Arne Dahl — [Intercrime] 02 Sange Blestemat

Arne Dahl 


Sânge blestemat 


INTERCRIME 2 


Roman recomandat de 
Romanian Crime Writers Club 


Traducere din limba suedeză 
Viorica Morogan 


1 

SUFERINŢĂ LIPSITĂ DE CUVINTE, GÂNDEA EL. Acum știu ce 
înseamnă asta, învăţătură pentru întreaga viaţă - gândea, și 
râsul, provocat de umoru-i macabru, era pe deplin silențios. 

Învăţătură pentru moarte - gândea, și, în locul râsului, încă 
unul dintre zbieretele acelea viscerale, mute. 

Când sosi noul val de durere, înţelese că râsetul dinainte 
fusese ultimul. 

Durerea nu a fost mai puternică. Cu un sentiment pe care 
încă mai era capabil să-l discearnă ca fiind un amestec de 
satisfacție și de oroare, a simţit că intensitatea ei atinsese cel 
mai înalt nivel și a înţeles ce fel de proces urma să se producă 
acum. 

Cursa în josul pantei. 

Curba durerii n-a mai crescut, devenise orizontală și, dincolo 
de ea, a întrezărit povârnișul abrupt care, cu implacabilitatea 
unui tobogan, se termina în neant sau - și se luptă împotriva 
gândului - la Dumnezeu. 

Porii epidermei îi erau larg deschişi, guri micuţe care urlau 
marele De ce, pe care el însuși nu putea să-l articuleze. 

Imaginile începuseră să apară; știuse că vor veni. Apăruseră 
încă de pe când durerea atinsese nivele pe care nici în cele mai 
nebunești fantezii ale sale nu putuse să și le imagineze. Fusese 
uimit de posibilitățile care zăceau ascunse în el, în toţi acești 
ani. 

Prin urmare, exista și asta. 

Așadar, ființa umană purta înăuntrul ei și o asemenea 
capacitate a intensității. 

În timp ce întreaga lui ființă exploda în cascadă după cascadă, 
durerea părea că se deplasează din degete, din organul genital, 
din gât, spre un loc situat undeva, în afara corpului. Intr-un 
anume fel, durerea devenea generală, se ridica deasupra 
corpului și îi invada - și a fost obligat să gândească acel cuvânt 
- sufletul și, în tot acest timp, el încerca să-și păstreze gândirea 
clară. Însă, atunci, și-au făcut apariţia imaginile. 

Mai întâi, se luptase să păstreze contactul cu lumea 
exterioară, iar lumea din afara lui nu era, atunci, alcătuită din 
nimic altceva decât niște fuzelaje gigantice de avion care 


treceau pe dinaintea ochiului de geam - din când în când, 
luneca pe lângă el și personajul călăului, cu ustensilele lui 
aducătoare de moarte. Cu timpul, avioanele care urlau se 
amestecară cu imaginile și, acum, începeau și avioanele să se 
transforme în spirite urlătoare ale infernului. 

Nu avea niciun control asupra imaginilor, cum apăreau, în ce 
ordine, structura lor. Vedea interiorul de neuitat al sălii de spital 
în care se născuse fiul său, însă el nu se afla acolo, ci, în timp ce 
băiatul se năștea, se auzea pe sine însuși cum vomita la toaletă. 
Dar acum se afla acolo și totul era frumos, inodor, silențios. 
Viaţa era transmisă mai departe în puritate. Saluta oameni pe 
care-i recunoștea ca fiind mari scriitori. Aluneca prin coridoare 
bogat ornamentate. Se vedea făcând dragoste cu soţia lui, iar 
expresia feţei acesteia era de o beatitudine pe care n-o mai 
văzuse vreodată. Stătea așezat într-un scaun de conferenţiar, 
publicul aplauda frenetic. Noi coridoare, ședințe, întruniri. 
Vorbea la televizor și priviri admirative îl urmăreau. Se vedea 
scriind cu pasiune arzătoare, se vedea citind carte după carte, 
teanc de hârtii după teanc de hârtii. Însă, atunci când 
intervenea pauza dintre dureri și duduitul avioanelor îl aducea 
înapoi în realitate, îl izbea faptul că se vedea pe sine însuși 
citind și scriind, dar niciodată ce anume citea sau scria. În 
timpul scurtelor intervale în care-și trăgea sufletul, a început să 
se întrebe ce semnificaţie avea, oare acel lucru. 

Acum, începea coborârea, simţea asta deslușit. Înţepăturile 
soseau, dar nu mai ajungeau la el. Îi scăpase călăului său, va 
învinge. Avu chiar curajul să-l scuipe și unica replică a fost un 
sunet scrâșnit și o mică, o ușoară intensificare a durerii. Din 
beznă, a apărut un dragon care urla și acesta s-a transformat 
într-un avion care a lăsat în urmă un val de fum deasupra unui 
teren de fotbal, teren de unde fiul său arunca priviri neliniștite 
spre tușă. l-a făcut semn cu mâna, dar băiatul nu l-a văzut, a 
făcut semne și mai sălbatice cu mâinile, a strigat și mai tare, dar 
copilul arăta doar din ce în ce mai resemnat, până când a datun 
autogol din lipsă de atenţie, sau în semn de protest. Apoi tânăra 
femeie de lângă raftul cu cărţi. Merg de-a lungul străzii celei 
mari, exhibându-și plini de zel dragostea lor care încălca 
graniţele dintre generaţii. Pe partea cealaltă, două persoane 
complet nemișcate, fiul și nevasta, și el îi zărește, se oprește și o 
sărută apăsat pe gură. Aleargă, se antrenează. Acul subţire 


pătrunde în scalp, rând pe rând și, în cele din urmă, claia 
mândră de păr se află din nou la locul ei. Telefonul mobil sună în 
timpul dezbaterii de după târgul de carte, un nou fiu, dopurile 
de șampanie pocnesc și, când ajunge acasă, ei dispăruseră. Şi 
din nou citește și, într-o ultimă licărire a conștiinței, speră ca 
măcar ceva din tot ceea ce a citit și a scris să-i treacă prin faţă, 
dar singurul lucru pe care-l vede este cum citește și cum scrie 
și, într-o ultimă sclipire de luciditate care-l face să creadă că va 
muri cunoscând adevărul, își dă seama că nimic din ceea ce 
citise sau scrisese nu însemnase ceva pentru el. Ar fi putut, la 
fel de bine, să facă orice altceva. 

Se gândește la ameninţare. „Nimeni nu va auzi ţipetele tale”. 
La faptul că nu luase în serios ameninţarea. Pentru că bănuise... 
Un ultim val de durere îi întrerupe ultimul raționament. 

Și astfel, începe sfârșitul. Durerea păleşte. Imaginile se 
succed rapid, acum. Ca și cum ar fi puse pe repede-înainte. 

Merge în coloana de demonstranți, poliţia ridică bastonul de 
cauciuc asupra lui. Stă în picioare pe iarba verde a islazului, 
calul vine ca scăpat din pușcă spre el. Un pui de șarpe de casă 
pătrunde în cizmele de cauciuc și i se mișcă unduitor printre 
degetele de la picioare. Tatăl privește amuzat desenul lui 
reprezentând un șarpe enorm. Norul o șterge grăbit pe deasupra 
capotei și el crede că vede o pisică mișcându-se acolo, sus. 
Lapte dulce îi este pulverizat pe față. Coarda groasă, de culoare 
verzuie, indică drumul și el e purtat prin canalele întunecoase 
ale cărnii. 

Apoi, nu mai este purtat. 

Undeva, cineva gândește: „Ce mod murdar de a muri.” 


2 

CĂ EXISTAU DIMINEŢI ÎN CARE TOTUL ERA NEMIȘCAT, de 
acest lucru Paul Hjelm era convins. Şi că dimineaţa aceea de 
vară târzie exemplifica perfect una dintre ele, era absolut sigur. 
Nicio frunză nu se mișca în vegetaţia anemică din curtea 
interioară. Nici un fir de praf nu se mișca în interiorul camerei de 
lucru în care stătea și se uita fix afară. In afară de asta, extrem 
de puţine celule ale creierului erau în mișcare înăuntrul craniului 
său. Cu alte cuvinte, era o dimineaţă inertă în sediul poliţiei din 
Kungsholmen, Stockholm. 

Din nefericire, tot anul fusese la fel de inert. Paul Hjelm 


aparţinea forţei de poliţie care, cu un an înainte, condusese 
ancheta în atât de celebrul caz supranumit Asasinu/ Puterii, 
când un criminal în serie hotărât începuse să căsăpească elita 
vieţii economice suedeze. Deoarece cazul fusese încununat de 
succes, grupul fusese permanentizat ca o unitate specială a 
Krim-uluil! Naţional, o unitate de rezervă pentru „delicte 
violente cu caracter internaţional”, după cum suna denumirea 
formală. În practică, era vorba de a fi pe fază la noua formă de 
delicvenţă care încă nu atinsese într-un chip cu adevărat serios 
graniţele Suediei. 

Aici era și problema. Nici un fel de „delict violent cu caracter 
internațional” important nu mai vizitase ţara în ultimul an și, de 
aceea, se auzeau din ce în ce mai multe voci critice din interior 
cu privire la existența Grupului-A - Intercrime. 

În realitate nu se numea nici Grupul-A și nici Intercrime, 
acestea erau numele care, într-o oarecare panică, i se 
atribuiseră atunci când fusese constituit în grabă mare, cu un an 
și jumătate în urmă. Din motive formale - deci și singurele cu 
drept de existenţă - grupul se numea „Unitatea Specială a 
Poliţiei Judiciare Naţionale pentru Delicte Violente cu Caracter 
Internaţional” și, deoarece denumirea, în chip obișnuit, era 
imposibil de pronunţat fără să stârnească râsul, continua 
neoficial să se numească Grupul-A, ceea ce, una peste alta, era 
la fel de comic, însă avea, oricum, o anume valoare 
sentimentală. lar acum, grupul se afla foarte aproape de a fi 
expulzat în istorie. Funcţionari ai statului care să fie relativ lipsiţi 
de ocupaţie, asta nu prea era o melodie la modă și grupul 
începuse, încetul cu încetul, să fie dizolvat; i se atribuiau diverse 
sarcini de rahat și membrii lui începuseră să fie împrumutaţi 
încolo și încoace. Cu toate că șeful formal, Waldemar Mörner, 
șef de secţie pe lângă Consiliul de Conducere al Poliţiei 
Naţionale, se spetea ca un animal de tracţiune, istoria eroică a 
Intercrime părea să se încheie curând. 

Ceea ce aveau ei nevoie era un criminal în serie zdravăn. Cu 
caracter internaţional zdravăn. 

Paul Hjelm se uita placid la dimineaţa neclintită, vedea o 
frunză mică, una dintre puţinele frunze galbene, tremurând și 
căzând pe betonul dezolant al curții interioare. Și, ca și cum 
imaginea asta ar fi fost prevestirea unei furtuni, a tresărit, iar 


1 Secţia de criminalistică 


mișcarea bruscă l-a făcut să-și adune forţele. S-a îndreptat cu 
pași mari spre oglinda de bărbierit coșcovită care atârna într-un 
cui pe peretele biroului anonim și și-a contemplat pustula. 

În timpul urmăririi Asasinului Puterii, o pată roşie începuse să i 
se dezvolte pe obraz și o persoană, care-i fusese foarte 
apropiată, îi spusese că pustula semăna cu o inimă. Trecuse 
mult timp de atunci. Persoana nu-i mai era apropiată și cea 
care-i ocupa acum poziţia era de părere că pata părea mai 
curând scârboasă. 

Își aducea aminte de timpurile Asasinului Puterii cu un 
amestec de melancolie și de senzaţie de ireal. Fuseseră niște 
timpuri ciudate, un amestec straniu de succese profesionale și 
de catastrofe personale. Și de înnoiri, chinuitoare în felul în care 
orice înnoire este întotdeauna chinuitoare. 

Nevasta lui, Cilla, îl părăsise. Rămăsese singur cu copiii, în 
casa-tip din Norsborg, în mijlocul uneia dintre cele mai 
importante anchete ale ţării, din toate timpurile. Deci, copiii își 
petreceau timpul mai mult pe stradă, în timp ce el era din ce în 
ce mai absorbit de anchetă și își găsea consolarea erotică, ca un 
fel de sabie cu două tăișuri, la o colegă. Îi venea greu să separe 
în continuare cele petrecute cu adevărat între ei de cele 
imaginate doar de el. 

Dar, odată cu rezolvarea cazului, trenul vieţii garase din nou 
pe linia obișnuinţei, după cum formulase el însuși chestiunea 
într-un moment liric, și fiecare vagon fusese tras de pe o linie 
moartă și de pe încă o linie moartă și apoi adunate împreună pe 
linia principală, până când vechiul tren Hjelm devenise din nou 
el însuși. Cilla se reîntorsese, viața de familie se normalizase, 
Intercrime și chiar el însuși fuseseră declaraţi eroi, grupul se 
permanentizase, fusese avansat și obținuse ore normale de 
lucru, vreo doi colegi deveniseră prietenii lui apropiaţi, colega 
de sex feminin își găsise un nou bărbat, calmul revenise și totul 
era numai pace și liniște. 

Întrebarea era dacă nu cumva primise o doză prea mare de 
calm, pace și liniște, pentru că, într-o zi, pe neașteptate, după 
jumătatea de an, insuficientă de altfel, cât a durat până au legat 
gura sacului cu Asasinul Puterii și au obţinut o sentinţă, a văzut, 
ca într-un obiectiv al camerei de fotografiat, o schimbare bruscă 
de dimensiune, a văzut cum calea ferată principală se 
transforma într-o cale ferată de jucărie și ceea ce el crezuse că 


ar fi întinderi fără margini și ceruri nesfârșite erau, în cel mai 
bun caz, podeaua de ciment a cămăruţei de hobby, pereţii și 
tavanul ei, iar deplasarea rapidă a trenului nu era altceva decât 
un cerc repetat la infinit. 

Din momentul în care existenţa Intercrime a început să fie 
pusă sub semnul întrebării, a apărut o serie de noi semne de 
întrebare. Părea, din ce în ce mai mult, că revenirea la vechia 
linie de cale ferată era doar o punere în scenă a lor. Ca și cum 
totul ar fi fost o construcţie falsificată, ca și cum n-ar fi existat 
nici un terasament sub calea ferată, ca și cum cea mai mică 
rafală de vânt ar fi putut s-o deterioreze. 

Hjelm se privi în oglindă. În jur de patruzeci, păr șaten 
deschis, de standard suedez, cu frunte din ce în ce mai înaltă, o 
înfățișare care nu atrăgea deloc atenţia, în general. În afară de 
pustulă, din care tocmai se desprinsese o cojiţă de piele și pe 
care o ungea acum cu puţină cremă de faţă, înainte de a se 
întoarce la fereastră. Dimineaţa continua să fie neclintită. Mica 
frunză aurie zăcea total nemișcată în exact același loc în care 
aterizase. Nici o boare de vânt nu vizitase curtea interioară a 
sediului poliţiei în lipsa lui. 

Ceea ce aveau ei nevoie era un criminal în serie zdravăn. Cu 
caracter internaţional zdravăn. Gândea Paul Hjelm, alunecând 
înapoi în orgia de auto-compătimire. 

Desigur că Cilla se reîntorsese. Desigur că el însuși se 
reîntorsese. Dar, în nicio împrejurare, nu discutaseră despre ce 
anume făcuseră și simţiseră ei în timpul separării. Mai întâi, 
considerase asta drept un semn de încredere reciprocă, dar 
apoi, apăruse bănuiala că era vorba de o prăpastie atât de 
mare, încât niciodată nu vor fi în stare să treacă peste ea în alt 
fel decât cu mijloace artificiale. Și care era de fapt situaţia 
copiilor? Danne avea șaisprezece ani acum, Tova în curând 
paisprezece și, uneori, când le surprindea privirile fugitive, trase 
cu coada ochiului, se întreba dacă nu cumva întregul capital de 
încredere fusese deja consumat. Lăsase oare vara aceea bizară, 
de acum un an, urme care vor continua să distorsioneze 
existența oamenilor vreme îndelungată după moartea lui? 
Gândul îi dădea ameteli. 

Şi legătura cu Kerstin Holm, colega, părea, de asemenea, că 
intrase într-o fază nouă. Se împiedicau unul de altul de mai 
multe ori pe zi și fiecare întâlnire părea din ce în ce mai forțată. 


În spatele privirilor schimbate se ascundeau abisuri care nici ele 
nu fuseseră cercetate, dar care cereau cu insistenţă, din ce în ce 
mai des, acest lucru. Nici măcar relaţiile lui bune cu Jan-Olov 
Hultin, șeful, și cu colegii Gunnar Nyberg și Jorge Chavez, nu 
erau chiar așa cum ar fi trebuit să fie. Vedea trenuleţul acela de 
jucărie învârtindu-se în cerc după cerc, în camera lui izolată. 

Și apoi, în cele din urmă, bănuiala aceea îngrozitoare că 
singurul care într-adevăr se schimbase era el însuși. Pentru că, 
acolo, firește că lucrurile se schimbaseră cu adevărat. Se 
descoperea ascultând muzică în apropierea căreia nu ajunsese 
niciodată înainte și se descoperea stând lipit de cărţi a căror 
existenţă îi fusese întotdeauna străină. A aruncat o privire spre 
masa de lucru pe care un CD-player portabil și o carte de 
buzunar zdrenţuită își frecau marginile. Pe CD se afla o muzică 
mistică, Meditațiile lui john Coltrane, una dintre ultimele 
înregistrări ale maestrului saxofonist, un amestec straniu de 
improvizații sălbatice și de pietate calmă, iar cartea era 
America, de Kafka, cea care trezea cel mai puţin atenţia dintre 
romanele acestuia dar, într-un anume fel, cea mai ciudată. 
Lanţul de întâmplări declanșate atunci când tânărul Karl, 
debarcând în portul New Yorkului, își dă seama că și-a uitat 
umbrela și se întoarce la vaporul cu aburi, nu-l va uita Paul 
Hjelm niciodată. Era convins că genul acela de scene erau cele 
care revin în mintea cuiva care se pregătește să moară. 

Uneori, învinuia cărţile și muzica pentru imaginea trenuleţului. 
Poate că ar fi fost mai fericit dacă ar fi continuat să aibă spații 
libere și trasee drepte în jurul lui. 

Privirea i s-a reîntors la curtea interioară. Micuța frunză 
galbenă continua să zacă. Totul era nemișcat. 

Apoi, pe neașteptate, fără vreun semn prevestitor, frunza a 
fost ridicată într-un vârtej de vânt în formă de spirală, mai multe 
frunze au fost smulse, galbene și verzi, executând un dans 
sălbatic și multicolor între pereţii exteriori ai sediului poliţiei. 
Dansul s-a întrerupt apoi la fel de abrupt, vârtejul singuratic de 
vânt a plecat nevăzut mai departe și tot ce-a rămas în urmă a 
fost doar o grămăjoară singuratică de frunze pe cimentul jalnic. 

Ușa s-a deschis dintr-o dată. Jorge Chavez a intrat înăuntru. 
Prezenţa acestui ghem de energie, în vârstă de treizeci de ani, îl 
făcea întotdeauna pe Hjelm să se simtă cu un deceniu mai 
bătrân. lar el, de obicei, era dispus să suporte asta. Chavez era 


în prezent unul dintre prietenii lui cei mai buni. Venise în 
Intercrime via districtul de poliție Sundsvall, unde se 
autointitulase drept singura căpăţână neagră a regiunii 
Norrland. Şi asta cu toate că, de fapt, era stockholmez, fiu al 
unor imigranţi chilieni din Rågsved. Hjelm nu pricepuse 
niciodată cu adevărat cum reușise Chavez să treacă proba fizică 
obligatorie cerută la intrarea în Academia de Poliţie; avea 
maximum un metru și șaptezeci înălțime. Pe de altă parte, era 
unul dintre cei mai perspicace polițiști ai ţării - oricum, cel mai 
energic pe care-l întâlnise vreodată Hjelm. Pe deasupra, era și 
un contrabasist de jazz de elită. 

Personajul scund și compact a alunecat fără zgomot spre 
partea masei de lucru duble care-i aparţinea, a desprins tocul 
pistolului de pe spătarul scaunului, l-a fixat strâns la subraţ, a 
controlat arma de serviciu și a îmbrăcat apoi peste toc sacoul 
ușor de vară, din in. 

— Se petrece ceva, spuse acesta scurt. Agitaţie pe coridoare. 

Ușor nehotărât, Hjelm a început să copieze schema de mișcări 
a lui Chavez. 

— Cum, agitaţie? 

— Greu de definit. Însă vocea lui Hultin se va auzi răsunând 
într-o jumătate de minut, poţi să fii sigur de asta. Un micuţ ce, 
poate? 

Paul Hjelm a clătinat din cap. A contemplat CD-ul și cartea de 
pe masă, a aruncat o privire grămăjoarei de frunze din curtea 
interioară, și-a adunat toate forțele și s-a urcat în locomotivă. 
Timpul căpătase o nouă formă. 

O voce a răsunat gata de atac în telefonul intern; îi aparţinea 
șefului operativ al grupului, comisarul criminalist Jan-Olov Hultin. 

— Adunare rapidă. Toţi. Imediat! 

Hjelm și-a tras geaca de piele peste tocul pistolului de la 
subraţ, arma se afla deja acolo, din toată inima, la locul știut. 
Cei doi aproape că au alergat spre ceea ce odată fusese 
cunoscut sub numele de „statul-major al bătăliei”, un loc care, 
poate - gândi Hjelm plin de speranţă -, se va numi din nou așa. 
În drumul de-a lungul coridorului, o ușă s-a deschis brusc direct 
în nasul lui Chavez. Viggo Norlander și-a făcut apariţia, 
neacordând întâmplării nici măcar o privire cu coada ochiului. 
De la a fi birocratul numărul unu al grupului, Norlander se 
transformase la ora actuală în bad boy-ul/ acestuia, după 


Asasinul Puterii: costumele uzate, de birocrat, fuseseră înlocuite 
de pulovere polo la modă și de îmbrăcăminte din piele, iar vaga 
slăninuţă de bătrânel, de un veritabil abdomen de fier. 

Restul grupului se afla deja la locul menţionat, când Norlander 
și Hjelm se năpustiră înăuntru. Chavez sosi imediat după ei, cu o 
batistă în jurul nasului. Comisarul Jan-Olov Hultin îi aruncă o 
privire sceptică de la catedra aflată în capătul micuţei și 
anonimei săli de conferinţe, la care stătea așezat și se holba ca 
un profesor de școală medie plictisit, uitat în funcţie de comisia 
de pensionare. Ochelarii minusculi stăteau la locul cuvenit, ca o 
micuță, absolut naturală, excrescenţă a nasului uriaș. Nicio 
flacără de curând aprinsă nu ardea în ochii lui, eventual ceva 
mocnea vag, în colţul lor. Și-a dres vocea. 

Trupa de elită era în efectiv complet, veniseră, ca de obicei, 
cu toţii mai devreme la slujbă, pentru a putea pleca mai 
devreme acasă, nimeni nu era împrumutat, nimeni nu era 
detașat la vreun comandament ciudat, în chip de pedeapsă. O 
întâmplare care părea să fi fost planificată. Gunnar Nyberg, Arto 
Sâderstedt și Kerstin Holm stăteau așezați deja, în rândul cel 
mai din faţă. Nyberg și Soderstedt aparţineau aceleiași generaţii 
și erau, prin urmare, cu un număr de ani mai în vârstă decât 
Hjelm și cu mult mai mulţi mai în vârstă decât Chavez. Holm se 
afla pe undeva pe la mijloc, în comparaţie cu cei doi de la urmă. 
Era singura femeie din grup, o goteborgheză micuță și brunetă, 
cu nasul ușor borcănat. Ea era cea de a treia rotiță a trioului de 
inteligenţă pe care se considera că-l formează împreună cu 
Hjelm și Chavez. Pe de altă parte, Kerstin Holm avea un lucru 
important în comun cu pachetul masiv de forţă al grupului și 
anume colegul de cameră, Gunnar Nyberg: ambii cântau în cor 
și nu se rușinau dacă erau surprinși în demonstraţii a capella 
înăuntru, în cameră. Nyberg avea un trecut eterogen de 
culturist brutal, îndopat cu steroizi; în prezent, era doar un 
bărbat timid, de vârstă medie, un munte de carne, care cânta 
plăcut imnuri bisericești și umbla neglijent îmbrăcat, dar care, la 
nevoie, putea să-și scoată din nou la iveală vechile cadente. 
Făcuse asta în timpurile Asasinului Puterii când, cu un glonte 
înfipt în gât, a placat un automobil care accelera și l-a scos din 
luptă. Sâderstedt, la rândul lui, era cel mai neobișnuit din 
întregul grup, suedezo-finlandez, alb precum creta, fost un 
avocat de succes a cărui conștiință îi venise de hac; el lucra 


întotdeauna cumva aparte, folosindu-se de propriile sale indicii 
ciudate, departe de cursul principal al anchetei. 

Norlander, Chavez și Hjelm s-au așezat în rândul din spatele 
celorlalți trei. Hultin și-a reluat tonul său obișnuit, neutru: 

— Un cetăţean suedez a fost asasinat în SUA. Dar nu oricine, 
nu oriunde și nu de către oricine. E vorba despre un critic literar 
suedez destul de cunoscut care a fost ucis, cu câteva ore în 
urmă, pe aeroportul Newark, de lângă New York. A fost torturat 
într-un chip bestial de un criminal în serie a cărui activitate se 
extinde de-a lungul ultimelor două decenii. Până aici, chestiunea 
n-are nimic de-a face cu noi. 

Evident, sosise timpul pentru una dintre cunoscutele pauze 
retorice ale lui Hultin, drept pentru care, ceea ce a urmat a fost 
un moment de acest fel. Apoi, a reluat: 

— Mica noastră dilemă este că acest zdravăn criminal în serie, 
de un zdravăn caracter internaţional, este pe drum spre noi. 

O nouă probă de liniște, poate ceva mai încărcată de 
tensiune. 

— Informaţia primită de la FBI spune că asasinul a luat locul 
criticului literar în avion, în acest moment, se află în zborul SK 
904 care aterizează la Arlanda în circa o oră, deci la ora 08:10. 
Avionul transportă în total o sută șaizeci de pasageri, iar poliţia 
din New York a preferat să nu anunţe personalul despre situaţia 
existentă. În momentul de faţă, plutim într-o incertitudine 
deplină cu privire la identitatea infractorului, ceea ce, una peste 
alta, nu este chiar atât de ciudat la gândul că acesta a reușit sa 
înșele FBl-ul timp de douăzeci de ani. Insă, evident, există 
anumite speranţe ca, înainte de aterizarea avionului, numele 
sub care călătorește să poată fi identificat. Am o linie telefonică, 
permanent deschisă, cu un anume agent Larner, din New York 
și, în consecinţă, avem nevoie de două planuri pe care să 
mergem în paralel. Primul: primim numele la timp, caz în care 
apare riscul de confruntare. Al doilea: nu primim numele la timp, 
caz în care trebuie să reușim să descoperim, printre cei o sută 
șaizeci de pasageri, un criminal în serie iluzoriu, ale cărui 
singure trăsături caracteristice cunoscute sunt: alb, bărbat, cel 
mai probabil în vârstă de peste patruzeci de ani. 

Hultin s-a ridicat și-a tras fermoarul hainei vechi, sport, peste 
patul pistolului din tocul de la subraţ. S-a aplecat în faţă. 

— Întreaga chestiune este, la drept vorbind, foarte simplă, a 


spus el liniștit. Dacă suferim un eșec, Suedia va importa primul 
ei asasin în serie, american și autentic. Haideţi să evităm asta. 
A pornit tropăind spre elicopterul care aștepta, lăsând în urma 
lui următoarea maximă: 
— Lumea întreagă intră la apă, doamnelor și domnilor. Lumea 
intră la apă. 


3 

INCOMENSURABILA LINIȘTE, LINIȘTEA DE NEÎNLOCUIT, care își 
făcea întotdeauna apariţia, a venit în secvenţe care palpitau de 
fericire. Ştia că el nu va sfârși niciodată. 

Acolo, afară, se întindea neantul infinit, cu pământul ca o 
mică excepţie neglijabilă. 

Un excrement divin de muscă, pe marea coală albă a 
perfecțiunii, o gafă care ar fi putut să nimicească nemărginita 
dumnezeire a dumnezeirii. 

Un geam subţire de plexiglas îl despărțea de marele hău 
absorbant al neantului, la care liniștea sa sufletească îl făcea să 
participe. Se împreuna cu acesta cu divine mișcări ritmice, ca un 
legănat. 

Imaginile erau alungate de leagănul inefabil al liniștii. Ei se 
aflau departe acum. Putea chiar să se și gândească la ei. Și, în 
nici o împrejurare, zâmbetul pașnic nu i-a părăsit buzele. 

Putea să se gândească chiar și la pelerinajul acela de jos, din 
pivniţă. Acum, nu existau imagini - atunci ar fi trebuit 
exorcizate, scoase afară cu fum de tămâie - ci doar o povestire, 
o structură logic coerentă. Și, chiar dacă știa că, în curând, ea 
va fi din nou pierdută și că va trebui să apeleze iarăși la fumul 
de tămâie, își oferi plăcerea să profite de neașteptata 
perfecţiune de cristal a povestirii. 

Era pe drum. 

Era pe drum în josul scării despre a cărei existenţă nu știuse, 
jos, spre pivniţa despre care nu știa că e acolo. Ușa secretă din 
garderobă. Aerul acela de neuitat, dulceag, prăfuit, de pe scară. 
Treptele de ciment, nefăcând nici un zgomot, care păreau să nu 
se mai termine. Răceala umedă a balustradei metalice. 

Consecvenţa cu totul evidentă a iniţierii. Când privirea putea 
fi înălţată și un pas succeda altui pas pe scară, în jos, în beznă, 
logica devenea implacabilă. Era unul dintre cei aleși. 

Un cerc trebuia închis. lar acest lucru trebuia făcut acum. 


După aceea, putea să înceapă cu adevărat. 

Scara ducea mai departe. Orice licărire de lumină dispăruse. 
Continua să bâjbâie în întuneric, treaptă după treaptă. 

Își permise să facă o pauză, în timp ce liniștea îl legăna mai 
aproape de somnul eliberator. Urmări mișcarea aripii avionului, 
imperfectă în comparaţie cu legănarea ideală a eternității. 

O altă lumină devenise vizibilă, o cu totul altă lumină îi 
însoțea ultimul pas în josul scării. Ca o ramă de icoană în jurul 
întunericului, mai luminoasă decât oricare altă lumină, strălucea 
lumina din spatele ușii. O aureolă glorioasă care indica drumul. 
O ramă aurită în jurul unei opere de artă viitoare. 

Care acum va fi realizată. 

Întredeschise ușa spre împărăţia veşnică. 

Afară, în faţa ferestrei, Carul Mare se unea cu Carul Mic 
formând un Car Mare și Mai Mare. 

— Tonight we can offer you the special SAS Swedish-American 
long drink for a long night's flight, sir, auzea el o voce 
mângâietoare de femeie, aproape cântând. 

Însă, pe-atunci, adormise deja. 


4 

GRUPUL-A - INTERCRIME SE RIDICĂ ÎN AER de pe heliportul de 
la sediul poliţiei, la ora 07:23, miercuri, 3 septembrie. Cei șapte 
fuseseră înghesuiți laolaltă - o unitate specială care, la drept 
vorbind, nu mai exista. Pentru un scurt moment, Paul Hjelm a 
avut senzaţia că ei imitau doar o unitate dispărută, dar senzaţia 
s-a pierdut rapid și se concentra la misiunea sa. Ca toţi ceilalți. 

Stătea presat între corpul uriaș, ușor astmatic, a lui Gunnar 
Nyberg și învelișul scheletic, cu atât mai slab, al lui Arto 
Soderstedt. Vizavi, micuțul corp brun al lui Kerstin Holm era 
comprimat între musculatura de vârstă medie, antrenată în 
prezent la maximum, a lui Viggo Norlander și trupul îndesat, 
nepăsător și tânăr al lui Jorge Chavez. Intre cele două rânduri, 
stătea ghemuit Jan-Olov Hultin, cu un teanc de hârtii atât de 
impunător în faţă, încât părea de necrezut că putuse să fie 
adunat într-un timp atât de scurt, într-o poziţie care părea 
imposibilă pentru un bărbat în vârstă de șaizeci de ani, chiar 
dacă bărbatul în cauză continua să fie un fundaș de fotbal dur 
ca stânca. Își aranjă ochelarii pe nasul monumental și vuietul 
elicopterului căpătă ceva din tonului său neutru: 


— Chestiunea se complică. Poliţia de pe Arlanda și cea din 
Märsta sunt deja pe poziţii. Hoarde de polițiști, cu pistoale 
automate, se agită de câtva timp prin terminalul de sosiri 
internaţionale, amenințând turiștii în mod grosolan. Cred că am 
reușit să-i dau afară acum. Ne confruntăm cu un bărbat care nu 
se dă înlături de la nimic, atât de mult am priceput și eu, o 
mașină de ucis bine programată și, dacă începe să bănuiască 
ceva, riscăm o baie de sânge, luare de ostatici și, în general, 
worst case scenario. |n consecinţă, trebuie să acționăm cu cea 
mai mare atenţie. 

Hultin a răsfoit printre hârtiile care fluturau. 

— Sunt peste o sută cincizeci de persoane în avion și nu 
putem să-i mânăm ca pe-o turmă, pe toţi, în vreun hangar vechi 
și să-i controlăm unul câte unul. Dacă am face asta, cel mai 
probabil le-am lua viaţa mai multora dintre ei. In consecinţă, 
indicaţiile sunt următoarele: un control atent al pașapoartelor 
sub supravegherea noastră, vigilenţă extremă, firește, când e 
vorba despre bărbaţi de vârstă medie, cu pielea albă, care 
călătoresc singuri - s-ar putea să fie destul de mulți indivizi de 
acest fel într-un business class-flight tipic. In afară de asta, 
vama ne-a binecuvântat cu niște aparate, atașabile la computer, 
care permit celor care controlează pașapoartele să scaneze 
actele fără a atrage atenţia pasagerilor. Cu toate astea, 
controlorul de pașapoarte nu va fi singur în ghișeul lui, ci acolo 
vă veţi afla și voi, undeva în background. Veţi fi practic invizibili 
de afară. Am reușit să reduc numărul ghișeelor la două, ceea ce 
va provoca o mulţime de perturbări în scurgerea șuvoiului de 
oameni; ideea este că acest lucru va ușura examinarea fiecărui 
pasager în parte. In aceste două ghișee vor fi Kerstin și Viggo. 
Exactitate, atenţie și prudență - astea sunt recomandările. 
Acţionaţi numai dacă aveţi indicii foarte puternice, altfel folosiţi 
contactul prin radio. În timpul trecerii prin holul de tranzit care 
ar trebui în sine să fie critică, de la poartă la controlul 
pașapoartelor, o porţiune dreaptă de drum printre baruri și 
buticuri, riscul ar trebui să fie mai mic, deoarece acolo nu se află 
nicio ieșire. Am plasat poliţia din Märsta în holul de tranzit sub 
conducerea lui Arto. Tu, Arto, te vei duce prin urmare la poarta 
la care vine avionul și unde așteaptă un grup de polițiști din 
Märsta. Ai grijă înainte de toate ca aceștia să nu fie vizibili. 
Sarcina voastră este să încercaţi să vă îngrijiţi ca nimeni să nu 


dispară pe drumul spre controlul pașapoartelor. Pune oameni în 
toalete, în buticuri, în toate spaţiile posibile; nu sunt chiar atât 
de multe. Noi, ceilalţi, vom fi răspândiţi în sala de sosire și în 
exteriorul ei, pentru că, dacă se va întâmpla ceva, acolo se va 
întâmpla. Totul indică asta. Sarcina lui Arto este, la drept 
vorbind, numai de a mâna întreaga turmă la vale, până la 
controlul pașapoartelor. Păstor de oi. 

— Mai sunt și alte avioane care aterizează în același timp? a 
întrebat Arto Sâderstedt în suedeza-finlandeza lui cântată, 
aproape absurdă și a privit șovăitor în jos, la curgerea ca de 
fluviu a autostrăzii E4 pe care elicopterul o urmărea, ca un șlep 
de Dunăre încărcat cu heliu. Oi negre, a adăugat el aproape în 
șoaptă. Hjelm l-a auzit și i-a aruncat o privire sarcastică, 
privindu-l cu coada ochiului. 

Hultin a plonjat din nou în marea de hârtii biciuită de vânt. 

— Nici o altă sosire la vreo poartă apropiată, nu. 

— Şi băieţii cu pistoalele automate? a spus Nyberg. 

— Se vor afla la dispoziţie imediat. Dar numai la nevoie. 

— Säpo? spuse Soderstedt. 

Arto Sâderstedt a pronunţat cu plăcere cuvântul Säpo. 
Domeniul de activitate al grupului atingea cu o precizie fără 
greș pe cel al forței de securitate a statului, ceea ce făcea ca 
mereu să apară suprapuneri, încălcări de tabuuri și conflicte. 
Toţi aveau proaspete în memorie ambuteiajele din timpul 
Asasinului Puterii, când Säpo, în cel mai grosolan mod, sabotase 
ancheta. 

— Se vor afla, în orice caz, acolo, a încuviințat Hultin, cu un 
oftat care aproape că putea fi văzut. Dar deoarece nu ni se 
permite niciodată să știm prea multe, vom acţiona ca și cum ei 
nu s-ar afla acolo. Ei bine. După cum știți, există o singură ieșire 
din sala de sosire care, via coridorul vămii, se ramifică în două, 
ca un T, chiar înaintea intrării principale. Avem nevoie de câte 
un om pe fiecare parte, imediat în exterior: Gunnar, Jorge. Paul 
și cu mine, încercând să nu arătăm ca niște polițiști, ne plasăm 
undeva, pe lângă banda de bagaje, pentru a avea o vedere de 
ansamblu a terminalului de sosiri. În consecinţă, asta înseamnă 
un fel de control în patru faze: întâi poarta, Arto cu oamenii, 
apoi controlul pașapoartelor, Kerstin și Viggo, pe urmă holul de 
sosire, Paul și cu mine și, la urmă ieșirea, Gunnar și Jorge. E 
clară chestiunea? 


— Clară un cristal, spuse Hjelm. Întrebarea e cum va face 
chestiunea față atunci când va fi confruntată cu sutele de 
pasageri mahmuri. 

Hultin a lăsat replica să treacă pe lângă el fără ca măcar să 
clipească. A continuat: 

— Totul este gândit, prin urmare, astfel încât noi să putem să 
trecem rapid de la planul A la planul B. Dacă primim numele sub 
care zboară din SUA omul nostru, înainte ca pasagerii să ajungă 
la controlul pașapoartelor, trebuie să ne concentrăm atenţia /a 
control. Atunci, trebuie să fie arestat pe loc - dacă nu și-a 
schimbat identitatea sus, în avion, bineînţeles. E clar? Atunci, 
crește radical răspunderea lui Kerstin și a lui Viggo, de acolo, din 
ghișeu. Acesta este planul B - dar, pentru moment, este valabil 
planul A: și anume că nu avem nici cea mai mică idee cine dracu 
e ăsta. Acum, este ora... 07:34 și, în orice moment - telefonul a 
sunat cu un sunet ridicol, de tip Musse Pigg, pe care Hultin, cu o 
mișcare energică a mâinii, l-a normalizat - agentul special 
Larner se poate face auzit... Da. 

A răspuns la telefon și s-a întors cu spatele. E4 se derula 
acum printre ogoarele fertilizate cu gaze de eșapament, 
împodobite cu câte un tractor care se lupta curajos. Era o zi de 
vară târzie, transparentă ca sticla, străbătută de fulgerări, greu 
de depistat, prevestitoare de toamnă. Vara s-a terminat, gândi 
împăcat cu soarta Hjelm. Toamnă deasupra Suediei, continuă 
vocea sa interioară cu un tremur patetic 

Un complex de clădiri, deosebit de pocite, se îngrămădea în 
depărtare, peste ogoare. 

— Cred că e cartierul Arlanda, nu? strigă Kerstin Holm. 

— De neconfundat, replică Arto Sâderstedt. 

— Aproximativ încă cinci minute, spuse Gunnar Nyberg. 

— But why? urlă pe neașteptate Hultin. Pe urmă, mai ascultă 
un timp și închise telefonul. 

— Nu, spuse acesta. N-au reușit să descopere numele. Se 
pare că asasinul a anulat biletul pe numele suedezului și, 
imediat după aceea, a rezervat locul rămas liber pe numele lui, 
fals firește. Totuși, după numele ăsta trebuie să ne ghidăm și nu 
înţeleg de ce dracu le ia atâta timp să găsească pe ce nume s-a 
făcut ultima rezervare. Prin urmare, planul A rămâne valabil 
până la noi ordine. 

Elicopterul s-a abătut de la E4 și a cotit deasupra pădurii 


Arlanda. A aterizat la Arlanda Internaţional cu douăzeci și patru 
de minute înaintea zborului de la New York, SK 904 și, cinci 
minute mai târziu, toţi membrii Intercrime erau instalaţi la 
posturile lor. 

Chavez a ajuns repede în faţa ușilor de la intrarea principală. 
Și-a croit drum printr-o mulţime încă nu chiar atât de 
înspăimântătoare de foști și viitori turiști și s-a așezat pe o 
bancă de lângă automatul de Coca-Cola, având o privire de 
ansamblu asupra zonei de care era răspunzător, jumătatea mai 
îndepărtată a ieșirii din coridorul vămii. Privirea de șoim a fost 
conectată. Nivelul lui de ambiţie se afla, ca de obicei, imediat 
deasupra punctului maxim. 

Cam o jumătate de minut mai târziu, a sosit Gunnar Nyberg, o 
idee mai ameţit de tura cu elicopterul. S-a așezat la o masă de 
cafea, cu transpiraţie pe frunte, și rece, și caldă, cu fața spre 
Chavez, dar și spre cealaltă jumătate a ieșirii. Intr-o nevoie 
vizibilă de extraenergie, a ras o cutie de băutură energizantă, o 
marcă pe care o cunoștea din anii buni ai carierei sale de 
culturist, a dat gata jumătate de litru dintr-o înghiţitură, fiindu-i 
clar lui însuși că băutura era proaspăt preparată, din storceală 
de treninguri uitate, strânse din toate sălile de antrenament ale 
planetei. Probabil că își restabilise nivelul lichidului din 
organism; însă, era absolut sigur că își restabilise nivelul 
senzaţiei de vomă. 

Printre cei doi a trecut dintr-odată un cvintet nu tocmai greu 
de identificat care, împotriva valului, s-a îndreptat spre culoarul 
vămii. Hultin s-a oprit și a schimbat câteva cuvinte cu personalul 
evident nervos al vămii și s-a reunit cu ceilalţi patru în 
terminalul de sosiri. S-a așezat ultimul la coada încolăcită de la 
ghișeul de schimb valutar, cu o bună vedere de ansamblu 
asupra sălii. Restul grupului a continuat spre controlul 
pașapoartelor, până când Hjelm s-a desprins de ei și s-a regăsit 
holbându-se tâmp la o bandă de bagaje nemișcată. Rareori a 
arătat un poliţist atât de mult ca un poliţist și, cu cât se străduia 
mai mult să nu semene a poliţist, cu atât mai mult arăta ca unul 
dintre aceștia. Când a simţit girofarul albastru rotindu-i-se pe 
șoriciul căpăţânii, a abandonat jocul și, în acel fel, a reușit să-și 
între în rol mult mai bine. S-a așezat pe o bancă și a început să 
răsfoiască o broșură al cărei conţinut îi va rămâne necunoscut 
pentru vecie. 


Ajunși lângă controlul pașapoartelor, cei rămași au fost 
întâmpinați de un funcţionar mai înalt în grad care i-a introdus 
pe Norlander și pe Holm în boxele atribuite lor, unde au nimerit 
pe câte un mic taburet inconfortabil, în umbra controlorilor de 
pașapoarte. De afară, prezenţa lor nu putea să fie remarcată 
aproape deloc și, chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, oricum n-ar fi 
părut total anormală. S-au așezat în liniște, în așteptarea 
asaltului. 

Astfel încât a mai rămas doar unul. Arto S6derstedt a trecut 
pieziș prin poarta de control a pașapoartelor și a făcut slalom 
printre persoanele întârziate, dispersate pe scara rulantă, către 
sala de tranzit. N-a avut nevoie să consulte monitoarele pentru 
a identifica poarta corectă. O adunare de domni ușor de 
recunoscut, stătea înfiptă vânjos, și semnaliza Atenţie Poliția, în 
faţa porţii 10. 

Soderstedt i-a adunat laolaltă pe polițiștii din Märsta și, pe 
urmă, i-a plasat afară. O privire generală, aruncată în fugă, a 
indicat că singurele incinte cu adevărat izolate erau toaletele. A 
pus câte un poliţist în fiecare dintre ele și a controlat dacă toate 
spaţiile atribuite personalului, sau altele de același fel, erau bine 
încuiate. Mai rămăseseră numai magazinele duty-free, barurile 
și cafenelele. A pus mâna pe un sergent de poliție, cu numele de 
Adolfsson, care a reușit să arate cu desăvârșire aiurea, plasat 
așa, lângă tejgheaua unui bar - o realizare remarcabilă. 

În sala de tranzit, continua să fie relativ puţină lume. 
Sâderstedt s-a așezat jos în faţa porţii 10 și s-a pus pe așteptat. 
Grupuri izolate de pasageri întârziaţi de la zborurile anterioare 
se plimbau de colo până colo. 

Schimbarea neînsemnată suferită de situaţie îl determina pe 
Arto Soderstedt să pipăie ușor, cu mâna, dezgustătoarea scoică 
a căștii înfiptă în canalul său auditiv; avea impresia întotdeauna 
că ea dispărea undeva, adânc, între circumvoluţiunile creierului. 
După textul „SK 904, New York” aflat pe monitorul pentru sosiri, 
clipea acum micul cuvânt încărcat de fatalitate „Landed”. 
Sâderstedt își întoarse privirea la dreapta, spre fereastra mare, 
panoramică și văzu fuzelajul avionului rulând prin faţa ei. Apăsă 
pe un buton aflat în interiorul curelei, își drese glasul și spuse: 

— Vulturul a aterizat. 

x kx * 


Se ridică, își îndreptă cravata, aruncă sacul de călătorie pe 


umăr și așteptă cu ochii închiși. Copii i se strecurau confuz, 
înainte şi înapoi, printre picioare, părinţi ţipau, când 
străpungându-ţi inima, când doar strident. Purtători de costum 
rutinaţi țineau la distanţa necesară pasagerii de mâna a doua cu 
zâmbete bine exersate. 

Stătea total liniștit. Abia dacă-l remarcai. Nu atrăgea nici o 
privire. Niciodată nu o făcuse. 

Totuși, coada a început să se miște destul de repede. 
Tamponul de lume din faţa lui s-a dispersat și el s-a deplasat 
fără zgomot pe culoarul avionului, a tropăit pe cei câţiva metri 
metalici ai burdufului și a pătruns înăuntru prin trecerea care se 
legăna. 

Ajunsese pe pământ stabil. Se afla acolo. 

Acum, cercul va fi închis. 

Acum, va putea să înceapă cu adevărat 

XXX 

Era interesant de văzut câte chipuri putea să înregistreze 
creierul înainte ca ele să înceapă să se combine. Sâderstedt află 
că limita era de cincizeci. În cele din urmă, șuvoiul de pasageri 
de la New York devenise doar o masă cenușie, anonimă. A cărei 
majoritate erau compusă, fără îndoială, din bărbaţi călătorind 
singuri, de vârstă medie, cu pielea albă. 

Nu era capabil să identifice vreo excepţie. Hoarda traversa 
destul de omogenă sala de tranzit. Câţiva se strecurau înăuntru, 
la toaletă și ieșeau destul de repede afară, alţii făceau o vizită 
rapidă în buticuri, iar alţii cumpărau sandvișuri în cafenea și 
pofta de mâncare le scădea vertiginos atunci când ajungeau la 
casă să plătească. Unii se opriseră la bar și, uimiţi, încercau să 
converseze cu Adolfsson care, semănând perfect cu o păpușă de 
ceară, părea că e pe cale să se rostogolească de pe scaun de 
prea mult whisky cu sifon. 

O atracţie turistică, gândi S&derstedt. 

Primii călători de la New York se apropiau iminent de scara 
care ducea jos, la controlul pașapoartelor. 

— Sosesc acum, spuse el cu voce puternică și, datorită 
acestui fapt, se găsi în situaţia de a constitui unica excepţie. 

Cuvintele răsunară în canalele auditive ale lui Kerstin Holm ca 
declararea păcii în cel de-al doilea război mondial. Kerstin 
terminase deja de finisat, în forul ei interior, cererea de demisie, 
cerere dictată de controlorul de pașapoarte care trăgea vânturi 


pe tăcute, în camera de gazare a gheretei. Ea nu fusese menită 
unei astfel de situaţii, însă, deodată, primele mutre americane 
începură să privească prin geamul de sticlă pe jumătate opac și 
alungară toate senzațiile mirositoare. Controlorul introducea 
elegant fiecare pașaport într-un scaner, conectat la computer și- 
| copia fără ca nimic să fie remarcat. Poza și numele erau 
înregistrate pe loc. Dacă nu altceva, vor avea măcar o fotografie 
a lui. A 

Chip după chip treceau prin faţa ei. In fiecare zâmbet și în 
fiecare căscat, încerca să-și imagineze un asasin lipsit de 
conștiință. Nu prea reușea. O tresărire stăruitoare în colţul 
ochiului unui bărbat care, extrem de recalcitrant, abia își 
scosese de pe nas ochelarii Ray Ban, o făcut-o aproape să facă 
apel la atenţia lui Hultin. De altminteri, chestiunea începuse 
excesiv de liniștit. 

Situaţia în ghereta lui Viggo Norlander arăta ușor diferit. El 
era singurul din Intercrime care avusese un an minunat. După 
ce fusese „mușcat”, în timpul în care era folosit pe post de 
momeală în vremea Asasinului Puterii, când îl lovise amocul și 
fusese crucificat de mafia din Estonia, viața dură de burlac 
căpătase noi dimensiuni. Incepuse să se antreneze, își făcuse un 
implant de păr și se reîntorsese la sexul slab; palmele lui 
stigmatizate deveniseră în acest context o achiziţie prețioasă. 
El, spre deosebire de Holm, nimerise la o tânără controloare de 
pașapoarte, iar acum începuse să-i facă, fără jenă, curte 
acesteia. In ghereta lui, ea era cea care terminase de formulat 
plângerea de hărţuire sexuală, când apărură americanii. 

Norlander a uitat-o într-o secundă. Fără întârziere, s-a așezat 
în poziţie de atac. Suprasaturat de adrenalină, vedea un asasin 
în serie în fiecare călător și, atunci când i l-a raportat lui Hultin 
pe cel de al treilea suspect, un narcoman de optsprezece ani, 
negru ca smoala, a primit o asemenea săpuneală încât, cu o 
forță nebănuită, s-a trezit confruntat cu trecutul său și a devenit 
mai exigent în aprecieri, după cum a formulat el însuși 
chestiunea în sinea lui. 

Stătea de mai multe minute într-o tăcere chinuitoare când, un 
bărbat elegant îmbrăcat, în jurul vârstei de patruzeci și cinci de 
ani, cu un zâmbet sigur de el, a întins pașaportul controlorului 
care l-a scanat galant, împreună cu numele de Robert E. Norton. 
Atunci, bărbatul l-a zărit peste umărul acestuia pe Norlander. 


Zâmbetul i-a dispărut pe loc, a început să clipească violent și să 
arunce priviri necontrolate cu coada ochiului. Și-a înșfăcat apoi 
pașaportul și a luat-o la fugă. 

— L-am prins, a zbierat Norlander în microfonul invizibil. 
Dispare, continuă oarecum contradictoriu acesta, smuci ușa și o 
luă la goană prin sala de sosiri după Robert E. Norton. Norton 
alerga ca un apucat, cu sacul de voiaj bălăbănindu-i-se puternic 
pe umăr. Norlander alerga și mai apucat. In calea lui trântea 
doamne la pământ, călca pe gambe de copii, spărgea sticle de 
la duty-free. Norton se oprise și privea în jur cu disperare 
sălbatică. Hjelm s-a ridicat de pe bancă, a aruncat broșura 
necitită și s-a năpustit spre el. Spectacolul celor doi polițiști, cu 
un trecut evident dubios, care-l luau cu asalt a fost prea mult 
pentru americanul care, începând să rotească sacul deasupra 
capului, s-a aruncat pieziș într-o parte și s-a năpustit la banda 
nemișcată de bagaje. A făcut o săritură ca de tigru printre fâșiile 
care acopereau orificiul benzii de transport. Săritura acestuia de 
tigru a fost urmată pe loc de cea a lui Norlander. Hjelm nu s-a 
încumetat la nicio săritură asemănătoare ci, în schimb, a dat 
grijuliu la o parte fâșiile de plastic. Inăuntru, în spaţiul atribuit 
bagajelor, l-a văzut pe Norlander urmărindu-l pe Norton printre 
grămezi răzlețe de geamantane. Se strecură înăuntru. Norton 
începuse să arunce cu valize în Norlander care, mârâind surd, se 
aruncă asupra lui, primi o valiză direct în nas și se dădu de-a 
dura. Norton reuși să-i scape și începu să alerge înapoi. In timp 
ce Norlander se ridica nesigur pe picioarele, Norton se apropia 
din ce în ce mai mult de Hjelm care se cățără cu atenţie înapoi 
și așteptă. Americanul alergă direct în braţele lui, începu din nou 
să rotească sacul de voiaj și reuși o lovitură perfectă. Hjelm, 
aruncat pe spate, s-a răsucit în aer și a căzut peste Norton. 
Norlander s-a aruncat direct în grămadă, i-a întors la spate, mai 
mult decât permitea o fiziologie normală, braţele lui Norton și s- 
a așezat de-a curmezișul peste el, cu genunchii în ceafa lui. 
Ținându-și o mână pe gura însângerată, Hjelm i-a smuls sacul și 
l-a golit pe podea. Un pachet mic de haşiş și-a făcut apariţia. In 
același moment, vocea lui Hultin s-a făcut auzită în urechile lui 
Norlander și ale lui Hjelm. 

— Am primit acum numele de la FBI. Se trece fără întârziere 
de la planul A la planul B. Omul nostru călătorește sub numele 
de Edwin Reynolds. Repet: Edwin Reynolds. Dacă cel care a fost 


vânat atât de discret prin sala de sosiri nu se numește Reynolds 
și nu pare să aibă de-a face cu cazul, daţi-i drumul imediat și 
întoarceţi-vă la poziţiile voastre. Poate reuşim încă să reparăm 
lucrurile. 

l-au dat drumul pe loc lui Robert E. Norton. Poliţia de la 
Arlanda a venit să se ocupe de el. Printr-o ușă laterală au 
revenit la sosiri și s-au reîntors la ghereta lui Norlander pentru 
controlul pașapoartelor. Hjelm a preluat conducerea. A tunat și a 
fulgerat către controlorul de sex feminin: 

— Repede, ca dracu: Edwin Reynolds. A trecut cineva cu 
numele ăsta? 

Cu câteva lovituri rapide în tastatura computerului, aceasta a 
obţinut răspunsul: 

— Nu. Randolph. Robertson. Nimic între. 

Norlander s-a lăsat să cadă jos, pe taburetul său. Hjelm s-a 
lăsat să cadă jos, pe podea. Au închis ușa, s-au aranjat puţin, și- 
au lins rănile. Poate că exista încă o speranţă. Trecuseră abia 
jumătate dintre pasageri. Dacă nu se aflase printre cei pe care-i 
călcase în picioare Norlander, criminalul se afla în continuare 
acolo, în spate. 

In felul acesta rezonau cei doi eroi ai gheretei numai că, în 
ceţurile provocate de testosteron, uitaseră de elementele mai 
estrogene ale grupului. 

Vocea lui Kerstin Holm răsună în canalele auditive ale tuturor: 

— Cu unsprezece minute în urmă, un Edwin Andrew Reynolds 
a trecut pe la ghereta mea. Printre primii. 

Timp de câteva secunde fără sfârșit, a domnit tăcerea. Apoi, 
s-a auzit Hultin: 

— OK. Închideţi controlul pașapoartelor. Nu mai daţi nimănui 
drumul înăuntru. Cereţi actele de identitate tuturor celor pe 
care-i vedeţi în toată Arlanda dracului. Discret, firește. Oficial, 
urmărim niște contrabandiști de droguri. Pornim cu toate forțele, 
acum. Luaţi viteză. Eu mă ocup de blocarea drumurilor. Kerstin, 
ai vreo fotografie a lui? Cum arată? 

— Cea pe care o am eu este foarte proastă. De principiu, e 
blond. Păcat O poză execrabilă. 

— Nici tu și nici controlorul nu vă amintiţi ceva? 

— Nu, din păcate. Dar, în decurs de unsprezece minute, este 
posibil să fi ajuns departe. 

— OK. Pornim. 


Norlander simţea undeva, în interior, că respira oarecum mai 
ușurat Gafa lui nu fusese hotărâtoare. În timp ce se ridica, Hjelm 
gândea că oftatul de ușurare scos de Norlander suna aproape 
criminal. 

Au ajuns afară din gheretă odată cu Holm. Privirea acesteia, 
intensiv cercetătoare, se uni cu a lor. 

Peste tot stăteau bărbaţi albi, de vârstă medie. Au fost 
obligaţi să aștepte. Indivizi cu pistoale automate se revărsau din 
porii aeroportului ca viermii dintr-un cadavru și îi ţineau pe toţi 
pe loc. 

Hjelm a trecut alergând prin vamă. L-a zărit cu coada ochiului 
pe Gunnar Nyberg asaltat de pașapoartele unui grup de bărbaţi 
de vârstă medie și coloratură albă. Scurta acestuia era 
descheiată. 

Hjelm a ieșit afară. Privirea i-a trecut ca un vârtej peste 
trotuarele supra-aglomerate. Un autobuz de Arlanda lua curba 
de la ieșire. Taxiurile forfoteau. Orice privire de ansamblu era 
imposibilă. 

A sprintat de-a lungul trotuarului. O duzină de potenţiali 
criminali în serie îi urmăreau mediocrii pași de sprint. S-au 
legitimat fără proteste. În timp ce le privea în grabă 
pașapoartele, bănuiala devenea certitudine. Gata de a fi 
formulată. 

Timp de o clipă, se opri pentru o zadarnică privire de 
ansamblu. Hultin apăruse pe neașteptate lângă el. Işi citiră 
propriile gânduri în privirile celuilalt. Hjelm a fost cel care le-a 
formulat. Era un moment care nu putea fi evitat. 

— A plecat. 

Pentru o clipă scurtă, Hultin l-a privit fix în ochi. Aprobarea 
neoficială a fost contrazisă de tonul aspru: 

— Acum ne ducem înăuntru și continuăm. Nu sta aici să 
lenevești. 

Hultin a dispărut. Hjelm rămase în continuare un timp și 
lenevi. 

Își pipăi buzele cu degetele și se miră că avea sânge pe ele. 
Își întoarse faţa în sus, spre norii întunecaţi și primi pe ea primii 
stropi reci de ploaie. 

Toamna sosise în Suedia. 


5 

SE FĂCUSE DUPĂ-AMIAZĂ DEJA, când s-a dovedit necesar să 
se întrunească din nou în ceea ce, pe vremuri, se numise „statul 
major al bătăliei”, ghilimele care, pe măsură ce ancheta 
Asasinului Puterii avansase, deveniseră din ce în ce mai puţin 
ironice. Speranţa secretă a unor viitoare evenimente similare 
circula din când în când prin aerul cam stătut. De altminteri, 
domnea o atmosferă de panică bine stăpânită; nu era nici cea 
mai mică îndoială cu privire la gravitatea situaţiei. 

Jan-Olov Hultin a ieșit din toaletă cu privirea aţintită în hârtiile 
care arătau ca și cum fuseseră folosite și uitase să tragă apa 
după ele. 

S-a așezat la locul cuvenit, în scaunul lui solid cu spetează, 
lăsând o scurtă indispoziţie interioară să preceadă expozeul său, 
care a început, astfel, cu zece secunde întârziere: 

— Rezultatul operaţiunii de la Arlanda este deprimant. 
Singurul rezultat concret sunt trei reclamaţii împotriva unor 
polițiști. Două se referă la Viggo. 

Expresia feţei lui Norlander reușea să combine rușinea cu 
mândria. 

— Prima e de la funcţionara de la controlul pașapoartelor, a 
continuat Hultin fără să-și ridice privirea în sus. Aceasta a 
considerat omagiile tale mult prea intensive, dar spune că este 
satisfăcută dacă-ţi trag o săpuneală. Dacă n-am fi avut altceva 
de făcut, nu m-aș fi mulţumit doar cu atât, Căpăţână de oaie, ce 
ești! A doua reclamaţie se referă la o fetiță pe care ai aruncat-o 
la pământ în timpul urmăririi lui Robert E. Norton, contrabandist 
înrăit de droguri. Lipsă de sensibilitate în abordarea sexului slab, 
s-ar putea spune. Căpăţână dublă de oaie! A treia reclamaţie e 
ceva mai greu de interpretat. Un sergent de poliție din Märsta a 
fost reclamat pentru a fi fost găsit, citez, „avariat”, în barul din 
sala de tranzit. 

Arto Sâderstedt râse strident și brusc. 

— Scuze, spuse el după un timp. Se numește Adolfsson. 

Deoarece explicaţii mai detaliate nu au urmat, Hultin a 
continuat neutru: 

— Acum, să trecem la lucrurile importante. Edwin Andrew 
Reynolds nu există. Pașaportul e fără îndoială fals. Și, cu toate 
eforturile zeloase ale IT-iștilor, fotografia din pașaport n-a 
devenit mai bună. 


A întors spre ei ecranul computerului de pe masa de lucru și 
le-a arătat un chip mărit, pe deplin întunecat. Niște contururi 
erau oarecum vizibile, ovalul unei feţe ar fi putut eventual să fie 
deslușit, probabil blond. Altminteri, cu totul anonim. 

— Nici măcar nu știm dacă a folosit propria lui fotografie; 
după cum se știe, sunt acceptate poze vechi de zece ani şi nu e 
nici un fel de problemă, la drept vorbind, să lipești înăuntru o 
fotografie având doar o vagă asemănare. Însă, oricum, întreaga 
chestie cu noul echipament de scanat s-a dus pe apa sâmbetei. 
Toate pozele arată aproximativ la fel. Dau vina pe faptul că 
tehnica este complet nouă și că n-au avut timp suficient să se 
pregătească cum trebuie. Şi așa mai departe. Evident că au fost 
trimise informații la hoteluri, SJ, aeroporturi, porturile 
feriboturilor, „gropi de depozitat gunoaiele”, etc. Nu prea cred 
că ne putem aștepta la ceva din direcţia asta, însă e clar că 
trebuie să continuăm să căutăm. Un lucru bun este că presa nu 
știe încă nimic, cu toate că televiziunea, cu camerele ei de luat 
vederi, a apărut rapid la Arlanda. Veţi vedea rezultatul astă- 
seară. Prea onorabilul nostru șef, Mörner, și-a făcut apariţia și a 
dat declaraţii, fapt care garantează calitatea emisiunii TV de, ca 
să spunem așa, o anume natură. Intrebări, cineva? 

— Și cu blocarea drumurilor ce s-a petrecut, până la urmă? a 
întrebat Gunnar Nyberg. 

— Singurul lucru pe care l-am obţinut au fost câteva ore de 
haos total pe E4. Traficul de la Arlanda, în ambele sensuri, este 
pur și simplu prea intens. Pe deasupra, a mai luat și al naibii de 
mult timp până când i-am postat acolo pe polițiști. Numai un 
amator cu adevărat naiv s-ar fi lăsat prins. Firește că încercăm 
să identificăm toţi șoferii de taxi și de autobuz care au fost activi 
la Arlanda în intervalul de timp în chestiune, dar, după cum știți, 
noua reglementare a făcut traficul de taxiuri din Stockholm 
absolut de nestăpânit, așa încât va trebui să ne recunoaștem 
învinși în acest punct. Altceva? 

— De fapt, nu e o întrebare, spuse Kerstin Holm. Doar o mică 
informaţie. Conform înregistrărilor din computer, omul nostru a 
trecut al optsprezecelea prin controlul de pașapoarte. Am 
încercat să-mi ordonez impresiile și am vorbit cu controlorul, dar 
n-a ieșit nimic. Nici unul dintre noi nu are nici cea mai mică 
imagine rămasă în minte. Poate, cu timpul, va apărea ceva. 


2 Căile ferate suedeze 


Hultin a încuviinţat dând din cap și a continuat, accentuând 
puternic pe anumite cuvinte: 

— Pentru mai multă siguranţă am avut grijă ca toate decesele 
raportate poliției să ne fie raportate din acest moment direct 
nouă, precum și toate suspiciunile de delicte contra americanilor 
de pe teritoriul Suediei; oriunde există cea mai mică bănuială de 
foul play, creierele noastre trebuie să gândească la unison: 
Poate oare aceasta să aibă vreo legătură cu criminalul nostru în 
serie? Acum acesta este cazul nostru, chiar și oficial și este 
unicul nostru caz și întreg grupul este implicat și este cel mai 
strict strict secret și nimeni din preajma voastră nu are voie nici 
măcar să adulmece cuvântul 
americanbestialcriminalinserieliberinSuedia. Oriunde vă duceţi, 
sau staţi, gândiţi-vă: Poate să aibă criminalul în serie vreo 
legătură cu întârzierea autobuzului acestuia? Are el legătură în 
vreun fel cu accidentul ăsta de bicicletă, sau cu ticurile 
extraordinar de spasmodice ale acestui om, sau cu înteţirea 
sforăiturilor jumătăţii mele oficiale? FocUSAre totală, prin 
urmare. 

Au înţeles. Fusese și deslușit, și comprehensiv. Hultin a 
continuat: 

— M-am aflat în contact destul de intens cu serviciile din 
Statele Unite. Agentul special Ray Larner, de la FBI, ne-a 
procurat o descriere detaliată a înșiruirii de evenimente ale zilei 
de ieri și un mai puţin detaliat profil al infractorului. Ţinând 
seama de rezultatul de la Arlanda, informaţii suplimentare se 
vor revărsa aici în următoarele zile. În linii generale, situaţia se 
prezintă în felul următor. Criticul literar suedez Lars-Eric Hassel 
a fost torturat până când a murit, imediat după miezul nopţii, 
după fusul orar suedez, într-o debara conţinând ustensile de 
făcut curăţenie la aeroportul Newark, de lângă New-York. A 
durat câteva ore până când a fost găsit. N-avea niciun bilet de 
avion asupra sa, însă un zbor spre Arlanda, în aceeași seară, era 
notat în agenda lui. In consecință, cel mai probabil era ca 
asasinul să-i fi luat biletul însă, deoarece nu se poate, firește, să 
te îmbarci în avion dacă numele de pe bilet nu coincide cu cel 
din pașaport, au contactat compania aeriană, SAS, în cazul 
acesta, să vadă dacă biletul lui Hassel fusese anulat. De ce altfel 
să fi furat criminalul biletul? Doar portofelul, agenda și toate 
celelalte lucruri erau încă acolo. Și au avut noroc, au reușit să 


găsească o vânzătoare de bilete care și-a amintit de o anulare 
telefonică târzie care, la scurt timp, a fost urmată de o rezervare 
târzie. Dar toate astea se întâmplau, după cum se știe, în timpul 
nopţii, ora New York-ului și, pentru a face rost de numele ultimei 
persoane care făcuse o rezervare, era nevoie de un expert IT 
care să poată să pătrundă în computer și să găsească ora 
exactă a rezervării. Au reușit în cele din urmă să smulgă unul 
dintre ei din braţele iubitei și acesta a dezgropat numele care, 
pe urmă, ne-a fost livrat nouă. Cu unsprezece minute prea 
târziu. 

Hultin a făcut o pauză și a permis informaţiei să fie absorbită 
de creierele temporar ușor supra-solicitate ale Intercrime. 

— Asta ridică anumite probleme. Scenariul cel mai probabil ar 
fi că asasinul l-a ucis pe Hassel, a telefonat în numele acestuia și 
i-a anulat biletul, a mai telefonat o dată și a rezervat locul de 
curând anulat pe numele lui propriu, adică fals. Ce ne sugerează 
asta? 

Deoarece toți și-au dat seama că întrebarea era retorică, 
nimeni n-a fost interesat să răspundă. Hultin a complicat legile 
retoricii prin a răspunde el însuși printr-o nouă întrebare: 

— Întrebarea de bază este bineînţeles: De ce Suedia? Cu ce- 
am greșit să merităm asta? Hai să presupunem următoarele. Un 
criminal în serie aproape descoperit se află la aeroport. Are 
intenţia de a fugi din ţară; de aici pașaportul fals luat cu el. 
Poate că simte în ceafă răsuflarea FBl-ului. Dar, din cauza stării 
de agitaţie, i se intensifică acut dorinţa de a omori. Așteaptă 
într-un loc convenabil până când o victimă convenabilă vine în 
apropiere. Execută fapta, găsește biletul de avion și îi trece prin 
minte că Arlanda ar fi un loc convenabil în care să fugă; mai ales 
deoarece avionul urma să plece în scurt timp. Dar, când vrea să 
rezerve un loc, se dovedește că avionul este plin. El știe însă că 
un loc e cu certitudine liber. Se uită la biletul de avion, găsește 
numele greu de pronunţat, Lars-Eric Hassel, ca și numărul de 
înregistrare, telefonează și anulează, astfel încât un loc devine 
vacant. E ceva greșit în această poveste? 

— Caută cinci greșeli, a comentat Hjelm. N-a râs nimeni. 

— În orice caz, aproape că pot fi găsite, de fapt, cinci greșeli 
în ea, i se adresă Chavez lui Hultin, căruia firește că nu-i tresări 
nici cel mai mic mușchi al feţei, cu un sarcasm neintenţionat, 
dar foarte puţin folositor carierei lui viitoare. Cel mai important 


în scenariul tău, Jan-Olov, este fără îndoială hazardul. Dacă 
lucrurile stau în acest fel, iar asasinului numai după crimă îi vine 
ideea să călătorească în Suedia, atunci ne putem pune 
întrebarea dacă el, pentru a ajunge într-o ţară aleasă cu totul la 
voia întâmplării, ar depune într-adevăr atât de mult efort încât 
să ajungă exact în ea. Traficul din, și spre Newark, este, după 
cum se știe, neîntrerupt. De ce nu la fel de bine Dusseldorf, cinci 
minute mai târziu, sau Cagliari, opt minute mai târziu? 

— Cagliari? se miră Nyberg. 

— Se află în Sardinia, spuse ajutător Hjelm. 

— Am dat doar un exemplu, a ripostat nerăbdător Chavez. 
Poanta este că Suedia nu pare deloc să fi fost aleasă la 
întâmplare. Asta-i cu atât mai neplăcut. 

— Apoi, ne putem întreba, interveni și Kerstin Holm, dacă într- 
adevăr acesta își asumă riscul ca mai întâi să meargă la casa de 
bilete și să fie refuzat, pe urmă să telefoneze în numele lui 
Hassel și să se reîntoarcă după aceea la casă, câteva minute 
mai târziu și să pună aceeași întrebare la care acum să i se 
răspundă da. Un om care a înșelat FBl-ul douăzeci de ani ar 
accepta cu greu un astfel de risc - să fie remarcat și direct 
asociat cu un cadavru care poate fi descoperit în orice moment. 

Hultin părea ușor demontat de cele două obiecţii atât de 
pătrunzătoare îndreptate împotriva scenariului său. l-a privit pe 
cei doi adversari și a contrat: 

— Pe de altă parte, există un moment evident de risc în tot 
ceea ce a făcut el, de fapt. Dacă expertul IT ar fi fost găsit cu 
unsprezece minute mai devreme, l-am fi prins. Asta nu se poate 
numi neapărat un plan absolut strălucit. 

— Cu toate astea, eu tind să cred că Suedia era ţinta lui încă 
de când s-a îndreptat spre aeroport, s-a încăpățânat Chavez. 
Insă, atunci când a ajuns acolo, a constatat că avionul era plin. 
Atunci, planul lui a început să capete contur. De ce să nu îmbine 
utilul cu plăcutul? Nu se știe cum, reușește să localizeze un 
călător solitar cu destinaţia Arlanda, îl ucide în felul său obișnuit, 
plin de delicii pentru el și îi ocupă locul, cu toate că asta implică 
un anume, dar nu prea mare, risc. Pe de altă parte, riscul de-a fi 
descoperit este firește un ingredient important în plăcerea pe 
care o simte criminalul în serie. 

— Ce arată, atunci, acest lucru? a întrebat pedagogic Hultin. 

— Că voinţa de a veni aici, în Suedia, a fost atât de puternică 


încât l-a determinat să-și asume un risc pe care, după toate 
probabilitățile, nu și l-ar fi asumat în mod obișnuit. Și, în acest 
caz, el are un scop foarte precis aici. 

— Planificare cu sânge rece, combinată cu impulsivitate și cu 
aviditate de a obţine plăcere. Ceva din care se poate mușca... 

— Nu există nici un fel de indicaţii cu privire la Suedia în 
profilul său? se întrebă Arto Săderstedt, cu o precizie 
condamnabilă. 

— Nu conform FBl-ului, spuse Hultin răsfoind. A pleca din SUA 
rimează în general foarte prost cu profilul. Istoria arată după 
cum urmează. Toată chestia s-a declanșat cu douăzeci de ani în 
urmă, în Kentucky, unde au început să apară victime ucise în 
același mod sinistru. Valul s-a răspândit după aceea împrejur, în 
întregul Midwest. Presa a explodat și, curând, infractorul 
necunoscut a fost botezat The Kentucky Killer. În alarmantul cult 
din zilele noastre pentru asasinii în serie, el este o legendă, un 
clasic, și se crede că a inspirat mulţi practicanți în devenire. In 
patru ani, a ajuns la o serie de optsprezece omoruri, înainte de a 
se opri brusc. De aproape un an, a început o nouă serie, cu 
exact același procedeu de ucidere, de data asta în nord-estul 
Statelor Unite. Hassel a devenit a șaptea victimă a sa din noua 
serie, a douăzeci și patra, per total. Cea de-a douăzeci și patra 
cunoscută, este, probabil, mai bine să adăugăm. 

— O pauză de... aproape cincisprezece ani, a gândit cu glas 
tare Kerstin Holm. E într-adevăr aceeași persoană și nu un... 
Cum se numește..? 

— Copycat, a intervenit Hjelm. 

Hultin a clătinat din cap. 

— FBl-ul a exclus acest lucru. Există detalii ale procedeului 
care n-au fost niciodată făcute publice și pe care numai vreo doi 
din Birou, care sunt responsabili, le cunosc. Sau timp de 
cincisprezece ani și-a ascuns bine victimele, sau a terminat cu 
adevărat, poate s-a liniștit un timp înainte ca pofta de sânge să 
se dovedească din nou prea puternică. Oricum, ăsta e scenariul 
FBl-ului. Din acest motiv, semnalmentele trimise au fost bărbat 
alb, de vârstă medie. Probabilitatea spune că individul abia dacă 
era ușor sub douăzeci și cinci de ani când a început, iar acum, 
prin urmare, abia sub patruzeci și cinci. 

— Şi „alb” este bazat de asemenea pe probabilitate, 
bănuiesc? spuse Sâderstedt cel de culoarea cretei. 


— Aproape toţi criminalii în serie sunt bărbaţi albi, a intervenit 
Kerstin Holm. Un fenomen absolut indiscutabil. Poate că e un fel 
de moștenire compensatorie pentru multimilenara dominație a 
masculului care este acum pe cale de dispariţie. 

— Fascism întâmplător, a zburat porumbelul din gura lui 
Hjelm. 

Timp de câteva secunde apăsătoare, Intercrime a reflectat la 
conţinutul acestei formulări. Până și Hultin arăta gânditor. 

— Și ce fel de victime făcea, până la urmă? a întrebat în cele 
din urmă Chavez. 

Noua răsfoială prin hârtii a lui Hultin a îndreptat gândurile lui 
Hjelm spre avantajele Internetului, un fapt relativ ieșit din 
comun. Internetul era domeniul lui Jorge și Kerstin. Aceștia erau 
de asemenea și cei care se arătau cei mai iritaţi atunci când 
informaţia întârzia să apară. 

— Să vedem, spuse Hultin după un timp ceva cam prea lung. 

Chavez nu se putu stăpâni să nu geamă încet, ceea ce i-a 
atras o privire care putea ușor să fie schimbată într-o pată 
suplimentară în raportul carierei. 

— E o mare diversitate de victime, spuse în cele din urmă 
căpetenia cea înţeleaptă. Douăzeci și patru de persoane de 
origini diferite. Cinci cetăţeni străini, incluzându-l pe Hassel. În 
principal, bărbaţi albi de vârstă medie - zău așa, asta e o 
chestie pe care un poliţist alert, orientat înspre feminism, ar 
putea să o interpreteze cu ușurință ca fiind un dispreţ indirect 
faţă de sine însuși. 

— Dacă n-am lua în calcul faptul că acesta nu era de loc de 
vârstă medie atunci când a început să omoare, a contrat cât ai 
clipi din ochi Kerstin Holm. 

Răceala de gheaţă din privirea lungă, aruncată de Hultin, ar fi 
trebuit să ucidă. 

— Destul de mulţi dintre ei au rămas neidentificaţi, a 
continuat în cele din urmă acesta. Cu toate că lista persoanelor 
dispărute din SUA este de grosimea unui vraf de biblii, pare, 
oricum, un număr disproporționat de mare, zece din douăzeci și 
patru. 

— Există ceva care s-a schimbat în seria a doua? întrebă alert 
Soderstedt. 

Din nou, o privire de tip Hultin. lar apoi se apucă să răsfoiască 
frenetic până când ceva se prinse în undiţă. 


— Toate cele șase victime din seria a doua au fost 
identificate. Asta înseamnă că zece din optsprezece, în cea 
dintâi, au rămas neidentificate. Majoritatea. Poate că cineva ar 
putea să tragă o oarecare concluzie din asta. Însă eu nu mă simt 
capabil să fac așa ceva, în clipa asta. 

— Nu s-ar putea oare ca metoda prin care au fost înfăptuite 
asasinatele să fi îngreunat identificarea? întrebă Hjelm. 

lar asta era o situaţie în care se putea remarca faptul că 
vârfurile circumvoluţiunilor din creierele lor chiar erau ascuțite. 
Mulţi așteptaseră îndelung exact acest moment. Însă gradul de 
cinism al acestei așteptări era ignorat până și de către ultimul 
dintre ei. 

— Nu, răspunse Hultin. Cruzimea nu constă din dinţi smulși 
sau din degete retezate. 

— În ce, atunci? întrebă Nyberg. 

— Așteaptă, l-a interpelat Chavez, privind în jos la carnetul 
său suprasaturat de însemnări. N-am terminat încă. Cine erau, 
prin urmare, victimele identificate? S-a îndreptat spre o anume 
clasă socială? 

Hultin și-a învârtit din nou lama curbată a minţii în jungla de 
hârtii. In timp ce căuta, a spus: 

— Multe dintre întrebările pe care le aruncaţi voi acum vor 
primi răspunsuri în comprehensivul raport al FBl-ului, pe care 
agentul special Larner îl va trimite prin fax, în decursul după- 
amiezii, dar OK, putem la fel de bine să devansăm puțin 
lucrurile... 

Şi apoi a găsit ceea ce căuta. 

— Cei opt identificaţi în primul tur de manivelă sunt destul de 
școliţi. Febleţe clară pentru cei cu studii universitare, s-ar putea 
crede. Cei șase din cea de-a doua, sunt mai amestecați. Poate 
că a devenit democrat, între timp. 

— Treci odată la sex, a spus brusc Kerstin Holm. 

Un moment de tăcere consternată s-a lăsat în rândul 
auditoriului masculin. Apoi, Hultin a priceput: 

— O singură femeie în prima serie, din optsprezece. Două din 
șase, într-a doua. 

— E o mică diferenţă, oricum, a rezumat Holm. 

— După cum am spus, întări Hultin. Poate că a devenit 
democrat chiar și cu privire la sex. Haideţi să așteptăm și să 
vedem ce are de spus Larner despre asta. El a urmărit cazul 


chiar de la început. Metoda prin care îi ucidea i-a făcut pe 
americani ca, spre sfârșitul anilor șaptezeci, să poată determina 
un grup dacă nu chiar de bănuiţi, în orice caz de potențiali 
infractori. S-a constatat că procedeul prezenta unele asemănări 
cu o metodă de tortură din, credeţi sau nu, războiul din 
Vietnam. Un detașament american, cu totul special și, în cel mai 
înalt grad, neoficial, din Vietnam s-a folosit de ea pentru a-i face 
pe soldaţii Frontului Naţional de Eliberare să vorbească, fără să 
tipe. O metodă de tortură adaptată la junglă, fără nici cel mai 
mic sunet. Deoarece existenţa unităţii speciale a fost negată de 
forurile oficiale, fiind respinsă ca încă unul dintre miturile de tip 
Vietnam, a fost extrem de greu pentru Larner să obţină vreun 
nume. Tipul a dat de înţeles că a călcat pe multe degete 
sensibile de la niște picioare sus puse. Și, după toate 
probabilitățile, a devenit suficient de antipatic încât să-și sape, 
cu această ocazie, propria groapă privind avansarea. Însă, încet 
și cu încăpățânare, a reușit să strângă laţul în jurul 
detașamentului care era cunoscut sub neplăcutul nume codificat 
de Commando Cool și să dea de urma identităţilor celor 
implicaţi. lar dintre toţi, s-a detașat cineva care aproape că ar fi 
putut fi catalogat drept bănuit: șeful grupului, un anume Wayne 
Jennings, din, v-aţi prins, Kentucky. N-a existat niciodată nici cea 
mai mică dovadă contra lui, însă Larner nu s-a mai dezlipit de 
Jennings, oriunde s-ar fi dus acesta. Jennings s-a plictisit de 
escortă, a încercat să scape de FBI și a avut un accident frontal 
cu mașina. Larner a fost el însuși prezent și l-a văzut arzând. 

— După aceea, au mai continuat omorurile? a întrebat 
Chavez. 

— Din păcate. Încă două omoruri au venit la scurt timp, unul 
după altul, înainte ca chestiunea să ia sfârșit, iar Larner a fost 
acuzat că ar fi împins un nevinovat la moarte. A urmat un 
proces. A scăpat, ce-i drept, cu faţa curată, însă a luat-o la vale 
în ierarhie. Şi nu i-a picat deloc bine când, după cincisprezece 
ani de urcuș cu vântul în faţă, a înţeles că asasinul începuse din 
nou. lar de vreun an încoace, Ray Larner a ajuns înapoi de unde 
a plecat cu ironicul asasin din Kentucky. Nu sunt invidios. 

— Ar trebui să fii, a spus Soderstedt. El nu mai este 
responsabilitatea lui Larner - ci a ta. El e liber, tu nu. Sâderstedt 
a făcut o pauză și a continuat maliţios: Pornești de la zero, după 
douăzeci de ani de investigaţii intensive ale FBl-ului cu resurse 


echivalente cu PIB-ul Suediei. 

Hultin l-a contemplat neutru. 

— Atunci, ce anume e atât de special ca modus operandi al 
Commando-ului Cool? încercă din nou Gunnar Nyberg. Cum a 
murit criticul ăla literar? 

Hultin se întoarse spre el cu o mină care putea să fie 
interpretată, eventual, și ca un fel de ușurare reţinută. 

— Poanta e că sunt două lucruri diferite, spuse el. Asasinul în 
serie se folosește de ceva ce poate fi denumit o punere în 
practică personală a metodei Commando Cool. Intreaga metodă 
se bazează pe un instrument unic: un clește micro-mecanic, de 
un design special care, în poziție de funcţionare, seamănă cel 
mai bine cu o canulă terifiantă. Ca o seringă de injectat caii. Se 
introduce în gât, din lateral. Cu ajutorul unor mici cabluri de 
reglare, niște gheare minuscule pot să fie răsucite în afară, în 
trahee și să prindă corzile vocale de jur-împrejur, într-un fel care 
face ca nici un sunet să nu mai scape dintre buzele victimei. El, 
sau ea, sunt reduși la tăcere totală. Chiar și într-o situaţie grea 
ca aceea din junglă, cu soldaţi vietcong ascunși peste tot în 
tufișuri, omul poate să se dedea la o repriză de tortură 
stimulatoare. Când victima este redusă la tăcere în felul mai sus 
menţionat, se poate trece prin urmare la metodele 
convenţionale, cel mai indicat asupra unghiilor și a organelor 
genitale, locuri unde mici mișcări lipsite de zgomot provoacă 
cele mai mari dureri. Şi apoi se slăbește strânsoarea din jurul 
corzilor vocale, doar o idee, astfel încât ceva care se aseamănă 
unui șoptit să scape afară. Victima poate, atunci, să-și dezvăluie 
secretele, tăcut, tăcut. In plus, Commando Cool a dezvoltat și un 
clește-frate, bazat pe aceleași principii cu cleștele pentru corzi 
vocale, cu toate că acesta, al doilea, se adresează centrilor 
nervoși din ceafă ai sistemului central care pot fi trași și smulși 
puţin pe dinăuntru, moment în care, o durere oribilă începe să 
radieze în sus, spre cap și în jos, prin corp. Cele două găuri din 
gât, cu rănile interioare corespunzătoare, au fost găsite la toate 
cele douăzeci și patru de victime ale asasinului din Kentucky și, 
în afară de asta, răni de tortură cu caracter distinct la organele 
genitale și la degete. Larner este puţin reticent cu privire la ce 
anume deosebește tratamentul aplicat de prietenul nostru, faţă 
de cel al forţei de comando, dar este evident că are de-a face cu 
modelarea celor doi micro-clești. E ca și cum cleștii, într-un 


proces aproape industrial de continuă perfecţionare, au fost 
făcuţi și mai performanţi pentru scopul lor macabru. 

Hultin a tăcut și a privit în jos, la catedra lui. 

— Aș vrea ca acum să vă stăpâniţi puţin și să nu vă lăsaţi 
orbiți de viteza prea mare, spuse cu seriozitate. După toate 
probabilitățile, Lars-Eric Hassel a murit de una dintre cele mai 
îngrozitoare morţi posibile. Aș dori să reflectaţi atent la ceea ce 
ne așteaptă. Nu seamănă cu nimic cu care am mai avut de-a 
face în viaţa noastră. Nu există nici urmă de asemănare cu 
vechiul și bunul nostru Asasin al Puterii. indiferența de gheaţă 
pentru viața altor oameni și plăcerea de medic legist în faţa 
suferinţei lor pe care le vom întâlni sunt imposibil de imaginat. 
Este vorba de un om grav bolnav, de tipul acela pe care 
sistemul american se pare că-l produce pe bandă rulantă și pe 
care ar fi putut cu plăcere să se abţină să-l exporte. Insă acum, 
insul este aici. Și, de fapt, singurul lucru pe care-l putem face 
este să așteptăm până ce își începe treaba. Poate să dureze 
timp îndelungat, poate să se producă mâine. Dar de întâmplat 
se va întâmpla și noi trebuie să fim pregătiţi. 

Hultin s-a ridicat în picioare pentru a se duce la toaletă. Se 
reținuse uimitor de mult timp, pentru cineva care suferea de 
incontinenţă. În drum spre WC, a mai spus grupului, încă atât de 
neînchegat: 

— Imediat ce primesc materialul de la Ray Larner, veţi căpăta 
câte o copie. Rezolvarea acestui caz depinde de cât de 
conştiincios îl veţi studia. 

A făcut un semn scurt cu capul către ei și s-a grăbit spre ușa 
sa specială. Jorge Chavez a intervenit brusc 

— Ce vârstă are Edwin Reynolds, conform pașaportului? 

Hultin a făcut o grimasă forțată, a început să caute în 
grămada de hârtii, stând cu picioarele strâns încrucișate pentru 
a-și ajuta vezica și a scos afară o copie a paginii de pașaport 
scanate. 

— Treizeci și doi, anul acesta. 

Chavez a aprobat cu capul. 

— Paşaportul a fost fără îndoială fals, spuse acesta, dar 
pentru ce oare a ales să joace rolul unei persoane cu 
cincisprezece ani mai tinere decât el însuși? 

— Momentul de risc, poate, răspunse în loc de altceva mai 
bun Hultin și o porni în fugă cu hârtiile zburându-i prin aer. 


Chavez și Hjelm s-au privit unul pe celălalt. Hjelm a ridicat din 
umeri. 

— Poate că a cumpărat sau a furat un pașaport gata falsificat. 

— Posibil, răspunse Chavez. 

Însă nimeni nu reușea să scape de sentimentul că ceva era 
greșit. De la bază. 

Şi, la drept vorbind, nu prea era nimic de făcut. 

Bineînţeles că exista și posibilitatea microscopică ca totul să fi 
fost doar o întâmplare, ca asasinul din Kentucky să nu se fi aflat 
la aeroport pentru a fugi din ţară, ci numai pentru a căuta o 
nouă victimă, ca sărmanul acela de Lars-Eric Hassel să-și fi 
anulat el însuși călătoria și să fi aruncat biletul și ca, după 
aceea, să apară o rezervare de ultim moment, făcută de o 
persoană cu totul independentă, care avea pașaport fals. 
Întreaga combinaţie părea totuși cam prea trasă de păr. Nu 
exista niciun dubiu că asasinul din Kentucky venise în Suedia. 
Întrebarea era doar de ce. 

Raportul detaliat al agentului FBI Ray Larner a sosit. 

Avionul decolase de pe Newark, conform listei de plecări, la 
18:20 ora locală. La ora 18:03, un bărbat care a spus că se 
numește Lars-Eric Hassel a telefonat și și-a anulat biletul și, la 
ora 18:08, un anume Edwin Reynolds a reușit să-și însușească 
locul rămas; acesta așteptase prin urmare cinci minute pentru a 
nu atrage atenţia. În jurul miezului nopţii, un om de serviciu a 
făcut descoperirea macabră din debaraua cu ustensilele de 
curăţenie - cu două ore înainte de aterizare. Câteva minute mai 
târziu, un anume comisar Hayden de la secţia de poliție a 
aeroportului și-a făcut apariţia și, recunoscând cele două mici 
orificii de pe gâtul victimei, a luat legătura cu biroul principal al 
FBl-ului din Manhattan care, la rândul său, l-a contactat pe Ray 
Larner, specialistul cazului Asasinul din Kentucky, care a 
confirmat că era într-adevăr vorba de The Famous Kentucky 
Killer. După ce a inspectat lucrurile lui Hassel, Hayden a fost 
atât de isteţ încât să tragă concluzia importantă că ucigașul, cel 
mai plauzibil, a luat avionul spre Stockholm, Arlanda, în locul 
victimei. După un timp, i s-a confirmat verbal de către 
personalul de noapte de la ghișeul SAS-ului că un bilet fusese 
anulat prea târziu pentru a putea fi rezervat din nou, lucru care 
a făcut-o pe funcţionara aceea promptă să-și amintească faptul 
că, de asemenea, cineva rezervase un bilet foarte târziu. Doar 


că funcţionara avea acces numai la lista de pasageri, nu și la 
informaţia mai specifică referitoare la când anume fusese biletul 
anulat și revândut. In timp ce FBl-ul căuta frenetic un expert în 
computere, Hayden a contactat Poliţia Judiciară Naţională din 
Stockholmului și a nimerit, prin șeful Krim-ului Naţional, la 
comisarul Jan-Olov Hultin. Ceasul era atunci 07:09 în Suedia. Cât 
ai clipi din ochi, Hayden a trimis tot materialul pe care-l avea 
prin fax, iar acesta s-a transformat în părţi din grămada de hârtii 
pe care o avusese Hultin cu el la rapida trecere în revistă de 
dinaintea călătoriei cu elicopterul la Arlanda. 

Nimic din conștiinciosul raport al agentului FBI Ray Larner, 
sosit de curând, nu spunea ceva nou faţă de cele de mai 
devreme și nici nu indica vreo conexiune posibilă cu Suedia. Prin 
urmare, nu era nimic de făcut, la drept vorbind. În afară de a 
aștepta prima victimă. Și lucrul ăsta era greu de suportat. 

Din acest motiv, s-au dedicat cu toţii pregătirii mentale 
necesare perioadei de activitate intensă care urma să vină. Şi- 
au petrecut, așadar, restul după-amiezii cu sarcini mărunte 
care, nu numai că dădeau iluzia unei ocupaţii pline de sens, dar 
implicau, de asemenea, și o activitate solitară. Fiecare dintre ei 
părea să aibă nevoie să digere starea prezentă a lucrurilor cu 
mijloace proprii. 

Hultin continuă să adune și să ordoneze materialul de la FBI. 
Holm se întoarse la Arlanda pentru a vedea dacă nu cumva 
cineva din personal fusese vizitat de vreo amintire subită sau de 
vreo idee genială, oricare ar fi fost aceasta. Conform 
informaţiilor primite, personalul de cabină al zborului SK 904 
trebuia să fie, de asemenea, prezent și se pregăti pentru 
specialitatea ei: convorbiri, interviuri, interogatorii. Nyberg a 
făcut ceea ce obișnuia el să facă, adică s-a deplasat în lumea 
interlopă pentru a sonda terenul. Sâderstedt s-a închis în 
cameră și a început să telefoneze de jur-împrejur, la toate 
hotelurile sau alte locuri asemănătoare unde s-ar fi putut 
adăposti, eventual, Reynolds care, cu siguranţă, nu se mai 
numea Reynolds. Chavez s-a aruncat în lumea Internetului; ce 
anume credea acesta că ar putea să găsească acolo, rămânea o 
enigmă pentru cei neiniţiaţi. Potrivit depoziţiei lui Hultin, 
Norlander fusese trimis să frece toaletele din sediul poliţiei cu 
periuţa de dinţi electrică, lucru care era privit ca un progres 
tehnologic în nobila artă a pedepsirii. lar Hjelm a plecat într-o 


misiune pe care și-a dat-o el însuși. 

La fel de puţin probabilă ca și posibilitatea ca Asasinul din 
Kentucky să fi rămas totuși în SUA era și posibilitatea ca 
antecedentele criticului literar Lars-Erik Hassel să aibă ceva de-a 
face cu cazul în chestiune. Hjelm se deplasă totuși la Casa 
Presei, care fusese locul de muncă al lui Hassel. 

Și-a îngăduit să facă o plimbare până acolo - un mic obicei pe 
care lipsa relativă de ocupaţie a ultimului an îi permisese să-l 
dezvolte. Porni în jos, spre ţărmul Norr Mălarstrand, luând-o prin 
piaţeta Kungsholmen. Vremea ploioasă de la Arlanda părea să-și 
fi găsit alte victime decât Stockholmul. Nu putea, totuși, să nu 
se gândească la faptul că ea își aștepta cu nerăbdare rândul, că 
stătea în culise gata pregătită să acopere orașul în vălurile 
toamnei. Dar soarele strălucea încă, chiar dacă din ce în ce mai 
palid cu fiecare zi care trecea. Pe partea cealaltă a golfului 
Riddarfjärden, o pisică uriașă părea că stă tolănită și toarce 
plină de desfătare în baia argintie a soarelui de vară târzie; 
promontoriul Marieberg, ca un bot stâncos, lipăia din apa lacului 
Mälaren cu limba formată de artera rutieră Söder, trupul greoi al 
golfului Skinnarvik se răsucea luminos și se întindea, cu laba din 
spate elegantă a insulei Lângholmen, în jos, de unde, coada 
podului Văsterbro te călăuzea spre Marieberg și spre Casa 
Presei. 

Singurul lucru pe care-l știa Hjelm despre Hassel era că fusese 
critic literar. Văzuse de vreo câteva ori numele lui în pagina 
culturală a marelui cotidian de dimineaţă; în afară de asta, 
pentru el individul era ca o foaie albă de caiet. S-a plimbat de-a 
lungul țărmului Norr Mälarstrand și a luat-o în sus, prin parcul 
Râlambshov, unde fotbaliști înverșunaţi se încăpăţânau să joace 
fără maieu, cu toate că pielea de găină li se observa de la 
douăzeci de metri distanță. Cum suna oare vechiul sfat al 
experienţei țărănești? Să transpiri vara, să îngheţi iarna? 

Recepţionista îl informă, cu o expresie bine jucată de părere 
de rău, că lifturile nu funcționau pentru moment și se trezi în 
situaţia de a transpira iarna. Sus, la redacţia culturală, domnea 
o atmosferă de proastă dispoziţie și de iritare. Hjelm ceru să 
vorbească cu cineva cu funcţie și, în așteptarea redactorului șef 
care alerga de colo-colo, fu aprovizionat cu un pachet de 
suplimente culturale ale unor numere de ziar mai mult sau mai 
puţin vechi. Începu să citească paginile culturale cu mult mai 


mare atenţie decât obișnuia s-o facă și reuși să găsească câteva 
articole ale lui Hassel. Următoarea jumătate de oră și-a dedicat- 
o îmbunătăţirii bagajului cultural, înainte ca șeful să-l primească 
în biroul în care teancurile de cărţi păreau să crească în timp ce 
le priveai. 

Redactorul șef își trecea neîncetat mâna peste barba 
înspicată cu fire albe, o întinse apoi drept în faţă și spuse 
prompt: 

— Möller. Scuze că a trebuit să aștepți. Poate că-ţi poţi 
imagina cum stau lucrurile la noi în acest moment. 

— Hjelm, spuse Hjelm, ridică o grămadă de hârtii de pe un 
scaun și se așeză. 

— Hjelm, spuse Möller și se lăsă să cadă pe scaunul din 
spatele mesei de lucru supraîncărcate. Aha. 

Nu se întâmplă nimic mai mult decât atât, însă Hjelm își dădu 
seama că trecerea timpului nu reușea chiar atât de ușor să facă 
uitat epitetul de Eroul din Hallunda, sau pe cel de Eroul din cazul 
Asasinului Puterii. Ca orice erou veteran, era confruntat tot 
timpul cu propriul eroism deficitar. 

— Condoleante, spuse el scurt. 

Möller a clătinat din cap. 

— Este cam greu de înţeles, nu pot să neg asta, a răspuns 
acesta. De fapt, ce anume s-a întâmplat? Informaţia pe care am 
primit-o a fost puţin zis sumară. Ce vom scrie în anunţul 
mortuar? Nu putem să folosim cu inima împăcată vechea 
formulă „după o boală îndelungată”, atât de mult am înţeles, 
oricum, până și eu... 

— A fost ucis, a răspuns necruţător Hjelm. La aeroport. 

Möller a clătinat din nou din cap. 

— La aeroport... Ce să mai spun... Credeam că New-York-ul a 
devenit un loc mai sigur acum. Modelul New-York. „Zero 
tolerance”, „community policing” și toate celelalte expresii. Să 
mă ia naiba, dar exact pentru asta se afla el acolo! 

