Jean-Christophe Grange — Pasagerul

JEAN-CHRISTOPHE 


P d 


GRANGE 


PASAGERU 
S | / 


JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


PASAGERUL 


Original: Le Passager (2011) 


Traducere din limba franceză de: 
CARMEN CIORA 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2014 


VP - 


2 


I. MATHIAS FREIRE 


Sunetul telefonului îi străpunse creierul ca un cui înroșit. Visa 
un perete scăldat în soare. Mergea pe lângă el și își urmărea 
umbra proiectată pe peretele alb. Peretele nu avea început și nu 
avea sfârșit. Peretele era universul. Neted, orbitor, indiferent... 

Din nou, soneria telefonului. 

Deschise ochii. Căută din priviri cifrele luminoase ale ceasului 
deșteptător de lângă el. 4:02. Se ridică într-un cot. Pipăi 
împrejur, dar nimic. Işi aminti că era în camera de gardă. Căută 
în buzunarele halatului și găsi telefonul mobil. Privi ecranul. Nu 
cunoștea numărul. Apăsă butonul de răspuns fără să scoată o 
vorbă. 

O voce se făcu auzită în camera întunecată: 

— Doctorul Freire? 

Nu răspunse. 

— Sunteţi doctorul Mathias Freire, psihiatrul de gardă? 

Vocea părea îndepărtată. Din nou visul. Peretele, lumina albă, 
umbra... 

— Da, eu sunt, răspunse în cele din urmă. 

— Sunt doctorul Fillon. Sunt de gardă în cartierul Saint-Jean 
Belcier. 

— De ce mă sunaţi pe numărul ăsta? 

— Pe ăsta l-am primit. Vă deranjez? 

Ochii i se obișnuiră cu întunericul. Negatoscopul. Biroul de 
metal. Dulapul cu medicamente încuiat de două ori. Camera de 
gardă nu era decât un cabinet medical unde se stinsese lumina. 
Dormise pe un pat de consultaţie. 

— Care e problema? bombăni, ridicându-se. 

— O chestie ciudată la gara Saint-Jean. Gardienii au surprins 
un tip pe la miezul nopţii. Un vagabond ascuns într-o staţie de 
gresaj pe calea ferată. 

Medicul avea o voce tensionată. Freire se uită din nou la ceas: 
4:05. 

— L-au adus mai întâi la infirmerie, apoi au contactat 
comisariatul de la Capucins. Poliţia l-a ridicat și m-au chemat. L- 
am examinat acolo. 


VP-3 


— E rănit? 

— Nu, dar și-a pierdut complet memoria. Uluitor. 

— Nu simulează? 

— Aici dumneavoastră sunteți specialistul. Dar nu, nu cred. 
Parcă e pe altă lume. Sau mai degrabă parcă e pe nicăieri. 

— Mă vor acolo? 

— Nu. O patrulă de la Bac! o să vi-l aducă. 

— Mulţumesc frumos, îi răspunse ironic. 

— Nu glumesc. Puteţi să-l ajutaţi. Sunt convins. 

— Aţi emis un certificat medical? 

— Îl aduce cu el. Succes. 

Bărbatul închise, grăbit să termine convorbirea. Mathias 
Freire rămase nemișcat. Tonul îi sfredelea timpanul în întuneric. 
Cu siguranţă, nu era noaptea lui. Festivităţile începuseră pe la 
ora 21. În pavilionul celor internaţi din oficiu, unul dintre bolnavi 
defecase în salon și se îndopase cu excrementele proprii înainte 
de a-i rupe încheietura mâinii unuia dintre infirmieri. Treizeci de 
minute mai târziu o schizofrenică și-a tăiat venele cu o bucată 
de linoleum în unitatea de est. Freire i-a acordat primul ajutor, 
după care a transferat-o la Centrul Medical Pellegrin. 

S-a dus la culcare pe la miezul nopţii. O oră mai târziu, un alt 
pacient a ieșit în curte înarmat cu o trompetă de plastic. A fost 
nevoie de trei fiole cu sedativ ca să-l adoarmă și apoi au trebuit 
calmaţi toţi cei pe care îi trezise cu recitalul lui. Tot atunci, un 
tip de la adictologie a făcut o criză de epilepsie. Până să ajungă 
Freire, tipul își mușcase limba. Gura îi găâlgâia de sânge. A fost 
nevoie de patru oameni pentru a-i stăpâni convulsiile. In 
învălmășeală, omul îi șterpelise telefonul lui Freire din buzunar. 
Psihiatrul a așteptat până a devenit inconștient ca să-i 
descleșteze degetele pline de sânge și să recupereze aparatul. 

La trei și jumătate s-a dus din nou la culcare. Pacea a durat 
doar o jumătate de oră, întreruptă de apelul ăsta fără cap și 
coadă. Rahat. 

Stătea în întuneric fără să se miște. Tonul telefonului se auzea 
în continuare ca o sondă fantomatică în camera fără contur. 

Își strecură telefonul în buzunar și se ridică. În timp ce se 
mișca, peretele alb din vis apăru din nou. O voce de femeie 
murmura: „Feliz...” Cuvântul însemna „fericit” în spaniolă. De ce 
spaniolă? De ce o femeie? 


1 BAC: Brigade anticriminalită (fr.) - Brigada anticriminalitate. 
VP-4 


Simţi durerea obsedantă, familiară, în adâncul ochiului stâng, 
care îi însoțea fiecare vis. Se frecă la ochi și apoi bău apă de la 
robinet. 

Tot pe bâjbâite descuie ușa cu cartela de acces. 

Se încuiase în cabinet - dulapul cu medicamente era Graalul 
spitalului. 

Cinci minute mai târziu era pe aleea luminată din curtea 
clinicii. Din seara de dinainte orașul Bordeaux era învăluit în 
ceață. O ceaţă deasă, alburie, inexplicabilă. Își ridică gulerul 
impermeabilului pe care îl trăsese peste halat. Mirosul ceţii, 
încărcat cu miresme marine, îi crispa nările. 

O luă în sus pe aleea centrală. Nu vedea la trei metri în faţă, 
dar știa locul pe dinafară. Pavilioane cu tencuială de culoare gri, 
acoperișuri ţuguiate, peluze pătrate. Ar fi putut trimite un 
infirmier să-l aducă pe nou-venit, dar ţinea să-și întâmpine 
personal „clienţii”... 

Traversă curtea centrală înconjurată de câţiva palmieri. De 
obicei, arborii aceștia, amintindu-i de Antile, îi dădeau un strop 
de optimism. Dar nu și în seara asta. Curentul rece și umiditatea 
nu-l lăsau să fie încrezător. Ajunse la poartă, schiţă un salut spre 
paznic și trecu peste prag. Poliţia ajunsese și ea. Girofarul se 
rotea încet, fără zgomot, ca un far la capătul lumii. 

Freire închise ochii. Durerea îi pulsa sub pleoapă. Nu-i acordă 
nicio atenţie, reacţie pur psihosomatică. Toată ziua se ocupa cu 
afecțiuni mintale care se repercutau prin tot corpul. De ce nu și 
prin propriul lui organism? 

Redeschise ochii. Primul dintre agenţi ieși din mașină însoţit 
de un om în civil. Inţelese de ce individul de la telefon păruse 
speriat. Amnezicul era un colos. Avea aproape doi metri și cel 
puţin 130 de kilograme. Purta o pălărie - un Stetson texan 
original - și cizme din piele de șopârlă. Spatele lui lat era strâns 
într-un mantou gri-închis. Avea în mână un sac de plastic și un 
plic burdușit cu documente administrative. 

Polițistul dădu să înainteze, dar Freire îi făcu semn să rămână 
unde era. Se apropie de cowboy. Cu fiecare pas, durerea 
devenea mai exactă, mai clară. Un mușchi începu să i se 
contracte la colţul ochiului. 

— Bună seara, îi spuse când ajunse la câţiva metri de bărbat. 

Niciun răspuns. Silueta nu se clinti, profilându-se pe haloul 
vaporos al unui felinar de stradă. Freire se adresă poliţistului 


VP-5 


care rămăsese în spate cu mâna la armă, gata să intervină. 

— E-n regulă. Puteţi să plecați. 

— Nu vreţi să vi-l dăm în primire? 

— Trimiteţi-mi procesul-verbal mâine-dimineaţă. 

Agentul se înclină, se retrase, apoi dispăru în mașina care, la 
rândul ei, dispăru în ceaţă. 

Cei doi oameni rămaseră faţă în faţă, despărțiți doar de aburii 
respirației. 

— Sunt doctorul Mathias Freire, sparse el tăcerea. Răspund de 
urgențe la spital. 

— Vă veţi ocupa de mine? 

Vocea gravă era stinsă. Freire nu-i distingea bine trăsăturile 
ascunse sub borul pălăriei Stetson. Omul parcă avea capul unui 
uriaș din desenele animate. Nasul ca o trompetă, gură de 
căpcăun, bărbie pătrată. 

— Cum vă simţiţi? 

— Trebuie să vă ocupați de mine. 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

Bărbatul nu se clinti. 

— Haideţi, spuse Freire, întinzând un braţ. O să vă ajutăm. 

Vizitatorul se trase din reflex. O rază de lumină îl atinse. 
Freire avu confirmarea a ceea ce bănuise. O față atât infantilă, 
cât și disproporționată. Tipul avea spre cincizeci de ani. Smocuri 
de păr cărunt îi ieșeau de sub pălărie. 

— Veniţi. Totul se va rezolva. 

Freire își luase tonul cel mai convingător. Bolnavii mintal 
aveau o hiperacuitate afectivă. Simt imediat dacă sunt 
manipulaţi. Nici vorbă să umbli cu dedesubturi cu ei. Totul se 
face cu cărțile pe masă. 

Amnezicul se hotărî să înainteze. Freire se întoarse, cu 
mâinile în buzunare, cu un aer detașat și o luă spre spital. Se 
forță să nu se uite în spate - un mod de a-i arăta că are 
încredere. 

Merseră până la poartă. Mathias respira pe gură, înghițind 
aerul rece de parcă ar fi supt ţurțuri de gheaţă. Îl încerca o 
oboseală imensă. Lipsa de somn, ceața, dar mai ales 
sentimentul de neputinţă deveniseră recurente, împreună cu 
nebunia care își multiplica în fiecare zi feţele... 

Ce îi rezerva nou-venitul? Ce va putea face pentru el? Freire 
își spuse că nu era decât o slabă șansă de a afla ceva mai mult 


VP-6 


despre trecutul acestuia. Și o șansă încă mai slabă să poată să-l 
vindece... 

Asta însemna să fii psihiatru. 

Să cârpești o barcă spartă cu un ac de cusut. 

o... 

Era nouă dimineaţa când se urcă în mașină - un Volvo break 
pe care îl cumpărase de ocazie la sosirea lui la Bordeaux, cu o 
lună și jumătate înainte. S-ar fi putut duce acasă pe jos - locuia 
la mai puţin de un kilometru distanţă -, dar se obișnuise să facă 
drumul la volanul mașinii sale. 

Centrul spitalicesc specializat Pierre-janet era situat în sud- 
estul orașului, nu departe de centrul medical Pellegrin. Freire 
locuia în cartierul Fleming, între Pellegrin și centrul universitar, 
exact la frontiera dintre Bordeaux, Pessac și Talence. Cartierul 
lui era o zonă anonimă de case roz cu acoperișuri de ţiglă, toate 
identice, cu garduri vii bine tunse și grădini mici lângă fiecare 
„proprietate privată”. Fericiri de dimensiuni omenești, care se 
repetau în lungul aleilor, ca niște jucării desuete pe un lanţ 
industrial. 

Freire conducea încet, străpungând ceața care refuza să se 
ridice. Nu vedea mare lucru, dar orașul ăsta nu-l interesa. | se 
spusese: „Veţi vedea, este un mic Paris” sau „un oraș 
prestigios” sau, și mai mult, „este Olimpul vinurilor!” | se 
spuseseră multe lucruri. Dar nu văzuse nimic. Percepea vag 
Bordeauxul ca pe un oraș burghez, snob și aproape mort. O 
aglomeraţie plată și rece care degaja, la fiecare colţ de stradă, 
atmosfera artificială a unui hotel de provincie. 

Și încă nu se confruntase și cu cealaltă faţă a Bordeauxului - 
celebra lui burghezie. Colegii lui, psihiatri, erau mai degrabă 
vechi stângiști care se opuneau acestei tradiţii. Cârcotași care 
se constituiseră, fără să-și dea seama, în celălalt versant al 
clasei pe care o criticau. Își limita legătura cu aceștia la 
conversații banale la masă: povești ciudate despre nebuni care 
înghit furculițe, tirade contra sistemului psihiatric francez, 
planuri de concediu și unde se vor retrage la pensie. 

Ar fi vrut să pătrundă în societatea bordeleză, dar ar fi dat 
greș. Freire suferea de un handicap major: nu bea vin. Ceea ce 
în Aquitania echivala cu a fi orb, surd sau paraplegic. Nu i se 
făcuseră niciodată reproșuri, dar tăcerea care îl înconjura era 
elocventă. La Bordeaux, nu vin, nu prieteni. Nimic mai simplu. 


VP -7 


Nu-l suna nimeni, nici e-mailuri, nici SMS-uri. Nicio comunicare - 
alta decât profesională - pe rețeaua intranet a spitalului. 

Ajunse la el în cartier. 

Aici, fiecare clădire purta un nume de piatră prețioasă. Topaz. 
Diamant. Peruzea... Era singura modalitate ca să le deosebești. 
Freire locuia în „Opal”. La sosirea lui la Bordeaux, crezuse că o 
alege deoarece era imediat lângă spital. Se înșela. Alesese acest 
cartier deoarece era neutru și impersonal. Un loc ideal în care să 
te faci pierdut. Să te camuflezi. Să te pierzi în mulţime. Venise 
aici pentru a trage o linie peste trecutul lui parizian. O linie 
peste omul care fusese: practician recunoscut, remarcabil, 
curtat în mediul lui. 

Lăsă mașina la câţiva metri de locuință. Ceaţa era atât de 
deasă, încât municipalitatea lăsase iluminatul stradal aprins. 

Nu folosea niciodată garajul. Dându-se jos din mașină, i se 
păru că plonjează într-o piscină cu apă lăptoasă. Miliarde de 
picături în suspensie materializau atmosfera într-o pânză 
pointilistă. 

Grăbi pasul cu mâinile înfipte în buzunarele impermeabilului. 
Își mai ridică o dată gulerul și simţi pe gât picăturile îngheţate 
de brumă. Părea un detectiv particular dintr-un film vechi 
hollywoodian, un erou solitar în căutarea luminii. 

Deschise portița de la grădină, traversă cei câţiva metri de 
peluză îmbibaţi cu apă și răsuci cheia în broască. 

Interiorul locuinţei reproducea banalitatea exteriorului. De 
zece ori, de o sută de ori, în tot cartierul se repeta aceeași 
compartimentare: vestibul, salon, bucătărie, camere la etaj... 
Din aceleași materiale. Parchet laminat. Pereţi din rigips alb. Uşi 
de placaj. Locuitorii își exprimau personalitatea prin mobilier. 

Își scoase impermeabilul și se îndreptă spre bucătărie fără să 
aprindă lumina. Originalitatea la Freire se manifesta prin lipsa 
aproape în totalitate a mobilierului. Cutiile cu care se mutase, 
încă nedeschise, erau depozitate de-a lungul pereţilor pe post 
de decor. Trăia într-un apartament martor, dar martorul nu avea 
nimic de spus. 

La lumina becurilor de pe stradă își făcu un ceai. Se gândea 
ce șanse avea să mai prindă câteva ore de somn. Egale cu zero. 
Intra din nou de gardă la ora unu: așa că, până atunci, va trudi 
la dosarele lui. Ziua va lua sfârșit la zece seara. Se va prăbuși 
atunci, fără cină, uitându-se absent la o emisiune de 


VP-8 


divertisment. Va repeta toate acestea și mâine, duminică, până 
seara. Apoi, în sfârșit, după o noapte întreagă de somn va porni 
din nou la atac luni, urmând un orar mai mult sau mai puţin 
normal. 

Privea frunzele de ceai de pe fundul ceainicului și își spuse că 
ar fi momentul să reacționeze. Să nu mai colecționeze gărzi. Să- 
și impună un mod corect de viaţă. Să facă sport. Să mănânce la 
ore fixe... doar că genul ăsta de reflecţii făcea și el parte din 
rutina lui cotidiană, confuză, repetitivă și fără finalitate. 

Stând în picioare în bucătărie, ridică puţin cana cu ceai, 
contemplând culoarea brună care se intensifica. Replică a 
creierului său plin de gânduri negre. Da, își spuse, scufundând 
din nou frunzele de ceai, voise să se scufunde aici în nebunia 
altora. Pentru a o uita mai bine pe a sa. 

Cu doi ani înainte, la 43 de ani, Mathias Freire comisese cea 
mai gravă greșeală deontologică, la sanatoriul din Villejuif: se 
culcase cu o pacientă. Anne-Marie Straub. Schizofrenică. 
Maniaco-depresivă. O bolnavă cronic destinată să trăiască și să 
moară în institut. Când se gândea la greșeala lui, lui Freire tot 
nu-i venea să creadă. Incălcase tabuul tabuurilor. 

Cu toate acestea, nimic nebunesc sau pervers în povestea lui. 
Dacă ar fi cunoscut-o pe Anne-Marie în afara spitalului, s-ar fi 
îndrăgostit de ea instantaneu. Ar fi simţit pentru ea aceeași 
dorinţă violentă, iraţională pe care o simţise când o văzuse 
pentru prima oară la el în birou. Nici celulele de izolare, nici 
medicamentele, nici strigătele celorlalţi pacienţi nu au putut să-l 
oprească. O adevărată dragoste la prima vedere. 

La Villejuif, Freire locuia în campus, într-o clădire de la 
marginea acestuia. În fiecare noapte se ducea în pavilionul lui 
Anne-Marie. Revedea totul. Culoarul cu linoleum. Ușile cu 
vizoare. Inelul cu chei care îi permitea accesul în toate 
încăperile. Umbră în umbră, Mathias era ghidat - mai degrabă, 
propulsat - de propria dorinţă. În fiecare noapte traversa 
camera de terapie prin artă. De fiecare dată privea în pământ ca 
să nu vadă tablourile lui Anne-Marie de pe pereți. Picta plăgi 
negre, contorsionate, obscene, pe un fond roșu. Uneori își sfâșia 
pânzele cu spatula la fel ca Lucio Fontana. Când le privea la 
lumina zilei, Mathias își zicea că Anne-Marie era una dintre 
pacientele cele mai primejdioase din spital. Noaptea întorcea 
capul și se furișa spre celula ei. 


VP-9 


Acele nopţi îl mistuiseră pentru totdeauna. Îmbrăţișări 
pasionale în camera cu gratii. Mângâieri misterioase, inspirate, 
învăluitoare. Discursuri delirante, șoapte la urechea lui. „Nu-i 
privi, iubitule... Nu sunt răi...” Vorbea despre fantomele care, 
după ea, îi înconjurau în tenebre. Mathias nu-i răspundea, cu 
ochii deschiși în întuneric. Cu capu-nainte, își repeta. Merg cu 
capu-nainte. 

După ce au făcut dragoste, a adormit. O oră. Poate mai puţin. 
Când s-a trezit - era pe la trei dimineaţa -, corpul gol al lui 
Anne-Marie se legăna deasupra patului. Se spânzurase. Cu 
propria lui curea. 

Pentru o secundă nu înțelesese. Credea că încă visa. Chiar 
admirase silueta cu sâni grei, care îl excita deja din nou. Apoi 
panica îi explodă în vene. Își dădu deodată seama că totul se 
sfârșise. Pentru ea. Pentru el. Se îmbrăcase la loc, abandonând 
cadavrul și cureaua agăţată de cremona ferestrei. Alergase pe 
culoare evitând infirmierii și ajunsese la locuinţa lui ca un animal 
de pradă la vizuina sa. 

Cu respiraţia tăiată și mintea tulbure, își injectase un sedativ 
în venă și se prăbușise pe pat ca un lemn, cu plapuma trasă 
peste cap. 

Când se trezise, douăsprezece ore mai târziu, știrea era pe 
buzele tuturor. Nimeni nu fusese surprins - Anne-Marie avusese 
mai multe tentative de sinucidere. O anchetă fusese deschisă 
pentru a descoperi de unde avusese cureaua. Nu reușiseră să 
afle. Mathias Freire nu fusese deranjat. Nici măcar interogat. De 
mai mult de un an, Anne-Marie nu mai era pacienta lui. 
Sinucigașa nu avea nicio rudă apropiată. Nicio plângere nu 
fusese depusă. Caz clasat. 

Din ziua aceea, Freire trecuse pe pilot automat, alternând 
antidepresive cu anxiolitice. Așa că cizmarul avea papuci buni. 
Nicio amintire din acea perioadă. Consultaţii mecanice. 
Diagnostice confuze. Nopți fără vise. Până când se ivise ocazia 
cu Bordeauxul. Se aruncase asupra ei. Se lipsea de tot. și 
făcuse valizele, luase TGV-ul fără să privească înapoi. 

După instalarea la CHS?, optase pentru o nouă atitudine 
profesională. Evita orice implicare în munca sa. Pacienţii nu mai 
erau cazuri, ci diagnostice: schizofrenie, depresie, isterie, TOC?, 


? CHS: Centre hospitalier spécialisé: Centru spitalicesc specializat. 
3 TOC: Tulburare obsesiv-compulsivă. 


VP - 10 


paranoia, autism... Bifa, prescria tratamentul - și rămânea la 
distanţă. Era etichetat drept rece, uscat, robotizat. Cu atât mai 
bine. Niciodată nu se va mai apropia de un pacient. Niciodată nu 
se va mai implica în munca lui. 

Incet, reveni la prezent. Era încă în faţa ferestrei de la 
bucătărie, privind strada goală, acoperită de brumă. Ceaiul se 
făcuse negru precum cafeaua. Abia se luminase de ziuă. În 
spatele gardurilor, aceleași case. In spatele ferestrelor, aceleași 
existenţe, încă adormite. Era sâmbătă dimineaţa și toată lumea 
dormea mai mult. 

Dar ceva nu se potrivea. 

Un 4x4 negru se oprise lângă trotuar la vreo cincizeci de 
metri, cu farurile aprinse. 

Freire șterse geamul aburit. În acel moment, doi oameni în 
mantouri negre se dădură jos din mașină. Freire miji ochii. Nu-i 
distingea bine, dar siluetele lor îi aminteau de cele ale ofițerilor 
FBI din filme. Sau, mai degrabă, de cele două personaje 
parodice din Men in Black. Ce căutau aici? 

Freire se întrebă dacă nu era vorba de membrii vreunei 
patrule speciale angajate de comunitate, dar nici mașina, nici 
eleganța lor nu se potriveau. Rămaseră sprijiniți de capota 
mașinii, insensibili la bruma care cădea. Se uitau ţintă la ceva. 
Mathias simţi din nou durerea din spatele ochiului. 

Cei doi priveau fix spre locuinţa lui. Mai precis, la silueta lui în 
contre-jour în bucătărie. 

o... 

Freire se întoarse la CHS la ora 13 după ce moţăise pe 
canapea, cu câteva dosare pe post de cuvertură. Nici ţipenie la 
urgenţe. Nici bolnavi deprimaţi, nici furioși adunaţi de pe drum. 
Un noroc chior. Salută infirmierele care îi dădură corespondenţa 
și fișele pregătite din seara precedentă. Se strecură în camera 
lui de gardă, care nu era alta decât cabinetul lui de consultaţii - 
sală de gardă. 

Din corespondenţă, deschise mai întâi PV-ul de constatare cu 
privire la amnezicul din gara Saint-Jean. Documentul fusese 
redactat de un anume Nicolas Pailhas, șef de post în Piaţa 
Capucinilor. In seara precedentă, Freire nu încercase să-l 
interogheze pe cowboy și nici nu încercase să priceapă despre 
ce era vorba. Îl expediase la pat după ce îl examinase și îi 
prescrisese un analgezic. Va vedea mâine. 


VP -11 


De la primele rânduri ale PV-ului, Freire deveni interesat. 

Necunoscutul fusese descoperit pe la miezul nopţii de niște 
lucrători de la calea ferată într-un post de gresaj situat pe linia 
1. Omul forțase broasca și se ascunsese în cabină. Când 
tehnicienii îl întrebaseră ce căuta acolo, fusese incapabil să le 
răspundă și nici nu știuse să le spună cum îl cheamă. În afara 
pălăriei Stetson și a cizmelor din piele de crocodil, intrusul mai 
era îmbrăcat cu un mantou de lână gri, o haină din velur uzată, 
un tricou cu inscripţia CHAMPION și niște blugi găuriţi. Nu avea 
niciun document oficial și nimic altceva care să permită 
identificarea lui. Tipul părea în stare de șoc. Avea dificultăţi în 
exprimare. Uneori părea că nici nu înțelege ce este întrebat. 

Și mai ciudat, ţinea în mână două obiecte cărora nu le dădea 
drumul. O cheie reglabilă enormă, modelul de 450 mm și un 
anuar al Aquitaniei datat 1996 - genul acela cu câteva mii de 
pagini de hârtie subțire. Și pe cheie, și pe anuar erau urme de 
sânge. Texanul nu putea să explice prezenţa obiectelor în mâna 
lui. Și nici cea a sângelui. 

Lucrătorii de la SNCF“ l-au dus la infirmerie, crezând că e 
rănit. Nu s-a constatat nicio plagă. Sângele de pe cheie și de pe 
anuar aparținea deci a/tcuiva. Șeful de canton a anunţat poliţia. 
Pailhas și oamenii lui au ajuns după vreo cincisprezece minute. 
L-au contactat pe medicul de gardă din cartier, care l-a 
contactat ulterior pe Freire. 

Interogatoriul de la secţia de poliție nu a adus nimic în plus. L- 
au fotografiat. l-au luat amprentele. Tehnicienii au prelevat 
particule de salivă și fire de păr pentru a-i compara ADN-ul cu 
FNAAG - Fișierul Naţional Automatizat al Amprentelor Genetice. 
Au mai prelevat și particule de praf de pe mâini și de sub unghii. 
Se așteptau rezultatele analizelor. Bineînţeles că opriseră și 
cheia și anuarul. Probe ale acuzării. Acuzare pentru care faptă? 

Pagerul începu să sune. Freire privi la ceas - ora 15. Începea 
balul. Între bolnavii veniţi din exterior și pacienţii internaţi, nu 
aveai cum să șomezi. Citi pe ecran: o problemă la celula de 
izolare din pavilionul de vest. O luă la picior cu trusa în mână și 
urcă pe aleea centrală, încă învăluită în ceață. Spitalul grupase 
douăsprezece pavilioane dedicate fiecare unei zone din 
Aquitania sau unei anumite patologii: adictologie, delincvenţă 


4 SNCF: Société Nationale des Chemins de fer francais - Societatea franceză de căi 
ferate. 


VP - 12 


sexuală, autism... 

Pavilionul de vest era al treilea din stânga. Freire se năpusti 
pe culoarul central. Pereţi albi, linoleum bej, cărămidă aparentă: 
același decor pentru toate clădirile. Nimic deosebit, astfel că 
pacienţii se puteau înșela când mergeau la culcare. 

— Ce se întâmplă? 

Internul răbufni nervos: 

— Curveta, nu vedeți ce face? 

Freire îi ignoră agresivitatea. Aruncă o privire prin vizorul 
celulei. O femeie goală, mânjită cu rahat și urină, stătea pe jos 
într-un colț al camerei. Ghemuită, cu degetele însângerate, 
reușise să râcâie tencuiala pe care o mesteca de zor. 

— Fă-i o injecție, spuse cu o voce neutră. Trei unităţi de 
Loxapac. 

O știa, dar nu își amintea cum o cheamă. O obișnuită a 
locului. Cu siguranţă, primită de dimineaţă. Avea pielea albă ca 
varul. Trăsăturile îi erau răvășite de angoasă. Trupul scheletic 
era brăzdat de unghiuri și cute. Își îndopa gura cu tencuială cu 
amândouă mâinile de parcă erau floricele de porumb. Se 
vedeau urme de sânge pe degetele ei. Pe tencuială. Pe buze. 

— Patru unităţi, se răzgândi. Fă-i patru unități. 

Freire renunţase de mult să mai mediteze asupra neputinței 
psihiatrilor. În ceea ce îi privea pe cronici, nu exista decât o 
soluţie: îi dădeai gata cu calmante și așteptai ca furtuna să 
treacă. Nu era cine știe ce, dar nici chiar atât de rău. 

La întoarcere dădu o tură și pe la secția lui, Henri-Ey. 
Pavilionul adăpostea douăzeci și opt de pacienţi, toţi provenind 
din estul regiunii. Schizofrenici. Depresivi. Paranoici... Precum și 
alte cazuri, mai puţin lămurite. 

La recepţie se puse la curent cu rezumatul dimineţii. O criză 
de lacrimi. O ceartă la bucătărie. Un toxicoman care găsise nu 
se știe cum o sforicică din care își făcuse un garou în jurul 
membrului. Rutină. 

Freire traversă sala de mese cu mirosul ei de tutun stătut - la 
nebuni încă mai era permis fumatul. Descuie încă o ușă. Efluviile 
de alcool de 90 de grade anunțau infirmeria. Salută pe hol 
câteva figuri familiare. Un bărbat solid în costum alb care se 
credea directorul institutului. Un altul de origine africană care 
străbătea culoarul cu pași mari, mereu pe aceeași traiectorie. 
lar altul se legăna ca un hopa-mitică cu ochii duși în fundul 


VP - 13 


capului. 

La infirmerie ceru amănunte despre amnezic. 

Internul răsfoi registrul. O noapte liniștită. Dimineaţă normală. 
La ora 10, cowboy-ul fusese transferat la Pellegrin pentru un 
bilanț neurobiologic, dar refuzase să facă vreo radiografie sau să 
fie fotografiat. Medicii care îl văzuseră înainte nu evidenţiaseră 
nicio leziune fizică. Bănuiau mai degrabă o amnezie disociativă 
pe fondul unei tulburări emoţionale. Ceea ce însemna de fapt că 
texanul trăise sau, pur și simplu, văzuse ceva care îl făcuse să-și 
piardă memoria. Dar ce? 

— Unde este acum? La el în cameră? 

— Nu. În sala Camille-Claudel. 

Una dintre maniile psihiatriei moderne era să folosească 
nume de bolnavi celebri pentru pavilioanele, aleile sau serviciile 
sale. Chiar și demenţa are campionii săi. Sala Claudel era 
unitatea de terapie prin artă. Freire o luă pe alt coridor și trase 
un zăvor de pe partea dreaptă. Ajunse într-o încăpere unde 
pacienţii puteau să picteze, să sculpteze, să facă obiecte din 
răchită sau din hârtie. 

Parcurse cu privirea de-a lungul meselor de „olărit” și 
„pictură” ca să ajungă la cea cu împletituri. Pacienţii bricolau 
coșuri și suporturi cu un aer concentrat. Nuielele flexibile vibrau 
în aer și atunci feţele lor se contractau împietrite. Aici vegetalul 
prindea viaţă, iar umanul prindea rădăcini. 

Cowboy-ul se așezase la capătul mesei. Chiar și așezat, îi 
depășea pe ceilalți cu cel puţin douăzeci de centimetri. Cu 
pielea brăzdată de riduri, încă purta pălăria lui absurdă. Ochii 
mari și albaștri îi luminau faţa încrâncenată. 

Freire se apropie. Căpcăunul era în plin proces de creare a 
unui coș în formă de șalupă. Avea mâini bătucite. Muncitor sau 
țăran... gândi psihiatrul. 

— Bună ziua. 

Omul ridică privirea. Nu se întrerupse din împletit, dar încetini 
ritmul. De câte ori se iveau de sub pleoape, irisurile lui aveau o 
claritate lichidă și sidefată. 

— Salut, îi răspunse cu un deget la borul pălăriei, cum ar fi 
făcut un campion de rodeo. 

— Ce meșteriţi? Un vapor? O mănușă de pelotă? 

— Nu știu încă. 

— Cunoașteţi Țara Bascilor? 


VP - 14 


— Nu știu. 

Freire își trase un scaun și se așeză pe marginea lui. 

— Ești spichiatru? 

Observă inversiunea. Poate dislexic. Remarcă și tutuiala. Mai 
degrabă un semn bun. Mathias se decise să treacă și el la „tu”. 

— Sunt Mathias Freire. Directorul acestei unităţi. Eu sunt cel 
care ţi-a semnat aseară internarea. Ai dormit bine? 

— Visez mereu același lucru. 

Necunoscutul împletea nuielele de răchită. Un miros de 
mlaștină, de stuf umed, plutea în încăpere. In afara pălăriei 
enorme, colosul purta un tricou și niște pantaloni de pânză 
împrumutați de către spital. Avea braţe enorme, musculoase, 
acoperite cu un păr gri-roșcat. 

— Ce vis? 

— Mai întâi căldura. Apoi strălucirea. 

— Ce strălucire? 

— Soarele... soarele e feroce. Sparge tot. 

— Visul ăsta, unde se petrece? 

Cowboy-ul ridică din umeri fără să lase lucrul din mână. Parcă 
tricota. Imaginea era mai degrabă comică. 

— Merg printr-un sat cu pereţii caselor albi. Un sat din Spania. 
Sau din Grecia... nu știu. Îmi văd umbra. Merge în faţa mea. Pe 
pereţi. Pe pământ. Este aproape verticală. Pesemne amiază. 

Freire simţi că i se face rău. La asta se gândise și el chiar 
înainte de a-l întâlni pe amnezic. Un semn premonitoriu? Nu era 
un adept al lui Carl Jung, dar îi plăcea teoria acestuia asupra 
sincronicităţii. Exemplul celebru al scarabeului de aur despre 
care îi povestea o pacientă exact în momentul în care un 
cărăbuș auriu s-a ciocnit de geamul cabinetului. 

— Și apoi? reluă el. Ce se mai întâmplă? 

— O flamă și mai albă. O explozie, dar fără să facă zgomot. 
Nu mai văd nimic. Sunt complet uluit. 

Un râs se auzi dinspre dreapta. Freire tresări. Un omuleţ, un 
pitic cu cap de gorgonă, agăţat de piciorul mesei, îi observa. 
Antoine, zis Toto. Inofensiv. 

— Încearcă să îţi amintești. 

— Mă salvez. Alerg pe străzile albe. 

— Doar atât? 

— Da. Nu. Când plec, umbra mea nu se mișcă. Rămâne 
blocată pe zid. Ca la Hiroshima. 


VP -15 


— Hiroshima? 

— După bombardament, umbrele victimelor au rămas 
impregnate pe pietre. Nu știai? 

— Ba da, aprobă Freire, aducându-și aminte vag fenomenul. 

Se impunea un moment de tăcere. Amnezicul trase câteva 
nuiele de răchită una peste alta. Ridică brusc capul. Ochii îi 
scânteiau sub pălăria Stetson. 

— Ce zici, doctore? Ce crezi că înseamnă? 

— E fără îndoială o versiune simbolică a accidentului tău, 
improviză Freire. Acea flamă albă este o metaforă a pierderii 
memoriei. Adică, șocul pe care l-ai suferit a impregnat peste 
spiritul tău o mare pagină albă. 

Rahat psiho, care suna bine, dar nu se baza pe nimic. Unui 
creier deteriorat i se fâlfâie de fraze frumoase și construcţii 
logice. 

— Se poate, dacă nu ar fi o problemă, murmură bărbatul. 
Visul ăsta îl am de mult timp. 

— Așa ţi se pare, replică Freire. Ar fi uimitor să îţi amintești 
vise de dinainte de accident. Aceste elemente aparțin memoriei 
tale intime. Personale. Cea care a fost atinsă, înţelegi? 

— Avem mai multe memorii? 

— Să spunem că avem o memorie culturală, de ordin general 
- ca amintirile tale despre Hiroshima - și o memorie 
autobiografică despre tine însuţi. Numele tău. Familia ta. 
Meseria ta. Și visele tale... 

Uriașul ridică ușor capul. 

— Nu știu ce voi face... Mintea mi-e complet goală. 

— Nu te forța. Eşti încă sub șoc. Pierderile acestea sunt 
deseori de scurtă durată. Dacă starea asta va continua, avem 
mijloace pentru a-ţi stimula memoria. Teste și exerciţii. Îţi vom 
reda eul. 

Necunoscutul îl fixă cu ochii săi mari. 

— Azi-dimineaţă, de ce nu ai vrut să faci radiografii la spital? 

— Nu-mi place. 

— Ai mai făcut? 

Niciun răspuns. Freire nu insistă. 

— Despre noaptea de ieri, reluă, nu ţi-ai amintit nimic azi? 

— Te referi la ce căutam în baracă? 

— De exemplu. 

— Nu. 


VP - 16 


— Și cheia mecanică? Anuarul? 

Omul încruntă din sprâncene. 

— Aveau sânge pe ele, nu? 

— Da, aveau sânge. De la cine? 

Freire vorbise autoritar. Trăsăturile uriașului încremeniră, apoi 
exprimară deznădejdea. 

— Eu... Nu știu nimic... 

— Și numele tău? Prenumele? Originea? 

Freire regretă acest tir. Prea sec. Prea rapid. Panica omului 
păru că se accentuează. Buzele îi tremurau. 

— Ai fi de acord să încerci o ședință de hipnoză? îl întrebă pe 
un ton mai blând. 

— Acum? 

— Mâine. Trebuie mai întâi să te odihnești. 

— M-ar putea ajuta? 

— Nu există nimic sigur. Dar sugestia ne-ar putea ajuta să... 

Pagerul îi sună la curea. Aruncă o privire pe ecran și se ridică 
în același timp. 

— Trebuie să plec. O urgenţă. Gândește-te la propunerea 
mea. 

Încet, cowboy-ul își desfășură cei un metru nouăzeci ai lui și îi 
întinse mâna. Gestul era amical, dar deplasarea în spaţiu avea 
un aer înfricoșător. 

— N-are rost, doctore. Merg pe mâna ta. Îmi inspiri încredere. 
Pe mâine. 

o... 

Un bărbat se închisese în toaleta de lângă sala urgențelor. De 
o jumătate de oră refuza să iasă de acolo. Freire se afla acum în 
fața ușii, împreună cu un lăcătuș cu trusa lui. După câteva 
rugăminţi - somaţii - au trebuit să forţeze ușa. Omul era așezat 
pe jos, aproape de chiuvetă, cu genunchii lipiţi și cu capul în 
mâini. Încăperea era în penumbră și mirosul era asfixiant. 

— Sunt psihiatru, zise Freire închizând ușa cu umărul. Aveţi 
nevoie de ajutor? 

— Dispăreţi. 

Freire puse un genunchi jos, evitând urmele de urină. 

— Cum vă numiţi? 

Niciun răspuns. Omul își ţinea mai departe capul în mâini. 

— Haideţi la mine în birou, îi spuse punându-i o mână pe 
umăr. 


VP - 17 


— V-am spus să o ștergeți de-aici! 

Omul avea un defect de vorbire. Dădea impresia că sugea 
silabele, salivând din abundență. Surprins de contact, ridică 
privirea. În obscuritate, Freire zări o faţă diformă. Ridată și 
tumefiată în același timp, asimetrică, de parcă ar fi fost deșirată 
în mai multe bucăți. 

— Ridicaţi-vă, îi ordonă. 

Individul întinse gâtul. Tabloul era acum mai clar. Un 
amalgam de carne ferfeniţită, piele întinsă, striuri lucioase. Un 
desen al terorii. 

— Puteţi să aveţi încredere în mine, spuse Freire, stăpânindu- 
și repulsia. 

Nu erau arsuri; mai degrabă avea în față ravagiile leprei. O 
boală devorantă care distrugea progresiv acest facies. Dar 
privind mai bine printre pleoape, în penumbră, înțelese că 
realitatea era alta: acele cicatrice erau false. Omul își pliase, 
răspliase și își umflase fața, fără îndoială cu ajutorul unui adeziv 
de sinteză. Își provocase aceste deformaţii pentru a obţine 
statutul de desfigurat și astfel să beneficieze de o internare: 
Sindromul Münchhausen, se gândi psihiatrul și repetă: 

— Haideţi. 

Individul se ridică în cele din urmă. Freire deschise ușa, 
regăsind lumina zilei și o atmosferă respirabilă. Se îndreptară 
spre ieșire. Scăpase din cloacă, dar nu și din coșmar. Timp de o 
oră se întreținu cu omul-clei și diagnosticul i se confirmă. 
Vizitatorul era gata de orice pentru a fi internat și îngrijit. Pentru 
moment, Freire îl transferă la CHU: Pellegrin; cei de acolo aveau 
să se ocupe de fața lui - lipiciul începuse să ardă țesuturile. 

Ora 17:30. 

Freire fu înlocuit la urgenţe și se întoarse la secţia lui. Se 
instală în PC-ul său, Punctul de Consultaţii, unde se găseau 
biroul și secretariatul lui. Nu era nimeni. Mâncă rapid un 
sandviș, retrăgându-se ușor din acest ultim haos. La facultate îl 
asiguraseră: Te obișnuiești cu toate. Nu și în cazul lui. Nu 
avusese efect. Ba chiar, era din ce în ce mai rău. Sensibilitatea 
sa faţă de nebunie devenise o rană vie, mereu iritată, poate 
chiar infectată... 

Ora 18. 

Din nou la urgente. 


5 CHU: Centre hospitalier universitaire - Centru spitalicesc universitar. 
VP - 18 


Ceva mai calm. Doar candidaţi pentru SV, Spitalizare 
Voluntară. Îi cunoștea. După o lună și jumătate de activitate 
ajunsese să-i recunoască de când intrau pe ușă. Internatul 
urmează un tratament în spital, își recuperează autonomia, se 
duce acasă, nu-și mai ia neurolepticele și recidivează. După 
care, din nou „bună ziua, doctore”. 

Ora 19. 

Mai erau câteva ore de tras. Oboseala o simţea în spatele 
orbitelor și își forță pleoapele să se închidă. Își aduse aminte de 
amnezic. Toată ziua îi ocupase gândurile. Cazul acestuia îl 
nedumerea. Se închise în birou și căută numărul de telefon al 
secţiei din Piaţa Capucinilor. Ceru să vorbească cu Nicolas 
Pailhas, polițistul care redactase PV-ul de la locul incidentului. 
Poliţaiul nu lucra sâmbăta aceea. Folosindu-se de poziţia pe care 
o avea, Freire obţinu numărul acestuia de mobil. 

Pailhas răspunse după al doilea apel. Mathias se prezentă. 

— Și ce doriţi? îi răspunse polițistul pe un ton exasperat. 

Părea deranjat că e sunat în plin weekend. 

— Doream să știu dacă aţi făcut progrese în ancheta 
dumneavoastră. 

— Sunt acasă. Cu copiii. 

— Dar aţi pornit pe câteva piste. Sigur aveţi niște răspunsuri, 
nu-i așa? 

— Nu văd de ce vă interesează pe dumneavoastră. 

Freire se forță să rămână calm. 

— Acest pacient se află în responsabilitatea mea. Sarcina mea 
este să îl fac bine. Ceea ce înseamnă, printre altele, că trebuie 
să îl identific și să îl ajut să-și recapete memoria. Așa că suntem 
parteneri în treaba asta, aţi înțeles? 

— Nu. 

Freire schimbă vorba. 

— Nu s-a semnalat nicio dispariţie în zonă? 

— Nu. 

— Aţi luat legătura cu asociaţiile care se ocupă de persoanele 
fără adăpost? 

— În derulare. 

— V-aţi gândit la gările din apropiere de Bordeaux? Niciun 
martor în trenurile din noaptea aceea? 

— Aşteptăm vești. 

— Aţi inițiat o căutare? Un site pe internet cu telefon verde? 


VP -19 


Aţi... 

— Dacă vom fi în pană de idei, o să vă sunăm. 

Freire ignoră sarcasmul și schimbă din nou vorba: 

— Dar analizele de sânge de pe cheie și de pe anuar? 

— Grupa 0 pozitiv. Jumătate din populaţia franceză ar putea 
avea grupa asta. 

— Nu s-a semnalat niciun act de violenţă în acea seară? 

— Nu. 

— Și anuarul? Avea vreo pagină sau vreun număr de telefon 
marcat? 

— Am impresia că vă jucaţi de-a polițistul deștept. 

Mathias strânse din dinți. 

— Pur și simplu, încerc să-l identific. Voi încerca mâine- 
dimineaţă o ședință de hipnoză. Dacă aveţi cel mai mic indiciu, 
cea mai mică informaţie care ar putea să mă ajute să formulez 
întrebările, acum este momentul să mi le dați. 

— Nu am nimic, mormăi poliţaiul. Să o spun pe silabe? 

— Am sunat la secție. Am avut impresia că nimeni nu se 
ocupă de chestia asta. 

— O iau de la capăt mâine-dimineaţă, bombăni polițaiul. Cazul 
ăsta este prioritatea mea. 

— Ce aţi făcut cu cheia și cu anuarul? 

— Am declanșat o procedură judiciară și urmăm acţiunile 
aferente. 

— Adică, mai pe franţuzește? 

Polițistul râse. La umor, răspunse cu umor: 

— Totul este în mâna inspectoratului. Vom avea rezultatele 
luni. Sunteţi mulțumit? 

— Pot conta pe dumneavoastră pentru cea mai mică 
informație? 

— OK, răspunse Pailhas pe un ton mai conciliant. Dar asta e 
cu dus-întors. Dacă aflaţi orice în ședința aia de hipnoză, îmi 
spuneți și mie. 

După un timp adăugă: 

— E în interesul dumneavoastră. 

Mathias  surâse. Reflexul de ameninţare. Ar trebui să 
psihanalizezi fiecare sticlete în parte ca să poţi spune care au 
fost motivele care l-au făcut să aleagă meseria aceasta. Freire îi 
promise și, la rândul lui, îi dădu datele sale de contact. Niciunul 
nu îl credea pe celălalt. Fiecare pentru sine și cel mai bun să 


VP - 20 


câștige. 

Freire se reîntoarse la urgente. Mai avea de tras două ore. 
Partea cea bună era că pleca înainte ca marele haos să înceapă. 
Cel de duminică seara. Mai văzu câteva cazuri, prescrise 
antidepresive, anxiolitice și îi trimise pe toţi la locul lor. 

Ora 22. 

Mathias își salută schimbul care venise și se retrase la el în 
birou. Ceaţa nu cedase niciun pic de teren. Părea că se dublase 
chiar, odată cu venirea nopţii. Freire ajunse la concluzia că 
umezeala aceea îi contaminase întreaga zi. Ca și cum dincolo de 
acei vapori nimic nu era real. 

Își scoase „bluza şi îşi strânse lucrurile. Împături 
impermeabilul. Inainte de a pleca, se decise să mai treacă o 
dată pe la omul cu pălărie de cowboy. Se întoarse la secție și 
urcă la etajul întâi. Un miros stătut de mâncare persista încă pe 
holuri, amestecat cu obișnuitele mirosuri de urină, eter și 
medicamente. Se auzeau ici-colo pași târșâiţi pe linoleum, 
televizoare, zgomotul caracteristic al scrumierelor cu picior, 
manipulate de vreun vânător de chiștoace. 

Brusc o femeie se ciocni de Freire. Nu reuși să nu tresară, 
apoi o recunoscu. Mistinguett. Toată lumea îi spunea așa. Nu 
mai ştia ce vârstă avea. 60 de ani, din care 40 aici. Nu era rea, 
dar nu o ajuta psihicul. Păr alb dezordonat. Trăsături obosite și 
gri. Ochi febrili, întunecați, strălucitori și cruzi. Femeia i se agăţă 
de reverul trenciului. 

— Calmaţi-vă, Mistinguett, îi spuse, descleștându-i degetele. 
Trebuie să mergeti la culcare. 

Un hohot de râs țâșni din gura femeii ca sângele dintr-o rană 
deschisă. Râsul se transformă într-un șuierat de ură, după care 
într-un hohot de disperare. 

Freire o prinse strâns în braţe - femeia puțea a unguent și a 
urină stătută. 

— V-aţi luat pilulele? 

De câte ori pe zi repeta aceste cuvinte? Nu mai era o 
întrebare. Era o rugăciune, o litanie, o implorare. Reuși să o 
ducă pe Mistinguett la ea în cameră. Inainte ca femeia să mai 
apuce să spună ceva, închise ușa. 

Văzu acum că scosese fără să-și dea seama, din reflex, 
cartela magnetică pentru alarmă. O simplă atingere a capătului 
ei de un radiator sau de o ţeavă și infirmierii ar fi apărut. Se 


VP -21 


scutură și strecură obiectul în buzunar. Care era deosebirea 
între meseria lui și cea a unui gardian? 

Ajunse la camera cowboy-ului. Ciocăni încet. Niciun răspuns. 
Răsuci mânerul și intră în camera întunecată. Colosul era întins 
pe pat, imobil, enorm. Pălăria și cizmele erau și ele lângă pat. 
Ca niște animale de companie. 

Freire se apropie tiptil ca să nu îl sperie pe gigant. 

— Mă cheamă Michel, murmură omul. 

Freire fu cel care tresări. 

— Mă cheamă Michel, repetă el. Nu am dormit decât o oră sau 
două și uite, am rezolvat. Intoarse capul spre psihiatru. Bună 
treabă, nu? 

Mathias deschise servieta. Scoase un carnet și un stilou. Ochii 
i se obișnuiseră cu semiîntunericul. 

— Este prenumele tău? 

— Nu. Numele meu de familie. 

— Cum se scrie? 

— M.I.S.C.H.E.L.L. 

Freire notă fără prea mare convingere. Reamintirea era prea 
rapidă. Fără îndoială un element deformat. Sau o invenţie. 

— În timpul somnului ţi-ai mai amintit și altceva? 

— Nu. 

— Ai visat? 

— Așa cred. 

— Ce anume? 

— Tot chestia aia, doctore. Satul alb. Explozia. Umbra mea 
rămasă pe perete... 

Vorbea cu o voce lentă, înfundată, ezitând între veghe și 
somn. Mathias continuă să scrie. Să verific ce scrie la carte 
despre vise. Cercetarea legendelor despre umbre. Ştia cum își 
va petrece seara. Ridică privirea de pe carnet. Respirația omului 
devenise regulată. Adormise. Freire se trase înapoi. Oricum, un 
semn încurajator. Mâine ședința de hipnoză va fi pesemne 
bogată în rezultate. 

O luă în sus pe coridor și ajunse la ieșire. Plafonierele nu mai 
erau aprinse. Sunase stingerea. 

Afară, ceața învăluise palmierii și felinarele din curte precum 
pânzele unui vas-fantomă. Freire se duse cu gândul la artistul 
Christo care cândva „împachetase” Pont-Neuf sau clădirea 
Reichstag. li veni o idee și mai stranie. Ceaţa care înconjura 


VP - 22 


spitalul era spiritul sub formă de vapori al amnezicului, ceața 
memoriei sale... Orașul Bordeaux era lovit de acest pasager al 
negurilor... 

Îndreptându-se spre parcare, Freire se răzgândi. 

Nu-i era nici foame și nici nu avea chef să meargă acasă. 

Mai bine să verifice imediat această bucăţică de informaţie. 

o... 

Se întoarse la PC, se închise în birou și se instală în fața 
calculatorului, cu haina pe umeri. Se conectă direct la PMSI, 
Programul medical al sistemelor de informaţii, care înregistra 
toate internările și toate îngrijirile acordate pe teritoriul francez. 

Niciun Mischell. 

Freire nu folosise niciodată acest program. Poate că existau 
restricții, privind confidenţialitatea anumitor date. Pentru că, 
dacă te gândești, accesul la viața privată în Franța este 
imprescriptibil. 

Acest prim eșec îl făcu să se ambiţioneze. Când fusese găsit, 
omul cu cheia nu avea niciun document asupra lui. Hainele îi 
erau uzate. Pe de altă parte, existau multe semne că trăise în 
aer liber: pielea bronzată, mâinile arse de soare. Un PFDS poate? 

Mathias ridică receptorul din furcă și sună la CCAS, centrul 
comunal de asistență socială, care avea un serviciu de 
permanenţă. Le dădu numele: niciun Mischell printre cei fără 
adăpost înregistraţi în Aquitania. Contactă ASAIS, Ajutorul 
integrării sociale, apoi SAMU’. Și aceste două servicii aveau 
permanenţă, dar nici urmă de vreun Mischell în arhivele lor. 

Freire redeschise calculatorul. Se conectă la internet. Niciun 
abonat telefonic cu numele ăsta în departamentele din 
Aquitania sau Pirineii de Sud. Nu era de mirare. Cum se 
așteptase, necunoscutul deforma involuntar numele său de 
familie. Deocamdată scurtele lui reveniri de memorie nu puteau 
fi decât imperfecte. 

Lui Mathias îi mai veni o idee. Raportul poliției menţiona că 
acel anuar pe care îl avea amnezicul în mână data din 1996. 

Stârnit, sfârși prin a descărca de pe net un program care îi 
permitea consultarea vechilor anuare. Alese anul 1996 și căută 
un Mischell. Degeaba. Niciunul dintre cele cinci departamente 
ale regiunii administrative Aquitania nu avea vreo urmă a 


S PFD: persoană fără adăpost. 
7 SAMU: Serviciul de Asistenţă Medicală de Urgenţă. 


VP - 23 


acestui nume în acel an. Oare era și mai vechi? 

Freire reveni pe Google și tastă pur și simplu: MISCHELL. 
Nimic promiţător. Un profil My Space.com, cuprinzând un montaj 
video care îi punea în scenă pe Mulder și Scully, eroii din X-Files, 
semnat de un anume Mischell. Fragmente din piesele unei 
cântărețe, Tommy Mischell. Un site consacrat unei anume 
Patricia Mischell, clarvăzătoare domiciliată în Missouri, Statele 
Unite. Motorul de căutare îi sugeră să încerce ortografierea 
„Mitchel!”. 

Miezul nopții. De data asta era momentul să încheie. Mathias 
oprise calculatorul și își adună lucrurile. În drum spre poartă își 
spuse că ar trebui să trimită o fotografie a cowboy-ului la 
diferitele centre de primire pentru PFD din Bordeaux și 
împrejurimi. Și la CMP, centrele medicale psihiatrice, CTSD, 
centrele de terapie de scurtă durată. Le știa pe toate. Se va 
duce chiar el, convins sau aproape convins că necunoscutul mai 
suferise de tulburări mintale. 

Ceaţa îl obliga să meargă încet. Îi luă aproape un sfert de oră 
să ajungă acasă. De-a lungul grădinilor staţiona un număr 
anormal de mașini: cei ieșiţi la cina de duminică seara. Nici 
vorbă să poţi să parchezi. Își lăsă mașina la vreo sută de metri 
de casă și păși în întunericul lăptos. Strada nu mai avea 
contururi. Felinarele levitau suspendate. Totul părea ușor și 
imaterial. În momentul în care acest sentiment prinse contur, își 
dădu seama că se pierduse. Pe lângă gardurile vii împodobite cu 
picături, ocolind mașinile staționate, înainta pe orbecăite, 
ridicându-se pe vârfuri ca să citească numele fiecărei case. 

În sfârșit, citi literele familiare: OPAL. 

Pe pipăite deschise bariera. Șase pași. Răsuci cheia în 
broască. Închise ușa în urma lui și intră în vestibul, ușurat. Lăsă 
sacoșa, puse impermeabilul pe una dintre cutiile de carton de la 
intrare și se îndreptă spre bucătărie fără să aprindă lumina. La 
profilul standard al locuinței sale răspundea cu gesturile 
standard ale singurătăţii sale. 

Câteva minute mai târziu, își pregătea ceaiul în faţa ferestrei. 

În liniștea locuinţei, mai auzea încă rumoarea pacienţilor. Toţi 
psihiatrii cunoșteau această senzaţie. O numeau „muzica 
nebunilor”. Dicţia lor deformată. Pașii lor târșiţi. Delirurile. li 
răsunau în cap aceste murmure așa cum auzi într-o scoică 
vuietul oceanului. Țăcăniţii nu îl părăseau niciodată de tot. Sau 


VP - 24 


mai degrabă el nu părăsea niciodată unitatea Henri-Ey. 

Gândurile i se opriră brusc. 

Mașina 4x4 neagră din seara de dinainte apăru din ceaţă. 

Incet, foarte încet, vehiculul rulă pe stradă și se opri în faţa 
pavilionului său. Freire simţi cum inima îi bate mai repede. Cei 
doi oameni în negru ieșiră din mașină în același timp și se 
proţăpiră în faţa ferestrei sale. 

Freire înghiţi cu greutate. Îi observa fără să încerce să se 
ascundă. Aveau cam 1,80 și purtau pe sub pardesie costume 
închise la culoare încheiate până sus, dintr-un material care 
lucea sub lumina becului de afară. Cămăși albe și cravate negre. 
Tipii aveau alura unor funcţionari de stat, severi, ambiţioși - dar 
era și ceva violent, clandestin în ea. 

Mathias rămase nemișcat. Se aștepta ca ei să forțeze bariera 
și să sune la ușă. Dar nu. Nu se mișcară. Rămaseră sub lumina 
stradală fără să încerce să se ascundă. Figurile le erau la fel cu 
restul. Primul: frunte înaltă, ochelari de baga, păr argintiu 
pieptănat pe spate. Celălalt avea un aer mai sălbatic. Păr lung 
castaniu deja rărit. Sprâncene bogate, un aer tracasat. 

Doi tipi cu trăsături regulate. 

Doi playboy degajaţi în costumele lor italienești, având în jur 
de patruzeci de ani. 

Cine erau? Ce doreau? 

Durerea din spatele ochiului stâng îi reveni. Închise ochii și își 
masă ușor pleoapele. Când îi redeschise, cele două fantome 
dispăruseră. 

o... 

Lui Anais Chatelet nu îi venea să creadă. 

Un noroc chior. 

O gardă de duminică seara care începea cu un cadavru. O 
crimă în toată regula, cu ritual și mutilări. De îndată ce primise 
apelul, își luase mașina personală și se îndreptase spre locul 
descoperirii: gara Saint-Jean. Pe drum își repetă informaţiile care 
îi fuseseră date. Un bărbat tânăr, gol. Plăgi multiple. O punere în 
scenă aberantă. Nimic precis, dar ceva care sugera nebunia, 
cruzimea, tenebrele... Nu o încăierare obișnuită care a luat o 
întorsătură urâtă, nicio tâlhărie sordidă. Ceva serios. 

Când văzu furgoanele staționate în fața gării, cu girofarurile 
învârtindu-se în ceața densă, cu polițiștii muiaţi de ploaie 
mișcându-se ca niște fantome lucitoare, înțelese că totul era 


VP -25 


adevărat. Prima ei crimă în calitate de căpitan. Va constitui un 
grup de anchetă. Va profita de lipsa flagranţei pentru a duce 
cazul până la capăt. ÎI va descoperi pe vinovat și va fi cap de 
afiș în presă. La 29 de ani! 

leși din mașină și trase în piept mirosul lacustru al atmosferei. 
De treizeci și șase de ore, orașul Bordeaux se bălăcea în sucul 
ăsta lăptos. Aveai impresia că mlaștina alunecase până aici cu 
cețurile, reptilele și mirosurile sale lacustre. Asta îi adăuga 
evenimentului o dimensiune suplimentară: o omucidere ieșită 
din ceţuri. Tremura de emoție. 

Un poliţist de la secţia din Piaţa Capucinilor o observă și veni 
spre ea. 

Omul care descoperise cadavrul era un jocheu - conductorul 
care asigura manevrele trenurilor între remiză și gara propriu- 
zisă. Cum începea tura la ora 23, se îndreptase spre parcarea 
destinată angajaţilor SNCF situată în partea de sud a halelor. 
Venise spre calea ferată printr-un pasaj lateral și observase 
cadavrul pe fundul unui canal de vizitare abandonat, între calea 
nr. 1 și vechile ateliere de reparaţii. Îl anunţase pe ofiţerul de 
serviciu, care îi sunase imediat pe cei de la poliţia feroviară și pe 
cei de la serviciul de protecţie privată, responsabili cu 
securitatea la Saint-Jean. Anunţase și comisariatul cel mai 
apropiat, cel din Piaţa Capucinilor. 

Urmarea, Anais o cunoștea. Procurorul republicii fusese sunat 
la unu noaptea. El contactase, la rândul lui, comisariatul de 
poliţie general din Bordeaux, din strada Frangqois-de-Sourdis și 
alertase OPj-ul (ofiţerul de poliţie judiciară) de serviciu 
disponibil. Pe ea. Ceilalţi erau deja plecaţi în misiuni de rahat 
legate de ceaţă. Accidente de mașină, jafuri, dispariţii... Așa că, 
vrând-nevrând, tocmai ea, Anais Chatelet, cu proaspătul ei grad 
de căpitan și cu doi ani vechime la secţia din Bordeaux, se 
alesese cu cea mai tare lovitură a nopţii. 

În timp ce traversau holul gării, un lucrător de la SNCF le 
înmână veste reflectorizante portocalii pe care să le îmbrace. In 
timp ce și-o prindea cu scaiul de bluză, Anais se opri o clipă să 
admire structurile de oţel înalte de aproape treizeci de metri 
care se pierdeau în ceață. O luară în sus pe peron până în afara 
gării. Tipul de la SNCF nu se oprea din vorbit. Așa ceva nu se 
mai văzuse. Traficul feroviar fusese blocat din ordinul 
procurorului timp de două ore. Mortul de pe fundul canalului era 


VP - 26 


o adevărată monstruozitate. Toată lumea era în stare de șoc... 

Anais nu asculta. Simţea cum umezeala îi trece prin piele și 
frigul prin oase. Printre vapori, luminile de la gară, toate pe roșu, 
formau o constelație sângerândă și încâlcită. Cablurile 
suspendate erau scăldate în lumină. Șinele, perlate din cauza 
condensului, străluceau puţin, apoi dispăreau sub norii joși. 

Anais își chinui tălpile peste traverse și pietrișul de pe 
terasament. 

— Puteţi să luminaţi solul? 

Lucrătorul de la căile ferate cobori lanterna și continuă să 
vorbească. Prinse din zbor câteva informaţii tehnice. Șinele cu 
număr par urcau spre Paris. Cele impare coborau spre sud. 
Cablurile electrice de deasupra căii ferate se numeau 
„catenare”, iar structurile metalice de pe acoperișul trenurilor se 
numeau „pantografe”. Toate astea nu îi serveau la nimic 
deocamdată, dar îi dădeau senzaţia confuză că se familiariza cu 
crima propriu-zisă. 

— Am ajuns. 

Proiectoarele inspectoratului judiciar se vedeau ca niște aștri 
reci și îndepărtați în noapte. Fasciculele de lumină ale 
lanternelor decupau panglici de ceaţă prin întuneric. Mai încolo, 
remizele cu  TGVE-urile,  TERS-urile,  autotrenurile și 
automotoarele lor erau acoperite cu o patină argintie. Mai erau 
și vagoane de marfă, mașini numite „Y”, echivalentele 
remorcherelor din porturi, care trăgeau trenurile până în gară. 
Locomotive puternice și negre care păreau niște titani taciturni. _ 

Trecură pe sub panglicile de protecţie. POLIȚIA. ZONA 
INTERZISA. Scena crimei începea să se precizeze. Canalul de 
vizitare. Picioarele cromate ale proiectoarelor. Tehnicienii în 
salopete albe cu dungi albastre. Anais se miră că veniseră atât 
de repede: cel mai apropiat laborator științific se găsea la 
Toulouse. 

— Vreţi să vedeţi cadavrul? 

Un ofițer de la brigada anticriminalistică îi apăru în față, 
înfășurat într-o manta de ploaie peste care își trăsese vesta 
reflectorizantă. Işi luă o mină de circumstanţă și aprobă dând 
din cap. Lupta cu ceața, cu propria nerăbdare, cu propria 
nervozitate. Cândva la facultate un prof de drept îi spusese la 


8 TGV: Train à grande vitesse - tren de mare viteză. 
? TER: Transport express regionale - trenuri interregionale. 
VP - 27 


ureche pe hol: „Sunteţi Alice a lui Lewis Carroll. Pentru 
dumneavoastră, miza este să găsiți o lume la înălțimea 
propriilor aspirații!” Opt ani mai târziu, mergea printre șine să 
cerceteze un cadavru. O lume la înălțimea aspirațiilor... 

Pe fundul canalului, care măsura cinci metri lungime pe doi 
lăţime, domnea agitația obișnuită la locul crimei, versiunea 
comprimată. Tehnicienii se îngrămădeau, făceau fotografii, 
observau fiecare milimetru de sol cu lămpi speciale - lumină 
monocromatică, de la infraroșu la ultraviolet -, prelevând probe 
pe care le sigilau în pungi de plastic. 

În îngrămădeală, Anais reuși să vadă cadavrul. Un bărbat de 
vreo douăzeci de ani. Gol. Costeliv. Acoperit cu tatuaje. Oasele 
parcă îi ieșeau prin piele. Pielea albă părea fosforescentă. Cele 
două șine de deasupra canalului se proiectau ca rama unui 
tablou. Anais privea o pictură renascentistă. Un martir cu pielea 
lividă, ghemuit într-o poziţie dureroasă pe fundalul unei biserici. 

Dar adevăratul șoc provenea de la cap. 

Nu un cap de om, ci un cap de taur. 

O căpăţțână neagră de bovină, tranșată la baza gâtului, 
cântărind spre cincizeci de kilograme. 

Anais înţelese dimensiunea a ceea ce vedea. Totul era real. 
Simţi cum i se înmoaie genunchii. 

Se aplecă totuși și se concentră, agăţându-se de primele 
constatări pentru a nu-și arăta slăbiciunea. Două soluţii. Fie 
criminalul își decapitase victima și îi pusese pe umeri capul de 
animal, fie înfipsese capul animalului în capul omului. 

În ambele cazuri, simbolul era evident: fusese ucis Minotaurul. 
Un minotaur al timpurilor moderne, pierdut într-un hăţiș de căi 
ferate. Labirintul. 

— Pot să cobor? 

Îi întinseră cizme și o salopetă de hârtie. Apucă scara care îi 
permitea să ajungă pe fundul canalului de revizie. Tehnicienii de 
la Medicină Legală se dădură la o parte. Se lăsă pe vine și 
examină zona care o interesa: acest cap monstruos de animal 
atașat unui corp de om. 

Cea de-a doua opţiune era cea bună. Capul fusese înfipt cu 
toată forța peste cel al victimei. Dedesubt, craniul era pesemne 
făcut terci. 

— Părerea mea este că a scobit gâtul fiarei. 

Anais se întoarse spre cel care vorbise. Michel Longo, medicul 


VP - 28 


legist. Deghizat ca și ceilalţi în fantomă, nu îl recunoscuse. 

— De când e mort? îl întrebă, ridicându-se. 

— Prea devreme să pot spune cu exactitate. Cel puţin de 
douăzeci și patru de ore. Dar frigul și ceața au complicat 
lucrurile. 

— E aici de atunci? 

Medicul dădu din umeri, avea ochelari Persol sub gluga lăsată 
pe ochi. 

— Sau ucigașul l-a depus aici în seara asta. Imposibil de 
stabilit. 

Anais se gândi la ceața care înconjurase orașul din ziua 
precedentă. Cu vizibilitatea asta, criminalul ar fi putut acţiona în 
voie. 

— Salut. 

Ridică privirea cu mâna la ochi. În picioare, pe marginea 
canalului, silueta unei femei se decupa pe haloul alb al 
proiectoarelor. Chiar și în contre-jour, o recunoscu. Véronique 
Roy, adjuncta procurorului. Un fel de dublură a lui Anais. 
Bordeleză, din înalta burghezie, la vreo treizeci de ani, urmase 
aceleași cursuri sau aproape aceleași ca și ea. Amândouă se 
întâlniseră mai întâi în școlile particulare cele mai de fiţe, pe 
băncile Universităţii Montesquieu, apoi în toaletele discotecilor 
din oraș. Nu fuseseră niciodată amice. Nici dușmance. 
Continuau să își încrucișeze drumurile din cauza profesiei lor. Un 
spânzurat. O femeie desfigurată de un cuptor cu microunde 
aruncat cu violență de soţ. O adolescentă cu gâtul tăiat. Nu prea 
potrivite pentru mica bârfă. 

— Salut, mormăi Anais. 

Adjuncta strălucea în lumină, dominând de pe marginea 
canalului. Purta o geacă de piele Zadig & Voltaire pe care Anais 
o reperase de mult într-o vitrină, aproape de cartierul Georges- 
Clemenceau. 

— Halucinant, murmură magistrata, cu privirea lipită de 
cadavru. 

Anais îi fu recunoscătoare pentru fraza stupidă care rezuma 
atât de bine situația. Era sigură că Véronique încerca aceleași 
sentimente ca și ea. Teroare și excitație în același timp. 
Primiseră ceea ce amândouă speraseră întotdeauna. Ancheta 
criminală unică. Criminalul în delir. Toate fetele de vârsta lor din 
branșă se hrăniseră din Tăcerea mieilor, visând să devină 


VP - 29 


Clarice Starling. 

— Ai idee despre cauza morţii? îl întrebă Anais pe legist. 

Longo făcu un gest vag. 

— Nicio rană evidentă. Poate a fost sufocat cu capul taurului. 
Sau strangulat. Sau otrăvit. Trebuie să așteptăm rezultatul 
autopsiei. Nu exclud și o supradoză. 

— De ce? 

Se aplecă și ridică braţul stâng al victimei. Venele de la 
îndoitura cotului erau ca de lemn, marcate de cicatrici, bășici pe 
piele, edeme vineţii. 

— Drogat până la os. În general vorbind, tipul era într-o stare 
foarte proastă. În timpul vieţii, vreau să spun. Jegos. 
Subalimentat. Urme de răni neîngrijite. Eu zic că avem de-a face 
cu un toxicoman de vreo douăzeci de ani. Un PFD. Un marginal. 
Cam așa ceva. 

Anais ridică privirea spre politaiul de la BAC, care stătea în 
picioare lângă procuroarea adjunctă: 

— S-au găsit hainele? 

— Nici hainele, nici vreun act de identitate. 

Deci omul fusese ucis în altă parte și apoi aruncat aici. 
Ascuns? Sau, dimpotrivă, expus. O certitudine. Canalul juca un 
rol în ritualul ucigașului. 

Urcă din nou treptele, aruncând o ultimă privire spre cadavru. 
Acoperit cu paiete de gheaţă semăna cu o sculptură de oţel. 
Canalul cu mirosul lui de ulei și metal constituia un mormânt 
perfect pentru această creatură. 

Revenită la suprafaţă, își scoase salopeta și cizmele. 
Veronique Roy începu formulările obișnuite: 

— Te atenţionez oficial... 

— Trimite-mi maculatura la birou. 

Vexată, adjuncta o interogă pe Anais despre pistele pe care le 
va urmări. Ea îi răspunse pe un ton mecanic, enumerând 
operaţiunile de rutină. În același timp, încercă să își imagineze 
profilul ucigașului. Cunoștea locurile. Și, fără îndoială, orarul 
manevrelor feroviare. Poate un tip de la SNCF. Sau un tip care 
și-a pregătit cu atenţie lovitura. 

Deodată o viziune îi tăie răsuflarea. Asasinul ducea în spate 
cadavrul într-o husă neagră de plastic. Inainta aplecat de spate 
prin negură. Avu o reflecţie tehnică: corpul și capul atașat aveau 
împreună peste o sută de kilograme. Ucigașul este deci un 


VP - 30 


colos. Sau poate a înfipt capul taurului doar aici? Ceea ce 
însemna două drumuri - de la mașină la canalul de vizitare. 
Unde se oprise? In parcare? 

— Poftim? 

— Te întrebam dacă ai format grupa de anchetă, repetă 
Véronique Roy. 

— Grupa mea, iată.-l... 

Le Coz sosea cu pași nesiguri, înaintând cu greutate printre 
pietre, echipat cu vesta reflectorizantă regulamentară. Adjuncta 
era împietrită de uimire. Avea ochii limpezi sub sprâncenele 
subțiri. Anais trebuia să recunoască: era drăguță. 

— Glumesc, zâmbi ea. Ti-l prezint pe locotenentul Hervé Le 
Coz, al doilea membru al grupei. Singurul de serviciu cu mine în 
noaptea asta. Echipa va fi constituită într-o oră. 

o... 

Sub vesta reflectorizantă, Le Coz purta un mantou negru de 
cașmir. Părul dat cu gel, foarte negru și el, strălucea de la 
picăturile de condens. Buzele senzuale scoteau aburi îngheţați. 
Emana per ansamblu un aer de seducţie rafinată care păru că 
stârnește în Véronique o încordare imperceptibilă, un reflex de 
apărare. Anais zâmbi. Adjuncta era fără îndoială, ca și ea, 
celibatară. Un bolnav știe să recunoască simptomele bolii când 
le vede la alţii. 

Rezumă situaţia pentru Le Coz, după care atacă pe un ton 
hotărât. De data asta nu mai blufa. 

— Ca prioritate, trebuie să identificăm victima. Apoi să 
cercetăm prin cercul de cunoștințe ale acesteia. 

— Crezi că ucigașul și tipul se cunoșteau? interveni Véronique 
Roy. 

— Nu cred nimic. Mai întâi trebuie să știm cine a murit. Apoi 
vom proceda în cercuri succesive. Cunoștinţele cele mai 
apropiate, apoi cele mai îndepărtate. Prietenii dintotdeauna. 
Întâlnirile de o seară. 

Anais reveni la locotenent: 

— Cheamă-i și pe ceilalţi. Trebuie să vizionăm toate 
înregistrările din gară. Și nu numai pe cele din ultimele 24 de 
ore. 

intinse braţul spre parcare. 

— Clientul nostru sigur nu a trecut prin gară și pe la ghișee. A 
ajuns la șine prin parcarea personalului. Concentrează-te pe 


VP - 31 


aceste înregistrări. Notează toate numerele de înmatriculare ale 
mașinilor parcate aici în ultimele zile. Găsește-i pe ţipi și 
interoghează-i. Vorbește cu funcţionarii, agenţii, tehnicienii din 
gară. Să se forțeze să-și amintească și cel mai mic detaliu 
suspect. 

— Când începem? 

— Deja am început. 

— E trei dimineața. 

— Îi iei pe toţi din pat. Cercetaţi vechile ateliere. Mereu sunt 
vagabonzi prin dărăpănăturile astea. Poate au văzut ei ceva. Cât 
despre jocheu... 

— Jocheu? 

— Mecanicul de locomotivă care a descoperit cadavrul. Vreau 
procesul-verbal al audierii sale mâine-dimineaţă la mine pe 
birou. Şi mai vreau cât mai mulţi oameni în orele următoare aici, 
la gară. Trebuie pieptănat tot perimetrul. lInterogați toţi 
angajaţii, toţi obișnuițţii locului. 

— E duminică. 

— Vrei să aștepți până luni? Folosește-i pe cei de la BAC și pe 
cei de la municipalitate. 

Le Coz lua note fără să riposteze. Carnetul îi era umed din 
pricina ceţii. 

— Vreau și un om pe aspectul animal al anchetei. 

Polițistul ridică ochii. Nu înţelegea. 

— Capul ăsta de taur vine de undeva. Contactează jandarmii 
din Aquitania și Țara Bascilor. 

— De ce atât de departe? 

— Pentru că este vorba de un taur de luptă. Un toro bravo. 

— De unde știi? 

— Știu, pur și simplu. Primele crescătorii se găsesc pe lângă 
Mont-de-Marsan. După care cobori spre Dax. 

Le Coz scria de zor, luptând cu umezeala care îi înmuia 
rândurile. 

— Și bineînţeles, nu vreau niciun jurnalist pe cap. 

— Cum o să-i eviţi? întrebă adjuncta. 

Ca magistrată, avea datoria să comunice cu media. Deja își 
planificase conferinţa de presă, gândindu-se chiar și cu ce să se 
îmbrace pentru ea. Anais îi trăsese preșul de sub picioare. 

— Așteptăm. Nu spunem nimic. Cu un pic de șansă, tipul chiar 
este un PFD. 


VP - 32 


— Nu mă prind. 

— Nimeni nu îl caută. Deci putem să amânăm anunţarea 
decesului. Pentru douăzeci și patru de ore, să zicem. Chiar și 
atunci, uităm să vorbim de capul de taur. Vom pomeni de un 
individ fără adăpost, mort de frig, fără îndoială. Punct. 

— Și dacă nu e unul fără adăpost? 

— Avem nevoie de amânarea asta oricum. Vom putea să 
cercetăm fără să bată la ochi. ; 

Le Coz le salută pe fete și dispăru în ceață. In alt loc și cu altă 
ocazie le-ar fi atacat cu numărul lui de vrăjeală pe cele două 
tinere, dar și el simțise urgenţa. Orele care aveau să vină îi vor 
priva de somn, hrană, familie sau orice altceva ce nu era 
anchetă. 

Anaïs i se adresă tipului de la BAC, care rămăsese deoparte, 
dar care nu pierduse nicio vorbuliță: 

— Găsește-mi-l pe șeful de la |]. 

— Crezi că este începutul unei serii? întrebă adjuncta cu o 
voce scăzută. 

Timbrul vocii trăda aceeași emoție ambivalentă: jumătate 
dorinţă, jumătate repulsie. Anais surâse. 

— Prea devreme de spus, frumoasa mea. Trebuie să așteptăm 
raportul legistului. Modus operandi, ne va spune mai mult 
despre profilul tipului. Trebuie să verific dacă nu e vreun nebun 
recent ieșit de la Cadillac. 

Toată lumea cunoștea acest nume în zonă. Unitatea pentru 
bolnavi dificili. Anticamera nebunilor violenţi și criminali. 
Aproape o curiozitate locală, demnă de un Pilat local. 

— Voi verifica fișierele la scară naţională, continuă ea. Să văd 
dacă a mai fost vreo crimă de genul ăsta în Aquitania sau 
altundeva. 

Anais vorbea atât de mult ca să o epateze pe rivala sa. 
Singurul fișier naţional care se ocupa de criminali în Franța era 
un program actualizat în mod constant de poliţie sau de 
jandarmerie, care răspundea la chestionare, dar nimic 
interesant. 

Deodată ceața se risipi. Spaţiul creat făcu loc unui cosmonaut 
de la |): 

— Abdellatif Dimoun, zise apariţia, lăsându-și în jos gluga. 


10 |: Identité Judiciaire - departament al poliţiei tehnice, care se ocupă de prelevarea 
probelor și analizarea lor în vederea identificării victimelor. 


VP - 33 


Sunt coordonatorul echipei tehnice pentru această anchetă. 

— Sunteţi de la Toulouse? 

— Da, de la LPS 31. 

— Cum de aţi venit așa de repede? 

— Am avut noroc, aș zice. 

Omul zâmbi larg. Avea dinţi strălucitori, ieșind în evidenţă pe 
pielea lui mată. Avea în jur de treizeci de ani și emana un aer 
sălbatic și sexy. 

— Eram la Bordeaux pentru altceva. Contaminarea site-ului 
industrial de la Lormont. 

Anais auzise de asta. Era bănuit un vechi angajat al fabricii - o 
unitate de producţie chimică - cum că sabotase procesul 
tehnologic din răzbunare. Căpitanul și adjuncta se prezentară. 
Tehnicianul își scoase mănușile și le strânse mâna. 

— Aţi pescuit ceva? întrebă Anais pe un ton ce se voia neutru. 

— Nu. Totul e leoarcă. Sunt mai bine de zece ore de când 
corpul stă în suc propriu. Mai mult, nu am putut preleva nici cea 
mai mică marcă papilară. 

— Cea mai mică ce? 

Anais se întoarse spre adjunctă, foarte mulțumită că poate să 
își etaleze cunoștințele. 

— Amprente digitale. 

Véronique Roy se încruntă. 

— Nu am găsit nici fragmente organice, nici lichide biologice, 
continuă Dimoun. Nici sânge, nici spermă, nimic. Dar încă o 
dată, cu umezeala asta... Nu avem decât o certitudine: nu e 
locul unei crime, ci al unei infracțiuni. Asasinul pur și simplu a 
aruncat cadavrul aici. A omorât în altă parte. 

— Ne trimiteţi raportul și analizele cât mai repede? 

— Sigur. Vom lucra aici, într-un laborator particular. 

— Dacă am întrebări, o să vă sun. 

— Nicio problemă. 

Bărbatul îi dădu numărul de la mobil pe dosul unei cărţi de 
vizită. 

— Vi-l dau pe al meu, îi spuse Anais, scriind cifrele pe o hârtie 
din blocnotesul ei. Puteţi să mă sunaţi la orice oră. Stau singură. 

Tehnicianul ridică din sprâncene, surprins de această 
confidență brutală. Anais simţi că roșește. Véronique Roy se uită 
la ea cu un aer maliţios. Polițistul de la BAC apăru salvând 
situația. 


VP - 34 


— Aveţi o secundă? E șeful de tură... Are ceva important de 
spus. 

— Ce? 

— Nu știu exact. Se pare că au găsit ieri aici un tip bizar. Un 
amnezic. N-am fost aici. 

— Unde s-a întâmplat? 

— L-au găsit pe șine, nu departe de canalul de vizitare. 

li salută pe Roy și pe Dimoun, îndesându-i în palmă numărul 
ei. Se luă după poliţist peste linii, observând în același timp trei 
tipi cu bluze albe care veneau dinspre parcare, printre clădirile 
abandonate. Tipii care urmau să efectueze transferul la morgă. 
Un stivuitor zumzăia în urma lor. Cu siguranță ca să scoată 
corpul și capul supradimensionat. 

Continuând să meargă în urma ghidului său, aruncă o privire 
peste umăr. Adjuncta și tehnicianul de la IJ vorbeau complice, pe 
marginea perimetrului de siguranţă. Își aprinseseră chiar și o 
țigară. Véronique Roy chicotea ca o găină. Furioasă, Anais 
strânse în mână keffieh-ul palestinian pe care îl purta pe post de 
eșarfă. Asta confirma ceea ce gândise mereu. Cu sau fără 
cadavre, solidare sau nu, exista mereu aceeași vorbă: cea mai 
bună să câștige. 

o... 

Ceaţa se îndesea spre centrul orașului. Volute albe se ridicau 
din bitum, din pereți, din gurile de canal. Nu vedeai la cinci 
metri. Nicio problemă. Anais se putea întoarce la secţie cu ochii 
închiși. După explicaţiile mai degrabă confuze ale personalului 
de supraveghere - un cowboy amnezic fusese găsit noaptea 
trecută în aceeași zonă a reţelei feroviare -, mai dăduse câteva 
sfaturi și apoi se urcase în mașină. 

De pe chei o luase pe Victor Hugo în direcţia catedralei Saint- 
Andre. După atâta adrenalină, avea acum o cădere de 
entuziasm. Era oare la înălţime? Îi vor lăsa oare cazul? În câteva 
ore știrea se va răspândi în sferele înalte ale orașului. Prefectul, 
primarul, deputaţii îl vor suna pe comisarul principal Jean-Pierre 
Deversat. Un cadavru cu cap de taur, în orașul vinurilor, asta 
ducea la dezordine. Vor fi toți de acord: ancheta trebuia închisă 
cât mai repede posibil. II vor întreba despre ofițerul care se 
ocupă. Ce vârstă. Ce experienţă. Ce sex. Și mai ales cum îl 
cheamă. Scandalul legat de tatăl ei. Povestea asta devenise ca 
un semn din naștere - de neșters. 


VP - 35 


Oare Deversat o va acoperi? Nu. Abia o cunoștea. Știa despre 
ea ceea ce toată lumea știa: o poliţistucă suprașcolită, 
strălucită, plină de elan. Dar o anchetă poliţienească nu avea 
nimic de-a face cu aceste calităţi. Nimic nu înlocuia experienţa 
unui copoi bătrân. Se încurajă, spunându-și că lipsa de dovezi o 
va proteja. Ea fusese cea solicitată și nimeni altcineva. 

Avea opt zile pentru a acţiona, fără judecător sau comisie 
rogatorie. Să interogheze pe oricine voia. Să scormonească 
unde avea chef. Să rechiziționeze partenerii sau materialele de 
care avea nevoie. În realitate, o astfel de perspectivă o 
îngrozea. Oare va ști să folosească o astfel de putere? 

Reduse viteza înainte să o ia la dreapta în direcţia Pasteur. 
Imaginea coordonatorului de la PTS” îi tulbură gândurile. Arabul 
cu surâsul lui seducător. Își aduse aminte de gafa și graba cu 
care îi dăduse numărul ei de telefon. Ce tâmpită. Fusese 
ridicolă? Ca răspuns, își aminti de chicotitul lui Véronique Roy 
când plecase. 

Reduse viteza la semaforul roșu, care strălucea ca o minge de 
foc în atmosfera îmbibată, după care își continuă drumul fără să 
aștepte lumina verde. Își pusese pe capotă girofarul pe silențios. 
O lanternă albastră printre tenebre. 

Încercă să revină la anchetă, dar nu reuși. Furia urca în ea. O 
furie pe ea însăși. De ce se dădea la toți bărbaţii? Mereu tânjind, 
mereu grăbită să stârnească dorințe... De ce era așa de 
dependentă de dragoste? Singurătatea ei devenise o boală. O 
hipersensibilitate la orice atingea acest sentiment. 

Când întâlnea îndrăgostiți pe stradă, i se punea un nod în gât. 
Când amanţii se strângeau în brațe într-un film, îi dădeau 
lacrimile. O cunoștință se căsătorea, ea se îndopa cu Lexomil. 
Nu mai suporta să-i vadă pe alţii că se iubesc. Inima ei devenise 
un abces, care reacţiona la cel mai mic stimul. Cunoștea numele 
acestei boli. Nevroză. Și specialistul de care avea nevoie: un 
psihiatru. Dar psihiatri consultase cohorte, încă de pe vremea 
adolescenţei. Fără cel mai mic rezultat. 

Parcă Golful lângă catedrală și izbucni în suspine cu braţele 
încrucișate peste volan. Timp de mai multe minute lăsă șuvoiul 
de lacrimi să curgă cu o descurajare dureroasă. Işi șterse ochii, 
suflă nasul și își trase sufletul. Nici vorbă să meargă la secţie în 
halul ăsta. Așteptau un șef, nu o plângăcioasă. 


11 PTS - poliţia tehnică și științifică. 
VP - 36 


Închise radioul și înghiţi un Lexomil. Scoase IPod-ul și își puse 
căștile. Un pic de muzică, în timp ce aștepta ca anxioliticul să își 
facă efectul. Râse, cu Gabrielle. Un cântec melancolic al anilor 
2000, bazat pe un sample de Bob Dylan. Amintirile începură să-i 
plutească prin minte, pe măsură ce molecula câștiga lupta cu 
angoasa. 

Nu fusese mereu așa. Nervoasă. Instabilă. Depresivă. Cândva 
fusese o tânără model, atrăgătoare, hotărâtă. Sigură de poziția 
sa, de puterea sa de seducţie, de averea sa. Un tată oenolog, 
solicitat de cele mai mari Chateâux. Un conac în Medoc. O 
școlarizare fără o notă proastă la liceul Tivoli. Bacul la 17 ani. 
Facultatea de Drept la 18. Proiecte: absolvirea Dreptului, apoi 
facultatea de oenologie pentru a se specializa în dreptul 
patrimonial și în cel al vinului. Imparabil. 

Până la 20 de ani, Anais nu s-a abătut niciodată de la regulă. 
Chiar dacă această regulă implica și câteva digresiuni. Tinerețea 
trebuia trăită... De la raliurile selecte, unde fiii și fiicele marilor 
familii bordeleze se întâlneau, la seratele mai deșănţate între 
aceiași, unde te pileai cu vinuri dintre cele mai prestigioase - 
era suficient să cobori în pivnița familiei. Mai arsese nu puţine 
nopţi prin localurile din regiune, sectorul VIP, la masa clubului 
de fotbal Girondins. 

Nu fusese o generaţie de excepţie. Cei care nu erau beți criţă 
erau plini de cocaină și viceversa. Cu valori și speranţe tot atât 
de plate ca un ring de dans. Niciunul dintre acești băieţi de bani 
gata nu se gândea să câștige vreun ban de vreme ce toţi aveau 
din belșug. Uneori își spunea că ar fi preferat să fi fost o săracă, 
o scorpie, o stricată și să le fi suflat beizadelelor banii fără nici 
cea mai mică remușcare. Dar până una, alta era la fel ca ei. Și 
urma linia - cea a tatălui ei. 

Mama lui Anais, chiliană de origine, își pierduse minţile la 
câteva luni după naștere, la Santiago, unde Jean-Claude 
Chatelet lucra la dezvoltarea unui Carmenere, un cupaj devenit 
rar în Franța, dar care înflorea la poalele Anzilor. Pentru a o 
îngriji pe soţia lui, oenologul decisese să se întoarcă în Gironde, 
locul lui de baștină, unde putea găsi cu ușurință de lucru. 

Singura fisură în acest tablou era mama ţicnită și vizita 
săptămânală pe care o făceau la Institutul Tauriac, unde aceasta 
era îngrijită. Anais nu avea decât o amintire vagă - ea culegând 
floricele, în timp ce tatăl ei mergea alături de o femeie tăcută, 


VP - 37 


care nu îl recunoștea niciodată. Femeia murise când ea avea opt 
ani, fără să își mai fi recuperat vreodată luciditatea. 

După asta, armonia fusese desăvârșită. Paralel cu activitatea 
sa profesională, tatăl ei se consacrase educaţiei fiicei sale 
adorate, iar ea se angajase să îi satisfacă pe deplin cerinţele. 
Intr-un fel, trăiau ca un cuplu, dar ea nu păstra din această 
perioadă nici cea mai mică amintire frustrantă, nesănătoasă sau 
sufocantă. Tatăl ei nu-i dorea decât fericirea și ea nu aspira 
decât la o fericire conform normelor. Prima în clasă și 
campioană la călărie. 

2002 a fost anul scandalului. 

Avea 21 de ani. Dintr-o lovitură lumea s-a schimbat în jurul ei. 
Ziarele. Bârfele. Privirile. O ţineau sub observaţie. | se puneau 
întrebări. Ea nu putea să le răspundă. Fizic îi era imposibil. Își 
pierduse vocea. Timp de trei luni nu putuse să pronunţe vreun 
cuvânt. Fenomen pur psihosomatic, după medici. A 

Prioritatea sa fusese să plece din conacul tatălui ei. Işi arsese 
rochiile. Spusese adio calului, cadou de la papa, și dacă ar fi fost 
posibil, l-ar fi ucis cu un foc de armă. Le întorsese spatele 
prietenilor. Își băgase picioarele în tinereţea ei aurită. Nici vorbă 
de respect față de conveniențe. Dar, mai ales, nici vorbă de cea 
mai mică legătură cu tatăl ei. 

2003. 

Işi luase diploma în Drept. Se apucase de sport: lupte, krav- 
maga și kickboxing. Se consacrase adevărului. Ca să spele anii 
aceia de minciună care îi murdăriseră viața, sufletul, sângele 
încă de când se născuse. 

2004. 

SNSOP (Școala Naţională Superioară de Ofiţeri de Poliție), 
Cannes-Ecluse. Optsprezece luni de formare. Proceduri. Metode 
de investigare. Științe sociale... Șefă de promoţie, Anais avusese 
posibilitatea să aleagă unde să fie repartizată. Se decisese 
pentru un stagiu standard la Orleans, ca să sondeze terenul, cât 
să-și încerce puterile, după care Bordeaux. Orașul unde 
izbucnise scandalul. Unde numele ei fusese târât în noroi. 
Nimeni nu îi înţelesese alegerea. 

Deși era simplu. 

Voia să le demonstreze că nu-i era frică de ei. 

Și să-i arate lui, mai ales lui, că ea era cu totul de partea 
justiţiei și a adevărului. 


VP - 38 


Fizic, Anais nu mai era aceeași. Își tăiase părul. Nu mai purta 
altceva decât jeanși, pantaloni de trening, geci de piele și 
Rangers. Corpul îi era ca al unei atlete, de gabarit mic, dar 
musculoasă și rapidă. Felul ei de a vorbi, cuvintele, tonul erau 
mai dure. Dar cu toate acestea, în ciuda eforturilor ei, rămânea 
o fată diafană, cu pielea foarte albă, cu ochi mari uimitori, având 
mereu aerul că tocmai ieșea dintr-o poveste cu zâne. 

Cu atât mai bine. 

Cine să se teamă de un OPJ cu figură de păpușă? 

In ceea ce privește bărbaţii, de când se întorsese la Bordeaux, 
Anais se lansase în iubiri în coadă de pește. În ciuda aerelor de 
mică și tare, era în căutarea unui umăr solid pe care să se 
sprijine. Un corp musculos care să îi ţină de cald. Trecuseră doi 
ani și încă nu îl găsise. Ea, care fusese o seducătoare cu sânge 
rece pe vremea seratelor șic, inaccesibila „jewish princess”, nu 
mai atrăgea acum niciun bărbat. Și dacă vreunul s-ar fi 
aventurat în mrejele sale, nu reușea să-l păstreze. 

Era oare din cauza atitudinii? Din cauza nevrozei care i se 
simțea în vorbe, a gesturilor prea nervoase, a clipirilor prea 
dese? Din cauza meseriei sale care îi speria pe toți? Când își 
punea aceste întrebări, își răspundea cu o ridicare din umeri. 
Prea târziu să se mai schimbe. Işi pierduse feminitatea așa cum 
se pierde virginitatea. Fără speranţa de a o mai redobândi. 

Azi era în perioada site-ului de întâlniri online Meetic. 

Trei luni de întâlniri de rahat, de discuţii sterile, de idioţi 
dovediţi. Cu rezultate nule și, ca de obicei, umilitoare. leșea din 
fiecare poveste un pic mai uzată, un pic mai copleșită de 
cruzimea bărbaţilor. Căuta companie și culegea dușmani. Ar fi 
dorit Love story și i se servea /n pat cu dușmanul. 

Ridică privirea. Lacrimile i se uscaseră. Asculta acum Right 
where it belongs, de la Nine Inch Nails. Printre neguri, gorgonele 
catedralei o priveau. Acești monștri din piatră îi aminteau de toţi 
bărbaţii care se ascundeau în spatele paravanelor lor, care își 
băteau joc de ea, o seduceau cu promisiuni deșarte. Studenţi la 
Medicină, de fapt, vânzători de pizza. Întreprinzători de carieră, 
care trăiau din ajutorul social. Celibatari în căutarea sufletului 
pereche, ale căror soţii așteptau al treilea copil. 

Gorgone. 

Diavoli. 

Trădători. 


VP - 39 


Întoarse cheia în contact. Lexomilul își făcea efectul. Dar, pe 
deasupra, furia își făcea din nou loc, și cu ea venea și ura. 
Sentimente care o stimulau mai sigur ca orice medicament. 

În timp ce demara, își aminti de cel mai important eveniment 
al nopţii. Un bărbat din urbea sa omorâse un om nevinovat și îi 
îndesase un cap de taur pe craniu. Se simţi ridicolă cu 
preocupările ei de midinetă. Și se dojeni pentru că pierdea 
timpul cu gândurile, în timp ce un ucigaș alerga pe străzile din 
Bordeaux. 

Cu dinţii strânși, se îndreptă spre strada Francois-de-Sourdis. 
Pentru prima oară, nu irosise noaptea. 

Avea un cadavru. 

Oricum, mai bine decât un idiot în viaţă. 

o... 

— leri, mi-ai spus că te numești Mischell. 

— Exact. Pascal Mischell. 

Freire notă prenumele. Adevărat sau fals, un element nou. Nu 
avu nicio dificultate să îl cufunde pe cowboy în starea de 
hipnoză. Amnezia îl predispunea la deconectarea de lumea 
exterioară. Mai avea un atu: încrederea pe care acesta o acorda 
psihiatrului. Fără încredere nu există relaxare. Fără relaxare nu 
există hipnoză. 

— Ştii unde locuiești? 

— Nu. 

— Mai gândește-te. 

Colosul se ţinea drept pe scaun, cu mâinile pe coapse, 
purtând inevitabila pălărie. Freire hotărâse să ţină ședința în 
biroul lui de la centrul de comandă. Duminica, era locul ideal 
pentru a nu fi deranjat. Trăsese storurile și încuiase ușa. 
Penumbră și liniște. 

Era ora 9 dimineața. 

— Cred... Da, numele orașului este Audenge. 

— Unde e asta? 

— În bazinul Arcachon. 

Freire își notă. 

— Ce meserie ai? 

Mischell nu răspunse imediat. Cutele de pe frunte, chiar sub 
borul pălăriei, sugerau că se gândește. 

— Văd cărămizi. 

— Cărămizi pentru zidărie? 


VP - 40 


— Da. Le ţin în mână. Le așez. 

Bărbatul mimă gesturile, cu ochii închiși, precum un orb. 
Freire se gândi la particulele descoperite pe mâinile și sub 
unghiile lui. Praf de cărămidă. 

— Lucrezi în construcţii? 

— Sunt zidar. 

— Unde lucrezi? 

— Sunt... Cred... Acum lucrez pe un șantier la Cap-Ferret. 

Freire continua să scrie. Nu lua totul de bun. Memoria lui 
Mischell ar fi putut denatura adevărul. Sau ar fi putut crea 
elemente de pură ficţiune. Aceste informaţii erau mai degrabă 
indicii. Ele marcau o direcţie pentru cercetare. 7otu/ se va 
verifica. 

Ridică stiloul și aşteptă. Nu înmulți întrebările. Lasă atmosfera 
biroului să lucreze. Şi pe el îl prindea somnul. Gigantul nu mai 
spunea nimic. 

— Numele șefului tău, reluă într-un final Freire, ţi-l amintești? 

— Thibaudier. 

— Poţi să mi-l spui pe litere? 

Mischell nu avu nicio ezitare. 

— Nu-ţi mai amintești și altceva? 

Liniște, apoi: 

— Duna. Din șantier vedeam duna lui Pilat... 

Fiecare răspuns era ca o trăsătură de creion care completa o 
schiță. 

— Eşti căsătorit? 

Din nou o pauză. 

— Nu... am o prietenă. 

— Cum o cheamă? 

— Hélène. Hélène Auffert. 

După ce îi ceru să-i spună și numele acesteia pe litere, Freire 
acceleră ritmul. 

— Cu ce se ocupă? 

— Este secretară la primărie. 

— La primăria din satul vostru? La primăria din Audenge? 

Mischell își trecu mâna peste faţă. Îi tremura. 

— Eu... Nu mai știu... 

Freire preferă să oprească ședința. Va organiza o alta a doua 
zi. Trebuia să respecte ritmul memoriei care își croia drum spre 
lumină. 


VP - 41 


Cu câteva cuvinte, îl scoase pe Mischell din starea de hipnoză, 
după care ridică storurile. Strălucirea soarelui îl ului și declanșă 
durerea din spatele orbitelor. Nici pomeneală de ceaţă deasupra 
Bordeauxului. Un soare de iarnă domnea peste oraș. Alb și rece 
ca un bulgăre de zăpadă. Freire văzu în asta o bună ocazie 
pentru a continua discuția. 

— Cum te simţi? 

Cowboy-ul nu se clinti. Purta o haină de pânză de aceeași 
culoare cu pantalonii, furnizate de spital. Jumătate pijama, 
jumătate uniformă de deținut. Freire clătină din cap. Se opunea 
ideii de uniformă pentru pacienţi. 

— Bine, răspunse Mischell. 

— Îți amintești conversaţia noastră? 

— Vag. Am spus lucruri importante? 

Psihiatrul îi răspunse cu prudenţă, cu formulele uzuale, dar 
fără să repete cu voce tare informaţiile primite. Trebuia mai 
întâi să le verifice, una câte una. Se așeză la birou și îl privi pe 
Mischell drept în ochi. După câteva cuvinte de liniștire, îl întrebă 
despre somn. 

— Incă mai am același vis. 

— Soarele? 

— Da, soarele. Și umbra. 

Oare el ce visase? După episodul cu oamenii în negru, se 
prăbușise în inconștiență ca un bolovan. Dormise complet 
îmbrăcat pe canapeaua din salon. Devenise cerșetorul propriei 
existente. 

Se ridică și îi dădu roată gigantului, care încă stătea jos. 

— Ai încercat să îţi amintești de... noaptea de la gară? 

— Sigur. Dar nimic nu mi-a revenit în memorie. 

Freire mergea acum în spatele lui. Era conștient că pașii lui 
aveau ceva ameninţător, oprimant - un polițist anchetând un 
arestat. Se apropie de el din dreapta. 

— Niciun detaliu, măcar? 

— Nimic. 

— Cheia? Anuarul? 

Mischell clipi de câteva ori. Mușchii feţei începură să-i 
zvâcnească. 

— Nimic. Nu știu nimic. 

Psihiatrul reveni la biroul lui. Simţea de data asta o rezistenţă 
la omul din faţa lui. Îi era frică. Frică să își amintească. Freire îi 


VP - 42 


adresă un surâs amical. Un adevărat semn de concluzionare și 
liniștire. Nicio precauţie nu era prea mare cu acest pacient. 
Memoria lui era ca o bucată de hârtie mototolită, care s-ar fi 
putut rupe pe măsură ce o îndreptai. 

— Ne oprim aici pentru astăzi. 

— Nu. Vreau să îţi vorbesc despre tata. 

Mașina memoriei era activată. Cu sau fără hipnoză. Freire își 
luă din nou carnetul. 

— Te ascult. 

— E mort. De doi ani. Zidar. Ca și mine. Ti-am spus ce 
meserie am? 

— Da. 

— L-am iubit mult. 

— Unde locuia? 

— Marsac. Un sat în bazinul Arcachon. 

— Și mama ta? 

Bărbatul nu răspunse imediat și întoarse capul. Ochii păreau 
că sunt în căutarea unui răspuns pe fondul de lumină îngheţată 
al ferestrei. 

— Avea o tutungerie, zise în sfârșit, pe strada principală din 
Marsac. A murit și ea, anul trecut. Imediat după tata. 

— Îți amintești cum? 

— Nu. 

— Ai fraţi și surori? 

— Eu... Mischell ezită. Nu mai știu. 

Freire se ridică. Era timpul să încheie întâlnirea. Chemă 
infirmierul și îi prescrise un sedativ lui Mischell. Odihnă în primul 
rând. 

O singură dată se uitase la ceas. Aproape ora 10. Garda lui la 
urgențe începea la ora 13. Avea timp să se ducă până acasă, 
dar ce folos? Preferă să facă vizita secţiei sale. După care va 
reveni aici și va verifica noutăţile despre Pascal Mischell. 

leșind pe culoar, un adevăr din subconștient ieși la suprafață. 

încerca să își ducă existenţa aici, în spital. În siguranţă. La fel 
ca pacienții. 

o... 

— Am făcut tot posibilul să-i modelez un cap care să semene. 

— Văd. 

Ora 10 dimineaţa. Anais Chatelet nu dormise decât două ore, 
pe canapeaua din biroul ei. Cu telefonul sub nas, se uita pe 


VP - 43 


ecran la resturile feței victimei din gara Saint-Jean. Nas zdrobit. 
Arcade sparte. Ochiul drept înfundat, deplasat câţiva centimetri 
față de celălalt. Buzele tumefiate lăsau să se vadă dinții rupţi. O 
mască peticită, cârpită, asimetrică. 

Longo, legistul, tocmai îi trimisese fotografia - în scopul 
recunoașterii - din exces de zel. 

— Mai întâi, toate fracturile feţei au fost provocate de capul 
de taur. Ucigașul a scobit interiorul gâtului animalului. L-a golit 
până la creier, apoi a înfipt grozăvia pe craniul omului ca pe o 
cagulă. Vertebrele fiarei și ce a mai ramas din mușchi și ţesuturi 
au strivit fața puștiului. 

Puști. Ăsta era cuvântul. Avea spre douăzeci de ani. Păr 
vopsit, spre negru corb, tuns ca un drac. Fără îndoială un gotic. | 
se căutaseră amprentele digitale în fișierul naţional: niciun 
rezultat. 

Tipul nu făcuse pușcărie, nici nu fusese vreodată în arest. Cât 
despre FNAAG, Fișierul Naţional Automat al Amprentelor 
Genetice, aici verificarea dura mai mult. 

— Asta l-a ucis? 

— Nu. Era deja mort. 

— Din ce cauză? 

— Prima mea impresie a fost corectă. Supradoză. Am primit 
azi-dimineaţă la prima oră analizele toxicologice. Sângele 
clientului nostru conţinea aproape două grame de heroină. 

— Eşti sigur că din cauza asta a murit? 

— Nimeni nu are cum să reziste la o așa doză. Vorbesc de 
heroină aproape pură. Și nici urmă de vreo altă rană. 

Anais se opri din scris. 

— Ce înţelegi prin „aproape pură”? 

— Să zicem cam 80%. 

Era la curent cu lumea drogurilor. Învăţase totul la Orléans, 
placa turnantă de intrare pentru Île-de-France. Știa că heroină 
de tipul ăsta nu exista pe piaţa de coca. Și mai ales la Bordeaux. 

— Analizele toxicologice nu mai spun nimic altceva despre 
produsul ăsta? 

— Numele și adresa dealerului, poate? 

Anais nu răspunse ironiei. 

— Un lucru e clar, reluă Longo. Victima noastră era un toxico. 
Ți-am arătat braţul. Mâinile aveau urme de înțepături. Nu am 
putut să-i examinez nările din cauza stării cartilajelor și a 


VP - 44 


oaselor, dar nu am nevoie de nicio confirmare. Clientul nostru 
era obișnuit cu hero. Nu și-ar fi injectat niciodată așa ceva dacă 
i-ar fi cunoscut compoziţia. 

Supradozele sunt întotdeauna accidente. Drogaţii se joacă 
mereu cu linia roșie, dar instinctul lor de supravieţuire îi 
împiedică să o încalce cu bună știință. | se vânduse sau i se 
dăduse victimei o otravă fără să i se precizeze riscurile. 

— Tipul s-a sufocat, continuă legistul. Toate simptomele sunt 
clare. Un EPA de toată frumusețea. 

— Un ce? 

— Edem pulmonar acut. Pupilele sunt micșorate de heroină și 
de anoxia cerebrală. Am găsit și o spumă roșiatică în fundul 
gurii. Plasmă care a plesnit când era pe cale să se sufoce. Cât 
despre inimă, era aproape să explodeze. 

— Ai putut evalua ora decesului? 

— Nu a murit ieri-noapte, ci în noaptea de dinainte. Nu pot să 
mă pronunț asupra orei exacte. 

— De ce noapte? 

— Ai o idee mai bună? 

Anais se gândi la ceața care începuse cu douăzeci și patru de 
ore înainte și care persistase toată ziua. Ucigașul ar fi putut 
acționa la orice oră, dar noaptea, pentru a muta cadavrul, ar fi 
fost mult mai prudent din partea lui. Noapte și ceață, se gândi. 
Nacht und Nebel. Își aminti de filmul lui Alain Resnais. 
Documentarul cel mai terifiant realizat vreodată, despre 
lagărele de concentrare germane: „Aceste porți al căror prag se 
trecea doar o dată”. De câte ori se uita la acest film, adică des, 
se gândea la tatăl ei. 

— Mai e o chestie bizară, adăugă Longo. 

— Care? 

— Am impresia că îi lipsește din sânge. Corpul este anormal 
de palid. Am verificat și alte detalii. Mucoasele pleoapelor, 
buzele, unghiile: peste tot aceeași paloare a lipsei de sânge. 

— Mi-ai spus că nu sunt alte urme de răni. 

— Exact. Cred că ucigașul a recoltat unu sau doi litri de sânge 
proaspăt. Printre cicatricile recente de înțepături, mai multe ar fi 
putut fi urma injecţiei mortale, dar și a unei recoltări de sânge 
ca la carte. 

— l-a fost făcută pe când trăia? 

— Sigur. După moarte e imposibil să mai recoltezi sânge. 


VP - 45 


Anais își notă amănuntul. Un vampir? 

— Nimic altceva pe corp? 

— Plăgi vechi. Cele mai multe dintre răni sunt prost 
cicatrizate. Am descoperit la radiografie chiar fracturi care datau 
din copilărie. Cum ţi-am mai spus: pentru mine, tipul este PFD. 
Un vagabond bătut care a sfârșit rău. 

Anais revăzu în minte corpul prea slab, acoperit cu tatuaje. 
Era de acord. Un alt fapt corobora la această ipoteză: niciun 
ordin de căutare nu fusese lansat pentru o persoană cu aceste 
semnalmente. Fie tipul venise de altundeva, fie nimeni nu îi 
ducea lipsa... 

— Ai găsit și alte indicii care duc la această concluzie? 

— Mai multe. În primul rând, corpul era foarte murdar. 

— Mi-ai spus asta acolo. 

— Vorbesc de un jeg cronic. Ca să-i spălăm pielea, a trebuit să 
folosim detergent. Mâinile erau și ele degradate. Pielea feţei, 
roșie, trăda viața în aer liber. Am remarcat în același timp și 
urme de pișcături de purici. Fără să mai vorbim despre păduchi 
și lindini. La morgă, cadavrul încă mișca. 

Anais nu era sigură că ar trebui să aprecieze umorul lui 
Longo. Și-l imagina în sala de disecţii, sub reflectoare învârtindu- 
se în jurul cadavrelor cu dictafonul în mână. Era un bărbat la 
cincizeci de ani cărunt, neutru, indescifrabil. 

— Pe dinăuntru, continuă el, cam la fel. Ficatul era în prag de 
ciroză. Groaznic la un tip atât de tânăr. 

— Din cauza alcoolului? 

— Mai degrabă, aș spune că era atins de o hepatită C. 
Următoarele analize ne vor spune. În orice caz, vom găsi și alte 
afecțiuni. Tipul nu ar fi trecut de 40 de ani. 

Anais trăgea deja concluzii indirecte în ceea ce îl privea pe 
asasin. Un ucigaș de boschetari. Un asasin cu un ritual delirant 
care se lua de scursorile societăţii. Simţi furnicături în membre. 
Trăgea prea repede concluzii. Nimic nu sugera că era vorba de 
un recidivist. Cu toate astea, era sigură: dacă Minotaurul era 
prima lui victimă, nu va fi și ultima. 

— Fără raporturi sexuale? Nu a fost violat? 

— Nimic. Nicio urmă de spermă. Nicio leziune anală. 

— Despre ultimele ore din viaţă, de dinainte de a fi ucis, ai 
vreo idee? 

— Se știe ce a mâncat. Batoane de surimi de crab. Pacheţele 


VP - 46 


de pui. Urme de MacDo. În mare, cam orice. Tipul se hrănea fără 
îndoială din pubele. Un lucru e clar, ultima lui masă a fost udată 
din plin. Avea 2,4 alcoolemie în sânge. Beat mort înainte de 
injecţia fatala. 

Anais încercă să vizualizeze o cină în doi, victimă și călău, 
stropită cu bere, apoi trecerea la lucruri mai serioase - injecția. 
Nu. Vizualiză altceva. Asasinul îl culesese pe tânăr după festin. 
După care îl convinsese să se facă high cu „cea mai bună 
heroină din lume”. 

— Despre asasin ce poţi să îmi spui? 

— Nu mare lucru. Nu l-a mutilat. S-a mulţumit să-i înfigă 
căpățâna pe cap. După mine, un tip cu sânge rece. Metodic. Se 
consacră cu pasiune și rigoare delirului lui. 

— De ce „metodic”? 

— Am observat ceva. Cicatrici ale unor găuri micuţe pe nări, 
la colţul gurii, deasupra claviculei drepte și de o parte și de alta 
a buricului. 

— Ce sunt? 

— Urme de piercinguri. Asasinul le-a scos. Nu știu ce 
înseamnă, dar nu voia metal pe prada sa. Repet: un psihopat. 
Rece ca un șarpe. 

— După tine, cum s-au petrecut lucrurile? 

— Cunoști regulile: legistul nu are dreptul la ipoteze. 

Oftă adânc: știa că Longo ardea de nerăbdare să-i spună. 

— Nu face pe prostul. 

Doctorul trase aer în piept și se lansă: 

— Aș spune că s-a întâmplat alaltăieri. Ucigaşul a acostat 
victima seara. Fie știa unde să-l găsească, fie a făcut alegerea 
pe loc - într-o crâșmă, la o petrecere, într-o piaţă sau pur și 
simplu pe stradă. În orice caz, știa că victima e toxico. L-a 
ademenit cu o doză de nebunie. L-a dus într-un colț liniștit și i-a 
preparat doza letală. Înainte sau după, i-a luat sânge. Dacă stau 
să mă gândesc, a făcut-o înainte căci hemoglobina nu era 
saturată de heroină. Dar până nu vom ști ce a făcut cu... 

Anais adăugă mental o circumstanţă. Victima îl cunoștea pe 
asasin. Chiar și un drogat în criză nu se lasă injectat de un 
necunoscut. Minotaurul avea încredere în gâdele lui. De căutat 
printre dealerii lui. Sau printre tovarășii din ultimele lui zile. 

O altă convingere. | se oferise cadou doza. Victima nu avea 
cum să-și permită să plătească heroină cu peste 150 de euro 


VP - 47 


gramul. 

— Mulţumesc, Michel. Când o să am raportul? 

— Mâine-dimineaţă. 

— Poftim? 

— E duminică. Am petrecut toată noaptea cu leșul ăla și dacă 
nu te superi, aș prefera să le duc croasanți puștilor mei. 

Anais contemplă faţa cârpită a victimei. Ea își va petrece ziua 
cu bucata asta de film amărâtă, interogând vagabonzii și 
dealerii. Îi dădură lacrimile. Închide. 

— Să îmi trimiţi, acum, fotografiile cu cadavrul. 

— Și căpăţâna, ce să fac cu ea? 

— Căpăţâna? 

— Capul de taur. La cine să îl trimit? 

— Redactează un prim raport. O notă despre cum l-a tăiat 
asasinul și cum l-a scobit. 

— Animalele nu sunt branșa mea, spuse Longo supărat. 
Trebuie apelat la un veterinar. Sau la școala de măcelari din 
Paris. 

— Găsești tu un veterinar, ciripi ea. Capul ăla face parte din 
cadavrul tău, deci din dosarul tău. 

— Duminica? O să-mi ia ore întregi! 

Îi răspunse cu o notă de răutate, imaginându-și micul dejun 
familial al doctorului făcut ţăndări: 

— Descurcă-te. Suntem toţi în aceeași barcă. 

o... 

Anais îi convocă pe Le Coz și pe ceilalţi băieți din echipa ei în 
birou. Așteptându-i, își lăsă privirea să se plimbe peste lucrurile 
care o înconjurau. Vizuina ei, relativ spațioasă, se găsea la 
primul etaj al comisariatului. Un perete vitrat se deschidea spre 
strada  Franqois-de-Sourdis. Un altul spre culoar. Această 
fereastră interioară era prevăzută cu un stor pentru a o proteja 
de privirile indiscrete. Nu îl cobora niciodată. Voia să fie mereu 
integrată în agitația secției. 

Pentru moment, domnea o liniște neobișnuită. O liniște de 
duminică dimineaţa. Anais percepea vag doar zgomotul de la 
parter. Se trimiteau acasă ocupanţii celulelor de dezmeticire din 
beţie. Parchetul autoriza eliberarea celor arestaţi peste noapte: 
șoferi fără permis, puști surprinși cu câteva grame de hașiș sau 
cocaină, obișnuiți ai discotecilor. Captura de sâmbătă seară, 
aglomerată într-un acvariu. 


VP - 48 


Își verifică e-mailurile. Longo îi trimisese deja fotografiile în 
format pdf. Dădu comanda de tipărire, apoi plecă în căutarea 
unei cafele pe hol. Când se întoarse, o serie de clișee macabre o 
așteptau. Observă cu mai multă atenţie tatuajele victimei. O 
cruce celtică, o frescă maură, un șarpe încolăcit în jurul unei 
tufe de trandafiri: tipul avea gusturi eclectice. Trecu la ultimul 
set: capul de taur pus pe masa de autopsie ca pe tejgheaua 
unui măcelar. Nu îi mai lipsea decât pătrunjelul din nas. Nu știa 
dacă Longo dorise să facă o glumă. Sau un act de provocare. 
Dar era satisfăcută să vadă imaginea asta - un semn sigur 
despre demenţa ucigașului. 

Nări largi, coarne puternice, piele neagră, parcă arsă în focul 
iadului. Ochii, pupile mari din lac negru, scânteiau încă, în ciuda 
morţii, în ciuda frigului, în ciuda orelor petrecute pe fundul 
canalului de vizitare. 

_ Tot în picioare, lăsă jos fotografiile și luă câteva guri de cafea. 
li chiorăiau mațele. Nu mâncase nimic de ore bune. Poate de 
zile. Își petrecuse restul nopţii sunând la închisori și institute 
psihiatrice, întrebând de vreun pasionat de mitologie greacă sau 
de mutilări de animale, care să fi fost recent eliberat. Nu vorbise 
decât cu paznici adormiţi. Trebuia să încerce din nou mai târziu. 

Contactase fortul Rosny, unde se aflau sediile Serviciului 
tehnic de cercetări judiciare și de documentare al jandarmeriei, 
unde erau înregistrate toate crimele comise în Franţa. Fără 
rezultat și aici. Într-o duminică la cinci dimineaţa, nici nu aveai 
cu cine să vorbești cu adevărat. 

Studiase apoi mitul Minotaurului pe internet. Ca toată lumea, 
îl cunoștea în linii mari. Pentru detalii avea nevoie să își 
reîmprospăteze memoria. 

Totul începea cu tatăl monstrului, Minos. Fiu al Europei, o 
pământeancă și al lui Zeus, suveranul zeilor. Minos fusese 
adoptat de regele Cretei, după care devenise el însuși monarhul 
insulei. Pentru a dovedi legăturile sale privilegiate cu zeii, îi 
ceruse lui Poseidon, regele mărilor, să scoată din apa mării un 
taur magnific. Poseidon acceptă, cu condiția ca Minos să 
sacrifice apoi fiara în numele lui. Minos nu își ţinu promisiunea. 
Uluit de frumusețea taurului, îl păstră și îl ascunse în cirezile 
sale. Furios, Poseidon o făcu pe Pasifae, soția lui Minos, să se 
îndrăgostească de fiară. Ea se împreună cu aceasta și dădu 
naștere unui monstru cu cap de taur și corp de om: Minotaurul. 


VP - 49 


Pentru a ascunde acest fruct al păcatului, Minos îi ceru 
arhitectului său, Dedal, să construiască un labirint în care îl 
închise pe monstru. 

Mai târziu, regele câștigă războiul contra Atenei și îl obligă pe 
regele acesteia să îi trimită în fiecare an șapte tineri și șapte 
tinere drept hrană pentru Minotaur. Regele se supuse acestui 
groaznic tribut până în ziua în care Tezeu, fiul său, se alătură 
convoiului cu scopul de a ucide monstrul. Cu complicitatea 
uneia dintre fiicele lui Minos, Ariadna, el a reușit să omoare 
monstrul și să regăsească drumul de întoarcere din labirint. 

Anais făcu o presupunere: victima evoca în același timp 
monstrul mitologic și victimele sale - tinerii bărbaţi sacrificați. 
Omul cu fața distrusă de capul de taur fusese simbolic ucis de 
către Minotaur. 

Se așeză la birou și se reculese. Mental, părăsea mitologia - 
teoria - pentru a reveni la concret. Heroină 80% puritate. Era o 
pistă grozavă. O năpădiră amintirile. După ce se integrase în 
SRPJ”? din Orléans și înțelesese că subiectul central al anchetelor 
sale vor fi drogurile, hotărâse să urmeze un stagiu personal. Işi 
luase o săptămână de concediu, își încuiase legitimaţia de 
poliţist și pistolul în dulap și plecase apoi în Ţările de Jos. 

Se întâlnise cu dealeri în suburbiile Amsterdamului. Indivizi 
care închiriau apartamente goale, cu o masă joasă de sticlă ca 
unic mobilier, mult mai practică pentru tras pe nas. Dusese 
tratative cu ei. Tare ca stânca, le ceruse să-i împacheteze strâns 
în plastic cele o sută de grame de heroină pe care le cumpărase. 
Se dusese apoi la latrină și își băgase pachetul în anus. Cum o 
făceau toţi înainte de a lua calea de întoarcere. _ 

Călătorise astfel simțind otrava înăuntrul ei. Incercase astfel 
sentimentul că face corp comun cu meseria sa. Nu se infiltrase 
în mediu, ci mediul se infiltrase în ea... Nu arestase pe nimeni, 
nu avea nicio competenţă în acele teritorii. Trăise pur și simplu 
ca ei. Și luase această decizie. De atunci își exercita meseria în 
această manieră. Implicată până la os. Fără altă viaţă decât 
aceasta. 

Cineva ciocănea la ușă. 

În minutul următor, patru șmecheri intrară la ea în birou. Le 
Coz, la patru ace, cu cravată, de parcă era în drum spre biserică. 
Amar, poreclit Jaffar, reprezenta tendinţa inversă: nebărbierit, 


12 SRPJ: Serviciul regional al poliţiei judiciare. 
VP - 50 


neîngrijit, arătând ca un vagabond. Conante cu un trenci și un 
început de chelie, un fizic atât de banal că devenea o calitate. 
Zakraoui, zis „Zak”, un look de clovn trist cu o pălărioară pe 
cap, dar cu o cicatrice în colţul buzelor - faimosul surâs tunisian 
- mai degrabă înspăimântătoare. Cei patru mușchetari. Unul 
pentru toți, toti pentru ea... 

Distribui portretul pe care îl multiplicase și aștepta ca acesta 
să își facă efectul. Coz se strâmbă. Jaffar surâse. Conante ridică 
privirea cu un aer stupid. Zak își pipăia neîncrezător borul îngust 
al pălăriei. Anais le explică strategia. Ca să-l identifice pe ucigaș, 
trebuiau să identifice mortul. 

— Cu asta? întrebă Jaffar, arătând fotografia. 

Le rezumă convorbirea ei cu legistul. Injecţia mortală. 
Calitatea excepţională a drogului. Faptul că victima fusese o 
persoană fără adăpost. Toate acestea restrângeau mult pistele 
care trebuiau cercetate. 

— Jaffar, tu te ocupi de boschetari. Cunoști zonele, nu? 

— Sunt mai multe. 

— Luând în considerare vârsta și profilul, clientul nostru este 
mai degrabă de centru și nu de periferie. Beţiv, în căutare de 
concerte de stradă și petreceri tehno. 

— Atunci pasajul Victor Hugo, strada Sainte-Catherine, Piaţa 
Général Sarrail, Piaţa Gambetta, Piaţa Saint-Projet. 

— Nu uita gara. În primul rând. 

Jaffar încuviinţă. 

— După ce epuizezi toate astea, treci în revistă bisericile, 
adăposturile, locuinţele ocupate ilegal. Arată-le portretul tuturor 
cerșetorilor, punkiștilor, boschetarilor pe care îi găsești. Mai du- 
te la centrele de primire, la cantinele sociale, săli de forţă și alte 
asemenea. 

Jaffar se scărpină în barbă, privind la faţa spartă din 
fotografie. Polițistul, la 40 de ani, era el însuși aproape de 
statutul de PFD. Divorţat, refuza cu încăpățânare să plătească 
pensia alimentară. Avea un proces în cârcă și se muta din hotel 
în hotel. Bea. Se droga. Juca la curse și poker. Se zvonea chiar și 
că se încurcase cu o prostituată din Etable. Dar era de neînlocuit 
când trebuiau trecute prin sită văgăunile orașului. 

— Tu, i se adresă Anais lui Le Coz, faci turul dealerilor. 

— Unde? 

— Întreabă-l pe Zak. Dacă heroina albă a apărut pe piaţă, 


VP -51 


sigur nu a trecut neobservată. 

— Nu e întotdeauna albă? Heroina? 

— Heroina nu e niciodată albă. Este brună. Drogaţii o 
consumă brown, sub formă de pudră sau boabe. Și nu conţine 
mai mult de 10-30% heroină. Doza care l-a ucis pe clientul 
nostru conţinea 80%. Nici vorbă de ceva standard. 

Le Coz lua notițe în carnet, ca la școală. 

— Sună-i și pe jandarmii de la Gruparea interregională 
Bordeaux-Aquitania. Au fişe despre subiectul ăsta. Nume și 
adrese. 

— N-o să le placă. 

— Războiul dintre secţiile de poliţie a luat sfârșit. Le explici 
problema: te vor ajuta. Contactează și închisoarea din Bordeaux. 
Vorbește cu toți gealații implicaţi în trafic de droguri. 

— Păi, dacă sunt închiși... 

— Sunt la curent, nu te teme. Arată portretul tuturor. 

Le Coz continua să scrie cu Montblancul său strălucitor. Avea 
un ten mat, gene întoarse de femeie, un gât foarte fin și părul 
strălucind de gel. Privindu-l așa de lustruit ca un actor din 
filmele mute, Anais se gândi dacă era o idee bună să îl trimită la 
mititica. 

— Treci și pe la farmaciști. Toxico sunt cei mai buni clienţi ai 
lor. 

— E duminică. 

— Începi cu cei de gardă. Găsește adresele de acasă ale 
celorlalți. 

Anais se întoarse spre Conante: cu ochii roșii, își petrecuse 
toată noaptea vizionând casetele de la gară. 

— Ai remarcat ceva? 

— Nimic. Mai mult, canalul de vizitare este într-un unghi mort. 

— Parcarea? 

— Nimic deosebit. Am luat pe sus doi stagiari ca să noteze 
toate numerele de mașină și să-i convoace azi pe toți 
conducătorii auto din ultimele patruzeci și opt de ore. 

— Și din ușă în ușă? Personalul gării? Cei din clădirile 
abandonate? 

— Suntem pe felie cu cei de la BAC. Până acum, nimeni nu a 
văzut nimic. 

Anais nu se aștepta la miracole. 

— Te întorci cu fotografia. Te duci cu ea la tipii de la pază, la 


VP - 52 


poliţia din gară, la boschetarii din zonă. Poate tipul nostru era 
din zonă. 

Conante dădu din cap și se înveli mai bine în canadiană. Anais 
se întoarse spre Zak. O pramatie, fost boschetar, fost hoț de 
mașini care intrase în poliţie cum se intră în Legiunea Străină. 
Ștergem totul și o luăm de la capăt. Îl însărcinase să dea de 
urma taurului mutilat. Sprijinit de perete cu mâinile în buzunare, 
cu un ton monoton, începu să dea raportul: 

— Am început prin a-i scula din somn pe crescători. Doar în 
Grande Lande, Țara Bascilor și Gasconia sunt vreo zece. Dacă 
adăugăm Camargue și Alpille, cifra urcă la 40. Deocamdată nu 
am nimic. 

— Ai sunat și veterinarii? 

Zakraouli îi făcu cu ochiul - ea nu se formaliză. 

— l-am scos din pat, șefa. 

— Abatoarele, măcelăriile industriale? 

— Urmează. 

Se îndreptă de spate. 

— O întrebare, șefa. Simplă curiozitate. 

— Spune. 

— De unde știi că este un cap de taur de luptă? 

— Tata era pasionat de coridă. Mi-am petrecut copilăria pe 
arene. Coarnele unui toro bravo nu au nimic în comun cu cele 
ale celorlalți tauri. Mai sunt și alte deosebiri, dar nu o să îţi ţin 
un curs acum. 

În treacăt, Anais simţi o satisfacţie. Îl evocase pe tatăl ei și nu 
trădase nici cea mai mică emoție. Vocea ei nici nu se gâtuise și 
nici nu îi tremurase. Nu își făcea iluzii. Erau, pur și simplu, 
adrenalina și excitaţia care o făceau mai puternică în această 
dimineață. 

— Am vorbit despre victimă, interveni Jaffar. Dar ucigașul? Ce 
căutăm, de fapt? 

— Un tip rece, crud, care știe să manipuleze. 

— Sper că fosta mea are un alibi, zise el scuturând din cap. 

Ceilalţi rânjiră. 

— Gata cu gluma, îi opri Anais. Ținând cont de punerea în 
scenă, trebuie să excludem o crimă impulsivă, pasională sau 
fără premeditare. Tipul a pregătit lovitura. In amănunt. Sunt 
puţine șanse să fie o răzbunare. Rămâne doar nebunia pură. O 
nebunie rece, riguroasă, marcată de mitologia greacă. 


VP-53 


Și în concluzie Anais se ridică. Era o invitaţie clară de a trece 
la treabă. Cei patru polițiști o luară spre ușă. În prag, Le Coz se 
opri și îi aruncă peste umăr: 

— Era să uit. L-am găsit pe amnezic. 

— Unde? 

— Nu departe. Institutul Pierre-Janet. La băieţii veseli. 

o... 

La amiază, după ce a făcut vizita pe secție și a luat act de 
urgenţe, Mathias Freire s-a instalat din nou în fața calculatorului 
ca să verifice informaţiile despre Pascal Mischell. 

Căută mai întâi în anuar, ca și în ajun. Niciun Pascal Mischell 
în Audenge, în valea Arcachon. Consultă din nou PMSI. Nicio 
urmă de fişe medicale pe acest nume în departamentul 
Aquitania și nici altundeva în Franţa. Sună la biroul administrativ 
al spitalului și lansă o căutare prin agentul de serviciu. Niciun 
Pascal Mischell înscris la serviciul social. 

Freire închise telefonul. Afară, un turneu de bile era în plină 
desfășurare. Auzea cum se ciocneau bilele, însoţite de strigătele 
pacienţilor înflăcăraţi. Doar după voce putea să spună cine 
participa la meci. 

Psihiatrul ridică din nou receptorul și sună la primăria din 
Audenge. Nu răspunse nimeni. Era duminică. Sună la postul de 
jandarmi. Le explică despre ce era vorba și nu avu nicio 
problemă în a demonstra că e de bună-credinţă - vocea, 
siguranţa, termenii medicali. Audenge era o localitate mică. Îi 
cunoșteau pe toți de la primărie - nicio Helene Auffert nu lucra 
acolo. 

Freire le mulţumi jandarmilor.  Intuiţia lui funcţiona. 
Inconștient, cowboy-ul denatura amintirile sau le inventa pur și 
simplu. Diagnosticul lui se contura. 

Intră pe internet și consultă cadastrul de la Cap-Ferret. O 
aplicație dădea șantierele deschise în oraș și în zonă. Mathias 
notă fiecare nume de societate apoi, tot de pe internet, numele 
patronilor și ale șefilor de șantier ai acestor societăţi. Nici măcar 
o dată nu se împiedică de vreun Thibaudier. 

Afară bilele continuau să se ciocnească, însoţite de strigăte, 
proteste, râsete necontrolate. Ca o formalitate, Freire verifică și 
ultimele dezvăluiri ale lui Mischell. Tatăl său se născuse la 
Marsac, un „mic sătuc din bazinul Arcachon”, unde mama lui 
ținea o tutungerie pe strada principală. Pe ecran examină cu 


VP - 54 


atenție harta regiunii. Nu gasi nici măcar satul. 

Freire trecu din nou în revistă numele: marea interioară a 
bazinului, insula Păsărilor, promontoriul Cap-Ferret, duna lui 
Pilat... Necunoscutul minţise, dar în zona asta se găsea cheia 
misterului. 

Sună telefonul. Infirmiera de la serviciul de urgențe. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez. V-am sunat și pe mobil, dar... 

Freire se uită la ceas: 12:15. 

— Garda mea începe la ora 13. 

— Da, dar vă caută cineva. 

— Unde? 

— Aici. La urgențe. 

— Cine? 

Infirmiera ezită un moment. 

— Poliţia. 

o... 

Ofiţerul de la poliţia judiciară măsura cu pasul holul de la 
urgențe. Era minionă, cu părul scurt și cu o geacă de piele, 
jeanși și cizme de motociclist exact ca în cântec. Un adevărat 
băiețoi. Dar fața era deosebit de frumoasă, încadrată de bucle 
închise la culoare care îi conturau obrajii. Îi sugera un termen 
demodat - răpitoare. 

Freire se prezentă. Femeia îi răspunse pe un ton vesel: 

— Bună ziua. Sunt căpitan Anais Chatelet. 

Mathias abia își reţinu surpriza. Tânăra avea un magnetism 
irezistibil. O prezenţă de o intensitate deosebită. Ea era cea care 
își punea amprenta asupra lumii și nu invers. Freire o analiză 
pentru câteva secunde. 

Avea figura unei păpuși din alt secol. O faţă plină, albă 
precum o foaie de hârtie, pe care trăsăturile erau desenate 
dintr-o bucată, fără nicio ezitare. Gura mică sugera un fruct roșu 
într-un vas cu zahăr. Îi mai sugera două cuvinte, care nu aveau 
nicio legătură unul cu celălalt „strigăt” și „lapte”. 

— Să mergem la mine în birou, i se adresă el pe tonul lui 
seducător. Este în clădirea de alături. Vom fi mai liniștiți. 

Femeia o luă înainte fără să-i răspundă. Haina de piele i se 
întinse și prin ea se distingea conturul armei din dotare. Ințelese 
că nu abordase cea mai bună atitudine. Vocea de catifea se 
adresa tinerei femei. lar la el venise în vizită căpitanul de poliţie. 

Se îndreptară spre unitatea Henri-Ey. OPJ-ul aruncă o privire 


VP-55 


scurtă spre jucătorii de bile. Psihiatrul observă o nervozitate, o 
tulburare ascunsă. Dar nu părea genul care să se sperie de 
vecinătatea bolnavilor mintal. Poate că locul îi amintea lucruri 
neplăcute... 

Intrară în clădire, traversară recepţia și pătrunseră în birou. 
Freire închise ușa și îi propuse: 

— O cafea? Un ceai? 

— Nu, nimic. E în regulă. 

— Pot să încălzesc niște apă. 

— Nu e nevoie, v-am spus. 

— Luaţi loc. 

— Așezaţi-vă dumneavoastră. Eu rămân în picioare. 

Continuă să o privească zâmbind. Cu mâinile în buzunare, 
avea alura dulce a unei puștoaice cu aere de virilitate. Ocoli 
biroul și se așeză. Ea continua să stea nemișcată. O altă 
trăsătură uimitoare era tinereţea: nu părea să aibă mai mult de 
20 de ani. Cu siguranţă că avea mai mult, dar alura era a unei 
studente abia ieșită de pe băncile facultăţii. Strigătul. Laptele. 
Aceste cuvinte încă îi mai pluteau în minte. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Alaltăieri, în noaptea de 12 spre 13 februarie, ați primit în 
timpul gărzii dumneavoastră un amnezic. Un tip găsit în gara 
Saint-Jean pe calea ferată. 

— Exact. 

— V-a vorbit? l-a revenit de atunci memoria? 

— N-aș zice. 

Femeia făcu câţiva pași. 

— leri, l-aţi contactat pe locotenentul Pailhas pe telefonul 
mobil. l-aţi vorbit de o ședință de hipnoză... Aţi făcut-o? 

— Azi-dimineaţă. 

— Și nu a ieșit nimic? 

— Și-a amintit câteva elemente, dar am verificat: nimic 
adevărat. Am... 

Se opri și își împreună mâinile pe birou în semn de hotărâre. 

— Nu înţeleg, căpitane. Ce e cu aceste întrebări? Locotenentul 
Pailhas mi-a spus că va relua ancheta astăzi. Lucraţi cu dânsul? 
Există elemente noi? 

Îi ignoră cu grijă întrebările. 

— După dumneavoastră, nu simulează? Amnezia lui este una 
reală? 


VP - 56 


— Nu pot fi sută la sută sigur. Dar cred că e sincer. 

— A suferit vreo leziune? Are vreo boală? 

— A refuzat să facă vreo radiografie, dar totul mă îndeamnă 
să pun sindromul lui pe seama unei emoţii foarte puternice. 

— Ce fel de emoție? 

— Nu am idee. 

— Informațiile pe care vi le-a dat, despre ce anume erau? 

— Vă repet, totul e fals. 

— Noi avem alte posibilităţi pentru a le verifica 

— Spunea că se numește Pascal Mischell. M.I.S.C.H.E.L.L. 
Femeia scoase o cariocă și un carneţel. Un carneţel cu copertă 
de vinil. Reeditarea carneţelului lui Hemingway și al lui Van 
Gogh. Poate un cadou de la logodnic... Scria concentrată, 
scoțând în mod discret în colţul gurii un vârf de limbă. Nu avea 
verighetă. 

— Ce altceva? 

— Că e zidar. Originar din Audenge. Că lucrează în acest 
moment pe un șantier din Cap-Ferret. Dar din nou vă spun că 
am verificat și... 

— Continuati. 

— Mi-a mai spus că părinții săi au trăit într-un cătun din 
bazinul Arcachon, dar localitatea nu există. 

— Cum se numea? 

Freire oftă a lehamite: 

— Marsac. 

— Şi despre traumatism? 

— Niciun cuvânt. Nici cea mai vagă amintire. 

— Despre noaptea de la gară? 

— Nimic. E incapabil să își amintească ce s-a întâmplat. 

Își ţinea în continuare ochii aţintiţi pe carnet, dar o simțea că 
se uită la el pe furiș, pe sub pleoapele coborâte. 

— Există vreo șansă să-și amintească rapid ceva despre acest 
subiect? 

— Acesta va fi cel din urmă lucru pe care o să și-l amintească. 
Șocul, de orice natură ar fi fost, are tendința să înăbușe mai 
întâi memoria pe termen scurt. Oricum, sunt convins că a 
inventat tot. Numele. Originea. Meseria. Ce căutaţi de fapt? 

— Imi pare rău. Nu pot să vă spun nimic. 

Mathias Freire își încrucișă braţele și spuse cu umor: 

— N-aș zice că voi, polițiștii, sunteţi prea cooperanţi. Dacă aţi 


VP - 57 


avea informaţii suplimentare, aș putea profita ca să-mi orientez 
propria cercetare spre... 

Se opri: Anais Chatelet izbucnise în râs în fața ferestrei. Se 
întoarse spre el încă râzând. Figura ei mai scosese la lumină un 
secret. Emailul dinţilor ei mici, de animal sălbatic. 

— Ce v-a făcut să râdeţi? 

— Tipii care joacă bile jos. Când vine la rând unul dintre ei, 
toți ceilalţi se ascund după copaci. 

— E Stan. Un schizofrenic. Confundă jocul cu bile cu 
bowlingul. 

Anais Chatelet ridică privirea și se întoarse spre el: 

— Nu știu cum reușiţi. 

— Cum reușesc? 

— Cum rezistațţi cu toţi... ţăcăniții. 

— Ca și dumneavoastră. Mă adaptez. 

Ofiţerul își continuă plimbarea prin cameră, ciocănind ușor cu 
carioca coperta carnetului. Intreaga ei fiinţă trăda efortul de a 
vrea să aibă aerul unui tip dur, dar acest act de voinţă avea un 
efect contrar: o impresie de feminitate extremă. 

— Sau îmi spuneţi ce se întâmplă, sau nu vă mai răspund la 
întrebări. 

Femeia se opri brusc. Își pironi privirea în cea a lui Freire. 
Avea ochi mari și întunecaţi, în fundul cărora se zărea un licăr 
auriu. 

— Am descoperit un cadavru azi-noapte, îi spuse cu o voce 
neutră. La gara Saint-Jean. La două sute de metri de staţia de 
gresaj unde a fost găsit amnezicul dumneavoastră. Ceea ce face 
din el suspectul ideal. 

Freire se ridică. Era momentul să lupte de pe poziţii egale. 

— Azi-noapte dormea liniștit la mine în secţie. Pot să depun 
mărturie. 

— Victima a fost ucisă în noaptea precedentă. Nimeni nu a 
observat cadavrul în timpul zilei din cauza ceţii. Or, atunci tipul 
dumneavoastră circula încă liber. Era chiar prin preajmă. 

— Unde exact era cadavrul? Pe șinele de cale ferată? 

Surâse cu un zâmbet micuț, dulce-acrișor. 

— Intr-o gaură de vizitare. De-a lungul vechilor ateliere de 
reparaţii. 

Se așternu un moment de tăcere. Freire era uimit de propria 
sa stare de spirit. Nu era nici șocat, nici curios în legătură cu 


VP -58 


asasinatul. Admira mai degrabă tenul femeii. Îl asemăna acum 
cu o foaie de hârtie de orez, în spatele căreia se deplasa o 
lumină misterioasă, poate o japoneză cu o lanternă, mergând 
fără zgomot, cu pași mici în șosete albe. 

Se scutură. În picioare, în faţa biroului lui Freire, Anais 
Chatelet se lăsa observată. Ca o femeie care se bucură de 
mângâierea soarelui. 

Dintr-odată păru și ea că se extrage din această paranteză. 

— Victima a murit în urma unei supradoze de heroină. 

— Deci nu a fost o crimă? 

— O crimă comisă cu ajutorul heroinei. Aveţi pe aici? 

— Nici vorbă. Avem opiacee. Morfină. Multe droguri chimice. 
Dar nu heroină. E un produs fără nicio virtute terapeutică. Și e și 
ilegală, nu? 

Anais făcu un gest vag care putea să treacă drept răspuns. 

— Victima, continuă el, a fost identificată? 

— Nu 

— Femeie? 

— Bărbat. Tânăr mai degrabă. _ 

— Amănunte deosebite... în jur? In fosă, vreau să zic? 

— Victima era goală. Ucigaşul i-a înfipt peste craniu un cap de 
taur. 

De data asta, Mathias reacţionă. Dintr-odată văzu totul. 
Șinele. Negura. Corpul gol pe fundul fosei. Căpăţâna neagră a 
taurului. Minotaurul. Anais îl observa și ea acum cu coada 
ochiului, descifrând fără îndoială și cea mai mică dintre reacţiile 
lui. 

Pentru a disimula stânjeneala, Freire ridică tonul: 

— Ce doriţi la urma urmei de la mine? 

— Părerea dumneavoastră despre... pacient. 

Și-l aminti pe colos. Pălăria de cowboy. Cizmele. Aspectul de 
căpcăun din desenele animate. 

— Absolut inofensiv. V-o spun cu certitudine. 

— Când l-am găsit, avea în mână obiecte pline de sânge. 

— Victima dumneavoastră nu a fost mutilată aplicându-i-se 
lovituri cu o cheie mecanică și nici cu o carte groasă, nu-i așa? 

— Sângele de pe ele corespunde cu cel al victimei. 

— Zero pozitiv. O grupă foarte răspândită și... 

Freire se opri: ghicise jocul tinerei femei. 

— M-aţi dus. Știaţi că nu el este asasinul. Deci de ce vă 


VP -59 


interesează? 

— Nu știu. Dar ar mai fi o posibilitate. Era pe acolo când 
asasinul a pus cadavrul în fosă. Poate că a văzut ceva. Se opri o 
secundă, apoi continuă: Șocul care i-a provocat amnezia poate 
este cauzat de ceea ce a văzut în noaptea aceea. 

Mathias înţelese - de fapt o simţise din prima clipă - că avea 
de-a face cu o polițistă strălucită, mult deasupra mediei. 

— Aș putea să îl văd? 

— E prematur. E încă foarte obosit. 

li aruncă o privire peste umăr. Nu știai pe ce picior să dansezi 
cu fata asta. Uneori brutală, alteori răzvrătită. 

— Și ce-ar fi dacă mi-aţi spune adevărul? 

Freire ridică din sprâncene. 

— Adică? 

— Aveţi un diagnostic exact pentru acest om. 

— De unde știți? 

— instinctul vânătorului. 

Izbucni în râs. 

— Prea bine. Veniţi cu mine. 

o... 

Centrul de documentare era la șase clădiri de unitatea Henri- 
Ey. Traversară campusul în aerul însorit și rece. Aleile cenușii. 
Pavilioanele cu acoperișuri ţuguiate. Palmierii. Era duminică, și 
în ziua aceea, deși friguroasă, familiile se plimbau, înconjurând 
de obicei un personaj cu un comportament deviant. Anais 
Chatelet îi privea fără jenă pe vizitatori și pe pacienţi. Erau, 
desigur, și cazuri izolate. O doamnă în vârstă care se juca de-a 
păpușile cu un bidon de balsam de rufe, un tânăr cu degete ca 
niște gheare care vorbea singur, un bătrânel care se ruga la 
baza unui copac, mângâindu-și barba cu amândouă mâinile. 

— Dar aveţi ceva ciudaţi pe-aici... 

Căpitanul nu umbla cu mănuși în descrierea pacienţilor și 
acest lucru îi plăcu lui Freire. În general, vizitatorii arborau o 
mină de circumstanţă. Pentru a-și ascunde mai bine frica sau 
boala. Anais se temea și ea, dar modul ei de a reacţiona era 
atacul frontal. 

— Niciun bolnav nu scapă de aici? 

— Azi îi numim pasageri. 

— Ca în autobuz? 

— Exact, zâmbi el. Doar că aici nu merg nicăieri. 


VP - 60 


— Dar există evadări sau nu? 

— Deloc. Spitalele specializate sunt fondate pe principiul 
invers. 

— Nu înțeleg. 

Freire indică o nouă alee. Își continuară plimbarea. Soarele 
era sus și cerul fără nori nu lăsa loc ideilor negre. 

— De mai mult de cincizeci de ani, linia psihiatriei moderne 
este „deschideţi porțile!” Graţie neurolepticelor, cea mai mare 
parte a pacienţilor devin aproape ca și ceilalţi. Pot oricum să se 
întoarcă la familiile lor sau să își continue viaţa în apartamente 
terapeutice. Cu toate acestea, mulţi dintre ei preferă să rămână 
aici, unde se simt în siguranţă. Le e frică de lumea exterioară. 

— Cei care rămân sunt cei incurabili? 

— Da, cronicii. 

— Nu pot fi vindecați? 

— Folosim rar acest termen în psihiatrie. Să spunem că există 
uneori cazuri de ameliorare la schizofrenici, de exemplu. Pentru 
ceilalți trebuie să tratăm, însoţim, încadrăm, stabilizăm... 

— Chiar să și drogați. 

Ajunseseră la Centrul de Documentare. O clădire din 
cărămidă, dominată de un coș care ar fi putut adăposti tot atât 
de bine sistemul de încălzire sau uneltele de grădinărit. Freire își 
căută cheile. Discuţia îl amuza. 

— Toată lumea privește cu ochi răi aceste tratamente. 
Faimoasa cămașă de forţă chimică. Dar primii care au de suferit 
sunt chiar bolnavii. Când ești obsedat că șobolanii îţi halesc 
creierul sau când voci te asaltează ziua și noaptea, credeţi-mă 
că e mai bine să fii oarecum amorf. 

Descuie ușa. Strecură mâna înăuntru ca să aprindă lumina. 
Era plăcut să intre aici, duminica, cu poliţista asta superbă. Ca 
un puști care își vizitează coliba din fundul grădinii. 

Anais Chatelet observa decorul în tăcere. De ani de zile, șefa 
biroului ducea o luptă subterană contra PVC-ului, neoanelor și 
mochetei. Recuperase tot mobilierul de lemn al spitalului - 
dulapuri, biblioteci, birouri cu sertare... Rezultatul era un decor 
cald, creând o atmosferă propice meditaţiei, încărcată cu o notă 
de rigurozitate. 

— Așteptaţi-mă aici. 

Se găseau în sala de lectură, mobilată cu pupitre și scaune în 
stil Jean Prouvé. Freire trecu în biblioteca propriu-zisă: șiruri de 


VP -61 


rafturi care purtau un secol de lucrări de specialitate, 
monografii, teze, jurnale medicale. Mathias știa de unde să 
scoată la iveală cărţile de care avea nevoie pentru 
demonstrație. 

Când reveni în sală, Anais se așezase la un pupitru. Savură 
spectacolul: silueta de motociclist, piele și jeanși în contrast cu 
confortul maro-auriu al camerei. Își trase un scaun și se așeză 
de partea cealaltă a pupitrului, cu documentaţia în faţă. 

— Cred că Mischell, cel care pretinde că se numește așa, este 
în plină fugă psihică. 

Anais făcu ochii mari. 

— Am crezut mai întâi că suferă de un sindrom amnezic 
retrograd. O pierdere de memorie clasică, care atinge memoria 
personală. A doua zi după internare, amintirile au început să îi 
revină. Trecutul îi ieșea la lumină. În realitate se petrecea exact 
contrariul. 

— Contrariul? 

— Cowboy-ul nostru nu își reamintea, ci inventa. Își crea o 
identitate nouă. Este ceea ce se numește „fugă psihică” sau 
„fugă disociativă”. În jargonul psihiatrilor îi mai spunem 
sindromul „călătorului fără bagaje”. O patologie extrem de rară, 
cunoscută din secolul al XIX-lea. 

— Explicaţi. 

Freire deschise prima carte - scrisă în engleză - și se opri la 
un capitol. Întoarse apoi cartea pentru ca Anais să poată citi. 
The personality labyrinth, de un anume McFeld, de la 
Universitatea Charlotte, din Carolina de Nord. 

— Se întâmplă ca un om, sub presiunea unui stres puternic, 
să dea colțul străzii și să își piardă memoria. Mai târziu, când 
crede că își amintește, își inventează o nouă identitate, un 
trecut nou, pentru a scăpa de propria lui viaţă. E un fel de fugă, 
dar în interiorul său. 

— Tipul e conștient de ceea ce face? ` 

— Nu. Mischell, de exemplu, chiar crede că își amintește. In 
realitate este pe cale să își schimbe pielea. 

Anais frunzărea cartea, dar nu citea. Reflecta. Mathias o 
privea atent. Avea buzele strânse. Ochii îi clipeau rapid. O 
simţea: era familiarizată cu tulburările psihologice. Ridică brusc 
privirea și Freire tresări. 

— De când se studiază cazurile acestea? 


VP - 62 


— Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX- 
lea în Statele Unite. In general, erau din cauza unor condiţii de 
viață insuportabile: datorii, crize conjugale, coşmaruri. Fugarul 
se ducea până undeva și nu se mai întorcea niciodată. Intre 
timp, uita totul. Când își amintea, era un cu totul alt om. 

Freire luă o altă lucrare și o deschise la pagina potrivită 
pentru polițistă. 

— Cel mai faimos caz este cel al lui Ansel Bourne, un preot 
evanghelic care s-a stabilit în Pennsylvania sub numele de AJ 
Brown și a deschis o papetărie. 

— Bourne, ca Jason Bourne? 

— Robert Ludlum s-a inspirat din numele acestuia pentru 
personajul lui amnezic. In Statele Unite este o referinţă foarte 
cunoscută. 

— Este la fel cu ceea ce noi numim personalitate multiplă? 

— Nu. Cei care suferă de acest sindrom adăpostesc în ei mai 
multe personaje în același timp. In cazul de care vorbesc, 
amnezicul înăbușă personalitatea sa precedentă și devine 
altcineva. Nu există coabitare. 

Anais parcurse lucrările, articolele consacrate fenomenului. 
Din nou nu citea. Ceea ce dorea era o explicaţie cu voce tare. 

— Pentru dumneavoastră, Mischell este un astfel de caz? 

— Sunt convins. 

— De ce? 

— Mai întâi, amintirile lui sunt false. Verificaţi și voi. Mai mult, 
în ele se simte că sunt fabricate... inconștient. 

— Daţi-mi un exemplu. 

Mathias se ridică și ocoli biroul din stejar masiv al șefei de 
secție. Intr-un sertar găsi ceea ce căuta și reveni, așezându-se 
în faţa lui Anais cu o cutie de Scrabble în mână. 

— Necunoscutul nostru spune că se numește „Mischell”. 

Scrise cu literele de plastic: MISCHELL. 

— De multe ori un nume inventat de subconștient este o 
anagramă. 

Amestecă literele și scrise: SCHLEMIL. 

— Ce înseamnă asta? 

— N-aţi auzit de Peter Schlemihl? 

— Nu, îi răspunse ea pe un ton franc. 

— Este eroul unui roman din secolul al XIX-lea scris de 
Adelbert von Chamisso. Omul care și-a pierdut umbra. 


VP - 63 


Amnezicul nostru, când și-a creat noua identitate, și-a amintit de 
cartea aceasta... 

— Are vreo legătură cu trecutul lui? 

— Pierderea umbrei este poate pierderea identităţii lui. De 
când e aici, Mischell are același vis. Merge în soare printr-un sat 
gol. Dintr-odată o explozie albă și fără zgomot are loc. Fuge, dar 
umbra lui rămâne lipită pe un perete. Mischell și-a lăsat dublura 
în urma lui. 

Repetând analiza în fața femeii, i se păru că sună mai bine 
decât cu o seară înainte. Această descifrare era de fapt 
traducerea simbolică a fugii lui. 

— Revenind la problema mea, spuse Anais, ridicându-se (nu 
își scosese haina). Criza aceasta ar fi putut fi provocată de un 
șoc, nu? Ceva ce ar fi văzut? 

— Cum ar fi o crimă sau un cadavru? zâmbi Freire. Aveţi o 
continuitate în idei. Da, e posibil. 

Anais se apropie de pupitru. Mathias era încă așezat. Raportul 
de forțe redevenise ceea ce fusese la început. 

— Care sunt șansele să îl faceţi să-și recapete memoria reală? 

— Deocamdată sunt foarte mici. Trebuie să descopăr cine 
este într-adevăr pentru a-l aduce cu blândețe înapoi în el însuși. 
Doar atunci își va putea aminti. 

Tânăra femeie bătu din picior. 

— O vom face împreună. Informaţiile pe care vi le dă sunt 
utilizabile. 

— Nu chiar. Își fabrică noua identitate cu fragmente din cea 
veche. Sunt elemente deformate, eliptice, uneori inversate. 

— Aţi putea să îmi daţi notițele dumneavoastră? 

— Nici vorbă. 

Freire se ridică la rândul lui și se înclină pentru a atenua 
violenţa reacției sale. 

— Imi pare rău, dar e imposibil. Secret medical. 

— Este vorba de o crimă, spuse ea pe un ton dintr-odată 
autoritar. Pot să vă convoc în calitate de martor direct. 

Ocoli pupitrul și se opri în faţa lui Anais. O depășea cu un cap, 
dar tânăra femeie nu părea să fie impresionată. 

— Convocaţi-mă dacă vreți. Pentru a mă interoga, veţi avea 
nevoie mai întâi să solicitați o autorizaţie Consiliului de Ordine. 
Care vi se va refuza. O știți ca și mine. 

— Nu aveți motiv să reacţionaţi așa, îi spuse ea, reluându-și 


VP - 64 


mersul în sus și în jos. Am putea să ne unim eforturile... E 
imposibil ca aceste două cazuri să nu fie legate între ele. Nu 
sunteți gata să faceţi orice pentru a descoperi adevărul? 

— Până la un punct. Vreau să îmi vindec pacientul. Nu să îl las 
în voia sorții. 

— Nu aveți cum să mă împiedicaţi. Nu uitaţi că el rămâne 
suspectul meu principal 

— E o ameninţare? 

Ea se apropie cu mâinile în buzunare, fără să răspundă. Își 
regăsise atitudinea de la început. Gata să înfrunte lumea. Işi 
înfipse și el mâinile în buzunare. Geacă neagră de piele 
împotriva halatului alb. 

— Am terminat? 

— Nici vorbă. 

— Poftim? 

— Vreau să văd fiara. 

o... 

O oră mai târziu, în parcarea spitalului Pierre-Janet, Anais își 
verifica mesajele. Le Coz sunase de trei ori. II sună imediat. 

— L-am identificat. 

— Cum îl cheamă? 

— Duruy. Philippe. 24 de ani. Fără slujbă. Fără domiciliu stabil. 
Muritor de foame. 

Își luă carnetul și notă pe scurt informaţiile. 

— Suntem siguri? 

— Cu certitudine. N-am scos nimic de la dealeri, dar am 
interogat patru farmaciști până am dat peste Sylvie Gentille, 
domiciliată în Talence, strada Camille-Pelletan, numărul 74. Are 
o farmacie în Piaţa Victoire. 

— Știu unde e. Continuă 

— l-am trimis fotografia pe mobil. A identificat oficial victima, 
în ciuda contuziilor și cusăturilor. De trei luni venea la ea pentru 
stocul lunar de Subutex. 

— Bravo. 

— Nu e tot. L-am sunat pe Jaffar. Boschetarii de la Victor Hugo 
l-au recunoscut și ei pe individ. Îl știau de Fifi, dar e același tip. 
Un gotic, care când apărea, când dispărea. Putea lipsi și 
săptămâni întregi. După ei, Duruy se aciuiase într-un boschet pe 
lângă strada Vignes. 

Descuie portiera și se urcă în mașină. 


VP - 65 


— Când l-au văzut ultima oară? 

— Farmacista, acum trei săptămâni. Boschetarii, de câteva 
zile. Nimeni nu știe cum și-a petrecut zilele înainte de a fi ucis. 

— N-avea amici? Apropiaţi care să poată să ne spună mai 
multe? 

— Nu. Duruy era un solitar. Când dispărea, nimeni nu știa 
unde se duce. 

— Nu avea câine? 

— Ba da. Un ciobănesc. De negăsit. Ucigașul i-o fi făcut și lui 
seama. 

— Verifică totuși și adăposturile de animale. 

Anais se gândi la camerele de supraveghere. Va trebui să 
extindă vizionările. Să pieptene tot orașul. Philippe Duruy ar 
putea fi pe una din înregistrări. Împreună cu furnizorul ucigaș? 
Și visele sunt bune la ceva. 

— Și boarfele? 

— Îngropate fără îndoială, împreună cu potaia. 

Recapitulă în minte filmul crimei, cu mai multă precizie. 
Ucigașul nu era boschetar și nici vreo cunoștință de-a lui Duruy. 
Își reperase victima cu câteva zile înainte de a lovi. ÎI 
îmbrobodise cu vorbe. Îi câștigase încrederea. Știa că Goticul 
era toxi. Ştia că era un solitar - cu atât mai ușor de eliminat cu 
discreţie. Știa că avea câine - deci avea un plan despre cum să 
se descotorosească de el. 

Amănuntele. Vineri 12 februarie. Să zicem ora 20. Noaptea 
cade asupra Bordeaux-ului. Noaptea și ceața. Poate își plănuise 
deja agresiunea pentru această zi și vremea a ţinut cu el. Știa 
de unde să îl ia pe Philippe Duruy. li propune o seringă de 
Inferno și îl duce într-un loc ferit unde totul era pregătit. De 
notat distrugerea rapidă a oricăror urme. Câine, ambalaj, haine. 
Un ucigaș organizat. Cu nervi de oțel. Un profi în domeniu. 

— Ai luat numele medicului curant? continuă ea. 

— La naiba. Am uitat. Am fost atât de bucuros de... 

— Nu-i nimic. Trimite-mi prin SMS numărul farmacistei. Mă 
ocup eu. 

— Eu ce să mai fac? 

— Dat fiind că ai acum starea lui civilă, reconstituie faptele și 
acţiunile lui Duruy la Bordeaux. Și nu doar aici. 

— Cam naşpa. Tipii de genul ăsta... 

Anais înțelese ce voia să zică. Oamenii străzii erau ultimii 


VP - 66 


oameni liberi ai societăţii moderne. Nu carte de identitate. Nu 
carnet de cecuri. Nu mașină. Nu mobil... Într-o lume în care 
fiecare conexiune, fiecare apel, fiecare mișcare era memorizată, 
ei erau singurii care nu lăsau urme. 

— Dacă e drogat, încearcă la FNAILS. 

Fișierul Naţional Automat de interceptare a  Folosirii 
Stupefiantelor la nivel de individ avea date despre toate 
arestările legate de droguri. Titulatura nu se potrivea pe deplin 
cu inițialele, dar Anais încetase de mult să mai înțeleagă 
acronimele poliției naţionale. 

— Amprentele nu au dat niciun rezultat, i-o întoarse Coz. 

— Ceea ce dovedește că tehnologia nu este o știință exactă. 
Sunt sigură că Duruy a mai fost arestat. Mai verifică o dată. Vezi 
și pe partea cu sănătatea. Duruy a fost internat cel puţin o dată 
pentru consum și tot ce mai urmează. Poate că a solicitat ajutor 
social. Fă-mi un tablou total. 

— Și cu dealerii? 

Ea nu mai credea în pista aceasta. Distribuitorii tăceau mâlc și 
oricum, nu ei erau cei care îi vânduseră ucigașului heroina albă 
- acesta avea propria filieră. 

— Poţi să-i uiţi. Concentrează-te pe administrativ. Vreau și 
biografia completă a lui Duruy. Sună-l pe Jaffar. Să pună în 
mișcare rețeaua socială. Asociaţii, organizaţii. Să se întoarcă la 
vagabonzi și boschetari. Vezi și cu Conante. Să continue 
vizionările de la camerele de supraveghere. Trebuie localizat 
Duruy pe ele. Vreau să știu cum și-a petrecut ultimele zile până 
la ultima secundă. Prioritate absolută. 

Anais închise și demară. Abia aștepta să părăsească locurile 
astea de închisoare și nebunie. Merse câteva minute până în 
orașul universitar situat în Talence. Din nou parcare. Din nou 
oprire. Işi consultă din nou SMS-urile. Coz îi trimisese 
coordonatele farmacistei. O sună imediat pe Sylvie Gentille. 
Femeia nu avea registrul cu ea - își petrecea duminica împreună 
cu familia -, dar își amintea medicul curant al lui Philippe Duruy, 
David Thiaux. Un medic din cartier. 

Un alt telefon. Anais dădu peste nevasta doctorului. Acesta 
juca golf la circuitul de 18 găuri de la Laige. Anais știa unde e. 
Răsuci cheia în contact și o luă spre Caychac, unde se găsea 
traseul. 

La volan, reflecta la întâlnirea cu amnezicul. Imposibil să își 


VP - 67 


facă o idee. Din punct de vedere fizic, omul era impresionant. În 
rest, părea destul de absolut. La prima vedere, părea incapabil 
să facă rău unei muște, dar ea nu era plătită să își facă impresii 
la prima vedere. O singură certitudine: gigantul nu avea profilul 
unui criminal organizat și nici al unui mare dealer. 

Ora 14:30. Anais o luă pe drumul spre Medoc. Trecu la 
întâlnirea cu medicul. Ce e mai bun trebuie lăsat la urmă. 

Mathias Freire reprezenta arhetipul frumosului tenebros. 
Trăsături regulate, dar răscolite de o agitaţie interioară. Ochi 
sumbri, intenși care refuzau să își dezvăluie secretele. Părul și 
mai negru, ondulat, răvășit romantic. Cât despre ţinută, era clar 
că nu dă doi bani pe cum arată. In halatul alb șifonat, Freire 
arăta ca un pat nefăcut. Și de aceea îl vedea cu atât mai sexy... 

Potolește-te, Anais. Mai confundase ea slujba cu sentimentele, 
ceea ce dusese întotdeauna la catastrofe. In orice caz poziţia 
psihiatrului nu era în avantajul ei. El își va proteja întotdeauna 
pacientul în ceea ce privește ancheta și nu se va repezi să-i 
telefoneze dacă va da peste ceva... ` 

In față îi apăru panoul de golf de la Laige. In sine se bucura că 
lucrează duminica. Cel puţin nu își va petrece după-amiaza 
tolănită pe canapea și ascultând Wild Horses de la Stones sau 
Perfect Day de la Lou Reed. Slujba era ultimul refugiu al 
naufragiaţilor inimii. 

o... 

Clădiri lungi, cenușii din lemn, în stil Bahamas, deschideau 
terenul de golf. Structuri din pin și garduri și acoperișuri din 
cedru roșu. Văile înverzite încadrau aceste linii gri ca o 
completare a programului. 

Parcă, strecurând Golful printre mașinile 4X4 Porsche 
Cayenne și Aston Martin. leșind din mașină, ar fi avut chef să 
zgârie caroseriile lustruite sau să smulgă una-două oglinzi 
retrovizoare. Ura golful. Ura burghezia. Ura Bordeauxul. Și 
totuși, se întorsese. Dar e bine să-ţi alimentezi ura. Să o hrănești 
cum hrănești o fiară. Această energie negativă o ţinea 
deasupra. 

Intră în clădirea clubului. În timp ce trecea de intrare, își 
închipui cum ar fi să dea nas în nas cu tatăl ei. Se temea mereu 
de o astfel de eventualitate. Un alt motiv să se distanţeze de 
acest oraș. 

Aruncă o privire în saloane și în magazinul cu echipamente. 


VP - 68 


Nicio figură familiară. Tot atât de mult se temea ca în cercul ei 
de apropiaţi să nu fie recunoscută drept fiica lui Chatelet. 
Nimeni din sferele înalte ale Bordeauxului nu uitase scandalul 
asociat acestui nume. 

Ajunse la bar. Era încă uimită că, deși purta jeanși și bocanci, 
nimeni nu venise încă să o poftească afară. Jucătorii de golf - în 
majoritate bărbaţi - stăteau cu coatele rezemate de tejgheaua 
barului. Toţi purtau uniforma reglementară. Pantaloni în carouri. 
Tricouri polo pe corp. Bocanci cu ţinte. Mărcile se afișau obscen. 
Ralph Lauren, Hermès, Louis Vuitton... 

Se prezentă barmanului, arătându-i discret legitimaţia și îi 
explică pe cine caută. Barmanul îl chemă pe șeful băieţilor care 
adunau mingile. Un anume Nicolas, dacă era să te iei după 
ecusonul prins de puloverul lui verde. Luară una dintre 
mașinuţele electrice când fură anunţaţi că medicul se întorsese 
la vestiar. Anais întrebă unde e. 

— Aici, răspunse Nicolas, frânând în faţa unei cabane de 
lemn. Dar este rezervată pentru bărbați. 

— Însoţește-mă. 

Intrară în bârlogul bărbaţilor. Zgomot de dușuri, zumzet de 
voci grave, efluvii de sudoare și parfum. Bărbaţii se îmbrăcau, în 
picioare în faţa dulapurilor cu uși din lemn. Alţii ieșeau de la duș, 
uzi leoarcă și cu catargul în bernă. Alţii își aranjau părul sau se 
dădeau cu gel hidratant. 

Anais avea impresia că intrase în anticamera atotputernicilor 
masculi. Sigur se vorbea aici despre putere, politică, victorii 
sportive. Și, bineînțeles, despre sex. Fiecare își lăuda aici 
amanta, performanțele, satisfacţiile, ca și rezultatele de pe 
terenul verde. Deocamdată, nimeni nu o băga în seamă. 

Se adresă lui Nicolas: 

— Unde este Thiaux? 

Acesta arătă un bărbat care tocmai își punea cureaua. Masiv, 
având în jur de cincizeci de ani, cu părul cărunt. Anais se 
apropie și simţi o tulburare subită. Tipul semăna cu tatăl ei. 
Aceeași figură largă, bronzată, nemaipomenită. Aceeași mutră 
de proprietar funciar, căruia îi place să își simtă pământurile sub 
picior. 

— Doctorul Thiaux? 

Bărbatul îi zâmbi. Disconfortul ei crescu. Aceiași ochi de 
aisberg care nu-și ofereau transparenţa decât ca să te îngheţe și 


VP - 69 


mai tare. 

— Eu sunt. 

— Anais Chatelet. Căpitan la Poliţia din Bordeaux. Aș dori să 
vorbim despre Philippe Duruy. 

— Philippe, da, înţeleg. 

Ridică piciorul pe banchetă ca să își lege șireturile. Părea 
indiferent la zgomotele din jur. Anais îl lăsă un pic în pace. 

Bărbatul trecu la al doilea pantof. 

— Are probleme? 

— E mort. 

— Supradoză? 

— Exact. 

Thiaux se îndreptă și ridică încet capul cu un aer fatalist. 

— Nu păreți surprins. 

— Cu ce își băga în vene, nici nu ai de ce să te miri. 

— l-aţi prescris Subutex. Incerca să se lase? 

— Avea perioade. De la ultima consultaţie, era pe 4 mg de 
Sub. Părea a fi bine, dar nu speram la prea mult. Și ca dovadă... 

Medicul își luă pardesiul pe braţ. 

— Când l-aţi văzut pe Philippe ultima oară? 

— Trebuie să mă uit în agendă. De vreo două săptămâni. 

— Ce știți despre el? _ 

— Nu mare lucru. Venea la dispensar pentru reţeta lunară. Işi 
lăsa câinele afară și nu își povestea viața. 

— La dispensar? Nu îl primeaţi la cabinet? 

Își încheie nasturii de lemn și își puse pe umăr sacul de sport. 

— Nu. Dau consultaţii în fiecare joi în cartierul Saint Michel. 
Un CMP. Centru medico-psihologic. 

Lui Anais îi fusese greu să și-l imagineze pe acest burghez 
primindu-l pe boschetarul jegos de Philippe Duruy. Acum îi era și 
mai greu să și-l imagineze într-o sală cu linoleum pe jos, 
consultându-i pe marii marginalizaţi ai cartierului. 

— Vă miră probabil că un medic ca mine asigură o gardă la un 
dispensar. Cu siguranţă e ca să îmi curăţ conștiința. 

Spusese asta pe un ton ironic. Pe Anais personajul o irita din 
ce în ce mai mult. Behăiala din jurul ei făcea situația și mai rea. 
Undele funeste de bărbaţi triumfători, fericiţi să fie împreună, 
savurându-și forța și averile, îi găureau urechile. 

Thiaux apăsă și mai tare pe pedală. 

