Dirk Kurbjuweit — Disparutii

DIRK KURBJUWEIT 


DISPĂRUȚII 


Original: Haarmann (2020) 


Traducere din limba germană de: 


ANDREEA ODOVICIUC 


. 
© 
es, 


LS 


virtual-project.eu 


LEBĂDA 
NEAGRA 
the publishing house 


2021 


VP - 


2 


Capitolul 1 


Mergea de o oră de-a lungul străzii Landstraße și încă nu se 
iveau zorii zilei. Tânjea după lumină, însă îi era teamă să nu fie 
văzut. Încă nu se întâlnise cu nimeni, doar un automobil îi iesise 
în cale la un moment dat, iar el se ascunsese în spatele unui 
copac. Soferul privea fix înainte, însoțitorul lui de pe scaunul din 
dreapta dormea, având capul rezemat de geamul lateral. Băiatul 
așteptă până când zgomotele produse de mașină se stinseră, 
apoi ieși de după copac și merse mai departe. Se uită la ceas. 
Era ora cinci și jumătate, iar la șase și cinci minute pleca trenul. 
Avea să îl prindă, era sigur de asta. Dacă nu cumva avea să îl 
prindă cineva pe el înainte. Privi în jur. Calmează-te, își spuse el, 
de ce te-ar urmări cineva, de ce te-ar căuta cineva? Mama și 
tata dormeau încă. La ora șase aveau să se trezească, iar la 
șase și un sfert aveau să vină să îl trezească pe el. Asta era 
programul lor. 

Nu era ceasul lui, era ceasul tatălui său. Doar atât șterpelise, 
nimic mai mult. Banii erau ai lui, îi pusese deoparte. Nu erau 
mulți, abia dacă îi mai rămăsese ceva, dar până la portul 
Bremerhaven aveau să îi ajungă. Ceasul avea să îl trimită înapoi 
tatălui său, imediat ce ajungea la destinație. Așa stabilise de la 
bun început și asta îi și scrisese tatălui. „O să primești ceasul 
înapoi”, scrisese el într-o scrisoare de rămas-bun, „doar l-am 
împrumutat. O să ne revedem, îti promit”. Nimic mai mult. Nu 
putea să-și dezvăluie destinația, restul aveau să îl afle în 
curând. Poate că avea să fie o alinare pentru ei. 

Deodată auzi un trosnet, un huruit, un găfâit. Tânărul tresări, 
scăpă valiza din mână și înlemni, neștiind ce se întâmpla. O 
umbră trecu repede pe lângă el, o căprioară traversă strada. 
Apoi încă una. Doamne Dumnezeule, ce tare se speriase. 
Căprioarele goniră spre câmp, se adânciră în el, apoi se opriră în 
loc, se întoarseră și acum se uitau la băiat. Creaturi proaste. 
Bătăile inimii i se liniștiră, îşi ridică valiza și merse mai departe. 

Ceva lumină pe cer în depărtare, o licărire gălbuie și iată că 
se vedeau deja primele case din micul oraș. Doi călăreți se 


VP-3 


apropiară de el din spate, domol, la pas, deci clar nu erau în 
urmărire. II salutară și trecură pe lângă el. 

li era foame. Pornise la drum fără să ia micul dejun, fără să 
bea cafea. Era șase fără un sfert când ajunse în oraș. Intră într-o 
brutărie, îşi cumpără trei sanavișuri, pe unul îl mâncă imediat, 
din mers, dar celelalte două trebuiau să îi ajungă până în 
Hanovra. Acolo urma să aibă răgaz înainte să schimbe trenul și 
avea să își permită o masă de prânz caldă, una mică, un cârnat 
și o salată de cartofi. Oamenii pe care îi vedea în jur nu fi 
acordau atenție, se grăbeau spre muncă, spre piață. Cu toate 
astea, îi era teamă că cineva îl va recunoaște, va veni să îi 
vorbească. Dar nu se întâmplă asta. La șase fără cinci ajunse la 
gară. Işi cumpără un bilet de călătorie și urcă în trenul de 
Hanovra. 

e 

Spre sfârşitul serii, după ce Müller plecase deja de mult, iar pe 
holurile sediului de poliție se instalase liniştea, bărbatul coborî în 
arhivă. Făcuse rost de chei cu permisiunea şefului de secție, 
întrucât lucra adesea până noaptea târziu. Aprinse lumina, clac. 
Lahnstein privea acum șirurile de rafturi cu dosare, care mai 
subţiri, care mai stufoase. Un aer cu o textură unsuroasă, 
îmbibat cu vaporii emanaţi de bibliorafturi, mirosul hârtiei 
îngălbenite, al zilelor trecute. 

Ceea ce căuta el erau dosare noi, nu îngălbenite, nu 
deteriorate de răsfoiri excesive. Luă șirurile de rafturi pe rând. 
Incepea de jos, îngenunchea, apoi se îndrepta lent până când 
trebuia să se întindă pentru a putea distinge ceva. Se mișca 
astfel spre stânga, procedând la fel când ajungea pe partea 
cealaltă. In curând începură să-l doară genunchii și își simţi 
gâtul înțepenit. Tuși din cauza prafului. 

Un prim dosar care părea să fie nou. Îl scoase de pe raft și îl 
deschise. Un criminal, soţia și proprii copii. Puse dosarul la loc, 
după care continuă. La final, după două ore, găsi ceea ce căuta. 
Un dosar gol, carton strălucitor, nefolosit, așezat sub litera J, dar 
asta nu însemna nimic. Probabil că mutaseră bibliorafturile, 
astfel încât să nu-și poată da nimeni seama documentele cărui 
caz lipseau. Ceva în apropierea lui J - Lahnstein bănuia că un 
nume care începe cu o literă între G și M. 

Incuie ușa de la arhivă, își luă pălăria și paltonul și merse spre 
casă, făcând, ca de obicei, un ocol pe la teatru, acolo unde 


VP -4 


așteptau prostituații, în special băieţii numiţi „păpușei”. Puștanii 
ieșeau din umbrele copacilor, mergeau la braţ cu el, iar unii îi 
puneau uneori mâna între picioare. Lahnstein dădea la o parte 
mâna obraznică și le zicea printre dinţi „ai grijă”, un îndemn 
care pentru el avea dublu sens. Băieţii râdeau. El mergea mai 
departe, privindu-i cu colțul ochiului pe ceilalţi bărbaţi să vadă 
dacă cineva se comportă nefiresc. Dar ce era nefiresc aici în 
afară de faptul că toţi încercau să se comporte firesc? Spera la o 
întâmplare fericită, o sclipire de moment. 

La scurt timp după miezul nopţii, ajunse la pensiunea unde 
era cazat, o clădire mare în care fuseseră închiriate trei încăperi. 
Momentan el era singurul oaspete. Pantofii jos, așa era regula, 
după care merse în camera sa pășind pe parchetul văluros. În 
așteptarea somnului, se temea de visul recurent. După o oră, 
adormi. 

e 

Trebuie să privească spre soare pentru că de acolo o să vină, 
să îl ia prin surprindere. Fiind mascaţi de lumină, poate să îi 
distingă abia târziu. Priveşte spre soare, privește în faţă, 
privește în jos unde țăranii își lucrează câmpurile. Vite pe 
pășuni, un automobil pe un drum de țară, sate, gospodării, 
oameni pe malul unui râu. 

Soarele, fii atent la soare. Nimic. Ascultă atent. Motorul huruie 
regulat, vântul vâjâie, sunetele obișnuite. Totul e în regulă. 

Privește spre locul din spate, unde stau Lissy și August, 
August așezat în poala lui Lissy. Lissy îi strigă ceva, dar el nu o 
înţelege. Ea îi face cu mâna, gesticulează. Lahnstein privește 
spre soare, dar nu e nimic acolo. Priveşte în jos, prin micuța 
cameră de bombe a avionului și vede o turlă de biserică, un 
heleșteu, case. Pace. Apoi însă i se poticnește motorul, iar elicea 
începe să se învârtă din ce în ce mai încet. 

Planează, alunecă în jos, se prăbușesc, dar lent. Lahnstein se 
uită din când în când în spate. August a adormit, iar Lissy îl ţine 
strâns în brațe. Își întoarce privirea înainte, caută un loc unde să 
poată ateriza. O câmpie plană, o stradă care să nu fie mărginită 
de copaci. Dar acolo sunt doar stânci, munţi și râuri care se 
unduiesc prin defileuri, teren dur, arid. O aterizare forțată, nu 
mai există nicio altă posibilitate. Dar nu se ajunge la asta, se 
trezește înainte să atingă pământul sau să se facă țăndări de un 
munte. 


VP-5 


Lahnstein se trezi cu senzaţia că încă s-ar afla în zbor, dar 
vedea deja camera în care dormea, marginea patului, mica 
fereastră, dulapul strâmb, cârligele de pe perete de care erau 
agăţate lucrurile lui. Era treaz, dar se prăbușea spre pământ. 
Asta era cel mai urât moment. 

Apoi trecea. Stătea neclintit în pat, supraviețuise. Privi spre 
ceasul de pe noptieră. Șase și jumătate dimineața. Lahnstein 
prefera ca visul acela să-l chinuie în miezul nopţii. Așa putea să 
adoarmă la loc și să se odihnească. Acum însă trebuia să poarte 
cu el toată ziua senzaţia de cădere și prăbușire. O zi cu un alt 
băiat? 

Ultimul fusese dat dispărut pe 27 octombrie 1923, înaintea lui 
fusese unul pe 25 octombrie, iar altul pe 12 octombrie. În 
septembrie fusese dat dispărut un băiat, în august unul, în iulie 
pauză, în iunie unul, în mai doi, în aprilie pauză, în martie unul. 
Primul dispăruse la data de 12 februarie 1923, Fritz Franke. 
Numele lor erau fixate adânc în mintea lui Lahnstein, în sufletul 
lui; îi cunoștea pe toți. 

Nu sesiza un ritm anume. Analizase intervalele, calculase, 
împărţise, formase grupuri, trasase linii, săgeți. Nimic, niciun 
tipar. Cel mai mare interval dintre fapte, dacă într-adevăr exista 
așa ceva, era de două luni, între 20 martie și 23 mai, iar cel mai 
scurt era de două zile, la sfârșitul lunii octombrie. Zece băieţi, cu 
vârste între 13 și 18 ani, dintre care patru aveau 16 ani, formau 
astfel grupul cel mai numeros. Heinz Brinkmann era ultimul 
deocamdată și avea 13 ani. Lahnstein studiase ore întregi până 
și vârstele victimelor, le asociase cu datele dispariţiilor. Niciun 
tipar. 

Niciun cadavru, nici măcar unul. Pe lângă asta: nicio pistă. 

e 

Lahnstein se ridică din pat, clătinându-se uşor. Încă nu 
aterizase complet. Și dacă se terminase? Dacă nu ar mai 
dispărea niciun alt băiat? Atunci tot ar avea zece cazuri de 
elucidat. Işi pusese speranţele în următorul caz. Spera ca acesta 
să-i aducă o pistă, să-i ofere un cadavru, ceva de la care să 
poată să pornească. Un gând respingător, dar adevărat. Avea 
nevoie de un nou caz. Avea nevoie de un mort, avea nevoie de o 
crimă. Asta aștepta, știa prea bine, deși își spunea că nu e 


VP-6 


adevărat, că nu avea cum să fie adevărat. Totuși, el nu era așa. 
Spera că nu. 

Trase cu urechea prin ușă, nu auzi nimic și ieși afară, apoi 
merse clătinat spre toaletă, fiind îmbrăcat încă în pijamale. 
Întrucât nu avea nici cel mai mic indiciu despre cum se 
petrecuseră faptele, cine ar fi putut fi făptașul, imaginaţia lui nu 
cunoștea limite. Putea și trebuia să își imagineze orice: carnagii, 
porniri ucigașe. Când se trezea cum se trezise astăzi, când 
mintea îi era atât de tulbure și vulnerabilă, se transforma în 
Heinz Brinkmann în ultimele minute de viaţă. Era jupuit de viu și 
tipa în continuu în gândurile lui. Mai erau și zile în care se 
transforma în făptaș, unul dintre ei. Cu un cuţit în mână. Dar de 
ce un cuţit? Doar nu știau nimic, absolut nimic. 

Era vorba într-adevăr de crime? Uneori, în momente de 
optimism, avea îndoieli. Până la urmă, era vârsta la care băieţii, 
pur și simplu, își luau tălpășița spre America, spre Legiunea 
străină. Mulţi erau trişti din cauză că războiul se terminase 
înainte ca ei să apuce să fie recrutaţi. De aceea erau în căutarea 
propriului lor război, călătoreau la Strasbourg, se înrolau, luptau 
în oarecare jungle și deșerturi. Era plauzibil. 

Robert Lahnstein trase cu urechea prin ușa de la toaletă, nu 
auzi nimic. Deschise ușa și dădu nas în nas cu figura de 
alcoolică a proprietăresei, care se furișase până în faţa băii și îl 
aștepta în liniște. O rochie tip capot gri, papuci de casă gri. 

— E totul în ordine? 

— Da. 

— Și criminalul? 

— În curând. 

Trebui să o împingă ușor la o parte ca să se strecoare pe 
lângă ea, fiindcă femeia îi bloca drumul spre cameră. 

Când apăsă clanţa în jos, proprietăreasa spuse în urma lui: 

— S-a găsit carne de om. 

Bărbatul se întoarse cu faţa spre ea. 

— Unde? 

— La hanul Wirtshaus Walterscheidt. 

— Și de unde știți dumneavoastră că era carne de om? 

— Era un ins acolo, care a trăit în Africa, și el a spus că era 
sigur carne de om. A scuipat-o afară. 

— Pot să vorbesc cu el? 

— Nu-l cunosc. A plecat imediat, atât era de scârbit. 


VP -7 


Așa se întâmpla de fiecare dată. Isterie, zvonuri, dar niciodată 
nu se concretiza nimic, toți auziseră ceva, dar nimeni nu știa 
nimic. 

— De ce ar vrea cineva să vândă carne de om? o întrebă 
Lahnstein pe proprietăreasă. 

Femeia își cobori vocea: 

— Așa micșorează deficitele, menţin preţurile la un nivel 
acceptabil. Guvernul e în spate, berlinezii. 

— Aiurea. 

Lahnstein intră în cameră, închise ușa, se postă în faţa 
chiuvetei: în sfârșit era stabil pe picioare. Micul avion aterizase, 
era ţăndări, în orice caz părăsise văzduhul și îl predase pe el 
pământului. Se spălă rapid, se rase în grabă. Privi în ochii de un 
albastru deschis, la chipul suplu, nasul și urechile 
neremarcabile, ci mai degrabă gingașe, care nu îi plăceau, și la 
fruntea înaltă care, în schimb, îi plăcea. Piele deschisă la 
culoare, o aluniţă în partea dreaptă, lângă nas. 

Odată ajuns în cafenea, aruncă o privire în ziarul de 
dimineaţă. Un nou caz? Nu. Hitler, toți scriau încă frenetic 
despre Hitler. Puciul din Munchen, marșul de la Sala generalilor 
Feldherrnhalle. Cu nimeni altul decât Ludendorff. Tentativă 
eșuată. Hitler era în arest preventiv. Ce bine! gândi Lahnstein. 
De altfel, lumea l-ar fi învinovăţit pe el de organizarea puciului. 
Pentru că nu a fost în stare să elucideze seria de crime. Țara era 
încordată. Sau doar el era încordat? Liniștește-te, își spuse el. 

Luă în mână un ziar regional, se retrase într-un colț 
îndepărtat, după care comandă cafea și ceva produse de 
patiserie. În secţiunea cu știri locale, căută rapoartele poliţiei. 
Bătăi, furturi, mărfuri de contrabandă confiscate, un viol. Auzise 
deja de asta cu o zi înainte. Făptașul fusese purtat prin faţa 
biroului său din secţia de poliţie. Un bărbat de 50 de ani, care o 
atacase pe vecina lui în pivniţă. Femeia avea 41 de ani. Cazul nu 
îi oferea nicio pistă spre băieţii lui. Totuși, intenţiona să se uite 
pe procesele verbale. Răsfoi înapoi la primele pagini și citi totul 
despre tentativa de puci. Hermann Göring scăpase. Lahnstein îl 
întâlnise la un moment dat pe un aerodrom. Era considerat un 
as. Acum fusese dat în urmărire. 

Lahnstein își puse pălăria, plăti și, cu gulerul ridicat, plecă prin 
vânt și ploaia ușoară. Își ţinu pălăria strâns, merse grăbit pe 
alei, trecu pe lângă micile case gârbovite, asemenea unor 


VP-8 


oameni mult prea bătrâni. Clădirile stăteau strâmbe, de parcă s- 
ar fi sprijinit una de alta, afișând paiante, faţade decolorate, ici 
și colo cartoane în loc de geamuri de sticlă, uneori și sticlă 
opacă. Pavaj cu ciobituri și valuri, un peisaj de piatră. Copitele 
cailor păcăneau agale, treceau călești cu mărfuri, uneori câte un 
automobil însoţit de claxoane furioase. Pietonii erau mai rapizi în 
toată această învălmășeală, cei mai rapizi fiind băieţii care 
împărțeau ziare. Ei erau și cei mai gălăgioși. „Puci la Munchen, 
Hitler în închisoare!” Dar nicio persoană dată dispărută. Aveti 
grijă, gândi Lahnstein, erau de vârsta voastră. Până în prezent, 
printre victime nu se număra niciun băiat de ziare. Majoritatea 
erau muncitori, meșteșugari încă în ucenicie. Asta îi dădea de 
gândit: de ce nu fusese vorba de elevi de liceu, de ce nu copii 
din familii bogate? Să fie vorba de 175?? Probabil. 

Învălmășeală pe podul îngust Leine-Bricke, miros de rufe 
prost spălate, de oameni care făceau baie cel mult o dată pe 
săptămână, miros de haine vechi, schimbate rar, spălate și mai 
rar. Neplăcut, dar Lahnstein era îngăduitor. Perioada 
hiperinflaţiei nu era o perioadă a igienei. Lumea era prea săracă 
pentru a-și cumpăra haine noi, prea distrasă ca să mai ţină cont 
de igienă, permanent preocupată să scape de banii vechi și să-și 
procure bani noi, mereu atentă la preţuri, pregătită să facă 
trocuri. Îmbrăcămintea se dădea în schimbul alimentelor. Puteai 
mirosi asta. Lahnstein însuși trecuse printr-o astfel de fază. 
Paltonul lui era uzat, dar nu știa când ar trebui să-și cumpere 
unul nou. De ceva timp, valoarea monetară se stabilizase. 
intenţiona să mai aștepte. 

Un bărbat îl izbi în umăr și îl lovi destul de tare pentru că 
Lahnstein, adâncit în gânduri, nu-l văzuse venind spre el. Privi în 
jur, văzu un palton lung până în pământ, un spate îngust, o 
mânecă goală. Voia să-l ajungă din urmă pe bărbat, să-l ia la 
întrebări, dar nu o făcu. „Somme”, avea să strige bărbatul, 
„Verdun, Isarco!” Astea erau cuvintele care explicau totul, care 
scuzau totul. Inclusiv în secţia de poliție. 

Lahnstein merse grăbit mai departe, de acum înainte ceva 
mai atent. Chibrituri, fulare, șosete, ţigări, vaze, cuțite, toate 
aceste obiecte îi fură oferite pe o distanţă scurtă, întinse spre el 


1 Conform articolului 175 din vechiul Cod penal al Germaniei, care prevedea 
sancţionarea relaţiilor sexuale între persoane de sex masculin, numărul 175 a fost 
folosit în spaţiul german ca sinonim pentru „homosexua!”. 


VP-9 


uneori fără niciun cuvânt, însoţite doar de o privire rugătoare. 
Se transformaseră într-un popor de negustori din pricina 
războiului. Mai întâi eroi, acum negustori, gândi Lahnstein cu 
amărăciune. Nu cumpărase nimic, nici măcar ţigări, deși stocul 
lui pentru ziua respectivă era la limită. Voia să meargă seara la 
magazinul de trabucuri. Oare datorită proprietarei? Se rușină 
puţin din cauza acelui gând, întrucât Lissy încă stătea în avion. 
Marea, vântul, elicea apatică. Uneori Lissy arăta de parcă ar fi 
vrut să-i facă din mână, dar era prea slăbită pentru a-și ridica 
brațul. August dormea. 

Un cal urină lângă el, iar jetul puternic se izbi de pavaj și îi 
stropi pantofii. Peste tot era mizerie de la cai, împrăștiată și 
întinsă de ploaie. Cu cât se apropia mai mult de secția de poliţie, 
cu atât mai mare îi era frica. Nu voia să fie așteptat de un cuplu 
de părinţi, mamă și tată, sau mai rău: de o văduvă al cărei fiu, 
care semăna atât de mult cu tatăl lui, dispăruse. Și totuși voia 
asta. 

Nu era nimeni jos - ușurare. Îi salută pe funcţionarii de la 
intrare, primi drept răspuns un salut indiferent, nu tocmai 
prietenos. Nimeni nu îl opri să îi spună că l-ar aștepta cineva. 
Biroul lui era gol. Bucurie și dezamăgire. Merse la toaletă, luă 
hârtie din belșug și își șterse pantofii până se făcură curaţi. 
Scuipă, lustrui până când fu mulţumit de strălucirea lor. Merse în 
birou, se așeză pe scaun și își căută de lucru luând în mână un 
dosar, apucând receptorul telefonului, astfel încât să nu se 
piardă în vârtejul propriilor sale gânduri. 

e 

August. Lissy. Îşi aminti de momentul despărțirii din gara din 
Salzburg, după două săptămâni petrecute în comuna Irsee, la 
pensiunea Seehof. Lissy avea rude în sat. August împlinise 
jumătate de an. Era vară, dar ploua mult, iar Lahnstein avea trei 
săptămâni de concediu. Se plimbau în fiecare zi pe malul lacului, 
de-a lungul străzii, mai întâi cu spatele spre munți, apoi cu fața 
spre ei. Aşa hotărâseră, astfel încât să se poată bucura pe 
drumul de întoarcere și să li se pară mai ușoară ultima porțiune. 
Munţii le aduceau bucurie amândurora. O excursie în localitatea 
Fuschl, o excursie la lacul Wolfgangsee. August stătea în 
cărucior, iar când începea să ţipe, Lahnstein îl lua de acolo și îl 
ducea o vreme în braţe. Uneori făceau popas pe o câmpie și 


VP - 10 


Lissy alăpta copilul. Lahnstein se întindea atunci pe spate și 
privea spre cerul imens. 

Erau în vizită la fratele lui Lissy, care era fermier. Lahnstein 
mergea cu August în grajd, îi arăta animalele, dar, imediat ce 
mugea o vacă, August se speria și dura un sfert de oră până să 
se liniștească din nou. 

Din curte urcau pe un munte, pentru că acolo se afla o capelă 
frumoasă, după cum aflaseră de la fratele lui Lissy. Lui 
Lahnstein îi era greu să împingă căruciorul la deal, scotea 
zgomote ca de locomotivă, iar Lissy râdea. Seara stăteau în pat, 
cu copilul între ei. Se bucurau ori de câte ori descopereau o 
nouă trăsătură facială, ceva ce nu părea întâmplător, ci voit. 
Voiau să vadă progres, evoluţie. Un zâmbet din partea lui 
August și Lahnstein înota într-o mare caldă de emoţii care până 
atunci îi fuseseră necunoscute; un simplu zâmbet eclipsa 
războiul, bombardamentele, spitalul militar. Făcea ca toate 
astea să dispară până când Lahnstein se trezea noaptea din 
somn și era din nou război și îi mai rămâneau douăsprezece zile, 
apoi opt, șase. 

— Privești așa de des spre cer, spunea Lissy. 

Era adevărat, se uita după nori, după lumină, aprecia vremea 
ca vreme de zbor. Era favorabilă sau nu? Și pentru cine anume? 

— Coboară și stai aici cu noi, îi spunea Lissy și îi luă mâinile în 
ale ei. 

Nu se certară în acest concediu, deși camera era mică și 
August ţipa mult. Uneori Lahnstein își dorea să fie afară, sus în 
văzduh, acolo unde îl așteptau avioanele Sopwith Camels. Nu 
era ăsta un semn de înaltă trădare faţă de familia lui? Faptul că 
prefera lupta odioasă în locul familiei doar pentru că familia era 
uneori obositoare? Rușine. Gândurile dispăreau. 

Lissy vorbea mult despre viitor, de parcă deja lăsaseră 
prezentul în urmă. O locuinţă mai mare, trei copii, poate patru. 
Cariera lui în poliţie, moștenirile pe care aveau să le primească, 
o căsuţă. Toate păreau atât de certe pentru ea, fapte concrete 
din lumea de mâine. Zâmbea tot timpul. Uneori apărea un 
Sopwith dinspre soare și se îndrepta spre el, el trăgea și trăgea 
până când observa că Lissy îl ţine de mâinile încordate. „Șșș”, 
zicea ea. Același șuierat suav îl ajuta pe August să adoarmă. 

Plânseră amândoi în ultima seară. August dormea, iar ei 
stăteau întinși în pat, cu trupurile încolăcite. Işi promiseră o 


VP -11 


revedere de Crăciun. Era deja septembrie. Lahnstein calculă în 
minte în câte misiuni de luptă ar trebui să zboare până atunci, 
însă numărul era prea mare ca să îl poată concepe. Se 
întrerupse și nu îi spuse nimic lui Lissy. Dar, întrucât începuse să 
tremure, ea înțelese probabil ce era în mintea lui. Cuvântul 
„frică”, cel mai interzis cuvânt dintre toate, îi vuia în cap. Și-ar fi 
dorit atât de mult să îl poată rosti, întrucât asta ar fi putut să-i 
aducă alinare, dar așa ceva era de neimaginat. Nimeni nu rostea 
acel cuvânt. 

Nu mai făcură dragoste, cum se întâmplase în aproape fiecare 
noapte de până atunci. Se treziră când se trezi și August, o dată 
la ora două, apoi din nou la patru și jumătate. Lissy alăptă 
copilul, Lahnstein contemplă satisfacția celor doi și cochetă cu 
ideea de a rămâne aici, de a se ascunde în munţi până când 
prezentul avea să devină viitor. Însă asta nu i-ar fi dăruit viaţa la 
care visa Lissy, ci doar o fugă eternă, un loc în închisoare sau un 
pluton de execuţie. Lissy și August adormiseră, iar el stătea 
întins în pat, cu braţele încrucișate sub ceafă. Era aproape lună 
plină și auzi un pleoscăit în lac, poate un pește care sărise. Se 
treziră la ora cinci și jumătate. Comandaseră în Salzburg o 
trăsură care îi luă și îi duse la gară. Apoi stătură lângă vagonul 
în care el avea să se urce îndată, o ultimă îmbrăţișare, un sărut 
pe fruntea lui August. Lahnstein stătu la fereastră și făcu din 
mână de mai multe ori, până când braţul îi obosi. Lissy îi făcu și 
ea din mână, apoi îl ridică pe August în aer. Aceasta era ultima 
imagine cu ei pe care o păstra în minte, dar ea nu apărea 
niciodată în visele lui. 

(J 

Lahnstein se sperie în momentul în care ușa se deschise brusc 
și Muller intră în birou. Și el era comisar, subordonat al lui 
Lahnstein. 

— Bună dimineața! strigă Muller tare, vioi, ca în armată. 

Lahnstein se întoarse spre el, afișând o figură de om treaz de- 
a binelea, cu ochii larg deschişi. 

— Bună dimineaţa, spuse el monoton. 

Muller era un tip mărunt, scund, avea un nas butucănos, ochi 
de un albastru prăfuit, barbișon alb și păr alb, deși abia trecuse 
de 30 de ani și era ceva mai tânăr decât Lahnstein. Tannenberg, 
apoi Verdun. După război, făcuse rapid carieră. Până la sosirea 
lui Lahnstein, el condusese investigaţiile în acest caz, dar, dat 


VP - 12 


fiind faptul că nu exista nicio pistă și continuau să dispară băieți, 
acum ocupa un rang secund după Lahnstein. 

Muller se dezbrăcă de palton, deschise sertarul de la masa lui 
de scris și scoase pistolul din el. Se așeză, scoase afară 
magazia, lăsă gloanțele să cadă cu zgomot pe birou, apoi le 
introduse înapoi în magazie. 

— E posibil, întrebă Lahnstein, ca din arhivă să lipsească 
anumite dosare? 

— Nu știu, încă nu am simţit lipsa niciunuia, zise Muller. 

— Avem cel puţin un dosar lipsă și am impresia că nu e unul 
vechi. 

— Aţi verificat arhiva? De ce? 

— M-am uitat pe acolo ieri din nou. Nu vreau să omit nimic. 

Muller ridică din umeri. 

— N-am mai fost în arhivă de o veșnicie, spuse el. Mereu cer 
cuiva să îmi aducă dosarele. 

— Era un dosar gol acolo, zise Lahnstein. 

— Cu vremurile astea, n-o să dureze prea mult până se 
umple. 

