Jean-Christophe Grange — Kaiken

EAN-CHRISTOPEE 


KAIKE 


JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


KAIKEN 


Original: Kaiken (2012) 


Traducere din limba franceză de: 
CARMEN CIORA 


7 


virtual-project.eu 


TREI 
2014 


VP - 


2 


l. TE TEMI 


Ploaia. 

O vreme mizerabilă pentru luna iunie. 

De mai multe săptămâni, același refren gri, ud, înghețat. lar 
noaptea era și mai rău. Comandantul Olivier Passan își armă 
pistolul său PX4 Storm SD și îl puse pe genunchi, cu siguranța 
ridicată. 

Apucă din nou volanul cu mâna stângă și cu cealaltă scoase 
IPhone-ul. Programul GPS fu afișat pe ecranul digital și, luminată 
de jos în sus, fața lui Passan semăna cu a unui vampir. 

— Unde suntem? mormăi Fifi. Drace, unde-am ajuns? 

Passan nu-i răspunse. Rulau încet, cu farurile stinse, aproape 
fără să vadă în jur. Un labirint circular ca la Borges. Pereţi 
curbați, căptușiţi cu mortar și cărămizi roșietice, multiplicând 
intrările, aleile, ocolurile, dar împingând mereu intrusul spre 
exterior la fel ca un zid chinezesc ce se răsucește în jurul lui 
însuși, protejând un centru misterios. 

Labirintul nu era decât un oraș clasat ZLU: zonă liberă urbană. 
Clos-Saint-Lazare, la Stains. 

— Nu avem dreptul să fim aici, mormăi Fifi. Dacă află cei de la 
SRPJ 9-3 că... 

— Tacă-ţi gura! 

Passan îi ceruse să se îmbrace sobru ca să nu atragă atenţia. 
Și ca atare, polițistul își pusese o cămașă hawaiiană și un şort 
roșu de skater. Olivier prefera să nu știe ce-și administrase 
acesta înainte să se întâlnească. Votcă, amfetamină, cocaină... 
Fără îndoială, toate trei. 

Cu o mână pe volan, Passan luă de pe bancheta din spate o 
vestă antiglont - purta și el una pe sub haină. 

— Puneţi-o, îi zise adjunctului său. 

— N-am nevoie. 

— Fă cum îţi spun: cu cămașa asta zici că ești un travestit la 
parada gay. 


VP-3 


Fifi, alias Philippe Delluc, se execută. Olivier îl observa cu 
coada ochiului. Păr oxigenat, coșuri cicatrizate, piercinguri în 
colţul buzelor. Bluza descheiată lăsa sa se vadă capul unui 
dragon fioros care-i devora braţul și umărul stâng. Chiar și azi, 
după trei ani de când îl avea în echipă, Passan se întreba cum 
un derbedeu ca el a putut supraviețui celor douăzeci și opt de 
luni regulamentare la ENSOP (Școala Superioară de Ofiţeri de 
Poliţie), interviurilor motivaţionale, vizitelor medicale... 

Dar rezultatul era în faţa lui. Un poliţist capabil să nimerească 
ținta cu o armă de calibru 0,9 mm de la cincizeci de metri, 
folosind atât mâna stângă, cât și pe cea dreaptă sau să 
petreacă mai multe nopți succesive verificând liste de apeluri 
telefonice fără să sară un rând. Locotenent la nici treizeci de ani, 
trecuse proba focului de cel puţin cinci ori fără să dea înapoi. Cel 
mai bun secund pe care îl avusese vreodată. 

— Mai spune-mi o dată adresa. 

Fifi desprinse bileţelul de pe bord: 

— Strada Sadi-Carnot, 134. 

Potrivit GPS-ului, ar fi trebuit să fie foarte aproape, dar ei 
dădeau tot de alte nume: strada Nelson Mandela, piața Moliere, 
bulevardul Pablo Picasso... Din zece în zece metri, un limitator 
de viteză traversa strada. Zdruncinăturile astea începeau să-l 
calce pe nervi. 

Passan avusese timp să scoată la imprimantă un plan al 
cartierului. Clos-Saint-Lazare este una dintre cele mai mari 
aglomerări sociale din Seine-Saint-Denis. Aproape zece mii de 
oameni trăiesc în aceste locuinţe sociale în mijlocul cărora se 
află un grup de imobile așezate în semicerc, șerpuind prin 
mijlocul unui parc împădurit. În jur, blocuri paralelipipedice, 
hieratice, parcă întruchipând niște santinele. 

— La naiba, șuieră Fifi printre dinţi. 

La o sută de metri de ei, într-un gang, niște negri atacaseră 
un om culcat la pământ. Passan frână, scoase din viteză și lăsă 
mașina să ruleze spre grup. O ciomăgeală în toată regula. La 
picioarele agresorilor, victima încerca să-și apere fața. 

Loviturile curgeau gârlă, surprinzându-l pe individ tot din altă 
direcţie, neașteptată. Unul dintre agresori, cu blugi tăiați și o 
beretă Kangol, îi trase un picior în gură, făcându-l să-și scuipe 
dinţii. 

— Linge, porc de jidan! Linge, împuţitule! 


VP-4 


Negrul își îndesă și mai adânc baschetul între gingiile fără 
dinţi. 

— LINGE, JIDAN NENOROCIT! 

Fifi își scoase pistolul CZ 85 și deschise portiera. Passan îl 
opri. 

— Nu mișcăm. O să strici totul. 

Se auzi un strigăt. Victima se ridică brusc, urcă apoi câteva 
trepte și dispăru în interiorul clădirii. Negrii pufniră în râs fără să 
se ia după el. 

Passan băgă în viteza întâi și o luă din loc. Fifi închise încet 
portiera. Un nou limitator de viteză. Subarul nu făcea mai mult 
zgomot decât un submarin navigând pe fundul mării. Passan 
aruncă o privire spre IPhone. 

— Strada Sadi-Carnot..., șopti el. E acolo... 

— Unde vezi tu stradă? 

Un drum se deschidea la dreapta, ascuns de gardul ce 
împrejmuia șantierul. Cartierul era în renovare. Un panou 
publicitar anunţa, fără ironie: „Parcul felinelor”. În spate, printre 
ruine și materiale de construcţii, clădiri pătrate, impersonale. 
Genul acela de imobil care, la periferie, poate fi tot atât de bine 
școală sau depozit. 

— 128... 130... 132..., număra Passan în șoaptă. Acolo. 

Privirile li se îndreptară spre ușa unui bloc. Passan opri 
motorul și închise Ilphone-ul. Se vedeau doar bălțile negre și 
mari, în care cădea ploaia. 

— Ce facem? întrebă Fifi. 

— Mergem. 

— Ești sigur? 

— Nu sunt sigur de nimic. Mergem și atât. 

Un strigăt înfundat de femeie. Mijiră ochii, încercând să 
descopere de unde venise țipătul. Își făcură apariţia niște 
vagabonzi. Ilmpingeau o adolescentă care se opunea printre 
hohote de plâns. Unul îi trăgea șuturi, celălalt o plesnea peste 
cap. Se îndreptau spre o baracă a șantierului. 

Fifi deschise din nou portiera. Passan îl prinse de braț: 

— Lasă-i în pace. N-am venit pentru asta. Pricepi? 

Punkistul îi aruncă o privire furioasă. 

— Eu pentru asta sunt poliţist, OK? 

Olivier ezită. Se auzi încă un strigăt. 

— La naiba..., cedă el. 


VP-5 


leșiră din Subaru în același timp, cu pistoalele în mână. 
Alergară și se ascunseră lângă niște camioane parcate, după 
care se năpustiră spre ticăloși. Nici somaţii, nici avertismente. 
Passan îi trase un cap celui dintâi, care se prăbuși ca un sac de 
nisip. Fifi îi seceră picioarele celui de-al doilea, îl întoarse pe 
burtă și își căută cătușele. Cel de-al treilea o luă la goană 
înjurând nedeslușit; în întunericul nopţii, părea un diavol. 

În aceeași clipă, fata, cu părul vâlvoi, ca o umbră 
tremurătoare, dispăru. Poliţiștii se priviră. Răsturnare de 
situaţie. Nu mai aveau nici victimă, nici agresiune, nimic. 
Profitând de ezitarea lor, tipul culcat la pământ lovi pistolul cu 
calibrul de 0,9 mm al lui Fifi și sări în picioare. 

Se auzi un foc. Cătușele zornăiră undeva în întuneric. 
Huliganul dispăruse în noapte. 

— La dracu'! înjură Passan. 

Din reflex, aruncă o privire spre atelier: poarta începea să se 
deschidă. Distingea craniul pleșuv, silueta încovoiată, mănușile 
chirurgicale albastru-deschis. Își imaginase de atâtea ori acest 
moment. În mintea sa, atunci când îl prindea în flagrant delict, 
actul în sine era întotdeauna exact, precis, milimetric. 

Armă pistolul lui cu calibrul de 0,45 mm și strigă: 

— Nu mișca! 

Omul încremeni. Pe ţeasta lui udă de ploaie se reflectau 
lumini ce veneau dinspre poarta întredeschisă. înăuntru erau 
flăcări. Ajunseseră prea târziu. In aceeași clipă, ceva se produse 
în mintea lui. Se întoarse la timp să-l vadă pe ultimul violator 
care se furișa spre zidul circular. Fifi îl luă la ochi, cu degetul pe 
trăgaci. Passan îl trase de braţ: 

— N-are rost, nu? 

Se răsuci din nou: chelul o luase la goană în direcţia opusă. 
Pelerina neagră flutura în ploaie. Dezastrul atingea proporţii 
uriașe. O privire spre Fifi. Își reluase poziţia de tragere, ochind 
când pe unul, când pe celălalt fugar. 

— Dă-l dracului! urlă Passan. Prinde-l pe Guillard! 

Locotenentul se năpusti spre șantier. Passan o luă la fugă 
spre depozit. Cu pistolul Beretta în mână, își puse cu greutate 
mănușile și împinse poarta glisantă. 

Știa ce-l aștepta. 

Era chiar mai rău. 


VP-6 


Într-un atelier de circa o sută de metri pătraţi, în care stăteau 
îngrămădite motoare, lanţuri, scule, piese disparate, o femeie 
era agățată de o cisternă, la un metru și jumătate deasupra 
podelei. Cu braţele și picioarele desfăcute, legate cu niște curele 
de distribuţie. O maghrebiană, îmbrăcată într-un trening Adidas. 
Pantalonii și chiloţii coborâţi în vine, tricoul ridicat în sus. 

Avea pântecele despicat de la stern la pubis și intestinele îi 
atârnau până jos. În faţa ei ardea un fetus. Obișnuitul modus 
operandi. Se scurseră câteva secunde, lungi ca niște secole. 
Passan încremenise. Carnea strălucea roșie în fumul asfixiant. 
Bebelușul parcă îl privea cu ochi de foc. 

În cele din urmă, polițistul se smulse din starea de fascinaţie 
amestecată cu groază și se strecură printre pneuri, arbori de 
transmisie și ţevi de eșapament. Luă un preș de pe jos și acoperi 
corpul minuscul, repetând mișcarea de câteva ori ca să stingă 
focul. Găsi o scară extensibilă. O desfăcu și urcă lângă femeia 
legată. Știa că era moartă. Două degete pe pieptul ei pentru 
confirmare. Telefonul îi sună. Se scotoci în buzunare și aproape 
că-și sparse capul lovindu-se de scară. 

Vocea gâfâită a lui Fifi: 

— Ce-ai făcut? 

— L-ai prins? 

— Sunt blocat! 

— Unde ești? 

— Nu știu! 

— Vin acum. 

Passan sări jos și se năpusti pe poartă cu pistolul în mână. Se 
strecură printre betoniere, se împiedică de bolţari, saci de 
ciment, fier-beton. Nu vedea nimic. 

După câţiva metri, se întinse cât era de lung. Se ridică și privi 
chiorâș spre obstacolul de care se împiedicase: Fifi, cu piciorul 
prins sub un palet cu plăci de rigips. 

— Am căzut, Passan... am căzut... 

Olivier nu știa dacă să râdă sau să plângă. Se aplecă să-l 
ajute, dar Fifi strigă: 

— Lasă-mă! Prinde-l pe ticălos! 

— Unde e? 

— A luat-o spre zid! 

Passan se răsuci și descoperi la o sută de metri de acolo un 
zid orb care se desfășura pe mai multe sute de metri. Dincolo de 


VP -7 


el se vedea un halou de lumină fremătătoare: șoseaua 
națională. Cu pistolul în mână își reluă cursa, dădu de un teren 
în pantă, îl urcă, încălecă zidul. Se prăbuși de cealaltă parte și se 
adună cum putu de pe jos. _ ` 

Hectare de pământ negru. In depărtare treceau mașini. In 
lumina farurilor, putea zări silueta lui Patrick Guillard. Orbecăia 
printre brazde de pământ, înaintând cu greutate în direcția 
șoselei. 

Passan mări viteza. Gâfâia sub vesta antiglont. Picioarele i se 
înfundau în noroi. Abia reușea să-și smulgă tălpile din solul 
vâscos. 

Cu toate astea, câștiga teren. 

Guillard ajunsese la șoseaua naţională. Passan iuți pasul. 
Celălalt urma să treacă peste banda de protecţie când îl prinse 
de picioare și îl trase pe pantă în jos. Ucigașul încerca să se 
agaţe de smocurile de iarbă. Passan îl prinse de guler și îl lovi de 
câteva ori cu capul de o rigolă de ciment. 

— Porc ordinar... 

Guillard încercă să se ridice. Polițistul îl izbea acum cu patul 
armei, simțind cum sângele îi inundă mâinile, ochii, nervii. Solul 
vibra din pricina mașinilor care treceau la câţiva metri deasupra 
lor. 

Brusc, Passan se opri. Cu ochii scoși din orbite, se ridică, puse 
arma în toc și începu să tragă corpul adversarului său spre 
șosea. 

Faruri apărură în întuneric. Un camion venea cu viteză. 

Cu o lovitură de picior, polițistul îl proiectă pe Guillard în 
drum. Cu talpa pe pieptul lui, îl ţinea nemișcat. Camionul era la 
doar câţiva metri. 

Închise ochii. 

El era Legea. 

El era Justiţia. 

El era Sabia și Judecata... 

Cu o secundă înainte ca mașina să facă zob capul ucigașului, 
avu o tresărire. Il apucă pe Guillard și-l ridică. Apoi căzură 
amândoi peste banda de protecţie și se rostogoliră la baza 
pantei. 

Cu o zdruncinătură asurzitoare, camionul trecu, farurile 
luminând orbitor și claxonul urlând la câţiva metri de corpurile 
lor înlănţuite. 


VP-8 


— O să iasă urât. Jur că o să iasă urât! 

Passan îl privea pe căpitanul de la Brigada Anti-crimă fără să-i 
răspundă. Un mărunţel fortos, care se agita în geaca lui de 
blugi, cu pistolul Sig Sauer la vedere. Emblema brigăzii sale era 
cusută pe mânecă: un șir de clădiri în vizorul unei arme. 

Un elicopter survola zona, măturând acoperișurile inundate de 
luminile sale orbitoare. Passan petrecuse suficient de mult timp 
prin genul acesta de cartiere ca să știe ce căuta patrula: grupuri 
ascunse de huligani, gata de atacuri cu sticle, torţe și bolovani. 
Forţele de ordine deja descinseseră prin ascunzători în căutare 
de saci umpluți cu pietre. 

Olivier își frecă faţa de parcă ar fi vrut să-și ia pielea; făcu 
apoi câţiva pași, îndepărtându-se de grup. Atmosfera aceasta de 
ostilitate beligerantă nu-l afecta. Avea propria lui criză de 
nebunie de care să se ocupe. Lumina orbitoare a camionului. 
Capul ucigașului pe asfalt. Imboldul său ucigaș deghizat în 
dorinţa de a face dreptate. 

Se întoarse spre Tom Degețel. 

— A fost o urgenţă, recunoscu el în cele din urmă. 

— Și descinzi așa, pe teritoriul meu, fără să anunţi pe nimeni? 

— Am primit pontul în ultima clipă. 

— De articolul 59 n-ai auzit? 

— Era un flagrant, la naiba. Trebuia să acţionăm rapid. Și cât 
mai discret. 

Polițistul izbucni într-un râs iritat: 

— Halal discreţie! 

În jurul lor, o grămadă de girofaruri, balize luminoase, 
uniforme, combinezoane albe. Sticleții de la Brigada Anti-crimă, 
polițiștii municipali, agenţii de siguranță, forțele de ordine, 
criminaliștii: toată lumea era prezentă. Zeci de puștani în 
tricouri prea largi sau în hanorace cu glugă se înghesuiau în 
jurul benzilor galbene. 

— Măcar ești sigur că e vorba de Mamoș? 

Olivier îi arătă ușa atelierului: 

— Nu-ţi ajunge? 

Tocmai luau cadavrul de acolo. Doi tipi de la pompe funebre 
împingeau o targă - victima fusese băgată într-un sac de plastic. 


VP-9 


În urma lor, un bărbat ducea un container cu gheaţă marcat cu 
o cruce roșie. Fetusul calcinat. 

Ofițerul își aranjă banderola: 

— Ai pus în pericol tot cartierul, la naiba. 

— Cartierul tău e însuși pericolul. 

— O fi vina mea, te pomenești? 

Passan zări în privirea lui o urmă de epuizare. Brusc, furia și 
resentimentele lui se topiră. Tipul era pur și simplu la capătul 
puterilor, uzat de anii de gherilă urbană inutilă. Privi din nou 
decorul luminat de girofaruri. Familii la ferestre, puștani în jurul 
perimetrului de siguranţă, copii bântuind în pijamale pe aleile 
orașului circular - și forțele de ordine, cu căști și scuturi, gata să 
tragă în mulţime. 

Câţiva polițiști „etnici” - negri, maghrebieni, fluturând insigne 
pe care scria „Poliţia” - încercau să calmeze spiritele. Lui Passan 
îi aminteau de pistolarii din Vestul Sălbatic, indienii care 
deschideau calea albilor într-o lume ocultă, ostilă. Poliţiștii 
aceștia erau și ei niște deschizători de drumuri. 

Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre mașina lui, trecând 
în revistă evenimentele care îl aduseseră la poarta infernului. 
Dispariţia în ajun a Leilei Moujawad, douăzeci și opt de ani, 
gravidă în opt luni și jumătate. Informaţia primită cu câteva ore 
în urmă de la Brigada Financiară, după care afacerea condusă 
de principalul suspect, Patrick Guillard, masca o societate 
scutită de anumite taxe, ea însăși proprietara unui atelier la 
Stains, pe Sadi-Carnot, numărul 134. Un atelier de care nimeni 
nu auzise vreodată, situat la mai puţin de trei kilometri de locul 
unde fuseseră depuse primele trei cadavre. 

Passan îl sunase pe Fifi. Porniseră imediat, dar ajunseseră 
prea târziu. Viaţa Leilei și cea a copilului ei fuseseră curmate cu 
câteva minute înainte... Passan văzuse prea multe în cariera lui 
pentru a se revolta în fața acestei enorme nedreptăți. 

Deodată, un urlet sfâșie rumoarea generală. Un tânăr bruscă 
forţele de ordine și se năpusti spre furgonul pompelor funebre. 
Passan îl recunoscu imediat. Mohamed Moujawad. Treizeci și 
unu de ani. Soţul Leilei. Îl audiase cu o seară înainte, la sediul 
poliţiei din Saint-Denis. 

Lui Passan îi era de ajuns pentru seara aceasta. Procurorul 
urma să apară. Un nou magistrat fusese numit - nu avea decât 
să se descurce cu judecătorul Ivo Calvini, însărcinat cu crimele 


VP - 10 


în serie. Oricum, n-aveau să-i dea lui cazul. Nu în situaţia în care 
se găsea. Trebuia mai întâi să plătească pentru greșelile sale. 
Percheziţie ilegală. Flagrant delict ratat. Violarea interdicţiei de 
a se apropia de Guillard la mai puţin de 200 de metri. Violenţă 
asupra unui suspect beneficiind de prezumția de nevinovăție. 
Avocaţii ticălosului îl vor mânca de viu. 

— Ne cărăm? 

Fifi fuma o ţigară în mașină. Picioarele lui păroase, dintre care 
unul fusese dezinfectat și pansat de paramedici, ieșeau prin 
portiera deschisă. 

— O clipă, te rog. 

Passan se întoarse la locul crimei. N-avea să i se mai ivească 
prea curând ocazia de a aduna amănunte despre caz. Mai mulți 
tehnicieni criminaliști munceau de zor. Bliţul unui aparat foto 
lumina pereţii. Pudra, pensulele, pungile pentru probe circulau 
din mână-n mână. Un spectacol văzut de mii de ori, pe care 
Passan îl cunoștea pe dinafară. 

O reperă pe Isabelle Zacchary, coordonatoarea operaţiunilor, 
pe care o chemase personal. În combinezonul ei alb, stătea în 
picioare lângă urma întunecată lăsată de viscerele victimei. 

— Ce ai până acum? 

— Ți-au dat cazul? 

— Știi bine că nu. 

— Atunci, poate că... 

— Îţi cer doar un prim bilanţ. 

Zacchary își trase gluga: părea că se sufocă. Cu masca ei cu 
filtre laterale agățată de gât, aducea cu o creatură mutantă. De 
fiecare dată când se mișca, scotea un zgomot de hârtie 
mototolită. Își păstrase ochelarii care îi dădeau de obicei un aer 
distant și sexy. Nu și în seara asta. 

— Nu pot să-ți spun nimic. O să trimitem totul la laborator. 

Passan cercetă spaţiul cu privirea. Rezervorul de benzină 
însângerat, legăturile care atârnau, instrumentele chirurgicale 
de pe masa de lucru, acoperite de sânge. Mirosul de carne arsă 
încă plutea în aer. 

— Amprentele sunt ale lui? 

— Peste tot. Doar e garajul lui, nu? 

Trebuiau să le găsească pe corpul victimei. Pe bisturiul folosit 
pentru a o mutila. Pe bidonul de benzină cu care stropise 
fetusul. Sau fragmente din pielea lui sub unghiile victimei. Orice 


VP -11 


materie organică ce-ar fi putut să facă legătura între 
proprietarul de ateliere auto și victimele lui. 

— Trimite-mi constatările prin e-mail. 

— Ascultă, nu e chiar regulamentar, eu... 

— E ancheta mea. Pricepi? 

Zacchary își ridică privirea. Passan știa că-l va ajuta - opt ani 
de colaborare, una sau două nopți de flirt, o ambiguitate sexuală 
care nu se finalizase niciodată între ei, toate astea trebuiau să 
servească la ceva. 

leși, dar nu simţi nicio alinare: afară era la fel de rău ca 
înăuntru. Ploaia începuse din nou. În rândul forțelor de ordine se 
crease debandadă. Totul avea să se sfârșească prost. Singura 
chestie norocoasă: nu apăruse presa. Ca prin minune, niciun 
jurnalist, fotograf sau cameraman nu ajunsese încă la faţa 
locului. 

Ocolind mașina ca să se urce la volan, observă încă o targă ce 
se îndrepta spre o ambulanţă. Patrick Guillard, sub o pătură 
izotermică. Purta un guler cervical și respira printr-o mască de 
oxigen. Materialul transparent îi deforma trăsăturile, redându-i 
adevărata sa faţă - un monstru spân și alb, cu trăsături hidoase. 

Infirmierii deschiseră ușile ambulanţei și împinseră targa cu 
grijă. Luminile albastre ale girofarurilor se reflectară în pliurile 
păturii izotermice, dând impresia că torționarul ieșea dintr-un 
cocon de paiete turcoaz. 

Privirile li se încrucișară. 

Ceea ce văzu în pupilele ucigașului, deasupra măștii, îl făcu să 
înțeleagă că nu câștigase războiul. 

Poate nici chiar această bătălie. 


3, 


O oră mai târziu, Olivier Passan închise ochii sub jetul dușului 
de la noul lui birou. Apa asta i se părea purificatoare. Elimina nu 
doar murdăria, dar și mirosul cadavrelor arse, imaginile cu 
trupurile mutilate, pulsiunea morţii și a distrugerii care încă îl 
hăituiau. Lăsă capul în jos sub jetul de apă. Era înviorătoare, 
aproape rece. Jetul îi biciuia pielea, înroșindu-i-o. 


VP - 12 


După ce termină, se șterse pe îndelete. Simtea că-și 
recăpătase forțele. Impresia aceasta era accentuată și de locul 
unde se afla: Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, rue des Trois- 
Fontanot, Nanterre. Un spaţiu vast, neutru, dotat cu tehnologie 
de ultimă oră, care nu avea nimic în comun cu labirintul obscur 
din Quai des Orf&vres. Mutaseră aici mai multe brigăzi în 
așteptarea începerii lucrărilor de renovare la Departamentul 36. 
Dar zvonul era că se vor întoarce la matcă în curând, deoarece 
nu erau fonduri pentru lucrări. 

Cu bustul gol, Passan se privea în oglinda de deasupra 
chiuvetei. Tras la faţă, cu bărbia pătrată, tuns periuţă - părea 
mai mult un soldat de comando decât un poliţist. Sub țeasta 
rasă, trăsăturile îi erau mai degrabă fine și regulate. Işi cobori 
privirea spre piept. Mușchi bine conturaţi, linii dure, dovada 
orelor petrecute la sală. Passan nu își lucra corpul de dragul 
formei fizice. Nici de dragul esteticii. O făcea din convingere - 
pentru a-și demonstra că are suficientă voință. 

Se întoarse în vestiar, îmbrăcă hainele murdare și luă 
ascensorul. Etajul doi. Structură metalică. Pereţi de sticlă. 
Mochetă gri. Îi plăceau această monotonie, această răceală. 

Curat, pieptănat, Fifi se agita în faţa automatului de cafea. 


— Nu merge? 

Punkistul trase un picior în aparat: 

— Ba merge. 

Fifi luă paharul fierbinte și i-l întinse superiorului său. 


Introduse un jeton pentru încă o cafea și-i mai trase un picior 
aparatului. Pielea lui plină de cicatrici părea, sub părul ud, 
înțepată și mai violent. 

Băură în tăcere. Se înțelegeau din priviri. Să vorbească despre 
altceva. Să elimine cu orice preţ tensiunea. Dar tăcerea se 
prelungea. În afară de munca lor nu mai aveau decât un singur 
subiect comun: eșecurile din viaţa personală a fiecăruia dintre 
ei. 

Fifi fu cel care rupse tăcerea: 

— Cum te mai înţelegi cu Naoko? 

— Divorţăm. E oficial. 

— Și cu casa ce faceţi? O vindeţi? 

— Nici vorbă. Nu e momentul. O păstrăm. 

Fifi părea sceptic. Ştia că hotărârea lui Passan nu avea nimic 
de-a face cu problema imobiliară. 


VP - 13 


— Și cine rămâne acolo? se hazardă el. 

— Amândoi. Vom alterna. 

— Cum adică? 

Passan strânse în mână paharul și-l aruncă la coș. 

— Vom sta pe rând. Fiecare o săptămână. 

— Și copiii? 

— Rămân pe loc. Nu schimbă școala. Ne-am gândit bine: așa, 
pentru ei ar fi cel mai puţin traumatizant. 

Fifi rămase tăcut, părând din nou sceptic. 

— Toată lumea face acum așa, adăugă Passan, parcă pentru a 
se convinge mai bine. Este o procedură foarte obișnuită. 

Locotenentul își aruncă și el paharul. 

— E o idee tâmpită, mda. Curând, copiii voștri or să vă 
primească la ei acasă. Veţi deveni turiști sub propriul acoperiș. 

Passan se crispă. De săptămâni întregi cântărea decizia asta, 
încercând să se autoconvingă că era unica soluţie. De 
săptămâni întregi îndepărta orice obiecţie posibilă. 

— Sau asta, sau voi continua să stau în pivniţă. 

De șase luni locuia în subsolul vilei. Un spaţiu luminat de 
lucarne, unde se ascundea ca de frica unui bombardament. 

— Și ce-o să faci? Îţi aduci amantele acolo? Naoko le va găsi 
chiloţii sub cuverturi? Va dormi în același pat? 

— Incepem în seara asta, i-o tăie scurt Passan. Naoko rămâne 
o săptămână. Eu mă mut în garsoniera pe care am închiriat-o la 
Puteaux. 

Indignat, punkistul scutură din cap. 

Passan i-o luă înainte: 

— Dar tu? Aurélie? 

Fifi râse ironic, vârând încă un jeton în aparat. 

— Alaltăieri a adormit în timp ce i-o trăgeam, zise. 

Apoi luă paharul și întrebă, suflând în cafea: 

— E semn bun, ce zici? 

Izbucniră în râs. Orice era mai bine decât să rememoreze 
scenele oribile din garajul Mamoșului. 


VP - 14 


4. 


În ritmul ștergătoarelor, Passan asculta distrat știrile la radio. 
Se îndrepta spre Suresnes - ultimele ore petrecute acasă înainte 
de a o lua spre Puteaux. Nu știa încă dacă se va culca, va 
continua să-și facă bagajul sau își va redacta raportul. Cât 
despre știri, în ziua de luni, 20 iunie 2011, nu se înregistrase 
nimic deosebit. Singurul lucru care îi atrase atenţia fu povestea 
unui tip divorţat, care intrase în greva foamei pentru a contesta 
pensia alimentară pe care urma să i-o plătească soţiei. Ideea îl 
făcu să zâmbească. 

Cu Naoko nu avusese astfel de probleme. Un singur avocat, 
custodia alternativă, nicio indemnizaţie de plătit - ea câștiga 
mult mai bine decât el - și aveau doar un singur lucru de 
împărțit: casa. 

Era pe cheiul Dion-Bouton și se îndrepta spre podul Suresnes. 
Tremura, dar refuza să dea drumul la căldură. Ce naiba, era 
iunie. Vremea asta îl călca pe nervi. Era rece și mohorâtă, 
departe de căldura verii; din pricina ei, îi reveniseră durerile de 
spate. 

De la Nanterre-Prefecture ar fi putut ajunge la Mont Valerien 
prin oraș, dar avea nevoie de spaţiu - cerul și fluviul sub soarele 
care răsărea. De fapt, nu vedea mare lucru. Sena pe stânga era 
prea jos, iar copacii de pe dreapta ascundeau orașul. Deasupra 
lui, cerul gri era încărcat ca un burete. Ar fi putut fi în orice loc 
de pe Pământ. 

Se revedea stând cu piciorul pe pieptul lui Guillard, gata să-l 
arunce sub roţile unui camion. Într-o zi va ajunge după gratii și 
nu-i va fi bine. Divorțul era unul dintre ultimele lucruri care îl 
legau de o existență normală - și era, în același timp, o ruptură. 

Coti la dreapta, pe bulevardul Henri-Sellier. Apoi pe 
bulevardul Charles-de-Gaulle, după care o luă spre Mont- 
Valérien. In timp ce urca, începură să apară semne familiare. 
Casele risipite pe coasta dealului. Zidurile acoperite cu iederă. 
Cafenelele care se deschideau una după alta... 

Se opri la o patiserie luminată. Cornuri. Baghete. Acadele. Din 
nou fu inundat de o senzaţie de irealitate. Ce legătură era între 
gesturile acestea neînsemnate și coșmarul de la Stains? Putea 


VP -15 


pretinde că era capabil să se reintegreze în lumea obișnuită cu o 
simplă bătaie din palme? 

Se urcă în mașină și merse mai departe. Mont Valérien, cu 
vastele lui peluze, semăna cu un teren de golf. Te simțeai ca pe 
un platou muntos. Simetria liniilor, absenţa reliefului... Staţia de 
epurare, cu canalele ei lungi și drepte. Stadionul Jean-Moulin și 
terenurile de tenis. Cimitirul american, șirurile de cruci albe. 

Abia se luminase de ziuă, dar priveliștea Parisului era 
impresionantă. Distanţa era cea care îl liniștea. Luminile de pe 
miile de stâlpi, aglomeraţia de blocuri-turn și de clădiri care se 
scăldau într-o perdea de ploaie erau teatrul tragic al unui război 
primitiv. Valea tuturor violenţelor. Pe înălțimile acestea se 
simţea în siguranţă. Ajunsese la sanctuarul lui. La propriul schit. 

După ce intră pe rue Cluseret, încetini în fața porții. Acţionă 
telecomanda. O luă pe alee, mergând cât mai încet, pentru a 
admira priveliștea. Prima imagine era a unui bloc alb pe un fond 
verde. În comparaţie cu ce se găsea prin cartier, grădina lui era 
imensă - aproape două mii de metri pătraţi de peluză. Rulourile 
cu gazon îl costaseră o avere, dar rezultatul meritase. 

Nu voise să planteze nimic aici, sau aproape nimic. Voise o 
mică grădină zen pe stânga, la umbra unor pini. Trase pe 
dreapta și opri motorul. Vila nu avea parcare și nu dorise să 
spargă armonia arhitecturii. Construită în anii '20, edificiul era 
un paralelipiped, în stil modernist, terminat cu un acoperiș- 
terasă. Șarpantă de oțel. Stâlpi de beton armat, ce susțineau o 
galerie deschisă. Ferestre aliniate. Sobru. Funcţional. Passan nu- 
și putu reţine un zâmbet de mândrie. 

Cu cornurile în mână, descuie ușa și intră în vestibul. Văzu 
hainele lui Shinji și Hiroki atârnate pe umerașe și le strecură în 
buzunar o acadea. O mică surpriză de la tati. Apoi se descălță și 
intră în salon. 

Casa fusese în primul rând o afacere bună. După moartea lui 
Jean-Paul Queyrau, ultimul reprezentant al unei familii de 
negustori de artă, vila fusese scoasă la vânzare în martie 2005. 
Passan fusese primul care aflase, dintr-un motiv simplu: în 
calitate de ofițer de poliţie, el constatase decesul lui Queyrau, 
ultimul descendent al familiei, plin de datorii, care se sinucisese 
trăgându-și un glonţ în piept. 

Cu cadavrul încă la picioarele lui, polițistul se îndrăgostise de 
locul acela. Vizitase fiecare cameră, fără să ţină seama de 


VP - 16 


starea lor mizerabilă - moștenitorul ajunsese un vagabond, 
locuind ilegal în propria locuinţă. Passan începuse să-și 
imagineze cum ar putea să o renoveze. 

Naoko făcuse posibilă achiziţia. De un an ocupa un post 
important într-o firmă de audit financiar. Mai mult, în anii în care 
fusese manechin, își adunase un mic capital, iar părinţii ei, 
proprietari de imobile la Tokio, îi făcuseră o donaţie. Deși 
contribuţia ei fusese net superioară celei a lui Passan, Naoko 
semnase un act de coproprietate. În schimb, el trebuia să se 
asigure de calitatea lucrărilor. 

Passan se pusese pe treabă. Cu senzaţia că lucra pentru 
întărirea propriului cămin. Pentru consolidarea temeliilor. Proteja 
povestea de dragoste de atacurile exterioare, de uzură, de 
eroziune... Metoda nu funcţionase. Vila rezistase tuturor 
asalturilor, dar nu reușise să-i protejeze pe ei înșiși. 

Passan se îndreptă spre bucătărie. O fiinţă sări pe el, mai-mai 
să-l doboare. Diego îi venea în întâmpinare. Un ciobănesc de 
Pirinei enorm, cu blana cenușie, care ar fi fost mai potrivit pe 
pășune, lângă o turmă de oi. Passan avu parte de manifestările 
de bucurie obișnuite. Când Naoko voise să cumpere câinele, 
Passan se opusese. Capriciul indispensabil al familiei burgheze 
standard... Azi, Diego era singurul subiect care obținea 
unanimitatea. 

— Taci, Diego, șopti el, o să trezești pe toată lumea... 

Luă un coș de pâine și puse cornurile pe masă, la vedere. 
Imediat după aceea, scoase faţa de masă în carouri, bolurile 
copiilor cu numele lor caligrafiate în japoneză, ceașca lăcuită din 
care Naoko își bea ceaiul cu lapte. Dulceaţă, cereale, suc de 
portocale. Gesturile acestea solitare nu-l întristau: de multă 
vreme nu mai lua micul dejun cu soția și copiii. 

Se pregătea să iasă din bucătărie, când, involuntar, se opri în 
faţa fotografiilor de pe perete. 

Aprinse lumina ca să le vadă mai bine și dădu peste o 
fotografie cu el și Naoko, în urmă cu opt ani, pe terasa templului 
Kiyomizu-dera, deasupra orașului Kyoto. Passan avea un zâmbet 
silit, în timp ce Naoko poza perfect din profil - reflex profesional 
de manechin. Cu toate astea, fotografia emana fericire. Și mai 
ales respect reciproc, mândria de a fi împreună... 

Trecu la altă fotografie. 2009. Portret de grup în Shibuya, un 
cartier select din Tokio. Passan îl ţinea în braţe pe Hiroki, care 


VP - 17 


avea patru ani și purta pe cap o bonetă Totoro, un personaj 
celebru al lui Miyazaki. Naoko îl ţinea pe Shinji, care avea șase 
ani și își ridicase mâinile în sus în formă de V de la victorie. 
Toată lumea râdea, dar se simţea jena, crisparea adulţilor. 
Lașitate și frustrare: metastazele timpului care curge... 

La stânga, văzu apoi o fotografie din 2002, ce înfățișa o plajă 
din Okinawa. Călătoria de nuntă. Passan uitase detaliile 
voiajului. O revedea doar pe Naoko în faţa biroului de check-in la 
Roissy, scoțând nerăbdătoare cardul ei Flying Blue pentru a-și 
înregistra milele. Naoko era o adeptă a cupoanelor de reducere, 
o fanatică a lichidărilor de stoc. Passan își amintea că în acel 
moment, în aeroport, își jurase să o protejeze pentru totdeauna 
pe puștoaica aceea, care credea în „asigurările” de tot felul. 

Își ținuse promisiunea? 

Stinse lumina, traversă salonul și o luă în jos pe scara lui de 
beton. 

Era timpul să se întoarcă în apartamentele sale. Palatul 
subteran al regelui Șobolan. 


5. 


Un culoar de cărămizi vopsite. La stânga, un mic spațiu 
pentru mașina de spălat și uscătorul. La dreapta, o cămăruță în 
care trăsese o țeavă de apă și amenajase o baie. In spate de tot, 
o încăpere pe care o transformase în birou. 

Se dezbrăcă, puse hainele în cuvă și dădu drumul la mașina 
de spălat. De luni de zile trăia așa, complet autonom, mâncând 
așezat la birou, dormind singur. Gol, își privi lenjeria pătată de 
sânge cum se învârte în apa cu spumă. O mașină de mărunțit 
coșmarurile. 

Luă dintr-un coș un tricou mirosind a balsam de rufe și o 
pereche de chiloţi. Le îmbrăcă și trecu în cameră. Un dreptunghi 
de douăzeci de metri pătraţi, cu pereţi de beton şi ferestruici în 
partea de sus. Într-un colţ, un pat de campanie. În celălalt, sub 
ferestruici, o planșă așezată pe două suporturi. În spate de tot, o 
masă pe care își demonta armele. Într-un fel, buncărul i se 
potrivea mai bine decât marile spaţii de deasupra. Aici, se 
ascundea. 


VP-18 


Pe pereți, atârnase tablourile cu idolii săi. Yukio Mishima, care 
s-a sinucis prin seppuku în 1970, la patruzeci și cinci de ani. 
Rentaro Taki, un „Mozart japonez”, mort de tuberculoză în 1903, 
la douăzeci și patru de ani. Akira Kurosawa, care a regizat 
Rashomon şi mai multe capodopere și care abia a supraviețuit 
tentativei de sinucidere din 1971, după eșecul primului său film 
color, Dodes'ka-den. Nu chiar o trupă de comedianți... 

Işi porni iPod-ul, racordat la un difuzor și dădu volumul încet. 
Egloga pentru koto și orchestră de Akira Ifukube. O lucrare 
tulburătoare - cu siguranţă, era singurul om din Franţa care o 
asculta. Passan era pasionat de muzica simfonică japoneză a 
secolului XX, complet necunoscută în Occident și abia difuzată 
în Japonia. 

Ora ceaiului. Cândva, cumpărase din Tokio un aparat care 
păstra în permanenţă apa la nouăzeci de grade. Își umplu 
ceainicul, apoi adăugă cinci grame de hojicha - ceai verde, copt 
pe cărbuni. După ce îl lăsă la infuzat (treizeci de secunde fix), 
aprinse un beţișor aromat, agitându-l cu mâna - n-ar fi suflat 
niciodată pe el, gura fiind ceva impur în religia budistă. 

Cu ceașca în mână, se întinse pe pat și închise ochii. Koto-ul, 
un fel de harpă orizontală, producea un vibrato foarte sec, în 
același timp melancolic și amar. La fiecare notă, Passan avea 
impresia că i se ciupeau direct nervii. | se puse un nod în gât și, 
în același timp, simţea cum liniștea i se răspândește în trup. O 
respiraţie a inimii, o alinare a spiritului... 

Japonia. 

Descoperind-o, se descoperise pe sine. Prima călătorie pusese 
instantaneu ordine în existenţa lui. Se născuse la Kathmandu, în 
1968. Părinţii lui, întărâtaţi de hașiș, îl concepuseră la picioarele 
unui buddha, într-o stare extatică intensă. Tatăl lui natural 
murise în anul următor fiindcă își vânduse prea mult sânge 
pentru a cumpăra opiu. Câteva luni mai târziu, mama lui 
dispăruse fără să lase vreo adresă. Ambasada Franţei în Nepal 
făcuse demersurile necesare. L-au repatriat. A devenit un copil 
al Națiunii. 

Timp de cincisprezece ani fusese un orfan aruncat de la o 
familie de adopţie la alta, întâlnind oameni binevoitori sau 
ticăloși, având parte de influență bună sau rea... După o 
școlarizare cu întreruperi, locuind când în Departamentul 92, 
când în 93, o luase, din păcate, pe drumul cel rău. Furturi de 


VP-19 


mașini, trafic de documente, afaceri cu interlopii... Reușise să 
supravieţuiască fără să aibă probleme cu poliţia. 

La douăzeci de ani, se deșteptase. Plecase din zona săracă 
din vest - Nanterre, Puteaux, Gennevilliers - și, cu banii câștigați 
prin mijloace necinstite, își închiriase o cameră de serviciu în 
arondismentul 5, rue Descartes. Se înscrisese la Drept la 
Sorbona, aflată la doar câteva sute de metri. 

Timp de trei ani locuise într-o încăpere de șapte metri pătrați, 
învățând pe brânci, mâncând la McDonald's, citind cursurile cu 
voce tare, întins pe spate, în pat. În plus, era pasionat de artă, 
filosofie, muzică clasică. O adevărată cură de detoxifiere. Când i 
se terminaseră banii, se mutase într-o cameră la un cămin 
studenţesc, fără să se întoarcă la vechile îndeletniciri. 

După licenţă, alesese Școala Naţională Superioară de Ofiţeri 
de Poliţie. Era singura cale care putea să-l canalizeze, oferindu-i 
mai mult sau mai puţin universul de altă dată. Noaptea, 
adrenalina, spaţiul de manevră. 

Cum îi spusese cândva unul dintre taţii adoptivi, un muncitor 
pensionar de la uzinele Chausson din Gennevilliers: „Un sticlete 
nu e decât un bandit care și-a ratat vocaţia”. 

Hotărâse că-i va reuși ratarea. Un motiv intim se adăuga la 
alegerea sa: devenind ofițer de poliţie, își va servi ţara. Or, avea 
o datorie în sensul ăsta. De fapt, statul francez îl salvase, îl 
hrănise, îl crescuse. 

Douăzeci și opt de luni de școală fără să crâcnească. Cele mai 
bune rezultate la fiecare materie. La repartiție, îi venise o idee 
ciudată. În loc să aleagă o funcţie strategică la Ministerul de 
Interne sau un post promiţător într-o brigadă prestigioasă, se 
interesase de locuri disponibile în străinătate - agent de 
legătură, instructor, ofițer de informații... Fără să fi pus vreodată 
piciorul în afara Franţei, alesese cel mai îndepărtat loc. Un post 
de stagiar pe lângă ofițerul de legătură de la Tokio. 

Când aterizase la Narita, viaţa lui se schimbase pentru 
totdeauna. 

Japonia devenise un loc al așteptărilor, al dorințelor și al 
speranţelor sale. Fiecare trăsătură a acestei lumi noi trezise în el 
aspirații confuze, uneori chiar ignorate până atunci. 

Intrase în rezonanţă totală cu această cultură. Era menit să fie 
japonez. 


VP - 20 


Totodată, idealizase ţara aceea, amestecând realitatea cu 
ficțiunea. Savura politeţea înnăscută. 

Curăţenia străzilor, a locurilor publice, a toaletelor. 
Rafinamentul mâncării. Rigoarea regulilor, a protocolului. La 
asta se adăugau tradiţiile dispărute. Codul de onoare al 
samurailor. Fascinaţia pentru moartea voluntară. Frumuseţea 
femeilor din picturile ukiyo-e. 

Nu băga în seamă restul. Materialismul sălbatic. Obsesia 
tehnologică. Abrutizarea unei populaţii care muncea zece ore pe 
zi. Un cult al comunităţii care mergea până la alienare. Ignora, 
de asemenea, estetica manga, pe care le detesta, acea obsesie 
a ochilor mari și negri, pe când lui îi plăceau pleoapele oblice. 
Nu ţinea cont de oferta uriașă de gadget-uri, pachinko, sitcom- 
uri sau jocuri video... 

Pe deasupra, Passan nega decadenţa arhipelagului. De la 
prima călătorie pe care o făcuse acolo, situația nu încetase să se 
înrăutățească. Criza economică. Indatorarea cronică. Șomajul în 
rândul tinerei generaţii... Îl căuta în continuare pe Toshiro 
Mifune, actorul fetiș al lui Kurosawa, pe străzi, împreună cu 
sabia lui, fără să vadă androginii efeminaţi, puștanii absorbiți de 
benzile lor desenate, salariaţii moţăind în metrou... Acele 
generaţii care nu moșteniseră forța strămoșilor lor, ba 
dimpotrivă, o oboseală acumulată, zdrobitoare. O societate care 
se relaxa, în sfârșit, molipsită de delincvenţa occidentală. 

De-a lungul anilor, deși se căsătorise cu o japoneză mai mult 
decât modernă, Passan continuase să viseze la o Japonie 
atemporală, în care domneau calmul și echilibrul. În mod ciudat, 
nu încercase niciodată artele marţiale, mulţumindu-se cu 
tehnicile de luptă de la școala de poliţie și nici nu înţelesese 
vreodată metodele de meditaţie zen. Crease această lume de 
rigoare și de estetică pentru a face faţă muncii sale. Un pământ 
al făgăduinţei unde se va retrage când firul se va rupe de tot. Și 
de fiecare dată când supravieţuia unei nopţi, cum fusese cea de 
la Stains, îi rămânea egloga lui Ifukube și privirea melancolică a 
lui Rentaro Taki. 

La gândul ăsta, deschise din nou ochii și căută lângă pat 
culegerea lui de haikuri. Răsfoi cartea și găsi cuvintele de care 
avea nevoie. 


Sub clarul de lună 


VP -21 


Îmi las barca 
Pentru a intra în cer... 


Dădu paginile în căutarea unui alt poem, dar nu-și duse gestul 
la sfârșit. Adormi ca lovit de un glonţ în frunte, visele alcătuind 
deasupra lui o săpătură adâncă în piatră. 


6. 


Ciufulită și prost dispusă, Naoko își măsura din priviri soțul. 

Stătea nemișcată în prag, la intrarea în bârlogul balaurului. 
Ceea ce vedea era o epavă. Nu de om și nici de poliţist - Passan 
era cel mai bun poliţist din lume -, ci o epavă de soţ. Pe terenul 
acesta, Passan eșuase complet și Naoko nu-l mai voia: atinsese 
și ea punctul de unde nu se mai putea întoarce. 

Incă se întreba cum ajunseseră aici. Lumina care îi călăuzise 
până atunci se stinsese. Și dragostea lor dispăruse treptat, ca 
bronzul de pe piele, fără să bage cineva de seamă. Dar de ce 
această ură surdă în locul ei? Această indiferenţă iritată? Avea 
părerea ei fermă în privinţa asta: din cauza sexului. Mai precis, 
din cauza lipsei de sex. 

La Tokio, tinerele fete repetă cu glas scăzut o cifră magică. 
După un sondaj celebru, toţi francezii, fără excepţie, fac 
dragoste de trei până la patru ori pe săptămână. O cadență care 
le entuziasmează pe japoneze, obișnuite cu libidoul în bernă al 
masculilor lor. Franţa, patria romantismului și paradisul sexului! 

Înainte de a emigra la Paris, Naoko ignorase un fapt crucial: 
vanitatea francezilor. Acum, că îi cunoștea, și-i închipuia 
descriindu-și performanţele imaginare, cu un zâmbet în colţul 
gurii și făcând cu ochiul. 

Trecuseră aproape doi ani de când Passan n-o mai atinsese. 
Nu exista nici cea mai mică apropiere între ei. 

De la indiferenţă trecuseră la enervare, apoi la ură și, în cele 
din urmă, la un fel de distanță asexuată, precum aceea care 
unește membrii unei familii - ceea ce și erau, de fapt. 

Prietenii îi priviseră cum eșuează fără să le vină să creadă. 
Olive și Naoko: modelul, istoria perfectă, fuziunea totală! 
Exemplul care-i făcea invidioși pe ceilalţi, dar le și reînvia 


VP - 22 


speranţa. Apoi, primele semne își făcuseră apariţia, inexorabile. 
Tonul ridicat, remarcile acide la petreceri, absentele... Și 
confidențele din vârful buzelor: „Nu mai merge. Ne gândim să 
divorțăm...” 

În cercul lor de prieteni se presupunea, în mod greșit, că 
diferențele culturale le distruseseră căsnicia. Se produsese, de 
fapt, contrariul: aceste diferenţe pur și simplu nu fuseseră 
suficiente ca să-i salveze de plictiseală. 

Naoko urmărise evoluţia dezastrului într-o manieră științifică, 
notând fiecare etapă, fiecare detaliu. Când se cunoscuseră, 
Passan se învârtea în jurul ei ca floarea-soarelui după soare. Pe- 
atunci ea era sângele lui, lumina lui. Naoko nu se împăunase cu 
asta, căci era mulţumită, înfloritoare și atât de mândră... Apoi, el 
se retrăsese altundeva. Sau poate, pur și simplu, în sine însuși. 

Revenise, cum se spune, la origini: munca lui de poliţist, 
valorile lui patriotice, iar mai târziu, copiii lui. Dar și - Naoko o 
știa -, la noapte, la violenţă, la viciu... Nu era loc pentru ea în 
acea lume în alb și negru, compusă doar din învingători și 
învinși, din aliaţi și dușmani. 

Crezuse că ajunsese la limită. Dar se înșela. Lucrurile au mers 
și mai departe. Pentru soțul ei, Naoko devenise un obstacol, o 
îngrădire a libertăţii. Dar ce făcea el, de fapt? Oare nu era deja 
liber? Când îl întrebase, el nu știuse ce să-i răspundă. Passan 
nu-și punea întrebări. Refuza să recunoască eșecul lor, se 
concentra pe muncile casei, pe slujbă, pe cultul obsesiv pe care- 
| avea pentru copiii lui. Se dedicase acestor lucruri cu dinţii 
strânși, surd la urletele corpului său. Faţă de ea se mulțumea să 
fie iritat și ostil. 

Naoko devenise și ea dură, căci dragostea se hrănește cu 
sentimentele celuilalt. Fără antrenament, inima seacă, își pierde 
orice capacitate de a împărtăși. Ajunge să se protejeze 
închizându-se în ce are mai trist: singurătatea... 

Naoko se strecură fără zgomot în camera lui Passan - îi 
spusese mereu în maniera japoneză - pe numele de familie. 

Trase perdelele, opri muzica, aranjă cartea. Fără să se uite la 
soțul ei, aceste atenţii nu erau nimic altceva decât reflexe 
domestice. 

Urcă înapoi. În bucătărie descoperi cornurile în coșul de pâine, 
masa pusă și nu-și putu împiedica un zâmbet. Vânătorul de 
ucigași, ucigaș el însuși, era, de asemenea, un înger păzitor... 


VP - 23 


Își pregăti o cafea și se uită distrată la fotografiile de pe 
pereţi. Oare de câte ori le privise? Astăzi nu le mai vedea. 
Dincolo de ele, observa altceva. 

Destinul ei solitar. Căutarea ei intimă. 

Căci Naoko fusese întotdeauna singură. 


7. 


Născută sub semnul lepurelui, Naoko Akutagawa traversase 
mai întâi infernul obișnuit pe care-l trăiesc copiii japonezi. O 
educație dură, bazată pe lovituri de curea, dușuri reci ca gheața, 
privațiuni de somn și de hrană... Teroarea. 

Tatăl ei, născut în 1944, avusese și el parte de același 
tratament. În Europa, se atrăgea atenţia asupra faptului că 
violența se moștenește, despre faptul că un copil bătut devine 
adesea un părinte violent. In Japonia se spunea pur și simplu că 
bătaia e bună. Tatăl ei, un profesor eminent de istorie, din 
Tokio, era dovada vie a acestui lucru. 

La coșmarul de acasă se adăuga cel al sistemului școlar. 
Trebuia să fii în același timp cea mai bună din liceu și să te 
pregătești pentru examenul de la facultate, două filiere fără 
nicio legătură una cu alta. Ceea ce însemna că, după ce studia 
cu sârguință ziua, Naoko trebuia să se mai lupte cu ceva: 
cursurile de seară, din weekend și din vacanțe. În fiecare 
trimestru primea situația clasamentului naţional. Așadar, la 
sfârșitul anului știa că era tot a 3220-a de pe listă - și că totul 
era deja pierdut pentru o universitate sau alta. Un lucru nu din 
cale-afară de motivant. 

Dar Naoko se autoflagela. lar și iar. Fără nicio zi de vacanţă. 
Fără nicio oră liberă. 

Pentru că, în plus, trebuia să facă faţă cursurilor de arte 
marţiale, de caligrafie, orelor de dans clasic, corvezilor 
domestice de la școală... Totul în timp ce recita în gând mii de 
kanji, acele caractere de origine chineză care aveau, fiecare, 
mai multe semnificaţii și puteau fi pronunţate în mai multe 
moduri. Totul în timp ce se perfecționa neîncetat, moral, fizic, 
graţie unei autodiscipline de fier. 


VP - 24 


Pe de altă parte, și acesta e unul dintre nenumăratele 

paradoxuri ale Japoniei, Naoko era înconjurată de tandrețea 
mamei sale. Dormise cu ea până la vârsta de opt ani. La 
cincisprezece ani, încă refuza să-și petreacă noaptea în alt loc 
decât sub acoperișul familiei. La optsprezece, nu luase încă 
niciodată nici cea mai mică decizie fără să vorbească cu mama- 
san. 
In cele din urmă, după studii secundare la o școală particulară 
protestantă din Yokohama, Naoko intrase la o facultate bună din 
același oraș. In timpul acelor ani făcuse atât de des drumul 
Tokio-Yokohama, încât își spunea că acest itinerar va rămâne pe 
veci înscris în sângele ei. O amprentă genetică pe care copiii ei 
o vor moșteni, cu numele fiecărei gări pe post de cromozomi. 

Nefiind atât de strălucită ca să facă medicina, dar suficient de 
încăpăţânată ca să refuze să facă dreptul, cum dorea tatăl ei, 
optase pentru o variantă hibridă: expert contabil, limbi străine, 
istoria artei. 

În 1995, o altă cotitură. Un fotograf o abordează în metrou și 
îi propune să dea niște probe. Naoko rămâne cu gura căscată. 
Are douăzeci de ani. Nimeni nu i-a remarcat vreodată 
frumuseţea. În Japonia, niciunui părinte nu i-ar trece prin minte 
să-și felicite copilul pe acest subiect. Dar Naoko este frumoasă. 
Chiar foarte frumoasă. De la această primă încercare, va avea 
confirmarea frumuseţii sale în fiecare zi. Are succes la primele ei 
castinguri și câștigă sume care i se par exorbitante. Nu le spune 
nimic părinţilor și își continuă studiile, economisind în secret 
pentru a se îndepărta de tatăl ei. Ca să fugă pentru totdeauna. 

De altfel, a înțeles deja că va trebui să emigreze dacă vrea să- 
și construiască o carieră. Fizicul ei nu corespunde criteriilor 
pieţei asiatice. In Japonia sunt preferate eurasiaticele, care nu 
au ochi oblici. Fete de la ţară, dar cu un ceva în plus, o tușă de 
exotism care ademenește... 

La douăzeci și trei de ani, cu diplomele în buzunar, ia avionul 
spre Statele Unite, apoi spre Europa: Germania, Italia, Franța... 
Posedă fizicul perfect al japonezelor din  fantasmele 
Occidentului. Păr drept și negru, pomeți înalți, nas ascuţit, ușor 
în vânt... 

Cât despre ochi, un fotograf din Milano i-a spus într-o zi: 
„Pleoapele tale au blândeţea unei pensule și cruzimea unui 
cuţit”. 


VP -25 


Nu înțelege ce vrea să însemne asta, dar nu-i pasă: 
contractele se ţin lanţ, banii curg gârlă. Se stabilește în cele din 
urmă la Paris, din motive pur financiare. Împlinește un vis, dar 
nu pe al ei: pe cel al mamei sale. Oka-san este o adevărată 
francofilă. Se uită la filmele din Noul Val, ascultă Adamo, citește 
Flaubert și Balzac. Naoko și-a făcut temele pe „Tombe la neige”, 
a trebuit să suporte de douăzeci de ori Dispretul al lui Jean-Luc 
Godard și știe pe de rost Le pont Mirabeau. 

Contrastul dintre Parisul idealizat al mamei sale și orașul ostil 
pe care-l descoperă ea este șocant. Nu recunoaște nimic. Se 
pierde pe străzile murdare. E jecmănită de șoferii de taxi. Pe 
deasupra, e uluită de aroganța francezilor. Işi bat joc pe faţă de 
accentul ei, nu încearcă niciodată s-o ajute, îi taie vorba, 
răstindu-se la ea, mai ales când sunt împotrivă. Or, francezii 
sunt mereu împotrivă. 

La spitalul Sainte-Anne, o secţie este specializată în Paris 
shokogun (sindromul parizian). In fiecare an, o sută de japonezi 
sunt atât de dezamăgiţi de oraș, încât cad pradă depresiei sau 
paranoiei. Sunt internaţi, îngrijiţi, repatriați. Naoko nu e printre 
ei. Are inima tare - merci, papa - și nu și-a făcut, a priori, nicio 
speranţă romantică legată de locul ăsta. 

La capătul a doi ani, când franceza ei devine acceptabilă, 
părăsește viaţa de manechin - o meserie și un mediu, pentru 
ea, execrabile - pentru a deveni ceea ce este cu adevărat: o 
femeie a cifrelor. Se ocupă mai întâi de sarcini precise de audit, 
întotdeauna legate de firme japoneze sau germane. Apoi intră 
într-o societate importantă numită ASSECO. Viitorul ei este în 
sfârșit asigurat. 

Singura dificultate rămâne sexul. Principala ei luptă nu este să 
se culce cu cineva pentru a reuși, ci să reușească fără să se 
culce. Este deja cunoscută în cercurile mondene. In universul 
anost al auditurilor și al expertizelor fiscale este și mai rău. Cu 
fața ei palidă și părul de cerneală, are înfățișarea unei creaturi 
fantastice. Posedă calităţile cerute, dar angajatorul vrea 
întotdeauna mai mult. Uneori, Naoko refuză scurt. Alteori se lasă 
sedusă fără să cedeze. Aceste jocuri o epuizează și rezultatul 
este invariabil: când prădătorul înţelege că nu va obţine ce 
dorește, o dă afară. 

Ameninţările apar la scară mai mare. Într-o zi i se fură poșeta 
- în Japonia nu există furt. Se duce la comisariat. Nu-și 


VP - 26 


recuperează poșeta Gucci, dar abia reușește să scape de 
locotenentul însărcinat cu ancheta... 

Totul se schimbă odată cu Passan. 

Dragoste la prima vedere. Nimic care s-o întunece. Totul 
decurge perfect. Această nouă cotitură se petrece prin fratele 
său. Când Naoko ajunge la Paris, Shigeru, fratele ei, cu trei ani 
mai mare, este deja aici. Alcoolic la cincisprezece ani, 
dependent de heroină la șaptesprezece, Shigeru a plecat de 
acasă pentru a urma o carieră de chitarist în Europa. După ce a 
pierdut câţiva ani prin Londra, eșuează la Paris. Familia n-a mai 
avut nicio veste de la el luni de zile. A reapărut în 1997, 
vindecat, înfloritor, cu zece kilograme în plus. Vorbește deja 
franceza la perfecţie. Ocupă chiar un post de asistent la INALCO, 
Institutul de Limbi Orientale din Paris. 

Naoko nu este prea apropiată de fratele ei. Singurul lucru 
care-i leagă sunt câteva amintiri atroce - bătăile tatălui, 
înjurăturile, umilinţele. Nimeni nu are chef să-l revadă pe cel sau 
cea care te-a văzut cu pantalonii în vine sau hohotind pe pragul 
casei într-o seară de iarnă. Ea îl caută totuși la Paris. El o ajută 
să se instaleze. lau masa împreună. Uneori îl așteaptă să iasă de 
la curs pe rue de Lille, în arondismentul 7. 

Acolo îl întâlnește pe Passan, treizeci și doi de ani, funcționar 
în poliţie, pasionat de Japonia și un obișnuit al cursurilor serale 
ale lui Shigeru. De la prima cină, într-o zi de 4 noiembrie, Naoko 
înțelege că polițistul acela necizelat este cel pe care-l căutase 
mereu. Un mascul ce nu avea nimic în comun cu romantismul 
francez și nici cu „bărbaţii-soia” care mișunau prin cartierul 
Shibuya. _ 

Intâlnirea aceasta o face să afle mai multe despre sine. In 
chip misterios, pasiunea lui Passan pentru Japonia tradiţională o 
seduce. Deși a întors de mult spatele acestor povești vechi cu 
samurai și bushido. Totuși, regretă că toate acestea s-au pierdut 
odată cu avântul economic al ţării și cu generaţiile palide ce-au 
rezultat. 

Și iată că regăsește aceste valori întruchipate într-un francez 
robust și puțin amabil. Un atlet cu voce gravă, într-un costum 
prost croit, ale cărui cusături plesnesc la fiecare hohot de râs. 
De felul lui, Passan este un samurai. Un om fidel Republicii, așa 
cum vechii războinici îi erau shogunului. Cuvintele lui, prezenţa 


VP - 27 


sa, totul la el dovedește un simț al dreptăţii, al moralei, care 
inspiră pe loc încredere. 

Toate acestea erau atât de departe... 

Astăzi divorțează. Nu mai e protejată, dar e liberă. Se spune 
că în epoca de aur a cinematografului japonez, în anii '50, nu 
existau cascadori. Dintr-un motiv simplu: niciodată un actor n-ar 
fi refuzat să joace o scenă de acţiune, cu niciun preț. 

Ea era gata să-și joace propria viaţă fără dublură. 

Privi ceasul din bucătărie - 7:40. Era timpul să-i trezească pe 
copii. 


8. 


— Eu îl vreau pe ultimul. Eu vreau ultimul corn de la tata! 

— Prea târziu, deja te-ai spălat pe dinţi. 

_ Hiroki vorbise în franceză, Naoko îi răspunsese în japoneză. 
Incheie haina băieţelului, lăsată într-un genunchi, în vestibul. 
Voia cu orice preţ ca fiii săi să cunoască două culturi. Dar 
influenţa școlii, colegii, televizorul făceau ca balanţa să încline în 
favoarea francezei. Trăia cu această permanentă contradicţie. 

— Și sacul meu pentru piscină? 

Naoko se întoarse spre Shinji, care își ţinea degetele strânse 
pe bretelele ghiozdanului. Era luni. Ziua de piscină. La naiba. 
Fără să răspundă, Naoko se ridică și se duse la etaj. Cu mâna pe 
balustrada de piatră, o coti prea strâns pe hol și se lovi la 
coapsă. Incă o vânătaie. Brusc, simţi că nu mai putea să sufere 
casa asta plină de colţuri, construită în întregime din beton. 

In camera copiilor, puse mâna pe un slip, casca de baie 
obligatorie, un prosop, o trusă de toaletă cu pieptene, șampon și 
săpun. Le îndesă într-un sac din material impermeabil și ieși din 
cameră uitându-se la ceas. 8:15. Ar fi trebuit să fie deja în fața 
școlii. Se sufoca de căldură. Broboane de sudoare o năpădiseră. 
O să i se strice machiajul. Se va ocupa de asta mai târziu... 

8:32. Naoko opri în fața colegiului Jean-Macé, de pe rue 
Carnot. Condusese ca o nebună, riscând absurd, cu nervii 
zvâcnindu-i sub piele. Văzu un loc de parcare pe trotuar, dar o 
altă mașină, mai rapidă, o depăși, ocupându-l. 

— Imbecilule! îi strigă. 


VP - 28 


Shinji își iți capul între cele două scaune din față. 

— Un cuvânt urât, mami. 

— Scuze. 

Parcă mai încolo, paralel cu altă mașină, opri motorul, puse 
avariile. Se întinse să deschidă portiera din spate. Că/aură. 

— Hai, toată lumea jos, le spuse în japoneză. 

Ținându-i pe băieţei de mână, Naoko alergă spre poartă. Alte 
mame ajungeau și ele la fel de grăbite. In clipa aceea observă 
băţul unei acadele care ieșea din buzunarul de la piept al lui 
Hiroki. 

— De unde o ai? 

— Un cadou de la tata! răspunse băiatul, pe un ton 
provocator. 

— Ai și tu una? îl întrebă Naoko pe Shinji. 

Cel mare dădu din cap, înfruntând-o. 

— Daţi-mi-le acum, le ceru, întinzând mâna. 

Copiii se executară, cu un aer dezamăgit. Naoko strecură 
acadelele în buzunar. 

— Nici bomboane, nici acadele: asta e regula. 

— N-ai decât să-i spui lui tata, mormăi Shinji. 

Naoko îi îmbrăţișă cu o strângere de inimă și le dădu drumul 
pe poartă. Vederea celor două ghiozdane care se legănau pe 
umerii mici o tulbură și mai tare. În minte îi veni iar întrebarea 
care o urmărea zi și noapte: de ce să arunce totul în aer cu 
divorțul ăsta? Cei doi îngerași nu meritau ca ei să treacă peste 
conflictele lor de adulţi? În astfel de momente își spunea că 
viaţa ei nu are nicio importanţă. 

Aruncă acadelele într-un coș de gunoi și urcă în Fiatul ei 500 
nou-nouț. Demară și se concentră asupra ședinței care o 
aștepta. Urma să-l anunţe pe șeful unei întreprinderi că 
falimentul său nu mai era decât o chestiune de luni, era 
suficient să se uite la cifre. Cum să i-o spună? Ce precautii 
verbale să-și ia? Japoneza este o limbă complexă care, pe lângă 
trei alfabete distincte, propune mai multe niveluri de politețe - 
etaje ce se constituie aproape în dialecte separate. Dar în 
franceză? Stăpânea oare atât de bine limba încât să-și facă 
expunerea mai blândă? 

Traversă podul de la Puteaux. Ploaia se pornise din nou. Trecu 
pe lângă Bois de Boulogne când avu o tresărire. Simţea că este 
urmărită. Își potrivi oglinda retrovizoare, dar nu văzu nimic 


VP - 29 


neobișnuit. La ora aceea traficul era relativ dens și mașinile 
treceau pe lângă ea ca în celelalte zile. 

Stătu în coloană, fără să poată accelera sau încetini. În 
curând, turnul hotelului Concorde Lafayette o linişti. O privire în 
oglinda retrovizoare. Nimic neobișnuit. Alungă acel gând și se 
concentră din nou asupra întâlnirii. Trebuia, cum spuneau 
francezii, să umble cu mănuși. 

Trecu de Porte Maillot și o luă pe bulevardul Grande Armee. 
La vederea Arcului de Triumf, o cuprinse un nou sentiment de 
ușurare. De-a lungul anilor, ajunsese să iubească Parisul. Mizeria 
lui, frumuseţea lui. Monotonia și măreţia lui. Problemele 
spinoase și micile lui braserii aurii. 

Azi nu mai avea nicio îndoială: aparținea acestui oraș. 

La bine și la rău. 


9, 


— Nu vă înțeleg, comandante. De la început l-aţi vânat pe 
Guillard. 

Judecătorul Ivo Calvini avea un nume de mafiot și o mutră de 
piază rea. O față lungă, brăzdată de riduri verticale, orbite 
adânci, din care ochii pătrunzători te țineau pe jăratic, buze 
strânse amenințător, cu colțul din dreapta curbat ușor într-un 
pliu amar. Acest ultim detaliu ascundea sub el un surâs oblic, 
parcă inversat. In spatele biroului, judecătorul stătea drept, 
poziţia lui excluzând orice negociere. 

Passan se foi în scaun. 

— Guillard le-a telefonat primelor două victime. 

Calvini răsfoi dosarul. 

— Nu mai începeţi cu asta, e deja o obsesie! Un apel pe 22 
ianuarie către Andrey Seurat. Un altul către Karina Bernard pe 4 
martie. Astea sunt probele dumneavoastră? 

— Este singurul nume care leagă primele două victime. 

— Dar nu și pe a treia. 

— Poate că a reperat-o în alt mod. Nu a contactat-o nici pe 
cea de azi-noapte și... 

Judecătorul ridică mâna ca să-l oprească. 


VP - 30 


— În orice caz, nu Guillard personal le-a apelat. Știm lucrul 
ăsta. Primul telefon s-a dat de la unul dintre atelierele sale, 
concesiunea Alfieri. Cel de-al doilea de la unul dintre atelierele 
mecanice Fari. Probele „dumneavoastră” nu sunt decât niște 
telefoane date unor cliente, fără îndoială de către agenţii 
comerciali. 

Olivier nu avea nevoie să i se reamintească de fragilitatea 
indiciilor sale. Concluziile pe care le trăsese se bazau exclusiv 
pe intuiţie. Dar știa că Guillard era Mamoșul. Nici măcar o dată, 
de când îl luase în vizor pe proprietarul atelierului de reparaţii 
auto, nu se îndoise de convingerea lui. 

— Nu spun că le-a contactat pentru a le preveni că le va 
omorî. Cred că le-a văzut pe acolo. La ateliere. 

Calvini întoarse o pagină. 

— Nu are birou acolo. Sediul social e la un al treilea service la 
Aubervilliers și... 

Passan se aplecă spre birou și ridică tonul: 

— Domnule, am muncit aproape patru luni la dosarul ăsta. 
Guillard se deplasează la toate service-urile lui. Și așa le-a 
remarcat pe aceste femei însărcinate. N-are cum să fie o 
întâmplare. 

— Sigur că nu, și o știți și dumneavoastră, ca și mine. Service- 
urile se află în La Courneuve și în Saint-Denis. Cele trei victime 
locuiesc acolo. Ucigaşul operează în zonă. Coincidenţele se 
opresc aici. Aţi fi putut la fel de bine să-l bănuiţi pe paznicul de 
la supermarketul din colț sau... 

Passan se afundă în scaun și se încheie la haină. Tremura. 
Biroul judecătorului era auster. Mobilier metalic, PVC, mochetă 
fără vârstă sau culoare. 

Magistratul continua să expună faptele - sau mai degrabă 
lipsa faptelor. Olivier renunţă să-i mai explice încă o dată ceea 
ce însemna pentru el o intuiție. Ivo Calvini era un om de o 
inteligenţă rară. La cincizeci de ani se număra printre judecătorii 
cei mai influenţi de la Tribunalul de Primă Instanță din Saint- 
Denis. Dar nu avea niciun fel de experienţă pe teren. Era o 
minte rece și competentă, care rezolva dosarele ca pe ecuații 
matematice, fără a intra vreodată în empatie cu părțile. 

Într-o zi, Lefebvre, comisarul principal de la Criminalistică, un 
campion al aforismelor, îi spusese: „Calvini este superinteligent, 
și eu sunt mai puţin prost decât el”. 


VP - 31 


Passan se concentră din nou asupra cuvintelor judecătorului: 

— Pentru fiecare crimă, Patrick Guillard are un alibi. 

Polițistul oftă: de câte ori să mai repete? 

— Nici nu avem data sau ora exactă a crimelor. 

— Le avem pe cele ale dispariţiilor. 

— De acord, dar alibiurile lui Guillard se bazează pe mărturiile 
angajaţilor lui. N-au nicio valoare. El este Mamoșul. Cu 
siguranţă. Dar de ce mai vorbim? Ştiţi ce s-a întâmplat aseară, 
nu vă e suficient? 

— Am citit procesul-verbal al Brigăzii Anti-crimă și nu vă 
avantajează deloc. Îl aștept și pe al dumneavoastră. 

Olivier se încruntă. Dormise doar câteva ore și când se trezise 
găsi un SMS prin care era convocat de urgență la Calvini. Făcuse 
un duș, se bărbierise și o luase pe șoseaua 93, apoi pe A86, 
aglomerate la ora aceea. Făcuse slalom printre cele două benzi 
cu sirena pornită. Încă îi ţiuiau urechile. 

Calvini își îndulci tonul: 

— Lucrăm împreună de câteva luni la această anchetă. Cel 
mult putem spune că nu suntem unul împotriva celuilalt. 

— Nu suntem aici ca să ne împrietenim. 

Passan regretă imediat replica pe care i-o dăduse. Calvini îi 
întindea o mână și el i-o strivea. Omul oftă și trase din biblioraft 
un teanc de pagini dactilografiate. Olivier înţelese că era 
propriul lui dosar de cadre. Cu brațele încrucișate, cu gulerul 
ridicat, încă tremura. 

— La începutul lui mai, Patrick Guillard a depus plângere 
împotriva dumneavoastră. Pentru hărțuire. 

— ÎI luasem în filaj. 

— Zi și noapte. Trei săptămâni. Fără nicio comisie rogatorie. 
L-aţi pus și în arest, pe baza unor simple presupuneri. Aţi 
efectuat percheziții ilegale. 

— Vizite de rutină. 

— La adresa lui personală? 

Olivier nu răspunse. Piciorul drept îi zvâcnea. Deodată se 
întrebă dacă toate prostiile astea n-aveau să-i distrugă dovezile 
evidente pe care le avea. Că legea îi proteja pe criminali era un 
fapt cunoscut. 

— O sentință a tribunalului din Saint-Denis, pronunțată pe 17 
mai anul trecut, vă interzicea să vă apropiați de Patrick Guillard 
la mai puţin de două sute de metri. 


VP - 32 


Polițistul se frământa în tăcere. 

— De atunci, se plânse Calvini, am crezut că veţi avansa pe 
alte piste, spre alți suspecți. M-am înșelat. 

Olivier ridică privirea - era momentul să-și joace atuul: 

— Am descoperit ceva nou. 

— Ce anume? 

— Mobilul crimelor lui Guillard. De ce le omoară pe aceste 
femei. De ce le arde copiii. 

Magistratul se încruntă. Cu un semn, îl invită să continue. 

— Guillard este femeie. 

— Poftim? 

— Mă rog, hermafrodit. Cariotipul lui are o pereche de 
cromozomi XX. Organele lui genitale în mod sigur prezintă 
anomalii. Dar n-am avut acces la dosarul lui medical. M-am izbit 
iar de toate frecușurile astea cu secretul profesional... 

— l-aţi făcut un cariotip? Fără ca eu să semnez? 

Ofiţerul se foi din nou pe scaun. Pariase că importanţa 
descoperirii sale va ascunde calea întortocheată pe care o 
urmase până la ea. Pierduse. Ivo Calvini se ridică furios și se 
postă în faţa ferestrei, în așteptarea răspunsului. 

— Pe al treilea cadavru, murmură în cele din urmă Passan, am 
găsit un ADN necunoscut. Am vrut să-l compar cu al lui Guillard. 
Nu s-a potrivit, dar laboratorul a profitat pentru a-i face un 
cariotip. 

Calvini părea că privește un punct misterios în peisajul 
monoton din Saint-Denis. Polițistul observă că-și încleșta 
maxilarul - un semn de nervozitate. 

— În ce fel această anomalie genetică i-ar furniza un mobil? 

— Guillard este un psihopat, răspunse repede Passan, ca și 
cum asta ar fi explicat tot. Crede pesemne că a avut probleme 
înainte de a se naște, când încă se afla în pântecul mamei sale. 
Încearcă un sentiment de ură faţă de ea și, prin extensie, față 
de toate femeile însărcinate. 

— De ce le arde pruncii? 

— Nu știu. Îi urăște poate și pe ei. Pe cei care se nasc băieţi 
sau fete fără nicio ambiguitate. Vrea să-i ardă pe toţi. 

Calvini întoarse în sfârșit capul spre el. 

— De unde scoateţi toată psihologia asta de doi lei? 

— Guillard s-a născut sub anonimat. Nu a fost recunoscut de 
părinţii biologici. Poate din cauza anomaliei, nu știu. Nu trebuie 


VP - 33 


să te cheme Freud pentru a ghici urmarea. Am vrut să merg pe 
pista asta, dar cei de la asistenţă socială refuză să-mi dea 
dosarul. _ 

Magistratul se întoarse la birou. In loc să se așeze, se aplecă 
spre Passan cu mâinile sprijinite pe masă. 

— Nu toţi orfanii maltrataţi devin criminali în serie, zise el. 

Comandantul bătu cu palma în masă. 

— Tipul ăsta e nebun, și basta! 

— De ce l-aţi agresat aseară? 

— Nu asta a fost intenţia mea. De trei luni caut locul unde le 
omoară. Am obținut aseară o informaţie care mi s-a părut 
esenţială. Un grup de societăţi aservite firmei lui Guillard 
camufla acest atelier auto din Stains. Când am descoperit 
adresa, a fost ca un declic. Primele trei cadavre au fost găsite 
pe o rază de mai puţin de trei kilometri. Am înțeles că totul se 
petrecuse acolo. 

— Dar n-aţi anunţat pe nimeni. 

— Timpul presa. Leila Moujawad dispăruse de două zile. 

Calvini se așeză, cu un aer mai sceptic ca niciodată. 

— Cine v-a dat pontul cu atelierul? 

— Brigada financiară. 

— Le-aţi cerut? Nici asta n-am semnat. 

Olivier alungă întrebarea cu un gest. 

— Uneori urgenţa trece în faţa birocraţiei. 

— Nu birocraţie, comandante: ci lege. Îl voi găsi pe cel care v- 
a ajutat fără autorizaţie. Și totul pentru a obţine un rateu 
spectaculos. Aţi efectuat o percheziţie pe o proprietate privată 
la ora trei dimineața. 

— Era un flagrant delict! 

— AŞ spune mai degrabă un abuz de putere. L-am interogat 
pe Guillard la spital: afirmă că e nevinovat și că a descoperit, la 
fel ca dumneavoastră, cadavrul în flăcări la el în atelier. 

— E absurd. 

— Pretinde că e insomniac. Se duce noaptea în atelier ca să 
meșterească la motoare. Când a ajuns, a surprins ucigașul, care 
a luat-o la fugă. 

— Pe unde? 

— Mai e o ieșire prin spate. 

Passan strânse din dinţi. Nici măcar nu observase ieșirea aia. 

— Sunt urme de efracție? 


VP - 34 


— Nu, dar asta nu demonstrează nimic. Am făcut analize. 
Nicio urmă de sânge de la Leila Moujawad pe mâinile sau pe 
hainele lui Guillard. 

Olivier simțea în nări un miros de pudră. Era doar o 
halucinație olfactivă. 

— Purta mănuși chirurgicale. 

— L-aţi văzut ucigând? Mutilând? Dând foc? 

— A luat-o la fugă când am apărut! 

— L-aţi ameninţat cu arma. 

Polițistul vru să răspundă, dar nu reuși. Gura îi era prea 
uscată. Îl ustura gâtul. 

— Comisariatul din Saint-Denis a început să cerceteze 
împrejurimile, continuă judecătorul. Nimeni nu l-a văzut 
aducând victima. Nicio mărturie nu-l acuză. 

— Sunt săptămâni de când bat zona. Tipii de acolo mai bine 
își taie o mână decât să stea de vorbă cu polițiștii. 

— Tăcerea lor îi este favorabilă lui Guillard. 

— Știţi prea bine că el este asasinul. L-am surprins chiar când 
comitea crima. 

— Nu. N-aţi văzut nimic. N-aţi auzit nimic. Sub jurământ, nu 
puteţi aduce nimic concret. 

Passan era gata să explodeze. Dovada lui evidentă era pe 
cale să i se sfărâme între degete. 

— Ne jucăm cu vorbele... 

— Nu. Vorbim despre fapte. Patrick Guillard a depus plângere 
pentru încălcarea interdicției care-l proteja. Lovituri și răni. 
Tentativă de ucidere voluntară. Pretinde că aţi încercat să-l 
ucideţi pe șosea. 

Polițistul înţelese în sfârșit că execuţia lui era hotărâtă. 

— Și atunci? 

— Am semnat eliberarea lui acum o oră. Să ne rugăm să nu 
se adreseze presei. Prin atitudinea dumneavoastră, ne-ați 
obligat să fim anormal de îngăduitori cu el. 

— lar eu? 

— Veţi fi verificat de către consiliul de disciplină. Au deja 
dosarul dumneavoastră pe masă. 

— Mi s-a luat cazul? 

Judecătorul clătină din cap. Zâmbetul lui pieziș, în formă de 
arc, îl sfida pe poliţist, dar în privire i se citea un fel de oboseală. 
O epuizare tristă. 


VP - 35 


— Ce credeați? 
Cu un gest, Olivier mătură toate obiectele de pe birou. 


10. 


— Unde mergem, domnule? 

— Acasă. 

Şoferul demară. Așezat în spate, își scoase gulerul cervical 
care-i fusese pus în jurul gâtului și se cufundă în canapeaua de 
piele. Cu chestia aia semăna cu Erich von Stroheim în Marea 
iluzie. Ridică apoi capacul de la cotieră, care adăpostea un mic 
frigider, deschise o Cola Zero și răsuflă ușurat. 

Resimţea încă o durere vie la cap, avea vânătăi pe membre și 
junghiuri în piept, dar ţinând cont de violența confruntării, nu 
erau mare lucru. Nu erau mare lucru nici cele câteva ore de 
arest la centrul spitalicesc din Saint-Denis. 

Dimineața devreme i se permisese să dea un telefon. 
Avocatul lui aranjase totul în două ore. 

Hărțuirea din partea Dușmanului juca în favoarea lui. 
Agresiunea din noaptea aceea nu era decât un nou episod. 
Psihopatul era el. Doar că descoperirea cadavrului la el în atelier 
era un fapt agravant. Dacă nu era el asasinul, exista o legătură 
între locul acela și seria de sacrificii. Fără îndoială. Dar avea tot 
timpul să-și pregătească apărarea. Să îndrepte ancheta spre 
unul dintre angajaţii lui - sau spre un delincvent din cartier. 

În afară de adresa atelierului, Dușmanul nu avea nimic nou: 
ghicise asta de când îl observase afară, bătându-se cu 
vagabonzii. Reacţionase rapid și se debarasase de singurul 
element care l-ar fi putut lega de Mamă. Nu era mândru că 
fugise, dar acţionase fiindcă fusese obligat să o facă. Trebuia să 
pună o distanță cât mai mare între el și Opera sa: să se 
îndepărteze cât mai mult posibil de ceea ce legea franceză 
numește „crimă” pentru a putea să-și urmeze Calea. Opera 
Phoenix-ului. 

Planul lui funcţionase. În ciuda contextului descurajant, 
judecătorul semnase eliberarea lui. Nicio legătură fizică între el 
și victimă. Nicio legitimitate în acţiunea nocturnă a ofițerului de 
poliţie. O nouă anchetă urma să fie deschisă, cu noi 


VP - 36 


interogatorii, cu noi percheziţii. Dar nu se temea de nimic: putea 
să descrie toate faptele sale din ultimele cinci zile. Și nu 
avusese niciodată vreun contact cu Leila Moujawad. 

Acum, trebuia să o ţină pe-a lui. Să facă pe proprietarul 
traumatizat, nevinovat în toate privinţele, și să-l reclame pe X. 
Cine forțase ușa? Cine făcuse o astfel de barbarie? Cum se 
explică astfel de fapte? Nu va fi simplu, dar se va descurca. 

Punctele critice erau probele pe care trebuise să le 
abandoneze pe terenul viran din spatele mănăstirii Saint-Lazare. 
Nici vorbă să se întoarcă și să le caute. N-avea ce face decât să 
se roage ca nimeni să nu le găsească. 

O altă problemă era atelierul lui din Stains. Trebuia să explice 
de ce proprietatea era camuflată în grupul de societăţi pe care 
le patrona. Și să spere că nicio urmă de materie organică nu va 
lega locul de celelalte victime. Pentru că de fiecare dată 
purificase totul prin foc - nimic nu putea să-l trădeze. 

Singura ameninţare rămânea Dușmanul. Cel care se mai 
numea și „Vânătorul” sau „Cavalerul nopţii”. 

Amintindu-și de el, simţi un val de angoasă și luă încă o 
înghiţitură de coca-cola. Olivier Passan nu va renunţa niciodată. 
Nu era vorba de anchetă, nici de slujbă, ci de o obsesie. O forță 
contradictorie, negativă, aproape complementară Proiectului 
său. 

Ce fel de Dumnezeu plasase în calea lui un asemenea 
obstacol? Care era sensul încercării? 

Panoul anunţa: 

„Nanterre. La Defense. Neuilly-sur-Seine”. 

Îi plăcea ruta asta. A86. Trecerea din departamentul 93 în 92. 
Refăcea astfel propriul parcurs. De la cartierele de negri din La 
Courneuve la locuințele luxoase din Neuilly-sur-Seine. Una după 
alta, doborâse barierele ierarhiei sociale pentru a-și atinge țelul. 
Să iasă din noroi. Să extirpe mizeria originii sale. Ura tot atât de 
mult și burghezia, stupidă și intolerantă, dar la Neuilly, cel puţin, 
liniștea baștanilor îi asigura o oază de pace. In vila lui privată 
era ca într-un turn de fildeș. Liber să-și aline durerea. Să-și 
asume Renașterile. 

Se gândi din nou la Vânător. Oare îi știa secretul? Hotări că 
da. Se revăzu în arest, supus prelevării de probe pentru un test 
ADN. Fu de ajuns să-și amintească de asta, că începu să 
tremure. 


VP - 37 


Passan nu era un poliţist ca oricare altul. Fiecare bărbat, 
fiecare femeie emite un amestec de particularităţi masculine și 
feminine, un procentaj dominat de sexul cu care s-a născut, dar 
mereu corupt și de celălalt. Prima dată când îl întâlnise pe 
polițist, ceea ce remarcase la el îl bulversase. Ofițerul nu era 
departe de puritatea absolută. Sută la sută hormoni masculini. 
Un metal fără rugină. 

Depășindu-și tulburarea, făcuse o impresie bună, păstrându-și 
zâmbetul și un ton amabil. Vizita Vânătorului nu însemna decât 
că tatonează terenul. Singura sa pistă era o coincidenţă: una 
dintre victime cumpărase o mașină de la atelierul lui din Saint- 
Denis, cealaltă își reparase mașina la atelierul lui din La 
Courneuve. Nici măcar un semn. O șansă. Se descurcase bine, 
prefăcându-se surprins și sceptic. 

Dar nimeni nu fusese prostit. Passan era acolo pentru el și 
avea, o ghicise, un instinct cel puţin la fel de bun ca al lui. 
Așadar, duelul începuse. Urmarea îi dăduse dreptate. Filări, 
percheziţii, interogatorii: sticletele se pornise. Îl arestase la 
jumătatea lui mai, imediat după sacrificarea celei de-a treia 
Mame. Noroc chior: din aprilie 2011, o nouă lege permitea 
prezenţa avocatului la arest. Al lui calmase zelul anchetatorului. 

Făcuse o plângere împotriva lui Passan. Descrisese hărţuirea 
a cărei victimă era. Avocatul ceruse concedierea imediată a 
poliţistului, dar meritele sale profesionale îl ajutaseră să scape. 
Comandantul păstra dosarul, însă Passan nu mai avea dreptul 
să se apropie de suspectul lui numărul unu. Acesta nu era numai 
nevinovat: era de neatins. 

Ar fi trebuit să renunţe la Renașterile sale, dar nu putea. O 
chestiune de viață sau de moarte. Prudenţă crescută. Schimbare 
de metodă. Singurul loc pe care nu-l schimbase era locul de 
sacrificiu. Și asta aproape că-l costase libertatea... 

Mai deschise o cutie. Băutura carbogazoasă rece ca gheaţa îi 
gâdila gâtlejul. inchise ochii. Imaginea care-i sclipea sub pleoape 
era de o senzualitate pură. Când se rostogolise pe pantă 
împreună cu polițistul, crezuse că va muri. In același timp, se 
simţise protejat. Devenise ea. Frica intrase în el ca să se 
transforme într-un adevărat orgasm. Atunci ea i se abandonase, 
primindu-l pe Dușman, deschizându-i brațele, într-o stare de 
excitare teribilă. 

— Am ajuns, domnule. 


VP - 38 


Plângea. Își șterse lacrimile care-i umeziseră pansamentele. 
Mișcarea asta simplă îi provoca o durere intensă, care urca de la 
baza coloanei la ceafă. Îi trebuiră câteva secunde să refacă 
decorul: grilajul de la intrare, vilele înșirate de-a lungul 
trotuarului... 

— Lasă-mă aici și întoarce-te la atelier. 

Şoferul lui, care era tot atât de vorbăreţ ca un bolovan, dădu 
din cap. Nu făcuse niciun comentariu despre faţa lui tumefiată 
sau despre orele petrecute la spital. În sinea lui, Passan era 
multumit de el și se felicita pentru umbra asta care îl conducea 
peste tot, în timpul diurn al existenţei sale, fără să pună 
vreodată întrebări. 

leși din mașină cu dificultate. Făcuse deja în minte o listă cu 
plantele și pudrele chinezești pe care avea să le ia pentru a-și 
potoli suferinţa. De ani de zile nu mai folosise vreun produs 
occidental - în afară de Sève de Vie. In timpul adolescenţei, 
corpul lui consumase prea multe molecule, principii active, 
medicamente. Respingându-le, respingea această civilizaţie 
care-l îndepărtase și-l condamnase. 

Soarele se ascunsese din nou după un strat gros de nori 
întunecați. Ploaia începuse iarăși, acoperind aleea cu un strat de 
lac gri și murdar. Mergea ca un robot. Durerile musculare nu 


erau doar din cauza loviturilor - Vânătorul întrerupsese 
Sacrificiul. Procesul de Renaștere nu avusese loc sau nu se 
finalizase. 


Se simţea flămând, nesatisfăcut. 
N-avea decât o soluție. 


11. 


Sandrine Dumas parcă în faţa unei porţi înalte, lovind un stâlp 
pe care nu-l observase. Înjură printre dinţi, apoi ieși din mașină, 
repetând înjurătura cu voce scăzută. Încuie portiera, renunţă să 
constate pagubele și porni grăbită pe rue Ponthieu. Era 
nepieptănată și neglijent îmbrăcată. 

Dar, mai ales, era în întârziere. 

De doisprezece ani de când o cunoștea pe Naoko, nu ajunsese 
niciodată prima la vreuna dintre întâlnirile lor. Într-o zi încercase 


VP - 39 


să-i explice prietenei sale principiul sfertului academic. În fața 
aerului ei perplex, renunţase. Işi amintea de un documentar 
despre japonezele capabile să sorteze perle opt ore la rând. 
Acele pupile negre, larg deschise, tot atât de precise ca lentila 
unui microscop o marcaseră pentru totdeauna. Și, de asemenea, 
această uimire, această concentrare ce se citea pe fețele 
muncitoarelor, accentuată de decupajul pleoapelor - acel pliu 
mongol care dădea uneori impresia unui ușor strabism. 

La ideea că, întârziind, ai putea fi considerat politicos, Naoko 
avusese exact aceeași expresie. 

Sandrine traversă pe roșu bulevardul Matignon, obligând 
mașinile să frâneze brusc. Claxoane. Nu auzea nimic și mormăia 
în continuare cu voce scăzută. De ce o punea Naoko la astfel de 
încercări? O oră în ambuteiaj ca să ia prânzul cu viteza 
vântului... N-avea decât să se învinovățească pe sine însăși: 
chiar ea alesese locul. lar cursurile se reluau abia la ora 15:00. 

Ajunsă în faţa restaurantului, își netezi hainele, trase aer în 
piept și intră. Era transpirată ca o vită. Unul dintre efectele 
secundare ale tratamentului. Înăuntru, o zări imediat pe Naoko. 
Pe lângă frumuseţe, japoneza avea ceva înnebunitor. Un fel de 
prospețime incoruptibilă care o făcea să semene cu imaginile 
publicitare feminine din vechile afișe de altă dată. 

Uneori, Naoko îi dădea produse cosmetice nipone - cele mai 
multe purtau menţiunea bihaku, ceea ce însemna mai mult sau 
mai puţin „frumuseţe palidă”. Naoko era încarnarea perfectă 
pentru bihaku. Avea figura cuiva care se hrănea exclusiv cu 
orez, lapte și apă de Evian. Ceea ce era fals: obișnuia să 
mănânce cât patru și cunoștea toate patiseriile din Paris. Din 
pură meschinărie, Sandrine încerca uneori să și-o imagineze mai 
bătrână cu treizeci de ani. Fără succes. Tenul ei era strălucitor: 
părea că n-avea să îmbătrânească niciodată. 

— Îmi pare rău pentru întârziere, spuse Sandrine, cu 
răsuflarea tăiată. 

Naoko îi răspunse cu un zâmbet care însemna: „Ca de obicei”, 
dar și: „Nicio problemă”. Sandrine își lăsă poșeta și se așeză. 
Când își scoase haina, se simţi înconjurată de propriul miros de 
transpiraţie. Un alt efect al chimioterapiei: până și cel mai slab 
miros o sufoca, simţea că-i vine să vomite. 

— Te-ai uitat pe meniu? Se pare că e unul dintre cele mai 
bune restaurante japoneze din Paris. 


VP - 40 


Naoko făcu o mutră neîncrezătoare. 

— Ce? zise Sandrine, panicată. Nu sunt japonezi? 

— Coreeni. 

— La naiba. Am citit un articol în £//e care... 

— Las-o baltă. 

Devenise un subiect de glumă între ele. De ani de zile, 
Sandrine se chinuia să descopere pentru ea noi restaurante 
japoneze. Unul din două avea patroni chinezi sau coreeni. 

Sandrine deschise meniul. N-avea rost să se contrazică pentru 
atâta lucru. Voia să profite din plin de faza de remisie a bolii. De 
o săptămână își folosea din nou papilele gustative, după ce 
suferise de secreţii la nesfârșit. 

— O să iau maki moriawase. Un platou bun cu sushi e tot ce 
am nevoie! 

— Nu sunt sushi, ci maki. Maki, adică „rulate”. 

Naoko spusese asta pe un ton sec, care trăda un soi de 
amărăciune. Sandrine ghicise deja că prietena sa avea o zi 
proastă. 

— Și tu, zise ea pe un ton degajat, tu ce iei? 

— O supă miso, e foarte bine. 

— Doar atât? 

Japoneza nu-i răspunse. Avea ochii atât de negri, că era 
imposibil să deosebești pupila de iris. 

— Te-ai certat iar cu Olive? 

— Nici măcar. Stă în continuare la subsol. Nu comunicăm în 
niciun fel. Oricum, pleacă diseară. 

Chelnerul veni și le luă comanda. 

După o tăcere scurtă, Sandrine preferă să atace problema: 

— Ce nu merge? 

— Nimic în plus, nimic în minus - ca de obicei. M-am trezit cu 
o depresie groaznică. Asta-i tot. Căsnicia mea e un eșec total. 

— Ce noutate! 

— Nu înţelegi. Am sentimentul că Olivier nu m-a iubit 
niciodată. 

— Știu mulţi cărora le-ar plăcea să nu fie iubiţi așa. 

Naoko dădu dezaprobator din cap. 

— Olivier iubește Japonia. lubește o fantasmă, o idee. Ceva ce 
nu are nimic de-a face cu mine. De altfel, sunt ani de când nu 
m-a mai atins... 


VP - 41 


Sandrine își reținu un oftat. O oră de trafic pentru a face pe 
psihiatrul. Dar nu se plângea. Asculta muzica armonioasă a 
cuvintelor și o adora. Acel accent delicat, care nu reușise să 
găsească modalitatea de a-l spune pe „r” sau pe „u”. 

— Sentimentele lui pentru mine au fost întotdeauna 
abstracte, continuă Naoko. La început, am crezut că această 
adoraţie avea să se precizeze, că va fi interesat de femeia de 
dincolo de japoneză. S-a întâmplat exact pe dos. S-a cufundat în 
obsesia lui. Incă își petrece nopţile uitându-se la filme cu 
samurai, citind cărţi scrise de niște scriitori de care nici n-am 
auzit! Ascultă muzică la mașinării vechi cu koto pe care nu le 
mai auzi în Japonia decât la sfârșitul anului în marile magazine. 
Ți-ar plăcea să trăieşti cu un tip care ascultă tot anul „Moș 
Crăciun cu plete dalbe”? 