— Pentru voi, polițai de stânga, noi suntem sursa tuturor 


VP - 70 


relelor. Orice am face, facem greșit. Acţionăm doar din interes 
sau din ipocrizie burgheză. 

Se îndreptă spre ușă, salutând în treacăt pe unul și pe altul. 
Anais îl prinse din urmă: 

— Philippe Duruy nu v-a vorbit niciodată despre familia lui? 

— Nu cred că avea familie. În orice caz, nu a vorbit niciodată 
despre vreuna. 

— Despre prieteni? 

— Nici atât. Era un nomad. Un singuratic. Cultiva acest stil. 
Genul tăcut și închis. Care călătorește în căutare de muzică și 
droguri. 

Thiaux ieși pe ușă. Anais se ţinu după el. Era abia ora 16 și 
deja se făcea noapte. Croncănitul ciorilor înlocui vocile 
bărbaţilor. | se făcu frig. 

— Dar avea ca bază Bordeauxul. 

— Bază e un cuvânt mare. Să spunem că în fiecare lună 
venea să mă vadă. Deci aici era colţișorul lui, da. 

Medicul ajunse în parcare și își scoase cheile de la mașină. 
Mesajul era clar: nu avea de gând să o mai lungească cu Anais. 

Ea îl mai întrebă o dată: 

— Nu v-a vorbit niciodată despre trecutul lui? Despre originea 
lui? 

— Nu aveţi o idee prea clară despre schimburile de cuvinte 
dintre un medic de dispensar și un toxi precum Duruy. Bună 
ziua, bună seara și basta. Fac un bilanţ de sănătate, semnez 
rețeta și tipul dispare. Nu sunt psihiatru. 

— Consulta vreunul la CMP? 

— Nu, nu cred. Philippe nu căuta ajutor. Strada era alegerea 
lui. 

— Avea și alte probleme de sănătate în afară de droguri? 

— Contractase o hepatită C acum câţiva ani. Nu lua niciun 
tratament, nu ţinea niciun regim. Sinucidere curată. 

— Știţi cumva cum s-a apucat de heroină? ` 

— Parcursul clasic, cred. Canabis, amfeta, ecstasy. Incepi prin 
a lua heroină ca să eviți răul de după ecstasy duminică- 
dimineaţa și te trezești dependent luni. Mereu aceeași porcărie. 

Doctorul ajunsese în faţa unui Mercedes negru clasa S. Pentru 
prima dată păru cuprins de un pic de lașitate. Timp de câteva 
secunde, lăsă garda jos. Imobil, în faţa mașinii, cu cheile în 
mână. În secunda următoare își reluă ţinuta și apăsă pe 


VP -71 


telecomandă. 

— Nu văd rostul întrebărilor dumneavoastră. Dacă Philippe a 
murit de o supradoză, unde e problema judiciară? 

— Duruy a murit în urma unei supradoze, dar e vorba de o 
crimă. | s-a injectat o doză letală de heroină. O heroină foarte 
pură. Apoi i s-a strivit faţa cu o căpăţână de taur care i s-a tras 
pe cap până la umeri. 

Thiaux tocmai își deschidea portbagajul. Păli. Anais savura 
spectacolul. Frumoasa stăpânire de sine a doctorului începea să 
dispară. 

— Ce e? Un criminal în serie? 

În zilele noastre, toată lumea are aceste cuvinte pe buze. Ca 
și cum era vorba de un fenomen social bine-cunoscut, ceva între 
șomaj și sinucidere profesională. 

— Dacă este, este la început. V-a vorbit de dealerii lui? 

Își puse sacul în portbagaj și îl închise cu un zgomot sec. 

— Niciodată. 

— Ultima oară când l-aţi văzut v-a vorbit de un alt dealer? De 
o heroină de o calitate excepțională? 

— Nu, dimpotrivă, era mai hotărât ca niciodată să nu se mai 
drogheze. 

— Nu l-aţi mai văzut de atunci? Într-un alt context? 

Thiaux deschise portiera. 

— Deloc. 

— Vom verifica, spuse, vârându-și mâinile în buzunare. 

Regretă imediat cuvintele. Cuvinte de sticlete. Cuvinte de 
prost. Medicul nu era suspect. Fraza era menită doar să îl 
neliniștească. Toţi sticleții aveau această grandoare a puterii. 

Medicul se rezemă de cadrul portierei. 

— Faceţi totul pentru a fi dezagreabilă, domnişoară, dar cu 
toate acestea, îmi sunteţi simpatică. O puștoaică ce vrea o lume 
întreagă, la fel ca toți cei pe care îi văd în fiecare săptămână la 
dispensar. 

Anais își încrucișă braţele. Tonul compătimitor o deranja și 
mai mult. 

— Vă voi încredința un secret, îi spuse doctorul, aplecându-se 
spre ea. Știţi de ce asigur aceste consultaţii la dispensar când la 
mine la cabinet vine clientela cea mai înaltă din Bordeaux? 

Anais rămase nemișcată, bătând din picior, mușcându-și 
buzele. Perfectă în postura sa de mic animal de pradă. 


VP- 72 


— Fiul meu a murit în urma unei supradoze la vârsta de 17 
ani. Nici nu-l bănuisem în stare să fumeze vreun joint. Vi se pare 
suficient ca motiv? Nu pot să mai schimb nimic. Dar pot să ajut 
niște puști în suferință și mereu ai de câștigat. 

Portiera se trânti. Anais privi Mercedesul dispărând pe sub 
copaci în noapte. Îi reveni o amintire: vocea lui Coluche. Replica 
lui vizavi de sticleți: „Da, știu, am un aer un pic tâmpit”. Fraza o 
simţi ca pe o sentinţă personală. 

o... 

Ora 21. 

În sfârșit, garda se terminase. Mathias Freire se întorcea spre 
casă, gândindu-se la omul cu pălărie de cowboy și la Minotaur. 
De la vizita lui Anais Chatelet, nu încetase să se întrebe care ar 
fi putut fi legătura dintre cele două cazuri. Toată după-amiaza 
dăduse consultații, fără să-i iasă din cap această întrebare. Care 
era legătura dintre Mischell și crimă? Oare ce văzuse de fapt 
amnezicul? Regreta că nu acceptase propunerea poliţistei. Nu 
vedea cum ar mai fi putut avansa în cazul cowboy-ului. 

În timp ce descuia ușa de la casă, îi veni o idee. O cacealma. 
Aprinse lumina în salon, după care se conectă la internet. Găsi 
foarte simplu coordonatele laboratorului tehnic al poliţiei cel mai 
apropiat de Bordeaux, LPS 31, situat la Toulouse. Se întrebă 
dacă nu cumva una dintre echipele lor se ocupase cu prelevarea 
de probe de pe mâinile lui Mischell. Dacă era așa, tot ei se 
ocupaseră și de cazul Minotaurului. 

Cea mai simplă metodă de a afla era să îi sune. 

| se făcu legătura cu ofițerul de serviciu. Se prezentă ca 
expertul psihiatru al suspectului din cazul cadavrului de la gara 
Saint-Jean. Tipul de la capătul firului era la curent - material 
suplimentar fusese trimis de dimineaţă pentru analize. 

Freire avusese dreptate. Aceeași echipă prelevase probe și de 
la necunoscut în noaptea de 13 februarie și apoi, în seara 
următoare, și de la scena crimei. O simplă coincidență: 
tehnicienii erau deja la Bordeaux pentru un alt caz. 

— Puteți să-mi daţi numărul de mobil al șefului de echipă? 

— Al coordonatorului, vreţi să spuneţi? 

— Exact, al coordonatorului. 

— Nu asta e procedura. De ce nu sună ofiţerul însărcinat cu 
acest caz? 

— Anais Chatelet? Ea mi-a spus să vă sun. 


VP-73 


Numele își făcu efectul. După ce îi dictă numărul, tipul 
adăugă: 

— Se numește Abdellatif Dimoun și e încă la Bordeaux. 
Lucrează cu un laborator particular. Vrea să fie acolo când vor 
sosi rezultatele. 

Freire mulțumi, închise și formă cele opt cifre. 

— Alo? 

Freire reluă povestea cu expertul psihiatru. Numai că numitul 
Abdellatif Dimoun nu era venit cu pluta. 

— Nu voi da rezultatele decât ofițerului însărcinat cu ancheta 
împreună cu o copie pentru judecător, atunci când acesta va fi 
desemnat. 

— Clientul meu este amnezic, replică Freire. Incerc să-l ajut 
să-și recapete memoria. Cel mai mic detaliu, cel mai mic indiciu, 
m-ar putea ajuta. 

— Înţeleg, dar trebuie să discutaţi mai întâi cu Anais Chatelet. 

Freire îl ignoră. 

— Din raport reiese că ați prelevat particule de praf de pe... 

— Eşti căpos, bătrâne. Îi trimit raportul lui Chatelet mâine 
dimineaţă. Vorbește cu ea. 

— Am putea câștiga timp. Încerc o ședință de hipnoză mâine- 
dimineaţă la prima oră. Un cuvânt la telefon mă poate ajuta să 
câștig o zi! 

Tehnicianul nu îi răspunse. Ezita. Birocraţia enerva pe toată 
lumea. Freire profită de avantaj: 

— Fă-mi un rezumat al rezultatelor voastre. Clientul meu - 
care e pe cale să își recupereze memoria - susține că praful de 
sub unghiile sale ar putea fi praf de cărămidă. 

— Nici vorbă. 

— Atunci ce e? 

— O specie de fitoplancton. 

— Poftim? 

— Plancton marin. Un microorganism care se găsește pe 
litoralul atlantic francez, în partea sudică a acestuia. Pe coasta 
bască. 

Freire se gândi la fabulaţiile lui Mischell, despre Audenge, 
Cap-Ferret, Marsac, satul imaginar de lângă Insula Păsărilor. 
Deformări și abateri în raport cu originea lui reală: Tara Bascilor. 

— Aţi identificat acest plancton marin? 

— A trebuit să apelăm la specialiștii de la Ifremer și de la 


VP - 74 


Conservatoire du littoral. Planctonul face parte din dinoflagelate, 
Mesodinium harum. Tipul cu care am stat de vorbă spunea că 
este o specie rară. Aparține florei submarine de pe coasta 
bască. 

Mathias își notă repede pe un carnet și reluă problema cât era 
caldă: 

— Aţi mai găsit și altceva? 

Tehnicianul ezită, apoi confirmă: 

— Ce îi va interesa pe polițiști este că același plancton l-am 
mai găsit undeva. 

— Unde? 

— La locul crimei. Pe fundul fosei de vizitare. Analizele 
noastre au stabilit că există o corespondenţă între eșantioanele 
de la tip și cele din fosă. 

Freire digeră informaţia în tăcere. Anais Chatelet avusese 
dreptate: amnezicul văzuse corpul sau poate chiar îl... 

— Mulţumesc, încheie el. Pentru moment nu voi ţine cont de 
acest amănunt în timpul ședinței de hipnoză. Ancheta judiciară 
e treaba poliţiei. 

— Bineînţeles, răspunse tehnicianul pe un ton înţelegător. 
Mult noroc. 

Mathias închise. Cu un scris nervos rezumă elementele 
conversației. Planctonul marin desemna Țara Bascilor. Poate și o 
meserie în legătură cu marea. Până în prezent era convins că 
Mischell avea o meserie manuală, sub cerul liber. Pescar? 
Sublinie cuvântul de câteva ori. 

Dar planctonul îl mai lega în mod direct pe Mischell de 
cadavru. Freire ridică stiloul: avu pe moment impresia că 
această legătură se răsucea în jurul gâtului pacientului său. 

În același timp nu putea să se despartă de convingerea lui de 
medic: cowboy-ul era nevinovat. Poate că îl surprinsese pe 
ucigaș. Poate că se bătuse cu acesta pe fundul fosei, înarmat cu 
anuarul și cu cheia mecanică. La urma urmei, sângele poate că 
era al ucigașului... 

Ca și cum această concluzie îi dădu o altă idee, Freire se 
ridică și se îndreptă spre bucătărie. Fără să aprindă lumina, se 
duse la fereastră și privi spre strada întunecată. 

Oamenii în negru nu erau acolo. 


— Château-Lesage este un Cru Bourgeois superior, din 


VP -75 


Listrac-Medoc, una dintre cele șase denumiri de origine 
controlată ale Medocului... 

Lui Anais îi era frig. Sala, cu rezervoarele înalte, cromate, 
aliniate ca niște sarcofage, era un castel al curenților de aer. Se 
felicită că își păstrase haina pe ea pentru vizită. De asemenea, 
era fericită deoarece, ca de obicei, avea aerul unui paria printre 
ceilalți membri ai clubului. 

— Viţa noastră nobilă are o istorie lungă, cupajele noastre 
există încă din secolul al XV-lea. 

Grupul avansa încet în sală în ritmul discursului proprietarului, 
reflectat de pereţii argintii ai vaselor. In fiecare duminică seara, 
Anais vizita o altă pivniță de vinuri nobile - făcea parte dintr-un 
club de degustători care vizitau castelele bordeleze. 

De fiecare dată se întreba de ce se înscrisese și de ce în mod 
irezistibil participa la serile acestea lugubre. Nu ar fi fost mai 
bună o farfurie cu ceva bun în faţa televizorului în timp ce ar fi 
urmărit unul dintre serialele ei preferate? Sau să fi studiat mai 
aprofundat simbolistica mitului  Minotaurului? Sau filierele 
heroinei în Europa? 

Nu își pusese niciuna dintre întrebări. La ora 20, ca de obicei 
în fiecare duminică, o luase spre club. Cât despre anchetă, 
finalul zilei nu adusese nimic nou. Coz lucra la o biografie de 
circumstanţă a lui Philippe Duruy, dar era chiar imposibil să 
progreseze duminica.  Conante terminase de vizionat 
înregistrările de la camerele de supraveghere din gară, fără să 
găsească vreo urmă a tipului, după care trecuse la cele din 
cartierele unde își făceau veacul boschetarii. Nu avea nimic încă 
de la Zak. Tipul parcă se pierduse pe urma crescătorilor de tauri. 

În ceea ce o privea, sunase la fortul Rosny. De data asta 
dăduse peste un specialist în arhive, o memorie vie a crimei. 
Nicio amintire despre vreo crimă mitologică. Niciun exemplu de 
o punere în scenă la fel de macabră. Nici în Franţa, nici în 
Europa. După ce luase legătura telefonic cu fiecare dintre băieţii 
ei, le dăduse liber și îi convocase la o ședință a doua zi la prima 
oră la birou. 

Chiar când ieșea din clădire, Deversat, comisarul-șef, o oprise 
în ușă și îi spusese claro: nimic să nu transpire în media. 
Parchetul nu va sesiza procuratura mai devreme de șase zile. 
Avea mână liberă să conducă ancheta cum dorea. Dar atenţie: 
să nu uite că toţi cei care contau în Gironde, politicieni, aleși și 


VP - 76 


Ap 


puternici, o aveau în colimator. Anais îi mulţumi pentru 
încredere și plecă, afișând un aer degajat - în realitate, stresul 
începuse să îi strângă stomacul ca un burete. 

— În noiembrie tragem vinul în butoaie. Facem apoi un pic de 
fermentație malolactică. Învechirea în butoaie durează între 12 
și 13 luni... 

Anais încă dârdâia. Senzaţia o făcu să se gândească la braţele 
ei - la cicatricile de pe ele. Avea tot timpul impresia că sunt 
despuiate, la vedere, tremurânde. Nicio stofă, niciun material nu 
puteau atenua senzaţia aceea de frig. Venea din interior. 

— Intenţia noastră nu este să scoatem un vin cu prea mult 
tanin. Vrem un vin cu un bun echilibru între fruct, aciditate și 
alcool. Sunt vinuri pline, agreabile și în același timp au 
prospețime... i 

Anaïs nu mai era acolo. Era în adâncul corpului ei. In adâncul 
suferinței sale. Deși voia să se abțină, strângându-și brațele, se 
gândea deja la mai rău. Nu voi reuși niciodată... li tremurau 
picioarele. Corpul îi vibra. În același timp, se simţea încremenită. 
În timpul crizelor de angoasă putea să se ghemuiască pe jos sau 
pe o bancă și să nu se miște ore întregi. Era o paralizie. O 
senzație de teroare care o ţintuia într-o baie de gheaţă. 

— Vom degusta astăzi vinul nostru din recolta 2005, un an 
mare pentru Médoc. Vom avea azi doar o idee despre ce gust va 
avea în câţiva ani. Ca să spun drept, degustarea aceasta este 
prematură. Am prelevat o mostră din butoi și... . 

Grupul cobora acum în pivnițele castelului. In fața scărilor, 
Anais avu o clipă de ezitare, apoi se hotărî să-i urmeze. Cu efort 
reuși să coboare treptele. Miros de mucegai. Activitatea intimă a 
fermentaţiei. Anais iubea vinul, dar vinul o făcea întotdeauna să 
se gândească la tatăl ei. În acest domeniu el o învățase totul. Să 
guste. Să deguste. Să colecţioneze. Când vălul se rupsese, ar fi 
trebuit să renunţe la tot ce avea mai mult sau mai puţin 
legătură cu mentorul ei. Dar nu. Îi furase totul. Nu avea să îi fure 
și asta. 

— Încă o dată spun că este un pic prea devreme să îl 
degustăm... 

Brusc, Anais se răsuci pe călcâie și părăsi grupul. Urcă 
treptele  împiedicându-se de câteva ori. Frecându-și în 
continuare brațele, străbătu în fugă sala vaselor. Să iasă. Să 
respire. Să urle. Imaginea ei se reflecta în pereţii bombaţi ai 


VP - 77 


rezervoarelor, diformă, oribilă. Simţea cum din adânc urcă spre 
suprafaţă amintirile. Valul seismic de atrocități ce urma să-i 
explodeze în cap. Ca de fiecare dată. 

Trebuia să atingă curtea, noaptea, cerul. 

Curtea castelului era goală. Incetinind pasul, trecu de clădirea 
cramei și o luă spre vie. Totul era albastru. Pământul și cerul 
prinseseră o culoare selenară. Ridicăturile de pământ păreau 
alei de cenușă de care se agăţau picioarele viei. 

VINUL... 

TATĂL... 

Buzele scoteau aburi care se amestecau cu ceața argintată ce 
se ridica din pământ. Terasele coborau aici spre estuarul 
Gironde. Ținu panta. Simţea pietricelele cum îi alunecau sub 
bocanci. Crengile și aracii îi zgăriau jeanșii, ca și cum i-ar fi vrut 
răul. 

VINUL... 

TATĂL... 

Se înfundă mai adânc între plante și dădu în sfârșit frâu liber 
amintirilor. Până la sfârșitul adolescenței nu existase decât un 
bărbat în viaţa ei. Tatăl ei. Ceea ce era normal pentru o fetiță 
care își pierduse mama la opt ani. Dar nu și pentru tată, în a 
cărui viață nu exista decât o femeie, fiica lui. Formau amândoi 
un cuplu perfect, platonic, alcătuind un tot. 

Tatăl model. Cu el își repeta lecţiile. El venea să o ia de la 
clubul de echitație. El o ducea la plajă la Soulac-sur-Mer. El îi 
povestea despre mama ei chiliană, care se stinsese într-o clinică 
precum o floare într-o seră. Era mereu acolo. Mereu prezent. 
Mereu perfect... 

Uneori Anais simţea ceva rău. Inexplicabil. O încercau crize de 
angoasă. Simţea unde de teroare când era în apropierea tatălui 
ei. Ca și cum corpul ei ar fi știut ceva ce îi scăpa conștiinței sale. 
Ce? 

Răspunsul îl avu pe 22 mai 2002. 

Era pe prima pagină a ziarului Sud-Ouest. 

Articolul se intitula: „Un torţionar în podgoriile noastre”. În 
mod curios, fusese scris de un jurnalist de televiziune. Omul 
vizionase un documentar programat pe Arte, despre rolul 
militarilor francezi în dictaturile sud-americane ale anilor 1970. 
Printre acești formatori fuseseră și activiști de extremă-dreapta, 


VP - 78 


vechi membri ai OAS}? sau SAC'*. Alţi francezi participaseră 
direct la represiuni. In Chile, un oenolog renumit jucase un rol 
preponderent în activitatea escadroanelor morţii. Omul nu se 
ascunsese niciodată. Jean-Claude Chatelet, originar din 
Aquitania. Specialist în vin ziua. Specialist în sânge noaptea. 

De la apariţia articolului, telefonul nu se mai oprea din sunat. 
Vestea se răspândise ca fulgerul. La facultate, își dădeau coate 
când trecea. Pe stradă era urmărită de priviri. Documentarul 
fusese difuzat pe Arte. Adevărul explodase. Filmul arătase un 
portret al tatălui ei, mai tânăr, mai puţin frumos decât îl 
cunoștea ea. „Un personaj-cheie în practicarea torturii în 
Santiago”. Martorii evocau silueta lui zveltă, părul deja cărunt, 
ochii albaștri - și faimosul lui șchiopătat, ușor de recunoscut și 
acum. Jean-Claude Chatelet îl avusese mereu ca urmare a unui 
accident de călărie în copilărie. 

Torturaţii evocau vocea lui blândă - și practicile lui terifiante. 
Șocuri electrice, mutilări, extirpări, injecții cu ulei camforat... Era 
poreclit „Șontorogul” („El Cojo”) și era renumit pentru o 
specialitate: îi elimina pe prizonierii inutili băgându-le pe gât un 
șarpe viu. Alţi martori, militari, explicau cum Chatelet, tânăr 
discipol al generalului Aussaresses, la cârma Argentinei atunci, 
făcuse foarte mult pentru formarea echipelor... 

Anais urmărise documentarul la o prietenă. Amuţită. Își 
pierduse vocea în seara aceea. În zilele următoare, articolele se 
înmulţiseră în presa locală. În fața atacurilor, tatăl ei se 
refugiase în tăcere și agheasmă - fusese întotdeauna un catolic 
practicant. Anais, în stare de șoc, își făcuse valizele. Avea 21 de 
ani și dispunea de un capital moștenit de la mama ei - 
pământuri vândute în Chile, bani care îi aparțineau doar ei. 

Se instalase într-un apartament de două camere pe strada 
Fondaud&ge, arteră comercială din centru, și nu îl mai revăzuse 
niciodată pe tatăl ei. Se gândea întruna la cuvintele martorilor 
care îl descriau pe Șontorog. La vorbele lui. La gesturile lui. La 
mâinile lui. 

Mâinile lui care aplicaseră vârful electric al picanei. Care 
tăiaseră, secționaseră, mutilaseră corpuri. Aceleași mâini care o 


13 OAS - Organizația Armatei Secrete, fondată în 1961 pentru lupta împotriva 
independenței Algerului. 
14 SAC - Serviciu de Acţiune Civică: asociație fidelă lui de Gaulle și principiilor sale, 
mai ales anticomuniste. 


VP - 79 


spălaseră copil fiind. Care o conduseseră la școală. Care o 
protejaseră și o apăraseră de toți și de toate. 

In sinea ei îl simţise dintotdeauna. Ca și cum propria sa 
mamă, zidită în propria nebunie, i-ar fi transmis mental propriul 
secret - că se căsătorise cu diavolul. lar acum, Anais era fiica 
acestui diavol. Sângele ei era murdar. 

Incet-încet, își recuperase vocea și își regăsise o viață 
normală. Facultatea de Drept. Licenţa ENSOP. La terminarea 
Școlii de ofiţeri de poliţie, Anais ceruse un răstimp de o lună. 
Plecase în Chile. Vorbea spaniola curent - și asta îi curgea în 
vine. Pentru a da de urmele tatălui ei, nu trebuise să alerge prea 
mult. Șontorogul era o celebritate la Santiago. Într-o lună își 
terminase ancheta. Pusese piesele cap la cap, mărturiile, 
fotografiile. Pentru extrădarea tatălui ei în Chile. Sau cel puţin 
pentru a fi adăugate la plângerile exilaţilor chilieni din Franţa. 

Dar nu-i contactase nici pe judecători, nici pe avocaţi, nici pe 
reclamanţi. Se întorsese la Bordeaux. Închiriase un seif la o 
bancă și pusese dosarul în el. Când închisese ușa de fier a 
acestuia, sesizase ironia situaţiei: că această primă investigaţie 
criminală era și botezul ei în calitate de poliţist. Dar pierduse 
totul. Copilăria. Originile. Identitatea. Viitorul îi devenise o 
pagină albă pe cale de a fi scrisă. 

Se ridică dintre viţa-de-vie. Criza trecuse. Ca întotdeauna, 
ajunsese la aceeași concluzie. Trebuia să-și găsească pe cineva. 
De asta avea imediat nevoie. Un bărbat pe care să îl ţină în 
braţe și amintirile, traumatismele și angoasele sale nu ar mai fi 
contat. Își șterse lacrimile, își scutură genunchii și o luă în sus 
spre castel. Un bărbat în viaţa ei. Nu se mai gândea la 
coordonatorul de la PTS, arabul fermecător, nici la zombie care 
așteptau pe net. 

Se gândea la psihiatru. 

intelectualul pasionat, în biblioteca lui de lemn furniruit. 

Ar fi vrut să se lase pradă viselor, dar amintirea lui Freire o 
duse cu gândul la crimă. Aruncă o privire la mobil. Niciun mesaj. 
Va dormi câteva ore. Va relua ancheta în zori. Pentru ea, 
numărătoarea inversă începuse. 

Ajunse la mașină. Nu mai simţea frigul. Doar arsura ochilor 
care plânseseră prea mult și gustul de apă de mare din fundul 
gâtului. 

Descuie portiera când telefonul sună. 


VP - 80 


— Alo? 

— Zak. 

— Unde ești, pentru Dumnezeu? 

— În sud. Ți-am găsit taurul. 

o... 

— Sunteţi sigură? 

— Fără nicio îndoială. E Patrick. Patrick Bonfils. 

Infirmiera stătea în picioare în fața biroului, cu mâinile în 
șolduri. Myriam Ferrari. 35 de ani. 1,70 metri și 80 de kilograme. 
Freire o cunoștea bine. La fel de solidă precum colegii ei bărbaţi, 
cu un aer de doică mai degrabă, abia așteptată. Era încă 
îmbrăcată cu pardesiul și își purta poșeta în bandulieră. Deși era 
luni, la prima oră ceruse să îl vadă pe Mathias Freire. 

Îl recunoscuse pe amnezic pe holul spitalului. 

Psihiatrului nu îi venea să creadă într-o asemenea 
coincidenţă. 

— Sunt bască, domnule doctor. Familia mea este la Guethary, 
un sat pe coastă aproape de Biarritz. În fiecare weekend merg 
acolo. Cumnatul meu are un magazin alimentar aproape de 
frontieră și... 

— Așadar? 

— Așadar, când am ajuns azi-dimineaţă l-am recunoscut 
imediat. Mi-am zis: E Patrick! Patrick Bonfils. Un pescar renumit 
pe la noi. Barca lui e andocată la debarcader. 

— l-aţi vorbit? 

— Bineînţeles. l-am spus: „Salut, Patrick, ce faci pe aici?” 

— Ce v-a răspuns? 

— Nimic. Într-un fel și ăsta e un răspuns. 

Cu ochii plecaţi, Freire observa obiectele de pe biroul lui. 
Blocnotesul. Stiloul. Vidal - lexiconul francez al medicamentelor, 
DSM - Diagnostic and Statistical Manual -, o lucrare americană 
de referinţă care clasifica tulburările mintale. Aceste obiecte îi 
arătau cât de puţine știa. Propria sa neputinţă. Fără ajutorul 
hazardului, ar fi fost el în stare să îl identifice pe necunoscut? 

— Mai spune-mi, îi ordonă infirmierei. 

— Nu știu ce să vă mai spun. 

— Există vreo femeie? Copii? 

— O femeie? Da. Mă rog, o prietenă. Nu sunt căsătoriți. 

— Știţi cum o cheamă? 

— Sylvie. Sau Sophie. Nu știu sigur. Lucrează în cafeneaua 


VP - 81 


care face colț cu portul. Asta în sezon. Acum îl ajută pe Patrick 
să-și repare plasele, chestii din astea... 

Freire lua notițe. Se gândea la planctonul de sub unghiile 
amnezicului. Guéthary aparținea zonei unde trăia acest individ. 
Patrick Bonfils. Sublinie patronimicul. 

— De când s-au stabilit la Guéthary? 

— Habar n-am. Îi știu dintotdeauna. Mă rog, noi suntem la 
Guéthary de patru ani. 

În cazul în care crede în identitatea tipului, ar putea să îl 
readucă ușor la personalitatea sa iniţială. Apoi ar putea să se 
concentreze asupra traumatismului. Ceea ce văzuse la gară. 

— Mulţumesc, Myriam, îi spuse, ridicându-se. Tot ce mi-ai 
spus ne va ajuta să îl îngrijim pe... Patrick. 

— Dacă îmi permiteţi, și nu fac vreo gafă... Pare mai degrabă 
șocat. 

— Nu vă faceţi griji. Vom lucra în etape. 

infirmiera dispăru. 

Tot în picioare, Freire reciti notițele și își spuse că dimpotrivă, 
nu era timp de pierdut. Încuie ușa și ridică receptorul din furcă. 
Un telefon la informaţii și obţinu numărul lui Patrick Bonfils, la 
Guéthary. 

După trei apeluri, o voce feminină răspunse. 

Psihiatrul nu o luă pe ocolite: 

— Sylvie Bonfils? 

— Nu mă numesc Bonfils. Mă numesc Sylvie Robin. 

— Dar sunteți prietena lui Patrick Bonfils? 

— Cine sunteți? 

Vocea oscila între speranță și neliniște. 

— Sunt doctorul Mathias Freire, psihiatru la CHS Pierre-Janet, 
din Bordeaux. L-am primit pe Patrick Bonfils în secția mea acum 
trei zile. 

— Doamne... 

Vocea se sugrumă. Mathias remarcă un ușor șuierat. Femeia 
plângea, într-un fel ciudat, ascuţit, continuu. 

— Doamnă... 

— Eram atât de neliniștită, suspină ea. Nicio veste. 

— De când a dispărut? 

— Azi sunt șase zile. 

— Nu aţi dat un anunţ de căutare? 

Niciun răspuns. Doar din nou suspine. 


VP - 82 


Preferă să o ia de la zero: 

— Dumneavoastră sunteți partenera lui Patrick Bonfils, pescar 
din Guéthary? 

— Da. 

— În ce condiţii a dispărut? 

— Miercurea trecută. S-a dus la bancă. 

— La Guéthary? 

O clipă, păru că râde printre lacrimi. 

— Guéthary este un sat. S-a dus la Biarritz cu mașina noastră. 

— Ce model? 

— Un Renault. Model vechi. 

— Când aţi început să vă îngrijoraţi? 

— Păi... Imediat. Mai întâi am vrut să știu ce s-a întâmplat la 
bancă. Aveam probleme. Probleme grave... 

— Datorii? 

— Un împrumut. Pentru barcă. Am... cum să vă spun... 
Pescuitul a devenit din ce în ce mai dificil. Suntem copleșiți de 
taxe. Regulile sunt în permanentă schimbare. Și, mai mult, 
spaniolii ne fură totul. Nu vă uitaţi la știri? 

Mathias nota totul, cu o mină nervoasă. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Nu s-a întors acasă. Am sunat la bancă. Nu îl 
văzuseră. M-am dus în port. În cafenelele în care obișnuia să se 
ducă. 

— Patrick obișnuia să bea? 

Sylvie nu răspunse. Un fel de confirmare. Freire continua să 
scrie. Patrick Bonfils era un caz de școală. Sub presiunea 
problemelor financiare, omul se descotorosise de paltonul său 
ca de unul prea greu. Apoi se urcase în tren cu direcţia 
Bordeaux. Dar ce rol jucase în crima de la gară? Fusese doar 
prezent? De unde luase anuarul și cheia? 

— Apoi? 

— Seara m-am dus la jandarmerie. Au lansat un ordin de 
căutare. 

Jandarmii nu se îmbulziseră pe urmele unui pescar alcoolic. 
Oricum, ordinul de căutare nu ajunsese până la Gironde. 

— Este prima oară când dispare așa? 

— Hm... da. Patrick e mereu în întârziere. Mereu cu capul în 
nori. Dar nu mi-a mai făcut niciodată o asemenea figură. 

— De când sunteţi împreună? 


VP - 83 


— De trei ani. 

Urmă o pauză. Sylvie întrebă cu timiditate: 

— Cum se simte? 

— Bine. Are doar o problemă de memorie. Cred că sub 
presiunea problemelor prezente, creierul lui s-a scurtcircuitat. 
Patrick s-a scufundat brusc în amnezie. Subconștientul său a 
încercat să își înăbușe trecutul pentru un nou început. 

— Un nou început? Cum adică? 

Sylvie părea îngrozită. Freire se exprima cu delicateţea unui 
tanc. 

— Nu a vrut să vă părăsească, o lăsă el mai moale. Datoriile, 
greutățile meseriei l-au forţat să se ascundă de el însuși. 

Liniște la celălalt capăt al firului. Freire nu insistă. Mai ales că 
s-ar fi putut să nu fie acesta adevărul. Mai avea o altă opţiune. 
Patrick plecase spre bancă. Amânase. Băuse. Prinsese trenul 
spre Bordeaux... După care văzuse ceva. Șocul care îi copleșise 
memoria. Cowboy-ul se refugiase în stația de gresaj, cu o 
conștiință goală. 

— Pot să vin să îl văd? 

— Bineînţeles, dar mai bine vă sun eu dimineaţă. 

Freire o salută pe femeie. Era ora 9:30. Dosarele internaților 
pe care le studia în fiecare dimineaţă îl așteptau. Işi încuie 
biroul, o preveni pe secretară că va lipsi, apoi o luă spre sala de 
terapie prin artă. Era sigur că acolo îl va găsi pe omul cu pălărie 
de cowboy. 

Cu trusa în mână, Mathias traversă unitatea. Grăbit, salută în 
stânga și în dreapta, fără să se oprească. După cum se 
așteptase, Bonfils era acolo. Optase astăzi pentru atelierul de 
sculptură. Lucra la o mască primitivă de lut. 

— Salut. 

Faţa i se lumină de un zâmbet care lăsa să i se vadă gingiile. 

— Cum e astăzi? 

— Foarte bine. 

Freire se așeză, atacând cu blândeţe: 

— Te-ai mai gândit la ce mi-ai spus ieri? 

— Vrei să spui... la amintirile mele? Nu mai sunt așa de sigur. 
O femeie a venit să mă vadă în după-amiaza asta. Mi-a spus 
Patrick, eu... 

Se opri fără să își ia ochii de la sculptură. Avea aerul unui 
evadat care venise înapoi. Nu înceta să înghită în sec. Glota îi 


VP - 84 


tremura. 

Mathias optă pentru maniera forte: 

— Am vorbit cu Sylvie. 

— Sylvie? 

Gigantul se uita fix la el. Pupilele i se dilataseră ca la un 
animal nocturn. În întunericul sufletului său vedea acum cu 
claritate. Freire prevăzuse o ședință progresivă care l-ar fi 
condus pe amnezic spre liman. Înţelese, privindu-l, că 
mecanismul memoriei fusese declanșat - Patrick Bonfils 
redevenea el însuși. Nu avea decât să accelereze momentul. 

— Te voi duce la tine, Patrick. 

— Când? 

— După-amiază. 

Cowboy-ul ridică încet capul. Lăsă lutul și privi opera lui 
neterminată. Biletul lui fusese compostat. Nicio șansă să scape. 
Din punct de vedere psihiatric, Freire își punea toate speranţele 
în această întoarcere în Țara Bascilor. Bonfils, cu sprijinul femeii 
sale și al mediului înconjurător, avea să-și regăsească eul. 

Dar acum Mathias avea o altă neliniște. Când își recuperează 
memoria, fugarul adesea uită personajul pe care l-a inventat. 
Freire se temea că Patrick va înăbuși la fel, cu aceeași mișcare, 
ceea ce văzuse la gară. Dar nici nu se mai punea problema să-i 
vorbească iar despre Patrick Mischell. 

Freire se ridică și îi puse o mână prietenească pe umăr. 

— Odihnește-te. Vin să te caut după prânz. 

Bărbatul încuviinţă. Imposibil de spus dacă se bucura de 
această perspectivă sau o ura. Freire se întoarse rapid în birou. 
Uși. Chei. Mese cu picioarele fixate în podea. Mereu acest 
sentiment de a fi temnicerul sufletelor. 

Îi ceru secretarei să meargă să ia ziarele de luni, apoi o sună 
pe Sylvie și o anunţă că vor veni. Femeia părea năucită. 

Concluzionă cu grandilocvenţă: 

— Cel mai scurt drum pentru ca Patrick să redevină el însuși 
sunteți dumneavoastră. 

Îi dădu întâlnire în jurul orei 15 în portul Guéthary, apoi 
închise. Înainta ca un orb. Niciodată nu mai întâlnise o astfel de 
situaţie. Pentru o clipă se gândi să o sune pe Anais Chatelet ca 
să îi spună noutăţile. Își aminti apoi că se despărțiseră în 
termeni răi. Își aminti și că îl minţise pe tehnicianul de la 
Medicină Legală. Era oare pasibil de o condamnare? 


VP - 85 


Mai era și o altă problemă. Anais va primi rezultatele 
analizelor obţinute de el înaintea ei astă-seară. Prezenţa 
planctonului pe mâinile cowboy-ului și în fosa de vizitare îl 
desemna și mai mult ca suspect. Îl va aresta? Mai bine să îl facă 
rapid dispărut. In cel mai rău caz urmau să îl caute la Guéthary. 
Intre timp Patrick ar fi beneficiat de o zi sau două pentru a se 
refamiliariza cu eul lui originar. 

Secretara bătu la ușă și intră cu ediţiile regionale ale ziarelor: 
Sud-Ouest, La Nouvelle République des Pyrénées, Le Dépêche, 
Le Journal du Medoc... Mathias răsfoi câteva. Titlurile principale 
erau consacrate valurilor de ceaţă care se abătuseră asupra 
regiunii Gironde în acest weekend. Lista accidentelor cauzate de 
fenomen ocupa jumătate de pagină. 

Era evocată ca minoră „descoperirea unui PFD mort de frig la 
gara Saint-Jean”. Freire aprecie performanţa. Nu știa cum 
făcuseră, dar polițaii reușiseră să dezamorseze această crimă 
spectaculoasă. O făcuseră ca să își întărească baza de pornire, 
dar și pentru discreţia anchetei. 

Cât despre Bonfils, el nu avusese onoarea paginilor centrale, 
consacrate Bordeauxului și actualităţii sale locale. Se vorbea de 
un individ suferind de tulburări mintale, descoperit la gară în 
noaptea de 12 spre 13 februarie și transferat imediat la CHS 
Pierre-Janet. 

Freire împături ziarele. Cu un pic de noroc, nu va primi niciun 
telefon de la presă în legătură cu noul său pacient. Se uită la 
ceas. Ora 10. Observă teancul de fişe ale internaţilor de luni. 
Avea dimineaţa la dispoziţie pentru a trece în revistă aceste 
cazuri, pentru a face vizita zilnică și a primi la consultație. După 
aceea va pleca spre Țara Bascilor împreună cu Patrick Bonfils și 
adevărurile sale îngropate. 

e 

Toată noaptea visase doar abatoare. Hale sumbre, deschise, 
dominate de structuri de zinc și de plumb. În ele, carcasele 
scoteau aburi. Satârele se prăvăleau pe grumajii vitelor. Fluvii 
negre se scurgeau spre bazinele de epurare. Capetele albe se 
adunau în stive. Pieile jupuite pluteau ca nişte pelerine. Oameni 
cu caschete munceau de zor. Scăldați în umbre, tăiau, 
spintecau, se umpleau de sânge. Toată noaptea i-au bântuit 
somnul. S-a trezit surprinsă să descopere că nu era acoperită de 
sânge. 


VP - 86 


A făcut un duș. A pregătit cafeaua. S-a instalat la birou și și-a 
recitit notițele din timpul nopții. 

Corpul decapitat al taurului fusese descoperit în dimineaţa 
zilei de 13 februarie pe pășunea ganaderiei Gelda, o crescătorie 
de tauri de luptă aproape de Villeneuve-de-Marsan. Anais îi 
felicitase pe Zakraoui și îl trimisese să se culce. Se va duce chiar 
ea să îl interogheze pe proprietar. Polițistul păru dezamăgit, dar 
nu insistă: ca și ceilalţi, nu dormise de douăzeci și patru de ore. 

Anais se întoarse acasă. Îl sună pe crescător ca să îi spună că 
va ajunge în dimineaţa următoare la prima oră. După aceea 
căută pe internet principalele cazuri de mutilări de animale din 
ultimii ani. Dosarul cel mai important era despre o serie de acte 
criminale împotriva cailor în Germania, în anii 1990. Urechi 
tăiate, organe genitale tranșate, execuţii prin înjunghiere. 
Articolele menţionau mai mulţi suspecți arestați, dar agresiunile 
continuaseră. Alte cazuri urmaseră în Marea Britanie, Țara 
Bascilor, în același deceniu. 

Anais le analiză: nicio legătură cu crima ei și nimic ce ar fi 
putut să o ajute în anchetă. E 

Celălalt caz major fusese cel al chirurgiei secrete. In anii 
1980, fuseseră descoperite pe câmpurile americane bovine 
mutilate și eviscerate după tehnici misterioase. Când Anais 
înţelese că principalii suspecți erau extratereștrii sau chiar 
fermierii, abandonă și această pistă. 

Pe la miezul nopţii încă nu-i era somn. Se adânci în lectura 
articolelor despre creșterea de „toros bravos”. Despre hrană. 
Despre programul zilnic. Cum se selecţionează. Despre ultimele 
lor ore în arenă. Tot ce aflase nu făcuse decât să-i confirme încă 
o dată ceea ce știa deja: corida era o porcărie. Animale izolate, 
marcate cu fierul înroșit, îngrășate, care erau trimise la luptă la 
patru ani, fără nicio experienţă, când un taur poate să trăiască 
până la douăzeci de ani. 

Pe la două noaptea o trezi telefonul - adormise cu capul pe 
pian. Un anume Hanosch, veterinar, fusese în sfârșit contactat 
pe la finele amiezii de către Longo. Intrase în posesia capului pe 
la ora 20. Se pusese imediat pe treabă. Omul era expert al curții 
în problemele de otrăvire sau contaminare a șeptelului. Vorbea 
repede. Cu o nervozitate curioasă. Dar Anais înțelese că acest 
personaj febril o va face să câștige timp preţios. 

Încă înainte de a începe să studieze capul, expertul luase o 


VP - 87 


probă de sânge pe care o trimisese la laboratorul de toxicologie 
de la departamentul de inspecţie a cărnii. Și avea deja 
rezultatele: sângele din creierul animalului conţinea un 
anestezic puternic folosit pentru adormirea vitelor, ketamină. 
Existau mai multe mărci înregistrate care conţineau această 
moleculă, dar veterinarul era de părere că era Ilmalgen, unul 
dintre produsele cel mai des folosite în acest domeniu. Deci 
ucigașul adormise mai întâi monstrul înainte de a-l decapita. 
Anais nu se mira: taurii de luptă nu sunt animale de care să te 
apropii cu ușurință. 

După veterinar, fie ucigașul otrăvise mâncarea fiarei, fie, ceea 
ce era și mai probabil, folosise o pușcă cu seringă hipodermică, 
extrem de folosită și de veterinari, și de pompieri, și de 
tehnicienii de la parcurile de animale... Dar partea bună era că 
Imalgenul nu se elibera decât pe bază de reţetă parafată de un 
specialist și nu se găsea decât în clinicile veterinare. O pistă de 
urmat. Verificarea tuturor achiziţiilor și rețetelor cu acest produs 
în ultimele săptămâni în departamentele Aquitaniei. Verificarea 
și a eventualelor spargeri la clinicile veterinare sau la 
laboratoarele producătoare. 

Cât despre tehnica de decapitare, aveau de-a face, după 
Hanosh, cu un adevărat profesionist. Procedase ca un artist - 
adică era sau chirurg, sau măcelar. Incizase mai întâi pielea și 
țesuturile moi, apoi  introdusese lama în articulația 
atlantooccipitală și secţionase atât măduva spinării, cât și 
ligamentul din această regiune, sub cea de-a doua vertebră 
cervicală. După veterinar, o astfel de măiestrie ar fi permis 
tranșarea fără dificultate a capului cu ajutorul unui simplu 
bisturiu. Ucigașul îi tăiase și limba, dintr-un motiv necunoscut. 
Anais continua să ia notițe. Își spuse că agresorul o tăiase 
pentru frumuseţea tabloului: nici vorbă ca limba Minotaurului 
său să atârne precum cea a unei bovine sugrumate. 

Încet-încet, certitudinile se așterneau în faţa ochilor săi: 
asasinul nu mai avea cum să fie vreun vagabond și cu atât mai 
puțin un dealer obișnuit. Și cu atât mai puţin amnezicul de la 
gara Saint-Jean. Era un ucigaș nebun, rece și raţional. Un asasin 
cu sânge rece care se pregătise cu grijă pentru sacrificare. Nu 
era nici măcelar, nici crescător, nici veterinar. Anais era sigură. 
Studiase pur și simplu ce trebuia să facă pentru punerea în 
scenă. 


VP - 88 


Fremăta la ideea de a înfrunta un asemenea adversar. De 
teamă sau de excitație, nu știa nici ea. Sigur de ambele. Nu uita 
și că în cele mai multe cazuri ucigașii psihopaţi erau opriţi fie 
pentru că făcuseră o greșeală, fie pentru că un noroc chior 
ajutase poliţia. Nu putea să conteze, în cazul acestui ucigaș, pe 
faptul că va face o greșeală. Cât despre noroc... 

Mulţumi deocamdată veterinarului, în așteptarea unui raport 
scris. Se culcase și, pentru câteva ore, se scăldase în sângele 
fiarelor. Așteptase să se facă opt dimineaţa ca să se pună în 
mișcare. Acum era în drum spre Mont-de-Marsan. 

De când plecase, ploua întruna. Lumina zilei își făcea loc cu 
greutate. Străbătuse păduri de brad, de stejar, pășuni, întinderi 
de viță-de-vie. Nimic care să o înveselească. Se mai și trezise 
răcită cobză. Capul o strângea, sinusurile erau dureroase și 
nasul înfundat. Asta e ce ţi se întâmplă când te tăvălești prin vie 
cu faţa udă de lacrimi... 

leşi de pe A62 pe E05 după care o luă pe D651, care se 
îndrepta spre sud. Ceea ce îi dădu timp să mai reflecteze. 
Ștergătoarele scandau parcă un marș funebru. Drumul se 
desena de o manieră incertă sub ploaia deasă. De mai multe ori 
își spuse că ucigașul parcursese același traseu, dar în sens 
invers, cu trofeul așezat alături. Cu capul în sac. 

Ocoli Mont-de-Marsan și se îndreptă spre Villeneuve-de- 
Marsan. Găsi o farmacie. Cumpără Doliprane, Humex, Fervex. 
Din magazinul de alături luă o cola zero ca să înghită pastilele. 
Pulveriză cu sprayul în fundul gâtului și în nas. 

Plecă mai departe. La ieșirea din oraș observă panoul cu 
GANADERIA DEL GEDA, pe dreapta. O luă pe drumul neasfaltat. 
Nu se vedea nicio urmă de taur. Anais nu se mira. Primul 
principiu al creșterii de toros bravos este evitarea oricărui 
contact cu oamenii înainte de proba arenei. Pentru a-i face și 
mai șireţi, mai agresivi - și mai ales mai neputincioşi în fața 
matadorului. 

Ar fi trebuit să anunţe jandarmii despre vizita sa. Pentru a 
alunga suspiciunile și pentru a lua contact cu dosarul. Dar 
dimpotrivă, ceea ce dorea ea era să conducă interogatoriul 
singură, cu un spirit proaspăt și cu deplină discreţie. Va rezolva 
mai târziu problema diplomaţiei. 

Intră pe o alee cu copaci ale căror crengi goale înțepau cerul. 
La capătul ei, pe dreapta, se vedea o casă cu lucarne. Anais mai 


VP - 89 


merse câţiva metri și parcă. Un exemplu perfect de fermă 
landeză. O curte largă încadrată de stejari imenși, casa 
principală din bârne negre alternând cu tencuială albă, 
dependinţele cu pereţi placați cu stuc... 

Ansamblul avea un aer de noblețe, dar și de tristeţe, de 
precaritate. Decenii, secole chiar, trecuseră peste ea, 
indiferente la progresul și confortul modern. Anais își imagină 
interiorul casei, fără electricitate și fără apă curentă. Ba mai 
îngroșă tabloul cu un fel de amărăciune feroce. 

leși din mașină și se îndreptă spre corpul principal, ridicându- 
și gluga și evitând băltoacele. Un câine invizibil începu să latre. 
Un miros de urină plutea în aer. Bătu la ușă. Nu răspunse 
nimeni. 

Anais privi din nou în jur. Între două clădiri observă o arene de 
tienta. Aici nu se selecționau taurii, care nu luptau niciodată 
înainte de marea zi, ci mamele lor. Le înţepau cu vârful lăncii. 
Vacile care reacționau cel mai nervos erau, se zice, cele mai 
bune reproducătoare pentru toros bravos, ca și cum ar fi existat 
o genă a agresivităţii. 

— Sunteţi poliţista de aseară de la telefon? 

Anais se întoarse și descoperi un bărbat cu o siluetă subțire, 
strânsă într-un hanorac albastru. Ușor ca fulgul. 50 de kilograme 
și 1,70 metri înălțime. Părea gata să-și ia zborul la cea mai mică 
adiere. Își scoase legitimaţia de poliţie. 

— Căpitan Anais Chatelet, de la secţia centrală din Bordeaux. 

— Bernard Rampal, îi răspunse bărbatul, strângându-i mâna 
fără niciun entuziasm. Eu sunt mayoral-ul. Crescătorul și 
conocedor-ul. 

— Cunoscătorul? 

— Genealogia animalelor. Cronologia luptelor. Creșterea 
animalelor de rasă este înainte de toate o problemă de 
memorie. Arătă cu degetul spre tâmplă. Totul este aici. 

Ploaia cădea pe părul lui argintiu fără să-l ude, ca și cum ar fi 
fost penajul unei lebede. Alura lui era într-adevăr uluitoare. 
Umeri de jocheu. Figura unui băieţaș, dar cărunt și ridat. Vocea 
era ca un diapazon, gingașă și subţire. Își imaginase cu totul 
altfel un crescător de animale care cântăreau o jumătate de 
tonă. Virilitatea tipului se găsea în altă parte. In cunoașterea 
aprofundată a meseriei. În practicarea ei autoritară fără nici cea 
mai mică consideraţie morală sau sentimentală. 


VP - 90 


— O să-l găsiţi pe ticălosul care mi-a ucis taurul? 

— A omorât și un om. 

— Oamenii se omoară între ei dintotdeauna. Ticălosul ăsta s-a 
pus cu un animal fără apărare. Or, asta e ceva nou. 

— Este ceea ce faceţi și dumneavoastră tot timpul anului, nu-i 
așa? 

Conocedor-ul încruntă sprâncenele. 

— Nu sunteţi, sper, una dintre cei anticoridă? 

— Am mers la coride încă de mic copil. 

Anais nu preciză că de fiecare dată se îmbolnăvea. Fața 
mayoral-ului se îmblânzi ușor. 

— Cui aparţine ganaderia? 

— Unui om de afaceri din Bordeaux. Un pasionat al 
tauromahiei. 

— L-aţi anunţat? 

— Bineînţeles. 

— Cum a reacționat? 

— Ca toţi de aici. Este oripilat. 

Anais notă numele și adresa burghezului. Trebuia să-l 
interogheze, la fel ca pe toţi membrii personalului de la 
ganaderia. Nu avea cum să înlăture ipoteza unui vinovat din 
interior. Dar pesemne că jandarmii o făcuseră deja. 

— Urmaţi-mă, spuse bărbatul. Am păstrat corpul în hambar. 
Pentru asigurări. 

Anais se întrebă oare ce va invoca drept prejudiciu 
crescătorul. Degradarea materialului? Intrară într-un hambar 
plin de fân și noroi. Domnea un frig polar. Mirosul de furaje 
umede era acoperit de un puternic miros organic. Duhoare de 
carne împuţită. 

Cadavrul era în mijlocul spaţiului, acoperit cu o prelată. 
Bărbatul o trase fără să ezite. Un val de muște își luă zborul. 
Infecția se dubla. Corpul negru era acolo. Enorm. Umflat din 
cauza descompunerii. Își reaminti coșmarul: oameni fără faţă 
scormonind carnea, satâre hăcuind carcase, vite spintecate, 
lucind precum cadavre acoperite de catifea... 

— Expertul trebuie să vină astăzi. După aceea îl vom îngropa. 

Anais nu îi răspunse, cu mâna la gură și la nas. Stârvul acela 
imens te ducea cu gândul la sacrificiile de tauri din Antichitate, 
care eliberau forţele vieţii și aduceau fertilitate. 

— Ce ghinion..., gemu crescătorul. Un cuatreio. Era gata 


VP - 91 


pregătit să își facă ieșirea. 

— Pentru prima și ultima oară. 

— Vorbiţi chiar ca militanţii aceia care ne stau pe cap tot anul. 

— O iau ca pe un compliment. 

— Am avut deci dreptate. Am nas să miros impostorii. 

Restabilește direcția. Altfel nu va ieși nimic din interogatoriul 
asta. 

— Sunt poliţist, spuse ea cu o voce fermă. Opiniile mele mă 
privesc doar pe mine. Cât cântărea taurul ăsta? 

— Vreo 550 de kile. 

— Campo-ul lui era accesibil? 

— Pășunile taurilor nu sunt niciodată accesibile. Nici de pe 
drum, nici de pe potecă. Trebuie să mergi călare. 

Anais se învârtea în jurul taurului. Se gândea la ucigaș. Ca să 
ataci un animal ca acesta trebuia să fii extrem de hotărât. Dar 
criminalul avea nevoie de acest cap pentru punerea în scenă: nu 
ezitase. 

— În total, cam câţi tauri aveţi? 

— Cam 200. Răspândiţi pe mai multe campos. 

— În campo-ul acestuia câţi erau? 

— Vreo cincizeci. 

Tot cu mâna la gură, Anais se apropie de masa de carne. 
Pielea neagră căpătase o nuanţă mată și rece. Părea îmbibată 
de umezeală. Corpul acesta nemișcat constituia perechea 
scenei de la fosa de întreţinere. Ecoul sacrificării lui Philippe 
Duruy. Tot așa cum Duruy reprezenta Minotaurul și victima lui, 
taurul acesta decapitat reprezenta în același timp zeul 
atotputernic și fiara care îi fusese sacrificată. 

— După dumneavoastră, cum s-a apropiat agresorul? 

— Cu o pușcă hipodermică. L-a înțepat și l-a decapitat. 

— Şi ceilalţi? 

— Pesemne că s-au îndepărtat. Primul reflex al taurului este 
să fugă. 

Anais cunoștea paradoxul. Taurul de luptă nu este agresiv. 
Atitudinea lui în apărare, anarhică, dezordonată, este cea care 
dă impresia de ostilitate. 

— l-ar fi putut fi otrăvită mâncarea? 

— Nu. larna le dăm fân și pienso. Un supliment alimentar. De 
stocuri se ocupă paznicii noștri. lar animalele mănâncă toate din 
același vas. O pușcă hipodermică. Nu avea cum altfel. 


VP - 92 


— Aveţi un stoc de anestezice la fermă? 

— Dacă trebuie să adormim un animal, apelăm la veterinar. 
Care vine cu produsele și pușca lui. 

— Cunoașteţi pe cineva care e interesat mai îndeaproape de 
toros bravos? 

— Mai multe mii. Vin la fiecare luptă. 

— Vorbesc de cineva care s-a apropiat de campos. Vreun 
vagabond. 

— Nu. 

Anais examină gâtul căscat al animalului. Mușchii și carnea 
prinseseră o culoare violacee. Ca un coș cu mure negre. Cristale 
minuscule se formaseră la suprafaţă. 

— Vorbiţi-mi despre cum se ucide. 

— Ăsta? 

— Cum se ucide taurul în arenă? 

Bărbatul își luă un ton didactic: 

— Matadorul își înfige sabia în ceafa taurului, până la plăsele. 

— Ce lungime are lama? 

— 85 de centimetri. Trebuie atinsă artera sau o venă 
pulmonară. 

Rememorând, Anais văzu - simţi - lama înfigându-se sub 
platoșa neagră, forțând carnea și organele. Se revăzu pe ea, o 
fetiță îngrozită pe banchetele de piatră. Se aruncase în brațele 
tatălui ei care o protejase izbucnind în râs. 7ică/os. 

— Dar înainte de asta, picadorii taie ligamentul cefei cu pica. 

— Mda. 

— După care, banderilleros continuă treaba lărgind rana și 
grăbind hemoragia. Dacă aveţi răspunsurile, de ce mai 
întrebaţi? 

— Vreau să îmi fac o idee despre etapele execuției. Toate 
astea pesemne că produc o sângerare enormă. 

— Nu. Totul se petrece în interiorul corpului. Matadorul 
trebuie să evite plămânii. Dacă taurul se umple de sânge, 
publicul nu este multumit. 

— Mă uimiţi. Spada este lovitura de graţie? 

— Aţi început să mă enervaţi. Ce căutaţi de fapt? 

— Agresorul nostru ar putea fi un matador. 

— AȘ zice mai degrabă un măcelar. 

— Nu sunt același lucru? A 

Mayoral-ul se îndreptă spre ușă. Intrevederea luase sfârșit. 


VP - 93 


Anais mai ratase un interogatoriu. Îl ajunse din urmă în pragul 
ușii. Ploaia se oprise. Un soare nesigur se infiltrase în curte și 
făcea bălțile să strălucească precum niște oglinzi. 

Ar fi trebuit să se abţină, dar nu putu să nu întrebe: 

— E adevărat că toros bravos nu văd niciodată femelele? Asta 
îi face mai agresivi, că au coaiele pline? 

Bernard Rampal se întoarse spre ea. Rosti printre dinţi: 

— Tauromahia este o artă. Și toate artele au reguli. Reguli 
seculare. 

— Mi s-a spus că în campos se montează unul pe altul. Să și-o 
tragă în arenă nu ar da deloc bine, nu? 

— Căraţi-vă de aici. 

o... 

Rahat. Rahat. Rahat. 

La volanul mașinii Anais se înjura singură. După interogatoriul 
deplorabil din ajun cu doctorul jucător de golf, repetase 
povestea și cu crescătorul de tauri. Îi era imposibil să nu devină 
agresivă. Imposibil să nu strice totul cu atacurile ei puerile, cu 
provocările de doi bani. Avea de făcut o anchetă judiciară și ea 
făcea pe punkista rebelă în luptă cu burghezia. 

Sângele îi vâjâia în cap. O transpiraţie rece i se scurgea pe 
faţă. Dacă unul sau altul din ei ar fi sunat la Parchet, ar fi fost 
moartă. Ar fi fost ales un alt anchetator mai experimentat, mai 
puţin impulsiv. 

Se opri la Villeneuve-de-Marsan. Își suflă nasul, luă un pumn 
de pastile și aplică o doză cu pulverizatorul. Ezita să le facă o 
vizită jandarmilor. Trebuia să fie mai mult ca oricând diplomată 
și nu se simțea acum în stare de asta. O să îl trimită pe Le Coz. 
Cel mai potrivit pentru relaţiile cu alții. 

Băgă în viteză și porni în trombă. De data asta nu o mai luă 
pe departamentale și urmă N10, apoi E05. Direcţia Bordeaux. 

li sună mobilul. Răspunse cu un gest: mergea cu 180 de 
kilometri pe oră. 

— Le Coz. Am stat toată noaptea pe internet. Și azi-dimineaţă 
pe stările civile și serviciile sociale. 

— Fă-mi un rezumat. 

— Philippe Duruy este născut la Caen în 1988. Părinţi 
necunoscuți. 

— Nu au identificat-o pe mamă? 

— Nu. S-a născut sub X. Dacă vrem să deschidem dosarul, va 


VP - 94 


trebui să urmăm o procedură... 

— Continuă. 

— Plasat sub tutela serviciilor sociale. Crește în mai multe 
familii adoptive. Se comportă mai mult sau mai puţin bine cât să 
nu producă probleme. La cincisprezece ani aterizează la Lille. 
Urmează un curs polivalent de lucrător în restaurante. Ca să 
poată să se angajeze la o cantină. La capătul a câteva luni 
devine punkist cu câine. O ia pe drumuri. Îl regăsim mai târziu la 
festivalul din Aurillac. 

— Ce festival? 

— Un festival destinat teatrului de stradă. Este audiat pentru 
deținere de stupefiante. Minor, este eliberat. 

— Ce stupefiante? 

— Amfeta, ecsta, acid. Am dat, de asemenea, peste cel puţin 
încă două audieri. De fiecare dată cu ocazia unui festival de rock 
sau tehno. Cambrai în aprilie 2008, Millau în 2009. 

— Pentru posesie de droguri? 

— Mai degrabă pentru încăierări. Prietenul nostru era genul 
certăreț. Se luase în gură cu gardienii. 

Anais rememoră imaginea cu trupul victimei, care era mai 
mult oase. Puștiul nu părea un dur. Pesemne că de fiecare dată 
fusese complet drogat. Un lucru era sigur: nu fusese injectat cu 
forța. Ucigaşul îl abordase cu blândeţe. 

— Și mai recent? 

— Tot ce mai am este o chestie din ianuarie anul trecut. 

— La Bordeaux? 

— La Paris. Un alt concert. Pe 24 ianuarie la Elysee- 
Montmartre. Duruy s-a încăierat din nou. Avea asupra lui două 
grame de zahăr maro. Comisariatul de la Goutte-d'Or. Celula de 
dezmeticire. Arest preventiv. Eliberat douăzeci și opt de ore mai 
târziu din dispoziția curții. 

— Fără anchetă? 

— Două grame sunt consum personal. 

— lar apoi? 

— Nimic până la fosa de întreţinere. Putem presupune că a 
revenit aici la sfârșitul lui ianuarie. 

Inutil să mai refacă trecutul vagabondului cu acuratețe. Ce 
conta erau ultimele zile. Asasinul era o cunoștință de ultimă oră, 
care nu aparţinea tipilor din zonă. 

— Mai știi ceva de ceilalţi? 


VP - 95 


— Jaffar a petrecut noaptea cu homleșii. 

Stirea o emoţionă. În ciuda ordinelor primite, nici Le Coz și nici 
Jaffar nu se duseseră la culcare. Unul pentru toți, toți pentru 
ea... 

— Și ce a găsit? 

— Nu mare lucru. Duruy nu era genul sociabil. 

— Centrele de primire? Cantinele sociale? 

— De astea se ocupă acum. 

— Conante? Casetele video? 

— In plină vizionare. Deocamdată nimic. Duruy nu apare pe 
niciuna. 

— Zak? 

— Nicio veste. Trebuia să înceapă de dimineaţă să îi scuture 
pe dealeri. Se pare că i-ai cerut să predea ștafeta. 

Le Coz spusese asta cu un ton apăsat, dar ea nu avea timp 
să-i compătimească. li veni o idee. 

— Sună-l pe Jaffar. Spune-i să sape după câine. 

— Ce-i cu câinele? Am sunat la adăposturile de animale. Nici 
urmă de potaie. Și nici nu știm ce rasă era. Mai mult ca sigur că 
e mort și îngropat. 

— Vedeţi la măcelari. La pieţe. Angrourile de carne. Tipii ca 
Duruy au planuri pentru hrănirea animalului. 

Urmă o tăcere scurtă. Le Coz părea dezorientat. 

— Ce cauţi de fapt? 

— O mărturie. Pe cineva care l-a văzut pe Duruy în compania 
unui alt bărbat - cel care l-a injectat. 

— Mă îndoiesc că un măcelar ar avea răspunsul. 

— Vedeți și pe la ţoale, continuă Anais. Duruy se îmbrăca fie 
de la second-uri, fie de la Emmaüs”. Vreau să reperezi de unde 
și-a făcut ultimele achiziţii. 

— Cu siguranţă că își ducea zilele de pe azi pe mâine. 

— De acord. Trebuie să găsim și locul unde cerșea. Un altul 
înaintea noastră a făcut exact treaba asta, te-ai prins? L-a 
reperat. Supravegheat. Studiat. Luaţi-i urma. Vă veţi întâlni 
poate cu umbra lui. Ai fotografii mai noi ale lui Duruy? 

— Mada. Fotografiile antropometrice. 

— Arătaţi-le tipilor pe care îi interogaţi. Și trimiteţi-mi-le și mie 
pe iPhone. 

— OK. Și eu? 


15 Emmaüs - mișcare de ajutorare a săracilor fondată de Abatele Pierre. 
VP - 96 


Anais îl trimise pe pista anestezicelor. Să verifice stocurile, 
prescripţiile de Imalgen și ketamină în regiunea Aquitania - 
eventualele spargeri care au avut loc în spitale sau la secţiile de 
producţie. Le Coz încuviinţă fără tragere de inimă. 

Înainte de a închide, îi mai ceru să îi sune pe jandarmii din 
Villeneuve-de-Marsan și să vadă dacă au făcut ceva progrese pe 
linia lor. Îl sfătui să umble cu mănuși... 

Ajunse la marginea orașului. Se gândi un pic la polițistul cu 
fiţe. Locotenentul avea ceva deosebit: semne exterioare de 
bogăţie care nu se potriveau cu salariul lui. Confortul nu venea 
din partea familiei: Le Coz era fiul unui inginer pensionar. Intr-o 
zi inspectorii îl vor lua în vizor. Anais nu își punea întrebări: ea 
avea răspunsurile. 

Metamorfoza tipului începuse cu un jaf la un hotel particular, 
pe bulevardul Felix-Faure în 2008. Le Coz nu rezolvase cazul, 
dar condusese ancheta. O interogase de mai multe ori pe 
proprietara locului, o baroneasă de o anume vârstă, posesoare a 
unei podgorii importante în Médoc. De la această întâlnire, Le 
Coz purta un Rolex, conducea un Audi TT, plătea cu un Black 
Card „Infinite”. Nu îi găsise pe hoţi. Dar își găsise dragostea, 
cum ziceau colegii lui. O dragoste care rima cu un anume 
confort. Lucru care nu mai șoca pe nimeni. 

Un nou telefon. Jaffar. 

— Unde ești? o întrebă. 

— Intru în Bordeaux. Ai găsit ceva? 

— L-am găsit pe Raoul. 

— Adică? 

— Ultimul tip care a vorbit cu Duruy înainte ca acesta să 
dispară. 

Din nou o trecură toate transpiraţiile. Avea febră. Fără să lase 
volanul, mai luă o porție de sirop. 

— Povestește. 

— Raoul este un boschetar care își face veacul prin zona 
Stalingrad, malul stâng. Duruy îl vizita din când în când. 

— Când l-a văzut ultima oară? 

— Vineri, 12 februarie târziu, după-masa. 

Seara presupusă a crimei. Un martor esenţial. 

— Zicea că Duruy se ducea pe seară la o întâlnire. 

— Cu cine? 

— Cu un înger. 


VP - 97 


— Un ce? 

— Așa zice Raoul. Oricum, așa i-ar fi zis Duruy. 

Anais era dezamăgită. Un delir provocat de băutură sau de 
droguri. 

— L-ai adus la secţie? 

— Nu la noi. La comisariatul de pe strada Ducau. 

— De ce acolo? 

— Era cel mai aproape. E în celula de dezmeticire. 

— La 10 dimineaţa? 

— Așteaptă să îl vezi. 

— Trec pe la Frangois-de-Sourdis și vin acolo. Vreau să îl 
interoghez eu. 

Închise și deveni mai optimistă. Munca asta de furnică dădea 
roade. Cele mai mărunte fapte și gesturi ale victimei urmau să 
fie reconstituite până la ultimul lui contact, cu ucigașul. Verifică 
- primise fotografiile lui Duruy prin SMS. Erau mai multe portrete 
antropometrice. Tânărul punkist nu părea în largul lui. Șuviţe 
negre, neglijente. Ochi de cărbune subliniaţi cu dermatograf. 
Piercinguri la tâmple, în nări și la colțurile gurii. Duruy prezenta 
un sincretism curios. 50% punk. 50% gotic. 100% betiv. 

Intră în oraș și o luă pe chei în jos. Soarele se întorsese pe 
esplanada de la Quinconces. Cerul spălat de aversă era o 
explozie de albastru deasupra clădirilor încă ude de ploaie. O luă 
pe Clemenceau, evită cartierul șic Grands-Hommes, după care 
se îndepărtă de centru pe strada Judaique. Nu se concentra 
asupra direcţiei. Propriul reflex îi ţinea loc de GPS. 

În strada Frangois-de-Sourdis intră în birou și își verifică e- 
mailurile. Primise raportul coordonatorului de la PL, frumosul 
arab. Care conţinea o bombă: pe fundul fosei găsiseră particule 
de plancton specifice Coastei Basce. Or, aceleași urme fuseseră 
găsite și sub unghiile amnezicului - cowboy-ul de la Pierre-Janet. 

Anais ridică receptorul în speranţa de a afla mai multe. O 
legătură directă între scena crimei și gigant. Dimoun nu putu 
decât să repete ce scrisese deja, după care o întrebă: 

— Cunoașteţi un psihiatru pe nume Mathias Freire? 

— Da. 

— Este expertul dumneavoastră în chestiunea asta? 

— Nu am cerut expert. Nu avem nici măcar un suspect. De 
ce? 

— M-a sunat aseară. 


VP - 98 


— Ce voia? 

— Rezultatele analizelor. 

— Cele de la locul crimei? 

— Nu. Cele de la prelevările de la amnezic. 

— | le-aţi dat? 

— Mi-a spus că sună din partea dumneavoastră! 

— l-aţi spus și că planctonul a fost găsit și pe fundul fosei? 

Dimoun nu răspunse. Mai elocvent decât un da. Nu era 
furioasă nici pe psihiatru și nici pe tehnician. Fiecare își urmase 
propria idee. La război ca la război. 

Era pe cale să închidă când tehnicianul continuă: 

— Mai am ceva pentru dumneavoastră. De când am trimis 
raportul au mai apărut niște rezultate. O chestie la care nici nu 
mă așteptam. 

— Ce anume? 

— Am încercat o transmutare chimică a pereţilor fosei. O 
tehnică ce permite recuperarea de amprente chiar și de pe o 
suprafață îmbibată cu apă. 

— Aţi găsit amprente? 

— Câteva. Și nu sunt ale victimei. 

— Le-aţi comparat cu cele ale amnezicului? 

— Chiar adineauri. Nu sunt nici ale lui. Un alt tip a mai fost în 
fosă. 

Simţea furnicături pe tot corpul. Un al treilea. Asasinul? 

— Vi le trimit? întrebă Dimoun ca urmare a tăcerii lui Anais. 

— Trebuia să o fi făcut deja. 

Închise fără măcar să îl salute. Ani-lumină o despărțeau de 
orice strategie a seducţiei. Nici nu mai era acolo. Tot ce conta 
era ancheta. Înainte să o ia spre comisariatul din strada Ducau, 
îl sună pe Zakraoui - observase când intrase că nu era la el în 
birou. 

— Zak, ceva noutăţi? 

— Nu. Continui cu dealerii. Unii îl cunosc pe Duruy, dar nimeni 
nu a auzit de un drog așa de pur. Dar tu, cu crescătorul de tauri? 

— O să-ţi povestesc. Fă-mi, te rog, un serviciu. Treci pe la 
clinica Pierre-Jjanet și verifică dacă amnezicul de la Saint-Jean 
mai e acolo. Spune-i psihiatrului Mathias Freire că voi trece 
după-masă să îl interoghez din nou. 

— Pe doctor sau pe amnezic? 

— Pe amândoi. 


VP - 99 


— Ciudat să te întorci acasă. 

Rulau pe N10 în direcţia Țării Bascilor. Plecaseră mai devreme 
decât planificaseră, înainte de prânz. Freire îl instalase pe 
Bonfils în spate. Colosul se așezase pe mijlocul banchetei și se 
agățase de cele două scaune din față. Ca un copil. 

În câteva ore omul se transformase. Se reintegrase văzând cu 
ochii în pielea lui de pescar, odată identitatea sa regăsită. Părea 
că psihicul lui era o materie suplă și maleabilă, care își relua 
încet-încet forma originală. 

— Și Sylvie, ce ţi-a spus? _ 

— Era foarte fericită că te-a regăsit. Incepuse să se 
neliniștească. 

Bonfils scutură din cap cu vigoare. Pălăria îl împiedica să vadă 
bine în retrovizoare. Psihiatrul folosea oglinzile laterale. 

— Nu îmi amintesc, doctore... Nu îmi amintesc... Ce mi s-a 
întâmplat? 

Freire nu îi răspunse. Pe parbriz cădea burniţa. Pinii defilau pe 
o parte și pe alta a drumului. Ura ţinutul landelor. Pădurile 
acelea fără margini, cu arbori prea subțiri, prea drepţi, plantați 
în nisip. Și oceanul cu dunele și plajele sale, și ele nemărginite. 
Peisajul acesta infinit îl neliniștea. 

Discret, porni dictafonul. 

— Vorbește-mi de familia ta, Patrick. 

— Nu sunt prea multe de zis. 

Înainte de a pleca, Freire îl interogase deja la el în birou. 
Obţinuse un portret trunchiat. 54 de ani. Pescar la Guéthary de 
șase ani. Mai înainte mici slujbe în sudul Franţei. La început în 
est, apoi în vest. Mai ales pe șantiere - element regăsit în schița 
noii sale identități inventate. Patrick se descurcase mereu, dar 
la limita supraviețuirii, a vagabondajului. 

— Ai fraţi? Surori? 

Uriașul se foi pe banchetă. Freire simţea cum se clatină 
mașina la fiecare mișcare a acestuia. 

— Eram o familie cu cinci copii, spuse el în cele din urmă. Doi 
fraţi și trei surori. 

— Te mai vezi cu ei? 

— Nu. Ne tragem de la Toulouse. Au rămas acolo. 

— Și părinţii? 

— Au murit de mult. 


VP - 100 


— Ţi-ai petrecut copilăria la Toulouse? 

— În apropiere. La Gheren, o mahala la periferie. Stăteam 
șapte într-un apartament cu două camere. 

Fluxul memoriei îi revenea, clar și precis. Nu mai era vorba de 
hipnoză, de soluții chimice, de mituiri. 

— Înainte de Sylvie ai mai avut legături serioase? 

Uriașul ezită o clipă, apoi răspunse cu o voce mai joasă: 

— Nu prea le am cu femeile. 

— Deci, nicio legătură? 

— Una singură. La sfârșitul anilor 1980. 

— Unde? 

— Aproape de Montpellier. La Saint-Martin-de-Londres. 

— Cum o chema? 

— E chiar așa important? 

Freire încuviință. Tinea ochii fixaţi pe șosea. Biscarosse. 
Mimizan. Mezos... În continuare liziera de pini. Burniţa. 
Monotonia asfixiantă... 

— Marina, șopti Patrick. Ea voia să se mărite. 

— lar tu? 

— Nu prea, dar cu toate astea ne-am luat. 

Mathias era surprins. Bonfils se așezase totuși o dată la casa 
lui. 

— Aţi avut copii? 

— Nu. N-am vrut eu. 

— De ce? 

— Nu am amintiri grozave despre propria mea copilărie. 

Freire nu insistă. Cercetase dosarele sociale ale epocii. Erau 
mari șanse ca Bonfils să fi crescut într-o familie în mizerie, 
marcată de alcoolism și violență conjugală. Tendinţa spre fuga 
disociativă putea avea rădăcini într-o copilărie traumatică. 

— Ce s-a întâmplat cu Marina? Aţi divorțat? 

— Niciodată. Doar că am șters-o. Acum ea este la Nîmes, mi 
se pare. 

— De ce ai plecat? 

Niciun răspuns. O fugă deja, dar fără schimbare de identitate. 
Freire își imagină o existenţă care refuza orice responsabilităţi. 
O succesiune de ezitări, de iluzii, de eschivări... 

Lăsă să se aștearnă liniștea în mașină. Soarele reapăruse, 
colorând cerul într-un auriu care bătea în ruginiu. Alte nume de 
sate defilau pe șosea. Hossegor. Capbreton. Pădurile landeze se 


VP - 101 


terminară în sfârșit. Mathias simţi o ușurare secretă. Credea că 
Bonfils adormise, dar trupul lui imens reapăru în retrovizoare. 

— Doctore, o s-o fac din nou? 

— Nu există niciun motiv. 

— Nu îmi amintesc nimic. Ce ţi-am povestit? 

— E mai bine să nu mai vorbim despre asta. 

Dar de fapt, Freire ar fi vrut ca, dimpotrivă, să revină asupra 
fiecărui detaliu. Să descifreze fiecare creaţie a subconștientului 
lui. De pildă, notase la pasajul unde Patrick numise compania 
fictivă unde ar fi lucrat „Auffert” două silabe care s-ar fi putut 
citi și „ofertă”. În realitate, Mathias ar fi preferat să îl păstreze 
pe Bonfils sub observație pentru a-i urmări cărările psihicului. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Bonfils întrebă: 

— Te vei mai ocupa de mine? 

— Sigur. Voi veni să te văd. Dar vom lucra cu medicii din Țara 
Bascilor. 

— Nu vreau alţi spichiatri. Păru că își amintește un alt 
amănunt. Și povestea cu cheia franceză? Cu anuarul? Cu 
sângele? 

— Nu știu mai mult decât tine, Patrick. Dar dacă ai încredere 
în mine, îţi jur că vom face lumină. 

Uriașul se cufundă în banchetă. leșirea spre BIARRITZ apăru 
afișată deasupra benzii de asfalt. 

— la-o pe aici, îi ceru el. Mi-am lăsat mașina în parcarea de la 
gară. 

— Mașina ta? Îţi amintești asta? 

— Mda, așa cred. 

— Ştii și unde ai pus cheile? 

— La naiba, spuse, pipăindu-și din reflex buzunarele de la 
pantaloni. Nu-s. Habar n-am. 

— Și actele? 

Bonfils își pierdu tot entuziasmul: 

— Nici cu astea nu știu ce-am făcut. Nu îmi amintesc nimic... 

Freire se angajă pe banda dreaptă și o luă spre Biarritz. 
Atmosfera se schimbă dintr-odată. Soarele strălucea acum. 
Străzile urcau și coborau, săltăreţe. Case cu porumbare roșii sau 
albastre păreau din alte vremuri - din altă cultură. In vârful 
fiecărei coline acoperișurile cu ţigle roșii se întindeau până la 
mare. Erau de o frumuseţe violentă, intactă, aproape primitivă. 

— Dă-o încolo de mașină, spuse Bonfils cu o voce înfundată. 


VP - 102 


Ține malul mării. După Bidard vine Guéthary. 

Mergeau de-a lungul unei coaste presărate cu pășuni de iarbă 
neagră și căluţi spanioli, unde construcţiile balneare se 
aglomerau până la a se călări una pe alta. Nu aveau nimic 
tradițional și nici armonios. Cu toate acestea, un parfum basc, 
foarte vechi și mai puternic decât orice, plutea pe deasupra. 
Pinii, orzul sălbatic, cătina se așterneau până pe pragul caselor. 
Aerul marin, auriu, sărat, plutea pe aripile vântului și ilumina 
fiecare detaliu. 

Mathias zâmbi împotriva voinţei sale. Își spuse că ar fi trebuit 
să se instaleze în regiunea aceasta. Drumul deveni brusc mai 
îngust - pentru o singură mașină - până în piața mică și 
umbroasă a satului. Ajunseseră la Guéthary. Strânse una în alta, 
casele cu porumbare păreau că țin sfat, aplecate peste terasele 
cafenelelor. In partea din spate, un zid de pelotă bască se ridica 
precum o mână în semn de bun-venit. 

— Tot înainte, zise Bonfils cu o voce plină de nerăbdare. 
Ajungem în port. 

o... 

Mathias Freire se credea tăbăcit, dar regăsirea dintre Patrick 
și Sylvie îl marcă profund. Vârsta protagoniștilor, dragostea 
dintre ei care se simţea încă fremătând, precum și pudoarea cu 
care se manifestau, prin clipiri, cuvinte murmurate, gesturi 
ezitante, mai puternice decât marile efuziuni. 

Mai era și mutra lor, de ai nimănui. Sylvie era o femeie mică și 
roșcată, cu fața răvășită de riduri și de cicatrici. Cuperoza și 
trăsăturile buhăite trădau un trecut alcoolic. Ca și Patrick, și ea 
cunoscuse ani petrecuţi sub cerul liber. Și la capătul calvarului, 
cei doi se găsiseră unul pe altul. 

Decorul contribuia și el la realismul poetic al scenei. Portul din 
Guéthary nu era decât o pantă din ciment pe care eșuaseră 
câteva bărci vopsite în culori vii. Cerul se acoperise deja. Printre 
nori, soarele se încăpățâna să apară, distilând o lumină 
sticloasă. Secvența părea că se desfășoară pe fundul unei sticle 
- precum cele care adăpostesc mici colivii. 

— Nu știu cum să vă mulţumesc, zise Sylvie, întorcându-se 
spre Mathias. 

El se înclină în tăcere. Sylvie făcu un semn spre o punte de 
lemn ancorată de stânca ce ieșea în mare. 

— Haideţi să mergem. 


VP - 103 


Freire îi observă ţinuta. Păr gras, pulover fără formă, 
pantaloni de trening largi, bascheţi fără vârstă... In tot acest 
naufragiu doar ochii supraviețuiseră. Strălucitori și vii ca două 
pietre limpezi, spălate de ploaie. 

Femeia ocoli bărcile de pe mal și o luă spre pasarelă. Cu 
Patrick alături se îndreptau spre o barcă pe apă, amarată la 
câţiva metri de dig. Fără îndoială faimosul lui vapor, cauză a 
întregului stres. Coca afișa cu mândrie literele galbene: JUPITER. 

Freire o ajunse din urmă pe Sylvie, ţinându-se de balustrada 
mișcătoare. Ea își răsucea o țigară cu o mână, indiferentă la 
clătinături și la forma punţii. 

— Puteţi să îmi spuneți ce s-a întâmplat? 

Freire povesti. Gara Saint-Jean. Fuga psihică a lui Patrick. 
Eforturile sale inconștiente de a deveni altcineva. Norocul cu 
infirmiera din Guéthary. Nu mai menţionă amănuntele cu 
sângele de pe anuar și de pe cheie, prezenţa unui cadavru la 
gara Saint-Jean: Anais Chatelet va da buzna aici cât de curând. 

Sylvie nu zicea nimic. O brichetă mare și ruginită îi apăru în 
mână. Își aprinse ţigara. 

— De necrezut, lăsă ea în cele din urmă să-i scape cu o voce 
ragușită. 

— În aceste zile din urmă, nu aţi observat nimic ciudat în 
atitudinea lui? 

Ea ridică din umeri. Șuviţele încâlcite i se lipeau de fața 
îmbătrânită. Trăgea adânc din ţigară și scotea rotocoale de fum 
ca o locomotivă, pe care vântul marin le risipea imediat. 

— Patrick nu vorbește prea mult. 

— N-a avut niciodată momente de amnezie? Pierderi de 
memorie? 

— Nu. 

— Vorbiţi-mi despre problemele lui. 

Ea făcu câţiva pași fără să răspundă. Marea mugea sub 
picioarele lor. Respira. Fremăta. Se retrăgea pentru a se 
întoarce cu și mai multă forță. 

— Probleme cu banii. Nimic deosebit. Patrick a făcut un 
împrumut pentru vas. Voia să fie propriul lui șef. Dar sezonul nu 
a fost bun. 

— Dar sunt mai multe sezoane de-a lungul anului, nu? 

— Vorbesc de cel mai important. Cel din octombrie. Sezonul 
de ton alb. Am câștigat doar atât cât să trăim și să-i plătim pe 


VP - 104 


ceilalți, pe colegi. Atunci banca... 

— Cum aţi cumpărat vasul? Aţi avut un venit? 

— Eu am dat banii. 

Freire se arătă surprins. Sylvie surâse. 

— Nu am aerul, dar mă descurc. Mă rog, m-am descurcat. O 
cabană la Bidard. Am vândut-o și am investit în epava asta. De 
atunci suntem în cădere liberă. Datorii la furnizori. Ameninţări 
de la bancă. Nu aveți cum să înțelegeți... 

Sylvie părea să-și imagineze că Mathias aparţinea clasei 
miliardarilor. Nu se formaliză. Senzaţiile îi copleșeau gândurile. 
Valurile din larg erau încărcate cu aerosoli și soare argintiu. 
Simţea marea pe buzele lui. Lumina mercurului la marginea 
genelor. 

Micuța femeie arunca priviri peste umărul lui spre Patrick. 
Urcase la bordul vasului și trebăluia în cală. Fără îndoială la 
motor. Îl supraveghea ca o mamă pe copilul ei. 

— V-a povestit despre viața lui... de dinainte? 

— Despre nevastă-sa? Nu prea multe, dar nu era un secret. 

— Mai ţine legătura cu ea? 

— Niciodată. Au terminat-o urât. 

— De ce nu a divorțat? 

— Cu ce bani? 

Freire nu insistă. N-avea nicio experiență în domeniu. 
Căsătorie. Logodnă. Divorţ. Noţiuni străine de viaţa lui. 

— Despre copilărie v-a povestit ceva? 

— Deci nu știți nimic, îi răspunse, cu o nuanţă de confuzie. 

— Despre ce? 

— Și-a ucis tatăl. 

Mathias resimţi lovitura din plin. 

— Taică-său era negustor de fier vechi, continuă ea. Patrick îl 
ajuta. 

— La Gheren? 

— Cătunul unde stătea cu ai lui. Nu-mi mai amintesc cum se 
chema. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-au bătut. Taică-său trăgea la măsea și îl lovea. A alunecat 
în vasul cu acid care servea la decaparea fiarelor vechi. Până să 
îl scoată Patrick, bătrânul murise. Patrick avea 15 ani. Eu zic că 
a fost un accident. 

— A avut loc o anchetă? 


VP - 105 


— Nu știu, dar Patrick n-a fost la pârnaie. 

Ușor de verificat. Mathias avu confirmarea presentimentului 
său. O copilărie grea. O dramă familială care a provocat o 
ruptură pe fondul subconștientului său. O fisură care nu a 
încetat să se lărgească până a ajuns să-i înghită cu totul 
personalitatea... 

— Ştii ce a făcut după aceea? A rămas cu familia? 

— S-a înrolat în Legiune. 

— Legiunea străină? 

— Se simţea vinovat pentru moartea tatălui său. A reacţionat 
ca un criminal. 

Ajunseseră la capătul pasarelei. În tăcere, se întoarseră și o 
luară înapoi încet spre port. Sylvie arunca mereu priviri spre 
Patrick, aflat la bordul ambarcaţiunii. Pescarul parcă îi uitase cu 
totul. 

— Patrick, reluă psihiatrul, a mai avut și alte probleme cu 
justiția? 

— Dar ce credeţi? Nu înseamnă că dacă ești sărac, ești și 
prăpădit. Patrick a avut și perioade grele, dar a rămas pe drumul 
cel bun. 

Freire nu insistă. Voia să confrunte elementele inventate de 
Pascal Mischell cu viaţa reală a lui Patrick Bonfils. 

— Aţi fost vreodată pe valea Arcachon? 

— Niciodată. 

— Numele Thibaudier vă spune ceva? 

— Nu. 

— Helene Auffert? 

— Asta cine mai e? 

Freire zâmbi ca să o convingă că nu e nicio primejdie din 
direcţia aceea. Femeia scoase din nou tutunul și foițele. Nu avea 
un aer convins. În câteva secunde își rulă o a doua ţigară. 

— V-a povestit vreodată de un vis pe care îl avea des? 

— Ce vis? 

— Că merge printr-un sat însorit. Are loc o explozie foarte 
albă și umbra lui rămâne lipită pe un perete. 

— Niciodată. 

O nouă confirmare. Visul data de la traumatism. Reveni la 
referințele lui Pascal Mischell. Peter Schlemihl. Hiroshima... 

— Patrick citește mult? 

— Fără încetare. În casa noastră e mai rău decât la biblioteca 


VP - 106 


municipală. 

— Ce fel de cărți? 

— Mai ales de istorie. 

Cu grijă, Freire ajunse la ziua Z. 

— Când a plecat la bancă, Patrick nu a mai menţionat vreun 
drum, o vizită? 

— Eşti cumva poliţai? Ce e cu toate întrebările astea? 

— Trebuie să înţeleg ce i s-a întâmplat. Vreau să zic: mental. 
Trebuie să reconstitui punct cu punct ziua în care s-a dezis de el 
însuși. Vreau să îl fac bine, înţelegeţi? 

Femeia mătură aerul din faţa ei cu ţigara fără să răspundă. Nu 
mai avea chef de asta. Ajunseră la chei în tăcere. Bonfils 
meșterea în continuare la motor. Din când în când, ieșea afară. 
Chiar și de la distanţa aceea, părea fericit și senin. 

— Trebuie să-l mai văd pe Patrick, concluzionă Freire. 

— Nu, zise Sylvie, aruncând chiștocul în mare. Lăsaţi-l în pace. 
Tot ce aţi făcut e grozav. Acum preiau eu ștafeta. Poate că nu-s 
eu vreo savantă, dar știu că tot ce îi trebe lui Patrick e să nu mai 
vorbească despre asta. 

— Bine, capitulă el. Dar vă dau datele de contact ale unui 
coleg de-al meu de la Bayonne sau de la Saint-jean-de-Luz. 
Ceea ce i s-a întâmplat este grav, înţelegeți? Trebuie să meargă 
la control. 

Micuța femeie nu îi răspunse. Freire îi strânse mâna și îi făcu 
semn lui Patrick, care îi răspunse cu entuziasm. 

— Vă sun mâine, de acord? 

Niciun răspuns. Sau poate că fusese luat de vânt. Freire porni 
în sus pe panta de ciment. Când deschise portiera, privi înapoi. 
Sylvie, cu mersul ei legănat, ajunsese la omul ei. Psihiatrul se 
strecură la volan și demară. 

Cu sau fără acordul lor, îi va ajuta pe zăbăucii ăștia doi. 

e... 

— Eu caut falia cosmică. 

Mâna neagră mângâia peretele scorojit al celulei din secţia de 
poliție. 

— Când o voi găsi, o voi șterge... 

Anais nici nu se obosi să comenteze. De zece minute era ţinta 
delirurilor lui Raoul beţivanul. Se abţinea cât putea. 

— Nu trebuie decât să mă iau după linie, continuă 
boschetarul, cu nasul pe o altă crăpătură. 


VP - 107 


Anais trecu la lucruri mai serioase. Scoase din sacoșă 
butoiașul de vin de plastic pe care îl cumpărase pe drum. Brusc 
ochii lui Raoul scoaseră flăcări. Două bule încinse. Inhăță vinul și 
îl dădu pe gât. 

— Deci, despre Philippe Duruy? 

Boschetarul se șterse la gură cu mâneca și scoase un râgâit 
sonor. Fața roșie părea un hoit prins în gardul de sârmă 
ghimpată. Smocuri de barbă, de păr, de sprâncene: zgârieturi în 
toate direcţiile pe fața lui congestionată. 

— Fifi, îl știu bine. Se zice că are o inimă care bate cu 120 pe 
minut și un creier la 8,6. 

Anais sesiză dubla aluzie: 120 BPM este tempoul la tehno iar 
„8,6” se referea la berea Bavaria și cele 8,6 grade ale ei. Berea 
campionilor - punkiști, cheflii marginali de toate soiurile. Raoul 
vorbea de Fifi la prezent. Nu știa că murise. 

— De fapt, un handicapat. 

— Credeam că sunteți fârtați. 

— Prietenia nu te împiedică să fii lucid. 

Anais se abținu să nu izbucnească în râs. Epava continuă: 

— Fifi le făcea și le desfăcea. Când era erou, când dădea bir 
cu fugiţii. Asculta când metal, când tehno. Era gotic, dar se 
temea de judecata de apoi, era punk... 

Incercă să își imagineze viața de zi cu zi a puștanului. O viață 
de vagabondaj, încăierări, droguri. Seringi de hero, vălătuci de 
ecsta, nopţi petrecute cu faţa lipită de garduri de ciment, treziri 
în locuri necunoscute fără nici cea mai mică amintire. Fiecare zi 
ducea la o nouă zi, mereu cu speranţa de desprindere. 

Raoul se lansase într-o tiradă despre gusturile muzicale ale lui 
Duruy: 

— Eu îi ziceam: muzica ta, un căcat. Rahaţii tăi nu fac decât 
să copieze. Marilyn Manson e Alice Cooper. Techno e Kraftwerk. 
R&B e... 

— E Isaac Hayes. 

— Exact. Aceiași și o luăm de la capăt. 

— Fifi din ce trăia? 

— Maimuţăreli, ca și mine. 

— În Bordeaux? 

— In Bordeaux și pe unde se mai ducea. Mai ai vin? 

Anais scoase la vedere al doilea butoiaș. Raoul îl goli dintr-o 
înghiţitură. Nu mai râgâi, dar Anais se temu că va face pe el. 


VP - 108 


Avea o haină militară atât de murdară, că nu se mai distingea 
modelul din țesătură. Pantaloni din pânză de sac întăriţi de jeg. 
Papuci uzaţi până la urzeală, care lăsau să se vadă picioarele 
goale și negre. Anais avea nasul înfundat, deși tocmai își pusese 
picături. 

Raoul legăna butoiașul în celălalt capăt al celulei. Era 
momentul să atace problema. 

— Acum câteva zile, Fifi ţi-a vorbit de un înger. 

Raoul se plasase în colț între cei doi pereți și își freca spatele 
de ei precum un animal, scuturând din umeri. 

— Un înger, sigur, mârâi... care să-i dea praful îngerilor... 

Asasinul. Era pentru prima oară când se vorbea explicit 
despre el. 

Se aplecă spre Raoul și articulă apăsat: 

— II cunoștea bine? 

— Nu. Urmau să se întâlnească. 

— Ce ţi-a spus exact despre el? 

— Că o să-l ducă în ceruri. Vorbea tot timpul de un Saint-Julien 
nu mai știu cum... 

— Saint-Julien-l'Hospitalier. 

— Ăsta-i. 

— De ce despre el? 

Raoul păru să aibă un moment de luciditate: 

— Fifi a părăsit școala foarte devreme, dar își mai amintea 
povestea asta. Un prinţ care își ucide părinţii din greșeală. După 
care pleacă foarte departe. Devine podar. Intr-o noapte un 
lepros vine și îl roagă să îl treacă fluviul. Julien îl adăpostește, îl 
hrănește, îl încălzește cu corpul lui. Leprosul îl duce în ceruri. 
Era lisus Hristos. Fifi zicea că tot îngerul acela a venit să îl caute 
și că îl va duce în al șaptelea cer... 

— De ce se gândea exact la povestea asta? 

— Pentru că și îngerul lui era lepros. 

— Lepros? 

— Tipul avea fața înfășurată în pansamente. 

Anais încercă să vizualizeze scena. Un tip înfășurat în bandaje 
îl acostează pe Philippe Duruy. li propune marea călătorie. 
Boschetarul brodează pe marginea personajului și a propunerii 
lui. Oare întâlnirea fusese filmată de vreuna dintre camerele de 
supraveghere? 

— Când l-ai văzut pe Fifi ultima oară, ce ţi-a spus mai exact? 


VP - 109 


— Că avea întâlnire cu leprosul chiar în seara aceea. Că 
urmau să traverseze împreună fluviul. Prostii. 

— Întâlnirea unde urma să aibă loc? 

— Habar n-am. 

— Tu când l-ai văzut, unde eraţi? 

— Pe chei. Aproape de Stalingrad. Fifi era foarte agitat. 

— Pe la ce oră? 

— Nu mai știu. Târziu după-masa. 

Anais trecu în revistă toate amănuntele. 

— Fifi avea și un câine, nu? 

— Înî. Ca toţi bagabonţii. Mai ai vin? 

— Nu. Cum îl cheamă? 

— Mirwan. E nume de sfânt georgian. Complet dus, Fifi. 

— Era cu el? 

— Sigur. 

— Ai mai văzut de-atunci câinele? 

— Nici pe el, nici pe Fifi. 

Vocea i se stingea. Boschetarul își pierduse energia. Pupilele îi 
erau stinse. Ar mai fi fost nevoie de carburant, dar Anais nu mai 
avea. Se ridică având grijă să nu se atingă de sacul de jeg. 

— O să-ţi dăm drumul. 

Ciocăni în peretele de sticlă și apăru un gardian. 

In spatele ei, Raoul o întrebă: 

— S-a întâmplat ceva cu Fifi? 

— Asta nu știm. 

Raoul izbucni în râs în timp ce peretele de sticlă se deschidea. 

— Sticleţi. Ne luați de proști, dar voi sunteţi mai proști. Crezi 
că nu am priceput că Fifi a fost ucis? 

Ea părăsi celula fără un cuvânt. Ca sâmburele dintr-un fruct 
putred. Cu dosul mânecii își șterse unguentul de la nas. Aruncă 
o privire spre ceas: era amiază. Auzea tic-tacul numărătorii 
inverse. Sperase multe de la întâlnirea asta, dar nu obținuse 
nimic precis. 

Urcându-se în mașină, îl sună pe Le Coz. În două ore tipul 
devenise specialist în producţia și vânzarea de Imalgen. 
Întocmise lista reţetelor prescrise în Gironde în ultimele patru 
săptămâni: contactase fiecare veterinar, fiecare parc animalier 
etc. Verificase de asemenea stocurile, comenzile, vânzările... 
Toate astea urmau să dureze cel puţin o zi. 

Două clinici veterinare, una lângă Bordeaux și cealaltă lângă 


VP - 110 


Libourne, fuseseră sparte în ianuarie. Dar asta nu însemna 
nimic. Se informase și aflase despre ketamină că are proprietăţi 
halucinogene pentru oameni. Exista chiar și o filieră paralelă 
care o vindea mai departe drogaţilor. Potrivit anchetatorilor 
celor două spargeri, bănuielile mergeau spre traficanţii de genul 
acesta... 

Anais ceru vești despre Jaffar. Tot pe urmele câinelui și ale 
țoalelor lui Duruy. Cât despre Zak și Conante, nicio veste de la 
ultimul telefon. 

— Ești la prăvălie? îl întrebă ea în concluzie. 

— Înî. 

— Am primit amprentele trimise de PJ? 

— De o oră. 

— Şi? 

— Încă nu le-am comparat cu baza de date. Avem un virus. 

Comisariatele erau echipate cu programele și cu protecţiile 
cele mai ieftine de pe piaţă. In fiecare post de poliţie puteai 
deschide un jurnal cu întreruperile zilnice. 

— Și ce zice expertul nostru? 

Cel botezat așa era un locotenent de poliţie care urmase un 
stagiu de informatică de câteva zile. Le Coz nu răspunse nimic. 

— La naiba, scrâșni Anais din dinţi. Cheamă un depanator. 
Unul adevărat. 

— Un tip se ocupă deja. 

— Cine? 

— Vecinul meu de palier. E programator de jocuri video. 

Anais izbucni într-un râs nervos. Ce era prea mult, era prea 
mult. Işi imagină tipul venit în ajutorul polițiștilor. Contracultura 
aliată cu gardienii ordinii. 

— Și? 

— S-a reparat. 

— Deci ai acces la fișierul central. 

— Nu. 

— De ce? 

— S-a pierdut caietul. 

Anais înjură. Pentru utilizarea fiecărui program, administraţia 
impunea o parolă. Secvențe de litere și de cifre imposibil de 
memorat. Hieroglifele erau trecute într-un caiet pe care Îl 
folosea toată lumea. 

Fără caiet, nu aveai parola. 


VP - 111 


Fără parolă, nu aveai acces. ` 

Anais demară. Tic-tacul devenise asurzitor. Inchise și se gândi 
din nou la Zak. Ar fi trebuit să treacă pe la CHS ca să verifice 
amnezicul - suspectul numărul unu. De ce nu o sunase? 
Deschise din nou telefonul. 

o... 

— Ce e porcăria asta? 

Anais urla în receptor. Freire încerca să o calmeze: 

— În calitate de medic am luat asupra mea transferul... 

— Unui martor direct? 

— Unui pacient amnezic. 

— Ar fi trebuit să ne preveniţi în legătură cu cele mai mici 
fapte și gesturi. 

— Ce să spun. 

Freire mergea pe N10. Anais Chatelet tocmai aflase despre 
transferul lui Bonfils organizat de el însuși. Vorbise, de 
asemenea, și cu coordonatorul de la PJ care îi spusese despre 
planctonul de pe mâinile lui Bonfils și din fosa de întreţinere. 
Avea ce să îi reproșeze. 

— Am început să mă satur de aerele dumneavoastră, șuiera 
ea la celălalt capăt al firului. 

— Aerele mele? 

— Psihiatrul cu diagnosticul bombă. Scormonitorul de suflete 
care salvează pe toată lumea. Deocamdată e vorba de o crimă 
și e o problemă a poliţiei, mizerabilule! 

— Vă repet că pacientul meu este... 

— Pacientul dumneavoastră e suspectul nostru numărul unu. 

— Nu asta mi-aţi spus. 

— Ştiţi de ieri că amnezicul a lăsat urme în fosă. Aveaţi nevoie 
să vă fac un desen? 

— Nimic nu arată că... 

— Complicitate la evadare, extorcare ilegală de informaţii în 
cadrul unei anchete judiciare, știți cam cât costă asta? 

În fața lui Freire, pădurea landeză continua să defileze. Pinii 
maritimi atingeau cerul. Ploaia începuse din nou. 

— Ascultaţi, îi spuse cu vocea lui cea mai blândă. Cea pe care 
o folosea cu furioșii. Există ceva nou. Am identificat pacientul. 

— Ce? 

Mathias îi făcu un rezumat. Anais îl asculta în tăcere. Credea 
că a marcat un punct, dar ea se porni din nou și mai tare: 


VP - 112 


— Vreţi să îmi spuneţi că tipul și-a recăpătat memoria și că l- 
aţi dus bine mersi la el acasă? 

— Nu toată memoria. Nu își amintește ce s-a întâmplat la gara 
Saint-Jean. Eu... 

— Mă duc mâine la prima oră să îl ridic. La arest cu cowboy- 
ul! 

— Nici vorbă! Trebuie lăsat câteva zile. Să se liniștească. Să 
se regăsească. 

— Unde vă treziţi? L-aţi trimis să facă aerosoli? 

Freire își păstră calmul: 

— Toţi avem interesul ca Patrick Bonfils să se stabilizeze în 
vechea lui personalitate. Doar cu această condiţie va putea să-și 
amintească ultimele ore de dinainte de fuga lui și... 

— Pe dumneavoastră o să vă pun în arest. 

Închise brusc. 

Freire rămase cu telefonul la ureche. Arborii continuau să 
defileze. Tocmai trecuse de Liposthey și urma să intre în curând 
pe A63. În momentul acela observă în retrovizoare o pereche de 
faruri. Un vehicul de teren de culoare neagră. Putea să jure că 
mai văzuse mașina cu o jumătate de oră mai devreme. 

Își spuse că asta nu înseamnă nimic. În zilele noastre 
condusul devenise o activitate robotizată. Te uiţi la un film 
indian cu motorul blocat pe limitatorul de viteză, creierul blocat 
de teama de radare și de alți vigilenţi ai şoselelor. Farurile albe 
continuau să îl urmărească. 

Încerca în continuare să se calmeze când îi recunoscu sau 
crezu că îi recunoaște pe cei doi bărbaţi în negru care 
mișunaseră pe lângă casa lui. Abia atunci identifică modelul 
mașinii. Un Audi Q7 4x4. 

Mathias reduse brusc viteza la 30 de kilometri la oră. Mașina 
de dincolo de perdeaua de ploaie făcu aceeași mișcare. Durerea 
din spatele ochiului se declanșă, palpitaţie surdă, roșie ca un 
semnal de alarmă în craniul lui. 

Acceleră brusc. La fel făcu mașina 4x4, nescăpându-l din ochi. 
Punctul din ce în ce mai puternic în propria orbită părea că îi 
luminează interiorul creierului. Degetele îi alunecau pe volan 
umede de transpiraţie. Ploaia furioasă bătea cu putere; 
orbitoare, părea gata să târască toată scena într-o revărsare 
gigantică. 

O rută de ieșire îi apăru în dreapta. Fără să stea pe gânduri, 


VP-113 


viră la dreapta. Nici nu văzuse ce scria pe indicator. Era în inima 
Landelor. Ajuns pe departamentală, viră încă o dată la dreapta 
și se îndepărtă. Un kilometru. Doi kilometri. În jurul lui, doar 
liziera de pini. Niciun sat, nicio clădire. Nicio benzinărie. Nimic. 
Locul ideal pentru a fi agresat. O privire în retrovizoare: Audiul 
era tot acolo cu farurile aprinse. 

Freire își pipăi buzunarele și își scoase mobilul. Fixă viteza la 
70 de kilometri la oră. Reglă aparatul pe „foto” și îndreptă 
obiectivul spre vehicul. Acţionă zoom-ul și declanșă aparatul sub 
șuvoaiele de ploaie. Imposibil să vadă dacă a prins numărul. 
Declanșă de mai multe ori, din mai multe unghiuri, după care 
acceleră din nou. În faţa lui, perdeaua de ploaie și liniile drepte 
ale pădurii. Avea impresia că trece printre gratii. 

In clipa aceea, în dreapta îi apăru un drum forestier. O rană în 
carnea vegetală. 

Freire frână și derapă pe el. Cu o manevră a volanului, 
redresă mașina, dădu cu spatele și acceleră. În urletul 
motorului, mașina patina. O ploaie de pământ roșu se lovea de 
parbriz. Ar fi avut nevoie de patru roţi motrice. Ideea îl făcu să 
se uite în oglindă. Niciun 4x4. 

Apăsă pedala de acceleraţie. Mașina mugi, tuși și se desprinse 
de sol. Pini. Ferigi. Tufișuri. Totul defila ca măturat, amestecând 
șuierături, trosnituri, verde cu roșu, ramuri și pământ... Mașina 
sărea ca o căpriţă, se izbea de ridicăturile de pământ, aterizând 
din nou pe drumul desfundat. Freire continua să meargă înainte. 
O baltă. O groapă. Un obstacol... 

Un trunchi de copac îi apăru în bătaia farurilor perpendicular 
pe drum. Freire frână și blocă roţile cu un singur gest. Câteva 
secunde, dar suficient pentru a vedea moartea cu ochii. Mașina 
decolă, apoi ateriză greu într-o baltă. Motorul se cală. Roţile se 
blocară. - 

Freire nu mai respira. li intrase volanul în coaste. Dăduse cu 
capul de parbriz. Îi era rău. Sângera, dar știa că nu era grav 
rănit. Rămase aşa, preț de secunde întregi, aplecat peste volan. 
Ca timpul să umple clipa și sângele să îi curgă din nou prin 
vene. 

Ploaia continua să bată în capotă, să șfichiuiască geamurile și 
să biciuiască pădurea. Işi scoase centura cu greutate. Strecură 
două degete și trase de mânerul portierei. Împinse cu umărul ca 
să o deschidă. Căzu din inerție și avu parte de o baltă ca bun- 


VP - 114 


venit. Se ridică într-un genunchi. Pădurea răsuna pradă miilor de 
picături de apă. Tot nici urmă de 4x4. Scăpase de el. 

Cu un efort, se ridică în picioare. Se sprijini cu spatele de 
mașină și își privi mâinile. Tremurau în mod necontrolat. Inima 
imita aceeași mișcare. Minutele treceau. La zgomotul ploii se 
adăuga cel al vântului. Închise ochii. Avea impresia că se 
scufundă. Șiroia de apă, dar de fapt frica era cea care i se 
scurgea la picioare. Mirosurile de rășină, mușchi, frunze îi 
umpleau nările. Frigul începea să se facă simţit. 

Când simţi că îngheţase și că inima își recăpătase cadenţa 
normală, se strecură în mașină. Închise portiera. Reglă căldura 
la maximum. Era loc acum pentru întrebări. Cine erau oamenii 
aceia? De ce îl urmăreau? ÎI așteptau în altă parte? Niciun 
răspuns. 

Răsuci cheia în contact și băgă în marșarier. Nu verificase 
dacă se înnămolise sau nu. Roţile patinară, mușcară din 
pământ, aruncând jeturi roșietice. În cele din urmă, vehiculul se 
extrase ca o barcă trasă pe uscat. Continuă în marșarier, 
scoțând capul ca să vadă drumul. La o sută de metri mai încolo 
reuși să se întoarcă. 

Reluând drumul spre Bordeaux reflectă mai calm. Durerea - 
se întreba dacă nu avea una sau două coaste rupte - îl ținea 
treaz. Incercă să-și aducă aminte când îi reperase pentru prima 
dată pe tipii din Audi. 

In noaptea de vineri spre sâmbătă, prima lui noapte de gardă. 

Noaptea în care apăruse Patrick Bonfils... 

Freire cântări datele situației. Bonfils amnezicul. Vizitatorii de 
seară. Crima de la gara Saint-Jean. Exista oare o legătură între 
aceste trei elemente? Işi spuse că poate Patrick Bonfils văzuse 
criminalul așezând Minotaurul pe fundul gropii, sau poate chiar 
și altceva. Ceva ce îi interesa pe cioclii aceia. Sau de care se 
temeau. 

Poate se temeau că Bonfils a vorbit. 

Cu cine? Cu „spichiatrul” lui. 

o... 

— Ce e asta? 

In prag Anais ţinea în mână o sticlă de vin roșu. 

— Un steag alb. De pace. 

— Intraţi, zise Mathias Freire zâmbind. 

Nu avusese nicio problemă să găsească adresa personală a 


VP - 115 


psihiatrului. Era ora 20. Ora perfectă pentru un atac-surpriză. 
Anais făcuse un efort vestimentar. Sub haină avea o rochie de 
batik indonezian, cu motive aurii, tipic pentru anii 1970. În 
ultima clipă, cuprinsă de trac, își luase o pereche de jeanși pe 
sub bluză. Nu era sigură de rezultat. Alesese de asemenea și 
sutienul push-up pe care îl păstra pentru marile ocazii. 

Cu sclipici pe obraji, panglicuțe în păr, Doliprane în scăfârlie - 
era gata de atac. 

— Pot să intru? 

— Scuze. 

Se trase ca să-i facă loc să intre în casă. Freire continua să 
aibă un aer cam mototolit. Un pulover la baza gâtului, cu o 
cămașă al cărei guler ieșea din el, o pereche de jeanși uzaţi, păr 
ciufulit. Un prof universitar neglijent și irezistibil, care își 
înnebunește elevele fără ca nici măcar să își dea seama. 

— De unde aveţi adresa mea? 

— Am pus toată echipa mea la treabă. 

Descoperi salonul. Pereţi albi. Parchet gol. Uşi de placaj. Nicio 
mobilă cu excepţia unei canapele uzate și a cutiilor de carton 
înșirate de-a lungul pereţilor. 

— Aţi venit sau vă mutaţi? 

— Mă întreb acest lucru în fiecare dimineaţă. 

Îi îndesă sticla în mână. 

— Un Medoc. Fac parte dintr-un club de degustători. Am 
cumpărat mai multe sticle ieri. Să vedem ce părere aveţi. E fin și 
totuși aspru. Un gust nervos și ferm. E... 

Anais se opri. Psihiatrul părea descumpănit. 

— E vreo problemă? 

— Îmi pare rău... Nu beau vin. 

Anais rămase cu gura căscată. Era pentru prima dată când 
auzea această frază la Bordeaux. 

— Dar ce beţi? 

— Cola zero. 

Anais lăsă să-i scape un chicotit. 

— Atunci faceţi onorurile. 

— Să caut pahare, spuse el, răsucindu-se pe călcâie. Faceţi-vă 
comodă. 

Anais privi de jur-împrejur. În faţa canapelei descoperi un 
ecran plat rezemat de perete și, de asemenea, aproape de ușile 
spre verandă o scândură pe două bancuri pe post de birou. O 


VP - 116 


lampă așezată pe jos răspândea un halou pieziș. Psihiatrul 
transformase acest interior familial într-o încăpere anonimă. 

Surâse în sinea ei. Era evident că Freire trăia singur. Nici urmă 
de vreo fotografie sau de vreo prezenţă feminină. In afara 
jobului, doctorul nu avea evident nici prieteni, nici amantă. Se 
informase: venise la CHU la începutul lui ianuarie. De la Paris. 
Nu vorbea cu nimeni. Nu părea interesat decât de activitatea lui 
de la CHU. Genul care mănâncă ceva cald doar la autoservire 
sau dacă un coleg îl invită la masă. 

Se apropie de birou. Note. Cărţi de psihiatrie, din care cele 
mai multe în engleză. Texte printate de pe internet. Numere de 
telefon notate pe margine. Era evident că psihiatrul făcea o 
anchetă. Despre ce? Despre amnezic? 

Reperă lângă imprimanta de pe birou clișeele proaspăt 
imprimate. O plăcuţă de înmatriculare în ploaie. Ce căuta oare? 
Se aplecă să le vadă mai bine, dar se auzeau pași în spatele ei. 
Mathias se întorcea cu pahare și cu cutiile de cola zero. 

— Imi place la dumneavoastră, îi spuse, întorcându-se spre 
canapea. 

— Râdeți de mine. 

Așeză dozele pe jos. Erau negre și pline de picături. 

— Scuze, nu am măsuţă. 

— Nicio problemă. 

Anais se așeză pe jos cu picioarele încrucișate. 

— Staţi pe canapea, îi propuse el. 

Anais se execută. Se uita de sus la el, ca o regină. Deschiseră 
dozele. Niciunul nu folosi paharele. Băură privindu-se drept în 
ochi. 

— Nu știu cât e ceasul, se scuză el, vreţi să cinaţi? Nu am 
mare lucru... 

— Lăsaţi-o moartă. Am venit să sărbătoresc cu 
dumneavoastră marile noutăţi. 

— Despre ce? 

— Despre anchetă. 

— Nu mă mai arestaţi? 

Ea zâmbi. 

— M-am enervat. 

— Ba eu am fost de vină, recunoscu el. Ar fi trebuit să vă 
anunţ. Nu m-am gândit decât la pacientul meu. La cea mai bună 
soluție pentru el, mă înţelegeţi? Luă o înghiţitură de cola. Care 


VP - 117 


sunt marile noutăți? 

— În primul rând, am identificat victima. Un boschetar care 
frecventa festivalurile rock, dependent de heroină. Revenea cu 
regularitate la Bordeaux. Asasinul l-a momit cu un drog de o 
calitate excepţională. Ca urmare, tipul a murit. Ucigașul a 
compus apoi scena. Capul de taur și restul... 

Freire asculta cu atenţie. Până atunci trăsăturile sale regulate 
parcă erau în căutarea expresiei potrivite. Acum, mușchii săi se 
stabilizaseră într-o mască de concentrare. 

Anais lansă bomba: 

— L-am identificat de asemenea și pe asasin. 

— Poftim? 

ÎI linişti cu un gest: 

— Mai bine zis PJ a reușit să izoleze amprente în fosa de 
vizitare care nu aparțineau nici victimei și nici cowboy-ului 
dumneavoastră. Le-am verificat în fișierul naţional și am obţinut 
un nume: Victor Janusz, un vagabond din Marsilia. Tipul a fost 
arestat acum câteva luni acolo în urma unei bătăi. 

— Ştiţi unde e acum? 

— Încă nu. Am dat un ordin de căutare. O să-l găsim. Nu îmi 
fac probleme. Poliţiștii din Marsilia răscolesc adăposturile, 
centrele sociale, magazinele cu vechituri, cantinele sociale... | 
se va lua urma până la Bordeaux și va fi localizat. Tot așa l-am 
găsit pe Francis Beaulme, ucigașul șoselelor. 

Freire păru decepţionat. Tot răsucea doza în mână și părea că 
se oglindește în cercul de metal. 

— Ce știți despre el? întrebă după o lungă tăcere. 

— Nimic. Aştept dosarul lui de la Marsilia. Am avut probleme 
tehnice toată ziua. Astăzi singurul dușman adevărat al poliţiei 
este virusul. 

Psihiatrul nu schiță măcar un zâmbet. Ridică privirea. 

— Vi se pare că punerea în scenă a crimei se potrivește cu 
profilul unui om al străzii? 

— Nici vorbă. Dar vom găsi explicaţia. Poate că Janusz nu e 
decât un complice. 

— Sau un martor. 

— Un martor care a coborât în fosă? Care a lăsat urme peste 
tot pe pereţi? Acestea sunt, cum s-ar spune, circumstanţe 
agravante. 

— Asta îl absolvă deci pe Patrick Bonfils? 


VP - 118 


— Nu așa repede. Rămâne problema planctonului... Dar ne 
concentrăm pentru moment pe Janusz. Imediat ce voi putea, mă 
voi duce personal la Guéthary pentru a-l interoga pe protejatul 
dumneavoastră. In orice caz, suntem pe calea cea bună. 

Freire râse încet: 

— Sunt vești bune... de polițist. 

Replica îi păru lui Anais un pic acidă. Femeia îl întrebă 
imediat, la rândul ei. 

— Și ale dumneavoastră? 

— Ale mele? 

— Pescarul - cum reacţionează? 

— Se reintegrează încet-încet în adevărata lui identitate. Deja 
nu mai are amintirile celui care a încercat să devină. 

— Și despre ce a văzut la Saint-Jean? 

Freire înălță capul, epuizat: 

— Vă repet: acesta e ultimul lucru pe care și-l va aminti. Dacă 
își va reaminti vreodată... 

— Trebuie să-l interoghez. 

— Sper că nu o să-l băgaţi la arest. 

— Am zis asta ca să vă sperii. 

— Poliţiștilor le place să sperie... E raţiunea lor de a fi. 

Anais nu visa: era de-a dreptul ostil. Fără îndoială unul dintre 
psihiatrii ăia de stânga care au băut cu biberonul prostiile lui 
Michel Foucault încă din leagăn. Greu să agăţi când ești poliţist 
și mai ai și un Glock la cingătoare. Două instalații falice pentru 
un cuplu e cam mult... 

Işi puse doza pe parchet. Speranțele ei de cucerire se 
evaporaseră. Era clar că nu sunt pe aceeași lungime de undă. 

Se pregătea să se ridice, când Freire șopti: 

— O să mă întorc eu la Guéthary. 

— De ce? 

— Ca să îl interoghez pe Patrick. Ca să aflu cine e el de fapt. 
Ca să aflu adevărul despre gara Saint-Jean. Roti doza spre ea. La 
urma urmei, conducem amândoi aceeași anchetă. 

Ea surâse din nou. Speranţa și căldura o învăluiau. Nu crezuse 
niciodată că slujba îi va permite să se apropie de un bărbat atât 
de seducător. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi să deschid și eu sticla? 

o... 


Două ore mai târziu, Freire se apucă de treabă. 


VP - 119 


Anais plecase așa cum venise, un pic mai beată. Băuseră, 
apoi râseseră, vorbiseră. Freire nu se așteptase la o astfel de 
distracție în pustietatea serilor sale. Și mai puţin la istoria asta 
de crimă și amnezie. 

Nu încercase nimic. Nici cel mai mic gest, nici cea mai mică 
tentativă de seducţie. În ciuda tuturor semnalelor care spuneau 
verde. Freire nu era un expert în psihologia feminină, dar știa să 
adune doi și cu doi. Vizita nocturnă. Sticla de vin. Ținuta mai 
îngrijită decât de obicei - deși nu pricepea ce era cu rochia aia 
înșurubată pe o pereche de jeanși. Toate astea îi arătau că 
tânăra polițistă ar fi fost deschisă și altor propuneri. 

Cu toate acestea, nici nu mișcase. Din două motive. Mai întâi 
își jurase ca niciodată să nu mai amestece viața particulară cu 
meseria. Or, Anais Chatelet, deși indirect, era meseria. Celălalt 
motiv, mai profund, mai visceral, era frica. Tracul. Teama de o 
respingere. Și cea de a nu fi la înălţime. Oare de când nu mai 
avusese un raport sexual? Nu își mai amintea și se temea că nici 
nu mai știe cum se face... 

Se despărţiseră buni prieteni în pragul ușii. Fiecare îi 
promisese celuilalt să îl ţină la curent cu mersul anchetei. În 
ultima clipă, prinzând încredere, Freire îi vorbise despre 
vânătorii din Audi. Îi explicase că se simţise urmărit, observat de 
câteva zile. Îi dăduse chiar și fotografiile cu plăcuța de 
înmatriculare a mașinii. Anais nu păru convinsă de povestea 
asta, dar promise să verifice numărul la cei de la circulaţie. 

Acum, la miezul nopţii, era singur. Cu durerea de cap din 
cauza vinului. Nu suporta alcoolul. Durerea din fundul ochiului 
pulsa din nou. Cu toate acestea, nu îi era somn. și făcu o cafea, 
recuperă dictafonul și se instală la birou. 

Chiar și în toiul nopţii putea verifica și bifa informaţiile primite 
de la Patrick Bonfils. Înainte de a cerceta adâncul sufletului, 
trebuia să alcătuiască un dosar solid despre adevărata sa 
identitate. 

Apăsă pe tasta Lectură și notă informaţiile. Cowboy-ul era 
originar dintr-un sat aproape de Toulouse, Gheren. Freire tastă 
numele cătunului. 

Primul șoc. 

Niciun Gheren în departamentul Haute-Garonne. Lărgi 
perimetrul cu regiunea Midi-Pyrénées. Niciun nume care să 
semene mai mult sau mai puţin cu aceste două silabe. 


VP - 120 


Mathias tastă „Patrick Bonfils” și făcu o cercetare în regiune - 
stare civilă, școli, agenţiile de recrutare a forţei de muncă ale 
perioadei. Nimic. Începu să citească mai repede și se opri 
asupra altei informaţii. Potrivit pescarului, fosta sa soţie, Marina 
Bonfils, era acum la Nîmes sau prin împrejurimi. O nouă căutare. 
Din nou zero rezultate. 

Simţea furnicături prin tot corpul. Sudoarea îi înmuiase gulerul 
cămășii. Durerea din fundul ochiului stâng devenise o palpitaţie 
surdă. Bum-bum-bum. 

Abandonă dictafonul și trecu la informațiile primite de la 
Sylvie. Povestea cu tatăl mort într-o cuvă cu acid. Își dădu 
curând seama că nu avea suficiente date pentru a efectua 
căutarea - cel puţin nu cu un nume de sat care nu exista și cu 
un nume de familie inventat. 

Cât despre înrolarea lui Patrick Bonfils în Legiunea Străină, 
nici nu avea rost să încerce. Corpul de armată garanta 
anonimatul soldaţilor lui. 

Oricum știa destule. Patrick Bonfils nu exista. Nu mai mult ca 
Pascal Mischell. 

Identitatea aceasta era deja o fugă psihică. 

Freire reciti notele. Sylvie Robin trăia cu Bonfils de trei ani. Ea 
îl întâlnise fără să știe că bărbatul era în plină fugă. Și nu 
încetase să o mintă fără ca măcar să știe că o face. 

Cine fusese el înainte? 

Câte astfel de identități își crease, inventase, șlefuise? 

Freire își imagină sistemul psihic al acestui om. Personajele i 
se înfigeau în fundul sufletului cu scopul sufocării singurului 
dintre ele care era periculos din punctul lui de vedere: el însuși. 
Patrick Bonfils nu înceta să fugă de originea lui, de propriul 
destin. Și fără îndoială de un traumatism iniţial. 

Răspunsul său, cel puţin, un început de răspuns era înscris în 
numele lui. Caracterul inventat al patronimului ar fi trebuit să îi 
sară în ochi. Aceste două silabe traduceau voinţa lui, speranţa 
de a deveni un „fiu bun”. Fusese oare un copil nevrednic? 
Povestea cu uciderea tatălui era un indiciu. Dar mascat, 
travestit, deformat de negurile obscure ale subconștientului. 

Freire se ridică și începu să măsoare salonul cu mâinile în 
buzunare. Simţea că îi vâjâie creierul. Dacă voia să îl vindece pe 
uriaș, trebuia să demonteze una după alta fiecare din 


16 Bonfils - în traducere, „fiu bun”. 
VP - 121 


personalităţile lui, până ajungea la prima lui identitate 
adevărată. 

Pentru moment, nu avea nicio posibilitate să știe dacă 
bărbatul era la cea de-a doua, a treia sau a zecea fugă. Dar era 
sigur că fiecare nume, fiecare profil erau încă agăţate de 
psihicul omului. Cristalizat în faldurile sufletului lui. Ca apa de 
ploaie a fiecărui anotimp în apele unui ghețar. Trebuia să foreze. 
Să sondeze. Să analizeze. Va folosi toate mijloacele să 
penetreze această memorie inconștientă. Hipnoză. Amytal de 
sodiu. Psihoterapie. 

Freire se duse să bea un pahar cu apă proaspătă în bucătărie. 
Mașinal se uită în stradă. Nu oameni în negru. Oare visase? Bău 
din nou. Când puse paharul în chiuvetă, citi limpede în el însuși. 
Acest obiectiv - descifrarea poveștii lui Bonfils - urma să-i 
permită să-și uite propriile amintiri - moartea lui Anne-Marie 
Straub. Responsabilitatea sa de psihiatru ratat. 

Căutarea traumei altuia pentru a o uita mai bine pe a ta... 

o... 

A doua zi dimineaţă, pe drumul spre Guéthary, Mathias Freire 
se gândea la Anais Chatelet. Se trezise cu imaginea ei. Cu 
prezenţa ei. Cu vocea ei. 

— Sunteţi căsătorită? Aveţi copii? 

— Arăt a căsătorită? A mamă? Nu am ajuns încă acolo. 

— Dar unde? 

— Pe web. Pe rețelele sociale. 

— Și funcţionează? 

— Să zicem că pentru o polițistă nu îmi lipsește flerul... 

Mai târziu, ea fusese cea care pusese întrebări. 

— De ce v-aţi făcut psihiatru? 

— Din pasiune. 

— Vi se pare interesant să cotrobăiţi prin capetele oamenilor? 

— Nu cotrobăi prin capul lor, îi îngrijesc. Le dau curaj. De fapt, 
nu văd nimic pe lume mai interesant. 

Tânăra femeie își mușcase buza de jos. Freire avu aceeași 
intuiţie ca la prima lor întâlnire. Anais Chatelet mai fusese în 
clinici psihiatrice - sau avusese serioase probleme psihologice. 

Obţinuse confirmarea acestei ipoteze un pic mai târziu, cu 
ocazia unui gest. Când îi turnase vinul, îi observase antebraţul. 
Striat. Zgâriat. Sfâșiat în toate direcţiile. Recunoscuse cicatricile 
imediat. Nu urme de tentativă de sinucidere. Ci dimpotrivă, 


VP - 122 


urme de supravieţuire. 

Mathias tratase adesea aceste tulburări. Adolescenţi care se 
automutilau pentru a-și alina disperarea, pentru a se elibera de 
senzația de sufocare. Trebuiau să o scoată afară. Să sângereze. 
Tăietura îi elibera. Mai întâi diversiunea - suferinţa fizică se 
substituia durerii morale - și apoi liniștirea. Rana oferea iluzia că 
otrava psihică se scurgea afară din ei... 

Prima dată când Anais intrase la el în birou. Freire presimţise 
forța ei. Ea își punea amprenta pe lume. Era puternică pentru că 
suferise. Dar era și fragilă, vulnerabila. Exact pentru același 
motiv. Sfârșitul secolului XX repetase până la uzură un loc 
comun, rezumat în fraza lui Nietzsche în Crepusculul zeilor: „Tot 
ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Era o prostie. Cel puţin în 
accepțiunea lui banală și contemporană. In viaţa de zi cu zi 
suferinţa nu te întărește. Ea te uzează. Te face mai fragil. Te 
slăbește. Freire era plătit ca să știe asta. Sufletul uman nu este 
o piele care se tăbăcește cu dovezi. E o membrană sensibilă, 
vibrantă, delicată. În caz de șoc el rămâne ucis, marcat, hăituit. 

Suferința devine atunci boală. Cu viața sa proprie. Cu 
respiraţia sa. Cu oscilaţiile sale. Ea apare fără veste și, mai 
periculos, se hrănește din sine. Crizele se înrăutăţesc. Fără 
legătură vizibilă cu prezentul sau cu mediul înconjurător. Sau, 
dacă există o legătură, ea este așa de profundă, atât de 
ascunsă, încât nimeni - nici chiar psihiatrul - nu o poate scoate 
la iveală. 

Anais Chatelet trăia sub această ameninţare. Criza putea 
surveni oricând. Fără vreun motiv aparent. Fără vreo provocare 
de niciun fel. Când suferinţa se sparge, trebuie eliberată otrava. 
Trebuie să curgă sânge. Suferinţa nu vine din afară, ea vine din 
interior. Am putea să o numim nevroză. O disfuncţie. Un 
sindrom de angoasă. Cuvinte sunt cu droaia. Freire le știa pe 
toate. Erau uneltele meseriei sale. 

Dar misterul rămâne. Legenda zice - căci e o legendă - că 
trebuie să cauţi cauza în crizele copilăriei. Răul își face culcuș în 
primii ani ai psihicului. Traumatism sexual. Lipsă de dragoste. 
Abandon. Freire era de acord. Era freudian. Dar nimeni nu are 
răspunsul la întrebarea primordială: de ce un creier 
reacţionează mai mult sau mai puţin sensibil la traumele sau 
frustrările copilăriei? 

Întâlnise adolescente care fuseseră supuse unui viol colectiv, 


VP - 123 


supravieţuiseră incestului, suferiseră de foame, de bătăi și care 
reușeau să își revină, era sigur. Altele, fericite într-un cămin 
banal, se prăbușeau din cauza unui detaliu, a unei bănuieli, a 
unei simple impresii. Existau copii bătuţi care au înnebunit. lar 
alții care nu. Nimeni nu poate explica aceste deosebiri. Natura 
mai mult sau mai puțin poroasă a sufletului care lasă să intre 
angoasa, suferinţa, starea de rău. 

Ce i se întâmplase lui Anais Chatelet? Un traumatism atroce 
sau pur și simplu un eveniment minor, fără semnificaţie, dar 
perceput amplificat de un grad de sensibilitate unic? 

Panoul cu BIARRITZ îl scoase din meditaţie. O luă pe litoral. 
Trecu de Bidart și ajunse la Guéthary. Traversă mica piață, 
observă peretele pentru jucat pelotă și o luă spre port. Parcă la 
câţiva metri de debarcader și cobori pe jos panta de beton. 

Era flux. Oceanul își aducea valurile pe plaja sumbră din 
stânga. Vârfurile de spumă evocau jeturi de salivă gri, 
contaminate de boală. Marea oscila între negru și verde-închis. 
Suprafaţa ei semăna cu pielea unui batracian, plisată, ruginită, 
sclipitoare. 

Vasul era acolo, dar nu și uriașul cu pălărie Stetson. Freire 
aruncă o privire la ceas. 10 dimineaţa. Nicio pisică printre vasele 
de pe mal, cu plasele strânse, cu pânze întinse pe ciment. Doar 
un butic cu materiale de pescuit era deschis. Îl întrebă pe 
vânzător, care îl sfătui să îi caute acasă. O căbănuţă deasupra 
plajei la vreun kilometru de acolo. 

Mathias luă mașina. Era neliniștit. Se gândi la vânători și la 
ipoteza lui de aseară. Apăruseră în același timp cu Patrick 
Bonfils. Erau interesaţi de ce ar fi putut cowboy-ul să îi fi spus. 
Ajunsese la concluzia că era în pericol. Dar uitase ce era mai 
important: dacă el era în primejdie, Patrick Bonfils era cu atât 
mai mult. Işi zise că nu ar fi trebuit să-i dea drumul, în camera 
lui de la Pierre-Janet, pasagerul ceţurilor ar fi fost în siguranţă. 

Apăru casa aflată deasupra plajei. Un bloc de ciment pe care 
cuplul fixase un ornament de lemn în formă de ton. Lăsă mașina 
lângă o movilă de nisip. Merse pe jos spre casă, cu gulerul 
ridicat și cu mâinile în buzunare. Începuse să plouă. În stânga 
sa, calea ferată separa celelalte case de plajă și de ocean. În 
dreapta sa paliere de vegetaţie coborau spre mare. Pini 
maritimi, ilexi galbeni și iarba mov de stepă, toate se unduiau în 
bătaia vântului. 


VP - 124 


Bătu la ușă. Niciun răspuns. Mai bătu o dată. Degeaba. Acum 
chiar era neliniștit. Ocoli cabana și își aruncă o privire spre 
mare. Zâmbi. Cuplul era la baza coastei. Patrick Bonfils așezat 
turcește pe o piatră se pregătea să scoată o plasă. Sylvie, cu 
hanoracul și pas legănat, se plimba agitată prin faţa valurilor. 

Câteva minute mai târziu, Freire o salută pe Sylvie. 

— Ce vreţi? 

Nu mai era deloc bine-venit. Dintr-odată își dădu seama. 
Femeia știa. Știuse dintotdeauna. Fuga din 13 februarie nu 
fusese decât o criză printre alte asemenea. 

— Nu mi-aţi spus adevărul ieri. 

— Ce adevăr? 

— Patrick nu e Patrick. Personajul lui este deja produsul unei 
fugi psihogene. Prima soţie, tatăl ars în acid, Legiunea, totul e 
fals și o știaţi de mult. 

Sylvie se încruntă. 

— Și ce-are a face? E bine așa. 

Freire trebuia să înainteze cu precauţie. Nu era posibilă nicio 
anchetă fără sprijinul Sylviei. Niciun adevăr fără susţinerea 
micuţei femei... 

— Nu e chiar așa de simplu, spuse el cu o voce mai calmă. 
Patrick e bolnav. Nu puteţi să negaţi asta. Și va rămâne bolnav 
dacă îl lăsăm să trăiască într-o minciună. 

— Nu pricep nimic din ce ziceți. 

Mathias citi teama pe faţa Sylviei. Îi era teamă de adevăr. Îi 
era teamă de adevăratul trecut al lui Patrick. De ce? Cowboy-ul 
avea poate copii, neveste, datorii... Sau chiar mai rău: un trecut 
criminal. 

— Putem să mergem? 

Fără un cuvânt, Sylvie trecu de el și o luă de-a lungul liniei 
neregulate a valurilor. Freire aruncă o privire scurtă spre Patrick 
care tocmai îl observase de sub glugă. Îi făcu un semn amical cu 
mâna, dar nu lăsă plasele. Cu adevărat un nevinovat. 

Freire o ajunse din urmă pe Sylvie. Picioarele i se înfundau în 
nisipul întunecat. Deasupra lor păsările făceau slalom printre 
aversele de ploaie. Albatroși, pescăruși, cormorani... Cel puţin, 
astea erau numele care îi veneau în minte... Țipetele lor ascuţite 
răsunau în vuietul oceanului. 

— Nu vreau să vă atingeţi de Patrick. 

— Trebuie să îl interoghez. Trebuie să îi cercetez memoria. Nu 


VP-125 


își va găsi liniștea cu adevărat decât dacă se va reintegra în 
identitatea sa originară. Subconștientul lui nu încetează să îl 
mintă. Trăiește într-o iluzie, într-o nefericire care îi roade sufletul 
și îi ameninţă echilibrul. Și nu va afecta cu nimic relaţia voastră. 
Dimpotrivă, s-ar putea ca în sfârșit să o trăiască din plin. 

Sylvie nu reacţionă la fraza lui. Întoarse brusc capul, ca și cum 
ar fi fost surprinsă de un zgomot. Freire nu înțelese ce face: el 
nu auzise nimic. Ea se răsuci din nou într-o parte, apoi în 
cealaltă, ca atinsă de două ori de o forță invizibila. 

— Sylvie? 

Femeia căzu în genunchi. Stupefiat, Mathias văzu că îi lipsea 
jumătate de cap. Creierul gol scotea aburi în aerul rece. In 
secunda următoare, corpul îi șiroia de sânge. Aruncă o privire 
reflexă spre Patrick, pe stânca lui. Uriașul se cambrase cu 
craniul distrus, ca mușcat de un animal invizibil. Pelerina îi era 
roșie toată. Apoi pieptul îi explodă în bucăţi sinistre pe fundalul 
cerului de furtună. 

Scena, mișcarea, un declic subliminal îi aduseră lui Freire în 
minte imaginile asasinatului lui Kennedy. Abia în clipa aceea 
înţelese. Se trăgea asupra lor. Fără nicio detunătură. 

Cobori privirea și remarcă găuri în nisip, mai adânci decât 
cele de la picăturile de ploaie. Gloanţe. Tir cu amortizor de 
zgomot. Prin ploaie și neguri, o ploaie de metal șuiera, lovea, 
distrugea. 

Freire nu mai puse întrebări. 

Alerga deja pe potecă spre mașină. 

o... 

Trăgătorul nu era singur. Un altul pesemne îl aștepta sus, 
aproape de Volvo. În zigzag printre arbori, Freire ridică privirea. 
Nu văzu pe nimeni. Aruncă o privire de jur-împrejur peste umăr. 
Pe panta din faţă, la mai mult de trei sute de metri, un bărbat 
cobora în trombă pe un drum de nisip prin vegetaţia deasă. 
Avea ceva negru în mână. Fără îndoială, un pistol automat. 
Trăgătorul sau complicele lui? În același timp, tufișurile de lângă 
el fură împroșcate de lovituri. Avu răspunsul. 

Trăgătorul era încă pe poziţie și îl reperase. 

Se trase în spate și nu o mai luă prin tufișuri. Pini, muri, ploaie 
de aur, se năpusti în patru labe agăţându-se de toate, încercând 
să iasă din drum. Înainta, zgâriat - și încerca să își adune 
gândurile. /mposibil. Doar imaginile însângerate îi reveneau, 


VP - 126 


lovindu-i conștiința. Craniul deschis al Sylviei. Corpul uriașului 
atins în plin. 

Freire ieși din hăţiș la nivelul casei Bonfils. Se depărtase de 
Volvo cu vreo cincizeci de metri. Alergă în direcţia lui de-a 
lungul căii ferate, lovindu-se de pietre. Nu îl mai vedea pe omul 
cu pistolul și nici pe trăgător. Era la doar câţiva metri de mașină 
când parbrizul se făcu brusc fărâme, precum cristalele de zahăr. 
Un pneu se dezumflă. Un geam se sparse. 

Freire se aruncă la adăpostul unor pini, cu plămânii pe cale să 
îi explodeze. Actele lui nu mai erau filtrate de conștiință. 
Gloanţele șuierau mereu în direcția mașinii. Imposibil să se 
așeze la volan. Să traverseze calea ferată și să o ia la fugă pe 
șosea? Era capcana perfectă. Să coboare din nou pe plajă ar fi 
fost și mai rău. Nu avea nicio soluţie, nicio ieșire. Doar ploaia 
care cădea pe pământ, pe frunze, pe creierul lui... 

Din reflex întoarse capul. Omul cu pușca ieșea din tufișuri. 
Alerga în direcţia lui de-a lungul șinelor, prin ploaie. Era unul 
dintre cei doi oameni în negru. Cel cu sprâncene dese și păr rar. 
Avea un pistol automat și arunca priviri în toate direcţiile. Freire 
ghici că nu îl văzuse. Se chirci. Nu îi venea nicio idee de 
scăpare. Simţea cum apa îi șiroiește pe față. Frunzele se agitau 
în jurul lui. Miros violent de vegetaţie și de pământ îmbibat de 
apă. Ar fi vrut să se cufunde în natură. Să se amestece cu 
rădăcinile... 

Un tunet se auzi departe. Pământul îi vibra sub picioare. O 
clipă crezu că va fi ciuruit. Ori că pământul urma să se despice 
pentru a-l înghiţi. Ridicându-se ca un animal în vizuină, pricepu. 
Venea un tren cu tot cortegiul de tremurături și vibrații de 
metal. Un personal... se gândi. 

Convoiul avansa încet, în dreapta lui. Cu locomotiva galben cu 
roșu târând vagoanele ca un prizonier care își târăște lanţurile. 
Aruncă o privire spre stânga: trăgătorul înainta spre el, dar nu îl 
văzuse încă. Dacă printr-o minune ar fi rămas de cealaltă parte 
a trenului ca să-l lase să treacă, ar fi fost salvat. Zgomotul 
devenise asurzitor. Convoiul era doar la câţiva metri, rulând cu 
viteză mică. Freire se trase în spatele pinilor, dar avu timp să îl 
vadă pe ucigaș dându-se în spate. Dincolo de calea ferată. 

Protejat de garnitură, Freire se ridică. Un vagon... Două 
vagoane... Secunde de plumb, metri de otel... Trei... Patru... 
Roţile scrâșneau pe șine scoțând scântei. Al cincilea vagon - 


VP - 127 


ultimul. Freire se năpusti spre spatele lui. ` 

Întinse brațul, se agăță de mânerul exterior al ușii. Își prinse 
picioarele în griblură, se împiedică, dar întinse și cealaltă mână. 
Degetele simţiră metalul. Fu târât câţiva metri, se redresă, 
prinse viteză, reuși să se salte pe scara vagonului. 

Fără să stea pe gânduri, apăsă mânerul. Niciun rezultat. Mai 
încercă o dată. Rafalele de ploaie îl udaseră până la piele. 
Vântul îl lipea de perete. Se ţinea în continuare de ușă. Trebuie 
să scape. Trebuie... 

În clipa aceea, prin genele pline de apă îi văzu. Cei doi bărbaţi 
înarmaţi dincolo de calea ferată. Unul din ei avea o cutie neagră 
cu colțuri cromate, precum cele folosite de muzicieni și de DJ. 
Celălalt strecurase pistolul sub manta. Freire se lipi de ușă. 

Era acum la vedere: ucigașii nu trebuiau decât să întoarcă 
privirea. Dar se întâmplă o minune. Când Freire riscă să se uite 
spre ei, îi văzu alergând spre Volvo. Credeau fără îndoială că 
Freire rămăsese aproape de mașină. Când vor înţelege că 
Mathias făcuse altă alegere, el va fi departe. 

Sau nu prea departe... Deja garnitura încetinea: trenul 
ajungea în gara Guéthary. Freire scutură din nou mânerul. De 
data asta ușa se deschise. Pătrunse înăuntru. 

Trenul se opri. 

o... 

Ochi stupefiaţi îl priveau. Era ud leoarcă, șleampăt, plin de 
frunze, de nisip, de petale. Schiţă un zâmbet în chip de scuză și 
încercă să se aranjeze un pic. Călătorii îi evitară privirea. 
Mathias se așeză pe o banchetă, cu capul băgat între umeri. 

— Așa ceva nu se poate. 

Așezat la câţiva metri, un bătrân îl apostrofă: 

— V-am văzut. Sunteţi nebun sau ce e cu dumneavoastră? 

Freire nu găsea cuvinte să-l liniștească. Un sexagenar plin de 
ură și acreală. 

— Vă daţi seama la ce riscuri v-aţi expus? Și prin ce am 
trecut? Dacă aveaţi un accident?! Dacă nimeni nu respectă 
legea, ce ne mai mirăm în ce rahat suntem! 

Freire afișă un zâmbet și mai larg. 

— Poftim, se strâmbă bătrânul trecând la tutuială, faci mișto! 
Tipii ca tine ar trebui închiși! 

Și cu aceste cuvinte, se ridică și cobori. Freire răsuflă ușurat. 
Cu inima strânsă arunca priviri piezișe spre peronul gării. 


VP - 128 


Ucigașii ar fi putut să apară din clipă în clipă să controleze 
fiecare colţișor, fiecare vagon... Cele mai lungi secunde din viața 
lui. În cele din urmă, ușile se închiseră. Trenul porni. 

Ceva din adâncul lui se relaxă. 

li fu teamă că va face pe el. 

— Nu îl băga în seamă... 

Un tip se ridicase de la locul lui pentru a i se așeza în față. 
Doamne. Dar ce i-a apucat pe toți? Freire își examină 
interlocutorul fără să îi răspundă. Nou-venitul îi zâmbi larg, plin 
de bunăvoință. 

— Nu toată lumea înțelege problemele altora. 

Freire nu înceta să scruteze coridorul din spatele omului, ușile 
de comunicare cu vagonul patru. Poate că s-au urcat în altă 
parte... Poate că vor apărea... 

— Nu mă recunoști? 

Freire tresări auzindu-se tutuit. Se uită ţintă la tip. Figura lui 
nu îi spunea nimic. Vreun pacient de la Pierre-janet? Vreun 
locuitor din cartierul Fleming? 

— Marsilia, anul trecut, continuă el cu o voce scăzută. Pointe- 
Rouge. Magazinul Emmaus. 

Mathias pricepu apropoul. Cu aspectul lui răvășit, omul îl lua 
drept un vagabond cu care se mai întâlnise. 

— Daniel Le Guen, se prezentă el, strângându-i mâna. Mă 
ocup cu vânzarea la magazin. Mi se spune „Lucky Strike” pentru 
că mă descurc destul de bine. Îi făcu repede cu ochiul. Îţi aduci 
aminte acum? 

Freire reuși să articuleze câteva cuvinte: 

— Imi pare rău. Vă înșelați. Nu cunosc Marsilia. 

— Nu ești Victor? 

Omul se aplecă și repetă pe un ton mai sigur: 

— Victor Janusz? 

Mathias nu îi răspunse. Cunoștea numele, dar îi era imposibil 
să-și amintească unde îl auzise. 

— Nici vorbă. Mă numesc Freire. Mathias Freire. 

— Scuze. 

Freire continua să îl privească. Ceea ce vedea în ochii lui nu îi 
plăcea deloc. Un amestec de compasiune și complicitate. Bunul 
samaritean observase fără îndoială cu un pic de întârziere 
calitatea hainelor lui. Își spunea acum că Victor Janusz reușise 
să iasă la lumină. Și că nu ţinea să i se mai amintească de 


VP - 129 


trecutul lui tulbure. Dar unde mai auzise numele ăsta? 
Se ridică. Omul îl prinse de braţ și îi întinse o carte de vizită: 
— Luaţi asta. În caz de nevoie. Sunt aici pentru câteva zile. 
Freire luă cartea de vizită și citi: 


DANIEL LE GUEN . 
COMPAGNON EMMAUS 
06 17 35 44 20 


O băgă în buzunar fără să mulţumească și se duse să se 
așeze câteva locuri mai încolo. Gândurile i se învălmășeau în 
cap. Se gândea la ucigași. La Patrick și Sylvie care muriseră sub 
privirile sale. Și acum era luat drept altcineva... 

Cu faţa lipită de geam, privea cum marea se dizolvă în ploaie. 
Simţea pe șira spinării un fior de groază umed și arzător. In 
același timp se destindea. Trenul mergea cu toată viteza. Apatia 
pasagerilor îi reda încrederea. Se întorcea la Bordeaux. Să caute 
comisariatul. Să îi povestească totul lui Anais. Cu un pic de 
șansă, ea identificase poate placa de înmatriculare de la Q7. Va 
face o anchetă. Va găsi o explicaţie. li va opri pe criminali. Totul 
se va aranja... 

Numele de Victor Janusz îi reveni deodată în minte și îl făcu să 
tresară. Cine era Janusz? Gândurile îi zburară în altă parte. O 
îndoială inexplicabilă i se strecură în suflet. Revăzu rapid filmul 
ultimelor zile. Pasiunea - obsesia sa pentru pacientul Bonfils. 
Furia lui când descoperise cine era cu adevărat. Determinarea în 
a rezolva cazul cu orice preţ. De ce se implicase în asta, tocmai 
el care hotărâse că se va ţine la distanţă? De ce atâta energie în 
a înţelege tulburarea mentală a cowboy-ului? 

De data asta îndoiala îi distruse orice certitudine. Și dacă el 
nu era cine pretindea că este? Dacă era el „un călător fără 
bagaje”? 

Un om în plină fugă psihică? 

Ridică din umeri și își frecă faţa așa cum mototolești o 
scrisoare începută înainte de a o arunca la coș. Ideea asta era 
absurdă. Se numea Mathias Freire. Era psihiatru. Lucrase la 
Villejuif. Ținuse cursuri la Sainte-Anne, la Paris. Nu putea pune la 
îndoială propria sa luciditate la prima ocazie când era luat drept 
un altul. 

Ridică privirea. Daniel Le Guen îi făcu iar cu ochiul. Mereu 


VP - 130 


această complicitate insuportabilă. Tipul părea sigur pe el. Îl 
regăsise pe Victor Janusz. Mathias tresări. Ştia acum unde 
auzise numele ăsta. Era cel al boschetarului ale cărui amprente 
fuseseră găsite în fosa de la gara Saint-Jean. Suspectul numărul 
unu în afacerea „Minotaurul”. 

Freire simţi cum îl ia cu transpiraţie. Tremura din cap până în 
picioare. Și dacă tipul de la Emmaus are dreptate? Dacă era 
Victor Janusz în plină fugă psihică? 

— Imposibil, șopti. Sunt Mathias Freire. Absolvent al Facultăţii 
de medicină. Psihiatru de mai bine de douăzeci de ani. Profesor 
la Facultatea Sainte-Anne. Șef de serviciu la CHS Paul-Guiraud 
din Villejuif. Responsabil al unităţii Henry-Ey la CHS Pierre-Jjanet 
din Bordeaux... 

Se opri când băgă de seamă că șușotea aceste cuvinte 
mișcându-se înainte și înapoi ca un musulman care repetă 
surele. Sau ca un schizofrenic în plină criză. Avea aerul unui 
nebun și ceilalţi pasageri îi aruncau priviri jenate. 

Logica lui se poticni din nou. Patrick Bonfils era și el capabil să 
enumere detalii din viaţa lui anterioară. Nu avea și el dificultăți 
în a-și aminti momente personale? Evenimente trecute? Nu era 
oare prea singur pentru a fi real? Fără familie și fără prieteni? 
Creierul lui nu era în mod ciudat preocupat de lucruri abstracte 
și de generalităţi? Nici lucruri fizice, nici emoții... 

Ridică privirea. Nu. Avea amintiri. Anne-Marie Straub de 
exemplu. O chestie ca asta nu se inventa... Freire înțepeni. 
Privirile piezișe din jurul lui se înmulţiseră. Se trase spre 
marginea vagonului. O fugă psihică. O impostură radicală. Poate 
că simţise mereu... 

Trenul se opri. Ajunsese la gara Biarritz. Călătorii se ridicară. 

— Știţi unde merge trenul ăsta? întrebă. 

— Bordeaux. Gara Saint-Jean. 

Daniel Le Guen se dăduse jos din vagon. Doar asta și se 
simţea mai bine. Era o chestie simplă să afle cine era el de fapt. 
Își va verifica actele. Diplomele. Cutiile. Trecutul. Va avea 
confirmarea că era Mathias Freire. Că nu avea nimic de-a face 
cu Victor Janusz, boschetarul bănuit de crimă. 

o... 

Se simţi fericit când ajunse în cartierul Fleming. Pentru prima 
oară. Pavilionul Opal. Casa lui. Vâri cheia și o răsuci. 

La vederea pereţilor goi și a camerelor nemobilate nu mai 


VP - 131 


simţi căldura pe care se aștepta să o simtă. Casa aceea nu 
exprima nimic. Nici trecut, nici personalitate. Urcă în camera lui 
de la primul etaj. Găsi dosarul de carton în care își ţinea hârtiile 
importante. Cartea de identitate. Pașaportul. Cardul de 
sănătate. Diplomele de medic. Extrasele bancare. Declaraţiile 
pentru impozit - de pe vechea adresă, strada Turenne numărul 
22, la Paris. 

Totul era în regulă. Totul era în ordine. Freire lăsă să-i scape 
un suspin de ușurare. Frunzări încă o dată hârtiile, de data asta 
cu mai puţină siguranţă. Dacă se uita mai bine la fiecare 
document, putea să aibă îndoieli. Cât despre cartea de 
identitate, pașaportul și cardul de sănătate, Freire nu se putea 
pronunța: nu era specialist. Dar în privinţa celorlalte documente, 
nu erau decât fotocopii. Unde erau originalele? 

Freire își scoase impermeabilul. Corpul îi era supra-încălzit. 
Inima îi bătea nebunește. Presupunând că nu era cine pretindea 
el că este, că fugise la fel ca Patrick Bonfils, totul se întâmplase 
în mod inconștient, după o perioadă de amnezie. Cine falsificase 
toate acele documente? Și cum? 

Ridică din nou capul: era în plin delir. Deocamdată avea altă 
urgenţă. 

Să alerge la comisariat și să-i relateze atentatul lui Anais 
Chatelet. Își puse din nou impermeabilul, stinse lumina și cobori 
scările. 

În pragul ușii se opri. Privirea i se opri pe cutiile de carton. 
Burdușite cu obiecte, fotografii, detalii ale trecutului său. O 
deschise pe prima și se abţinu să nu urle. Era goală. Luă o alta - 
și doar după greutate avu răspunsul. Goală și ea. 

Incă una. 

Goală. 

Și alta. 

Goală. Goală. Goală. 

Căzu în genunchi. Se gândi la cutiile maro de carton 
depozitate pe lângă pereţi care îi serveau drept decor de două 
luni. Pur și simplu, o punere în scenă pentru a deghiza propria 
impostură. Furnizându-i un trecut, o origine. Înșelându-i pe alţii 
și pe el însuși. 

Își luă capul în mâini și izbucni în suspine. Adevărul se 
prăbușea peste el. Era și el o păpușă Matrioșka. Un călător fără 
bagaje. Un pasager al negurilor... 


VP - 132 


Oare chiar fusese un boschetar? Un asasin? Și mai înainte, ce 
altceva? Întrebările îi bântuiau creierul. Cum devenise un 
psihiatru înstărit direct de pe stradă? Cum obținuse diplomele? 
O frază din Eugen lonesco îi reveni în memorie: „Rațiunea este 
cea mai mare nebunie”. Autorul avea dreptate. Era suficient să 
fii convingător, în faţa celorlalți și în faţa ta, pentru ca un delir 
să devină adevăr. Ștergându-și lacrimile, se ridică și scoase 
mobilul din fundul buzunarului. O confirmare. Una singură. Chiar 
dacă mai rea... 

Ceru la informaţii legătura cu spitalul Paul-Guiraud din 
Villejuif. Într-un minut vorbea cu centrala. După încă un minut fu 
pus în legătură cu secretariatul. Ceru să vorbească cu doctorul 
Mathias Freire. 

— Cu cine? 

Iși controlă vocea: 

— Poate că nu mai lucrează la dumneavoastră. Era psihiatru 
la CHS anul trecut. 

— Lucrez la serviciul administrativ de șase ani și nu am auzit 
niciodată de numele ăsta. In niciunul dintre departamentele 
noastre. 

— Mulţumesc, doamnă. 

Inchise telefonul. Suferea de același sindrom ca omul cu 
pălărie Stetson. Doar că deghizarea lui era mai sofisticată. Nu 
era decât o păpușă rusească. O deschizi pe prima și o găsești pe 
următoarea. Și tot așa. Până la cea mai mică: singura 
adevărată. 

Dar erau vești și mai proaste. 

Victor Janusz, boschetar, ajuns la Marsilia, unde îl purtase 
viaţa, era suspectat la Bordeaux de crimă cu premeditare. Ce se 
întâmplase în noaptea de 12 spre 13 februarie la gara Saint- 
Jean? Oare nu dormea la CHS? Nu fusese de gardă la urgenţe 
toata noaptea? Se salutase cu paznicul și la venire, și la 
plecare... Dar poate că se strecurase în plină criză prin ceaţă, 
până la gară? Poate chiar se întâlnise pe drum cu Bonfils? 
Situaţia era aproape comică. Doi amnezici se întâlnesc și nu se 
recunosc unul pe altul... _ 

Puse toate documentele de identitate într-o cutie. Işi luă 
laptopul - care conţinea tot ce scrisese de mai bine de două luni 
despre pacienţii săi - îl puse sub braţ și plecă fără să mai încuie 
ușa. 


VP - 133 


La cinci sute de metri, unde începea orașul universitar, găsi 
un taxi. Dădu adresa comisariatului central. Era timpul să își 
plătească datoriile. O lună și jumătate de impostură și de falsuri. 
Nu avea decât un ţel. Să îi explice totul lui Anais Chatelet. Să se 
interneze în propria secţie. Și să doarmă. 

Să adoarmă și să se trezească în pielea altcuiva - adică în 
adevărata sa piele. Chiar dacă ar fi însemnat cătușe la mâini. 

o... 

— Căpitanul Chatelet nu este aici. 

Un tinerel cu părul dat cu gel stătea în picioare în faţa lui, într- 
o ţinută impecabilă. 

— Pot să o aștept? 

— In ce problemă? 

Freire ezită: avea prea multe de spus. Preferă să joace atuul 
profesional: 

— Sunt psihiatrul care a îngrijit amnezicul de la gara Saint- 
Jean. Am informații pentru căpitan. Informaţii confidenţiale. 

Polițistul îl măsură din cap până în picioare, evaluându-i 
ținuta. Impermeabilul ud, de care i se agățaseră frunze, 
încălțămintea ferfeniță. Părea sceptic. 

— Nu va întârzia. Luaţi loc. 

Freire alese un scaun pe hol. Se găsea la primul etaj al 
comisariatului de poliţie din Bordeaux, pe strada Frangois-de- 
Sourdis. O clădire imensă, albă, nou-nouţă, care evoca un 
aisberg navigând în plin oraș. După cum înţelesese, acest etaj 
adăpostea birourile ofiţerilor. 

Toate erau goale, dar locul zumzăia de o activitate surdă. O 
după-amiază obișnuită pentru poliţie. Mathias se așezase chiar 
în faţa biroului lui Anais. O plăcuţă imprimată cu numele ei era 
pe ușă. Biroul unei femei căpitan, singuratică, cu o fereastră 
având storurile ridicate. 

Privi în jurul lui. Nimeni. Îi veni o idee smintită. Să se furișeze 
în birou. Să găsească dosarul anchetei despre Minotaur. Să 
citească ce știau polițiștii despre Victor Janusz. Ideea era 
absurdă, dar era deja prea târziu să o respingă. 

Se uită din nou în stânga și în dreapta. Culoarul era tot gol. Se 
prefăcu că își dezmorțește picioarele, apoi apăsă pe mânerul de 
la ușă. 

Deschis. 

Intră și închise ușa în urma lui fără zgomot. Cobori imediat 


VP - 134 


storurile. Se uită la ceas. 15 și 10. Își acordă 5 minute ca să 
cerceteze biroul. Niciun minut mai mult. Deși ploua și ziua era 
pe sfârșite, vedea suficient de bine ca să nu aprindă lumina. 

Dintr-o privire fotografie încăperea. Mobilier standard de 
birou. Niciun detaliu personal pe pereţi sau pe mobile. Freire se 
gândi la propriul birou de la spital, rece și anonim. Reperă mai 
multe puncte de cercetat. Un fișier metalic la dreapta. Un dulap 
cu uși glisante în faţa lui. Și biroul însuși cu sertare și dosare 
stivuite. 

Nu avu de căutat prea mult. 

Documentele pe care le căuta erau în primul teanc. Nu avu 
timp să citească transcrierea  interogatoriului, dar găsi 
fotografiile. Cadavrul din fosă. Pielea străvezie, tatuată. Capul 
de taur, negru. Victima parcă era ieșită dintr-o eră primitivă, 
populată cu creaturi fantastice, cu mituri terifiante. În același 
timp, imaginile aveau  cruditatea prezenței arhivelor 
documentare. Un fapt divers, dar petrecut la începuturile lumii. 

Răsfoi mai departe. Fotografii ale cadavrului la morgă. Faţa lui 
Philippe Duruy după ce îi scoseseră masca atroce. Un cap strivit, 
asimetric. O altă mapă. Fotografii antropometrice. Un puști cu 
ochi daţi cu dermatograf, ţinând în mână o pancartă cu un 
număr. Boschetarul mai avusese probleme cu poliţia. 

Alte dosare. Procese verbale. Nu era timp să le citească, în 
sfârșit ultimul, bilanțul de la scena crimei realizat de tehnicienii 
de la judiciar. Printre hârtii, fișa cu amprentele digitale găsite la 
faţa locului. Amprentele lui Victor Janusz. 

Pași pe hol. Freire înțepeni. Se îndepărtară. Privi la ceas și 
trebui să se concentreze pentru a citi ora. 15 și 16. 

Erau deja șase minute de când se agita prin birou. Anais 
Chatelet nu mai avea să întârzie. Se gândi din nou la amprente. 
O nouă idee. Răscoli prin dulap. Găsi un stilou cu cerneală. Luă o 
foaie albă din imprimantă și împrăștie cerneală pe ea. Își înmuie 
cele cinci degete după care le apăsă pe marginea de sus a foii. 

Compară urmele cu cele ale lui Victor Janusz. Nu era nevoie 
să fii specialist ca să observi similitudinile. 

O amprentă identică. 

Două amprente identice. 

Trei amprente identice. 

Era Victor Janusz. 

Faptul de a constata negru pe alb această dovadă de 


VP - 135 


necombătut declanșă ceva în el. Își revizui proiectele. Un 
vinovat nu are decât o ieșire: să fugă. 

indoi foaia de hârtie și o băgă în buzunar. Închise la loc 
cartușul de cerneală. Aranjă stiloul în sertar. Puse dosarul 
deasupra teancului și începu să încropească o mică punere în 
scenă. 

Intredeschise ușa. Riscă o privire în lungul holului. Tot nimeni. 
leși degajat și se îndreptă spre scări. 

— Hei, dumneavoastră! 

Mathias continuă să meargă. 

— Stop! 

Freire se opri, se forță să pară relaxat și se întoarse. Simțea 
cum sudoarea îl năpădește. Tinerelul de mai devreme venea 
spre el. 

— Nu o mai așteptați pe doamna căpitan Chatelet? 

Incercă să înghită în sec, după care spuse cu o voce spartă: 

— Eu... Nu mai am timp. 

— Păcat. Tocmai a sunat că ajunge. 

— Nu mai pot să aștept. Nu era nimic important. 

Omul ridică din sprâncene. Al șaselea simţ al poliţistului. In 
ciuda tuturor eforturilor, Freire simţi că i se face frică. 

— Rămâneţi aici. Schimbase tonul. Vine acum. 

Freire plecă ochii. Ceea ce văzu îl împietri. Polițistul avea un 
dosar sub braţ. Pe copertă: VICTOR JANUSZ. MARSILIA. 

Totul se întunecă în jurul lui. Imposibil să mai gândească, să 
mai vorbească. Polițistul îi arătă scaunele fixe de lângă perete: 

— Așezaţi-vă. Nu păreţi în apele dumneavoastră. 

— Le Coz, vino să vezi! 

Vocea se auzea din unul dintre birouri. 

— Nu vă mișcaţi de aici, repetă tinerelul. 

După care se răsuci pe călcâie. 

Se duse spre colegul său aflat la câţiva metri. Intrară în birou 
și închiseră ușa. Freire era tot în picioare. Sângele îi pulsa în 
spatele orbitelor. Picioarele îi tremurau. Nu mai avea de făcut 
decât un lucru: să se așeze și să aștepte să fie arestat. 

In loc de asta, o luă în sus pe hol, cu pas grăbit. Casa scărilor 
deschisă deasupra parterului. O luă în jos. Treptele se succedau 
sub pașii lui. 

Ajunse în hol fără să îi vină să creadă. Traversă sala, 
remarcând zgomotul din jur ca și cum ar fi fost zumzetul 


VP - 136 


propriului sânge. În faţa lui, ușa de la intrare părea că palpită. 

Nu era decât la câţiva metri de ieșire. 

Se aștepta din clipă în clipă să fie atacat din spate. 

Ea îi apăru în față. 

Prin ușa dublă de sticlă, Anais Chatelet se dădea jos dintr-o 
mașină. În clipa următoare, el se strecură în toaletele din 
dreapta holului. Păși într-un cabinet și încuie ușa, tremurând din 
toate încheieturile. 

Un minut mai târziu era afară, urcând strada udă de ploaie. 

Singur. 

Pierdut. 

Dar liber. 

o... 

— La naiba, înjură ea printre dinţi. 

Le Coz tocmai îi spusese că Mathias Freire venise să o vadă. 
Holul era gol. Plecase. 

— Acum cinci minute era aici. 

Polițistul se uita în jurul lui. 

— l-am spus să nu se miște de aici. Mi s-a părut în regulă... 

— Prinde-l din urmă. Găsește-mi-l. 

Polițistul în costum îi întinse un dosar cartonat: 

— Poftim. Dosarul lui Janusz. Tocmai l-am primit. Par avion. 

Primi documentele fără să le arunce vreo privire. 

— Găsește-mi-l pe Freire, repetă ea. Trebuie să vorbesc cu el. 

Le Coz plecă spre scări ca din pușcă. Anais își mușcă buzele. 
Nu îi venea să creadă că îl ratase. De ce venise oare? Găsise un 
pretext ca să o revadă? Liniștește-te, fetito. 

Era într-o dispoziţie groaznică. Nici Conante cu benzile lui 
video, nici Zakraoui cu dealerii, nici Jaffar pe urmele câinelui și 
hainelor lui Duruy nu găsiseră nici cel mai mic indiciu. Și tic- 
tacul mergea mai departe... 

Intră la ea în birou și închise ușa cu piciorul. Pista Janusz 
poate va scoate ceva la iveală. Cu un gest mașinal, fără să se 
așeze și fără să aprindă lumina, deschise dosarul vagabondului 
marsiliez. 

— La naiba, murmură ea, dar pe un cu totul alt ton. 

Pe prima pagină, era anexată o fotografie antropometrică a 
PFD-ului. Era Mathias Freire. Într-o versiune nebărbierită, cu 
părul vâlvoi și murdar, dar era chiar el. Cu o privire rea, ţinea 
pancarta cu cifre gata să o arunce în obiectiv. Pe bâjbâite, Anais 


VP - 137 


găsi un scaun și se prăbuși în el. 

Cu o singură mișcare, dădu pagina și parcurse PV-ul audierii 
lui Victor Janusz. Pe 22 decembrie 2009, la ora 23 omul fusese 
arestat după o încăierare cu alți vagabonzi. Mărturia lui nu 
prezenta interes. Fusese provocat. Se apărase. Omul nu avea 
acte și nici amintiri precise despre starea lui civilă. 

Un boschetar beat întors. Cum putuse un astfel de om să 
devină șef de secție la CHS Pierre-janet? Era posibil ca el să fie 
ucigașul lui Philippe Duruy? 

Anais ridică privirea. Simţi ceva în neregulă. Se uită la 
obiecte, la documente, la dosarele de pe birou. Nimic nu era 
deranjat, dar fiecare detaliu purta urma unei treceri, a unei 
prezenţe străine. 

Cineva intrase în încăpere. 

Răscolise. 

Cine? Mathias Freire? 

Cercetă din priviri și observă două documente în fața ei, de 
cealaltă parte a biroului. Se ridică și ocoli biroul. Vizitatorul 
lăsase la vedere fișa de analiză a amprentelor digitale găsite la 
scena crimei. 

Alături, pe o foaie albă, semnată Mathias Freire, scrisese: 


NU SUNT UN ASASIN 
o... 

Cursa contra cronometru începuse. În secunda în care Anais 
Chatelet văzuse chipul din dosarul lui Victor Janusz, trimisese 
fără întârziere o mașină de poliţie atât la el acasă, cât și la CHS. 
Ordonase supravegherea gării Saint-Jean, a aeroportului, a 
autostrăzilor, autogărilor - cât și a drumurilor naţionale și 
departamentale de la marginea orașului. Patrule erau deja pe 
străzile din Bordeaux. Pe urmele lui. 

— Opriţi aici, îi spuse șoferului de taxi. Așteptaţi-mă. 

Freire se oprise la câteva case distanță de adresa lui 
adevărată. 

— Revin în trei minute. 

Alergă la el. Deschise ușa. Înhăţă o geantă de voiaj și îndesă 
în ea haine. Apoi luă toate documentele personale pe care nu le 
luase o oră mai devreme. Foile de impozitare, diplomele, 
certificatele semnate, eliberate de spitalul din Villejuif... 

În acel moment, auzi sirenele polițiștilor care se apropiau. 


VP - 138 


Puse mâna pe geantă și ieși ca o fantomă. 

Ajunse din nou la taxi. Durerea din spatele ochiului pulsa într- 
un ritm dureros. Îi venea să vomite. Inima îi bătea ca un ciocan 
pneumatic. 

— Unde vă duc? 

— La aeroportul Bordeaux-Merignac, zona internaţională. 

După câţiva kilometri, mașini inscripţionate cu sirenele în 
funcţiune treceau cu viteză maximă. Nu îi venea să creadă că 
era obiectul acestei agitaţii. Dar nu se mai gândea la poliţie. Nici 
chiar la ucigași. Se gândea doar la el însuși. Cine era de fapt? 
Amănunte care îi reveneau în minte confirmau că trecerea lui 
prin Bordeaux nu fusese decât o impostură. Cum nu se simţea în 
largul lui la spital. Golul care îl înconjura în locuinţa sa anonimă 
seara. Tulburarea care îl cuprindea când încerca să evoce 
trecutul. 

Nu avea amintiri adevărate. Cât despre cele ce se formau 
spontan în creierul lui, nu erau decât ficțiuni. Pietre ale unui zid 
opac, ridicat între trecutul lui și prezent. 

