneric. Se grăbi să îşi scoată 
arma din buzunar, scoase piedica de securitate şi se auzi 
cum urcă un glonţ pe ţeavă. 

— Jovanovic! Nu fă prostii! leşi! 

Îşi ţinea arma pregătită. Scruta întunericul din cadrul 
uşii, nemişcată, la mai puţin de un metru în faţa ei. Şovăia 
dacă să meargă sau nu mai departe. N-avea niciun chef ca 
130 de kile de cărnăraie să ţâşnească din întuneric şi să o 
tăbăcească cu bâtele alea pe care omul le avea în loc de 
mâini. 

— leşi imediat de acolo, ce naiba! N-o să mă jenez deloc 
să trag în tine, Zlatan! 

Nimic. Doamne, Dumnezeule! Sângele i se învolburase 
în carotide. Gândeşte! Era cu siguranţă după colţ, la 
pândă, cu vreun obiect în mână sau chiar cu o armă. Ea îşi 
ţinea pistolul cu două mâini, aşa cum fusese învățată. Dar 
cobori uşor una dintre ele înspre buzunarul în care se afla 
iPhone-ul său. 

Deodată, se auzi un declic în partea cealaltă, iar inima 
lui Ziegler îi sări ca nebuna în piept când lumina se stinse 
peste tot, lăsând apartamentul într-o beznă totală. Un 
fulger lumină culoarul pentru o clipă, urmat de un tunet, 
apoi totul se cufundă la loc în întuneric. Singura sursă de 
lumină care ajungea la ea printr-o cameră goală din stânga 
provenea de la stâlpii din stradă şi de la firma luminată cu 
neon a cafenelei de jos. Ploaia care se scurgea pe geamuri 
desena pe podele umbre mişcătoare, ca nişte şerpi negri. 
Simţi cum nervozitatea îi creşte exponențial. Încă de la 
început ştiuse că avea de-a face cu cineva experimentat. 
Nu ştia ce făcuse tipul ăsta înainte să devină detectiv 
privat, dar era sigură că el cunoştea toate trucurile, toate 
şmecheriile. Se gândi la ce ar fi spus Zuzka în situaţia asta. 


„E naşpa.” 
kkk 


Judecătorul Sartet tocmai îşi încuia uşa biroului, când 
€516) 


atenţia îi fu atrasă de un zgomot de paşi pe culoar. 

— Cum aţi reuşit să intraţi aici? 

— Să nu uităm că sunt deputat, răspunse vizitatorul. 

— Tribunalul ăsta e ca o sită cu găuri prea mari... Nu 
cred că aveam vreo întâlnire stabilită. lar ziua mea de 
lucru s-a terminat. Nu ştiu să vă fi fost ridicată deja 
imunitatea, domnule deputat, spuse el pe un ton ironic. Nu 
vă faceţi griji, o să vă ascult la momentul potrivit, încă nu 
am terminat cu dumneavoastră. Acesta este doar 
începutul. 

— Nu durează mult. 

Judecătorul nu încercă să îşi ascundă exasperarea. 
Politicienii ăştia, toţi o apă şi-un pământ. Se cred toţi 
deasupra legii, îşi închipuie toţi că îşi servesc ţara sau 
statul, în timp ce nu se servesc decât pe ei înşişi. 

— Ce doriţi, Lacaze? întrebă el fără măcar să facă 
efortul de a fi politicos. Nu am timp pentru intrigi. 

— Vreau să vă fac o ziua 

Un fulger zgudui geamurile. În exact acelaşi moment, 
telefonul vibră, iar el tresări puternic. Servaz întinse mâna, 
cu inima bătând, pipăind noptiera în căutarea aparatului, 
dar Esperandieu fu mai rapid. 

— Nu, sunt adjunctul său... Da, e alături de mine... Da, 
vi-l dau... 

Vincent îi puse mobilul în mână şi ieşi pe culoar. 

— Alo? 

— Martin? Unde eşti? 

Vocea lui Marianne. 

— La spital. 

— La spital? întrebă ea cu o voce sincer şocată şi 
speriată. Ce s-a întâmplat? 

El îi spuse. 

— Oh, Doamne! Vrei să vin la tine? 

— Programul de vizite s-a terminat la ora 20, răspunse 
el. Mâine, dacă vrei. Eşti singură? adăugă el. 

— Da, de ce? 

— Încuie-ţi bine uşa şi trage obloanele. Şi să nu deschizi 


€517) 


nimănui, OK? 

— Martin, mă sperii. 

Și eu sunt speriat, fu el cât pe ce să îi spună. Sunt mort 
de frică. Fugi! Nu mai sta în casa aia pustie. Du-te să 
dormi la cineva, cât timp nu a fost prins nemernicul ăla... 

— Nu ai niciun motiv să te temi, zise el. Dar fă ce îţi 
spun. 

— Am vorbit la Parchet, spuse ea. Hugo va ieşi mâine. 
Plângea când mi l-au dat la telefon. Sper că experienţa 
asta nu l-a... 

Nu-şi termină fraza. Servaz îi ghicea uşurarea în voce, 
bucuria, dar şi îngrijorarea. 

— Ce-ai zice să sărbătorim în trei? 

— Adică?... 

— Hugo, cu tine şi cu mine, confirmă ea. 

— Marianne, nu crezi că... că este puţin... cam devreme? 
La urma urmei, eu sunt poliţaiul care l-a băgat la răcoare... 

— Poate că ai dreptate, răspunse ea cu o voce uşor 
dezamăgită. Mai târziu, deci. 

El şovăi. 

— Cina asta... ar însemna că...? 

— Trecutul este trecut, Martin. Însă viitorul este un 
cuvânt foarte frumos, nu-i aşa? Îţi mai aminteşti limba 
aceea specială pe care o inventaserăm? Doar pentru noi 
doi? 

Cum să nu-şi amintească? Înghiţi în sec şi simţi cum i se 
împăienjenesc ochii. Probabil din cauza medicamentului 
luat şi a adrenalinei care îi curgea prin vene, emotia asta... 

— Da... da... bineînţeles, răspunse el, cu un nod în gât. 
Cum aş fi putut... 

— Visedaure, Martin, zise vocea de la capătul firului. Ai 
grijă de tine, te rog... Te.. Pele Soia 

Telefonul bâzâi din nou după cinci minute. Ca şi data 
trecută, Esperandieu răspunse primul, apoi îi dădu 
aparatul. 

— Domnul comandant Servaz? 

Recunoscu imediat vocea tinerească. Nu avea deloc 


€518) 


aceeaşi intonaţie ca ultima dată când o auzise. 

— Tocmai am vorbit cu mama. Directorul închisorii m-a 
anunţat că mâine la prima oră îmi dau drumul, că au fost 
retrase toate acuzaţiile împotriva mea. 

Servaz auzea pe fundal toate zgomotele obişnuite într-o 
închisoare, chiar şi la această oră. 

— Voiam să vă mulţumesc... 

Simţi cum roşeşte. Nu-şi făcuse decât datoria. Dar 
puştiul părea foarte emoţionat la celălalt capăt al firului. 

— Aăă... aţi făcut o treabă bună, zise el. Sunt conştient 
de câte vă datorez. 

— Ancheta nu este încă finalizată, se grăbi să precizeze 
Servaz. 

— Da, ştiu, se pare că aveţi o altă pistă... Accidentul 
acela de autocar? 

— Erai şi tu acolo, Hugo. Mi-ar plăcea să vorbim despre 
asta. Atunci când te vei simţi în stare, bineînţeles. Ştiu că 
nu este uşor, că nu este o amintire plăcută. Dar am nevoie 
să îmi povesteşti tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Bineînţeles. Înţeleg. Credeţi că ucigaşul este unul 
dintre supraviețuitori, nu-i aşa? 

— Sau vreo rudă a unei victime, preciză Servaz. Am 
descoperit... începu el, dar ezită pentru o clipă fără să ştie 
dacă e cazul să continue. Am descoperit că şi şoferul 
autocarului a fost ucis. La fel ca şi Claire, şi Elvis Elmaz, şi 
şeful pompierilor, cel mai probabil... Nu poate fi o 
coincidenţă. Ne apropiem. 

— Doamne, murmură Hugo. Poate că îl şi cunosc... 

— Este foarte posibil. 

— Nu vreau să vă deranjez prea mult. Trebuie să vă 
odihniţi... Voiam doar să ştiţi că o să vă fiu veşnic 
recunoscător pentru ceea ce aţi făcut. Bună seara, Martin. 

Servaz puse aparatul la loc pe măsuţa de lângă pat. Se 
simţea ciudat de emoţionat. papa 

— Dacă am înţeles bine ceea ce tocmai mi-aţi povestit, 
articulă cu greu judecătorul stupefiat, cu degetele 
împreunate sub bărbie, eraţi la Paris, împreună cu 


€519) 


posibilul viitor candidat al opoziţiei la alegerile 
prezidenţiale, în seara în care a fost ucisă Claire Diemar. 

Magistratul nu mai era deloc grăbit să plece acasă 
acum. Dar deloc. Paul Lacaze încuviinţă. 

— Aşa este. M-am întors noaptea, pe autostradă. Şoferul 
vă poate confirma. 

— Şi bineînţeles că există şi alte persoane, în afara 
şoferului, care ar putea depune mărturie dacă va fi 
necesar? Acest membru al opoziţiei, de exemplu? Sau 
cineva din anturajul său apropiat? 

— Doar dacă este absolut necesar. Dar sper că nu va fi 
nevoie să se ajungă până acolo... 

— De ce nu aţi spus mai devreme? 

Deputatul schiţă un zâmbet trist. Palatul de Justiţie era 
gol acum şi liniştea domnea peste tot în jur. Semănau cu 
doi conspiratori. Ceea ce şi erau, la urma urmei. 

— Vă daţi seama că, dacă se află asta, s-a zis cu cariera 
mea politică... Şi ştiţi la fel de bine ca şi mine că în ţara 
asta nu există secret de instrucţie, că toate informaţiile 
ajung mai devreme sau mai târziu în presă. Acum 
înţelegeţi de ce era dificil pentru mine să discut despre 
asta într-un birou de aici sau din sediul poliţiei? 

Judecătorul îşi încleşta maxilarul. Nu-i plăcea să fie pusă 
la îndoială probitatea reprezentanţilor justiţiei. 

— Dar şi riscul de a fi anchetat, pe care vi l-aţi asumat, 
ar fi putut însemna un mare pericol pentru cariera 
dumneavoastră. 

— Eram în criză de timp. Trebuia să reacţionez... şi să 
aleg dintre două rele. Clar că nu avusesem cum să prevăd 
ceea ce urma să se întâmple în aceeaşi seară. Şi de aceea 
trebuie să îl găsiţi cât mai curând posibil pe vinovat, 
domnule judecător. Doar aşa voi putea fi reabilitat, iar cei 
care au sugerat că aş fi vinovat vor fi decredibilizaţi, astfel 
încât să pot reveni în prim-plan, drept omul politic integru 
pe care cineva a încercat să îl înlăture. 

— Şi atunci, de ce îmi faceţi mie acum această 
mărturisire? 

— Pentru că înţeleg că aveţi o altă pistă... povestea 


€520) 


aceea cu accidentul... 

Judecătorul se încruntă. Deputatul părea să fie foarte 
bine informat. 

— Şi? 

— Şi atunci, poate că nu e necesar să consemnați pe 
undeva această... întâlnire informală pe care am avut-o. De 
altfel, nici nu văd vreun grefier pe aici, zise Lacaze, 
prefăcându-se că se uită în jur. 

O jumătate de zâmbet destinse uşor faţa lui Sartet: 

— Ceea ce explică şi ora târzie a vizitei... 

— Am încredere deplină în dumneavoastră, domnule 
judecător, insistă Lacaze. Însă doar în dumneavoastră. Cu 
mult mai puţină încredere am în cei care vă înconjoară. Am 
fost asigurat de probitatea dumneavoastră. 

Judecătorul zâmbi la auzul acestei linguşiri cam 
bătătoare la ochi, deşi trebuia să recunoască, în sinea sa, 
că fusese destul de eficientă. In plus, se simţea flatat de 
faptul că se găsea acum, el, un mititel judecător de 
instrucţie, în centrul unei posibile afaceri de Stat. 

— Deja au ajuns în presă anumite informaţii referitoare 
la relaţia dumneavoastră cu acea profesoară, făcu el 
remarca. Şi acestea ar putea să vă dăuneze carierei. Mai 
ales dacă ţinem cont de starea de sănătate a soției 
dumneavoastră... 

Pe fruntea lui Lacaze apăru un rid, dar înlătură 
argumentul cu un gest nepăsător din mână. 

— Cu mult mai puţin decât o înţelegere secretă cu 
partidul advers sau decât o crimă, răspunse el. lar în 
mâinile presei va ajunge, la momentul oportun, şi o 
scrisoare pe care i-am scris-o lui Claire cu puţin timp 
înainte de moartea sa. Se va putea citi acolo că hotărâsem 
să rup legătura cu ea ca să mă pot dedica în totalitate 
soţiei mele bolnave. Că nu mai doream să ne întâlnim, ca 
să îmi pot păstra toată energia şi devotamentul pentru 
Suzanne. Şi fac precizarea că am scris cu adevărat această 
scrisoare. Este complet autentică. Doar că nu era prevăzut 
să o fac publică... 

Sartet îi aruncă o privire pătrunzătoare persoanei din 


€521) 


faţa sa. Era cuprins de un sentiment ciudat, pe jumătate 
dezgust, pe jumătate admiraţie. 

— Spuneţi-mi un singur lucru. Care era scopul acestei 
întâlniri de mare risc cu opoziţia? Refacerea loviturii lui 
Chirac din 1981, cumva? Ajungeţi la o înţelegere cu 
probabilul viitor candidat al opoziţiei la următoarele 
alegeri prezidenţiale, îl asiguraţi că va primi majoritatea 
voturilor partidului dumneavoastră în turul al doilea şi 
apoi, peste cinci ani, candidaţi împotriva sa? 

— Nu mai suntem în 1981, îl corectă Lacaze. Partidul 
meu cu siguranţă nu va vota pentru un candidat al 
opoziţiei, cu excepţia faptului că, poate, politica sa 
economică este raţională şi a dat deja dovezi de eficienţă 
în alte părţi. Şi dacă o dezaprobă pe cea a preşedintelui 
actual... Mi-e teamă că oricum nu va putea fi reales, cu 
cota lui de popularitate actuală. 

— Aceasta ar presupune, totuşi, ca persoana pe care aţi 
întâlnit-o vineri să fi câştigat alegerile primare din partidul 
său şi să fie cu adevărat candidatul opoziţiei la 
prezidenţiale, observă judecătorul, cu un aer din ce în ce 
mai amuzat. Peste doi ani... 

Lacaze îi întoarse zâmbetul. 

— E un risc care merită căreia 

Cineva bătu la uşă, iar Servaz întoarse capul în acea 
direcţie. Îl auzi pe Esprandieu mişcându-se în fotoliul său. 

— Oh, mă scuzaţi, zise o voce de bărbat tânăr. Venisem 
să văd dacă a adormit. 

— Nicio problemă, îi răspunse adjunctul. 

Uşa se închise la loc. Esperandieu traversă din nou 
camera şi fotoliul gemu uşor sub greutatea sa. Acum nu 
prea se mai auzea zgomot pe culoare. In spatele 
ferestrelor, ploaia continua să cadă neobosită şi tunetele 
să-şi facă de cap. 

— Cine era? 

— Un infirmier. Sau poate un rezident... 

— Du-te acasă, zise el. 

— Nu, e în regulă, pot să rămân. 


€522) 


— Cine o păzeşte pe Margot? 

— Samira şi Pujol. Plus doi jandarmi. 

— Du-te şi tu. Poţi fi mai de folos acolo. 

— Eşti sigur? 

— Dacă vrea să-mi facă rău, Hirtmann o va ataca pe ea, 
confirmă Servaz cu o voce puţin tremurătoare. Nici măcar 
nu ştie că sunt aici. Şi apoi, va prefera să atace o femeie... 
Imi fac griji, Vincent. Griji pentru Margot. Aş fi mult mai 
liniştit dacă ai fi tu acolo, cu Samira. 

— Dar la cel care a tras în tine te gândeşti? 

— La fel. Nu ştie că sunt aici. Şi să tragi în cineva 
noaptea, în mijlocul unei păduri, nu e deloc acelaşi lucru 
cu a o face într-un spital. 

Bănui că adjunctul său stă pe gânduri. 

— De acord. Poţi să te bazezi pe mine. Nu o voi scăpa pe 
Margot din ochi. 

Esperandieu luă mâna lui Servaz şi îi puse în ea 
telefonul mobil. 

— La nevoie, zise el. 

— OK. Şi acum, fugi. Sună-mă când ajungi. Şi 
mulţumesc. 

Auzi uşa închizându-se, după care se aşternu din nou 
tăcerea. Dincolo de geam, ecourile tunetelor se 
rostogoleau în fiecare colţişor de cer. Păreau să îşi 
răspundă unul altuia, în timp ce înconjurau spitalul. 


Un claxon ascuţit răsună în mijlocul străzii. Urmat de un 
tunet. Ziegler simţi o mişcare în spatele ei. Îşi dăduse 
seama că bărbatul avea să o ia pe o altă uşă ca să ajungă 
în spatele ei şi să o surprindă, şi aşteptase acel zgomot ca 
să atace ea prima. Se întoarse. Dar era prea târziu... 
Lovitura de pumn primită în tâmplă fu atât de violentă, 
încât o făcu să cadă în genunchi pe podea. Ameţită. Cu 
urechile ţiuind. De-abia avusese timp să întoarcă puţin 
capul în momentul impactului, ca să amortizeze şocul. 

O a doua lovitură, de picior de data aceasta, îi atinse 
coastele, iar ea simţi cum plămânii i se golesc în timp ce se 
rostogolea pe jos. Îi mai trase un picior în burtă, dar cum 


€523) 


femeia se ghemuise în poziţie fetală, cu mâinile în jurul 
capului, genunchii strânşi înspre gură şi coatele apropiate, 
ca să se protejeze, lovitura nu îşi atinse ţinta decât parţial. 
Ziegler primi apoi o ploaie de lovituri pline de furie la 
rinichi, pe şolduri şi pe pulpe. 

— Târfa dracului! Chiar credeai că mă poţi păcăli în 
halul ăsta? Drept cine mă iei, idioato ce eşti? 

Continua să o lovească şi să o înjure, scuipând-o în timp 
ce vorbea. Durerea era îngrozitoare. I se părea că îi 
rupsese şi coatele, şi spatele, şi braţele. Bărbatul se 
aplecă, o apucă de păr şi o dădu cu faţa de duşumea. Simţi 
cum îi explodează nasul, iar vederea îi fu invadată de un 
stol de puncte negre. Pentru o clipă, crezu că va leşina. 
Când îi dădu drumul, duse o mână tremurândă la nas. li 
curgea sânge. El o apucă de încheieturi şi o întoarse pe 
burtă, în timp ce Ziegler se zbătea din răsputeri. Se lăsă cu 
toată greutatea pe spatele ei, strivind-o la pământ, cu un 
genunchi înfipt în rinichii femeii. O strânse şi mai tare de 
încheieturi în timp ce îi răsucea braţele la spate şi îi punea 
o pereche de cătuşe subţiri, din plastic - pe care le strânse 
până când acestea îi pătrunseră dureros în carne. 