— Dar de ce ar pune cineva un dosar gol pe raft? 

— Habar n-am. O sa-mi spuneţi dumneavoastră? 

— Ca să ascundă faptul că a scos de acolo un alt dosar. 

Cineva bătu la ușă. Lahnstein tresări. Muller observă și zâmbi. 

— Poate aduce dosarul dispărut, zise el. 

Întors spre ușă, spuse apoi pe un ton dur: 

— Intraţi! 

Lahnstein fixă ușa cu privirea. 

Un funcţionar, iar în urma lui un cuplu. Numărul unsprezece? 
gândi el, simțindu-se deopotrivă resemnat și plin de speranță. 
Nu-i plăcea această numerotare, însă colegii lui foloseau mereu 
numere când vorbeau despre băieţi, iar asta se infiltrase treptat 
și în gândurile lui. 

— Domnii vor să raporteze o persoană dispărută, zise 
funcţionarul. 

— Un băiat? întrebă Muller. 

— Adolf al nostru, răspunse femeia. 

Lahnstein estimă că femeia se apropia de 40 de ani, însă, 
după război, anii de foamete și gripa spaniolă, se înșela adesea 
cu privirea la vârsta oamenilor, mai ales a oamenilor simpli. 
Femeia purta un palton găurit peste o rochie lungă, iar bărbatul 


VP - 13 


un costum greoi, jerpelit, din stofa neagră cu dungi și puncte 
deschise la culoare. Așchii. Un dulgher. Papuci grei, la fel și în 
picioarele femeii. Amândoi erau slabi, trași la față. Bărbatul o 
depășea în înălţime pe soţia lui cu un cap și ceva. Faţa lui era 
lată, a ei, mică. Frică în priviri. Femeia avea o sacoșă la ea. 

Lahnstein îi ceru funcţionarului să așeze două scaune în fața 
mesei lui de scris și îi invită pe cei doi să ia loc. Miller își 
înconjură biroul și se sprijini de marginea din faţă. Lahnstein 
așeză o agendă pe masă și luă în mână un pix. 

— Numele dumneavoastră, vă rog! 

— Hannappel, Jakop. 

Accent renan. 

— Din Köln? 

— Dusseldorf. 

— Marie. 

— Tot Hannappel? 

— Sunt soţia lui. 

Către el: 

— Sunteţi dulgher? 

— Da. 

— Ce vârstă are fiul dumneavoastră? 

— 15 ani, spuse bărbatul. 

— Născut pe 28 aprilie 1908, adăugă femeia. Dar imediat 
după miezul nopţii, poate doar un minut sau două după. 

— De când a dispărut? 

— De o săptămână nu am mai auzit nimic de el. În mod 
normal, primeam o scrisoare o dată la două zile. Ultimul lucru pe 
care ni l-a trimis a fost un pachet cu cârnaţi, de ziua Sfântului 
Martin. 

— De ce un pachet cu cârnaţi? 

Femeia ridică din umeri. 

— Fiul dumneavoastră v-a trimis un pachet cu cârnaţi? Sau 
altcineva? 

— Adolf, zise femeia, era scrisul lui. 

Apoi suspină. 

— Nu avem multe, spuse bărbatul. 

— Voia să ne facă un bine, adăugă femeia. 

— Ce era, întrebă Lahnstein, în pachetul cu cârnaţi? 

— Cârnaţi, spuse bărbatul. 


VP - 14 


Muller rânji. Cuvintele acelea aveau să-și facă drum pe 
culoarele secției de poliţie, asta era clar. Dilema cârnaților. 

— Știu că erau cârnaţi în pachet, zise Lahnstein. Voiam să știu 
ce fel de cârnaţi, ce sortimente? 

— Lebărvurst, parizer, sângerete, răspunse femeia. 

— Sunt dubioși în vreun fel cârnaţii? 

— Nu, sunt buni la gust, spuse bărbatul. 

— Aţi mâncat deja? 

— Nişte sângereţi. 

— Am înțeles. 

— Avem la noi lebărvurstul, zise femeia. Nu ştiam cât o să 
dureze aici la secţie. 

— Ne-am cumpărat jumătate de franzelă, spuse bărbatul. De 
la brutarul Döbbert. 

Lahnstein se lăsă pe spate. 

— În ordine, zise el, să începem cu începutul. Povestiţi-ne 
despre băiatul dumneavoastră. 

— La începutul anului a avut o tuberculoză peritoneală, spuse 
femeia. 

— O vreme a stat în sanatoriul Watersloh din Lippe, adăugă 
bărbatul. 

— Dar acum e sănătos, continuă femeia. Asta dacă încă mai e 
în viaţă. 

Suspină din nou. 

— Are un loc de muncă? întrebă Lahnstein. 

— În octombrie și-a început ucenicia la văcarul-șef Rudolf 
Dehne, pe moșia văduvei Surmann din Linsborn, lângă Lippe, 
spuse bărbatul. Adolf urma să devină grăjdar în stil elveţian. 

— De ce nu dulgher? 

— Și-a început ucenicia ca dulgher, zise bărbatul cu tristeţe. 
Dar, după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză, ni s-a spus că 
meseria de dulgher este prea grea pentru băiat și că ar trebui 
mai degrabă să rămână la ţară și să îmbrăţișeze o meserie mai 
ușoară. 

— E un băiat bun, spuse mama, harnic, ordonat și bun cu 
părinţii lui. 

— De aceea a și trimis pachetul cu cârnaţi, completă Müller 
pe fundal. 

Lahnstein nu se uită la el, temându-se de privirea lui 
batjocoritoare. 


VP -15 


— Ne puteți da, întrebă Lahnstein, o bucată din lebărvurst? 

Bărbatul și femeia îl priviră uluiţi. 

— Din lebărvurstul nostru? întrebă femeia. 

— Doar o felie subţire. 

Femeia se întoarse cu privirea spre soţul ei. 

— Nu vrem să mâncăm cârnatul, spuse Lahnstein, vrem să îl 
examinăm. 

— E bun, zise bărbatul. 

— Nu vă contrazic. Totuși, vă rog! 

Femeia scotoci în sacoşă, scoase dinăuntru o hârtie 
unsuroasă, din care despachetă apoi un inel de lebărvurst. 
Bărbatul scoase un cuţit scurt dintr-un buzunar lateral al 
pantalonilor. Femeia se uită la masa de scris, neștiind unde ar 
trebui să pună cârnatul. Lahnstein împinse o agendă la o parte. 
Femeia întinse hârtia și puse inelul fix în mijloc. Bărbatul se 
ridică și tăie cârnatul în două în partea dinspre el. Marcă o felie 
groasă cu ajutorul cuţitului și privi întrebător spre Lahnstein. 

— Jumătate e suficient, spuse Lahnstein. 

Bărbatul tăie o bucată mică și i-o întinse. 

— Puneţi-o, vă rog, înapoi pe hârtie, zise Lahnstein. 

Femeia rupse un colţ de hârtie, puse bucata pe el, împachetă 
bucata mare de cârnat rămasă în restul de hârtie și o îndesă în 
sacoșă. 

— Și pâine? întrebă ea. 

— Pâine nu, spuse Lahnstein. 

Femeia se așeză din nou pe scaun. Miller rânjise în tot acest 
timp. Comisarul Cârnat, gândi Lahnstein, asta o să-mi fie 
porecla. 

— Bine, zise el, să trecem mai departe. Fiul dumneavoastră se 
pregătește, așadar, să devină grăjdar pe moșia văduvei... își 
verifică notițele... Surmann. 

— Nu mai este acolo. 

— Păi tocmai a început în octombrie. 

— Dar văduva Surmann nu-l mai vrea. 

— De ce nu? 

Bărbatul își privi soţia. 

— Văduva Surmann zice că Adolf e un băiat simpatic, dar... 

— Dar ce? 

Liniște. Încă se simţea mirosul de lebărvurst. 

— Avea un pistol, spuse tatăl. 


VP - 16 


— Un pistol? 

— Doar comuniștii au pistoale, așa zice văduva Surmann, 
adăugă femeia. 

— Știaţi că fiul dumneavoastră are un pistol? întrebă 
Lahnstein. 

— Noi n-am văzut niciodată vreun pistol, spuse femeia. 

— Poate că nici nu e adevărat ce zice văduva Surmann, 
interveni bărbatul. 

— Deși e o femeie bună și destoinică, zise femeia. Bărbatul ei 
a pierit în război. 

— Și Adolf al dumneavoastră? Chiar e comunist? 

Bărbatul îl privi nedumerit. 

— Steaguri roșii? 

— În camera lui? Nu. 

— Cărţi de-ale lui Karl Marx? 

O privire întrebătoare din partea amândurora. 

— E posibil ca băiatul dumneavoastră să fi fugit în Rusia, în 
Uniunea Sovietică? întrebă Muller. La ceilalți comuniști? 

— De ce ar face așa ceva? 

— Ca să primească de acolo comenzi pentru rebeliuni. 

— Ce rebeliuni? 

Amândoi deveniră și mai temători. 

— Bine, bine, zise Lahnstein. Trebuie, pur și simplu, să luăm în 
considerare orice variantă. 

— Au dispărut așa de mulţi băieţi, spuse femeia. Ne este 
teamă pentru fiul nostru. O să-l găsiţi? Ultima oară a fost aici, în 
Hanovra. 

— De unde știți asta? 

— Trebuia să meargă la Wenger, asociaţia văcarilor din strada 
Ballhofstrafe, și să se intereseze de un loc de muncă bun. 

— A ajuns acolo? 

— Nu. 

— Deci nu știți nici dacă a ajuns în Hanovra. 

— Așa e. Nu știm, spuse femeia. 

— Aţi observat ceva neobișnuit la fiul dumneavoastră în 
ultima vreme? întrebă Lahnstein. 

— Nimic, răspunse femeia, era ca de obicei. 

— Nimic, răspunse bărbatul. 


VP - 17 


— Trebuie să vă mai întreb ceva, spuse Lahnstein. Nu mi-o 
luaţi în nume de rău. E un soi de întrebare de rutină. Nu vreau 
să vă jignesc în niciun fel. 

Muller ridică o sprânceană. Soții Hannappel își îndreptară 
spatele, de parcă așteptau întrebarea decisivă la un examen cu 
un profesor sever. Privirea mai atentă, mai supusă. 

— Știţi dacă Adolf are vreo prietenă? 

— A, asta, spuse femeia ușurată. Nu, e prea tânăr pentru așa 
ceva. Și e cuviincios. 

— Are vreun... prieten? 

— Normal, răspunse tatăl. Erwin, Kurt și încă vreo câţiva. 
Adolf e un băiat îndrăgit. 

— Ce vreau să știu e, spuse Lahnstein cu precauţie, dacă 
Erwin sau Kurt îi sunt... dragi? 

— Cred că da, spuse femeia. 

Lahnstein privi în podea când întrebă: 

— Asta înseamnă și că uneori poate... s-au sărutat? 

Nu auzi nimic, niciun răspuns. Își ridică privirea, dând peste 
ochii întrebători. Muller îi făcu un semn să înceteze. 

— Să se sărute? Băieţii? întrebă mama. 

— Vorbiţi de perversiuni? întrebă tatăl ameninţător. 

Se ridică în picioare, la fel și femeia. 

— Calmaţi-vă, zise Muller și înainta spre ei. Nu asta vrea să 
spună colegul meu. Noi trebuie să investigăm în toate direcțiile, 
iar acum știm că în cazul lui Adolf nu poate fi vorba de așa ceva. 
Asta ne-a fost clar de la bun început. NIi-l puteți descrie pe fiul 
dumneavoastră? Apoi puteţi pleca. 

— Am adus o fotografie cu el, zise femeia. 

O scoase din sacoșă și i-o înmână lui Muller. 

— Foarte bine, spuse Miller. Ştiţi cu ce era îmbrăcat ultima 
oară fiul dumneavoastră? 

— Avea niște pantaloni bufanţi așa frumoși, zise mama, 
pantaloni bufanţi maro, nu se despărțea deloc de ei, și cizme din 
piele de vițel, un pulover albastru, bretele. Işi luase cu el cufărul 
de călătorie. 

— El însuși l-a făcut, adăugă tatăl, când lucra cu mine în 
atelier. Era... este atât de talentat. Păcat că nu poate să devină 
dulgher. 

— Luase cu el și cumpăna, spuse mama. 


VP-18 


— Poate că încă vrea să devină dulgher, zise tatăl. Poate de 
aceea și-a luat tălpășița, cu tot cu cumpănă, ca să poată să 
devină dulgher chiar dacă i s-a spus că nu poate să o facă. 

— Din cauza tuberculozei peritoneale, spuse femeia. Abia în 
septembrie a ieșit din sanatoriu. 

— Poate că e în America, zise bărbatul. Acolo e nevoie de 
dulgheri. 

— Vă mulțumesc frumos! spuse Miller și dădu mâna cu 
amândoi. Puteţi să îi lăsaţi funcţionarului de afară adresa 
dumneavoastră. O să vă contactăm noi. 

— O să-l găsiți? 

— Sunt convins. Ne-aţi dat niște date atât de exacte. 

Lahnstein se ridică și îi întinse o mână femeii în semn de 
rămas-bun. Ea îl privi ca pe un păcătos. Soțul ei se întoarse 
brusc cu spatele și se grăbi spre ușă, fără a-i oferi lui Lahnstein 
măcar o privire. 

e 

— Chiar nu știam că sunteți așa de înnebunit după lebărvurst, 
zise Muller după ce soții plecaseră. 

— Sunteţi amuzant. 

— Mersi! Dar ce vreţi să faceți cu cârnatul? 

— Vreau ca Schackwitz să îl examineze. 

— Credeţi că băiatul a încercat să-și otrăvească părinţii? 
Ziceau că nu au păţit nimic de la sângereți. 

— Am auzit zvonuri cum că ar circula carne de om prin zonă. 

Muller îl privi stupefiat, apoi râse, râse zgomotos. Lahnstein 
deschise furios agenda de pe biroul său și se holbă înăuntru. 

— Îmi cer scuze, hârâi Muller, dar n-aş fi crezut că înghiţiţi 
gogoșile astea. 

— Deci le-aţi auzit și dumneavoastră? 

— Le aud de mult timp, cel puţin din ultimul an de război, 
când era lipsă de carne. Și după aceea le-am auzit mult mai des. 
Se zicea că francezii și britanicii primeau, de fapt, carnea de vită 
și de porc, iar germanii trebuiau să mănânce carne de om. 
Prostii. 

— Nici eu nu cred, spuse Lahnstein oarecum sfios, dar tot 
consider că Schackwitz ar trebui să analizeze lebărvurstul. Pot 
să văd poza? 

Văzu un băiat cu privirea serioasă, obosită, cu faţa lată - 
semăna cu tatăl lui. Părea nesigur în fața camerei, fotografiat în 


VP-19 


timp ce căuta o expresie potrivită; un chip surprins la trecerea 
de la o expresie la următoarea, cu ochii deschiși doar parţial și 
gura strâmbă. 

— Pistolul e interesant, zise el, și faptul că ar putea fi 
comunist. 

— Interesant, da. Dar poate un copil să fie comunist? 

Un copil poate să fie comunist, în orice caz un copil în vârstă 
de 15 ani. Lahnstein îi văzuse aruncând pietre în urmă cu trei 
ani și jumătate, în timpul războiului civil din regiunea Ruhr, îi 
văzuse cu puști. Văzuse un băiat murind, împușcat la o 
demonstrație, ţinând steagul roșu în mână. 

— Poate că e o reacţie la puciul din Munchen, spuse 
Lahnstein. 

— Dar ceilalţi băieți au dispărut înainte să aibă loc tentativa 
de puci. 

— Știu, zise Lahnstein. Dar nu știm dacă e vorba de același 
făptaș. Nici măcar nu știm dacă în spatele fiecărui dispărut e 
vorba de o faptă. Dar aici, cu Adolf Hannappel, avem un indiciu, 
o pistă. Poate că era comunist, băiatul avea totuși un pistol. 
Politica și violenţa se întrepătrund, ușor-ușor, la noi în ţară. Știţi 
cât de mulţi naţional-socialiști sunt în Hanovra? 

— Probabil câteva sute. 

— Dacă îmi permiteţi să întreb... Nu cumva sunteţi unul dintre 
ei? 

— În niciun caz. 

Lahnstein îl crezu. Muller clar nu era democrat, dar părea mai 
degrabă monarhist. 

— Oricum, zise Muller, e un punct de plecare. 

— Sunteţi de acord cu ipoteza mea? 

— Are ceva promiţător. 

— E prima oară când nu mă contraziceţi, spuse Lahnstein. 

Era încrezător. Avea un indiciu care îl trimitea în direcţia la 
care se gândise deja de mult timp. 175 părea foarte probabil, 
însă acea supoziţie nu dusese nicăieri până în prezent. Nu era 
posibil ca această crimă în serie - dacă chiar era vorba despre 
așa ceva - să aibă de-a face cu vremurile în care trăiau, cu 
războiul și urmările lui? Petrecuseră patru ani din viaţă într-un 
abator gigantic, văzuseră zilnic cum erau sacrificați oameni și 
fuseseră ei înșiși făptașii acelor sacrificii zilnice. Ce mai contau 
11 crime în comparaţie cu salva unei mitraliere, cu comanda ce 


VP - 20 


declanșa un foc de artilerie cu grenade, cu bombele lansate din 
aeronave? În ţara aceea locuiau milioane de criminali în serie, 
experimentați. El trebuia să îl găsească pe cel care pur și simplu 
continuase, care nu renunţase la antrenamentele zilnice cu care 
se obișnuise în cei patru ani de război. 

De fapt, problema lui, gândi Lahnstein cu amărăciune, era că 
el nu era unul dintre acei criminali în serie de vreme ce avea 
trecute în cont doar două lansări în care lovise o aeronavă cu 
două locuri și una cu un loc, provocând trei morți. Asta dacă nu 
cumva cei din aeronave supravieţuiseră prăbușirii. De aceea îi 
era greu lui Lahnstein. Nu exista varianta să fi omorât prea mult, 
ci doar prea puțin. 

Intrucât atât de mulţi bărbaţi fuseseră soldați, nu era suficient 
ca cineva să fi fost soldat pentru a fi adăugat pe lista lui de 
suspecți. Ar fi ieșit o listă interminabilă. De aceea, imediat după 
preluarea postului din Hanovra, Lahnstein studiase rapoartele 
despre procesele crimelor de război din Leipzig, cazurile 
bărbaţilor care măcelăriseră civili în Belgia sau executaseră 
prizonieri în alte regiuni fără a primi astfel de ordine. Căutase 
acolo indivizi din Hanovra, dar nu găsise niciunul care să 
corespundă așteptărilor lui. 

Politica era și ea un posibil motiv. O politică brutalizată ca 
urmare a războiului. Revoluţia, contrarevoluția, crimele, 
Liebknecht?,  Luxemburg?, Eisner, Landauer”, Erzbergerf, 
Rathenau', tentativa de puci din Munchen. 

— Nu cumva aproape toţi dispăruţii sunt muncitori sau 
meseriași? îl întrebă Lahnstein pe Müller. 

— Ba da. 

— Poate că toți erau comuniști. 


Karl Liebknecht (1871-1919), activist politic marxist și antimilitarist în timpul 
Imperiului German. 

3 Rosa Luxemburg (1871-1919), teoreticiană marxistă poloneză și germană, filosof 
socialist și militantă revoluţionară a Partidului Social Democrat din Regatul Poloniei, 
una dintre fondatorii Partidului Comunist German. 

4 Kurt Eisner (1867-1919), politician, jurnalist și scriitor german, lider al Revoluţiei din 
noiembrie 1918 din Munchen. 

5 Gustav Landauer (1870-1919), scriitor evreu german, reprezentant al anarhismului 
comunist și al anarhismului pacifist, teoretician și activist al acestei ideologii în 
Imperiul German. 

6 Matthias Erzberger (1875-1921), publicist și politician german în Imperiul German și 
Republica de la Weimar, ucis de o grupare teroristă de extremă dreaptă. 

7 Walther Rathenau (1867-1922), industriaș, scriitor și politician liberal german, ucis 
de radicali de dreapta. 


VP -21 


— În dosare nu apare nimic legat de așa ceva. Ceea cenue 
neapărat relevant. 

— Simpatizanţii ăștia ai lui Hitler sunt cei mai mari dușmani ai 
comuniștilor, nu-i așa? 

— Cred că da. 

— Chemaţi-i pe toți oamenii disponibili la mine în birou, într- 
un sfert de oră. 

— Desigur! 

— Și vă rog să vă interesaţi de dosarul dispărut. 

(J 

Cinci polițiști se adunară în biroul lui Lahnstein. 

— De ce doar cinci? întrebă el. 

— Versailles, spuse Muller. 

Când era lipsă de oameni - și mereu era lipsă de oameni - 
toata lumea de aici dădea vina pe tratatul de pace. Aliaţii le 
impuseseră germanilor anumite limitări privind armata și poliţia, 
întrucât plecaseră de la premisa că un poliţist înarmat putea să 
se transforme oricând în soldat. Era posibil însă ca Muller să fi 
folosit cuvântul Versailles ca pretext. Lahnstein nu verificase 
încă secţia de poliţie, iar Muller nu părea prea interesat să îi 
ofere explicații. 

Lahnstein ceru o ţigară de la Muller și le prezentă oamenilor 
săi cazul Adolf Hannappel, înaintând și supoziţia că băiatul ar fi 
fost omorât sau răpit de oamenii lui Hitler. 

— Dar ăștia sunt doar o adunătură de aiuriţi, spuse Kleinitz. 

— Nu contează, zise Lahnstein. 

Împărţi sarcini fiecăruia, urmând ca discuţia cu văduva 
Surmann să o poarte el însuși. 

— NSDAP-ulE vrea să organizeze o demonstraţie în Hanovra 
săptămâna viitoare, spuse un bărbat al cărui nume încă nu 
fusese reținut de Lahnstein. 

— De ce? întrebă el. 

— Din cauza chestiunii din Munchen. Pentru că Hitler e în 
arest preventiv. 

— Vom merge cu toţii acolo, spuse Lahnstein. Apoi îi lăsă pe 
oameni să plece. 


8 Sinonim cu Partidul Nazist. NSDAP este acronimul pentru Partidul Muncitoresc 
German Naţional-Socialist. 


VP - 22 


Spre seară se afla în fața magazinului de tabac, ţinând deja 
mâna pe clanţa ușii, însă apoi se îndepărtă de el și își cumpără 
cinci ţigări de la unul din băieţii de pe stradă. 

— Mergi acasă acum, îi spuse el băiatului, e întuneric deja. 

e 

Bărbatul se trezi la ora șapte seara. De ce dormise așa de 
mult? Intenționase doar să se întindă puțin, să se odihnească, să 
se liniștească. Cearșaful era jilav. Transpirase? Nu, începuse 
toamna, iar astfel, din cauza ploii și a râului din apropiere, 
camera lui nu mai era niciodată uscată. Era întuneric, avea chef 
să iasă afară, chef de companie, de cafeneaua Café Köpcke, 
apoi de gară sau poate totuși nu. Trebuia să facă ordine, să facă 
curat, încă mai erau pete de sânge pe dușumea. Camera, pur și 
simplu, nu era potrivită pentru o astfel de muncă. Voia să-și 
caute o nouă locuință, dar asta era ieftină, iar afacerea nu 
mergea chiar așa de bine. Preţurile scădeau. 

Ar fi avut nevoie de o încăpere placată cu faianță, ca într-o 
măcelărie adevărată. Atunci ar fi fost suficientă o simplă 
spălare. Scândurile în schimb trebuiau frecate o veșnicie, iar în 
crăpături se prindea sânge la care nu mai reușea să ajungă 
defel. Să se scoale din pat? Mai rămase întins. Încă puţin. Mai 
nou îl îngrijora și comerțul cu haine. Cererea de haine folosite 
scădea, în magazine erau tot mai multe produse noi. Oamenilor 
le mergea mai bine, doar un pic mai bine, dar în afacerea lui 
asta se observa imediat. Impinse cuvertura la o parte, se sculă 
din pat, merse la fereastra din spate și privi afară. Zări lămpile 
caselor de vizavi, primul pătrar de lună. Suficientă lumină 
pentru a vedea, dar prea puțină pentru a fi recunoscut. 

Umplu o găleată cu apă, adăugă niște pulbere, îngenunche pe 
podea, șterse și iar șterse. Mișcări rapide, puternice, rutină. 
Dorchen avea să vină a doua zi pentru a face curățenie, dar nu 
trebuia să vadă sângele. Deja îl turnase o dată. In fine, o iertase 
pentru asta. Prostia ei rămăsese fără urmări. Carne de om? Ce 
întrebare stupidă. Ce polițist nerod. Carne de cal, spusese el, 
oamenii sunt ahtiați după carne de cal, avea el niște surse. Nu 
cumva voia și polițistul niște carne de cal... da, voia. 

Podeaua era curată, pe cât posibil. Mai rămăseseră câteva 
pete. Se încălță, deschise ușa firidei, scoase găleata afară, o 
acoperi cu un prosop, Îşi puse în cap pălăria unsuroasă și îşi 
părăsi locuința. Mers rapid, capul plecat. Un muncitor ca mulți 


VP - 23 


alții. Se grăbi de-a lungul rândului de case până ajunse la 
capătul acestuia, acolo unde se afla micul parc cu acces la râul 
Leine. În timpul zilei se jucau copiii aici, uneori vedea câte o 
pereche de îndrăgostiți, dar oamenii ăștia erau prea ocupați ca 
să fie interesați de un om cu o găleată. Merse pe mal, ascultă un 
timp gâlgâitul apei, apoi trase prosopul la o parte și aruncă 
oasele în Leine cu mișcări apatice, ca și când ar fi hrănit rațele. 
Când găleata se goli, bărbatul îngenunche și o spălă până nu 
mai rămase nicio urmă de sânge. Mâinile i se răciră de la apa 
rece. Apoi merse mulțumit spre casă, să se împrospăteze și să 
își schimbe hainele. Seara putea să înceapă. 


VP - 24 


Capitolul 2 


Vânturile din Dunedin veneau de la Polul Sud. Băiatul știa 
asta. Îi povestise Craig. Vânturi reci, glaciale, care îti biciuiau 
chipul asemenea unor palme. Vânt pălmuitor. Ținuse minte 
această expresie. Nu mai ştia de ce venise Craig în satul lor. 
Trebuie să fi fost cu puțin timp după încheierea războiului. Un 
bărbat din Noua Zeelandă, de foarte departe. Craig poposise 
acolo pentru câteva zile, locuise în casa preotului și vorbea 
germana într-un mod foarte bizar, cu propoziţii răsucite, dar 
putea să spună „vânt pălmuitor”. De fapt „vânt pălmuitorrr”. 
Preotul îl adusese cu el la ore, iar Craig povestise de Dunedin, 
un oraș situat la mare, pe Insula de Sud a Noii Zeelande, atât de 
aproape de Antarctica, încât de acolo se putuse urmări cu 
binoclul întrecerea dintre Scott și Amundsen. Se făcuse liniște în 
clasă. Până atunci se hliziseră cu toții pe seama acestui bărbat 
ciudat, iar acum: Scott contra Amundsen. Și acest Craig 
urmărise totul. Îl crezuseră până când bărbatul rânjise și 
spusese că de la Dunedin până la Polul Sud sunt câteva mii de 
mile, dar, chiar și așa, în oraș se simt vânturile pălmuitoare. Și 
mai spusese că erau pinguini în Dunedin. De atunci, băiatul 
simţise un jind, iar de fiecare dată când avea nevoie de un 
obiectiv, acela era cu siguranță Dunedin. 

Era plin la clasa a treia: tineri breslași, tărănci, mame cu copii 
mici, nimeni cunoscut - din fericire. Liniște. Se auzea doar 
huruitul vagonului, uneori fluierul locomotivei. Privi la ceas. Incă 
două ore până la Hanovra. Acolo trebuia să fie atent. Poate că 
telegrafiaseră către Hanovra un anunt cu persoanele dispărute. 
Dispărut, asta era el acum, cu siguranță. Oare ce gândeau 
mama și tata în momentul acela? Se frecă la ochi. Nici măcar o 
lacrimă. Privi în jur. Nimeni nu avea grija lui. 

Nu avea el nicio vină că atelierul de tâmplărie, în care lucra 
acum în al treilea an de ucenicie, fusese însărcinat să se ocupe 
de noile rânduri de bănci din biserică. Sau că în fiecare 
dimineață urca în grabă micul deal ce ducea spre biserică și 
spre casa parohială, pentru ca mai apoi, împreună cu calfa, să 
scoată afară vechile rânduri de bănci șubrede, uzate și la fel de 


VP -25 


tocitele bănci pentru picioare, urmând ca după aceea să 
monteze noile rânduri de bănci și noile bănci pentru picioare, 
împreună cu calfa și cu maistrul. Asta dură câteva zile, iar deja 
din a doua zi sosi acolo Monika, fiica preotului, care urmărea 
lucrările. Era cea mai tânără din șase surori, cam de vârsta lui, 
aproape 17 ani. 