O singură imagine părea reală: corpul lui Anne-Marie Straub, 
atârnat deasupra feței sale... Numele și datele poate că erau 
inventate, dar faptele, ele erau reale. Fusese într-adevăr 
psihiatru în acea perioadă? Sau deja pacient într-un astfel de 
institut? Oare această sinucidere declanșase prima să fugă 
psihică? 

— Am ajuns. 

Freire plăti. Intră în holul aerogării cu pași apăsaţi. Sudoarea îl 
scălda în întregime ca și cum ar fi plonjat în ceva umed și 
otrăvitor. Căută un bancomat și scoase maximumul posibil - 2 
000 de euro, plafonul lui lunar. Așteptând banii, aruncă o privire 
de jur-împrejur. Camerele de supraveghere îl înregistrau. Cu 
atât mai bine. 

Trebuia să fie văzut. 

Trebuia să se creadă că luase avionul. 

Căută un unghi mort și scoase mobilul. Șterse toate numerele 
din memorie, apoi sună la ceasul vocal. Fără să întrerupă, 
aruncă aparatul într-un coș de gunoi. Impermeabilul luă același 
drum. Apoi, mult mai discret, o șterse. Luă o mașină spre 
centru. 

Poliţiştii erau pesemne la el și constataseră că își făcuse 
bagajul. li vor căuta mai întâi mașina. Negăsind-o, vor crede că 


VP - 139 


a luat-o pe șosea. Vor pune baraje peste tot și se vor concentra 
pe punctele de control. 

Prima pistă falsă. 

Apoi vor localiza mobilul încă în funcţiune la aeroport. Vor 
cerceta aeroportul Bordeaux-Merignac. Vor verifica zborurile. 
Negăsind numele de Freire, vor viziona casetele de la camerele 
de supraveghere și îl vor repera. Vor verifica bancomatele 
aeroportului. Îl vor găsi pe șoferul de taxi. Toate semnele vor 
converge. Victor Janusz, alias Mathias Freire, își luase zborul în 
după-amiaza aceea. Sub o identitate falsă. 

El va fi deja departe. Ajunse la gara Saint-Jean. Era plin de 
patrule de poliţie. Jandarmi cu câini erau peste tot. Dube 
staționate prin toate parcările. 

Înconjură clădirea. Lucrările uriașe, barierele, excavaţiile îi 
facilitară manevra. Reperă un hamal - unul dintre oamenii cu 
cărucior, care îi însoțea pe călători până la tren. Il abordă, îl 
trase discret într-un colţ și îi propuse să se ducă să ia un bilet de 
tren în locul lui. 

Bărbatul cu boneta și vesta portocalie reglementară comentă: 

— De ce nu vă duceți singur? 

— Am de dat niște telefoane urgente. 

— De ce să am încredere? 

— Eu sunt cel care are încredere, zise Freire, dându-i 200 de 
euro. la-mi primul bilet posibil spre Marsilia. 

Omul ezită o clipă, apoi întrebă: 

— Pe ce nume? 

— Narcis. 

Silabele i se formaseră pe buze fără să-i treacă prin conștient. 
Omul se răsuci pe călcâie. 

— Aşteaptă. Încă 100 de euro pentru boneta și vesta ta. 

Omul avu un surâs maliţios. Această nouă ofertă îl linişti. Cel 
puţin, lucrurile erau clare. O evadare. In aceeași clipă își dădu 
seama că gara era plină de polițiști. Zâmbi mai larg. Ideea de a-i 
prosti pe toţi îi făcea plăcere. Işi scoase boneta și vesta 
reflectorizantă. Purta șuviţe à la Bob Marley. 

— Păstrez și căruciorul, zise Freire, deghizându-se din câteva 
mișcări. 

Așteptă mai mult de zece minute deghizat în hamal, cu un aer 
cât mai degajat. Poliţiștii treceau pe lângă el fără să îl privească. 
Ei căutau un fugar. Nu un hamal leneș, cu o bonetă în culorile 


VP - 140 


Jamaicăi și o haină de la SNCF. 

Bob Marley își făcu din nou apariţia: 

— Ultimul tren direct spre Marsilia tocmai a plecat. Ti-am luat 
bilet spre Toulouse-Matabiau la 17:22. Schimbi trenul la Agen pe 
la 19. Ajungi la Toulouse la 20:15. Un alt tren cu cușete pleacă 
spre Marsilia la 0:25. Ajungi acolo pe la cinci dimineaţa. Sau 
aștepți până mâine-dimineaţă. 

Ideea de a petrece noaptea între două destinaţii, într-o lume a 
nimănui nu i se păru prea rea. Nimeni nu îl va căuta în noaptea 
aceea în inima Midi-Pyrense-ilor. Îi lăsă restul și rămase 
deghizat până la plecarea trenului. 

O oră de așteptare. Patrulele roiau în jurul lui fără să îl vadă. 
Cu căruciorul pe care își așezase geanta avea pur și simplu 
aerul unui hamal care își aștepta clientul ce se dusese să își 
cumpere ziare. El însuși nu acorda nicio atenţie polițiștilor. 
Incerca să gândească. 

Nu putea fi ucigașul Minotaurului. Ar fi trebuit să decapiteze 
un taur. Să găsească heroină de calitate superioară. Să îl 
repereze pe Philippe Duruy și să îl atragă într-o capcană. Să 
transporte cadavrul și capul până la fosă... In extremis, Freire ar 
fi putut să-și imagineze o versiune ascunsă - o mână dreaptă 
care nu ar fi știut ce face mâna stângă -, dar nu crize recurente, 
urmate de fiecare dată de o amnezie totală, care să-i fi permis 
să organizeze de unul singur un astfel de proiect. Uciderea lui 
Philippe Duruy era opera altcuiva. Cu toate acestea, amprentele 
demonstrau că și el trecuse prin fosa aceea. Când? Surprinsese 
asasinul? Fusese cu Patrick Bonfils? Trenul lui intra în gară. 
Freire urcă în vagon, scoțându-și boneta, vesta și lăsând 
căruciorul. Cum se instală, reîncepu să raţioneze. Era hotărât să 
ordoneze toate întrebările până ajungea la Agen, dar trenul 
plecase de-abia de zece minute și el dormea cu pumnii strânși. 

o... 

Mathias Freire era de negăsit. 

Fe Coz și Zakraoui se duseseră la el acasă. Conante și Jaffar 
filaseră centrul Pierre-Janet. Nu era la niciuna dintre cele două 
adrese. Anais nu așteptase acest rezultat și lansase 
supravegherea gărilor feroviare și rutiere, a aeroporturilor, a 
intrărilor pe autostradă, naționalele și departamentalele. 

Distribuise fotografia lui Janusz/Freire la toate comisariatele 
din sudul Franţei. Contactase ziarele regionale pentru a publica 


VP - 141 


fotografia începând din dimineața următoare; procedase la fel 
cu radiourile locale pentru ca ele să solicite mărturii. Un număr 
de telefon gratuit fusese înfiinţat, împreună cu un site pe net. 
Desfășurare de forță. 

O voce interioară îi spunea că se înșală. Îl livrase pe Mathias 
Freire pachet pentru media și public - și pentru superiorii ei - 
înainte de a avea proba directă a vinovăţiei acestuia. Comisarul 
o sunase: „Găsiţi-l până diseară”. Veronique Roy o sunase: „O 
nebunie, povestea asta!” Prefectul o sunase: „Gata? L-aţi 
identificat?” Jurnaliștii o sunaseră: „Un ucigaș care fuge?” Totul 
era perfect pentru avansarea, imaginea și reputaţia ei. Dar 
nimeni nu îi pusese singura întrebare care conta: Janusz este 
ucigașul Minotaurului? 

Urmăreau acum un fugar. Nu îl mai căutau pe asasinul lui 
Philippe Duruy. Ceea ce nu era deloc același lucru. Până la 
proba contrarie, Freire, alias Janusz, era martor în dosar. Era 
prea devreme să fie declarat vinovat. 

De fapt, era prea târziu. 

Fugind, psihiatrul își semnase sentinţa. Cine fuge dacă are 
conştiinţa curată? În ultimele ore, frunzărind diferitele bilanţuri 
și rapoarte pe care le primea la fiecare minut, Anais nu era 
deloc liniștită în ceea ce îl privea pe Mathias. Ar fi trebuit să aibă 
încredere în ea. Să o fi așteptat cuminte la secţie. Ea l-ar fi 
protejat, ea ar... 

Sortă teancul de hărtii și făcu o sinteză rapidă. Crezuseră mai 
întâi că Mathias Freire fugise cu mașina. După informaţiile 
primite, omul avea un break Volvo 960 diesel, cu numărul de 
înmatriculare 916 AWX 33. Vehiculul nu fusese găsit la adresa 
de domiciliu și nici în parcarea de la centrul Pierre-Janet. Apoi 
descoperiseră că fugarul ajunsese la aeroportul Bordeaux- 
Merignac, mobilul lui fusese localizat acolo. Retrăsese, de 
asemenea, 2 000 de euro bani gheaţă. 

Dar pista se înfundase. Mașina nu fusese găsită în apropiere 
de aeroport. Niciun zbor de după-masă nu înregistrase un 
pasager cu numele Mathias Freire sau Victor Freire. Anais 
simțea îmbrobodeala. Freire îi pusese pe o pistă falsă pentru a 
câștiga timp. De altfel, o oră mai târziu, găsiseră mobilul și 
impermeabilul fugarului într-un coș de gunoi din aeroport. 

De atunci, nicio veste, niciun indiciu. 

Apelul la martori produsese cantitatea obișnuită de informații 


VP - 142 


incoerente, fanteziste sau contradictorii. Niciun baraj nu 
reperase Volvoul. Niciun poliţist, niciun jandarm nu îl zăriseră pe 
Mathias Freire. Zero pe toată linia. 

Anais era sigură de un lucru: Mathias era deja departe. Cel 
puțin așa spera. Nu dorea să îl prindă. Voia mai întâi să facă 
lumină în toată afacerea asta. Nu era decât o parte a anchetei și 
îi mai rămăseseră și alte piste. Se grăbea să le urmărească. 
Hotărâse deja să plece în zori la Guéthary, cu intenţia de a sta 
de vorbă cu amnezicul. 

18:50. l 

Mai bine să se miște decât să stea și să spumege la birou. Işi 
luă mașina și se duse drept în cartierul Fleming. Sirenă. Girofar. 
Bordeauxul nu mai văzuse vreodată atâtea mașini de poliţie, 
girofaruri aprinse și uniforme în stradă. Mersi, Janusz. 

Anais frână brusc. Ajunsese la destinaţie. Zona era complet 
schimbată. Dube ale poliţiei. Mașini oficiale. Laboratorul. Toată 
lumea venise la petrecere. 

Opri mașina și își imagină polițiștii răscolind casa goală. 
Imobilul în care doar aseară degustase un château-/lesage cu un 
bărbat seducător. Avea impresia că i se murdărea amintirea. 

Patrula o recunoscu și se îndepărtă. Salonul gemea de polițiști 
și de tipii de la PJ. Le Coz apăru printre cosmonauţii din hârtie. Îi 
înmână protecţiile pentru pantofi. 

— Vrei să le pui? 

— Merge și fără. 

— Dar dacă sunt indicii... 

— Eşti prost sau te faci? Nu avem ce găsi aici. 

Polițistul încuviință în tăcere. Ea își puse doar mănușile de 
cauciuc. Locotenentul îi ţinea isonul. 

— Ai dreptate. Tipul e o adevărată fantomă. Toate cutiile sunt 
goale. Niciun obiect personal sau vreun document pe numele lui 
în toată casa. 

Ea se duse spre bucătărie fără să răspundă. Camera era 
curată. Chiar impecabilă. Freire pesemne nu mânca niciodată 
acasă. Deschise dulapurile. Farfurii. Capace. Caserole. Niciun fel 
de mâncare. Pe o etajeră găsi doar cutii de ceai. Deschise din 
reflex și frigiderul. Nici aici nimic. Cu excepţia sticlei ei de 
château-lesage care nu era încă terminată. Tâmpit. Un bordeaux 
la rece... 

Pași grăbiţi se auziră în salon, acoperind rumoarea polițiștilor 


VP - 143 


și a tehnicienilor. Anais traversă bucătăria. Conante venea cu 
sufletul la gură. 

— L-aţi găsit? îl întrebă. 

— Nu, dar avem o problemă. 

— Ce? 

— Tipul de la Saint-Jean, amnezicul. Patrick Bonfils. A fost 
executat pe plaja de la Guéthary. Și tipa lui. 

— Ce? 

— Pe cuvânt. Au fost ciuruiţi. Poliţaii din Biarritz tocmai ne-au 
sunat. 

Anais se retrase în bucătărie și se sprijini cu amândouă 
mâinile de chiuvetă. O nouă piesă pe eșichier. Poate un element 
relevant la un nivel superior sau transversal al afacerii. 

— Dar mai e o problemă, adăugă Conante. 

— Te ascult. 

— Mașina psihiatrului. Breakul Volvo a fost găsit pe poteca 
dinspre plajă. Într-un fel sau altul psihiatrul a participat la 
împușcături. Mașina e ciuruită și... nu ţi-e bine? 

Anais se răsucise și își băgase capul în chiuvetă. Dăduse 
drumul la apa ca gheața și bea direct de la robinet. Camera se 
învârtea cu ea. Sângele îi plecase din creier și se oprise la 
nivelul abdomenului și al membrelor inferioare. Era aproape să 
leșine. 

— Freire, șopti ea cu gura lângă apa rece, în ce rahat te-ai 
băgat? 

o... 

Marsilia Saint-Charles, ora 6:30. 

Contrar așteptărilor, Freire se simțea odihnit. Dormise pe 
distanța Bordeaux-Agen. Dormise între Agen și Toulouse. 
Moţăise în gara Toulouse-Matabiau așteptând trenul de la miezul 
nopţii. După care dormise din nou până la Marsilia în cușeta lui. 
Nu mai era o evadare, ci era o cură de somn. In realitate, un alt 
fel de evadare. În subconștient. 

Clădirile gării din Marsilia defilau încet prin fața ferestrei. Se 
ghiceau frigul nopţii, traversele îngheţate ale șinelor. Freire nu 
era sigur de ideea sa... Marsilia era ultima direcţie în care s-ar fi 
așteptat să o ia. Din punctul acesta de vedere, era o direcţie 
bună. Dar ancheta se relua și în acest oraș. Ce șansă avea să 
scape de patrule, de polițiștii care aveau toți proaspăt chipul lui 
în memorie? Trenul se opri cu un huruit lung. Avea mai mult de 


VP - 144 


o oră și jumătate întârziere. Freire așteptă mai multe minute, 
din precauţie, înainte să coboare. Când peronul se umplu de 
călători, se amestecă în mulţime cu geanta pe umăr și 
calculatorul sub braț. 

Gara Saint-Charles semăna cu gara Saint-Jean. Aceeași 
structură de sticlă. Aceleași structuri metalice. Aceleași peroane 
interminabile străjuite de luminatoare palide. 

Freire mergea în același ritm cu ceilalți pasageri, când se opri 
brusc. 

Poliţişti la capătul peronului. 

Erau îmbrăcaţi civil, dar cu capetele lor sinistre, cu cărările 
perfecte, cu privirile pline de siguranţă, nu lăsau nicio îndoială. 
Anais Chatelet și ceilalți urmaseră același raţionament ca și el. 
Sau, cel puţin, nu excluseseră imposibilul: că ar putea să se 
întoarcă pe propriile urme... 

Fluxul de pasageri continua. Valize îl loveau peste picioare. 
Umeri îl îmbrânceau. Se puse din nou în mișcare, mai încet, 
încercând să raţioneze cu inima pe staccato. Să o șteargă prin 
lateral? Să sară în una din fose? Imposibil. Două trenuri erau 
trase la peron, formând un culoar fără ieșire. 

Freire merse și mai încet. Odihna nopţii se terminase. O lua 
de la capăt cu frică cu tot. O altă idee. Să se prefacă brusc că a 
uitat ceva și să se urce la loc în vagon. Să aștepte un moment 
mai propice ca să o șteargă. Dar ce moment? Odată peronul gol, 
polițiștii și gardienii cu câinii lor vor vizita toate 
compartimentele, vor deschide toate toaletele, inspectând 
fiecare cotlon. 

Ar fi fost prins ca un șobolan. 

Era mai sigur în aer liber. 

Continua să meargă, târșâindu-și picioarele. Distanţa se 
micșora. Și nu avea nicio idee. 

— Pardon! 

Se întoarse și văzu o femeie micuță care trăgea o valiză pe 
roți cu o mână, ducea o geantă în cealaltă și un băiat de vreo 
doisprezece ani agăţat de braţ. O oportunitate. 

— Scuzaţi, îi spuse, zâmbind. Pot să vă ajut? 

— Mă descurc, mulțumesc. 

Femeia îl ocoli. Avea o față mică și o privire furioasă. Freire o 
luă pe urmele ei și zâmbi și mai larg. Trecu în faţa ei, se întoarse 
și întinse mâinile. 


VP - 145 


— Lăsaţi-mă să vă ajut. Nu păreţi că vă descurcați cu... 

— Lăsaţi-mă în pace. 

Femeia nu dădu drumul nici valizei, nici genţii. Băieţelul îl 
șfichiui din priviri. Doi mici soldați lansați în războiul cu viaţa. 
Freire mergea, privindu-i pe cei doi. 

Încă cincizeci de metri și va fi cules de polițiști. 

— Puneţi-mă la încercare, le propuse. Încercaţi aventura până 
la capătul peronului. După care îmi daţi un albastru sau un roșu. 

Fața băiatului se lumină: 

— Ca în „Noua Stea”? 

Freire spusese asta fără să se gândească, făcând aluzie la o 
emisiune de televiziune pe care o vizionase cândva. Cântăreţi 
amatori erau jurizaţi de un juriu profesionist cu lovituri de faruri 
colorate. 

Detaliul provocă o schimbare de situaţie. Cu băiatul de mână, 
femeia se hotărî dintr-odată. Îl măsură din priviri și păru că își 
spune: „La urma urmei, de ce nu?” Îi întinse valiza și geanta. 
Freire o potrivi pe a lui pe umăr, trecu apoi cureaua de la 
calculator pe deasupra și luă bagajele. Se întoarse pe călcâie și 
porni; era tot numai zâmbet. Băieţelul i se agăță de braț, sărind 
de pe un picior pe altul. 

Poliţiștii nici nu îl băgară în seamă. Ei căutau un om speriat, 
un fugar panicat. Nu un tată de familie împreună cu nevasta și 
copilul. Dar Freire încă nu era liniștit. Gara, vast acvariu plantat 
cu pini de plastic, părea saturată de polițiști, gardieni, agenţi de 
pază. Unde să meargă? Nu își amintea nimic din Marsilia. 

— Nu cunosc orașul, riscă el. Spre centru pe unde o iau? 

— Puteți lua autobuzul sau metroul. 

— Dar pe jos? 

— O luaţi pe scara Saint-Charles. La stânga. La capăt coborâţi 
pe bulevardul d'Athènes. Traversaţi Canebière. După care 
mergeti tot în jos. O să ajungeţi în portul vechi. 

— Și dumneavoastră încotro o luați? 

— La autogară, acolo jos, la stânga. 

— Vă însoțesc. 

Ajuns la destinaţie, Freire îi salută pe mamă și pe băiat în 
noaptea îngheţată. Apoi o luă la picior, căutând pe stânga locul 
despre care îi vorbise femeia. Descoperi o scară monumentală 
cu mai mult de o sută de trepte, care ducea spre oraș. 

Era abia 7 dimineața. 


VP - 146 


Cobori și se intersectă cu vagabonzii îngrămădiţi pe lângă 
balustrada de piatră sub haloul unui candelabru. Cutii cu vin 
prost, câini jigăriţi, culcușuri improvizate... Păreau așezați într-o 
baltă de jeg, în care se amestecau mizeria, vinul și frica. 

Mathias tresări, cuprins de un fior. 

Avea în faţă viitorul lui imediat. 

o... 

La baza scărilor se opri. De cealaltă parte a șoselei, se afla un 
magazin de efecte militare cu grilajul de metal pus. Traversă 
bulevardul și citi orarul de funcţionare. Deschidea la 9. Putea 
găsi acolo tot ce avea nevoie. Intră într-o cafenea, Le Grand 
Escalier, chiar în faţa lui. Se instală la o masă în spate cu vedere 
spre stradă și comandă o cafea. 

Îi chiorăiau matele. De foame. Devoră trei croasanţi și bău o a 
doua cafea. Imediat greaţa luă loc chiorăiturilor. Frica. Dar 
victoria de la gară îi dăduse o energie nervoasă, febrilă. 
Comandă un ceai, apoi se duse să urineze, rezistând dorinţei de 
a voma. 

Încet, se lumina de ziuă. Mai întâi, un colţ de cer mov-deschis. 
Apoi un albastru de cretă care câștigă puţin câte puţin tot 
spaţiul dintre clădiri. Freire  întrezărea acum arborii și 
lampadarele rococo ale bulevardului. Aceste amănunte îi 
vorbeau. Își amintea. Sau, mai degrabă: resimțea. În sânge. În 
carne. O furnicătură familiară. Lucrase în acest oraș. 

Ora 9. 

Magazinul era tot închis. Senzaţiile se precizau. Rumoarea 
orașului, netezimea pietrelor, duritatea luminii. Și acel mic ceva 
mediteranean, care plutea peste tot, venit din mare și din 
Antichitate. Freire nu avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. 
Dar aici se simțea acasă. 

În sfârșit, o matahală de om îmbrăcat cu o haină din pânză de 
sac, tuns periuţă ajunse și ridică grilajul de fier. Freire făcu plata 
și ieși. Traversând, observă mai jos pe bulevard o farmacie. O 
altă idee. O luă într-acolo și cumpără la grămadă produse 
insecticide, pudră contra râiei, mai multe loțiuni antipăduchi și 
două coliere antipurici pentru câini. 

Puse totul în geantă și o luă în sus spre magazin. Descoperi o 
peșteră a lui Ali-Baba, versiunea militară, plină cu boarfe kaki, 
pături cu modele de camuflaj, plase de protecţie, arme albe și 
încălțăminte pentru condiţii extreme. Proprietarul se potrivea cu 


VP - 147 


decorul: cap de legionar, în maiou, cu tatuaje la vedere. 

— Aș vrea să văd hainele dumneavoastră cele mai uzate. 

— Adică? replică celălalt cu un aer ameninţător. 

— E pentru un bal mascat. Vreau să mă deghizez în 
boschetar. 

Omul îi făcu semn lui Freire să îl urmeze. O luară printr-un 
labirint de culoare din cărămizi vopsite în alb. Un miros puternic 
de fetru, praf, naftalină plutea între pereţi. Coborâră o scară de 
ciment. 

Stăpânul locului aprinse lumina și dădu la iveală un spațiu 
pătrat, cu mochetă pe jos nelipită, cu pereţii vopsiți cu var. 

— Nevandabilele, arătând spre un morman de boarfe pe jos. 
Alegeţi, dar vă previn că nu las la preţ. 

— Nicio problemă. 

Tatuatul urcă înapoi, lăsându-l pe Freire printre zdrențe. Nu îi 
fu greu să se descurce. Singur în încăpere, se dezbrăcă, își dădu 
din belșug pe el cu produsele insecticide. Se badijonă cu pudră 
contra râiei. Își fixă un colier antipurici pe o mână și un altul pe 
gleznă. Abia apoi își puse o pereche de pantaloni din pânză de 
sac uzaţi și zdrenţuiţi. Trase unul peste altul trei tricouri 
decolorate, cu găuri și descusute. Un pulover bleumarin și încă 
un tricou. Un hanorac negru, cândva matlasat, acum neted ca 
un preș. Alese bocanci militari uscați care se căscau pe margini 
ca un maxilar de crocodil. Singura chestie la care nu exageră 
fură șosetele - călduroase, pe picior, fără găuri. Completă 
tabloul cu o beretă de marinar cu dungi subțiri albastre și albe. 

Se uită în oglindă. Iluzia nu funcţiona. 

Hainele erau tocite, dar curate. Și el însuși - faţa, pielea, 
mâinile - arătau confortul burghez. Trebuia să finiseze tabloul 
înainte să se arunce în vâltoare. Își adună hainele și le îndesă în 
geantă, după care urcă scara. 

Legionarul îl aștepta în spatele tejghelei. 40 de euro pentru 
tot. 

— leșiţi așa? 

— Vreau să testez credibilitatea deghizării mele. 

Freire scoase banii, când observă lângă casă un rastel cu 
niște cuțite de comando și bricege scânteietoare. 

— Pe care mi-l recomandaţi? 

— Vreţi să fiți boschetar sau Rambo? 

— Îmi doresc de mult un cuţit. 


VP - 148 


— În ce scop? 

— Vânătoare. Plimbări prin pădure. 

Durul alese un pumnal lung cât un antebraț. 

— Eickhorn KM 2000. Cel mai bun în materie de supravieţuire. 
Lamă de oțel pe jumătate zimţuită. Mâner din fibră de sticlă 
întărită cu poliamidă și un sistem de bride de sticlă integrat. Cu 
bijuteria asta, tipii de la Eickhorn Solingen au întrerupt marșul 
forțelor speciale de intervenţie ale armatei germane. Vedeţi 
genul? 

Tatuatul nu mai pronunţase atâtea fraze de mult timp. Freire 
privi obiectul așezat pe tejghea. Lama cu dinții ei strălucea ca 
un rânjet ucigaș. 

— N-aveţi ceva... mai discret? 

Legionarul îl privi consternat. Luă un cuţit negru cu o piedică, 
pe care îl deschise cu un declic. 

o... 

— PRT VIII. Tot Eickhorn Solingen. Lamă crestată din otel, 
piedică automată pe interior. Mâner din aluminiu eloxat negru. 
Ciocan de urgenţă la capătul mânerului și dispozitiv de prins la 
curea. Discret, dar solid. 

Freire examină lama: avea sub 10 centimetri. Mult mai ușor 
de ascuns. Îl luă în mână, îl manevră, îl cântări. 

— Cât? 

— 90 de euro. 

Plăti, îl închise și îl băgă în buzunarul de la hanorac. 

leși în bulevardul însorit și o luă pe drumul spre gară. Numărul 
de trepte ale scării Saint-Charles parcă se dublase. Odată 
înăuntru, întrebă unde se lasă bagajele. Peronul A, în dreapta de 
tot. Traversă holul. Numărul de polițiști și de gardieni parcă 
scăzuse. La fel și cel al călătorilor. 

O luă pe peronul pustiu și găsi sala. La intrare un baraj de 
securitate, burdușit de camere de supraveghere, cu o bandă 
rulantă cu raze X și un detector de metale. Freire se trase 
înapoi, își scoase discret cuțitul și îl piti după o bancă de pe 
peron. _ 

Apoi avansă cu capul în jos. Își puse geanta și calculatorul pe 
banda rulantă. Agentul de securitate care vorbea la telefon 
aruncă o privire distrată spre ecran și îi făcu semn să treacă. 
Freire trecu prin detectorul de metale și o sonerie se declanșă, 
dar nimeni nu veni să îl percheziţioneze. Işi recuperă bagajele, 


VP - 149 


aruncând o privire scurtă spre camere. Dacă erau vizionate și 
ziua, era pierdut. 

Sala era parcă un vestiar de piscină. Pereţi de seifuri gri, 
linoleum pe jos, fără ferestre. Alese seiful 09A. îndesă cele două 
genţi și calculatorul înăuntru. Își scoase ceasul și îl puse într-una 
dintre genţi împreună cu cartea de identitate și portofelul cu 
toate actele sale pe numele de Mathias Freire. 

Plăti 6,50 euro pentru 72 de ore, recuperă chitanţa care ţinea 
loc de cheie și închise ușa de metal. Tot ce mai avea legătură cu 
Mathias Freire se găsea de acum înainte dincolo de ușa aceea. 

Păstrase doar cei 2 000 de euro și cartea de vizită a celui 
numit Le Guen, tipul de la Emmaüs pe care îl întâlnise în trenul 
de Biarritz. Fără îndoială că va trebui să stea de vorbă cu el... 

leşi din sală, recuperă cuțitul și o luă spre ieșire. De câteva ori 
se intersectă cu tipii în uniformă - dar deghizarea lui, chiar și 
neterminată rezistă cu brio privirilor lor inchizitoriale. 

Când ieși, o luă pieziș spre stânga spre hotelul Ibis și se opri 
lângă un semn de circulaţie. Ascunse tichetul de bagaje în 
spatele cercului de metal. Nu avea decât să treacă pe aici și să 
redevină Mathias Freire. 

Se întoarse pe propriile urme și în capătul scării se opri ca să 
admire priveliștea. Orașul semăna cu o câmpie minerală care 
ridica în aer un praf gri, filtrat de lumina dimineţii și zborul 
pescărușilor. În depărtare se vedeau coline albastre care 
încoronau orașul. În mijloc Notre-dame-de-la-Garde, cu Fecioara 
ei de aramă, semănând cu un pumn ridicat împodobit cu o 
șevalieră de aur. 

Freire se simţea într-o dispoziție poetică. 

Cobori privirea și îi văzu pe vagabonzi, așa că își făcu ordine 
în idei. 

Părăsi scările și o luă pe bulevardul Athènes în direcția 
Canebière. Pe colţul Pieței Capucinilor, o papetărie îi dădu o 
nouă idee. Cumpără un carnetel și un pix - ca să ia notite. 
Trebuia să reconstituie asemenea unui arheolog trecutul său, pe 
baza și celei mai mici informaţii pe care ar fi putut să o obţină. 

Mai încolo ajunse la un magazin arab de mirodenii. Se orientă 
spre raionul de vinuri și se concentră pe cutii, cele de trei sau 
cinci litri de vin de masă. Îl alese pe cel mai ieftin. Un recipient 
de plastic echipat cu un robinet, plin cu un amestec sinistru. 

Trecu de Canebière. 


VP - 150 


Și se trezi în Alger. 

Cea mai mare parte a trecătorilor erau de origine 
magrebiană. Femeile aveau sau nu voal. Bărbaţii purtau barbă și 
uneori calotă albă de rugăciune. Tinerii mergeau în bandă, 
nebărbieriţi, ochi crunţi, tenuri măslinii. Aburi se ridicau 
deasupra mulţimii. Treninguri, șaluri, canadiene, toate coborau 
sau urcau pe bulevard, îngrămădite, despărțindu-se doar pentru 
a face loc tramvaielor. 

Pe partea cu buticuri, Freire se aștepta la magazine scumpe, 
de marcă. Descoperi solduri, bazaruri care ofereau ceainice de 
aramă, tunici şi covoare. În faţa cafenelelor, bărbaţi cu căciuli, 
așezați la măsuțe din mozaic își sorbeau ceaiul din mici pahare 
de sticlă cu model. A/ger. 

Freire observă o arcadă care ducea la un patio. Cutii de 
carton strivite și bidoane goale stăteau morman la intrare. Dădu 
cu piciorul să le împrăștie și intră într-o curte interioară 
înconjurată de imobile cu balcoane pe care atârnau rufe la 
uscat. 

Nimeni la intrare. Nimeni la ferestre sau în casa scărilor. 

În spate, pubele mari pline ochi. Freire își făcu aprovizionarea. 
Coji de ouă. Fructe putrede. Resturi împuţite, neidentificabile. 
Ținându-și respiraţia, le frecă pe fiecare de zdrențele lui și își 
spintecă hanoracul și pantalonii cu cuțitul. După care deschise 
robinetul de la cutia de vin și o ridică deasupra capului. Vinul i 
se prelingea pe păr, pe faţă, pe haine. Il încercă o asemenea 
repulsie că azvârli cutia, care se izbi de sol. 

Îndoit de șale, vomă cafeaua și croasantele, împroșcându-și 
hainele și încălțămintea. Nu încercă să evite jeturile acide. 
Dimpotrivă. Rămase așa câteva secunde sprijinindu-se de 
pubelă, așteptând ca zvâcnirea din tâmple să se potolească. 

Se ridică, în cele din urmă, împleticindu-se și simțind arsuri pe 
gâtlej. Duhoarea de vomă îl înconjura ca un ciclon. Ridică apoi 
cutia de vin și, uitându-se la puloverul împuţit, își dădu seama 
că încă nu trebuia să se oprească. 

Își deschise șliţul și se pișă din picioare. 

— Nu se poate! 

Freire tresări brusc și ridică privirea. O femeie aplecată pe 
balustradă, printre perdelele puse la uscat îl fulgera din priviri: 

— Fă asta la tine acasă! Porc ordinar! 

O luă la fugă, ţinând cutia la piept de parcă ar fi fost o 


VP - 151 


comoară. Când ajunse din nou pe Canebière, nu mai era Mathias 
Freire, ci un vagabond fără adăpost. 

Işi jură să nu mai gândească nicio clipă ca Mathias Freire 
psihiatru, ci doar ca Victor Janusz, boschetar fugar. 

De la Janusz va avansa spre identitatea sa anterioară. 

Și tot așa, până la identitatea sa originară. 

Personalitatea sa iniţială. 

Cea mai mică păpușă rusească. 

O luă pe linia de tramvai, uscându-și duhoarea la soare. 

Se vedea Vechiul Port. 

Din instinct, ghici că boschetarii erau acolo. 

Era sigur că unul dintre ei îl cunoștea pe Victor Janusz. 


VP - 152 


II. VICTOR JANUSZ 


Portul Vechi, ca un U gigantic, încadra șenalul. La capetele 
digurilor sale două forturi - își amintea numele: fortul Saint- 
Nicolas, fortul Saint-Jean - îl străjuiau. În spate, clădiri înghesuite 
formau un meterez. În acea zi, în interiorul radei pavilioanele 
vapoarelor semănau cu ace de gămălie înfipte în suprafaţa apei 
- lac sumbru, îngheţat, ale cărui unde absorbeau lumina pe care 
nu o mai reflectau. Deasupra, cerul sângeriu. Ziua spintecase 
noaptea și provocase o hemoragie uluitoare. Un peisaj negru și 
roșu care îl făcu pe Janusz să plece privirea. 

Nu mai îndrăznea să înainteze. În acel moment observă un 
grup de vagabonzi sub arcade. Intinși pe jos, parcă erau 
victimele unei catastrofe naturale. Janusz se apropie și îi privi 
mai bine. Erau ca niște legături de cârpe, uneori sub cartoane, 
alteori în saci de dormit slinoși. Păreau că au îngheţat în timpul 
nopții. Cu toate astea tușeau, beau, scuipau... Cadavrele încă 
mișcau. 

Janusz se așeză aproape de cel care deschidea șirul. Simțea 
frigul asfaltului cum îl pătrunde până la oase, iar putoarea 
tipului îl prinsese ca o menghină. Omul îi aruncă o privire stinsă. 
Evident, nu îl recunoștea. 

Janusz își puse bidonul aproape de el. O vagă curiozitate se 
aprinse în ochii celuilalt. Se aștepta ca bărbatul să intre în vorbă 
ca să ajungă la băutură, dar acesta croncăni: 

— Cară-te de aici. E /ocu/ meu. 

— Asfaltul e al tuturor, nu? 

— Nu vezi că cerșesc? 

Janusz nu înţelese imediat. Omul era cu picioarele goale. Un 
picior sub el, celălalt la vedere și avea doar două degete. Cu 
astea două supraviețuitoare prindea marginea unei cutii de 
biscuiţi de metal pe care o freca de caldarâm când trecea vreun 
gură-cască. 

— Un bănuț pentru un alpinist care și-a pierdut degetele pe 
Everest... N-aveţi un bănut? bombănea. Frigul mi-a luat pielea... 

Povestea era originală. Din când în când, ca prin minune, câte 
un trecător îi arunca o monedă. Janusz constată că nu era 


VP - 153 


singurul care cerea de pomană. Ceilalţi cerșeau și ei, ridicându- 
se rând pe rând și ducându-se până la aleea cu coloane unde 
interpelau trecătorii care încercau să îi evite. Jumătate 
lingușitori, jumătate ameninţători, își luau o voce curtenitoare 
sau, din contră, una agresivă. Se serveau de „domnule”, de „vă 
rog”, de „mulţumesc” cu o voce răgușită, blândă, deși toată 
fiinţa lor arăta ură și nefericire. 

Janusz reveni la vecinul lui. O barbă enormă plină de păduchi, 
o cușmă fără culoare. Între ele, fragmente de piele atinsă de 
cuperoză, tăbăcită, asprită de frig. Venele violacee șerpuiau la 
suprafață ca niște râuri izvorâte din aceeași sursă - băutura. 
Ansamblul nu avea și o faţă. Mai degrabă o aglomerare de oase 
sfărâmate, carne buhăită, cruste și cicatrici. 

— Să-ţi dau o poză? 

Janusz îi întinse cutia de vin. Fără un cuvânt, tipul o luă, 
deschise robinetul cu dinţii și trase o dușcă zdravână. Apoi 
începu să râdă satisfăcut. Il măsură pe cel de alături cu mai 
multă atenţie. Părea că se întreabă prin aburii de alcool: 
Periculos? Nepericulos? Toxicoman? Nebun? Pederast? leșit de 
la pârnaie? 

Janusz nu mișca. Secundele acestea erau examenul lui de 
admitere. Era murdar, nebărbierit, ciufulit, dar nu avea nici sac, 
nici casă ambulantă, cum aveau ceilalţi. lar mâinile și fața sa 
erau prea proaspete ca povestea să ţină. 

— Cum te cheamă? 

— Victor. 

Luă cutia de vin, prefăcându-se că ia o gură. Doar simțind 
mirosul, aproape că vărsă din nou. 

— Eu sunt Bernard. De unde vii? 

— Din Bordeaux, răspunse Janusz, fără să se gândească. 

— Eu vin din nord. Aici toți venim din nord. Pe stradă e mai 
bine să fii la soare... 

Janusz își imagină Marsilia ca pe un Katmandu al cerșetorilor. 
O destinaţie finală, un terminus fără speranţă sau ţintă, dar un 
adăpost împotriva iernilor prea aspre. Deocamdată scopul nu 
fusese atins. Temperatura nu era peste zero. Plin de vin și de 
vomă, Janusz dârdâia. Tocmai voia să-i mai pună o întrebare, 
când simţi o mișcare între picioare. Întinse mâna din reflex și 
ceva îl mușcă. Un șobolan îi scăpă printre coapse. 

Bernard izbucni în râs. 


VP - 154 


— A dracului jivină! Nu te-a ratat! Și în plină Marsilie. Sunt ca 
noi! 

Mai luă o dușcă de vin în sănătatea tuturor șobolanilor din 
Marsilia. Se șterse la gură și se cufundă în tăcere. 

Janusz lansă o primă tentativă. 

— Nu ne-am mai văzut? 

— Habar n-am. De când ești la Marsilia? 

— Tocmai m-am întors, dar am fost aici de Crăciun. 

Bernard nu îi răspunse. Ținea ochii pe trecători. Dacă vreunul 
din ei risca să o ia pe sub arcade, imediat agita cutia din reflex. 
Dincolo de ziduri rumoarea portului se ridica odată cu ziua. 

— Când te-ai apucat de cerșit? 

— Acum un an, improviză Janusz. N-am găsit nimic de muncă. 

— Ca noi toți, replică celălalt cu ură. 

Janusz  pricepu  sarcasmul. Victimele societății. Toţi 
defavorizaţii sorții invocau aceeași scuză, dar nimeni nu îi 
credea. Bernard avea chiar un fel de a rânji care sugera 
inversul: societatea era victima lor. 

— Câţi ani ai? riscă Janusz. 

— Vreo 35. 

Victor îi dăduse vreo 50. 

— Şi tu? 

— 42. 

— A naibii viață, nu te-a prea răsfăţat. 

Janusz o luă ca pe un compliment. Era chiar mai convingător 
decât se așteptase. De altfel, cu fiecare clipă se simțea mai 
degradat, mai murdar. Câteva zile în aer liber, pe vinoase și cu 
fundul pe jos cu monștrii ăștia și va deveni unul dintre ei. 

Celălalt mai luă un gât. Din nou îl cuprinse un fel de veselie 
agresivă. Janusz înțelegea principiul. Trăiau pentru gurile astea 
de alcool care le înfrumuseţau pentru o clipă dezastrul vieţii lor. 
Din dușcă în dușcă, din bidon în bidon, reușeau să adoarmă 
abrutizaţi. După care se trezeau și o luau de la capăt. 

Janusz se ridică și făcu câţiva pași pe sub arcade. În mod voit 
se expunea privirilor celorlalți. Nicio licărire de recunoaștere în 
ochii lor. Niciun gest de salut. Era pe o cale greșită. Nu 
aparținuse niciodată acestui grup. 

Se întoarse să se așeze lângă Bernard. 

— Nu e prea multă lume azi... 

— Vrei să zici, de-ai noștri? 


VP - 155 


— lhî. 

— Glumești. Suntem prea mulţi. La cerșit ai nevoie de un colț 
solo. Mai bine m-aș căra și eu. Se enervă brusc. Trebuie să 
cerșim, la naiba! 

În timpul zilei deci nu va găsi decât cerșetori izolaţi, încercând 
să smulgă câteva monede de la trecători. 

— Unde dormi? reluă el. _ 

— La Madrague! Unitatea de adăpost de urgenţă. li zicem 
UAU. Acum suntem cam 400 în fiecare seară. Minunată 
companie! 

Patru sute de cerșetori sub același acoperiș. Nu putea să 
viseze la ceva mai bun, adică mai rău. Sigur vor fi unii care îl vor 
recunoaște și îi vor da informaţii despre Victor Janusz. Bernard 
agită cutia de vin cu un aer dezamăgit. 

— Nu mai ai ceva mărunți să mai iei unul? 

— Poate. 

— Atunci vin cu tine. 

Încercă să se ridice, dar tot ce reuși să facă fu un pârţ sonor. 
Janusz se simţi cuprins de o senzaţie de furie. După frică, 
neliniște, dezgust simţea acum o aversiune feroce faţă de 
fiinţele acelea decăzute. 

Analiză violenţa sentimentelor sale. Avea vreun motiv 
personal să-i deteste pe cerșetori? Până unde mergea această 
ură? Putea ea constitui un motiv de crimă? 

— E un chioșc nu departe, zise Bernard, care se ridicase în 
cele din urmă în picioare. 

Tulburat, Janusz o luă după el. Își repetă pe drum cele câteva 
cuvinte pe care i le scrisese lui Anais Chatelet. 

Nu sunt un asasin. 

o... 

O nouă noapte albă, sau aproape. 

Sirop în loc de mic dejun. 

Era amiază. Anais Chatelet conducea spre Biarritz împreună 
cu Le Coz. Toată noaptea supervizase dispozitivul de căutare. 
Fiecare grupă, fiecare baraj erau în legătură permanentă cu o 
centrală instalată la comisariatul central. 

Benzinăriile, refugiile, boschetele, cea mai mică ascunzătoare 
fuseseră răscolite la Bordeaux. Ceruseră și polițiștilor din 
Marsilia să supravegheze sosirile în gări și în aerogări, în caz că 
Janusz ar fi simţit nostalgia originilor sale - deși Anais nu credea. 


VP - 156 


Dispozitivul implica mai mult de 300 de persoane - polițiști de la 
DPJ din Bordeaux, agenţi BAC, jandarmi din departament. 

Chatelet, șefa grupei de anchetă judiciară, se transformase 
peste noapte în comandant de armată. 

Și toate astea degeaba. 

Nu descoperiseră niciun indiciu. 

Din conștiinciozitate, plasase agenţi la el acasă și la spital. 
Conturile din bancă, cardul de credit, abonamentele telefonice 
erau supravegheate. Dar Anais știa că nu va ieși nimic. Janusz 
scăpase din lesă. Și nu va face greșeli. li putuse măsura 
inteligenţa pe viu. 

În noaptea aceasta, în timp ce dirija cercetările luptând și 
contra răcelii, care îi dădea senzaţia că e un scafandru, dusese 
și propria anchetă despre omul cu două fețe. Cercetase 
existența lui Mathias Freire și a lui Victor Janusz. Cu cerșetorul 
terminase repede. Fără stare civilă. Fără vreun statut 
administrativ. Anais stătuse de vorbă cu polițiștii care îl 
arestaseră pe Janusz la Marsilia. Își aminteau de un bătăuș 
oarecare. L-au găsit într-o stare mizerabilă cu o tăietură mare în 
pielea capului. ÎI duseseră la spital. Analizele de sânge 
relevaseră o alcoolemie de 3,7 grame. Nu avea niciun document 
ca să îi ateste identitatea. Işi dăduse numele acesta. Asta era 
tot. Victor Janusz nu existase oficial decât în timpul arestului de 
la comisariatul Évêché din Marsilia. 

Psihiatrul lăsase și mai puţine urme. Anais se dusese la CHS 
Pierre-janet. Îi studiase dosarul profesional. Diplomele. Cartea 
de muncă. Certificatele de la spitalul Paul-Guiraud, din Villejuif... 
Totul era în regulă. Totul era fals. 

Dis-de-dimineaţă se informase la Ordinul Psihiatrilor. Nu 
existase niciodată un psihiatru cu numele de Mathias Freire în 
Franţa. Nici măcar un generalist. Sunase la Paul Guiraud din 
Villejuif. Nimeni nu îl cunoștea pe Freire. 

Cum își procurase Janusz documentele? 

Cum de știa că la CHS Pierre-janet se căuta un psihiatru? 

La ora 9 se reîntorsese la spital. Convocase toţi psihiatrii de la 
toate secțiile. Veniseră fără chef, bănuitori, comportându-se ca 
niște vinovaţi. Nimeni nu remarcase nimic. Freire era discret, 
solitar, profesionist. Comportamentul lui nu trăda nicio 
impostură - și cunoștințele lui nu fuseseră niciodată prinse pe 
picior greșit. De unde și ideea care încolţise în mintea lui Anais: 


VP - 157 


Freire urmase într-adevăr studii de psihiatrie. Unde? Sub ce 
nume? 

Urmărise apoi pista Volvoului. Contactase vânzătorul. Freire 
prezentase permisul de conducere și plătise mașina cu bani 
gheaţă - de unde întrebarea: cum de avea atâţia bani un tip 
care cu o lună în urmă nu avea un acoperiș deasupra capului? 
Verificase la Circulaţie. Nu exista niciun permis de conducere 
emis pe numele de Freire. Nu își actualizase niciodată 
certificatul de înmatriculare. Nu plătise niciun fel de asigurare. 

Se interesase apoi în legătură cu banca și cu asociaţia care îi 
închiriase locuința. Totul era în regulă. Freire dispunea de un 
cont alimentat de salariul lui de medic. Pentru locuință 
prezentase un dosar de candidatură fără nicio fisură. Agentul 
imobiliar precizase: „Mi-a prezentat fișele de salariu de dinainte 
și declaraţiile de impozit”. Freire prezentase fotocopii. Ușor de 
falsificat. 

Pentru a mia oară, Anais se întreba ce etichetă să îi pună 
suspectului său. Criminal? Escroc? Impostor? Schizofrenic? De 
ce venise să o vadă aseară? Ca să se predea? Ca să îi dea 
informaţii care să-l disculpe? Ca să-i spună de asasinarea lui 
Patrick Bonfils și a lui Sylvie Robin? 

Își reaminti cuvintele pe care i le lăsase pe birou. Nu sunt un 
asasin. Problema era că îl credea. Freire era de bună-credință. 
Ceva instinctiv îi spunea că nu simula când făcea pe psihiatrul. 
Nu simula și când jura că Patrick Bonfils era nevinovat și voia să 
îl ajute să-și amintească ce văzuse în noaptea de 13 februarie la 
gara Saint-Jean. Dacă el era asasinul, această atitudine nu avea 
logică. Nu cauţi probe contra ta... Atunci? Işi pierduse oare și el 
memoria? 

Doi amnezici pentru o singură gară: cam prea mult. 

Văzu panoul care semnaliza BIARRITZ. Se conectă mental la 
celălalt aspect al dosarului - care nu se potrivea cu nimic. De ce 
fuseseră uciși Patrick Bonfils și Sylvie Robin? Ce pericole 
reprezentau un pescar plin de datorii și partenera lui? 

De aseară încerca să dea de jandarmii care conduceau 
ancheta pe Coasta Bască. Șeful grupei, comandantul Martenot 
nu o sunase înapoi. La ora 11 dimineața, după un duș, se 
hotărâse să se ducă acolo. Cu Le Coz. 

— Ce naiba se întâmplă? 

Un ambuteiaj bloca breteaua de ieșire. Anais ieși din mașină 


VP - 158 


și luă contact brusc cu prognoza meteo de rahat a dimineţii. Frig 
polar. Ploaie deasă și rece. Cu mâna la ochi observă la distanță 
un baraj de jandarmi. 

Le Coz întrebă: 

— Pun sirena? 

Anais nu răspunse. Evalua forțele din față. Nu era un simplu 
baraj rutier. Blocaje ghimpate traversau drumul. Mașini cu 
girofarele rotindu-se în tăcere staționau pe margine. Oamenii nu 
erau jandarmi obișnuiți. Cu uniforme negre și veste antiglonţ și 
banduliere, aveau căști cu viziere blindate. Cei mai mulţi aveau 
pistoale mitralieră. 

— Mă duc pe jos, spuse, aplecându-se spre Le Coz. Când îţi 
fac semn, ieși din rând și vii. 

Anais își ridică gluga de la haină și o luă pe lângă mașini în 
sus. Dârdâia. În timp ce mergea, mai luă o gură de sirop. Când 
oamenii înarmaţi o observară la cincizeci de metri, își scoase 
legitimația tricoloră. 

— Căpitan Anais Chatelet de la Bordeaux, strigă. 

Oamenii nu îi răspunseră. Cu vizierele opace, păreau mașini 
de ucis, negre, indescifrabile, perfect reglate. 

— Cine este șeful grupei? 

Niciun răspuns. 

Aversa se înteţi, șiroind pe vizierele de plastic ale căștilor. 

— Cine e șeful, pentru Dumnezeu? 

Un bărbat înfășurat într-un Gore Tex se apropie. 

— Eu sunt. Căpitan Delannec. 

— Ce e cu desfășurarea asta de forțe? 

— Astea sunt ordinele. Un fugar e în zonă. 

Anais își lăsă gluga în jos. Ploaia i se scurgea pe față. 

— Fugarul este suspectul meu. Până la proba contrarie, 
beneficiază de prezumția de nevinovăție. 

— E un nebun furios. 

— Ce știți despre asta? 

— A omorât un cerșetor la Bordeaux. A participat la masacrul 
a doi nevinovaţi la Guéthary. Și este și psihiatru. 

— Și ce dacă? 

— Cu ăștia, cămașa de forță nu e prea departe. 

Anais nu mai insistă. 

— Am întâlnire cu comandantul Martenot. Putem să trecem? 

Numele acţionă ca un sesam. Anais îi făcu semn lui Le Coz, 


VP - 159 


care urcă pe drum pe contrasens. Sări în mașină și făcu un 
semn de mulțumire către imbecil. 

— E pentru Janusz? întrebă Le Coz. 

Anais încuviință cu dinţii strânși. El spunea Janusz. Ea gândea 
Freire. Asta era toată diferenţa. Și-l aminti cu doza de cola zero 
în mână. Cu părul lui negru. Trăsăturile obosite. Cu aerul de 
Ulise revenind acasă, epuizat, slăbit și în același timp îmbogăţit, 
înfrumusețat de tot ceea ce văzuse. Un bărbat cu patina unei 
sculpturi antice. Ar fi fost minunat să te refugiezi în braţele lui. 

Brusc își aminti un amănunt exact. In seara aceea, pe pragul 
casei, Freire îi șoptise: 

— O crimă, cam ciudată ocazie de a face cunoștință. 

— Totul depinde de ce se întâmplă mai departe. 

Lăsaseră apoi să plutească între ei aceste semne de 
întrebare. Aburii care le ieșeau din gură se materializau în acest 
viitor cristalin, diafan, nesigur. Totul depinde de ce se va mai 
întâmpla. 

Și fuseseră serviţi. 

o... 

— Nu te amesteca. 

Femeia era la a treia lovitură în maxilar. Refuza să se 
prăbușească. Bărbatul schimbă tactica. li trimise un croșeu în 
burtă. Se îndoi, dând impresia că își înghite propriul strigăt. 
Victima era un monstru. Urâtă, buhăită, slinoasă. O faţă violacee 
încadrată de un păr gras. Imposibil să îi dai o vârstă. Agresorul, 
un negru cu șapcă, profită de ea că era aplecată, își ridică 
amândouă mâinile împreunate și le lăsă să cadă pe scăfărlia ei 
cu toată puterea. Femeia se prăbuși. In sfârșit. Imediat fu 
scuturată de o convulsie care o făcu să vomite. 

— Târfă! Târâtură! 

Loviturile de picior plouau. Janusz se ridică. Bernard îl trase de 
mână. 

— Nu te mișca, îţi zic. Nu e grădina ta. 

Janusz se lăsă să cadă la loc. Spectacolul era insuportabil. 
Vrăjitoarea avea un braţ paralizat. Işi proteja faţa cu celălalt și 
încasa loviturile fără să crâcnească, tresărind la fiecare impact. 

De patru ore îl însoțea Janusz pe Bernard în peregrinările sale 
la întâmplare și deja era la a treia încăierare. Se alăturaseră 
grupurilor de tot soiul, părăsind o duhoare pentru o alta. Janusz 
avea senzaţia că are rahat în plămâni, urină în nări, vomă în 


VP - 160 


gâtlej. 

Se duseseră mai întâi în Piaţa Victor-Gelu, unde vagabonzii se 
înghesuiau pe sub porţi. Nimeni nu îl recunoscu. Pusese 
întrebări. Nu obținuse niciun răspuns. Trecuseră la Théâtre du 
Gymnase, mai sus de Canebière. Nu rămăseseră: treptele erau 
pline cu boschetarii ocupați să tăbăcească „un novice”. Se 
pierduseră pe străzile cartierului până aterizaseră în strada 
Curiol, fieful transsexualilor. 

În cele din urmă, se stabiliseră la baza bisericii des Réformés, 
unde Canebière se întâlnește cu Leon-Gambetta. Cerșetori peste 
tot. Picoteau pe trepte, se pișau pe dale, sfidând din priviri 
trecătorii cu agresivitate. Toţi oamenii aceia beţi încă din zori 
erau gata să se omoare între ei pentru un euro, o ţigară sau o 
gură de poșircă. 

Nici acolo nu tresărise vreo privire la vederea lui. Janusz 
începu să se îndoiască de faptul că ar fi pus piciorul vreodată în 
Marsilia. Dar era prea epuizat ca să se mai miște. Chelfăneala 
luase sfârșit. Victima zăcea într-o baltă de sânge și vomă. Janusz 
era în infern. Mizeria, aburii din aer - era abia ora 14 și ziua deja 
se stingea -, frigul, indiferența trecătorilor, totul contribuia la 
conturarea unui abis care îl înghițea puţin câte puţin. 

Femeia se târî pe trotuar și se adăposti sub un portal, aproape 
de un atelier de reparaţii rapide. Janusz se forţă să se uite la ea. 
Faţa nu-i mai era decât o infecţie, cu două pupile injectate de 
sânge. Buzele sparte, umflate, lăsau să le scape o spumă 
roșiatică. Tuși și scuipă dinţii sparţi care o înecau. Sfârși prin a 
se așeza pe pragul unei case. Așteptând să fie alungată, își 
întindea fața spre vânt ca să își usuce rănile. 

— Și-a căutat-o..., concluzionă Bernard. 

Janusz nu-i răspunse. Tovarășul lui continuă cu explicaţiile. 
Nenette, victima, era „femeia” lui Titus, Negrul. El o mai 
împrumuta și altora pentru câteva monede, un bon de masă sau 
pastile. Janusz nu vedea cum o beţivă fără dinți ar fi putut trezi 
și cea mai mică dorinţă. 

— Și? riscă el. 

— S-a dus și la ceilalţi... 

— Ceilalţi? 

— O altă bandă, dincolo de Panier. S-a culcat gratis. Mă rog, 
nu e sigur. Oricum Titus e cum nu se poate de gelos... 

Janusz se uita la grămada oribilă de cârpe pline de sânge care 


VP - 161 


supravieţuise bătăii. Găsise cumva un bidon și luase deja o gură 
pe post de prim ajutor. Părea că uitase deja chelfăneala. 

Lumea străzii era o lume a prezentului. 

Fără amintiri. Fără viitor. 

— Nu te lăsa doborât, concluzionă Bernard, făcând un spirit 
de glumă. Ne batem și ne-o tragem apoi. 

Și bem, adăugă Janusz pentru el însuși. După calculele sale, 
Bernard era la al cincilea litru. Ceilalţi urmau același regim. 
Băgau în ei până seara de la opt la doisprezece litri de vin 
fiecare. 

— Vino, zise cerșetorul. Spargem gașca. A început să fie prea 
multă lume. Nu trebuie să pisezi mereu aceiași clienți... 

Bernard nu îl adoptase pe Janusz. Il tolera deoarece nou- 
venitul cumpărase deja trei bidoane. Prima învăţătură. Dacă un 
boschetar îţi întinde mâna, e pentru că acolo, la capăt, este o 
taxă. Și taxa e mereu un bidon. 

Se puseră în mișcare. Un vânt marin, umed, pătrunzător nu îi 
slăbea. Janusz nu reușea să se încălzească. Îl dureau picioarele. 
Avea mâinile îngheţate. Îl urma orbește, cu ochii plini de lacrimi, 
fără să recunoască nimic. Singurul lucru care îl mai făcea să 
tresară erau polițiștii. O sirenă sau o mașină de poliţie, 
uniforme, toate îl făceau să lase imediat capul în jos. Nu uita 
cine era. O pradă. Un suspect fugar. Un vinovat care acumula 
greșeli. Tot rahatul, mizeria, vinul prost erau camuflajul lui. 
Fortăreața lui. Pentru cât timp? 

Se opriră într-o piaţă mică. Janusz nu avea nicio idee unde se 
afla, dar nici că îi păsa. Apatia congenerilor lui îl câștigase. 
Devenise insensibil, lent, nebun. Fără ceas sau orologiu, pierdea 
noţiunea de timp și de spaţiu. 

Zgomotul cutiei metalice a lui Bernard îl aduse la realitate. 
Cerșetorul își scosese încălțările și reluase manevra cu cele 
două degete negre. Cling-cling-cling... 

— Un bănuț pentru un alpinist... 

Alţi cerșetori i se alăturară. Bernard bombănea. Erau atât de 
beti, că nu mai cerșeau, ci îi înspăimântau pe clienţi. Unul dintre 
tipi își freca obrazul de caldarâm ca să își julească pielea. Un 
altul în fundul gol își urmărea un tovarăș beat mort alergând în 
patru labe și încerca să îi bage sexul în gură. In altă parte, un 
cerșetor singuratic se certa cu el însuși, lovind un zid, vorbind cu 
trotuarul și amenințând cerul. 


VP - 162 


Janusz îi observa fără compasiune sau bunăvoință. 
Dimpotrivă, îl încerca aceeași ură care nu îl părăsise de 
dimineaţă. Era sigur: când fusese cu adevărat Victor Janusz cu 
câteva luni mai înainte, îi detesta deja. Ura era cea care îl ţinuse 
în picioare. Care îi permisese să supraviețuiască. Il împinsese 
oare spre crimă? 

— Vino, zise tovarășul lui, adunându-și mărunțișul. Mi-e sete. 

— Nu-ţi iei nimic de haleală? 

— Pentru haleală există Supa Populară, adăposturile, foaierele 
Emmaus. Toată lumea vrea să ne dea haleală, izbucni în râs: Cu 
băutura e cu totul altă luptă, crede-mă! 

Ziua se micșora și se făcea tot mai frig. Janusz se gândea cu 
groază la orele care urmau. | se strânse inima. Era pe punctul să 
izbucnească în plâns. Un copil căruia îi era frică de întuneric. 

Dar trebuia să se ţină tare. 

Până la adăpostul Madrague, unde toţi cerșetorii se întâlneau 
seara. 

Dacă nimeni nu îl va recunoaște acolo, înseamnă că era peo 
pistă falsă. 

o... 

Comandantul Martenot acceptase să o însoțească la locul 
dublului asasinat. Fiecare cu mașina lui. Și niciun cuvânt înainte, 
la birou. Mergeau acum în urma unui Subaru WRX, unul dintre 
acele modele străine pe care brigăzile de intervenţie rapidă le 
achiziționaseră în anii din urmă. 

Depășiră Bidart și Guéthary, urmând linia ferată. Ploaia nu se 
oprea. Înmuia tonurile, senzațiile, mișcările. Ricoșa din tufișurile 
verzi Și din asfaltul lucios. Drena lumina deasupra oceanului. 

Mașinile se opriră în vârful cornișei. Crânguri îndesate, câteva 
case solitare și, mult mai jos, o plajă fără culoare, presărată cu 
pietre negre. Anais și Le Coz se alăturară jandarmilor. Martenot 
arătă spre o căbănuţă de ciment pe care era fixată o pancartă în 
formă de pește. 

— Casa Bonfils. 

Clădirea era înconjurată cu bandă galbenă. Sigilii erau puse la 
uși și la ferestre. Comandantul explică: prelevarea de probe, 
fotografiile, ridicarea de amprente fuseseră efectuate aseară, 
dar o cercetare mai amănunţită urma să aibă loc în dimineaţa 
următoare. 

— Dar crima unde a avut loc mai exact? 


VP - 163 


— Jos. Pe plajă. Comandantul întinse arătătorul spre ocean. 
Corpul femeii era acolo, jos. Bărbatul era mai încolo, la baza 
unei stânci. 

— Nu văd nimic. 

— Zona este sub apă. Suntem în flux. 

— Haideţi acolo. Ş 

Coborâră pe o potecă abruptă. Intorcând capul, Anais 
contemplă decorul de deasupra ei. Un hăţiș de arbori și tufișuri 
genera nori de aburi. Una sau două vile cu terasele lor pierdute 
printre pini. Calea ferată, strălucitoare în bătaia ploii - dreaptă 
ca o despicătură printr-un tablou. 

Ajunseră la plajă. Nimic, decât o fâșie de nisip întunecat. 
Anais avea frisoane. Răceala. Sau frica. Mintea ei divaga spre 
legendele cu Tristan și Isolda, pline de furtuni și elixirele iubirii... 

Se concentră: 

— La ce oră a avut loc? 

— După martori, în jurul amiezii. 

— Există martori? 

— Doi pescari. Tocmai acostaseră pe mal, cam la o sută de 
metri de aici. 

— Ce au văzut? 

— Nu e prea clar. Au vorbit de un bărbat în impermeabil care 
fugea. Suspectul dumneavoastră, Mathias Freire. 

— Așa vi s-a spus că îl cheamă? 

— Nu îl cheamă așa? 

Anais nu mai insistă: nu era cazul să încurce și mai tare o 
situaţie și așa confuză. 

— Din ce direcţie venea? 

— Dinspre plajă. 

— Freire i-a ucis pe cei doi și a luat-o la fugă? întrebă, jucând 
rolul avocatului diavolului. 

— Nu. Victimele nu au fost împușcate de la mică distanţă. De 
altfel, martorii au văzut doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru care și ei 
alergau spre plajă. Nu știm dacă îl urmăreau pe Freire ca să-l 
oprească, deoarece credeau că el e asasinul sau, din contră, 
dacă ei erau ucigașii. S-au urcat într-un 4x4 negru, un Audi Q7. 
Din păcate, nu avem numărul de înmatriculare. 

La naiba. Cum putuse să uite asta? Cu două seri în urmă, 
Freire îi dăduse fotografiile cu numărul de înmatriculare. Îi 
explicase că un 4x4 negru îl urmărea de două zile. Pozele erau 


VP - 164 


încă la ea... 

— De aici, continuă jandarmul, mărturia pescarilor devine 
confuză. Ei spun că a trecut un tren. Tipul în impermeabil a 
dispărut. Cei doi oameni în negru s-au urcat în 4x4 și au șters-o. 

— Și după aceea? 

— Nimic. Toată lumea s-a evaporat. 

Un strigăt ascuţit se ridică din ceruri. Anais înălță privirea. 
Pescărușii făceau opturi împotriva vântului. Hula urla în 
contratimp, lovindu-și valurile de nisipul negru. 

— Spuneţi-mi despre unghiul de tragere, îi zise, vârându-și 
mâinile în buzunare. 

— După toate semnele, trăgătorul era postat pe terasa vilei 
de acolo. E nelocuită în timpul iernii. 

Casa era situată la mai mult de cinci sute de metri. 

— Vreţi să spuneţi că asasinii... 

— Tir de la distanţă. Treabă de profesionist. 

Ancheta lua o altă întorsătură. De ce să plătești trăgători de 
elită ca să omoare un pescar plin de datorii și pe tipa lui? 

— Cum puteţi fi sigur că tirul provenea de acolo? 

— Am găsit tuburile goale pe terasă. 

Asta nu stătea în picioare. Admiţând că ucigașii erau 
profesioniști, nu ar fi putut face o astfel de greșeală. Să uite 
asemenea probe la locul de tragere. Doar dacă... Anais își 
imagină un alt scenariu. Asasinii trag asupra țintelor, dar una 
dintre ele reușește să scape - Freire. Pleacă în urmărirea lui. În 
grabă, uită tuburile. 

Comandantul avea acum în mână o pungă de plastic 
conţinând fragmente de metal. Anais o luă și se uită la tuburile 
cu reflexe aurii. Nu îi spuneau nimic. Fusese întotdeauna bâtă la 
balistică. Calibre. Putere. Distanțe. Nicio șansă. 

— Calibru de 12,7 milimetri, explică Martenot. Gloanţe 
perforante de mare precizie. 

— Ne spune ceva despre asasini? 

— Te cred. 12,7 este un calibru rar, utilizat în general pentru 
mitraliere grele, apreciat pentru puterea încărcăturii și pentru 
viteza proiectilului în tir continuu. Este folosit și la unele arme de 
precizie. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

— Este calibrul specific pentru Hécate II, o pușcă dezvoltată în 
anii 1990. O armă de referință, foarte cunoscută de lunetiști. 


VP - 165 


Pentru un trăgător antrenat, această pușcă îi permite să își 
atingă ţinta până la 1 200 de metri. Îi permite și să oprească un 
vehicul de la 1 800 de metri. Un material mult prea calificat 
pentru a elimina o familie de pescari. Fără să mai vorbim de 
cunoștințele deosebite cerute de o astfel de armă. 

Comandantul folosea tonul său cel mai neutru pentru a-și 
masca tulburarea. Mare, cărunt și stoic, semăna în mantaua lui 
albastră cu un amiral pe portavionul său. Anais înţelesese deja. 

— Trăgătorul ar fi putut fi un militar? 

— Hécate Il a fost oficial adoptată în 1997 de către Secţia 
tehnică a armatei terestre, recunoscu Martenot. A fost răspunsul 
nostru la lunetiștii din luptele din Balcani. Astăzi, grupele de 
intervenţie ale GIGN” și RAID!E o folosesc de asemenea. 

Liniște. Afacerea lua cu siguranţă o altă întorsătură. Ca un 
plan care se ridică pe neașteptate într-o a treia dimensiune, 
nebănuită. 

— Alte armate și unităţi speciale străine o folosesc și ele, 
continuă jandarmul. Vom trimite totul la Institutul de cercetări 
criminale de la Jandarmeria naţională din Rosny-sous-Bois. Nu ar 
fi imposibil să ajungem până la arma propriu-zisă. Hécate II nu 
este o armă care să se găsească ușor pe piaţă. Și nici nu e ușor 
de manevrat. Ca să vă faceţi o idee, echipată complet 
cântărește 17 kilograme. 

Anais înălţă capul în ploaie. Ştia - știuse mereu - că povestea 
asta va fi complexă. Uciderea unui boschetar transformat în 
Minotaur. Apariţia unui amnezic care punea întrebări fără 
răspuns. Amprentele unui fals psihiatru... Și acum, un masacru 
cu aspect de ambuscadă pe timp de război. 

Jandarmul recuperă tuburile din palma lui Anais. Ea avu un 
moment de ezitare. 

— Nu vă temeti, îi spuse el. Procedura va merge până la 
capăt, chiar dacă vinovaţii sunt de-ai noștri. Laboratorul va avea 
tuburile până diseară. Raportul este pe drum spre biroul 
judecătorului. 

— A fost deja numit un judecător? 

— Claude Bertin. De pe lângă Parchetul din Bayonne. Expert 
în ETA. Le are cu chestiile astea balistice. 


17 GIGN: grupă de intervenţie a jandarmeriei naţionale. 
18 RAID: Recherche, d'Assistance, d'intervention et de Dissuasion: unitate de 
intervenţie a poliției franceze (Cercetare, Asistenţă, Intervenţie, Intimidare). 


VP - 166 


— Aţi primit raportul autopsiei? 

— Încă nu. 

Anais nu clipi. Trupul lui Bonfils și al femeii fuseseră duse la 
institutul medico-legal din Rangueil, aproape de Toulouse, în 
ziua precedentă spre sfârșitul după-amiezii. Martenot primise 
fără îndoială deja raportul. Dar pur și simplu îl înaintase 
superiorilor înainte de a-l da mai departe. Intr-un astfel de 
context totul trebuia cântărit, măsurat, analizat. Poate chiar și 
armata numise un alt medic legist pentru o contraexpertiză. 

Vocea lui Martenot ajunse din nou la ea: 

— Pot să vă ofer o cafea? 

— Cu plăcere, îi răspunse, zâmbind. Dar mai întâi să dau un 
telefon. A 

Încetini pe poteca de întoarcere pentru a rămâne singură. În 
vântul umed îl sună pe Conante. Polițistul răspunse la primul 
apel. Toată lumea era exasperată. 

— Eu sunt, îi spuse. Ceva nou? 

— Te-aș fi sunat. 

— Am nevoie să îmi faci un serviciu. Vreau să te duci urgent 
până la mine acasă. 

— Ai uitat să uzi florile? 

— Cere cheia de la portăreasă. Fii convingător. Nu e ușor de 
păcălit. Arată-i legitimaţia. Te descurci tu. 

— Și la tine, ce fac? 

— Pe biroul meu sunt fotografii cu o plăcuţă de înmatriculare. 
Identific-o și sună-mă imediat. 

— Nicio problemă. Cum e Biarritzul? 

Anais ridică privirea. Siluetele negre ale jandarmilor dispăreau 
sub rafalele aversei. Calea ferată mustea de apă. Pinii pluteau 
învăluiţi de vapori. 

— Ud leoarcă. Sună-mă. 

eoo 

— Mişcă-ți fundul. Uite duba. 

Janusz se ridică cu greu. Nu mai era decât o masă de 
anchilozări și frisoane. Planul său, ancheta, strategia lui de 
observație, totul se dusese pe apa sâmbetei odată cu sfârșitul 
după-amiezii. Bătuseră iarăși străzile până la căderea noptii 
pentru a ajunge din nou de unde plecaseră de dimineață: 
arcadele de la Club Pernod, din faţa Portului Vechi. În halul în 
care era, Janusz nu mai visa decât un lucru: un pic de căldură și 


VP - 167 


ceva moale sub fund. 

La ora 19, Bernard scoase o cartelă telefonică și sună la 115, 
numărul de la Samu social!*. În fiecare seară, un serviciu de 
mașini specializate aduna cerșetorii și îi ducea la adăposturile 
orașului. Unii dintre ei, cei care erau încă lucizi, sunau înainte ca 
noaptea îngheţată să le vină de hac. Ceilalţi erau recuperaţi de 
patrulele care le cunoșteau obiceiurile. larna la Marsilia aproape 
niciun boschetar nu dormea afară. 

Asistenţii sociali ieșiră din Jumpy Citroen ca să-i ajute pe 
mizerabilii care se îmbătau sub arcade. Mai mulţi refuzară să se 
urce în camionetă. 

— Strada este alegerea mea! mugea unul dintre ei cu o voce 
ragușită. 

Un altul se zbătea neîndemânatic. Corpul îi era flasc și moale 
ca un burete. 

— Lăsaţi-mă în pace! Nu vreau la azil! 

— Azil? întrebă Janusz. 

— Madrague, zise Bernard, adunându-și boarfele. N-ai treabă. 
Pentru tipii ca noi e tot ce poate fi mai bun. 

Doborât de frig și oboseală, Janusz înțelegea doar că se 
apropia de obiectivul lui. Ușile din spate ale camionetei se 
deschiseră. 

— Salut, Bernard! strigă șoferul prin peretele de plexiglas care 
separa cabina de camionetă. 

Celălalt îi răspunse cu râsul lui de hienă și își aruncă înăuntru 
sacii lui jegoși. Sări apoi în spate. Janusz îl urmă. Duhoarea îi 
tăie răsuflarea. Mizerie, rahat, urină, vomă: dejecţiile saturau 
spaţiul. Își ţinu respiraţia și avansă în obscuritate. Se ciocnea de 
genunchi, de braţe, se împiedica de sarsanale. Găsi în sfârșit un 
loc unde să se așeze. Bernard dispăruse. 

Ușile se închiseră. Jumpy porni la drum. Ochii i se obișnuiră cu 
penumbra. Putea să își distingă noii tovarăși. Erau o duzină, 
așezați față în față pe două banchete. Mutrele, privirile, mâinile 
crăpate nu se deosebeau prin nimic de ce văzuse toată ziua, dar 
o Curte a Miracolelor sub cerul liber e una, iar în spaţiu închis e 
altceva. În tenebrele zdrenţuite de felinarele de afară, capetele 
acestea de gorgone creau o realitate totodată mai densă și mai 
fantastică. 


19 SAMU social: un ansamblu de asociaţii nonguvernamentale care vin în ajutorul 
persoanelor private de mijloace de existenţă. 


VP - 168 


Un tip tuns cu faţa devorată de doi ochi ficși. Un altul dormea 
cu capul între braţe ca un bolovan într-o grămadă de cârpe. Alţii 
aveau faţa scăldată în umbră. Nu mai mișcau, apatici, 
pietrificaţi. Un individ era în genunchi pe jos și încerca tracţiuni, 
luând ca sprijin bancheta. Eforturi patetice și neîndemânatice, 
însoţite de icneli și pufăieli. 

Un agent social instalat lângă șofer bătu în geam: 

— Jo! Stai jos imediat! 

Sportivul se ridică puţin, clătinându-se, și se prăbuși la locul 
lui. Vecinul lui se ridică. Era complet negru. Ca un gunoi 
carbonizat. Janusz nu îi simţi duhoarea: nu mai respira decât pe 
gură, cu groaza miasmelor care îi pătrundeau în piept. Omul se 
opri în faţa portierelor duble, depărtă picioarele și începu să se 
pișe cu jeturi prelungi, încercând să atingă crăpătura dintre uși, 
stropindu-și vecinii indiferenți. 

Eforturile sale erau în van, deoarece ușile erau închise. 
Pișatul, din cauza curbelor și a frânelor, se întorcea spre interior. 
Loviturile în geam se auziră din nou. 

— Ho!!! Nu aici! Știi regula! 

Omul nu reacţiona, golindu-se cu un calm de cisternă. Janusz 
ridică picioarele ca să nu fie atins de șiroaie. 

— Nu ne face să ne oprim, la dracu'! 

Cerșetorul se dădu în sfârșit înapoi. Merse prin băltoacă. Se 
împinse în ceilalți până ajunse rostogolindu-se la locul lui. 
Zgomotul creștea în intensitate cu fiecare kilometru. Voci 
monotone, ascuțite, pline de ranchiună. Cuvintele incoerente, 
deformate,  molfăite evocau zdrentele unui limbaj fără 
semnificaţie, fără rost, bun de aruncat la gunoi. 

O femeie nu înceta să repete: 

— Nu mă cheamă Odile... Dacă m-ar fi chemat Odile, ar fi fost 
altceva... 

Un bărbat cu buzele băgate înăuntru din cauza lipsei dinţilor 
mai degrabă aspira cuvintele decât le rostea: 

— Mai întâi, trebuie să merg la dentist... După aia mă duc să-i 
văd pe copii... 

Alţii cântau într-o cacofonie de nesuportat. Unul dintre ei 
lălăia mai tare ca amicii lui. O melodie din anii 1980. Demonii de 
la miezul nopții. 

— Antren, ce zici? 

Bernard se așezase lângă el: în stare de șoc, nici nu îl 


VP - 169 


observase. 

— Aici e nimic. Să vezi la Madrague... 

Camioneta se mai opri de câteva ori. Privi afară. În timp ce 
asistenții îi adunau pe noii amărâţi, alţi bărbaţi escortau femei 
fără vârstă, în canadiene și minijupe, spre o camionetă. 

— Curve..., murmură Bernard. Le duc la Jeanne-Panier. 

Fără îndoială un alt adăpost... Noi pasageri urcară. Incepeau 
să nu mai aibă loc. Cântărețul nu se oprise din lălăit, fără să își 
dea seama de ironia implicită a textului: 

— Mă ademenesc la capătul nopţii/Demonii miezului de 
noapte/Mă ademenesc până la insomnie/Fantomele plictiselii! 

Trei tineri se instalară în celălalt capăt al mașinii fără să 
scoată un cuvânt. Nu păreau a fi nici beţi, nici jegoși, ba 
dimpotrivă, erau treji și foarte lucizi. Ceea ce nu le dădea un aer 
prietenos. Păreau chiar și mai periculoși decât ceilalţi. 

— Români..., șopti Bernard. 

Janusz își aminti. La Pierre-Janet se mai aciuau din când în 
când. Recidiviști ai Europei de Est pentru care adăposturile 
sociale din Franţa păreau hoteluri de cinci stele în comparaţie cu 
închisorile slave. 

— Nu te apropia de ei, adăugă Bernard. Și-ar ucide mama 
pentru un tichet de masă, dar mai ales îi interesează actele 
noastre. 

Janusz nu îi scăpa din ochi pe cei trei tâlhari. Și ei, la rândul 
lor, îl reperaseră: cerșetor deghizat, cu mâini fine și jeg de 
suprafaţă. Omul de atacat la noapte. Singurul care ar avea mai 
mult de un euro în buzunare. Își jură să nu adoarmă. În replică 
simţi cum i se taie picioarele de epuizare. Căută lama 
Eickhornului în fundul buzunarului. Strânse cuțitul în mână ca pe 
un talisman. 

Jumpyul încetini. Ajunseseră. Cartierul era în curs de 
distrugere - sau de reconstrucţie. Imposibil de apreciat la ora 
aceea. Un pod autorutier trecea pe deasupra străzii ca un 
monstru din povești care ameninţa un sat din vechime. Totul era 
negru. Doar garduri înalte, luminate de proiectoare puternice. 
Un panou spunea: CENTRUL DE ADĂPOST DE URGENȚA. Gloata 
vociferantă, care gesticula, se înghesuia în fața barierelor. 
Demonii miezului de noapte... 

— Madrague, prietene, spuse Bernard. Nu ai cum să decazi 
mai mult. O știu până și copiii... După, nu mai există decât 


VP - 170 


cimitirul. _ 

Janusz nu-i răspunse. Era fascinat de ceea ce vedea. In fața 
grilajelor, oameni în salopete negre, cu mănuși, cu cagule, cu 
veste galbene fluorescente controlau intrările. Deasupra lor, pe 
acoperișul uneia dintre clădiri câini în cuști lătrau și urlau în 
noapte. Fără îndoială, animale abandonate, dar Janusz se 
gândea la Cerber, câinele cu trei capete care păzea intrarea în 
infern. 

— Am ajuns! Toată lumea jos! 

Toţi se ridicară, își strânseră boccelele și coborâră din dubă. 
Sticle se rostogoleau pe jos. Unele ajunseră în bălțile de urină. 

Cântărețul făcu o glumă: 

— Avem cadavre! Cadavre de sticle! 

Mulţumit de butada proprie, se lansă cu capul înainte, ca la 
rugbi, împingându-i pe ceilalţi, dând naștere unui val de 
proteste. Coborau. Degringoladă. Se răspândeau. Tabloul evoca 
o pubelă răsturnată pe trotuar. Oameni înfofoliţi, cu pompe de 
presiune în mână, așteptau să curețe urmele trecerii lor. 

În faţa grilajelor domnea haosul. 

Unii încercau să treacă cu forţa, împingând cu cărucioarele 
sau sacii în ceilalți. Alţii băteau în gratii cu cârjele. Alţii ațâțau 
câinii, aruncând doze goale peste gard. Agenţii sociali încercau 
să stăpânească fluxul, ordonând coada de la intrare - o ușă 
întredeschisă care nu permitea trecerea decât unei persoane o 
dată. 

Janusz făcea parte din grămadă. Cobori capul între umeri și 
încercă să uite unde se află. Cel puţin nu-i mai era frig. Se trezi 
lângă gard, pe jumătate făcut terci de grămada de oameni. 
Printre stâlpii de oţel putea vedea rândul de așteptare în curte, 
întins până la prima clădire. Un ghișeu de primire era iluminat. 
Se băteau în jurul lui. Sticle zburau prin aer. Oameni se 
rostogoleau pe jos... 

Bernard avusese dreptate: încă nu văzuse nimic. 

o... 

— Numele? 

— Michael Jackson. 

— Acte? 

Hohot de râs ca răspuns. Un agent social împingea sacul de 
purici spre dreapta. Un altul își itea mutra în faţa ghișeului de 
sticlă. 


VP - 171 


— Numele? 

— Sarkozy. 

Tipul de la ghișeu rămânea imperturbabil: 

— Acte? 

— Tu ce crezi, cap sec? 

— Ai grijă. 

— Mi se fâlfâie. 

— Următorul. 

La jumătatea rândului, Janusz înregistra fiecare detaliu. Clădiri 
de ciment încadrau curtea. Pe mijloc, construcţii modulare. Doar 
uitându-te la cei care hălăduiau prin jurul fiecărui bloc, puteai 
deduce împărțirea zonelor. 

Prefabricatele adăposteau femeile. Alături de cerșetoare fără 
vârstă, tinere discutau în grupuri la lumina stâlpilor - 
adolescente. Se mișcau în acest infern ca și cum ar fi fost curtea 
unui liceu. Erau supravegheate - și protejate - de agenţi sociali 
bine făcuţi. 

Un alt modul, în spate, era rezervat magrebienilor: vorbeau 
între ei în arabă cu voce scăzută, cu un aer de conspiratori. La 
stânga, un bloc de ciment era ocupat de tipii de la gara de Est. 
Mai multe limbi slave se auzeau în noapte. 

Janusz miji ochii, căutându-i pe cei trei români din camionetă. 
Erau acolo, fumând liniștiți. Își regăsiseră fârtaţii. Ochii le 
străluceau tot atât de intens ca vârful ţigărilor lor aprinse. 

— M-am săturat! auzi? M-am săturat! 

Janusz se întoarse. O femeie insulta un negru cu șapcă. 
Nenette și Titus. Cerșetoarea își revenise. Ea era cea care ataca 
acum. Nu fu de mirare că încasă una. Se dezechilibră și încercă 
să se apere cu braţul sănătos. Deja galeria se adunase în jur. 
Încurajări și râsete se auzeau. Titus își luă avânt, pregătit să-i 
mai dea una. Nénette se prăbuși pe braţul paralizat fără să 
anticipeze lovitura. Zgomotul cu care capul ei lovi asfaltul nărui 
în Janusz și ultima barieră de protecţie. Nu mai putea să suporte 
atâta violență. Și mai rău, atâta decădere. Niciunul dintre acești 
monștri nu era lucid. 

Fu împins în biroul de recepţie. 

— Numele? 

— Narcis, răspunse fără să stea pe gânduri. 

— Acte? 

— Nu. 


VP - 172 


Cuvintele ieșiseră din adâncul subconștientului cu o tentă de 
adevăr inexplicabilă. 

— Data și locul nașterii? 

Dădu data de pe actele false ale lui Mathias Freire. Ca loc, în 
semn de provocare alese Bordeaux. 

Agentul îl măsură din priviri: 

— Ești nou? 

— Înî. Tocmai am ajuns. 

Asistentul social împinse un tichet numerotat pe sub geam. 

— Treci mai întâi pe la recepţie ca să-ți lași bagajul la ieșire 
pe stânga. Apoi în clădirea din dreapta din faţa dușurilor. Parter. 
Numărul tău corespunde cu numărul unei camere. 

În spatele lui, un vagabond îl bătu încurajator pe spate: 

— Nenorociţii ca noi, băiete! Cei mai buni! 

Janusz trecu la recepţie. O nouă busculadă. Creaturile își 
predau  cărucioarele supra-încărcate, saci plini de mizerii, 
cărucioare de copii cu fier vechi. Le spuse că nu are bagaje. 
Agentul îl privi în treacăt. 

— Arme? Mălai? 

— Nu. 

— Un duș? 

— Da, aș dori. 

Omul îl privi cu și mai multă neîncredere. 

— În clădirea următoare. 

Grupurile sanitare se aflau pe o alee unde era mai cald din 
cauza aburilor care ieșeau pe geamurile de la dușuri. Janusz 
trecu pe la alt ghișeu. | se dădu un prosop, o trusă de baie - 
săpun, periuţă de dinţi, aparat de ras. 

— Înainte de duș, treci pe la vestiar. 

Dădu peste un depozit de haine uscate și curate, puse în mai 
multe teancuri. Îi trecu prin cap ideea că cea mai mare parte a 
proprietarilor zdrenţelor acelora erau morți. Perfect pentru un 
zombi ca el. Un asistent îl ajută să-și aleagă câteva pe măsura 
lui. O cămașă de tăietor de lemne. Pantaloni de pânză pentru 
grădinărit. O jiletcă de pe vremea bunicului. Un palton negru. 
Reperă o pereche de bascheți Converse la care se repezi. 
Ghetele lui scâlciate îi făcuseră toată ziua praf picioarele. 

Intră în a doua clădire și nu reacţionă imediat. Atmosfera îţi 
amintea de o baie turcească uriașă plină de aburi. Ușile erau 
roșii. Tot restul era din plăci albe. Un șir lung de cabine de duș și 


VP - 173 


closete pe stânga. Un altul cu chiuvete pe dreapta. 

Decorul era deja compromis. Role de hârtie igienică se 
scăldau în bălți de urină. Jeturi de vomă împodobeau dalele 
precum constelaţiile. Linii de căcat trasau un alfabet obscen. 
Fenomen cunoscut: contactul cu apa relaxează sfincterele. 

In aburi cerșetorii se dezbrăcau, urlau, bombăneau, gemeau. 
Se pregătea ceva aici. Supliciul apei... Asistenţii supravegheau 
manevrele înarmaţi cu bastoane de cauciuc. Janusz căută o 
cabină strângând la piept prosopul, săpunul și noile sale 
zdrenţe. Pentru prima dată, miasmele abjecte se dădeau înapoi 
în fața mirosului de detergent industrial. Dar viziunile de groază 
erau tot la locul lor. Fără acoperăminte, cerșetorii erau reduși la 
jumătate. Scoteau la iveală schelete gri, roșii, vineții. Răni, 
cruste, infecții desenau modele sumbre pe pielea lor tăbăcită. 

Nicio cabină liberă. Un asistent îl puse la capătul chiuvetelor și 
îi spuse să se dezbrace. Janusz îl refuză. Nici vorbă să își scoată 
hainele aici: avea încă zgărzile antipurici și nu voia să își arate 
corpul sănătos, bine hrănit - 78 de kilograme la 1,80 înălțime -, 
lucru care l-ar fi dat de gol din prima. Fără să mai vorbim de 
mălai și de cuțit... 

Ceilalţi erau ajutați de asistenţi să se dezbrace cu prudenţă. 
De multe ori pielea venea jos odată cu haina. Timp de 
săptămâni, luni, ani, oamenii ăștia nu își dăduseră jos ţoalele, 
provocându-și mutații terifiante. Un bătrânel își scotea încet 
șosetele, jumătate material, jumătate carne. Ciorapii ascundeau 
o rană vie care avea exact modelul zalelor unui lanţ. 

— Hei, tu! Aia e liberă! 

Janusz se puse în mișcare, dar strigăte prin aburul dens îl 
opriră. Sub chiuvete, un infirmier susţinea un om inconștient. Un 
altul îi veni în ajutor, cu cizmele lipăind prin bălți. 

— II ducem la urgenţă. 

— Ce are? 

In loc de răspuns, agentul îndreptă brațul cerșetorului înnegrit 
de cangrenă. 

— Cu cât întârziem, cu atât va trebui să taie mai sus. 

Janusz nu reuși să le propună ajutorul, căci un agent îl 
interpelă din nou: 

— Te duci sau trebuie să-ți spun pe litere? La 6 e liber. 

Avansa. Mai văzu un handicapat aninat de cârje sub jetul 
dușului. Pe un alt leșinat un infirmier îl spăla cu peria de podele. 


VP - 174 


— Hai! Hai! urla un supraveghetor, lovind în uși. Nu o să staţi 
aici toată noaptea! 

Janusz se năpusti în cabina lui și încuie ușa. Se dezbrăcă, își 
puse banii la loc sigur. Işi scoase zgărzile. Când fu învăluit de 
apă, se simţi în sfârșit la adăpost. Jetul dușului, căldura... Se 
curăţă cu o furie surdă, își răzui pielea, se uscă apoi se îmbrăcă. 
Strecură cuțitul și banii în cutele noilor sale veșminte. Se simţea 
curat. Refăcut. Ca nou. 

Etapa următoare era masa. O baracă de șantier situată în 
fundul curții, cu vreo douăzeci de mese, și cu pereţii acoperiţi cu 
polietilenă. Aici domnea un calm relativ. Acești alcoolici cărora li 
se confiscaseră bidoanele nu aveau decât o alegere: să 
mănânce și să adoarmă imediat ca să nu intre în sevraj. 

In dreapta, o tejghea unde se distribuiau tăvile. Janusz se 
așeză la coadă. Locul era ticsit. Și supra-încălzit. La putoarea 
oamenilor se adăuga cea a halelii. Un miros de ulei ars sufoca 
atmosfera ca o ceaţă densă. Găsi un loc la o masă și își goli 
farfuria fără să se uite la ce mănâncă. Era acum la fel cu ceilalți. 
Doborât după o zi de frig și de alcool, înmuiat de duș, trăgea la 
somn. 

Dar o idee îi trecu prin minte. Nimeni nu îl recunoscuse. Nici 
măcar o dată nu fusese acostat de cineva în acest cartier 
general al cerșetorilor. Era pe un drum greșit? Va vedea mâine. 
Pentru moment, nu voia decât un singur lucru: să se întindă pe 
un pat. 

O luă după ceilalţi și ajunse la dormitoare. Camerele erau 
curate. Opt locuri în patru paturi suprapuse. Linoleum pe jos, 
care atenua căderile - cerșetorii cădeau din pat sau continuau 
să se bată în camere. Alese un pat de jos. Prefera să fie aproape 
de pământ pentru a o șterge rapid în caz de urgenţă. 

Salteaua era îmbrăcată într-o husă de unică folosință. Se vâri 
sub cuvertură, strângând mânerul Eickhornului precum un copil 
jucăria preferată. Lumina rămânea aprinsă. Se urla și se vocifera 
pe hol. Toată lumea se instala. g 

Janusz își spuse că în atâta gălăgie îi va fi ușor să vegheze. In 
secunda următoare era cufundat într-un somn profund. 

o... 

— Domnul Saez? Sunt Anais Chatelet, căpitan de poliţie la 
Bordeaux. 

Un moment de tăcere. 


VP - 175 


— Cum de aveți numărul meu de telefon? 

Nu îi răspunse. 

Un moment de tăcere. 

— Ce doriţi? 

Tonul era arogant, dar vocea era blândă. Anais decisese să 
rămână la Biarritz până a doua zi. După cafeaua cu Martenot, 
primise prin SMS datele firmei care deţinea mașina 4x4. Aceasta 
aparţinea ACSP, Agenţiei de Control și Securitate Privată, o 
societate de pază din zona serviciilor Terrefort la Bruges, în 
apropiere de Bordeaux. Sunase la firmă. Nu impresionase pe 
nimeni - refuzaseră chiar și să-i dea datele de contact ale 
directorului Jean-Michel Saez. 

Anais nu insistase. Își închiriase o cameră la un hotel mic din 
Biarritz, L'Amaia, pe bulevardul Marechal-joffre și își reluase 
ancheta. După ce obținuse numărul privat al lui Saez, începuse 
asaltul, sunându-l la fiecare jumătate de oră fără să lase niciun 
mesaj. 

În cele din urmă, pe la ora 22, îi răspunse. 

— Societatea dumneavoastră este proprietara unui 4x4 Audi 
Q7 Sline TDI cu numărul 360 643 AP 33? 

— Da. Care e problema? 

Vocea, în continuare plină de suficienţă, dar mieroasă. Anais 
se pregătea să-i scoată pe nas tonul arogant când își dădu 
seama că nu avea nicio armă cu care să pornească o ofensivă. 
Doar mărturia unui fugar, căruia / se păruse că o mașină îl 
urmărea. 

Se decise să joace blând. 

— Acest vehicul a fost observat de mai multe ori în apropierea 
unui medic din Bordeaux. Omul ne-a informat. Simţea că este 
urmărit de mașina societăţii dumneavoastră. 

— A depus plângere? 

— Nu. 

— Aveţi datele acestei așa-zise filări? 

— 13, 14 și 15 februarie 2010. 

— Vă mai interesează și altceva în legătură cu mașina 
aceasta? 

Vocea îi rămăsese calmă. Saez părea chiar că se amuză pe 
seama acestei conversații. Ea nu rezistă tentaţiei să-i servească 
pontul pe care îl avea: 

— Același 4x4 ar putea fi implicat într-o dublă omucidere care 


VP - 176 


a avut loc pe plaja de la Guéthary, ieri, marţi, 16 februarie. 

Directorul societății pufni în râs. 

— Vi se pare caraghios? 

— Caraghioasă este funcţionarea poliţiei. Cât timp veţi merge 
așa, oamenii care vor să trăiască în siguranţă vor avea nevoie 
de tipi ca noi. 

— Cum adică? 

— Am declarat furtul acestei mașini de șase zile. Mai exact, 
de pe 11 februarie. 

Anais o primi în plin. 

— La ce comisariat? 

— La postul de jandarmi din Bruges. De lângă birourile 
noastre. Credeam că războiul dintre departamentele poliţiei a 
luat sfârșit. 

— Noi lucrăm cu jandarmii mână în mână. 

— Atunci e cazul să faceți progrese în ceea ce privește 
comunicarea. 

Anais avea gura uscată. Simţea că omul minte, dar pentru 
moment nu avea cum să riposteze. Incercă să încheie într-o 
manieră demnă: 

— Ne veţi explica toate acestea la post. Strada Frangois-de- 
Sourdis, la... 

— Nici vorbă. 

— Poftim? 

— Am avut răbdare cu dumneavoastră, domnișoară. Acum e 
momentul să punem punctul pe i. La birourile dumneavoastră 
convocați suspecții. Nu reclamanții. Când îmi veţi găsi mașina, 
dacă asta se va întâmpla vreodată, atunci mă veţi invita 
politicos să trec pe la comisariatul dumneavoastră și voi vedea 
cum îmi voi face timp. Bună seara. 

Ton. Anais era siderată de aplombul ticălosului. Omul avea 
sigur relaţii personale cu mai-marii din Bordeaux. Serate între 
notabilităţi. Donaţii pentru politicieni. Privilegii de tot felul. Le 
știa. Crescuse în această mocirlă. 

Stătea în camera ei. Culori terne. Mobilier din alte timpuri. 
Miros de mucegai și detergent. Un loc perfect pentru a o veghea 
pe bunica ta pe patul de moarte. Se instală la un birou micut 
acoperit cu un milieu și reciti informaţiile pe care le avea despre 
firma de pază. 

Agenţia exista de doisprezece ani. Propunea servicii standard. 


VP - 177 


Gardieni și dresaj de câini. Agenţi de pază și de supraveghere. 
Bodyguarzi. Închirieri de mașini de marcă... Anais consultase 
site-ul de pe internet. Tonul era vioi, dar informaţiile erau opace. 
Întreprinderea aparţinea unui grup - nu se știa care. Jean Michel 
Saez se lăuda cu „o lungă experienţă în materie de securitate”, 
dar nu se spunea unde o dobândise. Cât despre referinţe, nu 
aveau voie să menţioneze niciun client din motive de 
confidenţialitate. 

Anais porni la vânat articole, comentarii, indiscreţii. Din nou 
nimic. Mai să crezi că era o societate fantomă, fără trecut, fără 
clienţi, fără parteneri. 

Îl sună pe Le Coz. Voce morocănoasă. De când se întorsese la 
Bordeaux, se ocupa de fluxul de mărturii false și indicii 
fanteziste în cazul fugarului. Ca bonus, hărţuirea la care era 
supus de media și de autorităţi: UNDE ESTE VICTOR JANUSZ? 
Anais se întrebă în sinea ei dacă nu cumva rămăsese la Biarritz 
ca să scape de toate astea. 

— Noutăţi despre judecător? 

Din ziua de dinainte se vorbea despre o sesizare iminentă. 
Fuga lui Freire accelerase lucrurile. Evident. Adio independență. 
Adio libertate. Și poate chiar și adio anchetă... 

— Încă nimic, răspunse Le Coz. Parchetul se pare că ne-a 
uitat. 

— Zău? Și restul? 

Restul erau Janusz și fuga lui. 

— Nimic. Ne-a scăpat printre degete, trebuie să recunoaștem. 

Pe de o parte, Anais se bucura de asta. Pe de alta, se temea 
de ce era mai rău. Janusz ar fi fost la adăpost în închisoare. 
Orice fugar riscă un glonţ rătăcit, iar el avea pe urmele lui 
trăgători de elită profesioniști. 

— Unde ești? 

— La birou. 

— Ești în formă? 

Le Coz oftă din rărunchi în receptor: 

— Te ascult. 

Anais îl însărcină pe Le Coz să se ducă la birourile firmei și să 
percheziționeze locul. Până la numirea oficială a unui judecător, 
echipa ei beneficia de puteri depline. 

— Am nevoie de tot istoricul lor exact, îl instrui. Lista 
clienţilor. Organigrama. Numele grupului de care aparțin. Tot. 


VP - 178 


— Mă duc mâine-dimineaţă? 

— Te duci acum. 

— Dar e ora 22! 

— O să dai de un paznic de noapte. Trebuie să fii convingător. 

— Dacă Deversat o să afle, o să... 

— Când va afla, noi o să avem informațiile. E tot ce contează. 

Le Coz nu răspunse. Aștepta cuvântul magic. 

— Te acopăr. 

Polițistul se supuse, mai mult sau mai puţin convins. Ea ezită 
un moment, apoi decise să îl sune personal pe comisar. Pe 
numărul lui privat. 

— Așteptam să mă suni, spuse el pe un ton oficial. 

— Eu aşteptam să mă sunaţi dumneavoastră. 

— Nu aveam nimic deosebit să-ţi spun. 

— Sunteţi sigur? 

Deversat își drese glasul: 

— A fost numit un judecător. 

| se opri inima în loc. Pusese întrebarea la nimereală și 
răspunsul i se întorsese cu violenţa unui bumerang. 

— Cine a fost numit? 

— Philippe Le Gall. 

Nu putea nimeri mai rău. Un novice, un pic mai mare ca ea, 
abia ieșit de pe băncile școlii de magistratură. Se ciocnise deja o 
dată de el. Semăna cu judecătorul din cazul Outreau. Același șef 
de promoție. Tot atât de tânăr. Tot atât de lipsit de experienţă. 

— Mă va schimba? 

— Nu mai ţine de mine. N-ai decât să îl convingi pe Le Gall. 

— În dosarul acesta, nu mi se poate reproșa nimic. 

— Anais, anchetezi o crimă. Legată fără îndoială de un dublu 
asasinat din Țara Bascilor. Pentru moment, nu ai niciun rezultat. 
Singurul lucru concret pe care l-ai obţinut a fost să-l scapi 
printre degete pe singurul nostru suspect. 

Ea rememoră progresele făcute în anchetă. ldentificase 
victima.  ldentificase un martor - să zicem, un suspect. 
Descifrase modul de operare al criminalului. Nu atât de puţin 
pentru trei zile. Dar Deversat avea dreptate: nu-și făcuse decât 
meseria. Cu seriozitate, însă fără sclipiri de geniu. 

— Mai e ceva, continuă comisarul. 

Anais tresări. Se aștepta ca întotdeauna să fie înlăturată. Nu 
pentru că ar fi fost femeie, nici pentru că era tânără, ci pentru 


VP - 179 


că era fiica lui Jean-Claude Chatelet, călăul din Chile, ucigașul 
presupus a mai mult de două sute de prizonieri politici. 

Dar Deversat bătea în altă parte: 

— Se pare că ești legată de suspect. 

— Poftim? Cine zice asta? 

— Nu contează. L-ai întâlnit pe Mathias Freire și în afara 
anchetei? 

— Nu, minţi ea. Nu l-am văzut decât o dată pentru a-l interoga 
despre un pacient. Patrick Bonfils. 

— De două ori. Ai fost la el acasă în seara de 15 februarie? 

— Aţi... aţi dispus să fiu urmărită? 

— Bineînţeles că nu. Pură întâmplare. Unul dintre tipii de la 
noi a dat de mașina ta în faţa casei lui Mathias Freire. 

— Cine? 

— Las-o moartă. 

Toţi niște ticăloși. Toţi cu două fețe. Poliţaii erau cei mai răi. 
Informarea era viciul lor. Mediul lor natural. Zise cu o voce albă: 

— L-am mai interogat o dată, într-adevăr. 

— La ora 23? 7 

Nu-i răspunse. Ştia acum de ce îi va fi retrasă ancheta. li 
dădură lacrimile. 

— Păstrez cazul sau nu? 

— Unde eşti acum? 

— Mă pregăteam să asist mâine la percheziția aprofundată a 
domiciliului celor două victime de la Guéthary. 

— Eşti sigură că acolo e locul tău? 

— Mă întorc dimineață. Vă reamintesc că mașina lui Mathias 
Freire a fost găsită la fața locului. 

— Jandarmii au fost de acord? 

— Nu sunt probleme. 

— Să fii la post înainte de prânz. Judecătorul vrea să te vadă 
mâine după-masă. 

— Marea depoziție verbală? 

— Spune-i cum vrei. Înainte să te vadă, vrea un raport detaliat 
al cazului. O sinteză. Sper că nu-ți e somn deoarece îl vrea 
mâine-dimineață pe e-mail. 

Deversat era pe cale să închidă, dar ea îl întrebă: 

— Societatea ACSP, o cunoașteţi? 

— Vag. De ce? 

— Una dintre mașinile lor ar putea fi implicată în caz. 


VP - 180 


— Care caz? 

Anais riscă puţin: 

— Masacrul de pe plajă. Ce părere aveţi despre ei? 

— Am avut de-a face cu ei în cazul unei spargeri la Chartrons. 
Un hotel particular supravegheat de oamenii lor. O adunătură de 
bandiți, după părerea mea. Vechi militari. l-ai contactat? 

— Da, pe directorul lor. Jean-Michel Saez. 

— Și ce a spus? 

— Că li s-a furat mașina înainte. Voi verifica. 

— Ai grijă. Dacă îmi amintesc bine, au legături foarte sus- 
puse. 

Anais se gândi la Le Coz: mergea drept spre o cauză pierdută 
dinainte. O _ percheziţie ilegală, fondată doar pe simple 
conjuncturi. In aceeași secundă, se decise să nu-l sune. Avea 
nevoie de informaţiile acelea. Instinctul îi spunea că va ieși ceva 
din asta. Mai târziu, o să fie timp suficient pentru tăierea 
panglicii... 

Cobori să își facă o cafea în hol, apoi urcă în goană înapoi. 
Deschise un fișier nou pe Mac-ul ei și se puse pe redactat 
sinteza cerută. Dacă stai să te gândești, era o ocazie perfectă să 
facă o recapitulare a propriei sale anchete. 

o... 

Durerea îl trezi brusc. Simțea crampe puternice în stomac. 
Arsuri se ridicau în sus dinspre pubis spre coaste. Unda 
dureroasă îi atingea și spatele, parcă spărgându-i vertebrele. 

Deschise ochii. Luminile erau stinse. Etajul era cufundat în 
tăcere. Ce i se întâmpla? K 

O chiorăială lugubră în stomac îi răspunse. Insoțită de o 
arsură precisă în jurul anusului. Diaree. Din cauza vinului pe 
care îl băuse toată ziua. Sau, pur și simplu, o gastroenterită. 
Sau, și mai simplu, frica. O groază care îl bântuia de aseară și 
care explodase acum în măruntaiele lui. 

Se rostogoli pe o parte cu mâinile pe burtă și puse picioarele 
pe podea. | se învârtea capul. Picioarele îi tremurau. Singura 
urgență: să se ușureze la budă. Inadoit din şale, strecură cuțitul 
în buzunar și o luă pe bâjbâite spre ușa dormitorului. Fiecare pas 
îi provoca o suferință cumplită. g 

Se opri în ușă, agăţându-se de toc. Işi aminti că văzuse buda 
la intrarea pe hol. Nu era sigur că se va putea ţine până acolo... 

Se năpusti în direcţia aceea, sprijinindu-se de pereţi și 


VP - 181 


ținându-se cu mâinile de burtă. Peste tot se tușea. Se trăgeau 
vânturi. Se sforăia. Ajunse la grupurile sanitare. Pentru a da 
peste o coridă nocturnă. Doi asistenţi încercau să smulgă un om 
care se ţinea cu amândouă mâinile de un robinet. Janusz nu îi 
vedea decât ochii. Ochi de nebun. Tipul nu se opunea, nu striga, 
se concentra doar să se ţină cât mai bine. Nici cei doi asistenţi 
nu erau mai breji, trăgeau cu toată puterea să îl desprindă. 
Niciun rost să te amesteci. A 

Dușurile. Erau dotate cu closete. Impinse ușa din sticlă. O luă 
la dreapta. Se trezi în curte. Pentru o clipă, aerul rece îi alină 
suferința. Totul era împietrit. Chiar și câinii de pe acoperișul 
primei cladiri erau liniștiți. 

Janusz nu avea idee cât e ceasul. Era în inima nopţii. În inima 
propriei suferințe. Se târî pe lângă clădirea cu dormitoarele. Sala 
de dușuri era în întuneric. Ajunse la ușile roșii și cabinele albe. 
Totul fusese curăţat. Plutea în aer un miros puternic de 
cloramină. Impinse o ușă. Ocupat. Gemete și bășini se auzeau 
din plin. 

Următoarea era liberă. Deschise ușa cu o lovitură de cap. 
Pătrunse clătinându-se în cabină și se răsuci. Se descheie la 
pantaloni. Se așeză pe closet fără să mai încuie ușa. Crampele îi 
străpungeau măruntaiele. Ușurarea îi tăie răsuflarea. 

__Inchise ochii sub efectul plăcerii. Se golea. Se elibera de rău... 
In ciuda durerii care persista, era o binecuvântare. 

Cu pleoapele coborâte, percepu zgomotele din cabina 
alăturată, ecou al propriei sale mizerii. Era de acum unul de-al 
lor. Un tovarăș de rahat. Un complice al străfundurilor. Diareea 
aceasta fusese botezul lui de foc. 

Îngheţă. 

Cineva era chiar în fața lui. 

Deschise ochii, fără să ridice capul. Cizme Wetson lustruite 
bine se înălțau la câţiva centimetri de bascheţii lui. Panicat, 
încercă să înţeleagă ce se întâmplă. Nu încuiase ușa. Omul se 
strecurase înăuntru și o închisese în urma lui. Toate acestea în 
timp ce el se căca fără nicio reţinere. Primul gând îl duse la 
români, dar cizmele nu cadrau cu această ipoteză. Ridică ușor 
capul. Pantalonul de costum, strâmt, bine croit, sugera marile 
mărci italiene. 

Încă niște centimetri și îi văzu mâinile. Intrusul avea în mâini 
un colier de plastic. Un cordon de nailon cu interiorul dinţat. 


VP - 182 


Chestie standard pentru orice muncitor din lume. Oare de unde 
știa asta? 

Își ridică rapid palma dreaptă. Garoul îl strângea deja de gât. 
ÎI prinse cu mâna și opri strânsoarea. În timp ce asasinul își 
căuta o altă poziție, Janusz sări în picioare și ținti cu capul bărbia 
agresorului. O durere fulgerătoare îl străbătu. Se prăbuși pe 
closet, înăbușindu-și un urlet. 

Agresorul lăsase colierul din mână. Ezita, retrăgându-se spre 
ușă. Janusz nu își mai ridică pantalonii. Cu mâna stângă - cea 
dreaptă îi era încă prinsă la piept - îl împingea pe agresor afară. 

Niciun rezultat. Cu un moment de întârziere își aminti că ușa 
se deschidea spre interior. Puse mâna pe clanţă și trase. Ușa se 
întredeschise, blocată de adversar, care începuse să-și revină. 

Urlă: 

— AJUTOR! 

În clipa aceea, chiar în secunda aceea, știu că viaţa îi atârna 
de un fir de păr. Un al doilea om îi apăru în faţă, dincolo de prag, 
cu un pistol automat în mână. Îl recunoscu dintr-odată. Unul 
dintre spilcuiţii din cartierul Fleming. Unul dintre asasinii de pe 
plaja din Guéthary. 

Omul în negru ridică brațul în direcţia lui. 

— AJUTOR! 

Primul îi bloca acum câmpul vizual. leși clătinându-se din 
cabină, ţinându-se cu mâinile de faţă. Janusz ridică picioarele și 
închise ușa cu o lovitură de călcâi. Se ghemui pe closet cu 
coatele ridicate în fața capului, urlând în continuare: 

— AJUTOR! 

Nu se întâmpla nimic. Nici detunături, nici lovituri de glonț, 
nici durere. Nimic. Nu mai era nimeni de cealaltă parte a 
peretelui, o simţea. 

Cu mâna liberă, Janusz își ridică pantalonii, într-o tresărire de 
demnitate. 

Nu înceta să urle cu vocea unui porc pe cale de a fi înjunghiat: 

— AJUTOR! 

Zgomot de pași alergând în curte. li veneau în ajutor. Abia 
avu timp să tragă apa înainte de a izbucni într-un râs nervos. 
Era viu. Se extrase din cabină, își scoase degetele de sub colier, 
ajutându-se cu dinţii și cu mâna stângă. Avu prezenţa de spirit 
să îndese garoul sub gulerul cămășii. Nici vorbă să povestească 
despre cum fusese atacat. 


VP - 183 


Zgomotul unei uși care se deschidea îl făcu să se răsucească, 
trezind teama care abia ce se stinsese. O figură scorojită cu o 
barbă de profet își făcu apariţia. Nu era decât complicele lui la 
budă. 

li făcu un semn să se liniștească și termină să își încheie 
pantalonii. Mâna dreaptă era amorţită și îl durea. Se aplecă pe o 
chiuvetă și lăsă apa rece să îi curgă pe faţă. Simti mânerul 
cuțitului în fundul buzunarului. Nici măcar nu se gândise să îl 
folosească. Pur și simplu îl uitase. 

o... 

— Te gusta? 

Prizonierul, cu ochii scoși din orbite, scoase un urlet în loc de 
răspuns. Trăgea aer în piept prin gura menţinută deschisă cu 
ajutorul unui depărtător - instrument antic, din metal, datând 
din vremea războiului din 1914-1918. 

— Te gusta? 

Omul încercă să scuture din cap, dar un garou de piele îl ţinea 
fixat de spătarul scaunului pe care era așezat. Vomită un cheag 
de sânge. Faţa îi era un amestec de oase și cartilaje distruse. 

Ochii nu părăseau șarpele răsucit pe braţul șontorogului. 

— Te gusta? 

E un nacanina, o reptilă de apă adusă din mlaștinile 
argentiniene. Neagră, cu reflexe aurii, nu este veninoasă, dar nu 
încetează să își dilate gâtul la furie. 

E la doar câţiva centimetri de gura deschisă a prizonierului. 
Omul se vaită, roșu la faţă, se agită cu gâtlejul deschis. Șarpele 
se retrage, se încordează, se întinde. Capul lui triunghiular 
șuieră și lovește buzele deţinutului. Animalul este speriat, vrea 
să găsească o ascunzătoare, să se vâre într-o cavitate umedă, 
familiară... 

— TE GUSTA? 

Omul urlă din nou, dar strigătul lui se oprește brusc. Mâna 
șchiopului i-a băgat șarpele pe gură. Reptila a și luat-o repede 
pe esofag în jos, fericită că poate să se ascundă. Un metru de 
mușchi, inele și sânge închegat dispar pe gâtul victimei care se 
sufocă imediat. 

Anais se trezi urlând. 

Liniștea din cameră îi tăie răsuflarea. Totul era negru. Unde se 
afla? Vocea tatălui ei încă răsuna în apropiere. Te gusta? 
Șuieratul șarpelui plutea prin încăpere. Inghiţi cu greutate, apoi 


VP - 184 


scoase un suspin. Creierul îi era în ceaţă. În umbră văzu un 
baston, apoi o pereche de pantofi asimetrici... Camera tatălui 
ei... 

Nu. Cameră de hotel. Biarritz. Ancheta. Reperele o făcură să 
se simtă vag ușurată. Dar visul persista în ea. Depărtătorul îi 
lăsase o durere în maxilare. Nacanina se agita pe gătlejul ei. 
Tuși. Işi frecă gâtul. 

Îi reveni luciditatea. Ca și amintirile. 

Ele îi alimentau acum nopţile. Căută ceasul pe noptieră. Nu 
citi ora, ci data. 18 februarie 2010. Trebuia să îl uite pe 
Șontorog. Nu mai era o fetiță. Era femeie. Era polițistă. 

Căldura din încăpere i se părea de nesuportat. Se ridică să 
verifice radiatorul, dar simţi că este lipită de așternuturi. 
Transpiraţie? Anais găsi veioza de pe noptieră și aprinse lumina. 

Patul era plin de sânge. 

Înţelese într-o secundă. Braţele ei. Rănite. Tăiate. Sfâșiate. 
Carnea răsfrântă ca niște buze. De opt ani nu se mai atinsese de 
ele. Și iată că în somn o făcuse din nou... 

Ar fi izbucnit în plâns, dar era siderată. Logică de poliţist. Cu 
ce făcuse asta? Unde era arma crimei? Găsi în așternut, într-una 
din cutele însângerate, un ciob de sticlă. Ridică ochii spre 
fereastră. Intactă. Se duse la baie. Lucarna era spartă. Sticlă 
peste tot pe jos. 

Trase prosopul și îl puse pe podea ca să își protejeze 
picioarele goale. Se apropie de chiuvetă. Gesturile îi reveniră în 
memorie, în virtutea obișnuinței. Apă rece pe brațe. Hârtie 
igienică pe răni. Cea mai bună fibră pentru cicatrizare. Nu o 
durea. Nu simţea nimic. Sinceră să fie, se simţea bine, ca de 
fiecare dată... 

Folosi parfumul ca să dezinfecteze rănile, apoi își bandajă 
antebrațele cu hârtie igienică. Simbolistică evidentă: era un 
rahat. 

Într-un acces de furie, se întoarse în cameră și smulse 
așternuturile, pătura și cuvertura. Le făcu sul lângă pat. 
Dovezile clare ale crimei sale. Se opri. Auzi din nou vocea din 
coșmar - vocea tatălui ei: Te gusta? 

lată de ce se mutila. 

Voia să elimine sângele pe care îl ura. 

Să se smulgă din propria ei descendență. 

Se așeză pe salteaua imaculată, cu spatele la peretele alb, 


VP - 185 


înconjurându-și cu braţele genunchii. Se legăna înainte și înapoi 
ca un nebun în celula de izolare. 

Se ruga cu o voce joasă în spaniolă. Cu ochii ficși și creierul 
gol, repeta legănându-se: 


Padre nuestro, que estâs en el cielo 

Sanctificado sea tu nombre 

Venga a nostros tu reino 

Hăgase tu voluntad en la tierra... 
o... 

La ora 7:30 se dădu deșteptarea. Toată lumea la masă. Și ce 
vânzoleală! 

Janusz se luă după ceilalţi. După sesiunea de pântecăraie, 
primise ajutor. Primise îngrijire - un comprimat de Imodium care 
oprise diareea. | se ascultase mărturia. Minimalizase agresiunea, 
reducând-o la o simplă ceartă între cerșetori. Supraveghetorii nu 
erau tâmpiţi. Îi bănuiau pe români. Janusz jură că nu au fost ei. ÎI 
trimiseseră înapoi la culcare, promiţându-i încă o ședință a doua 
zi dimineaţa în prezența directorului adăpostului - și cu 
siguranţă și a polițiștilor. Nu mai reușise să adoarmă. Asasinii în 
costume în dungulițe. Colierul Colson. Amortizorul atașat la 
pistol. Cum de îl găsiseră? Il urmăriseră oare de la Biarritz până 
aici? Fusese oare reperat la adăpost? De către cine? 

Noaptea aceasta îi furnizase măcar un răspuns. De la crima 
din Guéthary, se tot întreba dacă îi voiau și lui pielea. Nu mai 
era nicio îndoială: era cu siguranţă pe listă. 

Janusz își jurase că o va șterge englezește în zori. Nici vorbă 
să răspundă și altor interogatorii. Nici vorbă să reia contactul cu 
lumea civilizată și mai ales cu poliţaii. Portretul lui pesemne că 
circula deja prin comisariate și chiar și prin adăposturi, cantine 
sociale și oriunde ar fi fost posibil ca Janusz să își facă apariţia. 
Trebuia să dispară. Şi asta cât de repede. 

Grilajele de la UAU nu se deschideau decât la 8:30. Era 
adâncit în propriile gânduri, cu ochii la ceașca de cafea și la 
bucata de pâine, când o agitaţie anormală se produse la masă. 
Vecinul lui de masă tremura. Un altul, patru locuri mai încolo 
tremura și el. Un altul, de la o masă de alături, tremura chiar și 
mai tare. Tremurături, clătinări, clinchete - deveneau tot mai 
puternice. Toată sala părea supusă unei monstruoase vibrații. 

Janusz ghici. Erau mai mult de opt ore de când bărbaţii și 


VP - 186 


femeile acestea nu băuseră. Nu aveau nevoie nici de cafea, nici 
de tartine. Ei aveau nevoie de vinoase. Unii se sprijineau de 
ceașcă. Pe alţii îi apucaseră convulsiile de le tremurau scaunele 
sub fund. 

La Pierre-janet, vagabonzii recuperaţi noaptea sufereau de 
același rău ca și cei de aici, când se trezeau dimineaţa. Setea de 
vin le urla în vene, provocându-le spasme care îi făceau pe 
ceilalți să râdă. O numeau „trebăutură” în loc de „tremurătură”. 

Janusz aruncă o privire de jur-împrejur. Jumătate de sală se 
agita. Cealaltă jumătate se distra urlând:  „Tresăbeau, 
tresăbeau!” Își luă tava și se ridică. O criză gigantică de 
epilepsie era pe cale să se producă și urma să aibă nevoie de un 
număr maxim de asistenţi - moment ideal ca să o șteargă. 

Își așeză ceașca pe un suport de vase, când o voce îl 
interpelă: 

— Jeannot? 

Janusz se întoarse. Un tip mărunțel, cu o șepcuţă neagră și cu 
geaca strânsă cu o sfoară stătea în faţa lui. În ochi îi strălucea 
miracolul atât de așteptat: un licăr de recunoaștere. 

— Jeannot, ești chiar tu? 

— Mă cheamă Janusz. 

— Exact. Jeannot. Omul izbucni în râs: Dumnezeule, nu mă 
mai recunoști sau ce dracu'? 

Nu răspunse. Moaca tipului nu îi spunea nimic. 

— Shampooing, continuă celălalt. ` 

Cu un gest, își scoase șapca. Complet chel. Iși frecă scăfârlia. 

— Shampooing, te-ai prins? Ai înnebunit de te-ai întors aici? 

— De ce? 

— Doamne, sigur ai turnat în tine la greu... 

— Adică... beau? 

— Ca o gură fără fund, bătrâne. 

— De ce nu trebuia să mă întorc? 

— Din cauză de poliție. Și din cauză de știi tu ce. 

În spatele lor tremurăturile continuau. Strigăte, râsete, 
trepidaţii. Adăpostul se trezea. În singura manieră posibilă: sub 
formă de coșmar 

Janusz îl apucă de braţ pe Shampooing și îl trase într-un colț 
mai liniștit, lângă cafea și dulceaţă. 

— Nu îmi amintesc nimic, pricepi? 

Chelul luă un ton fatalist, scărpinându-se în cap. 


VP - 187 


— Asta ne așteaptă pe toți, mai devreme sau mai târziu... 

— Unde ne-am cunoscut? 

— La Emmaüs. Cerșeai acolo. 

lată de ce nu îl recunoscuse nimeni pe stradă. Janusz nu era 
un câine vagabond. Avea nișa sa. La adăpostul Emmaus din 
Marsilia. Se gândi la tipul pe care îl întâlnise în trenul de Biarritz. 
Daniel Le Guen. Un coleg de la Emmaius. Ar fi trebuit să își 
înceapă ancheta cu această pistă. 

Zarva devenise insuportabilă. Agenţii sociali începuseră să 
sosească. Alţii deschideau ușile. Trebuiau să elibereze fiarele. 
Va profita de busculadă. 

— S-o ștergem, îi șopti. 

— Dar n-am luat micul dejun încă. 

— Îți iau o cafea afară. 

Erau împinși spre rastelurile de vase. Tocmai se forma o 
grămadă. Fără îndoială o dispută cu partea ei de încurajări și 
partizani. Janusz îl apucă mai strâns de mână pe Shampooing și 
îl împinse spre ieșire. 

— Să mergem. 

In trecere, aruncă o privire scurtă spre cei adunați. Nu era o 
luptă. O femeie se prăbușise pe jos. Nemișcată, ca moartă. Îi 
dădu la o parte pe ceilalți cu coatele și își croi drum până la ea. 
Puse un genunchi jos și îi făcu un examen rapid. Încă trăia. 

Aplecându-se, simţi un miros puternic de mere. Mai mult 
decât un indiciu - o explicaţie. Acest miros era cel al acetonei 
care îi satura pielea. O comă diabetică în urma unei 
acidocetoze. Fie femeia nu își urma tratamentul cu insulină, fie 
nu mâncase de câteva zile. În orice caz, era nevoie să-i injecteze 
de urgenţă o doză de Glucagon. Apoi să-i pună o perfuzie cu 
glucoză. 

Un adevăr implicit îi trăsni prin minte. Fără nicio îndoială: era 
medic. 

Ca o confirmare, Shampooing ţipa în spatele lui: 

— Lăsaţi-l pe el! Il cunosc! E doctor! 

Cerșetorii își dădeau coate, râdeau, tremurau. Fiecare își 
dădea cu părerea: 

— Trebuie să respire într-o pungă! 

— Gură la gură! Vreau să-i fac gură la gură! 

— Să chemăm poliţia! 

Agenţii ajunseră în sfârșit. Janusz se ridică și se eschivă 


VP - 188 


discret. Un doctor va veni imediat oricum. Shampooing era încă 
acolo, gesticulând și făcând pe salvatorul. 

Janusz îl apucă din nou de braţ și îl trase afară în curte. 

Grilajele erau deschise. Vagabonzii începuseră să-și ia valea. 
Trebuiau să se grăbească. Chelul puse frână celor doi bascheţi: 

— Așteaptă! Trebuie să-mi recuperez calabalăâcul! 

Mai pierdură încă cinci minute la recepţie, după care o 
șterseră, încrucișându-se la intrare cu o ambulanţă. O luară cu 
pași repezi în sus pe bulevard. Impresia pe care o avusese de cu 
seară se dovedi adevărată: cartierul era în plină renovare, ceea 
ce implica în prima fază o oarecare distrugere. Șantierele 
alternau cu imobile în ruină, cu ferestre murdare. În centrul 
zonei, un pod autorutier trecea pe deasupra acestui no-man's- 
land în plină transformare. 

Janusz dădu cu ochii de un șir de vagabonzi prosternați la 
baza unui zid orb. Rabini la poalele Zidului Plângerilor. 

— Ce i-a apucat? 

— Își recuperează biberoanele. Vinul e interzis în adăpost. 
Ascundem rezervele în crăpăturile zidului. Așa, nu se pierde 
timp de dimineaţă. Uneori chiar și noaptea se scoală să tragă o 
dușcă. N-am văzut, n-am cunoscut, bătrâne... Unde mergem? 

Fără să stea pe gânduri, Janusz răspunse: 

— Am nevoie să văd marea. 

o... 

Baraca lui Bonfils era făcută bucăţi. 

Patru pereţi goi adăpostind vidul. Toate mobilele, hainele și 
celelalte obiecte ale cuplului erau scoase afară. Clădirea nu mai 
avea nici planșeu și nici acoperiș. Șipcile erau stivuite la câţiva 
metri distanţă. Țiglele stăteau grămadă un pic mai încolo. Pereţii 
fuseseră găuriţi în mai multe locuri, pentru a descoperi 
eventuale ascunzători. Praful de var acoperea totul ca o cenușă 
vulcanică. Jandarmii plantau sonde, ţăruși, treceau cu 
detectoarele de metal peste fiecare părticică a minei. 

Bunurile lui Patrick Bonfils și ale lui Sophie erau puse pe 
categorii pe mai multe folii. Fiecare grupă era acoperită cu un 
acoperiș provizoriu pentru ca ploaia să nu deterioreze aceste 
vestigii. 

Anais făcu câţiva pași printre corturi, în pelerină și cizme de 
cauciuc. Totul era de un umor negru. Nu mai adormise după 
coșmar. Recitise și corectase sinteza, apoi, în zori, o trimisese 


VP - 189 


judecătorului. Gripa nu o slăbise și tocmai se certase cu 
comandantul Martenot, care pretindea că tot nu primise 
rezultatele autopsiei. Minciuna devenise grotescă. 

Pe una dintre folii fuseseră puse obiectele electrice, de menaj 
și vesela. Pe o alta hainele, așternuturile și lenjeria. Pe alta 
mobilierul din baie și din veceu: chiuveta, closetul, cada. Pe alta, 
cărțile lui Bonfils. Anais avea senzaţia că umblă printre tarabele 
din talcioc. 

Pentru prima dată de foarte mult timp îi era cald la mâini. Pe 
drumul spre Guéthary își cumpărase tradiționala trusă de prim 
ajutor. Dezinfectant. Cremă cicatrizantă. Bandaje. Se doftoricise 
în mașină. O fiară care își linge rănile. 

Îi sună telefonul. Le Coz. 

Se adăposti sub un copac. 

— Nu m-am descurcat prea rău, zise polițistul cu o voce 
satisfăcută. 

— Te ascult. 

Le Coz se dusese la sediul ACSP și îl scuturase pe paznicul de 
noapte. Găsise arhiva întreprinderii. Certificatele de înregistrare. 
Constituirea de capital. Bilanţul fiecărui an. Lista clienţilor - 
societăți farmaceutice sau unităţi de producţie care foloseau 
ACSP pentru supravegherea locurilor mai speciale. Nimic de 
semnalat. 

Întreprinderea aparţinea unui trust mai mare. Anais nu 
pricepu nimic din încrengătura de firme pe care Le Coz încerca 
să i-o descrie - înainte de a se face poliţist, frumușelul urmase 
un curs comercial. Un singur fapt notabil reieșise din toată 
această poveste. Firma aparţinea unui grup important al 
industriei chimice franceze, Mâtis, cu sediul în apropiere de 
Bordeaux. Anais mai auzise de numele ăsta. 

— Despre Mêtis, reluă ea, ce ai aflat? 

— Nimic, sau aproape nimic. Activitate chimică, agronomică, 
farmaceutică. Mii de salariaţi aproape peste tot în lume, dar mai 
ales în Franţa și în Africa. 

— Asta-i tot? Cine sunt proprietarii? 

— E o societate anonimă. 

— Trebuie să sapi mai adânc. 

— Imposibil, iar tu știi asta. Deja percheziţia mea a fost total 
ilegală, ne băgăm cu capul în zid dacă mai facem și un singur 
pas. Știi că a fost numit un judecător? 


VP - 190 


— Mă întâlnesc cu el după-amiază. 

— Va rămâne ancheta noastră? 

— O să-ţi spun diseară. Asta e tot? 

— Nu. Am avut o surpriză de dimineață. 

— Ce? 

— Victor Janusz a fost reperat la Marsilia. Mai multe mărturii 
concordă. A dormit într-un adăpost pentru vagabonzi. Vrei 
numărul comandantului care dirijează operaţiile? 

o... 

Le Vallon des Auffes e una dintre staţiunile turistice 
importante ale Marsiliei, dar pe 18 februarie era mai degrabă o 
stațiune-fantomă. Restaurantele erau închise. Vaporașele goale. 
Cabanele încuiate. Cheiul care încadra rada era curat și lustruit. 
Lui Janusz îi plăcea pustietatea aceasta. Vântul îi bătea în faţă. 
Vaporii de apă suspendaţi în aer. Marea în depărtare și totuși 
atât de aproape, prezentă și în cea mai mică particulă de 
lumină. Aici puteai să bei albastrul și să respiri sarea. 

Era așezat pe panta micului port, practic cu picioarele în apă, 
spre apeductul care decupa cerul și marea cu arcurile sale. 
Moment ideal pentru a relua interogatoriul. 

— Cum de știi că sunt medic? 

— Nu știu nimic. Ești medic? 

— Adineauri le-ai spus celorlalţi că sunt doctor. 

Shampooing ridică din umeri. Scoase haleala pentru micul 
dejun. Două gamele deformate. Cornuri din seara trecută, 
recuperate de la un brutar binevoitor. Un bidon nou-nouț pe 
care îl plătise Janusz. Umplu cele două gamele, apoi înmuie 
cornul în vin. 

— Nu mănânci? 

— Ti-am spus pe atunci că sunt medic? 

— N-ai spus nimic. Nu erai genul vorbăreţ, amice. Dar aveai 
aerul că te pricepi. Mai ales la ce se petrecea în capetele 
noastre. 

— Ca un psihiatru? 

Shampooing mușcă din corn fără să îi răspundă. Talazul veni 
să le spele tălpile, într-un murmur de spumă. 

— Îți aduci aminte când ne-am cunoscut? 

— Ti-am zis, în noiembrie. Era un frig de groază. 

Janusz își luă carnețelul și începu să noteze. 

— Ai devenit intelectual, bombăni Shampooing. Nu bei? 


VP-191 


— La adăpostul Emmaus? 

— Îhî. 

— Unde e? 

— Unde e ce? 

Vagabondul îl privi pieziș. Avea o piele spână, foarte albă, fără 
barbă sau sprâncene. Oase ascuţite ca ale unui schelet uscat. 
Cicatrici îi brăzdau fața. Urme de luptă, dar și o linie mai clară, 
chirurgicală, la baza craniului. Janusz era sigur: chelul suferise o 


trepanație. 
— Emmaus: unde se află? repetă el. 
— Chiar că eşti dus... Bulevardul  Cartonnerie, în 


arondismentul unsprezece. 

Își mai puse o dușcă și înmuie un al doilea corn. Janusz 
continua să noteze. 

— Pe 22 decembrie am fost ţinut în arest pentru o bătaie. 

— Îți aduci aminte de asta? 

— Mai mult sau mai puţin. Știi ce s-a întâmplat? 

— Nu am fost acolo, dar m-am mai întâlnit cu tine o dată după 
aceea. Tipii de la Bougainville te-au încolţit. 

— Bougainville? 

— Un cartier din Marsilia. Nu departe de Madrague. O bandă 
de vagabonzi bântuie pe acolo. Tipi periculoși. Stricaţi la cap. 
Violenți. 

Janusz se întrebă cum putuse face față unor asemenea 
indivizi. 

— De ce m-au atacat? Să mă jefuiască? 

— De ce să te jefuiască? Îţi voiau pielea, îhî. 

— Așa ţi-am spus? 

— Te căcaseși în pantaloni, băiete. 

— i-am zis de ce voiau să mă omoare? 

— Nu. Mi-ai spus doar că o să pleci. Că lumina se întorsese. 
Că zeii își scriau istoria. Ai fost mereu ciudat, dar de data aia 
erai dus rău cu pluta. 

Lumina. O legătură cu visul lui și cu cel al lui Patrick Bonfils? 
Un simptom de fugă psihică? Zeii și poveștile lor. O aluzie la 
ucigașul mitologic? Durerea începu să îi pulseze în spatele 
ochiului stâng. 

— Ştii unde am plecat? 

— Nicio idee. La naiba. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Ți-am zis că nu știu nimic! 


VP - 192 


Shampooing nu mai insistă. Durerea se amplifica, iradiind 
spre frunte. Janusz încercă să o alunge puţin, privind spre mare, 
spre arcurile apeductului. Nu obţinu nimic. Dimpotrivă, vremea 
se strica. Apa devenise aproape neagră. Valurile argintate 
aveau cruzimea sticlei sparte. Migrena sa contamina peisajul și 
nu invers. 

— Adineauri, zise masându-și tâmplele, mi-ai spus că nu ar fi 
trebuit să mă întorc „din cauza sticleților”. 

— Îhî. 

— Pentru chestia aia cu bătaia? E o chestie veche... 

— Pe naiba. Sticleţii te caută. Aici. Acum. leri au răscolit tot 
cartierul. M-am întâlnit cu ei de două ori. La Valentine și la ADJ 
Marceau. Ne-au interogat. Te caută aici, Jeannot. Te caută la 
greu. 

Janusz înțelese adevărul. Se credea la adăpost în pielea 
cerșetorului, dar în realitate era un miracol că-i scăpase poliţiei 
de când ajunsese la Marsilia. Anais lansase o vânătoare aici, pe 
lângă cea de la Marsilia. Trebuia să își revizuiască strategia. 

— Ştii de ce mă caută? 

— E vorba de o crimă, se pare. Unu’ de pe stradă. La 
Bordeaux. Băieţii i-au auzit pe caralii vorbind cu asistenții 
sociali. Dar eu știu că e o greșeală, Jeannot, băiete! Apucă 
bidonul și mai trase o dușcă. Suntem mereu victimele societăţii, 
suntem... 

— La adăpost mi-ai mai spus că nu ar fi trebuit să revin „din 
cauza a știu eu ce” - adică? 

— Tipii din Bougainville. Nu sunt genul care uită. Dacă află că 
te-ai întors, o să te caute ca să termine treaba. 

Lista amenințărilor continua să se lungească. Poliţaii. 
Conţopiștii. Și acum o bandă de vagabonzi primitivi... Ar fi 
trebuit să urle. Dar nu reacționa. Era ca anesteziat. 

— Și nu e numai asta, reluă Shampooing pe un ton mai 
scăzut. 

Janusz întinse gâtul parcă pentru a primi o lovitură de graţie. 

— Sticleţii din Marsilia... Au făcut legătura cu cealaltă crimă. 

— Cealaltă crimă? 

— Anul trecut în decembrie. Un vagabond asasinat. L-au găsit 
pe jumătate carbonizat într-o râpă. La vremea aia s-a vorbit de 
un ucigaș de cerșetori, dar nu au mai fost și altele... Sau tipul s- 
a mutat la Bordeaux. 


VP - 193 


Janusz se clătină. Migrena îi întunecase vederea. 

— De ce au făcut legătura între cele două crime? 

— Nu-s caraliu să știu. 

Trase aer în piept și decise să o ia din nou de la zero: 

— Îți amintești data exactă când au descoperit cadavrul? 

— Jumătatea lui decembrie, cred. 

— Victima a fost identificată? 

— Înî. Un ceh... Un vagabond. Nu-l știam. 

— Făcea parte din banda din Bougainville? 

— Nu. Nu cred. 

— Ştii dacă au găsit amprente la locul crimei? 

— Mă cac pe întrebările tale. Habar n-am. 

— Ce știi despre crima asta? Gândește-te. : 

Celălalt se strâmbă încercând să se concentreze. In ceea ce îl 
privea, Janusz își făcea socoteli. Două crime în cârca lui. Una la 
Marsilia, cealaltă la Bordeaux. Prezumţiile se restrângeau. 
Clătină din cap. Nu sunt un asasin. 

— Deci, despre crimă? 

— L-au găsit pe tip în golful de la Sormiou. La zece borne de 
aici în linie dreaptă. Cadavrul era gol și ars. S-a zis că a fost 
adus de curenţi, dar îţi spun: minciuni. L-au pus acolo și basta. 

— De unde știu că a fost o crimă? 

— A fost o punere în scenă. 

— Ce fel de punere în scenă? 

Shampooing izbucni în râs: 

— Tipu' avea aripi! 

— Poftim? 

— Jur. Aripi arse în spate. Ziariștii vorbeau de un tip care 
zbura cu deltaplanul și care s-a prăbușit în apă. Dar erau 
habarniști. De ce să fi ars? De ce avea pene? 

Janusz nu mai asculta. Asasinul din Olimp. Numele îi sfâșia 
sufletul, un fulger pe cerul negru. Inainte de Minotaur la 
Bordeaux, fusese omorât Icar la Marsilia. 

— la o gură, îi spuse Shampooing, întinzându-i bidonul. Eşti 
alb ca varul. 

— E în regulă, nu am nevoie. 

— Încerci să te lași sau ce? 

Janusz se întoarse spre acolitul lui: 

— Cum de știi atâtea? 

Shampooing zâmbi, sorbind din bidon: 


VP - 194 


— Am și eu legăturile mele. 

Janusz îl luă de gât și îl trase violent spre el. Cutia de vin se 
rostogoli pe rampa înclinată a portului. 

— Ce legături? 

— Hei, potolește-te! Știu un tip, atât. Claudie. Nu mai 
cerșește. Și-a găsit de muncă. 

— E sticlete? 

Shampooing se eliberă și o luă în patru labe spre bidonul de 
poșircă. Il prinse chiar înainte să cadă în apele întunecate. 

— Aproape, răspunse, întorcându-se pe același drum. 
Lucrează la morga din La Timone. Impinge cadavrele pe targă. 
El mi-a povestit toate astea. l-a auzit pe sticleţi cum... Unde te 
duci? 

Janusz era în picioare. 

— Ne ducem acolo. 

o... 

Claudie semăna cu Chose. 

Colosul de piatră din Cei; patru fantastici. 

Chel, colțuros, taciturn, fuma o ţigară în curtea morgii, 
îmbrăcat cu o bluză albă. Janusz și Shampooing se apropiară cu 
prudenţă, cu răsuflarea tăiată. Traversaseră curtea spitalului din 
La Timone, apoi urcaseră o scară ca să ajungă pe terasa unde 
se găsea institutul medico-legal. leșise soarele: transpiraseră ca 
untul la soare sub zdrenţele lor. 

In ciuda oricăror așteptări, locul amintea de un decor japonez. 
Clădirea plată, fără etaj, avea un portic cu arcuri inverse, 
amintind de o pagodă. Pereţii erau umbriţi de arbori cu frunze 
mari, care semănau cu niște bambuși. Păsări ciripeau invizibile 
ca într-o grădină zen. 

— Salut, Claudie! 

— Ce cauţi aici? i-o întoarse celălalt fără entuziasm. 

— i-l prezint pe Jeannot. Vrea să îți pună câteva întrebări. 

Claudie îl examină pe Janusz. Avea peste 1,90. Țigara din 
mâna lui semăna cu o petardă plantată într-o stâncă. Fumul îi 
ieșea pe nări ca din craterul unui vulcan. 

— Intrebări despre ce? 

Janusz făcu un pas înainte. 

— Mai bine întreabă-mă cât sunt dispus să plătesc. 

Teasta de piatră surâse. Buzele subţiri aveau un zâmbet mic. 

— Totul depinde de ce am de vânzare. 


VP-195 


— Ce știi despre cadavrul omului-pasăre descoperit în golful 
Sormiou? 

Claudie privi capătul ţigării. Aer viclean la puterea zece. 

— Prea scump pentru tine, amice. 

— 100 de euro. 

— 200. 

— 150. 

Janusz băgă mâna în buzunar și scoase bancnotele pe care le 
puse în mâna gigantică. Nu avea prea mult timp să se 
târguiască. Shampooing făcu ochii mari la vederea banilor. 
Claudie dădu drumul la placă. 

— Cadavrul a fost găsit la jumătatea lunii decembrie în golful 
Sormiou. 

— În ce zi, mai exact? 

— Dacă vrei date exacte, întreabă-i pe sticleți. 

— Cum se numea victima? 

— Un nume din est. Țevan, ceva de genul ăsta. Un vagabond 
de vreo douăzeci de ani care bântuia prin Marsilia de câteva 
luni. Sticleţii l-au identificat după amprente. Avusese deja de-a 
face cu potera. 

Janusz se opri asupra amprentelor. 

— Cadavrul nu era ars? 

— Nu atât de tare încât să nu i se poată lua amprentele. 

— Unde exact a fost găsit cadavrul? 

— Chiar în vârful golfului. În faţa insulei Casereigne. 

— Ce știi despre circumstanţele în care a fost găsit? A 

— Doi cicliști au dat peste el. Era gol, ars, cu aripi la spate. In 
ziare s-a scris că tipul s-a înecat și că valurile l-au aruncat pe 
mal. Prostii. Puștiul nu avea niciun gram de apă în plămâni. 

— Ai asistat la autopsie? 

— Nu e treaba mea, dar l-am auzit pe legist vorbind cu 
gradaţii. 

— Din ce cauză a murit? 

— N-am auzit tot. Vorbeau de supradoză. 

O nouă legătură cu crima de la Bordeaux. Semnătura 
ucigașului. Icar. Minotaurul. Mai existau și alte crime mitologice 
în Franța? 

— De ce a fost ars? 

— Intreabă-l pe ucigaș dacă îl întâlnești. 

— Povestește-mi despre aripi. 


VP - 196 


Claudie își aprinse încă o ţigară de la chiștocul celeilalte. 
Tatuaje Maori i se prelungeau pe ceafă în sus ca niște șerpi 
mândri și maiestuoși. 

— Au fost trimise direct la IJ. Nici măcar nu le-am văzut. 

— Shampooing mi-a vorbit despre aripi de deltaplan. 

— Exact. O structură de mai mult de trei metri anvergură. 
Nebunie curată. Erau cusute chiar de carnea tipului. Au tăiat 
firele la locul crimei. 

Janusz își imagină cadavrul gol, cu aripile grefate și arse. 
Cicliștii pesemne că săriseră trei metri înapoi. 

— Și nu e tot, reluă Chose. După cum am auzit că spuneau, 
au găsit urme de ceară și de pene pe velatură. Ucigașul chiar a 
făcut exces de zel cu regia. 

Un punct în plus pentru mitul lui Icar. Poate chiar mai 
cunoscut decât cel al Minotaurului. Icar și tatăl său Dedal, 
prizonieri la Minos, regele Cretei, își confecţionează aripi din 
ceară și pene. În timpul evadării, Icar, tânăr și necopt, zboară 
prea sus. Căldura soarelui îi topește aripile. Cade în mare și se 
îneacă. 

— Știi dacă au găsit și alte amprente la locul crimei? 

— Nu știu mai multe, frate. Și cred că ai primit suficient 
pentru ce ai plătit. 

— Cât ceri pentru un raport complet al autopsiei? 

Claudie pufni în râs, scoțând nori de fum pe nas. 

— Imi risc slujba cu o chestie ca asta. 

— CÂT? 

— 500 de euro și mai stăm de vorbă. 

Janusz scoase un teanc de bancnote de 50. Numără zece și îi 
dădu cinci lui Claudie. 

— Restul când mi-l aduci. Aștept aici. 

Colosul vâri banii în buzunar fără un cuvânt. Îi părea deja rău 
că nu ceruse mai mult. Scutură ţigara și se răsuci pe călcâie. 

— Să fiu al naibii..., făcu Shampooing, uluit. Unde dracu’ ai 
găsit tot mălaiul ăsta? 

Janusz nu răspunse. Acum că Shampooing știa secretul său, 
era în primejdie. li trebuise doar o zi ca să descopere regula 
străzii. La primul semn de slăbiciune, Shampooing îi va lua 
gâtul. 

Claudie reapăru, aruncând priviri îngrijorate în dreapta și în 
stânga. Parcarea era tot goală. Vântul spulbera frunzele, 


VP - 197 


acompaniind păsările care ţipau în înaltul cerului. Rulase 
raportul și îl băgase sub halat. Janusz îi dădu restul de bani și 
luă raportul, un teanc de hârtii prinse cu o agrafă. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, bătrâne. 

— Așteaptă. 

Parcurse foile fotocopiate, pătate cu o dungă mai întunecată. 
Totul era acolo. Numărul dosarului de instrucţie: K09 544 32 26. 
Numele complet al victimei: Tzevan Sokow. Numele 
judecătorului de instrucţie: Pascale Andreu. Numele șefului 
grupei de anchetă: Jean-Luc Crosnier. Apoi o descriere 
amănunţită a cadavrului și a rănilor sale. 

— Ascunde-l undeva, șuieră Claudie. Ne bagi în belea. 

Janusz strecură dosarul sub palton. 

— Incântat să te cunosc. 

— Mai ai biștari? 

— De ce? Mai ai ceva de vânzare? 

Claudie zâmbi. In timp ce făcea copiile, își mai scormonise 
memoria în căutarea unui obiect de negociere. Era evident că îl 
găsise. 

— La momentul acela, polițaii îl căutau pe un martor, care se 
zicea că ar fi văzut tot. Unu de pe stradă. 

— A văzut ce? 

— Crima, criminalul. Nu știu exact. Dar voiau să îl 
interogheze. 

Claudie făcu o pauză să-și aprindă încă o ţigară, cu un zâmbet 
în colțul gurii. Îl ţinea pe Janusz pe jar. 

— Chestia tare e că tipul a povestit asta înainte să fie 
descoperit cadavrul. S-a dus la comisariat, nu mai știu la care, și 
le-a spus tărășenia. Nimeni nu l-a crezut. Câteva rânduri în 
raportul de zi și cu asta basta. Când a apărut cadavru, tipii de la 
post au făcut legătura. L-au sunat pe Crosnier, șeful grupei. 
Tocmai se termina autopsia. Am auzit tot. 

Claudie nu se înșela în privinţa valorii informaţiei sale. 

— Cât pentru numele tipului? 

— Incă 500. 

Un reflex îl împinse de data asta pe Janusz să negocieze. O 
nevoie surdă primitivă. Nu te lași de fiecare dată fără să 
protestezi. Negocierea nu dură decât câteva secunde. Claudie 
simţi că Janusz ajunsese la punctul limită. 

— 200 și gata. 


VP - 198 


Janusz scoase bancnotele. Degetele de piatră se închiseră 
deasupra lor. 

— Pe tip îl cheamă Fer-Blanc. 

— Fer-Blanc? repetă Shampooing. Te-ai fript, Jeannot. E un 
ţăcănit! 

Claudie îi aruncă o privire cruntă lui Shampooing, care nu fu 
deloc impresionat. Toţi banii ăia îl enervaseră la culme. 

— l-a intrat un fier în cap când lucra la terasamentele din 
Marsilia. Bucata e încă la el în creier și pot să-ţi zic că se vede. 
Mărturia unui zănatec ca ăsta nu face nici doi bani. Cum am zis, 
te-ai fript. 

Cărătorul de cadavre înălță capul cu un aer iritat. 

— Nu așa ziceau și copoii. Au comparat raportul cu scena 
crimei. Corpul ars, aripile, totul era la fel. O zi înainte să dea 
peste el cicliștii ăia. 

— Poliţiştii l-au găsit pe tip? 

— N-am idee. 

Janusz îl salută pe Chose și o luă înapoi pe scări. Shampooing 
era deja pe urmele lui. Acum, că văzuse banii, nu va mai scăpa 
de el. Cu atât mai bine. Avea nevoie de un tip ca el ca să ÎI 
găsească pe Fer-Blanc. 

Dar înainte de a porni în căutarea vagabondului, Janusz voia 
să revadă clasicii. Minotaurul, Icar și mitologia greacă. 

o... 

Cea mai mare bibliotecă din Marsilia se află pe vestigiile unui 
cabaret de la începutul secolului XX, Alcazar, în cartierul 
Belsunce. Este un edificiu modern, a cărui fațadă din sticlă 
strălucește ca o oglindă. In chip de amintire a music-hallului, 
arhitecţii recuperaseră sau fabricaseră o marchiză din sticlă și 
feronerie în stilul Belle Époque. Structura este deasupra ușilor 
de sticlă și nu se potrivește deloc cu stilul modern al restului. 

Janusz nu știa de unde avea aceste informaţii, dar era fericit 
să vadă că fragmente ale memoriei sale, chiar și culturale, îi 
reveneau în minte. 

— Eşti sigur că o să ne lase să intrăm? 

— Nu te agita, zise Shampooing. Ne adoră la biblioteci. Latura 
Gaucho a culturii. Mai mult, iarna toată lumea este mult mai 
atentă cu noi. Frigul este prietenul nostru cel mai bun! 

Shampooing spusese adevărul. Fuseseră primiţi cu 
bunăvoință. Acceptaseră chiar și ca bagajul chelului să fie lăsat 


VP - 199 


la intrare, nu la recepţie, e drept, ci într-o boxă de beton unde 
se ţineau materialele de curăţenie. Janusz era agitat la culme. 
Urma asasinului care coincidea cu propria lui rută. Întrebările 
care se acumulau fără nici cel mai mic răspuns... Era hotărât să 
plonjeze în Antichitate ca într-o sursă proaspătă, iniţiatică, de 
bogăţie spirituală. 

Biblioteca era un turn de lumină. Un luminator lăsa să intre 
razele soarelui, care scăldau pereţii albi, scările suspendate, 
ascensoarele de sticlă. 

Spaţiul foarte înalt se întindea pe mai multe etaje și se 
potrivea perfect cu expresia „turn de fildeș”. 

Shampooing se îndrepta spre un fotoliu liber, frecându-și 
mâinile la ideea unui pui de somn. 

— Vii cu mine, îi atrase atenţia Janusz. 

— Unde? 

— O să începem cu ziarele. 

Janusz consultă arhivele numerotate ale presei regionale pe 
un terminal interactiv. O căutare rapidă îi furniză o serie de 
articole despre un deltaplanist găsit mort în golful Sormiou pe 
17 decembrie 2009. Potrivit ziarelor, mai degrabă laconice, omul 
nu fusese identificat. Nu i se cunoștea numele și nu se știau nici 
circumstanţele accidentului. Janusz căută mai departe. Nu mai 
găsi și alte articole. 

Se întreba prin ce vrajă reușise comandantul Jean-Luc 
Crosnier să înăbușe afacerea. În orice caz, grupa lui de anchetă 
putuse să lucreze în liniște. Extinse căutarea, dar nu găsi nimic 
mai mult. Se deconectă. 

De fapt, știa despre caz mult mai mult decât toate ziarele din 
Sud-Est la un loc. Pe drumul spre bibliotecă, în metrou, citise 
raportul autopsiei de la Claudie. Niciun pont la orizont, dar 
măcar câteva precizări. 

Mai ales una: douăzeci și patru de ore după autopsia propriu- 
zisă, analiza toxicologică descoperise o doză masivă de heroină 
în sângele lui Tzevan Sokow. Exact ca la Philippe Duruy. 

Ridică privirea, căutând departamentul Mitologie. O pasarelă 
se rotea în jurul fiecărui etaj și afișa temele și disciplinele cu 
ajutorul unor panouri mari negru pe alb. 

— Urcăm la trei, spuse Janusz, observând un panou: 3 
CIVILIZAȚII. 

O luară pe scările suspendate. Janusz se uita la oameni. 


VP - 200 


Studenţi lucrau în jurul unor mese mari luminate cu un fel de 
orhidee de lumină. Alţii erau cufundaţi în studiu, așezați în 
fotoliile înșirate de-a lungul pereţilor. Alţii mișunau printre 
secțiuni. Vârsta medie era pe undeva în jur de 20 de ani. 

Toate rasele erau reprezentate. Albi, împărțindu-se între cărți 
și telefonul mobil. Negri cu un aer concentrat, indiferenți la 
lumea exterioară. Asiatici care se tot sfădeau între ei, dându-și 
coate. Magrebieni cu barbă și calota albă de rugăciune se 
reculegeau în fața cărților lor. Turnul de fildeș era totodată și un 
turn Babel. 

Janusz se simţea în largul lui. Decorul modern, cărțile, 
atmosfera de studiu îi păreau familiare. Și el, la un moment dat 
al existenţei sale, își petrecuse după-amiezile într-un astfel de 
loc. 

Etajul trei. MITOLOGIE 291.1 RELIGII ALE ANTICHITĂȚII 292. 

Incepu să citească pe rând cotoarele cărților și își dădu seama 
că știe ceea ce caută. Biblioteca istorică, de Diodor din Sicilia. 
Cartea IV. Metamorfozele lui Ovidiu. Cărțile VII și VIII. Deci mai 
făcuse această cercetare. Un fior de groază îi strânse inima. 
Oare el era ucigașul 

Nu. Aceste cunoștințe aparţineau culturii lui generale. Pe 
lângă studiile medicale, urmase fără îndoială și unele de istorie 
sau filosofie. De altfel, putea să recite pe de rost biografiile celor 
doi autori. Diodor - un istoric grec, care a trăit sub regimul 
roman în secolul | î.Hr. Ovidiu, un poet latin, născut chiar 
înaintea erei creștine, gonit din Roma deoarece scrisese Arta 
iubirii, considerată imorală. 

Luă cele două cărți, cât și alte eseuri legate de acele opere. 
Privi în jur, îl reperă pe Shampooing care dormea fundul unui 
coridor, alese și el un fotoliu într-un colţ, departe de mese. 
Scoase carnetul și se cufundă în pagini, în căutarea 
Minotaurului. 

Nimic nou sub soare. Janusz notă doar un singur detaliu. 
Legenda era marcată de un fel de blestem taurin. Regele Minos 
era el însuși fiu al unui taur, deoarece Zeus, pentru a o seduce 
pe Europa, luase forma acestui animal. La rândul ei, soţia lui 
Minos fusese fermecată de un taur. După care dăduse naștere 
unui monstru, jumătate om, jumătate vită. Un fel de genă 
animală urma firul acestui mit. 

Oare acest detaliu avea vreo importanţă pentru criminal? 


VP - 201 


Janusz mai remarcă ceva. Istoria Minotaurului era legată de cea 
a lui Icar. Icar era fiul lui Dedal, care nu era altul decât arhitectul 
personal al lui Minos, cel care născocise labirintul monstrului. 
Tot el fusese cel care îi sugerase Ariadnei ideea firului... 

De fapt, istoria lui Icar și a lui Dedal nu era decât urmarea 
celei a Minotaurului. Minos, furios la aflarea faptului că arhitectul 
lui participase la evadarea lui Tezeu, decisese să îl închidă în 
propriul labirint împreună cu Icar, fiul lui. Și din această 
închisoare scăpaseră tatăl și fiul, confecționându-și aripi din 
ceară și pene... 

Ce trebuia descifrat din firul acestor povești? De ce le alesese 
ucigașul? Nu urmase cronologia, deoarece îl omorâse mai întâi 
pe Icar și apoi pe Minotaur. Comisese oare și alte crime inspirate 
din alte legende? În timp ce își închidea carnetul, Janusz fu izbit 
de un alt punct comun al celor două mituri. De fiecare dată era 
vorba de un tată și de fiul lui. Minos și Minotaurul. Dedal și Icar. 
Un tată puternic sau experimentat. Un fiu monstruos sau 
nepriceput. 

Oare asasinul alesese aceste mituri din cauza acestei relații 
tată-fiu? Incerca oare să transmită un mesaj? Era unul dintre fiii 
monstruoși? Sau, dimpotrivă, un tată delirant, care se năpustea 
asupra unor copii surogat - victimele sale. 

Janusz privi ceasul de pe peretele sălii. Ora 16. Se lăsa 
întunericul. Pierduse ore preţioase cu aceste cărți. Mai bine s-ar 
grăbi să înceapă cât mai repede cealaltă misiune: să-l găsească 
pe Fer-Blanc, martorul cu creier de fier. 

Puse la loc cărțile în ordinea cotelor și se îndreptă spre 
Shampooing, care continua să doarmă. Era pe cale să îl 
trezească, dar în ultima clipă se răsuci pe călcâie și se întoarse 
la biroul de recepţie al departamentului. Două femei tinere 
stăteau de vorbă cu voce scăzută în spatele calculatoarelor. 

Se duse în faţa lor și le salută. Nicio grimasă de dezgust. Nicio 
o tresărire de repulsie. Un început bun. 

— Mă scuzați... 

— Da? răspunse una dintre bibliotecare în timp ce cealaltă se 
întorcea la tastatura ei. 

Janusz îi arătă culoarul 292: 

— Nu aţi remarcat cumva un vizitator regulat al acestei zone? 
La raionul de mitologie și religii ale Antichității? 

— In afară de dumneavoastră, pe nimeni. 


VP - 202 


— Vreţi să spuneţi, de astăzi? 
— Nu. De dinainte de Crăciun. Aţi fost singurul vizitator. 
Işi frecă bărbia. Barba era aspră ca șmirghelul. 


— Scuzaţi-mă..., reluă el mai blând. Am probleme cu 
memoria. Am... am venit des? 
— In fiecare zi. 


— Când, mai exact? 

— Cam de la mijlocul lui decembrie, aș zice. Apoi aţi dispărut. 
Și iată-vă din nou. 

Elementele i se organizară în minte. Într-un fel sau altul, la 
mijlocul lui decembrie, Janusz aflase de uciderea lui Icar. Venise 
aici să culeagă informaţii despre mit în cadrul anchetei sale 
asupra asasinului. Ca urmare, pe 22 decembrie fusese atacat de 
vagabonzi. Atunci părăsise Marsilia. Și se transformase în 
Mathias Freire. 

Janusz o salută cu un zâmbet pe bibliotecară. Dar zâmbetul i 
se adresa lui însuși. Mergea pe propriile urme. Era omul care își 
trăia viaţa invers. 

o... 

Judecătorul Le Gall avea un cap mare. 

Nu era un fel de a spune, ci un fapt fizic. Craniul lui era așa de 
mare, că urechile i se aliniau aproape cu axa umerilor. Avea 
trăsături de maimuţă. Nasul turtit, buzele proeminente și 
ochelarii cu lentile groase accentuau efectul acestei diformitaăți. 
Anais se simțea la adăpost de orice tentaţie. De treizeci de 
minute încerca să-i explice încrengăturile și adâncimea cazului 
Minotaurului - magistratul nu avusese timp să îi citească 
raportul. Legăturile dintre crima de la gară și dubla omucidere 
de pe plaja din Guéthary. Semnificaţia fugii lui Mathias Freire, 
psihiatru la Bordeaux, care fusese cerșetor la Marsilia la finele 
anului 2009. Bănuiala care plana asupra celor doi bărbați 
îmbrăcaţi cu paltoane negre, care foloseau o armă militară 
Hécate Il și conduceau un Q7, furat, chipurile, de la firma de 
pază ACSP. 

Judecătorul nici nu clipea. Imposibil de spus ceea ce gândea. 

Fie nu pricepea nimic, fie nu voia să își complice existența. 

— Tot ce văd, concluzionă el, este că suspectul numărul 1 în 
acest caz... 

— Martorul. 

— Martorul, dacă așa vreţi, a scăpat și nu l-aţi mai găsit. 


VP - 203 


— A fost reperat la Marsilia. Am contactat serviciile de poliţie 
de acolo. Toată lumea e pe baricade. Nu are cum să ne scape. 

Nu era nicidecum ceea ce i se spusese, dar prefera în acest 
moment să facă să prevaleze forma și nu fondul. Voia să câștige 
încrederea magistratului. 

El își scoase ochelarii de baga și își frecă pleoapele: 

— Oare de ce s-a întors acolo? Cam ciudat, nu ţi se pare? 

— Poate s-a gândit că va fi ultimul loc unde îl vom căuta. S-au 
poate că are un motiv personal să o facă. 

— Ce motiv? 

Anais nu îi răspunse. Prea devreme să-și scoată la iveală 
ipotezele. 

— Mai concret, reluă magistratul, punându-și la loc ochelarii, 
ce v-aţi gândit să faceţi? 

Își luă tonul micului soldat al republicii: 

— Vreau să merg la Marsilia ca să particip la cercetările în 
legătură cu martorul nostru principal în acest dosar. 

— Credeţi că acolo e locul dumneavoastră? 

— Am stat de vorbă cu Jean-Luc Crosnier, șeful grupei de la 
comisariatul din Évêché. E de acord cu mine: pot să îl ajut. ÎI 
cunosc pe fugar. 

— Da, așa mi s-a spus. 

Anais nu reacţionă la aluzie. 

Își trase sufletul pentru a se lansa apoi într-o diatribă: 

— Domnule judecător, la Bordeaux ancheta trenează. Am 
vizionat toate înregistrările camerelor de securitate. Am 
interogat vagabonzii care s-ar fi putut întâlni cu Philippe Duruy, 
victima. Am căutat urma câinelui său. Am urmărit pista locurilor 
unde ar fi putut mânca, urma hainelor pe care le purta, filierele 
prin care ar fi putut face rost de drog. Am trecut prin sită gara, 
adăposturile cerșetorilor, cel mai mic ungher din oraș. Am 
studiat stocurile de Imalgene, anestezicul pentru animale folosit 
de criminal, pe o rază de 500 de kilometri în jurul Bordeaux- 
ului... Și am obţinut un zero absolut. Am avut un martor indirect, 
Patrick Bonfils, prezent în preajma locului crimei. A fost ucis 
împreună cu femeia lui... lată unde ne aflăm. Fără martori. Fără 
indicii. Nicio pistă. Singurul lucru pe care îl avem sunt 
amprentele lui Mathias Freire, alias Victor Janusz, pe pereţii fosei 
de întreţinere. Grupa mea poate să își continue investigaţiile la 
Bordeaux, dar sarcina mea este să mă apropii de Freire. lar 


VP - 204 


Freire este la Marsilia. 

Judecătorul își încrucișă braţele și o cântări din priviri în 
tăcere. Imposibil de citit în spatele lentilelor groase. Anais ar fi 
băut un pahar cu apă, dar nu îndrăznea să îl ceară. 

Decorul prinse o oarecare materialitate. Le Gall reamenajase 
complet biroul, eliminase dulapurile de PVC, birourile metalice, 
mocheta de plastic. Le înlocuise cu obiecte din alte timpuri: 
etajere din lemn furniruit, scaune tapiţate cu catifea, covor de 
lână... Un birou de notar de la începutul secolului trecut. 

Curios, în ciuda nasului înfundat, Anais simţea și un miros de 
tămâie care ardea pe undeva. Parfumul era ca o faţă ascunsă a 
judecătorului, discret dezvăluită. Era oare budist? Pasionat de 
trekking în Himalaya? 

Magistratul continua să tacă. Anais simțea că era nevoie să 
treacă la o viteză superioară. Tot așezată, își sprijini coatele pe 
birou și schimbă tonul: 

— Domnule judecător, n-are rost să spunem povești. Avem un 
joc dur în cazul ăsta, dumneavoastră și cu mine. Suntem tineri. 
Toată lumea ne așteaptă la cotitură. Aveţi încredere în mine. De 
o parte avem o crimă rituală comisă de un dement la Bordeaux. 
De cealaltă, o crimă dublă în Țara Bascilor. Singura legătură 
între cele două este Mathias Freire, alias Victor Janusz. E treaba 
mea să merg să îl scot din ascunzătoare. Daţi-mi două zile la 
Marsilia! 

Magistratul îi oferi un zâmbet dezagreabil. Părea că se amuză 
pe seama pasiunii lui Anais - pe seama impertinenţei sale 
adolescentine. Amândoi își jucau rolul după partitură. 

— De fapt, care este ideea dumneavoastră? Pe lângă Freire, 
credeţi că veţi găsi și altceva la Marsilia? 

Anais se îndreptă și zâmbi. Pentru prima dată, surprinsese 
dincolo de ochelarii lui Le Gall inteligenţa care îi permisese să își 
ia toate examenele și să stea așezat în spatele acelui birou 
astăzi. 

— Cred că Janusz era deja fugar la Marsilia. Îi era frică. În 
același timp, cred că era pe urmele a ceva. 

— A ce? 

— Nu știu. Poate o altă crimă. 

— Nu înţeleg. Omoară sau anchetează? 

— Ambele soluții sunt posibile. 

— Aţi auzit vorbindu-se și de altă crimă? Credeţi că este vorba 


A 


VP - 205 


de un ucigaș în serie? 

Anais dădu din mâini: detesta aceste cuvinte. Era prea 
devreme să meargă atât de departe. 

— Aţi consultat SALVAC?%? insistă magistratul. 

— Bineînţeles. Am sunat și la Fort Rosny. Niciun rezultat. Dar 
asta depinde atât de mult de criteriile de cercetare și... 

— Bine, bine. Sunt la curent. De unde scoateţi toate 
presupunerile acestea? 

Ar fi putut să dea drumul la o mie de fraze pompoase. Preferă 
adevărul pur și simplu: 

— Din instinct. 

Judecătorul se uită la ea preţ de câteva secunde lungi. Dintr- 
un notar minuscul începuse să semene cu un Buddha fin și 
indescifrabil. În cele din urmă, respiră adânc și deschise mapa 
de piele. Scoase o foaie albă. Putea să îi aprecieze densitatea și 
aspectul nobil și îngrijit. Hârtie de pe vremuri. Din cea care se 
folosea pentru invitaţiile la bal sau pentru refuzurile de grațiere. 

— Ce faceţi? 

— Te detașez, căpitane. 

Îi tremură maxilarul: 

— Sunt... sunt destituită? 

— De-ta-șa-tă, spuse el pe silabe. Nu vorbesc destul de 
limpede? Te trimit la Marsilia. Articolul 18 din Codul penal, 
aliniatul 4. Un judecător de instrucţie poate trimite anchetatorul 
oriunde în Franţa dacă acest lucru este util pentru 
„manifestarea adevărului”. 

Simţea că ceva scârțâia. Prea ușor. 

— Echipa mea continuă ancheta aici? 

— Să zicem că îl va susține pe noul responsabil și grupa lui. 

Deci asta era. Magistratul o lăsase să vorbească, dar zarurile 
erau aruncate de la început. Chiar și Deversat era la curent. Ar fi 
trebuit să se enerveze, să se revolte, să trântească ușa, dar de 
fapt i se fâlfâia. Mergea la Marsilia: asta era tot ce conta. 

— Cine este noul responsabil al anchetei? 

— Mauricet. Are o experienţă solidă. 

Anais nu putu să se împiedice să zâmbească. La sediu i se 
spunea „groparul” deoarece își căuta posturi în apropierea 
cimitirelor. Treizeci de ani de serviciu în care își rotunjea 


20 SALVAC: Système d'analyse des liens de la violence associée aux crimes — Sistem 
de analiză a legăturilor între violenţe asociate cu crima. 


VP - 206 


veniturile la sfârșit de lună cu constatări de deces - un comisar 
are dreptul la o primă pentru fiecare constatare. Nu chiar 
sticletele isteț și iute, capabil să ia urma unui criminal dotat cu o 
inteligenţă superioară. 

Împinse foaia de hârtie spre ea. În momentul în care se 
întinse să o ia, puse din nou mâna deasupra ei. 

— Ce crezi despre cei doi bărbaţi în negru din Țara Bascilor? 

Anais se gândi la singurul indiciu pe care îl păstrase pentru 
sine. Numele M&tis, grupare chimică și farmaceutică, posibil 
legată de dubla asasinare a pescarului și a tovarășei lui. 

— Nimic deocamdată, minţi ea. Doar dacă afacerea este mai 
mare decât ne-am închipuit noi. 

— Mare în ce sens? 

— Prea devreme să pot spune, domnule judecător. 

Dădu drumul foii. Ea o luă și o citi din nou. Pașaportul ei 
pentru sudul Franței. Vâri documentul în buzunar. Mirosul de 
tămâie dădea un straniu caracter religios scenei. 

— Două zile, concluzionă Le Gall, ridicându-se. Începând de 
mâine, vineri. Mi-l aduci pe Mathias Freire aici în birou luni, cu 
cătușe la mâini și declaraţii semnate. Dacă nu, nu are rost să 
mai vii. 

o... 

— Ţi-a tras-o. Și ţi-am zis: ţi-o trage. 

De două ore, Shampooing îl pisa pe Janusz cu asta, în timp ce 
îl căutau pe Fer-Blanc prin toată Marsilia, fără nici cel mai mic 
rezultat. 

— Mi-e că Fer-Blanc e mort și îngropat de mult. Nimeni nu l-a 
mai văzut de luni de zile. Claudie pesemne că i-a văzut cadavrul 
la morgă și a inventat tărășenia ca să scoată de la tine paraua. 
Ai cumpărat confesiunile unui mort! 

Janusz mergea fără să răspundă. Nu era departe de a fi de 
aceeași părere cu Shampooing, dar nu voia să se lase pradă 
disperării. Altfel s-ar fi așezat pe trotuar și ar fi așteptat să fie 
arestat. Fer-Blanc era ultima lui șansă de a face un progres. 

Se întorseseră la Club Pernod: degeaba. Făcuseră un ocol prin 
piaţa Victor-Gelu. Nimeni nu îl mai văzuse pe Fer-Blanc de nu 
mai știau când. Urcaseră pe la Canebière și se opriseră la 
Biserica Reformaţilor. Fără rezultat. Trecuseră pe la Teatrul 
Gimnaziului doar ca să dea peste încă o bătaie între vagabonzi. 
O șterseseră fără să mai pună întrebări. 