— La naiba! Înţelegi ce o să fiu nevoit să îţi fac acum? 
Înţelegi, proasta dracului? 

Vocea lui era totodată furioasă şi plângăreaţă. Cu 
siguranţă că ar fi putut să o ucidă pe loc. Cu o armă sau cu 
o lovitură în cap. Dar încă ezita: să ucizi un poliţist este un 
prag greu de trecut, o decizie care cerea multă gândire. 
Poate că mai avea o şansă, cât de mică... 

— Nu fi prost, Zlatan! zise ea cu o voce nazală, din cauza 
sângelui care îi invadase nasul. Kanté ştie unde sunt, ca şi 
şefii mei. Dacă mă omori, te aşteaptă închisoarea pe viaţă. 

— Tacă-ţi fleanca! 

Îi mai dădu un şut, ceva mai slab de data aceasta, dar 
cum atinsese o zonă deja martirizată, femeia se strâmbă de 
durere. 

— Chiar mă crezi tâmpit, nu? Nici măcar nu ţi-ai scos 
insigna. Şi nu ai niciun ordin. De Kanté o să mă ocup eu. 
Cine mai e la curent? 


€524) 


Încă un şut. Ea strânse din dinţi. 

— Nu vrei să vorbeşti? Nicio problemă, am avut de-a 
face cu unii mai puternici decât tine. Şi i-am dat gata... 

Scuipă pe duşumea. Apoi se aplecă, o scotoci prin 
buzunare, îi luă iPhone-ul şi culese arma Irènei, care 
căzuse pe jos. Îşi strecură apoi una dintre uriaşele sale 
labe prin fermoarul deschis al gecii de piele şi îi mângâie 
scurt sânii, prin tricou. După care se îndreptă către biroul 
lui, lăsând-o încătuşată şi terifiată în mijlocul culoarului. 


Servaz nu dormea. Pur şi simplu, nu reuşea să adoarmă. 
Prea multe întrebări. Cafeina îi galopa prin vene, la fel ca 
şi calmantul pe care i-l dăduse infirmiera, iar el habar nu 
avea care dintre Arabica II, Adrenalina şi Bromazepam 
avea să treacă primul linia de sosire. 

În încăpere, liniştea era totală. Nu auzea decât vuietul 
furtunii de afară şi, din ce în ce mai departe, paşi din 
spatele uşii. Încercase să-şi imagineze cum arăta, dar nu 
reuşise. Pipăise cu grijă pansamentul de pe ochi, care 
semăna la atingere cu o mască de ochi, doar că una rigidă 
şi incomodă. Se simţea complet neajutorat. 

Se uita fix la neantul din faţa lui şi se gândea. 

Descoperirea cadavrului din Mercedes era dovada că 
judecase corect: morţile aveau toate legătură cu accidentul 
de autocar. Cearta dintre şeful de pompieri şi oamenii 
străzii nu fusese, cel mai probabil, decât regizată, pentru a 
deturna bănuielile. Acei aşa-zişi oameni fără adăpost nu 
fuseseră niciodată găsiţi. Criminalul - sau criminalii - se 
dovedise foarte isteţ: era greu sau chiar imposibil pentru 
un investigator să facă legătura dintre o ceartă care 
sfârşise prost, la Toulouse, şi o dispariţie la 100 de 
kilometri distanţă, după trei ani. Şi era sigur că vor mai 
ieşi la iveală acum şi alte cazuri legate de actorii din acea 
tragică noapte... 

Dar ceva nu era în regulă. 

Avea din nou acea impresie supărătoare de mai 
devreme. Ceva nu era suficient de clar. Dacă într-adevăr 
era vorba despre crime, şi nu accidente, moartea şoferului 


€525) 


şi a pompierului-şef fuseseră cosmetizate cu mare grijă... 
Dar nu şi cea a lui Claire Diemar... 

Analgezicul pe care fusese forţat să îl ia începea să îşi 
facă efectul. Simţea că i se învârte capul. Probabil că Sora 
Morfină ajunsese la destinaţie. li blestemă pe doctori, pe 
infirmiere şi pe tot personalul medical. Ar fi vrut să 
rămână lucid. Operaţional. Îndoiala îşi întindea lianele în 
sufletul lui. Ca o plantă otrăvitoare. Claire Diemar fusese 
ucisă într-un mod legat fără nici cea mai mică umbră de 
îndoială de accidentul de autocar. Lanterna din gât, cada 
iluminată, chiar şi păpuşile din piscină... Dar era pentru 
prima dată când asasinul chiar voia să se facă legătura 
între cele două. Sau cel puţin prima dată când legătura 
aceasta era atât de evidentă. Pentru că această legătură 
exista şi în cazul morţii pompierului - înecat în râul 
Garonne -, şi în cel al morţii şoferului - căzut în lac cu 
maşina fix în acelaşi loc în care ieşise cu autocarul de pe 
şosea. Doar că fusese mascată cu mare grijă. 

Or, aici - nimic asemănător, îşi repetă el încă o dată. 
Nicio disimulare, moartea lui Claire trimitea direct la 
accident. Şi reflecta furia criminalului în momentul în care 
acţionase. Lipsa lui de autocontrol. 

Şi, deodată, lucrurile începură să se lege. De ce îi luase 
atât de mult pentru a înţelege ceea ce fusese încă de la 
bun început sub ochii săi? Fusese aici, în tot acest timp. 
Nici măcar nu încercase să se ascundă. Işi aduse aminte 
senzaţia pe care o avusese la începutul anchetei, în 
grădina lui Claire, când descoperise chiştoacele de ţigări. 
Avusese atunci impresia neplăcută că era spectator la un 
număr de prestidigitaţie: cineva voia să îi oblige să se uite 
într-o direcţie greşită... I se păruse atunci că o umbră 
ascunsă se mişca, nevăzută de nimeni, în spatele întregii 
drame. Numai că acum chiar ştia. Simţi că îl ia greata. 
Încă spera că se înşală. Se rugă, chiar, să fie aşa, uitându- 
se drept înainte, în cameră, fără să o vadă. Tunete în 
urechile sale. Fără odihnă. Veneau şi plecau. La fel ca 
ideea. Bineînţeles. Cum de nu îşi dăduse seama mai 
devreme? Totul fusese aici, în faţa ochilor săi. Nimeni nu 


€526) 


era într-o poziţie mai potrivită decât el pentru a înţelege. 
Trebuia să îl avertizeze pe Vincent. Imediat. Şi pe 
judecător... 

Pipăi în jur după telefon. Degetele sale îi ghiciră forma, 
apoi degetul cel mare găsi butonul de activare, din mijloc. 

Apoi, butoanele mai mici de dedesubt... Însă nu putea 
nici să deschidă agenda, darămite să o citească. Incercă să 
formeze un număr pe pipăite, duse aparatul la ureche, însă 
o voce impasibilă îl anunţă că formase un număr 
inexistent. Mai încercă o dată. Acelaşi răspuns. Alarma... 
Pipăi pe lângă pat în căutarea butonului soneriei şi îl 
apăsă. Aşteptă. Nimic. Apăsă din nou. Apoi strigă: „E 
cineva?”. Niciun răspuns. Unde naiba erau cu toţii? Aruncă 
cearşaful într-o parte şi se ridică în capul oaselor, la 
marginea patului, cu picioarele goale pe gresie. Avea un 
sentiment bizar. Mai era ceva... O a doua idee îi măcina 
marginea conştiinţei, încercând să îi atragă atenţia. Ceva 
legat de ultima oră, de ceea ce se întâmplase de când se 
afla în această cameră. li era greu să-şi limpezească 
gândurile cu toate emoţiile astea. Calmantul îşi făcea şi el 
treaba, pentru că se simţea din ce în ce mai greoi, mai 
confuz. Dar trebuia să acţioneze rapid. Trebuia să rămână, 
cu orice preţ, treaz. Era pe punctul de a se gândi la ceva 
foarte important. La ceva... vital. 


€527) 


46 
Meci nul 


Nu făcu decât o singură greşeală, dar fu de ajuns. 

Ziegler îşi aminti de felul în care îi atinsese pentru o 
clipă sânii, înainte să se îndepărteze. Din cauza durerii din 
piept, respira greu şi şuierător. Era lungită pe spate, în 
mijlocul culoarului, încătuşată. Se răsuci ca un vierme pe 
jos, strâmbându-se de durere şi cu dinţii strânşi, până când 
reuşi să-şi apuce partea de jos a tricoului, pe sub geacă, şi 
să tragă cu putere de ea. Doamne, vechitura asta era mai 
rezistentă decât îşi putuse închipui! Degeaba trase de ea în 
toate direcţiile, țesătura refuza să se rupă. La naiba! Şi 
cică era made în China! işi puse ceafa pe duşumeaua 
prăfuită ca să îşi tragă sufletul, în timp ce cătuşele îi 
muşcau cu cruzime din muşchii lombari, şi se forţă să 
gândească, apoi îşi întoarse capul înspre plinta de lângă 
faţa ei. Un cui... În mod evident fusese sărit de ciocan, 
pentru că ieşea în afară cu unul sau doi centimetri. Se târi 
în lateral, ca să se apropie de perete. Un cui cu capul plat, 
suficient de lat. Era o idee tâmpită, dar nu pierdea nimic 
dacă încerca. Se târi pe fund până când ajunse cu cuiul în 
dreptul buricului, apoi încercă să se rostogolească în 
direcţia acestuia. Fu uimită să descopere cât de dificil era 
să faci asta dacă ai mâinile încătuşate la spate. Principala 
sa problemă era cotul drept, care îi punea piedică. 
Degeaba îşi lua elan, nenorocitul ăsta de cot o bloca de 
fiecare dată în mijlocul rostogolului. Ca să nu mai vorbim 
de durere, pentru că mizerabilul ăla de Jovanovic o lovise 
de mai multe ori. După trei încercări, reuşi totuşi să treacă 
de acest obstacol şi ajunse cu obrazul şi umărul lipite de 
perete, chiar deasupra plintei, cu restul corpului înghesuit 
între sol şi partea de jos a zidului şi cu cuiul chiar 
dedesubtul tricoului, lângă abdomen. Mai ai puțin... Îşi 
împinse bazinul cât de mult se putea înspre plintă, apoi 
începu să se târască în jos, astfel încât să urce cuiul înspre 


€528) 


piept. Alt lucru al naibii de greu. Dar până la urmă reuşi să 
îşi agaţe tricoul în trecere, printre laturile gecii, şi se simţi 
uşurată. lar când cuiul ridică suficient de mult tricoul 
înspre pieptul ei, Ziegler trase aer adânc în piept. Unu, 
doi, trei... Se îndepărtă de perete cât de puternic era în 
stare... iar zgomotul de rupere al tricoului aproape că o 
făcu să strige de bucurie. 

__ Închise ochii, se opri pentru o clipă şi ascultă cu atenţie. 
Il auzi cum cotrobăia într-un sertar de birou şi îşi încărca 
pistolul. O trecu un frison îngheţat. Apoi îşi dădu seama că 
dădea şi un telefon în acelaşi timp... 

Un răgaz... 

Concentrată la ceea ce avea repede de făcut, aproape că 
uitase de durere. Acum se grăbea să îşi prindă partea din 
spate a pantalonilor cu mâinile ei încătuşate, şi se suci, şi 
se răsuci în toate felurile, până când reuşi să îşi scoată din 
pantaloni şoldurile, fesele şi o mare parte a pulpelor. Apoi 
se chinui din răsputeri să se frece de duşumea astfel încât 
să îşi scoată complet pantalonii de pe picioare şi să îi 
împingă într-un colţ al camerei. O durea fiecare bucăţică 
de carne, dar măcar reuşise... Nemernicul ăsta nu ştia cu 
cine avea de-a face. Îmbrăcată doar cu geaca din piele, 
deschisă deasupra tricoului sfâşiat, cu sutienul şi chiloţii 
roz transparenţi la vedere, aşteptă ca el să se întoarcă, 
într-o poziţie cu totul neruşinată, cu picioarele desfăcute. E 
acum ori niciodată, se gândi ea: scena cea mai importantă, 
cu micuța Scufiţă Roşie şi marele lup rău... 

— Ce dracu” ai făcut aici? 

Ridică privirea şi îi văzu ochii strălucind la vederea 
sânilor ei goi, a abdomenului, a chiloţilor... şi ştiu că 
alesese cea mai bună strategie. Că făcea parte din acea 
categorie de bărbaţi. Poate că nu va merge, dar măcar 
exista o şansă infimă. Privirea lui Zlatan se opri deasupra 
pulpelor ei. Părea derutat. Pradă unei controverse intense. 
Ştia că nu era momentul potrivit, bineînţeles, dar nici nu-şi 
putea lua ochii de la spectacol. Era încătuşată şi întinsă la 
picioarele lui, complet la dispoziţia sa. 

— Dezleagă-mă, zise ea. Te rog... nu face asta... 


€529) 


Îşi desfăcea cu bună ştiinţă picioarele, se sucea şi se 
răsucea, ca şi cum ar fi încercat să se elibereze. Simţi cum 
chiloţii îi alunecaseră încă şi mai mult de pe fund. 
Perfect... El se holba la ea. O privire dură. Neagră. 
Strălucitoare. Primitivă. Un prădător. li citi din nou dilema 
în ochi. Era împărţit între graba de a scăpa de ea şi ceea 
ce vedea: o femeie foarte frumoasă, aproape goală, la 
degetul lui mic. lar chemarea acestui trup oferit pe tavă 
era aproape irezistibilă pentru un bărbat violent şi 
depravat ca el. Ea era acolo, pe jos, cu mâinile încătuşate, 
fără armă, fără apărare... Nu va mai întâlni niciodată o 
astfel de ocazie, îşi zicea el probabil. Ziegler putea ghici 
mesajul excitaţiei sexuale care îşi croia drum spre creierul 
său, întunecându-i raţiunea. 

Fără să mai stea pe gânduri, bărbatul îşi duse o mână la 
curea şi îi desfăcu catarama. Ea inspiră adânc. 

— Opreşte-te... nu... nu face asta, zise ea. 

Ştia foarte bine că era genul de mesaj care avea fix 
efectul contrar asupra acestui gen de bărbat. El continuă 
să se desfacă la pantaloni, încet, fără să îşi ia ochii de la 
ea. Mai făcu un pas înainte. Şi în momentul în care mâna 
lui grasă şi stângace se chinuia să desfacă un nasture mai 
încăpățânat, al treilea, iar cealaltă mână încă ţinea arma, 
picioarele lui Ziegler se strânseră brusc în jurul gleznelor 
lui, ca un cleşte, şi jandarmeriţa îl trase cu toată puterea 
înspre ea, cu gleznele proprii încrucişate într-un nod fatal. 

Îi văzu lucirea surprizei în ochi, când îşi pierdu 
echilibrul. Cum dădea din mâini încercând să se prindă de 
ceva. Căzu cu toată greutatea sa. Capul i se lovi puternic 
de plintă. Dar pe Ziegler o interesa cel mai mult arma, pe 
care nu o pierdu din ochi în timp ce cădea între ei. Aceasta 
se descărcă cu un zgomot asurzitor. Un şuierat teribil de 
ascuţit îi trecu pe lângă ureche, ca acela al focurilor de 
artificii, şi un suflu cald îi mângâie obrazul la trecerea 
micii bucățele de metal care se înfipse undeva, în peretele 
din spate, cu un pocnet. Se ridică un nor de fum şi un 
miros acru de cordită umplu culoarul. Ziegler se târa 
viermuindu-se, în sus şi-n jos, se zbătea, împingea cu 


€530) 


disperare din picioare şi din fund pe podea, şi reuşi să 
pună mâna pe pistol exact în momentul în care începuse şi 
el să îl caute din priviri, frecându-se în spatele capului. Ea 
se rostogoli într-o parte, cu un umăr strivit de podea şi cu 
privirea spre picioarele lui Zlatan, ţintindu-l pe acesta cu 
arma pe care o ţinea la spate, în mâinile încătuşate, în 
dreptul feselor. 

— Nu mişca, NEMERNICULE! La cel mai mic gest, îţi 
golesc încărcătorul în burtă, ticălosul dracului! 

El se forţă să râdă. Ochii i se întunecaseră de tot. Se uita 
fix în gaura neagră a armei de la spatele lui Ziegler, cu 
sprâncenele încruntate. 

— Şi ce-o să faci acum, mă rog? o ironiză el. O să mă 
ucizi? M-aş mira... O să stăm mult aici? Iți amintesc că 
iPhone-ul tău e la mine. Şi cheia de la cătuşele tale. Ai 
văzut în ce poziţie stai? În două minute, braţul tău va fi 
complet anchilozat! 

O privea cu acea siguranţă calmă a prădătorului care 
are tot timpul din lume la dispoziţie. Şi avea dreptate. 
Sângele îi circula deja cu dificultate în umărul prins sub 
ea, iar mâna cu care ţinea arma la spate era cuprinsă de 
un tremurat slab. În curând, ea va tremura mult prea tare 
pentru a putea ţinti cu precizie, iar el îşi recupera suficient 
forţele pentru a se arunca asupra ei. 

— Câtă dreptate ai! răspunse ea zâmbind. 

Îi aruncă o privire mirată. Şi imediat, urlă de durere, 
când glonţul pornit din arma ei îi pulveriză rotula şi îi făcu 
genunchiul să explodeze. 

— Nebuna dracului! urlă el contorsionat de durere, în 
timp ce îşi ţinea piciorul cu ambele mâini. Puteai să... 
puteai să mă omori, la naiba! 

— Exact, spuse ea. Din poziţia asta, am tras la 
întâmplare, îţi dai seama. Aş fi putut să te ating oriunde... 
În burtă, în piept, la cap... Cine ştie unde va ajunge 
următorul glonţ? 

Îl văzu cum păleşte. Fără să se mai preocupe de el, îşi 
trase braţele încătuşate înapoi, la un unghi de 45 de grade 
faţă de spate, cu arma la vreo 40 de centimetri distanţă de 


€531) 


sol, şi începu să tragă orbeşte prin camera alăturată, în 
direcţia ferestrei pe care o zărise în trecere. Tunetul 
asurzitor al deflagraţiilor îi făcea timpanele să ţiuie şi 
ricoşa ca o minge de squash din pereţii culoarului. Auzi în 
spate cum se sparg geamurile din cămăruţă. Printre 
ţiuiturile din urechi, i se păru că aude ţipete venite de jos, 
din stradă. 

— De data aceasta, cred că ajutoarele nu vor întârzia să 
apară, spuse ea cu satisfacţie în glas. 


Deodată îi trecu prin cap o idee nouă, evidentă şi 
înspăimântătoare: dacă avea dreptate, se afla şi el în 
pericol. Aici şi acum. În acest spital. Pentru că, împotriva a 
ceea ce crezuse, asasinul ştia unde să-l găsească. Ştia că 
era mai vulnerabil ca niciodată. Ştia că aceasta era o şansă 
unică. 

Servaz simţi o senzaţie de greață la gândul că acesta 
trebuia să fie deja pe drum. 