— Ce vrei să spui? 

— Trebuia să dea o perspectivă culturală asupra noului spirit 
pacifist al New-Yorkului. Presupun că povestea asta ar putea fi 
numită ironia sorții. 

— A apucat să scrie ceva? 

— Nu. Aduna impresii. Se afla acolo de o săptămână și 
săptămâna de după întoarcere urma să fie dedicată scrierii unui 


articol. 

— Prin urmare, ziarul era cel care plătea călătoria? 

— De la sine înţeles, răspunse ofuscat Möller. 

— Lars-Erik Hassel avea post permanent? 

— Da. Făcea parte din redacţie de aproape douăzeci de ani. 

— Patruzecist, apucă să spună Hjelm. 

Möller îl privi încruntat. 

— Acesta este un cuvânt care nu este folosit cu plăcere aici, 
la noi. E corupt de tot felul de întrebuinţări abuzive. 

Hjelm l-a contemplat un moment. Simţea că nu poate să se 
abţină să nu se certe un pic. 

— Articolul despre perspectiva culturală asupra noului spirit 
pacifist al New-Yorkului ar fi trebuit, prin urmare, să coste cam o 
jumătate de salariu lunar, să spunem cincisprezece mii inclusiv 
impozite și taxe, plus călătoria și cheltuielile aferente, încă 
douăzeci de mii. In total, poate peste cincizeci de mii de 
coroane. 

Möller se întunecă și ridică din umeri. 

— Nu se poate socoti în felul acesta. Unele articole costă mai 
mult, altele mai puţin. Unde vrei să ajungi de fapt? 

— Avea contacte de vreun fel în New-York? Prieteni? 
Dușmani? 

— Nu, după câte știu eu, nu. 

— Aţi avut tu, sau altcineva din redacţie, vreun contact 
personal cu el săptămâna trecută? 

— Am vorbit o dată cu el, da. Tocmai fusese la Metropolitan și 
era foarte încântat. 

— Și vizita la Metropolitan intra și ea în articolul în valoare de 
cincizeci de mii de coroane? 

Hjelm își dădea seama că trebuie să înceteze, dacă nu voia 
să-l piardă cu totul pe Möller. A încercat să schimbe tonul: 

— Va trebui să vorbim cu familia. Cum erau relaţiile lui de 
familie? 

Möller a oftat adânc și s-a uitat la ceas. Un bărbat chel, mai 
tânăr, a intrat furtunos în birou agitând niște hârtii în faţa lui. 

— Îmi pare rău că deranjez, a zis gâfâind acesta. Începem să 
fim în criză de timp. Anunţul mortuar a lui Lars-Erik este 
aproape gata, dar ce spunem despre cauza morţii? Pot s-o las la 
o parte? Oricum, ar trebui să scriem ceva, nu? 

Möller a făcut un gest obosit spre Hjelm și a întrebat: 


— Ce putem să scriem? 

— Că a fost asasinat, răspunse Hjelm. 

Bărbatul cel tânăr s-a holbat la el. 

— Nimic mai mult? a zis până la urmă acesta. 

— Fără îndoială că ajunge, a replicat Hjelm. 

Bărbatul a ieșit afară, tot ca o furtună. Prin ușa de sticlă a 
biroului, Hjelm l-a văzut întorcându-se la computer și începând 
să toace mărunt tastatura, cu mișcări pricepute de măcelar 
profesionist. 

— E greu cu anunţurile mortuare pentru cei tineri, a comentat 
obosit Mâller. Când cineva moare pe neașteptate, trebuie 
început de la zero. E nevoie de destul de mult efort. 

— Şi când cineva moare pe așteptate? a întrebat Hjelm. 

— Avem un stoc de anunţuri mortuare. 

Hjelm nu și-a crezut urechilor. 

— Aveţi un stoc de anunţuri mortuare pentru oamenii în 
viaţă? Ce vrei să spui? 

Möller a oftat adânc. 

— Se vede că nu prea ești la curent cu munca redacțională. 
Crezi că vom termina vreodată chestia asta pe care am început- 
o? Unde eram? 

— Relaţiile de familie, spuse Hjelm. 

— Lars-Erik trăia singur de câţiva ani. Are două mariaje în 
spate, cu câte un fiu din fiecare. Iți voi da adresele. 

Möller a început să răsfoiască într-un carnet gros de adrese, a 
mâzgălit ceva pe o hârtie și i-a întins foaia lui Hjelm. 

— Mulţumesc. Cum era ca publicist? 

Möller rămase tăcut gândindu-se la ce să spună. 

— A fost unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari din ţară. 
Activitatea literară a cuiva era dependentă de ce anume scria 
el. Numele lui sub un text îi conferea întotdeauna acestuia un fel 
de... glorie. Un critic superb și versat în multe domenii, care nu 
se sfia să intervină, uneori, cu mănușile de box. Și un scriitor 
subapreciat. 

— A scris și cărți? 

— Nu în ultimul timp, dar există câteva adevărate perle din 
anii șaptezeci. 

— Am stat acolo, afară, și mi-am aruncat ochii prin câteva 
pagini culturale și am găsit mai multe texte de ale lui. Nu părea 
să-i placă prea mult literatura... 


Möller și-a scărpinat barba și a privit afară, prin fereastră, la 
cerul de un albastru deschis. 

— Literatura din ziua de azi este sub orice critică, spuse el în 
cele din urmă. Pur și simplu, sub. Tinerii scriitori și-au înţeles 
total greșit chemarea. Una peste alta, nu prea mai scriem așa 
de mult despre literatură. 

— Nu, am observat că preferaţi reportajele sociale și 
festivalurile de film și interviurile cu formaţii de muzică rock și 
discursurile de la premierile oficiale și conflictele dintre 
diversele asociaţii birocratice. 

Möller s-a înălțat peste masa de lucru și și-a înfipt privirea în 
ochii lui Hjelm. 

— Şi tu ce ești? Critic? 

— Mai curând puţin uimit. Hjelm a răsfoit în carnetul de 
însemnări. Am găsit un articol în care un critic scrie despre 
critici că citesc cu mult prea multe cărți și că ar fi mai bine să 
facă jogging în loc de asta. 

— Viaţa înseamnă mai mult decât doar niște cărţi. 

— lată, fără îndoială, un truism. Dacă eu aș susţine că, dacă 
mă dedic mai puţin muncii polițienești, atunci devin un poliţist 
mai bun, aș comite o greșeală profesională. Pe urmă, am găsit 
un articol despre cum scriitorii de azi se ocupă mult prea mult 
cu statul și reflectatul asupra misterului vieţii. Eu credeam că 
asta-i esenţa literaturii. 

— Se vede că știi foarte puţin despre branșă, a mormăit 
Möller și a privit fix prin fereastră. 

— Tu însuţi scrii că tinerii sunt o gașcă de privitori la buric 
murdari de cerneală, fără nici o orientare și, urmează acum 
câteva citate din textele lui Lars-Erik Hassel: „Întrebarea este 
dacă se mai poate stoarce ceva din literatură”, „Atât literatura 
cât și artele plastice se pare că și-au încheiat rolul”, „Grandioasa 
frescă a epocii actuale, pe care am așteptat-o cu toţii, nu și-a 
făcut niciodată apariţia, aceasta este tragedia literaturii”, 
„Poezia nu pare a fi altceva decât un joc”, „Literatura a fost 
vreme îndelungată arta cea mai supraapreciată a zilelor 
noastre”. 

Când nici un fel de răspuns n-a venit din partea lui Möller, a 
venit rândul lui Hjelm să se înalțe peste masa de lucru: 

— Nu-i așa că unuia dintre cei mai influenţi critici literari ai 
Suediei nu-i plăcea absolut de loc literatura? 


Privirea lui Möller rămăsese agăţată sus, printre norii 
inexistenţi. Era complet KO. Oboseala lui părea monumentală. 
Ar fi ajuns și pentru o viaţă viitoare. 

Deoarece nu prea mai avea multe de adăugat și deoarece 
părea improbabil ca Möller să mai miște în următoarea jumătate 
de oră, Hjelm s-a hotărât să părăsească locul acelei catastrofe 
umane, a intrat în camera redacţiei și a trântit ușa după el, în 
faţa redactorului-șef împietrit. S-a îndreptat spre bărbatul acela 
tânăr, cu anunţul mortuar. Terminase de bătut și își plimba 
acum privirea peste textul de pe ecranul computerului. 

— E gata? a întrebat Hjelm. 

Bărbatul a tresărit ca și cum tocmai l-ar fi lovit un glonte dum- 
dum și l-ar fi rupt în două bucăți. 

— O, iartă-mă, gâfâi el după ce-și reveni puţin. Eram total 
absorbit. Da, e gata. Cât de gata poate să fie în condiţiile 
actuale. 

— Pot să capăt un exemplar? 

— Apare în ziarul de mâine. 

— Aș dori să-l am acum, dacă-i posibil... 

Bărbatul l-a privit mirat. 

— De la sine înţeles, spuse și apăsă pe o tastă. O imprimantă 
laser începu să împingă afară din ea o coală de hârtie. 
Întotdeauna este plăcut să fii citit, mai adăugă el. 

Hjelm a început să citească în grabă textul care era semnat 
Erik Bertilsson. 

— Conform tuturor regulilor genului, zise Bertilsson, ceea ce-l 
făcu pe Hjelm să-și ridice privirea de pe hârtie și să-l privească 
cu ochi îngustați. 

— Mai curând decât adevărul? întrebă el. 

Erik Bertilsson a primit din partea unui rutinat conducător de 
interogatorii atât de celebrul avertisment din ochi: acum-mi-ai- 
procurat-ceva-demn-de-reţinut și a tăcut. 

— De fapt, ce fel de publicist a fost Hassel? întrebă Hjelm. Am 
citit câteva texte destul de ciudate. 

— Citește articolul memorial, a răspuns înrăit Bertilsson. Acolo 
se află tot ce am de spus. 

Hjelm se uită împrejur prin redacţie. Grupuri răzlețe de 
membri ai echipei alergau împrejur. Nimeni nu părea să le ia în 
seamă prezenţa. 

— Ascultă cu atenţie, acum, Erik, spuse el pe un ton ascuţit ca 


briciul. Eu încerc doar să-mi fac o imagine imparţială a victimei 
unui omor. Orice informaţie care poate să contribuie la 
prinderea asasinului este de cea mai mare importanţă. Ceea ce 
vei spune va rămâne în cadrul anchetei. Nu e vorba de 
calomnierea publică a cuiva. 

— Te conduc până la trepte, oftă Bertilsson și se ridică greoi. 

Au ieșit afară, pe casa scării. Acolo, era absolut pustiu. 

Bertilsson se perpelea și se răsucea ca în flăcările iadului. 
După un timp, ajunse la o hotărâre, ridică bagheta și scoase 
balastul afară din el, un val greu de frustrare: 

— A scrie anunţul acela mortuar a fost o sarcină, nu o alegere 
de bună voie, spuse aruncând o privire peste umăr. Și niciodată 
nu m-am simţit mai ipocrit. Hassel a aparținut cercului din jurul 
lui Möller. Ei sunt cei care hotărăsc. Sunt, pur și simplu, o clică 
aparținând aceleași generaţii și care au valori asemănătoare, 
care cred că sunt aceiași cu cei din perioada de aur a anilor 
șaizeci, dar care, de fapt, sunt exact contrariul. Cu o frenezie 
nebună, încearcă să prindă spiritul vremii urmând bucuroși cel 
mai superficial curent la modă însă, în același timp, fără nicio 
dorință de a lăsa pe cineva din afară să pătrundă în cercul lor. 
Hassel a fost un om cu putere. A avut voie să scrie despre orice 
carte voia el și a ales întotdeauna lucruri pe care nu le 
înţelegea, numai pentru a tăia craca de sub picioarele 
scriitorilor. Toate convingerile lui estetice erau cele ale anilor 
șaizeci și erau clădite pe ideea că literatura este, prin definiţie, o 
escrocherie. În anii şaizeci, a scris un manifest literar de tip 
maoist și două romane documentare, dar după aceea întreaga 
sa activitate s-a limitat la a flutura drapelul. Aproape că nu pot fi 
numărate producţiile literare promițătoare pe care el personal 
le-a aruncat la gunoi. 

Hjelm s-a retras în faţa elocinţei neașteptate, aproape 
terapeutice. A încercat să schimbe vorba: 

— Şi în viaţa particulară? 

— După ce a înșelat-o pe nevastă-sa ani de zile, a părăsit-o 
pentru o fetișcană care s-a lăsat impresionată de așa-zisa lui 
cultură. A lăsat-o însărcinată imediat și, când a venit timpul să 
nască, a tulit-o la Göteborg, la târgul de carte, ca să reguleze în 
stânga și-n dreapta. Când s-a întors, fata fugise la rândul ei 
împreună cu fiul de curând născut. Și-a dedicat, de atunci, cea 
mai mare parte a timpului agăţatului de fetișcane care nu știau 


că educaţia sa era la fel de falsă ca și părul de pe capul lui. 
Contribuțiile lui la petrecerile date de redacţie și de edituri au 
rămas legendare; în general, sunt de neimaginat pentru cineva 
din afară. 

Hjelm a clipit uimit. A privit fix în jos, la anunţul mortuar și a 
comparat versiunea verbală a activităţii lui Lars-Erik Hassel cu 
cea făcută în scris de Bertilsson. Prăpastia infernului, fumegând 
pucioasă, se afla între ele. 

— Poate că n-ar fi trebuit să accepţi să scrii chestia asta, 
spuse el și flutură hârtia. Erik Bertilsson a dat din umeri. 

— Există sarcini și sarcini. Unele, pur și simplu, nu pot fi 
refuzate, dacă vrei să ai măcar umbra unei cariere. Și eu vreau 
asta. 

— Însă trebuie să existe în orice caz și critici cu o oarecare 
coloană vertebrală? Bertilsson a mai dat o repriză de ridicat din 
umeri. 

— Sunt cei care nu câștigă nici un ban. Habar n-ai ce branşa 
grea e asta. Ori ești înăuntru, ori ești afară. Nu există cale de 
mijloc 

Hjelm ar fi putut să spună cu mult mai multe. Dar n-a făcut-o. 
În schimb, l-a contemplat un timp pe Bertilsson. S-a gândit la 
cărţile revoluţionare pe care le citise în ultimul an și a încercat 
să găsească o cât de mică legătură cu cei doi reprezentanţi ai 
vieţii culturale pe care-i întâlnise astăzi. 

N-a reușit. 

l-a mulţumit lui Bertilsson și l-a lăsat singur pe scara pustie. 
Bărbatul nu s-a clintit din loc. 


7 

O ZI LUNGĂ SE APROPIA DE SFÂRȘIT. În vagonul de metrou, 
Hjelm a alunecat, pur și simplu, pe o coajă de banană. După 
câţiva pași graţioși de balet, pe vârfurile degetelor piciorului 
stâng, a reușit să se așeze pe o banchetă, a tras cu năduf o 
înjurătură dintre cele mai grosolane, fără să se gândească prea 
mult înainte să deschidă gura, drept pentru care, tot drumul 
până la Norsborg, a fost supus privirii sfredelitoare și 
incandescente a unei doamne în vârstă. 

După staţia Mariatorget reușise, deja, s-o ignore. Ceţurile 
hipnotice provocate de saxofonul lui John Coltrane îl 
transportaseră într-o altă lume sau, mai curând, după cum 


prefera el să gândească, mai profund, în cea de față. O 
perturbare verbală se strecură în universul de sunete pure: după 
toate cele aflate, poate că firea lui Lars-Erik Hassel nu era chiar 
un factor de neluat în seamă. Chiar dacă versiunea lui Bertilsson 
nu putea să fie acceptată drept finală, cu siguranţă că în dulapul 
lui Hassel se aflau o mulţime de schelete care puteau fi bănuite 
că s-au ridicat din moarte sub formă de spirite răzbunătoare. 
Eriniile:, gândi el și își aminti de o altă anchetă. Că acesta ar fi 
putut să aibă vreo legătură cu Asasinul din Kentucky era 
bineînţeles lipsit de sens, dar prefera să lase o ușă 
întredeschisă; el știa din experienţă că, cel mai adesea, prin 
aceste uși rămase neînchise obișnuiau să se furișeze soluţiile. 

În jurul orei șase, reușiseră să încheie ziua cu o ultimă trecere 
în revistă. Norlander lipsea - poate că-l obosise frecatul 
toaletelor - altminteri, se aflau cu toţii acolo. Nimeni nu avea 
nimic nou de spus. Hultin făcuse rost de un întreg teanc de 
hârtii cu privire la Asasinul din Kentucky, teanc pe care urma să- 
| ia acasă pentru studiu, Nyberg își consumase, firește, energia 
în zadar în lumea interlopă - nimeni nu știa nimic - Chavez îi 
anunţase că va reveni cu eventuale noutăţi din lumea 
Internetului a doua zi dimineaţă, Soderstedt găsise grămezi de 
americani la hotel și la cabanele turistice, pe vapoarele spre 
Finlanda și pe cursele interne de avion. Organizase o adevărată 
armada de infanteriști din întreaga Suedie care, cu toate forţele 
reunite, nu obţinuseră nici un rezultat. Cea mai interesantă 
fusese după-amiaza lui Kerstin Holm, poate exact din motivul că 
nu dusese la nimic. 

Nimeni din personalul de cabină nu reușise să plaseze numele 
de Edwin Reynolds în vreun fel și nimeni nu avusese nici cea 
mai mică urmă de suspiciune retroactivă. Se putea trage 
eventual triviala concluzie că acesta pur și simplu nu se făcea 
remarcat. Un everyman, ca atât de mulţi alți asasini în serie. 
Puteai să-ți imaginezi că o persoană care, cu cel mult o oră 
înainte înfăptuise un crimă bestială, prin tortură, ar fi trebuit să 
se facă remarcat în vreun fel, poate că nu chiar să aibă ochii 
holbațţi sălbatic, hainele însângerate și să umble cu securea din 
care picură sânge, dar oricum, să iasă cumva în evidenţă. Nu 
exista nici o amintire în sensul acesta. Și totuși, chiar în această 


3 Erinii - (la greci) divinităţi ale infernului menite să pedepsească crimele, 
reprezentate cu părul răvășit, împletit cu șerpi; (la romani) furii 


lipsă de amintiri, exista un fel de informaţie. 

Hjelm își comprimase destul de bogata recoltă a după-amiezii 
într-un rezumat de care era destul de mulțumit. 

— Există păreri diferite despre calităţile lui Lars-Erik Hassel. 

La staţia Skärholmen, Hjelm reuși să se smulgă din ceţurile 
muzicale, deschise ochii și se uită alături, pe banchetă. Privirea 
de gheaţă a doamnei continua să-l ţintuiască, ca și cum ar fi fost 
Anticristul în persoană. Îşi permise să facă ceva pe ea, apoi își 
întoarse privirea și tocmai se pregătea să închidă ochii din nou 
când o văzu pe Cilla pe banca de vizavi. 

— Cine are grijă de copii? îi ieși pe loc din gură. 

Își mușcă limba cu mult prea târziu și ţipă de durere. 

Cilla îl privea rezervată. 

— Bună ziua și ţie. 

— lartă-mă, se scuză el, aplecându-se în faţă și sărutând-o 
ușor pe obraz. Eram undeva, departe. 

Ea a făcut semn cu degetul spre urechile lui, cu o mină 
șifonată. El și-a scos căștile din urechi. 

— Tipi, a spus ea. 

— lartă-mă, se scuză el din nou și se simţi ca ultima scursură 
a societății. 

— Copiii au șaisprezece și paisprezece ani, dacă-ţi aduci 
aminte. Pot să aibă grijă de ei și singuri. 

El a clătinat din cap și a reușit să râdă. 

— Mi-am mușcat limba. 

— Mult prea târziu, a replicat ea. 

Gheaţa se topise. Unul dintre puţinele momente când își 
citeau gândurile unul celuilalt și își treceau cu vederea 
defectele. Când partea pozitivă a obișnuinţei o învingea pe cea 
rea. 

— Bună, începu el din nou și își puse mâna peste a ei. 

— Bună și ţie, spuse și ea din nou. 

— Unde ai fost? 

— Am cumpărat o perdea de baie de la IKEA. Cea veche se 
mucegăise. N-ai văzut petele negre de pe ea? 

— Am crezut că ai aruncat snus* pe ea. A 

Cilla a zâmbit. Ea obișnuia să râdă la glumele lui tâmpite. In 
prezent, zâmbea doar. Nu știa exact ce însemna asta. Că el nu 
mai era la fel de amuzant ca înainte sau că ea își închipuia că 


+ Snus - tutun de mestecat, popular în Suedia. 


are dinţii înnegriți de cafea? 

Sau poate că asta era ceea ce e numit, de obicei, maturitate? 

Continua s-o considere frumoasă. Pajul ușor zburlit al părului 
ei blond, anii care se strânseseră într-un chip elegant în jurul 
ochilor și nu în jurul taliei, capacitatea de a se îmbrăca de-a 
dreptul sexy. Şi, în plus, privirea pătrunzătoare, mult prea rar 
pusă în funcţiune în ultimul timp. 

Îi plăcea să fie studiat; își dăduse seama de asta târziu în 
viaţă, dar așa era. Because first impresions last, îi răsunară în 
creier cuvintele detestabile ale unei reclame. 

— S-a întâmplat ceva la serviciu, a constatat ea. 

— O să vorbim mai târziu despre asta, spuse el și se bucură. 

— Şi la buze ce-ai păţit? 

— Ai să vezi la televizor. 

Au continuat să flecărească până ce au ajuns la Norsborg. A 
reușit să întoarcă pălăvrăgeala despre serviciu înspre ea. Era 
soră medicală într-o secție de reabilitare a spitalului Huddinge și 
avea întotdeauna la ea o geantă plină cu istorioare tragico- 
comice. Acum, era vorba despre un pacient cu leziuni cerebrale 
care urinase în geanta unei colege; femeia a remarcat 
chestiunea când a trebuit să-și scoată abonamentul la ghereta 
de la intrarea pe peronul trenului de navetiști. 

Când, îmbrăţișaţi, s-au plimbat pe la marginea celebrului 
ghetou de blocuri care, odată, în trecutul ce părea atât de 
îndepărtat, fusese locul lui de muncă, iar soarele le împărtășea 
generos din nuanțele lui bine ascunse în timpul zilei și aerul încă 
mai păstra rămășițele căldurii de vară și viespile băzâiau în felul 
acela surd, prin care parcă-și prevesteau moartea apropiată, 
atunci Paul Hjelm a decis că așa arăta dragostea când pășeai 
înspre vârsta maturității. Şi ar fi putut să fie chiar și mai rău. 

Au ajuns acasă. Danne stătea revărsat pe canapea și se uita 
la MTV. Un manual de științe sociale zăcea deschis pe masă, cu 
paginile  mototolite. Sorbea direct din sticlă o băutură 
răcoritoare de culoare verzuie. 

— E trecut de șapte, spuse el cu un ton acuzator. 

— Doar am spus că mâncarea se află în frigider, zise Cilla și 
începu să desfacă o perdea de duș cu hieroglife egiptene aurii 
pe un fond verde-închis. 


5 Because first impresions last - pentru că prima impresie rămâne (în Ib. engleză în 
orig.). 


— Am mâncat, răspunse Danne fără să părăsească din ochi 
imaginea MTV. Ce naiba a fost terciul ăla? 

— Un terci mexican dat naibii, a răspuns calm Cilla și a ridicat 
în sus perdeaua de baie. Fără îndoială că aștepta ca partenerul 
să-și spună părerea. 

— Ce-s alea de pe ea? a întrebat Hjelm. 

Ea a făcut o grimasă și a transportat perdeaua la baie. Ela 
deschis o bere și a strigat după ea: 

— Poate că sunt romane porno egiptene! 

Danne s-a holbat la el de pe canapea. 

După un timp, ea s-a întors cu vechea perdea de baie șia 
exhibat îngrozitoarele îngrămădiri de mucegai, două pete mici, 
negre, în colţul de jos al perdelei. 

— Ce ne sugerează asta despre felul în care este întreţinută 
casa? a întrebat Cilla retoric și a pipăit petele cu dezgust. 

— Că facem duș, a ripostat Paul Hjelm. 

Ea a oftat și a îndesat draperia într-un coș de gunoi deja prea 
plin. Apoi, a scos la iveală resturile terciului ăla mexican dat 
naibii, a îndesat caserola de plastic în cuptorul cu microunde, s- 
a așezat jos, în faţa televizorului și a schimbat canalul. Danne a 
luat telecomanda fără să scoată un cuvânt și a mutat la loc în 
timp ce turna berea în el, Hjelm își spunea că mai văzuse scena. 
De trei mii patru sute optzeci și șase de ori. 

— Cât e ceasul? a întrebat. 

— Nouăsprezece, zero șase și treisprezece, a răspuns Cilla 
care tocmai contraatacase, reușind să apese pe butonul 
teletextului, astfel încât o perdea întunecată de litere acoperise 
scena MTV. 

— Peste nu mai mult de patru minute va răsuna gongul, i-a 
informat capul familiei. Mă voi uita la ABCE. 

Lupta de pe canapea continua fără nici un sunet. Pentru 
moment, era doar o joacă. Spera să rămână la nivelul acela. 

Cuptorul cu microunde a piuit. Tova, care cobora scara, a 
rămas înţepenită când a văzut pantomima de pe canapea. 

— Bună, a salutat-o Hjelm pe fiica sa în vârstă de paisprezece 
ani. 

— Bună, l-a surprins aceasta răspunzându-i la salut. Ce mult 
aţi întârziat. 

— Termină, a contrat Hjelm. 


6 Stiri regionale 


A deșertat afurisitul de terci mexican în două farfurii, a făcut 
rost de două linguri, a turnat bere în două pahare și a reușit să 
ducă totul până în camera de zi. 

— Oare ăsta nu-i un manual școlar? și-a întrebat el fiul care 
tocmai ataca buzunarul în care Cilla băgase telecomanda. 

— Termină, a răspuns Danne, a smuls telecomanda și a mutat 
la loc pe MTV. Erau reclame, așa că a renunţat. Mâna tatălui a 
înșfăcat comanda, a mutat pe canalul doi și a mărit sonorul. Mai 
rămăsese un minut până la știrile locale. A apucat să întrebe: 

— Cum merge cu școala? 

Fiul abia începuse liceul și Paul dedicase în zadar câteva ore 
din timpul său încercării de a se pune la curent cu noul sistem 
gimnazial. Oricum, Danne era înscris la un program numit de 
sociologie, iar lecţiile păreau să fie mult mai simple decât 
programa de învățământ. 

— Bine, a răspuns Danne. 

Semnalul știrilor locale a sunat la fel de scurt ca și fiul său. 

— Vom asista acum la un mare spectacol de televiziune, i-a 
informat Paul Hjelm. Restul familiei l-a privit sceptic. 

Programul a început imediat. Cucoana din studio vorbea 
excitată despre o mare lovitură legată de stupefiante petrecută 
la Arlanda, în cursul dimineţii - și despre dramaticul atac prin 
surprindere asupra unui poliţist de grad înalt petrecut în faţa 
camerei de luat vederi a ABC-ului. Spectatorii mai sensibili erau 
avertizaţi. Speranţele lui Hjelm s-au intensificat. 

După care și-a făcut apariţia pe ecran Waldemar Mörner, șef 
de secţie al Consiliului Naţional de Poliţie și șeful formal al 
Intercrime. 

Părul său blond era ireproșabil pieptănat, totuși gâfâia, ca și 
cum i-ar fi fugărit el însuși, personal, pe delicvenţi de colo-colo, 
prin aeroportul Arlanda. Probabil, tocmai se năpustise afară din 
elicopter fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce anume 
se petrecuse; făcuse eventual puţin jogging pe loc, înăuntru, în 
elicopter. Nici găâfâitul și nici ignoranţa nu-l împiedicau să arate 
energic și sigur de el. Și nici să mintă într-un chip desfrânat. 

— Waldemar Mörner, șef de secţie al Consiliului Naţional de 
Poliţie, îl introduse reporterul. Ce anume s-a petrecut aici, la 
Arlanda, astăzi? 

— Poliţia Judidară Naţională a acţionat conform unor indicaţii 
primite de la poliţia americană cu privire la un mare transport 


de narcotice care urma să sosească astăzi la Arlanda, din SUA. 
În treacăt fie spus, nu pot să intru în amănunte cu privire la 
acţiunea în sine. 

— A fost prins cineva? 

— Cel puţin un cetăţean american a fost arestat în legătură cu 
contrabanda de narcotice, da. Ne așteptăm în scurt timp la noi 
arestări. 

Un bărbat cu cătușe la mâini apăruse undeva, la marginea 
imaginii. Hjelm l-a recunoscut pe notoriul traficant de droguri 
Robert E. Norton. Cu toate că era strivit între patru polițiști de la 
Arlanda înarmaţi cu pistoale automate, acesta a reușit să-i tragă 
un picior în fund lui Mörner care, cu un geamăt ascuţit, a căzut 
grămadă. În cădere, s-a apucat cu mâna de microfon, așa încât 
l-a urmat și reporterul. La rândul lui, cablul microfonului trebuie 
să fi fost răsucit în jurul piciorului camermanului, deoarece chiar 
și acesta s-a prăbușit ca un sac. In spatele imaginii prelungite a 
tavanului aeroportului, se auzeau lamentările cameramanului, 
gemetele reporterului și canonada verbală a lui Mörner: 

— Diavoliîniadulafurisitelordesuleblege. 

Numai atunci a întrerupt producătorul transmisia; se putea 
ușor imagina zâmbetul sadic al acestuia. 

Și totuși, a fost prea devreme pentru cucoana din studio. 
Când camera a prins-o în imagine, tocmai striga cuprinsă de 
panică: 

— Trebuie într-adevăr să citesc asta? 

Când și-a dat seama că se afla în direct, a reușit să-și adune 
curajul. Lupta femeii de a rămâne serioasă în timp ce citea era 
de-a dreptul eroică: 

— Din fericire, nimeni n-a fost rănit serios în timpul atacului 
dat de traficantul de narcotice. Reporterul nostru s-a ales totuși 
cu anumite răni bucale atunci când microfonul, care i se 
înfipsese în gură, a fost detașat. 

Pe canapeaua din Norsborg, nimeni nu trebuia să rămână 
serios. Când valurile de râs au început să descrească, iar Paul i- 
a dat înapoi telecomanda lui Danne, i-a surprins privirea Cillei. În 
timp ce-și ștergea lacrimile și-și recompunea faţă, privirea îi era 
gravă, înţelesese că se pregătea ceva, era sigur de asta. 

S-au dus la culcare destul de devreme, ambii avuseseră o zi 
lungă de lucru. Danne putea să rămână pe loc și să se uite la 
MTV; nu era o seară în care să aibă într-adevăr chef să se 


comporte ca niște părinţi responsabili. Experienţa le spunea că 
acesta își făcea lecţiile, probabil, în timp ce se uita la televizor. 
Niciunul dintre ei nu înţelegea cu adevărat cum noţiunea de 
atenţie simultană putea să se schimbe atât de rapid, de pe 
vremea lor. 

— Ce se întâmplă? întrebă Cilla, cu o ultimă scânteie de 
atenţie acordată, înainte ca somnul să preia conducerea. 

— Până acum, nu s-a întâmplat nimic, a spus Paul în timp ce 
despacheta niște cărți pe noptieră. Insă riscul a crescut. 

— Şi cu rana de la buză? întrebă ea cu vocea tot mai slabă. 

— Starul TV, a pufnit el în râs. Cel care i-a tras un șut în fund 
lui Mörner. 

— E vorba într-adevăr de droguri? 

— Nu, a oftat el. Chestiunea în cauză ucide mult mai repede. 

Ea se afla deja pe jumătate în împărăţia somnului. 

— Arme? a întrebat. 

— Nu direct. E mai bine să nu-ţi spun mai mult. Însă e risc 
pentru ore suplimentare de lucru. Noroc că s-a terminat vara. 

Adormise. 

A bătut-o ușor pe obraz. S-a întors apoi la grămada de cărţi de 
pe noptieră. Pe drumul de întoarcere de la Marieberg, se oprise 
la biblioteca din piaţa Fridhemsplan și se uitase după fișa 
autorului Lars-Erik Hassel. Găsise manifestul cultural maoist din 
1971 și două volume ale seriei ceva mai târzii de romane 
documentare. 

Manifestul era de necitit. Nu din motive ideologice, dar pentru 
că presupunea o cunoaștere temeinică a terminologiei tehnice a 
materialismului dialectic. Pur și simplu, nu înţelegea niciun 
cuvânt. Prin urmare, manifestul fusese scris de către același ins 
care, niște ani mai târziu, a aruncat cu dărnicie învinuiri asupra 
scriitorilor suedezi pe motive de elitism. 

În schimb, romanele documentare erau profund pedagogice. 
Acţiunea se învârtea în jurul unei moșii din Värmland, pe la 
începutul secolului douăzeci. Fiecare clasă socială putea să fi 
urmărită pas cu pas, de la stăpânul moșiei, cu brutalitatea sa 
moștenită, ascunsă în spatele fațadei pompoase de fasoane 
nobiliare, până la lupta eroică pentru hrana zilnică a ţăranilor 
exploataţi care primeau simbria în produse agricole. Hjelm avea 
un vag sentiment că recunoștea conceptul. Problema cărţilor 
era doar că totul fusese super-ideologizat. Forma cedase total în 


favoarea mesajului. Aici, trebuia într-adevăr ca masele 
needucate să primească învăţământ politic. Era ca o colecţie de 
exemple din evul mediu, un manual foarte clar al adevăratei 
morale. Cenzura somnului se dovedi neînduplecată. 

Ziua în care ultimul bastion de apărare al Suediei căzuse, s-a 
terminat cu încă o agresiune contra unui poliţist. Exact în clipa 
în care pendula de jos, din camera de zi, bătea miezul nopţii, 
Lars-Erik Hassel a pornit la un atac postum contra lui Paul Hjelm. 
Acesta s-a trezit deoarece colţul din dreapta al romanului 
Paraziţii societății îl lovise în arcada stângă. 

Vizita suedeză a Asasinului din Kentucky pășea în cea de-a 
doua sa zi. 

8 v 

ARTO SÖDERSTEDT LOCUIA ÎMPREUNĂ CU SOTIA ȘI CEI CINCI 
COPII ai săi în centrul orașului și i se părea minunat. Pe 
deasupra, era convins că și copiilor li se părea minunat, de la cel 
de trei ani până la cel de treisprezece. În fiecare zi în care îi lăsa 
la grădiniţă și la școală, se trezea înconjurat de părinţi care se 
autoflagelau deoarece erau convinși că visul cel mai înalt al 
copiilor lor era să aibă o curte proprie în care să se zbenguie. 
Reflectase îndelung la mecanismele psiho-sociale care făceau 
ca majoritatea părinţilor din centrul orașului să aibă constant o 
conștiință încărcată. 

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu părinţii din suburbii pe care- 
i întâlnise. Aceștia se străduiau la maximum, cu toţii, să 
convingă lumea înconjurătoare că găsiseră paradisul pe pământ. 
O cercetare mai aprofundată obișnuia să arate că paradisul 
consta, de regulă din trei lucruri: în primul rând, copiii puteau fi 
lăsaţi afară, în grădină și, în felul acesta, puteai să scapi de 
prezenţa lor; în al doilea rând, era mai ușor să parchezi mașina; 
în al treilea rând, puteai să faci grătar. 

Confruntarea plină de tensiune dintre conștiința cea încărcată 
și amorul propriu cel satisfăcut de sine rezulta adesea în și mai 
multe transporturi de mobile spre nord, sud sau vest. 

Soderstedt văzuse iarba de pe ambele părţi ale drumului. 
Atunci când Intercrime se permanentizase, familia se mutase 
din zona de vile, din Västerås’, pe strada Bondegatan, din 
S6dermalmE. Personal, el nu simţea lipsa întâlnirilor obligatorii 
cu vecinii cu care nu aveai nimic în comun, nici a mulţumirii de 


7 Oraș din nordul Suediei 


sine generate de simţul de proprietate cu derapaje spre 
competiţie, nici a fixaţiei din jurul mașinii, nici a distanțelor 
enorme până la orice, nici a mijloacelor de transport proaste, 
nici a petrecerilor din jurul grătarului, nici a stării de vegetare 
fără griji, nici a aproprierii artificiale de natură, nici a discuţiilor 
deja cunoscute despre furtunul de apă, nici a gazonului și a 
plantelor care înghiţeau mai mult timp decât apă, nici a 
arhitecturii lipsite de fantezie și de istorie, nici a drumurilor 
pustii, nici a lipsei absolute de cultură. In ceea ce privește copiii, 
întocmise o listă cu argumente spre a fi folosită de părinţii din 
centru atunci când erau puși la zid de către agresivii locuitori ai 
suburbiilor care-i acuzau că-și maltratează propriile odrasle. 
Imaginile din copilărie urmăresc omul toată viaţa și, dacă aceste 
imagini însemnau mai curând parcuri de joacă, terenuri 
acoperite cu pietriș și drumuri pustii, decât faţade variate de 
case, turnuri de biserică și oameni, atunci acestea deveneau un 
motiv cu o oarecare greutate. Probabilitatea unui învățământ 
bun este mai mare, vizitele la teatru și muzee cu mult mai 
multe, accesul la diverse activităţi incomparabil, întâlnirile cu 
oameni de diverse feluri, nenumărate. În general, atenţia și 
vigilența sunt exersate într-un fel care nu are egal în afara 
orașului. 

Ceea ce-l surprindea acum, când hoinărea prin sus-numitul 
oraș, era că întregul său raţionament era dictat de o conștiință 
încărcată, adânc sădită în minte. 

Care erau, la drept vorbind, stereotipurile sociale care hotărau 
cum trebuie să arate fericirea? 

În orice caz, nu apartamentul de cinci camere de pe 
Bondegatan, în care menajul de șapte persoane era fără 
îndoială o idee cam prea înghesuit. Intrebarea era dacă într- 
adevăr asta avea chiar atât de mare importanţă. 

Deoarece Anja se ocupa în ziua aceea de livrarea copiilor la 
școală și grădiniţă, își permisese să facă o plimbare din Söder 
până în Kungsholmen. Avea senzaţia că era ultima oară, pentru 
o lungă perioadă de timp, când îi era permis acest lux. Când a 
pătruns în sediul poliţiei, în dimineaţa aceea frumoasă de vară 
târzie, s-a îndreptat direct spre biroul de eliberare a mașinilor de 
serviciu și a semnat pentru un Audi robust. Și-a băgat cheile în 
buzunar și s-a urcat în lift. 


8 Cartier al Stockholmului 


Arto S&derstedt s-a privit în oglindă. Încă o vară fără cancer 
de piele, își spuse, și se uită după un lemn în care să bată. Avea 
o piele cum numai finlandezii și englezii aveau, își spuse el cu 
prejudecăţi afabile, de o albeaţă absolută, care nu avea altă 
șansă decât să se facă roșie la soare. Era 4 septembrie și tocmai 
reușise să facă importantul pas de la loţiunea cu factor de 
protecţie 15, varianta pentru prunci, la cea cu factor de 
protecţie 12. 

La drept vorbind, toamna îi plăcea cel mai mult. 

Cu toate că poate nu chiar toamna aceea. 

Incă de pe vremea Asasinului Puterii, își împuiase capul cu tot 
felul de lecturi despre criminalii în serie și, ca de obicei, se 
nimerise să ţină o mulțime de speech-uri. De o vreme, le 
raţionalizase. Îi era teamă că timpul raţionalizării trecuse acum. 
Ultimul bastion de apărare al Suediei căzuse și infracțiunile 
violente cu caracter internaţional, pentru a cita o sursă bine 
cunoscută, invadau locul. Nu părea să rămână doar un fenomen 
izolat. 

Adevărul era că el îl cunoștea pe Asasinul din Kentucky. Citise 
despre acesta și își aducea vag aminte de el. Unul dintre cei 
dintâi dintr-o lungă serie. 

Era ceva ciudat în legătură cu acest modus operandi al 
individului, ceva care nu corespundea în întregime cu imaginea 
unui criminal în serie. Cleștii aceia oribili... Nu putea să pună 
degetul pe un lucru anume, însă ceva era clar greșit. Trebuia să 
vorbească direct cu Ray Larner de la FBI, însă nu știa exact cum 
să facă să poată trece de Hultin. Hultin era, fără îndoială, cel 
mai bun șef sub care lucrase el vreodată, însă îi lipseau 
cunoștințele proprii asupra zonelor cenușii ale mașinăriei 
juridice. Soderstedt fusese pe vremuri avocat, unul dintre cei 
mai faimoși din Finlanda, și-i apărase pe cei mai răi dintre cei răi 
din cercurile sus-puse. La un anumit moment, conștiința i s-a 
revoltat, a sărit din avocatură, a fugit în Suedia, a urmat 
Academia de Poliţie, deși depășea ușor vârsta, și și-a găsit 
liniștea ca poliţist la Västerås. Îi venise în minte că rolul 
avocatului, ca locţiitor al infractorului, ar fi putut să fie folositor 
în cazul de față. Era necesar să te identifici, într-un fel, cu 
agresorul, dacă voiai să prinzi un criminal în serie, era sigur de 
asta. 

Era atât de pierdut în reflecţiile asupra părinţilor din centrul 


orașului și a criminalilor în serie, încât n-a remarcat că era în 
întârziere. Nu obișnuia să întârzie. În consecinţă, a fost o 
surpriză destul de mare să deschidă ușa la „statul-major-al- 
bătăliei” și, nu numai să-i vadă pe toţi adunaţi acolo, dar să-l 
vadă, de asemenea, și pe Waldemar Mörner, în propria sa 
majestate, stând așezat la catedra lui Hultin și bătând darabana 
cu degetele. 

Deoarece nu avusese șansa să se pregătească dinainte 
pentru confruntare, a izbucnit spontan într-un hohot de râs. Nu 
i-a ieșit prea grozav. Mörner arăta nerușinat de proaspăt, total 
neafectat de întâmplările de la Arlanda, însă hohotul de râs al lui 
Sâderstedt l-a făcut să-și facă o scurtă însemnare în minte, 
însemnare care nu mai putea să fie ștearsă. A ridicat una dintre 
sprâncene pentru o scurtă, dar ucigașă, secundă. Apoi, a 
devenit din nou el însuși. 

— Sper să nu devină un obicei să întârzii, S&derstedt, a spus 
el sever. Ne aflăm în fața unei sarcini de un tip în apropierea 
căruia nu ne-am aflat niciodată înainte, în această ţară, în 
timpuri moderne. Insă tempus fugit și noi, odată cu el. Haideţi 
acum să nu permitem celor patru reclamaţii de la Arlanda să ne 
afecteze munca și haideţi să avansăm în ancheta noastră atât 
de cuprinzătoare. 

— Patru? a întrebat Nyberg. 

— În prezent, a răspuns sec Hultin. 

Mörner nu i-a auzit, ci a continuat cu un patos arzător: 

— După o muncă gigantică în coridoarele cele mai de sus, am 
reușit să încredinţez acest caz mâinilor voastre fierbinţi și sper, 
din tot sufletul, că veţi răspunde încrederii care v-a fost 
acordată. De aceea, adunării de forţe prezente i se recomandă, 
datorită primejdiei, orizonturi cât mai largi și puncte de vedere 
cât mai diferite. Capitalul vostru de acţiuni se află zidit în 
viziunile grupului de conducere și viitorul arată luminos. La 
capătul tunelului, lumina poate să fie întrezărită. În faţa 
sarcinilor voastre grele, se află răsplata bine meritată. Profitaţi 
de clipă, beneficiaţi de moment, răspândiţi-vă farmecele. Porniţi 
la atac acum, domnii mei. Și doamnă, firește. Doamnă. Suedia 
se odihnește liniștită în leagănul vostru. 

Cu aceste cuvinte înțelepte, Mörner a ieșit în fugă din cameră, 
holbându-se la ceas. 

Se lăsase o tăcere deplină. Limbajul însăși părea să se fi oprit 


în loc. După această cuvântare, niciun cuvânt nu va mai părea 
nevinovat. Oricare ar fi putut să devină o armă ucigașă, 
îndreptată spre inima limbii suedeze. 

— Cu așa prieteni, omul n-are nevoie de dușmani, a spus 
neutru Hultin, vorbe prin care s-a folosit de un proverb, fără 
îndoială, pentru a normaliza starea limbii. A continuat: 

— Mi-am petrecut noaptea cu Asasinul din Kentucky. 

— Atunci ar trebui să ne vină ușor să-l localizăm, a spus 
Sâderstedt, care încă nu-și revenise pe deplin. Hultin l-a ignorat 
vizibil: 

— Un rezumat a fost distribuit în birourile voastre. Materialul 
este enorm și, undeva, acolo înăuntru, se ascund conexiunile cu 
Suedia. Din examinarea mea nu a rezultat, de fapt, nimic nou, 
dar, dacă aveţi timp liber, puteţi firește să-l studiaţi în detaliu. Şi 
mă tem că va fi nevoie ca acest studiu să se și întâmple pentru 
a obţine ceva indicii demne de luat în seamă. 

— la gândiţi-vă, dacă a venit aici ca să se pensioneze, a spus 
Nyberg, a cărui dorinţă fierbinte de a ieși la pensie era 
actualmente din ce în ce mai prezentă. Atunci și noi vom sta 
aici, cu mâinile încrucișate pe burtă, exact până la pensie. 

Acest gând nu i se părea cu totul îngrozitor lui Gunnar 
Nyberg. În timpul urmăririi Asasinului Puterii, fusese împușcat în 
gât. A lipsit un fir de păr ca talentatul cantor să fi luat ultimul lui 
ton. După o convalescenţă de o jumătate de an, se întorsese la 
corul bisericii din Nacka; basul devenise mai profund, căpătase 
mai mult volum și el cânta în prezent jubilând, nu atât despre 
bunătatea divină, chiar dacă acest lucru se afla în gândurile 
sale, cât despre faptul că nu-și pierduse glasul. Cleștele pentru 
coarde vocale al Asasinului din Kentucky era pentru Nyberg 
identic cu însăși furca diavolului. Risca să devină personal 
angajat într-un fel de care se ferea cu grijă la ora actuală, în 
așteptarea pensiei. Problema era că pensia se afla la o distanţă 
de circa douăzeci de ani. 

— A venit aia cu mâinile mânjite de sânge proaspăt, a 
răspuns Hultin. Nu cred că cineva își încheie cariera în felul 
acesta. Ar fi putut foarte bine să se furișeze înăuntru fără să 
facă valuri, însă dorinţa s-a dovedit mai puternică. Nu, un 
anumit scop are el... 

— Exact chestia asta e un lucru la care m-am gândit și eu, a 
intervenit al doilea cântăreţ de biserică, Kerstin Holm. Era 


îmbrăcată ca întotdeauna în negru, cu o fustiță neagră de piele, 
exact modelul la care Hjelm nu se putea abţine să nu 
reacționeze. A fost aruncat brusc înapoi în timp, cu aproape un 
an în urmă. Liniștea casnică a zilei de ieri părea să fi deschis 
ușile interzise și se trezi întrebându-se cum se simţea ea pe 
bune, cine era noul ei bărbat, ce gândea despre el acum, când 
tot ce fusese între ei trecuse. Relaţia lor fusese intensă, dar 
ireală. Îl ura oare? Uneori, avea senzaţia asta. O părăsise într- 
adevăr el? Sau ea fusese cea care-l părăsise? Totul continua să 
plutească în ceaţă. Misterioso, gândi el. 

A fost readus brusc la realitate chiar de vorbele ei: 

— Crimele în serie sunt legate, după cum se știe, de 
vizibilitate, de expunere, spuse ea gânditoare. Intervenţiile lui 
Kerstin aveau întotdeauna un fel ușor deosebit. Feminin, poate. 
Victima trebuie să-și vadă călăul, cu cât mai îndelung, cu atât 
mai bine, iar societatea trebuie să vadă victima și, prin ea, pe 
ucigaș. Nimeni nu omoară în serie și își ascunde victimele. Când 
se întâmplă asta, e vorba de cu totul altceva. Ca la Thomas 
Quick. În cazul de faţă, cum e cu chestia asta? A ascuns 
vreodată omul nostru vreo victimă? 

Hultin a început din nou să răsfoiască. 

— Nu, după cum apare la o rapidă trecere în revistă, însă, 
dacă tu crezi că e important, poţi să investighezi chestiunea mai 
îndeaproape. 

— Cred că noi toţi am avut vaga senzaţie că ceva este 
oarecum greșit. Nu mult, dar greșit. Asasinul e însetat de sânge 
într-un chip bestial, însă ia o pauză lungă de cincisprezece ani. 
Își ia cu el un pașaport fals la aeroport, însă nu-și rezervă loc. ÎI 
omoară pe Hassel în mijlocul aglomerației de seară, într-unul 
dintre cele mai mari aeroporturi din lume, fără să lase vreo 
urmă, dar nu ascunde cadavrul. Are toate atributele 
caracteristice unui asasin în serie, însă și, în același timp, ceva 
din profesionalismul clinic al unui ucigaș profesionist clasic. 
Dorește acesta într-adevăr să fie văzut? Sau a vrut mai curând 
să ne spună încotro se duce? Am putea să găsim de asemenea 
și un mesaj care să ne spună de ce a vrut să vină aici? Am 
discutat asta și mai înainte, însă combinaţia pare nu numai 
primejdioasă, ci și eronată de asemenea. Într-un anume sens. 

Mai curând, exact sub acest anume sens păreau toţi gata să- 
și pună semnătura. 


— Să aibă totuși chestiunea de-a face cu Hassel ca persoană? 
a îndrăznit să întrebe Hjelm. Mi-am aruncat privirea prin scrierile 
lui maoiste din anii șaptezeci și nu e de glumă. 

S-a frecat cu mâna pe sprânceana acoperită de un plasture și 
a continuat: 

— Haideţi în schimb să ne jucăm cu ideea că Asasinul din 
Kentucky este KGB-ist și că valul american de crime în serie este 
o urmare a importului sovietic. De aici, mulţimea de victime 
neidentificate. Deţinea cumva Hassel vreo informaţie, din 
timpurile fericite ale anilor șaptezeci, care nu trebuia să fie 
dezvăluită? A fost oare acesta doar unul dintr-o serie lungă de 
factori de risc, sau de trădători, sau de agenţi dubli? Poate că 
am putea verifica, nu neapărat oficial, cu Larner, dacă această 
idee a existat și mai înainte. 

— In cazul ăsta, a intervenit Kerstin Holm, pauza lungă ar 
putea fi explicată; el - sau ei, dacă au fost mai mulţi indivizi din 
cadrul armatei - au fost pur și simplu rechemaţi acasă, cândva, 
la scurt timp după moartea lui Brejnev de la începutul anilor 
optzeci. KGB-ul și-a restrâns atunci activitatea, coincide destul 
de bine. Astfel încât, cincisprezece ani mai târziu, nemulțumirea 
începe din nou să crească în Rusia, comuniștii încep să recâștige 
audienţă, agenţii sunt scoși de la congelator și prietenul nostru 
este trimis înapoi, în SUA și reîncepe. 

— Individul termină cu lista americană și trece mai departe, la 
cea suedeză, continuă Hjelm, preluând atrăgătoarea ștafetă. 
Cântărește riscurile cu precizie profesională; cum ar putea el să- 
și anunţe victimele viitoare de sosirea sa, în așa fel încât să nu 
fie prins? Pentru că este vorba în mod evident de a fi văzut, cu 
toate că în alt sens decât ne-am gândit noi. E vorba de a fi văzut 
de către cei care urmează să fie pedepsiţi. A pornit într-o 
cruciadă, scopul lui este să înspăimânte toți trădătorii. Aceștia 
trebuie să afle că statul nu e mort, că niciodată nu te poți 
ascunde de statul sovietic, că acesta trăiește în cea mai deplină 
prosperitate și sănătate, ca un stat în stat. 

— Pe de altă parte, completă Holm golurile, asasinul este 
conștient că mesajul va ajunge mai întâi doar la poliţie. Asta 
înseamnă că el fie că se așteaptă ca vechile scurgeri obișnuite 
de informaţii să se producă și totul să iasă la iveală, sau, din 
contră, că el vizează poliția însăși și, în acest caz, un grup foarte 
mic de polițiști: exact pe aceia despre care știe dinainte că vor 


prelua cazul. 

— Dacă lucrurile stau astfel, continuă Hjelm, și cineva de aici, 
din Intercrime sau poate de mai sus, are un trecut echivalent cu 
cel al lui Lars-Erik Hassel, atunci acesta ar fi bine să se 
păzească. 

— Şi să iasă în faţă, a adăugat Holm. 

— Să iasă afară din dulap, a insistat Hjelm. 

S-a lăsat tăcerea. Nu numai că, pe neașteptate, se trecuse la 
marea politică internaţională și la continuarea războiului rece, ci 
fusese implicată direct în caz și Intercrime. Se putea oare ca 
chestiunea să fie, într-adevăr, chiar atât de rafinată? 

După unul dintre ei să fi ieșit oare la vânătoare Asasinul din 
Kentucky? 


— Ce știm noi despre trecutul lui Mörner? a întrebat maliţios 
Hjelm. 

În mijlocul vârtejului de priviri sceptice, a reușit s-o captureze 
pe cea a lui Kerstin. Era prima dată, după o vreme îndelungată, 
când schimbau priviri satisfăcute între ei; priviri care arătau 
multe și ascundeau multe. Kerstin a surâs introvertit și 
cuceritor. 

Nu același lucru l-a făcut și Hultin. 

— Mörner abia dacă poate să constituie un risc de securitate 
pentru altcineva decât el însuși, a spus Hultin sever. Mai e și 
altcineva care simte că ar trebui să iasă afară din dulap? 

Nimeni nu s-a simţit astfel. 

Șeful a continuat, cu un ton ca de mătase: 

— Am mai văzut eu speculaţii, dar ale voastre merită premiul 
anului pentru paranoia. Plecând de la un fapt absolut banal - 
corpul a fost descoperit înainte ca avionul să aterizeze, voi 
trageţi eleganta concluzie că KGB-ul vânează Intercrime, că 
întregul val de crime în serie din SUA se datorează îndoctrinării 
sovietice, că toate cele douăzeci și patru de victime - pe care, în 
treacăt fie spus, nu le-aţi studiat îndeaproape în nici un caz - au 
fost trădători sovietici, că toate astea au trecut pe lângă nasul 
FBl-ului și că unul dintre colegii voştri apropiaţi a avut contacte 
cu KGB-ul. Pot spune că aţi venit cu o mulţime de chestii tari. 

— Dar a fost destul de nostim, nu-i așa? a replicat la fel de 
mătăsos Holm. 

Hultin a ignorat replica și a ridicat vocea: 


— Dacă chestiunea are de-a face, în vreun fel, cu jocurile de 
putere din marea politică, în acest caz noi suntem o mică, foarte 
mică, fărâmă a acestui joc. Nici eu și nici Larner nu am ignorat 
acest risc. Insă, într-o asemenea situaţie, lucrurile n-ar sta în nici 
un caz așa cum le descrieţi voi. Atunci, n-am fi capabili să 
vedem decât contururile întregii istorii. 

— Oricum, concluzia este, a spus Kerstin Holm, ca foarte 
multe lucruri ne sunt ascunse. 

— Am putea să facem în așa fel, a replicat împăciuitor Hultin, 
încât tu, Kerstin, să te ocupi exact de victimele americane: un 
studiu aprofundat despre cine sunt în realitate acestea, ce 
spune FBl-ul despre ele, dacă există vreo conexiune între 
victime sau între ele și pasul făcut spre Suedia. Vezi dacă tu, din 
punctul tău de vedere, poţi să găsești ceva pe care FBl-ul, din 
punctul său de vedere, l-ar fi putut neglija. E ceea ce se cheamă 
„O nucă greu de spart”, dar e numai vina ta. 

Timp de o secundă, Hultin a răscolit printre hărtiile sale, 
părând la fel de zăpăcit ca și acestea. Işi adună, așadar, toate 
forţele: 

— Ca să nu mai spun că ședința de faţă îi era consacrată lui 
Jorge care și-a petrecut noaptea făcând surfing pe Internet. 

Chavez stătea într-un colț și părea complet epuizat. Pentru un 
ins care-și petrecea mult timp în reţea, navigând printre toate 
conexiunile virtuale încrucișate ale acesteia, paranoia era 
întotdeauna o ispită, iar el dădea impresia că fusese ispitit. Insă 
părea, de asemenea, foarte, foarte obosit. 

— Da, spuse Chavez. Nu știu dacă avem energia necesară să 
auzim mai mult de atât acum. In orice caz, am pălăvrăgit câteva 
ore cu o chestie care se află bine ascunsă pe net, și anume 
FASK, Fans of American Serial Killers, o organizaţie foarte 
suspicioasă, drept care, pentru a o contacta a fost nevoie de 
destul de multe fineţuri și, trebuie să recunosc, și o investiţie 
financiară importantă. Asasinul din Kentucky este cunoscut, pur 
și simplu, sub simbolul K și e un mare erou pentru nebunii din 
FASK. Erau la curent cu faptul că numitul K omorâse din nou dar, 
atât cât am putut eu să judec, nu știau că s-a deplasat în 
Suedia, ceea ce arată că, probabil, contactele lor nu se întind 
din fericire chiar atât de sus. 

— Sper că n-ai lăsat o mulţime de urme după tine care să 
conducă până la noi, interveni Hultin, ale cărui cunoștințe cu 


privire la ringul de dans al net-ului erau destul de mediocre. 

— Am avut grijă să fiu bine deghizat, a răspuns laconic 
Chavez. Oricum, au o mulţime de teorii cu privire la K, pe care 
poate că ar fi bine să le cunoașteţi. Majoritatea sunt idei 
nebunești ca ale lui Kerstin și Paul, dar există și altele, mai 
rezonabile. Chiar și ei sunt de părere că e vorba de un anume fel 
de profesionalism. Câţiva sunt de părere că este un militar cu 
grad înalt. În spatele forţei antivietnameze, cunoscute sub 
numele de Commando Cool, s-a aflat, după toate aparențele, un 
șef secret, care a fost subordonat cumva direct președintelui. 
Identitatea acestuia este necunoscută, a fost singurul lucru pe 
care Larner nu l-a descoperit niciodată, dar în cercurile despre 
care vorbim, el este cunoscut sub numele de Balls?. Evident că 
n-au văzut niciodată Pantera Roz. Zvonul spune că acest Balls a 
descoperit personal faimosul clește pentru corzile vocale și că a 
obţinut ulterior o poziţie centrală la Pentagon. Suspectul lui 
Larner, acela cu nume de cântăreţ de muzică country care s-a 
făcut praf cu mașina... 

— Wayne Jennings, a spus Hultin. 

— Mulţumesc. Conform FASK-ului, acesta era doar acolitul lui 
Balls. Operațiunile cu adevărat importante din Vietnam au fost 
înfăptuite sub conducerea personală a lui Balls. Și de data asta, 
conform FASK-ului. Aceștia sunt convinși de asemenea că Balls 
este K. După toate probabilitățile, a ajuns general la ora actuală. 
Conform galeriei de fani a criminalilor în serie, el a încetat să 
mai omoare atunci când a fost mutat la Washinton și Vietnamul 
i-a ieșit din sânge și a început din nou, atunci când a fost 
pensionat. Raționamentul în sine pare destul de coerent, cred 
eu. 

— Dar firește că nu poate să fie Balls ăsta al tău cel care a 
venit aici, a spus Hultin. A călătorit cu pașaportul unei persoane 
de treizeci și trei de ani. 

Chavez a încuviinţat cu atâta ardoare cât i-a permis oboseala. 

— Exact. Asta dă o altă perspectivă raționamentului FBl-ului. 
Întreaga teorie despre faptul că Asasinul din Kentucky a sosit în 
Suedia este bazată, în realitate, pe motive destul de imprecise. 
A fost o concluzie rapidă, datorată împrejurărilor respective, iar 
fundamentul ei constă într-un fapt extrem de trivial, și anume că 
Hassel n-a avut nici un bilet de avion la el. Pe urmă, concluzia 


? Balls - Prof. Auguste Balls, personaj din seria de filme Pantera Roz 


rapidă a devenit axiomă. Noi nu știm nici măcar când a fost 
omorât Hassel. E la fel de posibil ca acestuia să-i fi venit o idee 
la aeroport, să-i fi venit în minte ceva ce ar mai fi trebuit să facă 
și s-a hotărât să rămână încă o noapte. Poate că, într-adevăr, 
chiar el a sunat și a anulat rezervarea. După aceea, a aruncat 
biletul. Poate că a mai stat un timp în aeroport și a tras o dușcă 
pe undeva. În drumul spre budă, a fost atacat și omorât. Între 
timp, un delicvent mai tânăr, cu pașaport fals, sosește la 
aeroport, încercând poate să scape de niște bookmakers 
necruţători, sau ceva în genul ăsta, și fuge cu primul zbor 
internaţional la care găsește loc. În acest caz, Asasinul din 
Kentucky n-a părăsit niciodată ţara. Vi se pare nerezonabil? 

Hultin s-a uitat de jur-împrejur prin încăpere. Deoarece nimeni 
nu părea dispus să reacționeze, a trebuit el însuși să obiecteze. 
A făcut-o cu cinste în felul următor: 

— În afara faptului că sunt o idee cam prea multe coincidente. 
Pare aproape bizar ca Hassel să se fi dus până la aeroport 
pentru ca probabil acolo să se răzgândească, să nu-i pese de 
faptul că trebuia să se înregistreze cu o oră înainte, așa după 
cum e regulamentul, să aștepte cel puţin o jumătate de oră și, 
abia după aceea, să te/efoneze ca să anuleze biletul, în loc să se 
ducă personal la ghișeu. 

— În ochii mei, acesta pare un comportament clasic de 
alcoolic, a intervenit Gunnar Nyberg. Posibil că ajunge prea 
târziu acolo, rătăcește împrejur, descoperă că a ratat 
înregistrarea, crede, din cauza asta, că a pierdut și avionul și 
telefonează la ghișeu ca să nu fie nevoit să dea piept pe faţă cu 
disprețul evident al personalului. Continuă apoi să se 
învârtească pe aeroport și caută ceartă cu cine nu trebuie. În 
acest caz, ipoteza lui Jorge ar funcţiona mai bine. 

— Problema este, a replicat rece Hultin, că autopsia n-a 
indicat vreun procent ridicat de alcool în sânge. Și nici droguri. 
Ar fi trebuit să știți asta dacă aţi fi ascultat ordinele și aţi fi citit 
raportul lui Larner. 

— Ce s-a întâmplat cu bagajul? a întrebat Nyberg, ca pentru a 
întări teza despre erudiţia lor deficitară. 

— A fost găsit alături de el, ceea ce întărește imaginea 
sângelui rece de care dă dovadă criminalul. Acesta nu numai că 
a reușit să-l ducă fără zgomot pe Hassel într-o debara, în 
mijlocul furnicarului de oameni de la Newark; ba chiar a izbutit 


să care și bagajul cu el în debara. 

Oftă și trase concluzia: 

— Haideţi să încercăm acum să fim de o logică rece ca 
gheaţa. Anularea biletului se produce cu șaptesprezece minute 
înainte de decolare. Personalul a considerat, ca de la sine 
înţeles, că persoana cu care vorbeau era Hassel și că acesta 
telefona din afara aeroportului. Să presupunem că s-a întâmplat 
în felul ăsta și el a sunat să anuleze din afară: atunci, de cea 
mai trebuit să se ducă la aeroport? Pentru că, în mod evident, la 
aeroport s-a dus: pe de o parte, investigarea scenei crimei arată 
că debaraua, după toate probabilitățile, a fost locul în care a 
murit și, pe de altă parte, e imposibil ca un cadavru să fie 
transportat printr-un întreg terminal plin cu lume. OK? Prin 
urmare, rămân două posibilităţi: 1) că acesta a sunat el însuși 
de la aeroport, ceea ce indică propria lui absurditate, deoarece, 
în acest caz a) el ar fi avut timp să ia avionul - doar Reynolds a 
făcut asta, cinci minute mai târziu - sau b) dacă l-a apucat un 
capriciu și s-a răzgândit în ultima clipă, atunci de ce să se mai 
obosească să telefoneze, dacă nu era beat? De ce să nu plece 
atunci și să ia un taxi înapoi până în Manhattan? Și 2) că 
altcineva a telefonat în numele lui - și dacă altcineva a 
telefonat, atunci acest altcineva a avut un motiv foarte serios 
pentru a face asta, și cel mai serios motiv pare să fie, pentru 
moment, că individul voia cu orice preţ să ia avionul de 
Stockholm. Ipoteza intuitivă a lui Hayden pare să rămână în 
continuare valabilă ca ipoteză de lucru, dacă nu chiar ca 
axiomă. 

— OK, spuse Chavez care părea să fi tras amoniac pe nări în 
pauza dintre runde. Nu asta era, oricum, ipoteza mea principală. 
Aceea se bazează, în schimb, pe Balls. Dacă omul nostru este 
acum un general pensionat, n-ar trebui să fie vreo mare 
problemă pentru el să implanteze indicii false; grămezi de ofiţeri 
în vârstă de treizeci și doi de ani ar trebui să-i stea la dispoziție 
pe post de înlocuitori fără prea multe scrupule. Dintr-o cauză 
necunoscută, Balls simte că a sosit momentul să scape de FBI. 
Poate că insistența lui Larner a început să i se pară enervantă. 
Cum acţionează, atunci, cineva pentru a dezarma cel mai sigur 
posibil FBl-ul? Părăsește ţara. FBl-ul nu e CIA, zona de activitate 
a FBl-ului este foarte distinctă: între graniţele SUA. În 
consecinţă, dacă cineva ar alege cu grijă o ţară în care resursele 


poliţiei să fie insuficiente, priorităţile de neînțeles, șefii numiţi 
într-un chip ciudat și în care, pe scurt spus, să fie probabil ca 
poliţia să se lase pe tânjală, și ar omori, după aceea, un 
cetățean al acelei ţări, i-ar șterpeli biletul de întors acasă și ar 
avea grijă ca înlocuitorul său să dea impresia, într-un chip cât 
mai convingător, că persoana în cauză a ajuns în ţara în 
chestiune, atunci concluzia FBl-ului ar fi că individul i-a scăpat 
printre degete. Exact ca Paul și Kerstin, și eu bănuiesc că s-ar 
putea să se afle un mesaj ascuns în secvenţa vag dubioasă de 
întâmplări de la aeroport, dar cred că acesta este mai curând 
adresat FBl-ului decât Suediei și că întreaga parte suedeză a 
acestui caz ar putea foarte bine să fie contrafăcută. Mă îndoiesc 
ca asasinul să se afle aici. Înlocuitorul intră în ţară, schimbă 
pașaportul și pleacă înapoi fără să părăsească Arlanda, iar acasă 
îl așteaptă un general pensionat, însă departe de a fi lipsit de 
putere, care însă are grijă ca omul lui să avanseze rapid câteva 
trepte în carieră. 

Intercrime arăta complet sleit de puteri. Riscul de deces era 
vădit. Atât de multe ipoteze vâjâiseră prin aer în ultima oră, 
încât aerul trebuia schimbat imediat. Viggo Norlander, singurul 
care rămăsese tăcut tot timpul, cotropit de o toropeală mentală 
după propria-i secvenţă de evenimente mărunte de la aeroport, 
a avut ocazia să sintetizeze întreaga chestiune: 

— Cu alte cuvinte, stăm și batem apa în piuă, a spus el. 

— Chiar așa, a confirmat blajin Hultin. 

9 

ZIUA TRECUSE. 

A trecut și ziua următoare. 

Au mai trecut încă un număr de zile. 

Nimic nu se întâmpla. Nici măcar presa nu începuse să sune 
din sirenele titlurilor de ziar. Grupul ar fi putut să acţioneze într- 
o liniște totală, ceea ce făcea ca lipsa de activitate să fie cumva 
și mai frustrantă. Pur și simplu, nu aveau nimic de făcut. Nici 
măcar să bareze drumul reporterilor îndărătnici, ceea ce oricum 
ar fi implicat o oarecare satisfacţie dulce-amară. 

Decesele din ţară raportate poliţiei îi luau cu asalt - ca și 
bănuielile de delict îndreptate contra americanilor. Nimic nu 
părea însă destul de promiţător. Dacă Asasinul din Kentucky nu 
se adaptase cumva, pe neașteptate, la circumstanţele suedeze 
și începuse să omoare pe ascuns senilii demenţi - ceea ce exact 


atunci cineva părea să fie ocupat să facă într-o casă de bătrâni 
din Sandviken - atunci însemna că el stătea liniștit, în banca lui. 
Sau dacă nu avea cumva doisprezece ani și dobora la pământ, 
în șuturi, o femeie însărcinată astfel încât coastele rupte ale 
acesteia să alunge fetusul afară, direct pe strada pustie, sau 
dacă nu viola și omora o prostituată de 62 de ani lăsând-o într-o 
cutie de transport de pe capota unei mașini, sau dacă nu băga 
un prunc în vârstă de un an în cutia congelatorului, sau dacă nu 
își lua viaţa cu un spray de nas, sau dacă nu confunda acidul 
sulfuric cu rachiul distilat la domiciliu, sau dacă nu-și ataca 
vecinul cu ceva atât de neobișnuit cum ar fi o greblă de curând 
ascuţită. Nyberg era cel care, oficial, controla cazurile ciudate 
de deces, toţi ceilalţi, până la ultimul om, făceau, neoficial, ceva 
pe ele. Nyberg ar fi preferat să se ocupe de lumea interlopă, 
unde putea să terorizeze în deplină libertate micii pungași din 
vechea gardă. 

Situaţia eventualelor infracțiuni comise de americanii în vizită 
era aproximativ aceeași. Aici, Norlander era cel care ţinea firele 
invizibile în mână; acesta avea senzaţia că toropeala mentală 
care-l cuprinsese avea nevoie de neobișnuit de mult timp ca să 
se împrăștie. Un bărbat, suficient de nechibzuit ca să se 
numească Reynold Edwins, îi atrăsese atenţia lui Norlander mai 
curând din cauza numelui decât din cauza activităţii sale care 
consta din a da ture prin preajma școlilor elementare din Malmö 
și a racola fetițe pentru filme pornografice. Trei oameni de 
afaceri americani cumpăraseră servicii sexuale în cluburile din 
Goteborg și susțineau sus și tare că era ilegal că acest lucru era 
ilegal. Un american neidentificat făcuse o copie după o cheie 
ciudată într-un atelier de reparat încălţăminte din Gärdet; 
proprietarul sunase poliția după aceea, ceea ce rezultase în 
faptul că el însuși fusese raportat poliției. Un alt american 
neidentificat fusese văzut când trafica hași pe strada 
Narvavägen; după toate probabilitățile, avusese o hartă 
proastă a Stockholmului. Un al treilea, de același gen, își 
expusese în mod culpabil organul genital în crângul Tantolunden 
și fusese grav maltratat de o echipă feminină de fotbal. Un al 
patrulea cumpărase o barcă cu motor cu bancnote de o mie 


10 Hașiș 


11 Stradă simandicoasă din Stockholm 


copiate într-un aparat fax color uzat; din nefericire, proprietarul 
fusese atât de beat încât i-a luat o zi întreagă până când a 
descoperit fapta, timp în care americanul reușise deja 
neverosimilul truc de a intra cu barca într-o vitrină din 
Vaxholm”. 

Şi tot aşa mai departe, pe de-a-ntregul neinteresant. 

Chavez devenea din ce în ce mai virtual, Söderstedt începuse 
să se deplaseze în persoană de jur-împrejur, în Audi-ul său și să 
investigheze americanii încartiruiţi în palate sau în simple 
garsoniere, iar Hultin participa, împreună cu Mörner și șeful 
Poliției Naţionale, la lungi și haotice întruniri, datorate stării de 
urgenţă. Se amuza cu reflecţii asupra nenumăratelor bețe în 
roată pe care ar fi putut să le pună KGB-ului tânărul comunist 
Mörner. 

Kerstin Holm lucra intens cu materialul FBI, însă descrierile 
victimelor anilor şaptezeci păliseră considerabil, iar ipoteza cu 
KGB-ul se răcea vizibil. Observase, cu un oarecare interes, că-l 
avea pe Hjelm înăuntru, la ea în birou, ceva mai des decât de 
obicei. Discutau în fel și chip, dar nu reușeau niciodată să 
ajungă mai departe decât ajunseseră în acel unic minut 
asociativ, în care se asistaseră unul pe altul pentru a da naștere 
unei ipoteze comune, în care nimeni altcineva în afară de ei nu 
crezuse. În lipsa camaradului său virtual de birou, Hjelm i se 
destăinuia lui Kerstin și era ușor mirat de faptul că, exact atunci 
când el și Cilla se înțelegeau mai bine ca oricând, simţea nevoia 
să se apropie de Kerstin. Voia s-o întrebe atât de multe lucruri, 
însă nu reușea altceva decât să bată apropouri indirecte, ca de 
exemplu atunci când a pus banda cu interviurile luate celor 
două foste soţii ale lui Lars-Erik Hassel. Mai întâi, prima fostă 
nevastă: 

— Eraţi împreună în timpul celei mai politice perioade a lui, 
nu-i așa? 

— Politice... da... 

— Doar a fost profund dedicat problemelor celor slabi din 
societate... 

— Da... Nu știu... 

— O dedicație profundă, reală. 

— Da... păi... Nu prea... La ce vrei să ajungi? 

— Şi, apoi, angajamentul său literar. Extraordinar de puternic. 


12 Oraș port situat lângă Stockholm, foarte frecventat vara de stockholmezi 


— Eşti ironic, acum? 

O catastrofă și privirea severă, aruncată cu coada ochiului de 
Kerstin, a fost pe deplin meritată. Așa încât, a derulat rapid 
banda până la cealaltă, la tânăra fată care-l părăsise pe Hassel 
înainte ca acesta să apuce să-și întâlnească cel de-al doilea fiu: 

— Şi-a întâlnit fiul de atunci? 

— Da... păi... Nu prea... 

— Şi-a întâlnit fiul în general? 

— Nu prea se poate spune. Nu sunt sută la sută sigură că a 
știut că el exista. 

Derulare rapidă și din nou, înapoi, la prima nevastă. 

— A avut dușmani? 

— Mada, dușmani și dușmani... Nu poţi fi critic literar un timp 
atât de îndelungat fără să-ţi atragi asupra ta ura cuiva, e clar. 

— Cineva, în mod special? 

— De-a lungul anilor, au fost vreo două, trei persoane. Și 
acum, în timpul din urmă, în mod cert a primit un val de e- 
mailuri de ameninţare de la același maniac trăsnit. 

— E-mailuri de ameninţare? 

— Scrisori de ameninţare cu poșta electronică. 

— De unde știi? Aţi continuat să vă întâlniți? 

— Laban mi-a spus. Se întâlneau o dată pe lună. 

— Fiul dumneavoastră? 

— Da. Era un fel de ţicnit care trimetea e-mailuri. Asta-i tot ce 
știu. 

Apoi, din nou o derulare rapidă, până la fetișcană. 

— Ce vârstă are acum fiul? 

— Șase ani. Il cheamă Conny. 

— De ce l-ai părăsit? Totul s-a întâmplat atât de repede. N-a 
apucat nici măcar să-l vadă. 

— N-a avut absolut nici cea mai mică dorinţă să-și vadă fiul. 
Apa s-a rupt în timp ce el își făcea bagajul să plece la târgul de 
carte din Goteborg. A telefonat după două taxiuri, unul pentru 
Arlanda, pentru el, și încă unul pentru Karolinska, pentru mine. 
Galant, nu crezi? Pe urmă, în timp ce fiul i se năștea, el se 
regula ca un disperat acolo, la târg. Poate că a apucat să 
conceapă încă unul înainte ca cel dinainte să aibă timp să iasă 
afară. Să fie tot timpul ceva în cuptor. 

— Cum poţi să știi asta? Că el... A fost activ sexual în 
Goteborg? 


— De fapt, unul dintre colegii lui mi-a telefonat. O femeie. Nu- 
mi aduc aminte cum o chema. 

— Ti-a telefonat? La maternitate? Pentru a-ți povesti că 
bărbatul tău regulează în dreapta și-n stânga? Plin de bun gust. 

— Da. Nu, nu prea mult... bun gust. 

— Nu ţi s-a părut ciudat? 

— Oarecum. Dar, pe de o parte, tipa părea destul de 
convingătoare, iar pe de altă parte, eu însumi remarcasem 
atunci când a plecat că totul era terminat între noi. El era de 
părere că ajungea un singur copil. Conny a fost un accident, dar 
n-am vrut să fac avort. 

— Și nu poţi să-și aduci aminte cum o chema pe colega 
aceea? 

— Sunt destul de sigură că prenumele era Elisabeth. Apoi, nu 
mai știu. Bengtsson? Berntsson? Badava? Nas de Bișop!*? 

Apoi, o nouă derulare rapidă. Kerstin se uita cu sprâncenele 
ridicate la cum derula el banda. 

— Ştii cumva dacă e-mailurile acelea de ameninţare se mai 
află în computer? 

— Nu. Singurul lucru pe care-l știu este că Laban a spus că 
Lars-Erik era bolnav din cauza lor. Nu prea pot să-mi imaginez 
scena, dar oricum așa a spus. 

— Câţi ani are Laban? 

— Douăzeci și trei. 

— Locuiţi împreună? 

— Are un apartament în cartierul Kungsklippan, în caz că vrei 
să verifici mărturia sau cum naiba se numește chestia asta. 
Laban Jeremias Hassel. 

— Cu ce se ocupă? 

— Să nu râzi acum. (Pauză.) Studiază literatura. 

Hjelm a apăsat din nou pe stop și tocmai voia să deruleze mai 
departe, când Kerstin a apăsat pe propriul lui buton de oprire; 
părea absolut necesar. 

— Ajunge, a spus aceasta. 

S-a uitat ciudat la ea, ca dintr-o altă lume. A încetat, oarecum 
contrar dorinţei lui, și s-a întors. S-a lăsat să cadă pe scaunul din 
faţa ei și s-a uitat împrejur în cameră. Era camera de lucru pe 
care Kerstin o împărțea cu Gunnar Nyberg. Biroul coriștilor, cu o 
lumină liniștită, dar rece, de toamnă, care pătrundea prin 


13 Episcop 


fereastra întotdeauna pe jumătate deschisă. Aici stăteau aceștia 
uneori și făceau vocalize și interpretau cântece a capella, el cu 
basul lui hotărât, ea cu alto-ul ei voalat. Hjelm a făcut 
comparaţie cu propriul lui birou, în care Chavez naviga tot 
timpul pe Internet și, unde, conversaţia se învârtea în prezent 
mai mult în jurul fotbalului. Se simţea lipsit de idei. Ar fi avut 
nevoie de puţin John Coltrane. Și ar fi trebuit, poate, să se 
reîntoarcă la Kafka, cu toate că literatura se devalorizase drastic 
în ultimele douăzeci și patru de ore. 

De fapt, ceea ce avea el cel mai mult nevoie era să-i spună 
ceva lui Kerstin. 

Se întreba ce anume. 

— N-ai putea să faci un rezumat, în schimb? propuse aceasta. 

A contemplat-o. Ea nu s-a ferit. Nici unul dintre ei nu înţelegea 
privirile celuilalt. 

— Trei lucruri, spuse el profesional. 1) Să fie vizitat fiul Laban 
Hassel, în vârstă de douăzeci și trei de ani, student la literatură. 
2) A se afla mai mult despre colega Elisabeth Nas de Bișop, cea 
care a telefonat la maternitate și a umblat cu bârfe. 3) A se 
cerceta dacă e-mailurile de ameninţare se mai află încă în 
computer acasă, sau la redacţia ziarului. 

— Una peste alta, ai fost acasă la Hassel? 

— O raită scurtă. În orice caz, nici un fel de semne directe ale 
KGB-ului nu zburau în jur, ca vampirii. Plin de gust, apartament 
mare în Kungsholmen, cu un ușor touch de celibatar. Şi scule 
pentru gimnastică... Vrei să arunci o privire? 

Ea a clătinat puternic din cap, în semn că nu. 

— Trebuie să controlez ceva. Incearcă să-l scoţi pe Jorge 
afară, la lumina soarelui. 

A dat scurt din cap, a ezitat un moment în pragul ușii și a 
aruncat o privire rapidă spre reportofon. 

Kerstin s-a uitat un moment la el. Apoi, a privit ușa 
închizându-se și, din nou, reportofonul. 

A derulat până la un punct aflat între momentele unde Hjelm 
se vânturase atât de frenetic. După un moment, acesta îi 
spunea fostei neveste: 

— Cine este noul tău bărbat? 

— Sunt convinsă că asta n-are nimic de-a face cu problema. 

— Vreau doar să aflu ce-ai găsit în locul lui Hassel. Ce-ai 
căutat în locul lui. Diferenţele. Asta poate să ne spună o 


mulţime de lucruri despre el. 

— Locuiesc împreună cu un bărbat care lucrează în turism. Ne 
înţelegem bine. Muncește din greu, dar lasă lucrul la serviciu și, 
când e acasă, se ocupă de mine. Avem o viaţă conjugală 
normală. Răspunsul ăsta îl voiai? 

— Cred că da, a spus Paul Hjelm. 

Kerstin Holm a privit ușa închisă. 

Îndelung. 

x kx * 

Hjelm a reușit să-l ia împreună cu el pe Chavez afară, la 
lumina soarelui. Profitase de ocazie atunci când acesta se 
plânsese de transpiraţiile abundente ale șezutului său și astfel, 
cei doi foști eroi ai cazului Asas/nului Puterii lăsaseră sediul 
poliţiei în grija unor câștigători mai constanţi de medalii, ca de 
exemplu Waldemar Mörner. Fusese imposibil de aflat cu 
exactitate ce anume se întâmplase cu plângerea depusă de 
reporterul de la ABC, cel care se alesese cu, citat „răni bucale 
masive” atunci când Mörner îi îndesase microfonul în gură. După 
toate probabilitățile, plângerea fusese cu mult mai ușor de 
digerat decât microfonul. 

Afară, pe stradă, încă una dintre după-amiezile acelea de vară 
târzie, strălucitor de senine, își oferea gratuit serviciile. Toamna 
sosise la Arlanda, dar întârzia să coboare până la Stockholm. 
Simbolismul oarecum obosit abia dacă reușea să-i scape cuiva. 

Chavez putea să se bucure în continuare de vechiul său sacou 
din in, a cărui nevoie de a fi curăţat era cu mult mai acută decât 
lăsa camuflanta lui culoare cenușie să se întrevadă. Jorge își 
dezmorțea cu voluptate corpul micuţ și îndesat de latin când 
străbătură strada Kungsholmen și traversară strada Scheele. 

— Internet, spunea el visător. Posibilităţi infinite. Şi infinit de 
mult rahat. 

— Întocmai ca viaţa, adăugă filosofic Hjelm. 

Au dat colțul pe Pipersgatan, au urcat cu îndârjire panta și s- 
au căţărat pe treptele abrupte de pe stânca Kungsklippan, unde 
șirurile de clădiri se întreceau care mai de care cu panorama pe 
care o ofereau asupra Stockholmului; unele priveau fix la 
Primăria Orașului și undeva, în depărtare, la sediul poliţiei - 
acestea nu erau chiar cele mai atractive - altele aruncau priviri 
pofticioase în jos, pe lângă biserica din Kungsholmen, spre 
ţărmul Norr Mälarstrand și spre golful Riddarfjärden, în timp ce 


altele clipeau ușor disprețuitor la îngrămădeala din City și, mai 
departe, în sus, la Östermalm. Într-una dintre ultimele 
menţionate locuia fiul din prima căsătorie a lui Lars-Erik Hassel. 

Au sunat la ușă. După un moment și-a făcut apariţia un tinerel 
blond, cu un barbișon mititel și rar, maieu fără mâneci și 
pantaloni lăbărțaţi. 

— Copoii, a spus acesta inexpresiv. 

— Chiar așa, chiar așa, Fiu al Omului, au spus copoii în cor de 
deasupra legitimaţiilor de polițiști. Putem să intrăm? 

— A refuza ar însemna fără îndoială să-ţi tragi singur un 
glonte în laba piciorului, a răspuns Hassel junior, lăsându-i să 
treacă pe lângă el pe cei doi foști eroi. 

Era o garsonieră mică, cu colț pentru gătit. Un transperant 
destrămat, de culoare albastru închis, ţinea la distanţă soarele 
de vară târzie. Un computer răspândea licăriri albăstrui pe 
pereţii din apropierea mesei de lucru, în rest, apartamentul era 
negru ca smoala. 

Chavez a tras de șnur și transperantul s-a ridicat cu un 
geamăt care amintea foarte mult de cel scos de Mörner atunci 
când Robert E. Norton îi trăsese un picior în fund. 

— Asta nu prea e tras des, a constatat Chavez. Cu o astfel de 
priveliște, poate că ar trebui să te mai uiţi mai pe-afară, uneori. 

Dincolo de fereastră, stânca Kungsklippan se prăvălea în jos, 
spre trecerea dintre insulă și uscat. 

— Lucrai? a întrebat Hjelm. Mama ta a spus că studiezi 
literatura. 

Laban Jeremias Hassel și-a mijit ochii spre soarele care se 
vedea că îl deranja profund și a zâmbit palid: 

— lronia sorții... 

— În ce fel? a întrebat Hjelm și a ridicat din chiuveta 
minusculă o ceașcă de cafea, întoarsă cu gura în jos. N-ar fi 
trebuit să facă asta. Duhoarea de mucegai aproape că l-a 
aruncat de-a curmezișul camerei. 

— Tatăl meu a fost unul dintre criticii literari importanţi ai 
Suediei, a spus Laban Jeremias și s-a uitat nepăsător la 
pantomima lui Hjelm. Ironia e că toţi sunt convinși că m-am 
născut cu linguriţa de argint a literaturii în gură. Însă interesul 
meu literar este, din contră, doar o revoltă împotriva tatălui 
meu. Nu știu dacă poate fi înţeles așa ceva, a adăugat el cu 
voce joasă și s-a așezat pe o canapea îngustă, de culoare 


liliachie, care fusese la modă prin anii șaizeci. 

În general, mobilierul micului apartament era insuficient şi, în 
același timp, neîngrijit. Era evident că acolo locuia un om fără 
prea mare interes pentru viaţa exterioară. 

— Cred că înţeleg, a spus Hjelm, chiar dacă nu prea reușea să 
priceapă cum mergeau împreună înfățișarea exterioară, destul 
de la modă, a lui Laban, cu haosul interior care părea să-l 
domine întru totul. Punctul tău de vedere asupra literaturii este 
diametral opus celui al tatălui tău. 

— El n-a înţeles niciodată cât de important este să progresezi, 
mormăi Laban Hassel și se uită fix în jos, la o masă de 
mesteacăn care părea să fie putrezită. Literatura a fost și a 
rămas pentru tatăl meu un fenomen burghez decadent în 
consecinţă, nu era necesar să o studiezi. Ci doar s-o spui. Şi a 
continuat în felul acesta, mult după ce el însuși devenise cel mai 
burghez dintre burghezi. 

— Nu i-a plăcut literatura, a încuviinţat Hjelm. 

Laban a ridicat privirea pentru o clipă și l-a contemplat mirat 
pe Hjelm. Apoi, a lăsat-o să cadă din nou în jos, la masă. 

— Mie îmi place, a șoptit el. Fără ea, ar fi trebuit să fiu mort 
deja. 

— Copilăria ta n-a fost fericită, continuă cu aceeași intonațţie 
potrivită, calmă și sigură, Hjelm. Intonaţia unui tată, gândi el. 
Sau a unui psiholog făcut într-o jumătate de zi. 

— A dispărut atât de devreme, spuse Laban, arătând oarecum 
clar că situația nu era nouă pentru el. Părea să aibă în spate 
multe ore de terapie. incepu din nou: 

— A dispărut atât de devreme. Ne-a părăsit. Din aceste motiv, 
el a devenit eroul meu, un mit personal despre un mare 
gânditor faimos, inaccesibil și, odată cu faptul că eu însumi am 
început să citesc cărţi total fără concursul lui, el a devenit din ce 
în ce mai interesant. M-am hotărât să aștept cu lectura operei 
sale până când mă simţeam copt pentru asta. Atunci, urma să-l 
citesc și totul să se limpezească. 

— A fost așa? 

— Da. Cu toate că într-un sens opus decât gândisem eu. 
Toată spoiala lui culturală a devenit limpede. 

— Cu toate astea, ai menţinut contactul cu el până în ultima 
clipă? 

Laban a ridicat din umeri și a căzut în transă. În cele din 


urmă, următoarele cuvinte au fost spuse: 

— Am așteptat și am tot așteptat ca el să mărturisească ceva 
important, ceva capital cu privire la trecut. Dar chestia asta nu 
s-a produs niciodată. A reușit să păstreze întotdeauna un ton 
necioplit-dar-cordial între noi. Era ca și cum ai fi intrat direct în 
vestiarul AIK:“-ului. O colegialitate dezgustătoare. Nici o fisură în 
zid. Am așteptat în zadar destăinuirile. Poate că acestea s-au 
produs în clipa morții... 

— Dacă înţeleg eu bine, contactul vostru a fost prin urmare cu 
totul și cu totul superficial. 

— Puțin spus. 

— ȘI, cu toate astea, ţi-a mărturisit faptul că primea e-mailuri 
de ameninţare... 

Laban Hassel a rămas tăcut o clipă, fără a-și ridica privirea de 
la masa putrezită. Părea din ce în ce mai sfârșit în cele din 
urmă, a spus scurt și clar: 

— Da. 

— Povestește tot ce ști. 

— Doar ce-a spus el: că cineva îl teroriza. 

— De ce? 

— Nu știu. Asta-i tot. A aruncat vorbele astea doar așa, în 
treacăt. 

— Și totuși ai considerat că merita să-i povestești mamei tale? 

Laban l-a privit pentru prima dată cu adevărat serios. Nu era 
o privire cu care să te poţi juca. Era în ea un abis insondabil, o 
forță cu care foarte puţini tineri în vârstă de douăzeci și trei de 
ani se puteau lăuda că o cunoșteau. O privire care l-a pus 
imediat la treabă pe criminalistul șomer, dar gata de luptă, din 
Hjelm. 

— Mama mea și cu mine avem relaţii foarte bune între noi, a 
fost tot ce a spus Laban Hassel. 

Hjelm nu și-a mai dat osteneala să se vâre mai adânc în 
sufletul lui: avea nevoie de un alt unghi de atac înainte de a se 
întoarce. Pentru că de întors, se va întoarce. 

Au mulțumit și au plecat. Pe scară, Chavez i-a spus: 

— Pentru ce naiba m-ai luat și pe mine? 

— Kerstin a fost de părere că ai nevoie să ieși afară, la soare, 
a răspuns vesel Hjelm. 

— Nu prea era mult soare acolo, înăuntru... 


14 Echipă de fotbal 


— Cinstit vorbind, am avut nevoie de cineva din afară, cineva 
total lipsit de idei preconcepute cu privire la Lars-Erik Hassel. Ce 
spui? 

Au coborât scara care dădea pe strada Pipersgatan. Soarele 
se încurcase în niște nori crenelaţi și lăsase jumătatea nordică a 
Tribunalului în umbră. Se formase o imagine ciudată, dublu 
expusă. 

— Dreapta sau stânga? întrebă Chavez. 

— Stânga, spuse Hjelm. Mergem până la Marieberg. 

Au coborât tăcuţi strada Pipersgatan. Jos, la intersecţia cu 
Hantverkargatan, au luat-o la dreapta, au trecut prin piaţeta 
Kungsholm și s-au oprit la staţia de autobuz. 

— Ce să spun, s-a recuplat Chavez. Mă întreb cum merg 
studiile de literatură ale lui Laban... 

— Controlează, a spus Hjelm scurt. 

Autobuzul aproape că ajunsese la Marieberg înainte ca 
Chavez să reușească să treacă de centrala telefonică a 
Universităţii din Stockholm și să primească legătura cu 
facultatea de litere, ale cărei ore de răspuns la telefon erau pe 
sistem asimetric. Hjelm urmărea spectacolul de la o oarecare 
distanţă, ca un regizor care zâmbea pe sub mustăţi de eforturile 
actorilor. Stăteau storciţi, fiecare în partea lui, în autobuzul plin 
până la refuz, Hjelm la ușa din spate, Chavez la cea din mijloc, 
aplecat deasupra unui cărucior de copil care abia începuse să 
ciugulească din viaţa cea blândă. De fiecare dată când Chavez 
răcnea în telefonul mobil, pruncul răcnea înapoi cu putere 
îndoită, acompaniat de mutrele acre, în continuă creștere, ale 
micuţei lui mame, la fel de storcită și ea de masa de călători. 
Atunci când Chavez a coborât din autobuz la staţia 
Văsterboplan, el avea deja o vagă idee despre cum trebuia să 
fie în iad. 

— Şi atunci? a întrebat Hjelm. 

— Eşti un om malefic, a șuierat Chavez. 

— E o branșă dură, l-a asigurat Hjelm. 

— Laban Hassel s-a înscris la cursul de introducere în 
literatură acum trei ani. Nu e înregistrat nici un rezultat de la 
lucrările scrise. Nici un alt curs. 

Hjelm a încuviinţat. Ajunseseră la același rezultat, pe căi total 
diferite. Era satisfăcut de sincronizare. 

De data asta, liftul funcţiona. Au pătruns în redacţia culturală 


cu pași conștienți de scopul urmărit. Dacă totul funcţiona, 
înainte să se fi lăsat înserarea întreaga chestiune era rezolvată. 

Erik Bertilsson stătea ghemuit asupra unei mașinării de fax 
care-i făcea probleme. Hjelm și-a dres glasul la vreo doi 
centimetri de chelia acoperită de pete roșii. Bertilsson a tresărit, 
arătând ca și cum tocmai văzuse o stafie. Ceea ce, a recunoscut 
Hjelm pentru el însuși, nu era chiar atât de departe de adevăr. 

— Avem nevoie de puţin ajutor, spuse el cu un ton neutru, 
care nu era cu nimic mai prejos decât cel al lui Hultin. Poţi să ne 
introduci în mailul lui Hassel? Dacă mai există încă? 

Bertilsson se holba sălbatic la bărbatul asupra căruia își 
deversase dezamăgirile vieţii și despre care crezuse că ieșise 
pentru întotdeauna din viaţa lui. Nu se mișca din loc. In cele din 
urmă, reuși să spună: 

— Nu-i cunosc parola. 

— Există altcineva aici care să i-o cunoască? 

Bertilsson a rămas nemișcat. Undeva, în conștiința lui difuză, 
a alunecat umbra unui gând. l-a părăsit, târâindu-și picioarele 
prin încăperea mare a redacţiei până la un computer aflat la o 
distanţă de circa zece metri. A schimbat câteva cuvinte rapide 
cu o femeie grăsuţă, în jur de patruzeci de ani. Părul lung și 
despletit al acesteia era negru ca pana corbului, ochelarii cu 
rame tărcate, ca blana de tigru, erau ovali, rochia de vară, cu 
flori mari, strâmtă. Femeia a trimis o privire lungă, glacială, de-a 
lungul camerei, către duoul de eroi și s-a reîntors la computer. 

Bertilsson a venit înapoi. A clămpănit parola în computer; 
Chavez privea cu atenţie concertul dat pe tastatură. 

N-a reușit să intre. Access denied. A lovit ecranul cu pumnul 
într-un acces neașteptat de mânie și s-a întors cu pași mult mai 
mari la cucoană. O scurtă discuţie aprinsă a avut loc, sub formă 
de pantomimă. Femeia își arunca braţele în lături și-și lăsa în jos 
colţurile gurii, astfel încât întreaga ei persoană masivă radia 
uimirea. Apoi, iluminată de fulgerul aducerii aminte, a ciocănit 
mărunt cu degetul arătător în aer și a scos un cuvânt din gură. 
Bertilsson s-a întors. Fără nici o vorbă, a clămpănit iar, scoțând 
la iveală moștenirea electronică a decedatului. A 

— Acum, poți să ne laşi singuri, a spus netulburat Hjelm. Insă 
nu părăsi redacția, va trebui să mai vorbim puțin cu tine, după 
un timp. 

Chavez s-a instalat imediat confortabil în fața ecranului 


computerului. Cu toate acestea, demonstraţia de profesionalism 
n-a avut loc. A scotocit puţin în locurile cu mesaje primite și 
trimise, a consultat căsuţa de mesaje șterse, dar n-a găsit decât 
pagini goale. 

— N-a mai rămas nimic aici, a constatat el. 

— OK, zise Hjelm și-și flutură mâna spre Bertilsson care sosi 
precum un câine care fusese bătut până când devenise 
credincios. 

— De ce au dispărut toate mesajele lui Hassel? 

Bertilsson prefera să privească ecranul decât pe Hjelm. A dat 
din umeri. 

— Probabil că le-a șters. 

— N-a făcut nimeni curăţenie după el? 

— Nu, după câte știu eu. Din două una: fie ar trebui ca 
întreaga căsuţă de mail și adresa să fie șterse, fie ca totul să se 
afle încă aici. Și totul este, fără îndoială, aici. Poate că avea 
obiceiul să șteargă mesajele, de unde să știu eu? 

— Nu există nici o altă cale? l-a întrebat Hjelm pe Chavez. Şi 
nici un mijloc să-l detectăm pe cel care le-a șters? 

— Nu de aici, a răspuns Chavez. Coșurile de hârtii ale 
Internetului sunt greu de manipulat. 

Deoarece Chavez vorbea în parabole, Hjelm, ca un adevărat 
credincios, a trebuit să accepte fără să înţeleagă. În schimb, s-a 
întors din nou la Bertilsson. 

— Cine e colega Elisabeth B, sau așa ceva? Se află în 
redacţie? 

— Toţi se află în redacţie, a răspuns Bertilsson și a accentuat. 
Toţi se află întotdeauna aici. Apoi, și-a adunat forțele: Cred că te 
referi la Elisabeth Berntsson. 

— După toate probabilitățile. E aici? 

— Cu ea am vorbit adineauri. 

Hjelm a aruncat o privire scurtă spre dama cu părul negru, 
care scria ca apucată. 

— Care erau relaţiile dintre ea și Hassel? 

Bertilsson a aruncat o privire neliniștită în jur, privire care ar fi 
trebuit să trezească curiozitatea oricărui om atent. Nimeni n-a 
reacționat. Möller stătea în spatele ușilor sale de sticlă și privea 
afară, pe fereastră. Nu părea să se fi mișcat din loc de la ultima 
vizită a lui Hjelm. 

— De fapt, trebuie s-o întrebaţi pe ea, a spus hotărât 


Bertilsson. Eu am spus deja mai mult decât suficient. 

L-au părăsit și s-au dus la femeia care scria. Aceasta și-a 
ridicat privirea din computer. 

— Elisabeth Berntsson? a întrebat Hjelm. Suntem de la poliţie. 

l-a privit din spatele ochelarilor. 

— Numele dumneavoastră? a spus ea rutinată, cu vocea ușor 
răgușită, de fumătoare. 