VP - 207 


Mergeau acum în direcția adăpostului Jour Marceau, ca să mai 
pună ceva întrebări și să ia o cafea caldă. Noaptea se apropia, 
absorbind lumina ca o sugativă. Odată cu ea, Janusz simţea cum 
urcă în el o angoasă de nestăpânit. La orice sirenă, tresărea. La 
orice privire, punea capul în pământ. Sticleţii. Ucigașii. 
Vagabonzii din Bougainville... Încă îl căutau. Și erau pe punctul 
să îl găsească... 

În sfârșit, trecură prin poarta Aix și ajunseră la adăpostul 
Marceau. Lucrătorii sociali organizaseră un karaoke. La vederea 
vagabonzilor care lălăiau cântecele cu gurile lor fără dinţi, 
Janusz se întoarse din prag. 

— Du-te, îi spuse lui Shampooing. Te aștept afară. 

Tremura în zdrențele lui, în ciuda căldurii pe care o degaja 
corpul său scăldat în sudoare - mergeau de două ore fără oprire. 
Se așeză sub bolta care dădea spre intrarea în adăpost și, ca să- 
și facă de lucru, reciti raportul autopsiei. 

Un zgomot îi atrase atenţia. La câţiva metri distanţă un bărbat 
era așezat, ascuns în întuneric. Avea un pulover zdrenţuit și o 
pereche de pantaloni de pijama murdari. In picioare avea două 
pungi de plastic. Faţa îi era foarte albă, ca a unui Pierrot. Dar un 
Pierrot care o luase pe coajă. Ochiul stâng îi era roșu. Un 
hematom vânăt îi umfla obrazul. 

— E pe cale să se transforme, mormăia el cu dificultate. 

Ținea cu ambele mâini un bidon gri de plastic. Janusz își zise 
că bea petrosin, dar fără îndoială, era o marcă pe care nu o 
cunoștea. 

— Se transformă, bătrâne. 

— În ce? întrebă Janusz mașinal. 

— Orașul e o boală, o lepră..., continuă celălalt ca și cum nu l- 
ar fi auzit. În virtutea inerţiei, suntem contaminaţi de mizeria lui, 
de poluarea lui, de duhoarea lui... Devenim gudron, gaze de 
eșapament, guma de la cauciucuri... 

Janusz nu mai avea forța să asculte și acest nou delir. Dar 
oboseala îl făcea, dimpotrivă, să fie ca un burete, spongios și 
permeabil. Dintr-odată, tipul i se păru aidoma unui oracol. Un 
Tiresias al asfaltului. Își privi mâinile. Pielea se transforma în 
bitum. Respirația îi puţea a dioxid de azot... 

— Salut, Didou. 

Shampooing apăruse în pragul adăpostului. Celălalt nu îi 
răspunse, retrăgându-se în spatele sticlei. 


VP - 208 


— Îl cunoști? întrebă Janusz. 

— Toată lumea îl știe pe Didou. Se crede clarvăzător. Cobori 
vocea. Dar nu e nimic altceva decât încă un nebun. Unul 
periculos. Se ia la bătaie cu oricine nu e de acord cu prezicerile 
lui. 

În sinea lui, Janusz îi mulţumi lui Shampooing că aranjase cu 
câteva vorbe toate lucrurile la locul lor, alungându-i 
halucinaţiile. Îl uită pe monstrul în pijama. 

— Ai noutăți? reluă el. 

— Canci. Fer-Blanc din parți. Nu ţi-e foame? 

Shampooing prinsese ceva culoare. Fără îndoială că nu băuse 
el doar cafea la karaoke. Janusz murea de foame, dar nu putea 
să-și mai permită să mișune pe la cantinele sociale... 

Cum îi spunea asta lui Shampooing, acesta anunţă: 

— In seara asta mergem la crâșmă. 

— Chiar la crâșmă? 

— Aproape! 

Zece minute mai târziu se găseau în curtea din spate a unui 
fast-food. Miasme grețoase umpleau aerul. Shampooing se băgă 
cu capul înainte în primul dintre containerele pline cu resturi. 

Janusz își simţea inima în gât. Episodul îi aminti de curtea 
unde își turnase vinul în cap cu o zi în urmă. Avea impresia că 
trecuse un secol de la acel botez atroce. 

Shampooing ieși din pubelă cu braţele pline de pungi de 
plastic. 

— Domnul este servit! glumi el. 

Îi lansă comorile una după alta, enumerându-le: 

— Roșii! Pâinică! Brânză! Jambon! 

Janusz le prinse, oscilând între dezgust și foame. 

— Totul bio! concluzionă Shampooing. 

Janusz deschise un recipient de plastic și dădu de o bucată de 


pâine abia dezgheţată. Îl încercă un sentiment de plăcere 
intensă. O recunoștință surdă a stomacului. Deschise și alte 
pungi. Devoră jambonul, brânza, castraveţii... Cu fiecare 


îmbucătură, își dădea seama de dimensiunea mizeriei lor. Doi 
bărbaţi pe vine, mâncând cu degetele, râgâind. Șobolani 
supraviețuind în cotloanele orașului. 

— Cola? 

Shampooing îi întindea un pahar de plastic cu un pai rupt 
ieșind din el. Il înhaţă cu aviditate și îl bău dintr-o înghiţitură. 


VP - 209 


Viaţa i se întorcea în vine. Forţa în mușchi. 

— Unde dormim? îl întrebă ca să rămână la problemele vitale. 

— Trebuie să lucrăm cu fineţe, cu toţi vagabonzii care bântuie 
pe aici și sticleţii care o să răscolească adăposturile... 

Solicitudinea lui Shampooing îi făcu plăcere - chiar dacă avea 
de gând, de fapt, să-i ia gâtul în timpul somnului. 

— Am putea sta sub cerul liber. Știu câteva locuri. Dar e 
februarie și nu e o idee bună. SAMU caută prin toate locurile. Și 
sticleţii la fel. Nu vor pe nimeni afară. Dacă vreunul dintre noi 
crapă afară, în capul lor se sparge. 

Perspectiva unei nopți sub cerul liber îl făcu să se gândească 
la vagabonzi și agresiunea la care fusese supus. 

— Tipii din Bougainville unde m-au atacat? În ce cartier, știi? 

— În Joliette, cred. Pe chei. 

— Ce făceam pe-acolo? 

— N-am idee. De obicei stăteai mai mult pe la Emmaus. 

Emmaüs. Janusz se gândi că nu vorbise cu cei care îl 
cunoșteau cel mai bine. Acum era prea târziu. Portretul lui 
pesemne circula prin toate adăposturile. O altă idee îi încolţi în 
minte. Se căută prin buzunare și găsi cartea de vizită a 
bărbatului cu care se întâlnise în trenul de Biarritz. 


DANIEL LE GUEN | 
COMPAGNON EMMAUS 
0617354420 


— Unde pot să găsesc o cabină telefonică? 
o... 

În timpul zilei, poarta Aix semăna cu un suk african. Acum nu 
era nimeni. Vânzătorii ambulanți își strânseseră marfa. Grilajele 
metalice erau trase. Pe jos era plin de fulgi de găină, coji de 
fructe, hârtii unse. Tot felul de mirosuri pluteau în noaptea 
neagră, traversată de fantome încă și mai negre. Femei cu văl, 
canadiene cu glugă... 

— Trebuie să ne tirăm, mârâi Shampooing. Se stârnește 
mistralul. 

O cabină telefonică era aproape de arcul de triumf, în centrul 
pieţei, ascunsă printre pinii din parc: perfect pentru el. 
Shampooing îi dădu o cartelă telefonică în schimbul unei 
bancnote de 10. 


VP - 210 


— Mă duc să fac plinu', zise chelul, îndreptându-se spre un 
butic arab încă deschis. 

Janusz se repezi în cabină și formă numărul lui Le Guen. Simţi 
cum se întețește vântul. Pinii vuiau în jurul lui. Geamurile se 
zgâlţâiau. Crăpăturile lăsau să pătrundă înăuntru un aer 
înghețat și umed. 

— Alo? 

— Daniel Le Guen? Sunt Victor Janusz. Vă amintiţi de mine? 

— Bineînţeles. Ne-am văzut acum două zile în trenul de 
Biarritz. 

— Îmi cer scuze... pentru atitudinea mea... Am... Am 
probleme cu memoria. 

— Uneori este mai bine să nu îţi amintești. 

Işi drese glasul. Nu avea nevoie de compasiune. 

— Din contră, vreau să îmi amintesc. M-aţi cunoscut la 
adăpostul Emmaus din Marsilia, nu-i așa? 

— La adăpostul Pointe-Rouge. 

— Vă mai amintiţi data când am venit? 

— Ai apărut la sfârșitul lunii octombrie. 

— Cunoșteam deja Marsilia? 

— Nu. Aveai un aer complet... pierdut. 

Janusz vorbi mai tare: 

— De unde veneam? 

— Nu ne-ai zis niciodată. 

— Ce puteţi să îmi spuneţi despre comportamentul meu? 

Striga acum, pentru a acoperi zgomotul rafalelor de vânt. 

— Ai stat cu noi două luni. Lucrai la triere, la vânzare. 
Dormeai la adăpost. Erai un tip serios, tăcut. Fără îndoială mult 
mai calificat decât pentru micile treburi pe care ţi le 
încredințam. La început sufereai de amnezie. Încet-încet ţi-ai 
revenit. Vreau să zic, mental. Ţi-ai regăsit numele. Victor Janusz. 
Dar ai rămas în continuare discret în ceea ce privește trecutul 
tău. Cum ai ajuns așa. De ce ai aterizat la Marsilia etc. 

— N-au fost niciodată probleme cu mine? 

— Da și nu... La mijlocul lui decembrie ai început să dispari. 
Zile întregi. Uneori noaptea. 

— Beam? 

— Mă rog, nu reveneai niciodată prea treaz. 

Janusz se duse cu gândul la uciderea lui Tzevan Sokow. 
Produsă la mijlocul lui decembrie. 


VP -211 


— Aveţi idee unde mă duceam când dispăream? 

— Nu. 

— Când am părăsit adăpostul, ce am spus? 

— Nimic. Avusese loc povestea cu bătaia, la sfârșitul lui 
decembrie... Am fost să te luăm de la sticleți, de la Evêché. 
Două zile mai târziu, ai dispărut de tot. 

— Despre bătaie, am dat ceva amănunte? 

— Nu. Nici la caralii și nici nouă. Erai mormânt. 

Le Guen nici nu știa cum o nimerise. Dintr-odată, migrena 
apăru din nou. În spatele ochiului stâng apăru și durerea... Ca 
un ecou vântul urla în continuare, izbind cabina care se clătina 
sub rafale. 

— Micile mele sarcini - care erau? 

— Nu prea mai știu. Spre final te ocupai de standul nostru de 
vânzare. Mai lucrai și la atelierul unde se reparau hainele. N- 
aveai nicio treabă cu discurile sau cu cărțile. Nimic artistic. 

— De ce? 

— Păreai... traumatizat de așa ceva. 

— Traumatizat? 

— După părerea mea, înainte de a fi vagabond, ai fost artist. 

Janusz închise ochii. Suferinţa lovea mai intens la fiecare 
cuvânt... Simţea că îl atingeau pe cel care fusese inainte de 
Janusz. Și, dintr-un motiv necunoscut, asta îi făcea rău. 

— Ce... ce fel de artist? se bâlbăi. 

— Pictor, zic eu. 

— De ce credeți asta? 

— Din cauza alergiei tale... Refuzai să te apropii de orice 
semăna cu un tablou sau cu un album. Totuși, am remarcat că 
te pricepeai. O dată sau de două ori ai folosit termeni tehnici, ca 
unul care a făcut așa ceva. 

Informaţia se dilua în el ca o pată de ulei. Niciun fel de 
amintire, doar o teroare vagă, care îl învăluia, îl înghiţea... 

— Într-o zi, continuă celălalt, unul dintre colegi răsfoia un 
album de pictură. Ai devenit livid. La un moment dat ai pus 
violent mâna pe reproducerea unui tablou și ai spus printre 
dinţi: „Asta nu”. Îmi amintesc foarte bine. 

— Vă amintiţi despre ce tablou era vorba? 

— Un autoportret al lui Courbet. 

— Dacă aș fi fost artist, nu aţi încercat să vedeţi dacă există 
pe undeva opere semnate Janusz? 


VP - 212 


— Nu. Mai întâi pentru că nu aveam timp. Și mai ales, pentru 
că dacă acele pânze ar fi existat, ele ar fi fost semnate cu un alt 
nume. 

Cabina scârţâăia din toate încheieturile. Vibraţia geamurilor se 
intensifica. 

Deodată înțelese că Le Guen știa. 

— Inainte de a fi Janusz, îi confirmă acesta, ai fost altcineva. 
La fel cum, după ce ai fost Janusz, ţi-ai spus Mathias Freire. 

— De unde știți acest nume? 

— Mi l-ai spus în tren. 

— Şi vi-l mai amintiţi? 

— Ar fi fost greu să-l uit. Vin de la Bordeaux. Acolo numele 
ăsta și chipul tău apar peste tot în presă. 

— Mă... mă veţi denunța? 

— Nici nu știu unde te afli. 

— M-aţi cunoscut atunci, gemu el. Credeţi că sunt vinovat? 
Credeţi că aș fi în stare să ucid un om? 

Le Guen nu răspunse imediat. Calmul lui contrasta cu panica 
lui Janusz. 

— Nu pot să îţi răspund, Victor. La cine să mă raportez? La 
pictorul care fără îndoială ai fost înainte de Marsilia? La 
cerșetorul închis pe care l-am cunoscut la Pointe-Rouge? La 
psihiatrul pe care l-am întâlnit în treacăt în tren? Singurul lucru 
pe care trebuie să îl faci este să te predai poliţiei. Să primeşti 
îngrijiri. Medicii te vor ajuta să faci ordine în personalităţile tale. 
Să revii la prima ta identitate. Și pentru asta, ai nevoie de 
ajutor. 

Janusz simţi cum îl cuprinde furia. Le Guen avea dreptate, dar 
nu asta voia el să audă. Voia să-l pună la punct când un zgomot 
îl făcu să sară în sus. Shampooing lovea cu ţeasta lui cheală în 
geam. 

— Mișcă! Mistralul e pe noi! Trebuie să găsim urgent un 
adăpost înainte să îngheţăm pe loc! 

o... 

— Sunt comandantul Martenot. Aveţi timp? 

— Nicio problemă. Sunt în drum spre Marsilia. 

La volanul Golfului său, Anais își ţinea mobilul între umăr și 
ureche. Era aproape ora 20. Rula cu viteză pe autostradă în 
direcția Toulouse. 220 km/oră. | se fâlfâia de radare. | se fâlfâia 
de jandarmi. | se fâlfâia de Le Gall, Deversat și de toată gașca 


VP - 213 


lor de rahat. 

— Am primit în sfârșit rezultatele autopsiei. 

Patrick Bonfils și Sylvie Robin fuseseră uciși în 16 februarie la 
ora 10 dimineaţa. Erau în 18. Ora 20. 

— Foarte repede, îi spuse ea sec. 

— S-a întârziat puţin. 

— Nu zău? 

Martenot făcu o pauză. Anais înţelese că trebuia să înceteze 
cu gluma. Nimic nu îl obliga pe ofițer să o sune. Mai ales când 
Mauricet fusese însărcinat oficial cu cazul. 

— Și ce a reieșit? continuă ea, mai calmă. 

— Legistul confirmă ceea ce știam deja. Gloanţele care i-au 
ucis pe Patrick Bonfils și pe Sylvie Robin sunt de calibrul 12,7. 
Arma utilizată este o pușcă Hécate Il. 

— Putem să o identificăm? 

Incă o pauză. Comandantul își alegea cu grijă cuvintele. 

— Nu. După experți, tot ce putem face este să confirmăm că 
asta e arma și atât. Puștile Hecate sunt înregistrate în Franţa, 
însă datorită contextului, aceasta ar putea proveni de oriunde. 

— Spuneţi-mi despre răni. 

— Făcute și ele de profesioniști. Patrick Bonfils și Sylvie Robin 
au fost atinși de trei ori fiecare. Un glonţ în cap, două în inimă 
sau în regiunea toracică. M-am informat. Chiar și în armata 
noastră, sunt puţini trăgători capabili de o astfel de performanţă 
de la o asemenea distanţă. 

— Asta reduce lista suspecţilor, nu-i așa? 

Martenot ezită din nou. Soldaţii își spală rufele în familie. De 
aceea și durase atât de mult până apăruse raportul de autopsie. 
Fusese pesemne prezentat mai întâi unui batalion de ofiţeri, 
experţi, strategi. O contracomisie efectuase probabil o altă 
autopsie proprie, alt studiu al unghiului de tragere, o altă 
analiză detaliată a cartușelor... 

Anais stătea în continuare cu ochii lipiți de cele patru conuri 
de lumină ale farurilor sale. Imagini repetitive, convulsive, liniile 
albe discontinue. Avea impresia că zbura pe drum în noapte. 

— Autopsia ne mai spune ceva despre crimă? 

— Da. 

Pusese întrebarea de formă. Nu se aștepta la un răspuns 
pozitiv. Așteptă urmarea, dar Martenot rămase tăcut. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 214 


— Cadavrul lui Patrick Bonfils a suferit o mutilare stranie. O 
rană la faţă pe care ucigașul sau ucigașii au făcut-o după ce l-au 
ucis. 

Anaïs făcu o reconstituire mentală. Lunetistul îi doborâse pe 
Bonfils și pe femeie, după care îl ratase pe Mathias Freire. Cu 
complicele lui, se lansaseră în urmărirea acestuia. Între timp, 
pescarii veneau în grabă, văzând victimele de pe plajă. Ucigașii 
nu avuseseră deci cum să se întoarcă lângă cadavrul lui Bonfils 
și să-l mutileze. 

Abordă problema dintr-un alt unghi: 

— Când ne-am văzut la Guéthary, nu mi-aţi spus. 

— Atunci nu știam de ea. 

— Nu văzuserăţi cadavrele la morgă? 

— Bineînţeles că le văzusem. 

— Și nu aţi remarcat această mutilare a feţei? 

— Nu am remarcat-o pentru că nu exista. Nu exista încă. 

— Nu înțeleg. 

— Mutilarea a fost făcută după. În seara de 16 februarie. Când 
ne-am întâlnit, nu eram la curent. 

Anais se concentra asupra drumului. Ceea ce bănuia era 
nebunie curată. 

— Vreţi să spuneţi că au venit la institutul medico-legal, 
seara, ca să distrugă faţa victimei? 

— Exact. 

— Unde este institutul? 

— La Rangueil, aproape de Toulouse. 

— De ce natură este mutilarea? 

— Agresorul a deschis nasul lui Bonfils pe lungime. A prelevat 
osul nazal, precum și cartilajul triunghiular și cartilajul alar. Tot 
ceea ce formează nasul. 

Anais ţinea piciorul pe acceleraţie. Viteza îi permitea să 
rămână concentrată, focalizată. Gâtul îi era uscat. Ochii o 
ardeau. Dar creierul era la turație maximă. Întârzierea raportului 
de autopsie nu avea nimic de-a face cu o contraexpertiză 
militară. 

— De unde știți că ucigașii sunt cei care s-au întors? 

— Cine altcineva? 

— De ce să riște? De ce să fure oasele alea? 

— Nu știu. Pentru mine, sunt vânători. Au revenit să fure 
acele fragmente drept trofee. 


VP - 215 


— Trofee? 

— În timpul războiului din Pacific, soldaţii americani prelevau 
dinţii sau urechile victimelor japoneze. Se făceau cuțite pentru 
tăiat hârtie din femururi și tibii umane. 

Comandantul vorbea tot mai repede. Părea în același timp 
terifiat și fascinat de acești prădători ascunși și invizibili. 

— La ce oră a avut loc... intervenția lor? 

— În jurul orei 20. Cadavrele au fost scoase din spitalul de la 
Bayonne la ora 17. Au ajuns la Rangueil. Evident, morga nu era 
supravegheată. 

Anais nu putea să-și imagineze că tipi capabili să atingă o 
țintă de la 500 de metri - cu metode și competențe profesionale 
- şi-ar asuma astfel de riscuri pentru a recupera o mână de 
oase. Oare chiar era vorba de trofee? 

— Cine mai știa că trupurile vor fi transferate la morga din 
Rangueil? 

— Toată lumea: e singurul institut medico-legal din zonă. 

— La ce oră se stabilise să înceapă autopsia? 

— Imediat ce ajungeau cadavrele. Nu știu cum au reușit 
agresorii. 

— Ce armă au folosit? 

— Un cuţit de vânătoare, e de părere legistul. Cu o lamă 
crestată din oțel. 

— Aţi interogat personalul de la institut? 

Martenot se simţi atins de gluma proastă: 

— Dar ce credeţi că fac de trei zile? Am trecut prin sită toată 
morga. Am găsit ceva microfragmente organice, ceea cenue 
de mirare într-un astfel de loc. Am studiat tot, am analizat, am 
identificat. Nicio amprentă necunoscută. Niciun fir de păr care 
să nu aparţină cadavrelor sau vreunui membru al personalului 
de la morgă. Tipii ăștia sunt niște fantome. 

— De ce m-aţi sunat acum? 

— Pentru că am încredere în dumneavoastră. 

— Superiorii dumneavoastră știu de acest telefon? 

— Nici superiorii, nici judecătorul de la Bayonne. Nici chiar 
magistratul desemnat pentru cazul lui Philippe Duruy. 

— Le Gall? V-a contactat? 

— Azi după-masă. Nu l-am sunat încă nici pe Mauricet. 

Anais zâmbi. Măcar își găsise un aliat. 

— Mulţam. 


VP - 216 


— Pentru nimic. Cine are noutăți îl sună pe celălalt. 

— Sigur. 

Închise. Se uita în continuare la liniile discontinue. 
Fragmentate, sacadate, hipnotice. Un film stroboscopic care 
proiecta imagini fără legătură între ele. Totuși, un tablou 
revenea mereu în talmeș-balmeșul ăsta. Un decor. Cel al unei 
măcelării unde bucăţi de carne și cheaguri de sânge pătau 
suprafețele albe. 

În halucinaţia ei, măcelăria era o măcelărie de oameni. 

o... 

Janusz și Shampooing mergeau cu vântul în faţă în direcţia 
sud-vest. Chelul știa un șantier la capătul docurilor, între 
catedrala Major și cartierul Panier. Un bârlog perfect pentru 
noapte. Dar înainte de asta voia să recupereze cartoanele 
ascunse într-un container de îngrășământ aproape de Vieille- 
Charité. 

— Ca să-ți fac un culcuș a-ntâia! 

Janusz îl urma pe pilot automat. Discuţia cu Le Guen fusese 
lovitura de graţie. Inainte de a fi psihiatru, cerșetorul a fost deci 
pictor - sau, cel puţin, artist. Această nouă informaţie nu îi 
dădea senzaţia de progres, ci mai degrabă de cufundare într-un 
haos fără niciun centru de gravitație. 

— Mai e mult? 

— Acum ajungem. 

Nu mai voia decât un singur lucru: să se culce și să nu se mai 
scoale niciodată. Un cadavru înfășurat în propriile zdrenţe care 
va ajunge să fie îngropat la comun. Un mormânt anonim între 
cele ale lui „Titi”, „Ciocârlia” și „Bioman”. 

Janusz privi în jur. Decorul se schimbase. Nimic din 
bulevardele pe care le bătuse la pas începând de ieri. Un labirint 
de străduţe care îi aminteau de orașele din sudul Italiei - Napoli, 
Bari, Palermo... 

— Unde suntem? 

— În Panier, bătrâne. 

Un nume de stradă: RUE DES REPENTIES. Un butic cu numele 
CEA MAI FRUMOASĂ VIAȚĂ. Își aminti de un serial-fluviu la care 
pacienţii din unitatea sa se uitau cu pasiune. Pesemne că 
acțiunea serialului se desfășura în acest cartier. 

În ciuda oboselii, a frigului și a fricii, pe Janusz îl încerca un 
sentiment de ușurare. Locul emana un fel de intimitate 


VP - 217 


binefăcătoare. Dantele atârnau la ferestre. Felinare străluceau 
ca stele ivite din alte timpuri. Aparatele de aer condiţionat 
reușeau să dea un aer meridional, aproape tropical fațadelor. 

Traversau piețe, urcau pe străzi abrupte, treceau prin 
coridoare de piatră... 

— Aici! 

Shampooing arătă spre un scuar. Sări gardul și o luă printre 
tufe, până la containerele destinate frunzelor uscate și crengilor 
rupte. Scoase de acolo niște cartoane mari, pliate. 

— Patul tău, Jeannot! Un Epeda?! de trei locuri! 

Shampooing îi puse cartoanele în braţe. Coborâră din nou pe 
străzile înclinate ca niște scări. Mistralul golise orașul. 
Bulevardul des Dames. Bulevardul Schumann. Ajunseră la 
autostrada care mergea de-a lungul litoralului. De acolo mai 
erau docurile și marea. Între cele două, o travee se deschidea 
pe mai mulţi metri adâncime. Un șantier sub cerul liber, întins 
pe kilometri. 

O luară în lungul excavaţiei. Shampooing legăna o sticlă pe 
care o începuse lansându-se într-o tiradă asupra dușmanului din 
acea noapte. 

— De mistral nu scapi, urla el printre două rafale. Coboară pe 
Valea R6nului ca să ne omoare. Îți suflă în scăfârlie 24 de ore 
din 24. Îţi intră prin piele. Îţi îngheaţă oasele. Îţi caută inima 
printre coaste ca s-o oprească. De cum ajunge la Marsilia, 
temperatura scade cu două sau trei grade. Cu umiditatea mării, 
e o adevărată capcană care se închide peste tine în timpul 
nopţii. Te trezești dârdâind sub cartoane. Și dacă mai și plouă, 
nu te mai trezești deloc! 

Shampooing se opri brusc. Janusz cobori privirea și văzu ce ÎI 
aștepta. Pe fundul excavaţiei șantierului forme se mișcau, se 
agitau și se ridicau precum undele unei bălți gigantice. Janusz 
privi mai bine. Oameni își desfăceau sacii de dormit, cartoanele, 
prelatele. Alţii se încălzeau în jurul unui foc aprins într-un butoi. 
Râsete, bombăneli, bolboroseli se ridicau din groapă. 

Se pregăteau să coboare, când Shampooing îl prinse pe 
Janusz de braț: 

— Ascunde-te! 

Camioneta de la SAMU tocmai venise. Alergară în spatele unei 
barăci din șantier. Doi bărbaţi în salopete coborau deja în 


21 Ep&da: Cunoscută marcă de saltele. 
VP - 218 


groapă ca să-i convingă pe încăpăţânaţi să vină cu ei. Ofereau 
țigări, le vorbeau prietenos... 

— Ai naibii, murmură Shampooing. Vor să ne pună pe toți la 
căldurică. Le e prea frică să nu se trezească cu un Picard pe cap. 

— Un ce? 

— Un Picard. Un vagabond mort de frig. 

În ceea ce îl privea, Janusz ar fi dat orice să fie arestat. Să se 
cufunde într-un pat, în uitare, în somn... 

— Ne cărăm, șopti tovarășul lui. Știu un alt cotlon. 

Urcară din nou, evitând felinarele și locurile prea luminate. 
Janusz își mișca mecanic picioarele, cu o privire fixă. Avea 
brațele amorţite, picioarele ţepene. Shampooing nu știa un alt 
cotlon. Le știa pe toate. Sub poduri. Pasaje. Funduri de parcări 
subterane. Cel mai mic adăpost împuţit. Cel mai mic colț de 
asfalt. 

Dar locurile erau deja ocupate. De fiecare dată descopereau 
corpuri înghesuite, cu capetele ascunse sub căciuli, pături 
deșirate, cuverturi găurite. 

Fiecare pentru sine și vântul împotriva tuturor. 

În cele din urmă, ajunseră la o altă excavaţie, unde o 
conductă de evacuare gigantică se odihnea pe fundul ei. Se 
strecurară înăuntru, evitând să fie scoși afară de câteva ori. Zeci 
de oameni se aliniau acolo, urmând linia cilindrului. 

— E bun pentru varice! rânji Shampooing, făcând aluzie la 
picioarele care se ridicau pe linia curburii. 

Călcau peste corpuri. Când se sprijini de perete, Janusz avu o 
senzaţie de arsură în contact cu cimentul înghețat. Mirosul de 
pișat și vomă plutea în valuri imobile, cristalizate. Se ciocnea, se 
sprijinea, se lovea de ceilalţi. Bombăneli, insulte - ăsta era 
rezultatul. Nici dușmani, nici tovarăși de galeră. Doar șobolani 
care coabitau. 

Își găsiră un loc. Shampooing lăsă într-o scobitură sacii lui 
împuţiţi. Janusz desfăcu apoi cartoanele, întrebându-se când 
oare avea de gând tipul operat la cap să îi facă felul. Se aruncă 
sub ambalaje, încercând să-și imagineze că sunt cearșafuri și 
cuverturi. Luă în mână ca întotdeauna cuțitul lui de comando și 
îl vâri sub cartonul ce îi servea drept pernă. 

Își jură la fel ca în seara trecută să nu doarmă decât cu un 
ochi închis. Dar ca și atunci, simţi cum somnul îl copleșește. La 
porțile neantului se concentră asupra anchetei. Fer-Blanc era o 


VP - 219 


fundătură. Ce altceva? 

Ancheta sticleților din Marsilia. Avea elemente mai concrete 
decât cea a poliţailor din Bordeaux. Scheletul deltaplanului. 
Ceara. Penele. Ucigașul le luase de undeva și nu erau produse 
obișnuite. Acel Crosnier și grupa lui săpaseră fără îndoială pista 
fiecărui obiect, a fiecărui material. Oare obţinuseră ceva? 

Un alt proiect sinucigaș se forma în capul lui. Să își procure 
dosarul de instrucţie. Să încerce o lovitură de dimineaţă. Incercă 
să pună la punct o strategie, dar neantul se abătu asupra lui. 
Când deschise ochii, își agita cuțitul spre întunericul din faţa lui. 

— Ai grijă! 

Shampooing se apleca peste el. Prin negurile somnului îi 
simţise prezenţa. Amenințarea. Reflexele lui făcuseră restul. 

— Ești nebun? spuse omul cu șapcă. Nu vezi că suntem 
inundaţi? 

Janusz se ridică într-un cot. Era pe jumătate în apă. 
Cartoanele pluteau pe lângă el. Ploaia cădea peste tot. Torente 
de noroi pătrunseseră în conductă. Cerșetorii erau deja în 
picioare, bâjbâind după bagaje. 

— Hai odată, spuse chelul, strângându-și catrafusele. Dacă 
mai stăm, vom îngheţa! 

Apa creștea văzând cu ochii. Vagabonzii desenau pe pereţii 
curbați umbre chinezești. Unii, prea beţi, nu mișcau. Erau 
ignoraţi. Dădeau din coate, împingându-se ca să iasă din șanț. 
Era panică, dar o panică lentă, paralizantă, duhnind a vomă și 
alcool. 

Janusz reperă două corpuri nemișcate ale căror fețe erau 
scăldate de vârtej. Il prinse pe primul de gât și îl ridică, 
sprijinindu-l de perete. Incepu aceeași manevră și cu cel de-al 
doilea, când Shampooing îl prinse de umăr. 

— Ai înnebunit? 

— Nu putem să-i lăsăm aici. 

— Pe naiba. Tre’ să ne tirăm! 

Conducta se golea de locatari. Saci pluteau la suprafaţa 
Șuvoiului. O adevărată viziune a unui naufragiu. Janusz căută 
pulsul celor doi. Carotida lor pulsa slab. li trase o palmă 
primului, apoi și celuilalt. Nicio reacție. 

Le mai dădu una. 

În cele din urmă, vagabonzii se treziră. 

— La naiba, grăbește-te! O să crăpăm de frig! 


VP - 220 


Janusz mai ezită o clipă, apoi o luă după Shampooing. Urcară 
în susul șuvoiului de rahat până la ieșirea din ţeavă. Apa le 
venea până la jumătatea coapselor. Janusz tremura, cădea, se 
ridica. Nu mai erau decât câţiva metri până la ieșire. Aruncă o 
privire spre doi vagabonzi care înaintau în patru labe, năuci ca 
niște castori înnebuniţi. 

Aer. Se ridicară. Aversa își dublase violența. Un potop 
musonic, vertical, încăpățânat - doar că apa era înghețată. 
Janusz măsură din priviri noua încercare ce îi aștepta: zece metri 
de pantă abruptă de urcat fără să aibă de ce să se ţină. 

Porniră în sus înfigându-și mâinile în faleza de glod. Ploaia le 
bătea pe umeri. Vântul îi biciuia. Când unul cădea, celălalt îl 
ridica și invers. Încet-încet câștigau metru după metru. În sfârșit, 
Janusz dădu de o tijă metalică și se extrase din groapă fără să îl 
abandoneze pe Shampooing, care dădea din picioare în gol. 

leșiră din excavaţie ca două cheaguri de noroi dintr-o rană 
minerală. Chelul nu lăsase nici pătura, nici traistele. Janusz se 
pregătea să-l felicite, când expresia de teroare de pe faţa 
acestuia îl făcu să se întoarcă. 

Un grup de oameni îi aștepta. N-aveau nimic de-a face cu 
cerșetorii. Creste, șuvițe împletite, piercinguri, tatuaje: purtau 
haine de satin sau canadiene militare. Mai mulţi dintre ei aveau 
câini în lesă, gata să-i asmuţă. Și pe deasupra arme albe, 
barbare, al căror potenţial ucigaș Janusz îl percepea din plin. 

Nu fu uimit când Shampooing șopti: 

— La naiba. Gașca din Bougainville. 

LA 

Alergară cum putură, împiedicându-se în hainele lor pline de 
noroi și plescăind prin apă. Făcură dreapta și nimeriră pe o 
stradă dreaptă, complet goală. Prin ploaie, Janusz vedea cum 
tresar reverberând fațade, trotuare, fragmente de cer. 

Aruncă o privire peste umăr. Războinicii din Bougainville 
porniseră în goană, cu câinii în frunte. Pe strada aceea nu aveau 
cum să le scape. 

Janusz îl prinse pe Shampooing de hanorac și îl trase pe o 
stradă la dreapta. Apoi pe o alta la stânga. La vreo treizeci de 
metri, văzu o scară care urca spre Panier. 

Se întorseseră deci de unde veniseră. Arătă spre trepte și o 
luă în direcţia lor, fără să mai aștepte reacţia lui Shampooing. 
Porni să urce și aruncă din nou o privire în urmă: chelul îl urma 


VP - 221 


cu răsuflarea tăiată. În spatele lui, banda se apropia. Câinii nu 
erau decât la câţiva metri. 

Işi aşteptă tovarășul. Pentru o clipă, avu impresia că se 
dedublează, privind scena de la distanţă. Nu mai auzea nimic. 
Nu mai simțea ploaia. Spiritul lui plutea, simplu spectator al 
scenei. 

Shampooing ajunse în sfârșit. ÎI lăsă să treacă în faţă, iar el 
încheie plutonul. Fiecare treaptă era o încercare, o suferinţă. 
Ploaia intra în coliziune cu capetele lor, cu spatele, cu umerii. 
Janusz se cățăra acum ca o maimuţă, în patru labe, ajutându-se 
de mâini ca să urce mai repede. 

Impresia de dedublare trecuse. 

El va fi cel care va crăpa. 

Simţea cum frica îi urcă în piept, dându-i o senzaţie de vomă. 

Deodată, pierdu contactul cu solul. Capul i se lovi de o 
treaptă. Văzu stele verzi în spatele ochilor. Valuri de durere îl 
năpădiră. In secunda următoare, simţi răceala cimentului pe 
obraz. Căldura sângelui său pe față. O durere fulgerătoare în 
gambă... 

Cobori privirea: unul dintre câini îl prinsese de picior. Animalul 
îl făcu să alunece înapoi pe burtă. Încercă să se prindă de un 
stâlp. Rată. Ridică privirea. Shampooing continua să urce. Nu 
observase nimic - sau preferase să o șteargă. Vru să strige, dar 
muchia unei trepte îl lovi peste gură. Încercă să se redreseze. 
Mai cobori două trepte. 

Se răsuci pe loc și reuși să ajungă cu faţa în sus. Văzu ochii 
câinelui pe care urmărirea îl înnebunise. În spatele lui, un 
boschetar ajungea și el. Janusz lansă o lovitură de picior în capul 
câinelui, care se rostogoli în picioarele stăpânului. Cei doi 
atacatori căzură pe scări în jos. 

Profită de răgaz ca să se ridice. Potaia o luase din nou în sus 
pe scări, cu atacatorul pe urmele lui. 

Janusz alunecă, își reveni, înainta de-a-ndărătelea, cu ochii pe 
dușmani. In lumina unui felinar, un detaliu îi sări în ochi. 
Războinicul avea un cuţit făcut dintr-un ciob de ceramică 
ascuţit. Fără îndoială, o bucată dintr-un vas de veceu. 

Janusz se decise brusc. Nu se va lăsa înjunghiat cu un astfel 
de pumnal. Izbi cu toată forţa în urechea atacatorului. Individul 
se clătină și se prinse de balustradă ca să nu cadă. Janusz îi 
prinse de gât și îi trase un cap din lateral ca un jucător de fotbal. 


VP - 222 


O voce îi dicta ce să facă. Se vizează baza nasului și orbitele 
oculare, se evită pereții osoși ai frunții. 

Simţi un trosnet ca de lemn uscat. Sângele îi ţâșni în faţă. Nu 
mai văzu nimic pentru câteva secunde. Se șterse la ochi și îl 
văzu pe agresor în genunchi pe trepte. Câinele sări la el. Janusz 
îl primi cu o lovitură de picior. Se sprijini și îl lovi pe om în burtă 
cu vârful ghetelor Converse. Se vizează întotdeauna ficatul, 
punctul sensibil al cerșetorilor, din cauza consumului de alcool. 

Războinicul își înăbuși un strigăt. Se rostogoli peste câinele 
lui. Porniră din nou la atac, amândoi. Janusz rămase pe loc, 
siderat de propriul lui curaj. Redevenise Victor Janusz pe bune. 
Omul străzilor. Barbarul asfaltului. 

Alţi doi boschetari apărură din perdeaua de ploaie, unul tuns, 
altul cu o creastă roșie. Primul avea în mână o ţeavă de fier, al 
doilea o bâtă de baseball cu ţinte. Janusz își pregăti pumnii, dar 
brusc se simţi copleșit. Era prea mult. Se lăsă să cadă în fund. Işi 
încrucișă mâinile deasupra capului, gata să primească o 
ciomăgeală în toată legea. 

Răsună prima lovitură. Urmată de o a doua, metalică. Janusz 
nu simţi nicio durere. Ridică privirea. Shampooing înarmat cu o 
pubelă mărimea XXL îl lovise pe primul tip și era pe cale să îl 
catapulteze pe al doilea într-un stâlp. Golanii dădură înapoi după 
ce Shampooing le aruncă pubela în cap. 

Își ridică prietenul, apucându-l de guler. Janusz era plin de o 
recunoștință fără margini. Undeva, în adâncul lui, își revizui o 
părere. Poţi oricând să te bazezi pe un vagabond trepanat. 

Au parcurs scările parcă fără să le atingă și ajunseră într-un 
alt labirint de străduţe. Janusz simţea o durere violentă la 
gleznă. Potaia nu îl ratase. O luară la fugă printr-o reţea de 
străduțe din ce în ce mai înguste. Locuri pe unde nu putea trece 
decât un singur om. Deși n-ar fi vrut, încetiniră. Până aproape să 
se oprească. Fără suflu. La capătul puterilor. 

Frica era tot acolo, dar estompată de arsura din plămâni, 
uzura mușchilor, greaţa din stomac. 

— l-am pierdut, gâfâi Shampooing. 

— Oare? 

Janusz îl împinse într-un intrând. Vagabondul nu înţelese. 

— Ce te-a apucat? 

— Ascunde-te. 

Nișa adăpostea portalul unei case al cărei gard era ascuns de 


VP - 223 


tufișuri de lavandă și iederă sălbatică. Janusz se ascunse sub 
frunziș, imitat de Shampooing. Abia ce se ascunseseră și 
urmăritorii le trecură prin faţa nasului. 

Își traseră sufletul. Janusz simţea mirosul de cretă al pietrei 
umede, parfumul frunzelor vii. Senzaţii binefăcătoare. Erau 
epuizați, dar sănătoși și în siguranţă. Se priviră. Senzaţia de 
ușurare îi lega cu un fir invizibil. 

— Mă duc după ei, zise Janusz cu o voce scăzută. 

— Ce? 

— Nu voiau să ne spargă capetele. Voiau să ne omoare. 
Trebuie să știu de ce. 

Shampooing se uită la el cu un aer îngrozit. Cerșetorul își 
pierduse șapca în timpul luptei. Craniul lui cusut lucea în ploaie 
ca un ou de dinozaur. 

— Și vrei să-i întrebi? 

— Nu pe toți. Pe unul singur. Și pe neașteptate. 

— Ești nebun. 

Janusz se descheie la haină, arătându-i mânerul cuţitului de 
comando. 

— Am cuțitul. 

— Ai mintea unei muște. 

— Ştii o altă ascunzătoare? 

— La cum suntem, mai bine ne întoarcem la matcă. La 
Madrague. 

— Nici vorbă. Nu știi vreun hotel? 

— Un hotel? 

— Am bani. Trebuie să fie camere la Marsilia și pentru unii ca 
noi. 

— Chiar știu unul, dar... 

Janusz scoase o bancnotă de 50. 

— Du-te acolo și dă-mi adresa. 

Reflexul neîncrederii îl făcu să adauge: 

— Ai și tu o recompensă dacă mă aștepți în cameră. 

Shampooing zâmbi cu gura știrbă și îl lămuri cum să ajungă. 

— Dacă mâine-dimineaţă nu sunt acolo, îl avertiză Janusz, te 
duci la poliţie. 

— La poliţie? Și ce dracului să mai fac? 

— Dacă nu te duci, vei fi arestat pentru complicitate. 

— Complicitate la ce? Ce să le spun? 

— Adevărul. Întoarcerea mea. Agresiunea. Dorinţa mea de a 


VP - 224 


ști mai mult. 

— N-ai fost prea limpede nici mai înainte, dar acum chiar nu 
mai pricep nimic. 

— La hotel. Așteapta-mă acolo. 

Janusz porni fără să mai aștepte răspunsul. 

o... 

încerca să alerge, dar piciorul rănit îl durea. Mergea 
șchiopătat și în minte revedea colții câinelui înfipţi în carnea lui. 
Primul lucru care se face în astfel de cazuri este imobilizarea 
membrului atins. Asta o făcuse. Cât despre tratamentul cu 
antibiotice, mai bine îl uita... 

Urma drumul principal fără să se uite la străduţele 
perpendiculare. Un râu cu afluenții lui. Era sigur că atacatorii 
luaseră același drum. Începuse să piardă speranţa că îi va mai 
ajunge din urmă când strada coti brusc. Se trezi într-un loc 
deschis pe o terasă care domina orașul. 

Surpriza îl făcu să se tragă în umbră. 

Deși nu voia, nu putu să nu admire tabloul. 

Marsilia lucea în ploaie ca un cer inversat, presărat cu stele. 
Dincolo de ea era marea. Nu o vedeai, dar o ghiceai, plină, 
neagră, fără margini. 

Cu pieptul în flăcări se lăsă pătruns de decor, de atmosferă, 
de tenebrele din străfunduri. Căuta prospeţimea, alinarea. 
Pentru moment avea impresia că o hemoragie de lavă fierbinte 
îi curgea prin cavitatea toracică. 

Voci îl aduseră la realitate. Se uită în jos și descoperi o scară 
la fel cu cea pe care urcase cu câteva minute mai înainte. La 
baza ei erau atacatorii, într-un con de lumină. Erau cinci, fără a 
mai pune la socoteală și câinii. Nu auzea ce spun, dar le ghicea 
furia, neputinţa, gâfâitul. 

Janusz îi examină. Codiţe argintii, creste roșii sau albastre, 
cranii rase cu tatuaje esoterice. Și peste tot pe moaca lor 
jegoasă, piercinguri. Mai aveau încă armele. Bâte. Lame. 
Pistoale cu aer comprimat. 

Zâmbi. Era incitant și plăcut să îi observe astfel, fără să fie 
văzut. O luară în direcţia docurilor. Așteptă să dispară din 
câmpul lui de vedere, apoi cobori scările. Ploaia se oprise, dar 
lăsase peste tot o peliculă uleioasă, rece și îngheţată. 

O luară spre nord, pe bulevardul deasupra căruia trecea 
autostrada litoralului. Uitând de rană, Janusz îi urmărea la două 


VP - 225 


sute de metri în spate, trecând de la un stâlp la altul, mereu în 
umbră. Merseră așa mai mult de un kilometru - nu era prea 
sigur pe evaluările lui. Bulevardul era tot gol. Mistralul sufla cu 
violenţă, uscând urmele aversei, pietrificând bălțile. 

In cele din urmă o luară la dreapta, apoi pe străzi neluminate. 
Pe margine, blocuri care se ridicau spre cerul de gudron. Lui 
Janusz i se păru că recunoaște cartierul unde se găsea 
Madrague. Sau poate Bougainville? Traversau orașe dormitoare, 
grădini uscate, locuri de joacă cu porți turnante. 

Decorul se degrada din ce în ce mai mult. Antrepozite 
dezafectate. Ferestre oarbe. Terenuri virane. În depărtare, 
macaralele se decupau precis, cu cruzimea unor insecte. 
Mergeau acum pe un teren gol. Se auzeau câinii cum latră în 
vânt. Hârtii unsuroase, sticle de plastic, cartoane zburau prin 
întuneric. Mirosul de benzină plutea ca o ameninţare. Janusz miji 
ochii și distinse obiectivul zonarzilor. Un zid acoperit cu graffiti 
care mărginea locul viran. 

Nu mai avea suflu. | se părea că aude cum i se sparge inima 
în piept. Bum-bum... bum-bum... li trebui o clipă să își dea 
seama că era vorba de zgomotul unor motoare, care se pierdea 
în aerul umed. Pe undeva era un șantier. Motoare care nu dorm 
niciodată. ` 

Zonarzii dispăruseră. In fața lui nu mai era decât zidul orb. 
Acele graffiti pesemne că mascau o ușă pe care el nu o 
distingea. Reflectă asupra celei mai bune strategii. Nu era decât 
una. Să aștepte ca unul dintre ticăloși să iasă să se pișe sau să 
fumeze la aer curat. Atunci va putea să atace. Efectul surprizei îi 
va da poate un avantaj... 

Se lăsă pe vine printre tufișuri. Frigul prelua deja controlul 
asupra corpului său. În câteva minute va începe să dârdâie, apoi 
să îngheţe. Atunci, temperatura corpului său va scădea și... 

Se auzi ușa. 

Încet-încet, se ridică și privi omul care traversa prin întuneric. 
Omul avea codițe. Se gândi la creatura din filmele seriei 
Predator. Acest detaliu îi spori frica și, în același timp, scena 
deveni ireală. Evolua într-un joc video. 

Tipul mergea cu pași nesiguri. Beat sau speriat. Se opri în faţa 
unui copăcel și își ușură vezica. Acum sau niciodată. Janusz se 
năpusti. Ochii îi erau plini de lacrimi. Totul i se părea vag, 
strâmb, distorsionat. Apucă mai strâns cuțitul, îl prinse pe tip de 


VP - 226 


cozi cu amândouă mâinile și trase cu toată forța. 

Golanul se prăbuși pe pământul îngheţat. Janusz îi puse cuțitul 
pe prohabul deschis și îi șopti, cu un genunchi pe piept și cu 
cealaltă mână pe gura ticălosului: 

— Scoţi un sunet și ţi-o tai. 

Omul nu reacţionă. Privirea îi era sticloasă și membrele moi. 
Complet imobil. Janusz înfipse cuțitul și mai adânc. Ticălosul 
reacţionă în sfârșit și vru să tipe. Janusz îi trase un cot în faţă. 
Omul se zbătu și mai tare. Încă un cot. Trosnete. Din nou îi puse 
mâna pe gură. Simţea cavitatea nazală zdrobită, mucozităţi 
sângerânde sub degetele lui strânse. 

— Nu mişti. Răspunzi dând din cap. Ai priceput? 

__ Predatorul dădu din cap „da”. Janusz îi puse cuțitul la gât. 
Incurajat de această primă victorie îi întrebă: 

— Mă recunoști? 

Cozile se agitară: da. 

— În seara asta aţi vrut să mă terminati? 

Din nou „da” din cap. 

— De ce? 

Omul nu răspunse. Janusz pricepu cu un pic de întârziere că 
nu avea cum: încă îi ținea mâna strâns pe gură. Slăbi un pic 
apăsarea. 

— De ce voiaţi să-mi luaţi gâtul? 

— Ne... ne-au plătit. 

— Cine? 

Niciun răspuns. Janusz ridică puţin cotul: 

— CINE? 

— Tipi la costum. Burjui. 

Asasinii din Guéthary. Îi voiau deci pielea. Prin orice mijloace. 

— În decembrie tot ei au fost? 

— Înî. 

— Cât pe capul meu? 

— 3 000 de euro, du-te dracului. 

Ticălosul își recăpăta forțele. 3 000 de euro. Nu prea mult, din 
punctul lui de vedere. O avere pentru punkiștii cu câini. 

— Cum de-aţi știut că m-am întors? 

— Ai fost reperat ieri, pe ziuă. 

— Voi i-aţi anunţat pe burjui? 

— Înî. 

— Aveţi un contact? 


VP - 227 


— Un număr, îhi. 

— Ce număr? 

— Nu eu îl am. 

Omul minţea pesemne, dar timpul presa. 

— E un mobil? 

— Nu. Un număr de la un birou, nu știu care... 

— Ştii cum îi cheamă? 

— Nu. Doar un soi de parolă. 

— Ce parolă? 

— Nu știu. Nu sunt eu cel care... 

ÎI lovi cu mânerul cuţitului. Omul își înăbuși un strigăt și își 
trase nasul ca nu cumva să-și piardă cartilajele. 

— Ce parolă? 

— Nu știu... Bărbatul își pipăi nasul, care suna ca un ou spart. 
Un nume rusesc... 

— Rusesc? 

— La naiba, mi-ai spart nasul. 

Janusz fu scuturat de o convulsie. Frica, dar și o durere 
profundă. Arsura din noaptea precedentă. Se gândi că e din nou 
bolnav. 

Se concentră pe cele câteva secunde pe care le mai avea: 

— De ce îmi vor pielea? 

— Habar n-am. 

— V-au dat numele meu? 

— Nu. Doar mutra. 

— O fotografie? 

Predatorul rânji. Își apăsă o nară și suflă pe cealaltă un jet de 
sânge. 

— Nu fotografie, omule. Un desen. 

— Un desen? 

— Înî. Bărbatul rânjea în continuare. Un rahat de schiţă... 

Avu o intuiţie. Daniel Le Guen îi spusese că fusese pictor. 
Poate că schiţa era un autoportret semnat chiar de el? Cum se 
făcea că asasinii aveau un obiect care ţinea de una dintre 
identitățile lui precedente? 

— Desenul, îl întrebă, l-aţi păstrat? 

— Am făcut foc cu el, omule. 

Janusz i-ar mai fi tras una, dar nu mai avea forță. Celălalt își 
blocă cealaltă nară și suflă din nou cheaguri de sânge. Parcă ar 
fi avut un guturai de sânge și violenţă. 


VP - 228 


— Tipii în negru - trebuia să îi cauţi? 

— Când ai fi fost mort, la dracu”. 

— Ştii unde să-i găsești? 

— Ei ne găsesc pe noi. Sunt peste tot. 

Janusz tremura. Crampa din fundul stomacului devenise un 
fier înroșit. Înălţă cuțitul. Predatorul se făcu mic. Întoarse cuțitul 
și îl lovi pe om în plexul solar. Vârful ascuţit destinat să spargă 
sticla îi tăie răsuflarea. Tipul căzu la pământ. Poate îl omorâse. 
Trăia într-o lume în care aceste nuanțe nu mai existau. 

Janusz se ridică fără nici cea mai mică urmă de prudenţă. O 
clipă fu tentat să deschidă ușa și să le strige: 

— Spintecaţi-mă! 

Un dram de rațiune îl aduse pe linia de plutire. Se îndepărtă 
cu pași împleticiţi prin vânt și mirosul de benzină. Hârtii 
mototolite i se lipeau de picioare. 

Era condamnat: fără îndoială acolo, sus. 

Dar înainte de a muri, va ști de ce. 

Va citi actul de acuzare și sentinţa judecătorilor. 

o... 

Anais se trezi mai epuizată decât atunci când se culcase. Trei 
ore de coșmar în care vampiri îmbrăcaţi cu costume Hugo Boss, 
aplecaţi asupra cadavrelor dintr-o morgă le sugeau sângele 
după ce le decupaseră nasul. O singură consolare: tatăl său nu 
era printre ei. 

Avu nevoie de câteva secunde ca să se dumirească unde se 
afla. Camera unui hotel de pe autostradă, al cărui indicator îl 
văzuse brusc pe la trei dimineaţa. Nu își amintea să fi aprins 
lumina. Se încolăcise îmbrăcată pe pat - și îi primise pe acei 
vampiri eleganți în camera secretă a creierului său. 

Intră în baie, își scoase puloverul și aprinse lumina. Ceea ce 
văzu în oglindă îi fu pe plac. O tânără în tricou, cu braţele 
bandajate, alură sportivă și un aer hotărât. Nimic de-a face cu 
vreun fel de feminitate sau cea mai mică urmă de cochetărie. O 
atletă de gabarit mic, ale cărei rotunjimi ușoare puteau 
transmite o promisiune de moliciune - până când le atingeai. 
Observă că lacrimi îi periau marginea pleoapelor. Gândul o duse 
la picături de rouă sub o mască de caolin și imaginea îi fu și ea 
pe plac. 

Luă trusa de toaletă și își schimbă pansamentele, evaluând 
încă o dată dimensiunea pagubelor. 


VP - 229 


Trecuseră ani de la vindecarea primelor sale răni... 

Brusc simţi cum se abate asupra ei o tristeţe și o disperare 
care o făcură să se gândească la marile aripi negre ale lui Icar. 
Se grăbi să-și înfășoare braţele cu bandaje curate. 

Se întoarse în cameră. Avea întotdeauna la ea un penar în 
care ţinea carioci, stilouri, markere ca să îi dea un aer de 
studentă. Tot în el își ţinea și pastilele. Înghiţi cu siguranţa 
obișnuinței o jumătate de capsulă de Solian și o pastilă de 
Effexor. Muniţie grea. La care adăugă un Lexomil. 

Tratamentul șoc pentru momente de depresie. 

Cuvântul era compromis, dar ea însăși era o fată compromisă. 
După bac, în primul an la Drept, se prăbușise și căzuse la pat 
două luni. Incapabilă să se miște. Pe atunci încă nu știa despre 
tatăl ei... Fusese altceva. Zbaterile profunde ale sufletului ei, 
indiferente la mersul lumii. Sau moștenirea genetică de la mama 
sa. Nu mai mișca. Nu mai vorbea. Era un pic deasupra nivelului 
morţii. Scăpase la limită de o internare definitivă. 

Încet-încet, graţie unui tratament serios cu antidepresive, se 
restabilise și avusese doi ani incerţi, în care trăise cu angoasa 
permanentă a unei recidive. Şi această angoasă nu o părăsise în 
întregime niciodată. 

Și iată-ne aici... De la începutul anchetei constatase, în 
răceală, în tensiunea muncii, în emoția întâlnirii cu Freire, 
semnele prevestitoare - și ca urmare, își rănise braţele. Se 
temea să nu ajungă să retrăiască acele zile ca la ruleta rusească 
- cel mai mic gând putea declanșa ce e mai rău. Angoasa 
suicidară sau coma cu ochii deschişi... 

Cobori la recepţie și găsi un automat de cafea. Își luă un 
espresso fără să bage în seamă tristețea holului gol. Materiale 
care nu lăsau nicio impresie, nicio amintire. Își zise că și ea 
făcea parte din decor. Un obiect-fantomă, printre altele 
asemenea. 

La întoarcerea în cameră își verifică mesageria. Cinci SMS-uri. 
Crosnier, polițistul din Marsilia. Le Coz. Deversat, care sunase de 
trei ori în toiul nopţii. ÎI citi mai întâi pe cel al comandantului din 
Marsilia, sperând și temându-se în același timp că va fi aflat 
noutăţi despre Janusz. Nu erau. La ora 22, Crosnier o întreba 
doar la ce oră ajungea la Marsilia. 

Le Coz, la 23:30, era laconic: „Sună-mă”. Deversat la fel. Dar, 
de la oră la oră cererea se transforma în sfat, în ordin, în 


VP - 230 


poruncă. 

ÎI sună mai întâi pe Le Coz, care îi răspunse cu o voce 
adormită. 

— M-ai sunat. 

— E povestea cu Mêtis, mormăi el. 

— Ai aflat ceva? 

— Am vorbit cu ziariștii. Reporteri de investigaţii pe care îi 
cunosc la birourile locale ale Sud-Onest și La République des 
Pyrénées din Bordeaux. Sunt la curent cu tot ce mișcă în zonă. 

— Și? 

— Toţi mi-au servit expresia „dosar fierbinte”. Nici vorbă de 
discutat la telefon. Întâlnire noaptea etc. 

— Și ce era așa de secret? 

— Cam neclar. Mêtis este azi un grup chimic și farmaceutic, 
dar originea lui este militară. 

— Cum adică? 

— Sunt vechi mercenari care l-au fondat în anii 1960, în 
Africa. Au făcut mai întâi agronomie, apoi chimie, apoi 
medicamente. 

— Ce fel de medicamente? 

— Sunt foarte tari la psihotrope. Anxiolitice. Antidepresive. Nu 
le știu, dar sunt destul de cunoscuţi pe piață. 

Ironia anchetei: în viaţa ei consumase fără îndoială și ea 
produse Mêtis. 

— Și care parte arde? 

— Chestiile veșnice cu experimente umane, cercetări oculte. 
Pentru mine sunt mai mult simple legende urbane... 

— Și despre legătura cu firma ACSP? 

— Nimic. Grupul Me&tis este un conglomerat de întreprinderi. 
Printre ele, și firma asta de securitate, asta-i tot. 

Anais se gândi la Audiul Q7. Era convinsă că, din contră, 
exista o legătură între gigantul farmaceutic și acea crimă. In 
schimb, în ciuda originii militare a lui Mâtis, grupul farmaceutic 
nu cadra cu originea lunetiștilor și arma lor Hécate. Și mai puţin 
cu profilul lui Patrick Bonfils, pescarul inofensiv de pe Coasta 
Bască. 

— Ziaristul cel mai avizat în această problemă era plecat 
pentru un reportaj. Se întoarce mâine. Vrei numărul lui? 

— Vorbește tu cu el mai întâi. Nu știu când o să mă întorc. 

Anais se simţea în formă acum. 


VP - 231 


— Și ancheta noastră? 

— Care anchetă? 

— Duruy. Minotaurul. Gara Saint-Jean. 

— Cred că nu ai înţeles bine situația. Băieții lui Mauricet au 
venit să ne ia PV-urile, precum și discul cu documentele 
originale aferente dosarului. Pentru noi, Minotaurul e de 
domeniul trecutului. 

Anaïs privi pe pat dosarul anchetei pe care îl luase cu ea. 
Ultimul exemplar al cazului condus de căpitanul Chatelet și 
echipa ei. Un obiect de colecție. 

— Ca să nu mai spun de săpuneala pe care mi-a tras-o 
Deversat. 

— Ce săpuneală? 

— Mica mea percheziţie de la ACSP de noaptea trecută. 
Patronul s-a plâns la statul său major. Șefii de la M&tis au 
scuturat cocotierul. Mercenarii din Africa vin mai ales în 
regiunea noastră. Mâtis este un grup major din economia 
Aquitaniei. 

— Și apoi? 

— Și când se umple paharul, ni se varsă în cap ca de obicei. 
Când i-am spus lui Deversat că tu mă acoperi, parcă am turnat 
gaz pe foc. 

Măcar acum Anais știa de ce o sunase comisarul toată 
noaptea. 

— Dar tu? reluă polițistul. 

— Sunt în drum spre Marsilia. 

— Să te întreb dacă l-au găsit? 

— O să te sun de acolo. 

O clipă se gândi pe cine să sune în continuare. Se decise 
pentru Crosnier. Păstra ce era mai bun pentru final - Deversat. 

Polițistul din Marsilia avea un accent ușor și vorbea cu o voce 
molcomă. Avu dintr-odată senzaţia că la Marsilia o așteptau 
soarele, căldura și lumina. Comandantul îi făcu un rezumat al 
lucrurilor știute. Victor Janusz își petrecuse noaptea de 17 spre 
18 februarie la unitatea de adăpost de urgenţă. Fusese agresat 
la toalete, apoi dispăruse dimineaţa. De atunci, nicio veste. Nici 
cel mai mic indiciu, nici cea mai mică mărturie. 

— Cine l-a agresat? 

— Nu e prea clar. Alţi vagabonzi probabil. 

Anais nu era sigură. Poate ucigașii îl reperaseră? Și de ce se 


VP - 232 


întorsese la Marsilia? De ce să se întoarcă pe urmele vechi ale 
lui Janusz? 

— AȘ vrea să vă semnalez altceva, zise Crosnier. 

— Am primit ieri-seară sinteza anchetei dumneavoastră 
despre uciderea lui Philippe Duruy. 

Documentul redactat pentru Le Gall măcar servise la ceva. 

— Caracterul mitologic al punerii în scenă m-a frapat. 

— Are și de ce. 

— Nu. Vreau să zic... mi-a adus aminte de o crimă de care m- 
am ocupat, tot în genul acesteia. 

— Când? 

— În decembrie anul trecut la Marsilia. Eu am fost șeful grupei 
de anchetă. Sunt multe similitudini cu cazul dumneavoastră. 
Victima era un tânăr fără adăpost de origine cehă. Am găsit 
trupul lui într-o râpă la câteva borne de vechiul port. 

— Și prin ce era această crimă mitologică? 

— Criminalul s-a inspirat din legenda lui Icar. Tipul era gol, 
carbonizat și avea aripi mari pe spate. 

Anais rămase mută. Pe lângă multele ramificații cărora 
trebuia să le facă faţă, vedea un fir roșu, otravit. Prezenţa lui 
Mathias Freire la locul crimei... Un nou punct pentru teza Janusz 
asasin. 

— Și nu e tot, continuă Crosnier. Tipul nostru era și el plin de 
heroină în vene. Am... 

Anais îl întrerupse, încheindu-se la haină: j 

— Voi fi acolo în două ore. Ne vedem la postul Evêché. Vom 
discuta pe larg. 

Crosnier nu avu timp să-i răspundă. leşi în parcare și o luă 
spre mașină. Trebuia să asimileze lovitura. Să o lase să se 
coacă. Să o digere. 

Se opri în faţa Golfului. Îl uitase deja pe Deversat. Formă 
numărul lui. Degetele îi tremurau. 

— Ce e porcăria asta cu ACSP? vociferă comisarul. O 
percheziţie în plină noapte? Unde te crezi? Telefonul meu sună 
întruna de ieri după-masă! 

— Am vrut să câștig timp, făcu ea o tentativă cu o voce 
răgușită, am... 

— Timp vei și avea, micuţo. Eşti în drum spre Marsilia? 

— Ajung în două ore. _ 

— Atunci îţi doresc vacanţă plăcută. Pentru că te suspend. Il 


VP - 233 


sun imediat pe tipul de la Evâch€. Uită de toate și profită de 
mare! Vorbim când te întorci. 
o... 

Janusz își luă la revedere de la Shampooing. 

Fără efuziuni, dar cu o bancnotă de 100. 

Se spălase la niște dușuri de pe strada Hugueny. 

Se întorsese la biroul pentru bagaje de la gară și își 
recuperase hainele civile. 

înainta într-o lume miraculoasă în care nimeni nu îl 
recunoștea. Nimeni nu îl remarca. Se convinsese și pe sine că 
era invizibil. Cerul spălat de mistral era de un albastru cobalt. 
Soarele de iarnă semăna cu un bulgăre de gheaţă. Violenţa 
nopţii trecute era undeva departe. 

Ajunse la gara Saint-Charles în pas de maraton. Acum era la 
toaleta pentru bărbaţi. Goală. Intră într-o cabină fără să îi pese 
de duhoarea din jur. Văzuse și mai rău. Se dezbrăcă și își puse 
pantalonii de la costum, savurând contactul mătăsos al țesăturii. 
Işi scoase apoi puloverele și, atingând pereţii cu coatele, își puse 
cămașa. 

leşi din cabină și aruncă zdrenţele într-o pubelă după ce 
păstrase cele două comori ale sale: cuțitul Eickhorn și raportul 
autopsiei lui Tzevan Sokow. Își notă în carnet atât numărul 
dosarului de anchetă - K095443226 -, cât și numele 
judecătorului de instrucţie, Pascale Andreu, apoi puse raportul în 
geanta de voiaj. Cât despre cuţit, îl strecură la spate. 

Tot nimeni la toaletă. Işi puse vesta de la costum și pipăi 
buzunarele goale. Documentele de identitate ale lui Mathias 
Freire erau pe fundul genţii. Dacă va fi cumva oprit, le va da un 
alt nume. Le va spune nu contează ce. Doar să câștige timp. În 
cele din urmă, puse totul în buzunarul interior de la haină. 

In faţa oglinzilor, constată că își redobândise aspectul 
omenesc. Puse deoparte impermeabilul și era pe cale să scoată 
ghetele, când un gardian cu un câine intrară în toaletă. 

Omul văzu geanta și că Janusz era în ciorapi. 

— Nu aici. Gara nu este vestiar. 

Janusz i-ar fi răspuns dur, cum ar fi făcut-o psihiatrul Mathias 
Freire, dar se răzgândi: 

— Sunt în căutare de lucru, domnule, zise pe un ton modest. 

— Întinde-o. 

Dădu din cap umil. În câteva secunde se încălţă și își luă 


VP - 234 


geanta. Se îndreptă spre ieșire. Gardianul se îndepărtă, 
privindu-l cu neîncredere. Janusz îl salută înainte de a trece 
pragul. 

Se îndepărtă spre staţia de taxiuri. 

La fiecare pas își redobândea demnitatea. 

Era din nou printre oameni. 

eoo 

Janusz ceru să fie lăsat pe strada Breteuil, aproape de vechiul 
tribunal. Plăti cursa și măsură din priviri clădirea. Cu colonadele 
și frontoanele lui conice, se asemăna cu clădirea Adunării 
naţionale franceze, un model la scară mai mică. După șofer, 
tribunalul de mare instanţă se găsea în spatele acestui edificiu. 
Intrarea lui din stânga dădea în strada Joseph-Autran. 

Ocoli tribunalul și descoperi o alee pietonală. Intrarea la secţia 
de Drept penal era în mijloc, marcată de o poartă din structuri 
metalice roșii. Planul lui era simplu. Va aștepta ora prânzului. Va 
intra în clădire. Va urca la etajul cu judecătorii de instrucţie. Va 
găsi biroul lui Pascale Andreu. Se va strecura înăuntru și va lua 
dosarul despre uciderea lui Icar. Enunţată astfel, misiunea părea 
ușoară. In realitate, era o misiune imposibilă. 

Trecu de poartă. Poliţiști asigurau paza. Aruncă o privire 
înăuntru. Un sas de securitate bara intrarea. Genţile și servietele 
erau controlate cu raze X. Fiecare vizitator trebuia să treacă prin 
detectorul de metale și să prezinte un document de identitate. 
Nu se intra la tribunal ca la moară. 

Ca să își dea timp de gândire, ocoli clădirea în întregime. ÎI 
aștepta o surpriză. În spate, o a doua intrare, din strada 
Grignan, era destinată angajaţilor. Judecători și avocaţi circulau 
prin această intrare fără să se împiedice de detectoare, uitând 
uneori și să-și mai arate insigna. 

Ușa aceasta era singura lui soluție. 

Se uită la ceas. Ora prânzului. Mai întâi trebuia să ascundă 
geanta de voiaj. Se îndepărtă de zonă și găsi o poartă care 
dădea într-o curte. Intră, găsi casa scărilor. Pătrunse în ea și 
ascunse bagajul sub primele trepte. 

La întoarcere se gândi că îi lipsea în schimb un accesoriu: o 
servietă. Intră într-un supermarket și alese un model de plastic, 
pentru copii, care să îi faciliteze intrarea. Trecu pe lângă o 
benzinărie care îi mai dădu o idee. Se reîntoarse și găsi ceea ce 
căuta: mănuși de plastic fine. 


VP - 235 


Ascuns după o poartă, își reluă supravegherea. Judecătorii și 
avocaţii ajungeau în grupuri. Unii doar își arătau insignele. Cea 
mai mare parte intra discutând sub privirea indiferentă a 
paznicilor din biroul de sticlă. Cu costumul și impermeabilul lui 
putea să se amestece într-unul din grupuri și să treacă 
neobservat. Nu îi era nici frig și nici frică. Simţea doar un 
amestec de senzaţii: nerăbdare, adrenalină, determinare... 

Trei bărbaţi în costume se îndreptau spre poartă. Se luă după 
ei. Se auzeau râsete, saluturi, foșnet de materiale. Janusz nu 
vedea nimic. Fără să știe cum, se pomeni în interiorul 
tribunalului. 

Merse la întâmplare, fără să încetinească, cu servieta în 
mână. Picioarele îi pluteau, mâinile îi tremurau un pic. Strecură 
una dintre ele în buzunarul impermeabilului și cu cealaltă ţinea 
strâns mânerul servietei sale goale. Panouri clipeau prin faţa 
ochilor lui: SALA DE AUDIERI, CAMERA CIVILE. Nicio indicație 
despre etajul judecătorilor de instrucție. 

Reperă din priviri ascensoarele. Doar acolo, în picioare, în faţa 
cabinelor deveni conștient de locul din jur. O sală imensă cu 
dale albe, pe deasupra cu structuri de metal roșii. 

Ușile glisante cromate se deschiseră. Un bărbat în cămașă 
albastră ieși din ascensor, cu pistol la centură. Un gardian. 

— Scuzaţi-mă, zise Janusz, caut secţia de instrucţie. 

— La trei. 

Se năpusti în cabină. Ușile se închiseră. Apăsă pe buton. Mâna 
încă îi tremura, umedă de transpiraţie. Işi șterse degetele de 
pulpanele impermeabilului, apoi își aranjă părul în oglindă. Fu 
aproape surprins că figura lui era tot aceeași. Frica lui era 
invizibilă. 

Ușile se deschiseră. Janusz descoperi un culoar din PVC slab 
luminat. Efectul era straniu: pardoseala din linoleum era mai 
luminoasă decât plafonul. Ca și cum martorii și suspecţii 
convocați nu s-ar fi uitat decât la încălţările lor. La dreapta, o 
ușă de ieșire în caz de avarie marcată: INTRAREA INTERZISA. 
Câțiva metri la stânga și apoi un unghi drept. Janusz o luă pe 
acolo. 

Ajunse la o sală de așteptare unde stăteau răbdătoare câteva 
persoane cu convocările în mână. Pentru a ajunge pe hol trebuia 
să treci de „check-point”-ul secretarei și să prezinţi patalamaua. 

Pentru moment, biroul era gol. Janusz încercă să deschidă ușa 


VP - 236 


de sticlă. Închisă. Mai multe persoane din sală îi arătară prin 
semne o sonerie fixată aproape de clanţă. Era suficient să apeși 
și secretara de serviciu își făcea apariţia. 

Janusz le mulţumi cu un gest al mâinii și se răsuci pe călcâie. 
Se întorcea spre ascensoare, blestemându-și naivitatea și lipsa 
de idei. Apăsase pe buton când observă că ieșirea de avarie era 
întredeschisă. Nu își credea ochilor. Sansa. Se apropie. Limba 
broaștei era scoasă și împiedica ușa să se închidă. Fără să ezite, 
trecu dincolo și ghici: magistraţii foloseau această ușă pentru a 
ajunge direct la ascensor fără să mai dea ocol întregului etaj. 

În continuare pereţi de PVC. În continuare scări prost 
luminate. Dar de data asta o mulţime de uși. Defilau prin faţa lui 
precum cărţile de joc. Pe cea de a șasea găsi numele pe care îl 
căuta: PASCALE ANDREU. 

Aruncă o privire în dreapta, o privire în stânga. Nimeni. 
Ciocâni. Niciun răspuns. Il treceau toate apele. Bătu din nou și 
mai tare. Niciun zgomot în interior. Își puse mănușile și, cu ochii 
închiși, apăsă pe clanţă. Oricât de nebunesc ar fi părut, biroul nu 
era încuiat. 

În secunda următoare era înăuntru. Închise ușa fără zgomot. 
Se sili să respire încet și inspectă camera. Biroul lui Pascale 
Andreu semăna cu o baracă de șantier. Pereţi de plastic. 
Mochetă ieftină. Mobilier metalic. În fundul camerei, o fereastră. 
La stânga, o ușă, care se deschidea cu siguranţă spre camera 
grefierei. 

Janusz se apropie de biroul unde erau mormane de 
documente.  Reflectă. Poate că magistrata fusese deja 
contactată de poliţia din Bordeaux. Poate că procedura în cazul 
lui Tzevan Sokow fusese deja dezgropată. In acest caz, dosarul 
ar fi trebuit să fie la îndemână. Puse jos servieta și scoase 
carnetul pe care notase numărul dosarului de instrucţie SOKOW: 
K095443226. Memoră ultimele cifre - toate dosarele începeau 
cu aceleași cifre -, apoi verifică numerele de pe dosarele de pe 
birou. Niciunul nu avea acest număr. 

La întâmplare, începu să răscolească biroul. Cămăși. ACTE ÎN 
CURS. ORDONANŢE DE TAXE. CERERI DE COPII. Plicuri ce 
conţineau curierul deţinuţilor. Note de atenţionare a unor 
experți și a altor polițiști însărcinaţi cu anchete. Nimic pentru el. 

Deschise dulapul din dreapta. Niciun 443226. Uciderea lui 
Tzevan Sokow data din luna decembrie. Prea proaspătă ca să fie 


VP - 237 


clasată în alte arhive mai îndepărtate. Prea veche ca să fie în 
afaceri în curs. La grefieră? 

Trecu în camera alăturată. Același spaţiu, dotat cu mai multe 
dulapuri care gemeau de hârtii. Janusz începu cu primul din 
stânga și se apucă să verifice cotele, mai întâi de pe rândul de 
sus. g 

Era la al treilea rând, când cineva bătu la ușă. Ingheță și i se 
tăie răsuflarea. Bătăi din nou. Janusz rămase lipit de mochetă. 
Avea impresia că se va dizolva într-o baltă de teroare. Întoarse 
capul și privi ușa. Cineva apăsa clanţța. 

Printr-un nou miracol, grefiera își încuiase ușa. Janusz fu 
încercat de o ușurare confuză, apoi își spuse că vizitatorul va 
repeta aceeași mișcare și la ușa vecină. Și atunci e pierdut. Nu 
își dusese gândul până la capăt, când auzi din nou ciocănituri la 
ușă. Mai îndepărtate. 

— Doamna judecător? 

Clanţa fu apăsată. Pași. În cameră. Janusz nu mai respira. Din 
baltă devenise stană de piatră. Câteva secunde. Simţea 
prezenţa de partea cealaltă a ușii. Peretele i se părea la fel de 
subţire ca un pergament. Inima i se oprise în loc. 

Apoi, auzi - sau crezu că aude un pocnet ușor. Un dosar sau 
un plic pus pe birou. Pași din nou. Broasca de la ușa care se 
închidea ușor. Vizitatorul plecase. _ 

Janusz pipăi și găsi un scaun să se așeze. Se prăbuși pe el. In 
mișcare, spatele lui atinse o etajeră. Dobori mai multe dosare cu 
un zgomot care i se păru îngrozitor. 

Când le adună de pe jos, cifrele de pe unul dintre ele îi săriră 
în ochi. K095443226. PROCEDURA CRIMINALISTICA. PLANGEREA 
CONTRA X. TZEVAN SOKOW. O ștampilă bara coperta în 
diagonală: COPIE. 

Desfăcu elasticul, deschise dosarul, scoase conţinutul. Fără să 
îl citească, trecu în celălalt birou și îl puse în servietă. Iși scoase 
mâinile din servietă. Bătăile inimii i se păreau asurzitoare. În 
același timp se simţea și invincibil. Triumfase încă o dată. Ca 
prima oară în biroul lui Anais Chatelet. Nu îi mai rămânea decât 
să iasă din buncărul plastifiat. 

o... 

Același drum în sens invers. Chemă ascensorul, lăsând o 
amprentă umedă pe inox. O secundă. Două secunde. Trei 
secunde... Fiecare zgomot părea amplificat.  Murmurul 


VP - 238 


îndepărtat al convocaților. Hăârâitul mecanismului. Trântirea unei 
uși de sticlă... În același timp, totul suna ca de pe fundul apei. 

Ascensorul nu mai venea. Fu tentat să coboare pe scări, dar 
nu știa unde este casa scărilor. Ușile se deschiseră. Trei bărbaţi 
coborâră. Janusz se îndepărtă strângând, deși încerca să se 
abţină, servieta la piept. Tipii nu îi acordară nicio atenţie. Se 
năpusti în cabină și expiră cu toată forţa. Ardea peste tot. 

Își scoase impermeabilul și îl puse pe braţ. 

Parter. Armăturile roșii ale tavanului îi păreau mai joase și mai 
primejdioase. Funcţionarii, judecătorii, avocaţii se întorceau de 
la masă. Mulțimea se rărea în sala pașilor pierduţi. Janusz își 
aminti in extremis un amănunt: intrarea din strada Grignan 
funcționa doar într-un singur sens. Toată lumea ieșea prin rue 
Joseph-Autran. 

Dădu colțul și se ciocni de o echipă de polițiști. Se scuză cu o 
voce sugrumată. Nimeni nu îi acordă atenţie. Incă cincizeci de 
metri. Acum pericolul ţâșnea dinspre sol. Mergea pe un teren 
minat. Dintr-o clipă în alta situaţia îi va exploda în față. 
Camerele de supraveghere îl reperaseră. Tribunalul era 
înconjurat. Sticleţii căutau peste tot... 

Încercă să-și alunge gândurile și se forţă să lase mâna în jos 
ca să ducă servieta cum trebuie în lungul piciorului. Douăzeci de 
metri. Zgomotul de fond din jurul lui nu înceta să se amplifice. 
Zece metri. Va reuși. Cu dosarul de instrucţie al uciderii lui Icar 
la el în servietă. Din nou triumfase. Din nou... 

Nu avu timp decât să o cotească la stânga. Prin geamul 
sasului o văzu pe Anais Chatelet care se întorcea la tribunal 
împreună cu o brunetă în taior - fără îndoială, Pascale Andreu. 
Pierdut, se întoarse în sens invers. Mergea spre mijlocul sălii 
când îi auzi distinct vocea: 

— MATHIAS! 

Nu se putu opri și îi aruncă o privire peste umăr. Anais se 
repezi prin detectorul de metale, declanșând soneria de alarmă, 
agitând legitimaţia de poliţist spre paznici. 

Janusz se răsuci din nou, forțându-se să nu grăbească pasul. 
Costumul negru, impermeabilul, servieta făcură restul. Putea să 
se amestece în mulţime. Putea să ajungă la o altă ieșire... 

Vocea lui Anais se ridica sub grinzile metalice: 

— Opriţi-l! Bărbatul în negru! Blocaţi-l! 

Nu obţinu nicio reacție. Toţi bărbaţii din jurul lui erau 


VP - 239 


îmbrăcaţi în costume de culoare închisă. Toţi se priveau amuţiţi, 
căutând semne de panică la un altul. Janusz îi imită, cu scopul 
de a fi exact ca el. 

Anais striga în continuare: 

— OMUL ÎN NEGRU! CU UN IMPERMEABIL PE BRAŢ! 

Cu un gest reflex, Janusz îndoi impermeabilul și îl înghesui sub 
braţ. Totul fremăta în jurul lui. Oamenii alergau, strigau. Grinzile 
roșii coborau tot mai mult. Solul tremura. Zgomotul vocilor îl 
acoperea. 

— OPRIŢI-L! 

Poliţiștii ţinteau acum cu pistoalele la întâmplare. Vizitatorii, la 
vederea armelor, se trânteau la pământ urlând, acoperind vocea 
lui Anais. Janusz mergea în continuare, aruncând în jur priviri 
panicate, ca și ceilalţi. O ieșire. Trebuia să găsească o ieșire... 

Din nou nu se putu abţine și aruncă o privire în urma lui. Anais 
avansa în goană, cu amândouă mâinile pe pistolul îndreptat 
spre el. Avu un gând aiurea. Absurd. Nu văzuse niciodată ceva 
atât de sexy. 

O ieșire de urgenţă chiar în stânga lui. 

Se repezi. 

Apăsă pe bara rotativă, când o auzi strigând fără îndoială spre 
polițaii aflaţi nu departe de el: 

— În spatele vostru! UȘA! ÎN SPATELE VOSTRU! 

Janusz era deja de cealaltă parte. Cu o lovitură de picior 
împinse bara de siguranţă și blocă ieșirea de urgenţă. Nu îi mai 
rămânea decât să alerge. Se găsea în clădirile auxiliare ale 
tribunalului. Un culoar de ciment gol, luminat de lămpi. Un colț. 
Un culoar nou. Conștiinţa îi era risipită, pulverizată în cele patru 
colțuri ale universului. 

Singurul lui punct de sprijin era o imagine. Care revenea, 
izbindu-i creierul. Anais Chatelet. Mâinile ei albe încleștate pe 
patul automatului. Linia suplă a taliei sale. O mașină de război. 
O mașină pe care o dorea. 

În faţa lui, o altă ușă batantă. Era pe cale să ajungă la ea, 
când se ciocni de un bărbat apărut de nicăieri. Avu două 
secunde de ezitare, apoi ţeava unei arme în fața ochilor. 

— Nu mișca! 

Janusz încremeni, cu ochii plini de lacrimi. Văzu o uniformă, o 
faţă neclară, gesturi confuze. 

Privirea lui implora în tăcere: 


VP - 240 


„Lăsaţi-mă să plec... vă rog...” 

Redeveni brusc lucid. Înţelese că gesturile gardianului nu 
formau un ansamblu coerent. Tipul era la fel de stupefiat ca el. 
Încerca să îl ochească și în același timp să folosească staţia. Și 
nu se descurca. 

În clipa următoare, el era cel a cărui faţă implora. Janusz 
lăsase servieta, scosese cuțitul și îl proptise pe sticlete de 
perete. Îi ţinea acum cuțitul la gât. 

— Lasă arma jos. 

Zgomotul pistolului pe podea puse punct frazei sale. Nicio 
rezistență. Fără să slăbească priza, controlă centura caraliului 
cu mâna stângă. Scoase stația și o puse în buzunarul hainei. Se 
aplecă și luă arma, ţinând cuțitul mereu în poziţie. Abia apoi se 
îndreptă și își privi dușmanul - cătușele străluceau la brâu într- 
un suport cu agrafă. 

— În genunchi. 

Omul nu mișcă. Janusz schimbă mâna și înfipse ţeava 
automatului în gâtul gardianului. Un fel de al șaselea simţ îi 
spunea că pistolul nu era încărcat. Trase de culasă, ca să lase 
un glonţ să urce pe ţeavă. 

— Pe burtă. Jur că nu glumesc. 

Celălalt se întinse fără un cuvânt. 

— Mâinile la spate. 

Omul se execută. Janusz luă cătușele cu mâna stângă. Prinse 
una din încheieturile tipului și se auzi un ţăcănit. Fu surprins de 
fluiditatea mecanismului. O luă și pe a doua și o prinse de 
cealaltă. 

— Unde sunt cheile? 

— Ce... 

— Cheile de la cătușe. 

Omul clătină din cap: 

— Nu le avem la noi niciodată. 

ÎI plesni cu arma. Sângele ţâșni. Tipul se ghemui la perete și 
bolborosi: 

— În buzunarul din stânga. 

Janusz le luă. Îi mai dădu una în cap. Spera să îl doboare, dar 
nu era așa ușor. Evaluă timpul de reacţie al victimei, abia 
ametțită. Cu mâinile la spate, rănit, singur pe culoarul blocat, îi 
vor trebui mai mult de cinci minute să găsească ajutor. 

Își luă impermeabilul și servieta. Fără să stea pe gânduri, 


VP - 241 


strecură arma la spate și culese de pe jos Eickhornul. Nu mai 
era o curea, ci un arsenal. Bărbatul se uita la el înfricoșat. Janusz 
se făcu că îl lovește din nou. Polițaiul își trase capul între umeri. 

Cât se mișcă acesta, Janusz se întorsese pe călcâie. Fugea cât 
putea în căutarea unei ieșiri. Simţea cum îi intră ţeava între 
vertebre. Senzaţia era îmbătătoare. 

Ştia acum că își va salva pielea. 

Nu conta cum. 

o... 

Străbătând străduţele mici, se trezi din nou pe Canebière. 
Drept în fața comisariatului central de la Noailles. Dube, mașini 
de poliţie, mașini obișnuite demarau într-un zgomot infernal. 
Poliţai cu mâna la armă alergau spre mașini, se aruncau prin 
portierele deschise, după care plecau în scârţâit de cauciucuri. 
Sirenele preluau ștafeta. Janusz strânse servieta la piept. Tot ce 
respira și purta o uniformă în Marsilia era sigur pe urmele lui. 

Se opri sub un portic. Nici vorbă să își recupereze geanta. 
Aruncase staţia în prima pubelă pe care o întâlnise. Nu îi mai 
rămâneau decât cuțitul, arma gardianului și dosarul. Să plece 
din Marsilia... Să găsească o ascunzătoare... Să studieze dosarul 
de instrucţie - cu calm... Să descopere o nouă pistă. Era singura 
modalitate de a-și dovedi nevinovăția - dacă era nevinovat... 

Vacarmul sirenelor se îndepărta. Poliţiştii cercetau deja 
cartierul tribunalului. Misiunea de căutare fusese lansată. Faţa și 
semnalmentele sale urmau să apară în toată presa. În câteva 
minute nu va mai putea să facă niciun pas în oraș. Acţiune 
imediată. 

Observă de partea cealaltă a bulevardului un magazin de 
confecţii ieftine. Traversă cu ochii în pământ. O nouă sirenă se 
auzi. Se trase în spate încremenit. Un tramvai, bloc de putere și 
oțel, îi defilă prin fața ochilor. Sirena nu fusese decât o 
avertizare a conductorului. Privi cum vagoanele dispăreau 
clătinându-se. 

După care își compuse cea mai banală mină posibil și intră în 
magazin. O vânzătoare veni spre el. Își trase sufletul și îi explică. 
Pleca la schi și avea nevoie de un pulover, un hanorac și o 
căciulă. Zâmbet. Avea toate astea, și chiar mai mult! 

— Mă las pe mâna dumneavoastră, reuși să mai adauge. 

Se repezi în cabina de probă. Aproape imediat, tânăra femeie 
se întoarse cu braţele pline de hanorace, pulovere și căciuli. 


VP - 242 


— Cred că aceasta este mărimea dumneavoastră. 

Janusz puse mâna pe haine și trase perdeaua. Alese tonurile 
cele mai neutre. Un pulover bej și o canadiană de culoarea 
ciocolatei, o căciulă neagră până la urechi. În oglinda cabinei se 
vedea un omuleţ de zahăr. In orice caz nu mai corespundea 
semnalmentelor fugarului de la tribunal. 

Asigurându-se că nimeni nu putea să îl vadă după perdea, 
ascunse cuțitul și pistolul în buzunarele hanoracului. 

— Le iau pe acestea trei, spuse, ieșind din cabină cu servieta 
în mână. 

— Sunteţi sigur de culori? 

— Sigur. Vă plătesc numerar. 

Vânzătoarea ţopăi până la casă. 

— Vreţi o sacoșă pentru haină și impermeabil? 

— Dacă sunteţi drăguță, mulțumesc. 

Două minute mai târziu mergea pe Canebière spre străzi mai 
discrete. Trecu pe lângă o pubelă și aruncă plasa de la magazin 
în ea. Avea impresia că de fiecare dată scapă de balast pentru a 
zbura mai bine. Doar că nu decola niciodată. 

O luă pe Saint-Louis și traversă rue du Pavilion. Se întoarse 
spre dreapta și știu din instinct că era în coborâre spre Vechiul 
Port. Nu era o idee bună. Ezită, când un scrâșnet de frâne îi 
risipi gândurile. Poliţai ieșeau dintr-o dubă și alergau spre el. Se 
răsuci și o luă la fugă. De data asta era terminat. Mugetul 
sirenei se ridica în cele patru colţuri ale cartierului. Stațiile 
transmiteau mesajul: Janusz a fost reperat. Orașul era un urlet - 
care îi semna condamnarea la moarte. 

Se împiedică de un trotuar, evită căderea și se trezi într-un 
gang. Alergă prin el, strângând mereu servieta de elev, convins 
că totul era în zadar. În clipa aceea văzu, ca în poveștile cu 
zâne, un abur care se ridica. Işi șterse sudoarea de pe faţă și 
văzu o gură de canal pe jumătate deschisă, protejată de bariere. 
Știu în adâncul sufletului că soluţia era acolo. O luă spre ea, 
căutându-i din priviri pe cei de la canalizare. 

li văzu la treizeci de metri. Cu cizme și căşti, fumau și 
cumpărau sandvișuri râzând. Sări peste bariere, dădu capacul la 
o parte cu o lovitură de călcâi, cobori scara zicându-și că toate 
aceste șanse erau semne de la Dumnezeu. Semne care îi 
dovedeau nevinovăția. Cobori în tenebre. 

Pământ sub picioare. O luă la dreapta pe conductă, își scoase 


VP - 243 


căciula și merse evitând mizeria care se scurgea prin mijloc. O 
nouă scară. Apoi o alta. Reţeaua de canale a Marsiliei nu era 
doar subterană - era și verticală. 

Mai dădu de o scară, mai cobori o dată, ajunse la un 
patrulater imens de ciment, deasupra căruia se găseau 
pasarele. Un fel de sală a mașinilor, luminată cu neoane, unde 
se aliniau cisterne, conducte, tablouri de comandă. Nu făcuse 
trei pași când observă un bărbat, cu spatele, privind calcule pe 
ecranul unui laptop. Tipul părea surd - nu tresărise la sosirea lui. 
Janusz se apropie și înțelese. Cu căștile în urechi, tipul scoase 
capul de sub casca de protecţie. 

Janusz îi puse ţeava pistolului în ceafă. Omul înțelese imediat. 
Cu un gest reflex, își scoase căștile și ridică mâinile. 

— Întoarce-te. 

Omul se răsuci. Când văzu ţeava pistolului aţintită spre fața 
lui, nu manifestă niciun semn de frică. Doar o lungă tăcere. Într- 
o salopetă gri, încălțat cu cizme și pe cap cu cască, semăna cu 
un scafandru pe fundul mării. Avea încă în mână terminalul și 
marcatorul atașat. 

— Mă... mă veți ucide? întrebă după câteva secunde. 

— Nu și dacă faci ce îţi spun. Există vreo ieșire? 

— Sunt destule. Fiecare galerie se deschide pe mai multe guri 
de acces. Cea mai apropiată este... 

— Care este cea mai îndepărtată? Care să ne scoată din 
Marsilia? 

— Cea a principalului canal colector, care se varsă în golful 
Cortiou. 

— Să mergem. 

— Sunt șase kilometri! 

— Atunci să nu pierdem timpul. 

Omul lăsă încet mâinile în jos și se îndreptă spre un dulap de 
metal. 

— lau o cască. Trebuie să o puneţi. 

Deschise ușa de metal. Janusz îl prinse de umăr și î 
îndepărtă. Luă singur o cască și și-o puse pe cap cu o mână. 

— Luaţi și măști, adăugă celălalt cu o voce calmă. Sunt gaze 
acide. 

Janusz ezită în faţa echipamentului. Erau cizme, salopete, 
măști de gaze, butelii de metal... Tipul făcu un pas înainte. 

— Îmi daţi voie? 


VP - 244 


Tehnicianul alese două modele care aminteau de vechile 
măști de gaze din războiul din 1914, versiunea modernă. li 
întinse una lui Janusz. Apoi luă o pereche de cizme. 

— Cu astea vă veţi simţi mai bine. 

Omul era anormal de atent și de sigur pe el. Janusz intră din 
nou în panică. Atitudinea aceasta oare ascundea o capcană? 
Oare a declanșat vreo alarmă? Cântări problema. Era forțat să 
aibă încredere în tip. 

În timp ce se echipa, celălalt îl întrebă: 

— Ce aţi făcut? 

— Un lucru trebuie să știi: nu mai am nimic de pierdut. Ai 
staţie? 

— Nu. Există doar o centrală pe care o putem folosi pentru a 
contacta alte echipe. Pot și să trimit un mesaj de pe laptop. 

— Lasă totul aici. Absența îţi va fi remarcată? 

— Aș vrea eu... Dar în galeriile astea nu sunt decât un șobolan 
printre alţii. Cobor, verific, urc. Nimănui nu îi pasă. 

Imposibil de spus dacă blufa. Janusz schiţă un gest cu pistolul: 

— Să mergem. 

O luară prin tuneluri. Fiecare o copie fidelă a celui de dinainte. 
Janusz transpira din abundență - domnea în conductele astea o 
căldură blândă, puternic mirositoare, abjectă. 

Nu îi trebui prea mult să înțeleagă indiferența individului. 
Tipul suferea de monomanie. Meseria era obsesia lui. Făcea corp 
comun cu labirintul său. Pe drum, începu să vorbească. Și 
continuă să vorbească. Despre rețeaua subterană de conducte. 
Despre istoria Marsiliei. Despre pestă. Despre holeră... 

Janusz nu îl asculta. Vedea șobolanii alergând pe ţevi la 
înălţimea capului lor. Vedea defilând nume de străzi. Dar nu 
bătuse atât de mult Marsilia ca să se poată orienta. Era obligat 
să îl urmeze orbește pe omul-șobolan care își târa cizmele prin 
mizeria de pe mijloc. i 

Pierduse noţiunea de timp și de spaţiu. Intreba din când în 
când: 

— Mai e mult? 

Celălalt mormăia ceva, după care își relua discursul istoric. Un 
nebun. O dată, o singură dată Janusz observă o schimbare 
printre conducte. Șobolanii fură brusc mai numeroși, viermuind 
la picioarele lor, sărind unii peste alţii, urcând spre tavan. 
Chițăiturile lor ricoșau în pereți în mii de ecouri. 


VP - 245 


— Baumettes, comentă omul canalelor. Închisoarea. O sursă 
minunată de rahat, de deșeuri, de căldură... 

Janusz merse printre șobolani în vârful picioarelor. Mai 
departe, tunelul se lărgea și devenea un canal întunecat. 
Avansau în apă, în rahat - până la genunchi. 

— Un bazin de decantare care permite acumularea materiilor 
dense. Puneţi-vă masca. Emanaţiile încep aici. Sunt periculoase 
deoarece mirosul nostru nu le detectează și sunt mortale. 

Mergeau prin rahat. Janusz nu mai auzea decât zgomotul 
propriei respiraţii, amplificat prin sistemul măștii. Avea în gură 
un gust de metal și de cauciuc. Un șir de neoane își proiectau 
umbrele îngheţate pe zidurile umede. Un kilometru mai încolo, 
decorul se schimba din nou. Puteau să urce pe niște fire de apă 
înguste în timp ce bazinul se lărgea. 

Stăpânul locurilor își scoase masca. 

— E-n regulă, spuse el. 

Janusz trase prima gură de aer ca un înecat care revine la 
viaţă. Înghiţi în sec și puse eterna întrebare: 

— Mai e mult? 

Celălalt se mulțumi să-i arate cu degetul. La capătul tunelului 
se vedea o lumină neobișnuită. Nu deschisă, ci oglindită în apele 
negre. Mici romburi risipite la suprafaţă ca niște fragmente de 
mică. 

— Ce este? 

Omul canalelor scoase lanţul cu chei: 

— Soarele. 

o... 

Janusz și tehnicianul se puseră de acord. Omul avea o mașină 
garată în parcarea de la staţia de epurare. ÎI va lăsa într-unul din 
sate, la alegerea lui, iar apoi cei doi bărbaţi vor uita amândoi că 
s-au întâlnit vreodată. 

Fără cască și fără mască, tipul dădea la iveală o față bronzată 
și brăzdată de riduri. Arpentorul din fundul pământului avea 
nevoie în weekenduri să pescuiască sub cerul liber. Stăteau în 
picioare pe faleza de deasupra marelui canal colector al 
Marsiliei. In fața lor, sub lumina albastră, marea se desfășura la 
180 de grade. De la un capăt la altul, valurile se izbeau de 
spatele unor insulițe negre, producând liziere de spumă argintie. 
Viziunea era minunată, dar duhoarea era insuportabilă. 

Dacă te aplecai peste marginea falezei, descopereai realitatea 


VP - 246 


golfului Cortiou: grămezi de spumă gălbuie, șiroaie de rahat, 
trene de deșeuri care se amestecau cu valurile indigo. Mii de 
pescăruși se învârteau deasupra acestei ciorbe în căutarea 
fericirii printre tonele de resturi care se evacuau zi și noapte. 

— Kangooul meu este acolo. Te las undeva și apoi adio. 

Janusz zâmbi când îl auzi tutuindu-l. Işi pusese pistolul la 
spate și alesese soluția cea mai comodă: să aibă încredere în 
scafandrul mizeriei. 

— Tu conduci. Adăugă de formă: Și fără înșelătorii. 

— Dacă aș fi vrut să te înșel, ai fi înotat și acum prin vreun 
deversor. 

Janusz era de acord. Cu singuraticul ăsta chiar avusese noroc. 
Omuleţul răspândea puţin un aer de marginal, de revoltat. Un 
șobolan al contraculturii... Se schimbară și urcară în mașina care 
emana un parfum discret, în dezacord complet cu miasmele 
scursorilor. 

Şoferul o luă în direcţia opusă Marsiliei, urmând indicatoarele 
spre Cassis. Pe parcursul primului kilometru, Janusz studie cu 
atenţie ruta și litoralul, apoi renunţă. Întrebarea nu era „unde?”, 
ci „ce?”. Nu știa nici unde merge și nici care era obiectivul lui. 
Ideea aceasta îi aduse aminte de singura cale de urmat. 

Deschise servieta și puse mâna pe coperţile ce purtau 
numărul K095443226. 

— Încotro o iau? întrebă celălalt ca și cum ar fi fost vorba de 
un plan cu indicaţii precise. 

— Tot înainte, îi răspunse Janusz. 

Primul compartiment conţinea fotografii de la locul crimei. Era 
spectacolul cel mai de necrezut pe care îl văzuse vreodată - cu 
excepţia fotografiilor cu  Minotaurul. Un cadavru negru, 
scheletic, într-o postură de martir, privea cerul, așezat pe spate 
pe rocile de culoare gri ale golfului. De-o parte și de alta a 
corpului, două aripi imense se desfășurau arse de foc, 
împrăștiind pene calcinate și resturi de ceară. 

Trecu la rapoartele sticleţilor, făcute sul. Poliţia din Marsilia nu 
făcuse lucrurile pe jumătate. Refăcuseră cum își petrecuse 
Sokow zilele dinaintea uciderii lui. Restabiliseră originea lui și 
creaseră un profil al personalităţii sale. Un refugiat din Est, 
versiunea punk plus câine. Lucraseră cu cei de la stupefiante 
pentru a descoperi originea heroinei din venele lui. Nu 
descoperiseră nimic. 


VP - 247 


Mai mult, cercetaseră indiciile indirecte ale crimei. Aripile. 
Ceara. Penele. Contactaseră fabricanţii de deltaplane, vânzătorii 
de ocazie, „spargerile” având ca scop genul ăsta de materiale. 
In regiunea Marsilia, apoi în toată Franţa. Fără rezultat. 
Interogaseră producătorii de ceară de albine din regiunea Var și 
departamentele învecinate, și pe clienţii lor. Nimic. Cercetaseră 
producătorii de pene precum acelea folosite de criminal - pene 
de gâscă albă. Sunaseră atât la fermele de creștere, cât și la 
principalii cumpărători ai acestei materii prime la nivel de Franţa 
- fabricanți de saltele, de haine, de mobilier. Nu obţinuseră 
nimic. Nici un singur client suspect. Nicio comandă mai 
deosebită în luna de dinainte de crimă. 

Iti venea să crezi că asasinul își fabricase singur produsele pe 
care le folosise... 

Aceste dovezi de discreţie îi redară încrederea. Nu putea fi el 
cel care pusese toate astea la cale. Și în niciun caz inconștient. 

— OK, zise muncitorul, suntem la Cassis. Ce fac? 

— Mergi mai departe. 

Deschise ultimul compartiment. 

Era consacrat singurului martor al crimei, în afara celor doi 
plimbăreţi care descoperiseră cadavrul: Christian Buisson, 
supranumit Fer-Blanc. O veche cunoștință. Poliţiștii nu fuseseră 
mai eficienţi decât Shampooing și el însuși. Nu îl mai găsiseră pe 
nebun, deși trecuseră prin sită lumea cerșetorilor. Căutaseră la 
vagabonzi prin adăposturi, la cantinele sociale, la spitale - nici 
urmă de omul cu creierul de metal. 

Obţinuseră totuși o informație capitală pe care Janusz nu o 
știa. Christian Buisson era bolnav. Foarte bolnav. Un cancer îi 
devora ficatul, ca urmare a unei hepatite C cu care se molipsise 
în anii din urmă. 

Sticleţii obținuseră această informaţie de la un medic 
binevoitor, Eric Enoschsberg, venit de la Nisa, aparţinând 
asociaţiei Medicii Străzii. Concluzia ultimului raport deriva de 
aici: Christian Buisson era mort pe undeva, pe un pat de spital 
sau sub un carton, un mort anonim. 

— Găsește-mi o cabină telefonică, îi spuse șoferului. 

o... 

— Doctor Enoschsberg? 

— La telefon. 

— Sunt comandantul poliţiei de la secţia centrală din 


VP - 248 


Bordeaux. 

— Despre ce este vorba? 

Janusz cumpărase o  cartelă telefonică împreună cu 
muncitorul. „Bodyguardul” lui bătea acum trotuarul în faţa 
cabinei telefonice, fără să manifeste vreo intenţie de a fugi sau 
de a face vreun gest suspect. Janusz îi promisese că va trage 
fără să ezite dacă îl dădea de gol. 

—Aș vrea să vă vorbesc despre unul dintre pacienţii 
dumneavoastră, Christian Buisson. Toată lumea îi spune Fer- 
Blanc. 

—Am răspuns deja la toate întrebările colegilor 
dumneavoastră anul trecut, în decembrie. 

— Au apărut fapte noi. Ucigașul a mai lovit o dată. La noi în 
oraș. 

— Și? 

— Vă sun ca să completăm ancheta. 

Se lăsă tăcerea. Janusz nu îl plasă pe Enoschsberg în 
categoria de suporter al poliţiei. Numărul lui de mobil era trecut 
la începutul procesului-verbal al audierii sale. 

— Aţi declarat că l-aţi tratat pe Christian Buisson vara trecută 
și... 

— Tratat este mult spus. În starea în care era... 

— Exact. Colegii mei nu l-au mai găsit pe Fer-Blanc. Au ajuns 
la concluzia că omul a murit fără să fie identificat. Mă întreb 
dacă l-aţi mai revăzut pe acest pacient în săptămânile de după 
anchetă și... 

— L-am mai văzut, da. 

Lui Janusz i se tăie răsuflarea. Sunase la acest doctor doar ca 
să nu spună că nu a făcut-o. 

Și iată că peștele mușcase. 

— Când, mai exact? 

— La începutul lui ianuarie. O consultaţie la Toulon. 

O nouă pauză. Doctorul părea să ezite. 

— Anchetatorii mi-au cerut să îi sun dacă am noutăţi, dar nu 
am făcut-o. 

— De ce? 

— Pentru că Fer-Blanc agoniza. Nu voiam ca sticleţii, vreau să 
spun colegii dumneavoastră, să îl mai chinuie și ei. 

Janusz mimă empatia: 

— Înţeleg. 


VP - 249 


— Nu, nu cred. Christian nu era doar pe moarte, dar îi era și 
frică. Era clar că văzuse ceva care îl punea în primejdie. Ceva 
ce, la momentul acela, colegii dumneavoastră nu au luat în 
considerare. 

— Vreţi să spuneţi... faţa asasinului? 

— Nu știu, dar din ziua aceea se ascundea. Era groaznic. Era 
pe moarte și se târa ca un gândac... 

— L-aţi internat? 

— Urma tratamentul cu paliative. 

— Este deci mort? 

— Nu. 

Janusz strânse pumnul dincolo de geam. 

— Unde este? 

— Știam un loc la Nisa. M-am ocupat de toate. De la mijlocul 
lui ianuarie, are liniște. E la adăpost. 

— UNDE ESTE? 

Janusz regretă imediat întrebarea și, mai ales, tonul pe care o 
rostise - urlase. Doctorul nu răspunse. Era exact ceea ce nu 
voia: un sticlete care să vină pe capul bietului amărât care 
trăgea să moară. 

Dar, surprinzător, omul capitulă: 

— E la Penitenţi. Penitenţii din Arbour de Nice. 

— Cine sunt? Un ordin religios? 

— O confrerie foarte veche, care datează din secolul al XII-lea. 
Are ca misiune îngrijirea bolnavilor pe moarte. M-am gândit la 
ea pentru Fer-Blanc. 

— Are un spital? 

— Apartamente de coordonare terapeutică. Locuri unde li se 
acordă săracilor un însoțitor... 

— Unde se află? 

Enoschsberg ezită pentru ultima oară. Dar nu putea să se 
oprească la mijlocul drumului. 

— Bulevardul Republicii, la Nisa. Nu știu ce vreţi să îl întrebaţi, 
dar sper că este important. Sper totodată că îi veţi respecta 
starea în care se află. 

— Mulţumesc, doctore. Credeţi-mă, este o problemă capitală. 
Vom acţiona cu maximum de blândeţe și respect. 

După ce închise, înțelese că propria cacealma prefigura exact 
ce urma să se întâmple. Potera din Bordeaux și Marsilia va 
redeschide cazul Icar. Printre ei se va găsi unul care să-și 


VP - 250 


amintească de doctorul Eric Enoschsberg și să obţină aceeași 
informaţie. 
o... 

Anais Chatelet se uita la ușa încuiată din faţa ei. O aduseseră 
aici, la comisariatul din Évêché, cum aduci un nebun în cămașă 
de forţă la ospiciu. În jurul orei 15, când devenise evident că 
Janusz le mai scăpase o dată - chiar dacă fusese reperat și 
încercuit de mai multe patrule, omul pur și simplu se evaporase 
-, Anais avusese o adevărată criză de furie. 

Se descărcase pe propria ei mașină în care lovise cu 
picioarele, apoi se luase de tipii din patrulele care îl localizaseră 
pe Janusz și îl scăpaseră. Le aruncase caschetele pe jos, le 
smulsese insignele, încercase să îi lovească. O dezarmaseră. li 
puseseră cătușe. O închiseseră în biroul acela, ţinând cont de 
poziția ei - ca să nu o pună în arest. 

Acum era sub efectul Lexomilului. Luase doza maximă: două 
comprimate divizabile, pe care le luase ca pe ecstasy. Le pusese 
sub limbă și efectele începuseră să se simtă. Calmul de după 
furtună... 

Stătea cu braţele încrucișate la birou, cu capul sprijinit de 
spătar, așteptând să ajungă la comisia de disciplină. Cu toate 
astea, dimineaţa începuse bine. Jean-Luc Crosnier, comandantul 
care condusese investigaţiile în cazul uciderii lui Icar și care 
superviza acum căutarea lui Janusz, o întâmpinase cu 
amabilitate. Îi pusese un birou la dispoziţie - cel în care era 
acum încuiată - și îi permisese să consulte dosarul anchetei în 
întregime. 

Nu găsise nimic nou. O treabă bine făcută, dar care nu ducea 
la niciun rezultat. Ucigașul mitologic știa să își șteargă urmele. 
Poliţiștii din Marsilia nu reușiseră să dea de niciun martor în 
afară de un cerșetor beţiv pe care nu l-au mai găsit după aceea. 
Nici să pună în evidență vreo probă, chiar dacă materialul 
utilizat fusese din belșug: scheletul deltaplanului, ceara, 
penele... 

Pe de altă parte, nu mai era nicio îndoială: era același ucigaș. 
Modus operandi, heroina, scena simbolică - toate indicau 
aceeași nebunie. Anais nu remarcase decât o singură diferenţă: 
nicăieri nu era specificat că în cadavrul lui Tzevan Sokow ar fi 
fost mai puţin sânge decât cantitatea normală. Anais nu uitase 
acest amănunt - se prelevaseră unul sau mai mulţi litri de 


VP - 251 


hemoglobină din cadavrul lui Philippe - chiar dacă asta nu 
explica nimic și nici nu ducea nicăieri. Longo dedusese asta din 
paloarea cadavrului, lucru imposibil de constatat la cadavrul 
incinerat al lui Icar. 

Pe la ora 11 și jumătate, după ce se pusese bine la punct cu 
elementele anchetei, Anais o sunase pe Pascale Andreu, 
magistrata desemnată ca judecător de instrucţie, care 
acceptase să ia masa cu ea chiar în aceeași zi. Și, la întoarcerea 
de la restaurant, se petrecuse imposibilul. Janusz îi fugise de sub 
nas cu dosarul anchetei sub braț... 

Era greu să-și imagineze ceva mai rău. 

Pentru a doua oară în 48 de ore, lăsase să-i scape fugarul. 

Deversat avea dreptate. Ar fi trebuit să profite de Marsilia 
iarna, să se plimbe pe plajă, nu să se amestece unde nu îi 
fierbea oala... i 

Se ridică de la birou și se scutură. Comisariatul de la Evêché 
era instalat în clădirea unui hotel particular din secolul al XIX- 
lea. Dar ea se afla în clădirea modernă alipită de clădirea 
monument, iar ferestrele dădeau spre catedrala Major. Edificiul 
bisericii, construit din două feluri de piatră, semăna, din cauza 
celor două culori - crem și ciocolatiu -, cu o prăjitură 
italienească. 

Telefonul mobil îi sună. Își șterse lacrimile. Lacrimi 
nepăsătoare. Lacrimi de drogată care nu mai avea habar unde 
se afla. Trebuia să termine cu toate porcăriile astea chimice... 

— Aici Deversat. Ce e cu porcăria asta? Vi s-a interzis oficial 
să participaţi la această anchetă. 

— Și am înțeles. 

— E prea târziu ca să mai înțelegeţi. Sunteţi acum implicată 
până în gât în rahatul ăsta. 

— Cum adică „implicată”? 

— Este suficient să vă faceţi apariţia ca Janusz să dispară. 

Anais simţi cum camera se întunecă în jurul ei. 

— Mă bănuiţi? 

— Eu nu. Dar tipii de la inspectorat nu vor să se priveze de 
această plăcere. 

Gâtul îi era uscat. 

— A... a fost demarată o anchetă? 

— Nu știu. M-au sunat. Vă așteaptă aici, la Bordeaux. 

Povestea asta o va costa mai mult decât un simplu 


VP - 252 


avertisment. Poliţia poliţiei o să-i ia la puricat viaţa. Vor ajunge 
la Orleans și la metodele ei neortodoxe. La sănătatea sa psihică 
precară. La tatăl ei și trecutul lui de torționar... 

Vocea lui Deversat îi reveni în urechi. Tonul se schimbase. Mai 
cald. Aproape patern. 

— O să te susțin, Anais. Nu pune prea mult la inimă. Eşti încă 
tânără și... 

— Lăsaţi-mă în pace! 

Trânti telefonul. În același moment auzi cum se descuie ușa. 
Crosnier. Era un bărbos solid, cu un aer oarecum placid. Avea un 
surâs ironic, ascuns în barba căruntă. 

— V-aţi bătut joc de mine. 

Tonul blând o sperie pe Anais: părea o nouă strategie de atac. 

— N-am avut ce face. 

— Ba sigur că aţi fi avut. Trebuia să jucaţi cu cărțile pe masă 
și sa-mi explicaţi situaţia. 

— M-aţi fi ascultat? 

— Sunt sigur că aţi fi știut să mă convingeți. 

Crosnier luă un scaun, îl întoarse și se așeză călare pe el, cu 
braţele încrucișate peste dosar. 

— Și acum? 

Nu mai era pic de ironie în întrebare. Mai degrabă o 
bunăvoință obosită. 

— Daţi-mi dosarul lui Icar, îi ceru. Mai vreau să-l citesc o dată 
la noapte. 

— De ce? Îl știu pe de rost. Nu o să găsiţi nimic nou. 

— Voi găsi ce căuta Janusz. Și-a asumat atâtea riscuri ca să îl 
sustragă de la judecătoarea... 

— Tocmai am vorbit cu ea la telefon. Parchetul o ameninţă că 
îi ia ancheta. 

— De ce? 

— Pentru că și-a povestit viața unei polițiste fără nici cea mai 
mică autoritate în cazul acesta. Pentru că și-a lăsat biroul 
deschis. Pentru că nu a pus dosarul redeschis într-un dulap 
încuiat. Au de unde alege. 

Anais se gândi o clipă la această judecătoare extravagantă 
care o copleșise cu povești în timpul prânzului. Incă una care va 
avea un sfert de oră de rahat. 

— Daţi-mi dosarul, repetă ea. Doar în noaptea asta. 

Crosnier zâmbi din nou. Avea o față de urs de pluș obosit, 


VP - 253 


oarecum seducător. 

— Individul ăsta - ce intenţii are? 

— Caută vinovatul? 

— Nu e el? 

— De la început am fost convinsă că e nevinovat. 

— Și amprentele de la gara din Bordeaux? Impostura? Fuga? 

— Să-i spunem o reacţie în lanţ. 

— Chiar mergeţi contra curentului. 

— Daţi-mi o noapte. Încuiaţi-mă aici în birou. Mâine-dimineaţă 
voi ști unde s-a dus Freire. 

— Freire? 

— Vreau să spun: Janusz. 

Comandantul de poliţie scoase un carnet mic și o serie de 
fotocopii. Le puse în fața lui Anais. 

— Am găsit o geantă de voiaj sub o scară aproape de tribunal. 
Lucrurile personale ale suspectului. Documentele de identitate 
sunt pe numele de Freire. Aveţi dreptate. Face o anchetă. 

Întoarse documentele spre Anais: 

— Este raportul autopsiei lui Tzevan Sokow. Nu știu cum l-a 
obținut. 

Anais întinse mâna după carnet. Crosnier își puse deasupra 
mâna lui mare. 

— Vă trimit dosarul întreg al lui Icar. Orice găsiţi sau vă dă 
vreo idee, îmi spuneţi și mie și vă întoarceţi la dumneavoastră. 
Nu vă mai apropiaţi de această anchetă, e clar? Să fiţi 
mulțumită că am aranjat cu albaștrii pe care i-ați demolat. 

Anais repetă pe un ton mecanic: 

— Mâine-dimineaţă. Vă dau informaţiile și mă întorc acasă. 

Crosnier își luă mâna de pe carnet și se ridică. 

Niciunul, nici altul nu credeau în această promisiune de 
gascon. 

o... 

În spatele ferestrei de la camera sa, Janusz era extrem de 
dezamăgit. 

Îl părăsise pe omul canalelor la Hyères pe la cinci după-masa. 
Un șofer de taxi acceptase să îl ducă la Nisa. Un tip originar din 
Baie des Anges, care tocmai se întorcea acasă. 400 de euro 
acoperiseră cei 150 de kilometri ce despart cele două orașe, 
taxele de autostradă și combustibilul incluse. 

Tot drumul, șoferul nu încetase să vorbească despre unul și 


VP - 254 


același eveniment: carnavalul de la Nisa, care era în plină 
desfășurare în acea zi de 19 februarie. Janusz va vedea ce era 
de văzut. Defilări de care alegorice, bătăi cu flori, un oraș pus pe 
jar timp de 16 zile! 

Janusz nu asculta. Se gândea cum să se folosească de 
această circumstanţă. Își imagina o confuzie generală. O 
mulţime mascată... Strigăte, culori, haos la orice oră din zi și din 
noapte... Poliţiștii și serviciile de ordine depășite de spectacole 
și de public... Nu prea rău, din punctul lui de vedere. 

Acum, că era acolo, înțelese că șoferul bătea câmpii. Îi 
promisese carnavalul de la Rio. Descoperise un oraș în 
hibernare, cu străzi reci și goale. Se refugiase într-un hotel de 
mâna a doua, Hotel Modern, pe bulevardul Victor-Hugo. 
Contempla artera care dormea în spatele chiparoșilor și al 
palmierilor. Nisa semăna cu un imens cartier de vilegiatură. 
Clădirile parcă erau vile balneare, amestecând epocile și 
stilurile, dar pe ansamblu se vedea că este sezon mort. 

In faţa acestui tablou înțepenit, îi reveneau alte informații 
despre Nisa, mai conforme cu ceea ce vedea: un oraș devotat 
industriei vârstei a treia, burdușit cu camere de supraveghere și 
cu agenții de pază și protecţie. Un oraș care asigura în preţul lui, 
pe lângă soare și mare, securitate deplină și liniște burgheză. 
De fapt, cea mai rea destinaţie pentru un fugar... 

Sunase deja la Casa Penitenţilor Arbour. Un receptioner îi 
dăduse numărul de mobil al lui Jean-Michel. Dăduse peste un tip 
a cărui voce era și ea conform cu programul. Credinţă, 
bunăvoință și caritate. Nu era momentul să joace rolul poliţaiului 
în plină anchetă. Janusz explică: era un fost vagabond, tovarăș 
al lui Fer-Blanc. Aflase că era pe moarte la Casa Arbour și voia 
să îl mai vadă pentru ultima oară. După câteva ezitări, Jean- 
Michel îi dăduse întâlnire pentru a doua zi la ora 9. 

Părăsi fereastra și-și măsură din priviri bârlogul. Un pat, un 
dulap, o sală de baie puţin mai mare ca dulapul. Perdeaua care 
o separa era trasă într-o parte, dând la iveală în oglinda de 
deasupra chiuvetei reflexia sa luminată de neonul de afară al 
hotelului. Un spectru în costum negru, puţind a canal, având o 
singură comoară: un dosar de instrucţie care nu îi dăduse decât 
numele unui muribund... 

Un spectru căruia îi era foame. De dimineață, de la micul 
dejun de la cantina Samu, nu mai mâncase nimic. Putea oare să 


VP - 255 


se aventureze afară? Decise că da. Fără să știe încotro merge, o 
luase la stânga, orientându-se după lumina felinarelor. 
Bulevardul alinia clădiri vaste, în stiluri eclectice, amestecând 
ferestre în arc, ornamente paladiene, turnuri maure, stucaturi... 
In ciuda acestor fantezii, ansamblul exprima aceeași indiferenţă. 
Te puteai crede în nordul Italiei sau în Elveţia. Își notă în trecere 
amănuntul: cunoștea deci aceste două ţări... 

Pe strada Jean-Medecin, găsi un chioșc cu sandvișuri. 
Cumpără unul cu jambon și o întinse. Din întâmplare, ajunse pe 
faimoasa Promenade des Anglais. Fațadele construcţiilor 
orientate spre mare aminteau, de data asta, de stâncile de pe 
coasta engleză. Cupole și acoperișuri de turtă dulce, trandafiri 
kitsch și linii victoriene. 

Traversă cheiul și ajunse la mare. Invizibil în tenebre, fluxul 
rostogolea creste înspumate, respirând surd, spărgându-se cu 
zgomote fantomatice... Inaintă pe nisip și se așeză pe jos, 
departe de lumini, înfășurat în frig, mestecându-și sandvișul cu 
o satisfacţie obscură. Simţea pe umeri povara singurătăţii. Nu 
avea deci niciun prieten, niciun aliat nicăieri? Vreo femeie vie și 
nu amintirea uneia spânzurate? La evocarea acestei amintiri - 
singura care i se părea reală - își spuse că asta era una dintre 
pistele pe care le putea urma. Va încerca să-i dea de urmă. 

O sirenă de poliţie în depărtare îi întrerupse gândurile. Oare 
poliţia era deja pe urmele lui la Nisa? În niciun caz. Marea 
respira în continuare în umbră. Un zgomot lugubru, dar, în 
același timp, un semn de forţă. Ritmul acesta îi amintea de 
destinul lui, care lua forma unei permanente întoarceri. 

Ancheta pe care o făcea azi o mai făcuse. Fără îndoială, în 
mai multe reprize. Dar de fiecare dată își pierduse memoria. De 
fiecare dată plecase din nou de la zero. Un Sisif care mergea 
contra cronometru. Trebuia să afle cheia enigmei înainte să aibă 
loc o nouă criză, care să șteargă tot, așa cum un val mătură o 
inscripţie de pe nisip... 

Işi aminti de o lucrare despre memorie pe care o studiase 
cândva - când? - semnată de un filosof și psiholog francez din 
secolul al XIX-lea, Jean-Marie Guyau, mort la 33 de ani de 
tuberculoză. Scriitorul lucrase asiduu din tinerețe, ca și cum ar fi 
presimţit condamnarea lui prematură. Întreaga lui operă - zeci 
de volume, mii de pagini - despre timp și memorie. 

Guyau scria: 


VP - 256 


„Sub orașele îngropate de Vezuviu se găsesc încă, 
dacă sapi mai adânc, urme de orașe mai vechi, 
îngropate și ele cu altă ocazie și dispărute... La fel se 
întâmplă și cu creierul nostru; viața noastră actuală 
acoperă fără să poată scoate la suprafață viața 
noastră trecută, care îi servește drept sprijin și 
amplasament secret. Când coborâm în noi înșine, ne 
vom pierde în mijlocul tuturor acestor rămășițe..." 


Janusz se ridică și o luă din nou spre hotel. Trebuia să coboare 
în propriile sale catacombe. Să facă săpături arheologice. Să 
găsească orașele moarte de pe fundul memoriei sale. 

(E 

Anaïs Chatelet descoperi soluția la ora 5:20 dimineața. Obținu 
confirmarea la ora 5:30. La 5:35 îl sună pe Jean-Luc Crosnier. 
Polițistul nu dormea: încă superviza operațiunile de 
supraveghere care aveau ca scop găsirea lui Victor Janusz în 
Marsilia și împrejurimi. Se găsea la un post al Jandarmeriei de pe 
autostrada 55, autostrada litoralului. 

— Știu unde este Janusz, îi spuse ea, cuprinsă de o agitație 
teribilă. 

— Unde? 

— La Nisa. 

— De ce la Nisa? 

— Pentru că acolo e pe moarte Christian Buisson, alias Fer- 
Blanc. 

— L-am căutat pe Fer-Blanc luni întregi. Nu am reușit să-i dăm 
de urmă. Pesemne a murit undeva pe coastă, fără documente 
de identitate la el. 

— Fer-Blanc a fugit mai întâi la Toulon, apoi a fost transferat 
la Nisa. Unde este și acum. Locuiește într-un apartament de 
coordonare terapeutică unde i se administrează îngrijiri 
paliative. 

— De unde știți toate astea? 

— Am reluat ancheta de unde aţi lăsat-o. L-am sunat pe 
medicul care l-a îngrijit pe atunci pe Buisson la Marsilia. Eric 
Enoschsberg, de la „Medicii străzii”. 

— Eu l-am interogat. Ce v-a spus? 

— Că l-a revăzut pe Fer-Blanc la Toulon în ianuarie și că l-a 


VP - 257 


plasat într-o casă condusă de Penitenții din Arbour. 

Crosnier resimţi lovitura timp de câteva secunde. Era evident 
că numele, datele, locurile nu îi erau necunoscute. 

— De ce s-ar duce Janusz acolo? 

— Pentru că a urmărit același raţionament ca și mine. L-a 
contactat pe Enoschsberg ieri pe la ora 18. S-a dat drept poliţist. 
Trebuie să pornim imediat. Janusz trebuie să fie deja la Nisa! 

— Nu așa repede. Aveam o înțelegere amândoi. 

— Încă nu v-aţi prins cine sunt? 

Crosnier râse batjocoritor. 

— Din clipa în care mi-aţi trecut pragul biroului am știut cine 
sunteţi. Un copil răsfățat, în căutare de senzaţii tari. O burgheză 
care a ales să intre în poliţie ca bravadă. O obrăznicătură care 
se crede deasupra legilor atunci când e obligată să le facă 
respectate. 

Ea încasă lovitura. 

— Asta e tot? 

— Nu. Pentru moment, nici nu mai sunteţi polițistă. Doar o 
delincventă aflată sub responsabilitatea mea. Am fost sunat de 
la Inspectoratul general. Vor delega o echipă care să vină la 
Evâche să vă interogheze. 

Gât uscat. Tâmple umede. Execuţia era în curs de aplicare. 
Dar ea rămânea în imponderabilitate: o flacără în căutare de 
oxigen, în căutare de combustibil. Concluziile sale îi dădură 
aripi. 

— Eliberaţi-mă. Să plecăm imediat. Îl așteptăm pe Janusz la 
Penitenţi și ne întoarcem cu el. 

— Și mai ce? 

— Veţi scrie negru pe alb că v-am ajutat la această arestare. 
Că probitatea mea nu poate fi pusă la îndoială. Aveţi numai de 
câștigat. lar eu pot să mă reabilitez. 

O tăcere scurtă care semăna cu zgomotul unui pistol ce se 
armează. 

— Trec să vă iau. 

— Nu mai întârziați. 

— Trebuie să dau niște ordine. Capito? 

— O să ne scape din nou! _ 

— Nicio teamă, spuse Crosnier. Îi anunţăm pe Penitenţi. Îi 
cunosc. Sunt și aici, la Marsilia. Îi voi suna pe polițiștii din Nisa 
și... 


VP - 258 


— Fără poliţie în faţa casei Arbour! Janusz va simţi capcana. 

— Să lăsăm gluma. Nisa este un Fort Knox. Camere de 
supraveghere peste tot. Patrule la fiecare colţ de stradă. S-a 
fript, credeţi-mă. Chemaţi acum un om de-al meu. Să vă faca o 
cafea. Vin să vă iau într-o jumătate de oră. 

— Cât facem până la Nisa? 

— O oră și un sfert dacă mergem repede. Ajungem la timp. 

Polițistul închise. Îi urmă sfaturile. Un locotenent o eliberă și o 
duse la bufetul inspectoratului. Nu era bine-venită. Chiar dacă s- 
ar fi scuzat, ar fi încercat să le explice, s-ar fi dat de ceasul 
morții, tot nebuna de la Bordeaux care le-a atacat colegii cu 
mâinile goale rămânea. Se instală într-un colţ, ignorând privirile 
ostile. 

Luă o înghiţitură de cafea și avu impresia că a băut lavă. 
Nerăbdarea i se dizolva într-o epuizare surdă. Se întrebă: era 
bine ce voia? Să îl bage pe Mathias Freire după gratii? Să îl 
expună unei proceduri care îl acuza în cele mai mici detalii? 

În noaptea care trecuse nu recitise doar dosarul de instrucţie 
al lui Icar. Studiase și notele lui Janusz. Conţineau un pont pe 
care îl simţise confuz încă de la plecare. Freire, alias Janusz, nu 
era niciun impostor, niciun manipulator care să acţioneze cu 
luciditate. 

Era un călător fără bagaje, ca și Patrick Bonfils. 

Notele lui nu lăsau nicio urmă de îndoială, chiar dacă fuseseră 
scrise în scop personal. Știa să citească printre rânduri. Cele 
două identități nu erau decât niște fugi psihice. Fără îndoială, 
printre multe altele. Freire/janusz făcea o anchetă asupra 
crimelor, dar și asupra lui însuși. Căuta să treacă de fiecare din 
identitățile sale în speranţa că o va descoperi pe prima - nucleul 
lui de origine. 

Pentru moment nu reușise decât o cronologie a ultimelor luni. 
Din ianuarie și până acum, fusese Mathias Freire. De la sfârșitul 
lui octombrie până în decembrie, fusese Victor Janusz. Dar mai 
înainte? Căuta răspunsuri. Chinuit în primul rând de îndoială: era 
el asasinul Minotaurului? Al lui Icar? Era un vânător? O pradă? 
Amândouă? 

Situaţia în care intrase îl depășea de tot. Până aici avusese 
șansa începătorului, dar ar fi putut oricând să încaseze un glonţ 
rătăcit sau să fie prins de misterioșii oameni în negru - cei pe 
care în notele sale îi numea „etnarhi”, aluzie la alura lor de 


VP - 259 


prădători politici. 

Freire îi pomenea și pe boschetarii care încercaseră să-l 
omoare la Marsilia, prima oară în decembrie - altercaţia pentru 
care fusese arestat - și o a doua oară în noaptea de 18 
februarie... II scuturase pe unul dintre vagabonzi: tipii fuseseră 
plătiţi de ucigașii în negru. Trebuiau să-i interogheze pe tipii din 
cartierul Bougainville. Îi va spune lui Crosnier pe drumul spre 
Nisa, va... 

— Anais... 

Se trezi brusc. Uriașul o trăgea de umăr. Adormise în fotoliul 
de la bufet. Prin ușa întredeschisă putea să-i vadă pe albaștrii 
care veneau și plecau. Schimbul patrulelor de zi. 

— Cât e ceasul? 

— 7:20. 

Tresări. 

— Suntem în întârziere! 

— Facem o oră până acolo. Penitenţii sunt preveniţi. Poliţiștii 
sunt deja la posturi... 

— V-am spus... 

— Băieți în civil. Îi cunosc. 

— l-aţi prevenit că Janusz e înarmat? 

— Am impresia că mă luaţi drept prost. Vă aștept în mașină. 

Anais se întoarse în birou, își luă haina și se duse la toaletă. Își 
vâri capul sub apa de la robinet. Sângele îi pulsa în tâmple. Încă 
îi venea să vomite. Dar îi trecuse oboseala. 

Pe scările de la Evêché inspiră aerul rece cu plăcere. Crosnier 
era deja la volan. Privi în jur. Nicio altă mașină. Fără cavalerie, 
fără mari manevre. Ideea acestei echipe redusă ca număr îi 


plăcu. 

Se îndrepta spre mașină când auzi telefonul care suna din 
fundul buzunarului. Il scoase neîndemânatic, îl scăpă, îl 
recuperă. 

— Alo? 

— Le Coz. 


Numele parcă venea de pe altă planetă. 

— Te sun în legătură cu Mâtis. 

— Ce? 

Anais nu reușea să se concentreze. Crosnier pornise motorul. 
O aștepta, ambalându-l. 

— M-am întâlnit cu ultimul ziarist aseară, Patrick Koskas. A 


VP - 260 


făcut săpături mai mult decât ceilalți. 

— In legătură cu ce? 

— Cu Mêtis, ce Dumnezeu! 

— Sunt cam grăbită, spuse ea printre dinţi. 

— Ce mi-a spus e halucinant. Crede că Mâtis nu a rupt 
niciodată legăturile cu lumea militară. 

— Putem să vorbim despre asta mai târziu, nu? 

— Nu. După Koskas, grupul face cercetări chimice asupra unor 
molecule capabile să dea gata și cele mai puternice voințe. Un 
fel de ser al adevărului. 

— Ca să îmi spui genul ăsta de rahaturi, putem să vorbim mai 
târziu. 

— Anais, e vorba de altceva. 

Tresări. Le Coz nu-i spunea niciodată Anais. Mai repede un 
semnal de alarmă decât un semn de afecțiune. 

— Koskas a reușit să-și procure lista acţionarilor societăţii 
anonime. 

Crosnier făcea manevre, iar cauciucurile scrâșneau. Anais 
înainta grăbită. 

— Vorbim despre asta mai târziu, Le Coz. Eu... 

— Pe lista asta este și un nume pe care îl cunoști. 

Împietri cu mâna pe portieră. 

— Cine? 

— Tatăl tău. 

o... 

— Prefer să vă spun dinainte. Nu mai e întreg la minte. 

Jean-Michel îl aștepta pe Janusz în faţa Casei Arbour. Clădirea 
se deosebea violent de celelalte imobile de pe Bulevardul 
Republicii. O clădire modernă în culori solare. Galben-închis. 
Galben-deschis. Galben viu. Nu era tocmai ce te așteptai pentru 
un loc unde să-ţi sfârșești zilele. Cu toate acestea, penitentul i 
se păru anormal de nervos. Se îndoia oare de ceva? Citise oare 
ziarele în dimineaţa aceea, cu mutra lui pe prima pagină? Prea 
târziu să dea înapoi. 

Janusz îl urmă pe om într-un hol unde pe unul dintre pereți era 
o placă mare albă, cu o cruce mare, roșie, pe care scria: SĂ NE 
RUGAM, SA ACȚIONAM, SA IUBIM. Fără un cuvânt o luară pe 
scări. Janusz își adusese servieta și dosarul. Nu se aștepta să se 
întoarcă la hotel. Cum urca în spatele penitentului, îl măsură din 
priviri. Se așteptase la un bătrânel cu robă albă, cu gluga 


VP - 261 


ridicată, încins la brâu cu o sfoară. Jean-Michel era un atlet în 
blugi și pulover, cam la cincizeci de ani, cu părul tuns periuţă și 
cu ochelari de baga. 

O luară pe un culoar slab luminat de o lucarnă. Sub picioarele 
lor, linoleumul gri strălucea ca apele unui râu. Tăcerea era 
apăsătoare. Niciun panou, niciun miros nu sugerau unde te afli. 
Puteai fi tot atât de bine într-un birou de ajutor social sau într-un 
birou de impozite fiscale. 

Jean-Michel se opri în faţa unei uși și se răsuci cu mâinile în 
șold, stând în contre-jour. Imaginea avea ceva imperativ. Ca și 
cum timpul Judecăţii de Apoi tocmai venise pentru Janusz. 

— Ținând cont de starea lui, vă las zece minute. 

Janusz se înclină în tăcere. Adopta fără să vrea o atitudine de 
reculegere. Jean-Michel ciocăni la ușă. Niciun răspuns. Scoase o 
legătură de chei. f 

— Cred că e pe balcon, spuse, descuind ușa. li place. 

Intrară în apartament. În realitate, era un studio inundat de 
soarele de dimineață. Parchet laminat. Pereți goi, tapetați în 
culori deschise. O chicinetă în peretele din stânga, impecabilă. 

Totul era curat. 

Totul sclipea. 

Totul era rece ca sala unui laborator. 

Jean-Michel arătă cu degetul spre ușa de la balcon, deschisă. 
Pe balcon, un bărbat care stătea cu spatele, așezat pe un 
șezlong. Penitentul își răsfiră degetele de la mâini: zece minute, 
niciunul în plus. Se retrase în vârful picioarelor, abandonându-l 
pe Janusz la câţiva metri de omul pe care îl căuta de două zile. 

Janusz înaintă cu servieta în mână. Christian Buisson stătea 
cu fața la soare, înfășurat într-o pătură care îi venea până la 
bărbie. Balconul dădea spre stradă. Câmpul vizual era limitat la 
imobilul din faţă. În fundal, zgomotul traficului, punctat de 
Zzguduitul tramvaielor care treceau cu regularitate. 

— Salut, Fer-Blanc. 

Bătrânelul nu se mișcă. Janusz trecu pragul și veni în fața lui, 
sprijinindu-se de balustradă. Buisson catadicsi să ridice privirea 
și nu manifestă niciun fel de surpriză. Era tot atât de în formă ca 
o mumie împăiată. 

În cele din urmă, îl întrebă: 

— Ai venit să mă ucizi? 

Janusz luă un scaun pliant de pe balcon, îl deschise, apoi se 


VP - 262 


așeză în fața lui cu spatele la balustradă. 

— De ce aș vrea să te omor? 

Faţa se agită. Grimasa unui surâs, imposibil de precizat. Omul 
avea carnea flască, gri, palidă. Îi vedeai mușchii prin piele, 
tendoanele obosite, mecanismele distruse. Ochii trişti erau 
înfundaţi în orbite. Tot capul îi era plin de ţepi ca un arici 
înmuiat în mercur. 

— Am venit să vorbim despre golful Sormiou. 

— Bineînţeles. 

Spusese asta cu un aer complice. Aproape șmecheresc. În 
clipa aceea, Janusz își zise că nu va scoate nimic semnificativ de 
la muribund. Tot drumul până aici, și pentru ce... Un ratat fără 
vârstă care își pierduse minţile și care încă voia să facă glume la 
apusul vieţii. Janusz ar fi vrut să simtă compasiune pentru el, 
dar refuza să-și imagineze care va fi viaţa lui dacă va ieși din 
această clădire fără informaţii noi. 

— Ai venit să mă omori? 

Scena părea că se repetă. 

— De ce aș face-o? 

— Ai dreptate, rânji el. Pentru cât mai am de tras... 

Fer-Blanc plescăi din buze și murmură: 

— Imi place să mă duc acolo, jos. 

Janusz se aplecă și ciuli urechile. Nu trebuia să mai miște. Nici 
să respire. 

— Merg dimineața, când răsare soarele... larna, asta se 
întâmplă pe la ora 8 dimineața. 

Fer-Blanc tăcu. Janusz îl încurajă: 

— Așa ai făcut și în dimineaţa aceea? 

Omul ridică o sprânceană. Janusz recunoscu privirea avidă din 
ochii lui. 

— N-ai nimic de pileală? 

Janusz ar fi trebuit să se gândească la asta. Limbajul universal 
al vagabonzilor. 

— Povestește-mi și mă duc să iau o sticloanţă, minţi el. 

— Chiar? 

— Povestește-mi. 

Gura i se puse în mișcare, producând un zgomot de ţigară pe 
care o strivești. Parcă mesteca ceva. Poate cuvintele care se 
pregăteau să iasă... 

— Am o supraputere..., zise el în sfârșit. Simt când oamenii 


VP - 263 


sunt pe cale să moară. Asta creează un dezechilibru magnetic în 
aer. Îl simt cu metalul care e în capul meu. Arătă cu degetul 
spre capul lui. Ca vrăjitorii cu bagheta lor de lemn, te-ai prins? 

— M-am prins. În dimineaţa aceea un om murise în golf. 

— O luasem pe potecă. Ajunsesem pe plajă. Era plin de alge, 
chestii scârboase aruncate de mare... p 

Fer-Blanc tăcu din nou. Incepu iarăşi să mestece. In plin 
soare, dârdâia sub cuvertură. Zgomotul traficului se ridica spre 
ei. De data aceasta, compasiunea îl năpădi pe Janusz. Ultimele 
momente ale unui vagabond uitat... Până la urmă, studioul ăsta 
nu era așa de rece. Eforturile Penitenţilor nu fuseseră în van. Nu 
erau doar bătrânii bogaţi cei care se puteau stinge sub soarele 
Nisei. 

— Pe plajă, ce ai văzut? 

— Nu pe plajă, pe stânci... 

Boschetarul privea fix în faţa lui. Contempla din nou scena. 
Ochii lui gri, infectați și febrili arătau ca niște stridii deschise la 
soare. 

— Era un înger... Un înger cu aripile desfăcute. Era frumos. 
Era mare. Dar îngerul arsese. Ingerul se apropiase prea mult de 
soare... 

Poate că Fer-Blanc avea capul crestat, dar descoperise scena 
crimei înaintea tuturor. Janusz începu să tremure, ca și Fer- 
Blanc, deși soarele îl ardea în spate. Se aplecă și făcu eforturi 
supraomenești să nu-l zgâlţâie pe bătrân. Ceea ce venise el să 
caute era aici, doar să întinzi mâna... 

— Lângă înger, nu mai era și altcineva? N-ai văzut un om? 

Nenorocitul își roti pupilele vâscoase și le aţinti spre Janusz. 

— Era un om acolo, îhi. 

— Ce făcea? 

— Se ruga. 

Janusz nu se aștepta la acest răspuns. 

— Cum adică? 

— Era în genunchi lângă înger și repeta mereu același cuvânt. 

— Ce cuvânt, Fer-Blanc? L-ai auzit? 

— N-am auzit nimic. Eram prea departe. Dar i l-am citit pe 
buze. E o altă putere pe care o am, de când am lucrat cu surdo- 
muţii la centrul de... 

— Ce spunea, pentru numele lui Dumnezeu? 

Cancerosul rânji și se înfofoli în pătură, până la bărbie. Janusz 


VP - 264 


se simţea ca un pește prins în cârlig. În clipa aceea deveni 
conștient de o muzică, un marș mai degrabă, care umplea 
strada de la picioarele lor. O muzică fantezistă, grotescă, 
disonantă. O muzică de coșmar. Carnavalul începuse, în celălalt 
capăt al orașului. 

Se sili să rămână calm și murmură la urechea muribundului: 

— Fer-Blanc, am venit de departe ca să aflu asta. Omul care 
se ruga lângă înger, ce spunea? Ce cuvânt repeta? 

— Era rusă. 

— Rusă? 

Cancerosul scoase un deget strâmb de sub pătură și începu 
să bată tactul. 

— Auzi? E carnavalul. 

— Care era cuvântul? 

Fer-Blanc își agita în continuare degetul osos. 

— CARE ERA CUVÂNTUL, FER-BLANC? 

— Nu înceta să repete: „Matrioșka”. 

— Ce vrei să spui? 

Cancerosul îi făcu șiret cu ochiul. 

— Ai venit să mă omori? 

Janusz îl împunse prin pătură. 

— Pentru Dumnezeu, de ce să te omor? 

— Fiindcă omul care se ruga erai tu, bătrâne. 

Janusz îl lăsă și se trase lângă balustradă. Muzica din spatele 
lui se amplifica. Aproape că acoperea zgomotul traficului și 
făcea să se cutremure balconul. 

Fer-Blanc întoarse degetul spre Janusz. 

— Tu ești asasinul îngerului. Tu l-ai omorât, tu l-ai ars, pentru 
că ești un demon! Un trimis al Satanei! 

Janusz aproape că era să cadă, dându-se înapoi, și se prinse 
de balustradă. Abia atunci sesiză că se întâmpla ceva. Un muget 
se insinuase în muzica de la carnaval. Mai puternic decât marșul 
de defilare... Mai puternic ca zgomotul traficului. 

Se întoarse spre șosea. Mașini de poliţie veneau din toate 
părţile. Girofarurile sclipeau în soare ca niște diamante 
gigantice. Portierele se deschideau. Uniformele curgeau de 
pretutindeni. 

Cu ambele mâini pe balustradă, Janusz observa scena, 
împietrit. Fiecare detaliu i se fixa pe retină. Dubele. Brasardele 
roșii. Pistoalele... 


VP - 265 


Mulțimea se îndepărta. 

Tramvaiele încetineau. 

Penitenţii se grăbeau să-i întâmpine pe polițiști... 

Toţi ridicară privirea la unison. Janusz abia avu timp să se 
tragă înapoi. Când se uită din nou, fu doar ca să o vadă pe Anais 
Chatelet care își pregătea un cartuș pe ţeavă. Fără să mai stea 
pe gânduri, se îndreptă spre extremitatea stângă a balconului, 
aruncă servieta, încălecă balustrada și se prinse de burlanul de 
scurgere care mergea până jos. 

Între rânjetele lui Fer-Blanc și gălăgia carnavalului, coborî pe 
țeavă ca o maimuţă, cu picioarele în aer și ţinându-se bine cu 
mâinile. Apoi sări răsucindu-se în aer ca să se poziţioneze cu 
fața spre asfalt. Șocul îi tăie răsuflarea și îi vâri oasele în carne. 
Se rostogoli și văzu de jos polițiștii în uniformă care îi blocau 
calea. Era prins. 

Aterizase lângă o vitrină și se gândi uimit că nu simţea nici 
durere, nici panică. Oamenii se întorseseră și îndreptau armele 
spre el. În lumina sirenelor, văzu că tipii tremurau sub caschete 
și că le era tot atât de frică, dacă nu chiar mai mult. 

În clipa aceea un tramvai apăru brusc din dreapta lui și îi 
acoperi câmpul vizual, înlocuind polițiștii înarmaţi cu feţele 
stupefiate ale pasagerilor în spatele geamurilor care sclipeau în 
soare. Își adună servieta de pe jos și murmură „Matrioșka”, 
înainte de a o lua la fugă spre muzica de carnaval. 

Viaţa lui nu era decât o farsă imensă. 

o... 

Ajunse din urmă tramvaiul, trecu prin faţa lui și evită un altul 
care venea din sens opus. Alergă printre cele două garnituri 
asurzit de zgomotul pe care îl făceau. Câteva secunde mai 
târziu, o luă la stânga, îndepărtându-se de linii. Mări viteza fără 
măcar să arunce o privire spre Casa Arbour și trupele de poliţai 
care pesemne erau pe urmele lui. 

Știa ce urma să se întâmple. Anais și ceilalți vor ieși din 
clădire și se vor răspândi pe Bulevardul Republicii și pe străzile 
învecinate. Se vor lansa apeluri către celelalte mașini, vehiculele 
vor demara, sirenele vor urla, oamenii se vor năpusti și totul în 
căutarea unuia și aceluiași vânat - el însuși. 

Ajunse într-o piață unde trona o statuie albă a unui personaj 
istoric. Pentru o secundă se opri cu răsuflarea tăiată. Văzu niște 
arbori. O biserică având un portic antic. Umbrele de soare. Văzu 


VP - 266 


pietoni, mașini, cupluri așezate la mesele de pe terasele 
cafenelelor. Nimeni nu îi dădea vreo atenţie. 

Avu nevoie de câteva secunde de concentrare, cu mâinile pe 
genunchi, pentru a capta semnalul pe care îl căuta: muzica de la 
carnaval. Era acoperită de urletul sirenelor, dar reuși să 
identifice direcția din care venea. 

O luă pe o arteră mai mare care se deschidea spre dreapta. 
Odată ajuns la carnaval, se va pierde în mulţime. Se va dizolva 
până va ajunge invizibil... Alergarea nu-l împiedica să 
gândească. Doar că ideile sale nu aveau nicio coerenţă. 
Mărturisirea lui Fer-Blanc. Prezenţa lui lângă Icar. Matrioșka... 
Prea multe întrebări fără niciun răspuns... Fără să-și dea seama, 
murmură în cadență: 

— Matrioșka... Matrioșka... Matrioșka... 

Oare ce putea să insemne? 

Alerga fără să știe încotro se îndreaptă. Cei ieșiţi la plimbare 
făceau acum o legătură inconștientă între tipul ăsta aiurit și 
sirenele care se auzeau. Brusc, o străduţă la stânga, minusculă, 
plină de pietoni și de buticuri, paralelă cu un mare bulevard. O 
traversă, dădu din coate, se amestecă printre gură-cască. 

Dintr-odată era la Marsilia. 

În misteriosul cartier Panier. 

Bineînţeles, Orașul Vechi al Nisei... 

Nu era timp să se localizeze, nu era timp să se orienteze. 
Trebuia să se ţină după tobele care băteau ca o inimă gigantică 
în văzduh. Buticurile se revărsau în stradă. Umbrele. Poșete. 
Cămăși. Încă o piaţetă. O piaţă de pește. Apoi încă o străduţă, 
mai mică, mai întunecată, unde mirosul fructelor părea că 
sedimentează umbra și piatra. 

Muzica se apropia. 

Muzica avea să-l salveze... 

Nu se uitase deloc în urmă. Nu știa dacă polițiștii erau pe 
urmele lui sau reușise să scape de ei. Un pasaj la dreapta. O 
scară care cobora. Pereţi din imitație de marmură. O luă pe 
acolo. Din nou la lumină. Din nou bulevardul. Sirenele tot mai 
departe. Nici mașini de poliţie. Doar tramvaie, șerpuind pe 
spaţiul din mijloc, atingând din când în când porțiunile cu 
peluză... 

Muzica îl chema de pe partea cealaltă a arterei. 

Încetini pasul și traversă bulevardul în diagonală, forțându-se 


VP - 267 


să pară un trecător printre ceilalţi. Din nou grădini din care se 
vedeau palmieri, statui, peluze. Muzica. Recunoscu titlul și îl 
pronunţă cu o voce joasă. / gotta feeling al lui Black Eyed Peas. 
Traversă parcul cu mâinile în buzunare și privirea în pământ. 
Alei de pietriș. Tufișuri înghesuite. Familii pe bănci. Nu mai avea 
decât câţiva pași până la spectacol. Ce spera el, de fapt? Să ia 
parte la paradă? Să se ascundă sub tribune? 

Când ieși din parc, speranțele i se năruiră. Defilarea era 
protejată de pereţi metalici și gradene montate pe niște 
eșafodaje. Poliţiști și jandarmi asigurau serviciile de ordine. Fără 
să stea pe gânduri, se strecură printre pietonii care se îndreptau 
spre porţile numerotate. Singura lui șansă era să se lase dus de 
curent. Să treacă de sistemul de pază înarmat cu un bilet. 

Casa de bilete. Un panou gigantic anunța: CARNAVALUL DIN 
NISA. REGELE PLANETEI ALBASTRE. Puţină lume în faţa 
ghișeelor. Nu mai auzea sirenele - erau acoperite de muzica de 
carnaval. 

— Un bilet, vă rog. 

— Peluză sau tribună? 

— Peluză. 

— 20 de euro. 

Se strecură prin mulţime, printre structurile de fier înalte care 
susțineau tribunele. Poliţiștii își părăseau posturile în pas alert, 
cu staţiile la ureche, cu mâna pe pistol. Se dăduse alarma. 

Janusz ajunse la poarta ce corespundea biletului său. 
Vacarmul devenise asurzitor. Agenţii de pază îi luară biletul și îl 
lăsară să treacă. Fără să se uite la el. Se uitau în schimb după 
polițiștii care plecau în fugă. 

Reușise. 

Era înăuntru. 

li luă câteva secunde să se adune. Două tribune faţă în faţă, 
ticsite de oameni cu un spaţiu larg între ele pentru trecerea 
carelor alegorice. Cea mai mare parte a spectatorilor erau în 
picioare, bătând din palme. Copiii își bombardau părinţii cu 
serpentine de hârtie. Dansatorii se dezlănțuiseră între gradene, 
deghizați în broaște cu mâini lungi, palmate. Prinţesele își 
ridicau fustele ca să se vadă colanţii în dungi. 

Dar mai ales defilarea. 

O sirenă albastră monstruoasă, înaltă de cinci metri, cu păr 
portocaliu, agitând mai multe braţe. Albastrul era orbitor, 


VP - 268 


asemănător cu pânzele lui Yves Klein. O amintire absurdă îi veni 
în minte. Sigur cerul din Nisa îl inspirase pe pictor pentru al său 
„International Klein Blue”. În jurul sirenei, meduze umflate cu 
heliu pluteau în aer. Două balene cântau de o parte și de alta a 
cozii de pește, în timp ce fetițe în costume sidefii țopăiau 
nerăbdătoare dincolo de balustrada carului. 

În picioare, cu servieta sub braţ, Janusz bătea din mâini și 
cânta, privind de jur-împrejur. Pentru moment nu vedea nicio 
uniformă sau vreo brasardă roșie. În locul lor, dansatori, jongleri, 
majorete treceau sub jeturile de serpentine și norii de confetti. 
Urmau prințese gigantice, roșii, galbene, albastre. Rochiile lor, 
înalte de câţiva metri, ascundeau un tanc cu șenile care le 
permitea să alunece printre ghirlandele de hârtie și exploziile de 
panglici. 

Pentru o clipă, Janusz scrută fețele lor fardate și capetele 
împodobite cu diademe pictate. 

În secunda următoare, polițiștii erau pretutindeni. 

La intrarea fiecărei tribune. Printre gradene. De-a lungul 
promenadelor. Uniformele avansau în formaţie compactă printre 
broaște și jongleri. Într-un moment de inspiraţie disperată intră 
în paradă și se trezi în mijlocul unei trupe de acrobati care 
aveau pe spate baloane în formă de păsări. Urma să fie arestat 
pe fundul unei voliere. 

Panicat, halucinat, mergea contra curentului până ajunse la 
următorul car. Un cotor de măr gigantic care se învârtea ca un 
manej, susținând balansul unor monstruoase marionete, 
jumătate umane, jumătate rozătoare. Detaliul teribil era că 
aceste sculpturi erau imaginile altor oameni care dansau la baza 
manejului, ei înșiși deghizați în șobolani. 

Deodată se petrecu imposibilul. 

Când șobolanii cu trăsături umane se întoarseră în jurul 
cotorului, Janusz descoperi o păpușă cu trăsăturile lui. Trăsături 
caricaturizate, deformate - ca să arate a „șobolan”. 

În timp ce încerca să-și explice această magie, se auzi o voce: 

— Hei, băieţi! Uite-l pe Narcis! A venit Narcis! 

Janusz ridică ochii spre pasagerii din car. Unul dintre ei, în 
costumul de șobolan, îl arăta cu degetul: 

— E Narcis! S-a întors Narcis! 

Ceilalţi începură să scandeze: 

— NAR-CIS! NAR-CIS! NAR-CIS! 


VP - 269 


Unul îi întinse mâna. O prinse și se săltă în car. Luă cagula cu 
fața de șoarece pe care i-o întindea un altul. În câteva secunde 
devenise un șobolan printre ceilalţi aidoma lui. Începu să 
danseze ca un nebun, primind în față valurile de confetti și 
serpentine. 

Între două runde, încercă să analizeze situaţia. Janusz știa să 
recunoască un nebun când îl vedea. Oamenii-șobolan erau 
bolnavi mintal. Alienaţi care, fără îndoială, ceruseră să-și 
construiască propriul car pentru carnavalul din Nisa, ediţia 2010. 

Celălalt adevăr: era unul de-al lor. Narcis. Bolnav, internat 
undeva la Nisa. Intâmplător în fuga lui dăduse de identitatea lui 
precedentă. Și poate singura... Împotriva oricărei așteptări, simţi 
un sentiment de ușurare profundă. Putea să se piardă în neant. 
Să i se poarte de grijă. Pauza s-a terminat... 

Pentru moment, bătea vesel din palme pe Bad Romance de la 
Lady Gaga. Poliţiștii căutau prin mulţime. Se uitau cu atenţie la 
fiecare spectator. Nimeni nu catadicsea să privească spre care. 
Și mai ales spre cel unde capetele de şobolan se învârteau în 
jurul unui cotor de măr. 

In clipa aceea, o văzu pe Anais trecând printre spectatori, cu 
arma în mână, faţa descompusă, ochii plini de lacrimi. Vru să 
coboare din car și să o ia în braţe. Dar unul dintre oamenii- 
șobolani îl trase de mână și îl invită la un rock drăcesc. Janusz îi 
urmă și chiar schiţă câţiva pași de box din proprie iniţiativă, în 
timp ce carul îl ducea spre destinul său de nebun. 

Dintre toate soluţiile de ieșire, nu și-ar fi imaginat-o vreodată 
pe aceasta. 

Tocmai se îmbarcase pe corabia nebunilor. 


VP - 270 


III. NARCIS 


Un capăt de sfoară. 

Un fragment de flotor din polistiren. 

Trei fâșii de material plastic. 

Două doze de cola. 

O bucăţică de oglindă. 

Un ambalaj de produse congelate „Cofifrost”. 

Patru bucățele de file de pește, de câţiva centimetri. 

Bucățele de lemn... 

— Nu văd cu ce te ajută astea, zise Crosnier pe un ton 
agresiv. 

Anais nu-i răspunse. Era vorba de obiecte și resturi colectate 
la locul efracției Icar. 

Resturi aduse de flux pe malul golfului Sormiou pe o rază de 
douăzeci de metri în jurul cadavrului. De dimineaţă ceruse să se 
adune aceste elemente și să fie ambalate în plastic sigilat. 
Pachetul tocmai ajunsese. 

— Serviciul tehnic a anexat o listă detaliată, continuă 
polițistul. Nu am pus biodegradabilele. De fapt, am aruncat 
destule chestii la gunoi. La ce îţi trebuie toate astea? 

— Vreau să le trimit la Toulouse, la serviciul tehnic. Pentru o 
analiză aprofundată. 

— Nu ne-am făcut bine treaba? 

Anais își dădu părul pe spate și zâmbi. 

— Știu un tip acolo. Poate că va vedea ceva, un detaliu, un 
indiciu... 

— Te uiţi prea mult la „Criminaliștii”. 

Fără să răspundă, Anais ridică privirea spre ecranele aliniate 
în fața ei. Era ora 18. Se aflau la centrul de supraveghere 
urbană din Nisa - instalație de ultimă generaţie a poliţiei care 
avea în dotare de câteva săptămâni cele șase sute de camere 
aţintite asupra orașului. 

In imagine, Janusz sărea de la balconul Casei Arbour, cobora 
pe burlan, se rostogolea pe asfalt, evita un tramvai, apoi 
dispărea pe Bulevardul Republicii. Scena se repeta mereu. 

— Nenorocitul, mormăi Crosnier. E un profi. 


VP - 271 


— Nu. E un disperat. Nu e același lucru. 

Cu fața la peretele de ecrane 16/9, așezați în mari fotolii 
violete, cei doi polițiști semănau cu realizatorii unui show TV. 
Anais înclina să creadă că era vorba chiar de așa ceva. De 
spectacol. Își petrecuseră după-amiaza în acest studio, fără 
niciun rezultat la orizont. 

Apelurile pe staţii, geolocalizările celor 80 de patrule în 
acțiune, cele șase sute de camere dotate cu zoom, oferind o 
rotaţie de 360 de grade, analizatoarele plăcuţelor de 
înmatriculare, toate nu avuseseră niciun efect asupra lui Janusz. 
Un om cu o inteligenţă ieșită din comun, cu o voinţă extremă, 
care avea pentru impostură un al șaselea simț. 

La începutul urmăririi, polițiștii și jandarmii erau încrezători. 
Nisa era unul dintre orașele cel mai bine supravegheate din 
Franța. Grupe de intervenţie veniseră ca întăriri de la Cannes, 
Toulon, din provincie... Poliţiști pe jos, călare, polițiști în 
mașină... Acum, moralul era la pământ. Opt ore de cercetare nu 
dăduseră niciun rezultat. 

De data aceasta Anais fu calmă. Nicio criză de furie la orizont. 
Doar o oboseală profundă. Janusz le scăpase încă o dată. Și cu 
asta basta. 

— Unde crezi că se va duce? întrebă Crosnier. 

— Trebuie să stau de vorbă cu Fer-Blanc. 

— Nu vorbi prostii. 

Ea sorbi din cafea fără să reacționeze. După evenimentele de 
dimineaţă, muribundul căzuse în comă - și trăgea acum să 
moară la Spitalul central din Nisa. Penitenţii Arbour reclamaseră 
poliţia, acuzând-o că înrăutăţise starea pacientului lor printr-o 
acţiune violentă prost condusă. 

Gustul amar al cafelei se întâlni cu o parte a corpului ei ca o 
suplimentare a ranchiunei pe care o simţea. Aspru, pârjolitor, 
învingător. Ea nu mai era decât un teren trecut prin foc și pară. 
Un teren virgin. Nu mai trebuia decât să se apuce din nou de 
construit. Pentru moment, își reaminti toate ghinioanele care 
duseseră la rateu. Mai întâi un accident pe A8 le-a întârziat 
ajungerea la Nisa. Sosiseră în jurul orei 9. Până au găsit 
Bulevardul Republicii și s-au alăturat celorlalte grupe, au fost 
dublaţi de o trupă care juca Starsky și Hutch, girofaruri, arme la 
vedere. 

Exact ce trebuiau să evite. 


VP - 272 


Mai târziu, problemele au năpădit-o pe ea. Pascale Andreu, 
judecătoarea din Marsilia, a sunat-o. Philippe Le Gal, 
magistratul din Bordeaux, a sunat-o. Deversat a sunat-o și el. 
Telefoanele sunau ca niște lovituri pe care le încasa în timp ce 
era în corzi. Fără să-i mai pună la socoteală pe tipii de la 
inspectoratul general care o așteptau la Bordeaux. Întorsătură 
ce ducea la Consiliul de disciplină și la sancţiuni. 

Și totuși, ca întotdeauna, se gândea la Janusz. Respira Janusz. 
Trăia Janusz. 

— Tu unde vei fugi? 

Anais reambală obiectele derizorii sigilate - comoara unei 
fetițe adunată de pe o plajă. Chiar și dacă ar fi vrut, nu ar mai fi 
putut să renunţe. Fugarul era mai puternic decât ea. O devora, o 
sufoca. Simțea cum umbra lui o invadează în întregime. 

Turti paharul de carton și îl aruncă într-un coș de gunoi. 

— Mă întorc la Bordeaux. 

o... 

— Ai fost pictor. 

— Ce fel de pictor? 

— Făceai autoportrete. 

— Nu asta era întrebarea. Eram profesionist? Amator? 
Pictam... aici? 

— Da, aici. La vila Corto. 

Bătrânul zâmbi plin de mândrie: 

— Jean-Pierre Corto este numele meu. Am fondat acest loc 
acum mai bine de patruzeci de ani. 

— Un azil de nebuni? 

Din nou un zâmbet, nuanţat cu indulgență. 

— Poţi să-i spui cum vrei. Eu prefer termenul de loc 
specializat. 

— Cunosc prostiile astea. Într-o altă viaţă, am fost psihiatru. 
Baraca este o casă de nebuni. 

— Nu chiar. Vila asta este chiar specializată. 

— În ce? 

— În terapie prin artă. Pensionarii mei sunt bolnavi mintal, 
este adevărat, dar sunt îngrijiţi exclusiv prin artă. Pictează, 
sculptează, desenează toată ziua. Adevăraţi artiști. Tratamentul 
lor chimic este redus la minimum. Râse. Uneori chiar am 
impresia că s-a inversat procesul. Ei sunt cei care îngrijesc arta 
prin talentul lor și nu invers. 


VP - 273 


— Narcis este numele meu de familie? 

— Nu știu. |ți semnai astfel pânzele. Nu ai făcut niciodată vreo 
altă precizare. N-ai avut niciodată acte de identitate. 

Sunt fără îndoială Narcis, îşi repeta. Trebuie să gândesc, să 
misc, să respir în pielea lui. 

— Când am ajuns aici? 

— La începutul lui septembrie 2009. Ai trecut mai întâi pe la 
Saint-Loup, o clinică din Nisa. 

— Cum am aterizat acolo? 

Corto își căută ochelarii și deschise calculatorul. Având în jur 
de șaizeci de ani, era un bărbat scund cu o siluetă firavă. Păr alb 
des, buze subţiri care păreau că se mișcă încontinuu, ochelari cu 
lentile fumurii. Vocea gravă, plină, de o neutralitate hipnotică. 

Se aflau la el în birou. Un fel de casă de vacanță plasată în 
partea de jos a grădinilor institutului. Parchetul, pereţii, 
tavanele, toate erau din lemn de pin. Un miros puternic de 
rășină, o atmosferă caldă și plăcută. O fereastră se deschidea 
spre ţara din spate a Nisei. Nici un singur tablou de-al 
pensionarilor nu era expus pe pereți. 

Prestaţia la carnaval se desfășurase fără probleme. 

Cu tovarășii lui defilase, dansase, ţipase până au ajuns din 
nou în piaţa Masséna, unde îi aștepta o camionetă. Nu-i era 
străin: vehiculul era un Jumpy. Noii săi tovarăși nu erau departe 
de nebunii de la adăpost, dar într-o versiune mult mai curată. 

Părăsiseră Nisa pe o ploaie torențială, apoi o luaseră peste 
câmp până la Carros. Vila se găsea și mai sus, la câţiva kilometri 
de sat. De câteva ori s-au intersectat cu mașini ale poliției cu 
sirenele pornite. A zâmbit. Îl căutau. Dar nu aveau să-l 
găsească. Victor Janusz nu mai exista. 

Pe drum avu confirmarea a ceea ce presimţise din timpul 
paradei. In fiecare an, pensionarii vilei Corto participau la 
carnaval. Işi proiectau propriul car. Atelierele din Nisa executau 
sculpturile. Mai pusese și alte întrebări, prefăcându-se interesat 
de partea artistică a spectacolului. Instigatorul oamenilor- 
șobolan și al manejului lor fusese el, Narcis, discipolul lui Corto 
în lunile septembrie și octombrie... Bineînţeles, nicio amintire. 

— Uite-o, zise bătrânul psihiatru care îi găsise dosarul. Ai fost 
recuperat la sfârșitul lui august în preajma ieșirii 42 de pe A8. 
leșirea spre Cannes-Mougins. Îţi pierduseși memoria. Ai fost 
examinat la spitalul din Cannes - nu erai rănit, dar refuzai orice 


VP - 274 


radiografie - după care ai fost trimis la Saint-Loup. Acolo ţi-ai 
recăpătat niște amintiri. Ziceai că te cheamă Narcis. Veneai de 
la Paris. Nu aveai familie. Erai pictor. Psihiatrii de la Saint-Loup 
s-au gândit la centrul nostru de îngrijire. 

— Nu sunt Narcis, zise el sec. 

— Bineînţeles. După cum nu ești nici cel care pretinzi azi că 
ești. 

— Cunoașteţi boala de care sufăr? 

— Când te-ai mutat aici, mi-ai spus o grămadă de lucruri. 
Despre școlile de artă pe care le-ai frecventat. Despre galeriile 
unde ai expus. Cartierele unde ai locuit la Paris. Căsătoria și 
apoi divorțul. Am verificat. Totul era fals. 

Savură ironia sorții. Corto jucase rolul pe care el însuși îl 
jucase cu Patrick Bonfils. În spatele fiecărei fugi psihice exista 
un psihiatru care descoperea că, de fapt, cochilia era goală. 

— Totuși, continuă stăpânul locurilor, ceva în toată fabulaţia 
asta era real. Erai într-adevăr pictor. O dovediseși cu un 
adevărat profesionalism. N-am ezitat o secundă să te aduc aici. 
Pot spune că nimeni nu te dorea. Fără stare civilă, fără să fii luat 
în evidenţa serviciilor sociale, erai departe de a fi un cadou. 

— A avut loc vreo anchetă? Vreau să spun, în ceea ce mă 
privea? 

— Jandarmii au făcut cercetări. Fără exces de zel. Nu 
prezentai niciun interes judiciar. Un simplu tip care bântuia, 
suferind de tulburări psihice, fără nume sau origine. Nu au găsit 
nimic în plus. 

— Ce s-a întâmplat în continuare? 

— Asta. 

Corto întoarse calculatorul în direcția lui Narcis, așezat de 
partea cealaltă a biroului. 

— În două luni ai pictat la noi cam treizeci de pânze... 

Narcis nu se aștepta la nimic deosebit. Și totuși, era încă ceva 
despre el. Fiecare tablou care apărea pe ecran îl reprezenta, 
într-un costum diferit. Un amiral. Un poștaș. Un clovn. Un 
senator roman... Mereu la aceeași vârstă, în aceeași poziție, cu 
pieptul bombat, cu bărbia în vânt. De fiecare dată aveai 
impresia că admirai un erou grandios. 

Dar imaginile prezentau un contrast. Pe de-o parte, postura 
evoca arta dictaturii - Narcis era reprezentat de jos în sus, ceea 
ce îi dădea aerul că domina lumea. De cealaltă parte, chipul său 


VP - 275 


era marcat de o expresivitate violentă, care amintea de școlile 
ce luptau împotriva esteticii totalitariste. Ca Noua Obiectivitate, 
născută în Germania în anii 1920. Otto Dix. Georg Grosz... Artiști 
care au ales să picteze realitatea fără fard, arătându-i urâţenia, 
natura grotescă, în scopul de a frânge gâtul ipocriziei burgheze. 

Pânzele sale aveau același caracter sarcastic, ironic. Culori vii, 
torturate, mereu dominate de roșu. Pastă groasă, striată, 
mergând după răsucirile pensulei. O pictură pe care trebuie atât 
să o atingi, cât și să o contempli, gândi Narcis, care nu avea nici 
cea mai mică amintire cum că ar fi făcut acele portrete. Era 
limita căutării sale. Voia să se reintegreze în personalităţi care îl 
respingeau. Nu putea decât să le semneze pe verso din afara 
lor. 

— La sfârșitul lui octombrie, concluzionă Corto, ai dispărut. 
Fără să lași vreo adresă. Am înţeles că fuga ta psihică revenise. 

Accesorii însoțeau fiecare personaj. Un balon și o trompetă 
pentru clovn. O bicicletă și o tașcă pentru poștaș. O lunetă și un 
sextant pentru amiral... 

— De ce aceste autoportrete? întrebă el dezorientat. 

— Odată te-am întrebat și eu același lucru. Mi-ai răspuns: „Nu 
trebuie să credeţi ceea ce vedeţi. Pictura mea nu este decât 
repictare”. 

Narcis roși. Pictura mea nu este decât repictare. Amprentele 
digitale din fosa de la Saint-Jean... Prezenţa lui lângă corpul lui 
Tzevan Sokow... Se vizualiză ca ucigaș psihopat. Un om ca eroii 
pânzelor sale. Dominator. Indiferent. Sarcastic. Schimbându-și 
identitatea la fiecare nouă crimă. Un pictor înecându-și crimele 
în sânge. 