Aşezat la marginea patului, simţea cum îl cuprinde 
groaza. Nu avea niciun minut de pierdut, trebuia să o 
întindă de-aici. Repede. Să se ascundă undeva. Îşi pipăi 
hainele: era îmbrăcat într-un fel de pijama largă, din 
bumbac. Căută din nou, pe pipăite, soneria de alarmă şi 
apăsă pe buton. Nimic. 

Ce nemernici! 

Se uită instinctiv de jur-împrejur, deşi nu vedea nimic, şi 
se ridică, cu mâinile întinse în faţă. Pipăi pereţii. Simţi sub 
degete o suprafaţă grunjoasă, nişte ţevi în dezordine şi 
apoi un scaun aproape de căpătâiul patului, pe care era 
pusă o pungă mare din plastic. Îşi băgă o mână înăuntru. 
Hainele lui... Se grăbi să îşi scoată pantalonii de pijama şi 
să îşi pună în loc blugii, apoi îşi luă mobilul de pe noptieră 
şi îl băgă în buzunar, după care se încălţă. Când fu gata, o 
luă, cu şireturile desfăcute, spre locul în care ar fi trebuit 
să se găsească uşa. 

O deschise. I se păru că pe culoar era ciudat de linişte. 
Se întrebă unde plecase tot personalul. Apoi i se aprinse 
un cuvânt în creier: fotbal. Cu siguranţă că erau şi alte 


€532) 


meciuri în afară de cele ale Franţei care meritau urmărite. 
Sau poate că fuseseră toţi chemaţi la un alt etaj. Lipsă de 
personal, fonduri pe sponci: vechea poveste... Se făcuse 
târziu, personalul de zi plecase acasă. Il cuprinse panica şi 
întoarse capul în stânga şi-n dreapta. Se simţi deodată în 
întregime expus, foarte vulnerabil în mijlocul acestui 
coridor gol. 

Cu toate simţurile în alertă, întinse braţele înainte, până 
când atinse cu mâinile zidul din faţa sa. Aceeaşi suprafaţă 
grunjoasă ca în salon. Hotări să o urmeze şi alese în mod 
arbitrar să o ia la stânga. Va da el de cineva, până la urmă. 
Fu cât pe ce să se împiedice de un cărucior lăsat lângă 
perete, îl ocoli cu grijă, apoi îşi reluă progresia şovăitoare, 
cu mâinile mereu lipite de zid. Ţevi, un panou de plută cu 
hârtii prinse de el, o cutie închisă cu o cheie cu lanţ - 
poate pentru alarmele de incendiu... Se gândi o clipă să 
întoarcă cheia. Apoi ajunse la un colţ. Trecu pe lângă el. Îşi 
îndreptă spatele. 

— E cineva aici? Ajutaţi-mă, vă rog! 

Nimeni. Simţea o apăsare în piept şi picuri de sudoare 
rece care îi coborau de-a lungul spatelui, pe sub cămaşa de 
spital care îi cădea peste jeanşi. Continuă să meargă pe 
pipăite, pe lângă perete. Deodată, înţepeni. Atinsese cu 
degetele o placă din metal care ieşea în relief, şi un 
buton... Un lift! Cu mâna tremurândă, se grăbi să apese pe 
butonul mare şi pătrat, primind drept răspuns un ping. 
Urechile îi captară uruitul cabinei care se pusese în 
mişcare. Câteva secunde mai târziu, uşile se deschiseră cu 
un scrâşnet. Făcu un pas înainte, când din interior se auzi 
O voce: 

— Hei! Unde vă duceţi aşa? 

Il auzi pe bărbat intrând la rândul lui în cabină şi uşile 
închizându-se în urma lor. 

— La ce etaj? întrebă vocea de lângă el. 

— La parter, răspunse  Servaz. Faceţi parte din 
personalul spitalului? 

— Da. Și dumneavoastră, cine sunteţi? Şi mai ales, cum 
se face că aţi ajuns până aici, în halul în care sunteţi? 


€533) 


Tonul bărbatului era bănuitor. Şovăia în căutarea 
cuvintelor cele mai potrivite. 

— Ascultaţi. Nu am timp acum să vă explic totul. Dar 
trebuie să îmi faceţi un serviciu: sunaţi la poliţie. 

— Ce? 

— Trebuie să plec de aici. Imediat. Duceţi-mă la 
jandarmerie. 

Bănui că omul, surprins, îl privea cu atenţie acum. 

— Dacă aţi începe prin a-mi spune măcar cine sunteţi... 

— E cam complicat... Sunt... sunt... 

Se deschiseră uşile. O voce de femeie, înregistrată şi 
siropoasă, se auzi dintr-un difuzor: „Parter / recepţie / 
bufet / chioşc de presă”. Făcu un pas în afară, auzi voci în 
depărtare şi ghici, după ecoul făcut de acestea, că se 
găsea într-un spaţiu vast, probabil în holul de intrare al 
spitalului. Incepu să meargă. 

— Hei, mai uşurel! strigă bărbatul în spatele lui. Nu atât 
de repede! 

Se opri. 

— V-am spus deja că nu pot rămâne aici. 

— Ah, da? Aş putea să ştiu de ce, mă rog? 

— Nu am timp acum. Ascultati, sunt poliţist şi... 

— Şi ce? Ce importanţă are faptul că sunteţi poliţist? 
Sunteţi într-un spital, în sarcina noastră. Aţi văzut în ce hal 
vă aflaţi? Nu vă pot lăsa să ieşiţi de aici aşa! Nu sunteţi în 
stare să... 

— Tocmai de aceea vă cer să mă ajutaţi. 

— Ca să ce? 

— Să ies de aici! Duceţi-mă la jandarmerie. V-am zis 
deja... Dumnezeule, nu avem timp de pierdut! 

Urmă o tăcere. Probabil că omul îl credea un ţicnit. 
Servaz încercă să asculte cu atenţie zgomotele şi vocile din 
jur, să identifice o eventuală ameninţare. Dar prezenţa 
bărbatului alături de el îl liniştea. 

— În starea aceasta? Şi în această ţinută? Aţi luat-o 
complet razna! Aţi văzut ce vreme e afară? Plouă cu 
găleata! Măcar ziceţi-mi de ce ţineţi morţiş să ajungeţi la 
jandarmerie... Nu i-am putea suna de aici? Sau dacă am 


€534) 


chema, mai bine, personalul de pe secţia dumneavoastră, 
ca să discutăm în linişte cu ei? 

— Nu o să mă credeţi, vă zic. 

— Încercaţi-mă... 

— Cred că cineva încearcă să mă omoare şi mi-e teamă 
să nu vină şi aici. 

Îşi dădu seama, pe măsură ce pronunţa cuvintele, cât de 
nebun risca să îi pară celuilalt. Dar nu mai era capabil să 
gândească raţional. Calmantul care îi fusese administrat îl 
ameţise, se simţea epuizat, dezorientat de orbirea sa şi din 
ce în ce mai confuz. O nouă tăcere. 

— Într-adevăr, spuse bărbatul, sceptic. Mi-e greu să vă 
cred. Serios, chiar vreţi să înghit povestea asta? 

Şi atunci îi recunoscu vocea. Era tânărul care deschisese 
uşa salonului său mai devreme, când era şi Esperandieu. Şi 
care o închisese imediat, cu scuze. 

— Aţi fost în camera mea, zise el. 

— Exact. 

— Mai era un bărbat cu mine, vă amintiţi? 

— Da. 

— Era poliţist. Ca şi mine. Ce credeţi că făcea el acolo? 

Bănui că tânărul se gândea la ce îi spusese. Işi băgă o 
mână în buzunarul pantalonilor. 

— Ţineţi. E telefonul meu. Prenumele lui e în agendă: 
Vincent. Este locotenent de poliţie. Sunaţi-l! Acum! 
Spuneţi-i ce v-am zis. Şi apoi daţi-mi-l la aparat. Grăbiţi-vă! 
E o urgenţă, la naiba! 

Trecură nişte oameni pe lângă ei, discutând, apoi se 
îndepărtară, în depărtare se auzi o sirenă de ambulanţă, 
care se opri. Bărbatul îi luă telefonul din mână. 

— Ce cod pin aveţi? 

Servaz i-l spuse. Aşteptă, cu toate simţurile în alertă. 
Voci şi paşi în jurul lor. Şi nicio cale să afle cui îi 
aparţineau. Şi avea de luptat şi cu ceţurile din capul său. 

— Care e numele lui de familie? 

— Ce? 

— Locotenentul dumneavoastră, cum îl cheamă? 

— Esperandieu! 


€535) 


— Şi pe dumneavoastră? 

— Servaz! 

— Aş vrea să vorbesc cu domnul locotenent 
Esperandieu, zise tânărul în aparat. Vă sun din partea... 

Îl ascultă explicându-i stângaci situaţia lui Vincent, apoi 
punând întrebări. Pe măsură ce primea răspunsuri la ele, 
vocea îi devenea tot mai tensionată. 

— De acord, vi-l aduc acum, încheie el şi îl luă pe Servaz 
de un braţ. Haideţi. Ce poveste incredibilă! 

Servaz îi putea auzi acum clar panica din voce. 

— V-am spus să mi-l daţi şi mie la telefon. 

— Mai târziu! Acum trebuie să fugim de aici. Dacă 
sunteţi în pericol înseamnă că sunt şi eu acum. Mergem la 
jandarmerie. Nu cumva aveţi şi o armă? 

Bună întrebare. Oare unde era arma lui? Îşi aminti că o 
lăsase în torpedou, înainte de scufundare. 

— Nu, zise el. Şi în orice caz nu aţi şti să o folosiţi. 

Trecură de uşa spitalului şi fură imediat asaltaţi de 
zgomotele furtunii, chiar şi la adăpost, sub marchiză. Aerul 
mirosea şi avea un gust de ozon, şi se auzi un trosnet 
asurzitor. Tânărul îl luă de braţ pe Servaz şi traversară 
parcarea sub ploaia torențială, cu paşi de uriaş. Servaz se 
udă leoarcă imediat. Ploaia i se scurgea pe ceafă, pe sub 
gulerul cămăşii de spital, din părul complet ud. Apa îi 
trecea prin talpa pantofilor şi îi băltea între degete. Începu 
să tremure. Un alt fulger sfâşie noaptea. Il auzi pe tânăr 
deschizând o portieră. 

— Urcaţi! 

Se lăsă să cadă, şiroind de apă, pe scaunul din dreapta şi 
izbucni într-un râs nervos când îşi dădu seama că, din 
reflex, îşi căuta de zor centura de siguranţă. 

— De ce râdeţi? întrebă tânărul, grăbit să închidă 
portiera şi să pornească motorul. 

Nu răspunse. Vecinul puse în funcţiune ştergătoarele de 
parbriz, la viteză maximă, şi porniră în trombă. Simţi cum 
maşina se înclină şi se clatină la un viraj prea strâns, la 
ieşirea din parcare, în urlet de pneuri. Se gândi că era 
chiar mai bine că nu vede nimic, la urma urmei. 


€536) 


— Cred că am scăpat de toţi urmăritorii, încercă el să 
glumească. Suntem obligaţi să mergem chiar atât de 
repede? 

— Nu vă place viteza? 

— Nu prea. 

Intrară în următorul sens giratoriu cu aceeaşi viteză 
infernală, iar Servaz dădu cu capul de geam. 

— Mai încet, la naiba! 

— Puneţi-vă centura, se mulţumi să îi ordone vecinul 
său. 

Auzea zgomotul ploii care bătea în plafonul maşinii, al 
jerbelor de apă ridicate la trecerea lor, cerul tremurând 
sub violenţa fulgerelor. Furtuna făcea prăpăd. Se auzeau 
ecouri de tunete peste tot, în 3D, ca şi cum ar fi avut o 
pereche de căşti stereo pe urechi. Se simţea uşurat şi 
neliniştit deopotrivă. Un trăsnet mai puternic decât altele 
îl făcu să tresară. 

— Ce vreme extraordinară, nu-i aşa? 

Lui Servaz i se păru puţin ciudată întrebarea, date fiind 
circumstanţele. Era ceva în vocea acestui tânăr... de la bun 
început... intonaţia... Acum îşi dădea seama. Incă de când 
deschisese pentru prima dată uşa camerei şi îi auzise 
vocea, din pat, ceva îi sunase vag cunoscut. Nu că i-ar fi 
fost familiară această voce, dar i se părea că o mai auzise 
undeva, măcar o dată. 

— Lucraţi de mult în spitalul acesta? 

Răspunsul întârzie puţin. 

— Nu. 

— Cu ce vă ocupați mai exact? 

— Ăăă? Îngrijitor... 

— N-ar fi trebuit să cereţi învoire de la şefi? 

— Păi, parcă ne grăbeam! Mai întâi îmi ziceţi să bag 
viteză, şi dumneavoastră, şi adjunctul dumneavoastră, şi 
acum... 

— Da, dar totuşi, răspunse Servaz. Să pleci aşa, în 
noapte, cu un pacient, fără să ceri nimănui permisiunea... 
Nu aveţi un pager, ceva? 

Tăcere. Servaz simţi că îl ia din nou greata, că îl inundă 


€537) 


un val de frică. Îşi încleştă, instinctiv, o mână în jurul 
mânerului de deasupra uşii. 

— O să anunţăm spitalul după ce ajungem, zise tânărul. 

— Bine, aveţi dreptate. Şi ce anume faceţi, mai exact, la 
serviciu? 

— Ascultaţi. Chiar nu cred că e momentul acum pentru... 

— De unde ştiţi că locotenentul Esperandieu este 
adjunctul meu? 

li răspunseră doar zgomotul motorului, mişcarea 
ştergătoarelor şi bătaia neobosită a ploii pe acoperişul 
maşinii. 

— Unde mergem, David? întrebă Servaz. 


€538 D 


47 
Ieşire 


Noaptea dintre 18 şi 19 iunie se dovedi a fi una dintre 
cele mai agitate din tot anul. Cu rafale de 160 kilometri pe 
oră, copaci scoşi din rădăcină, pivnițe inundate şi un 
număr impresionant de victime ale trăsnetelor prin satele 
din jurul Marsacului. Pompierii nu îşi vedeau capul de 
treabă şi o pală de vânt luă cu ea acoperişul unui magazin 
de bricolaj. Noaptea dintre 18 şi 19 iunie fu şi una dintre 
cele mai lungi din viaţa lui Servaz. În timp ce mergea 
alături de David prin aversele violente, sub tunete, rafale 
de vânt şi trăsnete, înfipt în scaun şi cu picături de sudoare 
curgându-i în ochi, pe sub pansamentele ude, se gândi că 
vremea era exact la fel ca în noaptea în care descoperiseră 
corpul lui Claire în cadă. 

— Ce joc bun! zise el cu o voce pe care în zadar încerca 
să şi-o păstreze fermă. Cât pe ce să mă păcăleşti. 

— Dar chiar v-am păcălit, îl corectă vecinul său. 

— Unde mergem? 

— Nu vreţi să îmi auziţi mărturisirea, domnule 
comandant? 

— Te ascult. 

Ocoliră un alt sens giratoriu şi simţi că maşina se înclină 
periculos. Un claxon furios se auzi în noapte, în urma lor. 

— l-am ucis pe Claire Diemar, pe Elvis, pe Joachim 
Campos şi pe mulţi alţii, zise David ridicând tonul ca să 
acopere vacarmul de afară... Au primit ceea ce meritau. 
Asta e ceea ce am de zis. Dumneavoastră ce ziceţi, 
domnule comandant? 

— De ce, David? 

În loc de răspuns, tânărul luă mâna stângă a lui Servaz 
şi o băgă sub tricoul său, cu un gest surprinzător de intim. 
Pe poliţist îl trecu un fior când simţi, sub buricele 
degetelor, ca un brâu gros, din carne, de-a curmezişul 
întregului abdomen. 


€539) 


— Ce e asta? 

— Specific asiatic. Seppuku japonez. Când aveam 14 
ani... Dar nu am avut curajul să merg până la capăt. Şi, 
oricum, cu un cuţit bont e un pic mai complicat decât cu o 
sabie bine ascuţită, nu-i aşa? rânji tânărul. Nu ajunge să 
vrei, ca să fii Mishima, încheie el cu un ton amar. 

Pentru o clipă, Servaz regretă că nu avea nicio 
competenţă specifică pentru a face faţă acestui gen de 
comportament. Că era doar poliţist, nu şi psihiatru. 

— Ştiţi întrebarea lui Camus, nu-i aşa, domnule 
comandant? 

— „Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat 
serioasă: sinuciderea. A te gândi dacă viaţa merită sau nu 
să fie trăită este răspunsul la singura întrebare 
fundamentală a filosofiei”, cită în mod mecanic Servaz. Nu 
sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. Cumva ai de gând să 
murim amândoi în maşina asta, David? 

Drept răspuns - tăcerea. Servaz înghiţi în sec. Trebuia 
să găsească o cale să oprească nebunia asta. Dar care? Nu 
vedea nimic, era prizonier într-o carcasă metalică aruncată 
în ploaie cu o viteză nebună şi nu avea nici cel mai mic 
control asupra situaţiei. 

— Şi de ce nu? Ar fi totodată şi un rămas-bun, şi o 
mărturisire, zise şoferul cu o voce de gheaţă. Poetic... O 
mărturisire semnată cu sânge şi metal. 

Servaz reuşi să deschidă geamul. li era foarte greață. 
Picături mari de ploaie îl loviră în faţă. Inspiră cu nesaţ 
aerul umed, umplându-şi plămânii. Se întrebă ce ar putea 
păţi dacă ar sări din mers. 

— Nu vă sfătuiesc să coborâţi acum, zise David de lângă 
el. Sunt numai copaci şi stâlpi de electricitate peste tot. 
Există o foarte mare probabilitate să vă găsească cineva 
capul într-un loc şi corpul în altul. Şi nu cred că lui Margot 
i-ar plăcea spectacolul. 

Închise geamul la loc. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce? 

— Cunoaşteţi un singur om cu adevărat nevinovat, 
domnule comandant? Vă invit să îmi arătaţi măcar unul. 


€540) 


— Termină cu vrăjeala asta! De ce tu, David? Nu eşti 
singurul supravieţuitor al acelui accident... De ce nu 
Virginie, Hugo sau Sarah? Ai vrut să îi răzbuni pe ceilalţi, 
pe cel care merge în cârje, de exemplu? Sau pe cea din 
scaunul cu rotile? E vorba despre... Cerc, nu-i aşa? 

De data aceasta, primi în sfârşit o reacţie. David îi 
aruncă o privire surprinsă. 

— Sunteţi o persoană uimitoare, domnule comandant. 
Nu m-aş fi gândit că aţi ajuns cu ancheta atât de departe. 
Dar ceilalţi sunt nevinovaţi. Eu sunt singurul vinovat. Ei 
doar au visat la asta, şi-au imaginat, şi-au creat fantezii... 

— Aţi vorbit despre asta, tu şi cu Hugo? Despre ceea ce 
te pregăteai să faci? I-ai mărturisit, nu? Făceaţi schimb de 
idei, nu-i aşa? Era la curent cu toate... 

— Nu îl amestecați pe Hugo în treaba asta! L-aţi chinuit 
de-ajuns! Hugo nu are nicio legătură cu toate astea! 