Sandrine zâmbi fără să răspundă. Chelnerul reveni cu un 
platou în formă de navă, plin cu pești cruzi, asezonaţi cu urme 
roz de ghimbir și puncte verzi de wasabi. In sinea ei, se bucura 
de aromele pe care avea să le savureze. De când fusese 
diagnosticată cu cancer, fiecare plăcere, cât de mică, semăna 
cu ţigara condamnatului. 

Naoko apucă bolul de supă cu amândouă mâinile și continuă 
să vorbească, privind în jos: 

— Acum e în faza în care ascultă dialogurile vechilor comedii 
muzicale  Shochiku. Și-a comandat CD-uri obscure de pe 
internet. Le ascultă la nesfârșit, în căști, fără să priceapă vreun 
cuvânt. Ti se pare normal? 

Sandrine afișă o expresie compătimitoare și mai luă un rulou 
de alge, ton și orez. Dovedise deja prova vaporului. 

— Zece ani de căsnicie și nu știu dacă a priceput că eu sunt 
femeie. Eu sunt, înainte de toate, o piesă în muzeul lui. 

— Piesa principală. 

Naoko făcu o mutră sceptică. Avea o gură senzuală. Din profil, 
buza inferioară era ușor ieșită în afară, ceea ce îi conferea o 
graţie animalică. 

Sandrine nu cunoștea Japonia, dar auzise vorbindu-se despre 
un oraș istoric, Nara, unde căprioarele se plimbă în libertate. Işi 
spusese mereu că Naoko venise din Nara. 

— Pentru el, e o șansă nesperată faptul că este căsătorit cu o 
japoneză. Prin mine, ţara mea îl acceptă. E un cuvânt francez 
pentru asta. Când regele face un cavaler... 


VP - 42 


— ÎI învestește. 

— Exact. Că este învestit de Japonia. Chiar și copiii noștri fac 
parte din proces. Uneori am impresia că ei sunt un fel de 
experienţă genetică. Încercarea lui de a-și amesteca sângele cu 
cel al poporului meu. 

Sandrine ar fi vrut să-i explice lui Naoko că există lucruri și 
mai rele în viaţă. De pildă, să te apropii de patruzeci de ani fără 
să ai un tip, fără copii și să mai ai și un cancer care să-ţi 
mănânce sânii, ficatul și uterul. 

Dar Naoko ţintea mai sus. Cu un gest, extinse tabloul 
martiriului ei: 

— Până la urmă, problema mea cu el este aceeași pe care am 
avut-o întotdeauna cu Franţa. Aici n-am fost niciodată nimic 
altceva decât un animal de menajerie. Și azi, când aud de unde 
sunt, oamenii îmi spun: „Ador să mănânc sushi!” Uneori se 
înșală și-mi vorbesc de nem-uri. Alteori, pentru a-mi mulțumi, își 
duc mâinile la piept ca la ceremonia ceaiului. Sau mi se urează 
„An nou fericit” în februarie, de Anul Nou chinezesc. Chiar m-am 
săturat! 

Sandrine atacă partea din spate a vasului. Era atât de bine să 
simţi din nou aceste parfumuri... Gustul iodat al peștelui. 
Savoarea picantă a ghimbirului. Amăreala neagră a sosului de 
soia. Mușcături, dar mușcături de amant. 

— După ce oamenii ajung să mă cunoască mai bine, mormăi 
Naoko, tot concentrată, sunt întrebată dacă e adevărat că 
japonezele au vaginul mai strâmt. 

— E adevărat? 

— Când am venit în Franţa, continuă ea fără să răspundă, am 
crezut... 

— Ai vrut să devii franțuzoaică? 

— Nu. Doar o ființă umană, parte a întregului. Nu un produs 
exotic. Nu un vagin XS. 

Sandrine, cu gura plină, plasă mingea la centru: 

— Dar tu, ești sigură că nu-l mai iubești? 

— Pe cine? 

— Passan. 

— Nu mai suntem acolo. 

— Dar unde? 

— La încheierea socotelilor. Zece ani de viață comună și nici 
măcar nu știu dacă avem amintiri comune. Azi, mă încearcă o 


VP - 43 


adevărată tandreţe faţă de el, dar și milă. Și furie și... (Se opri, 
aproape în lacrimi.) E obligatoriu să nu mai trăim sub același 
acoperiș. Nu ne mai suportăm, pricepi? 

Sandrine mai luă o înghiţitură de orez și de pește crud, pe 
nemestecate. Doamne, ce bună era! 

— Chestiile astea cu somon sunt chiar... 

Brusc, Naoko își puse coatele pe masă ca și cum i-ar fi venit o 
idee. 

— Îţi spun un secret, zise ea, apropiindu-se. 

— Te rog, ador secretele. 

— Dacă mergi în Japonia, nu vei găsi niciodată sushi cu 
somon. 

— Nu? De ce? 

— Pentru că e prea solid. 

Sandrine îi făcu șiret cu ochiul și mai luă o bucăţică de pe 
platou. 

— Vrei să zici... așa, ca francezii? 

Naoko zâmbi în cele din urmă și luă un maki coreean. 


12. 


De o oră, Passan punea în ordine procesele-verbale de la 
audieri,  constatările, rapoartele de autopsie, mărturiile, 
bilanţurile experților și alte rechizitorii în timpul celor patru luni 
de anchetă a crimelor Mamoșului. Pe puțin cinci sau șase 
kilograme de hârtie. 

Oficial, tria dosarul de anchetă înainte de a-l pasa succesorilor 
lui. În realitate, scana piesele cele mai importante și le transfera 
pe un memory stick. În același timp, imprima o versiune pe 
hârtie pe care avea de gând s-o ia cu el - ca să aibă cu ce să se 
distreze în studioul său din Puteaux. 

— Ai pus-o, Passan. Și ai pus-o rău de tot. 

Fără să ridice privirea, recunoscu vocea - și accentul 
marsiliez. Comisarul general de divizie Michel Lefebvre, 
superiorul lui direct la Omoruri. Venise deci de la 36 ca să i-o 
tragă personal. Era aproape un privilegiu. Olivier aștepta 
săpuneala de când redactase raportul la sfârșitul dimineții. 


VP - 44 


În tăcere, continuă să aranjeze hârtiile în folii transparente, pe 
care le puse apoi în bibliorafturi. În spatele lui, imprimanta 
zumzăia. Spera că Lefebvre nu va trece pe acolo. 

— N-ai luat nicio grupă de intervenţie cu tine. Cine te crezi? 
Un cowboy solitar? 

Passan ridică în cele din urmă privirea pentru a-l descoperi pe 
superior în ţinuta lui obișnuită, pus la patru ace, de o eleganţă 
impecabilă. Omul avea peste un metru nouăzeci înălțime și își 
făcea costumele la comandă. Cărunt, cu părul pieptănat pe 
spate, cămașă Forzieri, cravată Milano, Lefebvre adopta stilul șic 
italienesc. Problema, în afara staturii sale, era mutra lui: pătrată 
ca o piatră de pavaj, cu trăsături aspre de mercenar. Aducea 
mai degrabă cu generalul Patton decât cu Giorgio Armani. 

Se îngrășase, dar o cicatrice de pe frunte arăta că nu-și 
petrecuse toată cariera în spatele unui birou. Olivier o știa: o 
altă cicatrice, mult mai lungă, îi brăzda partea stângă a 
abdomenului. Lefebvre era întruchiparea vie a unuia dintre 
aforismele sale: „Adevărul unui om este ca un tatuaj: îl vezi în 
pat sau la morgă”. 

Passan continuă să-și facă de lucru cu hârtiile și întrebă: 

— Cine preia ancheta? 

— Levy. 

— Levy? E polițistul cel mai corupt din 36! 

— Are experienţă. 

— Experienţa fărădelegilor, da, asta e sigur. 

II cunoștea pe Jean-Pierre Levy de mult. Tipul era copleșit de 
datorii la pariuri și de întârzieri cu pensia alimentară. Nici la 
curse, nici în viaţa particulară nu mizase pe calul potrivit. Fusese 
de mai multe ori acuzat de corupţie activă și pasivă. Anchetele 
inspectoratului nu dovediseră nimic, dar nimeni nu se lăsa 
prostit. Ruperi de sigilii, trafic de stupefiante, racheţi acoperiţi, 
negocieri oculte... 

Lefebvre pășea apăsat în sus și-n jos prin încăpere. Se postă 
în faţa biroului și arătă spre bibliorafturile aliniate. Răspândea 
un miros de parfum de lux. 

— Ce-s astea? 

— Dosarul de anchetă al Mamoșului. 

— Perfect. Băieţii lui Levy vor veni după el. 

Passan își sprijini mâinile pe dosare și zise: 


VP - 45 


— Fiara e din nou în libertate, Michel. Va fi greu să-l prindem 
din nou. 

— Și cine e de vină? 

— Aseară l-am prins în flagrant. Erau destule dovezi pentru a 
fi inculpat. Calvini este un cap rece care... 

— Calvini își apără fundul. Dacă oricare altul l-ar fi prins pe 
Guillard, ar fi fost altceva. Dar cu tine la comandă nu se putea 
juca. 

— Mi se rupe. 

Lefebvre își luă un ton patern, întărind accentul de Sud. 

— Las-o moartă, ce dracu'! Telefonul meu sună întruna. 
Politicienii au primit mesajul de la Beauvau. Zici c-au înnebunit. 
Corida ta de azi-noapte era ultimul lucru de care aveau nevoie. 
Visau la o lovitură de senzaţie, le-ai servit una și mai încâlcită. 
Bravo. N-avem decât să ne rugăm ca Guillard și avocaţii lui să-și 
țină gura. Și ca presa să nu se bage de data asta. 

— N-aveţi decât să le dați capul meu. 

Comisarul scoase un râs scurt ca un pârț: 

— Nu face pe martirul, Passan. Te acoperim și o știi. N-avem 
de ales, de fapt. Și asta o știi. Cu celelalte cazuri cum stai? 

Olivier trebui să facă un efort ca să-și amintească de 
anchetele lui în desfășurare. Își dădu seama cât de absent era. 
Atât în legătură cu munca lui, cât și cu sine însuși. Bălmăji ceva, 
dar nu putea să-l păcălească pe Lefebvre. 

— Dacă vrei să rămâi în pâine, vezi-ţi de treabă. Dacă o să 
continui să enervezi pe toată lumea, o să te trezești în uniformă, 
patrulând prin Bois de Boulogne. Și tot ce-o să mai poţi spera e 
să ţi-o sugă niște homo fără dinţi. 

Comisarul se răsuci și scoase din mers firul de la tocătorul de 
hârtie. 

— Ce faci? 

— Te apăr de tentaţii. În caz că vrei să-l privezi pe Levy de 
anumite elemente. 

— Nu e genul meu. Voi face tot ce pot ca să ajut... 

— Nu vei face nimic și o știi foarte bine. Ești deja pe cale să 
copiezi dosarul și să-l duci acasă. Termină cu prostiile, pentru 
numele lui Dumnezeu. În ce limbă să ţi-o mai spun? 

După plecarea lui Lefebvre, Passan încuie ușa și își văzu mai 
departe de treabă. Un detaliu pe care nu-l suporta la birourile 
astea noi: pereţii erau vitraţi. Fiecare poliţist era ca un pește 


VP - 46 


într-un acvariu, expus privirilor tuturor. Şeful lui avea dreptate. 
Încă o prostie și era terminat. În plin divorţ, nu era chiar 
momentul. Trebuia să reintre în rând și să adopte o atitudine 
exemplară. O frază din Nietzsche îi trecu prin minte: „Vrei să ai 
o viață ușoară? Stai aproape de turmă și pierde-te cu totul în 
ea”. 

Ca să se motiveze, apelă la faimosul său simţ al datoriei, la 
devotamentul său față de ţară. Se gândi la conceptele cu 
majuscule: Ordinea, Republica, Patria. Nu simţi niciun pic de 
energie. Dimpotrivă: totul părea că sună ciudat de găunos. 

Aplecându-se spre imprimantă, mai luă câteva pagini, citi 
câteva rânduri și, de data asta, declicul se produse. 

Mamoșul: asta îl va motiva. 

De astăzi, va reciti fiecare proces-verbal pentru a găsi o fisură 
nouă, un nou detaliu care să-i permită să atace pe un alt front. 

În realitate, nu avea nevoie să reia paginile acelea. Le știa pe 
dinafară. 

Pe faţă, datele anchetei. Pe verso, un episod fierbinte al 
existenţei sale. 


13. 


Primul cadavru fusese descoperit cu un an înainte, pe 18 
februarie, pe o peluză din Maladrerie, cartierul HLM al fortului 
din Aubervilliers, în nord-vestul orașului. Femeia însărcinată era 
goală, cu pântecele deschis, cu fătul carbonizat alături, cordonul 
ombilical încă legând cele două cadavre. 

La început, crezuseră că era o reglare de conturi conjugală 
sălbatică. Primele elemente ale anchetei dezminţiseră însă acea 
ipoteză. Andrey Seurat, douăzeci și opt de ani, însărcinată în opt 
lui, dispăruse cu trei zile în urmă. Soţul ei era cel care anunţase 
dispariția. Omul avea un alibi solid. De altfel, nici urmă de vreun 
amant sau de vreun suspect în anturajul victimei. Scenariul cel 
mai coerent era o răpire, urmată de o sacrificare într-un loc 
necunoscut. Ucigașul se debarasase apoi de mamă și de copil în 
parcul Mala, fără să fi fost văzut de cineva. 

Procurorul  sesizase Serviciul  Omoruri din Paris, care 
încredințase dosarul comandantului Olivier Passan. Imediat, 


VP - 47 


polițistul înțelese că această poveste va fi cazul vieţii sale. 
Rămăsese mai întâi în stare de șoc în faţa imaginilor de la locul 
faptei: obscenitatea acelui corp gol, cu fătul calcinat pe peluza 
verde. Contrastul dintre carnea însângerată și gazonul 
proaspăt... 

Apoi își revenise. Halucinanta cruzime a mutilării, misterul în 
jurul cauzei morţii mamei (în ciuda eviscerării, legistul bănuia o 
otrăvire), absenţa indiciilor și a martorilor: totul trăda opera unui 
ucigaș cu nervi de oţel. Un individ sărit de pe fix, dar organizat 
și riguros, care n-avea să se oprească aici. 

Și-a pus echipa la curent cu situaţia. Le-a dat instrucțiunile: 
reluarea anchetei de la zero, interogarea vecinilor, cercetarea în 
amănunt a trecutului victimei, reconstituirea ultimelor sale zile, 
consultarea dosarelor unor crime asemănătoare... Imediat au 
început dificultăţile. interogarea vecinilor n-a dat niciun rezultat. 
Maladrerie nu este unul dintre cartierele cele mai problematice 
ale Departamentului 93, dar niciun loc în care sticleţii să fie 
primiţi cu brațele deschise. La locul crimei nu găsiseră nimic 
folositor. Nicio amprentă, nicio urmă de materie organică, niciun 
indiciu. Cât despre arhive, nu exista niciun caz asemănător... 

In schimb, poliţia de cartier dispunea de un centru de 
supraveghere urbană, unde toate imaginile video, apelurile prin 
staţie, geolocalizările patrulelor erau înregistrate. Dar nici de 
acolo n-au obţinut vreun rezultat - cele mai multe camere video 
erau deteriorate, niciun fapt suspect nu fusese înregistrat în 
zonă în săptămânile precedente. S-au gândit că exista 
posibilitatea ca ucigașul să posede un jammer, care permitea 
întreruperea tuturor conexiunilor prin satelit timp de zece 
minute pe o rază de un kilometru. Faptul fusese confirmat de 
celelalte crime. În fiecare noapte ce preceda depunerea 
cadavrului, o pană de transmisie de câteva minute fusese 
observată spre dimineaţă. Ora ucigașului. 

In urma cercetărilor, s-a descoperit că tipul acela de aparat 
era fabricat în Pakistan și se vindea pe sub mână. Întrebare: 
faptul că se cunoștea ora exactă a unei găuri negre într-un 
cartier din Aubervilliers rezolva ceva? Nimic. Faptul că asasinul 
folosea un material provenit din Pakistan? Nici atât. Au fost 
cercetate filierele prin care se procura un astfel de instrument. 
Degeaba. 


VP - 48 


În paralel, analiza toxicologică a probelor de sânge, urină și 
bilă nu relevase nimic. Femeia murise de la o injecție cu clorură 
de potasiu, compus chimic ce se folosește pentru reducţiile 
embrionare la sarcinile multiple. Passan lucrase personal pe KCI, 
numele formulei chimice a clorurii de potasiu. Administrarea ei 
intravenoasă produce un stop cardiac prin fibrilaţie ventriculară. 
E în același timp un produs foarte răspândit, deja prezent în 
corpul uman și utilizat drept compus în alimentaţie sau în 
producţia de îngrășăminte, și o substanţă rar utilizată ca otravă. 

Oamenii lui interogaseră furnizorii spitalelor și clinicilor. 
Verificaseră stocurile.  Controlaseră eventualele furturi. 
Stătuseră pe capul chimiștilor ca să înțeleagă cum se putea 
transforma sarea aceasta într-o otravă mortală. Aflaseră de la 
anesteziști că sinucigașii o alegeau pentru eficacitatea ei. 
Cercetaseră pista chimiștilor amatori. Totul fără niciun rezultat. 

În jurul victimei, aceeași gaură neagră. Cercul de cunoștințe 
al lui Andrey Seurat nu le dăduse nici cel mai mic motiv de 
bănuială. Tânăra femeie, căsătorită de doi ani, era poștăriță. 
Sylvain, soțul ei, era inginer informatician. Dionysieni de loc 
(locuitorii din Saint-Denis se numesc astfel), se instalaseră în 
cartierul Floreal. Tocmai își cumpăraseră o mașină de ocazie, un 
Golf din 2004, și își rezervaseră deja un loc la maternitatea 
Delafontaine. Sylvain își depusese actele pentru concediul 
parental. O bucurie care se spulberase în vânt. 

La jumătatea lui martie, Passan nu obținuse nimic, în afara 
unei presiuni tot mai mari din partea șefilor și de pistonări la foc 
automat din partea lui Ivo Calvini, judecătorul de instrucţie. 
Singurul aspect pozitiv: presa nu se interesa de caz. Neavând 
toate elementele, jurnaliștii nu  evaluaseră dimensiunile 
spectaculoase ale crimei. 

Polițistul se îndârjise. Reconstituise atent cum își petrecuse 
Andrey ultimele săptămâni. Îi interogase pe șeful ei, pe colegi, 
amici și membri ai familiei. Îi încolţise pe ginecologul femeii, 
antrenorul de la sală, coafeza... Mersese chiar să vadă Service- 
ul Alfieri Automobiles, din La Courneuve, de unde familia Seurat 
își cumpărase mașina. Ipoteza lui: într-un moment sau altul, 
Andrey îi ieșise în cale asasinului. Un detaliu legat de înfățișarea 
ei - chipul? Hainele? Sarcina? - declanșase impulsul criminal al 
nebunului. Refăcând traseul ei, Passan se intersectase și el cu 
asasinul. 


VP - 49 


Se întorsese la locurile cheie. Poșta din Montfermeil și 
împrejurimile, unde dispăruse Andrey. La Maladrerie. Renunţase 
la costumul lui sobru și la mașină și venise cu trenul, bătuse cu 
piciorul micile imobile risipite printre copaci și clădiri publice, 
răspunsul anilor '60 la marile ansambluri din deceniul 
precedent. 

Hoinărise prin cartier, îi luase pulsul. Își repeta întruna că 
ucigașul avea un motiv secret pentru care se interesa de acest 
loc. Fie locuia aici, fie își petrecuse copilăria aici și suferise o 
traumă cumplită. 

Pure coincidente. La sfârșitul lui martie, Passan era pe punctul 
să creadă că n-aveau să mai audă niciodată de asasinul lui 
Andrey Seurat. 

Câteva zile mai târziu, se descoperise încă un cadavru. 

Se auzi telefonul. Polițistul sări ca ars. Își dădu seama că 
stătea pe jos, cu mâinile pline de cerneală și de praf, cufundat în 
dosare. Încă o dată ancheta îl aspirase ca un câmp magnetic. 

Soneria telefonului insista. Își privi ceasul: ora 17:00. 
Trecuseră două ore de când era acolo, citind hârtii pe care le 
știa pe dinafară. Ceilalți pesemne se distraseră văzându-l așezat 
în poziţia asta, prin peretele de sticlă. 

Telefonul suna în continuare. 

Amorțit, se ridică și bâjbâi după telefon pe birou. 

— Alo? 

— Au venit. 

Lefebvre. 

— Cine? 

— Boii. Te așteaptă la etajul trei. Mișcă-te. 

Passan închise și se ridică greoi. Masându-și șalele, nu-și putu 
reține un zâmbet. 

După predica comisarului general de divizie,  laţul 
Inspectoratului general. 

Administraţia franceză nu oferea nici cea mai mică surpriză. 


14. 


Trei ore mai târziu, Yukio Mishima ateriza într-o cutie, urmat 
rapid de Yasunari Kawabata și de Akira Kurosawa. Doi 


VP - 50 


sinucigași, un supraviețuitor. Passan se hotărâse să ia aceste 
portrete în garsoniera din Puteaux. Artiști de o forță 
excepţională, ale căror existențe tragice îmbogăţeau cu o notă 
misterioasă opera lor. Pentru poliţist, sinuciderea lor avea o 
valoare estetică. Kawabata, la peste șaptezeci de ani și cu 
Premiul Nobel pentru Literatură, dăduse pur și simplu drumul la 
gaz în micul birou în care lucra, ca și cum ar fi terminat o treabă 
pe care o începuse cu mult timp înainte. 

Cu grijă, puse în cutie ceainicul din jad, învelit în hârtie de 
mătase. Nu se descurcase prea rău cu Inspectoratul general. „O 
simplă întâlnire preliminară”, îl avertizaseră. Se întreba dacă nu 
cumva erau pe cale să-i pregătească terenul pentru un seppuku 
profesional... 

Sinuciderea. Fundamentul culturii japoneze, obsesia lui 
Passan, subiect de ceartă cu Naoko. 

Ea refuza să admită că moartea voluntară era esenţa culturii 
sale și explica - pe bună dreptate - că numărul de sinucideri din 
Japonia nu este mai ridicat decât în alte părţi. În replică, el 
enumera lista de japonezi celebri care-și puseseră capăt zilelor. 
Scriitori: Kitamura Tokoku, Akutagawa Ryunosuke, Ozamu 
Dazai... Generali: Maresuke Nogi, Anami Korechika, Sugiyama 
Hajime... Conspiratori: Yui Shosetsu, Asahi Heigo... Războinici: 
Minamoto no Yorimasa, Asano Naganori (și ai lui șaptezeci de 
samurai), Saigo Takamori... Fără să mai vorbim de piloţii 
kamikaze care se zdrobeau cu avionul de crucișătoarele 
americane, nici de îndrăgostiţii care preferau să se arunce de pe 
falezele din Tojimbo decât să-și vadă pasiunea stingându-se - o 
idee care era susținută, mai ales de lumina propriei 
decrepitudini... 

Passan îi admira pe acești oameni care nu se temeau de 
moarte. Bărbaţi pentru care datoria și onoarea erau totul, 
pentru care sinistra bucurie de a trăi a „oamenilor fericiţi” nu 
conta. Naoko nu putea să suporte această admiraţie morbidă. 
Pentru ea nu însemna decât un alt mod prin care poporul ei era 
stigmatizat. Același refren al unei culturi tragice, oscilând între 
perversitate sexuală și moarte voluntară. Clișee care o scoteau 
din sărite. 

Olivier renunțţase să mai discute cu ea despre acest subiect. 
Prefera să-și șlefuiască propria teorie. Pentru un japonez, 
existența este comparabilă cu un fir de mătase. Nu lungimea 


VP -51 


contează, ci calitatea. Nu contează că o termini la douăzeci, 
treizeci sau șaptezeci de ani: trebuie ca existența să fie fară 
pată. Când un japonez se sinucide, nu privește în faţă (el nu 
crede în viața de apoi), ci în urmă. Işi evaluează destinul în 
lumina unei cauze superioare - shogun, împărat, familie, firmă... 
Această supunere, acest simţ al onoarei, este urzeala ţesăturii. 
Nu trebuie nici să o deșirăm, nici să o găurim, nici să o 
murdărim. 

Polițistul decuplă fierbătorul și puse apă peste ceai. El însuși 
trăise întotdeauna astfel. Când se proiecta în viitor, era doar 
pentru a-și imagina propria piatră de mormânt. Va lăsa el 
amintirea unui destin exemplar? Firul lui de mătase va fi de o 
puritate ireproşabilă? 

Dăduse greș deja, dacă ţinea cont de toate capcanele, 
minciunile și porcăriile pe care trebuise să le inventeze pur și 
simplu pentru a aplica legea. In schimb, nu dăduse greș 
niciodată în ceea ce privește curajul și onoarea. Încă din vremea 
când lucra la BRI trecuse proba focului. Făcuse uz de armă. 
Ucisese. Simţise mirosul de propergol și de acid cald. Cunoscuse 
șuieratul gloanțelor, sunetul aerului la trecerea lor - și toată 
adrenalina care venea odată cu acestea. Îi fusese frică, dar nu 
dăduse niciodată înapoi. Dintr-un motiv simplu: pericolul nu era 
nimic în comparaţie cu rușinea care s-ar fi abătut asupra 
existenței sale dacă ar fi dat greș. 

În definitiv, el nu se temea de moarte, ci de viaţă. O viaţă 
imperfectă, plină de remușcări și fapte abjecte. 

Luă de pe perete un tablou al copiilor lui și îl privi o clipă. De 
la nașterea lui Shinji și a lui Hiroki, totul se schimbase. Acum ar 
fi vrut ca timpul să treacă mai încet. Să-i înveţe cât mai multe 
lucruri, să-i protejeze cât mai bine. Poţi fi oare un bun soldat 
atunci când ai copii? 

— Ce faci? 

Passan își ridică privirea: Naoko era în întuneric, cu poșeta în 
mână și îmbrăcată cu haina de ploaie. Nu o auzise venind. Nu o 
auzea niciodată venind. Cu pasul ei ușor și cu ochii de felină 
care se deplasează în noapte. 

— lau câteva lucruri pentru garsonieră. 

Privi portretele de pe fundul cutiei, acoperind alte „comori”: 
haiku  caligrafiate,  beţișoare aromate, reproduceri după 
Hiroshige și Utamaro... 


VP - 52 


— Mereu pasiunea ta pentru zombie, spuse ea pe un ton sec. 

— Oameni curajoși. Oameni de onoare. 

— N-ai înţeles nimic despre ţara mea. 

— Cum poţi să spui asta? După toţi acești ani? 

— Cum poţi tu să crezi toate prostiile astea? După ce ai trăit 
zece ani cu mine? După ce ai fost de-atâtea ori acolo? 

— Nu văd unde este contradicția. 

— Ceea ce tu numești „curaj” nu este decât o intoxicare. Noi 
am fost programaţi. Am fost educați așa. Nu suntem curajoși: 
suntem docili. 

— Cred că tu n-ai înţeles nimic. În spatele educaţiei, e vorba 
de idealul unui popor! 

— Idealul nostru, astăzi, este să ne eliberăm de toate astea. 
Și nu te mai uita la mine de parcă aș fi bolnavă. 

— Boala ta o cunosc - este Occidentul, decadenţa lui. 
Individualismul lui furibund. Absența credinţei, a ideologiei, a... 

Naoko îi mătură tirada cu un gest, ca și cum ar fi șters o urmă 
de praf. 

— Să nu ne mai certăm. 

— Ce voiai? Să-mi spui adio? o întrebă el pe un ton sarcastic. 

— Doar să-ţi amintesc că băieţii nu trebuie să mănânce 
dulciuri. O să le strice dinţii. Niciodată n-am fost de acord cu 
asta. 

Cu un moment de întârziere, Passan pricepu aluzia. El vorbea 
de seppuku, ea îi vorbea despre acadele. Il șocase întotdeauna 
materialismul lui Naoko, interesul ei irațional faţă de 
amănuntele vieţii cotidiene. Într-o zi o întrebase care era prima 
calitate pe care o aprecia la un bărbat. Ea îi răspunsese: 
„Punctualitatea”. 

— OK. Două acadele nu înseamnă sfârșitul lumii, nu? 

— M-am săturat să repet aceleași lucruri. 

Passan se aplecă să ridice cutia. 

— Asta e tot? 

— Nu. Voiam să-ţi dau asta înapoi, adăugă ea, punând ceva 
pe grămada de fotografii. 

Passan descoperi un pumnal vârât într-o teacă din lemn negru 
de jacquier. 

Mânerul de fildeș arunca sclipiri imaculate. Curbura lemnului 
era perfectă. Passan îl recunoscu de la prima vedere. Își aminti 


VP-53 


de ce îl alesese: teaca îi amintea de părul lui Naoko, fildeșul, de 
pielea ei albă. 

— Păstrează-l. E un cadou. 

— E mai mult decât atât, Olive. la-ţi înapoi chestia. 

Passan ignoră exprimarea ei. 

— Este un cadou, repetă el pe un ton încăpățânat. Nu se ia 
înapoi. 

— Ştii ce e, nu? 

Tăișul era pus de-a curmezișul, peste feţele impasibile ale lui 
Kawabata, Mishima, Kurosawa. Splendid. 

— Un kaiken, murmură el. 

— Știi la ce servește? 

— Eu ţi-am spus! Nici nu știai! 

Passan contemplă din nou, visător, prețiosul obiect. _ 

— Cu acest pumnal se sinucideau soțiile samurailor. Işi tăiau 
gâtul, după ce se așezau cu picioarele adunate sub ele, pentru a 
muri într-o poziție decentă și... 

— Vrei să mă sinucid? 

— Strici întotdeauna totul, îi răspunse Passan pe un ton 
scăzut. lți renegi propria cultură. Codul de onoare. Și... 

— Ești bolnav. Toate prostiile astea nu mai există de secole. 
Din fericire. 

Lui Passan, cutia i se părea tot mai grea cu fiecare secundă. 
Povara vieţii lui trecute, a credințelor lui demodate. 

— Atunci ce este Japonia pentru tine? urlă el brusc. Sony? 
Nintendo? Hello Kitty? 

Naoko zâmbi și el înţelese că, în ciuda ka/ken-ului din cutie și 
a armei de calibrul 45 pe care o avea la brâu, singura persoană 
înarmată din încăpere era ea. 

— Chiar e timpul să te cari. 

Passan o ocoli și ieși pe ușă: 

— Ne vedem la avocat. 


15. 


În picioare, pe peluză, Naoko tremura, cu ochii aţintiţi spre 
poartă. 


VP - 54 


ÎI ajutase pe Passan să ducă ultimele cutii. Soţul ei plecase 
fără un cuvânt, fără o privire. Era răcoare, dar un fel de căldură 
febrilă adia din când în când, grea, umedă, ezitantă. Doar 
păsările păreau sigure de anotimp: ciripeau furioase, invizibile, 
undeva prin copaci. 

Respiră adânc și se îndreptă spre casă. Avea un nod în gât. Se 
strecură în camera băieților - o a doua cameră era prevăzută 
pentru ei, dar Passan nu avusese niciodată timp să o termine. li 
îmbrăţișă pe Hiroki, încă îmbujorat de la baie, și pe Shinji, 
absorbit de consola lui de jocuri. Copiii nu făcură caz de venirea 
ei și această indiferenţă o liniști. O seară ca oricare alta. 

Naoko se duse în bucătărie. Peștele și cartofii erau deja gata. 
Nu-i era foame. Încă simţea în stomac rulourile maki pe care le 
mâncase cu Sandrine. Discuţia lor îi reveni în minte. De ce se 
aprinsese așa împotriva Parisului, a Franţei? Era de mult imună 
la chinurile exilului... 

Băieţii năvăliră râzând. Într-un clinchet de farfurii și tacâmuri, 
se așezară la masă. 

Shinji atacă scurt: 

— De ce vă despărțiți tu și cu tata? 

Stătea drept în scaun, la fel ca învăţătoarea când îl asculta la 
lecție. Naoko înţelese că, în calitate de băiatul cel mare, punea 
întrebarea și în numele fratelui său. 

Nu avu forța să-i răspundă în japoneză. 

— Ca să nu ne mai certăm. 

— Și noi? 

Naoko le puse mâncarea în farfurie, apoi se așeză între ei, 
pentru a da mai multă căldură cuvintelor sale. 

— Voi veţi fi întotdeauna iubirile noastre. V-am explicat deja 
noua organizare. Rămâneţi acasă. O săptămână cu mama, o 
săptămână cu tata. 

— Putem să vedem cealaltă casă a lui tata? interveni Hiroki. 

Naoko îi ciufuli părul, zâmbind și mai larg: 

— Bineînţeles! Este și a voastră! Dar acum trebuie să 
mâncaţi. 

Shinji și Hiroki luară cu asalt farfuriile. Copiii ei nu erau inima 
vieţii sale, erau viața propriei sale inimi. Fiecare bătaie și chiar 
liniștea dintre două bătăi, le era dedicată. 

Shinji, opt ani, era glumeţul găștii. Avea energia și umorul 
tatălui său - precum și o relaxare naturală, care nu venea nici 


VP-55 


de la ea, nici de la el. Amestecul raselor se dezvăluia într-o 
ironie misterioasă. Işi purta trăsăturile asiatice cu o distanţă 
amuzată, o veselie neobișnuită, care părea că spune: „Nu vă 
lăsaţi înșelați de aparenţe”. 

Hiroki, șase ani, era mai serios. Strict cu tabieturile, orarul, 
jucăriile lui: toată rigiditatea mamei sale. În schimb, nu-i semăna 
fizic. Sub părul negru, avea un cap rotund, ceea ce o nedumerea 
pe Naoko. Japonezii sunt mândri de ovalul feței lor, diferit de 
chinezi sau de coreeni. Pe fața aceasta ca o lună se citea un fel 
de neatenţie visătoare. Adesea, băieţelul intra în vorbă din 
senin. Spunea ceva ce nu avea nicio legătură cu subiectul, se 
mira și el că este acolo, apoi tăcea din nou. Își ziceau atunci că e 
de pe altă planetă. Și erau și mai topiţi după simpaticul omuleț... 

Terminaseră masa. Naoko reușise să poarte o conversaţie pe 
diferite subiecte: școala, Diego, lecţiile de judo ale lui Shinji, un 
joc nou pe consolă pentru Hiroki... Fără să le fi cerut, băieții 
puseră farfuriile în mașina de spălat vase și o șterseră la etaj. 

După ce-l îmbrăţișă pe Hiroki în pat, Naoko îi șopti în 
japoneză: 

— Mâine vin mai devreme și facem baie împreună. Le vom 
spăla pe kokeshi! 

Băieţelul zâmbi auzind numele păpușilor nipone. Moţăia deja. 
Răspunse într-un jargon franco-japonez: 

— Lași ușa deschisă? 

— Nicio problemă, puiuț. Fă nani. 

li dădu un ultim sărut pe umăr și trecu la Shinji, adâncit într-o 
revistă Mickey Parade. 

— Lași lumina aprinsă pe hol? o întrebă el în japoneză, ca s-o 
îndulcească. 

Naoko stinse lumina de la capul patului și zâmbi: 

— Am niște papă-lapte în casă! 


16. 


Mult mai târziu, Passan intră în garsonieră. Pierdut. Respins. 
Supărat. 


VP - 56 


Înainte de a ajunge la Puteaux, chiar dacă își transporta 
comorile japoneze în valiză, cedase vechilor lui demoni. La 
Defense. Apoi arondismentul 8 și adresele lui preferate... 

Avea obiceiurile sale. Baruri. Crâșme. Fetite. Nu vechi amice, 
ca în filmele în care sticletele are mereu o amantă prostituată. 
Adresele lui Passan rezervau întotdeauna surprize - fete noi, 
relații inedite. Bineînţeles, cam scumpe pentru el, dar un poliţist 
își permite întotdeauna. Olivier n-avea nimic de-a face cu 
sticletele care închide ochii. Nu era bine să ai un prieten ca el: 
era bine să nu-l ai ca dușman. Intr-un fel, atmosfera asta de 
teamă, de dominare, îl excita și mai mult. 

La câţiva ani după ce se căsătorise, după ce dorinţa pentru 
Naoko îl părăsise cum părăsește sângele o faţă înspăimântată, 
își  reluase obiceiurile de  celibatar. Bombe întunecate. 
Exploatarea curvelor de lux. Ceda celor mai rele impulsuri. Pur și 
simplu, era vorba de un troc: câteva numere gratis contra 
protecție. 

De ce se murdărea cu târfe grase și vulgare, când una dintre 
cele mai frumoase creaturi din Paris îl aștepta acasă? Răspunsul 
era în întrebare. Nu i-o tragi femeii vieţii tale, pe la spate, cu 
ejaculare în figură ca final apoteotic. Mai ales când este vorba 
de mama copiilor tăi. 

Mămica și curveta. În ciuda vârstei, în ciuda experienţei, 
Olivier nu depășise niciodată această contradicție puerilă. Opt 
ani de psihanaliză nu duseseră la niciun rezultat. li era imposibil, 
înăuntrul ființei sale, să asocieze dorința cu iubirea, sexul cu 
puritatea. Femeia era pentru el o rană vie. 

Cu Naoko, Passan cunoscuse un prim val de excitație, atât de 
nou, atât de proaspăt, încât nu avusese impresia că și-ar fi 
murdărit madona. Când vechile gusturi îi reveniră, întoarse 
spatele zânei sale japoneze. Reintoarcerea la surse. Femei cu 
șolduri mari, cu coapse groase, cu sâni grei. Poziţii umilitoare. 
Injurii. Potolirea vintrelor asociată cu un soi de revanșă obscură. 
Când plăcerea ţâșnea dintre coapsele lui, dinţii i se strângeau 
într-un răget de triumf, negru, amar, fără capăt și fără sens. 

Era exclus să o asocieze pe soţia lui cu astfel de porcării. 
Infernul lui personal nu-l privea decât pe el. 

Ultimul paradox era că Naoko l-ar fi urmat în fantasmele lui. 
Japonezele au o atitudine total liberă faţă de sex. La mii de 
kilometri distanță de culpabilitatea creștină care-i macină pe 


VP - 57 


occidentali. Dar Passan nu o vedea pe Naoko așa. Pielea ei 
netedă și albă, corpul ei musculos, fără nici cea mai mică 
imperfecţiune, nu-l excitau. Era făcută pentru rugăciune, nu 
pentru desfrâu. 

Naoko nu era proastă. Fiecare femeie cunoaște bioritmul 
sexual al partenerului. Îl lăsase în voia lui, poate în numele 
vechii tradiţii japoneze, după care bărbatul îi face copii soţiei și 
își caută plăcerea la prostituate. Prima tăcere, primul 
compromis. Frustrarea se insinuase între ei, ridicând un zid 
invizibil, transformând fiecare gest în atac, fiecare cuvânt în 
otravă. Distanţarea inimilor începe întotdeauna cu distanţarea 
trupurilor... 

Parcă pe o străduţă în spatele vechii biserici din Puteaux, de-a 
lungul cheiului. Fu nevoit să facă trei drumuri pe jos, ca să-și 
transporte arhivele și bibelourile. După ce puse ultimele cutii în 
mijlocul camerei, măsură din priviri noua lui casă. Treizeci de 
metri pătraţi de parchet laminat, trei pereţi albi în faţa unui 
perete vitrat, o bucătărie ascunsă în spatele unei tejghele 
melaminate. La care se adăugau, pe post de mobilier, o 
canapea extensibilă, o planșă pe două suporturi, un scaun, un 
televizor. Totul într-un imobil din anii '60. Nimic cu ce să te 
fălești. 

De săptămâni întregi tot mai găsea câte ceva de aranjat, 
amânând momentul mutării. Își scoase haina și mai rămase 
câteva minute nemișcat. Singura idee care-i trecu prin minte în 
clipa aceea fu mărturia unui pilot kamikaze, salvat de armistițiu. 
Când fusese întrebat despre starea lui de spirit, acesta 
răspunsese cu un surâs confuz: „E simplu: n-ai de ales”. 

Intră la duș. Rămase aproape o jumătate de oră, în speranţa 
că va spăla murdăria serii. Cu siguranţă, îi atribuia prea multă 
putere apei furnizate de primărie. 

Își luă niște chiloţi și un tricou, își pregăti un litru de cafea, 
puse în microunde meniul bento cumpărat de pe drum de la un 
restaurant japonez, după care înfulecă bucăţile de pui, buletele 
de brânză și orezul, fără măcar să se așeze. Asta îi amintea de 
anii studenţiei: cursurile de drept, mesele luate de unul singur. 

În timp ce mânca, rememora informaţiile pe care reușise să le 
obţină la sfârșitul după-amiezii despre ancheta din Stains. 
Legistul care efectuase autopsia, Stephane Rudel, confirmase: 
era același moaus operandi. Mai mult, instrumentele găsite în 


VP -58 


atelier corespundeau cu  mutilările suferite de victimele 
precedente. Passan era curios să știe cum explicase Guillard 
prezența lor în atelierul lui mecanic. Pentru celelalte, trebuia să 
aștepte: analizele toxicologice erau în desfășurare. 

Isabelle Zacchary, coordonatoarea de la Omoruri, îl sunase și 
ea. Deocamdată nu avea nimic. Niciun obiect, nicio mostră de 
țesut organic, nimic care să facă legătura între ADN-ul lui 
Guillard și cel al victimei. Ai fi zis că Guillard nici nu se atinsese 
de ea. 

Passan aruncă resturile de mâncare la gunoi și se uită la ceas: 
nu mai era mult până la miezul nopţii. Nu-i era somn. Luă o 
cafetieră, o ceașcă, un iaurt și le puse lângă canapea. Apoi se 
așeză pe jos, cu spatele sprijinit de canapea și atacă prima cutie 
cu hârtii. 

După o nouă triere a documentelor, începu să le citească. 
După o jumătate de oră i se amestecau rândurile în fața ochilor. 
Mai luă o gură de cafea și preferă să închidă ochii. Cercuri 
roșietice, cu un halou violet, îi dansau în spatele pleoapelor. 

Reluă în gând istoricul anchetei sale de acolo de unde o 
lăsase după-amiază. 


17. 


3 aprilie 2011. La fel ca în cazul lui Andrey Seurat, cadavrul 
Karinei Bernard, treizeci și unu de ani, gravidă în șapte luni și 
jumătate, fusese depus în centrul unui cartier din 
Departamentul 93: les Francs-Moisins, la Saint-Denis. Un cartier 
mult mai „fierbinte” decât Maladrerie: clasat drept ZUS (zonă 
urbană sensibilă), constituia unul dintre sectoarele de risc ale 
orașului. 

Passan și echipa lui se duseseră imediat acolo. Pentru a 
descoperi un scenariu identic. Același profil al victimei. Același 
mod de operare. Aceeași întrerupere a conexiunilor prin satelit 
cu câteva ore înainte de descoperirea macabră. Aceeași lipsă de 
indicii și de urme... 

Apăruse totuși ceva nou: deoarece se luaseră probe din 
umoarea apoasă a ochiului bebelușului (al cărui trup era mai 
puţin degradat decât al celuilalt), laboratorul de toxicologie 


VP -59 


reperase prezenţa clorurii de potasiu. Copilul primise deci 
aceeași injecție ca și mama lui - măcar pe ăsta nu-l arsese de 
viu. Ce căuta ucigașul? Voia să evite orice suferinţă a 
victimelor? (Se găsiseră și urme de anestezic în sângele lor.) 

Ancheta se confruntase cu o dificultate suplimentară: 
intervenţia mass-mediei. Jurnaliștii își dăduseră seama de 
potenţialul senzaţional al crimei și făcuseră legătura cu 
precedenta. Aveau o știre-bombă: un ucigaș în serie! Un asasin 
de femei însărcinate! Îi și găsiseră porecle: „Mamoșul”, 
„Măcelarul din 93”... Urmăriseră procedurile în timp real. Echipe 
pe teren. Informaţii la intervale regulate. Site-uri... Mărturii 
false, deliruri verbale curgeau cu duiumul. În schimb, cartierul 
des Francs-Moisins, oricum neprimitor, se zăvorâse de două ori 
în fața avalanșei de sticleţi și de aparate de fotografiat. 

Passan era în colimator. Superiorii îl sunau. Ivo Calvini îl suna. 
Primarul din Saint-Denis îl suna. Ziariștii la fel... N-avea ce să le 
spună. In afara unei convingeri ce devenea tot mai clară: 
ucigașul copilărise în 93. Suferise o traumă, fără îndoială, legată 
de nașterea lui, și se răzbuna împrăștiind cadavre. 

Dar această intuiţie nu ducea nicăieri. Ce putea să facă? Să ia 
la rând arhivele maternităţilor din departament? Ca să caute ce? 
O naștere care nu decursese bine? Un copil cu malformații? 
Renegat? Ideea lui era prea vagă. 

Se concentrase din nou asupra păturii sociale din Saint-Denis. 
Cunoștea locurile: aici crescuse. Dar, de pe vremea lui, lucrurile 
se  schimbaseră. Uzinele dezafectate deveniseră uzinele 
violenţei. Locuinţele sociale deveniseră un câmp de bătaie în 
care se ducea o gherilă confuză și se trăgea cu gloanţe 
adevărate de ambele părți. 

Cercetase terenul, îl răscolise împreună cu Brigada Anti-crimă 
din 93. Descoperise lumea percheziţiilor în pas forțat, sub ploaia 
de pietre și cocktailuri Molotov... Case incendiate, femei violate 
care săreau pe geam, furturi din mașini... 

Se întâlnise și cu aleșii locali, consilierii, experţii. Optimiști 
care aveau capul plin de proiecte. Alarmiști care preconizau 
cumpărarea de drone, de camere de luat vederi, de arme. 
Radicali care voiau să distrugă totul pentru a construi locuinţe 
dintre cele mai scumpe. Ridicaţi preţurile și putregaiul va pleca 
singur... 


VP - 60 


Se adresase și responsabililor  colectivităţilor locale, 
asociaţiilor de locatari. Graţie acestor intermediari, intrase în 
legătură cu șefii de bande. Fusese primit în pivnițe amenajate, 
unde puștani armau M16 și Uzi, precum și pistolete cu seria 
ștearsă. Asaltat de un puternic miros de hașiș, printre cutii goale 
de conserve și seringi folosite, Passan jucase cu cărţile pe masă. 
Descrisese metoda asasinului. Le furnizase și puţinele probe pe 
care le avea. Le spusese despre temerile lui. Toţi îl ascultaseră 
pe „baștan” cu un deget pe trăgaci. 

Stăpânii războiului nu știau nimic, dar îi promiseseră că vor 
înmulți  patrulările și vor cerceta pivnițele, acoperișurile, 
terenurile virane. Era exclus ca un asasin să opereze pe 
teritoriul lor și să se debaraseze de cadavre la ei în cartier. 

Lui Passan îi venise în minte filmul M. le maudit, în care 
ucigașul de copii este capturat și judecat de lumea interlopă din 
care făcea parte. 

In paralel, cercetările legate de Karina Bernard scoseseră la 
iveală un mic detaliu. La începutul lui martie, victima își dusese 
mașina la reparat la un atelier din Saint-Denis, aparținând firmei 
Fari. Numele acesta simplu îi amintise lui Passan de service-ul 
care-i vânduse Golful lui Andrey Seurat: Alfieri Automobiles. 
Căutând pe internet, descoperise că amândouă aparțineau 
aceluiași grup condus de un anume Patrick Guillard. 

O simplă coincidență? Autopsiile relevaseră urme de legături 
dinţate, cât și fibre de cauciuc ignifugat pe pielea victimelor. 
Ipoteza legistului: erau urme de la curelele de distribuţie. La 
care se adăugau niște striuri ciudate pe limbă: ucigașul își 
redusese victimele la tăcere folosind călușuri din bucăţi de 
cauciuc. 

Passan verificase trecutul lui Guillard. Nimic neobișnuit în 
afară de faptul că omul era, ca și el, un copil dat în grija celor de 
la Asistenţă Socială. Născut „sub X” la Saint-Denis, crescuse, 
fără îndoială, la orfelinat sau cu asistenţi maternali, dar lui 
Passan îi fu imposibil să obţină dosarul lui. Il reperă din nou 
după ce Guillard începuse să lucreze la șaptesprezece ani ca 
ajutor de mecanic la Sommières, în sudul Franţei. 

Olivier îi urmărise ascensiunea din service în service. 1997: 
administrarea unui prim service la Montpellier. 1999: călătorie în 
Statele Unite pentru a asambla motoare în Arizona și Utah. 
2001, primul service la Saint-Denis: Alfieri. Guillard are treizeci 


VP - 61 


de ani. 2003, o a doua concesiune: Fari, în La Courneuve. 2007, 
al treilea punct de vânzare: Feria, bulevardul Victor-Hugo, 
Aubervilliers. Fără a mai pune la socoteală administrarea de 
centre de control tehnic, de ateliere de întreţinere și de reparaţii 
rapide (schimb de ulei, pneuri, parbrize, ţevi de eșapament etc). 
Mereu în 93 - mai precis, în vestul departamentului: La 
Courneuve, Saint-Denis, Epinay, Saint-Ouen, Stains... Zona în 
care se semnalaseră dispariţiile și unde se descoperiseră 
cadavrele. 

Cât despre viaţa sa particulară, Guillard era celibatar, fără 
copii. In ceea ce privea justiția, nu avea cazier, nici măcar vreo 
plângere împotriva lui. Un orfan care se descurcase singur, prin 
forța voinţei și prin pasiunea pentru mecanică. 

Omul îl primise în birourile de la sediul lui din Aubervilliers și îl 
dusese să viziteze service-ul care era alături. Trei mii de metri 
pătraţi de ciment vopsit, pe două etaje, destinat vinderii și 
reparării de mașini. Un loc de dimensiuni uimitoare, unde-ai fi 
putut lua masa pe jos. Aveai de ce să fii impresionat. Passan n-a 
fost deloc. 

Simţea ceva. 

Patrick Guillard era afabil. Era și ciudat. Fizic, în primul rând. 
La patruzeci de ani, omul era un atlet de talie mică, un bloc de 
mușchi pe picioare scurte. Era ras în cap, fără îndoială pentru a 
rezolva toate problemele unei calviţii ereditare. Trăsăturile lui 
semănau cu ale unui buldog. Ochi apropiaţi, un nas turtit, buze 
groase, răsfrânte, care lăsau să se bănuiască origini africane 
îndepărtate. 

In același timp, acest colos de talie redusă avea ceva feminin. 
Un pas săltăreţ. Un râs subţire. Mișcări ale palmelor prea suple, 
prea languroase... Proprietarul de service-uri îi amintea de 
actorii de kabuki care jucau roluri feminine - masculi seducători, 
ce nu reușiseră niciodată să scape de o anume afectare. 

Bineînţeles că Guillard nu le cunoștea nici pe prima, nici pe a 
doua victimă - nu avea niciun contact cu clientela de la service- 
urile lui. işi luase o expresie consternată când Passan îi 
povestise despre calvarul acelor femei, apoi își recăpătase 
zâmbetul și explicase de ce numele firmelor lui repetau aceleași 
sunete, aluzii la vechiul său vis, acela de a lucra pentru uzinele 
Ferrari. „De atunci mi-a trecut, dar silabele acestea mi-au adus 
noroc”. 


VP - 62 


Passan ar fi trebuit să simtă simpatie pentru gazda sa. Un 
orfan ca și el. Dincolo de discursul acela convenţional, 
percepuse mai degrabă o rumoare, o șoaptă abia perceptibilă. 
Ceva era fals. 

Nu-l mai slăbise pe Guillard. Cu oamenii lui, organizase o 
adevărată poteră. Reușise să obţină un vehicul blindat de 
supraveghere, alocat unei alte anchete. Asigurase chiar el cea 
mai mare parte a gărzilor de noapte. Ținând cont de viața lui 
particulară, nu fusese nicio problemă. Ziua o scormonea pe cea 
a proprietarului de service-uri, prin intermediul hârțogăriei. 
Noaptea îl observa pe tip pe viu. 

Era neclintit în hotărârea lui. Cu toate astea, nimic nu se 
pupa. Patrick Guillard avea alibiuri solide pentru fiecare răpire și 
nu întrunea deloc profilul unui ucigaș. Un exemplu: adora copiii, 
le dădea cadouri puștanilor din cartier, care-și făceau veacul pe 
lângă service-urile sale. Imposibil să ţi-l imaginezi în pielea unui 
ucigaș de bebeluși. Dar de ce n-avea nici copil, nici nevastă? Era 
homosexual? 

La sfârșitul lui aprilie, Passan își luă patru zile de concediu ca 
să se ducă în regiunea Montpellier pentru a cerceta trecutul 
profesional al omului de afaceri. Găsise service-urile unde 
lucrase ca ucenic. Peste tot lăsase o impresie bună. Un tip 
amabil, priceput, conștiincios. Din ceea ce-i spuseseră șefii lui, 
Guillard își petrecuse copilăria în Departamentul 93, dar nu-i 
plăcea să vorbească despre asta. Amintiri neplăcute? 

Filajul, percheziţiile subite, ascultarea telefoanelor, piratarea 
datelor informatice, verificarea conturilor - nimic din toate astea 
nu dăduse ceva la iveală. 

In cele din urmă, Olivier obținuse doar un rezultat: suspectul 
își contactase avocaţii. Șefii din poliție au fost alertaţi. Scandal. 
Il convinseseră pe Guillard să nu depună plângere, dar 
comandantul fusese nevoit să păstreze distanţa. 

Pe 11 mai 2011, un altreilea cadavru fusese descoperit. 

Rachida Nesaocui, douăzeci și patru de ani, însărcinată în 
șapte luni și trei săptămâni, goală, cu pântecele tăiat. Cadavrul 
zăcea pe un teren viran aflat între Forestiere și Clichy-sous-Bois, 
o zonă Franco Urbană (ZFU) și mai problematică decât locurile 
precedente. 

Deci fusese suficient ca măsurile de supraveghere să nu mai 
fie atât de drastice pentru ca Mamoșul să lovească din nou. 


VP - 63 


Passan nu mai avusese nevoie de altă confirmare: Guillard era 
ucigașul. Un raţionament cam rapid, dar a doua zi îl arestase la 
6 dimineața, punându-i cătușele la vila lui din Neuilly-sur-Seine. 

Control corporal, luare de amprente, prelevare de salivă - 
Guillard refuzase să se dezbrace. Passan nu insistase, dar îl 
ţinuse pe jar timp de câteva ore. Încercase de toate: brutalităţi, 
ameninţări, injurii, pauze mai calme, când făcuse pe 
prietenosul... Până când avocatul lui Guillard reacționase și îl 
eliberase imediat. 

Între timp, Fifi studiase lista de apeluri telefonice efectuate 
din service-uri: Rachida Nesaoui nu fusese deloc contactată. 
Tânăra nici nu avea permis de conducere. Legătura, deja 
subţire, între primele două crime și Guillard nu se confirma și în 
cazul acela. 

Omul de afaceri făcuse plângere. La sfârșitul lui mai, polițistul 
compăruse în faţa judecătorului. Insistenţa lui nu era justificată. 
Îi dăduseră două mii de euro amendă pentru hărţuire, injurii şi 
violenţă, violări ale datoriei deontologice a funcţionarului de 
poliţie. Judecătorul ţinuse cont de meritele profesionale ale lui 
Passan și nu aplicase și pedeapsa cu închisoarea, cerută 
insistent de acuzare. Respinsese și concedierea. 

Polițistul încasase sentinţa fără să crâcnească. Se gândea la 
altceva. Aflase că o mostră de ADN necunoscut fusese prelevată 
la locul infracţiunii nr. 3. Or, de la arestarea lui Guillard, el 
poseda un profil genetic. Avocatul ceruse distrugerea imediată a 
acestor rezultate, dar, dacă se grăbea, încă putea să ceară o 
analiză comparată. 

Părăsise tribunalul în fugă. Recuperase eșantionul din 
frigiderul de la Unitatea de Medicină Legală Jean-Verdier, la 
Bondy, printre alte fragmente congelate ale suspecţilor și pungi 
sigilate cu chiloței aparținând femeilor violate. Se dusese la 
Poliţia Științifică din Rosny-sous-Bois și ceruse unui expert să 
confrunte cele două ADN-uri. Operaţiunea durase numai câteva 
ore. Doar ca să aibă parte de încă o decepţie: nu erau aceleași 
amprente. 

Totuși, acest nou fiasco le dăduse și un pont: harta genetică a 
suspectului relevase anomalia sa sexuală. 

Guillard reușise perfect să-și camufleze partea feminină. 
Știuse să se amestece în mulţime, dar ce se petrecea oare în 
capul lui? Era bărbat, sau femeie? Sau amândouă? 


VP - 64 


Passan își imagina torturile fizice și psihice pe care le 
suportase prin orfelinate sau familii de adopţie, la centrele 
tinerilor muncitori. Teroarea dușurilor, a vizitelor medicale, a 
vestiarelor... El însuși trecuse prin locurile acelea: n-aveai parte 
de prea multă distracţie. Dacă Guillard crescuse în 
Departamentul 93, atunci avea un motiv îndreptăţit să vrea să 
se răzbune pe acele locuri de sinistră amintire. 

Condamnat de justiţie, blamat de superiori, Passan se 
hotărâse să continue ancheta de unul singur. Contactase 
spitalele din Saint-Denis, din La Courneuve, din orașele 
învecinate, în căutarea unor informaţii despre pacientul Guillard. 
Degeaba. Secretul medical reprezenta o piedică solidă și nici nu 
încăpea discuţie să ceară derogare de la Ordinul Medicilor. 

Asistenţa Socială refuza, de asemenea, să-i furnizeze cea mai 
mică informaţie. N-avea niciun mijloc de supraveghere și nicio 
cale să se apropie de proprietarul de service-uri. Cât despre 
ancheta cu privire la a treia victimă, nu oferise mai multe 
rezultate decât celelalte două. Paranoia pusese stăpânire pe 
Departament. Femeile însărcinate nu mai aveau curaj să iasă 
din casă. Circulau zvonuri: asasinul era un sticlete, crimele erau 
ordonate de guvern pentru a-i înspăimânta pe locuitori, pentru 
a-i alunga din cartiere. Cât despre mass-media, aceasta își 
asuma, ca de obicei, rolul de agitator, scoțând în evidenţă 
panica din cartiere și lipsa de rezultate a anchetei. 

In acest context, dispariţia Leilei Moujawad, pe 18 iunie, 
pusese capac la toate. 

Passan fusese luat pe nepregătite. În obsesia lui de a-l prinde 
pe Guillard, aproape uitase că ucigașul ar fi putut lovi din nou, 
oricare ar fi fost identitatea lui. Primul impuls fusese să-l 
preseze pe Guillard și să-l facă să mărturisească unde o 
sechestrase pe victimă. Dar nu mai putea să acţioneze - și în 
niciun caz într-un asemenea mod. 

Rămăseseră deci operaţiunile clasice de cercetare. Patrule 
întărite, anchetă din ușă-n ușă, telefoane la martori. În realitate, 
toți se așteptau să fie găsit cadavrul Leilei... 

Și atunci, Passan primise o informaţie capitală. Cu câteva 
săptămâni înainte, convinsese un tip de la Brigada Financiară, 
de pe rue Château-des-Rentiers, să decripteze holdingul lui 
Patrick Guillard, printr-un pirataj informatic. Nu spera cine știe 
ce, dar iată că Brigada Financiară identificase în interiorul 


VP - 65 


societății un service numit PALF, cu o activitate nu prea bine 
definită - „cercetări și aplicaţii în domeniul întreţinerii și 
reparării de automobile”. Firma, cu sediul la Jersey, factura 
servicii la mai multe ateliere ale grupului. Încasa aceste venituri 
- mari -, apoi le vărsa la o societate din Insulele Anglo- 
Normande. Mai exact, Guillard practica metoda facturilor false în 
cadrul societăţilor lui. Nimeni nu putea să-l acuze. In schimb, o 
pepită ieșise din noroi: service-ul din Jersey avea un atelier 
mecanic la Stains, care nu apărea nicăieri în imperiul Guillard. O 
ascunzătoare? Un sanctuar? 

Polițistul obținuse informaţia duminică, 19 iunie, la ora 23:30. 
N-avea rost să anunţe pe cineva: nimeni n-ar fi intervenit înainte 
de ora legală, 6:00 dimineaţa. Și orice ar fi provenit de la el în 
legătură cu Patrick Guillard puţea. 

Nu era timp de pierdut. Un telefon lui Fifi. Patrulă în doi, 
nevăzuţi, necunoscuţi pe lângă antrepozit. 

Rezultatul se văzuse. 

Cel mai mare eșec al carierei sale. 


18. 


Passan își masă pleoapele și deschise ochii. 

Nimic nou sub lampa cu led. 

Avea impresia că faptele acestea haotice, că toate aceste 
informaţii care nu duceau nicăieri se repercutau în tot corpul 
său: arsuri la stomac, crampe la picioare, puncte dureroase în 
coloana vertebrală. _ 

Ora 2:00. Tot nu putea să doarmă. Întinse mâna spre o altă 
cutie și luă fotografiile făcute la locul crimelor. Işi umplu cana cu 
cafea înainte de a pleca din nou într-o călătorie de coșmar cu 
ochii deschiși. 

Andrey Seurat, Karina Bernard, Rachida Nesaoui. Aceeași 
scenă, aproape aceleași corpuri. Fiecare cadavru, a cărui 
albeaţă contrasta violent cu pământul negru sau cu peluzele 
verzi, era legat cu un cordon uscat de o rocă magmatică - 
pruncul carbonizat. 

Privise în detaliu, de mii de ori, aceste fotografii și nu-i mai 
țineau nici de cald, nici de rece. In seara asta își aduse aminte 


VP - 66 


de carnagiul din ajun. Conflictul cu vagabonzii. Guillard în pragul 
service-ului. Un nou cadavru, un nou incendiu, înăuntru. 
Ucigașul zbătându-se sub loviturile lui... Se revedea pe el, 
țintuindu-l pe șosea, pe când camionul se apropia... 

Claxonul camionului îl trezise. 

O gură de cafea. Un detaliu era ascuns în străfundul 
conștiinței sale, dar nu-l vedea. 

Ceva important. 

Descifrare. Patrick Guillard în pragul service-ului. Piele 
uleioasă neagră. Craniu alb. Reflexii circulare pe faţa lui 
sălbatică. 

Focus. Poartă mănuși albastru-deschis, cu urme de sânge... 

Passan dă pe repede înainte. 

Câteva minute mai târziu. 

Stop. Guillard se zbate pe șoseaua plină de apă. 

Gros-plan. N-are nimic pe mâini. 

Passan puse mâna pe telefon. O tastă. Un număr. 

— Alo? 

Vocea somnoroasă a lui Fifi. 

— Eu sunt. Știu cum să-l prindem pe Guillard. 

— Poftim? 

Auzi scârțăitul patului și-i dădu câteva secunde adjunctului 
său să se dezmeticească. 

— Când a luat-o la fugă, avea mănuși chirurgicale. Când l-am 
prins pe naţională, nu le mai avea. Le-a aruncat pe maidan. 

— Și? 

Vocea locotenentului se limpezise, arătând că se trezise de-a 
binelea. 

— Mănușile sunt legătura care ne lipsește. Pe faţă sângele 
victimei. Pe verso, amprenta genetică a lui Guillard. Transpiraţia 
lui a antrenat fragmente descuamate ale pielii lui. Laboratorul 
poate analiza ADN-ul plecând de la aceste fragmente. Mănușile 
astea sunt biletul pentru pușcărie! 

Din nou foșnet de așternuturi. Un zgomot de brichetă care se 
aprinde. 

— OK, zise punkistul, dându-și timp să tragă un fum. ȘI 
atunci? 

— Vom cerceta terenul. 

— Când? 

— Acum. Vin să te iau. 


VP - 67 


19. 


— Trezirea, monstruleţilor! 

Naoko trase puţin draperiile, ca să lase lumina să intre în 
cameră. Dormise prost, doar câteva ore. Se trezise în zori și 
ascultase litania ploii. Suspendată în obscuritate, legănată de 
cadenţa stropilor, putea crede că e la Tokio. Insula ei era supusă 
averselor cum este o femeie supusă lacrimilor. 

Răbdătoare, așteptase ora de trezire a copiilor, cu mintea 
plină de întrebări: oare chiar ar trebui să vândă vila? Ideea asta, 
să stea pe rând cu copiii, era bună? Se hotări să discute 
problema neîntârziat cu Passan. 

Se aplecă peste Shinji și îl acoperi cu sărutări. Când îi vedea 
cum dorm, îi venea greu să-i deranjeze. Nu înceta să se lupte cu 
înclinația sa naturală spre tandreţe și duioșie. Pentru a echilibra 
balanţa, nu se abătea de la hotărârile ferme și manifestările de 
autoritate. 

— Hai, sus, iubitule, murmură ea în japoneză. 

Trecu la Hiroki - el se trezea mai ușor. Copilul se întindea 
deja. În realitate, Naoko era incapabilă să-și exprime 
sentimentele. Violenţa tatălui său rupsese ceva în ea, făcând-o 
stângace când trebuia să-și arate afecțiunea. 

— Hai, Shinji! îi spuse băiatului cel mare, care încă nu se 
mișcase. 

Trase de tot draperiile și reveni la el, hotărâtă să-l dea jos din 
pat. Se opri brusc: o acadea era pusă lângă el pe pernuţă. 

Simţi înţepături pe piele și îl scutură pe băiat fără 
menajamente: 

— Scoală! 

Băiatul deschise un ochi. 

— Cine ţi-a dat asta? îl întrebă în franceză, agitând acadeaua. 

— Nu știu... 

Cuprinsă de o bănuială, se întoarse spre Hiroki. Era așezat pe 
pat, cu o acadea în mână. 

l-o smulse și îl întrebă strigând: 

— Cine vi le-a dat? Când? 

Tăcerea fiilor săi și perplexitatea lor erau un răspuns clar. 
Hiroki găsise și el acadeaua. Passan. Se strecurase în casă în 
timpul nopţii. Pusese cadoul pe fiecare pat... 


VP - 68 


Se aplecă spre Shinji, care se trezise în cele din urmă: 

— A venit tati, nu? 

ÎI scutură de braţ cu violenţă. 

— Tati a fost? 

— Mă doare... 

— RĂSPUNDE! 

— Habar n-am. 

— Îmbracă-te. 

Naoko deschise dulapul ca să le aleagă hainele. 

Trebuia să se calmeze. 

Și să nu-l sune imediat. 

Și, mai ales, să nu-i mai bată la cap pe băieți. 

Se întoarse la Shinji, care încă era somnoros, și se strădui, cu 
răbdare, să-l îmbrace. Hiroki era deja în baie și se spăla pe dinți. 
Îi strânse cureaua celui mare și îi ordonă să se ducă după fratele 
lui. 

Când se ridică, o cuprinse o amărăciune adâncă. Simţea 
nevoia să se întindă pe pat și să izbucnească în plâns. Din 
fericire, furia era încă vie și o ţinea în picioare. 

N-avea să se întâmple nimic dacă mai amâna puţin întâlnirea 
cu Passan. 


20. 


Trei ore de când înotau prin noroi. Trei ore de când ploua 
torențial. 

Îi însoţise lumina difuză a răsăritului. Văzuseră limpezimea 
lăptoasă străbătând perdeaua gri de ploaie. Intr-un fel, timpul 
ăsta oribil era în favoarea lor. Nici măcar o pisică pe lângă 
blocuri. Nici ţipenie de om pe șantier sau pe terenul viran. Clos- 
Saint-Lazare refuza să se trezească. 

Passan se temea însă că ploaia ștersese urmele de pe 
mănuși. Asta, bineînţeles, în cazul în care le-ar fi găsit... 

Pentru moment, nimic. Olivier și Fifi plecaseră de la intrarea 
service-ului lui Guillard, traversaseră șantierul, apoi ieșiseră în 
câmp, spre șoseaua naţională. Înarmaţi cu niște unelte 
improvizate găsite acolo, un antifurt de bicicletă în formă de U 


VP - 69 


pentru Passan și o antenă radio pentru Fifi, scormoneau 
pământul, căutau prin iarbă, dădeau la o parte gunoaiele. 

În ciuda frigului, Passan simţea cum îi arde pielea. Se uita 
mereu în urmă, spre zidurile șerpuite ale cartierului, temându-se 
să nu vadă apărând niște capete acoperite cu glugi. Bandele se 
întorceau din raidurile lor nocturne cu primele trenuri rapide și 
adesea la răsărit aveau loc cele mai multe încăierări. N-ar fi vrut 
să vadă nici vreo patrulă de la poliţia municipală sau de la 
Brigada Anti-crimă. Nu era bine-venit aici. 

Se uită la ceas. Era 8:10. În curând trebuia să ajungă la secţie. 
Încă un eșec. Nici măcar nu era sigur de ideea lui. Guillard poate 
se întorsese să caute mănușile. Sau vântul le purtase cine știe 
unde. Sau puștanii le găsiseră și le aruncaseră. Terenul era 
înconjurat cu benzi care interziceau accesul, dar nimeni nu 
respecta aici astfel de avertismente. Dimpotrivă... 

— Facem o pauză? 

Passan încuviinţă. Fifi aprinse un joint și îi propuse un fum din 
simplă politețe: Olivier nu se atingea niciodată nici de cel mai 
ușor drog. Apoi Fifi se așeză pe un frigider ruginit și scoase o 
sticlă argintată. Desfăcu dopul și i-o întinse superiorului său. Un 
nou refuz. Punkistul luă o înghiţitură. 

— Ar trebui să te oprești cu astea, îl sfătui Passan. Devii de 
nesuportat. 

Celălalt izbucni în râs: 

— Cine vorbește! 

— Ce vrei să zici? 

— Te dai aici straight, dar îţi tremură picioarele. 

— Nu înțeleg. 

— Chestia cu Mamoșul: n-o mai controlezi. 

Passan se așeză pe o carcasă de scuter fără roţi înfiptă în 
pământ. 

— Vreau să termin treaba, asta-i tot. 

— Asta-i tot? Aproape ai linșat un individ, ai devastat biroul 
unui judecător, cauţi mănuși de latex cu noaptea-n cap... 

— De nitril. 

— De ce vrei tu... Pe un maidan împuţit, totul în cea mai 
perfectă ilegalitate. Ar trebui să-ţi dai demisia: ar grăbi lucrurile. 

Comandantul își vâri capul sub glugă. Ploaia i se lipea de 
piele. 


VP - 70 


— Dacă intri în șomaj, insistă Fifi, cum o să-ţi plătești pensia 
alimentară? 

— Nu va fi cazul. 

— Mai vedem. 

— Naoko câștigă mai bine decât mine și avem tutelă 
alternativă. 

Punkistul înălță capul, bău încă un gât, apoi scoase un oftat 
de satisfacție, ca și cum ar fi băut pentru un an. 

— La fel stau lucrurile cu casa, continuă el pe un ton aspru. Ai 
ajuns să-ţi trăieşti viața în coproprietate. Vorbești de un proiect. 
E o idee a lui Naoko, nu? 

— Deloc. De ce? 

Locotenentul trase atât de tare din joint, încât jarul îi aprinse 
privirea. 

— Nu știu... A avut mereu idei ciudate. 

In echilibru pe șa, Olivier se aplecă spre ghidonul scuterului: 

— Unde vrei să ajungi? 

— Japonezii sunt diferiţi, asta nu e o noutate. Chiar tu mi-ai 
spus mereu că Naoko e... specială. 

— Am zis eu așa? repetă Passan, prefăcându-se mirat. Dă-mi 
un exemplu. 

— E foarte dură cu micuţii. 

— Nu foarte dură. Doar severă. Și pentru binele lor. 

Fifi mai luă un gât și trase un fum adânc în piept: părea să-și 
caute inspiraţia cu febrilitate. 

— Nici n-ai putut asista la nașterea lor! 

Se răsti ca și cum își amintise brusc de un argument decisiv. 

Passan nu se aștepta la acest atac neprietenesc. 

— A vrut să nască la ea în ţară, admise el după câteva 
secunde. Pentru ca băieţii să aibă cetățenia japoneză. l-am 
respectat decizia. 

Punkistul răsuci și mai tare cuțitul în rană: 

— Dar a plecat fără tine. 

Polițistul se supără. Regreta că-i încredinţase acest secret lui 
Fifi. 

— Voia să fie cu familia, bâigui el. Spunea că nașterea este o 
chestie intimă, că are nevoie de mama ei. Oricum nu puteam s- 
o însoțesc din cauza serviciului... 

Fifi nu-i răspunse. Işi mai aprinse un joint - Olivier își spuse că 
în curând avea să scuipe foc. Nu se mai auzea decât zgomotul 


VP -71 


ploii în depărtare pe șosea. Se revedea ascuns în mașina de 
filaj, când Naoko, cu o voce răgușită, epuizată, îi anunţase 
nașterea primului lor băiat... La mai mult de zece mii de 
kilometri depărtare. 

— A fost decizia ei, repetă el, și am respectat-o. 

Fifi deschise brațele în semn de predare: 

— Sigur că e specială, zău. 

Passan sări brusc din șa cu antifurtul în mână și se apropie de 
punkist, care se dădu înapoi. 

— Ce mă tot enervezi? Oricum s-a terminat totul între noi și... 

Soneria telefonului îi tăie vorba. Răspunse. 

— Alo? 

— Ce e cu povestea asta cu acadelele? 

Naoko. Îl lua pe nepregătite, fără niciun fel de introducere. 

— Ai trecut azi-noapte pe acasă? 

— Nici vorbă. Eu... 

— Nu mă lua de proastă. Avem o înţelegere. E săptămâna 
mea. N-ai voie să pui piciorul în vilă. 

Passan nu înțelegea nimic. Încercă să scoată de la ea 
amănunte: 

— Calmează-te. Și spune-mi ce îmi reproșezi exact. 

— Îţi reproșez că te-ai strecurat ca un hoţ în casă și ai pus 
acadele pe patul copiilor. Îţi reproșez că te joci de-a Moș Crăciun 
din nu știu ce motiv și că nu respecţi înțelegerile noastre. Iți 
reproșez că arunci în aer organizarea pe care împreună am 
stabilit-o. Îţi... 

Passan n-o mai asculta. Un intrus pătrunsese în vilă. fn 
camera fiilor săi. Un avertisment. O ameninţare. O provocare. 

CINE? 

Încet, vocea lui Naoko ajunse din nou la el: 

— Este foarte important pentru copii. Cum vrei să-și găsească 
reperele? 

— Înţeleg. i 

O auzi cum oftează. Se scurseră câteva secunde. Incercă s-o 
întrebe ceva, când ea continuă să vorbească: 

— Vreau să treci pe la mine pe la birou. 

— Când? 

— Azi. 

— De ce? 


VP - 72 


— Ca să-mi dai cheile. O săptămână fiecare și un singur rând 
de chei. 

— E ridicol. E... 

— Te aştept înainte de prânz. 

Naoko închise. Passan privi telefonul. Nu reușea să-și alunge 
acest gând: un dușman pătrunsese în casă și se furișase până la 
copii. Parcă primise un picior în burtă. 

În ploaie, Fifi cânta pe un ton ironic Ma préférence de Julien 
Clerc: 

„Crede-mă, doar eu știu când îi este frig. Privirea ei...” 

Abia avu timp să evite bara de oţel pe care Passan o aruncase 
spre el. 


21. 


În mai puţin de o oră, Passan străbătea holul imens al 
blocului-turn în care se afla biroul lui Naoko. Pardoseală de 
marmură. Coloane aliniate. Tavan ametitor de înalt. De fiecare 
dată se simţea ca în nava unei catedrale. Pe post de vitralii, 
ferestre gigantice se deschideau spre alte blocuri-turn și 
oglindirile lor obsedante. Un edificiu sfânt, dedicat zeului Profit. 

Polițistul grăbi pasul. | se părea că mersul lui făcea un zgomot 
infernal. Firma lui Naoko ocupa două etaje ale clădirii. Un 
cabinet de audit care avea reputaţia de a analiza bilanţurile 
fiecărei societăţi cu o precizie chirurgicală. Rapoarte fără cusur, 
cu diagnostice salvatoare sau ucigașe, depinde cum le priveai. 
Închidere de filiale. Licenţe. Obiective strategice... 

În clipa aceea, în spaţiul de oţel și sticlă, totul i se părea 
îngheţat, gata să se spargă. Incepând cu soția lui, care-l aștepta, 
în picioare, cu braţele încrucișate, într-un spaţiu delimitat de 
canapele roșii ce păreau niște colaci de salvare pierdute într-un 
ocean mineral. 

Expresia lui Naoko sugera că avea o zi proastă. Când se 
întâmpla asta, chipul îi era o mască. Figura ovală, fără cusur, nu 
trăda nimic. Un monument de răceală, pe măsura decorului. 

Naoko aruncă o privire dezaprobatoare spre ţinuta lui: era ud, 
șifonat și nebărbierit. Apoi, fără un cuvânt, întinse mâna, cu 
palma răsucită în sus. 


VP-73 


Passan o privi, prefăcându-se că nu pricepe. Naoko purta o 
rochie în tonuri pastelate, plisată, ca o mângâiere în jurul 
corpului ei filiform. Un fel de drapel care o înfășură și îi dădea un 
aer seducător. Își ținea capul aplecat înainte, încăpăţânată, 
îndârjită. Fruntea îi era netedă și albă ca un bol de porțelan. 

— Dă-mi cheile, se răsti la el cu tonul unui poliţist care-i 
ordonă unui hoţ să-și golească buzunarele. 

— E aiurea, spuse Passan, scoțând legătura de chei. 

— Aiurea e că vrei să le cumperi afecțiunea copiilor cu 
acadelele alea. 

Passan îi puse cele două chei în mâna care se închise rapace. 
Naoko avea o particularitate: la cea mai mică emoție, începea 
să tremure. Degetele îi tremurau, buzele îi fremătau. Passan se 
întrebase mereu de ce se spunea că japonezii sunt nepăsători. 
Nu întâlnise niciodată pe cineva la fel de pasional, de sensibil ca 
Naoko. Cu nervii întinși precum corzile de koto. 

— Vrei să ceri custodia copiilor, nu? 

— Nu mai vorbi prostii. 

— Ce urmărești, de fapt? 

— Nimic. Îţi jur că nimic. 

Tăcură amândoi, în timp ce zgomotul de fond al holului 
răsuna în plafonul înalt. Un murmur ca de rugăciune înaintea 
slujbei. 

— Acadelele, riscă el, la ce oră le-ai găsit? 

— Azi-dimineaţă, pe paturile lor. Am... 

Naoko se opri. Chipul ei deveni livid. 

— N-ai fost tu? 

Passan își cobori privirea: 

— Ba da. 

— E jalnic ce faci. Și eu vreau să fiu prezentă, înţelegi? 
Fiecare o săptămână și basta. Dacă nu-i ajuţi să se înveţe cu 
noile reguli, nu vom reuși niciodată. 

Passan nu-i răspunse. Naoko avea încă o particularitate care 
se accentua sub efectul stresului: clipea mult mai repede decât 
orice europeană. Uneori mișcarea rapidă a pleoapelor îi dădea 
un aer vioi și maliţios. Alteori îi conferea o expresie de extremă 
vulnerabilitate. Ca și cum ar fi fost îngrozită de violenţa 
realităţii, uluită de duritatea oamenilor. 

— OK, spuse el ca o concluzie. Te sun diseară. 

Naoko se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre lifturi. 


VP - 74 


— Nu te obosi. 


22. 


Passan se grăbea pe bulevardul circular. 

Toată adolescenţa sa gonise cu un scuter pe coroana aceasta 
de beton din jurul lui La Defense. Era puţin spus că aceasta se 
mărise. Marele arc. Turnurile EDF, CBX, imobilele Exaltis, Coeur 
Defense... Săgeţi din sticlă. Vârfuri ameţitoare. Blocuri 
translucide. Totul străpunsese asfaltul, fracturase scoarța 
terestră, ca o gigantică  pulsaţie liberală.  Tectonica 
plasamentelor și a capitalului. 

Filosofia lui socială de doi bani nu atârna greu în faţa 
confirmării a ceea ce era mai rău. Pătrunseseră în căminul lui. li 
violaseră spațiul vital. Profanaseră refugiul soţiei și al copiilor lui. 
Cum era posibil? În realitate, nu atât de greu. În ciuda 
experienței sale în lumea răufăcătorilor, refuzase mereu să 
instaleze încuietori electromagnetice, uși blindate, sisteme de 
alarmă. Superstiţia lui cea mai puternică era „Prea multă 
prudenţă strică” sau „De ce ţi-e frică de aia nu scapi”. 

Maxime tâmpite, de care nu putea să se desprindă. 

În privinţa asta, Naoko contrabalansa. Îngrijorarea ei era 
bolnăvicioasă - verifica fiecare încuietoare, se uita mereu peste 
umăr, ţinea poșeta strâns, ca o nebună. Dar nu putuse niciodată 
să-l convingă să instaleze un sistem solid de protecţie a vilei. 

În fiecare seară, Naoko se asigura că totul este bine închis. 
Dacă încuietorile ar fi fost forțate, ar fi remarcat. O altă enigmă 
era Diego. Mascota casei nu era paznicul cel mai vigilent, dar n- 
ar fi lăsat pe nimeni să intre în camera lui Shinji și Hiroki fără să 
latre. 

Passan încerca să-și imagineze profilul intrusului: un expert în 
efracţii, o pasăre de noapte... Nume, date se proiectau în mintea 
lui, alungate imediat de unul singur: Patrick Guillard. 
Certitudinea puse stăpânire pe el. Mamoșul sosise. Era un 
avertisment: Passan nu trebuia să se apropie. Altfel conflictul se 
va regla pe alt teren. 

Ajunse în rue des Trois-Fontanot. Nu. Raționamentul lui nu 
stătea în picioare. Guillard nu s-ar fi expus niciodată unor astfel 


VP-75 


de riscuri. Era mult mai simplu să facă pe victima și să lase 
legea să se pronunțe. Inocent și martir: n-avea niciun motiv să- 
și modifice direcţia. 

De întocmit lista dușmanilor mei. Tipi pe care-i înfundase 
recent și care nu fuseseră încă arestaţi. Vinovaţi care fuseseră 
întemnițați și care ieșiseră din închisoare. Cei care mai erau încă 
acolo, dar care aveau complici afară. 

În timp ce parca, numele lui Guillard îi răsări iar în minte. În 
clipa aceea deveni conștient de un sentiment ambiguu. Era 
îngrozit la ideea că s-ar putea atinge cineva de vreun fir de păr 
al fiilor lui, dar, în același timp, îl încerca o satisfacţie obscură. În 
sfârșit, ticălosul iese din ascunzătoare... 

Opri motorul și medită la ideea nebunească ce-i trecuse prin 
minte. Era oare mai mult polițist decât tată? In ciuda riscurilor 
care se acumulau peste ale lui, simţea o exaltare războinică. 
Guillard era pe cale să comită eroarea pe care o aștepta de luni 
de zile. 

În timp ce încuia mașina, înţelese că în realitate era încolţit. 
Ar fi trebuit să facă o anchetă la el acasă. Să descopere urme de 
efracţie. Să ia amprente. Să interogheze vecinii... Nu putea să 
facă nimic din toate acestea. Măcar să-i explice situaţia lui 
Naoko, or asta nici nu intra în discuţie. 

Se îndreptă spre lift. Oricum, intrusul pesemne că-și luase 
toate măsurile de precauţie și nu lăsase nicio urmă. Singura 
ripostă care-i rămăsese pentru moment era prevenirea. 
Supravegherea permanentă a țintei anunţate. Propria lui familie. 


23. 


— Vreau patrule zi și noapte la mine în cartier. O mașină de 
filaj în faţa casei. Gardă permanentă, douăzeci și patru din 
douăzeci și patru la Guillard. O mașină de filaj la ieșirea de pe 
aleea lui, piaţeta Chezy. Echipe în faţa tuturor service-urilor 
sale. Vreau să-i fie urmărită orice mișcare. Și dacă-l apucă 
tusea, vreau să fiu anunţat pe mobil! 

Urca pe hol alergând. Fifi îl urma cu pași mici. 

— N-avem mijloacele astea, Olive. Și o știi. 

— Voi apela la judecător. 


VP - 76 


— N-are rost. Guillard este deja supravegheat. 

Passan se opri: 

— De cine? 

— BRI. Albuy și Malencon. 

li cunoștea pe amândoi. Nu erau niște începători. Ci niște 
ofițeri de intervenţie profesioniști, pe care-i vedeai mai des în 
vestă antiglont și cască blindată decât în civil. 

— Cine i-a desemnat? Levy? 

— Nu. Calvini. (Fifi zâmbi cu toţi dinţii lui galbeni.) E mai 
deștept decât credeai. Şi n-are nevoie de crizele tale ca să-l ţină 
sub supraveghere pe Guillard. 

— N-am încredere, spuse Olivier, prost dispus. Îi vreau pe-ai 
noștri, ai priceput? 

— Tu n-ai priceput. Nu mai poţi numi oameni, orice-ai face... 

Passan își continuă marșul izbucnind în râs: 

— Pentru că mi-au luat ancheta? Și ce dacă? Folosim echipa 
pe un alt dosar. La naiba, n-o să te învăţ eu meserie! 

Ajuns în faţa biroului, apăsă pe clanţă. Încuiat. Nervos, scoase 
cheia și o vâri în broască. Nu se potrivea. Uitându-se mai bine, 
observă că broasca fusese schimbată. Uleiul încă strălucea pe 
butuc. 

— Ce e porcăria asta? 

— Ce încerc să-ţi explic de când ai venit. De azi ești mutat la 
trei. La statistică. 

— A cui statistică? 

— A delictelor de tot felul. Gruparea lor pe categorii. 
Procentajul de  delincvenţă. Evoluția criminalității în 
Departamentul 92 pe ultimele șase luni. 

— Orice computer poate face asta. 

— Contează pe ochiul tău de expert. 

— Nu sunt din Serviciul Regional al Poliţiei judiciare! 

Punkistul scoase un plic din buzunar. 

— Cererea oficială. Ești detașat de la Criminalistică. Măsură 
excepțională. Ești mandatat să redactezi acest raport în atenţia 
ministrului de Interne. 

Fifi vorbi pe un ton ironic. 

— E un fel de promovare. 

— Și cazurile în desfășurare? 

— Le preia Reza. 

— Reza de la 36? 


VP - 77 


— Ne întoarcem acolo. 

— Fără mine? 

Fifi nu-i răspunse. După eșec, ruina. Olivier își trecu mâinile 
prin păr, ca și cum ar fi putut scoate o idee, o explicaţie. Dar nu 
reuși decât să scuipe printre dinţi: 

— La dracu’... 

— Cum zici. Până nu se rezolvă cazul de alaltăseară, trebuie 
să te dai /ow profile. Aruncă-te pe cifre și fă-te că uiţi. 

— Și supravegherea de la mine de-acasă? 

— Tot ce poţi să faci este să depui plângere la comisariatul 
tău. Și ca să fiu sincer, cu povestea acadelelor, m-ar mira să 
muţi munții. 

Passan încuviință cu maxilarele strânse. Un gust de fiere îi 
ardea gâtul. 

— Îţi arăt noul tău birou? 

Urcară pe scări fără să vorbească. 

La etajul trei, totul era la fel: mochetă, luminatoare, aer 
condiționat... Cu toate astea, nici ușile, nici pereţii nu erau de 
sticlă. Măcar putea să-și facă siesta sau să se masturbeze. 

Adjunctul descuie biroul 314. Se dădu un pas în lături și îi 
întinse cheia. Passan se uită la noul lui bârlog. Apăruse soarele, 
parcă râzând de el, și-și trimitea razele pe acel tablou trist. 
Camera era plină de dosare, de jos și până în tavan. Clasoare 
zăceau grămadă, blocând dulapurile. Teancuri de hârtii 
îngălbenite se îngrămădeau pe biroul metalic, zdrenţuite și 
uzate. 

— La ce sunt bune toate vechiturile astea? 

— Ca să poţi face o comparaţie cu anii precedenti. 

Intră. Lumina punea în evidenţă praful care încărca 
atmosfera. 

În prag, Fifi se uita la el cu zâmbetul pe buze. Passan crezu 
că-și bătea joc de el, dar adjunctul scoase un post-it din 
buzunar. 

— N-ai pierdut totul azi. 

— Ce e aia? 

— Bomba zilei. 

Passan luă hârtia și citi: „Nicolas Vernant”. Își ridică întrebător 
ochii spre Fifi. 

— Azi-dimineaţă mi-am băut cafeaua cu un tovarăș de la 
Oficiul central de combatere a traficului de fiinţe umane. 


VP - 78 


Pregătesc o lovitură. O reţea de pedofili pe care o filează 
informatic de mai multe luni. 

— Tipul e pe listă? 

— Intr-un an, a contabilizat aproape trei mii de accesări pe 
cele mai obscure site-uri de acest gen. Pseudonimul lui e Sadko. 

— Și? 

— Și lucrează la Asistenţa socială, la orfelinatul din Nanterre. 

Passan pricepu imediat. Să-l prevină pe tip și să negocieze cu 
el. Dispariţia numelui său în schimbul dosarului lui Patrick 
Guillard. Doar de formă. N-avea cum să-i propună un astfel de 
târg și niciodată n-ar fi menajat un pedofil. Dar cine știa asta? 
Cu siguranţă nu ticălosul. 

— Când vor să-i adune? 

— Vineri. Ai timp până la sfârșitul săptămânii să-ţi susţii 
dosarul. Birourile celor de la asistenţă socială sunt la primăria 
din Nanterre, la o aruncătură de băț de-aici... 

— Știu. 

Strecură bilețelul în buzunar și îi mulțumi lui Fifi cu un semn 
din cap. Punkistul dispăru. Passan închise ușa și luă telefonul de 
pe birou. 

Un gunoi de pus sub presiune. Un târg de încheiat cu un 
pedofil pentru a obţine dosarul unui presupus criminal. Originea 
monstrului gata de a fi descoperită... Poate ceva să-l demaște, 
să-l acuze - și să-l aresteze. 

Vești bune. Dar vești bune de polițist. 


24. 


Solidaritatea funcţionarilor. 

Passan jucase cartea asta cu Nicolas Vernant. Îl sunase la el la 
birou, se prezentase și îi spusese totul: supravegherea de pe 
net, acţiunea de vineri, numele lui pe listă... voia să evite 
dezastrul. Să împiedice arestarea lui. Să evite un scandal în 
cadrul administraţiei franceze. 

Celălalt protestase, dar Olivier încheiase: „Nu la telefon”. Îi 
dădu întâlnire la ora 18 la o braserie din spatele clădirii 
piramidale a primăriei din Nanterre, Chris'Belle. Vernant nu avu 
timp să răspundă: polițistul închisese deja. 


VP - 79 


Își petrecuse restul zilei studiind nu dosarele cu date 
statistice, ci liste cu cine ieșise recent din închisoare dintre cei 
cărora le fusese „naș”. Dăduse o mulţime de telefoane, căutase 
în fișiere sau pe internet, studiase procesele, cererile de recurs, 
cererile de eliberare condiţionată, situaţiile și alibiurile fiecăruia 
dintre duşmanii săi. Contactase colegi, turnători, vechi 
cunoștințe pentru a se informa despre toţi cei care i-ar fi vrut 
răul. Cu trei ani la Direcţia Poliţiei judiciare Louis-Blanc, patru la 
BRI, apoi șapte la Criminalistică, nu erau puţini. 

Nu găsise nimic concret. Își umpluse doar plămânii de praf și 
creierul de amintiri urâte, fără să poată alcătui o listă completă 
de suspecți. Cât despre locuinţa lui, tot ce reușise să obţină 
fusese ca o patrulă de la comisariatul din piaţa Moutier, din 
Suresnes, să treacă din când în când prin faţa vilei. Era puţin, 
dar mai mult decât nimic. Nu depusese vreo plângere, nu 
semnase niciun document. Sticleţii îi făceau serviciul „din spirit 
corporatist”. Nici copiii, nici Naoko nu se întorseseră încă acasă. 
Pentru a asigura supravegherea în timpul serii, avea propriul 
său plan. 

17:30. Se îndrepta acum spre întâlnire, urcând pe bulevardul 
Joliot-Curie spre Nanterre. 

Ajuns în faţa primăriei, o imensă piramidă în stil mayaș, opri 
într-o parcare și o luă în jos spre strada 8 mai 1945. Cunoștea 
locurile pe dinafară: ăsta era drumul pe care mergea 
întotdeauna când chiulea de la cursuri. 

Revenise aici când tocmai intrase la secţia de Criminalistică, 
iar Richard Durn ucisese opt politicieni și rănise alți 
nouăsprezece pe 27 martie 2002. La locul masacrului, Passan 
nu-și pusese decât o întrebare: fusese oare în clasă cu asasinul 
nebun? Erau amândoi născuţi în 1968 și folosiseră fără îndoială 
aceleași scaune în aceleași săli de clasă la liceul Joliot-Curie, 
situat în fața primăriei. Prin analogie, multțumise cerului că el 
scăpase și de la delincvenţă și de la nebunie. 

Chris'Belle nu se mutase. Un fel de grotă din plexiglas 
încastrată sub un etaj de beton armat. Mereu își spusese că 
numele braseriei se născuse din asocierea prenumelor celor doi 
copii ai patronului: Christian și Isabelle. Nici în interior nu era 
vreo schimbare. Lemn fals. Piele falsă. Marmură falsă. Chiar și 
lumina chioară avea ceva de imitație, de prefabricat. 


VP - 80 


Își reperă imediat clientul, ascuns într-un separeu. Un lungan 
slăbănog, cu capul ca o sfeclă, care stătea drept în spatele 
halbei de bere. 

Passan era plătit ca niciodată să nu se lase păcălit de aspect, 
dar de data asta, tipul avea o mutră pe măsură. Sub părul gras, 
pielea puhavă lucea în obscuritatea încăperii. Un pervers. 

Passan se trânti în fața lui. Când celălalt tresări speriat, fu 
convins că era vorba într-adevăr de un animal. Scoase din 
buzunar un teanc de hârtii îndoite - o listă luată la întâmplare 
din muntele de arhive de pe biroul lui. 

— Ştii ce-i asta? 

— Nu... nu. 

— Lista cu navigările unui site mai degrabă jegos. 

Vernant privi foile cu un aer speriat. 

— Nu... nu înțeleg. 

— Nu înţelegi? 

Passan se aplecă și vorbi pe un ton confidențial. 

— Pseudonimul tău apare de peste o mie de ori pe lista asta. 
Avem chiar proba că ai consultat site-ul ăsta scârbos de la birou. 
Vrei datele și orele? 

Fața tipului își schimbă culoarea: albul deveni precum 
pergamentul. Passan nu trebuia decât să-l înhaţe. 

— La asistenţă socială e mai degrabă dezordine, nu? 

Incordat pe scaunul lui, pedofilul încerca să-și păstreze o 
anume siguranţă în înfățișare. Întinse mâna spre hârtii: Passan îi 
prinse încheietura și i-o răsuci cu violenţă, făcându-l să scoată 
un strigăt de durere. 

— Nu pune mâna. Încă n-am ajuns la nicio înțelegere. 

li dădu drumul. Mâna dispăru de pe suprafața mesei. Vernant 
avea lacrimi în ochi. 

— Ce serviţi, domnule? 

Un chelner se apropiase de ei. 

— Nimic, mulțumesc, răspunse polițistul, fără să-și scape 
victima din ochi. 

— Imi pare rău, dar aici trebuie să consumati. 

Ridicând privirea, Passan dădu de un tip solid, la vreo 
patruzeci de ani, cu un aer agresiv. Işi dădu seama că era 
Christian, fiul patronului. Cu un gest, își scoase legitimaţia: 

— Și tu, ce vrei să servești? 


VP - 81 


Omul se făcu nevăzut. Vernant se legăna cu scaunul. Cu 
fiecare secundă, avea aerul că e tot mai singur, tot mai speriat. 
Inţelesese că pentru solidaritate între funcţionari, trebuia să dea 
și el ceva la schimb. 

— Cu tipi ca tine, nu există decât două căi, reluă Passan cu o 
furie rece. Maniera blândă sau maniera forte. 

Celălalt încercă să înghită, dar nu reuși. Mărul lui Adam îi 
tremura. 

— Maniera blândă e că te duc, acum, imediat, într-un colţ 
liniștit și-ţi zdrobesc coaiele între două cărămizi. Versiunea mea 
personală pentru castrarea chimică. 

Vernant nu spuse nimic. Passan ghici că-și frângea mâinile 
sub masă, mai să-și ia pielea. 

— Și... maniera forte? șopti el în cele din urmă. 

— Justiţia își urmează cursul. Cu ce avem despre tine și cu ce 
o să adaug, ești bun de mai mulţi ani de pârnaie. 

— Aţi... 

— La pușcărie, tipii ca tine au un tratament special. Va dura 
mai mult decât cu cărămizile mele și va fi și mai dureros, dar, 
crede-mă, rezultatul va fi același. Poţi să-ți păstrezi coaiele într- 
un borcan, ca eunucii din imperiul chinez. 

— Sunteţi sigur că sunteți... poliţist? 