Avu o altă idee. Operele acestea poate conțineau un adevăr 
despre originile sale. O mărturisire. Un mesaj subliminal, pe care 
chiar el îl transmisese fără să-și dea seama. 

— Pot să văd tablourile? Vreau să spun: în realitate? 

— Nu le mai avem. Le-am depus la o galerie. 

— Ce galerie? 

— Galeria Villon-Pernathy. La Paris. Dar pânzele nu mai sunt. 

— De ce? 

— Pentru că s-au vândut! Am organizat o expoziţie anul trecut 
în noiembrie, care a mers foarte bine. 

Un alt gând îi trecu prin cap: 

— Sunt deci bogat? 


VP - 276 


— Să zicem că ai ceva economii, da. Banii sunt aici. Sunt ai 
tăi. 

— Numerar? 

— Numerar, da, în seif. Ți-i dau când vrei. 

Narcis se gândi că putea relua ancheta graţie acestui capital. 
O salvare picată la ţanc: nu mai avea niciun euro în buzunar. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Vrei deja să pleci? 

Nu răspunse. Corto ridică privirea cu un aer înțelegător. 
Atitudinea lui plină de căldură îl exaspera pe Narcis. Fusese 
psihiatru - cel puţin de două ori în viaţa sa, la Pierre-Janet și fără 
îndoială și mai înainte. Știa că nu aveai nimic de câștigat dacă 
acceptai nebunia celuilalt. Psihiatria însemna să înţelegi 
demența fără să o susţii vreodată. 

— Azi, reluă Corto, cine crezi că ești? 

Din nou tăcere. In clinica aceasta nimeni nu părea să fie la 
curent cu situaţia. Freire. Janusz. Figura lui peste tot în media. 
Acuzaţiile care planau asupra lui. Această ignoranță nu îl mira 
din partea bolnavilor, dar Corto? Nu avea niciun contact cu 
lumea exterioară? 

— Astăzi, spuse el misterios, sunt cel care desface păpușile 
rusești. Parcurg invers fiecare dintre identitățile mele. Caut să le 
înțeleg. Să descifrez raţiunea lor de a exista. 

Corto se ridică, ocoli biroul și își așeză o mână pe umărul lui. 

— Ti-e foame? 

— Nu. 

— Atunci, vino. Te voi instala în camera ta. 

leșiră în noapte. Ploua ușor, o ploaie deasă, otrăvitoare. 
Narcis dârdâia. Avea tot costumul lui murdar. Sudoarea din 
timpul urmăririi i-l lipise de piele. Era fericit că măcar își scosese 
cagula de șobolan... 

O luară pe o scară din dale gri. Grădinile erau împărțite în 
terase, ca orezăriile, pe care se cultivau palmieri, cactuși, plante 
suculente, pe categorii specifice. Printre picăturile dese, Narcis 
respira un aer care conta dublu. Aerul de munte al sanatoriului 
și cel de repunere în formă în apropierea norilor. 

Ajunseră la vilă. Un mare L compus din două clădiri, dintre 
care una era situată mai jos. Acoperișuri plate. Linii deschise. 
Pereţi fără ornamente. Edificiile datau de aproape un secol, din 
perioada când arhitecţii preferau liniile clare, funcţionalitatea, 


VP - 277 


sobrietatea. 

Se orientară spre clădirea inferioară. La primul etaj se aliniau 
ferestre cu grilaje orizontale. Fără îndoială, camerele pacienţilor. 
Deasupra, uși mari de sticlă dădeau pe o terasă: atelierele. Mai 
jos, printre trepte și tufișuri, vârfurile incandescente ale ţigărilor 
aprinse... 

Trei oameni fumau pe o bancă. Narcis nu le distingea fețele, 
dar felul în care se agitau și râdeau trăda tulburarea mintală. 

Vocile începură să scandeze pe un ton scăzut: 

— Nar-cis... Nar-cis... Nar-cis... 

Se cutremură. Îi revăzu pe car. Cu figurile lor și măștile de 
șobolani pe frunte. Nebunii aceștia erau într-adevăr artiști ca și 
el? Era și el nebun, aidoma lor? 

o... 

Camera sa era mică, pătrată, bine încălzită, fără confort 
excesiv, dar primitoare. Pereţi de ciment, podea, perdele din 
țesătură groasă. Un pat, un dulap, un scaun, un birou, într-un 
colț, sala de baie părea mai mult înaltă decât largă. 

— Este spartană, zise Corto, dar nu am avut niciodată 
reclamaţii. 

Narcis aprobă. Proporţiile, tonurile de gri și cafeniu, podeaua 
și mobilierul din lemn difuzau semnale de bun-venit. Camera 
aceasta avea ceva monastic, protector. 

După câteva cuvinte de explicare a regulilor „casei”, Corto îi 
dădu articolele de toaletă și haine de schimb. Se simţi luat în 
grijă și asta îi făcu bine. De ore, de zile mergea pe o frânghie 
subţire - frânghie care era pe cale să se rupă. 

Rămas singur, Narcis făcu un duș și își puse noua costumație. 
Jeanșii prea mari, un tricou fără formă, un pulover de 
camionagiu îi aduseră ușurarea. Ce fericire. Strecură în 
buzunare cuțitul Eickhorn, pistolul Glock și cheiţa de la cătușele 
pe care i le pusese gardianului (o păstra ca pe un fetiș). Scoase 
din servietă mapele anchetei și le netezi cu palmele. Nu avea 
curaj să plonjeze în interiorul lor. 

Se lungi pe pat și stinse lumina. Percepea zgomotul mării. Nu, 
nu era marea, își zise după câteva secunde. Era foșnetul pinilor. 

Se lăsă în ritmul lumii exterioare. Un ritm halucinant, hipnotic. 
Era epuizat. Sufletul lui nu mai era decât o mare de oboseală. 

Avea impresia că trăise zece vieţi de la începutul zilei. Își 
dădu seama că nu-i mai era frică de polițiști. Nici chiar de 


VP - 278 


oamenii în negru. Îi era frică de sine. Pictura mea este doar 
repictare... 

E| era asasinul. 

Deschise ochii în noapte. 

Sau mai bine zis: un om care caută asasinul. 

Încercă să se convingă de această ipoteză, pe care o mai 
analizase la biblioteca Alcazar. Un anchetator de rahat, căci se 
găsea mereu la locul crimei înaintea poliţiei și fără să aibă nici 
cel mai mic martor. Era aproape convins când luă capul de pe 
pernă. Asta nu stătea în picioare. Putea admite că, în pielea lui 
Janusz, era pe urmele ucigașului de cerșetori, dar nu și în cea a 
lui Freire. Chiar dacă ar fi avut crize violente de somnambulism, 
o latură ascunsă a spiritului său, tot și-ar fi amintit de o astfel de 
anchetă. O anchetă care l-ar fi condus la fosa din gara Saint- 
Jean... 

Închise din nou ochii și chemă din toate puterile somnul ca să 
scape de aceste întrebări care îl torturau. Tot ce văzu, în 
adâncul lui, era un corp gol, care se balansa deasupra lui. 

Anne-Marie Straub. 

Încă o moarte de care era indirect responsabil. 

Își aminti de reflecţiile de pe plaja din Nisa din seara trecută. 
Moartea acesteia ar fi putut să-l ajute să-și regăsească originile. 
Avea aproape certitudinea că faptele se petrecuseră într-un 
spital psihiatric parizian sau din regiunea pariziană. De mâine va 
urma această pistă... Anne-Marie Straub. Singura amintire care 
îi traversase personalităţile. Fantoma care îi escorta vieţile... 
Spectrul care îi bântuia visele... 

o... 

— Mêtis nu este de ieri. 

Patrick Koskas trăgea din ţigară sprijinit de un stâlp electric. 
În spatele lui, podul Aquitania se profila pe cerul întunecat. 
Jurnalistul alesese acest loc de întâlnire, pe malul râului 
Garonne, pe o stradă pustie a vechiului Lormont, malul drept. 

Se comporta ca un spion în pericol. Nu înceta să arunce priviri 
în spate, vorbea repede, cu o voce scăzută, ca și cum noaptea 
ar fi avut urechi. În realitate, totul dormea la ora aceea. La 
picioarele pilonului uriaș al podului, căsuțele mici cu acoperișuri 
de ţigle roșii evocau ciuperci strânse în jurul unui arbore 
gigantic. 

Anais era epuizată - își lăsase mașina la Nisa și luase un avion 


VP - 279 


spre Bordeaux, la ora 20. Le Coz o aștepta cu o mașină nouă, un 
Smart, luat de la baroneasa lui. Era ora 23. Ea dârdâia în 
jachetă. Creierul îi plutea sub calota craniană. Îi era greu să fie 
atentă la povestea despre Mâtis: 

— La început, în anii 1960, era o grupare de mercenari 
francezi. O bandă de ticăloși. Aventurieri care făcuseră 
Indochina, Algeria. Se specializaseră în conflictele africane. 
Camerun, Katanga, Angola... Lovitura lor de geniu era să 
schimbe tabăra. La început, erau de fiecare dată angajaţi de 
autorităţile coloniale să lupte împotriva mișcărilor de 
independenţă. Dar au înţeles repede că bătălia lor este pierdută 
și că e mai convenabil să se alăture rebelilor care vor lua într-o 
bună zi puterea. Tipii de la Mâtis susțineau fronturile 
revoluţionare fără bani, apoi așteptau întoarcerea serviciilor. 
Noii dictatori își aminteau de ajutorul primit și le alocau teritorii 
imense, mine, uneori chiar și exploatări petroliere. 

In mod bizar, mercenarii nu erau interesaţi nici de minerale și 
nici de hidrocarburi. Ce îi pasiona era agricultura. Tipi de aici din 
Bordeaux. Moștenitori ai familiilor de ţărani. Plantează, cultivă, 
dezvoltă noi tehnici, se diversifică pe îngrășăminte și pesticide. 
Puțin câte puţin, se apleacă și spre armele chimice. Se 
specializează în gaze neurotoxice, care atacă sistemul nervos și 
respirator, ca sarin, tabun sau soman. 

Koskas aprinse încă o ţigară de la cea de dinainte. 

— Nimic uimitor în această evoluţie. Tradițional sunt 
producători de îngrășăminte și pesticide care fabrică arme 
chimice. La sfârşitul anilor 1970, Mêtis este un grup 
internaţional, redutabil în domeniile agriculturii și chimiei. 

Anais nu scosese carnetul. Paranoia oblige. Spera să 
memoreze informaţiile - poate Koskas îi va da un dosar, 
fotocopii, ceva. Dar nu prea credea. Fără urme materiale. 

— Războiul Iran-Irak le oferă o piaţă majoră, reluă el. Pentru 
prima oară de la războiul din 1914 și în ciuda convenției de la 
Geneva, Irakul decide să folosească arme chimice împotriva 
dușmanilor lui. Mâtis este furnizorul. Grupul îi livrează tone de 
gaz lui Saddam Hussein. Pe 28 iunie 1987, Irakul folosește 
aceste stocuri împotriva orașului Sardasht din lran. Pe 17 martie 
1988, o nouă utilizare de otrăvuri chimice și biologice asupra 
orașului kurd Halabja. Per total, sute de mii de victime sunt 
expuse la aceste arme neconvenţionale. Mulțumită Mêtis. 


VP - 280 


Toate acestea te puneau pe gânduri, dar Anais se ferea de 
genul ăsta de fapte neverificabile pe tema: „Ni se ascunde totul. 
Nu ni se spune nimic”. 

— Care sunt sursele dumneavoastră? 

— Aveţi încredere în mine. E suficient să consultați 
documentele publice, disponibile la Arhivele Naţionale. Totul 
este de notorietate publică. Pentru anumiţi specialiști, faptele 
acestea nu mai comportă nici cel mai mic interes. 

In orice caz, Anais nu vedea ce legătură era între aceste 
elemente geopolitice și crimele mitologice. Cu atât mai puţin cu 
Victor Janusz. 

— Unde este astăzi Mâtis? Ce fac ei, mai exact? 

— După anii 1980, au înţeles că armele chimice nu au niciun 
viitor. Chiar și Irakul a renunţat la otrăvirea lumii. S-a orientat 
spre producția farmaceutică. Mai ales spre medicamentele 
psihotrope. Știţi, fără îndoială, că este o piaţă care a explodat. În 
fiecare an, țările dezvoltate consumă medicamente în valoare 
de 150 de miliarde de euro. Din această cifră, substanţele 
psihotrope au partea leului. Sertex, Lantanol, Rhoda100 sunt 
produse fruntașe în domeniu. Ele provin din laboratoarele Mêtis. 

Nume pe care ea le cunoștea bine. Din care consumase sute 
de cutii. 

— Grupul nu mai activează în domeniul armamentului? 

— Sunt ceva zvonuri. 

— Cum ar fi? 

Jurnalistul trase un fum lung. 

— Mêtis a mai lucrat sporadic cu cercetarea militară franceză. 

— Pe ce anume? 

— Pe molecule care sparg voinţa. Seruri ale adevărului, genul 
ăsta de chestii. Secret absolut. Autorităţile se cred îndreptăţite 
să sape în direcția aceasta. Arma cea mai periculoasă din lume 
rămâne creierul uman. Dacă Hitler ar fi luat anxiolitice, istoria 
lumii ar fi fost alta. 

Anais nu se putu abţine să nu râdă. Koskas îi simţi 
scepticismul. 

— Nu am dovezi ale colaborării dintre Mâtis și armata 
franceză. Dar nu e absurd. Nu uitaţi un fapt crucial: fondatorii 
Mêtis posedau un domeniu de expertiză specific, tortura. Și-au 
făcut armele proprii în Algeria. Sunt la răscrucea dintre știința 
chimică și, să zicem, o experienţă mai umană. 


VP - 281 


— Vorbiţi de fondatori. Nu sunt toţi morți? 

— Ba da. Dar copiii lor au preluat ștafeta. Cei mai mulți sunt 
notabilități din regiune. Dacă v-aș da numele, aţi rămâne cu 
gura căscată. 

— Abia aștept. 

— Dacă aș publica o listă astăzi, aș avea într-o oră un proces 
care m-ar costa postul. Tot ce pot să vă spun este că acești 
oameni aparțin societăţii înalte bordeleze. Unii dintre ei sunt 
primari ai unor orașe dintre cele mai prestigioase. Alţii posedă 
unele dintre cele mai bune podgorii din Gironde. 

Cuvântul „podgorie” acţiona ca un semnal. 

— Tatăl meu ce rol are în grupul acesta? 

— Este acționar minoritar, dar suficient de important ca să 
participe la consiliile de administraţie. Exercită și un rol de 
consultant. 

— Pentru vinuri? 

Koskas rânji. Femeia avea uneori replici stupide. 

— Cunoașteţi mai bine ca mine cariera tatălui 
dumneavoastră. El posedă, putem spune, profilul ideal pentru a 
aparţine de Mâtis. 

Anais nu-i răspunse. Koskas își aprinse încă o ţigară. Nu-i 
putea vedea faţa, dar era sigură că încă zâmbea. Un surâs 
sardonic și satisfăcut al băgăreţului, fericit să semene discordie. 

Strânse din pumni și se hotărî să revină la subiectul principal. 
Uciderea Minotaurului și a lui Icar. 

— În noaptea de 12 spre 13 februarie a fost găsit un cadavru 
în zona gării Saint-Jean. 

— Fără glumă? 

— Societatea Mâtis ar putea fi implicată indirect în această 
afacere. 

— În ce fel? 

Vocea jurnalistului se schimbase. Curiozitate. Aviditate. 

— Nu știu, riscă Anais. Cu o seară mai înainte, un bărbat 
amnezic a fost găsit în aceeași zonă. Trei zile mai târziu, acest 
bărbat și concubina lui au fost uciși de doi lunetiști la Guéthary. 
Lunetiști care ar putea fi legaţi de grupul Mêtis. 

— Aveţi probe? Legături concrete? 

— Mai mult sau mai puţin. Lucrează fără îndoială pentru o 
societate de pază și protecție aparținând grupului. 

— Ce societate? 


VP - 282 


— Eu pun întrebări. 

— Nu-mi spuneți ce e mai important. Prin ce sunt cele două 
cazuri legate? Vreau să spun: crima de la Saint-Jean și cele de la 
Guéthary? 

— Nu știu, recunoscu ea încă o dată. 

Koskas se trase în umbră. 

— Nu știți prea multe. 

Anais preferă să nu răspundă nimic. Koskas făcu câţiva pași. 
Fumul se ridica în jurul lui ca o aură de mister. 

— Credeam că aţi identificat ucigașul de la Saint-Jean. 

— Avem un suspect. Nimic mai mult. 

— Un suspect fugar. 

— Îl vom prinde în curând. 

Jurnalistul râse din nou. Anais îi tăie scurt ironia: 

— Grupul M&tis are vreo legătură apropiată sau îndepărtată 
cu mitologia greacă? 

— În afară de nume, niciuna. Mâtis vine din greaca veche. 
Înseamnă: „Înţelepciune” - trimise un nor de fum spre becul de 
pe stâlp. Un adevărat program. 

Anais reflectă. Toate astea nu stăteau în picioare. Din 
experiență, știa că un criminal poseda propriul câmp lexical. 
Propriile cuvinte. Propriile tehnici, motivații. Nicio legătură între 
un producător farmaceutic și un criminal în serie. Intre un 
furnizor de antidepresive și o crimă cu o armă Hécate II. 

— Sunteţi pe un drum greșit, confirmă Koskas. Mêtis este un 
grup industrial recunoscut. Singura problemă cu care se 
confruntă sunt eternele atacuri îndreptate spre genul acesta de 
societăți. Experimentele clinice, cobaii umani, genul ăsta de 
chestii. Sunt acuzați și că împing masele să consume, că vor să 
drogheze pe toată lumea... Dar asta e tot. Niciodată o companie 
de acest calibru nu se va implica în crime ce ţin prima pagină a 
jurnalelor. 

— Dar eventualele legături cu armata? 

— Tocmai. Dacă ar fi vreo problemă de reglat prin forță, 
partenerii lui M&tis s-ar ocupa și voi n-aţi ști nimic. 

Anais aprobă. Această ultimă remarcă îi aminti un detaliu. Se 
gândea la declaraţia de furt a mașinii Q7 care absolvea de vreo 
vină ACSP, proprietara mașinii și filială a grupului. 

— Tipii de la Mêtis ar avea mijloacele să falsifice un raport al 
Jandarmeriei? 


VP - 283 


— Se pare că nu aţi înțeles, șuieră Koskas. Dacă bârfele sunt 
pe bune, Mâtis este armata. Jandarmii. Poliţia. Tot ce poartă 
uniformă în Franţa. Tot ce reprezintă legea și ordinea. Viermele 
nu este în fruct. Viermele și fructul s-au aliat pentru a înfrunta 
împreună noi dușmani. Teroriștii. Spionii. Sabotorii. Orice ar 
putea agresa ţara noastră într-un fel sau altul. 

Ar fi vrut să-i mai pună o întrebare, dar spionul-jurnalist se 
evaporase în noapte. Nu mai erau decât podul, cerul și liniștea. 
Ştia ce-i rămânea de făcut. Să doarmă întâi și apoi să apuce 
taurul de coarne. 

să înfrunte Minotaurul cu propria lui mitologie. 

Să-l interogheze pe tatăl ei. 

o... 

Se trezise devreme. 

Găsise bucătăria și își făcuse o cafea. Acum, privea peisajul 
prin fereastra mare a sălii de mese. Se lumina de ziuă și 
descoperea un decor pe care nu-l observase aseară pe ploaie. 
Nu mai erau bolovani, palmieri, măslini... Acum erau râpe 
abrupte, faleze roșii, păduri de brad și larice suspendate 
deasupra abisurilor. 

Priveliștea se deschidea spre o vale de umbră, îngrămădită 
între munţi. Un decor îngust, aspru, înghețat, parcă pregătit să 
sfărâme carcasele avioanelor între maxilarele sale. Narcis 
contempla aceste hăuri cu plăcere. Valea era ca un regat de 
piatră care se închidea deasupra lui, protejându-l. 

Cu cafeaua în mână se orientă spre o altă sală pe care o 
descoperise. O luă în sus pe coridor. Îi plăcea arhitectura 
institutului. Pereţii exteriori erau din beton masiv. Holurile erau 
vopsite simplu. Nici urmă de înflorituri, niciun ornament inutil. 
Linii, suprafețe, nimic altceva. 

Laboratorul de informatică. Cinci calculatoare se aliniau pe o 
masă de lemn de culoare deschisă. Apăsă pe prima tastatură și 
se asigură că erau conectate la internet. Lansă o căutare pe 
Google. 

MATRIOȘKA. 

Acel cuvânt misterios, cu rezonanță rusească, pe care se 
zicea că îl spunea la capul lui Icar. Se propuneau 182 000 de 
rezultate, dar imaginile din partea de sus a ecranului îi dădeau 
principalul răspuns: celebrele păpuși rusești din lemn colorat 
vârâte una într-alta. Matrioșka însemna pur și simplu „păpușă 


VP - 284 


rusească”. 

Privi micile bunicuțe cu baticuri roșii și obraji rumeni. Capete 
rotunde, ochi rotunzi, corpuri ca niște butelcuțe. Totul părea o 
glumă. Ce naiba căuta cuvântul acesta, păpușa aceasta, în 
mijlocul anchetei sale? De ce repeta aceste silabe ca pe o 
rugăciune, în genunchi, aproape de un om mort care se odihnea 
pe aripi mari arse? O altă idee îl străbătu: jefuitorul din 
Bougainville precizase că parola asasinilor în costum era un 
cuvânt rusesc. Matrioșka? 

Trecu în revistă și celelalte răspunsuri. Păpuși de colorat, de 
pictat, de brodat, păpuși-breloc... Apoi „Matrioșka” deveni un 
restaurant, o carte de povești, un film, o trupă rock, o reţetă de 
mâncare, un atelier de caligrafie, o marcă de votcă, o serie de 
perne... 

Ar fi putut râde, dar nu-i venea. Continuând să tasteze, 
observă că termenul „păpușă rusească” era și cel pe care el îl 
utiliza pentru a descrie propria sa patologie. Pură întâmplare? 

Sau poate că Victor Janusz, la căpătâiul unui înger cu aripile 
arse, voia să spună că el nu era decât o păpușă rusească? Un 
călător fără bagaje, legat de crime mitologice? 

Trecu la cea de a doua căutare. 

ANNE-MARIE STRAUB. 

Tot ce obţinu cu acest nume fură profilurile de pe Facebook și 
articolele consacrate cineastului Jean-Marie Straub. 

Atacă problema din alt unghi. Tastă „sinucidere” și „azil 
psihiatric”. Era ca și cum ar fi deschis o ladă de gunoi. Zeci de 
articole virulente împotriva psihiatriei,  antidepresivelor, 
medicilor specialiști se afișau cu titluri precum: 

„PSIHIATRIA UCIDE”, „STOP MANIPULARII MENTALE!” sau 
„MARKETINGUL IRAȚIONALITĂȚII”... 

Restrânse cercetarea și descărcă listele statistice privind 
numărul de sinucideri în spitalele psihiatrice pentru anii 1990 și 
anii 2000. Cifre, comentarii, analize, dar niciodată nume proprii, 
niciodată cazuri particulare. Confidenţialitatea obligă. Incercă să 
asocieze „Anne-Marie Straub”, „spital psihiatric” și „lle-de- 
France”. Pentru un rezultat care să acopere toate direcțiile, nu 
găsi nimic coerent. 

Ce îi mai rămânea? Clasicul și bunul contact uman. Să sune la 
institutele specializate din Paris și din regiunea pariziană, să 
găsească un psihiatru în fiecare dintre ele și să-l întrebe dacă își 


VP - 285 


amintește de o sinucigașă - spânzurată cu cureaua unui bărbat 
- în ultimii zece ani. 

Absurd. 

Cel puţin duminica, la ora 9 dimineaţa. 

Dar i se pusese pata. Scoase o listă aproximativă a spitalelor 
și a clinicilor private din regiunea Île-de-France, obţinând 
aproape o sută. Se decise să limiteze ancheta la patru instituţii 
publice de sănătate mintală din Paris: Sainte-Anne în 
arondismentul treisprezece, Maison-Blanche în douăzeci, 
Esquirol în 94 și Perray-Vaucluse în 91. La care adăugă Centrul 
medical de specialitate Paul-Guiraud, de la Villejuif și 
Stabilimentul public de sănătate mintală Ville-Evrard de la 
Neuilly-sur-Marne... 

O jumătate de oră mai târziu, își folosise saliva fără să obţină 
cel mai mic rezultat. În cel mai fericit caz, reușise să interogheze 
un intern care nu era acolo decât de câţiva ani. In majoritatea 
cazurilor vorbise cu o recepţioneră care îi explicase că niciun șef 
de secţie nu era de serviciu în acea dimineaţă la spital. Un nou 
impas. 

Ora 10. Agitaţie pe hol. Voci înfundate, râsete, gemete. 
Murmurul caracteristic azilelor. Cobori privirea și băgă de seamă 
că făcuse un desen pe o coală. Nu se putuse abţine și desenase 
silueta unei spânzurate. Tuşa sigură îi amintea de animaţiile lui 
Alexandre Alexieff pe ecranele cu ace. Îl bucură această referire 
- deci nu uitase încă totul. 

Corto spusese: 

„Ceva era adevărat. Tu chiar ești pictor...” 

La fel ca amintirea lui Anne-Marie Straub, la fel ca toate 
cunoștințele sale de psihiatru, talentul la desen și pictură se 
regăsise în identitățile sale. Poate că fusese în același timp și 
pictor, și psihiatru? 

Se decise pentru încă un studiu încrucișat. Pe de-o parte, lista 
studenţilor din facultăţile pariziene de psihiatrie în anii 1990 - 
avea acum în jur de 40 de ani, deci își făcuse specializarea cu 
douăzeci de ani mai înainte. De cealaltă parte, lista studenţilor 
școlilor de artă în aceeași perioadă. 

Dacă găsea un nume pe ambele liste, atunci se găsise pe el 
însuși... Cu rezerva că ar fi putut fi, în ceea ce privea pictura, 
autodidact... Pe internet nu avu nicio problemă în a întocmi liste 
de foști studenți ai facultăţilor pariziene, Beaux Arts, școala 


VP - 286 


Luvru, web-ul regurgitând vechi fotografii de clasă, contacte 
între promoții, regăsiri melancolice... Nostalgia este una dintre 
valorile sigure pe pânză. 

Imprimă listele, axându-se mai întâi pe universităţile și școlile 
pariziene, repartizându-le pe două grupe, artă și psihiatrie, apoi 
ordonându-le după ani. Comparaţia nu era imposibilă, listele 
erau toate în ordine alfabetică, dar urma să dureze câteva ore... 

Ar fi vrut să meargă să caute o cafea, dar râsetele și 
plângerile de pe hol îl împiedicau să iasă din ascunzătoarea sa. 
Cu stiloul în mână, se aruncă printre miile de nume. 

o... 

A se întoarce aici, duminica, i se părea și mai penibil. 

În singurătatea duminicală nu era nimic și nimeni care să 
atenueze șocul frontal. Nici mașini pe stradă. Nici muncitori în 
curtea castelului. Nici tehnicieni din podgorie. Nimeni altcineva 
decât o prezenţă în interior: tatăl ei luându-și micul dejun. 

Nu sunase. Porţile erau mereu deschise. Fără camere de 
supraveghere. Fără sistem de alarmă. O provocare oarecare a 
lui Jean-Claude Chatelet, care părea să spună: „Nu vă fie frică, 
veniţi să vedeţi monstrul...” În realitate această invitaţie era 
maliţioasă, o imagine a șchiopului și a metodelor lui 
întortocheate. Un batalion de câini aștepta ascuns în apropierea 
corpului principal al clădirii. 

Parcă în curte, regăsind locurile așa cum le lăsase. Poate un 
pic mai tocite, mai terne, dar mereu pline de aceeași putere. Un 
castel fortăreață mai degrabă decât o clădire a Renașterii. 
Fundațiile sale datau din secolele 12 sau 13, nu se știa exact. O 
fațadă principală din piatră cioplită, cu ferestre înguste, 
încadrată de două turnuri, cu acoperișuri țuguiate. Pietrele erau 
acoperite uneori cu viță-de-vie sălbatică. Alteori străluceau de 
mușchi verde sau de licheni argintii. 

Se spunea că Montaigne se adăpostise aici de epidemia de 
pestă din 1585. Nu era adevărat, dar tatălui ei îi plăcea să 
întreţină povestea. Își imagina că, fără îndoială, și el era la 
adăpost în fața altor epidemii: demascările, judecata. Ochiul 
inchizitor al mass-mediei și al politicii... 

leși din Smart și lăsă zgomotele îndepărtate și familiare să 
vină la ea. Țipetele păsărilor străpungeau aerul cristalin. Girueta 
ruginită care scârțâia pe trotuar. Un tractor pornea undeva mai 
departe. Așteptă câinii care urmau să apară dintr-o clipă într- 


VP - 287 


alta. Cavalcadă pe pietriș. Cei mai mulţi o recunoscură. Cei noi îi 
imitară dând din coadă, în loc să-și arate colții. 

Împărţi câteva mângâieri și se îndreptă spre ușile de sticlă 
care se deschideau pe toată lungimea fațadei. La dreapta erau 
pivnițele, atelierele, antrepozitele. La stânga, via. Mii de araci 
care semănau cu niște mâini rugătoare. Când Anais a înțeles 
cine era tatăl ei, își imaginase că victimele erau îngropate aici și 
că încercau să iasă din pământ, ca într-un film de groază. 

Sună la ușă. 10:15. Așteptase exact această oră. Inainte de 
asta trimisese rămășițele din golful Sormiou la Abdellatif 
Dimoun, coordonatorul Poliţiei științifice, întors la Toulouse, și 
evitase cu grijă ruta CIAT din strada Frangois-de-Sourdis... 

Știa pe dinafară modul în care își petrecea duminica tatăl ei. 
Se trezise de dimineaţă. Se rugase. Işi făcuse exerciţiile de 
gimnastică, apoi lungimile de piscină la subsol. După care, se 
plimbase prin vie. Turul proprietarului. 

Acum își lua micul dejun în sala tapiseriilor, în timp ce la 
primul etaj, în camera sa, o serie de încălțări cu talpă asimetrică 
îl așteptau. Cizme de călărie, pantofi de golf, bocanci de munte, 
pantofi de scrimă... Tatăl ei era șchiopul cel mai activ din lume. 

Ușa dublă centrală se deschise și apăru Nicolas. Nici el nu se 
schimbase. Anais nu se îndoia că doica ei fusese un bătrân 
militar. Cine altul ar fi putut avea o menajeră cu o astfel de faţă? 
Nicolas era un om scund, împovărat de vreo șaizeci de ani. Avea 
torsul ca un butoi, era chel, avea un cap de buldog și parcă 
făcuse toate războaiele - ca în cântecul lui Francis Cabrel. Pielea 
nu-i era bronzată: era blindată. Într-o zi, adolescentă fiind, Anais 
vizionase la cineclubul propriu Sunset Boulevard cu Billy Wilder. 
Când Erich von Stroheim se prezentase în pragul uriașei vile a 
Gloriei Swanson, îmbrăcat în frac de majordom, sărise de pe 
scaun. „La naiba, își spusese, e Nicolas”. 

— Domnișoara Anais..., zise ordonanța, cu o voce tulburată. 

ÎI luă în braţe fără prea multă efuziune. El era în pragul 
lacrimilor. Anais, care simţea cum o emoție la fel de puternică o 
cuprinde, alungă cu un gest patosul: 

— Du-te și anunţă-l. 

Nicolas se întoarse și dispăru. Ea mai rămase câteva secunde 
în prag. Abia se ţinea pe picioare. Luase două Lexomil înainte de 
plecare ca să se întărească în vederea confruntării. Ca să fim 
exacţi, luase două comprimate cu doză pentru o zi - adică opt 


VP - 288 


sferturi de anxiolitic. Sau și mai exact, era complet drogată. Era 
să adoarmă de câteva ori la volan. 

Ordonanţa se întoarse și îi făcu un semn din cap. Nu rosti 
nicio vorbă și nici nu o însoţi. Nu era nimic de spus și ea 
cunoștea drumul. Traversă prima sală, apoi o a doua. Pașii îi 
răsunau ca într-o biserică. Un miros mineral și înghețat îi apăsa 
pe umeri. Tatăl ei refuza orice fel de încălzire în afara focurilor 
din șeminee. 

Intră în camera tapiseriilor - era numită așa din cauza 
țesăturilor Aubusson atât de uzate, încât scenele pe care le 
înfățișau parcă erau cufundate în ceață. 

După câţiva pași, se găsea în faţa tatălui ei, așezat într-un loc 
însorit, în plin ritual sacru al micului dejun. Era tot atât de 
frumos. Păr des și mătăsos de un alb strălucitor. Trăsături care 
aminteau de dulceaţa ochiurilor de apă din fundul văilor, ușor 
brăzdate de mii de unde strălucitoare îngheţate, mii de 
primăveri clocotitoare. Ochii îi străluceau cu o claritate de 
lagună și contrastau cu pielea lui mată, bronzată ca 
întotdeauna. Jean-Claude Chatelet semăna cu un playboy bătrân 
din Saint-Tropez. 

— lei loc? 

— De ce nu? 

Se așeză relaxată. Mulţumesc, Lexomil. 

— Ceai? o întrebă cu vocea lui gravă. 

Nicolas deja pregătise o ceașcă. El se întinse după ceainic. 
Anais privea cum curge lichidul arămiu. Tatăl ei nu bea decât un 
Keemun importat din provincia Anhui, din estul Chinei. 

— Te așteptam. 

— De ce? 

— Tipii de la Mêtis. Puse jos ceainicul. M-au sunat. 

Era deci pe calea cea bună. Luă o felie de pâine, apoi cuțitul 
de argint al tatălui ei. Pentru o secundă se văzu reflectată în 
lama lui. Controlează-te, fetițo. Întinse untul fără să se 
grăbească, fără să tremure, pe felia lui de pâine perfect aurie - 
o altă obsesie a lui Pater. 

— Te ascult, murmură ea. 

— Adevăratul creștin nu moare în patul lui, începu el cu 
grandilocvență. Adevăratul creștin trebuie să se murdărească pe 
mâini. Pentru salvarea celorlalți. 

În ciuda anilor petrecuţi în Chile, își păstrase accentul din sud- 


VP - 289 


est. 

— Așa ca tine? 

— Așa ca mine. Cei mai mulți dintre cei slabi, cei care nu fac 
nimic, dar pozează în judecători, aceia cred că soldații 
regimurilor totalitare sunt sadici, că le face plăcere să tortureze, 
să violeze, să ucidă. 

Tăcu o vreme. Soarele trecuse deja. Bătrânul nu mai era în 
lumină, ci într-un con de umbră. Din interiorul lui, ochii albaștri 
străluceau intens. 

— Nu am întâlnit sadici și perverși decât printre cei de jos. lar 
în aceste cazuri se aplicau mereu sancțiuni. Nimeni nu acţiona 
din plăcere. Nici pentru putere, nici pentru bani. 

Minţea. Exemplele de exagerări gratuite și defectuoase erau 
nenumărate în istoria războaielor și a dictaturilor. Pe toate 
meridianele și în toate timpurile. Omul este o fiară. Suficient să-l 
lași mai liber și va depăși limitele bunului-simț. 

Dar îi făcu jocul și îi puse întrebarea pe care o aștepta: 

— Atunci, pentru ce? 

— Patrie. Tot ce am făcut a fost pentru a proteja Chile. 

— Vorbim despre tortură, da? 

Dinţii strălucitori ai lui Chatelet sclipiră în penumbră. Râsul lui 
nu producea niciun zgomot. Doar lumină. 

— Îmi protejam ţara de o otravă mai periculoasă. 

— Fericirea? Justiţia? Egalitatea? 

— Comunismul. 

Anais oftă și mușcă din tartină: 

— N-am venit aici să-ţi ascult balivernele. Vorbește-mi despre 
Mêtis. 

— Despre Mêtis și vorbeam. 

— Nu pricep. 

— Și ei acţionează din credinţă, datorie, patriotism. 

— De aceea a vândut mai multe tone de gaz neurotoxic 
Irakului? 

— Ar trebui să-ți verifici sursele. Mêtis n-a fabricat niciodată 
arme chimice. Inginerii ei doar au asigurat o misiune de 
consiliere privind transferul produselor. Pe atunci Mêtis începea 
diversificarea spre produsele farmaceutice. O piață mult mai 
interesantă decât cea a armelor, deja ieșită din modă. Orice 
grup internaţional... 

Anais îi tăie vorba: 


VP - 290 


— Ce fac tipii de la Mêtis azi? Lucrează tot cu armata? De ce 
sunt amestecați în uciderea unui pescar basc și a femeii lui? 

— Chiar dacă aș ști ceva, nu ţi-aș spune nimic și tu știi asta. 

Pentru o clipă, fu tentată să îl convoace la secţie. Arest. 
Percheziție.  Interogatoriu. Dar nu poseda niciun element 
concret, nici măcar vreo legitimitate. Era suspendată. Insigna 
din buzunar și pistolul de la brâu erau deja ilegale. 

— Avusesem totuși impresia că vrei să-mi spui ceva. 

— Da. Uită de Mâtis. 

— Este mesajul lor? 

— Este al meu. Nu te apropia de ei. Oamenii aceștia nu mai 
stau să sorteze selectiv. 

— Frumoasă imagine. Sunt deci o pubelă? 

— Nu ești importantă. Asta e tot. 

Nu avea ce face cu aceste ameninţări. Voia să revină la fapte. 
Care erau minuscule. Se rezumau la o eventuală conexiune între 
ucigașii care conduceau un 4x4 aparținând unei societăţi și ea 
integrată în constelația Mâtis. Încercă să-i prezinte argumentele 
într-un mod cât mai convingător posibil, dar tatăl ei păru 
decepţionat. 

— Asta e tot ce ai? Le-am spus amicilor mei că au îmbătrânit. 
Cu vârsta, se îngrijorează pentru orice fleac. Schimbă direcţia, 
micuța mea, înainte să pierzi tot. Slujba, reputaţia, banii. 

Anais se aplecă peste masă. Ceștile și tacâmurile zornăiră. 

— Nu mă subestima. Pot să-i încolțesc. 

— Cum? 

— Demonstrând că au falsificat o declaraţie de furt, că au 
corupt mersul unei anchete, că au angajat doi ucigași pentru o 
crimă. Sunt polițistă, la dracu’! 

— Tu nu asculti ce îţi spun. Nu se poate face o anchetă. 

— De ce? 

— Poliţia și jandarmii acţionează pentru menţinerea ordinii. lar 
ordinea este Mâtis. 

Cuvintele lui Koskas. Vierme/e nu este în fruct. Viermele și 
fructul s-au asociat. 

Anais își întoarse privirea. Marea tapiserie își desfășura 
urmele de uzură, fragmentele ei voalate. O scenă de vânătoare. 
| se părea că la adăpostul ceţii, câinii devorau cadavre umane. 

Îl privi pe tatăl ei drept în ochi. 

— In ce domeniu te consultă? 


VP - 291 


— Nu mă consultă. Deţin o parte a grupului, asta e tot. Mêtis 
are numeroase afaceri prospere în Bordeaux. Am fost printre 
principalii investitori când au trecut la activitatea farmaceutică. 
Îi cunoșteam pe fondatori de mult timp. 

Adăugă cu o nuanţă de perversitate: 

— Mêtis ne-a hrănit, pe tine și pe mine. E un pic cam târziu să 
scuipăm în supă. 

Anais nu răspunse la provocare. 

— Mi s-a spus că are programe de cercetare. Că lucrează 
asupra moleculelor. Seruri ale adevărului în colaborare cu 
armata. Experienţa ta într-ale torturii i-ar putea ajuta. 

— Nu știu de unde îţi pescuiești informaţiile, dar sunt pure 
invenţii din revistele cu benzi desenate. 

— Negi că cercetările chimice ar putea fi viitorul activităţilor 
de informaţii? 

Tatăl ei schiță un zâmbet. Un fel de echilibru între 
înțelepciune și cinism. 

— Toţi visăm la genul ăsta de produse. O pilulă și evităm 
tortura, cruzimea, violența. Nu cred că a descoperit-o cineva. 

— Dar Mâtis se ocupă de asta. 

Tatăl ei nu răspunse. Anais izbucni: 

— Cum poţi, la vârsta ta, să te mai bagi în astfel de 
combinaţii? 

Bărbatul se înveli în frumosul său pulover Ralph Lauren și o 
învălui cu o privire albastră curagcao. 

— Adevăratul creștin nu moare în patul său. 

— Am înţeles. Și tu unde o să mori? _ 

Tatăl ei râse, apoi se ridică din scaun cu dificultate. Işi luă 
cârja și se îndreptă spre fereastră, cu aceeași pornire poticnită 
care îi făcea rău lui Anais când era mică. 

Se uita spre podgoriile care parcă ardeau în lumina îngheţată 
a iernii. 

— În viile mele, murmură el. Aș vrea să mor în vie, doborât de 
un glonț. 

— De la cine va veni glonţul? 

Își întoarse încet faţa și îi făcu ușor cu ochiul: 

— Cine știe? Poate chiar de la arma ta. 

o... 

Studiile sale comparate nu dăduseră niciun rezultat. Cu 

excepția faptului că îi ardeau ochii, a unui cârcel la mână și a 


VP - 292 


unei ușoare senzaţii de greață pe gât. Punctul acela dureros îi 
revenise în fundul orbitei de la ochiul stâng. Numele îi dansau în 
fața ochilor - și nu găsise niciun patronimic comun între listele 
de studenţi la medicină și cei de la arte plastice. Rateu. 

Făcu ghemotoc și ultima listă și o aruncă la coș. Era aproape 
de prânz. O dimineaţă pierdută. Singurul punct pozitiv: nimeni 
nu venise să îl deranjeze. Chiar dacă în camerele învecinate 
zgomotele caracteristice unui azil psihiatric continuau: voci 
disperate, urlete, sau dimpotrivă de o extremă duioșie, râsete 
batjocoritoare, fără urmări, neducând vreodată spre ceva... 

Dimineaţa îi permisese măcar să evalueze mai bine unde se 
găsea: scăpase de poliţie, dar revenise la poziţia de start. 
Singura modificare: din psihiatru, devenise pacient. 

— Te-am căutat peste tot. 

Corto se ivise în pragul ușii. 

— Imediat e prânzul. Abia o să avem timp să vizităm 
atelierele. 

Narcis îi fu recunoscător că nu-i pusese nicio întrebare despre 
orele pe care le petrecuse în sala de informatică. 

O luară pe culoar și ajunseră în sala de mese, o sală mare, 
goală, încadrată pe margini de mese de inox unde două 
infirmiere solide așezau farfurii și tacâmuri de plastic. 

— Uite, aici ești tu. 

Corto arătă cu degetul o fotografie de grup fixată pe unul 
dintre pereţi. Narcis se apropie și se recunoscu. Purta o bluză de 
pictor de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Avea un aer jovial. Și 
ceilalți, părând de pe altă lume. 

— Am făcut fotografia asta la aniversarea lui Karl, anul trecut, 
pe 18 mai. 

— Cine e Karl? 

Psihiatrul arătă spre un tip solid și zâmbitor, aflat alături de 
Narcis, și care purta un șorț de piele, agitând o pensulă 
mâăzgălită cu negru. Evoca un fierar din Evul Mediu. 

— Vino. O să ţi-l prezint. 

O luară în sus pe alt culoar care ducea la o ușă antifoc. leșiră 
și o luară pe scări spre cea de-a doua clădire. Sub soarele de 
amiază peisajul se dezvăluia în toată splendoarea sa. O 
frumusețe rece, indiferentă, fără milă. Vârfuri, ace, fragmente 
de rocă roșie se înălțau ca niște pietre votive. Totemuri care 
făceau remiză cu zeii pe care îi reprezentau. În fundul văii, 


VP - 293 


păduri negre dădeau la iveală un ecosistem sălbatic și selectiv. 
Aici pământul îi hrănea doar pe cei care suportau altitudinea, 
frigul și vidul. Ceilalţi n-aveau decât să crape. 

Intrară în clădire și nu o luară spre primul etaj, spre camere, ci 
coborâră la parter. Corto bătu la prima deschidere de pe hol - 
nu avea ușă - și așteptă să i se răspundă. 

— Hereinkommen! 

Narcis zăbovi un timp în prag. Atelierul era vopsit tot în negru, 
inclusiv tavanul. Pe pereţi, tablouri monocrome, de asemenea 
negre. În mijlocul camerei, în picioare, uriașul din fotografie. 
Versiunea în mărime naturală măsura aproape doi metri și 150 
de kilograme. Purta un șorț de piele proaspăt lustruit. 

— Salut, Karl. Cum e ziua de azi? 

Omul se înclină rânjind. Purta o mască filtrantă. Mirosurile 
chimice din cameră erau irespirabile. 

Corto se întoarse spre Narcis. 

— Karl este german. Nu a ajuns niciodată să vorbească limba 
noastră corect. Era internat într-un azil în RDG, aproape de 
Leipzig. După căderea Zidului, am vizitat toate centrele 
psihiatrice din Germania de Est în căutare de noi artiști. L-am 
descoperit pe Karl. În ciuda pedepselor, electroșocurilor, 
privaţiunilor, se încăpăţâna să vopsească în negru orice îi cădea 
în mâini. Pe vremea aceea folosea mai ales cărbunele. 

— lar acum? 

— Acum Karl face pe nebunul! râse Corto. Niciun produs nu îl 
satisface. Pentru monocromele sale folosește amestecuri pe 
bază de anilină și indantren. Îmi dă liste de produse chimice de 
care nici n-am auzit! Caută nonculoarea absolută. Ceva care să 
absoarbă într-adevăr lumina. 

Uriașul se pusese din nou pe treabă, aplecat peste o cuvă 
unde pisa un fel de gudron cald și maleabil. Incă rânjea pe sub 
mască. 

— Karl are un secret, șopti psihiatrul. Amestecă vopseaua cu 
propria lui spermă. Pretinde că această substanță dă o viaţă 
subterană monocromelor sale. _ 

Narcis privea mâinile mari care frământau materia. și 
imagină cum artistul, cu aceleași mâini, își freca membrul. 
Privilegiu al terapiei prin artă a lui Corto: libidoul încă se 
manifesta. La Henri-Ey, pacienţii lui abrutizaţi de psihotrope 
aveau toţi sula în bernă. 


VP - 294 


Se apropie de unul dintre tablourile negre în mod uniform. 

— Ce încearcă să reprezinte? 

— Neantul. Ca mulţi dintre obezi, Karl este subiectul unor 
apnee profunde în timpul somnului. Când nu mai respiră. Nu mai 
visează. Moare întrucâtva. Pretinde că pictează aceste găuri 
negre. 

Narcis se aplecă peste o pânză și descoperi o scriitură fină, în 
relief, pe care ar fi trebuit să o citești mai degrabă cu mâinile, ca 
la braille. 

— Nu este germană? 

— Nu, și nici alt idiom cunoscut. 

— Un limbaj inventat de el? 

— După el, e limba vorbită de vocile care îl vizitează în 
adâncul apneei. În adâncul morţii sale. 

Karl continua să râdă sub mască. Mâinile îi erau acum 
cufundate în vas. Vopseaua pe care o amesteca se vedea pe 
margini ca un puț de petrol trezit la viață. 

— Să mergem, propuse Corto. Se enervează când vizitatorii 
stau prea mult. 

Pe hol, Narcis întrebă: 

— Pentru ce era internat la Leipzig? De ce suferea? 

— Ca să spun drept, era închis. Echivalentul UMD%-urilor de la 
noi. Îi scosese ochii soţiei sale. Spune că a fost prima lui operă. 
Mereu obscuritatea... 

— Nu ia medicamente? 

— Niciunul. 

— Fără măsuri de securitate? 

— Avem grijă să-i tăiem bine unghiile. În Germania au fost 
probleme cu un infirmier. 

Narcis reacționă ca un psihiatru: Corto se juca într-adevăr cu 
focul. Era surprins că autorităţile medicale și sociale îl lăsau să o 
facă. Atelierul următor era ocupat de o femeie micuță, de cel 
puţin 70 de ani. Îmbrăcată într-un ansamblu Adidas roz, cu părul 
albăstrit, oferea o imagine foarte îngrijită - o americancă la 
pensie. Atelierul era propria ei imagine: interiorul perfect al unei 
menajere ireproșabile. Doar că avea o ţigară între buzele fine. 

Nici germanul și nici femeia aceasta nu fuseseră pe carul 
alegoric de la Nisa. Obţinuseră fără îndoială o derogare. Unul din 
cauza greutăţii, cealaltă din cauza vârstei. 


2 UMD: Les unités pour malades difficiles (fr.) — unităţi pentru bolnavi dificili. 
VP - 295 


— Bună ziua, Rebecca. Cum vă simtiti? 

— Problema e vama, răspunse ea cu o voce spartă. Ca să îmi 
trec operele... 

Era aplecată deasupra unei foi pe care desena mereu același 
chip, cu ajutorul unui creion minuscul pe care îl ţinea cu două 
degete. Ca să-i poţi vedea opera, trebuia să te tragi în spate. 
Miile de fețe se articulau ca o dantelă și formau valuri, motive, 
arabescuri. 

— Merge treaba? 

— Azi-dimineață m-au împins în waters. leri carnea nu era 
amestecată. 

Sindromul Ganser. O tulburare destul de rară, care se 
caracterizează prin răspunsuri întotdeauna aiurea. Față de 
acești artiști, Narcis înțelese că el reacţiona ca un psihiatru. Nu 
le admira operele: îi trata ca bolnavi. În ciuda strădaniilor sale, 
nu era Narcis. Rămăsese Mathias Freire. 

— Cunosc figura aceasta, remarcă el, arătând spre faţa 
multiplicată de pe foaia de hârtie 

— Este Albert de Monaco. 

Corto explică - femeia fiind absorbită de desen. 

— Acum treizeci de ani, Rebecca lucra la palatul monegasc. 
Femeie de serviciu. S-a îndrăgostit de prinț, de o manieră... 
iraţională. Nu și-a revenit niciodată din această traumă afectivă. 
În 1983 s-a internat în spital, pentru a nu mai ieși din el 
niciodată. Câţiva ani la Saint-Loup, apoi la noi. 

Narcis îi aruncă o privire. Rebecca lucra într-un mod mecanic 
- ca și cum o forţă automată i-ar fi ţinut mâna. Niciodată 
creionul ei nu se ridica de pe hârtie și nici nu revenea pe vreo 
trăsătură. Linia aceea era ca un fir roșu al nebuniei sale. Corto 
ieșea deja. 

— Aţi căutat acești artiști prin toată Europa? îl întrebă după ce 
îl ajunse din urmă. 

— Da. Pe urmele predecesorilor mei. Hans Prinzhorn în 
Germania. Leo Navratil în Austria. Mulțumită lor, arta brută 
există. 

— Arta brută: ce este, de fapt? 

— Arta nebunilor, a  marginalilor, a  medium-urilor, a 
amatorilor. Numele a fost inventat de Jean Dubuffet. Alţii o 
numesc „arta outsiderilor”, „arta psihotică”... englezii îi spun 
„raw art”, „arta crudă”. Termenii vorbesc de la sine. Este o artă 


VP - 296 


complet eliberată de orice convenţie, de orice influență! 
Amintește-ți ce ţi-am spus: „Nu arta are grija de noi, ci noi 
îngrijim arta”. 

Corto intră în al treilea atelier. Aici, tablouri mari în creion 
aduceau în scenă siluete subțiri - femei care călăreau curcubeie, 
se scăldau în ceruri de furtună, se cățărau pe vârful norilor. Foile 
de hârtie erau fixate pe pereți, dar motivele lor erau peste tot 
pe ciment, ca și cum impulsul creator ar fi dat pe dinafară. 

— lată-l pe Xavier, zise directorul. Este la noi de opt ani. 

Omul, la vreo patruzeci de ani, era așezat pe un pat de 
campanie, cu picioarele jos, în faţa unei mese mici, în ţinută de 
luptă: maiou kaki, pantaloni de camuflaj. Agresivitatea hainelor 
era atenuată de buzunarele pline cu creioane colorate și de 
papucii de sfoară pe care îi purta pe picioarele goale. Un tic 
compulsiv îi agita trăsăturile la intervale regulate. 

— Xavier crede că a aparţinut de Legiunea străină, șopti 
Corto, pe când celălalt apucă un creion și îl băgă într-o 
ascutțitoare fixată sub masă. Crede că a participat la Războiul 
din Golf, în cadrul Diviziei Daguet. 

Se lăsă tăcerea. Narcis încercă să lege o conversație. 

— Tablourile dumneavoastră sunt foarte frumoase. 

— Nu sunt tablouri. Sunt scuturi. 

— Scuturi? 

— Contra celulelor canceroase, microbilor, tuturor rahaturilor 
biologice care mi se trimit de peste tot. 

Corto îl luă pe Narcis de braţ și îl conduse spre ieșire. 

— Xavier crede că a fost supus unui atac chimic în Irak. În 
realitate, nu a pus niciodată piciorul pe acolo. La 17 ani l-a 
aruncat pe fratele lui mai mic, pe care îl ţinea pe umeri, într-un 
râu care avea curenţi foarte puternici. Copilul s-a înecat. Când 
Xavier s-a întors acasă, nu mai știa ce s-a întâmplat cu fratele 
lui. Nu își amintea nimic. A petrecut mai mult de cincisprezece 
ani într-o UMD. Am reușit să îl recuperez. 

— Cum așa? Fără nici cea mai mică prudenţă? 

— In timpul anilor petrecuţi la UMD, Xavier nu a făcut 
niciodată probleme. Experții au considerat că pot să mi-l 
încredințeze. 

— Și ce ia ca tratament? 

— Nimic. Desenele îi ocupă timpul și spiritul. 

Psihiatrul își privea pacientul cu bunăvoință, cum își ascuțea 


VP - 297 


creioanele unul după altul cu ochi febrili. Narcis păstră tăcerea. 
O tăcere sceptică, de reproș. 

— Nu face mutra asta, zise Corto. Evităm aici practic orice 
acces maniacal. Nu ne-am confruntat niciodată cu vreo 
agresiune sau vreo sinucidere. Pictura focalizează, aspiră, 
absoarbe delirul. Dar diferența faţă de psiholeptice este că ea 
nu abrutizează. Pictura reconfortează. Ea este singurul lor 
sprijin. Pot să te asigur că în zilele de vizită nu se înghesuie 
nimeni la ușa noastră. Nimeni nu a venit să-i vadă vreodată. 
Sunt toţi uitaţi, dezmoșteniţi ai iubirii. Hai. Vizita continuă! 

o... 

Postul de jandarmi de la Bruges era tot atât de mort ca și 
cimitirul orașului. Poate și mai mort. La cimitir, cel puțin 
duminica, existau vizitatori. Anais împinse poarta, într-o 
dispoziție ucigătoare. După inutila întrevedere cu tatăl ei, îl sună 
pe Le Coz să se pună la curent cu ultimele evenimente. Dură 
două minute. Nici cel mai mic element nou la orizont. Ancheta 
asupra uciderilor - Philippe Duruy, Patrick Bonfils, Sylvie Robin - 
nu îi mai privea pe ei. Mêtis era inaccesibilă. Cât despre soarta 
ei în poliția franceză, nu apăruse nicio convocare de la Inspecţia 
Poliţiei. Se întrebă oare de ce se întorsese la Bordeaux. 

Crosnier o sunase și el. 

— Cum îţi merge? 

— Obrăznicăturii îi merge bine. Noutăţi de la Nisa? 

— Nici urmă de Janusz. S-a evaporat definitiv. Sunt pe drum 
spre Marsilia. l-am interogat personal pe tipii de la adăpostul 
unde și-a petrecut noaptea. Și-a dat numele de „Narcis”, dar 
este sigur el. 

— Despre agresori? 

— Avem un martor. Un vagabond care nu s-a trezit din beţie 
de vreo zece ani. 

— Și ce spune? 

— Tipii care l-au atacat pe Janusz erau oameni politici. 
Oameni în costum și cravată. Dar repet, trebuie să ţinem cont 
de cât avea la bord tipul. 

Ucigașii din Guéthary. Cei din Q7. Vocea tatălui ei: „Ordinea e 
Mêtis”. Ucigași care erau în același timp și criminali, și săbii ale 
dreptății. Criminali care se puteau infiltra în poliţie. Criminali 
care erau poliția... 

Sala de așteptare de la post era o caricatură: un ghișeu de 


VP - 298 


lemn, linoleum pe jos, pereţi tencuiți, doi jandarmi adormiţi... 
Puţine șanse să iasă vreun pont dintr-un astfel de decor. Ceru să 
îl vadă pe locotenentul Dussart - cel care redactase declaraţia 
de furt al Audiului. Era liber. Tipii de serviciu aruncară o privire 
suspicioasă pe legitimaţia sa de poliţie și ascultară cu 
scepticism motivele demersului ei: completarea unei anchete în 
cazul furtului unui Audi 4x4 Q7 Sline TDI, cu numărul de 
înregistrare 360 643 AP 33, infracţiune semnalată pe 12 
februarie 2010. 

Nici vorbă să i se dea detaliile personale ale lui Dussart. Nici 
să i se dea să citească procesul-verbal al declaraţiei de furt. 
Anais nu insistă. Își luă valea și găsi datele lui Patrick Dussart 
sunând la informaţii. Jandarmul locuia la Blanquefort, în nord, 
dincolo de rezervaţia naturală din Bruges. 

O luă spre sat. Era duminică la amiază și moartea escorta firul 
drumului. Străzi goale. Case liniștite. Grădini goale. O găsi pe 
cea a lui Dussart - o clădire gri asortată cu o peluză impecabilă 
și cu o căbănuţă în fundul grădinii. Parcă o casă mai departe, în 
umbra unui turn de apă, apoi se întoarse pe propriile urme. 
Deschise portița fără să sune. Era decisă să facă pe dura - să-l 
sperie, să adune informaţii și să o șteargă în fugă. 

Un câine o întâmpină lătrând. Îi trase un șut. Animalul se 
retrase chelălăind. O luă în sus pe aleea de pietriș, plină de 
jucării și găsi pe pragul casei o femeie fără vârstă și fără 
trăsături distinctive. 

Fără să spună bună ziua, fără să se scuze, flutură legitimaţia: 

— Anais Chatelet, căpitan poliţia din Bordeaux. Soţul este 
acasă? 

Femeia rămase cu gura căscată. La capătul a câteva secunde 
lungi, îi arătă spre căbănuţa din grădină. Doi copii veniseră 
repede la picioarele ei și se uitau la intrusă cu ochi rotunzi. 
Anais ar fi vrut să tulbure această liniște duminicală, dar o parte 
din ea, mai profundă, mai obscură se bucura să apere această 
fericire fără istorie. O fericire la care ea nu avea dreptul. 

Traversă peluza simțind cele trei perechi de ochi aţintite pe 
spatele ei. Bătu. O voce îi spuse să intre. Apăsă clanţa și se trezi 
în faţa unui omuleţ cu un aer uluit. Se aștepta la o vizită din 
familie. 

— Anais Chatelet, căpitan în poliţia naţională, postul central 
din Bordeaux. 


VP - 299 


Din uluită, expresia lui deveni stupefiată. Patrick Dussart, 
îmbrăcat într-o salopetă albastru petrol, stătea în faţa unei mese 
pe care avioane din lemn de balsa se aliniau ca pe un portavion. 
Cabana era un paradis al aeromodelismului. Aripi, carlingi, 
fuzelaje erau prin toate colțurile încăperii și mirosuri de 
rumeguș, clei și benzină se amestecau în aer. 

Ea făcu doi pași înainte. Jandarmul se dădu înapoi cu scheletul 
unei aripi în mână. Anais își măsură adversarul. Era de statură 
mică, având un cap chel, greu și gol ca un bolovan. Ochelari 
ieftini, trăsături neutre, expresie temătoare, îl putea înghiţi 
dintr-o îmbucătură pe avortonul ăsta - dar trebuia să o facă 
repede. 

— Sunt aici ca urmare a solicitării rogatorii a judecătorului Le 
Gall, blufă ea. 

Dussart pipăi aripa albă de lemn. 

— Du... duminica? 

— Pe 12 februarie aţi înregistrat o declaraţie de furt al unui 
vehicul la postul de jandarmi din Bruges. Un 4x4 Audi Q7 Sline 
TDI, cu numărul de înmatriculare 360 643 AP 33, proprietate a 
societăţii ACSP, o societate de pază și protecție din zona 
Terrefort, Bruges. 

Dussart era deja foarte palid, dar se făcu și mai alb. 

— Cine a venit să îl declare? 

— Nu îmi amintesc numele. Trebuie să revăd raportul... 

— N-are rost, puse ea punct. Știm că e fals. 

— Ce... ce? 

— Nimeni nu a venit pe 12 februarie să declare acest furt. 

Omul deveni străveziu. Se vedea deja cu gradele luate, privat 
de prerogativele de funcţionar și de pensionare. Degetele 
strângeau scheletul aripii aproape să o frângă. 

— Mă... mă acuzaţi de o antedatare a unui proces-verbal? 

— Nu avem nicio îndoială asupra acestui lucru. 

— Ce dovezi aveți? 

— Veţi vedea la post. Puneţi-vă un palton și... 

— Nu. Exagerați... vă... 

Anais puse lucrurile la punct: 

— După mărturiile pe care le avem, vehiculul este și astăzi 
condus de membrii ACSP. 

— Și ce are asta a face cu mine? protestă Dussart. L-au 
declarat furat pe 12 februarie. Dacă au minţit, ei... 


VP - 300 


— Nu. Au venit mai târziu și v-au ordonat să redactaţi o 
declaraţie antedatată. 

— Cine ar fi putut să îmi ordone așa ceva? 

— Haina, vă rog. Nu mă obligaţi să folosesc forța. Ne va fi 
ușor să demonstrăm că nici un singur act nu a fost redactat și că 
nu s-a demarat nicio anchetă în acest dosar depus pe 12 
februarie. 

— Și ce dovedește asta? Nu anchetăm niciodată furtul de 
mașini! 

— O mașină de valoarea asta? Aparţinând unei societăţi de 
securitate din zona industrială din jurisdicţia dumneavoastră? 
Aproape colegi? Dacă nu vom găsi nimic este pentru că pe 12 
februarie nimeni nu a declarat nimic. 

Un licăr trecu prin ochii jandarmului - se gândea deja și la alte 
documente predatate. Procese-verbale de audiere. Acte ale 
poliției de proximitate. Anais îi trăgea covorul de sub picioare. 

— Oamenii mei sunt deja pe cale să vă percheziţioneze biroul. 
Pune-ţi-vă naibii haina. 

— Duminica? Nu... nu aveţi dreptul. 

— În cazul unei crime duble, avem toate drepturile. 

Aripa se frânse între degetele bărbatului. 

— Crimă dublă? 

Anais continuă pe un ton sec, care nu se învaţă la școala de 
poliţie, dar pe care fiecare polițist îl știe instinctiv. 

— Pe 16 februarie, în Țara Bascilor. Asasinii conduceau Audiul. 
Dacă tragi de timp în continuare, jur că-ţi pun cătușele. 

— Este o crimă a ETA? A 

— Nimic de-a face. Anais scoase cătușele. Iti propun un târg. 
Vorbești aici și acum și poate rezolvăm cumva. Dacă nu, te acuz 
de complicitate la crimă din culpă. Cei din Audi au încercat deja 
să mai ucidă o dată pe 19. Mașina asta este biletul tău pentru 
nemurire. Spală-ţi conștiința! 

Bărbatul transpira ca un miel pus la proţap. Buzele îi 
tremurau. 

— Nu... nu puteți dovedi nimic... 

Anais avu o idee - se certă că nu o avusese și înainte. 

— Ba bineînțeles că putem. ACSP nu a contactat deloc 
compania lor de asigurări. Nicio declaraţie. Nicio daună. Ți se 
pare normal să nu ceri rambursarea unei mașini de 60 000 de 
euro? 


VP - 301 


Forţa loviturii îl încovoie pe jandarm. 

— Nici vreun ordin de urmărire a mașinii nu s-a dat vreodată, 
adăugă Anais, cuprinsă de inspiraţie. Singura motivaţie pe care 
am putea să o dăm este că furtul acestei mașini nu a motivat 
trupele! 

— Fără cătușe, fără... 

Anais sări pe masă. Ghetele ei sfărâmară machetele. La 12 
ani fusese campioană a Aquitaniei la gimnastică. Micuta 
gimnastă a lui tata. Sări pe Dussart care urla. Căzură amândoi. 
Anais îl imobiliză cu un genunchi pe piept și îi înfipse o cătușă 
deschisă în gât. 

— Spune, fir-ai al dracului! 

— NU! 

— Cine a venit la tine? 

Omul nega violent din cap. Sudoarea și lacrimile străluceau 
pe faţa lui violacee. Anais strânse cătușa pe glotă. 

— CINE? 

Jandarmul se învineți de-a dreptul. Nu mai putea să respire. 
Cu atât mai puţin să vorbească. Anais slăbi ușor strânsoarea. 

Bărbatul scuipă: 

— Au... au fost doi. 

— Numele? 

— Nu le știu. 

— Ti-au dat marafeți? 

— Niciodată! Nu... n-am nevoie de bani! 

— La creditul pentru casă? La cel pentru mașină? La ţoalele 
plozilor? 

— Nu... nu... Nu... E 

Strânse din nou brăţara cătușelor. In adâncul ei era îngrozită. 
De propria ei violență. De amploarea derapajului ei. IGS-ul se va 
delecta cu mărturia locotenentului Patrick Dussart. 

— VORBEȘTE! DE CE Al REDACTAT FALSUL ACESTA? 

— Mi-au... mi-au ordonat. 

ÎI slăbi din strânsoare. 

— Ordin? 

— Erau ofiţeri. Au... au menţionat rațiuni de stat. 

— Erau în uniformă? 

— Nu. 

— Ti-au arătat documente oficiale? 

— Nu. 


VP - 302 


Dussart se ridică într-un cot și își șterse lacrimile. 

— Tipii erau ofiţeri, jur pe Dumnezeu... Am servit patru ani la 
marină, pe Charles-de-Gaulle. Ştiu să recunosc un grad când îl 
văd. 

— Ce armată? 

— Nu știu. 

— Cu ce semănau? 

— Tipi serioşi, în costume negre. Militarii poartă altfel 
costumele civile. 

Era prima frază de bun-simţ a ticălosului. 

— Au venit la jandarmerie? 

— Nu. La mine acasă în seara de 17. Mi-au dat în linii mari 
raportul pe care urma să îl redactez și data lui. Asta e tot. 

Vizitatorii nu aveau cum să fie ucigașii de pe plaja din 
Guéthary. La ora aceea ticăloșii erau la Marsilia, pe cale să îl 
atace pe Victor Janusz. Cine să fi fost? Colegi? Oricum, mărturia 
lui nu îi mai servea la nimic. Dussart va nega totul și ea va fi cea 
arestată pentru agresiune. 

Ideea de bombă neamorsată i se păru mai utilă. Se ridică și 
strânse cătușele. 

— Ce... Ce mi se va întâmpla? behăi celălalt, frecându-și 
gâtul. 

— Ține-ţi fleanca și totul va fi bine, îi spuse ea printre dinţi. 

leși și zăbovi un pic pe prag. Lumina o izbi în fundul ochilor. Își 
așeză haina, scuturând așchiile de pe ea. De furie, dădu un 
picior tricicletei din calea ei. 

Cu pași mari, ieşi pe poartă. În ușa casei, femeia și cei doi 
copii plângeau. 

Mâna i se încleștă pe grilaj. 

Și ea hohotea cu lacrimi mari. 

Nu va mai rezista mult cu acest regim. 

o... 

Totul era intact. 

Ca și cum Narcis ar fi părăsit atelierul cu o zi în urmă. 

— Eram sigur că te vei întoarce, zise Corto. 

După masa de prânz, se îndreptaseră în sfârșit spre atelierul 
lui. Psihiatrul ţinu să îl însoțească. Spaţiul nu avea mai mult de 
cincizeci de metri pătrați. Pereţii nu erau nici negri, nici 
desenaţi, dar locul era mai puţin impecabil decât cel al 
Rebeccăi. 


VP - 303 


Pânze virgine se aliniau pe peretele din stânga. Cârpe 
împrăștiate pe jos, mânjite cu pete de culoare. Cutii cu vopsea 
industrială, trafalete murdare, saci de pigmenţi, caserole de 
plastic erau peste tot. Planșete întinse pe suporţi erau pline de 
tuburi uscate, stoarse, sparte, dar în mod ciudat, și de seringi 
mari, metalice. Pensule ieșeau ca niște buchete din cutii de 
conserve cromate. 

— Îţi făceai singur vopselele, comentă Corto. Erai tot atât de 
exigent ca și Karl. Amestecai pigmenţii. Îi dădeai prin mașină și 
le reglai onctuozitatea cu esenţă de terebentină și ulei de in. Imi 
aduc aminte: ca să legi pigmenţii foloseai un ulei clarificat 
special. Ti-l procurai de la o rafinărie industrială ai cărei clienţi 
cumpărau mai degrabă cu tonele. Apoi, injectai culorile cu 
seringile de gresare pentru tractoare, de care chiar eu ţi-am 
făcut rost de la fermierii din colț... 

Narcis se apropie de trafaletele unde amestecuri negricioase, 
roșietice, violacee se uscaseră. Bidoanele, recipienţii din 
aluminiu, sacii prăfoși emanau încă mirosuri violente, chimice 
sau minerale. Luă în mână pensulele, mângăie tuburile, inspiră 
mirosurile - nu simţi nimic. Nici cea mai mică amintire. li venea 
să urle. 

Remarcă printre obiectele pietrificate un carnet cu paginile 
lipite de vopsea. Îl răsfoi. Cu o scriitură minusculă erau trecute 
liste de nume, de cifre, de procentaje. 

— Carnetul tău cu secrete, spuse Corto. Amestecurile, 
proporţiile pentru a obţine exact tonul dorit. 

Narcis luă carnetul, iar apoi zise: 

— Vorbiţi-mi despre maniera mea de lucru. 

— Nu am idee. Nu sunt uși la ateliere, dar tu ai pus o perdea 
la intrare. INTERDICȚIE OFICIALĂ DE A INTRA. Seara întorceai 
tablourile cu faţa la perete. 

— De ce? 

— Ziceai: „Mi-e silă să văd ce e în capul meu”. 

Daniel Le Guen, colegul de la Emmaus din Marsilia îi povestise 
cum doar o privire pe o ilustrație a lui Courbet îi făcuse greață. 

— i-am vorbit vreodată de Gustave Courbet? 

— Sigur. Ziceai că ţi-a fost maestru și mentor. 

— In ce sens? 

— Nu știu. De fapt, pânzele tale nu au nimic în comun cu 
lucrările lui. Dar Courbet este un maestru al autoportretului. 


VP - 304 


Adora să se reprezinte pe sine. Nu sunt un specialist al acestei 
perioade, dar autoportretul său Disperatul e fără îndoială unul 
dintre tablourile cele mai cunoscute ale lumii... 

Narcis nu-i răspunse. Zeci de autoportrete străluceau pe 
pereţii conștiinței sale. Memoria sa culturală funcţiona fără 
probleme. Dürer. Van Gogh. Caravaggio. Degas. Schiele. 
Opalka... Dar nici o singură imagine a lui Courbet. Dumnezeule. 
Era suficient ca acest pictor și opera sa să se fi amestecat cu 
viaţa lui personală ca să fie absorbiți de gaura neagră a bolii 
sale. 

— Imi aduc acum aminte, continuă Corto. Dintre toate 
autoportretele lui Courbet, erai obsedat de Omul rănit. 

— Ce reprezintă? 

— Pictorul se înfățișează murind, la baza unui arbore, cu o 
pată de sânge în apropierea inimii. 

— De ce mă interesa în mod deosebit acest tablou? 

— Te-am întrebat și eu. Mi-ai răspuns: „El și cu mine facem 
aceeași treabă”. 

Narcis mai făcu câţiva pași în acest atelier care îi fusese 
bârlog, vizuină, cavernă. Nimic familiar nu se degaja. Căutarea 
lui părea fără speranţă. 

— Rămâi cu noi, zise Corto ca și cum ar fi simțit disperarea lui 
Narcis. Apucă-te din nou de pictat. Memoria va... 

— Plec mâine-dimineaţă. De aici nu mai vreau decât banii 
mei. 

o... 

— Dumneavoastră aţi sunat? 

— Tu ce crezi? 

In ușa antrepozitului, Anais flutura legitimaţia de poliţie pe 
sub nasul unui tinerel cu ochi roșii și păr gras. Ora 17. Se afla 
undeva la periferia orașului Toulouse, în zona industrială 
compusă din hangare mari, fără ferestre. Nu îi luase decât două 
ore să ajungă la Toulouse, dar încă tot pe atâta ca să debarce la 
sediul căutat în tot acest labirint al sectorului terțiar. 

Sediul căutat era postul de control al societăţii CAMARAS, 
gestionara urmăririi mai multor mărci de automobile în Franţa, 
pentru regiunile Aquitania, Midi-Pyrénées, Languedoc- 
Roussillon, Provence-Alpes-Côte-d Azur. 

Anaïs sunase la dispecerat la ora 14:30. Agentul care îi 
răspunsese se arătase mirat de cererea ei. În mod normal, 


VP - 305 


companiile de asigurare... Nu îl lăsase să își termine fraza. 

— Vin acolo. 

Acum, se găsea în fața unui tip îmbrăcat într-un pulover larg 
și cu niște jeanși cu turul căzut - evident un student care găsise 
aici combinaţia pentru a învăţa tot weekendul și de a fi și plătit 
pentru asta. Dar nu prea avea ce să înveţe: pupile dilatate, nas 
umed, dinți care clănţăneau. Un consumator de coca. 

Se dădu înapoi ca să o lase să intre. Descoperi un antrepozit 
mare, care la prima vedere părea gol. În realitate, o consolă 
plină de ecrane se afla de-a lungul peretelui din dreapta. Un 
material care amintea de Centrul de supraveghere urbană de la 
Nisa, versiunea clandestină. 

Individul scoase o sticluță mică de colir și își puse câte o 
picătură în fiecare ochi. 

— Nu am înţeles prea bine la telefon... 

Anais apucă un scaun cu rotile și îl întoarse spre el. 

— Stai jos. 

— Despre ce e vorba, de fapt? întrebă el, așezându-se. 

Cu piciorul, ea îl împinse spre consolă și îi șopti la ureche: 

— Pe 12 februarie s-a declarat furtul unui 4x4 Audi Q7 Sline 
TDI, cu numărul de înmatriculare 360 643 AP 33, la postul de 
jandarmi din Bruges. Iți spune ceva? 

— Nu-mi spune nimic. Eu lucrez aici doar în weekend. Sunt 
student și... 

— Te-am întrebat doar așa. Vreau să declanșezi baliza fixată 
pe această mașină. 

— Nu e o baliză. Este un urmăritor GPS. 

— N-are importanţă. Dă-i drumul. Acum. 

Tipul se agită: 

— Dar nu se face așa! Copia procesului-verbal de furt de la 
Jandarmerie împreună cu contractul de asigurare se trimit la 
sediul nostru care... 

Anais apucă din nou scaunul și îl răsuci spre ea. 

— Pot și să chem o echipă din Toulouse să-ţi facă un test 
salivar multidrog - ce zici? 

— Ave... aveţi numărul de înmatriculare al vehiculului? se 
bâlbâi el. 

Anais scoase din buzunar foaia pe care scrisese numărul 
mașinii. O puse pe consolă. Atingerea aprinse ecranul 
calculatorului de serviciu. Corpuri goale înlănțuite apărură. Alte 


VP - 306 


ferestre se aprinseră. Faţa unei femei în plină felaţie. Un prim- 
plan al unui anus dilatat. Anunţuri publicitare cu nume sugestive 
apărură în cele patru colțuri ale monitorului... 

— Programa pentru școală? zâmbi Anais. 

Studentul se înroși și stinse neîndemânatic calculatorul, își 
drese glasul și începu să tasteze pe tastatura PC-ului de 
supraveghere. Ecranele afișară harta sateliților Franţei. Unul 
dintre ele făcu zoom pe una din regiunile ţării, prea repede ca 
Anais să o poată identifica. 

— Este instantaneu? întrebă ea surprinsă. 

— Te cred. Așa sunt prinși hoţii. 

— Unde sunt? Vreau să zic, unde e mașina? 

— Pe D2202, în valea Var. 

Anais se aplecă: 

— Unde, mai exact? 

Băiatul acționă o manetă de pe consolă și apropie și mai mult. 

— Aici, deasupra Nisei. 

— Mașina e în mișcare? 

— Mda. Sunt pe podul Durandy. 

Căzu pe gânduri. Erau pe urmele lui Janusz? Reperaseră 
ascunzătoarea lui? De ce reușiseră acolo unde zeci de echipe de 
poliţie eșuaseră? Poate că dimpotrivă, se repliau spre o bază, 
undeva... 

Căută în buzunar și scoase un iPhone din buzunar și îl puse pe 
consolă. Luă un blocnotes și își notă coordonatele: 

— Sună la numărul ăsta și trimite-mi programul care să-mi 
permită să urmăresc în timp real deplasarea mașinii. 

— Nu am dreptul. Este un program protejat. 

— Cred că te-ai prins că și tu, și eu ne-am abătut de la calea 
cea dreaptă. Așa că formează numărul ăsta și trimite-mi prin 
internet programul, capisci? 

Tastă rapid. Zgomotul tastelor semăna cu ţăcănitul unui dans 
macabru. 

Mobilul lui Anais vibră. Răspunse. Mesajul fusese primit. În 
atașament programul de urmărire. 

Întinse mobilul către tip - era habarnistă în ale tehnicii: 

— Instalează-l și pune-mi-l pe ecran. 

Câteva secunde mai târziu apăru harta zonei Nisa. Un punct 
semnaliza mașina care se deplasa clipind. Fără să-și poată 
explica de ce, Anais era sigură că trebuie să acţioneze rapid. 


VP - 307 


— V-am mai încărcat și un program GPS, preciză tipul. Dacă 
vă pierdeţi, puteţi să asociați cele două programe. Vă vor aduce 
pe drumul cel bun. 

Îi mulţumi cu un semn din cap. El scoase sticluţa de colir și își 
mai limpezi o dată ochii cu o singură mișcare. 

— Cred că știi ce ai de făcut, nu? 

— Nu v-am văzut niciodată, zâmbi el. N-am auzit niciodată de 
un Audi Q7. 

— Ești un băiat de treabă, îi făcu ea cu ochiul. 

Anais se îndreptă spre ușă, apoi se mai întoarse o dată. Făcu 
gestul masturbării unui penis imaginar. 

— Și pe cai, nu te lăsa! 

Studentul roși, fără să-i răspundă. 

o... 

Alergând spre mașină, își făcu socotelile. Ar fi trebuit să mai 
traverseze o dată Franţa, de la vest la est. Ar fi putut acoperi cei 
șase sute de kilometri care o separau de Nisa în mai puţin de 
cinci ore. Apoi ar fi trebuit să găsească drumul spre interiorul 
țării. Și chiar și cu GPS-ul, nu era sigură că va reuși. 

O luă în direcţia autostrăzii. Adevărata problemă era în altă 
parte. Nu dormise decât câteva ore ieri-noapte, nu dormise 
deloc în noaptea de dinainte și doar trei ore înainte de asta. 
Abia se mai ţinea pe picioare - și asta doar din cauza nervilor. 

Formă numărul lui Zakraoui. Cel mai periculos și cel mai 
seducător membru al echipei sale. Magrebianul răspunse după 
ce telefonul sună de două ori. 

— Zak? Anais. 

— Ce faci, frumoasa mea? Era singurul care își permitea acest 
ton familiar. Tot în vacanţă? Mi s-a spus că ai pornit spre Nisa! 

— Am nevoie să mă ajuţi. Caut o chestie. 

— O chestie... ce chestie? 

Anais nu răspunse. Aprobator. 

El își luă vocea de catifea. 

— Fii mai exactă. 

— O rapidă. 

Zakraoui sau brigada locală de stupefiante. Știa, în Aquitania 
și împrejurimi, cele mai bune filiere în materie de droguri. 
Cunoștinţele sale erau ordonate pe tipuri de drog, de fiabilităţi, 
pe periculozitate. Chestii sigure. Pentru un simplu motiv: și el 
era un fost dependent. El zicea că e curat. Ceilalţi se făceau că-l 


VP - 308 


cred. 

Polițistul îi explică de unde să-și procure cele mai bune 
amfetamine din zonă. Se opri pe acostament și își notă cu grijă - 
Grand Mirail, cartierul Reynerie, orașul Tournelles... Numele 
evocau vagi amintiri. Povești de violenţă urbană, mașini 
incendiate... 

— Vrei să dau niște telefoane? întrebă Zak. 

— Ar fi o idee. Unde sunt tipii tăi? 

— Pe ici, pe colo. Tournelles este în formă de Y. Dacă mergi 
încet, la ora asta, și reușești să nu arăţi de la o poștă a sticlete, 
o să vină păsărelele la tine. 

Anais azvârli carnetul pe scaunul din dreapta, băgă în viteză 
și, cu telefonul între umăr și ureche, acceleră. 

— Ce e pe la birou? 

— Încă nu s-a pus preț pe capul tău, dar nu e departe. 

Închise, cu imaginea poliţistului în memorie. Pălăria lui mică, 
zâmbetul lui tunisian. Pe lângă problemele cu drogurile, IGS îl 
ținea în vizor și pentru altceva: era bănuit de poligamie, 
împreună cu Jaffar, care era căutat de judecătorul pe probleme 
familiale pentru că refuza să plătească pensie alimentară 
nevesti-sii și Le Coz, care trăia pe banii unei baronese trecute de 
prima tinereţe, avea un buchet al naibii de donjuani. 

Singurii bărbaţi din viata ei, îşi spuse. 

O oră mai târziu - se pierduse de câteva ori din cauza ploii - 
era în plină negociere cu o kaira minusculă cu o haină de ploaie 
verde fluorescent, cu capul sub glugă, care arăta ca un spiriduș. 

— Întâi mălaiul. 

Anais se oprise la staţie. Îi dădu 100 de euro. Banii se făcură 
nevăzuţi, zece pastile apărură în palmă. 

— Vezi să nu te prostești. Nu e pentru tâmpiţi. Nu iei decât 
una o dată. 

Puse opt pastile în buzunar și păstră două în mână. 

— Ai ceva cu ce să le iau? 

Piticania scoase o doză de cola-light. 

— Garantat fără coca, rânji el. 

Înghiţi cele două pastile o dată. Când să-i dea cutia înapoi, 
tipul deja dispărea în noapte. 

— Cadou din partea casei. Salut. 

Anais demară în ploaie. Simţea deja sau credea că simte 
dopamina care se elibera în fundul creierului său. Trecu în altă 


VP - 309 


viteză și se îndreptă spre A61. La prima benzinărie făcu plinul. 
Plăti și își dădu seama, privind spre rafturile cu sandvișuri și 
biscuiţi, că nu-i era foame. Drogul îi tăiase și pofta de mâncare. 
Cu atât mai bine. Va rămâne cu toate simțurile alerte și ascuţite 
precum cuţitele. 

Plecă în trombă și se uită pe programul de urmărire de pe 
iPhone. Ticăloșii părăseau D2202 în direcţia unui cătun pe nume 
Carros. Unde se duceau? Il găsiseră pe Janusz? 

Băgă în a cincea și observă că depășise 200 de kilometri pe 
oră. Pentru moment, micuța ei Smart era cea mai bună aliată. 

lar noaptea de-abia începuse. 

o... 

— Câţi sunt? întrebă Narcis, privind plicul din mâna sa. 

— 45 000 de euro. 

Aruncă o privire uluită spre Corto. 

— Ti-am spus. Ai făcut o grămadă de bani la Paris. Cele mai 
multe dintre tablourile tale s-au vândut în jurul a 4 000 de euro. 
Ai pictat cam treizeci. Galeria și-a luat partea, aproape 50%. Noi 
am luat 15% pentru cheltuielile noastre generale. Ai rămas cu 
ăștia. Ești un pictor la modă! Dacă vrei, poţi să redevii Narcis și 
să-ți câștigi confortabil existența. 

Întredeschise plicul. Bancnotele străluceau în interior de parcă 
ar fi fost satinate. 

— N-aș mai fi capabil să pictez ca Narcis. 

— Ești sigur? 

Nu răspunse. În realitate, avea convingerea intimă că 
priceperea și talentul său traversaseră diferitele sale identități 
ca și cunoștințele psihiatrice. Putea oare să reia cariera lui 
Narcis de acolo de unde o lăsase? Avea altceva mai bun de 
făcut. Să regăsească tablourile. Să se uite la ele. Să le studieze. 
Era sigur că în ele se strecurase un adevăr inconștient. 
Semnătura personalităţii sale originare. 

— După părerea dumneavoastră, întrebă el, vârând banii în 
buzunar, cât timp mai am? Vreau să spun: înainte de a-mi 
pierde din nou memoria? 

leșiseră în grădină. Se lăsase noaptea. Vântul crescuse în 
intensitate. Arborii se îndoiau ca și cum ar fi avut crampe 
violente. Janusz ratase o zi de anchetă, dar era acum bogat, 
hrănit, refăcut. O pauză necesară pentru a pleca din nou. 

— Imposibil de spus, răspunse psihiatrul. Nu există o regulă. 


VP - 310 


Dar nu uita că fiecare fugă este o ascundere. Un răspuns lao 
traumă. Crizele tale sunt motivate de ceea ce vezi în fiecare zi. 

Narcis era de acord. Cea mai rea ipoteză: el era criminalul și 
de fiecare dată când ucidea, își schimba pielea. Scutură capul: 
refuza să admită această vină. 

Coborau acum printre terase. Cerul era pur și albastru, 
scânteind deja de stele. Parfumul pinilor plutea la înălţime, ca 
pentru a le îmbăta și mai tare simţurile. Psihiatrul o luă la 
dreapta. Apăru o grădină de cactuși. Narcis nu mai văzuse 
niciodată atât de mulţi la un loc. Cactuși în pământ. Cactuși în 
ghivece. Cactuși în sere. Unii semănau cu niște arici înveliți în 
vată. Alţii se înălţau la mai mult de doi metri. Alţii își ţineau 
braţele îndepărtate ca niște candelabre. 

— Simţi, nu-i așa? 

— Ce? 

— Parfumurile. Corto își umflă plămânii în întuneric. Întregul 
nostru corp se trezește la acest apel. E ca și cum am vedea 
marea. Apa din noi freamătă înăuntrul nostru. Veneai des aici, 
seara... 

Narcis se întreba unde voia psihiatrul să ajungă. 

— Presupun că ai citit operele lui Jung. 

— Da. 

Narcis răspunsese fără ezitare. 

— Pentru Jung, conștiința noastră - sau, mai bine spus, 
subconștientul - este traversată de arhetipuri, de mari scheme 
primitive care aparţin zorilor speciei umane: mituri, legende, 
temeri primitive. Când un fapt, un tablou, un detaliu ne 
amintește de aceste trame, suntem profund atinși și chiar 
pătrunși de o emoție care ne copleșește și care aparţine întregii 
umanități. 

Corto vorbea cu o voce crispată, hipnotică. 

— Adică? 

— Pentru corpul nostru, cred că e la fel. Există arhetipuri... 
fiziologice. Marea. Pădurea. Piatra. Cerul. Regnuri care în același 
timp ne ating și ne transcend. In contact cu ele, corpul nostru se 
trezește dintr-odată. Carnea noastră își amintește că a fost 
mare, pădure, piatră, stea... Celulele noastre se agită, freamătă. 

Corto îl prinse brutal de umăr. _ 

— Găsește-ţi din nou pânzele, șopii el. Intoarce-te la Paris. 
Știu că asta ai de gând. In contact cu pictura ta, în contact cu 


VP - 311 


orașul, corpul tău te va ghida. Pictura și capitala aparţin istoriei 
tale. Într-un fel, tu le aparţii lor. 

Înţelese ce voia să spună Corto. Închise ochii și începu 
instantaneu experiența, in situ. Se lăsă pătruns de miresmele 
umede ale grădinii, freamătul piscurilor care aminteau de 
talazuri, mirosul muntelui rece și imemorial. Îl treceau fiorii. 
Deveni nisipul răscolit de picioare goale, sub ploaie. Băzâit de 
insecte, plajă la soarele unei ţări unde era mereu amiază. 
Freamătul zăpezii, prospeţțimea albă a unei pârtii care scârţâie 
sub schiuri. Respira. Râdea. Săruta. Corpul lui devenise 
strălucirea unei lumini aurii, o seară de vară, alături de o 
femeie, într-un mare salon burghez... 

Deschise ochii. Corto dispăruse. 

Auzea pași, foarte reali, care veneau dinspre terasele 
inferioare. Privi mai atent. Jos, cactușii se mișcau. Îi stătu inima. 

Cactușii erau groparii, în costume negre. 

Avansau fără să-și ia vreo măsură de siguranță deosebită, 
călcând peste plante, dându-le pe altele la o parte cu mâinile. In 
întuneric, Narcis distingea V-ul vestelor încheiate până la ultimul 
nasture. Fiecare avea un pistol dotat cu amortizor. In faţa 
acestui amănunt își aminti că Glockul rămăsese la el în cameră. 

Indivizii puseră piciorul pe prima dală a potecii. Aruncară o 
privire în sus, spre clădiri: Narcis era deja ascuns printre tufișuri. 
Scena avea un aer de dâjă-vu: el la Marsilia spionând 
boschetarii, ascuns în capătul scărilor. 

Începură să urce. Ascuns de vegetaţie, Narcis parcurse ultimii 
metri care îl despărţțeau de ateliere. Avea noroc că bluza și 
pantalonii săi erau de culoare închisă. Făcea corp comun cu 
arborii și întunericul. 

Se furișă pe balconul ce se întindea de-a lungul atelierelor - 
își amintea că lăsase ușa de la terasă întredeschisă. Se strecură 
înăuntru. Contactul cu solul de ciment îl reconfortă. inchise 
fereastra și își trase sufletul. 

Holul. Dacă își aducea bine aminte, pe stânga, o scară 
exterioară ducea la etajul cu camere. Totul era pustiu: ora cinei 
îi aduna pe toți în cealaltă clădire. Ajuns la el în cameră, vâri 
mâna sub saltea și găsi pistolul. Dosarul lui Icar era și el acolo, 
ca și cuțitul Eckhorn și micul carnete! al lui Narcis. Singurele sale 
bunuri. Singurele sale bagaje. Strecură automatul la spate, 
cuțitul în buzunar, documentele în haină, pe care o luă peste 


VP - 312 


bluză. Își înfășură în jurul braţului pantalonii de la costum pe 
care avea de gând să-i îmbrace mai târziu. 

Aruncă o privire în stânga și în dreapta pe culoar: nimeni. 
Inima îi pompa violent sângele în artere. Deja prea târziu să o 
mai ia pe scări. Se îndreptă în direcţia opusă. La capăt, o 
fereastră. O deschise, se strecură prin ea și ajunse pe un 
parapet care mergea de-a lungul zidului. Sub picioarele lui, un 
gol de trei metri. Saltul era posibil - mai ales dacă ţinta erau 
crengile arborilor. Închise ochii și sări. Căderea i se păru că 
durează secole. Aterizarea tot așa. Trosnete, ruperi, zdrobiri... 
Când fu sigur că este bine prins de crengi, își eliberă mâinile și 
se pipăi pe faţă și pe corp. Nici sânge. Nici oase rupte. Nici locuri 
dureroase. Se descurcase perfect. Se scutură și reuși să-și 
treacă un picior prin frunziș. Cu efort, izbuti să atingă pământul. 
Se ridică în picioare și se extrase din tufișuri. Își scoase haina și 
o înnodă în jurul taliei. 

Nu mai avea decât să fugă. O luă printre ierburi, în continuare 
cu pantalonii pe braț. Crengi îl loveau peste faţă, buturugi îi 
ieșeau în cale, bolovani se rostogoleau sub picioarele lui. Panta 
îi dădea viteză. Se opintea cu amândouă călcâiele, dar viteza îl 
împiedica să evite toate obstacolele. Năuc, lovit, se agăța de o 
speranţă. Un drum asfaltat care să-i iasă în cale. Va merge pe 
jos. Va face autostopul. Nu conta cum, doar să se îndepărteze. O 
întrebare îl măcina: cum l-au descoperit asasinii? Ce știau în 
plus despre el? 

o... 

Coordonatele GPS rămăseseră pe loc în jurul orei 21. Undeva 
în munte, deasupra satului Carros. Audiul se oprise acolo până 
pe la două dimineaţa. Când Anais ajunse la intrarea în Nisa, 
semnalul se pusese din nou în mișcare: ucigașii plecau iar. Fu 
tentată să o ia după ei pe autostradă, dar voia să vadă locul 
unde petrecuseră o parte din noapte. În cel mai rău caz, îl 
găsiseră pe Janusz. Îl torturaseră. Îl uciseseră. Îl mutilaseră... 

Ajunse la destinaţia de pe GPS pe la trei dimineaţa. Era un 
institut specializat numit Villa Corto. Urmă drumul de ţară cu 
prudenţă. În curând, ceea ce văzu în lumina farurilor o făcu să 
creadă că are halucinaţii. Un clovn cu fața vopsită cu alb 
plângea pe marginea drumului. Mai încolo, deasupra pinilor 
umbrelă, un om mergea prin aer, la doi metri de sol. Pe pragul 
primei clădiri a institutului stătea un uriaș vopsit în negru din 


VP - 313 


cap până-n picioare. 

leși din mașină cu arma în mână și înțelese că nu avea 
vedenii. Totul era adevărat. 

Clovnul se apropie, ștergându-se la ochi. Lacrimile îi 
întinseseră machiajul, dându-i un aer de August desfigurat. 
Omul care mergea pe sus era și el acolo. Trucul era simplu: se 
deplasa pe picioroange. Vorbea cu vârfurile arborilor ca și cum 
ar fi părăsit definitiv lumea terestră și ar fi pătruns secretul 
păsărilor. 

Anais se îndreptă spre clădirea principală ale cărei ferestre 
erau luminate. Aproape se împiedică de o femeie în vârstă 
așezată pe jos, machiată excesiv. Făcuse un foc pe care gătea 
paste într-un vas. Le tot gusta cu ajutorul unei spatule lungi, 
gemând. 

Anais o salută cu o mișcare a capului, apoi o interogă. Tot ce 
obținu fu: 

— Problema cu pânzele mele este vama. 

Nu mai insistă și pătrunse în sala de mese. Carnavalul 
continua. Un Pierrot cu ochii încercuiți cu negru sărea pe o 
masă, mormăind. Un altul purta o pălărie de zână prelungită cu 
beteală. Își mesteca pumnul băgat în mâneca puloverului, 
producând un fir de salivă. Un altul, purtând o pălărie de 
canotaj, cânta la flaut așezat în fund pe masă - ceva lent și 
melancolic, cu accente japoneze. Anais observă că făcuse pe el. 

Ce se întâmplase aici? 

Unde erau responsabilii? 

Urcă la primul etaj. Culoar de ciment. Uși de lemn. Atmosfera 
amintea de un cavou. Era aceeași răceală, aceeași pustietate. 
Impresia se transforma în presentiment, apoi în evidenţă. In a 
doua cameră pe dreapta erau înghesuite trei cadavre. Doi 
bărbaţi, două namile, aveau pieptul străpuns de gloanțe de 
mare calibru. Un al treilea, gol, era legat fedeleș în spatele unui 
birou, într-o stare și mai îngrozitoare decât a celorlalți. 

Anais își puse mănuși de cauciuc și închise ușa. Nebunii o 
urmaseră. Reconstituire. Ucigașii ajunseseră pe la ora 21. 
Doborâseră infirmierii din mers cu arme de calibrul 45 sau 44. 
După care se ocupaseră de cel care părea a fi fost directorul. 
Imposibil să-i dea o vârstă exactă, undeva pe la șaizeci de ani. 
Era desfigurat. Ochii scoși. Nasul redus la o cavitate 
sângerândă. Obrajii hăcuiţi, lăsând la vedere gingii zdrobite cu 


VP - 314 


dinţi scoși. Capul îi atârna într-o parte - ceva îi fusese rupt la 
baza craniului. 

Oare vorbise? Oricine ar fi făcut-o, supus la o astfel de 
suferinţă. Și nu avea niciun motiv să creadă că un psihiatru 
slăbuț, vizibil în vârstă, ar fi făcut-o pe eroul. Dar era suficient să 
ai credinţă ca să îți arăţi curajul... Toate războaiele au 
demonstrat-o. De altfel, camera fusese răscolită, întoarsă cu 
fundul în sus, devastată. Ceea ce lăsa să se înțeleagă că ticăloșii 
nu obținuseră răspunsuri la întrebările lor. 

Anais era uluită de propriul ei calm și de sângele ei rece. 
Urmele de barbarie îi răneau privirea, dar nu și inima. Acele acte 
erau ca niște vechi cunoștințe. Nopți întregi își imaginase oare 
ce putuse să le facă tatăl ei prizonierilor politici din Chile. Vedea 
acum realitatea, în carne și oase. 

Își plimbă privirea peste lucrurile sfărâmate și peste cărțile 
căzute pe jos. Nu avea rost să le răsfoiască. Vizitatorii nu 
iertaseră nimic. Calculatorul de pe birou fusese golit. Hard diskul 
luat. Fișierele furate. 

Anais trecu la concluzii. Janusz în altă viaţă poposise la acest 
institut - un azil de nebuni. Poate că revenise aici în căutare de 
adăpost după evadarea lui de la Nisa. În orice caz, ucigașii cu 
ideea asta veniseră. Poate că fuseseră anunţaţi. De un infirmier? 
De un pacient? Dacă Janusz ar fi trecut pe aici, ei ajunseseră 
prea târziu. Îl interogaseră pe director. Nu se grăbiseră. Anais 
știa că rămăseseră patru ore în clinică. Patru ore de tortură 
pură... 

Luă iPhone-ul și se conectă pe geolocator. Ticăloșii treceau în 
momentul acela pe lângă Lyon în direcţia Paris. Aveau oare 
informaţii despre noua destinaţie a lui Janusz? Luă din nou 
Glockul în mână și se decise să facă un tur rapid înainte de a 
porni în aceeași direcţie. 

Cercetă cea de-a doua clădire, fără să descopere nimic 
deosebit. Era evident că locul era consacrat terapiei prin artă - 
un etaj adăpostea atelierele, pline cu lucrări dintre cele mai 
diverse. Nebunii veneau după ea în continuare. Aveau aerul că 
speră ca ea să-i îngrijească, să-i îndrume, să-i ajute. Nu o 
nimeriseră - se simțea mai degrabă la fel ca ei. 

Trecând din nou prin sala de mese, observă pe un perete 
fotografii de grup. În cea de anul trecut n-avu nicio problemă să- 
| identifice pe Janusz. Purta o bluză de pictor. Pentru prima oară 


VP - 315 


îl vedea surâzând cu sinceritate. Îl găsea mai fragil ca 
niciodată... 

Un deget murdar se așeză pe faţa lui Janusz. Anais tresări: era 
Pierrotul cu ochii cerniţi. 

— Narcis, șoptea el, ciocănind cu arătătorul fotografia. Narcis! 
NARCIS! A plecat! 

— Când? 

Pierrot părea că gândește cu greutate. Avea ochii scoși din 
orbite și semăna cu Robert Smith, solistul de la The Cure. 

— leri, rosti el cu efort. 

Smulse fotografia și o vâri în buzunar - ce rost să se mai facă 
legătura între protejatul ei și acest nou masacru? In trecere își 
aminti un detaliu. După Crosnier, Narcis fusese numele pe care 
îl dăduse Janusz la adăpostul din Marsilia. Noul lui nume? O 
identitate precedentă de pe vremea când era la institut? 

O luă cu pași mari spre mașină, ignorând nebunii care fugeau 
după ea. Aproape că atinse unul când demară. In timp ce se 
așternea la drum, o idee nu îi dădea pace. In ciuda a tot, 
masacrul semnifica faptul că Janusz era în viaţă. Ar fi vrut să se 
bucure de asta și din reflex făcu semnul crucii, gândindu-se la 
bătrânul director și la infirmierii lui. 

În retrovizoare văzu mai mulţi pacienţi care alergau în spatele 
mașinii sale, prin pulberea drumului. Imposibil să-i lase pe 
amărâţi în halul ăla. 

Deschise telefonul și sună la un număr din memoria 
aparatului. 

— Crosnier? 

o... 

Pânzele semănau cu partiturile muzicale. Portative, note, chei. 
Liniile nu erau drepte, ci desenau circumvoluţiuni care conturau 
capete, personaje, simboluri ce păreau că se invită în sânul 
acelei muzici circulare. 

Narcis se aplecă pentru a descifra mai bine figurile. Un bărbat 
mascat. Delfini. Elice. Ansamblul în tonuri ocru și aurii evoca o 
cosmogonie dezvăluită pictorului. Pe pereţii albi ai galeriei, 
pânzele aurii străluceau ca niște icoane gigantice. 

— Nu atinge, nefericitule! E Wolfli! 

Narcis se întoarse. Un bărbat într-un costum gri, cu reflexe 
mate, care se asorta cu părul lui, se apropia. Sexagenar, 
ochelari de firmă, siluetă îngrijită. Narcis îl întâmpină cu un 


VP - 316 


surâs larg. În dimineața asta le zâmbise tuturor. Nu-i venea să 
creadă că ajunsese la Paris, mai exact chiar la galeria Villon- 
Pernathy, 18, strada Turenne, la marginea cartierului Marais. 

Cu o seară înainte, la capătul pădurii dăduse de o 
departamentală. Aproape imediat trecuse un camion. Din reflex, 
Narcis ridicase mâna. Şoferul se oprise. Livra piese din rășină 
epoxidică la Aubervilliers, în regiunea pariziană. Fu de acord să-l 
ia, cu condiţia să mai și conducă din când în când. Narcis nici că 
visa la o ocazie mai bună. Merseseră toată noaptea, schimbând 
volanul din când în când și propoziţii fără cap și coadă la graniţa 
dintre somn și veghe. 

La șase dimineaţa, Narcis se găsea în metroul parizian, poarta 
La Chapelle. „Amintire” era prea mult spus, dar aici era acasă. 
Știa liniile de metrou, cartierele, numele. Putea să se orienteze 
prin capitală. Cumpărase un bilet și luase linia 12 în direcţia 
Mairie d'Issy. În timp ce privea cum treceau staţiile, își repeta 
din nou că se descurcase. Pentru cât timp? Cum îl găsiseră 
groparii? Oare răscoliseră clădirile? Oare îl interogaseră pe 
director? Nu avea cum să știe. 

Cobori la Madeleine și urcă pe jos strada Royale. Simţea în 
buzunar plicul plin cu euro - și această atingere îi dădea mai 
multă încredere decât Glockul de la spate. Piaţa Concorde și o 
luă la dreapta ca să intre într-unul dintre cele mai luxoase 
hoteluri din capitală: Crillon. Miza pe două ipoteze. Un astfel de 
palat este genul de loc unde putea întârzia prezentarea actelor 
de identitate. La ce prețuri aveau, se arătau întotdeauna 
înţelegători. Cealaltă ipoteză - hotelul Crillon era ultimul loc 
unde să caute un fugar cunoscut drept cerșetor. 

Narcis pretinse că își pierduse portofelul. Plătise în avans 
camera cu bani gheaţă - aproape 1 000 de euro - și promisese 
că va furniza declaraţia de pierdere în cursul zilei următoare. 
Personalul de la recepţie nici nu clipise la costumul ferfeniţit. Din 
pură provocare, de dragul jocului, își dădu identitatea și datele 
lui Mathias Freire. Nu se temea de nimic. Ințelesese, de când se 
urcase în metrou, că nimeni nu îl căuta la Paris. Ceea ce trecea 
drept catastrofă naţională la Bordeaux sau la Marsilia se pierdea 
în mulțime la Paris. 

Urcase în cameră, făcuse un duș, descoperindu-și o anume 
familiaritate cu confortul de cinci stele. Ascunse în seif dosarul 
de anchetă. Totul părea un vis. Scăpase de asasini. Avea 


VP - 317 


buzunarul plin. Dispunea de o libertate de mișcare de nesperat 
în capitală. 

Comandă o trusă de bărbierit și își refăcu o înfățișare 
acceptabilă. Dormi două ore. Apoi luă un taxi și se opri pe strada 
Franqois-l“, la un magazin șic pentru bărbaţi. Optă pentru un 
costum sobru, de lână, sută la sută. O cămașă albastru-deschis, 
fără cravată, mocasini din piele întoarsă, negri. Narcis avea din 
nou o înfățișare umană. În cabină, la adăpost de priviri, 
transferase carnetul lui Narcis pe care îl luase și cheița de la 
cătușe a gardianului de la tribunalul din Marsilia - fetișul său 
rămas în buzunar. Cumpărase și două curele. Una pentru 
pantaloni și pentru pistolul de la centură. Cealaltă pentru a o 
strânge în jurul gambei drepte, ca să strecoare în ea cuțitul 
Eickhorn ca pe un cuţit de vânătoare submarină. 

— Narcis? Chiar dumneavoastră? 

Omul în gri - fără îndoială, proprietarul galeriei - era acum în 
faţa lui. Își schimbase atitudinea. 

— Da, chiar eu. Ne cunoaștem? 

— Vă cunosc autoportretele. Corto mi-a spus că aţi dispărut... 

— Ceva temporar. 

Omul nu părea în apele lui. Încurcat, îi întinse mâna: 

— Sunt Philippe Pernathy, proprietarul galeriei. Expoziţia 
dumneavoastră a fost un real succes. 

— Așa mi s-a spus. 

— Mai... mai pictați? 

— Nu. 

— Ce doriţi? 

Fiecare secundă îi confirma: Pernathy nu era bucuros de 
prezenţa lui. De ce? 

— Vreau să îmi văd pânzele. 

Pernathy păru ușurat. Îl luă pe Narcis de braţ și îl conduse în 
biroul său din fundul sălii. 

— Nicio problemă. Le am fotografiate aici... 

— Vreau să văd originalele. 

— Imposibil. V-am vândut toate tablourile. 

— Știu. Vreau lista și numerele de telefon ale cumpărătorilor. 

— Nu se poate. Sunt confidenţiale. 

Narcis înțelese în sfârșit. Problema era de ordin financiar. 
Şmecherul vânduse pânzele mult mai scump decât îi spusese lui 
Corto. Se temea ca artistul să intre în contact cu clienţii lui. 


VP - 318 


— Mi se fâlfâie de bișniţa ta, îl avertiză. Vreau să le văd, asta 
e tot! 

— Nu. E... e imposibil. 

Narcis îl prinse de reverele hainei. 

— Știţi cine sunt, nu? Cu nebunii, se poate întâmpla oricând 
un accident! 

— Nu... nu pot să vă dau această listă, bălmăji el. Sunt clienţi 
privilegiați care vor să-și păstreze anonimatul, eu... 

Se opri brusc. Narcis scosese Glockul. l-I băga acum sub 
maxilar. 

— Lista, șuieră printre dinţi. Înainte ca o criză delirantă să ne 
apuce pe amândoi. 

Pernathy păru că se prăbușește, dar în interior, ca și cum una 
sau două vertebre s-ar fi rupt. Tremurând, roșu ca focul, ocoli 
biroul și puse mâna pe mouse-ul calculatorului. Dădu clic de 
câteva ori - Narcis putea vedea lista reflectată în ochelarii lui. 
Cu o mână tremurătoare, escrocul puse în funcțiune 
imprimanta. 

— Beţi o înghiţitură, îl sfătui Narcis, vă va fi mai bine. 

Docil, omul deschise un frigider mic ascuns în spatele 
bidonului de apă, în colţul biroului. Scoase o cutie de cola zero. 

— Aveţi una și pentru mine? 

Trecură așa câteva secunde ireale. Narcis îl ţinea în 
continuare în bătaia armei. Băură în tăcere în timp ce 
imprimanta zumzăia. La dreapta observă o fotografie mare, alb- 
negru, reprezentând un bărbat chel, cu o privire întunecată și 
intensă și care avea pantalonii prinși cu bretele. Tinea în mână o 
trompetă de hârtie. 

— Cine e? 

— Adolf Wolfli. Organizez o retrospectivă. Cel mai mare pictor 
de artă brută din toate timpurile. 

Narcis fixă privirea incandescentă. 

— Era nebun? 

Pernathy începu să vorbească foarte repede, scoțând din 
sintaxa lui punctele și virgulele: 

— Am putea spune asta, da. După mai multe tentative de viol 
asupra copiilor, a fost declarat iresponsabil. A fost internat într- 
un azil lângă Berna. Nu l-a mai părăsit niciodată. Acolo a început 
să deseneze. Nu avea dreptul decât la un creion și două foi de 
hârtie de ziar neimprimate pe săptămână. Uneori desena cu o 


VP - 319 


mină de doar câţiva milimetri. A acoperit mii și mii de pagini. 
Când a murit, celula lui era ticsită de jos și până sus de desene 
și de cărți legate de mână. 

— Trompeta de hârtie: pentru ce? 

— Își cânta propria muzică folosindu-se de acest sul. Nu era 
muzician, dar pretindea că aude note în adâncul creierului său. 

Narcis fu cuprins de ameţeală. Un criminal nebun care și-a 
înecat izbucnirile violente în portative și arabescuri infinite. La 
fel ca el? 

— Lista, zise cu o voce spartă. 

Îi întinse foaia de hârtie imprimată. Faţa congestionată își 
regăsise o culoare rezonabilă. Corpul i se îndreptase sub 
țesătura de calitate. Părea grăbit să scape de nebun. 

Narcis aruncă o privire asupra numelor - toţi era necunoscuţi. 
Cea mai mare parte erau din Paris. Ușor de găsit. În faţa fiecărui 
nume, titlul lucrării pe care o cumpărase. Senatorul. Poștașul. 
Amiralul... 

Își puse din nou pistolul la spate și o luă spre ușă, când îi veni 
altă idee: 

— Vorbește-mi despre Courbet, îi spuse, trecând brusc la 
persoana a doua singular. 

— Courbet? Care de la Courbet? 

— Vorbește-mi despre Omul rănit. 

— Nu sunt specialist în această perioadă. 

— Spune-mi ce știi. 

— Mi se pare că a pictat acest autoportret în anii 1840 sau 
1850. Așa ceva. Este un exemplu celebru de repictare. 

— Un exemplu de ce? Cum ai spus? 

— De repictare. Așa se numește o pânză pe care artistul a 
corectat-o într-o manieră importantă. Sau peste care a pictat cu 
grijă alt tablou. 

Fraza îi explodă în cap. Pictura mea nu este decât o repictare. 
Narcis nu voia să spună că pictura lui era o remușcare, ci că 
pictase de fapt altceva pe pânzele sale. De fapt gândul său 
fusese: Nu trebuie să-ți pese de ce vezi. Pictura mea nu este 
decât o repictare. Autoportretele sale nu erau decât camuflaje... 

— Omul rănit. Povestește-mi. 

— Este un caz de școală, reluă Pernathy cu o voce mai puţin 
grăbită. Istoricii se tot întrebau de ce s-a reprezentat Courbet 
sub trăsăturile unui om culcat sub un arbore, rănit la inimă. Au 


VP - 320 


înțeles mult mai târziu că acel tablou ascundea un secret. La 
început, Courbet s-a pictat împreună cu logodnica lui. Până să 
termine tabloul, fata l-a părăsit. Rănit de moarte, Courbet a 
șters-o din tablou și a înlocuit-o simbolic cu pata de sânge de la 
inimă. Bărbatul era rănit din dragoste. 

Cu toată febrilitatea sa, Narcis aprecie anecdota: 

— Și cum s-a descoperit asta? 

— Au pus pânza sub raze X în 1972. Sub pictura de deasupra, 
silueta logodnicei apare clar la pieptul lui Courbet lungit pe 
iarbă. 

Sângele îi pulsa în cap. Degetele îi tremurau. Sub fiecare 
dintre tablourile lui exista o altă lucrare. Un adevăr care era 
legat de identitatea sa originară sau de crimele ucigașului de 
cerșetori. 

Un adevăr pe care ar fi putut să îl vadă apărând sub razele X. 

Înainte de a ieși pe ușă, îl avertiză: 

— Atât pentru tine, cât și pentru mine, ar fi mai bine să nu ne 
fi văzut niciodată. 

— Înţeleg. 

— Nu înţelegi nimic și e mai bine așa. Și te sfătuiesc să nu-ți 
avertizezi clienţii în legătură cu vizita mea. Sau o să mă întorc. 

o... 

Narcis avea impresia că era în posesia listei membrilor unei 
grupări secrete. Un grup de iniţiaţi care se hrăneau cu propria 
lui nebunie. Vampiri psihici. Voyeuri perverși. Pentru fiecare 
colecţionar, documentul indica nu doar adresa, ci și codul de 
intrare, inițialele interfonului, numărul de telefon. Galeria 
Pernathy livrase fiecare tablou la domiciliu. Informaţiile practice 
fuseseră atașate fișierului. Nu mai avea decât să sune la ușă. 

Narcis simţea că reînvie la Paris. Era o zi gri, cum doar 
capitala știa să producă. Nici nori, nici ploaie. Doar o perdea 
aspră, umedă, poluată, o pânză murdară care apăsa peste tot 
orașul. Ceva care parcă nu avea nici început și nici sfârșit, nicio 
șansă de evoluţie pe parcursul zilei. jJubila. Rahatul ăsta, această 
monotonie erau baza originii sale. 

Primul cumpărător de pe listă, Whalid El-Khoury, locuia în 
partea de jos a străzii Foch. Ceru șoferului de taxi să-l aștepte în 
faţa imobilului și trecu lejer peste toate obstacolele. Codul ușii 
de la intrare. Codul imobilului. Interfonul. Vizita se opri aici. El- 
Khoury nu era acasă. Narcis încercă să negocieze cu 


VP - 321 


majordomul: putea să urce și să lase pachetul? Spera cel puţin 
să intre în apartament și să vadă pânza. Servitorul îl sfătui să 
lase pachetul la administrator. 

Narcis îi dădu șoferului o altă adresă, cea mai apropiată de 
strada Foch: un pasaj situat pe Victor Hugo. Işi organizase deja 
în minte periplul, în funcţie de poziția geografică a fiecărui 
colecționar. 

Pe străduţe, vile și imobile se ascundeau cu grijă în spatele 
brazilor și al chiparoșilor. Fiecare reședință părea că ilustrează 
maxima: Ca să trăim fericiți, trăim ascunși. Dar conacul lui 
Simon Amsallem, cel de-al doilea tip, era exact contrariul 
acestei zicale. Era o clădire de la începutul secolului XX, 
încărcată cu ornamente de inspiraţie atât maură, cât și italiană, 
renovată în stuc alb. Turnuleţe, rotonde, cariatide, balcoane, 
balustrade: totul se înghesuia fără nici cea mai mică logică sau 
echilibru. Casa lui Amsallem pocnea în frig ca un dop de 
șampanie. 

Narcis se prezentă la interfon. Fu imediat primit de un 
majordom filipinez. Își dădu numele de artist. Fără un cuvânt, 
omul plecă să-și anunţe șeful. Rămase singur într-un vestibul cu 
dale albe și negre. Pe pereți, luminate simplu cu șiruri de becuri, 
erau atârnate pânze. Artă brută și din cea mai pură. 

Un tablou mare din cartoane de ambalaje creionate 
reprezenta o vedere aeriană a unui sat brăzdat de străzi și 
drumuri. Dacă te plasai la distanţa corespunzătoare, vedeai că 
axele trasau fața unei vrăjitoare cu gura deschisă, gata să 
înghită burgul. Un triptic în cretă reprezenta aceeași figură, 
deformată în trei expresii distincte. Stupoare. Angoasă. Teroare. 
Ochii injectaţi, umbrele violacee, fondurile chinuite - totul părea 
trasat cu sânge. 

Alte pânze descriau, într-un stil apropiat de cel al benzilor 
desenate americane din anii 1960, scene din viaţa cotidiană 
franceză: mersul la piaţă, apetitivele la cafenea, serbările 
câmpenești... Tablourile ar fi putut fi reconfortante, dar 
personajele urlau în tăcere, arătându-și dinţii, înconjurate de 
cadavre în putrefacție și de animale eviscerate... 

— Narcis, ești chiar tu? 

Se răsuci și văzu un bărbat corpolent, în halat alb. Purta 
ochelari de aviator și o kippa prinsă cu agrafe de părul lui 
cărunt. Transpirat, avea un prosop în jurul gâtului. Pesemne 


VP - 322 


ieșise de la o ședință de gimnastică. Narcis se întrebă dacă 
stătea cu kippa și în timpul exerciţiilor. 

Omul îl strânse în braţe ca și cum s-ar fi revăzut după o lungă 
absenţă, după care îl privi câteva secunde, izbucnind în râs. 

— Mă bucur să te văd și în carne și oase, bătrâne! Sunt luni 
de când dorm cu mutra ta deasupra patului! 

Cu un gest, făcu semn spre un salon mare la dreapta. Narcis 
intră în camera care reînnoia stilul ostentativ de afară. Canapele 
de catifea aurite. Perne de blană albe. Covoare orientale dispuse 
în unghiuri diferite pe pardoseala de marmură. O menoră, 
candelabrul cu șapte braţe al evreilor, trona pe șemineu. 
Impozant, imens, merita numele de „Cei șapte ochi ai lui 
Dumnezeu”. 

Și din nou, artă outsider. Sculpturi cu exagerări primitive, 
construite din cutii de conserve. Pânze naive, pictate pe 
materiale recuperate. Schițe pline de inscripţii misterioase. 
Narcis se duse cu gândul la o fanfară plină de ţiuituri, tingiri și 
tobe. Ansamblul nu ar fi părut nelalocul lui în acest decor de 
gablonţuri. 

Colecţionarul se prăbuși pe una dintre canapele. Sub bluza de 
trening descheiată avea un tricou pe care era scris FAITH cu 
litere gotice. 

— Stai jos. Țigară? 

— Nu, mulțumesc, răspunse Narcis, instalându-se în fața 
interlocutorului său. 

Amsallem luă un trabuc dintr-o cutie chinezească lăcuită și îi 
închise capacul cu o mișcare. Cu un cuţitaș cu mâner de fildeș 
tăie capătul trabucului. Apoi îl puse între dinţii strălucitori și îl 
aprinse într-un nor de fum albăstriu. Mașina se pornise. 

— Ce mă pasionează la arta brută, începu el ca și cum ar fi 
pornit un interviu, este libertatea. Puritatea. Știi cum o definea 
Dubuffet? 

Narcis dădu din cap politicos că „nu”. 

Celălalt continuă pe un ton glumetț: 

— „întelegem prin aceasta, lucrări artistice executate de 
persoane fără niciun fel de cultură artistică. Arta unde se 
manifestă doar funcţia invenţiei, și nu cele, constante în arta 
culturală, ale cameleonului și maimuței”. Nu-i rău, nu? 

Scoase o dâră lungă de fum și deveni brusc serios. 

— Singura otravă, spuse el pe un ton grav, este cultura. Ea 


VP - 323 


înăbușă originalitatea, individualitatea, creativitatea. Își agită 
trabucul. Ea impune împuţitul ei de mesaj politic! 

Narcis îl aproba în continuare. Își mai dădea cinci minute 
înainte de a trece la scopul vizitei sale. Oratorul își puse 
picioarele pe măsuţa joasă - purta pantofi Nike cu motive aurii. 

— Vrei un exemplu? lată unul. la, de pildă, Fecioara cu 
pruncul, din Renaștere. Vinci, Tiţian, Bellini... Magnific, de acord, 
dar există un detaliu care nu merge, prietene. Micul lisus nu 
este niciodată circumcis! Maze! tov| La catolici, Cristos nu mai 
este nici măcar evreu! 

Amsallem își adună picioarele și se aplecă spre Narcis cu un 
aer conspirativ. 

— Timp de secole, arta a lins în cur puterea! A întreţinut cele 
mai rele minciuni. A hrănit ura faţă de evrei în Europa! Toate 
aceste tablouri cu micuţele lor puţe de creștin au pregătit 
terenul antisemitismului! 

Își privi ceasul și întrebă brusc: 

— Ce vrei de fapt? 

Narcis îi răspunse tot așa: 

— Să-mi văd tabloul. 

— Nimic mai ușor. Este la mine în cameră. Asta e tot? 

— Nu. Vreau... Aș vrea să-l împrumut pentru o zi. 

— De ce? 

— Trebuie să verific ceva. Vi-l dau după aceea imediat înapoi. 

Fără cea mai mică ezitare, Amsallem îi întinse mâna peste 
măsuţă: 

— De acord! Ţi-l dau, prietene. Am încredere. 

Narcis bătu palma dezorientat. Se aștepta să fie mai dificil. 
Amsallem ghici surprinderea lui. Işi scoase trabucul din gura 
cărnoasă și scoase iarăși o dâră lungă de fum: 

— În Franţa, aveţi o chestie care se numește dreptul moral al 
artistului. Sunt de acord cu asta. Am cumpărat tabloul tău, 
bătrâne, dar tu rămâi autorul lui. Pânza aceasta va fi 
întotdeauna a ta, și peste secole! Se ridică dintr-o mișcare. 
Urmează-mă. 

Narcis o luă după el pe un culoar tapisat cu satin negru. 
Aurării, tapete și marmure se vedeau din pragul fiecărei camere. 
Busturi italiene, tapiserii, mobile stil se aglomerau ca într-un 
anticariat venețian. 

Amsallem intră într-o cameră unde trona un pat alb cu auriu. 


VP - 324 


Pe perete, într-o ramă de 100 pe 60 de centimetri, se afla 
tabloul lui. Colecţionarul îl avea pe C/ovn. Impecabil, cu faţa 
albă, cu cele două linii negre care îi brăzdau ochii, cu trompeta 
și balonul lui. 

Narcis se apropie. Regăsea tonurile ruginii, violența 
trăsăturilor, distorsiunea sarcastică a feţei, dar descoperea 
acum și relieful pânzei sale. O pictură pe care trebuie atât să o 
privesti, cât și să o contempli. Culorile se ridicau precum 
torentele de lavă și desenau curbe ameţitoare, violente, 
vehemente. Clovnul era privit de jos în sus și părea să domine 
lumea. Totodată, machiajul lui derizoriu, expresia lui plină de 
angoasă, mizerabilă, îi anulau orice suveranitate. Tabloul arăta 
în același timp un tiran și un sclav, un dominator și un dominat. 
Poate un simbol ascuns al destinului său... 

Amsallem îl bătu pe spate: 

— Ai geniu, bătrâne. Fără nicio îndoială! 

— Matrioșka, începu el, vă spune ceva? 

— Păpușile rusești? Nu. De ce? 

— N-are importanţă. 

Dintr-o mișcare, Amsallem scoase tabloul din ramă și, cu tonul 
servil al unui vânzător în magazin, întrebă: 

— VIi-l împachetez, domnule? 

o... 

— Ce se întâmplă cu Narcis astăzi? ; 

Philippe Pernathy se agita în costumul lui gri de flanel. In jurul 
său pânze stranii se multiplicau pe pereții albi. Un fel de partituri 
bizare, cu portative circulare, desfășurând mii de note și de 
figuri întrebătoare. 

Anaïs se simțea într-o formă de zile mari. Amfetaminele 
continuau să-și facă efectul. După ce îl anunţase pe Crosnier, se 
dusese ţintă la aeroportul din Nisa. Sticletele marsiliez preluase 
ștafeta. Acceptase chiar să nu spună nimic despre prezenţa ei la 
scena crimei. Luase un zbor spre Paris la 10:20 - urmărind în 
continuare călătoria mercenarilor pe iPhone: pe când se îmbarca 
ea, ei intrau prin poarta La Chapelle. 

Aterizase o oră mai târziu. Tipii ajunseseră pe strada Turenne, 
unde petrecuseră aproape 20 de minute în dreptul numerelor 
18-20. În același timp, ea închiriase o mașină la Orly - temându- 
se o clipă că fata de la Avis va refuza să-i facă un contract, așa 
de drogată arăta. În cele din urmă, o luase din loc la bordul unui 


VP - 325 


Opel Corsa, dotat cu GPS - nu cunoștea atât de bine Parisul ca 
să se descurce singură. 

Între timp, tipii părăsiseră Turenne pentru strada Foch. Era 
evident că urmau un itinerar precis, dar Anais încă nu își putea 
imagina care. Tot ce spera era ca ei să nu-și paveze drumul cu 
cadavre. 

Când ajunse pe strada Turenne, deschise ușa galeriei 
Pernathy pur și simplu din instinct. Bun instinct. Omul îi dăduse 
informaţii preţioase. Narcis fusese pictor la Villa Corto. Pernathy 
vânduse de curând toate lucrările cunoscute ale maestrului - 
cam treizeci, realizate între septembrie și octombrie 2009 - unor 
colecționari parizieni. 

Aceste răspunsuri erau mai mult sau mai puţin ceea ce și 
aștepta. Inainte de a fi fost Mathias Freire, psihiatru, Victor 
Janusz, vagabond, frumosul misterios fusese Narcis, pictor 
nebun internat în împrejurimile Nisei... 

Curatorul îi arătase mai multe fotografii cu pânzele lui: 
autoportrete bizare, unde artistul se pictase în pielea unor 
personaje costumate. Tablourile băteau în roșu - sângele - și 
exprimau două tendinţe: jumătate epice, jumătate sarcastice. Ai 
fi zis că sunt imnuri, dar imnuri masacrate de o orchestră care 
cântă fals. 

— Cine a venit astăzi să vă vorbească despre Narcis? 

Omul lăsă să-i scape un oftat. 

— Chiar Narcis. 

— La ce oră? 

— Pe la 11. 

Era ora la care ucigașii staţionaseră în fața galeriei. Deci 
avusese dreptate. Işi regăsiseră prada. O urmăreau, așteptând 
ocazia să o ucidă. Inima i se strânse în piept. 

— Ce voia? 

— Să-și vadă tablourile. 

— l le-aţi arătat? 

— Imposibil. Le-am vândut pe toate. Mi-a cerut lista 
colecționarilor care le-au achiziţionat. 

— l-aţi dat-o? 

— Era înarmat! 

Anais aruncă o privire pe iPhone: Audiul, după ce staţionase 
pe Victor Hugo, pornise în direcţia Trocadero. Din instinct, ghici: 
Janusz făcea turul colecționarilor cu vânătorii pe urmele lui. 


VP - 326 


— Faceţi-mi o copie a listei. Imediat. 

— E... e confidenţial. E... 

— Vă sfătuiesc să o imprimaţi înainte ca lucrurile să se 
înrăutăţească. Pentru dumneavoastră. 

Curatorul ocoli biroul și se aplecă spre calculator. Aproape 
instantaneu imprimanta porni. Anais privea din nou telefonul. 
Asasinii trecuseră pe Malul Stâng. 

— Poftim. 

Curatorul puse lista pe birou. 

— Aveţi un marker? întrebă ea. 

Pernathy îi dădu un marker portocaliu. Lista conţinea vreo 
douăzeci de nume - majoritatea în Paris. Le coloră pe cel al lui 
Whalid El-Khoury, strada Foch, apoi pe cel al lui Simon 
Amsallem, Villa Victor-Hugo. Care va fi următorul colecţionar? 
Se uită din nou pe iPhone: ucigașii urcau pe chei în direcţia 
bulevardului Saint-Germain. 

— Narcis mai voia ceva? întrebă ea, revenind la Pernathy. 

— Nimic. A plecat cu lista. Asta a fost tot. 

— N-aţi mai avut și altă vizită în dimineața asta? 

— Nu. 

Ceva nu se potrivea. Dacă ucigașii ar fi vrut să-l omoare pe 
Janusz, ar fi făcut-o deja. Ce așteptau? Voiau să știe ce caută? Și 
el, de ce să vrea să-și revadă pânzele? Conţineau oare tablourile 
vreo informaţie? Un secret pe care Narcis îl ascunsese în ele. Un 
secret pe care îl uitase și pe care căuta să îl descopere. 

Audiul continua să se deplaseze. După lista sa, ar fi trebuit să 
se oprească la domiciliul lui Herve Latannerie, pe strada Surcouf 
75007 PARIS, dar depășiseră strada aceasta și ajunseseră în 
Place des Invalides. 

— Narcis v-a mai spus și altceva? 

— Nu. Sau mă rog, da. Mi-a pus întrebări despre Gustave 
Courbet. 

— Ce fel de întrebări? 

— Se interesa de unul dintre autoportretele sale. Omul rănit. 

— Fiţi mai exact. Vreau să știu cuvânt cu cuvânt ce v-a 
întrebat. 

— Voia să știe ce este un repictat. 

— Nici eu nu știu. 

— O pânză pe care pictorul a corectat-o în mare parte. Sau pe 
care a repictat-o în întregime. 


VP - 327 


Furnicături prin cap. Se apropia de un adevăr crucial. 

— Omul rănit este un repictat? 

— Da, unul dintre cele mai faimoase. Mereu s-a pus 
întrebarea de ce Courbet se reprezentase sub trăsăturile unui 
om care trăgea să moară sub un copac, rănit în inimă. In anii 
1970 au trecut pânza prin raze X și au descoperit că iniţial 
schițase o altă scenă, cu logodnica lui de pe atunci, înainte de a 
termina tabloul, fata l-a părăsit. Courbet a transformat tabloul și 
s-a reprezentat agonizând, atins în inimă. Simbolul vorbește de 
la sine. 

Ideea îi aprinse creierii. Pânzele lui Narcis erau repictări. Sub 
autoportrete, artistul pictase a/tceva - un secret pe care căuta și 
el să îl identifice și pe care ticăloșii îl urmăreau și ei. Narcis își 
recupera pânzele pentru a le trece prin raze X. 

iPhone-ul. Vânătorii o luaseră pe strada Bac și se opriseră în 
colţul străzii Montalembert. Reciti lista. Un nume îi sări în ochi: 
Sylvain Reinhardt locuia la un număr pe strada aceasta. Se grăbi 
spre ieșire, când un ultim reflex o reținu: 

— Omul rănit, aveţi vreo reproducere? 

— Cred că da. Într-o monografie. Eu... 

— Căutaţi-o. 

— Dar... 

— Grăbiţi-vă. 

Pernathy dispăru. Anais nu încercă să își ordoneze ideile. 
Zvâcnetul sângelui înlocuise orice gând, orice raționament. 

— lat-o. 

Pernathy ţinea o carte deschisă în mână. Omul rănit se 
odihnea la baza unui copac, acoperit cu mantaua ca o 
cuvertură. Scena plutea într-o penumbră poleită cu aur, 
fremătătoare. Umbra pe care capul lui se sprijinea evoca un vis 
dintr-o rădăcină neagră. Frumosul adormit ţinea mâna stângă 
pe un pliu al hainei, în timp ce brațul lui drept dispărea sub 
manta. 

Pe pieptarul stâng al cămășii sale albe o pată roșie 
străpungea pânza. Aproape de pictor odihnea o spadă. Anais 
reacţionă ca un poliţist. Își spuse că acest tablou este scena 
unei crime și că acea lamă era o pistă falsă. Victima voise să 
ascundă de ceilalți adevăratul ucigaș - nu un rival cu care 
încrucișase sabia, ci o femeie cu care încrucișase carnea... 

— Aveţi radiografia tabloului? 


VP - 328 


— E aici. 

Pernathy întoarse pagina. Anais văzu același tablou în negru 
și alb. O lumină albă iradia și îl transforma într-un peisaj lunar. 
Un detaliu era altfel: în locul pliului mantalei, o femeie era 
cuibărită la pieptul pictorului. Un spectru imaterial - care 
semăna cu clișeele trucate de la începutul secolului XX, chipurile 
luate de la scenele de spiritism. 

Femeia rămăsese sub pictură. Mulţumi curatorului și plecă, 
mergând cu un pas nesigur. În confuzia din capul ei, înțelese că 
se temea mai mult ca orice de o altă posibilitate. Ca pânzele lui 
Narcis să nu ascundă și ele fantoma unei foste. 

o... 

Sylvain Reinhardt trăia în întuneric. 

Deschisese ușa cu precauţie, ieșind din umbră, dar lăsând 
lanţul de la ușă pus. În casa scărilor, aplicele difuzau o lumină 
slabă, ca lămpile cu parafină din fundul unei mine. 

— Vă recunosc, spuse bărbatul. Sunteţi Narcis. 

Înclină capul în semn de încuviinţare. 

— Nu cumpăr niciodată direct de la artist, îl preveni 
Reinhardt. 

Narcis ţinea sub braţ tabloul învelit în plastic. 

— Nu vând. 

— Atunci ce doriţi? 

— Pot să intru mai întâi? 

Fără tragere de inimă, Sylvain scoase lanţul, deschise ușa și 
se retrase în vestibul. Narcis intră în obscuritate. Ghicea 
volumele, parchetul, plafoanele foarte înalte, liniile spaţioase ale 
unui apartament haussmanian. 

Câteva secunde se scurseră așa, în tăcere, cu cei doi stând 
nemișcaţi. În cele din urmă, Reinhardt închise ușa și o încuie. 
Ochii lui Narcis se obișnuiau cu întunericul. Un apartament cu 
două camere. Obloanele trase. Mobile acoperite cu huse gri. 
Domnea o căldură sufocantă. 

— Ce vreţi? 

Tonul era agresiv. Narcis se uită la gazda lui. Purta niște 
jeanși spălăciţi, un pulover la baza gâtului, mocasini. Pentru 
moment, nu avea faţă. 

— Voiam să vă întâlnesc, spuse Narcis prudent. 

— Evit contactul cu artiștii ale căror opere le cumpăr. E regula 
mea. Orice s-ar spune, emoția artistică trebuie să rămână 


VP - 329 


neutră, obiectivă, imparțială. 

Reinhardt schiţă o mișcare spre salonul din dreapta. Narcis o 
luă în direcția aceea. Camera nu era în dezordine, dar trăda 
abandonul, neglijența. Un strat de praf acoperea fiecare obiect. 
Un miros închis îţi crispa nările. Urme mai închise se conturau 
pe jos - covoare. Narcis le imagina murdare, roase, acoperite cu 
păr... 

Înaintă și mai mult. Candelabre, fotolii, gheridoane pluteau 
prin tenebre. Un basorelief sculptat pe peretele din dreapta - 
titani din profil, amintind de  hieroglifele egiptene. Un 
apartament de familie, își spuse. Pereţii, mobilierul, covoarele 
aparţineau sângelui lui Sylvain Reinharat tot atât de sigur ca și 
forma nasului său sau alte atavisme ale strămoșilor lui. Locul nu 
era decât o prelungire a patrimoniului său genetic. 

Se întoarse și zâmbi: 

— Aveţi o colecție de artă brută? 

Işi distingea mai bine interlocutorul. Reinhardt avea un cap de 
mort, în sens propriu. Pielea sa, fină, întinsă, pergamentată, se 
mula pe fiecare detaliu al mușchilor și oaselor lui. Linia părului 
foarte retrasă. Orbite adânci. Maxilare și dinţi proeminenți. 
Imposibil să-i apreciezi vârsta. Când îl priveai, nu te gândeai în 
termeni de ani, ci de generaţii. 

Un soi pursânge. 

— E aici. In jurul dumneavoastră. 

Atunci o văzu. Tablourile nu erau nici înrămate, nici atârnate. 
Erau doar așezate de-a lungul pereţilor. In semiîntuneric se 
confundau cu tapetul tern la culoare. Suprapuneri inextricabile, 
forme curbilinii. Mici personaje creionate cu ciocuri de pasăre. 
Capete rotunde cu dinţi nenumărați... 

— De ce trăiţi așa? întrebă Narcis. În întuneric? 

— Din cauza tablourilor. Lumina deteriorează culorile. 

Narcis se întreba dacă gazda lui glumește. Avea un ton 
superior. Ca și cum fiecare cuvânt, fiecare silabă l-ar fi 
dezgustat. 

— Lumina este raţiunea de a exista a picturii. 

Fraza îi scăpase - artistul din el vorbise. Reinhardt râse. Un fel 
de cotcodăcit batjocoritor. 

Se apropie de alte lucrări. Oameni cu feţe de pisici. Fetiţe de 
culoarea fantomelor. Măști de carton cu ochi scobiţi. 

— Tatăl meu era prieten cu Dubuffet, spuse Reinhardt ca o 


VP - 330 


scuză. Eu îi continui colecţia. 

Narcis nu se înșelase. Acest fiu de familie era prizonier al 
originilor sale cum era prizonier al colecţiei sale. Lucrările 
acelea, pereţii aceia evocau marile petale negre ale unei plante 
carnivore care îl devora lent. 

— Ce vrei de fapt, ticălosule? întrebă brusc. Ce vrei de la 
mine? 

Narcis se întoarse, surprins de schimbarea de ton. Reinharat 
ținea în mână un pistolet. Se distingea doar ţeava în obscuritate. 
Patul era doar bănuit. 

— Vrei să mă jefuiești, nu? 

Fără să își piardă calmul, Narcis trecu la tutuit: 

— Într-o zi, la muzeul Luxembourg, gardienii au surprins un 
bătrân, înarmat cu o paletă și cu pensule, care picta pe furiș un 
tablou expus al lui Pierre Bonnard. Tipii l-au azvârlit pe nebun 
afară. Era chiar Bonnard. 

Reinhardt rânji din nou. Dinţii îi erau stricați. 

— Se spune aceeași poveste și despre Oscar Kokoschka. 

— Un pictor nu își termină niciodată opera. 

— Adică? 

— Vreau să-mi retușez tabloul. Cel pe care l-ai cumpărat. 
Poștașul. Vreau să-l iau. Pentru o zi sau două. 

Reinhardt nu se aștepta la această cerere. Atenţia îi slăbi 
pentru o clipă. Narcis îl lovi peste încheietură cu muchia mâinii 
stângi și cu cealaltă mână scoase arma. Moștenitorul dădu 
drumul unui strigăt ascuţit - un urlet de nevăstuică. Narcis îl 
prinse de gât și îl propti de perete, cu arma sub nas. Glockul lui 
era mult mai convingător ca arma lui miniaturală. 

— Unde îmi e tabloul? 

Niciun răspuns. Omul se prăbușea, fără să-și piardă 
cunoștința. 

— Dă-mi tabloul și te las în cușca ta. 

În genunchi, viţa nobilă îl privea stupefiat. Ochii lui plini de 
lacrimi străluceau ca o pereche de lumânări, care îi dădeau un 
aer solemn. 

— Unde îmi e tabloul, ticălosule? 

— Nu... nu-i aici. 

— Unde e? 

— În depozit. 

— Care unde e? 


VP - 331 


— Jos. În curte. Un atelier. 

Narcis îl ridică în picioare dintr-o mișcare și îi arătă ușa: 

— După tine. 

o... 

— Sticleţii din Nisa m-au sunat. Au descins la Villa Corto. 

— Și? 

— Nimic. Nu urme, nu indicii. Imposibil de aflat cine i-a 
omorât pe doctor și pe infirmierii lui. Cât despre martori, i-ai 
văzut. 

— Nimeni nu a vorbit despre mine? 

— Nimeni nu e în stare să vorbească despre un contează ce. 

În mașina ei închiriată, Anais asculta vocea lui Crosnier ca și 
cum ar fi venit de pe o altă planetă. Era la pândă, ascunsă de 
zece minute pe strada Bac, colț cu Montalembert, o arteră 
oblică, foarte scurtă, care dădea spre un edificiu prestigios, cel 
al Editurii Gallimard, marcat doar cu o siglă simplă „NRF”. 

— Asta e tot? 

— Fer-Blanc a murit. 

Anais nici nu crezuse că își va mai reveni. Și oricum, trecuseră 
de asta. Își pusese pistolul pe genunchi. Cei doi cerberi erau sub 
ochii ei, la câţiva zeci de metri, în picioare aproape de Audiul 
staționat în față la Monoprixul ce făcea colț cu strada Bac. 
Verificase deja dacă numărul corespunde, iar oamenii aveau 
semnalmentele pe care le știa. Pardesie de lână negre. Costume 
Hugo Boss. Două capete de înalți funcţionari, siguri pe ţinuta și 
pe puterea lor. 

Măsurau spaţiul din jurul mașinii, ca niște șoferi obișnuiți, 
ridicând din când în când privirea spre faţada de la numărul 1 
de pe strada Montalembert. Narcis era înăuntru. Undeva, la unul 
din etaje, la Sylvain Reinharat. 

— Te sun mai târziu. 

Narcis tocmai ieșea din imobil, cu două tablouri sub braţ. Unul 
învelit în plastic, celălalt înfășurat strâns într-o cârpă. Mercenarii 
se puseră în mișcare. Anais deschise portiera. Victor Janusz, 
alias Mathias Freire, alias Narcis, întorsese spatele Editurii 
Gallimard și se îndrepta spre strada Bac. 

Trecu de intrarea la hotel Montalembert, de intrarea la hotel 
Pont-Royal și era în dreptul unui restaurant, Atelier de 
Robuchon. Cu pânzele în mână, avea aerul unui somnambul. 
Privea drept înainte, dar parcă nu vedea nimic. Parcă slăbise trei 


VP - 332 


sau patru kilograme de când îl văzuse ultima oară, în 
apartamentul lui anonim. 

Ucigașii traversaseră deja strada, în gazul ţevilor de 
eșapament, ocolind mașinile oprite în trafic. Anais închise 
portiera fără zgomot și scoase piedica pistolului. Vânătorii erau 
doar la câţiva metri de prada lor. Anais puse degetul pe trăgaci. 
Mergea în aceeași direcție cu ei, gata să traverseze șoseaua. 
Ucigașii băgară mâna în pardesie. Anais ridică braţul. 

Nu se întâmplă nimic. 

Câinii de pază încremeniseră. 

Narcis tocmai intra într-un centru de imagistică medical aflat 
alături de o farmacie, la numărul 9 pe Montalembert. Anais vâri 
arma sub haină. Pe panou scria: SCANNER - RADIOLOGIE 
COMPUTERIZATĂ - MAMOGRAFIE - ECOGRAFIE... 

Narcis îi urma ideea. Recuperase un tablou de la Simon 
Amsallem și un altul de la Sylvain Reinhardt. Mergea acum să le 
treacă prin raze X. 

Cei doi bărbaţi se duseră la loc lângă mașina lor. Anais îi 
imită, revenind la Opel. Se repezi în mașină. Era sigură că nu o 
văzuseră. Circulaţia era într-un punct mort. Mașinile mergeau 
bară la bară. Claxoane nervoase. Fețe încruntate în spatele 
parbrizelor. Ce ar fi putut să se întâmple aici? 

Își observă dușmanii cu coada ochiului. Le admira calmul, 
eleganța, familiaritatea liniștită pe care o aveau cu moartea. 
1,85 înălţime, laţi în spate. Sub pardesie, haina era încheiată 
până sus, iar dunga de la pantaloni era impecabilă, ca la italieni. 
Unul dintre ei avea păr argintiu și ochelari de baga, model Tom 
Ford. Al doilea era blond-roșcat, cu păr deja rar. Două fețe 
frumoase, cu trăsături regulate. Care respirau proximitatea față 
de putere, siguranţa că erau de neatins. 

Spre deosebire de ei, ea se simțea la pământ. Duhnea. Era 
transpirată. Era murdară. Mâinile îi tremurau. Se gândea la 
filmele italiene la care se uita cu tatăl ei. Duelurile pe fundalul 
arenelor sau al unor cimitire hieratice. Stăpânirea absolută a 
eroilor. Sângele lor rece, incoruptibil. Cei doi mercenari aveau 
față. Nu și ea. 

Pentru o clipă, fu tentată să anunţe fortele de poliţie din 
cartier. Nu. Vor vedea imediat sosirea poterii. Și vor dispărea 
scurt. Or, ea voia să știe cine sunt, ce aveau în burtă și pentru 
cine lucrau. O altă ipoteză. Să intre după Narcis în centrul de 


VP - 333 


imagistică medicală. Să îl supună. Să fugă cu el pe o ieșire de 
urgență. Nici asta nu era posibil. Se va panica. Va face uz de 
armă. Nu puteai avea încredere în amatori. 

Își puse pistolul pe genunchi. Strânse volanul cu toată 
puterea, încercând să-și calmeze tremuratul din antebrațe. Cu 
un Lexomil, ar merge mai bine. Dar să asociezi un anxiolitic cu 
amfetamina era ca și cum ai fi făcut pipi pe o vâlvătaie. Va 
aștepta. 

Trebuia să aștepte. 

o... 

— Domnul Narcis? 

Se ridică dintr-o mișcare, cu pânzele sub braț. Dăduse acest 
nume la ghișeu fără să se gândească. Nu avea nici asigurare 
medicală, nici trimitere, dar secretarele se  arătaseră 
înţelegătoare. Pretinsese că îl doare cotul în urma unei căderi. Il 
instalaseră în sala de așteptare. Ceilalţi pacienţi nu îi acordară 
nicio atenţie. 

— Pe aici, vă rog. 

Secretara o luă la dreapta, pe culoar. Lovi tablourile de colțul 
peretelui. 

— Vreţi să le lăsaţi la recepţie? Vă va fi mai ușor în vestiar. 

— Mulţumesc, le ţin cu mine. 

Mergea în spatele femeii. Se simțea într-o stare critică. 
Sesiunea de violență de la Reinhardt îi agravase teama. Cea de- 
a doua pânză din depozit îi dăduse lovitura de graţie. De data 
asta se reprezentase în costum de poștaș din anii 1980. Cu 
șapcă și haină bleu-gri, cu ecusonul vremii: un avion în origami. 
Ce ascundeau aceste portrete absurde? 

Asistenta se opri în fața unei uși și reveni asupra problemei: 

— Sunteţi sigur că vreți să le păstraţi? 

— Mulţumesc. Mă descurc. 

Răsuci clanţa și îl invită să intre într-o cabină strâmtă care 
dădea spre o altă ușă. 

— Dezbrăcaţi-vă. Doamna radiolog va veni să vă cheme. 

Narcis se încuie și așteptă fără să-și scoată haina, punând 
pânzele pe bancheta din vestiar. După un minut, o altă femeie 
deschise cea de a doua ușă. 

— Nu v-aţi dezbrăcat încă? întrebă pe un ton sec. 

Narcis o măsură din priviri. Brunetă, machiată puternic, tocuri 
înalte, reprezenta forțe contradictorii. Știință și rigoare în ceea 


VP - 334 


ce privea halatul alb, provocare și senzualitate în ceea ce privea 
viaţa civila. 

Optă pentru maniera blândă: 

— Cererea mea este un pic mai specială, spuse cu un surâs 
pe buze. Am nevoie să fac o radiografie acestor două tablouri 
și... 

— Imposibil, i-o tăie tehniciană. Mașinile noastre nu sunt 
concepute pentru așa ceva. g 

— Vă asigur că este o practică foarte curentă. In laboratoarele 
aflate în muzeele din Franţa se... 

— Îmi pare rău, aţi greşit adresa. 

ÎI împingea din nou spre cabină. Narcis transpira abundent, cu 
zâmbetul îngheţat pe buze: 

— Îmi permit să insist. Este suficient să... 

— Domnule, fiţi amabil. Alţi pacienţi așteaptă. Noi... 

Se dădu brusc înapoi. Narcis aţintea spre ea Glockul. Luase 
tablourile cu mâna stângă, intrase în cabinetul de consultații și 
închisese ușa cu piciorul. 

— Ce... ce...? 

Tot cu mâna stângă, Narcis smulgea folia de plastic de pe 
Clovn. 

— Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Ea se precipită. Unghiile lăcuite striviră bulele de aer în timp 
ce rupea plasticul, dând la iveală pânza în culori sangvine. 
Clovnul cu fața lui albă și surâsul lui trist își făcu apariția. 

Narcis se dădu înapoi - o ţinea sub ochi pe radiologă, cu 
amândouă mâinile încleștate pe Glock. 

— Pune naibii tabloul în aparat! 

Neîndemânatică, femeia așeză pânza pe masa de examinare. 

— Caseta acum. În stativ. 

Pronunțase cuvintele fără să le caute - termeni tehnici 
medicali. Femeia îi aruncă o privire derutată. Manevră și 
declanșă iradierea. Pe masa de oţel, clovnul se uita la Narcis cu 
ochii lui negri. Parcă își bătea joc de el. Ca și cum ar fi cunoscut 
surpriza pe care i-o pregătea sub lac și culori. 

— Celălalt acum, șuieră printre dinţi. Repede. 

Radiologa smulse caseta din dulap. Obiectul îi scăpă pe jos cu 
un zgomot metalic. Se repezi să o ia de pe jos, o puse pe un 
cărucior și luă o altă casetă. În acest timp, Narcis scotea fâșiile 
de draperie care-l înfășurau pe Postas. 


VP - 335 


— Grăbește-te. 

Femeia se execută. Narcis avea impresia că primise în 
interiorul corpului o întreagă încărcătură de raze X. Ea deschise 
stativul. Luă a doua cutie metalică. 

— Unde se face vizualizarea? 

— A... alături. 

Un birou era în continuarea sălii de examinare. Narcis îi făcu 
semn spre ea cu pistolul. Așezată în faţa ecranelor, femeia 
introduse casetele într-o fantă a unei mașini impozante care 
evoca un copiator de altă dată. 

— Trebuie să așteptăm câteva secunde, îi spuse cu răsuflarea 
tăiată. 

Narcis se aplecă peste umărul ei, privind ecranul negru. 

— Ştii ce spuneau gnosticii? o întrebă ca un nebun, înfigând 
arma în spatele ei. 

— Nu... Nu. 

— Lumea nu este o față a lui Dumnezeu, ci o minciună a 
diavolului. 

Ea nu răspunse. O auzea cum gâfâie. O simţea cum transpiră. 
Mai profund încă, îi simţea inima cum bate nebunește. Demenţa 
lui îi înzecea simţurile. Intuiţia. Conștiinţa. Avea impresia că 
îmbrățișează natura secretă a cosmosului. 

Brusc, ecranul se lumină și descoperi prima radiografie. 

Era, bineînţeles, un tablou sub tablou. Un desen mai degrabă. 
În stilul ilustraţiilor în peniță care însoțeau foiletoanele de la 
începutul secolului XX. Poziţii teatrale. Detalii accentuate. Dungi 
fine care sugerau umbrele, mișcările, clarobscururile... 

Schița înfățișa o crimă. 

Sub podul léna sau podul Alexandre III. 

Ucigașul exulta deasupra unui cadavru gol. Cu o secure în 
mână, agita în cealaltă un trofeu organic. Narcis se apropie, 
uitându-se la fragmentul smuls. Organe genitale. Asasinul 
tocmai își emasculase victima. Ar fi vrut să reflecteze asupra 
semnificației rituale a acestui gest, să își amintească de o scenă 
mitologică ce ar fi integrat castrarea, dar nu putea. 

Din cauza feței ucigașului. 

O faţă asimetrică ce aluneca spre partea dreaptă și se 
întindea într-o grimasă abominabilă. Un ochi era rotund, celălalt 
alungit. Gura forma un rictus căscat, deschis spre partea 
ochiului rotund, împodobit cu dinţi disparaţi. Dar exista ceva și 


VP - 336 


mai rău: înţelese, învingându-și stupoarea, că era vorba de un 
ultim autoportret. Ucigașul acela dantesc era chiar el. 

— Vrețţi... vreţi să vedeţi și cealaltă radiografie? 

Lui Narcis îi trebuiră câteva secunde să revină la realitate. 

— Să o vedem, spuse cu o voce pe care nu și-o recunoscu. 

Celălalt desen reprezenta aceeași scenă, dar câteva secunde 
mai târziu. 

Ucigașul - trăsăturile în cerneală îi dădeau o precizie crudă, 
nejustificată și în același timp un fel de universalitate mitică - 
arunca organele în fluviul negru, agitând securea cu cealaltă 
mână. Narcis remarcă unealta ca fiind primitivă - un obiect 
încropit dintr-un silex atașat cu fâșii de piele la o coadă de lemn. 

Se dădu înapoi. Spatele lui întâlni peretele. Inchise ochii. 
Întrebările se amplificau în capul lui, pe punctul de a da pe 
dinafară. Oare câţi cerșetori eliminase astfel? De ce i se pusese 
pata pe ființele acelea distruse? De ce se reprezentase cu fața 
aceea distorsionată, abominabilă? 

Deschise ochii în cele din urmă, evitând să-și piardă 
cunoștința. Radiologa îl privea. Expresia ei se schimbase: mila 
se citea pe faţa ei. Nu îi mai era frică pentru ea, ci pentru el. 

— Vreţi un pahar cu apă? 

Ar fi vrut să-i răspundă, dar nu reușea. Luă cele două tablouri, 
le înveli neîndemânatic în draperie. Le înfășură de câteva ori cu 
sfoara și făcu un nod. 

— Developaţi clișeele, reuși să articuleze, și puneţi-le într-un 
plic. 

Câteva minute mai târziu ieșea din centrul de imagistică 
medicală cu un pas mecanic. Mergea cu impresia că se 
prăvălește, că leșină, că se descompune. Ridică privirea și văzu 
cum se întunecă cerul. Norii se rostogoleau ca niște pietre de-a 
lungul unei faleze, se năpusteau spre el... 

Cobori ochii și își căută echilibrul. 

Etnarhii asasini erau în faţa lui. 

Avansau cu pardesiele fâlfâind, cu mâinile la centură. 

Lăsă tablourile și scoase Glockul de la spate. 

Închise ochii și trase de câteva ori. 

o... 

Anais văzu flacăra ieșind din gura pistolului automat. Țâșni 
din mașină și se repezi spre trotuar. Răsunară alte împușcături. 
Până să se dezmeticească, o mare de oameni se îmbulzeau, 


VP - 337 


cuprinși de panică. Mașinile se îngrămădeau. Oamenii alergau. 
Noi împușcături. Se strecură printre două mașini și întinse capul. 
De data asta îl văzu pe unul dintre asasini întins pe jos, mort. 
Pași pe asfalt întrerupţi de gemete. Se întreba dacă sunt și răniţi 
- victime colaterale. Cuvântul i se părea absurd, dar îi trecuse 
prin cap. 

Nu putea să vadă ce se întâmplă. Trecătorii îi stăteau în faţă. 
Un talmeș-balmeș de siluete și de mașini. În cele din urmă, îl 
reperă pe Narcis în faţa unei farmacii. Faţă în faţă cu cel de-al 
doilea lunetist. Fiecare vizându-l pe celălalt. Se apucau de mâini 
ca să se împiedice să tragă, luptând să se doboare ca într-o 
luptă corp la corp neîndemânatică. 

Un nou foc. Un geam se sparse, acoperindu-i cu sticlă pe cei 
doi combatanți. Narcis alunecă pe unul dintre plicurile cu 
radiografii. Căzu pe spate, antrenându-l și pe celălalt în cădere. 
incerca mereu să ţintească spre adversarul lui, care făcea 
același lucru. Dispărură în spatele unei mașini. Nu le mai vedea 
decât picioarele cum se agitau. Urlete se ridicau de peste tot. 
Oamenii se ghemuiau, se agăţau unii de alţii ca și cum erau în 
plin naufragiu. 

Încercă să treacă la atac, dar se împiedică de o femeie 
agăţată de propria geantă. Căzu, își pierdu arma, o regăsi sub o 
mașină. Când se ridică, îl văzu pe cel de-al doilea mercenar 
năpustindu-se din nou cu arma în mână. Narcis era ametit, cu 
mâinile goale, fără apărare. 

Anais își blocă pumnul drept cu mâna stângă și ochi. Când să 
tragă, un grup îi trecu prin faţă. Se auziră două focuri de armă. 
O altă vitrină se făcu ţăndări. Un parbriz la fel. Anais se deplasă 
spre stânga, se rostogoli peste capota unei mașini și își viză din 
nou obiectivul. 

Narcis îl ținea de încheietura mâinii pe agresor. Teava armei 
scoase scântei. Asfaltul sări în bucăţi. Narcis era în continuare 
agăţat de braţul adversarului său. Anais viză picioarele tipului, 
spunându-și că forţa reculului o va face să îl nimerească în 
partea stângă. Degetul apăsă pe trăgaci când se auziră sirene. 

Scrâșnet de cauciucuri. Portiere trântite. Strigăte, comenzi 
care se ridicau deasupra panicii generale. Chiar și natura aerului 
se schimbase - o dramă care crescuse în densitate. 

Se concentră asupra prăzii. Lupta trecuse la arme albe. Narcis 
întins pe spate, avea în mână un cuţit de luptă. Căuta burta 


VP - 338 


agresorului, care încerca să îl muște de faţă. Tipul în Hugo Boss 
se ridică brusc. Pulpanele mantalei îi fluturau. Se dădu înapoi și 
căzu încovoindu-se, în timp ce glasuri în portavoce îl somau să 
se predea. Narcis se ridicase și el, cu cuțitul în mână. 

Anais văzu cum un polițist în uniformă îl ia în vizor. Fără să 
stea pe gânduri, trase în aer în direcția polițiștilor. Primi o ploaie 
de gloanţe înapoi. Se aruncă pe trotuar. Gloanţele se înfipseră în 
caroseriile mașinilor, găuriră faţada de la Monoprix și suportul 
de biciclete din faţă. Uniformele albastre identificaseră un alt 
dușman și nu mai stăteau să se gândească. 

Ridică privirea și văzu sfârșitul înfruntării. O trupă de polițiști 
profitase de diversiune și se apropiase de Narcis. ÎI 
înconjuraseră cu bastoanele în mâini. Vru să strige ceva. Nu-i 
ieși niciun sunet din gură. In loc de asta, un jet de lichid îi ţâșni 
printre buze. Se gândi la sânge. Era salivă. | se învârtea capul. 
Nu mai auzea nimic. Parcă hemoglobina îi inundase creierul 
până în cele mai mici vase de sânge. 

Alertată de o presimţire, se întoarse. Bărbaţii cu căști erau pe 
ea. Vru să ridice mâinile, să lase arma și să scoată legitimaţia - 
toate astea în același timp. Inainte să poată face cea mai mică 
mișcare, un baston o lovi peste faţă. 

o... 

— Vreau un sandviș! Bandă de ticăloși! Îmi cunosc drepturile! 

Bărbatul lovea geamul blindat cu pumnul, după care trecu la 
lovituri de picior. Anais ar fi putut să îl facă să tacă, dar era 
ocupată să evite dârele de vomă care îi șerpuiau printre 
picioare. Un cerșetor alunecase de pe banchetă și era scuturat 
de convulsii. La fiecare acces, un jet de vomă se împrăștia pe 
jos. 

— Bandă de naziști! Vreau să vorbesc cu avocatul meu! 

Anais își prinse capul în mâini. Durerea de cap nu contenea. 
De mai mult de trei ore era închisă într-o celulă de cinci pe cinci, 
la comisariatul central din strada Fabert, pe Esplanada 
Invalizilor. 

O reanimaseră. O percheziționaseră. O dezbrăcaseră. O 
fotografiaseră. li luaseră amprentele. După care o închiseseră în 
cușca asta de sticlă împreună cu o Curte a miracolelor 
zgomotoasă și agitată. Anais cunoștea cântecul. În anul 2010, 
numărul de persoane în arest în Franţa se apropia de un milion. 
Erau arestaţi șoferi fără permis, cupluri care se regulau, 


VP - 339 


fumători de jointuri, vagabonzi, hoţi din magazine... Nu putea să 
se plângă că fusese inclusă. Dacă stăteai să te gândești, doar 
deschisese focul asupra propriilor colegi. Și mai și găsiseră 
amfetamine la ea în buzunar. 

iși privea degetele încă pătate cu cerneală. În mod ciudat se 
simțea calmă și resemnată. Ce era mai important se făcuse: 
Narcis era arestat și salvat. Urmau să vadă care era adevărul. Îi 
vor identifica pe cei doi ticăloși. Vor clarifica fiecare punct din 
toată povestea asta. Poate chiar vor reuși să-l aresteze pe 
asasinul cerșetorilor... 

O simţea: cazul se apropia de final. 

Și ea se apropia de final. 

— Bandiţi! Ticăloși! Vreau să vorbesc cu comisarul! 

Anais ridică din nou picioarele. Vagabondul mai trăsese o 
salvă. Mirosul de vin prost te trăsnea, împreună cu mirosul de 
urină și rahat al celulei. Privi distrată spre colegii de celulă. În 
afară de scandalagiu și de epava de pe jos mai erau doi 
musulmani, unul în altul pe banca lor, care păreau epuizați. Un 
punkist tresărea din când în când pe locul lui și se scărpina pe 
braţe până aproape îi dădea sângele. Un tip în costum cu o 
figură stupefiată - fără îndoială, un șofer fără permis. Doi rockeri 
cu jeanși deșiraţi și jegoși făceau glume deocheate. 

Era singura femeie. 

De obicei, nu amestecau sexele în acvariu, dar acest principiu 
nu mai era în uz la Paris. Sau poate că au confundat-o cu un 
bărbat. Sau poate că o făcuseră înadins ca să pună presiune 
asupra ei. Nu opusese nicio rezistenţă și nici nu protestase. 
Procedura era în curs de desfășurare. Urma să apară în faţa unui 
judecător. Se va explica atunci... 

Se auzi cheia în ușă. Toate privirile se întoarseră la zgomotul 
ei - singurul care avea vreo semnificaţie acolo. O uniformă 
albastră însoţită de un poliţist în civil. Anais categorisi imediat 
personajul: un amator cu aere, hrănit cu steroizi, prompt la 
pumni și la tras cu arma. 

OPJ-ul se îndreptă spre ea: 

— Hai cu mine. 

Nu băgă în seamă nici tutuiala, nici tonul ameninţător. Jeanși 
cu talia joasă, geacă de piele, Glock la vedere: polițistul avea la 
vreo sută de kile. Un aer de teamă se instală în celulă. 

Se ridică și o luă pe urmele culturistului. Se aștepta să iasă pe 


VP - 340 


hol, apoi să o ia spre birourile ofiţerilor, dar uriașul o luă la 
dreapta și încă o dată la dreapta. Mirosul de praf îl înlocui pe cel 
de rahat. 

Urlete. Lovituri înfundate. Uși de metal cu comutatoare și 
hidranţi exteriori. Celulele de dezintoxicare. Tipul în uniformă 
scoase cheile. O ușă se deschise. Patru pereţi de beton. Urme 
de vomă și de excremente. Gândaci alergători pe post de 
spectatori. 

— Stai jos. 

Anais se execută. Ușa se închise la loc. 

— Am verificat. Ești poliţist. 

— V-ar deranja să nu mă mai tutuiţi? 

— Gura. Ai uitat să ne spui un amănunt. 

— Ce amănunt? 

— Că eşti suspendată de  azi-dimineaţă. Din ordinul 
Parchetului din Bordeaux. 

Anais surâse și scoase un oftat de epuizare: 

— Am cerut un 32 13. O trimitere din oficiu la infirmerie. Am 
fost lovită, am... 

— Ține-ţi gura. Ai deschis focul asupra polițiștilor cu o armă 
pe care nu mai aveai dreptul să o utilizezi. 

— Am vrut să evit o eroare a poliţiei. 

Bărbatul izbucni în râs. Cobori privirea, mimând umilința. 
Trebuia să joci cum ţi se cântă. 

— Eroarea ești tu. 

— O să fiu audiata? 

— E în curs. Dar încă nu ești gata aici. Asta ţi-o spun eu. Un 
Glock și amfetamine, nu fac casă bună. 

Ridicătorul de greutăţi părea să se amuze de situaţie. Pentru 
un motiv inexplicabil îi făcea plăcere să o strivească pe polițistă. 

— În timpul intervenţiei, aţi arestat un bărbat. Unde e? 

— Vrei dosarul anchetei? Să te instalăm într-un birou? 

— E rănit? L-aţi interogat? 

— N-ai priceput, fată? Aici nu mai ești nimic. Ești chiar un pic 
sub ceilalți. Un luda sau ceva de genul ăsta. 

Anais nu-i răspunse. l-ar fi găurit mutra cu plăcere. Umerii și 
pieptul umpleau cămașa și geaca exact ca niște erecţii ale 
mușchilor. Faţa nu îi exprima nimic: avea figura placidă a unui 
ierbivor. 

— Doi bărbaţi au fost doborâţi în înfruntare, reluă ea cu 


VP - 341 


încăpățânare. l-aţi identificat? Le-aţi rechiziționat mașina? Un 
Q7 staționat în faţa hotelului Pont-Royal... 

Poliţaiul clătina din cap cu un aer consternat. O considera 
acum o nebună pe care trebuia să o lași să vorbească. 

— Aţi demarat o anchetă în vecinătate? insistă ea. Trebuie 
mai întâi să interogaţi personalul de la centrul de imagistică 
medicală de la numărul 9 de pe Montalembert. Trebuie... 

— În locul tău m-aș gândi mai repede să îmi găsesc un avocat 
bun. 

— Un avocat? 

Se aplecă spre ea cu mâinile sprijinite pe genunchi. Luă un alt 
ton, aproape conciliant. 

— Ce crezi, puicuţo? Că poţi să te joci de-a tirul de porumbei 
cu colegii, de distracţie și să nu suporţi nicio consecință? Așa e 
la voi, la Bordeaux? 

Anais se retrase pe bancheta de ciment. 

— Trebuie să-l interogaţi pe Sylvain Reinhardt, scrâșni pe o 
voce joasă. Stă la numărul 1 pe Montalembert. Și apoi pe Simon 
Amsallem, la numărul 18, Villa Victor Hugo. 

— Te ascult și încep să am o ezitare. Mai repede decât un 
avocat, ai avea nevoie de un psihiatru bun. 

Anais țâșni de la locul ei și îl propti pe tip de ușa de metal. 

— E ancheta mea, ticălosule! Răspunde-mi la întrebări! 

Bărbatul o respinse cu violenţă, fără niciun efort. Anais se lovi 
de perete și căzu pe banchetă, alunecă și se întinse apoi pe jos. 
Cu o mână, tipul o culese de jos și cu cealaltă scoase cătușele. 
Tot cu o mână o întoarse și îi răsuci mâinile la spate. Cătușele se 
închiseră cu un clic. Simti cum sângele îi umple gura. O prinse 
cu mâna de gulerul de la haină și o așeză cu forța pe banchetă. 

— E cazul să te calmezi, frumoaso. 

— Nu știți ce faceți. 

Polițistul izbucni din nou în râs. 

— Nu mai mult ca tine. 

— Tipii de la Forţele publice ar fi trebuit să găsească acolo 
două tablouri și două radiografii, spuse ea, simțind gustul de 
metal pe buze. Trebuie neapărat recuperate. Trebuie să le văd! 

El se îndreptă spre ușă și bătu fără măcar să-i răspundă: 

— Ticălos! Bandit! Labagiu! Scoate-mi căâtușele! 

Bărbatul deschise ușa. Se auzi zăvorul în loc de răspuns. 

Anais izbucni în plâns. 


VP - 342 


Crezuse că fuga ei luase sfârșit. 
Nu făcuse decât să înceapă. 
o... 

Am ucis doi oameni. 

Singurul gând care îi plutea prin minte. O idee neagră, 
arzătoare, confuză. Am ucis doi oameni. 

Detonaţiile Glockului în sângele lui. Unda de recul în mâna sa. 
Contactul lamei cuţitului său cu pântecele celui de-al doilea 
ucigaș. Își împlântase Eickhornul din nou și din nou. 

Am ucis doi oameni. 

Clipi de mai multe ori. Tavane albe. Negatoscoape. Măsuţă pe 
roţi plină cu dezinfectante. O sală de consultații supra-încălzită. 
Era întins pe o brancardă metalică sub o pătură de prim ajutor. 
Corpul îi era prins în curele. Tijele de metal i se înfigeau în 
carne. 

Închise din nou ochii și făcu un bilanţ. Nu era prea rău. 
Trecuse la un pas de moarte, dar era viu. Putea aproape să 
simtă cum îi circulă sângele prin corpul care îl durea. Căldură. 
Anchetă. Crime. Enigme. Totul i se părea departe, zadarnic, 
ireal. 

De zile întregi acumula doar întrebări. 

Poliţia se va însărcina cu răspunsurile. 

Un zgomot metalic îi confirmă o nouă informaţie: o cătușă îi 
fixa braţul stâng de cadrul brancardei în timp ce o perfuzie îi era 
atașată la braţul drept. Va aștepta liniștit în închisoare ca 
ancheta să își urmeze cursul. Venise timpul să se odihnească... 

Cu o ușoară întârziere, simţi o prezenţă în încăpere. Deschise 
din nou ochii. În dreapta lui, un bărbat îmbrăcat în alb, cu 
spatele, mormăia într-un dictafon la câţiva metri distanţă - 
evident un raport în ceea ce îl privea. Întoarse capul spre stânga 
și observă radiografii fixate pe un negatoscop. Clișeele arătau 
un craniu uman din faţă și din profil. Cartilajul nazal adăpostea 
un glonţ de pistol. Forma metalică se vedea perfect, alb pe 
negru, orientată spre sinusul stâng. 