— Eu sunt inspectorul criminalist Paul Hjelm. Acesta este 
inspectorul criminalist Jorge Chavez. De la Krim-ul Naţional. 

— Aha, spuse femeia și-și aduse aminte de vreo două rubrici 
de ziar. Asta înseamnă că în spatele morţii lui Lars-Erik se află 
mai mult decât știm noi... 

— Am putea să mergem undeva, într-un loc ceva mai izolat? 

A ridicat o sprânceană, s-a sculat de pe scaun și a pornit-o 
către o ușă de sticlă. Au urmat-o într-un birou gol. O copie a 
celui al lui Möller. 

— Așezaţi-vă, i-a invitat ea și s-a așezat în spatele mesei de 
scris. 

Au găsit două scaune care se zăreau din învălmășeala de 
hârtii și s-au așezat. Hjelm a atacat direct. 

— De ce ai telefonat la maternitatea spitalului Danderyd, în 
timpul târgului de carte din 1992, pentru a o informa pe mama 
noului născut al lui Lars-Erik Hassel că bărbatul ei se 
îndeletnicea cu o activitate sexuală copioasă la Göteborg, în 
timp ce i se năștea fiul? 

Acesteia ar fi trebuit să-i cadă falca. Însă ea îi rămase la fel de 
fixă ca și privirea. 

— O lovitură de tip mass-media, zău așa, spuse ea prompt. 
Foarte eficient. _ 

— Ar fi trebuit să fie, a replicat Hjelm. Insă, după toate 
aparențele, te-ai așteptat la întrebare. 

— Deoarece sunteţi cine sunteţi, m-am prins că v-aţi băgat 
nasul în asta. 

Dacă tonul ar fi fost altul, vorbele spuse de ea ar fi putut fi 
considerate drept măgulitoare. 

— Ce-a fost? Răzbunare? a întrebat scurt Hjelm. 

Elisabeth Berntsson și-a scos ochelarii, i-a pliat și i-a pus în 
faţa ei, pe masa de lucru. 

— Nu, a răspuns ea. Beţie. 

— Poate ca un catalizator. Nu ca motiv. 


— Poate că da, poate că nu. 

Hjelm a schimbat vorba: 

— De ce-ai șters e-mailurile lui Hassel? 

Chavez s-a aruncat și el: 

— N-a fost prea greu de descoperit. 

Hjelm i-a aruncat o privire care spera să nu fie chiar atât de 
ușor de interpretat ca fiind una de mulțumire. Insă Elisabeth 
Berntsson părea să aibă cu totul altceva la care să se 
gândească. O luptă interioară se desfășura în spatele 
concentrării aride care-i înnobila figura. In cele din urmă, a spus: 

— Activitatea sexuală copioasă, despre care vorbeai, a avut 
loc în primul rând cu mine. Larsa avea nevoie de ceva mai solid 
decât fetișcana aia de douăzeci și trei de ani. In practică, totul 
se terminase între ei; n-am făcut altceva decât să grăbesc puţin 
procesul. Catalizator, a adăugat ea cu un touch sardonic. 

— Şi după aceea? Aţi fost numai voi doi, în eternitate, amin? 

Berntsson a pufnit cu dispreţ pe nări. 

— Nici unul dintre noi nu era deosebit de interesat de 
eternitate, amin. Amândoi eram fără îndoială cam prea marcați 
de părţile neplăcute ale vieţii conjugale. Și aveam cam prea 
mult gust pentru alternative. One night stand-ul nu este, de 
fapt, un lucru de disprețuit. Eu însumi am o viaţă socială foarte 
activă și doresc să mă pot mișca liber. lar gustul lui Larsa înclina 
la drept vorbind mai mult în direcţia... claselor de vârstă mai 
mică. Pentru mine, el a fost un amant politicos și aproape un fel 
de punct fix în viaţa de zi cu zi. Un punct dintr-un program, s-ar 
putea spune. Aceeași oră, același canal. Și, cu asta, vreau să 
spun într-adevăr același canal. 

Hjelm o privi și luă o hotărâre rapidă. 

— Te-a lăsat să citeşti scrisorile de ameninţare? 

— M-au obosit. Același lucru în diverse variante. O 
perseverenţă aproape de necrezut. Fixaţie. Cineva găsise un ţap 
ispășitor asupra căruia putea să-și reverse toate frustrările vieţii. 

— Un bărbat? 

— Totul înclina spre așa ceva. Folosea un limbaj bărbătesc, 
dacă se poate spune așa. 

— Despre câte a fost vorba? 

— În prima jumătate de an, au fost doar câteva rafale 
dispersate. În ultima lună, s-au accelerat până la a deveni un 
veritabil potop. 


— Durează atunci de aproape jumătate de an? 

— Cam așa. 

— Cum a reacţionat Hassel? 

— La început a fost cu adevărat zdruncinat. Când a remarcat 
că, după toate aparențele, era vorba mai curând de o activitate 
de tip terapeutic, a devenit ca să spunem așa, gânditor. Ca și 
cum ar fi reflectat la propriile sale acţiuni și la ce anume făcuse 
de fapt de era pedepsit. Însă pe urmă, când atacul a început să 
se înteţească, s-a speriat din nou și s-a hotărât să părăsească 
un timp câmpul de luptă. În felul ăsta s-a născut ideea cu New 
York-ul. 

Hjelm s-a abținut să comenteze costul fugii de pe câmpul de 
luptă. În schimb, a spus: 

— Ai putea să ne povestești ceva mai în detaliu despre 
conţinutul scrisorilor? 

— Descrieri foarte explicite ale maliţiozităţii lui Larsa și, mai 
ales, ale lucrurilor care urmau să-i afecteze corpul. Nimic despre 
ce anume făcuse el de fapt. Asta-l neliniștea, cred eu: că 
motivul era atât de difuz. 

— Cine crezi c-a fost? 

Ea s-a întrerupt un moment și a început să pipăie ochelarii, 
întorcându-i în diverse unghiuri pe masa de lucru. 

— Trebuie să fi fost un scriitor, spuse în cele din urmă. 

— De ce? 

— Tu însuţi ai citit ce scria Larsa. 

— Cum de știi asta? 

— Möller a spus-o. Prin urmare, știi că nu-și măsura cuvintele 
atunci când era ceva care-i displăcea. Asta era nota lui originală 
de critic. Pe asta și-a construit reputația lui naţională. Și atunci, 
rănești. Și anumite răni nu se vindecă niciodată. Sângele 
blestemat revine. 

Hjelm reflectă la finalul oarecum bizar. Să fi fost un citat? 

— Cel care-l ameninţa scria ca un scriitor? 

— Un scriitor decăzut Da. 

Hjelm își scărpină distrat pustula, el care de obicei nu-și 
atingea obrazul atunci când era în prezenţa cuiva. O cojiţă de 
piele i-a căzut pe pantaloni. Elisabeth Berntsson a privit-o fără 
nici o schimbare a expresiei feţei. 

l-a aruncat o privire rapidă, plină de subinţeles, lui Chavez și a 
spus: 


— lată-ne din nou în punctul de plecare: de ce-ai șters e- 
mailurile lui Hassel? 
— N-am făcut asta. 

Hjelm a oftat și s-a întors spre Chavez. Avusese suficient timp 
pentru a fabrica o istorie. Întrebarea e dacă partenerul era pe 
fază; după cum se știe, echipa lor nu prinsese prea multă 
rugină. 

Chavez era pe fază. Spuse neutru: 

— Noi am sosit aici, la redacţie, la ora 15,37. La 15,40, 
Bertilsson te-a întrebat despre parola lui Hassel. La 15,41, a 
introdus-o în computer, era greșită. S-a reîntors la tine, tu ţi-ai 
reamintit parola corectă la ora 15,42. Noi am intrat în căsuţa 
poștală a lui Hassel la 15,44. Atunci, totul fusese șters. Am 
reușit să obţin momentul la care s-a produs ștergerea: ora 
15,42, două minute după ce aflaseși de însărcinarea noastră și, 
prevăzătoare, ne înzestraseși cu o parolă greșită. 

Chavez își învățase lecţia și-și depășise maestrul cu șapte 
mile englezești: dacă e vorba să minţi, atunci să minţi cât mai 
detaliat. 

Elisabeth Berntsson stătea tăcută. Privea fix la masa de scris. 
Hjelm se aplecă înspre ea. 

— Dacă nu le-ai scris tu însuţi, atunci de ce să le ștergi? 
Pentru a-i salva reputaţia lui Larsa? Nu cred. Unde te-ai aflat în 
noaptea dintre 2 și 3 septembrie? 

— În nici un caz, nu în New York, spuse aceasta cu voce 
scăzută. 

— L-ai urât în toţi acești ani? Când ai avut timp să scrii toate 
acele scrisori încărcate de ură? Ai făcut asta în timpul 
serviciului? 

Elisabeth Berntsson și-a ridicat încet ochelarii de pe masă, le- 
a depliat cu grijă braţele și i-a fixat pe distinsul ei nas. A închis 
ochii un moment, însă în cele din urmă i-a întâlnit privirea lui 
Hjelm. Acesta a întâlnit o altă privire, o cu totul alta. 

— Eu cred, în orice caz, că se poate spune că l-am iubit. 
Scrisorile de ameninţare aproape că m-au distrus. 

— Așa că ai angajat un asasin profesionist ca să pui capăt 
suferinţei? 

— Bineînţeles că nu. 

— Dar el ţi-a spus pe cine bănuia, nu-i așa? Și tu ai șters totul 
ca să-l protejezi pe asasin. Un comportament cam ciudat faţă de 


iubitul tău răposat, n-am dreptate? 

Privirea ei era hotărâtă acum, nu doar hotărâtă, ci hotărâtă cu 
orice preţ. Nu va spune mai mult. 

Și prin asta a spus mai mult decât ar fi putut cuvintele să 
spună. 

— Este ceva personal, a fost tot ce-a mai adăugat. 

După care a avut un colaps. Cu totul neașteptat pentru toți 
cei prezenţi, inclusiv pentru ea însăși, durerea înăbușită și-a 
făcut apariția ca un tăvălug de valuri înalte, cotropitoare. 

Când s-au ridicat, Hjelm și-a dat seama că, de fapt, îi plăcea 
de ea. Ar fi vrut să-și petreacă braţul, consolator, în jurul 
umerilor ei, însă știa că alinarea pe care i-o putea oferi n-ar fi 
fost de ajuns. Era o durere mult prea profundă. 

Au lăsat-o în pace cu durerea ei. 

În lift, Chavez a spus: 

— Victorie a la Pirrus, nu aşa se numește? Încă una de felul 
asta și sunt pierdut. 

Hjelm era tăcut. Incerca să se convingă că plănuia următorul 
pas. In realitate, deplângea doar situaţia. 

Sângele blestemat revine. 

Au luat un taxi până pe strada Pilgatan. O singură frază a fost 
schimbată în mașină: 

— Noroc că nu s-a gândit la timpi, a spus Chavez. Am greșit 
cu cel puţin cinci minute. 

— Nu cred că intenţiona să ne lase să plecăm de acolo fără să 
recunoască, spuse Hjelm și adăugă: Ai făcut un show măreț. 

N-avea nevoie să-l informeze pe Chavez încotro se îndreptau. 
Pe drum în sus, pe treptele maiestoasei clădiri de pe Pilgatan, 
stradă situată între pieţele Fridhemsplan și Kungsholmen, a 
spus doar atât: 

— Nu-i așa că-ţi amintești parola? 

Chavez a încuviinţat scurt din cap și au ajuns sus, la ultimul 
etaj. Hjelm a scos la iveală o legătură de chei și a descuiat cele 
trei broaște ale ușii cu numele de Hassel pe ea. Au intrat într-o 
sală de gimnastică; întregul hol enorm fusese transformat în 
spaţiu de antrenament într-o viaţă anterioară, Hassel fusese 
după toate probabilitățile un alchimist în căutarea izvorului 
tinereţii. 

Au trecut pe lângă variantele moderne ale retortelor de sticlă 
și ale recipientelor de ceramică și au ajuns până în inima 


modernităţii, la computerul amplasat pe o masă de lucru antică, 
în mijlocul camerei de zi. Chavez l-a pus în funcţiune și s-a 
instalat comod în fotoliul grandios care funcţiona pe post de 
scaun de lucru. 

— Crezi că are o parolă personală? a întrebat Hjelm și s-a 
aplecat peste hackerul care stătea așezat. 

— Puțin probabil acasă, a răspuns Chavez. Dacă-i așa, s-ar 
putea sa avem probleme. Hassel avea o parolă personală. 
Computerul a clipit un „enter password” zeflemitor. 

— Incercăm mai întâi cu asta, spuse Chavez și apăsă lent pe 
majusculele L-A-B-A-N. Cilipitul batjocoritor al computerului a 
încetat. Intraseră. 

— Ciudat că tatăl și fiul locuiesc atât de aproape unul de 
celălalt, spuse Chavez în timp ce computerul pornea la treabă. 

Hjelm privea afară, pe fereastră, la vechea și frumoasa clădire 
a Consiliului Regional care părea că se înfiorează în umbra 
lăsată de nori. Dacă fereastra ar fi fost plasată într-un unghi 
ușor diferit, ai fi putut să te uiţi drept în sus, pe stânca 
Kungsklippan. 

Era ca și cum toamna sosise în decurs de numai o oră. Nori 
grei se rostogoleau pe un cer din ce în ce mai lăsat. Vântul 
șuiera prin gradina elegantă a Consiliului Regional și smulgea 
din copaci atât frunzele galbene, cât și pe cele verzi. Câteva 
picături de ploaie loviră geamul ferestrei. 

In timp ce Chavez continua să butoneze la computer, Hjelm 
se uită pentru prima dată cu adevărat serios împrejur, la 
apartamentul lui Lars-Erik Hassel. Nu numai că era un 
apartament burghez de sfârșit de secol, însă părea ca și cum 
Hassel voise să-l readucă la forma lui inițială. 

Fiecare detaliu din camera de zi părea copiat după un model 
estetic de tip biedermeier. li era greu să alăture gustul acesta 
burghez exagerat, aproape frizând ridicolul, cu criticul 
demolator de literatură. 

— la uită-te, a spus Chavez după ce ciocănise un timp 
tastatura. Nici măcar n-avem nevoie să lucrăm cu coșul. Are un 
folder care se numește „ură”. 

— Aproape că am bănuit așa ceva, spuse Hjelm și se apropie 
de computer. Sunt acolo? _ 

O listă gigantică se desfășura pe ecran. In colţul cel mai de 
jos, din stânga, stătea scris „126 de obiecte” și cele 126 de 


fișiere erau numerotate. 

— Anul, luna, ziua, ora, a spus Chavez. O înregistrare 
completă. 

— Uită-te la primul. 

Era un mesaj scurt, dar usturător „Diavol perfid. Corpul tău va 
fi găsit în opt locuri diferite de jur-împrejurul Suediei și nimeni 
nu va ști că acel cap aparţine picioarelor acelea, acel braț 
penisului acela. Şi de fapt nici nu fac asta. Pe curând. Nu privi 
peste umăr”. 

— De la sfârșitul lui ianuarie, spuse Chavez. Ultimul este din 
douăzeci și cinci august. 

— Aceeași zi în care Hassel a plecat în SUA, a confirmat 
Hjelm. 

— După ăsta, firește că nu le-a mai păstrat. Dacă e-mailurile 
au continuat să vină când Hassel era în SUA - și probabil este 
destul de important să știm dacă cel care-l ameninţa a continuat 
cu amenințările în timp ce el era plecat - atunci, ele au dispărut 
când Elisabeth a făcut curăţenie. Dacă cel care-l ameninţa este 
ucigașul, sau l-a angajat pe ucigaș, atunci ei ar fi trebuit să-și 
dea seama că asta de aici era ultima ameninţare. 

— Hai să ne uităm la ce scrie. 

Fără îndoială, cel care ameninţa își dezvoltase stilul în lunile 
care trecuseră. Ultimul e-mail păstrat suna așa: „Ai încercat din 
nou să-ți schimbi adresa e-mailului. Nu e o soluție. Te văd, te 
văd întotdeauna, întotdeauna te voi vedea. Ştiu că vei pleca la 
New York, diavol pervers ce ești. Crezi că vei fi în siguranţă 
acolo? Nu crezi că aș putea ajunge la tine? Moartea e pe urmele 
tale. Vei fi găsit în toate statele uniunii, cu mădularul îngheţat 
bocnă în Alaska și cu intestinul gros, plin de căcat, în mlaștinile 
din Florida. ţi voi smulge limba și-ţi voi sfărâma corzile vocale. 
Nimeni nu-ţi va putea auzi ţipetele. Ceea ce ai făcut, nu va 
putea niciodată să fie îndreptat. Te supraveghez. Bucură-te de 
Metropolitan. Voi fi acolo, pe scaunul din spate. Nu privi peste 
umăr”. 

Hjelm și Chavez s-au uitat unul la altul și și-au văzut propriile 
reflecții reflectate. New York, Metropolitan: uluitoare cunoaștere 
a detaliilor, însă, cu toate astea, informaţii destul de ușor de 
procurat. „Îţi voi sfărâma corzile vocale” și „Nimeni nu-ţi va 
putea auzi țipetele”: se îngroșa gluma. 

Cum de știuse cel care ameninţa, cu o săptămână înainte, că 


Lars-Erik Hassel va avea corzile vocale scoase din funcţiune și 
că nimeni nu-i va putea auzi strigătele? 

— Mai e cineva care să creadă că e vorba de Asasinul din 
Kentucky? a întrebat sigur de el Chavez. 

— Du-te puţin în urmă, a fost tot ce-a spus Hjelm. Câmpul 
vizual i se îngustase îngrijorător. 

Selecţii la întâmplare dintre cele 126 de fișiere zburau pe 
lângă ei: 

„Diavol pervers. Tu, cel mai burghez dintre burghezi. 
Rămășițele tale respingătoare vor putrezi în vase mici de argint 
și vor fi apoi distribuite succesiv amantelor tale pierdute, care 
vor fi obligate să se masturbeze cu organele tale lipsite de 
viaţă.” 

„Ai încercat să-ţi schimbi adresa de e-mail. Nu mai face asta. 
Nu e o soluţie. Într-o bună zi, sursa tuturor excrementelor pe 
care le produci va fi demascată. Sistemul digestiv defectuos al 
sufletului tău decadent va deveni vizibil pentru toți. Intestinele 
tale vor fi înfășurate în jurul falusului de sticlă din piaţa 
Sergelstorg. Totul va deveni evident. Aceste intestine conţin 
unicul tău suflet. Nu privi niciodată peste umăr.” 

„Îi voi tăia gâtul micuţului tău fiu. Îl cheamă Conny și 
împlinește în curând șase ani. Știu unde locuiește. Am numărul 
lor de interfon. Știu la ce școală merge. Mă voi regula în gâtlejul 
tăiat și tu vei fi chemat să-ţi identifici fiul, însă deoarece nu l-ai 
văzut niciodată nu-l vei putea recunoaște. Vei dezminţi atât 
capul, cât și corpul. S-a mai întâmplat și înainte. Toată spoiala ta 
culturală va deveni evidentă.” 

„Există fisuri în zidurile tale putrede. Le vei descoperi în 
momentul morții. Te vor copleși atunci când te voi tortura până 
ce vei muri.” 

Citiseră suficient. S-au privit din nou. 

— Există dischete aici? s-a interesat Hjelm. 

Chavez a încuviințat scurt din cap și a copiat întregul „folder 
al urii”. 

— Ce spui? a întrebat Hjelm. 

— Modul de exprimare sună cunoscut, a spus Chavez, a băgat 
discheta în buzunar și a continuat. Cum ar trebui să arate 
scenariul? Individul care a scris mailurile să fi fost oare atât de 
familiarizat cu obiceiurile Asasinului din Kentucky încât să 
reușească să le copieze perfect? In acest caz, de unde a obţinut 


informaţiile? 

— Nu pot fi obţinute, oare, de la prietenii tăi Fans of American 
Serial Killers? Doar par să se priceapă toţi la computere. 

— Așa că a aflat când fusese rezervat biletul de întoarcere și a 
așteptat la aeroport. Restul a fost doar o întâmplare. 

— Sau din contră: planificat exact. La o cercetare mai 
temeinică, Edwin Reynolds ar fi putut de fapt să fie Laban 
Jeremias Hassel. 

Chavez a rămas tăcut un timp, sortându-și impresiile. Hjelm 
avea senzaţia că poate să vadă cum i se micșora câmpul vizual. 
Chavez a sintetizat: 

— Sosește din Suedia cu avionul dinainte, așteaptă la 
aeroport vreo oră, lovește și se întoarce înapoi cu un pașaport 
fals. Cu toate că ar fi putut la fel de bine să angajeze un 
profesionist... 

Au căzut într-o tăcere comună de câteva clipe și au controlat 
cu atenţie scenariul. 

— Mergem? a spus în cele din urmă Hjelm. 

Chavez a aprobat. 

Au mers până în cartierul fatal pe jos, luând-o pe strada 
Hentverkargatan, au traversat piaţeta Kungsholm și, în sus, pe 
strada Pipersgatan; era ca și cum ar fi închis un cerc. Sau ar fi 
legat un sac la gură. Ploaia îi biciuia dintr-o parte. Au dat colțul 
spre trepte, au urcat pe stânca Kungsklippan și au intrat în 
clădire. In fața ușii, Chavez și-a scos pistolul și a spus: 

— S-ar putea ca ea să-l fi prevenit. 

Hjelm a reflectat un moment A scos apoi și el la iveală arma 
de serviciu și a sunat. 

Laban Hassel le-a deschis pe loc. A privit inexpresiv la gurile 
de pistol și a spus cu voce scăzută: 

— Nu fiţi caraghioși. 

Scenariul s-a prăbușit ca un castel din cărţi de joc. Laban 
Hassel era fie extrem de uns cu toate alffiile, fie total 
nepericulos. 

L-au urmat în întunericul din cameră; transperantul era din 
nou lăsat, ecranul computerului își împrăștia lumina apatică. 
Chavez a ridicat transperantul încă o dată; nu mai era nici un 
soare care să poată să te ameţească - Laban abia dacă a cilipit 
atunci când lumina palidă i s-a strecurat în ochi. Era ca și cum s- 
ar fi aflat în afara oricăror reacţii pământești. 


S-a așezat și a început să fixeze masa putredă. Totul era 
cunoscut. Totul era schimbat Au rămas în picioare, ţinându-și 
armele ridicate. S-a lăsat ameninţat fără să protesteze. 

— Elisabeth Berntsson de la ziar a sunat, a spus el liniștit. A 
fost de părere că ar trebui să fug. 

— Nu privi peste umăr, a spus Hjelm, s-a așezat și a băgat 
pistolul în tocul de la subrat. 

Laban Hassel zâmbi pieziș. 

— Frapant, nu-i așa? 

— L-ai omorât? a întrebat Hjelm direct. 

Laban și-a ridicat privirea un moment, s-a uitat fix în ochii lui 
Hjelm și a spus: 

— O foarte bună întrebare, o întrebare foarte bună. 

— Şi n-avem, de asemenea, și un răspuns foarte, foarte bun? 

Însă Laban n-a mai spus nimic acum. Se uita fix în jos, la 
masa lui și strângea din fălci. 

Hjelm a schimbat macazul: 

— Ce s-a întâmplat în ianuarie? 

Tăcere absolută. O nouă încercare: 

— Știm că te-ai înscris la universitate acum trei ani dar că, 
după aceea, n-ai terminat nici măcar un singur curs. E posibil să 
fi reușit să trișezi încă o vreme și să primești împrumutul de 
studii. Dar următorii doi ani, din ce-ai trăit atunci? 

— KAS, a răspuns Laban Hassel. Ajutor social. Pe urmă, a 
încetat. 

— Anul ăsta în ianuarie, a completat Hjelm. 

Hassel s-a uitat la el. 

— Poţi tu oare să înţelegi gradul de umilinţă la care e supus 
cineva care solicită ajutorul social? Poţi tu să înţelegi cum te 
simţi când ţi se arată deschis neîncrederea, iar după aceea ești 
investigat în amănunţime? Poţi tu să înţelegi cum te simţi atunci 
când ei ajung la concluzia că tatăl tău este prea renumit și prea 
bine situat pentru ca ajutorul social să intre în discuţie? N-a fost 
suficient că acesta a atârnat ca o umbră aducătoare de 
nenorociri deasupra întregii mele vieţi, a avut grijă, de 
asemenea, ca nici măcar bani să nu primesc pentru a 
supravieţui. 

— Asta a sporit și mai mult ura... 

— Prima ameninţare a fost spontană. Am vomitat doar totul 
afară din mine cu ajutorul computerului. Mi-a venit apoi ideea că 


aș putea să trimit izbucnirea sub formă de e-mail. Pe urmă, s-a 
transformat într-o idee fixă. 

— De ce l-ai ameninţat pe fratele tău vitreg Conny? 

Expresia lui Laban Hassel nu putea fi interpretată drept nimic 
altceva decât ca o scârbă totală față de sine însuși. 

— Este singurul lucru pe care-l regret... 

— Să-i tai gâtul unui copil de șase ani și să te regulezi în 
gâtlejul retezat? 

— Incetează, acum. Nu l-am ameninţat pe puști, numai pe 
taică-meu. 

— L-ai întâlnit pe Conny? 

— ÎI întâlnesc din când în când. Suntem prieteni. Până și 
mamei lui, Ingela, pare să-i placă de mine. Suntem de vârste 
apropiate. Știi când am văzut-o pentru prima oară? 

— Nu. 

— Probabil că aveam paisprezece, cincisprezece ani. Eram 
afară și mă plimbam cu mama pe strada Hamngatan. Şi, ca și 
cum n-ar fi fost suficient de penibil să ieși să te plimbi cu mama 
la vârsta aceea, l-am zărit pe taică-meu pe partea cealaltă a 
străzii. Împreună cu Ingela. Am văzut că ne zărise însă, în loc să 
încerce să ascundă adolescenta de șaptesprezece ani de la 
braţul lui, a preferat să se dedea la giugiuleli grosolane cu ea în 
plină stradă. Mama și cu mine am avut parte de un spectacol 
exclusiv. 

— Asta s-a petrecut înainte de divorţ? 

— Da. Ce-i drept, atmosfera de acasă era infernală, însă, la 
suprafaţă, eram încă o familie. Chestia asta a distrus orice iluzie. 

— În ce fel, infernală? 

— Există un fel de părere unanimă că e mult mai rău pentru 
copii dacă părinţii se ceartă decât dacă-și ţin gura și se prefac. 
Asta este cea mai rea formă de făţărnicie, deoarece copiii 
ghicesc întotdeauna adevărul. Ceea ce domnea acasă la noi era 
o tăcere infernală, de gheaţă. ladul nu e fierbinte, e rece. Zero 
absolut. Am străbătut degerat de frig peisajul polar al copilăriei. 
Și, pe deasupra, o absenţă care putea să se manifeste oricând, 
de exemplu meciurile de fotbal la care promisese că vine, dar la 
care nu apărea niciodată, tot timpul același lucru. Ca să vină 
apoi acasă numai pentru a congela tot apartamentul acela 
afurisit. 

— Ai talent literar, a spus Hjelm, se aude. De ce să-ţi baţi joc 


de el scriindu-i tatălui tău scrisori pline de ură? 

— Cred că a fost un fel de exorcizare, a spus gânditor Laban. 
Trebuia să-mi scot diavolul din sânge. Diavolul îngheţului. Într- 
un anume fel, aș fi putut la fel de bine să mă abțin să-i trimit tot 
rahatul ăla. 

— Putea să devină un roman... 

Laban se uita în ochii lui Hjelm și clipea intens. Poate că 
începea să se stabilească între ei un fel de contact. 

— Poate că da, spuse el. Pe de altă parte, voiam să-i văd 
reacţiile. Voiam să văd dacă se putea remarca ceva pe el atunci 
când ne întâlneam. Poate că exista, de asemenea, și un fel de 
speranţă zadarnică că i se va confesa fiului său. Dacă măcar o 
singură dată mi-ar fi dat să înţeleg că e ameninţat aș fi încetat 
pe loc, de asta sunt sigur. Dar nimic. Nici cea mai mică urmă. 
Același jargon învechit și obosit continua de fiecare dată când 
ne întâlneam. Nici măcar nu cred că i-a trecut prin minte că 
răutatea care i se reproșa în scrisori avea ceva de-a face cu rolul 
lui de părinte. 

— Nu sunt chiar sigur de asta, spuse Chavez de lângă 
fereastră. Ştii care era parola lui de la computer? 

Fără un cuvânt, Laban Hassel a privit peste umăr. 

— Laban, a spus Chavez. L-A-B-A-N. 

— De ce crezi că ţi-a telefonat Elisabeth Berntsson? a întrebat 
Hjelm. Era pregătită să ia totul asupra ei pentru a te ţine pe tine 
în afară. De ce crezi că te bănuia ea? 

— De ce crezi tu că păstra tatăl tău toate e-mailurile tale într- 
un folder care se numește „ură”? l-a întrebat Chavez. Toate 
fișierele la care ne-am uitat fuseseră citite de cel puţin zece ori. 

— Ai așteptat ca e/să facă primul pas, a spus Hjelm. Și e/te-a 
așteptat pe tine să-l faci. Laban arăta ca și cum ar fi dispărut 
aproape din nou în el însuși. Nu trebuia lăsat să dispară cu totul. 
Hjelm a atacat: 

— Ce s-a întâmplat acum o lună? De ce ai început dintr-odată 
să azvârli e-mail după e-mail afară din tine? 

Laban a ridicat încet privirea; arăta ca și cum ar fi făcut un 
efort fizic enorm. Privirea s-a înfipt într-a lui Hjelm, uimitor de 
stabilă. 

— Atunci, am devenit mai apropiat de Ingela. Mi-a povestit 
despre Conny, despre naștere, că el nici măcar n-a vrut să-l 
vadă vreodată. 


— „Ai devenit mai apropiat”? Cât de apropiat? 

— M-am hotărât cu adevărat să-l omor. 

Hjelm și Chavez stăteau complet nemișcaţi. Hjelm încerca să 
formuleze întrebarea corectă. Aceasta a fost 

— Ai început să trimiţi un puhoi de scrisori de ameninţare cu 
intenţia de a-l omorî? 

— Da. 

— Şi în ultima îl faci să înţeleagă că-i cunoșteai planurile 
legate de New York și că-i vei lua viaţa într-un fel care-l va face 
să nu-și poată nici măcar striga durerea? Ştii cum a murit? 

— A fost asasinat... 

— Mai mult de-atât? 

— Nu. 

— A fost torturat până ce a murit, având corzile vocale 
blocate, astfel încât nimeni să nu-l poată auzi ţipând. Când ai 
plecat la New York? 

— N-am... 

— Când? Erai deja acolo și-l așteptai, sau ai venit numai cu 
puţin înainte de decolarea avionului? 

— Eu... 

— Cum ai aflat despre modus operandi al Asasinului din 
Kentucky? 

— De unde ai făcut rost de pașaportul lui Edwin Reynolds? 

— Cum ai reușit să te strecori pe lângă poliţie la Arlanda? 

Laban Hassel privea doar, cu ochii holbaţi, între focurile 
încrucișate. 

Hjelm s-a aplecat în faţă și a accentuat: 

— Unde erai în noaptea dintre 2 și 3 septembrie? 

— În iad, a spus Laban aproape neauzit. 

— Atunci ar fi trebuit să-ţi întâlneşti tatăl acolo, spuse Chavez. 
Mai aproape de iad decât se afla el exact atunci, nu ajunge fără 
îndoială nici o altă ființă umană încă în viaţă. 

Scenariul tehnicii de interogare spunea că acum Laban 
trebuia fie să se prăbușească, fie să dea înapoi total. Ceea ce s- 
a întâmplat a fost ceva între. Buzele nu se mișcau aproape 
deloc, iar el vorbea către masă, pe un ton ciudat de monoton: 

— E de neînțeles. Aproape că mă hotărâsem să fac pasul și, 
atunci, moare. Atunci, îl omoară altcineva. E absolut dement. 
Sau, mai curând, perfect logic O dreptate divină. O voinţă atât 
de puternică încât se materializează. Nu poate să fie o 


întâmplare, trebuie să fie destinul. Un destin la fel de grotesc ca 
și viaţa însăși. Un mesaj din locuri mai înalte. Și numai acum, 
acum când totul este irevocabil, înțeleg că nu l-aș fi omorât 
niciodată. Şi că nici măcar nu doream asta. Din contră. Voiam 
numai să-l pedepsesc. Voiam să-i vorbesc. Voiam să-l fac să 
arate cel mai mic semn de regret. 

Un moment, s-a lăsat tăcere. Apoi, Hjelm a repetat: 

— Unde erai în noaptea dintre 2 și 3 septembrie? 

— In Skărmarbrink, a șoptit Laban. La Ingela și Conny. 

Și Chavez a repetat la rândul său: 

— Ce s-a întâmplat cu o lună în urmă? Cât de mult te-ai 
apropiat de Ingela? 

— Foarte mult, a spus liniștit Laban. Mult prea aproape. N-a 
ajuns că m-am culcat cu mama fratelui meu, n-a ajuns că ea s-a 
culcat cu fiul detestatului tată al fiului ei și că aceste lucruri ne- 
au afectat puternic, dar am mai fost confruntaţi, de asemenea, 
și cu faptul că luasem o măsură comună, o măsură 
înspăimântătoare, având aceleași rădăcini, și asta a fost ceea ce 
m-a făcut să mă hotărăsc. Asta m-a făcut să trimit din ce în ce 
mai multe scrisori. Am făcut-o atunci, cu forțe unite. 

— Și care a fost măsura? 

Laban Hassel și-a întins gâtul mult înapoi și s-a holbat la 
tavan. Micul cioc de ţap sălta în timp ce spunea: 

— Că ne sterilizasem amândoi. 

Hjelm l-a privit pe Chavez. 

Chavez l-a privit pe Hjelm. 

— De ce? au întrebat în cor. 

Laban s-a ridicat, s-a dus la fereastră și a deschis-o. 

Se lăsase înserarea. Rafale de ploaie șuierau de colo-colo, pe 
deasupra orașului, și împrumutau pe alocuri puţină lumină de pe 
stradă. O adiere de toamnă i-a trecut prin păr și a navigat mai 
departe prin camera mirosind a mucegai. 

— Sângele blestemat revine, a spus Laban Hassel. 


10 
A SOSIT CLIPA. 
El e pe drum. 
Jocul urma să înceapă acum. 
Se mișcă fără zgomot prin cabana goală. Sacul de voiaj i se 
odihnește pe umăr. Face un zgomot, ca un fel de pârâit ușor în 


întuneric. 

Se oprește o clipă la fereastra de lângă ușa de la intrare. Un 
vuiet monoton, găunos, e produs de vântul de toamnă care 
vâjâie prin gaura circulară din apropierea broaștei. 

Își ridică privirea de la gaura din fereastră și întâmpină 
furtuna nocturnă de toamnă care prăvălește peste tot diluvii de 
ploaie, prin pădurea cufundată într-o beznă ca de smoală. Când 
pășește pe terasa din fața casei și ploaia îi izbește obrajii, el 
simte un cu totul alt vânt. Un vânt uscat, de deșert. Vântul 
coboară ca un vârtej de pe Platoul Cumberland și vuiește prin 
casa rece ca gheaţa. 

În noapte, el vede umbra din dulap ca un fel de întuneric mai 
întunecat. O urmează. 

Pribegește prin ploaie. Umbra nu există. Tot ceea ce există 
este doar un ţel. Un întuneric și mai întunecat. 

Se așază în Saab-ul de culoare bej și pornește. Drumurile sunt 
mai degrabă poteci. Ocolește meticulos pârâiașele cu aparenţă 
de râuri și se menţine în echilibru pe crestele șuvoaielor de apă 
până când primele lumini ale civilizaţiei încep să coloreze 
rafalele de ploaie și el descoperă scara din spatele ușii secrete 
care se înțepenise în mâneca unui pardesiu. Face primul pas, 
apoi pe al doilea. Lumina dispare, mirosul dulceag de praf 
revine, praful care zace compact în automobilul care tocmai 
cotește pe drumul principal. Faruri difuze de mașini trec ca un 
vârtej pe lângă el. Faţade luminate de clădiri încep să se 
contureze în jurul lui. Întunericul capătă nuanţe, el nu numai că 
simte balustrada umedă, rece ca gheaţa, el o vede, de 
asemenea, o întrezărește ca pe o panglică ștearsă care se 
prăbușește în jos, către prăpastie, ca un veșnic tovarăș de drum 
șerpuitor al treptelor scrâșnind din cauza nisipului și zgărie-norul 
se ridică ciudat de singur lângă intrarea în oraș. Il vede așezat 
ușor înspre dreapta și conduce de-a lungul străzii care are o linie 
verde trasată în mijlocul ei. Nu cunoaște nici un nume, cunoaște 
numai drumul, știe numărul de trepte, el știe numărul exact de 
trepte până jos, până la ușa încadrată de lumină pe care 
aproape că o zărește acum, o licărire de o clipă, acolo, jos. Ştie 
exact când trebuie făcută fiecare mișcare a volanului și conduce 
acum în jurul stadionului cu turnul acela vechi cu ceas și se află 
foarte aproape. Din nou pădurea, el se menţine în echilibru pe 
muchia civilizaţiei: pe una dintre părţi, complexe de clădiri, pe 


cealaltă, nocturna pădure primordială prin care își croiește 
anevoios drum în jos, până când conturul ușii devine vizibil. Ca o 
ramă de icoană, în jurul unui întuneric mai luminos decât oricare 
lumină, ţâșnește din spatele ușii lumina. O aură care arată 
drumul. 

Conduce spre dreapta. Contururi obscure de vapoare prost 
iluminate luminează vag șirurile de birouri și depozite. În afară 
de asta, nimic. 

Oprește mașina într-un loc de parcare liber și se îndreaptă cu 
pași egali, distincţi, către apă. Ploaia este catapultată dintr-o 
parte în alta; nu-l poate ajunge. El vede o ușă acum, lumina vine 
de acolo, dinăuntru. Nu se aude niciun zgomot. Au mai rămas 
doar câţiva pași. Ceva face clinc acolo, în spate. Și cheia scoate 
un clinchet ușor când intră în broască. O răsucește, deschide 
ușa grea, o închide în urma lui și deschide sacul de voiaj, întinde 
un prosop pe dușumea, exact în faţa ușii și se așază pe el să se 
scurgă de ploaie, își schimbă apoi pantofii, bagă înapoi în sac 
prosopul și pantofii uzi, scoate o lanternă și coboară treptele 
scării, ca vârful unui con de lumină solitar. Se oprește în faţa ușii 
care este acum luminată de roiul de raze ale aurei lui 
strălucitoare. Rămâne nemișcat acolo, îi vine greu să respire. 

Lasă lanterna să se rotească de jur-împrejurul localului de la 
subsol. Nimic nu s-a schimbat. Vechituri într-unul dintre colțuri, 
depozitul de cartoane stivuite cu atenţie, în celălalt colț și, ceva 
mai departe, suprafaţa goală, pardoseala de ciment, 
întotdeauna bine frecată, cu canalul de scurgere și cu scaunul 
greu de fontă. Se ascunde în spatele șirului cel mai îndepărtat 
de cartoane, se așază pe jos, cu spinarea rezemată de zidul de 
piatră rece, stinge lanterna și așteaptă. 

Stă cu ochii îndreptaţi spre ușă. Acolo, în spatele ei, arde în 
flăcări. Continuă să stea. Așteaptă. 

Pierde contactul cu timpul. Minutele trec - sau secundele, sau 
orele. Ochii se obișnuiesc cu întunericul. Decorul umed, de 
pivniţă, începe încet să se developeze. Ușa apare acum deslușit 
deasupra scării, la vreo zece metri distanţă. N-o părăsește din 
priviri. 

Timpul trece. Totul e tăcut. Așteaptă. 

Apoi, o cheie este introdusă în broască. Doi bărbaţi intră 
înăuntru, unul mai în vârstă și unul mai tânăr. Nu poate să le 
deslușească trăsăturile. Discută cu voce scăzută, însă intens, în 


limba aceea străină, în timp ce coboară treptele. 

Pe neașteptate, ceva se întâmplă. Se petrece rapid. Bărbatul 
mai în vârstă apasă ceva pe gâtul celui mai tânăr. Acesta leșină 
pe loc. Cel mai în vârstă îl târăște până la scaunul greu de fontă, 
scoate afară dintr-o servietă niște curele din piele și îi leagă 
bărbatului picioarele, braţele și corpul. Pe urmă, se apleacă din 
nou asupra servietei. 

Acum vine momentul când el deschide ușa și totul i se 
dezvăluie. Lumina năvălește afară. El pășește în împărăţia 
veșnică. 

Bărbatul mai vârstnic scoate din servietă o seringă ceva mai 
mare, asemănătoare celor folosite pentru cai și o introduce cu 
mână de expert dintr-o parte, în gâtul celui lipsit de cunoștință. 
Ajustează câteva şuruburi micuţe aflate pe partea superioară a 
mecanismului. 

El tresare în spatele cartoanelor; aproape să le dărâme. 

Bărbatul mai în vârstă înșiră o serie de instrumente 
chirurgicale pe pardoseala de ciment, într-o ordine meticuloasă. 
Cel mai departe, în partea dreaptă, se află încă un obiect mare, 
asemănător unei canule. 

În cele din urmă, începe să-l pălmuiască pe cel lipsit de 
cunoștință peste față, mai tare și mai tare, până când acesta 
începe să tremure. Capul i se stabilizează. Corpul strâns legat se 
zgâlțâie puternic, însă scaunul rămâne complet nemișcat. Nici 
un sunet nu se aude. 

Bărbatul mai vârstnic spune câteva cuvinte în surdină și se 
apleacă spre cealaltă seringă de cal. Când se apleacă într-o 
parte, pentru a injecta în locul exact dorit, o lumină difuză 
pătrunde înăuntru de nu se știe unde și îi luminează chipul. 
Timp de o secundă, chipul îi apare pe deplin deslușit. 

Atunci vine momentul când el tresare cu adevărat. Un carton 
cade. 

Bărbatul mai în vârstă rămâne complet ţeapăn. Lasă canula 
pe pardoseală și începe să se miște. Se apropie repede. 

A sosit clipa, gândește celălalt, și iese afară din ascunzătoare. 

11 

MICROBUZUL PĂREA CĂ IMITĂ ZBORUL ÎN PICAJ al unui liliac 
prin noaptea ploioasă. Vederea în întuneric era conectată, 
simţul spațiului desăvârșit. 

Cu toate că liliacul poate că nici nu zboară în picaj. 


Și, chiar, puteau ei oare să vadă în întuneric? 

Şi-ar fi dorit să nu fi băut și whisky-ul acela din urmă. 

— Unde naiba ne aflăm? 

— Pe toți dracii, dacă Matte nu s-a prăbușit cu totul acolo, în 
faţă. 

— Drace, nu-i ăsta turnul ăla înclinat? Ai condus până în 
Spania afurisitule? 

— ltalia! Italia! Mi-e dor de Italia, frumoasa plajă a Italiei... 

— Ține-ţi gura! 

— E gazometrul. Singurul care se înclină e creierul tău. 

— Creierul înclinat din Skarpnăck. 

— Microbuzul înclinat din Frihamnen. Ce tehnică de a lua 
curbele! 

— Unde naiba ne duci? Matte! 

S-a uitat peste umăr. 

Era o harababură înspăimântătoare acolo, în spate. O să-i ia 
toată dimineaţa până va reuși să facă ordine după ei. Sticlele se 
amestecau cu crosele de innebandy”, iar figurile alea cețoase 
se zvârcoleau una peste alta, ca un grup scârbos de șerpi, 
homo-erotici. 

— Gärdet, a spus el. Locuiești aici, Steffe. Dacă-ţi mai 
amintești. 

— Dar ne-ai plimbat de jur-împrejur în tot Gărdet-ul dracului! 
N-ar fi trebuit să te lăsăm să conduci. 

— Tipul care a picat la proba de conducere de șase ori. 

— Incearcă acum să ajungi acolo unde trebuie. Știu că ești din 
Nynăshamn, dar de vreo câteva ori probabil că tot ai fost în 
Stockholm. 

— Sau măcar ai auzit vorbindu-se despre el. 

— Regele locuiește acolo. Asta, poate c-o știi. 

— Locuiește într-adevăr la Palat? Sau la Drottningsholm? 
Întrebare încuietoare. 

— Ce dracu te-a apucat? Vrei să-i trimiţi scrisori de admiraţie? 

— „Drăguţule de rege, ai putea oare trimite un smoc din părul 
pubian al Victoriei unui celibatar cu rădăcini în Clasa muncitoare 
din Säffle?” 

— Dreapta, acum. Dreapta, paiaţă! 

— Tâmpitu' dracului! 


15 Sport practicat în special în Suedia. Hochei pe suprafaţă uscată. O combinaţie între 
hochei și fotbal. 


Obosise și a cotit la stânga, din pură răutate. Un muget 
general s-a răspândit în microbuz. 

— Căpăţână bolnavă! 

— Neghiobu' dracului! 

— Porc idiot! 

Microbuzul aluneca de-a lungul unui drum îngust, întunecos, 
care se diviza în patru, a ales la întâmplare unul dintre ele și 
mașina ar fi putut fi oprită în orice moment de vreo neașteptată 
barieră metalică și de o santinelă dură, de tip macho-latin, cu o 
ţigară de foi înfiptă în colţul gurii. 

Nu s-a întâmplat așa ceva. În schimb, la o distanţă de vreo 
cincizeci de metri, s-a întrezărit un automobil combi vechi și 
închis la culoare, un Volvo. Din ţeava de eșapament ieșea fum. 
Mașina bara tot drumul. 

A frânat până aproape să se oprească. Mai erau treizeci de 
metri până la mașină, când a văzut un bărbat lângă ea, în plină 
acţiune. Avea capul acoperit cu un ciorap tricotat, ca bandiții. A 
îndesat ceva în portbagaj, s-a aruncat în mașină și a accelerat, 
pornind cu un scrâșnet de roți. Când fumul s-a împrăștiat, a 
văzut că zăcea ceva pe drum. Un pachet mare, cu contururi 
neliniștitoare. 

Trei dintre băieţandrii care erau oarecum mai aproape de a fi 
treji s-au ridicat în picioare, pe deasupra lui. 

— Ce dracu a fost asta? 

— Spargere? ` 

— Pe toți dracii din iad! In ce naiba ne-ai băgat, Matte? O 
ștergem. 

A lăsat microbuzul să alunece încet spre obiectul împachetat 
în pătură. Farurile îi insuflau viaţă ploii. Aceasta bătea zdravăn 
în pătură. 

A oprit microbuzul și a ieșit afară, în furtună. L-au urmat. S-a 
aplecat și a început să desfacă pătura. 

Un chip s-a holbat la el. Alb ca creta, cu o expresie uimită a 
feţei și privirea goală. Ploaia bătea în globurile ochilor. Pleoapele 
nu făceau nici o încercare să-i oprească loviturile. 

S-au tras înapoi și au privit fix, în tăcere, faţa albă care ieșea 
de sub pătura înmuiată de ploaie și lumina noaptea. 

— Drace! a șoptit cineva. 

— O ștergem, a șoptit un altul. 

— Nu putem să-l părăsim, a spus el. 


Cineva l-a prins de gulerul jachetei și și-a apropiat faţa de a 
lui: 

— Ba da. Putem. Mă auzi Matte? Chestia asta nu ne privește. 

— Ai băut, spuse un altul ce părea mai treaz. Gândește-te la 
consecinţe. 

S-au întors la microbuz. Atmosfera era cu totul alta acum. 

El a mai rămas un moment și a privit cadavrul cu o fascinaţie 
îndărătnică. Era prima dată când vedea un om mort. 

S-a întors la locul său de șofer. Microbuzul mustea de ploaia 
care urma să îmbibe tapiţeria și s-o facă să mucegăiască. Dar 
asta nu era ceva la care să se gândească atunci când a învârtit 
cheia în contactul mașinii. 


12 

GUNNAR NYBERG LOCUIA ÎNTR-UN APARTAMENT DE TREI 
CAMERE în Nacka, la numai un cvartal de biserica unde putea fi 
auzit adesea cântând cu glas sonor. Atunci când, cu câteva 
nopţi în urmă, patul se prăbușise cu zgomot, considerase asta 
drept un semn prevestitor. Se trezise cu doi clești microscopici 
înfipţi în gât. Îi strângeau tare corzile vocale, nu va mai putea 
niciodată să cânte. Îi luase timp îndelungat să-i scoată afară, nu 
din gât, ci din creier. Continuase să zacă printre resturile patului 
și lăsase cleștii să dispară. În jurul lui, se vedeau scândurile 
rupte, ascuţite la vârf. Încetul cu încetul, înţelesese ce noroc a 
avut. Începuse să râdă. Durase câteva ore până când fusese în 
stare să se calmeze. 

Întâmplarea periculoasă a avut ca rezultat două acţiuni 
concrete. Pe de o parte, a început să ţină cură de slăbire; 
desigur că-și dădea seama că nu era momentul potrivit, cu 
Asasinul din Kentucky bântuind pe la ferestre, însă necesitatea 
era din ce în ce mai acută, iar colapsul patului a fost ultima 
picătură. Pe de altă parte, a cumpărat un pat nou, special 
proiectat pentru supraponderali. Asta însemna să privească 
adevărul în faţă, a fost el de părere: să se ia singur de guler. 

În acel pat, desenat special pentru supraponderali, i-a fost 
întrerupt, de un ţârâit oribil, clasicul vis al celibatarilor despre 
tinere femei și pofticioase. Trecuse un timp îndelungat de când 
nu mai primise telefoane nocturne și i-a luat o vreme până să 
înţeleagă despre ce anume era vorba. Primul lucru care i-a venit 
în minte, când a devenit clar pentru el că telefonul era cel care 


produsese ţâărâitul, a fost, destul de ciudat, fosta lui nevastă. | 
se întâmplase ceva Gunillei? Când a auzit vocea tipică de poliţist 
răsunând în receptor, l-a izbit faptul că, după toate 
probabilitățile, el ar fi fost ultimul contactat dacă despre asta ar 
fi fost vorba. 

— E cineva acolo? a întrebat pentru a doua oară vocea de 
poliţist. 

Lui Nyberg i-a revenit glasul. | s-a părut că suna ca o mașină 
de treierat: 

— Nyberg aici. 

— Poliţia din Stockholm, a spus vocea. Avem un ordin în 
vigoare referitor la faptul că astea trebuie - cum se numesc? — 
„decesele dubioase” trebuie să-ţi fie direct raportate. Corect? 

— Nu știu exact ce înseamnă asta, dar e corect, da. 

— Avem un omor în Frihamnen, care poate fi clasificat drept 
unul din astea. 

Nyberg a reacţionat pe loc. 

— Are victima două găuri mici pe gât, cumva? 

— Eşti treaz? a întrebat bănuitor polițistul. Vampirii aparţin 
visurilor. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu știu, a spus rezervat vocea. 

Nyberg reuși să-și procure o descriere minuțioasă a drumului, 
închise telefonul, se scutură puternic, își trase obișnuitele lui 
haine jerpelite pe el, luă cheia apartamentului și pe cea a 
mașinii, se dădu peste cap - așa crezu el - în jos, pe trepte, și 
porni la drum în vechiul său Renault. _ 

Drumurile biciuite de ploaie erau total pustii. Incerca să se 
gândească la Asasinul din Kentucky, la micul clește care, cu o 
mânuire rapidă, îi răpea unui om cea mai caracteristică 
trăsătură particulară, vocea, precum și la întreaga serie de 
influențe americane asemănătoare, dar nu reușea. Trezirea 
bruscă îi readusese în minte ceea ce dorea el cel mai mult să 
inhibe. 

La începutul anilor șaptezeci, Gunnar Nyberg fusese Mr 
Sweden, un culturist vandabil internaţional, activ în același timp 
în poliția din Norrmalm și întreținând anumite contacte cu ceea 
ce va fi denumit mai târziu Bassebolligan, adică cei mai cruzi 
polițiști din istoria poliției suedeze. Insă pe vremea aceea, el se 
mutase deja în Nacka și renunţase la steroizi. Şi își pierduse 


familia. 

Fusese cu adevărat un diavol dezgustător. Când se gândea la 
asta, se simţea întotdeauna obligat să închidă ochii și, de fapt, 
putea să facă asta destul de bine acum, pe șoseaua pustie care 
ducea la Värmdö. 

Tot ce-a năvălit în el atunci când, pentru o secundă doar, a 
închis ochii... Toate molestările acelea, toată acea răbdare 
pierdută deja dinainte, toate atacurile de furie excesivă 
provocate de steroizi. 

De aproape un an, se ducea adesea prin școli și le vorbea 
elevilor. El însuși era o victimă a efectelor secundare ale 
steroizilor anabolizanţi și, în munca lui, vedea zilnic cum abuzul 
creștea în oraș și putea să miroasă pe loc o persoană care 
folosea steroizi. Preotul parohiei îl rugase să-l ajute și, cu totul 
contrar voinţei sale, se dusese la primul liceu. Însă elevii îl 
ascultau; cu toate că aproape întreaga lui masă de mușchi se 
transformase în grăsimea care rupsese patul, el continua să fie 
o persoană impunătoare. Se menținea la un nivel scăzut al 
discursului, le arăta fotografii înfricoșătoare, acompaniate de un 
ton aproape ironic de obiectiv și, eventual, se găsea pe undeva 
câte unul care, datorită lui, să se oprească din consumul abuziv 
de steroizi. 

Însă voalul pocăinţei era subţire; se sfâșiase din nou. Din 
spatele pleoapelor, l-a asaltat ceea ce știa că va veni - 
întotdeauna venea. Ultima bătaie trasă nevestei, arcada mai 
curând explodată decât spartă a Gunillei, privirile îngrozite ale 
lui Tommy și ale Tanjei, priviri care i se întipăriseră în minte, 
pentru veșnicie. Ştia că imaginile acelea continuau să existe, în 
Uddevalla acum, unde se mutase familia pentru a fi cât mai 
departe posibil de el. Nu-i întâlnise de mai bine de cincisprezece 
ani, nici măcar o singură dată. Dacă s-ar fi lovit din întâmplare 
de copiii lui pe stradă, nu i-ar fi recunoscut. Viaţa lui fuzionase 
cu un vacuum gigantic. 

A fost obligat să oprească mașina. 

Pentru voi cânt! a strigat el fără cuvinte, ca și cum un cleşte i- 
ar fi prins strâns corzile vocale. Nu înţelegeţi că pentru voi cânt! 

Insă, nimeni nu-l auzea. Nimeni din lumea întreagă nu-l 
auzea. 

A început să conducă din nou încet pe șoseaua de Värmdö, a 
înconjurat curba lungă din jurul stâncii Danviksklippan și a 


trecut podul Danvikstull în ploaia care bătea, izbea, lovea. 

După aceea, a ajuns la destinaţie. Habar n-avea cum ajunsese 
acolo, ultimii kilometri dispăruseră fără urmă, purtați de vânt în 
interiorul marelui vacuum. 

La o oarecare distanţă înăuntru, în zona portului, a zărit bine- 
cunoscuta lumină albastră care se rotea cu mișcări circulare în 
rafalele de ploaie. l-a urmat raza, a condus încet pe aleile 
interioare și a oprit mașina lângă banda alb-albastră. Lumina 
albastră vâjâia neîntrerupt prin aer. 

Se aflau acolo trei mașini ale poliţiei, o ambulanţă. Şi Jan-Olov 
Hultin. 

Acesta stătea sub o umbrelă în mijlocul adunării de asistenţi 
de poliţie uzi până la piele și reușea, până și în acea vreme și 
acea situație, să-și arunce ochii printr-un teanc de hârtii. Nyberg 
s-a fofilat sub umbrela lui; trei sferturi din corp i-au rămas afară, 
în ploaie. 

— Ce avem aici? a întrebat. 

Hultin l-a privit neutru pe deasupra ochelarilor de bufniţă. 

— Vită-te și tu. 

— Găuri în gât? 

Hultin a tăcut. Apoi, a clătinat din cap. Nyberg a oftat adânc. 

S-a dus la pachetul învelit în pătură din mijlocul drumului 
îngust. O figură albă, cu ochi morţi care priveau fix în sus, la 
rafalele negre ca noaptea. Ploaia lovea necontenit în pupile. 

Nyberg s-a aplecat și i-a fost milă de ochii bărbatului. Și-a 
permis să-i închidă pleoapele și a început să studieze, stând pe 
vine, cadavrul. 

Era un bărbat în jur de douăzeci și cinci de ani. Un băieţandru. 

Ar fi putut să fie Tommy, și-a spus el. 

Apoi, s-a cutremurat de un gând neașteptat. Poate chiar era 
fiul său. N-ar fi avut nici cea mai mică șansă să-l recunoască. 

Nyberg și-a alungat gândul, un buldog uriaș, în ploaia 
torențială. 

S-a uitat la gâtul descoperit. Nici un semn. Însă exact în 
mijlocul zonei inimii, cu o precizie perfectă, patru găuri de glonţ. 
Cursese foarte puţin sânge. Moartea trebuie că fusese 
instantanee. 

Și-a ridicat gemând trupul greu și s-a întors la Hultin, ale cărui 
hârtii rămăseseră uscate ca iasca sub umbrelă. 

— Chiar are ceva de-a face cu noi? l-a întrebat Nyberg. 


Hultin a ridicat din umeri. 

— E cel mai promiţător caz de până acum. Există anumite 
detalii. 

Nyberg a așteptat răbdător continuarea. Era lipsit de sens să 
încerce să se mai strecoare sub umbrela lui Hultin; ultima 
bucăţică a corpului rămasă uscată se udase deja. 

— La ora 03:12, un paznic de la întreprinderea Linkcoop a 
telefonat la poliţie și a raportat o spargere dată într-unul dintre 
sediile firmei. Poliţia era deja pe drum, atunci. Mai exact, cu 
puţin mai înainte, la 03:07, centrala SOS avusese o convorbire 
cu un bărbat anonim care telefona dintr-o cabină telefonică 
aflată în piața Stureplan. Vrei s-o auzi? 

Nyberg a încuviinţat scurt din cap. Hultin s-a vârât pe 
jumătate într-una dintre mașinile goale ale poliţiei și a introdus o 
bandă în aparatul de radio. 

La început, s-a auzit doar un băzâit. Apoi, a apărut vocea 
ambalată a unui bărbat. 

— Poliţia, vă rog. 

Apoi tăcere și, din nou, un băzâit și o femeie: 

— Poliţia. 

— In portul Frihamnen se află un cadavru, a șuierat vocea cea 
înfierbântată. 

— Unde anume, mai precis? 

— Nu știu cum se numește drumul. Un drum îngust, puţin 
către interior, în apropierea apei. Zace în mijlocul drumului. N- 
aveţi cum să-l rataţi. 

— Cum vă numiţi și de unde sunaţi? 

— N-are importanţă. Un individ, cu un ciorap tras pe cap, 
tocmai se străduia să vâre în portbagaj un pachet asemănător. 
L-am luat prin surprindere. A luat-o la goană cu mașina într-o 
viteză a dracului. 

— Marca mașinii, numărul mașinii. 

Apoi, doar pârâituri și, pe urmă, o tăcere bruscă. Hultin a scos 
banda afară și a băgat-o înapoi în buzunarul interior al hainei. 

— Şi asta a fost tot? întrebă Nyberg. 

Hultin încuviinţă. 

— Poate să fie vorba de un omor dublu. Și, eventual, ciorapul 
de pe cap ar putea să indice un anume gen de profesionalism. 

— Oricum, e cam departe de omul nostru, spuse Nyberg și 
schimbă vorba: Paznicul e aici? 


Hultin a dat din cap în semn că da și a făcut un gest. Au 
pătruns în furnicarul de polițiști. Personalul ambulanţei începuse 
să aranjeze cadavrul pe o targă; Nyberg văzu cu coada ochiului 
că acesta era ţeapăn ca un băț. 

Au ocolit câteva rânduri de case și au ajuns la o gheretă de 
pază, din faţa unui șir de depozite, aparţinând întreprinderii 
Linkcoop; un logo aproape bizar clipea în patru culori îndrăzneţe 
deasupra intrării, contrastând izbitor cu lumina slabă, filtrată 
afară prin ploaie, din interiorul gheretei. 

Au intrat. Un paznic în uniformă stătea și bea cafea împreună 
cu nu mai puţin de trei asistenţi de poliție, de asemenea în 
uniformă. 

— lată ce numesc eu un paznic bine păzit, a comentat 
Nyberg. 

— Afară, în ploaie, a spus neutru Hultin. 

Ce trei polițiști au ieșit tropăind, cu coada între picioare. 
Paznicul s-a ridicat rapid și și-a adunat forţele. Era un bărbat 
tânăr, care părea să aibă cam douăzeci de ani, cu capul aproape 
ras și cu mușchi adevăraţi, bine hrăniţi. Mirosul de steroizi a 
izbit cu putere sensibilul organ olfactiv al lui Nyberg. Așa cum 
stătea paznicul acolo, în poziţie de drepţi, recunoștea genul cât 
se poate de bine: armata la vânători de munte sau la paza de 
coastă, școală ierarhică temeinică, consum abundent de 
preparate dopante, eventual o serie de cereri de înscriere la 
școala de ofițeri, sau de poliţie, care i-au fost refuzate, atitudine 
nu tocmai tolerantă cu privire la imigranţi, homosexuali, 
beneficiari de ajutor social, fumători, femei, copii, oameni... 

Gunnar Nyberg a trebuit să se străduiască să nu ajungă la un 
entuziasm la fel de mare pentru stereotipuri precum steroid- 
tipul din faţa lui. 

Au făcut câţiva pași înăuntru, în ghereta minusculă, 
împrăștiind apă în jurul lor. După toate probabilitățile, paznicul 
își petrecea nopţile aici împreună cu o ofertă voluminoasă de 
reviste pentru domni, gândea Nyberg, scufundându-se tot mai 
adânc în marasmul de stereotipuri. Nu-și dorea altceva decât să 
zărească un CD cu Recviemul lui Schnittke și revista Modern Art 
Forum în sertarul mesei, închis rapid; din păcate, ceea ce-i trecu 
prin fața ochilor, de sub mâinile rutinate ale paznicului, a fost 
doar logo-ul lui Aktuell Rapport’. 


16 Aktuell Rapport - revistă pornografică suedeză. 


Hultin a răsfoit prin hârtiile uscate ca iasca și a pescuit: 

— Benny Lundberg? 

— Prezent, a răspuns cu glas tare Benny Lundberg. 

— la loc. 

Paznicul ascultă ordinul și se așeză la masa uzată, în faţa unei 
baterii de opt monitoare de televiziune, care arătau toate 
interioarele negre ca noaptea ale magaziilor de marfă. Işi 
traseră fiecare către el taburetul său bine încălzit de fundul unui 
poliţist și se așezară. Ploaia bătea puternic în ghereta micuță. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat scurt Hultin. 

— Îmi făceam rondul obișnuit de la ora trei, am localizat o ușă 
spartă la una dintre magaziile noastre, am intrat înăuntru, am 
găsit locul în dezordine și am telefonat la poliție. 

— End of story, spuse Nyberg. 

— Yes, confirmă serios Benny Lundberg. 

— Au furat ceva? a întrebat Hultin. 

— Ce fel de cartoane? întrebă nu prea interesat Nyberg. 

— Echipament de computere. Linkcoop este o întreprindere 
de import-export de computere. Benny Lundberg suna ca și cum 
ar fi recitat o lecţie învățată pe de rost. 

— Ne uităm în depozit? întrebă Hultin cu aproximativ același 
grad de interes ca și Nyberg. 

Paznicul i-a condus prin ploaie la șirul de clădiri care 
aparțineau firmei Linkcoop. S-au îndreptat spre partea stângă a 
intrării cu logo-ul acela absurd care clipea și au ajuns la o ușă, 
dintr-o serie de uși asemănătoare, sus, pe o rampă de 
descărcare care se desfășura pe toată lungimea clădirii. Banda 
de plastic alb-albastră a poliţiei se afla deja pe poziţie, acolo 
sus. 

Au căutat o scară. Nu se afla nici una în apropiere, astfel încât 
a trebuit să se caţăre; n-a fost chiar ușor. In faţa ușii sparte, 
stăteau aceeași trei asistenţi de poliție care fuseseră de curând 
și băuseră cafea în ghereta de pază. Probabil că bănuiseră că 
superiorii lor erau pe drum către acolo. 

— Nu prea vă place ploaia, flăcăilor, a constatat Nyberg și s-a 
uitat de jur-împrejur în local. Era un depozit clasic, cartoane de 
dimensiuni diferite stăteau stivuite pe rafturi bine marcate. Cu 
toate că acum multe zăceau împrăștiate pe jos. Accesorii de 
computer se ițeau ușor ciufulite din unele cutii. Foarte puţin 
părea să fi fost furat. 


— Poate că au avut alte treburi, a comentat cu glas tare 
Nyberg. 

Hultin i-a aruncat o privire rapidă, dar inexpresivă și s-a întors 
spre Benny Lundberg: 

— Când ai intrat înăuntru, arăta exact la fel ca acum? 

Lundberg a încuviinţat cu capul și a aruncat o privire pe sub 
bretonul inexistent spre cei trei frați de suferinţă care stăteau 
încă nehotărâţi în faţa ușii. 

Hultin și Nyberg au cercetat conștiincioși spaţiul uriaș înainte 
de a-i mulțumi lui Benny Lundberg și de a se întoarce la vijelia 
nocturnă de toamnă. 

— Două întâmplări cu totul independente una de alta? spuse 
Nyberg. 

— Nu prea cred, replică Hultin. 

— Conflict între hoţi pentru împărţirea prăzii? 

— Nu prea cred, replică invariabil Hultin. 

— La trei și șapte, informatorul nostru anonim sună și anunţă 
cadavrul, când minute mai târziu, sună stereotipul-steroid 
Benny și anunţă spargerea și acum e ora patru, zero șase și 
zece secunde. Unde-i legătura? 

— Poţi să vorbești mâine cu Linkcoop. 

— Azi, l-a corectat Nyberg, meditând la inutilitatea faptului de 
a se duce acasă și a dormi două ore. 

— Arăţi ca și cum ai avea nevoie de cele două ore de somn, i- 
a spus Hultin telepatic. El însuși lăsă impresia de a fi pe de-a- 
ntregul lipsit de necesităţi atunci când porni prin ploaie, fără a-și 
uda nici măcar picioarele, către Volvoul său turbo. 


13 

A PRETINDE CĂ SE FĂCUSE VREUN PAS ÎNAINTE ar fi fost în 
mod cert o minciună - și totuși, ceva se schimbase în timpul 
nopţii. Atmosfera din „statul-major-al-bătăliei”, dacă nu chiar se 
schimbase, măcar se încălzise puţin. 

Arto S&derstedt își luase libertatea de a folosi mașina de 
serviciu pentru a-i livra pe cei cinci copii la diversele grădiniţe și 
școli; kilometri în plus, făcuţi de jur-împrejurul S&dermalmului, 
nu vor fi decontaţi nicăieri. Paul Hjelm nu semnase încă pentru a 
intra în posesia unei mașini de serviciu, ci se încăpăţânase ca, 
atâta timp cât mai era posibil, să stea nederanjat de 
aglomeraţia traficului în metroul din direcția Norsborg și să 


asculte muzică. Dimpotrivă, Jorge Chavez stătea înţepenit la 
coadă, conducând de la garsoniera sa din Rågsved, cartier în 
care revenise după ce închiriase o cameră în centrul orașului. În 
fiecare dimineaţă, se minuna la fel de copilărește de mărimea 
cozilor; părea că mașina ocupă un loc din ce în ce mai central în 
viața oamenilor, ca și cum distinctele contururi de metal 
înlocuiau contururile din ce în ce mai difuze ale identităţii 
personale. În fiecare dimineaţă, își promitea lui însuși să lase 
acasă vechiul BMW în ziua următoare; în fiecare dimineaţă, își 
încălca promisiunea pentru ca mai apoi să-și promită din nou. 
Devenise ca o formulă magică total ineficace. Gunnar Nyberg se 
dusese acasă, se culcase îmbrăcat în patul pentru supra- 
ponderali, dormise ca o focă lovită cu măciuca în cap - și se 
trezise două ore mai târziu ca o focă făcută cu adevărat pilaf. Ca 
și cum un norvegian violent își pierduse cu totul cumpătul în 
timpul ciomăgelii și continuase să lovească până când tot ce 
mai rămăsese era doar o bucată mare de trei metri pătraţi de 
carne vie. In cele din urmă, a obosit să tot fantazeze în jurul 
asemănării existente între el și primejduiţii pui mici și dulci de 
focă, s-a alăturat cozii înăcrite de mașini de pe șoseaua 
Vârmddleden și și-a atribuit dreptul de a fi cu mult mai acru 
decât companionii săi de coadă. Viggo Norlander sfidase 
programul lung de lucru și, la trei noaptea, se dusese la King 
Creole pentru o cucerire de ultimă oră. Ce-i drept reușise, însă 
undeva, în interiorul lui, începuse să-și dea seama de 
binefacerea faptului de a cunoaște puţin dama în chestiune 
înainte de a i se îngădui actului să înceapă; mai exact, dama din 
noaptea aceea se dovedise că avea ca unic scop să rămână 
însărcinată; imediat după îndeplinirea faptului, își trăsese 
hainele pe ea, ieșise în goană însămânţată și mulţumită pe ușă, 
scuipând drept în faţă menopauza și lăsând în urma ei, în pat, 
un inspector criminalist căruia îi căzuse falca. l-a luat o jumătate 
de oră s-o regăsească. In autobuzul de dimineaţă, dinspre 
Ostermalm, el căzuse în fantezii de tip transă cu privire la 
necunoscutul fiu celebru care-l vizita pe bătrânul poliţai 
celibatar la casa de bătrâni. Kerstin Holm se deplasa pe drumuri 
misterioase de la noul ei apartament de două camere, aflat pe 
undeva prin Vasastan; poate că, arzându-se cu vreo două relaţii 
amoroase cu colegii, încheiate în colaps, încerca acum să pună 
o distanță cât mai mare între viaţa privată și cea de serviciu. 


Oricum, nu se putea compara cu Jan-Olov Hultin, omul fără viaţă 
privată. Circula zvonul că acesta locuia cu nevastă și copii, încă 
nemutaţi de acasă, într-o vilă pe undeva, la nord de oraș și că 
juca fotbal, cu o brutalitate uluitoare, în echipa de veterani a 
Poliţiei din Stockholm, însă mai mult de atât nu putea fi stabilit. 
El era doar funcţia lui. Era ca un dumnezeu - prezenţă pură, 
acţiune pură. Ca persoana tatălui văzută prin ochii selectivi ai 
unui copil veșnic în vârstă de cinci ani. 

Foarte pe bună dreptate, el se afla deja acolo atunci când cei 
veniţi din toate acele direcţii și purtând toate acele experienţe 
cu ei au intrat în „statul-major-al-bătăliei” și, unul după altul, au 
simţit instinctiv atmosfera vag încălzită. 

Afară, ploaia continua să facă ravagii. Deoarece acest lucru 
avea întotdeauna un anume efect răcoritor asupra delicvenţei, 
ar fi trebuit ca din ce în ce mai puţine urme false să fie 
împrăștiate pe afară. 

Ceea ce s-a dezbătut la început a fost pista falsă Laban 
Hassel. Recapitularea rapidă făcută de Hjelm și Chavez a 
diminuat substanţial tragicul abisal al acesteia: fiul, obsedat de 
tată, își ameninţă tatăl absent, în scopul de a-i obţine atenţia și 
îi ia locul pe lângă mama fratelui vitreg, într-o relaţie pe 
jumătate incestuoasă, relaţie în care ambii descoperă că și-au 
eradicat capacitatea de reproducere din cauza tatălui, tată care 
este omorât aproape în același fel cu cel descris în scrisoarea de 
ameninţare. 

Aveau impresia că suna ca sinopsisul unei telenovele făcut în 
faţa șefului de programe al unui canal comercial de televiziune. 
Șeful de programe a replicat cu o voce terifiantă, prevestitoare 
de refuz: 

— Şi n-a făcut-o el? 

— Nu, au spus ambii în cor. Hjelm a adăugat: însă ușa poate 
să rămână întredeschisă. 

— OK. Gunnar? 

Nyberg a trecut posomorât și laconic prin întâmplările nopţii 
din portul Frihamnen. Când acesta a terminat, S&derstedt a spus 
ca un duș rece: 

— Pare aproape la fel de promiţător ca și exhibiţionistul din 
crângul Tantolunden. 

Simţindu-se privit fix, a explicat: 

— Acela care și-a luat-o de la echipa feminină de fotbal. 


— În orice caz, lăsăm şi ușa asta întredeschisă, spuse Hultin 
punând punct. 

Cu toate dările de seamă pe jumătate răutăcioase și reacția 
indolentă a publicului, atmosfera a continuat să rămână 
încălzită. Undeva, în cele spuse, se afla potenţialul unei 
continuări. 

— Cine era? întrebă Chavez. Cadavrul din Frihamnen? 

— Neidentificat, a răspuns Hultin. Amprentele digitale n-au 
dat nimic. Un John Doe clasic, după cum obișnuiesc americanii 
să le spună cadavrelor neidentificate. În jur de douăzeci și cinci 
de ani, blond închis, nimic în plus. Nici autopsia n-a venit cu 
nimic nou. Patru împușcături în inimă pot, fără dubii, să fie 
considerate ca o scuză valabilă pentru deces. În rest, era 
sănătos tun. 

— Sănătos tun zăcea el pe masa de autopsie, a comentat 
Soderstedt, contând cu răceală pe faptul că va fi ignorat. 

Şi ignorat a fost. 

— Ne vom uita în jur, în portul Frihamnen, după un eventual 
vehicul pe care ar fi putut să-l lase în urma lui, a continuat 
Hultin. Gunnar se duce la întreprinderea Linkcoop pentru a 
discuta despre spargere. Trimitem amprentele  Interpolului 
pentru control și vor veni rudele unor persoane dispărute pentru 
a se uita la cadavru. Viggo poate să se ducă la legist și să obţină 
declaraţii. În rest, continuăm ca și înainte. 

A continua ca și înainte însemna, în practică, a continua să 
aștepte. Ţinând seama de condiţiile existente, părea ciudat că 
toţi au plecat de acolo cu speranţe înnoite. Nimeni n-ar fi putut 
să explice faptul acesta într-un alt fel decât că se manifesta 
capacitatea lor de a adulmeca prada iar simţul acesta al 
adulmecării era, la drept vorbind, singurul lucru pe care-l aveau 
în comun. lar această caracteristică a fost factorul decisiv atunci 
când Hultin, odată demult, îi selectase cu grijă. 

Până și Viggo Norlander, a cărui sarcină putea fi considerată 
încă o dată ca una lipsită de sens, se simţea oarecum înălţat 
sufletește - și asta nu putea fi explicat numai prin încăpățânata 
convingere pe care continua s-o aibă că genele lui tocmai erau 
pe cale de a fi transportate mai departe. Este drept că va fi 
obligat să-și petreacă restul zilei împreună cu rudele mai mult 
sau mai puţin disperate care, cel mai probabil, nu-i vor mai 
regăsi niciodată pe cei dragi, însă chiar și el se lăsase atras în 


oarecum nedefinita stare de expectativă. 

A trecut ca un vârtej pe la birou pentru a-și lua moderna, însă 
ușor maladiva lui geacă de piele. Până în clipa în care fusese 
bătut în cuie pe dușumea de mafia din Tallinn, purtase 
întotdeauna la serviciu un costum respectabil de funcţionar și, în 
general, exact asta, un funcţionar onorabil de poliţie cu 
încredere deplină în sistem, în disciplina ofițerească și în 
disciplina socială. Fusese educat într-o altă lume decât cea în 
care era el activ acum, acest lucru îi devenise evident, din ce în 
ce mai deslușit, în timpul Asasinu/ui Puterii și aceasta judecată 
fusese cea care-l condusese treptat la hotărârea disperată să 
lase la o parte întreaga disciplină, în care-și pusese toată 
încrederea, și să se ducă singur, din proprie iniţiativă, în Estonia 
pentru a rezolva cazul. Semnele pe care le-a căpătat acolo nu-i 
vor mai părăsi niciodată extremităţile. Loviturile zdravene de 
ciocan au pus capăt cu vigoare erei încrederii în viaţa lui de zi 
cu zi. Niciodată nu se va mai încrede în altcineva decât în el 
însuși. Și niciodată nu va mai avea cu adevărat încredere în el 
însuși. Și-a căutat refugiu, în schimb, la sexul care nu-l 
interesase niciodată în chip serios; burta a dispărut, chelia a 
dispărut și costumul de funcţionar a dispărut. A trecut la 
pulovere polo și la geaca de piele pentru care tocmai se abătuse 
în cameră ca s-o ia. 

Colegul de cameră, fostul adversar Arte Soderstedt, se 
așezase deja în fața computerului, însă privirea îi era pierdută 
departe, în vijelia de toamnă de afară. În prezent, erau prieteni 
buni, mai ales pentru că nu aveau nici cel mai mic lucru în 
comun și consideraseră acest fapt drept o excelentă bază 
pentru o prietenie. Un mic semn de încuviinţare cu capul a fost 
de ajuns, în timp ce Norlander și-a smuls geaca de piele și s-a 
dus prin diversele coridoare jos, la garajul de sub clădirea 
poliţiei, unde se afla parcat Volvo-ul său de serviciu. S-a așezat 
la volan și a ieșit afară pe strada Bergsgatan, care aducea mai 
curând cu fluviul Tome, imediat după topirea zăpezilor. Un 
torent de toamnă curgea năvalnic în jos, către strada 
Scheelegatan; personal, Viggo Norlander își croia drum în sus, în 
contra curentului, spre piaţa Fridhemsplan pentru a conduce 
mai departe, spre spitalul Karolinska. 

Va împlini cincizeci de ani într-un viitor nu tocmai îndepărtat. 
Cu aproape treizeci de ani în urmă, fusese însurat vreo doi ani, 


ani stupefiant de mizerabili. De atunci, orice timp petrecut 
alături de sexul opus fusese dat uitării, pentru ca acum să 
izbucnească într-o violentă criză de cincizeci de ani, cu aventuri 
de-o noapte, fără nici un fel de simţ critic. Până cu o noapte 
înainte, crezuse că era vorba de o sexualitate reprimată; acum, 
începea să-și dea seama că ceea ce auzea el era tic-tacul 
ceasului biologic. O înșiruire incomensurabilă de strămoși se 
întindea de la el până la Adam însuși și cu toţii băteau pe 
umărul urmașului și bătaia pe umăr se transforma într-un 
exigent tic-tac-tic-tac biologic și șirul începea să vorbească în 
cor, cu glasul uscat al subconștientului și să spună: „Nu lăsa să 
se oprească aici. Nu întrerupe linia neamului. Nu fi ultimul.” Și 
chiar dacă el niciodată, în întreaga lui viață, nu se aflase nici 
măcar în apropierea gândului de a deveni tată, acesta devenise 
acum predominant: ar putea să devină tată, voia să devină tată, 
trebuia să devină tată. Şi toate astea din cauza femeii aceleia 
ciudate, aproape de vârsta lui, care năvălise ca o briză de 
primăvară în apartamentul neatins de celibatar, de pe strada 
Benergatan, se lăsase însămânţată și dispăruse în vijelia de 
toamnă de afară. Totul durase numai un sfert de oră. Acum, 
aceasta purta înăuntrul ei viaţa lui. Era convins de asta. Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât mai convins era că, încă de atunci, 
văzuse deja asta pe ea. 

În afară de asta, aranjamentul era ideal. Genele lui vor trăi 
mai departe, bătăile pe umăr ale neamului vor înceta - și toate 
astea fără ca el să fie obligat să participe la greutăţile 
paternităţii. Ca o încununare, va fi căutat la casa de bătrâni de 
fiul deţinător al premiului Nobel care, dându-și seama pe 
neașteptate de unde îi venea talentul de excepţie, investise 
toată inteligenţa lui și o bună parte din capitalul enorm pentru 
a-și găsi tatăl, înainte ca acesta să moară, pentru a-i cădea în 
genunchi și a-i mulţumi pentru tot. 

Un tir care claxona l-a adus cu brutalitate înapoi la realitate, 
mai corect spus, pe jumătatea corectă a șoselei și asta exact în 
momentul corect pentru a face posibil virajul către legistul de la 
Karolinska, unde cadavrul necunoscut aștepta nerăbdător 
sosirea lui glorioasă. 

Viggo Norlander hălădui prin coridoarele care nu erau esenţial 
diferite de cele ale sediului poliţiei, se deplasă jos, în subsolul cu 
reputaţie proastă, fu întâmpinat de o soră, nu tocmai plină de 


inimă, din comandoul disciplinar și se trezi în faţa legendarului 
medic legist Sigvard Qvarfordt, un domn de cel puţin șaptezeci 
de ani, nesfârșit de distins și nesfârșit de târșâit, combinaţie pe 
care numai cercetătorii și medicii legiști și-o puteau permite în 
cadrul corpului medical. Riscul ca pacienţii să se plângă era 
minimal. Acesta era numit de toată lumea Kvar Fortl”, el 
rămăsese prea repede și prea îndelungat în postul pe care-l 
deţinea și se făcea remarcat prin glume răsuflate, dintre care 
una și-a făcut imediat apariţia: 

— Norlander, dintre toți oamenii posibili. Te afli aici pentru 
controlul medical? 

— Ştii bine de ce mă aflu aici, a spus rezervat Norlander. 

Kvar Fort a zornăit dintr-o pungă mică de plastic. 

— Moștenirea, a spus el și i-a întins-o pe loc lui Norlander. Așa 
numitul bagaj ușor, în rest, nu am nimic nou de adăugat. Un 
bărbat tânăr, sănătos și teafăr, a cărui ultimă masă a fost 
probabil compusă din hamburger de cea mai grasă spiţă. Destul 
de remarcabil, cu miere deasupra. Moartea a intervenit probabil 
între douăsprezece și trei noaptea, mai precis de atât nu se 
poate aproxima. Patru împușcături direct în inimă și, apoi, afară 
din inimă. Moarte instantanee. Din păcate, tic-tacul ceasului de 
mână nu s-a oprit, a adăugat și a arătat cu degetul punga de 
plastic. 

Norlander a primit un loc pe o bancă afară, în faţa camerei 
frigorifice, a fost înzestrat cu copii după rapoartele autopsiei și 
aștepta acum vizitele programate ale potențţialelor rude. 

In total, au venit șase bucăţi, înainte ca el să fie obligat să-și 
facă bagajul. Întâi, a sosit o pereche mai în vârstă, domnul și 
doamna Johnsson, al căror ginere dispăruse cu două săptămâni 
înainte. Deoarece hârtiile lui Norlander spuneau că ginerele, 
după toate probabilitățile, o tulise cu averea nu tocmai 
neînsemnată a fiicei în Bahrain, unde își făcuse rost de un 
harem, care devenise puţin cam scump de întreţinut, 
întrevederea a fost doar o simplă formalitate. 

Feţele perechii Johnsson au fost aruncate de la speranţă la 
disperare când au văzut mortul și au clătinat din cap în semn că 
nu. Se pare că nimic nu i-ar fi bucurat mai mult decât faptul de 
a-și revedea ginerele în mediul acela ambiant. 

Norlander a văzut cadavrul pentru prima oară. Stătea întins 


17 Kvar = a rămâne pe loc. Fort = repede. Joc de cuvinte. 


acolo, în sala rece ca gheaţa, cu uși de congelator de-a lungul 
pereţilor și parcă strălucea de alb ce era, în lumina de neon 
dezagreabil de stearpă. A fost uimit pe loc de înfățișarea banală 
a tânărului bărbat. Nu avea nici măcar o singură trăsătură 
remarcabilă. Dacă cineva trebuia să facă portretul unui individ 
tipic și să trimită copia în spaţiul cosmic cu Voyager ca un 
exemplu de Homo Sapiens de gen masculin, atunci acest tinerel 
ar fi fost ca turnat pentru rolul respectiv, gândea Norlander 
mirat. 

După aceea, a sosit o pereche de vizitatori rutinaţi al căror 
fiu, copil mic fiind, dispăruse în anii șaptezeci, oameni de tipul 
celor care nu-și pierd speranţa niciodată și care nu se 
mulţumesc niciodată să accepte un fapt deja împlinit. Norlander 
a suferit alături de ei, neputinţa lungă de-o viaţă și continua 
amânare a consumării durerii lor adânci l-au afectat profund. 

A urmat apoi un moment mai lung de așteptare. Norlander s-a 
uitat prin raportul greu de priceput al autopsiei și a deșertat 
moștenirea din punga de plastic. Aceasta consta din trei lucruri: 
o copie după un Rolex care, foarte adevărat, continua să arate 
timpul, un fișic lung de monede în valoare de zece coroane și o 
cheie lucitoare care părea făcută de curând. Nu-i spuneau nimic. 
Și, exact din această cauză, se potriveau atât de bine cu 
cadavrul. 

Au sosit pe urmă două femei, la scurt timp una după alta, al 
căror fiu, respectiv soţ, dispăruseră chiar în noaptea 
precedentă. A fost o experienţă de un cu totul alt tip. Secundele 
îngrozitoare, pe parcursul cărora cadavrul era scos afară din 
boxa lui frigorifică, se reflectau în întunecimile enigmatice ale 
ochilor de femeie. Întâi doamna Emma Nilsson, al cărui fiu 
narcoman ar fi trebuit să vină acasă de la cura de dezintoxicare 
și care nu-și făcuse apariția. Norlander știa dinainte că era 
greșit, însă o conduse oricum înăuntru pe doamna de vârstă 
medie, cu spatele cocârjat prea de timpuriu de povara grijilor 
copleșitoare. Clătinatul din cap al acesteia fusese eliberator, 
aproape fericit; exista încă speranţa. 

Cu Justine Lindberger, lucrurile s-au petrecut altfel. Era o 
tânără și frumoasă brunetă, care lucra la UD*8, al cărei la fel de 
tânăr soţ și coleg de serviciu, Eric, nu venise acasă în seara 
trecută. A stat cu privirea fixă și a așteptat în timp ce boxa 


18 Ministerul de externe 


frigorifică era deschisă. Radia o disperare absolută, o 
convingere fermă că acolo se afla bărbatul ei asasinat - și atunci 
când se dovedi că lucrurile nu stăteau așa, s-a prăbușit total. 
Strădania lui Norlander de a o consola s-a dovedit mai mult 
decât stângace. A fost obligat să cheme în ajutor pe cineva de la 
psihiatrie care i-a făcut Justinei Lindberger o injecție calmantă, 
foarte tare. Atunci când Norlander s-a așezat din nou pe banca 
sa, tremura din toate mădularele. 

Ultimul a fost Egil Högberg, un fost alergător bătrân din 
Dalama, care avea ambele picioare amputate și fusese 
transportat de la spital într-un scaun cu rotile de către o tânără 
îngrijitoare. 

— Fiul meu, îi spuse acesta lui Norlander cu voce sâsâită, din 
lipsă de dinţi. Trebuie să fie fiul meu. 

Norlander a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se pune la 
adăpost de mirosul monstruos al respirației acestuia și s-a întors 
către îngrijitoarea mestecătoare de gumă, care și-a ridicat 
ironică ochii spre cer. A dat drumul înăuntru ciudatei perechi și a 
deschis frigiderul. 

— El e, a constatat calm Högberg și și-a pus mâna reumatică 
pe obrazul de gheaţă al mortului. Unicul meu fiu. 

Îngrijitoarea l-a bătut ușor pe umăr pe Norlander și l-au lăsat 
pe Högberg singur cu mortul. Norlander a trântit ușa după el, iar 
îngrijitoarea a spus cu voce indiferentă: 

— N-are nici un fiu. 

Norlander a contemplat-o sceptic și a privit pe fereastră spre 
bătrânul care-și lipise acum obrazul de cel al cadavrului. Ea a 
continuat: 

— Devine imposibil dacă nu-l lăsăm să meargă să se uite la 
noile cadavre. Nu știm din ce motive, însă e mai bine să-i facem 
pe voie. 

Norlander nu-l scăpa din privire pe bătrân. 

— Poate se pregătește pentru propria moarte, spuse 
îngrijitoarea. 

— Sau? spuse Norlander. 

— Sau e un bătrân necrofil, continuă îngrijitoarea, făcând un 
balon mare, roz, din gumă de mestecat. 

Un moment, s-a lăsat tăcere. Apoi, cineva a spus: 

— Sau simte lipsa unui fiu. 

După un timp, Norlander a realizat că el însuși fusese cel care 


spusese vorbele. 

A deschis ușa. Egil Högberg și-a ridicat ochii în sus de la 
cadavru și și-a înfipt privirea albastră, limpede ca sticla, într-a 
lui. 

— Linia neamului s-a întrerupt, spuse acesta. 

Viggo Norlander rămase vreme îndelungată cu ochii strâns 
închiși. 

14 

PRIMUL LUCRU CARE-I ATRASE ATENȚIA LUI GUNNAR NYBERG 
era contrastul dintre sediul întreprinderii Linkcoop, din Täby și 
localurile depozitelor aflate jos, în portul Frihamnen. Singura 
legătură dintre ele era logo-ul vulgar care sclipea în toate 
culorile curcubeului ca și cum ar fi încercat să atragă atenţia 
asupra celui mai scump bordel din Stockholm. 

Clădirea de două etaje, proiectată în anii optzeci, nu era, la o 
privire mai atentă, altceva decât un zgârie nor bine camuflat, 
care prorocise sfârșitul de deceniu și, pur și simplu, se prăbușise 
la pământ. Atmosfera luxoasă din spatele porţilor avea de-a 
face mai mult cu un club de golf decât cu o întreprindere. 
Linkcoop nu producea nimic, întreprinderea nu era cu nimic mai 
mult decât o verigă între est și vest, echipamente avansate de 
computere, fabricate peste tot, se revărsau înăuntru, dinspre 
est și afară, înspre vest și viceversa. Nyberg nu prea înţelegea 
cum de putea o astfel de activitate să fie atât de profitabilă 
după cum lăsa să se înțeleagă construcţia. Pe de altă parte, 
economia nu era chiar punctul lui cel mai tare și se simţea ușor 
neliniștit din cauza terminologiei care urma să cadă curând ca o 
ploaie asupra lui. 

După ce a trecut de o barieră de securitate, mascată într-un 
fel de recepţie pentru mașini, Renault-ul a rulat mai departe 
spre clădirea principală. Nyberg a parcat recalcitrant de-a 
curmezișul a două locuri pentru handicapaţi, deoarece nu 
reușea să-și imagineze nici un handicapat care să lucreze la 
Linkcoop. Erau singurele locuri libere din parcare și radiau de 
falsă corectitudine politică. În rest, nu distingea prin ploaia 
perseverentă nici măcar o singură mașină sub ștacheta de două 
sute de mii de coroane. Fie că paznicii și recepţionerii 
călătoreau cu transportul în comun, fie că se afla de asemenea 
și o parcare secretă, pentru clasele inferioare, ceva în stilul 
vechii și bunei intrări prin spate, pe la bucătărie, din locuinţele 


boierești. 

Cu alte cuvinte, Gunnar Nyberg se înfierbântase de-a binelea 
atunci când alerga prin furtuna de toamnă, hurducându-și 
cărnurile, și ajunse la intrarea principală a lui Linkcoop. Işi 
scutură ploaia de pe el, ca o morsă pe amfetamină, în spatele 
ușilor automate. Frumuseţile gemene de la recepţie fuseseră 
evident anunţate, deoarece singura lor reacţie la anticorpul din 
sânge a fost un zâmbet în tandem, de felul acelora care pune 
balsam pe cele mai neliniștite suflete. 

— Domul Nilsson vă așteaptă, domnule Nyberg, spuseră ele în 
cor. 

Domul Nyberg se holbă la ele. Se afla oare cu adevărat în Villa 
Villerkulla!”? Stătea pregătită în culise și Lilla Gubben de 
asemenea? 

Se adună, întoarse zâmbetul și înţelese perfect felul în care 
luau naștere visele nopţii. Asta era, după toate probabilitățile, 
sarcina duoului; să înzestreze subconștientul clienţilor cu o 
imagine pozitivă. Până și în cele mai intime momente, Linkcoop 
trebuie să fie de faţă. 

Agreabilul duo se dezmembră totuși și una dintre 
receptioniste îl conduse prin localurile sobre, al căror efect fu 
diminuat, din păcate, de atrăgătorul dans al fustiţei ei scurte, 
scurte. Nyberg se transformase, în decurs de numai câteva 
secunde, dintr-un agitator radical într-un moșneag obscen, 
căruia-i curgeau balele - rezultatul unei munci de PR bine 
gândite. 

Ispitele capitalului, gândi el neajutorat. 

În cele din urmă, au ajuns la o ușă care s-a deschis în aceeași 
clipă în care au ajuns la ea. Nyberg a priceput că sistemul de 
supraveghere trebuia să fie desăvârșit. O doamnă de vârstă 
medie, elegantă în toate privinţele, și-a făcut apariţia, a salutat 
scurt cu capul recepţionista, a fixat privirea rătăcită a lui 
Nyberg, i-a strâns mâna foarte puternic și a spus: 

— Betty Roger-Gullbrandsen. Secretara domnului Nilsson. Fiţi 
drăguţ și urmaţi-mă. 

Pippi Şoseţica în persoană, gândi deplasat Nyberg, degradat 
de la recepţionistă la secretara domului Nilsson. A urmat-o pe 
Betty Roger-Gullbrandsen într-o cameră gigantică, a cărei unică 
mobilă era un birou uriaș și aproape gol, cu excepţia unui 


19 Casă din celebra carte pentru copii a lui Astrid Lindgren, „Pipi Șoseţica”. 


computer cu un design foarte sofisticat și a unei centrale 
telefonice cu un design la fel de sofisticat, la care apăsă pe un 
buton și spuse: 

— Inspectorul criminalist Gunnar Nyberg, de la Poliţia 
Judiciară Naţională, se află aici. 

— Trimite-l înăuntru, a replicat o voce autoritară, cu totul 
nedeformată, dintre rândurile de butoane. 

Betty Roger-Gullbrandsen a făcut un semn discret către o ușă 
din capătul cel mai depărtat al camerei și s-a așezat în faţa 
computerului fără a-i acorda nici măcar o privire în plus decât 
cele ce fuseseră absolut necesare. 

Nyberg a intrat în camera directorului care era aproximativ de 
două ori mai mare decât anticamera secretarei. Intreaga 
încăpere, despre care era o adevărată blasfemie să o numești 
birou, avea un aer bine echilibrat, între extrem de bătător la 
ochi și nebătător la ochi, și o galantă puritate de stil, clară ca un 
cristal. Un bărbat îmbrăcat ireproșabil, în jur de patruzeci de ani, 
s-a ridicat în picioare undeva departe, la un birou lucios din 
stejar și a întins mâna. Nyberg a apucat-o. Strângerea de mână 
a fost puţin zis puternică. 

— Henrik Nilsson, director general, a spus distinct bărbatul. 

— Nyberg, a spus Nyberg. 

Henrik Nilsson a arătat cu mâna un scaun din fața mesei din 
lucru și Nyberg s-a așezat. 

— Nu cred că atunci când mi-am anunţat vizita am menţionat 
ceva în genul „inspector criminalist” sau „Poliţia Judiciară 
Naţională” spuse Nyberg. 

Henrik Nilsson a surâs sigur de el. 

— E jobul lui Betty să facă rost de toată informaţia disponibilă, 
a replicat acesta. 

— Şi s-o arate, a adăugat Nyberg și a fost ignorat. Era obișnuit 
cu asta. 

— Poliţia Judiciară Naţională, spuse Nilsson în schimb. Asta 
înseamnă că dumneavoastră credeţi că există o legătură între 
banala spargere din magazia noastră și cadavrul de afară. 

— Legătura este destul de vizibilă. 

— Înseamnă, de asemenea, că mortul nu este orice fel de 
mort, ci un cadavru de interes naţional. Şi, de asemenea, că 
Linkcoop a fost atrasă, nu se știe în ce fel, în ancheta unei crime 
de interes naţional, lucru la care puteam să renunțăm cu 


plăcere. Prin urmare, vă stăm la dispoziţie. 

— Mulţumesc, spuse Nyberg în loc de vorbele în schimbul 
cărora preferă să-și muște vârful limbii. S-a furat ceva? 

— Destul de multe au fost distruse. Nimic furat. Ușa trebuie 
schimbată. În principiu, am scăpat uimitor de nevătămaţi de 
data aceasta. 

— De data aceasta? 

— Mărfurile noastre sunt atât de căutate de hoţi încât acum 
ne e greu să încheiem o poliţă de asigurare. Am avut o mulţime 
de spargeri în ultimul timp. Mărfurile furate se vând în est. 

Nyberg a reflectat un timp. Apoi, a spus: 

— Prin urmare paznicul ar fi trebuit să fie în alertă? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, cum se face că n-a văzut pe monitoarele lui când s- 
a comis infracțiunea? Până și Betty a ta poate, pe computerul ei 
fabricat la comandă, după cum s-a și dovedit, să urmărească 
întreaga mea călătorie începând de jos, de la recepţie și până 
aici, sus. 

Henrik Nilsson a clătinat din cap. 

— Despre lucrurile astea trebuie să vorbiţi cu șeful nostru de 
securitate. Este responsabilitatea lui. 

— O voi face. Mai întâi, puţină informaţie cu privire la 
întreprindere. Cumpăraţi echipament de computer din vest și 
est și-l vindeţi mai departe în est și vest. Asta-i întreaga idee a 
afacerii? 

— Cea mai bună care există în ziua de azi, spuse nu fără 
mândrie Henrik Nilsson. Atâta vreme cât căile comerciale între 
vest și est sunt atât de blocate după cum continuă să fie, astfel 
de verigi, așa cum suntem noi, joacă un rol determinant. 

— Şi atunci când blocada va fi ridicată? 

Nilsson se aplecă în faţă și-l privi ţintă în ochi pe Nyberg: 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. E o branșă care 
fluctuează. Întreprinderi vechi se prăbușesc, altele noi apar 
mereu. Singurii care rămân mereu în picioare suntem noi. 

— Despre ce fel de echipament este vorba? 

— De toate felurile. 

— Chiar și militar? 

— În cadrul legal, da. 

— Şi în depozitul care a fost spart se găsea echipament 
militar? 


— Nu, computere obișnuite. WriteCom taiwaneze. Am strâns 
tot materialul de care aveţi nevoie în mapa asta. O listă 
completă a celor depozitate în magazia în chestiune. De 
asemenea și informaţie cu privire la întreprindere. Evident că 
materialul poate să fie consultat de experți. 

Nyberg a ignorat sarcasmul și a luat în primire o mapă 
elegantă din piele, de un roșu ca vinul, cu logoul întreprinderii la 
o singură culoare, dar, aurie. 

— Mulţumesc, spuse el. Atunci, nu prea ar mai fi multe de 
spus. Vreau să vorbesc doar cu șeful securităţii voastre. 

— Robert Mayer, spuse Henrik Nilsson, se ridică și întinse din 
nou mâna. Vă așteaptă. Betty vă arată drumul. 