— Hugo te-a sunat, ţi-a repetat ceea ce îi spusesem eu, 
şi anume că mă apropiam, că eram la curent cu accidentul 
de autocar, că intenţionam să îi anchetez pe membrii 
Cercului... 

— Ce tot spuneţi acolo? 

— Erau două persoane în maşina lui Joachim Campos, 
după spusele unui martor, zise Servaz. 

Falangele sale strângeau din toate puterile mânerul uşii. 
Se pregătea să sară imediat cum ar fi simţit că maşina 
încetineşte cât de cât. 

— Iar Bertrand Christiaens a fost aruncat în Garonne de 
mai multe persoane, zise el. 

— Moartea lui Christiaens nu are nicio legătură cu 
celelalte, răspunse cu un ton sec David. Dar trebuie să 
recunoaşteţi că e foarte interesantă ironia asta a sorții... 

— Minti. 

— Ce? 

— Ai fost de faţă la uciderea lui Bertrand Christiaens, 
când mai mulți membri ai Cercului s-au prefăcut că sunt o 
gaşcă de oameni ai străzii, toxicomani şi beţi, ba chiar ai 
depus mărturie pentru ceea ce ai văzut în acea noapte: 
numele tău este citat în raportul poliţiei... Şi erai alături de 


€541) 


Joachim Campos, în Mercedesul său, înainte să moară. Dar 
pot să pun pariu că nu tu eşti cel care l-a împuşcat în 
tâmplă. Ai asistat şi la moartea lui Elvis, când l-au dat de 
mâncare la câini şi ai fumat ţigară de la ţigară în tufişuri. 
Dar nu tu ai ucis-o pe Claire Diemar... Pentru că ştiu cine a 
făcut-o. 

— Ce tot spuneţi acolo? 

— Cum a reuşit Hugo să te aducă în halul ăsta? Cum 
reuşeşte el să-i manipuleze pe toţi? Cum te-a convins să 
scrii acea frază în locul lui în caiet? 

Nu se auzea decât tăcerea alături de el şi o respiraţie 
şuierătoare. Apoi o voce foarte calmă: 

— Vă înşelaţi. Nu Hugo m-a adus în halul ăsta, aşa cum 
spuneţi. Ci tatăl meu, fratele meu, familia mea 
nenorocită... Toţi oamenii ăştia siguri pe ei, care nu se 
îndoiesc niciodată, toţi mizerabilii ăştia de arivişti în ochii 
cărora nu eram decât un ratat, un gunoi... Hugo a făcut tot 
ce a putut ca să mă ajute. Hugo m-a salvat. M-a făcut să 
înţeleg că până şi cineva ca mine îşi avea locul său, că 
ceilalţi nu valorează mai mult decât mine, ba din contra... 
E fratele meu, înţelegeţi? Fratele meu mai mare. Cel 
adevărat. Cel pe care ar fi trebuit să îl am. Aş face orice 
pentru el... 

Servaz îşi dădu seama că David era cu totul şi cu totul 
sincer de data asta. Iar această sinceritate îl sperie. Hugo 
avea o foarte mare influenţă asupra sa, o putere mortală: 
mortală pentru amândoi... 

— Eh, da, v-aţi prins că era scrisul meu în caiet. Şi ADN- 
ul care va fi găsit pe chiştoace tot al meu este. De aici, 
toată lumea va crede că eu am fost vinovatul. Iar faptul că 
v-am luat cu mine în moarte nu va putea decât să confirme 
acest lucru. Nu vă voi lăsa să vă luaţi de alţii... 

Degetele lui Servaz căutară marginile pansamentului şi 
traseră. La început, pielea păru de nedezlipit, apoi bucăţile 
de leucoplast se desprinseră. Deschise pleoapele, iar din 
ochi i se scurseră pe obraji lacrimi calde. 

Luminiţe... prin ceața lacrimilor şi ploaia care inunda 
parbrizul... Vedea! 


€542) 


Încă neclar, dar vedea. Îi trebui puţin timp ca să se 
obişnuiască.  Farurile maşinilor care veneau de pe 
contrasens îl orbeau, făcându-l să închidă pleoapele. 
Ochiul roşu şi tremurător al unui semafor apăru printre 
mişcările de du-te-vino ale ştergătoarelor de parbriz şi 
valurile de apă. Se lipi de spătarul scaunului când David 
trecu de el fără să se oprească. 

— Fir-ar al dracului! strigă el. 

Tânărul întoarse scurt capul către el. 

— Ce naiba aţi făcut? V-aţi scos... 

— David, nu eşti obligat să faci asta! O să depun 
mărturie în favoarea ta! O să spun că nu ai acţionat din 
proprie iniţiativă. lar psihiatrii te vor declara iresponsabil. 
Vei primi îngrijiri şi vei ieşi înapoi. Liber! Vindecat! 

Primi drept răspuns un hohot răsunător. 

— Ascultă-mă, la naiba! Poţi fi îngrijit. David, ştiu că eşti 
nevinovat! Că Hugo te-a manipulat. Vrei să mori cu 
greutatea asta pe conştiinţă? Să rămâi pentru totdeauna 
un monstru în ochii tuturor? 

Un indicator de sens interzis: breteaua de ieşire din 
autostradă! Servaz îşi simţi tot sângele scurgându-se spre 
burtă şi picioare, şi se lipi cu tot corpul, instinctiv, de 
scaun... URMAU SĂ O IA PE AUTOSTRADĂ PE 
CONTRASENS! 

— La dracu”, nu face asta! NU FACE ASTA! 


Irene urmărea baletul maşinilor de poliţie prin uşile larg 
deschise ale ambulanţei. Lumina rotitoare a girofarurilor 
inunda cu intermitențe interiorul maşinii, alunecând peste 
bălțile de apă şi trecând peste faţa medicului de urgenţă 
aşezat alături de ea. Acesta verifica atent firele care o 
legau de o grămadă de aparate. 

— Cum vă simţiţi? 

— Bine. 

Formă din nou numărul lui Martin, însă tot fără niciun 
rezultat. De fiecare dată, îi răspundea robotul. Se întrebă 
dacă nu cumva dormea. Era din ce în ce mai nervoasă. 
Trebuia să îl pună neapărat la curent cu ceea ce citise în 


€543) 


dosarul lui Jovanovic. 

Marianne... 

Nu era deloc greu să îi ghiceşti mobilul. Singurul posibil. 
Pusese spioni pe urmele lui Martin ca să îl protejeze pe 
Hugo, să afle mersul anchetei. Pentru că ar fi făcut orice 
pentru fiul ei şi singurul bărbat care îi rămăsese. Numai 
că, apelând la un tip de soiul lui Zlatan Jovanovic, făcuse 
încă un pas spre ilegalitate. Deşi repurtase o victorie, 
aceasta îi lăsase un gust amar lui Ziegler, pentru că se 
gândea la Martin acum, la reacţia lui când va afla 
adevărul. Chiar dacă nu o arăta, Martin era fragil. Un 
bărbat rănit încă din copilărie. Un bărbat pierdut. Un 
supravieţuitor. Cum va primi şi această nouă lovitură? 
Deodată, îşi dădu seama că medicul se uita afară, cu ochii 
holbaţi şi un zâmbet uriaş pe faţă. 

— Da? zise el persoanei care apăruse în faţa uşii 
ambulanţei. 

Ziegler întoarse capul şi o văzu pe Zuzka uitându-se la 
ea, cu o privire mai mult decât îngrijorată. Pletele ei lungi 
şi negre i se revărsau peste geaca din piele crem, foarte 
scurtă, pe sub care purta un mare număr de coliere şi 
brelocuri, un tricou care îi lăsa buricul la vedere şi un şort 
imprimat, încă şi mai scurt. Pentru o fracțiune de secundă, 
Ziegler uită de orice altceva. 

— Pot pleca? întrebă ea. 

Privirea medicului trecea de la una la alta, părând să se 
întrebe cu care dintre ele ar fi preferat să-şi petreacă 
noaptea, chiar dacă blonda nu era chiar în formă maximă, 
cu vânătăile ei peste tot şi pansamentul acela mare, care 
semăna cu o mască în formă de cruce în mijlocul feţei. 

— Aăă... va trebui să consultaţi un ORL.-ist, apoi să faceţi 
un control la spate şi la coaste... 

— Mai târziu. 

Sări jos de pe targă, apoi din ambulanţă, o luă în braţe 
pe Zuzka şi o sărută, cu capul mai aplecat decât de obicei, 
din cauza „măştii”. Limba prietenei sale avea un gust 
dulce-amărui de Campari, de secară şi de vermut. 
Manhattan, trase concluzia Ziegler. Zuzka venise direct 


€544) 


din clubul ei de striptease, Pink Banana, imediat cum o 
chemase Irene. Medicul se uită după ele. Cu amândouă, îşi 
răspunse el în gând. Cu ici eta în acelaşi timp. 

Servaz se lovi de portieră când luară curba cu o viteză 
absolut nebunească şi aproape că se rugă să verse înainte 
să ajungă pe autostradă. Dar imediat văzu panglica de 
asfalt şi farurile care se apropiau în noapte, acolo unde 
autostrada făcea o curbă mare. Maşina ieşi de pe bretea şi 
se aruncă pe banda centrală, pe contrasens. Servaz simţi 
cum i se strânge scrotul când văzu maşinile de pe cealaltă 
parte a despărţiturii de pe mijloc - mergeau cu toții în 
acelaşi sens! i 

— David, te implor, gândeşte-te! Încă mai poţi opri toate 

astea! Nu face asta, pentru numele lui Dumnezeu! Ai 
griiiiijăăăăă! 
__ Claxoane urlând în faţa lor. Semne frenetice din faruri. 
Inchise ochii. Când îi deschise la loc, cele două maşini cu 
care se intersectaseră trecuseră de ei, dar îşi continuau 
avertizările panicate în noapte. Sudoarea îi curgea ca apa 
pe faţă, arzându-i retina. Se şterse cu dosul mânecii. 

— David! Răspunde-mi, la naiba! Zi ceva! O să ne omori 
pe amândoi, fir-ar! 

David privea drept în faţă şi în ochii lui nu se putea citi 
decât că urmau să moară. Strângea atât de tare volanul, 
încât încheieturile degetelor erau complet albe. Tabloul de 
bord îi lumina barba blondă şi se reflecta în privirea lui 
umedă. Servaz înţelese cât de departe de toate era el 
acum. Se uită şi el la autostrada din faţa lor, măturată de 
aversă, aşteptând apariţia următorului vehicul, cu toate 
simţurile concentrate pe apropiata coliziune, sigură şi 
inevitabilă. 

Se adânci în scaun la vederea unor noi faruri în 
depărtare. Din nou semnale luminoase, atunci când cel din 
faţă înţelese că ei mergeau pe contrasens. Faruri mai 
înalte pe şosea... Mai puternice... Vălurite de ploaie... Un 
sunet asurzitor în noapte. Oh, nu! Un tir! Deşi orbit de 
farurile mult prea puternice, Servaz îl văzu cum încerca să 


€545) 


se mute cu toată greutatea pe cealaltă bandă, îi văzu 
masiva siluetă deplasându-se cu o viteză exasperant de 
mică de pe o bandă pe alta, văzu uriaşele jerbe de apă 
ridicate de multele roţi turbionare ale mastodontului. Auzi 
trecerea dintr-o viteză în alta a motorului şi protestele 
cutiei de viteze, iar semnele dezlănţuite şi orbitoare din 
faruri îi forfecară în mod dureros nervii optici. Se chirci în 
scaun, pândind momentul în care David ar fi tras brusc de 
volan şi s-ar fi năpustit direct în monstrul de oţel, 
aşteptând groaznica lovitură. 

Dar nu se petrecu nimic. Claxonul uriaşului din oţel îi 
sparse timpanele când acesta trecu foarte aproape de ei. 
Intoarse capul şi îl întrezări, prin valurile de apă care se 
loveau de geam, pe şoferul care îi privea de la înălţimea 
cabinei sale, cu ochii holbaţi, îngrozit. Trase aer adânc în 
piept. Şi deodată înţelese că tot ceea ce i se întâmplase de 
când pusese piciorul la Marsac era sortit să îl conducă aici, 
pe această autostradă, că această şosea inundată era într- 
un fel simbolul poveştii sale, pe care acum o străbătea pe 
contrasens, înapoi către propriul trecut. Se gândi la tatăl 
său, la Francis, la Alexandra, la Margot, la Charlene. La 
mama sa, la Marianne... Destin, soartă, întâmplare, 
combinaţii... Ca nişte atomi, particule atrase unele de 
altele,  ciocnindu-se, despărţindu-se - născându-se şi 
dispărând. 

Aşa fusese scris. 

Sau nu. 

Băgă brusc o mână în buzunarul lui David. Acolo unde 
tânărul îi băgase mobilul după ce se prefăcuse că îl sună 
pe Esperandieu. Îl trase afară cu vârful degetelor. 

— Ce faceţi? Lăsaţi-l la loc! 

Maşina făcea un zigzag periculos de pe o bandă pe alta. 
Servaz îşi întoarse privirea, fără să se mai uite la ceea ce 
se întâmpla în faţa lor. Duse aparatul la gură în timp ce 
mâna lui David îl prinsese de încheietură, încercând să îi 
smulgă mobilul. 

— Vincent, eu sunt! strigă el când încă se auzea tonul. 
Mă auzi? Vincent, e Hugo! Hugo este vinovatul! Mă auzi? 


€546) 


HUGO! Cuvântul din caiet era o şmecherie ca să pară 
nevinovat. Va încerca să dea vina pe David. IÎnţelegi ce îţi 
spun? 

Deodată, se auzi de la celălalt capăt vocea lui 
Esperandieu: 

— Alo? Alo? Tu eşti... Martin? 

— Da, exact, continuă acesta fără să bage în seamă 
întreruperea, în timp ce David încercă să îi dea un pumn în 
faţă, iar el se feri. 

Mergeau pe toate cele trei benzi deodată, ba intrau 
chiar şi pe cea pentru opriri de urgenţă. 

— Sună-l pe judecător! Hugo nu trebuie să iasă din 
închisoare! Nu am timp acum să îţi zic mai mult. Mai 
târziu, n-auzi? 

Întrerupse convorbirea. De data asta, îi captase toată 
atenţia vecinului. 

— Ce-aţi făcut? Ce-ati făcut? 

— S-a terminat. Hugo nu se va mai putea fofila. Opreşte- 
te pe banda de urgenţă! Nu mai poţi schimba nimic. O să 
primeşti îngrijiri, îţi promit asta. Ai cuvântul meu că o să 
ne ocupăm de tine. Cine se va duce să il viziteze pe Hugo 
în închisoare dacă tu nu mai eşti aici ca să poţi face asta? 

Apărură din nou faruri în faţa lor. Puțin mai la stânga. 
Patru faruri aliniate. Extrem de puternice. Orbitoare. La 
înălţime faţă de drum. Jar un tir... David îl văzuse şi el. 
Părăsi încet banda din mijloc şi se încadră lin pe cea a 
semiremorcii care se apropia, cu o mişcare fluidă, aproape 
coregrafiată... 

— NU! NU! NU! NU FACE ASTA! NU FACE ASTA! 

Alte semne din faruri. Vuietul claxonului. Scrâşnetul 
metalic al mastodontului care se clătina, în căutarea unei 
soluţii. Dar de data aceasta nu exista aşa ceva. Maşina de 
mare tonaj nu va avea timp să se dea la o parte. Cele două 
vehicule vor intra unul într-altul. Coliziunea era inevitabilă. 
Deci aici se opreşte drumul. Aşa a fost scris. Sfârşitul 
poveştii. În câteva secunde... Un şoc titanic şi apoi nimic. 
Neantul. Servaz zări, pe stânga lor, breteaua de ieşire 
înspre o zonă de servicii de pe deal. 


€547) 


— Dacă ne ucizi acum, vei ucide doi nevinovaţi. lar Hugo 
oricum nu va putea scăpa. S-a terminat totul pentru el. 
Cine il va vizita în închisoare dacă tu nu eşti aici? La 
stânga! LA STÂNGAAAA! 

Văzu cei patru ochi rotunzi şi orbitori năpustindu-se 
asupra lor, patru săbii de lumină oglindite în şosea. Închise 
ochii. Întinse mâinile, atingând tabloul de bord dintr-un 
reflex absurd. 

Aşteptă teribilul şoc. 

Apoi simţi că virau brusc la stânga... Deschise ochii la 
loc. 

Ieşiseră din autostradă! Urcau acum breteaua, cu toată 
viteza şi pe contrasens! 

Servaz văzu semiremorca uriaşă trecând departe de ei, 
în dreapta şi mai jos. Era salvat! Apoi tresări când văzu o 
maşină care ieşea din zona de servicii din faţa lor. David 
trase de volan, intrară pe iarbă, hurducăind, ocoliră 
maşina care cobora, cu patru ocupanţi îngroziţi la bord - o 
familie! -, smulseră mai multe crengi din arbuştii joşi şi 
pătrunseră cu viteză în parcarea aproape goală. Servaz 
zări firma luminoasă a unui bufet şi, mai departe, o staţie 
de benzină. David apăsă la podea pedala de frână. Maşina 
se întoarse pe loc, în gemet de pneuri. 

Apoi se opri. 

Servaz îşi scoase centura, deschise uşa şi se grăbi să 
iasă, ca să poată vomita. PURA 

Ştia că, de acum încolo, moartea va avea o faţă. Aceea a 
unei semiremorci uriaşe, cu bară de protecţie şi patru 
faruri în acelaşi rând. Ştia şi că nu va putea uita niciodată 
această imagine. Şi că îi va fi teamă de fiecare dată când 
va urca într-o maşină fără să se afle el însuşi la volan. 

Sorbi cu nesaţ din noaptea umedă, răsuflând greu şi cu 
gura deschisă, astfel încât să poată gusta ploaia călduţă cu 
limba. Pieptul i se ridica şi picioarele îi tremurau. Urechile 
îi bâzâiau de parcă erau stupuri din care un roi întreg se 
pregătea să-şi ia zborul. Dădu ocol încet maşinii şi îl văzu 
pe David întins pe jos, cu spatele sprijinit de roata din 


€548 D 


spate. Îşi trecea degetele prin păr, strâmbându-se şi 
hohotind de plâns, cu ochii în pământ. Servaz îngenunche 
în faţa sa şi îşi puse mâinile pe umerii tremurânzi ai 
tânărului, prin bluza lui de infirmier. 

— Îmi voi ţine promisiunea, zise el. Vei primi ajutor. Zi- 
mi doar atât: tu ai pus CD-ul cu Mahler în combina lui 
Claire Diemar? 

La vederea privirii întrebătoare a tânărului, dădu din 
cap, în semn că „Nu are importanţă”, apoi îl strânse de 
umăr şi se ridică în picioare. Işi scoase telefonul şi se 
îndepărtă, conştient de faptul că dădea un adevărat 
spectacol, în cămaşa de spital, udă leoarcă din cauza ploii 
torențiale, cu degetele acoperite de zgârieturi de când cu 
dezastruosul episod al scufundării şi cu urme pe faţă de la 
pansamentul pe care îl smulsese. 

— Pentru Dumnezeu, ce a fost cu telefonul ăla? Şi de ce 
nu mi-ai răspuns? 