Radiografia victimei sale. 

Îl nimerise pe asasin aproape de orificiul nazal. 

Un val de sudoare îl năpădi. Durerea îi reveni în calota 
craniană. Am ucis doi oameni... După care desenele de sub 
razele X îi reveniră în minte. Și certitudinea că el era și; asasinul 
cerșetorilor. 


VP - 343 


— V-aţi trezit? 

Medicul era lângă el, cu mâinile în buzunare. Ochelarii aveau 
o reflexie limpede, curată - o apă cristalină care te invita să te 
arunci în ea, să te purifici, să te absolvi de păcate. 

— Sunt doctorul Martin. Medicul de gardă care s-a ocupat de 
dumneavoastră. 

— Unde mă aflu? reuși să întrebe. 

— La H6tel-Dieu?5. Am insistat să vă scot din sala Cusco. 

— Care e? 

— Sala de urgențe medico-judiciare. Un fel de Curte a 
miracolelor plină de suspecți, victime, polițiști. 

— Și eu ce sunt? 

Doctorul arătă cu bărbia spre cătușe: 

— Dumneavoastră ce credeţi? Aţi fost plasat sub control 
judiciar. Chiar și eu acţionez din dispoziția unui procuror. Pe 
scurt, sunteţi și la închisoare, și la spital, dar aici măcar veţi 
avea parte de o noapte de repaus. Cum vă simţiţi? 

Lui Narcis îi trebuiră câteva secunde înainte să răspundă. 
Sirena unei dube sau a unei ambulanţe se auzea în depărtare. 

— Am... Am dureri musculare. 

— V-au ciomăgit, spuse el compătimitor. Dar aveţi un cap 
tare! 

Narcis făcu semn spre radiografiile de pe negatoscop: 

— Sunt clișeele victimei mele? 

— Nu există victime în afară de dumneavoastră. 

— Am ucis doi tipi. 

— Vă înșelați. Nu a fost niciun cadavru. Tot ce știu este că a 
fost arestată și o femeie. O polițistă din Bordeaux, se pare. O 
nebună. 

O polițistă din Bordeaux. Narcis nu avea nevoie de explicaţii. 
Anais Chatelet participase la distracţie. După atâta timp, nu 
renunţase la caz. 

Revăzu încă o dată fragmente ale scenei. Focurile de armă. 
Loviturile de cuțit. Țipetele mulţimii. Sirenele. 

Unde dispăruseră cei doi asasini? Cele două victime ale sale? 

Se ridică într-un cot și arătă din nou spre clișeele de pe 
negatoscop: 

— Dacă nu sunt cadavre, cine e tipul cu un glonţ în cap? 

— Sunteţi dumneavoastră. 


23 Hôtel Dieu — Spitalul municipal din Paris. 
VP - 344 


Narcis se lăsă pe spate în clinchetul cătușelor. 

— Sunt radiografiile dumneavoastră. Vi le-am făcut la sosire. 

Trecu o compresă sterilă peste venele de la mâna stângă a lui 
Narcis. 

— Vă voi administra un calmat, nu are cum să vă strice. 

Narcis nu clinti. Mirosul dezinfectantului era atât liniștitor, cât 
și agresiv. Căldura îi dădea senzaţia că organele lui erau pietre 
încinse într-o saună. Umbra albă a glonţului scânteia cu o 
precizie dureroasă pe ecran. 

— Chestia aia din capul meu ce este? 

— Dacă dumneavoastră nu știți, eu nici atât. Mi-am consultat 
colegii. Nimeni nu a mai văzut așa ceva. Am dat și niște 
telefoane. S-ar putea să fie vorba de un implant. Un difuzor de 
hormoni ca implanturile cu anticoncepţionale. Sau una dintre 
micropompele digitale pe bază de siliciu folosite în anumite 
patologii. Sunteţi cumva epileptic? Sau diabetic? 

— Nu. 

— Oricum, așteptăm rezultatele analizelor de sânge. 

— Dar chestia aia trebuie să o păstrez? 

— Aveam intenţia să vă operăm mâine-dimineaţă. În absenţa 
unui dosar medical, trebuie să rămânem foarte prudențţi. Să 
respectăm etapele fiecărei analize, fiecare diagnostic. 

Ideea unui dosar administrativ îi generă o alta: 

— V-am spus cum mă cheamă? 

— Nimic prea limpede. Poliţia a completat fișa de internare. 

— Dar am spus ceva? 

— Aţi delirat. Am crezut mai întâi că e o formă de amnezie 
datorată loviturilor primite. Dar e ceva mai complicat, nu? 

Narcis lăsă capul în jos, fără să piardă din ochi imaginile 
radiografice. Obiectul era în fosa nazală stângă împins spre 
sinusul stâng. Era oare un rănit în luptă? Subiectul unui 
experiment? Oare de când avea acest implant? O certitudine. 
Corpul acesta străin explica durerea din spatele ochiului stâng. 

Medicul ţinea în mâna înmănușată o seringă. 

— Ce aveţi acolo? 

— V-am spus: un calmant. Aveţi un hematom cât toate zilele 
la ceafă. Asta vă va calma. 

Narcis nu răspunse. Incercă să se calmeze și să stea 
nemișcat. Avea impresia că simte cum îi curge lichidul prin 
vene. Efectul era în același timp fierbinte și binefăcător. Medicul 


VP - 345 


aruncă seringa în coșul de gunoi și o luă spre ușă. 

— Vă vor transfera într-o altă încăpere imediat. Mâine trebuie 
să fiţi în formă. Veţi avea musafiri. OPJ-ul însărcinat cu ancheta. 
Avocatul din oficiu. Ajutorul de procuror... După aceea, pe 
judecătorul care v-a pus deja sub control judiciar. 

Narcis își lovi cătușele de rama metalică. 

— Și astea? 

— Nu ţin de mine. Vedeţi cu poliţaii. Din punct de vedere 
medical, nu există niciun motiv să vă acordăm vreo dispensă. 
Îmi pare rău. 

Narcis întinse mâna dreaptă spre ușă: 

— Sunt supravegheat? 

— Da, sunt doi gardieni. Zâmbi încă odată. Se pare că sunteţi 
foarte periculos. Salut. Somn ușor. _ 

Lumina se stinse. Ușa se închise. Auzi cum se încuie ușa. In 
ciuda injecţiei, calmul și starea de bine se evaporaseră. Se 
vedea acuzat de cel puţin două crime - Minotaurul, Icar. Fără s-o 
mai pună la socoteală pe o a treia: emasculatul de pe podul 
parizian pe care aveau să îl identifice după desenul din 
radiografii. Era oare într-adevăr un asasin? De ce avea chestia 
aia implantată în nas? Cine o pusese acolo? 

Își imagina cum experţii aveau să îl diagnosticheze cu 
deficienţe mintale, cu nebunie cronică. Fugi psihice, întrerupte 
de crime mitologice. Cazul lui nu punea niciun fel de probleme. 
Direcţia Cronici fără cea mai mică ezitare. 

Se agită pe brancardă. Simţi cum brăţara îi taie încheietura 
mâinii. Corpul îi era plin de vânătăi. Singura senzaţie agreabilă 
era fineţea pantalonilor... 

Tresări. Avea încă pantalonii pe el. Cu o speranţă absurdă își 
strecură mâna liberă în buzunarul drept. Se revedea băgând 
cheia de la cătușe dintr-un rând de haine în altul. Cu un pic de 
noroc, scăpase de vigilenţa sticleților. 

Scoase mâna. Nimic. Se contorsionă și făcu aceeași manevră 
cu buzunarul stâng, scotocind în fiecare pliu. Cheia era acolo. O 
scoase cu o mână tremurătoare, repetându-și că da, obiectul 
era un talisman. 

Genul acela de chei era standard. Se ridică și introduse cheia 
în închizătoarea cătușelor. Cu un singur clic mecanismul se 
deschise. Narcis se așeză pe masa de consultaţii și își masă 
încet pumnul în întuneric. 


VP - 346 


Râdea în liniștea nopţii. 

o... 

Scoase cu atenție perfuzia din braţ și o lăsă jos. Linoleumul îi 
amortiza pașii. Pupilele i se dilataseră: vedea mai bine. Se 
îndreptă spre dulapul metalic și îl deschise fără nici cel mai mic 
zgomot. Haina, cămașa și pantofii erau acolo. Banii dispăruseră, 
ca și Glockul, Eickhornul și carnetul în care își notase cândva 
culorile. Nici nu se aștepta altfel. Se îmbrăcă, atent să nu facă 
vreun zgomot. 

Își lipi urechea de ușă. Medicul vorbea cu gardienii. 

— Cu ce i-am dat, va dormi până dimineaţă. 

Trebuia să se miște repede, înainte de a adormi. Traversă 
încăperea și încercă să deschidă fereastra. Nicio problemă. 
Frigul îl lovi în față ca o certitudine: toate semnalele erau pe 
verde la evadare. Nu mai era vorba de a se lăsa pe mâna 
poliţiei. Să depună armele. Să lase răspunsurile pentru alţii... 

Aruncă o ultimă privire încăperii și observă agăţată de 
brancardă pe o bară metalică fișa lui medicală. Se întoarse și luă 
foaia fixată pe un suport plastifiat. Avea deja un plan. 

Cu fișa sub braţ, sări peste pervazul ferestrei și ateriză pe o 
cornișă. O vedere largă a curții interioare. Rumoarea Parisului se 
auzea ca o furtună. Catedrala Notre-dame, mai mare ca un 
munte, se profila cu turnurile și vârfurile ei pe cerul întunecat. 
Mărimea ei colosală, cât și golul de sub picioarele lui îi dădură 
amețeli. Se prinse in extremis de marginea zidului și se 
concentră pe imediata lui vecinătate. 

Se găsea la etajul doi. La primul etaj era galeria curții 
interioare. Dacă reușea să coboare acolo, ar fi putut să se 
strecoare pe sub unul dintre arce, să găsească o scară și să 
dispară. La douăzeci de metri mai la dreapta, un burlan cobora 
până la parter. Se deplasă încet, simțind cum picioarele i se 
înfundau în îmbrăcămintea de zinc. Frigul îl ajuta, încordându-i 
mușchii, împiedicându-l să adoarmă. 

În câteva secunde, ajunse la burlan. Se agăţă cu mâinile de 
primul colier metalic și îl găsi pe cel de-al doilea cu picioarele. 
Se aplecă, apoi schimbă: suportul picioarelor devenea cel al 
mâinilor, iar călcâiele îl găseau pe următorul. Și tot așa. Ajunse 
la balconul de piatră de la etajul întâi și sări în interiorul galeriei. 

Nimeni. O luă pe lângă perete până ajunse la o casă a 
scărilor. Jos, în curte, patrulele de poliţie veneau și plecau. 


VP - 347 


Urgent: o deghizare cu care să treacă de groapa cu lei. 

Renunţă să mai coboare și întorcându-se spre dreapta, găsi 
un culoar. Tot gol. Pereţi bej. Linoleum pe jos. Camere 
numerotate. Porni în căutarea unei infirmerii, un vestiar, un 
oficiu. Trecu prin fața câtorva uși numerotate - apoi o alta pe 
care scria: INTERZIS PUBLICULUI. 

Apăsă clanţa și se strecură în interior. Pe pipăite, găsi un 
comutator și aprinse lumina. Doar perdele, huse, pături, precum 
și materiale de întreţinere aranjate pe sortimente. Privirea i se 
plimba pe etajere, când ușa din spatele lui se deschise. Un 
strigăt ușor de spaimă. Narcis se întoarse. O femeie de serviciu 
de origine africană, înarmată cu căruțul și măturile ei. 

— Ce căutaţi aici? o întrebă cu autoritate. 

— M-aţi... m-aţi speriat. 

Chiar când intrusa deschisese ușa, el găsise o bluză. O puse 
pe el fără să își piardă calmul. Nu avea ecuson, dar proasta lui 
dispoziţie ţinea loc de autoritate. 

— Repet întrebarea. Ce căutaţi aici? 

Femeia își reveni și ripostă: 

— Dar dumneavoastră? 

— Eu? Vă fac treaba. Vin de la 113. Pacienta a vomat peste 
tot. Mi-a distrus bluza. De zece minute sun și nu vine nimeni. E 
intolerabil! 

Femeia ezită: 

— Eu sunt de serviciu pe hol, eu... 

Narcis luă o cârpă de pe raft și i-o aruncă. 

— Curăţenia e responsabilitatea dumneavoastră. Mergeţi la 
113! 

Și cu acestea, ieși din cameră fără să se uite înapoi. Mergea 
drept înainte, încheindu-se la bluză și simțea ochii femeii ațintiți 
pe spatele lui. Incă doi-trei pași, și va ști dacă tactica lui 
funcţionase. 

— Doctore! 

Se întoarse, cu inima bătându-i nebunește. 

— Aţi uitat asta. 

Îi întinse radiografia pe care o pusese pe perdele. Se întoarse 
și se destinse. 

— Mulţumesc, și spor la treabă. 

Se depărtă cu pași siguri. Când auzi în spate zgomot de pași 
și cel al căruciorului cu mături care se îndreptau spre salon, știu 


VP - 348 


că a câștigat. 
Coti la stânga și o luă în jos pe scări. 
o... 

Linia 7 șerpuia prin arondismentele IX, X și XIX. Exact de ce 
avea nevoie. Va găsi un hotel pe lângă staţiile Château-London 
sau Crimée. Timpul luxului trecuse. De altfel, nu avea nici cu ce 
să-și plătească o cameră în cea mai ieftină zonă. Fusese nevoit 
chiar să trișeze ca să intre în metrou. 

Se prăbuși pe una dintre băncile de pe peronul în direcția La 
Courneuve, mai mult sau mai puţin relaxat, dar oricum epuizat. 
Efectul analgezicului nu înceta să acţioneze în valuri puternice. 
Pleoapele îi cântăreau tone. Mușchii îi atârnau... 

Traversase curtea interioară a spitalului fără nicio problemă, 
făcându-se că citește propria lui fișă. Știa că poate evita curtea 
Poliţiei ieșind prin intrarea principală. Traversase holul de la 
intrare fără nici cea mai mică ezitare. leșise pe ușa principală și 
o luase la stânga pe lângă Notre-dame, aruncând discret bluza 
și fișa într-un coș de gunoi. Insula Saint-Louis. Rue du Cloître. 

Quai de Bourbon, apoi quai d'Anjou până la podul Sully. 
Ajunsese în sfârșit pe malul drept și se năpustise în staţia de 
metrou Sully-Morland. 

Peronul era liniștit ca o cameră funerară. Un miros de pneuri 
încinse plutea în aer. Decise că nimeni nu observase încă fuga 
lui. Parisul era calm. Parisul dormea. Parisul ignora că ucigașul 
mitologic evadase din nou... 

Trenul intră în staţie. Cum se așezase, moleșeala îl năpădise. 
Metroul îl legăna. Nu va mai rezista mult. Se ridică și consultă 
harta cu intenţia de a rămâne treaz. Alese stația Poissonniere, a 
zecea de la plecarea din Sully-Morland. Spera să reziste până 
acolo. Se așeză la loc și se agăţă de ultimele sale gânduri, pe 
care încercă să și le pună în ordine. Degeaba. Nu reușea să lege 
nici două elemente. 

Panoul cu Poissonniere apăru dincolo de geam tocmai când 
era pe cale să adoarmă. In extremis, se ridică și se dădu jos din 
tren. O luă pe străduțele din arondismentul X. Aerul de afară îl 
învioră. j 

Într-un mic hotel de pe rue des Petites-Écuries, omul de la 
recepție îi ceru să plătească anticipat. 

— Mâine, zise Narcis pe un ton superior, n-am numerar la 
mine. 


VP - 349 


— Merge și cu carte de credit. 

— Ascultaţi, zâmbi Narcis. Dorm câteva ore și vă plătesc 
mâine. 

— N-ai biștari, n-ai nici coteț. 

Se descheie la haină și schimbă tonul: 

— Bătrâne, fii atent. Doar cu haina asta pot să plătesc pe o 
lună în grajdul tău, pricepi? 

— Nu te obrăznici. Dă să văd haina. 

Narcis o scoase fără să ezite - alesese deja o viață săracă în 
loc de pușcărie. Omul, după ce va auzi de dimineaţă știrile, își 
va aminti de tipul ciudat fără un euro în buzunar. Pe moment, 
aprecie negocierea în stil italian. 

— Uite coteţul. Ţin haina. Ca gaj. 

— Bună afacere, spuse printre dinţi Narcis. 

Tipul îi împinse o cheie. Narcis o luă și urcă pe scara îngustă. 
Pereţii, pardoseala și plafonul erau tapetate uniform cu mochetă 
portocalie. Aceeași melodie și în cameră. Fără să mai aprindă 
lumina, trase draperia și intră în baie. 

Aprinse becul de deasupra chiuvetei. Se privi în oglindă. 
Riduri adâncite, ochi încercănaţi, păr vâlvoi. O figură murdară, 
dar ar fi putut fi și mai rău. 

De când fugise de la spital, îl obseda o idee. Corpul străin din 
fosa lui nazală. Răsucise misterul pe toate părţile. Nu avea un 
răspuns sigur, doar o convingere confuză. Doctorul menţionase 
„difuzor de hormoni” sau „micropompă digitală”. Narcis era de 
acord. Doar că obiectul nu avea ca scop vindecarea lui, ci 
dimpotrivă, îi provoca boala. Implantul îi injecta un produs în 
creier care îi provoca fugile psihice. Suna a nebunie combinată 
cu Știinţifico-fantastic și cu scenariile filmelor de anticipație 
hollywoodiene. Dar ceea ce trăia de două săptămâni era chiar 
de acest domeniu. 

Își scoase cămașa, puse dopul la chiuvetă, își ţinu răsuflarea, 
apoi se privi din nou ca și cum s-ar fi uitat la cel mai mare 
dușman al lui. Fără să se gândească la consecințe, își izbi cu 
toată forța nasul de marginea chiuvetei. 

Întuneric. Stele. Căzu în genunchi, dar se ridică imediat, 
deschizând din nou pleoapele. Ceea ce văzu mai întâi fu sânge 
pe fundul chiuvetei. Apoi nasul lui spart în oglindă. Durerea i se 
insinua până în fundul capului. Sala de baie se învâărtea cu el. Se 
agăţă de chiuvetă ca să nu cadă. 


VP - 350 


Cu o mână tremurătoare pipăi în balta sinistră din chiuvetă. 
Nimic. Cu degetul mare și arătătorul își pipăi nasul, mișcându-l 
ușor. În același timp expiră cu putere. Ca și cum și-ar fi suflat 
nasul. 

Tot ce obţinu fu un nou jet de sânge. 

Își luă din nou avânt și lovi din nou, vizând locul de la nivelul 
ochilor. Șocul îi traversă capul. O undă de durere îi inflamă 
craniul. Reuși să rămână în picioare, dar nu avu curajul să se 
privească în oglindă. Pe jumătate leșinat, cu ochii arși de lacrimi 
își prinse nasul și cu atenţie suflă din nou. Nimic. i 

Încă o lovitură. Altă palpare. Nimic. Altă lovitură. Încă o 
manipulare. Simțea oasele, cartilajele sparte cu degetele. Nimic. 

Nu mai avu loc și a cincea lovitură. 

Se prăbuși pe jos fără cunoștință. 

Când își reveni, simţi mai întâi fața lipită de sângele de pe 
linoleum. Durerea nu mai era atât de atroce. Mai degrabă o 
enormă presiune care îi cuprinsese tot capul, apăsând pe calota 
craniană și generând o dungă neagră în faţa ochilor. Se ridică 
într-un cot. Nasul nu mai era decât o gaură sângerândă. Intinse 
cealaltă mână și, prinzându-se de robinet, reuși să se ridice 
până în dreptul oglinzii. 

Sânge peste tot. Pe oglindă. Pe pereţi. Pe fundul chiuvetei. 
Parcă era un terorist kamikaze căruia îi explodase bomba în 
față. Își luă inima în dinţi să se privească în oglindă. Faţa nu îi 
era desfigurată. Doar nasul era tumefiat și ușor strâmb. Un os 
trecuse prin piele și lăsase o fisură în carne. 

Poate că implantul ieșise pe acolo... 

Stăpânindu-și greaţa, băgă mâna în balta de pe fundul 
chiuvetei. Palpă, pipăi, găsi. Capsula era acolo, între degetele 
lipicioase de la sânge. Un fel de glonţ foarte subţire, lung de doi 
centimetri. Lăsă să curgă apă rece pe el și apăru un tub cromat, 
fără urmă de sudură sau de segmentare. Doctorul vorbise de 
siliciu: nu avea idee ce e. Dar chestia avea un aspect futurist, 
părea presată dintr-o singură bucată. Dacă era o micropompă, 
pe unde ieșea produsul? Oricum, o culme a miniaturizării. 

Trebuia analizată, studiată, descifrată. Unde? Cui să o dea? 
Niciun răspuns. O băgă în buzunar, deschise robinetul și lăsă să- 
i curgă apă rece pe faţă. Când răceala anestezie osul, își mai 
prinse o dată nasul cu ambele palme și îl puse la loc dintr-o 
lovitură. 


VP - 351 


Ultimul lucru pe care îl auzi fu trosnetul propriilor oase. 
În secunda următoare, leșina din nou. 
o... 

Anais, nu mai văzuse niciodată o figură atât de terifiantă. 

Ochiul drept era rotund, ieșit din orbite, ca la gândaci. Cel 
stâng alungit, insidios înfundat în orbită. Toată figura era 
deplasată spre stânga. Gura evoca un rictus nesănătos, dar și o 
despicătură vie. O față sub semnul răului. Răul pe care îl făcea, 
răul care i se făcea... 

Desenele, în cerneală de China, aminteau de ilustrațiile din 
romanele-foileton de la începutul secolului XX. Ticăloșiile lui 
FantGmas. Anchetele lui Harry Dickson... Trebuia să le privești 
prin transparenţă. Această circumstanță adăuga încă și mai 
multă violență malefică scenei. Asasinul părea să aparţină unei 
dimensiuni spectrale, fosforescente, a cruzimii, în genunchi, în 
faţa unui corp disproporționat și gol, smulgea organe 
însângerate printr-o despicătură deschisă. Nicio îndoială asupra 
naturii lor: un membru și testiculele. 

Cele două radiografii reprezentau aceeași scenă, captată în 
momente apropiate. În spate se putea recunoaște un pod 
parizian - léna, Alma, Invalides, Alexandre III... - și apele negre 
ale Senei care curgeau în fundal. 

Anais se cutremură. Avea în mână radiografiile celor două 
autoportrete ale lui Narcis. Sub lucrări, pictorul desenase un 
sacrificiu la care fusese martor. Sau autor. Cum doriţi. 

— Ce părere aveţi? 

Anais lăsă jos documentele și îl privi pe comandantul de 
poliţie care îi punea întrebarea. Se găsea în birourile OCLCO - 
Oficiul Central de Luptă Contra Crimei Organizate. Chiar și în 
poliţie, prostia are limite. La ora 9 în dimineaţa aceea, o 
duseseră în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris. 
Magistratul nu se arătase în mod deosebit înţelegător, dar 
admisese că ea poseda informaţii de primă importanţă cu privire 
la împușcăturile din seara precedentă. O duseseră deci la 
Nanterre, rue des Trois-Fontanot, cu scopul de a fi audiată de 
șeful grupei responsabil cu ancheta, comandantul Philippe 
Solinas. 

Întinse mâinile încătușate: 

— Poate îmi scoateţi mai întâi astea? 

Omul se ridică sprinten: 


VP - 352 


— Bineînţeles. 

Solinas era un tip masiv la cincizeci de ani, genul polițist sau 
nimic, încorsetat într-un costum negru de mâna a doua. Întregul 
lui corp era teatrul unei transformări lente: cea a mușchilor din 
tinereţe în trupeșia vârstei a doua. Chel, purta elemente care să 
mascheze asta: ochelari ridicaţi pe frunte și o barbă de trei zile, 
sare și piper. 

Cu mâinile eliberate, Anais arătă spre radiografii: 

— Reprezintă o crimă care a fost comisă la Paris, printre 
cerșetori. 

— Spuneţi-mi ceva ce nu știu deja. 

— Crima a avut loc înainte de primăvara lui 2009. 

— De ce? 

— Aceste tablouri au fost realizate în mai sau iunie în același 
an. 

Comandantul se așezase din nou în spatele biroului său. 
Umeri largi, mâinile împreunate în fața lui. Anais îi remarcă 
verigheta: lată, de aur. O arbora ca pe un trofeu. Sau ca peo 
povară. Nu înceta să se joace cu ea pe deget. 

— Ce știți, de fapt, despre treaba aceasta? 

— Ce târg îmi propuneţi? 

Solinas zâmbi. Verigheta se mișca în sus și în jos pe inelar. 

— Nu sunteţi în poziţia de a negocia, căpitane. Am vorbit cu 
judecătorul. Pot cel puţin să vă spun că e cam de rău. 

— Tot timpul am încercat să găsesc compromisuri cu 
răufăcătorii. Cred că aţi putea face un efort cu un poliţist. Am 
informaţii cruciale în acest dosar. 

Ridică privirea. Maniera de luptă a lui Anais, cu pumnii ei mici, 
părea să îi placă. 

— Care ar fi termenii acordului? 

— Tot ce știu despre caz în schimbul punerii mele în libertate 
imediat. 

— Doar atât. 

— Sunt gata să accept condiţii. 

Solinas deschise o copertă care conţinea procese-verbale. 
Dosarul ei. Nu prea gros. Nu încă. În timp ce el se uita pe hârtii, 
ea privi în jur. Camera era lambrisată cu un lemn de culoare 
deschisă, amintind de o colivie. Aplice subţiri îmblânzeau 
atmosfera cu pete blânde de lumină. 

— Fiecare are de câștigat, continuă ea. Dumneavoastră aveţi 


VP - 353 


informaţiile, eu am libertatea. Nici nu ar fi vreo contradicţie. Pot 
să vă ajut la continuarea anchetei. 

Polițistul îi arătă un teanc de hârtii prinse cu agrafă. 

— Știţi ce e asta? 

Anais nu răspunse. 

— Suspendarea dumneavoastră până la noi ordine. 

— Pot juca rolul unui consultant exterior. 

Solinas își puse mâinile după ceafă și se întinse. 

— Tot ce pot să fac este să vă dau trei zile până să înaintez 
dosarul la penal și la IGS. Fiind poliţist, veţi putea beneficia de o 
punere în libertate provizorie, sub tutela mea. Să zicem „în 
interesul stabilirii adevărului”. 

Înfipse arătătorul în birou. 

— Dar atenţie, frumoaso. Vreau acum informaţiile, toate. 
Dacă văd că ai pastrat și cea mai mică informaţie doar pentru 
tine, te bag până în gât în rahat. 

— Foarte elegant. 

Își reluă poziţia la mijlocul grămezii, prinzând verigheta cu 
două degete. 

— Unde te crezi? La palat? 

— Ce îmi garantează că după ce mă așez la masă o să vă 
ţineţi angajamentul? 

— Cuvântul meu de poliţist. 

— Care ce valorează? 

— Douăzeci și cinci de ani de serviciu bun și loial. 
Oportunitatea unei lovituri pentru cariera mea. Perspectiva 
stricării relaţiilor cu micuţii mei prieteni de la Crime. Pune toate 
astea în cumpănă și privește indicatorul. 

Argumentele erau de doi bani. Singurul adevăr din tot 
discursul era că nu avea de ales. Era ostatica lui Solinas. 

— Mă bag. Dar opriţi telefonul și calculatorul. Întrerupeţi 
camera de deasupra capului. Nu luaţi nicio notă. Nu trebuie să 
rămână nicio urmă despre ce vă voi spune. Pentru moment, 
nimic nu este oficial. 

Solinas se ridică - avea un aer de animal de pradă obosit. 
Întinse braţul și opri camera de supraveghere. Scoase mobilul, îl 
deconectă și îl puse pe birou la vedere. Se așeză la loc și opri 
calculatorul, după care ordonă pe linia fixă să nu fie deranjaţi. 

Se scufundă în fotoliu și întrebă: 

— Cafea? 


VP - 354 


— Nu. 

— Atunci te ascult. 

Îi spuse tot. Despre cerșetorii uciși. Minotaurul la Bordeaux. 
Icar la Marsilia. Cavala lui Mathias Freire, alias Victor Janusz, 
alias Narcis. Profilul patologic al suspectului, care multiplica 
fugile psihice. Dorinţa lui de a ancheta chiar el crimele, în loc să 
o șteargă din Franţa. O acţiune care putea fi luată drept dovadă 
de nevinovăție sau o pierdere a memoriei, sau amândouă. 

Anais vorbi o jumătate de oră și termină cu gura uscată, 
întrebând: 

— Nu aveţi niște apă? 

Solinas deschise unul dintre dulapuri și puse pe birou o sticlă 
mică de Evian. 

— Dar strada Montalembert ce rol a avut? 

Anais nu răspunse imediat. Bău cu înghiţituri mari. 

— Într-una din vieţi, Freire a fost pictor. Narcis. Un artist 
suferind de tulburări psihice. A fost îngrijit la Villa Corto, un 
institut specializat din zona Nisei. 

Evocarea Villei Corto era un test. Solinas nu reacţionă. Deci 
nu era la curent cu carnagiul. Nu menţionă nici ea episodul. In 
afară de Crosnier, nimeni nu era la curent că trecuse pe acolo. 

— Narcis nu picta decât autoportrete. Freire s-a prins că 
disimulase un tablou sub un altul. Tablourile lui fuseseră 
vândute prin intermediul unei galerii pariziene. Așa că venise la 
Paris și făcuse rost de numele cumpărătorilor. Pornise pe urma 
pânzelor pentru a le radiografia. Era singurul mijloc de a 
descoperi secretul tablourilor. 

— Cumpărătorii sunt cei pe care i-ai spus lui Ribois? 

— Ribois? 

— Mister Musculo. 

— Exact. A recuperat un autoportret de la un colecţionar din 
arondismentul al șaisprezecelea, apoi un altul pe strada 
Montalembert. După care s-a repezit în primul centru de 
imagistică medicală pentru a descoperi secretul pânzelor. 
Radiografiile pe care mi le-aţi arătat. 

Solinas luă unul dintre filme și îl privi, îndreptându-l spre 
geam. Își pusese ochelarii. Semăna acum cu un doctor în plină 
activitate de diagnosticare. 

— Crima aceasta aparţine și ea unei serii mitologice? întrebă 
el, punând filmul jos. 


VP - 355 


— Fără îndoială. 

Rostind acestea, Anais avu o revelaţie. Faţa asasinului, 
încordată, sarcastică, era o mască. O referinţă la o legendă? Ea 
ar fi luat-o mai degrabă drept un element etnic. Propriu unui trib 
primitiv. Își aduse aminte de mărturia cerșetorului Raoul la 
Bordeaux: Philippe Duruy îi povestise că acela care îl ademenise 
era un bărbat cu fața acoperită. Ucigaşul juca roluri. Se băga în 
pielea personajelor din poveste. 

Solinas tocmai o întreba: 

— Ce mit, de data asta? 

— Nu știu. Trebuie să cercetăm. După părerea mea, crimele 
prin castrare în mitologia antică nu lipsesc. Dar urgenţa este să 
identificăm crima de aici, de la Paris. 

— Mulţumesc de sfat. Ușor de tot. Cerșetorii se omoară între 
ei tot timpul. 

— Și se și emasculează? 

— Nu duc niciodată lipsă de idei. Vom contacta IML-ul. 

Solinas își reluă poziţia de atac, încordat în fotoliu. Se juca din 
nou cu verigheta. 

— Nu sunt puţine găuri negre în povestea ta, spuse el pe un 
ton sceptic. Mai întâi, cum l-ai găsit la Paris? 

Se aștepta la întrebarea aceasta. Răspunsul trecea prin cei 
doi ucigași în Hugo Boss. 

— Mai este un aspect al acestui caz, spuse ea după o scurtă 
ezitare. 

— Trebuie să îmi spui tot, micuța mea. 

Își luă avânt și se întoarse la primul amnezic Patrick Bonfils. 
Descrise eliminarea lui de pe plaja din Guéthary, împreună cu 
femeia lui. Evocă singura ei pistă: Audiul identificat la locul 
crimei, aparținând societăţii ACSP, membră a concernului Mêtis. 

— Meătis cine este? o întrerupse Solinas. 

Anais făcu o sinteză. Un grup agronomic devenit farmaceutic 
în anii 1980. Legăturile obscure dintre sectorul de cercetare și 
forțele de apărare franceze. Solinas ridică din sprâncene 
neîncrezător. Ea reveni la fapte. Pretinsul furt al mașinii conduse 
de doi ucigași experimentați, care-i permisese, prin lansarea 
programului de urmărire a mașinilor, să-i descopere pe ticăloși, 
ei înșiși pe urmele lui Narcis. 

— E de domeniul fantasticului. 

— Și cei doi morţi de pe strada Montalembert? 


VP - 356 


— Nu au fost niciun fel de victime în urma confruntării. 

— Poftim? 

— Oricum, niciun cadavru. 

— l-am văzut cu ochii mei. Freire l-a împușcat pe primul. L-a 
înjunghiat pe al doilea. 

— Dacă tipii aveau profilul pe care l-ai descris, atunci purtau 
veste antiglonţ. Narcisul tău nu are nicio experiență. A tras în 
primul. Mă mir că l-a nimerit. De altfel, arma lui era încărcată cu 
muniţie normală cu penetrare slabă. Avem tuburile. Pișcături de 
țânțar pentru o haină Kevlar sau de carbon. La fel și pentru 
cuțit. Când tipul tău și-a băgat lama în corpul celui de-al doilea, 
pesemne că nu a ajuns nici la al doilea strat de fibre. 

— l-am văzut de aproape, insistă Anais. Purtau costume 
strâmte ajustate pe corp. Imposibil să fi avut veste antiglont pe 
dedesubt. 

— O să-ţi arăt ultimele noastre modele. Nu mai groase decât 
un costum de baie. 

— Dar era plin de poliţie! Mișunau peste tot! 

— Cu atât mai mult. Pesemne au profitat de haos ca să se 
piardă. Primii care au ajuns au fost caraliii. iți imaginezi ce 
experiență de luptă au. Cât despre noi, am ajuns prea târziu. Nu 
mai erai decât tu și pictorul tău nebun. 

Anais nu mai insistă. Era rândul ei să adune informaţii. 

— L-aţi interogat pe Narcis. Ce v-a spus? 

Solinas zâmbi ironic. Își reluase ticul cu verigheta. Anais citise 
într-o revistă pentru femei că acest gest trăda o dorinţă 
puternică de a părăsi căminul conjugal. 

— Se vede că ai fost departe de lume în ultimul timp. 

— Poftim? 

— lepurașul tău ne-a scăpat din gheare în aceeași noapte. 

— Nu pot să cred. 

Polițistul deschise un sertar și îi întinse un telex de stat major. 
Un mesaj de alertă adresat tuturor centrelor antitero și celorlalte 
posturi de poliţie din Paris care anunţa că Mathias Freire, 
cunoscut și ca Victor Janusz sau Narcis, suspectat de crimă cu 
premeditare, a reușit să evadeze din Unitatea medico-legală a 
spitalului HGtel-Dieu în jurul orei 23. 

Anais aproape strigă de bucurie. Apoi, brusc, frica îi reveni. 
Era o întoarcere la punctul de plecare. Dacă mercenarii nu erau 
morți, atunci vor fi din nou pe urmele lui. Solinas se aplecă 


VP - 357 


peste birou. Vocea îi scăzu cu o octavă. 

— Unde ar trebui să îl căutăm? 

— N-am idee. 

— Are legături la Paris? Vreo filieră de fugă? 

— Nu încearcă să fugă. Merge pe urmele identităţilor sale 
succesive. Pe care nu le cunoaște. Și nici noi. 

— Nu mai ai nimic să îmi spui? 

— Nu. 

— Sigur? 

— Sigur. 

Se lăsă pe spate și deschise un dosar cartonat. 

— Atunci, am eu ceva pentru tine. 

li întinse o foaie de hârtie, întorcând-o cu scrisul spre ea. 

— Ce este? 

— Ordinul de transfer semnat de judecător. Ești închisă, 
frumoaso, în Complexul penitenciar de la Fleury-Merogis, 
începând de azi. 

— Po... poftim? Și... cuvântul tău? 

Solinas făcu un semn rapid spre peretele din sticlă care dădea 
pe hol. Până ca Anais să reacționeze, avea cătușele la mâini și 
doi poliţai în uniformă o ridicau de pe scaun. 

— Nimeni nu este deasupra legii. Și în niciun caz o mică 
drogată care se crede... 

Comandantul nu-și mai termină fraza. Anais îl plesni peste 
faţă. 

o... 

Se trezi cu o durere violentă între ochi. 

Sau durerea era cea care îl trezise. 

Senzatii. Nasul își dublase volumul și îi obstrucţiona câmpul 
vizual. Un ghem de suferință pulsa sub cartilajele zdrobite, 
cerând să se transforme într-un urlet. Hemoglobina se 
coagulase pe fundul foselor nazale și pe sinusurile maxilarelor, 
făcând respiraţia dificilă. Sufocat de propriul sânge. 

In toiul nopţii se trezise din leșin, dar nu mai avusese forță 
decât să stingă lumina și să se prăbușească îmbrăcat pe pat. 
Somn negru. 

Se ridică încet, cu gesturile nesigure ale unui convalescent. 
Merse pe pipăite până la baie și văzu că era deja ziuă. Cât era 
ceasul? Nu mai avea ceas. Aprinse lumina de deasupra 
chiuvetei. O surpriză mai degrabă plăcută. Faţa îi era tumefiată, 


VP - 358 


dar nu cine știe ce. Baza nasului avea câteva răni cu sânge 
închegat - de la izbiturile de chiuvetă. O rană mai lungă și mai 
profundă se întindea spre stânga - crăpătura prin care putuse să 
scoată implantul. 

Din reflex își pipăi buzunarul și îl găsi. La ideea că obiectul 
acela fusese grefat sub pielea lui de luni de zile, aproape că 
leșină iar. Îl privi din nou. Nicio adâncitură, nicio ridicătură. Dacă 
era o micropompă, nu înțelegea cum putea să funcţioneze... 
Poate era un material poros care lăsa să treacă prin el produsul? 
Puse hotărât obiectul la loc în pantaloni. Lăsă să curgă apă rece 
pe un prosop, îl puse pe nas și se întoarse în pat. Doar această 
simplă mișcare declanșă un alt val de durere. Închise pleoapele 
și aşteptă. Undele de suferinţă se domoliră așa cum se liniștesc 
încet-încet apele unui lac. 

În ciuda stării sale, era la fel de hotărât. Să continue lupta. Să 
continue ancheta. Nicio altă soluţie. Dar cum? Fără un ban? Fără 
un aliat? Căutat de toți polițiștii din Paris? Alungă toate aceste 
obiecţii și se concentră pe noile piste. 

Mai întâi să dea de urmele unei crime prin emasculare în anul 
2009 la Paris, pe malul Senei. Totodată, înțelese că nu avea cum 
să progreseze dacă rămânea închis în cameră. Se gândi apoi să 
sape pe partea cu miturile grecești care aveau drept 
componentă o castrare. Renunţă și la asta. Ar fi trebuit să 
găsească un internet cafe, o bibliotecă sau un centru de 
documentare. Se și imagina în cămașă - n-avea cum să își 
recupereze haina - bântuind pe străzile Parisului... 

Probe. Era zidit de viu într-o cameră tapisată cu mochetă 
portocalie. Fără cea mai mică perspectivă... 

Încet, îi veni o altă idee. 

Pereţii fugilor sale erau poroși. Lăsau să treacă laitmotivele. 
Formaţia lui de psihiatru. Amintirea despre Anne-Marie Straub. 
Talentul său la pictură. Încercase să avanseze pe filierele 
acestea. Nu obținuse nimic. 

Îi mai rămăsese pictura. Dacă fusese pictor în altă viaţă, 
poate folosise aceleași produse, aceleași tehnici ca și Narcis... 
Revăzu liniile înghesuite de pe micul carnet. Compoziţia 
pigmenţilor, procentajele amestecurilor sale. Singura problemă 
era că nu mai avea documentul și nu își mai amintea datele... 

Se ridică brusc. Corto îi explicase că Narcis, pentru a-și obține 
culorile, folosea un ulei de in clarificat - dar nu orice fel de ulei. 


VP - 359 


Un ulei industrial pe care îl comanda direct la distribuitori. 
Societăţi care obișnuiau să livreze mai multe tone. 

Putea să înceapă de acolo. Furnizorii de ulei de in din capitală. 
Dacă fusese pictor la Paris, poate că avusese un contact 
privilegiat cu un furnizor din industria chimică sau 
agroalimentară. Își va aminti de un pictor care nu comanda 
decât câteva bidoane de ulei pe an. 

Camera lui avea un telefon fix. Avea ton. Un reflex îl făcu să 
zâmbească. Se strâmbă imediat de durere. Mușchii îl făceau să 
se gândească la fragmente organice risipite și întinse la soare. 
Nasul, la o gaură de obuz găurindu-i propria faţă. 

Sună mai întâi la ora exactă. Era 10 și 10 dimineața. Apoi 
trecu la serviciile de informaţii telefonice. Noua lui voce îl 
surprinse - nazală, cavernoasă, străină. Trebuise să sune de mai 
multe ori pentru a obţine din departament în departament lista 
distribuitorilor de ulei de in din Île-de-France. 

Noptiera avea un bloc de hărtii cu sigla hotelului, Excelsior, și 
un creion. Notă numele, orașele, numerele de telefon. Regiunea 
pariziană avea cam o duzină. Orașele erau presărate pe centura 
pariziană: Ivry-sur-Seine, Bobigny, Trappes, Asnières, Fontenay- 
sous-Bois... 

Primul telefon. Narcis spuse că era pictor și că spera să i se 
poată furniza direct de la secţia de producţie. Directorul 
comercial al societăţii Prochimie îl opri politicos. Ei furnizau 
către producătorii de mastic, de vopseluri, de cerneală 
industrială, de linoleum... Nimic de-a face cu pânzele și 
pensulele. Pentru asta trebuia să ia legătura cu specialiștii în 
arte plastice: Old Holland, Sennelier, Talen, Lefrane-Bourgeois... 

Narcis mulţumi și închise. Formă numărul de la Bobigny, 
specialiști în ceruri, vopsele și rășini. Același răspuns. Kompra, 
distribuitor de metale și materiale plastice. La fel... De fiecare 
dată reușea să vorbească cu directorul comercial care îi servea 
aceeași placă. Că trebuia să apeleze la cei care vindeau cu litrul 
și nu cu tonele. 

Era la al șaptelea apel și își dădea seama de inutilitatea 
demersului său, presimţind orele zbuciumate care aveau să 
urmeze, când noul lui interlocutor de la societatea RTEP, 
specializată în uleiuri naturale, îl întrebă: 

— Arnaud, tu ești? 

Narcis reacţionă la sfert de cheie. 


VP - 360 


— Da, eu sunt. 

— Dumnezeule, dar unde ai fost? 

Își atinse pereţii nasului, sperând să își recupereze vocea 
originală. Tot ce obţinu fu un strigăt de durere pe care reuși să-l 
înăbușe. 

— Am călătorit, spuse cu o voce înfundată. 

— Ai o voce ciudată. Abia te-am recunoscut. 

— Sunt răcit. 

— Merge bine pictura? 

— Ca de obicei. 

Narcis cobori privirea: mâna îi tremura. Creierul îi vâjâia. 
Miracol sau greșeală? Omul chiar se adresa unuia dintre fostele 
sale personaje? 

— Faci o comandă? 

— Exact. 

— Ca de obicei? 

— Ca de obicei. 

— Așteaptă. Stai să mă uit în arhivă. 

Se auzeau tastele calculatorului. 

— Ştii că încă mai am mica ta pânză pe peretele biroului? 
spuse bărbatul, în timp ce căuta mai departe. Am un succes 
nebun în fața clienţilor. Nu le vine să creadă că firma noastră 
contribuie la genul ăsta de lucruri! 

Izbucni în râs. Narcis nu răspunse. 

— Livrăm la aceeași adresă? 

— Pe care dintre ele o mai ai? 

— Rue de la Roquette, 188, 75011? 

Aveau și fugarii un Dumnezeu. 

— Exact, răspunse, notându-și adresa și el. Pentru comandă o 
să te sun înapoi. Vreau să îmi verific stocul. 

— Nicio problemă, Picasso. Musai să luăm masa într-o zi! 

— Sigur. 

Închise, uluit de măreţia clipei. Simţea cum praful de pe 
mochetă îi irita faţa, iar nasul spart încă îi aducea lacrimi în ochi. 
Dar victoria era acolo. Uleiul de in clarificat îl dusese la un alter 
ego. Fără îndoială, chiar la predecesorul direct al lui Narcis... 

o... 

Rue de la Roquette 188 nu era adresa unui imobil, ci a unui 
cartier întreg de vechi uzine transformate în ateliere ale 
artiștilor plastici, birouri de societăţi de producţie, ateliere de 


VP - 361 


grafică. 

Fiecare clădire avea câte două etaje și își etala ferestrele cu 
storuri verticale cu un fel de mândrie luminoasă. Străduţele 
pavate șerpuiau printre aceste clădiri ca niște poteci din piatră 
sclipind în soare. 

Lui Narcis nu i se părea nimic familiar, dar simțea căldura 
locului, sentimentul reconfortant al unei lumi deosebite, artistică 
și familială totodată. 

— Nono! 

Îi trebuiră câteva secunde să-și dea seama că vocea i se 
adresa lui. Nono de la Arnaud... La douăzeci de metri, două 
tinere fumau în ușa unei clădiri. Pauza de ţigară. 

— Ce mai faci? Nu te-am văzut de mult! 

Narcis se forță să zâmbească fără să se apropie. Era doar în 
cămașă. Nasul tumefiat se înnegrea văzând cu ochii. Fetele 
chicotiră. 

— Nu ne pupi? 

— Am gripă. 

— Unde ai fost? 

— Am călătorit, ridică el vocea. Expoziţii. 

— N-arăţi prea în formă! Te știam mai tare! 

Încă râdeau, dându-și coate. Simţea la ele o tensiune erotică, 
o complicitate glumeaţă. Se întreba dacă nu se culcase cu 
vreuna dintre ele. Sau cu amândouă. 

— Ai putea să ne mulțumești. Ti-am udat plantele! 

— Am văzut, zise el. Mulţumesc! 

O luă pe prima stradă care îi apăru în faţă, sperând că e cea 
bună. Fetele nu făcură nicio remarcă. Deci era în direcţia bună. 
Primirea de care avusese parte era de nesperat. Deci era 
Arnaud. Dar, admițând că acesta îl precedase pe Narcis, asta 
însemna că era plecat de cel puţin cinci luni... 

Nu mai zăbovi asupra acestor consideraţii. Creierul lui era 
încă sub influenţa unei alte informaţii. Venind spre rue Roquette, 
se oprise în faţa unui chioșc de ziare și frunzărise câteva, prima 
pagină și faptele diverse. Prea devreme să se pomenească de 
evadarea lui de la H6Gtel-Dieu. Se vorbea doar de schimbul de 
focuri de pe Montalembert. 

Dar celelalte titluri îl izbiră. 

O catastrofă pe care ar fi putut să o prevadă, la o mie de 
kilometri distanţă. 


VP - 362 


„UN NOU RATEU PSIHIATRIC... f , 

DIN NOU O DRAMĂ ÎNTR-O CLINICĂ PSIHIATRICĂ DIN 
REGIUNEA NISEI... 

UN NEBUN CRONIC UCIDE UN PSIHIATRU ȘI DOI INFIRMIERI...” 

Jandarmii din Carros descoperiseră cu o seară înainte 
cadavrele lui Jean-Pierre Corto și a doi infirmieri în biroul 
psihiatrului. După primele rezultate ale anchetei, medicul fusese 
îndelung torturat. 

— ÎI iei sau nu? 

Narcis nu-i răspunsese vânzătorului. O luase la fugă. Era 
blestemat. El era Strigătul lui Edvard Munch. Cum își închipuise 
că asasinii se vor mulţumi doar să treacă pe la Villa Corto? 
Medicul a fost îndelung torturat. Doar simpla idee îi încleșta 
stomacul și îi sfâșia inima. Vinovăţia i se ridica în gât sub forma 
unei bile acide. Peste tot pe unde trecea, doar distrugere și 
violenţă. Era un Blitzkrieg la scară umană. 

Dar totodată, ca întotdeauna, instinctul de supravieţuire se 
ridica de sub oroare. Nicio frază nu amintea de prezenţa lui 
Narcis la Villa Corto în ultimele zile. Se gândi la pacienţii 
institutului: nicio șansă ca mărturia lor să facă să avanseze 
ancheta. 

De altfel, ceea ce citise lăsa să se înțeleagă că jandarmii se 
orientaseră spre o criză de nebunie intra-muros: vor căuta deci 
suspectul printre pictorii de acolo. Narcis le ura noroc 
anchetatorilor. 

Citea din mers numele de pe cutiile poștale. Nici urmă de 
vreun Arnaud. Strada se termina cu o fațadă din sticlă, pe 
jumătate ascunsă de bambuși, dafini, cimișiri. Plantele lui Nono? 
Se strecură printre frunze și găsi cutia poștală. O etichetă 
indica: ARNAUD CHAPLAIN. Verifică rapid corespondenţa: plicuri 
administrative, extrase de cont, reclame, promoţii trimise de 
societăți de marketing. Nimic personal. 

Ridică ghivecele unul după altul în căutarea unei chei 
ascunse. Poate avea noroc. Nu găsi nimic. Dacă îi lipsea norocul, 
îi rămânea forța. Ascuns de bambuși, lovi cu putere ochiul de 
sticlă cel mai apropiat de clanţa ușii. La a treia încercare geamul 
se desprinse și căzu în interiorul camerei. 

Narcis băgă mâna, deblocă ușa și o deschise. 

Intră în hol, se împiedică de un alt morman de corespondenţă 
și închise ușa cu grijă. 


VP - 363 


Perdelele erau trase la geamuri. Era la adăpost de priviri 
indiscrete. Se răsuci și trase în piept aerul plin de praf. 

Era acasă. 

o... 

Era o încăpere mare, dintr-o bucată, pe mai mult de o sută de 
metri pătraţi. O structură metalică susținea un luminator. 
Pardoseala era de ciment vopsit în gri. La stânga și la dreapta, 
structuri de cărămidă încadrau spaţiul. Cea din stânga conţinea 
un blat de lucru din piatră cu plită electrică, un frigider și o 
mașină de spălat vase. Cea din dreapta conţinea nenumărate 
tuburi de vopsea, palete, produse chimice, cutii cu vopsea 
uscată, rame, pânze rulate... 

Un detaliu îi atrase atenţia lui Narcis. În spatele camerei, o 
planșă de arhitect înclinată se sprijinea pe o altă fereastră a 
cărei deschidere era obturată de bambuși. Se apropie. Desene 
publicitare, schiţe încă vizibile în peniță sau în cărbune. Unele 
erau chiar și înrămate și puse pe perete deasupra planșetei. 

Chaplain nu era deci pictor cu normă întreagă. Era și ilustrator 
și grafician în publicitate. De altfel, nu avea aici nicio pânză, nici 
măcar o schiţă care ar fi putut să-i dezvăluie ce gen de tablouri 
picta. Cât despre schițele publicitare, nu aveau nici logo, nici 
marcă înregistrată. Imposibil să ghicească pentru cine lucra 
Chaplain ca grafician. O singură certitudine: lucra de acasă - era 
freelancer. 

Reveni în mijlocul încăperii. Lămpi newyorkeze, cu abajur din 
aluminiu pe plafon. Covoare cu motive abstracte pe jos. Mobile 
din lemn furniruit, fără ornamente, își arătau liniile elegante în 
colțuri. Departe de Janusz cerșetorul sau de Narcis pictorul 
nebun. Cu ce bani își plătise Chaplain toate acestea? Activitatea 
lui publicitară era suficientă pentru onorarea tuturor acestor 
facturi? Vindea oare și el pânze tot atât de scump ca și Narcis? 

Și alte întrebări, în rafală. 

Oare cât timp fusese Narcis Chaplain? De când locuia acolo? 
Cine plătise pe durata absenței sale? Reveni la ușă, unde 
pusese toată corespondența sosită. Prin marginile transparente 
ale plicurilor, ghicea expedierile administrative, cererile de 
cotizaţie, scrisorile de atenţionare, sumarul facturilor... 
Companii de asigurare. Bănci. Abonamente telefonice... Înainte 
de a deschide plicurile, se decise pentru un tur al proprietarului. 

Incepu cu bucătăria. Un bufet de lemn, cu mânere cromate, 


VP - 364 


roboţi de ultimă generaţie. Totul era impecabil, chiar dacă 
acoperit cu praf. Chaplain era un tip obsedat de curăţenie. Avea 
oare o menajeră? Avea oare cheile de la locuință? Era sigur că 
nu. Deschise frigiderul și descoperi resturile de alimente, în 
mare parte stricate, în ciuda frigului. Ca orice călător fără 
bagaje, plecase fără să știe că nu se va mai întoarce. 

Deschise congelatorul. În pungi pline cu cristale de gheaţă, 
pateuri, fasole verde, cartofi în sos... Simpla vedere a acestor 
alimente  pietrificate îi făcu stomacul să chiorăie. Scoase 
pateurile și le puse direct la microunde. Din reflex deschise și 
celelalte uși și găsi sosul de soia, sosul de chilii. In câteva 
minute, devoră toate bucăţile după ce le tăvăli în sosurile 
turnate în ceștile de cafea. 

Odată sătul, prima lui senzaţie fu dorința să vomite - 
mâncase prea repede. Se abținu. Avea nevoie de forță, de 
energie: petrecerea continua. Puse farfuria goală și ceștile în 
chiuveta de granit. Își relua vechile tabieturi de celibatar. 

Dădu ocol bucătăriei și urcă pe scara de metal. Rampa era 
confecţionată din cabluri de oțel care aminteau de catargele 
unui vas cu pânze - doar că acestea nu erau într-adevăr 
catarge. 

Pasiunea pentru pânze se confirma la primul etaj. Fotografii în 
alb și negru cu vase cu pânze antice erau agăţate pe pereți. 
Machete cu coca din lemn lustruit marcau marginea 
mezaninului. În rest, un pat mare cu cearșafuri negre și o 
plapumă portocalie în faţa unui ecran imens. La dreapta, uși de 
lemn maro adăposteau îmbrăcămintea și accesoriile. 

Narcis le cercetă. Cămăși de in. Jeanși și pantaloni de stofă. 
Costume de firmă... Încălțămintea în același registru. Cizme 
Weston, mocasini Prada, „teniși” Tod's... Chaplain era un dandy 
modern, de o eleganţă ostentativă. 

Trecu în sala de baie, situată în spatele unui perete de sticlă 
securizată. Pereţii acoperiţi cu zinc îţi dădeau impresia că intri 
într-o cisternă goală și curată. Deasupra unei chiuvete duble, 
baterii moderne înlocuiau clasicele robinete. La fiecare pas 
Narcis își punea aceeași întrebare: de unde veneau banii care 
plătiseră toate acestea? 

Se decise să facă un duș aproape rece. Zece minute sub jetul 
puternic al dușului îl spălară de sânge, de violenţă, de frica 
ultimelor douăzeci și patru de ore. leși de la duș cu un sentiment 


VP - 365 


ciudat de forță și de inocenţă redobândită. Căută prin produsele 
de îngrijire ceva cu care să-și dezinfecteze rănile. Nu găsi decât 
parfum Eau d'Orange Verte de la Hermes. Pulveriză rănile, își 
puse pe nas mai multe pansamente și alese o ţinută casua/ă la 
Chaplain. Pantaloni de trening Calvin Klein, tricou și haină cu 
glugă Emporio Armani. 

Incepuse să savureze mediul ambiant familiar al artistului 
când văzu lângă pat un robot telefonic. Se așeză pe pat și privi 
mașinăria. Memoria era plină. Deci Chaplain avea prieteni care 
se îngrijoraseră de absenţa lui. Apăsă pe redare, fără să-i pese 
de amprente - oricum erau peste tot și de mult timp. 

Se așteptase la apeluri neliniștite, la voci îngrijorate. Dădu 
drept peste chicotitul unei tinere femei: 

— Hei, Nono, ce faci? Te-ai supărat sau ce? Audrey mi-a dat 
numărul tău de fix. Sună-mă! 

Râsul și vocea îi aminteau de cele două fumătoare de la 
primul atelier. Narcis privi ecranul. Apelul era din 22 septembrie. 
Al doilea apel era un miorlăit sau pe aproape. Era din 19 
septembrie. 

— Nu ești acolo, puiuţ? se pisicea o voce de mătase. Sunt 
Charlene. Noi doi încă nu am terminat-o... 

Al treilea mesaj era tot în același ton, datat 13 septembrie: 

— Nono? Sunt cu o prietenă și ziceam să trecem pe la tine... 
Sună-ne înapoi! 

Râsete. Pupături zgomotoase. Mesajele curgeau și mereu în 
același registru. Nici măcar o dată o voce de bărbat. Nici măcar 
o dată un mesaj obișnuit, adică neutru sau calm, cu atât mai 
puţin neliniștit. 

Privi decorul din jur. Vasele cu pânze. Țoalele de firmă. 
Plapuma portocalie peste cearșafurile negre. Sala de baie. Își 
revizui părerea. Nu era în atelierul unui artist, ci într-o capcană 
pentru fete. Nu se afla la un pictor solitar, torturat, la Narcis. 
Nono era un seducător, un vânător. Părea să fi reușit printr-o 
oarecare combinaţie să câștige o sumă mare de bani. Și își 
petrecea restul vieţii cheltuindu-i cu partenere benevole. Era 
departe de omul în căutarea propriului trecut. 

Brusc, o voce serioasă și rece ţâșni din robot: 

— Arnaud, eu sunt. Ne întâlnim unde știi. Mi-e frică. Eu o 
șterg. 

Tonul. Narcis privi data. 29 august. Ora 20:20. Tot o femeie, 


VP - 366 


dar vocea nu avea nimic de-a face cu chicotelile de până atunci. 
Nu mai era „Nono”, ci „Arnaud”. Comanda nu mai suna ca o 
promisiune sexuală, ci ca un strigăt de ajutor. 

Era ultimul apel înregistrat. Deci cronologic, primul. 29 
august. Corto îi spusese: „Te-am recuperat la sfârșitul lunii 
august de lângă ieșirea 42 de pe autostrada 48. leșirea de la 
Cannes-Mougins...” 

Ascultă de mai multe ori mesajul. Erau cuvintele care îl 
făcuseră să plece pentru ultima oară de acasă. Nu se mai 
întorsese. Toate celelalte apeluri fuseseră făcute în gol. Nono 
murise după întâlnirea cu această femeie. Pe drumul spre 
Cannes, devenise Narcis... 

Oare femeia locuia la Cannes? Sau o văzuse la Paris înainte 
de a fugi spre Coasta de Azur? Avusese criza Înainte de a se 
duce la ea? Nu. Dacă nu ar fi venit la întâlnire, ea l-ar mai fi 
sunat. Deci o văzuse și întâlnirea lor se soldase cu o despărţire 
definitivă. 

Măcar să nu fi ajuns prea târziu... 

Privi ecranul robotului. Numărul era ascuns. O altă problemă îl 
frământa. Rețeaua lui de cunoștințe era impresionantă. De unde 
veneau toate aceste cuceriri? Care era teritoriul lui de 
vânătoare? 

În continuare, stând pe pat, observă, sub un luminator, un mic 
birou din lemn, stilul notarial de la începutul secolului XX, pe 
care era un MacBook. Brusc își dădu seama că descoperise 
arma crimei. Nono vâna pe internet. 

Se instala în fața ecranului, în timp ce cu mâna stângă trase 
perdeaua grea ca să nu-i intre soarele în ochi. Din instinct, știu 
că mai făcuse acest gest de mii de ori. 

Mac-ul începu să zumzăie și îi ceru o parolă. Fără să ezite, 
tastă NONO. Programul îi răspunse că parola era de minimum 
șase caractere. Tastă NONONO, gândindu-se în același timp la 
cuvintele unei melodii vechi de Lou Reed: „And I said no, no, / 
oh Lady Day...” Programul se deschise. Activă Safari și se uită la 
ultimele pagini pe care le accesase. 

Brusc intră în altă lume. Universul web-ului 2.0, cel al reţelelor 
sociale, site-urilor de întâlniri, labirinturilor virtuale. În ultimele 
săptămâni ale existenţei sale, Nono navigase prin toate, 
multiplicându-și contactele, chat-urile, mesajele... Logourile 
defilau. Facebook, Twitter, Zoominfos, 123people, Meetic, Badoo 


VP - 367 


sau Match.com... 

Nono căuta și se expunea în același timp, vânător și pradă de 
bunăvoie. După orele la care se conecta, își petrecea nopţile 
conversând pe net, adoptând un ton glumet, serios, amical sau 
lubric în funcţie de interlocutoarele pe care le avea. 

Narcis își spuse că în spatele acestei căutări compulsive, 
Chaplain poate voia să găsească ceva sau mai mult ca sigur pe 
cineva. Își notă numele diferitelor site-uri consultate și merse pe 
pagina lor de pornire. Nono solicita atât reţele dedicate 
întâlnirilor serioase, cât și adrese cu caracter pur sexual, de 
genul „clic și-o ai”. Narcis descoperi chiar sisteme de care nici 
măcar nu auzise. Cum ar fi cel care te alerta pe mobil dacă 
„femeia vieţii tale” trecea la mai puţin de cincisprezece metri de 
tine, sau cel care îți permitea să identifici instantaneu numărul 
de înmatriculare al unei mașini conduse de vreo frumuseţe 
căreia i-ai făcut cu ochiul. 

Reveni la mesajele trimise sau primite de Nono de pe toate 
site-urile la grămadă. Greu de urmărit. Chat-urile, mesajele erau 
pline de greșeli de ortografie sau de abrevieri cărora abia le 
ghicea semnificaţia: „brb” pentru „be right back” sau „lol” 
pentru „laugh out loud”... Lectura era și mai îngreunată de tot 
felul de „smileys” care apăreau cu rost și fără rost. Toată 
literatura asta avea o anumită febrilitate, dar îi dădea și o 
senzaţie de singurătate care îl încurca pe Narcis. Nu era sigur că 
ar fi vrut să meargă înapoi pe aceste urme. 

Făcu totuși o descoperire. Era evident că unul dintre site-uri îl 
interesa pe Nono mai mult ca altele. Sasha.com, organizator de 
întâlniri la viteză, serate unde celibatarii se întâlneau la rând, 
având la dispoziție doar câteva minute pentru a se cuceri. 
Logoul site-ului era explicit: „Șapte minute pentru a-ţi schimba 
viaţa”. 

Site-ul propunea un forum unde puteai să te prezinţi și să 
schimbi câteva vorbe înainte de întâlnirile reale în locuri publice 
- în chat se vorbea de „dates” în „real life”. 

În clipa în care scrise primele cuvinte, știu că se reintegrase în 
identitatea sa precedentă: 

— Sunt Nono: -). M-am întors! 


VP - 368 


IV. NONO 


— Chatelet. Ai o vizită. 

Anais nu reacţionă. Era întinsă pe pat, privind abătută spre 
numărul de pe mânecă, singură în celula de nouă metri pătraţi. 
Această singurătate era un lux, deși ea nu ceruse nimic. Patul, 
masa și scaunul erau tot mobilierul. Un alt lux: nu fusese 
transferată în partea de siguranţă maximă, unde totul era fixat 
de pardoseală. 

Singura distracţie ieri fusese o călătorie cu o dubă, o 
conversaţie cu asistenta socială, apoi cu șeful închisorii care îi 
explică regulamentul interior. Avusese dreptul și la o 
dezbrăcare, o vizită medicală la pachet cu o prelevare vaginală. 
Nimic de semnalat. Doar că doctorul redactase o notă cu privire 
la braţele ei mutilate. 

— Hei, auzi când îţi vorbesc? 

_ Anais se adună de pe patul suprapus - îl luase pe cel de sus. 
Inghețată, se uită la ceas - pe care i-l lasaseră. O altă favoare. 
Abia 9 dimineaţa. | se părea că tot creierul i se risipise, blocat în 
cărămizile închisorii de la Fleury-Merogis. 

Docilă, o urmă pe gardiană. Fiecare sector era marcat cu o 
ușă încuiată. Sub luminile aprinse, contempla distrată pereţii, 
pardoseala, plafoanele. La închisoarea pentru femei, totul era 
gri, bej, fără culoare. Un miros puternic de detergent se simțea 
peste tot. 

Un nou clic. 

O nouă ușă. 

La ora asta, vizitatorul ei nu putea fi decât un poliţist sau un 
avocat. 

Un oficial. 

Un nou culoar. 

Un alt zăvor. 

Uși închise, zgomot de televizor, mirosul acru al vieţii la 
închisoare. Unele deţinute erau deja în ateliere. Altele se mișcau 
în libertate totală - privilegiu aici. Gardiene în alb împingeau 
cărucioare spre creșă. În Franţa, femeile care nasc în închisoare 
pot păstra copilul lângă ele până la vârsta de 18 luni. 


VP - 369 


Acţionare electronică. Portal de detecție. Prezentarea 
numărului de înregistrare. Anais se trezi în culoarul cu birouri 
din sticlă, protejate cu grilaje metalice. Fiecare încăpere avea o 
masă și două scaune. Ușile erau din sticlă armată. 

In spatele unuia dintre geamuri, Anais își văzu vizitatorul. 
Solinas, cu ochelarii ridicaţi pe fruntea craniului său pleșuv. 

— Nu aveţi nicio jenă, îi zise când fu în faţa lui. 

Ușa se trânti în urma ei. Solinas deschise o servietă de la 
picioarele lui. 

— Am putea să ne tutuim. 

— Ce vrei, ticălosule? 

Zâmbet. Solinas puse dosarul cu coperţi verzi pe masă. 

— Recunosc calitatea relaţiilor noastre. Stai jos. 

— Aştept să îmi răspunzi. 

Puse palma pe dosar: 

— Asta. 

Anais luă un scaun și se așeză. 

— Asta, ce? 

— Clientul pe care îl căutai. Un cerșetor emasculat, descoperit 
pe 3 septembrie 2009 sub podul léna, pe malul stâng. 

Işi aminti tot. Desenele lui Narcis. Faţa asimetrică. Cuţitul din 
silex. Cadavrul mutilat. Nu știa prea bine Parisul, dar nu fusese 
departe de identificarea podului. 

— De ce mi l-ai adus? 

Răsuci dosarul și i-l împinse. 

— Aruncă o privire. 

Deschise coperta cartonată. Un dosar complet. Fotografii, 
schiţe, rapoartele autopsiei, rapoartele anchetei... Frunzări mai 
întâi teancul de fotografii în culori, format carte poștală. Un 
bărbat gol, întins la adăpostul obscur al podului, cu partea dintre 
picioare mai închisă la culoare. Corpul părea deosebit de lung. 
Albeaţa pielii, prin contrast cu nuanța pământului, părea 
luminescentă. Se întrebă dacă paloarea aceea însemna că i se 
furase sânge. Faţa nu i se vedea, ascunsă de niște dărâmături în 
unghiul arcului. 

— L-aţi identificat? întrebă cu o voce stinsă. 

— Hugues Fernet, 34 de ani. Bine cunoscut serviciilor noastre. 
A participat la manifestaţiile Copiii lui Don Quijote în 2007 și 
2008. Un personaj. Nu numai că i se fâlfâie, dar și militează 
pentru dreptul de a i se fâlfâi. 


VP - 370 


Anais nu răspunse la provocare. Polițistul doar asta aștepta. 

— Ancheta? 

— Nimic. Niciun indiciu, niciun martor. Patrula fluvială l-a 
observat dimineața. Am avut timp să îl luăm de acolo înainte ca 
turiștii să își facă apariţia pe vaporașe. 

Prim-plan al plăgii. Partea de jos a pântecelui era mutilată 
grosier. Fusese folosită o unealtă rudimentară. Cuţitul pe care îl 
pictase Narcis. Arma avea un rol în ritualul crimei. Fără îndoială, 
evocarea unei scene mitologice. 

Își aminti și cel de-al doilea desen - când ucigașul cu faţa 
deformată arunca organele genitale în Sena. Un gest care avea 
o încărcătură simbolică. Cum de cunoștea Narcis amănuntele? 
Era oare asasinul? 

— Cine a fost sesizat? Criminaliștii? 

— Pentru un vagabond? Visezi. Cei de la Secţia 3 judiciar au 
fost însărcinaţi cu ancheta. 

— Și ce au găsit? 

— Rahat, cum ţi-am zis. Procesele-verbale sunt aici. S-au dus 
din ușă în ușă, percheziţii, niște audieri de cerșetori de formă și 
basta. Reglare de conturi între boschetari. Caz clasat. 

— Mutilarea nu a generat bănuieli? 

— Vagabonzii sunt capabili de orice. Nu ai de ce să te miri. 

— Din cadavru lipsea sânge? 

— Rana a sângerat din plin. 

— Nu. Vorbesc de o extragere intenţionată a unui litru sau 
mai mult. 

— N-am auzit de așa ceva. 

Anais frunzărea documentele. Într-un colţ al copertei observă 
numele judecătorului, Pierre Vollatrey. Se gândi la alte două 
asasinate. Icar și magistrata de la Marsilia, Pascale Andreu. 
Minotaurul și judecătorul de la Bordeaux, Philippe Le Gall. Nu 
mai era un caz, ci o asociaţie de magistrați. 

— Și acum? Veţi redeschide ancheta? 

— Mai întâi să convingem Parchetul. Trebuie să le fie pe plac 
tot rahatul ăsta. Va trebui să le demonstrăm că și crima asta 
este din seria Icar și Minotaurul. 

— Adică să găsiţi legenda la care face referire asasinul. 

— Exact. Deocamdată cele două schițe abia au reamorsat 
mașinăria. 

Anais înţelese mesajul implicit. 


VP - 371 


— Contezi pe mine ca să identific mitul? 

— Imi ziceam că aici ai destul timp. O ţintui cu privirea. Și 
accept propunerea ta, nu pentru că ai fost închisă. 

— Propunerea mea? 

— Să lucrăm împreună. 

— Aici? 

— Afară, nici vorbă în ce te privește, frumoaso. Dar pentru a 
medita, ai aici o poziţie ideală. 

Anais ghici că are o carte de jucat: 

— Unde e dosarul meu? 

— O să te cheme judecătorul. 

Se aplecă brusc peste masă. Solinas se dădu înapoi: nu uitase 
palma de aseară. 

— Scoate-mă de aici, șuieră ea. 

— Găsește-mi mitul. 

Târgul fusese încheiat. Trocul fusese fixat cu claritate. 

— Cine e acum pe caz? 

— Antitero. Adică eu. Ceea ce ne interesează pe noi este 
schimbul de focuri de pe Montalembert. 

Ea luă în mână câteva fotografii. 

— Și asta? 

Solinas zâmbi. 

— Dacă stabilim o legătură între cele trei crime, va fi timp să 
alertăm Criminaliștii. Dar poate că vom fi și reperat criminalul. 
Deocamdată mingea e la mine, frumoasa mea. Marea problemă 
sunt cei de la evadări, care se vor pune pe urmele lui Janusz. 

Solinas își lua dorinţele drept realităţi. Deocamdată cazul îl 
depășea. Ceea ce spera era o minune. Și pentru asta avea 
nevoie de ea. Nu ca să facă niște cercetări asupra Antichității, ci 
pentru analiza fiecărui element, pentru a pune cap la cap 
fragmentele, pentru a continua ancheta pe care o începuse la 
Bordeaux. 

Anais își cobori privirea pe fotografii. Un amănunt îi sări în 
ochi: 

— Tipul ăsta era foarte înalt, nu? 

— Aproape 2,15 metri. Avea pesemne o sculă cât o sabie. Un 
monstru. Ceea ce exclude uciderea lui cu scopul de a-i fura 
zdrenţele. Doar dacă nu voia să-și facă vreun cort. 

— Au găsit urme de heroină în venele lui? 

— Nu ţi se poate ascunde nimic. 


VP - 372 


— Dependent? 

— Mai degrabă alcoolic. 

Nu era nicio îndoială. Un al treilea pe lista asasinului din 
Olimp. Și o supoziţie care mai câștiga un punct. Puterea de 
convingere a asasinului - îl convinsese pe uriaș să-și facă o doză 
fatală. Prin asociere își aminti că Philippe Duruy vorbise de omul 
mascat, de un lepros. Figura din desene îi veni din nou în minte. 
Mai degrabă o mască tribală decât o mască a tragediei grecești. 

Anais închise dosarul simțind încă o coerenţă confuză în 
spatele tuturor acestor lucruri, fără să poată preciza despre ce 
era vorba. 

— În regulă, spuse ea. Te sun diseară. 

Solinas se ridică și își luă servieta. 

— Te întâlnești cu judecătorul mâine. 

o... 

Se trezi deasupra cuverturii portocalii. Era încă în pantalonii 
de trening și în vesta cu glugă. Se simţea bine. La adăpost. 
Protejat de acest atelier pe care nu îl cunoștea, dar care îl 
cunoștea pe el. Deschise ochii și văzu deasupra lui armătura 
nituită. Îi amintea de Turnul Eiffel. Gândul i se duse la cărţile lui 
Zola ale căror titluri le uitase, unde oamenii trăiau, dormeau și 
munceau în astfel de ateliere. Pentru câteva zile el urma să fie 
un astfel de om. Se ridică dintre foile scrise, împrăștiate în jurul 
lui. Își aminti. Notele lui nocturne. Internet toată noaptea: 
Sasha.com și celelalte site-uri de întâlniri. Ultimele conectări ale 
lui Chaplain. Numele - doar pseudonime - și legăturile. Nu 
obținuse nimic. Căutase prin casă o agendă, un carnet de 
adrese, dar nu găsise nici așa ceva. Adormise pe la 4 dimineaţa. 

Pe firul chat-urilor, convingerea lui se întărise. Nono nu era un 
afemeiat, un obsedat de sex sau un singuratic în suferinţă. 
Făcea o anchetă. Din nou blestemul călătorului fără bagaje. 
Pentru un motiv pe care încă nu și-l putea imagina, personajul 
lui se orientase spre matchmaking. O ipoteză: de-a lungul 
labirintului ţesăturii, el căuta o femeie. 

Dar era imposibil de spus care. Toată noaptea văzuse cum 
defilau pseudonimele. Nora33, Tinette, Bettyl4, Cat-woman, 
Sissi, Stef, Anna, Barbie, Aphrodite, Nico6, Finou, Kenny... 
Recitise dialogurile inepte, provocările sexuale, vorbele dulci, 
dragostea sub toate formele, de la dorinţa în formă brută până 
la speranţele cele mai efemere. 


VP - 373 


Ansamblul îi lăsase un sentiment ambiguu. Nono dădea 
impresia unui mare cuceritor, care nu trecea niciodată la fapte. 
Sistematic, după o primă întâlnire, interlocutoarele îl contactau 
din nou, fără ca el să le mai răspundă. Chaplain nu era nici 
măcar sigur că se obosise să se ducă. O singură excepţie: 
Sasha.com, site-ul de speed-dating. În fiecare seară, sau 
aproape, Nono se ducea la seratele Sacha. Baruri. Restaurante. 
Cluburi. Putuse să urmărească traseul vânătorului grație 
mesajelor care dădeau adresa de întâlnire „selecționaţilor”. 
Problema era că nu avea nicio indicație despre ceea ce se 
petrecuse în „real life”. 

Mai rămâneau apelurile de pe robot. Ar fi putut să le sune pe 
tipe, să le vadă, să le interogheze. Poate ar fi găsit, prin 
mărturiile lor, natura propriei sale anchete. Dar nu avea chef să 
reînnoade legăturile cu tipele acelea de o seară. 

O singură femeie îl interesa. Cea din 29 august. 

Arnaud, sunt eu. Întâlnire unde știi... 

Trebuia să o ia din nou de la zero. Să meargă la întâlnirile 
Sacha.com. Să meargă încă o dată pe urma umbrei sale. Să 
descopere ce căuta dublura lui și să caute și el la rândul lui... 

Azi-noapte lăsase mesaje pe forum. Își consultă căsuţa. Avea 
deja o „întâlnire” chiar în seara asta la Pitcairn, un bar în Marais. 
Nu era sigur că mulţi dintre candidaţi ar fi știut ce era „Pitcairn”, 
dar el știa: o insulă din Pacific unde se stabiliseră răsculații de 
pe Bounty. Și azi, una din colonii spunea că s-ar trage din acești 
iluștri strămoși. Își imagina deja atmosfera insulară și tropicală a 
locului... 

Sala de baie. Starea nasului său se ameliora. Tumefierea se 
resorbea. Rănile se cicatrizau. Dar nu avea mutra ideală pentru 
o seară de agăţat. Cel puţin căutarea asta va avea mai mult 
glamour decât cele două de dinaintea ei. După cerșetori și 
pictori nebuni urma să se amestece printre femei celibatare. 

Ar fi vrut să glumească, să ia lucrurile ușor, dar în minte îi 
reveneau acum doar uciderea lui Jean-Pierre Corto, focurile de 
pe Montalembert, izbiturile cu capul de marginea chiuvetei... 

Cobori și își făcu o cafea. Ora 10 dimineaţa. Cu ceașca în 
mână adună plicurile pe care le lăsase pe bufetul din bucătărie 
și se instală pe canapeaua din salon. Dădu la o parte ofertele de 
abonament și alte chestii publicitare și deschise plicurile 
administrative. Absența lui provocase mai puţine valuri decât se 


VP - 374 


așteptase. Banca îi trimisese extrase de cont. Societatea 
imobiliară îl atenţionase pentru plata chiriei - 2 200 de euro pe 
lună - fără să fie deosebit de imperativă. Un contract de 
asigurare era expirat. In rest, totul se lua din consistentul lui 
cont de credit. 

Ultimul extras de cont afișa un credit de 23 000 de euro. 
Suma era spectaculoasă. Căută prin atelier și găsi și extrasele 
mai vechi. Deschisese contul la HSBC în mai anul trecut. De 
atunci, contul lui se învârtea în jurul aceleiași cifre. Totuși, 
Chaplain nu primea niciun virament, nu depunea niciun cec. De 
unde veneau banii? Era evident că el depunea numerarul. 2 000 
de euro. 3 000 de euro. 1 700 de euro. 4 200 de euro... Oricare 
ar fi fost ocupaţia lui, era plătit la negru. 

O secundă își zise că era gigolo. Dar tonul mesajelor, natura 
schimbului de replici cu partenerele sale nu sugerau relații 
tarifate. Un lucru era sigur: nu era nici desenator publicitar, nici 
măcar pictor. Planșeta de desen, atelierul: totul era un decor, 
precum cutiile de carton pe care Freire le depozitase la el acasă. 
Cine era el într-adevăr? Cum își câștiga existența? 

Un detaliu îi reveni în minte. Conversaţia cu directorul 
comercial de la societatea RTEP. El comanda în mod regulat litri 
de ulei de in clarificat. O simplă punere în scenă sau chiar îl și 
folosea? Chaplain avea nevoie de acest stoc pentru o altă 
activitate. Misterioasă. Lucrativă. Chimică. Făcea oare droguri în 
vreo pivniţă? 

Activitatea asta, oricare ar fi fost, îi dădea speranţa că ceva 
bani lichizi erau ascunși undeva prin casă. Urcă mai întâi la 
mezanin - ascundem ce e preţios în inima intimităţii, cât mai 
aproape de sine. Dădu la o parte tablourile în căutarea unui seif. 
Ridică patul. Căută printre haine. Se întoarse la birou. Nimic. 

Se opri la flotila de machete de pe bordura de la mezanin. 
Fiecare model avea între 70 și 100 de centimetri. Brusc fu sigur 
că banii erau în coca uneia dintre ele... Cu grijă, luă prima navă, 
o AMERICA'S CUP J - CLASS SLOOP, după cum era scris pe 
plăcuţa de pe suport. Ridică puntea. Coca era goală. Puse jos 
nava și o luă pe a doua - o Columbia, de doisprezece metri. Tot 
goală. Gretel, din Royal Sydney Yacht Squadron, Southern Cross 
din Royal Perth Yacht Club, Courageous de la New York Yacht 
Club, îi trecură prin mână. Toate goale. 

Incepu să se îndoiască de intuiţia sa când ridică puntea lui 


VP - 375 


Pen Duick I, primul volier al lui Eric Tabarly. Pe fund, un teanc de 
bancnote de 500 de euro. Chaplain își înăbuși un strigăt de 
bucurie. Băgă mâna în teanc și își umplu buzunarele. Un cuvânt 
îi ţiuia în urechi mai puternic decât toate: droguri... 

Nono pesemne că își înmulţea întâlnirile pentru a distribui mai 
ușor marfa... Brusc își aminti modul de operare al ucigașului - 
heroina pură injectată în venele victimelor sale. Se gândi mai 
mult la această nouă convergenţă. 

In timp ce mai lua niște bancnote, dădu peste altceva. O 
cartelă. Scoase obiectul, crezând că e cardul Visa sau American 
Express al lui Chaplain. Era o cartelă socială pe numele lui și 
numărul de asigurare. Găsi și o carte de identitate, un permis de 
conducere și un pașaport. Toate pe numele lui Arnaud Chaplain, 
născut pe 17 iulie 1967, la Mans, în departamentul Sarthe. 

Se așeză jos. Cariera lui criminală nu lăsa loc de îndoială. Se 
jucase cu focul. Cumpărase acte false. De fapt, nici nu se mira. 
Era condamnat la impostură, minciună și clandestinitate. 

Se ridică și se hotări să facă un duș. 

Apoi se va duce să-și ia un telefon nou și va încerca împreună 
cu cei de la service să recupereze mesajele de pe vechiul lui 
mobil - facturile îi dăduseră numărul. Era sigur că așa va găsi 
numele clienţilor lui - și va afla natura afacerilor sale. li va suna. 
Va negocia. Va înțelege ce așteptau de la el. După care se va 
duce la speed-datingul de diseară. 

Mașina Nono se pusese în mișcare. 

o... 

— Mi-am pierdut telefonul. 

— Original. 

Chaplain puse ultima factură pe tejghea fără să bage în 
seamă tonul sec al vânzătorului. 

— Nu mai știu cum să îmi consult mesageria. 

Fără să răspundă, omul luă documentul în timp ce își pipăia 
bărbia. Expertul în toată splendoarea lui. 

— Pe reţeaua asta e simplu. Vă sunați numărul. Odată ce 
mesageria răspunde, tastaţi parola și apăsaţi pe asterix. 

Trebuia să se aștepte. Nu avea niciun cod. 

— Bine, zise pe un ton neutru. Aș vrea să îmi iau un alt 
telefon. Cu un alt abonament. 

Vânzătorul, în loc să se întoarcă spre vitrina plină de modele, 
începu să tasteze pe calculator, deschizând numărul de cont al 


VP - 376 


lui Chaplain. 

— De ce un nou abonament? Aveţi suficient pe... 

Chaplain își luă factura și o băgă în buzunar - își compusese 
un look ă la Nono. 50% Ralph Lauren, 50% Armani, totul 
ambalat într-un Caban bleumarin, ușor mat. 

— Uitaţi de ăsta. Vreau un telefon nou. Cu un număr nou. 

— Vă va costa o grămadă. 

— Asta e treaba mea. 

Cu un aer dezaprobator, omul începu un discurs în limbi 
străine, despre  „monobloc”, „quadribandă”, „megapixeli”, 
„Bluetooth”... In faţa acestui vocabular, Chaplain procedă ca 
oricine altul în locul lui: alese un model după aspect, căutând 
simplitate maximă. 

— ll iau pe acela. 

— In locul dumneavoastră, l-aș... 

— Pe acela, bine? 

Vânzătorul lăsă să-i scape un oftat, cu aerul că ar spune: „Toţi 
sunt la fel”. 

— Cât costă? 

— 200 de euro. Dar dacă luați... 

Chaplain puse o bancnotă de 500 de euro pe tejghea. Tipul 
luă bancnota cu un gest scurt, după care îi dădu restul. Mai dură 
vreo zece minute bune până completară contractul. Nu avea 
niciun rost să mintă: semnă contractul pe numele de Chaplain, 
188, Rue de la Roquette. 

— E încărcat? întrebă, arătând spre telefon. Aș vrea să-l 
folosesc imediat. 

Celălalt zâmbi cu suficienţă. Din câteva mișcări scoase 
aparatul, îl demontă, puse o baterie și o cartelă SIM. 

— Dacă vreţi să faceţi și fotografii, spuse, întinzându-i 
aparatul, trebuie să mai adăugaţi un stick de memorie SD/SD 
HC. Veti... 

— Vreau doar să telefonez, pricepeți? 

— Nicio problemă. Dar nu uitaţi să îl puneţi la încărcat 
diseară. 

Băgă telefonul în buzunar. 

— Pe facturi nu primesc detaliile convorbirilor. 

— Nimeni nu le primeşte. Totul se găseşte pe net. 

— Care e procedura? 

De la iritare, privirea trecu la neîncredere: vânzătorul se 


VP - 377 


întreba de unde venea ameţitul ăsta. 

— E suficient să introduceţi datele de abonat pe site și veți 
putea consulta lista apelurilor. Pentru cel de-al doilea număr 
repetaţi manevra cu celălalt contract. 

— Vreţi să spuneţi cu noul abonament? 

— Nu. Factura dumneavoastră menţionează încă un cont. 

De data asta, Chaplain fu cel care scoase din nou documentul 
și îl puse pe tejghea. 

— Unde? 

— Aici, zise celălalt, arătând cu degetul. 

Privi la rândul lui. Nu înțelegea nimic. 

— Nu e niciun număr. 

— Pentru că aţi optat pentru „ascuns”. Așteptaţi un moment. 

Luă factura și se întoarse la tastatură. Parcă erau la Big 
Brother. Vânzătorul putea să vadă tot, să decripteze tot, până în 
adâncul fiecărei existente. Dar de data asta rată. 

— Îmi pare rău. E imposibil să aflu numerele. Aţi cerut 
opţiunea care interzice orice informaţie, orice geolocalizare. Aţi 
cerut și să nu vi se trimită nicio factură. Abonamentul 
dumneavoastră este un Fort Knox! 

Chaplain nu răspunse. Deja înțelesese că ăsta era numărul 
care conta. Cel care conţinea secretele pe care le căuta. 

— Sigur, zise, bătându-se peste frunte. Am uitat complet de 
el. Credeţi că pot să îi dau de urmă pe internet? Adică, să 
consult vechile numere? 

— Nicio problemă. Cu condiţia să vă amintiţi parola. Făcu cu 
ochiul. Și să vă fi plătit ultima factură! 

Chaplain ieși pe ușă fără să se uite în urmă. Se grăbea să se 
întoarcă la atelier. Să se arunce pe internet. Să își descifreze 
propriile mistere. 

În piaţa Leon Blum, se opri în faţa unui chioșc cu ziare. Unele 
nici nu mai aminteau schimbul de focuri din rue de 
Montalembert și nici masacrul de la Villa Corto. Mai mult, nu era 
nimic despre evadarea lui de la HGtel-Dieu. Nu-i apărea 
fotografia pe prima pagină a niciunui ziar. Nici anunţ de căutare, 
nici apelare la martori. Ce căuta poliţia? O strategie subterană 
pentru a lucra cu toată discreţia? Ca să evite panica la aflarea 
veștii că un nebun era în libertate? 

Această tactică ascundea sigur o capcană, dar cu toate 
acestea se simțea mai liber și mai ușor. Cumpără Le Figaro, Le 


VP - 378 


Monde, Le Parisien. Simţi că i se face foame. Sandviș. Mergând 
în sus pe rue de la Roquette avea impresia că se îndreaptă spre 
cucerirea unor vârfuri limpezi la o altitudine binefăcătoare. Noi 
adevăruri îl așteptau acolo sus. 

o... 

Nașterea lumii. 

La început a fost Haosul. Nici Dumnezeu, nici lume, nici 
oameni... Din această magmă s-au nascut primele entități. 
Noaptea (Nyx). Tenebrele (Erebus). Nyx a dat naștere Cerului 
(Uranus) și Pământului (Geea). Aceste prime divinităţi s-au unit 
și au avut o grămadă de copii, printre care și cei doisprezece 
Titani. 

Uranus, temându-se că unul dintre copiii lui îi va fura puterea, 
a obligat-o pe Geea să îi ţină în preajma ei, în centrul 
Pământului. Cel mai tânăr dintre Titani, Cronos, cu ajutorul 
mamei sale, a reușit să evadeze și și-a emasculat tatăl. Cu sora 
lui, Rhea, dădu naștere primilor șase Olimpieni, dintre care 
Zeus, la rândul lui, îl detronă pe tatăl său... 

Anais sublinie paragraful pe fotocopia pe care tocmai o 
făcuse. Găsise un dicționar de mitologie greacă în biblioteca 
pușcăriei, între romanele de dragoste și manualele de drept. Se 
instalase în sala de lectură aproape goală. Locul era liniștit, mai 
bine încălzit decât celula ei. Avea chiar și vedere spre curte. O 
peluză golașă, plină de ciori negre și lucioase, care își disputau 
resturile aruncate de la ferestrele celulelor. 

Reciti pasajul. Era sigură că găsise scena mitologică care 
inspirase uciderea lui Hugues Fernet. Găsise și alte exemple de 
emasculare în mitologia greacă. Dar ritualul de la podul Jena se 
potrivea cu uciderea lui Uranus. Elementele exacte ale legendei 
fuseseră respectate. Cronos folosise o seceră din piatră. 
Asasinul din desen se folosise de un topor din silex. Zeul 
aruncase organele genitale în mare. Ucigaşul le azvârlise în 
Sena, substitut parizian al elementului maritim. 

Deocamdată, Anais nu vedea decât un punct comun între cele 
trei mituri. Fiecare legendă făcea referire la relaţia tată-fiu și 
mai ales la un fiu care ridica probleme. Minotaurul fusese 
întemnițat de către Minos pentru că era monstruos. Icar murise 
din cauza neascultării, ridicându-se prea aproape de soare. 
Cronos înfăptuise un paricid: își mutilase și-și omorâse propriul 
tată pentru a prelua puterea asupra universului. 


VP - 379 


Lucru ce oferea un element de adevăr în ceea ce îl privea pe 
asasin? Asasinul din Olimp era oare un fiu rău? Sau, dimpotrivă, 
un tată furios? Ridică privirea. Pisici vagabonde se alăturaseră 
ospăţului ciorilor. Dincolo de ele, cerul era străbătut de cabluri 
de securitate antielicoptere și de garduri de sârmă ghimpată. 

Anais se cufundă din nou în lectură. Odată cu zeii fondatori, 
se intra într-un alt univers, care nu avea nimic de a face cu 
Olimpienii. Era generaţia anterioară. Primitivă. Brutală. Oarbă. 
Divinităţi incontrolabile, monstruoase care reprezentau forţele 
primare ale naturii. Giganţii. Ciclopii. Fiinţe tentaculare... 

In legătură cu aceasta, un alt aspect al crimelor coincidea cu 
acele timpuri primitive. Talia victimelor. Hugues Fernet 
aparținea, simbolic, lumii Giganţilor, a Titanilor, a monștrilor... 
Anais era sigură că asasinul îl alesese din acest motiv. Sacrificiul 
lui trebuia să fie exagerat, ieșit din tipare. Era timpul primilor 
zei. Timpul haosului și al confuziei. Crima aceasta de fapt le 
precedase pe celelalte, așa cum Titanii îi precedaseră pe 
Olimpieni. 

Se ridică și căută prin rafturi lucrări despre „arta primitivă”. 
Aici cărțile erau uzate, murdare. Se simţea că fuseseră folosite 
la întâmplare, ca arme de luptă contra plictiselii, inactivităţii, 
disperării. 

Dădu peste o antologie de măști etnografice. În picioare, între 
rafturi, frunzări cartea. După fotografii, masca ucigașului 
semăna mai degrabă cu cele africane sau cu cele din arta 
eschimoșilor. Acest amănunt era important. Asasinul din Olimp 
nu juca un rol. Când ucidea, era în inima spaţio-temporală a 
zeilor, a spiritelor, a credințelor ancestrale. În ochii lui, totul era 
real. 

Apăru o gardiană. Era ora mesei. La ideea că trebuie să 
coboare printre ceilalţi, simţi o strângere de inimă dureroasă. De 
aseară se simţea blestemată. Un poliţist nu este niciodată bine- 
venit în lumea deţinuţilor, dar lui Anais îi era teamă de altceva. 
Un pericol atât precis, cât și vag. Un pericol mortal. 

Puse cărţile pe un cărucior și o urmă pe femeie. Se gândea la 
Mêtis. Grup puternic, invizibil, omniscient, care servea ordinea 
prin violarea legilor. Viermele și fructul se asociaseră. Oamenii 
ăștia erau oare suficient de puternici ca să acţioneze într-o 
închisoare? Ca s-o elimine cu scopul de a o reduce la tăcere? 

Dar ce cunoștea ea, de fapt? 


VP - 380 


Prin ce constituia ea un pericol? 
o... 

Pe internet din nou. 

Incepu cu numărul lui oficial. Nu avu decât să tasteze cifrele 
de pe abonament ca să vadă cum apare o listă detaliată a 
apelurilor sale. În ultimele săptămâni, primise mult mai multe 
decât făcuse. Luă telefonul, puse numărul pe secret și formă 
câteva numere la întâmplare. Căsuţe vocale. Când i se 
răspundea, închidea. În orice caz, voci feminine. Abonamentul 
era evident cel al lui Nono, seducătorul. 

Trecu la celălalt, cel ascuns. Graţie cifrelor de pe abonament 
nu avu nicio problemă să obţină detaliile convorbirilor sale. 
Chaplain folosea rar telefonul acesta. În patru luni nu apelase 
decât câteva numere protejate. Dar în schimb primise multe 
apeluri, care se continuau și după august, tot mai puţine spre 
decembrie. 

Scoase telefonul și formă unul. 

— Alo? 

O voce puternică, agresivă, după două apeluri. De data 
aceasta trebuia să vorbească pentru a afla mai multe. 

— Chaplain. 

— Cine? 

— Nono. 

— Nono? Jigodie! Unde ești, fiu de târfă? Kuckin sin! 

_ Accentul părea slavic. Inchise fără să răspundă. Un alt număr. 
li răsuna încă în ureche valul de ură emanat de vocea de la 
telefon. 

— Alo? 

— Nono. 

— Da' știu că ai curaj, dobitocule. 

Din nou o voce gravă. Alt accent. De data asta părea african, 
amestecat cu jargonul orașului. 

— N-am avut cum să te anunț, improviză. A trebuit... să 
dispar. 

— Cu mălaiul meu. Faci mișto de mine? 

— ȚI-i... voi da pe toţi. 

Celălalt izbucni în râs: 

— Cu dobândă, frățioare. Poţi fi sigur. Mai întâi îţi vom tăia 
boașele... după care... 

Chaplain închise. Profilul de dealer se contura. Un dealer care 


VP - 381 


plecase cu casa. Prins de frenezie, mai făcu câteva încercări. Nu 
schimba niciodată mai mult de câteva cuvinte. Combinația îl 
ardea. Chiar și vocea lui i se părea că poate da indicii care să le 
permită să-l localizeze... Toate accentele se perindară. Asiatic, 
maghrebian, african, slav... Uneori i se vorbea răstit în alte 
limbi. Nu le înţelegea, dar tonul era explicit. 

Nono le datora bani tuturor străinilor din Paris. Ca și cum nu 
ar fi avut suficienți dușmani, tocmai mai descoperise o legiune. 

Bateria i se descărcase. 

Nu mai avea decât un număr de verificat. 

Se decise să folosească linia fixă. Numărul era și aici protejat. 
Își luă calculatorul și se instală pe pat. Ridică aparatul și formă 
ultimul număr de pe listă. 

Accentul era sârb sau ceva de genul ăsta, dar vocea mai 
calmă. Chaplain se prezentă. Omul râse încet. 

— Yussef era sigur că vei ieși din nou la suprafață. 

— Yussef? 

— O să-i spun că te-ai întors. Va fi multumit. 

Chaplain forţă ca să afle mai multe. 

— Nu sunt sigur că vreau să îl văd. 

— Te-ai tâmpit sau ce? se răsti slavul. Ai plecat cu arginţii 
noștri, futu-te! 

Omul vorbea pe un ton glumeț. Genul de supărare amuzată 
era mai rău decât celelalte injurii. Chaplain sunase la ușa unei 
anticamere. Adevăratul infern era în etapa următoare. Yussef. 

— Să fii prezent diseară la opt. 

— Unde? 

— Nu te mai prosti, Nono. Nu mai glumim prea mult. Forță din 
nou, încercându-și norocul: 

— Nu mai am mălaiul. 

— Dă-l încolo. Dă-ne materialul și mai vedem... 

Chaplain închise și se lăsă să cadă pe pat. Privi structura de 
metal care susținea luminatorul. Nicio îndoială, era dealer. 
Materialul. Droguri sau altceva... Ochiurile de pe tavan parcă 
simbolizau destinul lui inextricabil. Nu va scăpa niciodată. 
Labirintul identităţilor sale îl va ucide... 

o... 

— Vreţi să stăm de vorbă? 

— Nu. 

— De ce? 


VP - 382 


— Mi-am epuizat toată saliva pe acest subiect. 

Psihiatra unităţii de consultaţii și de îngrijiri ambulatorii privi 
în tăcere plăgile pe cale de cicatrizare de pe braţele lui Anais. În 
ciuda vârstei, practiciana mai văzuse, fără îndoială, destule. Nu 
trebuia să te cheme Sigmund Freud ca să înţelegi că în 
închisoare corpul era ultimul spaţiu de exprimare. 

— Dacă veți continua, vă veţi consuma tot sângele. 

— Mulţumesc, doctore. Am venit aici în căutarea unei alinări. 

Doctoriţa surâse. 

— Staţi jos. 

Anais se execută și își privi interlocutoarea. Un pic mai în 
vârstă ca ea. Blondă, surâzătoare, cu trăsături de o blândeţe 
neașteptată în această lume închisă în care fiecare femeie avea 
pe faţă duritatea propriului trecut. Ochi aurii, pomeţi înalţi, un 
nas delicat, rectiliniu. Sprâncene ascuțite în care energia și 
tandrețea își dădeau mâna. O gură mică ce înfiora oricare 
bărbat. 

Anais avu un gând tâmpit - o idee macho. Ce naiba făcea 
frumusețea asta în pușcăria asta de rahat? Ar fi putut fi 
manechin sau actriță. Cu oarecare întârziere, își dădu seama de 
idioţenia propriei sale gândiri. 

— Dumneavoastră mi-aţi solicitat o consultaţie. Despre ce 
vreți să îmi vorbiți? 

Nu îi răspunse. Cele două femei se găseau într-un birou mic, 
al cărui perete din stânga era din sticlă, deschis spre sala de 
așteptare. De cealaltă parte era gloata. Prizoniere care alergau 
în legginși și pulovere largi, care zbierau, gemeau, se plângeau, 
ținându-se de burtă sau de cap, sau de membre. O adevărată 
hărmălaie de bâlci. 

— Vă ascult, insistă psihiatra. Ce doriţi? 

După masă, Anais voise să se întoarcă în bibliotecă, dar nu i 
se permisese. Tot ce obținuse fu dreptul să dea un telefon. Il 
sunase pe Solinas, dar dăduse peste căsuța vocală. O luase 
înapoi spre celulă, unde nu mai avusese forţa să deschidă cărţile 
lui Albertine Sarrazin pe care le împrumutase. Atunci îi venise 
această idee disperată: să ceară să vadă un psihiatru. Nici nu o 
ascultaseră. Le arătase atunci brațele și obținuse o programare 
într-o oră. 

— Sunt polițistă, începu Anais. Pesemne că vi s-a spus. 

— V-am citit dosarul. 


VP - 383 


— Sunt implicată într-o anchetă, să zicem, complicată... În 
afara gradului pe care îl am. lar pe lângă faptul că atmosfera de 
aici nu e deloc favorabilă unui OPJ, mai am și... 

— Angoase? 

Anais izbucni în râs, apoi cedă în fața unui elan de sinceritate: 

— Mi-e frică. 

— De ce? 

— Nu știu. Simt o ameninţare... confuză, inexplicabilă. 

— Este mai degrabă normal, între acești pereţi. 

Clătină din cap, dar nu reuși să răspundă. Respira cu 
greutate. Să își exprime terorile cu voce tare le-ar fi făcut și mai 
reale... 

— Cum dormiţi? reluă psihiatra. 

— Nu cred că am dormit încă. 

— Vă voi da un calmant. 

Femeia se ridică și îi întoarse spatele. Anais observă că nu era 
supravegheată, că nicio gardiană nu era prin jur - psihiatra nu 
se uita la ea. Pentru o clipă, își spuse că ar fi putut face ceva. 
Ce? Era nebună? 

Psihiatra se întoarse cu o pastilă și un pahar cu apă. Tinereţea 
și fragilitatea te făceau să ai încredere. O aliată. Se întrebă ce ar 
putea să îi ceară. Să îi aducă ceva? Un telefon? Un cip? O armă? 
ERA NEBUNĂ. 

— Mulţumesc. 

Înghiţi pilula fără să se prefacă. Nu mai avea forţa să se bată. 
Din nou o privire spre stânga. Bolnavele erau tot acolo, siluete 
informe, saci de lenjerie murdară cu mutră umană. | se strânse 
inima imaginându-și aceste viscere bolnave, aceste organisme 
defecte, funcţionând de formă, duhnind în interior. 

Se gândea la viitorul pe care fiinţele acelea nu îl mai aveau. 
Un viitor care, puţin câte puţin, devenea un trecut nerealizat. 
Închisoarea asta era: un condiţional care nu trecea niciodată la 
indicativ. În loc de asta, rea-voinţă, resentimente, diaree 
cronică... 

În spatele biroului psihiatra completa un formular. 

— Ce este? 

— Cererea transferului dumneavoastră. 

— Mă... merg la nebuni? 

Surâse scurt. 

— Incă nu aţi ajuns acolo. 


VP - 384 


— Atunci unde? 

— l-am cerut directorului să vă treacă la DPS, deţinuţi cu pază 
specială. 

— Numiţi asta o favoare? 

— Pe moment este singura posibilitate ca să vă punem la 
adăpost. 

Ştia ce însemnau acele inițiale. Schimbare de celule, 
percheziţii permanente, observare continuă... Va fi protejată de 
ceilalţi, dar nu va mai dispune de niciun spaţiu de manevră. 

O luă spre cei patru pereţi ai săi. 

Tot ce obținuse era o detenţie dublată. 

o... 

— Hedonis, de unde vine? 

— De la hedonism. E filosofia mea. Carpe diem. Trebuie să 
profităm de fiecare zi, de fiecare moment. 

Chaplain o măsură din priviri pe micuța brunetă cu faţa 
ascuțită. Păr ondulat, lejer, aproape creț, făcut cu peria. Ochi 
serioşi și proeminenţi. Cearcăne care desenau două hematoame 
sub pleoape. Buze groase, mov, asemănătoare cu o moluscă. Nu 
chiar o regină a frumuseţii. 

Era la cea de-a cincea întâlnire. Pitcairn era vrednic de 
numele lui. Barul semăna cu un atelier de reparat ambarcațiuni 
dintr-un port uitat de lume. Lumini discrete, arcuri de piatră, 
fiecare masă separată de o perdea de in care forma incinte 
intime, unde se repetau aceleași scene, aceleași sperante, 
aceleași palavre. Lui Chaplain îi păreau niște confesionale. Sau 
un birou de vot. Până la urmă, ambele formule se potriveau. 

— Sunt de acord, se reculese, luptând cu propria neatenţie. 
Dar, pentru a profita de fiecare zi, trebuie să poţi conta și pe 
următoarea și așa mai departe. Eu sunt pentru termen lung. 

Hedonis ridică din sprâncene. Ochii parcă îi ieșeau acum din 
cap. Își băgă nasul în cocktail. Gura ei cărnoasă începu să sugă 
avid din pai, ca și cum alcoolul ar fi putut să îi sufle noi idei de 
conversație. 

Chaplain, care își compusese o faţă de om serios în căutarea 
unei relaţii durabile, insistă: 

— Am 46 de ani. Nu mai sunt la vârsta relaţiilor de o zi. 

— Uau..., râse ea. Nu credeam că se mai fabrică aceste 
modele. 

Râseră amândoi din politeţe. 


VP - 385 


— Și Nono, de unde vine? 

— Mă cheamă Arnaud. Te-ai prins? 

— Sst, zise ea punând degetul la buze. Niciodată numele 
adevărat! _ 

Din nou râsete, mai sincere. Chaplain era uimit. Işi imaginase 
o seară de speed-dating ca o unitate de urgență sau ca o celulă 
de criză. Ultima staţie înainte de sinucidere. În realitate seara nu 
se deosebea de niciun cocktail în oricare bar. Muzică, alcool, bla 
bla bla. Singura chestie originală era ceasul tibetan. O idee a lui 
Sasha, organizatoarea, pentru a arăta că cele șapte minute 
dedicate fiecărui cuplu se epuizaseră. 

Hedonis schimbă tonul. După primele eforturi în a părea 
originală, nebunatică sau hotărâtă, trecu la confidenţe. 37 de 
ani. Expert contabil. Proprietara unui apartament de trei camere 
la Savigny-sur-Orge. Fără copii. Singura ei mare poveste de 
dragoste fusese cu un bărbat însurat, care în final nu își părăsise 
nevasta. Nimic nou sub soare. De patru ani trăia singură și 
vedea îngrozită cum se apropia linia simbolică a celor patruzeci 
de ani. 

Chaplain fu surprins de atâta francheţe. Ideea aici era să te 
pui în valoare... Hedonis alesese confesionalul. Păcat de biroul 
de vot. Ceasul sună. Se ridică și îi adresă un surâs binevoitor 
partenerei sale, care, la rândul ei, zâmbi. Işi dăduse seama de 
greșeală. Venise aici să cucerească. În loc de asta, pur și simplu 
își golise sacul. 

Următoarea. Sasha optase pentru o organizare clasică. Fetele 
nu se mișcau, cavalerii se deplasau câte un loc spre dreapta. Se 
așeză în faţa unei brunete zdravene care făcuse eforturi pentru 
eveniment. Fața pudrată strălucea încadrată de părul umflat și 
dat cu fixativ. Purta o bluză de culoare închisă, cu siguranță din 
satin, care îi scotea formele în relief. Mâinile grăsuțe, foarte albe 
și ele, se agitau ca niște porumbei care ieșeau de sub capa unui 
magician. 

— Mă cheamă Nono, deschise el discuţia. 

— Chestia asta cu pseudonime mi se pare aiurea. 

Chaplain zâmbi. Încă un cap tare. 

— Și pe tine? întrebă el calm. 

— Vahine. Scoase un fum. Cum ţi-am zis, pseudonimele sunt 
aiurea. 

Conversaţia se înfiripă, urmând etapele obligatorii. După 


VP - 386 


stadiul de provocare, trecură la numărul de fermecare. Vahine 
încerca să apară în lumina cea mai bună, atât la propriu, cât și 
la figurat. Lua poze studiate în faţa lumânărilor care pâlpâiau, 
dând drumul la aforisme goale, cu un aer misterios. 

Nono aștepta cu răbdare urmarea. Știa că în curând ea va 
aluneca spre epilogul melancolic. Cum de ajunsese ea în cursa 
asta contra cronometru: câteva minute pentru a seduce un 
necunoscut. Ceea ce îl izbi pe Chaplain fu asemănarea profundă 
dintre aceste femei. Același profil social. Același parcurs 
profesional. Aceeași situaţie afectivă. Aceeași alură sau aproape 
aceeași... 

Nu își punea decât o singură întrebare: ce căutase aici Nono 
acum câteva luni? Ce legătură putea exista între acest club de 
întâlniri obișnuite și ancheta lui asupra unui ucigaș extraordinar 
care se inspira din legendele mitologice? 

— Și tu? 

— Poftim? 

Pierduse firul conversaţiei. 

— Ești pentru joc și imaginaţie? 

— Imaginaţie? Unde? 

— În viaţă în general. 

Se revăzu la dușurile de la centrul social când târau cerșetorul 
acela plin de cangrene prin faţa lui. Sau pe cale să danseze pe 
carul alegoric al nebunilor sau punându-și propriile picturi sub 
raze X în timp ce ţinea sub ameninţarea armei o radiologă. 

— Da. Aș spune că sunt pentru o anume imaginaţie. 

— Se potrivește atunci bine, zise femeia. Și eu la fel! Și când 
intru în vrie, atenţie la ochi! 

Chaplain zâmbi de formă. Eforturile lui Vahine de a părea 
ciudată și originală îl întristaseră. De fapt, nu îi plăcuse decât 
una singură toată seara. Sasha în persoană, o metisă atletică cu 
un bust generos și cu niște ochi ciudaţi, verzi. Nu înceta să îi 
arunce priviri scurte. Care nu aveau răspuns. 

Se auzi ceasul. 

Chaplain se ridică. Vahine păru surprinsă - sărise peste 
capitolul confidenţe. Candidatele preferau să vorbească despre 
ele, ceea ce îl aranja perfect: nu avea nevoie să improvizeze pe 
tema Nono. 

Se așeză pe locul următor și observă imediat că o mai 
întâlnise pe femeia din faţa lui. Nu o recunoștea, dar ei îi 


VP - 387 


sclipiseră ochii. Foarte scurt, o luminiţă, după care luminiţa se 
stinse. O lumânare în care se suflase. 

Chaplain nu o mai luă pe ocolite: 

— Bună seara. Ne cunoaștem, nu? 

Femeia cobori privirea spre pahar. Era gol. Cu un gest îl 
chemă pe chelner care aduse direct încă un cocktail. Manevra îi 
luă câteva secunde. 

— Ne cunoaștem sau nu? repetă el. 

— O porcărie că nu putem fuma aici, mormăi ea. 

Se aplecă asupra mesei luminate de lumânări. Totul era 
scăldat în penumbră, jucăușă și mișcătoare ca ruliul unei nave. 
Așteptă să îi răspundă. În cele din urmă, îl fulgeră cu privirea. 

— N-aș crede, nu. 

Ostilitatea ei sugera un alt răspuns, dar nu insistă. Trebuia să 
joace jocul la fel ca și cu celelalte. Să suporte și să întrețină în 
același timp activitatea sentimentală. 

— Cum vă cheamă? 

— Lulu 78, îi răspunse după ce luă o înghiţitură. 

Îi veni să râdă. Ea confirmă: 

— Caraghios, nu? 

— Ce vrea să însemne? 

— 78: data mea de naștere. Mai bău un pic. Prinse culoare în 
obraji. Aș putea spune că joc cu cărţile pe masă, nu? 

— Și Lulu? 

— Lulu este secretul meu. În orice caz, nu mă cheamă 
Lucienne. 

Râse nervos, cu mâna la gură, ca japonezele. Era o femeie 
micuță, cu umeri de copil. Părul roșcat îi încadra obrajii ca 
marginea aurită a unei icoane. Faţa era mică, luminată de ochii 
care și ei păreau roșcațţi. Ochii, asociaţi cu linia sprâncenelor, 
erau grațioși, dar nu erau în ton cu restul. Nasul prea lung, gura 
prea subţire - impuneau o severitate și o uscăciune fără 
frumusețe. Nu purta nicio bijuterie. Hainele nu trădau vreo 
atenţie. Toate detaliile spuneau că era aici nu de plăcere. 

— Este pseudonimul meu de pe internet, adăugă ea ca o 
scuză. L-am folosit atât de mult... Aproape a devenit numele 
meu adevărat. 

Vorbea ca un vânător hârșâit prin ani de junglă și pândă. 
Observă că ea nu îi ceruse în schimb să-i spună cum îl cheamă. 
Pentru că știa. 


VP - 388 


Atacă pe departe: 

— Ce așteptați de la genul ăsta de întâlniri? 

Femeia îl privi scurt de jos în sus, cu aerul că ar spune „ca și 
cum tu nu ai ști”, după care declară: 

— O șansă. O ocazie. O oportunitate pe care viața refuză să 
mi-o dea... 

Ca pentru a-și masca tulburarea, se lansă într-un discurs 
general. Viziunea ei despre dragoste, viaţă în doi. Chaplain îi 
dădea, docil, replica. Ajunseră să evoce subiectul ca pe o temă 
abstractă, exterioară, uitând că vorbeau despre ei înșiși. 

Lulu 78 se destinse. Învârtea alcoolul pe fundul paharului, 
urmărind din ochi mișcarea circulară. Prima impresie dispăruse - 
ideea că s-ar cunoaște. Cu toate acestea, din când în când, o 
privire, o inflexiune a vocii, reaprindea acest sentiment de déjà- 
vu. Vedea atunci cum în privirea ei se aprindea furia și, curios, și 
frica. 

Nu le mai rămâneau decât câteva minute, dar Chaplain nu se 
mai interesa de întreținerea atmosferei. Proiectul lui: să o 
urmărească pe femeie și să o interogheze despre trecutul lor 
comun. 

— În zilele noastre, concluzionă ea, să fii celibatar este o 
boală. 

— Așa a fost mereu, nu-i așa? 

— Oricum, nu aici ne vom vindeca. 

— Multumesc pentru încurajare. 

— Nu te mai preface, tu... - regretă imediat tutuiala. Nu 
credeţi. Nimeni nu crede. 

— Putem să ne tutuim dacă vreţi. 

Ea continua să răsucească paharul între degete și se uita la el 
ca un oracol. 

— N-aș vrea, nu... Ce porcărie să nu putem fuma... 

— Fumaţi mult? 

— Ce te fute grija? 

Replica avu violența unei palme. Ea deschise gura. Era 
pregătită să spună tot. În aceeași clipă sună ceasul. Târșâit de 
scaune, râsete, zgomot de haine. Se terminase. Faţa îngustă 
deveni la fel de impasibilă ca a unei madone. 

Chaplain privi spre stânga lui. Un bărbat își aștepta rândul. 

o... 


Lulu 78 mergea în sus pe rue Saint-Paul. 


VP - 389 


În aer era un praf de zăpadă impalpabil. Colţurile trotuarelor 
erau albăstrite de ger. Fiecare pas suna ca percuţia într-o 
orchestră. Chaplain era la o sută de metri în spatele ei. Doar 
dacă s-ar fi întors și s-ar fi uitat cu atenţie ar fi putut să îl vadă. 

li plăcea genul ăsta de filare. Conturul perfect al tuturor 
detaliilor. Poleiala de ger de sub stâlpii în formă de arc. Avea 
impresia că trăia negativul visului său, peretele alb, umbra lui 
neagră. Se profila acum pe pereţii negri, iar umbra lui era albă: 
aburul care îi ieșea din gură, filtrat de lumina lăptoasă a 
becurilor de pe stâlpi. 

Se întoarse spre stânga, pe rue Saint-Antoine. Chaplain grăbi 
pasul. Când ajunse la stradă, ea traversase deja pe trotuarul din 
față și o luase la dreapta: rue de Sévigné. Chaplain traversă și 
el. Plecase de la bar fără să ceară niciun număr de telefon. 
Singura lui prioritate era acum Lulu 78. 

— La dracu', înjură cu voce scăzută. 

Dispăruse. Strada dreaptă, cu reședințe particulare din 
secolul al XVII-lea pe ambele părţi, era goală. Începu să alerge. 
Fie locuia într-unul dintre imobile, fie se urcase în mașina ei. 

— Ce vrei? 

Chaplain tresări: era ascunsă sub o poartă. Acum abia îi 
vedea silueta, pe cap cu o șapcă în ton cu eșarfa, culori ruginii 
de toamnă. Semăna cu o elevă de liceu rătăcită. 

— Nu vă speriaţi, spuse el ridicând mâinile. 

— Nu mi-e frică. 

Observă că are în mână un obiect ameninţător. Una din 
mașinăriile acelea de autoapărare care descarcă șocuri 
electrice. Pentru a confirma, aceasta declanșă un fulger orbitor. 
Un simplu avertisment. 

— Ce vrei? 

Se forță să râdă: 

— E absurd. Întâlnirea noastră a luat-o razna și... 

— Nu am nimic să îţi spun. 

— Din contră, cred că am putea relua lucrurile de unde... 

— Nemernicule. Am ieșit împreună. Când te-ai așezat 
adineauri, nici nu m-ai recunoscut. 

Deci nu visase. 

— Puteţi să lăsaţi aia mai jos, vă rog? 

Ea nu schiţă nici cel mai mic gest, refugiată sub portal. În jurul 
ei gardul era capitonat cu gheață, care lucea albastru și dur. Un 


VP - 390 


panaș de abur îi înconjura ca un nimb faţa. 

— Ascultaţi-mă, reluă pe un ton apăsat. Am avut un 
accident... Mi-am pierdut memoria... 

Putea să îi simtă nervozitatea. Frica și neîncrederea. 

— Vă jur că ăsta e adevărul. De aceea nu am mai venit de 
câteva luni la întâlnirile lui Sasha. 

Nicio reacţie. Lulu 78 era în continuare în poziția de 
autoapărare. Atitudinea ei nu exprima doar resentiment. Mai era 
ceva. Ceva mai profund. O frică ce depășea cu mult clipa de 
faţă. 

Lăsă să treacă câteva momente în speranţa că va relua ea 
conversaţia. 

Era pe cale să renunţe, când ea șopti: 

— Atunci erai altfel. 

— Știu! supralicită el. Accidentul m-a schimbat complet. 

— Nono glumeţul. Nono fermecătorul. lubirea femeilor... 

Spusese totul cu un ton amar. Ranchiuna se scurgea de pe 
buzele strânse. 

— Erau doar povești... 

— Povești? 

— Am vorbit și cu celelalte. 

— Celelalte? 

— Celelalte fete. La Sasha vii să cauţi un gagiu. Și pleci cu 
prietene. 

Chaplain își îndesă mâinile în buzunare. 

— Dar de ce povești? 

— Dincolo de fațadă nu era nimic. Nu ne-ai atins niciodată. 

— Nu înțeleg. 

— Noi nici atât. Tot ce voiai era să pui întrebări. Mereu 
întrebări. 

— Întrebările, riscă el, erau despre ce? 

— Parcă erai în căutarea cuiva. Nu știu. 

— A unei femei? 

Lulu nu răspunse. Chaplain se apropie. Ea se retrase într-un 
colţ și ridică obiectul. Aburii continuau să-i iasă de pe buze. 
Fantome ale fricii. 

— Asta nu face din mine un monstru. 

— Au fost zvonuri, continuă ea cu o voce scăzută. 

— Zvonuri despre ce? 

— Din club, dispăreau femei. 


VP - 391 


Simţi lovitura. Nu se aștepta la asta. Începuse să-l pătrundă 
frigul. 

— Ce femei? 

— Nu știu. De fapt, nu a fost nicio dovadă. 

— Ce știi de fapt? 

Trecuse la tutuială pentru a semnala că preluase conducerea. 
Jocul de forțe se inversase. Lulu ridică din umeri. Părea că și ea 
își dă seama de absurditatea cuvintelor sale. 

— După Sasha, dacă nu ne alegeam nimic, mergeam la un 
pahar cu fetele. Nu-mi mai aduc aminte cine a pomenit prima 
despre asta, dar povestea s-a amplificat. 

— Ai întrebat-o pe Sasha? 

— Sigur. A râs să se prăpădească. 

— Crezi că ascunde ceva? 

— Nu știu. Poate că a anunţat poliţia. De fapt, nu ai cum să 
știi dacă cineva a dispărut sau nu din rețea. Adică: o femeie 
poate pur și simplu să nu mai vină la club. Asta nu înseamnă că 
a devenit victima unui criminal în serie. 

— Oricum, tu ai continuat să vii... 

Ea râse pentru prima oară, dar fu un râs lugubru. 

— Speranţa moare ultima. 

— Cum eram privit acolo? 

— Te-am găsit mereu cam ciudat..., ezită ea. 

— Pentru că nu mă ating de fete? 

— Ne-am întrebat. l-am spus și lui Sasha... 

Chaplain începu să înţeleagă răceala metisei. Chiar dacă ea 
nu credea povestea, întoarcerea lui Nono la Pitcairn nu era o 
publicitate prea bună. 

— Nu știu cum să te conving. Toată povestea asta mi se pare 
aberantă. 

— Și mie. 

Și, ca și cum ar fi vrut să-și întărească spusele, femeia vâri 
obiectul în geantă. 

— Îți mai e frică? 

— Ti-am mai spus că nu mi-e frică. 

— Atunci ce nu merge? 

Ea ieși din conul de umbră de sub portal. Era în lacrimi. 

— Caut un amant, pricepi? Nu un ucigaș în serie, niciun 
amnezic, nimic din toate prostiile astea! Un amant pur și simplu, 
te-ai prins? 


VP - 392 


Își strivise ultima replică într-un val de aburi. Nu mai era o 
fantomă, o apariţie de cristal, ci un pește aruncat afară din apă, 
căutând disperat să respire. 

O privi cum se depărtează pe asfaltul lucind de polei. Ar fi 
vrut să o reţină, dar nu avea ce să-i propună. 

o... 

Era în greva foamei, scăldată în sânge pe o masă de 
consultaţii. Un depărtător de metal îi ţinea gura deschisă. li 
introduceau un tub pe gât pentru a o hrăni. Când cobori privirea, 
văzu că de fapt era un șarpe cu inele strălucitoare. Voia să 
strige, dar capul reptilei se îndesa deja pe limba ei, sufocând-o. 

Se trezi scăldată în sudoare. Mușchii pieptului erau atât de 
întinși că aproape nu putu să respire. Işi masă ușor gâtul în 
stare de șoc. A câta oară același coșmar în această noapte? 
Anais adormea brusc. Imediat visul îi prindea creierul ca într-o 
menghină. 

Mai erau și alte variante. Uneori nu era în închisoare, ci într-un 
azil psihiatric. Medici mascaţi efectuau experiențe asupra salivei 
sale - îi dădeau o gaură în obraz. Tremura de sudoare și frig. 
Cramponată de pat, tremura sub pătură, îngrozită de ideea de a 
adormi din nou. 

Oricum ocaziile de a rămâne trează nu îi lipseau. Tratamentul 
DPS începuse. Vizorul de la celula sa era des folosit. La ora două 
dimineaţa, gardienele veniseră, aprinseseră lumina, 
controlaseră camera și plecaseră fără un cuvânt. Anais le privea 
recunoscătoare. Fără să știe, îi dăduseră o pauză de la șarpe. 

Acum, stătea blocată, observându-și celula. O simțea mai 
mult decât o vedea. Pereţii și tavanul erau prea apropiaţi. 
Mirosul amestecat de sudoare, urină, detergent. Chiuveta 
încastrată în perete. Era oare acolo, lipit de umbră? El Cojo... El 
Serpiente... 

Se întoarse cu faţa la perete și citi pentru a mia oară 
inscripţiile de pe perete. Claudia y Sanara para siempre. Sylvie, 
voi zugrăvi pereții cu sângele tău. Număr zilele, dar zilele nu 
mai contează pentru mine... Îşi trecu degetele peste inscripții. 
Zgărie literele cu unghiile. Pereţii care fuseseră prea mult 
folosiţi... 

Solinas nu o sunase înapoi. Fără îndoială, găsise o altă 
direcție de căutare. Sau poate că îl arestase pe Janusz. Așa s-ar 
fi explicat tăcerea lui. De ce să mai iei legătura cu o nebună 


VP - 393 


nevrotică dacă ai pus mâna pe suspectul numărul unu într-un 
dosar penal de prim rang? 

Rumega genul ăsta de gânduri de ore întregi, între rece și 
cald, între veghe și somn. Uneori, totul era gata. Janusz arestat. 
Janusz își recunoștea crimele... Apoi, încet-încet, îi revenea 
încrederea. Janusz era liber. Janusz își va demonstra 
nevinovăția... Atunci simţea un fior de speranţă în pântec. Nu 
îndrăznea să se miște de teamă să nu dispară. 

În obscuritate, vizorul se auzi din nou. Anais nu îl auzi: 
adormise. 

Șarpele i se apropia de buze. 

— Te gusta? o întreba tatăl ei. 

o... 

Chaplain făcu cale întoarsă și traversă bulevardul 
Beaumarchais. Apoi o luă pe rue du Chemin-Vert, bulevardul 
Voltaire, Piaţa Leon-Blum. Frigul golise străzile. Mai rămăseseră 
asfaltul, stâlpii de iluminat, câteva ferestre cu lumina aprinsă, 
ale căror intimitate și căldură îi înghețau sufletul. 

Își repetă descoperirile serii. Femeile dispărute de la Sasha. 
Nono ca suspect posibil. Nono punând întrebări și căutând ceva 
printre membrele clubului. Ce? Medită și la noile enigme. Dacă 
nu era ucigaș de cerșetori, era asasin de femei celibatare? Sau 
era vorba de unul și același? Invariabil ștergea toate ipotezele 
cu o mișcare furioasă din cap. Decisese să se retragă în stricta 
neutralitate a anchetatorului și să își acorde ceea ce li se acorda 
tuturor răufăcătorilor: prezumția de nevinovăție. 

Rue de la Roquette. Cartierul era adormit. Zgomotul propriilor 
pași îl liniștea. Atelierul era adoptat de sufletul lui. Strecură 
mâna printre bambuși, apoi prin geamul spart - nu găsise chei 
de rezervă. Răsuci clanţa și deschise ușa. Căuta comutatorul 
când primi o lovitură puternică în cap. Se prăbuși pe podeaua 
vopsită, dar înțelese totodată în vârtejul de durere și scântei că 
încă era conștient. Tentativa de a-l ucide eșuase. 

Profitând de acest slab avantaj, se repezi spre scară. 
Picioarele îi rămaseră pe loc. Vederea i se întunecă. Avea 
impresia că îi curgea sânge în interiorul craniului. Pe burtă, se 
întoarse și își văzu ca prin ceață adversarul - un bărbat în 
prelungirea corpului său, care îi ţinea picioarele ca un jucător de 
rugbi. Își eliberă un picior și îl lovi cu călcâiul în faţă. Șocul păru 
că îi dă foc adversarului. Cu o singură mișcare, se ridică și se 


VP - 394 


năpusti asupra lui Chaplain. O sclipire se văzu în geam. Avea un 
cuţit. Arnaud se aruncă spre scară, rată o treaptă, se ridică 
urcând celelalte în patru labe. 

Omul era după el. Chaplain lovi cu cotul în spate și respinse 
agresorul care se izbi de cablurile de oțel ale scării. Nu se 
așteptase la un așa rezultat. Corzile de metal vibrau precum 
corzile unei harpe. Zgomotul îi dădu o idee. Se întoarse și îl luă 
pe ticălos de gât și îi băgă capul între două corzi pe care i le 
încrucișă peste piept, cum fac la televizor luptătorii de wrestling 
cu corzile de la ring. Omul scoase un răcnet. Chaplain nu îl slăbi. 
O convingere îi suna în cap: ucizi sau ești ucis. 

Apăsă și mai tare, apoi îi dădu drumul. 

Adversarul îi trăsese un genunchi între picioare. Nu era o 
senzaţie de durere. Nu numai de durere. O gaură neagră în 
sinele lui cel mai profund. Nu mai avea suflu. Nu îi mai bătea 
inima. Nu mai vedea în faţa ochilor. Işi prinse cu mâinile 
organele genitale ca și cum ar fi vrut să smulgă durerea și căzu 
pe spate pe scară. 

Se izbi cu capul de ceva. Se rostogoli pe podea. Tuburi și 
pensule îi căzură în cap. Bufetul. Întinse mâna și reuși să se 
ridice, făcând să se cutremure tot ce era pe el. Se întoarse. 
Inamicul deja ataca. Primi lovitura în partea dreaptă, dar rămase 
în picioare. Se împinseră amândoi într-un perete de cărămizi. 
Bidoanele, flacoanele, sticlele se răsturnară cu zgomot, altele se 
rostogoliră în întuneric. _ 

Chaplain reuși sa-și respingă adversarul. In mișcare, alunecă 
pe o baltă. Recunoscu mirosul. Ulei de in, O amintire 
subliminală. Produsul acesta polimerizează în contact cu aerul. 
În fund, pe jos, luă sticla care se desfăcuse. Luă o cârpă, o 
înmuie și frecă cele două părţi cu energia care ţi-o dă 
disperarea. 

Umbra revenea la atac. Chaplain continua să frece părţi ale 
cârpei, simțind cum temperatura se ridică între degetele lui. 

În momentul în care omul îl lovi, cârpa luă foc cu o flacără 
suficient de strălucitoare pentru a lumina toată încăperea. 
Chaplain îi lipi cârpa de faţă sau de piept - orbit, nu mai vedea 
nimic. Vesta tipului luă foc. Acesta se dădu înapoi, alunecă pe 
băltoaca ce se aprinse și ea. Dădea furios din mâini și din 
picioare. O creatură agitată de flăcări. 

Chaplain se ridică și puse mâna pe o pensulă lungă ca să i-o 


VP - 395 


bage în ochi sau în tâmplă. Se aruncă spre dușman, când o 
mână îl prinse de păr. 

Următoarea senzaţie fu cea a contactului cu ţeava rece a unui 
pistol lipită de capul lui. 

Un pic de răceală nu îi strica. 

— Balul s-a terminat, Nono. 

Lumina electrică se aprinse în atelierul devastat. Urme de 
luptă, dar și de scotocit intens. Răscoliseră și cel mai mic 
colțișor din atelier. Chaplain se opri și își văzu primul agresor la 
pământ. Nu mai ardea, dar degaja un fum negru care urca spre 
tavan. Atmosfera era sufocantă. 

Mâna îl prinsese de gât și îl dirija spre un taburet de la bar - 
unul dintre puţinele lucruri rămase în picioare. Chaplain întoarse 
în sfârșit capul și îl descoperi pe numărul doi. Un bărbat destul 
de tânăr, slăbuţ, îmbrăcat cu o geacă de piele maro. Avea un 
pistol automat în mâna dreaptă. 

Sub o claie de păr uleioasă, faţa îi era fină, regulată, aproape 
angelică, dar pielea era plină de cicatrici de acnee. Colţurile 
gurii era ridicate anormal în sus, dându-i un aer de surâs 
perpetuu. Ochii, adânciţi în orbite, clipeau cu o viteză 
neobișnuită. Ca ochii unui șarpe sau ai unei șopârle. 

— Bucuros de revedere. 

Avea un accent slav. Chaplain înţelese că tipii erau dintre cei 
pe care îi sunase în timpul zilei. Nu reușea să răspundă. Abia 
mai respira. Tremura în convulsii. 

Omul cu ochi de reptilă îi spuse ceva celuilalt, care se agita în 
continuare. Părea că îi ordonase să nu mai fumege, să nu mai 
ardă. Tipul își scoase vesta, o călcă în picioare cu furie și se 
îndreptă spre chiuveta din bucătărie. Işi puse capul sub 
robinetul cu apă rece, după care se duse și deschise ușa de 
sticlă a atelierului. 

Niciun dubiu cine era șeful. 

— Chiar sunt bucuros de revedere. 

Fraza era încărcată de ironie. Chaplain se întrebă dacă nu îl 
va împușca pe loc. De distracţie. Arma din mâna lui îi amintea 
de propriul Glock. Aceeași ţeavă scurtă. Același pat pătrat, 
același material special care nu mai era metal. Observă că era 
dotată cu o șină sub țeavă, fără îndoială să poată fi montată 
deasupra unei lămpi sau a unei raze laser, în ce mediu trăia 
oare? 


VP - 396 


Chaplain riscă pentru a câștiga timp: 

— Cum m-aţi găsit? 

— O mică greșeală. L-ai sunat pe Amar de pe numărul fix. 
Număr protejat, dar pentru noi ușor de identificat adresa ta. 

Franceza lui era aproximativă și vocea subțire și lejeră. 
Silabele se articulau precum un mecanism prost uns. Arnaud nu 
sunase de pe fix decât la un singur număr. La slavi, unde fusese 
vorba de un anume Yussef. Era sigur că îl avea în față. lar 
celălalt, agresorul, era Amar, cel cu care vorbise la telefon. 

Prenume musulmane. 

Pesemne bosniaci. 

Mai jucă un pic. 

— Nu îmi cunoșteaţi adresa? 

— Nono, unul din cei prudenți. Dar chiar te-ai schimbat. Vocea 
dulce i se aspri brusc. Unde ai fost, ticălosule? 

Începea distracţia. Mai întâi, mimă provocarea: 

— Am călătorit. 

Nicio reacție. Figura lui era parcă dăltuită în stâncă. Urmele 
de acnee păreau găuri făcute de o ploaie acidă. 

— Unde? 

— Nu știu. Mi-am pierdut memoria. 

Yussef avu un râs ca un gângurit de porumbel. Clipea în 
continuare rapid. Clic-clic-clic... Ca secundarul unui ceas de 
perete. Chaplain continuă. Spera să îl ţină la respect pe tip cu 
vorbăria. 

— Am avut un accident, îţi jur. 

— Cu curcanii? 

— Atunci nu aș mai fi fost aici să vorbesc cu tine. 

— Doar dacă nu ne-ai turnat. 

— Atunci nu ai mai fi fost tu aici să mă asculți. 

Yussef râse din nou. Sub părul gras avea o ţinută curioasă. 
Prea ţeapănă. Prea dreaptă. Ca și cum ar fi avut bare metalice 
în loc de tendoane și vertebre. Celălalt i se alătură. Avea urme 
de arsură pe față. Jumătate din părul negru era pârlit. Cu toate 
acestea, părea să nu îi pese. Era un lungan de peste 1,80 metri. 
Chaplain se minuna că îi rezistase atât de mult. Omul părea că 
nu așteaptă decât un lucru: să termine ceea ce începuse pe 
scări. 

— Nono, îmi place cum vorbești, dar acum trebuie să ne dai 
înapoi ceea ce ne datorezi. 


VP - 397 


Nu mai era nicio îndoială. Nono șterpelise pesemne o 
cantitate de droguri sau banii de pe ea, sau amândouă. Poate că 
totul era ascuns undeva prin casă. Poate că fusese lovit de criză 
chiar în momentul livrării. Miraculos, încă trăia. 

Chaplain se agăţă de propriul sânge rece. Să obţină maximul 
de informaţii despre el însuși înainte ca sesiunea să devină una 
de tortură. 

— Nu te mint, Yussef. 

— Cu atât mai bine. Bo/je ikad nego nikad. Scoate marfa. 
Despre penalităţi vorbim altă dată. 

Riscase cu prenumele: omul care clipea era chiar Yussef. O 
altă informaţie. Marfa. Droguri. Chaplain renunţă la orice 
precauţie. 

— Cum ne-am cunoscut? 

li răspunse cu o privire spre gorila care zâmbi la rândul ei. 

— Chiar că ești glupo, Nono. Te-am cules de pe stradă, 
prietene. 

— Adică? 

— Atunci când te-am găsit erai un câine vagabond. Scuipă pe 
jos. Un terminat, un rahat. Nu mai aveai acte, nici origine, nici 
meserie. Te-am învăţat tot. 

— Ce m-ai învățat? 

Yussef se ridică. Se încruntase. Destul cu amabilitățile. 
Pomeţii obrajilor umbreau găurile de pe ei. Surâsul permanent îi 
dădea aerul unei măști japoneze. 

— Nu mai glumim, Nono. Dă-ne ce ne datorezi și cu asta 
basta. 

— Dar ce vă datorez? strigă el. 

Uriașul se urni, dar Yussef îl opri cu un gest. ÎI prinse pe 
Chaplain cu o mână. Teava semiautomatului era la câţiva 
milimetri de nasul lui spart. 

— Nu te mai prosti. E cam cald pentru tine, frate. 

Văzu acum mai de aproape ochii bosniacului. Pupilele între 
două clipiri erau micșorate. Aveau în ele o paloare rece și verde. 
Yussef era încă tânăr, dar avea ceva dintr-un muribund în el. O 
boală. O răceală. Un blestem. 

— Nu pot să îţi dau totul deodată, blufă el. 

Yussef înălță capul ca și cum ar fi vrut să își arunce părul pe 
spate. 

— Incepe cu pașapoartele. Vedem după aia. 


VP - 398 


Cuvintele  acţionară ca un revelator. fa/sificator. Era 
falsificator. Brusc, toate impresiile sale din acest atelier își 
găsiră semnificaţia. Faptul că planșa și schitele publicitare 
dădeau impresia de decor. Faptul că atât culorile, cât și pânzele 
goale și substanţele chimice nu păreau adevărate. Nu era nici 
ilustrator, nici artist. Nu avea nicio existenţă legală: era un 
artizan al falsurilor. 

lată de ce avea pe urmele lui toată comunitatea străină a 
Parisului. Clanuri, grupări, rețele care plătiseră pentru a-și 
obţine pașapoartele, cărţile de identitate, permisele de sejur, 
cărţile de credit și care nu primiseră nimic. 

— Le vei avea mâine, zise, fără să știe încotro se va duce. 

Yussef îi dădu drumul și îl bătu amical pe umeri. Faţa i se 
încălzea treptat. Piatra devenea rășină. 

— Super. Dar fără prostii. Amar rămâne pe fază. Îi făcu cu 
ochiul. Nu-i da ocazia să te facă să plătești toate glumiţele de 
adineauri. 

Se întoarse să plece. Chaplain îl prinse de braţ: 

— Cum te contactez? 

— Ca de obicei, pe mobil. 

— N-am numărul tău. 

— Te-ai tâmpit, sau ce? 

— Ti-am spus că am avut probleme cu memoria. 

Yussef îl privi pentru o secundă. Neîncrederea plutea în aer ca 
un gaz toxic, periculos. Bosniacul ridică ușor capul, prin mișcări 
sacadate. In cele din urmă, dictă cifrele în franceză și adăugă în 
mod misterios „glupo”. Chaplain ghici că era o insultă, dar 
celălalt o pronunţase cu afecţiune. 

Cei doi vizitatori dispărură, abandonându-l în atelierul răscolit. 
Nu auzi nici când închiseră ușa. Cu ochii ficși, se lăsă pătruns de 
situaţia lui imediată ca și cum ar fi luat o dușcă de alcool tare. 

Avea o noapte să-și găsească atelierul. 

Și îndemânarea. 

o... 

Începu cu ipoteza cea mai simplă. 

Un atelier la subsol. Ridică încet covorul în căutarea unei 
trape. Nu găsi nimic. Nici urmă de vreun mâner sau șină care să 
lase să se ghicească o trecere. Puse mâna pe o mătură care era 
pe jos cu alte ustensile de bucătărie. Ciocăni peste tot în 
căutarea unui sunet de gol. Nu obținu decât un sunet plin, 


VP - 399 


compact și grav de la dalele de sub picioarele lui. Îi legăna 
coada în timp ce traversa încăperea. Frica urca în el în puseuri 
febrile. Odată trecută ușurarea simțită la plecarea celor doi, 
dilema orelor care urmau se preciza tot mai mult. O noapte ca 
să găsească atelierul. Să își recupereze îndemânarea. Să fabrice 
pașapoartele false... Chiar și proiectul părea absurd. 

să fugă din nou? 

Amar sigur nu era prea departe. 

În timp ce căuta în dulapuri chei, o adresă, un indiciu, o altă 
parte a creierului său se gândea la noul lui profil. Fa/sificator. 
Unde învățase meseria asta? Unde găsise banii pentru a demara 
afacerea? Yussef îi spusese că îl recuperase de pe stradă. leșea 
deci dintr-o criză. Fără nume, fără trecut, fără viitor. Slavul îl 
urcase în șa - îl formase oare? 

Falsificator. Repetă cuvântul cu voce scăzută, fără să se 
oprească din căutare. Miraculos, bosniacii nu îi găsiseră banii 
din coca lui Pen Duick. Sosirea lui îi întrerupsese. Nu 
terminaseră treaba la mezanin. 

Falsificator. Ce meserie mai bună pentru un impostor cronic? 
Nu era falsificatorul propriei sale vieţi? Se opri, conștient de 
faptul că eforturile lui erau în zadar. Nu era aici nimic pentru el. 
Se așeză epuizat și simţi cum punctele dureroase se trezesc la 
viaţă. Faţa. Burta. Între picioare. Își pipăi coastele și se rugă să 
fie întregi. Trecu în sala de baie și umezi un burete la fel cum 
făcuse și în ajun. Aplică compresa pe faţă și simţi o ușurare 
vagă. 

Abandonând ideea subsolului, luă în considerare ideea unei 
camere secrete - tot atât de absurde. Pereții portanţi aveau aici 
câțiva metri grosime. Și nu era niciun unghi, nici colț care să 
adăpostească un spaţiu. Cobori totuși la parter. Impinse 
frigiderul. Verifică fundul dulapurilor. Se băgă după haine. 
Deschise grilele de aerisire... 

Brusc nu mai vru decât să se bage în pat și să se culce și să 
nu se mai scoale niciodată. Dar trebuia să se ţină tare. Se duse 
în bucătărie, mâncă din resturile rămase și își făcu o cafea. Se 
gândea acum la o anexă, situată undeva în zonă. Nu. Ar fi fost 
facturi, chitanţe de chirie și le-ar fi găsit. 

Totuși, cu ceașca în mână ieși pe ușă și privi străduța pavată. 
Totul era calm. Locuitorii străduţelor nici nu știau ce se 
petrecea. Privirea i se opri pe o placă de metal cu balama 


VP - 400 


centrală, la cinci metri de pragul lui. Se întoarse la bufetul lui 
Nono pictorul, răscoli și găsi un ciocan și o șurubelniţță - 
instrumente care i-ar fi trebuit ca să fixeze pânzele pe rame sau 
să dea impresia că pentru asta erau. 

Se întoarse la trapă și vâri șurubelniţa în șina centrală. Una 
din părţi se deschise. Chaplain descoperi o scară de ciment. 
Cobori și închise trapa deasupra lui, căutând cu cealaltă mână 
un comutator. Se aprinse lumina. La baza scărilor se deschidea 
un culoar cu uși de lemn, pline de mucegai și praf. Pivniţa 
locuințelor. Merse mai departe, întrebându-se care era a lui. 

După câţiva pași, nu mai avu nicio îndoială: o singură ușă era 
metalică. Fără lacăt, dar cu o închizătoare. Ceea ce căuta era 
dincolo de ea. Avea încă ciocanul și șurubelnița. La adăpost de 
priviri indiscrete, băgă vârful între perete și toc și lovi cu toată 
forţa. În cele din urmă, metalul se îndoi și se ridică. Vâri arma și 
mai adânc și făcu încă o dată pârghie. 

Zăvorul cedă. Ceea ce găsi îl făcu să scoată un strigăt de 
triumf. Erau mai multe imprimante. Un blat de lucru cu un 
microscop, creioane, pensule, cuttere. Pe rafturi, produse 
chimice, cerneluri, tampoane. Sub huse, mai multe scannere, o 
mașină de plastifiat, un aparat de analiză biometrică... 

Aprinse plafoniera, stinse lumina pe hol și închise ușa. Locul 
era amenajat ca un atelier de tipografie. De-a lungul pereţilor, 
topuri de hârtie. Folii de plastic. Tonere. Călimări. O lampă cu 
ultraviolete... 

Un alt miracol se petrecea: își amintea tot. Cunoștinţele de 
falsificator reveneau la suprafaţa memoriei sale ca gesturile 
unui înotător care plonjează în mare după treizeci de ani de 
uscat. Cum să explice acest miracol? Aceste cunoștințe de 
artizan făceau oare parte din memoria sa culturală? O altă 
explicaţie: scăpase de misteriosul implant. Memoria sa poate se 
simţea eliberată... 

Nu era momentul să își pună întrebări. Puse în funcţiune 
imprimantele, porni și restul mașinăriilor. Amintirile îl năpădeau. 
Cum să scaneze un pașaport sau un alt document de identitate. 
Cum să șteargă scrierea în filigran sau firele fluorescente care 
permiteau identificarea sigură a documentului, pentru ca după 
aceea să creeze altele - fără niciun semn de identificare. Işi 
amintea cât se chinuise să copieze detaliile micrografice 
concepute pentru a fi la adăpost de orice tentativă de 


VP - 401 


contrafacere. Cum anulase dispozitivele integrate de fabricanţii 
de scannere și imprimante pentru a evita orice risc de fabricare 
de falsuri. Cum blocase numărul de serie pe care toate 
copiatoarele îl imprimă în microcaractere invizibile cu ochiul 
liber, care permitea detectarea originii documentului reprodus. 

înţelese de ce nu îl omorâse Yussef. Era un virtuoz al 
falsurilor. Un as în fraudarea de documente. Mâna lui era 
nepreţuită. Dăduse peste o nouă comoară. O cutie de lemn 
compartimentată, de un metru pe un metru, care amintea de 
cutia cu fişe a vechilor biblioteci. lnăuntru, aranjate, triate, 
documente de identitate în alb. Printre ele, pașapoartele 
franceze promise lui Yussef. În paginile fiecăruia, o foaie îndoită 
în patru care indica numele și adresa viitorului candidat la 
naționalitatea franceză, însoţită de o fotografie de identitate. 
Toate numele aveau consonanţe slave. Cât despre mutre, era o 
defilare de Yeti, omul zăpezilor. 

Își scoase haina, porni sistemul de ventilaţie, se așeză la 
masa de lucru. Avea o noapte ca să facă treizeci de documente. 
Spera că pe lângă cunoștințe, gesturile, abilitatea, siguranţa îi 
vor reveni cu aceeași viteză. 

Deja alte frânturi se precizau. Credoul lui de falsificator. 
Regulile pe care și le impusese mereu. Niciodată uzurparea unei 
identități. Niciodată o escrocherie. Niciodată falsificări de credite 
la bănci. 

Nono ducea o altă cruciadă. 

Dădea naștere la noi francezi. 

Își puse mănușile de cauciuc și luă documentele în alb - 
pașapoarte electronice, care toate afișau simbolul ce releva 
prezenţa unui cip electronic. De ultimă oră. 

Era pe cale să înceapă, când o altă idee îi trecu prin cap. O 
idee proastă, fără îndoială, dar deja era prea târziu să renunţe la 
ea. Își netezi părul cu amândouă mâinile: va vedea mai târziu. 

Deocamdată trebuia să se pună pe treabă. 

Să salveze pielea lui Nono. 

o... 

Fleury-M&rogis. Închisoare pentru femei. 

O rumoare o scoase din somnul ei chinuit. 

Se făcea gălăgie, se vorbea, se mergea pe culoar. Se uită la 
ceas: 10 dimineața. Se ridică și își lipi urechea de ușă. Zgomotul 
se intensifica. Deţinutele erau agitate. Vinerea era pesemne 


VP - 402 


ziua vizitelor familiale. 

Se întoarse să se lungească pe pat, când zgomotul zăvorului o 
făcu să tresară. O gardiană era în prag. O mutau din celulă. O 
mutau la comun. O duceau de urgenţă în faţa unui judecător de 
la penale. În câteva secunde, toate astea îi trecură prin cap. 

— Chatelet. La vorbitor. 

— O vizită? 

— Da, cineva din familie. 

Ceva i se frânse în piept. Familia ei era doar o singură 
persoană. 

— Vii sau ce? 

Își luă haina cu glugă și o urmă pe gardiană. Pe hol își potrivi 
pașii după ai celorlalte. Fantome în treninguri, văluri sau sariuri. 
Râsete. Teniși. Drumul până la vorbitor i se păru interminabil. 
Doar bătăile inimii o făceau să înainteze. Simţea că îi vine să 
vomite. 

Fără să știe cum, se trezi în culoarul din ajun. Birouri din 
sticlă. Gratii la ferestre. Uși din sticlă securizată. Dar atmosfera 
era alta. Copii care râdeau în boxe. Un balon se lovea de perete. 
Un bebe care plângea. Mai degrabă o atmosferă de creșă, decât 
una de vorbitor într-o pușcărie. 

Gardiana se opri și deschise o ușă. 

Omul care o aștepta așezat la masă întoarse capul. 

Nu era tatăl ei. 

Era Mathias Freire. 

Printr-un truc de magie inimaginabil venise aici, trecuse prin 
controale, verificări de identitate, detectoare de metal... 

— Nu mai ieși de aici, zise ea, așezându-se la masă. 

— Aveţi încredere în mine, răspunse el calm. 

Își băgă capul între umeri, strânse pumnii între genunchi, 
trase adânc aer în piept. Felul ei de a găsi în adâncul fiinţei sale 
energia necesară să facă faţă acestei surprize. Se uită la el. 
Trăsături obosite. Ciufulit. Slăbit. Îmbrăcat ca un convalescent 
într-un spital. 

Ridică privirea și își spuse că nu conta. Era acolo, în faţa ei. 
Slăbit. Rănit. Febril. Avea pe el haine scumpe, dar faţa era parcă 
călcată de tren. Așteptase atât acest moment... Dar fără să 
creadă că va veni. 

— Avem multe de vorbit, zise el cu aceeași voce calmă. 

În imagini scurte, îl revăzu dispărând în holul TGI din Marsilia. 


VP - 403 


Strecurându-se printre tramvaiele de la Nisa. Ridicând arma 
spre ucigașii de pe rue de Montalembert. 

— Problema este că nu avem decât o jumătate de oră, 
continuă el, arătând spre ceasul de pe perete din spatele lui. 

— Azi cine ești? 

— Fratele dumneavoastră. 

Ideea o făcu să râdă. In continuare cu capul în glugă, își freca 
palmele precum cineva căruia îi este frig sau îi lipsește ceva. 

— Și cu hârtiile cum ai rezolvat? 

— E o poveste lungă. 

— Dă-i drumul, spuse Anais trecând la tutuială. 

Mathias Freire - cel căruia ea îi spunea așa - vorbi despre cele 
trei crime. Minotaurul. Icar. Uranus. li spuse că suferea de boala 
călătorului fără bagaje. Evocă cele trei personalităţi pe care le 
traversase. Freire, psihiatrul din ianuarie 2010. Janusz, 
cerșetorul din noiembrie până în decembrie 2009. Narcis, 
pictorul nebun din septembrie până în octombrie... 

Nicio surpriză până aici. Ghicise totul, sau aproape. Dar mai 
aflase și alte fapte. Freire fusese primul prezent deasupra 
cadavrului lui Icar - Fer-Blanc îl văzuse pe plajă. Pe de altă 
parte, cuvântul rusesc „Matrioșka” avea un rol-cheie în toată 
afacerea, dar el nu știa care. 

— Și acum, întrebă ea, ce personaj sunteţi? 

— Cel care i-a precedat lui Narcis. Un anume Nono. 

Ea izbucni într-un râs nervos. Bărbatul zâmbi la rândul lui. 

— Arnaud Chaplain. Am fost tipul ăsta cel puţin cinci luni. 

— Și cu ce vă ocupați? 

— Să o lăsăm deocamdată. 

Enumeră tentativele de crimă din care scăpase de la fuga din 
Bordeaux. Cinci în total. Părea că este dotat cu invincibilitate - 
sau că avea un noroc chior. Oriunde mergea, oricare ar fi fost 
identitatea lui, oamenii în negru îl găseau din nou. Tipii erau mai 
buni investigatori decât poliţia. În orice caz, mai rapizi. 

Freire îi dădu apoi o informaţie primordială. La HGtel-Dieu, 
după arestare, radiografiile scoseseră la iveală în fosa lui nazală 
un implant. Spărgându-și nasul, reușise să îl scoată. 

Spunând acestea deschise palma: capsula minusculă cromată 
strălucea în mâna lui. 

— Ce este? 

— După medicul de la HGtel-Dieu, ar putea fi un difuzor de 


VP - 404 


substanţe sau o micropompă care se folosește de obicei în 
tratarea epilepsiei sau a diabetului. Un dispozitiv implantat în 
carne, care permite măsurarea în timp real a criteriilor 
fiziologice și care eliberează la momentul oportun principiul 
activ. 

Singura problemă era să afle care era acesta și ce efect avea. 

Totul avea un aer rocambolesc, dar Anais își aminti un 
amănunt: asasinii lui Patrick Bonfils îi urmăriseră cadavrul până 
la morga din Rangueil - doar pentru a-i deschide nasul. Nu 
trebuia să fii mare filosof să tragi concluzia. Veniseră să 
recupereze implantul pe care pescarul îl adăpostea în fosa lui 
nazală. Freire și Bonfils fuseseră supuși la același tratament. 

Freire/janusz vorbea din ce în ce mai repede. In tot talmeș- 
balmeșul ăsta, avea o singură obsesie: să își dovedească 
nevinovăția. Să demonstreze, în ciuda evidențelor, că nu este 
criminalul din Olimp. 

— Ideea mea este că eu urmăresc asasinul. Nu eu sunt 
ucigașul. Eu // caut pe ucigaș. 

— L-ai găsit? 

— Nu știu. Aș zice că de fiecare dată când mă apropii prea 
mult de el, îmi pierd memoria. Ca și cum ceea ce descopăr îmi 
scurtcircuitează reţeaua neuronică. Și trebuie să o iau de la 
capăt. De la zero. 

Anais și-l imagină în faţa unui judecător perorându-și 
explicaţiile: pușcăria era asigurată. Sau ospiciul. Il privea și nu îi 
venea să creadă că era acolo, sub ochii ei. Îl visase atâta și atât 
de mult o bântuise... 

În două săptămâni, era mai bătrân cu câţiva ani. Ochii îi 
ardeau în orbite. Nasul spart și rănit era pansat în mai multe 
locuri. Se gândi că, pe măsură ce traversa identitățile, fiecare îi 
lăsa o urmă. Încă semăna cu psihiatrul pe care îl cunoscuse ea, 
dar avea ceva de cerșetor. O scânteie de nebunie palpita în 
privirea lui - mai mult spre Vincent van Gogh decât spre 
Sigmund Freud. 

Era prea devreme să spună ce îi va lăsa Arnaud Chaplain ca 
moștenire. Poate eleganța: hainele trădau o grijă, o atenţie care 
nu avea nimic de-a face cu celelalte trei personaje. 

Într-un elan brusc, Anais îi luă mâna. 

Contactul fu atât de plăcut, că și-o retrase imediat înapoi, ca 
și cum ar fi ars-o. 


VP - 405 


Surprins, Freire tăcu. Ea ridică privirea spre ceas. Nu le mai 
rămâneau decât câteva minute. Anais începu să vorbească în 
mare viteză. Îi spuse despre Mâtis și trecutul lui militar, 
dezvoltarea chimică și apoi farmaceutică. Grupul devenise unul 
dintre cei mai importanţi producători de psihotropice în Europa. 

Îi mai spuse apoi despre legăturile subterane dintre grup și 
apărarea naţională. În final, îi rezumă convingerea ei care 
tocmai se conturase: un laborator al grupului Mâtis testase pe 
el, pe Patrick Bonfils și, fără îndoială, și pe alţi cobai o moleculă 
nouă. Un produs care le fisura personalităţile și provoca o 
reacţie în lanţ. Fugi psihice în serie. 

Freire înregistra fiecare fapt ca pe un pumn în cap. Și, ca să 
pună capac, îi mai descrise puterea grupului Mâtis, care nu 
putea fi subminată nici de legi, nici de autoritatea de stat, 
deoarece puterea lui decurgea chiar din aceste legi și de la 
această autoritate. 

lar acum, concluzia ei. Pentru un motiv pe care ea îl ignora, 
grupul hotărâse să facă puţină curăţenie și să elimine cobaii 
protocolului. Mâtis însărcinase luptători profesioniști ca să-i 
omoare. Pe el, pe Patrick Bonfils și, fără îndoială, și pe alţii. Toţi 
erau pe o listă neagră. 

Freire încasa în continuare cu dinţii strânși. Ea se opri, cu 
senzația că trăgea asupra unei ambulanţe. Nu le mai rămâneau 
decât două minute. Realiză brusc cât de inconștienţi fuseseră. 
Nu le păsase de camerele de supraveghere. De microfoanele 
care ar fi putut înregistra conversaţia lor. De gardienii care l-ar fi 
putut recunoaște sau ar fi putut fi alertaţi de cineva din exterior. 

— Îmi pare rău, îi spuse el ca răspuns. 

Anais nu înțelese ce semnificaţie ar putea să aibă aceste 
cuvinte - tocmai îi anunţase condamnarea la moarte. Cu un pic 
de întârziere, înţelese că se referea la pereţii închisorii, la 
consecinţele întregii afaceri asupra carierei sale, la haosul în 
care cu bună știință ea se aruncase. 

— Mi-am ales tabăra, murmură ea. 

— Atunci, dovedește-o. 

Freire îi luă mâna și îi strecură în palmă o foaie de hârtie 
îndoită. 

— Ce e? 

— Ora și data unui apel pe care Chaplain l-a primit pe 
telefonul fix la sfârșitul lunii august. Un strigăt de ajutor. Trebuie 


VP - 406 


să identific fata care m-a sunat. 

Anais se încordă. 

— Numărul era ascuns, continuă el. E ultimul telefon pe care 
l-am primit când mai eram Chaplain. A doua zi devenisem 
altcineva. Trebuie să o găsesc pe această femeie! 

Anais își cobori privirea spre pumnii ei strânși. Inima îi bătea 
întrerupt. Decepţia o sufoca. 

— Ți-am mai scris un număr, continuă el pe un ton scăzut. 
Noul meu mobil. Pot să contez pe tine? 

Ea strecură discret hârtia în buzunarul pantalonilor și ocoli 
întrebarea: 

— Chaplain îl căuta și el pe ucigaș? 

— Da, dar de o altă manieră. Folosea reţelele de întâlniri, în 
mod deosebit un club de întâlniri fulger Sacha.com. Iți spune 
ceva? 

— Nu. 

— Numărul, Anais, trebuie să îl identificăm. Trebuie să 
vorbesc cu femeia asta. Dacă nu este deja prea târziu. 

Anais îi privi ochii roșii. Pentru o clipă dori moartea acestei 
rivale. Imediat însă își scoase această răutate din cap. 

Reuși să întrebe: 

— Ăsta e motivul pentru care ai venit? A 

Soneria sună. Sfârșitul vizitei. El îi zâmbi cu un aer sfârșit. In 
ciuda kilogramelor pierdute, anilor în plus, ochilor strălucind de 
febră și nasului făcut ţăndări, avea în continuare un şarm 
irezistibil. 

— Nu vorbi prostii. 

LA 

Imediat după ce a ieșit de la vorbitor, Anais a cerut 
permisiunea să dea un telefon. Ceea ce însemna doar un simplu 
ocol prin aripa de nord a pușcăriei, unde aparate de telefon se 
înșirau pe un perete. Supraveghetoarea fu înțelegătoare. Incă 
nici nu era de fapt o deţinută adevărată. 

Ora de plimbare începuse. Ca urmare, nici urmă de vreo 
gazelă la telefon. Anais formă din memorie un număr. Trebuia 
să se forțeze ca să nu se simtă cât e de amărâtă. Va avea tot 
timpul să plângă înapoi în celulă. Îl revăzuse pe Mathias Freire și 
ce obținuse? Muncă de poliţist. Un schimb profesional. Și basta. 

— Alo? 

— Le Coz, Chatelet. 


VP - 407 


— Anais? Ce s-a întâmplat? 

Vestea despre schimbul de focuri și despre arestarea ei 
ajunsese și în sud-est. 

— Prea mult de explicat. 

— Ce putem face? 

Aruncă o privire spre gardiana care mărșăluia în faţa unui 
grilaj. Scoase foaia de hârtie și o despături. 

— iți dau data și ora unui apel ascuns, precum și numărul 
contactat. Identifică-mi imediat cine a sunat. Acum. 

— Nu te-ai schimbat, spuse el, râzând. Dă-i drumul. 

Dictă numărul, ziua, ora. Auzi cum ridică alt telefon. Dădu 
detaliile celuilalt, după care se întoarse la ea. 

— Am primit un telefon de la Abdellatif Dimoun. 

li trebuiră câteva secunde să își amintească numele. 
Coordonatorul serviciului tehnic al poliţiei din Toulouse. 
Razboinicul deșertului. 

— Și ce voia? 

— l-ai trimis se pare un sac de mizerii de pe o plajă din 
Marsilia. 

Ea uitase de această pistă. Gunoaiele găsite în jurul 
cadavrului lui Icar. 

— Le-a analizat? 

— Da. Doar gunoaie aduse de flux. O singură chestie care nu 
face parte din lot. Un fragment de oglindă. După el, asta ar 
putea proveni de altundeva. Poate chiar din buzunarul 
ucigașului. 

— De ce? 

— Pentru că fragmentul nu avea nicio urmă de sare. Nu venea 
din mare. 

O bucăţică de oglindă: grozav progres. 

— Asta nu e tot, continuă Le Coz. Au analizat-o: avea urme de 
iodură de argint. 

— Și asta ce înseamnă? 

— Oglinda a fost tratată. A fost intenţionat scufundată în 
acest produs ca să devină sensibilă la lumină. E o metodă foarte 
veche, se pare, de peste 150 de ani. Tehnica dagherotipului. 

— A cui? 

— Strămoșul fotografiei. M-am documentat. O oglindă 
lustruită și argintată conservă amprenta proiectată de obiectiv. 
Apoi este expusă la vapori de iod și se obţine o imagine. Când a 


VP - 408 


apărut pelicula fotosensibilă, s-a abandonat această tehnică 
nonreproductibilă. Dagherotipul imprimă direct un pozitiv, fără 
să treacă printr-un negativ. 

— Dimoun crede că oglinda asta este un suport pentru un 
dagherotip? 

— Da. Și este un indiciu grozav. Aproape nimeni nu mai 
practică această metodă în afară de câţiva pasionaţi. 

— Îi ai? 

— Sunt pe urma lor. 

— Găsește-mi fundaţia tipilor. Lista celor care mai folosesc 
această tehnică. 

In timp ce vorbea, avu brusc viziunea foarte exactă a ceea ce 
făcea ucigașul. Punea în scenă un mit grec. Apoi îl imprima o 
dată și numai o dată pe o oglindă de argint. Se cutremură. 
Trebuia să existe undeva o sală care adăpostea aceste tablouri 
terifiante. Le vedea pe pereţii minţii sale, scânteind în 
clarobscur. Minotaurul decapitat. Icar ars. Uranus emasculat. 
Câţi alții? 

— Am numărul tău ascuns. Ai cu ce să notezi? 

— Sigur. In capul meu. 

Polițistul îi dădu numele și adresa misterioasei interlocutoare 
a lui Arnaud Chaplain. Informaţii care nu îi spuneau nimic. Dar în 
acţiunea asta, ea nu era decât o verigă. Îi mulțumi lui Le Coz, 
emoţionată de sursa asta de căldură de la cinci sute de kilometri 
distanță. 

— Cum pot să te contactez? 

— Nu poţi. O să mă descurc. 

Se lăsă tăcerea. Le Coz era în pană de subiecte de 
conversaţie. Anais închise ca să nu izbucnească în lacrimi. 
Merse la gardiană și îi mai ceru o favoare. Să profite de ultimele 
minute de plimbare. Femeia oftă, o măsură din cap până în 
picioare, apoi, amintindu-și pesemne că era polițistă, o luă spre 
curte. 

Anais ardea pe dinăuntru. Noul indiciu al dagherotipului îi 
dăduse o nouă energie. Era furioasă că este blocată aici, când 
un element nou apăruse în ancheta ei. Poate nimic. Poate 
ceva... O certitudine: va păstra pista aceasta doar pentru ea 
însăși. Niciun cuvânt lui Solinas. 

Zgomotul de afară o făcu să tresară. Gardiana tocmai 
deschidea ultima ușă: femeile mergeau și discutau în curte 


VP - 409 


încadrate de dreptunghiuri de teren viran, coșuri de baschet și o 
masă de ping-pong din beton. Decorul nu dădea iluzii. Ziduri, 
sârmă ghimpată, cabluri înconjurau câmpul vizual. Prizonierele 
arătau tot închise. Corpurile erau condamnate, epuizate. Feţele 
uzate semănau cu acele cozi de lingură care, după ce au fost 
ciocănite cu forță, ascuţite, devin arme mortale. Chiar și vântul 
îngheţat părea încărcat cu aerul viciat al celulelor, cu mirosul de 
rahat și de părţi intime nespălate. 

Își băgă mâinile în buzunare și se puse din nou în pielea 
poliţistei. Observă grupurile, tandemurile, izolatele și căută cea 
mai potrivită ţintă. Deţinutele se împărțeau în două grupe și 
apartenenţa li se citea pe feţe, pe ţinută, pe comportament. 
Fiarele sălbatice și învinsele. Se îndreptă spre un grup de 
magrebiene care nu arătau a erori judiciare. Terori cărora 
mașina încarcerării nu le supsese încă vlaga. Femeile acelea 
aveau mai mulţi ani de temniţă la activ. Și, fără îndoială, încă 
mulți alții în față. Dar nimic nu le putea stinge furia. 

— Salut. 

O tăcere grea în loc de răspuns. Nici cel mai mic semn din cap 
măcar. Doar strălucirea neagră a ochilor, tot atât de dură ca 
bitumul de sub picioarele lor. 

— Caut un telefon mobil. 

Priviri între fete, apoi un hohot de râs. 

— Vrei și actele noastre? 

Veștile circulau repede. În calitate de polițistă, fusese deja 
reperată, detestată, îndepărtată. 

— Trebuie să trimit un SMS. Sunt gata să plătesc pentru asta. 

— Cât, loază? 

Una dintre fete preluase conducerea. Purta o geacă 
descheiată peste un tricou care lăsa la vedere tatuaje în formă 
de dragon pe piept și semne maori pe gât. 

Nici nu încercă măcar să blufeze. 

— Nimic acum. Nu am niciun sfanț. 

— Atunci, cară-te. 

— Pot să vă ajut de afară. Nu o să fac mulți purici pe aici. 

— Toate spunem așa. 

— Da, dar eu sunt singura polițistă din toată curtea. Un 
poliţist nu rămâne niciodată prea mult la pârnaie. 

Liniște de plumb. Priviri scurte, pe furiș, între fete. Ideea li se 
cocea în minte. 


VP - 410 


— Deci? sfârși prin a întreba femeia-dragon. 

— Găsiţi-mi un mobil. Odată afară, voi face ceva pentru voi. 

— Mă piş pe ce vei face, izbucni o alta. 

— Pișă-te unde vrei, gagico, dar e o ocazie care se duce. 
Pentru tine. Fraţii tăi. Keum-ul tău. Nu contează. Când voi fi 
afară, îţi jur că mă voi duce la judecători, la procuror, la polițiștii 
de caz. 

Liniștea se așternu din nou, mai grea. Putea parcă să audă 
cum li se învârt rotițele în cap. Nu aveau niciun motiv să o 
creadă. Dar la pușcărie, că vrei sau că nu vrei, viaţa se hrăneşte 
cu speranță. Cele patru femei cu mâinile în buzunare erau 
înfofolite în pardesie și haine murdare. Sub ele ghiceai corpurile 
crispate de frig. 

Anais insistă: 

— Un SMS. Câteva secunde. Vă jur că voi face ceva pentru 
voi. _ 

Încă se uitau una la alta. Își dăduseră coate, își făcuseră cu 
ochiul. Trei dintre fete se strânseră în jurul lui Anais. Credea că e 
bună de luat la bătaie. În realitate, războinicele o fereau de 
privirile celorlalți. 

Brusc, cea de-a patra apăru în mijlocul cercului. Reptila 
incandescentă se agăța de pielea ei bronzată. Anais cobori 
privirea: pușcăriașa îi întindea un mobil lipit cu scotch, ascuns în 
palmă. 

Anais înșfăcă aparatul. Își scrise SMS-ul în picioare, în faţa 
clanului. După ce scrise numărul de telefon identificat, continuă: 
„Medina Malaoui. 64 rue de Naples, 75009 PARIS”. Ezită, apoi 
adăugă: „Succes”. 

Tastă numărul lui Freire și apăsă pe „send”. 

Era într-adevăr o idioată. 

o... 

Chaplain primi SMS-ul lui Anais la poarta Orleans. Nu durase 
mult. Informația pecetluia asocierea lor. Doar dacă nu era 
așteptat de o droaie de poliţai la numărul 64, pe rue de Naples... 
Imediat îi dădu șoferului adresa Medinei Malaoui, apoi formă 
numărul pe care îl primise. Intră căsuţa vocală. Vocea severă 
din august anul trecut. Nu lăsă niciun mesaj. Prefera să o 
surprindă în apartament. Sau și mai bine: să cotrobăie în lipsa 
ei. 

Mașina urca pe bulevardul Raspail. Chaplain trecu în revistă 


VP - 411 


încă o dată descoperirile dimineţii. Anais, la cei 30 de ani ai săi, 
închisă la Fleury-Merogis, fusese cea care aflase cheia destinului 
său: era subiectul unei experiențe. Pe de o parte, ideea era 
terifiantă. Pe de altă parte, îi dădea o speranţă. Nu era un 
„cronic”. Fusese otrăvit. Or, cine spune otravă, spune și antidot. 
Dacă i se provocase sindromul, puteau să-l și oprească. Poate că 
era deja pe cale să se vindece prin debarasarea de misterioasa 
capsulă? O mai privi o dată, cum o ţinea în palmă. Ar fi vrut să o 
deschidă, să o analizeze... 