Betty apăru din nou, exact în secunda corectă, îl escortă pe 
Nyberg afară din camera monumentală de director general și 
afară, pe coridor, trecură pe lângă mai multe uși și se opriră în 
faţa celei mai depărtate. Cu o întârziere incomodă de două 
secunde, ușa fu deschisă de un bărbat lat în spate, în jur de 
cincizeci de ani. Individul putea oricum fi privit drept un destul 
de tipic șef de securitate al unei întreprinderi cu grad înalt de 
risc. Vechi poliţist sau militar, ars de soare, faţa tăbăcită de 
vreme, părul tuns scurt, privirea ascuţită, strângere de mână ca 
o menghine. Deoarece lui Nyberg i se cam sastisise de 
strângerile de mână puternice de până atunci, fostul Mr Sweden 
a replicat cu una și mai puternică; pur și simplu, nu s-a putut 
abține. 

— Robert Mayer, spuse Robert Mayer cu sprânceana ușor 
ridicată și cu un ușor accent. Accentul nu era german, după cum 
se așteptase Nyberg, ci mai curând anglo-saxon. 

— Nyberg, spuse Nyberg și adăugă brusc. Ești englez? 

Sprânceana se ridică încă vreo câţiva milimetri. 

— Sunt originar din Noua Zeelandă, dacă asta poate fi de 
vreun interes. 

Mayer făcu un gest scurt cu mâna și au intrat în ceea ce, fără 
îndoială, era doar prima dintre camerele șefului securităţii. 
Comparativ cu cele anterioare, doar o mică văgăună cu pereţii 
acoperiţi de monitoare. S-au așezat în jurul mesei de lucru. 

Nyberg s-a hotărât să sară peste orice pălăvrăgeală: 

— Cum de s-a putut petrece una ca asta, ca paznicul Benny 
Lundberg să nu vadă spargerea pe monitoarele lui? 

Robert Mayer stătea cu privirea neclintită în spatele mesei de 


lucru. Nu exista nici un semn de lipsă de concentrare. 

— Este simplu, spuse acesta. Depozitul din Frihamnen constă 
în totalitatea lui din treizeci și patru de încăperi mai mari sau 
mai mici. Numai opt dintre ele sunt supravegheate cu 
monitoare, cele mai importante. Treizeci și patru de monitoare 
ar necesita cel puţin încă doi paznici, ceea ce, împreună cu o 
supraveghere de douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, 
înseamnă cel puţin șase posturi întregi, cu ore de serviciuu 
incomode, în cea mai mare parte. Ilmpreună cu costurile 
materialului și ale instalaţiilor, costul suplimentar ar depăși cu 
mult câștigul potenţial. Spaţiul în care s-a petrecut spargerea 
era, în consecinţă, nesupravegheat cu monitoare. 

Lămurire clară, își spuse Nyberg. A schimbat direcţia: 

— Cât de bine îl cunoașteţi pe Benny Lundberg? 

— Nu îl cunosc din punct de vedere personal, însă cu greu ar 
putea să fie găsit un paznic mai conștiincios. 

— Domnul Nilsson a spus că aţi avut destul de multe spargeri 
acolo, jos, în ultimul timp. Cum s-au desfășurat? 

— Este vorba de opt spargeri în ultimii doi ani, ceea ce, fără 
îndoială, nu e nici o catastrofă, dar nici chiar pe deplin 
acceptabil. Trei dintre ele au fost împiedicate de paznicii noștri, 
printre alţii și de Lundberg, două n-au reușit din alte motive, în 
timp ce trei au fost într-adevăr joburi devastatoare, executate 
de profesioniști. După ultima de acest fel, ne-am făcut rost de 
paznici proprii, în loc să ne încredem în firmele de pază, cu 
domenii de responsabilitate cu mult prea mari. Ne-am descurcat 
bine după asta. 

— Deci, Lundberg a fost angajat doar de... un an? 

— Aproape un an, da. De când am reorganizat activitatea. De 
aceea orice gând cu privire la un insiderjob iese din discuţie, 
dacă după așa ceva umbli: de când ne-am angajat pază proprie, 
nici măcar o singură spargere n-a reușit. Băieţii fac o treabă 
excelentă. 

— Ce anume s-a furat în timpul spargerilor pe care tu le 
numești reușite? 

— Am pus totul într-o mapă, spuse Mayer dându-i lui Nyberg 
sentimentul de déjà-vu când o nouă mapă cu logoul auriu al lui 
Linkcoop i-a fost întinsă. Mayer a continuat: Sunt copii după 
rapoartele către poliţie și către societăţile de asigurare ale 
tuturor celor opt spargeri. Toată informaţia se află aici. Evident 


că materialul poate să fie consultat de experți. 

Gunnar Nyberg l-a contemplat pe bărbatul din faţa sa. Robert 
Mayer era pur și simplu șeful de securitate perfect, o stâncă de 
care întreprinderea putea să se reazeme fără grijă, profesional, 
clarvăzător, rutinat, dur ca piatra, rece ca gheaţa. Privirea 
albăstruie ca de oţel a acestuia i-o întâlni pe a lui și simţi că 
strângerea de mână de tip culturist nu fusese uitată. Pentru o 
clipă, se întrebă cu ce anume se ocupase, de fapt, Robert Mayer 
în Noua Zeelandă. 

Apoi, renunţă. Nu mai era nimic de adăugat. 

Se întrebă cât câștiga un șef al securităţii. 

Ispitele capitalului, gândi el și își luă rămas bun de la individ. 


15 

CÂND JAN-OLOV HULTIN SE ÎNTOARSE de la WC pe potecile 
bine bătătorite, un bărbat în vârstă de patruzeci de ani tropăia 
nervos în faţa ușii sale. Primul lui gând a fost că individul era 
Asasinul din Kentucky care, cu sânge rece, pătrunsese în 
clădirea poliţiei pentru a-și băga cleștii în gâtul lui. Remarcabila 
privire de un verde limpede a bărbatului a reușit cu toate astea 
să-l liniștească. Arăta mai curând ca un elev de liceu așteptând 
pocăit în fața cabinetului directorului școlii. La această 
priveliște, Hultin a blestemat în gând, mult mai liniștit, 
procedurile de securitate de jos, de la recepţie. 

— Pot să vă fiu de vreun ajutor? a întrebat calm. 

Cel cu ochii verzi a tresărit. Degetele îi bâjbâiau de-a lungul 
nodului cravatei ca și cum ar fi avut viaţă proprie. 

— Caut pe cineva care se ocupă de crima din portul 
Frihamnen, spuse acesta ușor nesigur. Nu știu dacă am ajuns 
unde trebuie. 

— Desigur, a spus Hultin, dându-i drumul bărbatului să intre 
în birou. 

Când bărbatul cu ochi verzi s-a așezat pe canapeaua de 
oaspeţi, în principiu nefolosită, Hultin a luat hotărârea să-l lase 
pur și simplu să înceapă pe el. 

— Mă numesc Mats Oskarsson, a spus acesta după un timp. 
Din Nynăshamn. Am telefonat în noaptea crimei. 

— La ora 03:07 dintr-o cabină telefonică din piaţa Stureplan, a 
adăugat neutru Hultin. Mats Oskarsson din Nynäshamn l-a privit 
și a clipit de câteva ori din ochi. Arăta ca o lanternă de la tribord 


cu bateria defectă. 

— Nu știu exact când a fost, însă a fost din Stureplan. 

— Treci la subiect, spuse Hultin. Ai îngreunat deja suficient de 
mult ancheta. 

Oskarsson fusese degradat cu această ocazie la poziția de 
elev de școală primară. 

— Ceilalţi au fost de părere că n-ar trebui să telefonez... 

— Care ceilalţi? 

— Cei din echipa de innebandy. Juriștii din Stocholm BK. 
Avuseserăm un meci în deplasare, în Knvista și eram pe drum 
spre casă. 

— Lasă-mă să văd dacă am înţeles corect, a spus blând 
Hultin, iar Mats Oskarsson n-avea nici cea mai mică idee cât de 
prevestitoare de rele era această blândeţe. O gașcă de păzitori 
ai legii erau pe drum spre casă, de la un meci de innebandy, la 
ora trei noaptea, au nimerit în Frihamnen, au devenit martorii 
unei crime și au intenţionat să ascundă acest fapt de braţul lung 
al legii. Corect? 

Oskarsson privea ţintă în jos, la masă. 

— Era târziu, s-a scuzat el. 

— Târziu pe pământ, spuse și mai blând Hultin. 

— Cum așa? izbucni Oskarsson. 

— Eşti jurist? 

— Jurist de impozite la firma Hagman, Grafström şi Krantz, da. 

— Şi tu ai fost acela care conducea maşina? 

— Da. Un microbuz Volkswagen. 

— Vrei sa încerc să reconstitui cum s-au desfășurat lucrurile? 
a întrebat retoric Hultin. Ați jucat, ați agăţat câte ceva, v-aţi 
îmbătat, v-aţi rătăcit în Frihamnen din toate locurile posibile, ați 
nimerit peste un ucigaș care a lăsat un cadavru în urma lui, v-aţi 
dat seama că sunteți beți ca dracu și v-aţi hotărât să faceți ceva 
pe toată situaţia. După aceea, te-au apucat mustrările de 
conștiință, probabil după ce ai dus acasă toată gaşca pentru a 
scăpa de zeflemele și ai telefonat dintr-o cabină din Stureplan, 
cu toate că aveaţi cu siguranţă buzunarele împănate cu 
telefoane mobile, dar firește că nu doreaţi să lăsaţi urme după 
voi în registru. Ai condus beat mașina? 

— Nu, spuse Oskarsson. Privirea fora găuri verzi în masă. 

— Ba da, replică Hultin, constant blajin. Cu toate asta, ai 
sunat și, acum, iată-te aici. În orice caz, tu ești un om 


fundamental scrupulos spre deosebire de colegii juriști din 
clubul tău de bătut mingea și singurul motiv pe care-ai fi putut 
să-l ai pentru a telefona anonim este că ai condus beat mașina. 
Insă, evident, așa ceva nu poate fi dovedit. 

— Nu, spuse Oskarsson neintenţionat echivoc. 

Sosise timpul ca tonul vocii să fie schimbat. Hultin a răcnit cu 
mult mai univoc: 

— Scuipă tot căcatul afară din tine acum! Să văd dacă pot să 
te salvez din mâinile justiţiei. 

Mats Oskarsson a oftat și a scuipat cu precizie juridică: 

— Trecuseră câteva minute peste ora două și jumătate. 
Bărbatul era peste înălțimea medie, destul de voinic, purta 
haine negre și un ciorap negru tricotat, de spărgător, pe faţă. 
Conducea un Volvo combi, albastru închis, vechi de vreo zece, 
doisprezece ani, cu un număr care începea cu B. Tocmai 
încărcase un pachet învelit într-o pătură în portbagaj și se 
pregătea să-l încarce și pe cel de al doilea când l-am deranjat 
noi. 

— Deci a durat aproape o jumătate de oră până când ai 
telefonat? 

— Da. Din păcate. Îmi pare rău. 

— Şi mie. Dacă această informaţie ar fi fost raportată imediat, 
atunci n-am mai fi avut azi un ucigaș în serie dement, alergând 
liber prin Stockholm. Sper ca fiicele voastre să fie următoarele 
lui victime. 

Hultin nu obișnuia, nici în cele mai furioase momente ale sale, 
să se dea de gol, însă neîncrederea lui înrădăcinată în păzitorii 
justiţiei naţionale l-a făcut aproape să treacă graniţa. „Un ucigaș 
în serie dement”. S-a grăbit să încerce să mușamalizeze 
vorbele: 

— Nu-ţi aduci aminte de nimic altceva din numărul mașinii în 
afară de B? 

— Nu, a bolborosit Oskarsson. 

Nu prea mai erau chiar atât de multe de spus. Hultin ar fi 
putut să continue cu o lungă prelegere despre starea de 
putreziciune a dreptului în lumea de cumpără-și-vinde a 
sistemului juridic suedez, despre vânzarea succesivă, cu preţ 
redus, a statului de drept de către democraţiile vestice, despre 
legea care iniţial fusese concepută ca să protejeze cetăţenii, dar 
care se transformase într-o farsă a pieţei liberului schimb și în 


pariuri, cu cote mici, ale meciurilor dintre vulpoii ringului, 
reprezentaţi de avocaţi costisitori și procurorii stagiari cu salarii 
mici, despre un microbuz încărcat cu juriști care, nici măcar 
pentru o clipă, nu se gândesc să renunţe la propriile lor ego-uri 
pentru a prinde un dublu criminal, însă Mats Oskarsson 
dovedise, cu toate astea, cel puţin urme de curaj civil și arăta pe 
deasupra și ca și cum tocmai fusese doborât la pământ de 
conţinutul prelegerii care nu avusese loc. El o porni târându-și 
picioarele către ușă. Abia apucase s-o deschidă, când a auzit 
vocea estompată a lui Hultin: 

— Mulţumesc. 

Hultin a întâlnit pentru o fracțiune de secundă privirea de un 
verde clar. De fapt, aceasta spunea mai mult decât o mie de 
cuvinte. 

Jan-Olov Hultin rămase singur. Își întinse picioarele sub masa 
de lucru, efectuă indispensabila golire a conștientului și-și lăsă, 
pentru o dată în viaţă, privirea să se plimbe de-a lungul pereţilor 
biroului. Pentru prima oară de multă vreme fu izbit de 
anonimatul încăperii. Aici, nu se afla nici o amprentă de-a sa. 
Era o cameră de lucru perfect curată. Nici măcar o fotografie a 
soţiei nu se străduise să atârne. Când se afla la slujbă, el era 
sută la sută poliţist, eventual chiar puţin mai mult de-atât. 
Restul îl ţinea pentru el însuși. Nici măcar după succesul avut cu 
Asasinul Puterii nu lăsase pe nimeni să-i pătrundă în suflet. Nu 
știa prea bine de ce făcea asta. Fotbalul dur, practicat de el, nu 
mai era după cum se știe nici un fel de secret. Într-o seară, 
Hjelm și Chavez apăruseră pe terenul cu iarbă sintetică din 
Stadshagen și-l văzuseră în acţiune. Din păcate, echipa de 
veterani a Poliţiei din Stockholm întâlnea echipa de veterani 
Râgsvedalliansen, care-l includea și pe penetrantul atacant 
Carlos, iar Hultin trimisese o lovitură năprasnică cu capul direct 
în arcada stângă a lui Carlos, astfel încât sângele începuse să 
șiroiască. Și ca să fie tacâmul complet, numele de familie a lui 
Carlos era Chavez. Nu știa dacă Jorge își informase tatăl că ceea 
ce-l expediase peste drum, la spitalul St Goran, fusese căpăţțâna 
șefului său. 

Zâmbetul scurt și vag i-a fost întrerupt de ţârâitul telefonului. 

— Da, spuse el în receptor. Da. Da. Înţeleg. Da. 

Reflectă apoi câteva secunde, cu degetul plutind indecis 
deasupra butoanelor telefonului intern. În timp ce reflecta, a 


făcut numărul lui Kerstin Holm. 

— Kerstin, ești acolo? 

— Dap, răsună infidela reproducere a alto-ului lui Kerstin 
Holm. 

— Ești ocupată? A 

— Nu în mod special. Incerc să mă introduc în fiecare detaliu 
al materialului trimis de FBI. E un vraf impozant de hârtii. 

— Ai putea să controlezi un Volvo combi de culoare albastru 
închis, de un model, să zicem, aparţinând anilor optzeci, 
nouăzeci? Numărul lui începe cu B. Am primit o mărturie ceva 
mai completă cu privire la Frihamnen. 

— Foarte bine. Desigur. 

L-a decuplat înainte ca el să apuce s-o decupleze. Apoi, 
degetul începu din nou să plutească. Soderstedt? Nia. Norlander 
se întorsese. Nu. Oare Nyberg se întorsese de la Linkcoom? Nia. 
Chavez? Nu singur. 

Trebuia să recunoască în sinea lui că ezitarea era mai curând 
de ordin democratic decât de ordin real. A făcut numărul lui 
Hjelm. 

— Paul? 

— Da. 

— Vino la mine. la-l și pe Jorge. 

A durat jumătate de minut. 

— Povestea Laban Hassel este total încheiată? îi întrebă el pe 
cei care stăteau în picioare acolo, ca doi băieți de școală. 

Cum de se făcea că întotdeauna toţi stăteau ca niște elevi de 
școală în faţa lui? 

— Da, răspunse Chavez. Am încercat să găsim motive pentru 
proces, însă trebuie să recunoaștem că voinţa noastră a fost 
cam așa și așa. Putem doar să-i urăm să fie fericit împreună cu 
Ingella. Cu toată sterilizarea lor. 

— Așa, atunci. Am fost anunţat adineauri despre un indiciu 
nou din Frihamnen. O mașină care pare să nu aparţină nimănui 
din zonă, a fost localizată la vreo două cvartale distanţă de 
depozitul lui Linkcoom. Un Saab 900, de culoare bej. Două 
lucruri fac chestiunea interesantă. În primul rând, mașina e 
perfect lustruită, nicăieri, nici măcar amprenta unui singur 
deget, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. În cel de-al doilea rând, 
mașina e înregistrată pe numele de Andreas Gallano. Vă face 
cumva asta să reacționaţi? 


— Gallano? întrebă Hjelm. Recidivistul din Alby. Corect? 

— Corect. 

— Da, da. Andreas Gallano. Am avut mai multe confruntări cu 
el pe vremea când lucram în Huddinge. Destul de multă 
violenţă, dacă-mi aduc eu bine aminte. Ceva mai înalt în rang, 
într-un lanţ întreg de distribuitori de droguri, dar totuși un 
huligan de stradă tipic. Lipsit de conștiință. L-am închis o dată 
pentru maltratare și încă o dată pentru vânzare de droguri. 

— Chiar așa, a izbucnit Chavez. A evadat de la Hall. 

— E adevărat, a aprobat Hultin. Cu vreo lună în urmă, se afla 
din nou la pușcărie pentru molestare. S-a înhăitat atunci cu alţi 
trei pușcăriași și au evadat prin bucătăria de la Hall. Un plan 
bine pus la punct. 

Hjelm și Chavez au încuviințat dând din cap. Fusese o 
evadare care trezise vâlvă. 

Hultin i-a privit. Încercă să-și controleze intuiţiile. 

— Cu siguranţă că are de-a face cu chestiunea? spuse el. 
Semnul întrebării aproape că nu exista. 

Au aprobat scurt din cap. 

— Mașina lui Gallano părăsită, fără amprente digitale, 
spargere, două cadavre, a însumat Hjelm și a tras concluzia: Da, 
desigur. 

— Dar, totuși, cadavrul n-a fost al lui? spuse pe jumătate 
întrebător Chavez. 

— Atunci ar fi urlat computerul de amprente digitale, a 
comentat Hjelm. Însă e clar că deţine un anumit rol în dramă. 

— Singurul despre care nu avem nici o indicație este Asasinul 
din Kentucky, a mormăit Hultin. 

— Cu excepţia bănuielilor, spuse Hjelm. Ultima adresă? 

— Aceeași din ultimii zece ani. 

— Ne ocupăm de asta. 

Erau deja pe drum. BMW-ul lui Chavez a trebuit să servească 
drept mașină de serviciu și duoul a ieșit în viteză din orașul 
inundat de ploaie afară, pe șoseaua Essingeleden. Apele golful 
Riddarfjărden păreau să se fi înălţat sub ei, până aproape să se 
reverse peste maluri. Se puteau năpusti în orice moment asupra 
orașului, dar cine ar fi fost prevenit în ziua de azi să 
construiască o arcă? 

Nimeni, gândea Hjelm mizantrop de pe locul de lângă Chavez 
care accelera sălbatic. Nici măcar unul dintre noi nu va fi 


prevenit de Dumnezeu. Ne vom îneca cu toţii în același noroi 
mâzgos și vom fi înghiţiţi de pământul mâniat și, din afară, din 
univers, Terra ar arăta exact ca de obicei. O perturbare 
neglijabilă a echilibrului eternității, nimic mai mult. 

Își ridică privirea din marasmul sumbrei privelişti și trecu la un 
atac zadarnic împotriva răului. Ca și cum s-ar fi bătut cu morile 
de vânt. 

Nimeni care trecea cu mașina pe autostrada A4 n-ar fi reușit 
să deosebească Alby de Fittja, sau Norsborg de Hallunda. Era 
doar o serie dementă de construcţii care, înalte până la cer și 
brutal de asemănătoare în formă, se căţărau de-a lungul 
dealurilor și care, la fel ca și o profeție satisfăcută de ea însuși, 
fuseseră invadate de criminalitate. Rezultatul obținut de aceiași 
întemeietori ai societăţii care aveau ca plan de perspectivă să 
facă Gamla Stan una cu pământul, pentru a-i permite lui Le 
Corbusier să construiască o înșiruire de palate din sticlă și 
beton. 

Insă nimeni nu știa mai bine decât Hjelm că acolo se 
adăpostea, de asemenea, și o inaccesibilă cultură alternativă, 
un eroism la scară mică, de zi cu zi, o incomensurabilă bogăţie 
de inventivitate și o luptă continuă cu toate greutăţile și 
piedicile posibile. Acolo fusese repartizat Hjelm în întreaga lui 
viaţă profesională până la cotitura ciudată, cu aproape un an în 
urmă, când, în loc să fie dat afară din poliţie, fusese mutat în 
lumea bună din centrul orașului, mai bine-zis în A-major, A ca în 
Grupa-A Intercrime, major ca în succes. 

In cea mai mare parte, îi datora asta lui Erik Bruun, vechiul lui 
comisar de la Poliţia Judiciară din Huddinge, ale cărui contacte 
cu fostul coleg Jan-Olov Hultin fuseseră decisive și, în faţa 
biroului acestuia, se aflau ei acum. Hjelm reușise trucul să 
treacă neobservat prin faţa foștilor colegi și bătea acum la ușa 
lui Bruun. Beculeţul de pe ușă arăta galben, ca pentru așteptare 
și Hjelm s-a simţit cuprins de presimţiri rele. Beculeţul lui Bruun 
nu semnaliza niciodată galben. 

Au trecut trei minute de așteptare chinuitoare pe coridor, sub 
ameninţarea constantă de a fi descoperit, înainte ca Hjelm să-și 
piardă răbdarea și să intre înăuntru. Camera cea bruună, 
acoperită odată de straturile nesănătoase de fum de la ţigările 
negre de foi ale lui Erik Bruun, era în prezent de un auriu-pui de 
găină. Cleiul tapetului părea să nu se fi uscat încă. 


În spatele biroului lui Bruun, stătea așezat un bărbat în jur de 
patruzeci de ani, cu cravată și costum și cu părul de un brun 
castaniu, pieptănat cu grijă înapoi, peste chelia incipientă. Mâna 
i se îndreptă instinctiv spre arma de serviciu. 

— Unde e Bruun? reuși Hjelm să îngaime doar. 

Bărbatul se abţinu să scoată afară pistolul, însă își ţinea mâna 
pregătită. 

— „Așteaptă” stă scris acolo afară, dacă omul știe să citească, 
spuse acesta. 

— Stă scris „Așteaptă” și stă scris „Bruun”. Aici e galben. 
Unde e Bruun? 

— Cine ești tu? 

— Hjelm. Am lucrat odată aici. Sub Bruun. Unde e? 

— Hjelm. Aha. Omul căruia i s-a dat cu șutul în sus. 

— Exact. Unde-i Bruun? 

— Hjelm, da... Nu cu multă vreme în urmă, m-am uitat în 
actele tale. Sper că nu ești aici pentru aţi primi înapoi vechea 
slujbă, acum când Intercrime își face valizele. Nu e loc pentru 
tine aici. 

— Unde-i Bruun? 

— Aici nu există loc pentru eroi și diverși non-conformiști. A 
venit vremea să facem curat. Să corectăm puţin direcţia. 

— Unde-i Bruun? 

— Oricum, a sosit timpul ca vechea uniformă să fie scoasă de 
la naftalină, așa, și ca personalul să fie pregătit să facă puţină 
muncă onestă, de patrulare a străzii. 

Lui Hjelm i-a fost de ajuns. A făcut o întoarcere de o sută 
optzeci de grade și era cât pe aici să intre direct în Chavez care 
aștepta lângă ușă. A auzit în spatele lui: 

— Bruun a făcut un infarct, cu o săptămână în urmă. Numai 
gândul la cum arăta camera și e de ajuns. 

Hjelm se întoarse din nou cu o sută optzeci de grade. 

— A murit? 

Bărbatul de la masa de lucru a ridicat doar din umeri. 

— N-am nici cea mai mică idee despre asta. 

Hjelm a fost obligat să părăsească încăperea în mare viteză, 
altfel patrularea străzii ar fi părut o adevărată utopie. A coborât 
treptele și a intrat în camera unde obișnuia, pe vremuri, să-și 
bea cafeaua cu colegii. 

Era ca și cum timpul ar fi rămas pe loc. Fiecare ceașcă, 


fiecare bucăţică de zahăr, păreau să se afle în același loc ca în 
urmă cu un an și jumătate. Și fiecare poliţai. Stăteau adunaţi cu 
toţii acolo. Anders Lindblad și Kenneth Eriksson, Anna Vass și 
Johan Bringman. Şi Svante Ernstsson, vechiul lui tovarăș, 
nedespărţiţi vreme de aproape un deceniu. Fuseseră cei mai 
buni prieteni, acum treceau multe luni fără să știe unul de 
celălalt. 

— la uită-te, spuse surprins Ernstsson. Lume bună în vizită. 

Strângerea lor de mână a fost puternică, aproape caraghios 
de bărbătească. 

— Mai întâi doar atât, spuse Hjelm: A murit Bruun? 

Svante Ernstsson l-a privit cu seriozitate și pe urmă l-a pufnit 
râsul. 

— Numai o julitură, după cum s-a exprimat el însuși. 

— Cine-i paiaţa? A 

— Proaspătul comisar Sten Lagnmyr. Piatra din casă. In locul 
lui Bruun, am primit o adevărată limbă maro. Cu gust pentru 
auriu, pe deasupra. 

— Apropo, el este Jorge Chavez. Scuze. Noul meu coleg. 

Chavez și Ernstsson și-au dat mâna. Hjelm s-a lăsat pradă 
unei viziuni stranii și, pentru un scurt moment, le-a zărit pe Cilla 
și Kerstin strângându-și mâinile. S-a scuturat: 

— Nu ne aflăm aici pentru socializare, după cum a spus Lena 
Olin, ci pentru ajutor. Aţi pornit cumva vreo acţiune de urmărire 
mai activă a vechiului nostru prieten Andreas Gallano? 

Ernstsson a dat din umeri și a ridicat curios din sprânceană. 

— Nu mai mult decât ceea ce se obișnuiește în cazul 
evadaţilor. 

— Ştiţi cumva, în principiu, dacă el e prin zonă? 

— Despre ce-i vorba? 

— Crima din Frihamnen. 

Ernstsson încuviinţă scurt din cap și se abţinu să se mai 
încăpăţâneze. 

— N-avem nici o indicație că s-ar fi întors. Ar fi cu adevărat 
bătut în cap, după ce-a reușit să evadeze de la Hall. 
Apartamentul e gol și neatins. Am găsit lapte vechi de o 
jumătate de an în frigider. Ca de obicei, suntem supraîncărcaţi 
cu treabă și el nu se află pe lista noastră de priorităţi. Trebuia să 
ne punem în mișcare săptămâna viitoare. 

— Voi avea grijă ca Hultin să se ocupe de Lagnmyr, astfel 


încât să puteţi să ne ajutaţi cumva mai oficial. Continuă să fie 
cea mai bună sursă, cum se numea tipul, Stavros? 

— Stavropoulis. Nu, a murit. Supradoză. Gallano a fost obligat 
să-și găsească contacte noi și și-a făcut loc într-o altă bandă, cu 
resurse ceva mai mari, droguri sintetice. L-am prins cu ajutorul 
unui traficant, Yilmaz. Avem în continuare mijloace de 
supraveghere destul de bune pentru ăsta, dacă nu cumva 
sunteţi prea scrupuloși cu protecţia integrităţii personale. 

— Se rezolvă. Ce-am putea să obţinem cu ajutorul lui Yilmaz? 

— Gurra își cumpără drogurile de la el. Îţi amintești de Gurra? 

— La dracu, da! a izbucnit Hjelm. Gurra cel nebun. Prietenul 
din copilărie. 

— Dacă cineva are vreo idee unde se află Andreas, atunci 
acela este Gurra. For old times sake, a adăugat Ernstsson ușor 
ambiguu. 

— Cum facem? 

— Yilmaz își distribuie marfa într-un loc foarte bun din punct 
de vedere al tehnicii de supraveghere, așa încât i-am permis să 
continue. Vechile depozite ale lanţului de magazine alimentare 
ICA. Ajunge să ne instalăm la etajul de deasupra și putem să 
privim direct în jos, la el. Ideal. 

— Nu putem să facem rost de Gurra, într-un alt fel? 

— Se ferește. Asta-i cel mai bun mod. 

— Acum, direct? 

Ernstsson a ridicat din umeri. 

— Fără îndoială, spuse el scurt. 

XXX 

Jorge Chavez încerca să-și formeze o părere despre 
colaborarea dintre Hjelm și Ernstsson. Semăna cu cea dintre el 
și Hjelm? Fuseseră mai apropiaţi? Funcţiona jocul lor de echipă 
la fel de bine? li studia în timp ce pândeau în localul murdar de 
la etajul de sus al fostului magazin ICA. Oare nu exista un fel de 
stare de expectativă, de-a dreptul penitentă, în felul lui Hjelm de 
a se comporta faţă de fostul coleg, ceva forţat în însuși limbajul 
corpului acestuia? Şi cât de preconcepută era propria lui privire? 

Poziţia de pândă era o idee cam neobișnuită. Evident că se 
putea privi drept în jos prin dușumea și oblic, într-o parte, putea 
să fie studiat negoţul execrabil, din punctul de vedere al legii, al 
lui Yilmaz, însă asta implica să zaci întins pe jos ore în șir, cu 
faţa culcată în rahat de șobolani și seringi. Era ceva mai simplu 


să fixezi cu scotch o mini-cameră de luat vederi în gaură și să 
priveşti spectacolul la un monitor și exact în faţa acelui monitor 
stăteau toţi trei pe vine acum. 

Un șuvoi rapid de clienţi se perinda prin drug store-ul lui 
Yilmaz, care era, de altfel, destul de precar camuflat ca un fel de 
secţiune transversală prin societate, de la relicvele stranii ale 
anilor șaizeci care, pe căi enigmatice, continuau să scape 
supradozelor până la proaspeţii tinerei burghezi pe drum spre 
vreun ceai dansant, cu bâţăielile lui ridicole, de la prostituate, 
posesoare ale unui SIDA răscopt, până la secretari de stat în 
misiune secretă. Dacă Hjelm simţise o oarecare împunsătură în 
inimă după fostul lui loc de muncă, ea dispăruse deja. 

Yilmaz, în persoană, stătea ca un pașă care primea peșcheșul 
pe un congelator vechi și controla comenzile unuia și altuia. El 
era Dumnezeu. Bunul lui plac constituia diferența dintre rai și 
iad. Savura faptul de a putea să fluture câteva secunde în plus 
cheile porţii extazului. 

Hjelm detesta fiecare secundă, nu numai pentru că șirul celor 
umiliți era nesfârșit, ci, de asemenea, și pentru că timpul trecea, 
iar Gurra lumina prin absenţă. Timpul de primire al lui Yilmaz se 
termina în curând și ziua fusese pierdută fără rost. Trecuseră 
trei ore. Se făcuse deja după-amiază. Umezeala era absorbită 
din ce în ce mai adânc de localurile putrezite. Șuvoiul de clienţi 
începuse să descrească. 

Incă unul dintre băiețanarii aceia aparţinând clasei de mijloc 
își făcuse apariţia pentru a căpăta câteva pilule mici, în culori 
vesele, cu figuri amuzante gravate pe ele. Avea cam 
șaisprezece, șaptesprezece ani și se apropie, sigur de el, de 
pașa de pe congelator. Undeva, în spate, aștepta un camarad 
de-al lui cu mâinile în buzunar și cu umerii lăsaţi în jos. Stătea 
cu spatele la camera de luat vederi și bătea nervos din picior, în 
timp ce colegul întindea mâna spre Yilmaz. La un moment dat, 
aruncă o privire scurtă, extrem de nervoasă, peste umăr. 

A fost mai mult decât de ajuns pentru Hjelm. O convulsie 
extraordinară i-a curbat corpul în două. S-a aruncat într-o parte 
și a început pe loc să vomite. In timp ce se petrecea chestiunea, 
nu înceta să se minuneze de reacţia avută, rușinea și vinovăția 
începeau să bolborosească în el. Era ca șirul acela de imagini 
despre care se spune că se deapăână prin fața ochilor unui 
muribund. Intreaga lui viaţa de părinte a dat năvală peste el, 


fiecare pas greșit, fiecare rană cauzată fiului său de-a lungul 
anilor. 

Când, după o jumătate de minut, și-a înălţat din nou privirea 
pe lângă colegii uluiţi, Danne continua să stea cu spatele întors 
la camera de luat vederi. Cumpărătura camaradului fusese 
temporar întreruptă. Un narcoman cu adevărat decăzut intrase 
înăuntru și începuse să flecărească cu Yilmaz. 

— E Gurra, reuși să spună Svante Ernstsson. 

Lui Hjelm nu i-a mai păsat de nimic. S-a ridicat răsturnând 
scaunul și a luat-o la goană. Toate privirile din încăperea de 
dedesubt se ridicară drept în camera de luat vederi. Înainte ca 
marfa să apuce să fie strânsă, Ernstsson și Chavez l-au văzut 
pătrunzând în goană înăuntru, ca un taur, cu arma ridicată. 
Numai atunci, le-a trecut prin minte să-l urmeze. 

Hjelm îi ţinea pe toţi pe locurile cuvenite. Masivul bodyguard, 
care stătea în spatele lui Yilmaz, zăcea lat pe dușumea. Hjelm îi 
scosese revolverul voluminos, de tip western, din brăcinar și 
ciocănea ușor cu ţeava în fruntea lui Yilmaz. Chavez a preluat 
sarcina de a-i păzi pe Yilmaz și pe bodyguard. Gurra încercă să 
se furișeze neremarcat afară, dar fu aruncat la podea de 
Ernstsson. Hjelm s-a apropiat de adolescentul care tocmai 
storcea cu piciorul pilulele în culori vesele pe dușumeaua 
putredă de lemn. L-a prins de guler și i-a tras fața palidă ca de 
cadavru către el, astfel încât numai vreo doi centimetri 
incandescenţi o despărţeau de-a lui. 

— Mutra ta, diavol ce ești, e gravată pe retinele mele. 

A simţit cum puștiul s-a scăpat pe el în încleștarea puternică. 
l-a dat drumul. Băiatul s-a prăbușit suspinând încet. 

Hjelm s-a întors spre fiul său. Acesta stătea, holbându-se 
uluit, în pragul ușii. Fălcile i se mișcau, însă cuvintele nu se 
lăsau auzite. 

— Du-te acasă, a spus neutru Hjelm. Și rămâi acasă. 

Danne a șters-o, dispărând rapid. Colegul se holba sălbatic. 

— Șterge-o, spuse Hjelm. 

Puștiul s-a târât până la ușă. Hjelm s-a întors spre Gurra care 
zăcea întins pe spate în mizeria de sub Ernstsson. Undeva, sub 
surâsul sarcastic care-i revenise pe faţă, se întrezărea o paloare 
genuină. 

— Andreas Gallano, spuse Hjelm, accentuând fiecare silabă. 

— Despre ce dracu vorbești? 


Hjelm s-a aplecat spre el. Expresia feţei sale nu era una cu 
care puteai să te joci. Gurra și-a dat seama. 

— Mai încearcă o dată, a spus blând Hjelm. 

— Nu l-am văzut de când a intrat la... 

— Dar? 

— Dar el... Da... 

— E simplu. Vorbește și vei trăi. Păstrează tăcerea și vei muri. 

— Da, da, ce naiba, oricum tipul a devenit atât de afurisit de 
al dracului de preţios. Are o cabană secretă undeva în nord. 
Riala, cred eu că se numește. Am adresa. În carnetul de adrese. 

— Sunt uluit, spuse Hjelm, reușind să scoată afară din 
buzunarul lui Gurra o grămadă de foi răsucite de umezeală. Ai 
un carnet de adrese și, pe deasupra, și adresa unui delicvent 
evadat în el. 

— Codificată, a spus Guma cel sofisticat. Se află sub numele 
de Eva Svensson. 

Hjelm a găsit adresa. A rupt pagina cu Eva Svensson din Riala 
și a băgat carnetul înapoi în buzunarul lui Guma. 

A auzit sirenele în depărtare; Ernstsson ceruse întăriri. L-au 
împins pe Gurra în colţul cu boxa frigorifică, lângă Yilmaz și 
bodyguard. 

— Te ocupi tu de asta, Svante? a întrebat Hjelm și s-a pregătit 
să plece. 

— Controlează-i, i-a spus Ernstsson lui Chavez și l-a luat de o 
parte pe Hjelm. 

— Ne-ai demascat cel mai bun loc de pândă, Pâlle, spuse cu o 
undă de dezamăgire în glas. Hjelm a închis ochii. Nu se gândise 
nici măcar un moment la asta. 

— Îmi pare rău, s-a scuzat el cu voce joasă. Împrejurările au 
fost oarecum speciale. 

Svante Ernstsson a făcut un pas înapoi și l-a privit. 

— De fapt, au reușit să te schimbe, spuse acesta și adăugă, 
întorcându-se pe jumătate: Sper să se rezolve cu Danne. 

Hjelm a încuviinţat, dând obosit din cap. 

— Șterge-o acum, spuse Ernstsson. Mă ocup eu de asta. 
Lagnmyr o să fie euforic. 

x x * 

Hjelm şi-a adus aminte să ia legătura cu Hultin abia în 
maşină. Fără să primească mai mult decât un rezumat succint al 
întâmplărilor petrecute, Hultin a promis să intre în contact cu 


Sten Lagnmyr și să încerce să salveze situaţia. În rest, Hjelm era 
cu desăvârșire terminat. 

Chavez rămăsese împietrit. Totul se petrecuse atât de 
repede. Văzuse părţi ale lui Hjelm care nu ieșiseră la iveală 
niciodată mai înainte și nu chiar pe de-a-ntregul neplăcute. Se 
hotărâse să nu menţioneze episodul cu fiul - de fapt, a durat 
până când au ajuns la Skărholmen înainte de a-i trece prin 
minte că fusese vorba de fiul acestuia. 

— Aha, reușise el să spună. 

Hjelm se întorsese inexpresiv spre el și recăzuse apoi în 
starea lui de absenţă. 

Au evitat Stockholmul. În prezent, se putea foarte bine să 
ajungi din suburbiile sudice ale acestuia până în cele nordice, 
fără ca să treci prin el. Cu toate că preţul era mare. 

Aproximativ în apropiere de Norrtul, Chavez a reușit să-și 
pună ordine în procesul de gândire. Fără să fi schimbat un 
singur cuvânt, se aflau ca de la sine înţeles pe drum spre Riala, 
în Roslagen, între Åkersberga și Norrtälje. Adresa lăsa să se 
înţeleagă că era vorba despre un teren izolat, undeva în pădure. 
Ce urma să-i aștepte acolo? 

— Ne ocupăm singuri de chestiunea asta? întrebă Chavez. Nu 
primi nici un răspuns. Hjelm privea fix prin fereastră. 

— Eşti pregătit pentru ce ne așteaptă? întrebă ceva mai tăios 
Chavez. 

Hjelm se întoarse. Continua să aibă aceeași expresie total 
îngheţată a feţei. Sau era vorba numai de hotărâre? 

— Sunt pregătit, răspunse acesta. Și ne ocupăm singuri de 
asta. 

— Dacă privești lucrurile raţional, firește că Frihamnen ar 
putea să fie doar o răfuială între traficanţii de droguri. Și, în 
acest caz, e clar că o grămadă de rahat ar putea să ne aștepte 
acolo sus, în Riala. Cabana lui Gallano ar putea să fie un fel de 
centrală a noului său sindicat de stupefiante. 

— Atunci de ce să lase automobilul atât de bine aspirat în 
Frihamnen? 

— Poate că el a fost cel de-al doilea cadavru, acela din 
mașină. Cadavrul nostru necunoscut ar putea să fie un complice 
din străinătate. Poate că erau de prisos și au fost lichidaţi. Dar 
cabana poate să fie păzită strașnic, în schimb. 

— Poate să fie și așa, din punct de vedere pur raţional, a 


confirmat Hjelm. Însă haide să fim total iraţionali. lată aici o 
bucată de hârtie și un pix și iau și eu o bucată de hârtie și un pix 
și, pe urmă, scriem ce credem că ne așteaptă acolo sus, 
împăturim hârtiile și le punem în buzunar. Apoi, le comparăm 
mai târziu. 

Chavez a început să râdă și a scris. Hjelm își revenise. 

Au băgat hârtiile în buzunar. 

După aceea, Hjelm a dispărut din nou. Privirea i se dizolvase 
în cascadele veșnice de ploaie. 

A fi părinte. Cât de nemaipomenit de simplu era să provoci 
răni nevindecabile. Un cuvânt scăpat, o indiferenţă de o clipă 
într-o ocazie prost aleasă, o îmbrăţișare prea puternică în jurul 
umerilor, exigenţă, lipsă de exigenţă. O relaţie de familie în 
descompunere - ce era mai bine, tăcerea, ceartă continuă, 
divorţul? Răceala de iad, în care Laban Hassel va rămâne 
învăluit pentru întotdeauna? Sau incandescentul, scânteietorul, 
dementul, infern al certurilor continue? Vara trecută, Asasinul 
Puterii, separarea - cum i-a influenţat absenţa lor pe copiii aflaţi 
la vârsta cea mai dificilă? Şi cât de mult era moștenit? 
Stindardul biologic flutura impunător peste curgerea domoală a 
timpului. Păreau să nu mai joace nici un rol experienţele la care 
eram supuși, oricum totul era dinainte programat în genele 
noastre. Asta ar fi trebuit să-i ofere confort lui Paul Hjelm; poate 
că nu era de loc vina lui că fiul său frecventa traficanţii de 
droguri, poate că exista o genă a consumului abuziv de droguri, 
sau de altceva, care scotea din joc întregul rol al educaţiei. 
Refuza să creadă asta. Într-un fel sau în altul, era vina lui, dar în 
ce fel? Ce naiba fusese? Că nu fusese în stare să schimbe 
scutecele fără să vomite? Că folosise un jargon relativ 
bărbătesc? Că era polițist? Ce naiba fusese? 

Ştia că nu există un răspuns. Asta era avantajul muncii lui. Un 
răspuns, un vinovat. Câmpul vizual îngustat. Tot ce era ambiguu 
și complicat era dat la o parte. 

Ploua cu găleata. 

Doi vânători călătoreau înspre nord, pe șoseaua Norrtălje. 

Două hârtii frigeau în două buzunare. 

x x * 

Riala avea un centru, un centru mic, însă era o localitate 
răsfirată pe o suprafață mare în interiorul pădurii dese de 
conifere și harta îi trăgea tot mai departe de centru. In cele din 


urmă, drumul nu mai era altceva decât o potecă pentru vad prin 
pădurea virgină. 

— Oprește aici, spuse Hjelm cu privirea în jos, la atlasul cu 
hărţi detaliate al poliției. Chavez a oprit mașina. 

— Două sute de metri, sau așa ceva. Sus, pe culme și, apoi, la 
dreapta. E complet izolată. Chavez a încuviinţat scurt din cap, a 
scos afară arma de serviciu, a controlat-o și a pus-o înapoi, în 
tocul de la subrat. 

— Să îndrăznim să lăsam mașina descuiată? râse el 
batjocoritor. 

Hjelm zâmbi vag și se aruncă afară, în ploaia torențială. 

Trecuse de ora cinci. Rafalele grele de ploaie erau ajutate de 
înserarea care se lăsa; pădurea zăcea într-un întuneric compact. 
Ușor încovoiaţi, au luat-o la fugă prin vijelia de toamnă. 
Coroanele copacilor dansau deasupra capetelor lor și lăsau să 
cadă din abundență ace de brad care ajungeau, împreună cu 
ploaia, în clăile de păr. Un fulger a luminat pădurea cu un fel de 
claritate penetrantă. Timp de o fracțiune de secundă, coroanele 
s-au despărțit una de cealaltă. Când, numai o secundă mai 
târziu, întunericul a căzut dur și greu, ele s-au unit din nou. 

Cabana era vârâtă între copaci, sus, pe culme; dacă n-ar fi 
știut că trebuie să se afle acolo, după toate probabilitățile ar fi 
ratat-o. Era mică, brună și cufundată în beznă. Nici un semn de 
viaţă nu se zărea înăuntrul ei. 

Au ajuns la ușă. Armele erau ridicate, gata de luptă. 

Lângă ușă se afla un geam. In el, o gaură circulară. Hjelm a 
apăsat fără zgomot clanţa. Ușa era încuiată. Și-a strecurat mâna 
prin gaura din geam și a descuiat yala. Apoi, a dat un picior în 
ușă și au năvălit înăuntru. 

Incă înainte ca Chavez să găsească comutatorul și ca lumina 
să-i orbească, au fost loviți de duhoare. Au schimbat priviri. 
Inţeleseseră pe loc amândoi despre ce anume era vorba. 

Și-au croit drum de jur-împrejur, prin cabană; a mers repede. 
O cameră de zi, cu colţ pentru gătit și un dormitor de mici 
dimensiuni. Totul era gol, nefolosit. Dacă n-ar fi fost gaura din 
geam și duhoarea și-ar fi pus armele la loc în toc. 

Mai era încă o ușă, exact lângă fleșcăraia lăsată de ei. Hjelm a 
întredeschis-o cu grijă. O scară întunecată de ciment conducea 
jos, într-o pivniţă. Nu era nici un comutator de lumină. Ţinându- 
se strânși unul în altul, cu armele ridicate, au alunecat treaptă 


cu treaptă în josul scării. 

Nu vedeau absolut nimic. Erau jos acum. Duhoarea se 
accentuase. 

Au pipăit cu degetele de-a lungul zidului de piatră, rece ca 
gheaţa. In cele din urmă, Chavez a găsit un întrerupător de 
curent. 

O lampă slabă de neon s-a aprins în tavan. 

Andreas Gallano stătea așezat pe un scaun. 

Se uita fix la ei. Durerea lipsită de cuvinte îi rămăsese încă 
întipărită în ochi. 

Pe gâtul său dezgolit se aflau două găurele. 

x kx * 

Erau sus, în cabană. Hjelm stătea așezat pe dușumea. Mâna Îi 
tremura când încercă să facă numărul lui Hultin la telefonul 
mobil. Chavez trecuse mai departe, peste fleșcăraie și își turna 
apă pe faţă. Ambii continuau să-și ţină armele în mână. 

Chavez se uită fix un timp afară, în întunericul plin de 
zgomote. Un fulger lumină pădurea. 

Se așeză alături de Hjelm. Detunătura sosi. Se mută ceva mai 
aproape. Hjelm nu se mișcă. Umerii li se atinseră. Aveau nevoie 
de asta. 

Au scos afară din buzunar, aproape în același timp, hârtiile 
împăturite și au reușit cu un oarecare efort să le desfacă. 

Pe petecul de hârtie al lui Chavez stătea scris: „Cadavru cu 
găuri în gât”. 

Pe cel al lui Hjelm stătea: „Mort cu gâtul perforat”. 

Și-au zâmbit slab unul altuia. 

Spiritul de echipă funcţionase. 

16 , 

PENSIONAR, REPETĂ CUVÂNTUL de câteva ori, pe drum spre 
locul unde era barca cu pânze. Încă nu se obișnuise cu adevărat. 

O viață de activitate. Tot timpul sub presiune. Sălile de 
ședință. Intrunirile. Călătoriile. Strigătul reținut de bucurie atunci 
când contractul fusese semnat. 

li lipseau toate acestea. Era un ceva care nu putea să fie 
ignorat. 

Acum avea numai barca. Soţia îi murise cu mulţi ani în urmă, 
abia dacă și-o mai amintea. O pâlpâire vagă undeva, la 
marginea trecutului său dispărut. 

Totul se învârtea acum în jurul vasului cu pânze. Mândria lui. 


Un vechi și elegant velier de lemn cu două catarge, de marca 
clasică și, din păcate uitată, Hummelbo. Din 1947 și într-o formă 
perfectă. 

Dar numai pentru că era atât de bine îngrijită. 

De două ori pe zi, se ducea în portul de agrement. Se 
transformase în paznicul neplătit al clubului de iahting. 

Nici cea mai rea furtună de toamnă nu reușea să-l împiedice. 
Nu prea obișnuia, fără îndoială, să arate mijlocul lui septembrie 
așa? Să fi fost oare rău famatul efect de seră, care începuse să- 
și arate respingătoarea-i față? A îndepărtat gândul - nu credea 
în așa ceva. Fantezia infantilă a mișcării de salvare a mediului 
înconjurător. Să arunci întotdeauna vina pe altcineva. Oare 
aceștia chiar nu înțelegeau ce făcuse industria și automobilismul 
pentru lumea vestică? Ce-ar fi fost ei înșiși fără industrie și 
mașini? Şi cât de mult rahat nu răspândeau în atmosferă până și 
vechile vaporașe cu motor ale lui Greenpeace? 

Insă furtuna de toamnă nu putea fi contestată. Se luptă cu ea 
mergând în jos, spre țărmul insulei Lidingö, și pătrunse pe 
teritoriul clubului cu ajutorul unei legături masive de chei. Incă și 
mai multe chei pentru a ieși afară, pe ponton. 

Abia dacă-și zărea mâna în faţa ochilor. Se trezi că stătea lipit 
de corabia sa Hummelbo înainte ca măcar s-o fi întrezărit. De 
fiecare dată, același mic impuls de bucurie și mândrie. Viaţa lui 
într-o coajă de nucă. 

A controlat lacătul. Lanţul stătea cum trebuia să stea, 
capcana asemănătoare celor pentru vulpi se afla la locul ei. S-a 
așezat în genunchi, s-a ghemuit și și-a lăsat mâna să alunece pe 
deasupra provei bine lustruite. Ce plăcere! 

S-a aplecat și mai mult în faţă și și-a lăsat mâna să alunece 
de-a lungul provei până ce a atins suprafaţa apei. A atins ceva 
cu degetele. Ploaia teribil de încăpăţânată făcea ca el să nu 
poată vedea despre ce anume era vorba. Lipicios. Ca algele. 

Alge? Doar curăţase prova de alge nu mai târziu decât în 
dimineaţa aceea. 

A prins cu putere mănunchiul de alge și l-a tras în sus. 

Şi a privit fix într-o pereche de ochi larg deschişi. 

A dat drumul imediat la corp și a ţipat din rărunchi. 

În timp ce corpul cădea cu un plescăit înapoi în apă, el se 
întreba, stupefiat, despre cele două găuri mici și roșii aflate pe 
gâtul de un alb livid. 


Vampiri în Liding5? 
17 

VIGGO NORLANDER SE AFLA ÎNAPOI la postul său de 
corvoadă, însă abia acum își dădea seama că acesta nu avea 
nimic de-a face cu corvezile. Din contră, era o activitate 
importantă și fusese plasat aici datorită competenţei sale. 

Ajunsese la legist înaintea cadavrului și o luase ca pe un merit 
personal. Din păcate, nu era singurul care ajunsese acolo. 

Nu prea înţelegea cum de se putuse petrece așa ceva, însă 
mai mulţi dintre vizitatorii din dimineaţa aceea neplăcută erau 
prezenţi din nou și încercă să facă tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a calma atmosfera înfierbântată. 

Se afla acolo perechea Johnsson, care nu înceta să viseze că- 
și vor regăsi ginerele la legistul de la Karolinska, mai curând 
decât în haremul lui din Bahrain. Se mai afla acolo o nouă 
îngrijitoare, împreună cu bătrânul alergător Egil Högberg, care 
murmura neîntrerupt „fiul meu, fiul meu”. Și tot acolo se afla 
Justine Lindberger, tânăra funcţionară de la UD, căreia îi lipsea 
atât de mult soţul său dispărut. 

Când bătrâna buhă Sigvard Qvarfordt a privit afară din cuibul 
dezgustător al camerei frigorifice și i-a făcut un semn scurt lui 
Norlander, acesta se hotărâse deja să-i acorde prioritate Justinei 
Lindberger. Femeia își revenise în mod evident din căderea 
nervoasă din timpul dimineţii, însă Norlander avusese oricum 
grijă ca personalul medical să se afle la faţa locului. 

A condus-o grijuliu în camera frigorifică. Spre deosebire de 
neidentificatul din Frihamnen, noul cadavru nu apucase să fie 
plasat într-o boxă frigorifică. Stătea întins, acoperit de un 
cearșaf original al primăriei, pe o masă, în mijlocul camerei. 
Qvarfordt era însă prezent, având grijă să nu se producă vreo 
deteriorare a viitorului material de lucru și el a fost cel care a 
dat cearșaful la o parte pentru Justine Lindberger. 

Mortul recent sosit era aproape la fel de tânăr ca și cel 
neidentificat. Părul închis la culoare producea un contrast 
fantomatic cu faţa alb-albăstruie, ușor umflată din cauza statului 
în apă - și cu două găuri mici pe gât. 

Justine Lindberger lăsă să-i scape un sunet scurt, ca un 
scâncet, încuviinţă scurt din cap și ieși în goană afară, pe 
coridor. Personalul de afară era gata de atac și a prins-o din 
zbor. Înainte ca injecţia făcută în braţ să-și facă efectul, 


Norlander a reușit să-i pună întrebarea complet inutilă: 

— L-aţi recunoscut pe mort? 

— Este soţul meu, a spus slab Justine Lindberger. Eric 
Lindberger. 

Și astfel, ceața care începuse să se lase puse capăt în chip 
milostiv lungii și îngrozitoarei zile a Justinei Lindberger. 


18 

STATUL MAJOR AL BĂTĂLIEI își pierduse în sfârșit ghilimelele. 
Semnul decisiv era tabla care-și reluase locul în spatele catedrei 
lui Hultin. Sosise momentul schemelor. Cariocile așteptau, 
fierbând parcă de nerăbdare. 

Clișeul favorit al jurnalisticii sportive scosese afară din el o 
cantitate uriașă de ketchup. La început nimic, după aceea nimic, 
și apoi totul dintr-odată. Cu toate că era mare riscul ca ceea ce 
părea să fi garnisit pâinea zilnică suedeză cu condimentul 
american favorit, să fie numai apariţia sticlei. Poate că sandvișul 
abia urma să fie acoperit de mâăzga roșie, lipicioasă. 

În oricare dintre cazuri, Asasinul din Kentucky își începuse 
activitatea. Două victime în decurs de numai o oră. Lucrurile se 
puseseră în mișcare, posibil chiar în mișcare accelerată. 

Ceasul trecuse de nouă seara. Toţi se aflau la datorie. 
Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să se vaite de orele aberante 
de serviciu. 

Jan-Olov Hultin smucea și răscolea prin hârtiile sale. Apoi, 
fragmentele s-au așezat la locul cuvenit, s-a ridicat în picioare, a 
înșfăcat o cariocă și a început. 

— Da, așa, a spus el neutru, începând să deseneze pătrate și 
săgeți în timp ce vorbea. La ora 08:10, pe 3 septembrie, 
Asasinul din Kentucky a aterizat la Stockholm sub numele de 
Edwin Reynolds, după ce, în timpul nopţii, îl omorâse pe criticul 
literar Lars-Erik Hassel pe aeroportul Newark, din afara New 
Yorkului. După ce a sosit, cel mai probabil a plecat la Riala, în 
Roslagen. Gradul de descompunere al corpului traficantului de 
droguri Andreas Gallano indică uciderea acestuia cu cel puţin o 
săptămână în urmă, ceea ce coincide destul de bine cu sosirea 
în Suedia a Asasinului din Kentucky. Andreas Gallano evadase 
de la Hall și, evident, se ascundea într-o cabană care, prin 
diverși oameni de paie, aparţinea evazionistului fiscal Robert 
Arkaius, care fusese un timp amantul mamei lui Gallano. Ce 


anume s-a întâmplat în cabană nu știm, doar că Asasinul din 
Kentucky l-a omorât pe Gallano cu metodele pe care avea 
obiceiul să le folosească. Există motive de a se crede că acesta 
a locuit ceva mai mult de o săptămână acolo, cu un cadavru din 
ce în ce mai urât mirositor în pivniță. Că acesta s-a îndreptat 
aproape imediat după sosire spre o ascunzătoare atât de 
perfectă sugerează contacte anterioare cu Gallano sau cu 
sindicatul lui de droguri. Asta trebuie controlat meticulos. Ce s-a 
întâmplat după aceea? Acum, devine mai complicat. Saab-ul bej 
al lui Gallano este găsit în apropierea locului unde a fost comis 
un dublu asasinat. Evident că ar fi putut să stea acolo mai 
demult, din cu totul alte motive, însă, pentru moment, totul 
indică cum că, în noaptea de ieri, doisprezece septembrie, 
Asasinul din Kentucky a plecat cu mașina lui Gallano în portul 
Frihamnen și că, acolo, a omorât încă două persoane, un bărbat 
neidentificat până în prezent pe care, după moda americană, îl 
numim John Doe, trăgându-i patru gloanţe în inimă și pe 
funcţionarul Eric Lindberger de la UD, în vârstă de treizeci și trei 
de ani, folosind cleștii săi obișnuiți. La aceeași oră la care Hjelm 
și Chavez îl găseau pe Gallano, cadavrul lui Lindberger era 
descoperit de către directorul pensionar Johannes Hertzwall într- 
un club de iahting din Lidingö. Eric Lindberger are aceeași 
mușcătură de vampir pe gât ca și Gallano și Hassel. Controlul 
medical rapid făcut de Qvarfordts arată că acesta a murit 
aproximativ la aceeași oră cu John Doe al nostru, prin urmare cu 
aproape douăzeci și patru de ore în urmă, iar clubul de iahting 
este situat la o distanţă rezonabilă de Frihamnen. În consecinţă, 
este foarte probabil lui Eric Lindberger să-i aparţină cadavrul 
care, la ora două și jumătate noaptea, a fost văzut cum era 
îndesat de către un bărbat cu ciorap de spărgător tras pe cap 
într-un Volvo combi albastru închis, vechi de un deceniu, cu un 
număr care începe cu B. 

Hultin a făcut o pauză și a privit în jur. Elevii stăteau ca niște 
lumânări aprinse și fixau schema care creștea într-un mod oribil 
pe tablă. A continuat: 

— Pot să propun un scenariu? Asasinul din Kentucky se duce 
la Frihamnen pentru a comite o pereche de omoruri, după cum 
se arată, bine planificate. Se duce acolo cu mașina lui Gallano, 
însă mai are una care-l așteaptă. Comite fapta sa nelegiuită în 
vreo gaură de subsol părăsită, împachetează victimele în pături 


și începe să le încarce în mașina cea nouă. Atunci, este surprins 
de o gașcă de juriști care apucaseră pe căi greșite, cu crose de 
innebandy și sticle de vodcă, ceea ce nu-i dă timp să îndese 
înăuntru decât unul dintre cadavre, pe Lindberger. Celălalt, 
neidentificatul nostru în vârstă de douăzeci și cinci de ani, John 
Doe, rămâne acolo. Convins că mașina va fi raportată poliţiei, 
crede că trebuie să părăsească zona imediat și se grăbește să 
ajungă în Lidingö, unde ascunde victima cam neglijent și o 
șterge. 

— Presupui, în acest caz, spuse Gunnar Nyberg, că spargerea 
de la depozitul Linkcoop-ului n-ar avea nimic de-a face cu 
chestiunea. 

— Nu am loc în scenariu pentru o spargere nereușită într-un 
depozit de mărfuri. Este cineva care are altă părere? Nu? Nu, eu 
sunt de părere că este o întâmplare irelevantă. Un gând ar fi, 
firește, că spargerea a eșuat pentru că s-a întâmplat ca hoţii să 
fie martorii unui delict cu mult mai grav și au fugit. 

— Sau poate că scenariul e altfel, spuse Kerstin Holm în felul 
ei chibzuit. Probabil că ai dreptate că a fost o crimă bine 
planificată, însă, în orice caz, numai atunci când este vorba de 
Lindberger. Doar nefericitul acela a primit cu adevărat vizita 
cleștilor în regiunea gâtului. Dar dacă Asasinul din Kentucky se 
află cumva și în spatele împușcăturilor în inimă, atunci este 
absolut pentru prima oară când individul încalcă tiparul. Firește 
că se poate imagina că John Doe al nostru era hoţul cu 
spargerea și că se nimerește să-l vadă pe asasin în timp ce-și 
târa victima prin apropiere, este descoperit și împușcat. Pot să 
pariez că omorârea lui Lindberger a fost plănuită, însă nu și cea 
a lui John Doe. 

Hultin a încuviinţat liniștit. Apoi, a schimbat subiectul: 

— Back to basics, atunci. De ce a venit Asasinul din Kentucky 
în Suedia? Evident că, într-un fel sau altul, îl cunoștea pe 
Gallano, însă a fost oare cu adevărat Gallano motivul călătoriei 
sale în străinătate? Așa să fi fost oare istoria, iar el și-a îndeplinit 
imediat scopul pentru care venise - adică uciderea lui Gallano - 
și restul a avut doar de-a face cu setea lui nepotolită de sânge? 
După nouă zile claustrofobice, cu duhoarea care se intensifica 
întruna, pofta să-i fi devenit prea puternică și a simţit că era 
timpul să ucidă din nou. Sau a fost Gallano mai curând un 
mijloc, decât un scop? Și, din contră, scopul să fi fost Eric 


Lindberger? Locul ciudat al crimei sugerează lucrul ăsta; doar nu 
te duci așa, în mijlocul nopţii, în portul Frihamnen, unde nu se 
află nici ţipenie de om și cauţi o victimă. Nu, el știa că 
Lindberger va fi acolo. În consecinţă și Eric Lindberger trebuie să 
fie de asemenea investigat meticulos. 

— De fapt, nu e deloc sigur că Lindberger se afla acolo, a 
intervenit Kerstin Holm. El ar fi putut să-l transporte acolo. Fie 
că l-a ales la întâmplare pe post de victimă, în oraș, l-a adormit 
și l-a cărat într-un loc pustiu unde se aflau spaţii potrivite, fie că 
au stabilit să se întâlnească dintr-un motiv sau altul și 
Lindberger l-a urmat benevol. Ambele, și victima și locul crimei, 
pot foarte bine să fie întâmplătoare. 

Hultin a aprobat fără grabă, începuse să se obișnuiască ca 
scenariile sale să fie făcute ferfeniţă. Începuse oare să-și piardă 
vivacitatea? Venise cumva vremea să cedeze manșa copilotului? 
Și Kerstin Holm - care mulţi ani mai târziu va deveni de fapt 
urmașul lui - era cel mai aproape de funcţia de copilot, pentru 
moment. 

— Am avea nevoie să găsim locul crimei, a spus el. Fără 
îndoială că există sute de spaţii numai în cartierul din jurul 
locului unde l-am găsit pe John Doe. 

— Linkcoop ne e cel mai la îndemână, spuse Nyberg. Nu 
reușea să-și scoată cu adevărat din minte vizita făcută în Täby. 

Hultin și-a adunat forţele. 

— Cu toate astea, știm prea puţin despre Asasinul din 
Kentucky, a spus el lent. Tu ai cel mai bun control, Kerstin. Cu 
siguranţă că lipsesc multe lucruri. 

— Dacă vrem să avem vreo șansă să găsim conexiunile lui cu 
Suedia, atunci trebuie să fim acolo, la ei, și să putem tot timpul 
să consultăm FBl-ul și pe Ray Larner, asta e părerea mea. Nu 
este deloc sigur că americanii ar recunoaște o eventuală 
conexiune suedeză, dacă aceasta nu ar sări la ei și i-ar mușca 
de fese. Abia dacă știu unde se află Suedia. Ceasuri elveţiene și 
urși polari pe străzi... 

Holm a făcut o mică pauză și a continuat după aceea într-o 
altă direcţie: 

— De data asta ne-a scăpat printre degete, datorită juriștilor 
tăi rătăciţi. Putem să-i controlăm cât vrem pe Gallano, sindicatul 
drogurilor, pe Lindberger, UD-ul, Linkcoop-ul, însă eu cred că 
singura cale rezonabilă este cea americană. Trebuie să știm cine 


este el și ce caută el aici. Dacă reușim să înţelegem cine e și de 
ce a venit în Suedia, atunci reușim să-l prindem. Altfel nici o 
șansă. 

— Acum ne-a fost confirmat că se află aici, a spus Hultin. Să 
risipim banii contribuabililor pentru o ședere în America înainte 
să fim siguri de asta, n-ar fi fost posibil. Acum, este. Și, acum, 
avem destule de la care să pornim - și, pe de altă parte, să 
oferim FBl-ului. Mâine mă duc sus la Mörner și încerc să obţin 
permisiunea să trimit vreo doi dintre voi în SUA. Pe de o parte, 
pe cel care cunoaște materialul cel mai bine, adică pe tine 
Kerstin, pe de altă parte pe cineva mai, hmm, a mormăit el și i-a 
aruncat o privire sarcastică, dintr-o parte, lui Hjelm, o persoană 
mai eficace. 

Hjelm a tresărit. Împotriva voinţei sale era puternic distrat, 
tocmai acum, când totul începuse să se miște. Tocmai se 
confruntase cu un cadavru torturat grosolan și pe jumătate 
putrezit, într-o pivniţă dintr-un ţinut pustiu și trebuia ca noaptea, 
acasă, să încerce să afle dacă fiul său era narcoman sau nu. Și, 
exact atunci, pică vestea despre o călătorie în SUA, împreună cu 
Kerstin, dintre toți oamenii de pe lume. Era cam prea mult. 

— Lagnmyr e pe urmele tale, a spus inexpresiv Hultin. E o 
ocazie bună ca s-o ștergi. 

— Trebuie să plec în SUA? întrebă derutat Hjelm. Și cine dracu 
e Lagnmyr? 

— Svante Ernstsson a încasat cât de mult a putut, a continuat 
Hultin indiferent, însă Lagnmyr evident că a văzut drept prin el. 
Cred că nici măcar nu știe că locul acela de pândă a fost 
demascat, dar nu-i place de tine, asta e sigur. Așa că du-te în 
SUA. Povestește-i lui Larner despre ideile voastre cu KGB-ul. Cu 
siguranţă se va bucura. 

— Dar nu pot să plec în SUA, a ripostat Hjelm în același stadiu 
de confuzie. Doar aici se petrec lucrurile. 

— O să vedem ce se întâmplă, spuse ușor împăciuitor Hultin. 
Oricum,  pregătește-ți rucsacul. O împărţire provizorie a 
sarcinilor de serviciu, așa, în fapt de seară, arată în felul 
următor: Paul și Kerstin în SUA, Jorge îl ia pe Gallano, Gunnar 
muncește cu Linkcoop, Viggo cu John Doe și Arto se ocupă de 
Lindberger și de UD. Sună rezonabil? 

Nimeni n-a spus nimic. Începuse să se facă totuși târziu. 

— Încă ceva, a spus cu glas potolit Hultin. Nu mai putem ţine 


lucrurile departe de mass-media. Acum, începe. Se poate spune 
că vom păși într-un alt climat social. Atmosfera va fi biciuită, 
vânătoarea după titluri de ziar va începe. Sute de mii de 
încuietori vor fi montate de-a lungul și de-a latul Suediei, mii de 
arme vor fi procurate, legal și ilegal, iar firmele de pază vor face 
din nou câștiguri mari. Până în prezent, asasinii în serie 
americani au fost o ameninţare exotică, dar îndepărtată. Dintr-o 
singură lovitură, ne-am apropiat nemaiauzit de mult de climatul 
social american. Ultima boare de relativă inocenţă urmează să 
dispară într-o tornadă generală de neîncredere. Nimeni nu va 
mai îndrăzni să privească peste umăr. 

Hultin se aplecă în faţă, peste catedra sa. 

— Diavolul se află aici, domnii și doamnele mele și, chiar 
dacă-l vom captura, nici un exorcism nu va fi de ajuns pentru a 
alunga în pustie cele pe care le-a adus cu sine aici. 

19 

CU O UMBRELĂ ÎMPRUMUTATĂ pe post de unic adăpost, 
umbrelă destul de îndemânatic marcată cu o mulţime de logouri 
ale poliției, Paul Hjelm rătăcea prin Norsborg în noaptea 
întunecată. Ploaia părea să fi venit pentru a rămâne. Singurul 
lucru pe care-l avea de oferit firmamentul nocturn, negru ca un 
fund de pivniţă, era presentimentul potopului acela care își 
făcea apariția din ce în ce mai des în conștiința lui. 

Ce anume se întâmpla cu Suedia? Tărişoara aceea de 
agricultori de sus, de lângă cercul polar, a cărei mișcare 
populară odată, de demult, zămislise prima democraţie care 
într-adevăr pătrunsese până la cele mai de jos straturi ale 
populaţiei, dar pe care, însă, nu reușise niciodată să le 
elibereze, o ţară care izbutise să scape, pe căi obscure, de 
ororile războiului, care-și păstrase toate scheletele în debara, 
care făcuse profituri fabuloase în comparaţie cu celelalte ţări 
europene și care, datorită acestui fapt, avusese mijloacele de a 
funcţiona pe post de conștiință curată a întregii lumi până când 
ţările care nu fuseseră blocate de apatia propriilor locuitori o 
ajunseseră din urmă; atunci, nu numai că se terminase cu 
nivelul de trai cel mai ridicat din lume, a și, de asemenea, cu 
rolul de conștiință mondială. Convingerea bizară, naivă, 
deterministă, că oricum totul se rezolvă până la urmă înspre mai 
bine a făcut ca Suedia, mai mult decât oricare altă ţară, să se 
predea în deceniul al optulea capitalului internaţional și să-i 


permită acestuia să devasteze mai nestingherit decât oriunde 
altundeva. Colapsul inevitabil n-a fost altceva decât rezultatul 
demolării efectuate cu bună știință în deceniul al optulea al 
oricărui amestec politic în controlul schimbărilor capricioase de 
direcţie ale capitalului. Toţi au trebuit să plătească prăbușirea - 
în afară de marile companii. În timp ce ţara se apropia de pragul 
falimentului, companiile mari ale ţării obțineau maximum de 
câștig. Povara plăţilor a fost lăsată pe umerii populaţiei, pe 
îngrijirea medicală, pe învăţământ, pe cultură - pe orice altceva 
din genul lucrurilor cu scadenţă lungă. Cea mai mică aluzie 
despre faptul că întreprinderile ar trebui poate să participe 
puţin, cât de puţin, la plata pagubelor pe care le-au produs era 
întâmpinată de ameninţarea unanimă a mutării în străinătate. 
Întreaga populaţie a fost obligată să se gândească la unison, 
numai la bani. Sufletul poporului suedez a fost umplut până la 
refuz, din toate direcţiile, cu gânduri financiare, până când n-au 
mai rămas de umplut decât câteva găuri mici - și în ele, firește, 
n-a fost introdus nimic de durată mai lungă, numai loterii, 
îmbogăţiri rapide și amuzamente idioate la televizor, dragostea 
a fost înlocuită, pe de o parte, de telenovele cretine, iar pe de 
altă parte, de pornografia de pe cablul TV, foamea după oricare 
formă de spiritualitate a fost potolită cu soluţii new age, 
prefabricate, muzica pentru marele public a fost făcută la 
comandă, doar în scopuri comerciale, mass-media a furat 
limbajul și s-a auto-constituit în normă de urmat, reclamele au 
furat sentimentele și le-au îndepărtat de la propriile lor obiecte, 
abuzul de droguri a crescut vertiginos. Deceniul al nouălea era 
perioada când capitalul testa un viitor în care hoardele de 
șomeri pe viaţă trebuiau ţinute în șah pentru a nu se revolta. 
Distracţii care anesteziau, droguri care nu necesitau îngrijire 
medicală, conflicte etnice pentru a dirija mânia într-o altă 
direcție, manipulare genetică pentru a minimaliza necesităţile 
viitoare de îngrijire medicală și un focus constant pe cheltuielile 
lunare ale economiei menajere - era oare nevoie de mai mult de 
atât pentru a ruina total sufletul uman dezvoltat de-a lungul 
mileniilor? Continuau oare să existe teritorii primejdioase în care 
gândirea liberă, creativă și critică, să trebuiască să fie stăvilită și 
redirijată înainte ca să apuce să înflorească? 

Asasinul Puterii fusese o reacţie, însă o reacţie dirijată. 
Violenţa care lovește orbește, violenţa lipsită de conștiință, nu 


fusese încă văzută în ţară, reacţia aceea extrem de frustrată și 
rece ca gheaţa a lipsei totale de compasiune, reacţie îndreptată 
contra tuturor și a tot. Însă acum se produsese. Totul se va 
schimba - și era perfect logic să fie așa. Nu se poate importa 
selectiv de la stăpânitorii lumii. Dacă cineva se hotărăște să 
importe o întreagă cultură, atunci, mai devreme sau mai târziu, 
își fac apariţia și părţile întunecate ale acesteia. 

Paul Hjelm întrezărea prin perdeaua deasă de apă contururile 
luminate ale unei planificări urbane concepute în scopul de a 
ucide și ultimele rămășițe de demnitate umană. Se opri, închise 
umbrela cu însemnele iluzorii ale forţei de ordine și permise 
potopului să se reverse asupra lui. Cine era el de-și permitea să 
arunce primul cu pietre? 

Își strânse puternic ochii. Oare rămăseseră într-adevăr numai 
ruinele moralei personale, atât de simple, cea care acţiona fără 
a fi văzută, care dorea binele fără a avea nevoie să arate că 
asta voia? Ceea ce nu-ţi place altora nu face. 

Se gândise să-și încheie ziua semnând pentru o mașină de 
serviciu, însă acum se trezise pe neașteptate pe drum spre ţara 
de origine a culturii contemporane și nu mai avea nevoie de ea. 
În consecinţă, hălăduia ca de obicei pe jos de la metrou. lar 
după aceea, se puse cu adevărat din nou în mișcare. Incepu să 
alerge. Alerga prin potopul de apă cu umbrela strânsă la subrat. 
Simţea nevoia să alerge până când epuizarea i-ar fi umplut 
sufletul și ar fi dat afară toate celelalte din el. Când a ajuns în 
faţa ușii de la intrare a casei-tip, scopul fusese atins. A pătruns 
împleticindu-se în hol, iar gâfâitul său avea un sunet secundar 
neliniștitor pe care nu-l recunoștea. Era întuneric, trecuse de ora 
unsprezece. O lumină slabă se întrezărea după colţ, în camera 
de zi, pentru o dată în viaţă nu era lumina televizorului, mai 
curând o mică lumină de veghe. Rămase în hol până când 
sunetul secundar îi părăsi respiraţia și aceasta putea din nou să 
fie numită normală. Şi-a scos geaca de piele și a atârnat-o pe 
cuierul supraaglomerat. A dat apoi colţul cu pași mari. 

Danne stătea acolo și aștepta. Nici un MTV, nici o revistă cu 
benzi desenate, nici un joc de TV. Doar Danne și o mică flacără 
de lumânare. 

Paul și-a frecat ochii plini de apă înainte de a fi în stare să 
întâlnească privirea fiului. Oricum, nu i-a întâlnit-o. Era înfiptă 
adânc în masă, lângă lumânarea mică care pâlpâia într-o grotă 


de gheaţă din sticlă. 

Fără nici un cuvânt, se duse și se așeză alături de fiu, pe 
canapea. 

Se scurseră câteva minute într-o tăcere deplină. Nici unul 
dintre ei nu știa cum să înceapă; prin urmare, nici unul nu 
începea. 

În cele din urmă, Danne a șoptit; vocea părea ca și cum ar fi 
plâns: 


— M-a tras după el. N-am știut unde ne ducem. 

— Eşti sigur? a reușit să spună Paul Hjelm. 

Danne a încuviințat dând din cap. Un timp a fost din nou 
liniște. Apoi, tatăl a reușit să-și petreacă braţul în jurul umerilor 
fiului. Acesta nu s-a retras. 

A deveni matur înseamnă doar să reușești să-ţi ascunzi mai 
bine nesiguranța. 

— Am avut ghinionul să văd cam prea multe lucruri în viaţă, a 
spus liniștit Paul. E îndeajuns de câteva ori și viaţa îţi este 
distrusă de tot. Nu trebuie să se întâmple așa ceva. 

— Nu se va întâmpla. 

La început a fost imaginea cerului, a soarelui, a lunii, a 
pădurii, a mării. Prima privire a omului a văzut toate astea. Pe 
urmă, a fost focul, foc care înfricoșa de moarte și care, încetul 
cu încetul, a fost domesticit și a devenit tovarășul lui de drum. 
Flăcăruia din faţa lor s-a transformat într-un foc de tabără. 
Clanul era adunat în jurul lui. Era vorba de supraviețuirea 
sângelui. Au rămas așezați în faţa priveliștii străvechi și, cu 
ajutorul ei, amintirile sângelui au ieșit la iveală. 

Sângele blestemat revine. 

S-au ridicat. Privirile li s-au întâlnit. 

— Mulţumesc, a spus Paul Hjelm fără să știe ce voia să spună 
cu asta. 

Au suflat în flacăra lumânării și au urcat treptele împreună. 
Când Paul a deschis ușa dormitorului, Danne a spus: 

— Ai fost al naibii... de dur astăzi. 

— Eram foarte speriat. 

În chip paradoxal, se simţea oarecum mândru în timp ce 
bâjbâia prin dormitorul negru ca smoala. Nu-și mai dădu 
osteneala să se spele pe faţa și pe dinţi și se strecură în schimb 
direct în pat, alături de Cilla. Avea nevoie de căldura ei. 


— Ce s-a întâmplat cu Danne? mormăi aceasta. 

— Nimic, răspunse el. Și chiar credea ce spune. 

— Ești rece ca gheaţa, comentă ea fără să se dea la o parte. 

— Încălzește-mă. 

A rămas nemișcată și l-a încălzit. Lui îi veni în minte gândul 
iminentei călătorii în America și toate complicațiile eventuale 
legate de ea. În realitate, el își dorea lucruri simple. Copii, de 
care să se bucure și o femeie, lângă care să se încălzească. 

— Mâine, o șterg în SUA, spuse pentru a o testa puţin. 

— Da, mormăi ea adormită. 

Zâmbi. Umbrela era închisă și el era uscat. Pentru moment. 

20 

ARTO SODERSTEDT, DE OBICEI, NU-I ducea dorul soarelui. Era 
un iubitor de nuanţe și descoperise că felul în care savurau 
Stockholmul cei de curând mutaţi acolo se afla undeva, în zona 
cenușie dintre fascinația superficială a turiștilor și obișnuinţa 
vag ironică a locuitorilor de baștină. Soarele stimula ambele 
atitudini, dar desfătarea cea mai profundă a locuitorilor de 
curând mutaţi necesita un anume grad de înnorare, exact atât 
cât culorile să fie puse în evidenţă, până ca lumina tendenţioasă 
a razelor să le estompeze nuanțele. Arto nu reflectase asupra 
faptului că teoria sa ar fi putut să aibă ceva de-a face cu super- 
sensibilitatea lui la soare. 

Însă acum, nu mai avea nici un chef de nori. Se afla în mijlocul 
unuia dintre locurile lui favorite din Stockholm și nu vedea în 
față mai mult decât propria-i mână, cu siguranţă nu vedea 
Opera, aflată pe o parte a străzii, și nici Palatul prinţului 
moștenitor, aflat pe cealaltă. Spre acesta se îndrepta el ţanţoș 
acum, sub ridicola sa umbrelă Bamse pe care o luase din 
greșeală de acasă; vedea în fața ochilor expresia fiicei sale 
zgâindu-se în sus, la firmamentul plin de logo-uri ale poliţiei. 
Atunci când a început să urce scara venerabilă, a fost obligat să 
recunoască că îi lipsea, cu adevărat, soarele. 

Nu era invidios de felul lui, însă se simţea ușor amărât pentru 
că nici măcar nu intrase în discuţie pentru călătoria în SUA; 
totuși, el era specialistul crimelor în serie al echipei. In schimb, 
călca acum pe cărările bine bătătorite ale muncii de teren, până 
în holul Ministerului de Externe. 

Femeia de la recepţie l-a anunţat, pe un ton rezervat, că 
Justine Lindberger era în concediu medical, că Eric Lindberger 


murise și că fusese decretată zi de doliu în întregul minister. 
Soderstedt a considerat inutil să-i comunice că informaţia era de 
prisos, nu numai pentru că se ocupa de cazul respectiv, ci și, de 
asemenea, pentru că obișnuia să aibă ochii deschiși. Mai exact 
spus, toate astea erau în calabalăcul de știri al ziarelor de 
dimineață și al emisiunilor informative. Nici măcar un 
somnambul n-ar fi reușit să rateze faptul că înspăimântătorul 
Asasin din Kentucky sosise în Suedia și că poliţia știuse despre 
asta cu două săptămâni înainte, fără să spună un singur cuvânt 
pentru a le da prilejul cetăţenilor să se protejeze. Soderstedt 
numărase opt participanţi de profesie la dezbateri care deja 
ceruseră căderea căpățânilor polițiștilor răspunzători. 

— Soții Lindberger au lucrat la aceeași secţie? 

Recepţionista, o femeie suspicioasă de vreo cincizeci de ani, 
stătea în spatele geamului de sticlă și arăta precum opera unui 
Velazquez modern, pe de-a-ntregul conformă realităţii însă, în 
același timp, fiind o reproducere nemaipomenit de răutăcioasă a 
unei întregi tipologii pe cale de dispariţie. Sâderstedt ajunse la 
concluzia că prefera oricând recepţionista aceea ofilită, model 


fortificaţie, în locul variantei contemporane - modelul 
aerodinamic. După un efort îndelung, însoțit de oftaturi, femeia 
spuse: 

— Da. 


Un răspuns excelent, gândi Söderstedt şi continuă: 

— Cine este șeful lor cel mai apropiat? 

Şi mai multe oftaturi, trudă și osteneală. Apoi: 

— Anders Wahlberg. 

— Se află aici? 

— Acum? 

Nu, a saptea zi după scripturi, gândi S&derstedt și spuse cu un 
surâs lingușitor: 

— Da. 

Drept pentru care a trebuit să se ajungă și la procedura 
obișnuită pentru extenuare maximă și care, în acest caz, a 
constat din a apăsa două taste pe un computer. După acea 
colosală cantitate de muncă, aproape supraomenească, doamna 
a răspuns, respirând cu sufletul la gură: 

— Da. 

— Credeţi că aș putea să vorbesc cu el? 

Privirea era similară celei cu care odată, demult, era 


întâmpinați pe plantaţii stăpânii cu bice din coadă de bou. 
Sclava cea neagră era obligată să se umilească încă o dată. 
Apăsă nu mai puţin de trei butoane ale unui telefon interior și 
scoase din ea ultimele rămășițe ale unei voci chinuite: 

— Poliţia. 

— A, da! graseie o voce neînţelegătoare, de bărbat, în telefon. 

— Se poate? 

— Acum? 

— Da. 

— Da. 

Rezultatul final al acestui inspirat dialog a fost că Soderstedt 
a început să colinde coridoare după coridoare, toate luminate de 
lustre de cristal și că s-a rătăcit în douăsprezece împrejurări. În 
cele din urmă, a găsit venerabila ușă în spatele căreia rezida 
consilierul ministerial Anders Wahlberg. A bătut. 

— Intră, a răsunat o voce puternică, din adâncimile rezidenţei. 

Arto Söderstedt a intrat într-un antreu elegant, dotat cu o 
secretară mută și, mai departe, într-un birou și mai elegant, cu 
vedere asupra golfului Strömmen. Anders Wahlberg ajunsese la 
vârsta de cincizeci de ani și-și purta corpolenţa cu aceeași 
mândrie vădită ca și cravata de culoare verde-mentă; aceasta 
din urmă arăta ca baveţica fiicei celei mai mici a lui Sodersted, 
după terminarea războiului cu mâncarea. 

— Arto Soderstedt, spuse Arto Soderstedt. Poliţia Judiciară. 

— Wahlberg, zise Wahlberg. Ințeleg că este vorba de 
Lindberger. Ce istorie! Eric nu avea nici un dușman pe lume. 

Soderstedt s-a așezat, fără prea multe fasoane, pe un scaun 
în faţa mesei de mahon a lui Wahlberg, împodobită cu un 
sfeșnic cu multe braţe. 

— Cu ce se ocupa Lindberger? 

— Ambii soţi aveau drept obiectiv lumea arabă. S-au ocupat 
în principal de comerţul cu Arabia Saudită și au fost activi la 
ambasada de acolo. Tineri și promiţători. Viitori diplomaţi de 
vârf, amândoi. Așa s-a crezut. E vorba, într-adevăr, de un ucigaș 
în serie american? 

— Așa se pare, a spus scurt Sâderstedt. Ce vârstă au? Sau au 
avut? 

— Justine are douăzeci și opt, Eric avea treizeci și trei. Să mori 
la treizeci și trei... 

— Asta era vârsta medie în evul mediu. 


— Ce-i drept, a aprobat vag mirat Wahlberg. 

— Au lucrat întotdeauna împreună? 

— In principiu. Aveau obiective ușor diferite în contactele lor 
de afaceri. In rest, sarcinile de serviciu erau aceleași: să 
faciliteze comerţul între Suedia și, în primul rând, Arabia 
Saudită. Colaborare strânsă cu reprezentații vieţii economice din 
ambele ţări. 

— Obiective diferite? 

— Eric avea în sarcină mai ales marile companii suedeze de 
export, Justine pe cele ceva mai mici. Ca să formulez pe scurt. 

— Călătoreau întotdeauna împreună? 

— Nu întotdeauna, nu. Erau multe călătorii încolo și-ncoace și 
nu erau întotdeauna sincronizate. 

— Şi niciun fel de dușmani? 

— Nu. Absolut, nu. Nici un fel de gafe. Muncă impecabilă și 
temeinică, în general. Viţeluși de aur, cu perspective de viitor, s- 
ar putea spune, dacă n-ar suna atât de vulgar. Justine trebuia să 
plece acolo zilele astea, însă presupun că nu va avea energia 
necesară. Fusese planificat ca Eric să mai stea în ţară încă vreo 
câteva luni. Acum, va fi staționat în ţară pentru eternitate, amin. 

— Ştii cumva la ce anume se referea călătoria din „zilele 
astea” a Justinei? 

— Nu în detaliu. De fapt, chiar trebuia să mă informeze pe 
scurt astăzi. Ceva în legătură cu o nouă legislație referitoare la 
comerţul cu firmele mici. O întâlnire cu purtătorul de cuvânt al 
guvernului saudit. 

— Şi, cu cea mai mare bunăvoință din lume, nu ești în stare 
să vezi altceva în spatele morţii lui Eric decât întâmplarea, sau 
destinul? 

Anders Wahlberg a clătinat din cap și s-a uitat în jos la masa 
de lucru. Părea că e gata să înceapă să plângă. 

— Am fost prieteni, spuse el. Era ca un fiu pentru mine. 
Aveam o oră de golf rezervată la sfârșitul săptămânii. E de 
neînțeles, oribil. A fost torturat? 

— Mi-e teamă că da, spuse Sâderstedt, având senzaţia că 
tonul său plin de compasiune suna fals. L-a schimbat într-unul 
mai aspru: Cred că nu e nevoie să menţionez cât de important 
este să prindem acest asasin. Poţi să-ți amintești altceva, 
profesional sau personal, care poate să aibă importanţă? Cel 
mai mic lucru poate fi important. 


Wahlberg reuși să-și ascundă durerea în spatele măștii 
diplomatului veritabil. Părea să reflecteze. 

— Nu sunt capabil să găsesc ceva. In viaţa privată erau, în 
orice caz, singura pereche cu adevărat fericită pe care o cunosc 
eu. Exista un fel de solidaritate adevărată între ei. Nu am copii și 
îi voi simţi lipsa așa cum mi-ar lipsi un fiu. Îmi va lipsi râsul lui, 
integritatea lui înnăscută, modestia lui calmă. La naiba! 

— Ai putea să găsești vreun motiv pentru care acesta se afla 
la ora două și jumătate noaptea în portul Frihamnen? 

— Nu. Pare absolut nebunesc. Abia dacă accepta să iasă în 
oraș și să bea o bere vinerea, după serviciu. Întotdeauna se 
ducea direct acasă, la Justine. 

— Aș avea nevoie să mă uit în biroul lui. Și, dacă ai putea să 
te ocupi ca fișierele sale din computer să fie copiate și să-mi fie 
trimise, ţi-aș fi extrem de recunoscător. 

Anders Wahlberg a încuviinţat mut și s-a ridicat. A ieșit pe 
coridor și a coborât greoi câteva trepte. S-a oprit, a arătat o ușă 
cu degetul și a pornit înapoi. Sderstedt a privit după persoana 
greoaie până când a dispărut pe culoarele îndurerate. A făcut 
câţiva pași într-o parte. Ușa de la dreapta celei a biroului lui Eric 
Lindberger dădea către biroul Justinei. Soții locuiau și lucrau, pur 
și simplu, umăr la umăr. A intrat în biroul lui Eric. 

Era mai mic decât cel al lui Wahlberg, nu avea anticameră cu 
secretară și fereastra nu dădea deasupra golfului Strömmen, ci 
pe strada Fredsgatan. Exista o ușă care comunica cu biroul 
soţiei, a încercat-o și a constatat că era descuiată. 

A aruncat o privire rapidă asupra mesei lui de lucru. O 
dezordine moderată, nimic mai mult. O fotografie de la nuntă, 
cu o foarte tânără și brunetă Justine și cu un Eric, ceva mai în 
vârstă, însă la fel de brunet. Aveau același zâmbet larg, dar nu 
părea deloc atât de fals precum se obișnuia în genul acela de 
fotografie, mai curând profesional exersat și totuși natural. Cei 
doi fericiți dădeau impresia că, prin naștere și prin virtutea 
obișnuinţei, aparţineau clasei mai înalte a burgheziei, deţinând 
un control desăvârșit asupra oricărei etichete potrivite. Nici unul 
dintre ei nu arăta să fi luptat deosebit de mult pentru cariera lui, 
ci, din contră, ambii arătau ca născuţi pentru a fi diplomaţi. 

Cu toate că, poate, trăgea concluzii cam prea precipitate 
dintr-o fotografie standardizată. 

In rest, se aflau o mulţime de însemnări împrăștiate peste tot, 


de la hârtiile cu antet ale UD-ului până la post-it-uri galbene și o 
agendă specială, mai groasă. Soderstedt căută denumirea 
corectă, fax și mai era ceva, filofax*%, parc-așa se numea? în 
orice caz, adună totul la un loc, le îndesă în servieta sa cu 
burduf și o luă cu el atunci când deschise ușa dintre camere și 
se strecură în biroul Justinei. Acesta era aproape identic cu cel al 
soţului. 

A inspectat chiar și masa ei de lucru. Era împodobită cu 
aceeași fotografie de la nuntă, sau mai curând o alta, din 
aceeași serie. Surâsul era cumva mai puţin larg, ceva mai puţină 
suficienţă aici, o neliniște vagă plana asupra lor, o tulburare. 
Mica diferenţă existentă între fotografii plăcea spiritului extrem 
de dezvoltat pentru nuanţe al lui Soderstedt. 

Ca și la soţ, se aflau o mulţime de însemnări mâăzgălite în 
grabă pe diverse hârtii, pe birou sau în sertare, printre care se 
apucă să scotocească cu toate că acest lucru cu greu ar fi putut 
fi considerat drept legal. Transcrise însemnările care păreau pe 
alocuri criptice și scoase la iveală un fi/ofax identic, dintr-unul 
din sertare. Se uită peste umăr și cercetă încăperea. A găsit într- 
un colț ceea ce căuta, un mini-copiator și, o idee cam nervos, a 
copiat agenda, o lună înainte și una în urmă; ar fi trebuit să fie 
de ajuns. A împachetat duplicatele și copiile alături de cele deja 
confiscate, în servietă, și a pus fi/ofaxul Justinei Lindberger 
înapoi unde-l găsise. S-a reîntors apoi în camera lui Eric, a ieșit 
afară pe coridor și a coborât treptele. A făcut un semn vesel cu 
capul către recepţionista care arăta ca și cum tocmai ar fi 
mâncat rahat de câine, a deschis glorioasa umbrelă Bamse și s- 
a năpustit în ploaia care turna cu găleata. 

Fusese obligat să-și parcheze Audi-ul de serviciu pe partea 
opusă a pieţii Gustav Adolf, departe, lângă Operă și traversa în 
goană acum piaţa, cu servieta lipită de trup ca să nu se umple 
cu apă; umbrela Bamse abia reușea să-i protejeze ceva mai 
mult decât ţeasta. 

Oarecum nevătămat de ploaie, se aruncă în Audi și deschise 
mapa. Citi în grabă copiile palide ale agendei Justinei Lindberger 
pentru a avea niște atuuri în mână atunci când o va întâlni pe 
proaspăta văduvă; spera să nu fie nevoie să le folosească. 

Apoi, întoarse mașina și o luă de-a lungul golfului Strömmen, 


20 Filofax - numele unei companii britanice, producătoare ale unui model special de 
agende. 


conduse pe lângă Operă, traversă Blasieholmen și cheiul 
Nybrokajen, intră pe strada Sibyllegatan și conduse în sus, pe 
ea, coti la dreapta pe strada Riddargatan, pe lângă Muzeul 
Armatei; balonul ăla caraghios care, în fiecare vară, se umplea 
cu turiști și era ridicat și coborât în aer, se afla încă la locul lui, 
însă arăta cu desăvârșire abandonat în ploaie. 

Puțin mai sus, pe pantă, se opri, parcă mașina incorect, în 
faţa intrării de primire a mărfii a unui butic și se năpusti sub o 
poartă unde, adăpostit de ploaie, apăsă pe unul dintre 
butoanele interfonului, alături de plăcuța cu numele „Eric și 
Justine Lindberger”. După patru semnale, se auzi un glas slab: 

— Da? 

— Justine Lindberger? 

— Nu din nou presa, sper? 

— Poliţia. Inspectorul criminalist Arto S6derstedt. 

— Intră. 

Un bâzâit în broască și a intrat înăuntru, a urcat șase etaje 
lipsite de lift și a găsit-o pe Justine Lindbeiger așteptându-l în 
faţa ușii. Viggo Norlander nu exagerase atunci când descrisese 
frumuseţea fragilă a acesteia, chiar dacă folosise o formulare nu 
tocmai poetică. Soderstedt prefera să și-o imagineze ca pe o 
prințesă arabă, cu picioare lungi, străbătând deșertul ca o 
nălucă, pe un cal alb de rasă. Se rușină puţin de această 
asociere atât de asemănătoare unui clișeu. 

— Söderstedt, spuse el gâfâind și flutură legitimaţia de 
poliţist. Sper că nu deranjez prea mult. 

— Intră, spuse ea din nou. Glasul îi era voalat de plâns. 

Apartamentul arăta aproape așa după cum se așteptase să 
arate, super-elegant, de calitate excepţională, dar nu pompos, 
mai curând sever, delicat. Orbecăia după adjectivul potrivit în 
sinea lui. 

A fost invitat să se așeze pe o canapea de piele care arăta ca 
și cum nimeni nu se așezase vreodată pe ea. Era, firește, într- 
atât de confortabilă încât somnul putea să te cuprindă pe loc. 
Justine Lindberger se așezase pe marginea unui taburet stil, de 
pe partea cealaltă a mesei de sticlă, în formă de lămâie, din 
camera de zi. O ușă de sticlă dădea spre un balcon cu vedere 
spre golful Nybroviken și insula Skeppsholmen. 

— Condoleanţele mele, spuse el liniștit. A fost obositoare 
presa? 


— E un stres îngrozitor, spuse ea. 

A începe printr-o neînțelegere nu e niciodată un lucru prea 
reușit și el renunţă să mai îndruge verzi și uscate despre 
înţelesul dublu al cuvântului press?!. Pe deasupra, era obligat să 
decidă rapid dacă „tu” sau „dumneavoastră” era cel mai 
adecvat mod de adresare. Decise: 

— Poţi să găsești vreun motiv oarecare pentru care soţul tău 
a fost omorât? 

A clătinat lent din cap. Până atunci, îi ocolise grijulie privirea, 
astfel că i-o ocoli și acum. 

— Nu, răspunse ea. Dacă este vorba de un ucigaș în serie, 
atunci e probabil doar o întâmplare. Cea mai crudă posibilă. 

— Nu există nici o altă posibilitate? Ceva în legătură cu 
contactele voastre din lumea arabă? 

— Contactele noastre au fost dintre cele mai pașnice. 

— Trebuia să pleci în Arabia Saudită vinerea asta? Despre ce 
este vorba? 

În cele din urmă, ea i-a întâlnit privirea. Ochii ei, de un căprui 
închis, debordau de durere, însă, pentru un scurt moment, lui i 
se păru că un fel de tristeţe, o durere cu mult mai adâncă se 
afla în ei, o vinovăţie cu mult mai profundă decât aceea pe care 
o simţea întotdeauna cel care supravieţuia față de partenerul 
mort. Tot ceea ce fusese neclarificat și care va continua să 
rămână necilarificat, tot ceea ce ar fi trebuit să fie spus dar, 
întotdeauna, fusese amânat. Era însă ceva mai mult decât atât, 
era convins de asta, dar privirea ei reuși să se ferească înainte 
ca el să aibă timp să o fixeze. 

— Era vorba despre niște detalii referitoare la câteva legi date 
de curând cu privire la importul saudit, despre consecinţele 
acestora pentru întreprinderile suedeze mici. Ce legătură putea 
să aibă asta cu chestiunea de față? 

— Cu siguranţă că niciuna. Trebuie doar să-mi clarific cât mai 
bine situația, pentru mine. Există cineva, de exemplu, căruia să- 
i folosească dacă tu nu participi la ședință, ceea ce probabil va fi 
cazul? 

Aprobă greoi și îndelung cu capul. 

Apoi îi întâlni din nou privirea, părea că acum se zărea o mică 
scânteie în ochii ei. 

— Vrei să spui că nu ar fi vorba de, cum îi spune, Asasinul din 


21 Press are înţeles dublu în suedeză, presă și stres. 


Kentucky? 

Aproape că scuipă afară din gură cuvintele acelea. 

— Încerc doar să găsesc și alte alternative, în afară de pura 
întâmplare, a replicat moale Sâderstedt. 

— Sarcina mea este să facilitez afacerile companiilor suedeze 
în Arabia Saudită, în defavoarea întreprinderilor locale și a celor 
din alte ţări. În prezent, sunt singura care cunoaște situaţia pe 
deplin și absenţa mea ar putea să implice anumite avantaje 
pentru companiile din alte ţări. 