— E plin de polițiști ca mine, nenorocitule. Din fericire. Dacă 
nu, bestiile ca tine ar fi în libertate, plimbându-și ghearele prin 
părul prichindeilor. 

— Ce... ce doriți? 

— Ai un stilou? 

Funcţionarul îi întinse un pix. Fără îndoială, se aștepta să i se 
răsucească o unghie sau să i se scoată un ochi. 

— Dă-mi mâna. 

Vernant îţi spuse că va fi varianta cu unghia, dar Olivier se 
mulțumi să-i scrie numele lui Guillard în interiorul palmei. 

— Este născut „sub X”, pe 17 iulie 1971 la Saint-Denis. Vreau 
dosarul lui mâine la prânz, tot aici. 

— E imposibil. Dosarele sunt confidenţiale și nu e jurisdicţia 
mea. 

Passan agită hârtiile. 

— Ceea ce e cu adevărat imposibil e să-ţi scot numele tău 
împuţit de pe lista asta. 

Vernant își privi palma: 


VP - 82 


— Este... este un nume foarte obișnuit. 

— 17 iulie 1971. Saint-Denis. Îl vei găsi. Am încredere. 

Passan își strecură lista în buzunar și scuipă în berea 
perversului: 

— Mâine la prânz. Tot aici. Să nu mă dezamăgești. 

Când ieși pe ușa cafenelei, simţi cum haina îi apasă umerii din 
cauza transpiraţiei. Se întreba dacă nu trecuse de vârsta pentru 
genul ăsta de porcării. In același timp, încă era convingător în 
rolul polițistului brutal. Ceea ce, în meseria lui, era o formă de 
asigurare pentru viitor. 

Ora 18:00. Incepea runda a doua. 


25. 


It's quarter to three, there's no one in the place 
Except you and me... 

Make it one for my baby 

And one more for the road... 


Naoko descărnase de pe internet acest DVD spaniol, singura 
versiune disponibilă pentru The Sky's the Limit. Un film nu prea 
cunoscut al lui Fred Astaire, din 1943. Dacă mama ei era un fan 
al lui Godard, Truffaut, Resnais, lui Naoko nu-i plăceau decât 
dansul clasic și stepul. Passan ar fi dorit ca ea să fie atrasă mai 
degrabă de filmele lui Mizoguchi sau de teatrul kabuki. Alții 
credeau că ea adora divinaţiile japoneze sau, și mai mult, 
delirurile dansului but6. Dar nu. Avea gusturi occidentale - și 
demodate. Era pasionată de marile balete. Gisèle. Coppélia. 
Lacul lebedelor. Ştia o mulţime de nume de dansatoare celebre, 
de coregrafi. Toată tinerețea sa la Tokio, inima i-a bătut în pas- 
de-deux. Visa adesea la Opera Garnier și la Teatrul Balșoi, locuri 
mitice, pe care jurase că le va vizita. 

Dar ceea ce-i plăcea cel mai mult erau comediile muzicale 
americane ale anilor '30 până, să zicem, în anii '50. La celălalt 
capăt, filmele lui Stanley Donen cu Audrey Hepburn, Poveste din 
cartierul de vest, Sunetul muzicii... Nimic dincolo de astea. 

Era zece seara și Naoko se simţea bine. Copiii se culcaseră. 
După o baie la patruzeci și două de grade, încă era cuprinsă de 


VP - 83 


o căldură binefăcătoare. Avea impresia că răspândește un fel de 
liniște, de seninătate. Oarecum... 

Instalată în camera ei - cu un platou de lemn pe un şervet 
roșu, supă de sparanghel și ceai -, cu ochii la ecranul 
televizorului, alterna o gură de supă cu o înghiţitură parfumată. 

La sfârșitul zilei, furia ei se stinsese și, la gândul că în poșetă 
se aflau cheile lui Passan, se simţea în siguranţă. N-avea cum să 
se amestece în viața ei. 

Brusc, luă telecomanda și opri DVD-ul. Percepuse o bătaie 
ciudată, care nu se potrivea cu respiraţia obișnuită a vilei. Pe loc 
se gândi la Diego. Unde era? 

Ciuli urechea. Nimic. Își imagină cele mai ascunse locuri ale 
casei. Canalizarea. Cablurile electrice. Ventilaţia. Arhitectul de 
atunci integrase toate aceste sisteme în pereţi. Nicio plintă, 
niciun fir nu erau la vedere. Naoko nu era de acord cu acest 
sistem. Era ca și cum casa ar fi avut o viaţă ascunsă. 

Se ridică și se îndreptă spre ușă, atentă. Pe hol nu se auzea 
niciun zgomot. Totul era învăluit în semiintuneric. Făcu apoi 
câţiva pași, fără să aprindă lumina: liniștea domnea în 
continuare. Picioarele ei goale erau îngheţate. 

Primul impuls: copiii. Dormeau liniștiți în lumina blândă a 
veiozei. După ce stinse lampa, neliniștea ei crescu brusc. Ce 
auzise, de fapt? Bătăi? Pași? Diego? O prezență străină. N-avea 
cum să fie Passan. _ 

Verifică dulapurile din cameră, apoi se întoarse pe hol. Işi 
înăbuși un strigăt. Diego era în faţa ei, respirând cu greutate, 
izbucni în râs. Îi venea să-l sărute. Animalul părea totuși liniștit. 
Cobori scările cu câinele printre picioarele ei. Pardoseală de 
ciment, pereţi masivi, mobilier puţin: prin liniile sale stricte, prin 
austeritatea ei, vila îi amintea de casele tradiţionale japoneze. 
Într-o versiune grea și solidă, care nu se temea de cutremurele 
de pământ. 

Traversă salonul, sufrageria. Nimic neobișnuit. Se îndreptă 
spre subsol. Caverna lui Passan. Aprinse lumina pe hol și făcu 
turul camerelor. Nu se simţea în largul ei aici. Fostul ei soț parcă 
lăsase un fel de resentiment în urmă. Urcă scara cu un pas 
furișat și ajunse din nou în bucătărie, incapabilă să se 
liniștească, în ciuda prezenţei lui Diego. 

Fără să aprindă lumina, se sprijini de bufet și se forță să 
respire profund. În cele din urmă se apropie de frigider. Un suc 


VP - 84 


bun de fructe și la culcare. Puse mâna pe clanță când observă 
pe fereastră mașina lui Passan. 

O cuprinse furia. Porni în fugă spre ușa de la intrare, își luă 
cheile și se năpusti afară. Traversă peluza, simțind cum tălpile 
strivesc iarba. Gândurile îi alergau în același ritm. Il ura pe omul 
ăla. Încăpăţânarea lui, caracterul lui rigid, comportamentul lui 
de poliţist. Nu pricepuse nimic. Nu înţelegea niciodată nimic... 

Cu un gest furios, apăsă telecomanda. Poarta se deschise. 
Trecu pragul ignorând asfaltul ud sub picioarele ei goale. 

— Ce faci aici? strigă. 

Passan cobori geamul: 

— Am venit să văd dacă totul e în regulă. 

Observă pe scaunul pasagerului un termos cu ceai verde și un 
roman de Tanizaki. O melodie la flaut shakuhachi se auzea în 
surdină. Kitul perfect al micului japonez demodat. Îi venea să-l 
omoare. 

— N-ai înţeles azi-dimineaţă? E săptămâna mea, pricepi? N-ai 
niciun drept să mișuni pe aici! O să vorbesc cu avocatul meu. 

Passan ridică din sprâncene: 

— Avocatul tău? Parcă aveam același avocat! 

Naoko își încrucișă braţele. 

— M-am răzgândit. 

— Nu mai există conciliere? 

— Cară-te sau chem poliţia. 

— Asta e bună. 

Passan deschise portiera, dar Naoko o închise la loc cu o 
lovitură de picior. 

— Nu mai trăim împreună! ţipă ea. Poţi să pricepi chestia 
asta? NU MAI AM NEVOIE DE TINE! 

Cu un semn din cap, Olivier arătă spre vilă: 

— Am văzut că ai aprins lumina la subsol. E vreo problemă? 

Vocea lui de șef. Calmul de gardă de corp. Naoko îi mai trase 
un picior în portieră. 

— Cară-te de aici! 

El ridică mâna în semn de pace și răsuci cheia în contact. 

— OK... Nu te enerva. 

Naoko nu se mai oprea. Lovea cu pumnii capota mașinii, 
strigând: 

— CARĂ-TE! CARĂ-TE! 


VP - 85 


Passan demară, făcând cauciucurile să șuiere pe asfaltul ud. 
Naoko abia avu timp să se dea la o parte. 

Se simţi brusc sufocată, fără aer. Işi duse mâna la gât când, 
dintr-odată, începu să vomite violent. Jetul acid îi arse esofagul, 
îi aprinse faţa. Căzu în genunchi cu ochii plini de lacrimi. 

După câteva secunde, unda de șoc trecu. Se simţea murdară. 
Spărsese buboiul de furie care o apăsa încă de dimineaţă. 

Clătinându-se, traversă peluza. Diego o aștepta. Blana lui gri 
părea argintie în lumina stâlpilor de pe stradă. Naoko își spuse 
că trecuse prin trapa de la bucătărie, apoi observă ușa 
întredeschisă - în graba ei, nu închisese nimic. Mângâie animalul 
care se bucura de parcă n-ar fi văzut-o de o groază de vreme. 

— Gata, Diego... liniștește-te..., murmură ea. 

Era surescitată, dar se simţea și golită. Putea în sfârșit să 
doarmă în liniște. În bucătărie, își clăti gura la robinet, fără să 
aprindă lumina. Işi aduse aminte de ceea ce voise de la început: 
un pahar cu suc de fructe. 

Deschise ușa frigiderului și sări înapoi urlând. 

In faţa ei, un fetus de cel puţin șase luni rânjea cu gura lui 
moartă. 


26. 


Passan ceruse ca toată lumea să se descalțe: polițiști, 
tehnicieni, legiști... In niciun caz nu voia ca podeaua casei sale 
să fie atinsă de încălțări murdare, chiar dacă aveau papuci de 
protecție deasupra. Sunase cavaleria: comisariatul din Suresnes, 
oamenii din echipa lui, Rudel, institutul medico-legal din 
Garches, Zacchary și echipa ei... Nu mai erau motive s-o 
menajeze pe Naoko. Din păcate, ea fusese acum în prima linie. 

Deocamdată, Passan mergea în sus și-n jos pe propria peluză, 
uitându-se de la distanţă la viitoarea lui fostă soţie. De fapt, se 
temea de o nouă ceartă, ca și cum tot ce se întâmplase în seara 
aceea era din vina lui - ceea ce, într-un fel, era adevărat. 

In luminile girofarurilor, ea nu i se păruse niciodată atât de 
frumoasă. Stătea dreaptă, cu picioarele goale, strângându-și cu 
brațele umerii tremurânzi, în luminile albastre care marcau 


VP - 86 


perimetrul de securitate. În spatele ei, faţada albă, în bătaia 
girofarurilor, părea un ecran gigantic de cinema. 

— Nu e un fetus. 

Stephane Rudel își scoase combinezonul. Pe dedesubt, purta 
un tricou polo, blugi și pantofi de canotaj cu talpă albă. Părea 
gata să se urce pe velierul lui sau să se ducă să bea un pahar la 
Senequier, în Saint-Tropez. 

— Poftim? zise Passan. Ce vrei să spui? 

— Este cadavrul unei maimuțe, continuă Rudel, formând cifrul 
de la servieta sa. Din familia maimutelor capucin. Sau a 
saguinilor. Ceva de genul ăsta. 

Passan își frecă fruntea. Auzea declanșarea blițurilor în 
interiorul casei. Bucătăria era plină de tehnicienii de la 
laborator. Propria lui bucătărie. 

— Am văzut maimuțe la viaţa mea. 

— Asta a fost jupuită. 

Se uita la faţa lui Rudel ca și cum ar fi fost vorba de un 
palimpsest rar, pe care-ar fi putut citi un adevăr nebănuit. 

— Îi faci o autopsie? 

— Maimuţele nu sunt domeniul meu. 

— Cheamă un veterinar. Descurcă-te. 

— Trimite-l la medicină legală, mormăi doctorul. O să văd ce 
pot face. 

Rudel plecă, înghiţit de noapte, fără să-l salute. Naoko 
dispăruse și ea. Fără îndoială, ca să vadă de copii. Passan făcu 
încet câţiva pași și încercă să se concentreze: o maimuţă. Intr- 
un fel, era o cale sacră. Ar putea să urmeze filiera asta, ar... 

Ridicând privirea, observă de cealaltă parte a drumului vecinii 
la ferestre. Naiba să-i ia. Tot ce-ar fi vrut să evite se întâmpla la 
puterea a zecea. Ameninţare clară. Situaţie de urgenţă. Avea 
toate motivele să intre în panică. Nu mai era vorba de capriciile 
unui poliţist paranoic, ci de procedura normală, „sarcina de a 
asigura siguranţa reclamantului”. Singurul lucru bun era că 
putea obţine fără probleme supravegherea permanentă a casei 
sale. 

Mai remarcă ceva: fetus adevărat sau maimuţă jupuită, aluzia 
la naștere era evidentă. Semnătura, de asemenea: Mamoșul. 

La întoarcere, dădu de Zacchary, care se încălța în hol. Tot în 
combinezon alb, cu gluga lăsată pe spate. 

— Ai ceva? 


VP - 87 


— E prea devreme să mă pot pronunţa. Dar nu pare să fie 
nimic deosebit. Nici intrare prin efracţie, nici amprente, nimic, la 
naiba. Oamenii mei mai caută. 

Passan nu se aștepta la un miracol. Un tip capabil să pătrundă 
în locuinţa unui ofiţer de poliţie, chiar dacă acesta stă de pază în 
fata porţii, nu este chiar un amator. 

Își luă tonul de comandă: 

— Vreau să verifici fiecare centimetru de bucătărie. La fel și 
celelalte camere. 

Coordonatoarea ridică din umeri. 

— CE? se răsti Passan. 

— Nimic. Putem visa mult și bine. 

Cu aceste cuvinte, se îndreptă spre poartă cu valizele ei 
cromate în mâini. Passan se întoarse: Naoko era din nou în prag. 
Își regăsise aerul hotărât. 

Când era mic, citea la nesfârșit o culegere de povestiri: 15 
istorii fantastice. Printre ele era și „Venus din Ille” de Prosper 
Mérimée. Povestea unei statui antice, dezgropate, cu corp 
negru, ochi albi, care semăna teroarea în jurul ei. Această 
amintire îi hrănea mereu convingerea: femeia este o forță 
vulcanică, incoruptibilă, înzestrată cu ochi mari albi și care se 
uită la tine dur. Într-un fel, găsise negativul lui Venus: o 
sculptură albă cu ochi negri. 

— Nu ti-e frig? 

Naoko făcu semn că nu. Passan se apropie de ea. 

— Copiii dorm? 

Încuviință din cap, neîncrezătoare, dar în același timp părea 
mai calmă. 

— Nu știu cum pot. Am tras obloanele. Ești sigur că trebuie să 
plece? 

— Da. Vreau ca tehnicienii să examineze casa în amănunt. Ai 
găsit-o pe Sandrine? 

— E pe drum. Îmi explici ce se întâmplă? 

— Legistul s-a pronunțat. Nu e un fetus. 

— Dar ce e atunci? 

— O maimuţă. Un capucin sau un saguin. 

Naoko izbucni într-un râs nervos. 

— Pare o glumă. 

— Corpul a fost jupuit. Vom chema un veterinar pentru 
autopsie. O să știm mai multe mâine. 


VP - 88 


— Nu mi-ai răspuns. Ce se întâmplă? 

— Nimic. 

Naoko îl lovi peste braţ. 

— Să nu te joci cu mine! Are legătură cu munca ta? E un 
avertisment? 

— E prea devreme ca să-mi dau seama, răspunse Passan, cu 
precauţie. 

— Cine-ar putea să facă una ca asta? 

— Am o bănuială. Dar mai întâi trebuie să verific ceva. 

Naoko păru să aibă o revelaţie: 

— Cu acadelele, n-ai fost tu? 

— N-am fost eu. 

— Ticălosule! 

— N-am vrut să te sperii. 

Naoko făcu agitată câţiva pași pe peluza strălucitoare, care 
părea să dispară la intervale regulate în ritmul girofarurilor. 
Semăna cu un peisaj lunar. Naoko își trecu mâna prin păr, 
reținându-și lacrimile. 

— Mereu mi-ai ascuns totul. Și încă o faci... Meseria ta 
murdară de poliţai... 

— Ca să te protejez. 

Oftatul lui Naoko se transformă într-un râs silit. 

— Ai reușit. 

— Nu știu ce semnificaţie are porcăria asta. Va trebui să mă 
mut aici. 

Naoko se trase înapoi, ca mușcată de șarpe. 

— Nici să nu te gândești. 

— Doar până rezolvăm situaţia. 

— Nici vorbă. N-o luăm de la început. 

— Atunci mută-te cu copiii. 

— Nici asta. Am ceda prea ușor. 

Passan își arătă dezacordul cu un semn din cap, dar în sine 
era fericit să-i simtă hotărârea. Erau făcuţi din același oțel. 

— În cazul ăsta, hai să schimbăm regula. 

— Poftim? 

— De mâine, mă mut eu aici o săptămână. 

Naoko își mușcă buzele. Passan îi observă dinţii perfecţi, mici 
și albi, între buzele rotunjite. 

— Ce-o să le spunem copiilor? 


VP - 89 


— Găsim noi ceva. Ceea ce contează este ca eu să fiu aici în 
caz de urgenţă. 

Naoko nu-i răspunse. Tăcerea era o încuviinţare. 

In cele din urmă, ridică bărbia și zise: 

— Uite-o pe Sandrine. 


27. 


Conducea cu prudenţă pe șoseaua de centură. Cei doi copii 
erau în spate. Hiroki adormise din nou, Shinji stătea tăcut, cu 
ochii larg deschişi. Luminile de pe stâlpi îi treceau peste chip ca 
niște spectre mute. Sandrine supraveghea copiii în oglinda 
retrovizoare, fără să-și ia ochii de la axa aflată pe mijlocul 
drumului. 

Două figuri palide, cu păr negru, lucios... Regăsea la ei 
frumusețea misterioasă a lui Naoko. O puritate necunoscută în 
această parte a Terrei. Ce genă? Ce sursă? Ce origine? 
Gândurile i se pierdeau, scăldate în luminile din tuneluri. Ca și 
Shinji, era hipnotizată de noaptea aceea plină de puncte 
strălucitoare - iar gândurile ei păreau destrămate și în același 
timp extrem de precise. 

Incerca să uite de teroarea amestecată cu stăpânire de sine 
pe care le văzuse pe chipul lui Naoko și-al lui Olivier. Și de toţi 
poliţaii aceia brutali, care alergau în toate direcțiile prin vilă. 
Constatase încă o dată că, la un simplu telefon, se îmbrăcase 
rapid, luase mașina și traversase Parisul de la est la vest ca să 
ajungă în Suresnes. În mai puţin de o jumătate de oră fusese 
acolo, gata să dea o mână de ajutor, să recupereze copiii, să-și 
ofere umărul cui ar fi vrut să plângă... 

Și totuși, în toată agitația, nimeni n-o remarcase. Așteptase 
zece minute, ţintuită pe gazon, lângă acel cuplu care juca din 
nou marea scenă în doi. 

Un fetus jupuit în frigider. Un intrus în casă. O ameninţare cu 
moartea aproape evidentă. Aveai de ce să intri în panică, într- 
adevăr. Dar au întrebat-o ce face? Dacă metastazele stagnau? 
Dacă trombocitele mai scăzuseră? 

Nimeni nu-i adresase vreo întrebare. Pentru că nimeni nu era 
la curent cu situația ei. 


VP - 90 


La începutul bolii, fusese convinsă că ea singură hotărâse să 
nu vorbească despre asta. Apoi înțelesese că ceilalți o 
obligaseră să reacționeze așa. Prin egoismul, prin indiferența 
lor, o constrânseseră la discreție. Dac-ar fi știut și n-ar fi căutat- 
o, tăcerea lor ar fi ucis-o... 

Prima tumoare fusese descoperită sub sânul stâng în 
februarie, în urma unei banale consultaţii de rutină. La început, 
Sandrine nu-și dăduse seama despre ce era vorba. Alte analize 
relevaseră metastaze la ficat și la uter. Tot nu se prinsese. Nu se 
simţea bolnavă. După prima perfuzie, realizase în sfârșit 
dimensiunea situației. Cuvântul „chimioterapie” este un semnal 
de alertă pe care-l știe toată lumea. Totuși, singura manifestare 
a cancerului ei era tratamentul. Urma deci să se vindece înainte 
chiar de a simţi boala. 

Totul se schimbase odată cu efectele secundare. Fusese 
prevenită că va simţi o oboseală profundă. Nu ăsta era cuvântul 
potrivit. Se simțea pur și simplu zdrobită de efectul 
medicamentului. Se cufundase într-un coșmar, mereu pe 
punctul de a se disloca, de a se lichefia, abrutizată complet. 

Incepuseră vărsăturile. De patru luni se îndopa cu Primperan, 
Vogalène, vânând cel mai mic semn de ameţeală, cea mai mică 
stare de rău. După spusele doctorilor, această abordare provoca 
alte ameteli. Și tot așa. Dacă adăuga bufeurile, ar fi putut crede 
că e însărcinată. 

Gravidă cu moartea. 

Urmaseră „problemele cu tranzitul”, cum se exprimaseră 
eufemistic doctorii. Nu mai știa dacă era vorba de consecințele 
cancerului, ale chimioterapiei sau ale medicamentelor pe care le 
lua pentru a lupta contra efectelor indirecte ale tratamentului. 
Mecanismele ei interioare erau praf. O săptămână, inundații. 
Cealaltă, zidul chinezesc. 

Urmaseră alte neplăceri. Nu mai suporta frigul, aproape că 
era obligată să-și pună mănuși ca să poată lua alimente din 
frigider. Işi pierduse simţul gustativ - sau, mai degrabă, orice-ar 
fi mâncat avea același gust de metal în gura ei. | se explicase 
fenomenul: terapia provoca o inflamare a anumitor mucoase, 
cum ar fi cele ale gurii, ale tubului digestiv sau ale peretelui 
vaginal. Dac-ar mai fi avut parte de sex, n-ar mai fi simţit nimic. 
Existenţa ei avea culoarea verzuie a mucegaiului. 


VP - 91 


În alte momente, dimpotrivă, simţurile îi reveneau în forţă, 
inundând-o. Mirosul i se deregla, atingând o acuitate terifiantă. 
Era atunci capabilă să repereze un muc de ţigară stins într-un 
coș de gunoi, parfumul unei colege din camera de alături. 
Trăgea de cinci ori apa, într-atât i se părea urina ei de 
pestilenţială. Propria ei transpiraţie o înnebunea. Starea asta îi 
provoca amețeli, dar care se dovedeau a fi dintre cele mai 
frumoase. Cercurile lui Dante, rotindu-se în străfundul propriului 
său corp... 

Porte Pre-Saint-Gervais apăru în dreapta. Se smulse din 
gânduri și trase brusc de volan. După ce prinse câteva 
semafoare pe verde, ajunse în cartierul ei. Bulevardul Faidherbe 
și luminile lui. Blocul mic și urât în care locuia. Cinci etaje de 
vieţi triste și fară istorie, mobilier laminat și alocațţii de șomaj. 
Nicio îndoială: era acasă. 

Opri în parcare. Deschise portiera din spate. Cu blândețe, îi 
trezi pe cei doi băieţi: 

— Haideţi, copii... Am ajuns. 

II luă în braţe pe Hiroki și îl sprijini de ea. Capul copilului căzu 
greu pe umărul ei. Picioarele, din reflex, i se încolăciră în jurul 
taliei. Sandrine încuie mașina. Shinji o luă înainte, cu pasul în 
același timp ezitant și mecanic, între veghe și somnolență. 

Codul de la intrare. Liftul. După câteva momente, băieţii 
dormeau în camera ei. Sandrine se mulţumi cu canapeaua din 
salon. Copiii cunoșteau locul - mai fuseseră aici. Ca toate fetele 
bătrâne, Sandrine era întotdeauna gata să joace rolul mamei de 
rezervă. 

In baie apăsă pe întrerupător și se privi în oglindă. Trăsăturile 
ei nu erau chiar atât de respingătoare. Ce nu funcţionase? De ce 
ratase fiecare gară a existenței sale? Staţia terminus era deja 
acolo, deși nimic, sau aproape nimic nu se întâmplase în viaţa 
ei. 

Cu un gest, își smulse peruca. 

Rânji la vederea craniului ei ţuguiat în oglindă. 


VP - 92 


II. TE APERI 


28. 


Ora 10. Șoseaua de centură, Porte Maillot. 

La volanul Subarului său, Passan făcea slalom printre mașini, 
cu sirena pornită. Se trezise cu o oră în urmă, chinuit de un 
coșmar. Un fetus jupuit ieșea din pântecele lui Naoko. Ea 
zâmbea și-i șoptea cuvinte în japoneză. Passan reușise cu greu 
să-și revină. Duş. Cafea. Hainele. Crampe musculare. Era ameţit 
de nesomn. Apoi frica de care nu mai scăpa... 

Freud spunea că „un coșmar este realizarea directă a unei 
dorinţe reprimate”. Passan îl considera pe vienez un adevărat 
geniu, dar uneori vorbea prostii. Cheagurile însângerate, 
mușchii fini, ochii enormi strălucind între picioarele lui Naoko: 
imposibil ca toate astea să fie întruchiparea unei dorințe 
refulate. 

Porte de Champerret. 

O luă pe banda de urgenţă, depășind șirul de vehicule. După 
inspecția minuțioasă a propriei case, lăsase oameni de pază pe 
rue Cluseret și se întorsese în bârlogul lui, la Puteaux, 
abandonând-o pe Naoko în vila profanată. De dimineaţă, 
polițiștii supravegheau școala. 

Imaginea soției sale, în picioare în fața porții, îi tot revenea în 
minte. O întrebare obsesivă îl călca pe nervi. O iubea încă pe 
Naoko? Cu siguranță, nu. Dar nu mai avea posibilitatea de a 
alege. Naoko făcea de mult parte din el. Era familia lui. 

Porte de Clichy. _ 

Fiind orfan, Passan nu se bazase decât pe el însuși. Își întărise 
trupul şi-şi îmbogăţise mintea. Își inventase reguli, repere, 
valori. Intâlnind-o pe Naoko, trebuise să înveţe să împartă 
această fortăreață. Japoneza avea un caracter foarte puternic, 
dar rămânea fragilă, vulnerabilă. Avusese nevoie de timp ca s-o 
înglobeze în sânul sistemului lui de supraviețuire. Treptat, 
amândoi deveniseră împreună o adevărată mașină de război. 

Porte de Clignancourt. 


VP - 93 


Când se născuseră băieţii, trebuise s-o ia de la capăt. Din nou 
dezmembrare. O nouă fragilitate. Devenise Shinji. Devenise 
Hiroki. Redevenise, în ciuda tuturor eforturilor, o ființă 
temătoare și vulnerabilă. Trăia de atunci, ca toți părinţii, cu o 
neliniște constantă. Se trezea noaptea pentru un amănunt. Sau 
din cauza unui coșmar: Hiroki cădea de pe o scară, Shinji greșea 
la o dictare, unul sau celălalt plângea în hohote în spatele unei 
uși închise - iar el nu putea să facă nimic. Deschidea ochii în 
noapte, scăldat de sudoare, vedea forma pistolului de calibru 
0,*45 din tocul de piele și contempla prăpastia neputinței sale. 

Porte de la Chapelle. 

Acum, coșmarul devenise real. Amenințarea se concretizase. 
Înainte de a se prăbuși, mai dăduse câteva telefoane, tatonase 
terenul, pisase statul major, ca să verifice dacă nu fusese 
semnalată vreo evadare sau vreun fapt neobișnuit. Bineînţeles, 
nimic. De altfel, n-avea nevoie de alte piste. 

Crima era semnată. Fetusul era Guillard, care-și bătea joc de 
el. 

Porte d'Aubervilliers. 

O luă pe centură și descoperi hăţișul cartierului renovat, care 
nu mai avea nimic de-a face cu fabricile dezafectate de altă 
dată, presărate cu depozite vechi și uzine închise. Devenise o 
imensă zonă comercială în stil american. Le Millénaire încă nu 
era terminat, dar își flutura deja drapelul lui specific, ca și cum 
ai fi intrat acolo într-un principat dedicat luxului și consumului. 
Între șantierele pline de forfotă, fundaţiile de beton armat, 
clădirile abia terminate, cartierul dădea impresia că se 
deschisese prea devreme - sau că lucrările se vor termina prea 
târziu. 

Sub ploaia torențială, Passan nu mai vedea nimic. Preferase 
să oprească sirena, ca să nu sporească și el haosul general. 
Devierile se înmulţeau, afișând mereu același panou: „Alte 
direcții”. Străzile mergeau de-a lungul liniei de tramvai în 
construcție, esplanadele se înmulţeau, mașinăriile de pe 
șantiere săpau tot mai adânc. Passan își croia de bine, de rău 
drumul prin acest labirint. 

Potrivit afișajului GPS, era la câţiva metri de obiectivul lui. 
Trecuse mai întâi pe la vilă pentru a-și lăsa lucrurile și pentru a 
ridica alte probe, după plecarea lui Naoko. 


VP - 94 


Benzile înconjurau încă grădina, iar polițiștii care păzeau nu 
fuseseră surprinși de vizita lui: la urma urmei, era la el acasă. 

Bulevardul Victor-Hugo. Passan traversă pe contrasens, 
obligând mașinile care veneau să frâneze. Ajunse în parcarea 
reprezentanţei Feria și frână puternic. Subarul murdar de noroi 
se reflectă în vitrină, întunecând cromul scânteietor al modelelor 
expuse în interior. Passan opri motorul și ieși valvârtej. 

Dădu ocol mașinii și deschise portbagajul. Ezită o clipă, apoi 
luă toporul. De ani de zile aplica o teorie proprie: „Cea mai bună 
idee e întotdeauna cea mai rea”. Nu era acolo ca să-l prindă pe 
Guillard, ci ca să-și verse furia pe câteva capote și parbrizuri. 
Îndreptându-se spre vitrină, îi văzu pe vânzătorii din spatele 
geamului purtând costume impecabile și  cravată: îl 
recunoscuseră și pricepuseră. 

Ridică toporul, pregătit să lovească. 

Fu prins în brațe. O țeavă metalică i se înfipse în ceafă. 
Mâinile îi fură blocate la spate. În delirul său, uitase complet de 
tipii de la BRI, aflaţi pe urmele lui Guillard. 

În secunda următoare, era pus pe burtă într-o baltă. O mână îl 
dezarmă, apoi o voce îi mugi în urechea stângă: 

— Potolește-te, Passan. La naiba, dacă nu, jur că-ți pun 
cătușele. 

Ridicând capul, Olivier urlă în direcția service-ului: 

— leşi din bârlog, nenorocitule! Vino aici să stăm de vorbă! 

Se lăsă liniștea. Nimic nu mai mișca în showroom. Doar 
rumoarea traficului se auzea în spatele lor. 

Passan încercă să-și răsucească puţin capul și să se adreseze 
cerberilor care-l imobilizau: 

— Lăsaţi-mă. E-n regulă. 

— Ești sigur? 

— Sunt sigur, gâfâi el. Lăsaţi-mă să mă ridic. 

Poliţiștii se traseră înapoi. Passan era ud din cap până în 
picioare. Privi spre cei doi îngeri păzitori ai săi, Albuy și 
Malengqon. Primul făcea pe gigoloul, într-un costum de la Arnys și 
cu ochelari de soare Ray-Ban Wayfarer. Al doilea avea un look 
de surfer - pantaloni scurți și un tricou lălâu cu mutrele obosite 
de la Red Hot Chili Peppers and Vans. Cele două haimanale își 
ţineau pistoalele la vedere: Glock 17 de 9 mm Para pentru unul, 
Sig P226 Blackwater pentru celălalt. 


VP - 95 


— Ai înnebunit sau ce e cu tine? întrebă Albuy. N-ai avut 
destule probleme? 

Passan cobori privirea și își văzu pistolul Beretta vârât deja la 
centura ofițerului de poliţie. Toporul era aruncat la vreo doi 
metri. Avu o nouă bănuială. Privirea i se duse spre geamurile 
perlate de ploaie: o umbră tocmai se materializa. Animalul era 
acolo, protejat de sticla armată. Stătea nemișcat, cu fizicul lui de 
culturist strâns într-un costum de stofă neagră. 

Passan se aplecă spre topor și îl azvârli cu toată puterea spre 
geam. Lama fu respinsă cu o forță atât de mare, încât îi sări 
mânerul. Cei doi polițiști se repeziră din nou spre el. 

— Dacă te mai apropii o dată de familia mea, răcni Olivier, te 
omor cu mâinile mele! O să-ţi smulg coaiele dacă le-ai avea! 

— La naiba, Passan, calmează-te! 

Unul dintre polițiști îl apucase de gulerul de la haină și părea 
că vrea să-i bage capul în interior. 

— Îţi jur că te arestăm! 

Simţi un gust de fier pe buze. În încăierare, primise un pumn: 
buza îi era spartă. Trase un scuipat roșiatic și urlă: 

— Nenorocitul ăsta a venit la mine azi-noapte... 

— Azi-noapte? Imposibil. L-am urmărit. 

Passan se uita la polițistul îmbrăcat de duminică. Ploaia îi 
curgea pe faţă și părul i se lipise de cap. Costumul lui elegant 
flutura ca o zdreanţă în bătaia vântului. 

— Un individ ca ăsta putea să vă scape printre degete. 

— Ce crezi că suntem? Niște mucoși? Îţi jur că în chestia asta 
Guillard e curat. 

Passan se întoarse spre vitrină: adversarul dispăruse. Poliţiştii 
își slăbiră strânsoarea. Îi privi scurt: duri, îndrăzneţi, demni de 
încredere. 

— İl protejaţi sau îl supravegheați? 

Albuy scuipă și el: 

— Asigurăm siguranţa generală. 

Atmosfera se destinse. Passan își masă tâmplele. 

Și dacă se înșela? 

Se auzea o sirenă care se apropia. Asta mai lipsea: angajaţii 
de la Feria chemaseră poliţia... 


VP - 96 


29. 


Se refugiase într-un unghi mort al showroom-ului și nu mai 
mișcase, ascultându-și inima care, treptat, își relua ritmul 
obișnuit. Observa scena prin peretele de sticlă: polițiștii din 
Aubervilliers, angajaţii lui explicând agresiunea, Passan și cei doi 
cerberi justificându-se cu risipă mare de gesturi. Tabloul avea 
ceva comic, demn de pantomimele filmelor mute. 

Se agitau degeaba: el n-avea de gând să facă plângere. Lupta 
nu se mai ducea pe acest teren. 

In sfârșit, Dușmanul își luă mașina și demară în scrâșnet de 
cauciucuri. 

Tremura din toate încheieturile. Trebuia să recunoască 
sinistrul adevăr: din nou, văzându-l pe polițist apropiindu-se cu 
toporul, cedase celui mai primitiv sentiment de frică. 

— E în ordine, domnule? 

Unul dintre angajaţii lui era la doi metri de el. Omul era 
acoperit de termite devorante, de aripi de insecte negre 
deghizate în gene. Un zgomot surd îi strângea craniul. Iși trecu o 
mână peste faţă ca să înlăture halucinaţia și își potrivi nodul de 
la cravată. Era și ăsta un răspuns: angajatul nu insistă și 
dispăru. 

__Traversă holul cu un pas prea ţeapăn. Nările îi fremătau. 
Incercând să se liniștească, inspira adânc mirosul de benzină, de 
cauciuc, de piele care plutea în încăpere. Acest showroom era 
sanctuarul lui. Pardoseală ca oglinda, caroserii lucioase, 
motoare superputernice: universul strălucitor al unui spirit care 
privea spre viitor. Astfel se vedea el: un semizeu vizionar, un 
demiurg al industriei... 

_ Ajunse în spaţiul deschis, împărțit în compartimente de sticlă. 
In spatele pereţilor translucizi, echipele lui șușoteau la trecerea 
sa. Situaţia se agrava. Vizitele poliţiei, filajul, arestul, zvonurile... 
De două zile, tipii postați în fața service-ului. lar acum 
agresiunea... 

Inainte de a intra în birou, aruncă un zâmbet spre culise. 
Nimeni nu-l bănuia aici. De fapt, nimeni nu îndrăznea să-l 
bănuiască. Oricum, evenimentele nu avuseseră nicio influenţă 
asupra cifrelor de afaceri ale service-urilor sale, care se 
mențineau la nivelul pieţei. 


VP - 97 


Închise ușa și își dădu seama cu întârziere că și el șușotea. 
Tremuratul nu încetase. Cămașa udă forma de-a lungul 
pectoralilor lui o a doua piele. O nouă criză se pregătea. Avea 
impresia că se face bucăţi. Acel eu pe care se chinuise atâţia ani 
să-l întărească ameninţa să zboare în aer. 

Ridică un cadru fixat pe perete. Un seif. Un cod. Vâri mâna în 
gaură, îndepărtă plicurile cu bani, teancurile de documente 
administrative și găsi mapa de carton. 

Se pregătea să se așeze, când mușchii faciali se crispară, apoi 
se strânseră într-un strigăt tăcut. O dâră de sudoare îi brăzda 
fruntea. Simţind cum mușchii i se contractă, intră de-a binelea 
în panică. Lăsând dosarul, reuși să ocolească biroul și să ajungă 
la baia de alături. Găsi în dulăpiorul de deasupra chiuvetei o 
capsulă de Androtardyl. Rupse ambalajul unei seringi, trase 200 
de miligrame. O doză absurdă: își injectase deja aceeași doză 
alaltăieri seară. Degetele îi tremurau. Explozia de plăcere ce se 
pregătea urla în vintrele lui. Această foame monstruoasă, 
niciodată potolită... 

Își înfipse acul în braţ și apăsă pistonul. La început, o senzaţie 
de arsură, apoi plăcerea îl inundă... Unda circula prin corpul lui. 
Combustibilul său. Seva sa... 

Închise ochii și se încovoie sub efectul plăcerii. Revedea scene 
din propriul blestem, dar într-o versiune blândă, straniu de 
neîngrijorătoare. Anii de adolescenţă la spital. Prelevările de 
sânge. Testele de urină. Injecţiile cu testosteron, încontinuu... 
Otrava îl făcuse în același timp nebun și puternic, masculin și 
divin... Hormonii îi violaseră organismul și, puţin câte puţin, îi 
înlocuiseră sângele. E 

Medicii îl preveniseră: trebuia neapărat să respecte dozele. In 
sălile de forță, „colegii” abuzaseră de androgeni. Unii erau 
morți. Alţii deveniseră impotenti. 

Ce-i păsa lui? 

El nu era nici mort, nici impotent. 

Se lăsă să alunece pe jos, simțind cum al doilea val se 
apropie. După căldură, forţa. Simţi brusc dorința să ridice 
greutăţi. Să facă efort fizic. 

Între două spasme, dădu drumul la apă rece și se vâri 
îmbrăcat sub duș. 

Rămase așa, ghemuit pe jos în cabină, așteptând ca jetul 
îngheţat să pună capăt crizei. Minutele treceau, ca niște lovituri 


VP - 98 


interminabile. În sfârșit se dezbrăcă, tot sub duș. Chiar și azi, 
când își scotea hainele, se simţea ca și cum ar fi smuls 
pansamente. Se șterse și luă din dulap un halat alb de bumbac. 
Îl îmbrăcă și se întoarse în birou. 

Cobori storurile și puse o veioză în priză. Apoi aprinse 
beţișoare parfumate al căror miros acrișor păru că purifică pe 
loc aerul din jur. Fumul absorbea atmosfera nefastă care plana 
aici - aceste molecule agresive care încercau să-l scindeze, să-l 
sfârtece, pentru a-l transforma în bărbat sau în femeie, 
distrugându-i integritatea, intimitatea... 

Se răsuci ca să se așeze în spatele biroului, accentuând 
lentoarea gesturilor. Voia să fie înțeleptul propriei existențe. 
Ministrul propriului Cult. Scoase elasticul de la dosar și frunzări 
paginile fotocopiate. /ată-ne aici... 

Trebuise să aștepte majoratul pentru a avea acces la dosarul 
lui medical. Fusese un șoc, dar un șoc benefic. 

Precizia termenilor medicali îi făcuse bine. Lui, care crescuse 
în incertitudine, îi plăceau denumirile clare, ieșite dintr-o 
enciclopedie specializată. Formau în jurul lui o armură, o 
carapace, care-i oferea o bază stabilă, o identitate. Titlul său de 
glorie... 

1971, diagnostic de criptorhidie. 1974, genitoplastie. 1984, 
cariotip feminin. 1985, o nouă  genitoplastie. 1986, 
androgenitoplastie... Mai multe articole științifice îi fuseseră 
consacrate. Era un caz care se studia. Un caz de 
„hermafroditism adevărat” sau de  „intersexualitate”. Un 
Ovotesticular Disorder of Sexual Development. El se considera o 
fiinţă hibridă. Îi plăcea acest termen, pentru că îl asocia cu 
Hebridele, acele insule din vestul Scoției și, mai mult, cu Noile- 
Hebride, în sud-vestul Oceanului Pacific. Se imagina ca fiind un 
locuitor al unui continent necunoscut. Sau o „fiinţă de pe 
Pământul de Mijloc”, ca în Stăpânul inelelor. 

Închise dosarul și trecu la alte hârtii: rapoarte ale poliţiei, 
tăieturi din ziare... Urmarea nu aparţinea domeniului medical, ci 
rubricii de fapte diverse. 

1988. Într-un mic bar din Saint-GeEly-du-Fesc, aproape de 
Montpellier, un beţiv îi spune „fătălău” sau „homalău” - nu-și 
mai amintea termenul exact. Se aruncă pe tip și îi sparge o 
sticlă în mutră. Reușesc să-l oprească pe când îl atacă pe tip cu 
cioburi de la sticla spartă. 


VP - 99 


În perioada petrecută la Colombiere, spitalul psihiatric din 
Montpellier, acceptă mai multe adevăruri. Primul, că trebuie să 
renunţe la injecţiile cu steroizi. Al doilea, mutaţia lui nu e 
completă. S-a ras în cap, și-a lucrat corpul, și-a schimbat vocea. 
Testosteronul i-a îngroșat degetele, i-a mărit maxilarele. Dar 
femeia încă este acolo, /a vedere. Chiar și un beţivan a văzut 
clar până în străfundul sufletului său. Al treilea adevăr: îi place 
violenţa. E singurul instinct care îl calmează. 

Înţelege că în acest univers ostil va trebui să joace subtil. Să 
prostească pe toată lumea. Să-și disimuleze dorinţele. Și să 
profite de handicapul lui. De altfel, e suficient să scoată dosarul 
medical pentru ca mediul înconjurător să se îndulcească. 
Judecătorul se arată binevoitor,  infirmierele, medicii, 
înțelegători. 

Contrar a ceea ce se crede, pot stârni milă și monștri. La 
ieșirea de la Colombiere, se află în impas. Este exclus să-și ia 
bacalaureatul - nu vrea să mucegăiască într-un birou. Nu vrea 
nicio școală tehnică - n-are chef să fie sclavul nimănui. Noul lui 
tutore a auzit că e neîntrecut când e vorba să crească 
performanţa unui scuter sau să dea viaţă unei mașini uzate. 
Reușește să convingă un mecanic-șef din apropiere de 
Sommieres să-l ia ca ucenic. Fiinţa de pe Pământul de Mijloc se 
trezește sub capotele decapotabilelor și ale mașinilor sport. 
Repară mecanisme și, în schimb, și-l reglează pe al său. li place 
să monteze și să demonteze sisteme. Să înțeleagă cum 
funcţionează. Să simtă sub mâini puterea rotoarelor, vibrația 
supapelor. E matematica sa. Un teren neutru, în același timp 
fierbinte și rece, unde se poate pierde și se poate uita pe sine. 

În realitate, obsesiile nu-l părăsesc, ci reușește să le ascundă. 

Ceilalţi nu-și dau seama de nimic - trebuie să li se spună. 

1989. Beneficiază de un ajutor Jeune Majeur, dar refuză să 
locuiască la căminul tinerilor muncitori. Preferă să doarmă în 
service, aproape de motoare, în mirosul de ulei și de benzină. 
Urmează cursuri serale. Învață noţiunile de bază ale ingineriei. 
Injecţiile cu androgeni își găsesc ritmul. Cireaşa de pe tort: 
amnistia din 1988, cu ocazia realegerii lui François Mitterand, îi 
șterge cazierul judiciar. 

1991. Schimbare de macaz. Angajat de un mecanic-șef mai 
vârstnic din Béziers, face minuni. Ştie să bibilească mașinile, dar 
și să stea de vorbă cu clienţii. Doi ani mai târziu, mecanicul-șef îi 


VP - 100 


pasează ștafeta, oferindu-i posibilități de reabilitare 
excepţionale. Are douăzeci și doi de ani. Pasiunea pentru mașini 
e la fel de puternică. Repară. Renovează. Plătește. Nici femei, 
nici bărbaţi în viaţa lui - doar fiare, pistoane, forță. Poartă acum 
o bandană roșie, ochelari fumurii, un halat albastru care-i 
maschează trupul musculos. lronia e că prin service-ul lui 
defilează numai indivizi care sunt considerați macho în zonă. 
Tipi înnebuniţi după mașini, care n-au ochi pentru altceva și 
cred că femeile nu sunt demne să le murdărească pielea 
scaunelor. 

Din când în când, cedează demonilor. Nimeni nu știe. Nimeni 
nu bănuiește nimic. Până și el ajunge să se convingă că actele 
lui nocturne nu există. 

1997. | se propune să administreze o reprezentanță la 
Montpellier, unde va fi plătit în mărci germane. Renunţă la 
bandană și își revizuiește ţinuta vestimentară. Costum Armani 
negru, cizme Weston, cămăși Paul Smith cu guler tare. Și-a 
lucrat atât de mult vocea, ţinuta, gesturile, că o nouă mutare 
nu-l mai sperie. 

Are douăzeci și șase de ani. Cariera lui este exemplară. 
Locuiește acum într-un vast apartament în inima cartierului 
Ecusson. Clienţii îl invită la masă. Este acceptat în înalta 
societate din Montpellier. Toate ușile i se deschid. Totul, în afară 
de el însuși. A 

În străfundul lui, nimic nu e cum ar trebui să fie. În fiecare 
seară, își pune haine femeiești. Noaptea, ajunge să viziteze 
clinicile, spitalele din regiune, deghizat în infirmieră. Uneori 
trece la acţiune. Articolele din ziarele locale care îi ajung în faţa 
ochilor o demonstrează: coșmarurile sale sunt reale. 

Fiinţa de pe Pământul de Mijloc este tot mai frenetică. Viaţa 
sa e curată, aseptică precum un bisturiu scos din aparatul de 
sterilizat. O lamă ascuţită, fără cea mai mică pată, pentru a 
mutila mai bine... 

1999. Își lichidează bunurile și pleacă să cucerească America. 
Texas. Utah. Colorado. Arizona. Revine la salopeta albastră și la 
motoare. E liber. E fericit. Se simte bine în ţara asta deschisă 
emigranților, chiar și celor ca el, veniţi de pe o planetă 
imposibilă. 

Dar focul este mereu acolo, lângă inima lui. Alte tăieturi din 
ziare, scrise în engleză, prezintă performanțele lui prin 


VP - 101 


deșerturile americane. Sexele care se întrepătrund în adâncul lui 
sunt ca două discuri de oţel în contact, rotindu-se cu zece mii de 
ture pe minut. Nu poate găsi echilibrul decât în incandescenţă. 
Destinul lui este o casă în flăcări. 

2001. Mecanicul se întoarce în Franţa. Nu oriunde, ci în 
Departamentul 93. Nostalgie pentru orașul copilăriei sale? Nu 
cunoaște acest sentiment. Cunoaște altele: setea de distrugere, 
chemarea sângelui... Mai are încă o avere, o moștenire a 
perioadei sale din străinătate. CV-ul îi este îmbogăţit cu doi ani 
petrecuți în Statele Unite și o cunoaștere aprofundată a celor 
mai avansate tehnologii. Cumpără un service la Saint-Denis și își 
deschide prima lui firmă: Alfieri. 

Are treizeci de ani. Copilul-minune se întoarce. E timpul să 
regleze conturile. 

Ridică privirea și își dădu seama că trecuseră deja două ore. 
Degetele umede de transpiraţie erau acoperite cu cerneală. 
Cuvintele îi jucau în fața ochilor. Era surescitat. Ca de obicei, 
rememorarea propriului trecut îi dăduse curaj și speranţă. 
Evoluase astfel până la ultima etapă - cea în care găsise cheia 
destinului său. 

Vocea Phoenixului. 


30. 


Lui Naoko nu-i plăcuse niciodată să-și împartă viaţa cu un 
poliţist, să trăiască în vecinătatea acestui univers de violență și 
de viciu. Totuși, în zece ani, nimic grav nu se întâmplase. Doar 
astăzi, chiar când se separaseră, se produsese catastrofa atât 
de temută. Francezii au o expresie pentru asta: o numesc 
„ironia sorții”. 

Stătea pe una dintre băncile înșirate de-a lungul canalului 
Ourcq, Porte de la Villette. Soarele era acolo, dar părea în 
convalescență, slăbit, abia ieșit din strânsoarea iernii. O aștepta 
pe Sandrine pentru un prânz scurt. Se miră că prietena sa era 
atât de amabilă ca s-o mai asculte. Dar cui altcuiva să-i 
vorbească? 

Nu închisese ochii deloc în noaptea care trecuse. Singură în 
vilă, cu doi polițiști postați în faţa ușii, așteptase să se facă ziuă, 


VP - 102 


închisă la ea în cameră, revăzând fără încetare oribilul animal 
din frigider. Ce semnificaţie avea? Cine se răzbuna astfel? 

Passan, ca de obicei, nu-i dăduse nicio explicaţie. Dar poate 
că nici el nu știa nimic despre ce se întâmpla. Naoko își imagina 
o mulţime de scenarii. Un caid al drogurilor proaspăt ieșit de la 
pârnaie ucisese maimuța cu o injecție cu heroină și o pusese în 
frigider în chip de mesaj al morţii. Un ucigaș în serie, care 
împăia animale, se strecurase la ei în casă cu intenţia de a-i 
împăia pe ea și pe copii. Sau un medic care, după ce ucisese 
mai multe femei făcând niște operaţii estetice barbare, se 
întorsese acum pentru a o desfigura... 

În jurul ei, cheiul era pustiu. Apa, neagră. Din când în când, 
treceau pe lângă ea oameni care alergau, urmărind un vis al 
tinereţii eterne, ceva iluzoriu, ce n-aveau să obțină niciodată. In 
depărtare, domul Geode scânteia ca o monstruoasă bulă cu 
fațete. Cetatea științelor și a industriei se profila pe cer 
asemenea unui lăcaș de cult care adăpostește un mister. 

Decorul acesta îi amintea de tablourile de început ale lui 
Giorgio De Chirico. Când vizitase muzeele din New York, 
împreună cu părinţii săi, acele tablouri o tulburaseră profund. 
Citise în ghid că pictorul exprima singurătatea omenească, 
enigmele viselor, metafizica neantului... Nu înţelesese nimic din 
asta. În ţara ei, singurătatea nu exista. Cu excepţia zilei de după 
Anul Nou, era greu să găsești o stradă goală în Tokio sau în 
Osaka. În plus, întotdeauna erau și fantomele. Naoko nu era nici 
shintoistă, nici budistă, dar era convinsă că forţe invizibile 
populau lumea. Divinităţi care urzeau țesătura superioară a 
realităţii și dădeau o coerenţă universului. 

Deși afară era soare, Naoko tremura pe bancă. Revedea 
ochișorii morţi, dinţii micuţi sfâșiind carnea neagră. Imaginea 
aceasta îi rămăsese impregnată pe retină. Tot ceea ce vedea 
era însoțit, în fundal, de acest coșmar... 

În realitate, Naoko nu fusese uimită. Merita această 
pedeapsă. Furase o fericire la care nu avea dreptul. Tatăl ei o 
prevenise: căsătoria cu un gaijin era împotriva naturii. Când 
viaţa lor de cuplu se năruise, Naoko aproape că se liniștise. 
Sentința pe care o aștepta venise în sfârșit. Binele obținut prin 
rău nu dă niciodată roade... 

— Hei! 


VP - 103 


Sandrine venea spre ea, făcându-i agitată cu mâna. Era din ce 
în ce mai prost îmbrăcată. O tunică indiană, niște jeanși prea 
largi, prea scurți, cu turul prea mare. Un cap livid, fardat 
strident. O claie de păr strivită de o pălărie de paie. O floare 
pusă la ureche... Excentricităţi care se potriveau ca nuca în 
perete și care pesemne stârneau râsul elevilor ei. Sandrine voia 
să reînvie moda hippie, dar nu era decât o sperietoare. 

Naoko se ridică. Hotărâtă, cealaltă o pupă de patru ori. Naoko 
ura chestia asta. Sandrine mirosea a sudoare și a mosc. 
Gesturile îi erau neîndemânatice, brutale, aproape neliniștitoare. 
Dar într-un fel, toate astea o consolau pe Naoko. Această femeie 
bizară era îngerul ei păzitor. 

De când se trezise, Naoko o sunase de trei ori. Prima dată, ca 
să se asigure că băieţii dormiseră bine. Apoi ca să verifice dacă 
ajunseseră cu bine la școală. Și, în cele din urmă, ca să-i 
propună această „întâlnire de criză”. 

— Ai fost drăguță că ai venit până aici, spuse Sandrine, 
aranjându-și pălăria. 

— Glumești, nu? Tu ai fost drăguță că ţi-ai făcut timp pentru 
mine. 

Prietena ei zâmbi ca un pompier care trecuse prin flăcări. Nu- 
mi multumiti, este meseria mea. 

— Noutăţi? 

Cu un semn din cap, Naoko arătă spre cheiul pustiu. 

— Mergem? _ 

Făcură câţiva pași în tăcere, ţinându-se de braţ. In cele din 
urmă, Naoko îi povesti despre cât de rău se simţea, despre 
spaima de nestăpânit. 

— Liniștește-te, o încurajă Sandrine. Olive va rezolva totul. 

— Nu-mi spune nimic, zise ea, cu privirea în pământ. 
Niciodată nu mi-a spus nimic. 

— Tu n-ai vrut niciodată să știi nimic. Tu i-ai interzis să 
vorbească despre meseria lui... 

Naoko zâmbi fără să vrea. Sandrine cunoștea povestea lor pe 
dinafară. Avea dreptate: chiar ea ridicase acest zid de tăcere. 

— Incidentul ăsta are legătură cu munca lui, continuă prietena 
ei. Își va duce ancheta mai departe și îl va opri pe ticălosul care 
a făcut asta. Dar tu va trebui să pleci din vilă. 

— Asta și fac. De azi, preia el ștafeta. 

— Ștafeta? 


VP - 104 


— Cu copiii. 

Sandrine păru dezamăgită. 

— Nu rămân la mine astă-seară? 

— Nu. Cel puţin, suntem de acord în privința asta. Nu vom 
ceda amenințării. 

— Vii să dormi la mine? 

Fără să știe de ce, Naoko minți: 

— Nu, mulțumesc. Am găsit un hotel aproape de birou, încep 
foarte devreme zilele astea. 

Sandrine continuă: 

— Deci Olive preia misiunea și lupta continuă? 

— Exact. Ne vom bate. 

Ajunseseră la pasarela care ducea la muzeul Orașul Științei și 
al Industriei, de cealaltă parte a canalului. 

— Vrei să ronţăim ceva? întrebă Sandrine cu entuziasm. 

— Nu, nu mi-e foame. Dar dacă vrei, putem să mergem... 

— Las-o baltă, spuse prietena ei pe un ton crispat. 

Își continuară drumul pe pod. Canalul era și el gol. În lumina 
prăfoasă, piatra albă contrasta violent cu apele negre. Tabloul 
avea o duritate solară. 

— N-are nicio idee cine ar fi putut fi? 

— Îţi repet că nu mi-a spus un cuvânt. Oricum, sunt luni de 
zile de când nu ne mai vorbim. Povestea asta n-a schimbat 
nimic. 

Pe nesimţite, Sandrine o împingea spre marginea apei. Naoko 
remarcase adesea lucrul ăsta. Cum începeau să se plimbe, se 
atârna de brațul ei și avansa oblic, precum un crab. 

— Ar trebui să ai încredere. E poliţist. E meseria lui. 

— Exact. 

— Exact ce? 

Naoko ezită înainte de a continua. Evitase toată noaptea 
ipoteza asta. Cea mai rea dintre toate, dar care prevala în faţa 
celorlalte. 

— Și dacă a fost el? 

Sandrine se opri; nu-i venea să creadă. 

— Și de ce să facă asta? 

— Ca să încerce să mă sperie. 

— Ai înnebunit? 

— N-a fost intrare prin efracţie. Câinele nu a lătrat. Intrusul e 
cineva cunoscut. 


VP - 105 


— De ce ar face-o? 

— Nu știu. Ca să ne apropiem din nou. Ca să facem front 
comun în faţa unui dușman imaginar. 

— Nu mai vrea să divorţaţi? 

Naoko nu-i răspunse. Passan nu manifestase niciodată nici 
cea mai mică îndoială cu privire la separarea lor. Poate că, 
dimpotrivă, era vorba de propria ei dilemă... Naoko nu mai știa 
ce să creadă despre ea însăși. 

— Vorbești numai prostii, zise Sandrine. S-ar zice că ai uitat 
cine e Olive. 

Naoko începu iar să meargă. Simplul fapt că enunţase 
această temere cu voce tare o liniștise. De altfel, pentru câteva 
secunde, nici ea nu mai crezu în propria ipoteză. Apoi îndoiala 
reveni, insistent... 

— E un poliţist, continuă Naoko cu încăpățânare. Nu cunoaște 
decât violența, raporturile de forță. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Mă întreb dacă toți acești ani de muncă în stradă nu l-au 
înnebunit... eu... eu... 

Izbucni în plâns, eliberând tensiunea care o apăsa încă din 
noaptea precedentă. Sandrine o apucă de umeri, o răsuci și o 
strânse în brațe. 

— Scumpa mea, trebuie să-ţi spun că ești pe cale să faci 
prostii cu carul. 

Naoko se desprinse din îmbrățișare și își șterse lacrimile. 
Începură din nou să meargă de-a lungul râului. Piatra deschisă 
la culoare, canalul întunecat, mersul oblic al Sandrinei. Totul o 
liniștea. Brusc ar fi vrut să doarmă, să se cufunde în 
inconștiență. 

— Mă întrebam..., bâigui Naoko. Eraţi împreună când l-am 
cunoscut, nu? 

— Nu. Se terminase. 

— Cum era cu tine? 

— N-a fost decât un flirt. Nimic deosebit. Tu ești iubirea vieții 
lui. 

Naoko negă cu un semn din cap. 

— Nu, totul s-a sfârșit. 

— Am priceput. Dar va trebui să rămâneţi uniţi în faţa acestei 
probleme... 


VP - 106 


Naoko strănută, scoase un șerveţel și zâmbi. Sandrine, cu 
alura ei nebunatică și cu gesturile dezordonate, era dotată cu un 
solid bun simț, pe care ea nu-l avusese niciodată. Ea, japoneza, 
care ar fi trebuit să fie rece și rezervată, începea imediat să 
fabrice scenarii de la orice idee nebunească. 

De data asta, ea fu cea care o luă în braţe pe Sandrine. 
Mirosul de mosc îi urca spre nări, oferindu-i o senzaţie de 
ușurare aproape animalică. 

— Nu știu ce m-aș face fără tine. 


31. 


De două ore, Passan studia dosarul de la Asistenţă Socială al 
lui Patrick Guillard. 

La prânz, se întorsese la Chris'Belle. Vernant avea 
documentul. Olivier îl frunzărise pe loc, apoi plecase în fugă. 
Celălalt îl ajunsese din urmă, încercând să-i smulgă o 
promisiune. Nu obținuse decât un pumn în coaste. 

Polițistul se grăbise până la Nanterre-Parc, apoi se închisese 
în biroul lui de la etajul trei, mutând toate dosarele și făcându-le 
stivă în faţa ușii, pentru ca nimeni să nu-l deranjeze. Reglase 
aparatul de aer condiţionat înainte de a se cufunda în povestea 
hermafroditului. 

Între timp, Isabelle Zacchary îl sunase pentru a-l informa 
succint despre atelierul de la Stains. Nu găsiseră nimic care să-l 
acuze pe Guillard. Amprentele lui erau peste tot, dar nu pe 
cadavru și nici pe instrumentele chirurgicale care serviseră la 
tranșare. Pe hainele lui nu descoperiseră nici cel mai mic 
fragment biologic aparţinând victimei, nici cea mai mică 
legătură cu sacrificiul. Nu găsiseră nici seringa și nici clorura de 
potasiu. Passan nu comentă nimic. Ideea lui era că ticălosul se 
debarasase de ele când dăduse foc pruncului. 

Cât despre varianta că alt individ fugise pe ușa din spate, 
păreau dispuși să o creadă. Și mai era o problemă. Ușa nu era 
încuiată și nu purta decât amprentele lui Guillard. Suficient 
pentru a-l acuza? Nu. Ascultând-o pe Zacchary, Passan se 
gândea mereu la mănușile de nitril - mai mult ca niciodată, 
singura probă care l-ar fi legat pe ucigaș de victimă. 


VP - 107 


Trebuia să se întoarcă pe terenul viran, să mai caute... 

Nu primise nicio veste de la Levy și nici nu mai aștepta 
vreuna. Chiar dacă ar fi fost descoperite elemente noi, el ar fi 
fost ultimul care să le afle. Era în carantină și știa de ce: cât 
timp va scormoni prin jur, ancheta va stârni îngrijorare... De la 
procesul lui O.J. Simpson, unul dintre faptele care permiseseră 
eliberarea lui era acela că detectivul responsabil cu ancheta 
repetase, într-o singură conversaţie telefonică, de peste 
patruzeci de ori cuvântul „negru”. Această singură circumstanţă 
fusese suficientă pentru a arunca îndoiala asupra probelor care-l 
acuzau pe jucătorul de baseball. Dacă voia să fie credibil, Levy 
avea tot interesul să-l ţină pe Passan la distanţă. 

Dosarul Guillard era mai generos. De la primele rânduri, 
polițistul se află pe un teren cunoscut. Referent-educator. Copiii 
în plasament. Părinţii sociali. Familiile surogat. Familiile 
agreate... Un vocabular pe care-l cunoștea pe dinafară. Passan 
nu simţise niciodată nici cea mai mică simpatie pentru suspect, 
dar la lectura dosarului, trebuise să se încline în fața evidenţei: 
amândoi ieșiseră din același rahat. 

Primele pagini conţineau o noutate: Guillard văzuse lumina 
zilei la centrul medical Sainte-Marie, din Aubervilliers. Când un 
copil se naște „sub X”, adică sub anonimat, regula 
administrativă este ca locul nașterii să fie considerat primăria 
localităţii în cauză. Or, certificatul de naștere o indica pe cea din 
Saint-Denis. Funcţionarul care îl declarase adăugase acest 
obstacol suplimentar pentru a încurca și mai mult pistele - asta 
dacă nu fusese doar o simplă greșeală. 

Trebuia deci să plece din nou de la zero. Să viziteze centrul 
medical. Să consulte registrele. Să identifice mama fără nume și 
fără chip. În speranţa că nu se falsificase și data nașterii. Un alt 
aspect important: în general se alegeau ca patronimic pentru 
copilul născut sub X trei prenume, dintre care al treilea ţinea 
locul numelui de familie - deci de unde venea „Gulillard”? O 
creație a funcţionarului? Imposibil de știut. 

Legea acordă șaizeci de zile mamei pentru a reveni asupra 
deciziei sale. De asemenea, ea are dreptul să lase o scrisoare 
copilului său pentru a fi citită la „vârsta discernământului”, cu 
„acordul reprezentanţilor lui legali”. Mama lui Guillard nu o 
făcuse. Nu lăsase nimic. Din clipa aceea, Patrick putea fi 


VP - 108 


adoptat, dar nimeni nu se oferise: ca în orice alt domeniu, 
adopțiile evită numerele de serie rele. 

In privința asta, aveau un punct comun: nici Passan nu fusese 
adoptat vreodată. Insă din alt motiv: nu fusese niciodată orfan. 
Drogata de maică-sa supravieţuise de fiecare dată. La distanţă. 
Azi medita într-un ashram din Sikkim. Mâine trăia într-o 
comunitate la Auroville, la nord de Pondichery. Mai târziu urma 
o cură de dezintoxicare la Zhongdian, la frontiera tibetană. Apoi 
apărea la Calcutta, ca discipol al unui maestru hindus, care 
practica sacrificii lui Kali. Passan citea rarele ei scrisori cu uluire. 
Și-o imagina înotând în sânge și flori, cu o capră cu gâtul tăiat la 
picioare. Când mama lui își injectase ultima doză, Passan avea 
douăzeci de ani. Un pic cam târziu ca să-și mai găsească o 
familie. 

Ca și Guillard, petrecuse weekenduri în cămine goale, 
vacanţele în tabere, nesfârșita competiţie între judecători și 
educatori. Il încercase acea sete de dragoste, fără scop și fără 
obiect, care-ţi secătuiește inima. Acea lipsă de tandrețe care te 
tăbăcește. 

Copilul Guillard nu rămăsese prea mult nicăieri. Nu mai era 
educaţie, era o stare continuă de provizorat. Dosarul conţinea 
numele și datele educatorilor, dar Olivier știa că nimeni nu va 
vorbi. Singurul lui atu era un noroc chior. În 1984, Guillard 
locuise la orfelinatul Jules-Guesde, la Bagnolet. Passan își 
petrecuse și el câţiva ani acolo. Fu tentat să dea un telefon, apoi 
își spuse că o raită la faţa locului va fi mai eficace. 

Inainte să plece, luase totuși legătura și cu alte orfelinate și 
cămine. Peste tot același întuneric total. Dăduse de educatori 
prea tineri, care nu știau nimic, sau de alţii prea bătrâni, care-și 
pierduseră în mod voit memoria. La familii avusese parte de 
aproape aceeași primire. Reușise totuși să schimbe câteva 
cuvinte cu o anume Janine Lestaix, care-l găzduise pe Guillard în 
1982, la Clichy-sous-Bois. Femeia făcea câte o greșeală la 
fiecare frază, punctându-și afirmaţiile cu „stai să văz” sau „nu-i 
poză”. Nu părea să fie în toate minţile. 

De mai multe ori, făcu aceeași confuzie, spunându-i lui Patrick 
Patricia. Când polițistul îi atrase atenţia, îi dădu un răspuns 
absurd: 

— Să văz cu avocatul meu. 


VP - 109 


Patrick / Patricia: ambiguitatea identităţii copilului se 
agravase deci la pubertate. Poate că suferise o operaţie, dar 
dosarul medical era o altă problemă. Un subiect de cercetare pe 
viitor. 

Passan luă receptorul și formă numărul lui Fifi. 

— Mai ești aici? 

— Ne facem bagajele. 

— Urcă la mine un minut. 

Așteptându-l, Passan își punea tot felul de întrebări. Când 
revenise în locurile în care copilărise, Guillard își recuperase 
dosarul? Făcuse cercetări și își găsise părinţii biologici? 

— Merge, bătrâne? 

Passan ridică privirea: punkistul intră în birou, prefăcându-se 
că tușește și alungă cu mâna praful care domnea în jur. 

— Noutăţi? întrebă Passan după ce Fifi închise ușa. 

— Aiurea. 

Verificarea locuinţei lui Passan nu dezvăluise nimic. Nici 
prelevările de la laborator. Autopsia animalului era în curs de 
desfășurare. 

— Cine o face? 

— Un veterinar. O să-ţi dau datele de contact. 

— Și legat de proveniența maimuţei? 

— Mergem pe filiere, grădini zoologice, menajerii, dar cu 
internetul poţi să-ţi cumperi un urangutan fără nici cea mai mică 
autorizaţie sanitară. 

— Vama? 

— Urmează și ea. Dar Reza ne pisează cu alte chestii. 

Passan nu-și ridică privirea. Așezat în continuare la biroul lui îi 
întinse fotocopiile. 

— Ce sunt astea? 

— Extrase din dosarul lui Guillard. 

— Ce dosar? 

— Cel de la Asistenţă socială. 

— Planul meu a funcţionat? 

— A mers ca uns. Înăuntru ai centrele, orfelinatele și familiile 
la care a stat Guillard. Pentru început, du-te la spitalul unde s-a 
născut. Încearcă să dai de mamă și de tată. 

— Passan, nu am timp, acolo... 

Polițistul se ridică și-și luă haina. 

— Mi-o datorezi, ai înţeles? 


VP - 110 


Fifi îl privi. Passan îl acoperise în nenumărate situaţii: absenţe 
de la apel, beţii, supradoze, dezmăţ... Fără să mai pună la 
socoteală afacerile obscure cu cei de la Droguri. Preţuri fără 
concurenţă la chestiile obișnuite... 

Passan îi ordonă în timp ce ieșea pe ușă: 

— Sună-mă imediat ce ai noutăţi. 

— Unde te duci? 

— Într-un mic pelerinaj. 


32. 


Își acordase o jumătate de oră să ajungă la Jules Guesde. Pe 
drum, analiza situaţia. Ancheta asta nouă asupra lui Guillard 
folosea oare la ceva? Nu era nici măcar sigur că proprietarul de 
service-uri auto fusese intrusul din seara precedentă. Sau că 
aceste informaţii despre originea individului ar dovedi ceva 
despre vinovăția lui. 

Dar trebuia să se miște, să vorbească, să acţioneze. Orice, 
numai să nu rămână prizonier la el în birou. 

Sunase la școală. Nimic neobișnuit. O căutase pe Gaia, 
babysitterul. Se va duce să-i ia la 16:30, ca de obicei, îi sunase 
pe Pascal Jaffre și pe Jean-Marc Lestrade, cei doi tipi din echipa 
lui care acceptaseră să asigure supravegherea casei începând 
cu ora 18. Și el avea să se ducă acolo pentru a petrece 
împreună cu copiii o seară absolut normală - cea mai dură 
misiune. 

leși pe Porte de Bagnolet și o luă pe bulevardul Gambetta, 
spre rue Florâal. Străzile se îngustau și era ca și cum ar fi 
exercitat o presiune pe pieptul lui. Neliniște? Nu era momentul 
să cedeze în fața anxietăţii. 

Parcă sub platanii care mărgineau strada. Soarele strălucea 
cu putere. O adevărată lună de vară. Umbrele arborilor 
tremurau pe asfalt. Frunzele aruncau sclipiri orbitoare. Era vară: 
putea să o simtă în freamătul aerului, în mirosul de cauciucuri 
încinse, în ciripitul păsărilor care acoperea zgomotul mașinilor. 
Când sună la ușa de la intrare, își lepădă pielea de poliţist 
stresat. Căzuse pradă mai degrabă unei stranii melancolii. 


VP - 111 


Poarta metalică se deschise cu un clic. Nimeni nu-l întâmpină. 
Traversă parcul. Nimic nu mai era așa cum își amintea. Peluzele, 
clădirile, aleile - totul părea mai mic, mai derizoriu. 

Când era copil, aceste întinderi de iarbă păreau niște câmpii, 
iar blocurile de cărămidă, niște ziduri. Passan se găsea din nou 
în faţa micilor construcții cu două etaje, înconjurate de grădini 
simetrice de mărimea piețelor municipale. 

Urcă pe alee călcând în joacă printre umbrele castanilor, ca 
un copil. Pe vremea lui, Guesde adăpostea până la șase sute de 
copii, apoi numărul scăzuse. Astăzi nu erau mai mulţi de o sută, 
împărţiţi între creșă, școală primară, colegiu și liceu. Cu aceeași 
specialitate: vieți pline de greutăți. 

În anii '70, centrul fusese numit „școala de hoţi”. Puștanii 
porneau în grup pe linia 3 - Pont-de-Levallois-Gallieni - ca să ia 
cu asalt portofelele. O bandă de puști cu mâini îndemânatice. 
Într-un fel, raidurile astea fuseseră primele lui cursuri de poliţist. 
Își aminti că un accident pusese capăt jocului. Pe peronul unei 
staţii, Dido Tiganul nu voise să dea drumul poșetei unei 
cucoane. Toarta se rupsese exact când trenul intra. Puștiul nu-și 
pierduse viaţa, pentru că trunchiul lui era mai scurt de 153 
centimetri, cât măsura ecartamentul trenului, dar își pierduse 
picioarele. 

În holul primei clădiri răcoarea și întunericul îl învăluiră. 
Pardoseală în pătrăţele. Scări date cu ceară. Liniște și miros de 
clor. Se găsea în clădirea administrativă, care pe vremuri 
însemna suferinţă și pedepse. Niciun șoarece la vedere. Passan 
bătu la câteva uși, găsind în sfârșit o secretară. 

— AŞ dori să vorbesc cu Monique Lamy. 

— De ce? 

Passan îi arătă un buchet de bujori pe care-l cumpărase de pe 
drum. 

— Sunt un fost elev. 

Fără chef, femeia ridică receptorul. 

Monique, arma lui secretă. Consilier școlar din timpuri 
imemoriale, Monique reprezenta singurul lui punct comun cu 
trecutul. O revăzuse de două ori în treizeci de ani. Venise la 
ceremonia de absolvire a promoţiei sale la ENSOP, în 1993, 
înainte de a pleca în Japonia. Zece ani mai târziu, venise să-l 
caute la BRI, în legătură cu un puști de la colegiu, urmărit 
pentru furt calificat și violenţă. Passan făcuse cele necesare, de 


VP - 112 


dragul trecutului. Și asta fusese tot. Dar în fiecare an, de Ziua 
Mamei, îi trimitea flori. 

Pași pe scară. Ridică privirea. Monique era genul atemporal. 
Bunica versiunea hippie - rochie în multe culori, pantofi cu talpa 
groasă, coc la spate, cărunt - care, în tinerețe, arătase ca o 
etichetă de borcan cu dulceaţă. 

Vocea ei gravă era ca o coardă ciupită care vibrează plin, 
liniștitor, dar manierele sale contrastau cu acest timbru 
echilibrat: sacadate, bruște, aproape brutale. 

Passan îi oferi bujorii, apoi îi explică în câteva cuvinte motivul 
vizitei sale. Nu voia sentimentalisme. 

— E vizita unui poliţist? zâmbi Monique, mirosind petalele. 

Passan îi întoarse zâmbetul. 

— Numele îţi spune ceva? 

— Patrick, da, sigur... 

— Îți amintești de el? 

— Îmi amintesc de voi toţi. 

Faptul că îi pusese la grămadă îi displăcu, dar Monique era un 
fel de lisus: toţi erau copiii ei. Femeia lăsă buchetul secretarei și 
îl conduse din nou spre grădină. Se așezară pe o bancă, la 
umbra frunzelor agitate de un vânt umed. Un zgomot se ridica 
de partea cealaltă a clădirilor: copiii ieșeau de la ore. 

— Are probleme? 

— Îmi pare rău, Monique. Nici măcar ţie nu pot să-ţi spun. 

Ea zâmbi din nou. Passan o vedea ca pe un fel de piatră de 
râu, lustruită de înghețurile aspre și de verile strălucitoare. 
Monique scoase un pachet de tutun. Passan încă-și amintea de 
mirosul ei de fân încins la soare. Tutun Samson. 

— Patrick a stat doi ani, spuse ea, după ce-și aprinse ţigara. 
Începând cu 1984, cred. Nu era fericit. Nu se integra. 

— Din cauza anomaliei sale? 

— Ești la curent? 

— E pomenită în dosarul lui, răspunse el evaziv. 

Monique mai trase un fum și continuă: 

— A fost operat când era aici. A lipsit cam două luni. 

— Ce fel de operaţie? 

— N-am știut niciodată. Medicii de la Necker erau foarte 
discreţi. 

Passan își imagină o castrare cu lovituri de bisturiu, ovare 
smulse cu cleștele. 


VP-113 


— Nimeni nu-l ajuta să facă baie? 

— Avea cam doisprezece ani. Nu ne lăsa să ne apropiem. 

— Dar era sigur băiat? 

Monique făcu un gest vag: 

— Să spunem că era sexul de creștere. 

— Sexul de ce? 

— Un cuvânt oribil pentru a desemna opţiunea făcută la 
nașterea sa. Alegerea doctorilor, a stării civile, a educatorilor. 
Trebuie să urmăm linia care a fost trasată. 

— Dar care-ai zice tu că era latura lui naturală? 

— Băiat, invers și contra a tot. Făcea mult sport. Mereu singur 
în colţul lui. De asemenea, urma un tratament cu testosteron. 
Mușchii i se dezvoltau, dar... 

— Dar? 

— Avea un fel de feminitate în gesturi, în voce, în maniere. 
Ceilalţi copii își băteau joc de el și îl tratau drept „homo”. 

— Cum era? Vreau să spun, în viaţa de zi cu zi? 

— Retras, agresiv. Ne-a distrus de câteva ori sala de mese. 
Crizele erau adesea cauzate de injecții. Ceilalţi îl atacau. Nu 
avea niciun prieten, niciun sprijin. Cele mai bune momente ale 
lui erau când oamenii uitau de el. 

— Nu puteaţi face nimic? 

— Nu puteam să supraveghem copiii douăzeci și patru din 
douăzeci și patru. Și nu există pauze în suferinţa sufletească. 

— Îți amintești de vreo agresiune anume? 

— Am fost martoră într-o zi la o scenă... nu e o amintire 
plăcută. 

— Continuă. Sunt vaccinat. 

— L-au prins în curte, i-au dat jos pantalonii și chiloţii. Apoi l- 
au lovit. De-abia am reușit să-i opresc. 

O „scoatere la aer”. O metodă clasică, la care Passan asistase 
deseori și pe care nu putea s-o uite; în ciuda tuturor ororilor prin 
care trecuse de atunci, era amintirea lui cea mai rea. Umilirea 
unui copil. Cruzimea celorlalți. Dorinţa asta, „să ne distrăm” 
confirma ceea ce el crezuse întotdeauna: o glumă este primul 
pas spre crimă. 

— Nu-ţi face griji, spuse Monique. Sigur a uitat. La asta e bun 
timpul. 

— Crezi? 

— În realitate, chestia asta i se întâmpla mereu. 


VP - 114 


Passan nu mai insistă. Copiii din centrele de plasament nu 
sunt nici mai răi și nici mai buni ca alţii, dar abandonul, 
singurătatea, traumatismele le accentuează cruzimea. Ca și 
cum ar începe deja să se răzbune pe viaţă. 

— In cele din urmă, continuă Monique, cei de la Asistenţă 
Socială, în acord cu judecătorul, au optat pentru un orfelinat din 
sud. Am răsuflat cu toţii ușuraţi. În ultima vreme devenise 
extrem de periculos. 

— Adică? 

— Reușise să fure o freză de la un dentist. Într-o zi, a încercat 
să-i scoată ochiul unui băiat. Altă dată a vrut să dea foc la 
dormitor. 

Deja focul îi provoca plăcere. Dar era cam puţin pentru a-l 
acuza de patru „arderi pe rug” în Departamentul 93... 

— Am fi vrut ca genul acesta de copil să poată fi îndrăgit, 
continuă Bunica, strecurând chiștocul stins în buzunar, am fi 
vrut ca el să fie o victimă inocentă în fața atacurilor colegilor lui. 
Dar Patrick era el însuși malefic. Tortura animalele din 
gospodăria noastră. Era primul care-i agresa pe cei mai slabi. 
Avea în el... o răutate profundă. Nu se interesa de nimic, nu 
făcea nimic la școală. Era un negativist convins. 

Păru că se gândește, apoi șopti: 

— Imi amintesc doar de o carte... 

— Ce carte? 

Monique se ridică brusc, cu mâinile în buzunare. 

— Cred că o mai am. 

Dispăru. Passan se uită la ceas: era 17:30. Nu trebuia să mai 
zăbovească. Işi consultă mesageria. Il sunase Naoko. Pentru a 
cincea oară în ziua aceea. Voia să știe dacă ancheta făcuse 
progrese. Dacă va veni la timp diseară și dacă oamenii erau 
deja la posturi pe rue Cluseret. 

Pași pe pietriș. Monique se întorcea. Fără să se așeze, îi 
întinse o carte pe care o recunoscu imediat: 15 /egende ale 
mitologiei, editate de Gautier-Languereau. 

— O avea mereu la el, îi explică femeia. Când a plecat din 
centru, a vrut s-o ia cu el, dar regulamentul este strict în ceea 
ce privește materialele. l-aș fi dat-o bucuroasă, dar eram 
plecată în delegaţie în nordul Franţei. Apoi a fost prea târziu să 
i-o mai trimit: informaţiile cu privire la locurile de plasare sunt 
confidenţiale. 


VP - 115 


Passan atinse cartea cu grijă, privind cu admiraţie hârtia 
groasă, ilustrațiile lui Georges Pichard. În ciuda timpului care 
trecuse, paginile erau încă albe. O copertă ilustrată reprezenta 
un atlet cu barbă care părea ieșit din studiourile Cinecitta, cu o 
corabie în fundal - fără îndoială Ulise sau lason... 

Polițistul simţi un nod în gât. Și el petrecuse după-amiezi 
întregi devorând această colecţie. Se revedea cocoțat într-un 
pom, ronţăind dropsuri Vichy în timp ce dădea paginile celor 15 
povești fantastice. 

— Pot să o păstrez? 

— Nicio problemă. 

Passan se ridică la rândul lui. 

— Mulţumesc, Monique. 

— Pleci deja? Nu vrei să bei ceva? 

— Îți mulţumesc, dar trebuie să merg acasă: sunt singur cu 
copiii astă-seară. 

— Ce mai fac? 

În fiecare e-mail, îi cerea noutăţi despre ei. 

— Ai fotografii recente? 

Passan avea destule pe iPhone, dar preferă să mintă - pielea 
lui era bine tăbăcită, nu era momentul să atingă coarda 
sensibilă. 

— Regret, dar nu am. 

O îmbrăţișă și încheie cu încă o minciună: 

— Voi reveni curând. 

— Sigur, spuse ea pe un ton cald. Nu ţi-am spus prea multe. 
Te va ajuta la anchetă? 

Passan privi coperta cărţii fără să răspundă. 

— Facem ce putem aici, concluzionă ea, dar totul a fost scris 
dinainte. 

Lăsă să treacă un moment de tăcere, apoi adăugă: 

— Amintește-ți lucrul ăsta, Olivier: totul este scris încă din 
primii ani. Pentru el. Pentru tine. Pentru voi toți. 


33. 


La post, în spatele Clasei E și Clasei S, observa straniul manej 
ce se desfășura în parcare, în faţa reprezentantei. Un bărbat cu 


VP - 116 


șapcă gri ajunsese la volanul unei berline negre, un Audi A6 al 
Direcţiei Generale a Poliţiei. Un girofar se rotea pe acoperișul ei. 
leșind din vehicul, se îndreptase spre cei doi îngeri păzitori. Cu 
un gest, le ordonase să plece. Fără comentarii, tipii se 
executaseră. Acum, își aprindea o ţigară, ca și cum ar fi preluat 
sarcina supravegherii. 

Cine era polițistul? Un nou anchetator? Un ucigaș profesionist 
trimis de Passan? Delira. Lucrurile nu se petreceau așa în poliţia 
franceză. Totuși, toate semnalele erau pe roșu. Trecuseră mai 
mult de 18 ore. Trimisese acasă toți angajaţii și era singur în 
service. 

O sudoare acidă i se scurgea pe șira spinării. Nu sudoarea de 
la sala de sport. Cea a dormitoarelor, când, puști fiind, aștepta 
în orice clipă atacul ce/orlalti. Se gândi la șoferul lui, apoi la 
pistolul automat pe care-l ţinea ascuns în seif. Dar nu se clinti, 
parcă hipnotizat de această nouă prezenţă. 

Omul fuma în continuare liniștit, sprijinit de berlina lui. Scurt 
și îndesat, era gri din cap până-n picioare. Faţa, 
dreptunghiulară, semăna cu o cărămidă. Încordat, inexpresiv, 
purta un bluzon militar uzat, prea mare pentru el. Părea un 
animal pe care îl născuse orașul, hrănindu-se cu acesta, 
pompând un fel de invulnerabilitate în mizeria, în praful său. 
Avea vreo cincizeci de ani, ceea ce însemna cel puţin treizeci de 
ani de asfalt. 

Tipul aruncă în cele din urmă chiștocul și se îndreptă spre el. 
Chiar de la această distanță, partea lui intuitivă - feminină - 
simțea că era periculos. 

Căută în buzunar telecomanda ca să coboare grilajul metalic, 
dar era prea târziu. Prin geam vizitatorul îl reperase și îl întreba 
cu un gest: „Pot să intru?” Cu inima strânsă, deschise ușa. 
Celălalt intră în showroom ca un client întârziat. 

Cei doi bărbaţi se priviră. Liniștea mașinilor, din sala mare, 
avea o putere religioasă. Pardoseala de ciment lustruit strălucea 
în contact cu ultimele raze de soare. 

— Jean-Pierre Levy, atacă omul gri. Comandant de poliţie la 
Brigada Criminalistică a Parisului. Conduc ancheta cu privire la 
asasinarea Leilei Moujawad. 

Luă cartea de vizită pe care o contemplă câteva secunde. 
Degetele lui lăsară o urmă de transpiraţie pe carton. Se gândi la 
copiii care îl strigau altă dată „limaxul”. 


VP - 117 


Fără o vorbă, băgă cartea de vizită în buzunar, cu un 
sentiment obscur de ușurare. Își dădu seama că în adâncul lui 
crezuse în ipoteza unui asasin trimis de Dușman. Fiecare are un 
înger al morţii. Pe al lui îl chema Olivier Passan. 

— Sunteţi evreu? întrebă el brusc. 

— Ar fi o problemă pentru dumneavoastră? 

Proprietarul de service-uri auto întinse braţul spre mașinile 
care străluceau în clarobscur. 

— Vând Mercedesuri, spuse el, pe un ton condescendent. 
Trebuie să mă adaptez la orice clientelă... 

Levy ridică încet capul. 

— Am fost avertizat că sunteţi simpatic. Se poate fuma aici, 
nu? 

Nu-i răspunse. Celălalt aprinse o ţigară. Putea să-i simtă - să-i 
simtă fizic - sângele rece. Aplombul îi era legat de forţa lui 
naturală, dar și de a/tceva. 

— Ce doriţi? întrebă el brusc. 

— Poliţiştii nu răspund la întrebări. Ei le pun. 

— Atunci, daţi-i drumul. 

— Cum se face că sunteţi aici, dându-vă mare în costum la 
patru ace, în loc să putreziţi în fundul temniţei? 

Phoenixul se destinse. Se aștepta la un atac mai precis. Ceva 
mai concret. Sticletele nu făcea decât să blufeze. In jurul lui, 
fumul de Marlboro se risipea. Curios, senzaţia nu-i displăcea. 
Rotocoalele diafane creau un halou de irealitate, de solemnitate 
deasupra unei scene ce se anunţa detestabilă... și lamentabilă. 

— E simplu. Sunt nevinovat. 

— Nu. E pentru că polițistul care a condus ancheta a ratat-o. 
Nu că nu a găsit dovezi directe sau nu ar fi condus bine 
flagrantul. Îl cunosc bine pe Passan. E un poliţist inteligent, dârz, 
dar prea impulsiv. Fără să vrea, ţi-a permis să te scoţi, scârba 
mea. 

Tresări la tutuială și la jignire. 

— Sunteţi... sunteți altfel? 

— Eu joc jocul ticăloșilor în cunoștință de cauză. 

— A... adică? 

Căldura revenea. Căldura și arsura. Era interzis să facă vreo 
criză de față cu acest străin. 


VP - 118 


— Dacă ești încă aici, în libertate, ca să te dai mare, e doar că 
lipsește, în ciuda evidenţei, o conexiune ca să te legăm de 
ultima ta victimă, Leila Moujawad. 

— Îmi chem avocatul. 

Se îndreptă spre birou, dar Levy i-o luă înainte și îi bară 
drumul. 

— Ba stai aici și mă asculţi, imbecilule! Conexiunea asta 
există și o știi și tu, și eu. 

Fluidele din corpul lui circulau cu toată viteza. Supra-încălzite. 

— E o pereche de mănuși sterile marca Steritex, ambidextre 
și hipoalergenice, continuă Levy. Pe exterior sunt urme ale 
sângelui victimei. Pe interior fragmente organice ale asasinului. 
Particule de piele descuamată lipite pe transpiraţia lui. De-o 
parte ADN-ul victimei. De cealaltă, cel al ucigașului. Continui? 

Guillard se scurgea, se dizolva. Bizar, acest atac făcuse să 
respingă ameninţarea unei crize. Tensiunea lui se evaporase 
prin /ichefiere. Își spuse că toţi războinicii cad, deoarece au 
comis o eroare. El nu era altfel - chiar dacă era de esenţă 
divină. 

— La Stains, continuă omul gri, nu e prea multă dragoste 
pentru gradaţi. M-am întors acolo singur. Am fost rapid reperat, 
crede-mă. Un negrotei m-a abordat. Tatăl unuia dintre ţâncii 
care își fac veacul pe terenul viran pe unde ai șters-o. Fiu-su 
găsise o pereche de mănuși. Voia să știe dacă mă interesează, 
dacă eram gata să decartez pentru ele. 

Levy aprinse altă ţigară de la prima. Trase adânc în piept, fără 
să se grăbească. 

— ȘI, și... atunci? 

— Atunci, am decartat. După cum vezi, un evreu și un arab 
uneori pot cădea la pace. Am trimis mănușile sigilate la două 
laboratoare diferite. (Ridică arătătorul drept.) Una la Bordeaux. 
(Ridică arătătorul stâng.) Cealaltă, la Strasbourg. Faţa la unul, 
dosul la celălalt. Am primit rezultatele azi-dimineaţă. (Cu ţigara 
în colţul gurii, polițistul apropie cele două degete.) E suficient să 
le pun alături, ca să primeşti pe viaţă, bătrâne. 

— Ce... ce doriți? 

— Cinci sute de mii de euro, cash. Mâine. La ce oră vrei. 

— Nu am suma asta. 


VP - 119 


— Am în mașină declaraţiile de impozit pe ultimii cinci ani, 
conturile bancare, plasamentele, asigurările de viaţă. Crede-mă, 
pui de curvă, nu înveţi un evreu să socotească. 

Izbucni în râs sub efectul presiunii. Faţa îi ardea ca un 
cărbune încins. Scoase batista din buzunarul de la piept și își 
șterse fruntea. Detesta gestul. Un gest de grăsan. Un gest de 
slăbiciune... 

— Îți vine să râzi? spuse musafirul. Te înșeli. Trimit cele două 
mănuși la al treilea laborator abilitat și ești bun de fript. 

Se simţea mai bine. Pierduse bătălia, dar adversarul lui avea 
un călcâi al lui Ahile: banul. 

— Cum dau de dumneavoastră? 

Un telefon se materializă în mâna lui Levy: 

— Folosești celularul ăsta. Nu are decât un număr în memorie, 
cel al unui alt mobil pe care îl voi folosi pentru ocazia asta. Cum 
ai banii, mă suni. 

— Veţi avea mânușile? 

— Aştept vești de la tine în seara asta. Mâine-dimineaţă, cel 
târziu. 

Strivi ultima ţigară pe caroseria sclipitoare a Clasei S de lângă 
el și se întoarse pe călcâie. 

Polițistul ăsta era mană cerească. Pierderea mănușilor fusese 
prima eroare pe care o comisese de la începutul Renașterilor 
sale. În mâinile lui Passan, proba aceasta i-ar fi fost fatală. 

Scena se termină așa cum începuse. Ceilalţi doi polițiști 
reveniră în parcare. Levy schimbă câteva cuvinte cu ei înainte 
să plece. Cerberii aruncară o privire amenințătoare spre 
reprezentanţă, apoi își reluară poziţia de santinele. 

Apăsă pe telecomandă. Încet, grilajele metalice coborâră și îl 
cufundară în întuneric. 

Împotriva voinţei murmură o frază a lui Arthur Rimabaud: 
„Adevărata viaţă e absentă, noi nu suntem pe lume...” 


34. 


Imposibil să reziste. 
Chiar în timp ce era prins în traficul de la ora 18, Passan primi 
un apel de la Rudel, legistul. Veterinarul pe care îl găsiseră - un 


VP - 120 


specialist în Cebus apella, sau „capucini cu creastă neagră” - 
terminase autopsia. 

Imposibil să reziste. 

Philippe Vandernoot locuia la Levallois-Perret. Passan tocmai 
trecea de Porte de Clichy. Imediat își programă GPS-ul pe adresa 
cabinetului, pe rue Paul-Vaillant-Couturier. După aparat ar fi 
ajuns în douăzeci de minute. Cu sirena ar fi putut reduce timpul 
la jumătate. Puse frână, ieși pe Porte Champerret și apăsă 
accelerația la maximum. 

Drumuri de autobuz. Sensuri unice. Trotuare. Ajunse la 
destinaţie în mai puţin de opt minute. Pe drum, reușise să o 
sune pe Gaia și să o anunţe că va fi „puţin” în întârziere. Îi 
contactase și pe polițiștii însărcinaţi cu supravegherea casei, 
Jaffré și Lestrade. Erau deja acolo. Nimic de semnalat. Pacea 
domnea pe rue Cluseret. 

Aruncă o privire pe mesagerie. Un SMS de la Naoko. Verifica 
dacă venise acasă. La naiba. Închise telefonul, îl strecură în 
buzunar și privi spre cabinetul veterinar. Vitrina te ducea cu 
gândul la un laborator de analize medicale sau o simplă agenţie 
de angajări temporare. Perete de sticlă, storuri decolorate, firmă 
cu litere gri: „Vandernoot. Îngrijire, vaccinuri și chirurgie 
veterinară”. Parcă pe trotuar și ieși în lumina care scădea în 
intensitate. 

Sala de așteptare, goală, era decorată cu postere și afișe cu 
animale de companie. Măsuta era plină de reviste despre 
animale: 30 de milioane de prieteni, Revista calului, Totul 
despre pisici, Sănătatea animalelor și binele... Un miros ciudat 
de eter și de grădină zoologică se simţea în aer. La dreapta, o 
tejghea cu o sonerie. După câteva minute lungi, apăru un 
bărbat, îmbrăcat cu un halat verde. Fără îndoială Vandernoot în 
persoană. Mic, îndesat, la șaizeci de ani, avea un gât lung și 
subţire care nu se potrivea cu statura lui. Capul îi atârna în faţă 
ca la o broască ţestoasă. Purta pe vârful nasului ochelari în 
formă de semilună, atârnaţi de un șnur. Ochii gri înfipţi în orbite 
semănau cu niște moluște în cochiliile lor. 

— Sunteţi polițistul? 

Passan îl rugase pe Rudel să-l anunţe pe veterinar de venirea 
lui. Vocea îi era anormal de puternică. 


VP - 121 


— Olivier Passan, comandant la Brigada Criminalistică. Am 
venit după raportul de autopsie al capucinului. Și ca să aud 
opinia dumneavoastră personală despre această poveste. 

— Urmaţi-mă. 

Trecură într-o sală supra-încălzită, care aducea cu decorul 
scenei finale a unui film de groază. Pereţii erau tapisaţi cu cuști 
metalice. Se vedeau maimuțe agitate, dar tăcute, care le 
aruncau priviri curioase printre gratii. Pupilele le erau atât de 
intense, încât aveai impresia că primeai gloanţe de oţel direct în 
piept. În mijloc, o masă de metal era acoperită cu un cearșaf. 
Fire de păr, sânge, rumeguș murdăreau podeaua. 

Cel mai groaznic era mirosul. Ceva ce mărea presiunea 
camerei și altera respiraţia vizitatorului: miros de excremente, 
de sânge, de carne crudă, de transpiraţie canină. 

— Nu vă invit să luaţi loc. 

Passan se întreba cine putea să își încredințeze animalul de 
companie acestui doctor Frankenstein. Bărbatul dădu la o parte 
cearșaful care acoperea masa de examinare. Oribila creatură 
era acolo, tot în poziţie fetală, cusută strâns cu un fir alb care 
ieșea din burtă și din jur-împrejurul capului. Creierul era într-un 
borcan. Alte recipiente adăposteau organe ce pluteau într-un 
lichid roșiatic. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre... chestia asta? 

— Mascul, cam cinci ani. Fără nimic deosebit. 

— Vorbim de o maimuţă jupuită găsită într-un frigider. 

— Acesta este contextul. În ceea ce privește mutilările, 
tehnica este a unui profesionist. Acest capucin a fost jupuit după 
regulile artei. 

— Autorul ar fi un veterinar? 

— Veterinar. Măcelar. Vânător. 

Nicio variantă nu se potrivea cu profilul lui Guillard. 

— Cum a fost ucis? 

— Greu de spus. O injecție letală aș spune. 

— Nicio urmă de vătămare? 

— Nu. La început am crezut că i s-a rupt gâtul, dar vertebrele 
sunt intacte. 

— Aţi făcut și o analiză toxicologică? 

— Dacă doriţi o astfel de examinare, am nevoie de cererea 
procuraturii și... 

— Să trecem mai departe. 