Locomotiva șuieră, frână brusc, iar băiatul se prăbuși de pe 
banca lui de lemn peste pasagerii care stăteau pe banca de 
lemn de vizavi, zbură în brațele lor cu tot cu vecinii lui de bancă, 
apoi trenul se opri. Cineva tipa, copiii plângeau. Ajunsese chircit 
în poala unui bărbat mai în vârstă, își reveni apoi în fire, așa 
cum făceau și ceilalți, frecându-și membrele lovite și cerându-și 
scuze jenaţi, mai ales bărbații care aterizaseră peste câte o 
femeie. Trenul oprise în câmp. In jur erau pajiști, vaci. 

(J 

— Pot să vă deranjez puțin? Sunt mama numărului trei. 

Lahnstein auzi aceste propoziții în timp ce urca scările spre 
biroul său, cufundat în gânduri, astfel încât nu o văzuse pe 
femeie. Își scotoci rapid în creier: 

Numărul unu: Fritz Franke, născut pe 31 octombrie 1906, 
dispărut la data de 12 februarie 1923, elev, fiu al unui hangiu. 

Numărul doi: Wilhelm Schulze, născut pe 31 august 1906, 
dispărut la data de 20 martie 1923, ucenic de copist. 

Numărul trei: Richard Schiefer, născut pe 7 august 1907, 
dispărut la data de 23 mai 1923, elev la liceul Bismarck. 

— Doamna Schiefer? 

— Da, acesta e numele meu în afara secției de poliție. Femeia 
îi zâmbi cu amărăciune. Avea în jur de 40 de ani, era plinuță, 
relativ înaltă, deci masivă, cu un cap rotund și păr șaten închis. 
Purta un palton maro închis, cizme maro închis noi, nu jerpelite. 

— Păi, dacă înţeleg eu bine, i-aţi numerotat pe dispăruţi, 
spuse ea. Dar încă le știți numele. Asta mă bucură. 

Femeia îi întinse mâna. Lahnstein o scutură ușor. 

— Lahnstein, zise el. 

— Sunteţi noul-venit, de aceea am vrut să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

Părinţii numărului trei erau consideraţi agasanţi. Dăduseră 
anunțuri de căutare în ziare și angajaseră un detectiv să le 
găsească fiul, fără a obţine însă rezultate. 


VP - 26 


— Nu e chiar adevărat că vorbim despre cei dispăruţi 
folosindu-ne doar de numere, spuse Lahnstein. 

Femeia făcu un semn defensiv cu mâna, apoi se opri. 

— Ba da, zise ea, și asta mă deranjează. Vreţi să știți de ce? 

— Desigur! 

— Pot să vă invit la o cafea în cafeneaua de vizavi? 

— Putem să bem o cafea și în biroul meu. 

— Aș vrea să vă vorbesc între patru ochi, în orice caz fără să 
fie și comisarul Muller de faţă. 

(J 

În cafenea, femeia spuse că e trist, bineînțeles, când un copil, 
care unora le lipsește atât de mult, nu reprezintă decât un 
număr pentru alții. Lahnstein scutură din cap, iar femeia puse o 
mână pe brațul lui. 

— Stați liniștit. Dumneavoastră nu gândiţi astfel, vă cred, dar 
ceilalți da. 

Femeia purta o rochie neagră. Îi zise că mai mult decât insulta 
de a fi mama unui număr dispărut o exasperează altceva. 
Primind numărul trei, fiul ei intrase într-un șir, era doar un caz 
din multe altele comparabile, asemănătoare, parte dintr-o serie, 
motiv pentru care cazul Richard Schiefer era abordat ca toate 
celelalte cazuri. Adică se căuta un criminal în serie care să îi 
aibă pe conștiință pe toţi băieţii. Sau nici nu se căuta cum 
trebuie, întrucât se credea că băieţii au emigrat ori s-au înrolat 
în Legiunea străină, așadar, toți băieții. Dar, mai zise ea, asta 
era o greșeală, o greșeală gravă care împiedica elucidarea 
cazului fiului ei. 

— Fiul meu nu are ce căuta în seria aceasta, spuse femeia. 

— De ce sunteţi așa de sigură? 

Ea îi vorbi apoi despre originea celorlalţi băieţi, bazându-se pe 
ceea ce urmărise în ziare. Fii de meșteșugari, de muncitori, 
oameni din pătura de jos a societăţii, parţial hoinari, indivizi 
dubioși, suspecți. Nu știa de ce dispăruseră acei băieţi, dar știa 
sigur de ce nu dispăruse Richard. 

— Richard al meu nu și-a luat tălpășița, spuse ea vehement. 

Era convinsă că băiatul nu se dusese în America, nici în 
Legiunea străină. Nu avea niciun motiv să facă asta. li plăcea să 
locuiască cu părinţii lui, îi plăcea să meargă la școală, era un 
elev bun, excelent, avea doar cele mai bune note, mai ales la 
chimie, desigur, adăugă ea cu un zâmbet fin. Asta voia să 


VP - 27 


studieze. Neapărat. La fel ca tatăl lui. Părinţii lui urmau să 
prepare medicamente, dar Richard... Richard avea să inventeze 
medicamente. Existau așa de multe boli pentru care nu se 
cunoștea niciun remediu, era un domeniu de lucru vast pentru 
un tânăr talentat în Germania, tocmai aici, alături de cei mai 
buni chimiști ai lumii: Emil Fischer, Adolf von Baeyer, Eduard 
Buchner, Wilhelm Ostwald, Otto Wallach, Richard Martin 
Willstătter, Fritz Haber, Walther Hermann Themst, toți laureați ai 
Premiului Nobel, iar la un moment dat Richard Schiefer avea să 
fie mai întâi angajat al IG Farben și apoi să câștige Premiul 
Nobel pentru chimie. Femeia părea fericită, ca și când tabloul pe 
care și-l pictase în minte devenise deja realitate. 

— Cu astfel de perspective nu pleacă nimeni în America, nu 
se duce de bunăvoie în război. Richard avea să se căsătorească, 
să aibă copii, nepoți. 

Lahnstein credea că femeia o să înceapă să plângă, dar nu 
plânse. 

— Și acum Richard e în aceeași serie cu băieţii ăștia, dintre 
care majoritatea sunt niște pușlamale, dacă mă întrebaţi pe 
mine. 

— Asta n-am de unde să știu, zise Lahnstein. 

— Desigur, vă rog să mă scuzați. Mi-e indiferent, de fapt, ce e 
cu băieţii ăștia, pe mine mă interesează fiul meu. Vreţi să știți 
care e teoria mea? 

— Neapărat! 

— Jaf cu asasinat. Băiatul meu purta un ceas scump, cadou de 
la bunicul lui. Era îmbrăcat cu haine bune. Știţi și 
dumneavoastră ce înseamnă asta în vremurile noastre. 

— Absolut. 

— Vedeți? Dar nimeni nu urmează pista asta. Având în vedere 
că jaful cu asasinat nu intră în discuţie în cazul celorlalți băieţi, 
se ratează șansa de a elucida moartea fiului meu. 

Lahnstein își aminti de un detaliu din dosarul Schiefer. 
Detectivul privat aflase că Richard fusese observat la gara 
principală, purtând o discuţie cu un negustor de vechituri pe 
nume Franz Hörmann. Poliţia nu găsise însă niciun negustor cu 
acest nume. 

— Vă gândiţi la Franz Hörmann? întrebă Lahnstein. 

— El sau altcineva. Nu știu. Poliţia trebuie să afle asta. Dar nu 
o face. Acest Muller este incredibil de dificil. „Facem ce putem, 


VP - 28 


facem ce putem”. Da, dar ce puteţi face? Acum vă întreb pe 
dumneavoastră: ce puteţi face? 

— Indiciul privind jaful cu asasinat este foarte preţios pentru 
mine, spuse Lahnstein. Va promit că mă voi ocupa de asta. 

Chipul femeii se lumină puţin, dar se întunecă imediat la loc. 
Lahnstein își dădu seama că femeia mai auzise asta de multe 
ori. Dădu aprobator din cap. 

— Nu vreau să vă promit prea multe... 

— Tocmai aţi spus: „vă promit...” 

— Mă voi ocupa de asta. 

— Uneori îl văd, zise ea. Când trece pe lângă mine un băiat 
cam de vârsta lui, de înălţimea lui, atunci mă întorc după el 
pentru că mă gândesc că ar putea fi băiatul meu. Sau când văd 
un ulster maro... Purta un ulster maro în ziua în care a fost ucis. 

— Nu știm dacă a fost ucis. 

— Pentru mine a fost, spuse ea cu luciditate. Nu a fugit, așa 
că nu mai rămâne altă variantă decât să fi fost ucis. 

Femeia îl privi cu o urmă de dezaprobare. 

O femeie obișnuită să i se facă dreptate, gândi Lahnstein. 

— E implicat politic? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Avea... vreo simpatie pentru un partid politic? Pentru 
comuniști? 

— Pentru numele lui Dumnezeu. Avea alte lucruri în cap, 
lucruri mai importante. În niciun caz comuniști. 

— Ar trebui să mă întorc la secţie de-acum, zise Lahnstein. 
Am o ședință. 

— Vă rog să elucidaţi acest caz, căci altfel n-o să ne găsim 
liniștea. Și gândiţi-vă la jaful cu asasinat, asta e singura 
explicaţie. Ceilalţi băieţi sunt alte cazuri. Dar vă rog să nu 
credeţi că avem ceva împotriva acestor oameni. Mai vin la noi în 
farmacie, nu suntem meschini când e vorba de necazuri. 
Credeţi-mă! 

(J 

Când se întoarse la secția de poliție, Lahnstein se gândi la 
visul pe care îl avusese în tinerețe, un vis de a zbura, care 
începuse în Berlin în timpul unei vizite făcute unchiului său, sau 
poate mai degrabă verișoarei sale, Wilma. Tânărul Lahnstein 
auzise că Orville Wright venise cu aeroplanul lui în oraș. ÎI 
deșurubase în America, îl împachetase în lăzi, îl îmbarcase pe un 


VP - 29 


vapor care traversa Atlanticul și îl trimisese la Berlin. Acum era 
acolo, iar Wright voia să zboare peste câmpul Tempelhofer Feld 
în căutarea unui nou record. Lahnstein trebuia neapărat să fie 
prezent. O luă și pe Wilma cu el. A 

Până atunci, verișoara lui îl luase peste tot cu ea. li arătase 
orașul, opera, Poarta Brandenburg, castelul în care locuia 
împăratul. Merseseră la lacurile Wannsee și Krummen Lanke. 
Wilma era sfidătoare, nu așa de blândă și graţioasă cum o 
păstrase Lahnstein în amintiri. Poate că se schimbase radical în 
ultimii doi ani, poate că el o idealizase astfel încât să poată avea 
vise frumoase cu ea. Totuși era o bună tovarășă de drum pentru 
astfel de plimbări, deşteaptă și educată, iar temperamentul ei îi 
ajuta să avanseze rapid prin oraș și să găsească locuri în 
cafenele deși acestea păreau pline până la refuz. O frunte înaltă, 
codițe. Fata avea 16 ani, Lahnstein, 18. 

Amândoi fură surprinși să vadă cât de plin era metroul spre 
Tempelhof, cât de mulţi oameni năvăleau spre câmp, 
catralioane întregi. Veniseră să-l vadă pe acest american, 
despre care se știa că, împreună cu fratele său, întreprinsese cu 
succes tentative de zbor motorizat. Opt minute în aer, zece 
minute. Lahnstein citise cu fascinaţie și entuziasm articolele din 
ziare. Sorbise din priviri fotografia granulată în care nu se putea 
vedea mare lucru din aeroplan. Dar era în aer, plutea. Faptul că 
așa ceva era posibil... Zepelinele zburau de mult, dar erau atât 
de gigante și greoaie, încât nu-ţi făcea nicio plăcere să le 
privești. Aici nu zbura omul, aici zbura o mașinărie monstruoasă. 

Lahnstein văzu un zepelin în Berlin, dirijat de însuși contele 
Zeppelin la invitaţia împăratului. Orville Wright era deja în oraș 
și stătea în tribună alături de împărat în momentul în care 
contele își cobori ușor vârful trabucului uriaș, ca și când ar face 
o plecăciune cu acesta. Lahnstein nu a fost impresionat. Doar 
aeroplanele fine, delicate ale fraţilor Wright și ale altora, cu 
aripile lor înguste și carcasele subţiri, doar ele îl transformau pe 
om în tovarășul păsărilor. Cu zepelinul ar fi fost doar un intrus 
disproporționat într-un mediu căruia nu îi aparţinea. 

De când citise articolele din ziare, îl măcina un jind de care nu 
se putea scutura. Trebuia să ajungă și el acolo sus, trebuia să 
planeze prin văzduh ca un pescăruș, ca un cocor, ca un șorecar. 

Oamenii stăteau înghesuiți pe Tempelhofer Feld, erau peste o 
sută de mii. Lahnstein era dezamăgit că nu reușea să ajungă 


VP - 30 


mai aproape de mașinărie. Vedea bine doar turnul de lemn în 
formă de piramidă, despre care știa că adăpostește construcția 
ce avea să catapulteze avionul în aer. Aeronava o vedea doar 
neclar lângă turn, lipită de sol, iar în jurul ei stăteau câţiva 
oameni mărunți. Îi era teamă că s-ar putea anula startul din 
cauza unor probleme tehnice sau a unei indispoziţii subite a 
pilotului. Privi spre cer. Câţiva nori pe fundal albastru. Niciun 
pericol. Deodată se făcu liniște, vocile se stinseră, râsetele 
încetară, nu se mai auziră observaţiile acelea în stil berlinez, cu 
privire la care Lahnstein își dădea cu greu seama dacă sunt 
spuse în batjocură sau în serios. Era liniște totală, doar un 
zbârnâit ușor ajungea la urechile lui Lahnstein. Wilma își puse o 
mână pe antebraţul lui. Lahnstein se ridică pe vârfurile 
picioarelor și se strădui să ajungă cu privirea la aeroplanul 
dinspre care părea să perceapă un ușor tremur. Nu mai vedea 
nimic, întrucât și ceilalți bărbaţi se întindeau, copiii erau ridicaţi 
în sus, pe umeri; apoi, aeroplanul fraţilor Wright își făcu apariţia 
deodată, se înălță ușor în câmpul vizual al lui Lahnstein, se 
ridică deasupra capurilor și pălăriilor și spectatorilor aflaţi în faţa 
lui, deasupra copiilor cocoţaţi pe umerii taţilor, deasupra 
coamelor copacilor și a fațadelor caselor de la marginea 
câmpului, după care ajunse să fie înconjurat doar de albastru; 
zbura acolo sus, pe cer, ca și când acolo era casa lui. Lahnstein 
era copleșit, era impresionat de acea mașinărie cu aspect atât 
de fragil și de acea siluetă măruntă care stătea în carcasa 
rigidă. O pasăre mare cu un schelet ușor. O duzină de ture făcu 
Orville Wright pe deasupra secţiunii închise din Tempelhofer 
Feld - stătu în aer 19 minute. Lahnstein însuși cronometrase 
totul și sperase, după fiecare minut încheiat, ca Wright să mai 
fenteze gravitația încă un minut și încă unul și încă unul... 
Tânărul își făcu drum spre Tempelhofer Feld și în zilele 
următoare. De verișoara lui se descotorosise pentru că prezența 
ei îl lega de pământ mai mult decât și-ar fi dorit el în acele 
minute în care Orville Wright făcea rotații în văzduh. Poate că se 
și simţea penibil în extazul lui față de americanul zburător, pe 
care îl ovaționa și căruia îi făcea din mână până glasul îi răgușea 
și mâna începea să îi tremure. 39 de minute, acesta fu în cele 
din urmă recordul berlinez al lui Orville Wright, omul văzduhului. 
Apoi plecă din oraș, iar Lahnstein începu să se furișeze în 
biserici, suia scările și treptele din turnuri până în vârf pentru ca 


VP - 31 


măcar de acolo să poată vedea Berlinul așa cum îl văzuse și 
Orville Wright, chiar dacă asta era doar o mică alinare, întrucât 
Lahnstein stătea neclintit pe podea, alături de clopotul uriaș, nu 
se clătina, nu plutea. 

Cum pot să devin piloți își întrebă el tatăl imediat ce se 
întoarse la Bochum, dar acesta râse doar. Cu toţii râseră, 
inclusiv Lissy, pe care o cunoscuse mai târziu, în mai 1914. Apoi 
izbucni războiul, iar Lissy fu ușurată că Lahnstein nu era obligat 
să meargă pe front, de vreme ce era indispensabil acasă în 
calitate de poliţist. Și Lahnstein fu iniţial ușurat, până când 
realiză că acel război se desfășura și în aer și că războiul era 
șansa lui de a deveni pilot. Se certă cu Lissy pentru că ea nu 
voia să accepte nevoia lui de a se apropia de cer, chiar dacă era 
periculos acolo sus, și că Lahnstein ar fi fost dispus să riște o 
viață împreună cu ea ca să își satisfacă jindul după văzduh. Se 
certară, scene oribile, nedemne de ei doi. Lissy pleca în goană, 
se întorcea, ţipa la el, îi bătea cu pumnul în piept, dar el nu se 
lăsă întors de la ideea de a se înscrie din proprie iniţiativă în 
rândul piloților de luptă. A fost acceptat. In primăvara anului 
1916 începu instruirea. 

Acum era aici, jos, nu-l mai atrăgea niciun jind spre nori, însă 
Lissy rămăsese acolo sus, cu August, amândoi zburând în 
continuare în noapte. Nici măcar nu putea să își spună că urma 
să zboare spre ei, să îi recupereze și să îi aducă înapoi pe 
pământ. Nu avea să se mai urce niciodată într-un aeroplan, era 
sigur de asta. Nu era în stare să facă așa ceva. 

e 

Se trezi din visare. Stătea deja la biroul lui, oarecum 
consternat. Își derulă în minte lista celor dispăruţi, astfel încât să 
se ancoreze din nou în realitate. O memora adesea ca nu cumva 
să uite nume sau date din ea. 

e 

Numărul patru: Hans Sonnenfeld, născut pe 1 iunie 1904, 
dispărut la sfârșitul lunii mai 1923, muncitor în fabrică, fiul unui 
comerciant. 

Numărul cinci: Ernst Ehrenberg, născut pe 30 septembrie 
1909, dispărut la data de 23 iunie 1923, elev, fiul unui cizmar. 

Numărul șase: Heinrich Struk, născut pe 23 iulie 1905, 
dispărut la data de 24 august 1923, asistent într-un birou, fiul 
unui dulgher. 


VP - 32 


Numărul șapte: Richard Gräf, născut pe 13 februarie 1906, 
dispărut la sfârșitul lunii septembrie 1923, șomer, fiul unui 
muncitor ocazional. 

Numărul opt: Wilhelm Erdner, născut pe 4 februarie 1907, 
dispărut la data de 12 octombrie 1923, muncitor, fiul unui 
lăcătuș. 

Numărul nouă: Hermann Wolf, născut pe 9 iunie 1908, 
dispărut la data de 24 sau 25 octombrie 1923, șomer, fiul unui 
lăcătuș. 

Numărul zece: Heinz Brinkmann, născut pe 20 octombrie 
1910, dispărut la data de 27 octombrie 1923, elev, fiul unui 
văduve. 

Numărul unsprezece: Adolf Hannappel, născut pe... Lahnstein 
se poticni, se strădui să-și aducă aminte data, dar nu reuși, așa 
că se uită pe listă. 

...28 aprilie 1908, dispărut de Ziua Sfântului Martin 1923, 
ucenic de tâmplar, fiul unui dulgher. 

e 

Două zile fără un nou dispărut. Era ușurat. După discuţia cu 
soţii Hannappel, se îngrozise la gândul că ar putea să se 
declanșeze un șuvoi: în fiecare zi un băiat mort. Dar de ce doar 
unul? Doi, trei, patru. Orice era posibil. O coadă lungă în faţa 
secției de poliţie, pe casa scării, îmbulzeală la ușa biroului său, 
în biroul său, părinţi nervoși, disperaţi, care ţipă, urlă, îl imploră. 
„Unde este băiatul meu? Aduceţi-mi băiatul înapoi!” El era 
vinovat pentru că nu putea să rezolve cazul acela, cazurile 
acelea. Müller rânjea cu un aer de superioritate. Lahnstein 
vedea toate astea în faţa ochilor. În camera lui, în cafenea, în 
biroul lui. Chipuri contorsionate, braţe fluturate în aer, mâini 
care încercau să îl apuce. Auzea tipetele, rugăminţile lor. Calm, 
își spunea el, ca/imează-te. Până acum a dispărut o singură 
persoană de când ești tu pe post. Și ai o pistă, poți face ceva. 
Înainte să vii tu, nu s-a făcut nimic atât de mult timp. 

e 

Când veni Müller în birou, Lahnstein îl întrebă dacă s-a gândit 
vreodată la posibilitatea unui jaf cu asasinat. 

— Ah, mama numărului trei. Aţi avut o întâlnire plăcută cu 
dumneaei? 

— Având în vedere subiectul, nu aș folosi cuvântul „plăcut”. 

— Femeia crede că băiatul ei ar fi mai bun decât ceilalți. 


VP - 33 


— Trebuie să se împace cu pierderea suferită. 

— Asta trebuie să facă toate mamele pe care le-am văzut aici. 
Dar nu se comportă ca ea. 

Lahnstein întrerupse discuţia și întrebă la arhivă dacă există 
vreun dosar cu numele Franz Hormann. Negativ. Se îndreptă 
apoi spre ferma văduvei Surmann pe bancheta unui Mercedes 
condus de un poliţist gras. Tăcere în mașină. Drum drept, 
câmpuri goale, tufișuri, ici-colo câte un pom. Din când în când, 
Lahnstein surprindea în oglinda retrovizoare câte o privire 
sceptică, disprețuitoare. Era acea privire pe care o cunoștea din 
secţia de poliţie. O privire adresată străinului care venise la 
Hanovra pentru a le arăta localnicilor cum trebuie făcute 
lucrurile, dar până acum nu rezolvase nimic. Încă mai dispăreau 
băieţi. In lebărvurst se găsise un singur soi de carne: porc. 
Râsete pe holurile secției de poliţie, care se domoleau ori de 
câte ori Lahnstein se apropia. 

e 

Ferma era mai degrabă o moşie, chiar dacă nu includea un 
castel, însă la capătul unui drum prunduit lung, curbat, aştepta 
un conac din cărămidă, ale cărui dimensiuni sugerau mândrie și 
bogăție, dar care era totuși lipsit de pompă sau înflorituri. Aici 
era vorba de muncă, nu de tihnă asigurată prin moșteniri. O 
servitoare cu îmbrăcăminte ţărănească îl conduse pe Lahnstein 
în camera de zi, oarecum întunecată din cauza draperiilor grele 
care acopereau ferestrele pe jumătate. Văduva Surmann stătea 
într-un fotoliu cu aripi, în care probabil că înainte stătuse 
bărbatul ei, gândi Lahnstein. Avea în jur de 40 de ani. O femeie 
elegantă, nu soția unui ţăran, ci mai întâi soția unui moșier, 
devenită acum ea însăși stăpână de moșie. Purta o fustă lungă, 
neagră și o bluză neagră cu gâtul înalt, iar în păr avea o 
panglică din mătase neagră. Se ridică, dar nu veni spre 
Lahnstein. El a fost cel care se îndreptă spre ea și îi întinse 
mâna. 

— Comisar Lahnstein, zise el. Îmi pare rău pentru ce s-a 
întâmplat cu soțul dumneavoastră. 

Cuvintele fură însoţite de o notă de stângăcie. Se așezară 
amândoi, iar servitoarea le aduse ceai. 

Femeia îi spuse cu mândrie că bărbatul ei fusese maior de 
rezervă și se înrolase imediat, încă din luna august. După câteva 
zile, căzuse în Belgia. 


VP - 34 


— Îmi pare rău! spuse Lahnstein din nou. 

— Și dumneavoastră? 

— Pilot staționat în Verdun. 

Verdun era un cuvânt care impresiona. Lahnstein spera să 
încheie astfel discuţia. În zadar. 

— Lansări? 

— Nouă. 

„Două” nu era un cuvânt pe care să fi putut să-l rostească 
într-un astfel de context. Richthofen avea 80, Udet, 62; Göring, 
22; Immelmann, 15, deși britanicii îl doborâseră deja pe 16 
iunie. Mulţi cunoșteau numerele acestea. Lahnstein putea doar 
să spere că văduva nu avea în minte lista completă. Unii o 
aveau. Majoritatea oamenilor însă știa doar cine a avut 20 de 
lansări sau mai multe, eventual zece sau mai multe. De aceea, 
nouă era numărul ideal pentru el: cel mai mare posibil, dar, în 
același timp, totuși mic, din păcate. 

Văduva îl privi cu desconsiderare, rămânând tăcută. 

Lahnstein schimbă subiectul, vorbindu-i de Adolf Hannappel, 
care fusese într-adevăr prins cu un pistol. Văduva îi relată că 
văcarul-șef îl văzuse exersând tragerea la ţintă pe un câmp. 
Când fusese chestionat de văcarul-șef, Hannappel nu voise să 
spună de unde făcuse rost de pistol sau de ce deţinea un pistol. 
Lahnstein vru să știe de ce presupusese văduva că Adolf 
Hannappel ar fi comunist. 

— Comuniștii vor să provoace dezastre, de aceea și au 
pistoale, îi spuse văduva. 

— Adolf Hannappel era membru al Partidului Comunist? 

— Asta nu știu. Nu am vorbit niciodată cu el. 

— Și atunci cum aţi ajuns la concluzia că ar fi fost comunist? 

— Din cauza pistolului. 

Femeia se aștepta ca revoluţia să se reverse mai devreme 
sau mai târziu din Rusia spre Germania și ca fermierii să fie 
astfel asupriţi sau desproprietăriţi. Credea că simpatizanții 
comunismului primeau arme din Rusia și își făceau provizii până 
când Moscova avea să emită ordinul de atac. Mai întâi aveau să 
le sară la beregată moșierilor, de asta era sigură. La fel ca în 
Rusia. 

— Nu înțeleg de ce le lăsaţi mână liberă comuniștilor, zise ea. 

Servitoarea veni și turnă din nou ceai în ceștile de porțelan 
Meissen. Pereţii erau împodobiţi cu capete de cerbi și porci 


VP - 35 


mistreți, coarne de cerb, alături un dulap cu arme, bine dotat. 
Fotolii de piele greoaie. Miros de trabuc. Cine fuma aici? 

— Atât timp cât nu încalcă legea... spuse Lahnstein. 

— Absurditatea vremurilor noastre, zise femeia, este că îi 
pedepsim pe cei care ne încalcă legile, dar le lăsăm mână liberă 
celor care vor să ne desființeze aceleași legi. 

— Dacă ar fi aleși comuniștii, replică el, ar putea desfiinţa 
legile în mod legal și le-ar putea înlocui cu altele noi. 

— Și dumneavoastră sunteţi comunist? ` 

Femeia avea ochi albaştri și păr blond-roșcat. Il privea 
batjocoritor, ca și când remarca ei fusese amuzantă. Poate că 
nu putea să-și imagineze un poliţist comunist. 

— Nu sunt comunist, răspunse Lahnstein. 

— Știu, zise ea. 

— Există naţional-socialiști aici? întrebă el. 

— Printre oamenii mei? Nu, nu cred. Pe de altă parte: cine știe 
oare ce înseamnă naţional-socialist? 

— Simpatizant al lui Hitler. 

— Și pe teritoriul Saxoniei Inferioare s-a auzit de tentativa de 
puci de la Munchen. Dar ce vor oamenii ăștia? 

— O altă orânduire. 

— Și cine nu vrea asta? 

Lahnstein puse ceașca de ceai jos și se ridică. 

— Pot să îl interoghez și pe văcarul-șef? 

— Desigur! Îl găsiţi în grajd. 

Văduva îl conduse pe Lahnstein la ușă. 

— Aveţi grijă cu comuniștii, zise ea în semn de rămas-bun. Nu 
sunt atât de inofensivi pe cât credeţi poate dumneavoastră. Eu 
cred că Hannappel a intrat într-o grupare clandestină cu tot cu 
pistolul lui. La un moment dat o să se întoarcă și o să înceapă să 
împuște. Eu o să fiu aici, dumneavoastră probabil că nu. 

e 

Lahnstein află de la văcarul-șef că unul dintre văcari, Jens 
Sieversen, în vârstă de 20 de ani, dispăruse cu două zile înainte 
de puciul din Munchen. Văcarul-șef credea că tânărul era 
naţional-socialist. Sieversen nu putea să-l suporte de niciun fel 
pe Hannappel, însă văcarul-șef nu știa din ce motiv. 

— Credeţi că este posibil ca acest Sieversen să fie responsabil 
pentru dispariţia lui Hannappel? întrebă Lahnstein. 


VP - 36 


— Cred mai degrabă că Sieversen a plecat la Munchen și că, 
după tentativa de puci, s-a dat la fund. 