— Ce branșe sunt afectate de legile acelea noi saudite? _ 

— Înainte de toate, industria pentru piese de motoare. Însă e 
vorba de schimbări cu mult prea mici pentru ca să motiveze 
vreo formă de infracţiune și, cu siguranţă, nu o crimă. 

Soderstedt a aprobat și a schimbat subiectul: 

— Cum ai descrie relaţia voastră? A ta și a lui Eric? 

— Ca foarte bună, a spus Justine imediat. Foarte, foarte bună. 
Din toate punctele de vedere. 

— Nu e greu să lucrezi împreună cu soţul? 

— Din contră. Avem un interes în comun. Aveam. Imperfectul! 
ţipă ea pe neașteptate, se ridică și fugi la toaletă. El auzi apa 
trasă la fel de brutal ca la o toaletă a aristocrației japoneze. 

Soderstedt se ridică și începu să se plimbe de colo-colo, prin 
apartament. Încetul cu încetul, își dădea seama că acesta era cu 
mult mai mare decât la prima impresie. Mergea și mergea, nu 
se mai termina și, deodată, se trezi din nou înapoi, la punctul de 
pornire. Existau trei uși care dădeau afară pe palierul scării, prin 
urmare, apartamentul familiei Lindberger cuprindea întregul etaj 
care fusese iniţial separat în trei apartamente. Numărase cel 
puţin zece camere. Trei toalete. Două bucătării. De ce două 
bucătării? 

Desigur că era conștient că funcţionarii UD-ului aveau un 
salariu bun și că indemnizaţiile de deplasare ar fi trebuit 
aproape să-l dubleze, însă un astfel de apartament trebuie să fi 
costat zeci de milioane. Era mai verosimil că acolo se afla 
investită multă avere de familie, din ambele părți. 

Se așeză și arăta ca și cum nu s-ar fi mișcat de pe loc, atunci 
când ea reveni. Faţa ei era ușor roșie și părea ștearsă de 
curând. În rest, totul era ca de obicei. 

— Îmi cer scuze, spuse ea și se reîntoarse la marginea 
taburetului de culoare albă. 


— Nici o problemă, spuse el înţelegător. Aveţi copii? 

Clătină mută din cap. 

— Am numai douăzeci și opt de ani. Aveam mult timp în faţa 
noastră. 

— E un apartament destul de mare pentru două persoane... 

Ea îi întâlni privirea, imediat în defensivă. 

— N-ar trebui să rămânem la problema noastră? l-a întrebat 
retoric. 

— Îmi pare rău, însă trebuie să știm clar care este situaţia 
moștenirii. Cum e? Moștenești tu totul? 

— Da. Eu moștenesc totul. Crezi că mi-am torturat propriul 
bărbat? Crezi că l-am lăsat să stea și să sufere vreme de o oră 
infernală în timp ce-i înfigeam cleștii aceia dezgustători în gât? 

Ei! gândi el. Să calmăm spiritele acum. 

— lartă-mă. Îmi pare rău. 

N-a prea fost de ajuns. Ea se ridicase în picioare. Tipa pe 
jumătate. O panică în continuă creștere îi ridica necontenit tonul 
vocii: 

— Oamenii mici, de teapa ta, nu pot să aibă nici cea mai vagă 
idee despre cât de mult l-am iubit. Și acum e mort, dispărut, 
dispărut, pentru întotdeauna. Un dement afurisit l-a torturat pe 
iubitul meu și l-a aruncat în mare. Poţi tu măcar să pricepi ce s-a 
petrecut cu el în ora aceea oribilă? Știu că am fost ultimul lucru 
pe care l-a văzut în sinea lui, trebuie să mă consolez cu faptul că 
asta i-a oferit alinare. Trebuie să-l fi alinat. A fost vina mea că a 
murit! Eu trebuia să mor, nu el! A murit în locul meu! 

Pe la jumătatea cuvintelor acelora, Sâderstedt se afla deja 
lângă telefon. Tocmai se pregătea să cheme ambulanţa, când 
Justine Lindberger a tăcut brusc și s-a așezat. 

Își frângea într-adevăr mâinile de disperare în poală, însă, 
brusc, era suficient de calmă pentru a-l anunţa: 

— Am luat două sedative la toaletă. Încep să-și facă efectul. 
Continuă. 

— Eşti sigură? 

— Da. Continuă. 

Söderstedt se întoarse ușor stângaci la canapea și se așeză. 
Acum, stătea până și el pe marginea mobilei. A încercat repede 
să facă legătura corectă: 

— Ce-ai vrut să spui atunci când ai zis că trebuia să mori tu în 
locul lui? 


— Era un om mai fericit decât mine. 

— Doar atât? 

— Nu e doar atât. Lumea ar fi câștigat enorm în fericirea 
comună dacă aș fi murit eu în schimb. 

Sâderstedt se gândi la diferenţa fină, ca firul de păr, existentă 
între fotografiile de nuntă de pe mesele de lucru de la UD, ale 
celor doi soţi și se felicită în ascuns că avusese dreptate. 

— Ai putea să dezvolţi asta puţin? 

— Totul era atât de ușor pentru Eric, el plutea liber prin lume. 
Eu nu fac asta. Chiar deloc. Mai mult de-atât, nu vreau să spun. 

Sâderstedt se gândi să nu se încăpăţâneze; era suficient de 
îngrijorat pentru starea ei. În schimb, întrebă: 

— Ai vreo idee ce căuta la ora două și jumătate noaptea în 
portul Frihamnen? 

— Nici una. Nu cred în chestia asta. Trebuie să fi fost dus 
acolo. 

Schimbă din nou rapid subiectul, parţial conștient de scopul 
urmărit, parţial pentru că era derutat: 

— Care e situaţia în Arabia Saudită acum? 

Ea îl privi mirată. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum mai e, de exemplu, cu fundamentalismul? 

Arăta ușor suspicioasă, însă a răspuns cu profesionalism: 

— Există. Dar, pentru moment, nu constituie nici un fel de 
piedică pentru comerţ. Este ţinut în șah de către regim, deseori 
cu mâini destul de dure. 

— Cum e cu femeile? Nu sunt cumva ceva mai multe văluri 
obligatorii? 

— Nu uita că fundamentalismul este o mișcare populară și că, 
ceea ce e privit drept o constrângere prin ochi vestici, poate că 
nu este întotdeauna așa. Credem, cumva prea ușor, că normele 
noastre sunt singurul remediu potrivit. De fapt, sunt cu mult mai 
mulţi care se şterg la fund cu mâna stângă, decât cei care 
salută cu mâna dreaptă. 

— Desigur, spuse Arto Sâderstedt și-și luă avânt: însă nu-i așa 
că războiul din Golf a avut, în realitate, un cu totul alt efect 
decât cel scontat? Americanii l-au vizat pe Saddam Hussein, 
care e mai curând un dictator secularizat, au omorât într-un chip 
desfrânat civili, copii și femei, l-au lăsat în continuare pe 
Saddam la putere, i-au unit pe musulmani și au aruncat atât de 


multe resurse în Arabia Saudită, de dragul petrolului, încât o 
mare parte din bani au ajuns în mâinile fundamentalismului 
saudit. Fundamentalismul Arabiei Saudite este, după cum se 
știe, cel mai bogat și cel mai bine organizat din întreaga lume 
arabă, păianjenul din pânza care se extinde peste tot globul și, 
în cel mai înalt grad, acesta a fost hrănit cu resurse americane. 
Nu-i asta o ironie a sorții? 

Justine Lindberger se uita fix, uluită, la bizarul, spălăcitul, 
zveltul, suedezo-finlandezul polițist care, după toate aparențele, 
nu avea nimic împotrivă să-și vânture neînfricat teoriile politice. 
În cele din urmă, i-a spus reţinut: 

— Poate că ar trebui să te faci politician. 

— Nu, mulţumesc, i-a răspuns Arto Soderstedt. 

21 

INTAI PLOAIA, POTOPUL care refuza să se oprească, 
obscuritatea veșnic răpăitoare care îneca orice scânteiere de 
lumină, umezeala care se strecura în orice ungher și mucegăia, 
distrugând totul. Atât de repede înăuntru, în sâmbure, în sursa 
primordială, infernul zgâlțâitor, care urla, locul de naștere al 
potopului, proveniența putregaiului însuși, un întuneric mai 
profund, de neînțeles. Și apoi, afară, de partea cealaltă, la 
claritate, liniște, lumină, la vederea de ansamblu, vedere care 
făcea ca întunericul de dinainte să pară atât de neînsemnat, de 
depărtat și de tangibil. 

Paul Hjelm își dorea ca viaţa să fie ca un avion care decolează 
în furtuna de toamnă. 

Sau, măcar, ca ancheta să fie așa. 

Soarele era orbitor, ca și întunericul pentru cineva orbit de 
zăpadă. Lumina partea de deasupra, neagră ca noaptea, a 
masei de nori și o făcea să lucească într-o culoare de renaștere, 
ca de bronz. Ca fundalurile lui Rembranat. 

Nu reușea să se smulgă din urgia coloristică; fusese absentă 
atât de mult timp. În timp real, vijelia de toamnă nu durase mai 
mult de câteva zile, însă timpul real nu avea nimic de-a face cu 
chestiunea - ploaia ștersese dintr-odată toate amintirile verii. 
Gândurile i se opriseră în momentul sosirii la Stockholm a 
Asasinului din Kentucky. Tot ce fusese înainte era învăluit în 
întuneric. 

Spera ca întâlnirea succesivă a orelor de zbor cu soarele să 
implice un timp inexistent de claritate; urmau să aterizeze la 


aproximativ aceeași oră la care decolaseră. Dacă nu se 
prăbușeau. 

Nu îi era frică să zboare - totuși, secundele acelea când 
acceleraţia este stăvilită și roţile părăsesc solul implicau un 
tremur adânc, ca și cum ţi-ai fi lăsat viaţa, în chip necondiţionat, 
în mâinile unui necunoscut. 

Şi-a mai luat un sfert de oră de fascinaţie pură și uitare de 
sine, până când i-a trecut prin minte să se întoarcă la Kerstin 
Holm. Când a făcut asta, ea continua să fie acolo, afară, alături. 
A recunoscut expresia feţei, în care nu se văzuse niciodată pe el 
însuși. O avea însă, acum, și încetul cu încetul, își dădea seama 
că trebuia s-o fi avut demult. Chiar înainte ca zornăitorul 
cărucior cu băuturi să treacă lunecând pe culoar, au reușit să 
schimbe o privire cât de cât normală. Dar mai era timp mult 
până la cuvinte. 

Aici stătuse el așezat, asasinul în serie, poate că exact pe 
locul acela și privise fix afară, nu în soarele orbitor, dar în, 
oricum, în la fel de orbitorul întuneric. La ce se gândise? Ce 
simţise, ce experimentase? Tocmai ucisese un om - ce anume 
se revărsa în sufletul lui întunecat? 

Și de ce venise în Suedia? In orice caz, acolo se afla 
rezolvarea acestui caz ciudat, de neînțeles. lIncerca să 
recapituleze în linii mari. La sfârșitul deceniului al șaptelea, un 
bărbat începe să omoare oameni în Vestul Mijlociu american. EIl 
face asta într-un fel care amintește de o metodă de tortură 
folosită de un comando special, în Vietnam, cunoscut sub 
numele codificat de Commando Cool. Victimele, cu totul 
optsprezece bucăţi în decurs de patru ani, mai ales în Kentucky, 
rămăseseră, în cea mai mare parte, neidentificate. Majoritatea 
celor care au fost identificaţi aveau studii superioare, atât 
americani cât și străini. FBl-ul își concentrează atenţia asupra 
șefului unităţii speciale din Vietnam, Wayne Jennings, mai 
bâjbâie, de asemenea, și după comandantul necunoscut al 
Commando Cool, care este cunoscut sub porecla de Balls. 
Jennings moare într-un accident de mașină după ce fuseseră 
comise șaisprezece crime. După aceea, mai urmează încă două, 
după care un timeout lung de mai bine de un deceniu. Apoi, 
începe din nou. Totul sugerează că e vorba despre același 
infractor. Acum, el este activ în nord-estul SUA, cu precădere în 
New York. Și, acum, toate victimele sunt identificate, aparţin 


unor medii total diferite. Pattern-ul pare acum mult mai la 
întâmplare. După cel de al șaptelea omor din a doua repriză, cel 
de-al douăzeci și patrulea în total, comis asupra suedezului Lars- 
Erik Hassel, părăsește brusc ţara și sosește, cu un pașaport fals, 
la Stockholm. Acolo, se duce la cabana secretă a traficantului de 
droguri Andreas Gallano, câteva mile la nord de Stockholm, și 
care, conform ultimelor informaţii, este lipsită cu desăvârșire de 
amprente digitale sau de alte urme, deci a fost aspirată cu 
pedanterie. După aproape o săptămână, pleacă de la cabană cu 
mașina traficantului și lasă în urma sa un Gallano asasinat, 
omorât prin metodele pe care asasinul în serie le transformase 
în emblema sa distinctivă. După toate probabilitățile, părăsește 
cabana în timpul nopţii și se duce în portul Frihamnen pentru a 
ucide încă două persoane, pe funcţionarul UD Eric Lindberger ca 
și, probabil, pe bărbatul în vârstă de douăzeci și cinci de ani, 
încă neidentificat. Lindberger este torturat până moare, în stilul 
clasic, în timp ce necunoscutul, poreclit John Doe, e împușcat. 
Este singura dată, cunoscută, când asasinul se abate de la 
metoda sa obișnuită și folosește, în schimb, o armă. După toate 
probabilitățile, acesta își schimbă mașina, într-un chip nou, 
patriotic, de la un Saab la un Volvo, un combi vechi de zece ani, 
de culoare albastru-închis, cu un număr de înregistrare care 
începe cu B. De atunci, nu se mai aude nimic de el. 

Cum naiba erau toate astea legate între ele? 

— Cum naiba sunt toate astea legate între ele? întrebă Kerstin 
Holm. Era prima lor replică de când avionul decolase de pe 
Arlanda și pornise în direcţia New York. După toate aparențele, 
erau pe aceeași lungime de undă. 

— Nu știu, răspunse Paul Hjelm. 

Apoi, se lăsă tăcerea. 

Soarele lumina orbitor și lipsit de anotimpuri în afara plăcii de 
plastic transparent care vibra, de la fereastra avionului; ar fi 
putut la fel de bine să fie un soare de iarnă - ca și unul de vară 
-, dar era un soare de toamnă. Se aflau într-un moment 
înălțător. Făceau o călătorie în timp, singura posibilă. Timpul 
trecea și nici un timp trecea. Era un loc pentru contemplare. 

Ar fi dorit să bea un grog și să asculte muzică și să citească o 
carte. Toate astea trebuiau să aștepte. 

lpoteze, atunci? Chiar și acestea trebuiau să aștepte. Era 
vorba mai curând despre a instaura un fel de stare de 


deschidere, o receptivitate critică în faţa informaţiei și a 
impresiilor care vor curge ca un șuvoi peste ei când vor ajunge 
în lumea nouă. Era vorba despre a menţine întrebările actuale, 
despre a nu le da răspunsuri prea rapide. Pentru că întrebările 
erau atât de multe. 

De ce omoară el? E vorba despre același motiv și înainte și 
după pauză? De ce face pauza aceea de aproape cincisprezece 
ani? E, într-adevăr, vorba despre același asasin? De ce au toţi 
sentimentul că ceva nu se leagă atunci când îl pui în postura 
clasică a criminalului în serie? De ce este omorât Lars-Erik 
Hassel la aeroport? De ce pleacă ucigașul în Suedia? De ce 
folosește un pașaport al unui bărbat de treizeci și doi de ani, 
dacă el e trecut de cincizeci? Cum găsește el cabana din Riala a 
lui Gallano? De ce își schimbă mașina în Frihamnen? Pentru că 
vrea să fie găsit cadavrul lui Gallano, cu ajutorul mașinii - chiar 
și corpul lui Lindberger este ușor de găsit. Se aseamănă el cu 
majoritatea ucigașilor în serie și vrea să-și arate talentele în faţa 
marelui public? De ce îl omoară pe funcţionarul UD, Eric 
Lindberger? Ce caută Lindberger la miezul nopţii în Frihamnen? 
Unde este omorât acesta? Are spargerea nereușită de la 
întreprinderea Linkcoop ceva de-a face cu cazul? De ce îl 
împușcă pe John Doe în loc să-l schingiuiască? Cine naiba este 
acest John Doe care nu se află în nici unul dintre registrele 
internaţionale? Punem noi întrebările corecte? 

Ultima întrebare era, poate, cea mai importantă. Să fi fost, 
oare, vreo legătură clară între toate aceste întrebări, ceva care 
să fie atât de evident încât să nu-l poţi vedea fără să ajungi la o 
înălțime convenabilă și să privești în jos, spre întuneric, din 
lumina clară a soarelui? 

Dar, în acel moment, lucrurile nu stăteau chiar așa. 

Însă erau, în orice caz, pe drum. 

22 

O VIESPE INTRASE ÎN încăpere pentru a muri. Cum 
supravieţuise ea furtunii din ultimele zile era un mister. Poate 
că, mai mult moartă decât vie, reușise să se ascundă de 
nebunia din jur în vreo gaură mirosind a mucegai, însă nu 
reușise să moară acolo. leșise în schimb afară, cu acul scos, 
pregătită să rănească până în ultima clipă a vieţii, gata să ucidă 
chiar și după moarte. O supraviețuitoare cu toate simţurile 
moarte în afară de cel de-al șaselea, simţul ucigașului. 


Viespea a dat câteva ture nesigure în jurul tubului de neon din 
tavan, neafectată nici de căldură, nici de lumină. Băzâia; 
băzâitul nu mai era cel obișnuit, era mai surd, mai supărat, Așa 
încât, a pornit în jos în mare viteză, un ultim atac de tip 
kamikaze, cu acul ridicat. S-a apropiat. 

Plin de compasiune, Chavez a omorât-o cu un rever 
ireproșabil. Expressen-ul îngălbenit a trimis cadavrul în colț, 
sub imprimantă veche care pompa afară coală după coală; acul 
ieșea drept în sus din corpul terciuit. Va zace cu siguranţă acolo 
până anul viitor, când o adiere ușoară de primăvară îl va 
demasca ca fiind doar o îngrămădire de pulbere care stătea 
adunată laolaltă doar dintr-un vechi obicei. 

Între timp, Chavez îl privea fix, cu un fel de intuiţie 
fulgerătoare, însă lipsită de cuvinte. Pentru o secundă, a avut 
impresia că vedea cu o claritate de cristal, drept în miezul 
cazului. 

Apoi, însă, realitatea și-a făcut apariţia și a acoperit claritatea, 
sub forma unei interminabile liste de computer care se 
încolăcea pe dușumea deasupra viespii - un văl de muncă 
vulgară, de rutină, cobori peste geniala fantezie a detectivului. 

Imprimanta a terminat de imprimat. Chavez se ridică, smulse 
lista și, smulgându-și părul, își văzu viitorul ca în cel mai banal 
dintre cele mai banale globuri de cristal. lar viitorul i se înfățișa 
sub forma unei liste de Volvo-uri combi, de culoare albastru- 
închis, cu numărul de înregistrare care începea cu B și lista era 
lungă, uluitor de lungă. Se simţea plictisit înainte ca măcar să fi 
început. 

Se aflau acolo toate Volvo-urile combi înregistrate în ţară, 
albastru-închis, cu numărul începând cu B. Trebuia să înceapă 
prin a scăpa de acelea care erau mai vechi de cincisprezece ani 
și mai noi de cinci ani. După aceea, va restrânge și mai mult 
căutarea, concentrându-se asupra zonei Stockholmului. Şi, 
atunci, se va afla în posesia numărului manevrabil de... șaizeci 
și opt de bucăţi. 

Jorge Chavez a aruncat lista pe masa de lucru și a scos la 
iveală propria lui listă. A scris pe ea ca punctul trei: „Căcatul 
Volvo”. Punctul unu era „Căcatul cabană”, care consta în a se 
întoarce la cabana de coșmar din Riala, pe cea mai deplină 
lumină de zi posibilă, și a-i ajuta pe silitorii și activii tehnicieni 


22 Ziar de seară 


care, spre elocventa lui mirare, nu găsiseră un singur fir de păr 
la locul crimei și, de aceea, își continuau intensiv cercetările. 
Punctul doi era „Căcatul Hall”, adică să se ducă la Hall și să 
vorbească cu foștii colegi de pușcărie ai lui Andreas Gallano 
care continuau să se afle acolo, după evadarea din urmă cu o 
lună, și să treacă prin moștenirea rămasă după el. 

Deci lozul necâștigător al lui Chavez fusese Gallano și, ca și 
cum asta n-ar fi fost de ajuns, îi fusese conferit, pe deasupra, și 
Volvo-ul ăla nenorocit. Era moștenirea rămasă de la Kerstin, față 
de care nu se putea abține să nu nutrească o ranchiună plină de 
năduf. In orice caz, el împreună cu Hjelm ar fi putut să fie de cu 
mult mai mare folos FBl-ului. Doar ei aveau norocul de partea 
lor acum, întâi Laban Hassel, apoi Andreas Gallano. 

Se întreba în sinea lui, sine nu chiar pe de-a-ntregul liniștită, 
ce anume făcuse pentru a merita tâmpeniile alea. £/ nu 
doborâse la pământ copii mici la Arlanda și nu pipăise tipele de 
la controlul pașapoartelor. £/ nu plecase la Tallin într-o acţiune 
de epurare a inamicului, de tip Charles Bronson, și nu sfârșise 
pe scândurile podelei, țintuit în cuie ca o versiune decăzută a 
fiului Domnului. Și, cu toate astea, e/ stătea acolo, cu cele mai 
căcăcioase sarcini în față, în timp ce zeroul de Norlander își 
punea la contribuţie puţin numeroasele celule ale creierului 
pentru a distruge una dintre cele mai stimulative sarcini: aceea 
de a se ocupa de John Doe. Asta necesita omul potrivit - și 
Norlander, în mod dar, nu era omul potrivit. 

Cererea, foarte reţinută de altfel, a lui Chavez cu privire la 
modificarea situaţiei a atras după sine două lucruri: o privire 
neutru îngheţată, din partea lui Hultin și o listă cu două sute de 
mașini Volvo, de culoare albastru-închis. 

A pus în funcţiune aparatul de făcut cafea din colţ cu vârful 
degetului de la picior și a privit fix la ţeava lui, până când a 
văzut căzând prima picătură de cafea din boabele sale 
columbiene, proaspăt măcinate. Atunci și-a aruncat privirea 
peste masa de lucru, acolo unde lumina Hjelm, cu toate că 
doar prin absenţă. 

Bărbatul cu coiful de aur, gândi malițios Chavez. Falsul lui 
Rembrandt. Poate cea mai admirată pictură a maestrului, care 
se dovedise a fi fost făcută de un ucenic anonim. 

li simţea deja lipsa. 


23 Hjälm = coif 


Așa încât oftă adânc, reuși, cu o virtuozitate desăvârșită, să-și 
toarne cafea în timp ce apa fiartă încă bolborosea și se scufundă 
în infernul Volvo-ului. 

Viitorul nu era prea roz. 

23 

TIMPUL INEXISTENT SE SCURSESE. Orele care nu existau se 
terminaseră. Au aterizat la Newark într-un soare fierbinte de 
după-amiază care-și arunca razele peste întregul sistem, 
imposibil de cuprins cu privirea, al pistelor de decolare și 
aterizare; de deasupra, din aer, ele luceau ca undiţele unui 
pescar încă nedeprins cu pescuitul la muscă, în soarele de 
dimineaţă. 

Paul și Kerstin nu schimbaseră prea multe cuvinte în timpul 
zborului și asta nu numai pentru că reflectaseră la desfășurarea 
cazului; perturbările din relaţia lor păreau să continue să 
crească - cu toate că nici unul dintre ei nu se gândea prea mult 
la asta. 

Au trecut prin controlul pașapoartelor și au ieșit afară, în 
terminalul enorm de la sosiri. O mulţime de oameni stăteau și 
ţineau ridicate pancarte cu numele oaspeţilor lor necunoscuți. 
După ce au discutat aproape un minut chestiunea, au ajuns la 
concluzia că pancarta din mâinile unui bărbat voinic, purtător de 
costum, cu textul „Jalm, Halm”, inspirat din Lewis Carroll, 
trebuia să le fie adresată. Faimoasa pereche de comici Jalm & 
Halm l-au salutat politicos pe gigantul al cărui nume a fost 
descifrat ca fiind Jerry Schonbauer și s-au deplasat mai departe, 
spre banda de bagaje. Acolo, îi aștepta un bărbat la fel de bine 
îmbrăcat, însă ceva mai puţin ţeapăn și mai puţin tip-FBI, un 
bărbat negru, în jur de cincizeci de ani. În timp ce enormul 
Schonbauer își ocupa locul ierarhic, imediat în spatele acestuia, 
bărbatul cel negru le întinse mâna cu un original surâs de bun- 
venit și spuse: 

— Ray Larner, FBI. Voi trebuie să fiţi ofiţerii Jalm și Halm, din 
Stockholm. 

— Paul Hjelm, spuse Jalm. 

— Kerstin Holm, spuse Halm. 

— So he's started nov?, întrebă Larner cu un zâmbet de 
regret. A pair of fresh eyes is probably what this case needs.” 


24 Așadar, a luat-o de la capăt (...). Probabil că acest caz are nevoie exact de niște 
ochi proapeți. 


— It's basically a matter of adding our information to your 
vast archive of knowledge”, adăugă Kerstin cu o modestie ușor 
măgulitoare. 

Larner încuviinţă greoi. 

— După cum știți, am dedicat o mare parte din viața mea 
profesională acestui personaj. Cu toate astea, continui să nu știu 
exact raţiunile pentru care el a făcut ce-a făcut. Este cel mai 
misterios dintre toţi asasinii noștri în serie. Cu majoritatea se 
poate ajunge destul de repede la motivele aproximative și la 
profilurile psihologice, însă K se abate de la aproape toate 
normele curente. Doar aţi văzut raportul meu. 

Au încuviințat dând din cap. Larner îl numise K pe Asasinul din 
Kentucky, ca și oamenii întunericului din FASK, contactele de pe 
Internet ale lui Chavez printre fanii ucigașilor în serie. Fans of 
American Serial Killers. S-au înfiorat; o înfiorare dublă. 

Banda de bagaje a început să se miște. A dat un rateu și, 
apoi, posesiunile de voiaj a sute de călători au început să susure 
pe lângă ei într-un șuvoi puternic, dar lent. A durat trei sferturi 
de oră înainte ca cele două valize mici ale lor, care, după toate 
probabilitățile, ar fi putut să fie luate ca bagaj de mână, au sosit 
una lângă cealaltă. In tot timpul acela, Ray Larner a rămas pe 
deplin cool, făcând conversaţie /ight cu oaspeţii și nici măcar o 
singură dată n-a arătat cel mai mic semn de nerăbdare. Ori 
avea timpul alocat pe schema sa de lucru, sau era pur și simplu 
o trăsătură de caracter pe care o vedeau la el, aceeași trăsătură 
de caracter care-i permisese, din punct de vedere psihologic, să 
dedice o viaţă întreagă unuia și aceluiași caz, o răbdare 
nepăsătoare care, în mod cert, ascundea o fermitate de taur. 

Au discutat despre canicula de vară târzie din New York, 
despre noul model, încununat de succes, al orașului pentru 
combaterea infracțiunilor, „community policing”, despre 
structura poliției suedeze și prioritățile ei bizare, despre vremea 
furtunoasă a toamnei stockholmeze şi, cu totul şi cu totul 
superficial, despre FBI și Asasinul din Kentucky. Imediat ce 
conversaţia se apropia de ceva ce nu trebuia discutat în spații 
publice, Larner vira elegant, din fața stâncilor, ca un timonier al 
cărui vas străbătea un arhipelag. 

De-a lungul întregii discuții, Hjelm l-a studiat pe Larner. 


25 În principiu, e vorba să adăugăm informatiile noastre vastei voastre cunoașteri a 
cazului. 


Limbajul corporal al acestuia spunea tot timpul altceva decât 
oficialul costum FBI de culoare închisă. Era ca și cum animata, 
dar controlata lui relaxare și mișcările suple, precise, și-ar fi 
cerut scuze pentru uniformă. Hjelm se amuza în sinea lui cu 
vechiul său obicei de a compara înfățișarea imaginată cu cea 
reală. Inainte de toate, nu se așteptase ca Larner să fie negru. 
lar lucrul ăsta, evident, venea la pachet cu o serie întreagă de 
prejudecăţi. Insă Hjelm nu se așteptase, de asemenea, nici ca, 
după toate eșecurile legate de bunul domn K, Larner să continue 
să fie atât de alert: vânătoarea lipsită de rezultat cu douăzeci de 
ani în urmă, urmărirea, clar nevinovatului conducător al lui 
Commando Cool, Wayne Jennings, care se încheiase cu moartea 
acestuia, procesul care a urmat și degradarea și, apoi, un nou 
start, când totul a luat-o din nou de la capăt. Însă Larner părea 
să stea undeva, în exteriorul propriei fiinţe, și să privească 
spectacolul cu un zâmbet indulgent. Părea să posede darul 
acela divin de a reuși să ţină serviciul în afara vieţii personale. 
Intr-un anume fel, el radia o viaţă privată fericită. 

Au sosit valizele. Nu chiar cu totul neașteptat, Jerry 
Schonbauer s-a ocupat de ele. Păreau niște necessaire-uri în 
pumnii mari ai acestuia. 

— Ce părere aveţi despre schema următoare? a întrebat 
retoric Larner. Vă conducem întâi la hotel, astfel încât să vă 
puteţi împrospăta puţin după călătorie, luăm apoi prânzul la 
restaurantul meu favorit și apoi începem activitatea după- 
amiază. Însă, întâi, spuse el și făcu un semn scurt spre 
Schonbauer care tropăia cu valizele lor înspre ieșirea conturată 
vag undeva, în depărtare, un mic tur ghidat la Newark 
Internaţional Airport. 

Au părăsit banda de bagaje și au pornit prin holul 
aeroportului. Hjelm s-a oprit o clipă sub cupola monumentală, s- 
a gândit cu ochi deschişi „Ce înaltă e!” și a avut impresia că 
recunoștea scena. Apoi, i-a ajuns din urmă pe Holm și pe Larner, 
care o ghida galant. Au colindat un kilometru, poate mai mult, 
printr-un peisaj interior care nu părea să se schimbe vreodată, 
până și șuvoiul iute de călători părea static. 

In cele din urmă, s-au oprit în fața unei uși mici, în mijlocul 
mării de oameni. Larner a ridicat un mănunchi de chei, a băgat 
una în broască și a deschis ușa. O debara pentru produse de 
curăţenie, ceva mai mare. Tub de neon pe tavanul scund, pereţi 


curaţi, albicioși, rafturi cu ustensile de făcut curat aranjate 
pedant, cârpe, perii, găleți, prosoape. Au ocolit rafturile și au 
nimerit într-un spaţiu ceva mai larg. Acolo, se afla un scaun și o 
masă de lucru cu câteva sandvișuri vechi pe ea, nimic altceva, 
iar pe peretele din faţă, o fereastră minusculă prin faţă căreia 
treceau fuzelajele gigantice ale avioanelor care decolau sau 
aterizau. 

Aici locuise temporar Lars-Erik Hassel în ultima lui oră de 
viaţă. 

Şi ce oră. 

Hjelm și Holm se uitară împrejur prin debara. Nu erau multe 
de văzut. Un spaţiu chirurgical, în care să mori de o moarte 
chirurgicală. 

Larner a făcut semn spre scaun. i 

— Originalul se află, fireşte, la noi, a spus. In afară de lichidele 
corporale ale domnului Hassel nu se află nici o altă urmă pe el. 
Niciodată nu se găseşte vreo urmă. 

— Niciodată? întrebă Kerstin Holm. 

— Atunci când am început, nu exista nici o posibilitate reală 
de investigare ADN, spuse Larner și ridică din umeri. Însă, 
judecând după cele şase omoruri din noua serie, se pare că nu 
am pierdut nimic. Perfect lustruit. Ca și cum n-ar fi uman. K. 

Ultima fusese numai o literă, însă tonul folosit o ridicase la 
înălțimi astronomice. 

— Nouă, interveni Kerstin Holm. 

Larner a privit-o cercetător și a aprobat greoi. 

Hjelm a mai întârziat câteva secunde. Dorea să fie singur. S-a 
așezat pe scaun și s-a uitat împrejur. Atât de steril, atât de 
american-steril-eficient era totul. Închise ochii și încercă să 
captureze o cât de mică părticică din durerea oribilă, lipsită de 
cuvinte, pe care o adăpostiseră acești pereţi, încercă să obţină 
un fel de contact telepatic cu ceea ce încă mai întârzia acolo din 
suferinţa lui Lars-Erik Hassel. 

N-a reușit. 

Se afla acolo, însă era dincolo de cuvinte. 

XXX 

Totul a mers rapid. Agentul FBI Schonbauer i-a condus cu o 
mână sigură printr-un trafic haotic, de dimensiuni enorme. 
Larner stătea alături de el și moţăia. Ei înșiși stăteau pe 
bancheta din spate și se simțeau mici, insignifianţi. Au trecut 


prin giganticul Holland Tunnel de sub Hudson River și au ieșit pe 
Canal Street, au cotit destul de repede la stânga, în Soho. Au 
continuat în sus, pe 8th Avenue, și au nimerit cât de curând la 
un hotel mic, în apropiere de Chelsea Park, cu numele de 
Shipper's Inn. Deoarece un loc de parcare era echivalent cu o 
adevărată utopie, au fost depuși pe trotuar cu informaţia că 
Larner urma să revină peste o oră și jumătate. Au urcat pe scara 
clădirii, remarcabil de înaltă și îngustă, care stătea zdrobită, ca o 
relicvă a începutului de secol, între două complexe din sticlă, pe 
model Manhattan, cu mult mai strălucitoare și mai sidefii. 

Au fost plasați în două camere alăturate, fiecare cu fereastra 
spre West 25th Street și, în acest fel, au ocupat o pătrime din 
etajul al șaselea al acelui hotel care, în fapt, reușea să simuleze 
asemănarea cu un han englezesc - sau, mai degrabă, cu câteva 
bucăţi, stivuite unul peste altul. Și totuși, camerele nu erau 
mari, mai curând micuţ-intime, cu un vag caracter rustic, dacă 
reușeai să faci abstracţie de urletul din afara ferestrei cu patru 
rânduri de geamuri și care nu se putea deschide. In schimb, 
exista aer condiţionat care, cu toate că împroșca din plin și 
concura cu zgomotul străzii, nu reușea să coboare temperatura 
camerei sub aceea a corpului uman. 

Hjelm s-a întins pe pat, acesta se legănă îngrijorător. Nu mai 
fusese niciodată înainte în SUA, însă existau două lucruri pe care 
le asocia cu țara: aer condiţionat și gheață. Unde era gheaţa? S- 
a ridicat și s-a dus până la mini-bar. Intreaga jumătate de sus a 
frigiderului acela mascat era un congelator și, foarte adevărat, 
plin cu cubuleţe de gheaţă. A luat două dintre ele, s-a întors la 
pat și a lăsat cubuleţele să i se balanseze ca niște coame pe 
frunte până când s-au transformat în dopuri pentru urechi. 

Cât de fierbinte își dorise el soarele când se afla în Stockholm 
și ploua. Acum, abia sosise și tânjea după ploaia din Stockholm. 
larba este întotdeauna mai verde în curtea vecinului, gândi în 
clișee. Işi simţea creierul complet ameţit. 

În filmele americane, New York-ul obișnuia să fie prezentat 
întotdeauna doar sub două aspecte: fie scânteind într-o isterică, 
dar fericită ninsoare de Crăciun, fie redus la o cratiţă care 
clocotea sub soarele arzător. Acum, înţelegea de ce. Era mijlocul 
lui septembrie și extrem de mult timp până la fericita ninsoare 
de Crăciun. 

A reușit să se târască până la sala uzată de baie, care era însă 


uzată într-un fel prietenos. În cada cam istovită se afla un duș, 
iar el îl folosi fără să fie pregătit cu obiecte de toaletă și haine 
curate, ci pur și simplu, intrând direct sub jetul de apă. Era 
mulțumit că-și amintise să-și scoată hainele. Când a fost gata, 
nici măcar nu s-a șters, ci s-a dus direct la chiuvetă și a început 
să bea. După cinci înghiţituri, i-a trecut prin minte că poate că n- 
ar fi trebuit să bea apă și a început să scuipe și să se 
perpelească. Singurul lucru care-i lipsea era o diaree turistică cu 
adevărat zemoasă. 

Se studie în oglindă. După cum se așteptase, oglinda era 
crăpată cu mult stil. O figură care nu avea nimic de-a face cu el 
însuși, vag cubistă, îi întâmpina privirea. Pustula de pe obraz era 
la locul ei. Le mulțumi diverșilor creatori că ea încetase să mai 
crească. O vreme, fusese extrem de neliniștit la gândul că îi va 
acoperi tot obrazul. 

De ce oare, întotdeauna, prezenţa lui Kerstin îl făcea să se 
gândească la pustulă... 

Se preumblă gol prin cameră. Când străbătuse cei patru metri 
până la pat, era deja uscat, când se întinse pe el, transpiraţia 
începuse să revină. Stătea întins și-și privea mădularul. Un timp, 
se gândi cu seriozitate să se masturbeze - acesta era 
întotdeauna un mod de a se pune la adăpost - însă condiţiile 
erau prea neprielnice. A încercat în schimb să facă un exerciţiu 
de respiraţie potrivit, pe cât posibil mai neobositor și, în timp ce- 
| făcea, a adormit brusc. 

Ca la comandă, a apărut Kerstin. El se afla într-o altă cameră 
de hotel. Dormea în somn și visa în vis. Ori, mai curând, se afla 
într-o stare dintre vis și trezie în vis. Atunci, a apărut ea. Venită 
de nu se știe unde, fiinţa micuță și brunetă circula agale prin 
cameră. Vorbiseră despre sex ceva mai devreme, în decursul 
serii, ameţiţi vag de băutură, însă deschis, matur, modern. N-ar 
fi fost deloc necesar ca discuţia să aibă vreo consecinţă. 

Se nimerise, dacă se putea spune că se nimerise, să 
menţioneze fantezia lui erotică preferată și acum, pe 
neașteptate, ea se afla lângă el și se masturba, la numai câţiva 
centimetri distanţă. Subconștientul lui înregistrase pedant 
fiecare mișcare și, timp de un an întreg, se încăpăţânase să le 
scoată la iveală în timpul nopţii, fiecare mică particularitate a 
felului în care se atingea pe ea însăși, fiecare mângâiere și 
întregul ansamblu de dorinţe și de pofte aflat din belșug în 


fiecare mișcare, se auzeau bătăi în ușă și ea își trecea mâna ca 
o greblă prin triunghiul de păr, se auzeau bătăi în ușă și ea 
despărțea încet, încet, părul, se auzeau bătăi în ușă și ea 
apuca... 

Se auzeau bătăi în ușă. 

Se ridică în capul oaselor și se uită în jos la erecţia sa. 

— Paul? se auzea chemând în șoaptă, prin ușă, un glas 
feminin. Ești treaz? 

— Da, dar gol! ţipă el, prefăcându-se treaz. Treaz! strigă ceva 
mai tare, sperând ca ușa să fi fost suficient de groasă pentru a fi 
înăbușit spusele freudiene anterioare. Trebuie să plecăm? 

— Nu încă, îl liniști Kerstin. Îmi dai drumul înăuntru? 

— Așteaptă, ţipă el și în sfârșit se trezi. Erecţia ar fi trebuit să 
dispară, însă părea feroce de perseverentă. A tras o minciună 
necesară: Fac duș, așteaptă puţin! 

De ce oare nu reușea el să lucreze cu femeia aceea fără a o 
transforma într-un obiect sexual? Oare încă nu se maturizase? 
Credea că are un punct de vedere destul de sănătos cu privire la 
egalitatea dintre sexe și la drepturile femeii și la toate celelalte, 
dar pofta era un tiran care-l va stăpâni veșnic Și el avea 
impresia că încerca s-o transforme mai degrabă într-un fetiş 
sexual, dar pe unde dracului trecea granița? 

Granița trecea pe acolo. De fapt, erecţia nu voia să dispară, 
destul de ridicol. Reuși să se distanţeze și să-și bată joc de el 
însuși. Ce tâmpit era. Și tâmpitul de el se afla în fața unei 
alegeri: ori o purta cu vorba și risca să piardă și ultimele ei 
resturi de încredere în el, ori era sincer și risca să piardă și 
ultimele ei resturi de încredere în el. 

Câteva secunde de menţinere a echilibrului pe sabia cu două 
tăișuri și apoi: 

— Am o erecţie. 

— Ce naiba spui? Dă-mi drumul înăuntru. 

Smulse un prosop din sala de baie și-l înfășură în jurul 
șoldurilor. Arăta patetic, atât de patetic încât nu mai era patetic 
atunci când a ajuns la ușă și a învârtit cheia în broască. Ea a 
intrat cu pași mari, îmbrăcată într-o rochiţă mulată, neagră. 

— Ce anume spuneai? a întrebat și l-a privit cum stătea acolo 
ca un proaspăt îmbăiat destul de prezentabil. 

— Eram sub duș, spuse el făcând câteva gesturi stângace. Nu 
credeam că e timpul. 


— Dar ești uscat, comentă ea, sceptică. 

— Căldura. Se usucă imediat totul. 

— Nu e încă timpul, spuse ea cu un alt ton, mai profesional, și 
se așeză pe marginea patului. M-am gândit doar că ar trebui să 
discutăm ce strategie trebuie să aplicăm, înainte de a fi prea 
târziu. 

— Strategie? spuse el și se aplecă spre valiza aflată pe partea 
cealaltă a patului. Prosopul nu stătea chiar fix, astfel încât era 
obligat să-l ţină cu o mână și să desfacă încuietoarea valizei cu 
cealaltă. Nu era o treabă chiar ușoară. 

Se simţea ca o paiaţă. 

— Pare cam complicat, comentă ea pe un ton matern și se 
întoarse cu spatele. Dă drumul prosopului. Promit să nu mă uit. 

A dat drumul prosopului și a reușit să-și scoată niște haine. In 
timp ce le trăgea ușurat pe el, a spus: 

— De ce avem nevoie de o strategie? 

— Ne întâlnim cu FBl-ul. Ne vor privi ca pe niște veri de la ţară 
care au venit să viziteze marele oraș. Vor considera că 
principala lor sarcină este să aibă grijă să ne întoarcem înapoi 
fără să fi fost călcaţi de mașină, sau omorâţi și jefuiţi, sau dedaţi 
la droguri. Trebuie să știm exact ce urmează să facem și ce 
poziție adoptăm. Ei sunt aceia care trebuie să ne dea informaţii 
și nu invers, individul se află la noi, acum. La drept vorbind, ce 
căutăm noi aici? 

Scoase la iveală o cravată îngustă, de culoare liliachie și 
începu s-o înnoade. 

— Încercăm să pescuim ceva indicii noi și să vedem dacă n-au 
scăpat ceva din vedere. 

— Cu toate că nu putem să formulăm lucrurile în felul acesta. 
Vrei să-ți pui asta? Paul Hjelm se uită de-a lungul corpului. 

— Ce anume? 

— Fără îndoială că nu trebuie să arătăm mai provinciali decât 
suntem. De fapt, venim dintr-un oraș mare, chiar dacă e unul 
mic. 

— Ce anume ţi se pare în neregulă? întrebă el nepricepând 
nimic. 

— Ce culoare are cămașa ta? întrebă ea pe un ton pedagogic. 

— Albastră, răspunse el. 

— Albastră precum cerul. Și cravata? 

— Liliachie. 


— Se potrivesc ele? 

A dat din umeri. 

— Şi de ce nu? 

— Vino aici, îl chemă și el o ascultă. l-a desfăcut cravata și a 
început să-i descheie cămașa. Controlează-te, i-a ordonat el 
nărăvașei lui regiuni inferioare. 

— Ce faci? a întrebat liniștit. 

— Deoarece pornesc de la ideea că ai o singură cravată la 
tine, atunci trebuie schimbată cămașa. Ce mai ai? 

l-a cotrobăit în valiză și a scos la iveală o cămașă albă. 

— Ar trebui să meargă, spuse și i-o aruncă. Nu, schimbă ea 
brusc subiectul, nu trebuie să ne prezentăm ca și cum ne-am 
afla aici pentru a le corecta greșelile. Poate să fie neplăcut, dacă 
nu pentru Larner, aproape sigur pentru superiorii lui. 

— Prin urmare, trebuie să ne concentrăm la partea suedeză? 
întrebă închizându-și nasturii de la cămașă. 

— Cred că da. Cu toate că, în primul rând, asta înseamnă să 
le împărtășim cu generozitate informaţiile noastre; s-ar putea 
întâmpla, firește, ca ei să poată adăuga câte ceva, însă, înainte 
de toate, e vorba de goodwill. Cărţile pe masă. Poate primim 
înapoi câteva cărți. 

— În consecinţă, strategia este următoarea: 1) să scuipăm 
necondiționat afară din noi tot ce știm, 2) să spunem că vrem să 
trecem prin tot materialul pentru a găsi o conexiune cu Suedia. 

— Și să fim atenţi ca ei să fie convinși că noi ne aflăm aici 
numai pentru a lucra dintr-o perspectivă suedeză. Să nu călcăm 
pe nimeni pe picior. Să fim diplomaţi. Crezi că te poţi descurca? 

Ar fi trebuit să se simtă jignit însă, într-un anume fel, era 
singura remarcă a ei cât de cât personală care-i scăpase din 
gură. 

— Da, spuse el. 

— După cum bine știi, am trecut prin materialul pe care l-am 
avut la dispoziție cu destul de multă grijă. Bineînţeles că nu știu 
cât de complet este acesta, însă de-acolo reiese că Larner s-ar fi 
agăţat cumva prea devreme de Wayne Jennings. Când acesta a 
dispărut, au dispărut, de asemenea, și oricare alte idei. In 
materialul de după pauză, nu există nici măcar o singură 
ipoteză, cât de mică. Poate că sunt nedreaptă, însă pare ca și 
cum Larner, după insuccesul avut cu Jennings, ar fi renunţat la 
orice. Acum, el adună doar fapte. Reiese că ar fi mult mai multe 


de făcut și asta mai ales cu privire la ultima parte a cazului. 

A aprobat-o. Chiar și din punctul de vedere al cunoașterii lui 
mult mai modeste a detaliilor, era clar că cei din SUA 
rămăseseră uluiți în faţa rundei a doua a Asasinului din 
Kentucky, venită după aproape cincisprezece ani. 

— Deci nu ești de părere că ar trebui să pomenim despre 
pista KGB? a întrebat el solemn. 

— Putem să așteptăm puţin cu chestia asta, a răspuns ea, la 
fel de solemnă. 

x x * 

Prânzul oferit de Ray Larner a constat din pasta carbonara, de 
o magnifică puritate a stilului, în micul restaurant ascuns pe 11 
th Street cu numele de Divina Commedia. Au fost ușor mirați 
când au văzut felul de mâncare servit Împreună cu apă minerală 
însă, după cum s-a mai spus, lumea era pe cale de a intra la 
apă. Larner era în mare vervă și dorea să vorbească numai 
despre arta culinară italienească, orice altceva fiind dat la o 
parte drept irelevant O lungă și dureroasă discuție, încărcată de 
prestigiu, despre dilema dacă cel mai bun ulei de măsline 
provenea din Spania sau din Italia s-a terminat zero la zero 
deoarece Kerstin, amintindu-și brusc de strategia ei plină de 
diplomaţie, a acordat victoria Italiei. Contrele lui Hjelm cu Greda 
n-au atins pe nimeni la coarda sensibilă. Australia a primit 
câteva puncte neașteptate de la o masă vecină. 

— Când ies la pensie mă mut în Italia, a spus Larner cu voce 
ridicată. Privilegiile unui văduv pensionar sunt nelimitate acolo. 
Am să mor cu gura plină de un amestec de paste, ulei de 
măsline, usturoi și vin roșu. 

Nu era nici un fel de exagerare să pretinzi că tipul se 
deosebea o idee de imaginea-clișeu a unui agent spedal FBI. 

— Deci, ești văduv? a întrebat Kerstin cu o părere de rău 
catifelată. 

— Soţia mea a murit anul acesta, a răspuns Larner mestecând 
blajin. Din fericire, durerea e urmată de un sentiment aproape 
frivol de libertate. Dacă reușești să nu te sinucizi sau să devii 
alcoolic. Și, în felul ăsta, se petrec lucrurile aproape 
întotdeauna. 

— Ai copii? a întrebat Hjelm. 

— Nu, a răspuns Larner. Am tot discutat despre asta cam 
până când am început să mă ocup de cazul K. Acesta mi-a 


distrus orice urmă de credinţă în umanitate. Nu poţi să procreezi 
copii într-o lume care poate crea un K. Însă acesta este un 
raţionament pe care l-aţi mai auzit și înainte. 

— Eu am făcut asta, a spus Hjelm. Am procreat copii, prin 
urmare. 

— Voi n-aveaţi încă un K atunci. Așteaptă să vezi dacă ai să ai 
vreun nepot. 

— Se nasc copii și după Hitler, a comentat Kerstin. 

Ray Larner a rămas tăcut un moment. Apoi, s-a aplecat înspre 
ea: 

— Ai copii, Halm? 

Ea a clătinat din cap. 

— Ceea ce îţi voi arăta eu după-amiază, spuse Larner și se 
îndreptă înapoi în scaun, te va împiedica tot restul vieţii tale să 
faci asta. 

x kx * 

„Zero tolerance” era un termen care juca un rol important 
pentru spiritul nou al New York-ului. Era un eufemism pentru 
cuvântul intoleranță și funcționa minunat. Poliției i se ordonase, 
pur și simplu, să nu tolereze nimic în afara literei legii. Cel mai 
mic delict, chiar minuscul, însemna că ești arestat imediat. 
Teoria din spatele întregii chestiuni era un soi de efect vertical 
de domino: dacă infractorii mici cad, cad de asemenea și marii 
infractori. Punctul de plecare era ideea că aceia care comit cele 
mai grave delicte, fac, de asemenea, și un număr mare de 
delicte mai mici și, atunci, devine posibil să-i arestezi. 

Ray Larner, ca poliţist federal, se afla în afara sferei de 
activitate a poliţiei teritoriale. Cu toate că lucra în inima New 
York-ului, privea proiectul de la distanţă. Comunicativitatea lui, 
despre care avuseseră de câteva ori ocazia să se convingă, nu 
se întindea niciodată, nici măcar un centimetru, în vreun 
teritoriu controversat Şi, cu toate astea, fusese ceva în intonaţia 
glasului său care scârţâise o idee, atunci când, în automobilul 
FBl-ului, alături de Jerry Schonbauer, raportase rezultatele 
spiritului new-yorkez. Era oare presimţirea unui viitor sumbru 
care încerca sa iasă la suprafaţă în intonaţia lui? 

Normal că fuseseră obligaţi, cu câţiva ani în urmă, să 
remedieze situaţia în orașul cel mai mare al SUA. Lucrurile o 
luaseră razna. Omorul devenise lege. Poliţia și puterea 
judecătorească rămăseseră perplexe. Erau două posibile: cea de 


lungă durată și cea de scurtă durată, cea preventivă și cea care 
pedepsea. Din păcate, situaţia fusese lăsată să devină atât de 
acută încât, la drept vorbind, nu mai exista decât o alternativă. 
Nu era de actualitate să înzestrezi oamenii cu atât de multă 
încredere în ei înșiși încât, chiar și o mică alternativă la droguri 
și bani rapizi, să devină vizibilă. Nu numai că ar fi luat prea mult 
timp, dar fi însemnat, de asemenea, un delict îndreptat contra 
tradiţiei lungi de secole. Cea mai bună soluţie părea să fie o 
sinteză care să unească rezultatul de scurtă durată cu cel de 
lungă durată, care urma să prevină prin a pedepsi. 

Succesul a fost peste așteptări. Dintr-odată, la fiecare colţ de 
stradă, se aflau polițiști, community policing?* funcţiona, și, pe 
neașteptate, New York-ul s-a prăbușit de pe o poziţie de vârf pe 
lista orașelor cu cea mai mare infracţionalitate din lume, pe un 
loc care li se părea new york-ezilor, chiar ultimul. Cetăţenii 
cinstiți - asta vrând să însemne cei care cât de cât bogaţi - au 
jubilat, firește. Puteau din nou să facă jogging prin Central Park 
fără să se trezească cu un pumnal între coasta a șasea și a 
șaptea, puteau să circule cu metroul fără să se mute permanent 
de pe un scaun pe altul, de frica celorlalţi pasageri. Una peste 
alta, era din nou posibil să te mişti pe-afară, prin oraș. 

Dar cu ce preţ? In primul rând, acceptarea absolută și 
definitivă a unei situaţii fără ieșire: însuși gândul că un delicvent 
ar fi putut, într-un fel sau altul, să se îndrepte, dispăruse fără 
urmă. Nu mai era de actualitate să te preocupi ca oamenii să nu 
devină delicvenţi, ci doar să-i îndepărtezi din societate atunci 
când deveneau. Amărâtul tort al resurselor financiare, din care, 
înainte, proiectele de prevenţie a criminalităţii reușiseră măcar 
să smulgă câteva firimituri, fusese cedat acum integral către 
pedepsirea infractorilor. Nici un ins în toate minţile nu mai 
vorbea despre vechea și fundamentala idee americană equal 
opportunities, iar viziunea creuzetului cultural se transformase 
în misticism curat; nicăieri pe lume nu erau tipurile de populaţie 
atât de segregate ca în SUA. Strategia poliţiei era să poată să 
apară pe neașteptate oriunde și oricând, o strategie care, însă, 
purta cu ea un balast istoric greu. lar pentru viitor se punea 


2 Community policing - strategie bazată pe ideile ca implicarea și sprijinul comunităţii 
pot ajuta la reducerea și la ţinerea sub control a criminalităţii dintr-o anumită zonă. 
Astfel, membrii comunităţii ajută la identificarea și prinderea suspecților, raportează 
toate posibilele probleme poliţiei, etc. 


întrebarea, legitimă, dacă nu cumva inegalitatea fusese deja 
dusă atât de departe încât statul polițienesc rămânea singurul 
mijloc la îndemână pentru a menţine legea și ordinea. 

În afară de asta, se petrecuse și o schimbare cu privire la 
drepturile omului. Era vorba despre pedeapsa cu moartea. 
Treizeci și opt dintre statele uniunii foloseau pedeapsa cu 
moartea și ţara era străbătută de o creștere nemaiîntâlnită a 
numărului celor care primeau sentinţa și erau executaţi. Ultima 
mutare genială fusese că nici un membru al juriului, dintr-un 
proces în care pedeapsa cu moartea era posibilă, nu avea voie, 
din principiu, să fie un oponent al pedepsei cu moartea. Asta 
purta numele de „jurii calificate pentru pedeapsa cu moartea” și 
descalifica, pur și simplu, orice laic mai liberal de a participa la 
sistemul juridic și pregătea drum pentru sentințe pripite și 
nechibzuite. Faptul era că delicvenţa nu era nicidecum mai 
scăzută în statele care aplicau pedeapsa cu moartea decât în 
mica minoritate care se abţineau de la ea. Asta însemna că cel 
mai important argument în favoarea pedepsei cu moartea - 
acela de a servi ca mijloc de intimidare - dispăruse. Nu mai 
rămăseseră decât represaliile pure. Răzbunarea. 

Neutralitatea lui Larner, atunci când prezentase situaţia, nu 
era cu nimic mai prejos decât cea a lui Hultin. Te puteai întreba 
dacă ascundea la fel de multă mânie. Sau dacă Larner - așa 
după cum insinuase Kerstin - pur și simplu se ocupa numai de 
colecţionarea faptelor și prezentarea lor seacă. 

Hjelm tocmai se pregătea să-l supună la proba care, după 
părerea lui, constituia o linie clară de diferenţiere între două 
specii de umanitate: atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea. 
Însă, exact atunci, maşina ajunsese în vârful lui Brooklyn Bridge. 
Larner își întrerupse prezentarea și spuse: 

— Priviţi în spatele vostru, acum. 

Se întoarseră, iar Manhattanul își desfășură în fața ochilor lor 
fabuloasa priveliște urbană, înecată în lumina soarelui. 

— A strange kind of beauty, isn't it?2” De fiecare dată când 
trec pe aici, mă întreb dacă frumuseţea e veșnică. Oare li s-ar fi 
părut frumos și strămoșilor noștri? Sau aceștia ar fi fost de 
părere că e doar copleșitor? Există oare frumuseţe eternă? 

Priveliștea era impunătoare. Hjelm nu reușea să se reîntoarcă 
cu gândul la pedeapsa cu moartea. Panorama Manhattanului 


?7 O frumuseţe stranie, nu-i așa? (în Ib. engleză în orig.) 


reușise, în chip ciudat, să le deschidă porţile orașului și el urmări 
cu interes drumul până la New York Field Office al FBl-ului. După 
ce a depășit podul Brooklyn, Schonbauer a virat, descriind un 
arc de cerc cu mașina, și s-a reîntors pe șoseaua pe care abia o 
părăsiseră: era clar că îi dusese pe-acolo doar de dragul 
priveliștii. Au intrat înapoi peste pod și au condus în jos, până la 
impunătoarea City Hall, au cotit pe una dintre puţinele străzi în 
diagonală ale New Yorkului, Park Row, care era tangentă cu City 
Hall Park, au ieșit chiar pe Broadway-ul însuși, au cotit la 
dreapta, au trecut din nou pe lângă City Hall și, după câteva 
străzi perpendiculare, au ajuns la Federal Plaza, unde s-a 
deschis ușa unui garaj și au intrat fără zgomot înăuntru. 

Acesta era sediul FBI din Manhattan, Federal Plaza, numărul 
26. În afară de acesta, mai există birouri locale în Brooklyn - 
Queens, în Long Island și pe aeroportul JFK?8. 

Au colindat pe coridoare care abia dacă aduceau cu clădirea 
poliţiei din Kungsholmen. Totul era mai mare, mai curat, mai 
septic. Hjelm se întreba dacă ar fi putut să lucreze aici. Locul 
părea imun în faţa gândirii sălbatice pe care o considera ca fiind 
specialitatea sa. 

Hjelm s-a oprit destul de repede din număratul filtrelor de 
securitate prin care treceau cu ajutorul diverselor carduri și 
coduri. Schonbauer acţiona ca un băiat bun la toate, în timp ce 
Larner vorbea neîntrerupt. Cifre și informaţii, de felul celor pe 
care le găsești prin broșuri, treceau vâjâind prin aer: numărul de 
angajaţi, secţii, genul de studii necesare, grupele de experţi, 
absolut tot, în afară de ceea ce conta cu adevărat în cele din 
urmă, s-au apropiat de ţinta călătoriei. O ultimă ușă de 
securitate s-a răsucit în balamalele-i monumentale și, astfel, au 
ajuns în faţa unui sistem de coridoare care aparţineau în mod 
clar grupei pentru anchetarea crimelor în serie din cadrul secţiei 
New York a FBl-ului. Numele lui Larner și al lui Schonbauer 
stăteau scrise pe două uși de mărime considerabilă, aflate una 
lângă alta, dintr-un rând interminabil care se înșira de-a lungul 
culoarului. Schonbauer a intrat fără nici un zgomot pe a lui, iar 
ceilalţi au pătruns în biroul lui Larner. 

— Jerry va pregăti un mic show multi-media pentru voi, a 
explicat Larner și s-a așezat în spatele mesei de lucru. Biroul era 
mic și semăna cu o peșteră, a constatat Hjelm cu mulţumire. 


2 Aeroportul J.F. Kennedy 


Aici măcar se putea ghici umbra unui caracter cât de cât 
personal. In loc de tapet, pe pereţi atârnau panouri și peste tot 
stăteau prinse în ace o sumedenie de petice de hârtie. Chiar în 
spatele lui Larner se afla bine-cunoscuta tablă, iar modelul cu 
săgeți, pătrate și linii semăna, până aproape să se confunde, cu 
cel al lui Hultin. 

— Mda, acolo e concentrat totul, spuse Larner urmărind 
direcţia privirilor lui Hjelm. Douăzeci și patru de pătrate fiecare 
cu câte un cadavru torturat. Patruzeci și opt de găuri în douăzeci 
și patru de gâturi. O schematizare obiectivă a ceva care nu 
poate fi schematizat. Orori înspăimântătoare reduse la câteva 
liniuţe albastre. Ce altceva putem face? Restul îl purtăm în noi. 

Hjelm l-a privit pe Larner. Agentul FBI purta, fără îndoială, 
multe în el. 

— Întâi o întrebare, a spus liniștit Larner. E adevărat că voi 
credeţi că individul și-a împușcat una dintre victime? 

— Așa se pare, a răspuns Hjelm. 

— In acest caz, amărâtul profil psihologic pe care cu greu am 
reușit să-l schiţăm s-a schimbat dintr-odată. 

— Pe de altă parte, a intervenit Kerstin Holm, teoria ta iniţială, 
după cum știm, se baza pe faptul că ucigașul e un veteran din 
Vietnam. Aștia nu obișnuiesc să gândească prea mult înainte de 
a folosi arma. 

Larner a făcut o grimasă. 

— Doar știi ce s-a întâmplat cu teoria aia... 

— Desigur, spuse Kerstin și Hjelm a avut impresia că femeia 
aproape s-a înroșit. Greșeală diplomatică încă de la prima frază. 
Parc-o vedea cum se auto-înjură. Oricum, părea că nu vrea să 
schimbe subiectul: 

— N-ai putea să ne explici, pe scurt, de ce nu te-ai ocupat 
prea mult și de ceilalţi membri ai lui Commando Cool? N-am 
găsit nimic despre asta în materialul pe care l-ai trimis în 
Suedia. 

Larner s-a întins și a extras informaţia din arhiva considerabilă 
pe care o stocase în creier. 

— Grupul pare să fi fost alcătuit din opt membri, toţi antrenați 
special. Se ocupau cu „tortura de teren”, cum ar putea fi 
denumită, mai pe șleau, activitatea lor. Ceva mai oficial, 
povestea se numea „procurare de informaţii în timpul marșului”. 
Am avut impresia că au inventat denumirea special pentru 


mine, intenţia fusese ca niciodată, nici cea mai mică fărâmă de 
informaţie cu privire la grup să nu ajungă în afara cercului de 
iniţiaţi. 

— Care era cercul de iniţiaţi? Militari, în general? 

Larner a privit-o pătrunzător. 

— Serviciul de informaţii al armatei, spuse el, părând să mai 
aibă ceva pe inimă. Kerstin a remarcat. 

— Numai? 

— Commando Cool - chiar și numai denumirea asta 
dezgustătoare te duce cu gândul că intenţionaseră ca absolut 
nimic să nu ajungă la urechile publicului... Oricum, Commando 
Cool era subordonat, cumva, direct lui Nixon, fusese înfiinţat pe 
timpul lui, spre sfârșitul războiului și dintr-o ușoară disperare, 
pare-mi-se. Fațada publică era serviciul de informaţii al armatei, 
însă alte forțe se mișcau în culise. 

— CIA? a întrebat Kerstin, care părea să fi uitat toate măștile 
diplomaţiei în camera de hotel. 

Ray Larner a înghiţit indiscreţia. l-a aruncat o privire care 
arăta că legătura dintre ei se schimbase - și nu neapărat spre 
mai rău, cu toate astea. 

— Cu foarte multe și foarte apăsate ștampile ca informaţia să 
rămână strict secret, da, probabil. Trebuie să înțelegeţi cât de 
încordată este relaţia dintre CIA și FBI și dacă, în vreun fel sau 
altul, se află că am spus așa ceva, atunci trebuie să uit cu totul 
de pensie. Mi-a fost interceptat telefonul personal și sper ca nici 
un fel de aparatură de ascultare să nu fi fost instalată aici, 
înăuntru. Ei sunt întotdeauna cu un pas înainte. Dar, după cum 
înţelegeţi, am spus deja cu mult prea mult. Mai bine încercaţi să 
uitaţi totul. 

— Am uitat deja, s-a precipitat Kerstin. Ne aflăm aici numai 
pentru a găsi conexiuni cu Suedia. Nimic altceva nu ajunge în 
rapoartele noastre. 

Larner i-a studiat un timp, pe fiecare în parte. Apoi, a 
încuviinţat scurt din cap. 

— Opt membri, a reluat el. 

— Şi Balls, atunci? l-a întrerupt îndrăzneţ Kerstin. 

Larner a izbucnit într-un hohot neașteptat de râs. 

— Aţi consultat FASK-ul? Fans of American Serial Killers, de pe 
Internet? 

S-au uitat unii la alţii. 


— Urmaţi-mă, le-a spus Larner, s-a ridicat brusc și s-a năpustit 
afară, pe coridor. Au lăsat în urmă câteva uși. S-a oprit și a bătut 
la una cu numele Bernhard Andrews pe ea și au intrat. Un 
tinerel, care părea nelalocul lui acolo, în vârstă de maximum 
douăzeci de ani, cu blugi, t-shirt și, totodată, niște ochelari 
rotunzi pe nas, a privit în sus, dintr-un computer puternic, și a 
zâmbit larg: 

— Ray, a spus el jovial și i-a întins o pagină listată la 
imprimantă. Prada zilei de ieri. Un director al unei firme de 
bumbac din Virginia de Vest, un club de golf din Arkansas și încă 
niște mici bunătăţi. 

— Barry, l-a prezentat Larner, a luat lista și și-a aruncat ochii 
peste ea. Ei sunt ofițerii Jalm și Halm, din Suedia. Se află aici în 
legătură cu K. 

— Aha, a spus cordial Bernhard Andrews. Colegii lui Jorge 
Chavez? 

Le-au căzut fălcile. 

— Născut în 1968 în Suedia, a continuat Andrews. În 
Raggswede, nu-i așa, din părinţi chilieni, cu simpatii de stânga. 

— It's called Rågsved, l-a corectat dezorientat Hjelm. 

— A fost înăuntru acum o săptămână, le-a explicat Andrews 
mulţumit de sine. Elegantă, dar cam transparentă deghizarea. A 
cheltuit o sută treizeci de dolari din banii contribuabililor ca să 
intre. Un mic ajutor financiar de la trezoreria suedeză către cea 
americană. 

S-au holbat uluiţi la el. Fălcile le zdrăngăneau, lovindu-se de 
rotule. 

— Barry e hacker, le-a comunicat liniștit Larner, unul dintre 
cei mai buni din țară. Pătrunde peste tot. Am avut noroc că l-am 
prins. In afară de asta, el este și FASK. 

— Fans of American Serial Killers, spuse Andrews. Nice 
meeting you. 

— E un mod de a-i atrage la noi pe potenţialii criminali în 
serie, a spus Larner și a fluturat lista în aer. Indiferent cât de 
mult încearcă ei să se deghizeze, Barry îi pescuiește. Am 
capturat trei bucăţi cu ajutorul FASK-ului. Pot să afirm oricând că 
Barry este eroul cel mai necunoscut al naţiunii. 

Bernhard Andrews a zâmbit larg. 

— Deci, Balls... nu există? a întrebat Kerstin, care reușea să 
pună lucrurile cap la cap de departe mai repede decât Hjelm. 


— Am împrumutat numele din Pantera Roz, răspunse 
Andrews. Expertul travestiurilor, angajat de comisarul Clouseau, 
și care supraviețuiește după trei atentate cu bombă. Singurul 
lucru de care cineva poate să fie sigur atunci când e vorba de 
criminalii în serie și de fanii lor este că nu au umor. Par să fi fost 
vaccinațţi. 

— Planul a fost gândit în ideea de a zgândări indignarea unuia 
care știe mai bine decât noi adevărul, spuse Larner. Însă, până 
acum, n-a mușcat nimeni din momeală. 

Şi-au luat rămas bun de la Fans of American Killers. Acesta le- 
a zâmbit larg și a fluturat mâna în aer. Larner i-a condus înapoi 
la biroul lui. Pe coridor, le-a spus: 

— În ziua de azi prea puţin este ceea ce pare să fie. 

S-a așezat pe scaunul din spatele biroului. 

— N-am crezut că aveţi minorităţi etnice în poliţie, a comentat 
el, punând degetul, cu precizie, pe unul dintre punctele sensibile 
ale suedezilor. Dar nici măcar Chavez nu trebuie să știe despre 
FASK. Barry e una dintre cele mai importante arme secrete ale 
noastre în lupta contra valului de criminali în serie. 

A tras un sertar și a scos afară două hârtii, le-a pus pe masa 
de lucru și a plasat câte un pix FBI pe fiecare dintre ele. 

— Să nu credeţi că nu am încredere în voi, însă superiorii mei 
au pregătit hârtiile astea. Obligaţia de a păstra secretul 
profesional, cu pedepse conform legilor americane, dacă este 
încălcată. Fiţi amabili și citiţi-le, iar apoi semnaţi-le. 

Au citit. Tipăritura cu litere foarte mici era greu de interpretat. 
Amândoi au simţit instinctiv o aversiune la gândul de a-și pune 
semnătura pe niște hârtii cu un conţinut neclar, însă diplomaţia 
a cucerit o nouă victorie. Le-au semnat. 

— Minunat, a spus Larner. Unde eram? Commando Cool. Opt 
membri, nici un Balls. Conducătorul grupului, foarte tânărul 
Wayne Jennings, era deja veteran când a fost racolat: douăzeci 
și cinci de ani, dintre care șase de război și Dumnezeu știe câţi 
morți în cârcă. Cei mai buni ani, cei care te formează pentru 
viitor, în slujba morţii. Douăzeci și șapte când s-a terminat 
războiul, treizeci când și-a început K activitatea. S-a întors după 
război la ferma tatălui său decedat, din Kentucky-ul de est, la 
poalele platoului Cumberland, dacă asta vă spune ceva. N-a 
făcut prea multă agricultură, a trăit din pensia de veteran. 
Individul era, fără nici un dubiu, cel mai plauzibil suspect, mai 


ales că, în urma depoziţiilor, s-a aflat că era extrem de dotat la 
folosirea cleștilor. Cel de-al treilea cadavru a fost găsit la numai 
treisprezece mile de casa lui. În rest, trei dintre membrii 
Commando Cool au murit spre sfârșitul războiului. În afară de 
Jennings, mai erau în viaţă încă patru, le găsiţi numele în 
materialul complet la care veţi avea acces. Unul dintre ei era în 
Kentucky, Greg Androwski, prieten din copilărie a lui Jennings, 
însă tipul decăzuse și a murit narcoman, în 1986. Prin urmare, 
trăia în timpul celor patru ani ai lui K din Vestul Mijlociu, însă era 
destul de slăbit și foarte improbabil în postura de asasin. Un 
distrus de Vietnam. Au rămas trei: doi s-au mutat în nord, unul 
la New York, Steve Harrigan, devenit agent de bursă și, în 
deceniul al optulea, unul dintre rechinii de pe Wall Street, altul 
în Maine, Tony Robin Garreth, care trăiește din turism - face 
tururi de pescuit. Ambii au fost destul de bine protejaţi contra 
bănuielilor. Ultimul, Chris Anderson, s-a mutat la Kansas Citty și 
s-a apucat de vânzarea de automobile la mâna a doua. 

— Origine suedeză? a întrebat Kerstin. 

Larner a zâmbit ușor. 

— Cu patru generaţii în urmă, a răspuns el. Bunicul bunicului 
bunicului venea de undeva dintr-un loc care se numește Kalmar, 
dacă vă sună cunoscut. Anderson a fost de fapt numărul doi pe 
lista noastră, omul cel mai apropiat al lui Jennings, la fel de rece, 
la fel de distrus de război. Insă, de regulă, alibiurile lui au fost o 
idee mai bune decât cele ale lui Jennings. lar Jennings era cu 
mult mai oribil, ăsta a fost argumentul meu principal tot timpul, 
un argument pe de-a-ntregul bazat pe sentimente. Ţinând 
seama de asta, am reușit, totuși, să duc istoria destul de 
departe. 

— Cât de sigur erai tu de Jennings, în realitate? 

Larner s-a lăsat pe spate în scaun și și-a pus mâinile la ceafă. 
A reflectat un timp. 

— Total, a spus el. Sută la sută. 

A scos la iveală o mapă groasă dintr-un dulap de registre de 
tip vechi care se afla în apropierea tablei. Jerry Schonbauer și-a 
băgat capul înăuntru. 

— E gata, a spus el. 

— Cinci minute, a răspuns Larner și a aruncat mapa în faţa lui 
Kerstin. A deschis-o. Un pachet mic de fotografii s-a desfășurat 
ca un evantai în faţa lor. Prima era un portret Jennings la vârsta 


de treizeci de ani, un bărbat tânăr, proaspăt, cu părul galben ca 
de secară și cu un surâs larg, însă, de asemenea, cu o răceală 
de gheaţă în ochii de culoarea oţelului care, într-un chip foarte 
evident, împărțeau fotografia în două. Kerstin a ţinut întâi mâna 
peste partea superioară a chipului și a văzut un zâmbet fericit, 
tineresc, după aceea și-a tras mâna în jos, până la partea 
inferioară și a văzut privirea de gheaţă a unui om dur ca piatra. 

— Chiar așa, a comentat aproape entuziasmat Larner. Exact 
așa. Când l-am vizitat la început a fost chiar amabil, cu adevărat 
plăcut. Jumătatea de jos. Când ne-am încăpățânat, am văzut-o 
din ce în ce mai des pe cea de deasupra. 

S-au uitat la restul fotografiilor. Un Jennings adolescent, în 
uniformă, ceva mai în vârstă, într-un cerc de persoane cu 
uniforme asemănătoare de camuflaj, Jennings cu un pește mare, 
Jennings cu un pistol automat îndreptat spre camera de luat 
vederi și cu o expresie contrafăcută combatant, Jennings cu o 
femeie frumoasă din statele din sud, cu două prenume, la bal, 
Jennings cu un copil mic pe genunchi, Jennings care dezmierda o 
prostituată vietnameză și, la sfârșit, Jennings râzând cu gura 
până la urechi și cu pistolul la tâmpla unui vietnamez care 
plângea, în pielea goală, stând în genunchi și făcând pe el 
alături de o groapă adâncă, săpată în pământ. Kerstin a ridicat-o 
spre Larner. 

— Asta, da, a spus el. Uităm de toţi ceilalţi. E o fotografie al 
dracului de infectă. Aș primi mulţi bani dacă aș vinde-o la Time 
Magazine. Nu pricep cum a fost în stare s-o păstreze. Am găsit 
toate fotografiile astea când i-am percheziţionat locuința, după 
ce-a murit. 

— Ce s-a întâmplat atunci? a întrebat Kerstin. Exact? 

— În ultima perioadă, îl urmăream, după cum știți, douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru, a început Larner, însă a fost 
imediat întrerupt. 

— Cât timp? 

— O ţineam așa de vreo lună, înainte să moară. 

— A fost comisă vreo crimă în timpul acela? 

— Cadavrele erau găsite, adesea, într-o asemenea stare de 
putrefacție încât erau greu de datat. Insă, e adevărat că toate 
cele șaisprezece, care au precedat moartea lui, fuseseră deja 
găsite la vremea aceea. Asta a fost unul dintre motivele pentru 
care m-am încăpățânat, cu toate că aveam contra mea toate 


instanţele posibile: cu cât îl supravegheam non stop mai mult 
timp și nu apărea nici o nouă victimă, cu atât mai plauzibil 
devenea el ca asasin. Pot să continui acum? 

— Cu siguranţă, a spus rușinată Kerstin. lartă-mă. 

— Am încercat să fiu în mașină cât se putea de des și m-am 
aflat în ea, în ziua aceea. Pe 3 iulie 1982. Era o căldură teribilă, 
aproape de nesuportat. Jennings a ieșit în goană din casă, 
strigând la noi; făcea chestia asta de câteva zile. Părea total 
terminat. Apoi a alergat la mașină și a băgat viteză. L-am 
urmărit pe drumul comunal, cam vreo zece mile, spre nord. Un 
tempo nebunesc. După un timp, un nor enorm de fum s-a ridicat 
de undeva, de lângă drum, din spatele unei curbe largi și, când 
am ajuns acolo, am văzut că Jennings se ciocnise frontal cu un 
camion. Ambele vehicule fuseseră cuprinse de flăcări, când am 
ajuns lângă ele. M-am apropiat rapid cât de mult s-a putut și am 
reușit să-l văd vag, mișcându-se în mașină, cuprins de flăcări. 

— Deci n-ai văzut coliziunea propriu-zisă? a întrebat Kerstin. 

Larner a zâmbit din nou, același zâmbet de înţelegere și 
indulgență care devenise semnul distinctiv al relaţiei lor. Hjelm 
se simţea cumva lăsat pe dinafară. 

— Inţeleg de ce te încăpăţânezi Halm, spuse Larner. Nu, noi 
ne aflam la vreo două sute de yarzi în spate și, acolo, era o 
curbă care ne bloca vederea și nu, nu i-am văzut faţa atunci 
când a ars. Da, acela ar fi fost locul cel mai potrivit pentru a 
pune la cale un accident. Insă, pe de o parte, nu exista nici un 
loc în care să poţi să te ascunzi, numai deșert plat, de jur- 
împrejur, și nici un alt vehicul în apropiere, iar pe de altă parte - 
și asta-i cel mai important - dinţii găsiţi în mașină erau ai lui. Eu 
însumi mi-am petrecut mult timp încercând să mă conving că e/ 
murise în mașina aceea. Dar chiar așa a fost. Să nu crezi nimic 
altceva. Încearcă să nu faci ca mine și să te împotmolești în 
ipoteza Jennings. Asta a ruinat orice fel de continuare a cazului. 
Nu mai sunt în stare să produc nici cea mai mică ipoteză 
alternativă care să merite să fie luată în seamă. K rămâne un 
mister. Trebuie că stătea undeva și râdea cu gura până la 
urechi, în timp ce eu hărţțuiam un veteran de război obosit și 
șomer și-l împingeam spre moarte. Cred că numai pentru a-mi 
demonstra cât de prost gândisem, a mai luat încă două vieţi în 
decurs de jumătate de an. Ambii au murit târziu după Jennings. 
Și, pe urmă, a dispărut în ceaţă. 


Larner stătea nemișcat cu ochii închiși. 

— Crezusem că am terminat cu el, a adăugat fără grabă. M- 
am chinuit mai departe cu cazul, am cercetat amănunţit fiecare 
mic detaliu, mulţi ani după cel de-al optsprezecelea și ultim 
omor. Trece aproape un deceniu. Încep să mă ocup cu altceva, 
vânez rasiști în sudul ţării, mă ocup de traficul de droguri din Las 
Vegas, însă tot timpul el atârnă deasupra capului meu. Și, apoi, 
diavolul începe din nou. Se mută la New York. Își bate joc de 
mine. 

— Și sunteţi absolut siguri că este el? 

Larner și-a pipăit nasul cu degetele. Părea obosit. 

— Din motive de securitate, avem grijă ca numai un număr 
foarte mic de agenţi să cunoască detaliile sensibile ale fiecărui 
caz în parte. În cazul nostru, eram eu şi încă un bărbat, cu 
numele de Cameron. Don Cameron a murit de cancer în 1986. 
Nici măcar Jerry Schonbauer nu știe acest detaliu, sunt singurul 
din biroul nostru care îl cunoaște. E vorba despre clești. Sunt 
aceiași dești și sunt introduși în exact același fel, extrem de 
complicat. Deoarece acum este cazul vostru, aveţi și voi acces 
la această informaţie: vă recomand ca nimeni altcineva să nu o 
afle. 

— Ce s-a întâmplat cu cealaltă figură din Commando Cool, cel 
care s-a mutat la New York? s-a încăpățânat Kerstin. Agentul de 
bursă? 

Larner a râs zgomotos. 

— După toate probabilitățile, toate gândurile mele vechi 
plutesc prin aer și tu le prinzi din zbor, Halm. 

— Kerstin, a spus Kerstin. 

— Ok, Charstin. Este pe deplin adevărat că Steve Harrigan n-a 
fost menţionat în raportul pe care vi l-am trimis. Însă, l-am 
controlat. E în materialul complet la care veţi avea acces. 
Harrigan a ajuns, pur și simplu, miliardar. La fiecare dintre 
omorurile rundei a doua, s-a aflat în străinătate. lar acum, sigur 
nu se află în Suedia. Deci, haideţi ca acum, după cu mult mai 
mult timp decât cinci minute, să ne alăturăm lui Jerry în sala de 
spectacol și să ne uităm la film. 

l-a condus prin diverse coridoare și au intrat într-un salon 
care, pe bună-dreptate, amintea de un cinematograf adevărat 
Pe o masă îndepărtată, exact sub ecranul de cinema, stătea și-și 
bălăbănea picioarele giganticul personaj. Cracii pantalonului 


erau puţin ridicaţi și dădeau la iveală o pereche de picioare 
extrem de păroase care se iţeau deasupra regulamentarelor 
șosete de culoare neagră. Când i-a zărit, a sărit jos de pe masă 
și i-a invitat să ia loc cât mai în faţă. 

— Jerry a venit chiar de la secţia Kentucky, pentru noua 
repriză care a început acum, spuse Larner și se afundă într-unul 
dintre fotoliile care te îmbiau la somn. E un agent al dracu de 
bun, l-a arestat singur pe Roger Penny, dacă aţi auzit cumva de 
el. Poţi să începi, Jerry. /'m gonna take a nap”. Este foarte 
neplăcut la început, însă o să vedeţi ce repede se întărește 
omul. 

Lumina s-a stins treptat; pe bune aveai impresia că ești la 
cinema. 

Chiar și efectele speciale. Care, din păcate, nu purtau 
emblema Hollywood-ului. 

— Michael Spender, acompania vocea de bas a lui 
Schonbauer imaginea unui bărbat a cărui unică parte de corp 
rămasă întreagă era capul. Dedesubt, pe gât, străluceau două 
lanterne mici, roșii. Capul era dat pe spate, alb și umflat. 
Bărbatul era în pielea goală. Privirea ochilor morţi păstrase 
aceeași suferință înspăimântătoare ca și aceea a lui Andreas 
Gallano. Unghiile de la mâini și de la picioare fuseseră smulse, 
pielea corpului era zdrenţuită, organul genital fusese despicat 
pe mijloc, de la prepuţ până la rădăcină, și stătea larg desfăcut, 
iar de la șolduri până la organul genital, se lățeau două porțiuni 
sfâșiate și însângerate de carne. 

Greaţa a fost instantanee și comună. N-a lipsit mult să iasă în 
goană, afară din sală. Schonbauer a continuat inexpresiv: 

— Spender a fost prima victimă, inginer de computere la 
Macintosh, în Louisville. Găsit de niște inși care culegeau 
zmeură în pădure, în partea de nord-vest a Kentucky-ului, 
aproximativ la două săptămâni după moarte. Dispăruse de la 
locul de muncă în timpul prânzului, pe 4 septembrie 1978. Găsit 
în după-amiaza de 19, la șaizeci de mile de orașul în care trăia. 
Lucra la punerea în funcţiune a primului computer marca Apple. 

Victima următoare era neidentificată, un bărbat voinic cu 
trăsături slave. Imaginea era ceva mai indulgentă cu stomacul. 
Îmbrăcat, însă cu degetele și organul genital distruse. 

— Aduce puţin a rus, spuse Hjelm și se gândi la vechea și 


2% O să trag un pui de somn. (în Ib. engl. în orig.) 


absurda teorie KGB. 

— Fără îndoială, aprobă Schonbauer. Imediat ce a fost posibil, 
am trimis amprentele poliţiei ruse, însă n-au dat de nimic. N- 
avem nici o informaţie decât că a fost găsit în partea de sud a 
statului Kentucky, la aproximativ două luni după Spender. Intr- 
un closet vechi, de ţară, al unei ferme abandonate. Era mort de 
vreo săptămână. 

Imaginea următoare. Încă un neidentificat. Un bărbat alb, 
zvelt și bine antrenat, în vârstă de vreo șaizeci de ani, în pielea 
goală, maltratat în același fel ca și Spender. Imaginea era 
sinistră. Era pe înserat, întunericul se lăsase peste vârfurile 
copacilor și singurul lucru luminos era cadavrul. Stătea drept, 
așezat pe o piatră în pădure. Înțepenit în moarte. Braţele ieșeau 
drept afară din corp, ca împinse de o irezistibilă forţă interioară, 
picioarele, drept afară de sub mâini, ca niște cuie bătute 
dinăuntru spre afară. Ochii deschiși se holbau acuzator la ei. 

Hjelm nu credea că te poţi obișnui; din contră, se simţea din 
ce în ce mai aproape de pragul vomei. 

Prin faţa lor a continuat să treacă o cavalcadă înfiorătoare de 
rămășițe ale durerii care depășea rapid graniţele capacităţii 
umane de înțelegere. lar cantitatea făcea ca totul să pară tot 
mai sinistru. Încet, dar sigur, dimensiunile reale ale cazului au 
devenit vizibile; se uitau la o îngrămădire incredibilă de 
suferință umană. Kerstin a plâns de două ori, fără zgomot; Hjelm 
îi simţea umărul săltându-se încet lângă al lui. El însuși a plâns o 
singură dată, însă cu mult mai zgomotos. 

— Vreţi să mă opresc? a întrebat calm Schonbauer. Eu însumi 
n-am reușit să mă uit decât după a treia încercare. Cu toate că 
sunt destul de obișnuit. 

Larner sforăia sonor lângă ei. 

— Nu, continuă, a răspuns Hjelm și încercă să se 
autoconvingă că-și revenise. 

— Avem atât de mulţi de felul ăsta, a comentat cu glas 
estompat Schonbauer. Atât de incredibil de mulţi criminali în 
serie și nimeni nu poate să-l înţeleagă nici măcar pe vreunul 
dintre ei. Și, cel mai puţin, ei înșiși. 

N-au început să sforăie, însă, în cele din urmă, mecanismele 
de autoapărare au intrat în funcţiune și au devenit, încetul cu 
încetul, insensibili. Ca un punct final oribil, Lars-Erik Hassel i-a 
scos din amorţeală. Stătea pe scaunul său cu degetele terciuite, 


rășchirate în toate direcţiile, organul genital îi era o mlaștină de 
rămășițe pe jumătate fluide. În spatele lui, se zăreau părţi ale 
unui fuzelaj uriaș de avion trecând prin fața ochiului de 
fereastră. 

Capul îi era dat pe spate, privea fix la ei din poziţia aceea 
răsturnată, durerea era amestecată cu dezgust, chinul cu o 
ușurare paradoxală. 

Poate că se simţise ușurat că torționarul nu fusese Laban, 
gândea Hjelm. 

Lumina se aprindea gradat. Schonbauer s-a întors la masă și 
s-a așezat, bălăbăânindu-și picioarele ca o adolescentă. Larner s- 
a trezit cu o tresărire în mijlocul sforăiturilor și și-a dres 
zgomotos glasul. Hjelm făcea mișcări circulare cu umerii. Holm 
stătea absolut nemișcată. O bună bucată de timp, nimeni n-a 
dorit să se uite în ochii celorlalţi. 

Larner s-a ridicat, a căscat și s-a întins, până când corpul lui 
compact a început să-i pârâie. 

— Și, acum, aţi adus desertul pentru a încheia acest festin? a 
întrebat. 

Tăcută, Kerstin le-a dat în primire mapele aduse din Suedia. 
Larner le-a deschis, a răscolit grăbit printre fotografii și i le-a dat 
lui Schonbauer, care urma să le introducă curând în filmul său. 

Larner a părăsit locul fără să spună vreo vorbă. Cei doi i-au 
mulțumit lui Schonbauer, care le-a făcut un semn scurt din cap 
și l-au urmat pe Larner. Au colindat mai departe pe coridoare 
până au ajuns la o ușă fără nici un nume pe ea. Larner a 
deschis-o. Au pătruns într-o încăpere goală. 

— Camera voastră de lucru, spuse acesta cu un gest abia 
zărit. Sper că veţi reuși să lucraţi în aceeași cameră. 

Biroul arăta exact ca și cel al lui Larner, cu excepţia umbrelor 
de viaţă particulară. Întrebarea pe care și-o puneau era cu câte 
dintre lucrurile lor personale ar fi putut ei să contribuie la decor. 
Masa de lucru fusese trasă de la perete și era prevăzută cu două 
scaune, câte unul pe fiecare parte. Două computere se frecau 
unul de altul pe masă, în apropierea unui telefon și a unei scurte 
liste. Larner a ridicat-o și le-a explicat: 

— Numărul meu, numărul lui Jerry, astfel încât să puteţi 
întotdeauna să ne găsiţi, numele fișierelor, descrierea lor, 
parolele personale, carduri pentru oaspeţi cu codurile necesare 
pentru a putea intra înăuntru, însă numai aici. Ușile încuiate 


sunt pur și simplu uși la care nu aveţi acces. Nu aveţi nici 
posibilitatea și nici motive să ieșiți de pe acest coridor. 
Toaletele, bărbaţi și femei, se află la câteva uși distanţă în 
lungul coridorului. Există două săli pentru a lua prânzul, vă 
recomand La Traviata, două etaje mai jos. Întrebări? 

Nici o întrebare. Sau poate că infinit de multe - depinde din ce 
unghi priveai lucrurile. Oricum, nici una n-a fost pusă. Larner a 
continuat: 

— S-a făcut ora trei și jumătate. Dacă doriţi, puteţi să lucraţi 
câteva ore. Eu stau până la șase, aproximativ. Din păcate sunt 
ocupat astă-seară, altfel am fi putut să cinăm împreună. Jerry s- 
a oferit să cineze cu voi și să vă arate puţin orașul, dacă doriţi. 
Puteţi să-l anunţaţi. Nu-mi rămâne decât să vă urez noroc. Nu e 
cazul să vă impacientaţi că aţi putea nimeri aiurea în 
computere, sunt programate special pentru voi, tot ce e secret 
se află în altă parte. Contactaţi-ne, pe mine sau pe Jerry, dacă 
se ivește vreo problemă sau dacă aveţi vreo întrebare. La 
revedere. 

A dispărut. Rămăseseră singuri. Kerstin s-a frecat la ochi. 

— De fapt, nu sunt tocmai sigură că reușesc să mai rămân 
aici, a spus ea. E nouă și jumătate, ora Suediei. Ce facem, 
acceptăm ora Suediei? 

— Poate că n-ar fi indicat s-o ștergem chiar imediat, a sugerat 
Hjelm. Trebuie să continuăm să fim diplomați. 

Ea a simţit înțepătura ușor ironică a replicii și a surâs. 

— Da, așa e, curiozitatea a învins, trebuie să recunosc. S-a 
dus naibii toată strategia. 

— CIA... 

— OK, OK, uită de asta. Credeam că nu se va enerva. 

— Nu cred că s-a enervat. S-a simţit, mai curând, ușurat. Ce 
crezi? 

— Nu știu. Dar acum înţeleg de ce s-a împotmolit în Jennings. 

— Totuși are dreptate că trebuie să uităm de el. 

— Oare? 

S-au privit. Reacţiile din cauza schimbării fusului orar se 
combinau cu avalanșa de impresii. Au chicotit cretin. Oboseala 
era pe cale să-i învingă. Lui Hjelm îi plăcea atmosfera 
neserioasă care părea să se instaleze, mecanismele obișnuite 
de autoapărare păreau să intre în joc 

— Facem ceva pe turul propus de Schonbauer? a întrebat el. 


— Poţi să fii diplomat și să-l anunti într-un fel elegant? 

— Tu ești diplomatul. 

— În teorie. Da' acum e vorba de practică. Te-ai dovedit mult 
mai bun decât mine la asta. 

— Eram doar mort de oboseală, a spus el și a format numărul 
lui Schonbauer. Jerry, this is Paul. Jalm, yes, Jalm. Incercăm să 
lucrăm cât putem de mult și, după aceea, vom lăsa schimbarea 
de fus orar să facă ce vrea din noi. Crezi că am putea să 
amânăm turul prin Manhattan pentru mâine? Bine. OK. Bye. 

A pus jos receptorul și a respirat ușurat. 

— Cred că și el s-a simţit ușurat, a comentat. 

— Bine, spuse Kerstin. Să aruncăm doar o privire să vedem 
exact ce anume avem noi aici și să lăsăm detaliile pe altă dată? 
Am primit destule detalii pentru o zi. 

Computerele conţineau întreaga informaţie necesară. Lista 
detaliată a tuturor victimelor. Folder cu investigarea tuturor 
locurilor unde se comiseseră crimele. Folder cu fiecare anchetă 
în parte. Fișier cu expunerea publică a anchetei. Profilul 
psihologic al infractorului făcut de un grup de experţi. Folder cu 
rezultatele tuturor autopsiilor. Folder cu toate tăieturile din ziar. 
Fișier cu descrierea armei, FYEO. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Hjelm. 

— For your eyes only. Probabil, aici are el toate detaliile alea 
top secrete care leagă prima repriză de crime de cea de-a doua. 

Au privit fără grabă prin fișiere: o extraordinară cantitate de 
informaţie le trecea prin faţa ochilor. Cum naiba ar fi putut ei să 
contribuie, chiar și cu cel mai mic lucru, la această anchetă 
enormă? Li se părea lipsit de speranţă - o justificare numai bună 
ca să înceteze munca. S-au simţit nespus de frivoli atunci când 
au închis computerele, după ce s-au jucat de-a numărătoarea: 
unu, doi, trei, la patru se petrece, la cinci intră-n vigoare, la șase 
se-nchide. 

— Crezi că reuşim s-o ștergem de la FBI? întrebă Kerstin 
Holm. 

x kx * 

Sigur că să vezi New Yorkul by night poate fi considerat un 
noroc în viață, însă ei nu erau deloc trişti că refuzaseră invitația 
lui Jerry Schonbauer. Adevărul e că nici măcar nu și-au părăsit 
camerele, ci, după câteva ore de somn agitat, s-au bucurat de o 
cină liniştită la restaurantul hotelului. Era cam aiurea să te 


trezești la ora două noaptea, pentru că atât era ora în Suedia 
atunci când au ajuns jos, în hol. La ora opt, ora locală, s-au 
pomenit stând și uitându-se după un restaurant, ei fiind chiar 
înăuntru, în local. 

Skipper's Inn continua să-și interpreteze rolul de han. Ceea ce 
restaurantul pierdea în diversitate și pretenţii câștiga în calitate. 
Au primit unul dintre cele două feluri disponibile, mușchi de vită 
la cuptor și o sticlă de bordeaux de o marcă necunoscută, 
Chateau Germaine. Stăteau la o masă lângă fereastră și măcar 
aveau parte de un spectacol indirect al vieţii de stradă din 
Manhattan. Micul restaurant, în care fuseseră primii oaspeţi, 
începea încet să se umple. Curând, toate cele douăsprezece 
mese erau ocupate. 

Paul Hjelm a fost izbit de o senzaţie de deja vu. Prima dată 
când rămăseseră singuri și se delectaseră cu o cină liniștită, 
într-un restaurant dintr-un oraș necunoscut, consecinţele 
fuseseră vizibile. Stătea și se frământa pe scaun, se gândea la 
Cilla și la copii și la recucerirea anevoioasă a sentimentului de 
familie. Se gândea la extraordinara tentaţie pe care femeia de 
pe partea cealaltă a mesei o exercita constant asupra lui, la 
cum îi vizita ea visele și continua să rămână un mister 
nerezolvat. Se fardase sobru, dar vizibil, și era îmbrăcată într-o 
rochiţă neagră, cu bretele subţiri, care se încrucișau pe spatele 
mai mult dezgolit. Era atât de mică și subţire, iar chipul ei părea 
și mai mic decât de obicei, încadrat de părul negru, ușor ciufulit. 
Sau poate așa era coafura? Nu reuși să se abţină să nu spună: 

— Îţi aduci aminte când am stat ultima oară așa? 

Ea a încuviinţat scurt din cap și a zâmbit, incredibil de 
fermecător. 

— Malmö, a răspuns. 

Alto-ul acela voalat, goteborghez. Duetele ei cu Gunnar 
Nyberg îi răsunau în urechi. Lieduri de Schubert. Versuri de 
Goethe. Nu știa dacă încerca să se distanţeze, sau să se 
apropie. Când a deschis gura, știa care va fi pasul următor. L-a 
lăsat să se producă. 

— Era acum un an și jumătate. 

— In curând, a confirmat ea. 

— Îţi aduci aminte? 

— De ce nu mi-aș aminti? 

— Mada... 


Rămășițele epavei sociale de-acum o vreme pluteau la 
suprafaţă. Încercă să le împingă la fund. Întrebă scurt: 

— Ce s-a întâmplat? 

N-avea decât să interpreteze întrebarea cum voia. Ea rămase 
tăcută un moment. 

— Am simţit nevoia s-o iau pe alte căi, spuse în cele din urmă. 

— Care anume? 

— Cât mai departe posibil de serviciu. Am fost gata să 
demisionez. 

— N-am știut asta. 

— Nimeni n-a știut, în afară de mine. 

Nici măcar el? l-a mulţumit Creatorului său că nu întrebase 
asta cu glas tare. 

— Nici măcar el, a răspuns ea, parcă citindu-i gândurile. 

Rămase tăcut. N-avea de gând să întrebe. Ea putea să 
meargă pe căile pe care dorea. Sau pe care avea nevoie să 
meargă. 

— După tine și după decizia dureroasă luată de tine, m-am 
gândit să trăiesc fără nici un bărbat, a continuat ea cu voce 
joasă. Aveam nevoie de timp de gândire. Și atunci, l-am întâlnit 
pe el, o întâmplare ridicolă. S-a încăpățânat să telefoneze la 
serviciu, astfel încât toţi au aflat, curând, că am un nou bărbat. 
Ceea ce însă nu știa nimeni, era că bărbatul avea șaizeci de ani 
și că era preot al bisericii suedeze. 

Hjelm a continuat să nu spună nici pâs. După un timp, cu 
privirea îndreptată spre furculita care răscolea distrat în 
mușchiul mâncat doar pe jumătate, ea a continuat: 

— Nimănui nu-i vine să creadă că cineva poate să aibă o 
relaţie violent pasională cu un preot suedez, în vârstă de șaizeci 
de ani. Dar, așa a fost. Se pare că, în prezent, nu sunt capabilă 
de altfel de relaţii, decât cele pasionale. 

Și-a întors privirea spre forfota de pe West 25th Street și a 
continuat pe același ton monoton: 

— Era văduv de douăzeci de ani. Paroh în biserica unde 
cântam eu în cor. L-au podidit lacrimile când am cântat, s-a 
apropiat de mine și mi-a sărutat mâna. M-am simţit ca o 
școlăriță care era în sfârșit admirată. Eram și fiică și mamă, în 
același timp. Din toate astea, a renăscut, încetul cu încetul, 
femeia. 

Ea îi evita mereu privirea. 


— Rămăseseră atât de multe lucruri neterminate în omul 
acela. Câte ceva a reușit să închidă cu mine. Purta în el atât de 
multă înţelepciune de viaţă, liniștită și frumoasă, nu știu dacă 
cineva poate să înțeleagă, avea capacitatea de a se bucura de 
fiecare zi ca de un dar. Dacă nu m-a învăţat și altceva, măcar 
asta... 