Vocea lui Vincent. Părea în panică. Servaz îşi dădu 
seama că îi vibrase telefonul de mai multe ori, fără să îl 
audă, în mijlocul acestui uragan. Dar se simţi bine să îi 
audă vocea. 

— O să-ţi explic. Dar până atunci, scoate-l pe judecător 
din pat. Trebuie să anuleze eliberarea lui Hugo. Şi ne 
trebuie o autorizaţie să îl putem interoga chiar în noaptea 
asta, în închisoare. Sună-l pe Sartet. 

— Dar ştii prea bine că nu va accepta niciodată. Este 
ilegal. Hugo a fost pus sub acuzare. 

— Doar dacă îl interogăm referitor la un alt caz, zise 
Servaz. 

Pa Ce? 

li explică ideea sa. 

— Fă ce ţi-am spus. Vin şi eu cât pot de repede. 

— Dar nu vezi nimic! 

— Oh, ba da, văd... Şi, te rog să mă crezi, există situaţii 
în care ar fi mai bine să nu vezi nimic. 

O tăcere confuză la celălalt capăt. 

— Nu eşti la spital? 

— Nu. Sunt într-o zonă de servicii, pe autostradă. 


€549) 


— Ce? Ce-ai... 

— Îţi povestesc mai târziu. Acum grăbeşte-te. 

În spatele lui, se auzi o portieră trântită. Servaz se 
întoarse pe loc. 

— Stai o clipă, îi spuse el adjunctului său. 

I se păru că zăreşte un zâmbet pe faţa lui David, aşezat 
acum în spatele volanului. Privirile li se intersectară prin 
parbrizul ud. Servaz se simţi electrocutat. O luă cu paşi 
mari în direcţia maşinii şi începu să alerge atunci când 
Fordul Fiesta porni încet, în marşarier. Ca prin vis, în timp 
ce alerga înspre maşină, o văzu desenând un arabesc 
grațios pe asfaltul parcării, îndreptându-şi botul în direcţia 
bretelei de ieşire şi plecând apoi, cu viteză, înainte. 

Servaz se gândi că nu avea cum să ajungă prea departe, 
cu toate staţiile de taxare blocate. Apoi, într-o fracțiune de 
secundă, a înţeles. Nu! Nu, David, NU! 

Alergă cât îl ţinură picioarele, urlând, mânat de 
disperare, de teamă, de furie, de sentimentul că nu îşi va 
putea ierta niciodată faptul că fusese atât de prost. Alergă 
degeaba în urma maşinii care se îndepărta, de-abia mai 
văzându-i stopurile în timp ce aceasta trecea prin cordonul 
de verdeață şi cobora panta pe care o urcaseră împreună, 
cu câteva minute mai devreme, pentru a intra din nou pe 
autostradă. 

Apoi se opri de-a curmezişul benzilor. 

De unde se găsea, Servaz îl auzi pe David oprind 
motorul. Şi aproape imediat, la stânga, un claxon isteric. 
Intoarse capul fix în momentul în care în curba de la 
poalele dealului apăru semiremorca. Văzu monstrul 
frânând prea târziu şi prea brusc, punându-se şi el de-a 
curmezişul celor trei benzi, remorca total scăpată de sub 
control cum se năpustea cu toată încărcătura sa asupra 
Fordului minuscul, înghiţindu-l într-un potop de tablă 
contorsionată, de piese mecanice mărunţite, de metal, de 
plastic şi de carne. 

Văzu şi restul, dar ca prin ceaţă, şi mult mai târziu: 
ambulanţele, maşinile de poliţie, girofarurile sfâşiind 
noaptea... Auzi ca prin vis urletele sirenelor, mesajele 


€550) 


pârâitoare de pe staţiile radio, ţipetele, ordinele, suflul 
extinctoarelor care îşi scuipau zăpada carbonică şi 
plânsetul ascuţit al fierăstraielor electrice, şi nu dădu nicio 
atenţie maşinilor presei, care veniseră să se înfrupte din 
ciolan,  dubiţelor împodobite cu antene parabolice, 
camerelor de televiziune, bliţurilor, nici măcar feţei tinerei 
ziariste care îi băgă un microfon sub nas şi pe care o 
împinse cu un gest brutal. Bizar... 

Se târi până la bufet, în timp ce o idee ciudată i se schiţa 
în minte, văzându-i pe toţi acei oameni cum se agită ca 
nişte albine dezorientate din cauza fumului. Se gândi că 
toţi aceşti oameni, fără să o ştie, erau nebuni. Că numai 
nişte nebuni puteau să-şi dorească să trăiască într-o astfel 
de lume şi să o conducă, zi după zi, spre pieire. Îşi 
comandă o cafea. 


€551) 


Intermezzo 4 
În mormânt 


Sufletul ei nu era decât un țipăt. 

Un plânset. 

Care creştea, înghiţindu-i gândurile. 

În capul ei, ţipa de disperare, îşi urla furia, suferinţa, 
singurătatea - tot ceea ce, lună de lună, o deposedase de 
toată omenia din ea. 

Şi implora. 

Milă, milă, milă, milă... lăsaţi-mă să ies de aici, vă 
implor... În capul ei, ţipa şi implora şi plângea. Însă doar în 
capul ei. Pentru că, în realitate, niciun sunet nu îi ieşea din 
gât. Avea un căluş rotund şi tare în gură, cu cureaua bine 
strânsă pe ceafă. Nu îi legase mâinile la spate: ar fi putut 
să se frece de piatra temniţei sale şi să-şi slăbească 
legăturile. Aşa că acum avea, într-adevăr, mâinile la spate, 
dar cu palmele complet lipite, până la capătul degetelor, 
cu un adeziv foarte puternic. O poziţie foarte 
inconfortabilă, care Îi  provocase imediat dureri 
permanente de articulaţii şi o contractură cronică, extrem 
de dureroasă, a muşchilor din jurul coloanei vertebrale. 
Printre altele, se văzuse obligată să stea aplecată în 
permanenţă, chiar şi în timpul somnului. Încercase din 
răsputeri să îşi smulgă pielea de pe palme, dar se dovedise 
imposibil şi fusese pe punctul de a leşina. Cu siguranţă, el 
dorise să se asigure că nu îşi va tăia venele din braţe sau 
coapse cu dinţii. 

Îşi schimbă poziţia, în beznă, ca să mai reducă tensiunea 
din muşchi. Era aşezată direct pe pământul bătătorit, cu 
spatele rezemat de peretele din piatră. Uneori, se întindea 
pe jos. Alteori, se aşeza pe salteaua ei jerpelită. Cea mai 
mare parte din timp dormita, culcată în poziţie de fetus. 
Din când în când, se ridica şi mergea. Câţiva paşi, nu mai 
mult. Nu mai avea nicio dorinţă să lupte. Nu avea nicio 
haină pe ea. Goală ca un animăluţ. Şi teribil de slabă. Nu o 


€552) 


mai hrănea decât o dată la două zile; îi dădea numai cât să 
nu moară de foame. Nu o mai spăla. Slăbise considerabil şi 
îşi simţea oasele pe sub pielea jegoasă. Avea în 
permanenţă un gust oribil în gură, pe lângă cel al 
căluşului, şi o durere groaznică îi măcina partea stângă a 
maxilarului şi limba: un abces. O mânca pielea capului, de 
la părul murdar. Se simţea din ce în ce mai slăbită. Avea 
probabil în jur de 40 de kilograme. Poate chiar mai puţin. 

Nici sus nu o mai ducea. În sufragerie. Se terminase cu 
mesele, cu muzica, cu violul în timpul somnului, pentru că 
nu o mai înţepa. Asta era singura uşurare. Se întreba de ce 
o mai ţinea în viaţă. 

Pentru că acum avea o înlocuitoare. l-o prezentase 
odată. Era atât de slăbită, încât nu se mai putea ţine pe 
picioare, iar el trebuise să o susţină ca să poată urca 
treptele ce duceau la parter. „Ce puţi!” îi spusese el 
strâmbând din nas. O văzuse pe tânăra femeie aşezată la 
masă, pentru cină, în scaunul acela care fusese al ei. Cu 
spatele legat de scaun, aşa cum fusese şi ea, cu acea curea 
lată, din piele. Îi recunoscuse privirea: era a ei, de acum 
câteva luni sau câţiva ani. La început, nu zisese nimic, nu 
mai avea forţa pentru asta. Se mulţumise să dea prosteşte 
din cap, uitându-se în sus, la necunoscută. Dar citise 
groaza din ochii acelei femei îmbrăcate cu rochia ei, îi 
văzuse părul spălat şi-i simţise trupul parfumat. Într-un 
final, reuşise să îngaime: „Aia e rochia mea”. O dusese 
înapoi în pivniţă. Fusese ultima oară când o văzuse, dar 
uneori se auzea muzică de sus, iar ea ştia foarte bine ce se 
întâmpla acolo. Se întreba în ce parte a casei era închisă 
cealaltă. 

Se temuse pentru multă vreme că avea să înnebunească 
şi luptase să îşi păstreze minţile întregi, încercând să se 
agaţe de realitate. Acum, însă, renunţase. Nebunia care 
pândea la marginea conştiinţei sale, ca un prădător sigur 
de prada sa, începuse să îi devoreze luciditatea, să-şi 
ostoiască foamea cu ea. Singura cale de scăpare 
rămăseseră gândurile la ceea ce fusese viaţa sa înainte, în 
cei 40 de ani de existenţă - viaţa alteia, mai degrabă, a 


€553) 


cuiva care purta acelaşi nume cu ea, dar care nu îi mai 
semăna deloc. O existenţă frumoasă, agitată, tragică - dar 
niciodată plictisitoare. 

O copleşeau remuşcările când se gândea la Hugo. 
Fusese atât de mândră de el. li cunoştea toate adicţiile, 
dar cine era ea ca să arunce prima piatra? Fiul ei, atât de 
frumos, atât de sclipitor... cea mai frumoasă reuşită a sa. 
Oare unde era el acum? În închisoare sau afară? Rămânea 
fără aer când se gândea la el, teama îi strivea pieptul. Iar 
durerea aproape că o zdrobea, o făcea bucăţi când îşi 
amintea de ei trei împreună - Mathieu, Hugo şi ea - 
jucându-se în grădină sau pe o plajă, făcând surf într-o 
dimineaţă luminoasă, pe lac, înconjurați de prieteni, la un 
grătar, într-o după-amiază de primăvară, prieteni care îi 
admirau cu toţii familia, o ştia prea bine. Le auzea 
râsetele, exclamaţiile, îşi revedea fiul ridicat în braţe, spre 
soare, de tatăl său, hohotind de râs şi cu o expresie de 
fericire absolută pe feţişoara lui dolofană. Sau tatăl şi fiul 
aşezaţi în pat, Hugo cu degetul mare în gură, atent, 
concentrat, teribil de serios, adormind uşurel în timp ce 
tatăl său îi citea Robinson Crusoe”, Comoara din insulă“? 
sau Războiul bumbilor“”. Mathieu murise în acel accident 
de maşină, iar ei doi - Hugo şi cu ea - îl abandonaseră la 
marginea vieţii. Uneori, îl ura foarte tare pentru asta. 

Revedea în amintire şi casa de pe marginea lacului, 
terasa pe care îi plăcea să ia micul dejun în zilele 
frumoase, cu o carte în mână, în timp ce în oglinda netedă 
şi calmă a lacului se reflectau copacii de pe malul celălalt. 
Liniştea îi era pe atunci tulburată doar de vreo 
ambarcaţiune pe care o forţa cineva, de tipetele copiilor de 
prin vecini sau de păcănitul vreunui motor exterior de 


% Roman scris de Daniel Defoe (1660-1731) și publicat în 1719, 
considerat de unii a fi primul roman scris în limba engleză (N. t.). 

% Roman de aventuri pentru copii publicat de scoţianul Robert Luis 
Stevenson (1850-1894) în anul 1882 (N. t.). 

% Roman despre „războiul” dintre băieţii din două sate rivale, văzut 
prin ochii unui băieţel de 12 ani, publicat în 1912 de francezul Louis 
Pergaud (1882-1915) și ecranizat de mai multe ori, sub numele de 
„Războiul nasturilor” (N. t.). 


€554) 


barcă, purtat de ecou. 

Și se mai gândea şi la Martin... Se gândea des la el. 
Martin, cea mai mare iubire a sa, cea mai mare ratare. Işi 
amintea de cursurile în timpul cărora schimbau şi câte 20 
de priviri pe oră, de nerăbdarea cu care se reîntâlneau, de 
discuţiile lor despre Schopenhauer, Nietzsche sau 
Rimbaud. De supărările ei când el rămânea opac la muzica 
şi versurile lui Dylan, Morrison, Springsteen sau Rolling 
Stones. Îl poreclise „Moşneagul” - „dragul meu Moşneag” 
-, deşi nu era decât cu un an mai mare decât ea. Dar 
Dumnezeu îi era martor că îl iubea. Şi îl iubise încă şi mai 
mult când descoperise că scria. Cineva capabil să deschidă 
piepturi şi inimi cu un cuţit imaginar, şi să pună apoi totul 
pe hârtie. Un talent nemaiîntâlnit... Fusese primul lucru 
care îi trecuse prin cap când citise primele rânduri din 
nuvela sa, Oul. Încă şi azi mai ţinea minte prima frază: S-a 
terminat, sfârşit, finito: dacă aş şti că mor mâine, nu aş 
schimba nicio virgulă la povestea aceasta - cea mai 
plictisitoare dintre toate cele scrise vreodată. Il iubea, îl 
admira, dar ştia că nu fusese ea prima cititoare, că 
Francis, alter ego-ul său, fratele său, trecuse primul pe 
acolo. Era mereu geloasă pe Francis. Pe puterea pe care o 
avea el asupra lui Martin. Pe puterea pe care o avea 
asupra ei... Drogurile... Pe atunci, îi era frică de un singur 
lucru: ca Francis să nu îi povestească totul lui Martin, să 
nu îi spună că persoana pe care o iubea cel mai mult pe 
lumea aceasta era o dependentă. Nu a părăsit-o niciodată 
frica asta, cât timp au fost împreună. Poate că tocmai din 
cauza aceasta îl părăsise. Ca să scape de frică... 

Îl iubea, îl admira - şi îl trădase... Se ghemui în 
întunericul mormântului său, cu mintea pustie şi corpul 
tremurând. Deodată, vântul deznădejdii suflă asupra 
tuturor acestor imagini însorite, iar bezna, frigul şi abisul o 
copleşiră. Se întorsese nebunia şi ea o simţi cum îşi înfige 
ghearele ascuţite în creier. In astfel de momente, se mai 
putea agăța, cu toate forţele, de o singură viziune, singura 
care o mai putea scăpa de o demenţă fără cale de 
întoarcere. 


€555) 


Închise ochii şi o luă la fugă. Singură, de-a lungul unei 
plaje spălate în parte de maree. Zorii luminoşi făceau să 
strălucească valurile şi nisipul umed, iar briza îi adia prin 
păr. Alerga şi alerga, şi alerga... Ore întregi, cu ochii 
închişi. Ţipetele pescăruşilor, vuietul regulat al mării, 
câteva pânze la orizont şi lumina răsăritului. Nu se mai 
oprea din alergat. Pe plaja aceasta fără sfârşit. Ştia că nu 
va mai vedea niciodată lumina zilei. 


€556) 


48 
Final 


Incinta exterioară a închisorii era luminată de 
proiectoare. Servaz îşi căută un loc în parcarea pustie, cât 
mai aproape de intrare. Încă se mai simţea furios, dar 
parcă mai mult abătut şi obosit acum. 

Directorul îi aştepta. Primise mai multe telefoane 
neaşteptate în cursul nopţii: de la Parchet, de la Poliţia 
Judiciară şi chiar de la directorul Administraţiei 
penitenciarelor, care fusese invitat de ministrul Justiţiei în 
persoană să facă totul pentru „a facilita demersurile 
comandantului Servaz şi ale locotenentului Esperandieu”. 
Nu înţelegea cum de devenise deodată atât de important 
acest caz pentru toată lumea; el nu ştia că un deputat al 
majorităţii, speranţa partidului, fusese pe punctul de a fi 
arestat şi că acum era complet reabilitat, iar membrii 
partidului său se pregăteau să anunţe presa, chiar mâine, 
că era scos din cauză definitiv şi că ei condamnă vehement 
„toate aceste scăpări absolut regretabile”, că vor invada 
platourile de televiziune pentru a transmite un semnal - 
„că există în ţara asta ceva care se numeşte prezumția de 
nevinovăție şi aceasta a fost călcată în picioare în acest caz 
de către membrii opoziţiei”. La Paris, se schimbase 
direcţia vântului: nu se mai punea problema să pară că îl 
abandonaseră prea repede pe Paul Lacaze dacă se 
dovedea nevinovat. Consemnul fusese schimbat: strângem 
rândurile. 

Ceea ce nu îl împiedica pe directorul închisorii să se uite 
cât se poate de circumspect la comandantul de poliţie, cu 
ochii roşii şi pupilele dilatate, şi la tânărul locotenent care 
părea un adolescent, cu geaca lui argintie. Primul mai avea 
şi nişte vânătăi şi zgârieturi peste tot, pe faţă şi pe mâini, 
plus un pansament mare în părul încâlcit, de parcă i-ar fi 
cusut cineva craniul. Directorul tocmai voia să închidă la 
loc uşa după ei, când se auzi vocea lui Servaz: 


€557) 


— Mai trebuie să vină cineva. 

— Parchetul mi-a spus doar de două persoane. 

— Două, trei... care e diferenţa? 

— Ascultaţi, e deja trecut de miezul nopţii. Va trebui să 
stau şi eu prin zonă până terminaţi? Pentru că aş prefera 
să... 

— Uite-o. 

Un zgomot de motor se auzi dinspre parcarea măturată 
de furtună şi o maşină în culorile jandarmeriei îşi făcu 
apariţia. Portiera din partea pasagerului se deschise şi 
cobori o femeie în geacă, pantaloni şi ghete de motociclist, 
cu un pansament ciudat pe faţă, în formă de cruce, care îi 
acoperea nasul şi obrajii. Mai avea şi braţul stâng prins 
într-o eşarfă. Ziegler îşi băgă capul între umeri când simţi 
cum turna ploaia deasupra ei şi se grăbi să parcurgă cei 
câţiva metri care o despărţeau de intrare. Fusese întoarsă 
pe toate părţile, timp de mai mult de o oră, de un procuror 
al Parchetului din Auch şi de mai mulţi ofiţeri de la secţia 
de investigaţii a jandarmeriei, dar reuşise într-un sfârşit să 
îl contacteze pe Martin. li povestise în câteva cuvinte cele 
întâmplate, sărind încă o dată peste amănuntul că îi 
intrase în calculator. 

— Cum ai reuşit să descoperi toate astea? întrebase el 
uimit. 

Dar nu fusese la fel de uimit când aflase că Marianne 
era cea care îl spionase. În schimb, Ziegler îi simţise 
imensitatea tristeţii. Martin o rugase apoi să vină cu el la 
închisoarea din Seysses. La telefon păruse epuizat, îl 
întrebase de ce nu era la spital, însă nu primise răspuns. 

— E cu noi, spuse polițistul. 