— E posibil, dar, chiar și așa, putea să-l omoare și pe 
Hannappel. Din mânie, ca să se răzbune. 

Văcarul-șef ridică din umeri. 

— Se poate, zise el. 

Lahnstein se întoarse mulțumit la Hanovra. Ipoteza nu îi 
fusese infirmată, ci dimpotrivă, chiar fusese confirmată în 
oarecare măsură. În orice caz, așa puteau fi interpretate 
lucrurile dacă chiar voiai. Și el chiar voia. 

e 

Stând pe bancheta din spate a automobilului, închise ochii 
astfel încât șoferul să nu i se poată adresa. Mintea îi zbură la 
Yorkshire, la dealurile, pășunile și câmpurile verzi. Petrecuse 
acolo mai mult de un an, îi scrisese scrisori lui Lissy, așteptase 
scrisori de la ea. Locuiau în barăci, fiind lăsaţi de capul lor în 
mare parte a timpului. Uneori veneau oameni din Comitetul 
Internațional al Crucii Roșii să se asigure că prizonierii erau 
tratați bine. Și chiar erau tratați bine. Lumea li se adresa cu Sir, 
le spunea please și thank you... Nu asta era problema. Problema 
era dorul și o problemă erau și unii germani, nu britanicii. 

Barăcile erau într-o stare acceptabilă, la fel și latrinele. 
Mâncarea nu avea gust, dar era suficientă. Uneori li se aduceau 
ziare britanice, iar unii ofiţeri, care stăpâneau engleza la 
perfecţie, le citeau cu voce tare celorlalţi, traducând simultan. 
Astfel știau, în mare, cum decurgea războiul, chiar dacă porneau 
de la premisa că jurnaliștii britanici promovau propaganda 
guvernului britanic. Până în ultima clipă, prizonierii fuseseră mai 
optimiști decât permiteau relatările. 

Nici măcar nu era plictiseală prea mare acolo, în niciun caz nu 
mai mare decât într-un sfârșit de săptămână fără planuri, însă 
problema era că aveau parte de asta în fiecare zi. În cercurile 
lor, oamenii aveau o educaţie bogată. Aproape toți puteau să 
țină prezentări pe diverse teme: medicii puteau vorbi despre 
stadiul medicinei moderne, pionierii, despre stadiul tehnicii. 
Pentru istorie, filosofie, literatură și muzică se formaseră cercuri 
care se întruneau în mod regulat. O trupă de teatru, un cor. 
Lahnstein făcea parte din cercurile pentru filosofie și literatură și 
juca rolul lui Karl Moor în piesa Hotii a lui Friedrich Schiller. 


VP - 37 


Câteodată cerul era brăzdat de câte un avion. Lahnstein 
auzea huruitul, se uita puţin în sus, după care ameţea. Își muta 
apoi privirea și intra într-o baracă. 

Lissy îi scria două scrisori pe săptămână, dar ele nu soseau cu 
regularitate. Uneori aștepta în zadar o lună întreagă, apoi 
soseau câte trei scrisori deodată. Din când în când, primea 
scrisorile într-o ordine greșită și trebuia să citească pe sărite 
pentru că Lissy pornea de la ceva ce îi împărtășise în scrisoarea 
anterioară. Sau citea în scrisorile întârziate despre lucruri 
depășite. Nu îl deranja. Avea nevoie de cuvintele acelea pentru 
că veneau de la ea. Și-așa cronologia nu juca niciun rol în 
lagărul acela, întrucât toate zilele semănau între ele. 

Scrisorile îi aduceau mereu un sentiment de dezamăgire. 
Lissy îi descria viaţa ei de zi cu zi în mod fluent și plăcut, la fel și 
viața cu August, dar nu fusese niciodată pricepută în a-și 
exprima sentimentele - o slăbiciune a ei resimţită și în 
comunicarea orală. Săruturi, îmbrăţișări, acesta era modul ei de 
a-și arăta iubirea și nu se zgârcea defel în acea privinţă, însă 
doar rareori exprima în cuvinte ceea ce simțea. Lahnstein nu 
ducea lipsă de nimic atât timp cât Lissy îl îmbrăţișa imediat ce îi 
apărea în cale, iar asta se întâmpla des în mica ei locuinţă din 
Bochum. Uneori, Lissy îl săruta pe stradă când i se părea că nu îi 
vede nimeni. Lui îi era puţin teamă că ar putea fi surprinși în 
timpul sărutului de cineva care apare deodată de după colţ, dar 
savura aceste dovezi de tandreţe. 

In lagăr ar fi avut nevoie de cuvinte, astfel încât să fie convins 
de iubirea ei, dar acele cuvinte nu ajungeau la el. Lissy își 
descria viaţa de zi cu zi, care devenise mai grea în decursul 
anului 1918, făcând referire la lipsa de produse, în special de 
alimente. Scria despre dificultăţile cu care se confrunta la 
cumpărături într-un mod amuzant, glumeţ. Câteodată Lahnstein 
nu se putea abţine să nu râdă, însă, odată ajuns la finalul 
scrisorii, era mereu trist pentru că nu găsise nicăieri cuvântul 
„iubire” sau „dor”. Dacă i-ar fi scris măcar ceva de săruturi sau 
îmbrăţișări, dacă ar fi pus, așadar, în cuvinte acele dovezi de 
tandrețe specifice ei, n-ar fi fost neaparat același lucru, dar 
totuși ar fi ajutat. Nu apărea nimic de acest fel. 

Medita, cugeta îndelung la asta - și așa avea timp destul în 
lagăr - dar nu îndrăznea să o întrebe ceva pe Lissy sau să Îi 
ceară să fie mai afectuoasă în scrisori. Un alt bărbat? 


VP - 38 


indiferența? Nu era plauzibil, dată fiind frecvența scrisorilor. 
Lahnstein era în top printre destinatarii plicurilor ajunse în lagăr 
de la soţii. Îi mai scriau și tatăl și mama lui, în rest - nimeni. Alţii 
primeau scrisori de la prieteni, copii și alte rude. Pe măsură ce 
lunile treceau, Lahnstein era tot mai deznădăjduit. Tânjea după 
scrisorile lui Lissy, dar în același timp îi era teamă că va fi 
dezamăgit imediat ce le va avea în mâini. Cu atât mai mult 
creștea în el dorinţa de a o vedea, de a fi îmbrățișat și sărutat 
de ea. 

Cei mai mulţi ofiţeri rămăseseră fideli împăratului, unii dintre 
ei erau chiar fanatici. Lahnstein păstra distanţa faţă de aceștia, 
întrucât ei credeau că vor ieși victorioși din război și se 
întreceau în a născoci scenarii privind soarta celor care se 
presupunea că au îngreunat drumul spre victorie și se făceau 
vinovaţi de prelungirea războiului: comuniștii, social-democrații, 
evreii, pacifiştii, mișeii. În cazul unora dintre ei se ajungea până 
la genocid, însă cei mai blânzi se pronunțau în favoarea 
lagărelor de reeducare sau a exilului forţat. _ 

Printre prizonierii din lagăr nu erau comuniști. In schimb, 
exista un grup al social-democraţilor majoritari, cărora li se 
alăturase și Lahnstein. Înainte de război nu fusese interesat de 
politică, era mai mult sau mai puţin de acord cu forma de 
organizare în care se născuse. Împăratul i se părea de-a dreptul 
jenant, dar nu pusese niciodată la îndoială faptul că originile 
acestuia îi justificau dreptul de a domni asupra Germaniei. In 
spitalul militar ajunsese să aibă altfel de gânduri, devenise 
democrat, considerând că împăratul nu avea niciun drept să 
lase mare parte a poporului său să se prăpădească într-un 
măcel zadarnic. În lagărul din Yorkshire devenise apoi social- 
democrat, pentru că cineva trebuia să se ocupe de popor, iar 
dacă împăratul nu putea sau nu voia să facă asta, germanii nu 
se mai puteau baza decât pe Partidul Social-Democrat SPD. 

e 

Din grupul lor făcea parte și Franz, un locotenent major care 
luptase la Isarco într-o companie de mitraliere. Franz Hartwig 
din comuna Emskirchen, în vârstă de 24 ani, cu degerături la 
picioare căpătate în Tirol. Îi lipseau două degete de la piciorul 
stâng. Lahnstein și Franz făceau plimbări împreună de-a lungul 
gardului, zece, douăsprezece runde, și nu oboseau niciodată să 
povestească despre viețile lor. După jumătate de an, Lahnstein 


VP - 39 


avea uneori impresia că trăise și el viaţa lui Franz, atât de multe 
știa despre el. Își așezară paturile de campanie unul lângă altul, 
astfel încât să poată discuta și seara, uneori până târziu în 
noapte. Lahnstein îi destăinui lui Franz ce îi lipsea în scrisorile lui 
Lissy, dar acesta îl liniști. „Nu e vorba de un alt bărbat”, îi zise 
el. De altfel, scrisorile ei ar fi fost reci, ori ele nu erau așa. 
Lahnstein îi citea cu voce tare pasaje lui Franz și îi arăta poze cu 
Lissy și August. Despre August scria cu căldură și afecţiune, dar 
nu menţiona cuvântul „iubire”. „Așa e ea”, îi spuse Franz. Se 
observa din scrisorile ei cât de obositoare era viaţa cu un sugar, 
Lissy fiind singură în Bochum, în timp ce familia ei se afla 
departe, în Irrsee. Despre părinţii lui Lahnstein scria pe un ton 
mai degrabă neprietenos. 

Franz nu avea nici soţie, nici copii. Scrisorile pe care le primea 
veneau de la mama și tatăl lui, de la fraţi și prieteni. 

Într-o noapte de vară, pe când stăteau întinși sub cerul 
înstelat discutând, între ei se lăsă deodată o tăcere care dură un 
timp, până când Franz se apropie de Lahnstein și spuse o 
propoziție simplă: 

— Dacă mă ajuţi, te ajut și eu. 

Lahnstein înţelese ce voia să spună. În ultimele nopţi, între ei 
apăruse o atmosferă ciudată, un soi de sentimentalism 
stânjenitor când stăteau întinși unul lângă altul și discutau. 
Lahnstein dăduse la o parte și alungase din minte gândurile 
trezite în acele momente, însă acum atârnau în aer cele șapte 
cuvinte care cereau un răspuns, o reacţie. 

— E mai ușor dacă închizi ochii, zise Franz. 

Lahnstein închise ochii și se gândi la Lissy. După scurt timp, 
Franz îi ţinu gura închisă, destul de strâns și violent, ca și când i- 
ar fi pus o botniţă. Lahnstein și-ar fi dorit să sară în sus și să 
fugă după aceea, însă acceptase acel târg, iar acum era 
îndatorat și suficient de prusac încât să își îndeplinească datoria. 
Ținu ochii închiși în timp ce îl „ajută” pe Franz și, după puţin 
timp, reuși să depășească momentul. Işi încheiară nasturii de la 
slit printr-un gest simultan și se ridicară de jos în același timp. 

— Mergi tu mai întâi, eu mai aștept un pic, zise Franz. 

Lahnstein șovăi, neștiind dacă ar trebui să spună ceva, apoi 
plecă fără să spună nimic și fără să îl privească pe Franz. După 
aceea, stând întins pe patul său de campanie, se gândi la Lissy 
și August oarecum forțat și s-a prefăcut că doarme când Franz 


VP - 40 


se apropie și se întinse în pat. Unii ofițeri sforăiau. Deși Franz 
ajunse să respire regulat destul de curând, Lahnstein avu nevoie 
de un timp până să adoarmă. 

Câteva zile, cei doi se feriră unul de altul, își evitară privirile, 
apoi își reluară plimbările și discuţiile. Franz juca rolul tatălui în 
piesa „Hoţii”. 

Se întâmplase și nu se mai putea schimba nimic. Fusese un 
instinct ce nu putea fi ignorat, nu-i așa? Totuși, lui Lahnstein îi 
era rușine de ce făcuse. Și-ar fi dorit să îi scrie lui Lissy despre 
asta, să apeleze la înţelegerea ei și să îi explice că era vorba 
despre cu totul altceva decât ceea ce trăise și savurase cu ea, 
dar nu îi scrisese nimic. Niciun cuvânt. Franz juca un rol 
important în scrisorile adresate lui Lissy, dar nu și acest rol pe 
care Lahnstein nu știa cum să îl numească. 

e 

— La secție sau acasă? întrebă șoferul. 

Lahnstein tresări, trezit din gânduri, începu să perceapă 
orașul, străzile pe care mergeau și care încă îi erau străine. Nicio 
mină, niciun furnal. li era dor de regiunea Ruhr, deși acum 
francezii domneau acolo. 

— La secţie, zise el. 

Odată ajuns acolo, emise un ordin de urmărire pentru Jens 
Sieversen. Apoi plecă acasă. 

e 

A doua zi merseră la gara principală cu două automobile, șase 
oameni, toți înarmaţi, dar relaxaţi. Nu voiau să intervină, ci doar 
să observe mersul lucrurilor. Era ora zece dimineaţa, o zi clară, 
rece. Ambele automobile opriră în piaţa din fața gării, unde 
întâlniră forfota obișnuită: oameni sosind, plecând. Și aici se 
făceau schimburi, trocuri. Lahnstein era dezamăgit că nu 
distingea nimic diferit de ceea ce se putea vedea acolo și în alte 
zile: bărbaţi cu pălării, paltoane, femei în îmbrăcăminte 
țărănească purtând baticuri, trăsuri, câteva automobile. Se 
aplecă în spaţiul din fața scaunului și își șterse pantofii cu 
batista. 

Când privi din nou pe geam, tabloul de afară se schimbă 
subit. In partea dreaptă a centrului pieţei, oamenii erau mai 
apropiaţi unii de alţii, mișcările erau mai structurate, lăsând să 
se observe tendinţa clară a mulţimii de a se îndrepta spre acel 
loc din dreapta centrului. 


VP - 41 


— Coborâm, zise Lahnstein. 

Şoferii rămaseră în mașini, ceilalți se împrăștiară în piaţă, 
apropiindu-se din toate direcțiile de noul nucleu. Patru bărbați 
cu mersul apăsat. Intenţia nu era să nu iasă în evidenţă ca 
polițiști, așa le transmisese Lahnstein. Dimpotrivă, trebuiau să 
fie recunoscuţi, astfel încât prezenţa lor să schimbe ceva, să 
provoace niște reacţii. Lahnstein voia să adune frânturi, să vadă 
priviri, gesturi, voia să audă ceva. Voia să-i tulbure pe cei de 
acolo, căuta indicii și nu cheia spre rezolvarea cazurilor sale. 
Avea să mai dureze ceva timp până să ajungă acolo. Era convins 
de asta. 

Era uimit de acei oameni. Până atunci nu avea cine știe ce 
idee despre cum ar trebui să fie un naţional-socialist. Cunoștea 
chipul lui Hitler doar din ziare, avea în față imaginea lui Göring. 
La asta se adăugau pozele de la tentativa de puci, în care nu se 
puteau distinge însă prea multe. Göring încă nu fusese găsit. 
Statul nu lucra bine și asta era o problemă. Dar nu cumva era 
valabil lucrul ăsta cu atât mai mult în privinţa Hanovrei, în 
privinţa lui? 

Erau bărbaţi ca oricare alţii de pe stradă, din magazine, din 
regiune. Erau o parte a mulțimii din piaţa gării, nimic mai mult. 
Lahnstein nu se aștepta la asta de la niște oameni care făceau 
parte dintr-un partid ce organizase un puci și încă un puci 
împotriva statului care era tocmai statul lor. Asta era ceva nou. 
Toţi acei bărbaţi arătau ca și când ar aparţine acelui stat, toți cu 
excepția unui grupuleț în uniforme maro deschis, ai cărui 
membri păreau și mai stânjeniţi decât restul. Stăteau acolo 
cumva nesiguri, de parcă nu știau exact cum se face o 
demonstrație. Erau în calea trecătorilor, constituiau un obstacol 
în drumul lor spre gară, dinspre gară, lumea trebuia să îi 
ocolească, aveau loc coliziuni, apăreau neplăceri. Oamenii nu 
știau cum ar trebui să se comporte, se dădeau înapoi, își cereau 
scuze. Lahnstein se gândea deja că grupul avea să se împrăștie 
din cauza stânjenelii, a șovăielii. Își făcea griji, spera că inşii 
aveau să capete curaj și să se pună în cele din urmă în mișcare, 
să-și strige furia în gura mare. În grămăjoara asta deznădăjduită 
nu avea să dea de urma niciunui criminal în serie. 

Apoi răsunară în aer o serie de cuvinte energice, șuierate pe 
acel ton de subofițer pe care toţi îl cunoșteau, de care unii își 
aminteau cu ură și după care alţii tânjeau. Bărbaţii strânseră 


VP - 42 


rândurile, se așezară rapid în formaţie de marș și se puseră în 
mișcare atât de repede și hotărât, încât polițiștii fură uimiţi și 
avură nevoie de ceva timp să îi ajungă din urmă. 


„Libertate pentru Adolf Hitler. 


luda să crape, luda să crape. 
Ludendorff, Ludendorff. 
Versailles - Rușine, Versailles - Rușine”. 


Mergeau în pas alert, se mișcau pe străzi asemenea unei 
falange. Trecătorii se fereau din calea lor, se opreau în loc pe 
trotuare, stupefiaţi sau speriaţi, unii râdeau, zâmbeau pe sub 
mustață. Nimeni nu li se alătura în mod spontan. Dovă sute de 
bărbați la pas pe străzile din centrul Hanovrei, la început - 
cetățeni normali, se gândi Lahnstein, acum - un morman de ură. 

Doar două sute. Lahnstein se așteptase să fie mai mulți. Văzu 
câţiva tineri de o vârstă cu victimele, se alarmă inițial, după 
care își dădu seama că aceștia nu se aflau în pericol aici dacă 
teoria lui era corectă. Era deja o teorie? Își corectă gândul. Mai 
degrabă o ipoteză, o supoziție. O preocupare? Nu, era mai mult 
de atât, oricât de critic ar fi fost faţă de el însuși. Işi concentră 
atenția asupra șefului de partid din Hanovra. Ceruse să i se facă 
rost de dosarul acestuia. Bărbatul avea un dosar deschis cu 
ocazia puciului din Berlin. Kapp, Luttwitz. 

Hinrich Schreyer, 41 de ani, proprietarul unui magazin cu 
articole de papetărie pe care îl preluase de la tatăl său. 
Căsătorit, trei copii, mai întâi prezent pe frontul din Rusia, 
pionier, Crucea de Fier clasa a doua, mai târziu Franţa, fusese 
prezent la revoltele din Berlin din 1919, de partea Corpului de 
pace și astfel - iar la acest gând Lahnstein înghiţi în sec -, de 
partea partidului SPD. Din dosar nu se înţelegea ce a făcut 
Schreyer, mai exact, în Berlin. A împușcat demonstranți? A fost 
părtaș la uciderea Rosei Luxemburg, a lui Karl Liebknecht, a tras 
cu arma în pădure, a împușcat în spate, în ceafă? Imaginaţia lui 
Lahnstein galopa, deși dosarul nu oferea niciun indiciu în acel 
sens. Schreyer fusese, pur și simplu, în Berlin în acea perioadă, 
în cadrul unui Corp de pace. Apoi urma puciul, la finalul căruia 
bărbatul fusese prins, luat în evidenţă și eliberat. Acolo se 
termina dosarul. 


VP - 43 


Schreyer mărșăluia în primul rând, scandând fiecare lozincă. 
Lahnstein mergea alături de șirul de demonstranți, în rând cu 
Schreyer. Privirile li se întâlniră. 

Să fi fost Schreyer un bărbat care măcelărește băieţi? Purta 
un sacou de tweed, pantofi de piele cu ornamente, o pălărie 
micuță, cu bor îngust. Un bărbat solid, dar nu gras, fără trăsături 
faciale remarcabile, cu fața ovală, bine proporționat și oarecum 
atrăgător. Nicio urmă de război, nici în privire, nici în trăsături. 
Bărbatul acesta arătase bine în tinereţe, poate că încă arăta 
bine. 

„Libertate pentru Hitler, libertate pentru Hitler!” 

Ce nu înțelegea Lahnstein: de ce bărbatul acesta, care părea 
să aibă totul, care stătea țeapăn pe ambele picioare, urma un 
personaj ca acel Hitler, un mesager în război, de profesie, 
aparent, pictor? Dacă era vorba despre blesteme îndreptate 
către Versailles, asta puteau să facă și alți politicieni, mai 
impresionanţi, în condiţiile în care Hitler chiar putea fi 
considerat politician. Sau poate că cel ce organizează un puci 
intră automat în categoria asta? Ura față de evrei nu era nici ea 
o raritate. 

Lahnstein era adâncit în gânduri când, dinspre o intersecţie 
din dreapta, apăru un alt șir de demonstranți. Rândurile de 
bărbaţi se apropiară rapid și cotiră spre strada principală cu atât 
de mult avânt, încât îi împinseră pe naţional-socialiști la 
margine. Steaguri roșii. 

La scurt timp după aceea, cele două șiruri mărșăluiau în 
paralel. Lahnstein aproxima că noul grup era format din 150 de 
oameni. Işi căută colegii cu privirea, dar îl zări doar pe Miller. 
Ceilalţi erau prinși în mulțime sau undeva în urma ei. Ambele 
șiruri cuprindeau strada pe toată lăţimea ei, trecătorii se 
adăposteau în magazine și în casele scărilor, iar o femeie căzu 
pe jos. Lahnstein îi strigă lui Muller că vor trebui să intervină 
între cele două grupuri, dar nu părea că Miller l-ar fi înţeles. 
Inima lui Lahnstein bătea într-un ritm alert. Ar fi avut nevoie de 
20 de polițiști, pe puţin. Văzu îmbrânceli la linia de contact 
dintre șiruri, pumni zburau în stânga și în dreapta, înghiontiri în 
pas rapid. 

Incercă să ajungă la mijloc, la linia dintre șiruri, doar că acum 
nu mai era o linie dreaptă, ci mai degrabă una frântă, unghiurile 


VP - 44 


construindu-se în funcţie de gruparea care domina în fiecare 
sector. Steaguri roșii trosneau în capetele adversarilor. 

Lahnstein înghionti în stânga și în dreapta, își făcu loc între 
cele două grupuri, primi el însuși câteva lovituri, fu încleștat în 
mulțime, dădu din coate, dar nu ajunse în mijloc. Dar ce ar fi 
vrut mai exact să rezolve acolo? Șirurile pierdură din viteză, 
acum se opriră, iar bărbaţii ambelor tabere își loveau adversarii, 
valsând în excremente de cal. Lahnstein văzu un cuțit strălucind 
în aer. Trebuia să ajungă acolo, să împiedice răul cel mare, așa 
că își adună toate puterile, își croi cărare prin lovituri de mâini și 
picioare, dar era prea târziu. Văzu deja sânge, iar el încă era la 
câţiva pași distanță. Numai să nu fie un băiat! îi trecu prin 
minte. Nu încă un băiat care să fie adăugat celor din dosarele 
lui. Numărul 12, o întreagă duzină. 

Dar poate că avea să îl prindă pe făptaș, bărbatul cu cuțitul, 
pe care totuși nu putea să îl recunoască în mulţimea agresivă. 
Lovi și mai sălbatic în cei din jurul lui. 

Apoi drumul se eliberă. Masa de trupuri se rări, se disipă. 
Bărbaţii fugeau care încotro. Lahnstein fu îmbrâncit din stânga 
și din dreapta și căzu, rămânând o vreme întins pe jos, buimac. 
Când își veni în fire, totul în jur își reluase cursul firesc, trecătorii 
părăseau casele scărilor și magazinele, reluându-și grăbiţi 
traiectoriile, astfel încât să recupereze timpul pierdut. Muller îl 
ajută să se ridice. 

— Unde e victima? întrebă Lahnstein. 

— Care victimă? replică Muller. 

— Bărbatul care a fost înjunghiat. 

Muller ridică din umeri. 

— Nu este niciunul. 

— Dar am văzut eu. 

— Înjunghiere mortală? 

— Cu vărsare de sânge, în orice caz. 

— Nu văd niciun cadavru, zise Muller. 

Lahnstein privi în jur. Nu era nimeni întins pe stradă, nu se 
târâia nimeni în câmpul lui vizual. 

— Au cărat pe cineva pe sus? 

— N-am văzut. 

Lahnstein fu cuprins de teamă la gândul că totul se petrecuse 
doar în imaginaţia lui buimăcită. Analiză cu atenţie perimetrul, 
căutând urme de sânge. 


VP - 45 


Nu văzuse mult sânge în război, mai puţin decât majoritatea 
celorlalţi, doar propriul sânge, bandajele însângerate din spitalul 
de campanie și o movilă de brațe și picioare însângerate din 
spatele cortului de operaţii. Se lupta cu această amintire de ani 
de zile, având de cele mai multe ori succes. Acum imaginea 
revenise. Privind pavajul, vedea braţe și picioare amputate 
împrăștiate în bălțile de urină și în grămezile de excremente. 
Revino-ți! 

Brațele și picioarele dispărură. Văzu câteva pete mici, 
întunecate, care ar fi putut fi sânge. Scufundă un vârf de deget 
în lichid, examină pata în detaliu, o mirosi. Sânge. 

— Sânge, îi spuse el lui Muller. 

— Mai degrabă o zgâărietură, zise Miller, sunt doar niște 
picături. 

Dar existase un cuţit, cursese sau, mă rog, picurase sânge. 
Așadar, nu se înșelase. Era ușurat. 

Urcară în cele două automobile care merseseră în urma 
mulțimii de demonstranți. Unul dintre ele se îndreptă spre spital, 
întrucât unul din polițiști își rupsese o mână în îmbulzeală. Cel 
de-al doilea automobil, în care se afla și Lahnstein, urmă traseul 
spre secţia de poliţie. Tăcere. 

Măcar nu era nimeni în biroul lui, așteptându-l. Azi nu putea 
să dispară niciun băiat, azi în niciun caz nu. De altfel, concluzia 
avea să fie următoarea: comisarul Lahnstein din Bochum a 
condus polițiștii Hanovrei spre o capcană, în timp ce în altă 
parte a orașului s-a săvârșit crima pe care Lahnstein ar fi trebuit 
să o împiedice. Asta avea să scrie în ziare. Sau, în orice caz, 
ceva asemănător. Merse la toaletă, luă niște hârtie și încercă să 
își curețe paltonul și crăcii pantalonilor, fără prea mult succes 
însă. Apoi trecu la pantofi. Lustrui și lustrui până îi văzu 
strălucind. Odată întors în biroul lui, scrise un raport pentru șeful 
de secție. 

e 

Seara, Lahnstein merse la magazinul de trabucuri Burschel. 
Un clopoțel de la ușa de la intrare îi anunţă sosirea. Un bărbat, 
care aștepta în fața tejghelei, se întoarse o clipă spre el. 
Vânzătoarea era suită pe un taburet. Se întinse și scoase o 
lădiţă de pe unul din rafturile de sus. Lahnstein îi văzu pulpele 
picioarelor, spatele genunchilor. Și omul de la tejghea se uita 
într-acolo. Femeia așeză lădița pe tejghea, își netezi fusta, 


VP - 46 


deschise lădița și i-o întinse bărbatului. Acesta scoase un trabuc, 
îl mirosi scuturând din cap, apoi îl puse înapoi în lădiţă și arătă 
cu degetul în sus, un pic mai în dreapta. 

Femeia trase taburetul cu piciorul puţin mai la dreapta, se 
urcă pe el și se întinse spre raft. Se văzură iar pulpele 
picioarelor, spatele genunchilor. Lahnstein își feri privirea și îl 
observă pe bărbat zgâindu-se la spatele  genunchilor 
vânzătoarei. 

Femeia cobori cu o nouă lădiţă și își netezi fusta. Bărbatul 
mirosi încă un trabuc, scutură încă o dată din cap și îl puse 
înapoi. Arătă apoi cu degetul în sus, de această dată spre 
stânga. 

— Căraţi-vă! zise vânzătoarea. 

— Poftim? 

— E timpul să vă cărați de aici. 

— Ce v-a venit? Vreau trabucurile de acolo de sus, iar 
dumneavoastră o să fiţi drăguță și o să mi le vindeţi. 

Femeia stătea nemișcată în spatele tejghelei. Bărbatul o 
apucă de braţul stâng cu mâna lui dreaptă și o strânse. Dar Îi 
dădu drumul imediat, întrucât Lahnstein îl prinse de celălalt braţ 
și i-l întoarse la spate. Bărbatul căzu în genunchi, încercă să se 
elibereze, dar nu avea nicio șansă. Urlă și se prăbuși la podea. 

— Acum plecaţi de aici, spuse Lahnstein. 

Slăbi ușor strânsoarea, îl lăsă pe bărbat să se ridice în 
picioare, îl conduse spre ușă și îl împinse afară. 

— Mulţumesc! zise ea. 

— Tupeist ins, spuse el. 

Femeia își netezi din nou fusta, de data aceasta mai mult din 
stânjeneală. Închise lădiţa cu trabucuri aflată încă pe tejghea. 