— Ce s-a întâmplat? 

S-a întors în sfârșit spre el, o clipă scurtă. Privirea îi era ușor 
voalată, însă cât se poate de vie. 

— A murit, a spus și s-a întors într-o parte. 

l-a luat mâna și i-a ţinut-o între ale lui. Nu și-a mișcat-o. Și-au 
ţinut privirile departe unul de altul, aţintite spre stradă. Timpul 
aproape că încetase să mai existe. 

— Era pe moarte încă de când ne-am întâlnit, a continuat ea 
cu voce joasă. Abia acum am început să înţeleg asta. Dar știa că 
are în el încă atât de multă viaţă. A vrut s-o transmită mai 
departe. Să facă un cadou de rămas bun celor în viaţă. Spercă 
a primit ceva și din partea mea pe care să-l ia cu el. Puţină 
pasiune, măcar, dacă nu altceva. 

El încetase să se mai gândească la cum ar fi trebuit să se 
comporte. Asculta doar. Era plăcut. 

— S-a stins repede. Ar fi trebuit, de fapt, să-și facă și cea de-a 
treia serie de chimioterapie. A renunţat. A preferat să 
înflorească pentru o ultimă dată, în locul unei lupte până în 
ultimul moment. L-am vegheat timp de o săptămână, în fiecare 
zi, după serviciu. S-a întâmplat primăvara trecută. Părea că se 
micșorează pe zi ce trece. Dar a zâmbit aproape tot timpul. Era 
ciudat. Nu știu dacă multumirea îi era provocată de faptul că 
dăruia, sau că accepta. Sau poate chiar de schimbul acela. Ca și 
cum își forma o ultimă imagine de ansamblu asupra misterelor 
vieţii și, fără frică, putea să aștepte misterul cel mare. 

Pentru o clipă, s-a întors spre el, ca și cum voia să controleze 
dacă se mai afla acolo. Se afla acolo. S-a întors din nou. 

— Nu știu, a continuat ea. Fotografiile acelea de azi... Crezi că 
reușești să te pregătești, dar nu reușești. Crezi că ai văzut totul, 
dar n-ai văzut ca și cum ar exista mai multe morți. Și el a 
suferit, suferea îngrozitor, dar zâmbea. În fotografiile de azi, nu 
era nici un surâs, numai grimasele respingătoare ale suferinţei. 
Ca o frescă din evul mediu cu imagini ale lui Christos făcute 
anume ca să înfricoșeze. Reprezentări pentru a băga groaza în 


oameni. Care te umplu de spaimă. Ca și cum asasinul ar încerca 
să ne facă să ne fie frică de viaţă, ca prelaţii evului mediu. S-ar 
spune că aproape a reușit. 

— Nu știu, a replicat el. Eu nu văd nici un fel de mesaj în ceea 
ce face el. Cred mai curând că ne aflăm în faţa unor produse 
reziduale, resturi, deșeuri industriale, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Ca și moartea industrială, mecanică, de la Auschwitz. 
Dacă poate fi resimţit ceva, vreodată, în felul acesta... 

L-a privit în ochi, acum. Scosese afară din ea tot ce avusese 
nevoie să scoată. El a privit în ochii adânci, mâhniţi și goi și a 
văzut scânteia aprinzându-se din nou, chiar acolo și chiar atunci. 
Ochii fabulos de inepuizabili. 

Se întreba ce anume vedea ea în ochii lui. O paiaţă care 
alerga de jur-împrejur și încerca să-și ascundă erecţia? Spera să 
fie și o mică urmă de altceva, mai mult decât atât. 

— Poate că nu e incompatibil ce credem noi, spuse ea, dar 
energia de curând renăscută nu reușea să șteargă tonul 
îngândurat al vocii. Dispreţ pentru viaţă și perfecţiune clinică 
într-una și aceeași acţiune. Pentru că se știe că este una și 
aceeași acţiune. 

Au rămas absorbiți de gânduri. Profesionalul și personalul se 
infiltrau nestăpânit unul în celălalt. Nimic nu e izolat în această 
existenţă. 

Simţea că e rândul său. l-a luat din nou mâna. N-a opus 
rezistenţă. 

— Ceea ce a fost între noi a fost doar sex? a întrebat el fără 
să-i tremure vocea. Există, oare, ceva care se poate numi „doar 
sex"? 

Ea a zâmbit aspru și și-a lăsat în continuare mâna între ale lui. 

— Așa ceva nu există, în orice caz, a răspuns ea. Și ceea cea 
fost între noi n-a fost în niciun caz asta. A fost... derutant. Mult 
prea derutant. Tocmai scăpasem dintr-o relaţie diabolică cu un 
bărbat care mă viola fără să aibă nici cea mai mică idee că o 
face. Era poliţist, știi asta, și nimeresc peste un alt poliţist, unul 
total opus. Repezit și plin de capricii ca poliţist, tandru și jucăuș 
în viaţa privată. Imaginile începeau să se amestece. Trebuia să 
ies de-acolo. Tu ai fugit înapoi în sânul familiei, eu n-am avut 
așa ceva, drept care am fugit pe drumul meu. 

— Într-un anume fel, acum e mai ușor de trăit ca niciodată, a 
spus Paul. Într-altul, e mult mai greu. 


L-a privit în ochi. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu știu exact. Am senzaţia că pereţii se strâng în jurul meu. 
Noi lăsasem ușa întredeschisă. Acum, se închide din nou. Și 
pereţii se apropie și mai mult. 

iși căuta cuvintele. Nu mergea prea bine. încerca să 
formuleze lucruri pe care nu le mai formulase niciodată înainte. 

— Nu știu dacă ce spun eu poate fi înţeles. 

— Cred că da, a replicat ea și a adăugat. De fapt, te-ai 
schimbat. 

— Puțin, poate, a recunoscut și a tăcut. După un timp, a 
continuat. 

— Puțin, la suprafaţă doar. Doar că e clar că de undeva 
trebuie să începi. Modelul moștenit al obișnuinţei ne distruge 
înainte ca măcar să avem șansa de a începe să trăim. Mie nu 
mi-a fost dat să trăiesc nici un fel de lucruri exterioare 
revoluționare, cum ţi s-a întâmplat ţie, din contră, a fost un an 
destul de lipsit de evenimente. Însă acest lucru, pe de altă 
parte, a deschis niște posibilităţi noi... 

Ea a  încuviinţat în tăcere. Conversaţia începuse să 
lâncezească. Părea că se continuă în interiorul lor. Privirile li s- 
au desprins una de alta și au început să plutească undeva, în 
gol. In cele din urmă, ea a spus: 

— Incep să înțeleg cât de important este să-l prindem. 

A încuviinţat. Inţelegea ce voia ea să spună. 

Au părăsit restaurantul și au urcat treptele ţinându-se de 
mână. S-au oprit în faţa ușii lui. 

— Cam pe la cât? zise ea. Șapte? 

El a oftat ușor și a zâmbit. 

— Ok, micul dejun la ora șapte. 

— Bat la ușă. Incearcă să nu fi sub duș. 

El a chicotit încet. L-a sărutat ușor pe obraz și a intrat la ea în 
cameră. El a mai rămas vreme de un minut pe coridor. 

24 

VENISERĂ, VĂZUSERĂ, ÎNVINSESERĂ. Dacă nu altceva, măcar 
oboseala pricinuită de schimbarea fusului orar. Câmpul vizual se 
micșorase într-un mod uluitor și exclusese întregul New York. Nu 
mai existau decât două computere și o masă de lucru. 

Materialul era într-adevăr gigantic. Mii de pagini cu o bogăţie 
impresionantă de detalii, până la cele mai lipsite de importanţă, 


interviuri de zece pagini cu cei care găsiseră cadavrele și cu 
vecinii vecinilor, comparații pedant științifice cu criminalii în 
serie din trecut sau cu cei contemporani, hărţi extraordinar de 
detaliate ale locurilor unde fuseseră descoperite cadavrele, 
analize interne și social-politice făcute de profesori universitari, 
rapoarte de autopsie care notau începutul de paradontoză și de 
formare a pietrelor de la rinichi ale victimelor, investigații ale 
scenei crimei extrem de atent făcute și extrem de obositoarea 
descriere a activităţii grupului Commando Cool, din junglele 
Asiei de Sud, făcută de Ray Larner. 

Fără îndoială că nu era chiar cea mai indicată pentru a începe, 
însă Hjelm s-a decis imediat pentru ultima menţionată. Dacă 
Larner reușise să afle adevărul, ceea ce nu era deloc sigur, 
Commando Cool fusese creat la iniţiativa personală a 
președintelui Nixon după ce acesta fusese informat despre 
rezistenţa soldaţilor Vietcong luaţi prizonieri pe câmpul de luptă. 
Aceștia aveau tendinţa să moară înainte să apuce să vorbească. 
Şi atunci, ceea ce aveau nevoie era un grup mic și secret de 
torționari - chiar dacă respectivul cuvânt nu fusese, firește, 
niciodată folosit - cu experienţă de luptă, buni la marș, ușor de 
deplasat. Sarcina a fost trasată serviciului secret de informaţii al 
armatei - și aici, Larner pusese o mulțime de semne de 
întrebare - care adunase opt indivizi de mâna întâi, unul mai 
tânăr decât celălalt și care fuseseră folosiți constant în ultima 
perioadă a războiului. De unde veneau cleștii era incert și Hjelm 
citi CIA printre rândurile lui Larner. A trecut la fișierele strict 
secrete referitoare la clești. 

Aceștia se aflau acolo, în alb-negru: la stânga, o fotografie a 
cleștelui pentru corzile vocale folosit de Commando Cool, la 
dreapta, o schiță care reconstituia cleștele folosit de K. 
Utilizarea era în principiu aceeași, însă deosebirile erau 
importante. Cleștele lui K era o variantă mai evoluată, mai 
rafinată, care părea să fi suferit un fel de proces industrial de 
îmbunătăţire. Era însoţit de descrierea detaliată a modului de 
funcţionare, cum se mișcau micro-cablurile prin canulă cu 
ajutorul unor rotiţe miniaturale, cum pătrundeau în beregată și 
se prindeau cu ajutorul unor cârlige mici în jurul corzilor vocale 
scoţându-le din funcţiune, o mică răsucire a uneia dintre cele 
două rotițe și victima putea să îngaime în șoaptă. lar după ce 
șoptea ceea ce trebuia, nu rămânea decât să răsucești la loc 


rotița și să termini treaba, absolut fără nici un zgomot. Varianta 
mai dezvoltată, cea a lui K, fusese proiectată în așa fel încât era 
mai ușor să nimerești locul exact. In orice caz, ea nu fusese 
niciodată folosită de Commando Cool în timpul războiului. Atunci 
se limitaseră la varianta veche până la final. Asta implica două 
lucruri: în primul rând, că nu era deloc sigur că K era cineva din 
anturajul lui Commanao Cool - doar vorbim de un alt clește - și, 
în al doilea rând, că invenţia aceea oribilă din timpul războiului 
cu Vietnamul fusese dezvoltată mai departe. De ce? Şi de către 
cine? În raportul lui Larner nu era nici o ipoteză. 

După aceea, venea cel de-al doilea dește, adevăratul clește 
de tortură, cel care se răsucea și destrăma mănunchiul de nervi 
aflați în ceafă. Chiar și acesta era schimbat; noi puncte 
dureroase fuseseră localizate, puncte care erau în stare să 
intensifice și mai mult suferinţa și făceau, prin urmare, cleștele 
mult mai eficient. Și acesta era însoţit de o descriere detaliată a 
distribuţiei exacte a durerii, cum cobora către umeri și spate, 
cum urca în creierul propriu zis, cu atacuri de durere explozive. 

Esenţialul era că aceiași clești fuseseră folosiți atât în prima, 
cât și în cea de a doua rundă de omoruri; nu doar asemănători, 
anumite caracteristici ale rănilor provocate arătau că era vorba 
de exact aceiași clești și acest lucru a fost considerat ca un 
punct major în favoarea ipotezei că era vorba de același 
delicvent. K. 

Dacă fusese un proces industrial de dezvoltare, atunci la 
munca de îmbunătăţire trebuie să fi participat o mulțime de 
oameni, indiferent dacă era serviciul secret al armatei, sau CIA- 
ul, sau oricine altcineva. Insă exact acolo, unde ar fi putut fi 
triaţi cu mult mai mulţi suspecți, Larner s-a lovit de zidul tăcerii. 
Oare el, împreună cu hackerul Andrews, îl inventaseră pe Balls 
pentru că bănuiseră că, de fapt, exista un Balls, un ofiţer secret 
care, încetul cu încetul, avansase până când ajunsese în inima 
Pentagonului și reușise astfel să sugrume foarte eficient orice 
acces la informaţie? Cum de reușise Larner să obţină 
informaţiile cu privire la membrii Commando Cool, dar nu 
reușise să mai scoată nimic altceva la iveală? 

L-a sunat pur și simplu pe Larner și l-a întrebat: 

— Întreaga istorie a fost un proces bizar, a răspuns Larner la 
telefon. A fost nevoie de multe mite și lingușiri și ameninţări 
discrete. După ce m-am dat cu capul de mulţi pereţi, am reușit 


să ademenesc un funcţionar oarecare care, pentru câteva mii de 
dolari, a copiat întregul document atât de strict secret despre 
Commando Cool. Totul ar fi trebuit să fie acolo, însă singurul 
lucru pe care l-am găsit a fost o listă cu membrii grupului. Restul 
nu era la armată. 

— Atunci ai început să te gândești la CIA? 

Larner a chicotit. 

— Oricum am făcut asta tot timpul, a spus și a închis. 

Kerstin se ocupa de alte treburi. Găsise lista cu toate 
victimele și o tipărise. Era o înșiruire macabră care conţinea cea 
mai dispersată informaţie posibilă, numele, rasa, vârsta, 
profesia, locul de domiciliu, locul unde fusese găsit, timpul 
aproximativ al decesului: 


1)Michael Spender, alb, 41 de ani, inginer la Macintosh, 
domiciliul în Louisville, găsit în NV Kentucky, decedat 
aproximativ pe 5 septembrie 1978. 

2)Bărbat alb neidentificat, circa 40-50 de ani, găsit în S 
Kentucky, decedat la începutul lui noiembrie 1978. 

3)Bărbat alb neidentificat, circa 60 de ani, găsit în E 
Kentucky, decedat în jur de 14 martie 1979. 

4) Yin Li-Tang, cetăţean taiwanez, 28 de ani, domiciliul în 
Lexington, biolog la Universitatea Kentucky, Lexington, găsit în 
zona universităţii, decedat pe 9 mai 1979. 

5) Robin Marsh-Eliot, alb, 44 ani, domiciliul în Washington, 
corespondent în străinătate al lui Washington Post, găsit în 
Cincinati, Ohio, decedat în iunie-iulie 1979. 

6) Femeie albă neidentificată, circa 35 de ani, găsită în S 
Kentucky, decedată în jur de 3 septembrie 1979. 

7) Bărbat alb neidentificat, circa 55 de ani, găsit în S Illinois, 
decedat în ianuarie-martie 1980. 

8)Bărbat indian neidentificat, circa 30 de ani, găsit în SV 
Tennessee, decedat între 13-15 martie 1980. 

9) Andrew Schultz, alb, 36 de ani, domiciliul în New York, pilot 
la Lufthansa, găsit în E Kentucky, decedat în octombrie 1980. 

10)Bărbat alb neidentificat, circa 65 de ani, găsit în Kansas 
City, decedat în decembrie 1980. 

11)Atle Gundersen, alb, cetăţean norvegian, 48 de ani, 
domiciliul în Los Angeles, inginer de fizică atomică la UCLA, găsit 
în SV Vest Virginia, decedat pe 28 mai 1981. 


12)Bărbat alb neidentificat, 50-55 de ani, găsit în Frankfort, 
Kentucky, decedat în august 1981. 

13)Tony Barret, alb, 27 de ani, domiciliul în Chicago, inginer 
chimist la Brabham Chemicals, Chicago, găsit în SV Kentucky, 
mort între 24-27 august 1981. 

14)Bărbat alb neidentificat, 30-35 de ani, găsit în N Kentucky, 
decedat în octombrie- noiembrie 1981. 

15)Bărbat alb neidentificat, 55-60 de ani, găsit în S Indiana, 
mort în ianuarie 1982. 

16)Lawrence B.R. Carp, alb, 64 de ani, domiciliul în Atlanta, 
director adjunct la Ramptech Computer Parts, găsit în locuinţa 
sa din Atlanta, Georgia, decedat pe 14 martie 1982. 

(Suspectul principal Wayne Jennings decedat pe 3 iulie 1982) 

17)Bărbat negru neidentificat, 44 de ani, găsit în SV Kentucky, 
decedat în octombrie 1982. 

18)Richard G de Clarke, alb, cetăţean sud-african, 51 de ani, 
domiciliul în Las Vegas, proprietarul unui sexy-club din Las 
Vegas, găsit în E Missouri, decedat între 2-5 noiembrie 1982. 


(Pauză de aproape cincisprezece ani) 


19)Sally Browne, albă, 24 de ani, domiciliul în New York, 
prostituată, găsită în East Village, Manhattan, decedată pe 27 
iulie 1997. 

20) Nick Pelps, alb, 47 de ani, domiciliul în New York, tâmplar 
în șomaj, găsit în Soho, Manhattan, decedat în noiembrie 1997. 

21) Daniel „Dan the Man” jones, afroamerican, 21 de ani, 
domiciliul în New York, cântăreţ de rap, găsit în Brooklyn, 
decedat în martie-aprilie 1998. 

22) Alice Coley, albă, 65 de ani, domiciliul în Atlantic City, New 
Jersey, pensionară pe caz de boală, găsită în locuinţa ei, 
decedată între 12-14 mai 1998. 

23) Pierre Fontaine, alb, cetăţean francez, 23 de ani, 
domiciliul în Paris, turist, student, găsit în Greenwich Village, 
Manhattan, decedat între 23-24 iulie 1998. 

24) Lars-Erik Hassel, alb, cetăţean suedez, 58 de ani, 
domiciliul în Stockholm, critic literar, găsit la aeroportul Newark, 
decedat pe 2 septembrie 1998. 

25) Andreas Gallano, alb, cetățean suedez, 42 de ani, 
domiciliul în Alby, traficant de droguri, găsit în Riala, decedat 


între 3-6 septembrie 1998. 

26) Eric Lindberger, alb, cetăţean suedez, 33 de ani, domiciliul 
în Stockholm, funcţionar la Ministerul de Externe, găsit în 
Lidingo, decedat pe 12 septembrie 1998. 

27) Bărbat alb neidentificat, 25-30 de ani, găsit în Stockholm, 
decedat pe 12 septembrie 1998. 


Kerstin Holm s-a oprit. Oare mai existau și alte concluzii care 
puteau să fie trase din lista aceea în afară de cele ale lui Larner? 
O izbi o bănuială scurtă și brutală; s-ar fi putut ca Larner să 
joace dublu. 

A trecut mai departe, la profilul psihologic. Un grup de experți 
făcuseră o încercare de a explica pauza lungă de cincisprezece 
ani. După toate aparențele, nu fusese chiar atât de simplu, în 
spatele formulărilor se întrezăreau păreri contradictorii pe care 
încercaseră să le pună de acord și rezultatul era fascinant. Se 
întreba de ce oare profilul nu făcuse și el parte din documentele 
livrate de Larner în Suedia. 

Primele crime sugerau, conform grupului de experţi, ura unui 
bărbat destul de tânăr față de autoritate, autoritate 
personificată de bărbaţi mai vârstnici, cu studii universitare. 
Complexul de inferioritate s-a transformat în megalomanie 
atunci când acesta a fost în stare să reducă la tăcere vocile 
care-l ţinuseră țintuit la pământ, care, eventual, îi refuzaseră 
intrarea la facultate. Inaccesibilul devenea accesibil, putea să le 
reducă vocile la tăcere, ei puteau să simtă aceeași durere pe 
care o simţise și el, iar el era cel care dirija cantitatea de durere 
pe care le era permis să și-o exprime. Îi era suficient doar să 
răsucească puţin rotiţa - oare ei nu se comportaseră la fel cu el, 
refuzându-i posibilitatea de a vorbi doar cu o simplă manipulare, 
ţinându-l departe de studiile superioare care i-ar fi permis să-și 
înțeleagă și să-și poată exprima durerea? Comportamentul lui 
este o variantă distorsionată a principiului ochi pentru ochi, 
dinte pentru dinte; represaliile imită într-un alt plan ceea ce el 
însuși credea că suferise. Criminalul recucerește puterea. 
Numărul mare de omoruri nu indică în primul rând faptul că ar 
deveni din ce în ce mai însetat de sânge - la drept vorbind, nu 
se observă nici o accelerare a ritmului crimelor - ci, mai 
degrabă, este o insinuare despre gradul de persecuție pe care-l 
experimentase. Sunt necesari optsprezece morţi înainte ca el să 


poată scoate capul la suprafaţă și să intre în comunitate. Pentru 
că, mai curând, e ca și cum setea lui de sânge s-ar potoli 
succesiv, ar atinge un echilibru, omorurile ar avea un efect 
terapeutic real. El atinge punctul în care are senzaţia că a reușit 
să niveleze poziţia dintre el și autoritate și, atunci, poate să 
înceteze și, de acolo, să-și croiască el însuși calea până la 
poziția autorităţii. Asta și face în timpul celor cincisprezece ani. 
Atinge o poziţie superioară. Poate că a reușit să studieze și să 
ocupe o poziție de șef, însă bineînţeles că trecutul nu l-a lăsat 
neafectat. Acum, devine el însuși asupritorul, pentru asta s-a 
instruit. Și, acum, îi lovește pe cei slabi. Ura față de autoritate 
este demascată ca fiind invidie. Fusese invidios pe puterea lor. 
Dar acum, el este cel care lovește primul, el este acela care 
scoate ochiul, nu doar îl răzbună. A atins rolul persoanei aflate 
în prim plan. Acţiunile lui nu mai oglindesc doar acţiunile celor 
tari, el este cel tare. Și, acum, poate să continue cât de mult 
dorește. 

Prin urmare, Asasinul din Kentucky este, cel mai probabil, un 
bărbat alb, într-o poziţie de conducere, care a luptat pentru a 
ajunge la ea înlăturând toate piedicile posibile. Asta era esenţa 
verdictului dat de grupul de experți. 

A uitat din nou de toată diplomaţia și l-a sunat pe Larner: 

— Ray, aici e Kerstin. Halm, da, Halm, la dracu. (Ultimele 
cuvinte în suedeză.) Mă întreb de ce nu am avut acces mai 
devreme la profilul psihologic făcut de experţi? 

— Because it's bullshit”, s-a auzit în receptor. 

— Ce vrei să spui? Sunt o grămadă de chestii în el care nici 
măcar nu ne-au trecut prin minte. 

— Am făcut parte din grupul de experţi. Sunt de acord că eo 
povestire coerentă. Funcţionează. Însă obiecțiile incomode ale 
polițiștilor din grup au fost devorate de povestirea în sine. In 
dorinţa de a obţine o unitate, s-a făcut abstracţie de faptul cel 
mai important dintre toate. 

— Care anume? 

— Profesionalismul. 

— Ce vrei să spui? 

— Că el nu încearcă să niveleze nici o poziție, că nu e nici un 
proces, ci doar o serie, rece ca gheaţa, de execuţii. Nu lasă în 
urma lui nici un simbol care să ardă, ci numai niște resturi 


30 Pentru că-i de rahat (în Ib. eng. în orig.) 


congelate. Ruine, nu edificii abia începute. 

Ea a tăcut. Recunoscuse raționamentul. l-a mulţumit și a 
încheiat convorbirea. 

— E de aceeași părere cu tine, a spus ea direct. 

Paul Hjelm, care tocmai stătea și scruta cu atenţie delicatele 
diferenţe existente între dești, a tresărit. 

— Despre ce vorbești? a întrebat iritat. 

— Despre nimic, spuse ea și încercă să treacă mai departe 
prin material. Nu prea mergea. L-a sunat din nou pe Larner. 
Vocea acestuia era neschimbat de răbdătoare. 

— E vorba într-adevăr de profesionalism în runda a doua? a 
întrebat ea, direct la obiect. 

— După cum aţi remarcat cu siguranţă, am foarte puţin de 
spus cu privire la runda a doua. N-o înţeleg. Este același 
profesionalism, exact același procedeu. Victimele și-au schimbat 
însă trăsăturile. 

— Dar de ce? aproape că a strigat ea. De ce a trecut de la 
ingineri și cercetători la prostituate și pensionari? 

— Răspunde la asta și ai rezolvat cazul, a replicat calm 
Larner. Însă e chiar atât de univoc? Voi aţi avut și critici literari 
și diplomaţi și traficanţi de droguri care au fost omorâţi. Ambele 
tipuri, s-ar putea spune. 

— I'm Sorry, s-a scuzat, căindu-se vag. E doar atât de 
frustrant. 

— Lucrează tu douăzeci de ani la asta, și-ai să vezi ce-i aia 
frustrare... 

A pus receptorul jos și a trecut mai departe cu încăpățânare. 
Greutatea era să nu creeze ipoteze, să evite să dea frâu liber 
sentimentelor și să reușească doar să înmagazineze informaţia. 
Să-și lărgească câmpul vizual, în loc să-l micșoreze. Să aștepte 
până în clipa potrivită. 

Întreaga zi și-o petrecuse încercând să-și formeze o imagine 
de ansamblu rezonabilă. Și seara. Turul prin Manhattan trebuia 
amânat o vreme. 

Ziua următoare, au început să-și micșoreze câmpul vizual și 
să perie cu atenţie miile de pagini în căutare de potenţiale 
indicii suedeze. De ce venise în Suedia? Acolo, undeva, înăuntru, 
se afla răspunsul. 

Hjelm s-a ocupat de investigarea celei de-a unsprezecea 
victime, norvegianul, inginerul de fizică atomică Atle Gundersen; 


ar fi putut fi ceva acolo. A luat legătura cu UCLA și a încercat să 
găsească eventuali colegi suedezi de la începutul anilor optzeci, 
a contactat familia din Norvegia. A reușit să piardă o jumătate 
de zi fără să obţină nici un rezultat. 

Holm se îndreptase spre vlăstarul suedez din Commando 
Cool, Chris Anderson. Chiar i-a și telefonat acestuia. Părea 
obosit, epuizat. Fusese interogat de atâtea ori și era sătul până 
peste cap de toată chestia. Vietnamul se afla atât de departe, 
oare n-avea voie niciodată să înmormânteze amintirile alea care 
oricum continuau să-l viziteze în timpul nopţii? Comiseseră fapte 
oribile, dar era război și ei lucrau aproape direct subordonați 
președintelui, așa încât ce puteau să facă? Nu, nu știa cum 
arătau exact sistemul de comandă și transmiterea ordinelor, 
astea ar fi trebuit să fie în mai multe locuri în materialul de 
anchetă. Da, fusese prieten apropiat cu Wayne Jennings, însă 
după război s-au despărţit. Și nu, Anderson n-avea nici cel mai 
mic contact cu ţara strămoșilor lui, el care nici măcar nu vorbea 
cu părinţii. 

Au controlat mai departe, intens. Cum apărea vreo întrebare 
incandescentă, Larner arunca răbdător pătura lui asfixiantă 
peste flacără. Tipul părea că se gândise la toate. Începuseră să-i 
reevalueze munca. Criza de ipoteze și de idei părea, din ce în ce 
mai mult, că se datora faptului că nu exista nimic de scos în 
sensul ăsta. Larner își păstrase judecata rece și nu permisese 
unor ipoteze nebunești să ia conducerea, în lipsă de altceva mai 
bun. 

A merge mai departe fără a avea nici o pistă pe care s-o 
urmărești era cel mai dificil act de echilibristică al profesiei. 

Simţeau, oricum - și vorbiseră mult despre asta, în general 
vorbeau mult, erau pe cale să devină prieteni în loc de amanți - 
că era necesară doar o mică piesă hotărâtoare pentru ca totul 
să devină un puzzle coerent, se simțeau frustrant de aproape, 
dar fără să aibă nici cel mai mic motiv pentru un asemenea 
sentiment. 

— E ceva care ne-a scăpat din vedere, spunea Paul într-o 
seară, în restaurantul hotelului. Pe-atunci, lăsaseră deoparte 
orice gând de a-și purta corpurile în alte părți decât în clădirea 
FBI, taxi și hotel. Hjelm întreținea un contact acceptabil de bun 
cu Cilla și familia din Suedia. La început, înainte de a ști cum se 
vor desfășura lucrurile între el și Kerstin, nu fusese suficient de 


motivat pentru a telefona, îl reținea ceva. Însă, de când 
deveneau din ce în ce mai mult doi polițiști autentici, 
sentimentul de disconfort dispăruse și convorbirile lui cu Cilla 
sunau pe deplin normale. Pur și simplu, uneori îi simţea lipsa - 
când avea timp. 

— Cum așa, ne-a scăpat din vedere? spuse Kerstin în mijlocul 
înghiţiturii de fileu de ton fiert pe foc mic. Firește că tot timpul 
scăpăm din vedere lucruri. Cu cât găsim mai multe, cu atât 
scăpăm mai multe din vedere. 

A luat o înghiţitură de vin. Oare ajunseseră atât de apropiaţi 
încât ea încetase să mai fie frumoasă? l-a privit gâtul în timp ce 
vinul se scurgea în jos. Nu, asta nu se întâmplase. Dar poate că 
dorinţa găsise un drum lateral, alternativ, care nu se aflase pe 
harta lui mai înainte. Escalada terenuri virgine - și blestema 
încăpăţânarea figurilor de stil ale limbii. 

— Am tot timpul senzaţia că nu trebuie să știm mai mult. 

— Atunci, ce căutăm aici? 

— Căutăm un impuls. Micul impuls care se propagă peste tot 
și unește totul laolaltă. 

— Romantic, a comentat ea și a zâmbit. Văzuse oare surâsul 
acela atât de des încât încetase să mai fie fermecător? Gândul i 
se părea ridicol. 

Nu mai numărau zilele. Stăteau ca doi pești într-un acvariu. 
Într-o dimineaţă, devreme, Larner a apărut la ușă. Surescitat și 
cu arma de serviciu la locul ei de la subraț. 

— N-aţi obosit? a strigat el exuberant. 

Patru ochi pătraţi l-au privit sceptic. 

— Ce părere aveţi despre puţină muncă poliţienească reală? 
Observatori străini la un raid dat în vizuina drogurilor? 

Au schimbat o privire rapidă. Poate că exact de asta aveau 
nevoie. 

— OK, spuse Larner în timp ce aproape alergau pe coridoare 
în spatele lui Jerry Schonbauer; podeaua sălta puternic, ca și 
cum pașii acestuia ar fi mutat zona seismică de pe coasta de 
vest pe cea de est. Suntem împrumutaţi ATF-ului, însă nu știm 
exact ce se va întâmpla cu noi acum, după ce l-aţi luat voi în 
primire pe K. Restul de ucigași în serie ai statului se odihnesc în 
alte mâini. E vorba despre o casă a cocainei din Harlem, o șansă 
unică de a privi realitatea americană în albul ochilor. Ţineţi-vă 
după noi! 


Au ajuns afară, pe stradă. Câteva mașini americane lungi și 
negre își făcuseră apariția. S-au aruncat într-una, alături de 
Larner și Schonbauer. Aveau loc toţi patru, unul lângă altul, pe 
bancheta din spate. Ambii agenţi îmbrăcaseră geci cu litere de 
un galben strălucitor pe spate: ATF, Bureau of Alcohol, Tobacco 
and Firearms. Ca o procesiune de înmormântare, ameninţată că 
va găsi locul din cimitir ocupat, caravana penetra traficul 
newyork-ez și se apropia de partea nordică a Manhattan-ului, 
spre cartierele lipsite de speranţă, cartierele sacrificate, 
cartierele înmormântate. Fațadele caselor deveneau din ce în ce 
mai ponosite, părea că ești într-un oraș bombardat. Senzaţie de 
tip Dresda. Feţele populaţiei deveneau din ce în ce mai 
întunecate și, până la urmă, nu mai erau decât negri peste tot. 
Era o schimbare înspăimântătoare și pe deplin logică, o tranziţie 
succesivă de la Downtown-ul alb la Harlem-ul negru. Nu era nici 
o posibilitate să explici lucrul acesta. Era, pur și simplu. 

Mașinile s-au oprit într-un șir perfect ordonat. Şiruri de experţi 
îmbrăcaţi à la ATF, la fel de perfect ordonaţi, se rostogoleau cu 
armele scoase printr-o grădină deteriorată, arsă de soare și 
devastau tot ce mai rămăsese din vegetație. 

— Ţineţi-vă la distanță, le spuse Larner și se contopi cu 
devastatorii. Aceștia se adunaseră într-un șir mai mult sau mai 
puţin vizibil, de-a lungul trotuarului. Toate privirile erau 
îndreptate spre aceeași clădire, o cocioabă dărăpănată, una 
dintre singurele două clădiri care rămăseseră încă în picioare 
printre dărăpănăturile din zonă. Aceasta era deja înconjurată de 
o serie bine organizată de masculi ATF dotați cu pistoale 
automate. Stăteau peste tot lipiţi de pereţii murdari de paiantă 
care păreau să crape sub ochii lor în soarele semănător celui din 
deșert. Asfaltul tremura. Era tăcut și pustiu. În locul chipurilor 
negre, geci negre cu litere galbene. Câţiva porumbei fâlfâiau 
undeva, sus zburând în jurul casei în cercuri care se înălțau în 
chip straniu, ca și cum ar fi ţintit să ajungă la soare. Singura 
dungă de nori se destrăma în faţa ochilor lor. Era ca o fotografie, 
o natură moartă. Apoi, subit, toţi se puseră în mișcare, toţi 
deodată. S-au revărsat prin ruine, o armată de furnici mai 
puternice, gata să preia mușuroiul pe cale de dezintegrare. În 
cele din urmă, rămaseră singuri pe stradă, un duo oarecum 
vulnerabil de observatori străini care, în orice moment, puteau fi 
trași pe sub vreo poartă unde să guste cu adevărat din 


realitatea americană. Împușcături sporadice de armă se auzeau 
din interiorul clădirii, înăbușite, cumva ireale, ca niște efecte 
sonore împrumutate de la Hollywood. Câteva salve de pistoale 
automate, împușcături izolate. O explozie ceva mai mică. N-a 
trecut mai mult de un minut înainte de a se face liniște deplină. 
O persoană a apărut la ușă, neagră cu geaca neagră. Le făcea 
semn cu mâna. A durat ceva timp înainte ca ei să priceapă că 
lor le făcea semn și, încă și mai mult, înainte de a înţelege că 
era Larner. S-au apropiat de el. 

— Veniţi, spuse acesta și făcu semn cu pistolul. Asta de aici 
este realitatea. 

O ceaţă ușoară i-a întâmpinat din spatele ușii; era o pulbere 
cristalină în care soarele se reflecta orbitor. Le invadă gâtul. 
Numai după aceea au înţeles că era vorba de cocaină crack, un 
nor de drog pe care-l inhalau ei. La etajul întâi se aflau numai 
oameni, bărbaţi voinici și negri care stăteau pe dușumea, cu 
mâinile la ceafă. Garda fusese dezarmată. Doi dintre ei nu-și 
ţineau mâinile la ceafă; în schimb, stăteau pe jumătate sprijiniți 
de zid cu picioarele și spatele în poziţii ciudate. Dintr-o rană 
deschisă, sângele picura încet, picătură după picătură, din ce în 
ce mai vâscos, până când ultima picătură păru că s-a oprit în 
aer și fu apoi absorbită înapoi. Au urcat la etajul următor. 
Cameră după cameră, ca și cum ar fi străbătut, unul după altul, 
niște laboratoare de chimie, sticle răsturnate, retorte sparte, 
arzătoare cu gaz care pâlpâiau - și un nor și mai des de pulbere 
cristalină. Un cadavru în mijlocul cioburilor, pe o masă, împușcat 
în mai multe locuri, segmentat, pe jumătate acoperit de 
pulberea albă care devenea din ce în ce mai roză și, în cele din 
urmă, se transforma în roșie și se unea, formând un alt corp pe 
deasupra celuilalt corp. Oameni pe dușumea și aici, mâini la 
ceafă. Liniște. Calmul de după furtună. Pacea prevestitoare de 
furtună. Etajul următor, cel de-al treilea. Laborator de chimie și 
acolo, alte dispozitive. Stive de pungi plastice cu conţinut alb, 
pe jumătate deschise, cu praful care se ridica în continuu, ca o 
ceaţă care plutește peste lacuri. Mâinile la ceafă. Un om mort 
atârnând pe jumătate afară, pe fereastră. Un ciob de sticlă, ca 
aripioara înotătoare a unui rechin, înfipt în mijlocul trunchiului. 
Ferestrele au fost deschise. Norul de pulbere se plimba afară, pe 
deasupra orașului. Porumbei drogaţi uguiau zgomotos. Un vânt 
alb bătea prin casă, ajunse la niște teancuri bine împachetate 


de dolari din ultima încăpere, cea mai din interior. Banda de 
hârtie din jurul unui teanc era ruptă, vântul a luat în primire 
bancnotele verzi. Se învârteau de jur-împrejur prin încăpere, era 
capturate. Camera se învârtea. O pată brună se împrăștia în 
jurul spatelui îmbrăcat în geacă de blugi, care zăcea pe podea. 
Se aflau cel mai departe înăuntru, în miezul miezului. Larner 
zâmbea. Zâmbetul părea să-i despice capul în două. Jumătate 
din ţeastă a zburat o jumătate de metru în sus și a căzut înapoi. 
Pielea atârna prea largă pe cap, hârca părea să aibă joc 
înăuntrul ei, pielea s-a lipit înapoi. 

Hjelm a tropăit până la fereastra deschisă, a inspirat lacom 
aerul poluat dar lipsit de cristale. 

— Veţi fi drogaţi câteva momente, le-a comunicat Larner. Vă 
trece repede. 

Kerstin s-a așezat pe jos, lângă fereastră. S-a cuprins cu 
braţele. Hjelm s-a lăsat și mai mult afară, pe fereastră, încerca 
să-și regăsească stabilitatea, să-și ţină privirea fixă. Totul zbura 
împrejur. Natura moartă din spatele lor a căpătat viaţă. Tăcerea 
a murit. Oamenii au început să fie căraţi afară, strigăte și urlete. 
Ei nu vedeau nimic din asta. 

O pereche de porumbei au coborât pe neașteptate din văzduh 
și au aterizat grațios pe acoperișul ceva mai jos al casei vecine. 
Hjelm a fixat porumbeii cu privirea. Stăteau nemișcaţi pe 
creasta acoperișului. Un punct fix în lumea care se învârtea. 

— Trebuie evitată respiraţia un timp, a spus Larner din 
spatele lui. Din propriile greșeli învaţă omul. Trial by error. 

li pedepsea, Hjelm înţelegea acum că Larner îi pedepsea. A 
continuat să privească fix spre porumbei. Aceștia au zburat o 
distanță scurtă și au început să ciugulească ceva, s-au ridicat 
încă o dată în aer, rămânând în câmpul vizual. Le urmări zborul, 
zburau artistic, se imitau perfect unul pe altul. Când au ajuns la 
craterul urât mirositor al casei cu droguri, s-au ridicat vertical și 
s-au lăsat să alunece înapoi fără grabă prin aerul împuţit până s- 
au oprit pe pervazul unei ferestre de la etajul cel mai de sus al 
casei vecine. Geamul ferestrei strălucea ca aurul în soare. Se 
uită prin fereastră. Din spatele geamului murdar, dar sclipitor ca 
aurul, a început să se contureze treptat o imagine. Un bărbat și 
un băiat ca într-un film derulat cu încetinitorul, tatăl ridica mâna 
la fiul său și îl lovea, o clasică lovitură cu palma, moștenită, de 
mai multe ori, exact aceeași mișcare, ca și cum o fracțiune a 


timpului se repeta de fiecare dată numai pentru el, insista să-i 
acorde atenţia și acum, în loc să se repete, imaginile se 
suprapuneau, una deasupra celeilalte, ca într-un fel de proiecţie 
multiplă, fabuloasă. Privirea fiului după ce fusese lovit, privirea 
aruncată de fiu tatălui, absolut inepuizabil. Deasupra tuturor se 
așeză Laban Hassel, se uita drept în sus către tatăl său, apoi 
Danne, și el se uita drept în sus către tatăl său, pe urmă copiii 
lui Gunnar Nyberg, şi ei se uitau drept în sus către tatăl lor. În 
cele din urmă, K. Cel mai sus, în grămadă, K care se uita drept 
în sus la K. 

Sângele blestemat revine. 

— Păi, fir-ar al naibii să fie! strigă cu glas tare. 

Kerstin se ridică clătinându-se în picioare și îl privi fix. Vedea 
că el vede. 

— Sigur că asta e! strigă el din nou, ca un tembel. 

Privirile adunate ale masculilor ATF îi sfredeleau spinarea. Nu- 
i păsa. 

— Ce anume e? strigă Kerstin cu o voce stranie, în surdină. 

— Impulsul, spuse el cu un calm neașteptat. E-atât de clar. 

Se întoarse brusc și se duse la Larner care stătea și-l 
contempla cu o privire profund sceptică. 

— I've got him”, spuse și-l privi fix în ochi. 

Apoi, se năpusti în josul scării. Larner se uita întrebător la 
Kerstin. Aceasta a încuviințat. S-au năpustit pe urmele lui. 
Stătea afară, pe stradă și făcuse rost de Schonbauer care 
tocmai împingea într-una dintre mașinile negre un producător 
de droguri la fel de solid ca el însuși. Schonbauer se așeză pe 
locul șoferului într-o altă mașină, Hjelm sări în ea, Kerstin și 
Larner îl urmară. Au plecat. Hjelm nu scotea nici un cuvânt. 
Privirea îi era pe deplin stabilă și limpede. 

— Ce facem acum? a întrebat Larner după un sfert de oră. 

— Ne uităm la o fotografie, răspunse Hjelm. A fost singurul 
lucru spus de-a lungul întregului drum înapoi, la clădirea FBI- 
ului. 

Au străbătut coridorul. Hjelm a intrat primul în biroul lui 
Larner. A smucit afară dosarul gros al lui Wayne Jennings și a 
început să răscolească printre fotografii. Scoase afară fotografia 
oribilă cu vietnamezul, dar o puse de o parte. În schimb, ridică 
fotografia lui Jennings cu copilul pe genunchi. 


31 L-am prins. (în Ib. engl. în orig.) 


— Cine-i ăsta? întrebă. 

— Fiul lui Jennings, răspunse mirat Larner. Lamar. 

Hjelm a lăsat fotografia pe masa de lucru și a arătat cu 
degetul spre ea. Jennings arăta ca un cowboy, minus pălăria: 
blugi, cămașă de finet în pătrăţele, roșu-albastru-alb, cizme 
maro, pline de praf, din piele de șarpe. Işi ţinea mâna pe capul 
fiului, însă nu zâmbea, după cum te-ai fi putut aștept, ci faţa îi 
era total inexpresivă și privirea albastră, rece ca gheaţa, 
pătrundea direct în aparatul de fotografiat. Aproape aveai 
impresia că el își apăsa fiul în jos, ca și cum ar fi vrut să-l fixeze 
acolo. Privirea fiului era altceva. Avea poate zece ani, la fel de 
blond și ochi la fel de albaștri, însă aceștia abia dacă păreau să 
vadă ceva. Dacă te uitai mai cu atenţie, puteai să observi o 
totală absenţă în ei, ca și cum el ar fi fost doar o cochilie goală. 

— Asta de aici e K, spuse Hjelm. Amândoi. 

A ieșit în cele din urmă din starea de transă, a lăsat la o parte 
înfățișarea dramatică și a devenit din nou poliţist. Şi-a dres 
glasul și a spus: 

— Ce s-a întâmplat cu familia lui Jennings după moartea lui? 

— Au continuat să locuiască acolo cam un an. Pe urmă, soția 
lui și-a luat viaţa. Copilul a nimerit la orfelinat și, apoi, la niște 
părinţi adoptivi. 

— Câţi ani avea puştiul? 

— Avea unsprezece ani, cred eu, când a murit Jennings. 

— Trebuie că a văzut chestia. 

— Despre ce vorbești? 

Hjelm și-a trecut mâna de mai multe ori prin păr și s-a adunat. 

— Trebuie să fi văzut. Trebuie să-și văzut tatăl în timp ce 
făcea ce făcea. 

A tras aer adânc în piept și a continuat: 

— Asta clarifică diferenţa dintre prima și cea de a doua rundă 
și explică de ce a plecat în Suedia. Prima repriză este opera lui 
Wayne Jennings, exact cum ai crezut tu tot timpul, Ray. Execuţii, 
job de profesionist, din ce motive, la asta trebuie să revenim. 
Însă cea de-a doua repriză este opera unui om profund distrus. E 
opera fiului. Trebuie să-și fi surprins tatăl în timpul unei torturi, 
când avea nouă, zece ani. Asta l-a distrus, bine, ce altceva ar fi 
putut să facă? Putem să presupunem că asta a fost doar 
încununarea unei copilării infernale, cu bătăi și cu răceală de 
gheaţă și tot baletul. Când tatăl moare, îi confiscă cleștii, îl 


văzuse înfăptuind cu ei acţiunile de coșmar cele mai macabre 
posibil și fiecare mică mișcare i se întipărise pentru veșnicie în 
minte, ei devin o comoară, cu toate că nu știe ce vrea să facă cu 
ei, nu e un ucigaș, el e cineva care a fost ucis. Astfel că, cu 
vreun an în urmă, se întâmplă ceva. Pronostichez că, într-un fel 
sau altul, el află că... tatăl trăiește. Sunt convins că Wayne 
Jennings este în viaţă, că a reușit să însceneze accidentul acela 
de mașină, ceea ce a necesitat ceva resurse și nu încape nici o 
îndoială că avea o mulţime de resurse în spatele lui. Se ascunde 
și mai comite încă două omoruri, în cea mai mare parte, cred 
eu, pentru a te pedepsi pe tine, Ray, pentru încăpăţânarea ta și 
pentru a-și dovedi, ca să spunem așa, postum, nevinovăția. 
Crima a șaptesprezecea și a optsprezecea au ca rezultat faptul 
că tu ajungi în faţa instanţei. Atunci, Jennings părăsește ţara. 
Valul de crime se oprește. Așa numita văduvă a lui Jennings se 
sinucide, fie că știa deja că bărbatul ei este Asasinul din 
Kentucky - știuse tot timpul și nu mai putea să poarte asta în ea 
- fie că abia descoperă și își curmă zilele din disperare. Atunci 
când fiul, la o vârstă matură, descoperă brusc că tatăl trăiește 
își dă seama că până și sinuciderea mamei este opera tatălui și, 
pe deasupra, există pe neașteptate un vinovat concret pentru 
toată suferinţa lui proprie. Deja distrus, lipsit de orice speranţă, 
acum devine și el ucigaș. Crimele lui sunt fapte de om nebun, se 
descarcă sau omoară din plăcere, nu știm asta, însă el de fapt 
exersează, se pregătește pentru crima cea adevărată, singura 
crimă, uciderea tatălui. Într-un fel oarecare, descoperă că tatăl 
se află în străinătate - în Suedia - și se hotărăște să-l 
urmărească. Are o adresă bună în Suedia, o cabană izolată la 
câteva mile nord de Stockholm. Acolo se duce el cu pașaport 
fals și se pregătește. Ceea ce se întâmplă după e neclar - însă 
noi avem, în consecinţă, nu numai unul ci doi Asasini din 
Kentucky în Suedia. 

Larner s-a lăsat să cadă pe scaun, a închis ochii și a reflectat. 

— Imi amintesc de puştiul acela atât de bine, a spus el încet. 
Părea destul de deranjat, aici ai cu totul și cu totul dreptate. 
Stătea întotdeauna pe genunchii mamei, nu scotea niciodată 
nici măcar un sunet, părea aproape autist. Și asta ar explica o 
mulţime de lucruri. Ce părere ai, Jerry? 

Schonbauer stătea așezat pe masă și-și bălăbănea picioarele; 
după toate aparențele, asta era poziția lui de gândire. A stat 


tăcut un timp și și-a bălăbănit picioarele în timp ce masa pârâia 
neliniștitor. 

— It's a long shot, a spus el. Dar poate că merită o încercare. 

— Poate fi și ușor, a adăugat Kerstin. Ai o carte de telefon? 

Chicotind încet, Larner a aruncat o carte de telefon enormă 
pe masă. Kerstin a răsfoit-o frenetic. După care a smuls o 
pagină fără a-și cere scuze. _ 

— Există un singur Lamar Jennings în New York, spuse ea. In 
Queens. 

— Let's go, spuse Larner. 

S-au oprit o singură dată pe drumul către mașină. Larner i-a 
condus într-o cameră cu broaște de siguranţă cvadruple și 
coduri de card triple. A scos afară dintr-un dulap mare, metalic, 
două arme în tocuri și le-a aruncat suedezilor. 

— Situaţie de urgenţă, le-a spus și a părăsit încăperea. Și-au 
fixat tocurile la subraț pentru o călătorie înăuntru, în inima 
întunericului și l-au urmat. 

x kx * 

Era o casă lipsită de importanță, de locuințe cu chirie, dintr-un 
şir imens de case identice, dintr-un cartier la fel de lipsit de 
importanță, de pe o stradă laterală care intersecta imensul 
Northern Boulevard din Queens. Sărac, dar nu decrepit. Mahala, 
dar nu ghetou. Holul era în concordanţă cu restul, întunecos și 
neîngrijit. Diverse obiecte uzate zăceau împrăștiate pe scară, 
nimeni nu făcuse curat de multă vreme. 

Au început să urce, etaj după etaj. Devenea din ce în ce mai 
întuneric, din ce în ce mai cald. Casa scării era scăldată într-o 
fierbințeală stătută și prăfuită. Transpiraţia curgea. 

În cele din urmă, s-au oprit în faţa unei uși dintr-un lung șir. 
Avea pe ea total neînsemnata plăcuţă cu numele de Jennings. 

Și-au scos armele, toţi patru. Fălcile erau încleștate, respiraţia 
oprită. Le era teamă mai mult pentru sufletele lor decât pentru 
integritatea corporală. Erau pe drum spre vizuina leului. Ce 
distorsiuni grave ale vieții umane urmau să-i întâmpine acolo, 
înăuntru? 

Schonbauer a sunat la ușă. Nici un răspuns, nici o mișcare. A 
apăsat grijuliu pe danţă. încuiat. L-a privit pe Larner care a 
încuviinţat discret cu capul. Atunci, a izbit ușa cu piciorul atât de 
tare încât au sărit așchii de lemn. A fost de-ajuns o lovitură. A 
dat buzna înăuntru, ei l-au urmat ca în spatele unui scut uriaș. 


Nu era nimeni. Raza de lumină, care-i însoțea prin ușa spartă, 
era prima care pătrunsese aici de multă vreme. Ea făcea ca 
încăperea să apară, încetul cu încetul, în goliciunea sa 
consternantă. Era gol, ca o pagină nescrisă, meschin. Aerul era 
stătut și fierbinte. Fire de praf se roteau împrejur în piruete 
adormite. Nici o piele de om nu era întinsă pe perete, nici o 
căpățână putrezită nu stătea înfiptă în vreo ţeapă, nici un fel de 
însemne ale diavolului, doar o garsonieră complet despuiată, cu 
o masă de scris și un pat. Un colţ de pregătit mâncarea pustiu și 
o toaletă la fel de goală. Un transperant negru, lăsat în jos, la 
unica fereastră a camerei. 

Larner l-a ridicat. Soarele și-a trimis înăuntru razele 
necruțătoare și lumina aproape obscenă a dezvăluit câteva 
semne de viaţă, puţin numeroase, patrimoniul american al lui 
Lamar Jennings. 

Hjelm s-a îndreptat spre masa de scris și a privit cu atenţie 
singurul lucru care se găsea pe suprafaţa goală; un morman de 
hârtii pe jumătate arse, care consumaseră din lemnul mesei. 
Părea ca un fel de acţiune finală; poate crezuse că asta va da 
foc apartamentului. Un incendiu de adio. Își întinse mâna spre 
resturile de hârtie din mormanul de cenușă. 

— Nu atinge nimic, spuse Larner, scoase o pereche de mănuși 
plastice din buzunar și le trase pe mâini. Sunteţi în continuare 
observatori. Jerry, vrei să te ocupi de vecini? 

Schonbauer a plecat. Larner contempla grămada de cenușă. 

— A intenţionat oare să provoace un incendiu? a întrebat 
Hjelm. 

— Nu cred că s-a gândit deloc la așa ceva, a răspuns Larner și 
a atins ușor resturile de hârtie. Ceva din care să muște 
tehnicienii criminaliști. Nu trebuie mișcate nici măcar un 
micrometru. 

A scos un telefon mobil din buzunarul sacoului și a făcut un 
număr. 

— Tehnicienii criminaliști, unitatea de bază, spuse el scurt. 
147 Harper Street, Queens, etajul opt. Cât mai rapid posibil. 

A încheiat convorbirea, a pus telefonul înapoi în buzunar și a 
continuat: 

— Du-te pe partea cealaltă a mesei, cu multă grijă. Fiecare 
mic curent de aer ne poate costa un cuvânt. 

Hjelm s-a retras calm înapoi. Larner a tras sertarul de sus al 


mesei. Înăuntru, se afla un obiect, doar unul singur. Însă, 
ajungea cu prisosinţă. Larner a chicotit ușor și a clătinat din cap. 
Cu o claritate aproape rizibilă, era expus un portret al lui Wayne 
Jennings, zâmbind tinerește. În gâtul lui era înfipt un ac cu 
gămălie care fixa fotografia de sertarul mesei, ca un fluture într- 
un insectar. 

— Asta-i pentru mine, a comentat liniștit Larner. Douăzeci de 
ani, a adăugat el. Cum dracu ai făcut? Te-am văzut arzând. Ți- 
am văzut dinţii. 

A deschis sertarul următor. Acolo erau câteva foi de hârtie 
rupte în fâșii mici, de circa un centimetru. Pe unul dintre 
fragmente se întrezărea o dată. 

— Un jurnal? întrebă Hjelm. 

— Ne-a lăsat exact atât cât trebuie, a spus Larner. Cât trebuie 
să ne facem o idee despre iadul pe care l-a trăit. Dar nu mai 
mult. 

În rest, n-a mai găsit nimic, absolut nimic. 

Jerry Schonbauer a intrat înăuntru împreună cu o doamnă în 
vârstă scundă, aproape transparentă, care-i ajungea până la 
brâu. Au rămas în vestibul. 

— Da? l-a chestionat Larner. 

— E singurul vecin de care am făcut rost și care știe că cineva 
a locuit aici, spuse Schonbauer. Doamna Wilma Stewart. 

— Doamnă Stewart, ce știți despre locatarul garsonierei? a 

întrebat Larner și s-a îndreptat spre doamna în vârstă pentru a o 
saluta. Femeia se uita împrejur, în încăpere. 
__— Exact la fel era și el, comentă ea. Inexpresiv, anonim. 
Incerca să evite să fie văzut. Saluta recalcitrant. Odată, l-am 
invitat la o ceașcă de ceai. A refuzat, nici politicos, nici 
nepoliticos, a spus doar nu și a plecat. 

Larner a făcut o mică grimasă. 

— Ce a făcut? a întrebat doamna Stewart. 

— Credeţi că aţi putea să ne ajutaţi să-i facem portretul? a 
spus Larner. V-am rămâne foarte îndatorați. 

— Ar fi putut să mă omoare, răspunse ea calmă și 
competentă. 

Larner a zâmbit cu un mic surâs de adio și Schonbauer a 
condus-o la mașină. Perechea ciudată a întâlnit pe coridor o 
armată micuță de tehnicieni criminaliști. Unul dintre ei s-a 
apropiat de Larner, aflat în fața ușii deschise. 


— Luăm astea de aici, i-a comunicat scurt. 

Larner a încuviinţat din cap și i-a chemat la el cu mâna pe 
suedezi. 

— Acum trebuie să așteptăm, le spuse, în timp ce începură să 
coboare cele opt etaje. Ca și cum n-am fi așteptat suficient. 

Câteva etaje mai jos, se întoarse spre ei și spuse: 

— Sălașul diavolului nu arată niciodată cum crede omul. 

25 

CÂND DOUĂ CAPETE CARE, DE OBICEI, nu sunt chiar cele mai 
deștepte, se unesc, se naște ceva nou. Viggo Norlander lucra în 
biroul lui cu John Doe, Gunnar Nyberg într-al său cu Linkcoop. Cu 
o anumită ocazie, gândurile lor, care se luptau anevoios să 
avanseze în anchete, s-au întâlnit și lumea a căpătat o formă 
nouă. 

Pentru început, Norlander nu reușea să ajungă nicăieri cu 
cadavrul său necunoscut. Exista extrem de puţin după care să 
te poţi ghida. Stătea în camera de lucru și se lupta cu raportul 
autopsiei. Vizavi de el, stătea cu mult mai expeditivul Arto 
Soderstedt care comandase o tablă a lui personală, și se juca 
de-a Hultin în miniatură. 

— Ce dracu faci? îl întrebă iritat Norlander. 

— Soții Lindberger, răspunse distrat Soderstedt și continuă să 
deseneze. 

— E nevoie de o tablă pentru asta? 

— Nevoi și nevoi... A lăsat o grămadă de însemnări în urma lui 
care trebuie sortate. Şi ea are de asemenea câte ceva... 

— Ea? rai șterpelit însemnările? 

Arto Soderstedt a privit în sus cu un zâmbet ironic. 

— Nu șterpelit, Viggo! Un poliţist nu fură niciodată. La fel e și 
cu „un poliţist nu hărţuiește niciodată controlorii de pașapoarte 
de sex feminin” și „nu doboară niciodată la pământ fetiţe”. 

— Idiotule! 

— Un poliţist nu fură, el copiază. 

A continuat să scrie în interiorul dreptunghiurilor sale. 

— Ca și cum asta ar fi mai bine, a comentat Norlander. 

Soderstedt s-a întrerupt din nou și a privit în sus. 

— E mult mai bine. Și nu mai puţin pentru faptul că putem 
compara ce am copiat noi cu ce alege ea să ne arate. 
Deosebirea este importantă. Imediat ce sunt gata cu asta, o voi 
ruga să-mi permită să mă uit în agenda ei și voi vedea dacă a 


scos ceva din ea. Comprende? 

— E o femeie în doliu, pentru numele lui Dumnezeu. Las-o în 
pace. 

Soderstedt a pus de o parte carioca și a devenit serios. 

— Ceva nu e-n regulă cu ei, a spus. Au doar vreo treizeci de 
ani și locuiesc într-un apartament enorm, în Ostermalm, 
unsprezece camere și două bucătării. Ambii lucrează la UD și 
sunt plecaţi în străinătate jumătate din an. În Arabia Saudită. 
Dacă pun ceva necurat la cale în lumea arabă și dacă asta are 
ceva de-a face cu moartea lui Eric, atunci ea este absolut sigur 
victima următoare. Eu nu încerc s-o hărțuiesc, Viggo, încerc s-o 
protejez. 

Norlander a făcut o grimasă obosită. 

— Atunci, pune-i pază. 

— E încă prea vag. Trebuie să fac ordine în asta. Dacă mi se 
permite. 

Norlander și-a deschis larg braţele. 

— Scuză-mă atât de al dracului de mult, mai spuse și încercă 
să se reîntoarcă la raportul autopsiei. Nu prea reușea. Gândurile 
sâcâitoare despre fiul necunoscut care tocmai era pe cale de a 
lua ființă nu-i dădeau pe de-a întregul drumul din gheare. Privea 
fix pe fereastră. 

Era după-amiază târziu, curând venea timpul să plece acasă. 
Întunericul era dens acolo, afară, ploaia continua să înece 
Stockholmul. Se gândea la inundaţiile de acum un an, din 
Polonia, acelea care poluaseră Marea Baltică. Oare cât trebuia 
să plouă pentru ca lacul Mălare să se reverse? 

Ușa a fost smulsă din toc și Chavez a privit înăuntru. 

— Bună, bărbaţi albi de vârstă medie, spuse el vesel. Ce mai 
faceţi? 

— Bună, june negricios, a răspuns Soderstedt. Da’ tu ce mai 
faci? 

— Îngrozitor de prost. Tocmai am fost la Hall și am mirosit 
chiloţii vechi ai lui Andreas Gallano. Cu ce vă ocupați? 

— Încerc să fac ordine în cazul John Doe, a răspuns aspru 
Norlander. Dacă mi se permite. 

— OK, OK, a spus Chavez și a trântit ușa. A continuat de-a 
lungul coridorului, a ajuns la ușa lui Hultin, a bătut în ea, a 
obţinut drept răspuns un mormăit indefinit și a intrat înăuntru. 
Hultin și-a împins în sus, pe frunte, ochelarii de bufniţă și l-a 


privit rece. 

— Ai vreo veste din SUA? l-a întrebat Chavez. 

— Nu încă, a răspuns Hultin. Să-i lăsăm în pace. Cum merge? 

— Tocmai m-am întors de la Hall. Nici unul dintre cei închiși n- 
a spus nimic interesant, nici unul nu știe dacă Gallano avea 
contacte în SUA. Și sindicatul acela nou de trafic de droguri, din 
care ar fi trebuit și el să facă parte, rămâne invizibil, nimeni n-a 
știut nimic nici despre asta. Aici, ai o listă cu cele rămase după 
el atunci când a evadat: chiloţi, câteva somaţii de plată de la 
diverse autorităţi, aparat de ras și așa mai departe. Un insucces 
total. Apoi, am fost la cabana din Riala și am vorbit cu 
tehnicienii. Cred că au renunţat acum, așa cred eu, teribil de 
frustraţi că nu au găsit nici cea mai mică urmă. In afară de ceea 
ce se afla în frigider și, aici, ai o listă: unt, mai multe pachete de 
pesmeţi, hamburger, brânză de vaci, miere, pătrunjel, apă 
minerală, banane. 

Hultin a oftat și și-a scos ochelarii. 

— Şi mașinile? 

— Mai durează puţin. Când am început, au fost șaizeci și opt 
numai în zona Stockholmului. Graţie infanteriei noastre, am 
reușit să elimin patruzeci și două, verificate în cea mai mare 
parte. Eu însumi am văzut opt Volvo-uri combi, vechi de zece 
ani, de culoare albastru-închis, cu numărul începând cu B și erau 
verzi. Dacă nu cumva e vreo contradicţie în chestia asta. Două, 
care lipsesc în continuare, par ceva mai interesante, una 
aparţine unei firme care nu există, de la o adresă care nu există, 
cealaltă aparţine unui recidivist pe nume Stefan Helge Larsson. 
Restul de douăzeci și patru n-am avut încă timp să le cercetăm, 
deoarece am fost obligat să plec la Norrköping. 

Hultin i-a contemplat frenezia vizibilă, cu o mină neutră și a 
spus: 

— La drum. 

— Sunt de acord, a spus Chavez și a dat buzna afară pe 
coridor. Aflat în fața camerei domnilor albi, de vârstă medie, n-a 
reușit să reziste tentaţiei să smulgă ușa din țâțâni și să strige: 

— Bau! 

Söderstedt a tras o linie lată, diagonal pe tablă. Norlander a 
sărit o jumătate de metru în sus de pe scaun. Ușa era deja 
închisă când a aruncat cu raportul autopsiei în ea. 

— Diavol alienat, a mormăit Norlander, aplecându-se să 


culeagă hârtiile de pe jos. Sâderstedt râdea pe înfundate în timp 
ce ștergea tabla cu mișcări sigure. 

Norlander și-a luat avânt pentru a trece încă o dată prin 
raportul  autopsiei. Patru  împușcături în inimă, fiecare 
instantaneu mortală. Nici un glonte rămas la locul infracțiunii, 
cel mai probabil, calibru nouă milimetri. In rest, fizic bun. O 
mulțime de cicatrice vechi, probabil tăieturi cu lama la 
încheieturile mâinilor, vechi de cel puţin zece ani, o serie și mai 
veche de cicatrice circulare răspândite pe întreg corpul. Arsuri 
de ţigară? scrisese Kvar Fort cu scrisul său ascuţit de mână, de 
stil vechi. Oare pungașul ăla bătrân ratase cu desăvârșire 
binefacerile computerizării? Pe ce planetă trăia el? 

Haine. T-shirt albastru fără inscripţie. Bluzon de culoare bej. 
Blugi. Pantofi de sport. Șosete albe, murdare. Indispensabili de 
tip boxer. Nimic important. 

A trecut mai departe, la moștenire. Pentru a câta oară la rând 
golea el oare conţinutul micuţei pungi de plastic pe masa de 
lucru nu știa exact. Dar de suficient de multe ori, după toate 
aparențele, pentru a da naștere unei grimase severe din partea 
lui Soderstedt. 

Un ceas Rolex măsluit, un fișic cu monede de zece coroane, o 
cheie. Cheia părea fabricată de curând. O răsucea și o întorcea 
pe toate părţile, O cheie destul de mare. Trebuie să fi fost o 
broască ceva mai masivă decât cele care se găseau în ușile 
obișnuite, o broască de siguranţă de un anume fel; mai mult de 
atât nu prea se putea spune. CED, stătea scris pe ea și „Made în 
ltaly”. O cheie care se face în orice atelier de pingelit pantofii, 
însă era permis cu adevărat atelierelor de cizmărie să producă 
astfel de chei mai mari, chei pentru broaște de siguranţă? 

Undeva, în interiorul capului, o celulă zeloasă a creierului a 
început să-și caute de lucru. Nu se împiedicase el oare, demult, 
într-o anumită ocazie, de-a lungul desfășurării cazului, de exact 
asta, așa în trecere, ceva care-i trecuse pe la coada ochiului? 
Una dintre sarcinile acelea de serviciu de tip nătărău-lăudăros? 
Da, desigur, naiba să-l ia, exact la începutul cazului se ocupase 
de toate rapoartele alea idioate despre „infracţiuni comise de 
americani în Suedia”, americanul care-și exhibase organul 
genital și fusese bătut de echipa feminină de fotbal, americanul 
care copia bancnote de o mie în fax - și americanul care copiase 
ilegal o cheie într-un atelier de cizmărie. Putea într-adevăr asta 


să aibă ceva de-a face cu chestiunea de faţă? 

S-a năpustit pe computer cu o intensitate care l-a făcut pe 
Sâderstedt să privească uimit în sus. S-a îngropat în propria sa 
arhivă și se simţea ca un hacker. A găsit cazul, cu o trimitere la 
secţia de escrocherii a Poliţiei din Stockholm. De ce secţia de 
escrocherii? După suficient de multă trudă, în stare să ucidă 
aspiraţiile de hacker dinăuntrul lui, a reușit să scoată la iveală 
un document miniatural de la poliţia de ordine publică. Aia era. 
Se petrecuse pe 4 septembrie. Un atelier mic de cizmărie de pe 
strada Rindogatan, din Gärdet. Proprietarul, Christo Kavafis, 
copiase ilegal o cheie după un mulaj, fusese cuprins de mustrări 
de conștiință și, pe urmă, suficient de prost să raporteze totul 
poliţiei. A fost arestat, însă cazul a fost clasat din motive de 
priorităţi. 

Norlander nu avea chiar toate firele afacerii clare în faţa 
ochilor, însă sosise timpul să acționeze. A înhăţat geaca de piele 
și a dat buzna pe coridor. Când a trecut pe la ușa lui Gunnar 
Nyberg, o altă celulă îndărătnică a creierului a început un dans 
derutant în interiorul craniului său. S-a oprit. Firma aia de 
computere, cum se numea? Și cheia? Nu constituiau un tot? Se 
duse până la ușă și o primi drept în ţeastă. 

Nyberg ieși afară și privi fix la Norlander care stătea chircit și 
drăcuia. 

— Exact peste cine voiam eu să dau, spuse Nyberg, poate nu 
chiar atât de conștient de dublul sens al vorbelor sale. N-avea 
John Doe o cheie la el? Mă întreb dacă n-ar trebui s-o încercăm 
temeinic jos, la depozitul lui Linkcoop. E ceva cu spargerea aia 
care pare cam obscur. 

Norlander a uitat de durere într-o clipă. A ţinut cheia ridicată 
în faţa ochilor lui Nyberg, ca și cum ar fi încercat să-l 
hipnotizeze. Acesta s-a lăsat hipnotizat. 

— Eu conduc, a spus Norlander. 

Nyberg l-a urmat prompt. Cei doi domni voinici au început să 
facă jogging pe coridoare, în timp ce seismograful local arăta o 
deviere neașteptată a scării Richter. 

Au ajuns jos, la subsol și au ieșit afară în Volvo-ul de serviciu 
al lui Norlander, pe care refuza să-l înapoieze de vreo patru ani, 
și au pornit în viteză către portul Frihamnen. 

In orice caz, aceasta fusese intenţia. In loc de asta, au rămas 
înţepeniţi în coadă încă de cum au ajuns jos, pe strada 


Scheelegatan. Se aflau în mijlocul orelor de afluenţă maximă a 
traficului și părea să devină din ce în ce mai rău cu fiecare zi 
care trecea. N-ar fi trebuit oare ca șomajul galopant să fi făcut 
astfel încât din ce în ce mai puţini să aibă treabă în oraș exact la 
ora cinci și jumătate, cât devenise ceasul atunci când au 
renunțat? 

— Ne oprim și mâncăm, a spus Nyberg. 

— Nu tu erai ăla care ţinea cură de slăbire? a întrebat 
Norlander. 

— Imperfectul este corect, a răspuns Nyberg. 

Norlander a parcat greșit, scoțând un urlet cu roţile, în piaţeta 
Kungsbroplan. S-au năpustit prin cascadele de ploaie în crâșma 
cea mai apropiată. Se numea Câinele Andaluz și era așa de 
plăcută încât aproape că au uitat de problema lor urgentă. 
Norlander se înfrupta dintr-un afurisit de terci mexican. Nyberg 
înfuleca patru cartofi copti umpluţi cu salată de icre și crevete. 

— Ai fi putut să variezi puţin, a comentat Norlander. 

— E mâncare pentru slăbit, a răspuns Nyberg cu jumătate din 
cel de-al patrulea cartof în gură. 

La șase și jumătate erau sătui, iar cozile se micșoraseră puţin. 

— Drace, acum a închis sigur, a izbucnit Norlander și s-a 
ridicat. 

— Cine anume? s-a interesat Nyberg. 

— Atelierul de chei. De pe strada Rindogatan. 

— Trecem pe-acolo și încercăm. Doar e în drumul nostru. 

Au trecut pe acolo și au încercat. Strada Kungsgatan până la 
piaţa Stureplan, Sturegatan până la strada Valhallavägen, 
strada Eric Dahlbergsgatan până la Rindâgatan. 

— Ar fi fost mai bine dacă o luam pe șoseaua Lidingovăgen, a 
comentat Nyberg. 

— Termină, a ripostat Norlander. Ar fi fost mai bine dacă luam 
niște umbrele. 

Era întuneric beznă, ca în miezul nopţii; ceasul era doar șapte 
fără un sfert. Ceva mai sus în pantă, pe strada Rindâgatan, se 
afla atelierul de cizmărie. Mai lucea încă o lumină slabă 
înăuntru, în micul atelier. Au dat buzna în ploaia torențială și au 
bătut cu putere în vitrina în care pingele vechi și chei din anii 
șaizeci zăceau laolaltă și se prăfuiau. Un grec mărunţel, în jur de 
vreo șaizeci de ani, a privit prevăzător prin geamul vitrinei. S-a 
holbat cuprins de spaimă la giganţii nordici, care picurau și 


bubuiau. Po/yfemos, părea el să gândească. Dovă bucăți. 

— Poliția, a mimat cu gura Norlander și și-a arătat legitimațţia. 
Putem să intrăm o clipă? 

Grecul a deschis ușa, a făcut un gest scurt și i-a lăsat să 
treacă pe lângă el pe polițiștii ciclopi. Pe masa de lucru, 
îmbătrânită de vreme, stătea o carte deschisă sub o lampă 
slabă de cizmărie. Bărbatul se îndreptă spre ea și o ridică. Era în 
grecește. 

— Aţi auzit de Konstantin Kavafis? i-a întrebat el. 

L-au privit tâmp. 

— Niciodată n-a sunat atât de suav limba greacă modernă, a 
spus el și a mângâliat coperta. Ne-a ridicat până la nivelul celor 
vechi. Rămân întotdeauna un timp, după ora închiderii și îl 
citesc. O poezie pe zi ţine senilitatea la distanţă. El a fost 
unchiul bunicului meu. 

— Prin urmare, ești Christo Kavafis? a spus scurt Norlander. 

— Corect, a confirmat Kavafis. Din ce motive mă bucur de 
onoarea aceasta? 

— Acum două săptămâni ai copiat o cheie după un mulaj, nu-i 
așa? 

Kavafis s-a făcut palid. 

— Credeam că sunt liber, spuse acesta, simțind cum 
amenințarea molestării fizice dure îl înșfăca de ceafă. Numele 
meu e Nimeni, părea el sa gândească. 

— Da, desigur, ești liber, nu te neliniști. Povestește. 

— Am povestit deja. 

— Mai fă-o o dată. 

— Un bărbat tânăr, care vorbea engleza cu accent american, 
a intrat și m-a rugat să-i fac o cheie după un mulaj în argilă. 
Ştiam că e ilegal, dar era o asemenea provocare; eu nu prea am 
parte de multe provocări în meseria mea, așa încât n-am putut 
să mă abţin. După aceea, am regretat și am telefonat poliţiei și 
au venit și m-au arestat. Am stat la închisoare peste noapte. N- 
am mai fost atât de speriat de pe vremea războiului civil. Toate 
amintirile mi-au revenit. 

— Cum arăta? Americanul? 

Kavafis a clătinat din cap. 

— A trecut atâta vreme. Banal. Obișnuit. Tânăr. Destul de 
blond. 

— Hainele? 


— Nu-mi aduc aminte. Geacă gri, cred. Pantofi de sport. Nu 
știu. 

Norlander a scos cheia la iveală și a ţinut-o în faţa ochilor lui 
Kavafis. Acesta nu s-a lăsat hipnotizat. 

— Asta e cheia? 

Kavafis a luat-o și a întors-o pe toate părțile. 

— S-ar putea să fie. Era una din asta. 

— Poţi să vii mâine la noi și să ne ajuţi să încercăm să-i facem 
portretul? E foarte important. 

Kavafis a încuviinţat din cap. Norlander a cotrobăit după 
portofel și a scos o carte de vizită murdară pe care i-a dat-o 
grecului. Apoi, și-au luat rămas bun. Kavafis părea gânditor. 

— Mă întreb, spuse el, dacă nu cumva îmi amintesc încă un 
lucru. Parcă a plătit cu monede de zece coroane. Da. Dintr-un 
fișic lung. 

Nyberg și Norlander au schimbat priviri între ei. Ghiciseră 
corect. John Doe era american. Acesta luase amprenta în argilă 
a unei încuietori de siguranţă. Se dusese la un atelier de 
cizmărie din Gărdet pentru a obţine o cheie. Apoi, fusese 
împușcat în inimă. De ce? Unde? Nu reușeau să înnoade cu 
adevărat firele, așa în graba mare, însă trebuiau să se ducă la 
Frihamnen, de atâta lucru își dădeau și ei seama. 

Ceasul era aproape șapte și jumătate când au ajuns la 
ghereta paznicului din faţa depozitului Linkcoop. Era întuneric 
beznă, porţile cerului stăteau larg deschise, nu aveau nici o 
umbrelă și cel puţin treizeci și patru de uși de controlat. Cu 
toate astea, n-au ezitat. 

In ghereta de pază nu stătea Benny Lundberg, ci un altul. 
Nyberg s-a îndreptat spre ea, fluturându-și legitimaţia. 

— Trebuie să ne uităm puţin la depozite, în legătură cu 
spargerea, spuse el înspre fereastra întredeschisă a ghișeului. 
Benny nu lucrează? 

— Are concediu, a răspuns paznicul. 

— De cât timp se află în concediu? 

— De câteva zile. De când cu spargerea. 

— Ciudată vreme pentru concediu, comentă Nyberg și simţi 
cum îl împungea o bănuială. 

— Ştiu, spuse paznicul. Insul semăna, aproape până la 
confuzie, cu Benny Lundberg. Duhoarea steroizilor înfrunta 
permanentul miros de ozon al furtunii. A continuat: A avut 


concediu în august, așa încât a părut cam ciudat. E plecat. În 
străinătate, cred. Să fie în Insulele Canare? 

Nyberg a încuviinţat. Norlander venea hurducându-se, după 
ce parcase mașina după colţ. Au pătruns în zonă și s-au 
îndreptat direct spre ușa depozitului unde avusese loc 
spargerea. Scânduri groase stăteau bătute în cuie de-a 
curmezișul ușii, ca un fel de reparaţie provizorie. Nyberg s-a 
căţărat pe rampa de descărcare și a vârât cheia în broască. A 
intrat, însă broasca nu s-a deschis. 

— Oricum, e modelul potrivit, spuse el. Să începem din partea 
stângă. 

Au urmărit rampa de descărcare, pe lângă șirul de uși, până 
când au ajuns la capătul depozitului. Erau la fel de multe uși în 
stânga intrării principale cât și în dreapta ei. În afară de asta, ar 
fi trebuit să mai fie câteva și pe partea din spate. Şeful 
securităţii, Mayer, vorbise de treizeci și patru de spaţii. După ce 
au controlat zece uși, păreau cu mult mai multe. Erau uzi 
leoarcă. Ruperea de nori se  combinase, galant, cu 
dezgustătoare rafale de vânt. Două pneumonii navigau prin aer 
cu toate pânzele sus și-și căutau proprietarii legitimi. 

Cheia intra în toate broaștele, însă nu era niciodată cea 
potrivită. Au ajuns la intrare și au început să lucreze pe cealaltă 
jumătate. Se simțeau din ce în ce mai demoralizaţi. Muncă de 
idiot. Și, pe deasupra, voluntară. Ore suplimentare pe care nu 
erau convinși că vor îndrăzni să le ponteze. Probabil, ar fi putut 
la fel de bine să aștepte până a doua zi. 

Se apropiau de capătul construcţiei. Când au ajuns la cea din 
urmă ușă, erau, deja, pe deplin resemnaţi. 

— Ce crezi? întrebă Nyberg, ţinând cheia la câţiva centimetri 
de broască. 

— Nu mai sunt niște uși și pe partea din spate? 

— Rămâne de văzut, spuse Nyberg și vâri cheia în broască. O 
întoarse. Se potrivea. Ha, ha, hohoti el și deschise ușa câţiva 
centimetri. 

Apoi, o primi drept în faţă. Fusese izbită cu o forță sălbatică, 
cu piciorul, drept în organul său olfactiv. S-a rostogolit pe jos. O 
persoană îmbrăcată în negru, cu ciorap de spărgător tras pe 
cap, a sărit peste el și a luat-o la goană de-a lungul rampei. 
Norlander și-a scos pistolul și a pornit după siluetă prin ploaia 
torențială. Nyberg s-a ridicat cu mâna la faţă. Urla. Simţea 


sângele curgându-i printre degete. Tocmai se pregătea să se 
năpustească după ei, când și-a întors privirea spre depozit. 

Pe dușumea, în josul unei scări, stătea paznicul Benny 
Lundberg. Era gol și legat strâns de un scaun. Sângele îi ţâșnea 
din vârfurile degetelor făcute zob. Un ac stătea ţeapăn, înfipt în 
organul său genital. Și din gât îi ieșeau două siringi de cal care 
vibrau ușor. 

Gunnar Nyberg a înlemnit. Propria-i durere a dispărut pe loc. 
Și-a luat mâna de pe faţă și a lăsat sângele să-i susure în voie 
din nas. A început să coboare scara. Tremura. Un tub mic de 
neon împrăștia o lumină sinistră peste scena macabră. 

Benny Lundberg trăia. Pupilele îi erau date peste cap, se 
vedea numai albul ochilor. Tresăriri spasmodice îi străbăteau 
chipul. Convulsii îi cutremurau corpul vlăguit Făcea spume la 
gură, bășici albe îi ieșeau printre buze. Nicio urmă de sunet. 

Ceea ce vedea Gunnar Nyberg era durerea lipsită de cuvinte. 

Corpul lui mare tremura. Ce putea să facă? Nu îndrăznea să 
se atingă de cleștii oribili din gâtul lui Lundberg. Orice atingere 
ar fi putut să aibă consecinţe fatale. Nu îndrăznea nici măcar să 
desfacă legăturile de piele din jurul braţelor și ale picioarelor. 
Care ar fi fost rezultatul unui salt convulsiv, direct pe jos, pe 
dușumea? Singurul lucru pe care ar fi putut să-l facă, într-o 
brumă de încercare de prim ajutor, era să-i scoată acul acela 
lung din penis. A făcut asta. 

După aceea, a reușit, în cele din urmă, să scoată telefonul 
mobil din buzunar și a reușit să formeze și numărul. Nu și-a 
recunoscut vocea care cerea o ambulanţă. 

— Şi neapărat un medic, spuse el. Un specialist de gât. 

S-a aplecat apoi peste Lundberg. Și-a pus mâna pe obrazul 
cuprins de convulsii. A încercat să vorbească liniștitor cu el. L-a 
îmbrățișat. A încercat să-i arate atât de multă compasiune cât 
putea el. 

— Așa, așa, Benny, ia-o încet acum. Ajutorul e pe drum. Ești în 
stare să ieși cu bine din asta. Nu te lăsa, Benny. Așa. Totul e în 
regulă. Calm și bine. 

Crampele și tresăririle începuseră să se potolească. Benny 
Lundberg se mai liniștise - sau era pe cale să moară în braţele 
lui? Gunnar Nyberg a început să plângă. 

XXX 


Norlander a început să mărească viteza pe urmele siluetei în 


negru. Era bine antrenat și, după un timp, se apropie de el. Însă 
bărbatul era rapid și agil. S-a aruncat în jos de pe rampa de 
descărcare și a trecut în goană pe lângă ghereta paznicului. 
Individul s-a uitat afară exact când Norlander trecea pe lângă. 

— Sună poliţia! urlă acesta din fugă. 

Insul în negru se năpustise pe un drum lateral și, pentru o 
clipă, dispăru din câmpul vizual. Norlander ajunse la intersecţie. 
Îl zări pe bărbat cum dispare în spatele unei case, la vreo zece 
metri distanță. Fără să gândească, a luat-o la goană într-acolo. 
Arma i se bălăbănea în mână. Bărbatul cu ciorapul de spărgător 
pe cap a ţintit de după casă și atras. 

Norlander s-a aruncat cu fața în noroi. S-a controlat o clipă, 
apoi s-a ridicat din nou. Pistolul era plin de noroi. A încercat să-l 
șteargă în timp ce fugea. A alergat până la colţ și a privit cu 
grijă după el. Nu era nimeni acolo, o ulicioară. A alergat îndoit 
din spate până la următorul colț. Din nou, nimeni. Până la 
următorul colţ. Cu grijă, s-a uitat după el. 

Un pas a fost tot ceea ce a auzit în spatele lui, un plescăit 
ușor. Apoi, o durere nemaipomenită în ceafă. A căzut secerat ca 
un porc înjunghiat, în noroi. Aproape că leșinase. A privit în sus, 
printre rafalele de ploaie. Totul dansa împrejur. Bărbatul în 
negru se holba la el prin găurile măștii. Nu reușea să-i 
deosebească ochii. Singurul lucru pe care l-a văzut, a fost ţeava 
prevăzută cu amortizor a pistolului îndreptată spre faţa lui. 

— Şterge-o, șuieră bărbatul. Cară-te înapoi. 

Apoi, a dispărut. Norlander a auzit un motor demarând. S-a 
ridicat și s-a uitat de după colțul casei. Era total buimac. Lumea 
se învârtea în jurul lui. Foarte, foarte vag, a văzut conturul unei 
mașini în mijlocul centrifugii. Eventual maro, eventual un jeep. 

După care a căzut și a rămas zăcând în mocirlă. 

26 

ÎN NEW YORK, SOARELE PĂREA să fi devenit la fel de dement 
ca și ploaia în Stockholm. Trăim vremuri anormale. Tot ce mai 
lipsea era să se nască viței cu două capete și ciori cu ciocurile 
ieșindu-le din fund. 

Era exagerat de cald. Nici măcar aparatele super moderne de 
aer condiţionat ale FBl-ului nu reușeau să atenueze canicula. 
Hjelm era plictisit de moarte, simţea că i se pusese piedică 
exact când făcuse pasul în direcția bună. 

Așteptau. Așteptarea nu încurajează niciodată toleranța, ci 


dimpotrivă. Totul îi enerva pe toţi. Până și Jerry Schonbauer a 
avut o răbufnire și și-a smuls cămașa udă leoarcă de pe el cu 
atâta furie încât i-au sărit nasturii. Însă atunci când unul dintre 
nasturi a scos afară lentila de contact din ochiul stâng a lui 
Kerstin, el a redevenit timidul obișnuit și nu mai înceta cu 
rugăminţile de a fi iertat. 

— N-am știut că ai lentile de contact, a spus după un timp 
Hjelm. 

— Aveai este cuvântul potrivit, răspunse aceasta și privi 
lentila ruptă în două, care stătea lipită pe degetul mare, 
respectiv, pe cel arătător. Vei avea ocazia acum să mă vezi cu 
ochelari. 

Şi-a scos și lentila de contact din ochiul drept și a aruncat-o. 
După care a ridicat o pereche clasică de ochelari progresivi 
rotunzi și i-a fixat pe nasul ei splendid. Pentru a nu izbucni într- 
un hohot de râs, care ar fi distrus orice urmă de încredere, 
Hjelm s-a concentrat pe nervii provocaţi de caniculă. 

N-a funcţionat deloc. A izbucnit în hohote. 

— Uite ce pasăre amuzantă, spuse el fără prea mare 
convingere și arătă cu degetul afară, pe fereastră. 

— E bine că-ţi pot face un serviciu, a comentat ea ușor 
îmbufnată și și-a împins ochelarii spre frunte. 

Fuseseră înăuntru, la hackerul Bernhard Andrews. Acesta 
pătrunsese forţat în toate ramificaţiile Internetului în urmărirea 
lui Lamar Jennings. Poate că exista pe undeva vreo fotografie. 
Dar, după cum era de așteptat, insul nu apărea nicăieri. Nici 
măcar un singur registru, oricât de neînsemnat, nu conţinea nici 
cel mai mic lucru despre Jennings. Reușise să rămână în afara 
sistemului de control al societăţii timp de douăzeci și cinci de 
ani. Singurul lucru care se găsea era certificatul lui de naștere. 
După naștere, el nu mai existase, așa se părea. 

Doamna Wilma Stewart eșuase total la reconstituirea 
portretului lui Lamar Jennings. Imaginile apăreau non stop pe 
ecranul computerului, obosindu-i corpul fragil de pensionară. 
Clătina de fiecare dată din cap. Buze mai groase. Buze mai 
subţiri, am spus, tinere domn. Ascultă. Buze mai groase, am 
spus. 

Canicula a mai secerat o victimă. A adormit în faţa 
computerului și le-a promis că se întoarce mai târziu și face o 
nouă încercare. 


În cele din urmă, tehnicienii au trimis primul material gata 
prelucrat din apartamentul lui Lamar Jennings. Erau resturile 
paginilor din jurnal reconstruite vag. Toţi patru și-au luat pe loc 
în primire exemplarul cuvenit. Schonbauer stătea așezat pe 
masa de lucru a lui Larner și își bălăbănea picioarele, îmbrăcat 
într-un maieu ridicol, cu găurele, care ieșise la iveală după 
catastrofa cu cămașa. Larner stătea pe scaunul său, cu 
picioarele puse pe masă, alături de Schonbauer. Jalm & Halm 
stăteau fiecare pe scaunul lui de vizitator, la distanța cuvenită 
unul de celălalt. 

Niște fragmente incoerente constituiau suportul verbal al 
povestirii unei vieţi. După toate probabilitățile, Larner avusese 
dreptate când a spus că Lamar lăsase în urmă exact atâta cât 
trebuia pentru a le da o idee despre profunzimea durerii sale. 
Fiecare fragment conţinea o mică frântură de informaţie: 

„Nu știu de ce scriu, exorcizare? încerc să mă opresc înainte 
de a-mi atinge scopul”. 

„un mormânt în perfecțiunea supremă a neantului” 

„bătrâna vecină vrea să mă invite la ceai, am spus nu, 
mulţumesc pentru așa ceva, aș fi scuipat-o, dacă aș fi avut 
permisiunea să” 

„Simt atât de mici, nu vor să înţeleagă cum” 

„din ce în ce mai puternice. De ce devin din ce în ce mai 
puternice și mai pu” 

„în mijlocul nopţii, umbra din șifonier, s-a agăţat, balamalele 
invizibile” 

„redus la nimeni, mai puţin decât un zero, există o viaţă și 
sub zero” 

„în treacăt, vârful incandescent al ţigării, aud deja sfârâitura, 
simt deja duhoarea, însă durerea nu reușesc niciodată s-o 
anticipez, numai” 

„19 aprilie. Ce forță au acum, nu mai reușesc să mă 
împotrivesc” 

„bunica moartă. A, da. A sosit un pachet. Numai rahaturi, cu 
excepţia unei scrisori. O voi citi în curând. Caligrafia este 
neliniștitoare.” 

„planeta este un mormânt, oamenii niște viermi care se 
hrănesc cu cadavre, unde este cadavrul? oare din dumnezeul 
mort mâncăm noi?” 

„O scară de neant în neant, ca un vis. Vin ca fulgerele acum, 


ca și cum ar călători prin mine, ca și cum aș fi mânat spre un 
ţel” 

„du-te doar acolo, spune că ești bolnav, încearcă să obţii 
ajutor” 

„dacă imaginile ar putea să devină o povestire” 

„27 iulie. Ce-mi închipui eu? Există un singur ajutor. Aztecii 
omorau pentru a putea să trăiască. Ofrande umane. Eu” 

„urmează umbra, mâneca unui pardesiu s-a agăţat, o ușă, o 
scară” 

„Scrisoareazaceacoloașteptnupotnumerge” 

„Bunica moartă. Încearcă din nou. Bunica moartă. Da, 
desigur.” 

„Lumina din spatele ușii ca o ramă de icoană, un întuneric 
mai întunecat, trebuie scos afară, trebuie exorcizat” 

„scara drept în jos, nu pot s-o urmez, numai fulgere” 

„pivniţa pivniţa pivniţa” 

„bolnav la cârciumă, Arkaius, nume afurisit, se laudă se laudă 
se laudă, nenumărate case de jur-împrejurul lumii, i-o sug, mort 
ţeapăn, am nevoie de adresă acum, răsplata” 

„deschid scrisoarea, citesc, am știut asta, era imposibil ca el 
să fie” 

„deschid ușa, înăuntru în lumină. Haos, trebuie scos afară, 
trebuie” 

„vârful incandescent al ţigării, micul nostru secret, micul 
nostru iad” 

„de ce numai noi, în mijlocul acestei perfecţiuni, cea mai mică 
moluscă este mai bine adaptată la viaţa de pe pământ, ea nu 
poate să sufere” 

Au citit și au tras cu coada ochiului unii la alţii. Când toţi au 
terminat, Larner a spus: 

— Uite, chestia asta a făcut ca lucrurile să nu se potrivească. 
Aici e vorba de un asasin în serie clasic, de tipul ceva mai 
intelectual, teribil de deranjat mintal, foarte inteligent. Nu era 
același lucru cu răceala de dinainte. Ar fi trebuit să înţeleg asta. 
27 iulie, se află o dată aici. Pe 27 iulie 1997 a fost omorâtă 
prostituata Sally Browne, în Manhattan. Prima crimă al lui Lamar 
Jennings. Aici începe: „Aztecii omorau pentru a putea să 
trăiască”. Mai aveţi și alte conduzii? 

— Arkaius, spuse Kerstin Holm. Robert Arkaius este un suedez 
care s-a sustras de la plata impozitelor, mutându-se în 


străinătate. El e proprietarul cabanei în care Lamar a comis 
prima sa crimă din Suedia. După toate aparențele, a primit 
adresa drept plată pentru servicii sexuale. Oricum, Arkaius nu se 
putea întoarce în Suedia. Firește că n-a știut că fiul fostei lui 
amante, Andreas Gallano, se ascunsese acolo după ce evadase 
din închisoare. 

Larner a încuviinţat fără cuvinte. Schonbauer a spus: 

— Trebuie să se fi întâmplat după ce a deschis scrisoarea aia 
și a aflat că tatăl era în Suedia, atunci când începuse deja 
crimele. lese în oraș și începe să caute suedezi prin cârciumi 
dubioase pentru a face rost de un loc de ședere potrivit, în 
Stockholm. Altfel, sexul nu pare să aibă de-a face cu chestiunea. 
Trauma pare să fi avut loc înainte de pubertate. 

— Reconstituirea pe care o putem face noi, spuse Larner, se 
află foarte aproape de cea pe care tu ai făcut-o deja, Jalm. Copil 
fiind, e maltratat de tată - probabil vârfurile incandescente de 
țigară despre care am citit - și, foarte adevărat, apogeul este 
atins atunci când deschide ușa aceea, după ce a coborât scara 
și-și vede tatăl, ucigaș de profesie, în acțiune. După asta, el nu 
va mai fi niciodată cel dinainte. Apoi, urmează lovitură după 
lovitură. Tatăl moare, mama se sinucide după vreun an, 
eventual datorită scrisorii aceleia care ajunge la ea pe căi 
necunoscute și care, mai târziu, nimerește într-o cutie, la bunica 
lui. Când bunica moare, scrisoarea ajunge în mâinile fiului, în 
vârstă, deja, de douăzeci și patru de ani, la New York, unde 
acesta - după cum ne sugerează apartamentul - trăiește 
aproape ca un paria. Scrisoarea îi confirmă ceea ce bănuise tot 
timpul: tatăl trăiește. Călăul există, planează deasupra lui și-l ia 
în posesie. Imaginile refulate ale trecutului încep să revină, și se 
mișcă într-o anume direcţie: „ca și cum călătoresc prin mine, ca 
și cum aș fi mânat spre un ţel”. În cele din urmă, imaginile îl 
mână în jos, până la ușa aceea. O deschide și este confruntat cu 
imaginea cea mai adânc refulată, tatăl aplecat peste victima cu 
spume la gură, cu micro-cleștii înfipţi în gât. Imaginea trebuie 
alungată și asta se poate face doar cu ajutorul magiei lui cui pe 
cui se scoate. El are cleștii, acum poate să-i folosească. 
Imaginea din amintire este precisă, el știe exact cum trebuie să 
facă. Imediat ce apar imaginile, trebuie să iasă afară și să 
omoare. Asta îl calmează: „dacă imaginile ar putea să devină o 
povestire”. Crimele transformă imaginile asemănătoare unor 


fulgere, care-l lovesc puternic, într-o povestire mai ușor de 
manevrat. Dar, după cum a spus Jalm, este vorba, în același 
timp, de pregătirea pentru marea crimă, lovitura decisivă, tatăl 
trebuie să dispară, acesta va fi omorât cu propriile-i metode, 
exact acelea care-l bântuie pe fiu. În cele din urmă, face rost de 
adresa unei case sigure, din zona orașului Stockholm; acum, a 
sosit clipa. Probabil că scrisoarea i-a dezvăluit că tatăl său se 
află în Stockholm și, ceea ce e și mai important, cum se 
numește acesta - altfel întregul proiect ar fi fără speranţă. 
Tehnicienii trebuie să fie gata în curând cu hârtiile arse. Dacă 
avem noroc, numele se află acolo. Ei bine, își face rost de un 
pașaport fals, sub numele de Edwin Reynolds și pleacă la 
aeroportul Newark. Destul de enervant, zborul următor spre 
Stockholm este complet. Nici o catastrofă, la drept vorbind, dar 
nimerește cumva să dea peste Lars-Erik Hassel. Poate că 
imaginile încep să-l bântuie din nou la aeroport, poate că ideea 
de a omori două muște dintr-o lovitură începe să se contureze, 
să-și facă rost de bilet și, în același timp, să scape de imaginile 
care-l torturau și să aibă un zbor liniștit cu avionul. Ca să scape 
de infern timp de șase ore, merită să-și asume niște riscuri, de 
altfel, nu foarte mari. Într-un fel oarecare, Hassel se dă de gol ca 
fiind un pasager al zborului de Stockholm și care încă nu se 
înregistrase; prin urmare, locul acestuia putea să devină 
disponibil. Îl duce pe Hassel, împreună cu bagajul, în debaraua 
cu ustensile de făcut curăţenie și comite fapta - poate că-l 
atrage și pe el oferindu-i servicii sexuale. Pe urmă, confiscă 
biletul lui Hassel, sună și anulează în numele acestuia, face apoi 
o nouă rezervare pe numele lui Reynolds și are un zbor plăcut și 
liniștit. După toate probabilitățile, n-are nici cea mai mică idee 
despre cât de aproape ne-am aflat să-l arestăm pe aeroportul 
Arlanda. Are doar bagajul de mână, trece repede prin aeroport, 
se așază într-un taxi, se oprește undeva pe drum și cumpără 
ceva de mâncare și pleacă direct la cabană. Acolo, întâmplarea 
face să se afle un traficant de droguri. Insă Lamar Jennings este 
un asasin rutinat acum, pătrunde cu ușurință înăuntru și îl 
omoară pe traficant. Priveliștea cadavrului din pivniţă, din când 
în când, ţine imaginile la distanţă până își caută tatăl și planifică 
cum trebuie să se ocupe de acesta în cel mai sigur mod posibil. 
Ce se întâmplă după, e treaba voastră. 

Nimeni n-a avut ceva de obiectat. Așa se-ntâmplase. Totuși, 


gândurile lui Hjelm peregrinau oarecum într-o altă direcţie: 

— La ferma lui Wayne Jennings e vreo pivniţă? 

Larner l-a privit. Se gândise să respire puţin după expozeu. 
Însă, acum trebuia să se îndrepte, dintr-odată, într-o altă 
direcție. 

— Exista un mic subsol, da, spuse el. Dar era un fel de 
demisol, o cameră agreabilă, cu șemineu. Am controlat-o de mai 
multe ori. N-a fost locul crimelor. 

— Cine locuiește acolo, acum? 

— S-a vorbit atât de mult în presă încât a devenit de 
nevândut, dacă-mi amintesc eu bine. După moartea soției, 
probabil s-a degradat. Stă părăsită. 

— După toate aparențele, Lamar vrea să ne spună ceva 
despre o debara. O umbră într-o debara, noaptea, o ușă care a 
rămas înţepenită în mâneca unui pardesiu, după aceea, apare 
scara. E posibil să se mai fi aflat încă o pivniţă, una secretă? 
Sursa originară a întregii istorii despre crimele din Kentucky? 

Larner a reflectat. Apoi, a ridicat receptorul și a făcut un 
număr: 

— Bill, cât timp mai durează chestia cu scrisoarea? Ok. Trag o 
fugă până la Kentucky. Jerry rămâne pe poziţie aici. 