VP - 122 


Passan tot nu depusese plângere - infracţiunea, din punct de 
vedere judiciar, nu exista. 

— Oricum, de când este mort, moleculele s-au evaporat. 

— Mi se pare destul de proaspăt. 

— E cazul să vă spun: a fost congelat. Anumite semne nu te 
înșală. Dilatarea organelor. Anumite vene și artere plesnite. 

— Vreţi să spuneţi... 

— Că animăluţul ăsta poate că a fost ucis acum câteva luni 
sau ani. Imposibil să ne dăm seama. A fost decongelat înainte 
de a fi pus în frigider. 

— Se pot cumpăra astfel de animale sub forma asta? Vreau să 
Zic... congelate? 

Ideea îl făcu să râdă pe Vandernoot. Aprinse o cigarillo. 
Passan recunoscu imediat cutia albă cu litere aurii: Davidoff. 

— Africanii exportă specimene congelate în Europa, dar 
animalele au blană și nu sunt ucise cu injecții. In rest, Cebus 
apella este un primat american și nimeni nu-l mănâncă. 

Olivier puse toate elementele la un loc. Agresorul își 
procurase un capucin cu creastă neagră viu. li injectase o 
substanţă mortală, îl jupuise, apoi îl pusese la gheaţă, așteptând 
să treacă la fapte. Acest protocol cerea o anume îndemânare și 
un material specific, care cadra din ce în ce mai puţin cu 
Guillard. Mai ales, punerea în scenă presupunea o lungă 
premeditare. 

— Unde se pot găsi capucini în Franţa? 

— Există mai multe filiere. Sunt uneori utilizaţi ca animale de 
companie. Dar mă îndoiesc că specimenul nostru provine dintr-o 
filieră oficială. 

— De ce? 

— N-am remarcat nici cel mai mic semn, cel mai mic tatuaj pe 
Corp. 

— Dacă i s-a scos pielea... 

— În general, genul ăsta de marcaj e situat în interiorul 
urechii. Asta este în orice caz ceea ce se face ca practică 
generală când sunt crescute pentru scop terapeutic. 

— Poftim? 

Vandernoot mai trase din cigarillo care semăna, la propriu, cu 
un rahat: 

— Capucinii au fost utilizați ca animale terapeutice acum 
câţiva ani, în cadrul unui „program de ajutor al maimuţelor în 


VP - 123 


favoarea persoanelor tetraplegice”. Dar n-a ţinut: era prea 
scump. 

Povestea asta Îi aminti de ceva lui Passan. Primate dresate 
care aveau grijă de handicapaţi. Echivalentul câinilor pentru 
orbi. 

— Am participat la program, continuă veterinarul. Am lucrat la 
acest proiect cu belgienii și cu canadienii. 

— Pe acești capucini i-aţi dresat? 

— Impreună cu câţiva colegi, da. 

— Și ce aţi făcut cu... elevii dumneavoastră? 

Bărbatul dădu un picior în cuști, provocând un zgomot metalic 
și țipete ascuţite. 

— Sunt aici jivinele! 

Vandernoot mai trase un picior în gratiile metalice. Urletele 
scăzură imediat în intensitate. Passan se aplecă și se uită la 
creaturile cu ochi de bufniță și creastă neagră: nu i-ar fi plăcut 
ca astfel de jivine să-i pregătească cafeaua. 

— De ce le mai ţineţi? 

— Le dresez pe cont propriu. Mă amuză. 

— Vă gândiţi să deschideţi un circ? 

— O să vă arăt. 

Deschise una dintre cuști. Un bulgăre negru se năpusti la el în 
braţe. Animalul avea blana lucioasă ca a unui rozător. Se 
răsucea în loc, suplu, rapid, precis. Coada lungă cu blană 
lucioasă strălucea sub neoane ca un mușchi de mătase. 

Vandernoot puse animalul la capătul mesei alături de colegul 
lui jupuit. Il ducea de mână fără greutate. Capucinul nu depășea 
treizeci de centimetri. Passan se gândea la Sufleţel, maimuța 
savant din Singur pe lume, romanul lui Hector Malot. 

— V-o prezint pe Cocotte. 

In ciuda capului aureolat cu blană, femela semăna cu un pui 
de om, cu urechile vizibile și cu gura mică și roz. Un copil de 
câteva luni, dar într-o versiune păroasă, prost fasonată. Tocmai 
scuipată de junglă ca o nucă a unui fruct fibros. Se uita la 
Passan cu ochi mari de tăciune, amestec de atenţie intensă și 
indiferență completă. 

Veterinarul se căută prin buzunare. Scoase cutia de cigarillos 
și o deschise înclinându-se ironic. Animalul culese un Davidoff și 
îl duse scurt la gură. În secunda următoare, veterinarul îi oferea 
foc. 


VP - 124 


Cocotte trăgea fumul cu nesaț. Vălătuci îi ieșeau printre dinţii 
ascuțiți și prin nările dilatate. 

Vandernoot râdea în hohote. Passan clătină din cap, într-atât 
spectacolul i se părea de dezolant. 

Era aproape ora 19. Trebuia să se care. Să ajungă acasă. 
Rapid. 

În loc de concluzie, îl întrebă: 

— Despre tipul care a pus animalul în frigider, ce părere 
aveţi? 

— Un farsor. 

— Cam agresiv pentru o glumă, nu? 

Celălalt ridică din umeri, recuperă cigarillo de la Cocotte, apoi 
vărsă într-o farfurioară câteva picături de grenadină. Femela 
linse lichidul cu aviditate, apoi se duse singură la ea în cușcă. 

Vandernoot stinse ţigara și se întoarse spre poliţist: 

— Vreţi să vă mai arăt unul? Știe să joace cărți. 

Passan refuză invitaţia cu un zâmbet și ieși. Nu mai avea ce 
să recolteze de aici. Ajunse la mașină în fugă, indiferent la 
vacarmul traficului, la duhoarea acidă a străzii. Levallois la ora 
aceea transporta muncitorii în ambele sensuri. Cei care plecau 
de la lucru - clădirile de sticlă de pe rue Anatole-France. Cei 
care încercau să ajungă acasă, în direcţia podului Levallois și 
dincolo de el. 

iși consultă mobilul. Încă un mesaj de la Naoko. Îl șterse fără 
să-l asculte. Se urcă în mașină când aparatul sună. Se gândi că 
este fosta, dar era Fifi: 

— Centrul medical Sainte-Marie din Aubervillers a ars, 
împreună cu arhiva lui. 

— Nu s-a păstrat nimic? 

— Doar mizerii. 

— Când s-a întâmplat? 

— În 2001. 

Întoarcerea lui Guillard în 93. 

— Un accident? 

— Au fost presupuneri temeinice în favoarea unui act 
criminal, dar nicio dovadă tangibilă. 

Passan făcu legătura între situaţii. Tentativa eșuată a lui 
Guillard de a da foc dormitorului de la Jules-Guesde. Incendiul 
de la Sainte-Marie. Nou-născuţii incendiaţi. 


VP-125 


— Caută moașa, infirmierele, doctorii care lucrau acolo în anul 
acela. 

— Avem alte cazuri în derulare, Olive, și... 

— Interoghează-i și află identitatea mamei. 

— Nimeni nu își va aminti. 

— Un copil cu sex atrofiat, nici băiat, nici fată, născut sub X? 
Toată lumea își va aminti. Identifică mama și localizeaz-o. 

— Asta e tot? 

— Nu. Cu dosarul pe care ţi l-am dat, ai toată adolescenţa lui 
Guillard. la-o de-a lungul timpului și vezi dacă au mai fost și alte 
incendii pe drumul lui. 

— Crezi că e piroman? 

— Fă ce ţi-am spus și sună-mă! 


35. 


— Nu trebuie să fii vrăjitor ca să respecţi timpii! 

Passan era la capătul puterilor. Ajunsese acasă la 19:30 fără 
să o sune pe Naoko. Ea o contactase direct pe Gaia și 
descoperise că la ora 19 încă nu ajunsese acasă. Când se 
hotărâse în sfârșit s-o sune, primise o săpuneală pe cinste. 

În loc să treacă direct la cină, vru să treacă mai întâi pe la 
pian. O manieră de a respecta rutina și de a banaliza seara. Dar 
era prea nervos și Shinji îi simţise febrilitatea. Ca rezultat, 
micuțul făcea tot mai multe greșeli. 

— La naiba! O faci înadins? 

Shinji luă de la capăt prima mișcare din Sonate facile de 
Mozart în do major. Greșea mereu în același punct: succesiunea 
de arpegii după cea de-a doua temă. Lângă el, Passan bătea 
tactul din cap și din picior, prezenţă amenințătoare, aproape 
îngrozitoare. Chiar el vedea cum se apropie pasajul critic cu 
îngrijorare... 

De fapt, lecţiile de pian nu se desfășuraseră niciodată bine. 
Băieţii rămâneau bulversaţi, iar el golit, devastat de faptul că 
făcuse să plângă fiinţele pe care le iubea cel mai mult pe lume. 
Cu toate acestea, ţinea ca băieţii lui să devină buni pianiști. El 
însuși reușise, la casa de copii sau în familiile gazdă, să obţină 
noţiuni din această disciplină. 


VP - 126 


Arpegiile sosiră. Și cu ele notele false. Passan lovi violent 
lateralul pianului și se ridică brusc. Shinji se opri. Mii de volți se 
simțeau în aer. Diego o șterse după canapea. 

Olivier făcu câţiva pași furioși. In cămașă, cu arma la centură, 
părea mai degrabă un poliţist în plin interogatoriu decât un tată 
binevoitor. 

— Doamne-Dumnezeule, insistă el, o știai foarte bine acum 
trei zile! 

Shinji, ghemuit pe taburet, cu capul în jos, rămânea tăcut. De 
la etaj se auzeau sunetele nazale ale unui joc video. Hiroki 
încerca să se relaxeze înainte de a-i veni rândul. Passan era pe 
cale să-i comande fiului său să reia, când remarcă că picioarele 
acestuia nu atingeau pământul. Acest mic detaliu păru că 
rezumă vulnerabilitatea copilului - și inegalitatea luptei. 

Brusc furia i se risipi. ÎI ciufuli pe Shinji și îl sărută pe creștet. 

— Hai, gata cu lecţia. La masă în zece minute. 

— Și Hiroki? 

— Mai vedem mâine. 

Băiatul se ridică în picioare. Chiar dacă fratele lui scăpase de 
încercare, nu comenta. O luă în sus pe scări, cu câinele pe 
urmele lui. _ 

Passan oftă și se duse la fereastră. In stradă, Jaffré și Lestrade 
se pregăteau de pază. Cu primul lucrase la Antigang. Jaffre luase 
parte la operaţiunea Cachan, în 2001, care îi costase viața unuia 
de-al lor - dar niciunul din gangsteri nu supraviețuise. In ziua 
aceea, Jaffré și cu el omorâseră pentru prima dată în viața lor. 
Lestrade era din același aliaj cu Fifi. Un campion de tir sportiv, 
care avea mereu aerul că tocmai ieșise de la o petrecere 
dansantă sau de la pușcăria Fleury-Merogis. 

Cei doi bărbaţi îl văzură și îi făcură cu mâna. La miezul nopţii, 
Fifi și Mazoyer, un alt dur în haine de piele, asigurau schimbul. 
Fiecare o făcea în timpul lui liber. Gândul ăsta îl îmbărbăta. Nu 
era singur. 

20:10. Passan intră în bucătărie. 

Era în întârziere față de planul instaurat de mult timp de 
Naoko: copiii trebuiau să se culce la ora 20:00, spălaţi pe dinţi și 
cu ghiozdanele făcute. Puse apa la fiert. Carbonara: singurul 
lucru pe care știa să-l gătească. In ciuda orei târzii, refuzase ca 
bona să pregătească ceva. Mereu încăpăţânarea lui de tată 
model. Prăji șunculița într-o tigaie, în timp ce pastele fierbeau. 


VP - 127 


Ştia pe dinafară timpii. Când pastele vor fi a/ dente, cubuleţele 
vor fi și ele gata. Simultan, pregătea sosul: smântână, ouă, 
nucșoară. Secretul lui: când șunculiţa era gata, mai adăuga un 
fir de ulei de măsline care le rumenea din nou și parfumau sosul 
când amesteca totul. De fiecare dată servea opera lui de artă cu 
aceeași glumă: „La tata, cel mai bun restaurant din lume!” 
Toată familia era de acord. 

Cina se desfășură perfect. Olivier, ros de remușcări, glumi și 
se strâmbă mai mult. Cu ajutorul unor grissini torinesi cu care își 
decorase pastele, făcu mai multe imitații. Dinţi de vampir cu 
grisinele în colţul gurii. Colţi de morsă cu grisinele în nas. 
Antene de marțian cu grisinele după urechi. Shinji și Hiroki 
râdeau în hohote. 

Tot făcând pe bufonul, admira frumuseţea copiilor lui. Ca 
oricare alt părinte, bineînţeles, dar lui îi plăcea mai mult originea 
lor metisă. Simfoniile lui Akira Ifukube sau ale lui Teizo 
Matsumura uniseră Extremul Orient cu Occidentul. Cu fiii lui 
avea aceeași senzație: genele Estului și ale Vestului făceau 
dragoste în ei. 

Se spălară pe dinţi, toţi împreună în camera de baie a copiilor 
și pregătiseră ghiozdanele, cu caietele de teme deschise. Apoi 
fiecare primi o poveste. După ce i-a culcat și sărutat, Passan 
lăsă ușa întredeschisă și lumina aprinsă pe coridor, în timp ce 
veioza trimitea stele pe tavan. 

Pentru el, începea munca. 


36. 


Atacă acoperișul. Nimic de semnalat. Fluieră ca să îl cheme 
pe Diego care mergea pe lângă gard, apoi o luă pe scări. Etajul. 
Camerele. Cea a copiilor care dormeau deja. Cea a lui Naoko, 
goală și tăcută. Cele două camere de baie, apoi fiecare dressing. 
Nu aprinse lumina, se mulțumea să examineze hainele, colțurile, 
pardoseala în penumbră. In contact cu rochiile și cămășile lui 
Naoko, nu simţi nicio nostalgie. Mai degrabă un dezgust confuz, 
impresia obscură că ar fi călcat un tabu. 

Parterul. Nici aici nimic. Era fericit că este acasă. Plana aici 
ceva pur, strict, departe de orice patos, de orice lirism, care îl 


VP - 128 


punea la adăpost, îi confirma certitudinile. Se gândea la această 
frază a vienezului Adolf Loos, precursorul arhitecturii secolului 
XX: „Omul modern nu are nevoie de ornamente. Le detestă...” 

Salonul. Sufrageria. Nimic important. Ajunse în bucătărie și se 
opri în faţa frigiderului. Avu nevoie de voinţă să îl deschidă și să 
ia o Coca zero - Gaia îl golise, curățase și îl umpluse la loc. 
Passan continua să se întrebe: cine ar fi putut face asta? Oare 
chiar Guillard? După un tur la subsol, ajunse la concluzia că totul 
era în regulă. Începu să spere: un avertisment fără urmare? O 
farsă macabră? 

Scoase mobilul și îi scrise un SMS lui Naoko. „Totul este în 
ordine”. Ezită, apoi adăugă „Pupici”. 

leși în pragul vilei. Noaptea era neagră, umedă, prea 
răcoroasă. Traversă peluza și se adresă bărbaţilor din spatele 
gardului alb al reședinței. 

— Salut, fetițelor. Marea e calmă? 

— Un rahat de lac, vrei să spui. 

Jaffré era un negru cu codițe lipite de cap. Purta pantaloni cu 
pense din jeans, cusături portocalii, care păreau proaspăt 
călcați. Lestrade era o multitudine de piercinguri și tatuaje. Era 
îmbrăcat cu o pereche de jeanși zdrenţuiţi, tăiaţi deasupra 
genunchilor și cu un tricou cu MC5 pe el, un grup foarte 
zgomotos al anilor '60. 

— Un rond la fiecare 20 de minute, e OK? 

— Jawohl, colonele! 

— Verificaţi plăcile de înmatriculare ale fiecărei mașini, 
continuă fără să se întrerupă. Sunați la caziere. V-aţi pus 
vestele? 

— Nu e cam mult? 

— Tipul care a intrat la mine nu e un copil din cor. 

Aprobară fără prea multă convingere. 

— La miezul nopţii, Fifi și Mazoyer preiau schimbul. Puteţi să 
vă duceți acasă și să săriţi pe damele voastre. 

Îi salută din cap și se întoarse în casă. Mobilul îi suna în 
buzunar. Speră o fracțiune de secundă că era Naoko. 

— Am dat de părinţii lui Guillard, anunţă Fifi. 

— Unde sunt? 

— La cimitir. Au ars de vii. Amândoi. 

— Continuă. 

— Mama se numea Marie-Claude Ferrari. 


VP - 129 


Ferrari. Precum celebrul constructor de la care service-urile lui 
Guillard își luaseră silabele. Așa-zisa aluzie la visul lui de 
tinerețe: să lucreze pentru marca roșie. Minţise: numele ăsta era 
fără îndoială o referinţă la mama lui naturală. Provocare, ură 
secretă, alesese aceste litere ca și cum ar fi scuipat-o în față pe 
mama lui nedemnă. 

— Tinea un salon de coafură la Livry-Gargan. Nu mi-a fost 
greu să dau de ea, moașa de la maternitate își amintea de... 

— Spune-mi cum a murit. 

— A ars în propriul salon, într-o seară de iulie 2001, în 
circumstanţe încă neelucidate. 

Tot în anul marii întoarceri a lui Guillard. După ce distrusese 
spitalul în care se născuse, o pusese pe rug pe propria mamă. 
Guillard piromanul. Guillard paricidul. 

— Pe ce dată a fost incendiul? 

— 17 iulie. Ziua lui de naștere. El e: fără nicio îndoială. 
Ancheta nu a dat nimic, dar originea criminală a actului este o 
certitudine. 

— Soţul ei era cu ea? 

— N-ai înțeles. Tatăl biologic se numește Marc Campanez. 
Tipul nu o mai văzuse pe Marie-Claude de aproape patruzeci de 
ani. A murit la o mie de kilometri distanţă. Și două luni mai 
târziu. 

— Cum ai dat de el? 

— Tot prin moașă. Își amintea de Marie-Claude. Coafeza nu 
înceta să plângă, înainte de a naște, spunând cum Campanez a 
părăsit-o din cauza copilului ei anormal. 

Passan urmărea ca o flacără în obscuritate furia lui Guillard. Și 
el făcuse pesemne propria anchetă. Și obținuse aceleași 
elemente și descoperise că părinţii îl respinseseră deoarece era 
un monstru. 

— Moașa a mai fost întrebată despre cazul ăsta? 

— Nu mi-a spus. 

— Ce știm despre moartea lui Campanez? 

— A ieșit la pensie în bazinul Sete. l-au găsit corpul în casa 
carbonizată în plină pădure de pini. Crima era evidentă. Totul 
era îmbibat cu benzină. Autopsia spune că a murit asfixiat. 
Poliția a avut mai multe piste, dar până la urmă nu a ieșit nimic. 

— De ce mai multe piste? 


VP - 130 


— Înainte, Campanez fusese poliţist în Departamentul 93. S- 
au gândit la o răzbunare. Dar ancheta n-a dat niciun rezultat. 
Caz clasat. 

Guillard era fiu de poliţist, fiul nimănui... Olivier simţea 
căldura focului, trosnetul flăcărilor. Îl vedea pe bătrân prăjindu- 
se sub pinii mediteraneeni. Corpul mamei chircindu-se când 
smocurile de păr tăiate și tuburile de fixativ se îmbrăţișaseră... 

— E tot ce ai găsit? 

— M-ai pus pe pistă acum două ore. 

— Mai scormonește la părinţi. Vreau maximum de informaţii 
despre ei. Să le văd mutrele, să le știu pedigree-ul. În rest, ai 
avansat? 

— Ce rest? 

— Eventualele incendii în zonele unde a trăit Guillard. 

— N-am avut timp! 

— Incepe acum. 

— E ora 22! 

— Sună la pompieri. Jandarmi. Asigurători. Ai locurile. Ai 
datele. Nu e mare brânză. 

— Ce să zic. In plus trebuie să fiu la tine la miezul nopţii. 

— Uită: mă descurc cu Mazoyer. 

Passan avea acum viziunea foarte clară a unui adolescent 
care dădea foc școlii sale sau casei pentru că el însuși ardea în 
pielea aceasta hibridă care îl ţinea prizonier. 

— Ce se întâmplă pe la tine? întrebă punkistul. 

— Totul e în regulă. 

— Atunci, încearcă să dormi câteva ore. 

li multumi adjunctului și închise. Işi dădu seama că încă puțea 
- sudoarea, frica, maimuța - și că grădina lui, cu miresmele ei 
nocturne, nu echilibrase balanța. 


37. 


Ar fi trebuit să facă duș ca de obicei, la subsol, dar voia să 
rămână aproape de copii. Avea deci să folosească baia lui 
Naoko, de la etaj. 

După ce-l postă pe Diego în faţa ușii de la camera băieţilor, se 
aventură în camera fostei sale soţii. O împărţiseră timp de cinci 


VP - 131 


ani, dar între timp Naoko și-o însușise. Stilul japonez era mai 
pronunțat ca oricând. Nu c-ar fi agăţat stampe pe pereţi sau ar fi 
avut kimonouri în dulapuri. Nici vorbă. 

Era ceva mult mai discret. 

Mult mai subtil. 

Pilotă roșie. Perne aurii. Covor portocaliu. Naoko iubea culorile 
și considera dress code-ul parizian („toată lumea în negru!”) o 
ofensă adusă vieții, o constrângere sinistră apăsând pe fiinţe și 
spirite. Aceste culori vii întreţineau o legătură misterioasă cu 
Orientul. Mai era aici ceva ordonat, discret, ce amintea de 
Japonia. O armonie nedefinită, în care niciun milimetru pătrat nu 
era irosit sau neglijat. Un fel de politeţe înnăscută a locurilor și a 
lucrurilor... 

Passan se așeză pe marginea saltelei și, mânat de un impuls, 
deschise dulapul de la capul patului. Ka'ken-ul era acolo, în 
teaca lui neagră din lemn de jacquier. Nu era surprins că Naoko 
nu-l luase cu ea - urâse întotdeauna acest cadou, simbol al 
violenţei și al fanatismului Japoniei de altă dată. 

Ce era mai ciudat, își uitase „cutia de somn”, în care se găsea 
un kit pentru un somn bun. Un eye pillow cum ţi se dă în avion, 
dopuri de urechi, un aparat pentru măsurarea umidității (nu 
putea dormi la mai puţin de 40% umiditate), o busolă (patul 
trebuia întotdeauna să fie îndreptat spre est), picături pentru 
relaxarea ochilor... 

Cutia aceasta și conţinutul ei prezentau trăsătura majoră a 
personalităţii lui Naoko: permanenta căutare a stării de bine. 
Naoko încerca, într-un mod aproape științific, să doarmă bine, să 
mănânce bine, să respire bine... Nu se despărțea niciodată de 
umidificatorul ei, spunând că aerul din Paris este prea uscat. Se 
hrănea cu produse ciudate, alge, semințe, geluri, menite să-i 
echilibreze sistemul digestiv. Își cumpărase chiar și un ceas care 
îi monitoriza circulaţia sangvină și o trezea în momentul în care 
ritmul ei circadian era cel mai calm. Toate astea n-aveau nimic 
de-a face cu egoismul sau cu cea mai mică dorinţă de confort. 
Era vorba despre a trăi în armonie cu lumea. In mod paradoxal, 
Naoko se asculta cu modestie, cu scopul de a respecta legile 
naturii. Voia să se cufunde în Marele Tot, cât mai discret posibil. 

Își verifică mobilul. Niciun SMS. Această seară petrecută în 
singurătate nu valora nimic pentru el. Se ridică și intră în baie. 
Templul lui Naoko. Spaţiul era împărţit în două: o primă zonă cu 


VP - 132 


gresie, în care se găseau o chiuvetă și o cabină de duș modernă; 
o a doua zonă, îmbrăcată în lemn de pin, unde tronau, într-o 
parte, o cadă dreptunghiulară de lemn și, în cealaltă, o instalaţie 
de duș, sub care se afla un taburet de cedru. 

Passan se întoarse spre etajere și privi periile. Kitagawa 
Utamaro, cel mai mare pictor al secolului al XVII-lea, accentua 
culoarea neagră a părului printr-un al doilea strat de cerneală de 
China. Părul lui Naoko părea ivit din acele stampe: era de un 
negru atât de plin, atât de intens, încât îţi spuneai că pensula 
naturii trecuse de două ori pentru a-i accentua densitatea. 

Naoko își lăsase în baie și produsele de îngrijire, aliniate 
perfect. Degetele lui Passan trecură peste flacoane, cu aceeași 
grijă cu care ar fi deschis dulapurile. Ca să-și enerveze 
prietenele, Olivier pretindea că Naoko era sută la sută naturală. 
În realitate, nu văzuse niciodată o persoană care să utilizeze 
atâtea balsamuri, emulsii, loţiuni, seruri, geluri. În cazul ei, asta 
ţinea de cult, de un ritual al devoţiunii. 

Passan era fascinat. Pentru el, Naoko era întruchiparea 
sofisticării. Un fel de operă de artă modelată de ea însăși. Se 
gândea întotdeauna la începutul filmului lui Kenji Mizoguchi, 
Cele cinci femei din Utamaro, o biografie romanţată a pictorului. 
Femei hieratice, cu feţe complet albe, cu părul strâns în cocuri 
înalte, purtând kimonouri grele cu motive moarate, mergând cu 
pas solemn sub umbrele de hârtie parafinată, pe care le ţineau 
bărbaţi ce păreau a fi sclavii lor. Un spectacol strălucind de 
frumuseţe. 

Asta nu era nimic. 

Asta nu era totul. 

La intervale regulate, femeile făceau un pas de dans straniu. 
Cu piciorul drept, desenau un arc de cerc pe sol, arătându-și 
papucii de lemn înalţi de douăzeci de centimetri, flexând în 
același timp celălalt picior, apoi marcau o pauză înainte de a 
face o nouă buclă. Compasuri feminine, trasând curbe 
misterioase, aplicând calcule născute dintr-o  feerie 
necunoscută... 

Vrăjit, Passan îi arătase imaginile lui Naoko pentru a afla cine 
erau aceste prințese perfecte și ce tradiţie era reprezentată aici. 

Naoko îi răspunsese pe un ton distrat: 

— Sunt curve. Oiran din cartierul Yoshiwara. 


VP - 133 


Passan încasase lovitura și ajunsese la următoarea concluzie: 
o țară unde curtezanele au mai multă noblețe decât oricare 
prințesă occidentală, o ţară unde sexul femeii se indică prin 
expresia „acolo, jos” și unde se spune despre o persoană 
bisexuală că „are două săbii” este o ţară în care se face bine 
dragoste. 

Passan se dezbrăcă, puse pistolul pe marginea chiuvetei și 
intră sub duș. Închise ochii la contactul cu apa. Pentru o clipă, se 
simţi bine. Începuse chiar să fredoneze ceva cu voce scăzută. 
Dar zgomotul apei îl izola de restul casei - și asta nu-i plăcea. Se 
săpuni energic, hotărî să termine repede cu spălatul și să se 
culce pe o saltea în fața camerei copiilor. 

Avea să doarmă lângă Diego. 

Doi câini de pază veghind somnul micuţilor. 

Brusc deschise ochii. Se scălda într-o baie roz. Pieptul îi era 
presărat cu picături roşii. La picioarele lui, o baltă de culoarea 
somonului făcea bule. Inălță capul și văzu că plăcile de faianță 
erau mânjite cu dâre lungi de sânge. 

Era rănit. Dumnezeule. Se pișa sânge. Se palpă, se pipăi între 
picioare. Nimic. Totuși, acela era sânge, curgea pe pereţi, 
îmbibând podeaua cu o spumă greţoasă. 

Pe pipăite, opri apa, se izbi de ușa de sticlă și reuși să iasă. 
Tremura. Pieptul, vintrele îi erau roșii ca focul, întinse braţele și 
se agăță de chiuvetă. 

Își luă pistolul și îl armă din reflex. 

Copiii. 

Se năpusti pe coridor, cu pistolul în mână. Deschise ușa cu 
grijă, în timp ce Diego se dădea somnoros la o parte, fără să 
înțeleagă ce se întâmplă. 

Nimic neobișnuit. Shinji și Hiroki dormeau liniștiți. 

Ud leoarcă de apă, se întoarse în baie, scoase glonţul de pe 
țeavă, apoi puse din nou piedica. In stare de șoc, își observă 
chipul în oglindă. Prin ceața roz, semăna cu o carcasă de vită, 
agăţată de un cârlig. 

Își căută mobilul. Sună la un număr, apoi se lăsă să alunece 
pe lângă perete și își strânse genunchii la piept. Sângele se 
coagula deja, strângându-i pielea. 

— Alo? 

Passan vorbi cu o voce scăzută: 

— Fifi? Eu sunt. Vino aici. Imediat. 


VP - 134 


— Dar ai zis... 

— Sună și la Poliţia Judiciară. O vreau pe Zacchary în 
persoană. Cu toată echipa. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Mașini normale. Nu combinezoane, nu logo, nu girofar. Și 
mai ales fără sirenă. Ai înţeles? 

Închise. Ghemuindu-se lângă perete, își dădu seama că se 
legăna înainte și înapoi, ca un musulman care își recită surele. 
Se simţea inundat de valuri de teroare. 

Aruncă o privire înspăimântată spre cabina de duș. 

Părea o rană sângerândă. 


38. 


— Combinația este destul de simplă. 

— Vorbește mai încet. Copiii dorm alături. 

Baia era plină ochi. Passan își trăsese pe el niște jeanși. Avea 
pistolul înfipt la spate. Isabelle Zacchary era aplecată în cabină - 
combinezonul i se lipise de forme, dar nimănui nu-i stătea capul 
la asta. Alţi doi tehnicieni se vârâseră sub chiuvetă în aceeași 
ținută. Bluze de hârtie, măști antipraf, căști, mănuși chirurgicale 
și papuci de protecţie... _ 

Fifi stătea în pragul ușii, transpirat, uluit. In spatele lui, cei doi 
duri care-ar fi trebuit să asigure paza păreau să fi primit un 
pumn în nas. Mazoyer ajunsese și el - degeaba. 

— Tipul tău a congelat sânge în tuburi fine, reluă Zacchary cu 
o voce scăzută. 

Spunând asta, mimă operaţia cu degetele ei înmănușate. 

— A obţinut astfel un fel de tije pe care le-a pus acolo sus, pe 
marginea faianţei. 

Baia se transformase într-o saună. Parfumul lemnului de 
cedru plutea nepăsător. 

— Când ai dat drumul la duș, ai creat o sursă de căldură. 
Sângele s-a lichefiat. Doi litri, cel puţin... 

Passan asculta explicaţiile, stupefiat. Pleoapele îl dureau, ca și 
cum s-ar fi uitat ore în șir la incandescenţa unui furnal. 
Dușmanul părea capabil de o cruzime care depășea tot ce 
văzuse el vreodată - și polițistul nu era un novice. 


VP-135 


— E sânge de maimuţă? 

— Sânge uman, interveni unul dintre tehnicieni. 

Ținea un tub de probă, care conţinea un lichid de culoarea 
prunei. 

— Reacţia antigeni/anticorpi nu lasă nicio îndoială. 

Passan se apropie. În ciuda căldurii, sângele se coagula în 
continuare pe pielea lui, trăgând ca niște gheare de firele de 
păr. Simţea cum inima i se contractă în cușca toracică. Își 
imagina un cheag. Un ghem tare. Un sâmbure de frică, al cărui 
fruct era propria lui carne. 

— Ai deja grupa? întrebă Zacchary. 

— Imediat... 

Al doilea tehnician era ocupat cu alte fiole. Masca de praf îi 
dădea aerul unui războinic medieval. 

Secundele se scurseră, se transformară în picături lente de 
sudoare. 

— Gata, spuse omul cu mască. AB. O grupă oarecum rară. 

Passan se năpusti pe culoar, îl bruscă pe Fifi, apoi pe alţi trei 
polițiști. 

Punkistul îl opri: 

— Ce se întâmplă? 

— Copiii mei au grupa asta. 

Passan deschise ușa de la camera lor cu precauţie. Își ţinu 
respiraţia. În primele secunde nu văzu nimic, apoi ochii i se 
obișnuiră cu întunericul. 

Se apropie mai întâi de patul lui Shinji. Cu un genunchi pe 
podea, ridică ușor copilul adormit. Îl mai examinase cu câteva 
minute înainte, dar de data asta, se uită mai atent la încheietura 
mâinii, la antebraţe, urcând ușor spre umăr. 

Inima aproape îi explodă. Copilul avea urme minuscule de 
înțepături în braţ. Luminate de steluţele care se roteau în 
cameră, urmele apăreau, apoi dispăreau. Passan se ghemui, cu 
capul în mâini, strângând din dinţi ca să nu urle. 

Se duse spre patul lui Hiroki, cu mintea chinuită de întrebări. Îi 
ridică mânecile, îi întinse braţele și recunoscu urmele. Brusc, 
simţi cum corpul îi îngheaţă. Cine venise aici ca să fure sângele 
copiilor lui? Când? Cum? De ce nici el, nici Naoko nu 
observaseră aceste vizite? 


VP - 136 


Strânse în braţe copilul și îi așeză din nou capul pe pernă. 
Reuși să se ridice în picioare, apoi merse cu spatele până la ușă. 
Fără zgomot, ieși. 

— Deci? întrebă Fifi. 

Passan trase un pumn în peretele din faţa camerei. 


39. 


— Trebuie să vă dezbrăcați. 

— Poftim? 

— Nu vorbesc până nu sunteţi gol. 

— Ce prostie e asta? 

— Am văzut într-un film și ideea mi s-a părut bună. 

— Crezi că am un microfon? 

Jean-Pierre Levy îl tutuise de la început. El continuase să i se 
adreseze cu „dumneavoastră”. Era mai elegant, mai potrivit. 

— Dezbrăcaţi-vă! 

— Nici să nu te gândești. Dacă nu scoţi mălaiul în cinci 
secunde, m-am cărat. Băieţii mei or să vină după tine cu 
cătușele. Eu fac jocurile, monșer. 

Zâmbi: sticletele  mințea. Faptul că vindea mașini 
personalizate și puternice îi asigurase o clientelă aproape 
exclusiv masculină. Printre acești macho, erau mai mulți ofiţeri 
de poliţie cu care întreținea relaţii cordiale, aproape amicale. Îi 
fusese suficient să dea câteva telefoane sub pretextul că vrea 
să verifice solvabilitatea lui Levy. Poliţiștii fuseseră mai întâi 
reticenţți - se abţineau ca regulă -, apoi limbile se dezlegaseră. 
Jean-Pierre Levy era cunoscut pentru extravaganțe. Cartofor, 
parior, plin de datorii, de două ori divorţat: genul „după mine 
potopu'”. Fără să mai punem la socoteală Inspectoratul General, 
care abia aștepta o ocazie să-l agaţe. 

Cum putuseră să dea dosarul lui unui tip atât de dezastruos? 
Misterele administraţiei franceze. Nu avea de ce să se plângă: 
cu un alt anchetator, perechea de mănuși l-ar fi trimis direct în 
spatele gratiilor. 

— Cunoașteţi pariul lui Pascal? 

— Mălaiul, pentru numele lui Dumnezeu. 


VP - 137 


— Dacă plecaţi acum, fără sa-mi vindeţi ceea ce vreau să 
cumpăr, eu voi pierde. Dar dacă eu vă dau banii și 
dumneavoastră mă înșelaţi, pierd, de asemenea. Fiţi rezonabil. 
Dezbrăcaţi-vă. În zece minute, totul va fi gata. 

Secundele se scurgeau. Rămase nemișcat și nu mai spuse 
niciun cuvânt. Cea mai bună metodă de a slăbi voinţa. Îl sunase 
pe Levy la două dimineața pentru a-i propune acest loc de 
întâlnire: vârful Avron, la Neuilly-Plaisance, unul dintre rarele 
promontorii din Departamentul 93. Platoul adăpostea pajiști 
împădurite, care se deschideau la o sută optzeci de grade spre 
câmpia Saint-Denis. 

Cu siguranţă, sticletele plecase în trombă pentru a repera 
locul. El venise la ora 5:00 și își parcase mașina ceva mai 
departe. Printre arbuști îl localizase pe Levy deja la pândă, 
aproape de gardul parcului. În sfârșit, la 6:30, cei doi prădători 
ieșiseră din vizuinile lor. Descuiase poarta - avea un șperacilu - 
și își ghidase adversarul până pe o potecă mai retrasă. Nimeni 
nu venea pe-aici înainte de ora opt dimineaţa: nici urmă de tipi 
care făceau jogging sau de vreun trecător. Un loc ideal pentru 
tranzacţie. 

Se uită la ceas: trecuse un minut. Fără un cuvânt, fără un gest 
din partea lui. 

In cele din urmă, Levy trase o înjurătură și se execută. Din 
decenţă, îi întoarse spatele și se îndepărtă câţiva pași. Era 
răcoare. Vântul fremăta prin frunze, prin tufele de trandafiri și 
cactuși. Arborii împrăștiați dădeau un aer de savană africană 
esplanadei. 

Câteva secunde mai târziu, Levy își scosese încălțările, haina 
militară, pantalonii și desprinsese teaca în care ţinea pistolul. 
Deja atârna mai puţin greu. 

Reveni la peisaj. Soarele se ridica, răspândind hemoragia 
răsăritului. Valea se dizolva într-o ceaţă de poluare care evoca 
murmurul unei mări străbătute de vălurele. Miracolul se 
producea. Raza verde a periferiei. 

Pentru câteva secunde, tristeţea lui 93 dispărea. Nu-i mai 
vedeai urâţenia, mizeria, dezordinea. Era doar o câmpie 
strălucitoare ca un scut, gata de luptă. 

In clipa asta unică, orice speranţă era permisă. 

— Poftim. 


VP - 138 


Levy rămăsese doar în chiloţi. Nu era gras, ci fleșcăit. Cam la 
fel de dinamic precum o cameră pe pană. Chel, acoperit cu peri 
terni, care se confundau cu pielea gri, părea imberb. 

— Unde e mălaiul? 

Nu-i răspunse imediat, lăsându-l să mai fiarbă un pic. 

— Aveţi la dumneavoastră lucrul despre care am vorbit? 

— Întâi mălaiul. 

— Sigur. Un moment. 

Se întoarse spre copacul lângă care lăsase servieta de piele. 
Între timp, aruncă o ocheadă spre Levy: acesta se apropiase de 
arma care zăcea în iarbă. Zâmbi sigur pe el și-și luă servieta. 
Ştia că jidanul nu va trage până nu va fi sigur că banii sunt în 
ea. 

Se întoarse, făcând să trosnească sub pașii lui iarba uscată. 

— Pune geanta jos și deschide-o încet! ` 

Levy vorbea ca și cum el ar fi avut hățurile. li lăsă această 
iluzie. Păsările cântau, ascunse printre crengi. Se simţea ciudat 
de relaxat. Puse așa-zisa lui avere în iarbă. Calculase greutatea 
aproximativă a cinci sute de mii de euro în bancnote de cinci 
sute de euro. Un kilogram de bani gheaţă. 

Cu o mână deschise servieta. 

— Dă-te înapoi, ordonă celălalt. 

Bărbatul dezbrăcat se apropie de ţintă, fără să-l scape din 
ochi. Puse un genunchi jos și aruncă o privire între coperţile de 
piele. Când se ridică, era prea târziu: avea seringa înfiptă până 
la plăsele în ceafă. Încercă să lovească cu pumnul, dar nu nimeri 
decât cerul. Totul se terminase. 

Treizeci de mililitri de Imagene. Efect imediat. 

Polițistul se răsturnase în iarbă. Învingătorul aruncă o privire 
în jur - nu era nimeni -, apoi își privi ceasul. 6:40. Avea cam o 
oră și jumătate la dispoziţie pentru a-și pune planul în aplicare. 

Să-și pună prizonierul la adăpost. 

Să-l trezească și să-l facă să vorbească. 

Să pregătească intervenţia chimică. 

Apoi să se întoarcă acasă pe drumul pe care venise în aceeași 
dimineață. 


VP - 139 


40. 


Treizeci de minute mai târziu, ajunse într-o parcare subterană 
din Rosny-sous-Bois. Un loc abandonat de când o campanie de 
demolare fusese aprobată, pentru a fi ulterior mereu anulată. 
Proprietarii fuseseră despăgubiţi, mașinile evacuate. Rămăsese 
acest loc sub pământ, gol, otrăvit, pe care și vagabonzii îl 
ocoleau de teamă să nu se intoxice. 

O luase exclusiv pe drumuri secundare, evitând secţiile de 
poliţie, cartierele de locuinţe și orice punct fierbinte pe care l-ar 
fi supravegheat polițiștii. Departamentul 93 era teritoriul lui. 
Putea să se orienteze cu ochii închiși. Locul lăsase o urmă de 
fier înroșit în carnea lui. Nimeni n-ar fi putut să-l urmărească sau 
să-l prindă în acest labirint. 

După ce-l legase pe șantajist într-un scaun de metal, ale cărui 
picioare chiar el le sudase de pardoseala metalică, îi făcu o altă 
injecție pentru a-l trezi. Așteptând să-și vină în simţiri, dădu 
încălzirea la maximum, pentru a obţine o căldură infernală. 
Zgomotul ventilatorului, pereţii negri și plafonul foarte jos 
aduceau cu un submarin puternic care plonjează spre miezul 
incandescent al Pământului. 

— Ce se întâmplă? 

Nu răspunse, continuând să regleze butoanele. Pentru 
această fază a operaţiei, nuditatea dușmanului era esenţială. 

— Ce mi-ai făcut? 

Levy tocmai văzuse perfuzia atașată de braţul lui stâng. 

— CE MI-AI FĂCUT, NENOROCITULE?! 

Încet, se apropie de poliţist și-i arătă cu capul perfuzia 
instalată pe un suport în spatele boxei. Levy nu putea să o vadă, 
dar motorul ei torcea precum cel al unui acvariu. 

— O soluție salină! strigă pentru a acoperi zgomotul 
motoarelor. Ca să te pui pe picioare! 

— Te crezi doctor? 

— Mi-am petrecut jumătate din viaţă prin spitale. Sunt medic 
așa cum pușcăriașii sunt avocaţi și demenţii psihiatri. E doar o 
deformaţie profesională. 

Levy își schimbă atitudinea, ca și cum și-ar fi dat seama că 
are în faţă un dement. 

— Doar n-o să mi-o tragi, pederastule. 


VP - 140 


— Nu suntem suficient de intimi. 

Se apropie de bancul de lucru și deschise o trusă de 
intervenţie. În interior, se afla o autoclavă de mici dimensiuni. Își 
puse mănuși noi de nitril - nu suporta decât modelul ăsta, era 
alergic la latex. Deschise capacul metalic, lăsând să iasă un nor 
de fum, apoi luă o seringă. Apoi, dintr-unul din buzunarele 
trusei, alese un flacon sigilat, rupse protecţia și introduse acul în 
dopul de cauciuc. 

Polițistul tresărea la orice zgomot - nu vedea nimic din aceste 
pregătiri. 

— Ce... ce faci? 

— Unde sunt măânușile? 

Levy urlă: 

— Ce vrei să-mi faci, nenorocitule? 

— Mănușile. 

Poliţiștii au șoricul gros. Totul e să știi până unde. Se așeză în 
faţa lui pentru a termina de umplut seringa. Levy se zbătea ca 
un șarpe prins în capcană și scutura din cap într-o mișcare 
încăpăţânată de negare. 

Cu calm, lăsă câteva picături să curgă prin vârful acului, 
pentru a elimina bulele de aer. 

— Mă pricep la injecții, comentă el cu o voce mai puternică. 
Sunt obligat să-mi fac regulat injecții cu testosteron. 

Levy plângea cu sughiţuri. 

Trecu la tutuială. In atmosfera încinsă, amestecată cu ură și 
frică, putea fi vorba, în sfârșit, de o apropiere între ei. 

— Unde sunt mănușile, Levy? Nu mă obliga să mă joc de-a 
nazistul. 

— Du-te dracului! urlă celălalt. 

Luă vată și o soluţie antiseptică. Tamponă încheietura mâinii 
drepte a prizonierului. 

— Ai băgat de seamă că fac orice e posibil ca să-ţi ofer un 
viitor. 

Se aplecă spre el și inspiră mirosul acid al transpiraţiei. 
Procesul era în plină desfășurare. 

— Camfor, îi șopti la ureche. Suferinţa va curge prin venele 
tale destul de rapid. Nu ești așa de bătrân și n-ai noroc. 
Suferința este precum cancerul. Se hrănește cu forța victimei 
sale. 

— Nu. 


VP - 141 


— Mengele și gașca lui injectau produsul ăsta prizonierilor. 

— Nu. 

— Unde sunt măânușile? 

— NU! 

Îi înfipse acul în braţ. 

— Tu poţi să scapi, Levy. La Auschwitz, fraţii tăi n-au avut 
șansa asta. Gândește-te la ai tăi! Le-o datorezi! 

— NU! 

— Mănușile. 

Apăsă pistonul. 

— Sunt într-o cutie de valori la o bancă. 

— Ce bancă? 

— HSBC. 47, bulevardul Jean-Jaurès, în arondismentul 19. 

— Numărul seifului? 

— 12B345. 

— Este banca ta obișnuită? 

— Nu agenţia asta. 

— Te cunosc? 

— N-am fost acolo decât o dată. Când am închiriat seiful. 

— Și asta s-a întâmplat...? 

— Aseară, când am recuperat mănușile. 

Işi evaluă șansele. Fizic, semăna cu polițistul. Cu actele 
acestuia, ar putea încerca. Scoase acul și se destinse. Luase 
hainele lui Levy, pe care avea de gând să le ardă odată ce totul 
se termina. Işi pipăi buzunarele hainei și găsi portofelul. 
Fotografia actului de identitate data de cel puțin zece ani, dar 
omul era deja chel: ar fi putut să meargă. Răsuci cardul de 
credit și evaluă semnătura. O putea imita fără probleme. Și încă 
cu mâna stângă. 

Pregăti echipamentul, apoi se postă în faţa prizonierului. 
Căldura devenise insuportabilă. Levy făcuse pe el. Mirosul de 
rahat, umplând spaţiul, îi plăcea. Cu climatizarea reglată până la 
asfixiere, șantajistul urma efectiv să se facă una cu dejecţiile lui. 

Cu o singură mișcare, ridică perdeaua metalică, lăsând o 
deschizătură înaltă de vreun metru. 

— Unde pleci? se văită celălalt. 

— Să-ţi verific informațiile. 

— Nu mă lăsa... 


VP - 142 


Stinse lumina. Tinea în mână trusa de prim ajutor și hainele 
polițistului. Nu renunţase la mănuși. Zgomotul climatizării păru 
că devine mai puternic în întuneric. 

— Mă întorc în câteva ore! strigă. Dacă am mănușile, am 
putea să ne gândim la viitorul tău. Dacă nu, există o altă 
opțiune. 

— Ce... ce e căldura asta? 

— Trebuie să transpiri. Trebuie să elimini anestezicul. 

— NU MĂ LĂSA! 

— Nu te obosi. Subsolul ăsta n-a mai văzut o mașină de trei 
ani. Pe curând. 

Trase oblonul la loc și se îndreptă rapid spre mașină. 7:30. 
Totul mergea strună. Mai avea o jumătate de oră ca să ajungă la 
Neuilly, să parcheze pe bulevardul Inkermann, să traverseze 
grădinile prin spate și să ajungă la bârlogul lui prin accesul 
secret pe care-l folosea întotdeauna. 

Răsuci cheia în contact și reglă aerul condiționat pe minimum. 
Închise ochii câteva secunde sub efectul binefăcător al răcorii, 
apoi demară în scrâșnet de cauciucuri. Odată ajuns acasă, după 
un duș bun, va trebui doar să aștepte ora 9:00 pentru a urca în 
mașina sa Clasa E, condusă de șoferul lui, sub privirea atentă a 
gărzii care-l supraveghea. 

Va începe o nouă zi. g 

Era surprins de propria destindere. In fond, toată povestea 
asta cu Levy nu era decât o problemă colaterală. Tot ce conta 
era lupta cu Dușmanul. 

Infruntarea, dar și apropierea... 


41. 


— Totul a decurs bine azi-noapte? 

— Perfect. 

— S-au culcat devreme? 

— Fără probleme. 

— Ai o voce ciudată. 

— Sunt în întârziere. 

— Am sunat adineauri. Voiam să vorbesc cu ei. 
— Ştii cum e dimineaţa. 


VP - 143 


Naoko nu răspunse. Știa ritmul de trezire al băieţilor, al 
micului dejun și al cursei spre școala. Că Passan nu avusese 
timp să o sune înapoi nu o mira. 

— Eşti sigur că totul e în ordine? insistă ea. 

— Totul e perfect, cum ţi-am zis! Am întârziat. Te las. 

Închise. Naoko rămase blocată. Ar fi vrut să-l implore să-i dea 
amănunte - ea, care pleda pentru două tabere perfect separate. 
Dar situaţia permitea abateri de la regulă. 

Alese o ţinută printre lucrurile pe care le pusese grăbită într-o 
geantă. Ceva nu era în regulă. O disonanţă, o inflexiune a vocii. 
Paradoxal pentru un poliţist: Passan nu știa să mintă. 

Contrariată, îmbrăcă o rochie albastru-deschis. Materialul era 
șifonat. Nomadă în propria viaţă, trebuia să se obișnuiască. 
Optase pentru un hotel la Neuilly, Madrid, situat pe bulevardul 
cu același nume, aproape de Defense. Cu o seară înainte, ieșind 
de la birou, o luase la întâmplare după colțul acela și fusese 
izbită de rumoarea estompată ce răzbătea pe sub platani. 
Reperase locul și se hotărâse fără să stea prea mult pe gânduri. 

Se băgase în pat după ce primise un SMS liniștitor de la 
Passan, dar nu reușise să adoarmă. Luase un somnifer și se 
băgase iar în pat, ca și cum s-ar fi achitat de o sarcină macabră. 
Se scufundase câteva ore printre frânturi de vise. Spre 
deosebire de Passan, Naoko nu avea niciodată vise urâte. Nici 
chiar gânduri complicate sau neliniștitoare. Doar episoade 
anodine: un semafor roșu care nu se făcea niciodată verde, ea 
cumpărând brioșe, ca să găsească pește în locul lor. Vise de 
menajeră. Nici în noaptea asta nu se întâmplase altfel. 

După ce se trezea, atunci începea coșmarul. Se gândea la 
copii. La maimuta jupuită din frigider. La ameninţarea care 
plutea peste casă, peste căminul ei... 

Ora 9. Într-o jumătate de oră începea prima ședință. Se privi 
în oglinda de la toaletă. Machiajul era nervos, ascuţit, ca o 
scriitură febrilă. Pentru oamenii de afaceri era suficient: cu 
cifrele pe care li le va servi, asta va fi problema lor cea mai 
mică. 

Ignoră liftul și o luă pe scara de serviciu, tropăind din tocuri. 
Toată noaptea, faptul că-l bănuia pe Passan revenise ca un 
laitmotiv. Uneori ideea i se părea absurdă. Alteori își spunea că 
niciodată nu cunoști pe cineva în profunzime. Își reaminti 
semnele care arătau că soţul ei se îndreptase treptat, de-a 


VP - 144 


lungul anilor, spre violenţă, dezechilibru, adică nebunie. 
Accesele lui de furie. Dragostea pentru copiii lui, care nu se 
manifesta decât prin exagerări și excese. Certurile lor, unde 
reproșurile se revărsau ca puroiul - parcă se curăța o rană 
adâncă. Rânjetele lui sardonice, inexplicabile, când se uitau la 
televizor. leșirile verbale murdare la telefon cu colegii... 

In acele momente, realitatea o prindea din urmă: trăia cu un 
om care omorâse alți oameni. Mâinile acelea care îi purtau 
copiii, o mângâiau rupseseră și oase, apăsaseră pe trăgaci, se 
întâlniseră cu moartea și viciul... 

Chiar și pasiunea lui pentru Japonia se transformase într-o 
obsesie morbidă. Nu vorbea decât despre seppuku, reguli de 
onoare care legitimau distrugerea, suicidul. Toate porcăriile 
astea de care Naoko fugise cât o ţineau picioarele - mai ales că- 
i aminteau de tatăl ei. 

Dar oare asta era suficient pentru a face din el un nebun 
hotărât s-o îngrozească? Nu. De altfel, era sigură că povestea 
asta avea legătură cu una dintre anchetele lui. Că știa cine e 
adevăratul vinovat. O poveste sumbră de răzbunare, ceva de 
genul ăsta, despre care refuza să vorbească. 

Circulaţia era lejeră pe bulevardul Charles-de-Gaulle. Se 
strecură până pe bulevardul circular. O altă problemă se ivea la 
orizont în dimineaţa aceasta sinistră. Cu o zi înainte, se întâlnise 
cu avocatul ei, un anume Michel Rhim. Îi povestise despre 
episodul cu maimuța jupuită. Mai rău: îi mărturisise bănuielile ei 
cu privire la Olivier. Rhim exultase. Vorbise despre expertiză 
psihiatrică, de anchetă socială... Promisese o victorie totală: 
tutelă exclusivă a copiilor, despăgubiri, pensie alimentară... 

Naoko îi explicase că nu voia nimic, dar avocatul era pornit. Îl 
făcuse să jure că nu va lua nicio iniţiativă fără să vorbească mai 
înainte cu ea. 

In parcare, opri motorul și își încrucișă mâinile pe volan. Ziua 
abia începuse și ea era deja epuizată. Slujba ei, turnul acesta 
imens... Neliniștea când se gândea la intrusul din vilă... Lupta cu 
Passan... Totul i se părea fără soluţie. Își îndreptă spatele, 
străbătută de o revelaţie: să se întoarcă la Tokio. Definitiv. 

In doisprezece ani, era prima oară când se gândea la asta. 

Imediat respinse ipoteza. Viaţa ei era aici. Familia. Casa. 
Cariera. O astfel de plecare ar fi fost o fugă. Din faţa agresorului. 
Din faţa divorţului. Din faţa lui Passan. Mai era și o problemă de 


VP - 145 


orgoliu. Când te exilezi, n-o faci ca să te întorci fără slujbă, fără 
soț, cu doi copii de mână. Oricum, nu mai putea da înapoi - să 
revină la codurile, la regulile și obligaţiile din ţara sa după ce 
cunoscuse libertatea europeană. 

Japonezii au o metaforă pentru a descrie fenomenul: se 
compară cu bonsaii, care sunt în același timp susținuți, dar și 
îngrădiţi de niște proptele minuscule. Daţi-le drumul în natură și 
își vor deschide aripile. Imposibil să-i pui la loc în ghiveci. 

Traversă hotărâtă parcarea goală. Trebuia să-și asume 
destinul, aici, acum. Chiar dacă era vorba de un naufragiu 
anunţat. În faţa liftului, își sondă și mai adânc sufletul și atinse 
stratul cel mai periculos. În străfundul sufletului, accepta acest 
eșec. La ce se așteptase? 

Minţise. Işi îngropase adânc secretele. Viața ei nu era decât 
un castel de cărți de joc care, în mod inevitabil, avea să se 
năruie într-o zi. 

Ușile cromate se deschiseră. Se năpusti în cabină cu privirea 
pierdută. 


42. 


— Ce crezi? 

— Aș zice că sunt urme de prelevări de sânge. 

— Câte? 

— Greu de spus. Genul ăsta de urme se atenuează rapid. Tot 
ce pot să-ți confirm este că ultimele datează de douăzeci și 
patru de ore, cel mult. Zacchary zice că doi litri au curs la tine în 
duș. Dacă socotim în medie două sute de mililitri de fiecare 
dată, nu sunt puține prelevări... 

Passan reflectă. Asta însemna că ultimele fuseseră făcute în 
noaptea cu maimuța. Asta însemna că intrusul venea și pleca de 
parc-ar fi fost acasă la el, fără să fie văzut, de mai multe 
săptămâni. Asta însemna un plan teribil. 

Incă de la ora șapte îl trezise pe Stephane Rudel. Medicul 
legist ajunsese chiar înainte de plecarea la școală: examinase 
copiii, fără un cuvânt, apoi așteptase întoarcerea lui Passan 
pentru a-i da diagnosticul. Erau acum la masă, în bucătărie. 

— Inţepătura ar fi trebuit să-i trezească, nu? continuă Passan. 


VP - 146 


— Nu neapărat. Ar fi putut folosi un gel anestezic. 

Polițistul turnă cafeaua în cești. 

— Și starea lor de sănătate, în general? 

— Totul e în ordine. Sunt în formă. 

— Prelevările nu i-au slăbit? 

— Nu. Cea mai mare parte a elementelor din compoziția 
sângelui se regenerează rapid. 

— Nu există risc de infecţie? 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă  prelevările de sânge au fost efectuate fără 
dezinfectant. 

— Putem face o analiză dacă vrei, dar va trebui din nou... 

— Lasă: s-a făcut deja. 

Isabelle Zacchary făcuse toate analizele posibile. De fapt, nu 
se gândea că intrusul ar fi profitat pentru a le injecta un produs 
oarecare copiilor sau că ar fi operat în condiţii precare. Toată 
povestea arăta că era vorba de un profesionist obsedat, 
organizat. Pe de altă parte, deocamdată erau doar niște 
avertismente. 

Acest nou atac schimbase total poziţia lui: ieșea din discuţie 
să mai cedeze impulsului, să-l amenințe pe Guillard sau să-i 
distrugă service-ul. Evenimentele din noaptea asta îi 
demonstraseră abilitatea adversarului, puterea lui de acțiune. 
Războiul fusese declarat - și nu mai era cazul să acţioneze fără 
să ţină cont de asta. 

— Ca să iei sânge, ai nevoie de pregătire medicală serioasă? 

— Nici vorbă. E la îndemâna oricărei infirmiere. 

Guillard reveni în peisaj. Monique Lamy, pedagoga de la Jules- 
Guesde, vorbise de un tratament cu testosteron pe care Guillard 
îl urmase în adolescenţă. De atunci, pesemne că i se făcuseră 
sute de injecții. Cu siguranţă și le făcea singur. Un specialist în 
injecții... 

— Poţi să-mi spui ce se întâmplă de fapt? întrebă în cele din 
urmă Rudel. 

— Aş vrea să știu și eu. 

Legistul se ridică, se încălță în vestibul și dispăru ca un medic 
de ţară într-un film de John Ford. În prag, Passan îi promise 
explicaţii imediat ce-avea să știe mai multe. Celălalt ridică 
privirea: promisiune de sticlete. 


VP - 147 


Passan strânse masa. Îi contactase pe Albuy și pe Malengon, 
cerberii care-l supravegheau pe Guillard zi și noapte. Asta nu 
însemna nimic: ticălosul era suficient de malefic ca să-i 
păcălească. O singură certitudine: nu avea complici. 

Diego intră în bucătărie. O altă enigmă. Cum lăsase câinele 
un străin să intre de mai multe ori în vilă, fără măcar să latre? Ar 
trebui să-și revizuiască în întregime bănuielile, ipotezele? 

Cineva suna la poartă. Pereţii de metal se deschiseră pentru 
Isabelle Zacchary și oamenii ei. Nu veniseră cu mașinile de 
poliţie și încă nu-și puseseră combinezoanele. Nimic din 
înfățișarea lor nu le trăda ocupaţia, cu excepţia valijoarelor de 
plastic. 

— Ce vrei, de fapt? întrebă Zacchary. 

— Pachetul complet. 

— Nici măcar nu avem rezultatele de la ultima. Așa risipești 
banii contribuabililor? 

— Pot să vorbesc cu altă echipă. 

Zacchary îi zâmbi: 

— Nu te ambala, iubi. O s-o facem pentru tine. 


43. 


O jumătate de oră mai târziu, Super Mario își făcu apariția. 

În civil, inginerul era specialist în sistemele „home cinema”. 
Avea un magazin în arondismentul 18, unde vindea tot ce aveai 
nevoie ca să-ţi transformi salonul într-o sală de proiecție high- 
tech. Furniza pe sub mână și echipament de sonorizare, camere 
de supraveghere, declanșatoare de alarme și microfoane ultimul 
racnet. Minunile tehnologiei și ale miniaturizării electronice, 
destinate voyeurilor, soţilor geloși, vecinilor paranoici. 

Pe vremea când lucra la comisariatul central în arondismentul 
10, pe rue Louis-Blanc, Passan îl agăţase într-un caz de 
voyeurism: imagini care circulau pe internet, luate din cabinele 
de probă, din toalete pentru femei, din vestiarele de la piscine... 
Instalatorul, pe numele lui adevărat Michel Girard, își susținuse 
nevinovăția - nu făcuse decât să furnizeze materialul. Passan 
verificase: tipul spunea adevărul. Tăiase numele lui de pe listă 
cu condiţia să poată să-l sune la orice oră din zi sau din noapte 


VP - 148 


ca să planteze rapid și gratuit microfoane, care să nu poată fi 
detectate. 

— Am adus tacâmul complet, spuse omuleţul, având o valiză 
în fiecare mână. Ce vrei, de fapt? 

— Intră. O să-ţi explic. 

Toată lumea îi spunea Super Mario deoarece, în domeniul 
informaţiilor, plantatorii de microfoane erau numiţi „instalatori”. 
In plus, Girard avea o cască roșie și mustață neagră, cultivând 
asemănarea cu eroul din jocul video. Dar era un Mario din prima 
generaţie. La șaizeci de ani, avea pielea ridată, ochii încercănaţi, 
nasul rotund și aspru ca piatra ponce. 

Se instalară în bucătărie, unde prelevarea de probe se 
terminase. Passan închise ușa, îi oferi o cafea și-i explică pe 
scurt situaţia, fără să intre în amănunte. 

— Vreau să văd și să aud totul, douăzeci și patru din douăzeci 
și patru. 

— Ca și făcut. 

— Peste tot. In afară de toalete și băi. 

Instalatorul îi făcu șmecherește cu ochiul. 

— Sigur nu vrei în baie? 

— Sigur. Sunt la mine. 

Girard își luă o mutră ofuscată. 

— PC-ul de control unde-l punem? 

— Pe măsuţa din salon. 

— Toate monitoarele? 

— Toate. 

Telefonul lui Passan sună. Fifi. Cu un semn din cap, polițistul îi 
dădu mână liberă instalatorului și ieși în grădină, prin ușa din 
spate. 

— Pe unde-o freci? îl întrebă fără să-l salute. 

— Nu pot să vin. 

— Poftim? 

— Avem de lucru aici. 

— Unde aici? 

— La 36. Echipa s-a întors. Ti-am spus ieri. Două crime în 
arondismentul 10. Reza ne presează. 

— Și eu nu te presez? 

— Te înțeleg, Olive, dar... 

— Ai aflat ceva despre ce ţi-am cerut? 


VP - 149 


— Ti-am trimis un e-mail pe iPhone. Tot ce-am găsit despre 
părinţii lui Guillard. 

— Și maimuţele capucin? 

— Cercetez problema. Dar nu știu dacă o să am timp să... 

— incendiile provocate? 

— L-am pus pe Serchaux să se ocupe. A lucrat toată noaptea. 
Aștept vești de la el. La naiba, Olive, ce credeai? Că vom 
răsturna tot sudul Franţei cu susul în jos în două ore? 

Passan se calmă. Fără să fie cazul lui, fără mijloace, fără 
autoritate legală, cu un superior nou în spate, era deja un 
miracol că Fifi era acolo. 

— Și de la Levy? 

— Zero. 

— Judecătorul? 

— Nimic. Dacă vrem informaţii, la fel de bine putem cumpăra 
ziarul. 

— Încearcă totuși să afli mai mult. 

— Fac tot ce pot. 

Passan închise și-și verifică e-mailurile. Fifi îi trimisese mai 
multe pagini de text. Îi păru rău că-l certase. Își luă laptopul și 
se așeză în mașină. 

Marie-Claude Ferrari fusese întotdeauna coafeză. Mai întâi 
angajată, apoi proprietară a unui salon din Livry-Gargan. 
Căsătorită și divorțată de trei ori, avea doi copii de la taţi diferiți 
- doi băieţi -, în afară de Guillard. Unul locuia la Carcassonne, 
celălalt la Yvelines. Nimic neobișnuit în privința asta. Adică, 
piromanul nu-i indusese în planul lui de răzbunare. 

În general, femeia dusese mereu o viaţă boemă, mai mult sau 
mai puţin libertină. Cu un an înainte de a muri, se mutase cu un 
portughez cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, care lucra pe 
șantiere la negru și care avea și cazier ca dealer. Ar fi trebuit să 
interogheze pe toată lumea asta măruntă. Dar pentru Passan, 
nu mai era de actualitate. 

Fifi anexase o serie de fotografii ale coafezei înainte de 
moartea ei. O femeiușcă grăsuţă, cu păr portocaliu tuns scurt, 
bluze mulate, fuste scurte până sub fund sau treninguri Adidas 
lucioase. La șaizeci de ani, avea un scorpion tatuat între sâni. 
Marfă. 

Marc Campanex avea un trecut la fel de colorat, versiunea 
funcţionarului. Nici cea mai mică faptă de arme, nicio 


VP - 150 


menționare peste medie - în afară de câteva acuzaţii de 
alcoolism. O perioadă petrecută la La Courneuve și la Saint- 
Denis, care se sfârșise așa cum începuse: într-o indiferență 
totală. La cincizeci și doi de ani, ieșise la pensie la Sete cu 
gradul de locotenent. 

Polițaiul n-avea decât un titlu de glorie: femeile. Fusese un 
mare cuceritor, un Robert Redford al vremii lui. Fifi culesese 
câteva mărturii: playboy-ul se însurase o singură dată și 
divorțase după douăzeci de ani și după ce făcuse trei copii 
legitimi. Fără a mai pune la socoteală, desigur, copiii din flori. 

Din ce se vedea în fotografii, Campanez avea un fizic de 
proxenet. Păr tuns scurt, ten bronzat la salon, cămaşă 
descheiată care dezvelea un piept păros și un medalion de 
botez. Don Juanul avea tot ce-i trebuie să-i uimească pe ceilalţi 
bărbaţi: cum putea un tip ca ăsta să fie un seducător? 

Guillard n-ar fi avut de ce să regrete astfel de părinţi. Sigur ar 
fi preferat să nu-i omoare, ci să le distrugă această mediocritate 
din pricina căreia îl respinseseră pe el. Passan închise laptopul. 
În mod inexplicabil, convingerea lui reveni în faţă: proprietarul 
de ateliere auto era intrusul care avea de gând să dea foc casei, 
familiei, vieții sale. 

Această certitudine îl făcu să simtă un ghem în stomac și îi 
trezi un punct dureros în plexul solar. Un lexomil i-ar fi făcut 
bine - știa unde le ţine Naoko. Dar nu făcuse decât o excepţie 
de la regula sa - niciodată medicamente - și atunci pentru că 
fusese în plină depresie. 

Acţiune pe post de tratament. 


44. 


Nimic nu mișca în interiorul reprezentanţței din Aubervilliers. 

În realitate, Passan nu vedea nimic. Soarele se oglindea în 
vitrine cu violență, împiedicând și cea mai mică indiscreţie. Cu 
geamurile închise, climatizarea la maximum, oprise în parcarea 
din faţa service-ului auto, de cealaltă parte a bulevardului 
Victor-Hugo. 

La o sută de metri mai departe, în stânga lui, Albuy și 
Malençon făceau ture în jurul mașinii lor. In apropiere, șoferul lui 


VP - 151 


Guillard fuma o ţigară, sprijinit de mașina Clasa E a patronului. 
Nicio șansă să-l fi reperat: avusese grijă să se așeze contre-jour. 

Cu un ochi pe obiectiv, frunzărea 15 /egende ale mitologiei, 
cartea fetiş a lui Guillard la Jules-Guesde. „Prometeu înlănţuit”, 
„Cucerirea Lânei de Aur”, „Renașterea lui Phoenix”, „Legenda 
lui Melampus"... llustraţiile alb-negru aveau o forţă deosebită. Ai 
fi spus că desenatorul zgâriase hârtia cu pana în intenţia de a 
irita nervii cititorului. 

Era sigur că hermafroditul își construise nebunia lui ucigașă 
pe unul dintre aceste mituri. El, fiinţa dotată cu două sexe, 
persecutat de colegi, mereu singur, nefericit, rău, vorbind cu 
păsările și cu pământul, își crease o identitate cu ajutorul 
acestor pagini, o origine comună cu unul dintre aceste 
personaje. 

Passan se gândi la foc și se opri la Prometeu, cel care a furat 
fulgerul. Nu se potrivea: Titanul era un perdant, condamnat la 
pedeapsa veșnică de Zeus. Hermafrodit? Legenda nu vorbea 
despre destinul vreunei ființe bisexuate. Nici despre incendii și 
distrugeri. Phoenixul, în schimb, s-ar fi potrivit. Pasărea 
legendară nu avea sex. Nici masculin, nici feminin, se 
reproducea singur dându-și foc cuibului și renăscând din propria 
cenușă, solitar, autonom, incandescent. Sacrificarea nou- 
născuţilor avea aceeași semnificaţie? 

Ridică privirea. Sub razele soarelui, ambuteiajele luau o 
amploare asurzitoare. In ciuda geamurilor închise, putea simţi 
puterea asfixiantă a zonei. Un cartier în stil american, pietonal 
fără pietoni, „călduros și uman”, fără căldură sau umanitate, dar 
debordând de un flux neîntrerupt de mașini, gaze, zgomote, 
duhori. De-a lungul bulevardului, clădirile roșii noi-nouțe păreau 
că se ridică deasupra haosului. Cu toate astea, în câţiva ani, 
murdare și degradate, vor face și ele parte integrantă din infern. 

Brusc, Passan își spuse că era un idiot. Era acolo pentru a-l 
supraveghea pe Guillard; mai precis, pentru a verifica dacă 
putea să o șteargă pe nevăzute. Or, se postase exact în același 
unghi de tragere ca și polițiștii care-l supravegheau. Dacă 
proprietarul de service auto voia să acţioneze discret, ar fi 
utilizat altă cale, cunoscută doar de el. 

Passan demară, părăsi ascunzătoarea și ocoli clădirea. Făcea 
pentru a doua oară dreapta când dădu peste rampa unei parcări 
subterane. O mașină Clasa A ţâșni în același moment și o luă în 


VP - 152 


direcţie opusă, spre Porte d'Aubervilliers. Într-o străfulgerare a 
parbrizului, reuși să distingă silueta unui bărbat cu șapcă și 
haină gri. Guillard? Nu putea să creadă că avea așa un noroc 
chior. Dar poate că acționa legea compensatţiei. In toată 
povestea asta, avusese încontinuu ghinion: era momentul să se 
schimbe direcția vântului... 

Passan opri brusc, obligând mai multe mașini să frâneze, apoi 
apăsă pe acceleraţie. Un minut mai târziu, era pe urma 
Merțanului pe șoseaua de centură dinspre nord. Apropiindu-se, 
recunoscu șoferul. Sub șapcă, un pansament îi bandaja capul. 
Guillard. Lăsă două mașini între ei și își adaptă viteza după cea 
a nebunului. Se vedea Porte de la Chapelle. Poate că fugarul 
avea de gând să ajungă la aeroportul Roissy-Charles-de-Gaulle 
și să dispară pentru totdeauna? Dar ignoră deviația spre 
autostrada Al. Unde se ducea? 

După un kilometru, mașina Clasa A o luă spre Porte de 
Clignancourt. Passan ieși și el de pe șoseaua de centură. 
Traversa intersecțiile și străzile care se încrucișau, printre 
buticurile din piaţa de vechituri. Guillard parcase pe bulevardul 
Ornano, aproape de intrarea în pasajul Mont-Cenis. Polițistul îl 
depăși tocmai când cobora din mașină. Il străbătu un fior. Se 
uita la asasinul lui, cum se pregătea să fugă. De data asta, n- 
avea să-i mai scape. 

In clipa aceea, celălalt dispăru în aglomeraţie. Passan scoase 
o înjurătură și se opri în primul loc de parcare. leși din Subaru. 
Nici urmă de Guillard. Doar zgomotul, lumina albă, senzaţia de 
vertij... Brusc, îl reperă din nou. Purta o haină militară neutră, 
uzată, care nu avea nimic în comun cu costumele lui obișnuite, 
de la Brioni sau Zegna. 

După ce soarele îl orbi de câteva ori - din cauza mașinilor 
care treceau -, Passan îl văzu coborând într-o staţie de metrou. 
Işi strecură mâna în torpedou, desfășură parasolarul cu 
inscripţia „Poliţia” pe el și scoase cheia din contact. Traversă în 
fugă bulevardul Ornano și cobori și el la metrou. Ghișee. Porţi de 
acces. Indicatoare. Puţină lume la ora aceea, dar Guillard nu se 
vedea nicăieri. Era ultima staţie de pe linia 4. Deci nu putea să o 
fi luat decât într-o direcţie: Porte d'Orleans. 

Cumpără o cartelă și cobori scările. Guillard era pe peron, cu 
mâinile în buzunare, un nevinovat printre nevinovaţi. Polițistul 
se postă mai în spate. Simţea cum urcă în el adrenalina și gusta 


VP - 153 


în același timp răcoarea locului, în care plutea un miros de 
cauciuc ars. Cu spatele la perete, privea tavanul, imaginându-și 
presiunea tonelor de pământ de deasupra. 

Se auzi un zgomot surd. Venea trenul. Guillard urcă. Polițistul 
așteptă semnalul de plecare, după care se năpusti în ultimul 
vagon. În picioare, printre călători, își trase sufletul și alungă din 
cap întrebările care-l asaltau. 

Simplon. Se deschiseră ușile. Peronul. Guillard nu cobori. 
Passan profită și se urcă în vagonul următor pentru a se apropia. 

Marcadet-Poissonniers. Tot nimic. Încă un vagon. 

Château-Rouge. Ucigașul nu apărea. Se aglomera: o mulţime 
de negri, îmbrăcaţi pestriţ, clientela din rue Myrha. Passan se 
trase înapoi. Strângea bara de-ai fi zis că vrea să o rupă, văzând 
cu groază cum mulţimea creștea. Simţea cum inima îi zvâcnește 
în piept, ca un glonţ pe ţeava unui pistol. Unde naiba se 
ascunsese nenorocitul? 

Barbes-Rochechouart. Se cobora, se urca - regularitatea 
monotonă a pasagerilor docili și obosiţi. Semnalul de plecare. 
Șapca gri ţâșni pe peron. Passan abia avu timp să-și strecoare 
mâna și să împiedice închiderea ușilor, pentru ca apoi să 
coboare și el. Se întrebă dacă această coborâre pe ultima sută 
fusese calculată. Dacă Guillard se simţise urmărit. Androginul se 
strecura printre oameni, spre linia 2 - Nation prin Barbes. 

Passan mări pasul. În aglomeraţie, Guillard mergea de-a 
lungul peretelui placat - era scund, cu fundul ferm, cu fața 
ascunsă sub cozoroc. Passan observă ceea ce remarcase încă 
din timpul filajelor: în contrast cu fizicul lui de culturist, 
hermafroditul avea un mers de băiețel, săltat și sacadat. 
Picioarele i se legănau ușor, ca la rațe, iar umerii i se mișcau în 
contratimp. Mergea mecanic, cu brațele pe lângă corp. 

Scările. Coridoarele. Guillard o luă la dreapta și ajunse pe 
peronul în direcţia Nation. Passan era tot pe urmele lui. Işi 
repeta întruna: Arzi. Un curent de aer pătrunse în spaţiul 
subteran. Îşi imagina un gigantic sistem respirator, ai cărui 
plămâni erau staţiile. Sosi metroul. Prada lui se urcă în 
antepenultimul vagon, el se strecură în următorul. Semnal de 
plecare. Închiderea ușilor. O privire spre geam. Prea multă lume. 
Trenul se puse în mișcare. 

Brusc, se trezi în plină lumină. Uluit, își duse mâna la ochi. Cu 
o secundă mai târziu, își aminti că linia devenea aici aeriană. 


VP - 154 


Din nou, senzaţia de vertij. În geamuri, lumina orbitoare a 
soarelui. Umbrele defilau pe feţele oamenilor în ritmul arcurilor 
viaductului. Mâna îi atârna de bară. ÎI încerca un amestec de 
plăcere și înţelegere. Singur pe lume cu prada lui. /n afara legii. 

La Chapelle. Înghesuială. Imposibil de ajuns la ușă. 

Se ridică pe vârfuri și aruncă o privire pe geam. 

— PARDON! 

Guillard apăruse în mulţimea de pe peron. Passan își făcu loc 
cu umerii și se smulse din vagon chiar când celălalt se grăbea 
spre ieșire. Șapca gri se pierdea printre capetele ce coborau 
scările. Olivier încă dădea din coate ca să se apropie de ţinta lui. 
leşi pe bulevardul La Chapelle, izbit în plin de agitația cartierului 
și freamătul frunzelor. 

Guillard se strecura printre mașini, pentru a ajunge pe 
trotuarul din față, unde se înșirau băcănii sri-lankeze, bazaruri 
pakistaneze și restaurante indiene. 

Polițistul o luă la fugă, când simţi că ceva nu e în regulă. 

Omul nu mai pășea săltat. Nici nu mai avea pansamentul pe 
cap. Încă un metru și Passan, știind deja că era prea târziu, îl 
prinse de umăr. Se trezi lângă un vagabond cu față puhavă și 
fără vârstă. Sub haină, avea o salopetă și o cămașă hawaiiană 
decolorată. Guillard îi pasase costumaţia lui. Vagabondul încă 
mai avea în mână bancnota de 50 de euro pe care o primise. 

Passan nu-l întrebă nimic pe tipul care-i zâmbea cu gura lui 
știrbă. Se trase înapoi și lăsă să-i scape un răcnet spre cer. 
Acoperind zgomotul mașinilor, șuieratul metroului aerian se 
îndepărta. 


45. 


Într-un fel sau altul, trebuia să ajungă trenul din urmă. Să facă 
rost de o mașină folosindu-și legitimația de polițist? Asta n-ar fi 
făcut decât să-i agraveze situația. Avea nevoie de o altă soluție. 
După patru ani la comisariatul de pe rue Louis-Blanc, cunoștea 
cartierul. Străzile, etniile, rețelele. Ştia că linia 2 făcea aici o 
buclă mare, deasupra pieței Stalingrad. Și mai bine: dacă o lua 
pe Louis-Blanc, care pornea din piața La Chapelle pentru a tăia 


VP - 155 


piața Colonel-Fabien, avea șansa să prindă din urmă trenul, 
două staţii mai încolo. Trebuia doar s-o ia la fugă. 

Porni spre piața La Chapelle, apoi o luă la dreapta, pe 
contrasens. Vedea cum defilează magazinele. Trecătorii. 
Frunzele platanilor, care desfăceau lumina soarelui în mii de 
fragmente strălucitoare. A 

La prima intersecție cu rue Perdonnet, privi spre stânga. In 
ultima clipă, văzu partea din spate a trenului care dispărea în 
spatele clădirilor. Sprintă din nou. A doua intersecție. Un pod, 
deasupra căilor ferate ale Gării de Nord. Prin grilajul pasarelei, 
văzu că linia se îndepărta: cinci sute de metri spre stânga. Dar 
câștigase teren în fața trenului: putea să vadă mai multe 
vagoane, albe și verzi, care defilau. Iși lăsă capul în piept și se 
concentră asupra propriei respiraţii. 

Copacii erau tot mai deși, acoperișurile coborau, fațadele 
intrau în obscuritate. Avea impresia că străbătea o pădure. A 
treia intersecţie: rue du Château-Landon. Copiii ieșeau de la 
școală. Deasupra capetelor lor mici se deslușeau arcurile 
metroului, tot mai îndepărtate. Nici urmă de tren. Pierduse 
avansul? Tulburat, ud de transpirație, iuți pasul, sub privirea 
inchizitorială a agentului în civil care-i ajuta pe elevi să 
traverseze. 

Ritmul. Bătăile inimii parcă erau lovituri de cuţit pe care le 
primea în gât. Simţea că pieptul îi ia foc. Indicatoarele cu „Sens 
interzis”, roșii, pâlpâinde, semănau cu semnalele de alertă. 
Două străzi se deschiseră în foarfecă spre bulevardul La 
Chapelle: Faubourg-Saint-Martin, Lafayette. Arcele de metal se 
găseau acum la mai mult de trei sute de metri, minuscule, de 
neatins. Disperat de goale. Se opri, paralizat de o durere acută 
în partea dreaptă. Oboseala îi îngreuna picioarele cumplit. 

Nu alergase suficient de repede. Fusese depășit de tren. 
Brusc, își înălță capul ţinându-și mâinile sprijinite pe coapse. 
Dimpotrivă: /uase avans. Trenul se oprise la Stalingrad. Era 
punctul slab al planului său: Guillard coborâse la stația aceea 
sau la următoarea, Jaures. Dar și punctul tare: opririle acestea îi 
vor permite să ajungă primul la piaţa Colonel-Fabien. 

O luă din loc, căutând un nou ritm. Durerea era încă acolo, 
dar o ignora. Când era copil, folosea trucul ăsta: continua să 
alerge, cât mai ritmic posibil, insensibil la durere, până ce 
aceasta dispărea, alungată de indiferenţă... 


VP - 156 


Încetini din nou. Secţia de poliţie din arondismentul 10. Echipe 
de polițiști stăteau pe trotuar, în timp ce girofarurile răspândeau 
lumini albastre pe strada gri. Comandant sau nu, n-avea timp de 
explicaţii. Sau, în limbajul polițiștilor, un bărbat care aleargă de 
unul singur pe stradă înseamnă „evadare”. Trecu printre gradaţi 
fără să-i privească, pășind ca un oarecare și își dădu seama că 
era invizibil. 

După cincizeci de metri, porni iarăși, la început mai încet, apoi 
cu pași tot mai mari, până ajunse să alerge repede din nou. și 
văzu figura reflectată de pereţii de sticlă ai Sindicatului Muncii 
din Paris. Era în grafic? În loc de răspuns, se trezi dinaintea 
canalului Saint-Martin, care-i deschise perspectiva de o parte și 
de alta a drumului. 

Arcele podului se apropiaseră. După ocol, ţinta era aproape. 
Mai mult, garnitura era acolo, strălucitoare. Putea să-i audă 
șuieratul în aerul cald. 

începu din nou să alerge, cât putea de repede. Strada i se 
părea spartă, strâăpunsă de umbrele și luminile tremurătoare. 
Încă două sute de metri... În faţă nu vedea decât piaţa vastă, 
circulară, strălucind în soare. Avea impresia că înghiţea fiecare 
metru pentru o gură de aer... Un zgomot asurzitor în stânga lui: 
vagoanele dispăreau sub pământ. Tronsonul aerian se termina 
aici. Alergă în continuare, cobori în trombă scările, se împiedică, 
se ridică și se trezi blocat de bare. 

Împinse violent un pasager care își valida cartela și trecu 
dincolo. Direcţia Nation. Cobori în trombă alte scări. Răsună 
semnalul de plecare. Se închideau ușile. Umerii săi blocară 
mecanismul. Împinse ușile și reuși să urce în vagon. 

Călătorii îl priveau uluiţi. Schiţă un zâmbet silit și-și șterse 
faţa. Își dădu seama că era în vagonul din care coborâse la 
staţia La Chapelle și își aminti că Guillard era în cel de alături. 
Poate că îl văzuse „prins la mijloc”. 

Se îndreptă spre ușa dintre vagoane ca să-l repereze. Nu mai 
încerca să se ascundă. Işi puse palmele de o parte și de alta a 
feței și privi la călătorii din celălalt vagon. Nici urmă de Guillard. 
Passan nu putea să creadă. Metroul încetini: Belleville. 

Înăbușindu-și un strigăt, ieși din vagon și intră în celălalt. 
Guillard nicăieri. Plin de furie, ieși iar și, în timp ce se auzea 
semnalul de plecare, intră în al treilea. Guillard nu era nici acolo. 

Ticălosul coborâse la Stalingrad sau la Jaurès. 


VP - 157 


Se calmă brusc. În ultima clipă, se dădu jos din vagon și se 
prăbuși pe un scaun de pe peron. Simţea că-i vine să vomite. 
Sângele îi zvâcnea în tâmple. Alte pulsaţii îi răspundeau, venite 
din vintre, dintre picioare. Rămase cu faţa în jos, ca un om care 
trăgea în loc de fum de ţigară valuri de durere. 

Metroul dispăru. Se făcu liniște. 

Abia atunci își dădu seama că-i suna telefonul. 

— Alo? 

— Sunt Fifi. Toată lumea te caută, la naiba! Unde ești? 

Passan ridică ochii: „Belleville”. 

— Nicăieri. 

— Te aştept la Nanterre. Grăbește-te. Am informațiile de la 
Serchaux și am contactat chiar eu pompierii din regiunile unde a 
locuit Guillard. 

Cu un pic de întârziere, Passan înţelese la ce făcea aluzie: 

— Ai dat de incendii provocate intenţionat? 

— Mai degrabă de-un foc de artificii. 


46. 


Pe bulevardul Jean-Jaurès, intră într-un bazar și-și cumpără o 
șapcă nouă și o haină de doc, amândouă gri. Incet, încet își 
regăsea calmul. Nu-i venea să creadă ce riscuri își asumase 
Cavalerul Nopţii. În ciuda intervenţiei justiţiei. În ciuda eșecului 
de la Stains. În ciuda incidentului de aseară. Filajul acesta 
constituia un semn suplimentar. Lupta faţă în faţă nu mai era 
decât o chestiune de ore. Passan nu mai putea să abandoneze - 
era peste puterile lui. 

lar el nu mai trăia decât pentru această confruntare. 

Mergea acum cu un pas mai lejer pe bulevardul sclipitor. Să 
scape de Dușman nu fusese greu. După prima surpriză, 
reacţionase cu sânge rece și se folosise de un truc copilăresc. 
Văzu însemnele HSBC. Sobrietatea vitrinei negre contrasta cu 
mizeria de pe trotuare și vacarmul circulației. Asta îl duse cu 
gândul la propriile ateliere care se ridicau sumbre și impecabile 
în mijlocul haosului ce domnea în oraș. Oaze de ordine și 
rigoare. 


VP - 158 


Trecu de ușa dublă și intră în bancă. O sală imensă, neutră. 
Răcoarea dinăuntru îl izbi. li trebuiră câteva secunde ca să se 
obișnuiască. Era multă lume, numeroase ghișee. Faptul că era o 
agenţie atât de mare îl avantaja: nimeni nu-și va aminti aici de 
Jean-Pierre Levy. 

Se așeză la rând. Se simţea senin, plin de putere. Victoria 
asupra lui Passan îl înseninase - și îl ameţise ușor. Îi veni rândul. 
Un tânăr metis din Antile, fără îndoială, luă formularul pe care-l 
completase, îl parcurse, apoi compară cele două semnături. Luă 
actul de identitate, privi fotografia și ridică privirea. 

— Vreţi să vă scoateţi șapca și ochelarii, domnule? îl întrebă 
zâmbind. 

— Nu. 

Ca să-și accentueze refuzul, Guillard puse legitimaţia de 
poliţist a lui Levy pe tejghea. Celălalt căută disperat ajutor în jur. 
Pentru el, scena lua amploarea unei catastrofe. În cele din urmă, 
reuși să bâiguie: 

— Vreți să așteptați o clipă, domnule? 

Funcţionarul dispăru. Imediat, un alt bărbat ieși dintr-un birou 
protejat de jaluzele. Impostorul rămase de piatră, cu fața 
imobilă. 

— Vreo problemă, domnule? întrebă nou-venitul cu o voce 
mieroasă de șef de sală. 

— Intrebați-l pe colegul dumneavoastră. 

Funcţionarul zâmbi, cu aerul că spune „Nu e cazul: problema 
e ca și rezolvată”. Ținea în mână legitimaţia lui Levy cu aceeași 
precauţie de parcă ar fi fost vorba de Regent, cel mai preţios 
diamant din Coroana Franţei. 

— Vă însoțesc în sala casetelor, spuse el, înapoindu-i 
documentul. 

O luă înainte cu pas hotărât, fără să arunce vreo privire spre 
tânărul funcţionar care își înghițea umilinţa. De fapt, se simțea 
solidar cu metisul. Empatiza cu toți fraierii de pe Terra. Ştia că îi 
făcuse un serviciu mititelului: o umilinţă pe zi și pielea lui va 
deveni tot atât de tăbăcită ca un blindaj. Mu/tumită cui? 

Subsol. Mai rece cu câteva grade. Un hol din oțel și beton. 
Domeniul concretului. Al banilor adevăraţi. Cei care foșnesc 
între degete și se cheltuiesc pe dorințe. 

Pașii le răsunau ca într-o biserică. Își imagină vizitatorii 
locului. Cu mâinile crispate pe bancnote. Privirile fascinate de 


VP - 159 


bijuteriile lor. Buzele rugătoare în faţa acțiunilor și obligațiunilor. 
Putea simţi freamătul fervorii, al pasiunii, al cultului averii cu A 
mare. Asta era tămâia ce ardea aici. Zeul care îndestula nava 
subterană. 

Lui nu-i păsase niciodată de bani. De aceea și câștigase 
atâţia. Lucrase din pasiune pentru meserie, pentru a obţine 
altceva. 

Ajunseră la sala casetelor. Bancherul descuie grilajul. Pereţii 
erau tapiţaţi cu casete. Se opriră în faţa casetei sale. Vizitatorul 
introduse cheia lui. Locul aducea mai degrabă cu un columbar. 
Acele nișe numerotate ar fi putut foarte bine să adăpostească 
urne funerare. Într-un fel, despre asta era vorba. Cenușă a 
viselor și a vieţii, putrezind în casetele încuiate. 

— Mă scuzati. 

Bancherul se apropie de firidă și scoase chiar el cutia 
metalică. l-o înmână cu respect și îl lăsă singur într-o cameră cu 
pereţii văruiţi, în care se aflau doar o masă și un scaun. 

Levy nu minţise. Mănușile erau acolo, în două pungi de probe 
separate, ca și analizele laboratoarelor din Bordeaux și 
Strasbourg. Verifică: era vorba de documentele originale. Copiile 
zăceau pe undeva, dar nimeni nu va avea vreodată ideea să le 
compare. 

Scotoci în continuare. Câteva teancuri de mii de euro, câteva 
lingouri de aur, ceasuri, bijuterii. Levy pusese acolo toate 
bunurile lui în vederea unei dispariţii iminente. Un pistol era pus 
de-a curmezișul: un Sig Pro SP 2009, echipat cu laser și 
amortizor de sunet. Cu care să încheie ultimele socoteli înainte 
de plecare. 

Luă pungile cu probe, îndoi rapoartele laboratoarelor și le vări 
în buzunarul de la spate. Nu atinse nimic altceva. Câteva clipe 
rămase așa, în picioare, contemplând vestigiile tristei vieţi a lui 
Levy. Îi părea rău pentru el. Evreul își trăise viaţa urmărind 
răufăcătorii, dar mai ales luptând cu propriii demoni. 

Brusc se văzu pe sine, în această cameră închisă. Era aceeași 
disperare. Se așeză pe scaun, temându-se de o criză. Dar nu. 
Era vorba de ceva mult mai simplu: tristeţea. În ciuda mitului pe 
care-l construise, forței pe care o dobândise, disperarea nu-l 
părăsise niciodată. 

Aceleași amintiri îl chinuiau mereu. 


VP - 160 


Își dădu seama că plânge. Fără îndoială că bancherul îi auzise 
hohotele de plâns. Işi șterse ochii și căută în el noi resurse de 
disimulare. Trecură câteva secunde. Când deschise ușa, își 
regăsise stăpânirea de sine. Șapcă, ochelari negri, faţă 
împietrită. Celălalt se înclina deja, luând cutia cu deferenţă. 
Așteptă cu răbdare până când cutia fu pusă la loc, apoi ieșiră la 
suprafață. 

Afară soarele strălucea. Decise, în ciuda faptului că era în 
întârziere, să meargă până la poarta Pantin. Aici, Parisul nu avea 
nimic de-a face cu orașul luminilor. Totul era sordid. Construcţii 
izolate, murdare, magazine de solduri, semne ale căror culori se 
confundau între ele. Oferte derizorii pentru portofele goale. De 
fapt, în mizeria și în sărăcia asta se simțea el bine. Infernul 
acesta era creuzetul lui originar, magma lui primitivă. 

Se gândi la mănușile din buzunar și îl încercă o ușurare vagă. 
Nu se temea că va fi demascat. Dimpotrivă, propria Operă era 
mândria lui. Insă doar el avea să hotărască momentul și locul 
revelațţiei. 

Unde să le distrugă? îi trebuia un loc special. Un loc sacru. 
Aceste mănuși aveau o importanţă deosebită. Nu atât ca probe 
incriminatorii, ci mai degrabă ca amintiri, atât dureroase, cât și 
voluptuoase. O dovadă a lașităţii sale - se revăzu alergând pe 
terenul viran -, dar și un vestigiu al contactului cu Dușmanul. 
Încasase loviturile dure date de Vânător. Și ea adorase aceste 
șocuri care erau totodată și acuplări. 

Văzu un taxi și ridică mâna: vehiculul se opri. 

— La parcul de pe dealul Chapeau-Rouge. 

— Unde e asta? 

Trase aer în piept, exasperat. 

— O luaţi spre Porte Pantin, apoi pe bulevardele ocolitoare. 
Bulevardul Algérie și apoi o să vă ghidez eu. 

Cobori din taxi și rămase în fața fântânii din parc, pe 
bulevardul Indochine. De cealaltă parte a gardului, o femeie 
goală își expunea formele impozante deasupra bazinelor care 
coborau în trepte ca niște terase lichide. Statuia părea căzută de 
pe piedestalurile palatului Chaillot - și într-un fel, așa și era: o 
copie a unei lucrări realizate pentru Expoziţia Universală din 
1937. 

Plăti și o luă de-a lungul gardului, în căutarea unei intrări. 
Grădinile erau pustii. Cobori pe aleile mărginite de arbori exotici: 


VP - 161 


gingo, sequoia, siminichie, salcâmi plângători... Topografia 
parcului trăda stilul monumental al anilor '30: spaţii mari, linii 
simetrice, scări largi. Ordinea și rigoarea aceasta îl calmau. Era 
ceva fascist, stalinist în acest simţ al proporţiilor - și lui îi plăcea. 

Ajunse din nou la picioarele acelei Eve, imensă și languroasă. 
În secret, se identifica cu statuile feminine din acea perioadă. 
Umeri largi, sâni mici, picioare solide: se recunoștea în formele 
primitive, mai mult asiriene decât grecești. Operele evocau de 
asemenea Titanii, cei care fuseseră uciși sau vânaţi pentru a 
face loc în cosmogonia elenă zeilor din Olimp, mai apropiaţi de 
fiinţele omenești. 

În vremea uceniciei lui de hoț, venea aici miercurea, cu cartea 
lui fetiș. Devora poveștile mitologice, căutând, fără să știe, o 
justificare a propriei existenţe. Trecuse prin infernul de la Jules- 
Guesde. Îl loviseră. Urinaseră în mâncarea lui. Îl violaseră. Dar 
nu-și amintea decât de aceste după-amiezi solitare, din acest 
parc. Își imagina atunci viaţa lui ca pe un basorelief de granit, 
lustruit de secole. 

Făcuse și alte cercetări. Citise mitul lui Hermaphroditus, 
copilul lui Hermes și al Afroditei, de care se îndrăgostise nimfa 
Salmacis.  Descoperise  androginii primordiali, evocaţi de 
Aristofan în Banchetul lui Plafon. Legenda persană a lui Kainis, 
fiica regelui lapiţilor, care ceruse zeilor, după ce fusese violată, 
să devină bărbat. Apoi întâlnise Phoenixul... 

La început, nu se recunoscuse în pasărea de foc. Abia la a 
doua operaţie și după injecţiile cu testosteron înțelesese. La 
fiecare înțepătură, corpul lui lua foc și el renăștea. Era Phoenix. 
Nici bărbat, nici femeie. Sau, mai degrabă, amândouă. Autonom 
și nemuritor. Pasărea nu avea părinţi, nici sex, și se procrea 
singură prin flăcările sale, care erau linţoliul și matricea ei. Nu 
avea nevoie de nimeni. Era un Tot. 

Consultase şi alte cărți și obținuse confirmarea. Era 
moștenitorul păsării roșii, care renăștea din propria cenușă în 
Grecia, dar și al Phoenixului din Egipt, acvila gigantică cu pene 
de foc. Al păsării Simurgh din mitologia persană, al păsării 
Zhuque din cosmogonia chineză, al Păsării Tunet amerindiene, 
al Păsării Mika, aborigene... Aceste păsări de pradă din cele 
patru colţuri ale lumii constituiau arborele lui genealogic. Pe 
Terra, fusese simbolul puterii Romei, acvila mitică, androgină și 


VP - 162 


nemuritoare. Mai târziu însoţise imaginile lui Hristos, pe 
iconostasele din Evul Mediu, în tablourile Renașterii... 