Pentru numele lui Dumnezeu, se gândi directorul 
văzând-o şi pe blonda aceasta şifonată. Ce-o fi cu circul 
ăsta? Dar avea ordine. De foarte sus. „Să faceţi tot ce vă 
vor cere, e clar?” spusese directorul penitenciarelor de la 
capătul firului. Ridică din umeri, le ordonă paznicilor să îi 
lase să treacă pe cei trei vizitatori care sunau la uşile de 
securitate şi îi conduse până în măruntaiele închisorii, 
umplând lungile coridoare cu ecoul paşilor lor. Trecură de 


€558) 


trei porţi cu grilaj şi, într-un sfârşit, directorul scoase un 
mănunchi de chei, înfipse una în broască şi descuie uşa de 
la vorbitor. 

— Intraţi. Vă aşteaptă. 

Se îndepărtă apoi grăbit. Nu ţinea să afle ce se întâmpla 
înăuntru. 

— Bună seara, Hugo, zise Servaz intrând pe uşă. 

Aşezat în spatele mesei din HPL”, cu mâinile 
încrucişate, tânărul ridică privirea şi se uită la el. 

Apoi îşi mută atenţia înspre Esperandieu şi Ziegler, care 
intraseră după el, iar Servaz văzu o mică sclipire de 
surpriză în ochii săi, la vederea feţei jandarmeriţei. 

— Ce s-a întâmplat? Directorul m-a sculat din pat şi 
acum apăreţi voi... 

Servaz făcu un efort să-şi ascundă mânia. Se aşeză şi îi 
auzi pe Vincent şi Irène făcând acelaşi lucru. Acum erau 
toţi trei aşezaţi în faţa lui Hugo, de cealaltă parte a mesei. 
Din punct de vedere strict juridic, nu mai aveau niciun 
drept să vorbească cu puştiul în cadrul anchetei asupra 
morţii lui Claire, deoarece fusese inculpat. Insă în urma 
celor întâmplate, Servaz obținuse de la judecător 
permisiunea de a-l interoga pe acesta în cazul morţii lui 
Elvis - caz separat, dar legat cu siguranţă de primul. 

— David e mort, zise el încet. 

Văzu cum trăsăturile tânărului se schimonosesc de 
durere. 

— Cum? 

— S-a sinucis. A intrat pe autostradă cu maşina pe 
contrasens şi s-a lovit de un camion. A murit pe loc. Servaz 
îl străpungea cu privirea pe Hugo. Durerea puştiului era 
sinceră, de-abia se ţinea să nu izbucnească în plâns, cu 
buzele strânse de parcă tocmai înghiţise o cutie cu cuie. 

— Ştiai că avea gânduri de sinucidere? 

Hugo ridică bărbia. Se uită fix la Servaz, cu ochii 
strălucind, şi dădu din cap. 

— Da. 


% High Pressure Laminate - material compozit foarte rezistent, 
inventat în 1912 de compania Formica (N. t.). 


€559) 


— De mult? 

Tânărul ridică din umeri, părând să se întrebe de ce 
naiba ar mai fi fost important lucrul ăsta acum. 

— David a fost dintotdeauna depresiv, reuşi el să 
articuleze cu o voce plată şi mecanică. Chiar şi când eram 
mici, el era mereu... ciudat... Avea un umor negru... şi 
zâmbetul ăla trist. Deja de 12 ani zâmbea aşa. 

Servaz îl văzu cum trage adânc aer în piept, ca şi cum s- 
ar fi pregătit să îşi ţină mult timp respiraţia. 

— Uneori avea reacţii imprevizibile, putea să treacă de 
la bucurie la disperare într-o secundă. Odată, l-am văzut 
dând cu o piatră în capul unui prieten doar pentru că 
acesta susţinea contrariul a ceea ce zicea el. Când era aşa, 
toţi prietenii îl evitau, cu excepţia mea. Maică-sa l-a dus 
ani de zile pe la psihiatri, până când el i-a spus să se ducă 
dracului. Iar toate astea au fost din cauza ticălosului ăla de 
taică-său, adăugă Hugo, cu vocea dintr-odată vulcanică. Şi 
a idiotului de frate-său. Ei doi l-au distrus... Nemernicii 
ăştia doi ar trebui să fie puşi sub învinuire de hărţuire 
morală, după părerea mea... Imi aduc aminte că David a 
adus o fată acasă, o puştoaică tare drăguță, pe când avea 
14 ani. Fratele lui l-a umilit grav în faţa ei şi s-a purtat 
grosolan şi cu ea, astfel încât a refuzat să mai pună 
piciorul acolo vreodată şi nici măcar nu a mai vorbit cu el. 
Taică-său obişnuia să îi spună mamei că aveau „un băiat şi 
o fată”. Îi interzisese să citească sau chiar să aibă cărţi în 
camera sa, zicea că lectura îl feminizase. Taică-său se 
lăuda că ajunsese unde ajunsese fără să citească nicio 
singură carte în viaţa lui, nici măcar la şcoală. 

— Şi în cazul acesta, cum se explică faptul că David a 
ajuns la Marsac? 

— Tatăl şi fratele lui se dezinteresaseră de mult, 
complet, de ceea ce făcea David sau ar fi putut el să 
ajungă. Hotărâseră că era irecuperabil şi gata. Eu cred că 
acest lucru îl rănise chiar mai tare decât abuzurile. Mama 
era cea care îi finanța studiile, din economiile personale. 
Ea a căutat mereu să îl protejeze pe David de tatăl şi de 
fratele său, dar era slabă şi supusă şi ea intimidărilor lor... 


€560) 


— A mai avut tentative? 

— Da, mai multe... Odată chiar a încercat să îşi taie 
burta, cu un cuţit. Ca samuraii, ştiţi? Asta s-a întâmplat 
după povestea cu fata... 

Servaz îşi aminti de cicatricea pe care o simţise cu 
degetele. Simţi un nod în gât şi trebui să înghită în sec, în 
timp ce Hugo se uita când la unul, când la celălalt. 

— Din cauza asta m-aţi sculat în miez de noapte? Şi aţi 
venit aşa, în forţă? Ca să mă anunţaţi de moartea lui 
David? 

— Nu chiar. 

— Mâine dimineaţă voi fi eliberat, nu-i aşa? 

Servaz îi simţi îngrijorarea din glas. Nu răspunse. 

— La naiba, David... prietenul meu, fratele meu... gemu 
deodată Hugo. Ce viaţă nenorocită ai avut, prietene... 

— A făcut-o pentru tine, zise Servaz încet, dar cu 
claritate. 

— Ce? 

— Eram cu el în maşină. David s-a acuzat singur pentru 
uciderea lui Claire Diemar şi a lui Elvis Elmaz. Ca şi pentru 
cele ale lui Bertrand Christiaens şi Joachim Campos... 

— Cine sunt ăştia? 

Bine jucat, se gândi Servaz. N-ai căzut în capcană. 

— Nu-ţi spun nimic aceste două nume? 

Hugo scutură din cap. 

— Ar trebui? 

— Sunt numele şefului pompierilor care au venit să vă 
salveze pe lacul de pe Neouvielle şi cel al şoferului 
autocarului. 

— Ah, da. Acum, că mi-aţi zis... 

— Şi Claire Diemar era în autocar, în noaptea aceea, nu-i 
aşa? 

Hugo îi aruncă o privire ciudată lui Servaz. Se auzi un 
tunet în spatele ferestrelor. 

— E adevărat. Era acolo. Credeţi că există o legătură 
între accident şi moartea sa, nu? ziceţi că David a 
mărturisit că este vinovat de uciderea lui Claire? Inainte să 
se sinucidă? 


€561) 


Servaz îl privi cu atenţie. Hugo părea sincer uimit. 
Puştiul ăsta era un actor foarte bun. 

— Dar dacă s-a sinucis intrând într-un camion, iar 
dumneavoastră eraţi în maşină cu el, atunci cum se face că 
sunteţi aici, acum? 

Se uita bănuitor la Servaz. Acesta trebui să se abţină să 
nu se arunce asupra lui pe deasupra mesei. 

— S-a sfârşit, zise calm Ziegler. 

Tânărul îşi roti privirea asupra ei. 

— O idee bună, cea cu caietul. Riscantă, dar isteaţă. Mai 
întâi, te acuza. După aceea, te dezvinovăţea. 

Niciun răspuns. 

— Presupun că, dacă poliţiştii însărcinaţi cu ancheta nu 
ar fi mers foarte departe, dacă n-ar fi dat dovadă, să zicem, 
de o curiozitate şi o conştiinţă profesională ieşite din 
comun, i-ai fi sugerat chiar tu avocatului tău să ceară o 
expertiză grafologică. 

Timp de o infinitezimală fracțiune de secundă, o văzură. 
Scânteia. Semnalul pe care îl pândeau. Dar aceasta 
dispăru imediat. 

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, la naiba! Nu e scrisul 
meu în acel caiet. 

— Bineînţeles că nu, zise Servaz. Pentru că este al lui 
David. 

— Atunci, este adevărat? El a ucis-o? 

— Ticălos mic ce eşti, zise Ziegler. 

— Tu i-ai cerut să scrie în caiet, Hugo? Sau a făcut-o el 
singur, din proprie iniţiativă? 

— Ce? Nu înţeleg nimic! 

Un alt fulger. Mai aproape. Cineva ţipa înăuntrul 
închisorii. Un țipăt lung şi dureros. Care se stinse pe cât 
de repede apăruse. Paşi de paznic pe culoar. Apoi, din nou, 
liniştea. Dar, într-o închisoare, liniştea nu durează 
niciodată prea mult. 

— Claire se culca cam cu multă lume, nu? zise Servaz. 

— Erai gelos? întrebă Ziegler. 

— Câţi aţi omorât, tu şi colegii tăi? vru să afle 
Esperandieu. 


€562) 


— Şeful pompierilor, voi aţi fost, zise Servaz. Sarah, 
Virginie, David şi cu tine, pentru că a fost aruncat în apă 
de patru persoane. 

— Şi în maşina lui Joachim Campos, un martor a văzut 
doi bărbaţi împreună cu el: David şi cu tine? sugeră 
Ziegler. 

— Tot doi eraţi şi în seara aceea, la Claire Diemar? 
continuă Vincent. Camera a filmat două persoane ieşind 
din pub. David şi cu tine, din nou? Sau David doara stat de 
pază? 

— Ce nu înţeleg este de ce ai rămas acolo, adăugă 
Servaz. De ce ţi-ai asumat un risc? De ce nu ai făcut ca şi 
în celelalte cazuri? De ce nu ai mascat moartea ei sub 
forma unui accident sau a unei dispariţii? De ce te-ai 
aşezat la marginea piscinei? De ce? 

Privirea lui Hugo trecea de la unul la altul, sub lumina 
neonului. Servaz îi zări în ochi îndoiala, mânia, frica. 
Telefonul lui Servaz scoase un bip dublu în buzunar. Un 
mesaj... Nu acum... Nu îşi lua ochii de la Hugo. 

— Fir-ar să fie, opriţi-vă! se răsti acesta într-un sfârşit. 
Chemaţi-l pe director! Vreau să vorbesc cu el! Nu mai am 
nimic să vă spun! Plecaţi de-aici! 

— Ai omorât-o singur, Hugo? Sau aţi fost mai mulţi? A 
participat şi David? 

Tăcere. 

— NU, ERAM SINGUR... 

Hugo îşi ridică ochii spre ei: două crăpături înguste şi 
lucitoare. Ceilalţi nu mai ziseră nimic. Servaz îşi simţi 
inima bătând. Ştia că şi ceilalţi simțeau la fel. 

— M-am dus acolo ca să o previn de pericolul în care se 
afla. Prizasem ceva în toaleta pubului şi băusem cam 
mult... Ştiam că ceilalţi urmau să acţioneze în curând. 
Eram în iunie. Şi ştiam că era rândul ei. Discutaserăm asta 
între noi. 

Făcu din nou acel gest cu mâna, moştenit de la mama 
sa. 

— Ştiam că fusese laşă în acea noapte de acum şase ani. 
Că ne părăsise în voia sorții, pe mine şi pe ceilalţi. Că nu 


€563) 


făcuse nimic ca să ne salveze... Dar ştiam şi că era 
măcinată de remuşcări de atunci. Imi spusese asta. Se 
gândea tot timpul la accident, era de-a dreptul obsedată de 
el. De faptul că se comportase atât de greşit. „Mi-a fost 
frică, am intrat în panică, în acea noapte. Am fost laşă. Ar 
trebui să mă urăşti, să mă dispreţuieşti, Hugo.” Imi tot 
spunea asta. „De ce eşti atât de îngăduitor, atât de drăguţ 
cu mine?” Sau: „Nu mă mai iubi! Nu merit asta, nu merit 
dragostea ta, nu sunt deloc un om bun.” Lacrimile îi 
curgeau pe obraji şi îi puteam citi tristeţea în ochi, 
tremura toată în braţele mele atunci când spunea aşa ceva. 
În alte momente, era persoana cea mai veselă, mai 
glumeaţă, mai surprinzătoare, mai grozavă pe care am 
cunoscut-o vreodată. Putea transforma fiecare moment 
într-un miracol. O iubeam, înțelegeți?... 

Hugo se opri pentru o clipă, apoi vocea i se schimbă, ca 
şi cum ar fi fost doi actori care împărțeau acelaşi rol: 

— Eram şi beat, şi drogat, în noaptea aceea, la ieşirea 
din pub. M-am dus să o văd în timp ce toţi se uitau la meci. 
I-am spus despre existenţa Cercului... La început, nu a vrut 
să mă creadă, îşi închipuia că eram beat, ceea ce chiar era 
adevărat, însă după ce i-am descris în detaliu moartea 
şoferului, a înţeles că spuneam adevărul. 

Servaz văzu lucirea din ochii lui Hugo, undeva departe, 
profund. Ca nişte cărbuni pe jumătate arşi într-un jar 
răscolit, care se trezesc ca un foc care mocneşte de multă 
vreme sub tundră. 

— Şi atunci, am văzut-o cum se metamorfozează. Ca şi 
cum i-ar fi luat altcineva locul. Nu mai era Claire cea pe 
care o cunoşteam... Cea care mă încuraja să scriu şi care 
se jura că nu a mai văzut un astfel de talent la vreun elev. 
Cea care îmi trimitea 20 de SMS-uri pe zi ca să îmi spună 
că mă iubeşte şi că nu ne va despărţi nimic, niciodată, că 
vom îmbătrâni amândoi la fel de îndrăgostiţi ca în prima zi. 
Cea care putea să rămână complet nemişcată, să se 
abandoneze, deschisă, în timp ce făceam dragoste sau, din 
contra, cea care prefera să ia iniţiativa. Cea care cita din 
scriitori şi poeţi care vorbeau despre dragoste, cea care 


€564) 


improviza un cântec la chitară, în care vorbea despre noi, 
cea care găsea nume pentru fiecare părticică a trupului 
meu, ca şi cum ar fi fost harta unei ţări care îi aparţinea, 
cea căreia nu îi era teamă să spună „te iubesc”, iar şi iar, 
de 100 de ori pe zi... Dintr-odată, Claire aceea nu mai 
exista. Era... plecată... lar cea care îi luase locul mă privea 
ca şi cum aş fi fost un monstru, un duşman. Se temea de 
mine. 

Cuvintele lui Hugo aproape că pluteau în lumina 
neoanelor. Şi fiecare dintre ele îşi găsea ecoul în sufletul 
greu al lui Servaz. 

— Ce idiot! Cu siguranţă aş fi acţionat diferit dacă n-aş fi 
fost atât de drogat. A vrut să cheme poliţia. Am făcut totul 
ca s-o împiedic, nu puteam suporta gândul ca „fraţii şi 
surorile mele” să ajungă în puşcărie - şi aici Servaz simţi o 
durere surdă printre coaste, aducându-şi aminte de 
cuvintele lui David din maşină - şi să plătească a doua 
oară, după toate câte au suferit. Nu mai ştiam ce să 
inventez. I-am zis că i-aş putea convinge să se oprească, că 
se terminase, că nu vor mai exista şi alte victime, dar că nu 
avea dreptul să le mai facă şi asta, după tot ceea ce le 
făcuse deja... Numai că ea nu voia să audă nimic, parcă 
înnebunise, era surdă la toate argumentele mele. Am 
ridicat tonul, am implorat-o. Şi apoi, deodată, a început să 
verse totul: mi-a spus că oricum nu mă mai iubea, că totul 
se sfârşise între noi, că iubea pe altcineva. Că intenţiona să 
mi-o spună curând. Mi-a vorbit despre tipul acela, 
deputatul, mi-a spus că era îndrăgostită nebuneşte de el, 
că era sigură că el e bărbatul vieţii ei. Am văzut roşu în 
faţa ochilor şi mi-am ieşit din sărite: eu voiam să o 
protejez, iar ea nu se gândea decât la cum să ne arunce în 
închisoare şi să scape de mine! Nu puteam să o las să facă 
aşa ceva. Ei sunt familia mea... Eram furios, îmbătat de 
mânie. M-am întrebat ce gen de femeie îi poate jura unui 
bărbat pe ce are ea mai scump că îl va iubi până la 
sfârşitul lumii, pentru ca a doua zi să îi spună că iubeşte pe 
altul? Ce gen de femeie poate fi atât de frumoasă, atât de 
minunată în dragoste şi atât de urâtă apoi? Ce gen de 


€565) 


femeie se poate juca în halul ăsta cu alţii? Şi atunci mi-am 
dat seama că era acelaşi gen de femeie care abandonează 
nişte copii în braţele morţii din laşitate... Era frumoasă, 
tânără, nepăsătoare şi nu se gândea decât la ea însăşi. Nu 
conta decât ea, am înţeles brusc. Toate acele remuşcări 
care o chinuiau, toată acea vinovăţie, nu fuseseră decât o 
mare păcăleală. Ca şi dragostea ei. O minciună... Işi 
inventa poveşti. Se minţea pe ea însăşi, la fel cum îi minţea 
şi pe ceilalţi. În acea seară am înţeles că Claire Diemar nu 
era altceva decât egoism şi prefăcătorie. Că va fi 
întotdeauna o otravă pentru toţi cei care i-ar fi ieşit în 
drum. Nu avea dreptul... Nu puteam să o las să facă asta... 

— Şi atunci, ai lovit-o, zise Servaz. Ai găsit frânghia şi ai 
legat-o cu ea, apoi ai băgat-o în cadă. Şi ai deschis 
robinetul... 

— Înainte să moară, voiam să o fac să înţeleagă ce 
înduraseră acei copii din cauza ei. Ca măcar o dată în viaţă 
să realizeze tot răul pe care îl făcuse... 

Ceva ca un hohot de râs se auzi din fundul închisorii. 
Turbat şi neputincios. Apoi hohote de plâns înăbuşite. Şi 
liniştea se închise la loc. Dar nu pentru multă vreme, într-o 
închisoare. 

— Oh, şi a înţeles, sigur că da, zise Servaz. Apoi ai 
aruncat păpuşile în piscină şi te-ai aşezat acolo, la 
marginea apei... De ce păpuşile? Pentru că îi simbolizau pe 
colegii tăi înecaţi care au ieşit la suprafaţă? 

— De fiecare dată când veneam pe la ea mă treceau toţi 
fiorii, cu colecţia aceea de păpuşi... 

— Şi apoi? 

Hugo ridică privirea către ei. 