A pus receptorul în furcă și i-a privit îmbietor: 

— la ziceţi, veniţi cu mine? a întrebat. 

Au zburat până la Louisville, în Kentucky; a durat o clipită. La 
aeroport îi aștepta un elicopter al FBl-ului care i-a transportat 
către est. Un masiv muntos, înalt, se îngrămădea în depărtare. 

— Platoul Cumberland, a spus Larner, arătându-l cu degetul. 

Elicopterul a aterizat la marginea unui câmp plantat cu tutun 
pe care l-au străbătut în fugă, împreună cu Larner și vreo trei 
grămezi de mușchi ale FBl-ului, până au ieșit la șosea. O 
pădurice de copaci înalţi făcea umbră unei ferme dărăpănate 
situată undeva, ceva mai înspre interiorul terenului deșertic; nu 
era nici un vecin pe o distanţă de kilometri. 

Văzută ceva mai de aproape, ferma semăna cu o casă 
bântuită. Cei cincisprezece ani care trecuseră avuseseră un 
efect puternic. Casele se pare că se simt mai bine dacă sunt 
locuite - altfel, se veștejesc. Ferma lui Wayne Jennings se ofilise. 
Nu părea să fi arătat prea bine nici la începuturi, însă acum 
atinsese un stadiu de degradare totală. Ușa de la intrare era 
înclinată și deformată și a fost necesară întreaga masă de 


mușchi a FBl-ului pentru a o deschide, ceea ce a fost echivalent 
cu a o face bucăţi. 

Au intrat în hol. Casa nu fusese etanșă. Un strat subţire de 
nisip acoperea totul. Fiecare pas era însoţit de un mic nor de 
praf. Au trecut pe lângă bucătărie, vase murdare apăreau de 
sub stratul de nisip, ca și cum timpul își încetase existenţa în 
mijlocul unei zile obișnuite. Au trecut pe lângă scara care cobora 
la micul subsol; Hjelm a aruncat o privire în josul scării. Trei cutii 
de bere stăteau pe o măsuţă. Nisipul se lipise pe marginile lor și 
arătau ca trei statuete într-un deșert de sare. Au intrat într-o 
cameră cu un pat. Câteva afișe pe cale de dezagregare atârnau 
încă pe pereţi, Batman, o echipă de baseball. O carte zăcea 
deschisă pe masă - „Mary Poppins”. Pe pernă, se afla un ursuleţ 
uzat de pluș, acoperit de nisip. Kerstin l-a ridicat, un picior i-a 
rămas pe pat. A suflat nisipul de pe el și l-a privit. Ea arăta ca și 
cum inima i-ar fi fost pe cale să se frângă. 

Au trecut mai departe, de la camera lui Lamar la cea a 
părinţilor; aceasta se afla situată cel mai departe și dădea spre 
terenul imens care, fără nici cel mai mic accident de relief, se 
întindea până la Platoul Cumberland. Larner a arătat înspre 
patul dublu; în locul unei perne se afla o gaură mare, puful încă 
mai plutea prin aerul amestecat cu nisip. 

— Aici a găsit-o Lamar pe mama lui într-o dimineaţă fierbinte 
de vară, a spus el cu voce surdă. Pușcă de vânătoare. Capul i s- 
a dezintegrat aproape integral. 

Au ieșit din nou pe coridor și, apoi, înăuntru, în camera 
următoare, o cameră de oaspeţi cu intrare separată, direct de 
pe terasă. 

— Aici, trebuie să fie, spuse Larner. 

S-a apropiat de dulap și l-a deschis. Forţele reunite ale FBI- 
ului au pătruns înăuntru cu diverse instrumente de măsurat și 
ustensile robuste. Un microfon a fost plimbat de-a lungul 
peretelui. 

— Aici, spuse unul dintre agenţii FBI. Spaţiu gol, acolo în 
spate. 

— Vedeţi dacă puteţi să găsiţi mecanismul, spuse Larner și se 
retrase. Ei căutau, el se așeză pe patul pe care suedezii stăteau 
deja. 

— Ai putea să-i dai drumul acum, zise el. 

Kerstin se holbă în jos, la ursuleţul de pluș, care stătea pe 


genunchii ei. L-a pus pe pat. Nisipul se scursese din el prin 
gaura din locul unde fusese piciorul, așa încât din acesta nu 
rămăsese, până la urmă, decât un mic înveliș de piele vag 
falsificată. A ridicat zdreanţa în sus. 

— Ce facem cu copii noștri, a reușit ea să spună. 

— Te-am avertizat, i-a răspuns Larner. 

A luat ceva timp, aproape un sfert de oră de vânătoare 
intensivă, științifică. Dar așa au găsit un mecanism complicat, în 
spatele unei plăci de fier, solid înșurubate. Era evident că 
Wayne Jennings nu intenţionase ca cineva să ajungă acolo, jos, 
după presupusa lui moarte. Insă, era limpede că fiul făcuse asta 
și îi luase cleștii. 

O ușă de fier groasă se deschidea lunecând înăuntru, în 
dulap. Hjelm avea impresia că reușea să vadă până și mâneca 
pardesiului aceluia care, într-o noapte, se agăţase și 
împiedicase ușa să se închidă așa cum ar fi trebuit s-o facă. S-a 
îndepărtat și s-a postat la ușa camerei de oaspeţi. S-a așezat pe 
vine, încercând să simuleze câmpul vizual al unui copil de zece 
ani. Acolo stătuse Lamar, de acolo văzuse el umbra care 
aluneca în dulap și, apoi, o urmărise. Ușa groasă de metal nu se 
închisese cum trebuie. 

Larner a intrat și a tras de ușă. Mecanismul ruginise puţin, 
scârțâia într-un fel în care cu siguranță că nu o făcea cu 
douăzeci de ani în urmă. A aprins o lanternă puternică de 
buzunar și a dispărut. L-au urmat. 

Era o scară îngustă, de piatră, cu balustradă metalică. Nisipul 
le scârțâia sub tălpi în timp ce coborau treptele. Scara era 
lungă, uimitor de lungă, însă, în cele din urmă, ajunseră în faţa 
unei masive uși metalice, ruginite. Larner o deschise și lumină 
de jur-împrejur cu lanterna lui puternică. 

Era o pivniţă rece și umedă, strâmtă, aproape absurd de 
mică. Un cub de ciment undeva departe, sub deșert. In mijloc, 
era așezat un scaun solid de fier, care fusese sudat de 
pardoseală, pe niște traverse metalice, curele de piele atârnau 
flasc de pe braţele și picioarele scaunului. Se mai afla acolo și o 
banchetă stabilă, ca un fel de masă de tâmplărie. Şi asta era 
tot. Larner a tras afară câteva lăzi de sub banchetă. Goale. S-a 
așezat pe scaunul metalic în timp ce micuțul cub de ciment se 
umplea de lume; ultimul om al FBl-ului n-a mai încăput, a trebuit 
să rămână pur și simplu afară, pe scară. 


— Pereţii ăștia au văzut multe, a comentat Larner. 

Hjelm a avut senzaţia că, timp de o secundă, a reușit să intre 
în contact cu toată suferinţa pe care o conservau zidurile, un 
vânt fierbinte și, în același timp, rece ca gheaţa l-a străbătut 
însă, totul era dincolo de cuvinte. 

Larner s-a ridicat și a bătut din palme. 

— Da, da, fără îndoială că vom investiga în amănunt scena 
crimei, însă nu e nici un dubiu că aici și-au întâlnit moartea 
îndelung dorită majoritatea victimelor Asasinului din Kentucky. 

Au urcat din nou. Claustrofobia nu era departe. 

Ce se întâmplase atunci când Lamar intrase pe neașteptate 
înăuntru, în însuși receptaculul morţii? Cum a reacţionat Wayne? 
L-a lovit până când și-a pierdut cunoștința? L-a ameninţat? A 
încercat, oare, chiar și să-l consoleze? Singurul care le mai 
rămăsese la dispoziţie pentru a putea fi răspunde era Wayne 
Jennings însuși și Paul Hjelm îl va întreba, își jură asta lui însuși 
și lumii. 

Pentru că era din ce în ce mai convins că, dacă tatăl și fiul se 
confruntaseră în Suedia, atunci tatăl era cel care învinsese. Își 
omorâse fiul a doua oară. 

Au luat elicopterul înapoi, la Louisville și au ajuns exact la 
timp pentru a prinde un zbor înapoi, la New York. Totul durase 
doar câteva ore. Era după-amiază pe JFK, o după-amiază lungă, 
fierbinte. Au luat un taxi până la sediul central al FBl-ului. Jerry 
Schonbauer stătea și-și bălăbănea picioarele, privind fix în jos, la 
un teanc de hârtii. Ca și cum nimic nu se întâmplase. 

Dar, se întâmplase. 

— Perfect timing, spuse Schonbauer. Tocmai am primit un 
raport preliminar al investigaţiei din garsonieră. Inclusiv o 
reconstituire preliminară a scrisorii arse. Asta este singura de 
interes, restul n-a produs absolut nimic nou. Locul a fost perfect 
curăţat. Aici e exemplarul fiecăruia din scrisoarea reconstituită. 
Poftiţi. 

Data putuse să fie regăsită: 6 aprilie 1983. Aproape la un an 
după moartea falsificată a lui Wayne Jennings. Era o scrisoare 
pe care nu era necesar s-o scrie, mai mult, după toate 
probabilitățile, nici n-ar fi trebuit s-o scrie. Faptul că el o făcuse, 
totuși, trăda o trăsătură de umanitate pe care, la drept vorbind, 
Hjelm nici nu dorea s-o vadă. 

— Când și-a luat viaţa soţia? a întrebat el. 


— Vara lui '83, a răspuns Larner. Cu siguranţă că i-au trebuit 
câteva luni până când a reușit să înțeleagă gravitatea situației. 

Plicul se aflase și el printre resturile arse. Ștampila 
„Stockholm” se vedea deslușit. Adresa era cea de la fermă; 
după toate aparențele, el fusese destul de sigur că FBl-ul nu 
citea scrisorile văduvei la un an după moartea lui. 

Reconstituirea suna după cum urmează (cu comentariile 
tehnicienilor între paranteze): 

„Dear Mary Beth. După cum vezi, nu sunt mort. Sper să-ţi pot 
explica odată (întrerupt, ars) vedem într-o altă viaţă. În câţiva 
ani asta poate să fi t (întrerupt, ars) fost absolut necesar. Am 
fost obligaţi să folosim acel camufl (întrerupt, ars) perăm că vei 
reuși să trăiești cu cele aflate și (întrerupt, ars) sinul din 
Kentucky sunt eu și totuși n (întrerupt, ars) trăiesc acum sub 
numele (întrerupt, tăiat) că Lamar o duce mai bine fără mine, eu 
n-am fost întotdeauna (întrerupt, ars) buie absolut să arzi 
scrisoarea asta imediat (întrerupt, ars) Al tău pe vecie, W.” 

— Lamar n-a vrut să ne dea numele, spuse Larner și lăsă lao 
parte scrisoarea. Restul poate că a vrut să ni-l lase, depinde de 
cât de în serios trebuie luată arderea pe jumătate eșuată, dar 
numele n-a vrut să ni-l furnizeze. L-a tăiat înainte de a da foc 
scrisorii. 

— Un tip afectuos, a comentat Kerstin. 

— De fapt, ce scrie acolo? se interesă Hjelm. „Asasinul din 
Kentucky sunt eu și totuși nu”: așa trebuie interpretat? Şi: „Am 
fost obligaţi să folosim acel - camuflaj”? Noi? 

— Ucigaș profesionist în serviciul cuiva, spuse Larner. La 
sfârșitul deceniului al șaptelea, a devenit brusc necesar ca 
foarte mulţi oameni să fie făcuți să vorbească, ingineri, 
cercetători, jurnaliști. Și o mulţime de indivizi neidentificaţi, cel 
mai plauzibil străini. Așa că și-au convocat expertul, care 
probabil stătea pe tușă încă de la sfârșitul războiului din 
Vietnam. Dintr-un motiv oarecare, au fost obligaţi să camufleze 
totul sub forma acţiunii unui dement. Și uite cum s-a născut 
asasinul în serie. Din păcate a avut mulţi urmași. 

Plutea în aer. Nimeni n-o spunea. În cele din urmă, Hjelm şi-a 
dres glasul: 

— CIA? 

— De partea asta ne ocupăm noi, a oftat Larner. Nu va fi ușor. 

Kerstin și Paul s-au uitat unul la altul. Vechea lor pistă KGB nu 


fusese chiar atât de departe de adevăr. Era vorba de politică 
înaltă. Doar că KGB-ul era victima. Poate. 

— Dacă aș fi în locul vostru, spuse Larner, m-aș uita ceva mai 
îndeaproape la lista de imigranţi din 1983. Ultima victimă a 
murit la sfârșitul lui noiembrie 1982. Scrisoarea a fost scrisă din 
Stockholm în aprilie 1983. Poate îl găsiți printre imigranții sosiți 
în acel interval. 

Un om al FBl-ului s-a uitat înăuntru. 

— Ray, doamna Stewart a reușit să producă un portret de 
data asta. 

S-au ridicat până la ultimul și l-au urmat. Acum, vor reuși să 
vadă cum arăta Lamar Jennings. 

XXX 

Comisarul Jan-Olov Hultin părea cam sceptic. 

— Şterge-o? întrebă el. Cară-te înapoi? 

— Așa a spus, încuviinţă Viggo Norlander. 

Acesta stătea culcat într-un pat dintr-un salon al spitalului 
Karolinska. O compresă imensă era fixată strâns pe rana de la 
ceafă, iar el era îmbrăcat în niște haine bizare, aparţinând 
serviciului regional de sănătate. Continua să se simtă puțin 
groggy. 

— Şi zici că vorbea suedeză? încercă Hultin pedagogic și se 
aplecă peste eroul încă o dată învins. 

— Da, aprobă somnoros Norlander. 

— Nu-ţi mai amintești nimic altceva? 

— Era îmbrăcat complet în negru. Ciorap de spărgător pe cap. 
Mâna nu i-a tremurat nici măcar un milimetru când m-a 
ameninţat cu pistolul. Eu zic că a ratat intenţionat când a tras. 
Apoi, a fugit într-o mașină destul de mare, posibil un jeep, 
posibil maro. 

— Asta e un asasin în serie dement, cu grămezi de vieţi pe 
conștiință. Și a mai folosit arma și înainte. De ce nu te-a omorât 
și pe tine? 

— Îţi mulţumesc din suflet pentru sprijinul pe care mi-l dai în 
clipe atât de grele, a mai îngăimat Norlander și a dat în primire. 

Hultin s-a ridicat și s-a dus către celălalt pat din rezervă. Acolo 
zăcea un alt erou, învins încă o dată. Amândouă pachetele lui de 
mușchi fuseseră neutralizate de către același individ; nu se 
simţea prea bine. 

Bandajul lui Gunnar Nyberg era un model mult mai amplu. 


Osul nasului fusese spart în trei locuri - i se părea de necrezut 
ca un os atât de mic să poată fi fracturat de atât de multe ori. 
Însă sufletul era cel care-l durea cel mai mult. Știa că niciodată, 
oricât de mult ar fi încercat, nu-și va putea scoate din minte 
imaginea teribilă a lui Benny Lundberg. După toate 
probabilitățile, va muri cu ea întipărită pe retină. 

— Cum e cu el? a întrebat 

Hultin s-a așezat cu un geamăt ușor pe scaunul pentru 
vizitatori. 

— Viggo? își revine. 

— Nu Viggo. Benny Lundberg. 

— Aha. Mda, ultimele informaţii nu sunt prea bune. Trăiește și 
va rămâne în viaţă, însă corzile vocale sunt afectate, iar 
fasciculele nervoase de la ceafă, harcea-parcea. Zace la terapie 
intensivă. Dar cel mai grav e că se află într-o stare profundă de 
șoc. Criminalul l-a speriat, pur și simplu, până când și-a pierdut 
raţiunea. L-a împins peste granița pe care poate să o suporte o 
fiinţă umană și problema e dacă mai există cale de întoarcere. 

Hultin a depus un absurd ciorchine de struguri pe masa lui 
Nyberg și a continuat: 

— Luciditatea ta i-a salvat viaţa, trebuie să știi asta. Dacă ai fi 
încercat să tragi de clești și să-i smulgi, în mod cert ar fi murit. 
Medicul acela, pe care tu l-ai cerut acolo, s-a luptat cu ei mai 
bine de o oră. A trebuit să opereze direct la locul faptei. A fost 
bine că ai fost tu și nu Viggo cel care a intrat înăuntru, pot să 
spun asta fără jenă, acum, când e leșinat. 

Hultin a tăcut. L-a privit în ochi pe Nyberg. Ceva se 
schimbase. 

— Ești OK, altfel? întrebă el. 

— Nu, nu sunt OK, răspunse Gunnar Nyberg. Sunt furibund. O 
să-l distrug pe tipul ăsta, chiar dacă e ultimul lucru pe care-l mai 
fac. 

Hultin era nehotărât: pe de-o parte, era, desigur, admirabil că 
Nyberg se smulsese din indolenţa lui din ultima vreme și din 
dorul de pensionare, însă, pe de altă parte, avea acum în faţă 
un Nyberg furios, o locomotivă cu aburi sub presiune. 

— Întoarce-te cât poţi mai repede, spuse el doar. E nevoie de 
tine. 

— M-aș întoarce chiar acum, dacă n-ar fi blestemata asta de 
comoţie cerebrală. 


— E o boală care se pare că bântuie pe vremea asta, spuse 
Hultin neutru. 

Văzuseră incorect, gândi Nyberg. Nu două pneumonii navigau 
cu toate pânzele sus, prin aer, și-și căutau proprietarii legitimi, 
fuseseră două comoţii cerebrale. 

— Dacă nu ne-am fi oprit să mâncăm, am fi reușit să-l salvăm, 
spuse el înverșunat. 

Hultin l-a privit un timp, apoi și-a luat rămas bun, a pășit pe 
coridor și a ieșit afară, în ploaia cea obișnuită, lipsită de măsură. 
Înainte de a porni prin aversele nocturne, deschise o umbrelă cu 
logo-urile poliției care nu lăsă potopul să pătrundă sub ea și 
ajunse la Volvo-ul său turbo, unicul privilegiu al funcţiei pe care- 
și permisese să-l accepte. 

Conduse prin orașul cufundat în beznă, în sus, pe strada St 
Eriksgatan, apoi pe străzile Fleminggatan și Polhemsgatan, însă, 
în acele momente, el era un șofer deosebit de incompetent. 
Împletea fapte cu ficțiuni şi cu intuiţii şi era, în consecinţă, o 
primejdie gravă pentru trafic. Din fericire, traficul de noapte era 
ca și inexistent. De ce Benny Lundberg? Ce văzuse, sau făcuse, 
paznicul în noaptea aceea? Doar fusese el însuși acolo și vorbise 
cu el în aceeași noapte, totul părea normal. Și totuși, trebuie să 
fi fost ceva dubios cu spargerea. Imediat după, Lundberg își 
luase concediu și fusese găsit, apoi, omorât pe jumătate de 
către Asasinul din Kentucky, asasin care vorbise în suedeză, 
învinsese doi polițiști profesioniști voinici și se abținuse să-i ia 
viaţa lui Norlander cu toate că-l avusese în bătaia armei de vreo 
două ori. Dacă n-ar fi existat informaţiile trimise de americani la 
început, el ar fi gândit pe loc: insiderjob - polițai criminal. 

A intrat în clădirea neluminată a poliţiei. Totul era nemișcat. 
Vuietul neîntrerupt al ploii fusese rapid încorporat în sfera aceea 
a impresiei de fond care formează normalitatea. Când, vreodată 
în viitor, va înceta să mai plouă, un ceva nedefinit va fi resimţit 
ca greșit, ca o perturbare a stării normale. 

A ajuns sus, pe coridorul Grupului-A Intercrime. Undeva lucea 
o geană de lumină; s-a prins imediat unde. Chavez a sărit afară, 
pe coridor, din biroul său. S-a năpustit spre șeful lui. 

— Acum, ai să poţi să-l vezi pe dracul, a spus el exuberant ca 
un copil de șapte ani. 

Jan-Olov Hultin voia să reflecteze, nu să-l vadă pe dracul. 
Făcuse asta mai mult decât suficient în ultimele săptămâni. Se 


simţea ca un babalâc ursuz. Ceea ce și era, îl izbi dintr-odată 
gândul, și îl însoţi fără să protesteze pe Chavez. 

Pe locul de la masa de lucru al lui Hjelm, stătea un alt 
babalâc, un bărbat mărunt, cu aspect mediteraneean. Figura îi 
era luminată de ecranul mare al computerului. 

— Acesta e Christo Kavafis, spuse Chavez. Atelierul de chei. 
Mi-am permis să-l aduc aici. Și el este Jan-Olov Hultin, șeful 
meu. 

— Încântat, spuse Christo Kavafis. 

Hultin făcu un semn scurt cu capul și se uită mirat la Chavez 
care o pornise săltăreţ către grec. 

— Mi-a venit o idee genială când am auzit că s-a putut intra 
cu cheia lui John Doe la locul crimei, spuse entuziast Chavez. 
Toate informaţiile ne conduc la prezumția că americanul, care a 
pătruns în Suedia sub numele de Edwin Reynolds, arată... așa. 

Chavez a rotit pe sfert ecranul computerului. Hultin s-a holbat 
la faţa Asasinului din Kentucky. 

Era John Doe, cadavrul lor neidentificat. 

A rămas tăcut un timp. Fragmentele începeau să cadă la locul 
lor. 

— Prin urmare, există doi Asasini din Kentucky, spuse el. 

— În prezent, a rămas numai unul singur, replică Chavez. 

Hultin a luat telefonul mobil și a format numărul lui Hjelm din 
SUA. Suna ocupat. Foarte bizar. Era un număr care trebuia 
folosit numai în acest scop. 

x kx * 

S-au apropiat cu atenție de ecranul computerului de deasupra 
micului cap aprobator al Wilmei Stewart. 

— Exact așa arată, îi asigură bătrâna doamnă. Precis așa. 
Lamar Jennings. 

Kerstin și Hjelm se holbară la fața Asasinului din Kentucky. 

Era John Doe. Cadavrul lor neidentificat. 

Hjelm a luat telefonul mobil și a format numărul lui Hultin din 
Suedia. Suna ocupat. Foarte bizar. Era un număr care trebuia 
folosit numai în acest scop. 

x kx x 

Hultin nu s-a predat. A telefonat din nou. De data asta a 
reușit. 

— Hjelm, răspunse Hjelm pe partea cealaltă a Atlanticului. 

— John Doe este Asasinul din Kentucky, a spus scurt Hultin. 


— Unul dintre ei, a adăugat Hjelm. 

— Tocmai mă uit la un portret robot al lui. 

— Și eu, de asemenea. 

Hultin a tresărit și a continuat. 

— Am încercat să telefonez puţin mai devreme. 

— Şi eu, de asemenea. 

Era greu să pui lucrurile în ordine. În loc să comenteze, Hultin 
a continuat: 

— Norlander și Nyberg au fost aproape să-l aresteze. Pe 
celălalt. Vorbește suedeza. 

— A locuit în Suedia din 1983. Cât de aproape? 

— Suficient de aproape ca să și-o ia, amândoi. In depozitul lui 
Linkcoop. L-a avut pe Viggo în bătaia armei, dar n-a tras. E 
poliţist? 

— Oarecum. Vorbim mai târziu despre asta. Deci, e liber? 

— Da, însă la mustață. Avem cleștii. Și un paznic pe jumătate 
mort. 

— Benny Lundberg? 

— Da. Din păcate, din el a rămas doar o masă de carne de 
care va trebui să aibă alţii grijă. Poţi să explici chestiile astea? 

— Sunt doi, Jennings tatăl și fiul. Unul dintre ei a venit în 
Suedia pentru a-l omori pe celălalt. Însă rolurile s-au inversat. 

— Atunci, a fost Wayne Jennings... Așadar trăiește? 

— A locuit în Suedia cincisprezece ani. Lamar e cel care a 
murit, acum știm asta. Asta explică de ce John Doe a fost 
împușcat și nu torturat. După toate probabilitățile, stătea ascuns 
undeva, la pândă, și l-a văzut pe tatăl său torturându-l pe Eric 
Lindberger. A trecut printr-un dejà vu oribil. A fost descoperit și 
împușcat. Probabil că Wayne Jennings nici măcar nu știe că cel 
pe care l-a ucis era fiul lui. 

— Deci el a fost individul surprins de juriștii jucători de 
innebandy. 

— Da. Au fost doi ucigași diferiţi ai victimelor din Suedia. 
Hassel și Gallano sunt opera lui Lamar, aleși la întâmplare, unul 
pentru biletul de avion, celălalt pentru cabană. John Doe a fost 
ucigașul lor, Lamar Jennings. El însuși a fost omorât de Wayne, 
din întâmplare, de asemenea. Singurul care a mai rămas e 
Lindberger. Moartea lui nu e o întâmplare; Wayne nu omoară la 
întâmplare. E profesionist. 

— Ucigaș profesionist și polițist „oarecum”? Aluziile tale put 


a... 

— Nu spune nimic. Dar, e corect. 

— OK. Am nevoie de toate forţele acum. Se pare că începeţi 
să vă cam terminațţi treburile pe-acolo. Puteţi veni acasă? 

— Acum? 

— Dacă e posibil. 

— OK. 

— Salută-l pe Larner și mulţumește-i. 

— Sigur. La revedere. 

Hjelm a încheiat convorbirea. Continua să se uite fix la 
telefon. Aproape că-l arestaseră. Norlander și Nyberg, dintre toți 
oamenii posibili. 

— Ai auzit? a întrebat-o pe Kerstin care stătea aplecată spre 
el. 

— Da, răspunse ea. Pleacă în Suedia pentru ca, odată pentru 
întotdeauna, să răzbune o viaţă „sub zero”, după cum scrie el 
însuși. Se pregătește cu multă atenţie, îl localizează pe tată, îl 
urmărește și așteaptă momentul potrivit pentru a lovi. Atunci, 
nu se știe de ce, șovăie și este, evident, omorât imediat. A doua 
oară. De tatăl său. Care nici măcar nu știe. E un fel de ironie 
macabră în toată chestia asta. 

— Încearcă să nu te gândești prea mult. Plecăm acasă. Acum. 
ŞI-I arestăm. 

Ea a încuviinţat în tăcere. 

S-au dus la Larner și i-au explicat situaţia. 

— Deci, l-a ameninţat? a întrebat reţinut acesta. L-a avut pe 
colegul vostru în bătaia armei, dar s-a abținut să tragă? 
Profesionist până în vârful unghiilor, suntem obligaţi să 
recunoaștem asta. 

— Da, spuse Hjelm. Dar îl vom prinde. 

— Chiar încep să cred. Aţi venit aici pe post de verișorii de la 
ţară și aţi rezolvat cazul în numai câteva zile. Mă simt foarte 
bătrân și ruginit. Însă mi-aţi ridicat o povară de pe umeri. 

— A fost doar o pură întâmplare, l-a asigurat Hjelm. Tu ai fost 
cel care a rezolvat cazul, să nu crezi altceva. Încăpăţânarea ta l- 
a făcut să plece, tu ai fost cel care l-a expediat în exil. Că, după 
aia, el a uitat un adevăr străvechi, asta e o altă treabă. 

— Și care-i adevărul ăsta? 

— Sângele blestemat revine. 


27 

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, în chip destul de ciudat, erau toţi 
prezenţi. Cu excepţia lui Hultin, ar fi trebuit să fie doar doi acolo: 
Chavez și S6derstedt însă vechea și rutinata pereche de comici, 
Jalm & Halm, sosiseră direct de la aeroport cu ochii înroșiţi de 
nesomn, iar undeva, cel mai în spate, stătea așezată o altă 
pereche, total nouă: celebrele căpăţâni bandajate N&N; ar fi fost 
nevoie de cu mult mai mult pentru a-i determina pe Norlander și 
Nyberg să stea acum în afara terenului de joc. 

Nici Hultin nu arăta ca și cum s-ar fi bucurat de o noapte 
glorioasă de somn, însă ochelarii îi stăteau pe locul cuvenit și tot 
acolo se afla, de asemenea, și privirea-i pătrunzătoare. 

— S-au întâmplat multe, spuse acesta. Suntem aproape, mai 
că putem să-l ciupim de fese. Aţi apucat toţi să vă aruncaţi 
privirea prin rezumatul compilat de mine azi-noapte, cu ajutorul 
micii convorbiri telefonice pe care am purtat-o prin aerul marin 
de deasupra Atlanticului? 

— Mi s-a întâmplat să pipăi telefonul ăla, pe care-l au 
încastrat în braţul scaunului, de multe ori, însă azi-noapte a fost 
prima dată când l-am folosit, s-a scuzat Hjelm mort de somn. 

— Aţi apucat să vă uitaţi? a repetat Hultin întrebarea. 

Toţi păreau să încuviințeze, chiar dacă o idee cam zăpăciţi. 

— Atunci știți care e sarcina principală: să aflăm numele 
suedez al lui Wayne Jennings. Întrebările sunt 1) De ce a folosit 
un depozit al Linkcoop-ului pentru exercitarea profesiei sale? 
După toate aparențele era o obișnuinţă, altfel fiul n-ar fi copiat 
cheia. 2) De ce l-a torturat pe paznicul Benny Lundberg? 3) Care 
e legătura dintre spargerea nereușită de la Linkcoop și uciderea 
lui Eric Lindberger și Lamar Jennings, crime petrecute în același 
timp, la depărtare de vreo zece uși? 4) De ce a fost omorât Eric 
Lindberger? 5) Are asta vreo legătură cu contactele lui arabe? 6) 
E Justine Lindberger în zona de risc? Din motive de siguranţă, o 
voi pune sub supraveghere. 7) Putem să-l găsim pe Wayne 
Jennings în registrul de imigrație din 1983? 8) întrebare dificilă și 
delicată: Este Wayne Jennings omul CIA-ului? 

— Firește că am putea să alegem calea oficială, a intervenit 
Arto Sâderstedt și să întrebăm pur și simplu CIA-ul. 

— Mă tem că atunci vom avea garanţia că individul o să 
dispară, în vreun fel sau altul. 

— Atât cât sunt eu capabil să apreciez situaţia, uitându-mă 


prin astea, a spus Chavez și a fluturat foile rezumatului lui Hultin 
prin aer, el ar putea, de fapt, să aparţină la fel de bine 
serviciului secret al armatei, sau să fi fost recrutat de vreo altă 
organizaţie aparţinând fie opoziţiei, fie mafiei, sau vreunui 
sindicat al drogurilor, sau o altă organizaţie independentă și 
oribilă care practică tortura. 

— Sunt de acord, i s-a alăturat în chip neașteptat Hultin. E 
mult prea devreme să considerăm CIA-ul drept pista principală. 
Mai aveţi ceva de adăugat? Nu? Atunci, detaliile. Arto continuă 
cu Lindberger, Jorge cu Volvo-ul, Viggo și Gunnar trebuie să stea 
înăuntru azi, ocupaţi-vă de imigrație, Paul poate să se ducă în 
portul Frihamnen și să adulmece, Kerstin îl ia pe Benny 
Lundberg. Cum merge cu Lindberger, Arto? 

— Eric Lindberger a lăsat în urma lui o mulţime de însemnări, 
pe care am reușit să le organizez acum. N-am găsit nimic 
misterios în ele. Insă agenda conţine o notă extrem de 
interesantă: am aflat că își planificase o întâlnire în seara de 
dinaintea morţii. Wayne Jennings îi târa cadavrul înăuntrul 
Volvo-ului din Frihamnen pe la ora două și jumătate, în noaptea 
de doisprezece septembrie, știm asta. În seara precedentă, la 
ora zece, se află notată o întâlnire: din păcate, stă scris doar 
„Riche bar”. leri după-amiază, am fost și am adulmecat puţin la 
Riche. Personalul e numeros, a fost greu să găsesc pe cineva 
care a stat la bar în seara aceea la ora zece, însă, până la urmă, 
am găsit un barman, Luigi Engbrandt. S-a străduit din toate 
puterile să-și amintească, dar Riche e un local foarte frecventat. 
Zice că și-l amintește vag pe Lindberger, dac-o fi adevărat, și că 
acesta a rămas puţin la bar, așteptând pe cineva. Din păcate, 
Luigi nu-și aduce aminte dacă a și venit cineva. Am controlat, de 
asemenea, contul din bancă al lui Eric. Lasă după el o avere 
decentă, dar nu excepțională, în total șase sute de mii. Astăzi, 
trec la Justine. 

— De ce Justine? a intervenit Norlander. Las-o în pace. 

— Discrepanţe, a spus Soderstedt. Apartamentul cel mare, 
colaborarea dintre soţi, câteva ciudăţenii pe care le-a exprimat 
în timpul ultimei noastre convorbiri. Există de asemenea o 
grămadă de puncte interesante în agenda ei pe care aș dori să 
le comenteze. 

— OK, spuse Hultin. Jorge, ai mai avansat cu mașinile? 

— Mașinile, repetă Chavez și făcu o grimasă. Am pus la 


treabă, după cum se știe, o întreagă armada de pedestrași daţi 
dracului. Ăștia au terminat rapid întreaga coterie de mașini. Ca o 
regulă, Volvo pare să fie proprietatea suedezului mediu, demn 
de toată încrederea, din fericire. Nici unul dintre cele care au 
fost controlate până în prezent nu a fost furat sau împrumutat în 
noaptea crimei. Infractorul de mică anvergură Stefan Helge 
Larsson, al cărui automobil a fost, a dispărut și el împreună cu 
acesta, s-a reîntors după o ședere lungă de o lună la 
Amsterdam. Poliţia de circulaţie din Dalshammar, unde naiba s- 
o fi aflând asta, l-a arestat, atât, „excepţional de afectat de 
narcotice” pe E4. Individul pur și simplu conducea pe autostradă 
pe sensul greșit. Mă concentrez din ce în ce mai mult asupra 
acelei mașini care e înregistrată la o întreprindere care nu 
există. Acolo urmează să mă duc astăzi. 

— Restul este clar, spuse scurt Hultin. Acum, la treabă. 
Trebuie să-l prindem. Cel mai bine ar fi ieri, după cum 
obișnuiesc să glumească proprietarii de firme stresaţi. 

— Şi prin mass-media? se interesă suedezo-americana Kerstin 
Holm. 

— Vânătoarea de vrăjitoare continuă, răspunse Hultin. 
Vânzarea de încuietori de siguranţă, arme și câini de pază a 
crescut puternic. Capetele celor răspunzători sunt cerute pe 
tavă. Al meu, în primul rând. Al lui Mörner, de către cea mai 
mare parte. Cel din urmă suferă de un fel de sindrom de panică 
neîntreruptă. Vreţi să-l chem jos, să vă ţină o scurtă cuvântare 
de îmbărbătare? 

Mai eficient decât un aparat de sudat între buci, a constatat 
acesta, și și-a aruncat privirile asupra unui stat-major-al-bătăliei 
cu desăvârșire pustiu. 

x kx * 

Arto Söderstedt a telefonat imediat Justinei Lindberger. 
Văduva era acasă. Vocea Îi suna uimitor de vioaie. 

— Justine, spuse ea. 

— Söderstedt aici, poliția. 

— A, da. 

— Crezi că aş putea să-mi arunc privirea pe agenda ta? 

— Ce anume, al meu?... Sfâ... ce? 

— Nu sfârșitul, agenda. 

— Filofaxul meu, vrei să spui? Mă tem că se află încă la UD. Și 
nu înţeleg ce legătură poate să aibă cu cazul. 


— Pot să mă duc să-l aduc, dacă ţi se pare greu s-o faci. 

— Nu! Nu, mulțumesc, nu am chef ca poliția să-mi cotrobăie 
pe masa mea de lucru. O să-l mi-l aducă cineva. Așa că poţi să 
vii aici și să te uiţi. 

— Acum, imediat? 

— Abia m-am trezit. E ora zece și zece. Să spunem 
unsprezece? 

— Bine. Ne vedem atunci. 

Cât să aibă timp să facă niște mici ajustări, gândi el perfid. 
Pasul următor. Banca. Aceeași bancă cu a soţului. A telefonat. 

— Alo, aici e S&derstedt, a spus cu voce cântată. 

— Cine? 

— Poliţia. leri, mi-aţi permis, destul de amabil, accesul la 
contul decedatului Eric Lindberger. Astăzi, am nevoie să mă uit 
la cel al soţiei sale, Justine. 

— E o diferenţă. Îmi pare rău, dar nu se poate. 

— Se poate, continuă el să cânte. Pot să merg pe calea 
oficială, dar nu am timp de asta, și, dacă se află că aţi pus bețe 
în roată celei mai importante anchete din Suedia din timpurile 
moderne, atunci șeful dumneavoastră va fi, cu siguranţă, fericit. 

Un moment a domnit liniștea. 

— Trimit prin fax, a spus funcţionarul de bancă. 

— Ca și ieri, cântă Sderstedt. Mulţumesc mulţumesc. 

A lăsat receptorul în furcă și a început să ciocănească ușor în 
fax. Mașina a început să scuipe afară coli de hârtie ornamentate 
cu cifre. Între timp, a telefonat la asociaţia proprietarilor din bloc 
și a aflat cum stau lucrurile cu dreptul de proprietate asupra 
apartamentului, a telefonat la registrul de ambarcaţiuni, la UD, 
la cadastru. Şi a telefonat echipei de pază programate pentru 
Justine Lindberger. 

— Veniţi cu mine la ora unsprezece la Lindberger, a spus el. 
Din acel moment, nu mai trebuie s-o scăpaţi din ochi. 

A făcut apoi câţiva pași mici de dans până la ușă și a ieșit 
afară, pe coridor. 

La ora unsprezece fix, se afla în faţa interfonului de pe strada 
Riddargatan. Un minut mai târziu, stătea așezat pe canapea, la 
Justine Lindberger. 

— Frumos apartament, comentă el. 

— Aici e fi/lofaxul meu, spuse aceasta și i-l întinse. A frunzărit 
prin el părând destul de neinteresat, însă inima îi bătea 


puternic. În agenda necenzurată, pe care o copiase la UD, se 
aflaseră șapte persoane necunoscute. G, în fiecare a doua luni la 
ora zece, PR, duminicile la ora patru, S, care revenea serile la 
diverse ore, Bro, care revenea în fiecare marţi la diverse ore, 
PPP, pe 6 septembrie la ora 13:30, JI, pe 14 august toată ziua și 
ÎC, pe 28 septembrie la ora 19:30. Le avea pe toate în minte și 
se străduia să arate cât mai bătut în cap în timp ce se lupta cu 
versiunea oficială a filofaxului. 

— Ce înseamnă G? întrebă el. Și PR? 

Ea arăta stânjenită. 

— G este manichiură, manichiurista mea se numește Gunilla. 
PR înseamnă părinţi, în fiecare duminică, la ora patru, e o masă 
de familie. Am multe rude, a adăugat. 

— PPP și JI? Cum poţi să te descurd cu toate prescurtările 
astea? 

— PPP este un prânz de cucoane pe data de șase, cu Paula, 
Petronella și Priscilla, pentru a fi mai exactă. JI este o zi de 
învățământ la Ministerul de Externe, jurnalistică internaţională. 
Acum, eu zic că ar trebui să încetezi. 

— ÎC? se încăpăţână el. 

— Întâlnire cu clasa. Mă voi întâlni cu vechea mea clasa de la 
liceu. 

— S și Bro? întrebă el cu exact același ton. 

Ea arăta ca și cum ar fi lovită de trăsnet. 

— Nu există nimic în felul ăsta, ripostă și încercă să rămână 
liniștită. 

EI îi dădu înapoi, elegant, fi/ofaxul. 

— S, ore sporadice seara, Bro, în fiecare marţi la ore diverse, 
recită cu un zâmbet cavaleresc. 

— Acum, aiurezi. 

— A fost scris cu pixul, așa încât a trebuit să cumperi un 
filofax nou ca să înlocuiești paginile cu S și Bro. Ce înseamnă S 
și ce înseamnă Bro? 

— N-aveai nici un drept să umbli prin lucrurile mele, se 
revoltă ea, aproape gata să plângă. Mi-am pierdut bărbatul. 

— Îmi pare rău, dar de fapt am toate drepturile. E vorba 
despre o crimă de dimensiuni uriașe. Acum, spune-mi. 

Ea închise ochii. Și refuză să vorbească. 

— Apartamentul acesta este al tău, continuă el liniștit. A fost 
cumpărat acum doi ani și ai plătit nouă virgulă două milioane, 


bani cash. Mai deţii, de asemenea, un apartament în Paris de 
vreo două milioane, o casă de vară în Dalarö în valoare de două 
virgulă șase milioane, două automobile de șapte sute de mii și ai 
o avere totală în cont de optsprezece virgulă trei milioane. Ai 
douăzeci și opt de ani și câștigi treizeci de mii pe lună la UD. La 
asta se mai adaugă, firește, indemnizaţiile serioase de 
deplasare când te afli în străinătate. Vii dintr-o familie bine 
situată, însă nimeni de-acolo nu atinge sumele tale. Poţi să 
explici asta? Cum i-ai explicat lui Eric? 

Ea a privit în sus. Ochii îi erau roșii, însă nu plângea, nu încă. 

— Eric a acceptat fără să pună întrebări. Familia mea e 
bogată, am spus, iar el a fost mulţumit cu asta. Ar trebui să te 
mulțumești și tu. El era mulţumit cu tot ce îi dăruia puţină 
bucurie aici, în viaţă. Bani bine plasați. Bani înmulţiţi. Dacă ai o 
anumită avere, aceasta lucrează pentru tine. În ţara asta, banii 
sunt cei care câștigă bani acum, asta e o explicaţie pe care o 
poţi accepta până și tu. 

— Eu nu o accept, spuse Soderstedt fără să-și schimbe tonul. 

— Mai bine ai face-o! ţipă ea. 

— Ce înseamnă S și Bro? se încăpăţână el. 

— Bro înseamnă Bro! ţipă ea din nou. În fiecare marti, 
întâlneam un bărbat pe nume Herman în Bro. Ne regulam. OK? 

— Şi asta îi dăruia de asemenea puţină bucurie lui Eric? 

— Incetează! urlă ea. Crezi că n-am avut suficiente mustrări 
de conștiință încât să-mi ajungă? Ştia ce fac, a acceptat. 

— Şi S? 

Se holba sălbatic la el. Corpul i se contractă. Fusese oare prea 
dur? 

— Atunci, fac jogging, spuse ea calm și expiră puternic aerul 
afară din ea. E ora mea de jogging. Lucrez atât de mult încât 
trebuie să-mi planific orele de jogging. 

— S ca în jogging? 

— S ca în stretching. la mai mult timp să te stretcha decât să 
faci jogging. 

A privit-o amuzat. 

— Își planifici stretching-ul? Şi vrei să te cred? 

— Da. 

— Şi banii? 

— Speculaţii de bursă încununate de succes. Se pot câștiga 
din nou bani în Suedia, slavă Domnului. 


— Și nu au nimic de-a face cu afaceri dubioase arabe? 

— Nu. 

— Minunat. În urmă cu un sfert de oră, ai fost pusă sub pază 
de către secţia de supraveghere a Poliţiei judiciare Naţionale. 
Suntem de părere că viaţa îţi este în primejdie. 

Se holba plină de ură la perfidul suedezo-finlandez. 

— Protecţie sau supraveghere? întrebă păstrându-și calmul. 

— Alege ce-ţi convine, spuse Arto Soderstedt și-și luă rămas 
bun. 

Ar fi putut să meargă puțin mai bine, însă era, oricum, 
mulţumit. 

x kx * 

Jorge Chavez lăsase la o parte o sută de mașini și se 
concentra acum asupra uneia singure. Acționa oarecum la 
noroc. Firma inexistentă se numea Cofetăria Spicul de Ovăz, 
ceea ce suna destul de nevinovat și, exact pentru asta, părea un 
câmp de luptă perfect. Ar fi trebuit să-și aibă sediul pe strada 
Fredsgatan, în cartierul Sundbyberg, însă acolo nu se afla nici un 
spic afurisit de ovăz, ci doar un magazin Konsum cu totul 
obișnuit și trist își croia drum cu febrilitatea lui obișnuită prin 
registrele Registrului comerţului și a reușit, în cele din urmă, să 
facă rost de unul dintre fondatorii firmei, un anume Sten-Erik 
Bylund care, în 1955, când apăruse societatea comercială, își 
avea domiciliul pe strada Råsundavägen, în Solna. Registrele 
Direcției Generale a Asigurărilor Sociale arătau că firma dăduse 
faliment, iar Chavez se văzu nevoit să consulte registre scrise 
de mână și să răsfoiască prin hârtiile de la faliment. In cele din 
urmă, ajunse la locul corect și află că „Spicul de Ovăz” dăduse 
faliment în 1986. Volvo-ul cu numărul de înregistrare care 
începea cu B fusese înregistrat în 1989, trei ani după ce firma 
sucombase. Prin urmare, încă din ziua aceea, firma inexistentă 
era cea care, în practică, figura ca proprietară a mașinii. 
Impozitele și asigurările erau plătite, însă banii nu proveneau de 
la Cofetăria Spicul de Ovăz. 

A găsit un Sten-Erik Bylund, domiciliat în Rissne. Fără să se 
mai gândească, a pornit înverșunat spre adresa acestuia, pentru 
a răspunde răului cu și mai rău, o tactică - așa cum s-a dovedit 
ulterior - total inadecvată, deoarece adresa aparţinea unei 
instituţii pentru îngrijirea pacienţilor cu boli cronice, iar Bylund, 
în vârstă de nouăzeci și trei de ani, era grav senil. N-a renunţat, 


ci s-a așezat vizavi de bătrânul care-și mânca gustarea dintre 
mese și a privit cum acesta își vâra banana la subţioară și-și 
turna compotul de afine pe chelie. Poate că, totuși, nu era chiar 
un câmp de luptă cu adevărat de tip CIA, după toate cele. 

— De ce aţi înregistrat un Volvo combi în numele Cofetăriei 
Spicul de Ovăz cu toate că firma dăduse faliment cu trei ani 
înainte de asta? Cine plătește cheltuielile? Unde e mașina? 

Sten-Erik Bylund s-a aplecat spre el, ca pentru a-i dezvălui un 
secret de stat. 

— Sora mea Sten” are un picior de lemn, îi comunică el. Și 
tatăl meu era o doamnă în vârstă, severă, căreia îi plăcea să 
tragă câte un futai sau două așa, în viteză. 

— În viteză? întrebă fascinat Chavez. Puteau oare vorbele 
acelea să fie un cod? 

— Chiar așa, Fiu al Omului. Alerga ca o căţea printre 
maidanezi. Sânii fratelui meu Lina sunt faini. 

Chiar dacă suferea, încă, de o vagă incapacitate de a aprecia 
lucrurile, Chavez începuse să aibă oarecare dubii, nu mai puţine 
atunci când Bylund se ridică pe neașteptate în picioare și își 
arătă membrul dezgolit unei doamne în vârstă care căscă doar, 
cu zgomot. 

— Cu totul altceva era cu Alfons al meu, îi spuse ea vecinei de 
masă. El era bine dăruit, pot să te asigur de asta. Un adevărat 
mușchi de vită care atârna acolo și se bălăbănea. Din păcate, 
doar spânzura acolo și se hurduca. 

— Da, drăguţo, a replicat vecina de masă. Odată, când eu și 
Oliver al meu stăteam în pat și ne giugiuleam în întuneric, iar el 
l-a întins către mine, s-a întâmplat să-i spun: nu mulţumesc, 
dragul meu, acum nu prea am chef să fumez. Cu toate că putea 
s-o ţină așa, ore-ntregi, până când deveneai cu adevărat 
supusă, înţelegi tu, micuța mea. Chiar dacă o aveai mai mare tu 
însăți, dacă pricepi ce vreau să spun. 

Chavez a rămas cu gura căscată și s-a simţit umilit. Când a 
plecat de acolo, a auzit cucoanele șușotind: 

— N-a fost cumva doctorul ăla nou, draga mea? Cu siguranţă 
că e din Liban. Cu cât e mai mic corpul, cu atât mai mare e 
mădularul, obișnuiesc ei să spună acolo, la tropice. 

— Eu cred c-a fost Oliver. Mă vizitează uneori. Pentru un 
răposat, și-a păstrat excelent elasticitatea feselor, micuţo. 


32 Nume masculin 


x k x 


Paul Hjelm dârdâia. Dintre toate obstacolele pe care le 
depășise în ultimele douăzeci și patru de ore, vremea era, de 
departe, cel mai crud. Stătea sub umbrela cu logo-urile poliției și 
privea de la distanţă mică șirul lung de depozite ale Linkcoop- 
ului care se conturau prin ploaia care i se părea un perpetuum 
mobile vărgat. Abia acum pricepea ce voia să spună Nyberg 
atunci când vorbise despre zgârie nori prăbusșiţi. Un zgărie-nor 
precum cele din downtown, în Täby, și un altul, de mahala, în 
Frihamnen. Ambii se prăbușiseră la pământ. 

A trecut pe lângă ghereta paznicului cu legitimaţia ridicată și 
s-a deplasat la dreapta, de-a lungul clădirii dotată cu rampă de 
descărcare. ladul se arăta sub multe forme. | se dezvăluise într- 
o casă din Harlem, în care se fabricau droguri, în apartamentul 
dezolant al lui Lamar Jennings, în camera de tortură din 
Kentucky; atât de diferite și, totuși, atât de asemănătoare. Şi 
acum asta, clădirea cenușie și tristă a depozitului din portul 
Frihamnen a cărei unică îmbunătăţire, de mulţi ani încoace, era 
logoul firmei care lucea și strălucea în spectaculare spectre 
spectrale. Aici, Eric Lindberger, Benny Lundberg, Lamar 
Jennings, fiecare avusese parte de iadul lui personal. 

A privit în spatele benzii alb-albastre care bara ușa cea mai 
depărtată, la dreapta șirului lung de depozite. Singurul lucru pe 
care-l vedea în spatele perdelei de ploaie erau tehnicienii 
criminaliști care se mișcau încolo și încoace cu diverse ustensile 
în mână. A făcut un pas mai aproape și s-a oprit pe scara unui 
depozit care, în cel mai uluitor mod cu putinţă, amintea de 
camera secretă de tortură a lui Wayne Jennings din Kentucky. 
Scaunul de fontă, sudat de dușumea, părea identic, la fel și 
pereţii de ciment și becul de neon dezgolit. 

— Cum merge, le-a strigat el tehnicienilor. 

— Excelent, strigă înapoi unul dintre ei. Mult material organic 
aici. In cea mai mare parte al victimei, presupun, dar deoarece 
n-a apucat să curețe după el s-ar putea să avem noroc. 

Luminat, spaţiul arăta relativ inofensiv, ca și cum ar fi fost 
dezarmat. Prin urmare, aici avusese loc confruntarea propriu- 
zisă. Aici, înăuntru, pătrunsese Lamar Jennings cu ajutorul unei 
chei făcute după un mulaj de argilă, se ascunsese în spatele 
cartoanelor din colţ și-și așteptase tatăl; părea cel mai verosimil. 
Wayne Jennings sosise cu Eric Lindberger, fie leșinat, deja, fie 


conversând, îl plasase pe scaun, scosese cleștii și începuse. 
Confruntarea cu diabolicul său tată, despre care crezuse, timp 
de cincisprezece ani, că e mort, și cu acţiunea, care reprezenta, 
în sine, cea mai înspăimântătoare imagine interioară pe care o 
purta cu el, a fost prea mult pentru Lamar. N-a fost în stare să 
rămână rece și s-a dat de gol. Wayne l-a auzit, a scos pistolul și 
l-a executat pe loc. 

Prin urmare, abia dacă puteai vorbi despre o confruntare. Mai 
curând o eliminare rapidă, fără prea multă bătaie de cap, ca 
atunci când cineva omoară un ţânţar fără să se oprească din 
cositul ierbii. Un sfârșit conform stilului. 

Hjelm se duse la intrarea principală, sub marele și grotescul 
logo al Linkcoop-ului și vorbi cu recepţionista, o damă tăbăcită, 
de vreo patruzeci și cinci de ani și îmbrăcată în salopetă 
albastră, deoarece era și administratorul de drept al depozitului. 

— Ce fel de depozit e acolo, cel mai departe? a întrebat 
Hjelm. 

— Este un spaţiu rezervat, spuse ea fără să privească în sus. 
După toate aparențele, spusese vorbele astea de mai multe ori 
în ziua aceea. Asta înseamnă că stă gol. Dacă primim o livrare 
mai mare decât ne-am așteptat, atunci avem niște loc în plus. 
Sunt mai multe de felul ăsta. 

— E cineva care obișnuiește să-l folosească? 

— Depozitele nu sunt folosite, răspunse ea retezându-i-o. Se 
păstrează lucruri în ele. 

A vorbit destul de vag cu muncitorii. Nimeni nu știa nimic, 
nimeni nu pricepea nimic. Spargere, da, cu asta au mai avut de- 
a face, dar crimă, asta era ceva cu desăvârșire nebunesc. 

A obosit și a plecat acasă. 

Acasă la sediul poliţiei. 

XXX 

Kerstin Holm nu se simţea chiar calificată pentru convorbirea 
dificilă și pretențioasă cu părinţii lui Benny Lundberg. Era 
ameţită din cauza schimbării fusului orar și avea, pe deasupra, 
și o săptămână stresantă de lucru în spatele ei. Tot ce-și dorea 
era să doarmă, în schimb, stătea așezată pe un scaun, într-un 
mic apartament din Bagarmossen, acasă la o pereche 
îndurerată și în stare de șoc, care o învinuia pe ea personal 
pentru nenorocirea lor. 

— Poliţia se duce naibii, spunea tatăl, încăpăţânându-se să-și 


păstreze fața imobilă, cu toate că fiecare cuvânt îi dezvăluia 
durerea adâncă. Dacă ar fi în stare să combată infracțiunile, în 
loc să se dedice discriminării pozitive și altor rahaturi 
asemănătoare, atunci fiul nostru n-ar zace acolo, ca un pachet 
nenorocit de carne în care nu mai ai altceva de făcut decât să 
tragi un glonte, din milă. Fiecare al doilea poliţai afurisit e o 
femeie. Eu sunt doar un paznic de școală bătrân și gras, însă aș 
putea cu ușurință să arunc de pe mine zece gagici poliţai și s-o 
șterg, crede-mă. 

— Te cred, spuse gagica polițai și încercă să treacă mai 
departe. 

— Lăsaţi bărbaţii să-și facă treaba lor și femeile pe-a lor, fir-ar 
al naibii. 

— Un bărbat ţi-a maltratat fiul, nu o femeie. 

— Mulţumesc al dracului de mult pentru asta! ţipă tatăl 
confuz. Casa unui bărbat este cetatea lui. Totul se duce naibii! 

— Incetează acum, a fost obligată în cele din urmă să urle. 
Stai jos! 

Bărbatul masiv se holbă la ea, amuţi în mijlocul tiradei și se 
așeză ca un puști scandalagiu care fusese certat. Kerstin a 
continuat: 

— Regret realmente din tot sufletul durerea voastră, însă de 
ceea ce are el nevoie ca să-și poată reveni este de ajutorul 
vostru și nu Împuşcături caritabile. 

— Lasse n-ar face niciodată așa ceva, suspină mama cea 
pipernicită. Zice doar așa... 

— Știu, o întrerupse Kerstin. Nicio problemă, încercaţi să vă 
calmaţi și să răspundeţi la întrebări. După cum știm, Benny 
locuia cu voi în casă. A avut concediu în august. Știţi cumva de 
ce și-a luat concediu din nou, aproape imediat? 

Tatăl stătea complet ţeapăân. Mama tremura, dar răspunse: 

— A fost în Creta cu câţiva prieteni din armată, în august. Nu- 
și planificase nici un alt concediu. lar acum, vorbește atât de 
puţin cu noi. 

— Nu v-a spus nimic, de ce era acasă? 

— Că primise niște zile de concediu în plus. Asta a fost tot ce 
ne-a spus. Un bonus. 

— Bonus pentru ce? 

— Nu ne-a spus. 

— Cum vi s-a părut în zilele acelea? 


— Vesel. Mult mai vesel decât de obicei. Plin de speranţă, 
parcă. Ca și cum ar fi câștigat la loto, sau așa ceva. 

— V-a spus despre ce era vorba? 

— Nu. Nimic. Nici noi nu l-am întrebat. Eu am fost cam 
neliniștită că pune la cale vreo șmecherie, mai ales acum când, 
în fine, primise o slujbă ca lumea. 

— A mai făcut șmecherii și înainte? 

— Nu. 

— Eu sunt aici pentru a-l prinde pe - era pe cale să spună 
asasinul - călăul său, nu pentru a-l băga pe el la închisoare. E 
mai bine să-mi spui. 

— A făcut parte din căpăţțânile rase“. Demult. Pe urmă, a 
făcut armata la paza de coastă și a devenit un alt om. A încercat 
să se facă militar și a făcut cerere la Academia de poliţie, însă 
avea note prea proaste. Așa că a primit slujba aceea de paznic. 
A fost minunat. 

— E înregistrat ca infractor? întrebă și își blestemă indolenţa; 
evident că n-ar fi trebuit să stea acolo și să întrebe așa ceva, ar 
fi trebuit să știe dinainte. N-ar fi putut cineva care era ceva mai 
la curent cu situaţia să se ocupe de asta? După cum se știe, 
Gunnar Nyberg nu-și dorea nimic altceva decât să iasă afară, să 
facă muncă de teren. De fapt ea abia se întorsese din SUA. 
Pungaș bătrân, i se adresă în gând lui Hultin. 

— Câteva sentinţe pentru molestare, când era adolescent, 
spuse mama jenată. Cu toate că, doar împotriva căpăţânilor 
negre:*, adăugă ea rapid. 

Dumnezeule din ceruri, gândi Kerstin Holm. Spuse: 

— Nimic de atunci? 

— Nu. 

— OK. Ce-mi puteţi spune despre ziua de ieri? 

— Părea cam încordat. A stat închis în cameră și a vorbit 
destul de mult la telefon. 

— Nu s-a întâmplat să auzi ce spunea? 

— Tu crezi că-l ascult, pe ascuns, pe propriul meu fiu? 

Da, gândi Kerstin. 

— Nu, spuse ea, evident că nu. Dar, se poate să fi auzit ceva 
din întâmplare. 


33 Căpăţâni rase - organizaţie nazistă 


34 Denumire peiorativă a imigranţilor cu păr negru din Suedia. 


— Nu, nu s-a întâmplat așa ceva. 

Nu și ea acum, gândi Kerstin și oftă. Dorea să creadă că 
reușise să-și reţină oftatul. 

— Scuză-mă atunci, spuse învinsă. Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— A ieșit la ora cinci. N-a spus unde se duce, dar părea și 
nervos și foarte bucuros în același timp. Ca și cum s-ar fi dus să- 
și revendice câștigul de la loto, sau așa ceva. 

— Şi n-a spus nimic care să vă dea vreo idee cu privire la 
unde se ducea sau la ce avea de gând să facă? 

— A spus un lucru: Acum puteţi să vă mutaţi în curând de aici, 
mamă. 

— Te-ai atins de ceva din camera lui? 

— Am stat la spital toată noaptea. Nu, nu m-am atins de 
nimic. 

— Pot să mă uit înăuntru? 

A fost condusă la ceea ce părea să fie camera unui 
adolescent. Hârtii vechi și coșcovite de la pachetele de gumă de 
mestecat acopereau ușa. 

Inăuntru era oarecum diferit. l-a mulţumit mamei și i-a închis 
ușa în nas. Un drapel enorm, suedez, acoperea doi dintre pereţii 
camerei, îndoit la mijloc, în spatele patului. A ridicat puţin 
materialul și s-a uitat. Câteva banderole stăteau ascunse în 
spatele steagului. Nu le-a privit cu atenţie, însă a recunoscut 
dungile negre - albe - aurii - roșii. După toate probabilitățile, 
erau stindarde naziste în miniatură. A răscolit printre CD-uri. 
Heavy metal, în cea mai mare parte, însă de asemenea și 
câteva CD-uri cu muzică a organizaţiilor naziste. Benny 
Lundberg nu o rupsese total cu trecutul, asta era clar. 

S-a dus la telefonul de pe noptieră și s-a uitat după o posibilă 
agendă. A găsit-o, însă n-avea nici o însemnare, doar pe prima 
pagină se întrezăreau niște adâncituri lăsate de scris. Ceva din 
care să muște tehnicienii criminaliști, gândi ea, și avu senzaţia 
că cita pe cineva. A ridicat receptorul și a apăsat pe butonul de 
repetare a ultimului apel. Domnișoara Ora Exactă a început să 
turuie cifre în urechea ei. A făcut o grimasă decepţionată. 
Singurul lucru care reieșea din asta era că Lundberg avea ooră 
de respectat, și nu dorea pentru nimic în lume s-o rateze. 

A făcut un număr. 

— Serviciul telefonic? Aici e Kerstin Holm, de la Judiciar. Vezi 
numărul meu pe ecran? Bine. Ai putea să faci un control rapid al 


convorbirilor date și primite din ultimele douăzeci și patru de ore 
de la numărul acesta de telefon (și dădu numărul lui Benny 
Lundberg) și să-l trimiţi prin mail comisarului Jan-Olov Hultin, 
Krim-ul naţional? Cea mai înaltă prioritate. Mulţumesc. 

A căutat rapid pe biroul încărcat peste măsură. Reviste de 
benzi desenate, reviste pornografice la vedere - ce-o să spună 
mama? Pixuri de reclamă, ziare militare, vechituri. In sertarul cel 
mai de sus, două lucruri interesante: primul, o pungă mică cu 
pilule, fără nici un dubiu steroizi anabolizanţi; cel de-al doilea, 
un borcan micuţ cu chei, cel mai probabil, chei de rezervă: de la 
casă, de la mașină, de la bicicletă, de blocat roţile, de la valize și 
o cheie care i se părea vag cunoscută. Parcă semăna cu cheile 
de la cutiile de valori de la bănci. Ce putea să păstreze Benny 
Lundberg în bancă? Arma? Era convinsă că mai degrabă ar fi 
găsit un întreg arsenal sub scândurile dușumelei, decât un pistol 
la bancă. Nu, nu se potrivea cu profilul lui. A ridicat din nou 
receptorul. 

— Serviciul de relaţii cu publicul de la Sparbanken? Bună ziua, 
Kerstin Holm, Judiciarul Naţional. Aveţi cumva un registru 
central cu proprietarii de cutii de valori? Sau trebuie să... OK, 
aștept. Bună ziua, aici poliţia, Kerstin Holm, Poliţia Judiciară. 
Aveţi un registru central al proprietarilor de cutii de valori? Sau 
trebuie să trec pe la fiecare oficiu bancar în parte? A, da, 
minunat. Este vorba de Lundberg, Benny. Cum se aude. Nu, OK. 
Mulţumesc pentru ajutor. 

A mai telefonat la câteva bănci. În cele din urmă, a reușit să 
prindă ceva în plasă. Banca Handelsbanken, strada Gotgatan, 
lângă Slussen. Mulţumesc de informaţie. A luat cu ea agenda 
telefonică și cheia de la seiful bancar - era suficient. Mama lui 
Benny stătea - nu că nu s-ar fi așteptat la asta - exact în fața 
ușii, atunci când Kerstin a deschis-o brusc. Freca o pată de pe 
fanta prin care era introdusă corespondenţa. 

— Ai vreo poză recentă a lui Benny? a întrebat-o repezit Holm. 

Femeia s-a învârtit prin casă un timp, până a găsit o fotografie 
cu întreaga familie. Benny stătea la mijloc, cu braţele în jurul 
umerilor părinţilor săi care, fapt incontestabil, arătau extrem de 
mici. Zâmbea larg și ușor artificial. OK, bună și asta. 

Atunci când i-a părăsit pe cei doi părinţi, lăsându-i singuri în 
suferința care-i transformase - dar ce suferinţă nu te 
transformă? — tatăl stătea în continuare ca împietrit pe 


canapea. 

A luat metroul până la Slussen. A ajuns repede. S-a luptat cu 
ploaia torențială pe povârnișul Peter Mynde și a cotit pe strada 
Götgatan, chiar la începutul ei a făcut câţiva metri în amonte, pe 
lângă bancomate, și a intrat în bancă. A trecut pe lângă coadă, 
ceea ce a avut drept efect protestele clienţilor aflați timpul 
pauzei de prânz, și și-a ridicat legitimaţia de polițist. 

— Este vorba despre o cutie de valori, i-a spus casierei. 

— Acolo, a răspuns casiera și i-a arătat un bărbat cu cravată, 
care-și curăța unghiile în mijlocul orelor de maximă aglomerațţie. 
Insul s-a ridicat automat în picioare când a văzut legitimaţia de 
poliţist. 

— Cutie de valori. Benny Lundberg, a spus ea scurt. 

— Din nou, a comentat bărbatul. 

A tresărit. 

— Cum adică, din nou? 

— A mai fost și tatăl lui. l-am permis accesul. Avea 
împuternicire semnata, în toată regula și, de asemenea, 
legitimațţia fiului. 

— Drace, spuse ea. Cum arăta? Așa? 

A ridicat fotografia cu familia Lundberg în faţa ochilor 
funcţionarului. Acesta a luat-o și a înapoiat-o imediat. 

— Clar, nu, zise el. Ăsta de-aici e, fără-ndoială, un munci... un 
cu totul alt tip. 

— E tatăl lui Benny Lundberg, spuse ea. Bărbatului i s-a lungit 
faţa. A continuat. Cum arăta? 

— Un bărbat distins, mai în vârstă, cu barbă. 

— Păi vezi, a comentat ea. Cu barbă și așa mai departe. Mă 
urmezi la poliţie și ne ajuţi să facem un portret. 

— Dar, sunt în timpul programului... 

— Nu, din acest moment. Mai întâi vreau să arunc o privire în 
cutia de valori, care, însă, e cel mai probabil goală. Numărul? 

— 254, spuse bărbatul și îi arătă drumul. 

Seiful lui Benny Lundberg era, foarte adevărat, gol. Nimic. 

L-a luat pe funcţionarul de bancă cu ea și s-au așezat într-un 
taxi. Venise timpul pentru noi portrete robot. Roboții începuseră 
s-o cam obosească. 

x kx * 

Pe Viggo Norlander îl durea capul. Pe Gunnar Nyberg îl durea 

capul. Norlander își strânsese catrafusele, se mutase la Nyberg 


și îi ocupase rapid locul lui Kerstin Holm. Acolo stăteau ei acum 
și încercau să evite să-și pună la bătaie capetele înțelepte. 

O listă printată groasă zăcea între ei. Imigranții anului 1983, 
adunaţi la un loc, ca într-un extrem de comprimat și cu 
desăvârșire egal ghetou. Chavez, care, firește, fusese cel care o 
produsese, avusese grijă ca imigranții americani să aibă o 
steluță în faţa numelui din coloană. În rest, lista era în ordine 
cronologică. 

Erau mii de nume, însă nu mai mult de vreo sută de 
americani. Oricum, lua timp. Era multă informaţie care trebuia 
triată, trebuia corelat sexul, trebuia corelată vârsta, trebuiau 
corelate multe altele. 

Lui Norlander îi era greață. Părăsise spitalul cu mult prea 
devreme. Rândurile microscopice îi dansau în faţa ochilor. 
Blestematul acela de mormoloc perseverent de Chavez alesese, 
cu siguranţă, un caracter de literă perfect adecvat pentru a 
menţine durerea de cap și a stimula senzaţia de vomă. A ieșit în 
goană afară și a vomitat. Nyberg îl auzea prin ușile rămase 
deschise. Ca o cascadă măreaţă, ale cărei valuri de zgomote 
răsunau prin toată clădirea poliției. 

— A dat rezultat, spuse Norlander când s-a întors înapoi. 

— Du-te acasă și culcă-te, l-a sfătuit Nyberg și și-a pipăit 
bandajul de la nas. 

— Dacă faci și tu la fel. 

— OK, atunci mergem înainte. Nici o altă întrerupere. 
Norlander i-a aruncat o privire asasină și a continuat în cele din 
urmă, s-a cristalizat o listă cu douăzeci și opt de persoane, 
bărbaţi americani care se născuseră în jur de 1950. Șaisprezece 
dintre ei se aflaseră în împrejurimile Stockholmului, în 1983. Era 
necesară acum o corelare a celor douăzeci și opt de nume cu 
evidenţa populaţiei, pentru a afla care dintre ei continuau să se 
afle în momentul de față în Suedia și în împrejurimile 
Stockholmului. Au rămas paisprezece. 

— Sunt și diplomaţi pe lista asta? a întrebat Nyberg. 

— Nu știu. Nu cred. Da' ăștia de-aici nu sunt imigranţi. 

— Nu crezi că s-ar putea ca el să fi nimerit la ambasada 
americană? 

— Asasinul din Kentucky la ambasada americană? Ar fi cam 
prea obraznic, totuși, nu crezi? 

— Da. A fost doar un gând. 


— Uită-l. 

— Cercetători, în vizită, atunci? Lista asta nu e completă. 

— Trebuie să ies, spuse Norlander care, la fel ca un cameleon, 
începuse din nou să ia culoarea bandajului. Mă ocup de partea 
de sus a listei, până la - ce scrie acolo? — Harold Mallory din 
Vasastan. De la A până la Ma. Tu iei restul. 

Norlander a dispărut înainte ca Nyberg să apuce să-l 
sfătuiască să nu ia mașina. N-ar fi vrut să-l aducă din 
Dalshamnar ca pe un, citat „excepţional de afectat de 
narcotice”. 

Nyberg a rămas așezat. Privea fix măzgăleala lui Norlander, o 
listă copiată cu șapte imigranţi americani, anul 1983, de care 
trebuia să se ocupe acum. Morcher, Orton-Brown, Rochinsky, 
Stevens, Trast”, Wilkinson, Williams. Putea cineva să se 
numească Mierlă? Tata Mierlă Gulerată. Insemna oare trast 
mierlă și în engleză? 

Nyberg nu se simţea cu adevărat motivat, cu toate că exact 
așa ar fi trebuit să fie. Prea părea lipsit de speranţă - doar o 
triere de rutină. lar el visa să iasă din sediu și să-i tragă un 
pumn în nas ucigașului. După ce reușise să treacă de șocul 
provocat de Benny Lundberg, nu reușea acum să digere faptul 
că Wayne Jennings îl doborâse la pământ. 

Nimeni nu-l dobora la pământ pe Gunnar Nyberg. Asta era 
regula numărul unu. 

Rămase pe loc o idee mai mult decât ar fi trebuit s-o facă. Se 
duse la oglinda de pe perete și își cercetă fața. Bandajul fusese 
redus la un deget protector din cauciuc pentru nas, un fel de 
carcasă din plastic de genul celor pe care le poartă eroicii 
jucători de fotbal după ce medicul le stăvilește șuvoiul de sânge. 
Toată povestea stătea fixată cu o bandă elastică bizară în jurul 
cefei. Vânătaia începuse să se extindă lent împrejurul degetului 
de cauciuc. Se abţinu să-și imagineze cum arăta dedesubt. Să 
fie el al naibii că trebuia întotdeauna să arate ca un câmp de 
luptă atunci când cazul se apropia de final. 

Pentru că fără îndoială cazul se apropia de final, nu-i așa? 

Se reîntoarse la masa de lucru și se lăsă să cadă pe scaun. 
Acesta a scârţâit neliniștitor. Auzise niște istorii cu fantome 
despre scaune de birou care se ţicneau și se transformau în 
instrumente groaznice de tortură având mecanisme care 


35 Trast = mierlă în suedeză 


ţâșneau o jumătate de metru în sus, până-n intestinul gros. Se 
gândi la patul său care se prăbușise și se legănă, ușurel, pe 
scaun. Scârţâitul pe care-l provoca suna o idee cam criminal. 
Răzbunarea scaunelor de birou, partea a IV-a. Succesul de la 
Hollywood, care rula cu casele de bilete închise. Fotoliile de 
cinematograf ocupate erau în delir și își azvârleau arcurile prin 
pânza ecranului. Nici un ecran de computer nu rămânea uscat. 
Perdelele își suflau nasul în ele însele. În SUA începuse revolta, 
cuprinzând birou după birou. 

Neatenţie era doar prenumele. De ce? Atacurile lui de 
neatențţie obișnuiau întotdeauna să aibă o cauză. Ceva, undeva, 
îl rodea, îl irita. Ceva făcea ca el să nu fie sută la sută mulţumit 
cu lista. 

A început să sorteze numele, să găsească un sistem potrivit 
de clasificare. Trei în centrul orașului, doi în suburbiile din nord, 
unul în cele din sud. Cu toate că, acum, toţi erau la muncă, 
probabil. Prin urmare, trebuia să le caute serviciile. Huddinge, 
doi în Kista, doi la Politehnică, Nynäshamn, Danderyd. 
Clasificare: Danderyd, Poli, Kista, Huddinge, Nynäshamn. Sau, 
Kista, Danderyd, Poli, Huddinge, Nynäshamn. Poate că era mai 
bine aşa. A 

Dădu lista de o parte și începu să se holbeze la perete. Işi 
încercă glasul cu o vocaliză. Ton nazal, oribil. Încă o rană a 
corpului care îi afectase vocea. Era ceva neplăcut în asta. 
Pedeapsă? Memento? Memento, poate. Comemorare. 

Pe neașteptate, ei se aflau din nou acolo. Gunilla. Arcada 
spartă. Ochii rotunjiţi ai Tanjei și ai lui Tommy. Trebuia să vă 
faceţi apariţia chiar acum? 

Era împăcat cu un singur lucru din trecutul său: nu-și atinsese 
niciodată copiii, nici măcar o singură dată nu ridicase mâna la 
Tommy sau la Tanja. 

Oare de asta mânca el bătaie tot timpul și i se deregla vocea? 
Ca să nu uite niciodată de ce cânta? Și, exact pentru că era o 
ocazie atât de incredibil de nepotrivită, se hotări să profite. 

Se aflau doi Tommy Nyberg, în Uddevalla. L-a sunat pe 
primul. Avea șaptezeci și patru de ani și era surd ca lemnul. L-a 
sunat pe cel de al doilea. A răspuns o femeie. Un prunc plângea 
în fundal. Un nepot? gândi el. 

— Îl caut pe Tommy Nyberg, spuse cu voce surprinzător de 
stabilă. 


— Nu este acasă, răspunse femeia. Avea o voce plăcută. 
Mezzosoprană, aprecie el. 

— Aș vrea doar să te întreb câţi ani are Tommy... 

— Douăzeci și șase, răspunse ea. Dar tu cine ești? 

— Tatăl lui, spuse direct. 

— Tatăl lui a murit. Termină. 

— Eşti sigură? 

— Absolut mort. Eu l-am găsit. Încetează cu prostiile, babalâc 
nenorocit. 

Femeia i-a trântit telefonul. Era limpede că n-avea de ce să 
continue să locuiască în Uddevalla. Pe deasupra, Tommy avea 
douăzeci și patru de ani, numără el rapid. Babalăc nenorocit? 
gândi și începu să râdă. Un râs aspru. Mai exista încă o șansă. 

Se afla o Tanja Nyberg-Nilsson. Măritată. Şi nimic altceva. 

A telefonat. O voce de femeie a răspuns. Suavă. Liniștitoare. 

— Tanja. 

Cine era el să îi deranjeze liniștea? Închide, închide, închide, îi 
sufla o voce. Ti-ai ars toate punţile de legătură. E prea târziu. 

— Alo, spuse și înghiţi adânc. 

— Alo, cine e? 

Da, cine era? Aruncase cuvântul „tata” femeii aceleia 
necunoscute, fără să se gândească la ce spunea. Era oare 
acesta un titlu pe care avea el dreptul să-l poarte? 

— Gunnar, spuse în lipsă de ceva mai bun. 

— Care Gunnar? întrebă femeia și tăcu. Vorbea un dialect de 
pe coasta de vest. Suna ca un fel de Goteborgheză, dar nu era 
identică. Gunnar Trolle? întrebă ea după un timp, ușor 
bănuitoare. De ce telefonezi? Totul între noi s-a terminat de 
multă vreme, doar știi asta. 

— Nu Gunnar Trolle, replică el. Gunnar Nyberg. 

S-a lăsat o tăcere totală. Inchisese oare? 

— Tata? a întrebat ea cu voce aproape imperceptibilă. 

Ochii rotunjiţi. Era în stare, oare, să continue? 

— Ești bine? a întrebat el. 

— Da, răspunse. De ce... 

A tăcut. 

— M-am gândit la voi în ultimul timp. 

— Ești bolnav? 

Da, aproape fără speranţă. 

— Nu. Nu, eu... Nu știu. Am simţit doar nevoia să știu... că nu 


v-am distrus complet. Doar atât. 

— Ai promis să nu iei niciodată legătura cu noi, așa ne-a spus 
mama. 

— Știu. Mi-am ţinut promisiunea. Acum sunteţi maturi. 

— Să zicem, comentă ea. N-am vorbit niciodată despre tine. 
Ca și cum n-ai fi existat niciodată. Bengt a devenit tatăl nostru. 
Tatăl nostru adevărat. 

— Bengt este tatăl vostru adevărat, încuviinţă el. Cine dracu 
era Bengt? A continuat. Eu sunt altceva. Aș vrea să te întâlnesc. 

— Nu-mi amintesc decât ţipete și violenţă. Nu văd ce 
importanţă ar mai putea să aibă. 

— Nici eu. Mi-ai interzice să vin să te văd? 

Rămase tăcută. 

— Nu, spuse în cele din urmă. N-aș face așa ceva. 

— Eşti căsătorită, menţionă el doar pentru a-și ascunde 
bucuria dinăuntrul lui. 

— Da, spuse ea. Fără copii, încă, adăugă. Fără nepoți. 

— N-am sunat pentru asta, o asigură el. 

— Ba da, a replicat ea. 

— Ce face Tommy? _ 

— Bine. Locuiește în Stockholm. Osthammar. El are un băiat. 
Acolo e nepotul pe care-l dorești. 

Primea micile ei împunsături cu braţele larg deschise. Cu un 
surâs, direct peste carcasa din plastic care-i acoperea nasul. 

— Şi Gunilla? a întrebat cu atenţie. 

— Locuiește încă în vilă, împreună cu tata. Se gândesc să se 
mute într-un apartament și să-și facă rost de o casă de vacanţă. 

— Bună idee. Atunci, ne vedem. Te caut eu. 

— La revedere, spuse ea. Ai grijă de tine. 

O să aibă grijă. Mai mult decât oricând. Dialectul acela moale 
de Uddevalla. Ea, care vorbise o stockholmeză atât de evidentă. 
Își amintea atât de bine de e-urile ei scurte, în loc de â-urile cele 
lungi. Selen, eter. Era, deci, posibil să devii un altul. Schimbi 
dialectul și poţi să devii altcineva. 

Atunci, îl izbi. Exact acolo și atunci, îl izbi. 

Exact acolo și atunci, Gunnar Nyberg îl descoperea pe 
Asasinul din Kentucky. 

Nu trebuia să fie american. Chiar ar fi fost cu mult mai bine să 
fi fost deghizat în altceva. Poate că nu chiar în norvegian, sau în 
kenyan, dar în altceva rezonabil. 


A început să răsfoiască sălbatic listele. Controla nume după 
nume, ignorând steluţele care marcau americanii. 

Hjelm a intrat înăuntru. S-a holbat uimit la gigantul care citea 
intensiv. O aureolă enormă de energie se ridica deasupra lui, ca 
un nor prevestitor de furtună. 

— Bună ziua și ţie, îl persiflă el. 

— 'Ţine-ţi clanţa, răspunse prietenos Nyberg. 

Hjelm se așeză și-și ținu clanţa. Nyberg citea mai departe. Au 
trecut cincisprezece, douăzeci de minute. 

Aprilie, mai, 3 mai: Steiner Wilhelm, Austria, născut 42, Hun 
Gaz, Mongolia, născut 64, Bemtsen Kaj, Danemarca, născut 56, 
Mayer Robert, Noua Zeelandă, născut 47, Harkiselassie Winston, 
Etiopia, născut 60, Stankovsdj B... 

Gunnar Nyberg s-a oprit. 

— Bang, ping, ciong, urlă el. Faimosul Asasin din Kentucky. 
Adu o fotografie a lui Wayne Jennings. Acum! 

Hjelm s-a holbat la el și a șters-o afară, dintr-odată, exagerat 
de supus. Nyberg se ridicase și se plimba de colo-colo în jurul 
camerei, nu, alerga de jur-împrejurul camerei ca un şobolan 
obez într-o roată mult prea mică. 

Hjelm se întoarse și aruncă portretul mare, de tinereţe, al lui 
Wayne Jennings pe masa de lucru. 

— Nu te-ai uitat mai înainte la asta? întrebă el. 

Nyberg privea fix fotografia. Tinerelul cu zâmbet larg și ochi 
albaștri de oţel. Își puse palmele deasupra fotografiei, lăsând să 
se vadă doar ochii. Mai întâlnise privirea aceea. l-a încărunțţit 
părul, în minte, și i-a mutat rădăcina ceva mai sus. A adăugat 
câteva riduri. 

— Îţi fac cunoștință cu Robert Mayer, spuse el, șeful securităţii 
Linkcoop, din Täby. Hjelm se uită la Jennings și, apoi, la Nyberg. 

— Eşti sigur? a întrebat. 

— Mi s-a părut ceva cunoscut în legătura el, dar nu mi-am dat 
seama ce era. Sigur a apelat la chirurgia plastică, însă ochii și 
privirea nu sunt chiar atât de ușor de schimbat. El e. 

— OK, spuse Hjelm și încercă să se calmeze. Trebuie să 
obținem confirmarea. E logic ca tu să iei legătura cu el, după 
întâmplarea cu Benny Lundberg. 

— Eu? vociferă Nyberg. Îl umplu de cucuie, dacă-l întâlnesc. 

— Dacă se duce altcineva, va începe să aibă bănuieli. Tu 
trebuie să te duci. Și trebuie să pară ca un fel de rutină. Prefă-te 


tâmpit, ar trebui să funcţioneze. la cu tine o fotografie 
căcăcioasă și total irelevantă. 

Căută frenetic o fotografie, indiferent ce. Smulse sertarul 
mesei de lucru și găsi poza de pașaport a unui bărbat în vârstă 
de șaizeci de ani, care zâmbea pașnic. 

— Asta ar trebui să fie bună, spuse el. Cine e? 

Nyberg se uită distrat la fotografie. 

— Preotul lui Kerstin. 

Hjelm se opri și începu să studieze bărbatul. Abia acum 
realiza că stătea pe locul lui Kerstin. 

— Ştii despre ce e vorba? 

— Da, răspunse Nyberg. Mi-a povestit. 

Hjelm a simţit o mică împunsătură în inimă și a fluturat 
stângaci fotografia în aer. Pe urmă, a spus: 

— OK. Cred că e suficient de bună. O ștergem bine și faci în 
așa fel încât să obţii amprentele lui Mayer pe ea. 

— Nu putem să-l aducem aici? Îi luăm amprentele și, pe urmă, 
totul e rezolvat. 

— S-ar putea să nu apucăm s-o facem. Sunt implicate forţe 
puternice. Un avocat poate să-l elibereze înainte ca măcar să 
apucăm să-i spunem că vrem să-i luăm amprentele. lar după aia 
o va șterge. Mă consult cu Hultin. 

A telefonat. Hultin a intrat imediat înăuntru ca și cum ar fi stat 
la pândă după ușă. A înţeles rapid situaţia. S-a uitat la Hjelm. 
Apoi, a încuviinţat. 

— OK, așa vom face. El ar trebui să considere că apariţia lui 
Gunnar și Viggo în Frihamnen a fost o pură întâmplare, ceea ce, 
până la urmă, a și fost. N-ar trebui să aibă nici cea mai mică 
idee despre cât de departe am ajuns noi. Dacă nu transpiră ceva 
de la FBI. Tocmai mi-a telefonat Kerstin, se află pe drum spre 
noi. Benny Lundberg păstra niște lucruri secrete într-o cutie de 
valori dintr-o bancă care au fost ridicate azi-dimineaţă, cel mai 
probabil, acum, de către acest Robert Mayer, care purta o barbă 
falsă și ridicolă. Vom încerca să obţinem un portret robot al 
individului care a fost azi la bancă. 

— Cum facem să putem lua amprentele digitale? a întrebat 
Hjelm. Sunt micro-dispozitivele alea noi. 

— Te pricepi la ele? 

— Nu. Jorge se pricepe. 

— la-l și pe el. Mergem cu toţii. În caz că încearcă s-o tulească 


în timp ce Gunnar se află acolo. 

Hjelm a intrat în goană în birou. Chavez se afla acolo. 
Continua să reflecteze asupra piciorului de lemn al surorii Sten 
și a sânilor frumoși ai fratelui Lina. Oare astea erau doar niște 
rime dintr-un cântec pentru copii? 

— la un laptop cu dispozitivul pentru identificarea 
amprentelor digitale, i-a spus Hjelm. Mergem să-l prindem pe K. 

Lăsând rimele baltă, Chavez a prins viteză. A ajuns ultimul la 
mașina de serviciu a lui Hultin și s-a aruncat pe bancheta din 
spate, alături de Hjelm, cu laptopul așezat pe genunchi. Hultin 
conducea ca un nebun spre Tâby. Gunnar Nyberg stătea alături 
de el. Se asigurase, telefonând la LinkCoop și părând exact atât 
de blazat pe cât trebuia să pară. Robert Mayer se afla acolo. Le 
stătea la dispoziție încă vreo două ore. Nyberg i-a cerut 
permisiunea să vină și să discute întâmplările din timpul nopţii. 
Trebuia să-i arate o fotografie. 

Era în regulă. 

Au cotit și au ieșit afară de pe șoseaua Norrtâljevăgen, au 
condus pe lângă centrul comercial din Täby, care se ivea neclar 
prin ceţurile ploii, și au intrat pe drumurile mici, laterale. 

— Nu-i deloc bine, se auzi pe neașteptate vocea lui Nyberg. 
Are un sistem colosal de supraveghere. Gheretă de pază la 
poartă. Sistem monitorizat. Va vedea totul. 

Hultin a intrat cu mașina pe locul unei staţii de autobuz și a 
oprit. A reflectat asupra situaţiei, a întors și a condus înapoi. Era 
nemaipomenit de frustrant. Jos, în garajul poliţiei, Nyberg a 
schimbat mașina și a sărit în vechiul său Renault roșu. A condus 
în urma lor până la Täby. 

Volvo-ul lui Hultin a cotit și a intrat într-o parcare din 
apropierea unor construcţii industriale, la câteva sute de metri 
distanță de poarta lui Linkcoop. Au rămas nemișcaţi acolo, în 
furtună. 

Când Nyberg a trecut pe lângă ghereta paznicului, totul părea 
la fel ca și la prima lui vizită. Cel puţin la suprafaţă. 

Şi apoi, cele două super-frumuseţi gemene de la recepţie. Cu 
toate că s-a încăpățânat să le spună că poate să găsească și 
singur drumul, una dintre ele a pornit-o înaintea lui prin clădirea 
stilată - era din ce în ce mai convins că e vorba de o strategie 
de piaţă bine gândită. În orice caz, interesul lui pentru fustița 
scurtă, scurtă și ce se ascundea sub ea scăzuse simţitor. Teribil 


de încordat, a pătruns în biroul cu pereţii clipind din monitoare 
al șefului securităţii Robert Mayer. 

Mayer și-a înfipt privirea albastră, de gheaţă, în el. Privirea lui 
Wayne Jennings. Nyberg și-a dat toată osteneala să nu pară 
încordat. Robert Mayer arăta total relaxat; numai privirea îi era 
puternic concentrată și părea să vadă drept prin el. Cu o seară 
înainte, Robert Mayer îl torturase pe Benny Lundberg, îl lovise 
pe Viggo Norlander, până ce își pierduse cunoștința și îi 
spărsese nasul lui Nyberg în trei locuri. Mayer însuși arăta 
proaspăt ca o floare de măceș. 

— Nu arată deloc bine, spuse acesta și se lovi ușor peste nas. 

— E un job dur, replică Nyberg și strânse mâna întinsă a lui 
Mayer. De data asta, se abţinu de la strângerea de mână de tip 
Mr Sweden. 

— M-am uitat ceva mai cu atenţie la ce anume a fost folosit 
depozitul ăla în ultimul timp, spuse Mayer, se așeză și-și înnodă 
mâinile la ceafă. A fost într-adevăr gol, doar niște cartoane vechi 
sunt depozitate acolo. In consecinţă, a fost accesibil oricui. Și, în 
mod evident, în orice scop. 

Nyberg nu reușea să nu se lase fascinat de profesionalismul 
lui Mayer. 

— E o istorie oribilă, a spus el doar. 

— Intr-adevăr, a aprobat cu compasiune Mayer. 

Nyberg era pe cale să vomite. Spuse: 

— Istoria asta aruncă o lumină ușor diferită asupra spargerii. 

Mayer a încuviinţat îngândurat. 

— Benny, da. Raportează o spargere într-un depozit, în timp 
ce Asasinul din Kentucky e în plină activitate în altul. Apoi, este 
el însuși aproape omorât în exact acest de-al doilea depozit. 
Care sunt supozițiile? 

— Nimic; pentru moment, spuse apatic Nyberg. Însă e evident 
că-ncepi să-ţi pui diverse întrebări cu privire la Benny Lundberg. 

— Pare foarte bizar, desigur, comentă Mayer. Firește că noi 
știam că avusese un trecut de căpățână rasă, însă am 
considerat că merită să i se acorde încă o șansă pentru a începe 
o viaţă nouă. Acum, majoritatea faptelor indică, fără dubii, că el 
a avut ceva de-a face cu spargerea... 

— Nu prea înţeleg exact, spuse Nyberg făcând pe prostul. 

— Nu am de gând să mă amestec în munca voastră, adăugă 
scurt Mayer. Nici nu e cazul. Doar era cât pe-aci să-l prindeţi. 


— Ar fi frumos să ne putem asuma onoarea asta, însă 
adevărul e că ne aflam acolo, jos, doar pentru un control de 
rutină în toate depozitele. 

Nyberg a scos la iveală fotografia răposatului preot al lui 
Kerstin Holm și i-a întins-o lui Mayer. Cu faţa în jos. Mayer a fost 
obligat s-o ia și s-o întoarcă. 

A studiat-o și a clătinat din cap. Nyberg a primit înapoi 
fotografia și a pus-o în portofel. 

— Imi pare rău, s-a scuzat Mayer. Ar fi trebuit să-l recunosc? 

— L-am cules dintr-o mașină care părăsea portul Frihamnen în 
viteză foarte mare. Unul dintre muncitorii de la depozit a crezut 
că-l recunoaște. Că, parcă, a lucrat la Linkcoop. 

— Nu, nu-l cunosc. 

Nyberg a încuviinţat fără vlagă și s-a ridicat. l-a întins mâna 
lui Mayer. Şi-au strâns civilizat mâinile. 

A trebuit să se controleze ca să n-o ia la goană prin coridoare. 
Le-a zâmbit gemenelor și a primit înapoi o primă dublă. Mașina 
a rulat calm prin porţi și a luat curba domol. 

A accelerat pe ultimii douăzeci de metri, scrâșnind din roţi; 
măcar asta putea să-și permită. S-a îndreptat ghemuit până la 
Volvo-ul lui Hultin și a intrat înăuntru cu apa șiroind de pe el. 

— E totul OK? s-a interesat Hultin. 

— Cred că da, a răspuns și i-a dat fotografia lui Chavez care 
stătea pe bancheta din spate. Hjelm a văzut-o fluturând pe 
lângă el. Era ceva profund macabru cu amprentele Asasinului 
din Kentucky pe faţa preotului bolnav de cancer. Cu mănuși de 
plastic pe mâini, Chavez a introdus fotografia într-un scanner 
micuţ, conectat pe una din părţile laterale ale laptopului. Totul 
era pregătit. Amprentele lui Nyberg erau deja introduse în 
computer, la fel ca și cele ale lui Wayne Jennings. După un timp 
neplăcut de lung, computerul a scos un bip. „Cunoscut” a clipit 
pe ecran. 

— Avem un „cunoscut” pe amprentele lui Gunnar Nyberg, le-a 
comunicat Chavez. 

Nimeni nu i-a răspuns. Așteptau. Timpul părea enorm. Fiecare 
secundă era un nou pas spre deznădejde. 

lar apoi, încă un bip, încă un „cunoscut”. 

— Nu Nyberg din nou? se lamentă Hjelm. 

— „Cunoscut” pe Robert Mayer, a replicat Chavez. Wayne 
Jennings și Robert Mayer sunt una și aceeași persoană. 


Un Volvo turbo de culoare argintie, dintr-o parcare industrială 
din Täby, a vibrat din cauza suspinelor de ușurare din interiorul 
lui. 

— Nu putem să dăm năvală înăuntru, spuse Hultin. Ne va zări 
cu cel puţin două minute înainte. Aș paria că-i sunt de-ajuns 
zece secunde pentru ca să dispară. 

Un timp a domnit tăcerea. Furtună pe creier, s-ar fi putut 
numi chestia asta, dacă nu s-ar fi văzut că furtuna vuia mai 
degrabă prin niște ţeste goale. 

— Trebuie să-l prind eu însumi, a spus hotărât Nyberg și a 
sărit în mașina lui. A coborât geamul portierei. Fiţi pregătiţi. Vă 
anunţ imediat ce se întâmplă ceva. 

— Fii atent, i-a spus Hultin. E unul dintre cei mai rutinaţi 
asasini profesioniști din lume. 

— Dadada. Nyberg și-a fluturat iritat mâinile și a demarat. 

Ajuns la ghereta de pază, a spus că uitase să întrebe ceva; i- 
au dat drumul înăuntru, în acel moment, Mayer-Jennings îl avea 
deja în câmpul său vizual de circa cincisprezece secunde. Poate 
că dispăruse deja. Spera din toată inima să-i fi făcut o impresie 
deplorabilă. De poliţist neglijent. Gemenele i-au zâmbit și l-au 
anunţat, iar el a reușit să repudieze mini-fusta săltăreaţă - n-o 
să moară ea din asta. Idei și planuri îi bântuiau creierul. Cum 
trebuia să acţioneze? Cel mai de plauzibil era că Mayer putea să 
pună mâna pe armă într-o zecime de secundă. Orice aluzie 
amenințătoare i-ar fi răpit pe loc viaţa lui Gunnar Nyberg. Dorea 
să-și întâlnească nepotul. Luase deja hotărârea. 

Mayer stătea și-l aștepta pe coridor, afară din birou. Arăta o 
idee bănuitor, ceea ce însemna că, după toate probabilitățile, 
clocotea de bănuieli. Nyberg s-a luminat la față când l-a văzut și 
s-a îndreptat spre el. 

— Imi pare rău, spuse gâfâind ușor și lăsându-și capul pe o 
parte. Mi-am amintit că mai era ceva. 

Mayer a ridicat o sprânceană și s-a pregătit. Mâna i s-a mișcat 
câţiva milimetri înspre reverul sacoului și, apoi, s-a retras. 

Gunnar Nyberg l-a lovit trimițându-l la podea. Un upercut 
colosal l-a aruncat de-a lungul coridorului. Capul i s-a lovit, cu un 
pârâit, de perete. A rămas întins pe jos. 

Deci, așa s-a întâmplat. 

28 , 
— Un PLAN STRALUCIT, A SPUS JAN-OLOV HULTIN sever. 


— După cum s-a văzut, a mers, a ripostat Gunnar Nyberg și a 
făcut câteva grimase. Avea trei degete de la mâna dreaptă 
fracturate. Ghipsul abia dacă apucase să se usuce. 

Nyberg îl târâse pe Mayer în biroul acestuia și îi telefonase lui 
Hultin. Se hotărâseră să încerce să ţină mas-media în afara 
problemei, pentru a nu-și îngrădi libertatea de acţiune. Puseseră 
la cale o stratagemă. Sub pretextul că trebuia să-l găsească pe 
colegul Nyberg, Hjelm intrase înăuntru la Linkcoop și o urmase 
pe una dintre gemenele dansatoare de-a lungul coridoarelor. 
Duoul, deși cam ologit, reușise să localizeze o ușă dosnică 
numai bună prin care îl scoseseră afară, cu menajamente, pe 
Mayer, cu Hjelm pe post de paznic. Nyberg a părăsit apoi 
clădirea absolut legal - doar zâmbetul către recepționistele 
gemene fusese o idee cam forţat. A condus mașina în jurul 
clădirii și l-au vârât pe Mayer în portbagaj. Apoi, până și Hjelm a 
părăsit Linkcoop-ul pe la recepţie. Gemene erau, incontestabil, 
strălucitor de frumoase. 

Un timp se temuseră că Nyberg, pur și simplu, îl omorâse pe 
Mayer, ceea ce nu ar fi fost chiar pe de-a-ntregul echitabil. Dar 
tipul era profesionist până și din acest punct de vedere. Işi 
revenise după o jumătate de oră într-o celulă în care, la drept 
vorbind, nimeni nu știa că se află. Hultin preferase să menţină 
un profil extrem de scăzut chiar și intern. Medicul poliţiei 
diagnosticase o comoţie cerebrală precum și o fisură în maxilar 
și una în arcada zigomatică. N-avea maxilarul fracturat, prin 
urmare putea să vorbească. Dar, n-o făcea. 

Pentru început, Hultin a încercat el însuși. Hjelm stătea pe un 
scaun, așezat pieziș în spatele prizonierului, în mica și sterila 
celulă aproape secretă, din subsolul sediului poliției. Lângă ușă, 
stăteau Viggo Norlander și Jorge Chavez. De-a lungul unui 
perete, Arto Soderstedt și Kerstin Holm. Toată gaşca. Nimeni nu 
voia să piardă asta. Cu excepţia lui Gunnar Nyberg. Acesta se 
abţinuse. 

— Sunt comisarul Jan-Olov Hultin, se prezentă politicos Hultin. 
Poate că mi-ai văzut numele în ziar. Eu sunt ăla de-mi cere 
lumea capul pe tipsie. 

Robert Mayer stătea încătușat, lângă o masă fixată în 
dușumea și se uita neutru la el. Un concurent, gândi Hultin. 

— Wayne Jennings, continuă el. Sau ar trebui poate să spun 
Asasinul din Kentucky? Sau poate K? 


Aceeași privire de gheaţă. Și aceeași tăcere. 

— Până în prezent, se pare că nimeni nu-ţi simte absenţa la 
Linkcoop și noi am aranjat în așa fel încât mass-media nu a 
primit încă nici o știre despre cele întâmplate. Imediat ce 
numele îți va apărea în ziare, lucrurile se vor prezenta într-o 
lumină ușor diferită, după cum pricepi și singur. Nici măcar 
patronii tăi nu știu că te afli aici. Așa că ar fi bine să începi să 
vorbești acum. 

Privirea de gheaţă a lui Wayne Jennings era într-adevăr 
neplăcută. Te ţintuia. Parc-ai fi fost fixat în centrul țintei unui 
lunetist. 

— Hai, începe. Cu ce te ocupi? Pentru cine lucrezi? 