Șoferul ajunse pe Saint-Lazare, ocoli Piaţa Estienne-d'Orves, 
pe lângă biserica Trinité și o luă pe rue de Londres. O impresie 
confuză îi reveni în minte. Detesta arondismentul nouă. Un colț 
de Paris unde străzile poartă nume de orașe europene, dar unde 
clădirile sunt sinistre, reci și zăvorâte. De deasupra porților 
înalte, atlanţi și cariatide te privesc precum santinelele de la 
arest. Străzile sunt goale: doar companii de asigurări, birouri 
notariale și de avocați domnesc în jur... 

Imaginea lui Anais îi veni iarăși în minte. Îi făcuse plăcere să o 
revadă. Tenul ei ca laptele. Arderea întunecată din ochii ei. 
Strania intensitate a prezenţei sale care nu părea că se supune 
lumii, ci din contră, trimitea propria-i forţă, amprenta sa 
incandescentă. O iubea? Nu era loc pentru genul ăsta de 
întrebări, nici în capul lui și nici în inimă. Era o ființă goală. Sau 
mai degrabă: plină de necunoscut. Dar această aliată îi încălzea 
sângele. 

Șoferul se opri la numărul 64 pe rue de Naples. Chaplain plăti 
și se dădu jos. Era un imobil tipic pentru cartier, fortăreață de 
piatră striată cu grinzi de lemn, iar deasupra, la etajele trei și 
patru, împodobită cu ferestre în formă de arc. Nu avea codul de 
la intrare. Strada era goală. Începu să se plimbe încolo și- 
ncoace. 

În cele din urmă, după zece minute, doi bărbaţi în costum 
ieșiră pe poartă. Chaplain se strecură în interior, îngheţat din 
cauza așteptării. O boltă se deschidea spre două scări, una la 
dreapta, una la stânga. În partea din spate, o curte lăsa să se 
vadă frunzișul unor arbori și o fântână. Inima intimă a clădirii. 
Reperă și cutiile de scrisori. 

Medina Malaoui locuia la etajul al treilea, pe scara din stânga. 
Fără interfon. Chaplain urcă pe scări. Două uși pe fiecare palier. 
O fereastră cu vitralii ocupa spaţiul din mijloc. Apartamentul 


VP - 412 


Medinei Malaoui era cel din dreapta - o carte de vizită era fixată 
pe tocul ușii. Sună. O dată. De două ori. Fără rezultat. Medina nu 
era acasă. Asta dacă nu i se întâmplase ceva... Ideea aceasta, 
pe care o respinsese până acum, revenea în forță, așa cum 
stătea în pragul ușii sale. 

Se întoarse și privi ușa din faţă. Își imagină un vecin curios 
care tocmai îl urmărea prin vizor. Se apropie de prag și ascultă. 
Niciun zgomot nici din interior. 

Nimeni la dreapta, nimeni la stânga. 

Soluţia era pe centru. 

Deschise fereastra. O margine se întindea de-a lungul etajului, 
ideală pentru a te deplasa spre lateral. Mai practicase această 
gimnastică și cu o zi înainte, la H6tel-Dieu. Își dădu curaj și mai 
așteptă câteva minute ascuns, observând cele două faţade care 
închideau curtea. Nicio mișcare la ferestre. Niciun zgomot prin 
pereţi. La ora 11:30 dimineața, 64 rue de Naples era un 
sanctuar. 

Incălecă pervazul și se așeză pe margine. Evitând să 
privească grădina aflată trei etaje mai jos, se întoarse cu spatele 
spre gol, agăţându-se de ieșiturile din perete. Ajunse în câteva 
secunde la prima fereastră a apartamentului Medinei. 
Menţinându-și în continuare echilibrul, lovi cu cotul fereastra cu 
un gest precis. Geamul se crăpă în două, dar rămase la locul lui, 
din cauza masticului. Chaplain se temea în continuare că un 
martor inopinat va începe să strige în curte: „Hoţii! Hoţii!” 

Işi trecu brațul prin deschizătură și apăsă pe mânerul interior. 
Se strecură între storuri, reînchise fereastra și privi din nou 
fațadele. Nimic nu mișcase. Cu un gest, trase draperiile. Sfârșit 
de spectacol. 

Imediat simți mirosul de praf. Nu era un semn bun. Făcu apoi 
câţiva pași și avu în faţă apartamentul unei celibatare bogate. 
Un salon mare. Bucătărie high-tech. Culoar la dreapta care 
dădea spre o cameră sau două. Împărţirea camerelor era amplă, 
aerisită, agreabilă. 

Ocoli canapeaua în formă de L din fața unui ecran plat, fixat 
pe perete. Nu zăbovi asupra decorului. Șic. Scump. Rafinat. 
Totul acoperit de un strat de praf prea gros pentru a putea fi 
ignorat. /ncep să mă tem. Eu o sterg. Oare 29 august îi fusese 
fatală Medinei? 

Un portret de femeie era așezat pe una dintre piesele de 


VP - 413 


mobilier. Ca de obicei, fața aceasta nu îi spunea nimic. Treizeci 
de ani. Păr blond, moale. Faţă ovală, cu pomeţi mongoli, 
trăsături rusești. Doi ochi imenși, negri, languroși. Buze roșii 
subțiri, cărnoase. Chaplain se gândea la mărul otrăvit al Albei- 
ca-Zăpada. Imaginea emana senzualitate, ca și cum Medina 
tocmai ieșise dintr-o sursă pură de plăcere. 

Se așteptase la altceva. Vocea evoca o eleganţă rece, o 
frumuseţe autoritară. Cât despre nume, își imagina o creatură 
sobră, planturoasă, de origine magrebiană. Avea sub ochi o 
floare de câmp. Medina era poate din Kabul... Fotografia fusese 
făcută la bordul unui vapor. Chaplain se întrebă dacă nu cumva 
chiar el o fotografiase pe un vas cu pânze pe care îl închiriase... 

Scoase imaginea din ramă și o vâri în buzunar, după care 
începu turul proprietăţii. Nicio surpriză. Se găsea la o pariziancă 
modernă, bogată, intelectuală. Pe de altă parte, nu părea să 
aibă vreo meserie sau vreun loc de muncă. Semnele sugerau 
mai degrabă o existenţă de studentă. Salonul, holul, camera 
erau tapisate cu cărți aranjate în ordine alfabetică. Filosofie. 
Critică literară. Etnologie. Filologie... Nu chiar ceva de luat în 
râs. 

Răscolind prin sertare, dădu în cele din urmă de o legitimaţie 
de studentă. Medina Malaoui, 28 de ani, înscrisă la Sorbona la 
un doctorat în filosofie. Căută în continuare și găsi un întreg 
dosar care îi arăta evoluţia. Venea din nordul Franței. Diploma 
de bacalaureat la Saint-Omer. Licenţa și diploma în filosofie la 
Lille. Tânăra susţinea la Paris un doctorat despre opera lui 
Maurice Merleau-Ponty - titlul lucrării întinzându-se pe trei 
rânduri. Incomprehensibil. 

Chaplain medită. De unde câștiga Medina mălaiul? Fată de 
bani gata? O slujbă în paralel? Niciun răspuns, dar garderoba din 
dulap justifica întrebarea. Prada, Chanel, Gucci, Barbara Bui... 
Pe raftul de sus, poșete de marcă. Pe cel de jos, pantofi la fel. 
Cu ce își cumpăra Medina toate acestea? De când asigura 
filosofia astfel de posibilităţi? Era complice la traficul lui? Încep 
să mă tem. Eu o șterg. 

Își continuă căutarea și nu mai găsi nimic personal. Nu telefon 
mobil. Nu agendă. Nu laptop. Nu facturi sau abonamente. Nu 
documente administrative. În faţa ușii de la intrare era un vraf 
de corespondenţă. Privi datele: scrisorile cele mai vechi datau 
de la sfârșitul lui august. Ca și la el, majoritatea erau materiale 


VP - 414 


publicitare. Dar aici, nici măcar facturi sau extrase de cont 
bancar. Pesemne totul avea loc pe net. Unde plecase Medina? 
Era oare moartă? Alte întrebări fără o ordine anume. Unde o 
cunoscuse, pe un site de întâlniri, la Sacha.com? Își imagină fata 
din fotografie la una dintre seratele cu ceas tibetan. Ar fi făcut 
senzaţie. 

Mai făcu un tur pentru a da de indiciile unei plecări 
precipitate. Sau a ceva mult mai grav... Mâncare stricată în 
frigider. O sală de baie în dezordine. Dulapurile pline care 
demonstrau că Medina nu apucase să își facă valizele. 

Chaplain ieși pe unde intrase. Rezultatul căutării sale era în 
buzunarul interior de la haină: fotografia unei frumoase păpuși 
rusești cu nume arab. Restul era doar în capul lui. Sau mai 
degrabă în gâtul lui. Presimţirea că Medina nu mai era pe lume. 

Traversă arcada de la parter când o sexagenară în ţinută de 
luptă îi ieși în față: halat albastru, perie, găleată cu detergent. 

— Pe cine căutați? 

— O caut pe Medina Malaoui. 

— Nu e acasă. 

— Este plecată? 

— De ceva timp, da. 

— De când? 

Femeia îl privi cu suspiciune. Pasajul nu era luminat. Erau într- 
un clarobscur încărcat cu miresmele grădinii. 

— Sunteţi un prieten? întrebă în cele din urmă. 

— Sunt unul dintre profesorii ei. De când e plecată? 

— De câteva luni. Dar chiria este plătită. Nu sunt probleme. 

— Nu v-a spus nimic? 

— Nu spune niciodată nimic, micuța de ea. 

Tonul era indiferent. 

— Foarte discretă. Foarte independentă. Își face menajul 
singură. Cumpărăturile la fel. Mereu singură! 

Chaplain simulă neliniștea: 

— Dispariţia asta nu e normala... Nu a anunţat pe nimeni la 
facultate. 

— Nu are rost să vă agitaţi. Fetelor de genul ăsta nu li se 
poate întâmpla nimic. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Paznica se propti în mătură. Poziţia pe loc repaus. 

— Dacă sunteţi prof vă dau un sfat. 


VP-415 


Chaplain se forță să zâmbească. 

— Uitaţi-vă întotdeauna la poșeta studentelor. Dacă fata are o 
traistă, un rucsac, o borsetă de blugi, totul este în regulă. Dar 
dacă apare la cursurile dumneavoastră cu Gucci, Chanel sau 
Balenciaga, atunci, credeţi-mă, are altă slujbă... O slujbă de 
noapte, înțelegeţi ce vreau să spun. 

Tanti părea bine informată despre mărcile de lux și despre 
noile obiceiuri ale lumii studențești. Dar avea dreptate. Tot 
apartamentul Medinei sugera bani câștigați ușor. Eleganţa 
glamour a nopţilor pariziene. Medina era o escort-giri? Fusese el 
oare unul dintre clienţii ei? 

Făcu pe indignatul: 

— Medina era foarte serioasă și... 

— Nu e ceva incompatibil. Doar că nu au același orar, asta e 
tot. 

— Aveţi dovezi despre ceea ce spuneți? 

— Pleca în fiecare seară pentru a reveni în zori. Ce, credeţi că 
avea un post de paznic de noapte? 

Chaplain se gândi la fotografie - cea din buzunarul de la 
haină. Fără comentarii. O ocoli pe portăreasă. Ea îi puse mătura 
în faţă, oprindu-l. 

— Dacă o văd, să-i spun că aţi trecut pe aici? 

El dădu distrat din cap. 

— Cum vă numiţi? 

— Nu contează. 

În clipa următoare, apăsa pe butonul de la poartă. leşi afară și 
abia avu timp să o ia la stânga. O mașină de poliţie fără semne 
distinctive tocmai parca. Doi bărbaţi se dădură jos: fără îndoială 
politai. 

Grăbi pasul, auzind cum se deschide poarta în urma lui. 
Sticleții aveau cu siguranță o cheie universală. Creierul i se 
transformă într-un shaker. Gânduri agitate, febrile, panicate. Il 
turnase Anais? Imposibil. Brusc poliţia se interesa de Medina 
Malaoui? Nici asta nu era posibil. O singură explicaţie. Anais era 
supravegheată la pușcărie. Când s-a interesat de numărul 
ascuns, cererea ei fusese pesemne înregistrată. Au vrut să știe 
de ce se interesa poliţista de acest număr. 

Cobori în goană bulevardul Malesherbes în căutarea unei 
staţii de metrou sau a unui taxi. Revăzu chipul drăguţ cu pomeți 
ridicați. Litania sa funebră nu mai lăsa loc de îndoială. Ce se 


VP - 416 


petrecuse pe 29 august? Ajunsese prea târziu? O omorâse chiar 
el? 

Un singur mod de a afla. 

Să dea de colegele Medinei. 

să intre în lumea fetelor VIP. 

Pentru asta avea un ghid perfect. 

(E 

Pașapoartele, noi-nouțe, proaspete, au fost puse cu zgomot 
pe bordul maşinii. 

— Poftim 20. Le vei avea pe celelalte 10 mâine-dimineaţă. 

Toată noaptea trudise la documentele acestea, regăsindu-și 
gesturile, automatismele, exigenţele unui adevărat falsificator. 
Redevenise Nono expertul. Nono degete de aur. Yussef, la 
volanul Mercedesului său Clasa S, puse mâna pe documente cu 
grijă. Le frunzări, le studie, le trie. Chaplain era așezat lângă el. 
Amar stătea pe bancheta din spate, atât în repaus, cât și în 
alertă. 

Yussef ridică privirea, apoi îi dădu pașapoartele secundului 
său, care le trecu printr-o mașină, fără îndoială un detector. 
Secundele parcă erau picături de oţel în fuziune. Chaplain 
încerca să se concentreze pe designul maiestuos al interiorului: 
inserturi din lemn de arțar, scaune negre din piele, tabloul de 
bord prevăzut cu un ecran GPS care... 

Dincolo de parbrizul fumuriu observă adăpostul Saint-Maurice 
de pe bulevardul de la Chapelle, dedesubtul metroului aerian. 
Contrast frapant între această cabină de laht și vagabonzii fără 
acte care se îngrămădeau în fața ușilor, aducând cu ei frica, 
mizeria și uitarea. 

Îl sunase pe Yussef pe la ora 13. Bosniacul îi dăduse întâlnire 
în faţa acestui adăpost unde se înghesuiau bărbaţi, femei și 
familii întregi fără acoperiș și acte. Clientela bosniacului. 

Amar întinse mâna printre cele două scaune și îi dădu 
pașapoartele lui Yussef. 

— Beton, recunoscu el. 

Colțurile buzelor lui Yussef, parcă trasate cu un cutter, se 
întinseră într-un surâs. 

— Nu ţi-ai pierdut mâna. 

— Mâine-dimineaţă restul. 

— Nu mai discutăm despre bani de data asta, de acord? 

— Zic mersi că nu am pierdut niște degete în bătălie. 


VP - 417 


Yussef muta pașapoartele dintr-o mână în alta de parcă ar fi 
fost cărţi de joc. 

— Nono, mereu mai rău decât ceilalți. 

Chaplain era fascinat de tânărul slab ca un ţâr, dar care 
degaja o autoritate de general. Avea pe el un pulover de 
comando al armatei britanice, verde-oliv, cu întărituri de pânză 
la coate și pe umeri. Mercedesul era unul blindat. 

— Totuși, aș vrea să-ţi cer o favoare. 

— Cu plăcere, zise celălalt privind spre fantomele de afară. 

— Am nevoie de un revolver. 

— Te va costa scump. 

— Acte de rezidenţă pentru un transport întreg, dacă vrei. 

— De ce revolver? 

— Din motive personale. 

Yussef păstră tăcerea. Îi observa în continuare pe clandestinii 
care se ascundeau în propria umbră de-a lungul fațadei 
scorojite. In cele din urmă, îi făcu un semn lui Amar, care se 
dădu jos din mașină. Impresia lui se confirma: bosniacul ţinea la 
el - și așa fusese mereu. 

Se deschise portbagajul. Scena avea un caracter suprarealist. 
Buncărul acela de carbon și lemn furniruit, amărâții fără acte 
care băteau trotuarul prin faţa lui, Merţanul care ţinea loc de 
birou administrativ, de arsenal, de bancă și de seif. 

— Ti-am spus că am avut probleme cu memoria? 

— Complet varză, mda. 

— Nu îmi amintesc cum ne-am întâlnit. 

Yussef înălță capul cu încetinitorul. Tulburarea lui Nono îl 
amuza. 

— Am dat peste tine la Stalingrad, în martie anul trecut. 
Desenai pe jos cu creta. Trăiai cu trei copeici pe care ţi le 
aruncau trecătorii. Aveai mintea goală. Nu știai cum te cheamă 
și de unde ești. 

— De ce m-ai ajutat? 

— Din cauza desenelor. Mi-au amintit de stecci, morminte 
vechi de pe la noi de la ţară. 

Amar se întorsese. Un pistolet îi apăru în mână, pe care i-l 
întinse peste schimbătorul de viteze, cu patul în față. 

— Un CZ 75, zise Yussef. Imbecilii ăștia de cehi au făcut o 
treabă bună. 

Revolverul era diferit de Glock. Nu-l mai lăsă la vedere și îl 


VP - 418 


vâri în buzunar. Fără entuziasm, Amar îi mai dădu și trei 
încărcătoare. 

Vru să le mulţumească, dar Yussef continuă, cu ochii fixaţi pe 
cei fără documente de afară: 

— Te-am primit, bătrâne. Te-am spălat, te-am hrănit, ţi-am 
găsit un loc unde să stai. Aveai în continuare mintea goală, dar 
știai să desenezi. Te-am dat pe mâna falsificatorilor mei. 

— Mai ai și alţii? 

— Ce credeai? Că te-am așteptat pe tine ca să sporesc starea 
civilă franceză? 

— Am fost de acord? 

— Te-ai pus pe treabă, glupo. În două săptămâni i-ai îngropat 
pe toţi. Talentul, instinctul. Cerneluri, tehnici de imprimare, 
tampoane... (i le enumera pe degete). Te-ai prins la toate. O 
lună mai târziu câștigai primii bani. Ţi-ai făcut laboratorul tău, 
de unul singur. Altuia i-aș fi smuls coaiele. În tine am avut 
încredere. Mereu treaba gata la ora fixată. 

Deci Nono durase mai mult decât ceilalți. Din martie în 
septembrie 2009. Avusese timp să se instaleze, să-și facă rost 
de acte, să obţină un statut oficial - putuse să închirieze 
atelierul, să obţină un cont în bancă, să își plătească 
abonamentele. Totul pe bază de documente false. 

— Și nu ţi-am spus niciodată cum mă cheamă? 

— După o vreme, ai început să spui că te cheamă Nono. Că 
veneai de la Havre, că ai fost tipograf. Minciuni. Importante erau 
livrările. Niciodată nu au fost probleme. Până în ziua în care ai 
dispărut. 

Râse scurt și îi dădu una peste cap lui Chaplain. 

— Ticălosul meu! 

Chaplain înțelegea mai bine natura miracolului Mathias Freire. 
Pesemne își făcuse documente pe numele ăsta... Asta ar fi 
însemnat că se plimbase cu ele de pe vremea lui Narcis? Sau 
cea a lui Janusz? Nu. Credea mai degrabă că talentul îi revenise 
în vârful degetelor când se trezise din nou în neant. Îl inventase 
pe Mathias Freire. Işi fabricase documente și găsise postul de la 
Pierre-Janet. 

Yussef pocni din degete. Două pahare se materializară pe 
cotiera care îi despărțea. Erau tot atât de mici ca niște gloanţe. 

Amar se aplecă între cele două scaune cu o sticlă în mână. 
Yussef ridică shotul. 


VP - 419 


— Zxivjeli! 

Chaplain dădu votca pe gât. Băutura era densă ca oja. Tuși 
violent. Alcoolul îi ardea gâtul, îi încălzea pectoralii, după care îi 
cobori în picioare. 

Yussef izbucni în râsul lui scurt, imediat înghiţit de buzele sale 
de joker. 

— Polako, Nono. Chestiile astea se degustă. 

Cu un gest, îi ceru lui Amar încă un rând. Chaplain avea 
lacrimi în ochi. Ca prin ceaţă vedea fauna de afară. Un nor de 
abur emana din umerii lor căzuţi, din spinările lor aplecate. Erau 
negri, magrebieni, slavi, indieni... Strângeau din coate, băteau 
mărunt asfaltul, așteptau nici ei nu știau ce. 

— Cum reușesc? întrebă. 

— Să supravieţuiască? 

— Să-ţi plătească pașapoartele. 

Yussef râse: , 

— Tu nu vezi cum arată? Aștia îmi cumpără mai repede vize 
de vacanță. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: cum reușesc? 

— Pun mână de la mână. Se îndatorează. Se descurcă. 

Simţi un val de greață. Participase la acest trafic. Contribuise 
la acest sclavagism. Cum putuse să coboare atât de jos? 
Identităţile lui semănau cu niște trepte care nu îl duceau 
niciodată în sus. 

— Nu ţi-am mai spus nimic altceva? insistă el. Despre trecutul 
meu. Despre cum trăiam. 

— Nimic. Luai comanda, dispăreai. Când reveneai, hârtiile 
erau gata. Mereu dakako. 

— Asta e tot? 

— Ce pot să spun este că te-ai schimbat. 

— In ce sens? 

Își trecu arătătorul pe sub reverul hainei sale Paul Smith. 

— Din ce în ce mai bine înţolit. Tuns. Parfumat. După părerea 
mea, mare crai. 

Ocazia era prea bună. Bău votca și își jucă cartea: 

— Caut fete. 

— Fete? 

— Curve. 

Yussef izbucni pur și simplu în râs. 

— Și rețeaua ta, fratele meu? 


VP - 420 


— Nu-mi mai amintesc nici măcar numerele de telefon. 

— Pot să-ţi prezint câteva. Fete de la ţară. Cele mai bune. 

— Nu. Vreau fete... din sud. Magrebiene. 

Yussef păru jignit. Un fulger trecu prin ochii lui de reptilă. O 
lumină care amintea de lumina densă și periculoasă a alcoolului 
din mâna lor. Chaplain se temea de ce e mai rău, dar colţurile 
buzelor i se ridicară și ochii îi sclipiră. 

— Du-te și caut-o pe Sophie Barak. 

— Cine e? 

— Nu e magrebiană să nu treacă pe la ea. 

— Unde pot s-o găsesc? 

— Hotel Theodor. Are cartierul general acolo de ani buni. Un 
pasaj pe rue d'Artois. Spune-i că vii din partea mea. Eu îi vând 
actele pentru fetele ei. 

— Binevoitoare? 

Yussef îl ciupi de obraz: 

— Cu tine, fără probleme. Îi plac micuţii rupti în cur, în genul 
tău. Dar trebuie să-i vorbești tare. E libaneză. E pe jumătate 
surdă din cauza bombardamentelor din copilăria sa. 

— Și în afară de ea? Dacă vreau să le vânez chiar eu? 

Yussef îl privi pe Amar. Pentru prima oară, uriașul schiță un 
zâmbet. 

— Când cauţi gazele, te duci la izvor. Du-te la Johnny's, rue 
Cl&ment-Marot. Poţi face o afacere. Ne vedem mâine. E în 
interesul tău să vii cu celelalte. Vedem dup-aia cu restul. 

— Restul? 

— Încărcătura, glupo. Tu te-ai oferit. Odjebaus. 

Îi strecură două bancnote de 500 în buzunarul de la haină. 

— Trage una și în sănătatea mea! 

o... 

— Ce e cu prostiile astea? 

Din nou la vorbitor. Din nou Solinas, furios foc, derulând 
imagini pe laptop. Întrevederea ei cu Janusz, înregistrată de o 
cameră de supraveghere. 

— Mă ţineţi aici fără motiv, zise Anais, eu... 

— Tu nimic. Ești conștientă în ce te-ai băgat? 

— Îți repet că eu... 

Solinas își ridică ochelarii pe creștet. Mușchii îi zvâcneau la 
tâmple. 

— Când mi-au arătat asta, zise cu o voce consternată, am 


VP - 421 


crezut că am vedenii. Tipul e nebun. 

— E panicat. 

— Panicat? Sticletele scrâșni din dinţi. Aș zice mai degrabă că 
e ticălosul cel mai plin de el pe care l-am văzut vreodată. Ce 
voia? 

— Să identific un număr de telefon. 

— Atât? 

— Aproape. Dacă îţi spun că e nevinovat și că își continuă 
ancheta, știu ce o să-mi răspunzi. 

— Dacă nu are ce să-și reproșeze, să se predea și ne facem 
noi treaba. 

Venise ora mesei la pârnaie. Mirosul mâncării se simțea peste 
tot, unsuros, umplând nările. De când fusese închisă, Anais nu 
se atinsese de mâncare. Aruncă o privire pe ecranul laptopului. 
Janusz o luase de mână - se pregătea să-i strecoare hârtia în 
palmă. Mișcarea nu fusese surprinsă de cameră. 

— Nu are încredere, murmură ea. 

— Nu? Bărbatul închise laptopul cu o mișcare. Nici eu nu mai 
am încredere. Oricum, știu de partea cui ești. 

— Chiar? 

— Mi s-a spus că v-aţi culcat împreună. N-am crezut. M-am 
înșelat. 

— Te-ai tâmpit? Tipul a riscat enorm să... 

— Exact ce zic și eu. În lumea mea nu se riscă în halul ăsta 
decât pentru două motive. Fie pentru bani, fie pentru futai. 

Anais roși și zâmbi în același timp. În limbajul jegos al lui 
Solinas asta suna a compliment. 

— Ce ţi-a spus despre fata asta? 

— Nimic. 

— Nu știa că e târfă? 

— Medina Malaoui? 

— In fişele noastre din 2008. Dispărută în septembrie 2009. 

— V-aţi și informat deja? 

— Dar ce credeai? Telefoanele sunt supravegheate aici. 
Oamenii mei au fost la apartament. Deja trecuse pe acolo. Chiar 
de dimineaţă. Semnalmentele corespund cu ţicnitul tău. Căutăm 
deci același lucru, și el, și noi. 

— Ce? 

— Poate asta. 

Solinas puse pe masă un dosar pe care Anais îl identifică din 


VP - 422 


prima. Un raport de anchetă clasat, fără urmări. Deschise prima 
pagină și dădu peste niște fotografii groaznice. O fată înecată, 
goală, cu faţa zdrobită, maxilarele smulse, degetele tăiate. 

— Cadavrul acesta ar putea fi al fetei noastre. Observi 
mutilările? Nu e nevoie să-ţi fac o schiţă. 

— De ce ar fi aceasta Medina? 

— Pentru că am pescuit-o din Sena pe 7 septembrie. Statura, 
culoarea părului și a ochilor corespund. E puţin, dar oamenii mei 
cred că apartamentul aparţine unei persoane decedate. Și 
conform surselor noastre, ea a dispărut la sfârșitul lui august. 
Am verificat fișierul cadavrelor neidentificate începând de 
atunci. Și asta a ieșit. După mine, este ea. 

Anais se forță să analizeze mai amănunțit trupul. Mutilările și 
acțiunea apei se asociaseră pentru a o desfigura. Enorma 
tumefacţie care îi ţinea loc de faţă, îmbibată ca un burete, avea 
urme de la mușcăturile peștilor și găuri făcute de viermi. 
Orbitele ochilor, umflate, semănau cu două buboaie. Gura nu 
mai era decât o crăpătură larg căscată. 

Burta și membrele erau și ele la fel de umflate de la apă. Pete 
cadaverice, răni și hematoame se înghesuiau, aspectul fiind cel 
al unei piei de leopard, oscilând între galben și vânăt. Cadavrul 
părea gata să explodeze sau, din contră, să se dezumfle ca un 
sufleu. 

— Care e cauza morții? 

— În niciun caz nu s-a înecat. A fost aruncată când era deja 
moartă. După legist, a stat cam o săptămână în apă. Corpul a 
fost târât de curent și a suferit multe lovituri. Imposibil de 
precizat dacă au fost înainte sau după momentul decesului. Un 
lucru e sigur: scoaterea maxilarelor și a falangelor urmărea o 
întârziere în identificare. 

— Nicio legătură cu crimele noastre? Vorbesc de modus 
operandi. 

— La prima vedere, nu. Nici cea mai mică urmă de ritual. Nici 
heroină în sânge. Dar am și găsit-o foarte târziu. 

— Nu avea o rană la nas? 

Solinas păru surprins. Nu era la curent cu mutilarea post- 
mortem a lui Patrick Bonfils. Mai bine să nu insiste. 

— După legist, fața a fost distrusă cu lovituri de baros. 

— Aţi dat de urma clienţilor ei? 

— Ancheta e abia la început. Și sincer, șase luni mai târziu, 


VP - 423 


avem puţine șanse să pescuim ceva. 

— Și în apartament? 

— Scotocit deja. Sigur de nebunul tău. Poate și de alţii. 
Părerea mea e că nu au găsit nimic. Fata își proteja spatele. 

Anais închise dosarul. 

— Ce părere ai? 

— Un client nebun care chiar știa ce face. Sau un profi care a 
acționat la comandă. 

— La comanda cui? Pentru ce? 

Solinas făcu un gest vag. Se juca în continuare cu verigheta. 

— Târfa care știe prea multe, e clasic. Cei de la fisc folosesc 
destul de des call-girls ca surse de informații. 

O pistă posibilă. Dar Anais era sigură că autorii crimei 
aparţineau de Mâtis sau de partenerii săi militari. Aceiași care îi 
eliminaseră și pe Bonfils, și pe femeia lui. Care furaseră 
implantul la morga din Rangueil. Care îl torturaseră pe Jean- 
Pierre Corto. Medina Malaoui era oare la curent cu experienţele 
grupului? Dacă da, de ce? Care ar fi putut fi legătura dintre o 
escortă și testările clinice ale unei molecule? 

— Ar mai fi o ipoteză, continuă polițistul. 

Anais se uită la el întrebător. 

— Poate iubițelul tău a făcut-o. 

— Imposibil. 

— Îl bănuim că le-a făcut felul boschetarilor ălora. De ce nu și 
unei puicuţe? 

Anais lovi masa cu palma. 

— Sunt numai minciuni! 

Solinas zâmbi. Zâmbetul sadic al torţionarului care apasă pe o 
rană deschisă. Anais simţi cum îi tremură bărbia. Strânse din 
pumni. Nici vorbă să plângă. Oricum, nu în faţa ticălosului 
astuia. Adrenalina furiei era ultimul ei combustibil. 

— Măcar ţi-a spus ce caută? 

— Nu. 

— Unde se ascunde? 

— Tu ce crezi? 

Sticletele ridică din umeri, în haina lui prost croită. 

— Ţi-a dat un număr? Un contact? 

— Sigur că nu. 

— Și cum i-ai transmis informaţiile despre Malaoui? 

Anais își mușcă buza de jos. 


VP - 424 


— Las-o baltă. Nu mai zic nimic. 

Apărarea era slabă. Își dădu seama că nu avea nici ea mai 
multă imaginaţie decât delincvenţii ce i se perindaseră prin 
biroul de la Bordeaux, rue Frangois-de-Sourdis. Solinas își masa 
țeasta ca și cum l-ar fi durut în cot de răspunsul ei. 

— Oricum nu mă mai pasionează, îi confirmă el. Brigada 
evadări a fost sesizată. 

Se opri din masat și prinse cu amândouă mâinile marginea 
mesei. 

— Ce mă interesează pe mine este să-l opresc pe nebunul 
ăsta ucigaș, fie că e Janusz sau un altul. Ai făcut progrese în 
legătură cu ce am vorbit? 

— Cu ce anume? 

Bărbatul scoase altă fotografie din dosar: cadavrul lui Hugues 
Fernet, uriașul de la podul léna. 

— Din ce mit se inspiră crima asta? 

Anais nu mai avea cum să facă pe reaua. 

— Mitul lui Uranus, unul dintre zeii primordiali. Fiul său, 
Cronos, l-a emasculat pentru a-i lua puterea. 

Polițistul se aplecă înainte. Sub ochelarii ridicaţi, fruntea îi era 
brăzdată de riduri. Anais făcu o trecere în revistă - singura ei 
șansă să iasă de la zdup: ` 

— Un ucigaș în serie, Solinas. In august 2009, îl omoară pe 
Hugues Fernet, inspirându-se din Uranus. În decembrie 2009, îl 
omoară pe Tzevan Sokow la Marsilia, transformându-l în Icar. În 
februarie 2010, îl asasinează pe Philippe Duruy, asemănându-l 
cu Minotaurul. Este un ucigaș mitologic. Un caz unic în toată 
istoria criminalisticii. Dar ca să îl prinzi, ai nevoie de mine. 

Solinas nu mișca. Chiar și verigheta statea pe loc. Se uita la 
Anais de parcă ar fi fost oracolul din Delfi și tocmai îi prezicea 
destinul lui de erou de legendă. 

— Ca și în mitul lui Icar și al Minotaurului, povestea lui Uranus 
aduce în scenă un conflict între un tată și fiul lui. E puţin, dar 
aici trebuie săpat. Fie ucigașul este un tată dezamăgit, fie un fiu 
furios. Scoate-mă de aici, ce Dumnezeu! Doar eu pot să te ajut 
să-l pui la zid pe nebunul ăsta! 

Sticletele nu o mai vedea, dar ea citea limpede în ochii lui: un 
dosar ca o vitrină de Crăciun, o promovare spectaculoasă, un 
ascensor direct spre vârful administraţiei franceze. 

Solinas se ridică și ciocăni în ușa de sticlă: 


VP - 425 


— Îți las dosarul. Fă-ţi temele și așteaptă vești de la mine. 

În clipa următoare, era afară. Anais își trecu palmele peste 
faţă ca și cum ar fi vrut să-și netezească trăsăturile. Nu prea știa 
cu cine se luptă, dar câștigase o rundă. 

o... 

Chaplain se aștepta la un palat din piatră și marmură. 
Theodor era o clădire mică, discretă, în stil art deco aflată pe o 
străduță perpendiculară pe rue d'Artois. Apropiindu-se, ghici că 
dimensiunile reduse ale edificiului, poziţia, aparenta modestie 
marcau de fapt un lux și mai mare decât al unor titani celebri ca 
George V sau Plaza Athenee. 

Traversă o curte cu pietriș până ajunse la o intrare adăpostită 
sub o marchiză. Nici portar, nici firmă, nici steaguri: discreţie și 
iar discreţie. În interior, un hol lambrisat cu lemn închis la 
culoare. În fund, un salon ale cărui fotolii se încălzeau lângă un 
șemineu în care trosnea focul. Recepţia se asemăna cu o 
sculptură în lemn minimalistă. Orhidee albe se ițeau din fiole de 
sticlă de formă alungită. 

— Pot să vă ajut, domnule? 

— Am întâlnire cu doamna Sophie Barak. 

Tipul - îmbrăcat într-un costum cu guler tip mao, din mătase 
indigo - ridică receptorul și șopti în microfon. Chaplain se aplecă 
spre el: 

— Spuneţi-i că sunt Nono. Nono din partea lui Yussef. 

Recepţionerul ridică o sprânceană, circumspect. Repetă 
cuvintele cu dezgust, apoi ascultă cu atenţie răspunsul, 
privindu-l în același timp cu coada ochiului pe Chaplain. 

Închise și îi spuse fără chef: 

— Doamna Barak vă așteaptă. Etajul doi. Apartamentul 212. 

Chaplain luă ascensorul, înconjurat de aceeași atmosferă zen, 
cu lumini discrete, pereți întunecaţi, orhidee albe. Un astfel de 
decor fie te călca pe nervi, fie te făcea să urli, la alegere. 
Chaplain respinse ambele variante. Își păstra forţele pentru 
misterioasa libaneză. 

leși din lift și o luă în direcţia apartamentului. La capătul 
coridorului, trei femei bine făcute ciripeau ca niște peruși prea 
îndopați. Se îmbrăţișau, se mângâiau pe umeri, râdeau tare. La 
cincizeci de ani, în taioare viu colorate, proaspăt coafate, cu 
bijuterii ce scânteiau ca niște focuri de artificii. Soții libaneze sau 
egiptene la cumpărături la Paris - sau poate în exil, așteptând 


VP - 426 


ca soții lor să pună din nou mâna pe putere la ei în ţară. 

Se apropie cu pași lenți și se aplecă ușor în semn de salut. 
Cea mai micuță, care rămăsese în ușa apartamentului, îi adresă 
un surâs larg. Strălucirea dinţilor pe faţa ei închisă la culoare 
amintea de încrustaţiile de fildeș ale sculpturilor din marmură 
neagră din Babilonul antic. 

— Intră, scumpule. Vin imediat. 

Chaplain zâmbi pentru a-și ascunde surpriza. Familiaritatea 
tonului, tutuiala lăsau să se înţeleagă că se cunoșteau. Încă un 
fragment uitat? Se strecură pe ușă, salutându-le cu un semn din 
cap pe cele două vizitatoare cu părul cărunt. 

Intră în prima cameră și descoperi o ambianţă și mai 
conformă cu decorul clasic al unui hotel de renume. Pereţi albi, 
canapele bej, abajururi aurii. Poșete și geamantane Vuitton cu 
monograma LV erau risipite prin cameră într-o dezordine 
aparentă. Unul dintre ele, deschis pe verticală, mare cât un 
dulap, conţinea rochii de seară. Bagajele unei exploratoare, care 
nu descindea decât pe pământuri princiare. 

Auzi râsete în spatele lui, după care zgomotul ușii care se 
închidea. Când se întoarse, Sophie Barak îl fulgera din priviri. 

— Ce cauţi aici? Te-a trimis Yussef? 

Chaplain sesiză schimbarea de ton. Dar mai întâi vru să fie 
sigur. 

— Scuze, dar... ne cunoaștem? 

— Te previn: nu tratez niciodată direct. Dacă vrei să îl dublezi 
pe Yussef... 

— Caut informaţii. 

— Informaţii? Un zâmbet rece. Din bine în mai bine. 

— Sunt neliniștit în legătură cu o prietenă. 

Sophie avu un moment de ezitare. Ceva din aspectul lui 
Chaplain o făcea să ezite. Pesemne sinceritatea lui. În orice caz, 
nu arăta a sticlete. Traversă salonul, deschise un dressing, luă 
un braţ de rochii pe care le îndesă neglijent într-o geantă de 
voiaj. Umerașele de lemn se încurcară. Libaneza se pregătea de 
plecare. 

Chaplain o observa. Avea pielea măslinie, o claie de păr negru 
și lucios tuns bob, după moda anilor șaizeci. Era scundă, 
bondoacă și al naibii de senzuală. Sub taior avea o cămașă albă 
descheiată generos în dreptul sânilor. Despicătura de culoare 
închisă dintre ei era și mai violentă ca râsul femeii. Un adevărat 


VP - 427 


pol magnetic. g 

Acum se proțăpise în fața lui cu mâinile în șolduri. Il lăsase 
câteva secunde să-și clătească privirea. Politețea reginelor. 

— Prietena asta are un nume? 

— Medina Malaoui. 

Fără să răspundă, femeia deschise o ușă și dispăru în camera 
de alături. Fără îndoială dormitorul. Chaplain nu îndrăznea să se 
miște. 

— Vii, sau ce faci? 

Trecu pragul și descoperi un pat imens, plin de perne brodate 
în stil oriental. Sophie Barak dispăruse. Privi în jur și o descoperi 
în dreapta lui, așezată în faţa unei măsuțe de toaletă. Se 
pregătea să-și repete întrebarea, când ea își scoase coafura cu o 
mișcare bruscă. Sophie Barak era complet cheală. 

— Nu face pe prostul, îi spuse, privindu-l în oglindă. Cancer de 
sân. Chimio. Raze. Nimic. 

Işi scoase taiorul, apoi își descheie cămașa fără nici cea mai 
mică jenă. 

— De când m-am îmbolnăvit, mi se fâlfâie de orice. De serate, 
de mălai, de clienţi. De toate. Mă car. Fetele să facă ce vor. Și 
alea care nu au acte n-au decât să se întoarcă la ele în ţară și să 
aibă grijă de copii sau de capre! /nch'Allah! 

Chaplain zâmbi. Femeia își aruncase cămașa pe spătarul unui 
scaun și se dădea cu cremă pe umeri. Sutienul negru abia îi 
cuprindea sânii. Pielea închisă lăsa să se vadă urmele de 
fuchsină, colorantul roșu cu care se marcau câmpurile de 
iradiere la radioterapie. 

— Ce vrei, de fapt, de la Medina? 

— A dispărut de pe 29 august. Nu am fost chiar foarte 
apropiaţi, dar... Sunt deja șase luni. Și n-am mai primit niciun 
semn de la ea. 

Sophie îl fixă cu ochii ei negri, dați cu rimel, ieșiți direct din O 
mie și una de nopți. La rândul lui, el contempla desenele de pe 
pielea ei și făcu un straniu amalgam între urmele acestea de 
culoare ocru și desenele cu henna. Orientul. Deșertul. Moartea. 

Ea se ridică și luă un halat alb. Il legă cu un cordon de frotir. 

— Nu știu mai multe ca tine. 

— Nicio noutate? 

— Nu. _ 

Sophie dispăru în baie și dădu drumul la apă în cadă. In clipa 


VP - 428 


aceea, Chaplain observă că mai era cineva în cameră. O femeie 
micuță, ștearsă, îmbrăcată fără nicio eleganţă. Lucra la 
calculator în spatele unui birou. Avea umilința și discreţia 
moștenite de-a lungul unui șir lung de sclavi. Ghici: contabila 
afacerii Barak. Se făceau valize, se reglau conturile. 

Sophie reveni în cameră și alese o rochie de mătase neagră 
pe care o așeză cu grijă pe pat. li dădu sclavei peste umăr un 
ordin în arabă și se așeză în genunchi în faţa unui alt cufăr 
vertical, care conţinea pantofi. 

— Orice i s-ar fi întâmplat, zise ea, alegând o pereche de 
escarpeni tigraţi, a căutat-o cu lumânarea. Dacă o cunoști, știi și 
tu asta. Medina e încăpăţânată ca un catăr. 

— Sasha.com: vă spune ceva? 

— Dar tu de unde știi numele ăsta? 

— De la ea. 

Sophie ridică din umeri și luă din alt cufăr o centură cu o 
montură de argint. 

— O modă aiurea, murmură ea. 

— O modă? 

— Fetele s-au înscris în clubul ăsta de rahat primăvara 
trecută. De neînțeles. O reţea care îți permite să te întâlnești cu 
toți rataţii fără o lețcaie. Rahat. 

— Poate sunt în căutarea unui soţ? A unui partener? 

Sophie surâse cu indulgență: 

— Asta nu s-a întâmplat niciodată. 

— Aveţi altă ipoteză? 

Așeză ținuta pe pat - rochie, pantofi, centură - și paru 
satisfăcută. Apa continua să curgă în baie. 

— Nu o ipoteză, îi răspunse, întorcându-se spre el. O 
certitudine. Tu ce crezi? Că mi-am lăsat fetele să și-o tragă 
gratis? Am făcut și eu ancheta mea. 

— Și ce aţi aflat? 

— Erau plătite. 

— De cine? 

Sophie făcu un gest vag. 

— Tot ce știu e că mai multe dintre ele nu au mai apărut 
niciodată. Trei tururi la Sasha și dispari. Asta e. 

Chaplain își aminti zvonurile despre care îi vorbise Lulu 78. Un 
ucigaș în serie în interiorul unui site de întâlniri? Acţionând doar 
asupra escortelor care nu aveau ce căuta acolo? Trafic de ființe 


VP - 429 


umane? De ce printr-un club precum Sasha.com? 

— Nu vă vedeam să abandonaţi așa ușor, insistă el. 

Se apropie de el și îi aranjă reverele hainei cu afecțiune. 

— Îmi placi, puiule. Așa că ascultă-mi sfatul: vezi-ţi de drum. 
Există un mod foarte simplu de a evita problemele. Să nu le 
provoci. 

ÎI însoţi până la ușă. Întrevederea se terminase, Pitia vorbise. 

În pragul ușii, Chaplain mai riscă o întrebare: 

— Dar Mâtis, vă spune ceva? 

Din nou un zâmbet. Indulgenţa se transformase în tandrețe. 
Ghici cum reușise Sophie Barak să păstreze mica ei lume. Printr- 
un fel de căldură maternă, care suda și cele mai ostile echipe. 
Violenţa, frigul, brutalitatea erau afară. Ea era acolo ca să le 
apere pe micuţele sale. 

— Dacă am putut să duc afacerea atât de mult e pentru că 
am fost protejată. 

— De cine? 

— De cei care pot proteja. 

— Nu înțeleg. 

— Cu atât mai bine. Dar sistemul funcţionează în ambele 
sensuri. Ei mă protejează. Eu îi protejez. Pricepi? 

Se gândi la o Madame Claude? versiunea ciocolatie. 

— Vrei să spui că Mâtis are ceva de-a face cu puterea? 

Ea își puse arătătorul pe buzele lui Chaplain. Era pe cale să 
închidă ușa când el o mai reţinu o clipă: 

— Medina nu era singura care mergea la Sasita.com. Mai 
aveți vreun nume? 

Sophie stătu să se gândească și răspunse: 

— Leila. O marocană. Cred că încă se ocupă cu prostiile astea. 
Barak allahu fik! 

(E 

Trebuia să aştepte să se facă ora 17 ca să meargă la 
bibliotecă. Ca şi celelalte, era nevoită să-și stabilească 
programul după orarul și prioritățile pușcăriei. lar orarele se 
schimbau în fiecare zi pentru a evita orice plan de evadare. 

Ajunsă acolo, găsi cărţi despre istoria fotografiei. De când Le 
Coz îi vorbise despre dagherotip, își pusese toate speranțele în 
această pistă. Admiţând că asasinul din Olimp utiliza această 
metodă pentru a-și imortaliza crimele, trebuia să cunoască totul 


24 Cea mai faimoasă patroană de bordel din Franţa. 
VP - 430 


despre acest subiect. 

Ideea ei era simplă. Până acum asasinul fusese mai mult 
decât prudent. Nu reușiseră să refacă traseul heroinei, al cerii, 
al penelor sau al aripilor deltaplanului. Nu reușiseră nici să 
traseze pista produselor anestezice care adormiseră taurul 
sacrificat. Nicio legătură nu putuse fi stabilită între el și 
instrumentele crimelor sale. Poate că fusese mai puţin atent cu 
dagherotipurile? Poate materialele necesare pentru această 
tehnică specială îl vor trăda? 

Potrivit manualelor, invenţia lui Louis Jacques Mandé 
Daguerre, pictor parizian, data de la mijlocul secolului al XIX-lea. 
Tehnic, procedeul se baza pe lustruirea unei plăci de cupru 
peste care se aplică un strat de argint. Suportul era apoi expus 
vaporilor de iod pentru a-l face sensibil la lumină. În timpul doi, 
se proiecta o imagine pe această placă printr-un obiectiv, după 
care imaginea se revela prin supunere la acţiunea vaporilor de 
mercur. Odată imprimată, oglinda lustruită era scufundată într-o 
baie de hiposulfit de sodiu, apoi era protejată de oxigenul din 
aer printr-un strat de clorură de aur. 

Cărţile conţineau și ilustraţii: calitatea imprimării nu era 
grozavă, dar imaginile păreau să strălucească asemenea 
mercurului. Gândul o duse la himere. Clișeele prezentau 
aceleași contradicții ca și visele, atât întunecate, cât și 
luminoase, vagi și precise. Senzaţia vizuală era că un nor negru 
se destrăma pentru a lăsa să se vadă motive argintii, ale căror 
sclipiri aveau ceva ireal. 

Se lansă într-o abordare profesionistă. Nu înțelesese mare 
lucru, dar suficient pentru a-și da seama că tehnica era lungă și 
complexă, mai ales în momentul în care se capta imaginea. 
Oare la locul crimei asasinul avusese la dispoziţie suficient timp 
ca să-și imortalizeze opera printr-o astfel de metodă? Greu de 
crezut. Și totuși, exista acest mic fragment de oglindă găsit 
lângă Icar. Criminalul spărsese acolo o primă placă fotosensibilă 
înainte de a finaliza operaţia cu o alta... Adunase toate 
bucățelele, dar un fragment scăpase vigilenţei sale. Era singura 
explicaţie pentru acest detaliu. 

Anais se întrebă dacă i se dăduse lui Solinas o transcriere 
detaliată a convorbirii ei telefonice cu Le Coz. Nu credea. Nu îi 
vorbise despre dagherotipuri. Era deci singură pe pista aceasta. 

Abandonă lectura și închise ochii, încercând să-și imagineze 


VP - 431 


cum ar putea arăta dagherotipurile trase la scenele crimelor. 
Minotaurul. Icar. Uranus... 

Brusc, deschise ochii. Plăcile, în imaginaţia ei, nu erau argintii, 
ci mai degrabă aurii. Inconștient asociase etapele chimice ale 
acestei tehnici primitive cu o enigmă încă nerezolvată privind 
cadavrul lui Philippe Duruy. Sângele care i se furase. 
Convingerea ei, inexplicabilă: ucigașul integra hemoglobina 
victimei sale în procesul de developare. Cumva, utiliza acest 
lichid vital pentru a revela lumina din imagine. 

Anais fusese întotdeauna pasionată de artă. Amintiri îi 
reveneau în minte. Legendele după care chiar și Tiţian integrase 
sânge în pânzele sale. Rubens utilizase și el această metodă 
pentru a întări căldura luminii și vibrația cărnii. Un alt mit 
circula: în secolul al XVII-lea se recursese la sânge uman pentru 
a se fabrica o „mumie”, un amestec care, împreună cu uleiul și 
culoarea, constituia o glazură de o calitate excelentă pentru 
fundalul pânzelor. 

Dacă poveștile acestea erau sau nu adevărate, asta nu conta: 
ele alimentau acum scenariul lui Anais. Nu era destul de bună la 
chimie ca să ghicească în ce moment hemoglobina și oxidul ei 
de fier puteau să intervină, dar era sigură că Olimpul asasinului 
semăna cu asta: o galerie de artă ce adăpostea plăci de sânge 
uscat și clorură de aur. 

— Gata, Chatelet. 

Gardiana era în fața ei. O întrebă dacă poate fotocopia câteva 
pagini. | se răspunse că nu. Nu insistă. De-a lungul holurilor cu 
uși ferecate, entuziasmul nu o părăsi. Dagherotipurile. Alchimia. 
Sângele. Era sigură că prinsese ceva, dar cum să verifice? 

Ca răspuns, ușa celulei se închise în spatele ei. Se întinse pe 
pat și auzi de dincolo de perete radioul unei deţinute. Emisiunea 
6-9 a postului NRJ. Lily Allen, în trecere prin Paris, era 
intervievată de gazda emisiunii. Cântăreaţa britanică spunea că 
o cunoaște pe prima doamnă a Franței, Carla Bruni. 

— Aţi fi gata să cântaţi în duet cu ea? întreba reporterul. 

— Nu știu... Caria este înaltă, iar eu foarte mică. Ar fi ciudat. 
Ar merge mai bine să fac duetul cu Sarkozy! 

Anais găsi forța să zâmbească. O adora pe Lily Allen. Mai ales 
melodia 22, ce creiona în câteva cuvinte destinul obișnuit și 
disperat al unei femei de treizeci de ani care și-a dat seama cum 
i s-a dus tinereţea. De fiecare dată când vedea clipul melodiei, 


VP - 432 


fete în toaleta unui club de noapte, refăcându-și machiajele în 
oglindă, în speranţa că își vor reface și viaţa, se vedea pe sine: 

It's sad but it's true how society says her life is already over 

There's nothing to do and there's nothing to say. 

Închise ochii și revăzu imaginile mitice. 

Dagherotipuri poleite cu sânge. 

Trebuia să iasă de aici. 

să ia urma ticălosului. 

Să oprească prădătorul cu tehnică de vampir. 

o... 

Noua sesiune de întâlniri rapide se ţinea într-un bar modern 
din arondismentul nouă, Vega, care nu avea nimic în comun cu 
atmosfera tropicală de la Pitcairn. Decorul se baza de data 
aceasta pe crom și lămpi cu leduri. La stânga, barul luminat din 
spate difuza o lumină albăstruie de acvariu. La dreapta, 
canapele dispersate în spaţiu, ca niște protozoare. Cuburi 
argintii țineau loc de măsute. 

Pe tejgheaua barului se aliniau Blue Lagoon, cocktailuri pe 
bază de curaçao, care, în penumbră, păreau fosforescente. 
Muzica electro soft vibra în surdină. 

În hol, ilustraţii în rame de inox reprezentau un personaj 
japonez de desene animate din anii '70: Goldorak. Se numea 
Vega și barul se dăduse după moda retro a celor mai urâţi ani ai 
secolului XX: anii '80. 

Intâlnirile erau stabilite pentru ora 21. Chaplain ajunse pe la 
opt și jumătate. Voia să o surprindă pe Sasha. În sala goală, cu 
mantoul pe ea, Sasha împărțea cartoane numerotate pe fiecare 
masă. Nu îl auzise. Profită de asta ca să o analizeze. Fără 
îndoială originară din Antilele Olandeze, era tunsă scurt și avea 
aproape 1,80 înălțime. O siluetă de atletă cu brațe lungi. În 
ciuda frumuseţii, era greoaie și masivă. Din anumite poziţii, ai fi 
putut să o iei drept un travestit. 

— Salut, Sasha, zise el din umbră. 

Femeia tresări și se cutremură. Era un frig cumplit în sală. 
Imediat își compuse un surâs la comandă și își reluă rolul 
preferat: demiurgul binevoitor, domnind peste o legiune de inimi 
pierdute. 

Când ieși din întuneric, Chaplain trecu direct la ostilitatea cea 
mai pură și mai dură. Se apropie de ea pentru a o saluta, fără să 
știe dacă să-i strângă mâna sau să o îmbrăţișeze. Sasha se dădu 


VP - 433 


un pas înapoi. Sub mantoul sobru avea o rochie neagră și 
pantofi de marcă, tot negri. Nimic din hainele sale nu făcea 
referire la originea ei antileză, dar toată fiinţa ei emana 
atmosfera insulelor. Sub lumina ledurilor, pielea ei ciocolatie 
căpătase o nuanţă aurie. Smaraldul ochilor se preschimbase în 
verdele mării. 

ÎI măsură și ea la rândul său și păru consternată de hainele 
lui. Cămașă violet, mantou de flanelă „trei buzunare”, pantaloni 
drepți din serj și pantofi scumpi cu vârf ascuţit, cu efect de lac. 
Luase și el ce găsise în garderoba strălucitoare a lui Nono. 

— Va trebui ca amanţilor de sfârșit de săptămână să le 
interzic accesul în clubul meu. 

— De ce am parte de acest tratament preferenţial? 

— Mi se pare că am fost destul de clară. 

Sasha pesemne îi interzisese cândva să frecventeze seratele 
sale. 

— A curs multă apă pe gârlă, încercă el. 

— Bârfa îţi pune o etichetă rezistentă. 

Avea un ușor accent creol. O intonaţie pe care reușea să o 
elimine când se adresa clienţilor, dar care revenea acum, în 
acest duel intim. Chaplain acceptă provocarea, exprimându-se 
ca un amant trecut sau posibil. 

— Doar clubul tău contează, nu? 

— Dar ce altceva? Bărbaţii? Mă faci să râd. 

— Dragostea este baza comerțului tău. 

— Nu dragostea, ci speranţa. 

— De acord. 

Sasha făcu un pas spre el. 

— Ce vrei, Nono? Vii aici, cu moaca asta pudrată după tot ce 
s-a întâmplat? 

— Dar ce s-a întâmplat de fapt? 

Creola scutură din cap cu un aer extenuat. 

— Sperii femeile. Pui în umbră bărbații. lar pe mine mă calci 
pe nervi. 

Chaplain îi arătă barul din priviri. 

— Pot să mă servesc și cu altceva decât cu albastrul tău de 
metil? 

— Simte-te ca acasă, capitulă ea, întorcându-se la cartoanele 
sale. 

Chaplain trecu în spatele barului. Poșeta femeii era pe 


VP - 434 


tejghea. O reperase de când intrase. O Birkin de culoarea 
cârtiţei, semnată Hermes. Trofeul clasic al pariziencei care a 
primit galoane. 

Mimă că alege o sticlă. Primii clienţi își făcură apariţia dând la 
o parte perdelele grele de la intrare. Din reflex, Sasha luă două 
cocktailuri și le ieși în întâmpinare. 

Chaplain luă Birkinul și îl deschise. Găsi portofelul. Cartea de 
identitate. Sasha se numea Veronique Artois. Stătea pe rue 
Pontoise la numărul 15. Memoră adresa și puse totul înapoi în 
geantă. Apoi cheile. 

— Ce faci? 

Sasha apăru pe partea cealaltă a barului. Ochii ei verde- 
deschis deveniseră verde-jad. El puse o sticlă pe bar. 

— Un cocktail pe gustul meu. Vrei și tu? 

Fără să-i răspundă, Sasha aruncă o privire clienţilor așezați la 
două canapele distanță, cu paharele în mână și cu un aer 
stingher. Datoria o chema, dar nu terminase cu el. 

— Ce tot faci, Nono? Ce cauţi? 

— Ceea ce căutam și înainte. 

— Exact. Niciodată nu ai fost prea clar. 

Deschise sticla și turnă două porţii. Avusese timp să strecoare 
cheile în buzunar, dar Birkinul nu mai era pe bar: îl lăsase jos la 
picioarele lui. Sasha nu observase. Ochii ei îl cercetau în lumina 
palidă. Ar fi vrut să distingă în privirea ei o nostalgie, o tristețe 
voalată - ceva ce ar fi evocat și timpuri mai bune -, dar nu găsi 
decât o neliniște amestecată cu furie. 

— Sigur nu vrei și tu? 

Sasha clătină din cap și privi spre intrare: alți candidaţi își 
făceau apariţia. 

— Mă întreb..., riscă el. Vine și Leila în seara asta? 

Sasha îl fulgeră din priviri. Faţa senină și caldă de antileză se 
transformase în lavă vulcanică cu trăsături aspre și dure. 

— Dispari de aici. 

Chaplain ridică mâinile în semn de pace. Sasha porni în 
întâmpinarea nou-veniţilor cu paharele în mână. El puse geanta 
pe tejghea și se strecură spre ieșire, intersectându-se cu Sasha, 
care își însoțea oaspeţii. 

Când ridică draperia, dădu peste alţi celibatari. Ar fi vrut să le 
ureze succes, dar șopti: 

— Curaj. 


VP - 435 


Fu nevoit să aștepte aproape zece minute în faţa clădirii de la 
numărul 15, pe rue Pontoise, pentru ca poarta să rămână 
deschisă după un locatar care pleca. Chaplain se strecură în 
pasaj, tremurând de frig doar ca să dea de alt grilaj, cu alt cod. 
Nici chip să ajungă la ușa clădirii. 

— Drace, șopti, în lipsă de idei. 

Mai așteptăm. Printre zăbrelele porţii privea curtea pavată, 
decorată cu plante ce făceau față iernii. Fațadele clădirilor erau 
sobre. Cornișe rectilinii, fără ornamente. Balcoane din fier forjat. 
Cu patina timpului. Construcţiile datau din secolul al XVII-lea sau 
al XVIII-lea. În ciuda iritării, nu putea să nu vadă intensa 
frumuseţe a locului. Pavelele, fațadele, frunzele, totul era de un 
gri strălucitor, selenar care evoca un tablou cu tușe de mercur. 

Poarta dinspre stradă se deschise. Un vizitator. Un bărbat cu 
gulerul ridicat îi aruncă o privire suspicioasă, după care sună la 
interfon. Grilajul se deschise. Chaplain se grăbi pe urmele lui, 
ignorând privirea ostilă. Cutia poștală indica faptul că Veronica 
Artois locuia în clădirea B, la etajul trei. 

O casă a scărilor strâmtă, cu dale pe jos și cu o ușă oblică. 
Chaplain avea impresia că îl vizita pe Voltaire în persoană. Sună 
prevăzător, aşteptă, după care vâri cheia în broască și o răsuci 
fără zgomot. 

Odată ajuns înăuntru, privi la ceas. De la plecarea lui de la 
Vega trecuseră 40 de minute. Serile la Sasha se desfășurau 
mereu după același ritual: de șapte ori câte șapte minute, adică 
49 de minute, plus preambulul și adunarea hârtiilor la final de 
sesiune, unde fiecare notase numărul candidaţilor care îi 
interesaseră. La care se adăuga timpul pe care Sasha îl 
petrecea pe drumul de întoarcere acasă. Cu totul, două ore 
bune. 

Îi rămânea deci aproape o oră să caute pe-aici. 

La prima vedere, un apartament cu două sau trei camere, 
renovat superficial. Gresie pe jos. Pereţi vopsiți în alb. Grinzi pe 
tavan. Locul semăna cu Sasha, așa cum și-o imaginase. O 
celibatară la patruzeci de ani care de prin anii 2000 adoptase 
moda întâlnirilor-fulger și își câștiga existenţa graţie clubului ei, 
și nimic în plus. 

Era sigur că nu avea un birou exterior. Organiza seratele de 
acasă, prin internet, reducând cheltuielile. 


VP - 436 


După un vestibul îngust, dădu de un salon decorat în stil 
marocan. Felinare de cupru. Pereţi roz și galbeni. Lângă o 
fereastră, o canapea acoperită cu perne îi atrase privirea. 
Refugiul unei femei singure care se cuibărea acolo ca să 
citească în solitudine, cu inima grea și sufletul trist. Nu ar fi fost 
surprins să dea peste vreo pisică sau vreun bichon miniatural în 
această bombonieră - dar nu se vedea nicio bestie mică la 
orizont. 

Trecu în dormitor. Jaluzelele de lemn și sidef ţineau loc de 
obloane. Un pat în mijloc, grena, parcă fusese acoperit cu o 
ploaie de petale de trandafir. Dar locul îi rezerva o surpriză: pe 
peretele din spate, Sasha afișase portretele tuturor membrilor 
clubului său ca un fel de repertoar gigantic. 

Privind mai bine, Nono observă că ea trasase cu un marcator 
linii, săgeți și puncte între toate aceste capete. Sasha 
supraveghea relaţiile generate de aceste întâlniri, la fel cum un 
amiral își dirijează flotele pe o machetă. Privind toate fețele 
acelea care zâmbeau forțat, lui Chaplain i se părea că gurile 
mute urlau: singurătate. Mai mult, figurile acelor femei aveau 
chiar trăsăturile Sashei. Gura ei mare urla parcă și mai tare: 
SINGURATATE! 

Parcă o vedea. Sasha trăind prin intermediul întâlnirilor pe 
care le organiza. Sasha spionând, supraveghind, manipulând pe 
fiecare membru. Sasha masturbându-se în pat, în faţa peretelui 
său plin de portrete, de legături sexuale explicite, prizonieră a 
propriilor fantasme, a existenţei sale goale, a acestei galaxii pe 
care o inițiase, dar a cărei căldură nu o simţise niciodată. 

Cu siguranță, Sasha mai avea undeva, înregistrate cu 
acuratețe, drumurile încrucișate ale membrilor clubului său. Un 
Macintosh portabil era așezat pe un birou înghesuit lângă 
perete. Se așeză în faţa lui și îi dădu drumul. Nu era protejat. 
Sasha era aici în propriul regat. Nu avea de ce să-i fie teamă. 

Cu un clic, deschise fișierul Sasha.com. Simbolurile 
documentelor începură să  defileze pe ecran. Deschise 
materialele referitoare la membri. Se afișară două opţiuni de 
ordonare alfabetică - după pseudonim și după numele de 
familie. Chaplain alese pseudonimele. Urmară două secţiuni: 
feminină și masculină. Optă pentru prima categorie și în faţă i se 
desfășurară portrete numerotate, la fiecare fiind atașată o fișă 
cu informaţii personale - origine, situaţie familială, profesie, 


VP - 437 


venituri, gusturi muzicale, speranţe etc. Sasha își organiza serile 
bazându-se pe afinități. 

Printre aceste figuri, unele ieșeau violent în evidență. 
Regularitatea trăsăturilor, intensitatea privirii lor aparţineau 
unui alt registru - bombe. Se întrebă dacă fetele acelea chiar 
existau. Pe site-urile de întâlniri se obișnuia să se adauge 
momeli care să atragă clientela... 

Sau poate era vorba de escortele despre care vorbise Sophie 
Barak. Profesioniste care nu aveau de ce să-și piardă timpul în 
clubul acesta și care sigur nu erau plătite de Sasha. Oare cine le 
plătea? Și de ce? Fetele își compuseseră un look natural, fără 
machiaj și fără nicio ostentaţie, dar frumusețea lor se lăsa 
văzută, suverană, plină de viaţă. 

Își notă pseudonimele. Chloë. Judith. Aqua-84... Apoi o găsi pe 
Medina. Își strânsese părul la spate. Își ascunsese expresia 
senzuală. Medina juca /ow profile, dar forţa ei de seducţie încă 
strălucea. Nicio șansă să treacă neobservată la seratele Sashei. 

O descoperi și pe Leila. O marocană tânără cu păr ondulat, 
buze pline, privire întunecată. Și ea își compusese o înfățișare 
modestă. Nicio bijuterie. O cămașă bej cu dungi obișnuite. Dar 
cearcănele de sub ochi, adevărate luciri de cerneală, confereau 
pupilelor sale o luminescenţă de cuarț. Era evident că fetele 
acestea ireale voiau să se piardă în masa celorlalte. Oare ce 
căutau? 

Brusc, ceva se petrecu. Chaplain se întoarse și începu să 
deruleze mai încet. Recunoscuse o altă față. Ovală, foarte 
palidă, încadrată de plete întunecate, drepte, aproape ca două 
fâșii de mătase neagră. Ochii albaștri scânteiau ca lumânările, 
evocând o ceremonie religioasă, cu parfum de tămâie. O faţă 
angelică, blândă ca o rugăciune, violentă ca o revelaţie. 

Chaplain citi pseudonimul îngerului și totul începu să tremure 
în faţa lui. 

Feliz. 

Numele pe care îl auzise în visul său - cel cu umbra pe 
peretele alb. Nu se gândise deloc la semnificaţia lui în spaniolă: 
„fericit, fericită”. Feliz. Cunoștea chipul acela. Încă îi mai auzea 
vocea visătoare, șoptită, caldă. Ştia acum că vocea aceea era 
vocea ei. 

Dând clic pe fotografie, ajunse direct la fișa candidatei. Când 
îi văzu numele adevărat pe ecran, Chaplain începu să clatine din 


VP - 438 


cap - era prea nebunesc, prea de necrezut -, după care își 
reținu un geamaăt. Mașina adevărului fusese pornită, fără șanse 
de oprire. 

Feliz se numea Anne-Marie Straub. 

Acum o recunoștea. În amintirea lui, trăsăturile femeii erau 
întinse, modificate de frânghia ce îi rupsese vertebrele. Dar era 
chiar ea. Moarta. Spânzurata. Fantoma viselor sale. Anne-Marie 
Straub. Singura femeie pe care crezuse că o iubise nu era 
pacienta unui ospiciu. Mai degrabă o escort-giri pe care fără 
îndoială o întâlnise la una dintre serile Sashei. O prădătoare care 
fusese plătită să participe la aceste întâlniri. Amintirile lui - 
nopțile de amor în celula lui Anne-Marie, nebunia amantei sale, 
silueta ei spânzurată deasupra lui - toate nu erau decât 
distorsiuni, halucinaţii. Până acum nu descoperise mare lucru. Și 
acest „nu mare lucru” se făcea deja ţăndări. 

Chaplain închise ochii și căută în adâncul lui puţin curaj. Când 
se simţi mai stăpân pe sine, redeschise ochii și citi fișa. Feliz se 
înscrisese în martie 2008. Locuia în arondismentul zece al 
Parisului, rue de Lancry. Avea 27 de ani. Nici nu se mai obosise 
să răspundă și la alte întrebări. Nici profesie, nici venituri, nici 
hobby-uri, nici distracţii... Sasha nu insistase. La așa candidată, 
nu era cazul să facă pe nebuna. 

Remarcă și că Anne-Marie Straub nu se mai înscrisese și în 
anul următor. Chaplain urmări cronologia. Ceva nu se potrivea. 
Frecventase clubul din martie 2008 până în februarie 2009. Or, 
în această perioadă, Nono nu exista încă. Potrivit lui Yussef, el 
apăruse în martie 2009. Unde o întâlnise deci pe Anne-Marie 
Straub? În care viaţă? 

O ipoteză. O cunoscuse în 2008, când și el era altcineva, 
înscris sub un alt nume la seratele Sashei. Un alt clic și acces la 
istoricul întâlnirilor lui Feliz. Serile când participase, numele 
candidaților cărora le ceruse numărul de telefon. Dacă avea 
dreptate, se găsea pe lista aceasta. 

Ea participase la aproape 40 de întâlniri până în decembrie 
2008. Nu ceruse în total decât 12 coordonate. Un nou clic. 
Pseudonimele defilară. Niciunul nu trezi în el nici cea mai mică 
tresărire. Deschise fișa fiecărui pseudonim cu fotografia anexă. 
Fața lui nu era printre ele. 

Continuă, detaliind preferințele amoroase ale lui Feliz. Pe 21 
martie 2008 ceruse numărul lui Rodrigo. In viața reală Philippe 


VP - 439 


Desprès, 43 de ani, divorţat fără copii. Pe 15 aprilie se 
interesase de Sandokan, alias Sylvain Durieu, 51 de ani, văduv. 
Pe 23 mai 2008 îl remarcase pe Gentil-Michel, alias Christian 
Miossens, 39 de ani, celibatar. Pe 5 iunie 2008, Alex-244, care 
era de fapt Patrick Serena, 41 de ani, celibatar. 

Lista continua tot așa, derulând nume și profiluri fără nimic 
deosebit. Oare ce o atrăsese pe Feliz la oamenii aceștia? Era o 
profesionistă. O femeie de o frumusețe supranaturală, obișnuită 
să fie plătită pentru farmecele sale. O fiinţă cinică a cărei 
aparenţă devenise o armă cu sens unic. Ce căuta ea la 
amărăștenii ăștia de mijloc? : 

22:45. Sasha nu avea să mai întârzie mult. Işi notă 
coordonatele victimelor pe carnetul din buzunar, apoi scoase 
stick-ul cumpărat în după-masa aceea. Copie fișierele și puse 
totul la loc. 

Trecând pragul, își spuse că anchetarea lui în ceea ce privea 
fișierele nu era încă terminată. Nu își citise propria fișă - Arnaud 
Chaplain, alias Nono, perioada 2009. Nu citise încă despre 
Medina. O cunoscuse oare la Sasha? | se întâmplase de două ori 
același lucru cu două escorte diferite? Vocea Medinei: /ncep să 
mă sperii. O şterg. Medina era oare moartă? Și Feliz? Oare 
ajunsese să se spânzure? 

o... 

Primul număr, al lui Philippe Despres, alias Rodrigo, nu mai 
exista. 

Al doilea, Sylvain Durieu, alias Sandokan, răspunse după 
patru apeluri. 

— Domnul Durieu? 

— La telefon. 

— Vă sun în legătură cu Anne-Marie Straub. 

— Cu cine? 

— Feliz. 

O scurtă pauză, apoi: 

— Cine sunteți? 

Luat din scurt, improviză: 

— Sunt ofiţer la poliţia judiciară. 

Omul trase aer în piept și spuse cu o voce hotărâtă: 

— Nu am nevoie de probleme. Nu vreau să știu ce a făcut. 
Nici nu vreau să mai aud vreodată de ea. 

— Știaţi că a dispărut? 


VP - 440 


— Nu am mai văzut-o de un an și jumătate! După trei întâlniri 
mi-a dat papucii fără nicio explicaţie. Și nici nu am mai auzit de 
ea. 

— Când aţi întâlnit-o prima oară? 

— Dacă vreți să mă interogaţi, chemaţi-mă la comisariat. 

Durieu închise. Chaplain mai luă o gură de cafea. Se refugiase 
într-o braserie pe bulevardul Saint-Germain. Banchete de piele, 
plafoniere galbene. Zgomot de voci în surdină - braseria era 
practic goală. 

Următorul număr. 

Două apeluri, apoi o voce de femeie: 

— Alo? 

Chaplain nu era pregătit pentru o astfel de eventualitate. 
Cobori ochii pe foaia de hârtie din faţa lui și citi numele celui de- 
al treilea ales. 

— Cu Christian Miossens, vă rog. 

— E o glumă? 

Se pare că greșise cumva, dar nu știa cum. Să câștige timp. 
Repetă numărul cu voce tare. 

— Da, e numărul lui Christian, zise vocea, de data asta nu 
atât de agresivă. 

Chaplain își îndulci tonul: 

— M-am exprimat greșit. Vă sun în legătură cu domnul 
Miossens și... 

— Cine sunteți? 

Se prezentă din nou în calitate de ofițer de poliţie, fără să își 
spună numele. 

— Aveţi noutăți? 

Inflexiunea vocii se schimbase. După iritare, speranţă. 

— Poate, răspunse la nimereală. 

— Spuneţi. 

Chaplain improviză. Mergea pe bâjbâite, dar se obișnuise. 

— Scuzaţi-mă, dar mai întâi cine sunteţi? 

— Sunt Nathalie Forestier, sora lui. 

Mintea îi zbârnâia cu viteză. Dacă sora lui Forestier răspundea 
pe mobilul acestuia, el era fie mort, fie bolnav sau dispărut. 
Întrebarea „aveţi noutăţi?” pusă unui poliţist excludea boala. 

Își drese glasul și își reluă tonul special de anchetator: 

— AȘ vrea să revenim asupra anumitor chestiuni. 

— Domnule... Vocea părea acum epuizată. Am povestit deja 


VP - 441 


de atâtea ori... 

— Doamnă, zise el coborând glasul cu câteva note pentru un 
plus de autoritate, mi s-a atribuit acest caz pentru a aprofunda 
mai multe puncte. Trebuie să stau de vorbă cu toţi martorii mai 
importanţi. 

Nu prea stătea în picioare: formase numărul unui mort sau al 
unui dispărut - dar femeia nu remarcase. 

— Aveţi sau nu elemente noi? întrebă ea. 

— Răspundeţi-mi mai întâi la întrebări. 

— Mă... mă convocați din nou? 

— Din păcate, da. Dar, pentru moment, aș vrea doar să 
revenim împreună asupra anumitor circumstanţe. 

— vă ascult, capitulă ea cu o voce stinsă. 

Chaplain ezită. O luă pe departe: 

— Cum aţi aflat despre fratele dumneavoastră? 

— Prima sau a doua oară? 

Nu puteai să mori de două ori. Deci Christian Miossens 
dispăruse. În două reprize. 

— Să vorbim despre prima oară mai întâi. 

— M-a sunat poliţia. Angajatorii lui Christian o contactaseră. 
Nu aveau nicio veste de la el de două săptămâni. Fratele meu 
nu îi anunţase nimic. Nici nu trimisese vreun certificat medical. 
Nu era stilul lui. 

— Când v-au sunat mai precis? 

— Pe 10 iulie 2008. Îmi amintesc exact. 

Chaplain scrise informaţia, comparând-o cu notele sale. 
Miossens se întâlnise pentru prima oară cu Anne-Marie Straub 
pe 23 mai 2008. Două luni mai târziu, dispăruse. Un raport 
cauză-efect? 

— Nu aţi sesizat că dispăruse? 

— Nu mi-aţi citit depoziția? 

— Nu. Prefer să nu fiu influențat de nimic înainte de a vorbi cu 
martorii. 

— O metodă bizară. 

— Dar e a mea. De ce nu aţi observat dispariţia fratelui 
dumneavoastră? 

— Pentru că suntem certaţi de doisprezece ani. 

— Din ce cauză? 

— O chestie stupidă cu o moștenire. O garsonieră la Paris. O 
prostie... 


VP - 442 


— Nici apropiații lui nu s-au sesizat? 

— Christian nu avea apropiați. 

Continuă cu o voce spartă. 

— Era complet singur, înţelegeţi? Își petrecea viaţa pe 
internet, pe site-urile de întâlniri. Am aflat mai târziu. Se 
întâlnea cu femei... profesioniste, de orice fel. 

Chaplain trebuia să înregistreze fiecare informaţie și să 
încerce să o integreze în puzzle. Nathalie Forestier pomenise de 
două dispariţii. 

— Când a fost găsit? 

— În septembrie. În realitate, poliţia îl găsise la sfârșitul lunii 
august, dar nu m-a sunat decât la mijlocul lui septembrie. 

— De ce v-a contactat așa de târziu? 

Nathalie ezită o clipă. Părea din ce în ce mai uimită de 
lacunele interlocutorului său. 

— Deoarece Christian pretindea că se numește David 
Longuet. Nu își mai amintea propria identitate. 

O lovitură pe care nu o prevăzuse. Christian Miossens, alesul 
lui Feliz, avusese un episod de fugă psihică. Era un călător fără 
bagaje. 

— Unde l-au găsit? 

— L-au ridicat, împreună cu alți vagabonzi, la sfârșitul lu 
august de pe Paris-Plage. Amnezic. A fost mai întâi trimis la 
infirmeria psihiatrică de pe lângă Prefectura Parisului, cea pe 
care o numiţi 13P. 

— Așa e procedura. 

— După care, l-au transferat la Sainte-Anne. 

— Vă amintiţi numele psihiatrului care l-a îngrijit? 

— Glumiţi poate? Christian a rămas în spital aproape o lună. 
Am mers să îl văd în fiecare zi. Medicul se numește François 
Kubiela. 

Notă numele. De interogat cu prioritate. 

— În care secţie? 

— Clinica de boli mintale. Un om fermecător, înţelegător. 
Părea foarte la curent cu tipul acesta de tulburări. 

— Kubiela v-a explicat deci de ce boală suferea Christian? 

— Mi-a vorbit de fuga psihică, de refugiul în fața realităţii în 
amnezie, genul ăsta de fenomene. Mi-a explicat că lucra la un 
alt caz, un pacient din Lorient pe care îl adusese la Paris pe 
secţia lui. 


VP - 443 


Chaplain sublinie de trei ori numele lui Kubiela. Un expert. 
Trebuia neapărat să îi vorbească. Omul era constrâns de 
secretul medical, dar... 

— Kubiela părea... descumpănit, continuă Nathalie. După el, 
sindromul acesta este foarte rar. De fapt, până atunci nu mai 
fusese vreun caz în Franţa. Spunea glumind: „E o specialitate 
americană”. 

— Cum l-a tratat? 

— Nu știu exact. Dar sunt sigură că a încercat totul ca să-l 
facă să-și recapete memoria. Fără rezultat. 

Chaplain schimbă macazul. 

— Cum l-au identificat? Cum au ajuns la dumneavoastră? 

— Dar nu știți nimic. 

Mulţumi în gând că femeia nu îi trântea telefonul în nas. 
Ignoranţa lui era insultătoare. 

— Christian a fost identificat pe baza amprentelor digitale. 
Fusese arestat cu un an înainte pentru comportament nepotrivit 
în stare de ebrietate. Deci poliția avea amprentele lui. Nu știu de 
ce compararea nu a avut loc decât după cincisprezece zile. 

— Ce s-a întâmplat în continuare? 

— Christian mi-a fost încredinţat. Profesorul Kubiela era mai 
degrabă pesimist în privinţa șanselor de însănătoșire. 

— lar apoi? 

— Christian a venit să stea cu noi. Locuiam împreună cu soțul 
meu și copiii într-o casă la Sèvres. Nu era prea comod. 

— Continua să susţină că se numea David Longuet? 

— Exact. Groaznic... 

— Nu-și amintea de dumneavoastră? 

Nathalie Forestier nu îi răspunse. Chaplain ghici de ce. 
Plângea. 

— Cât a stat cu familia dumneavoastră? 

— După o lună a avut loc un alt episod de fugă psihică. După 
care... 

Din nou tăcere. Din nou suspine. 

— | s-a găsit corpul într-o balastieră, pe cheiul Marcel-Boyer, 
la Ivry-sur-Seine. Fusese mutilat îngrozitor. 

Chaplain scria. Mâna îi tremura, dar în același timp îi era 
fermă. Pătrunsese în sfârșit pe un teren cunoscut. 

— Scuzaţi-mă că vă pun aceste întrebări, dar ce fel de 
mutilări? 


VP - 444 


— Puteți citi raportul autopsiei. 

— Vă rog să îmi răspundeți. 

— Nu-mi mai amintesc exact. Nu am vrut să știu. Cred că 
avea... faţa despicată în două pe verticală. 

Christian Miossens, alias Gentil-Michel, alias David Longuet, 
aparținea grefaţilor. Ca Patrick Bonfils. Ca și el. Anais Chatelet 
avusese dreptate. Implantul conţinea molecula „călătorului fără 
bagaje”. Un aparat deosebit pe care asasinii trebuiau să-l 
recupereze neapărat de fiecare dată. 

— Ascultaţi, zise brusc Nathalie, m-am săturat de întrebările 
dumneavoastră. Dacă doriţi să mă interogaţi, convocaţi-mă la 
biroul dumneavoastră. Dar totuși, dacă aveţi noutăți, spuneți- 
mi-le! 

Chaplain bălmăji un răspuns din care se lăsa să se înțeleagă 
că elemente inedite permiteau redeschiderea anchetei. În 
același timp, nu voia să-i dea false speranțe acestei femei. 
Rezultatul fu ceva ininteligibil. 

— Avem adresa dumneavoastră, concluzionă el pe tonul unui 
proces-verbal. O să vă trimitem mâine o convocare. Vă voi 
spune mai multe la biroul nostru. 

Plăti și ieși în noapte în căutarea unui taxi. Se îndreptă spre 
Sena și urcă pe cheiul Tournelle. Trotuarul era gol. Pe șosea, 
doar mașini ale căror șoferi aveau aerul că se grăbesc să ajungă 
acasă. Se făcea frig. Se făcea întuneric. Silueta catedralei Notre- 
dame se ridica apăsătoare în noaptea înghețată. Și el ar fi vrut 
să se întoarcă acasă. Dar trebuia să tragă toate foloasele din 
această noapte de cercetări. 

Christian Miossens, alias David Longuet. 

Patrick Bonfils, alias Pascal Mischell. 

Mathias Freire, alias... 

Trei subiecți de experimente. 

Trei călători fără bagaje. 

Trei oameni de ucis. 

Ce rol ar fi putut juca Anne-Marie Straub sau Medina în 
combinaţia asta? Racolatoare? Vânau prăzi solitare? 

Ipoteza poate că i se potrivea lui Christian Miossens, dar nu și 
lui Patrick Bonfils, pescarul fără bani de pe coasta bască. Și el? 
Cel care fusese înainte de a fi Arnaud Chaplain frecventase oare 
clubul Sashei? 

Fusese prins în capcană de Feliz? Nu găsise nicio urmă a feţei 


VP - 445 


lui printre victimele „amazoanei”... 

Un taxi se opri și își lăsă pasagerul la douăzeci de metri de el, 
la colţul cu Grands-Augustins. Alergă și se aruncă înfrigurat 
înăuntru. 

— Încotro? 

Privi la ceas. Ora ideală pentru vânătoare de fete. 

— La Johnny's, rue Clement-Marot. 

o... 

— Noutăţi, frumoasa mea. 

Somnoroasă, Anais îl asculta pe Solinas la telefon fără să-i 
vină să creadă. O scoseseră din pat. O aduseseră până aici, la 
postul de supraveghere. Îi  întinseseră un telefon. 
Nemaipomenit. 

— Ai pile mai mari decât credeam. 

— Pile, eu? Ce vrei să spui? 

— Că ieși mâine. Din ordinul judecătorului. 

Anais nu mai avea glas. Ideea că va scăpa din lumea asta de 
coșmar îi tăiase răsuflarea. 

— Ţi-a... ţi-a spus de ce? 

— Fără comentarii. Decizie la nivel înalt, atât. Și mai spunem 
că justiţia e aceeași pentru toți. 

Anais schimbă tonul: 

— Dacă știi ceva, spune-mi. Cine a intervenit? 

Solinas râse. Râsul lui semăna cu un mârâit. 

— Fă pe inocenta. E bine pentru ten. Oricum, te vreau sub 
ochi. Continuăm ancheta. Să zicem că asta e celula noastră de 
criză. 

— Ce a mai apărut nou aici? 

— Nimic. Nu am dat de urma niciunui amant al Medinei. Nimic 
despre ce făcea sau despre cunoștințele sale. Janusz e în 
continuare de negăsit. Nicio urmă, niciun indiciu, nimic. Cei de la 
evadări sunt fierți. 

În mod confuz, înţelese că Solinas și cerberii lui nu erau 
înarmaţi pentru o anchetă criminalistă. Cât despre specialiștii în 
evadați, nici ei nu erau obișnuiți cu un vânat de talia lui Janusz. 

— Îmi trimiţi o mașină? 

— Nu-i nevoie. Ești așteptată. 

— Nu știu pe nimeni la Paris. 

Solinas lăsă să-i mai scape un mârâit care se transformă într- 
un grohăit. 


VP - 446 


— Nici nu-ţi trebuie. Bătrânul tău s-a deplasat în persoană! 
(E 

— În prima seară, n-am făcut nimic. Am principii. 

— Dar te-ai culcat cu el. 

— Mada. În cele din urmă. Înțelegi ce vreau să spun... 

Cele trei fete izbucniră în râs. Chaplain se instalase la masa 
de alături, în spate la Johnny's. Un bar în stil american, lemnărie 
lăcuită și fotolii de piele. Proiectoare parcimonioase mângâiau 
mobilele și picioarele fetelor, difuzând o lumină aurie ca în 
tablourile lui Vermeer. Se așezase cu spatele la ele, dar nu 
pierdea niciun cuvințel din conversaţia lor. Trioul corespundea 
profilului pe care îl căuta. Nu chiar prostituate, dar gata de 
distracţie între cearșafuri. 

— Nu mai porți ochelarii? 

— Nu. Mi-am pus lentile. Ochelarii sunt prea porno. 

Fiecare replică îl lua prin surprindere. Nu avea experienţa lui 
Nono. Totuși, să pui în același shaker sex, bani și speranţele 
midinetelor te mișca oarecum. 

— Mă duc să-mi pudrez iar nasul. 

Chaplain aruncă o privire peste umăr și observă o siluetă 
subțire, strânsă într-o bustieră de satin de culoare închisă care 
se termina cu o jupă de tul negru. Chiar de unde era putea să 
audă cum creatura respiră pe nas cu putere. Pudra de care 
vorbea nu avea nimic de-a face cu fondul de ten. 

— Nu ai venit la serata prinţului? 

— Ce prinţ? 

Cele două pipiţe își reluaseră trăncăneala. 

— Nu știu cum îl cheamă. De undeva din Emirate. 

— N-am fost invitată, răspunse cealaltă cu o voce 
dezamăgită. 

— A fost o rusoaică, o parașută ce n-am văzut în viaţa mea. S- 
a bătut să fie prima. 

— Prima? 

— Înî. Ne-am zbătut, dar fără folos. L-a terminat pe tip în cinci 
minute. Ras, tuns și frezat, 3 000 de euro. Am tras la rame toată 
noaptea să i-o mai sculăm. 

Din nou râsete. Chaplain comandă a doua cupă de șampanie. 
Ar fi trebuit să le ofere un rând fetelor, dar nu îndrăznea. 
Vremea lui Nono trecuse de mult. 

Miss Coco reveni în pas săltat. Figura îi era pe măsura 


VP - 447 


fizicului. Sub o frizură ă la Cleopatra, avea trăsături descărnate 
care emanau un soi de graţie animalică. Dacă te uitai mai bine, 
vedeai că drogul o mistuia deja, scobindu-i obrajii, orbitele, dar 
pentru moment frumuseţea trăsăturilor avea prioritate, 
subliniată de un machiaj atât întunecat, cât și strălucitor. 

Se opri și de sus i se adresă zâmbind: 

— Te interesează despre ce vorbim? 

— Scuzaţi? 

— Haide. Aproape ţi-ai sucit gâtul ca să auzi ce zicem. 

Chaplain schiță un zâmbet: 

— Vă... vă pot oferi un pahar? 

— De ce? Ești sticlete? 

Întrebarea îl descumpăni. Nu-și făcea iluzii. Azvârli cărţile pe 
masă. 

— O caut pe Leila. 

— Leila și mai cum? 

— Leila și atât. 

— O cunoști? 

— Nu. Dar mi s-a vorbit despre ea. 

Cleopatra schiţă un zâmbet de catifea: 

— lat-o. 

Chaplain întoarse capul și văzu apărând în cadrul ușii faţa pe 
care o contemplase în fișele Sashei. Versiunea de acum nu avea 
nimic de-a face cu fata drăguță de pe panoul de onoare. O 
poșetă enormă Chanel agăţată de braţ, o jachetă cu guler de 
blană peste o rochie de muselină de un alb strălucitor. Ținuta 
feciorelnică contrasta violent cu undele sexuale pe care le 
transmitea corpul ei musculos. 

— Leila, ești vedetă, zise Cleopatra. E un tip care te caută. 

Nou-venita izbucni în râs: 

— Așa e când ai clasă, fetiţo. 

Zâmbi şi se aplecă spre Chaplain cu o reverență 
provocatoare. Decolteul ei avu efectul unei măciuci în cap. 

— Ce dorești, puiut? 

Își mișca umerii într-un du-te-vino ce îi balansa balconașele. 

— Dacă mă cauţi, îi șopti lingându-i urechea, mă găsești. 

Chaplain încercă să înghită. Imposibil. Simţea cum se aprinde. 
Boașele îl împungeau literalmente. Era greu să-și imagineze o 
astfel de creatură luând parte la serile organizate de Sasha. 
Bărbaţii nu trebuiau decât să se așeze la coadă și să aștepte să 


VP - 448 


fie mâncaţi de vii. 

— Vreau să-ți vorbesc despre Medina, zise Chaplain, 
înăsprindu-și vocea. 

Zâmbetul dispăru. Leila se ridică. Chaplain se ridică și el și o 
privi drept în ochi. De aproape, cearcănele umbrite erau și mai 
impresionante. Două sclipiri mov subliniau febra irisurilor. 

— Unde e Medina? Ce i s-a întâmplat? 

— Du-te și te plimbă. N-am nimic de-a face cu Medina. 

— Să găsim un colţ liniștit să stăm de vorbă. 

— Vezi să nu. 

— Sunt înarmat. 

Ea cobori privirea spre sula lui și zâmbi: 

— Hm. Așa se pare. 

— Nu glumesc. 

Magrebiana îi aruncă o privire șovăielnică. Aerul provocator 
dispăruse. Amicele se priviră una pe alta cu ochii cât farfuriile. 

— Cu ce ești? reluă el pe un ton de sticlete. 

— Cu mașina. 

— Unde ai parcat? 

— Parcarea François |. 

Vocea era aspră și seacă. Nici cea mai mică urmă de seducţie. 
Ca și cum i-ar fi demachiat brusc sufletul. Chaplain aruncă o 
hârtie de 100 de euro pe masa fetelor fără să o scape din ochi 
pe Leila. 

— Fac cinste. 

Arătă spre ușa de la intrare: 

— Să mergem. 

o... 

— Pot să fumez? 

— E mașina ta. 

— De unde să încep? 

— De la început ar fi perfect. 

În spatele volanului, Leila aprinse un Marlboro și trase un fum 
lung. Geamurile erau închise. Instantaneu, interiorul Austinului 
se aburi. 

— Suntem o gașcă de fete. 

— Vă ocupați toate de același lucru? 

Leila vru să zâmbească, dar îi ieși doar un rictus. 

— Suntem actriţe. 

— Actrițe, deci. 


VP - 449 


— Mereu în căutarea unui plan de a obţine roluri. Sau ca să 
avansăm în carieră. Ce avem ca prioritate este artisticul. Dar la 
Paris trebuie să faci compromisuri ca să câștigi. 

Mai trase un fum. Buzele se strânseră în jurul filtrului. Cu 
cealaltă mână își netezea întruna colanţii satinaţi. Chaplain evita 
să privească în jos pentru a nu fi atras de puterea magnetică a 
coapselor ei înfășurate în negru. 

— O aveaţi pe Sophie Barak. 

— Scroafa. Așa îi spunem. Ne-a dat ceva ponturi, dar era prea 
nesuferită. 

Leila își regăsise accentul de cartier. Ca și cum limba ei 
dăduse din nou peste o veche cunoștință de care nu se 
îndepărtase niciodată prea mult. 

— Apoi aţi auzit de Sasha.com. 

Leila nu răspunse. Se mulțumi să scoată un nor de fum. 
Pentru o clipă, redeveni persoana sigură pe ea de la Johnny's. O 
expresie vicleană i se lipise pe față. Ochii înconjurați de umbre 
semănau cu două cratere gata să ia foc. 

— Cine ești, de fapt? 

— O victimă a poveștii ăsteia. Ca Medina. Ca tine. 

— Nu suntem victime. 

— Eşti ce vrei tu, dar dă-mi informaţiile de care am nevoie. 

— De ce aș vorbi? 

— Pentru Medina. 

— A dispărut de luni de zile. 

— Dacă îmi răspunzi la întrebări, îţi spun ce i s-a întâmplat. 

Din nou o privire în care furia și frica se luptau una cu alta. 
Tremura în haina ei cu guler de blană. Stinse ţigara în scrumieră 
și aprinse alta. Bricheta era din email chinezesc, placată cu aur. 
Chaplain simţea că era vorba de un trofeu, la fel ca poșeta 
Birkin a Sashei. La Paris, femeile sunt războinice. Arborează 
prăzile cum își atârnau indienii scalpurile la cingătoare. 

Brusc răsuci cheia de contact și dădu încălzirea la maximum. 

— Am înghețat. Unde rămăsesem? 

— La Sasha.com. Cine v-a spus de ea? 

— Un client al Medinei. Un tip șic, care locuia într-o vilă în 
arondismentul opt. 

— Theodor? 

— Nu. Altfel. Nu-mi mai aduc aminte. 

— Când anume? 


VP - 450 


— Cam acum un an. 

— Și ce propunea? 

— Pescuit de gogo. 

— Tradu, te rog. 

— Trebuia să participăm la serile de întâlniri și să identificăm 
tipii care se potriveau cu un prototip. 

Când se elimină improbabilul, ce rămâne? Imposibilul. 

Un casting pentru recrutarea de cobai. 

— Cum suna descrierea? 

— Tipul trebuia să fie un labagiu, absolut singur, fără legături 
la Paris. Trebuia să fie și foarte fragil și nesigur pe el. Și dacă se 
poate și puţin mai gaga. Zâmbi între două fumuri. Un /ooser 
total. 

Totul se potrivea. Cum să descoperi tipi singuri, fără repere, 
nevrozaţi și vulnerabili la Paris? Vânându-i printre solitarii în 
căutare de suflete pereche. Serile de întâlniri erau perfecte. O 
dată că permiteau reperarea victimelor, cunoașterea lor mai 
aprofundată, apoi atragerea lor într-o capcană cu ajutorul unor 
creaturi ca Lei la Medina sau Feliz. Procedeul era vechi de când 
lumea. 

Deși radiatorul era pornit, Leila continua să tremure. Viteaza 
în platoșă de la Johnny's era de nerecunoscut. Umerii, pieptul, 
silueta parcă se reduseseră la jumătate. Tânăra femeie semăna 
acum cu ceea ce era cu adevărat. O fată de cartier, plină de 
telerealitate, îndopată cu reviste glamour, ale cărei visuri erau o 
mână de VIP-uri într-un magazin de fiţe. O magrebiană care 
înțelesese că nu avea decât o armă pentru a și le îndeplini, dar 
că trebuia să se grăbească. 

— l-ai întâlnit pe cei cu proiectul? 

— Bineînţeles. 

— Cum arătau? 

Nările i se dilatară: scoase fumul pe ele. 

— Uneori semănau cu niște bodyguarzi. Alteori cu niște 
profesioniști. În general, toţi păreau politai. 

— V-au spus pentru ce era... castingul? 

— Căutau tipi pentru a testa medicamente. Chestii pentru 
cap. Ne-au explicat că mereu au existat teste umane. Că este 
etapa imediat următoare experiențelor pe animale, izbucni într- 
un râs lugubru. Ziceau că noi suntem între oameni și animale. 
Nu știu dacă era un compliment. 


VP - 451 


— V-au spus că erau periculoase? 

Chaplain ridică tonul. 

— V-au zis că produsele lor aruncă în aer creierul? Că acești 
cobai habar nu aveau despre experienţele la care erau supuși? 

Leila îl privi cu ochi îngroziţi. Chaplain își drese glasul și 
încercă să se calmeze. Cu un gest brusc, deschise geamul: aerul 
era de nerespirat. 

— Nu v-a fost frică să vă băgaţi în asta? Nu v-aţi gândit că 
poate era ilegal sau periculos? 

— Ti-am spus că tipii arătau a sticleţi. 

— Cu atât mai mult. 

Leila nu-i răspunse. Ceva scârțâia. Oare de ce toate escortele 
astea superbe nu se speriaseră de propunerile cu aer de 
conspirație? 

Magrebiana își lăsă capul pe tetieră și suflă iar fumul afară. 

— Din cauza Medinei. Ea ne-a convins. Ne-a spus că o să 
facem o groază de mălai și nici nu va fi nevoie să ne-o punem. 
Banii jos. Că suntem mai tari ca sistemul. Prostii d-astea. 

— Câte erați pe treaba asta? 

— Nu știu exact. Patru sau cinci... De care știu eu. 

— Concret, cum se petreceau lucrurile? 

— Ne duceam la serile Sashei și ne orientam. 

— De ce tocmai în clubul ăsta? 

— Nu am idee. 

— Crezi că mai sunt și alte fete prin alte cluburi? 

— Habar n-am. 

— Continuă. 

— Când dădeam peste vreun tolomac cu „potenţial”, îi 
ceream numărul. Ne mai întâlneam o dată sau de două ori și 
basta. 

— Voi alegeaţi... tolomacii? 

— Nu. Ei. 

— Ei cine? 

— Tipii care ne plăteau. Poliţaii. 

— Cum puteau să o facă în timp real? 

Ea zâmbi ambiguu. În ciuda frustrării, amintirea acestor 
aventuri o amuza. Fumul îi ieșea printre buze. Nici nu mai 
vedeai de el în mașină. 

— Aveam un microfon. Un microfon și o cască în ureche, ca la 
televizor. Puneam întrebările. Cele pe care le aveam de la ei, iar 


VP - 452 


ei prin cască ne spuneau pe cine aleseseră. 

Chaplain își imagină actorii din umbră. Psihologi, neurologi, 
militari. Șapte minute pentru a estima un profil. Era puţin, dar 
era începutul. Suficient pentru a le da verde la fete. 

Brusc, un gând îl făcu să tresară. O trase pe Leila spre el, îi 
ridică părul și îi adânci decolteul. Îi privi pielea bronzată: nici 
microfon, nici alt dispozitiv de ascultare. 

— Nu ai nimic? 

Chaplain îi dădu drumul. Ea mai scoase o ţigară și mârâi: 

— Sunt curată, boule. 

Vag deranjat, reluă: 

— Zi-mi ce făceaţi după ce tipul era ales. 

— Ți-am mai spus. Ne mai întâlneam o dată sau de două ori. 
În locuri stabilite dinainte. Eram supravegheați. Fotografiatţi. 
Filmati. Chicoti. Staruri, ce mai. 

— După care? 

— Atât. După întâlnirile astea nu-l mai vedeam pe prostan. Ne 
luam mălaiul și treceam la următorul. 

— Cât? 

— 3 000 de euro pentru înscriere la Sasha. 3 000 de euro 
pentru fiecare tip pescuit. 

— Nu v-aţi gândit niciodată ce se întâmpla cu amărâţii ăia? 

— Vere, de când m-am născut am fost pe cont propriu. Așa că 
de ce să fac pe moralista cu niște dobitoci pe care i-am văzut de 
trei ori în viața mea și care nu se gândeau decât să mi-o tragă? 

— Și azi unde mergeai? 

— Nicăieri. Toate astea s-au terminat. 

— De când? 

— O lună sau două, poate. Oricum nu mai voiam s-o fac. 

— De ce? 

— Era prea periculos. 

— In ce sens? 

— Au dispărut fete. 

— Ca Medina? 

Leila nu-i răspunse. Fumul umplea tăcerea. O tensiune ce 
ameninţa să sfărâme tot. 

În cele din urmă, întrebă fără să-l privească - cu buze 
tremurătoare: 

— Ce i s-a întâmplat? 

Chaplain nu scoase niciun cuvânt. Leila izbucni din nou: 


VP - 453 


— Mi-ai promis, boule! Am avut o înţelegere! 

— E moartă, riscă el. 

Tânăra femeie se foi pe scaun. Pielea scârțâi. Nu arătă nicio 
surpriză, dar cuvintele lui Chaplain materializaseră ceea ce ea 
fără îndoială refuza să-și imagineze de săptămâni întregi. Din 
nou o țigară. 

— Cu... cum? 

— Nu am amănunte. A fost asasinată de comanditarii voştri. 

Leila scoase un suspin întretăiat. Tremura îngrozită. 

— De... de ce? 

— Știi la fel de bine ca mine. A vorbit prea mult. 

— Ca mine acum? 

— Nu te teme: suntem în aceeași barcă. 

— Tot așa i-ai spus și Medinei. Și uite rezultatul. 

— Ce vrei să zici? 

— Crezi că nu te-am recunoscut? Ratatul de Nono? Medina mi- 
a arătat fotografii. Te previn: pe mine nu mă îmbrobodești ca pe 
ea! 

— Povestește-mi. 

— Ce să-ţi povestesc? Ştii prea bine. 

— Mi-am pierdut memoria. 

Din nou o privire chiorâșă, de data asta nehotărâtă. Leila 
încerca să ghicească adevărul în privirea lui Chaplain. Când 
vorbi din nou, o făcu pe un ton mai scăzut. Furia din glas i se 
domolise. 

— Medina te-a întâlnit la Sasha și a cedat pe loc. Mă întreb de 
ce. 

— Nu-ţi plac? zâmbi Chaplain. 

— Cu tine, poziţia misionarului, rugăciunea de seară și nani. 

Zâmbetul lui se lărgi. Costumul de gigolo nu le prostea. Oare 
de cât timp nu mai făcuse dragoste? Nicio amintire din domeniul 
asta. 

— Tipii cu ascultatul m-au selectat? 

Ea șopti cu o voce aproape imperceptibilă: 

— Dacă ar fi făcut-o, nu mai erai aici să faci pe detectivul. 

Își puse gândurile în ordine. Deci Arnaud Chaplain nu fusese 
selecționat. Dar fusese ales o dată, când trecuse proba audiţiei 
cu Feliz. Oare cum se numea atunci? 

— Continuă. 

— Ai zăpăcit-o. Ai convins-o să depună mărturie împotriva nu 


VP - 454 


știu cui, în numele a nu știu ce. 

— Să depună mărturie? 

— Făceai o anchetă. Voiai să denunţi un complot. Genul „să 
îndreptăm răul”. l-am spus Medinei: ai deja un picior în rahat, nu 
îl pune și pe celălalt. Dar n-am putut să o conving. Chestiile 
astea, în care lupta pentru ceva, o stârneau. 

— Când se întâmpla asta? 

— În iunie, anul trecut. 

În august Medina lăsase mesajul ei panicat: „Încep să mă 
tem. O șterg”. Nono ajunsese prea târziu. Se jucaseră cu focul și 
tânăra femeie plătise cu prețul maxim. 

Convingerea lui se întărea: trăise aceeași aventură cu Anne- 
Marie Straub, alias Feliz. O altă femeie pe care o sedusese și o 
convinsese să depună mărturie. Anne-Marie fusese ucisă - fără 
îndoială, spânzurată. Oare cum murise Medina? 

— Feliz îţi spune ceva? 

— Nu. Cine e? 

— O fată fără noroc. 

— Ţi-a tăiat calea? 

Chaplain nu-i răspunse. 

— Îți mai amintești de cei pe care i-ai ales? 

— Nu chiar. 

Leila minţea, dar el nu insistă. Se gândea la cei vânaţi de 
Medina. Nu avusese timp să-i citească fișa, dar stick-ul USB era 
la el în buzunar. 

— Câţi au fost? 

— Cred că cinci sau șase. 

Dintr-un motiv sau altul, Mâtis oprise programul. Era vremea 
marii debarasări. Cobaii trebuiau eliminaţi. La fel și fetele prea 
vorbăreţe. Mai rămâneau crimele mitologice. Cum se încadrau 
ele în această reacție în lanț? 

— Mi-ai spus adineauri că programul a fost oprit. De unde știi? 

— Nu mai sună. Nu a mai fost niciun contact. 

— Tu știi cum să dai de ei? 

— Nu. Și chiar dacă aș ști, n-aș face-o. Ceva pute și nu am de 
gând să sfârșesc ca Medina. Și ce facem acum? 

Întrebarea îl uimi. Chaplain înţelese că Leila, cu toate fiţele ei, 
avea nevoie de ajutor, de un sfat. Doar că el era ultimul care ar 
fi putut să o ajute. 

Îi purtase ghinion lui Feliz. 


VP - 455 


Îi purtase ghinion lui Medina. 

Nu avea de gând să-i poarte și Leilei. 

Puse mâna pe portieră și îi porunci: 

— Uita-mă. Uit-o pe Medina. Uit-o pe Sasha. De unde ești? 

— Din Nanterre. 

— Întoarce-te acasă. 

— Ca să-mi dea foc? 

Chaplain zâmbi. Il încerca un sentiment de neputinţă. Destinul 
Leilei avea sens unic. 

— Ai grijă de tine. 

Fata întinse ţigara spre el ca pe o posibilă armă. 

— Tu să ai grijă de tine. Medina spunea că orice ți s-ar 
întâmpla cu tipii ăștia, nu ar putea fi mai rău decât a fost deja. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

Ea șopti cu o voce abia auzită: 

— Nu știu exact. Spunea că ai moartea în tine. Că ești un 
zombie. 

o... 

De cum deschise ușa locuinței, înţelese că lucrurile se 
repetau. Eterna repetare. Avu timp o clipă să se dea un pas într- 
o parte și să evite atacatorul care se năpustise peste el. Avea 
deja CZ-ul în mână. Se întoarse spre bărbatul care se răsucea, 
ridică piedica și îl ţinti la nivelul feței. La lumina focului, îl văzu 
pe unul dintre cei doi asasini, al cărui piept șiroia de sânge. 
Detonaţia cutremură locuinţa cufundată în întuneric. Viziunea 
fulgerătoare se imprimă pe pereţii strălucitori. 

Se făcu noapte din nou. După care urmă riposta. Mai multe 
focuri de armă spulberară geamurile, găuriră perdelele, făcură 
cioburile să zboare prin aer. Chaplain era la pământ, cu mâinile 
deschise sub cioburi. Printre luminile focurilor, desluși fasciculul 
unei lămpi cu infraroșu atașată la pistolul automat. Deși îngrozit, 
în minte îi stăruia o întrebare: cum îl găsiseră din nou? 

Trase de două ori la nimereală spre spatele încăperii, se ridică 
și se năpusti la adăpost după blatul de lucru al bucătăriei. Din 
nou focuri. Pe structura metalică, zgomotele seci nu aveau nimic 
de-a face cu spectaculoasele deflagraţii pe care le auzi în filme. 
Aici fiecare glonţ străbătea scurt noaptea cu un singur mesaj: un 
mesaj pur de distrugere. 

Raza lanternei mătura spaţiul peste geamurile sparte, alerga 
pe bufete, căutând în fiecare colţișor... Scara se găsea la 


VP - 456 


dreapta, la distanţă egală de dușman și de el. Decise că trebuie 
să urce la mezanin ca să scape. De fapt, era singura lui alegere. 
Dacă alerga până la ușă, ar fi primit două sau trei gloanţe în 
spate până să pună mâna pe clanţă. 

Mirosul de praf de pușcă umplea întunericul. Afară, în spatele 
perdelelor, se aprindeau lumini, se auzeau voci. Focurile de 
armă își făcuseră efectul. Să aștepte în ascunzătoare ajutor? 
Adversarul nu o să stea cu mâinile în sân. Nici el nu va fugi. La 
Marsilia fuseseră prudenţi, dar de data asta Chaplain îi omorâse 
partenerul. Lupta nu mai era de aceeași natură. 

În clipa aceea îl văzu pe primul cioclu, cel pe care îl doborâse, 
cum se ridică într-un cot. Era într-o mare de sânge. Fasciculul 
luminos îl izbi drept în faţă. Balta roșie deveni o baltă albă. 

— Michel? îl chemă celălalt. 

Utilizarea prenumelui conferea o anume umanitate celor doi 
ucigași, adică o slăbiciune. Tipii aceștia aveau prenume. Poate 
chiar și neveste și copii. Orbit de lumină, rănitul ridică un braț ca 
să arate unde se afla Chaplain. Acesta se dădu înapoi ca și cum 
ar fi vrut să intre în zid și trase trei focuri în direcţia 
muribundului. La lumina ultimelor două gloanţe, văzu cum îi 
explodează craniul, cum i se împrăștie creierii și îi fumegă capul. 

Fără să-i lase timp celuilalt să reacționeze, fugi spre scara 
metalică. Raza electrică îl găsi. Din nou focuri. Chaplain apăsa 
pe trăgaci ca și cum propriile gloanţe ar fi putut să-l apere. Când 
apucă balustrada, o schijă alunecă deasupra cablurilor. Simţi o 
arsură. Își trase brusc mâna, începu să se caţăre, se împiedică 
trăgând printre cabluri și trepte, înconjurându-se de un cerc de 
flăcări. Gloanţele ricoșau împrejur. Va ajunge să încaseze unul 
chiar el. 

Se întinse pe jos la mezanin. Jos, lampa se întorsese spre 
scară. Trase în continuare fără să ţintească, întrebându-se câte 
gloanţe îi mai rămâneau. Mai avea două încărcătoare în 
buzunar: gândul acesta îl liniști, acum când avea gust de sânge 
pe buze. Gust de sânge în cap. 

Căută o ascunzătoare. Dușmanul se căţăra pe scară. Chaplain 
simţea în vene vibrația treptelor suspendate, ca și armarea unui 
nou încărcător. Ar fi trebuit să facă la fel, dar trebuia mai întâi 
să se ascundă. Fu tentat o clipă de perdeaua de sticlă a sălii de 
baie, dar asasinul va avea exact aceeași idee. Gândul acesta 
dădu naștere unui alt gând. Se năpusti exact în direcția opusă, 


VP - 457 


la stânga, spre capătul patului, unde se ghemui între pat și 
perete. 

Încordat, ţinându-și răsuflarea, miză totul pe acest scenariu: 
dușmanul va apărea, va lumina etajul cu lampa și se va năpusti 
spre sala de baie. Chaplain va trage atunci prin peretele de 
sticlă și îl va nimeri în spate. Nu prea glorios, dar nu era decât 
începutul. Glonţul nu va atinge decât vesta antiglont. Adversarul 
va fi proiectat spre peretele din spate. Atunci Chaplain va năvăli 
și își va descărca încărcătorul în capul omului. Se ruga doar să 
aibă suficiente gloanţe. Nici vorbă să reîncarce și să-și 
deconspire poziția. 

Încremeni. Cioclul era acolo, la câţiva metri, gâfâind, mârâind, 
roșu ca un prădător orbit de furie. Chaplain simţea cum sângele 
îi pulsează violent în gât. Auzea tot. Pașii ezitanţi ai asasinului. 
Respirația lui. Frica lui... Era cumva excitant să-l simtă pe acest 
animal cu sânge rece în pragul disperării. 

Adversarul lumină încet mezaninul, după care se îndreptă 
spre sala de baie. Chaplain ieși din ascunzătoare și trase de mai 
multe ori până când culasa se blocă și degetul nu mai declanșă 
nimic. Peretele de sticlă era țţăndări. Geamul din dreapta, de 
deasupra biroului se spărsese. Perdeaua făcută zdrenţe flutura 
în întuneric. Dar ticălosul era tot în picioare, chiar mai drept ca 
înainte și se aruncase pe scară ca să se protejeze. 

Fără să stea pe gânduri, Chaplain întinse pistolul și năvăli în 
sala de baie. În timp ce căuta o deschidere, un geam Velux, o 
lucarnă, asasinul urca din nou, trăgând. Se lăsă liniștea. Mirosul 
de praf de pușcă plutea greu în aer. Chaplain observă fasciculul 
lămpii care mătura spațiul. Ucigaşul nu îl vedea. De ce: era în 
cada de baie. Avea în mână un ciob de sticlă ca ultimă șansă. 
Pașii se  apropiară. Nu trebuia nicidecum să miște: 
ascunzătoarea lui era plină de cioburi care nu așteptau decât să 
trosnească... 

La ce distanţă era prădătorul? 

La cinci metri? 

La trei metri? 

La un metru? 

Următorul zgomot fu atât de aproape, că Chaplain avu 
impresia că sticla îi scrâșnește între dinţi. Se prinse de marginea 
căzii și se ridică în picioare, măturând întunericul cu ciobul de 
sticlă. Nu atinse nimic, alunecă și căzu, lovindu-se la cap de 


VP - 458 


robinet. 

Când deschise ochii, mercenarul arma pistolul la câţiva 
centimetri de capul lui, apăsând trăgaciul cu furie. Chaplain își 
acoperi stupid fața cu mâinile și nu auzi decât un clic. Arma se 
blocase. Orbit de lumina lămpii tactice, întinse braţul armat cu o 
singură mișcare și îl atinse pe ucigaș undeva în figură. Ticălosul 
încă încerca să tragă glonţul care se blocase pe ţeavă. Chaplain 
reuși să se ridice într-un genunchi. Își apucă adversarul de cap și 
mai înfipse o dată ciobul de sticlă. Vedea acum. Intrase prin 
obrazul drept și ieșise prin orbita stângă. Spilcuitul nu lăsase 
arma. Tresărea, scuturat de convulsii. Lampa montată la armă 
lumina fundul căzii care, la rândul ei, lumina toată scena. 

Chaplain observă în oglindă faţa găurită a omului și propria lui 
imagine halucinantă. Cei doi adversari scoaseră amândoi urlete 
din priviri. În timp ce el își recăpăta echilibrul, mercenarul încă 
încerca să armeze. Dar nu mai avea nimic în mână. Se prăbuși. 
Chaplain ieși din cadă. Celălalt, deși în agonie, mai avu o 
tresărire și îl prinse de picior. Arnaud îi trase una în cap cu 
piciorul, îndesând ciobul până când sticla se sparse sub călcâiul 
lui. Un ultim jet de sânge ţâșni. 

— Ce se întâmplă? E totul în regulă acolo? 

Chaplain aruncă o privire disperată de la înălţimea 
mezaninului. Vecinii erau acolo, în faţă, încercând să vadă ceva 
prin perdelele rupte. Își luă CZ-ul și, din prudenţă, și arma 
mercenarului cu lampa luminând pe fundul buzunarului. 

La mezanin, deschise dulapurile, luă un mantou, îl scoase pe 
cel pe care îl purta, acum plin de sânge, și îl îmbrăcă pe celălalt. 

— E cineva? 

Răsturnă macheta lui Pen Duick I şi îi sparse coca cu o 
lovitură de picior, făcând să zboare prin aer bancnotele de 500. 
Le prinse cu amândouă mâinile și le îndesă în buzunare. Luă și 
documentele - pașapoarte, cărţi de identitate, asigurarea 
socială... Se urcă apoi pe birou și scoase capul prin luminator. 
Acoperișuri de tablă zincată, streșini, cornișe. Incălecă pervazul 
și sări pe primul acoperiș. 

o... 

Intrarea artiștilor. 

Așa numise șoferul ușa ascunsă a spitalului Sainte-Anne, de 
pe rue Cabanis, la numărul 7. O deschidere discretă în marele 
perete orb al fortăreței nebunilor. Perfect pentru el. Chaplain nu 


VP - 459 


avea de gând să-și facă o intrare triumfală pe ușa principală a 
clinicii. Plăti taxiul și ieși în aerul înghețat. 

8:30 dimineața. 

După ce fugise, rătăcise pe străzi înfășurat în mantou, 
ascunzând petele de sânge și mirosul de praf de pușcă de pe 
hainele lui, simțind cum lichidul vital i se lipește de piele, prin 
cămașa udă și deja rece. Mersese la întâmplare, stupefiat și 
bulversat înainte de a reveni la realitate. Nu mai avea viitor. 
Trebuia să meargă la urgente la Sainte-Anne. Să înceteze lupta. 
să capituleze. Era unica soluţie. 

Un singur nume îi zbârnâia în cap. 

Francois Kubiela, specialistul despre care îi vorbise Nathalie 
Forestier. 

El era singurul care va ști să-l îngrijească, să-l înțeleagă, să-l 
apere... 

De aceea așteptase dimineața. 

Voia să-l vadă pe profesor în persoană... 

Acum mergea prin grădinile de la Sainte-Anne. Deasupra 
clădirilor se făcea ziuă. Chaplain se gândi la luptă. Sânge pe cer, 
urme de cioburi, zdrențe... Auzea aproape, pe deasupra 
acoperișurilor, răgetul fiarelor... 

Grădinile erau goale. Aleile mărginite de arbuști urmau o linie 
perfectă. Crengile fără frunze erau tăiate egal. Clădirile ofereau 
fațade drepte și înnegrite, unghiuri drepte - și niciun ornament. 
Totul era aici în acord cu sufletele chinuite. 

Chaplain o luă pe alei la nimereală. Avea gura uscată și burta 
goală. Un fel de amețeală iradia în membrele și organele lui. 
Simţea în buzunare greutatea armelor - un CZ și un Sig Sauer, 
citise marca pe marginea armei. În faţa unui astfel de specimen, 
doar Kubiela nu va chema poliţia. Îi va da timp să se explice. 
Doar și el cunoștea o latură a acestei afaceri... 

Străzile aveau nume de bolnavi celebri: Guy de Maupassant, 
Paul Verlaine, Vincent Van Gogh... Scrută panourile, frontispiciile 
clădirilor, dar nu găsi ceea ce căuta. Nathalie Forestier îi vorbise 
de „Clinica bolilor mintale și ale encefalului”. Era suficient să 
dea de un infirmier și să întrebe pe unde să o ia. 

Incă vreo câţiva pași și observă un bărbat care mătura, 
îmbrăcat în salopetă albastră. Tipul era tânăr. Avea o barbă 
blond-deschis, păr creț și sprâncene la fel. Nu îl văzuse, 
preocupat de ceea ce făcea. Avu intuiţia că era vorba de un 


VP - 460 


nebun căruia i se dăduse această misiune de încredere. Era la 
doar câțiva pași de el. Tocmai voia să-l întrebe pe unde să o ia, 
când măturătorul ridică privirea. 

Faţa i se lumină brusc: 

— Bună ziua, profesore Kubiela. De mult nu v-am mai văzut! 


VP - 461 


V. FRANGOIS KUBIELA 


„Atât lumea psihiatrică, cât și cea a artiștilor plastici 
sunt astăzi în doliu. François Kubiela a murit marți, 29 
ianuarie 2009, pe autostrada A31, nu departe de 
frontiera luxemburgheză, în jurul orei 23. Nu se cunosc 
conditiile în care a pierdut controlul mașinii. Psihiatrul 
a intrat în coliziune cu parapetul, cu puțin înainte de 
ieșirea din Thionville-Metz nord, la o viteză estimată de 
140 de kilometri la oră. Vehiculul a luat foc. Până la 
sosirea primelor ajutoare, corpul lui Francois Kubiela a 
suferit arsuri grave..." 


Pielea găinii. Încă sub șocul descoperirii noii sale identități - 
fără îndoială, singura adevărată -, Kubiela fu izbit de anunţul 
propriei morţi. 

Alergase înnebunit pe străzile arondismentului treisprezece, 
apoi găsise un internet-cafe deschis aproape de staţia de 
metrou Glacière. Se așeză grăbit și tastă noul său nume. 

Prima pagină de pe Google era un anunţ mortuar în ziarul Le 
Monde, datat 31 ianuarie. Era vorba chiar despre el. Pagina 25 a 
ziarului avea fotografia alb-negru a psihiatrului decedat: el în 
halat alb, cu câteva riduri mai puţin și cu un surâs seducător. 

Înainte de a încerca să înţeleagă acest tur de magie - era atât 
mort, cât și viu -, se adânci în povestea remarcabilă a lui 
Francois Kubiela, psihiatru și pictor recunoscut, începând cu 
rezumatul biografiei sale, conţinând câteva date. 


18 noiembrie 1971. Născut la Pantin, Seine-Saint- 
Denis (93). 

1988. Își începe studiile medicale. 

1992. Primele expoziţii personale. 

1997. Își publică teza de doctorat în psihiatrie despre 
evoluţia identităţii la gemeni. 

1999. Angajat la EPS Paul-Guiraud de Villejuif. 

2003. Retrospectiva operelor sale la galeria MEMO din 
New York. 


VP - 462 


2004. Devine șef de clinică (cel mai tânăr din Franţa) 
la 

Centrul Spitalicesc Sainte-Anne. 

2007. Publică Jocul de-a mine, despre sindromul 
personalităţii multiple. 

29 ianuarie, 2009. Mort pe autostrada A31. 


Supoziţiile sale se confirmau. Avea aproape vârsta de pe 
documentele lui false. Parcursese două drumuri paralele, 
psihiatria și pictura. In ceea ce privea familia, nu avea soție, 
copil, nici măcar o prietenă oficială. Însă doar privindu-și 
propriul zâmbet, era sigur că nu fusese prea des celibatar. 

Frânturile de amintiri care îl năpădiseră în grădinile lui Corto îi 
reveniră. Vacanţe de iarnă la schi. Seri intime în apartamentul 
burghez de la Paris. Apusuri de soare în sudul Franţei. Kubiela 
dusese o existenţă plină de strălucire fără să se atașeze de 
cineva sau să se implice vreodată într-o relaţie serioasă. 
Cercetător solitar sau prădător egoist? Răspunsul era pesemne 
undeva pe la mijloc. Un om sigur de aptitudinile sale științifice și 
artistice. Care dăruia tuturor și nimănui în particular. 

1997. 

Teza de doctorat îl făcuse cunoscut. Discipol al psihologului 
de copii René Zazzo, autor de lucrări despre gemeni, studiase 
mai mulţi ani perechi de gemeni monozigoțţi. Ca și Zazzo, 
urmărise identitatea fiecăruia de-a lungul evoluţiei. Analizase 
legăturile invizibile care îi uneau și care îi făceau să rezoneze 
unul cu celălalt. Asemănarea caracterului, similitudinile 
reacţiilor, chiar și conexiunea telepatică ce fascinează de secole, 
între acești frați și surori născuţi din același ovul. Toate acestea 
erau domeniul lui Kubiela. 

In ceea ce privea gemelitatea, pe el îl interesa problematica 
identităţii. Ce genera eul? Cum se puneau bazele unei 
personalităţi? Care sunt raporturile între moștenirea ADN-ului și 
experienţa vieții? 

Concluziile lui Kubiela surprinseseră comunitatea științifică. 
Respingea punct cu punct principiul fondator al psihanalizei 
(„suntem ceea ce am trăit în copilărie”) precum și credoul noilor 
științe neurobiologice („psihicul nostru se rezumă la o serie de 
fenomene psihice”). Fără să nege legitimitatea acestor tendinţe, 
Kubiela se referea, pentru a descrie și a explica personalitatea 


VP - 463 


fiecărei fiinţe omenești, la un „ceva” interior, misterios și 
provenind dintr-o mașinărie superioară - poate un mecanism 
divin. O teorie care alegea deliberat drumuri raţionale și 
științifice. 

Voci numeroase se ridicaseră împotriva acestui „spiritualism 
de bazar”. Dar nimeni nu pusese la îndoială calitatea studiilor 
sale. De altfel, paralel cu lucrările sale, avusese o carieră 
practică fără cusur, mai întâi la Villejuif, apoi la Sainte-Anne din 
Paris. 

La zece ani după publicarea tezei sale, Kubiela scrisese o 
nouă carte, sinteză a cercetărilor sale asupra personalităţilor 
multiple. Încă o dată cartea provocase rumoare. Mai întâi, 
deoarece acest sindrom nu era recunoscut oficial în Europa. 
Apoi, deoarece Kubiela tratase fiecare dintre personalităţile 
acestor pacienţi ca pe o celulă autonomă, care exista în sine, și 
nu ca pe niște scântei ale unei singure și aceleiași psihoze. Se 
regăsea ideea că identitățile fuseseră depuse într-un singur 
spirit de un fel de mână celestă... 

Ințelese cel puţin un adevăr: nu era de mirare că savantul 
fusese fascinat de cazul lui Christian Miossens și de fuga lui 
psihică. Găsise o cale nouă de investigare. După gemeni și 
schizofrenici, psihiatrul alesese „călătorii fără bagaje”. 

Ghici urmarea. Kubiela căutase și alte cazuri în Franţa. Și 
dăduse de călătorul despre care îi vorbise Nathalie Forestier, cel 
venit din Lorient. Stabilise o legătură între acești doi pacienți. 
Făcuse săpături, anchetase, mersese pe pista Sasha.com. Se 
înscrisese în club, apoi o întâlnise pe Feliz. Mai târziu, în 
circumstanţe pe care nu și le putea imagina, fusese chiar el 
cobai pentru protocolul experimentelor clinice de la Mâtis. 

Bineînţeles, niciun cuvânt despre aceste ultime cercetări în 
articol - se întreba doar ce căuta psihiatrul în plină noapte pe 
autostrada A31. Ce făcea de fapt? Nu exista niciun răspuns, mai 
ales că nu el era cel mort... 

Kubiela zăbovi asupra acestui scenariu. Al cui era corpul 
calcinat din mașină? Un alt cobai al Mâtis? Un om pe care îl 
uciseseră cu o injecție mortală - arsurile fuseseră de-ajuns 
pentru a ascunde cauza reală a morţii. Evident că ancheta 
fusese sumară. Niciun motiv de dubiu asupra identității 
conducătorului maşinii  - numele de înmatriculare, 
semnalmentele, hainele, ceasul, ramâășițele documentelor 


VP - 464 


găsite, toate păreau să-i aparţină lui François Kubiela. De ce se 
străduise Mâtis atât de mult? Responsabilii experimentului se 
temeau că dispariţia unui psihiatru cunoscut punea mai multe 
probleme decât obișnuiţii „labagii” ai protocolului? 

Trecu la partea artistică a existenței sale. Autodidact - de 
aceea nu găsise nimic când făcuse cercetarea încrucișată -, 
Kubiela începuse să picteze în paralel cu studiile sale de 
medicină, prezentându-și primele pânze în expoziţii colective. 
Tablourile au fost remarcate imediat. Era la sfârșitul anilor 1990. 

Câteva clicuri și Kubiela găsi imagini. Tablourile aminteau de 
autoportretele lui Narcis, dar contextul era diferit. Era mereu 
prezent pe pânză, dar de data asta pierdut în peisaje mai mari, 
suprarealiste. Piețe goale ca la Chirico, așezări antice, 
arhitecturi stranii, desprinse de spaţiu și timp. Cu spatele, 
Kubiela rătăcea în aceste decoruri. Pe fiecare pânză ţinea o 
oglindă în mână și se observa cu coada ochiului. Astfel i se 
vedea chipul de două ori, trei sferturi din față, trei sferturi din 
spate. Ce voise oare să spună cu acest scenariu? 

Prețul pânzelor sale nu încetase să crească - pentru a exploda 
apoi după moartea lui. Unde merseseră acești bani? Cine îl 
moștenise? Amănuntul acesta îi aminti de Narcis. Curios că 
nimeni nu făcuse o apropiere între pânzele pictorului nebun și 
cele ale lui Kubiela, care aveau același personaj, pe el însuși. 
Retelele evident erau diferite... 

Trecu la origini. François Kubiela se născuse într-o familie de 
emigranţi polonezi la Pantin. Tatăl muncitor, mama casnică - 
presta munci domestice pentru rotunjirea veniturilor la sfârșit de 
lună. Cuplul strânsese cureaua pentru a finanța studiile fiului lor. 
Tatăl, Andrzej, murise în 1999. Articolul nu spunea nimic de 
mamă, Francyzska - deci încă trăia. François părea să se fi 
desprins de rădăcinile sale poloneze, dar, potrivit articolului, 
avea o nostalgie a copilăriei sale la marginea orașului, a 
valorilor simple apărate de părinţii lui. De altfel, nu își ascunsese 
niciodată opiniile de stânga, însă eliminând orice ar fi putut 
semăna chiar și de departe cu comunismul - Kubiela nu își 
uitase originile. 

Se opri din lectură. Își dădu brusc seama de starea și poziţia 
lui. Neras, murdar, înfășurat în mantou, ca să ascundă găurile 
din cămașa plină de sânge. Realmente vinovat, de data asta, de 
două crime. Plecă în căutarea unei cafenele. Era nebun. Sau cel 


VP - 465 


puțin ameţit și febril în același timp. Violenţa nopţii. Vestea 
morţii sale. Descoperirea propriei identități. Avea atâtea motive 
să fie bulversat. 

Luă o gură de cafea din care nu simţi decât fierbinţeala. 
Senzaţia îi aminti de băutura infectă produsă de automatul de la 
Henri-Ey. Cât trecuse de la Bordeaux? Două săptămâni? Trei? 
Câţi vii, câţi morţi? Se întoarse și se așeză în fața ecranului. 
Fotografia lui Kubiela, cu halat alb și păr negru îl aștepta. Ridică 
paharul în sănătatea lui. 

Acum trebuia să meargă înainte. Nu avea altă soluţie. Voise 
să-și încredinţeze destinul în mâinile lui Kubiela și nu se găsise 
decât pe sine. Trebuia deci să pornească la vânătoare... Pentru 
început, să găsească o ascunzătoare. Avea bani, dar nu putea 
să meargă la vreun hotel. Avea acte false, dar ce să facă cu ele? 
După dublul asasinat, figura lui va reveni în atenţia mass- 
mediei. 

Îi veni o idee. Cea mai simplă. 

Să se întoarcă la mama lui. 

Cine să îl caute la Francyzska Kubiela, mama unui psihiatru 
decedat? Salvă istoricul căutărilor sale, apoi se conectă pe 
anuarul Île-de-France. 

Exista o Francyzska Kubiela la Pantin. 

Locuia la numărul 37, aleea Jean-Jaurès. 

Numele și cifrele acestea nu îi spuneau nimic. Memoria lui 
personală era încă zăvorâtă. Trăia cu un creier de ghips, era 
obișnuit. Dar mama sa? Cum va reacţiona? Când va deschide 
ușa fiului său mort de un an, sigur va avea un atac de cord. 

Era vorba oare de o femeie în vârstă încă vie? 

Sau dimpotrivă, de o mumie zidită de vie în locuinţa sa? 

Un singur mod de a afla. Își luă lucrurile și porni spre ieșire. 

o... 

Anais Chatelet ieși din închisoarea pentru femei de la Fleury- 
Merogis la 10 dimineaţa. Procedurile administrative duraseră 
mai mult de patruzeci de minute. Răspunsese la întrebări, 
semnase documente. | se dădură înapoi ghetele, haina, actele, 
telefonul mobil. Pe scurt, era liberă. Cu o convocare fermă la 
judecător în lunea următoare și cu obligaţia de a rămâne la 
Paris. Controlul judecătoresc începea de atunci. Trebuia să 
ponteze o dată pe săptămână la comisariatul unde fusese 
arestată prima dată, în Place des Invalides. 


VP - 466 


În prag închise ochii și trase aerul proaspăt adânc în plămâni. 
Parcă își purificase dintr-odată tot sistemul respirator. 

O mașină era oprită la o sută de metri, conturându-se clar pe 
fundalul staţiei de autobuz și al cerului de culoarea zincului. 
Recunoscu vehiculul. În orice caz stilul. Un Mercedes negru cu 
alură de dric. Tatăl ei. Jumătate mare patron, jumătate dictator. 

Se îndreptă spre mașină. La urma urmei, îi datora eliberarea. 
Nu ajunsese la cinci metri, când Nicolas ţâșni din mașină: 

— Domnișoară Anais... 

Micutul bondoc avea încă lacrimi în ochi. Se întreba cum un 
torționar de calibrul tatălui ei putuse să găsească o ordonanță 
atât de sensibilă. Îl sărută pe obraz și se aruncă pe scaunul din 
spate. 

Jean-Claude Chatelet o aștepta, instalat confortabil, tot 
bronzat, tot impresionant. În lumina din interiorul mașinii, 
aducea cu o armă periculoasă și scânteietoare la adăpostul 
ambalajului de piele de culoare închisă. 

— Presupun că trebuie să-ţi mulțumesc? 

— Nu-ţi cer chiar atât. 

Portiera se închise. Nicolas se așeză la volan. Câteva secunde 
mai târziu erau pe N104, în direcţia Paris. Anais îl privea pe tatăl 
ei cu coada ochiului. Cămașă turcoaz de in și pulover în V, 
bleumarin. Parcă fusese teleportat direct de la bordul iahtului 
său pe drumurile cenușii de aici. 

Vag, era mulțumită că îl întâlnea. Vederea lui îi reîmprospăta 
ura. Cu alte cuvinte, coloana ei vertebrală. 

— Ai venit să-mi aduci un nou mesaj? 

— De data asta e vorba de un ordin. 

— Asta e bună. 

El deschise cotiera din lemn care îi despărțea. O cavitate cu 
pereţi termoizolanţi adăpostea băuturi gazoase, dar și termosuri 
strălucitoare precum torpilele. 

— Vrei să bei ceva? Cafea? Cola? 

— Cafea e bine. 

Chatelet o servi într-un pahar învelit în fibră. Anais luă o 
înghiţitură. Fără voie închise ochii. Cea mai bună cafea din lume. 
Se foi. Nici vorbă să se lase învinsă de această otravă familiară: 
căldura, dulceaţa, rafinamentul aduse de aceste mâini ucigașe. 

— Vei sta câteva zile la Paris, spuse șontorogul cu accentul lui 
melodios. Ți-am rezervat o cameră la hotel. Te vei duce să te 


VP - 467 


întâlnești cu ofițerul de control, apoi cu judecătorul. În timpul 
acesta, noi transferăm dosarul tău la Bordeaux și te aduc înapoi 
în Gironde. 

— În fieful tău? 

— Fieful meu e peste tot. Prezenţa ta la mine în mașină este o 
dovadă. 

— Sunt impresionată, îi răspunse Anais pe un ton ironic. 

Chatelet se întoarse spre ea și o privi drept în ochi. Avea 
privirea clară, victorioasă, corupătoare. Din fericire, Anais 
moștenise ochii mamei sale. Ochi de chiliană gri antracit, un 
mineral care se găsește la mii de metri sub pământ, la poalele 
Anzilor. 

— Nu vorbesc aiurea, Anais. Joaca s-a terminat. 

După avertismentul de duminica trecută, se trecea la 
sancțiuni. Înapoi acasă și basta. Nu ieșise de la Fleury decât cu 
condiția acestei libertăţi supravegheate. Pumnul de fier al 
închisorii schimbat cu mănușile de catifea ale tatălui ei. 

— Ti-am mai spus o dată, reluă el. Oamenii ăștia nu glumesc. 
Au o misiune. Reprezintă un sistem. 

— Vorbește-mi despre acest sistem. 

Chatelet oftă și se cufundă în scaun. Părea să înțeleagă că 
nici el nu avea altă șansă. Dacă voia să o convingă pe fiica lui, 
trebuia să dea cărțile pe faţă. 

Ploaia începu brusc să lovească cu putere parbrizul mașinii. 
Cu un gest sigur, oenologul deschise o cutie de cola-light. 

— Nu e niciun complot, zise el cu o voce scăzută. Nici 
mașinaţiuni, nici vreun plan ascuns, așa cum crezi tu. 

— Eu nu cred nimic. Te ascult. 

— Mêtis a fost fondat de mercenari francezi și belgieni în anii 
1960. De atunci a curs multă apă pe gârlă. De mult societatea 
nu mai are nimic de-a face cu genul ăsta de activităţi. 

— Mâtis e una dintre companiile mari în materie de 
psihotrope. Cercetătorii ei fac studii asupra controlului minţii. 

— Mêtis este un grup chimic și farmaceutic, la fel ca Hoechst 
sau Sanofi-Aventis. Asta nu face din ei conspiratori ai 
manipulării mentale. 

— Și firmele de pază și protecţie? 

— Apără secţiile de producţie. În sistem intern. 

Anais parcursese lista clienţilor lui ACSP. Tatăl ei mințea - sau 
se înșela. Firma își închiria serviciile și altor companii din 


VP - 468 


Gironde, la grămadă. Dar poate că principalii săi clienți 
aparţineau conglomeratului Mâtis. Să trecem peste asta. 

— Știu doi dintre ei care au o concepție foarte stranie în ceea 
ce privește securitatea. 

— Mêtis nu are nimic de-a face cu asta. Responsabili de toată 
porcăria asta sunt cei care au folosit ACSP pentru a-și acoperi 
propriile... intervenții. 

Era deci la curent cu detaliile operaţiunii. Un tunet, simţit ca 
unda de șoc a unui cutremur. Cerul era parcă din granit sau din 
orice alt mineral care se fisurează dinspre interior. 

— Cine? întrebă Anais cu o voce nervoasă. 

— Mêtis dezvoltă noi produse. Anxiolitice, antidepresive, 
somnifere, neuroleptice... Înainte de a intra în producţie, 
laboratoarele izolează molecule, sintetizează, pun la punct 
farmacopee. E funcţionarea normală a unui grup farmaceutic. 

— Care e legătura cu mercenarii de la ACSP? 

Șchiopul sorbi încet din cola. Privea zonele gri, uneori colorate 
din spatele geamului. Uzine, antrepozite, centre comerciale. 

— Armata tine sub observaţie aceste cercetări. Creierul uman 
este și va fi mereu ţinta fundamentală. Dar și, dacă ești de 
acord, arma primordială. Am petrecut ultima jumătate a 
secolului trecut ca să dezvoltăm arma nucleară. Și toate astea 
pentru a nu o folosi. Controlul minţii este o altă manieră de a 
evita lupta. Cum spunea Lao-Tse: „Cel mai mare cuceritor este 
cel care știe să învingă fără luptă”. 

Anais detesta oamenii care foloseau citate. Era o manieră 
vicleană de a te pune pe același nivel cu adevăratul gânditor. 
Nu avea intenţia să-și piardă iar calmul. 

— Mêtis a descoperit o moleculă. 

— Nu Mâtis. Unul dintre laboratoarele lui satelit. O unitate de 
cercetare la care grupul este acționar. 

— Care e numele laboratorului? 

— Nu știu. 

— Mă iei de proastă? 

— Nu îmi insult familia. Particip la întâlniri unde genul ăsta de 
amănunte nu este menţionat. E un laborator din Vendée. Un 
centru de testări clinice care face niște cercetări banale. De 
obicei inutilizabile. 

— O moleculă care produce fisiuni mentale? Inutilizabilă? 

— Asta ne-au promis. In realitate molecula nu e stabilă. 


VP - 469 


Efectele sunt imprevizibile. 

— Nu poţi să negi că medicamentul inedit le-a provocat 
cobailor fugi psihice. 

Chatelet ridică încet capul. O mișcare care putea să însemne 
orice. Ploaia răpăia pe Mercedes ca periile de la o staţie de 
spălare. 

— Ceea ce ne interesează pe noi e controlul creierului. Nu să 
facem focuri de artificii. 

— Ce înseamnă „noi”? 

— Forţele de apărare ale ţării. 

— Ai devenit militar francez? 

— Nu sunt decât un consultant. Un intermediar între Mêtis și 
guvern. Sunt acţionar minoritar al grupului. Și îi cunosc și pe 
dinozaurii care au încă partea leului în armata franceză. În 
această calitate am participat la elaborarea protocolului. Asta e 
tot. 

— Cum se numește protocolul? 

— Matrioșca. Păpușa rusească. Din cauza fisiunii în serie pe 
care o produce molecula. Dar programul este definitiv oprit. 
Cercetezi ceva ce nu mai există. Scandalul a avut deja loc, la 
noi, și a fost doar o petardă rasuflată. 

— Și eliminările? Răpirile? Torturile mentale? Vă credeţi 
deasupra legilor? 

Chatelet mai luă o înghiţitură de cola. Anais simţea că ia foc. 
Prin contrast, simţea fiecare vorbă înghețată de pe buzele 
tatălui ei. 

— Cine a murit, de fapt? întrebă el folosindu-se de accentul lui 
din sud-vest. Câţiva ameţiţi singuratici? Una sau două curve 
care nu au știut să-și țină gura? Hai, fetițo, ești prea mare acum 
să te mai joci de-a idealista. In Chile se zice: „Nu curăța fructul 
care e putred”. 

— Mai bine îl înghiţi așa cum e? 

— Exact. Suntem în război, iubito. Și câteva experimente 
umane sunt nimic în comparaţie cu rezultatele scontate. În 
fiecare an atentatele teroriste provoacă mii de morii, 
destabilizează naţiuni, ameninţă economia mondială. 

— Pentru că dușmanul este terorismul? 

— Pe lângă alţii. 

Anais ridică privirea. Nu putea crede că astfel de manevre se 
desfășurau nepedepsite pe pământul Franţei. 


VP - 470 


— Cum puteți să ridicaţi civili? Să le injectaţi substanţe cu 
efecte necunoscute? Și să-i omorâţi apoi ca și cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat? 

— Cobai umani au existat de când există războaie. Naziștii au 
studiat limitele rezistenţei umane pe evrei. Japonezii au injectat 
boli în chinezi. Coreenii și rușii și-au inoculat otrăvurile în 
prizonierii americani. 

— Vorbești de dictaturi, de regimuri totalitare care au negat 
integritatea umană. Franţa este o democraţie condusă de legi și 
de valori morale. 

— În anii 1990 un general ceh, Jan Sejna, a povestit în public 
ce a văzut de cealaltă parte a Zidului. Experienţe umane pe 
bolnavi mintali, manipulări mentale, utilizarea de droguri sau 
otrăvuri pe deținuți... Nici o singură voce nu s-a ridicat pentru a 
denunța această oroare. Pentru un motiv simplu: CIA făcea 
exact același lucru. 

Anais încercă să înghită. Gâtul o ardea. 

— Cinismul tău îţi dă o realitate... îngrozitoare. 

— Sunt un om de acţiune. Nu sunt ușor de impresionat. Asta 
merge la politicienii din opoziţie sau la jurnaliștii cu gura mare. 
Nu există perioade de pace. Războiul continuă mereu. Și când e 
vorba de substanţe psihoactive, nu ai cum să lucrezi pe animale. 

Jean-Claude Chatelet își ţinuse discursul pe un ton calm și 
aproape jovial. Ei îi venea să-i strivească mutra de geam, dar își 
spuse din nou că ura aceasta era cea care o împiedica să cadă 
din nou în depresie. Merci, papa. 

— Care sunt șefii programului? Iniţiatorii lui? 

— Dacă vrei nume, vei fi decepţionată. Totul se pierde în 
meandrele puterii. În romane și în cărţile de istorie, comploturile 
și operaţiunile secrete sunt raţionale, organizate, coerente. În 
realitate, nici ele nu scapă de idioțeniile de rutină. Merg după 
principiul „te duci unde te trimit eu”. Uită de lista vinovaţilor. 
Cât despre situația de acum, ceea ce tu numești un „masacru” 
e, dimpotrivă, un mod de a limita pierderile. De a tăia membrul 
cangrenat. 

Tăcere. Zgomotul furios al ploii. Rulau acum pe unul dintre 
bulevardele periferice. Prin perdeaua de ploaie orașul nu părea 
mai primitor și nici mai uman ca structurile de beton și oțel care 
îi însoţiseră până atunci. Boala periferiei contaminase capitala. 

Lui Anais îi mai rămânea un punct de lămurit. 


VP - 471 


— În urma acestor experienţe au fost comise mai multe 
crime. Crime cu conotaţii mitologice. 

— E o problemă majoră a programului. 

— Ești la curent? 

— Matrioșca a dat naștere unui monstru. 

Anais nu se așteptase la o astfel de interpretare. 

— La unul dintre pacienţi, continuă el, molecula a eliberat un 
imbold ucigaș de o mare complexitate. Tipul a pus în scenă un 
ritual dement pe baza mitologiei. Dar știi prea bine. 

— L-aţi identificat pe... pacient? 

— Nu face pe proasta. Știm toţi cine e. Trebuie să-l oprim și să 
îl facem să dispară înainte ca problema să ni se spargă în cap. 

Deci asta era. Freire era vinovatul desemnat. Nu era doar un 
nume printre ceilalţi de pe lista neagră. Era tipul ce trebuia ucis 
cu prioritate. Anais deschise geamul și primi în faţă o rafală de 
ploaie. Mergeau acum pe malul Senei. Un panou indica: PARIS- 
CENTRU. 

— Lasă-mă aici. 

— N-am ajuns încă la hotelul tău. 

— Nicolas, strigă ea, oprește mașina sau cobor din mers! 

Ordonanţa privi în retrovizoare spre șeful lui, care aprobă cu o 
mișcare a capului. Nicolas trase pe dreapta și opri. Anais se 
dădu jos pe un trotuar minuscul, în timp ce mașinile treceau 
vâjâind pe lângă ea pe banda de mare viteză. 

În loc de la revedere, se aplecă spre interior și urlă din toţi 
rărunchii: 

— Nu e el ucigașul! 

— Am impresia că afacerea asta a devenit o problemă 
personală. 

Ea izbucni în râs: 

— Tu vorbești? 

o... 

Cartierul îl ducea cu gândul la un pol magnetic. Un punct pe 
hartă care avea puterea de a atrage furtuni, mizerie, disperare. 
Taxiul îl lăsă la intrarea pe străduța Jean-Jaurès la numărul 54. 
Ploaia răpăia pe asfalt ca o rafală de gloanțe. Macadamul 
strălucea sub pașii lui. Chaplain nici nu vedea decorul din jur. Un 
tunet bubui și, la lumina fulgerului, descoperi un cartier de case 
de piatră care se desfășura pe o colină în pantă. 

Kubiela începu să urce. Atmosfera se deteriora câte un pic la 


VP - 472 


fiecare pas. Pereţi igrasioși sau palisade putrede protejau case 
pe jumătate îngropate. Numerele erau pictate de mână pe 
tăblițe. În curţi, câinii săreau pe gard, lătrând din toate puterile. 
Stâlpii electrici, plantați în bălți, aminteau de niște spânzurători. 

Din necrolog înțelesese că avea origini modeste. Dar ceea ce 
descoperea cobora și mai mult ștacheta. Provenea dintr-o lume 
de o mizerie crasă, pe care o credea dispărută de mult timp - 
cea a locuințelor din carton, a terenurilor virane, a ghetourilor 
fără curent electric sau apă curentă. Se născuse accidental 
dintr-un obscur exod slav. 

Pe la jumătatea pantei, drumul nu mai era asfaltat. Fiare 
vechi, oale, bucăţi de caroserii erau răspândite prin noroi. 
Kubiela simțea cum urcă în el o teamă de burghez fricos. 
Aproape că se aștepta să găsească în locul casei o rulotă cu 
niște romi jegoși și fără dinţi. 

În realitate, la numărul 37 se găsea o clădire de cărămidă, 
părăginită din pricina a zeci de ani de uitare. Se profila pe vârful 
colinei, înconjurată de buruieni și coteţe. Ploaia cădea pe copaci, 
pe pământ, pe ziduri, unind totul într-un singur bloc de noroi gri. 
Doar acoperișul roșu strălucea ca o plagă proaspătă. 

Cu obloanele trase, clădirea sugera că nimeni nu mai locuia 
acolo de mult. Mama lui se mutase. Nu putea să-și imagineze, 
ținând cont de ce vedea, că s-ar fi retras pe Coasta de Azur. 
Doar dacă nu primise bani de pe urma lucrărilor lui. 

Ridică sârma care ţinea poarta închisă și, în trecere, atinse 
clopoțelul atârnat deasupra intrării. Grădina, de câţiva metri 
pătraţi, unde nu erau decât niște cauciucuri vechi și niște 
hodoroage, amplifica atmosfera dezolantă. Chaplain înotă prin 
noroi până la intrarea acoperită cu o marchiză jumătate spartă. 
Ploaia, cu miile sale de capete, îl urmări până la ușă. 

Apăsă butonul soneriei din reflex. Niciun rezultat. Bătu tot de 
formă în ornamentele de fier forjat care protejau lucarna ușii. 
Nimic nu mișca în interior. Puse mâna pe o rangă de fier și forță 
oblonul ferestrei din stânga sa. Tot cu ranga lovi geamul care se 
sparse cu un zgomot sec. Incepuse să se obișnuiască cu asta. 

Încălecă pervazul și se mai uită o dată în jur. Nici ţipenie de 
om. Sări înăuntru. Clădirea era complet goală. li trecu prin cap 
că mama lui murise după dispariţia lui. La urma urmei, singura 
lui sursă de informaţie era articolul din Le Monde, și acesta era 
vechi de un an. 


VP - 473 


Vestibul. Bucătărie. Salon. Nicio mobilă, nicio lampă, nicio 
perdea. Pereţi bej sau maro, cu o nuanță de mucegai. Un 
parchet crăpat prin care se vedea pardoseala. La fiecare pas 
ceva se spărgea sub picioarele lui. Gândaci mari cât curmalele. 
Era sigur că avea în fața ochilor teatrul copilăriei sale. Își 
imagina furia de a ieși din cloaca asta cu ajutorul diplomelor și 
al cunoștințelor. 

O victorie socială și materială, dar nu numai. Urmând studiile 
de psihiatrie voise să schimbe calitatea spiritului lui, a ambițiilor 
și a cotidianului. O altă certitudine: nu-i fusese niciodată rușine 
cu părinţii lui și cu slujbele lor. Din contră, unul dintre resorturile 
voinţei sale fusese recunoștinţa și dorința de revanșă. Își va 
scoate părinţii din rahatul ăsta. Le va răzbuna destinul cu vârf și 
îndesat. Oare le oferise altă casă? Nu își amintea nimic. 

O scară. Lemnăria era putredă și udă. La fiecare treaptă o 
zeamă verde mustea și alte insecte mișunau în penumbră. 
Apucă balustrada, așteptându-se să se rupă sub mâna lui. Dar 
nu. li veni ideea absurdă că era acceptat - casa voia să 
primească vizita lui. 

Hol. O primă cameră cu obloanele trase. Neagră. Goală. Trecu 
la următoarea. Același tablou. Încă una. Idem. În cele din urmă 
ajunse la o ușă încuiată. Avea chiar și o încuietoare nouă. Acest 
lucru îi dădu o vagă speranţă. Cu o lovitură de umăr încercă să o 
deschidă, așteptându-se să o dea jos din prima. Asaltul se 
dovedi mai dificil. Fu nevoit chiar să și coboare după ranga de 
fier. După zece minute de încercări, reuși să intre în spaţiul 
protejat. 

O altă cameră goală. Doar două cutii acoperite cu saci de 
plastic ocupau un colţ. Inaintă în camera întunecată. Ridică unul 
dintre sacii de plastic cu prudență, așteptându-se să vadă cum 
țâșnesc de acolo șobolani sau dihori. Descoperi niște 
bibliorafturi moderne, învelite în coperte albastre de plastic. 
Răsfoi unul și simţi cum îi sare inima din piept. Erau notele 
personale ale lui François Kubiela despre fugile psihice. 

Nici nu ar fi putut da peste o comoară mai prețioasă. 

Ridică sacul de pe a doua cutie. Plicuri, fotografii, hârtii 
administrative... Toată viaţa lui Kubiela în cifre, atestări, 
fotografii și formulare... Cel care depozitase toate aceste 
documente avusese grijă să le protejeze de umiditate - 
interiorul cutiilor era dublat cu încă un sac. 


VP - 474 


Cine pusese aceste arhive aici? Chiar el. În cursul cercetărilor, 
simţise pericolul și își instalase cartierul general în casa 
părinţilor săi, adunând în camera asta dovezi ale rezultatelor 
anchetei sale și ale propriului său trecut. 

Deschise fereastra și împinse obloanele. O rafală de ploaie 
intră înainte de a putea să închidă geamul. Se întoarse spre 
încăpere. Un șemineu ocupa peretele din dreapta. Tapetul de pe 
pereţi avea urmele mobilelor de odinioară. Un pat. Un dulap. O 
comodă. Dreptunghiuri unde fuseseră probabil postere. Kubiela 
ghici că era vorba de camera lui. Cea pe care o ocupase când 
era copil și apoi adolescent. Se întoarse spre cutiile de carton. 
Studierea tuturor acelor documente îi va lua ore. 

Își frecă mâinile ca în fața unui foc strașnic și se așeză în 
genunchi în faţa sarcinii sale. Un zâmbet îi înflori pe buze. 

Exista o logică amară a destinului său. 

Ancheta lui începuse cu niște cutii de carton goale - cele de la 
Bordeaux. 

Se încheia cu niște cutii de carton pline - cele de la Pantin. 

o... 

Expresia feţei lui Solinas merita efortul. Comandantul știa că 
Anais ieșea în acea dimineaţă de la Fleury, dar nu se așteptase 
ca ea să dea buzna direct la el în birou. Presupusese fără 
îndoială că Anais va profita de eliberarea sa pentru a relua 
singură ancheta. 

— Calmează-te, Solinas. Nu sunt decât eu. 

Omul își ridică ochelarii pe frunte. 

— Sunt destul de surprins. 

— Avem o înţelegere, nu? 

Mătură aerul cu un gest vag. 

— înțelegerile din ziua de azi... 

Ea luă un scaun și se așeză în faţa biroului. Atmosfera era tot 
impecabilă, deși cam rece. Işi puse coatele pe masă și atacă. 

— Sunt sub control judiciar. Luni apar în faţa judecătorului și 
poate mă bagă din nou la zdup. Dacă nu o face, voi fi expediată 
la Bordeaux mulțumită bunăvoinţei tatălui meu. Ceea ce 
înseamnă că am la dispoziţie doar ziua de azi și weekendul 
pentru a progresa cu ancheta. 

Solinas zâmbi. Incepuse să înțeleagă. 

— Cum s-ar zice, ești cu morcovul în fund. 

— Și trebuie să mă străduiesc, dacă nu vreau să mi-l vâre de 


VP - 475 


tot. 

Zâmbetul se lărgi. 

— Cum stai? continuă ea. _ 

Solinas afișă o expresie nehotărâtă. Işi reluase manevra cu 
verigheta. 

— Nicicum, doar că suntem siguri că e vorba despre cadavrul 
lui Medina Malaoui. Am prelevat mostre de ADN din apartament. 

— O veţi deshuma? 

— Ca să obținem ce? Nu are niciun rost. lar în ceea ce o 
privește pe Medina în viaţă, nu am putut găsi nicio pistă. 

— Aţi dat de ultimele ei contacte? 

— Nici nu știm exact data dispariţiei sale. De altfel, nu am 
găsit la ea nicio agendă sau laptop. Sau le-a luat Janusz sau alții 
înaintea lui. 

— Lista apelurilor? 

— E pe drum. Dar ceva îmi spune că folosea alt mobil pentru 
a-și contacta clienţii. 

— Conturile din bancă? 

— Nici aici mare lucru. Curvăsăreala se face la negru. 

— Din ușă în ușă? 

— În zona ei asta nu a dat niciun rezultat. Nimeni nu o vedea. 
Trăia noaptea. 

— Era și studentă. 

— Cred că mai des i-au văzut clienţii fundul, decât profesorii 
buclele blonde. 

Vulgaritatea chelului o irita, dar la sticleţi e ca în viață: nu îţi 
alegi rudele. 

— Vreun pește, vreo reţea? 

— Căutăm. 

— l-aţi contactat pe cei de la Brigada antiproxenetism și pe 
cei de la Oficiul central pentru combaterea traficului de carne 
vie? 

Cele două organisme răspundeau de rufele murdare ale 
republicii - succesoarele celebrei Brigăzi de moravuri. 

— Nu, răspunse Solinas ferm. Nu vreau niciun ajutor. 

— Nu știe nimeni că a fost identificat cadavrul? 

— Nu. 

Anais zâmbi. În ciuda poziţiei sale sau, mai degrabă, din 
cauza acesteia, sticletele era mai singur ca un urs reintegrat 
într-un parc naţional. Deoarece voia să rezolve cazul solo, nu 


VP - 476 


putea să ceară nimic, nimănui. Mai mult ca niciodată avea 
nevoie de ea. 

— Sol’ (era prima oară când îi spunea așa și i se și potrivea) 
vreau un birou, un calculator conectat, o mașină de serviciu și 
doi oameni gata să acţioneze. Mai vreau și să suni la 
comisariatul de pe Invalides și să te dai tumba să devii 
controlorul meu judiciar. 

— Și mai ce? 

— Cu mine la cârmă, continuă ea ca și cum nu l-ar fi auzit, vei 
obține rezultate în mai puţin de 24 de ore. 

Solinas păstră tăcerea. Nu înceta să își joace verigheta pe 
deget. Gestul aducea cu un fel de masturbare. 

Ea insistă: 

— Sunt singura ta șansă de a obţine ceea ce vrei. Oamenii tăi 
nu sunt pregătiţi să facă o anchetă criminalistică. Nu poţi apela 
la nimeni, iar luni Parchetul va nominaliza un judecător care va 
sesiza Criminalistica. 

În continuare, niciun răspuns. 

— Știai asta de la început. Și de aceea ai venit să mă cauţi în 
celula mea de la Fleury. 

Sticletele rămăsese încremenit. Calviţia de care suferea te 
lăsa să vezi cum își încreţea fruntea, reflectând. Puteai să-i 
citești gândurile. 

— Da sau nu? 

Faţa lui Solinas se destinse, izbucni în râs. 

— Ce e de râs? se răsti Anais. 

— Mă gândesc la babacul tău. 

— Ce e cu babacul meu? 

— Nu cred că ai fost o fetiţă ușor de crescut. 

— A fost un tată imposibil. Îmi dai sau nu ce am cerut? 

— Du-te și ia o cafea. Trebuie să mă organizez. 

Anais ieși fără să scoată o vorbă. Culoarele mochetate, aerul 
condiţionat, luminile palide, toate nu erau departe de atmosfera 
de la arest, versiunea high-tech. Era tot o închisoare. Nu tu 
culoare, nici contact cu exteriorul, nici libertate. 

În faţa automatului de cafea se căută de monede. Îi tremurau 
mâinile, dar era o febrilitate pozitivă. Luase deja o decizie. Va 
scinda ancheta în două. Pentru tipii de la birou, pista Medina. 
Pentru ea, o pistă de care nu știa nimeni: cea a dagherotipurilor. 
Și nicio vorbă lui Solinas. Voia să fie cu un pas în faţa bandei 


VP - 477 


ăsteia de macho. 

Cafeaua curse în paharul de carton. Prima înghiţitură o fripse. 
A doua merse mai bine, dar fără urmă de aromă. îi chiorăiau 
mațele. Nu mâncase de... oare de când? 

Când se întoarse în birou, Solinas nu mai era singur. Două 
armuri de gheaţă cu alură de delincvenţi îi erau alături. 

— ȚI-i prezint pe Fiton, goticul și Cernois, clasicul. Doi dintre 
cei mai buni oameni ai mei. Te vor ajuta până luni. 

Anais îi măsură din priviri. Unul, mare și uscat, nebărbierit, 
purta niște blugi jegoși, bascheţi închiși la culoare și o haină 
neagră. Pe dedesubt, tricoul afișa mutra de hienă a lui Iggy Pop. 
Cu părul în coadă de rață, avea ochii daţi cu rimel și părea 
complet drogat. Celălalt, tot atât de înalt, dar dublu ca greutate, 
arbora un costum de marcă șifonat, o cravată pătată și o barbă 
de trei zile, care contrasta cu părul tuns periuţă. Ambii purtau la 
centură arma din dotare, la vedere. 

Îi plăcu imediat. Îi aminteau de echipa ei de la Bordeaux. Tot 
imediat ghici că erau făcuţi pentru o anchetă criminalistică la fel 
cum era ea făcută pentru tricotat. Campioni la „cavalcade”, nu 
la munca de furnică specifică oricărei investigaţii criminalistice. 

— Biroul meu? 

— Cel de alături. Te ţin sub ochi. Nicio mișcare fără ca eu să 
fiu la curent. 

Anais se gândi la dagherotipuri și căută o modalitate de a se 
eschiva. Nu o găsi. 

— Dacă vrei așa, concluzionă Solinas. Cred că e bine să te 
grăbești să vrei așa. 

o... 

Două ore de lectură pentru a obţine confirmarea în linii mari a 
ipotezelor sale cele mai recente. Jurnalul de bord al lui François 
Kubiela, ţinut în cinci carnete, format mic cu pătrăţele, pe care 
psihiatrul le înnegrise cu pixul, un scris înghesuit, înclinat și 
ordonat. Lucrase clasic: fără calculator, fără stick, fără internet. 
Doar caiete de școală ascunse în dosul unei locuinţe pe cale să 
se prăbușească. 

Începuse jurnalul pe 4 septembrie 2008, când primise în 
secția sa de la Centrul spitalicesc Sainte-Anne un bărbat în 
vârstă de patruzeci de ani, amnezic. Kubiela decisese să 
consemneze fiecare etapă a evoluţiei sale. Foarte repede, 
pacientul, care refuzase să i se facă cea mai mică scanare sau 


VP - 478 


radiografie, își regăsise amintirile. Se numea David Gilbert. Era 
inginer. Locuia la periferie în sudul capitalei. 

Kubiela verificase: nimic nu era adevărat. 

În același timp, ancheta poliţiei, dusă ca urmare a dispariţiei 
lui Christian Miossens, se oprise la Sainte-Anne: David Gilbert 
era Miossens. Încet și cu regret, pacientul își reintegrase 
identitatea. După o lună de îngrijiri, îi fusese dat înapoi surorii 
sale, Nathalie Forestier. Kubiela confirmase diagnosticul său: o 
fugă psihică. Un sindrom aproape necunoscut în Franța. 

Psihiatrul se aruncase asupra documentaţiei anglo-saxone 
despre acest subiect. Își interogase și confrații. Auzise vorbindu- 
se de un alt caz, Patrick Serena, îngrijit la centrul Châtaigniers 
din regiunea Lorient. Omul fusese descoperit în septembrie 
2008 rătăcind pe o șosea naţională aproape de Saint-Nazaire, 
pretinzând că se numește Alexandre. În realitate, era un agent 
comercial la o editură electronică, celibatar, locuind în Puteaux, 
de la numărul 92, dispărut în aprilie 2008, în plină campanie de 
vânzări. Cum ajunsese în Bretagne? Ce îi provocase fuga? Unde 
fusese între aprilie și septembrie 2008? Omul semnase o cerere 
de internare de bunăvoie și rămăsese la Châtaigniers. 

Kubiela observase similitudinile dintre cele două cazuri, mai 
ales datele apropiate ale fugilor. Se deplasase până la Lorient. Il 
consultase pe Serena. Îl convinsese să vină la Sainte-Anne, tot 
cu spitalizare de bunăvoie. Pacientul se arătase motivat să 
răspundă la întrebările psihiatrului, dar refuzase și el, ca și 
Miossens, să se lase examinat imagistic. 

Practicianul  sondase memoria celor doi oameni. 
Medicamente, hipnoză, conversaţie... Incet-încet, descoperise și 
alte similitudini între amintirile eliptice ale celor doi. Mai întâi 
folosirea repetată a unui pseudonim. Christian Miossens se 
numea uneori „Gentil-Michel”, iar Serena, „Alex-244”. Psihiatrul 
nu reușea să-și explice aceste pseudonime. Pacienţii evocau, 
într-o manieră confuză, locuri care se asemănau. Un bar de 
pescari ale cărui separeuri erau delimitate cu plase. Un subsol 
argintiu ale cărui canapele aveau forme de protozoare. 

Kubiela luase la rând barurile din Paris și dăduse peste 
Pitcairn, în arondismentul patru, apoi Vega, barul futurist din 
arondismentul nouă. Sasha.com, un club de întâlniri-fulger, își 
organiza aici seratele. Kubiela își amintise de pseudonime și 
trăsese concluzia că și Miossens și Serena, amândoi celibatari, 


VP - 479 


se înscriseseră pe site pentru a-și găsi sufletul pereche. 

Decembrie 2008. Anchetatorul era la al treilea caiet de note 

când un coleg de la Sainte-Anne îi vorbise de un alt caz de fugă 
psihică, pomenit la un seminar de psihiatrie la Blois. Kubiela îl 
găsise pe pacient la centrul de la Ferté, la periferia orașului 
Tours. Asemănările cu celelalte două cazuri erau frapante. 
__ Încă o dată un amnezic care credea că își regăsise memoria. 
Incă o dată un om care refuzase orice investigaţie medicală și 
care fusese regăsit de originea lui adevărată. Se numea Marc 
Kazarakian. De origine armeană, avusese multe meserii înainte 
de a cădea într-o depresie care îl dusese la inactivitate. Locuind 
la Sartrouville, dispăruse în iulie 2008 ca să reapară în Indre-et- 
Loire fără nici cea mai mică amintire. 

Kubiela îl luase și pe el în grijă. Omul folosea, de asemenea, 
un pseudonim: Andromak. Cunoștea și Pitcairn, și Vega. Nu mai 
era loc de niciun dubiu. Cei trei bărbaţi singuri, vulnerabili, 
fragili, în căutarea unei relaţii sentimentale durabile, folosiseră 
serviciile Sasha.com. 

In loc să interogheze șefii site-ului sau să prevină poliţia, 
Kubiela decisese să se înscrie în club. Primele săptămâni nu 
dăduseră niciun rezultat. Psihiatrul se îndoia până și de 
bănuielile sale - răpiri, manipulări mentale, teste clinice - când o 
întâlnise pe Feliz, alias Anne-Marie Straub. 

Ancheta lui luă brusc o altă turnură. Kubiela era un anchetator 
neexperimentat, dar un mare seducător. Feliz, bruneta 
răpitoare, rece și enigmatică, îi cedă. Îi făcu confidenţe. Era 
escortă de lux. Fusese plătită să repereze printre candidaţii de 
la Sasha.com bărbați singuri, fără familie sau apropiaţi, cu un 
psihic fragil. Nu știa mai mult: nu știa nici identitatea 
comanditarilor, nici ce intenţii aveau. 

Stupefiat, detectivul amator își dădu seama de sistem: 
profesioniste infiltrate într-o reţea de întâlniri. Însărcinate cu 
găsirea de victime vulnerabile. Când un profil corespunzător era 
identificat, era răpit și tratat psihic. De cine? Cum? În ce scop? 

Asta se întreba François Kubiela la începutul celui de-al 
cincilea și ultimului caiet. Cum să-și continue ancheta? Depășit 
de situație, se hotărâse să anunţe poliţia - cu atât mai mult cu 
cât aflase de la Nathalie Forestier, sora lui Miossens, că acesta 
fusese găsit mort, desfigurat, după ce dispăruse din nou. 
Reușise să o convingă pe Feliz să depună mărturie... 


VP - 480 


Notele psihiatrului se opreau aici. Kubiela ghici restul. Tipii de 
la ACSP reacționaseră. La sfârșitul lui ianuarie 2009, o 
eliminaseră pe Feliz prin spânzurare, apoi îl răpiseră pe psihiatru 
cu scopul de a-i aplica tratamentul Matrioșka. François Kubiela 
nu înțelegea acest punct al poveștii. De ce nu l-au omorât și pe 
el? De ce au riscat să integreze în program un specialist care nu 
avea profilul psihologic al cobailor? Dar poate că se înșela... 
Trăia singur, nu își întemeiase niciodată un cămin. Cât despre 
echilibrul său psihic, nu avea niciun element pentru a-l evalua. 
Poate că, până la urmă, corespundea perfect castingului. 

François Kubiela, 38 de ani, devenise unul dintre cobaii reţelei 
Mêtis. Avusese prima fugă psihică în martie 2009 și se trezise pe 
cheiul Ourcq, obsedat că se numește Arnaud Chaplain. Urmarea 
o cunoștea, mai mult sau mai puţin. Avusese loc o serie de fugi, 
deși ucigașii de la Mêtis voiau să-l elimine, iar crimele mitologice 
se înmulțeau. La fiecare identitate, Kubiela se interoga pe el 
însuși și relua ancheta, urmărind aceleași piste, dezvăluind puţin 
câte puţin mașina Matrioșka și apropiindu-se de ucigașul din 
Olimp... Oare până unde mersese? Descoperise identitatea 
asasinului? Eternele întrebări. Și niciun răspuns în acele caiete. 

Trecu la a doua cutie - cea despre familia Kubiela. 
Documentele nu îi dădură decât două amănunte importante. 
Unul - mama lui, Francyzska, nu îl crescuse. Fusese internată 
într-un ospiciu în 1973, la doi ani după nașterea lui. Nu mai 
părăsise niciodată azilul. Aparţinea unui club trist de bolnavi 
cronici. Potrivit documentelor, încă trăia la Centrul spitalicesc 
Philippe-Pinel din Amiens. La această știre, Kubiela nu încercă 
nicio emoție. Odată cu memoria, îi șterseseră și sensibilitatea. 

Trecu la date tehnice. Dosarele medicale ale Francyzskăi 
pomeneau în același timp de „schizofrenie acută”, „bipolaritate 
recurentă” și „tulburări de angoasă”. Diagnosticele erau diferite 
și chiar contradictorii. Parcurse în diagonală bilanțurile, reţetele, 
internările la cererea unei rude. De fiecare dată, tatăl său, 
Andrzej, era cel care semna cererea. Până în 2000. După 
această dată, el, François Kubiela, era cel care semna 
documentele. 