— Apoi, ce? 

— Erai în stare de şoc, împietrit din cauza a ceea ce 
făcuseşi, încă sub efectul alcoolului şi al drogurilor... Cine 
a venit în acea seară ca să golească mesageria lui Claire şi 
să-i ia laptopul, astfel încât să pară că cineva încerca să îşi 
şteargă urmele? Şi cine a venit şi a pus muzica lui Mahler? 

— David. 

Servaz lovi atât de tare cu pumnul în masă, încât le făcu 


€566) 


să tresară pe toate cele patru persoane prezente în 
încăpere. Se împinse în mâini şi se aplecă deasupra mesei. 

— Minţi! David tocmai s-a sinucis încercând să te 
salveze pe tine, fratele lui, cel mai bun prieten al lui, iar tu 
îi pângăreşti deja amintirea? În acea seară, David a ieşit 
după tine din pub, a fost înregistrat de camera de 
supraveghere a băncii, de pe partea cealaltă a pieţei. Ba 
chiar m-a şi atacat ca să poată fura înregistrările! Dar cu 
CD-ul nu a fost el! Când l-am întrebat despre asta, chiar 
înainte să se sinucidă, am citit clar în ochii săi că n-avea 
nicio idee despre ce vorbeam! 

Hugo rămase tăcut. Părea zdruncinat. 

— De acord, zise el într-un sfârşit, cu o voce moartă, o 
voce plină de dragoste şi ură, de milă şi de dezgust faţă de 
el însuşi. David doar a ieşit din pub în acea seară şi a 
încercat să mă oprească, să facă un apel la raţiunea mea... 
Ştia ce voiam să fac... Voia să mă împiedice să îi povestesc 
totul lui Claire. L-am trimis la plimbare şi s-a întors 
înăuntru. A furat înregistrările doar ca să împiedice să se 
ajungă până la Cerc din cauza lui, şi pentru că astfel se 
întărea ipoteza că mai exista un vinovat. Când am vorbit la 
telefon, mi-a povestit că fusese pe punctul de a sări în gol, 
împreună cu dumneavoastră, şi că renunţase abia în 
ultimul moment. 

Timp de o secundă sau două, Servaz simţi cum îl 
învăluie un frig uriaş. 

— Şi chiştoacele găsite la Claire, în pădure? reuşi el să 
articuleze, înainte să moară, mi-a spus totuşi că vom găsi 
ADN-ul lui pe ele. 

— Nu fusese de acord cu legătura mea cu Claire. O ura. 
Sau poate că era gelos, nu ştiu... Dar ceea ce ştiu e că 
stătea uneori acolo, să ne spioneze din pădure, în timp ce 
fuma ţigară după ţigară... David putea fi şi aşa... 

— CINE? insistă Servaz, deşi se temea din ce în ce mai 
tare de un anume răspuns. CINE A VENIT SĂ FACĂ 
CURAT? CINE A PUS CD-UL ÎN NENOROCITA AIA DE 
COMBINĂ? N 

Un nou bip dublu în buzunare. Işi scoase mobilul. Avea 


€567) 


două mesaje. Oare ce era într-atât de urgent? Îşi deschise 
mesageria. Nu era un număr din agenda sa. Văzu primul 
mesaj şi adrenalina, frica şi greaţa se năpustiră din nou 
prin venele sale. 

— Margot! strigă el ascuţit şi sări din scaun. 

SMS-ul era semnat: J H. 

Şi spunea: 


Ai grijă de iubita ta. 


Căută febril numărul Samirei şi apăsă pe tasta de apel. 

— Da, şefu'! zise tânăra, surprinsă. 

— Du-te la Margot! Repede! Acum! urlă el în telefon. 

— Şefu', dar ce s-a întâmplat? 

— Fără întrebări! Fă ce ţi-am spus! 

O auzi cum tropăie prin iarbă, apoi cum aleargă pe 
pietriş. Cu inima bătându-i cu putere, o ascultă cum urcă 
scările înspre dormitoare, câte patru trepte deodată, după 
care bate în uşă şi spune: „Sunt Samira!”. Auzi uşa 
deschizându-se şi o voce familiară care răspundea, o voce 
adormită, o voce ca un balsam pe o rană. Apoi din nou 
vocea Samirei în aparat, gâfâind: 

— E bine, şefu'. Dormea. 

Servaz trase aer adânc în piept şi îi privi pe ceilalţi, care 
se holbau la el cu ochii cât cepele. 

— Te rog frumos, zise el, fă-mi un serviciu. Dormi cu ea 
în noaptea asta, în celălalt pat. O să-ţi explic eu. Ai înţeles? 

— Recepţionat, zise Samira. Dorm în cameră. 

— Şi zăvorăşte uşa. 

Işi închise mobilul. Confuz şi uşurat totodată. Se uită din 
nou la mesaj. 

— Ce se întâmplă? întrebă Ziegler, care sărise şi ea în 
picioare. 

Servaz îi arătă textul. 

— Oh, la naiba! zise jandarmeriţa. 

— Ce? întrebă Servaz. Ce este? 

— O va ataca pe Marianne... 

— De ce vorbiţi despre mama? interveni Hugo, de pe 
cealaltă parte a mesei. 


€568 D 


Se uitară la el. 

— Ea este cea care a pus CD-ul, nu-i aşa? întrebă Servaz 
cu o voce pierită. 

— Spuneti-mi ce se întâmplă, la naiba! 

Servaz îi arătă ecranul telefonului, iar puştiul se albi 
imediat la faţă. I se puteau citi în ochi groaza, 
neînţelegerea, o spaimă absolută. 

— La naiba, de data asta e chiar el! strigă fiul lui 
Marianne. O să o pedepsească pentru că i-a luat locul! Da, 
ea a pus CD-ul, înainte să vă telefoneze. Am chemat-o în 
ajutor în noaptea aceea. l-am spus aceeaşi poveste ca şi 
dumneavoastră şi că era prea târziu, pentru că mă văzuse 
cineva pe fereastra din faţă. Şi-a dat seama că urmau să 
apară jandarmii din minut în minut. Şi atunci i-a venit 
ideea asta... Şi-a amintit de ancheta dumneavoastră, de 
toate acele articole pe care le citise în presa de atunci: 
Hirtmann, institutul şi gusturile voastre comune pentru 
Mahler... A venit cât de repede a putut, a băgat CD-ul în 
combină şi a dispărut imediat. Plângea. Imi spusese la 
telefon şi să golesc mesageria lui Claire. Nu înţelegeam la 
ce ar fi servit asta, pentru că eram prea ametit, dar am 
făcut-o şi apoi am curăţat tastatura. Dacă jandarmii ar fi 
găsit-o acolo, le-ar fi spus pur şi simplu adevărul: că o 
chemasem eu în ajutor. Din fericire, le-a trebuit ceva timp 
ca să ajungă. Nu aveau de unde să ştie că îi aştepta un 
cadavru... Probabil că erau cu toţii în faţa televizoarelor, la 
meci. lar asta ne-a salvat! Apoi, v-a sunat ea. S-a gândit că, 
dacă vi se încredinţează dumneavoastră ancheta, şi dacă 
găsiţi acel CD, poate că ar avea o şansă să vă facă să vă 
îndoiţi de vinovăția mea... o şansă să îşi salveze fiul... Şi 
după aceea, v-a trimis acel e-mail, dintr-un internet café... 

Tot ceea ce se întâmplase de o săptămână încoace, toate 
întâmplările prin care trecuse Servaz ieşiră din nou la 
suprafaţă. Patronul cafenelei le spusese că venise o 
femeie... Hugo şi Margot fuseseră prieteni... Probabil că el 
îi spusese mamei care era muzica preferată a fiicei lui. Şi 
cine altcineva ar fi avut ocazia să îi umble în telefonul 
mobil, să introducă un contact fals în timp ce dormea, dacă 


€569) 


nu ea? Cine încercase cu atâta grijă să îl evite, cu puşca în 
mână? Cine gravase liniştit acele litere pe trunchiul 
copacului, în toiul nopţii? Îşi aminti de ceea ce îi spusese 
lui Esperandieu în parcare: „CD-ul cu Mahler era în 
combina aia dinainte ca ancheta să ne fie încredinţată 
nouă!” Şi totuşi... 

— Ce mai aşteptaţi? urlă fiul lui Marianne în timp ce îşi 
împingea scaunul, care se răsturnă cu zgomot pe jos. Chiar 
nu înţelegeţi? E] a trimis mesajul! Nu înţelegeţi ce se 
petrece?! O VA UCIDE! 

kkk 


Trăsnete zgomotoase, lumini, girofaruri, fulgere. Ploaia 
picurând pe parbriz, transmisiunile radio cu pârâituri, 
sirenele, viteza, drumul care li se scurgea în fața ochilor, 
transformat în torent; noaptea care se întindea dincolo de 
toate. Zgomote de tot felul, în cap, frica, conştiinţa 
înceţoşată. Certitudinea îngrozitoare că aveau să ajungă 
prea târziu. 

Traversarea oraşului Marsac, prin ceaţă... Lacul... 
Ziegler, Esperandieu şi cu el trecând peste malul estic, 
apoi pe cel de nord, cu Vincent la volan. Maşinile 
jandarmeriei erau deja acolo. O jumătate de duzină. Se 
înghesuiră prin poarta deschisă. Servaz simţi cum i se 
topeşte stomacul în timp ce intrau pe pietrişul aleii. Toate 
luminile din casă erau aprinse, şi la parter, şi la etaj. 
Lumina se scurgea prin toate ferestrele, luminând parcul. 
Jandarmi aproape peste tot... Servaz îi sunase din 
închisoare, cu aproape o oră în urmă. Sări jos din maşină şi 
se năpusti spre terasa de la intrare, urcând treptele din 
alergare. Şi uşa de acolo era larg deschisă. 

O strigă: „Marianne!” 

Şi luă la rând încăperile pustii. 

Îl întâlni pe Becker, căpitanul care îl întâmpinase prima 
dată în casa lui Claire, în şedinţă cu alţi ofiţeri, pe care nu 
îi cunoştea. 

— Deci? 

— Nu e nicăieri, răspunse Becker. 

Servaz scotoci metodic fiecare cameră de la parter. Fără 


€570) 


să aibă vreo iluzie. O făcuseră alţii înaintea lui. Se întoarse 
în hol. 

— Sus e cineva? întrebă el în dreptul scărilor. 

— Nimeni... 

Trecu de barajul format de perdelele care dansau în vânt 
şi ieşi pe terasă, uitându-se spre lacul agitat de ploaie în 
întuneric. 

Unde dispăruse? O chemă. Încă o dată şi încă o dată. 
Vedea în jur privirile mirate ale jandarmilor. Va apărea 
dintr-un moment în altul Marianne şi îl va întreba ce se 
întâmplase acolo, îl va strânge în braţe, îl va săruta şi îl va 
absolvi de orice vină pentru trădarea şi păcatele sale. Se 
vor uita cum pleacă maşinile de poliţie şi apoi vor deschide 
o sticlă de vin. Ea îl va ruga să o ierte - la urma urmei, era 
vorba de fiul ei - şi apoi vor face dragoste. 

Dar nu, trebuia să o anunţe că Hugo rămânea în 
închisoare. Din cauza lui. Ştia că acest lucru îi va despărţi 
pentru totdeauna, că nu va mai exista întoarcere posibilă 
după aşa ceva. Simţi cum disperarea îi apăsa umerii. 
Măcar să fie în viaţă. În viaţă... Cobori pe peluza mustind 
de apă şi se duse spre jandarmii cu pelerine impermeabile 
care căutau indicii prin gardul viu. Tălpile i se înfundau în 
iarba ca buretele, în timp ce ploaia continua să îi picure pe 
creştet. Se întoarse: luminile girofarurilor, de cealaltă 
parte a construcţiei, reverberau pe pântecul norilor, 
conturând în negru casa cea mare, cu ferestrele luminate. 
Dar dincolo de băltoacele de lumină răspândite prin iarbă, 
nu era decât beznă. Ocoli câteva pâlcuri de copaci 
întunecaţi, pe care rafalele de vânt nu îi lăsa să se 
odihnească. Auzea acum şi zgomotul micilor valuri care 
scăldau malul în noapte, şi ploaia care mătura suprafaţa 
lacului. 

— Nu e aici, zise unul dintre jandarmi. 

— Sunteţi sigur? 

— Am scotocit peste tot. 

Arătă spre partea de jos a grădinii, lângă pădure, acolo 
unde descoperise literele inscripţionate. Chiar dacă ştia 
acum că acestea nu fuseseră gravate de Hirtmann. 


€571) 


— Căutaţi pe acolo. E un izvor şi un trunchi căzut la 
pământ. Cercetaţi cu atenţie toată zona. 

Se întoarse înăuntru. Unde era ea? O luase cu el? Ideea 
îi ridica stomacul în gât. 

— Martin... voi să intervină Ziegler. 

— Totul era aşa când aţi ajuns? îl întrebă el pe Becker. 

— Da. Uşi şi ferestre deschise. Lumini aprinse. Ah... şi 
era şi muzică... 

— Muzică? 

Înţepeni. Becker apăsă pe un buton al combinei şi se 
auzi muzica. La volum maxim. Mahler... Alămuri şi viori se 
dezlănţuită prin toată casa, tunând prin încăperi datorită 
sistemului de difuzoare, cu accente ascuţite, de triangluri, 
şi timbrul mai grav, de violoncel, toată orchestra grăbindu- 
se înspre deznodământul ultim. 

Servaz sughiţă. Recunoscuse bucata: Finala Simfoniei a 
şasea, muzica înfrângerii; înfrângerea lui - o bucată pe 
care însuşi Adorno o botezase: „Totul e rău când se 
termină cu rău”. 

Se lăsă să alunece în jos, pe perete, şi se aşeză pe 
podea, cu tot corpul cuprins de un tremurat. Jandarmii se 
uitau la el fără să înţeleagă. Era, totuşi, un poliţist care 
văzuse multe la viaţa lui. Opriră muzica. Şi atunci auziră 
hohotele de plâns. Se simţiră jenaţi, de parcă un poliţist nu 
ar avea dreptul să plângă, cel puţin nu în faţa colegilor săi 
şi cu atât mai puţin în exerciţiul funcţiunii. In secunda 
următoare, hohotele deveniră râs şi atunci îşi ziseră că o 
luase razna. 

N-ar fi fost pentru prima dată. Nu erau roboţi. Trebuiau 
să înghită tot rahatul din lume. Erau ca nişte ţevi de 
canalizare umane, care adunau tot rahatul şi îl transportau 
cât de departe puteau de restul populaţiei. Dar niciodată 
prea departe, se pare. Rahatul se întorcea mereu înapoi. 

Apoi, îşi dădură seama că ţinea în mână o foaie de 
hârtie, pe care o găsise pe o măsuţă. Se uitau la el morţi 
de curiozitate, dar nu îndrăzniră să se apropie. Pe hârtie 
scria: 

Ţi-a trădat încrederea şi iubirea, Martin. A meritat să fie 


€572) 


pedepsită. 


€573) 


Epilog 
Vara 2010. Spania 


Era cald afară. Cobora încetişor pe străzile pavate, 
mărginite de balcoane înflorite şi de felinare, spre Plaza 
Mayor. El şi alte câteva zeci de oameni fericiţi, în noaptea 
caldă, spaniolă. Ciudat, se gândi el, cum un simplu meci de 
fotbal poate face milioane de oameni fericiţi, pentru câteva 
ore. 

Străzile miroseau a săpun, a apă de toaletă, a damfuri de 
bere, vin şi alte licori, a trabucuri şi a petarde aruncate de 
copii, a căldură înmagazinată toată ziua în pereţii din jur. 
În timp ce şerpuia prin mulţimea care dansa, cânta şi îşi 
manifesta bucuria fix în faţa lui, auzea comentariile 
isterice ale prezentatorilor de la televiziunea iberică 
revărsându-se peste el de la balcoanele pe sub care trecea, 
punctate cu aclamaţiile tuturor oraşelor din Spania, aflate 
în mare sărbătoare. 

Plaza Mayor era mărginită pe toate cele patru laturi de 
arcade şi de faţade cu fresce din secolul al XVIII-lea. 
Aducea foarte bine aminte de o piazza italiană, cu culorile 
sale vii, pe care mai multe mărci de paste alimentare le 
aleseseră drept decor pentru spoturile lor publicitare. 
Gândul acesta îl făcu să zâmbească, un zâmbet fantomatic, 
datorat poate şi faptului că era beat de la ora cinci după- 
amiază, iar acum era trecut de miezul nopţii. Insă în piaţă 
se mai găsea foarte multă lume, chiar şi un mare număr de 
copii. Se lăsă să cadă pe singurul scaun liber. 

— Ai băut, zise Pedro punându-şi berea pe masă şi 
uitându-se cu atenţie la el, cu ochii lui mari şi albaştri, 
pătrunzători, care păreau mereu să râdă. 

— Mmm... Ce-ai luat? 

Pedro arătă înspre paharul gol, în care nu-i rămăseseră 
decât nişte urme de spumă. 

— La fel. 

Îl văzu pe prietenul său pregătindu-se să îi vorbească 


€574) 


despre echipa Franţei. Îi plăcea să-l tachineze cu asta pe 
Servaz. 

— Deci? L-au dat afară pe antrenor? întrebă Pedro. 

— Nu încă, răspunse Servaz. 

— Şi jucătorul acela care l-a înjurat şi cei care au făcut 
grevă la antrenamente o să fie sancţionaţi? 

Noul său prieten dădea din cap cu o neîncredere 
oarecum admirativă în faţa prostiei nemăsurate de care 
dăduse dovadă echipa ţării vecine. Servaz zâmbi aproape 
extaziat: nu exista decât o singură ţară în care nişte 
jucători miliardari erau capabili să facă grevă în timpul 
unui Campionat Mondial, iar ţara aceasta era a lui. I se 
făcu brusc sete. Se ridică de la masă şi, clătinându-se uşor, 
intră în cafenea ca să comande una caña” şi un carajillo de 
cognac“. Sprijinit de tejghea, urmări gesturile barmanului, 
care puse zahărul pudră pe fundul paharului minuscul, 
adăugă două boabe de cafea, un pic de coajă de lămâie şi o 
măsură de brandy, aduse amestecul aproape de punctul de 
fierbere, cu ajutorul baghetei cu aburi a espressorului, 
apoi îl aprinse cu bricheta şi turnă deasupra cafeaua 
neagră. Servaz admira ritualul cu pleoapele puţin strânse 
şi cu acel aer de seriozitate absolută care trăda amploarea 
gradului său de beţie. 

Când ieşi din bar, cu paharul fierbinte pe o farfurioară, 
Pedro era încă acolo, trecând în revistă, gălăgios şi pentru 
a zecea oară, meciul de fotbal, împreună cu vecinii săi. 
Servaz se apropie de scaunul său, dar îl rată, în încercarea 
de a se aşeza pe acesta. Cafeaua fierbinte şi coniacul i se 
întinseră pe cămaşă în timp ce el izbucni în râs, culcat pe 
jos, fără să ia în seamă privirile venite de la celelalte mese. 

— Gata, zise Pedro. Trebuie să mergem acasă. 