— Am dreptul la o convorbire telefonică, spuse Jennings. 

— In Suedia, avem o mulţime de legi controversate contra 
terorismului care mie personal nu-mi plac, dar sunt utile exact în 
astfel de situaţii. Prin urmare, nu ai dreptul la o convorbire 
telefonică. 

Jennings n-a mai adăugat nimic. 

— Benny Lundberg, a continuat Hultin. Ce avea în cutia de 
valori? 

Cum răspunsul întârzia, a ridicat în sus o schiță a unui 
Jennings cu barbă. 

— De ce barbă? 

Nimic, nici o mișcare. 

— Pot să propun un scenariu? a întrebat din colţul său Hjelm. 
Numele meu este Paul Hjelm, printre altele. Avem o cunoștință 
comună, Ray Larner. 

Capul i s-a răsucit câţiva milimetri într-o parte și Paul Hjelm a 
întâlnit pentru prima oară privirea lui Wayne Jennings. A înţeles 
pe loc cum trebuie să se fi simţit soldatul din jungla vietnameză. 
Şi cum trebuie să se fi simţit Eric Lindberger. Şi Benny 
Lundberg. Şi încă vreo douăzeci de alţi oameni care muriseră cu 
această privire drept ultimul contact cu umanitatea. 

— Noaptea de doisprezece septembrie a fost o noapte dificilă 
pentru tine, a început Hjelm. S-au petrecut mai multe lucruri 
neprevăzute. || aveai cu tine pe funcţionarul UD Eric Lindberger 
jos, în lăcașul morţii din Frihamnen. Apropo, e foarte 
asemănător cu cel de sub ferma ta din Kentucky. Ai adus cu tine 
și un arhitect personal? 

E posibil ca ochii lui Jennings să se fi îngustat puţin. E posibil 


să fi căpătat o nouă ascuţime. 

— Ne vom reîntoarce la Eric Lindberger, deoarece asta e chiar 
problema principală a cazului. In orice caz, reușești să-l faci să-și 
piardă cunoștința și-l legi strâns pe scaun. Poate că apuci să-ţi 
începi terapia și introduci cleștii cu precizie chirurgicală în gâtul 
lui Lindberger. Atunci, pe neașteptate, cartoanele se dărâmă. Un 
tânăr stă pe vine, ascuns în spatele lor. li vii de hac imediat. 
Bang, bang, bang, bang, patru gloanţe în inimă. Dar cine naiba 
e el? E poliţia pe urmele tale? Deja? Cum e posibil așa ceva? Nu 
are nici o legitimaţie, absolut nimic. Îi controlezi geanta. Găsești 
un clește pentru corzile vocale și unul pentru nervi. Poate chiar 
îți și recunoști vechile ustensile. Ce-i asta? Ai înţeles încă de- 
atunci cine era, sau ai crezut că e vreun concurent? Un 
admirator? Un copycat? Ne vom întoarce la asta. Termini să-l 
torturezi pe Lindberger, ești obligat să pleci de acolo cu două 
cadavre în loc de unul și, pe deasupra, mai dai și nas în nas cu 
un microbuz încărcat cu juriști beţi, așa încât ești obligat să-l lași 
pe necunoscut în stradă. Ești convins, de asemenea, că cei din 
microbuz au telefonat la poliţie și au raportat numărul mașinii și, 
prin urmare, acum ești și în criză de timp. Conduci mașina până 
la Lidingo și-l deversezi pe Lindberger în brădiș. În același timp, 
știi că poliția o să-și facă apariţia și că vor cerceta depozitele şi- 
ţi vor găsi camera de tortură. Prin urmare, e necesar ca atenţia 
poliției să fie dirijată spre altceva. Ai o variantă. Benny 
Lundberg. In calitate de șef al securităţii telefonezi la ghereta 
paznicului și îi ordoni să simuleze rapid o spargere într-o cu totul 
altă clădire. li promiţi bani și concediu. Așa cum bănuiai, poliția 
se duce la depozitul în care a fost dată spargerea falsă raportată 
de Benny și se mulțumește cu asta. Cadavrul din drum poate fi 
legat de spargere. Ar trebui să fie liniște și pace. Dar Benny 
Lundberg are alte planuri. Incearcă să stoarcă bani de la tine. 
Ascunde într-un loc necunoscut o scrisoare în care descrie 
întâmplările nopţii, ca un fel de asigurare de viaţă. Din păcate, 
nu știe că specialitatea ta este să-i faci pe oameni să vorbească. 
Reușești să-l faci să-ţi spună tot exact înainte ca doi polițiști să 
sosească la faţa locului. Rănești polițiștii, însă nu-i omori. Unul 
dintre ei e mai supărăcios și te pocnește, făcându-te să-ţi pierzi 
cunoștința. Și acum, te afli aici. 

Jennings îi fixase privirea de-a lungul întregii expuneri. În 
spatele ochilor reci, albaștri se întâmpla ceva. Faţa începuse să i 


se umile și să se coloreze; părea să nu-i pese. 

— Două întrebări de bază, în consecinţă, a continuat Hjelm. 1) 
Ce sperai să divulge Eric Lindberger? 2) Ştii pe cine ai împușcat? 

Pauză. Nimic. Absolut nimic. 

— Cea de-a doua e o întrebare capcană, a continuat Hjelm. 
Te-ajut - era Asasinul din Kentucky. 

Ochii de gheaţă s-au îngustat. El credea că se îngustaseră. 
Sau poate era doar o iluzie optică. 

— Sunt sigur că ești la curent cu faptul că, în ultimul an, un 
copycat face ravagii în New York. Cineva a făcut rost de vechii 
tăi clești și bântuie orașul. Ai citit în presa suedeză, de 
asemenea, că acesta a sosit în Suedia. Nimeni nu poate să fi 
ratat asta. Acum știi tot. Avea douăzeci și cinci de ani și era pe 
urmele tale. L-ai împușcat cu sânge rece. Ştii cine era? 

Jennings nu-l scăpa din ochi. Se afla o urmă de curiozitate 
acolo, înăuntrul? Oare într-adevăr să nu fi ghicit? 

— N-o să-ţi placă ceea ce ai să auzi, spuse Hjelm. Numele lui 
era Lamar Jennings. 

Wayne Jennings s-a lăsat câţiva centimetri pe spate. Mult 
pentru contextul de faţă. Privirea de gheaţă aproape că și-a 
pierdut controlul. A zburat sus, pe tavan. Apoi, a revenit. Mai 
inflexibilă ca niciodată. 

— Nu, spuse el. Minţi. 

— Gândește-te puţin. Ce s-a întâmplat cu cleștii tăi după ce l- 
ai păcălit pe Larner și te-ai făcut invizibil? Au rămas unde erau. 
O greșeală bizară. Dar, ca să poţi continua crimele și să-l bagi la 
apă pe Larner, aveai nevoie de ei. Evident că era absolut 
necesar să fie identici, astfel încât să lase urme identice și să 
arate că K se afla în viaţă. A trebuit să te ocupi personal ca noii 
clești să fie într-adevăr identici, să aibă aceleași urme și aceleași 
caracteristici. Fără îndoială că a fost destul de greu. 

Jennings privea fix la un perete. 

— Fiul tău te-a surprins într-o noapte când erai jos, în camera 
de tortură din Kentucky. Asta a fost încununarea a numeroși ani 
de tortură. De ce, la dracu, te-ai înverșunat pe fiul tău? Un copil. 
Nu-ţi dai seama ce ai creat? Un monstru. Te-a copiat. A venit 
aici ca să-ți aplice propriul tău tratament și tu l-ai împușcat ca 
pe un câine. Sângele blestemat revine. 

— Sângele apă nu se face, se spune, a replicat Jennings. 

— Acum se spune „Sângele blestemat revine”. Ai reușit să 


schimbi un proverb. 

— A fost într-adevăr Lamar? 

— Da. l-am citit jurnalul. O lectură infernală. Cu adevărat, 
infernală. L-ai ucis de două ori. Ce i-ai făcut atunci când te-a 
surprins acolo jos, în pivniţă? Un băieţel de zece ani, naiba să te 
ia, ce i-ai făcut? 

— L-am bătut, bineînţeles, a răspuns cu voce surdă Wayne 
Jennings. 

Își închisese ochii. Activitatea părea enormă în spatele 
pleoapelor. Când, în cele din urmă, s-au deschis, era altă privire, 
mai decisă, dar și mai resemnată. 

— Eram obosit de război, a continuat el. N-ai cum să înţelegi 
cum e să fii obosit de război. Voi n-a trebuit să vă luptaţi de 
două sute de ani în ţara asta. El era amintirea a ceea ce 
fusesem eu odată, un om obișnuit, slab. Mă călca pe nervi. L-am 
fript doar așa puţin, cu ţigările. A devenit cel pe care îmi refulam 
eu sentimentele. N-am fost chiar atât de diferit de tatăl meu. 

— Vorbește, acum, îi spuse Hjelm. 

Jennings se aplecă în faţă. Luase o hotărâre. 

— Aţi făcut bine că nu aţi lăsat chestia asta să ajungă la 
urechile populaţiei. Ar fi fost neplăcut. /'m the good guy. Voi nu 
credeţi asta, dar eu sunt, de fapt, de partea bună a baricadei. 
Părţile mai urâte ale baricadei bune. Cele neapetisante, dar 
necesare. Trebuia să-i fac pe dușmani să vorbească. 

— În ce fel era Eric Lindberger un dușman? 

Jennings privi fix în ochii lui Hjelm. Era o privire ușor diferită. 

— Așteaptă puţin. Trebuie să reflectez la consecinţe. 

— OK. Cum a început toată chestia asta? 

Jennings și-a luat avânt, s-a aplecat în faţă și a început: 

— Nu știu dacă puteţi înţelege ce este patriotismul. Eu am 
plecat pe front pentru a scăpa de tatăl meu. Aveam 
șaptesprezece ani. Poor white southern trash. Eram un copil 
care omora alți copii. Am remarcat că aveam talent la ucis. Și 
alţii au remarcat asta. Am urcat rapid în grad. Și, apoi, am fost 
chemat pe neașteptate la Washington și m-am trezit faţă în faţă 
cu președintele, abia împlinisem douăzeci de ani. Urma să 
conduc un grup de comando extrem de secret, în Vietnam, care 
în principiu era direct subordonat președintelui. Niște civili mă 
antrenează pentru a folosi o nouă armă secretă. Devin expert. li 
antrenez apoi pe ceilalți din grup. Numai eu sunt cel care are 


contact cu civilii. Tot timpul, doar eu. Nu știu cine sunt aceștia. 
După război, ei spun doar atât: „Fii abordabil” și îmi plătesc un 
salariu. Extrem de ciudat. Când m-am întors, eram complet 
distrus. Nu reușeam să-mi apropii soţia. Imi ucisesem toate 
sentimentele. Îmi hărţuiam fiul. Pe urmă, ei mă contactează. Se 
deconspiră. 

— CIA? chestionă Hultin. 

Hjelm l-a privit mirat. 

Jennings a scuturat fără grabă din cap. 

— Mai stăm cu asta, spuse el. Oricum, am înţeles brusc ce 
așteptau de la mine. La acea dată, la sfârșitul deceniului al 
șaptelea, războiul rece intrase într-o fază nouă, nu pot să dau 
mai multe amănunte, dar era într-adevăr război. Exista o 
ameninţare imediată, era nevoie de informaţii, grămezi de 
informaţii. Același lucru se întâmpla și de partea cealaltă. Am 
început să-i culeg, pe rând, pe agenţii care se aflau sub 
supraveghere. Ambele tipuri, și spioni de profesie și trădători. 
Persoane cu studii universitare care vindeau secrete de stat. 
Agenţi sovietici. KGB. Am obţinut nemaipomenit de multe 
informaţii vitale. Cineva a avut ideea strălucită că era mai bine 
ca totul să pară fapta unui dement - nu știu cine a fost acela - 
astfel încât am fost obligat să interpretez rolul unui ucigaș în 
serie, de asemenea și dacă aș fi fost prins. Și, atunci, Larner a 
început să mă urmărească. Nu puteţi înţelege ce muncă de titan 
a depus bărbatul ăsta pentru a ajunge la întregul Commando 
Cool. Era o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Pe plan 
politic, lucrurile începuseră să se calmeze, Brejnev murise, 
Sovietele se apropiau de disoluţie, alţi dușmani se conturau. 
Puteam să aduc mai multe servicii dintr-o ţară care se învecina 
și cu estul și cu vestul, o verigă în care schimburile comerciale 
viitoare urmau să aibă loc și, odată cu dispariţia mea, trebuia 
să-l târăsc și pe Larner cu mine, să-l fac de râs. 

— Atunci, a sosit vremea fugii. Dinţii tăi și un om în viaţă se 
aflau în mașină. 

— Au fost necesare multe săptămâni de pregătiri. Multă 
muncă de noapte acolo, afară, în deșert. Colaboratori puternici. 
Utilaje camuflate. Un set dentar perfect. Un agent sovietic 
deghizat, cu dinţii extrași. O groapă în pământ, acoperită, în 
care cineva să se poată rostogoli împreună cu un grup de 
colaboratori și să rămână cel puţin douăzeci și patru de ore 


înăuntru. Totul este posibil, imposibilul necesită doar ceva mai 
mult timp. 

Hjelm se simţea obosit. Trebuia să întrebe: 

— Pentru ce ideal lucrezi tu? Cum arată viaţa pe care o aperi 
cu toată violenţa asta? 

— Ca a ta, spuse Wayne Jennings fără să ezite. Nu ca a mea, 
ca ata. Eu nu am nici o viaţă. Eu am murit în Vietnam. Crezi că 
trăiești atât de liber și de privilegiat fără să coste nimic? Crezi că 
Suedia este neutră și nealiată? 

A făcut o pauză scurtă și a privit peretele. Privirea i-a trecut 
mai departe, către Norlander. A întâlnit niște ochi încărcaţi de 
ură. Nu era pentru prima oară, fără îndoială. l-a ignorat. 

— Unde e Gunnar Nyberg? a întrebat el brusc. 

— Își îngrijește mâna ruptă. De ce? 

— Niciodată, nicăieri, n-a reușit cineva să mă prindă. Și 
nimeni nu m-a păcălit în halul ăsta. Am crezut că e un idiot. 

— S-a identificat cu Benny Lundberg. A stat cu el în timp ce 
acesta suferea cel mai cumplit. Căldura lui i-a salvat viaţa. Crezi 
că poţi să înţelegi așa ceva? 

— Căldura salvează mai mult decât frigul. Din păcate, e 
necesar de asemenea și frigul. Altfel, riscăm să avem un frig 
veșnic pe pământ. 

— Despre asta este vorba în cazul Lindberger? Despre un frig 
veșnic? Bombe atomice? Arme chimice? Biologice? Sau e 
Linkcoop? Computere? Dispozitive de dirijare a armelor 
atomice? Arabia Saudită? 

El a surâs ca pentru sine. Poate că era chiar ușor impresionat 
de poliţia suedeză. Și de Paul Hjelm. 

— Reflectez în continuare la chestiune. Aș putea să vă rog să 
luaţi legătura cu o instanţă anumită, dar nu sunt încă sigur. 
Există riscuri. 

— Tu pricepi că te afli aici pentru douăzeci de crime și o 
încercare de omor? Că ești un infractor? Un dușman al 
umanității? Un distrugător al demnităţii umane căreia noi i-am 
dedicat, cu toate astea, câteva mii de ani pentru a o înălța? Sau 
crezi că poţi să scapi de aici oricând dorești? Alegi doar clipa 
potrivită să te ridici de pe scaun, să te eliberezi din cătușe și să- 
mi sucești gâtul? 

Jennings a zâmbit din nou, zâmbetul acela care nu ajungea 
niciodată până la ochi. 


— Oamenii n-ar trebui niciodată să facă mașini de ucis din alţi 
oameni. 

Hjelm îl privi pe Hultin. Pe neașteptate, începuseră să se 
simtă ameninţaţi. De fapt, numai o pereche de cătușe îi 
despărțea de o mașină de ucis. 

— Tu nu omori polițiști, spuse absolut sigur de el Hultin. 

—  Obișnuiesc să cântăresc în orice situaţie plusul contra 
minusului. Alternativa care conţine mai mult plus câștigă. Dacă 
l-aş fi omorât pe polițistul acela - făcu un semn scurt cu capul 
spre Norlander - nu m-aţi fi tratat atât de blând astăzi. Și atunci 
am fi avut probleme. 

— Ai calculat că vei fi prins? Glumești! 

— Se afla pe locul cincisprezece printre posibilităţi. După 
vizita lui Nyberg, a căzut pe locul șaptesprezece. Din cauza asta, 
n-am fost cu adevărat în gardă. Aţi avut un plan perfect pentru 
acea acţiune. 

Jennings închise ochii și începu să cântărească plusul contra 
minusului. După care, făcu o mișcare extrem de rapidă și se 
eliberă de cătușe. 

Chavez a ridicat primul pistolul. Holm a fost a doua. 
Norlander, al treilea. Soderstedt, slab. Hultin și Hjelm stăteau 
nemișcaţi. 

— Reflex bun acolo, în colţ, spuse Jennings și-l arătă pe 
Chavez. Cum te cheamă? 

Chavez și Norlander s-au apropiat cu pistoalele ridicate. Hjelm 
l-a scos pe al său, pentru orice eventualitate. Toţi trei l-au ținut 
în șah în timp ce Holm și Söderstedt l-au legat din nou, cu mult 
mai strâns de data asta. 

— Am în spatele meu o lună întreagă de antrenament 
continuu exact pentru eliberarea din cătușe, îi informă liniștit 
Jennings. Și, când spun asta, înţeleg antrenament continuu. E 
bine dacă ne înţelegem unii cu alţii. 

— OK, spuse Hjelm. You've made your point”. Cum a arătat 
atunci evaluarea plus contra minus pe data de șase aprilie 
1983? 

Jennings a efectuat o cercetare rapidă a băncii de amintiri. 
Apoi, a surâs fugitiv. Zâmbetul dispăru rapid. 

— Înţeleg, spuse el doar. 

— Ce anume înţelegi? 


36 Te-ai făcut înţeles. (în Ib. engl în orig.) 


— Că nu ești un poliţist prost Paul Hjelm, deloc prost. 

— De ce i-ai scris scrisoarea aceea soţiei tale? 

—  Slăbiciune, răspunse neutru Jennings. Un minus total. 
Ultimul de acest fel. 

— Episodul Nyberg, atunci? 

— Vom vedea, spuse el criptic. 

— Am găsit scrisoarea aproape arsă în apartamentul lui 
Lamar. 

— Din ea mi-aţi aflat numele? 

— Din păcate, nu. Dacă ar fost așa, Benny Lundberg n-ar zace 
acum la Karolinska, pe jumătate mort de spaimă. De ce ţi-ai 
scris numele? Sunt convins că pentru Mary Beth n-avea nici o 
importanţă dacă îl scriai sau nu. A fost aproape infantil. Și asta l- 
a împins pe Lamar aici și l-a ucis. 

— A fost un rămas bun adresat ultimelor resturi de viață 
personală pe care am avut-o. Scrisoarea ar fi trebuit să fie arsă 
imediat. S-a răzbunat nedându-i foc 

— Sau chiar a dorit să aibă o ultimă amintire de la bărbatul pe 
care, odată, avusese ghinionul să-l iubească. Astea se numesc 
sentimente umane. Pentru tine, astea sunt ceva pe care ceilalţi 
pot să le aibă, iar tu să le foloseşti. 

— A fost un ultim rămas bun, a continuat el să repete doar. 

— Acest ultim rămas bun a luat viaţa întregii tale familii. L-a 
făcut pe fiul tău să te urmeze și să fie omorât de tine, a făcut-o 
pe soţia ta să-și curme zilele. Drăgălaș rămas bun. 

Era oare posibil ca Jennings să poată fi rănit? S-a uitat la 
Hjelm. Ochii i se îngustaseră din nou. Găsise cumva vreun punct 
sensibil? 

— Şi-a luat viaţa? N-am știut. 

— Acţiunile tale nu sunt niciodată izolate. Cineva nu omoară 
oameni, fără să se aștepte la consecinţe nefaste. Imprâăștii nori 
blestemaţi de morți subite împrejurul tău, chiar nu înţelegi asta? 
Ştii tu câţi asasini în serie au primit impulsul de început de la 
tine? Ai un club de admiratori pe Internet. Ești o afurisită de 
legendă. Există K t-shirts, biscuiţi în formă de K cu textul The 
Famous Kentucky Killer, sacoșe cu Keep on doing it K, versiuni 
din plastic ai cleștilor tăi. Ai contribuit în cel mai activ mod 
posibil la faptul că o mulţime înspăimântătoare de asasini în 
serie pustiesc ţara pe care tu crezi că o aperi. Eşti un ţicnit care 
trebuie oprit. Oprește-te singur, lua-te-ar dracu! 


— Eu nu sunt singur, a replicat el și s-a uitat în tavan. Eu sunt 
un profesionist Execut ordinele și primesc în fiecare lună 
salariul. Dacă dispar, există un job liber și mulţi soli- dtanţi. 

— Ai reflectat suficient? 

— Da, spuse el brusc. Voi vorbi scurt și concis. Ascultaţi. 
Linkcoop este o întreprindere dubioasă. Trăiește din import și 
export ilegal de tehnică de calcul militară, restul este doar de 
fațadă. Directorul general, Henrik Nilsson, e o canalie. Linkcoop 
a făcut rost de dispozitive de dirijare a rachetelor nucleare, 
exact cum ai spus tu, Hjelm. Eric Lindberger, de la UD, era omul 
de legătură între Linkcoop și mișcarea islamică saudită. Am 
crezut că am stopat afacerea scoţându-l din joc pe Lindberger, 
singurul care nu a vorbit sub presiunile la care a fost supus - a 
fost impresionant. Dar, azi, sume mari de bani au fost 
transferate în conturile secrete ale Linkcoop-ului. Asta înseamnă 
că utilajul se află deja la locul convenit, la un om de legătură 
suedez, nu știu unde, dar, curând, va fi pe drum spre un port 
suedez, nu știu care, pentru a fi transportat mai departe, la 
mișcarea fundamentalistă. 

— Deci motivul pentru care Eric Lindberger a reușit să reziste 
torturii tale a fost pur și simplu pentru că nu știa nimic? Că era 
nevinovat? Mijlocitorul suedez e altcineva? 

— Am primit informaţii sigure de la... sursele mele. Niciodată, 
înainte, nu au greșit. 

— Cum suna mesajul? întrebă pe neașteptate Arto 
Soderstedt, de lângă perete. Capul se răsuci milimetrii de 
rigoare, nimic mai mult. Venise rândul lui Söderstedt să-i 
întâlnească privirea. Hârcă, gândi acesta. 

— A fost un mesaj codat, spuse Jennings și suna așa „E 
Lindberger UD”. Fără echivoc. 

— Elisabeth Justine Lindberger, spuse rece Soderstedt. 

Ochii se îngustară din nou. O mișcare ușoară în colţul lor. 

— O, spuse Jennings. 

Asta a fost tot. 

— Nu O, ci E, a replicat Soderstedt. Litera care a supus o fiinţă 
umană total inocentă la o călătorie infernală până în iad. 

— Aţi pus-o sub pază? se mulțumi să întrebe Jennings. 

Arto Söderstedt a redus tot ceea ce îi stătea pe limbă să 
spună la un simplu: 

— Da. 


— Măriţi paza, imediat. 

— Lasă-mă să văd dacă am înţeles bine, a intervenit Hultin. 
Ne dai ordine? Unul dintre cei mai înrăiţi asasini în serie din 
istoria omenirii a fost în cele din urmă prins și stă și dă ordine 
poliţiei? 

— Nu eu, spuse Jennings. Eu nu dau niciun fel de ordin. Eu 
sunt Nimeni. În schimb, pot să rezum alegerea voastră în două 
întrebări. 1) Vreţi să aveţi război atomic sau nu? 2) Ce stăpân al 
lumii preferaţi: capitalismul american sau fundamentalismul 
islamic? În prezent, lumea este globalizată, iar acest lucru e 
ireversibil. E mai important decât oricând să existe un stăpân al 
lumii. Şi voi puteţi să alegeţi, exact voi șapte. 

— Mă întreb dacă e chiar atât de simplu, comentă Hjelm. 

— Chiar acum, în următoarele ore, este, de fapt, chiar atât de 
simplu. După aceea, puteţi să faceţi ce vreţi cu mine. 

— Ce instanţă era aceea pe care te gândeai s-o contactăm? a 
întrebat Hultin. 

— Nu mai e posibil acum. Durează prea mult timp. Există o 
singură posibilitate și anume să faceţi tot ce vă stă în putinţă ca 
vaporul să nu părăsească portul. 

— Ştie Henrik Nilsson de la Linkcoop ceva despre asta? 

— Nu, nu mai știe nimic din momentul în care a primit banii. 
Omul de legătură asigură transportul până într-un loc neutru. De 
acolo e dus în port. Amândouă, locul neutru și portul sunt 
necunoscute. Vaporul va pleca din port astăzi cândva sau 
mâine. Asta-i toată informaţia pe care-o am. În afară de doamna 
Lindberger. 

— Destinația vasului? 

— Falsă. Poate să se ducă oriunde. 

— OK, spuse Hultin. Adunarea afară. 

S-au ridicat unul după altul și au ieșit. Hjelm a mai întârziat o 
clipă. S-a ridicat și s-a uitat la Wayne Jennings. 

— Toate astea, spuse el, confesiunea sau spovedania și toate 
celelalte au fost doar un mod de a câștiga timp, nu-i așa, a 
câștiga timp ca să evaluezi situaţia? Să ne faci să trecem de 
partea ta? E ceva adevărat din toate astea? 

— Rezultatul contează, spuse neutru Jennings. 

— Şi Nyberg? a întrebat Hjelm. Cum arăta evaluarea ta când 
el venea spre tine, pe coridor? Aveai deja scenariul ăsta în faţa 
ochilor? N-a existat chiar nici un fel de surpriză în upercutul lui? 


Jennings l-a privit fix în ochi. Hjelm avea senzaţia că se uita 
drept în bezna primordială. Ca într-un ochi de rechin. 

— Asta nu vei putea să știi niciodată, a spus Jennings. 

Hjelm a făcut un pas mai aproape și s-a aplecat spre el. Se 
plasase în mod conștient într-o poziţie în care Jennings ar fi 
putut să-l omoare într-o fracțiune de secundă. Nu știa exact de 
ce își băga capul în gura leului. Un glas ispititor din lumea 
cealaltă? Cântecul sirenelor? Un rânjet batjocoritor aruncat în 
fața morţii? 

— Pentru prima oară în viața mea, am o oarecare înţelegere 
pentru pedeapsa cu moartea, spuse el. 

Jennings a zâmbit cu surâsul său fugitiv. Și care nu avea nimic 
de a face cu bucuria. 

— Ca individ, firește că merit pedeapsa cu moartea, a 
comentat. Insă eu nu sunt un individ, eu sunt o... instanţă. 

Hjelm a plecat. Ceilalţi stăteau adunaţi afară, pe coridor. Arto 
Soderstedt vorbea la telefonul mobil. 

— Spune adevărul? se întreba Kerstin Holm. Poate fi vorba de 
dispozitive de dirijare a rachetelor nucleare? Sau ne trimite 
afară, cu vreo sarcină de rahat, ca să aibă drumul liber? 

— Lacheul diavolului, comentă amar Hjelm. Căile lui sunt de 
neînțeles. La ce naiba vrea să ne folosească? Ce fel de joc 
joacă? 

— Nu sunt astea domeniile Săpo-ului? a întrebat Chavez. 

— N-ar trebui să discutăm chestiunea la nivelul guvernului? a 
întrebat și Holm. 

Hultin stătea complet nemișcat. Gândea, sau era pur și simplu 
paralizat, incapabil să ia vreo hotărâre? 

— Ne ducem înăuntru și-l omorâm, a propus Norlander vioi. 

S6derstedt a încheiat convorbirea și a oftat adânc. 

— Justine a șters-o de sub pază, le comunică. 

Hultin a făcut o grimasă. Primul semn de viaţă de mult timp. 

— Ne ocupăm singuri de chestiune, a spus el neutru. 
Indiferent ce învârtește Justine, e ceva ilegal. Luaţi-o în primire. 
Şi controlaţi toate plecările planificate din toate porturile 
suedeze, în următoarele douăzeci și patru de ore. 

— Şi Jennings? întrebă Hjelm. 

— Pază întărită. Mă ocup eu de asta. Arto, mai ai însemnările 
acelea ale Justinei? 

— În birou. 


S-au dus acolo. Gunnar Nyberg stătea așezat pe un scaun și-și 
privea fix mâna dreaptă, pusă în ghips. 

— Aţi semnat un pact cu Diavolul, a constatat el. Fiţi atenţi, 
fir-ar al naibii. N-am de gând să mă vâr în asta. 

— Aparţii grupului, Gunnar, încerca să-l convingă Hultin. 
Trebuie s-o găsim pe Justine Lindberger. E vorba de politică la 
nivel înalt, acum. 

— Cacă-te pe tine. 

Hultin l-a privit neutru. 

— Vă păcălește, a continuat Nyberg cu voce ridicată. Nu 
sunteţi în stare să vedeţi că-și bate joc de voi? Și-a bătut joc și 
de mine. M-a lăsat să-l lovesc. l-am văzut privirea. Totul a fost 
doar un joc. Am înţeles asta abia acum. 

— E posibil, a spus Hultin. Dar că Justine Lindberger a fugit de 
sub pază e un fapt. Avem nevoie de tine. 

Nyberg a scuturat din cap. 

— Niciodată, a spus el. 

— Atunci, ești în concediu medical din acest moment. Du-te 
acasă. 

Nyberg s-a holbat sălbatic la el și a părăsit încăperea. S-a 
oprit pe coridor, spumegând de furie. După care s-a dus imediat 
la arestul de la subsol. Doi polițiști voinici, îmbrăcaţi civil, tocmai 
își luaseră în primire postul în faţa ușii. Stăteau fiecare pe 
scaunul lui, în coridorul întunecos, și plasaseră între ei o masă și 
un pachet de cărţi de joc. S-au uitat puţin nesiguri la Nyberg 
care se așezase pe un al treilea scaun, lângă perete. 

— jucaţi, a spus acesta. Eu nu sunt aici. 

El era acolo și acolo avea de gând să rămână. Văzuse pe 
neașteptate totul în faţa lui. Coridorul de la Linkcoop. Cum 
avansa pe el. Privirea lui Robert Mayer. Mișcarea vagă, vagă, 
înspre sacou. Mâna care se retrăgea. Recepţionarea cu sânge 
rece a loviturii. 

Acolo avea de gând să rămână. 

Intre timp, Arto S&derstedt s-a îndreptat spre tabla lui pe care 
dreptunghiurile cu text înăuntru stăteau înșirate ca mărgelele 
pe aţă. 

— Toate însemnările soţilor L. Justine, la stânga, Eric, la 
dreapta. 

— Există ceva care ar putea să fie numele unui vapor, sau 
data de azi ori de mâine, sau numele unui port? a întrebat Hultin 


și continuă: Sau ceva care pare să fie codat? 

Soderstedt s-a scărpinat pe nas. 

— Este posibil ca ea să fi întâlnit din când în când un contact 
notat cu litera S. Făcea parte din însemnările pe care a preferat 
să le scoată din fi/ofaxul ei. Ea susţine că este ziua ei de jogging, 
S ca în stretching. Din păcate, nu mai există nici o altă 
informaţie cu privire la asta. Cealaltă însemnare, pe care a scos- 
o din fi/ofax, a fost amantul Herman, din Bro. Nimic altceva nu 
mai e notat despre el. Are trei prietene, care par să-i fie 
apropiate: Paula, Petronella, și Prisdila. Am numele lor complete 
și adresele. Mai departe, o familie destul de mare, care pare să 
fie și foarte unită, de asemenea. Toate astea ar trebui 
controlate. Pe urmă, avem aici pe tablă câteva lucruri care ar 
putea totuși să însemne ceva. Un petec mic de hârtie cu numele 
„Vikingul Albastru” pe el. Poate să fie un cod, poate să fie un 
loc, o cârciumă de exemplu, dar n-am găsit încă nimic. Poate că 
și asta de aici ar putea să reprezinte de asemenea ceva, nu 
reușesc să mă lămuresc în privinţa asta: „orphlinse”, atâta. Era 
scris pe un petec mic de hârtie galben, cu lipici pe spate. Pe 
urmă, aș putea să vă anunţ, de asemenea, că Justine a scăpat 
de sub paza ei atât de mediocră undeva, în Hala Ostermalm. 

— Trebuie să repartizăm sarcinile, a spus Hultin. Paul, 
încearcă să-l găsească pe Herman din Bro. Kerstin se ocupă de 
prietene și rude, sună-i pe toţi pe care-i găsești. Viggo, 
controlează împreună cu paznicii unde a dispărut exact și cum a 
dispărut, ia-i cu tine la hală. Jorge preia Vikingul Albastru și 
celălalt petec de hârtie. Arto, tu și cu mine vom controla 
porturile - sunt vreo câteva prin Suedia. La treabă! 

Hjelm a descoperit că Bro era un orășel amorțit, cu șase mii 
de locuitori, situat între Kungsangen și Bâlsta”. A găsit, cu 
ajutorul diverselor bănci de date, opt Hermani în Bro. Doi erau 
pensionari. Ceilalţi, care meritau să fie luaţi în seamă, între 
douăzeci și doi și cincizeci și opt de ani. Le-a dat telefon. Trei nu 
erau acasă, nici unul dintre ceilalţi trei n-a recunoscut că o 
cunoaște pe Justine Lindberger, cu toate că el accentuase cât de 
important era acest lucru și garantase păstrarea secretului, 
ceea ce l-a enervat peste măsură pe unul din ei, Herman 
Andersson, patruzeci și patru de ani. După destul de multă 
bătaie de cap, a reușit să localizeze locurile de muncă ale 


37 Localităţi mici din jurul Stockholmului 


celorlalți trei și i-a contactat la serviciu. Nici unul dintre ei n-o 
cunoștea pe Justine, toţi păreau surprinși pe bune. Şi, pe 
neașteptate, nu mai avea nimic de făcut. Asta l-a înnebunit 
numai după câteva minute. Plin de felurite presimţiri negre, a 
părăsit clădirea poliţiei pentru o tură prin Uppland. Era ora trei și 
ploaia continua să toarne cu găleata. 

Kerstin Holm a reușit să dea de PPP: Paula Berglund, care a 
plâns zgomotos la gândul că prietena ei era urmărită de un 
ţicnit și și-a adus aminte că aceasta, în diverse ocazii, cu totul 
prin surprindere, fusese la Västerås și Karlskrona și poate și în 
alte câteva orașe; Petronella af Wirsen, care a râs din toată 
inima auzind că Justine fugise de sub paza poliţiei și a presupus 
că ea se afla în apartamentul din Paris sau în vila de pe insula 
Dalarö; și Priscilla Bäfwer, care și-a adus aminte de diverse 
călătorii inexplicabile la Gotland, Södertälje, Halmstad și 
Trelleborg*?. Rudele au fost mai recalcitrante și, până la ultima, 
au cerut capetele polițiștilor pe o tipsie uriașă. Micuța Justine, 
cea atât de zăpăcită, a spus unica membră vorbăreaţă a 
familiei, o anume tanti Gretha pe care au localizat-o din 
întâmplare, micuța Justine a fost întotdeauna diferită de restul 
familiei, neinteresată de bani și putere, singura căreia îi era milă 
de bieţii miei neajutoraţi, oropsiţi de societate. Tanti Gretha s-a 
îndoit peste măsură de averea Justinei - pur și simplu, nu putea 
să fie a ei. 

Jorge Chavez se chinuia cu petecele de hârtie. Și-a mobilizat 
întreaga energie și inteligență matematică pentru a ajunge la 
vreun rezultat cu cele două însemnări lăsate de Justine 
Lindberger pe masa de scris din Palatul Prințului Moștenitor. 
„Vikingul Albastru” și „orphlinse”. După căile ocolite ale 
nenumăratelor posibilităţi de descifrare a codurilor, a luat-o pe 
drumul cel mai scurt și a reușit să identifice câteva cârciumi, în 
diverse localităţi din Suedia, care se numeau Vikingul Albastru: 
Cafeneaua Vikingul Albastru din Härnösand, Restaurant & Bar 
Vikingul Albastru din Halmstad, Cafeneaua Vikingul Albastru din 
Visby și chioșcurile cu cârnaţi Vikingul Albastru din Teckomatorp 
și Karlshamn. Härnösand, Halmstad, Visby și Karlshamn erau 
orașe porturi. În privinţa celuilalt petic de hârtie, se auto- 
blestemă că i-a luat atât de mult timp înainte de a introduce un 
punct în „orphlinse” astfel încât să devină „orphlin.se”, prin 


38 Localităţi din Suedia, porturi 


urmare, adresa unei pagini suedeze de Internet. Era filiala 
suedeză a lui Orpheus Life Line, o organizaţie internaţională 
umanitară, cu lrakul drept obiectiv special. Cântecul lui Orfeu 
era emoţionant și puternic, stătea scris în programul lor, astfel 
încât era în stare să-i învie pe cei aflaţi în împărăţia morţii. 
Acesta era și idealul organizaţiei în chestiune. Şi, chiar în acel 
moment, era preocupată în mod special de situaţia din Irak 
după războiul din Golf și blocadele și crizele comisiilor de 
inspectori pentru găsirea de arme într-o ţară în care situaţia 
părea să fie acum la fel de înspăimântătoare ca și în împărăţia 
morţii. Erau enumerate o mulţime de puncte în care drepturile 
omului erau neglijate. Organizaţia se baza în mod deschis pe 
faptul că membrii ei erau anonimi: singurul mod în care puteau 
să-și desfășoare activitatea în împărăţia lui Saddam. Chavez se 
întreba de ce se aflase adresa lui Orpheus Life Line pe masa de 
lucru a Justinei. Era vorba doar de un interes general al acesteia 
pentru situaţia existentă în lumea islamică, sau era ceva mai 
specific în spatele acestui interes? 

Viggo Norlander a sosit la Hala Ostermalm cu doi colegi destul 
de rușinaţi mergând după el. Unul, asistentul criminalist Werner, 
rămăsese de pază, așezat în mașină, în piaţa Ostermalm și 
iscodise tot timpul cu privirea în josul străzii Humlegârdsgatan, 
în timp ce colegul, asistentul criminalist Larsson, se aflase, citat, 
„lipit ca o umbră” în spatele Justinei. Investigația ceva mai 
amănunţită făcută de Norlander a dezvăluit că terminologia 
respectivă ascundea o distanţă de cincisprezece metri, destul 
de mult printre standurile și tarabele dintr-o hală plină de lume. 
Larsson fusese exact lângă ușa de intrare și privea înspre 
interiorul halei, unde cele mai uluitoare bucăţi din diverse 
animale atârnau ca niște elicoptere defecte în aerul încărcat de 
mirosuri până la refuz. Justine dispăruse undeva, în cel mai 
îndepărtat loc din partea stângă. Asta deschidea trei variante 
posibile: un butic clasic de delicatese suedeze, un mini- 
restaurant thailandez și o cafenea unde se servea cafea în cești 
microscopice. În urma unei serii de controale de rutină efectuate 
mai demult, Norlander ajunse la concluzia că, de fapt, nu era 
posibil să dispari decât din cafenea. Puteai să te ascunzi 
temporar în buticul de delicatese și în restaurantul thai, însă 
doar cafeneaua era cea care, printr-un culoar lung care pornea 
din interior, comunica direct cu lumea exterioară. Norlander a 


pornit pe culoar fără să-l scape din ochi pe Larsson cel rușinat 
nici măcar o clipă. Au ieșit la o oarecare distanţă în josul străzii 
Humlegårdsgatan și au fost întâmpinați de un vânt umed, tăios. 
Norlander s-a dus direct la Werner din mașină și i-a aruncat 
aceeași privire prevestitoare de rele pe care o primise deja 
Larsson. A revenit apoi înăuntru și l-a ridicat fără niciun cuvânt 
pe proprietarul care protesta sălbatic, ducându-l la poliţie. 

Fawzi Ulaywi din Bagdad stătea acum și transpira în spatele 
geamului din camera de interogatorii. Îl priveau de pe coridor. 
Norlander spunea: 

— Eu zic că el i-a descuiat. S-a dus împreună cu ea în camera 
din spate să-i descuie. Lucrează singur în cafenea și ușa 
coridorului care dă pe Humlegårdsgatan era încuiată. 

— Ce e tipul? a întrebat Chavez, uitându-se în jos, la copia 
paginii lui Orpheus Life Line. lrakian? Nu mai e vorba de Arabia 
Saudită? 

— Ce-am zis despre porturi? întrebă Hultin. Care e ăla care a 
apărut de mai multe ori? 

— Mai multe ori, e, fără-ndoială, cam mult spus, a răspuns 
Sâderstedt, însă Vikingul Albastru și spusele martorilor indică 
Halmstad, Gotland, și eventual Karlskrona/ Karlshamn, dacă 
vrem să le tratăm pe amândouă ca pe unul singur din Blekinge. 
Din Halmstad, pleacă șase vapoare în următoarele douăzeci și 
patru de ore, din Visby trei și din Blekinge șaisprezece. 

— Probabil că nu avem nimic care să facă un loc mai plauzibil 
decât altul, comentă Holm. Ne împărțim? 

— Când pleacă următorul vas, s-a interesat Hultin. Și unde 
naiba e Hjelm? 

— În Bro, a răspuns Holm. 

— E ora patru și jumătate, a spus Soderstedt. Mai avem niște 
plecări astăzi. Următoarea este Vega, spre Venezuela, din 
Karlshamn, la 18:00, pe urmă Bay of Pearis, spre Australia, 
19:45 din Halmstad, apoi Lagavulin spre Scoţia, la 20:30 din 
Visby. Astea-s cele mai apropiate. 

— Ne trebuie ceva în plus, o oarecare înclinare a balanței, cât 
de ușoară, înspre unul din ele. O mică mărturie în plus despre 
una dintre localităţi. Jorge și Arto o asistați pe Kerstin. Presaţi 
rudele. Viggo, tu și cu mine ne ocupăm de prietenul nostru, 
proprietarul cafenelei. 

Hultin și Norlander au intrat la Fawzi Ulaywi, care transpira 


sălbatic. O spaimă cu greu stăpânită se afla în spatele jocului 
său de-a prostul. Era ca și cum s-ar mai fi aflat și înainte în 
situaţia asta și încerca să nu se gândească la ce se întâmplase 
atunci. 

— Cafeneaua mea, bombănea el. Cafeneaua mea stă absolut 
goală. Oricine poate să-mi ia lucrurile și banii. 

— Avem pază competentă acolo, tot restul zilei, îl asigură 
sardonic Norlander. Poliţiștii Larsson și Werner. 

Rămăsese încă lângă ușă și se prefăcea mare și brutal. Hultin 
se așeză vizavi de Fawzi Ulaywi și spuse liniștit: 

— De ce ai ajutat-o să fugă pe Justine Lindberger azi, ceva 
mai devreme? 

— N-am făcut nimic, ripostă energic Ulaywi. Nu înţeleg. 

— Ai auzit de organizaţia Orpheus Life Line? Este activă în 
Irak. 

Fawzi Ulaywi a tăcut. Expresia feței i se schimbase ușor. O 
boare de îngrijorare suflase peste ea și lăsase câteva valuri în 
urmă. Era clar că reflecta și că reflecta cu grijă. 

— Au trecut zece ani de când am părăsit Irakul, spuse el în 
cele din urmă. Nu am nici cea mai mică idee despre ce se 
întâmplă astăzi acolo. 

— Este Orpheus ăsta implicat în afaceri cu arme nucleare? 

Ulaywi s-a holbat sălbatic la el, părând că încearcă să pună 
puţină ordine în informaţiile disparate. N-a spus nimic. Hultin a 
continuat. 

— Trebuie să vorbești imediat. E mult prea important ca să 
stăm la taclale. 

— Torturaţi-mă atunci. Am mai trecut prin asta și înainte. 

Hultin l-a privit pe Norlander. Norlander a clipit ușor nesigur. 
Oare într-adevăr asta voia să însemne privirea lui Hultin? Hultin 
a continuat calm: 

— Voi spune numele câtorva porturi suedeze și voi vedea cum 
reacţionezi. Halmstad. Karlskrona. Visby. Karlshamn. 

Doar transpiraţie, o hotărâre care îi ascundea prost frica, 
coşmaruri care durau de zece ani și se pregăteau din nou să 
devină realitate. Ulaywi încerca să gândească. Aproape că se 
auzea. 

— Halmstad, spuse în cele din urmă. O femeie a venit la mine 
la cafenea și mi-a spus că e urmărită de un tâlhar. Am ajutat-o 
să fugă. Zicea că trebuie să plece undeva, cred că a spus 


Halmstad. 

Norlander și Hultin au schimbat priviri. Hultin a făcut un mic 
gest de încuviinţare și au ieșit afară, pe coridor. În timp ce 
vorbeau îl vedeau pe Ulaywi pe fereastră. Continua să transpire. 
Parcă arăta cumva satisfăcut. 

— E băgat, spuse Hultin. Face parte din reţea. Nu va spune 
mai mult de-atât. Putem să excludem Halmstadul. 

— Să-l excludem? izbucni Norlander. Păi... 

— O banală pistă falsă. Uită-te la el! Nu prea arată a turnător. 

Hultin a intrat la cei care telefonau. Erau răspândiţi în trei 
camere, astfel încât a trebuit să repete de trei ori: 

— Blekinge, sau Visby. Nu Halmstad. 

Apoi a scos telefonul mobil și a format un număr. 

— Paul? Unde ești? 

— Norrtull, a răspuns Hjelm. Am distrus pacea conjugală a 
unui număr considerabil de menajuri din Bro. Niciodată nu vor 
mai avea încredere nevestele în Hermanii lor. Am mâncat bătaie 
de la o nevastă furioasă. 

— N-a mușcat nimic? 

— Nici unul dintre acești Hermani n-are cum să aibă ceva de-a 
face cu Justine Lindberger din simandicosul Ostermalm. Timp 
pierdut de pomană. 

— Întoarce-te rapid acasă. Am redus la Visby, Karlskrona, sau 
Karlshamn. Probabil. 

— OK. 

Holm a ieșit în fugă din camera ei. A strigat: 

— Tanti Gretha mi-a dat un număr de mobil despre care habar 
n-aveam. 

l-a întins un petec de hârtie cu un număr lui Hultin, care a 
închis convorbirea cu Hjelm și a format. 

— Da? s-a auzit slab în receptor. O voce de femeie. 

— Justine? a întrebat Hultin doar. 

— Cine-i acolo? 

— Orpheus, și-a încercat norocul Hultin. Unde te afli? 

A fost liniște un moment. Apoi, Justine Lindberger a spus: 

— Parola? 

Hultin s-a uitat la Holm și Norlander. Aceștia au dat din umeri. 

— Vikingul Albastru, a spus Hultin. 

— La dracu, a zis Justine și a întrerupt convorbirea. 

— Fir-ar al naibii, blestemă și Hultin. 


— Sunetul de fond? a întrebat Holm. 

Hultin a clătinat din cap. A făcut din nou numărul. Niciun 
răspuns. 

S-a dus în biroul lui și a închis ușa după el. Era ora cinci fără 
un sfert. Peste cel mult o oră, vaporul de transportat mărfuri 
Vega va pleca din portul Karlshamn. Îl vor rata. Informaţia care 
conducea spre Karlshamn era extrem de vagă: presupunerea 
unei prietene că Justine ar fi fost în orașul vecin, Karlskrona, o 
cârciumă care se numea Vikingul Albastru care poate că ar fi 
trebuit să fie imediat pusă sub observaţie - însă atunci era 
obligat să pună în temă poliţia din Blekinge și cum le-ar putea 
explica oare situaţia? După cum se știe, nici măcar el n-o 
înţelegea cu adevărat. Să lase Vega să plece, sau să implice 
poliţia locală în chestiune? A continuat să stea în cameră, umerii 
îi erau căzuţi sub o povară infinit de grea. 

Kerstin Holm și Viggo Norlander rămăseseră în continuare pe 
coridor. Totul părea confuz. Pe unde umblau gândurile lui 
Hultin? 

Şi-a făcut apariţia Hjelm. Avea o vânătaie mare la un ochi. 

— Nu întrebaţi nimic, s-a grăbit el să spună. Femei, a adăugat 
criptic. 

— Bro, a spus Kerstin și a arătat spre el. Aveam ceva care-mi 
stătea pe limbă referitor la Bro. 

— Bro, bro, breja, se prosti Norlander. Părea să fi renunţat la 
orice. A aruncat o privire amară înăuntru, spre Fawzi Ulaywi și a 
continuat Stă acolo și poartă soarta omenirii pe umeri și nu are 
de gând să vorbească. 

— Cine e? a întrebat Hjelm. 

— Nu este Bro un nume destul de obișnuit de localitate? 
întrebă Holm. 

— El a ajutat-o pe Justine să fugă, răspunse Norlander. 
lrakian. Unul dintre cei care se ascund în spatele falsei 
organizaţii pentru drepturile omului, Orpheus Life Line. Cel mai 
probabil, spioni fundamentaliști. Este singura noastră verigă cu 
rachetele de război. 

— Dispozitive de ghidaj se numesc, îl corectă Hjelm, pentru 
rachete nucleare de război. 

— Mă aude cineva? se lamenta Holm. 

— Ar trebui să fie străpuns de vârfurile rachetelor lui 
blestemate, continuă Norlander. Credeţi că n-ar fi justificat, din 


punct de vedere moral, dacă am intra la el și l-am presa? Dur? 

— Cum obișnuiește să facă Wayne Jennings în astfel de 
situaţii? l-a interpelat Kerstin Holm. Ne-a transformat în copiile 
lui? Atât de repede? 

— Ce-ai spus? a intervenit Paul Hjelm. 

— Am devenit marionetele Asasinului din Kentucky. 

— Înainte de asta. Despre Bro. 

— Nu este Bro un nume destul de obișnuit de localitate? La 
asta te referi? 

— Vrei să spui că m-am dus într-un Bro greșit? Unde sunt 
celelalte? 

— Nu știu. A fost numai un gând care mi-a trecut fulgerător 
prin minte. 

— Dacă Herman este un iubit și se întâlnesc în fiecare marţi, 
nu poate să fie prea departe de aici. 

— Dar poate că Herman nu este deloc un iubit. Arto a presat- 
o, a luat-o prin surprindere cu mica lui șmecherie cu copiatul 
filofaxului şi a fost obligată să găsească o explicaţie, repede ca 
fulgerul. Poate că s-a întâmplat ca Herman să fie numele corect. 
Poate că a trebuit să ascundă povestea cu o minciună despre un 
iubit. 

Au alergat până în camera lui Kerstin și au făcut rost de un 
ghid rutier. Bro în Uppland, Bro în Värmland, Bro în Bohuslän - și 
Bro în Gotland. 

— La numai câțiva kilometri de Visby, spuse Kerstin. Un mic 
cătun în jurul unei biserici. 

Norlander a pornit computerul și a intrat în cartea de 
telefoane. Se aflau doi Herman în cătunul Bro, situat la nord-est 
de Visby. 

Hjelm scoase la iveală telefonul mobil. Kerstin i-l luă și făcu 
primul dintre numere. 

— Bengtsson, se auzi într-o gotlandeză răsunătoare. 

— Herman, spuse Kerstin. Justine la telefon. 

S-a lăsat tăcere. Cu cât dura mai mult tăcerea, cu atât le 
creștea speranţa. 

— De ce îmi telefonezi din nou? întrebă în cele din urmă 
Herman Bengtsson. S-a întâmplat ceva? 

— Control dublu, doar, reuși să scoată afară din ea Kerstin. 

— Sunt pe drum. 

A întrerupt convorbirea. Apoi, și-a încrucișat degetele o 


secundă. Și, pe urmă, au zbughit-o înăuntru, la Hultin. 

Elicopterul s-a ridicat de pe platforma sediului poliţiei cinci 
minute mai târziu. Rapiditate destul de satisfăcătoare, considera 
Hultin de acolo de unde stătea, lângă Norlander, și citea din 
hârtiile lui: 

— Vaporul de mărfuri Lagavulin părăsește portul Visby la ora 
20:30. Acum, este ora cinci și un sfert. Ar trebui să ajungem la 
timp. 

— Nu este Lagavulin un malt whisky? întrebă Hjelm. 

— Cel mai bun, răspunse Chavez. Foarte afumat și taninos. 

Ultimele insule ale arhipelagului se întrezăreau sub ei, înecate 
în ploaia torențială; Hjelm avea impresia că recunoaște insula 
Utö. A urmat apoi marea deschisă, o mare biciuită de vânt, mai 
curând albă decât neagră. Elicopterul se rotea și se clătina în 
vijelia încăpăţânată de toamnă. Hjelm i-a aruncat o privire 
pilotului; nu i-a plăcut ce expresie avea. Nici expresia lui 
Norlander nu inspira tocmai încredere. Trase spre el o cască de 
protecţie, care era agăţată pe peretele elicopterului, și vomită 
direct în ea. Hjelm era mulţumit că vomitatul afecta doar un 
omonims?. 

Și ceilalți au fost afectaţi. Pilotul a scos la iveală pungi de 
plastic pentru a proteja stocul de căști rămase. Pielea albă a lui 
Arto Söderstedt devenise aproape verde de mentă și Hjelm 
descoperi că și ultima lui vărsătură avea aceeași culoare. Numai 
Hultin și Holm au reușit să-și păstreze intact conţinutul 
stomacului. O adunătură foarte mediocră de polițiști s-a revărsat 
afară pe heliportul situat imediat la est de Visby, unde două 
automobile închiriate, extrem de civile, îi așteptau. Au rămas un 
timp afară și s-au limpezit în ploaie. Era remarcabil de 
purificatoare. Culorile feţelor s-au normalizat. Trăiau din nou. 
Întrebarea era ce anume avea Justine Lindberger pregătit pentru 
ei acolo jos, în port. 

Au ocolit Visbyul și au alunecat pe lângă oraș, de-a lungul 
Drumului Feribotului. Au trecut pe lângă marile feriboturi ale 
companiei maritime Gotland și s-au apropiat de Lagavulin. Vasul 
era ancorat puţin mai în afara cheiului, alături de digul Norra și 
se izbea încontinuu de un șir lung de anvelope de cauciuc. 

Lagavulin nu era chiar un cargobot adevărat. Prea mic, 
aproape ca vas de pescuit ceva mai mare. Se legăna pe deplin 


33 Hjälm = cască de protecţie 


singur acolo, afară. Nici un semn de viaţă nu se întrezărea 
dinăuntru. Un stol mare de pescăruși se învârtea în jurul lui, ca 
niște zăgani în jurul unui cadavru în deșert. Pe Marea Baltică 
trecea un petrolier mare, luminile de semnalizare i se 
întrezăreau slab printre rafalele de ploaie. Legănându-se încet, 
trecea pe alături ca un monstru marin uriaș, rece și inaccesibil. 
Cerul părea extraordinar de jos, ca și cum norii groși, de ploaie, 
coborâseră pe pământ și îi lingeau suprafaţa, ca și cum ei se 
aflau chiar înăuntru, în miezul potopului. Oare claritatea aceea 
mare și purificatoare, luminată de soare, se afla la îndemână, 
aproape, chiar pe partea cealaltă? Sau era doar o utopie? Oare 
măcar spaţiul acela mai exista? 

S-au adunat în jurul mașinilor care fuseseră parcate oarecum 
camuflat, lângă liceul din oraș. Aproape invizibili în întuneric, s- 
au îndreptat spre chei și au început să alerge îndoiţi de mijloc. 
Mirosul vag de ozon al furtunii era înecat de mirosul mării. 

Ajunseseră deja. Nici urmă de pază. Uzi de ploaie, s-au adunat 
în jurul pasarelei. Chavez și Norlander s-au urcat primii la bord, 
tăcuţi, cu armele ridicate. Și Hjelm și Holm. Ultimii, Soderstedt și 
Hultin. Toate armele aveau piedica trasă. 

Au trecut pe lângă cabina de comandă întunecată și s-au 
îndreptat spre pupă. Totul era stins. Vasul părea abandonat. 
Apoi, au auzit trecând pe lângă ei, în furtună, câteva voci slabe. 
Au urmărit vocile cu atenţie până când au ajuns la o ușă, de 
lângă o serie de ferestre cu perdelele lăsate. In spatele 
perdelelor, se întrezărea pâlpâind o lumină slabă. 

Norlander a evaluat rezistenţa ușii. S-au adunat în jurul lui. El 
s-a așezat în poziţie de atac, cu spinarea sprijinită de balustrada 
punţii. Hjelm a apăsat grijuliu pe clanţă. Ușa era încuiată. 
Imediat după, Norlander a deschis-o cu o lovitură de picior. O 
singură lovitură cumplit de puternică. Inchizătoarea rămăsese 
atârnată de ușă și, câteva secunde, se lovi tremurând de perete, 
apoi căzu pe punte. 

Înăuntru, într-un spaţiu asemănător unei cantine, cinci 
persoane stăteau în jurul unei lămpi cu flacăra micșorată. Un 
bărbat blond, în haine Helly Hansen, trei bărbaţi voinici, 
musculoși și negricioși, în geci de puf de pinguin - și Justine 
Lindberger, cu o pelerină de ploaie. Femeia se holba 
înspăimântată la ei. Când l-a zărit pe Sâderstedt, așezat cel mai 
departe, a respirat ușurată. 


— Hands on your heads! a răcnit Norlander. 

— It's just the Swedish police! a strigat la rândul ei Justine, 
spre cei trei bărbaţi. Ea și cei trei și-au pus mâinile pe cap. Helly 
Hansen s-a ridicat și a spus în gotlandeză: 

— Ce-i asta? Ce faceţi aici? 

— Herman Bengtsson, presupun, a spus Hultin și a făcut un 
semn cu pistolul spre el. Așază-te imediat și pune-ţi mâinile 
deasupra capului. 

Bengtsson l-a ascultat fără chef. 

— Dragaţi-i, a ordonat Hultin. 

Norlander și Chavez i-au controlat sălbatic. Niciunul nu avea 
armă. Semnele începeau să se adune și erau neliniștitoare. 

— Dumneavoastră mi-aţi telefonat. Justine Lindberger dădea 
gânditoare din cap. O activitate violentă părea să se petreacă în 
creierul ei. 

— Unde sunt dispozitivele? a întrebat Hultin. 

— Care dispozitive? a spus Herman Bengtsson. Despre ce 
vorbești? 

— Câţi se mai află la bord? 

— Nimeni, a răspuns Justine Lindberger și a oftat. Echipajul 
sosește peste o oră. 

— Paza, atunci? Nu puteţi să transportaţi dispozitive de 
dirijare a armelor nucleare fără pază. 

Justine Lindberger stătea complet nemișcată. Se gândea. 
Intens. Un gând păru să o izbească. Inchise ochii câteva 
secunde. Când îi redeschise, privirea îi era schimbată, mai 
resemnată, aproape îndurerată. Ca în faţa plutonului de 
execuţie. 

— Noi nu facem contrabandă cu arme nucleare. Din contră. 

— Jorge, Viggo, Arto. Întindeţi-o să controlaţi nava. Fiţi atenţi! 

Au dispărut. Mai rămăseseră Jan-Olov Hultin, Paul Hjelm, 
Kerstin Holm, Justine Lindberger, Herman Bengtsson și trei 
bărbaţi închiși la culoare, cu privirile marcate de alternativa unei 
morţi iminente. Justine a început să vorbească, și o făcea ca și 
cum viaţa i-ar fi depins de corectitudinea cu care rostea 
cuvintele: 

— Herman și cu mine facem parte din Orpheus Life Line, o 
organizaţie a drepturilor omului activă în Irak. Trebuie să 
rămânem incognito, dușmanii sunt puternici. Eric a aparţinut și 
el aceleași organizaţii. A murit fără să dezvăluie ceva. A fost mai 


puternic decât l-am crezut eu. 

Apoi, a făcut un gest către cei trei bărbaţi. 

— Aceștia sunt ofiţeri cu grad înalt din armata irakiană. Au 
dezertat. Deţin informaţii extrem de importante cu privire la 
războiul din Golf, informaţii pe care nici Saddam și nici SUA nu 
doresc să le scoată la iveală. Sunt pe drum spre SUA pentru a se 
pune sub protecţia unei mari organizaţii mass-media. Acolo, 
informaţia va fi dezvăluită, acest lucru nu poate fi oprit. Mass- 
media americană este singura forță suficient de puternică încât 
să se poată împotrivi. 

Hultin s-a uitat la Hjelm, Hjelm s-a uitat la Holm, Holm s-a 
uitat la Hultin. 

— Trebuie să ne lăsaţi în pace, a continuat Justine Lindberger. 
Cineva v-a minţit. Cineva s-a folosit de voi. 

Hjelm îl vedea pe Wayne Jennings în forul său interior. 
Spunea: „Asta n-ai s-o știi niciodată”. Simţea că e pe cale să 
vomite, dar nu mai era nimic în stomacul lui care să poată să fie 
vomitat. 

— În acest caz, ei sunt pe urmele voastre, spuse Kerstin Holm. 
Trebuie să vă scoatem de aici. 

— Oricum, nu putem să lăsam vaporul să plece, spuse Hultin. 
Trebuie investigat meticulos. Așa că vă luăm cu noi, repede ca 
dracu. 

— Este datoria voastră să ne protejaţi acum, spuse Justine 
Lindberger, arătând foarte, foarte, obosită. Voi i-aţi adus aici - 
acum trebuie să ne apăraţi cu propriile vieţi. 

Hultin a privit-o cu o mină profund îndurerată și a început să 
se retragă prin ușa spartă. S-a dat la o parte. Holm a ieșit și ea 
afară. Apoi, Herman Bengtsson, cei trei bărbați, Justine și Hjelm. 
Stăteau afară pe punte. Vântul urla. Ploaia cădea peste ei. 

Au început să se deplaseze spre pasarelă. 

Atunci, ca la comandă, s-a declanșat - ca și cum ei însuși ar fi 
fost cei care au dat ordinul. 

Capul lui Herman Bengtsson a fost pur și simplu smuls de pe 
umeri; un șuvoi de sânge l-a trântit jos, pe punte. Cei trei 
bărbaţi au fost aruncaţi de cascadele invizibile de gloanţe în 
pereţii vaporului. Canadienele cu puf de pinguin s-au colorat în 
roșu, puful zbura peste tot. S-au prăbușit pe punte, parcă lipsiţi 
de membre. Kerstin s-a aruncat peste Justine; nu se gândea la 
nimic, era doar un zid viu. A simţit un glonte străpungându-i 


umărul; l-a văzut intrând în ochiul drept al Justinei Lindberger, la 
numai câţiva centimetri distanţă de ea. Femeia a vomitat sânge, 
drept pe faţa lui Kerstin. O ultimă suflare. 

Hultin rămăsese împietrit. Privea, clipind des din ochi, spre 
Visby, care se ridica undeva în depărtare, ca o fortăreață 
luminată și îndepărtată a judecății de apoi. 

Pistolul lui Hjelm era ridicat. Corpul i se răsucea, descriind 
cerc după cerc, dar nu găsea nimic în care să tragă, absolut 
nimic. Și-a pus pistolul la loc în tocul de la subraţ și a înţeles 
brusc ce simţeai atunci când erai violat. Și-a petrecut braţele în 
jurul lui Kerstin care suspina fără zgomot. 

Penele însângerate, îngreunate de ploaie, acopereau fără 
grabă locul coșmarului cu învelitoarea uitării. 

Totul era tăcut. Portul Visby zăcea într-o liniște deplină. 

Ca și cum nimic nu se întâmplase. 

29 

LUI GUNNAR NYBERG îi venea să facă pipi. Rămăsese 
nemișcat pe un scaun în subsolul clădirii poliţiei timp de mai 
multe ore. Atenţia nu-i slăbise nici măcar o secundă. Cei doi 
paznici jucaseră Black Jack vreo două ore, apoi fuseseră 
înlocuiţi, iar acum o pereche nouă de paznici stătea și juca Black 
Jack. 

Monotonia era, cu alte cuvinte, monumentală, iar arhitectura 
contribuia fără îndoială la ea. Pereţii erau zugrăviți neglijent într- 
un galben pal, becurile de neon, acoperite cu un strat subţire de 
praf pe partea superioară, răspândeau o lumină respingătoare 
pe coridor și acum, se furișase pe deasupra și necesitatea aceea 
de a urina, lovindu-l cu lașitate pe la spate. 

A sosit mâncarea lui Wayne Jennings. Era un moment de 
îngrijorare. Castronul absurd cu supă a stat atât de mult timp pe 
masa paznicilor încât aburul a încetat să se mai ridice din el. 
Aceștia se aflau în mijlocul unei partide de Black Jack care părea 
să dureze zile întregi, ba chiar ani. Nu e Black Jack-ul un joc 
destul de rapid? nu s-a putut abţine să nu întrebe nevoia lui de a 
se duce la baie. Până la douăzeci și unu, din câteva cărţi ca vai 
de lume și, apoi, gata! 

Paznicii l-au privit aspru. După care au luat tava cu castronul 
de supă, pâinea și cana cu lapte și s-au pregătit să intre 
înăuntru. 

Au intrat. Au încuiat ușa după ei. Nyberg a rămas în 


continuare pe coridor. Și-a scos arma de serviciu, i-a tras 
piedica și a îndreptat-o direct spre ușa groasă cu mâna stângă, 
cea sănătoasă. Se temea de ceea ce ar putea să se târască 
afară de acolo, dinăuntru. Stătea așezat la cinci metri de ușă și 
urma să tragă pentru a ucide. 

Timpul trecea încet. Paznicii continuau să fie înăuntru. Cu 
fiecare secundă, certitudinea devenea din ce în ce mai 
puternică. Nevoia de a urina era împinsă înapoi, în culise. 

Ușa s-a deschis, lunecând ușor. 

De fapt, Wayne Jennings a părut cam surprins când l-a zărit 
stând acolo pe Nyberg, cu pistolul îndreptat direct spre inima 
lui. 

— Gunnar Nyberg, a spus politicos Jennings. Ce plăcut. 

Nyberg s-a ridicat. Scaunul a căzut cu un zgomot sonor care 
s-a răspândit de-a lungul coridorului, un ecou al prăbușirii 
străbătând înainte și înapoi vizuina fiarei. 

Tinea arma ţintă spre inimă. Jennings a făcut un pas spre el. 

Gunnar Nyberg a tras. Două împușcături, drept în inimă. 
Wayne Jennings a fost catapultat înapoi, de-a lungul coridorului. 
A rămas nemișcat, pe jos. 

Nyberg a făcut doi pași spre el. Pistolul rămăsese îndreptat 
spre corp. 

lar Wayne Jennings se ridică. 

Zâmbea. Privirea lui de gheaţă nu zâmbea. 

Nyberg tremura. Se afla la doi metri de el. A golit magazinul 
armei în corpul Asasinului din Kentucky. Acesta a zburat din nou 
înapoi și a rămas întins. 

Gunnar Nyberg era aproape acum. 

Wayne Jennings s-a ridicat din nou. Găurile gloanţelor 
străluceau ca niște lumini negre în cămașa lui albă. Zâmbea. 

Nyberg a tras din nou. Pistolul a pocnit în gol. L-a aruncat la o 
parte. După aceea, a pregătit un upercut. De data asta, Jennings 
nu se va mai ridica. 

A lovit în gol. Nu se afla nimic acolo. lar apoi, întregul corp i-a 
fost străbătut de o durere insuportabilă. N-ar fi crezut niciodată 
că uriașul lui trup putea să se zgâlțâie cu o asemenea viteză. 
Zăcea întins pe podea, Jennings îl apăsa într-un punct de pe 
ceafă. Se uita fix la faţa lui Nyberg. Era serios. 

— Uită-mă acum, i-a spus Wayne Jennings. Trebuie să mă 
ștergi din conștiința ta. Altfel, nu vei mai avea niciodată liniște. 


l-a dat drumul. Nyberg încercă să se ridice, însă tremuratul 
continua. 

Ultimul lucru pe care l-a auzit, înainte ca totul să se întunece, 
a fost o voce care spunea: 

— Eu sunt Nimeni. 

30 

PLOAIA NU ÎNCETASE. Unele dintre străzile Stockholmului 
fuseseră închise pentru circulaţie. Câteva case de patrimoniu 
fuseseră afectate și trebuiau evacuate. In unele suburbii era 
chiar și mai rău. Zone întregi de locuinţe se aflau sub apă. 
Furtuna rupsese cablurile electrice și telefonice în anumite părţi 
din Suedia. Ceva care semăna a stare de urgenţă era pe drum. 

Sediul poliției era, cu toate astea, încă intact. Cu toate că 
„statulmajoralbătăliei” își recăpătase ghilimelele. Ele fâlfâiau ca 
niște vampiri zeflemitori prin încăpere. 

— Ar fi trebuit să trag în cap, spunea Gunnar Nyberg. Probabil 
că aș fi reușit să-i înfig un glonte în căpăţână. Să mă ia naiba, ce 
prost am fost. 

— N-aveai de unde să știi că paznicii purtau veste de 
protecţie, încercă să-l liniștească Hultin și, cu atât mai puţin, că 
le luase una dintre ele. 

— Ar fi trebuit să-i opresc să intre în celulă. 

— Multe ar fi trebuit să facem, comentă mohorât Hultin. Și, 
înainte de toate, multe ar fi trebuit să nu facem. A 

Îl studia pe Nyberg de la catedra sa. Arăta al naibii de rău. În 
afara carapacei de pe nas și a ghipsului de la mână, avea acum 
și un bandaj mare în jurul gâtului. Gunnar Nyberg ar fi trebuit, 
firește, să nu se afle acolo. Ar fi trebuit să profite de concediul 
medical și să doarmă până când scăpa de dubla lui comoţie 
cerebrală. Însă nimic nu părea să-l poată scoate afară de acolo. 

Ochelarii de bufniţă ai lui Hultin stăteau la locul lor, dar, în 
rest, nu prea era deloc în apele lui. Indiferenţa părea să-i fi fost 
luată de vânt. Vârsta părea aproape că-l ajunsese din urmă. 
Arăta mai mic decât de obicei - vremea părintelui ocrotitor 
trecuse. Poate că reușea să-și revină până la pensie. 

Când a vorbit, a făcut-o cu o voce lentă, obosită, care suna 
aproape ca a unui moșneag: 

— Atât Gunnar, cât și paznicii, au scăpat fără vătămări grave. 
Legitimaţia lui Gunnar, pe care Jennings a folosit-o pentru a 
părăsi clădirea poliției, a fost găsită după câteva ore într-un coș 


de hârtii, de la Arlanda. Un mic semn de rămas bun pentru noi. 
Un fel de mulțumesc pentru ajutor, presupun. 

A făcut o pauză și a răsfoit prin hârtiile sale. Nu mergea prea 
bine. În cele din urmă, a continuat: 

— S-a tras cu cel puţin trei arme automate de înaltă precizie, 
o muniţie excelentă, ale cărei efecte le-am văzut noi. Putem 
presupune că ei, pur și simplu, ne-au urmărit cu un elicopter 
până la Visby, s-au ţinut după noi până în port și s-au plasat în 
niște poziții adecvate sus, în oraș. Poate că a fost vorba de o 
colaborare fructuoasă între CIA și Saddam, n-o să știm niciodată 
asta. Și n-o să știm, de asemenea niciodată, ce anume voiau să 
divulge cei trei ofițeri dezertori cu privire la războiul din Golf. 
Inainte de toate, trebuie să uităm totul. De cadavre se îngrijesc 
alții. După cum știți, a trebuit să ne folosim de Säpo - ei se 
ocupă de caz acum. Nimic n-a ajuns la urechile presei, iar acum 
problema noastră este că, chiar dacă am vrea, ce-am putea 
oare să comunicăm noi presei? Cazul va părea că a rămas 
nerezolvat, oamenii vor continua să cumpere arme și să 
angajeze firme de pază. Şi poate că e bine că fac așa. Sigur că 
știți ce a spus Fawzi Ulaywi atunci când i-am dat drumul, n-am 
să uit niciodată asta: „Asasinii dracului!” Și are dreptate. După 
toate probabilitățile, acum și identitatea lui este demascată. 
Poate că apucă să dispară și să scape execuţie, poate nu. El, 
Herman Bengtsson și soţii Lindberger au constituit secţia 
suedeză a organizaţiei Orpheus Life Line. Acum, n-a mai rămas 
nimic din această filială. 

A tăcut. Arăta bătrân și obosit. Rezolvaseră cazul, în 
totalitate, însă acum urma să fie arătat cu degetul - precum au 
fost cei care au eșuat în anchetarea morţii lui Palme. Poate că 
cererile de demisie se vor dovedi prea puternice. Şi erau 
justificate - cu toate că din total alte motive. 

— Mai e ceva? a întrebat. 

— Contul Justinei Lindberger a fost golit la câteva ore după 
moartea ei, spuse Arto Soderstedt. Nu putem decât să sperăm 
că a fost Orpheus Life Line care și-a salvat resturile de capital. 
Sau poate că banii s-au dus pe salariul lui Wayne Jennings. 
Apartamentul cel mare al soţilor Lindberger trece acum în 
posesia rudelor deja bogate, Orpheus își pierde astfel sediul 
suedez și centrala lui. Asta peste cei patru dintre cei mai loiali 
colaboratori ai săi. Și restul. 


Soderstedt a privit în tavan. Şi el părea foarte obosit. 

— M-am purtat ca un nesimţit cu ea, a adăugat cu voce surdă. 
lar ea era o eroină. 

— Lagavulin a fost gol, spuse Chavez, mic și neînsemnat. 
Firește că n-am găsit nici un dispozitiv de dirijare a rachetelor cu 
arme nucleare. Și Linkcoop este o foarte obișnuită firmă de 
import-export, din domeniul IT, cu totul legală. Directorul 
general Henrik Nilsson regretă profund dispariţia suveranului 
său șef al securităţii Robert Mayer. A avut grijă să facă un 
referat. 

— Benny Lundberg a murit azi-dimineaţă, spuse Kerstin Holm. 
Tatăl s-a dus și i-a decuplat respiratorul. E aici, arestat, un etaj 
mai jos. 

Gunnar Nyberg s-a ridicat vijelios și a părăsit încăperea. S-au 
uitat după el. Sperau că nu are de gând să se ducă jos și să-l 
omoare pe neferiatul de Lasse Lundberg. 

Hjelm era tăcut. N-avea nimic de spus. Nu era nimic de spus. 
Reflecta asupra expresiei „durere fără cuvinte”. 

Hultin a continuat: 

— Ştim că Lamar Jennings l-a urmărit pe tatăl lui timp de 
aproape o săptămână. Nu a fost deosebit de greu să-l găsească 
pe Robert Mayer - e în cartea de telefon. Chiar în ziua 
următoare sosirii în Suedia, Lamar a copiat cheia depozitului. Se 
pare că-l urmărise pe Wayne încă de atunci. E posibil ca Wayne 
să fi comis deja, până atunci, un omor sau poate că se află 
grămezi de executaţi pe care nu-i vom descoperi niciodată. 
Oricum, ceva l-a făcut pe Lamar să copieze cheia - și ceva a 
făcut ca el să știe că tatăl său o să apară acolo, în noaptea 
aceea fatală, escortat de Eric Lindberger. Nu știm cum - și nici 
de ce - l-a urmat Lindberger pe Jennings în portul Frihamnen, 
după întâlnirea de la Riche, și nici de ce se întâlniseră acolo. 
Poate că Lindberger crezuse că era vorba de Orpheus; după 
cum se ştie, membrii sunt anonimi. În principiu, sunt multe 
lucruri pe care nu le știm. 

Hultin a făcut o pauză și a continuat pe un ton mai măsurat: 

— Războiul rece s-a terminat. Ceea ce i-a luat locul pare 
aproape și mai rău, pentru că noi nu înţelegem ce anume e. 
Lumea se micșorează și noi părem să ne micșorăm cel mai mult. 
Am făcut o muncă poliţienească fantastică, asta poate să 
constituie o mângâiere în toată supărarea, dar nu e de ajuns. 


Am făcut o mulţime de evaluări politice și psihologice greșite 
care arată că nu suntem cu adevărat pe fază, în ceea ce 
privește lumea în care trăim. Delictele violente cu caracter 
internaţional ne scapă din mâini. Violenţa oarbă este oglindirea 
celei dirijate. Lamar Jennings a fost o variantă caricaturală, în 
oglindă, a tatălui său. Sângele blestemat revine, după cum 
obișnuiește să se spună. 

Paul Hjelm a izbucnit pe neașteptate în râs. Râdea 
batjocoritor, la adresa lui însuși. Nici măcar proverbul nu era 
corect. Wayne Jennings îl corijase. 

— Sângele apă nu se face, se spune, ripostă el și își șterse 
lacrimile. Păreau doar lacrimi de râs. 

L-au contemplat un moment. Au înţeles cum se simţea și, în 
același timp, au înţeles toţi laolaltă cât de imposibil era în 
realitate să înţelegi vreodată câtuși de puţin dintr-o altă ființă 
umană. 

— Mai avem și altceva de adăugat? a întrebat Hultin. 

— Oricum, SUA are un asasin în serie mai puţin, comentă 
Kerstin Holm și surâse sever. Un alt asasin în serie l-a asasinat 
în serie. Wayne Jennings se dovedește încă o dată the good guy. 

— Rezultatul contează, spuse Paul Hjelm. 

Nici un cuvânt nu-i mai aparținea. Nimic nu mai era al lui. 
Totul fusese ocupat. El era doar un tren de jucărie care se 
învârtea în cerc, într-un spaţiu închis. 

— Așa, atunci, spuse Jan-Olov Hultin și se ridică. Acum, 
trebuie să mă duc să fac pipi. Nu putem decât să sperăm ca 
Dumnezeu să termine curând cu asta. 

Nu doreau să se despartă unii de alţii. Era ca și cum fiecare ar 
fi avut nevoie de prezenţa celorlalţi. Însă, în cel din urmă, au 
fost trimiși afară, în lume, la fel de singuri după cum veniseră pe 
ea și la fel de singuri cum urmau s-o părăsească. 

Hjelm și Holm rămăseseră la urmă. Paul a oprit-o pe Kerstin 
exact în faţa ușii. 

— Am ceva care îţi aparţine, a anunţat-o el scormonind în 
portofel. A scos poza bătrânului preot și i-a întins-o. L-a privit. 
Nu reușea să vadă ce anume gândea ea. Acolo era tristeţe, 
durere - și o forţă care-și croia drum prin întuneric. 

— Mulţumesc, a spus ea doar. 

— Şterge-o, a sfătuit-o el. Are amprentele lui Wayne Jennings 
pe nas. 


— Jalm & Halm, spuse ea și zâmbi. Într-o altă lume, am fi 
putut deveni o pereche de comici autentică. 

S-a aplecat și a sărutat-o pe frunte. 

— Suntem deja, în asta de aici, i-a spus. 

31 

GUNNAR NYBERG S-A DUS într-adevăr jos la arest. A ieșit din 
„statulmajoralbătăliei” clocotind de mânie - habar n-avea ce 
trebuia să facă. De trei ori, un ucigaș al propriului copil îi 
adusese vătămări corporale. Acum, se afla în clădire un alt tată 
care-și omorâse fiul. Când Wayne Jennings dispăruse, venise 
Lasse Lundberg să-i ia locul. Primul impuls al lui Gunnar Nyberg 
a fost să-l facă să sufere pe tatăl lui Benny tot ce nu reușise să-l 
facă pe cel al lui Lamar să sufere. S-a prefăcut că nu aude 
protestele paznicilor și a pătruns pe coridorul arestului. A 
continuat până la celula lui Lundberg și s-a oprit. S-a uitat prin 
deschizătura mică din ușă. Lasse Lundberg stătea cu coatele pe 
genunchi și cu faţa ascunsă în palme. Intreaga lui fiinţă se 
zgâlțăâia nestăpânit. Nyberg l-a contemplat câteva secunde. S-a 
întors apoi brusc, aducându-și aminte de păcatele unui alt tată. 

A plecat la Osthammar. Era un drum lung. A avut mult timp 
de gândire, dar gândurile îi erau înceţoșate de repercusiunile 
dublei comoţii cerebrale. Cazul acela, care ar fi trebuit să fie un 
caz liniștit și discret, în așteptarea pensiei. Nici un angajament 
personal, nici un risc asumat, nici un fel de ore suplimentare 
exagerate. Cură de slăbire și o vegetare calmă. Și ce dracului 
devenise în schimb? 

Drumul Norrtâljevăgen fusese inundat. Era mai curând fluid 
decât în formă solidă, în sus, pe pantă, masele de apă îl 
întâmpinau, în josul ei, luneca împreună cu ele. Situaţia începea 
să devină ridicolă. 

A depășit Norrtälje. A depășit Hallstavik și Grisslehamn, aflate 
la o distanţă mică de șosea și a ajuns apoi în Osthammar. Era un 
sătuc liniștit și depopulat. Stockholmezii în concediu se 
întorseseră în oraș, Osthammar putea fi din nou identificat cu 
micuțul sat de fermieri care, la drept vorbind, era. 

Cu ajutorul hărţii extrem de detaliate a poliţiei, pătrundea din 
ce în ce mai adânc în mediul rural. Drumurile erau aproape 
impracticabile. Roţile se afundau mai tot timpul în mocirlă. 
Ploaia cădea perseverentă. Intr-un loc, a fost obligat să iasă 
afară din mașină; roata din stânga spate a Renault-ului se 


scufundase într-un veritabil crater. Se înfurie teribil și ridică cu 
spatele mașina aia afurisită. 

Nu mult timp după aceea, ajunse la o fermă. Apăruse pe 
coama unui delușor care părea greu de învins. A accelerat și a 
tinut-o așa. A ajuns sus cu bine. 

Lângă hambar, stătea un tractor cu roata lui enormă din spate 
pe jumătate scufundată în noroi. Un bărbat voinic, cu o șapcă de 
culoare verde-gălbuie, salopetă albastră, plină de nămol, și 
cizme verzi, de, probabil, mărimea 54, stătea pe vine lângă 
tractor. Avea spatele întors la Nyberg care tocmai coborâse din 
mașină și rămăsese lângă ea, în ploaia torențială. Bărbatul a 
lovit tractorul cu pumnul lui mare; acesta s-a mai scufundat 
puţin în terciul noroios. Atunci, se înfurie teribil și zbieră: 

— Tractor afurisit! 

Și ridică apoi tractorul cu spatele, scoțându-l din groapă. 

In acel moment, Gunnar Nyberg a realizat că ajunsese unde 
intenţionase să ajungă. ` 

S-a apropiat câțiva paşi. In cele din urmă, fermierul cel voinic 
l-a auzit. S-a întors cu fața. O mumie imensă se apropia prin 
ploaia torențială de el. Era o apariție care ar fi doborât la 
pământ, de frică, pe oricine. Dar nu pe acel agricultor. El se 
apropie și mai mult. Nyberg îi văzu curând chipul. Avea în jur de 
douăzeci și cinci de ani. Și arăta exact cum arătase el însuși la 
vârsta aceea. Insă acesta nu era Mr Sweden - era doar un ţăran 
greoi. Şi părea să se simtă mult mai bine decât o făcuse Mr 
Sweden pe timpuri. 

Se opri brusc, la câţiva metri de Gunnar Nyberg. Era el însuși, 
sau tatăl lui, cel pe care-l recunoștea Tommy Nyberg? 

— Tătuca? întrebă cu voce tunătoare. 

Gunnar Nyberg fu străbătut de un val fierbinte. Pasul următor 
trebuia să decidă totul. 

Tommy Nyberg se duse drept la el și îl cercetă în 
amănunţime. Pe urmă, își scoase mănușile de lucru și îi întinse 
mâna. 

— Să fiu al naibii! Tătuca! Şi ești în continuare sticlete, după 
cum văd? 

Nyberg își pipăi carcasa de pe nas cu mâna stângă, cea 
sănătoasă. O întinse apoi și reuși o strângere de mână cam 
stângace. 

— Ce cauţi aici? Hai, vino înăuntru, să fiu al naibii. E cam ud 


afară. 

Au hălăduit pe terenul înecat de apă, pe lângă hambar, pe 
lângă tractor și pe lângă un leagăn aflat într-o vale inundată, 
undeva mai înspre interiorul terenului; anvelopa de cauciuc 
plutea pe apă, lanţurile atârnau moi. 

— Da, da, spuse Tommy cu un surâs larg. O să-l întâlnești în 
curând. 

Pe urmă, au ajuns la locuinţa ușor ponosită. Nu era prea mare 
și nici prea impunătoare. Ici-colo, scândurile ieșeau în afară din 
niște cârpăceli provizorii, vopseaua veche, roșie, se coșcovise 
puternic. Puțin mucegai, înzestra cu și mai multe pete pereţii 
casei. Patină, gândea Gunnar Nyberg. Era o locuinţă care i se 
potrivea de minune. 

Au urcat pe terasă. Scara scârțâia neliniștitor, întâi sub 
Tommy, pe urmă sub Gunnar. Au intrat apoi înăuntru, direct în 
sufragerie. O fetișcană mărunţică, subţirică și bălăioară, nu mai 
mult de douăzeci de ani, stătea pe un scaun la masa mare de 
bucătărie și hrănea un grăsan micuţ și blond, așezat într-un 
scaun pentru copii. 

Și-a aruncat înapoi, peste cap, un cârlionţ recalcitrant și s-a 
holbat uimită la duoul de uriași. Când și-a văzut bunicul atât de 
grav bandajat, băiatul a început imediat să plângă. 

— Tina și Benny, spuse Tommy Nyberg, în timp ce-și smulgea 
din picioare cizmele numărul 54. El este tata. A apărut din 
furtună. 

— Îl cheamă Benny? a întrebat Gunnar Nyberg. Rămăsese 
nemișcat în tindă. 

— Gunnar? întrebă nesigură Tina. Tatăl tău adevărat? 

— Așa s-ar putea numi, a spus cu voce bubuitoare Tommy, i-a 
dat un pupic gălăgios lui Benny, iar acesta s-a oprit brusc din 
plâns și apoi s-a așezat, cu un trosnet, la masă. După toate cele 
întâmplate, a adăugat el, cu un surâs larg. 

— Intră înăuntru, spuse Tina și se ridică. Nu sta acolo. 

Gunnar Nyberg și-a scos pantofii și s-a strecurat înăuntru. S-a 
așezat la distanţa cuvenită de copil. Nu se simţea în largul lui. 

— Bună ziua, spuse Tina și îi întinse mâna peste masă. 
Nyberg își execută strângerea sa de mână cam stângace - de 
data asta, a mers ceva mai bine. 

— Bună ziua, a răspuns el, cu voce scăzută. 

S-a lăsat tăcerea pentru un moment. Ar fi trebuit să fie o 


tăcere deprimantă, dar nu era. Toţi trei se uitau la el, curioși, 
dar fără dușmănie. 

— E bunicul tău, îi spuse în cele din urmă Tommy lui Benny, în 
vârstă de un an, care arăta ca și cum informaţia primită urma 
să-i provoace un nou atac de plâns. Însă o lingură de griș cu 
lapte, primită de la maică-sa, îi distrase atenţia. 

— Ei bine, spuse Tommy, unde ai fost până acum? 

— N-am știut că locuiești aici, scoase cu greu afară din el 
Nyberg. După cum știi, a trecut mult timp de când nu ne-am 
văzut. 

— Da, da, însă acum ești aici. Vrei cafea? 

Nyberg a făcut semn că da, cu capul. Fiul lui a dispărut în 
bucătărie. S-a uitat după el. 

— De când ne-am mutat aici, tot zice că vrea să ia legătura cu 
tine, a spus Tina și i-a băgat o altă lingură cu griș în gură lui 
Benny. 

— A mai spus și altceva? 

L-a privit ca și cum l-ar fi cercetat, încerca să găsească un 
motiv. 

— Numai că s-au mutat demult pe coasta vestică și că tu ai 
promis să nu iei legătura cu ei. Insă nu știu din ce motiv. 

Gunnar Nyberg și-a încruntat sprâncenele. Simţea pentru 
prima dată durerile distincte de la nas și din mână. Radiau 
înăuntrul lui, ca un vârtej. Ca o vagă reminiscență a apăsării pe 
nerv a lui Wayne Jennings. Sau, mai curând, ca și cum o 
anestezie de lungă durată începea să cedeze. 

— Pentru că am fost un tată deosebit de rău, spuse el scurt și 
tăios. 

Ea a încuviinţat și l-a studiat apoi curioasă. 

— E adevărat că ai fost Mr Sweden? 

A râs tare, îndelung și zgomotos. Era ca și cum vocea îi 
revenise, după o veșnicie în exil. 

— Nu poţi să crezi, nu? a râs el și a adăugat ceva mai liniștit: 
Cu mare plăcere aș renunţa la asta, crede-mă. 

S-a uitat la corpul micuţ și robust al lui Benny. Copilul a 
șterpelit lingura din mâna Tinei și a aruncat-o spre el. A prins-o 
în aer. Grișul i s-a împrăștiat pe haine. L-a lăsat acolo. 

— Vrei să-l ţii în braţe? l-a întrebat Tina. 

Nepotul a fost ridicat în sus, spre el. Băiatul era greu, masiv. 
După toate probabilitățile, va deveni un colos. 


Sângele blestemat revine. 

Greșit. Blestemul putea fi curmat 

Nici măcar sângele apă nu se face nu era corect. 

Există ceva care se numește iertare. Inţelegea asta abia 
acum. 

Tommy a venit din bucătărie, strângând cu putere cana de 
cafea în mână. S-a oprit brusc în prag și și-a scos șapca udă, de 
fermier. 

— Dar ce naiba faci, tăicuţă, a spus el. Plângi? 

32 

PAUL HJELM A IEȘIT din sediul poliţiei. A rămas un timp în faţa 
ușii cu senzaţia că ceva era greșit. Pe urmă, a intrat iarăși 
înăuntru pentru a-și lua umbrela. 

A ieșit din nou afară. Era convins că rătăcise de jur-împrejur, 
în corpul vaporului, aproape o lună întreagă. Era o noapte de 
toamnă cu adevărat înnorată și rece. Şi-a deschis umbrela; logo- 
urile mici ale poliţiei se uitau neputincioase în jos, la el - furtuna 
arunca ploaia sub ea pe orizontală, din toate părţile deodată. 
După numai câţiva metri pe strada Bergsgatan inundată de apă, 
umbrela i-a fost sfâșiată; a aruncat-o într-un coș de gunoi de la 
intrarea în metrou. 

Îi telefonase lui Ray Larner și îi raportase fără nici o cenzură 
toate detaliile cazului. Puțin îi păsase de consecinţe. Larner 
ascultase fără să scoată un cuvânt. La urmă, a spus doar atât: 

— Fă orice Jalm, dar nu încerca să cercetezi mai departe. Riști 
să înnebunești. 

Nu va cerceta mai departe, însă va reflecta mai departe. — 
asta nu putea să împiedice, asta nu voia să împiedice. Cazul K 
se va afla pentru totdeauna în conștientul său, sau sub el. Erau 
impresii oribile, groaznice, pe care el nu reușea, în momentul 
acela, decât să le atingă, cel mult superficial. lar lui, oricum, 
impresiile îi erau utile întotdeauna. Era un tip destul de raţional 
pentru a putea fi mișcat ușor. Intrebarea era doar cât de mult 
puteai să permiţi acestor impresii să-ţi influenţeze propriul 
psihic. Pentru că riscul era, în acest caz, că te-ar fi putut face să 
înnebunești, atât de mult își dădea și el seama. 

Wayne Jennings transformase o poziţie de inferioritate, care 
părea lipsită de orice speranţă, într-o victorie clară ca lumina 
zilei și, contrar voinţei sale, Hjelm simţea o împunsătură de 
admiraţie. 


Şi cine putea, la drept vorbind, să spună dacă era vorba de o 
victorie sau de un eșec? Cine știa astăzi care ar fi fost rezultatul 
dezvăluirilor făcute de către cei trei ofițeri irakieni dacă presa ar 
fi reușit să intre în contact cu ei? Era oare adevărat că mass- 
media era singura forță care se putea opune în ziua de azi 
puterii militare și economice? Sau mai curând media însăși 
constituia, de fapt, primejdia reală? Şi era oare 
fundamentalismul singura alternativă reală a pieţei absolut și 
desfrânat de libere? Nici o altă variantă nu părea chiar atât de 
atractivă. 

Și ce anume era oare valoros în viața oamenilor? Ce fel de 
viață dorim noi să avem și ce fel de viaţă dorim să aibă alţii? Ce 
preţ plătim pentru a trăi atât de bine după cum trăim? Suntem 
pregătiți să plătim preţul? Și ce facem dacă nu suntem 
pregătiţi? 

Întrebări simple, fundamentale, răsunau în interiorul lui. 

— N-am scărpinat contrabasul de o jumătate de an, îi spusese 
Jorge, ciupind corzile unui contrabas imaginar. Mă duc acasă 
acum și cânt toată noaptea, până când vine poliţia și mă ridică. 

Oameni muriseră în braţele lor, capul unui bărbat fusese 
smuls în faţa ochilor lor, sângele altor oameni se revărsase în 
valuri peste ei și nimeni, în afara cercului lor îngust, nu va ști 
vreodată asta. Ce puteau să facă? Să cânte. Și să-și pună tot 
sufletul lor înnegrit în cântec. Toate astea trebuiau să dispară 
undeva. 

A cumpărat un ziar de seară și a mers bucata scurtă de drum 
dintre staţiile Rådhuset și T-centralen. A citit rubricile. „În 
continuare nicio urmă a Asasinului din Kentucky. Poliţia își apără 
starea de pasivitate spunând că are resurse insuficiente.” 

Mörner fusese cel care dăduse declaraţia. Hjelm a râs tare 
acolo unde se afla, în vagonul metroului. Lumea s-a uitat la el. 
Nu-i păsa. 

Nici jocul din spatele culiselor care trebuia să urmeze acum 
nu-l interesa. Ceea ce dorea el chiar acum era un singur lucru: 
să-și vâre căștile în urechi și să se afunde într-un scaun de 
metrou. 

Meditations cu John Coltrane. A intrat în starea vagă dintre 
trezie și somn care era mica încăpere privilegiată a libertăţii. 

Ceva tocmai pătrunsese în Suedia. Credeam noi. Adevărul era 
că se afla deja aici și că se aflase aici de multă vreme. Trebuia 


doar trezit. 

Își va face rost de un pian. Hotărârea se contura în timp ce 
mergea prin suburbia îngreunată de ploaie. Șirurile uniforme de 
case îl priveau prin ceţurile mișcătoare. Mergea încet, 
permițându-i ploii să-i pătrundă într-adevăr în toţi porii. Avea 
nevoie să fie spălat. De nenumărate ori. 

Nu era lună. Trecuse multă vreme de când văzuse o lună 
adevărată. În SUA nu avusese timp să se uite după ea. Se 
apropiase de Kerstin într-un fel la care nu se așteptase. Undeva, 
în interiorul lui, tânjise după ea, însă visurile sale infantile de a 
călca puţin strâmb se transformaseră în cu totul altceva. 
Începea să îmbătrânească? Sau era pe cale să se maturizeze? 

A ajuns la casa-tip. Arăta cenușie și tristă, la fel de 
impersonală ca și blocurile, cu toate că era travestită într-un 
status minimal de înălțime. Totul era o ficțiune. Nimic nu era 
ceea ce părea să fie. 

Înainte de toate, nu era cenușie și tristă. Nu în interior. Nici un 
interior nu e la fel cu altul. Oricum, asta era ceva. O vagă urmă 
de reconciliere cu ceea ce fusese obligat să sufere. 

El îl capturase, după cum se exprimase Larner, pe The 
Fucking Kentucky Baby, absolut singur. Da și nu. In orice caz, 
impulsul fusese al lui. Și nu doar unul, ci doi. Că celălalt reușise 
să scape nu era vina lui, era mai curând o lege a naturii. Cel 
puţin putea să-și închipuie asta o vreme. 

Pe canapea stătea așezată Cilla. O lumânare mică ardea în 
faţa ei. Citea o carte. p 

— Nu e bine să citeşti în lumina asta, spuse el. iți distrugi 
ochii. 

— Nu, a răspuns ea și a pus cartea la o parte. Asta este una 
din minciunile larg răspândite. Nu-ţi distrugi ochii dacă citeşti la 
lumină puțină. Niciodată nu poate să fie prea puțină lumină. 

A zâmbit ușor și s-a îndreptat spre ea. 

— Așteaptă, nu te așeza, s-a impacientat ea și a dispărut. S-a 
întors cu câteva prosoape și le-a pus pe canapea. S-a așezat pe 
ele. 

— Aș fi putut să le aduc eu însumi, spuse el. 

— Am vrut să le aduc eu, răspunse ea. Dacă e OK. 

Un timp, a fost liniște. Pe deplin liniște. 

— Ce citeai? a întrebat în cele din urmă. 

— Cartea ta, răspunse ea și ridică în sus America de Kafka. 


Ştii, tu n-ai niciodată timp să citești. 

— Ce crezi despre ea? 

— Dificilă. Dar după ce ai început-o, nu mai poţi s-o lași din 
mână. Crezi că înţelegi și, chiar atunci, înţelegi că n-ai înţeles 
nimic. 

— Înţeleg, spuse el. 

— Chiar înţelegi? întrebă ea. 

Au râs scurt. Apoi, ea i-a pipăit hainele. 

— Eşti foarte ud, a comentat. Te ajut să te dezbraci. 

— N-ai nevoie... 

— Ba da, a replicat ea. Am nevoie. 

L-a dezbrăcat fără grabă. El își permise să savureze, total, 
fără nici o rezervă. 

— În orice caz, am să am mai mult timp să citesc acum, spuse 
în timp ce ea îi scotea pantalonii. Şi vom avea ceva mai mult 
timp și pentru noi doi, de asemenea. 

— Dar nu l-aţi arestat încă pe Asasinul acela din Montana. 

— Asasinul din Kentucky. 

— De fapt, când o să-l prindeţi? 

— Niciodată, a răspuns el liniștit. 

l-a scos chiloţii uzi leoarcă și i-a aruncat în grămada de haine 
ude de pe podea. Apoi, l-a contemplat. 

— Nu arăţi chiar așa de prost, Paul Hjelm, a comentat ea. 
Pentru un funcţionar mărunt, de vârstă medie. 

— Nici tu nu arăţi deloc chiar atât de prost, a replicat el. După 
cum poţi să-ţi dai seama. 

Ea a zâmbit și a început să se dezbrace. El a întins mâna spre 
flacăra lumânării. A stins-o și s-a ars la degete. 

— O, pe naiba! a exclamat. 

— Ești atât de neîndemânatic, a râs ea și s-a întins alături. 

El a privit mucul lumânării, în care flacăra se stingea încet, 
până când n-a mai rămas nici o lumină. 

— Niciodată nu poate să fie prea puţină lumină, a spus Paul 
Hjelm și s-a lăsat în voia simţurilor. 

Afară, ploaia continua să se reverse în torente.