Privi în jurul fântânii: nimeni. Îngenunche cu spatele la traficul 
de pe Marâchaux. Scoase mănușile și vărsă pe ele o fiolă cu 
alcool pe care o adusese cu el. Bricheta sa Zippo făcu restul. O 
scânteie de la piatra brichetei și cele două mănuși de nitril fură 
învăluite de o mână strălucitoare, incandescentă. In câteva 
secunde, probele  incriminatorii deveniră două fragmente 
lipicioase și negre. 

Arse și rapoartele de analiză, apoi închise ochii și rosti 
rugăciunea către divinitatea sa: „Sunt născut sub semnul 
dezgustului și al lepădării de sine. Am crescut împroșcat cu 
vorbe de ocară și ticăloșii. Aidoma lui Hristos, pe viața asta 
nenorocită mi-am clădit slava. Martiriul m-a iluminat și m-a 
trezit. Sunt Unitatea. Sunt focul și pacea. Moartea și 
mântuirea...” 

Risipi cenușa în apă, apoi se ridică. Un nor trecea chiar atunci. 
Lumina se stinse. Totul deveni estompat, difuz, ca la apropierea 
unei furtuni. Nu mai auzea zgomotele circulației, ale lucrătorilor 
de la linia de tramvai. Percepea vocile discordante, declamaţiile 
corului antic. Simțea electricitatea din aer. Furnicături în 
vârfurile degetelor. 

Se uită la ceas: ora 13:00. Va rata masa cu angajaţii lui. 

Alungă problema cu o ridicare din umeri. Nimic nu mai conta. 
Răzbunarea lui se apropia de final. 


48. 


leșind din lift, Passan dădu peste Fifi, care-l aștepta în holul 
de la etajul doi. In acest decor impersonal, semăna cu un cal de 
curse rătăcit într-o companie de asigurări. 

— Trebuie să te uiţi la asta, spuse punkistul, întinzându-i un 
document împăturit. 

Era o hartă a sud-estului Franţei: Paca, Languedoc-Roussillon, 
Rhône-Alpes... Erau încercuite cu verde localităţile unde locuise 
Guillard și cu roșu alte zone: fără îndoială, focarele de incendiu. 
Cercurile se întretăiau în pereche și formau subansambluri, ca la 
cursurile de iniţiere în matematică. 


VP - 163 


Fifi arătă cu degetul spre unul dintre ele. 

— În '867, la şaisprezece ani, Guillard a fost trimis într-un 
centru, aproape de Vigan. 

— Les Hameaux. 

— Exact. Șase luni mai târziu, un incendiu provocat distruge 
cinci hectare de vegetaţie între Vigan și Saint-Hippolyte-du-Fort. 
Niciun vinovat. Caz clasat. 

Degetul arătător se deplasă. 

— 1989. Guillard e ucenic într-un atelier mecanic din 
apropiere de Sommières, atelierul Lagarde. La sfârșitul lui 
august, un incendiu izbucnește la sud de Ganges. Sute de 
hectare arse. Un camping făcut scrum. În mod miraculos, nu se 
înregistrează nicio victimă. Ancheta se oprește, dar poliţia 
bănuiește că incendiul a fost provocat. 

Stăteau în picioare în hol, în mijlocul unei bălți de lumină. 
Passan simţea că fierbe din nou. Era murdar, șifonat, transpirat 
tot. Costumul era bun de dat la curăţat, iar el ar fi trebuit să 
facă un duș. 

— 1990, continuă Fifi. Un nou incendiu, între Quissac și 
Nîmes. Vântul a agravat situaţia. Mii de hectare au fost cuprinse 
de foc. Pompierii au avut nevoie de două zile pentru a opri 
nenorocirea. Sate întregi au fost evacuate. Sute de oameni 
mobilizați. La final, trei victime. Nici vinovaţi, nici explicaţii. Dar 
experţii au fost categorici: incendiul fusese provocat. Totul la 
mai puţin de treizeci de kilometri de Sommieres. 

Passan privea harta și cercurile: o veritabilă radiografie a 
nebuniei lui Guillard. Cu toate acestea, încă puteau vorbi de 
coincidenţe. 

Adjunctul parcă îi citi gândurile. 

— Mai vrei? 1991: Guillard se mută la Béziers. 

— Atelierul Soccart. 

— În anul următor, clinica des Champs, din centrul orașului, ia 
foc. Fără victime. Ancheta nu rezolvă nimic, ca de obicei. 

Passan vru să facă un comentariu, dar Fifi era pornit. 

— 1997. Guillard e șeful atelierului Roches, din Montpellier. 
Șase luni mai târziu, dă foc maternității Notre-dame-du-Salut, 
din cartierul Mosson. Încă o dată, ce putea fi mai rău abia a fost 
evitat. Era evident că Guillard se pornise împotriva clinicilor. 

Passan făcu un pas spre dreapta, ferindu-se de lumină. De-a 
lungul anilor, tendinţa spre piromanie a lui Guillard ieșise tot 


VP - 164 


mai mult în evidență. Furia sa, dorinţa de distrugere se 
focalizaseră pe locul unde se născuse. Nu era greu de imaginat 
de ce. 

Fifi împături harta comorilor sale și continuă: 

— Cel mai frumos e ce a urmat. În '99, Guillard lichidează 
totul și pleacă în Statele Unite. Lucrează în mai multe state. În 
2000, îl găsim la Salt Lake City, în Utah. In același an, 
maternitatea spitalului universitar ia foc. Șase luni mai târziu, un 
început de incendiu e semnalat la periferia orașului Tucson, 
Arizona. Guillard tocmai ajunsese acolo. 

Passan își aminti de o serie de asasinate ale căror victime 
fuseseră prostituate înregistrate în Germania, la începutul anilor 
'80. Urmărind venirile și plecările principalului suspect, poliţia 
descoperise că asasinate similare fuseseră comise la Los 
Angeles, atunci când acesta era acolo. O coincidenţă suficientă 
pentru a-l condamna. Era oare îndeajuns pentru a-l acuza pe 
hermafrodit? Toate astea erau prea îndepărtate, prea vechi. 

Passan își mai dădu seama de un lucru. Relaţia intimă dintre 
Guillard și foc. Monstrul nu gustase niciodată plăcerea sexului. 
Singurele lui orgasme fuseseră provocate de flăcări. Nu putea 
avea o erecție, nici vorbă de ejaculări. Niciun orgasm feminin. 
Rămânea senzaţia aceea teribilă a focului care distrugea, 
purifica, metamorfoza... 

— Nimeni n-a făcut niciodată vreo legătură între toate 
chestiile astea? 

— La mii de kilometri depărtare? Cauţi acul în carul cu fân. 

Încă de la primele incendii, Guillard își descoperise puterea: 
mii de hectare arse, sate evacuate. Apoi lovise într-o manieră 
mai exactă, deși mai simbolică. Vizând maternităţile, își 
propusese să lovească în speța umană, în chiar dezvoltarea ei. 
Această psihologie barbară nu ducea decât la o concluzie 
terifiantă: Guillard urma să-și dea foc propriei case, cu familia sa 
cu tot. Fără ca nimic și nimeni să-l poată împiedica. Nici măcar 
el, care se făcuse de rahat chiar în acea după-amiază. 

— Ai lucrat bine, admise Passan. 

— Mulţumește-i lui Serchaux... 

— Și după întoarcerea în Departamentul 93? 

— Tocmai facem cercetări. Cum ţi-am mai spus, avem alte 
dosare pe rol. 

— Și restul? Probele luate de la mine de-acasă? 


VP - 165 


— Nimic. Am primele rezultate de la Zacchary. Dăm mereu 
peste aceleași amprente. Ale tale, mai ales. Așteptăm 
rezultatele ADN ale fragmentelor organice, dar... 

— Ancheta din ușă-n ușă? 

— Degeaba. Nimeni n-a văzut nimic neobișnuit. 

Passan ridică ochii. Deși, până acum, nu ajunseseră la niciun 
rezultat, îi dădea putere agitația aceasta. Oamenii lui nu-l 
uitaseră. 

— Am mers și la familia lui Marc Campanez. Cei trei copii ai lui 
au fost mai degrabă surprinși că ne preocupă din nou moartea 
tatălui lor. N-au suferit nicio agresiune, n-au primit nicio 
amenințare. L-am interogat și pe tipul de la Marie-Claude. Nu e 
clar, dar nu cred să aibă ceva de-a face cu toate astea. 

Passan desluși în amalgamul de fapte, incendieri și impulsuri 
urma furiei bărbatului-femeie. O linie precisă, care avea 
densitatea și limpezimea unei raze laser. 

— Despre mănuși, nimic nou? 

— Am transmis mesajul tipilor lui Levy. Cred că au căutat pe 
terenul viran. N-au găsit nimic. 

— Și Levy unde e? 

— Habar n-am. 

Fifi făcu un pas înapoi și, brusc, păru că-și dă seama de starea 
interlocutorului său: 

— Și tu, unde ai fost? Parc-ai ieșit dintr-o centrifugă. 

— Am urmat o pistă, care s-a dovedit o fundătură. 

— Ce pistă? 

— Las-o baltă. 

— Transparenţă totală, ce să zic. 

Passan nu răspunse. Simţi că adjunctul lui nu terminase încă. 

— Eşti sigur că nu mai ai nimic să-mi spui? 

— Ba da. E o problemă. 

— Ce problemă? 

— Eşti așteptat la etaj. 

— Inspectoratul general? 

— Nu. Un expert psihiatric. 

— Trimis de șefi? 

— Nu. 

— Dacă e avocatul lui Guillard, o să... 

— Nici vorbă. 

— Lasă șaradele. 


VP - 166 


— E avocatul lui Naoko, un anume Rhim. 

Punkistul ezită. 

— A cerut o expertiză psihiatrică în cadrul procedurii de divorț 
și... 

— POFTIM? 

— Zice că se întâmplă frecvent. 

Cuprins de furie, Passan înghiţi cu greutate. 

— E un tinerel, încercă Fifi să-l calmeze. Chiar simpatic. 

— Unde e? întrebă Passan, cu o voce amenințătoare. 

— Calmează-te. Mi-a spus că e doar o întâlnire preliminară. 
Va... 

— UNDE E? 

— Calmează-te, la naiba! Sus. În sala de ședințe. 


49. 


Fifi nu minţise: psihiatrul avea un aer simpatic. Părea să aibă 
în jur de treizeci de ani și purta un costum curățel, care-i dădea 
un aer de student ce susține un examen oral. Chel, ochelari de 
baga, zâmbet spontan. In același timp, avea un aer de tip 
meticulos, îngrijit, care nu lasă nimic la întâmplare. Passan își 
spuse că omul din faţa lui va avea aceeași meclă și peste 
treizeci de ani. 

Ca să nu-i spargă capul pe loc, își dădu cu apă rece pe faţă la 
toaletele de la etaj. Işi potrivi cravata, își netezi costumul și își 
înăbuși furia. Acum putea să se ducă. 

Psihiatrul. Pierdut în marea sală de ședințe, se ridică la 
sosirea lui și înaintă cu mâna întinsă. Polițistul avea încă mâinile 
reci. Prin contrast, cele ale expertului i se părură fierbinţi. 

— David Duclos. Mulţumesc că m-aţi primit, comandante. Așa 
cum v-a spus colegul dumneavoastră, este vorba doar de o 
întâlnire preliminară. 

Passan îi zâmbi larg. 

— Am tot timpul din lume. Putem trece la interogatoriu 
imediat. 

Duclos flutură din mâini, râzând. 

— Nu e vorba de un interogatoriu! Doar de o discuție care... 


VP - 167 


— Domnule doctor, sunt poliţist de douăzeci de ani. Citesc 
expertizele psihiatrice ale ticăloșilor care violează copii încă de 
pe când dumneavoastră ezitaţi între drept și medicină, așa că 
haideţi să nu pierdem timpul. 

Psihiatrul deschise braţele părând să spună: „Cum doriţi”. Mai 
degrabă micuţ, omul gesticula mult. Mișcările îi accentuau 
spusele, conferindu-le căldură și hotărâre. Passan avea alte 
cuvinte pentru a caracteriza genul acesta de atitudine, dar se 
refereau la sodomie și vaselină. 

Se așezară de o parte și de alta a unei mese lungi, lăcuite. 
Decorul era în ton cu birourile și culoarele. Un mediu neutru, 
fără eleganţă sau căldură, ce se răsfrângea asupra vieţii 
oamenilor: atitudini superficiale și idei preconcepute. 

— Beţi ceva? întrebă Passan, făcând pe gazda. 

— Nu, e în regulă. Mulţumesc. 

Comandantul luă telefonul și chemă secretara de la etajul doi. 
Îi ceru cât mai politicos să-i aducă o cafea. Nu porcăria de la 
automat, ci nectarul pe care îl prepara chiar ea cu ajutorul unei 
mașinării italiene. 

La urma urmei, nu era nemulţumit de pauza aceasta. Fusese 
luat prin surprindere de trădarea lui Naoko, dar să se joace cu 
amatorul ăsta urma să-l destindă. După cursa nebunească ce-l 
convinsese că, sub nicio formă, cazul Guillard nu se încheiase 
încă, nu se grăbea să plonjeze din nou în acel coșmar. 

— Cu riscul de a mă repeta, începu Duclos, nu sunteţi obligat 
să-mi răspundeţi astăzi la întrebări. 

— De ce nu m-aţi anunţat de vizita dumneavoastră? 

— Am sunat azi-dimineaţă, dar nu eraţi. 

— Genul ăsta de expertiză se anunță cu mai multe zile 
înainte. 

— Avocatul soţiei dumneavoastră, domnul Rhim, este, ca să 
spunem așa, foarte eficace. El e cel care a ţinut să grăbească 
lucrurile. 

— Ca să mă ia prin surprindere? 

Duclos se mulțumea să zâmbească în continuare. Scoase din 
servietă un dosar destul de gros, cu elastic. Passan se crispă: în 
clipa aceea, tipul său, mai degrabă, avocatul lui Naoko, îl 
ancheta pe el. Se întrebă ce putea să conţină acel dosar: fișa sa 
profesională era strict confidențială. 

— Soţia mea este la curent cu iniţiativa avocatului ei? 


VP - 168 


Din nou un zâmbet. Passan știa pe de rost expresia aceasta: 
„Eu pun întrebările” - o folosea în fiecare zi în fața suspecţilor 
sau a martorilor. 

Psihiatrul își puse telefonul pe masă. 

— Vă deranjează dacă înregistrăm convorbirea? 

Olivier acceptă înclinând din cap, continuând să observe 
gesturile interlocutorului său. Dosarul lui conţinea mai multe 
mape burdușite cu teancuri de hârtii. Pe prima mapă se vedeau 
inițialele Prefecturii de Poliţie. Avusese deci acces la arhivele 
Firmei. Cum? Cine i le dăduse? 

— V-am văzut realizările profesionale, spuse psihiatrul, 
răsfoind paginile. Impresionante. 

— Să lăsăm lingușelile. 

— Zău. Sunteţi un erou cum nu se mai întâlnesc în ziua de azi. 

Passan nu-i dădu apă la moară. Celălalt continuă, de parc-ar fi 
citit rapoarte și tăieturi din ziare. Tehnica psihiatrului era ca a 
poliţistului. Să alungi bănuiala adversarului pentru a lovi mai 
bine. 

Primul atac nu întârzie să apară. 

— Ca să ajungeti aici a trebuit să parcurgeţi un drum lung. 

— Faceţi aluzie la tinereţea mea nebună? 

Potrivindu-și ochelarii, Duclos deschise o a doua mapă. 
Passan tresări: erau extrase din dosarul lui de la Asistenţă 
Socială din copilărie. Cum reușise începătorul ăsta să și le 
procure? Își strânse pumnii sub masă. Nu era momentul să se 
enerveze. 

— Orfelinate. Asistenţi maternali. Centre de observare. Multe 
probleme cu forțele de ordine pe când eraţi încă minor. 

— Am fost grațiat. 

Duclos își ridică privirea pe deasupra ochelarilor. 

— În domeniul meu nu există niciodată grațiere. 

O frază de intimidare. O formulă de poliţist. Passan se întrebă 
brusc dacă tipul ăsta chiar fusese trimis de avocatul lui Naoko. 
Nu-i arătase vreo hârtie, vreun document oficial. La ideea de a i 
le cere acum, o lehamite imensă îl cuprinse: prefera să-l lase să 
continue. 

Un ciocănit în ușă: sosise cafeaua. Passan o bău pe 
nerăsuflate, arzându-și gâtul. 


VP - 169 


— După această perioadă... tulbure, reluă celălalt, urmați 
studii de drept, apoi intraţi în poliţie. De atunci, adoptați o 
atitudine exemplară. 

— Este o expertiză sau o ședință de psihanaliză? 

— Cum vă explicaţi acest viraj? 

— Să spunem că mi-am găsit calea. 

Ochelaristul scrise în carnetul lui. Nu un cuvânt, ci un semn, o 
mâăzgălitură. A treia mapă. Olivier recunoscu documentele. 
„Dosarul școlar”. Așa se numea ansamblul evaluărilor, bilanţul 
medical și psihiatric, comentariile semnate de superiorii lui. 
Firma lucra ca la carte, cu note, aprecieri, puncte bonus. Un 
sistem pe care nu-l suferise niciodată. 

— Când aţi ajuns la Brigada Anti-crimă, aţi făcut de mai multe 
ori uz de armă. 

— Am ucis doi oameni în timpul operaţiunilor, dacă la asta vă 
referiți. 

— Ce-aţi simţit în acel moment? 

Passan izbucni în râs. 

— Sosiţi cam târziu, domnule. Au trecut zece ani. Am fost 
supus la teste, interogatorii, evaluări. Le aveţi, de altfel, sub 
ochi. M-au trimis chiar la înmormântarea unuia dintre ticăloși, 
pentru a mă pune la încercare. Nu vă temeţi, am avut parte din 
plin de toate. Lucrurile s-au așezat. 

Psihiatrul rămase imperturbabil - repetă întrebarea: 

— Dar dumneavoastră ce-aţi simţit... în acel moment? 

Olivier se aplecă peste masă. 

— Când am depus jurământul, am acceptat și astfel de riscuri. 
Există în caietul meu de sarcini, capisce? Îmi fac meseria, asta e 
tot. 

Impasibil, avocatul mai făcu o serie de însemnări. Arătă spre 
arma fixată pe centura lui Passan: 

— O purtaţi în permanenţă? 

— Da, după cum vedeți. 

— Nu e o regulă a Brigăzii Criminalistice. 

— Fiecare are propria regulă. 

— Ce calibru? 

Cu un gest, Passan scoase arma și o puse pe masă. Px4 Storm 
SD. Deși avea o carcasă din polimeri, scoase un zgomot 
amenințător. Un obiect care aparținea unei alte lumi, unde 
gesturile aveau mai multă greutate. 


VP - 170 


— Beretta. Calibrul 0,45. Unul dintre cele mai puternice de pe 
piață. Cel pe care-l are Leonardo DiCaprio în Inceputul. 

Îl văzu pe celălalt înghițind în sec. Psihiatrul părea să se 
concentreze pentru a nu arăta niciun semn de teamă - își drese 
glasul și continuă: 

— Vă dă un sentiment de putere? 

— Voi avea dreptul la capitolul cu substituţia falicâ? 

— Vă consideraţi violent? 

— Meseria mea e violentă. Am ales slujba asta ca să lupt 
împotriva acestei violenţe. Nu pentru că mi-ar plăcea. N-am 
ridicat niciodată mâna asupra cuiva în afara serviciului. 

Avocatul continua să scrie. Dădea impresia că lucra la un 
careu de cuvinte încrucișate. Olivier îl văzu răsfoind niște rețete 
medicale. Până unde scormonise novicele ăsta? Cine îi furnizase 
aceste documente confidenţiale? Brusc înțelese și simţi un 
junghi: Naoko. Hârtiile proveneau direct din arhiva lui personală. 
Nu putea crede că dăduse o astfel de muniţie avocatului ei. 

— Văd că aţi urmat un tratament cu antidepresive. 

— Și ce-i cu asta? 

— Din ce cauză? 

— O criză existenţială, spuse Passan cu o voce seacă. 

— Perioada asta... este legată de actele de violenţă pe care a 
trebuit să le comiteţi? 

— Nu. Uitaţi-vă la date. Nu au nicio legătură. Era în '98. 

— Inconștientul nu cunoaște date. Aţi... 

Passan ridică mâna și spuse: 

— N-am chef de psihologia asta de doi bani! 

Duclos se trase înapoi, dar îi susţinu privirea. 

— De ce aţi urmat tratamentul? 

— Nu știu..., mormăi Olivier. Nu mai făceam faţă. 

— La muncă? 

— La muncă... Și în viaţă. Nu mă mai simţeam capabil să-mi 
asum toate astea. O cădere nervoasă. Li se întâmplă tuturor. 

Apărarea lui suna jalnic. 

— Aţi făcut psihanaliză timp de opt ani. 

— Exact. 

— Cum vă simţiţi astăzi? 

— Nu mai fac de cinci ani. Totul e în regulă. 

Celălalt tăcu, dar tăcerea lui însemna: „Fiecare cu iluziile lui”. 
Psihiatrii, spre deosebire de medicii generaliști, se străduiesc să 


VP - 171 


te convingă că nu ești vindecat - că nu vei fi niciodată. Ceea ce 
ridică problema metafizică a utilității lor. 

Dar pentru moment, singura întrebare la care se gândea 
Olivier era: de ce îi dăduse Naoko o astfel de lovitură? Ca să 
obţină tutela exclusivă a copiilor? Să-i rămână ei casa? Ipoteza 
cea mai probabilă era cea mai rea: îi era cu adevărat frică de el. 
Frică de violența lui. De psihicul lui torturat. De reacţiile lui 
imprevizibile. Voia să fie sigură că e capabil să se ocupe de 
băieţi. 

Simţi că se sufocă. Era un simplu ucigaș, dedicat întrutotul 
cauzei sale, și nu avea nicio legătură cu lumea oamenilor 
sănătoși și normali. 

— Continuati, vă rog. 

O altă mapă. Totul era inteligent organizat. Cu stupoare, 
Passan recunoscu dosarul lui Patrick Guillard. Nu dosarul de 
acuzare, ci dosarul lui de reclamant. 

— Un suspect a depus plângere împotriva dumneavoastră. 

— Nu e un suspect, e un acuzat. 

— Se află în libertate. 

— Nu pentru multă vreme. 

Duclos parcurse foile prinse în agrafe: sentința 
judecătorească, ordinul de restricţie, reclamațţiile... Evident, 
avocatul lui Naoko avea pilele lui. Passan simţi o speranţă slabă: 
poate că nu ea îi dăduse toate documentele acelea. 

— Vă acuză de hărțuire. Și de tentativă de omor. 

— Minte. Ancheta își urmează cursul. 

— Fără dumneavoastră. Vi s-a luat cazul. 

— Aveţi răspunsurile, spuse Passan, foindu-se pe scaun. De ce 
mă mai întrebaţi? 

— Aţi primit ameninţări de curând? La dumneavoastră acasă? 

Passan nu reuși să-și ascundă surprinderea. Din nou, bănuiala 
asupra lui Naoko. Îi povestise totul avocatului. 

— Ce legătură are cu divorţul meu? 

— Vă gândiţi la o răzbunare? La cineva care vă vrea răul? 

Polițistul se aplecă din nou. Arma de calibru 0,45 trona în 
continuare între cei doi bărbați. Cu ţeava îndreptată spre 
psihiatru. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Razbunarea cuiva pe care l-aţi brutalizat? L-aţi arestat din 
greșeală? 


VP - 172 


Medicul vorbea tot mai precipitat. Îi era frică, dar nu ceda. Mai 
văzuse el și alţii. Atunci când, trimis în corzi, se pregătea de un 
atac frontal, Passan primi o lovitură complet neașteptată: 

— Aceste ameninţări ar fi putut să vă apropie din nou de soţia 
dumneavoastră. 

— Poftim? 

Psihiatrul își scoase ochelarii și se șterse la ochi. Avea fruntea 
plină de sudoare. Polițistul transpira și el. Aerul condiţionat n- 
avea niciun efect asupra celor doi combatanți. 

— Nu ţineţi cu adevărat să divorţaţi. Ameninţările acestea ar 
fi putut da un sens nou rolului dumneavoastră... în cuplu. Un rol 
de protector. 

Passan se agăţă de masă. Simţea cum scaunul i se scufundă 
în podea. 

— Mă acuzaţi că am pus la cale toată porcăria asta? 

— Nu e ideea mea. 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

Celălalt se ghemui în scaun, livid. Passan se aruncă spre el. 
Se rostogoliră pe podea. Polițistul își recuperase din mers 
pistolul. 

Lipi ţeava de gâtul medicului. 

— Cine ţi-a spus asta, javră? CINE? 

— Avocatul soţiei dumneavoastră... Ea a... 

Passan puse un glonț pe ţeavă. 

— JIGODIE ORDINARA! 

Nu-și duse gestul la sfârșit. Alertaţi de zgomot, Fifi și câțiva 
polițiști se grăbiră să-l dezarmeze. 


50. 


Jean-Pierre Levy era nemișcat, iar capul îi atârna. Strălucirea 
luminii nu-l făcu nici măcar să tresară. Nu era efectul perfuziei. 
Mai degrabă o consecință a întunericului, a căldurii - ventilaţia 
răspândea în continuare valuri de căldură. 

Se apropie. Levy era ud de transpiraţie. Tot corpul îi strălucea 
ca o armură. Phoenixul zâmbi și verifică seringa automată. 
Aproape un litru și jumătate de lichid fusese deja injectat - iar 


VP - 173 


jidanul eliminase prin transpiraţie mai mult de jumătate. Era 
momentul. 

Se dezbrăcă repede, apoi își luă rochia. Lejeritatea stofei, 
senzaţia binefăcătoare. Nu avea nevoie de oglindă. Știa că 
țeasta cheală și rochia portocalie îl făceau să semene cu un 
călugăr budist. 

ÎI scutură pe Levy, care îşi veni în simţiri. Se zbătu încercând 
să înţeleagă de ce se trezise legat de un scaun de fier, pe fundul 
unei celule de beton. Apoi se uită la bărbatul care stătea 
nemișcat în faţa lui și izbucni în râs. 

— Nu râde, îl sfătui Phoenixul. În Antichitate preoţii însărcinaţi 
cu artele divinaţiei se îmbrăcau în femei. Erau mediatori. Între 
zei și bărbați, între bărbaţi și femei. Simbolizau originea lumii, 
unirea Cerului, principiul masculin cu Terra, principiul feminin. 

— Dement ce ești... Ai mănușile? 

Phoenixul simţea mirosul de transpiraţie ce umplea celula - 
era acru, sulfuros. 

— De obicei, strigă el ca să acopere zgomotul, polițiștii se 
aventurează cu prudenţă în jungla criminalilor! Nu se abat 
niciodată din lumină, de la drum. Tu ai depășit linia, Levy. Cu 
șantajul tău mizerabil te-ai hazardat pe teritoriul meu. Acolo 
unde legile tale nu mai au putere... 

Bărbatul se agită pe scaunul lui sudat de podea și urlă: 

— Nu pricep nimic din ce zici, dementule! Ai sau nu mănușile? 

Guillard se apropie de prizonier. Sistemul de ventilaţie făcea 
să-i fluture pliurile rochiei. 

— Antichitatea prezintă o contradicţie. Grecii venerau zeii 
dubli, atât masculini, cât și feminini, capabili să se reproducă 
singuri. 

Levy se schimbă la față. Avea o expresie îngrozită. 

— O să... o să mă omori? 

— Cu toate astea, aveau oroare de hermafroditism la oameni. 
Dacă un copil se năștea cu organe genitale ambigue, îl înecau 
pe loc, îl ardeau sau îl lăsau în văzul tuturor până murea. Nimeni 
nu voia să se murdărească cu sângele lui. Pe atunci, această 
malformaţie trecea drept semn al furiei zeilor. 

Brusc, se aplecă și apucă perfuzia. 

— Îţi spun: aveau dreptate. Eu sunt furia lui Dumnezeu. 

Levy păru brusc să înțeleagă că aceste mărturisiri însemnau 
condamnarea lui. 


VP - 174 


— Te implor, hohoti el, eliberează-mă... Ai găsit mănușile? 
Lasă-mă să plec... Nu voi spune nimic... Am uitat deja totul... 

— O să-ţi mai spun un ultim adevăr, Levy. Ca să nu mori 
prost. În Grecia Antică preoţii practicau anasyrma: deghizați în 
femei, își ridicau rochia și își arătau organele genitale 
credincioșilor. Astfel, erau și bărbat și femeie. Erau forţele 
reunite ale originii lumii. 

Își ridică rochia de culoarea șofranului, arătându-și sexul 
atrofiat. 

— NU! 

— Clătește-ţi privirea, Levy. 

Prizonierul întoarse capul. 

— N-am văzut nimic, n-am văzut nimic... 

— Dimpotrivă, vreau să te uiţi. N-am nevoie să mă deghizez în 
nimic. Sunt, în mod natural, și bărbat și femeie. În realitate, nu 
sunt niciuna, nici alta. Sunt deasupra sexelor. Sunt Phoenixul! 

— Nu..., gemu Levy. 

Guillard își lăsă rochia în jos și luă fiola de alcool, înăuntru se 
mai vedeau câteva picături. 

— Ti-am injectat sulf, continuă el. Ai transpirat mult. La 
contactul cu această transpiraţie sulfuroasă, glandele tale 
sebacee au produs bacterii care te-au transformat în hidrogen 
sulfurat. Pricepi? Nu? 

Levy urla, de parc-ar fi vrut să acopere cuvintele călăului său. 
Ochii îngroziți îi ieșeau din orbite. 

— Transpiraţia ta a devenit inflamabilă. „Levy, bomba 
umană”... 

Phoenixul se dădu un pas înapoi și luă bricheta Zippo. Vechea 
lui prietenă. Cea de care se folosise când dăduse foc 
maternităţilor. Părinților lui. Copiilor. 

— NU! 

Ridică puţin capacul, apropie bricheta de flacon și apăsă rotița 
cu buricul degetului. O scânteie fu suficientă. Capătul fiolei se 
aprinse cu o flacără albăstruie. 

— NUUUII! 

Aruncă fiola între picioarele șantajistului. Sexul și coapsele i 
se aprinseră din prima. Urletele îi fură curând înghiţite de 
zgomotul flăcărilor. Se zbătea pe scaun, incapabil să se desfacă 
din legături - curele de distribuţie ignifugate, cele mai bune de 
pe piață. 


VP - 175 


Trecură câteva minute. Phoenixul simţea răsuflarea arzătoare 
a flăcărilor. Fumul era suflat și aspirat în același timp de 
sistemul de ventilație pornit la maximum. Nu era îngrijorat 
pentru poliţist: sacrificiul lui îi reechilibra karma și îi permitea să 
se reîncarneze într-un corp mai bun. Era îngrijorat pentru e/ 
însuși. 

În faţa focului, nu mai simţea nimic - nici seninătate, nici 
ușurare. Focul nu-i mai oferea alinare. Oare îi oferise vreodată? 
Îi dădea forţă, îl stimula, dar nu-i oferise niciodată pace. Își 
amintea  insatisfacţia pe care o simţise după eliminarea 
părinţilor lui. Chiar și sacrificiile din Departamentul 93 își 
arătaseră limitele. Renașterea era de fiecare dată mai puţin 
puternică, mai puţin profundă... 

Trupul bărbatului nu mai ardea. Chircit pe locul lui, cu faţa 
schimonosită, cu mâinile răsucite. Poziţia îi amintea de cea a 
cadavrelor pietrificate din Pompei. 

Opri ventilaţia și în liniștea ce se lăsase brusc, își scoase 
rochia înnegrită. Gol, se apucă să facă puţină curăţenie. Simţea 
o tristeţe nemărginită. Semnele se înmulțeau. Nu exista soluţie 
pentru el. Nici altă alinare în afara ultimului zbor. 

Echipat cu mănuși de protecție, târî cadavrul în celălalt capăt 
al încăperii și deschise trapa destinată de obicei gunoaielor. 
Mirosul acru și mușcător al acidului îi arse gâtul. Işi observă 
imaginea reflectată de suprafața bazinului. O umbră palidă, 
perfect sculptată, brăzdată de riduri negre care nu cereau decât 
distrugere. 

Certitudinea reveni în forță. 

În seara aceea, Cavalerul Nopţii va fi acolo. Pe urmele lui. 
Pândind cele mai mici fapte sau gesturi ale sale. Deci va fi 
timpul să acţioneze. 

Cu piciorul, rostogoli cadavrul și se trase înapoi ca să nu fie 
stropit. Când un fum oribil se ridică din fosă, accentuând mirosul 
de carne prăjită, închise ochii și deschise braţele. 

Ultima Renaștere urma să aibă loc în seara aceea. 


VP - 176 


51. 


ÎI izolaseră într-o celulă din subsolul Direcţiei centrale a 
Poliţiei judiciare de pe rue Trois-Fontanot. Nu știa dacă pentru a- 
| proteja de alţii sau, din contră, pentru a se proteja ei de 
nebunia lui. De dincolo de perete ajungeau la el strigăte, 
mormăieli - beţivi pradă halucinaţiilor, inocenți închipuiţi 
strigându-și nevinovăția, nebuni pe care nu-i puteau stăpâni, 
așteptând să fie transferați la psihiatrie, la sediul poliției din 
Paris. 

Ghemuit pe patul prins de perete, fără curea sau pantofi, nu- 
și mai controla gândurile: creierul lui, într-un cocon propriu, 
mergea pe drumuri imprevizibile. Sub efectul calmantului care i 
se injectase, se simţea năucit, în același timp detașat și letargic 
- și în mod ciudat, desprins de realitate. 

Totuși, nu atât de mult pentru a-și uita obsesiile... 

Să iasă de acolo... 

Nu se mai gândea de fapt la psihiatru. Un începător care 
făcuse o gafă - își va aduce aminte mult timp de episodul ăsta. 
Oare l-ar fi împușcat? Imposibil să răspundă. Îl preocupa mai 
degrabă Guillard. Unde fusese ticălosul la prânz? Ce pregătea? 
Din reflex, aruncă o privire la încheietura mâinii, dar îi luaseră și 
ceasul. 

Să iasă de acolo... 

Să nu-l scape nicio secundă din priviri. La cea mai mică 
abatere, un glonţ în cap. Încă un gând criminal... În mai puţin de 
șaptezeci și două de ore, aproape zdrobise capul unui suspect, 
amenințase un psihiatru - iar acum voia să meargă și mai 
departe. 

Zgomotul cheilor în broască îl făcu să sară în picioare. 

— Stai jos. 

Fifi făcu un pas înăuntru și ușa se închise în urma lui. 

— Ti-am spus să stai jos. 

Passan se așeză din nou pe banchetă și își strânse haina pe 
lângă el, ca și cum ar fi fost pe puntea unui vas în bătaia 
vântului. Sudoarea i se uscase, iritându-i pielea. 

— O să te vezi cu procurorul. 

— Nu cu judecătorul? 


VP - 177 


— Duclos n-a depus plângere. Ai un noroc chior, puiule. În 
schimb, raportul lui s-ar putea să fie nasol. 

Olivier se luă cu mâinile de cap. Va pierde tutela copiilor. Va fi 
concediat. Va... Își ridică privirea. 

— l-aţi spus lui Naoko? 

— Noi nu. Dar nu te teme: va afla. Am încredere în avocatul 
ei. M-am întâlnit cu el. Un ticălos de primă speţă. Un tip cu 
intrare peste tot, și mai ales la noi. Mă întreb de unde l-a 
pescuit. 

Passan își frecă umerii: relațiile juristului explicau în parte 
informaţiile lui Duclos. Poate că, până la urmă, Naoko nu-l 
trădase. 

— Ce-ai făcut dimineaţă? 

— Nimic. 

— Te-ai dus să-l pândești pe Guillard. 

— Nu. 

— Nu e o întrebare, e o afirmaţie. Albuy și Malencon te-au 
văzut în parcare, în faţa reprezentantei. 

Passan preferă să păstreze tăcerea. 

— Ce-ai văzut? insistă Fifi. 

În niciun chip n-avea să-i povestească despre cursa lui jalnică. 
Tăcea în continuare, sprijinit de perete, privind ţintă podeaua. 
Ce nu înțelegea era de ce adjunctul lui îl interoga astfel. Sigur 
intervenise ceva. Ceva legat de cum își petrecuse el timpul - 
sau poate legat de Guillard. 

— Ce se întâmplă? întrebă în cele din urmă. 

Fifi purta un tricou larg pe care Peter Tosh, regele muzicii 
reggae, își lua zborul într-un nor de canabis. 

— Levy a dispărut. 

— Cum adică? 

— N-a venit la birou azi-dimineaţă. Nu răspunde la telefon. 
Mașina lui e de negăsit. 

Ținând cont de profil, ar fi fost mii de explicaţii pentru absenţa 
lui. O mahmureală monstruoasă. Se ascunde de creditori. A fost 
eliminat în urma uneia dintre combinațiile lui. A fugit în 
străinătate... 

— Ultima informaţie despre el? 

— Aseară. A fost să vorbească cu Guillard. 

— Singur? 


VP - 178 


— Mai mult decât atât: i-a trimis pe agenţi la un pahar până a 
stat de vorbă cu el. 

— Unde s-au văzut? 

— La service-ul de la d'Aubervilliers. 

— Cât a durat întâlnirea? 

— Treizeci de minute. Albuy și Malençon s-au întors și Levy s- 
a cărat. De atunci nimic. 

— Și Guillard? 

— S-a întors liniștit acasă. 

Ipoteză. Levy descoperise ceva. A vrut să scoată bani de la 
Guillard - sau să-l facă să vorbească. Ceea ce i-a fost fatal. A 
avut legătură cu acea cursă de la prânz? Scutură din cap pentru 
el însuși: prea fantezist. 

Totuși, un lucru era cert: dacă Levy a vrut să-l păcălească pe 
Guillard, atunci era deja mort. 

— Te gândești la ce mă gândesc eu? 

Olivier nu-i răspunse. Pereţii celulei i se părură brusc mai 
apropiaţi, mai ameninţători. 

Fifi bătu tare la ușă. li aruncă o privire peste umăr: 

— Să mergem. Capul plecat la procuror, Olive. E singurul tău 
bilet de ieșire. 


52. 


Ora 19. În mașină, aproape de casă, Naoko îl aștepta pe 
Passan. Prefera să nu-i vadă pe copii. Va fi prea greu după 
aceea să se despartă. De unde era, le auzea râsetele în baie și 
asta era și-așa destul de dureros... 

Se refugie în spațiul păzit de Passan: grădina lui zen. Se 
întindea la umbra unui mare pin negru japonez, ale cărui ramuri 
se desfășurau pe orizontală și a unui arțar ale cărui frunze se 
făceau, toamna, roșii ca sângele. li plantase de când cumpărase 
casă, înainte de a începe renovarea. Mai adăugase apoi doi pini 
japonezi, la nașterea lui Shinji și a lui Hiroki, și bineînţeles, un 
cireș. In mijloc era o oază de pietre gri, aranjate cu grijă. Mai 
încolo, pe dreapta, în spatele unor pietre, se ascundea un luciu 
de apă, un pic mai mare decât o baltă, mărginit de păpuriș și 
ferigi, sub bolta unei sălcii. Dacă te apropiai vedeai nuferii - o 


VP - 179 


imagine pură a cufundării în liniște. Deasupra, clipocea o 
cascadă mică. 

Naoko nu-i spusese niciodată, dar dintr-un punct de vedere 
strict japonez, grădina lui nu era tocmai zen. Mai întâi, se 
înșelase cu privire la poziţia soarelui. 

Tradițional, o „mare din pietricele” este întotdeauna plasată 
la nord-est - lucrul ăsta nu se regăsea acolo. Dar ceea ce o 
impresiona era faptul că locul reprezenta un portret al lui 
Passan. În spatele acestor tufișuri, al ferigilor, al „pietrelor 
plutitoare”, vedea pasiunea, răbdarea celui care aliniase aici 
fiecare piatră, orientase fiecare mușchi cu tenacitatea 
Poștașului Cheval. 

Imediat ce fusese informată despre întâlnirea dezastruoasă cu 
psihiatrul, se dusese la vilă. Fără să stea pe gânduri. 
Compasiunea nu era punctul ei forte, dar de data asta totul era 
din vina sa. Vorbise cu avocatul ei. Îi mărturisise bănuielile sale 
- în care, de fapt, nici nu credea. Rhim profitase de ocazie. Și își 
jucase cartea fără să-i spună... 

Poarta se deschise. Passan și Fifi apărură, unul într-un costum 
șifonat, celălalt părând un membru în mizerie al unei trupe de 
rock psihedelic. Palizi, nebărbieriți, aveau aerul că veneau după 
o noapte albă, deși nici nu se făcuse seară. In spatele lor, Naoko 
îi văzu pe agenţii care asigurau paza. In ce lume trăia? 

Punkistul ridică mâna în semn de salut și intră în casă. 
Passan, fără să zâmbească, se îndreptă spre ea. Imbătrânise cu 
zece ani. Faţa îi era brăzdată de riduri. Barba neîngrijită semăna 
cu o pădure sălbatică. 

— Ai venit să iei copiii? o întrebă el ameninţător. 

Întreaga lui fiinţă emana violenţă, dar și oboseală, 
vulnerabilitate, ceea ce o emoţionă imediat pe Naoko. 

— Nicidecum. E săptămâna ta. Nu s-a schimbat nimic. 

— Săptămâna ta. Mă întreb care e punctul tău forte. 
Încăpăţânarea, orgoliul sau fidelitatea ta faţă de reguli? 

— Vrei să spui că sunt japoneză? ` 

Proasta lui dispoziție se risipi într-un hohot de râs. Işi trecu 
mâna prin păr: 

— Exact asta voiam să spun. Mergem? 

— Să nu pângărim potecile tale. 

— E în regulă. Nu mai contează. 


VP - 180 


O luară pe sub crengile pinului negru japonez. Era ca și cum 
ar fi intrat într-o altă dimensiune. Totul deveni verde în 
penumbra serii. Un verde estompat, în același timp reconfortant 
și trist. Lumina părea să se miște ca pe fundul unui acvariu. 
Naoko închise ochii și inspiră miresmele umede. Nu mai mergea 
printr-o grădină: mergea prin copilăria ei. 

— Am venit să-mi cer iertare, spuse ea pe o voce joasă. 

— Nu-ţi stă în fire să faci așa ceva. 

— Avocatul meu nici nu m-a prevenit: se credea la război. 

— Psihiatrul n-a inventat ceea ce ai spus tu. 

Naoko ridică încet capul, prea epuizată ca să-l mai înfrunte: 

— Ascultă... Am bătut câmpii. Am spus vrute și nevrute. 
Avocatul s-a folosit de asta și a trimis psihiatrul... 

— Cine i-a dat reţetele mele? 

— Ce rețete? 

— Cele din perioada în care am fost în... depresie. 

Naoko înțelese că Rhim și expertul făcuseră o adevărată 
anchetă. Săpaseră în cotloanele cele mai adânci ale trecutului. 

— Nu am nicio vină, insistă ea. Pe atunci nici nu eram 
împreună. Au sunat pesemne pe unde ai locuit. |lţi repet: 
avocatul meu credea că duce o luptă. 

— Tu nu? 

Ea se opri. În picioare pe un tobi-ishi, acele trepte de piatră 
care conduc călătorul, se simţea învăluită de mirosul apei, ce 
plutea în aer. Era o pietricică printre celelalte. 

— Nu. Amândoi am fost de acord să divorțăm, să încercăm cel 
puţin să nu ne certăm asupra modalităţilor legale pe care le 
alegem. 

Încercase să vorbească blând, dar felul ei natural de a se 
exprima era prea rece și accentul nu o ajuta deloc. 

— Nu eu sunt cel care a vrut să luăm doi avocați. 

— Am crezut că așa va fi mai clar. 

— Am văzut rezultatul. 

— Nu e prea târziu să o luăm de la capăt. 

— Adică? 

— Să luăm altul. Împreună. Să uităm expertiza, toate prostiile. 

— Am fi putut face economie cu primul. 

— İl plătesc eu. 


VP - 181 


Liniştea se prelungi. Ea îi întinse mâna, dar el nu se grăbi să i- 
o primească. Fixa un punct invizibil în direcţia apei, ca și cum ar 
fi putut să vadă dincolo de fâșia de papură și ferigi. 

— O să vedem, murmură, pornind mai departe. 

Ea îl urmă. Ultimele raze de soare străpunseră norii și își 
croiră drum printre vârfurile munţilor. Brusc, în lumina filtrată, 
mușchii sclipiră, acoperiţi de minuscule bule argintii. Lichenii, de 
obicei verde-albăstrui, își schimbară culoarea spre mov. Naoko 
nu mai văzuse grădina din locul acela de multă vreme. Si dacă 
numai asta aș fi ratat, grădina lui... 

— O să ai probleme la slujbă? 

— In clipa asta nu pot fi mai jos decât sunt. 

Ajunseseră aproape de apa a cărei suprafaţă verde-închis 
avea coloratura intensă a unui vitraliu. Departe, ciripeau păsări, 
discret însă. Ca și cum ar fi auzit interdicţia lui Passan: „Nu vă 
apropiaţi”. 

— Și ancheta? 

— Ancheta? 

Părea pierdut, aproape amnezic. 

— Maimuta din frigider. 

— l-am mobilizat pe toţi. Nu te îngrijora. 

— Vecinii n-au văzut nimic? 

— Nu, niciunul. 

— Azi-noapte s-a întâmplat ceva? 

— Nu. 

Naoko simţi cum se înfurie din nou: minţea. Sau, cel puţin, nu 
spunea totul. 

— Nu te îngrijora, repetă el, ca și cum ar fi oprit orice altă 
întrebare. Sunt sigur că nenorocitul n-o să mai facă vreo 
mișcare. O să pun mâna pe el, ţi-o jur. 

Naoko îl credea pe cuvânt. Ce/ mai bun vânător. Dar prin ce 
mijloace avea să-și atingă scopul? Ce-avea să se mai întâmple 
până la capturarea infractorului? Se gândi câteva clipe, dar nu 
găsi nimic de spus - nici ca să-l încurajeze, nici ca să-l 
descurajeze. Teritoriul lui Passan era cel al acţiunii: cuvintele 
erau de prisos. 

Se lăsase întunericul. Mizubashi, pietrele de apă scobite, 
râdeau la trecerea lor. Brusc, Naoko observă în fundul grădinii 
gardul viu de bambuși de lângă zidul comun. Mai mult decât 
celelalte, acest simplu detaliu îi aminti de grădina părinţilor ei, 


VP - 182 


intercalată printre alte grădini și alte construcţii. În Japonia, 
casele se îmbinau una în alta ca elementele unui cub Rubik. 
Crescuse în aglomerarea aceea, unde vidul nu exista decât în 
oameni în timpul meditaţiei zazen. 

Porniră din nou de-a lungul potecii. Naoko nu mai spunea 
nimic. Tăcerea îi apăsa pieptul ca un cub de gheaţă. O parte din 
creierul ei era atent la cel mai mic detaliu. Clipocitul apei. 
Mirosul vegetației. Scoarța roșie a pinilor. Nu lipseau decât 
corbii, ale căror aripi s-ar fi izbit de un zid de lut. Simţea cum 
inima i se umflă, umplându-se pe rând cu apă și sânge. 

Brusc îl întrebă: 

— Îți amintești când încercai să înveţi japoneza? 

Passan izbucni în râs fără să arate nici cea mai mică surpriză. 
Spiritul lui o luase pe același drum. 

— Dar tu când încercai să înveţi să-l pronunţi pe „r”? 

La rândul ei, Naoko izbucni în râs. 

— Am renunţat de mult. 

După un timp, adăugă pe un ton neutru: 

— N-aș zice că am evoluat prea tare. i 

leșiră din umbra pinilor și se treziră în fața casei. In 
obscuritate, avea simplitatea unui desen de copil. Un cub alb pe 
un covor verde. Naoko aruncă o privire spre Passan: o expresie 
de tandrețe i se citea pe chip. Simțea că împărtășesc acum 
amândoi un fel de jenă confuză. Ceva de nedescris în cuvinte, 
legat de tot ce trăiseră împreună și de care acum, dintr-un 
motiv inexplicabil, le era aproape rușine. Fără îndoială, pur și 
simplu nu se mai simțeau demni de asta. 

— Vrei să vezi copiii? întrebă Passan ca să alunge stânjeneala. 

— Nu, o să plec. Trebuie să respectăm regulile. 

— Bineînţeles, spuse el ca și cum i s-ar fi amintit despre ce 
era vorba. 

Naoko arătă spre ferestrele luminate. 

— Fifi stă cu voi astă-seară? 

— Avem de lucru după ce se culcă micuţii. 

— Ce anume? 

— Doar hârțogăraie. Pentru birou, răspunse el și se uită la 
ceas. Trebuie să pregătesc masa. Te conduc? 

— Lasă. Sună-mă mâine-dimineaţă. 


VP - 183 


Naoko porni spre poartă. Tulburarea i se risipise. Avea 
impresia că pășea din nou pe pământ ferm după o călătorie 
schimbătoare printre gânduri. 

Însă dintr-odată amintiri amare năvăliră peste ea și simţi cum 
inima i se strânge. În ultimii ani, încercase să se agaţe de cel 
mai mic detaliu, de cel mai mic gest al lui Passan. Un restaurant 
simplu, doar ei doi și Naoko strălucea din nou câteva săptămâni. 
Un surâs, o privire atentă îi luminau ziua. Dar Passan nu se mai 
străduia să-i acorde nici măcar aceste mici atenţii. lar când doar 
prin minune se întâmpla asta, ea era cea care reacţiona aiurea. 
Era prea avidă de dragoste, ca un flămând care mușcă mâna ce- 
i întinde hrana. 

Scotoci în geantă, căutându-și pagerul. Nu mai plângea. 
Lacrimile aparțineau acum unei alte epoci. Unui timp când încă 
regreta și când încă avea încredere. 


53. 


Arma lui, ultimul model Ratio, era dotată cu o lunetă 
Nightforce cu reticul luminos. De la distanţa asta, nici nu avea 
nevoie de ea. Grosismentul lunetei putea chiar deranja, dar 
accesoriul acesta sofisticat îi dădea încredere. Se va servi de el? 
Passan nu-și mai punea astfel de întrebări. Ultimele evenimente 
îi demonstraseră că orice plan, orice acțiune premeditată erau 
inutile. 

De o oră, urcat într-un copac, îmbrăcat cu blugi, tricou, haină 
și șapcă, toate negre, supraveghea terasa situată la cam o sută 
cincizeci de metri în fața binoclului său de noapte. Lumina 
reziduală slabă, amplificată de câteva mii de ori, scălda decorul 
într-un halou verde care-i dădea impresia că se afla în misiune 
în Afganistan. În realitate, nu avea în jur decât pereți orbi, curți 
și grădini, tot atât de amenințătoare ca și standurile de la 
Salonul de horticultură. 

Se așezase totuși în poziţie de tragere, cu degetul pe trăgaci. 
Încă o atitudine care-i dădea încredere. Scotocise prin arsenalul 
lui personal pentru a se înarma din nou - după ce-i confiscaseră 
arma. Cu un Glock 17 la brâu, un Sig SP 2022 la picior, cuțitul 
Eickhorn de data asta la spate. Nu-și luase nici telefonul, nici 


VP - 184 


GPS-ul, nici calculatorul balistic, nimic detectabil prin mijloace 
tehnice moderne. 

Decisese să-l considere pe Guillard un dușman, în sensul 
războinic al termenului, echipat, avertizat, periculos - și peste 
medie de inteligent. 

Ora 23:30. Nimic neobișnuit pe terasă. Liniște deplină în 
interior. Prada era totuși acolo, la fel de trează ca o fiară la 
pândă. Ştia din instinct că noaptea aceea va fi un teatru de 
operații. 

După întâlnirea tulburătoare cu Naoko, pregătise imediat cina 
pentru copii, fără măcar să pomenească de lecţia de pian. li 
dusese la culcare, lăsându-l pe Fifi de pază în salon, în fața 
monitoarelor instalate pe  măsuţă. Camerele se roteau. 
Microfoanele se roteau. Poliţiştii de afară mărșăluiau... 

Vila devenise o fortăreață inviolabilă. Cel puţin așa spera. 

La 21:30 începu să se pregătească și Fifi făcu o strâmbătură 
când văzu geanta și husa armei. 

— Unde te duci? 

— Nu-ţi face griji. 

— Cum ieși din câmpul meu vizual, încep să-mi fac griji. 

— Ai grijă de băieţi: e tot ce-ţi cer. 

La ora 22 ajungea în întunericul tenebros de pe Neuilly-sur- 
Seine. În apropiere de piaţa Chezy se schimbase și începuse 
prima rundă. 

Proprietatea lui Guillard se găsea la capătul unei alei 
mărginite de vile și imobile de o eleganţă sobră. Cu ajutorul 
cheii sale universale, Olivier trecuse de primul gard, apoi 
înaintase la adăpostul mașinilor staționate. Cei doi agenţi erau 
acolo, fumând sub stâlp, cu un aer de plictiseală profundă. Orice 
s-ar fi întâmplat, era sigur că va acţiona fără ei. Cunoștea 
dinainte metoda prădătorului. Cea mai simplă dintre toate: 
ieșirea artiștilor. La Aubervilliers, o ștersese prin parcarea din 
spatele clădirilor. Casa lui avea cu siguranţă o astfel de ieșire. 

Passan dăduse ocol vilei, apoi se aventurase printre grădini, 
patiouri, curți, în căutarea unui post de observaţie satisfăcător. 
Găsise în cele din urmă un castan ce se întindea peste zidul 
incintei. Ascuns printre crengi, avea o vedere perfectă asupra 
locului. 

Era o casă cu un etaj. O percheziţionase cu câteva săptămâni 
înainte. Interiorul îi  plăcuse.  Pereţi albi. Ferestre 


VP-185 


dreptunghiulare, fără balustradă sau balcon. Camere aerisite, cu 
un design elegant. Totul dădea spre terasa din lemn de tec, cu 
mobilier de grădină și o imensă umbrelă de soare albă. 
Ansamblul părea ieșit din paginile unei reviste glossy. Passan își 
zise că Guillard încredințase decorarea casei sale unui 
profesionist. Aici ucigașul n-avea nimic personal care să-i 
aparţină. El trăia altundeva, într-o lume de tenebre și de 
angoase ce nu aparțineau acestei realităţi. Ar fi putut tot atât de 
bine să locuiască în atelierul unui fierar sau în celula unei 
închisori. 

O nouă privire prin binoclu. Tot nimic. Fereastra camerei din 
dreapta rămânea luminată, dar era protejată de o draperie de 
culoare deschisă. Urmărirea de după-amiază poate că-l calmase 
pe animal. Dar nu era așa. Ura lui, setea lui de răzbunare - sau 
și mai mult, impulsul lui ucigaș - îl vor împinge să iasă. Un 
vampir cu gâtul uscat. Un prădător în căutare de carne 
proaspătă. 

Se apropia miezul nopţii. Corpul începuse să-i amorţească. 
Întrebarea revenea insistent: îl va omori pe Guillard în noaptea 
asta, fără nici cea mai mică dovadă și fără niciun proces? Și 
după aceea? Se va mai putea privi în oglindă? Ce va crede 
Naoko, ea care îl vedea deja ca pe un câine turbat? 

Naoko. 

Întâlnirea din grădină îl zdruncinase. Niciodată nu simţise atât 
de puternic atmosfera japoneză a peticului lui amărât de 
pământ. Ca și cum soţia lui, în sfârșit, i-ar fi dat cheia ce 
deschide fusei-ul în grădinile zen. Printre mușchii aurii și acei 
pini străalucitori, se simţise brusc transportat acolo. Pe vremea 
când se fotografiaseră pe platforma templului Kiyomizu-dera, 
deasupra Kyoto-ului. 

Naoko venise să facă pace. Dar, ca de obicei, nu spusese nici 
a zecea parte din ceea ce gândea. Insă pe el nu-l mai deranja: 
existase mereu în străfundul tăcerii lui Naoko o altă tăcere. O 
zonă de umbră de o densitate deosebită, care poate n-avea să 
iasă la iveală niciodată. Era secretul ce-i însoţise în seara asta, 
în timp ce mergeau pe pietrele plutitoare. 

La începutul relaţiei lor, Passan, ca să facă pe grozavul, îi 
spusese: „Ce-mi place la dumneavoastră este spiritul”. Minţea, 
bineînţeles. În faţa unei astfel de frumuseți niciun bărbat nu s-ar 
fi sinchisit de conversaţia ei. 


VP - 186 


În replică, ea îi spusese: „Vă înșelaţi. Spiritul meu e negru”. 
Mult mai târziu îi mărturisise că-i răspunsese așa ca să facă și 
ea pe interesanta. 

Cu toate acestea, fără să o știe, amândoi spuseseră adevărul. 
Naoko era într-adevăr stăpânită de un întuneric absolut - spiritul 
ei părea uneori că absoarbe toată lumina, ca o gaură neagră. Și 
tocmai tenebrele acestea erau cele pe care Passan le iubise cu 
atâta pasiune - la fel cum iubise să se piardă în părul ei cu 
reflexe de mătase moartă. 

Tresări brusc. O siluetă traversa terasa cu pas atât de furișat, 
încât ai fi putut crede că e o nălucă. Nimic nu mișcase în casă: 
ferestrele de la etaj erau în continuare luminate. Nicio ușă, nicio 
fereastră nu se auzise. 

Passan se sprijini în binoclu și scrută grădina. Într-adevăr, o 
umbră se furișa printre copaci. Se urca pe zidul proprietăţii. 
Când ajunse sus, o rază de lună îi trecu peste spate ca un reflex 
al unei lame de oțel. Guillard. În întregime îmbrăcat în negru. O 
ținută de soldat de comando și o stare de spirit la fel ca a lui 
Passan. 

Guillard se lăsă să alunece de cealaltă parte, apoi dispăru. 
Pentru a se ivi din nou la vreo douăzeci de metri mai încolo, în 
grădina unei case. Passan îi recunoscu mersul. Mamoșul în drum 
spre regatul nopţii. 

Polițistul îl luă în cătare, dar degetul lui arătător nici măcar nu 
atinse trăgaciul. 

Nu era acolo pentru asta. Era acolo pentru a-și urmări vânatul 
și pentru a descoperi ce ţine în colți. 

Işi îndreptă poziţia, își aranjă arma modulară și întinse piciorul 
ca să ajungă și el la gard. Se furișă pe marginea de sus ca un 
acrobat, rapid și în liniște. Când își ridică privirea, Guillard 
dispăruse. Passan se lăsă și el să alunece de cealaltă parte a 
zidului și începu să alerge. 


54. 


De aproape treizeci de minute, îl urmărea pe Guillard la 
câteva mașini distanță pe A86. Farurile, luminile de pe stâlpi, 
semnele de circulaţie brăzdau noaptea. Dar întunericul de 


VP - 187 


deasupra era mai adânc: polițistul avea senzaţia că se scufundă 
într-o magmă neagră și compactă. 

Asasinul se strecurase prin labirintul de grădini pentru a ieși 
pe bulevardul Inkermann. Imediat apăsase pe o telecomandă și 
trezise la viață un superb Mercedes Clasa S, întunecat și lucios 
ca un dric. 

Prevăzând lovitura, Passan își parcase Subarul în apropiere. 
Era momentul să-și încarce echipamentul în portbagaj și să 
pornească. Guillard mergea prudent, fără să depășească limita 
de viteză. Polițistul putea simți de la distanţă calmul lui, sângele 
lui rece. Avea o certitudine: de data asta, în momentul 
confruntării, ucigașul nu se va panica. 

Nanterre. Gennevilliers. Mamoșul se îndrepta spre terenul lui 
de vânătoare - Departamentul 93. În mod ciudat, în loc să o ia 
pe șoseaua de centură până la Porte la Chapelle, preferase să 
traverseze Sena, să meargă spre vest și să facă un ocol larg prin 
mijlocul Departamentului 92. Passan, la rândul lui, se forță să 
meargă cu aceeași viteză și ritmul acela liniștit îl călca pe nervi. 

Concentrat pe drumul supra-înălţat, ghicea în jurul lui terenul 
plat al periferiei. Nori de fum, deschiși la culoare, aproape 
argintaţi, se ridicau din uzine invizibile, desenând mesaje ca 
niște ofrande în direcția cerului. | se părea că pământul de sub 
roțile lui se descompunea până la a deveni o galaxie 
îndepărtată, unde distanțele se măsurau în secole de 
industrializare. 

Guillard ieși de pe autostradă pentru a o lua pe D986, drept 
spre Saint-Denis. Ajunseră pe celălalt mal. Brusc ucigașul 
acceleră, părăsi drumul principal și se năpusti într-un labirint de 
străduțe mai strâmte. Olivier îl urmă îndeaproape, întrebându-se 
dacă fusese reperat. Luminile de pe stâlpi parcă șuierau pe 
deasupra capului său. Guillard frâna, accelera, continua să 
vireze. Nu conducea aidoma cuiva care voia să scape de un 
urmăritor. Își urma cu precizie drumul. 

Passan încerca să lase un pic de distanţă până să accelereze 
și el. N-avea timp să citească panourile, nici să se orienteze - își 
dădea seama că celălalt se simțea în largul său prin inima 
ghetourilor ostile și pe cale de dispariţie. Traversară apoi 
cvartale de clădiri din piatră; trecură pe lângă prăvăliile cu 
obloanele trase ca niște pleoape metalice; străbătură cartiere 
administrative, presărate cu clădiri moderne, deja desuete. 


VP - 188 


Apoi urmară marile străzi goale: depozite, uzine, hangare... 
Guillard rula cu o sută de kilometri pe oră fără să mai respecte 
vreun semafor. Passan îl urma cu farurile stinse - becurile de pe 
stâlpi luminau ca în plină zi. 

Peisajul se schimbă din nou. Terenuri virane. Fabrici 
dezafectate. Guillard frână pe stânga și dispăru într-un nor de 
praf. Drumul nu mai era asfaltat. Passan făcu aceeași manevră, 
derapând, apoi redresându-se. Işi menținea viteza, dar nu mai 
vedea nimic. 

Brusc, frână, aproape să se ciocnească de Mercedesul 
acoperit de praf, oprit de-a curmezișul drumului. leși din Subaru, 
lăsând motorul să meargă. Încet, se apropie, ținând arma cu 
amândouă mâinile. Întrebările i se învălmășeau în cap, 
împreună cu sângele care-i fierbea. Ucigașul pierduse controlul 
mașinii. Se lovise de un obstacol. Își pierduse cunoștința... 

Passan se apropie și mai mult. Portiera era deschisă, iar 
mașina, goală. 

Era înconjurat de nori de praf. Întoarse capul și descoperi o 
incintă împrejmuită. Dincolo de gard se vedea un complex 
industrial ce semăna cu centrul Georges-Pompidou într-o 
versiune de fier, foc și fum. Se auzea un zgomot puternic. O 
trepidaţie care părea că iese din pământ pentru a intra în 
rezonanţă directă cu nervii. Polițistul înțelese că terenul de luptă 
se mutase: Guillard se îndrepta în direcția marelui rezervor, 
împodobit cu lumini. 

Își puse arma în toc și începu să escaladeze gardul. Trecu 
piciorul peste gard și se prăvăli de cealaltă parte. Guillard 
dispăruse, înghiţit de imensa construcţie. Rampe oblice, coșuri, 
silozuri... 

Passan o luă spre uzină, în timp ce vibrația se simţea în sol. 
Pași rapizi, nu prudenti: încerca să nu-și spargă capul printre 
tufe, gunoaie și gropi. 

În continuare, nici urmă de Guillard. 

Un zgomot metalic se auzi brusc din stânga. Sosea un tren - 
de fapt, un convoi de vagoane oarbe care se clătinau pe șinele 
ce se pierdeau prin iarbă. Passan lăsă să treacă convoiul, apoi 
își continuă cursa, grăbindu-se și mai tare. Complexul era la mai 
puţin de o sută de metri distanţă. Flăcări ţâșneau în noapte ca 
niște roţi incandescente. Coșurile semănau cu niște ruine 
fumegânde. Puncte luminoase, fixate pe turnuri, pe cisterne, 


VP - 189 


păreau că emit semnale spre cer. lar zgomotul se auzea întruna: 
bum-bum-bum-bum... 

Când încetini, îl văzu pe Guillard apărând pe o scară circulară 
care înconjura un siloz. În costumul negru și cu ţeasta albă, 
semăna cu un preot urcat în amvon. Chiar și de la distanţa 
aceea, un detaliu îi sări în ochi: purta mănuși de nitril. 

Passan luă din nou pistolul și-l armă. Guillard îl ducea spre un 
nou loc unde urma să comită o crimă. 

Găsi o ușă cu grilaj metalic întredeschisă. Se furișă printre 
conductele care-l făceau să se gândească la niște rădăcini 
monstruoase. Era pierdut. O duhoare corozivă, asfixiantă îl 
strânse de gât. Își trase cagula pe cap - era o cagulă GIPN -, 
potrivi deschiderile în dreptul ochilor și își continuă cursa. În cele 
din urmă, descoperi scările de la baza unui siloz, se prinse de 
balustradă și începu să urce. Pașii lui făceau să tremure 
treptele, în contratimp cu zgomotul mașinăriei. Făcu un tur 
complet al cilindrului fără să știe dacă urca pe scara care 
trebuie. 

Ca un răspuns, Guillard apăru la două inele ale cilindrului mai 
sus. Passan porni din nou, sufocat sub cagula din acrilic. Încă un 
tur și privi la etajul de sus: nimic. Privi mai bine. Mamoșul alerga 
pe o pasarelă. Incă un tur al rezervorului. Simţind că-i iau foc 
plămânii, ajunse și el pe pasarelă. 

Ridică puţin cagula, ca să ia o gură de aer. Fu mai rău. 
Atmosfera devenise otrăvitoare. Coborî masca și își aţinti ochii 
spre un alt pod pe care o luase Guillard. 

Era acolo. Cu capul gol, cămașă fără guler, salopetă albă. 

Il aștepta. 

Din reflex, Passan ridică arma: fantoma dispăruse deja. O luă 
la fugă și traversă o nouă pasarelă. La celălalt capăt, i se 
deschiseră mai multe căi de acces. O luă la dreapta și se 
strecură printr-o pădure de conducte, care aveau niște ventile 
enorme deasupra lor, ca pe puntea unui vas de război. Nu mai 
era la etajul rădăcinilor, ci la cel al venelor și arterelor. O ușă 
întredeschisă. Răsfrângerile flăcărilor pe perete... 

— Nu..., spuse Passan cu glas sugrumat, NU! 

Trecu pragul, temându-se că va găsi o nouă victimă. 

Ceea ce descoperi îl făcu să se oprească în loc, stupefiat. 

Intr-o sală înconjurată de ţevi, Guillard era gol, așezat 
turcește: nemișcat, ardea în mijlocul unei bălți de benzină. 


VP - 190 


Craniul îi era aureolat de un cerc de flăcări. Carnea îi plesnea, 
învăluită de lumini portocalii și negre. Olivier revăzu celebra 
imagine a budistului care-și dăduse foc în 1963 la Saigon. 

Se dezmetici și se grăbi spre foc, căutând ceva cu ce să-l 
stingă. Își scoase haina și lovi corpul cu toată forţa. leși mai mult 
fum, dar flăcările dădură înapoi. Fără să simtă vreo durere, trase 
ucigașul din balta de benzină. Omul continua să ardă. 

Se încăpăţână, reușind să potolească puţin focul. Ingenunche 
și încercă un masaj cardiac. Își arse mâinile când atinse torsul 
fumegând. Luă haina ca să-și protejeze braţele și încercă din 
nou. 

Passan nu mai raţiona. Lovea mecanic pieptul lui Guillard cu 
amândouă mâinile, încercând să-l reanimeze pe dușmanul lui 
gol și negru. Brusc, Mamoșul se ridică dintr-o mișcare, îl apucă 
de cap și-l trase spre el ca într-o îmbrăţișare. În clipa aceea, 
suflă cu putere. Focul țâșni de pe buzele lui. Un văl alb explodă 
în faţa ochilor lui Passan. Faţa îi luă foc. 

Passan se rostogoli ca o minge fără măcar să poată să urle. 
Avea impresia că plonjase într-un lac de lavă, gloanţe orbitoare 
devorându-i fața. Arsurile erau dincolo de durere: erau durerea 
însăși care-și încleșta ghearele pe faţa lui. 

Într-un ungher al creierului înțelese că Guillard păstrase 
benzină în gură pentru a o pulveriza pe dușmanul lui, în așa fel 
încât să-i dea foc. 

Capcana bărbatului-femeie. 

A bărbatului-flacără... 


55. 


— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? urla Naoko. 

Passan nu reușea să priceapă. Din cauza accentului agravat 
de furia ei. Din cauza morfinei care i se administrase de cum 
ajunsese și a bandajelor care-i înfășau capul. Dar încă era 
conștient: o vedea mergând în sus și-n jos prin faţa patului său, 
plină de nervi. 

Dac-ar fi sperat vreodată la cea mai mică dovadă de 
compasiune, nu mai era cazul. 

— M-ai minţit mereu! M-ai luat drept o proastă! 


VP-191 


Passan nu se mișca. Chipul îi era acoperit de feșe pline cu 
unguent analgezic. După ce reușise să stingă focul provocat de 
Guillard, leșinase. Când se trezise, era într-o ambulanță - 
paznicii incintei, alertaţi de sistemul de alarmă, îl descoperiseră 
la câteva secunde după confruntare. Patrick Guillard era deja 
mort. 

Polițistul fusese transferat direct la spitalul Max-Fourestier din 
Nanterre. Doctorii îi explicaseră deja că arsurile lui erau 
superficiale, dar că trebuia să rămână patruzeci și opt de ore 
sub observaţie. Olivier nu reacţionase: avea mai degrabă 
impresia că fusese prăjit perfect. 

Acum, cu o perfuzie în braţ, îmbrăcat cu o bluză de hârtie 
verzuie, cu capul bandajat ca o mumie, se uita la Naoko, 
încercând să înţeleagă de ce se agita așa în jurul lui. 

În camera aceasta de spital goală, semăna cu o actriţă care 
ajunsese pe platou cu o zi mai devreme. Deja costumată, deși 
decorul nu fusese încă montat. In jurul ei nu se vedea decât 
starea jalnică a pereţilor, mizeria dintre plăcile de faianță, 
lămpile din plafon. Infirmierii stinseseră lumina - prin storuri nu 
trecea decât lumina slabă a răsăritului. Era aproape ora șase. 

— De fapt, nu ești decât un ticălos paranoic. 

Ameţit, savura subtila neconcordanţă a scenei. lar i se părea 
că erau într-un film. Naoko primise rolul, dar se înșelase asupra 
textului. În loc să se ocupe de rănile soţului ei erou, ea îl 
copleșea cu injurii. 

Ca într-un fel de ceaţă, Passan își dădu brusc seama că 
scorpia cu păr negru murise. Mergea cu ochii în jos, frângându-și 
mâinile, străbătută de convulsii de parc-ar fi fost resuscitată cu 
un defibrilator. 

Passan nu se putu abţine: 

— Îţi mulţumesc pentru sprijin. 

— Sprijin? spuse ea ca un ecou, palidă în lumina slabă și mai 
porni o șarjă. 

De fapt, Passan merita această săpuneală. Totul fusese 
declanșat nu de telefonul în toiul nopţii, nici de faptul că 
trebuise să alerge în ajutorul soţului ei într-o incintă industrială, 
lângă un hermafrodit ars de viu. Ci de Fifi. Ş 

Acesta o căutase la hotel și se încurcase în explicaţii. In cele 
din urmă, îi spusese despre episodul cu prelevările de sânge. 
Când Naoko înțelesese că un om intrase la ea în casă în mai 


VP - 192 


multe nopți pentru a lua sânge de la copiii ei, explodase. Printr- 
un soi de teroare retrospectivă, se descărca acum pe Passan. 

El sfârși prin a ridica o mână. Un semn de armistițiu pentru a 
cere cuvântul. _ 

— Cred că am înţeles. Intoarce-te la hotel și odihnește-te. 

Vocea nu-i era răgușită: îi era prăjită. 

— Să mă odihnesc? Ai înnebunit? 

— Oricum, încearcă. Diseară trebuie să faci tu de gardă 
acasă. 

Naoko ridică privirea, consternată: 

— Să fac eu de gardă... Ești nebun. 

Ca și cum i-ar fi venit brusc o idee, alergă la dulapul metalic și 
scotoci printre hainele înnegrite ale lui Passan. În salon se 
răspândi un miros puternic de țesătură carbonizată, de cenușă 
rece. 

Se întoarse spre el pe jumătate triumfătoare, pe jumătate 
patetică, scuturând legătura de chei: 

— Niciodată n-o să mai pui piciorul în casă. 

Când Naoko se agăța de detalii era semn că se afla la 
marginea prăpastiei. Adesea avusese impresia că un teanc de 
rufe care trebuiau spălate sau frigiderul care trebuia dezgheţat 
îl salvaseră de la sinuciderea prin seppuku. 

— Poţi să-i spui lui Fifi să vină aici? întrebă el cu o voce 
spartă. 

Naoko ezită. Furia îi dispăru de pe chip. Pielea ei avea acea 
paloare calcaroasă, aproape gălbuie a măștilor de lemn 
japoneze. In astfel de momente, faţa îi părea la fel de plată ca o 
foaie de hârtie, cu câteva trăsături sumare în loc de expresii. 

— Juri că totul s-a terminat? vorbi ea pe un ton mai blând. 
Copiilor nu li se mai poate întâmpla nimic? 

= Îţi jur. 

In lumina slabă, Passan vedea cum îi tremură buzele. 

— Încearcă să dormi, murmură ea, luându-și poșeta. 

Ușa se închise. 

Faptul că era internat în locul acesta era o ironie a sorții. În 
realitate, cunoștea bine locul, de pe vremea când încă se numea 
Casa Nanterre. Pe atunci, aici erau primiţi - sau mai degrabă, 
erau închiși - toţi cei care, la vest de Paris și în Hauts-de-Seine, 
făceau parte din rândul zdrențăroșilor, al cerșetorilor, al 


VP - 193 


muribunzilor. Un loc de tristă amintire, ce păstrase zeci de ani o 
„curte a miracolelor” dintr-o altă epocă. 

Aici era locul unde copiii abandonați din Departamentul 92 își 
făceau în fiecare an vizita medicală. Olivier își amintea de sălile 
îmbrăcate în faianță, de arcele din piatră, de galeria deschisă. 
Frigul care le îngheţa oasele pe când așteptau în chiloţi să le 
vină rândul în anticamera cabinetului medical. Pacienţii 
permanenţi, fără dinţi, halucinanţi, care se arătau la ferestre 
masturbându-se cu frenezie. 

Ușa se deschise și Fifi intră în salon. Passan îi observă pupilele 
dilatate. Se întrebă dacă polițistul nu se apucase din nou de 
heroină așa cum alţii, în condiţii de stres, se apucă din nou de 
fumat. 

— Merge? întrebă nervos punkistul. 

— Merge. 

— Naoko mi-a spus că vrei să mă vezi. 

— Vreau să-mi faci un serviciu. Trebuie să-mi găsești un 
submarin. 

— Un submarin? 

— Ascunzi toate monitoarele de supraveghere din interior. Nu 
vreau ca Naoko să vadă ecranele. Sună-l pe Super Mario, să 
instaleze toată drăcovenia. 

Ofiţerul ţinea o ţigară aprinsă între degete, în ciuda semnelor 
care interziceau fumatul. 

— Nu înţeleg. Nu încetăm supravegherea video? 

— Vreau certitudini. 

— N-a fost Guillard? 

— Nu știu. Când l-am văzut arzând ca un budist, așezat cu 
picioarele încrucișate, am înţeles că nu mai putea suporta. 
Corpul monstruos, nebunia care-l împingea să ucidă, 
ameninţarea că într-o zi sau alta aș putea să-l încolțesc... Voia 
să moară și să mă elimine în același timp. Nu să o sperie pe 
Naoko. Nici să se răzbune pe băieţi. Ceva nu sună bine în 
povestea asta... 

Fifi nu-i răspunse. Parcă nu reușea să asimileze noile 
informații. 

— Nici alte chestii nu se leagă, reluă Passan. Problema 
datelor.  Prelevările de sânge au început acum câteva 
săptămâni. Cu mult înainte de Stains. 


VP - 194 


— Știm asta. Poate Guillard avea gânduri de răzbunare de mai 
demult. 

— Asta nu se potrivește cu prudenţa personajului. Și nu uita 
că tocmai o răpise pe Leila Moujawad. Avea alte chestii de 
urmărit. 

— Deci? 

— Continuăm supravegherea. 

— N-ar fi mai bine să te muţi? 

— Dacă e vorba de alt făptaș, nu contează unde stau eu. 
Nimic nou despre Levy? 

— Mai nimic. Sau e departe, sau e sub pământ. 

— O să găsești un sub? 

Fifi își trecu mâna peste față și mai trase un fum. Pomeţii 
găuriţi de acnee luceau sub razele soarelui care răsărea. Ochii îi 
străluceau febril. 

— O să mă descurc, spuse el în cele din urmă, deschizând 
geamul și aruncând chiștocul de la ţigară. 

— Naoko nu trebuie să știe nimic. Pot să contez pe tine? 

— E absurd, n-am cum. O să vadă ecranele în salon, cablurile, 
instalaţiile. 

— Îi spui că totul va fi luat dimineaţă. Din clipa asta 
supravegherea se va face din exteriorul casei. Capisce? 

Fifi dădu din cap fără convingere. 

— Și scoţi camera video din dormitorul ei. N-am chef să se 
uite băieţii la nevasta mea. 

— Asta e tot? 

— Nu. Vreau doi polițiști în fața școlii și alţii care s-o 
supravegheze pe Naoko. Punem la loc dispozitivul. 

— Nu înțeleg. Nu s-a terminat? 

— Nu-mi asum nici cel mai mic risc. Pot să contez pe tine? 

Punkistul se apropie de pat și-l bătu pe umăr. 


56. 


Străzile treceau una după alta prin faţa parbrizului. Drumuri, 
intersecții, poduri suspendate: acest peisaj, în întregime pustiu, 
semăna cu o reţea inutilă, absurdă, care nu ducea nicăieri și nu 
servea nimănui. Soarele care răsărea era impur, ca un cupru 


VP-195 


murdar, și dădea norilor din jur culoarea tutunului. În depărtare 
se vedeau insule de clădiri din piatră, grupuri de locuinte, 
turnuri care se ridicau în lumina roșiatică precum niște arbori în 
flăcări. 

În Japonia, șoselele și autostrăzile păreau întotdeauna că 
străpung o pădure, că se afundă într-un spaţiu verde, încurcând 
natura. Aici viaţa vegetală era moartă de mult. Copacii rari, 
peluzele cu gazon, tufișurile desfrunzite semănau, dimpotrivă, 
cu niște intruși care nu mai aveau loc în acest decor. 

Naoko regreta atitudinea pe care o avusese. Tot ce putea 
spune era că se purtase nepotrivit. Tatăl copiilor săi fusese la un 
pas de moarte și ea nu ştiuse decât să-l certe ca pe un băieţaș 
care nu fusese cuminte. În franceză spuneai „nu trage în mașina 
salvării”. Ea o ciuruise de-a dreptul. 

ÎI revăzu pe Passan în faţa ochilor. Faţa înnegrită, umflată sub 
bandaje. În realitate, fusese năpădită de tristeţe - și, de 
asemenea, de neputinţă. Cea mai bună apărare e întotdeauna 
atacul. 

— Mi-a spus că s-ar putea să fie anchetat, e adevărat? îl 
întrebă brusc pe Fifi. 

— E procedura normală. Nu-ţi face griji. Totul va fi bine. 

Naoko își înăbuși un oftat. Mereu dorinţa asta de a o linişti, de 
a o face să se calmeze, chiar dacă o trata ca pe un copil mic, 
spunându-i orice. 

— Eşti sigur că tipul ăsta a atacat casa? 

— Sunt sigur. 

Fifi nu minţea mai bine decât Passan. Niciunul nu credea că 
pericolul trecuse. Nu puteau să afirme că omul care arsese în 
noaptea aceea era intrusul din vilă. Dar, în loc să-i 
împărtășească și lui Naoko îndoielile lor, se purtau de parcă 
totul reintrase în normal. 

— Deci nu vor mai fi niciodată probleme la noi acasă? insistă 
ea. 

Punkistul îi răspunse cu un zâmbet: 

— Depinde ce numești tu „probleme”. 

— O maimuţă jupuită în frigider. Un vampir care suge sângele 
copiilor mei. 

— Totul e mort și îngropat odată cu Guillard. 

N-avea rost să insiste. 

— Cum a putut să-mi ascundă asta? 


VP - 196 


— Tot ce a făcut, a făcut pentru tine. 

Naoko lăsă să-i scape un râs sec, apoi spuse pe un ton 
hotărât: 

— Nu mai vreau o astfel de viață. 

O astfel de viață. La început, proiectul fusese curajos. Passan 
acţiona în numele justiţiei. Aresta răufăcătorii, proteja 
societatea, apăra valorile Republicii. Dar această vocaţie 
devenise o meserie și această meserie devenise un drog. De 
atunci, Binele era pentru el o valoare abstractă, pe când Răul 
era realitatea sa de fiecare zi. 

— O iau pe centură, de acord? 

Naoko dădu tăcută din cap. 

Treceau pe lângă un cartier din Defense. Un deșert de șisturi, 
de cuarț sau alte minerale, a căror compoziţie chimică provoca 
mereu fenomenul de refracție și luminescenţă. Fosilele unei 
epoci deja trecute. 

Naoko se uită la ceas. Era aproape ora șapte. Complet 
dezorientată, făcuse încă o dată apel la Sandrine. Într-o singură 
noapte, copiii ei fuseseră supravegheați de Gaia, apoi de un 
polițist înarmat, alcoolic și drogat. Se întâlniseră cu tatăl lor, 
care tocmai se pregătea să ucidă un om. Apoi se treziseră cu 
Sandrine lângă ei, a cărei prezență nu avea nicio explicaţie 
valabilă. N-avea nimic mai bun să le propună ca stabilitate 
familială? 

Naoko era însă convinsă de un lucru: oricare ar fi fost 
riscurile, ea n-avea de gând să se mute. 

Chiar dacă nu Guillard era agresorul, chiar dacă rămânea o 
posibilitate ca ameninţarea să continue, ea nu va da înapoi. Va 
face față împreună cu copiii. Și fără îndoială și cu alți polițiști în 
preajmă. Era sigură că Passan, în ciuda promisiunilor, nu va 
abandona supravegherea casei. 

Din nou, pe furiș, tentaţia puse stăpânire pe ea. Să se 
întoarcă la Tokio cu copiii, la mii de kilometri distanță de toată 
nebunia asta. Cu ochii orbiţi de lacrimi, nu mai vedea peisajul. 
Totul era tulbure, frânt. Nu. Asta nu era o soluţie. Și nici nu va fi 
vreodată. Miile de kilometri nu vor rezolva aceste probleme. Și, 
de altfel, ea nu putea să fugă astfel. 

Să se întoarcă la Tokio ar fi însemnat redeschiderea propriei 
cutii a Pandorei. 


VP - 197 


Mașina se opri. Naoko se smulse din gânduri ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un coșmar. Printre lacrimi, recunoscu poarta vilei. 

Fără ironie, vocea lui Fifi anunță: 

— lată. Am ajuns. Terminus. 


VP - 198 


III. UCIZI 


57. 


— Stevie Wonder la o conferinţă de presă în anii '70. Un 
jurnalist inspirat îl întreabă dacă nu e prea trist să te naști orb. 
Stevie Wonder ezită un moment, apoi răspunde: „Ar fi putut fi și 
mai rău. Aș fi putut să mă nasc negru”. 

Passan încercă să zâmbească. Acest simplu efort îi trimise o 
durere ascuţită în tot corpul. Avea impresia că pielea lui, sub 
bandajele impregnate cu Xylocaină, se crăpa. 

Ora 15. Sub efectul morfinei, dormise toată dimineaţa. La 
prânz îi scoseseră bandajele. Durerea provocată de arsuri se 
reaprinsese ca flăcările într-un cazan. O nouă injecție. O nouă 
comă. Apoi se trezise iarăși, ca să-l descopere pe Fifi la 
căpătâiul lui. 

Punkistul nu șomase. Cu ajutorul lui Super Mario, scosese 
camerele video din dormitorul lui Naoko și transferase 
monitoarele de control în interiorul vehiculului blindat de 
supraveghere staționat pe rue Cluseret, la câţiva metri de vilă. 
Doi polițiști fuseseră aleși să supravegheze casa. Alţi doi să 
patruleze prin cartier. Lefebre îl susținuse pe Fifi. Lucrurile se 
inversaseră: din clipa aceea, dorințele lui Passan deveniseră 
ordine. 

Așezat pe marginea patului, cu ţigara în mână, adjunctul 
continua cu anecdotele lui. În materie de rock, putea să o ţină 
cu poveștile ore în șir. 

— Ştii ce a spus Keith Richards despre muzicienii de azi? 

— Nu. 

— „Unde sunt tipii care trebuiau să ne ridiculizeze? Nu văd 
decât chelioși dincolo de cortină!” 

Passan încercă să zâmbească mai convingător. 

— Gata, mi-ai ridicat îndeajuns moralul? 

— Am vrut măcar să te fac să te gândești la altceva. 

Passan încercă să-și miște capul. Se sufoca sub bandaje - 
pansamentul vâscos îi strângea pielea, morfina îi calma nervii. 


VP - 199 


În cameră, umbre compacte, negre, oblice se luptau cu fâșii de 
o claritate strălucitoare, la fel de tăioase ca sticla. 

Închise ochii: fusese și mai rău. Când nu mai vedea faţa în 
flăcări a lui Guillard, demonii cu ochi suferinzi se târau de-a- 
ndărătelea în străfundul creierului său. Alungă viziunile și 
încercă încă o dată să analizeze informaţiile de la Fifi. 

Nu aduceau aproape nimic nou. Cadavrul lui Guillard era la 
institutul medico-legal din Paris. Procurorul și judecătorul Calvini 
ordonaseră o percheziţie la domiciliul lui din Neuilly. Nu găsiseră 
nimic - ceea ce nu-l mirase pe Passan. Acum aveau de gând să 
verifice fiecare service și, mai ales, birourile de la sediu. Passan 
nu se aștepta să găsească nimic nici acolo. 

Ironia sorții: inculparea postumă a lui Guillard nu se baza pe 
acuzaţia de ucidere a patru tinere femei, ci pe tentativa de 
omucidere voluntară a unui comandant de poliţie. lar pe 
moment, singura dovadă în privința asta era propria lui 
mărturie. De fapt, nimic nu era clar. Ce căutase Passan pe 
urmele lui Patrick Guillard, el, care n-ar fi trebuit să se apropie la 
mai puţin de două sute de metri? Avuseseră întâlnire? Cine pe 
cine chemase? Era posibil ca Guillard, cu trupul cuprins de 
flăcări, să fi scuipat cu benzină în faţa adversarului său? 

O certitudine: sala în care găsiseră trupurile victimelor nu 
adăpostea substanțe inflamabile. Deci avusese loc o 
premeditare. Dar care dintre ei fusese prins în capcană? 
Deocamdată, îi acordau credit versiunii lui Passan - arsurile lui o 
dovedeau. 

Era cuvântul supraviețuitorului contra tăcerii unui mort... 

Cât despre intrusul din vilă, nu erau alte rezultate. 
Investigația privind traficul cu maimuțe capucin nu dusese 
nicăieri. Nici cea privind modul cum se recoltase sângele. Nu 
știau nimic de existenţa vreunei persoane care să se fi ocupat 
cu așa ceva și care să mai fi acţionat și altundeva. Probele luate 
din casă nu fuseseră nici ele mai relevante. Cât despre analizele 
ADN, puteai să pui pariu că nu descoperiseră decât urme ale 
membrilor familiei - ale lui Passan, la care se adăugau cele ale 
bonei, Gaia. 

— Ti-am povestit cum m-am împiedicat de piciorul lui Joe 
Strummer, chitaristul de la Clash? 

Passan dădu evaziv din cap. Fifi continuă să vorbească, plin 
de entuziasm, dar el nu-l asculta. În ultimele 13 ore, între două 


VP - 200 


episoade când își pierduse cunoștința, vorbise cu Naoko. Îi 
dusese pe copii la școală, apoi mersese la serviciu, ca în fiecare 
zi. Nu știa că doi polițiști erau tot timpul pe urmele ei, că vila era 
în continuare sub supraveghere. El voia să păstreze versiunea 
oficială: vinovatul era mort și orice ameninţare fusese eliminată. 

Cu un pic de întârziere, își dădu seama că Fifi se ridicase. 

— Pleci? 

— Mai trec diseară. Vrei să pornesc televizorul? 

Passan refuză, cu o expresie posomorâtă. Bunăvoinţa aceasta 
îi accentua și mai mult slăbiciunea. 

— Noutăţi despre Levy? îl întrebă pe Fifi, pe când acesta se 
îndrepta spre ușă. 

— Mai nimic. S-a deschis o anchetă judiciară. O să-i verifice 
conturile din bancă să vadă dacă n-a șters-o undeva. 

— Dacă așa stau lucrurile, sunt convins că și-a luat masuri de 
siguranţă. 

— Nimeni nu e perfect. 

— Și dacă a murit? 

— O să-i apară la un moment dat cadavrul. Se verifică lista lui 
de dușmani. 

— E de lucru atunci. 

Fifi schiţă un salut de cowboy, cu arătătorul la tâmplă, după 
care plecă. Passan se trezi singur între patru pereţi. N-avea ce 
face aici ca să-și omoare timpul. Mai bine îl folosea pentru a 
medita, pentru a se gândi. Închise ochii. Imagini fulgerătoare îi 
bombardară imediat capul. Avea impresia că cineva declanșa 
încontinuu un bliţ. 

Un zgomot îl trezi. Pentru câteva secunde nu știu nici unde e, 
nici ce auzea. În clipa următoare recunoscu încăperea, scăldată 
în lumina palidă a sfârșitului de după-amiază. Dormise deci 
câteva ore. Identifică sunetul care se auzea în cameră: sunetul 
unui telefon mobil, pe care nu-l recunoștea. Işi aminti că 
telefonul lui arsese în uzină și că Fifi îi dăduse unul nou. 

Observă cadranul luminat pe noptieră. 

— Alo? 

— Fifi. Avem noutăţi despre Levy. 

Gândul lui Passan zbură la Ajunul Crăciunului, când era copil. 
Închidea ochii în pat, nerăbdător să treacă cele câteva ore care-l 
despărțeau de cadoul de a doua zi. Când îi deschidea din nou, 


VP - 201 


miracolul se petrecuse: Moș Crăciun trecuse pe acolo. Astăzi, 
cadourile lui erau oarecum altele... 

— L-aţi găsit? 

— Mai mult sau mai puţin. A fost să deschidă o cutie de valori 
la o agenţie a băncii HSBC, bulevardul Jean-Jaurès, în 
arondismentul 19. Asta s-a întâmplat ieri, în miezul zilei. 

Passan simţi cum transpiră sub bandaje. 

— La ce oră, mai exact? 

— 11:37. 

In ciuda durerii sfredelitoare, în ciuda morfinei, Passan făcu 
legătura. Cursa și urmărirea din urmă cu o zi. Guillard se dăduse 
jos fie la Stalingrad, fie la Jaures. Guillard și Levy semănau. Era 
posibil ca Guillard să fi făcut o escrocherie. 

— Sigur era el? 

— Nu chiar. După martorii din agenţie, tipul era bizar. Purta o 
șapcă și ochelari negri. A refuzat să-i scoată. 

Niciun dubiu: Guillard. 

— Și ce a făcut acolo? 

— A deschis seiful. 

— l-au permis accesul unui individ care poate avea acte false? 
Care a refuzat să-și arate fața? 

— Tipul era sigur pe el. Și avea o legitimaţie de polițist. 


— Apoi? 

— Nimic. S-a cărat și basta. Dar, dacă era Levy, am... 
— Era Guillard. 

— Guillard? zise Fifi surprins. De ce el? 

— Îţi explic. 


Levy descoperise un indiciu material, voise să obţină bani pe 
el, dar îl subestimase pe dușman. Guillard îl omorâse, după ce îl 
făcuse să vorbească. Se dusese la bancă pentru a recupera 
corpul delict. 

Oare ce obiect? Oare ce document? 

Mănușile. Intr-un fel sau altul, Levy găsise mănușile de la 
Stains. 

— Hei, Olive? Mai ești acolo? 

— Ascultă-mă bine, îi răspunse Passan cu o voce hotărâtă, 
contactează cele trei laboratoare genetice care lucrează pentru 
noi. Bordeaux. Nantes. Strasbourg. Vezi dacă Levy le-a solicitat 
vreo analiză în ultimele zile. 

— In ce caz? Sau sesizare? 


VP - 202 


— Nu contează. Ceea ce contează este ce a fost trimis ca 
probă. 

— Ce căutăm, de fapt? 

— Mănuși de nitril. 

— Vrei să spui... 

— Levy a mânărit totul. În loc să pornească o procedură 
oficială, s-a asigurat că mănușile aveau pe o parte urme cu 
ADN-ul victimei și pe cealaltă cele ale lui Guillard. Le-a 
recuperat și a încercat să negocieze. Guillard l-a ucis și le-a luat 
înapoi. 

— Din seiful de la Jaurès? 

Passan nici nu se obosi să confirme. 

— Rezolvă cu laboratoarele. Deschide toate seifurile lui 
Guillard. Trebuie să mai aibă și altele. Descurcă-te cu Calvini. Și 
sună-i pe polițiștii din Stains și la Brigada Anti-crimă din Saint- 
Denis. 

— De ce? 

— Ca să aflăm cum a găsit Levy mănușile. Trebuie relansată 
ancheta din aproape în aproape. 

— Nu va fi ușor. 

Passan nu răspunse. În ciuda surescitării produse de noutăţi, 
morfina își făcuse efectul și îl adâncise din nou într-un somn 
profund. 


58. 


Ora 19. După terminarea orelor și o întâlnire a profesorilor, 
neinteresantă, Sandrine Dumas putuse în sfârșit să plece. De la 
Porte de la Villette, făcuse aproape o oră ca să ajungă la Porte 
Maillot, apoi să urce pe bulevardul Charles-de-Gaulle până la 
Nanterre. O cursă de luptător, presărată cu o serie de neplăceri. 
Transpiraţia care-i înmuiase rochia. Nevoia imperioasă de a-și 
smulge peruca... Suportase toate acestea cu un spirit de 
cruciată. Să-i ajute pe alţii: era misiunea sa. Satisfacţia deplină a 
unei muribunde... 

Obiectivul acestei seri era Olive. De ani de zile nu mai erau 
prieteni. Uneori, erau chiar dușmani, atunci când Sandrine îi lua 


VP - 203 


partea lui Naoko. Dar ea știa secretul poliţistului. Un secret pe 
care nimeni nu-l știa și pe care chiar Olivier îl ascundea. 

În 1998, polițistul suferise o cădere severă. În timp ce 
urmărea doi hoţi pe acoperișul unui imobil de pe rue des Petites- 
Ecuries, o sunase. Nu putea să se miște. Se ţinea strâns de un 
acoperiș zincat; era paralizat, îngrozit, cu o singură idee în cap: 
să sară. 

Sandrine îi sărise în ajutor. Ajunsese la el prin mansardă și 
reușise să-l aducă înăuntru. Passan nu mai putea să vorbească. 
Nu auzea decât un zgomot groaznic: cel al dinţilor care-i 
clănţăneau. 

Atunci Sandrine înțelesese două adevăruri. 

Primul: Passan apelase la ea pentru că nu avea pe nimeni 
altcineva. Se cunoscuseră în cel mai banal mod cu putinţă. Cu 
un an înainte, fusese agresată și jefuită după ce ieșise dintr-o 
bombă din arondismentul 10. Passan îi înregistrase plângerea. 
Luaseră masa împreună. Veni, vidi, vici. Nimic interesant de 
făcut împreună. Dar continuaseră - într-o altă manieră - să se 
vadă. Sandrine devenise confidenta lui, buna lui amică. Aceea 
căreia îi spui tot și nu-i faci nimic. Se mulţumise și cu atât. 

Al doilea adevăr: Passan nu era doar într-o pasă proastă, criza 
aceea de panică era primul semn al unei depresii severe. Il 
mutase la ea. Obţinuse un concediu medical de la medicul-șef al 
poliţiei. Oficial, fusese diagnosticat cu insuficiență cardiacă și i 
se prescrisese o listă de examene medicale lungă cât o zi de 
post. Sandrine descoperise că luase substanțe beta-blocante ca 
să aibă tensiunea bună la vizita medicală. Passan nu voia cu 
niciun preţ ca șefii săi să-l considere depresiv. 

Timp de mai multe luni, Sandrine se ocupase de el, îl hrănise, 
îl veghease, îl supraveghease. Îi ascunsese arma din dotare. ÎI 
alinase când era sufocat de teamă - sau când era pradă unor 
paralizii subite. Toată lumea credea că trăiau împreună, ceea ce 
era adevărat. Dar relaţia lor era cea dintre un bolnav și o 
infirmieră. 