Acest lucru era explicat printr-o a doua informaţie majoră pe 
care o conţinea dosarul: tatăl lui murise în martie 1999, la 62 de 
ani. Certificatul de deces făcea referire la un accident petrecut 
la niște prieteni - Kubiela senior căzuse de pe un acoperiș în 


VP - 481 


timp ce monta un scoc. De fapt, polonezul murise, fără îndoială, 
pe un șantier unde lucra la negru, dar patronii pretinseseră că 
erau prieteni cu victima pentru a încasa asigurarea și pentru a 
evita neplăcerile cu poliţia. Requiescat in pace, papa... 

Kubiela găsi o fotografie. Părinţii lui la sosirea în Franţa, pe 
esplanada de la Trocadéro. Doi hipioţi, plete și perciuni, cu ceva 
de ţărani, neîndemânatici, veniţi direct din Silezia lor natală. 
Francyzska era o tânără blondă și diafană. Semăna cu creaturile 
lui David Hamilton. Andrzej era pe alt clișeu: cel al măcelarului 
polonez. Plete până la umeri, barba lui Rasputin, sprâncene 
unite. Trupul voinic era strâns într-o haină de velur ponosită. Cei 
doi exilați se ţineau cu afecţiune pe după umeri, gata pregătiţi 
pentru destinul lor francez. 

Celelalte documente nu spuneau mare lucru despre viața lor 
de zi cu zi, cu excepţia faptului că Andrzej Kubiela era regele 
cumularzilor. Venit în Franţa în calitate de refugiat politic, fusese 
angajat pe un șantier de construcţii. In 1969, avusese primul 
accident profesional care îi permisese să primească o pensie de 
invaliditate. Câţiva ani mai târziu, începuse să încaseze alocaţia 
pe numele soției sale handicapată mintal. Obţinuse mai multe 
ajutoare de la stat și alte subvenţii - Andrzej trăia din ajutoare 
sociale, deși fără îndoială continuase să lucreze pe șantiere. 

Psihiatrul trecu la documentele ce îl priveau în mod direct. 
Școala primară și gimnaziul în așezămintele publice din Pantin. 
Facultatea de medicină și internatul la Paris. Fără mici slujbe pe 
lângă studii. François crescuse ca fiul lui tăticu'. Andrzej 
hoțţomanul mizase totul pe fiul lui și Francois răspunsese la asta. 
Din școala primară și până la teza de doctorat obținuse 
întotdeauna cele mai bune note. 

Pe fundul cutiei, o altă cutie plată ce adăpostise cândva o 
tartă sau un tort. Fotografii și tăieturi din presă aranjate în 
ordine invers cronologică. Primele plicuri se refereau la anii 
2000. Articole științifice, dări de seamă despre lucrările lui, 
uneori doar o fotografie. Kubiela se privi pe hârtia tipărită: 
mereu același aer savant și sigur, cu păr negru și zâmbet 
seducător... 

In plicurile următoare erau doar fotografii. Anul 1999 oferea 
imaginea unui Kubiela vizibil băut, înconjurat de alți tipi și ei în 
aceeași stare. O petrecere oarecare organizată la terminarea 
internatului. 1992 aducea un Kubiela și mai tânăr, surâzător și 


VP - 482 


solitar. Cu servieta sub braţ, era în fața Universităţii de Medicină 
Pitie-Salpâtriere. Purta un tricou Lacoste, jeanși 501, mocasini. 
Un tânăr student, sigur pe el, care rupsese legăturile cu originile 
sale muncitorești. 

1988. 17 ani, de data asta cu tatăl lui. Omul îl depășea cu un 
cap pe fiul său și avea acum o tunsoare și o barbă disciplinate. 
Cele două personaje surâdeau spre obiectiv, vizibil complice și 
fericite. 

Kubiela își șterse lacrimile și înjură. Nu era efectul 
melancoliei. Plângea de furie. De disperare. Chiar și în fața 
acestor fotografii intime, nu își amintea nimic. Din momentul 
fugii sale, de acum două săptămâni, înfruntase asasini, 
traversase identități, urmărise un ucigaș, întrebându-se tot 
timpul dacă nu cumva era chiar el. Tot ce făcuse, făcuse 
agăţându-se de o speranţă: că atunci când va descoperi 
identitatea lui adevărată, totul îi va reveni în minte. 

Se înșelase. Era un pasager veșnic. Nu exista o destinaţie 
finală. Ajunsese la identitatea sa primă, dar această ţintă nu era 
decât o etapă. În curând își va pierde din nou memoria. Își va 
crea o nouă personalitate, apoi va înțelege că nu e cel care 
pretinde că este. Va relua atunci ancheta, mereu cu aceeași 
speranţă de a-și regăsi propriul „eu”. 

Doar că acel eu nu mai exista. 

Il pierduse pentru totdeauna. 

Trecu la fotografiile din copilărie. François, 13 ani, în kimono 
de judo, zâmbind spre cameră, fără a reuși să se debaraseze de 
acel aer de solitudine și vagă disperare, deja prezent în celelalte 
fotografii. Acum această tristețe umplea întregul chip. Detaliu: 
părul nu era încă brunet, ci blond. Micul Kubiela își schimbase 
culoarea părului odată cu pubertatea. 

1979. François la opt ani la târg. Cămașă cu umeri largi, 
pantaloni strânși pe picior, șosete albe: uniformă tipică anilor 
1980. Pe fundalul manejului și al atracţiilor, băieţelul încă 
zâmbea cu mâinile în buzunare. Mereu același surâs discret, 
ușor trist, care nu voia să deranjeze. 

1973. De data asta, în braţele mamei sale - fără îndoială, una 
dintre ultimele fotografii înainte ca femeia să fie internată. Nu se 
vedea fața Francyzskăi, care ţinea capul aplecat, dar privirea 
fixă a copilului de doi ani domina imaginea. Pe fundalul ochilor 
lui se vedea deja aceeași tristeţe seducătoare, solară. 


VP - 483 


Kubiela ridică privirea. Ploaia se oprise. Prin ferestre zărea 
cum terenul viran se scurge. Șiroaie de apă de pe cauciucuri, 
cotețele, gunoaiele, toate scânteiau. Undeva invizibil, soarele își 
trimitea razele. Această imagine ar fi trebuit să-i ridice moralul, 
dar îl adâncise și mai mult în melancolie. De ce oare acest aer 
de câine bătut în aceste fotografii? De unde venea frica? Umbra 
nebuniei mamei sale? 

Mai rămăsese un plic de mari dimensiuni, închis cu ștampila 
unui spital. Pesemne explicaţia. Îl deschise și nu reuși să scoată 
imediat documentele lipite din cauza umezelii. 

Filme medicale. 

Trase mai tare. Ecografii. Ale pântecului mamei sale, făcute în 
mai 1971 - putea să vadă data în colţul primului set. Era chiar la 
începutul acestei proceduri în obstetrică. 

Reuși în sfârșit să scoată filmele. 

Fu uluit de ceea ce văzu. 

În lichidul amniotic nu era unu, ci doi fetuși. Două embrioane 
față în faţă, cu pumnii strânși. Doi gemeni în poziţie fetală, 
observându-se în apele prenatale. 

Gemenii ce urmau să se nască din Francyzska și Andrzej 
Kubiela. 

O teroare fierbinte curgea în el ca un robinet deschis. Se uită 
la celelalte ecografii. Trei luni. Patru luni, apoi cinci... De-a 
lungul imaginilor apăru o anomalie. Fetușii nu evoluau la fel. 
Unul dintre ei era mai impozant decât celălalt. 

Kubiela se identifică imediat cu cel mic, ce părea că se 
retrage cu frică din fața fratelui său mai puternic. 

Un adevăr izbucni în mintea lui. Dominantul era fratele lui 
ascuns. Un copil ce fusese îndepărtat din familia Kubiela dintr- 
un motiv încă necunoscut. Ideea crescu, se amplifică, se dilată 
în mintea lui, până la a astupa orice altceva. 

Teorie. 

El fusese geamănul dominat în pântecul mamei sale. 

Dar el fusese ales de părinţii lui ca să joace rolul de copil unic. 

Celălalt fusese respins, uitat, renegat. 

Și revenea acum din străfunduri să se răzbune. 

Făcând să i se atribuie responsabilitatea crimelor pe care le 
comitea. 


Muzeul de Fotografie Contemporană din Marne-la-Vallee era 


VP - 484 


adăpostit într-o clădire solidă de cărămidă din secolul al XIX-lea, 
fără îndoială un fost atelier de manufactură. Unul dintre acele 
locuri unde muncitorii transpirau apă și sânge și care astăzi erau 
reciclate în ateliere unde oamenii făceau „artă”. Muzee de artă 
contemporană, săli de concerte, spaţii de expresie corporală... 

Anais detesta genul ăsta de spaţii, dar clădirea avea ţinută. 
Pe fațadă, frontoane, ornamente, ancadramente mai deschise la 
culoare, toate îi dădeau clădirii o nobleţe artizanală. Decoraţiile 
din faianţă îi confereau chiar un aer de staţiune maritimă, 
precum acelea pe care le vezi pe Bosfor la Istanbul. 

Nu întâmpinase nicio problemă în a scăpa de compania 
zbirilor lui Solinas. La ora 15, după ce le dăduse sarcini cu 
privire la ancheta asupra Medinei Malaoui, pretinse că pleacă 
după o cafea și luă ascensorul. Pur și simplu. Avea insigna, avea 
cheile de la o mașină. Era suficient să apese pe telecomandă ca 
să identifice mașina. Adrenalina compensa epuizarea sa. 

Nu își făcea iluzii privind sarcina pe care le-o dăduse 
cerberilor. Nicio problemă. În micul ei cap încăpățânat mizase 
totul pe pista dagherotipurilor. 

În interior, o singură cameră de peste 300 de metri pătraţi cu 
podea de lemn și stâlpi lăcuiţi în care se simţea mirosul plăcut 
de talaș, clei și vopsea proaspătă. Era exact expoziţia care o 
interesa: cea a unui artist fotograf, Marc Simonis, care era 
președintele Fundaţiei de dagherotipie. Vernisajul urma să aibă 
loc a doua zi. Spera să dea de artist în plină acţiune de aranjare 
a lucrărilor. 

Când observă un tip solid care ocăra muncitorii indiferenți 
așezați în genunchi în talaş sau cocoţaţi pe scări, știu că el era 
prada. Merse spre el cu pași lenți cu scopul de a-l lăsa să își 
termine tirada. Cu coada ochiului, reperă cadrele deja fixate. Se 
opri ca să se uite mai bine. Dagherotipurile aveau o 
particularitate pe care nu putuse să o remarce din albumele cu 
reproduceri: erau oglinzi. Suprafeţe lustruite, argintate sau 
aurite, reflectând lumina. Această particularitate pesemne că îi 
plăcea ucigașului. Admirându-și opera - propria crimă - se 
contempla și pe sine. 

Regăsi, de asemenea, caracteristicile ilustraţiilor, dar 
amplificate de lumina naturală. Umbre și lumini se amestecau 
într-un clarobscur filtrat. Imaginea era rectangulară, dar partea 
luminată era mai degrabă ovală, ca și cum ar fi fost mâncată de 


VP - 485 


o brumă cenușie. Regăsea farmecul imaginilor din filmele mute, 
neclare, tremurate. Centrul strălucitor, de o precizie ascuţită, 
aproape că te deranja la ochi. Avea violenţa unei tăieturi. 

Simonis făcea portrete contemporane. Muzicieni, acrobaţi, dar 
și comercianţi, secretare, agenţi imobiliari - în costumele lor 
moderne, prinși într-o lumină ce părea că vine din secolul al XIX- 
lea. Efectul era contradictoriu: brusc, aveai impresia că erai 
proiectat într-un viitor nedefinit unde timpul prezent era deja o 
epocă trecută, veche de mai mult de un secol. 

— Dumneavoastră ce căutați aici? 

Solidul fotograf se proptise în faţa ei cu un aer furios. Anais își 
dădu seama că nu avea la ea legitimaţia de poliţist. O clipă îl 
analiză pe tip. Avea peste 1,90 înălțime și, cu siguranță, mult 
peste 110 kilograme. Un uriaș care iubea viaţa și care, la 
cincizeci de ani, aducea mai degrabă cu un munte de slănină 
decât cu o piatră funerară. Avea un pulover negru cu guler pe 
gât și niște blugi enormi care semănau mai degrabă cu un sac 
de cartofi. Ghici de ce avea pulover pe gât: ca să-și ascundă 
gușa. 

Simonis își puse mâinile în șolduri. 

— Nu vreţi să răspundeţi? 

In extremis, Anais găsi forța să zâmbească: 

— Scuzaţi-mă. Mă numesc Anais Chatelet. Sunt ofiţer de 
poliție. 

Efectul anunţului era garantat. Omul înțepeni, apoi înghiţi în 
sec. Putea să îi vadă bărbia dublă cum se umflă pentru a se 
aplatiza apoi ca un boa monstruos care înghiţea o gazelă. 

— Staţi liniștit, spuse ea. Caut doar câteva informaţii despre 
tehnica dagherotipurilor. 

Simonis se destinse. Umerii i se lăsară din nou. Gușa se 
relaxă. Ridicând vocea pentru a acoperi zgomotul ciocanelor și 
al polizoarelor, se lansă într-un discurs tehnic pe care ea nu îl 
asculta. Îi acordă în sine circa cinci minute pentru elucubraţii, 
după care urma să intre direct în subiect. 

In timp ce el vorbea, Anais ezita. Putea fi asasinul? Avea forţa, 
dar sigur nu și rapiditatea. Și-l putea imagina tăind capul unui 
taur sau emasculând un cerșetor dar... Cele cinci minute se 
terminaseră. 

— Scuze, i-o tăie ea. După dumneavoastră, cam câţi 
dagherotipiști există în Franţa? 


VP - 486 


— Nu suntem decât câteva zeci. 

— Câţi, mai exact? 

— Patruzeci. 

— Și în Île-de-France? 

— Cred că vreo douăzeci. 

— Pot să văd lista? 

Obezul se aplecă spre ea. O depășea cu mai mult de douăzeci 
de centimetri. 

— La ce vă trebuie? 

— Aţi văzut destule filme ca să știți că polițiștii pun întrebări și 
nu răspund la ele. 

Bărbatul își agită mâna grasă. 

— Scuzaţi-mă, dar... aveţi vreun mandat, sau așa ceva? 

— Mandatele sunt la poștă. Dacă vorbiţi de cerere rogatorie 
semnată de un judecător, nu am la mine. Aș putea reveni cu ea, 
dar aș pierde un timp preţios și vă jur că vă voi face să plătiţi 
fiecare minut pierdut. 

Omul înghiţi din nou în sec. Șarpele boa digeră din nou. Făcu 
un semn vag spre fundul sălii. 

— Trebuie să mă duc înapoi în birou ca să o printez. 

— Să mergem. 

Simonis privi în jur: muncitorii lucrau fără să-i acorde vreo 
atenţie. Polizoarele șlefuiau, burghiele găureau. Un miros de 
metal încins se ridica în aer. Părea că nu vrea să abandoneze 
șantierul, dar se îndreptă spre un birou de sticlă de la capătul 
încăperii. Anais îl urma îndeaproape. 

— Vă previn: nu toţi dagherotipiștii sunt înscriși la mine în 
fundaţie. 

— Mă îndoiesc, dar avem alte mijloace de a-i repera. Vom 
contacta furnizorii de produse pe care le utilizați. 

— Noi? 

Ea îi făcu discret cu ochiul. 

— Nu vă place să vă jucaţi de-a detectivii. 

Boa se agită din nou. Anais luă asta ca pe o aprobare. 

O oră mai târziu cei doi asociați întocmiseră o listă exhaustivă 
a dagherotipiștilor din regiunea pariziană și din toată Franţa. 
Verificând încrucişat răspunsurile furnizorilor și membrii 
fundației, găsiseră douăzeci și opt de artiști în Île-de-France și 
peste douăzeci în restul Hexagonului. Anais estimase că ar 
putea să-i viziteze pe cei de pe lle-de-France până a doua zi 


VP - 487 


seara. Cât despre restul, va mai vedea. 

— Îi cunoașteţi pe toţi? 

— Practic, da, îi răspunse fotograful din vârful buzelor. 

— Printre ei vă pare vreunul suspect? 

— Suspect de ce? 

— De crimă. 

Bărbatul ridică din sprâncene și își agită fălcile. 

— Nu. Nici vorbă. 

— Printre tipii ăștia e vreunul care face fotografii violente? 

— Nu. 

— Fotografii nebunești, fotografii mitologice? 

— Nu. Întrebările dumneavoastră sunt absurde: vorbiţi de 
dagherotipuri? 

— Exact. 

— La această tehnică, subiectul trebuie să stea perfect imobil 
mai multe secunde. Imposibil de fixat o scenă în mișcare. 

— Mă gândeam la naturi moarte. La cadavre. 

Simonis își frecă fruntea. Anais făcu un pas în faţă, obligându-l 
să se retragă spre peretele de sticlă. 

— Vreunul din membrii voștri a avut probleme cu justiția? 

— Sigur că nu! Sau nu știu eu. 

— Vreodată remarci bizare? 

— Nu. 

— Tulburări psihice? 

Uriașul o fixă pe Anais cu ochi grei, fără să-i răspundă. Parcă 
era prizonier în biroul său, precum o balenă în acvariu. 

Ea trecu la un capitol crucial: 

— Din câte am înţeles, chimia joacă un rol important în 
tehnica dumneavoastră. 

— Bineînţeles. Mai întâi etapa vaporilor de iod, apoi cea a 
vaporilor de mercur. După care... 

— Între aceste etape s-ar putea integra sânge? Sânge uman? 

— Nu înțeleg întrebarea. 

— Sângele conţine, printre altele, oxid de fier. Un astfel de 
compus ar putea fi strecurat într-una dintre reacţiile chimice? 
De exemplu, la ultima etapă: când se trece clorura de aur peste 
imagine? 

Marc Simonis părea consternat. Înţelesese că Anais știa mai 
mult decât voia să spună. 

— Poate... Nu știu. 


VP - 488 


— Printre numele astea, reluă Anais, agitând lista, ţi-a vorbit 
vreunul despre astfel de cercetări? 

— Sigur că nu. 

— Sunt chimiști mai dotați decât alţii? Dagherotipiștii care ar 
putea să se lanseze în direcţii... organice? 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta. 

— Mulţumesc, domnule Simonis. 

Se întoarse pe călcâie. Omul o prinse de braț: 

— Bănuiţi că unul dintre noi a comis o crimă? 

Ea ezită, după care brusc abandonă tonul ei autoritar: 

— Sincer, habar n-am. Este o pistă bazată doar pe 
presupuneri... 

Privi în jur: borcane cu mercur, cutii de iod și brom pe etajere. 

— Mai ușoare decât oricare din vaporii dumneavoastră. 

Cinci minute mai târziu, consulta un plan al periferiei în 
parcarea muzeului. Încerca, pe baza listei de nume și adrese, 
să-și facă un itinerar. 

Îi sună telefonul. Solinas. Cântări telefonul în palmă și se 
întrebă dacă putea fi localizat sau nu. Ar fi trebuit să-l arunce la 
ieșirea de la Fleury. 

La al cincilea apel răspunse închizând ochii ca și cum s-ar fi 
așteptat la o împușcătură. 

— Ești chiar cea mai mare ticăloasă pe care am întâlnit-o în 
viaţa mea. 

— Am fost obligată. Trebuia să avansez pe altă pistă. 

— Pe care? 

— Nu pot să vorbesc. 

— O să-ţi pară rău. 

— Ameninţările nu mă mai pot atinge. 

— Dar două cadavre abia răcite? 

— Cine? 

— Neidentificaţi încă. Tipi la costum negru, de firmă. Unul ucis 
de două gloanţe de calibru 45. Celălalt cu un ciob de sticlă înfipt 
în cap. Au fost găsiţi într-o locuinţă pe rue Roquette la numărul 
188. Locatarul se numește Arnaud Chaplain. |ţi spune ceva? 

— Nu, minţi ea. 

Simţi cum capul i se golește de sânge. 

— Le-am gasit mașina la două intersecţii de acolo, pe rue 
Breguet. Un Q7 negru. Numărul de înmatriculare 360 643 AP 33. 
Tot nu îţi spune nimic? 


VP - 489 


Anais păstră tăcerea, încercând să-și conecteze din nou 
neuronii. Janusz scăpase deci încă o dată. Singurele vești bune 
la care se putea aștepta din partea lui erau cadavrele. 

— După primele constatări,  locatarul apartamentului 
corespunde semnalmentelor lui Janusz. 

— Cum de eşti la curent? întrebă ea, răsucind cheia în 
contact. 

— O indiscreție de culoar. Nu există nimic mai spongios ca 
pereţii de la Prăvălie. 

— Cine se ocupă? 

— Cei de la Criminalistică. Dar mă duc la procuror. Afacerea 
asta este legată de schimbul de focuri de pe rue de 
Montalembert. Așa că îmi revine. 

— Unde sunt corpurile? 

— Tu ce crezi? La medico-legal. 

Nu știa unde e, dar se va descurca. 

— Ne vedem acolo? 

— Nu știu ce mi-ai făcut, rânji el. Mi-o tragi adânc și încă mai 
vreau. Poate că pornim o relaţie SM? 

— In jumătate de oră? 

— Sunt pe drum. Te aștept acolo. 

o... 

Cei doi fetuși plutesc în lichidul amniotic ca doi mici 
astronauți. Între sânge și apă, aer și spirit. Sunt ușori, 
întrepătrunși unul cu celălalt. Primul este mai puternic. De 
aceea el plutește deasupra. Cel de-al doilea este înghesuit pe 
fundul uterului. Un înfrânt. Deasupra lor, o reţea de vase de 
sânge desenează arabescuri, ramificații precum cele ale 
rădăcinilor aeriene, ale plantelor cultivate în condiţii de 
imponderabilitate pe staţiile spaţiale. 

— Avem o problemă. 

Un cabinet medical. Medicul privește bărbatul și femeia 
însărcinată așezați de cealaltă parte a biroului. O tânără blondă 
și un bărbos impozant. Camera are culorile toamnei. Roșu, ocru, 
auriu. Doar lemn furniruit și tapet purpuriu. 

— Ce problemă? 

Femeia, cu mâinile încrucişate deasupra  pântecului 
proeminent, a pus întrebarea pe un ton agresiv care îi 
disimulează fără succes frica. Este tipul slav. Pomeţii ridicați. 
Ochi de pisică. Păr atât de fin încât are irizaţii în lumina soarelui. 


VP - 490 


Pe piept, între sânii plini, de femeie gravidă, o cruciuliţă 
scânteiază. 

Bărbatul este versiunea masculină a tipului slav. Bluză de 
măcelar, umeri largi, barbă deasă. Maxilarul, ca osia unui car. 

Medicul părea stingherit. O figură de piază rea. Tânăr, dar 
deja aproape chel. Fruntea liberă prelungea o figură osoasă ca 
și cum ar fi dezvoltat o idee obsedantă. Buzele subţiri scoteau 
cuvinte seci, fără substanţă și fără înflorituri. 

— Vă asigur că se întâmplă destul de des, zâmbi el. 

— Ce problemă? 

— După cum știți, aveţi o sarcină monocorială. 

Bărbatul și femeia se privesc. 

— Nu vorbim prea bine franţuzește, șoptește femeia cu un 
accent puternic, în care se simte un fel de ranchiună rece. 

— Scuze, nimeni nu vorbește tipul ăsta de franceză. Vreau să 
spun că gemenii dumneavoastră sunt monozigoţi. Au ieșit din 
același ou fecundat. Vi s-a explicat deja de mai multe ori. 
Evoluează în aceeași pungă și au aceeași placentă. Adică se 
hrănesc din aceeași sursă. 

— ŞI? 

— În mod normal, fiecare fetus se leagă de placentă cu 
propria reţea de vase sangvine. Uneori vascularizaţiile se 
întrepătrund și cei doi copii împart aceeași reţea. Este ceea ce 
noi numim o anastomoză. În acest caz, există un risc de 
dezechilibru. Alimentarea unuia îl poate defavoriza pe celălalt. 

— Și asta se întâmplă în pântecul meu? 

Specialistul încuviinţă din cap. 

— Este o problemă care apare la 5 până la 15% din cazuri. Vă 
voi arăta. 

Se ridică și ia o serie de ecografii de pe un birou din spatele 
lui. Le pune pe biroul său astfel încât cei doi să le poată vedea. 

— Embrionul acesta este mai dezvoltat decât celălalt. Se 
hrănește în detrimentul fratelui său. Dar situaţia poate să 
evolueze... 

Mama nu își ia ochii de pe ecografii: 

— O face înadins. 

Cuvintele îi ies printre dinţi. 

— Vrea să îl ucidă pe fratele lui. 

Medicul dă din mână și zâmbește din nou. 

— Nu, nu, nu. Vă asigur. Copilul dumneavoastră nu are nicio 


VP - 491 


vină. Pur și simplu jocul rețelei de vase sangvine îl favorizează. 
Se vede bine aici cum vascularizarea... 

Tatăl îl întrerupe: 

— Există vreun tratament? 

— Din păcate, nu. Nu avem decât o soluţie: să așteptăm. 
Vascularizarea poate să evolueze natural și să... 

— O face înadins, repetă mama cu o voce joasă, cu mâna pe 
cruciuliță. Vrea să își ucidă fratele. Este malefic! 

Acum, părinţii sunt în mașină. Tatăl conduce, strângând 
volanul de parcă ar vrea să-l smulgă. Femeia, cu pupilele 
dilatate, ca o pisică în noapte, fixează șoseaua. 

Din nou în biroul obstetricianului. 

— Îmi pare rău. Situaţia devine critică. 

Nu mai are forța să zâmbească. Femeia, desprinsă de 
realitate, își ţine mâinile pe pântec. Pielea feței sale e fină ca 
mătasea. | se pot vedea venele albastre la tâmple. 

Pe birou, noi seturi de ecografii. Cei doi copii, în poziţie fetală. 
Unul din ei ocupă două treimi din uter. Parcă își bate joc de 
fratele lui. // domină. 

— Continuă să se alimenteze mai bine. Ca să fiu mai precis, 
primește aproape în totalitate debitul sangvin placentar. În 
ritmul acesta, celălalt nu va supraviețui mai mult de câteva 
săptămâni și... 

— Ce se poate face? 

Medicul se ridică, se uită o clipă pe fereastră la peisajul de 
afară. Camera pare mai mult ca oricând roșie și aurie. 

— Puteţi alege. Lăsaţi natura să își urmeze cursul sau... 

Ezită, după care se întoarce spre cuplu. Nu îi mai vorbește 
decât femeii. 

— Privilegiaţi-l pe celălalt, cel care nu ajunge să se hrănească. 
Pentru a-l salva, nu există decât o soluție. Adică... 

— E în regulă. Am înţeles. 

Mai târziu, în timpul nopţii, durerea o trezește pe mamă. Cu 
greutate, bâjbâie până la baie. Se ghemuiește cu un geamăt. 
Tatăl, la rândul lui, se trezește. Se grăbește spre sala de baie și 
aprinde lumina. Îşi găsește soţia pe jos. Pântecele umflat îi iese 
din cămașa de noapte. Suprafața pielii se bombează de la 
loviturile din interior. Unul dintre fetuși dă din picioare. E furios. 
Vrea să iasă. Vrea să fie singur... 

— Trebuie să îl omorâm! urlă mama cu faţa udă de lacrimi. 


VP - 492 


Este... este spiritul Răului! To jest duch zl ego! 

Kubiela se trezi brusc. Era pe jos, în poziţie fetală. Prima 
senzaţie. Gustul sărat al lacrimilor. A doua: umezeala de pe 
podea. Și în cele din urmă, obscuritatea. 

Cât putea fi ceasul? Abia patru după-amiaza. Noaptea deja se 
lăsase. Ploaia bătea în geam. Gândaci pe podea. Cum putuse să 
doarmă așa? Poate refuzul de a face faţă realităţii, cea pe care o 
ghicea la capătul bilanţurilor medicale și al rezultatelor 
analizelor. 

Merse șontâc spre fereastră. Nu se vedea nimic, decât 
șiroaiele de ploaie. Niciun stâlp electric, nicio lumină. Era extrem 
de confuz. Niciun mod de a-și aduna gândurile și a se concentra. 
In același timp, avea senzaţia că este mai lucid ca niciodată. In 
coșmarul lui, rescrisese povestea gemenilor Kubiela. Era un vis, 
dar știa că așa se petrecuseră lucrurile. La picioarele lui, 
rapoartele medicale, bilanţurile, cifrele pe care le găsise cu 
ecografiile... Știa, în adâncul lui, că mama lui se hotărâse. Știa 
că se născuse dintr-o crimă. Fetusul dominat, salvat in extremis 
de voinţa părinţilor lui... 

Ce putea să mai facă acum? Nicio idee. Prizonier în casa 
natală. Prizonier al tenebrelor. Ridică privirea spre tavan. Un bec 
gol atârna. Apăsă pe comutator și nu obţinu niciun rezultat. Fără 
să se descurajeze, cobori și căută transformatorul. Apăsă pe 
butonul roșu și obţinu un ţăcănit sec care îi păru de bun augur. 

Când urcă la el în cameră, becul era aprins. 

Căzu în genunchi și adună toate foile. 

Un minut mai târziu, era din nou cufundat în amănuntele 
originii sale. 

o... 

— Unde e comandantul Solinas? 

Ora 18. Institutul medico-legal Paris. Anais se pierduse de 
câteva ori pe drum. Găsise în cele din urmă cheiul Bercy, cu 
girofarul și sirena pornite. 

Se găsea în faţa secretarei de la recepţie. 

— Unde e Solinas? 

— Sunt toţi înăuntru, dar nu aveţi dreptul... 

Traversă holul în timp ce busturile de marmură o urmăreau cu 
privirea. Reperase deja ușile albe. 

Secretara strigă în urma ei: 

— NU AVEŢI VOIE! 


VP - 493 


Fără să se oprească, Anais agită legitimaţia. O secundă mai 
târziu era pe un hol puternic luminat, cu uși închise. Totul era 
impecabil. Nicio brancardă abandonată. Cu atât mai puţin vreun 
cadavru. Doar mirosul violent al dezinfectantelor și aerul 
îngheţat avertizau că nu se tratau aici corpuri vii. 

O ușă. 

Două uși. 

Trei uși. 

La a patra, găsi ceea ce căuta, când un om în halat alb alerga 
în spatele ei. Era deja înăuntru, oprită în faţa unui spectacol 
stupefiant. 

În lumina lămpilor chirurgicale, trei bărbaţi în negru, la 
costum, stăteau în picioare între cadavrele acoperite cu 
cearșafuri. Solinas era unul dintre cei trei. Contrastul dintre 
costumele lor negre și strălucirea sălii albe era aproape de 
nesuportat. 

Anais se concentră pe cuvintele lor - infirmierul de pe urmele 
ei rămăsese și el retras, șocat de acești corbi XXL care se 
înghesuiau deasupra cadavrelor. 

— Nu pricep ce cauţi tu aici, spuse unul dintre tipi. 

— Cele două cadavre sunt direct legate de schimbul de focuri 
de pe rue de Montalembert. 

— Nu zău? De unde ai scos-o? 

Solinas nu fusese suficient de rapid. Ofițerii de la Crime erau 
deja prezenţi, sesizaţi de procurorul republicii. Chelul n-avea ce 
căuta acolo, dar își disputa și el partea lui de prăjitură. 

— Procul a fost clar. 

— Mă aia pe proc. Contactez judecătorul de la cazul meu. 

— Nu îţi băga botul în dosarul ăsta. 

— Ce dosar? Nici nu știm despre ce e vorba. Un tip împușcat. 
Este fieful meu. 

Tonul se ridica odată cu fiecare replică. Tipii erau la distanţă 
de două degete - doi pumni - să treacă la fapte. Erau acum 
înconjurați de mai mulţi sclavi cu halate albe care nu îndrăzneau 
să intervină. 

Tabloul îi plăcea lui Anais. În mirosul de eter și în lumina rece, 
savura spectacolul impregnat de testosteron. Trei masculi gata 
să se înfrunte. Solinas își ridicase capul dintre umeri, decis să-l 
folosească drept ciomag. Primul lui interlocutor, brunet, neras, 
cu cercel în ureche, părea că gândește cu coaiele. Acolitul lui 


VP - 494 


avea deja mâna pe armă. 

Brusc primi în șold o brancardă lansată cu toată forța. Alunecă 
și căzu. Oamenii trecuseră la lucruri serioase. Strigăte. Insulte. 
Busculade. Solinas îl îmbrâncea pe tipul de la Crime, în timp ce 
al treilea își scotea pistolul, incapabil să-i separe pe cei doi 
adversari. Infirmierii se agitară, dar nu erau în stare să oprească 
încăierarea. 

Anais se temea de un al doilea schimb de focuri, când alți doi 
bărbați apărură în sală. Doi tipi de aceeași statură, tunși periuţă, 
în costume gri care semănau cu niște uniforme. Îndreptară spre 
polițiști  semiautomatele de 9 milimetri prevăzute cu 
prelungitoare. 

— Gata cu distracţia, răţuștelor. 

Solinas și adversarul său se opriră. Tipul de la OCLCO își trecu 
mâna peste față: îi curgea sânge din nas. Celălalt se ţinea de 
ureche, o zgârietură roșie îi brăzda fața. Cercelul îi fusese smuls. 

— Cum adică? mârâi Solinas. 

— Armata, puiule, spuse soldatul. Vă cărați de aici și uităm că 
vă băteaţi pe cadavre. 

Solinas ezită. Ofițerii de la Crime se dădură ușor în spate ca 
să-i vadă mai bine pe noii dușmani. Infirmierii ieșiră din 
perimetrul periculos. Anais rămase împietrită. Privea scena de la 
nivelul unui copil. Ceea ce și redevenise. O fetiță care 
contempla lumea adulţilor fără să înţeleagă. Nu conta ce adulți. 
Lumea tatălui ei. 

— Dosar rezervat, spuse celălalt, agitând un document oficial. 

Nimeni nu se uita la foaie: toată lumea pricepuse. 

— Cereţi îngrijiri și valea. Afacerea asta nu vă mai privește. 

Sticletele încă cu mâna la ureche repetă cu o voce surdă: 

— Cine sunteți, de fapt? 

— Citiţi hârtia de la proc. A găsit fără îndoială niște iniţiale 
care să ne desemneze. Dar pe iniţiale te caci în fiecare 
dimineaţă și nu înseamnă nimic. 

— Deci nu înseamnă nimic, chiar tu ai zis, spuse Solinas, 
făcând un pas înainte. Și atunci? 

Al doilea tuns se apropie de unul dintre cadavre și dădu la o 
parte cearșaful. Îi luă braţul stâng, îi ridică mâneca și îl arătă 
polițailor - cadavrul purta o branulă sub piele. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu? 

Niciun răspuns. Luptătorii de elită purtau uneori o branulă în 


VP - 495 


venă cu titlu preventiv, cu scopul de a fi puși pe perfuzii mai 
repede în caz de răniri grave. Lucru ce nu-i prea ajutase pe cei 
doi de acolo. 

— Sunt de-ai noștri, concluzionă soldatul, ridicând propria 
mânecă să arate același sistem și la el. Noi îl vom găsi pe 
ticălosul care i-a lăsat reci. Puteţi să vă întoarceți la voi. 

— Și procedura? _ 

Cei doi militari izbucniră în râs. Anais zâmbi la rândul ei. In 
sinea ei era bucuroasă să-i vadă. Soldații. Mercenarii. Ucigașii. 
Cei care îi invadaseră existența de două săptămâni. | se 
infiltraseră în anchetă. Dormiseră cu ea. Respiraseră cu ea... 

Trăseseră sforile și acum pur și simplu le tăiau. 

Afacerea Matrioșka se oprea în pragul acestei camere a 
morților. 

o... 

— Ca de obicei, ne-o trag. E în ordinea lucrurilor. Viaţa ne ia 
pe la spate. 

Solinas, cu vată în nas, găsise cuvântul de încheiere, fidel 
filosofiei sale anale. leșind de la institutul medico-legal, Anais îl 
forță pe poliţai să urce la ea în mașină. Nu merse decât câteva 
sute de metri, traversă un pod și se opri în faţa porţii unui parc 
imens pe care îl ghici a fi Jardin des Plantes. 

Îi servi lui Solinas ultimele informaţii. Programul Matrioșka. 
Molecula. Oamenii cobai. Menajul cu armata, sub acoperirea 
M&tis. Își încheiase tirada repetând concluzia proprie: „lovitură 
de final”. 

Solinas ridică încet capul. Părea abătut, dar nu surprins. Ca 
revanșă, se agăţă de un amănunt: 

— Sunt mai degrabă mirat că te dai bătută așa de ușor. 

— Nu mă dau bătută. Dar gorilele lui Mâtis și ale armatei nu 
ne vor duce nicăieri. Nu lupţi împotriva propriei armate și nu 
acesta este obiectivul anchetei mele. 

— Ce cauţi, de fapt? Am pierdut firul. 

— Vreau să-l salvez pe Janusz. 

Solinas izbucni într-un râs lugubru: 

— Nu cu asta o să devin eu prefect. 

— În spatele lui Janusz este asasinul. Or, acesta te poate face 
prefect. 

Chelul ridică o sprânceană. O dungă pe muntele pleșuv. 

— Mergem fiecare pe drumul lui. Oricât de ciudat ar putea să 


VP - 496 


pară, sunt sigură că Medina Malaoui are legătură cu Matrioșka. 

— Vrei să zici că trebuie să lăsăm să transpire poveștile astea 
despre complot? 

— Doar dacă asasinul, ucigașul mitologic, aparţine în vreun fel 
sau altul acestui dosar. Tipii de la M&tis sunt convinși că 
molecula lor a trezit un monstru printre cobaii lor. Adică Janusz. 
Sunt sigură că se înșală, însă doar pe jumătate. Ucigașul este 
unul dintre cobai, asta e sigur. 

— Și care e locul Medinei în asta? Era o curvă. 

Anais oftă. Prin această insultă, toate femeile erau mânijite. 

— E legată de rețeaua de cobai. De aceea s-a întors Janusz la 
ea. 

— În timp ce tu erai nu știu unde, oamenii mei au verificat 
accesările ei pe internet de pe server și convorbirile telefonice 
prin operator. 

— Și? 

— Nimic. Nu a contactat niciun client astfel. Singura chestie 
ciudată este că era înscrisă într-un club de întâlniri, întâlniri- 
fulger. 

— Ce fel de club? 

— Dintre cele mai banale. Sasha.com. Un site mediu pentru 
oameni medii. 

O astfel de reţea nu cadra cu profilul escortei pline de vervă 
din arondismentul opt și cu toaletele ei. 

— Cine conduce clubul? ` 

— O tipa pe nume Sasha. In realitate, Véronique Artois. Mai 
multe falimente înainte de a se lansa în aranjamente de întâlniri. 
Acum când vorbim, Fiton și Cernois o interoghează. 

Ea schimbă vorba: 

— Povestește-mi despre Arnaud Chaplain. 

— Credeam că n-o să mă mai întrebi. 

Solinas își vâri mâna în haină. Doar gestul și Anais tresări. 
Omul sugera violenţă, o brutalitate animalică, deși avea aerul 
unui prost cu vată în nări. Scoase un dosar îndoit în două și îl 
puse pe genunchi, citind de la distanţă. Anais descoperi, fără să 
se mire, portretul prins cu o agrafă pe copertă. 

— Arnaud Chaplain, comentă Solinas. Aceeași mutră cu un alt 
aer. Așa-zis desenator publicitar și pictor abstract. 

— De ce așa-zis? 

— Am luat-o înaintea celor de la Crime. Avem dosarul pe care 


VP - 497 


Chaplain l-a furnizat agenţiei imobiliare căreia îi aparţine 
locuinţa, în mai 2009. Totul e fals. 

— De unde avea mălaiul? 

— Am pus oamenii să caute. Depozite cash la bancă. 
Niciodată un cec, nici de depunere, nici invers. Pute de la 
distanță. 

Anais deschise dosarul și descoperi alte fotografii. Documente 
administrative. Dar și imagini înregistrate de camerele de 
securitate de pe rue de la Roquette. Janusz nu mai semăna cu 
un psihiatru neglijent, nici cu un cerșetor și nici cu un pictor 
nebun. Nici măcar cu cel care o vizitase la Fleury. 

Într-una dintre imagini, catarama de la curea scânteia ca o 
stea de șerif. 

— E nevinovat, repetă ea. Trebuie să-l protejăm. 

— Cerberii de adineauri îi vor lua pielea. 

— Nu și dacă îl arestăm noi mai-nainte. Moneda noastră de 
schimb este dosarul nostru. Odată Janusz la adăpost, îi vom 
ameninţa că vom da totul presei. 

— Vrei să spui că nu putem face nimic împotriva tipilor ăstora. 

— Nimănui nu-i place genul ăsta de amenințări. Și dacă 
reușim să descoperim și adevăratul criminal, atunci balanţa va 
înclina de partea cea bună. 

— Dar nu uita că Janusz a doborât doi dintr-ai lor. 

— Ca să-și salveze pielea. Pierderi colaterale. E o logică pe 
care ofițerii pot să o înțeleagă. 

Solinas nu-i răspunse. Poate vedea posibilitatea îndepărtată 
de a opri ucigașul și de-a câștiga astfel încă un galon. 

— Asta tot nu-mi explică unde ai șters-o după-masă. 

Nu mai era timp de joacă. În câteva cuvinte, îi descrise pista 
dagherotipurilor. Fragmentul de oglindă cu vapori de iod de la 
picioarele lui Icar. lpoteza unui ucigaș fotograf. Metoda 
specifică, veche de o sută cincizeci de ani și cei 40 de artizani 
care mai practică această tehnică în toată Franța. 

— Adică: „Anais și cei patruzeci de labagii”. 

— Trebuie să închei ce am început. Voi vizita cei 20 de 
dagherotipiști din Île-de-France. Le voi verifica alibiurile pentru 
perioadele când se presupune că au fost făcute crimele. Apoi, 
vom mai vedea. 

Solinas se scărpină și își îndreptă haina mai calm. Energia 
micuţei sale colege îl înseninase. 


VP - 498 


— Mă duci la birou? 

— Regret, nu. Nu am timp. Cheamă mașina de serviciu. Sau 
un taxi. Dacă bag pe moară toată noaptea, voi termina lista 
mâine pe la prânz. 

Comisarul zâmbi și privi în jur: gardul de la Jardin des Plantes, 
bulevardul de l'Hôpital și traficul lui blocat, gara Austerlitz, 
complet renovată, care semăna cu un decor de stucatură. 

Termină prin a deschide portiera și îi făcu semn cu ochiul: 

— Ce mai, plină de politeţe. O ai în sânge. 

o... 

Acum, Kubiela avea ideile limpezi. 

La lumina becului din cameră (coborâse obloanele), analiză 
documentele medicale din plic. Numele. Cifrele. Datele. Putea să 
reconstituie ceea ce se întâmplase în realitate în timpul sarcinii 
Francyzskăi. Cu atât mai mult cu cât stăpânea perfect subiectul 
gemelităţii. 

Gemeni monozigoți. Doi fetuși și o singură placentă. Născuţi 
din aceeași celulă, cu moștenirea genetică identică. In pântecul 
mamei nu sunt separați decât printr-o membrană subțire. Sunt 
în contact permanent. Se ating, se împing, se privesc. Fiecare 
este un teren de explorare pentru celălalt. Puțin câte puţin, 
conexiunile cerebrale particulare se așază la locul lor. Sunt doi, 
dar în același timp sunt și „unul”. Din luna a patra, cele cinci 
simțuri funcţionează. Apar senzațiile și emoţiile. Gemenii se 
despart. Fiecare fetus devine sursa și rezonanța celuilalt. 

De obicei, principiul fondator al acestei legături este 
dragostea. 

Pentru cei doi Kubiela, ura. 

Din luna a treia, fetușii manifestaseră un comportament 
diferit. Unul era abătut. Celălalt se întindea, se agita, câștiga 
spaţiu. In luna a patra, primul își ascundea faţa în palme. Cel de- 
al doilea lovea cu pumnii și picioarele peretele ce îl separa de 
dublura sa. In luna a cincea, aceste deosebiri au fost înlocuite de 
problema alimentară. 

Ca în coșmarul lui Kubiela, ginecologii avertizaseră părinții. 
Trebuiau să aleagă. Fie să lase natura să-și urmeze cursul, fie să 
elimine dominantul pentru a-l salva pe dominat. Pântecul 
Francyzskăi Kubiela devenise un loc al luptei pe viaţă și pe 
moarte. 

Părinţii nu ezitaseră. Un prim document prezenta ipoteza unei 


VP - 499 


reducții embrionare în iulie 1971. O scrisoare manuscrisă a 
ginecologului care o trata pe Francyzska o arăta pe poloneză ca 
fiind foarte pioasă și că îl considera pe copilul ei dominant o 
fiinţă diabolică dotată cu puteri paranormale. Hiperactivitatea lui 
nu avea decât un ţel: să își ucidă fratele. Era o fiinţă ostilă, rea 
și vicioasă, care nu voia să împartă cuibul. 

Kubiela citea printre rânduri. Sănătatea mentală a 
Francyzskăi se degrada tot mai mult cu fiecare zi. Perspectiva 
intervenţiei nu avea să regleze lucrurile, chiar dacă era vorba de 
eliminarea răului din ea. Ca întotdeauna, termenii medicali 
aruncau un văl pudic peste realitatea lucrurilor. Ceea ce se 
numește reducție embrionară constă nici mai mult, nici mai 
puţin în uciderea unui fetus pentru a salva unul sau mai mulţi 
(ca în cazul tripleţilor, de exemplu). 

După prima scrisoare în care se pomenea de această soluţie, 
dosarul se oprea brusc. Niciun alt bilanţ, sau ecografie, nici cel 
mai mic raport. Oare polonezii șterseseră orice urmă a acestui 
act? Kubiela avea o altă explicaţie. Reducţia nu avusese 
niciodată loc. Situaţia intrauterină evoluase. Alimentaţia 
fetușilor se reechilibrase în mod natural. 

Sarcina dublă fusese dusă până la capăt. 

Doi copii fuseseră născuţi pe 18 noiembrie 1971. 

Dar pentru Francyzska geamănul dominant rămăsese „fiul 
diavolului”. Nu voise nici să îl crească, nici să îl ţină lângă ea. 
Andrzej se însărcinase cu plasarea, îndepărtarea, dispariţia lui. 

Astfel trăise familia Kubiela. 

Cu un secret. Un abandon. Un păcat. 

Geamănul negru supraviețuise. Crescuse, se maturizase, 
căutase adevărul. În orfelinate, la familiile adoptive se întrebase 
despre adevărata lui origine. Adult, făcuse o anchetă. 
Descoperise povestea lui și decisese să reia lucrurile de acolo de 
unde rămăseseră în 1971, în pântecul mamei lor. 

Niciodată răzbunarea nu cunoscuse o sursă mai profundă. 

Kubiela încă se uita la ecografii. | se păreau roșii. Impregnate 
de sânge și ură. Arzând ca un crater. li vedea pe fraţii dușmani 
Abel și Cain plutind în imponderabilitate, gata de duel. 

Kubiela era geamănul slab, fiinţa tristă din imagini, cel care își 
ascundea ochii cu mâinile. La naștere, totul se inversase. El 
devenise alesul, preferatul, învingătorul. Crescuse în căldura 
unei familii în timp ce fratele lui putrezea într-un orfelinat 


VP - 500 


oarecare sau într-o familie remunerată de stat. 

Acum își plătea datoriile. Nu scapi de destin. Totul se întâmpla 
ca în mitologia greacă. Sarcina Francyzskăi era oracolul. În ea í 
se citea viitorul cu claritate. 

Kubiela nu avea nicio dovadă în sprijinul acestei ipoteze, dar 
simțea, înăuntru, că avea dreptate. De fapt, o știuse 
întotdeauna. lată de ce la fiecare fugă psihică își spusese 
„Janusz”, „Freire”, „Narcis”, „Nono”... Nume care exprimau, într- 
o manieră sau alta, dualitatea. 

Ar fi trebuit să ghicească mai de mult. Freire se putea scrie 
„frere”. Janus era zeul cu două feţe. Narcis se îndrăgostise de 
propria imagine. Cât despre Nono, cele două silabe identice 
reproduceau grafic cei doi fetuşi în uter... 

Numele erau și semnale. Il invitau pe celălalt să iasă la 
suprafaţă, să se materializeze. Apelul fusese ascultat. Geamănul 
negru revenise prin crimele în serie. Fiul diavolului, renegat, 
respins, îndepărtat, comisese aceste crime inspirându-se din 
miturile imemoriale deoarece se considera adevăratul erou al 
istoriei universale. Întoarcerea fiului din exil. Răzbunarea eroului 
brutalizat. Oedip. Jason. Ulise. 

Făcuse totul pentru ca François Kubiela să fie învinuit de 
aceste crime. 

Ca să ajungă după gratii sau ucis de polițiști. 

o... 

Amiens, ora 11 dimineața. 

Clinica Philippe-Pinel este o fortăreață de cărămidă dedicată 
în întregime nebuniei. O citadelă construită în secolul al XIX-lea, 
o epocă în care azilele erau orașe în sine, unde alienaţii își 
cultivau legumele, creșteau vite, fondau familii între ei. O epocă 
în care demenţa, neputând fi tratată, reprezenta doar o 
anomalie ce trebuia izolată, îndepărtată, ascunsă. 

Domeniul Philippe-Pinel acoperă peste treizeci de hectare de 
teren. 

După ce trecu de prima poartă, Kubiela o luă pe o alee 
mărginită de arbori, în direcţia celei de a doua incinte, care se 
prezenta ca o cetate fortificată, roșie și brună. 

Adormise pe la miezul nopţii printre hârțoage și ecografii. Nici 
nu mai avusese forța să stingă lumina. Visase din nou fetușii 
înfruntându-se într-o pădure de vase sangvine. Când se trezise 
scăldat în sudoare, era încă noapte. Doar lumina electrică îl 


VP - 501 


învelea ca un unt rânced și moale. În ciuda durerilor și a 
gândurilor otrăvite, avu o revelaţie: ancheta nu avea cum să 
avanseze fără o întoarcere la sursă - la mama lui. Luase trenul 
din Gara de Nord până la Amiens, apoi un taxi până la sanatoriul 
situat la Dury, în periferia prefecturii Picardie. 

A doua incintă. Psihiatrul era obișnuit cu ospiciile, dar fu 
impresionat de grosimea pereţilor. Blocurile de piatră păreau 
atât de groase că ai fi putut să faci un tunel prin ele. Construit 
după un plan dreptunghiular în jurul unei capele, locul avea 
edificii de diferite mărimi, aducând cu un adevărat oraș: gară, 
primărie, buticuri... Kubiela ignoră recepţia și încercă să se 
orienteze după panouri. Degeaba. Blocurile aveau doar numere, 
fără cea mai mică precizare asupra specializărilor sau asupra 
originii geografice a ocupanților. 

Merse la nimereală. Nici ţipenie de om pe alei sau în galeriile 
deschise. În mai mult de un secol, clădirile suferiseră amenajări, 
dar spiritul rămăsese același. Faţade fără înflorituri, frontispicii 
gravate cu litere latine, arcade peste zonele de umbră. Ca și la 
Sainte-Anne: soliditate. 

Soarele apăruse printre nori. Un soare de iarnă, palid. Căldura 
aceea slabă răspundea propriei sale stări. Mergea și dârdâia în 
același timp. Nu îi venea să creadă ce perspectivă avea: să-și 
întâlnească propria mamă. Ideea îl îngrozea. In același timp se 
simţea blindat. Memoria lui era tot atât de zăvorâtă ca zidurile 
de cărămidă care îl înconjurau. 

Dădu în sfârșit de două infirmiere. Le spuse că venise să-și 
viziteze mama internată aici de ani de zile. Îl priviră: cu hainele 
înghețate, barbă de două zile, Kubiela arăta mai degrabă ca un 
pacient. Ca să nu mai vorbim de cealaltă întrebare: cum putea 
să nu știe fiul unde era internată propria mamă, care era aici de 
o groază de vreme? Femeile nu recunoscură numele: erau acolo 
peste cinci sute de pacienţi. li explicară că pavilionul 7, al 
bolnavilor cronici era spre vest, trei corpuri de clădire mai 
încolo. 

Kubiela se puse în mișcare, simţindu-le privirea ţintuită în 
spatele lui. Se temea totuși să nu fie recunoscut. Fără îndoială, 
în timpul existenţei sale oficiale venea aici în mod regulat să-și 
vadă mama și personalul pavilionului era la curent cu moartea 
lui. Sau poate că vreun infirmier îl văzuse la televizor? 

Pavilionul 7. Recunoscu clădirea cu gratii la ferestre și ușile cu 


VP - 502 


încuietori duble specifice spațiilor rezervate pacienților 
periculoși. Sună și văzu venind o femeie cu aer de culturistă 
agasată. Nicio lumină în privirea ei: nu îl recunoștea. Dădu 
numele mamei sale. Francyzska Kubiela era încă în acel 
pavilion. Infirmiera era nouă. 

Prin grilaj Kubiela se justifică, inventând misiuni medicale în 
străinătate și alte pretexte ale absenței sale, sperând ca 
supraveghetoarea să nu-i ceară actele de identitate. Pentru a o 
impresiona, lansă câţiva termeni psihiatrici care își atinseră 
scopul. Infirmiera descuie ușa. 

— Vă însoțesc, spuse pe un ton care nu admitea replică. 

Merseră de-a lungul aleilor mărginite de peluze și de arbori 
seculari. Crengile goale semănau cu niște cabluri electrice 
încurcate. Se întâlniră cu mai mulţi pacienţi. Guri cu limbi și 
buze uscate. Priviri apatice. Brațe moi. Rutina. 

— E acolo, spuse infirmiera, încetinind ritmul. 

Kubiela observă o siluetă ascunsă într-un halat albastru 
strălucitor, așezată pe o bancă. Nu-i distingea fața ascunsă sub 
părul aspru și cărunt. Avea niște bascheţi enormi, albi, de 
rapper, ale căror tălpi parcă erau puse pe arcuri. 

Se îndreptă spre ciudatul personaj. Infirmiera îl urmă. 

— E-n regulă. Puteţi să plecați. 

— Nu. Trebuie să vă însoțesc. Există niște reguli. Zâmbi ca să 
atenueze asprimea. E periculoasă. 

— Sunt destul de mare ca să mă apăr. 

— Periculoasă pentru ea însăși. Nu se știe niciodată cum va 
reacţiona. 

— Atunci rămâneţi unde sunteţi. Dacă apar probleme, puteţi 
să interveniți. 

Infirmiera își încrucișă braţele precum o santinelă. Kubiela își 
urmă drumul. Se aștepta la un spectru livid, cu trăsături 
emaciate, numai piele și oase. Mama lui era durdulie. Obraji, 
fălci, pleoape: totul părea gonflat cu grăsime. Un efect secundar 
al medicamentelor și al injecțiilor. Observă și semne de sindrom 
extrapiramidal, specific celor ce iau neuroleptice: membre ca 
ţevile de plumb, degete tremurătoare... 

Francyzska fuma o ţigară, cu mâna aproape de gură, cu faţa 
crispată într-o expresie de furie amorfă. Pielea îi era acoperită 
cu pete de culoare închisă. Părul aspru îi acoperea în parte faţa 
porcină. Tinea pachetul și bricheta cu mâna liberă. 


VP - 503 


— Mamă? 

Nicio reacţie. Încă un pas. Repetă chemarea. Cuvântul îi 
dădea senzaţia ruperii unei lame de ras. În cele din urmă 
Francyzska întoarse privirea spre el. Fără să miște capul. Ca o 
posedată. 

Kubiela se așeză lângă ea pe bancă. 

— Mamă, sunt eu: François. 

Îl privi. Faţa i se mai contractă puţin, apoi femeia ridică încet 
capul, iar pe chip i se citea teroarea. Cu dificultate, își încrucișă 
mâinile și le strânse peste pântec. Buzele îi fremătau. Kubiela 
simţi furnicături sub piele. Sperase la mărturisiri. Va avea 
dreptul doar la electroșocuri. 

— Co chcesz? 

— Te rog, vorbește franțuzește. 

— Ce vrei? 

Vocea era ostilă. Tonurile grave hârâiau ca un motor care n-a 
mai fost pornit de mult. Buzele mici tăiau cărnurile umflate ca 
niște vârfuri de foarfece. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre fratele meu. 

Ea își strânse și mai tare pântecul. Kubiela își imagină uterul 
care îi purtase pe el și pe geamănul lui negru. Un loc de ură și 
răutate. Un pântec care nu mai era azi decât un gurgui torturat 
de medicamente. 

— Ce frate? întrebă ea, aprinzând o ţigară de la mucul 
celeilalte. 

— Cel care s-a născut odată cu mine. 

— Nu ai frate. L-am omorât la timp. 

Kubiela se aplecă - în ciuda vântului și a aerului liber putea 
simți mirosul femeii. Transpiraţie uscată, incontinenţă urinară, 
unguent. 

— Ți-am citit fișa medicală. 

— Să te omoare. Voia să te omoare. Te-am salvat. 

— Nu, mamă, zise cu blândeţe. Operația nu a mai avut loc. 
Reducţia embrionară nu a mai fost necesară, dar nu știu de ce. 
Nu am găsit niciun document despre acest lucru. 

Niciun răspuns. 

— Am fost la tine acasă, insistă el. Aleea Jean-Jaurès, la 
Pantin, îţi amintești? Am găsit ecografiile, bilanţurile, rapoartele. 
Dar nimic despre naștere. Nici măcar certificatele de naștere. Ce 
s-a întâmplat, de fapt? 


VP - 504 


Niciun cuvânt, niciun gest. 

— Răspunde-mi! spuse el mai tare. De ce a supraviețuit 
fratele meu? 

Francyzska Kubiela continua să stea nemișcată, pietrificată în 
hanoracul ei umflat ca o roată de mașină. Din timp în timp 
degetele se duceau spre buze și trăgea un fum rapid pe furiș. 

— Povestește-mi, mamă. Te rog... 

Poloneza rămânea de marmură, cu ochi ficși, privind drept 
înainte. Cu puţină întârziere, Kubiela își dădu seama că era o 
situație anormală. Nu îi vorbea ca un psihiatru raţional, ci ca un 
fiu indignat. Incerca să intre în creierul ei prin efracţie, fără 
măcar să bată la ușă sau să se anunțe dinainte. Nu spusese un 
cuvânt despre absența lui de un an. Niciun cuvânt despre 
motivele pentru care scosese la iveală trecutul cu atâta 
brutalitate. 

— Povestește-mi, mamă, repetă el, mai calm. Pe 18 noiembrie 
1971 m-am născut într-o clinică din Pantin. Nu eram singur. Dar 
ai refuzat să-l crești pe fratele meu. A crescut de unul singur, 
departe de noi, suferind fără îndoială din cauza acestui 
abandon, acestei singurătăţi... Unde este astăzi? Trebuie să-i 
vorbesc. 

O pală de vânt și duhoarea femeii îl izbiră drept în faţă. Frigul 
și soarele se uneau pentru a amplifica acest miros abject. 
Francyzska se prăjea la soare. 

— Fratele meu s-a întors, șopti el la câţiva centimetri de părul 
cărunt. Se răzbună pe mine. Se răzbună pe noi. Omoară 
cerșetori și dă vina pe mine. El... 

Kubiela se opri. Schizofrenica nu-l asculta. Nu-l înțelegea. 
Mereu aceeași privire fixă. Fumuri pe furiș. Nu aici va obţine 
răspunsurile. 

Se ridică, dar se opri brusc. O mână se înfipsese în brațul lui. 
Cobori privirea. Francyzska lăsase bricheta. Degetele îi 
deveniseră clești de gheaţă agățaţi de mâneca lui. Kubiela o luă 
de mână. li desfăcu degetele ca și cum ar fi avut de-a face cu 
membrul pietrificat al unui mort. 

Femeia râdea acum. O apucase un râs nebun, dar irezistibil, 
care șuiera între obrajii ei flasci. 

— Ce e așa de caraghios? 

Râdea în continuare, apoi se opri brusc ca să mai tragă din 
țigară fumuri scurte ca și cum ar fi fost vorba de o mască de 


VP - 505 


oxigen. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, răspunde-mi! 

— Fratele geamăn s-a născut, spuse ea, în sfârșit. În același 
timp cu tine. Dar era mort! L-am omorât cu trei luni mai 
devreme. Cu un ac lung, lung, lung... Psia krew! 

Își lovi din nou abdomenul cu un gest brutal. 

— Am păstrat diavolul mort în pântecul meu... Putrezea, 
otrăvea apa... Te otrăvea pe tine. 

Kubiela se prăbuși pe bancă. 

— Ce... ce... ce tot spui? 

Incepu să tremure. 

— Adevărul, murmură Francyzska între două fumuri. 

Își șterse lacrimile. Lacrimi de râs. 

— L-am ucis, kotek. Dar n-am putut să-l scoatem înainte de 
termen. Prea riscant pentru tine. Așa că sufletul lui a rămas 
acolo. Își strânse pântecul. Te-a contaminat, moj Syn... 

Își mai aprinse o ţigară de la cea de dinainte, apoi făcu 
semnul crucii. 

— Te-a contaminat, repetă ea. M-a contaminat și pe mine... 

Privea capătul incandescent al ţigării. Suflă în el așa cum 
artificierul suflă în fitilul de la dinamită. 

Își descheie hanoracul. Avea pe dedesubt o cămașă de noapte 
murdară. Cu un gest, o ridică. Pielea îi era brăzdată de arsuri și 
răni în formă de cruce. 

Până să înţeleagă Kubiela, infirmiera se repezi spre ei. Prea 
târziu. Femeia stinsese ţigara pe pielea ei cenușie, murmurând 
o rugăciune în poloneză. 

o... 

— Fiecare dagherotip este o operă de artă unică. Nu este 
reproductibil, înţelegeţi? Când introduceţi placa în camera 
obscură, nu există o a doua șansă! 

Ora 11 dimineața. În ajun, Anais nu reușise să se întâlnească 
decât cu patru dagherotipiști. Artizani simpatici, sută la sută 
inocenți. Graţie unui GPS care nimerea una din cinci, pierduse 
ore întregi la periferia pariziană și eșuase în cele din urmă într- 
un hotel Ibis de pe lângă Porte Champerret, pe la ora două 
noaptea. 

Acum se afla la Jean-Michel Broca, la Plessis-Robinson. Al 
treilea de dimineaţă. Un artist dedicat care pretindea că 
reinventează limbajul fotografic: „Cel adevărat! Cel al 


VP - 506 


contrastelor vibrante, al negrului și albului scânteietoare, detalii 
ce-ţi taie răsuflarea!” Nu aflase nimic de la el. Doar convingerea 
că nu el era ucigașul - tocmai se întorsese dintr-o călătorie de 
patru luni în Noua Caledonie. 

Ca o concluzie, Anais strecură întrebarea care ucidea: 

— După părerea dumneavoastră, s-ar putea introduce sânge 
uman în procesul chimic al dagherotipului? 

— Sânge... sânge uman? 

Explică din nou ideea ei. Hemoglobina. Oxidul de fier. Lanţul 
de revelare a imaginii. Broca era șocat, dar ea simţi că aprecia 
ideea. Dejecţiile organice erau foarte la modă în arta 
contemporană. Cadavre de animale decupate în lamele la 
Damien Hirst. Crucifixuri scufundate în urină la Andres Serrano. 
De ce nu imagini încrustate cu sânge? 

— Trebuie să studiez întrebarea..., bolborosi el. Să fac probe... 

e 

Anaïs merse mai departe și sfârși prin a-l găsi pe la orele 
prânzului pe Yves Peyrot într-o locuință discretă din Neuilly- 
Plaisance, dincolo de Marne. Era al optulea de pe lista ei. Dacă 
mai excludea alți doi fotografi absenţi din Franța de mai multe 
luni, nu-i mai rămâneau decât opt de vizitat în afară de acesta. 

După artistul vizionar, descoperi artizanul conștiincios. Peyrot 
îi arătă fiecare obiect necesar procedeului, precizând că le 
fabricase chiar el. Anais își privi ceasul. Peyrot nu era ucigașul. 
70 de ani și 60 de kilograme, cu tot cu ambalaj... 

— Încerc să ating perfecțiunea maeștrilor de la 1850, spuse 
el, scoțând o colecţie de plăci. Doar ei puteau să exprime o 
scară de tonuri atât de largă plecând de la luminile cele mai 
puternice până la detaliile cele mai dense ale umbrelor... 

Anais îl felicită și o luă spre ieșire. 

Ora 13. 

Din nou spre Paris. Următoarea victimă: un fotograf pe care îl 
ratase cu o seară în urmă. Remy Barille, în arondismentul 
unsprezece. Un istoric. O înnebuni cu date, nume, anecdote. Era 
trecut de ora 15. Puse de formă întrebarea cu sângele uman și 
nu obținu ca răspuns decât o pereche de sprâncene ofuscate 
care se ridicau. Era cu siguranță timpul să o șteargă. 

O luă spre ieșire. Istoricul își agita braţele: 

— Dar nu am terminat! Trebuie să vă explic tehnica 
antidagherotipului, a heliocromului și a dioramei! 


VP - 507 


Anais cobora în trombă casa scărilor. 
o... 

Îl identificase pe obstetricianul care o asistase pe Francyzska. 

Mort. 

Căutase moașa prezentă la intervenţie. 

Dispărută fără urmă. 

Incercase, la primăria din Pantin, să consulte arhivele de stare 
civilă. 

Închis - era sâmbătă. 

Se întorsese acasă și studiase fiecare document până ce 
hârtiile aproape se sfărâmară în mâna lui. Remarcase un 
amănunt: pe ultimele rapoarte, în partea dreaptă sus erau 
trecute numele persoanelor care primiseră o copie. Printre ele 
un psihiatru, vechi extern al spitalelor din Paris: Jean-Pierre 
Toinin, directorul dispensarului Esquirol. Kubiela ghici. Din luna a 
cincea, Francyzska începuse să o ia razna. Apelaseră la întăriri. 
Un specialist. 

Kubiela se apucase să-l caute pe Jean-Pierre Toinin și îl 
localizase: omul încă locuia la Pantin, rue Benjamin-Delessert. 
Adresa era doar la câteva străzi de propriul lui refugiu. Văzu în 
această coincidenţă un semn. Psihiatrul poate își va aminti ceva. 

Plecă pe jos, pe lângă pereţi, cu gulerul ridicat, cu mâinile 
îndesate în buzunare. O caricatură de detectiv. Işi repetă cu 
voce scăzută versiunea lui despre poveste. Mama lui delira. 
Fratele lui geamăn supravieţuise bine mersi în 1971. ÎI 
declaraseră ca X. Il renegaseră. Il îndepărtaseră. Era convins că 
trebuia să dea de urma fratelui său geamăn. Va merge în 
întâmpinarea lui la fel cum acesta îl găsise și îl înconjurase cu 
cadavre. 

La capătul unui labirint de străduţe și case sinistre, descoperi 
în sfârșit o poartă metalică. Se ridică pe vârful picioarelor. Un 
bărbat bătrân stătea aplecat printre straturi. Părea absorbit de 
loviturile de sapă. Oare își mai amintea ceva? Era pesemne 
ultimul om de pe pământ care să-și amintească ce se 
întâmplase în ziua nașterii sale. 

Se lăsă în jos și sună la sonerie. Trecu un minut. Se ridică din 
nou pe vârfuri și îl văzu pe bătrân continuându-și treaba. Sună 
din nou, insistent. În sfârșit, grădinarul se îndreptă, privi spre 
poartă, apoi își scoase căștile - lucra pe muzică. Pe deasupra 
gardului, Kubiela îi făcu semn. Omul puse sapa jos și se ridică. 


VP - 508 


Mare, bine făcut, ușor aplecat. Avea o salopetă murdară de 
pământ, sub un hanorac larg, cizme de cauciuc, mănuși 
matlasate și o pălărie veche de panama pe cap. Veni și deschise 
poarta. 

— Scuzaţi-mă, spuse zâmbind, nu v-am auzit. 

Era trecut de 70 de ani, dar avea privirea vie și o figură 
superbă, à la Paul Newman. Nenumărate riduri, ca și cum 
fiecare an și-ar fi pus amprenta pe această figură. Smocuri de 
păr argintiu ieșeau de sub pălărie, dându-i un aer strălucitor în 
după-amiaza ternă. Kubiela simțea miros de pământ reavăn și 
de insecticid. 

— Sunteţi Jean-Pierre Toinin? 

— Chiar eu. 

— Mă numesc François Kubiela. 

Bătrânul își scoase mănușa și îi strânse mâna. 

— Scuzaţi-mă. Ne cunoaștem? 

— Aţi îngrijit-o pe mama mea, Francyzska Kubiela în 1971. Era 
însărcinată cu gemeni, dintre care doar unu putea supraviețui. 

Toinin își trecu două degete pe sub pălărie ca să se scarpine 
în cap. 

— Kubiela, sigur... Nu chiar ieri, nu? 

— Am 39 de ani. Aș putea... Mă rog, am putea sta de vorbă? 

— Sigur, răspunse bătrânul dându-se înapoi. Intraţi, vă rog. 

Kubiela își urmă gazda și descoperi o grădină într-o dezordine 
calculată. Arbori se aplecau peste tufișuri proaspăt tunse. 
Adâncituri în pământ adăposteau arbuști parcă pregătiți pentru 
hibernare. Totul părea neglijat și lăsat în voia sorții, dar în 
același timp era foarte atent studiat. Un fel de dandism vegetal. 

— Februarie, zise arătând cu braţele spre decor, este luna în 
care trebuie tunse plantele. Atenţie: cele care înfloresc vara. Nu 
trebuie atinse cele de primăvară! 

Se îndreptă spre o groapă mai mare lângă care se ridica o 
movilă de pământ. Se așeză pe ea și puse mâna pe o tașcă de 
pânză. Un termos și două pahare de plastic îi apărură între 
degete. Mirosul de pământ reavăn și de iarbă tăiată le umplea 
nările. 

— Cafea? 

Kubiela încuviinţă și căută un loc unde să se așeze. Doi 
gropari pregătindu-se să facă o pauză în faţa unui mormânt. 

— Aţi avut noroc să mă găsiţi aici, spuse Toinin, umplând cu 


VP - 509 


atenţie ceșcuţele. Nu vin decât în weekend. 

— Nu locuiţi la Pantin? 

Îi întinse o cafea lui Kubiela. Avea unghiile negre, mâinile 
bronzate. 

— Nu, dragule, surâse el. În ciuda aparenţelor, încă îmi practic 
meseria. 

— Într-un dispensar? 

— Nu. Conduc o mică secție într-o clinică psihiatrică aproape 
de La Rochelle. Ridică din umeri. Mi s-a dat cu ce să mă ocup la 
bătrânețe! De incurabili, ca și mine! 

Kubiela apropie ceașca de buze, privind în continuare chipul 
lui Toinin. Avea impresia că are în faţă o imagine din satelit. 
Reliefuri, fluvii, urme de eroziune: totul era acolo, scris în piele, 
povestind geneza unei vieţi, mișcările ei tectonice, erupțiile 
vulcanice, glaciaţiunile sale. 

— Ce pot face pentru tine? 

Trecerea la tutuială îl surprinse, dar după o clipă, îi plăcu. 
Oricum, acest om îl văzuse născându-se sau aproape. 

— Caut amănunte despre originea mea. Despre 
circumstanţele exacte ale nașterii mele. 

— E normal. Părinţii tăi nu ţi-au povestit? 

Optă pentru o scurtătură: 

— Tata a murit, cât despre mama... 

Toinin ridică încet capul și vorbi: 

— După nașterea ta, am urmărit dosarul ei. Pe atunci 
conduceam un dispensar aici, la Pantin. Ceea ce azi numim un 
centru de primire pentru terapie. Mama ta suferea de tulburări 
foarte grave. O știi la fel ca mine. Cu acordul tatălui tău, după 
naștere, am semnat o cerere de internare nevoluntară. Știi ce 
este, nu? 

— Sunt psihiatru. 

Omul zâmbi și ridică ceșcuţa în semn de „să trăim”. Faţa lui 
exprima un anume cinism, aproape o cruzime dezamăgită, dar 
culoarea irisurilor, foarte deschisă, îi dădea un aer de seninătate 
limpede. Un mic lac printre crestele unui munte auster. 

— Mama ta încă trăiește? 

— Da. Dar sănătatea sa mentală nu s-a ameliorat. Este 
obsedată de faptul că reducţia embrionară a avut loc. Că fratele 
meu geamăn a fost eliminat din uterul ei în timpul sarcinii. 

Bătrânul ridică dintr-o sprânceană. 


VP - 510 


— Și nu ești de acord? 

— Nu. 

— De ce? 

— Am dovezi că fratele meu geamăn este în viaţă. 

— Ce dovezi? 

— Nu pot să vă dau amănunte. 

Toinin își împunse pălăria cu arătătorul, ca un cowboy, și 
scoase un oftat prelung. 

— Îmi pare rău, tinere, dar te înșeli. Am fost prezent la 
reducția embrionară. 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Nu-mi mai amintesc data exactă. Mama ta era cam în luna 
a șasea. Un singur fetus putea să supravieţuiască. Trebuia 
făcută o alegere. Mama ta a făcut-o într-o stare de spirit, să 
spunem... mai degrabă confuză. Dar tatăl tău a confirmat-o. 

Kubiela închise ochii. Degetele i se înfipseră în paharul de 
plastic. Cafeaua îi curse pe mână. Nu simţi arsura. Avea un 
picior în aer, deasupra abisului. 

— Vă înșelaţi. 

— Am fost acolo, repetă Toinin, lovind pământul cu călcâiul. 
Am asistat la operaţie. Era sarcina mea să o însoțesc pe mama 
ta în această încercare. Deși, după părerea mea, ar fi preferat 
prezenţa unui preot. 

Kubiela lăsă să-i cadă paharul și își prinse capul în mâini. 
Aluneca în prăpastia de care se temuse. Trei crime pentru un 
singur vinovat. El însuși. 

Ridică privirea și făcu o ultimă tentativă: 

— Nu am găsit nici cea mai mică urmă a acestei intervenţii 
printre actele părinţilor mei. Niciun raport, nicio reţetă, nimic. 
Nu există niciun document care să dovedească faptul că 
reducția a avut loc. 

— Au distrus tot, fără îndoială. Nu sunt genul de lucruri pe 
care să le păstrezi ca amintiri. 

— Nu e nicio urmă despre naștere, continuă el pe un ton 
încăpățânat. Despre internare. Niciun act de naștere! 

Bătrânul se ridică și se așeză în genunchi în faţa lui Kubiela. 
Ca și cum ai consola un copil. 

— Trebuie să știi un lucru..., șopti, punându-i mâinile pe 
umeri. Mama ta nu te-a născut doar pe tine, ci și pe fratele tău 
geamăn mort. În momentul reducţiei, era imposibil de provocat 


VP - 511 


o naștere. Ai fi murit și tu. Așa că a așteptat. A dat naștere la doi 
copii deodată. Unul viu, unul mort... 

Kubiela își reținu un geamăt. Nu exista un geamăn diabolic. 
Nicio dublă răzbunare. Nu era decât el. Gemenii supravieţuiseră 
într-un singur sine. Era vânat, posedat de celălalt. Era în același 
timp dominantul și dominatul. 

Se ridică în picioare cu dificultate. | se părea că pământul îi 
fuge de sub picioare. Il salută pe bătrân și o luă spre poartă. 
Merse mult timp în ceaţă. Când se trezi din transă era pe o 
stradă necunoscută. Își vedea umbra detașându-se pe pereţi, pe 
fațadele de cărămidă, pe trotuar. Işi aduse aminte de visul alb al 
lui Patrick Bonfils. Cel pe care îl avusese și el. Visul personajului 
care își pierduse umbra... Trăia acum contrariul. Destinul omului 
care își regăsise umbră. Fațeta lui rea. Dublura lui negativă. 
Mama lui avusese dreptate. În lichidul amniotic, geamănul negru 
îl impregnase, îl stigmatizase, îl contaminase... 

Toată viața ţinuse această ameninţare la distanţă. Toată viaţa 
reușise să controleze răul din el. Astfel se explica aerul lui trist 
din fotografii. Micul François poate că era speriat de alții. Dar 
era sigur speriat de el însuși. Astfel se explicau alegerile lui. 
Psihiatria. Teza de doctorat despre gemeni. Temele de 
cercetare: personalitățile multiple, schizofrenia. 

Prin forţa de a studia nebunia altora, reușise să-și stăvilească 
propria demenţă. Ironia acestei istorii era că această pasiune îl 
adusese la sursa răului. Urmărise cazul lui Christian Miossens, al 
lui Patrick Serena și al lui Marc Karazakian. Făcuse propria 
cercetare. Se infiltrase în reţeaua Matrioșka. Apoi devenise un 
cobai printre ceilalţi. Un călător fără bagaje. 

Dar nu numai. 

Molecula lui Mêtis trezise geamănul negru. Eliberarea 
produsului ruinase eforturile lui de stăpânire a acestei forțe 
negative. Dublul malefic își reluase drepturile asupra sufletului 
lui Kubiela. 

El era ucigașul din Olimp. Într-un fel sau altul, fratele lui 
fantomă ducea o viaţă reală în sânul propriei existenţe. Dar cum 
putuse Kubiela să devină un altul fără să-și amintească 
vreodată? Era oare un fel de Doctor Jekyll și Mister Hyde? 

Ridică încet capul și își dădu seama că plângea sub o poartă, 
așezat pe jos cu genunchii la piept. Printre lacrimi se strecura un 
râs. 


VP - 512 


Tocmai își dădea seama de evidenţa situaţiei sale. 

Dacă voia să-l elimine pe ucigașul mitologic, trebuia să se 
ucidă pe sine. 

o... 

— Sasha a dat cărţile pe faţă. 

Ea ezită o clipă. 

— Sasha? 

— Patroana site-ului de întâlniri. 

— OK. Și ce avem? 

— Nu mare lucru. Fata nici nu mai știe unde se află. Ne-a 
vorbit de dispariţii misterioase din sânul clubului ei. 

— Femei? 

— Femei. Bărbaţi. Nu contează. Nu înțelege nimic și refuză să 
privească problemele în față. Afacerea ei este practic pe butuci. 
Barca e găurită, dar ea rămâne pe punte. 

Ora 18. 

Era la al doisprezecelea nume. În ritmul ăsta, poate va 
termina lista până la miezul nopţii. Rula pe un bulevard periferic 
când o sunase Solinas. Se îndrepta spre porțile de nord ale 
capitalei. 

— Ce a zis despre Medina? 

— Fata a frecventat clubul la începutul anului 2009. A 
dispărut cam în luna august. Nu știe nimic mai mult. 

— Nu a remarcat că Medina nu era genul casei? 

— Doar nu tragi un foc ca să declanșezi o avalanșă. 

— Ştie ce căuta Medina? 

— Nu. Mi-a spus de alta, care se înscrisese în aceleași condiţii. 
Anne-Marie Straub, alias Feliz. Și ea o escortă, după părerea ei. 

— Nu are nicio idee despre ce căutau acolo? 

— Nimic. Un lucru e sigur. Reţeaua Sashei se adresa 
oamenilor  modești. Nu prezenta niciun interes pentru 
profesioniste de acest calibru. 

— Feliz: putem să o interogăm? 

— Nu. S-a sinucis în ianuarie 2009. 

Două escorte moarte în câteva luni, înscrise în același site de 
întâlniri. Coincidenta devenea conexiune. 

— Se știe de ce? 

— Nu se știe nimic. S-a spânzurat. Dar după Sasha, nu avea 
aerul unei depresive. 

— A avut loc o anchetă? 


VP - 513 


— Sigur. Așa a și aflat Sasha. O să căutăm dosarul. 

— Sasha. l-ai vorbit de Janusz? 

— l-am arătat fotografia. 

— L-a recunoscut? 

— Da. Dar sub alt nume. Chiar două, în realitate. S-a înscris 
prima dată în ianuarie 2009 sub numele de François Kubiela. 
Apoi a dispărut. S-a reînscris în mai. De data asta sub numele de 
Arnaud Chaplain. Cel din locuinţă. 

— Nu i s-a părut ciudat Sashei? 

— A pus-o pe seama discreţiei. De altfel nu este prea clară 
asupra raporturilor cu el. Am impresia că au fost mai apropiați 
decât ne spune ea. 

Anais încercă o undă de gelozie pe care o alungă imediat. De 
ce să se înscrie de două ori în același club? Ancheta lui Janusz îl 
împingea de fiecare dată spre acest site. Nicio îndoială: exista o 
legătură între Sasha.com și Matrioșka. 

— Ce aţi aflat despre François Kubiela? 

— De asta ne ocupăm. Pentru moment știm că a fost un 
psihiatru renumit. 

— A fost? 

— Mort într-un accident de mașină pe 29 ianuarie 2009, pe 
autostrada A31. 

Rotiţele creierului ei se învârteau cu o mie la oră. 

— Vrei să spui că Janusz i-a preluat identitatea? 

— Nu. Janusz chiar a murit atunci. Am fotografia lui Kubiela în 
faţă: este rătăcitul nostru. Nu știu prin ce miracol a revenit la 
viaţă. 

Înscenarea accidentului nu semăna cu metodele lui Janusz. 
Trecerea de la Kubiela la Chaplain era o impostură conștientă și 
premeditată? 

Lăsă ideea asta în colțul minţii sale și continuă: 

— l-aţi verificat trecutul? 

— De ce? 

— Poate că François Kubiela a lucrat pentru Mâtis. Sau pentru 
tipii din jurul experimentului Matrioșka. 

— Asta facem acum, ţi-am zis. Cireaşa de pe tort este că a 
reapărut la club acum câteva zile. 

Anais așteptase această veste din clipă în clipă. Janusz își 
continua cercetarea. Sau mai degrabă, o relua de fiecare dată 
de la zero. Matrioșka. Medina. Sasha. Totul se lega. 


VP - 514 


— Ce nume a utilizat de data asta? 

— Nono. Adică Arnaud Chaplain. 

— Căuta pe cineva în mod deosebit? Pe Medina? 

— Nu. Era de data asta pe urmele uneia numită Leila. Tot în 
genul celorlalte. 

— O profesionistă? 

— Sasha nu era sigură. Tipa e trăsnet. De origine magrebiană. 
Ținând cont de context, nu putem elimina ipoteza că ameţitul 
tău le-a lăsat reci pe celelalte două. Poate că nu este el ucigașul 
mitologic, ci doar un banal ucigaș de puicuţe. Sau amândouă. 

Anais își reprimă o senzaţie de greață. De ce le vâna Janusz 
pe fetele astea? Observă în ultima clipă ieșirea de pe bulevardul 
periferic pe care o căuta. Coti cu o mișcare bruscă a volanului, 
care provocă o serie de claxoane furioase. 

Îi trebuiră câteva secunde să reia conversaţia: 

— Și Sasha? 

— O ţinem la răcoare. Suntem pe urma celorlalte dispariţii de 
care ne-a vorbit. 

— Bărbaţii? 

— Da. Ne-a dat numele. Vom verifica. Reţeaua asta ascunde 
ceva. Dar după mine o face inconștient. Oricât de absurd ar 
părea, ceva acolo este legat de programul Matrioșka, iar Sasha 
nu este deloc la curent. 

Erau pe aceeași lungime de undă. 

— Dar tu? Cu fotografii? reluă Solinas. 

Cobori privirea pe lista ei de nume și planul periferiei deschis 
pe genunchi. 

— Fac progrese. Dar ar fi mers mai bine dacă GPS-ul tău ar fi 
funcţionat. 

— A fost recomandat de Primăria Parisului. Tipii sunt curaţi? 

— Până acum, da. Mai am șase. Voi termina până diseară. 

— Succes. Ne vedem la brigadă. 

Închise și se întrebă pentru a mia oară de azi-dimineaţă dacă 
nu își pierdea timpul. Dădu la o parte îndoielile, spunându-și că 
ucigașii în serie au fost întotdeauna arestaţi deoarece au comis 
o eroare. În ciuda a tot ce se povestește, nu exista alt mijloc de 
a-i opri. Asasinul din Olimp spărsese o placă argintată 
fotografiindu-l pe Icar. Adunase resturile, dar un fragment îi 
scăpase - și acest fragment îi va aduce căderea. 

Se concentră asupra drumului. Se întuneca, dar circulaţia era 


VP - 515 


fluidă. Urma panourile indicatoare de pe marginea drumului. 
Două viraje și ajunse fără dificultate pe strada pe care o căuta. 
O dată nu înseamnă întotdeauna. Față de rezultatele lui Solinas, 
pista ei părea acum nulă și neinteresantă. Lovitura erau aceste 
escorte dispărute... 

Un loc în faţa porții casei. Anais ieși din mașină, promiţându-și 
să accelereze lucrurile. Sună la ușă suflând în pumni să se 
încălzească. Aburii pe care îi scotea se vedeau în lumina 
stâlpului electric. Poarta metalică se deschise. Când îl văzu pe 
bătrânul cu pălăria de panama ponosită, știu că nici nu mai 
trebuia să pună întrebările. Imposibil ca acest septuagenar să 
fie ucigașul. 

Avu un imbold să se urce la loc în mașină, dar omuleţul îi 
surâse cu căldură: 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnișoară? 

Două întrebări, își spuse, și gata. 

— Sunteţi Jean-Pierre Toinin? 

o... 

O mașină de înșurubat fără fir DS 14DL. 

12 scânduri de fag de 160 mm și 2 m lungime. 

200 de șuruburi TF Philips 4,2x38. 

O cameră video digitală. 

Un trepied pentru cameră 143 cm/3500 g. 

6 stick-uri de memorie de 32 giga. 

O lampă proiector. 

Un covor de gimnastică. 

O pilotă de puf de gâscă... 

Ochelari de somn. 

Kubiela puse materialul pe podeaua camerei. Cumpărase totul 
în zona comercială Bercy 2, aproape de ascunzătoarea lui. 
Armele pentru contraatac. Se gândise bine. Dacă celălalt exista 
în interiorul lui, nu putea să acţioneze decât într-un anumit 
moment: în timpul somnului. 

Când geamănul alb adormea, geamănul negru se trezea. 

Incepu treaba ţintuind ușa în șuruburi și scânduri. Mașina de 
găurit trecea prin carnea lemnului gemând, suflând, șuierând. 
Praful îi intra în ochi. Planul era simplu. Să adoarmă într-o 
cameră perfect închisă, sub privirea unei camere de filmat în 
funcțiune. Fiara va fi prizonieră. Nu se va întâmpla nimic 
periculos. La trezire, Kubiela va vedea pe ecran fața celuilalt. 


VP - 516 


Geamănul vicios care sălășluia în el încă din timpul vieții 
intrauterine. Abcesul care îl rodea precum un cancer. 

Trecu la ferestre. Șuruburi. Scânduri. Rumeguș. Camera se 
transforma în celulă de izolare. Cutia Pandorei nu mai putea fi 
deschisă... Nu avea nicio îndoială în ceea ce privea vinovăția lui. 
Faptele aveau acum claritatea probelor directe. Amprentele 
digitale pe groapa Minotaurului. Prezenţa sa la scena uciderii lui 
Icar și a lui Uranus. Cât se chinuise să respingă evidenţa... 
Evitase indiciile, distorsionase semnele, pentru a-și nega 
culpabilitatea. Acum, arunca masca. Era ucigașul. Asasinul din 
Olimp. 

A doua fereastră. Niciodată nu se simţise atât de puternic. 
Celălalt profita de somnul lui pentru a acționa și a ucide. Avea 
să-l prindă în propria capcană. La gândul ăsta avu o amintire. In 
mitologia greacă, Thanatos, zeul Violenţei, al Distrugerii și al 
Morții, avea un frate geamăn: Hypnos, zeul Somnului. O nouă 
referință antică ce i se potrivea perfect. 

Opri șurubelniţa și-și contemplă munca la lumina becului. 
Camera nu mai avea ieșire. Era zidit înăuntru. Complet 
prizonier. Cu celălalt. Sub lumina becului, camera, plină de 
rumeguș și de ipsos, era orbitor de albă. Ştia că și fața lui era la 
fel. Culoarea cocainei. Fiecare pas pe care îl făcea lăsa o urmă 
pe podeaua ninsă. 

Lăsă jos uneltele și trecu la materialul video. Cuplă camera la 
curent, instală trepiedul, așteptând ca motorul să se încarce. 
Aprinse proiectorul și îl orientă în jos, între ferestre, ca la teatru. 
Puse în centrul cercului luminos salteaua și scoase pilota din 
punga de plastic. 

Când patul fu gata, luă camera încărcată și o fixă pe trepied. 
După manual, stick-ul putea să înregistreze aproape zece ore 
continuu la o calitate normală. Începu prin a filma un plan larg. 
În centrul obiectivului, patul. 

Scoase ochelarii de somn - genul de mască de plastic ce ţi se 
dă în avion. Și-o puse pe frunte și se prăbuși pe pilotă. Cobori 
masca pe ochi și se concentră să adoarmă. Opri telefonul. 
Nimeni nu știa că se găsea aici. Nimeni nu avea cum să-l 
deranjeze. Nimeni nu putea să îl împiedice să facă marele salt. 

Curând, va afla... 


— Te exorcizăm, spirit murdar, oricine ai fi, putere satanică, 


VP - 517 


invazie de spirite ale infernului, adunare sau sectă diabolică, în 
numele și prin virtutea lui lisus Hristos, Domnul Nostru... 

Pe masa de operaţie, Francyzska Kubiela murmură o 
rugăciune, cu pântecul gol. În jurul ei doi medici și mai multe 
infirmiere, toţi cu măști verzi, părând stingheriţi. Un al treilea s-a 
retras mai în spate, și el cu mască chirurgicală. Unul dintre 
ginecologi unge cu gel pântecul femeii, după care scoase sonda 
ecografică. 

Se adresează celuilalt confrate: 

— Ce tot spune? 

Celălalt dă din umeri în semn de ignoranță - are în mână o 
seringă cu un ac lung. 

— O rugăciune de exorcizare, șoptește bărbatul din spate. A 
învăţat-o pe de rost. În franceză. 

— Îți ordonă Dumnezeu din Ceruri, cu care, în orgoliul tău, 
pretinzi că semeni... 

— Va trebui să o anesteziem complet... Ești de acord? 

Medicul cu seringa dă din cap. Primul plimbă sonda. În uter, 
undele ricoșează în micile corpuri la fel ca un sonar. Se observă 
bătăile grăbite ale celor două inimi. 

Cei doi gemeni apar pe ecran. Francyzska este în luna a 
șaptea. Unul dintre fetuși are 40 de centimetri, celălalt nu 
depășește 20. Un hăţiș de vase sangvine este deasupra lor. 

— iți comandă, Christ, Verb etern al lui Dumnezeu, făcut 
carne... 

— Calmaţi-vă, Francyzska..., murmură medicul. Nu veţi simți 
nimic. 

Poloneza, pe cap cu o bonetă de hârtie verde, nu pare să-l 
audă. Ginecologul ridică privirea și se concentrează pe monitor. 
Fetușii plutesc în lichidul amniotic. Dominantul se agită ușor. 
Dominatul se ghemuiește pe fundul cavităţii. Cu capetele lor 
mari și cu ochii transparenți, sunt ca două sculpturi din sticlă, 
diferiţi doar ca talie... 

— A luat antispasmodicele? 

— Da, doctore, răspunde o infirmieră. 

Contrast între vocile scăzute și lumina lămpilor chirurgicale 
care nu permit niciun pic de umbră. Chirurgul-șef, cu ochii lipiţi 
de ecran, înfige ușor acul în pântece. 

Francyzska ridică tonul: 

— Iți ordonă semnul sacru al Crucii și virtutea tuturor 


VP - 518 


misterelor credinței creștinei 

— Calm... Câteva secunde și terminăm. 

— Îți ordonă puternica Maică a Domnului, Fecioara Maria, care 
a Zdrobit capul tău prea orgolios! 

— Țineţi-o! Nu trebuie să mai miște niciun milimetru! 

Pe ecran, acul se îndreaptă spre fetusul din stânga - cel mai 
bine dezvoltat. Bătăile cardiace ale gemenilor se accelerează: 
bum-bum-bum-bum. 

— Țineţi-o, pentru numele lui Dumnezeu! 

Infirmierele prind brațele pacientei și se apasă cu forță pe 
umerii ei, ajutate de cel de-al treilea bărbat. Medicul, cu fruntea 
asudată, continuă puncţia - este aproape acum de toracele 
fătului. 

O chestiune de milimetri... 

— Îți ordonă ea, credința Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel... 

Vârful va atinge corpul. Chiar în clipa aceea fătul întoarce 
capul și se uită drept la medic, cu ochii lui enormi. Pumnii lui 
lovesc în toate direcţiile peretele uterului. 

— ÎȚI ORDONĂ SÂNGELE MARTIRILOR! ZMILUJ SIE ZA NAMI! 

Francyzska se  cabrează dintr-odată, surprinzându-l pe 
obstetrician. Acul trece prin peretele intrauterin care îi separă 
pe gemeni și îl atinge pe cel de-al doilea geamăn, ghemuit, 
imobil, pradă sigură pentru otravă. 

— LA NAIBA! 

Trage seringa, dar este prea târziu. Injecţia a atins inima 
geamănului. Femeia se roagă în continuare, salivând, scuipând, 
sângerând. Și-a împreunat mâinile peste pântec. 

Pe ecran, geamănul supravieţuitor pare că zâmbește. 

Răul a învins... 

Kubiela se trezi tresărind. Pentru câteva secunde avu senzaţia 
că este complet pierdut. În cădere liberă într-un loc fără contur, 
fără nume. Apoi adrenalina îi redă luciditatea. Senzaţie 
contradictorie. Clarviziune și confuzie amestecate. 

— Asta nu s-a întâmplat așa, șopti el. 

Își smulse masca de pe ochi. Strălucirea proiectorului îl făcu 
să scoată un strigăt de durere. Din reflex își duse pumnii la ochi. 
Imposibil să deschidă ochii. Lumina prea albă... 

Asta nu s-a întâmplat așa. O știa. Era medic. In primul rând, o 
pacientă atât de nervoasă ar fi primit din oficiu o anestezie 
generală. Apoi, antispasmodicele date înainte de operaţie ar fi 


VP - 519 


cufundat uterul într-o letargie completă. Și oricum, se 
anesteziază întotdeauna fătul înainte de reducție. Este imposibil 
să-ți imaginezi că s-a agitat ca în vis. Și cu atât mai puţin că a 
întors capul spre ecran. 

Încet, lăsă mâinile în jos și înfruntă lumina. Strânse pleoapele 
și printre ele observă conturul camerei, haloul progresiv al 
proiectorului. Pe fondul acestei imagini violente, văzu camera pe 
trepied. 

Atunci își aminti totul. 

Coșmarul nu conta deloc. Ceea ce conta era ce făcuse în 
timpul somnului. Bănuiala unei vieţi duble. Voința sa de a se 
închide în încăperea asta. Camera de filmat pusă în funcţiune 
înainte de a adormi, cu scopul de a-l surprinde pe celălalt. Un 
adevărat delir. 

În clipa aceea băgă de seamă că ploua în încăpere. 
Rapoartele medicale, ecografiile și celelalte plicuri erau 
împrăștiate pe jos, ridicându-se la fiecare rafală, murdare de 
rumeguș și de ipsos. /mposibil. 

Baricadase ieșirile cu scânduri. Zăvorâse cutia Pandorei. 

Întoarse capul. Prima fereastră din stânga lui era deschisă și 
obloanele se izbeau în bătaia vântului. Pe jos, scândurile erau 
sparte, făcute bucăţi. Ca și cum o fiară sălbatică - un lup turbat 
- ar fi smuls totul cu mâinile goale. 

Lui Kubiela nu-i venea să creadă. Se ridică să verifice camera 
de filmat. Înţepeni la prima mișcare. Era acoperit cu sânge. Un 
sânge abia uscat era pe pliurile cămășii sale. Ridică țesătura. Se 
palpă. Nicio rană. Nici urmă de plagă. 

Era sângele altuia. 

o... 

Smulse camera de pe suport și după câteva încercări o puse 
pe play, observând în trecere că nu avea sânge pe mâini. 
Amănuntul ăsta îl liniști oarecum. Căută în adâncul creierului o 
lumină, un indiciu, o amintire. Nimic. 

Dădu pe repede înainte. Începutul era comic. Se culcase pe 
jos, cu gesturi mecanice și accelerate, apoi adormise, dispărând 
sub pilota albă. Apoi, imobilitatea scenei dădu impresia unei 
opriri a imaginii. Dar nu. Din timp în timp, Kubiela tresărea, se 
răsucea, își schimba poziția. 

Dar nu se trezea. 

Aruncă o privire spre cronometru. Trecuseră 94 de minute și 


VP - 520 


nimic nu se întâmplase. În minutul 102, foile, radiografiile 
intrară în câmpul vizual al camerei. Vântul. Cineva era în 
încăpere. Kubiela opri derularea rapidă și dădu câteva secunde 
înapoi. Nu se vedea nimic, dar se auzeau, graţie sonorului, 
loviturile date în fereastră - apoi cum se sparge geamul - apoi 
scândurile - zgomot de lemn sfărâmat, aruncat în interiorul 
încăperii. 

Totul se întâmpla în afara câmpului vizual. Din reflex, mișcă 
puţin camera ca și cum ar fi putut schimba cadrul. 

În clipa aceea apăru o mână înmănușată. 

Apoi nimic. 

Imagine neagră. 

Intrusul oprise camera în minutul 105. Kubiela apăsă din nou 
pe derulare rapidă în caz că mâna misterioasă ar fi pus din nou 
în funcţiune înregistrarea. Nu. Ridică ochii și fu aproape surprins 
să nu descopere propriul corp în faţa lui pe locul unde dormise. 

Cine fusese în cameră? 

Cine cunoștea această ascunzătoare? i 

Stinse proiectorul și aprinse becul, nu atât de puternic. Inchise 
fereastra. Membrele îl ascultau cu dificultate. Era plin de 
vânătăi. Toate acestea erau terifiante și în același timp 
liniștitoare. Dacă exista un alt om, poate că nu era el ucigașul. 
Poate că mai exista o explicaţie... 

Kubiela era atât de adâncit în gândurile sale, că reacţionă cu 
întârziere când o sonerie se auzi în încăpere. Oprise telefonul și 
melodia îi era necunoscută. 

Lăsă camera și porni în căutarea aparatului, răscolind printre 
bonuri, fotografii și imagini pline de rumeguș umed. 

În cele din urmă văzu un telefon mobil așezat pe jos, aproape 
de saltea. 

— Alo? 

— Ascultă-mă cu atenție. 

— Cine sunteți? 

— Ascultă, îţi spun. Privește pe fereastră. 

Kubiela se aplecă spre pervazul spart. Vântul nopţii era 
puternic. Ploaia îl lovea în faţă, orbindu-l. Un amănunt anormal: 
căldura. Aerul de afară era umed. Nu se vedea nimic. 

— Este un A5 staționat în faţa porții. 

Kubiela distinse o caroserie neagră. Un bloc strălucitor sub 
ploaie. Renunţă să mai pună vreo întrebare. Poate că încă visa? 


VP - 521 


— Cheile sunt în contact. Demarezi și vii la mine. 

— Unde? 

— În La Rochelle. 

Kubiela nu putea răspunde. Mușchii gâtului îi erau blocaţi. 
Neuronii lui formau un caleidoscop luminescent. Forme, 
arabescuri de sticlă colorată, dar nimic coerent. Nici un singur 
gând inteligibil. 

În sfârșit, reuși să articuleze: 

— De ce aș face-o? 

— Pentru ea. 

Brusc gemete. Strigăte sugrumate. O gură plesnită. Sângele 
de pe cămașa lui. 

— Cine e? 

— Eu o numesc Euridice. Dar tu o cunoști sub numele de 
Anais. Anais Chatelet. 

Zgomote de frâne furioase îi urlară în minte. Zgomote de 
elicoptere, de puști de asalt, sunetele seci ale morții. 

— Minţi, spuse el trecând la tutuială. Anais este la închisoare. 

— Nu ești la curent cu noutăţile, tinere. 

Tinere. Cunoștea vocea asta lentă și gravă. Nu putea să-și 
amintească unde o auzise. 

— Ce i-ai făcut? 

— Nimic. Deocamdată. 

— Dă-mi-o la telefon. Vreau să-i vorbesc. 

Un râs scurt. Un tors de pisică. 

— Ea nu poate să-ți vorbească. O ard buzele. 

— Ticălosule! Ce... 

— la-o spre La Rochelle. Te mai sun. 

— Cine ești, pentru numele lui Dumnezeu? 

Din nou un râs dulceag: 

— Sunt cel care te-a creat. 

o... 

Pe A10, nu îi trebui prea mult să observe că se întâmpla ceva 
în atmosferă. Rafalele izbeau mașina cu violență. Pe marginea 
drumului arborii se încovoiau, cuprinși parcă de crampe 
violente. O căldură inexplicabilă se ridica în mașină. 

Ce se întâmpla? Era complet singur pe șosea. 

Aprinse radioul. 

Primele cuvinte pe care le auzi fură: 

— Din cauza furtunii Xynthia, departamentele Charente- 


VP - 522 


Maritime, Vendée, Deux-Sèvres și Vienne sunt în alertă de cod 
roșu. Riscurile sunt reale. Se prevăd inundaţii, întreruperi ale 
curentului electric, pagube materiale. Viteza vântului e de peste 
150 de kilometri pe oră și... 

Kubiela strânse mai bine volanul. Nu mai lipsea decât asta. 
Forțele naturii să se amestece. Nimic de mirare, de fapt. De la 
început, această poveste se scria sub semnul zeilor. Eu sunt cel 
care te-a creat. 

Kubiela întinse mâna și schimbă postul. 

— O aşteptam și iat-o. Din 23 februarie, Météo France ne 
vorbește despre o depresiune situată în inima Atlanticului, 
susceptibilă în a se transforma într-o furtună. Pe 25, satelitul 
Eumetsat a fotografiat evoluţia acestei depresiuni care se tot 
mărește, de la arhipelagul portughez al Maderei la... 

Ca replică, mașina lui nu înceta să sară literalmente de pe o 
parte pe alta, ridicată de convulsii, după care era lăsată din nou 
jos ca de o mână invizibilă. Kubiela mergea cu mai mult de 200 
de kilometri pe oră. Se uită la luminile de pe bord. Mașina era o 
bijuterie a tehnologiei și a ingineriei, dar nu făcea doi bani în 
faţa stihiilor naturii. 

— Depresiunea a urcat din regiunile subsahariene până a 
devenit un ciclon extratropical, care s-a dezlănțuit pe 26 
februarie asupra Insulelor Canare, producând primele pagube 
materiale. Acum Xynthia este pe continent. Căldura este un 
semnal. 25 de grade în plină iarnă pe Coasta bască: asta nu 
este o încălzire, este sfârșitul lumii! 

Comentatorii parcă erau evangheliștii anunțând Apocalipsa. 
Doar că unele cuvinte și imprecaţii nu le rosteau. Era într-un așa 
hal de nervozitate, încât creierul lui răsucea frazele ca metalul 
încălzit la alb. 

Încă 200 de kilometri și simţea că intră drept în gura unui 
monstru. Trebuia oare să se oprească? Să se ascundă într-o 
cameră de hotel și să aștepte o acalmie? /mposibil. Tonul Vocii 
nu lăsa loc de comentarii. Ca urmare, întrebările reveniră, 
tulburându-i sufletul. Cine era ucigașul? Cum o luase pe Anais ca 
ostatic? Când ieșise din închisoare? Continuase ancheta și 
pusese piciorul unde nu trebuia? Ce târg urma să-i propună 
asasinul? Și mai ales: unde mai auzise vocea aceea? 

Trecu de Tours și se orientă după o benzinărie. Acoperișul 
tremura deasupra stâlpilor. Panourile fuseseră smulse. De-a 


VP - 523 


lungul parcării, coniferele erau întinse la orizontală, ca niște 
franjuri de spumă neagră și furioasă. Doar pompele păreau solid 
înfipte în asfalt. Avea destul combustibil până la La Rochelle, dar 
voia să reia contactul cu lumea umană. 

Greșise adresa. Nicio mașină parcată. Nicio siluetă în 
magazinul încă luminat. Prin geamurile care tremurau, observă 
câteva persoane în ţinută roșie, fuste pentru femei, salopete 
pentru bărbați. 

Își făceau grăbiţi bagajele. 

— Sunteţi nebun să mai conduceţi? îl întrebă o femeie când 
intră. 

— Furtuna m-a prins pe drum. 

Femeia închise casa din spatele tejghelei. 

— N-aţi auzit avertismentele la radio? Este cod roșu. 

— Trebuie să merg mai departe. Merg la La Rochelle. 

— La Rochelle? Vedeţi cum suflă aici? Vă imaginaţi ce e pe 
coastă? Pesemne că totul e sub apă acum... 

Kubiela nu mai auzi sfârșitul frazei. Nu avea nevoie de o 
Casandră ca să se motiveze. Își reluă drumul în pielea eroului 
mitologic care nu poate scăpa de destinul său. 

Pe la trei dimineaţa ajunse pe N11. Îi trebuiseră șase ore ca 
să străbată cei 450 de kilometri dintre Paris și La Rochelle. Nu 
era rău. Doar ce se lăudase și ploaia începu. Cu o lovitură 
aversa răsturnă peisajul, parcă pentru a-l șterge, pentru a-l 
anula. Rafalele de apă loveau geamurile, răpăiau pe capotă, 
țâșnind din toate părțile, de sus, dar și de jos. 

Nu mai vedea panourile. Se gândi la GPS, dar nu își imagina 
că se putea opri să caute modul de folosire, să programeze... In 
jurul lui totul părea distrus, dislocat, lichefiat. Se gândea că e 
singur pe lume, când se intersectă cu alte faruri. Vederea lor îl 
liniști, dar nu pentru mult timp. Mașinile se loveau din spate, 
derapau pe margini, se răsuceau pe șosea. Oamenii pierduseră 
controlul realităţii. 

Brusc, un panou LA ROCHELLE 20 KM își luă zborul ca o aripă 
de metal și căzu pe capota lui. Kubiela se alese cu o fisură în 
parbriz.  Crengi, pietre loveau caroseria. Dar avansa în 
continuare. Noaptea se transformase într-un vârtej de 
fragmente și gunoaie. 

În fine, ca prin miracol, apăru orașul. Luminile pâlpâiau la 
intervale regulate. Casele tremurau din temelii. Acoperișurile 


VP - 524 


cedau. Uneori apăreau oameni agitaţi. Familii ce încercau să 
consolideze o antenă satelit, să protejeze geamurile unei mașini, 
să închidă obloanele... Curajoși, dar demersul lor era inutil: 
natura stăpânea tot. 

_ Pe scaunul pasagerului sună telefonul. În vijelie abia îl auzise. 
Incercă de mai multe ori să răspundă. 

— Alo? 

— Unde ești? 

— În La Rochelle. 

— Te aștept la baza de submarine La Pallice. 

Vocea rezona acum ca într-o biserică. Se auzea în spatele ei 
un zgomot surd, pe un ritm obsedant. Respirația mării furioase. 

— Ce este? 

— Un buncăr aproape de intrarea în portul comercial. N-ai 
cum să nu-l vezi. 

— Nu cunosc orașul! 

— Descurcă-te. Ține-o pe lângă zidul de est al clădirii. Ultima 
poartă va fi deschisă spre nord. Te aștept. 

o... 

Merse tot înainte spre Portul Vechi. Primul lucru pe care îl 
văzu clar fu un panou electronic care clipea: „AVERTIZARE DE 
FURTUNĂ LA ORA 22. ÎNTOARCEȚI- VĂ ACASĂ”. O luă pe un 
bulevard, apoi de-a lungul unui bazin care era pesemne portul 
de agrement. Coca vaporașelor se lovea una de alta. Pânzele se 
înfășurau pe metal. Mai departe, valuri de mai mulţi metri se 
spărgeau de țărm. 

Kubiela nu mai văzuse niciodată așa ceva. Vântul, marea și 
noaptea își disputau orașul cu lovituri puternice și mușcături. 
Șuvoaiele de apă înghițeau malurile, șoseaua, trotuarele. Cum 
să găsească baza de submarine? Prin deducție, își spuse să o ia 
pe lângă bazine. Va găsi poate un panou, un indicator. În clipa 
aceea, între două ștergătoare, văzu minunea: trei siluete care 
mergeau contra vântului cu apa până la genunchi. 

Viziunea dispăru. Poate că delirase... În același moment, 
mașina derapă și se lovi de trotuar. Șocul îi dădu un imbold. Cu 
umărul, deschise portiera și fu imediat aspirat de un vârtej 
fierbinte. Uitase căldura și de aceea fu și mai terifiant. Lumea 
era în supra-încălzire. Nucleul central al planetei urma să 
explodeze. 

Nu visase. Trei civili se îndepărtau cu mâinile în buzunare, 


VP - 525 


încovoiaţi sub rafale. Merse spre ei, avansând aproape la 
orizontală. Rafalele de ploaie oscilau tot atât de puternic ca 
pânzele unei corăbii. Cablurile electrice săreau precum corzile 
de la chitară. Sub pașii lui, pământul aluneca, se înfunda, se 
dizolva: era dat înapoi mării. 

— Hei! Vă rog! 

Nu erau decât la vreo douăzeci de metri, dar nu îl auziră. 
Acceleră pasul de echilibrist. Doi bărbaţi cu mâinile în buzunare. 
O femeie care se lupta să nu-și piardă poșeta. Cu capul băgat în 
glugă. 

— Vă rog! 

Kubiela îl prinse pe unul din bărbaţi de umăr. Tipul nu păru 
surprins - se aștepta să îl lovească vreo rafală sau vreo creangă. 

— Caut baza submarină La Pallice. 

— Sunteţi nebun. Este în portul comercial. Totul e probabil 
sub apă acolo. 

— E departe? 

— Sunteţi cu spatele la el. Cel puţin trei kilometri. 

— Sunt cu mașina. 

— Cu mașina? 

— Spuneţi-mi pe unde să o iau. 

— O luaţi pe Jean-Guitton. Tot înainte. La un moment dat va fi 
un panou „Port comercial”. Urmaţi-l. Veţi ajunge pe La Pallice. 
Dar sincer, mă mir că aţi ajuns și până aici. 

Omul continua să vorbească, dar Kubiela se întorsese deja și 
o luase clătinându-se spre mașină. Nu mai era acolo. Cu mâna 
streașină la ochi o văzu la vreo cincizeci de metri printre altele 
într-o vălmășeală ca-n filme. Cu apa până la jumătatea gambei, 
ajunse la portiera pasagerului - cealaltă era inaccesibilă -, o 
deschise și se strecură înăuntru. Contact. Motorul nu era înecat. 
Cu câteva manevre în forță reuși să iasă din hăţișul de fiare. 

Merse câteva minute pe o arteră mărginită de arbori și de 
clădiri care îl adăposteau de vânt. Panoul apăru în cele din 
urmă: PORTUL COMERCIAL. O luă la dreapta. Dintr-odată 
peisajul se schimbă. Cisterne, clădiri industriale, căi ferate și 
furtuna revenind în forţă. Derapa cu spatele, cu fața, aluneca pe 
bălțile agitate. In momentul în care crezu că nu va mai avansa, 
două mormane de pământ se ridicară de o parte și de alta a 
drumului. Un șantier gigantic îl protejă mai bine de un kilometru. 

Ajunse în sfârșit la portul propriu-zis. Pavilionul de la intrare 


VP - 526 


era închis. Nu se vedea nimic cu excepţia unei bariere roșu și 
alb și a unui panou care prevenea: INTERZIS PIETONILOR ȘI 
VEHICULELOR CE NU APARȚIN TRAFICULUI PORTUAR. În haosul 
nopţii, avertismentul părea derizoriu. Dar Vocea avusese 
dreptate, nu avea cum să rateze buncărul. La stânga se ridica o 
fortăreață, îndreptându-și stâlpii de beton armat spre întuneric. 

Bariera de ieșire era smulsă. Dădu înapoi și intră pe 
contrasens. Macarale. Rezervoare. Ilmense aripi de eoliene, 
ancorate la sol. Ocoli obstacolele. Vântul se dezlănţuia aici, dar 
portul părea că poate să-i facă faţă. Aceste construcţii 
industriale emanau un sentiment de siguranţă. A 

Se opri la baza buncărului, aproape de calea ferată. In faţă se 
deschidea un bazin vast. Cargouri de 100 de metri lungime, 
cântărind mii de tone, se legănau ca niște coji de nucă. Furia 
oceanului era contagioasă. Apele tăiate ale mării se ridicau în 
valuri de mai mulţi metri înălțime. 

Ridică privirea și măsură din priviri clădirea. Pereţii aveau 
peste douăzeci de metri înălțime și desfășurau spre bazin zece 
deschideri de lărgime egală. 

Ea, Vocea, spusese: „O iei pe lângă zidul de est. Ultima poartă 
va fi deschisă spre nord”. Puse în funcţiune în cele din urmă 
GPS-ul care îi indică, în loc de „bine ai venit”, cele patru puncte 
cardinale. Se afla pe partea de sud a buncărului, bazinul se situa 
spre vest. Pe scurt, nu era bine. Dădu cu spatele, ocoli clădirea 
și o luă pe lângă zidul de est, în direcţia nord. 

Peretele orb se prelungea pe două sute de metri. La capătul 
meterezei, o poartă de metal negru. Ultima poartă va fi 
deschisă. Kubiela luă cele două pistoale, le puse la spate, apoi 
abandonă mașina. Merse spre perete. Cheiul era complet pustiu. 
Kubiela se apleca, biciuit de vânt și de ploaie, dar se simțea 
puternic. Ora înfruntării venise. 

O frază a Vocii îi reveni în minte: 

— Eu o numesc Euridice. Dar tu o cunoști sub numele de 
Anais. 

Euridice. Cine să fie Orfeu? El sau ucigașul? Ce a pregătit 
nebunul? Privi din nou clădirea care ar fi putut adăposti o 
armată și vasele ei amfibie. li veni o idee: dacă el era Orfeu, 
atunci această fortăreață adăpostea infernul. Aproape că fu 
tentat să caute în furtună Cerberul, câinele monstruos care 
păzea intrarea în regatul umbrelor. 


VP - 527 


Hipnotizat, obsedat, ud leoarcă, împinse cu umărul peretele 
de fier negru. 

Era deschisă. 

Nu se intra prea greu în infern. 

o... 

Primul lucru pe care îl văzu fu un lung tunel întunecat, deschis 
în depărtare spre furtună. Valurile intrau în el cu forță, după 
care se îmblânzeau pentru a fi reduse la bălți înspumate. 
Kubiela înaintă. Locul evoca o cavernă imensă și rectilinie. Un fel 
de sedimentare geologică. Simţea aici vidul, rezonanţa 
interioară pe care o ai când pătrunzi într-o catedrală. Era apă 
peste tot. În_textura betonului. În clipocitul care se auzea 
deasupra lui. In bălțile care luceau pe jos. La intervale regulate 
se auzeau tunetele care urcau prin tunel, se rostogoleau până la 
el, apoi plecau, parcă cu regret. Avea impresia că se află în 
gâtul unui monstru, a cărui salivă era marea. 

Nicio lumină, niciun semn. Ochii, încă orbiţi de ploaie, nu 
distingeau nimic. Își dădu seama că lăsase în mașină telefonul 
mobil. O tâmpenie. Ucigașul îl va suna fără îndoială pentru a-l 
găsi undeva în măruntaiele astea... 

Parcă pentru a răspunde, o sursă de lumină apăru în dreapta 
lui, la vreo cincizeci de metri distanţă sau mai mult - greu de 
evaluat neantul. Se auzi o mișcare. Miji ochii și observă o flacără 
concentrată de un portocaliu intens, albăstruie pe margini. 
Flama unui arc de sudură care arunca lumini sporadice pe un 
impermeabil ud. 

Un bărbat avansa spre el. Un pescar marin. Personajul prinse 
contur. Un bărbat masiv, cu o pelerină de ploaie, salopetă cu 
bretele, haină gonflabilă și cizme. Faţa îi era acoperită de o 
glugă strânsă până la vizieră. Kubiela nu fusese niciodată tentat 
să și-l imagineze pe asasinul din Olimp, dar la urma urmei, 
fantoma asta de plastic și foc s-ar fi potrivit. 

Ucigaşul era acum la câţiva metri. Într-o mână ţinea aparatul 
de sudură. Cu cealaltă târa o butelie de metal pe rotile - ea 
conţinea oxigenul care alimenta flacăra incandescentă. 

Kubiela încercă să-i vadă faţa. Ceva din alura generală a 
ucigașului, ușoara aplecare înainte, i se părea familiar. 

— Bucuros să te văd din nou, spuse gazda, lăsându-și jos 
gluga. 

Jean-Pierre Toinin. Psihiatrul care veghease asupra nașterii 


VP - 528 


sale tragice și asupra nebuniei mamei sale. Omul care asistase 
la sacrificarea fratelui său. Bătrânul care îi cunoștea toată 
istoria. Și care, fără îndoială, o și scrisese. Eu sunt cel care te-a 
creat. 

— Scuză-mă, dar trebuie să închid naibii poarta asta. 

Kubiela se dădu înapoi și lăsă baubaul să treacă. Simţi suflul 
fierbinte al arcului. Evaluă forța bărbatului. In ciuda vârstei, ar fi 
putut să-i ducă pe umeri pe Minotaur sau pe Icar. Ar fi putut 
transporta un cap de taur sau să înfrunte un gigant ca Uranus. 

Cu o mișcare bruscă, trase poarta apoi reglă flacăra, care 
deveni de culoarea unei portocale coapte. Zgomotul ascuţit se 
intensifică. Toinin se ocupa de zăvorul metalic de la nivelul 
clanţei. Kubiela nu mai respira. Orice șansă de evadare era pe 
cale să dispară literalmente sub ochii lui. De o parte, o ușă 
sudată. De cealaltă, furia oceanului. 

— Ce... ce faci? 

Îi vorbea ucigașului. Credea că are halucinaţii. 

— Blochez ieșirea asta. 

— Din cauza apei? 

— Pentru noi. Nu vom mai putea ieși pe aici. 

Fasciculul devenise alb, ca de gheaţă, dar o gheaţă care avea 
câteva sute de grade. Kubiela vedea cum metalul se transformă 
într-o panglică roșie, care se înnegrea imediat. Brusc ieși din 
apatie. 

Merse spre bătrânul care lucra în genunchi și îl ridică de jos: 

— Unde e ea? 

Toinin întoarse aparatul de sudură și strigă cu un aer fals 
panicat: 

— O să te arzi, deșteptule! 

Kubiela slăbi strânsoarea, dar repetă, mai tare: 

— Unde e Anais? 

Septuagenarul întinse flama spre o ușă laterală la stânga. Un 
acces spre hangare. Kubiela văzu sau crezu că vede o siluetă 
udă până la piele întinsă pe jos. Prizoniera semăna cu Anais, dar 
avea o cagulă pe cap. 

Kubiela se repezi. Toinin îi bară drumul cu flacăra de sudură. 
Arsura îi trecu pe la înălțimea ochilor. 

— Nu te apropia, șopti el. Nu încă... 

— O să mă oprești? urlă Kubiela, ducând mâna la spate. 

— Dacă te apropii, va muri. Poţi să fii sigur. 


VP - 529 


Încremeni. Nu se îndoia de chestia asta. În materie de 
strategii nebunești, putea să-l creadă pe Toinin. Lăsă din mână 
patul CZ-ului. 

— Vreau dovada că e Anais. 

— Vino după mine. 

Trăgând butelia pe roţi, bărbatul se îndreptă spre zona 
întunecată. Kubiela o luă pe urmele lui cu neîncredere. Reflexele 
flamei se oglindeau în bălți. Auzea tunetele valurilor. 

Asasinul se opri la câţiva metri de prizonieră. Lăsă căruciorul 
și întinse mâna spre ea. Kubiela crezu că îi va scoate cagula. În 
loc de asta, el îi suflecă mânecile. Urmele de automutilare îi 
brăzdau carnea. 

Într-o frântură revăzu scurta lor seară la Bordeaux: 

— Sunteţi sigur că nu vreți să deschidem sticla mea? 

Anais avea mâinile prinse cu un colier dințat. Păru că se 
trezește. Se agită ușor. Fiecare dintre gesturile ei dovedea 
epuizarea, slăbiciunea - sau drogul. 

— Ai drogat-o? 

— Un simplu sedativ. 

— E rănită? 

— Nu. 

Kubiela își descheie haina, arătându-și cămașa pătată cu 
sânge. 

— Și asta? 

— Nu e sângele ei. 

— Dar al cui? 

— Ce mai contează? Nu sângele ne lipsește. 

— Sub cagulă, are căluș? 

— Are buzele lipite. Un clei chimic foarte eficient. 

— Ticălosule! 

Se întinse spre el. Omul îi puse flacăra în față. 

— Nu e mare scofală. Se va trata când veți ieși de aici. 

— Deci vom ieși? 

— Totul depinde de tine. 

Kubiela își trecu mâna peste frunte: broboanele de sudoare și 
murdăria de pe pielea lui formau un amestec sărat. 

— Ce vrei? capitulă el. 

— Să mă asculţi. Asta pentru început. 


— Am cunoscut-o pe mama ta într-un dispensar în 1970. 


VP - 530 


Conduceam un serviciu de asistență, ceva la jumătatea 
drumului între asistență socială și psihiatrie. Cu soţul ei, 
Francyzska fugise din Silezia. Nu aveau niciun ban. Andrzej lucra 
pe șantiere. Francyzska avea problemele ei mintale. S-a spus 
mai târziu că sarcina a înnebunit-o, dar nu e adevărat. Pot să 
spun că era deja bolnavă înainte de toată povestea asta... 

— De ce suferea? 

— Era în același timp bipolară, schizofrenică, depresivă... Și 
toate astea se amestecau cu fanatismul religios. 

— Ai tratat-o? 

— Asta îmi era meseria. Dar în același timp mi-a servit pentru 
experienţele mele. 

Îi îngheţă sângele. 

— Ce experiențe? 

—Eu sunt un produs pur al anilor 1970. Generaţia 
psihotropelor, a antipsihiatriei, a deschiderii azilelor... La 
vremea aceea se credea că disciplina noastră avea ca unic viitor 
chimia. Urma să vindecăm totul cu medicamente! Paralel cu 
activitatea mea de psihiatru am încropit un laborator de 
cercetare. Nu mare lucru. Nu aveam mijloace. Dar totuși, am 
descoperit o moleculă, aproape din greșeală. Străbunica lui DCR 
97, pe care am reușit să o sintetizez. 

— A cui? 

— A moleculei din protocolul Matrioșka. 

— Ce trata pe atunci? 

— Nimic.  Favoriza doar alternanţa dispozițiilor, a 
imboldurilor... Un fel de bipolaritate mai puternică. 

— l-ai... i-ai injectat-o Francyzskăi? 

— Nu ei. Feţilor ei. 

Logica subterană a întregii povești. Gemenii ale căror 
temperamente erau atât de deosebite erau deja cobaii. Ei 
reprezentau schiţele experiențelor ce urmau să vină. 

— Rezultatele erau extraordinare. Nici azi nu pot să explic 
aceste efecte. Molecula nu modificase patrimoniul genetic al 
embrionilor, ci comportamentul lor încă din viața intrauterină. 
Imboldurile negative erau totuși localizate doar pe unul dintre 
copii. O fiinţă ostilă, agitată, agresivă care încerca să-și ucidă 
fratele. 

Kubiela era copleșit. 

— AȘ fi vrut să se nască amândoi copiii, dar era fizic imposibil. 


VP - 531 


Ginecologii le ceruseră părinţilor să facă alegerea: să salveze 
dominantul sau dominatul. Francyzska bineînţeles că a ales 
veriga slabă. Pe tine. Credea că ești un înger, un inocent. Prostii. 
Nu erai decât un element al experienţei mele. 

O ușurare slabă: era totuși geamănul alb. 

— De aici încolo, dezvoltarea ta nu m-a mai interesat. Am 
stopat injecţiile. Am internat-o pe Francyzska într-un institut 
unde dădeam consultaţii. Anii au trecut. L-am revăzut pe 
Andrzej care mi-a explicat că sufereai de coșmaruri, de accese 
de agresivitate de neînțeles. Te-am consultat. Am descoperit că 
geamănul negru continua să trăiască în tine. Ceea ce molecula 
mea separase, psihicul tău sintetizase. Într-un singur sine! 

— M-ai tratat? 

— De ce? Nu erai bolnav. Erai prelungirea cercetărilor mele. 
Din păcate, forţa ta de caracter era pe cale să te salveze. 
Reușiseși să  menţii fantoma fratelui tău pe fundul 
inconștientului tău. 

Kubiela încercă să vorbească din perspectiva nebunească a 
lui Toinin: 

— De ce nu mi-ai injectat din nou molecula ta? 

— Pentru că n-am putut, pur și simplu. Andrzej se temea de 
mine. În ciuda ajutorului meu - eu am plătit casa din Pantin -, 
mă ţinea la distanţă. A insistat chiar să-mi dea banii pe casă 
înapoi! Apoi a reușit să o transfere pe Francyzska la Ville-Evrard, 
în afara sferei mele de acţiune. 

— Inţelesese ce ai făcut? 

— Nu. Dar simţea că ceva nu se potrivea. Instinctul ţăranului. 
Între timp obținuse naționalitatea franceză. Se simţea mai 
puternic. N-am putut să fac nimic. Fără să mai adaug că Andrzej 
era un uriaș. O forță fizică: ne vom întoarce la asta. 

— Ce mi s-a întâmplat în continuare? 

— N-am idee. Am abandonat cazul tău și m-am concentrat pe 
alte treburi. Inspirându-mă din evoluţia ta, am căutat un produs 
care să poată produce o fisiune într-un creier adult, 
compartimentând mai multe personalități. 

— Molecula lui Mêtis. 

— Te grăbești. Am petrecut mai bine de zece ani muncind 
singur, fără mijloace, fără echipă. Nu avansam. A trebuit să 
aştept anii 1990 pentru ca Mâtis să se intereseze de lucrările 
mele. 


VP - 532 


— De ce? 

— Simplu efect al modei. Mâtis explodase pe piaţa 
anxioliticelor, a antidepresivelor. Grupul se interesa de orice 
moleculă care ar fi avut un efect inedit asupra creierului uman. 
Le-am vorbit de DCR 97. Nu se numea încă așa. Nici nu exista 
încă în forma ei... definitivă. 

— Ți-au dat mijloace? 

— Rezonabile. Dar am putut să finalizez experimentele. Să 
sintetizez un produs care provoca o reacție în lanţ în spiritul 
omenesc. 

— Produsul ăsta cum funcţionează, mai exact? 

— Nu am nici cea mai mică idee. Nu pot să explic principiul lui 
activ. In schimb, am observat îndelung efectele sale. Totul se 
petrece ca într-o fisiune nucleară. Memoria explodează ca un 
nucleu atomic. Dar creierul uman are propria lui logică. Un fel de 
lege a gravităţii care face ca dorinţele, imboldurile, fragmentele 
de memorie să aibă tendinţa naturală de a se regrupa între ele 
pentru a reconstitui un nou sine. 

Kubiela înţelese că, prin propriile cercetări asupra gemenilor 
și a personalităţilor multiple, tocmai această lege a gravităţii era 
ceea ce căuta. 

— Ai făcut teste clinice? 

— Asta era problema. Lucrările mele aveau nevoie de 
material uman. Imposibil să experimentezi o astfel de moleculă 
pe șobolani sau maimuțe. Or, Me&tis este un grup puternic, dar 
nu gata să încerce orice pe oricine. 

— Deci? 

— Mi-a permis să deschid o clinică specializată. Am început să 
lucrez pe bolnavi mintal. Fiinţe a căror personalitate suferea 
deja de instabilitate. Între pereţii mei puteam să lucrez mai 
liber. Protocoalele erau secrete, în întregime finanţate de Mêtis. 

— Ce interes aveau să testeze produsul acesta pe bolnavi? Să 
le accentueze patologia? 

— Puterea de a agrava o boală conţine deja contrariul ei: cea 
de a vindeca. Dar nu eram încă acolo. Semănăm, apoi recoltam 
doar note, constatări. 

Vechi fantome ieșeau la suprafaţă. Experimentele umane din 
lagărele de concentrare. Manipulările mentale din azilurile 
sovietice. Toate lucrările interzise ale căror rezultate valorau aur 
pe piaţa cercetărilor militare. 


VP - 533 


— Rezultatele noastre erau haotice. Anumiți pacienţi se 
cufundau în delir. Alţii vegetau. Alţii, dimpotrivă, își 
redobândeau o personalitate aparent solidă, dar care dispărea 
după un timp. 

— Ca Patrick Bonfils? 

— Începi să înţelegi. Bonfils este unul dintre subiecţii mei cei 
mai vechi. 

— Cum v-a venit ideea să lucraţi asupra persoanelor 
sănătoase mintal? 

— Armata a vrut să aprofundeze cercetările mele. Mi s-a 
propus să pun la punct un program. Matrioșka. Având la 
dispoziţie un adevărat material uman. Fiinţe sănătoase mintal 
pe care puteam să le tratăm. Mi s-au dat și mijloacele financiare 
și tehnologice de a crea un microsistem care permitea livrarea 
de DCR 97 fără intervenţie exterioară. Graţie implantului pe 
care l-am pus la punct, era posibil să lăsăm liberi subiecţii trataţi 
și să vedem cum se comportă. Programul era riscant. Chiar și la 
militari nu exista unanimitate, dar anumiţi responsabili voiau să 
vadă unde puteam ajunge. 

— Vorbești de  Mâtis, de armată: cine sunt de fapt 
responsabilii protocolului? 

— Habar n-am. Nimeni nu știe. Nici chiar ei. Totul se petrece 
prin consilii, comitete, misiuni. Deciziile se sting, se evaporă. Nu 
vei putea niciodată să numești un vinovat. 

Kubiela se făcu avocatul diavolului. 

— De ce nu s-a testat molecula ta pe prizonieri, pe 
răufăcători, pe teroriști? 

— Pentru că aceștia sunt cel mai bine protejaţi. Avocaţții, 
mass-media, complicii: toată lumea se ocupă de ucigașii 
declaraţi. Este mai ușor să pui mâna și să faci să dispară 
amărâţi anonimi. Mâtis și armata au pus la punct un sistem de 
selecţie, dar nu eu m-am ocupat de acest aspect al lucrurilor. 

Sasha.com, Feliz, Medina, Leila: Kubiela știa mult mai mult 
despre acest aspect al lucrurilor chiar și decât Toinin. 

— Primeam „voluntari”. Îi tratam. Le puneam și condiţii. Orice 
s-ar fi întâmplat, trebuiau să refuze să se supună unei scanări 
sau unei radiografii - pe care implantul ar fi fost imediat vizibil. 
După aceea, îi eliberam și observam ce se întâmplă. 

Cunoștea urmarea, sau aproape o cunoștea. În jurul lor pereţii 
se cutremurau din temelii. După bufnituri se ghicea că unele 


VP - 534 


valuri de afară se ridicau până la acoperișul buncărului, la 
douăzeci de metri înălțime. 

— Astăzi unde se află experimentul? 

— S-a închis. Matrioșka nu mai există. 

— De ce? 

Bătrânul clătină din cap dezaprobator. 

— Rezultatele mele nu au convins. Subiecţii sufereau crize 
sporadice. Işi schimbau personalitatea, dar fără coerenţă. Mai 
mulţi dintre ei au scăpat chiar de sub controlul nostru. Armata și 
Mêtis au concluzionat că lucrările mele nu vor avea niciodată 
aplicaţii concrete. Nici militare, nici comerciale. 

— Presupun că nu ești de acord. 

Işi agită degetele în penumbra luminată de aparatul de 
sudură. 

— Mi se fâlfâie de deciziile lor. Sunt un demiurg. Mă joc cu 
destinele oamenilor. 

Kubiela își observă interlocutorul. Trăsături magnifice, riduri 
nenumărate, un cap orgolios. O față pe care anii săpaseră până 
nu mai rămăsese decât strictul necesar - oasele și mușchii 
descărnaţi. Un psihopat pur, care se situa deasupra legilor, 
deasupra oamenilor. 

— Aţi eliminat toţi subiecții? 

— Nu pe toți. Tu încă ești aici. 

— De ce? 

— Pentru că te protejez. 

— Cum? 

— Ucigând oameni. 

Kubiela nu mai înțelegea. Vuietul mării se auzea prin pereții 
refugiului. Talazurile răsunau în sală, după care se repercutau în 
fiecare hangar. 

— Explică-mi. 

— La sfârșitul lui 2008, mi s-a vorbit de un psihiatru care își 
băga nasul peste tot. Nu am fost uimit. Anumiți pacienți 
scăpaseră de sub supravegherea noastră. Că ajunseseră în 
spitale psihiatrice era în virtutea lucrurilor. 

— M-ai recunoscut? 

— Mi s-a dat un dosar de anchetă. Voiau să știe dacă am auzit 
de tine în calitate de psihiatru. Și ce să vezi! Geamănul Kubiela! 
Eram siderat să te regăsesc după treizeci de ani. Am înţeles 
atunci că destinele noastre erau legate. Fatumul grec. 


VP - 535 


— Voiau deja să mă elimine? 

— Nu știu. Am propus ca tu să fii un nou subiect de 
experiment. Au refuzat: prea riscant. Am argumentat: aveam 
dosarul tău medical de odinioară. Am descris geneza nașterii 
tale, dualitatea originilor tale, complexitatea psihicului tău. Am 
demonstrat că aveai profilul ideal. Erai deja doi, în adâncul 
adâncului tău! 

Kubiela ridică încet capul și preluă conducerea: 

— Am fost în cele din urmă supus tratamentului și mi-am 
multiplicat identitățile. Nono. Narcis. Janusz... Problema e că de 
fiecare dată am reluat ancheta lui Kubiela, căutând să aflu de 
unde venea acest sindrom și care era identitatea mea 
adevărată. 

— Tu ai devenit și mai periculos! Mai mult, între timp 
comitetul hotărâse oprirea programului. Din primăvara lui 2009 
au început să șteargă orice urmă a Matrioșkăi. Atunci am avut o 
idee pentru a te salva de la masacru. 

— O crimă? 

— Un act criminal, da, în care ai fi fost implicat și care ar fi 
dus la arestarea ta. Atunci ai fi fost de neatins. Agitând un pic 
presa, găsindu-ţi un avocat și un expert psihiatric, te-aș fi pus la 
adăpost de lista lor neagră. 

Kubiela începu să înțeleagă logica delirantă a psihiatrului. 

— Și de aceea l-ai ucis pe Uranus? 

— Trebuia să fie o crimă nebunească. M-am inspirat din 
mitologia greacă. A fost întotdeauna pasiunea mea. Fiinţele 
umane nu încetează să traverseze miturile ca pe niște săli mari 
care le protejează și le definesc destinele. Un pic ca aceste 
hangare pentru submarine: spaţii care ne limitează fără ca 
măcar să le vedem pereții. 

Teren de anchetă criminalistică pură. Voia precizări. 

— Am văzut crima. Am pictat-o și repictat-o pe pânzele mele. 
Cum am putut fi martor la măcelul ăla? 

— Ți-am dat întâlnire. Nu te-am pierdut deloc din ochi. Ti-am 
injectat un anestezic. L-am ucis pe boschetar și am chemat 
poliţia. Nimic nu s-a petrecut cum am plănuit. Ai adormit prea 
târziu și ai văzut toată scena, iar tâmpiţii ăia nici nu s-au 
deplasat. 

— AȘ fi putut să scap, dar șocul crimei a provocat o nouă fugă 
psihică. M-am trezit la Cannes, apoi la Nisa, amintindu-mi doar 


VP - 536 


crima. 

— La Corto. Psihiatrul artiștilor. Clătină din cap cu un aer 
consternat. Să tratezi nebunia prin pictură... 

După care își schimbă din nou expresia. 

— De ce nu, la urma urmei? Și el era un produs pur al anilor 
șaptezeci... 

Kubiela își urmă monologul cu o voce neutră: 

— Nu știu dacă am suferit din nou un traumatism, dar iarăși 
mi-am pierdut memoria. M-am trezit boschetar la Marsilia și am 
devenit Victor Janusz. În noiembrie 2009. 

Toinin se învioră dintr-odată: 

— Erai cel mai bun subiect al nostru! O fugă la fiecare două 
luni. Nu încetam să le repet. Molecula avea asupra ta un efect 
siderant. Îl împunse cu arătătorul. Erai pacientul perfect pentru 
studiul chimismului fisiunii. 

Vocea i se stinse. 

— Dar era prea târziu. Nici vorbă de cercetări, de program... 

— Ucigașii de pe urmele mele au plătit de data asta o bandă 
să mă elimine. 

— Nu știu amănunte, dar trebuia să acţionez din nou pentru a 
te salva. 

— Și atunci l-ai ucis pe Icar. 

— Pentru a rămâne în nota mitologică. Am făcut totul ca să fii 
arestat. 

— lar mi-ai dat întâlnire? 

— Te-am regăsit la Marsilia. Ti-am dat întâlnire în istmul 
Sortiou, promiţându-ţi informaţii capitale despre originea ta. Am 
sunat din nou polițiștii. Fără nici cel mai mic rezultat. Și pentru 
ăștia plătim impozite. 

— Mi-am pierdut memoria din nou. Puțin mai târziu am 
devenit Mathias Freire. 

— Dobândiseși ceva experienţă în fuga psihică. Noul tău 
personaj era perfect. Ai reușit să te angajezi la spitalul din 
Bordeaux, cu acte false. Oamenii însărcinaţi să te elimine au 
avut nevoie de mai mult de o lună să te găsească. Am fost 
informat despre noua ta identitate. Voiau să știe dacă ai reluat 
ancheta, dacă ai interogat și alţi psihiatri, genul ăsta de lucruri. 
Am dat câteva telefoane. Eram la sfârșitul lunii ianuarie. Erai 
complet înglobat de noul tău personaj. Cel mai apropiat, în 
sfârșit, de omul care ești cu adevărat. Le-am explicat că nu 


VP - 537 


prezentai niciun pericol, dar socotelile trebuiau încheiate. 

— Ai hotărât să ucizi și la Bordeaux. 

— Am vrut să lucrez în stil mare. Minotaurul! De data asta am 
lăsat amprentele tale în fosa de întreţinere. Eram sigur că 
sticleţii vor face legătura cu amprentele lui Victor Janusz. 
Fuseseși arestat la Marsilia. Acolo își vor aminti de asasinarea lui 
Icar. Ai fi fost arestat pentru seria de crime mitologice. Ai fi fost 
supus unui examen psihiatric. Cu memoria ta făcută zdrenţe, ai 
fi fost declarat iresponsabil. 

— Nu ar fi existat și alte mijloace să mă pui la adăpost? Să mă 
fi acuzat de un delict minor? Să mă fi internat ca bolnav mintal? 

— Nu. Trebuia să fii închis într-o unitate pentru bolnavi dificili. 
Departe de mâna ucigașilor. M-aș fi descurcat să fiu din nou 
aproape de tine ca să continui să te studiez. Nimeni nu ţi-ar fi 
crezut poveștile. Puțin câte puţin, afacerea ar fi fost uitată. Și eu 
aș fi putut să-mi continui experiențele pe mintea ta. 

Nebunia lui Toinin avea propria sa logică. Dar care era 
concluzia? Poate chiar momentul acesta. În afara spaţiului, în 
afara timpului, în fundul unui buncăr. Nu conta, tot ce voia erau 
răspunsuri pentru fiecare enigmă. 

— Ai omorât victimele cu o supradoză de heroină. Unde ai 
găsit-o? 

— Am fabricat-o. Heroina este un derivat al morfinei, care 
curge valuri la mine în clinică. Sunt treizeci de ani de când 
sintetizez molecule. Să rafinez heroină e o joacă de copii. 

— Vorbește-mi de Patrick Bonfils. Ce căuta la gară în 
Bordeaux? 

— O problemă colaterală. Bonfils a aparţinut primei generații 
de pacienți. S-a stabilizat în personajul lui de pescar și aproape 
nimeni nu se mai gândea la el. Dar se întreba care îi sunt 
originile. Voia să înţeleagă. Pașii l-au dus până la clinica mea din 
Vendée, unde fusese deja de mai multe ori. Am programat o 
intervenţie pentru a-i scoate implantul după ce i-aș fi injectat o 
doză masivă de moleculă. Astfel i-aș fi salvat viaţa. 

— Dar pierdea totul. Amintirile. Femeia lui. Meseria. 

— Și ce dacă? Cu câteva ore înainte de intervenţie a intrat în 
panică. A fugit, rănind câţiva infirmieri. 

— Cu un anuar și o cheie franceză. 

— Urmarea e aproape comică. Bonfils s-a ascuns într-o 
camionetă - exact cea pe care o utilizam pentru sacrificările 


VP - 538 


mele. Astfel l-am adus fără să știu la Bordeaux. M-a urmărit pe 
calea ferată. Ne-am încăierat pe fundul fosei. Am reușit să-l 
rănesc. L-am abandonat într-o baracă de pe lângă linii. 

Edificiul era aproape în picioare, dar mai lipsea piesa 
principală. 

— De ce să te încăpăţânezi să-mi salvezi viața? Doar pentru 
că sunt cel mai bun cobai al tău? 

— Dacă mă întrebi, înseamnă că n-ai înţeles esenţialul. De ce 
crezi tu că am ales miturile lui Uranus, Icar sau al Minotaurului? 

— Nu am idee. 

— De fiecare dată istoria unui fiu monstruos, rău sau 
distrugător... 

Oceanul parcă mugea și mai puternic. Valurile se ridicau și 
mai înalte și mai puternice. Buncărul urma să fie smuls din 
temelii. Din vârtejul acesta ţâșni brusc un adevăr stupefiant: 

— Vrei să spui... 

— Eşti fiul meu, François. Pe vremea când eram la dispensar 
eram un mare crai, crede-mă. Toate pacientele mi-au trecut prin 
pat! Uneori le provocam avorturi. Alteori făceam experienţe pe 
fetuși. Le injectam moleculele mele și vedeam ce iese. Nimeni 
nu te ajută mai bine decât o faci tu însuți! 

Kubiela nu-l mai auzea. Ultima păpușă rusească i se fărâmase 
între degete. Mai făcu o tentativă să scape de acest ultim 
coșmar. 

— De ce nu aș fi copilul lui Andrzej Kubiela? 

— Uită-te în oglindă și vei avea răspunsul. De aceea a și rupt 
Andrzej legătura cu mine când aveai opt ani. Din cauza acestei 
asemănări. Cred că a înţeles, dar te-a crescut ca pe propriul lui 
fiu. 

Acum, toată povestea lua o altă întorsătură. Jean-Pierre Toinin 
se credea zeu. || vedea pe fiul lui ca pe un semizeu, la fel ca 
Hercule sau ca Minos. Un fiu care îi scăpase în mod constant, 
care încercase să-i distrugă opera. El era Minotaurul lui Toinin, 
progenitura lui ascunsă și monstruoasă. Era carul lui, care voia 
să zboare prea aproape de soare. Cronosul lui care căuta să-l 
ucidă, distrugându-i puterea... 

Bătrânul se apropie și îi luă capul în mâini: 

— Aceste crime sunt omagii, fiule. De altfel, am imagini unice 
ale... 

Se opri: Kubiela se retrăsese și îi înfipsese CZ-ul în pliul 


VP - 539 


impermeabilului. 

Toinin zâmbi cu un aer indulgent: 

— Dacă faci asta, ea va muri. 

— Vom muri oricum. 

— Nu. 

— Nu? 

Kubiela slăbi degetul de pe trăgaci. 

— Nu am intenția să te omor. Poţi supravieţui. 

— Cu ce condiţie? 

— Să respecţi regulile jocului. 

o... 

— Pentru a scăpa de aici, nu există decât o ieșire. La celălalt 
capăt al bazei, pe fațada de sud. Pentru a ajunge acolo, trebuie 
să traversezi zece alveole pe care nemţii le-au construit la 
vremea aceea. 

— Ce sunt? 

— Hangare destinate submarinelor lor. Faimoasele U-boot. 

Toinin trase spre el ușa decupată în marea poartă de fier. 
Imediat o pală de spumă îl lovi în faţă. Indiferent la stropi, o 
deschise și mai tare. Kubiela văzu un bazin lung, mărginit de 
cheiuri, traversat pe deasupra de o pasarelă de beton vopsită în 
alb, la zece metri înălțime. Chiar deasupra ei structurile metalice 
își întretăiau axele pentru a susține acoperișul. 

— Veţi urma pasarela și veţi merge tot înainte. Trece pe 
deasupra fiecărui hangar: cu un pic de noroc, veți putea ajunge 
în celălalt capăt al buncărului. 

— Veţi? 

— Tu și Anais. Singura problemă este marea. În noaptea asta 
valurile umplu aproape în întregime alveolele, dar, așa cum 
vezi, există un parapet care vă va proteja. 

— Ne lași să plecăm? 

— Cu o singură condiţie. Vei merge în față. Anais te va urma. 
Dacă te întorci, chiar și doar o singură dată pentru a verifica 
dacă ea mai e acolo, Anais va muri. 

Eu o numesc Euridice. Deci îi fusese atribuit rolul lui Orfeu. În 
câteva secunde, își aduse aminte de povestea cântărețului din 
liră și a femeii sale ucise de o mușcătură de viperă. Orfeu, 
înarmat doar cu puterile instrumentului său, traversase Styxul, îl 
fermecase pe Cerber și reușise să-l convingă pe Hades, stăpânul 
tenebrelor, să o elibereze pe Euridice. Zeul fusese de acord, dar 


VP - 540 


cu o condiţie: în timpul călătoriei spre suprafaţă, Orfeu trebuia 
să meargă în faţa lui Euridice și nu avea voie să se uite înapoi. 

Urmarea se cunoaște. În momentul ieșirii din regatul morților, 
Orfeu cedează și aruncă o privire în urma lui. Euridice este 
acolo, dar e prea târziu. Eroul și-a călcat jurământul. lubita lui va 
dispărea pentru totdeauna în Infern. 

— Și tu? întrebă el. 

— Dacă te ţii de cuvânt, voi dispărea. 

— Afacerea se oprește deci aici? 

— Pentru mine, da. Tu îţi vei regla problemele cu lumea 
muritorilor. 

Toinin se aplecă și luă de pe jos un dosar subţire, învelit 
ermetic în plastic. 

— Asigurarea ta pentru viitor. Extrase ale programului 
Matrioșka. Datele. Victimele. Produsele. Responsabilii. 

— Poliţia va închide cazul. 

— Sigur. Dar nu și mass-media. Atenţie. Nu îl difuza. Ai doar 
grijă ca Mâtis să afle că îl ai. Că este undeva bine pus la 
păstrare. 

— Și crimele tale? 

— Dosarul conţine și mărturisirea mea. 

— Nimeni nu o va crede. 

— Am precizat anumite detalii pe care doar poliţia și asasinul 
le cunosc. De asemenea și documente care atestă unde și cum 
mi-am procurat materialele pentru fiecare punere în scenă. Am 
și indicat locul secret unde mi-am ascuns dagherotipurile. 

— Ce ţi-ai ascuns? 

— Anais îți va explica. Dacă va supraviețui, adică dacă tu vei 
respecta regulile. 

Kubiela clătină din cap. 

— De la începutul acestei povești, am fost urmărit de doi 
oameni cu scopul de a mă ucide. In cele din urmă, eu am fost 
cel care i-a omorât. Deci vor veni alţii. 

— Lucrurile se vor calma. Crede-mă. 

— Nu vrei să mă mai protejezi? Să mă arunci în pușcărie sau 
să mă internezi? 

— Ai supraviețuit până aici. Eşti făcut să supravieţuiești, cu 
sau fără mine. 

Kubiela luă dosarul: poate că era într-adevăr posibil să ducă o 
viaţă normală. Încă un amănunt. Fundamental. 


VP - 541 


— Și boala mea? 

— Ţi-ai extras implantul. Nu mai ești sub influența moleculei. 
Nu mai există niciun motiv să mai faci o fugă psihică. Dar nu pot 
să o jur. Eşti o experiență în exerciţiu. Salvează-ţi pielea, 
François. Și pe cea a lui Euridice. Este singura ta sarcină pentru 
moment. _ 

Toinin se îndreptă spre Anais. Kubiela înțelese că nu minţea. li 
va elibera cu-adevărat. Un zeu din Olimp care acordă o șansă la 
doi muritori. 

— Am fi putut începe cu acest dosar, nu? strigă el peste 
zgomotul valurilor. Nevinovaţii ar fi scăpat cu viaţă! 

— Nu uita gustul zeilor pentru joacă. Și pentru sânge. 

Toinin îi scoase cagula lui Anais. Buzele îi erau ca arse cu 
fierul roșu. Cleiul umflase carnea și iritase conturul buzelor. 
Anais semăna cu un clovn desfigurat. Corpul îi era moale - nu 
era leșinată, ci într-o stare de somnolență. 

— Nu va putea niciodată să traverseze baza în starea asta. 

Omul scoase o seringă de plastic. Cu dinţii rupse ambalajul și 
înfipse acul într-un flacon minuscul. În secunda următoare, 
pulveriză câteva picături spre plafon. 

— O voi trezi. 

— Și legăturile? 

— Le păstrează. Fără comentarii. 

— Cum pot fi sigur că va fi în spatele meu? 

Toinin luă brațul lui Anais și înfipse acul. 

— Singurul lucru pe care ţi-l cer: încrederea ta. Este cheia 
pentru a ieși de aici. 

Kubiela își spuse că dementul avea propria lui coerenţă. Ca și 
la crime, urmase mitul la literă. Va acţiona precum Hades, care 
o eliberase pe Euridice. lar el, în schimb, trebuia să evite 
greșeala lui Orfeu. 

Mai ales să nu se uite înapoi. 

Bătrânul apăsă încet pistonul, apoi scoase acul. Merse spre 
Kubiela și îi arătă ușa întredeschisă care primea în continuare 
salvele înspumate. 

— Urcă scările. Tine-ţi răsuflarea la fiecare val. La capătul 
alveolelor este libertatea. 

Se mai uită o dată la bătrânul nebun. Trăsăturile lui bronzate, 
brăzdate de riduri. Avea impresia că se uită la sine într-o oglindă 
pătată, ancestrală. În spatele lui, Anais părea că se trezește. 


VP - 542 


— Dă-i drumul și mergi, șopti Toinin. În câteva secunde ea te 
va urma. 

— Adevărat? 

Ucigașul îi făcu semn cu ochiul: 

— Răspunsul te așteaptă la ieșirea din buncăr. 

o... 

De mult timp, alveolele erau locuri moarte care nu mai 
găzduiau submarine. Dar în noaptea aceasta, valurile furioase 
reanimaseră cavernele uitate. Imobil pe pasarelă, ascuns în 
spatele unui perete, Kubiela observa părţile ce se luptau. 
Fiecare val pătrundea în hangar, umplea cu apă și cel mai mic 
milimetru de beton, apoi se retrăgea cu furie, lovindu-se de 
pereţi, înspumând cheiul... Oceanul acorda apoi un răgaz de 
câteva secunde înainte de a se întoarce cu o furie de două ori 
mai mare. 

Trebuia să profite de această respiraţie pentru a traversa cei 
douăzeci de metri care treceau pe deasupra alveolei. Fără să 
zăbovească: valurile erau atât de puternice, că puteau foarte 
bine să-l smulgă de pe locul lui și să-l răstoarne peste parapet. 

Așteptă o nouă retragere pentru a alerga în direcția peretelui 
următor. Un calcul greșit. În mijlocul pasarelei, un bloc de 
spumă îl surprinse. Se trezi doborât la pământ. Valul îl redusese 
la câteva reflexe. Să închidă ochii. Să-și ţină respiraţia. Să se 
arcuiască pe propria greutate pentru a fi mai puternic decât 
curentul. 

Așteptă ca apa să se scurgă din jurul lui și se ridică. Se grăbi, 
clătinându-se spre peretele următor. Era ud din cap până în 
picioare. Își vârâse dosarul în pantaloni. Nu știa dacă mai avea 
pistoalele la spate. Nu mai conta. Ajunse la adăpost și se 
ascunse în spatele blocului de doi metri grosime care îl separa 
de hangarul următor. Vuietul bazinului făcea să tremure pereții. 
Avea impresia că era urmărit chiar de oceanul însuși. Anais mai 
era în spatele lui? Nici vorbă să poată să-i audă pașii în acest 
tumult. Nici vorbă să se uite înapoi... 

Un val se năpusti în fața lui în încăperea următoare. De îndată 
ce drumul fu liber, alergă spre peretele următor. Din nou 
planurile îi fură dejucate. Aproape de sosire, apa îl luă pe sus. Se 
agăţă de balustradă. Singurul contact tangibil era zidul cel mic. 

Valul se retrase. Aerul îi luă locul. Era dincolo de balustradă. 
Suspendat în gol, nu își descleștă degetele. Cu un efort disperat, 


VP - 543 


își balansă piciorul spre muchia parapetului și îl încălecă. Prima 
victorie. Cu o tracţiune trecu piciorul pe partea cealaltă, apoi 
coapsele și trunchiul. Căzu greu pe pasarelă, ameţit, ud, 
dârdâind. Mâinile parcă îi erau paralizate. Sarea îi tulbura 
vederea. Avea apă până la genunchi. Apă în urechi, apă în gură. 

Nu mai era loc de niciun fel de calcul. Cu gesturi de robot, se 
îndreptă spre alveola următoare. Hainele ude cântăreau tone. 
Anais? Fu tentat să arunce o privire peste umăr, dar se abţinu. 
Fără îndoială: Toinin avea mijloace să-l urmărească - să știe 
dacă a respectat târgul. 

Al patrulea hangar. Trecu. Capul îi ardea. Ochii îi lăcrimau. Și 
restul corpului îi tremura. Oare mai avea dosarul în pantaloni? 
Nu știa la ce ţinea mai mult: la acel document sau la viaţă. În 
realitate era același lucru. 

Al cincilea hangar. Îndoiala se întoarse. Anais îl urma oare? 
Panica urca în el. Toinin fugise, păstrând-o ostatică - iar el îi 
făcea jocul, îndepărtându-se fără să se uite înapoi. Va verifica, 
își spuse, dar încremeni. Nu. Nu va face greșeala lui Orfeu... 

Ajunse la al șaselea hangar, când un huruit se auzi pe 
acoperiș. Apa era deja acolo, umplând spaţiul. Se înfipse cu 
spatele în perete. Valul îl căuta, insinuându-se și în cel mai mic 
cotlon, dar se ţinu bine, agăţat de beton. Imediat ce apa se 
trase înapoi, se năpusti pe urmele ei. Abia străbătuse cei 
douăzeci de metri suplimentari, când un nou torent îl lovi din 
spate. Anais ar fi trebuit să fie de cealaltă parte. Sau dedesubt. 
Rezistase șocului? Reușise să se ţină de balustradă cu mâinile 
legate? O privire... doar o privire... 

Valul îl împiedică să se întoarcă. Apele înspumate urcară, se 
răsuciră în jurul lui, trecându-i peste cap. Simţi cum pierde 
dosarul, smuls de forţa curentului. Întinse un braţ, dar se 
răzgândi imediat. Avea nevoie de două mâini pentru a se ţine. 
Când apa se retrase, înțelese că nu-i mai rămânea decât suflul 
și încă și asta era prea mult. 

Se aruncă spre hangarul următor. Le pierduse firul. Al 
șaptelea? Al nouălea? Ajunsese la capătul bazei? Anais. Nu avea 
decât o șansă din trei să câștige. Fie era pe urmele lui, el nu se 
uita înapoi și ieșeau amândoi. Fie nu era în spatele lui și el 
pierduse deja. Fie ea era acolo și el făcea greșeala să arunce o 
privire. O scurtă privire... 

Brusc își dădu seama de ce vedea în fața lui: un perete închis. 


VP - 544 


Nu mai era alt hangar. Ajunsese la destinaţie. Cobori privirea 
spre chei și observă ușa întredeschisă la baza scării. Toinin nu 
minţise. leșirea era acolo, la câţiva metri sub picioarele lui. Nu 
trebuia decât să coboare și să scape. 

Dar această ieșire urma să fie dantescă. Nu era posibil să n-o 
ajute pe Anais... Să nu străbată împreună ultimii metri... Se 
întoarse și o văzu pe tânăra femeie la celălalt capăt al pasarelei. 
li văzu ochii întunecaţi, pielea albă - își aminti de prima oară 
când o văzuse. Strigătul. Laptele. Alice în ţara coșmarurilor... 

Kubiela înţelese că eșuase. Exact ca în legendă. În clipa 
aceea, ucigașul apăru în spatele lui Anais. Purta masca. Faţa 
strâmbată într-o parte, gura ca o despicătură circulară. Era 
înfășurat într-o pelerină lungă, amintind de păstorii din Anatolia. 
Agita o armă barbară, bronz bătut sau silex ascuțit. 

Se repezi, dar era prea târziu. Toinin cobori securea, înainte 
să atingă capul lui Euridice, o masă oarbă se năpusti peste 
pasarelă. Oceanul îi luă pe călău și pe victima lui cu o singură 
mișcare. 

Kubiela nu avu decât o fracțiune de secundă ca să-și spună: 
valul e de înălțimea unei case. Niciun om, niciun zeu nu ar putea 
rezista la acești mii de litri de apă furioasă... Fu măturat și el la 
rândul lui. Se prăbuși peste parapet cu capul în jos, spre neant. 

o... 

Pe fundul clocotului, Anais își pierdu braţele și picioarele fără 
cea mai mică durere. Plutea, se agita, se încorda, dar nu obținea 
niciun rezultat. Se dizolva în val. Se cufunda în ea. Devenea 
fluidă, lungă, netedă... 

Deodată văzu dagherotipurile. Cele pe care Toinin i le arătase 
înainte de a o adormi. Erau în același timp deschise și închise la 
culoare. Dintre aceste contraste o priveau victimele. Minotaurul. 
Icar. Uranus... Feţele lor încremenite scânteiau în apă ca niște 
alge luminescente. Eroi ai unei lumi de zei și legende. Gândi sau 
crezu că gândește: „Sunt moartă”. Apoi, o clipă mai târziu: 
„Visez”. 

Valul mătura imaginile. Anaïs se simți ridicată, întoarsă, 
aruncată pe jos. Apoi răsucită pe dalele de beton într-un val de 
spumă. Incerca să înțeleagă. Marea o aspirase, o scosese din 
buncăr, apoi o aruncase câțiva metri mai sus pe o suprafață 
plană și dură. Acoperișul bazei. leșise din capcană împinsă cu 
forță. 


VP - 545 


Primul gând fu la Freire. Unde era? Îl urmărise pe pasarelă, 
prin violenţa valurilor. Se descurcase cum putuse mai bine. 
Freire nu se uitase înapoi. Își ţinuse cuvântul. Îi mulţumi în gând. 
Toinin era pe urmele ei, cu ochii pe Orfeul ei, geniu rău, însetat 
de sânge, gata de a duce la îndeplinire deznodământul așteptat 
al mitului. În ultima secundă, Freire cedase. O privise. Avea încă 
în faţă stupoarea, jalea lui, atunci când își înţelesese eșecul... 

Valul lovi la finalul cursei un perete de beton. Bulele se 
transformară în mii de stele sub calota craniului ei. Fără să știe 
cum, se ridică în picioare. Își regăsise corpul, forţa, membrele. 
Apa care cu o secundă mai devreme era la fel de densă ca 
piatra se transformase într-o baltă la picioarele ei, ce se 
retrăgea micșorându-se în dâre de spumă. 

Încercă să se orienteze. Era pe acoperișul bazei de submarine, 
înconjurată de ziduri mari de beton. Fără îndoială, un sistem de 
amortizare pentru a evita contactul direct cu bombele în 
perioada atacurilor aliaţilor. În mod ciudat, crescuseră arbori 
între blocurile acelea de beton. Locul arăta ca o închisoare 
năpădită de junglă. 

O luă pe lângă pereţi, dând la o parte crengile, care îi zgăriau 
pielea. Unde era ucigașul? Undeva în labirintul acesta. Avea încă 
mâinile legate cu coarda de nailon. Mergea ezitând, căutând să- 
și păstreze echilibrul. În jurul gleznelor, apa era tot atât de 
tăioasă ca șnurul din jurul mâinilor. Trebuia să acționeze repede. 
Să găsească ieșirea. Să găsească o scară. Să coboare pe chei. 
Deja, în depărtare, marea își lua avânt să lovească mai tare. 

Printr-un colț, descoperi o ieșire. O altă parte de acoperiș se 
deschidea ca o esplanadă, fisurată ca după cutremur. Privi mai 
departe spre stânga și văzu bazinele, cargourile înghesuite, 
remorcherele cu lumini intermitente. Fără să stea pe gânduri, o 
luă în direcţie opusă. Să se depărteze de apă. Să regăsească 
parcarea și antrepozitele. 

Căzu într-o baltă. Se ridică. Nu mai avea decât vreo treizeci 
de metri până la margine, când o lovi valul, împingând-o înainte. 
Crezu că va fi azvârlită peste margine, dar la câţiva metri de 
hău, aceeași forţă o trase înapoi, aducând-o în punctul de 
plecare. 

Anais rămase fără aer. Era o forță cumplită, care se juca 
nemilos cu ea. Se replie și reuși să-și încetinească alunecarea pe 
planșeu, până izbuti să scoată capul din apă. Aer liber. Buzele 


VP - 546 


lipite o împiedicau să respire pe gură. Sufla din toată puterea pe 
nas. Apa sărată îi ardea sinusurile. Urechile îi vâjâiau. Trebuia să 
ajungă la margine și să găsească o scară înainte ca valul să se 
întoarcă și să o azvârle în aer. Jocul avea două tăișuri. 
Extremitatea acoperișului putea să-i ofere salvarea sau o 
moarte sigură. ` 

Încercă să mărească pasul, fără să reușească. În spatele ei, 
vuietul se întețea, se ridica precum cortina unui teatru. 
Douăzeci de metri. Căuta, scrutând cu privirea, o scară, un 
sistem de coborâre. Zece metri. Zgomote pe urmele ei. Valul 
ajungea, se mărea, urma să o atingă... Era prea târziu să mai 
poată evita lovitura. 

Dar primi un altfel de atac. 

Ucigaşul ţâșni din dreapta ei. Faţa lui nu mai era decât un 
rictus haotic. Agita o secure de silex. Două morți i se ofereau. 
De o parte, valul și hăul. De cealaltă, ucigașul și arma lui. Se 
năpusti cu capul înainte spre Toinin. Lovit în burtă, acesta se 
îndoi. Se rostogoliră pe jos. Anais, mai rapidă, se ridică și evaluă 
cele două ameninţări. Talazul care se apropia, asasinul din 
Olimp care se ridica... 

Fu ca un semn. Un apel inconștient. Ceva îi șopti să privească 
spre stânga. Punctele de ancorare ale unei scări erau acolo, bine 
înfipte în platformă. Cele două mânere îi întindeau braţele. Fugi. 
Ucigașul era după ea, cu securea ridicată. 

Fu ultimul lucru pe care îl văzu. Valul îi înghiţi pe amândoi. 
Anais închise ochii. Mii de degete de spumă o strânseră într-o 
singură priză. De talie, de tors, de cap. Lumea asurzită de apă. 
Zgomotul pietrelor. Să nu moară de mâna ucigașului era deja o 
victorie. Dar nu mai era suficient de puternică pentru a mai 
repurta și o a doua: să supraviețuiască. 

Ultimul gând fu la imaginea unui monitor care veghea asupra 
semnelor vitale ale unui bolnav. Linia era verde, fluorescentă, 
disperat de liniară. În adâncul timpanelor, sunetul de alarmă al 
mașinii se auzea. Dar se îndepărta deja, acoperit de zgomotul 
negru al oceanului... 

Lovitura din spatele ei o trezi. Într-o frântură de luciditate, 
înţelese că scara era acolo. Fără să știe cum, se contorsionă, își 
agită brațele, se agăță orbește de una dintre bare. In clipa 
următoare era suspendată în gol, agitându-se, udă leoarcă. 
Marea nu o voia. Se prinse cu picioarele. Era ameţită, dar se 


VP - 547 


simțea în același timp nouă, curată, regenerată. 

In ciuda degetelor amorţite, a picioarelor rănite, reuși să 
coboare, respirând pe nas, cu nările arse de focul mării. Cobori, 
cobori și mai mult. Era o cursă fără de sfârșit. 

Se lăsă să cadă, când pământul înlocui scara. Nu-i venea să 
creadă. Era pe pământ sigur. Vedea calea ferată. Cisternele. 
Clădirile sumbre. | se tulbură privirea. Își pierdu echilibrul. Când 
genunchii îi atinseră asfaltul, îl văzu: monstrul avusese mai 
puţin noroc decât ea. Corpul lui dezarticulat se unise cu bitumul 
într-o îmbrăţișare strânsă care îi sugea sângele. Craniul de sub 
cagulă era zdrobit. Pânza parcă era un sac oribil cu creieri. 

— Sunteţi bine, domnişoară? 

Oameni cu pelerine de ploaie. Lanterne electrice. Voci 
acoperite de fâșâitul glugilor. Unul dintre bărbaţi observă 
colierul dințat care îi lega mâinile. Il arătă colegului său. Vru să 
le spună ceva, dar buzele îi erau disperat de închise. 

Se gândi la eroul ei. Unde era? Reușise să iasă? Făcuse 
marele salt? Oamenii o ajutară să se ridice. Trebuia să-i prevină. 
Trebuia să-l caute pe Mathias Freire. Victor Janusz. Narcis. 
Arnaud Chaplain. François Kubiela... 

De fapt, se gândea la el sub un alt nume. Voia să-l strige. Să 
se întoarcă pe urmele lui. Să-l salveze. 

Nu înceta să repete: 

— Orfeu... Orfeu... Orfeu... 

Dar niciun sunet nu ieșea din gura lipită. 

o... 

Ravagiile furtunii se reflectau în bălți, în geamurile sparte, în 
bazinele abia potolite. Soarele era acolo, și era și mai rău. 
Lumina scotea la iveală fiecare detaliu al carnagiului. Apa 
scânteia peste tot, dar cu o strălucire tristă, disperată, funebră. 
Soarele blând era ca o febră, prevestind boala, convalescenţa, 
moartea. 

leși pe jumătate dintre copacii risipiţi și preferă să nu se 
întrebe ce căuta în ascunzătoarea aceea. Fără îndoială, un 
adăpost de furtună. Incă un efort și se ridică pe un trunchi, 
privind în jur. Pale eoliene imense erau culcate pe o parte. 
Excavatoare erau întinse la orizontală. Mașini pluteau și se 
loveau între ele în parcarea inundată. Bucăţi de copaci pluteau 
ca niște cadavre. O viziune dezolantă. 

Puse mâna pe un cablu care atârna și îl folosi ca pe o coardă 


VP - 548 


de rapel pentru a se lăsa să alunece în lungul trunchiului. Căzu 
la pământ. Picioarele nu-l mai ascultau. Corpul îi devenise 
spongios. Se ridică greoi și descoperi noi amănunte. Pietre, 
frânghii de amarare, fragmente de bărci se îngrămădeau pe 
pământ. Plăci de asfalt răsturnate. În bazinul de alături 
cargourile erau eșuate. O șalupă a vămii era înfiptă în bot, o alta 
era culcată pe o parte... 

Se târî de-a lungul cheiului, evitând dalele răsturnate, 
fragmentele de pânze, lemnele, fiarele. Așezaţi pe bornele de 
ancorare, marinarii își ţineau capetele în mâini. Jandarmii și 
pompierii evaluau pagubele în stare de șoc. Domnea aici o 
liniște amestecată cu frică. Natura vorbise. Nu mai era niciun 
răspuns. 

Ametit, se opri, se aplecă înainte cu mâinile pe genunchi. Nu 
era decât o epavă printre celelalte. 

— E în regulă, domnule? 

Ridică privirea, încercând să vadă de unde venea vocea. Doi 
pompieri - hanorace negre cu benzi fluorescente - se opriseră în 
faţa lui. 

— Vă simţiţi bine? 

Nu le răspunse, nefiind sigur de starea în care se afla. 

— De unde veniţi? Unde locuiţi? 

Deschise gura, apoi simţi o mână care îl prinde de braț. 
Leșinase pentru o fracțiune de secundă, lovit de soare. 

— Cum vă numiţi? 

Îi privi, fără să le răspundă. Încerca să înţeleagă ce nu era în 
regulă cu el. Problema care făcea din el un adevărat naufragiat. 
leșit din furtună. 

— Domnule, care este numele dumneavoastră? 

înţelese în sfârşit.  Murmură, schițând un zâmbet 
descumpănit: 

— Habar n-am. 


VP - 549 


virtual-project.eu 


19 
Li Y 


e 


VP - 550