— Cu ce vă servesc? întrebă ea. 

O femeie micuță, firavă, cu ochii obosiţi, mai obosiţi decât 
data trecută, cu un cap rotund și ochi înguști care păreau să se 
întindă până aproape de urechi. La o primă privire, era o 
înfățișare ciudată, însă avea ceva atrăgător, care îl tulbura pe 
Lahnstein. 

— Cu ce vă servesc? întrebă ea din nou. 

— Trabucuri subţiri, zise el. 

— Cubaneze? 

Lahnstein dădu aprobator din cap. 


VP - 47 


Femeia se întoarse cu spatele la el, scoase o cutie dintre 
multe altele și o puse pe tejghea. Lahnstein se scotoci în 
buzunar în căutare de bani. De pe o ușă din spate, un băiat intră 
în magazin, se apropie de femeie, se prinse cu mâinile de un 
picior de-al ei și i se lipi cu un obraz de șold, privindu-l pe client. 
Era cam de aceeași vârstă pe care ar fi avut-o acum și August, 
poate puţin mai mare. Lahnstein voia să îl întrebe cum îl 
cheamă, dar se răzgândi și își numără banii pe tejghea, apoi luă 
cutia, mulțumi și se îndreptă spre ușă. 

— Mulţumesc încă o dată! zise femeia. 

Se întoarse spre vânzătoare, dar ea se așezase deja pe 
taburet, cu spatele la el, ţinând în mână o lădiţă cu trabucuri. 
leși afară, făcu câţiva pași, după care se opri o clipă și își 
aprinse un trabuc. Fumând, se îndreptă spre podul Leine, făcu 
un popas în mijlocul acestuia, își sprijini braţele de balustradă și 
privi spre apa ce curgea letargic. Din fericire, băiatul era prea 
mic, prea tânăr ca să intre în rândul victimelor. Asta dacă nu 
cumva Lahnstein nu reușea să elucideze cazul nici în următorii 
zece ani. Ceea ce era plauzibil. 

e 

Când merse la birou în dimineaţa următoare și văzu o femeie 
așteptând pe un scaun, speră că aceasta avea treabă în 
încăperea de alături, speră că femeia fusese direcționată spre 
colegii care lucrau la un alt caz de omucidere. Perspectiva putea 
fi înșelătoare, gândi el, deși în realitate știa că femeia era 
așezată pe un scaun din faţa biroului său. Cu cât se apropia mai 
mult de ea, cu atât îi era mai clar că avea vârsta potrivită pentru 
a fi mama unei victime, fix grupul ţintă, mama unui băiat de 15 
până la 20 de ani. Ar fi vrut să se întoarcă din drum, să 
părăsească secţia de poliţie, să meargă la gară și să își ia un 
bilet pentru următorul tren, care să-l ducă undeva departe, 
poate până la Salzburg. Irrsee. Să se ascundă acolo. 

Dar cazul băieţilor dispăruţi nu era singurul actual. Mai 
existau și alţi criminali în serie, poate cu mai puţine victime. 
Existau și crime separate. Poate că femeia se confrunta cu 
dispariţia fiicei sale, a bărbatului sau a tatălui său, a unei surori. 
Sau poate că era martoră, văzuse, auzise ceva ce se întâmplase 
mai demult. Totul era posibil. 

Femeia se ridică în momentul în care Lahnstein ajunse la o 
distanță de cinci pași de ea. 


VP - 48 


— Dumneavoastră sunteţi comisarul Lahnstein? întrebă ea. 

— Așa cred, răspunse el. 

Femeia îl privi nesigură. 

— Mi s-a spus să îl aștept aici pe comisarul Lahnstein. Pentru 
că el mă poate ajuta. 

— Da? Așa vi s-a spus? 

Ar fi trebuit să se abţină, femeia n-avea nicio vină. Avea vreo 
40 de ani, după estimările lui Lahnstein, ceea ce însemna că 
arăta de 50 de ani. Plus zece, cam asta era regula în cazul 
oamenilor care lucrau din greu. Deja făcuse scăderea. Chip sur, 
piele zbârcită, uzată de vreme, cute adânci, ochi albaștri tulburi. 
Purta două fuste una peste alta, poate din cauză că nu avea 
ciorapi și încerca să se protejeze astfel de frigul toamnei. Un 
palton larg, închis la culoare, nedescheiat, o pălărie care își 
pierduse culoarea. Soţia unui muncitor, a unui meseriaș, ea 
însăși muncind din greu. Era plinuță, asta se vedea în ciuda 
paltonului și a fustelor. 

— E vorba de băiatul meu, Adolf, zise ea. 

Lui Lahnstein îi reveni speranţa. Adolf era băiatul cu numărul 
11. Cazul îi era deja cunoscut. 

— Hannappel? 

Femeia începu să plângă. Acum, Lahnstein o privi nesigur. 

— E nepotul dumneavoastră? 

Își puse o mână pe antebraţul ei. 

— Mie mi-e așa de teamă pentru băiatul meu, iar 
dumneavoastră spuneţi doar lucruri pe care eu nu le înțeleg, 
zise ea. 

Speranţa i se risipi acum. 

— Cum vă numiţi dumneavoastră? 

— Hennies. 

— Și fiul dumneavoastră e Adolf Hennies? 

— Fiul meu, da. 

Numărul 12. O duzină întreagă. 

— Veniti înăuntru, spuse el. 

Femeia îl urmă în birou, Lahnstein îi oferi un loc în fața mesei 
sale de scris, iar ea se așeză. Observă că femeia avea labele 
picioarelor și gambele înfășurate în cârpe. Pantofi plaţi cu tălpi 
de cauciuc uzate. 

— Deci și băiatul dumneavoastră se numește Adolf? Așa e? 

— Așa e. De ce „și” el? A mai dispărut vreun Adolf? 


VP - 49 


— Ultimul băiat de până acum, da. De când a dispărut Adolf al 
dumneavoastră? 

— De două nopţi. Nu a mai lipsit niciodată o noapte întreagă 
de acasă, nici măcar o singură dată. Și acum s-au făcut două 
nopţi. Și ar fi spus ceva în orice caz. Așa zice și domnul 
Eisenschmieadt. 

— Cine e domnul Eisenschmidt? 

— Schmiedt, cu „ie”. 

— Domnul Eisenschmiedt. Cine este? Și ce zice el? 

— Chiriașul meu. Împarte camera cu Adolf. Altfel, nu aș 
scoate-o la capăt, am nevoie de bani. 

Era văduvă, la fel ca multe alte femei, iar bărbatul ei murise 
în timpul războiului, doar că nu pe front, ci de cancer. Te-ai fi 
putut întreba de ce oare mai exista și cancerul când războiul și 
gripa umpleau cimitirele chiar și fără ajutor. Uneori însă, bolile 
din vremurile normale înhățau oamenii în timpul războiului, ca și 
când ar fi vrut să spună: încă mai existăm și noi. Ceea ce face 
frontul, noi facem deja de mult timp. Ceea ce face gripa, noi 
facem cu simţ de răspundere. 

Văduva îi spusese asta cu un oarecare regret, ce părea să 
însemne că războiul o privase de compasiunea celorlalți fată de 
soarta de a fi devenit văduvă atât de devreme. Întrucât atât de 
multe femei tinere fuseseră vădwvite, situația ei nu mai 
reprezenta o soartă aparte, ci o normalitate. Nicicând moartea 
din cauza cancerului nu mai fusese atât de lipsită de sens ca în 
timpul războiului, în care doar victimele căzute în slujba patriei 
mamă erau însemnate. Părea că femeia îi purta o umbră de 
ranchiună soțului ei pentru că o lăsase în urmă cu o poveste de 
viaţă atât de banală, o poveste pe care nu voia să o asculte 
nimeni, din care nu reieșea nimic. Văduvele celor uciși în război 
primeau și pensii mai bune. 

Femeia spuse că în timpul războiului lucrase în fabrica de 
cauciuc, chiar operase mașinăriile, pentru că toţi bărbaţii erau 
plecați, dar odată cu încheierea războiului, bărbaţii, cel puţin o 
parte dintre ei, se întorseseră acasă și fabrica angajase bărbaţi 
de la firmele intrate în faliment, astfel încât nu mai rămăsese loc 
și pentru ea la mașinaării. Ca să aibă din ce să trăiască, femeia 
făcea acum curăţenie în fabrică în timpul nopţii, dar primea 
puţini bani. Așa că dăduse în chirie camera fiului ei, pe care 


VP - 50 


acesta o împărțea acum cu domnul Eisenschmiedt. În cealaltă 
cameră dormea ea. Acolo și mâncau împreună. 

— Adolf al dumneavoastră nu câștigă nimic? întrebă 
Lahnstein. 

— Nu mai lucrează, spuse ea. Dar s-a interesat de un loc de 
muncă nou acum trei zile. 

— În ziua în care a dispărut? 

— Da. Înainte lucrase pe post de curier la măcelarul Ahrberg, 
dar și-a pierdut slujba pentru că afacerile nu mergeau bine. 

— Unde s-a interesat de loc de muncă? 

— La comerciantul Grusen din strada Alten Celler HeerstrafBe. 
Ca vânzător de săpunuri. Dar eu nu vreau ca el să lucreze acolo. 

Lahnstein o privi surprins. 

— De ce nu? 

— Grusen nu e un om bun. 

— Dar ce face? 

Femeia îl privi stânjenită, fără să spună nimic. 

— Îi lovește pe băieţi? Nu îi plătește la timp? 

— Are o reputaţie proastă. 

— De ce anume? 

— Nu pot să vă spun. 

— Păi credeam că amândoi vrem să îl găsim pe Adolf al 
dumneavoastră. Vreţi asta la fel de mult ca mine, nu-i așa? 
Înseamnă că trebuie să-mi spuneţi tot. 

— Îi place de o fată. Știu pentru că el mi-a zis. 

— Și? 

— A cunoscut-o când era curier la măcelar. Fata a lucrat la un 
han. Și știu că i-a povestit și lui Eisenschmiedt. 

— De ce îmi spuneţi asta? 

Femeia privi în podea și tăcu. Lui Lahnstein i se făcu rău. 
Realizase că săvârșise o greșeală, o greșeală mare, și că fiul 
femeii ăsteia poate ar fi trăit în continuare dacă el n-ar fi 
săvârșit acea greșeală. Se uită la ea, privirea îi era fixată în 
continuare în podea. Lahnstein vru să se ridice, să o strângă în 
braţe și să îi ceară iertare. Dar așa ceva era imposibil. O astfel 
de greșeală, o greșeală cu potenţial letal, nu putea fi acceptată 
de nimeni, în niciun caz nu de el. De aceea își jură în acel 
moment că va face tot ce îi stă în putinţă ca să se distanţeze de 
acea greșeală și, pe cât posibil, să o îndrepte. 

Vocea îi deveni tăioasă când spuse: 


VP -51 


— Comerciantul Grusen are o reputaţie proastă, așa e? 

Femeia tăcu. 

— Nu trebuie să spuneţi nimic, dar puteți să faceți semn din 
cap că da sau că nu. 

Femeia ezită, apoi dădu aprobator din cap fără să-și ridice 
privirea. 

— E vorba despre băieţi. 

Femeia tresări, de parcă ar fi vrut să sară de pe scaun și să 
fugă departe, dar apoi confirmă din cap. 

— Îi plac băieţii. 

Femeia scutură din cap, dar Lahnstein observă imediat că nu 
era în semn de dezminţire, ci în semn de neîncredere, refuz și 
rușine. 

— Nu vreţi ca Adolf al dumneavoastră să meargă acolo pentru 
că vă este teamă că Grusen o să abuzeze de el. 

— Adolf sigur nu vrea asta, dar totuși are nevoie de un loc de 
muncă. 

Lahnstein dădu aprobator din cap. 

— Da, are nevoie de un loc de muncă. 

— Îi plac fetele. 

— Sunt convins de asta. 

— Fiul meu e respectabil. Vine mereu acasă noaptea. 

— Aţi spus asta deja. 

— La sfârșit de săptămână mergea cu prietenul lui, 
Wedemeyer, în localuri de dans, dar mereu îmi povestea ce 
făcea și mereu se întorcea acasă la miezul nopţii. De altfel, nici 
nu pot să dorm dacă el nu e acasă. 

Începu să plângă, de această dată mai puţin de frică și mai 
mult de rușine. Lahnstein o privi și se întrebă de ce era atât de 
dur cu ea, atât de necruţător. De fapt știa de ce. Pentru că fiul ei 
dispăruse, pentru că femeia dăduse buzna aici cu un caz pe care 
el trebuia să îl rezolve și care, pe deasupra, scotea probabil la 
iveală o greșeală din partea lui. De ce trebuia să aibă și ea un 
fiu homosexual? Încetează, se atenţionă el singur, femeia n-are 
nicio vină că tu ești un idiot. 

— Ce faceţi acum? 

Era vocea văduvei. Îl smulse din gândurile dojenitoare. 

— Vedem care e treaba cu Grusen, îl întrebăm ce a discutat 
cu fiul dumneavoastră... 

— Am fost deja acolo. 


VP - 52 


— Şi? 

— Părul lui e complet blond, dar un blond nenatural. Ca la 
femei. 

— Ce a zis? 

— A zis că ar fi avut mare nevoie de un băiat așa istet ca 
Adolf al meu, că l-a angajat, dar apoi Adolf nu s-a prezentat la 
muncă nici măcar în prima zi și nici în a doua. „Și acum stau aici 
și clar n-am ce face cu Adolf”, a spus Grusen, „pentru că trebuie 
să te poţi baza pe un băiat care se ocupă de vânzarea 
săpunurilor”. Dar nu știa unde s-o fi aflând Adolf acum. 

— O să-l interogăm ceva mai amănunţit, zise Lahnstein, și o 
să trimit un coleg să inspecteze camera și să discute cu 
chiriașul. E tânăr și el? 

— E un domn în vârstă. 

Femeia răspunse pe un ton tăios. 

— Un om integru, în caz că vă gândiţi că în locuinţa mea... 

Lahnstein ridică mâinile în semn defensiv și o întrerupse. 

— Nu mă gândeam la asta, staţi liniștită! 

Se ridică în picioare și îi întinse femeii mâna. 

— Vom face tot posibilul să vă găsim băiatul, vă promit asta! 

Din nou aceeași propoziţie. Ce altceva putea să spună? 

e 

Se spălă în castronul așezat pe servantă. Îşi frecă fata cu 
două rânduri de apă, apoi subsuorile cu câte o mână de apă. Se 
șterse, apoi luă pe el un maiou, peste care îmbrăcă o cămașă 
albă, costumul lui cel bun și se încălță cu pantofii ascutiti. 
Mustăcioara artificială o băgă în buzunarul jachetei, la fel 
procedă și cu foaia de hârtie cu care se legitima drept ofițer 
criminalist. Mai verifică o dată dacă încăperea era curată, 
îmbietoare, șterse o pată întunecată de pe masă, apoi ieși afară 
și încule ușa. 

Era întuneric, ora zece, străzile goale. Ascultă clipocitul râului 
Leine, trecu podul și urmă drumul spre Café Kâpcke. Parcurgând 
ultimii metri, fu abordat de băieți. Pe unii dintre ei îi cunoștea, 
pe alții nu. Mereu veneau unii noi. Nu îl interesau, azi nu. Stia 
cum e cu ei. Erau bolnavi, luau tot felul de otrăvuri care le 
făceau ochii să strălucească. La început erau înflăcărați, apoi 
tăcuți și apatici. Și erau precauți, mereu în gardă, unsi cu toate 
alifiile. 


VP-53 


Spera ca Hans să fie la cafenea, dar nu il văzu când intră. Era 
plin, bărbați, bărbați care voiau să arate ca femeile și câteva 
femei care rămâneau femei odată ce se dezbrăcau. Râsete 
stridente, căldură, sudoare ce strica machiajele. Un pianist slab, 
câteodată aveau și unii buni. Se dansa. Bărbatul își comandă o 
bere la bar, evită privirile și semnele cu ochiul. Cineva îi urlă în 
ureche, nu înțelese nimic, îşi luă berea și merse mai departe. Se 
sprijini de un stâlp, simți o mână pe fund, se întoarse rapid, 
apucă un bărbat de guler și ridică pumnul. O privire smerită, 
rugătoare, un bărbat în vârstă. II împinse la o parte. 

Hans intră în bar, urmat de Hugo. Hans îl văzu, îi făcu ușor cu 
mâna și se așeză la bar, discutând cu Hugo. Bărbatul se 
desprinse de stâlp, își făcu drum spre Hans și îl sărută pe gură în 
semn de salut. Hans își feri capul. „Ce faci?”, „Bine. Tu?”, „La 
fel. Mă bucur să te văd. Să mai treci pe la mine”. Nu se încropi o 
discuție. Hans vorbea cu Hugo, apoi veniră două fete care lucrau 
pentru Hans, îi dădură niște bani şi dansară cu Hans și Hugo. Ce 
frumos era Hans. Cu părul blond, frumos, atât de plăcut la 
atingere... 

leşi afară, dădu iar peste băieți, râse, apoi se duse în spatele 
unui copac și îşi lipi mustăcioara pe față. Afară era frig, dar el 
era îmbrăcat cu un palton bun. Se gândi cu recunoștință la 
proprietarul anterior al acestuia - Dumnezeu să-l ierte - și se 
îndreptă spre gară. Pas domol, nu se grăbea, nici măcar nu era 
miezul nopții. Era bucuros, avea așteptări mari. Apoi zări gara 
înălțându-i-se în față: mare, impunătoare, teritoriul lui. 


VP - 54 


Capitolul 3 


După o jumătate de oră se deschiseră ușile. Aveau voie să 
coboare, iar băiatul fu printre primii care părăsiră trenul pentru 
a-și dezmorți picioarele. Se opriseră la marginea unei pădurici, 
într-o curbă. În fața locomotivei, câțiva bărbaţi se îndeletniceau 
cu ceva, însă băiatul nu vedea cu ce anume. Gesticulau, se 
aplecau și se ridicau iarăși. In total erau patru vagoane, el 
stătuse în ultimul, iar acum îşi făcea drum spre locomotivă ca să 
vadă ce anume oprise trenul în loc. Probabil un animal pe șine. 
Sau un om. Incă nu văzuse niciodată un mort. Spre deosebire de 
fratele lui, care văzuse zilnic morti în război, chiar și morți 
sfârtecați, ciopârțiți, și îi descrisese fratelui său mai mic, în 
repetate rânduri, cum arată asemenea cadavre. Băiatul se 
prefăcuse că imaginile descrise nu îl afectează cu nimic, dar 
visase adesea membre ciuntite, intestine și chipuri fără bărbie, 
fără nas sau cu orbitele goale, chiar și atunci când era treaz. 
Acum era mai mare și se simtea suficient de înarmat încât să 
privească un cadavru. Voia neapărat să facă asta, ca și când ar 
fi avut nevoie de un tablou real care să-i risipească propriile 
reprezentări imaginare ale morților. 

Era o vacă. Nu arăta așa de rău. Nu fusese strivită, ci doar 
răsturnată la pământ, rămăsese blocată și apoi fusese împinsă o 
bucată de drum. Acum bărbații aveau dificultăți în a o scoate de 
sub partea anterioară a locomotivei. Trăgeau, impingeau, dar 
cadavrul nu se mișca defel. Băiatul se oferi să-i ajute, dar 
mecanicul de locomotivă și fochistul nu fură de acord. Hotărâră 
să taie vaca în bucăți și îl alungară pe băiat. Acesta plecă fără 
prea multă tragere de inimă întrucât i-ar fi plăcut să-i 
povestească fratelui său ce văzuse acolo, dar după aceea 
realiză că nu avea să-l mai revadă pentru mult timp... Poate 
chiar niciodată. 

La început se gândise că fiica preotului venea ca să-l vadă pe 
colegul care era calfă, dar cel mai mult se uita la el când stătea 
lângă poartă și privea cum ei munceau. Fata venea mereu după- 
amiaza devreme, probabil că dimineata era la scoală. În cea de- 
a treia zi, băiatul îşi adună tot curajul, își lăsă căciula în biserică 


VP -55 


și, odată ce ajunse cu calfa și cu maistrul la poalele dealului, le 
spuse acestora că trebuie să se întoarcă să o recupereze. Intră 
în biserică, dar nu găsi căciula acolo unde o lăsase. O căută 
peste tot, până când auzi un zgomot sus și o văzu pe fată în 
spatele balustradei. Îşi pusese căciula lui pe cap, o căciulă 
verde. El urcă treptele și așa a început totul. 

Se uită la ceas. Era ora zece, stăteau de aproape o oră în 
câmp, iar el avea la dispoziție trei ore în Hanovra ca să prindă 
ultimul tren spre portul Bremerhaven. Era fezabil. Se uită spre 
locomotivă, îl văzu pe fochist ridicând un topor deasupra capului 
și lăsându-l să cadă în jos. Auzi un zgomot pe care îl asocie cu 
zdrobirea de oase. Purta pe cap căciula verde. 

e 

— lar au dispărut niște băieţi, nu-i așa? întrebă proprietăreasa 
când Lahnstein se întorcea dimineaţa de la toaletă. 

Bărbatul era îmbrăcat în pijamale, iar în picioare avea pantofii 
de stradă. Altfel n-ar fi călcat în acea baie. Pantofii îl protejau. 
Între timp, se ocupaseră celelalte camere. 

— Serios? replică el. 

— Așa scrie în ziar. 

Femeia purta același capot gri și aceiași papuci de casă gri. 

— Trebuie să înceteze. 

— O să înceteze. 

— Închideţi-l pe Haarmann, după aceea o să înceteze. 

— Cine e Haarmann? 

— E născut pe 17.5. 

— Ce înseamnă asta? 

— Lui Haarmann îi plac băieţii, iar băieţii tot dispar de la el de 
acasă. Klobes poate să confirme. 

— Și cine e Klobes? 

— Are un magazin de tabac vizavi de Haarmann, acolo unde a 
locuit înainte, iar Klobes a văzut cum băieţii intrau acolo, dar 
nimeni nu mai ieșea înapoi. După aceea, Haarmann s-a mutat, 
pentru că Klobes era pe urmele lui. 

Lahnstein nu era prea încântat. Femeia asta nu era în toate 
minţile. 

— Haarmann vinde și carne, spuse ea. 

— Dar cine e Haarmann? Un măcelar? 

— Nu, vinde haine și carne. 

— Și cine e Klobes? 


VP - 56 


— Christian Klobes, un negustor de tabac, după cum deja am 
spus. 

— Nu îl cheamă Burschel? 

— Nu. Klobes. 

— Și el zice că băieţii nu mai ieșeau de acolo? 

— Urmărea ușa zi și noapte, dar băieţii nu mai ieșeau afară. 

— De ce nu a mers la poliţie? 

— A fost la poliţie. Nu l-au crezut. 

— Ce adresă are Klobes? 

— Neue Straße, în Klein-Venedig?. 

— Pe insula de pe râul Leine? 

— Da, magazinul de trabucuri Klobes. 

— Klobes, Neue StraBe, îmi notez. 

Merse înapoi în cameră, auzind-o pe femeie târâindu-și 
papucii pe linoleum. 

e 

Făcuseră o razie în Café Köpcke, îi audiaseră pe băieții 
prostituați, întocmiseră o listă de 30 de bărbați din Hanovra și 
din împrejurimi care încălcaseră de mai multe ori paragraful 
175, în majoritatea cazurilor cu băieţi. Șase dintre acei bărbaţi 
erau consideraţi „alarmanţi”, adică potenţiali făptași, întrucât 
erau violenţi. Poliţia îi ţinuse sub observaţie sporadic, nimic mai 
mult. Versailles, ăsta era refrenul. Ridicări din umeri. 

Interogatoriile nu duceau nicăieri. Nimeni nu auzise, nu 
văzuse nimic, în orice caz, nimeni nu zicea nimic. Bărbaţii din 
Cafe Köpcke sau Ceaunul homosexualilor se arătară reticenţi și 
timizi faţă de polițiști în cadrul interogatoriilor. Învăţaseră să se 
prefacă, să-și ascundă cele mai profunde taine, erau mereu în 
gardă. Și formaseră un front comun. Nimeni nu era gata să 
acuze pe cineva din cercul lor. 

Cel mai tare le era frică de Muller. Lahnstein observase asta 
ori de câte ori interogau pe cineva împreună. Muller era 
prietenos, liniștit, însă buzele sale afișau tot timpul o expresie 
batjocoritoare, plină de dispreţ. Lahnstein avea impresia că 
toate discuţiile acelea urmau un tipar necunoscut lui, de parcă 
s-ar fi făcut o înțelegere în prealabil, conform căreia doar 
anumite cuvinte erau permise, iar altele nu. Muller asculta ceea 
ce deja știa și nu voia să audă mai multe. 


? În traducere „Mica Venetie”. 
VP - 57 


Lahnstein îl chestionă pe Muller în această privinţă, îi spuse: 

— Păreţi să fiţi familiarizat cu ei, cu toţi. 

— Vreţi să spuneţi câ...? 

— Nu, nu mă înțelegeţi greșit. Vreau să zic., din punct de 
vedere profesional. 

— M-am mai liniștit. 

— Adică bărbaţii ăștia par să știe exact ce pot și ce artrebui 
să spună atunci când dumneavoastră sunteţi de fată. 

— Avem de-a face cu ei din când în când. De cele mai multe 
ori îi lăsăm în pace deși am putea să-i săltăm pe toţi în baza lui 
175, dar nu facem asta. Nu putem să-i închidem pe toţi, ne 
denaturează închisorile și, la urma urmei, sunt inofensivi. Niște 
bieţi ticăloși, nu-i așa? Nu se pot abţine. 

Lahnstein se simţi stânjenit. Ar fi vrut să riposteze cumva, dar 
nu o făcu. 

— Și atunci ce aveţi cu ei? 

— Nu vrem să se răspândească. Nu vrem să fie văzuţi în oraș, 
mai ales pe timpul zilei. Oamenii nu vor să îi vadă, cetățenii îi 
consideră greţoși. 

Stânjeneală lui Lahnstein crescu. Sau era deja vorba de 
rușine? 

— Ascultaţi la mine: dacă inșii lui 175 se răspândesc, toată 
lumea o să spună că poliţia a eșuat, că statul a eșuat. 

— N-ar trebui ca lumea să spună mai degrabă că statul este 
cel mai bun și mai suveran și că îi tratează bine? Sunt și ei 
cetățeni, iar într-o democraţie toți cetățenii au, în principiu, 
aceeași valoare, dacă nu cumva mă înșel. Fiecare individ are o 
voce și toate vocile sunt la fel de importante. 

Oare spusese deja prea multe? li dăduse de bănuit lui Muller? 

Muller râse batjocoritor în hohote și zise: 

— Acum au voie să voteze până și femeile în frumoasa 
dumneavoastră democrație. Pe de altă parte, de ce n-ar avea 
voie să voteze și ele de vreme ce până și homosexualii au voie? 

Lahnstein tăcu. 

— Ascultaţi-mă, spuse Muller, faptul că îi ţinem sub control pe 
homosexuali nu e singurul criteriu după care ni se evaluează 
munca, dar este unul important. Homosexualii înseamnă 
degradare, iar noi luptăm împotriva degradării. Dar nu ni se mai 
mulțumește pentru asta. Înainte era altfel. 

Lui Lahnstein îi veni o idee. 


VP -58 


— Născut pe 17.5. - asta înseamnă că cineva încalcă articolul 
175? 

— Exact. 

[A] 

Câteva zile mai târziu, Lahnstein ajunse la birou după prânz, 
tocmai când un bărbat era supus unui interogatoriu de către 
Muller și un coleg pe nume Gerst. Lahnstein îi auzise vocea lui 
Muller încă de pe hol și se mirase că acesta nu ridicase încă 
tonul. Bărbatul avea, probabil, în jur de 40 de ani. Purta un 
costum de catifea vișinie, dedesubt o cămașă albă, pantofi maro 
ascuțiți, o brățară și un lanţ din aur. Cel puţin părea să fie din 
aur. Părul îi era negru ca smoala, cu o strălucire cremoasă, și 
avea și mustață. Un baston cu mâner de alamă stătea sprijinit 
de biroul lui Muller. Bărbatul stătea pe un scaun în fața mesei, 
Gerst era sprijinit de masă, destul de aproape de bărbatul 
acesta, iar Muller stătea pe locul lui Lahnstein. 

— Vă place să futeţi băieţei, zise Muller. 

— De unde aţi scos asta? Am un prieten stabil în vârstă de 47 
de ani. 

— Și vreţi să credem că îl futeţi doar pe el? 

— Suntem un cuplu de zece ani de zile. 

— Nu mai pot de râs, spuse Gerst. 

— Un cuplu. Și suntem fideli. Dar de ce vă interesează asta pe 
dumneavoastră, domnii mei? 

Muller lovi un picior al biroului, iar bastonul căzu. Bărbatul se 
aplecă, ridică bastonul și îl sprijini din nou de birou. 

— Ce cauţi aici în Hanovra? întrebă Gerst. 

— V-am spus deja că am venit aici cu afaceri. 