Il ridică pe poliţist ţinându-l de subsuoară şi îl duse pe 
străduţe mai lăturalnice. Era mai mărunt decât el, dar mai 


% Caña (în lb. spaniolă în original) este un pahar de 200 de mililitri 
care se folosește pentru servirea berii. 

% Carajillo este un amestec de cafea cu coniac flambat, boabe de cafea 
și o felie de lămâie (carajillo valencian), cu variantele cafea cu puţin 
coniac sau whisky, în alte părţi ale Spaniei. 


€575) 


puternic. Servaz se sprijini de umărul său. Ridică privirea 
spre noaptea înstelată de deasupra acoperişurilor, o 
noapte ca un poem de Garcia Lorca. Îşi luase acum tot 
concediul pe care îl mai avea, toate zilele libere şi 
recuperările la care avea dreptul, şi nimeni de la SRPJ nu 
îndrăznise să spună absolut nimic, după evenimente. Cu 
puţin timp înainte de asta, Sarah Lillenfeld şi Virginie 
Croze fuseseră puse sub acuzare şi încarcerate, alţi câţiva 
membri ai Cercului ajunseseră în custodia poliţiei, justiţia 
îşi urma cursul - însă fără el, de acum înainte. Îşi făcuse 
valiza şi trecuse pe la Ziegler, care primise şi ea 10 zile de 
concediu în urma agresiunii şi trebuia să se prezinte din 
nou în faţa consiliului de anchetă al jandarmeriei. Se 
întreba care va fi sancţiunea de data aceasta. Ştia că Irene 
era la un pas să-şi prezinte demisia, iar această 
perspectivă îl întrista. li mărturisise că piratase sistemul 
informatic al închisorii în care se afla Lisa Ferney şi că o 
folosea pe aceasta drept momeală: era ciudat de sigură că, 
într-o zi, elveţianul va intra în contact cu ea. Apoi îşi 
continuase drumul şi găsise adăpost în sătucul acesta, de 
cealaltă parte a Pirineilor, în Alto Aragon, provincia 
Huesca. La patru ore de drum de Toulouse. Un loc în 
mijlocul lui nicăieri, de o frumuseţe sufocantă şi cu 
drumuri pustii, pe care nu trecea nimeni niciodată. Nimeni 
nu va veni să îl caute aici. Nu îl cunoştea nimeni aici. Aici, 
era doar el Frances”. Cu excepţia lui Pedro şi a altor 
câtorva, cu care se vedea de numai două săptămâni, dar pe 
care îndrăznea să-i considere prietenii săi. Pedro care se 
oprea din trei în trei metri - cu Servaz agăţat de el - ca să 
sărbătorească victoria Spaniei prin aproape tot satul. 
Primise şi un telefon de la director, cu câteva zile în urmă: 
descoperiseră originea scurgerilor către presă. Pur şi 
simplu, nu fusese niciuna. Cel puţin, nu în sânul poliţiei. Se 
întorseseră să îl descoasă pe patronul internet-cafe-ului şi 
Patrick - Servaz îşi aminti de ochii lui mici şi reci din 
spatele ochelarilor - recunoscuse că a sunat presa imediat 
după plecarea lor. La prima vedere, se pare că însuşi 


” Francezul (în lb. spaniolă în original) (N. t.). 
1576) 


ziaristul ghicise identitatea lui Servaz, datorită descrierii 
făcute de patron. Când Patrick îi povestise cum primiseră 
poliţiştii un e-mail trimis din localul său, că aceştia căutau 
acum un bărbat înalt cu un accent uşor şi că păreau să fi 
intrat în panică, reporterul îşi amintise imediat de cel mai 
răsunător caz al ultimilor ani. 

— Ai noroc, spuse Servaz cu o voce împleticită, în timp 
ce înaintau la braţ. 

— De ce? 

— Pentru că trăieşti aici. 

Pedro ridică din umeri. Intrară pe uşa hostaLului* şi o 
luară pe un culoar până la curtea interioară. Peste tot, de-a 
lungul etajelor, aceiaşi pereţi albi cu lambriuri din lemn 
lăcuit, plante verzi în ghivece şi mobile vechi. Mirosea 
frumos, a rufe şi a iasomie. Urcară scările până la etajul al 
treilea, unde Pedro împinse uşa camerei sale, pe care nu o 
închidea niciodată. 

— Într-o zi, îmi vei spune ce ţi s-a întâmplat, zise el 
aşezându-l pe pat. Mi-ar plăcea să aflu. Nimeni nu se 
distruge în halul ăsta fără niciun motiv. 

— Eşti un... filosof... amigo. 

— Da. Sunt un filosof. Am citit cu siguranţă mai puţine 
cărţi decât tine, adăugă Pedro aruncând un ochi la autorii 
latini înşiraţi pe comodă, în timp ce îi scotea pantofii. Dar 
am citit şi eu câte ceva. Şi, mai ales, eu ştiu să citesc 
suflete. Tu ştii să citeşti doar cuvinte. 

In afară de cărţi, mare lucru nu mai era în camera cea 
mică: o valiză, câteva haine, un walkman din acelea pe 
care nu le mai folosea nimeni în afară de el şi CD-uri - 
simfoniile lui Mahler. Avantajul muzicii în faţa cărţilor, îşi 
zicea el mereu, e că ocupă mai puţin loc. 

— Te iubesc, hombre. 

— Eşti beat. Noapte bună, zise Pedro. 


Şi stinse lumina. 
kkk 


Pe Servaz îl trezi, pe la şapte dimineaţa, hărmălaia 


% Unitate mică de cazare (în Ib. Spaniolă în original), cum ar fi hostel, 
motel, pensiune, han etc. (N. t.). 


€577) 


pickhammerelor, a claxoanelor, a muncitorilor care se 
strigau între ei cu nişte voci la fel de puternice ca ale 
cântăreților de operă şi se întrebă, încă o dată, cum reuşea 
ţara asta să doarmă atât de puţin. Mai rămase o vreme să 
se uite în tavan - la fel de inert şi de golit ca o marionetă 
căreia cineva i-a tăiat sforile. Îşi simţea gura cleioasă şi 
respiraţia încărcată. Şi avea şi o migrenă îngrozitoare. Se 
ridică. Se târi până la baie. Fără să se grăbească. Nu îl 
aştepta nimeni nicăieri. Nu mai exista nicio urgenţă în 
viaţa lui. 

Lăsă să-i curgă pe ceafă şi pe umeri apa călduţă care 
ţâşnea din capătul duşului. Îşi perie dinţii şi îşi puse ultima 
cămaşă curată. Umplu paharul pentru clătit dinţii cu apă 
de la robinet şi aruncă înăuntru o tabletă de aspirină. 

Zece minute mai târziu, mergea pe strada principală, 
prin praful ridicat de şantier, apoi ieşea de pe aceasta 
printr-un portic, intrând pe o străduţă dreaptă şi umbrită, 
care urca spre flancul arid al dealului. În jurul său, satul se 
trezea. Îi auzea sunetele din case, prin ferestrele deschise. 
Adulmeca mirosul de cafea şi de flori însufleţite de lumina 
dimineţii. Auzea tipetele copiilor. Radiouri care nu se mai 
opreau din sărbătorit victoria. Toată această energie pe 
care o simţea în jurul său, toată această viață. Gândul îi 
zbură la povestea asta cu criza economică, la toţi acei 
jurnalişti care vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc şi de 
oameni despre care nu ştiu absolut nimic, repetând iar şi 
iar cifre şi statistici. La toţi acei bancheri şi economişti, 
acei speculanţi lacomi, acei politicieni orbi. Ar fi trebuit să 
vină aici cu toţii, ca să înţeleagă. Aici, oamenii trăiau. 
Doreau să trăiască. Să muncească. Să existe. Nu numai să 
supravieţuiască. 

Nu ca TINE, îşi zise el. 

O luă în sus, pe deal. Deasupra acoperişurilor oraşului, 
un avion venit din Franţa, care zbura spre Sud, lăsa o 
urmă albă pe cerul albastru deschis. Ajunse la catedrala 
cuibărită în mijlocul pinilor, rezemată de faleză. Merse 
prin galeria lungă, cu coloane, urcă cele câteva trepte şi 
ajunse înăuntrul lăcaşului sfânt, umbrit şi răcoros. Ocoli 


€578) 


bazinul cu apa verzuie şi îşi continuă ascensiunea de-a 
lungul potecii care şerpuia pe partea cea mai rotunjită a 
colinei, ca să ajungă pe vârful falezei. leşi în plin soare, cu 
mult deasupra catedralei şi a oraşului. Aici era cea mai 
frumoasă vedere. Un Crist uriaş, de opt metri înălţime, îşi 
deschidea braţele într-o largă şi zadarnică binecuvântare 
asupra întregii regiuni, până către Pirinei. 

O minunată panoramă... Ceea ce-l aducea aici în fiecare 
dimineaţă nu era, totuşi, vederea - ci faleza. Şi golul. 
Chemarea vidului. Era o ispită. O posibilă eliberare. 
Cocheta cu ideea de o vreme, dar un nume îl oprea să 
treacă la fapte: Margot. Era perfect în măsură să ştie ce 
înseamnă să îţi pierzi tatăl în acest mod. Se gândea mult şi 
la David. Sinuciderea, odată ce i se deschide uşa, este un 
locatar dificil de dat afară. Se gândise îndelung şi ajunsese 
la concluzia că, dacă ar lua această hotărâre, atunci acesta 
ar fi locul în care o va face. Ar fi cel mai bun mod. O 
cădere de 30 de metri, nicio şansă de ratare. Nu o moarte 
sordidă într-o cameră de hotel. Un zbor măreț. În soare şi 
azur. Şi un decor perfect. 

Cocheta cu ideea de mai multe zile - poate chiar de 
săptămâni. Era doar o idee. Nu avea intenţia să treacă la 
fapte. Cel puţin, nu pentru moment. Dar ideea i se părea 
reconfortantă. Ştia că avea o depresie, că există mijloace 
de tratament - dar nu dorea asta. Văzuse prea mulţi morţi, 
îngropase prea mulţi oameni, cunoscuse prea multe 
trădări. Se săturase. Obosise. Işi dorea repaus şi uitare, 
dar toate îi reveneau mereu în amintire, fără încetare, iar 
şi iar. Se săturase de imaginea lui Marianne în memoria lui 
şi de cea a părinţilor săi, şi a altora... Era convins că era 
moartă şi că, la fel ca în cazul altor victime de-ale 
elveţianului, nu i se va găsi niciodată corpul. Vrusese doar 
să-şi salveze fiul... dar îl şi trădase pe Servaz. li plăcea să 
creadă că, totuşi, regăsirea lor fusese sinceră, că nu se 
culcase cu el doar din interes. Cu toate acestea, de fiecare 
dată când îi apărea în minte ce trebuie să fi suportat ea 
înainte să moară, imaginea asta îi era la fel de imposibil s- 
o privească precum soarele în miezul unei zile fierbinţi. 


€579) 


Îl zări pe Pedro cum ieşea din atelierul său, o siluetă 
minusculă, în salopetă, jos de tot şi foarte departe. Cu o 
cârpă în mână. Pedro privi spre cer, în direcţia sa, dar fără 
să îl vadă. Îi urmări apoi, din priviri, pe copiii care se 
duceau să se scalde în râu. 

— Mi s-a spus că te găsesc aici. 

Vocea îl făcu să tresară. Se întoarse. În timpuri normale, 
ar fi fost fericit să o vadă. Dar în acea dimineaţă nu ştia 
dacă se simţea mulţumit, uşurat - sau ruşinat. Fata se 
schimbase. Îşi scosese piercingurile, iar părul ei îşi 
regăsise culoarea naturală. Părea să fie cu câţiva ani mai 
mare. 

— Cum m-ai găsit? 

— Se pare că mi-ai transmis nu numai gustul tău pentru 
cărţi, ci şi genele tale de anchetator, tata. 

Era evident că îşi pregătise dinainte această frază, iar 
lucrul acesta îl făcu să zâmbească. Margot era bronzată, 
îmbrăcată cu o pereche de pantaloni scurţi din jeans şi un 
maiou. 

— Mi-am amintit că am venit odată aici, cu mama şi cu 
tine, când eram eu mică, şi că îţi plăcea mult locul ăsta. 
Dar nu e primul loc la care m-am gândit... Oh, nu... De mai 
mult de o săptămână te caut. 

Făcu doi paşi înainte şi se aplecă, apoi se dădu repede 
înapoi. 

— Uau! Ce vedere frumoasă... Dar ce sus este! 

Nu îl văzu cum roşeşte în obraji de ruşine, cu stomacul 


strâns. ER 

Au vorbit. Zile şi nopţi întregi, au vorbit. Au băut. Au 
vorbit. Au fumat, au râs, au vorbit - şi chiar au dansat. A 
învăţat să îşi cunoască fiica şi şi-a dat seama că nu ştim 
nimic despre ceilalţi, cu atât mai puţin despre propriii 
copii. Era şi Elias acolo, tipul ăsta înalt şi tăcut, cu 
bretonul care îi mânca jumătate de faţă. Elias era un om al 
vorbelor puţine, iar Servaz îşi dădu seama că îi plăcea mult 
de el. Uneori, le ţinea companie; alteori, îi lăsa singuri. Au 
fost zile minunate, în care au stat împreună aşa cum nu 


€580) 


stătuseră niciodată, şi au fost momente în care s-au certat. 
Cum a fost noaptea aceea în care l-a găsit beat mort, după 
ce ea ieşise în oraş cu Elias. A băut mai puţin. Apoi n-a mai 
băut deloc. Păreau să aibă tot timpul la dispoziţie. Mai era 
mult până la începerea şcolii şi se întrebă dacă ea 
planificase să muncească în vacanţa de vară. Până la urmă, 
a întrebat-o cam când intenționau să plece: 

— Când vei fi pregătit, a răspuns ea. O să pleci împreună 
cu noi. 

I-a prezentat lui Pedro şi celorlalţi şi au devenit o gaşcă 
veselă. Elias a început să vorbească - măcar puţin. Se 
culcau târziu, dar a remarcat că se trezea dimineaţă cu 
mai mult chef de viaţă. Şi că nu mai rămânea întins în pat 
şi cu ochii în tavan. Tinerii închiriaseră o cameră cu un etaj 
sub el, care dădea, ca şi a lui, înspre grădina interioară. În 
dimineţile în care el întârzia, ea urca să îi bată la uşă. Au 
făcut plimbări lungi cu maşina şi pe jos prin toată 
regiunea, au descoperit panorame care i-au lăsat fără glas, 
sate din piatră şi ardezie, ca nişte decoruri perfecte de 
western. S-au scăldat în râuri cu apă foarte rece. Au mers 
cu bicicleta şi cu canoea. Au stat la taclale cu localnici şi 
cu turişti, au participat la sărbători la care fuseseră invitaţi 
în ultimul moment. Margot făcea fotografii şi, de data asta, 
lui nu-i displăcea să se afle în raza obiectivului. Spre 
marea lui surpriză, a descoperit că zâmbea. La întoarcerea 
din escapade, erau mereu înfometați. 

Zilele au trecut alcyoniene”, simple, ideale. Nimic nu 
era planificat, nimic nu era cu adevărat important. Nicio 
miză. Şi apoi, într-o dimineaţă, cu puţin înainte de răsărit, 
se trezi foarte calm, făcu un duş şi îşi pregăti valiza. În 
noaptea aceea, o visase. Marianne era în viaţă... Undeva. 
Şi avea nevoie de el. Dacă Hirtmann ar fi ucis-o, ar fi găsit 
o cale sau alta să i-o aducă la cunoştinţă. leşi din cameră. 
Totul era încă adormit pe etaje, dar ziua lumina deja 
grădina interioară. Cobori, cu valiza în mână, respiră 
adânc, să se umple pentru o ultimă oară cu parfum de 


% Alcyon este cea mai luminoasă stea din roiul Pleiadelor, de 2400 de 
ori mai luminoasă decât Soarele nostru (N. t.). 


€581) 


iasomie, rufe, ceară pentru mobile şi plecare. Îi plăcuse 
mult locul acesta. Apoi bătu la uşă: 
— Sunt gata, zise el atunci când se deschise. 


Graus, Alto Aragon, iulie 2011 / Morbihan, iulie 2012 


€582) 


Mulţumiri 


În general, mi-am luat o libertate foarte mare în ceea ce 
priveşte geografia. Unii vor poziționa Marsacul într-un loc, 
alții vor avea impresia că il văd într-altul - şi toți vor avea 
dreptate în aceeaşi măsură în care se vor înşela. 
Bineînţeles, nu există niciun „Cambridge sau Oxford de 
sud-vest“. Sud-vestul meu este un ţinut aproape la fel de 
imaginar ca şi minunatul Pământ de Mijloc al lui Tolkien. 

Mi-am permis câteva libertăţi şi cu realitatea muncii 
poliţiştilor, de fiecare dată când mă simțeam la strâmtoare, 
ca într-o pereche de pantofi prea mici; şi încă şi mai multe 
în legătură cu aparatul atât de complex al justiţiei. Cu atât 
mai mult le sunt recunoscător acelor oameni care mi-au 
dat sfaturi prețioase, m-au ghidat în demersul meu şi m-au 
atentionat asupra unor greşeli grosolane pe care, fără ei, 
le-aş fi putut comite. În ordinea apariţiei, îi avem pe Sylvie 
Feucher, secretar general al Sindicatului comisarilor şi 
înalţilor funcţionari din poliție, Paul Merault, Christophe 
Guillaumot, José Mariet şi Yves Le Hir de la Poliţia din 
Toulouse. Ca întotdeauna, greşelile (voluntare sau nu) care 
au supraviețuit sunt din vina mea în exclusivitate. Îi 
mulțumesc, de asemenea, lui Stephane Hauser pentru 
sfaturile sale muzicale pe care mă va ierta că nu le-am 
urmat în totalitate. In sfârşit, trebuie să îmi extind aria 
mulțumirilor către editoarele mele de la XO care, din nou, 
au reuşit minunea de a transforma apa în vin, şi către 
extraordinarele mele echipe editoriale de la XO şi Pocket, 
către soția mea, care ştie cum să facă viaţa mai uşoară, 
acum şi pentru totdeauna, şi către Greg, primul meu 
cititor, prieten, confident, couch şi, totodată, sparring- 
partner!%. Ca să închei, aş dori să dedic această carte unei 
persoane care a avut prostul gust să plece cu zece zile 
înainte de apariția romanului meu precedent: mama mea, 
Marie Sopena Minier. Faptul că ea nu a avut timpul să o 


1% Antrenor şi partener de antrenament (în lb. engleză în original) (N. 
t.). 
d5853) 


citească nu a fost deloc uşor de acceptat. 


€584) 


MINIER 


Un roman care îţi va face 
inima să bată de spaimă. 


ELLE 


Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa 
Mondială, comandantul Martin Servaz primește un 
telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în 
Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu 
brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește 
şi un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul 
criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă. 


Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din 
sudul Franţei în care Servaz şi-a făcut studiile și unde 
acum învaţă fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene 
Ziegler şi Esperandieu, comandantul Servaz trebuie 
să afle dacă există vreo legătură între aceste crime 
infiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. 
Şi să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință. 


pă 

d 

= = 2 

3 pa 

> E 

$ z E 

hd — ~ 

; 5 E= 

TREI a ri