Încet-încet, Passan își reluase activitatea. Se ascundea prin 
tuneluri, plângea în toaletă, se închidea în birou. Uneori, era și 
mai rău: fiara din el se trezea și traversa faze de hiperactivitate 
marcate de o agresivitate de necontrolat. Atunci pleca noaptea 
și se reîntorcea în zori, cu privirea sticloasă și cu urme de sânge 
pe haine, fără să-și aducă aminte de nimic. Sandrine era 


VP - 204 


îngrozită. Omul acesta de o forţă colosală, înarmat cu un pistol 
și cu o legitimaţie de poliţist, era un pericol major pentru oraș. 
Apoi se prăbușea din nou în letargia lui obișnuită și ea îl hrănea 
din nou din borcăânele pentru bebeluşi. 

Avusese timp să reflecteze la cazul lui. Ideea ei - nu prea 
originală - era că el întinsese prea mult coarda încă de la 
naștere. Crescuse singur, se descurcase singur, se afirmase 
singur. Ceea ce dădea impresia unei personalităţi puternice nu 
era de fapt decât o continuă exploatare a propriilor forțe. Astăzi 
rezervorul era secat. Nu mai existau decât rămășițele 
îngrozitoare - frica de întuneric, angoasa morții, singurătatea 
cronică - pe care Passan crezuse că le eliminase... 

Era de fapt și concluzia psihiatrilor de la Sainte-Anne, unde 
fusese internat de urgenţă în ianuarie 1999. Passan ajunsese la 
limită. Pe funaul prăpastiei. Fără îndoială, un eveniment teribil 
provocase această cădere brutală. Pentru a-l identifica și pentru 
a preîntâmpina alte seisme, trebuia să caute adânc în sine 
însuși. O terapie care să permită deschiderea cutiei sale negre. 

Antidepresive. Anxiolitice. Analize... Își reactivase anticorpii 
sufletului și-i purificase. În ceea ce privea slujba, onoarea lui era 
în siguranţă. Nimeni nu bănuise vreodată adevărata lui boală. 
Cât despre relaţia cu Sandrine, se despărțiseră ca buni prieteni 
și Passan găsise apoi motivul pentru a renaște: Naoko. 

Sandrine ajunse în sfârșit în parcarea spitalului. În lift își dădu 
seama că era lac de sudoare. Din nou mirosul ăla... Işi uitase 
parfumul. Ridică din umeri. Toate astea ţineau de trecut. 

Culoar. Căldură. Miros de eter, de dezinfectant, de urină. 
Vizitele ei zilnice la Saint-Antoine o vindecaseră definitiv de frica 
de spital. Ba chiar ar fi putut să locuiască într-o morgă, fără să 
simtă nici cea mai mică stânjeneală. 

Bătu la ușa lui Passan. Niciun răspuns. Cu mâna pe clanţă, își 
strecură capul înăuntru. 

— Salut. 

Polițistul era de nerecunoscut. O parte din păr îi fusese arsă. 
Bandaje îi înfășurau capul. Altele îi traversau fața, alternând 
straturi verzui cu benzi albe. Renunţă să-l sărute și se așeză pe 
un Scaun, aproape de pat, fără să-și scoată haina. Imediat, 
tăcerea i se păru apăsătoare. Problema cu cei pe care-i cunoști 
prea bine este că nu aice să le spui. 


VP - 205 


— Ai nevoie de ceva? se hazardă ea după un moment lung de 
tăcere. 

Semn din cap că nu. 

— Te doare? 

Semn din cap că „așa și-așa”. 

— Te ţin mai mult? 

— Incă o zi. După asta o să-mi scoată bandajele. Cel puţin așa 
sper. 

Vocea parcă îi arsese împreună cu faţa. Sandrine ar fi putut 
să-l întrebe despre ultimele evenimente sau despre Guillard. 
Renunţă: oricum ar fi minţit-o. 

— Mă gândesc la Naoko, șopti el ca pentru a propune un 
subiect. 

— E bine atunci, spuse ea pe un ton glumet. 

— leri, înainte de toate astea, ne-am întâlnit la noi în grădină. 

— Faimoasa grădină zen? 

Sandrine nu renunţă la tonul ei ironic. Passan părea că n-o 
aude. Vorbea pentru sine. 

— Am găsit-o chiar... frumoasă. 

— Ceva mai nou nu ai? 

Passan întoarse ochii spre ea. 

— Vreau să spun..., șopti el, iar respiraţia i se filtra prin 
țesătura bandajelor. A fost ca o piesă veche la radio. O chestie 
pe care ai ascultat-o atât de mult, că nu o mai auzi... Apoi, într-o 
zi, brusc, la volanul mașinii, simţi din nou frisonul. 

— Și atunci? 

Vocea lui Sandrine era plină de iritare. 

— Nu mai divorţaţi? 

Passan dădu ușor din mână. Ea regretă că fusese așa de dură. 

— Dimpotrivă..., murmură el. Dar ieri am fost fericit s-o 
regăsesc pe cea pe care am iubit-o și nu pe străina care face 
parte din viața mea de ani de zile. 

Din nou, tăcere. 

— Când ești în Japonia, reluă el, nu încetezi să oscilezi între 
două stări de spirit. Uneori ai impresia că te afli pe planeta 
Marte. În clipa următoare, în timpul unei fraze, a unui detaliu, 
japonezii ţi se par, dimpotrivă, foarte apropiaţi. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Am trăit tot acest du-te-vino timp de zece ani cu Naoko. 

— Face parte din farmecul ei. 


VP - 206 


Passan mormăi ceva, apoi rosti mai clar: 

— Ultima oară când am sărutat-o a fost acum cel puţin doi 
ani. Am avut impresia că-mi sărut propria mână. 

Sandrine se apropie de el și îi vorbi ca un preot în confesional: 

— Nu înțeleg de ce te agiţi cu toate astea... Crede-mă că sunt 
alte urgențe. Trebuie să te odihnești, să... 

Se opri. Capul lui Passan căzu brusc, cu bărbia în piept. 
Adormise. Imaginea îi produse un șoc: ai fi putut spune că e 
mort. 

Își luă poșeta și se ridică, rămânând nemișcată câteva clipe. 
Nu simțea nici empatie, nici bunăvoință. 

Nu vedea decât un adevăr: Passan nu mai era un obstacol în 
calea planului ei. 


59. 


— Tati și-a pus televizor în cameră! 

— Tati face cum vrea, dar la mine televizorul e în salon. lar în 
cameră e nani! A 

Naoko nu mai avea putere să le vorbească în japoneză. Il 
îmbrățișă pe Hiroki, care începuse deja să zâmbească din nou. 

Shinji se ivi în ușa de la baie. 

— Tati e mai bine? 

— Mult mai bine. 

— Mergem la el? 

— O să vină el: iese mâine din spital. 

Shinji scutură din cap, cu periuţa de dinţi în gură. Naoko îl 
observa: siluetă fragilă în pijamaua albastră de flanel, profilat pe 
perdeaua de la duș decorată cu broscuţe și nuferi. De fiecare 
dată simţea aceeași uimire. Nu-i venea să creadă că reușise așa 
ceva, în ciuda a toate. Un miracol. 

— Hai, vino la culcare! îi spuse, stăpânindu-și emoția. 

Shinji sări în pat. O nouă rafală de pupici. Făcuse o înțelegere 
cu băieţii. În locul poveștii obișnuite, le propusese cincisprezece 
minute de televizor. Băieţii, surprinși, acceptaseră cu entuziasm. 
În general, Naoko era împotriva televizorului, a jocurilor video și 
a internetului. A tot ceea ce, după părerea ei, nu solicita 
suficient imaginaţia. Dar în seara asta era epuizată. Nu putea să 


VP - 207 


le spună fiecăruia câte o poveste, în japoneză, cu o voce gâtuită 
ca a unui spânzurat. 

Stinse lumina. 

— Lasă ușa deschisă! 

— Nu-mi stinge lumina! 

În sinea ei, Naoko le era recunoscătoare că se comportau 
exact ca în fiecare seară. 

— Mesaj recepționat. 

Le mai trimise o sărutare și se întoarse la ea în cameră. Diego 
dispăruse și el. De parcă ar fi fost util până atunci... Va face o 
baie. Întrebările i se învârteau în cap. Era posibil ca intrusul să 
nu fi fost Guillard? Să fi fost un obișnuit al casei? Mirosul de 
lemn de cedru ud acţionă ca o mângâiere, ca un balsam. și 
strânse părul într-un coc. 

Aplecată pe scăunel, se freca energic cu tenugui-ul, un mic 
șervet alb cu gel de duș obișnuit. Practic, nu folosea apă. 
Curățare uscată. Odată bine frecată, se clăti cu dușul. 

Purificată, cu pielea exfoliată, intră în norul de aburi și se 
scufundă în apa fierbinte. Patruzeci și cinci de grade: 
temperatura ideală. 

La fiecare întoarcere la Tokio, o însoțea pe mama sa la 
izvoarele termale din zonă, onsen. După baie, îmbrăcate în 
yukata lejere, degustau stridii mari, cu gust de alge și tempura 
de creveţi fripţi și rumeniţi, care semănau cu niște stele-de- 
mare crocante. În acele momente, își spunea că japonezii sunt 
mamifere marine, printre altele. 

Închise ochii. Baia asta era ca o rugăciune. 

Dintr-odată, niște zgomote îi întrerupseră meditaţia. Inima i se 
opri în loc. Picioarele, în ciuda căldurii, i se răciră brusc. leși din 
baie în liniște. Își trase pantalonii de jogging și un tricou, fără să 
se mai șteargă. 

Din nou lovituri ușoare, grăbite. Abia perceptibile. Lui Naoko 
nu-i venea să creadă. Amenințarea se întorsese. 

De data asta, erau mai mulți. 

Trecu în camera ei. Din priviri căută o armă, ceva cu care să 
se apere, să-și protejeze copiii. Deschise sertarul de la noptieră 
și găsi Kkaiken-ul. 

Zgomotele erau din ce în ce mai aproape. 

Veneau dinspre scară. Putea deci să le taie calea intrușilor. 
Să-i împiedice să ajungă la camera copiilor. Se vedea deja 


VP - 208 


moartă, dar moartea ei va fi prețul vieţii lor. La gândul ăsta, 
simţi că prinde puteri nebănuite. 

Înaintă cu degetele încleștate pe kaiken. Pașii continuau să se 
audă, chiar în spatele peretelui. Ținându-și respiraţia, deschise 
ușa și se năpusti, spintecând întunericul cu lama. Tot ce obținu 
fu o cădere în toată regula. 

Doi bărbaţi o ţintuiau cu pistoalele pe care le ţineau cu 
amândouă mâinile. Îi trebuiră câteva secunde ca să-i 
recunoască în semiîntuneric: Fifi și un altul, un negru cu codițe, 
pe care-l mai văzuse de câteva ori în fața porții. 

— Ești bine? întrebă Fifi încet. 

Naoko lăsă pumnalul și căzu în genunchi. Picioarele n-o mai 
ascultau. 

— Ce... ce se întâmplă? 

— O problemă tehnică. Una dintre camerele video nu mai 
merge. 

— Camerele video? 

Rotițele i se puseră din nou în funcţiune. Sigur, casa era încă 
sub supraveghere video... Nici Passan nu credea că Guillard 
fusese vizitatorul de aseară. 

Și nimeni nu considerase că trebuie să-i spună și ei. 

— Ce cameră? repetă ea. 

— Cea din dormitorul copiilor. 

Naoko se ridică brusc și se precipită. Fără cea mai mică 
ezitare, deschise ușa de la cameră. 

Inima nu-i mai bătea. Plămânii îi erau blocaţi, iar creierul 
încremenit. 

Cu toate astea, când văzu tabloul ce i se înfățișa, altceva din 
ea, mai profund, lăuntric, împietri de-a binelea și pentru 
totdeauna. 


60. 


În mașina de poliţie care rula cu viteză maximă spre podul 
Suresnes, Passan își smulgea pansamentele cu o furie reținută. 
Avea impresia că se reintegra în pielea lui adevărată - cea de 
polițist. 

Știrea nopţii nu-l uimea. 


VP - 209 


Nu Guillard fusese vampirul. Nici nu fusese vreodată. Intrusul 
își continua răzbunarea și Passan trebuia să pornească din nou 
de la zero. Ar fi trebuit să fie dărâmat. Disperat. În stare de șoc. 
Dimpotrivă, acest nou război îl însuflețea. Nu mai simţea 
arsurile, nici efectul morfinei. Adrenalina circula prin corpul lui și 
îi menținea simţurile treze. Într-un fel, doar lupta îl mai ţinea în 
viaţă. 

— Oprește sirena! 

Mașina ajunsese la el în cartier. Era aproape miezul nopţii și 
niciun șobolan pe străzile din Suresnes. O burniţă trecea peste 
asfalt ca mașina de la salubritate. Dar cerul nu putea să spele 
murdăria care curgea de pe înălțimile Mont-Valerien... 

Șoferul intră pe rue Cluseret. Dubele erau deja acolo, precum 
și o ambulanță și mașinile de la Criminalistică. Girofaruri, siluete 
în impermeabile, cordoane fluorescente: familia lui trăia de fapt 
într-un perimetru de securitate. Sau, mai degrabă, într-o zonă 
de risc, unde polițiștii ajungeau de fiecare dată prea târziu. 

Un ciocănit în geam. Fifi se aplecă spre el. Faţa lui lividă 
rivaliza cu albul farurilor. Olivier ieși din mașină. Aproape 
imediat trebui să se sprijine de Peugeot. O ameteală, o revenire 
a efectelor morfinei... 

— Nuţi-e bine? 

— Vreau să văd copiii. 

— Așteaptă. 

— Vreau să-i văd! urlă el. 

O luă spre poartă, dar Fifi îl opri cu blândeţe. 

— Așteaptă, îți spun. Sunt OK. Nu te agita. 

— Și Naoko? 

— Toată lumea e bine. Dar trebuie să-ţi arăt ceva. 

Passan îl privi întrebător. 

— Duba. 

Passan îl urmă docil pe adjunctul lui. Avea senzaţia că 
pământul i se clatină sub picioare. Duba de supraveghere, 
deghizată în camion de șantier, era parcată ceva mai departe. O 
rablă prăfuită, cu geamuri acoperite cu o vopsea gri, care-ţi 
permitea să supraveghezi strada fără să fii văzut. Camionul 
puţea a poliţist de la un kilometru. 

Fifi bătu în ușa din spate, care se deschise imediat. Jaffre își 
făcu apariţia și-i invită să intre. Brusc, mirosul de sudoare, urină, 
McDonald's îi izbi în faţă. 


VP - 210 


— Îţi explic contextul, spuse punkistul cu o voce scăzută. 

Passan nu mai asculta: stătea cu ochii ţintă pe monitoare. 
Camerele funcționau în continuare: în salon, Naoko era așezată 
pe canapea, ţinându-i în braţe pe Shinji și Hiroki. Aceștia păreau 
foarte speriaţi. Poliţiști treceau prin cameră. Bărbaţi în 
combinezoane albe mergeau de colo-colo. Frica era atât de 
prezentă, încât părea că parazitează imaginile cu un soi de 
ceaţă electrostatică. 

Pe alte ecrane - bucătăria, sufrageria, holul, subsolul: 
tehnicienii de la Investigaţii se agitau. Un singur ecran era opac. 

— La 22:15 am ieșit să fumăm o ţigară. 

— N-a rămas nimeni în dubă? 

Adjunctul bătea din picior, scoțând un zgomot spart. 

— La naiba, nu se întâmplase nimic de trei ore! 

— Continuă. 

— La întoarcere, am observat imediat că ceva nu era în 
regulă. Una dintre camere nu mai funcţiona. 

Passan se uita în continuare la ecranul negru. 

— Cea din dormitorul copiilor. Ne-am repezit spre vilă. 

— Aţi prevenit-o pe Naoko? l-ați telefonat? 

— N-am avut timp. Am intrat și ne-am împrăștiat. Subsol. 
Parter. Etaj. 

— Apoi? 

— Eu și Jaffre am intrat în cameră. Dormeau, dar câinele era 
mort. Cadavrul lui era așezat între paturi. 

Passan tot nu-și lua privirea de la monitorul întunecat. 

— Și după aceea? întrebă el. 

— Naoko a trezit copiii. 

— Ce le-aţi spus? 

— Nimic. Naoko n-a aprins lumina. l-am dus în salon. Nu l-au 
văzut pe Diego. 

— Cum s-a putut întâmpla porcăria asta? 

Fifi apăsă pe niște taste. Ecranul întunecat se lumină, apoi 
afișă mai multe dungi argintii. 

— Ne-am înșelat, comentă el, camera n-a fost oprită, ci a fost 
acoperită cu ceva. Am accesat cardul de memorie și-am obţinut 
imaginile astea... 

Încăperea apăru în prim-plan: doar stelele de la veioza lui 
Hiroki se roteau pe pereţi. Obiectivul oferea un unghi 
caracteristic unei camere de supraveghere: aplecată peste cele 


VP - 211 


două paturi, pragul de la baie, ușa de la cameră... Fifi derulă 
înainte. 

Cadru. Cei doi copii adorm. Stelele se rotesc. În afara acestor 
puncte luminoase, nicio mișcare. 

Brusc, în pragul băii, o siluetă. O femeie filmată din spate, 
încordată, târând ceva pe jos. Poartă o rochie de culoare 
închisă, lungă până la pământ. Un kimono, ale cărui poale sunt 
îmbibate de sânge. Umbra, mereu cu spatele, se dă înapoi cu 
pași mici, ca o femeie bătrână. 

Passan își aminti brusc de acele filme cu fantome, unde scena 
e răsturnată, apoi revine la normal, cu scopul de a accentua 
aspectul bolnăvicios al apariţiei. 

Spectrul se îndreptă spre mijlocul camerei cu o lentoare de 
coșmar. Trena ei lăsa o urmă neagră. Toată secvenţa avea un 
aspect malefic. Se văzu apoi forma pe care o târa: un câine cu 
burta tăiată, ale cărui viscere lăsau pe podea un S respingător. 

Fifi comentă cu o voce sugrumată: 

— L-a ucis în baie. Nu știm exact la ce oră, dar sigur după 
20:30, odată ce copiii s-au culcat. 

— Se vede trecând și pe alte monitoare? 

— Nu. 

— Cum a putut ajunge la baie? 

— Habar n-am. De fapt, e imposibil. 

— Și Naoko? 

— Ce e cu Naoko? 

— N-a ieșit din dormitor? 

— Înainte, nu. Dar nu sunt camere în... 

Pe ecran, creatura se ridică. Se întoarce spre obiectiv. 
Motivele de pe kimono și urmele de sânge se confundă, ca și 
cum niște organe mutilate ar respira la suprafaţa țesăturii. 
Centura ei, obi-ul, e de un mov sângeriu, ca o rană deschisă. 

Passan observă, în mod absurd, că un astfel de kimono 
trebuia să fi costat aproape zece mii de euro. Visase mereu să-i 
ofere unul lui Naoko. 

Dar ce era mai rău era altceva: fantoma purta o mască Nô. 
Doi ochi făcuţi cu cuțitul în suprafaţa de lemn gălbui. O gură 
roșie și bine desenată. Un surâs în formă de rană, care lăsa să 
se vadă niște dinţi mici și cruzi. 


VP - 212 


Passan citise o mulţime de cărţi despre teatrul Nô și cele 138 
de măști ale lui, exprimând toate emoţiile. Oare ce reprezenta 
masca aceea? 

Creatura privi obiectivul câteva secunde, apoi lăsă capul într- 
o parte cu un pocnet. Urme de sânge pe umeri. Petele i-au 
murdărit și masca. Brusc întinde mâna și aruncă ceva spre 
obiectiv. 

— A aruncat o bucată din câine spre cameră, comentă Fifi. 

— Ce bucată? 

Punkistul ezită. Passan își auzi propria voce repetând, ca de la 
kilometri distanţă: 

— Ce bucată? 

— Organele genitale. 

— Naoko a văzut asta? 

— Nu. Ar fi trebuit să-i arăt? 

Passan nu-i răspunse. Fixa ecranul negru, ca și cum ceva 
urma să iasă din el. O explicaţie. O justificare. Ceva care să aibă 
un înțeles. 

Dar nu ieși nimic și Passan șopti în cele din urmă: 

— Vreau să văd camera. 


61. 


Peluza era strălucitoare și albastră. Girofarurile proiectau pe 
fațada vilei imagini dantești. II ducea cu gândul la un spectacol 
de cinema în aer liber. Distribuţia era completă. La fiecare 
alertă, forţele de ordine se prezentau în număr și mai mare. 

În interior, se mergea pe vârful picioarelor. Își puseră papuci 
de protecţie, apoi traversară bucătăria. O luară pe scări fără să 
se apropie de salon. La etaj, o liniște posomorâtă îl însoțea. 
Ochii se lăsau în pământ la trecerea lui. Arsurile îl stigmatizau și 
mai mult. În ochii celorlalţi era blestemat. 

Câţiva pași pe hol și apăru camera de sacrificiu. Proiectoarele 
celor de la Criminalistică erau orbitoare. Passan nu se opri pe 
niciun detaliu. Nu văzu tehnicienii care se agitau. Nu o salută 
nici pe Zacchary, nici pe Rudel, care era ofuscat, fără îndoială 
fiindcă fusese deranjat pentru niște cadavre de animale. 


VP - 213 


Înaintă. Urechile îi bubuiau ca și cum ar fi suferit de apnee. 
Presiunea era din ce în ce mai puternică. Sunt pe cale să cobor, 
să cobor și mai mult, pe fundul unei prăpăstii. 

În cele din urmă își îndreptă atenţia spre ceea ce crease un fel 
de teroare sacră în mijlocul încăperii. Cadavrul lui Diego în balta 
de sânge coagulat. Era așezat pe partea stângă. Organele îi 
ieșeau din burta spintecată, desenând noduri și răsuciri sumbre. 
Fragmentele păreau că tresar la fiecare blit, după care 
redeveneau ceea ce erau: rămășițe zbârcite, fără culoare, deja 
în curs de descompunere. 

Passan rămase încremenit. Un gol imens îi umplea pieptul, ca 
și cum și lui i s-ar fi smuls inima și viscerele. Puse un genunchi 
jos și, cu un gest mecanic, mângâie capul animalului. N-avea 
mănuși, dar nimeni nu îndrăzni să intervină. 

Nu-l iubise niciodată cu adevărat pe Diego. Își păstrase 
dragostea pentru copii - și cândva, pentru Naoko. Să-i acorde 
afecţiune animalului ăstuia cu blană, cu inteligenţă limitată, i se 
părea a fi o alterare a sentimentelor sale, și într-un anume fel o 
degradare a statutului său de ființă umană. Acum, că animalul 
era mort, înţelegea că se înșelase cu totul. Il adorase pe acest 
cățeluș blând și plin de bunătate, această prezenţă 
reconfortantă. Diego devenise un simbol. Un izvor de dragoste, 
departe de toate lașităţile, de toate frustrările. 

Se ridică, simțind o convingere bruscă: toţi vor muri. Naoko. Și 
copiii. El însuși. Carnagiul de-abia începuse. Își ridică privirea 
spre legist, care-și aranja instrumentele nervos. 

— Ce poţi să-mi spui? 

— Nimic mai mult decât ce vezi și tu. M-aţi înnebunit cu 
animalele voastre. 

Polițistul nu se formaliză: 

— Eu personal nu văd nimic. 

Medicul ridică dintr-o sprânceană. 

— Nu vezi nimic? 

— E vorba de câinele meu. Suntem la mine acasă. Totul s-a 
petrecut la câțiva centimetri de copiii mei care dormeau. N-am 
cum să fiu obiectiv. 

Rudel își închise servieta. 

— | s-a deschis abdomenul și i s-au scos viscerele. Treabă de 
vânător sau de măcelar. | s-au tăiat organele genitale. | s-au 
scos ochii și i s-a tăiat limba. 


VP - 214 


— De ce nu s-a apărat? 

— Cine știe? Poate a fost drogat. Sunt și urme de legături pe 
labe. 

— Doar atât? 

— M-am săturat de prostiile voastre. Nu sunt veterinar. 

— Fă un efort. 

Rudel se proţăpi în faţa lui Passan, cu geanta în mână. 
Polițistul îi era recunoscător că nu-l trata ca pe un infirm 
desfigurat. Că nu-i punea o mână pe umăr. Că nu lua un ton 
compătimitor. 

— S-a folosit un cuţit cu lama curbată, de măcelărie. Trebuie 
verificat, dar rănile... 

— Ca o sabie? 

— O sabie mică. Se văd urmele plăselelor pe mai multe dintre 
răni. 

— Ce lungime? 

— AŞ spune cam douăzeci de centimetri pentru lamă. 

— Când poţi să-mi spui mai multe? 

— Nu știu. Trebuie să găsesc un veterinar. 

— Sună-mă. 

Medicul se făcu nevăzut. Passan ocoli balta de sânge și se 
opri în pragul băii. Pereţii erau roșii. Pe fundul căzii se vedeau 
urme de sânge, rămășițe de carne, piele și blană. Perdeaua de 
la duș era acoperită cu dâre de sânge închegat. 

Olivier rămase în ușă. Ceea ce vedea îi frângea inima. 
Periuțele de dinţi ale băieţilor înmuiate în sânge. Jucăriile din 
baie, acoperite cu o peliculă roșiatică. Gresia însângerată. 

Tresări și se trezi în față cu propria reflexie, în oglinda de 
deasupra chiuvetei. Avu mai degrabă o surpriză plăcută. Era 
posomorât - dar nu de nerecunoscut. O rană adâncă, de un 
roșu-aprins, se întindea de-a lungul tâmplei sale drepte. Pe 
aproape jumătate din pielea capului, nu mai avea păr. Obrazul 
stâng îi era plin de bășici. Buza de sus era și ea umflată, iar în 
colțul gurii avea un plasture maroniu. 

Cu toate astea, se simțea în formă. Priveliștea asta îl liniștea 
oarecum. Se simţea gata să înfrunte privirile copiilor și ale lui 
Naoko. Cel puţin n-avea să facă și mai rea acea noapte de 
coșmar. 


VP - 215 


62. 


Salonul semăna cu una dintre acele hale în care se primesc 
refugiații după o catastrofă naturală. 

Refugiații nu erau decăt trei: Shinji, Hiroki și Naoko. 

Passan îi văzu mai întâi din spate, înghesuiți pe canapea, 
înveliți cu aceeași pătură. Naoko își strânsese părul într-un coc - 
vederea acelor trei capete albe, cu un mic dom negru deasupra, 
avu mai mult efect asupra lui decât cadavrul câinelui sau 
carnagiul din baie. Viaţa lui însemna doar aceste trei capete 
mătăsoase - și el nu fusese în stare să-i protejeze. 

Ocoli canapeaua și veni în faţa lor. Reacţia copiilor fu 
imediată: 

— Tati! 

Nici respingere, nici ezitare: chiar dacă era desfigurat, era 
totuși tatăl lor. În momentul în care-i luă în braţe, privirea lui o 
întâlni pe a lui Naoko. Pe o scară Richter, fiorul care-l făcu să se 
cutremure fu de o intensitate maximă. 

Shinji se trase puţin în spate și îl privi atent. 

— De ce nu mai ai pansamente? 

— Pentru că sunt mai bine. 

— Nu mai stai în spital? interveni Hiroki. 

— Nu. Daro să continui tratamentul. 

Shinji trecu la lucruri serioase: 

— A murit Diego, tati. 

— Știu, iubitule. O să-i facem un mormânt în grădină, cu 
multe flori. 

N-o pierdea pe Naoko din priviri. Era foarte palidă. Avea ochii 
plini de lacrimi, dar în ei se citea mânia și frica. Semăna cu 
masca de pe ecranul monitorului. Nu din pricina expresiei, ci a 
texturii materialului - lemnul lustruit, a cărui tentă gălbuie nu 
mai era un înveliș, ci un element organic. Cu/oarea fricii. 

Passan lăsă copiii jos. Aceștia se întoarseră și se cuibăriră 
lângă mama lor. O lupoaică și puii ei. 

— Trebuie să vorbim, îi spuse simplu Passan. 

— Sandrine trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Vor 
merge să doarmă la ea. 

Passan dădu din cap și i se adresă lui Fifi: 


VP - 216 


— Îi duci la Naoko în cameră până atunci? Și ai grijă acolo, 
sus. 

Îi sărută pe copii. Aceștia îl urmară docili pe poliţist, frecându- 
se la ochi: fără îndoială, aveau să adoarmă din nou imediat. 

În cameră se lăsă tăcerea. Naoko stătea pe canapea, Jaffré și 
Lestrade în picioare în spatele ei, doi ofițeri în ușa salonului. 
Olivier ar fi putut să le spună să iasă, dar nu voia să-i ușureze 
situaţia lui Naoko. Avea încă în minte silueta cu chimonoul 
însângerat. 

— Sunt câteva lucruri pe care nu le știi..., începu el. 

— Nu zăul! 

— În noaptea asta, casa era încă sub supraveghere. 

— Și de ce nu mi-ai spus? 

Passan își vâri mâinile în buzunare și făcu apoi câţiva pași. 

— N-am vrut să te sperii. 

— Ce tâmpit..., zise Naoko cu voce scăzută. 

— Nimeni n-a putut intra sau ieși din vilă după ora 21. Au fost 
senzori, camere video, pricepi? 

Naoko nu-i răspunse: înțelegea, da. Buzele îi tremurau. 
Pleoapele i se zbăteau ca aripile unui fluture orb. 

Passan se opri în fața ei. O supunea unui adevărat 
interogatoriu, unul foarte dur... 

— Toate camerele erau supravegheate, în afară de camera ta 
și băile. 

— Unde vrei să ajungi? strigă ea brusc. Mă bănuiești, nu-i 
așa? Că am omorât câinele nostru? În camera băieţilor noștri? 

O privi atent. Frumuseţea lui Naoko ridica un fel de zid între 
ei. Un element exterior dialogului, în același timp vizibil și 
invizibil, care tulbura simţurile și deforma, în mod misterios, 
percepţia interlocutorilor ei. 

Passan alungă tulburarea care-l cuprinsese și puse punctul pe 


— Avem imagini ale agresorului. O femeie. Era îmbrăcată cu 
un kimono și purta o mască din teatrul Nô. 

Naoko se încordă. Cuvintele lui Passan parcă o loviseră în cap. 
Nu se prefăcea, Passan era sigur de asta. Cincisprezece ani de 
interogatorii și, pe deasupra, zece ani de viaţă comună. 

— N-am avut niciodată kimonouri, șopti ea, și o știi prea bine. 

— Ai fi putut cumpăra unul. 

— Ca oricine altcineva... 


VP - 217 


— Îţi repet că nimeni n-a putut intra în seara asta în casă. 

Ea își prinse umerii cu brațele. Plângea și tremura în același 
timp. Trupul îi era scuturat de convulsii. Passan n-ar fi putut 
spune dacă-i era frig sau dacă ardea din pricina febrei. Jaffre și 
Lestrade întoarseră privirea. Nu atitudinea brutală a poliţistului îi 
stingherea, ci intimitatea acestui schimb de cuvinte. 

Passan nu era în largul lui. Se simţea rușinat că o umilea 
astfel pe cea cu care-și împărţise viața. Că profita de poziţia și 
statutul lui. De fapt, nu știa nimic. Nu era sigur pe niciun 
element, pe niciun indiciu. Nu avea decât o convingere: că 
Naoko era nevinovată. Se întrebă brusc dacă nu cumva era pe 
cale să se răzbune dintr-un alt motiv, ascuns. Ceva ce nu avea 
nimic de-a face cu uciderea lui Diego și de care nici el nu era 
conștient. 

O atacă din alt unghi: 

— Unde e kaiken-ul? 

Naoko tresări. Întrebarea o luă prin surprindere, alungându-i 
lacrimile. 

— Kaiken-ul? Nu știu. Pe hol. 

— Pe hol? 

— L-am luat când am auzit pași în casă. L-am lăsat jos când 
am dat de Fifi și colegul lui. 

Fără să-și scoată mâinile din buzunare, Passan i se adresă lui 
Jaffre: 

— Du-te și caută-l. Pentru analize. 

Naoko se năpusti spre Passan și-l lovi cu toată forța: 

— TICĂLOSULE! N-AM SĂ-ȚI IERT ASTA NICIODATA! 

Durerea aproape că-l făcu să leșine. Se sprijini de perete și se 
apără cu mâinile. Poliţiştii o prinseră pe Naoko și o obligară să 
se așeze pe canapea. Striga și se zbătea, arătându-și adevărata 
natură: o felină pe care două mii de ani de civilizaţie japoneză 
nu reușiseră s-o dreseze. 

Passan avea impresia că faţa îi luase foc. 

— Chemaţi-l pe Rudel, reuși el să îngaime. Face o criză de 
nervi. Pentru Dumnezeu, să-i dea ceva! 

leși fără să se uite înapoi, printre înjurăturile cu care-l 
împroșca Naoko. Se împletici pe scări, coborând spre vechiul lui 
bârlog - își amintea că-și lăsase medicamentele în baie. Bâjbăi 
până găsi cutia. Își unse faţa cu Biafine, așezat pe jos, încercând 
să nu apese prea tare pe arsuri. 


VP - 218 


În ciuda durerii, gândurile îl asaltau. O nebună. O isterică. Dar 
el, ce fel de animal era? Așteptă ca unguentul să-și facă efectul. 
Nu aprinsese lumina. Auzea deasupra zgomote surde de pași și 
îmbrânceli: o luau pe Naoko, nebuna de legat. 

După ce lucrurile se liniștiră, se ridică și găsi o cagulă neagră, 
model comando, pe care se hotărî să o poarte tot timpul, pentru 
a-și ascunde creasta de punkist. Urcă apoi cu greutate și ieși pe 
terasa deschisă. Ploaia se oprise și lui Passan îi părea rău. l-ar fi 
plăcut să iasă în ploaie. Să simtă o răcoare binefăcătoare... 

— Salut. _ 

Sandrine îl ducea în braţe pe Hiroki. Băieţelul adormise. În 
spatele ei, Fifi îl conducea pe Shinji, abia trezit din somn. Peluza 
era luminată în continuare intermitent. Un albastru lăptos care 
zvâcnea ca o inimă și trimitea umbre lungi, ca niște tentacule, 
pe gazon. Passan îi sărută pe creștet pe cei doi copii. 

— Am eu grijă, murmură Sandrine. Stai liniștit. Îi duc la călărie 
mâine. 

Polițistul schiţă cu greu un zâmbet de recunoștință. 

— Multumesc. Mulţumesc pentru tot. 

Dintr-odată, imaginile oribile de pe monitor îi reveniră în 
minte. Un detaliu îi atrase atenţia. Creatura își petrecuse 
kimonoul într-un anume fel: pulpana dreaptă peste cea stângă. 
Or, în Japonia, se face întotdeauna invers: este un semn de 
viață. Criminala își petrecuse haina cum se procedează cu 
veșmintele morților. 

Două ipoteze. Fie nu știa nimic despre obiceiurile japoneze. 
Fie se considera un înger al morţii. 


63. 


— Cum te simţi? 

— Mai bine. Mi-au făcut o injecție. Am dormit opt ore. 

— La vilă? 

— În camera mea. Poliţiștii au rămas de pază în jurul casei. 

— Unde ești acum? 

— În drum spre tine. Am găsit mesajul tău. 

Sandrine își reţinu un oftat de satisfacţie. Se afla în curtea 
liceului; era pauză. Dis-de-dimineaţă îi trimisese un SMS lui 


VP - 219 


Naoko, propunându-i să se mute la ea - până când pericolul de 
la Suresnes va fi înlăturat. Aveau să stea împreună în weekend, 
urmând să hotărască luni ce vor face în continuare. 

— Copiii? 

— l-am dus azi-dimineaţă devreme la școala de echitație. 

— Grozav. Cum se simt? 

— Foarte bine. 

— Au mai pomenit de Diego? 

— Nu. 

Fuseseră conduși de doi polițiști în civil, care nu ezitaseră să 
pornească sirena pe centură. Băieţii se arătaseră foarte 
încântați - ca și Sandrine. Unul dintre polițiști rămăsese cu Shinji 
și Hiroki, iar celălalt o însoţise până la școală, tot cu viteză 
maximă. 

Când văzuse privirile uimite ale celorlalţi profesori, Sandrine 
roșise de încântare. La întrebările colegilor, le răspundea cu un 
zâmbet de circumstanţă: „Regret, nu pot să spun nimic...” 
Evident, Domnișoara Cea Plicticoasă era prinsă în mijlocul unei 
anchete criminalistice. 

— Eşti zâna noastră bună, murmură Naoko. Fără tine chiar... 

Sandrine simţi stinghereală în vocea ei. Japonezei nu-i plăcea 
să-și dezvăluie emoţiile. Și ea era tulburată. Nu-i venea să 
creadă ce noroc avea: prietena ei va sta la ea. Câteva zile. 
Poate mai mult... 

— Cheile sunt sub preș, încheie ea pentru a alunga orice 
pornire sentimentală. 

— Situaţia e provizorie, se scuză Naoko. Voi găsi un 
apartament. Voi... 

— Nu te mai agita. la camera din spate. E un birou pe care nu- 
| folosesc niciodată. Am instalat copiii la mine în cameră. Vei fi 
chiar alături. Atenţie: liftul nu funcţionează. 

Sandrine vorbea prea repede, trădându-și nervozitatea. Nu 
dormise deloc toată noaptea. Gândise fiecare amănunt, în timp 
ce făcea lună apartamentul, de la trei la cinci dimineaţa. 
Zgomote estompate. Pași târșâiţi în timp ce ștergea cu 
buretele... 

— Nu știu cum să-ţi mulțumesc. 

— Intrându-ţi din nou în formă. Staţi cât va fi nevoie. 

— Te previn, râse Naoko. Cu băieţii ești tot timpul în priză! 


VP - 220 


— Ne descurcăm, nu-ţi face griji. Trebuie să mă întorc la 
școală. Termin într-o oră. Vin și eu și mergem împreună să-i 
luăm. Camera din spate, nu uita. Pe curând! 

Sandrine închise telefonul și rămase nemișcată în mijlocul 
curţii. Uite că reușise. Fuziunea era pe cale să se producă. Era 
poate primul lucru din viaţa ei care chiar funcţiona. Și ca o 
ironie, era și ultimul. 

Chiar de dimineaţă primise rezultatele de la analize. 
Trombocitele în cădere liberă. Noi metastaze. Nu mai avea 
nevoie să se uite la concluziile din josul paginii. Ajunsese la 
stadiul 4 pe o scară de... 4. 

Deschise din nou ochii: era înconjurată de pereţii înalți ai 
liceului Arthur-Honegger. Liceul în care preda de aproape 
douăzeci de ani. Ferestrele vechi semănau cu cele de la 
atelierele unei fabrici. Pereţii de cărămidă aminteau de clădirile 
din zonele străbătute de La Petite Ceinture. De altfel, la fel ca 
acele imobile, așezământul aparţinea Regiei imobiliare 
pariziene. Sandrine trăise întotdeauna la periferie - în toate 
sensurile cuvântului. 

intr-unul dintre colţurile curții, o construcţie din sticlă dadea 
spre scările ce uneau cele șapte etaje ale edificiului. Vedea în 
acest turn translucid o metaforă a vieţii sale: niciodată nu 
încetase să urce și să coboare privind spre afară, fără a merge 
cu adevărat undeva. Trăise, visase, respirase în această incintă 
roșie. O cărămidă printre altele, prizonieră, anonimă... 

Brusc se făcu gălăgie. Elevii ieșeau în curte. Cum le suportase 
pe pușlamalele astea atâţia ani? O turmă docilă, antipatică. O 
gloată fără idei, fără inimă, crescând dominată de egoism și 
indolenţă, de dorinţa de confort, de superficialitate. Copiii altora. 
Cum ar fi procedat ea dac-ar fi avut propriii copii? 

Se îndreptă spre ușă. 

Incă o oră și va fi liberă. 

Incă o oră și adevărata - deși scurta - sa viaţă va începe. 


VP - 221 


64. 


— Chestia asta e autentică, îl anunţă Fifi. Cei de la Investigaţii 
spun că nu prezintă nicio urmă de sânge sau de alt lichid. N-a 
fost folosită niciodată. 

Olivier privi Kaiken-ul din punga de probe. Îl găsise la un 
anticar din cartierul Asakusa, cu ani în urmă. Încă își amintea de 
formularele interminabile pe care trebuise să le completeze 
pentru a trece prin vamă această armă din secolul al XIX-lea. Își 
amintea, de asemenea, și recomandările vânzătorului: să 
lustruiască lama cu o anumită piatră, să o ungă cu ulei de 
cuișoare. Naoko nu o atinsese niciodată. 

Fifi continua să vorbească, dar Passan nu-l auzea. 

Işi cunoscuse vreodată soţia? O japoneză relativ expansivă e 
comparabilă cu cea mai discretă pariziancă. Niciodată 
confidente. Niciodată informaţii personale. Tăcere totală. Ori 
Naoko nu era nici măcar genul ăsta. Mergea și mai departe, 
afundându-se într-un hățiș de secrete. 

Passan nu reușise să-i reconstituie trecutul decât asamblând 
fragmente disparate, furnizate uneori la intervale de un an. În 
zece ani, reușise oarecum să reconstruiască puzzle-ul... 

Naoko nu era doar secretoasă, era și contradictorie. Imposibil 
să o descrii exact. Era un tur de pistă în care culoarele se 
amestecau încontinuu. O busolă cu un magnetism instabil. 

Afirma, de pildă, că Franţa era o ţară de asistați social, dar n- 
ar fi lăsat vreodată să-i scape un euro la care legea îi dădea 
dreptul să beneficieze de ajutor. Era de o pudoare extremă, dar 
se plimba goală fără cea mai mică problemă și visa să danseze 
din buric. Modestia, politeţea ei erau fără limite, dar de fapt 
jignea pe toată lumea. Işi bătea joc de Olivier și de pasiunea lui 
pentru Japonia ancestrală, dar nu suporta ca altcineva să critice 
sau să stigmatizeze aceste tradiţii. Era de o curăţenie maniacă, 
dar era și fiinţa cea mai dezordonată pe care o cunoscuse 
vreodată. Deși considera că parizienii sunt grosolani și vulgari 
(japonezii au doar câteva înjurături la dispoziţie), integrase toate 
insultele din lexicul francez și se servea de ele la cea mai mică 
ocazie. 

Deci, tot ce știa despre ea era la nivel de instinct. Simtea 
când Naoko era emoţionată, când era fericită, când era jignită. Îi 


VP - 222 


capta emoţiile fără să știe exact de ce. Fifi avea dreptate când 
pomenea melodia lui Julien Clerc, „Preferata mea”: Passan era 
singurul care o cunoștea, atât cât puteai să cunoști o creatură 
timidă și misterioasă. 

În cursul nopţii, Passan se întorsese la spital. Își făcuse plinul 
de geluri analgezice, antiseptice, de produse cu morfină și 
opiacee. După care se dusese la birou. Ancheta începea iar - și 
el era căpitanul vasului. Făcuse un duș rapid - fără să se 
bărbierească - și-și pusese casca. Până în zori privise de mai 
multe ori imaginile video. Femeia în kimonoul întunecat, 
presărat cu crizanteme violete, târându-l pe Diego de blană. 
Masca ei albă, ochii tăiaţi pe lung, gura roșie, lemn și cruzime. 
Gestul fulgerător de a acoperi camera video. Și toate astea 
alături de copiii lui adormiţi... 

Ucigașa era japoneză. N-o spunea kimonoul, nici masca - 
oricine se putea deghiza cu ele. Erau micile gesturi, maniera de 
a înainta spre cameră. Pași mici, mari secrete... Privise atent 
fiecare imagine și reperase un al treilea indiciu: deasupra măștii, 
se observa o șuviţă de păr. Un negru strălucitor, pe care-l 
cunoștea prea bine. 

Un alt detaliu important: preţul kimonoului - și cel al măștii. 
Trebuia să contacteze anticariatele de artă asiatică din Paris? 
Nicio problemă: îi cunoștea pe toţi. 

Işi alungă acele gânduri, luă kaiken-ul și-l strecură în 
buzunarul hainei. 

— Îl iei? întrebă Fifi surprins. E un corp delict. 

— Cum adică? Tocmai mi-ai spus că nu se leagă de nimic. E 
un cadou la care ţin. 

— Poate. Dar e posibil să ne ajute. 

— La ce? 

— Rudel crede că instrumentul utilizat seamănă cu acest 
cuţit. Facem cercetări ca să găsim arme de tipul ăsta. Kaiken-ul 
rămâne o referință, având în vedere contextul japonez. 

Așezat la birou, Passan făcu un gest ce însemna: „Las-o 
baltă”. Era extenuat și oboseala îi accentua nervozitatea. 

— Rudel a găsit un veterinar? întrebă el. 

— Mda. Au lucrat toată dimineaţa. 

— Ai concluziile? 

— N-o să-ţi placă. 


VP - 223 


Passan se uită spre imaginea fixă de pe calculatorul lui. Masca 
Nô îl privea, cu expresia ei de cruzime împietrită. 

— l-a despicat burta. Apoi a ciopârțit diferiți mușchi, 
ligamente și fibre, ca să elibereze organele. 

— Ce e? Vânător? 

— Sau veterinar. O doctoriţă. 

Origini nipone. Cunoştinţe medicale. Îndemânare de hot. 
Psihologie de fantomă. Elemente fără legătură sau coerenţă 
care păreau ieșite dintr-un vis urât. 

— Mai e ceva..., ezită Fifi. A făcut asta când câinele era încă 
viu. Viu și legat de picioare. 

— Imposibil, i-o întoarse Passan. Ar fi urlat și ar fi trezit toată 
casa. 

— Veterinarul zicea că i-a tăiat mai întâi coardele vocale. 

Simţi lovitura. Nu putea să mai înghită. 

— Diego cântărea peste șaizeci de kilograme, încercă el să 
argumenteze. S-ar fi zbătut și ar fi făcut o gălăgie infernală. 

— Poate că l-a drogat mai întâi. În orice caz, i-a legat labele. 
Am cerut analize toxicologice. Așteptăm rezultatele mai întâi. 

Își întoarse privirea spre imaginea video. Măştile Nô sunt 
clasificate prin expresii. Cea din faţa lui trebuia să se fi chemat 
„femeie care râde” sau, dimpotrivă, „femeie care plânge”. 

— Zacchary a mai găsit și altceva? Urme? Amprente? 

— Mărunţiș. 

— Cum a putut să intre în casă fără să o vedeți? 

— Ne-a prostit. 

Fifi așeză calculatorul pe birou și îl porni. 

— Priveşte. 

Derulă imaginile din camera copiilor. Nici Shinji, nici Hiroki nu 
se vedeau. În lumina asfințitului încă se vedeau contururile 
lucrurilor. Era chiar înaintea masacrului. 

Apăsă și reveni la viteză normală. 

Brusc, silueta lui Naoko traversă camera și intră în baie. Era 
îmbrăcată în una dintre acele rochii lejere și sobre pe care le 
purta la birou - dar pe care Passan nu văzuse s-o poarte 
vreodată. Tinea o geantă sport în mână. 

— Ce vezi? îl întrebă Fifi. 

— Pe Naoko intrând în baie. 

Punkistul opri imaginea. 

— Privește ora afișată. 


VP - 224 


— 20:11. Și ce-i cu asta? 

Fifi micșoră primul ecran. Deschise o nouă fereastră. Un plan 
la o sută optzeci de grade al bucătăriei. Tastă rapid. Derulare 
viteză normală. Naoko, întoarsă spre bufet, pregătea ceva de 
mâncare, amestecând într-un vas aburind de pe plita electrică. 

Passan nu mai înţelegea nimic. Naoko era îmbrăcată acum cu 
altă rochie - pe care o recunoștea de data asta. Așezaţi la masă, 
Shinji și Hiroki se certau pe un joc. 

Fifi îi arătă ora înregistrării: 20:11. Passan nu mai avea nevoie 
de explicații. 

— Timp de câteva secunde, continuă adjunctul lui, au fost 
două Naoko în două încăperi diferite ale vilei, la două etaje 
diferite. Cea din baie este ucigașa noastră. Nu știu pe unde a 
intrat, dar a așteptat acolo ca toată lumea să se culce și... 

Passan își imagină situaţia. Copiii spălându-se pe dinţi, ca în 
fiecare seară, broscuţe și nuferi pe draperia din spatele lor. 
Furnicături îl străbătură pe ceafă în sus. 

Creatura era în spatele perdelei de la duș, așteptând să-i vină 
rândul. 

Passan se ridică și-și luă haina. 

— Unde te duci? îl întrebă Fifi. _ 

— Trebuie să vorbesc cu Naoko. A plecat la Sandrine. li 
datorez scuze, pricepi? 

Fifi nu avu timp să-i răspundă; Olivier alerga deja pe hol. 


65. 


Clădirea în care locuia Sandrine făcea parte dintr-un mic 
cvartal din Pre-Saint-Gervais, aflat pe versantul nordic al colinei 
Belleville. Era una dintre acele construcții care înfloriseră în anii 
'50, în urma unei încercări precipitate de rezolvare a crizei de 
locuințe din capitală și de modernizare a orașului. La sosirea ei 
în Franța, Naoko devenise pasionată de istoria urbanismului 
parizian al secolului XX. Dintr-o singură privire putea să dateze 
edificiul. Știa că ideea iniţială a autorităţilor fusese să integreze 
aceste cvartale în spaţiile verzi, dar nimeni nu prevăzuse elanul 
pe care avea să-l ia automobilul. Pădurile deveniseră parcări. 
Clădirile căpătaseră patina dioxidului de carbon. Azi, priveliștea 


VP - 225 


era dezolantă: blocuri mici, șterse, cu patru sau cinci etaje, cu 
faţade scorojite și cu logii ca niște cuiburi negricioase. 

Cel al Sandrinei nu se abătea de la regulă. Rufele se uscau la 
geam. Tencuiala era crăpată. Perdelele gri sugerau vieţi fără 
bucurii sau surprize. Cu toate acestea, vederea lor fu pentru 
Naoko ca o gură de oxigen, marcând sfârșitul coșmarului. 

Parcă mașina, apoi scoase din portbagaj valiza pe care o trase 
după ea până la ușa blocului. Marca Rimowa. Cele mai ușoare, 
mai subţiri, cele mai mobile. Naoko testase fiecare model. Era o 
campioană a pragmatismului domestic. Dacă ar fi fost din Paris 
sau Florenţa, ar fi fost fără îndoială mai sensibilă la pictură, la 
sculptură, la artă în general. Dar venea din Tokio: priorităţile ei 
erau adaptarea, eficacitatea, tehnologia. Se născuse dintr-un 
click din mouse, nu dintr-o trăsătură de pensulă. 

Codul de la intrare. Își aminti că liftul nu funcţiona și o luă pe 
scări, ridicând valiza. Nu era grea: își luase strictul necesar și 
Sandrine locuia la etajul doi. Casa scării avea luminator. O altă 
particularitate a anilor '50, care dispăruse: în timp, puţul 
luminos devenise un rezervor de miasme și uzură. Rampa 
ruginise și treptele erau ciobite. 

Ajunse pe terasa exterioară care se întindea de-a lungul 
etajului și reperă ușa Sandrinei: cheile erau acolo. Nu-i văzuse 
niciodată apartamentul la lumina zilei. Veniseră uneori la ea la 
cină, dar întotdeauna seara. 

Avu o surpriză plăcută. Totul era perfect aranjat și spaţiul era 
îmbălsămat cu produse de întreţinere. Arhitectul nu se zgârcise 
cu spațiile vitrate. Soarele intra peste tot și era singurul element 
nobil din apartament. În rest, nu erau decât pereți din rigips, uși 
de placaj și parchet laminat. 

Făcu turul apartamentului. Sandrine amenajase șaptezeci de 
metri pătraţi ca pe un atelier. Pereţi albi, lămpi new-yorkeze, 
puţin mobilier. Naoko ajunse în camera copiilor și recunoscu, cu 
inima strânsă, cățelușii ce dormeau între perne. Patul lui 
Sandrine era alături. Își aminti de stinghereala pe care o simţise 
cu o seară înainte. Ar fi preferat să meargă la hotel decât să 
doarmă la prietena sa. De ce oare? 

La capătul holului, era biroul, camera ei. Un fotoliu era deja 
întins. Naoko se apucă să-și pună hainele în șifonier. Imediat 
rămase fără umerașe. Descoperi lucrurile copiilor în dulapurile 
de alături. Niciun umeraș liber nici aici. 


VP - 226 


Ignorând toate regulile de bună creștere, își spuse că va lua 
câteva din dulapul Sandrinei. Și la ea în cameră un dulap ocupa 
tot peretele. Ceilalţi pereţi erau goi: niciun tablou, niciun afiș, 
nicio decoraţiune. Sandrine trăia ca o călugăriţă. Nu mai lipsea 
decât un crucifix deasupra patului. 

Naoko deschise prima ușă și descoperi o serie de rochii 
vintage. Chestii groaznice, înflorate sau multicolore, care păreau 
să provină direct de la Woodstock. Niciun umeraș disponibil. 
Încercă să deschidă și celelalte uși, dar erau încuiate. 

Apoi observă un amănunt straniu: o bucată de stofă prinsă 
între uși. Nu orice fel de material, ci mătase pictată. Recunoscu 
motivul: o floare de camelie, tipică pentru veșmintele 
tradiţionale japoneze. Pipăi materialul. Deși era o bucată așa de 
mică, putea să-și dea seama de calitatea lui. Toată copilăria o 
văzuse pe mama ei purtând kimonouri. Mătasea îi „curgea prin 
vene”. 

Ce căuta o astfel de minunăţie în dulapul lui Sandrine? O 
piesă de mai multe mii de euro, care avea nevoie de un obi de 
aceeași calitate. Nici nu era sigură că așa ceva se găsea la Paris. 

Încercă să deschidă din nou ușile: nu reuși. Intră în baie și se 
întoarse înarmată cu o foarfecă. Fără să stea pe gânduri, o 
înfipse între uși și le forţă. Încuietoarea cedă și ușile se dădură 
în lături. 

Rămase împietrită. Kimonouri aliniate: iriși albi și bambuși 
verzi, bujori roz și cer albastru, flori de cireș și clar de luna... 
Obi-urile atârnau alături: mătase violet, verde sidef, roșu ca 
frunzele toamnei... Ceea ce o șocă mai întâi fu că vedea toate 
aceste haine suspendate vertical. In Japonia, se împăturesc și se 
învelesc în hârtie de mătase. 

Apoi își aminti de creatura nocturnă. Imposibil. Cercetă cu 
privirea partea din spate a dulapului: în întuneric se odihneau 
papuci de lemn - geta - și șosete albe cu degetul mare separat - 
tabi. Se uită în sus și descoperi peruci de nailon cu cocuri înalte, 
negre, în care erau înfipte ace de păr aurii - kanzashi. 

Naoko își duse mâna la gură, când auzi o voce în spatele ei: 

— Nu este ceea ce crezi... 

Se întoarse urlând de data asta, cu foarfeca în mână. 
Sandrine stătea în prag, cu un aer abătut, cu părul vâlvoi. 
Machiajul excesiv părea și el că o luase razna. 

— Nu te apropia, o ameninţă japoneza agitând foarfeca. 


VP - 227 


Sandrine făcu un pas înainte. Tremura și mai tare decât 
Naoko. 

— Nu e ceea ce crezi, repetă ea cu o voce calmă. Lasă 
foarfeca... 

— Deci tu ai fost? Vrei să-mi iei locul lângă Olivier, nu-i așa? 

Sandrine râse forțat. Dincolo de epuizare, altceva ieșea la 
iveală: o anume febrilitate, o neliniște încordată. 

— Olive e un monstru pe jumătate nebun, șuieră ea cu năduf. 
Nu-l cunoști ca mine. De altfel, despre ce loc vorbești? Nu eraţi 
pe cale să divorțațţi? 

Semăna cu un clovn cu faţa albă și tristă. Machiajul îi crăpase 
pe față ca pământul pe timp de secetă. Tuş prea negru, pudră 
prea groasă, gură prea roșie... Naoko avu o revelaţie: prietena 
ei purta perucă. Cum nu-și dăduse seama până acum? 

Sandrine continua să se apropie de ea. Naoko se dădu înapoi. 

— Tu ești cea pe care o admir..., șuieră Sandrine cu o voce 
din ce în ce mai stranie. Tu ești cea pe care o iubesc... 

Întinse mâinile spre dulap și mângâie mătasea kimonourilor. 

— În fiecare seară mă transform în tine... Devin japoneză. 

— Ce tot spui? 

— Vom trăi împreună. Ne vom ocupa de Shinji și Hiroki. Vreau 
să mor lângă tine... Vreau să devin tu înainte de a dispărea. 

— De ce l-ai ucis pe Diego? De ce ai luat din sângele copiilor 
mei? 

Sandrine râse din nou. Încă un pas. Naoko agită foarfeca. 
Mâna i se zbătea atât de tare, încât avu impresia că va ajunge 
să se rănească singură. 

Cu un gest, Sandrine își smulse peruca, dând la iveală un 
craniu complet gol. 

— Privește-mă, șopti ea. Mutaţia a început deja. 

— Ce... ce ți s-a întâmplat? 

— Racul, drăguţo. A fost ultima ședință de chimio și nu mai e 
nicio speranţă. O lună sau două de viaţă și basta. 

Râdea încet. Clătinând din cap, vorbi mai departe: 

— Le vom petrece împreună. Voi urma ritualurile ţării tale. 
Japonia mă va apăra de moarte... Am citit cărți... Zeii kami sunt 
acolo. Mă așteaptă. 

— ATENȚIE! urlă Naoko. 

Sandrine nu-și termină fraza. 

O spadă o despică în două. 


VP - 228 


Când Naoko văzu torsul căzând, ca al unui manechin, înţelese 
brusc. 

Sângele țâșni din gura și din nările lui Sandrine. Bustul fu 
proiectat în ușile dulapului în timp ce bazinul tranșat stropea 
încăperea cu șuvoaie de sânge. 

Inainte ca spada să mai șuiere o dată, Naoko se năpusti spre 
fereastră și trecu prin ea cu toată forța. 


66. 


Passan își încuia mașina când un zgomot de sticlă spartă îl 
făcu să întoarcă uimit capul. Nu înţelese imediat. Ceea ce vedea 
părea ireal. O siluetă trecuse printr-o fereastră de la etajul doi. 
Zbura, lovind aerul cu brațele și picioarele. Passan rămase 
împietrit, cu telecomanda în mână, hipnotizat de această scenă 
imposibilă. 

Silueta se izbi de acoperișul unui autovehicul staționat lângă 
clădire. Șocul acţionă ca un declic. Passan reacţionă în sfârșit. 
Imobilul era cel pe care-l căuta. Etajul era cel unde locuia 
Sandrine. Silueta era a lui Naoko. Țâșni și ajunse lângă mașina 
turtită în clipa în care japoneza aluneca de pe capotă. 

Cu braţele întinse, reuși să-i amortizeze căderea și o așeză 
jos. 

— Naoko..., șopti el. 

Ochii ei se deschiseră larg, ca atunci când ești trezit brusc din 
somn. 

— Sandrine..., murmură Naoko. 

Faţa îi era brăzdată de o zgârietură roșie. Rochia îi era plină 
de sânge. Passan o trase în sus, dar nu găsi nicio rană. 

— E moartă..., spuse Naoko cu o voce abia perceptibilă. 

Când îi strecură mâna sub spate, ca să o ridice, Passan simţi o 
umezeală lipicioasă. O răsuci pe burtă și văzu stofa tăiată. 
Indepărtă materialul și descoperi o rană superficială de-a lungul 
coloanei vertebrale până la coapse. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el cu răsuflarea tăiată. 

Naoko avea obrajii roșii, de parcă ar fi băut vin. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Repede... E acolo sus... 


VP - 229 


Passan formase deja numărul de la Urgenţe. Sunetul îi 
sfredelea creierul. Nu răspundea nimeni. Ridică privirea. 

O mulţime se adunase în jurul lui. Trecători. Oameni care 
locuiau acolo. Martori. 

— Înapoi! 

În sfârșit îi răspunse un operator. Passan îi explică pe scurt 
situaţia. li dădu adresa. Numele lui. Gradul. Apoi închise și se 
ridică în picioare. 

— Daţi-vă înapoi, pentru numele lui Dumnezeu! 

Oamenii se traseră în spate, înspăimântați. Passan își cobori 
privirea și observă că își scosese din reflex arma de calibru 0,45. 

— Poliţia, zise el, oarecum rușinat. Vine un doctor. Să n-o 
atingă nimeni! 

Alergă spre intrarea blocului. Traversă holul, văzu anunțul cu 
„Defect” de pe ușa liftului și se repezi pe scări. Sări treptele din 
patru în patru. Işi simţi picioarele grele - din pricina 
analgezicelor -, senzație care se asemăna cu lumina cenușie ce 
se întrezărea în casa scării. 

Ajunse pe palier. La etajul doi, o ușă deschisă. Intră în hol. O 
cameră, încă una, apoi, în spate, un tablou ivit din cele mai rele 
coșmaruri. Corpul lui Sandrine tăiat în două. Picioarele și bustul 
cu capul în jos, într-o poziţie grotescă. Un detaliu inexplicabil: 
craniul îi era chel și o perucă era azvârlită în celălalt capăt al 
încăperii. Mai rău, ucigașul se folosise de viscerele ei pentru a 
scrie ceva pe ușa șifonierului. 

Ideograme japoneze pe verticală. 

Passan nu le înţelegea, dar ceea ce înțelegea în sfârșit era că 
toată povestea n-avea nimic de-a face cu Guillard, nici cu vreun 
alt criminal pe care îl arestase vreodată. 

Coșmarul era legat de Naoko. 

Intr-o fracțiune de secundă, își imagină scenariul. Sandrine și 
Naoko surprinse de agresor. Prima este ucisă. Cea de-a doua 
reușește să se arunce pe fereastră. Până să ajungă el sus, 
ucigașul scrie epitaful însângerat. 

Observă că un kimono zăcea pe jos, mânjit de sânge, ca și 
cum ucigașul l-ar fi folosit să-și șteargă arma. Polițistul urcase 
pe scări și liftul era defect. Deci fie asasinul fugise spre etajele 
superioare, fie era încă în apartament. Passan intră în fiecare 
cameră cu arma în mână. Nimeni. Ajunse la casa scării și acolo 


VP - 230 


descoperi o mulţime de oameni. Vecinii ieșiseră pe palier, alţii 
coborau să vadă ce se întâmplase. 

Puse din nou mâna pe armă și se aplecă peste balustradă. 
Strigăte, mâini, zgomot de pași pe casa scării care semăna 
acum cu ochiul unui ciclon. 

Sărea peste trepte, îmbrâncind locatarii care vorbeau unii cu 
alţii de la un etaj la celălalt. Îl căuta din priviri pe criminal. Brusc 
își aminti că Naoko îi spusese: „Ea e acolo, sus”. Despre cine 
vorbea? Despre Sandrine? Despre asasin? 

La parter, ajunseseră ambulanţa și o mașină de poliţie. Naoko 
era acoperită cu o pătură și avea un guler cervical în jurul 
gâtului. Passan se duse spre cei doi bărbaţi care se pregăteau 
să o așeze pe targă. Un al treilea bărbat o consulta - fără 
îndoială, medicul de la urgențe. 

— Va fi bine? întrebă Olivier. 

— Cine sunteți? întrebă celălalt, fără să se uite la el. 

— Soţul ei. 

Medicul nu răspunse. Făcu un semn către infirmieri, care o 
ridicară pe Naoko. Dintr-o singură mișcare, o așezară pe 
brancardă. 

Passan îl prinse pe doctor de halat și-l întoarse spre el cu 
brutalitate: 

— Scapă sau nu? 

Tipul de la urgenţe nu se pierdu cu firea - mai fusese în 
situaţia asta. 

— Calmaţi-vă, zise el. Rana nu e gravă, dar a pierdut mult 
sânge. 

Polițistul îl dădu la o parte și urmări cum Naoko era 
transportată spre ambulanţă. Cu gulerul cervical și pătura 
argintie îi amintea de Patrick Guillard după operaţiunea ratată 
de la Stains. 

— Unde o duceţi? 

— N-am idee. 

— Vă bateți joc de mine? 

— Vom căuta un pat undeva. Dacă vreţi mai multe informaţii, 
sunați la centrală într-o jumătate de oră. 

Passan nu mai insistă. Era procedura normală. Asistase de 
sute de ori la astfel de scene; faptul că victima era soţia lui nu 
schimba cu nimic situaţia. Alergă spre ambulanţă ca să-i spună 
o vorbă, dar ușile erau deja închise. 


VP - 231 


Tot ce văzu fu salvarea demarând în trombă, cu sirenele 
pornite. Simti cum i se strânge stomacul. Nu era momentul să 
se dea bătut. Ucigașul sau ucigașa erau pe aproape. Reveni la 
polițiștii care încercau să ţină curioșii la o parte. 

— Nimeni nu iese din bloc! strigă, agitându-și legitimatia. 
Perimetru de securitate în jurul blocului. 

Oamenii se conformară, fără să știe cu cine au de-a face. 
Uniforma de poliţist întotdeauna înseamnă autoritate. 

Passan se adresă celor doi agenţi care stăteau de pază, 
transpirând sub cască. 

— Veniţi cu mine. Nu vreau să mai văd pe nimeni pe hol! 
Toată lumea la ea acasă! 

Se întoarse spre singurul gradat din echipă. 

— Cere întăriri, îi ordonă el. Cheamă-i și pe procuror și pe cei 
de la Criminalistică din Paris. 

Un moment de ezitare, apoi, după câteva secunde, tipii se 
puseră în mișcare. Îi îndepărtară pe cei care nu locuiau acolo, îi 
împinseră înapoi pe ceilalţi. Palierele se goleau. Ușile se 
trânteau. Passan urmărea totul, imaginea monstruoasă a 
corpului lui Sandrine apărându-i în faţa ochilor în timp ce urca 
scarile. O femeie oare chiar ar fi putut face așa ceva? 

Își zise că da. Ar fi putut urca la etaj când el se oprise la doi, 
apoi coborâse liniștită în timp ce el descoperea cadavrul lui 
Sandrine. Sau se ascunse într-una din camere înainte de a 
dispărea. Dar atunci toţi acei gură-cască din faţa blocului ar fi 
văzut-o. Așadar, era încă aici. Undeva între acești pereți. 

Urcă până la cinci, punând în funcţiune detectorul său de 
sunete, în căutare de unde negative. Nicio prezenţă suspectă. 
Tăcerea se lăsa iarăși în casa scărilor. Căută și găsi fără 
greutate o scară de serviciu pe care se putea ajunge pe terasa 
de pe acoperiș. 

Deschise lucarna cu o lovitură de cot și se ridică în mâini pe 
acoperiș. Era plat ca un teren de baschet, presărat cu coșuri de 
fum și guri de aerisire, brăzdat de bălți strălucitoare. In 
depărtare se vedea regiunea pariziană, înconjurată de șoseaua 
de centură. Totul era învăluit de o zăpușeală umedă, mai 
degrabă surprinzătoare pentru luna iunie. Peisajul îi aminti de 
perioada când suferise de ameteli, resimţind și cea mai mică 
înălţime, cel mai mic spaţiu gol, ca pe o forță magnetică 
irezistibilă. Perioada aceea trecuse și era mulțumit că scăpase 


VP - 232 


de ea. Acum, demonii erau adevărați: ucideau cu arme albe și 
lăsau ideograme sângeroase pe pereți. 

Cu toate simţurile în alertă, își luă inima în dinţi și înaintă spre 
blocurile de ciment, repetând cu voce scăzută: „Sandrine e 
moartă... Sandrine e moartă...” ca pentru a se convinge. 
Ucigașa se ascundea în spatele vreunui coș de fum? Passan 
înainta cu prudență, dar pietricelele se auzeau scrâșnind sub 
pașii lui. Își ţinea ambele mâini încleștate pe patul Glock-ului. 
Ocoli primul coș: nimeni. Al doilea: la fel. Și tot așa în 
continuare: o jumătate de oră se scursese de când Naoko sărise 
pe fereastră. Asasinul era departe. 

O luă spre scară și îi veni o idee. Încercă să deschidă ușa 
liftului la etajul cinci. Era blocată. La fel la etajul patru și trei. La 
doi și la unu: aceeași chestie. La parter, privi afișul cu „Defect” 
și trase de bară. 

Ușa se deschise spre cabina întunecată. 

Înjură printre dinţi. În agitația provocată de descoperirea 
cadavrului, ucigașa ar fi putut să se ascundă acolo. 

Însă nimeni nu se gândise să o caute în cabina liftului. 


67. 


Rolurile se inversaseră. Acum el era cel care mergea în sus și 
în jos prin faţa patului lui Naoko. Spitalul era altul - spitalul de 
pediatrie Robert-Debre -, dar salonul nu era nici mai primitor și 
nici mai bine echipat decât fusese al lui. Ca și el, Naoko avusese 
măcar norocul să stea singură în salon. În rest, totul era la fel: 
pereţi crem, miros de morgă, căldură nesănătoasă... 

Ora 16. Fifi plecase să-i ia pe Shinji și pe Hiroki de la școala de 
echitație. Nu putea să-i aducă la Suresnes, cu atât mai puţin la 
Sandrine. Mâncaseră la un McDonald's, apoi intraseră la un 
cinematograf, ca într-un adăpost antiatomic. Programul se 
termina la ora 18: vor hotărî după aceea ce vor face. 

De câteva minute, Passan repeta aceleași întrebări, ignorând 
starea de slăbiciune extremă a lui Naoko, pe care o îndopau cu 
medicamente pe bază de codeină. Operația în care îi cususeră 
rana durase mai bine de o oră. 

— Nu te mai agita atâta, murmură ea. Mă obosești. 


VP - 233 


— E un miracol că ai scăpat. 

— Totul e în ordine... Nu am nimic. Întreabă doctorii. O simplă 
zgârietură. 

— Zgârietură? O lovitură de sabie? 

— Lama doar mi-a atins pielea. Mă simt bine. Mașina a 
amortizat căderea. O să am doar o vânătaie, atât. 

Passan scutură cu putere din cap și mormăi: 

— Al naibii miracol... 

În pat, Naoko stătea nemișcată ca un sfinx. O perfuzie era 
atașată la încheietura brațului. 

— Ce-ai văzut, mai exact? reluă el cu încăpățânare. 

— Ți-am mai spus de zece ori: nimic. 

— Ai văzut cine a omorât-o pe Sandrine, nu? 

Japoneza încercă să facă un gest, dar mâna îi căzu grea pe 
pătură. 

— Era o siluetă. În negru. În picioare în spatele lui Sandrine. 
Apoi sânge. Totul era roșu. Am avut timp doar să mă arunc pe 
fereastră. 

— Nu-ţi mai amintești nimic? Niciun amanunt? 

— Cred că era o femeie. 

— O japoneză? 

— Dacă mă gândesc la maniera în care a folosit katana, cred 
că da. A ucis-o dintr-o singură mișcare. Işi cobori vocea: Săraca 
Sandrine... Cu toate kimonourile ei... 

Naoko se opri și scoase un suspin. Dar Passan n-avea timp de 
compasiune. Ei erau următorii pe listă, nu încăpea îndoială. O 
listă în manieră japoneză... Masca Nô. Kimonoul. lar acum, 
katana. Ucigașa urma vechile tradiţii. Cele pe care el le admira 
atât. 

— Ştiai că avea cancer? 

— Cine? 

— Sandrine. Un cancer în fază terminală. Nu mai avea decât 
două-trei luni de trăit. 

Prima noutate. Passan, ca scuză, răspunse: 

— N-au început autopsia. 

— Nu doar prin medicină legală poți cunoaşte viața oamenilor. 

— Foarte ciudat. 

Naoko se ridică puțin în capul oaselor. 

— Nu întelegi ce s-a întâmplat? Cu certurile noastre prostești, 
cu divorțul, cu aranjamentele noastre încurcate, am omis ce era 


VP - 234 


mai important. Concentraţi pe micile noastre necazuri, nici n-am 
observat că cea mai bună prietenă a noastră era pe moarte. 

Passan se eschivă atacului. 

— Nu cred că necazurile noastre erau mici. 

Naoko vorbi mai departe, cu o voce hipnotică, de parc-ar fi 
vorbit pentru sine: 

— Când am descoperit kimonourile în șifonier, am bănuit-o că 
a pus la cale toate acele atacuri împotriva noastră. Era absurd, 
dar pe moment... 

— De fapt, ce avea de gând? 

— Nu știu. Se focalizase pe Japonia. Voia să-și petreacă 
ultimele săptămâni cu mine și cu copiii. Mi-a vorbit de zeii 
kami... 

— Devenise șintoistă? 

Naoko ridică brusc tonul: 

— Habar n-am, ţi-am zis! În faţa morţii, cine știe ce se petrece 
în capul oamenilor? Cobori vocea din nou: își găsise fără îndoială 
ușurarea în misticismul oriental, seninătatea zen... Tâmpenii. 
Japonia e o otravă. 

Fraza îl șocă pe Olivier, dar înţelegea ce voia să spună. 
Arhipelagul juca un rol de antidot pentru Occident. În loc să-și 
rezolve problemele, oamenii preferau să viseze la Edenul 
asiatic, un ideal japonez, model de pace și seninătate. El fusese 
prima victimă. 

— Revenind la asasină, reluă polițistul cu o voce fermă. Sigur 
ai observat-o. Cum era îmbrăcată? 

— În negru, ţi-am spus. Sau așa cred. Nu știu... 

— Ce vârstă avea? 

— Mă enervezi. Totul a durat o secundă. Am văzut corpul lui 
Sandrine despicat în două. Aveam toată fața stropită de sânge. 
M-am... m-am rasucit și am sărit. M-am... 

Vocea i se frânse de tot. Un suspin, câteva lacrimi... 
echivalentul unor inundaţii la o occidentală. 

Passan se îmblânzi și se apropie de pat: 

— Trebuie să te odihnești. Mai vedem mâine. Dar totul a fost 
greșit de la început, înţelegi? Am crezut tot timpul că eu sunt 
ținta. A lui Guillard sau a altui ticălos... Dar am impresia că totul 
este legat de tine, de la început. Povestea asta este tipic 
japoneză. 

Naoko deschise uimită ochii. 


VP - 235 


— Doar pentru că o nebună criminală se îmbracă în kimono 
nu înseamnă că... 

Passan scoase iPhone-ul și îi arătă fotografia făcută la locul 
crimei. 

— A scris asta pe perete. Ce înseamnă? 

Naoko se trase înapoi. Observă că încerca să înghită. 
Tremura. Pielea nu era albă, ci gălbuie, iar chipul îi încremenise. 
li amintea din nou de lemnul folosit la măștile N6. 

— Spune-mi, insistă el. 

Naoko își mușcă buzele și îi evită privirea. Ca întotdeauna, fu 
izbit de frumusețea pliului mongol al pleoapelor ei. Linia aceea 
oblică ce dădea impresia unui ușor strabism. Privirea aceea era 
un paradox: unea contrariile. Exprima atât violenţă, cât și 
duioșie, tandrețe, născute din diferenţa infimă dintre pupile care 
atenua totul, șoptindu-le ochilor, alinându-ți inima... 

Naoko îngăimă: 

— „E al meu”. 

— Ce vrei să spui? întrebă Passan. 

— In japoneză, expresiile de genul ăsta nu se referă nici la 
ceva masculin, nici la ceva feminin. Poate să însemne și „ei sau 
ele sunt ale mele”... 

— Sunt caractere kanji sau hiragana? 

— Amândouă. 

— Nu mai sunt și altele? 

— Katakana? Nu. Fraza nu are nimic ce să o lege de 
străinătate. 

Japonezii creaseră un al treilea alfabet pentru a exprima 
sunete și nume venite din exterior, ceea ce spunea multe 
despre starea de spirit a ţării. 

— Topica este respectuoasă, neutră, grosolană? 

— Grosolană. 

Mă uimești. 

— Gândește-te bine: în propoziţia asta nu e niciun detaliu care 
să ne spună ceva, orice, despre autorul ei? 

— Nu. 

Passan se ambală, agitând telefonul cu un aer ameninţător: 

— Despre ce vorbește, pentru numele lui Dumnezeu? 

Naoko lăsă privirea în jos, clipind foarte repede. 


VP - 236 


— Nu știu, spuse cu o voce din ce în ce mai slabă. Poate e 
vorba de kimonouri. Păreau foarte scumpe. Poate că Sandrine 
le-a furat și... 

— Îţi baţi joc de mine? 

Naoko îl privi fix, fără să-i răspundă. Ochii ei nu mai exprimau 
nimic. Nici teamă, nici furie. Privirea ei îl ducea cu gândul la așa- 
zisa nepăsare a asiaticilor. Apoi la propria lui idioţenie. Zece ani 
de viață în comun pentru a ajunge la acest clișeu. Nu înțelesese 
nimic. Și nu va înțelege nimic. 

— „E al meu”, repetă el, scrâșnind din dinţi. Ce-ar putea să 
însemne? Oare nu e legat de trecutul tău? De părinţii tăi? De 
foștii tăi prieteni de acolo? 

— Ai înnebunit? 

— Sigur există o cheie. Trebuie să o cauţi. Deocamdată, nu 
văd decât această posibilitate. 

— Delirezi. Vorbim despre cineva care ne-a omorât câinele, 
care a ucis-o pe Sandrine. Cineva suficient de nebun ca să 
folosească o sabie tradițională japoneză în plin centru al 
Parisului. Îmi pare rău, dar nu am nimic de genul ăsta în 
amintirile mele. 

Passan încuviinţă, în ciuda voinţei sale: ipoteza asta nu stătea 
în picioare. Încă o dată se potoli și se așeză pe marginea patului. 
Ezitant, îi luă mâna. Naoko nu opuse rezistenţă. Semn rău... 

— Mă întorc la Tokio, spuse ea pe un ton care nu lăsa loc de 
replică. 

— E o idee bună. Te vei odihni, vei... 

— Nu. Plec definitiv. Gata cu prostiile. 

Passan înţelese că, în mod inconștient, se temuse mereu de 
acest lucru. 

— ȘI... și copiii? bâigui el. 

— Mai vedem. Pentru început, vin cu mine. 

Ar fi vrut să-i răspundă ca un poliţist obtuz: „Deocamdată, nu 
poţi părăsi ţara. Ești martorul nostru principal într-o anchetă 
pentru crimă”. Sau, și mai dur: „Asta vor hotărî avocaţii noștri”. 
Dar șopti în schimb pe un ton liniștitor: 

— Odihnește-te. Mai vorbim mâine. 

— Unde veţi dormi? 

Fu luat prin surprindere. Nici nu se gândise încă. 

— La hotel, răspunse el mecanic. Nu-ţi face griji. 


VP - 237 


Trebuia să se concentreze pentru a-i răspunde calm și pentru 
a-și păstra o anumită logică în idei. O presiune obscură îi 
străpungea creierul. Tokio. Băieții. Frica originară... 

Mai întâi să rezolve problema asta. Apoi, s-o împiedice să 
plece. 

Un coșmar după altul... 

— Te las, concluzionă el. Ești frântă. 

Se ridică și-i luă mâna ca să i-o sărute. Când se aplecă, avu 
impresia că tăișul ghilotinei se abate asupra capului său. 


68. 


— Domnule comandant Passan? 

O tânără cu un halat și pantaloni verde-pal se îndreptă spre 
el. Chipul ei avea aproape aceeași culoare ca și halatul pe care îl 
purta. Figură ascuţită, ochi pătrunzători. Șuviţele ei blonde se 
încreţeau pe frunte ca rădăcinile unui copac. 

— Brigitte Devèze. Sunt medicul care a îngrijit-o pe soţia 
dumneavoastră. 

Passan îi strânse mâna și minţi: 

— Chiar vă căutam. 

— Nu vă îngrijoraţi, spuse ea imediat. Rana nu este gravă. 

— Și căderea? 

— Capota mașinii a amortizat căderea. A avut mult noroc. 

Passan îi multumi cu un zâmbet și își privi ceasul. Era 18:30. 
Filmul se terminase. Să-l sune pe Fifi. Să găsească un hotel. Să 
regăsească ceva care să semene cu o viață normală. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? întrebă femeia, privind cu un aer 
preocupat fața lui arsă. Rana părea făcută de un tăiș sau ceva 
de genul ăsta. Am întrebat-o pe soția dumneavoastră, dar n-a 
fost prea clară. 

Passan ar fi trebuit să răspundă încă o dată ca un poliţist - 
„Întrebările le pun eu” -, dar zâmbi din nou, luând-o spre ieșire. 

— Ancheta este în desfășurare: nu știu mai multe decât 
dumneavoastră. Îmi pare rău, dar copiii mă așteaptă, adăugă 
uitându-se la ceas. 

Fără s-o lase să mai spună ceva, împinse o ușă batantă și o 
luă pe scări. După ce ajunse afară, îl sună pe Fifi. 


VP - 238 


— Totul e bine? 

— E foarte bine. 

— Ce-aţi văzut? 

— Kung Fu Panda 2. 

— E bun? întrebă Passan cu o voce distrată. 

— E zgomotos. 

Punkistul, amator de neo-metal, hardcore și industrial, auzise 
probabil chestii și mai zgomotoase. 

— Cum se simte Naoko? 

— Nu rău, dacă te gândești la circumstanţe. Noutăţi privind 
moartea lui Sandrine? 

— Încă nu. Zacchary muncește din greu. 

— Procurorul a trecut pe acolo? 

— Cred că da. 

— Cine a primit cazul? Criminalistica? 

— Pentru moment, nu se știe. SRPj-ul din Saint-Denis face 
primele constatări. 

— La naiba, e cazul nostru! 

— Fii calm. Ești încă suspendat și ar trebui să fii în spital. Tot 
ce poţi să faci este să depui plângere împotriva lui X la 
comisariatul din Pantin. 

Fifi avea dreptate. Dar Passan putea și să-l sune pe procuror, 
să-l contacteze pe Lefebvre, să facă presiuni. Și să se descurce 
astfel încât să-și recupereze ancheta. 

— Calvini vrea să vă întâlniți, reluă celălalt. 

— De ce? 

— N-am idee. Mâine-dimineaţă la prima oră. 

— Duminica? 

— Va fi acasă. Am adresa. Ţi-o trimit prin SMS. 

Olivier ajunse la mașină. Invitaţia asta nu-i spunea nimic bun. 

— Ceva nou despre Guillard? 

— Habar n-am. 

— Întreabă. Dar despre Levy? 

— Nimic. Tipul a dispărut. 

Era momentul să rostească o rugăciune pentru bătrânul 
păcătos. 

— Ce faceţi? 

— Mâncăm îngheţată. 

— Unde? 

— În Montparnasse. 


VP - 239 


Își aminti că protejase, pe vremea când era la BRI, un martor 
venit din Albania: în timpul procesului, tipul locuise la Meridien, 
bulevardul  Commandant-Mouchotte, chiar în spatele gării 
Montparnasse. Azi, hotelul aparţinea lanţului Pullman, dar 
arhitectura nu i se schimbase. Cunoștea căile de acces, ieșirile, 
structura etajelor: putea asigura un perimetru de securitate cu 
doar câţiva polițiști. li dădu adresa lui Fifi: aveau să se 
întâlnească acolo într-o jumătate de oră. 

După ce urcă în Subaru, se gândi la noul motiv de neliniște. 
Nu ameninţarea ucigașului, ci proiectul lui Naoko: un bilet doar 
dus, la Tokio. li jurase mereu că viaţa ei era la Paris, că și dacă 
se vor despărți va rămâne aici. Vorbe goale. Copiii lui aveau 
pașapoarte japoneze. Mai limpede: era liberă să-și ia zborul și 
mâine împreună cu copiii. Fără probleme. 

Fiind mereu în alertă, Passan se informase deja: în acest caz, 
putea fi pusă sub acuzare pentru răpire, ieșire ilegală din ţară și 
alte câteva chestii, dar nu exista nicio convenţie de extrădare 
între Franţa și Japonia. Orice ar fi făcut, Passan o încasa. 

Era oare hotărâtă? Ce se întâmplase la vilă o tulburase 
definitiv? Sau propriile lui acuzaţii de cu o zi înainte? În timp ce 
mergea spre Porte Maillot, Passan îi vedea întruna chipul 
împietrit, neted ca hârtia, încadrat de pletele negre ca tușul. li 
cunoștea această expresie. Chiar la începutul căsniciei lor, când 
Naoko se supăra pe el, Passan avea parte de masca aceasta 
încadrată de negru. Mai târziu, noaptea, când încerca să se 
apropie de ea, avea parte de un spate întors. 

Încercă să invoce argumente raţionale. Cariera ei, investiţiile, 
casa: toată viața lui Naoko era în Franţa. Și ea repeta mereu că 
va fi un atu pentru copii să fie bilingvi. Va lăsa oare totul în urmă 
ca să pornească din nou de la zero? 

Naoko nu-și punea false speranțe în ţara ei aflată în criză. Nu 
judeca mai aspru decât el Japonia. Pentru ea, iarba nu era cu 
siguranță mai verde în orezăriile din Honshu. Dar azi, după o 
maimuţă jupuită în frigider, un vampir care-i atacase copiii, un 
câine eviscerat și cea mai bună prietenă tăiată în două, orice ar 
fi părut mai verde decât Mont-Valerien. 


VP - 240 


69. 


Cu greutate, Naoko reuși să se îndrepte și să coboare din pat. 
Fiecare mișcare era o încercare în sine. Ținându-și respiraţia, 
scoase încet acul perfuziei. Apoi se lăsă să alunece până atinse 
podeaua și se ridică în picioare. Rămase așa, nemișcată, câteva 
secunde, încercând să-și țină echilibrul. 

Totul era în regulă. Putea să meargă. Passan îi adusese haine 
curate. Căută în dulap și găsi ce-i trebuia. Işi puse o pereche de 
chiloţi, o rochie simplă, se încălță cu sandale. Anestezia locală 
avea încă efect: nu simţea nicio durere. Luă și impermeabilul 
albastru-deschis. Passan se gândise și la poșetă. Perfect. 

Aruncă o privire pe coridor. Nimeni. leși și închise ușa fără 
zgomot. Cu geanta pe umăr, pe lângă perete, își regăsi încet- 
încet o oarecare siguranță în mișcări. În această duminică, 
semăna cu oricare alt vizitator venit târziu după-amiaza. Nu mai 
trebuia decât să facă rost de ce avea nevoie... 

Câteva ore mai devreme o lăsaseră să aștepte întinsă pe 
brancardă, în holul de la urgente. O problemă cu lipsa de locuri. 
Sau cu lipsa de medici. Nu înțelesese. 

Răbdătoare, sub efectul calmantelor, observase locurile și 
citise panourile. 

Al șaselea simt al străinului. 

Mereu în alertă, dobândise, în privința semnelor, o acuitate 
mult mai bună decât a oricărui francez. Nu putea intra într-o 
clădire publică - poștă, primărie, spital - fără să fotografieze 
instantaneu cel mai mic cuvânt, cea mai mică indicație. Nu 
semna niciodată un contract de închiriere sau o chitanță de 
primire fără să treacă în revistă toate clauzele, chiar și pe cele 
mai discrete. 

Robert-Debre fusese specialist în patologia pediatrică și în 
bolile rare ale copilăriei. Naoko nu se îndoia că un loc ocupat de 
copii sau de adolescenți implica mai multe ateliere de recreație. 
Când Shinji fusese operat de apendicită la Necker, ea îl însoţise 
într-o cameră mare plină cu jocuri, cărţi, calculatoare. lar 
calculatoare înseamnă, cu un pic de noroc, internet... 

Luă liftul și începu cu primul etaj. Un nou culoar. Părea doaro 
mamă care-și căuta copilul. Singurul detaliu care nu se potrivea 


VP - 241 


era mersul ei, care semăna mai mult cu retragerea armatei 
japoneze la Okinawa. 

Un spaţiu „Plein ciel” apăru la capătul coridorului. „Interzis 
adulţilor”. Fără supraveghere la intrare. Pereţi pictaţi, fotbal de 
masă și instrumente muzicale. Tinuta membrilor clubului alterna 
între clasicii blugi și tricou și, pentru cei mai puţin norocoși, 
pijama și perfuzie. 

Reperă puștii care apăsau pe tastaturi de parcă viaţa lor ar fi 
depins de asta. Niciun calculator liber. Naoko nu se opri lângă 
cei cufundaţi în jocuri și observă un băiat deșirat conectat la 
Facebook. 

II abordă politicos și îl întrebă dacă ar putea să folosească 
puţin calculatorul lui. Faţa puștiului se lumină de un zâmbet 
frumos, în care se ghicea bărbatul care va deveni. Naoko își 
spuse că într-o bună zi Shinji și Hiroki vor fi și ei genul acesta de 
adolescenţi, nepăsători, irezistibili. 

Imediat se conectă la un site specializat în a permite scrierea 
cu caractere japoneze. Puștiul - era foarte înalt, avea cel puţin 
un metru optzeci și cinci - rămăsese în picioare lângă ea. 

— E japoneză? se miră el de parcă ar fi fost vorba de limba 
elfilor din Stăpânul inelelor. 

Naoko încuviinţă, regretând deja această conversație. Dacă 
Passan va face ancheta la spital, îl va găsi pe acest adolescent 
care-și va aminti de ea. li va fi apoi suficient să verifice toate 
hard diskurile. 

Intră pe Facebook. Tastă numele uitat și descoperi un portret 
în același timp surăzător și bosumflat: nu se schimbase. Mai 
scrise ceva și obţinu încă o confirmare. In ciuda a tot ce se 
întâmplase, încă era pe lista prietenilor ei. Brusc, faţa inofensivă 
se suprapuse peste figura plină de sânge din ajun. Începu să 
tremure violent. 

Tastele ţăcăniră. Inbox-ul se rezuma la un cuvânt. 

Unul singur. 

— E totul în regulă? o întrebă adolescentul, cu un glas 
îngrijorat. 

— Sigur. De ce? 

— Sunteţi foarte palidă. 

— Nu e nimic, zâmbi ea. Pot să mai stau puţin la calculator? 

Puștiul deschise larg brațele, care păreau niște alge de pe 
fundul mării. 


VP - 242 


— Aici avem tot timpul. 

Naoko nu îndrăzni să-l întrebe de ce era internat. Intră pe site- 
ul Japan Airlines și, ca măsură de precauţie, optă pentru 
versiunea în limba japoneză. 

Un zbor pentru a doua zi la 11:40. Scrise numele pasagerilor, 
apoi numărul cărții sale de credit. Nu al cardului Visa obișnuit, ci 
al cardului ei secret American Express - cel pe care-l păstra în 
caz de plecare precipitată. De fapt, trăise mereu ca o criminală, 
gata să părăsească tabăra fără să se mai întoarcă. 

In scurt timp, rezervările fură confirmate. Vedea 
suprapunându-se peste cifre și date caracterele scrise cu 
măruntaiele lui Sandrine. 

Doar ea putea înţelege sensul acestui mesaj. 

Și doar ea singură putea să răspundă la el. 


70. 


Passan și copiii intrară în holul hotelului Pullman la 19:30. 
Garda lor de corp era formată din Fifi, Jaffre, Lestrade - trei 
polițiști înarmaţi care se transformau încet-încet în babysitteri în 
timpul lor liber. 

Se gândi din nou la martorul albanez pe care-l ascunsese aici. 
Comparaţia nu era deloc absurdă. Se găseau în exact aceeași 
situaţie. Fiinţe vulnerabile, expuse unui mare pericol. Se 
întâlnise cu numeroase cazuri de genul acesta. Martori, victime, 
suspecți nevinovaţi... Oameni obișnuiți, zdrobiți de împrejurări 
teribile. Făcea, fără îndoială, parte dintre ei. 

Fifi se ocupă de formalităţile de cazare. Jaffré și Lestrade 
duseră bagajele în cameră. Era un apartament spaţios, singura 
soluţie pentru ca echipa să rămână grupată. Procurorul adjunct 
semnase ordinul de rechiziție. Chiar și cheltuielile suplimentare 
urmau să fie decontate de stat. Martori protejați - mai mult ca 
niciodată. 

Cercetând locul, Shinji și Hiroki scoaseră strigăte de bucurie. 
Passan le explicase că mama lor era bolnavă, dar fuseseră 
cooperanţi. Observase deja acest fapt: cât timp unul dintre cei 
doi stâlpi ai casei era prezent, copiii nu arătau niciun semn de 


VP - 243 


neliniște. Or, în ciuda capului său prăjit, Passan era prezent - și 
se puteau baza pe el. 

În timp ce agenţii de la Poliţia Judiciară se instalau în salon, 
Fifi conectă consola de jocuri la televizor. La rândul lui, Olivier 
dispăru în baie pentru a-și mai pune un strat de Biafine. Fifi îi 
furnizase și calmante obținute „pe sub mână”. Medicamentele 
autorizate erau, după el, pentru „fătălăi”: pilulele lui erau mult 
mai eficace. Îl credea pe adjunctul lui pe cuvânt, specialist în 
substanţe interzise, dar încă ezita... 

Întredeschise ușa și-l strigă: 

— Chestiile astea n-or să mă tâmpească? 

— Niciun pericol, replică Fifi intrând în baie, e ce se ia a doua 
zi după ecstasy. Înainte se recurgea la heroină, dar chimia 
modernă nu încetează să progreseze. 

— M-ai liniștit. 

Fifi râse și luă una ca să-i dea curaj. 

— OK, zise Passan, închizând ușa. Ai sunat la Criminalistică? 

— Deocamdată, serviciul judiciar din Saint-Denis se ocupă de 
caz. Procurorul va sesiza un judecător în procedură de urgenţă. 

— Când afli cine e, să mă suni. Ai luat legătura cu secția de 
poliţie din Departamentul 93? 

— Ancheta în zonă a început cu Preâ-Saint-Gervais. Nimeni n-a 
văzut și n-a auzit nimic. Cât despre ce s-a întâmplat după crimă, 
fata a scăpat ca prin urechile acului. Nicio urmă, nimic. 

Passan revăzu cabina întunecată a liftului. N-avea nicio 
îndoială: creatura se ascunsese acolo înainte de a dispărea 
discret - pentru a lovi din nou. 

Fifi scoase un pliculeţ cu cristale împăturit în patru. 

— Am voie? întrebă, arătând spre el. 

— Nu. Unde te crezi? Ești de serviciu, la naiba. Și copiii mei 
sunt alături. 

— Bine-nţeles. Ce-o fi fost în mintea mea? 

— O să te mulţumești cu berile din minibar. La mine acasă, 
nimic nou? 

— Mai nimic. Ancheta din ușă în ușă n-a dat niciun rezultat. 
Analizele trimise de laborator nici atât. Am impresia uneori că 
avem de-a face cu o fantomă. 

Passan își scoase casca, se scărpină în cap, apoi își netezi 
părul care-i mai rămăsese ca și cum ar fi vrut să-și pună ordine 
în idei. 


VP - 244 


— Ai strâns informaţii despre Sandrine? 

— Nu pot să le fac pe toate. Sau îţi iei o bonă, sau... 

Olivier îi tăie cu un gest scurt văicărelile. 

— Poţi să lucrezi din cameră astă-seară. 

— Nu rămâi cu noi? 

Nu-i răspunse la întrebare. 

— Vreau să vezi și ce e cu katanele. 

— Cu ce? 

— Săbiile japoneze. Contactează  restauratorii de lame, 
anticarii, cluburile de kendo. 

— In seara asta? 

— Descurcă-te. Vezi și la vamă dacă au lăsat recent să treacă 
astfel de obiecte. 

Fifi se așeză pe marginea căzii. Pastila părea să-și facă 
efectul: punkistul se detensiona încet-încet. Passan ar fi vrut să 
spună și despre el același lucru, dar durerea era încă acolo. 

— Iţi reamintesc că nu este cazul nostru, spuse adjunctul cu o 
voce epuizată. N-avem nicio putere. 

— Nu e prima oară. 

— Naoko ce spune? 

— Nimic. 

— Bine-nțeles. 

Passan nu băgă în seamă tonul plin de insinuări. Era 20:30. Se 
gândea la un ultim aspect al cazului. 

— Și Levy? 

— Ce-i cu Levy? 

— Ti-am spus să verifici dacă a cerut analize genetice. 

— Drace, era să uit... Cu toate problemele, am... 

— Ai găsit ceva? 

Fifi scoase un carnet din tocul pistolului. 

— Cred că da. Levy a trimis o mănușă la Bordeaux pe 21 
iunie. In aceeași zi, a trimis alta la un laborator din Strasbourg. 
Le-a recuperat a doua zi împreună cu rezultatele. 

Când ești polițist, să ai dreptate înseamnă adesea să semnezi 
un certificat de deces. 

— Cu siguranţă sunt mănușile lui Guillard, reluă punkistul, un 
adevărat bad boy. De ce să le fi separat? 

— Voia să fie singurul care să compare rezultatele. A încercat 
să vândă mănușile și analizele lui Guillard. 

— A șters-o cu mălaiul? 


VP - 245 


— E mort. 

Passan deschise ușa și ieși. Fifi îl urmă. Shinji și Hiroki, cu 
mâinile pe maneta jocului video, râdeau sub privirile amuzate 
ale lui Lestrade și Jaffre. Olivier luă pijamalele și obiectele de 
toaletă din geantă, duse copiii în baie și, în ciuda protestelor, îi 
dezbrăcă. Gesturi de rutină pentru a se agăța mereu de aceeași 
iluzie - cea a unei seri obișnuite. 