Muller lovi din nou biroul, bastonul căzu, iar bărbatul îl ridică 
și apoi și-l puse pe orizontală în poală. 

— Pot să știu de ce se află acest bărbat aici? întrebă 
Lahnstein. 

— L-am prins la gară, spuse Gerst. Ni s-a părut că tipul e de-al 
lui 175 și chiar e. A recunoscut imediat. Și acum vrem să aflăm 
dacă e aici ca să înșface următorul copil. 

— Import materiale din Italia, spuse bărbatul. Am clienţi în 
Hanovra. 

Un polițist intră în birou și îi anunţă că o femeie îl așteaptă pe 
Lahnstein. Acesta se ridică, merse spre ușă, dar fără grabă, ca și 


VP -59 


când ar fi avut nevoie de ceva timp înainte să fie în stare să se 
întâlnească cu femeia. Numărul 13. Număr cu ghinion. 

Auzi în urmă cum Muller îi spunea bărbatului: 

— Vedeţi? Abia aţi ajuns aici și povestea continuă. 

e 

Lahnstein cobori treptele în fugă, panicat. Următorul, 
următorul, următorul, iar tu nu ai reușit să împiedici asta. Apoi o 
zări pe femeia din magazinul de trabucuri. Purta o pălărie cu 
pană și stătea pe una din băncile pentru vizitatori. Fiul ei, gândi 
el zguduindu-se, dar e prea mic, mult mai tânăr decât ceilalţi. 
Femeia se ridică imediat ce îl văzu venind. 

— Îmi pare așa de rău că vă deranjez aici, dar sunt atât de... 

— Nu trebuie să vă pară rău, zise el repede, este datoria mea, 
din păcate e datoria mea să mă ocup de chestiunile astea triste. 

— Păi tocmai, problema mea nu ţine de datoria 
dumneavoastră. Dumneavoastră vă ocupați de crime din câte 
mi-aţi spus. 

Fusese deja adesea în magazinul ei, stătuseră de vorbă, el îi 
povestise câte ceva despre munca lui și despre băieţii dispăruți. 
Femeia îl ascultase fără a se arăta impresionată, ci mai degrabă 
indiferentă, deși avea doi băieți, ce-i drept mai tineri decât 
victimele, dar totuși trebuia să o afecteze într-un fel faptul că 
atât de mulţi băieţi își pierduseră viaţa. Lahnstein era obișnuit 
ca lumea să-l admire pentru munca lui, la fel cum era obișnuit și 
să fie respins, disprețuit și atacat din același motiv. Cu 
indiferența nu se mai întâlnise până atunci. Dar această femeie, 
Emma Burschel, după cum aflase între timp, nu spusese nimic, 
nu pusese nicio întrebare. În general era rezervată, nu întreba 
nimic, nu povestea nimic, însă părea să-i facă plăcere atunci 
când Lahnstein nu doar cumpăra trabucuri de la ea, ci se așeza 
în unul din fotoliile din piele crăpată și mai rămânea o vreme în 
magazin și povestea. 

— Nu sunt aici din cauza unei crime, zise ea, din fericire nu e 
vorba de o crimă, ci de o spargere. Azi-noapte cineva mi-a spart 
magazinul și a luat câteva lădițe, cele cu trabucurile cubaneze 
scumpe. 

— Îmi pare rău! spuse Lahnstein. 

— Și acum nu mai vine nimeni, zise ea. Polițistul a fost un pic 
pe acolo și a zis că o să trimită pe cineva care se pricepe la 
spargeri ca să analizeze urmele. Mi-a spus că persoana aceea o 


VP - 60 


să întocmească după aceea și plângerea, dar nu a mai venit 
nimeni. Și am nevoie de plângere pentru asigurare. De aceea m- 
am gândit că poate dumneavoastră, vă cer mii de scuze, dar 
poate că dumneavoastră m-aţi putea ajuta. 

De ce nu? Putea să facă asta fără probleme. Nu ţinea de 
departamentul lui, dar era o cale de a-i câștiga simpatia femeii 
acesteia, de a fi cu ea fără să o trădeze astfel pe Lissy, pe care 
nu putea să o înșele atât timp cât ea încă se afla în avionul 
acela, în capul lui, iar, pe de altă parte, poate că avionul avea să 
dispară dacă Lahnstein se gândea mai des la o altă femeie. La 
Emma se gândise din când în când, însă avionul încă zbura, 
aproape în fiecare noapte. Era o dilemă. Nu știa cum ar putea să 
scape din acea situaţie. Știa însă că are nevoie de o femeie, că 
asta îi trebuia. Doar să discute cu ea. Poate că simplul fapt de a 
discuta l-ar fi ajutat. 

— Mă duc să-mi iau rapid pălăria și paltonul, zise el. 

Merse sus. Biroul lui era gol, toţi plecaseră, cu tot cu baston. 
Nu îl văzuse pe bărbatul în costum de catifea vișinie părăsind 
secția de poliţie. Mai erau și alte uși, în spate, dar ar fi fost 
neobișnuit să pui un vizitator, un martor, un suspect să iasă din 
secție în felul ăsta. Verifică alte birouri, întrebă, dar nimeni nu 
știa unde erau Muller și Gerst. 

Lahnstein cobori în grabă scările din spate, care duceau spre 
pivniţă, acolo unde erau celulele și câteva săli de interogatoriu 
fără ferestre dar cu uși groase. Se îndreptă într-acolo, trase cu 
urechea, auzi un țipăt și deschise ușa cu putere. Bărbatul era 
întins pe podea, iar Gerst îl lovea cu bastonul. Bărbatul se 
întorcea dintr-o parte în alta, încerca să se apere cu mâinile, dar 
bastonul venea prea repede și, la fiecare două lovituri, nimerea 
în umăr, piept, poală. Muller stătea lângă perete, cu braţele 
încrucișate și privea scena. 

Lahnstein îl prinse pe Gerst de braţ, îl deposedă de baston și îl 
împinse cu forţă în spate, astfel încât Gerst se împletici pe 
picioare, izbindu-se de perete. 

— Vremurile astea au trecut de mult, spuse el. 

Muller rămăsese nemișcat lângă perete, cu braţele 
încrucișate. Lahnstein îl ajută pe bărbat să se ridice și îi înapoie 
bastonul. Bărbatul gemu, nereușind să se îndrepte cu totul. 

— Așteptaţi-mă în biroul meu, îi zise Lahnstein. 

Bărbatul ieși afară șchiopătând. 


VP-61 


— Ce înseamnă asta? îl chestionă Lahnstein pe Muller. 

— Păi parcă voiaţi progrese, răspunse Muller. 

— Dar nu în felul ăsta. Nu torturăm oameni, de mult nu mai 
facem asta. 

— Câteva lovituri nu înseamnă totuși tortură. Avem 12 băieţi 
dispăruţi, nu știm nimic despre asta, nu facem niciun progres, 
nici măcar de când aţi venit dumneavoastră aici, deși aţi venit 
fix în ideea progresului. În schimb, băieţii dispar în continuare. 
Vrem să mai stăm mult deoparte? 

— Loviturile înseamnă tortură şi încalcă drepturile 
fundamentale din constituţia noastră, iar dumneavoastră știți 
asta prea bine. 

— Da, cum să nu, răspunse Muller ironic, dar constituţia asta 
îngreunează extraordinar de mult munca poliţiei. Face imposibil 
ca lumea să trăiască în siguranţă. 12 băieţi morți într-un an de 
zile. Pe vremea Imperiului nu s-a întâmplat așa ceva niciodată. 

— Tortura era interzisă și pe vremea Imperiului. 

Muller râse zgomotos. 

— Așa e, zise el, dar nici nu interesa pe nimeni dacă mai 
băteam pe cineva, din când în când. Importante erau 
rezultatele. Importantă era siguranța populației, iar din punctul 
ăsta de vedere stăteam mult mai bine pe vremea împăratului. 

— Așa credeţi? Nu cumva împăratul a trimis două milioane de 
bărbaţi la moarte? Și câte femei și câţi copii n-au flămânzit? 
Asta înțelegeți dumneavoastră prin siguranță? Atunci seria 
noastră de crime mai trebuie să continue mult timp ca să avem 
pe conștiință la fel de multe vieţi umane precum împăratul. 

Muller se desprinse de perete și făcu doi pași spre Lahnstein. 

— Să nu-l insultaţi pe împărat! zise el printre dinţi. 

Gerst se apropie de el dintr-o parte. Lahnstein își scoase 
pistolul și îl îndreptă rapid spre Gerst și Muller. 

— Staţi pe loc! spuse el. 

Muller râse în hohote zgomotoase. 

— Sunteţi un idiot. Dacă democraţia dumneavoastră continuă 
în felul ăsta, n-o să aibă viaţă lungă. 

— Imperiul a rezistat doar 47 de ani, spuse Lahnstein. Asta 
reușim și noi fără probleme. 

— Încă 42 de ani, zise Miller. Mult succes! Pot să plec acum? 

Lahnstein își cobori pistolul, iar Muller trecu pe lângă el 
rânjind batjocoritor, urmat de Gerst. Lahnstein puse pistolul la 


VP - 62 


loc, părăsi și el sala de interogatoriu și urcă grăbit scările. 
Păruse mai sigur decât era. În gândurile lui, uneori avea făptașul 
în arest, dar fără ca acesta să-și fi recunoscut faptele, iar în cele 
mai strălucite momente, îl făcea să mărturisească totul în cadrul 
unui interogatoriu care avea să fie citat de-a lungul a sute de ani 
la academia de poliţie, ca exemplu al unei munci de investigație 
geniale. Alteori însă, îl lovea, îl snopea în bătaie până scotea din 
monstrul acela cuvintele tămăduitoare pentru el, pentru 
Hanovra și pentru statul german. O satisfacţie deplină în urma 
hăurilor mintale prin care fusese purtat de eșecurile din 
perioada investigaţiei... Îl lovea și drept răzbunare pentru faptul 
că își imagina că lovește un om ca să obţină o mărturisire. 

Biroul lui era gol. Verifică dacă bărbatul în costum de catifea 
intrase la toaletă să își șteargă sângele de pe faţă, dar nu îl găsi 
acolo. Lahnstein își luă pălăria și paltonul, cobori pe treptele din 
față și o însoţi pe Emma Burschel până la magazinul ei de 
trabucuri. 

e 

Cineva deschisese ușa din spate cu o rangă. Lucrase curat, un 
profesionist din câte putea să își dea seama Lahnstein. Nu era 
chiar novice în domeniu, de vreme ce investigase adesea cazuri 
de spargeri în primii săi ani ca poliţist. 

— Aveţi vreo bănuială? o întrebă el pe femeie. Un client? Un 
vecin? 

— De ce credeți că ar fi cunoscut locul? 

— Ușa din spate nu duce direct la magazin, există un culoar 
cu două cotituri. Omul trebuia să știe că acest culoar duce spre 
magazinul dumneavoastră ca să își fi asumat riscul de a sparge 
ușa asta masivă. Poate un furnizor. 

— Poate fratele meu, zise ea. 

Lahnstein o privi surprins. Chipul ei nu trăda nicio emoție. 

— Fratele dumneavoastră? 

— Da, vine des pe-aici să-și ia ţigări. Uneori are grijă de băieţi. 
Cunoaște culoarul. A mai forţat intrarea o dată, dar atunci a 
spart vitrina. 

— Să mă ocup de fratele dumneavoastră? 

Femeia scutură din cap. 

— Lămuresc eu lucrurile cu el, zise ea. Am nevoie doar de 
plângere ștampilată. Puteţi să faceţi asta pentru mine? 

— Desigur. Dar pot și să vorbesc cu fratele dumneavoastră. 


VP - 63 


— A vrut să fie de treabă, spuse ea. Data trecută, cei de la 
asigurări au spus că nu au de gând să mai plătească vitrina din 
nou. Era a treia oară. Dar fratele meu fusese autorul doar ultima 
oară. Înainte, alţii fuseseră vinovaţi. Doriţi o cafea? 

Femeia îi povesti că nu rezistase mult timp alături de tatăl 
băieţilor. Era un cartofor, un beţiv, în război fusese într-un 
submarin și supravieţuise. Îl văzuse ultima oară pe data de 18 
noiembrie. Venise din orașul Wilhelmshaven ca să-i ajute pe 
soldații localnici să înfiinţeze consilii. La un moment dat, venise 
în vizită să îi vadă pe băieți, după aceea plecase mai departe la 
Berlin din cauza revoluției. De atunci nu mai auzise nimic de el. 

— Dacă mai e în viaţă? Nu știu, zise ea. Mulţi au murit în 
Berlin atunci. Dumneavoastră unde eraţi pe 18 noiembrie? 

— În Yorkshire, spuse el. Prizonier. 

e 

Paznicii lor îi țineau la curent, mereu primeau informațiile cu 
câteva zile după desfășurarea evenimentelor. 

9 noiembrie: împăratul abdică, Germania este proclamată 
Republică. 

11 noiembrie: Se sistează focurile de armă. Bucurie în rândul 
paznicilor, dar și aroganță. You lost. Monarhiștii dintre prizonieri 
jeleau, doi își luară viețile într-o noapte după ce aflaseră de 
retragerea împăratului în Olanda. Social-democraţii sărbătoreau, 
motiv pentru care și-au atras dușmănia monarhiștilor. Ură, o 
palmă. Întrucât susținătorii împăratului deţineau majoritatea 
clară în lagăr, situaţia devenise periculoasă. Social-democrații, 
ale căror paturi fuseseră împărţite până atunci în toate barăcile, 
se adunaseră la un loc, își puseră paznici noaptea și mergeau 
doar în grupuri să se spele sau să mănânce. Erau consideraţi 
trădători, vinovaţi de înfrângere. 

Franz nu mai avea patul lângă al lui Lahnstein. Se mai 
întâlniseră noaptea, afară, de vreo două-trei ori, apoi se feriseră 
unul de altul și abia își mai vorbeau, evitându-și unul altuia 
privirile. Când veni vremea să își caute loc pentru paturile de 
campanie în noua baracă, niciunul dintre ei nu încercă să se 
apropie de celălalt. Astfel, ajunseră să doarmă în colţuri diferite. 
Când se nimeriră să fie paznici împreună, nu își vorbiră. 
Semilună. Stăteau la cinci pași distanță unul de altul, amândoi 
fumând, uitându-se din când în când spre lună și ascultând 
sunetele nopții. Suliţe cioplite din ramuri de copaci așteptau să 


VP - 64 


fie folosite. Undeva în depărtare se sărbătorea. Lahnstein nu 
simțea mânie faţă de Franz, nici dispreț, nu avea ce să Îi 
reproșeze. Trebuia să se întâmple, și asta din motive ce nu 
aveau nimic, absolut nimic de-a face cu celălalt, așa își spunea 
el. Insă după ce se întâmplase, îi era imposibil să îl mai sufere 
pe celălalt. Acesta era preţul care trebuia plătit. 

După câteva zile, un social-democrat a fost găsit mort, cu 
semne de strangulare pe gât. Englezii demarară o investigaţie, 
dar fără a ajunge la vreun rezultat. Nimeni nu le explică ce se 
întâmpla în lagăr. Erau englezi. 

Pentru Lahnstein, toate acele întâmplări erau nesemnificative. 
Avea impresia că urmărește o piesă de teatru, aflat fizic foarte 
aproape, în primul rând, dar în gânduri undeva departe. De trei 
luni nu mai primise nicio scrisoare de la Lissy. Republică, pace, 
dar pe Lahnstein îl preocupa un singur gând: ce făceau Lissy și 
August, unde erau Lissy și August, dacă încă mai erau în viaţă. 
Nu erau în Bochum - asta știa de la părinţii lui. Nu se întorseseră 
de la Irrsee. 

Morți? Nu era posibil. Războiul nu pătrunsese în Germania. Un 
accident? Nu prea credea în varianta asta, deși un pic tot voia 
să creadă. După părerea lui, alternativă era mai rea: Lissy îl 
părăsise, se mutase împreună cu August la un alt bărbat și nu îi 
dăduse lui de știre, în speranţa că el va renunţa la ea și la copil 
și că nu îi va căuta. Dar se înșelase în privința asta. Te fînseli 
amarnic, gândi el furios. Avea să îi caute și să îi găsească. „O să 
vă caut și o să vă găsesc”, spuse el încet, cu gura abia 
întredeschisă. Dar poate că, totuși, nu era mai bine dacă erau 
morţi. Măcar așa putea să îi recupereze, cel puţin pe August. 
Asta îl ținea în viaţă. În vara lui 1919, după ce germanii 
acceptaseră Tratatul de la Versailles, Lahnstein fu eliberat. 

e 

— Sunteţi căsătorit? întrebă Emma. 

Încă nu ajunseseră să se tutuiască. Amândoi beau coniac, iar 
Lahnstein fuma un trabuc. Erau în locuința ei, femeia nu mai 
deschisese magazinul. Băieţii se prezentaseră rapid, după care 
dispăruseră în camera lor. 

— Nu, zise el. 

Nu-i adevărat, gândi el, ești căsătorit. Cu femeia din avion. 

— Păreţi trist, spuse ea. 

— Imi place să fiu singur, zise el. 


VP - 65 


— Mie nu. Urăsc asta. 

Tăcere. 

— Și dacă atacă acum? întrebă Lahnstein. 

— Cine? 

— Ucigașul de băieţi. 

— De unde v-a venit ideea asta? 

— E întuneric. Dar nici nu e obligatoriu să fie întuneric. Ar 
putea ataca oricând. Nu știm nimic despre asta. S-ar putea 
întâmpla în orice moment, deci și acum. 

e 

Lahnstein se ridică în picioare. 

— Trebuie să plec, spuse el. 

Observă dezamăgirea femeii, ca o ruptură pe chipul ei. 

— O să întocmesc plângerea, adăugă el. V-o aduc mâine. O să 
scriu că nu există suspecți, în regulă? 

Femeia aprobă din cap, cufundată în gânduri. Stătea pur și 
simplu acolo, nemișcată. 

— Am plecat. 

Emma îl însoți până la ușă, el îi întinse mâna, apoi părăsi 
locuinţa. După câţiva pași, se întoarse cu faţa spre ea, darnuo 
mai văzu. 

e 

Era frig. Își ridică gulerul în sus, își ascunse mâinile adânc în 
buzunarele paltonului și merse spre Klein-Venedig. Dacă era 
adevărat că se putea întâmpla oricând - și era adevărat - atunci 
era posibil să se întâmple sau să înceapă chiar acolo unde se 
afla el în acel moment. Își iuți pasul, concentrându-și atenţia 
spre marginile drumului. Mijlocul drumului nu era locul unde să 
aibă loc sau să fie iniţiată o infracţiune, mai potrivită pentru asta 
era umbra caselor, a colţurilor și aleilor. Era ora șapte seara, 
mulți oameni erau pe străzi, cei mai mulţi dintre ei se îndreptau 
spre casă obosiţi, dar totodată grăbiţi. Era atent la perechi, doi 
bărbaţi, unul mai în vârstă, unul mai tânăr. Cele pe care le 
vedea se dovedeau a fi clar tată și fiu, la o privire mai atentă. 
Un gând liniștitor, dar în același timp era dezamăgit că nu are 
ocazia să intervină. Un pod peste Leine, în spate Klein-Venedig, 
iar Lahnstein își domoli pasul. Prostituate, prostituaţi, toţi erau 
încă vioi în așteptarea clienţilor, neafectaţi deocamdată de 
drogurile lor, asta întâmplându-se, de obicei, mai târziu în 
noapte. Din loc în loc întâlnea și copii pe care nimeni nu-i 


VP - 66 


chemase acasă, muncitori care ieșiseră din tură, oameni decenți 
care locuiau aici pentru că nu-și găsiseră în altă parte o locuinţă 
pe care să și-o permită. Gunoi în faţa caselor, în uluce. O femeie 
i se puse în cale. Era machiată strident, avea gura de un roșu 
strălucitor, ochi exagerat de mari, gălbui, atât cât putea 
Lahnstein să vadă la lumina felinarelor cu gaz. „Hai cu mine, 
scumpule”. Avea dinţii stricati, își plimbă limba pe buze, îl apucă 
de braț, dar Lahnstein se eliberă și merse mai departe. 
„Poponarule!” strigă femeia în urma lui. Lahnstein își afundă 
mâinile în buzunarele paltonului. Nu-i adevărat, gândi el, pur și 
simplu nu e adevărat. 

Deodată îl văzu pe bărbatul în costum de catifea roșie, mai 
întâi îl auzi, de fapt: sunetul făcut de bastonul său pe pavaj, toc, 
toc. Veni de pe o străduță laterală, apoi coti în faţa lui Lahnstein 
spre strada principală. Purta un palton lung, dar de dedesubt se 
vedeau pantalonii vișinii și, în plus, avea și bastonul. Sigur era 
el. Lahnstein încetini și îl urmări pe bărbat de la o oarecare 
distanţă. Își dorea ca tipul să se întâlnească cu un băiat, astfel 
încât să se termine odată cu cazul acela, elucidat de comisarul 
criminalist Lahnstein prin metode corespunzătoare statului de 
drept. 

Bărbatul se îndreptă spre o poartă, iar lângă poartă stătea un 
băiat de 14 sau 15 ani, care părea să-l fi așteptat, dar nu ca un 
prostituat aparent dezinteresat și cu o mină lascivă; băiatul 
acesta părea abătut, nici măcar nu schiță un zâmbet în 
momentul în care îi întinse o mână bărbatului. Își scuturară 
mâinile ciudat de mult timp, apoi intrară amândoi pe poartă, 
bărbatul ţinând o mână pe spatele tânărului, nu în mod 
autoritar, ci afectuos. 

Lahnstein nu înţelegea ce se petrece, așa că îi urmări pe cei 
doi, intră pe poartă și ajunse într-o curte de serviciu în care era 
o șelărie, închisă însă la ora aceea. Niciun om, liniște. Bărbatul și 
băiatul dispăruseră pe o ușă din stânga. In locuinţe era aprinsă 
lumina peste tot. Lahnstein își scoase pistolul, deschise ușa cu 
putere și ajunse într-o casă a scării îngustă. Auzi cum se închide 
o ușă deasupra, la etajul trei sau patru. Cineva ţipă, dar undeva 
mai jos. Auzea de sus un gramofon, o operă. Urcă scările în 
grabă, câte două, trei trepte deodată. Ajuns la etajul trei, 
ascultă în stânga și în dreapta la uși. In stânga era liniște, în 
dreapta mergea gramofonul. Sprintă mai sus și ajunse sub 


VP - 67 


acoperiș, unde tavanul era înclinat. Găsi doar o ușă acolo. Inima 
îi galopa. Să intre? Cineva râse, o voce cristalină, mai degrabă a 
unei femei decât a unui bărbat, iar acum Lahnstein era atât de 
confuz încât bătu la ușă, fără a-și ascunde însă pistolul. Drept 
urmare, după câteva secunde se afla în faţa unui băiat speriat, 
care își ridică imediat mâinile în sus. 

— Poliţia, zise Lahnstein. Apoi cobori stânjenit pistolul și îl 
puse la loc. 

— Ce doriţi? îngăimă băiatul. 

— Ai un domn musafir? 

— Tatăl meu a venit adineauri. 

— Tatăl tău? Dar... poţi să lași mâinile jos. 

Băiatul își cobori mâinile. 

— Pot să intru? 

— Vă rog! 

Băiatul făcu un pas în spate, după care Lahnstein îl urmă spre 
camera de zi. Bărbatul, încă îmbrăcat în palton, și o femeie se 
depărtau unul de altul, ca și când tocmai s-ar fi îmbrățișat. 

— Ce căutaţi aici? întrebă bărbatul când îl văzu pe Lahnstein. 

Avea vânătăi pe faţă. 

— Nici eu nu prea mai știu acum, sincer să fiu. 

Bărbatul râse. Femeia era rotunjoară, de înălțime medie și 
purta ochelari cu lentile groase. 

— Polițistul ăsta m-a salvat astăzi, spuse bărbatul. Femeia îl 
invită să ia un loc, iar Lahnstein se cufundă în unul din fotolii. O 
încăpere aglomerată, deși nu era deloc mică. Prea mult mobilier, 
prea multe lămpi, prea multe tablouri, comode, vaze. Puţină 
lumină. În curând beau împreună lichior, iar bărbatul, care se 
prezentase drept Karl Sass, Sass scris cu doi de „s” și nu cu „B”, 
îi povesti femeii istoria arestării lui pe un ton foarte energic, dar 
fără resentimente și fără să se lamenteze, ca și când o poveste 
bună trebuie să mai conţină și suferinţă uneori. Il implica și pe 
Lahnstein în relatarea lui, întrebându-l într-una: „Nu-i așa?” 
Lahnstein dădea aprobator din cap. 

Află astfel că cei doi fuseseră căsătoriţi timp de zece ani, 
până când Karl Sass a realizat că - după cum formulase el - îi 
plăcea să pescuiască pe celălalt mal. Bărbatul râse. 

— Sincer să fiu, zise el, când Hilda mea îmi spunea că îi place 
domnul ăsta sau celălalt - și făcea asta fără nicio jenă - mă 
gândeam că la fel păţesc și eu sau, dimpotrivă, că eu pățesc fix 


VP - 68 


invers, dar nu chiar, mă înțelegeţi, pentru că eu aveam ceva de 
comentat legat de trăsăturile lor faciale sau de fizicul lor. Așa 
mi-am dat seama că privesc bărbaţii așa cum o fac și femeile, 
așa cum o face soţia mea. Atunci m-am născut pentru a doua 
oară, pe 17.5. 

Râse din nou, însă era singurul care râdea. Femeia îl privea cu 
interes. 

— Încetează, tata! zise băiatul. 

— O dată pe lună vin aici, îi vizitez pe cei dragi, las ceva bani 
și apoi mă întorc la Berlin, la iubitul meu. 

Tăcere. 

— Bineînţeles că de băiatul meu nu mă ating, stimate domn 
comisar. 

— Tata! 

— Dar ăsta e motivul pentru care a venit polițistul ăsta aici. 
Credea că o să te măcelăresc, nu-i așa? 

— Am dat de dumneavoastră mai degrabă din întâmplare, 
spuse Lahnstein. 

— Ce mai coincidenţă! 

— Cred că ar trebui să plec de-acum. 

Băiatul îl conduse până la ușă. 

— Ai grijă de tine, îi zise Lahnstein drept rămas-bun. 

Odată ajuns pe casa scării, își dădu seama că băiatul l-ar fi 
putut înţelege greșit și se enervă. 


A 


Cobori treptele cu același sentiment pe care îl avea după 
fiecare discuţie legată de cazul dispăruţilor. Nicio pistă, niciun 
indiciu, nimic. În aproape opt săptămâni nu înaintase nici măcar 
cu un pas. Cercetaseră amănunţit mediile în care se învârteau 
Adolf Hannappel și Adolf Hennies, îl supravegheaseră pe 
comerciantul de săpunuri, dar nu aflaseră nimic. Nicio urmă, 
doar mistere. Din fericire, de două săptămâni nu mai dispăruse 
niciun alt băiat. Mai erau patru zile până la Crăciun. Avea să 
meargă la Bochum, la tatăl lui. 

e 

În dimineaţa următoare se prezentă în faţa magazinului de 
trabucuri Klobes de pe strada Neuen Straße, pentru că nu știa 
ce altceva ar fi trebuit să facă. Klobes era mărunt, un bărbătțel 
mic de statură, uscăţiv, o linie subţire într-un magazin care nu 
era atât de ordonat precum cel al Emmei Burschel. Lădiţele 


VP - 69 


formau un soi de mormane sau erau așezate neglijent una peste 
alta, gata oricând să se răstoarne. In jurul lor erau pânze de 
păianjen, praf, iar în aerul îmbâcsit plutea un miros de fum vechi 
amestecat cu fum nou. Klobes sugea dintr-un trabuc aproape 
negru. Lahnstein îi arătă o insignă de poliţist, alegându-se astfel 
cu o privire disprețuitoare. 

— Îl cunoașteţi pe Fritz Haarmann? 

— Mi-a fost client mai demult. 

Și mai mult dispreţ. 

— Am auzit că aveţi ceva bănuieli în legătură cu el. Klobes 
trase un fum lung din trabucul său, rămase tăcut preț de câteva 
clipe, apoi zise: 

— De când e interesată poliția de asta? 

— Să înţeleg că înainte nu a fost interesată? 

— Niciodată nu a fost interesată. 

— Asta înseamnă că ați fost la poliţie și le-aţi împărtășit 
bănuielile dumneavoastră? 

— Știţi prea bine că da. 

— Nu știu nimic despre asta, sunt nou. 

— Am fost de mai multe ori la poliţie. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Ce anume bănuiți? 

— Ultima oară au și râs de mine. 

— Sunt aici pentru că eu vă iau în serios. 

— Haarmann locuia vizavi, pe diagonală, în chirie la 
domnișoara Rehbock, la numărul 8. A transformat numărul 8 
într-o casă a crimelor. 

În magazin intrară doi bărbaţi, muncitori, care își cumpărară 
țigări ieftine. Lahnstein petrecu jumătate de oră cu Klobes. Află 
că Haarmann se mutase la domnișoara Rehbock în vara anului 
1921. 

— A avut mulți vizitatori, zise Klobes, băieţi, așa că am înţeles 
rapid ce fel de om e Haarmann, dar l-am tolerat, pentru că nu 
mă interesează pe mine ce face fiecare, iar în vremurile noastre 
totul e posibil, totul e permis. Dar anul ăsta, continuă Klobes, 
am observat că unii băieţi intrau în locuinţă, dar nu mai ieșeau 
afară. Eu văd bine numărul 8 din magazin, prin vitrină, domnul 
comisar poate să vină să verifice. 


VP - 70 


Klobes ieși de după tejghea, se poziționă lângă vitrină și arătă 
spre stânga. Lahnstein se duse lângă el. 

— Uitaţi, casa antică cu pasajul lat. Acolo e numărul 8, în 
spate e râul. Camera lui Haarmann e chiar în dreapta, lângă 
pasaj. Acolo. Acum locuiește o fată necăsătorită, în camera lui. 

— E posibil ca băieţii să fi ieșit afară noaptea, spuse 
Lahnstein. 

— M-am uitat și noaptea atunci când aveam o bănuială. Dar 
nu ieșeau niciodată. O parte ieșeau, dar nu toţi. l-am spus 
vecinului meu, domnului Klempner Lammers, că acolo se 


întâmplă lucruri necurate, cu tot tineretul ăla. „Îi las” s’ intri, da” 
nu mai iasi nime”. 

— Poftim? 

— Așa vorbim noi aici, când suntem între noi, seara, când 
stăm la taifas în faţa ușii. Îi lasă să intre, dar nu mai iese nimeni. 


Și Lammers mi-a răspuns: „Ști' ci cre’ io? Că vindi băieţ' în 
Africa, în Legiune’ străint”. Aţi înțeles? 

— Cred că da. 

— După aceea m-am mai liniștit, zise Klobes, dar iar am văzut 
băieţi care intrau și nu mai ieșeau niciodată de-acolo. Și nu am 
mai crezut povestea cu Legiunea străină. L-am luat la întrebări 
pe Haarmann, dar a schimbat subiectul. Și se întâmplau lucruri 
sinistre la numărul 8, mai ales noaptea, când mergeam pe alee 
și treceam pe lângă fereastră, vedeam în spatele perdelelor 
umbre legănându-se în sus și în jos și uneori părea că oamenii 
de dinăuntru erau dezbrăcați. 

— Cum ar putea cineva... Cum puteaţi să vă daţi seama de 
asta? întrebă Lahnstein. 

— Se vedea, pur și simplu. 

Klobes pufăi din trabuc. Vorbea pe un ton afectat, pompos, cu 
o voce ridicată ce devenea stridentă ori de câte ori nu-și mai 
încăpea în piele de atâta importanţă. 

— Până în zorii zilei auzeai ciocănind și bocănind, încât te 
cuprindea groaza. Haarmann scotea pachete cu carne afară. 

— Carne? 

— Da, Haarmann scotea carne afară, dar trebuie să recunosc 
că unii băieţi îi aduceau iepuri, fazani sau chiar câini. Haarmann 
avea o mașină de tocat carne în locuință. Asta mi-a zis 
domnișoara Rehbock, care, bineînţeles că a verificat, dar 
Haarmann era foarte atent să nu îl ia nimeni pe nepregătite în 


VP -71 


locuinţa lui și mereu încuia ușa când pleca de acasă. Am mai 
observat că Haarmann pleca uneori de acasă pe întuneric și 
căra un sac greu cu el. Intr-o noapte, l-am urmărit pentru că 
citisem că tot dispar băieţi, m-am ascuns după un tufiș și l-am 
văzut pe Haarmann cum deșartă sacul în Leine. Probabil - și 
sunt sigur de asta - în sac erau oase și măruntaie. 

— Probabil sau sigur? 

— Poftim? 

— Aţi spus că probabil erau oase în sac. După aceea aţi spus 
că sunteţi sigur. 

— Nu poţi să nu fii sigur, zise Klobes. Ce altceva putea să fie 
în sac? 

Veni foarte aproape de Lahnstein și își cobori glasul: 

— Nu era niciun iepure înăuntru. Nici fazani, nici câini. Alea 
erau oase de om. 

Rostise ultimele cuvinte cu o voce piţigăiată. 

— De unde știți dumneavoastră că erau oase de om? 

— N-aveau ce altceva să fie. Băieţii intrau în locuinţa lui 
Haarmann și ce mai rămânea din ei ieșea de acolo într-un sac. 
Carnea o vindea. Știam că are o afacere privată cu carne de cal 
și altele, cu care pretindea că se aprovizionează de la un 
măcelar. Bucăţi mici de carne dezosată și carne tocată la prețuri 
avantajoase. 

— Și aţi povestit toate astea poliţiei? 

— Fiecare cuvinţel. 

— S-a întocmit un proces verbal cu declarația 
dumneavoastră? 

— Bineînţeles. Am semnat și după aceea nu am mai auzit 
nimic. Haarmann n-a păţit nimic, și-a văzut nestingherit în 
continuare de treburile lui necurate. 

— Și după aceea s-a mutat de aici? 

— După câteva săptămâni. Devenise prea riscant pentru el 
locul ăsta. Observase că suntem cu ochii pe el, doar nu puteam 
să tolerăm așa ceva, nici eu, nici Lammers și nici Rehbock. 

Lahnstein cumpără trabucurile pe care intenţionase, de fapt, 
să le cumpere de la Emma Burschel, mulțumi și își luă rămas- 
bun. 

— Și ce-o să se întâmple de-acum? întrebă Klobes. 

— Ceva o să se întâmple sigur, contaţi pe asta. Incă un lucru: 
unde locuiește Haarmann acum? 


VP- 72 


— Nu știu. 

Lahnstein ieși din magazin și traversă strada, îndreptându-se 
spre numărul 8. Vechi, puţin strâmb, paiantă. Intră pe poartă și 
ajunse într-o curte de serviciu mare în care se jucau niște copii. 
Locul crimei poate fi simţit. Așa îi spusese tatăl lui. Una din 
perlele lui de înțelepciune, de care nu-ţi puteai da niciodată 
seama dacă erau spuse în serios sau nu. Lahnstein stătea acolo, 
dar nu simţea nimic. Copiii îl priveau miraţi. 

e 

În dimineaţa următoare fu anunţat telefonic că șeful de secţie 
dorește să îl vadă. Se aștepta la concediere sau măcar ceva 
mustrări. Pășind pe trepte, își pregătea pledoaria de apărare: 
Versailles, prea puţin personal, poate și lipsa de sprijin din 
partea lui Muller, reticenţa găştii lui 175 față de autorităţi. Dar 
toate astea nu aveau să îl salveze și o știa prea bine. În mai 
mult de două luni de când se afla în Hanovra, nu înregistrase 
niciun progres. Acesta era adevărul și un argument suficient 
pentru concedierea lui. Pe de altă parte, când îl cunoscuse pe 
șeful secției de poliţie, acesta îi făcuse impresia unui superior 
blând, care nu spunea multe, ci asculta tot ce aveai de zis, 
dădea aprobator din cap și părea ușurat în momentul în care 
conversaţia lua sfârșit. 

Șeful nu era singur. Alături de el stătea un bărbat pe care 
Lahnstein îl recunoscu din pozele din ziare. În minte îi veni 
imediat imaginea în care bărbatul acela apărea lângă 
președintele Republicii, cu apa Mării Baltice până la genunchi, 
ambii în pantaloni scurţi de baie, președintele Republicii și 
ministrul apărării, Friedrich Ebert și Gustav Noske. Fotografia 
declanșase un scandal care încă persista. Fusese făcută în vara 
lui 1919, nu cu mult timp după război, nu cu mult timp după 
luptele revoluției. Abia fusese semnat Tratatul de la Versailles și 
iată-i pe doi formidabili reprezentanţi ai Republicii relaxaţi la 
mare, îmbrăcaţi, pe deasupra, în pantaloni scurţi, și nu în 
costume de baie, cum ar fi fost mai cuviincios. Ebert rânjea, 
Lahnstein își amintea clar, Noske măcar era serios. Oamenii 
sufereau, iar președintele rânjea la ei, îmbrăcat în pantaloni 
scurți de baie. Fotografia ajunsese chiar și în lagăr, fusese 
publicată de un ziar englezesc alături de un comentariu 
batjocoritor. 


VP-73 


„Vedeţi? Vedeţi?”, strigau deţinuţii ce rămăseseră fideli 
împăratului. „Asta e Republica! Așa arată. O rușine”. 

De ceva timp, fotografia apărea uneori împreună cu alta: 
împăratul în uniformă, foarte ferchezuit. De parcă Wilhelm al Il- 
lea n-ar fi fost și el ridicol în postura aceea militară afectată. 

Noske încă arăta ca în fotografie, încă avea acea mustață 
proeminentă, poziționată sub nas, sub forma unui triunghi 
stufos. Ochelari rotunzi, privire serioasă. 

Ambii bărbaţi stăteau în fotoliile grele de lângă fereastră și se 
ridicară când Lahnstein păși în încăpere. Kogel, șeful secției de 
poliţie, îl depășea în înălțime pe Noske, așa cum și Noske îl 
depășea în înălţime pe Ebert în fotografie. Kogel era un bărbat 
uscăţiv, cu o barbă mare, prea mare pentru fața lui îngustă, și 
cu pielea gălbuie. 

— Bună ziua, comisare Lahnstein, îl cunoașteți pe șeful poliţiei 
municipiului Hanovra, Noske? 

— Bineînţeles! 

Lahnstein îi întinse mâna lui Noske. 

— Cine nu îl cunoaște? zise Kogel. 

Noske păru să tresară la auzul acestei observații. 

— Vă rog, să ne așezăm, spuse Kogel. 

Îi făcu semn lui Lahnstein să ia loc pe un fotoliu vizavi de 
Noske. 

— Cred că bănuiţi, zise Kogel, de ce vrem să vorbim cu 
dumneavoastră. 

Lahnstein confirmă din cap. 

— Suntem foarte îngrijoraţi, și eu și domnul Noske. Cu 
siguranţă citiţi și dumneavoastră ziarele, auziţi zvonurile. 
Oamenilor le este frică, așa se vehiculează, fetele nu mai au 
curaj să iasă în oraș în zilele de târg. 

— Femeile nu sunt vizate deocamdată, zise Lahnstein. 

— Știu, știu. Dar nu se mai fac distincţii de felul ăsta. Se zice 
doar că orașul ar fi nesigur. Ce ne puteţi spune despre toate 
astea? 

Lahnstein enumera motivele la care se gândise înainte, fără 
să-l menţioneze însă pe Miller. 

— Poate că de-acum s-a terminat, zise el în încheiere, dar 
bineînţeles că va trebui să elucidăm toate cazurile existente. 
Facem tot ce ne stă în putință. 


VP - 74 


În tot acest timp, Noske stătuse neclintit în fotoliul lui, picior 
peste picior, cu coatele sprijinite de cotiere și cu mâinile 
împreunate. Îl fixa cu privirea pe Lahnstein. Kogel era neliniștit, 
își întorcea des privirea spre Noske. 

Preţ de o clipă, a fost liniște, apoi Noske zise: 

— Vă mulțumim pentru expunere, comisare Lahnstein. Nu m- 
ați convins. Pot să vorbesc deschis cu dumneavoastră, nu-i așa? 

Lahnstein fu surprins, atât de francheţea interlocutorului său, 
cât și de întrebarea lui. 

— Bineînţeles! 

Figura lui Kogel era crispată de groază. Se descreţi apoi foarte 
lent. 

— Știţi despre ce e vorba aici, de fapt? întrebă Noske fără să 
aștepte însă un răspuns. Noi, adică mai ales dumneavoastră, 
apărăm aici ceea ce am obţinut în 1918. Revoluţia, știți deja, 
democrația, Republica. Am fost de la bun început prezent, încă 
de la Kiel. Știţi asta? 

Lahnstein dădu aprobator din cap. După ce matrozii din flota 
de război din Wilhelmshaven se răzvrătiseră, revolta se 
revărsase până în Kiel, până la consiliile de soldaţi și muncitori. 
SPD-ul îl trimisese pe Noske acolo ca să calmeze spiritele. 

— Am făcut revoluţie, dar am și înfrânat revoluţia. Știţi asta. 
Bolșevismul ne amenința. Credeţi că nu văzusem ce se 
întâmplase în Rusia? Război civil, persecuții, oribil, oribil. Fraţii 
noștri din USPD!1 voiau să se întâmple și aici același lucru, dar 
noi nu am vrut. Știţi ce așteaptă cetățenii de la noi? De la social- 
democraţii majoritari? 

Lahnstein nu știa când ar trebui să răspundă sau când 
întrebările erau, pur și simplu, retorice. Așa că ezită. 

— Deci? Ce? Ar trebui să știți, zise Noske. 

— Cred că... 

— Siguranţă. Oamenii vor siguranţă, ordine. Oamenii sunt 
dispuși să renunțe la împărat, dar nu și la siguranţă. Au vrut să 
aibă siguranţă în continuare. Și în timpul revoluției, și după 
revoluție. Noi am înţeles asta, Ebert și cu mine, de aceea mi-a și 
încredinţat sarcina de a garanta siguranţa și ordinea. Ştiţi asta. 

ÎI privi pe Lahnstein în așteptarea unei reacţii din partea lui. 

— Aţi devenit alesul poporului responsabil pentru armată și 
marină, apoi ministru al Apărării. 


10 Partidul Social-Democrat Independent din Germania. 
VP - 75 


Răspunsese ca un elev. 

— Exact. Sunteţi informat. Mi-am îndeplinit cu 
conștiinciozitate sarcina primită de la Ebert, sarcina primită de 
la popor. Siguranță fără haos, fără anarhie, fără bolșevism. 
Oamenii trebuie să ne mulțumească nouă, SPD-ului, pentru asta. 

— Sunt și eu adept al partidului. 

— Așa deci, păi haideţi să ne tutuim, zise Noske. 

— O să-l găsim pe făptaș, spuse Lahnstein, ai încredere... 

Noske făcu un gest cu mâna, tăindu-i astfel elanul. 

— Comuniștii voiau să fie haos, să continue revoltele, Divizia 
Marinei Germanei!!, Liga Spartachistă!?, a trebuit să intervenim 
în forţă, nu se putea altfel. Lupte în regiunea Ruhr, lupte în 
Bavaria, ridicola republică a scriitorilor și jurnaliștilor de acolo, 
numai nătărăi, i-am dat gata rapid. De altfel, Bavaria ar fi făcut 
parte din Uniunea Sovietică acum, crede-mă. 

Noske râse. Lahnstein îi văzu pe Noske și Ebert în pantaloni 
scurți de baie, dar nu stând în apă, ci stând într-o mare de 
sânge. Un ziar publicase imaginea aceea modificată. 

— Democraţia era puternică, era solidă, spuse Noske relaxat. 
Noi eram democraţia, am organizat rapid alegeri, pe 19 ianuarie 
prima adunare naţională, constituția și așa mai departe. Ştii 
toate astea. Acum suntem acuzaţi că ne-am încurcat cu 
persoanele nepotrivite, generalii armatei imperiale, corpurile de 
pace. Păi și? Cu cine altcineva? Cu comuniștii? Ca să poată ei să 
deschidă porţile în faţa rușilor? Te rog! 

— Sigur că nu, spuse Lahnstein. 

— Păi cine avea armele, experienţa necesară pentru a 
garanta siguranţa? Soldaţii care veneau din război. Era evident. 

Dar ei i-au omorât pe Liebknecht și Luxemburg, gândi 
Lahnstein. 

— Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht, zise Noske. Trist, trist, 
comuniști, dar nu meritau asta. Să fie executaţi, împușcați pur și 
simplu, cadavrul femeii aruncat în canalul Landwehr. Mi s-au pus 
în cârcă crimele astea, dar nu eu le-am comis. Pabst, căpitanul 
Pabst. El e vinovatul. Eu n-am știut nimic, n-aș fi fost de acord. 
Știi asta, nu-i așa? 


11 În germană Vo/ksmarinedivision, o formaţiune armată apărută în timpul Revoluţiei 
Germane (Revoluţia din Noiembrie) după încheierea Primului Război Mondial. 

12 În germană Spartakusbund, o mișcare revoluţionară marxistă din Germania 
fondată, printre alţii, de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg. 


VP - 76 


Iniţial, Lahnstein nu știa ce să răspundă, însă apoi spuse: 

— Dar nici nu te-ai distanțat de crime. 

O privire panicată din partea lui Kogel, Noske ridică o 
sprânceană. 

— Nu puteam să fac asta. Aveam nevoie de corpurile de pace, 
după cum am spus. Voiam să avem siguranță, ordine și 
majoritatea germanilor voiau același lucru. Doar știi și tu asta. 

Tăcere. Lahnstein mirosea cum Kogel începe să transpire. 

— Puciul din 1920, Kapp, Luttwitz, brigada marină Ehrhardt, 
cu tot cu căpitanul Pabst. Am avut încredere în el. O greșeală, 
așa e, o greșeală. Nu-i așa? 

Lahnstein încuviinţă din cap. 

— De unde era să știu că plănuiau un puci? N-aveam de unde 
să știu, nimeni nu avea de unde. După aceea s-a spus că aș fi 
știut. Na, bine. Am demisionat. Mi s-a dat postul ăsta, în 
Hanovra. De aceea ne aflăm aici. 

Din nou tăcere. 

— Acum în ceea ce te privește pe tine, dragă... 

— Robert. 

— „„.„Robert. Am obţinut democraţia, am apărat-o. Nu a fost 
mereu ușor, am făcut compromisuri, unele dintre ele dureroase, 
însă Republica a supraviețuit, chiar și în ciuda anului ăstuia 
oribil, 1920, în ciuda hiperinflaţiei, a francezilor din regiunea 
Ruhr, a puciului lui Hitler. lată că, haha, democraţia încă există. 
Trăim în Republică, nu-i așa? 

— Absolut, zise Lahnstein. 

— Chiar dacă, din păcate, SPD-ul nu e la guvernare. Dar ăsta 
e alt subiect. Câţi morți? 

— Până acum 12, răspunse Lahnstein, enervându-se din 
cauză că spusese „până acum”. 

— Oamenii sunt agitaţi, zise Noske, se tem. Și știi ce se 
întreabă oamenii? 

Lahnstein tăcu. 

— O fi din cauza democraţiei? zise Kogel. 

— Corect, spuse Noske, dar nu se uită spre Kogel, ci spre 
Lahnstein. Se întreabă dacă nu cumva din cauza democraţiei, a 
Republicii avem 12 morţi într-un an și niciun făptaș, nicio pistă. 
Pe vremea împăratului nu s-ar fi întâmplat așa ceva, așa spune 
lumea. Democraţia nu e în stare să ne garanteze siguranța? 


VP - 77 


Asta se întreabă lumea, nu i așa? Aud ce spun oamenii, vorbesc 
cu ei. 

— Avem prea puţini polițiști, spuse Lahnstein. 

— Nu ne permitem să arătăm nicio slăbiciune, zise Noske, mai 
ales noi, democraţii. Nu am arătat asta nici atunci, așa că nu 
avem voie să începem acum. 

Nu ati scăpat de vechea forță de muncă, ci ati menținut-o în 
viață, gândi Lahnstein, monarhiștii, militariștii. Așa ati slăbit 
democrația de la bun început. Așa mi-ati îngreunat mie munca. 
Fiindcă încă sunt printre noi. Nu spuse însă nimic. 

— Cred că m-ai înţeles, zise Noske. 

Se ridică în picioare, la fel și șeful de secţie. 

— Am o întâlnire acum. Tinem legătura. 

O strângere de mână fermă. 

e 

Lahnstein merse în arhivă și ceru dosarul lui Fritz Haarmann. 
Bărbatul care lucra acolo preluă numele cu indiferență, răsfoi în 
unul din rafturile din spate, se întoarse și spuse: 

— Nu există. 

— Sigur? 

— Sigur! 

— Pot să mă uit? 

Bărbatul ridică tejgheaua, îl lăsă pe Lahnstein să treacă și îl 
urmă până la rafturile din spate în care căutase adineauri. 
Gunther, Gutter, Guzel, Haan, Haar, Haas. Bibliorafturile stăteau 
lipite unul de altul, niciun spaţiu liber. 

— A împrumutat cineva dosarul lui Haarmann? întrebă 
Lahnstein. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Puteţi verifica? 

Merseră înapoi la tejghea, bărbatul își puse o pereche de 
ochelari, răsfoi, căută, mormăi, apoi zise: 

— Aici nu e înregistrat nimic. 

— Pot să văd lista cu dosarele? 

— Sigur că da! 

Scoase o listă scrisă de mână și i-o întinse lui Lahnstein. Nici 
aici nu era niciun Haarmann. 

— Mai există vreo altă listă, una secretă? 

Lahnstein văzu sudoarea de pe fruntea bărbatului care 
scutura sfios din cap. 


VP - 78 


— Din câte știu eu, nu. 
— O să lămurim asta, spuse Lahnstein. 
e 

__ Muller stătea pe locul lui, cu picioarele pe birou, citind un ziar. 
Işi cobori picioarele când Lahnstein intră în încăpere, îl salută 
scurt, apoi citi mai departe. După incidentul din pivniţă abia își 
mai vorbiseră, dar renunţaseră să se mai ponegrească reciproc. 
Așteptau să dispară următorul băiat. 

Lahnstein își agăță pălăria și paltonul în cuier, se așeză pe 
scaunul său și își puse palmele pe masă, privindu-l pe Muller. 
Simţindu-i ochii aţintiţi asupra lui, bărbatul își ridică privirea. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Unde e dosarul lui Fritz Haarmann? 

— Am mai auzit numele ăsta. Ajutaţi-mă să-mi amintesc. 

— Bărbatul din casa căruia Christian Klobes a zis că dispar 
băieţi. 

— Cine? 

— Vânzătorul de trabucuri Klobes. 

— Habar n-am. 

— Trebuie să existe un dosar despre asta. Declaraţia lui 
Klobes a fost înregistrată aici. Unde e procesul verbal? 

— Klobes, Klobes. Imi spune ceva numele lui. 

— Neue Straße. 

— Aaa, ţicnitul. Aţi vorbit cu el? 

— Da. 

— Omul ne-a făcut de râs în stil mare. V-a povestit și asta? 

— Mi-a povestit despre constatările lui. 

— Da, faimoasele lui constatări. Și noi l-am crezut. 

Muller îi spuse că Klobes încercase să memoreze chipurile 
băieţilor care intraseră în locuinţa lui Haarmann. Când citise în 
ziar că fiul unui înalt funcţionar din Darmstadt, care era în 
trecere prin Hanovra, dispăruse, Klobes a mers la poliţie și a 
cerut să vadă fotografia băiatului. A jurat că băiatul intrase în 
locuința lui Haarmann însoţit chiar de el, dar nu mai ieșise de 
acolo. 

— Normal că am iniţiat o investigaţie, spuse Muller cu 
inocentă. 

— Și? 

— Am găsit hainele băiatului. 


VP - 79 


Făcu o pauză, în care îl privi pe Lahnstein în așteptarea unei 
reacţii. 

— Și? 

— L-am interogat aspru pe Haarmann, iar el a recunoscut că a 
întreţinut raporturi nefirești cu băiatul. 

O nouă pauză. 

— Spuneţi mai departe. 

— Credeam că am elucidat cazul, dar după aceea ne-au sunat 
părinţii tânărului din Darmstadt și ne-au spus că băiatul a 
apărut, nevătămat și la fel de obraznic ca întotdeauna. Cam atât 
despre Klobes. 

— Dar unde e dosarul? 

Muller ridică din umeri. 

— O incriminare, spuse Lahnstein, o percheziţie, o mărturisire 
cu privire la 175. Trebuie să existe un dosar. 

— Întrebaţi la arhivă. 

— Nu este niciun dosar acolo, știți prea bine. 

— Uneori mai dispar dosare. 

— Știu, dar nu dispar pur și simplu, ci pentru că e în interesul 
cuiva ca ele să dispară. 

— De ce ar fi în interesul meu ca dosarul lui Haarmann să 
dispară? 

Lahnstein se ridică brusc, se apropie de biroul lui Muller, se 
sprijini cu ambele mâini de el și spuse ferm: 

— Nu știu. Dar știu că există un dosar și mai știu că 
dumneavoastră o să-l faceţi să apară, pentru că, de altfel, o să 
am grijă ca bărbatul pe care l-aţi bătut să depună plângere. Și o 
să am grijă ca presa să afle că acesta este un exemplu pentru 
modul în care Republica se ocupă de abuzurile poliției față de 
drepturile fundamentale. După care, puteţi să vă luaţi adio de la 
cariera, salariul și pensia dumneavoastră. 

Se îndreptă apoi de spate. 

— De Crăciun o să fiu în Bochum la tatăl meu. Pe 5 ianuarie 
mă întorc și mă aștept să primesc dosarul lui Haarmann. 

leși apoi din birou. Raporturi nefirești. Astfel de cuvinte îl 
răneau, de fiecare dată. 

e 

Merse la bufetul de la intrarea principală a gării, îşi comandă 
o cafea și zăbovi o vreme la una din mesele de afară, din hală, 
privindu-i pe oameni venind și plecând. 


VP - 80 


Nu mai era multă lume. Știa că aveau să mai plece doar două 
trenuri și să sosească altele două. Nu voia să se uite încă în sala 
de așteptare să vadă cine aștepta acolo. Era prea devreme, iar 
șansele să fie dezamăgit erau mari. Ar fi însemnat să 
investească timp într-o conversație pentru ca, mai apoi, băiatul 
să dispară cu ultimul tren. Pe de altă parte, și-ar fi dorit să se 
uite, pentru că era atât de palpitant să vadă pe cineva cu 
potențial, la care putea să spere, chiar dacă speranța nu 
ajungea să devină realitate. 

Rămase deocamdată pe loc, suflă în cafeaua fierbinte și privi 
oamenii. Era o zi de marţi, fără prea multă agitaţie. La sfârșit de 
săptămână, lumea venea chiar și de la Berlin, pentru că aici era 
mai distractiv decât acolo, mai multe otrăvuri frumoase, fete la 
prețuri mai convenabile. Și băieți, mult mai mulți băieți. Dar la 
sfârșit de săptămână nu veneau cei pe care îi aștepta el. Zilele 
lucrătoare erau mai fructuoase. Atunci, la orele târzii, gara era 
goală, la fel și orașul. Era mai sinistru să zăbovești pe acolo, 
perspectiva de a petrece o noapte lungă singur, fără apărare, 
contribuia la decizia de a-l însoți pe el. Poate avea să se 
întâmple la fel și astăzi. 

Luă o gură de cafea. Înainte, Hans fusese altfel, mai de 
treabă, chiar afectuos. Petrecuse nopți întregi cu el. Chiar dacă 
Hans iubea femeile, nu avusese nimic împotriva gesturilor de 
tandrete din partea lui. Fuseseră niște nopti frumoase, dar acum 
aparțineau trecutului. Pentru că apăruse Hugo. Acela era 
motivul. Hugo îi băgase ceva în cap lui Hans, astfel încât Hans 
nu mai rămânea peste noapte la el, nu se mai lăsa sărutat, 
nimic. Pe gât nu se lăsase sărutat niciodată, Hans avusese 
mereu grijă de asta. Chicoti pentru sine. Nu i-ar fi făcut nimic lui 
Hans, niciodată; era exclus, iar Hans știa asta. Și totuși nu mai 
rămânea peste noapte. 

O ultimă gură de cafea, apoi o porni la pas, cu mâinile în 
buzunarele pantalonilor, un bărbat ce nu ducea lipsă de timp. 
Niciodată nu se prefăcuse a fi un călător grăbit, de altfel ar fi 
observat lumea că nu se urcă în niciun tren. La barieră îşi arătă 
legitimatia și i se făcu semn să treacă. Nu compostă niciun bilet 
de peron, nu era nevoie de asta. Legitimatia lui confirmă că era 
un ofițer criminalist, haha. Se apropie de sala de așteptare, 
inima îi bătea cu putere, insă găsi acolo doar o femeie mai în 
vârstă cu o femeie mai tânără, probabil mamă si fiică. Își atinse 


VP - 81 


borul pălării, le oferi un zâmbet, apoi merse mai departe și ieși 
dezamăgit Nu se așteptase la asta. Nimeni, niciun licăr de 
speranță. 

Voia să părăsească gara, dar apoi văzu la barieră un tânăr 
care părea să trateze ceva cu un bărbat și îi arăta acestuia un 
bilet de călătorie. Speră că o să-l lase să treacă. Și chiar îl lăsă 
să treacă, după care băiatul intră în sala de așteptare. 