Apoi, îi telefonă lui Naoko. Voce neutră, indescifrabilă. Băieţii 
fură nerăbdători să-i povestească. Îi descriseră apartamentul de 
la hotel, enumerară dulciurile din minibar, apoi se întoarseră la 
jocul lor. 

— Pentru cină, folosiţi room-service-ul. 

— Ce vrei să faci? 

— Trebuie să mai verific ceva. 

Punkistul se așeză în faţa lui, pe jumătate curios, pe jumătate 
agresiv. 

— Ultima oară când mi-ai zis asta, te-ai transformat în banană 
flambată. Unde te duci? 

Passan se forță să zâmbească. Crema și medicamentele își 
făceau, în sfârșit, efectul. Și pesemne și pilula magică. 

— Mă duc acasă. 

— De ce? 

— Ca să-mi iau rămas-bun. 

Făcu un duș, se schimbă, își îmbrăţișă băieţii. Mâncarea sosi: 
hamburgeri imenși cu cartofi prăjiţi. Principiile educaţiei lui 
Naoko erau departe, dar în ciuda haosului general, era sâmbătă 
seara. 

Passan ieși pe ușă, salutându-și oamenii și promițând că va 
reveni în cursul nopţii. Fifi îi aminti de întâlnirea de a doua zi cu 
judecătorul. Polițistul se îndreptă spre lift. Își spuse că singura 
fantomă din această poveste era chiar el. 


71. 


Pe poarta vilei era o bandă în cruce cu „Accesul interzis”. O 
smulse și acţionă telecomanda. Se hotărâse. Va vinde casa. Vor 
regla conturile și vor pune restul pe numele copiilor. Un cont de 
economii care va evolua în cursul anilor în funcţie de cursul 


VP - 246 


euro. Asigurător. Azi, doar băncile puteau să-i ofere acest 
cuvânt pe tavă. Ca să vezi unde ajunsese... 

Traversă peluza fără să arunce vreo privire spre grădină. 
Proiectoarele de la baza arborilor se aprinseră. Benzile de plastic 
uneau stâlpii ca niște coarde de alpiniști. Trecu pe dedesubt, își 
puse mănuși de plastic și răsuci cheia. Ca un hot. 

Înăuntru aprinse toate luminile. Nu voia să se lase înghiţit de 
întuneric. Făcu un tur complet, ridică distrat câteva perne, 
colţurile covoarelor. Nu căuta. Oamenii lui Zacchary o făcuseră 
deja și nu găsiseră nimic. Pur și simplu, un ultim contact cu 
aceste obiecte, acești pereţi, această casă. 

La etaj, se opri în faţa camerei copiilor. Din prag privi pata 
neagră dintre cele două paturi. Nu tremura, nu se mișca. Era 
compactă ca o bucată de banchiză în inima nopţii. Se gândi la 
Diego, care nu se temuse niciodată de intrusă, nu lătrase 
niciodată. De ce? Pentru că era japoneză? Săracul căţel nu era 
greu de prostit... 

Intră la Naoko în cameră fără să aprindă lumina. Mai fusese 
deja în timpul zilei ca să ia câteva lucruri. De data asta privi 
atent fiecare detaliu. Dulapurile din lemn furniruit, fotoliul, pilota 
roșie, tăblia patului: totul era la locul lui. Se așeză pe marginea 
patului, cu faţa spre peretele vitrat. 

Simţi un obiect dur care îi intra în coaste. Vâri mâna în 
buzunarul de la haină și scoase kaiken-ul. Deschise punga de 
probe și privi arma la lumina felinarelor din grădină. Teaca de 
lemn negru, curbată, suplă, „în aret”, cum se spune despre un 
câine de vânătoare. Mânerul din fildeș, sclipitor, aproape 
fosforescent. Se gândi la acel poem în care Jose Maria de 
Heredia compară un samurai în armura lui cu un „crustaceu 
negru”. Avea și el senzaţia că avea de-a face cu un animal cu o 
carapace dură și o inteligență pătrunzătoare. 

Fantasmele lui nipone îi părură încă o dată derizorii. Soţiile 
samurailor care-și tăiau gâtul. Curtezanele care-și tăiau degetul 
mic în semn de atașament față de amantul lor. Femeile 
căsătorite care-și ardeau dinţii cu acid taninic pentru a avea 
gura neagră și a intensifica astfel albeaţa pielii lor. Visase la 
aceste morţi, aceste mutilări, aceste sacrificii. 

Astăzi, violenţa era acolo - și el n-o înțelegea deloc. Pentru o 
clipă fu tentat să arunce kaiken-ul la coș. Dar se răzgândi și îl 
puse în sertarul de la noptieră. 


VP - 247 


Un cadou e un cadou. 

Se ridică și se duse la subsol. Măcar să lucreze la el în bârlog. 
Părăsise prăpastia Guillard și se găsea acum în fața unui nou 
abis. Mult mai ameninţător, deoarece era insondabil. 

„E AL MEU”. 

Ce voia ucigașa să spună? Furase Naoko un obiect preţios, 
informaţii? Propoziția asta se referea la familia lui? La un fost 
iubit de-al lui Naoko? Ceva nu se lega. Naoko plecase din 
Japonia pe când era foarte tânără și nu mai revenise decât 
rareori, ca să-și viziteze familia. Se comportase întotdeauna ca o 
exilată care nu regretă nimic și care tăiase punţile către ţara ei. 
Îi veni brusc o idee: dacă ea ascundea ceva...? 

Aprinse lampa, se așeză în spatele măsuţei de birou și 
continuă să reflecteze. Mai rămăsese o altă posibilitate: propriile 
lui urme în Japonia. O răzbunare legată de vreo arestare făcută 
acolo... 

Nu suna plauzibil. Colaborase la cazuri minore, escroci 
evadați, afaceriști necinstiţi, soţi divorţaţi care nu plăteau 
pensia alimentară, traficanţi de stampe sau de echipament IT. 
Nu legase nicio prietenie, nu frecventase niciun japonez, îi 
evitase și pe ceilalți străini care păreau că-și bagă nasul în 
treburile lui. Japonia era paradisul lui personal: voia să fie doar a 
lui. 

Mai rămâneau femeile. Nici acolo nimic deosebit. Ele îi 
hrăniseră gândurile, fantasmele, fără să fi avut vreodată vreo 
aventură. În fiecare seară privea fascinat filme porno japoneze 
în care femeile erau victime și bărbaţii călăi. Ziua se îndrăgostea 
cel puţin o dată pe oră, în funcţie de numărul de trecătoare. 
Practicase dragostea în felul lui, virtual, respectând mereu 
propriile repere: curva și madona... 

Ora 23. Se smulse din visare. Era timpul să compună un 
discurs funebru pentru Sandrine. 

Convingerea lui era că, în ciuda kimonourilor și obi-urilor ei, 
prietena sa n-avea nimic de-a face cu seria de crime. Fusese o 
victimă colaterală - ceea ce însemna că Naoko era cea vizată la 
Pre-Saint-Gervais. Trebuia imediat, pentru liniștea propriei 
conștiințe, să afle mai multe despre Sandrine. Putea să înceapă 
prin verificarea e-mailurilor ei, a contului de Facebook... Dar nu 
era mare amator de astfel de lucruri. Prefera să lucreze clasic. 


VP - 248 


Luă telefonul fix și căută în agendă. Pe când trăia Sandrine, 
nu se gândise deloc la ea. Aparţinea unui trecut pe care-l 
renegase. Întoarcerea din Japonia. Perioada Louis-Blanc. 
Depresia lui. Viaţa fără Naoko... 

— Alo? 

Formase numărul lui Nathalie Dumas, căsătorită Bouassou, 
sora mai mică a lui Sandrine, pe care o întâlnise de câteva ori. 
După condoleanțele de rigoare, o întrebă despre boala surorii 
sale mai mari. Nathalie părea uimită. Toţi se așteptau la 
dispariţia ei, dar nu tăiată cu sabia. li povesti despre evoluţia 
fulgerătoare a cancerului. În februarie, consultaţia dăduse la 
iveală o tumoare la sânul stâng. Analize mai aprofundate 
revelaseră metastaze la ficat și uter. Era deja prea târziu să se 
mai opereze. O primă ședință de chimioterapie oferise o scurtă 
remisie. Înainte de un nou atac. A doua chimioterapie, la 
mijlocul lui mai. Verdictul venise la jumătatea lui iunie: nu mai 
era nimic de făcut. 

Din politețe și pentru că nu mai voia să discute despre acel 
subiect, o întrebă când și unde va fi înmormântarea. Marțea 
viitoare, la cimitirul din Pantin. Oarecum stângaci, o întrebă 
despre viaţa particulară a lui Sandrine. Nathalie răspunse 
evaziv. Nu știa de niciun amant al surorii sale, care ducea o 
viață ordonată și discretă. O fată bătrână. Cuvântul nu fusese 
rostit, dar reieșea din fiecare amănunt. Passan ar fi vrut să riște 
o întrebare și mai intimă, despre adevărata ei sexualitate, dar 
nu avu curajul. 

încercă o altă abordare: pasiunea lui Sandrine pentru Japonia. 
Sora ei n-o auzise niciodată vorbind despre asta. Cu atât mai 
puţin despre kimonouri scumpe sau despre peruci din nailon. li 
multumi femeii și promise să asiste la înmormântare. Dar știa că 
nu se va duce: ura înmormântările. 

Sâmbătă, la miezul nopţii, posibilitățile de a afla ceva sunt 
mai degrabă limitate. Îl sună totuși pe Jean-Pierre Jost, poreclit 
Contabilul, expertul Brigăzii Financiare care descoperise 
informaţia despre societatea lui Guillard. Tipul, care se uita la 
televizor cu familia, îi vorbi cu răceală: Calvini îl admonestase 
foarte serios pentru că divulgase informaţii private fără 
aprobare. 


VP - 249 


Passan îi spuse pe scurt cum se terminase cazul și-i povesti 
despre arsurile pe care le suferise. Jost se calmă. Olivier profită 
pentru a-i cere o ultimă favoare. 

— Este o problemă de viață sau de moarte, încheie el. 

— Pentru cine? 

— Pentru mine. Soţia mea. Copiii mei. Tu hotărâști. 

Omul își drese glasul, apoi notă coordonatele exacte ale lui 
Sandrine Dumas. 

— Te sun eu. 

Passan își pregăti o cafea tare. Simţea casa goală de 
deasupra capului său. În ciuda luminilor aprinse peste tot, i se 
părea sinistră. O cușcă de beton. Sanctuarul unei epoci trecute. 
Nu avea nicio nostalgie. Trebuia doar să se bată pentru o a doua 
șansă, altundeva. 

Se instală din nou în faţa biroului cu cafetiera și ceașca în 
mână, când îi sună telefonul. Era Contabilul. Pentru un specialist 
de acest nivel, verificarea conturilor lui Sandrine Dumas nu era 
mare lucru. Rezultatele fură la înălţimea dificultății cercetării. 
Descriau viaţa monotonă a unei femei trecute de 40 de ani, care 
vegeta între școala ei și apartamentul de trei camere. Singurul 
lucru ieșit din comun: obținerea unui credit bancar de douăzeci 
de mii de euro la sfârșitul lui aprilie. Pentru un astfel de 
împrumut nu era nevoie de examen medical. După mine, 
potopul. 

Celălalt fapt marcant, direct legat de primul, era cumpărarea 
mai multor kimonouri de mătase imprimată într-un magazin din 
l'Île de la Cité. Le luase cu paisprezece mii de euro, la care se 
adăugau obi-uri de aproape trei mii de euro. Inainte de marea 
plecare, Sandrine își oferise o plăcere... 

Passan îi mulțumi lui Jost și închise. Aceste noi elemente nu 
aduceau nimic: coroborau pur și simplu mărturia lui Naoko. li 
părea rău pentru prietena lui. Sandrine, în fața morţii, se 
îndrăgostise de japoneză. Sentimentul nu era nou, fără îndoială, 
dar agonia îi intensificase pasiunea. Muribunda sperase la o 
minune. Ar fi vrut să moară în pielea lui Naoko, în decorul 
reconfortant al arhipelagului japonez și al spiritelor lui. 

Passan se gândi iar la soția lui. În ciuda a toate, ipoteza cea 
mai credibilă era un secret pe care ea îl ascundea. In fond, orice 
era posibil cu Naoko. Enumeră în gând aspectele personalității 
ei rezervate, ale egoismului ei ieșit din comun. Nașterile în 


VP - 250 


Japonia. Gestionarea individuală a banilor să-i - nu avuseseră 
niciodată un cont comun. Mania lui Naoko de a vorbi japoneza 
cu copiii, parcă în dorinţa de a-i fura din momentele petrecute 
cu ei. Şi acum, intenţia ei de a se întoarce la Tokio cu Shinji și 
Hiroki... 

Cum putuse să petreacă zece ani împreună cu ea? Zece mii 
de kilometri de diferențe și un impas la capătul drumului... 

Furia i se aprinse din nou ca o flacără în întuneric. Pentru a o 
alimenta, trecu în revistă tot ce detesta la Naoko. Ceaiul ei la 
orice oră a zilei. Modul ei de a umple ceașca până sus. Obsesia 
ei pentru produse de înfrumusețare îndesate pe etajere, 
delimitând un fel de teritoriu protejat. Obișnuinţa de a face tot 
timpul cadouri minuscule, un semn mai degrabă de meschinărie 
decât de generozitate. Băile ei interminabile. Gargara imediat 
după ce ajungea acasă. Accentul ei aspru, pe care uneori nu mai 
putea să-l audă. Mania ei de a începe toate propoziţiile cu „nu” 
sau recurgerea la engleză când nu știa cuvântul în franceză. Și 
peste toate ochii negri, oblici, impenetrabili, care nu spuneau 
nimic și vedeau tot. 

In concluzie, Naoko devenise o boală, o lepră, care distrugea 
idealul lui, viziunea lui pură despre Japonia. Cu pumnii strânși, 
închise ochii ca să o vadă arzând în flacăra urii sale. 

Se produse exact contrariul. 

Işi aminti de înțelegerea profundă care-i unise mereu. Passan 
iubea felul în care Naoko făcea dragoste. Fără efuziuni, fără „te 
iubesc” la tot pasul (aceste cuvinte nu sunt folosite niciodată în 
japoneză), nici „mă preocupă cum te simţi” și toate dulcegăriile 
pe care nu le suportase niciodată... 

Jean Cocteau culesese o replică a lui Pierre Reverdy și o 
introdusese în dialogurile unui film de Robert Bresson: „Nu 
există dragoste. Nu există decât dovezi de dragoste”. 
Instantaneu, fraza se ridicase la rangul de maximă universală. 
Passan văzuse mereu în această formulă un adevăr profund: în 
dragoste doar faptele contează, vorbele nu valorează nimic. 

Dar Naoko folosea atât de puţine, încât ele contau ca fapte. 
Când, în toiul nopţii, îi șoptise o dată sau de două ori „te 
iubesc”, îl făcuse să simtă că privește apa din fundul unei 
fântâni, în inima deșertului, sub bolta înstelată. 

Două cuvinte care dăduseră un sens vieţii sale... 


VP - 251 


72. 


— Guillard a recunoscut în scris. 

— Cum adică? 

— Mi-a trimis povestea lui. 

Olivier se uita la Ivo Calvini, care stătea în pragul casei. Ochii 
îi erau umflaţi și febrili, dar aspectul lui - purta un trening 
albastru ţipător și bascheţi tot atât de albi ca bornele 
kilometrice - îi dădea un aer surprinzător, aproape comic. Casa 
era și ea o apariţie surprinzătoare: o clădire de cărămidă în 
mijlocul cartierului Saint-Denis. Calvini, cu mutra lui de 
funcționar și morga de președinte al consiliului, nu era decât un 
simplu riveran din suburbii... 

— Cum aţi primit-o? întrebă polițistul. 

— Prin poștă. Simplu. O concluzie „post mortem”, oarecum. 

Magistratul făcea glume: ceva la fel de nou. Dar toată situația 
era specială: omul îl convocase la el, duminica, la ora 9:00 
dimineaţa. Ceva nemaivăzut. 

— Intraţi vă rog. 

Se dădu la o parte ca să-l lase să intre în grădină. Traversară 
un dreptunghi de gazon, apoi Calvini făcu semn spre o masă și 
niște scaune din fier forjat, aflate la umbra unui stejar. 

— Așteptaţi-mă aici. Nu e prea frig. Mă duc după hârtii. Doriţi 
o cafea? 

Passan încuviinţă. 

Nu băuse nimic, nu înghiţise nimic din ajun. Adormise năpădit 
de nostalgia dragostei. Un somn fără vise. Se trezise la cinci 
dimineaţa, șocat de propria nepăsare. Copiii lui erau în pericol. 
Fosta lui soţie era la spital, ameninţată și ea. O ucigașă umbla 
liberă prin oraș, înarmată cu o katana. Și el ce făcea? Dormea. 
Trecuse pe la hotelul din Montparnasse pentru a-și vedea copiii. 
Schimbase trei cuvinte în șoaptă cu Fifi în timp ce Jaffre și 
Lestrade sforăiau pe canapele. 

— Te ocupi tu de copii azi? 

— Sigur, e treaba mea. 

— Ce-o să faceţi? 

— Parcul acvatic. Parcul de distracţii. Mă mai gândesc. 

Nu aveau nimic altceva să-și spună. Nici despre noaptea care 
trecuse, nici despre ziua care începea. Era duminică și ancheta 


VP - 252 


rămânea într-un punct mort pentru douăzeci și patru de ore. De 
altfel, nici nu era ancheta lor... 

Boabe de rouă scânteiau pe mobilierul de grădină. Olivier 
șterse scaunul și se așeză. Liniștea locului era tulburătoare. Nici 
zgomot de mașini, nici gaze de eșapament. Păsările cântau în 
copaci. Dar era suficient să ridici privirea ca să revii pe pământ: 
dincolo de zidurile grădinii, blocuri ascuţite acopereau cerul. 
Casa era la câteva sute de metri de Departamentul Francs- 
Moisins. Judecătorul locuia pe terenul de vânătoare al 
Mamoșului. 

Auzi pași. Calvini se întorcea cu dosarul sub braț. Aducea, de 
asemenea, două cești, cafetiera și puţin zahăr. Silueta lui nu era 
foarte diferită de cea a unui schelet, dar chiar și în acel trening 
oribil, emana o anume nobleţe. 

Se instală lângă Passan, cu spatele la casă, și puse cu grijă 
toate lucrurile pe masă. li luă câteva secunde să observe fața 
arsă a comandantului. Părea în același timp plin de admiraţie și 
consternat. 

Polițistul încercă o diversiune: 

— Locuiţi de mult aici? 

Magistratul zâmbi - faimosul lui zâmbet pieziș: 

— Credeaţi că stau într-un imobil burghez din arondismentul 
17? 

— Mai degrabă. 

— Sunt judecător în Departamentul 93. Trebuie să locuiesc în 
sectorul meu. Sunt ca arhitecţii care se încăpățânează să 
locuiască în cotețele lor. Zahăr? 

— Nu 

— Dar dumneavoastră, unde locuiţi? 

Calvini îi umplea ceașca lui Passan. Mirosul de cafea se 
amesteca plăcut cu cel al pământului reavăn. 

— Nu prea mai știu, ezită polițistul. Am o casă în Suresnes, 
dar... e complicat. A 

Gazda nu mai insistă. Impinse dosarul spre el. 

— Confesiunea lui Guillard. Am primit-o ieri-dimineaţă. Aș 
spune că e mai degrabă... impresionantă. Bineînţeles, e o copie. 

Olivier putea vedea prin coperta transparentă paginile 
caligrafiate cu pixul. Un scris de copil, mărunt, cu litere 
rotunjite. Al unui tip care nu mersese prea mult la școală. 

— In mare, ce spune? 


VP - 253 


— Că aţi avut dreptate. În toate privinţele. Guillard era 
Mamoșul. Era un hermafrodit adevărat. A suferit o operaţie la 
treisprezece ani pentru a deveni băiat. Apoi, testosteronul și 
resentimentele i-au hrănit violenţa. A început să dea foc 
maternităţilor și... 

Cu un gest, Passan îi tăie vorba. _ 

— N-am încetat nicio clipă să îl anchetez pe Guillard. li știu 
povestea pe de rost. Ce vă face să fiţi sigur că el e adevăratul 
Mamoș? 

— Sunt aici amănunte despre crime pe care, în afară de 
dumneavoastră, de mine și de ucigaș, nimeni nu le-ar fi putut 
ști. 

Olivier parcurse foile. Nu-l încerca nicio satisfacţie. Avea 
impresia că ţinea în mâini un fel de tratat de pace. Un armistițiu 
precar, provizoriu, până la următorul nebun, până la următoarea 
serie. 

— Ultimele pagini sunt un delir continuu, preciză Calvini. Un 
talmeș-balmeș care vorbește despre oracole, adevăruri antice. 
Este vorba și de dumneavoastră... 

— Eram cel mai periculos adversar al lui. 

— Nu numai. Sunt pagini care riscă să vă... stingherească. E 
evident că partea lui feminină era îndrăgostită de 
dumneavoastră. 

Și acest lucru îl presimţise Passan și nu fu tulburat. Faptul că 
trăise în preajma Răului, îl învățase să facă faţă acestor situații. 
Într-un fel, chiar îl întărise. 

— Se referă la Levy. 

— Recunoaște că l-a ucis fără menajamente. Pentru el, era 
vorba doar de un simplu accident care-i ieșise în cale. Știți mai 
multe? 

Passan îi povesti pe scurt despre mănuși. Calvini luă o 
înghiţitură de cafea, calm. 

— Voi verifica toate astea. Dacă aveţi dreptate, va fi dificil să-l 
înmormântăm pe comandant cu onoruri. 

Foindu-se pe scaun, Passan frunzărea dosarul. Faţa îl ardea 
din nou. Furios că adormise, nu luase nicio pastilă de dimineaţă. 
Barba nerasă de două zile îl mânca, dar nu avea voie să se 
scarpine. 

— În final, reluă Calvini, Guillard își anunţă proiectul de 
sinucidere. Ceea ce vă scoate de sub acuzare. 


VP - 254 


— Mă bănuia cineva? 

— Toată lumea. 

— Care era cealaltă versiune? 

— Că l-aţi împins în foc. 

— Cu mine cu tot? 

— În încăierare... Dar Guillard spune și despre intenţia lui de a 
vă trage în flăcări, după el. De altfel, vorbește de 
dumneavoastră la trecut, ca și cum ați fi mort. Era convins că 
veţi face marele salt împreună cu el. 

— Cui altcuiva a mai trimis acest document? 

— Deocamdată, presa nu pare a fi la curent, mulţumesc lui 
Dumnezeu. Vom putea aranja toată povestea ca să iasă bine. 

Guillard nu căuta celebritatea mediatică. Se temea de lume. 
Un singur om conta în ochii lui: Passan însuși. Dacă s-ar fi gândit 
că polițistul ar fi putut supravieţui incendierii, lui i-ar fi trimis 
confesiunile. 

— Deci sunt... reabilitat? 

— Hic et nunc. Vă reluaţi postul astăzi. 

— Daţi-mi cazul lui Sandrine Dumas. 

— Imposibil. Nici n-am fost convocat. 

— Cine a preluat cazul? 

— Nu știu încă. Procurorul va decide. 

— Interveniţi în favoarea mea. 

— Nu va servi la nimic. Nu schimbăm o echipă după o zi de 
anchetă. De altfel, sunteţi prea implicat în chestia asta. 

— Nu mâncăm de unde scuipăm, nu? 

Regretă imediat vulgaritatea. Gazda lui avea dreptate: era 
prea târziu... 

— Reveniţi liniștit printre noi, adăugă Calvini. Aveţi o 
înfățișare de zombie. Tremuraţi din cap până în picioare. Locul 
dumneavoastră este în spital. De altfel, faptele dumneavoastră 
nu au fost șterse cu totul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Judecătorul scoase din buzunar un pachet de Marlboro și îi 
oferi una, pe care Passan o refuză cu un semn din cap. 

— În doar câteva zile aţi acumulat greșeli peste greșeli. Aţi 
continuat să-l hărțuiţi pe Guillard în ciuda deciziei tribunalului 
care vă condamnase. 

— Dacă vinovăția lui nu lasă loc niciunei îndoieli... 

— Legea e lege. Aţi agresat un psihiatru cu o armă de foc. 


VP - 255 


— N-a depus plângere. 

Calvini dădu fumul afară din piept. 

— Sunteţi violent și imprevizibil. Cel mai bine este să staţi 
deoparte. Pe toate planurile. Am auzit despre problemele 
dumneavoastră... personale. 

Passan tresări. 

— Dacă vreţi să păstraţi un secret, evitați să-i sunaţi pe 
polițiști. 

— N-am chemat poliţia. 

— Greșeala dumneavoastră. Aţi vrut să jucaţi solo. Ce-aţi 
obținut? Nu se poate lega uciderea celei mai bune prietene a 
dumneavoastră de un caz care nu există. Judecătorul desemnat 
va trebui să solicite o percheziţie la locuinţa dumneavoastră 
pentru a clarifica. 

Olivier bătu cu pumnul în masă. 

— V-aţi hotărât să mă înfundaţi? 

— M-am hotărât să vă ajut. Voi vedea dacă puteţi colabora cu 
echipa care... 

— Nu. E ancheta mea. E familia mea. Voi lucra singur. 

Calvini zâmbi. Passan era deja în picioare. Intrevederea luase 
sfârșit - din punctul lui de vedere. Judecătorul se ridică și el; era 
la fel de înalt ca polițistul. 

— Nu vă mai comportaţi ca un copil. Mai gândiţi-vă și sunaţi- 
mă mâine. (Îi întinse dosarul.) Nu uitaţi asta. 

Privind rândurile scrise cu răbdare de Guillard, polițistul se 
gândi la altceva. 

— Știind că va muri, a redactat vreun testament? întrebă el. 

— Sigur. Notarul lui m-a sunat. Guillard a strâns o adevărată 
avere cu atelierele lui. 

— Nu are nicio familie care să-l moștenească? 

— A lăsat totul unei case de copii din Bagnolet. 

— Jules-Guesde? 

— Cunoașteţi instituţia? 

— Mi-am petrecut acolo o parte din copilărie. 

Calvini ridică din sprâncene, ca și cum ar fi vrut în același 
timp să întrebe și să răspundă. Passan îi mulțumi și se întoarse 
să plece. 

În timp ce înainta pe aleea de pietriș, se gândea la această 
ultimă descoperire. La ce duce toată suferința acumulată de 
cineva? La un gest de tandrete, o ultimă mișcare în favoarea 


VP - 256 


umanităţii. Poate că Guillard acţionase în numele unei amintiri 
sau a unui obiect, de pildă cartea aceea, 15 /egende ale 
mitologiei, care îi dăduse o cheie infernală pentru a supravieţui. 

Magistratul deschise poarta cu telecomanda. Passan ieși fără 
să se uite înapoi. Adevărul pe care îl observase la „școala de 
hoţi” îi reveni în minte: cruzimea personală a lui Guillard nu era 
decât un răspuns la cruzimea generală. 

Oare tot acest lucru o motiva și pe ucigașa lui Sandrine? 


73. 


Passan cumpărase un buchet de trandafiri și își pusese o 
cravată. Era gata pentru negocierile de pace. 

În holul spitalului Robert-Debre, fu nevoit să cadă la învoială: 
vizitele nu începeau decât la ora 14:00. Se forţă să rămână calm 
și politicos și evită să scoată legitimaţia. În cele din urmă, reuși 
să ajungă la etajul doi. Când descoperi rezerva goală, fiecare 
detaliu al decorului i se înfipse în retină ca un ac. 

Salteaua goală. 

Structura de inox fără perfuzie. 

Piciorul patului fără fișa de temperatură. 

Se repezi la dulap și-l deschise cu un singur gest: era gol. Se 
dădu un pas înapoi ca și cum ar fi fost izbit de această viziune. 

Aruncă buchetul pe jos și-l sună pe Fifi. 

— Copiii sunt acolo? 

— Nu! Naoko a venit și i-a luat. Mi-a spus că a vorbit cu tine 
și... 

— La ce oră exact? 

— 8:30, cred... 

Passan se uită la ceas: era aproape ora 11:00. 

— Ascultă-mă, zise cu o voce neutra. Sună la Roissy și oprește 
toate zborurile spre Japonia. 

— Crezi că... 

— Blochează-le la sol. Fără excepţie. Apoi verifică dacă Naoko 
e la bord. 

— Nu avem nici mandat de percheziție, nici vreo sesizare! 

— Mă voi descurca eu cu procurorul. Naoko este martor-cheie 
într-un caz de crimă. Acţionează: vor veni și hârtiile. 


VP - 257 


— Ești sigur? 

— O șterge cu copiii mei, pricepi? 

Închise fără să aștepte răspunsul și ieși în fugă, lăsând florile 
pe jos. 

— Comandante! 

Passan se răsuci: doctoriţa din ajun, fantoma cu faţa ascuțită, 
era în capătul coridorului. Se întoarse și o luă spre ea, cu aerul 
deloc prietenos al unui taur pe cale să se repeadă. 

Femeia își încrucișă brațele și îl așteptă, cu o expresie 
hotărâtă. 

— Dumneavoastră aţi autorizat ieșirea soţiei mele?! urlă el. 

— Calmaţi-vă! V-am spus de ieri: starea ei nu era gravă. După 
o noapte sub observaţie, putea să plece. De altfel, ea ne-a 
cerut-o. Părea grăbită... 

— Sunteţi chiar tâmpită? spuse Passan, scoțându-și cravata. 
Era după o agresiune cu armă! 

Femeia nu se clinti. Fără îndoială, era obișnuită să gestioneze 
genul ăsta de crize, când nu se lupta chiar ea cu moartea. Furia 
lui Passan n-o impresiona. 

— Nu avem sarcina de a ne proteja pacienţii. Noi îi îngrijim și 
basta. Și grosolănia nu ajută la nimic. 

— Du-te dracului! răspunse Passan pentru a arăta că a 
priceput. 

Se răsuci pe călcâie, abţinându-se să nu-i tragă o palmă. 
Trebuia să recupereze cele câteva secunde pierdute. Să meargă 
la Roissy. Să verifice fiecare zbor direct spre Tokio. JAL. All 
Nippon Airways. Air France... Și pe cele cu escală. Cathay 
Pacific. China Airlines... Toate companiile asiatice. Să o scoată 
pe Naoko din avion, de păr dacă era nevoie, și să-și recupereze 
copiii... 

— Comandante! 

Polițistul își stăpâni o înjurătură și se răsuci din nou. De data 
asta, doctorița fu cea care se îndreptă spre el. Trăsăturile livide, 
ochii bulbucaţi, ciudat de vii pe această faţă de pește mort, nu 
trădau nicio emoție. 

— Vreau să vă vorbesc despre ceva... 

— Nu e acum momentul. 

— Un amănunt m-a intrigat legat de ceea ce aţi spus ieri, 
continuă ea, ignorând remarca lui. 

— Ce? Ce-am spus? 


VP - 258 


— Aţi vorbit despre copiii dumneavoastră. 

Aluzia la Shinji și Hiroki îl surprinse. Atmosfera de pe coridor 
părea și mai încinsă. 

— Și? 

— Sunt dintr-o căsătorie anterioară? 

— Nu. De ce ar fi? 

— Sunt adoptați? 

— De ce mă întrebaţi? Explicaţi-mi, la naiba! 

Pentru prima oară, doctorița ezită. Ochii ei limpezi fixară un 
punct imaginar de pe jos. 

Passan făcu un pas spre ea. 

— Aţi spus prea mult sau nu destul. 

— Dacă nu sunteţi la curent, nu știu dacă pot să... 

Passan strânse din pumni, dar doctoriţa nu se clinti. 

— Spuneţi, îi spuse printre dinţi. 

— Ascultaţi, eu am supravegheat bilanţul medical al soţiei 
dumneavoastră. Probe de sânge, RMN, radiografii... Dacă e ceva 
de care sunt sigură este că nu a născut în viaţa ei. 

— POFTIM?! 

Femeia își desfăcu braţele exasperată. 

— Nu poate. Suferă de o malformaţie congenitală. Sindromul 
Rokitansky-Kuster-Hauser. 

Polițistul avea impresia că e pe marginea unui vulcan în 
erupție. Totuși, înaintă. Doctoriţa se dădu de data asta înapoi. 

— Mai clar? 

— Nu are uter. 

Fu nevoit să se sprijine de perete ca să nu se prăbușească. 


74. 


— Avionul companiei Jal a plecat acum douăzeci de minute. 
Naoko se află la bord, împreună cu Shinji și Hiroki. Nu mai e 
nimic de făcut. Nu putem nici măcar s-o oprim la vamă. Nu 
avem acorduri teritoriale cu Japonia și... 

Passan apăsa pedala de acceleraţie spre piața République. 
Vocea lui Fifi la celălalt capăt al firului i se părea departe. Foarte 
departe. Aproape la aceeași distanţă care-l separase până 


VP - 259 


atunci de adevăr. Inima îi bătea cu o sută douăzeci de bătăi pe 
minut. Respira cu dificultate. 

Totuși, conducea lin, reușind să-și ţină sub control agitația. 
Când nu mai rămânea nimic din el - când nu mai era nici soț, 
nici tată, nici bărbat -, îi mai rămânea polițistul. 

— L-ai anunţat pe procuror? întrebă cu o voce de gheaţă. 

— Tu trebuia să o faci. 

— Atunci nu-i mai spunem nimic. 

— Nu cerem mandat de urmărire internaţională? 

— Ai spus singur: nu va servi la nimic. Eu trebuie să fac curat 
în faţa casei mele. 

Olivier trecu pe lângă comisariatul din rue du Louvre, apoi 
intră în tunelul de la Halles. După soare, întuneric... 

— Ce se întâmplă? întrebă Fifi cu o voce ezitantă, între teamă 
și curiozitate. 

Passan ignoră întrebarea. 

— Vreau să verifici apelurile lui Naoko de pe mobil. Verifică 
telefoanele din saloanele vecine de la Debré. 

— De ce? 

— Nu e naivă. Știe că-i vom verifica telefonul. Fă rost de 
numerele infirmierelor, ale cabinelor telefonice din spital. Vezi 
dacă au calculatoare conectate la internet. Găsește-mi orice 
este legat de exterior! 

— Ce cauţi, de fapt? 

Passan ieși din nou în soare. Lumina îl izbi în faţă. Rue Turbigo 
era aproape goală. Era duminică. Pentru toată lumea în afară de 
el. Nu era decât la câţiva metri de destinaţia sa. 

— Rezervarea locurilor a făcut-o de la spital, răspunse în cele 
din urmă 

— Și ce dacă? Știm la ce zbor. 

— Sunt sigur că a mai contactat pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe asasin. 

— Vrei să spui... 

— De la început, toată povestea a fost legată de trecutul ei. 
Apucă-te de treabă și sună-mă după aceea. 

Trase în față la 136. Brusc, se văzu în oglinda retrovizoare. 
Sub efectul șocului sau al spaimei, faţa lui părea că se subţiase. 
Ochii îi ocupau întreaga figură. Pielea era cea care ducea tot 


VP - 260 


greul. Înghiţi o pastilă de-a lui Fifi - nimic nu mai putea să-l 
adoarmă. 

Intră pe ușă. Fără cod. Cu cheia universală. Mai venise o dată 
la Isabelle Zacchary, după arestarea unui ucigaș graţie 
identificării ADN-ului. O mică petrecere între polițiști. Șampanie 
caldă, o jigodie după gratii, o viaţă nevinovată pierdută pentru 
totdeauna. 

Își amintea de apartamentul spaţios. Jucării erau împrăștiate 
peste tot și avusese impresia că, în sfârșit, o vedea pe Zacchary 
cea adevărată. Căsătorită, mamă a trei copii, ocupându-se și cu 
altceva în afară de a colecta fibre de covor însângerate sau de a 
analiza urme de salivă. _ 

Ignoră liftul și din câţiva pași ajunse la etajul trei. In pragul 
ușii, simţi mirosul de pâine prăjită și de ochiuri. Era trecut de 
unu. Momentul privilegiat al unei gustări de duminică. Gustul 
uitat al baghetelor cu brânză și somon afumat îi veni în gât. De 
câtă vreme nu mai avusese dreptul la un mic dejun în familie? 

Se comportă ca un poliţist, alternând sunatul la sonerie cu 
lovituri cu pumnul până când i se deschise. Faţa roșie de 
indignare a lui Isabelle Zacchary apăru. Imediat ce-l recunoscu, 
trăsăturile i se destinseră. Era prima dată când îi vedea arsurile 
de aproape. Incercă să glumească: 

— Te-ai hotărât în sfârșit să vii să mă ridici? 

Passan nu-i răspunse: expresia lui era clară. Zacchary ridică 
din sprâncene. Părul blond-cenușiu era prins într-un coc care-i 
dădea un aer de rusoaică. 

— Ce se întâmplă? 

— Am nevoie de un serviciu. 

— Intră. Putem merge în birou. Să... 

— Nu. Vino tu pe hol. 

Ea făcu un pas înainte. Chipul ei nu mai păstra nicio urmă din 
expresia tihnită sau ironică de dinainte. 

În câteva cuvinte, Passan îi explică situaţia. La sfârșit, 
descoperi el însuși logica terifiantă a evenimentelor - o logică a 
cărei primă victimă fusese chiar el. O escrocherie care începuse 
la zece mii de kilometri și care se terminase tot acolo. 

— Ce vrei? 

— Ai păstrat probe din sângele lui Shinji și al lui Hiroki? Cele 
de pe cabina de duș? 

— Sigur. Ancheta încă nu s-a terminat. 


VP - 261 


Passan vâri mâna în buzunar și scoase un tub cu o etichetă pe 
el. 

— Sângele lui Naoko. Doctoriţa de la spitalul Debré mi l-a dat. 
la-mi și mie sânge și compară cele patru ADN-uri. 

Expresia lui Zacchary se schimbă din nou. De la gravitatea 
profesională trecu la tulburare. Femeile nu glumesc cu 
maternitatea. 

— La ce bun? Ai deja răspunsul, nu? 

— Vreau să fiu sigur. Putem face testele acum? 

— Nu putem aștepta până luni? 

O nouă tăcere în chip de răspuns. 

Femeia zâmbi cu resemnare: 

— Intră o secundă. Trebuie să dau un telefon. 


75. 


Laboratorul de analize genetice era situat la Charenton. 
Passan ajunse pe malul drept și rulă în direcţia autostrăzii de 
Est. Norii negri și ameninţători reveniseră. Era gata să 
izbucnească furtuna. Vara își regăsea înfățișarea tomnatică. 

Passan se aștepta ca Zacchary să-l bombardeze cu întrebări, 
dar nu schimbară un cuvânt tot drumul. În realitate, polițistul 
dialoga cu el însuși. Cum să califice actul lui Naoko? Trădare? 
Inșelătorie? Impostură? Niciun termen nu i se părea suficient de 
puternic, suficient de dur. Dincolo de toate, nu înţelegea 
motivul. De ce nu avusese încredere în el? O altă femeie i-ar fi 
spus adevărul. Ar fi luat împreună decizia de adopţie. 

S-ar fi dus până în Japonia... 

Işi dădea seama acum de ce nu voise niciodată ca el s-o 
însoțească la ginecolog, nici să asiste la vreo ecografie. Fără să 
mai pună la socoteală așa-zisele nașteri la Tokio, „în familie”... 
Gălbejită nenorocită. 

Alte întrebări - întrebări de poliţist - i se învârteau prin cap. 
Cum putuse să simuleze două sarcini sub nasul lui? Îi văzuse 
pântecele crescând, chiar dacă Naoko nu-i propusese niciodată 
să-l atingă. li văzuse sânii cum cresc, coapsele lărgindu-i-se. Și 
cum trecuse prin procedura de adopţie? Nu avusese nevoie de 
semnătura lui? Nu trebuiau să fie mai multe întrevederi? Pentru 


VP - 262 


a se pune de acord? Se va informa. O va interoga. Va afla și cele 
mai mici detalii. 

— Vii, sau ce faci? 

Ajunseseră. Urmase indicațiile lui Zacchary în mod reflex, fără 
să le conștientizeze. Drumul de o jumătate de oră trecuse parcă 
în câteva secunde și Passan parcase fără măcar să-și dea 
seama. 

— Directorul laboratorului a acceptat să vină, zise Isabelle, 
deschizând portiera. Locuiește alături. 

— De ce? 

— Pentru ochii mei frumoși. 

Traversară esplanada, apoi ajunseră la o clădire anonimă. 
Totul era închis. Geneticianul îi aștepta în prag. Imediat, Passan 
îl trecu în rândul figuranţilor. N-ar fi putut spune dacă era scund 
sau mare, tânăr sau bătrân. Polițistul înainta ca un condamnat 
pe culoarul morţii, fără să mai perceapă realitatea care-l 
înconjura. Nu voia decât să se termine. Să-și pună capul pe 
butuc. 

Laboratorul, pe un singur etaj, era compartimentat în camere 
închise, ale căror plafoane nu se ridicau decât până la mijlocul 
pereţilor de susţinere. De departe ai fi spus că sunt cutii aliniate. 
Se auzea un zumzăit: sălile aseptice menținute în permanenţă 
sub presiune pentru a evita orice contaminare. 

Prin ferestrele mici, se vedeau mesele de lucru, flacoane, 
pipete. Passan recunoscu centrifugele, etuvele, calculatoarele 
cu microscop deasupra. Nu lipseau decât laboranţii în halate 
albe care se agitau de obicei pe-acolo. 

— Pe unde o luăm? întrebă Zacchary. 

— Următoarea la dreapta, răspunse specialistul, punându-și 
haine sterile. 

Fără un cuvânt, Zacchary îl echipă și pe Passan: combinezon, 
papuci, bonetă de hârtie, mănuși de latex... Și ea se deghizase 
în cosmonaut - o regăsea așa cum o știa dintotdeauna: femeie 
de hârtie, gata să adulmece urmele asasinului. 

Doar că astăzi, scena crimei era el. 

În sală, strălucirea plafonierelor pe faianţa pereţilor îl orbi. 
Docil, își ridică mâneca. Medicul îi luă sânge, explicându-i că 
erau două metode de identificare genetică, una rapidă și una 
care cerea mai mult timp, prima nefiind atât de precisă. Olivier 
era la curent: demascase mai mulţi ucigași în urma primei 


VP - 263 


analize, așteptând confirmarea celei de-a doua. În ceea ce îl 
privea, examenul rapid era suficient. 

Medicul dispăru împreună cu Zacchary în spatele unei uși de 
sticlă mată. Passan rămase singur, cu un pansament la cot, 
așezat în fața unei mese de plastic. In mod absurd, își aminti că 
li se dădea o gustare donatorilor de sânge. La gândul ăsta, simţi 
cum îi chiorăie maţele. 

Îi sună telefonul. Se încurcă în combinezon, dar reuși să 
răspundă înainte să intre mesageria. 

Fifi. 

— Ai avut dreptate, spuse acesta fără niciun fel de 
introducere, Naoko n-a folosit telefonul ei. 

— Cel al spitalului? 

— S-a conectat ieri, la 18:10, la calculatorul dintr-o sală de 
jocuri pentru adolescenţi, în secţia de endocrinologie. De două 
ori. Totul este scris în japoneză. 

— Trebuie traduse mesajele. 

Punkistul rânji. 

— Am trimis deja e-mailurile profesorului meu de jiu-jitsu, un 
japonez. O minune că a răspuns. Duminica meditează și... 

— Ce-a spus? 

— Naoko a accesat pagina companiei JAL când și-a rezervat 
zborul. 

— Și restul? 

— Un mesaj la o anume Yamada Ayumi. Mă rog, mai degrabă 
Ayumi Amada în ordinea de la noi. 

Passan nu auzise niciodată de acest nume. 

— Ce i-a scris? întrebă cu o voce tremurată. 

— Doar un cuvânt. O ideogramă. 

— Proful tău l-a tradus? 

— Utajima. „Templul poemului”. El crede că e vorba de un 
nume propriu. Un loc, fără îndoială. Tu unde ești? 

Din reflex, Passan ridică ochii spre sala aseptizată. 

— O să-ţi spun. Te sun eu. 

Simţi o prezenţă în spatele lui. Isabelle Zacchary își scotea 
boneta de hârtie. 

— Viaţa mea e o adevărată nebunie, Passan, dar în 
comparaţie cu a ta, este „Căsuţa din prerie”. 

— Scutește-mă de glume. Ce spun analizele? 

Femeia puse patru diagrame pe masă, proaspăt tipărite. 


VP - 264 


— Shinji și Hiroki sunt copiii tăi. Și ai lui Naoko. Fără niciun 
dubiu. Rezultatul analizei nu lasă nicio ambiguitate. 

— Îţi baţi joc de mine! Ti-am spus că Naoko este sterilă. 

Zacchary îi adresă un mic zâmbet maliţios. 

— Nu asta mi-ai spus, Olive. Mi-ai spus că nu are uter. Ceea 
ce nu este același lucru. 

— Nu înțeleg. 

— Naoko nu poate să poarte copilul, dar asta n-o împiedică 
să-l poată avea. Nu este sterilă. 

Passan își puse coatele pe masă și își prinse capul în mâini. 
Un boxer în corzi. Sau un călugăr în rugăciune. Creierul lui era o 
tablă neagră de la care pierduse creta. 

— Nu e decât o explicaţie la povestea ta, reluă Isabelle. 

Polițistul ridică privirea, îndemnând-o să continue. 

— O NMP. 

— Adică? 

— Naștere prin mamă purtătoare. 

Lui Passan i păru că aerul aseptizat al laboratorului se 
rarefiază, ca și cum ar fi ajuns în vârful unui munte. 

Totul se potrivea. 

Fetusul de maimuţă din frigider. Sângele copiilor curgând în 
cabina de duș. lIdeogramele de pe perete care puteau însemna: 
„E al meu” sau „Sunt ai mei”... 

Isabelle avea dreptate. De două ori, Naoko recursese la o 
mamă purtătoare. 

Și această mamă era cea care venise să-și caute copiii. 


76. 


— Uite, sunt jocuri pe canalul 5. Trebuie doar să apeşi pe 
telecomandă. 

Naoko îi vorbea lui Shinji în japoneză. Poate că nu-i va mai 
vorbi niciodată în franceză. Hiroki era așezat de cealaltă parte a 
culoarului, absorbit de colorat - stewardesa îi adusese hârtia și 
culorile. Tot ea îi servise șampanie și mamei. Marele joc. Pentru 
această călătorie, Naoko nu se zgârcise: trei locuri la business. 
O avere. Risipise o parte din economiile personale. 

Nu conta. Economiile sunt pentru oamenii care au bani. 


VP - 265 


Acum, Airbus-ul A300 de la JAL zbura la peste douăsprezece 
mii de metri altitudine. Până în momentul decolării, Naoko nu 
respirase. Știa că Passan va veni la spital în această dimineaţă. 
Va descoperi dispariţia ei și îl va suna imediat pe Fifi ca să 
verifice dacă a luat copiii. Și va înnebuni. Va bloca zborurile spre 
Japonia. Va alerta poliţia de la Roissy-Charles-de-Gaulle și va 
ordona arestarea fugarei prin orice mijloace, chiar prin violenţă. 

Nu conta - sau, cu atât mai bine - era vorba despre soţia lui. 

Dar, printr-o minune pe care nu și-o explica, Naoko reușise să 
se strecoare. Mașinăria nu fusese suficient de rapidă. 

In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii niponi 
plecau la război cu o cutie agăţată de gât, în care urma să fie 
pusă cenușa dacă piereau în luptă. Naoko era aidoma acelor 
soldați. Murise pe front și revenea în ţară cu cenușa visurilor 
sale, a proiectelor, a fericirii sale... 

Scăpase de Passan, dar nu va scăpa de ea însăși. Toată viața 
încercase să fugă de rădăcinile ei. De ţara ei. De tatăl ei. De 
infirmitatea ei. Toată viaţa mersese de-a lungul mării pentru ca 
fluxul să-i șteargă urmele, dar, de data asta, totul era pierdut. 

Era adusă cu forţa la origini. 

De când se stabilise în Franţa, pretindea că este o cetățeană 
a lumii, liberă, independentă. Se înșela. În ciuda destinului ei de 
exilată, a gusturilor și ideilor sale orientate spre Occident, 
rămăsese mereu, în adâncul sufletului, japoneză. La naiba cu 
metafora bonsaiului și a creșterii în ghiveci. De ani de zile 
creștea în pământ, liberă să-și întindă rădăcinile, dar îngrăditura 
era tot acolo. Sub scoarța ei, în carnea ei, în seva ei... 

O fetiță franțuzoaică și catolică păstrează o amintire vagă 
despre prima sa comuniune. O oră de stinghereală, miros de 
tămâie, multe lumânări și gustul de ghips al anafurei. Naoko își 
amintea cum simţise talcul pe umerii ei, a doua oară când o 
îmbrăcaseră în kimono, la șapte ani, pentru ceremonia shichi- 
go-san (prima oară fusese la trei ani). Ştia că poemele tanka au 
un ritm specific al silabelor: 5-7-5-7-7. Nu uitase niciodată că în 
luna mai se recoltează mugurii de bambus, așa cum o făcea în 
fiecare an, împreună cu părinţii și cu fratele ei, în grădina de 
legume a familiei. Că trebuie să uzi grădina de ceai când aștepți 
oaspeți, pentru ca miresmele împrospătate să întâmpine 
invitaţii. Fiecare gest, fiecare atenţie din partea părinţilor 
sădiseră în inima ei o datorie pe veci - un on - de care nu va 


VP - 266 


putea să se achite vreodată. Până și gândurile ei cele mai 
spontane erau contaminate. Chiar și în ziua de azi, când pleca 
dimineaţa de acasă, își spunea uneori că erau mulți gaijin pe 
stradă, crezându-se încă la Tokio... 

Orice ar fi făcut, silabele poeziilor antice ritmau în sângele ei, 
sunetul apei când auzea soneria, stigmatul datoriei care-i 
strângea inima când se gândea la părinţii ei. Era mătase. Era 
cedru. Era shoji... 

De altfel, înainte de a fugi în Europa, fusese pasionată de 
propria cultură. Se impregnase de ea până în străfundul 
sufletului. Passan ar fi râs - sau ar fi plâns - dacă ar fi știut că 
Naoko citise de mai multe ori înainte de a împlini cincisprezece 
ani Povestea lui Genji - opera fondatoare a literaturii japoneze, 
peste două mii de pagini scrise de o doamnă de onoare de la 
curtea imperială din era Heian, în secolul al XI-lea. Ar fi fost 
surprins să știe că scrisese, în cadrul unui curs de istoria artei, o 
lucrare despre Yamanaka Sadao, un regizor pe care el sigur nu-l 
știa, mort la treizeci de ani în luptă în Manciuria. 

Oricum, ar fi fost siderat să descopere că ea fusese expertă în 
kenjutsu. De la vârsta de unsprezece ani și până la majorat, 
Naoko practicase „calea sabiei” sub ochiul binevoitor al tatălui 
său, el însuși convins că aparţinea unei linii de samurai. 

In toţi acești ani, sub influenţa lui, dar și din dorinţa de a se 
singulariza - generaţia sa refuza orice referire la trecut - se 
cufundase în cultura ţării ei, în tradiţia, în poezia acesteia. Trăise 
mental în alte secole. Violente, magnifice, neiertătoare. 
Timpurile când gheișele dormeau pe suporturi de lemn lăcuit, ca 
să nu-și strice coafurile. Timpurile când se smulgeau din rădăcini 
cireșii în primele zile de primăvară pentru a-i replanta în 
cartierul curtezanelor. Timpurile nu atât de îndepărtate când 
soldaţii înfrânți se întorceau în ţară pentru a auzi întrebarea: 
„Cum poţi fi viu, când comandantul tău e mort?” 

La optsprezece ani, trimisese totul la plimbare, sabie, tradiţii, 
inclusiv pe tatăl ei. Nu din revoltă, ci, dimpotrivă, pentru că îl 
considera pe dușman învins. 

Era liberă și autonomă. Această victorie i-o datora unei 
singure persoane. 

Umbra ei, dublura ei, prietena ei. Un spirit pur numit Ayumi. 


VP - 267 


77. 


Naoko își petrecuse copilăria, la fel ca toate fetele de vârsta 
ei, pe treapta cea mai de jos a scării sociale. Părinţii ei erau mai 
presus de ea. Profesorii ei erau mai presus de ea. Cea mai 
neînsemnată persoană mai mare decât ea era deasupra ei. 
Orice individ de sex masculin, chiar și un ţânc, era mai presus 
de ea... 

De fapt, Naoko nu vedea cine ar fi putut fi mai prejos decât 
ea. 

Comportamentul ei se baza pe șabloane, îndatoriri, 
plecăciuni. Mânuia limbajul cu precauţie. Se mișca într-o reţea 
complicată de reguli, constrângeri, obligaţii. Ea nu vorbea, își 
cerea iertare. Nu creștea, dădea înapoi. 

Până la întâlnirea cu Ayumi. 

Adolescenta nu se situa pe o treaptă sau alta a ierarhiei, ea 
ignora, pur și simplu, scara socială. Aluneca pe lângă ea, zbura, 
în ciuda oricărei bune-cuviinţe sau a bunelor maniere. 

Ayumi era mută. Nu surdă, ci pur și simplu mută. Acest 
handicap îi oferea o forță suplimentară. Chiar și în Japonia ești 
indulgent cu cel care face probleme dacă acesta e infirm. Mai 
mult, tăcerea ei dădea o putere specifică revoltei sale. Furia ei 
era subterană, telurică - redutabilă. 

Ayumi nu spunea nimic, dar făcea un zgomot asurzitor. 

Ca și Naoko, se născuse într-o familie din partea superioară a 
clasei de mijloc. Drumul lor părea să fi fost trasat dinainte. 
Trebuiau să aleagă o formă de educaţie utilă - drept, medicină, 
finanţe -, dar la primul copil, n-aveau să mai lucreze pentru a se 
ocupa de progenitura lor. Trebuiau, de asemenea, să se înscrie 
într-o școală a „bunelor neveste”, unde să învețe arta punerii 
mesei, reguli de protocol, aranjamente florale, arta 
grădinăritului, ceremonia ceaiului... Aceste învățături, niciodată 
renegate, reveniseră în forţă la sfârșitul anilor '80. 

În ceea ce privește căsătoria, existau mai multe opţiuni. Dacă 
părinţii alegeau calea clasică, urma să fie omiai, căsătoria 
aranjată. Se putea face apel la o nakôdo, vecină sau membră a 
familiei care să fi auzit de un tânăr interesant - sau interesat - și 
care să pună în legătură părțile. Şi, în sfârșit, mai era clubul de 


VP - 268 


întâlniri sau agenţia matrimonială. Existau de toate felurile: cu 
plată, gratuite, exclusiviste, pentru toată lumea... 

Nici Naoko, nici Ayumi nu se simțeau atrase de aceste 
obiceiuri. Le plăcea o anecdotă bine-cunoscută în Japonia: o 
tânără soţie, care nu-l văzuse pe logodnicul ei decât o singură 
dată și care ţinuse tot timpul întâlnirii ochii plecaţi, își 
confundase soțul în ziua nunţii. Abordau viitorul cu o privire 
diferită - și învingătoare. Voiau să fie independente, să urce pe 
scara socială, să scape de originile lor. Nici vorbă să ţină cont de 
sfaturile familiei sau de interesul clanului. Nici să urmeze calea 
banală a soţiei înarmate cu baveţică. Studii solide, o meserie 
bună și la drum spre un destin modern. 

Totuși, situaţia nu era aceeași pentru cele două adolescente. 
Dacă Naoko era strivită de autoritatea paternă și nu putea să 
spere la emancipare decât după ce ar fi terminat studiile ca 
studentă model, Ayumi trăia singură cu tatăl ei și dispunea de 
mai multă libertate. Bărbatul, văduv, nu încercase niciodată să 
se recăsătorească. Se consacrase fiicei sale mute. Relaţiile lor 
erau foarte strânse și, în același timp, complice și misterioase. 

Ayumi era, totodată, cea rebelă - și, în domeniul ăsta, o 
învățase totul pe Naoko. Mai întâi o învățase limbajul semnelor, 
ca să poată comunica mai spontan. Apoi, îi explicase că 
adevărata revoltă nu este să reacționezi în funcție de adversar, 
ci să-l ștergi, pur și simplu. Să acţionezi ca și cum n-ar exista. 
Doar atunci ești liberă. Și poți să-ţi identifici propriile dorinţe. 

Cele două fete se cunoscuseră la Hyoho Niten Ichi Ryu, o 
școală de kenjutsu care preda învăţăturile unui samurai celebru 
din secolul al XVII-lea: Miyamoto Musashi. Doj/o-ul se găsea pe 
insula Kyushu. Naoko și Ayumi se antrenau cu câţiva adepţi la 
Tokio și făceau cu regularitate drumuri la maestrul lor. Uneori, 
urmăreau lecţiile maestrului pe o mică insulă lângă Nagasaki: 
Utajima. 

Sub influenţa lui Ayumi, Naoko încetase să urască acea școală 
Niten unde tatăl ei o înscrisese, pentru a descoperi avantajele 
pe care putea să le aibă acolo. Disciplina Musashi este 
deosebită. Niciun veșmânt specific nu este obligatoriu. Fiecare e 
liber să vină când vrea. O abordare foarte diferită de rigoarea și 
tehnica specifice artelor marţiale. Maestrul lor nu poseda nici 
măcar o sabie adevărată. Un vechi bokken de lemn era, după el, 


VP - 269 


mai mult decât suficient pentru a practica așa-numita „cale a 
suflului”. 

Naoko îl adora pe acest bătrân, moștenitor al celui mai mare 
samurai al tuturor timpurilor, care, atunci când ieșea în stradă, 
semăna cu un trecător oarecare, cu treningul ponosit și șapca 
de baseball. Își aminti că, la sfârșitul vieţii, deși concentrarea și 
gesturile nu fuseseră niciodată mai pure, buzele lui pronunţau, 
înainte de asalt, cuvinte mute. Naoko se întrebase mult timp ce 
anume spunea înainte de a-și da seama că bătrânul se juca pur 
și simplu cu proteza. Acest detaliu se dovedise a fi esenţial: 
calea Musashi te învaţă sinceritatea, dezvoltă conștiința de sine, 
concluzia a ceea ce suntem cu adevărat. 

Ayumi înţelesese asta înaintea lui Naoko. Ea îi explicase că 
sabia nu le va ajuta să devină mai puternice, ci libere. 

Ayumi nu era frumoasă. Avea ochi oblici de mongolă și față 
rotundă de chinezoaică. Semăna cu Otafuku, o zeitate a 
Japoniei, creatură cu obraji bucălaţi, simbol al fertilităţii - era 
deja o ironie a sorții... Avea un breton care-i dădea un aer de 
caniș bosumflat. li lipsea feminitatea, avea mișcări repezite și 
stătea mereu încordată, cu capul înainte, cu un aer hotărât. 

Cu toate astea, băieţii pe ea o plăceau. Băieţii din generația 
lor erau niște găligani cu păr portocaliu, puţin interesaţi de fete 
și cu atât mai puţin de sex, care trăiau prin jocurile video, modă, 
droguri. Autosuficienţi, complet pasivi, se credeau originali. 
Ayumi se dădea la ei și „mâncătorii de soia” o lăsau. Emana 
senzualitate, o îndrăzneală care-i atrăgea și-i speria în același 
timp. 

Cele două prietene își petreceau timpul la Shibuya, la 
Omotesando, la Harajuku. Mâncau okonomiyaki, acele clătite 
umplute făcute în fața ta. Aveau grijă de tamagothchi-i lor, mici 
animale de companie virtuale. Își scurtaseră la maximum 
tricourile Hard Rock Cafe pentru mașina de spălat, variaseră la 
infinit ţinuta lor de școală, rămânând totuși în normă: fustă 
albastră și șosete albe. Țineau jurnale intime, se masturbau 
împreună și beau sake. Mult. Ayumi le trăgea bine la măsea. 

După care se produsese catastrofa. La șaptesprezece ani, 
Naoko încă nu avea ciclu. Mama ei s-a hotărât să consulte un 
medic. Examinări. Analize. Diagnostic. Tânăra fată suferea de o 
malformaţie congenitală: avea trompe și ovare, dar nu avea 
uter. Adesea, sindromul Rokitansky-Kuster-Hauser este însoțit 


VP - 270 


de absenţa vaginului. Nu și la Naoko. lată de ce nimeni nu 
sesizase anomalia ei. 

Tânăra fată se repezise la telefon și o sunase de urgenţă pe 
Ayumi. Puseseră la punct un sistem sonor asemănător cu morse, 
pentru a comunica la distanţă. Ayumi a studiat imediat 
problema: tatăl ei era ginecolog și biblioteca lor era burdușită cu 
cărți de specialitate. Ayumi era de părere că absenţa uterului n- 
o va împiedica pe Naoko să-și întemeieze o familie. Era fertilă. 
Putea recurge la o sarcină prin altcineva. 

Cele două fete se înțeleseră. Ayumi îi jurase lui Naoko că îi va 
purta copiii. Naoko a plâns plină de recunoștință, și-a strâns 
prietena în braţe, dar, în adâncul sufletului ei, renunţase pentru 
totdeauna la maternitate. Va fi o femeie de afaceri, o războinică, 
o învingătoare. Restul nu conta. 

În 1995, un alt eveniment major: întâlnirea cu un fotograf în 
metrou. Probe. Castinguri. Contracte... Naoko a devenit 
manechin. Ayumi n-a fost de acord. In opinia ei, era o muncă 
pentru proaste. Naoko i-a dat dreptate, dar aceste slujbe îi 
aduceau bani, deci independență. 

De fapt, această muncă le îndepărtase. Naoko își schimbase 
statutul. Dintr-o puștoaică ștearsă se transformase într-o tânără 
pe care imediat o remarcai. Nu mai avea nevoie de complicea ei 
provocatoare pentru a atrage bărbații. In anii următori, nu s-au 
mai văzut. Naoko a simţit o ușurare obscură. În adâncul ei, 
dominarea tăcută a lui Ayumi sfârșise prin a o apăsa. Și chiar 
prin a o speria. 

Naoko începuse să călătorească. Milano. New York. Paris... 
Apoi îl întâlnise pe Passan. 

Dragoste la prima vedere. Chimie specială. Căsătorie. Invitase 
mai multe prietene din Japonia, dar nu și pe Ayumi. Anii treceau 
și muta i se arăta, făcând-o să dea înapoi, ca o prezenţă 
negativă. Aproape ca un blestem. 

Se înșela: blestemul era propria infirmitate. 

Naoko descoperise ce însemna dragostea în Franţa: să faci 
copii. Passan voia tone de copii! Visa să unească Orientul cu 
Occidentul, urmau să producă adevărate capodopere! Ca de 
obicei, polițistul era în același timp exaltat, naiv și emoţionant - 
și tocmai asta iubea la el. 

Atunci, în capul ei mic și încăpățânat de japoneză, luase cea 
mai proastă decizie: să ascundă adevărul. O femeie care nu 


VP - 271 


poate să ducă o sarcină nu este o femeie adevărată. Se hotărî 
să mintă până la capăt. Se întorsese în Japonia și o căutase pe 
Ayumi. Muta avea douăzeci și cinci de ani. Era în al doilea an la 
ginecologie și cunoștea perfect problema. Dacă Naoko ar fi fost 
mai deșteaptă, ar fi înțeles că Ayumi o aștepta... 

Studenta cunoștea procedura, dar și legea internaţională, 
pentru că puţine ţări autorizează procedura ce implică o mamă 
purtătoare. Aleseră California. Naoko urma să preleveze spermă 
de la soțul ei, pe care avea s-o congeleze. Ayumi îi explicase pe 
îndelete cum să procedeze. Apoi, își dăduseră întâlnire la Los 
Angeles pentru a efectua donarea de ovocite și fertilizarea in 
vitro. Cu doi embrioni transferați, șansele de sarcină erau mai 
mult decât rezonabile. Ayumi mersese la fiecare consultatie, la 
fiecare ecografie sub numele lui Naoko. Născuse sub acest 
nume. Era suficient să declari nașterea copilului la Tokio, apoi să 
te adresezi ambasadei Franţei. Naoko se întorsese cu bebelușul 
ei, care era japonez și cu acte în regulă. 

Muta se gândise la tot. Implantase prin celioscopie un 
buzunar anatomic sub perineul lui Naoko. Nu trebuia decât să 
fie umplut, din două sau trei săptămâni, cu ser fiziologic pentru 
a da o iluzie de burtică. Ideea o șocase pe Naoko, dar manevra 
era simplă: injecția se făcea prin ombilic. În câteva săptămâni, 
pântecul ei se rotunjise. Ayumi îi dăduse să ia și capsule de 
Utrogestan - progesteron care-i umflase sânii și o ajutase să se 
îngrașe. Îi furnizase chiar și urina unei femei gravide pentru a 
avea un test de sarcină pozitiv. 

Ultimul obstacol fusese Passan însuși. Trebuia convins să 
rămână în Franţa în timp ce soţia lui se ducea să nască la Tokio. 
Naoko știa că putea să-l convingă. El va respecta încă o dată 
decizia ei. | se va părea chiar normal să fie exclus de la acest 
moment sacru. Un moment japonez. 

Și astfel venise Shinji pe lume. 

Polițistul înghiţise ofensa, dar începuse să aibă resentimente 
faţă de Naoko. Oare atunci se produsese ruptura dintre ei? La 
această trădare, se adăugase eroziunea timpului, trecerea 
anilor, foamea nesatisfăcută a corpurilor... 

Când îl „concepuseră” pe Hiroki, polițistul se răzvrătise. Nici 
vorbă să urmeze același scenariu. Urmaseră strigăte, plânsete, 
ameninţări. Dar, încă o dată, Passan cedase. Naoko zburase în 


VP - 272 


Japonia. Această capitulare îi frânsese inima: polițistul o iubea 
într-atât, încât acceptase inacceptabilul. 

Când se întorsese la Paris cu Hiroki, înțelesese că totul se 
terminase între ea și Passan. Ce era prea mult, era prea mult. 
Pentru copilul abandonat, care îi dăduse ceea ce avea el mai 
preţios, încrederea lui, fusese prea mult. 

De fapt, între Naoko și Passan nu mai erau decât copiii. 

Se închisese în ea la întoarcere. Nu mai ţinu legătura cu 
Ayumi. Ignorase datoria ei faţă de Ayumi, on-ul. Începuse chiar 
s-o urască pe această complice, care-i permisese să fie mamă, 
dar pe care o acuza în secret că-i distrusese relaţia cu soțul ei. 

Când muta îi scrisese în februarie, cu un an în urmă, pentru a- 
i spune despre moartea tatălui ei, Naoko răspunsese cu câteva 
cuvinte de complezenţă, scuzându-se că nu poate veni. Eroare 
fatală. Nu înţelesese strigătul de ajutor al prietenei sale. Nici nu 
simţise fragilitatea sa psihologică. Ayumi era la un pas de a 
înnebuni. Pierzându-și tatăl, se întorsese spre cealaltă familie a 
sa. 

„SUNT Al MEI”. 

Ayumi devenise o sabie scoasă din teacă. Naoko putea acum 
să simtă furia, supărarea, hotărârea ei. 

Dar Ayumi părea să ignore un lucru: Naoko era încercată și ea 
de aceleași sentimente. 

Și ea era un tăiș scos din teacă. 


78. 


Timpul ţine cu mine. 

Passan se simţea în legătură cu apocalipsa care se abătuse 
peste oraș. O ploaie musonică. Un potop continuu, care părea că 
nu se va mai sfârși. Norii murdari acoperiseră cerul, dar îi 
ghiceai doar prin masa compactă și cenușie care se revărsa 
peste tot, pe străzi, pasaje și suflete. 

Fifi conducea cu pedala apăsată la maximum, cu luminile de 
la girofar strălucind ca niște cioburi de sticlă în furtună. Passan 
nu știa dacă pornise și sirena: nu auzea decât rafalele furtunii. 
Când ajunseră pe înălțimile Mont-Valgrien, spuse în gând o 


VP - 273 


rugăciune. Ca toată apa asta să spele casa lui, care fusese 
pângărită. Ca apa să le ierte păcatele. Nu-și pierduse speranţa. 

Nu doar pentru anchetă. Pentru copiii lui, pentru casa lui, 
poate pentru căminul lui... 

— Vin în cinci minute, spuse când ajunseră în faţa casei. 

Se năpusti afară și fu imediat înghiţit de furtună. Acţionă 
telecomanda porții și se strecură printre peluze. Când intră în 
casă, nu mai era decât o zdreanţă șiroind de apă. Avu grijă 
măcar să se descalțe. 

Se duse direct la subsol. În mod logic, ar fi trebuit să-și facă 
valiza în studioul din Puteaux, dar preferase să vină acasă. De 
altfel, își uitase aici pașaportul, dar și o cutie de pantofi cu 
agende în care își nota cele mai mici fapte și gesturi de ani de 
zile. Le luă pe cele care-l interesau și le vâri în buzunarul de la 
haină. Puse câteva haine într-o geantă, împreună cu o trusă de 
toaletă. Acum nu putea fi vorba de eleganță și cămăși fără cute. 
Se împiedica în hainele lui ude. Nările îi erau pline de mirosuri 
familiare: lenjerie umedă și asfalt ud. Un miros de bârlog, de 
slujbă murdară de poliţist. Asta îi plăcea. 

Când urcă din nou, fu frapat de ecoul casei. Picăturile se 
auzeau cum cad peste tot. Spațiile păreau libere acum să se 
joace cu rezonanţele, cu golul. Umbre lichide circulau, ca niște 
spectre freatice. Niciodată casa nu mai avusese asupra lui 
efectul acesta de sanctuar. Avea impresia că se află în 
mausoleul lui Lenin. 

În pragul casei, îi veni o idee. Lăsă geanta jos și urcă din patru 
în patru scările spre etaj. Intră la Naoko în cameră și trase de 
sertarul noptierei. 

Kaiken-ul nu mai era acolo. 


79. 


Fifi gonea pe banda de oprire de urgenţă cu sirena pornită. 
Avionul lui Passan decola la ora 20:00. Găsise în ultima clipă un 
loc la ANA. își spuse că va putea să-și refacă proviziile la 
farmacia aeroportului. Va avea apoi douăsprezece ore de zbor 
ca să-și lingă rănile și să revadă la infinit informaţiile pe care le 
avea - sau, cel puţin, ipotezele. 


VP - 274 


În faţa terminalului 1 de la Roissy-Charles-de-Gaulle, avu 
impresia că trece printr-o perdea cenușie de păclă, ale cărei 
aripi se deschideau peste un exod. Pasagerii se îmbulzeau spre 
rotonda imensă. Umbrelele se răsuceau în furtună. Hamalii 
treceau prin bălți și lăsau urme murdare. 

Passan își scoase arma și i-o dădu lui Fifi. În schimb, punkistul 
îi întinse foile cu informaţiile luate de pe internet. 

— Hârtiile pe care mi le-ai cerut. 

Olivier le luă și le puse în buzunarul interior al hainei. 
Adjunctul său îi întinse un ultim cadou: o pungă burdușită. 

— Rezerva personală a doctorului Fifi. 

— Vrei să mă aresteze la vamă? 

— Dacă te lasă să treci cu căpățâna asta a ta, nimic nu ți se 
mai poate întâmpla. 

Passan îl bătu pe umăr, zâmbind. 

— Tinem legătura? spuse punkistul, dintr-odată serios. 

— Sigur că da. 

— Vrei să-i supraveghem telefonul? 

— Inutil. Nu-l va mai folosi. Are un telefon japonez. 

Naoko și-ar fi tăiat mai degrabă mâinile decât să folosească la 
Tokio telefonul ei francez. Spirit practic, spirit de 
supraviețuitoare. 

Passan deschise portiera. 

— Eşti sigur de ceea ce faci? insistă Fifi. 

— Tu ai spus-o: Eu sunt singurul care știe când îi e frig... 

Polițistul își puse geanta pe umăr și se îndepărtă de mașină 
fără să se uite înapoi. 

O oră mai târziu, era instalat în cabina avionului NH 206 spre 
Tokio, la clasa economică. Ar fi fost mult spus că stătea 
„confortabil”, dar era așezat aproape de hublou și arsurile îi 
acordau un răgaz. În situaţia dată, nu aspira la nimic mai mult. 

Nu așteptă decolarea ca să se cufunde în dosarul lui. O 
documentaţie completă privind așa-zisa „gestație pentru 
altcineva”. Etapele principale - fecundarea in vitro, transferul 
embrionar... ţările în care această tehnică era autorizată - 
Statele Unite, Canada, India... -, procedura de urmat pentru a 
găsi o mamă purtătoare... 

Naoko mersese în Statele Unite, era sigur. Pe Coasta de Vest, 
cea mai aproape de Japonia. Fusese mereu fascinată de State, 


VP - 275 


pe care le vedea ca pe un pământ al făgăduinţei pentru 
emigranţi. 

Viziune naivă după el, dar pe care o înţelegea și o respecta. 
Răsfoind paginile, amănuntele tehnice îl făcură să se oprească. 
Naoko trebuise să stocheze pe furiș sperma lui. Cum făcuse? Nu 
folosiseră niciodată prezervative. 

Puțin câte puţin, evaluă amploarea minciunii. Tot ce trebuise 
ea să ascundă. Vizitele medicale. Examinările. Călătoriile. In 
realitate, nu se ascunsese niciodată, dar îl înșelase în legătură 
cu natura actelor sale. Nu erau minciuni prin omisiune, ci prin 
transcriere. Toţi anii aceștia, Naoko dusese o viaţă dublă. 

Scoase din buzunar agendele. 2003. 2005. Anii când se 
născuseră copiii. În lumina secretului ei, datele și călătoriile lui 
Naoko căpătau acum un alt sens. Cu aproape nouă luni înainte 
de așa-zisele nașteri, ea plecase în Japonia. De fiecare dată, cu 
o seară înainte, făcuseră dragoste. Pretinsese că asta îi va purta 
noroc. 

În realitate, făcuse colectarea. 

Se dusese apoi la o clinică pentru fertilizarea in vitro. Unul sau 
mai mulți embrioni fuseseră implantaţi în uterul „purtătoarei”. 
Ayumi Yamaaa. Ridică privirea și reflectă. Cine era? O candidată 
necunoscută? O prietenă? O verișoară? Era japoneză? 
Americană? Japoneză emigrată în Statele Unite? 

În orice caz, dacă ea era ucigașa, ceva nu se potrivea: Naoko, 
prudenţa întruchipată, n-ar fi încredinţat niciodată o astfel de 
misiune unei persoane instabile sau turbulente. Nu devii 
psihopatul zilei de azi pe mâine. Dacă Naoko o cunoștea pe 
candidată, cum de nu descifrase semnele nebuniei sale latente? 

Passan se întoarse la dosar. Opt luni mai târziu, o nouă 
plecare a lui Naoko. Pentru „a naște”. Unde fusese fixată 
întâlnirea cu cealaltă? La Tokio, bine-nțeles. N-aveai cum să 
trișezi în legătură cu locul nașterii. Alte întrebări se ridicau 
totuși: cum putuse Ayumi Yamada să nască și să declare copiii 
sub patronimul lui Passan? Se dăduse drept Naoko? Complicele 
puseseră la cale o combinaţie - pe care o va descoperi el. O 
lună mai târziu, Naoko se întorcea, cu ochii strălucind de emotie 
și un bebeluș în braţe. 

Mai rămânea misterul legat de cum mimase sarcina. Fifi nu 
găsise nimic despre vreun produs care ar fi putut declanșa o 
graviditate artificială. Nici despre ceva ce ar fi putut umfla 


VP - 276 


abdomenul. Nu conta: rezultatul era acolo. Naoko regizase totul 
pentru a-l înșela, chiar și un test pozitiv de sarcină. 

Avionul decolă. Vâjâitul reactoarelor. Vacarmul instrucțiunilor 
de securitate, rostite de o voce asurzitoare, însoţită de bruiaje. 
Passan închise dosarul. Nu era în apele lui. Era epuizat și, în 
același timp, febril și amețit. 

Privi în jur și observă că avionul era ticsit de japonezi. Cu atât 
mai bine: discreţia lor nativă îi va împiedica să se holbeze la el, 
cu moaca lui de pâine prăjită. In timpul zborului avu senzaţia că 
este normal. Și așa va fi, fără îndoială, și la Tokio... 

La această idee, arsurile își făcură din nou simțită prezența. 
Pielea părea că-i crapă precum coaja unei castane prăjite. 
Așteptă ca semnalele de pe plafoniere să se stingă ca să se 
închidă în toaletă pentru o doză nouă de Biafine. Inghiţi și două 
pastile de la Fifi - mai bine să doarmă decât să rumege iar și iar 
aceleași ipoteze timp de douăsprezece ore... 

După ce se întoarse la locul lui, închise ochii, pregătit să-și 
facă ordine în gânduri. În loc de asta, îl năpădiră amintirile. În 
mod surprinzător, erau amintiri fericite. Momente când 
comunicase, când se bucurase împreună cu Naoko. De fiecare 
dată, același detaliu ieșea la suprafaţă, de neînțeles, tot atât de 
precis ca un ac care se înfige în țesătură. 

Râsul lui Naoko. 

Japoneza avea o particularitate: se abţinea să râdă. 
Manifestările ei de bucurie se rezumau la transpiraţia ușoară a 
buzelor. Și dacă vreodată un hohot mic îi scăpa, își acoperea 
imediat gura cu mâna. Totuși, de câteva ori, adevăratul râs 
ieșise la iveală, cu note ascuţite, hohote grave, un spectacol plin 
de senzualitate, lăsând să se vadă dinţii perfecţi. Cu atât mai 
uimitor când se ivise în ocazii neașteptate. Odată, într-o piscină 
în care apa era prea rece. Altă dată, la o seară de karaoke în 
cartierul Shibuya sau atunci când Passan fusese cât pe-aci să fie 
mușcat de noul câine al părinţilor ei. In aceste momente, chipul 
de porțelan al lui Naoko strălucea și dădea la iveală o textură 
inedită. Particulele de bucurie se evaporau în spaţiu, ca atunci 
când sufli într-o pudrieră. Passan se gândea și la pudra de talc 
pe care o folosesc gimnastele pentru a se opune legii gravitaţiei. 
Era exact același lucru: Naoko evada, își lua zborul ca un nor de 
talc. In acele momente, își spunea că sufletul ei era de o 
claritate uluitoare, de o puritate necunoscută. 


VP - 277 


În privinţa ei, Passan nu avea prea mult fler... 

Cu toate astea, o înțelegea. Nu-i spusese adevărul pentru că, 
în ochii ei, o femeie fără uter nu era femeie. Fusese o decizie 
japoneză. Minciuna sau sinuciderea. Se întâlnea deci cu Naoko 
pe o potecă unde nu crezuse că se vor intersecta vreodată. Cea 
a tradiţiei nipone. Onoare dură și pură. Revăzu, ca o confirmare, 
privirea ei imobilă, un lac negru absolut indescifrabil, care avea 
totuși strania claritate a misterului. 

Tot ce putea face acum era să meargă neîntârziat în ajutorul 
ei. 

Utajima. Ayumi Yamada. Un loc, un adversar. Nu trebuia să fii 
un geniu ca să ghicești că era vorba despre o întâlnire. O 
întâlnire mortală. 

Naoko se întorcea acasă pentru a regla conturile. 

Era o poveste cu sânge și ură. O poveste cum le place 
polițiștilor. 

Ceva ce, chiar și la zece mii de kilometri de casă, el putea să 
gestioneze. 


80. 


Ora 15:00, a doua zi, ora locală. 

La coborârea din avion, Passan nu se simţi exilat în altă lume. 
Pista de aterizare udă de ploaie se contopea cu cerul apăsător și 
fără culoare. Nu mai știai cine era reflexia, cine era modelul, 
cine murdărea pe cine... Potopul parizian îl urmărea și aici. 
Răspuns logic al destinului. De fapt, venise în Japonia pentru a 
termina ceea ce începuse în Franţa. ă 

Acest decor neînsufleţit îi amintea de propria lui stare. In 
avion nu adormise: pur și simplu, ochii i se închiseseră. Se 
trezise cu câteva minute înainte de aterizare, fără să-și mai 
amintească nimic despre zbor. Nici de vreun vis. Cel puţin, 
corpul lui se odihnise. 

Își urmă tovarășii de călătorie și se trezi într-un hol imens ce 
semăna cu o ediţie bilingvă: japoneză de o parte, engleză, de 
cealaltă. Narita semăna cu toate aeroporturile din lume. 
Structură de beton. Dâre luminoase. Materiale strălucitoare și 
reci. Cu o diferenţă, totuși, pe care o observa de fiecare dată cu 


VP - 278 


aceeași surpriză și cu aceeași candoare: aici erau aproape 
numai japonezi. 

Chipurile erau aplatizate, în același timp surâzătoare și 
zăvorâte în ele însele ca niște închizători. Se multiplicau la infinit 
sub părul negru. Passan regăsi emoția, entuziasmul pe care și le 
amintea din ziua aceea din 1994, când pusese pentru prima 
oară piciorul în arhipelag. Simţea un soi de recunoștință vagă 
faţă de acest popor și acest pământ. 

Pentru că avusese doar bagaj de mână, se îndreptă direct 
spre ieșire. Inainte să plece, nu dăduse decât un telefon: la ora 
17, la Paris, miezul nopţii la Tokio, îl sunase pe Shigeru, fratele 
lui Naoko. Omul putea să-l ghideze în orașul tentacular și avea 
informaţii serioase despre povestea lui. Passan fusese foarte 
clar: nici vorbă să dea înapoi. Shigeru, ca membru al 
complotului, îi devenea astăzi ajutor și sprijin. 

Trecu prin vamă și ajunse în holul de la Sosiri. Shigeru îl 
aștepta, cu haina lui de in șifonat și cu alura de profesor care se 
opunea globalizării. În cărţile sau filmele gaijin, japonezii sunt 
întotdeauna impasibili sau cu chipul încremenit într-un zâmbet. 
Stau drept, cu braţele de-a lungul corpului, gata oricând să te 
salute cu plecăciuni la nouăzeci de grade, cu rigiditatea unui 
automat. Shigeru nu corespundea acestui standard. La patruzeci 
de ani, avea o atitudine de invidiat: era relaxat, departe de 
vechile zbuciumări ale trecutului. După ce supravieţuise multor 
perioade, rock, alcoolism și droguri, era acum profesor de 
engleză și franceză. Fără regret sau tristețe. 

Passan îi făcu un semn cu mâna fără să zâmbească. Nu era 
loc de efuziuni familiale. Dacă o ierta pe Naoko, era încercat 
totuși de un resentiment vag faţă de familia ei. Atitudinea lor nu 
făcea decât să-i întărească părerea: fusese întotdeauna mințit, 
el, gai/inul. 

— Salut, Shigeru. 

— Olivier-san. 

Se înclinară și își strânseră mâinile în același timp. Passan nu 
se simţise niciodată relaxat în prezența cumnatului său. De fapt, 
nu se simţise niciodată în largul lui în prezenţa vreunui japonez 
de sex masculin. Se simțea mereu în rivalitate cu ei. Fără să știe 
dacă era vorba de o paranoia personală sau de un fapt real. 


VP - 279 


Shigeru îl întâmpină în stilul japonez: niciun cuvânt despre 
faţa lui arsă, nici despre cagula lui care semăna cu o șosetă 
trasă pe cap. 

— Au ajuns? întrebă Passan neliniștit. 

— Shinji și Hiroki sunt la părinții noștri. 

— Și sora ta? 

— Deja a plecat. 

— Unde? 

— N-am idee. _ 

Încep minciunile, îşi spuse Passan. Îl privi câteva secunde. 
Shigeru era un dandy cu păr lung și tâmple cărunte, îmbrăcat 
lejer, cu umbrela sub braț. Faţa lui era suptă, dar trăsăturile îi 
erau îndulcite de ochelarii fini și rotunzi, care-i trădau formaţia 
intelectuală. Părul ridicat în vârful capului îi dădea un aer 
superior și hotărât pe care expresia buzelor, mereu indecisă, 
venea să-l contrazică. 

— Ai să-mi spui ceva, nu? 

Shigeru îi luă hotărât geanta. 

— Mergem cu expresul. Intr-o oră suntem la Tokio. 

Prima eschivare. Passan își spuse că nu era încă momentul 
să-l bruscheze, dar era hotărât să se comporte ca un poliţist 
brutal și expeditiv. Venise ca forță de intervenţie, nu ca 
diplomat. 

— Vreau să-mi văd copiii. 

— Mi-am închipuit. Părinţii mei ne așteaptă. 

Passan se crispă. 

— Crezi că voi fi bine-venit? 

Shigeru izbucni în râs: 

— Ca întotdeauna! 

Un răspuns cât se poate de pervers. Ca/mează-te! Işi urmă 
ghidul până la ieșire, gândindu-se că Japonia era cel mai prost 
teritoriu pentru o anchetă într-un caz de crimă. 


81. 


Chiar de când urcară în vagon, Passan observă că ceva nu 
mergea. Vagonul era slab luminat. Climatizarea nu funcţiona. 


VP - 280 


Ceea ce însemna că fusese oprită voluntar - nimic nu intră în 
pană în arhipelag. 

Fukushima. Passan își aminti că fusese adoptată o politică de 
economisire a electricităţii după tsunami-ul din luna martie și 
catastrofa nucleară. Japonia pe care urma să o descopere 
mergea subturată, parcă în doliu pentru energie. Și acum, 
căldura din vagon îţi dădea impresia că te afli într-o seră 
tropicală. 

In ceea ce privește pasagerii, nu observă decât mutrele 
obișnuite. Călători entuziaști, în genul australian sau american. 
Oameni de afaceri impasibili, sprijiniți în valizele lor cu roţi. 
Stewardese japoneze, în costumele lor bleumarin-închis, râzând 
în spatele palmei duse la gură. Pasagerii citeau, dar cărțile lor 
păreau să aibă coperţi identice, ca și cum fiecare s-ar fi 
scufundat în aceeași lucrare misterioasă, sfaturi despre viaţă 
sau principii filosofice, care-i învățau să meargă în aceeași 
direcție. Alţii moţăiau. Una dintre trăsăturile populației nipone 
este capacitatea oamenilor de a adormi în orice situaţie. O 
femeie sforăia cu gura deschisă. Un bărbat în costum dormea 
drept în picioare, trupul lui subţire preluând zgâlţăielile trenului 
ca pe o structură antiseismică. 

Passan șterse cu palma aburul de pe geam. O întindere de 
locuințe se dizolva în orizontul lichid. Casele înghesuite se 
agăţau de cel mai mic spaţiu, până lângă calea ferată. Toată 
această țesătură nedeslușită era împănată cu antene de satelit, 
copertine, acoperișuri lucind de ploaie. Tabloul evoca o acuarelă 
japoneză veche, în care cerneala de China se diluase în multe 
nuanţe monocrome. 

lunie e sezonul ploilor în Japonia. Ceea ce acolo se numește 
tsuyu sau nyubai. Câteva săptămâni de aversă continuă, 
neobosită. Mai erau și variante - burniţă, vapori, măruntă, 
torențială... -, dar nici cerul, nici pământul nu se usucă 
vreodată. Oamenii putrezesc în umezeală. Ideile iau apă. O 
căldură asfixiantă, umedă și vâscoasă se adaugă tabloului. Este 
un muson fără tropice. Un potop fără Noe. Nu-ţi mai rămâne 
decât să aștepți vara cea adevărată, cum aștepți rufele din 
uscător la o spălătorie automată. 

Chiba. Funabashi. Takasago. Tokio gară. Tăcerea domnea 
între Passan și Shigeru. În cele din urmă, expresul ajunse în 
centrul orașului, ca un ac lung în mijlocul unui organ. 


VP - 281 


La staţia Shibuya, cumnatul îl preveni: 

— Vom lua un taxi. 

Shibuya e unul dintre cartierele cele mai moderne din Tokio. 
Neoane multicolore, faţade de sticlă, magazine high-tech, 
prostioare kawaii. toată lumea cunoaște aceste imagini. În ziua 
aceea, blocurile, firmele luminoase, mașinile, umbrelele, totul 
dispărea sub potop. Răpăitul ploii acoperea vacarmul circulaţiei, 
șuieratul garniturilor de metrou, muzica din magazine, zgomotul 
mulţimii... 

— Așteaptă aici! strigă Shigeru. 

Passan se trase sub copertina unui magazin de telefoane 
mobile. Din nou remarcă semne de restricţie: vitrinele, în loc să 
strălucească, ofereau un clarobscur neliniștitor, distribuitoarele 
de băuturi, de obicei puternic luminate din spate, erau 
cufundate în penumbră, iar alte magazine erau închise. Tokio 
era în convalescenţă. 

Polițistul trase adânc în plămâni o gură de aer japonez. Nu 
vedea decât umbrele. Mari ca niște cupole, colorate cum sunt 
cele de soare sau transparente precum mâăștile de oxigen. Sub 
ele abia putea să zărească salariaţi grăbiţi, puștoaice cu fuste 
scurte și ciorapi de plasă, mame cu feţe îngrijorate, care păreau 
că-și duc casă, soțul și copiii în spate ca niște țestoase lente, 
„soja”, tineri uscăţivi cu păr blond și cizme din piele de crocodil, 
care își pierduseră sufletul într-un labirint de pilule și circuite 
informatice. 

— Olivier-san! 

Shigeru găsise o mașină. Passan străbătu mulţimea și se 
strecură înăuntru. Mănuși albe, miros de înălbitor, portieră 
automată: taxiurile nipone erau chintesenţa meseriei, la antipozi 
de concepția pariziană. 

Işi trase sufletul strângând geanta la piept. Ca de fiecare 
dată, se lăsa ghidat. Imposibil să faci altfel. Nu înţelegea nimic 
din scrierea japoneză. Nu avea niciun simţ al orientării. Și, de 
altfel, știa că cea mai mare parte a străzilor nu au nici nume, 
nici numere. 

Merseră douăzeci de minute. Părinţii lui Naoko locuiau în 
cartierul Hiroo, o zonă rezidenţială pe lângă ambasada Franţei. 
Avea burta goală, capul i se învârtea, dar era împăcat. 
Paradoxal, în Tokio, o metropolă de peste treizeci de milioane 
de locuitori, simţea întotdeauna o pace binefăcătoare. Indiferent 


VP - 282 


de zonă, de mulțimea de oameni, circulația, podurile 
suspendate, nebunia ideogramelor, era încercat de un 
sentiment de ordine și seninătate. 

Taxiul se opri. Polițistul îl lăsă pe Shigeru să plătească: nu 
schimbase bani. Incă un punct slab. 

Afară, ploaia se potolise, dar temperatura nu scăzuse. 
Schimbare de decor. Bulevarde de dimensiuni normale, goale și 
liniștite, străluceau în ploaie. În depărtare, norii de abur ai unei 
băi publice, amprenta verde a unui teren de baseball și, 
deasupra capetelor, hăţișul de cabluri și fire electrice care 
brăzdau cerul orașului Tokio ca o plasă de pescar. Mult timp se 
întrebase de ce, în paradisul înaltei tehnologii, rămăseseră, în 
ceea ce privea transmiterea energiei, la stadiul Vestului Sălbatic 
cu stâlpii lui de telegraf. Răspunsul era simplu: în ţara seismelor, 
era exclus să îngropi cablurile și să riști scurtcircuite la cea mai 
mică scuturătură. 

Se opriră în faţa unei porți metalice vopsite în verde. 

Casa familiei. 


82. 


Părinţii lui Naoko locuiau într-o vilă modernă, care însă nu se 
evidenția prin nimic. Tencuială gri, ţigle maro, linii sobre. 
Singura excentricitate se găsea în spatele casei: o grădină de 
legume de aproape cinci sute de metri pătraţi, ceea ce era un 
lux, dată fiind criza de spaţiu în Japonia. 

Intrară fără să sune, după ce-și scoseseră pantofii. Shigeru 
nici nu catadicsi să strige tradiționalul tada'ima (am venit). Casa 
părea goală. Goală și fierbinte. De obicei, tremurai ca într-un 
congelator. Azi, doar un ventilator se rotea pe tavanul din salon. 
Passan își simţi hainele înmuiate, pielea lipicioasă: și nu avea 
cum să fie mai bine. 

Puse geanta jos și regăsi locurile ca și cum le-ar fi părăsit cu o 
zi înainte. Pereţii aveau fisurile de la ultimul cutremur. Din 
martie anul trecut, îi spuse Shigeru, locuitorii din Tokio aveau 
parte de două-trei cutremure pe săptămână. Ce rost avea să 
faci reparaţii, dacă și-așa în curând va fi necesar să 
reconstruiești toată casa? Passan nu răspunse. Era obișnuit cu 


VP - 283 


stoicismul japonezilor: dacă nu se poate face nimic în ceea ce 
privește o problemă înseamnă oarecum că acea problemă nu 
există. 

Casa prezenta dualitatea clasică dintre stilul asiatic și cel 
occidental. De o parte, camere mobilate în stil european, de 
cealaltă, un spațiu tradițional tapisat cu ţesături. Dar chiar și în 
camerele moderne, liniile erau japoneze. Parchetul de cedru 
lucea ca mătasea neagră în tonuri crem și ciocolatiu, oferind o 
sobrietate pe deplin niponă. Caligrafii verticale, înrămate cu 
grijă, erau acolo pentru a aminti care e aici concepţia asupra 
vieţii. 

Traversară sufrageria și ajunseră în salon. Shigeru se întoarse 
și zâmbi spre fața neliniștită a lui Passan: 

— Sunt în grădină. 

Deschise ușa de sticlă dinspre verandă. Un suflu umed intră în 
cameră. Shinji și Hiroki, purtând pălării cu plasă de țânțari, 
munceau de zor printre plantele de ardei, dovleci, castraveți. 

Cum îl văzură pe tatăl lor, săriră peste straturi și i se aruncară 
în braţe. In doar câteva zile, schimbaseră de mai multe ori casa, 
părăsiseră școala, luaseră avionul și se găseau acum la bunicii 
lor japonezi, în plin an școlar. Cu toate astea, situaţia părea să le 
convină. Nici chiar decalajul de fus orar nu le afectase 
spontaneitatea. 

— Culegem roșii cu bunicu' și bunica! chiui Shinji, scoțându-și 
mănușile enorme de grădinărit. 

— Și avem alt câine! îl acoperi Hiroki. Îl cheamă Cristal! 

Băieţii răspândeau bucurie și lumină. Ridicând capul. Passan îi 
observă pe cei doi bunici printre straturile de roșii. El, cu pielea 
închisă la culoare, neted ca o castană, afișa un aer surâzător de 
bunic liniștit. Ea, mică, foarte palidă, îmbrăcată ca întotdeauna 
în gri și maro, le făcea cu mâna ca și cum ar fi fost pe un peron 
de gară. Faţa îi strălucea ca un lampion, producând o lumină 
indirectă, filtrată, spre lume. 

— Okaeri nasai (bine aţi venit acasă), strigară ei în cor. 

Pesemne că Shigeru îi prevenise: nu păreau surprinși să-l 
vadă. În schimb, Olivier era fericit să-i revadă, în ciuda întregii 
situaţii, și fu năpădit de amintiri. Cunoscuse această grădină în 
plină vară în sunetul greierilor. O descoperise acoperită de 
zăpadă iarna. O admirase toamna, când pinii foșneau în vânt și 
când frunzele de arțar însângerau pământul. 


VP - 284 


Când socrii ajunseră lângă el, se înclină surâzând și bâigui 
câteva cuvinte în engleză. Îi răspunseră în japoneză. Nu vorbise 
niciodată cu ei. Pentru a sta de vorbă trebuie să te înţelegi. Și 
pentru a te înţelege trebuie să vorbești aceeași limbă. 

Tot ce știa despre ei era de la Naoko - și din propria intuiţie. 
Tatăl îl dispreţuia cu cordialitate, fără să facă un caz din asta. 
Mama îl aprecia, dar, paradoxal, se și temea de el. Aparţinea 
lumii viselor sale. Însă, într-un fel, era prea concret. În prezenţa 
lui întorcea privirea, nu-i punea niciodată întrebări, ca și cum s- 
ar fi îndoit la vederea realizării unei dorințe. In fond, ea și 
Passan se asemaănau: ea era fascinată de Franţa, el era fascinat 
de Japonia. Se intersectaseră pe tărâmul himerelor. 

Doamna Akutagawa le propuse o limonadă. Foarte repede, 
conversaţia, tradusă de Shigeru, se îndreptă spre subiectele 
cele mai impersonale. În Japonia, dacă nu vorbești despre câini 
și vreme, ești considerat imediat un spion dintre cei mai răi. Lui 
Passan îi venea să urle. Sau să spargă măsuţa cu lovituri de 
picior. Imposibil de ghicit ce știau părinţii mai exact. O 
certitudine: nu vor scoate nicio vorbă. 

Acceptă încă un pahar de limonadă. Nu mâncase de peste 
douăzeci și patru de ore și stomacul îi era înnodat ca o frânghie 
de amaraj. Fără să mai ţină cont de faţa care îl ardea din nou. 
Socrii lui nu-l întrebaseră nimic nici despre răni, nici despre 
boneta lui absurdă. 

Din când în când, arunca o privire spre grădină. Shinji și Hiroki 
făceau slalom printre straturile înghesuite de salată în urmărirea 
lui Cristal, un Akita, una dintre speciile emblematice ale 
arhipelagului. Acest spectacol era prima lui victorie pe acest 
teren ostil. Era cel puţin sigur că nimeni de aici nu cunoștea 
gravitatea situației. Chiar și la Akutagawa, o astfel de criză nu ar 
fi fost privită cu atâta calm. Naoko trecuse ca o vijelie. Lăsase 
copiii și plecase din nou fără nicio explicaţie. Tatăl și mama 
crezuseră fără îndoială că e vorba de o criză a menajului mai 
gravă decât de obicei sau de o complicaţie în divorţul lor - dacă 
erau la curent cu acesta. 

Îi sună telefonul în buzunar. Se ridică, scuzându-se, și 
răspunse în camera vecină. Recunoscu uimit vocea lui Fifi. 
Uitase deja Parisul, ancheta sa, echipa. 

— Am informaţiile, anunţă punkistul. Am reușit să înghesui un 
tip de la vize și... 


VP - 285 


— Ce-ai aflat? 

— Ayumi Yamada a ajuns la Paris pe 24 martie. A dat adresa 
hotelului Scribe, dar n-a pus niciodată piciorul acolo. 

— Unde a stat? 

— N-avem cum să aflăm. 

În ciuda căldurii, tremura în hainele lui umede. 

— A plecat în Japonia azi-dimineaţă la 8:40, ora Parisului. 
Zborul 7654 de la JAL. 

— Va fi la Tokio mâine-dimineaţă. 

— Nu la Tokio. A luat un transfer pentru Nagasaki. Ajunge la 
10:22, ora locală. 

Utajima însemna deci un loc situat pe insula Kyushu, una 
dintre cele mai meridionale ale Japoniei. Un port? Un sat? Un 
sanctuar? Templul poemului. Deducţie implicită: Naoko se 
îndreaptă deja într-acolo. Nici el nu mai trebuie să întârzie. 

Vocea lui Fifi îi reveni în timpane: 

— Și tu? Unde ești? 

Privi pereții fisuraţi, parchetul negru, caligrafiile misterioase. 

— Pentru moment, nicăieri. 

Închise. Nu-i mai rămâneau decât câteva ore pentru a găsi 
locul exact al întâlnirii. Și să se informeze despre Ayumi 
Yamada. leşi în pragul ușii și îi făcu semn lui Shigeru. Iși puse 
pantofii și se întoarse în grădină ca să le spună la revedere 
copiilor. Shinji și Hiroki prinseseră câinele. 

— O să-l curăţăm pe lăbuţe ca să intre cu noi în casă! strigă 
Shinji. 

Polițistul se opri în fața frumuseții scenei. O rază de soare 
reușise să străpungă norii și lumina tabloul cu o lumină de 
culoarea mercurului. Frunzele plantelor, legumele pline de rouă, 
pinii umezi: totul strălucea într-un mod feeric. Un fragment din 
viaţa japoneză cotidiană. Puritate. Perfecţiune. Simplitate... 

Fu încercat de o emoție violentă dându-și seama că aparţinea 
acestei secvenţe - acești copii erau ai lui și destinul lui fuzionase 
într-adevăr cu acest pământ adorat. 

Văzu în asta un semnal pozitiv. 

Shinji și Hiroki erau continuarea poveștii. Trebuia să se bată 
pentru ei. Va naviga aici, în Japonia, pe lângă cel mai periculos 
promontoriu al existenţei sale - dar va fi pentru un nou început, 
mai bun. 


VP - 286 


— Cine este Ayumi Yamada? 

— Yamada Ayumi, repetă Shigeru în ordinea japoneză. O 
prietenă din copilărie a lui Naoko. 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre ea. 

— Poveste veche. De ce mă întrebi? 

Passan își puse coatele pe bar. Se găseau într-un local 
minuscul, în care se simţea mirosul de cânepă umedă și de lemn 
mucegăit. Unul dintre acele locuri minuscule al căror secret îl 
deţine Tokio: încap cu greu șase persoane, ușa alunecă pe șină, 
plafonierele luminează ca și cum ar vrea să facă să vorbească și 
cel mai mic taburet. 

Polițistul ghici că Shigeru nu se prefăcea: nu știa nimic despre 
legătura lui Naoko. Își trase sufletul și îi rezumă evenimentele. 
Atacurile asupra vilei. Prelevarea de sânge de la copii. 
Sacrificarea lui Diego. Uciderea lui Sandrine. La sfârșitul 
discursului, relaxarea lui Shigeru se topise ca o bucată de unt în 
tigaie. Cu toate astea, reuși să-și stăpânească uluirea. Un clișeu, 
dar, în același timp, un adevăr: capacitatea japonezilor de a-și 
ascunde emoțiile. 

— Utajima, continuă Passan, cunoști acest nume? 

— N-am auzit niciodată de el. Ce este? 

— Nu știu exact. Un loc, aproape de Nagasaki. 

— Putem verifica. De ce? 

— Naoko i-a dat întâlnire lui Ayumi acolo. 

Shigeru asimilă informaţia. Olivier îl simţea pregătit pentru 
urmare. 

— Ştiai că sora ta suferă de sindromul Rokitansky Küster- 
Hauser? Că nu are uter? 

Fratele lui Naoko se foi pe scaun. Mesele erau atât de 
apropiate, că oricine putea auzi conversaţia vecinului, dar lor nu 
le păsa de această promiscuitate. Beneficiau de o dublă 
protecţie: discreția japoneză și limba franceză. 

— Știai sau nu? 

— Da, am auzit vorbindu-se despre asta. 

Brusc, Passan își pierdu răbdarea: 

— Sora ta nu poate avea copii și tu doar ai auzit vorbindu-se 
despre asta? 


VP - 287 


— Ştii, în Japonia suntem rezervaţi și... 

— Când l-a născut pe Shinji n-ai fost uimit? 

— Nu eram la Tokio atunci. 

Din nou, felul ăsta de a răspunde pe ocolite. 

— Când ai aflat, ce ţi-ai zis? 

— Și eu eram atunci în spital. Într-o clinică, în sevraj. Eram 
după o supradoză și... 

Olivier se aplecă. Era momentul să treacă la rolul pe care-l 
cunoștea mai bine. 

— Nu uita cine sunt, Shigeru, spuse el, luându-l de guler (ceea 
ce echivala cu un pumn în nas în Franța). Sunt încă soțul surorii 
tale și sunt poliţist. Nu-mi mai servi gogoși. 

Scrutându-l pe japonez, Passan văzu cum mărul lui Adam i se 
mișca în sus și în jos ca la un alergător de cursă dezorientat. 
Ochii i se rostogoleau în orbite în căutarea unei ieșiri de 
urgență. Oamenii din bar începură să se agite. Passan îi dădu 
drumul. 

— M-am gândit că e vreo chestie cu o tehnică nouă, un truc 
special, spuse celălalt, aranjându-și tricoul polo. Eu... nu știam 
nimic. Asta... nu mă privea. 

Cu un gest, comandă încă o bere și bău direct din sticlă. 

— Doar mama știe adevărul, reluă după o înghiţitură lungă. N- 
are rost s-o întrebi. Nu-ţi va spune. 

Ca și cum ar fi fost nevoie să i-o spună. 

Polițistul își luă și el sticla de bere Kirin și trase o dușcă. Ca 
apetitive le propuseseră ton înăbușit, ghimbir, rondele de ridichi 
crocante. Olivier era hămesit, dar numai la ideea de a gusta 
chestiile alea i se întorcea stomacul pe dos. 

Dacă voia să și-l facă aliat pe Shigeru, trebuia să dea toate 
cărțile pe faţă. 

— Naoko a recurs la o metodă interzisă în Japonia și în Franţa, 
dar autorizată în Statele Unite. În franceză i se spune „gestație 
pentru altcineva”. În engleză, „mamă surogat”. E suficient să 
cauţi pe internet „mame purtătoare”... 

Japonezul făcu ochii mari. 

— Cred că Ayumi a fost mama purtătoare, concluzionă Olivier. 

li lăsă timp să asimileze informaţia. Lumina cădea pe fiecare 
obiect cu precizia unui instrument chirurgical. Pe picăturile de 
sudoare de pe fruntea lui Shigeru. Pe fundul paharelor. Pe 


VP - 288 


vesela verde-pal de porțelan de pe etajere. Totul emana o 
lumină limpede și orbitoare. 

— Când s-a născut Hiroki, reluă el, erai la Tokio, nu? 

Shigeru dădu scurt din cap, parcă în pofida voinței sale. 

— Nu te-ai dus să o vezi pe sora ta la clinică. 

— Mama mi-a spus că n-are rost. 

— Ca să vezi! Nu pe Naoko ai fi găsit-o în pat, ci pe Ayumi. 

Shigeru sfârși prin a izbucni în râs: 

— Ce spui tu e imposibil. În Japonia nu facem astfel de lucruri. 

Passan îl strânse de braţ. 

— Ayumi i-a purtat pe Shinji și Hiroki în pântec. Nu știu cum și 
de ce legăturile ei cu Naoko s-au deteriorat apoi, dar sunt sigur 
de un lucru: vrea să o omoare și să recupereze copiii. Ai 
priceput? 

Cumnatul lui se eliberă din strânsoare și se șterse la ochi pe 
sub ochelari. Făcu un gest explicit spre chelner: sake. Pe bar își 
făcură apariţia două păhărele minuscule și o sticlă mică de 
jucărie. 

Olivier îl lăsă să tragă câteva shot-uri înainte de a relua 
subiectul. 

— Vorbește-mi de Ayumi. 

— E mult de atunci. Am cunoscut-o foarte puţin. 

— Și cel mai mic element: eu ascult. 

Shigeru ridică din umeri. 

— La treișpe, paișpe ani, erau nedespărțite. 

— S-au cunoscut la colegiu? 

— Nu la colegiu: frecventau același dojo. 

— Naoko a practicat arte marțiale? 

— Kenjutsu. 

— E un fel de kendo? 

— Nu, șopti el extenuat. Kendo a fost inventat la sfârșitul 
secolului al XIX-lea, la începutul erei Meiji, când a fost interzisă 
purtarea sabiei. Kenjutsu este tehnica ancestrală. Cea a 
samurailor. 

— Care sunt diferențele? 

Făcu un gest vag. 

— Kenjutsu nu este un sport. Este o metodă de luptă fără 
milă. Fără reguli, fără precauţiuni. De exemplu, în kendo se 
strigă numele părţii pe care vrei să o atingi când ataci. Nici 


VP - 289 


vorbă de așa ceva în kenjutsu. Scopul este să-ți ucizi adversarul, 
nu să-l previi. 

— Cu o sabie adevărată? 

Shigeru izbucni în râs: 

— Nu, din fericire! Altfel n-ar mai fi rămas nici un singur elev 
întreg în dojo-uri. 

Polițistul simţea cum furia îi pătrunde în vene. Nu și-o putea 
imagina pe Naoko exersând o artă nu doar veche, ci și foarte 
periculoasă - ea, care mereu lăudase valorile moderne ale 
Japoniei, care respinsese și cea mai mică urmă de tradiţionalism 
în existenţa ei. Încă un secret. 

— A urmat o anumită școală? insistă el încă fără să-i vină să 
creadă. 

Shigeru mai goli un pahar. Faţa îi era congestionată. 

— Cea a lui Miyamoto Musashi. 


— Samuraiul? 
Passan cunoștea această mare figură a Japoniei. Ronin - 
samurai fără maestru -, pictor, caligraf, filosof, era eroul a 


nenumărate legende, romane și filme războinice. 

— Școala se numește Hyoho Niten Ichi Ryu, dar în limbajul 
curent i se spune simplu Niten. 

— Pentru un tip care nu practică, ai destul de multe 
informații. 

Shigeru agită sticla goală spre chelner. 

— La noi, toate astea sunt foarte cunoscute. 

La fiecare răspuns, Passan mai cobora o treaptă în abis. Nu 
putea admite că Naoko se scăldase în acele ape. Departe de a-i 
încălzi inima, această noutate i-o îngheţă și mai tare. Trăise 
zece ani cu o necunoscută. 

Luă paharul și îl dădu pe gât. 

— Kanpai, murmură Shigeru cu o voce scăzută ca și cum i-ar 
fi scăpat un râgâit. 

Passan ura sake-ul - un alcool moale, fad, dulceag - și în clipa 
aceea o ura pe ea. Căldura lichidului îi făcu totuși bine - eter 
pentru purificarea rănilor sale. 

— Ce le-a făcut să se certe? 

Shigeru își potrivi ochelarii, trădându-și stinghereala: 

— Ayumi este o fată specială. 

— Adică? 

— Este mută din naștere. 


VP - 290 


Faptul acesta îl uimi mai puţin decât restul. Nici Naoko nu 
fusese o tânără obișnuită - și nici comodă. Și, de fapt, și-o 
imagina prea bine în plină acţiune, îmbrăcată în armură din 
piele de bivol, agitând o sabie de bambus. 

— Ce altceva mai știi? 

— Nimic. Ne întâlneam prin casă. Gesticulau întruna. Vorbeau 
în limba semnelor. 

— Naoko o învățase? 

— Pentru Ayumi, da. 

Se întrebă dacă relația lor nu depășea o simplă complicitate. 

— Erau doar prietene, spuse Shigeru de parcă i-ar fi citit 
gândurile. O prietenie exclusivă, pasionată, cum se clădește în 
adolescenţă. Pactul sângelui, promisiunile eterne, genul ăsta de 
chestii. De fapt, Ayumi nu era surdă și nu era niciun motiv ca să- 
i vorbești prin semne, dar Naoko suferea de un fel de mimetism. 
Limbajul acesta ţesea între ele o apropiere suplimentară. 

Passan simțea că-i arde gura. Avea impresia că limba i se 
umflă precum cea a unui animal însetat. Luă sticla și își mai 
puse o porţie. Parc-ar fi turnat ulei pe foc. Simţea cum sake-ul i 
se strecoară în vene. 

— La ce vârstă s-au despărțit? 

— Cam atunci când Naoko a devenit manechin. 

Se gândi la mai multe ipoteze. Invidia. Naoko călătorea, urca 
pe podiumuri, trecuse de la rolul de complice la cel de „star”. O 
problemă cu băieţii era și ea posibilă. Sau, pur și simplu, 
plictiseala... 

Atunci, de ce o alesese Naoko pentru această misiune de 
încredere? Când îi spusese oare de malformaţia ei? În timpul 
prieteniei lor sau mai târziu, când căuta o mamă purtătoare? 
Optă pentru prima variantă: Ayumi era singura care-i cunoștea 
secretul. lată de ce Naoko apelase la ea. 

— Ai o fotografie a lui Ayumi? 

— Cred că putem găsi una la părinţii mei. Sora mea a lăsat 
destule suvenire la ea în cameră. 

La ideea de a scotoci prin lucrurile soției sale, îl năpădi 
dezgustul. Mai bău un pahar și își spuse că trebuia să anunțe 
poliţia japoneză. Sau ambasada franceză. Își  notase 
coordonatele agentului de legătură. 

Dar calea oficială va dura ore întregi. Nu avea timp pentru 
nimicuri. 


VP - 291 


Fără sa mai ţină seama de faptul că nimeni nu-l va crede. Și 
că nu avea nici cea mai mică dovadă... 

Se ridică și simţi că amețește. Trei pahare de sake și toate pe 
stomacul gol. Râsete se auziră în spatele lui. Ga;/jinu/ care nu 
ține la băutură... 

Un chiorăit sonor răzbătu din stomacul lui. Trebuia neapărat 
să mănânce ceva. 

— Crezi că mama ta o să-mi facă un senadviș? 


84. 


Se lăsase noaptea, parcă grăbită de ploaia care începuse din 
nou. Mai fină, mai discretă acum. Se respira aer lichid. Strada pe 
care coborau era tipic japoneză: fără trotuar, șerpuind ușor, 
pământul marcat cu caractere mari, pereți orbi protejând case 
invizibile, arbori care se înclinau binevoitori spre asfalt. Din loc 
în loc, mici magazine, pline de obiecte diverse, cu o mama-san 
așezată în prag. Şi mereu firele, cablurile întretăiate, pentru a 
lega totul ca într-o plasă de păianjen. 

— Pe Ayumi, întrebă Passan, nu ai mai văzut-o niciodată? 

— Ba da. 

Se opri și-l privi pe Shigeru, care ţinea deschisă umbrela 
deasupra lor. Picăturile de ploaie produceau un zgomot ca de 
tamburină. 

— Când? 

— Acum câteva luni, când a murit tatăl ei. Părinţii mei au fost 
anunţaţi. Mama m-a târât la kokubetsu shiki. 

— Adică? 

— E vorba de ceremonia care are loc după incinerare. 

Passan își amintea de un alt cuvânt pentru înmormântare, 
care se termina în „a”. Nu insistă: nu era momentul să ia lecţii 
de limbă. 

— Ayumi a vorbit cu tine? 

— Glumești? 

Passan îl fulgeră cu privirea. Japonezul, din cauza sake-ului, își 
regăsise lejeritatea naturală, maniera lui particulară de a atinge 
ușor lucrurile și ideile. 

— Doar mi-a scris ceva pe o hârtie, zise el. O întrebare. 


VP - 292 


— Care? 

— „Ce mai face Naoko?” 

Asta putea fi o simplă formulă de curtoazie. Sau, din contră, 
un strigăt de ajutor, în stil japonez. O aluzie mascată la tăcerea 
prietenei sale. 

— În ce stare era? 

— În general, la înmormântarea tatălui tău nu ești în prea 
mare formă. Ayumi era unica fiică. Mama ei a murit când a 
născut-o. Era foarte apropiată de tatăl ei. 

— Era deci tulburată? 

— Nu poţi să știi. Ayumi e o fată... pe care n-ai cum s-o 
ghicești. 

În gura unui japonez, aceasta echivala cu un record mondial. 
Passan reflectă. Această dispariţie putuse să provoace 
alunecarea în nebunie. În orice caz, agravase starea ei mentală. 

— Când a avut loc înmormântarea? 

— În februarie, cred. 

— Crezi sau ești sigur? 

— Sunt sigur. 

Se potrivea. Pierdută, orfană, Ayumi Yamada își amintise că 
are o altă familie. Copiii pe care îi purtase în pântece. Ajunsese 
la Paris la sfârșitul lunii martie. 

„SUNT Al MEI”. 

— Din ce cauză a murit tatăl lui Ayumi? întrebă, pășind mai 
departe. 

Shigeru mormăi un cuvânt neclar. În lumina felinarelor, 
privirea îi părea absentă, trăsăturile pluteau. Un surâs rămase 
agăţat de buzele lui. Era complet beat. 

— De cea murit? insistă Passan 

— S-a sinucis, rosti celălalt un pic mai tare. 

Polițistul avea impresia că urma o cale prestabilită. După 
kenjutsu, sinuciderea. Era ca și cum mașinăria grea a Japoniei 
tradiționale se trezea la viaţă. 

— Cum s-a omorât? 

— S-a spânzurat. 

— A fost vreo anchetă? 

— Cred că da. Care n-a scos nimic la iveală. 

Pe când Shigeru părea să se pleoștească tot mai mult, 
Passan, dimpotrivă, își regăsea ritmul. Acuitatea. Reconstitui 
mental înlănţuirea faptelor. Sinuciderea tatălui. Singurătatea. 


VP - 293 


Muta o contactase pe Naoko, care nu-i răspunsese. Tristețea ei 
se transformase în furie. Apoi în nebunie mortală. 

— Cu ce se ocupă Ayumi acum? 

— Este ginecolog, ca și tatăl ei. 

O clipă. Nu așa repede. După ce bâjbâise în întuneric, toate 
luminile se aprinseră deodată: Ayumi nu era doar prietena din 
copilărie, căreia să i se încredinţeze o misiune crucială, era chiar 
cea care organizase totul. Naoko poate aflase de specializarea 
ei și o contactase pentru a-i propune combinaţia. Dar ceva 
scârțâia. 

— Cum putea să profeseze cu handicapul ei? 

Shigeru își trecu mâna prin părul des și grizonant. 

— Nu face consultații, lucrează în cercetare. 

Din bine în mai bine. Ayumi avea deci contacte, o reţea 
internaţională de experţi. Aranjase totul. O dată. De două ori. Îi 
permisese lui Naoko - și lui însuși - să-și întemeieze o familie. 
Ce obținuse pentru tot efortul ăsta? Nimic. Naoko rupsese 
complet legătura cu ea. Cel mai bun mijloc pentru a păstra 
secretul. Passan era uimit că ea comisese o astfel de greșeală. 
In Japonia nu există o greșeală mai gravă decât să nu te achiţi 
de o sarcină sau de o datorie. 

Ploaia continua să cadă, cu viclenie parcă. Se mișcau sub un 
pulverizator. In jurul lor, decorul semăna cu un tablou pointilist. 
Bălţi de lumină la baza stâlpilor. Crengile de pin și de gingko 
umflate de vânt. ldeogramele de pe asfalt. Totul se desena cu 
tuşe pronunţate și puncte, sugerând o țesătură fină. 

— Îmi amintesc ceva..., mormăi Shigeru. 

— CE? strigă Passan. 

Se săturase să scoată cuvinte clare din bâiguiala unui tip beat 
criţă. 

— La înmormântare, am întâlnit un prieten al familiei. Un 
psihiatru, psihanalist. Takeshi Ueda. Sau Oda, nu mai știu. Un 
om foarte cultivat, care a călătorit mult. Ceva m-a frapat: 
vorbea franțuzește. 

— Și? 

Shigeru înghiți cu greutate. Părea că se poticnește într-o 
fundătură. 

— Mi se pare că Ayumi era pacienta lui. 

Olivier îi smulse umbrela din mână. 

— Unde pot să-l găsesc? 


VP - 294 


Cumnatul încruntă din sprâncene: dezaproba aceste maniere 
brutale. 

— Nu-mi amintesc. 

— La Paris, spuse Passan printre dinţi, erai deja după gratii... 

— Scuze, parcă-mi amintesc... Am cartea lui de vizită pe 
undeva. 

— Unde? 

— Acasă, cred. 

Passan iuți pasul. 

— Luăm un taxi. Întâi la ai tăi, apoi la tine. După care îi facem 
o vizită psihiatrului. 

— N-are rost, strigă Shigeru în spatele lui. Nu-ţi va spune 
nimic. 

Polițistul îi aruncă peste umăr: 

— E momentul să jucăm ca la francezi. 


85. 


Naoko nu primise răspuns la mesajul ei, dar nici nu se 
așteptase. Nu era atât de naivă încât să creadă că ea deţine 
conducerea. Nu făcea decât să execute ordinele implicite ale lui 
Ayumi. Duel de onoare. Armă albă. Afront spălat cu sânge. 
Utajima. Această insulă unde se antrenaseră de atâtea ori. 
Toate acestea erau proiectul lui Ayumi. 

De ce se supunea? De ce nu anunţase pur și simplu poliția? 

Vocea stewardesei anunţa decolarea iminentă spre Nagasaki. 

Naoko își puse centura. 

Primul motiv: Ayumi însăși. Tăcerea ei, nebunia ei, logica ei 
strâmbă. Sigur pregătise o capcană care s-ar fi închis peste 
Naoko și copii la cea mai mică denunțare. 

Al doilea motiv: natura greșelii sale. Să foloseşti o mamă 
purtătoare era ilegal în Japonia și în Franţa, denunţarea lui 
Ayumi ar fi însemnat să se denunțe pe ea. Ce-ar fi riscat? Nu 
știa, dar nu va ajunge pe banca acuzaților. Nu va pierde tutela 
copiilor și nu voia ca ei să afle ceva despre originile lor. 

Zgomotul reactoarelor îi tulbură gândurile. Întoarse capul spre 
hublou și contemplă galaxia pe care o forma imensa 
aglomeraţie a orașului Tokio. O cale lactee, un furnicar de stele 


VP - 295 


albe, cu sclipiri de lumini aurii. Dedesubt, semnalele luminoase 
ale turnurilor de control păreau să prevină avioanele: „Cerul 
aparţine tuturor”. 

Avionul luă altitudine. Orașul dispăru în obscuritatea ploii. 
Această imagine părea să corespundă perfect călătoriei sale. 
intorcea spatele Japoniei moderne, gigantului economiei și al 
tehnologiei, pentru a se întoarce în noaptea primitivă, în 
tenebrele vremurilor străvechi... 

Se simţea calmă. Și liniștită. Se va termina cu minciunile, cu 
acest destin pe muchie de cuţit. Ani de prefăcătorie. Simularea 
ciclului menstrual. Inventarea unei vieţi intime care nu exista. 

În același timp, se simţea ridicolă. Când o rugase pe 
stewardesă să-i aranjeze husa cea lungă la bagajele 
personalului de bord, se crezuse obligată să inventeze o poveste 
cu un turneu de kendo. Ce altceva ar fi putut spune? Că se 
folosea de sabia oferită de tatăl ei pentru a tăia capul femeii 
care-i purtase copiii? Că voia să rezolve o problemă de 
procreare cu ajutorul unei arme albe? 

Era și ceva comic în toate astea. Două nebune se pregăteau 
să se bată pe o insulă de lângă Nagasaki. Prima spera să o ucidă 
pe a doua, să o îngroape, apoi să se întoarcă și să-și crească fiii 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cealaltă se baza pe 
uciderea primei, fără îndoială pentru a-i adopta legal pe Shinji și 
Hiroki. In ambele cazuri exista ceva grotesc: Naoko pe post de 
asasină era tot atât de credibilă ca Ayumi pe post de mamă 
casnică. 

Oricare ar fi fost deznodământul, ce-ar fi rămas? Tatăl. Ideea 
îi dădea curaj. Era sigură că Passan înţelesese deja totul și că 
nici el nu-și iubea mai puţin fiii. Shinji și Hiroki erau singurele lui 
raţiuni de a trăi. În privinţa asta, ea ar fi trebuit să-i vorbească, 
să-i explice, să-i ceară ajutorul. Ce o împiedicase? Orgoliul. Mai 
repede murea decât să înfrunte greutatea propriilor minciuni. 

In Japonia se spune: „Florile de ieri sunt visele de azi”. Ar fi 
putut să adauge: „Greșelile de ieri sunt coșmarurile de azi”. 

Se concentră asupra planului său. Va ajunge la Nagasaki la 
ora 22:00. Taxiul, până în port. O barcă, până la Utajima - sigur 
va găsi un pescar care să o ducă acolo. Nimeni nu locuia pe 
insulă. Va dormi acolo, în sanctuarul shinto. În zori, își va ascuţi 
sabia. 

Și va aștepta. 


VP - 296 


Aproape nimic n-ar fi putut să-i dejoace planul, în afară poate 
de Passan. Unde era oare? Îi luase urma? Era sigură că da. Cel 
mai bun polițist din lume. 

Își puse masca de somn și încercă să adoarmă. Foarte repede 
gândurile îi deveniră confuze. Cu toate acestea, un adevăr 
rămânea în umbra gândurilor sale: copiii ei erau născuți din 
pântecele unei vrăjitoare. Pentru a-i elibera, trebuia s-o ucidă pe 
genitoarea blestemată. 


86. 


Ayumi Yamada nu era frumoasă. 

Fotografiile pe care i le arătase cu greu doamna Akutagawa 
înfățișau o tânără cu faţa rotundă, cu breton, cu trăsături abia 
schițate care nu ofereau, în sensul propriu al cuvântului, decât 
platitudinea expresiei sale. Prin contrast, Naoko, cea care era 
întotdeauna alături de ea - sailor fuku de școlăriţă, rochie de 
vară, trening -, părea din ce în ce mai strălucitoare. 

Nu găsise alte indicii în cutia cu amintiri. Nici datele lui Ayumi. 
Nici vreun jurnal intim care să dezvăluie adevărata natură a 
relaţiilor lor. Nici documente, nici urmă de vreo rețetă legată de 
malformaţia lui Naoko. 

Plecaseră imediat după aceea la Shigeru, în Shin-Okubo, 
cartierul coreean. Polițistul nu urcase. Profitase ca să scoată 
niște bani de la bancomat, remarcând că în cartier exista o mică 
zonă demolată, lucru neobișnuit la Tokio. Avu chiar timp să-și ia 
un bol de tăieţei soba, pe care îi mâncase în picioare pe trotuar 
- căci, din cauza atmosferei de la Akutagawa, nici vorbă de 
sandvișuri la mama-san. 

Shigeru nu se întoarse cu mâna goală. Găsise cartea de vizită 
a psihiatrului: Takeshi Ueda dădea consultaţii și locuia în 
cartierul Sugamo, în nordul orașului, nu departe de Shin-Okubo. 
Cumnatul lui localizase și Utajima: nu era nici templu, nici 
cartier din Nagasaki, ci o insulă la aproximativ patru kilometri în 
largul mării. 

Complet treaz acum, Shigeru mai dădu niște telefoane din 
taxi. Un ultim avion spre Nagasaki decola la 23:45 din Tokio- 
Haneda. Contactă și căpitănia din portul Nagasaki, cerând 


VP - 297 


lămuriri despre Utajima. După spusele dispecerului de serviciu, 
această formaţiune vulcanică de câţiva kilometri pătraţi era 
nelocuită, în afara unui sanctuar shinto unde se organizau 
uneori cursuri sau meditații. 

— Cursuri de arte marțiale? întrebă Shigeru. 

— Uneori da. 

Aveau răspunsul. Naoko și Ayumi trăiseră fără îndoială 
momente intense pe această insulă. Întâlnirea lor nu prevestea 
nimic bun. Mai degrabă un duel pe viață și pe moarte decât un 
picnic pe plajă. 

Olivier își privi ceasul: ora 21:00. O oră pentru a-l lua la 
întrebări pe psihiatru. O alta pentru a ajunge la aeroport. La 
Nagasaki se va descurca. Dar taxiul nu înainta. Şoferul, în ciuda 
planului de austeritate, reglase climatizarea la maximum. 
Passan nu risca să răcească din cauza trecerii de la cald la rece. 
El era cald și rece. Rând pe rând fierbinte și îngheţat, abia 
putând să mai respire, ar fi vrut să o ia peste capotele mașinilor 
și să forțeze, urlând, ușa psihiatrului. 

În același timp îşi regăsea orașul. Oraș fără contur sau limite, 
unde neoanele, kanji-urile, becurile erau ca o ploaie înăuntrul 
ploii. Exploziile de culoare șerpuiau, urmăreau șanțurile de 
scurgere, brăzdau bălțile, mângâiau trotuarele. Aici, măsurile de 
economie păreau uitate. 

Tokio este un oraș caleidoscop. La fiecare colț de stradă, jocul 
fațadelor, aranjamentul semnelor formează un nou tablou. Te 
întorci, tonurile se schimbă, formele se modifică, în combinaţii 
infinite. 

Brusc, totul se stinse, sau aproape tot. Pătrunseseră într-un 
cartier complet diferit. Străzile se îngustau. Vitrinele deveneau 
opace. Neoanele făceau loc puterii lugubre a firelor electrice. 

— Sugamo, murmură Shigeru. 

Passan era obișnuit cu astfel de contraste. Tokio funcționa cu 
două viteze. De o parte, artere imense, poduri de beton, mulţimi 
umane. De cealaltă, cartiere minuscule, străduţe obscure 
flancate de faţade oarbe și de steaguri fluturânde. Sugamo era 
una dintre aceste zone. Passan îi cunoștea reputaţia: fieful 
seniorilor, cartierul preferat de bunici. Aici găseau tot ce aveau 
nevoie milioanele de pensionari din Kanto. 

— Mai departe mergem pe jos. 


VP - 298 


Shigeru vru să plătească, dar Passan protestă. El va plăti, mai 
bine așa, și-și lăsă însoţitorul să aleagă din palma sa bancnotele 
necesare - Olivier-san era, ca întotdeauna, băieţelul pierdut în 
oraș. 

O luară pe o încrengătură de străduțe, se intersectară cu 
câteva siluete în kimono, adolescente cu păr chappatsu, 
„Culoarea ceaiului”, temple liniștite, înconjurate de pini și de 
plopi. Aici, orașul își ținea răsuflarea. Fără mașini, puţini pietoni, 
niciun zgomot. Lemn, brun și verde. Era Edo își conserva 
drepturile, cufundându-l pe occidental în inima unui paradis 
pierdut. Cel puţin, ăsta era sentimentul pe care-l trăia Passan. 
Își urma ghidul în tăcere. Se credea deja în Yoshiwara, vechiul 
cartier al plăcerilor. Spiritul său se legăna ca purtat de o lectică. 

Trecură pe sub o țesătură de cabluri tot atât de dese ca un 
perete vegetal, apoi se afundară în niște străduțe și mai 
sumbre. Casele nu aveau mai mult de un etaj. Lanternele de 
hârtie înlocuiau stâlpii și se agățaseră, ca întotdeauna vara, 
clopoței la porți, pentru „primenirea aerului”. Sub această ploaie 
torențială, clinchetul clopoțeilor avea o rezonanţă sarcastică. 

Ajunseră într-o piaţă dreaptă, încadrată de temple și de 
vânzători ambulanți. Se vindeau în mod egal talismane budiste, 
pulpe de pui, amulete shinto, gadgeturi electronice. In centru, 
sub un acoperiș ardeau bețișoare parfumate. Trecătorii își 
trimiteau cu gesturi largi fumul în jurul capului, în ochi, în jurul 
gâtului. Alături, alţii făceau abluţiuni clătindu-și mâinile într-un 
bazin de piatră. lar alţii, la ușa unui sanctuar, loveau într-un 
clopot greu de bronz și băteau din palme pentru a chema 
spiritele. Tokio by night. 

— Am ajuns. 

Shigeru sună la ușa unei case tradiţionale. Fațada acesteia 
însemna doar un shoji: o ușă glisantă din pătrate de hărtie. 

Japonezul îi spuse lui Passan, parcă pentru a se scuza: 

— Ueda Takeshi nu mai e tânăr... 

La aceste cuvinte, un moșneag îmbrăcat cu un pulover larg și 
niște pantaloni din stofă groasă apăru în prag. Vesel, îi invită să 
intre într-un vestibul lambrisat cu lamele de lemn verticale. Nu 
râdea: mugea. Scotea exclamaţii neașteptate, lovindu-și 
coapsele și scuturând capul. 

— Grădinarul, comentă Shigeru cu voce scăzută. 


VP - 299 


Până își scoaseră pantofii, apăru un alt personaj. O bătrână cu 
pielea închisă la culoare și aspră ca șmirghelul, încă și mai 
scundă decât bărbatul. Purta un kimono în nuanţe pale, bogat 
împodobit, și cu un obi roșu ca sângele. Olivier simţi că i se 
strânge inima: nu o văzuse niciodată pe Naoko îmbrăcată astfel. 

Bătrâna se apropie de Shigeru. Vorbea cu o voce monocordă, 
bolovănoasă. O expresie îi veni în minte lui Passan, al cărui sens 
îi scăpa: „artrita orezăriilor”. 

— Maestrul Ueda ne va primi, explică Shigeru, sub privirile 


gazdelor. 
O urmară pe ghida lor. Culoar strâmt, încadrat de încăperi 
pătrate. Căldura se menținea și înăuntru - tot fără aer 


condiționat. Sala de așteptare era un careu de tatami pe care se 
aflau perne. Passan încercă poziţia seiza - în genunchi, cu 
fundul pe călcâie, mâinile pe coapse. Shigeru se așeză în fund, 
cu spatele la perete, într-o poziţie foarte simplă. 

Un shoji se dădu brusc la o parte. Cum spusese Shigeru, 
Takeshi Ueda nu era tânăr. Probabil că avea peste șaptezeci de 
ani, dar era complet diferit de liliputanii care îi primiseră. Era un 
gigant, în comparaţie cu norma. 

Chipul lui accentua deosebirile. Ochii ușor oblici, gene 
întoarse, păr lung și cărunt; avea o barbă mare de Ainou, acel 
popor din Nord care ţinuse la respect japonezii timp de secole 
din pricina pilozităţii lor excesive, înspăimântătoare pentru 
populaţia niponă. In costumul alb de bumbac, era o combinaţie 
de guru New Age și Rasputin. _ 

Passan se ridică în urma lui Shigeru. Ințelesese deja că 
această parte va fi și mai dificilă decât prevăzuse. 


87. 


Anticamera psihiatrului era decorată occidental: parchet din 
scânduri înguste, mobilier european din anii '30, covoare cu 
modele minimaliste. Te-ai fi putut crede la un psihanalist din 
Saint-Germain-des-Pres, cu excepţia ușilor de la terasă care se 
deschideau spre o grădină japoneză și a mirosului de esențe 
care plutea aici ca o ceaţă. 


VP - 300 


Cu un gest, Ueda îi invită să se așeze în fotolii. El însuși se 
instală la birou. Shigeru atacă imediat. Medicul ascultă fără să 
se clintească, fără să clipească, apoi răspunse pe un ton egal. 
Cumnatul reluă pe același ton. Ai fi spus că sunt doi jucători de 
tenis care-și trimit mingea cu cea mai mare politeţe. 

În cele din urmă, Takeshi Ueda începu să râdă și Passan 
înţelese că totul era pierdut. In Japonia râsul este un semn de 
scuză, iar scuza, un semn de refuz. Fără îndoială că psihiatrul 
era pe cale să murmure un muzukashii printre dinţi - adică: „e 
dificil”, echivalentul japonez pentru „nu” în franceză. 

Passan se uită la ceas. Era 21:20. Trebuia să plece înainte de 
ora 22:00. Își aminti că psihiatrul vorbea franţuzește. 

— Să terminăm cu minciunile, spuse el brusc. 

Bărbatul ridică din sprâncene. Olivier îi aruncă pe birou 
fotografiile din dosarul lui. Pereţii însângeraţi din baie, câinele 
spintecat. Cadavrul mutilat al lui Sandrine. Ueda privi 
fotografiile. În ciuda neobișnuitei stăpâniri de sine de care era 
capabil, atât ca psihiatru, cât și ca japonez, simţi lovitura. Obraijii 
i se încreţiră și nările i se umflară. În cele din urmă, ridică 
privirea: 

— Chiar... chiar sunteţi de la poliţia franceză? 

Passan ghici că trebuia acum să vorbească nu în calitate de 
poliţist, ci în cea de sot îngrijorat. 

— Sunt comandant în Brigada Anti-crimă din Paris, dar acest 
caz este privat. Sunt pe un teren străin. Nu am nicio legitimitate. 
Și totuși, sunt implicat personal în anchetă. Animalul eviscerat 
este câinele meu. Femeia tăiată în două, cea mai bună prietenă 
a mea. Și dacă nu mă ajutaţi, următoarea victimă va fi soţia 
mea. 

Psihiatrul își trecu mâna prin barbă. Partea de sus a feţei se 
redusese acum la doi ochi mari în spatele genelor de păpușă. 

— Bănuielile dumneavoastră se îndreaptă spre Yamada 
Ayumi? întrebă în cele din urmă. 

Franceza, pe care o vorbea aproape fără accent, o egala pe 
cea a lui Shigeru sau a lui Naoko. Un noroc chior în inima 
orașului Tokio. 

— Nu am nicio îndoială. Corespunde profilului ei psihologic? 

Mâna mângâia nervoasă barba de profet. 

— Da. 

— Este capabilă de crimă? 


VP - 301 


— Da. 

— Dar nu v-aţi gândit să o internaţi? 

Takeshi nu răspunse imediat. Nu-și pregătea un răspuns care 
să-l apere, își ordona în minte argumentele. 

— N-o mai tratez pe Ayumi de luni de zile. 

— De când, mai exact? 

— De la sfârșitul anului trecut. Atunci mi s-a părut, să 
spunem, stabilizată. N-am revăzut-o decât la înmormântarea 
tatălui ei. 

— V-a anunţat ea? 

Ueda înclină din cap. 

— E o practică obișnuită în Japonia? Vreau să spun, să-ţi inviţi 
psihiatrul la înmormântarea tatălui tău? 

— Deloc, zâmbi medicul. Era un mesaj. 

— Un mesaj? 

— Cred... Mă rog, cred că l-a ucis pe tatăl ei. 

Olivier schimbă o privire cu Shigeru, apoi atacă: 

— Ni s-a spus că a fost sinucidere. 

— Concluzia oficială: Yamada Kichijiro s-a spânzurat. Dar 
putea fi o înscenare. Ayumi este foarte inteligentă. 

— A avut loc o autopsie? 

— Nu. 

— De ce să-l fi omorât pe tatăl ei? 

— Pentru că ura prelungită câștigă întotdeauna. 

O nouă privire spre Shigeru. Cumnatul lui îi vorbise despre 
educaţia oferită fetei de un tată văduv și niciodată recăsătorit. O 
relaţie foarte apropiată. 

— Un incest? propuse Passan, fără prea multă imaginaţie. 

— Nici vorbă. Sexul nu are nimic de-a face aici. 

Ueda făcu iar gestul de a-și atinge barba. Ai fi spus că 
mângâie un animal de companie. Polițistul interogase mii de 
suspecți. Nicio îndoială: psihiatrul își va goli sacul. 

— Am cunoscut-o pe Ayumi la vârsta de doisprezece ani, 
spuse bărbatul, după tentativa sa de sinucidere. 

— Prin spânzurare? 

— Nu. Medicamente. Pe atunci lucram la spitalul Kesatsu 
Byoin. Ayumi a fost internată acolo. Primele contacte au fost 
dificile. În primul rând, din cauza handicapului ei, dar nu numai 
din cauza lui. Era... complet refractară. Mi-a trebuit timp ca să-i 
câștig încrederea. A trebuit chiar să învăţ limbajul semnelor... 


VP - 302 


Avea o voce gravă, perfect ponderată. O voce de hipnotizator. 

— OK, spuse Passan, uitându-se la ceas. Și apoi? 

— De la cea mai fragedă vârstă tatăl ei o tortura. În sensul 
fizic al termenului. 

Passan nu se așteptase la asta. Aerul camerei, încărcat de 
arome, părea să devină mai greu. 

— Un adevărat psihopat, continuă Ueda. Un individ inuman, 
căruia suferinţele altora îi produceau plăcere; mai ales, cele ale 
fetiţei sale. 

— Și soţia lui? 

— A murit înecată. Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat și 
putem face orice presupunere. Dar n-am pus nicio clipă la 
îndoială poveștile lui Ayumi. In fiecare noapte, o supunea la 
suplicii în intimitatea sa cea mai profundă. 

— Avea cicatrice? 

— Unele, dar Yamada cunoștea puncte sensibile în interiorul 
corpului. Era ginecolog, înțelegeți? 

Profesia lui de poliţist îl împinse pe Olivier să întrebe: 

— In afară de instinctul dumneavoastră de psihiatru, aveţi 
dovezi despre ceea ce spuneţi? Ayumi poate era o adolescentă 
cu probleme și... 

— Dovada e în gâtul ei. 

— Nu înțeleg. 

— Ayumi nu e mută din naștere. Tatăl ei i-a tăiat corzile 
vocale ca s-o împiedice să urle. 

Se gândi la maniera în care Diego fusese redus la tăcere. 
Dacă mai avea nevoie de dovezi, această mutilare era ca o 
semnătură în stil japonez. 

— Durerea devenise singurul ei reper, continuă psihiatrul. 
Când a cunoscut-o pe Naoko, valorile acestea s-au schimbat. 
Brusc, prietena ei a devenit noua ei familie, întemeiată, de data 
asta, pe complicitate și duioșie. După câţiva ani, Naoko a plecat 
în Europa și Ayumi a căzut din nou în ghearele tatălui ei. Acest 
eșec a fost cu atât mai dureros, cu cât s-a simţit trădată. 

Passan presimţise mai mult sau mai puţin această parte a 
poveștii. 

— După care? 

— A rezistat loviturii. A reușit să intre la universitatea din 
Tokio. A câștigat o bursă și o nouă independenţă. Voia să fie 
ginecolog. Modelul familial dus mai departe. Ținând cont de 


VP - 303 


handicapul ei, a putut să treacă examenele, dar nu și să 
profeseze ca medic obișnuit. S-a orientat spre cercetare. Câţiva 
ani mai târziu, Naoko a căutat-o și i-a cerut ajutorul în problema 
ei de procreare. 

Passan ghici urmarea - nu avea timp să intre în amănunte. 
Voia totuși să afle adevărul despre soţia lui. 

— Au întreținut relaţii homosexuale? 

— Nu. Doar legături afective intense, create la o vârstă la care 
prietenia nu e un cuvânt în van. 

— Naoko era la curent cu practicile macabre ale tatălui lui 
Ayumi? 

— Ayumi mi-a jurat întotdeauna că nu. O cred. Soţia 
dumneavoastră nu știa despre această faţetă a vieții prietenei 
sale. La fel cum nu știa nici despre gravitatea stării ei psihice. 
Altfel nu ar fi făcut niciodată apel la ea. 

Polițistul fu de acord și trecu din nou la atac: 

— Nu v-aţi gândit niciodată să-l denunţaţi pe Yamada? 

— Profesional, îmi era imposibil. Am încercat un denunţ 
anonim, dar nu a dus la nimic. In Japonia, rufele murdare se 
spală în familie. De altfel, Yamada era o somitate, nu un 
oarecare pe care să-l acuzi ușor. Știţi foarte bine importanţa 
ierarhiei în societatea noastră. Ar fi fost nevoie de probe... 

— Erau cicatricele fiicei. 

— Am trimis niște scrisori poliţiei. De mai multe ori. Am 
încercat și s-o conving pe Ayumi să facă plângere. Nici nu voia 
să audă. E dificil pentru un occidental să înțeleagă, dar... 

Cu un gest, Passan îl opri: nu voia să mai audă eterna „scuză 
japoneză”. 

— Și bănuielile dumneavoastră despre uciderea tatălui? 

— Când m-am convins, Yamada era incinerat de câteva 
săptămâni. Oricum, nu voiam să o predau pe Ayumi, ci să o 
îngrijesc. Era evident că suferise iar o cădere gravă. 

— Aţi contactat-o? 

— l-am scris. Asta de mai multe ori. Fără rezultat. În domeniul 
meu, nu îngrijești oamenii împotriva voinţei lor. 

— De ce nu aţi internat-o? 

— Nu e atât de ușor. Ayumi a reușit întotdeauna să se 
descurce. Ar fi păcălit cu ușurință experții. Nu uitaţi nici de 
handicapul ei. Această dificultate ar fi jucat rolul unui camuflaj 
suplimentar. 


VP - 304 


— Aţi spune că este psihopată, ca și tatăl ei? 

Ueda se ridică și se întoarse spre geam. Afară se zăreau mai 
multe felinare, care răspândeau un halou luminos în grădină, ca 
niște licurici gigantici. Picăturile de ploaie numărau parcă 
secundele care se scurgeau... 22:05... 

— Nu, spuse el în cele din urmă, ducându-și mâinile la spate. 
Un psihopat este un manipulator. Un prădător care nu are niciun 
sentiment uman. Ayumi este exact contrariul: o ființă pasională, 
sfâșiată de propriile emoţii. Tot ce face ea azi este din exces de 
dragoste. 

— E un fel de a vedea lucrurile. 

Psihiatrul se întoarse: reflexia lui în geam desena un alt 
Takeshi, mai mare, mai puternic. Un fel de dublură superioară și 
autoritară. 

— Ayumi este psihotică. Când a purtat copiii voștri, a avut 
iluzia că și-a creat o nouă familie. Cu toate că, de fiecare dată, 
Naoko plecase cu copilul ei. Așa era contractul. A venit la mine, 
prăbușită și revoltată. Am subestimat resentimentul ei care, 
puţin câte puţin, s-a transformat în psihoză. 

Umbra lui Ayumi era cea care se mărea acum pe pereţii de 
hârtie washi, urcând ca o reptilă imaterială și tăcută, până când 
capul ei atingea tavanul și umerii acopereau toată încăperea. 

Passan revăzu kimonoul petrecut invers, masca No. O fiinţă a 
morţii și a distrugerii: fără îndoială. 

Polițistul i-ar mai fi pus și alte întrebări lui Ueda, dar nu mai 
avea timp. În semn de concluzie, se ridică și se postă în faţa lui: 

— De ce a așteptat atâţia ani ca să-l ucidă pe tatăl ei? 

— Misterele psihicului uman. Ura ei a crescut ca un cancer. Nu 
am anticipat-o. Greșeala mea de medic. 

Passan își dădu seama că psihiatrul nu presimţise nimic. Dar 
nu era în poziţia să-i ţină o lecţie. „Chiar și maimuţele cad din 
copaci”, spun japonezii. 

Medicul întinse mâna spre fotografiile amestecate de pe 
birou. 

— La ce vă așteptați acum? 

Passan adună fotografiile și îi vorbi despre temerile sale. 
Întâlnirea de pe insulă. Ipoteza unui duel al morţii. Un 
deznodământ însângerat. Takeshi nu făcu niciun comentariu: 
tăcerea lui era o aprobare. 


VP - 305 


Olivier se îndreptă spre ieșire. Shigeru se ridică și el. Semăna 
cu un arbitru care nu observase că meciul s-a terminat. 

— Aveţi vreun element, ceva ce ar putea să ne ajute? 

— Vă sfătuiesc să anunţaţi poliţia. Cea adevărată. Vreau să 
zic, a noastră. 

Olivier zâmbi silit. 

— Dacă o fac, depuneţi mărturie? 

— Știţi răspunsul meu. 

— Atunci și dumneavoastră îl știți pe al meu. 


88. 


— Vin cu tine. 

— Poftim? 

— La Nagasaki. Vin cu tine. 

— Nici vorbă. E o problemă personală. 

22:20. Alergau în căutarea unui taxi. Ploaia se înteţise, 
scurgându-se pe străduțe ca un râu care creștea tot mai mult. 
Focuri strălucitoare explodau pe suprafaţa lui, reflexii ale 
felinarelor suspendate la porți. 

— Naoko e sora mea. Mă privește și pe mine. 

— Am spus: nici să nu te gândești. 

Polițistul se opri și se întoarse spre cumnatul lui. Aerul nu se 
răcorise. Dimpotrivă, rafalele de vânt aduceau mii de particule 
umede care străluceau pe feţele lor. 

— Această călătorie e o prostie, spuse el cu glas scăzut, în 
Franța, prostiile le faci singur. 

Nu era sigur că Shigeru înțelesese tot - ploaia îi acoperea 
cuvintele. Dar pricepuse cel puţin intenţia: să regleze conturile 
de unul singur, să se sacrifice pentru celălalt, toate astea erau 
pe înţelesul unui japonez. 

Passan porni și mai repede. Shigeru deschise umbrela și 
încercă să-l ajungă din urmă. Niciun taxi la vedere. Olivier trebui 
să recunoască evidenţa: nu știa pe unde să o ia. Se opri pe 
malul unui râu, traversat de un pod arcuit. Sălcii plângătoare se 
aplecau sub averse, părând că-și contemplă propria imagine 
inversată. O „japonezărie”, ar fi spus Naoko... 


VP - 306 


Shigeru îl depăși și începu să alerge pe străduţe, urmând 
parcă un misterios fir al Ariadnei. Passan o luă pe urmele lui. 
22:40. Avionul decola într-o oră. Trebuia să socotească treizeci 
de minute ca să ajungă la aeroportul Haneda. Era încă posibil, 
cu condiţia să găsească pe loc o mașină. 

— Olivier-san! 

Japonezul îl aștepta în faţa portierei deschise a unui taxi 
verde. Passan se prăbuși pe banchetă. Aerul condiționat 
dinăuntru păru că-i așterne un strat de gheaţă pe hainele ude 
leoarcă. Faţă de curăţenia din mașină, mirosul de eucalipt și 
șervetele brodate, se simţea ca un hipopotam într-un delicat 
salon burghez. 

Şoferul porni fără să mai piardă vremea - Shigeru îi explicase 
fără îndoială urgenţa. Passan se răsuci și privi cartierul care se 
estompa sub valurile de apă. Acoperișurile brune și ascuţite, 
norii de aburi, felinarele care se mai vedeau ici și colo... Dintr- 
odată, firme luminoase McDonald's și Starbucks apărură în cele 
patru colţuri ale unei intersecții. Săgeţi fosforescente, neoane în 
formă de kanji: se întorseseră în Tokio-ul modern. 

Passan medită la ultimele informaţii. Fiecare element îl 
îndepărta și mai mult de Naoko, de căsnicia lor, de anii în care 
crezuse că a trăit cu ea. Culisele existenței sale erau în sfârșit 
scoase la iveală. Culise japoneze. N-ar fi trebuit să jubileze? 
Deocamdată, tot ce vedea era un proiect absurd al unei lupte cu 
arme albe. 

— Nu trebuie să te miri, interveni Shigeru ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. 

— La ce te referi? i-o întoarse Passan într-un acces de furie. 
Că soția mea a încredințat sarcina ei unei nebune? Că nu mi-a 
spus niciodată despre asta? Că se pregătește să o înfrunte cu 
sabia pe o insulă din Marea Chinei? 

— Sunt la fel de șocat ca și tine, Olivier-san. 

— Nu, nu ești. Ceea ce e uimitor. Totul e pe dos și tu găsești 
asta normal. 

— E vorba de bushid6, replică Shigeru pe un ton grav. „Calea 
războinicului”. 

Passan izbucni în râs. Codul de onoare al samurailor. O 
filosofie a servituţii și a onoarei, urmată orbește. 

— Vrei să spui că Naoko va acţiona conform acestui cod? 

— O opţiune normală și evidentă pentru ea. 


VP - 307 


Olivier vru să râdă din nou, dar se opri. Se aplecă spre 
Shigeru. Un val de aer cald se ridica din hainele lui ude. Mirosea 
a sudoare, a oraș. Mirosea a frică și a nebunie. 

— Am trăit zece ani cu Naoko, spuse el printre dinţi. N-o să 
mă înveți tu cine e sora ta. Dacă există o persoană care întoarce 
spatele valorilor tradiţionale, asta este ea. 

Shigeru își pusese mâinile pe coapse. Se ţinea drept, cu capul 
înţepenit, privirea înainte. Își regăsise în acel moment o postură 
solemnă, la ani-lumină de personajul relaxat pe care îl cultiva de 
obicei. 

— Ea poate să spună ce vrea, dar valorile acestea îi sunt 
înscrise în sânge. 

Passan se făcu avocatul diavolului, reluând chiar propriile 
argumente ale lui Naoko. 

— Bushidô este un vechi manuscris complet depășit. O 
chestie pe care militarii anilor '30 au scos-o la lumină, 
dezvăluindu-i secretele pentru a-i fascina pe proști. O 
escrocherie care a costat viaţa a mai mult de două milioane de 
tineri soldați. 

Japonezul își potrivi ochelarii, apoi răspunse imperturbabil: 

— Problema nu e nici vârsta, nici legitimitatea acestui cod. 
Problema este: de ce a funcţionat în acest punct? De ce poporul 
japonez a îmbrățișat aceste vechi reguli precum poporul evreu 
cele zece porunci? Pentru că aveam asta în noi, Olivier-san. De 
secole. Dintotdeauna. Venim pe lume cu corpuri definite prin 
gene, dar și mai profund, suntem creaţi din idei. 

Deci asta era. El, care visase la crezul samurailor, rămăsese în 
continuare un străin, un curios în faţa acestor consemne. Naoko, 
cea care le respinsese mereu, era impregnată de ele în ființa sa 
profundă. lar azi, reacția ei era să-și spele onoarea cu sângele 
adversarului. Demență. 

— Se vor înfrunta până la moarte, confirmă Shigeru. Există o 
mamă în plus în această poveste. 

Polițistul se agăţă de detaliile practice: 

— Trebuie mai întâi să găsească o sabie. 

— Tata i-a oferit una când a împlinit paisprezece ani. O piesă 
veche, pe care o conserva cu grijă în biroul lui. 

DEMENȚĂ. 

— A luat-o? 


VP - 308 


— A fost primul lucru pe care l-am verificat când ne-am întors 
de la bar. 

Nu mai era nimic de adăugat. Zgomotul ploii îi înconjura și, în 
chip ciudat, îi liniștea. Passan se simțea în același timp expus și 
la adăpost, aproape imun. 

După o lungă tăcere, întrebă: 

— Crezi că are vreo șansă? 

— Nu știu. Depinde dacă Ayumi a continuat să se antreneze 
sau nu. 

Modul în care o ucisese pe Sandrine era răspunsul. Omorând- 
o cu o singură lovitură, Ayumi dovedise o tehnică impecabilă. 
Prin comparaţie, Naoko nu pusese mâna pe un bokken de cel 
puţin zece ani. Trebuia neapărat să ajungă la Nagasaki înainte 
de baia de sânge. Era singura lui șansă. 

Ideea asta îi aduse în minte o alta: kaiken-ul care nu mai era 
în sertarul din cameră. 

Poate că Naoko avea codul bushid6 în sânge. Poate că tatăl ei 
a fost nebun să-i ofere o armă mortală. Dar nici el nu fusese mai 
breaz cu darurile lui tâmpite. 


89. 


Nagasaki, ora unu noaptea. La o mie de kilometri de Tokio, 
vremea nu arăta niciun semn de ameliorare. Când Passan ieși 
din aeroport, ploaia era așa de puternică și deasă, încât părea o 
perdea vie. 

Reușise să-l convingă pe Shigeru să rămână la Tokio. Acum, 
trebuia să găsească un taxi. Se întâlni cu câţiva pasageri sub 
umbrelele lor, care nu păreau nici șocați, nici speriaţi de furtună. 
Mai văzuse această placiditate în India, în Africa: musonul făcea 
parte din decor. Încă un lucru obositor, printre celelalte. ` 

Brusc, văzu o mașină portocalie care împrăștia apă în jur. Il 
încercă un elan de recunoștință pentru această culoare 
țipătoare, singurul reper în întuneric. Nici nu ridică mâna bine că 
portiera se deschise singură, ca acționată de o fantomă. Se 
aruncă în taxi și nu reuși să spună decât un cuvânt: „hotel”. 
Păru a fi suficient pentru șofer. 


VP - 309 


Passan mai fusese la Nagasaki. Avea două amintiri. Prima: 
orașul portuar era fratele uitat al Hiroshimei. Fusese ţinta unui 
atac atomic pe 9 august 1945, dar istoria nu reţinuse decât 
numele primului nebun. Cealaltă amintire era că orașul, cel 
puţin centrul lui, fusese în întregime reconstruit în stilul 
tradiţional. Încă își amintea de o întindere de acoperișuri 
ascutite, tonuri de roșu și ciocolatiu, grădini de piatră. 

Acum, nu vedea nimic. Orașul era scufundat în întuneric ca în 
plin camuflaj antiaerian. Şoferul avea la dispoziţie doar lumina 
de la farurile mașinii. Passan se aplecă spre geam și miji ochii. 
Mașina șerpuia pe un drum înălţat. Dedesubt, străzile și casele 
se încălecau în scări și terase, ca niște orezării de ţigle, de lemn 
sau de ciment. 

Intrară într-un hăţiș de străduţe. În sfârșit, la capătul unei 
fundături în pantă, apăru un hotel. O clădire cu un etaj pe toată 
lungimea, al cărui parter răspândea o lumină de culoarea 
untului, caldă. Poate că din cauza acestei fâșii de o claritate 
electrică sau a faptului că hotelul era mai jos, Passan avea 
impresia că intră într-un perimetru de securitate, unde va putea 
dormi câteva ore. 

Plăti taxiul. Ploaia încetase, curățând cerul de nori. Observă 
luna care, precum în haikuri, părea un fruct copt, tăiat în două. 
Dar aerul era în continuare fierbinte. O căldură lichidă care 
scălda fiecare element al lumii, impregnând fiecare por al pielii. 
Intră în hotel ca și cum s-ar fi strecurat într-un frigider. 

În holul de la recepţie, mochetă tocită, pereţi bej: era frig ca 
într-o morgă. La recepţie, o femeie fără vârstă părea că-l 
așteaptă. Piele gri, bătucită, întinsă pe pomeţii proeminenţi. 
Purta un fel de uniformă, ceva între costum de stewardesă și 
halat de bucătărie. 

Passan bâigui trei cuvinte în engleză, îi arătă pașaportul, plăti 
în avans, cash. Măsură de precauţie absurdă. Japoneza îl 
conduse spre camera lui fără o vorbă, fără nici măcar o privire 
uimită spre faţa lui arsă. Camera era monahală: un pat, un 
dulap, o baie - nimic altceva. Recepţionera dispăru. Auzi afară în 
stradă voci, pași apropiindu-se, îndepărtându-se. Apoi nimic, ca 
și cum exteriorul s-ar fi modificat după vidul din interiorul lui. 

Ora două. Nu putea să facă nimic înainte de a se lumina de 
ziuă. 


VP - 310 


Fără să aprindă veioza, pe pipăite, găsi trusa de toaletă și 
făcu un duș. Imbrăcă din nou tricoul și pantalonii, se spălă pe 
dinţi. Reglă aerul condiționat la maximum și se prăbuși pe pat. 
Ghemuit sub cearșaf, avea impresia că își aduna propria 
energie, propria singurătate. 

Ca forţă de intervenţie, nu dispunea decât de acest corp 
extenuat. Era operaţiunea cea mai restrânsă pe care o 
condusese vreodată. 


90. 


Răsăritul se întrezărea în spatele rafalelor grele ale ploii. 
Naoko era la adăpostul sanctuarului, în vârful colinei. Un 
pavilion simplu din cedru, de patruzeci de metri pătraţi, deschis 
pe patru laturi. Stâlpii vopsiți, un acoperiș cu ţigle din scoarță de 
copac, un planșeu de scândură neagră. In centru, un clopot de 
bronz, cu frânghia lui lungă striată, bazine pline cu apă. Nimic 
altceva. Sanctuarele shinto sunt întotdeauna goale: trebuie să le 
umpli cu rugăciuni, meditații - ea îl umplea cu frica ei. 

Avusese totuși un somn fără vise, fără întreruperi, legănată 
de foșnetele pinilor. Îmbrăcată într-un kimono, avea impresia că 
trăiește viaţa unei crisalide, doar că inversată. În ajun era încă 
un fluture, o europeană, o femeie liberă. Era în prezent o larvă, 
prizonieră a propriului biotop, a ciclului său natural. O viaţă 
printre milioane de alte vieți, obscură, docilă - o japoneză. 

Căută în geantă și găsi o porţie de orez învelită în plastic. O 
mâncă repede, cu mâinile goale, cu aviditate. Era rece, 
lipicioasă, dătătoare de vitalitate. O parte din ea recunoștea 
acest semnal. Anii de gastronomie occidentală nu mai contau: 
memoria genetică era fondată pe secole de mese încropite, la 
baza unei pagode, în răcoarea orezăriilor. 

Ajunsese la Utajima cu o seară înainte. Pescarul care o 
adusese pentru zece mii de yeni îi lăsase numărul de telefon - în 
caz că voia să se întoarcă dacă totul se termina cu bine. 
Acostase pe o plajă cu nisip negru, în partea de vest. Pinii 
păreau că o așteaptă, felinarele de piatră și ele, așezate la baza 
arborilor. Un adevărat decor de cinema - pentru unul dintre 


VP - 311 


acele filme războinice în care toată lumea este practic moartă 
de la primele imagini. 

Urcase la sanctuarul din vârful insulei. Nimeni nu venea aici, 
cu excepția grădinarilor și a măturătorilor, o dată pe săptămână. 
Spera că ziua de curăţenie trecuse deja. Imediat începuse să se 
antreneze în întuneric. Cele douăsprezece tehnici itto seiho. 
Rezultatul nu fusese grozav. Nu recuperezi anii de uitare cu 
câteva mișcări de încălzire. Mai mult, ea nu practicase niciodată 
cu o sabie adevărată - prea periculos. 

Se ridică și se îmbrăcă. Pantaloni de trening, yukata de 
bumbac cu pulpanele petrecute, bascheţi. Ansamblul, de 
culoare închisă, amintea de uniforma obligatorie a femeilor în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care le permitea să 
alerge și să lucreze, spre deosebire de kimonouri. Își legă în talie 
o centură țesută și vâri sabia în spatele ei. Apoi, strecură în 
buzunarul pantalonilor kaiken-ul - planul ei B. 

Mai mult ca oricând, i se părea că arată caraghios. Semăna 
puţin cu senzația pe care ar fi avut-o dacă Passan ar fi plecat 
într-o misiune îmbrăcat în mușchetar. Dar o încerca și un 
sentiment de echilibru. Simțea că intră în legătură cu o tradiţie 
străveche. De altfel, Passan n-ar fi găsit absurd să urmeze în 
meseria lui valorile lui D'Artagnan. De fapt, asta și făcuse 
întotdeauna. 

Decât să coboare pe drumul principal care ducea la plajă, se 
îndreptă spre est: își amintea de o limbă de pământ, care-i 
permitea să inspecteze o altă plajă, situată în spatele insulei. 
Intrarea secretă a locului... 

Ploaia nu ceda nicio palmă de pământ, transformând fiecare 
dală de pe drum într-o oglindă. Se gândea la Ayumi. Nu se 
temea de ea. Crimele ei, nebunia ei nu reușeau să acopere 
amintirile de altă dată. Fără să se bazeze pe asta, Naoko încă 
spera să ajungă la o înțelegere... 

Găsi în sfârșit terasa. Imediat înțelese că acest post de 
observaţie nu o ajuta cu nimic. Fie Ayumi nu ajunsese, fie putea 
să fi acostat pe cealaltă parte. Sau era deja acolo și era mai bine 
să nu fie surprinsă pe vârful acesta cu spatele spre prăpastie. 

Reveni pe propriile urme și cobori spre vest, evitând interiorul 
insulei. Nici vorbă să intre în această junglă pe care nu o 
cunoștea. La fel și să se așeze pe plaja principală și să aștepte. 


VP - 312 


Acum nu se mai gândea la nimic. Cu câteva ore înainte de 
luptă, își golea mintea. Nu era decât o imersiune, o suprapunere 
cu natura, larvă prinsă între cer și pământ. Fuziona cu ploaia, o 
primea, se hrănea cu ea. Exact ca pădurea însăși, care primea 
în această dimineaţă mai multă viaţă decât dădea ea înapoi... 

Plaja nu oferea nicio perspectivă. Norii semănau cu niște 
pietre ponce gigantice. Marea era de gudron. Vaporii se ridicau 
în vălătuci, întărind iluzia de asfalt fierbinte. O perdea de plumb 
acoperea orizontul. 

Brusc fu cuprinsă de ameţeală. Totul se clătina. Marea se 
înclina. Pământul se legăna. Până să-și regăsească echilibrul, 
senzaţia trecu. Încercă să înțeleagă ce se întâmplase, dar 
imediat mișcarea începu din nou. Mai puternică, mai violentă. 
De data asta căzu și înţelese că nu visa. 

Un cutremur de pământ. 

De la ultimul seism, cutremure mai mult sau mai puţin 
puternice aveau loc în fiecare săptămână. Nu se știa dacă 
aceste replici anunțau o nouă catastrofă sau că, dimpotrivă, era 
vorba de „sfârșitul petrecerii” - sau „coada cometei”. O legendă 
spune că Japonia se află pe spatele unei pisici-de-mare gigantice 
care se mișcă încontinuu. Nimeni nu știe dacă era pe cale să se 
trezească sau să se culce. 

În genunchi, în nisipul negru, Naoko zâmbi. Acest cutremur 
era un avertisment. 

Poate nu sfârșitul lumii, dar sfârșitul lumii sale... 


91. 


Passan se trezi brusc, pentru a descoperi că se rostogolise din 
pat. În cadrul ferestrei, peisajul tremura ca o imagine dereglată 
la televizor. O nouă scuturătură. Perdelele se desprinseră. 
Ventilatorul din plafon începu să se legene periculos deasupra 
lui. În patru labe, simţea limpede podeaua care se scutura sub 
el. Când totul se prăbușește, ce mai rămâne? Pământul de sub 
picioarele noastre. Era ultimul reper, ultimul refugiu care avea 
să cadă. Încă o scuturătură cuprinse pereţii. Tencuiala se 
răspândi pe pat, pe jos, ca zahărul pudră pe o prăjitură. Intregul 
hotel clănțănea din dinţi. Polițistul își aminti că prima măsură de 


VP - 313 


siguranţă în această situaţie era să te ascunzi sub o masă. 
Camera lui nu avea una. Se întorcea spre pat când ventilatorul 
se desprinse. Aparatul fu proiectat din pat pe jos, răsucindu-se 
ca un titirez furios. Passan se trase cu spatele la perete, abia 
evitându-l. Rămase așa, acoperit cu bucățele de tencuială, 
așteptând ca paletele să-și înceteze rotația și ca Pământul să și- 
o reia pe a lui. Reașezarea normală a lucrurilor. 

Secundele se scurgeau. Dilatate. Interminabile. Se terminase 
într-adevăr? Sau vibraţiile își vor lua din nou avânt? Auzi 
mormăieli pe hol. Fără îndoială, proprietăreasa care se plângea 
de stricăciunile provocate de cutremurul matinal. Tonul ei nu 
era deloc alarmat, ca și cum ar fi fost vorba de o altă poznă 
făcută de pisică. 

Passan se ridică în picioare și se scutură fără să-i vină să 
creadă. Un cutremur de pământ era tot ce-i mai lipsea. Citise 
sute de mărturii despre seismele japoneze, dar era pentru prima 
dată când trăia fenomenul. Se uită la ceas. 6:30. Era timpul să 
plece. Își strânse lucrurile. 

Ușa alunecă în lături. Hoteliera apăru în halatul ei roșu-închis. 
Râdea și se văicărea în același timp. Chipul său avea o culoare 
verzuie. 

— Sumimasen... 

Incepu o nouă litanie, când descoperi ventilatorul decapitat. 
Passan închise geanta și o salută fără să se întoarcă. 

Afară, agitația nu se potrivea nici cu ora, nici cu ploaia. 
Oamenii râdeau și totodată se plângeau din cauza aversei, erau 
fericiţi că mai scăpaseră o dată de furia Terrei. Ca un ecou, 
păsările țipau ascuţit, aliniate pe cablurile electrice. 

Olivier o luă pe străduță în sus în căutarea unui taxi. Căldura 
mai crescuse cu câteva grade. Chiar și la ora asta aveai 
impresia că ești într-o etuvă supraîncălzită. 

Coti la dreapta pe o stradă mai largă. Indicatoarele erau 
căzute. Aparatele de aer condiţionat și antenele atârnau. 
Pubelele erau răsturnate. Făcu semn unei mașini. Avusese timp 
să-și cumpere un dicţionar pe aeroportul Roissy. Căută rapid 
traducerea pentru „port de pescuit”. 

— Gyokoo, zise el. 

Omul îl făcu să repete de mai multe ori înainte de a pronunţa 
el însuși cuvântul, dând surprins din cap ca și cum silabele ar fi 
avut în sfârșit sens. 


VP - 314 


Taxiul șerpuia pe strădute. Passan regăsea orașul din 
amintirile sale. O mulţime de acoperișuri cafenii, grădini de pini, 
sanctuare de piatră... Gri, verde, culorile acestea se repetau la 
nesfârșit. Țiglele strălucind de ploaie semănau cu solzii de 
pește.  Colțurile caselor păreau niște valuri pe o mare 
înspumată. Era amprenta locului. 

Văzu un vânzător de frigărui, opri taxiul și fugi până acolo. 
Comandă cinci bucăţi și le devoră sub o copertină, ascultând 
cum curg streșinile, întrebându-se dacă aceste câteva minute 
de oprire erau rezonabile. Dar avea el într-adevăr o urgență? 
Înfruntarea va fi în această dimineaţă? Mâine? Peste trei zile? 

Porniră din nou. După zece minute de drum, după o cornișă, 
apăru golful, traversat de podul Megami. Portul aduna mii de 
bărci care se legănau și se loveau unele de altele sub perdeaua 
de ploaie. Intre ele, valurile lente, grele păreau pictate cu negru. 

Pe partea de uscat, tot exotismul dispărea: blocuri fără 
ornamente, depozite, macarale... Totul era de un cenușiu 
uniform. Nagasaki este vestit pentru fermele lui de perle. Lui 
Passan îi trecu prin minte că locul era el însuși sidefat. Fiecare 
acoperiș, fiecare fațadă, fiecare cocă fuseseră învelite în 
această substanţă fină. Golful se deschidea ca o cochilie 
imensă, strălucitoare. 

Passan se trezi din visare și opri taxiul la căpitănia portului. 
Piaţa de pește gemea de marfă. Traversă grăbit printre armate 
de crabi, munți de stridii, tarabe pline de ton și de pești cod. 
Mirosul de iod îl asalta. Feţele turtite îi zâmbeau. Bătrânele 
zbârcite, ca marinate în sare, mișcau peștii agăţaţi la vedere. N- 
ai fi crezut că în urmă cu o jumătate de oră pământul se 
cutremurase pe locul ăsta. 

Cu geanta pe umăr ajunse la debarcader. Luă cheiul la rând, 
strigând numele Utajima spre fiecare pescar. La a cincea 
încercare, un tip cu șapcă de baseball se înclină și spuse: 
douăzeci de mii de yeni pentru transport. Passan plăti fără să 
clipească. Nu avea nici timp, nici forţă să negocieze. 

Motorul pârâi, pilotul se strecură printre vase. Ploaia era de 
două ori mai puternică. Un ropot nervos făcea să tremure 
valurile. Când ieșiră din radă, hula se amplifică brusc ca o 
respiraţie care devine mai profundă. Pluteau acum pe niște 
plămâni de dimensiunea unei caverne, se scufundau în găuri 


VP - 315 


negre, ieșeau la suprafaţă pe creste înspumate, urmând un ciclu 
fără de sfârșit. 

Aplecat în faţă, Passan simţea coca din fibră de sticlă cum 
pârâie pe valuri. Nu vedea nimic. Simţea doar un zid de ploaie 
care părea să se dea mereu înapoi, udându-i leoarcă. După o 
jumătate de oră, pescarul schimbă viteza. Zgomotul motorului 
cobori o octavă. Barca sălta în ritmul valurilor. Passan, cu mâna 
făcută streașină, văzu ieșind din ape o pată întunecată. 

— Utajima! strigă pilotul. 

Părea un nor căzut din cer. Un miez întunecat înăuntrul unui 
nufăr. Plaja vulcanică avea o culoare ciocolatie, pe când colina 
oferea un verde strălucitor, purificat parcă de furtună. Detaliul 
enigmatic era punctul roșu de la baza pădurii: un torii, acel 
portic de lemn lăcuit care indică pragul unui sanctuar. Întreaga 
insulă era pesemne un teritoriu sacru, bântuit de kamis, spiritele 
religiei shintoiste. 

Pescarul reuși să acosteze aproape de plajă. Passan sări jos și 
îl salută pe marinar după ce îi luă numărul de telefon. Apoi porni 
spre pădure. Sub torii, o potecă urca spre vârful colinei. Trecu 
pe sub arcul inversat și începu urcușul. Pe marginea drumului, 
unele trunchiuri erau înconjurate cu sfori, semn că acei arbori 
erau locuiţi de kamis. Pe măsură ce urca, avea tot mai mult 
impresia că pătrunde într-o pădure feerică, un fel de Broceliande 
de la antipozi. 

Ca o confirmare, în vârf, apăru sanctuarul. O pagodă 
ornamentată, un acoperiș ascuţit, susținut de stâlpi negri de 
lemn. În umbră, distingea clopotul de bronz, bazinul, altarul de 
ofrande... 

Urcă treptele și văzu, la picioarele unei coloane, sacul lui 
Naoko. Un fel de tașcă cu multe buzunare din material 
impermeabil, căreia ea îi lăudase mereu calităţile: era spațioasă, 
etanșă, funcţională... 

La vederea acestui obiect simplu, i se strânse inima. Era 
acolo. O găsise oare cealaltă înaintea lui? 

O singură certitudine: vânătoarea începuse. 


VP - 316 


92. 


De la unda de șoc, Naoko nu se mai mișcase, stând în 
genunchi, în nisip. N-ar fi știut să spună cât timp petrecuse așa. 
Câteva minute, o oră, mai multe... 

Plaja era străpunsă de milioane de găuri de ac, arătând ca o 
uriașă coajă de portocală. Frunzele smulse de vânt păreau stele 
căzute pe pământ. Valurile se spărgeau de țărm. Spuma se 
întindea necontenit pe nisip. Nu știa dacă va muri din pricina 
ploii torențiale sau a acestor valuri care păreau că vor s-o 
înghită. 

Brusc, împinsă de o presimţire, ridică puţin capul. Rafalele de 
ploaie o orbeau. 

Ea era acolo. ` 

Tot cu bretonul ei lung și ochii prea oblici. Işi ridicase părul 
într-un coc de sumo. Purta un Ke/kogi negru, costumul de 
antrenament, și un hakama în aceeași nuanţă, acea fustă- 
pantalon specifică samurailor. Săbiile sale, katana și wakizaki, 
erau prinse la cingătoare, cu tăișul îndreptat spre cer. Cele două 
teci de lemn de magnolie lăcuit se încrucișau pe șoldul ei ca în 
vechile filme cu Toshiro Mifune. 

Era absolut caraghios. Dar lui Naoko nu-i venea să râdă. 

Cu grijă, se ridică, însă căzu imediat la loc. Picioarele 
anchilozate n-o mai ţineau. Se dezobișnuise să trăiască în 
contact cu pământul. 

Își regăsi echilibrul și rosti distinct, printre rafalele de ploaie: 

— Încă putem să ne înțelegem. 

În clipa următoare, spada era în mâna lui Ayumi. Naoko nici 
măcar nu văzuse când o trăsese din teacă. Înţelese pe loc două 
lucruri. Muta nu încetase să se antreneze. Deci ea nu avea nicio 
șansă în faţa ei. 

Încet, Ayumi cobori lama oblic. Cu un gest, trasă în nisip mai 
multe caractere kanji. Tradiţia se trezea la viaţă. 

Naoko urmări arabescurile și citi: „Prea târziu”. 

Ucigașa vâri sabia la loc, respectând mișcarea tradiţională: 
degetul mare și arătătorul de la mâna stângă ciupind ușor lama 
pe măsură ce aceasta intra în teacă. Naoko își aminti: armele ei 
datau din secolul al XVII-lea, din era Genroku, perioada Edo. Un 
cadou de la tatăl ei. Sabia sa nu avea aceeași valoare: 


VP - 317 


moștenită de la familia din partea tatălui, nu era nici atât de 
veche și lama nu se putea compara cu capodoperele lui Ayumi. 

Adversara ei arătă spre o stâncă neagră în formă de obelisc. 
O luară amândouă în acea direcţie, separate de cincizeci de 
metri și ajunseră la un luminiș din nisip, mărginit pe dreapta de 
blocuri negre, iar pe stânga de pinii pădurii. Naoko o urma 
docilă: înţelesese, fără să fie surprinsă, că Ayumi prevăzuse 
totul. Nu puteau să se înfrunte decât aici, în locul unde, cândva, 
își amestecaseră sângele în numele unei prietenii eterne. 

Ayumi se opri. Lumina slabă îi estompa hainele și părul. Doar 
faţa i se decupa ca o piatră albă, delimitată în partea de sus de 
breton. Apoi, făcu acel gest pe care toți samuraii îl fac în filme: 
în mâna ei dreaptă apăru o curea. Mușcă una dintre extremităţi, 
trecând apoi cordonul în jurul umerilor, ca să-și lase mânecile 
suflecate. 

Își scoaseră săbiile din teacă în aceeași secundă, se așezară 
pe călcâie, apoi le ridicară ca pentru a-și atinge vârfurile. De câţi 
ani nu mai făcuse Naoko acest gest? 

Rămaseră câteva secunde așa, lamă peste lamă. De obicei, 
aceste momente sunt ocazia de a-ţi evalua adversarul, dar se 
împlineau douăzeci și cinci de ani de când Naoko o evalua pe 
Ayumi - și se înșelase în totalitate. 

Se ridicară cu aceeași mișcare. Timpul pentru kamae - garda, 
care nu era așteptare, ci luptă, dincolo de imobilitatea de la 
suprafață. Ayumi începu să se deplaseze lateral. Naoko pivotă, 
urmând axul adversarei sale. Învățătura niten e limpede: la 
începutul luptei, sabia devine un fel de antenă vibratoare, 
anunțând atacul, unghiul lui, înclinarea, eschiva... 

In extremis, ridică sabia și pară lovitura, mai rapid decât o 
împușcătură. Apoi o alta. Și o alta. În clipa următoare, erau din 
nou în gardă, la trei metri distanţă. Naoko înţelese că nu era 
moartă; nici măcar nu fusese atinsă. Strălucirea săbiilor 
explodase în fața ochilor ei. Picăturile de ploaie se 
transformaseră în scântei. Nu anticipase nimic. Nu analizase 
nimic. Reflexele singure o salvaseră. Memoria mușchilor, a 
nervilor... 

Ayumi își reluase mișcarea sa lentă circulară, dar de data asta 
cu ambele mâini pe mâner. Semăna cu un judecător gata să 
despartă viii și morţii. Naoko îi urmă rotația cu garda coborâtă. 
Simţea o căldură, un fel de speranţă la ideea că supravieţuise 


VP - 318 


primului asalt. Poate că va reuși să reziste mai bine decât ar fi 
crezut. _ 

Muta schiță un pas, Naoko se dădu înapoi: semnalul. Işi 
eliberă forța. Simţi cum kiul îi pleacă din pântec și din șolduri, 
trece de-a lungul braţelor până ajunge să impregneze lama. O 
lovitură. Două lovituri. Trei lovituri. Nu se practică niciodată mai 
mult de trei atacuri: un luptător nu are decât două picioare. 

Se retraseră amândouă. Mirosul de oțel fierbinte impregna 
aerul. Ayumi nu mai mișca, mereu cu garda ridicată. Tăcerea ei 
era terifiantă. La kenjutsu, se urlă. Strigătul, Ki/a;, este 
fundamental: lovește în același timp cu lama. Dar Ayumi nu 
putea să strige și asta îi dădea, paradoxal, o forță suplimentară. 

Ayumi se năpusti. Atac din flanc. D6. Retragere. Alt atac - de 
două ori în stânga, o dată în faţă. Atac înainte. Men. Naoko pară 
fiecare lovitură. Dexteritatea îi revenea. Ayumi lovea cum 
spunea Musachi, vizând punctele vitale: jugulara, încheietura 
mâinii, inima, laringele, ficatul... 

Se retrase. Naoko trecu la ofensivă - nu voia să piardă 
contactul, lupta, dansul morţii... Voia să-și epuizeze adversara, 
dar nu și propriile șanse de supravieţuire. Risca pe marginea 
prăpastiei... Un atac. Două atacuri. Trei atacuri... 

Ayumi mai făcu un pas înapoi. Dar nu și Naoko. Epuizarea le 
despărţea, ploaia le secătuia. Naoko nu era rănită, dar își dădea 
seama că n-avea cum să câștige. Putea doar să reziste - și să se 
bată până la capăt pentru copiii ei. 

Un nou atac. Simţea cum degetele îi vibrează sub pielea 
împletită a mânerului. Era ceva dincolo de ură. Ochii ei 
plângeau. Sângele îi fierbea sub piele. Era cuprinsă de o anume 
voluptate. Cea a samurailor, care mor copleșiți de sentimentul 
onoarei și al distrugerii totodată. 

Urlă și viză flancul. Se retrase și evită un atac frontal. Ayumi 
atacă din nou. Naoko lovi. Ayumi nu lăsa nimic să treacă. Părea 
că zboară pe deasupra luptei. 

La capătul puterilor, Naoko își pierdu echilibrul și se redresă 
abia lângă marea stâncă neagră. In ciuda ploii, își simţi palma 
lipicioasă. Sânge. Dar deja Ayumi se repezea spre ea. 

Șocul lamelor izbite făcu să-i vibreze oasele sub piele. Era 
sfârșitul. Oţelul se rupsese. Se spune că tăișul săbiilor nu 
reflectă decât un lucru: dragostea proprietarului lor. Naoko nu o 


VP - 319 


îngrijise niciodată pe a ei - și această indiferenţă avea să o 
coste viața. Azvârli katana și căută în buzunar kaiken-ul. 

Făcu un salt în lături. La timp pentru a evita un asalt mortal. 

Ayumi scosese din teacă cea de-a doua sabie și făcea să 
șuiere cele două lame. Stilul specific lui Miyamoto Musashi. 
Viteza ei era uluitoare. Naoko se trezi pe jos: nu reușea să-și 
deschidă buzunarul. 

Se refugie în patru labe spre o cavitate între două stânci. 
Lama o urmă, scoțând un șuierat teribil la contactul cu granitul. 
Naoko se gândea la jan-ken-pon: piatra bate foarfeca, frunza 
bate piatra, foarfeca bate frunza... Simţi că e trasă de picioare. 
Într-o convulsie, se întoarse și văzu faţa lui Ayumi. Ochii ei nu 
mai erau decât două urme de unghie pe o mască de carne. 

Fără să se gândească, Naoko începu să dea din picioare, dar 
cealaltă continua să o ţină de glezne. Când se trezi în aer liber, 
își dădu seama că Ayumi fusese nevoită să lase săbiile ca să o 
prindă. Se repezi spre faţa ei și o mușcă de obraz. Cealaltă o 
trase violent de păr și o forță să-i dea drumul, prinzând-o într-o 
strânsoare dureroasă. 

Naoko se trezi aruncată spre stâncă. Șocul o făcu să închidă 
ochii. Când îi deschise, Ayumi își recuperase katana. Naoko se 
aruncă pe wakizaki și se ridică, ţinând sabia în mână. 

Chiar dacă sfârșitul era aproape, nu avea ce să regrete. 

Făcuse tot ce fusese posibil. 


93. 


Passan se învârtea în jurul sanctuarului, când percepu 
zgomote îndepărtate de oțel. Vântul începuse iar să bată. Ciuli 
urechile pentru a identifica direcţia: baza dealului, pe plajă. El 
de acolo venise: cum putuse să nu le vadă? 

începu să alerge în josul potecii, izbindu-se de crengile de pin. 
Auzea strigăte acum. Ajunse pe plajă, când urletele își 
schimbară intensitatea. Sunete atroce din fundul gâtlejului. 
Aruncă o privire în jur și nu văzu decât un peisaj întunecat. Sub 
cerul de cenușă, valurile se spărgeau pe nisip, spuma șuiera 
prin miliarde de bule incolore ca saliva. 


VP - 320 


Nimeni. Strigătele încetaseră. Observă în partea stângă niște 
stânci ale căror forme păreau sculpturi votive. Din instinct o luă 
într-acolo. Se strecură printre ele, așteptând să descopere o 
ceremonie șamanică, un ritual de vrăjitorie. 

Două siluete omenești se luptau în natura dezlănţuită. Una 
era la pământ, cealaltă, o siluetă neagră, agita o sabie. 

— NU! 

Umbra întoarse capul. Deasupra ei, cerul se despică în două. 
Fulgerul păru că iese din ape pentru a despica norii. Passan 
recunoscu figura. Paloarea exprima răceală, o piatră lustruită, 
fără expresie. Lucrul cel mai izbitor era privirea. Neagră precum 
cărbunele, părea să ardă cu o strălucire veninoasă. O frază de-a 
lui Musachi îi veni în minte: „Un suflet exaltat și slab”. Ayumi nu 
i se părea deloc slabă. 

Urlând, porni la atac cu pumnii strânși. Stratagema îi reuși. 
Ayumi se răsuci pe călcâie și dispăru în pădure ca o sălbăticiune 
speriată. Passan se grăbi spre Naoko. Sângele îi pătase haina. 
Pieptul ei mic se ridica sub țesătura udă. Aceeași scenă ca la 
Pre-Saint-Germain, dar fără nici cel mai mic ajutor în apropiere. 

Despăturind cu grijă yukata, văzu pansamentul de la prima 
rană, impregnat cu roșu. În luptă, rana se redeschisese. Urma 
de sânge desena o amprentă pe bandaj. Naoko era rezultatul 
unui miracol - cel puţin dacă Ayumi nu avusese niciodată 
intenţia de a o ucide. 

Passan murmură cuvinte liniștitoare. În mijlocul unei bălți, 
văzu sabia ruptă și, lângă stânci, o lamă mai scurtă înfiptă într-o 
crăpătură. Se gândi la kaiken. Pipăi pliurile hainei, buzunarele 
de la trening. Teacă de jacquier negru, mâner de fildeș: era 
acolo. 

Se ridică, ţinând pumnalul în mână. Naoko îl prinse de poala 
hainei - ochii îi erau injectaţi de sânge, buzele îi fremătau. 
Bolborosea cuvinte pe care nu le înţelegea - fără îndoială, un 
avertisment. 

Cu mâna stângă luă telefonul, formă numărul pescarului și 
puse aparatul în mâna lui Naoko. 

— Tipul care m-a adus aici, șopti el. Spune-i să vină înapoi. 
Adăugă mai tare: spune-i să se grăbească! 

Fără să aștepte răspunsul, porni în urmărirea dușmanului 
printre pinii răvășiţi. 

— Ayumi-san! 


VP - 321 


Strigătul lui se stinse ca o lumânare în ploaie. Găsi o potecă 
nouă. Nici dale din piatră, nici pământ bătătorit - doar un noroi 
gri, în care picioarele i se înfundau până la glezne. Haina lui 
cântărea tone. Trebuia să o găsească. Trebuia să o ucidă... 

Se căţără, mergând prin noroi fără să se oprească. 

— Ayumi-san! 

Pe măsură ce urca, ploaia se înteţea. 

Câmpul lui vizual se limita la câţiva metri. Era pe cale să 
strige din nou când ajunse la o deschidere. De o parte, cerul. De 
cealaltă, zgomotul furtunii. Dedesubt, un râu fierbea. Apele lui 
oscilau ca niște cărnuri ample, senzuale, satisfăcute. Dincolo de 
ele, o insulă, lungă de câteva sute de metri, semănând cu o 
epavă. 

Era sigur: muta îl aștepta acolo. 

Cobori panta, apoi intră în apele liniștite. Ştia să înoate, dar 
străbătu toată distanţa pășind pe fundul apei. Ajuns pe cealaltă 
parte, strecură kaiken-ul la brâu și se prinse de tufe ca să 
ajungă la uscat. Se găsea pe un drum îngust, care mergea de-a 
lungul apei. Se scutură și se ridică în picioare. i 

Ayumi era pe potecă, la cinci metri în faţa lui. Iși agita sabia 
care-i bara fața în formă de lună. Poziţia ei îi amintea lui Passan 
de nenumăratele filme cu arte marțiale pe care le văzuse. Nu 
putu să-și rețină un zâmbet. Va muri împlinindu-și dorințele lui 
cele mai nebunești. 

Se gândi la kaiken-ul de la brâu. Ce putea face el împotriva 
unei săbii de aproape un metru? Se aruncă în tufe. Se târi pe 
sub liane, frunze, ace. Parcurse astfel câteva zeci de metri, fără 
să se ridice, fără să privească înapoi. Nu auzea decât răpăitul 
ploii și șuieratul sabiei în urma lui. Lama era acolo, rapidă, 
ucigătoare. Gemea, suspina... // chema. 

În cele din urmă, ieși din tufe, se dezechilibră și căzu. Din 
reflex, se întoarse. Ayumi ţinea katana ca pe o ţepușă, ca să-i 
străpungă inima. Passan se rostogoli, simțind cum pământul se 
prăvale sub el și cum apa râului îl înghite. 

Impinse din picioare ca să se îndepărteze de mal. Lupta 
contra curentului, dând din mâini ca să rămână complet 
scufundat. Miza: să-și ţină respiraţia până ajungea suficient de 
departe de Ayumi - cel puţin dacă ucigașa nu-l va urmări în apă. 

Când simţi că plămânii îi sunt pe punctul de a exploda, scoase 
în sfârșit capul afară. Fu întâmpinat de șuieratul sabiei. Nu 


VP - 322 


reușise să se îndepărteze suficient: Ayumi era încă acolo. Plonjă 
din nou și alese o strategie inversă. Ajunse iarăși la mal și se 
înfundă printre măceși. Ayumi lovea orbește, tăind lianele, irișii 
din mlaștină. Passan nu mișca, fiind cufundat până la bărbie. 

Luă în mână kaiken-ul, spunându-și că va putea ieși din apă 
pe jumătate ca s-o atace pe adversară lui la picioare. Nu. Inainte 
chiar de a întinde brațul, va fi decapitat. Plonjă invers, înghițind 
apă. Curentul îl ducea. Rădăcinile îi împiedicau gesturile, ca un 
luptător pe cale să-l stranguleze. 

În acel moment, picioarele îi fură aspirate într-un gol lateral. O 
gaură în malul râului. Sabia trecu prin bariera de frunze și îi 
smulse o bucată de scalp. Fu ca un semnal: se lăsă dus în tunel, 
sperând să iasă la suprafaţă mai departe. Se întoarse și înotă. 
După ce dădu de câteva ori din brațe, intră în panică. Va muri 
înecat în adâncul acesta. Se încordă, pipăi pereţii pentru a 
regăsi drumul. Imposibil: tunelul era înfundat. Curentul continua 
să-l împingă înainte. 

Se gândi: dacă este curent, există o ieșire. Se gândi la 
principiul vaselor comunicante - o reţea freatică sub pământ, o 
rețea care avea să-l scoată la aer. Incercă să accelereze. 
Degeaba. Cu fiecare secundă, întunericul îi părea mai dens, mai 
profund, mai prezent... 

Plămânii i se spărgeau. Gâtul i se dilata. Principala 
ameninţare a apneei este reglarea reflexă a respirației. După o 
anumită limită, sistemul respirator se repune în funcţiune, 
indiferent de circumstanţe... 

Va deschide buzele... 

Va... 

Un răcnet explodă în gura lui. Aerul se răspândi în plămâni. 
Cerul. Oxigenul. Strigătul i se transformă în râs. Se răsuci și 
descoperi ridicătura de pământ, ca și cum revenise la punctul de 
plecare. În realitate, traversase limba de pământ pe dedesubt și 
ajunsese în cealaltă parte a râului. 

leşi agăţându-se de ierburi, cu kaiken-ul în mână. Intră din 
nou în pădure. Plantele, arborii, lianele se agitau precum algele 
în mare. Totul vuia. El însuși se cufunda în această lume verde și 
lichidă. Avea impresia că nu ieșise din apă. 

O descoperi cu spatele la el, secerând malul cu o 
încăpățânare furioasă. Simţi o satisfacţie surdă văzând-o astfel, 


VP - 323 


nedându-și seama de primejdie, într-o poziţie de inferioritate 
absolută. Se apropie fără vreo precauţie deosebită. 

Cinci metri. 

Tinea kaiken-ul strâns. 

Trei metri. 

Avea impresia că percepe fiecare membrană vegetală ca pe o 
spadă înfiptă în carnea dușmanului. 

Un metru. 

Ayumi se întoarse și ridică braţul înarmat. Nu avu timp decât 
să se tragă în spate. Lama se abătu asupra lui. Fu împroșcat cu 
sânge, dar nu simțea nicio durere. Mai mult: kaiken-ul nu mai 
era în mâna lui. Ridică privirea: japoneza nu mai mișca, cu 
brațul drept perpendicular pe corp, lama paralelă cu solul. Părea 
stupefiată. 

Un val de sânge îi țâșni printre buze. 

Kaiken-ul era înfipt în pieptul ei, deasupra sânului stâng. Până 
ca Ayumi să lovească cu sabia, Passan îl înfipsese printr-o 
mișcare reflexă. Căzu în genunchi și o privi clătinându-se 
deasupra lui, înainte de a se prăbuși la rândul ei. Sângele 
continua să-i curgă din gură, din nas, amestecându-se cu ploaia. 
Lăsă sabia și întinse mâinile spre el. Le prinse și se gândi că-i 
purtase copiii. O ţinu așa: spatele drept, capul încordat, așezată 
pe călcâie. Poziţia seiza. 

Văzu în privirea ei tenebre inaccesibile, pe care nicio ploaie n- 
ar fi putut să le spele. In același timp, ceva copilăresc se zărea 
sub breton. Ceva dezarmant, pe care ar fi vrut să-l salveze de la 
dezastru. Corpul femeii cedă ca un arbore retezat. li strânse 
degetele, dar Ayumi se prăvăli într-o baltă de noroi. 

Se ridică. Fără să se gândească, trecu peste cadavru și intră 
din nou în râu. Incet, ajunse pe celălalt mal. Traversă pădurea 
orbește, fără să știe ce drum trebuia urmat. 

După o eternitate, descoperi plaja. Naoko era tot acolo, 
sprijinită de stâncă. 

Auzi, peste zgomotul valurilor, motorul bărcii care revenea pe 
insulă. 

Împleticindu-se, se duse la soţia lui și se așeză lângă ea. Nu 
găsea nimic de spus, dar prezenţa lui nu avea nevoie de 
comentarii: nu puteau fi doi supraviețuitori ai luptei. 


VP - 324 


Naoko se îndreptă și îl prinse în brațe. Violenţa îmbrăţișării îl 
surprinse. În același timp, simţi o duioșie cum nu mai simţise de 
mult. 

— le ni kaerimasyou, șopti ea. 

Nu înțelesese niciodată japoneza, nu o va înţelege niciodată. 
Totuși, printr-un miracol inexplicabil, ghici semnificaţia acestor 
câteva cuvinte. 

Naoko spusese, era sigur: „Ne întoarcem acasă”. 


VP - 325 


JEAN.CHRISTOPA | 
RANGE 
KAIKEN | 


virtual-project.eu