VP - 82 


Capitolul 4 


După două ore și jumătate, călătoria fu reluată. Băiatul se 
linisti, avea să prindă trenul spre Bremerbaven. Se așeză pe 
locul pe care stătuse și înainte, închise ochii și se gândi la fata 
preotului, dar nu la ceea ce se întâmplase, ci la ceea ce avea să 
urmeze cândva, când el se va întoarce din Dunedin. Pentru că 
asta avea de gând să facă în zece, poate 15 ani, odată ce va 
ajunge un bărbat împlinit şi va deține un atelier de tâmplărie cu 
mașinării, mai degrabă o fabrică de mobilă cu livrări în întreaga 
Noua Zeelandă și în Australia. Atunci îşi va rezerva o călătorie 
cu vaporul către Hamburg și își va vizita satul, mai întâi de toate 
părinții, într-un automobil, purtând un costum rafinat. Il năpădiră 
lacrimile când se gândi la momentul revederi. 
Le șterse pe furiș. Bietii părinți... Și cât de tare aveau să se 
bucure. După aceea, tot cu automobilul, va urca dealul spre 
biserică, acolo unde Monika va locui și atunci. De vreme ce așa 
trebuia să se întâmple, iar el voia neapărat să o revadă acolo, 
căută un motiv care să o fi ținut pe fată în loc. Rămăsese 
necăsătorită și se ocupase de bătrânul ei tată? Sau se căsătorise 
cu urmașul tatălui său și devenise preoteasă? Prima variantă îi 
plăcea mai tare. Monika locuia cu fiul ei în casa tatălui. Mai întâi 
ar fi fost supărată pe el, apoi i-ar fi trecut. Mai rămânea 
întrebarea dacă el ar fi avut o familie în Noua Zeelandă. Cel mai 
probabil, da. Nu se vedea ducând o viață de om singur acolo. In 
15 ani va fi văduv, așa se hotărî băiatul. Soţia lui va muri cu 
puține luni înaintea călătoriei din cauza unui cutremur. Rapid și 
fără dureri. Acolo erau des cutremure. Stia asta de la 
neozeelandezul care vizitase școala. Işi va aduce cu el copiii și 
va construi în sat o fabrică de mobilă asemănătoare cu cea din 
Noua Zeelandă. Nuntă, din nou lacrimi. Dar atunci ce se va 
întâmpla cu Heiner? Va veni el la nuntă? 

Trenul opri într-un orășel pentru o staționare de zece minute. 
Băiatul cobori și iși cumpără o limonadă de la bufetul gării. 
intenționa să-și caute un loc de muncă în Bremerhaven încă din 
dimineața următoare, astfel încât să câștige bani pentru biletul 
spre Wellington. De acolo va trebui probabil să călătorească pe 


VP - 83 


uscat ca să ajungă la Dunedin. Nu avea nicio idee cât timp va 
trebui să lucreze pentru a-și permite o călătorie cu vaporul până 
la Wellington. In fiecare zi creșteau șansele să fie descoperit și 
adus înapoi în sat. Din fericire, nu le dezvăluise nimic fratelui 
sau părinților săi despre destinația Dunedin pentru că nu voia ca 
ei să-și facă griji la gândul că îi despart oceane întregi de fiul lor 
cel mai mic. Controlorul le ceru călătorilor să urce înapoi în tren. 
Băiatul bău ce îi mai rămăsese din limonadă și duse sticla 
înapoi. Când se întoarse pe peron, trenul deja se pusese în 
mișcare. Alergă, valiza lui era în tren, tot ce mai deținea, așa că 
alergă, gândindu-se că nu avea să reușească, dar, odată ajuns 
la capătul peronului, atinse ultimul vagon și sări înăuntru, în 
timp ce se chinuia să-și recapete răsuflarea, îşi aminti cum îi 
povestise Monikăi despre Dunedin, despre pinguinii de acolo și 
despre urșii polari care pot fi văzuți cu binoclul. „La Polul Sud nu 
sunt urși polari“, spusese Monika. 
e 

Când se întoarse la serviciu la câteva zile după Anul Nou, 
Lahnstein găsi un dosar pe biroul său. Il văzu încă de la ușă, 
intră rapid în încăpere, întoarse dosarul și citi eticheta. Friedrich 
Heinrich Karl Haarmann. Își agăţă pălăria și paltonul și își făcu 
rost de o cafea. Era liniște în secţie. Era devreme, înainte de ora 
șapte. Lahnstein nu avusese stare, sperase că dosarul va fi 
acolo. Se așeză la birou, își lustrui temeinic pantofii, suflă pe 
coperta dosarului, șterse praful de pe el cu o mână și apoi îl 
deschise. Un chip prietenos îl privea de dinăuntru. Cap rotund, 
păr rar, o mustață subțire cu cărare lată pe mijloc - semăna mai 
degrabă cu două aripi decât cu o mustață continuă. In rest, 
bărbierit complet. Urechi proeminente, situate imediat sub linia 
ochilor, cu o curbură la mijloc. Bărbia puternică, rădăcina 
nasului lată, ochii înguști, ușor înclinați în jos spre exterior, 
privirea ageră. Era un chip pe care Lahnstein îl cunoștea de pe 
front. Chipul oarecum aspru, dar nu neplăcut, al infanteristului 
din tranșee, care întâmpina greutăţile zilnice cu șiretenie și 
răbdare. Până când cădeau grenadele. 

Friedrich Heinrich Karl Haarmann, citi Lahnstein, născut la 
data de 25 octombrie 1879, cel mai tânăr din șase fraţi. 

In 1886 este înscris la Școala secundară nr. 4 de pe strada 
Engelbosteler Damm din Hannover. 


VP - 84 


În 1895 este admis la Școala pregătitoare pentru subofițeri 
din comuna Neu-Breisach. 

Un soldat. Corespundea profilului. 

Pe 3 septembrie, după jumătate de an, este internat la 
spitalul garnizoanei cu „halucinaţii” și „semne de tulburări 
psihice”. Medicii bănuiau că era vorba de o insolaţie sau de o 
comoţie cerebrală survenită în urma căderii din timpul 
antrenamentelor la bară. 

Diagnostic la internare: 

„Pacient cu constituție medie, cu faţa înroșită și capul 
fierbinte, expresie facială de bună dispoziţie, uneori de 
anxietate, alteori de o curiozitate copilărească”. 

„Pupilele reacţionează la stimuli luminoși, ambele sunt destul 
de mari. Pacientul nu prezintă răni la cap sau pe restul corpului. 
Pleoapele și globii oculari se mișcă fără dificultăţi, uneori ochii 
par oarecum rigizi. Auzul și mirosul normale, fără tulburări de 
mobilitate”. 

„7.9: Pacientul a avut un comportament liniștit, se plimbă prin 
grădină și ajută la treburi”. 

„11.9: Stare neschimbată”. 

„15.9: Haarmann este raţional în permanenţă, solicită să fie 
externat”. 

„18.9: După atentă monitorizare, pacientul este declarat 
sănătos, externat și trimis înapoi la școală”. 

Pe 11 octombrie revine la spital, „episod epileptic”. 

Pe 3 noiembrie este trimis acasă la propria cerere. 

Lahnstein răsfoi mai departe și găsi o primă procedură penală 
vizându-l pe Haarmann la vârsta de 16 ani, la mijlocul lui iulie 
1896. În repetate rânduri, tânărul ademenise copii mici în casa 
scării sau în pivnițe. Fapte obscene. 

Citi din nou. Fapte obscene. Lovi cu palma în masă. Nu era 
posibil așa ceva. 

Secţia penală hotărăște ca Haarmann să fie internat la 
sanatoriul provincial de psihiatrie din Hildesheim, unde să-i fie 
monitorizată starea mintală. Stă acolo de pe 6 februarie 1897 
până pe 25 martie 1897, fiind catalogat drept „bolnav mintal”. 

„Debilitate mintală înnăscută”, citi Lahnstein. 

Decizia secţiei penale Il b a Tribunalului regional Hanovra din 
data de 27 martie 1897: 


VP - 85 


„În cauza penală privindu-l pe minorul Fritz Haarmann din 
Hanovra, cercetat pentru săvârșirea de fapte obscene, cererea 
de a deschide, pe cheltuiala trezoreriei statului, faza de judecată 
împotriva inculpatului referitor la acuzaţia de a fi săvârșit fapte 
obscene în Hanovra, în anul 1896, cu școlarii Fritz Ketil și Eduard 
Str&mer, persoane sub 14 ani, este respinsă întrucât, conform 
evaluării efectuate de directorul sanatoriului provincial de 
psihiatrie din Hildesheim, onorabilul medic Gerstenberg, la 
momentul săvârșirii acestor fapte, inculpatul se afla într-o stare 
de tulburare mintală patologică, stare care i-a afectat controlul 
asupra propriilor intenţii”. 

Haarmann este dus la Spitalul de stat Auf der Bult din 
Hanovra, unde și rămâne până la data de 28 mai 1897. 

„Bărbat cu constituţie solidă, bine alimentat, pentru vârsta lui 
foarte bine dezvoltat, cu o culoare a feței sănătoasă. Fără 
abnormităţi privind structura craniană, pupilele, reflexele, fără 
tulburări de sensibilitate, motorii sau  vasomotorii. Fără 
abnormităţi privind cavitățile viscerale mari și organele de aici. 
Fimoză a penisului bine dezvoltat, fără abnormităţi privind 
anusul. Urină fără P. și Z”. 

P? Z? Proteine? Zahăr? 

„Pacientul creează impresia de debilitate, având o atitudine 
copilăroasă, nu înţelege situaţia în care se află sau implicaţiile 
morale ale faptelor de care este acuzat. Pretinde că în vara 
anului 1896, el și câţiva prieteni mai tineri s-ar fi jucat cu 
organele lor genitale în pivniţa tatălui său; de onanie ș.a. nu știe 
nimic”. 

„Povestește totul pe un ton copilăresc naiv, se bucură foarte 
tare, râde adesea stupid în hohote, se repetă des. Adesea 
rotește mâna doctorului în timpul examinării. Nu poate să 
calculeze 6x2/3, 10x10, 7x6. Nu poate să redea niciuna din Cele 
Zece Porunci și niciunul din articolele de credinţă. Consideră că 
Franța și Rusia sunt continente. Crede că actualul împărat este 
Wilhelm |, care și-a sărbătorit de curând ziua de naștere”. 

În avizul medicului SchmalfuR, Haarmann este certificat drept 
„debil incurabil”. Magistratura din Hanovra dispune ca 
Haarmann să fie internat în azilul de nebuni din Hanovra. 

Lahnstein ar fi vrut să răsfoiască mai departe în dosar, să 
vadă ultimele observații ca să ştie care era starea actuală a 
lucrurilor, dar se abținu. Totul pe rând, voia să citească paginile 


VP - 86 


ca pe o carte. Îşi aprinse un trabuc pe care îl cumpărase de la 
Emma cu puţin timp înainte de Crăciun, înainte de călătoria la 
Bochum. Luase o ladă mică și încă cinci trabucuri pentru tatăl 
său, împachetate ca un cadou. Emma se ocupase de asta pentru 
el. Incet, cu grijă. 

— Sperasem că veţi fi aici de sărbători, zise ea fără să îl 
privească. 

— Asta ar însemna să-l las pe tata singur, spuse el. 

— Mulţi sunt singuri. 

— Fratele dumneavoastră... Aţi vorbit cu el? 

— l-am spus să înceteze. 

— Atât? 

— A avut o copilărie grea, noi toţi am avut o copilărie grea. 
Multe certuri, bătăi... Era tulburat. 

— Ce înseamnă tulburat? 

— Odată a încropit o păpușă din paie, a îmbrăcat-o cu hainele 
surorii mele Anna și a culcat-o pe treptele din faţa casei noastre 
ca să arate ca și când ar fi fost moartă. | 

Mama mea s-a speriat așa de tare când s-a întors acasă încât 
i-a luat câteva ore să se liniștească. 

— Sărbătoriţi Crăciunul împreună cu fratele dumneavoastră? 

— Am trei fraţi și două surori. 

— Și  sărbătoriţi Crăciunul singură, doar cu băieții 
dumneavoastră? 

— Așa o să fac. Toţi sunt certati. 

— Îmi pare rău! 

— Ar fi fost o petrecere frumoasă. Știu să gătesc, zise ea. 

— O să recuperăm, spuse el. 

Emma termină cu pachetul și își ridică privirea. 

— Vorbiti serios? 

— Da, când mă întorc o să ne prefacem că e Crăciunul. 

— Atunci o să las bradul împodobit până veniţi înapoi. 

— Să sperăm că o să mă lase francezii să plec. 

— Să sperăm că o să veniţi în curând. De altfel o să stau în 
fiecare seară și o să mă uit cum se desprind acele din brad. Și la 
un moment dat n-o să mai rămână decât un schelet. Ar fi trist. 

— Foarte trist. O să mă grăbesc. 

Emma îi dădu pachetul, iar el își scoase portofelul. 

— Nu, vă rog, nu! 

El insistă, dar femeia refuză. 


VP - 87 


— Puteţi pleca acum, zise ea. 
e 
Pe 13 octombrie 1897, Haarmann fuge din azilul de nebuni. 
Cinci zile mai târziu, este găsit de poliţie în locuința părinţilor lui 
și internat la Hildesheim. Cu puţin timp înainte de Crăciun, este 
transferat la Azilul de nebuni Langenhagen. În prima zi de 
Crăciun, Haarmann evadează din nou și trăiește câţiva ani fără 
să iasă în evidenţă. În dosar nu era nimic în afară de un 
certificat de integritate emis de poliţie. Lahnstein îl luă în mână 
și îl examină cu atenţie. 
„Se consemnează prin prezentul act că nu s-a descoperit 
nimic nefavorabil privind persoana în cauză”. 
Un cetățean integru? 
De Crăciun în 1899 se anunţă o logodnă cu o anume Erna 
Loewert. 
Integru? Nu homosexual? Dispoziţia lui Lahnstein se înrăutăți. 
e 
Pe 12 octombrie 1900, Haarmann primește un ordin de 
mobilizare și devine recrut de rezervă în batalionul de pușcași 
nr. 10 al Hanovrei. 
„Semnalmente: 
Înălţime: 1,62 
Constituţie: puternic 
Bărbie: gropiţă 
Nas: obișnuit 
Gura: - 
Părul: blond închis. 
Păr facial: Mustaţă. 
Trăsături speciale: Cicatrice în palma dreaptă”. 
e 
În septembrie 1901 se prăbușește în timpul unui marş, după 
care are crize de slăbiciune și ameteli și ajunge pe 10 octombrie 
în spitalul garnizoanei din Bitsch. Diagnostic: „Oboseală mintală 
(neurastenie)”. 
(J 
Mamei lui Lahnstein i se pusese exact același diagnostic. 
Neliniște, nervozitate, anxietate. Multă lume avea dintr-odată 
neurastenie, adesea se râdea pe seama asta. Apoi venise 
războiul, iar mama lui spusese că, aparent, neurastenicii erau 


VP - 88 


sănătoși tun dintr-un anumit punct de vedere, de vreme ce 
simţiseră de dinainte că ceva îngrozitor avea să se întâmple. 

„Sigur că putem privi lucrurile și astfel”, zisese tatăl lui. 

e 

Când îl vizitase în Bochum de Crăciun, Lahnstein observă că 
tatăl lui devenise și mai mărunt. Stătea în spatele barierei de pe 
peron, în al treilea sau al patrulea rând, fără să înainteze din 
proprie iniţiativă, ci mai degrabă lăsându-se purtat de mulţime. 
Făcu cu mâna, astfel încât să fie observat de fiul lui. O 
îmbrăţișare scurtă, după care își văzură de drum. Un grup de 
soldați francezi stătea lângă mașinile parcate în faţa gării. Tatăl 
și fiul nu se uitară într-acolo, ci trecură rapid pe lângă ei. 

Odată ajuns în casa tatălui său, Lahnstein merse direct la 
familia Steuker, singurii chiriași care deţineau un telefon. 
Aceștia i-au permis să lase numărul lor la secţia de poliţie din 
Hanovra. Vorbi la telefon, după care se așeză cu tatăl lui în 
fotoliile din faţa unei comode, pe care era pusă o fotografie cu 
mama lui. Erau înfășuraţi în pături, pentru că frigul pătrundea în 
cameră prin crăpăturile ferestrelor, și beau un vinars. 

Lahnstein îi povesti tatălui său tot ce știa în legătură cu 
morții. Adică nu prea multe. 

— E domnul rafinat, spuse tatăl lui la final. 

Domnul rafinat apărea în cazul Richard Grăf. Richard, numărul 
șapte, își pierduse părinţii de la o vârstă fragedă, însă nu pentru 
că ei ar fi murit. Mama lui fugise cu iubitul ei în America. Tatăl, 
un muncitor ocazional, o ștersese din zonă când primise un loc 
de muncă în Eisenach. Cinci copii rămăseseră singuri în urma 
lor. Cel mai mare dintre ei, Otto, își hrănea cei patru fraţi, deși el 
însuși avea doar 20 de ani. ÎI ajuta și prietena lui. În septembrie 
1923, Richard, următorul ca vârstă, spuse: „Vreau să merg în 
America, la mama”. Işi părăsi familia, dar se întoarse înapoi 
după doar două săptămâni. Fără pașaport și fără bani nu reușise 
să urce pe vapor. Era înfometat și sleit de puteri, iar lucrurile îi 
fuseseră furate. Le povesti fraților cum cunoscuse la gară un 
domn rafinat, care putea să îi facă rost de un loc de muncă la 
țară. De aceea trebuia să plece din nou de acasă, cât mai 
repede. Dacă reușea să câștige suficienţi bani, avea să ajungă la 
mama. Richard porni iarăși la drum și nu mai fu văzut de atunci. 
În dosarul lui scria: „Posibil în America”. 


VP - 89 


— Nu cred, zise tatăl lui Lahnstein. L-aţi căutat pe domnul 
rafinat? 

— Normal că da, tata. 

Lahnstein reluase toate cazurile vechi, interogase din nou 
rudele, prietenii. Fără niciun rezultat. Nu exista nicio descriere a 
domnului rafinat cu excepţia acelui adjectiv. 

— M-am dus în repetate rânduri la gară să identific bărbați 
rafinaţi care abordează băieţi. Zero barat. 

— Ce înseamnă pentru tine domn rafinat? îl întrebă tatăl lui. 

— Îmbrăcăminte bună, îngrijită, pantofi curaţi, proaspăt 
coafat și, bineînțeles... 

Tatăl său îl întrerupse înainte să-și termine ideea: 

— Deja avem o greșeală. 

— De ce? întrebă el pe un ton oarecum tăios. 

— Fiindcă pornești de la imaginea pe care o ai tu despre un 
domn rafinat. Pentru un băiat care provine dintr-un astfel de 
mediu, rafinamentul arată altfel. 

Tăcere. Lahnstein se enervă, parțial din cauza greșelii comise. 

— Asta îngreunează și mai mult lucrurile, spuse el într-un 
final. Atunci aproape oricine poate fi un domn rafinat. 

— Știu. Dar ultima persoană cu care victima intră în contact 
este primul indiciu în ceea ce îi privește pe cei dispăruți. Doar 
știi asta. 

— Știu asta. Dar mai întâi e vorba de un domn rafinat, după 
aceea de un ofițer criminalist, iar asta în cazuri consecutive. 

Cazul Wilhelm Erdner, numărul opt. Era fiul unui lăcătuș și 
mergea în fiecare dimineaţă cu bicicleta tatălui său la fabrica de 
mașini. În dosarul lui se afla declaraţia unui bărbat pe nume 
Lunghis, care își pierduse ambele braţe în război. Omul era 
considerat un vagabond, șomer, zăpăcit. Conform dosarului, 
Lunghis i-ar fi spus tatălui lui Wilhelm Erdner următoarele: „Știu 
unde este Wilhelm. Ofiţerul criminalist Fritz Honnerbrock l-a luat 
cu el. Honnerbrock frecventează localul „Eisbeinecke” de lângă 
podul Goethebrucke. Acolo am ajuns să ne cunoaștem bine. 
Honnerbrock umblă întruna cu Wilhelm. leri m-am întâlnit cu 
domnul Honnerbrock și l-am întrebat de Wilhelm. Atunci mi-a 
spus: «Aa, tipul ăla! L-am arestat pe strada Schillerstraße și l-am 
predat la secţia de poliţie. Wilhelm a cam călcat strâmb»”. 


VP - 90 


Părinţii au mers la secţia aceea de poliţie, unde li s-a spus că 
la ei nu lucra niciun Honnerbrock. Și nici nu apăruse niciun 
Wilhelm Erdner pe acolo. 

După ceva timp, Lunghis se întâlni din nou cu presupusul 
Honnerbrock și îl întrebă de Wilhelm. Răspunsul: „Nici nu-mi mai 
amintesc de cazul ăsta. Acum sunt în misiune. Veniţi mâine 
seară la „Eisbeinecke” la ora șapte. Atunci o să putem vorbi în 
liniște despre asta”. Lunghis merse la „Eisbeinecke” la ora 
stabilită, dar nu dădu de Honnerbrock și nici nu îl mai văzu de 
atunci. 

— Și de ce n-ar putea un ofițer criminalist să fie și un domn 
rafinat? întrebă tatăl lui Lahnstein. 

Zâmbiră amândoi. 

— Ai încredere în oamenii tăi? 

— Nu cred că acoperă un criminal în serie. Dar de altfel nu am 
încredere în ei. Monarhiștii, și aproape toţi de acolo sunt 
monarhiști, nu vor ca democraţia să garanteze siguranța 
oamenilor. 

— Păi, zise tatăl lui, se pare că chiar nu poate să facă asta, în 
orice caz în Hanovra, nu. 

— Asta nu are nimic de-a face cu democraţia. 

— Istoria asta cu Honnerbrock e ciudată, spuse tatăl. E o pistă 
care duce spre poliție. 

— Dar la noi nu există niciun Honnerbrock. 

Tăcură amândoi câteva clipe. Lahnstein trase cu urechea în 
casă, încercând să audă dacă nu cumva suna telefonul. 

— Tata, trebuie să te întreb ceva. 

— Întreabă-mă. 

— Voi aţi... Nu mi-o lua în nume de rău... 

— Întreabă odată! 

— Aţi bătut, torturat vreodată suspecți atunci când era 
important? Când nu mai știaţi ce să faceţi? 

— Le-am mai dat unora niște palme, din când în când. 

Tatăl său își privi mâinile. 

— Nu ar trebui să fii mândru de asta. 

— Nu sunt, dar uneori trebuia, pur și simplu, să faci asta ca să 
impui respect. 

— Și de torturat? 

— Nu. 


VP - 91 


— l-am surprins pe colegii mei când snopeau în bătaie un 
suspect. Mai târziu s-a dovedit că era nevinovat. Dar dacă el ar 
fi fost făptașul și eu i-aș fi împiedicat pe colegi să-i demonstreze 
vinovăția, indiferent de metodele lor, atunci aș fi fost eu vinovat 
pentru cei ce aveau să dispară în continuare? 

— E inutil să te gândești la asta, replică tatăl său. Hai să 
mergem la culcare! Mâine trebuie să mă trezesc devreme să 
aduc gâsca. 

Se ridică brusc din fotoliu. 

Lahnstein mai rămase treaz o vreme. Stătea întins pe 
canapeaua din sufragerie, acolo unde se culcase pentru prima 
oară cu Lissy. Într-o seară când părinţii lui plecaseră la un 
concert. 

e 

La data de 14 mai 1902, Haarmann este transportat la spitalul 
garnizoanei din Strasbourg, departamentul de boli neurologice. 

„Bărbat mic de statură cu stare nutrițională bună, culoare 
vioaie în obraji și mucoase colorate adecvat. Fire ușor abătută, 
acuză un sentiment de presiune în zona inimii. Pupile la fel, de 
dimensiune medie, cu reacţie promptă. Craniu fără anomalii, 
nedureros. Limba dreaptă, nu tremură aproape deloc, palat și 
reflexe faringiene prompte. Reflexe active la membrele 
superioare și inferioare, activă este și excitabilitatea musculară, 
fără a fi însă crescută”. 

17 mai: „Se simte în largul său, pretinde doar că simte o 
presiune în zona inimii când urcă scările. Puls în repaus între 80 
și 84, în mișcare crește până la 100 fără să intervină dispneea; 
se calmează rapid. 

7 x21 = 147 (după cugetare îndelungată) 

6 x 18 = 108 (după 1,5 minute) 

94 x 6 = - 

38 - 24 = 14 (1/2 minute) 

97 - 33 = 64 (2 minute) 

Spune alfabetul incorect, lunile corect, Tatăl nostru relativ 
corect”. 

e 

La data de 2 iulie 1902, Pillath, medicul batalionului, scrie un 

aviz medico-militar: 


VP - 92 


„Concluziile examinării: Bărbat de statură medie, cu stare 
nutriţională moderată; culoare palidă a feței. Circumferinţa 
pieptului 87/93 cm, greutate 65 kg, în jur de 64 la recrutare”. 

„Conform anexei llb Nr. 17 la acest dosar, din cauza bolii 
psihice persistente, care i-a cauzat o anumită debilitate, 
Haarmann este permanent invalid complet, permanent inapt 
pentru servicii civile și timpuriu (2 ani) incapabil să obţină 
venituri”. 

e 

Deci nu a fost în război. Păcat. 

În documentele de externare, comportamentul său este clasat 
drept „destul de bun”. Pe baza deciziei de acordare a pensiei, lui 
Haarmann îi revine o sumă lunară de 21 de mărci. 

e 

Müller intră în birou, îl salută voios, îi ură un an nou fericit, și, 
comportându-se ca și când nu ar vedea dosarul, se așeză pe 
scaunul său și întrebă: 

— Cum a fost la bătrân? 

— Acasă ești mereu copilul care ai fost acolo, indiferent de cât 
timp a trecut de atunci. 

— Cunosc sentimentul, zise Muller. 

— Haarmann era considerat debil, zise Lahnstein. 

— Ah, a apărut dosarul? 

O privire drăgălaşă din partea lui Müller, menită să-i redea 
inocentța și ușurarea. 

— L-am găsit pe biroul meu. Nu cumva știți... 

Muller se lăsă pe spate în scaun, ridicând ambele mâini în aer. 

— Nu mie trebuie să îmi mulțumiți, zise el. 

— Haarmann a comis fapte obscene încă de la șaisprezece 
ani. Știaţi? 

— N-am idee, chiar nu. A trecut mult timp de când mi-a trecut 
dosarul ăsta prin mâini. 

— Vă cred, spuse Lahnstein și se aplecă din nou asupra 
dosarului. 

e 

La data de 5 aprilie 1901, mama moare, iar cei șase copii se 
judecă unii cu alţii pentru moștenire. În cursul anului 1902, Fritz 
Haarmann își dă în judecată tatăl pentru pensie alimentară, deși 
era clar că cei doi locuiau împreună. În orice caz, adresele lor 
erau identice. Fritz pretinde că nu poate să lucreze din cauza 


VP - 93 


problemelor psihice și cardiace, iar pensia de militar ar fi prea 
mică. Tatăl ripostează, susținând că fiul doar se prefăcuse 
bolnav pentru a scăpa de serviciul militar și pentru a se întoarce 
la logodnica lui. Zice că Fritz este doar prea leneș ca să lucreze. 

În februarie 1903, tatăl depune la Parchetul din Hanovra o 
plângere împotriva fiului său, întrucât acesta îi ameninţase pe 
el, dar și pe fraţii lui, că îi va omorî în bătaie. În plus, Fritz îl 
acuză pe tatăl său că l-ar fi ucis pe mecanicul de locomotivă 
Schröder. De la fratele tatălui său, Adolf Haarmann, Fritz ar fi 
vrut să obţină bani prin șantaj. Tatăl depune cerere ca fiul lui să 
fie închis într-un spital de nebuni întrucât acesta este bolnav 
mintal și reprezintă un pericol pentru siguranţa publică. 

Frumoasă familie. 

(J 

Lahnstein dădu câteva pagini înapoi. Nu susținuse tatăl că fiul 
lui doar se prefăcea? Da, așa scrie aici. Și acum zice că e bolnav 
mintal? Frații lui Fritz nu confirmă afirmațiile tatălui, iar 
procedura este sistată. Fritz Haarmann îl dă în judecată pe tatăl 
său pentru acuzații false. Procedură sistată. 

Secția de poliție Hanovra vrea acum să afle în ce stare 
mintală se află Fritz Haarmann, așa că îl însărcinează pe 
doctorul județean Andrae să efectueze o examinare. Andrae 
scrie că Haarmann ar fi „într-adevăr înapoiat moral și de o 
inteligenţă redusă, apatic, aspru, ușor iritabil, răzbunător și 
complet egoist, dar nu bolnav mintal în adevăratul sens al 
cuvântului, astfel încât nu există niciun motiv să fie internat din 
oficiu într-un azil de nebuni”. 

În 1904, i se mărește pensia la 24 de mărci pe lună. 

Lahnstein ridică dosarul în mâini, îl închise, ţinând însă unul 
din degetele mari între foi, astfel încât să vadă cât reușise să 
parcurgă. Încă nu ajunsese la partea mai stufoasă. Răsfoi mai 
departe. Urmau cauzele penale. Citi în continuare. 

e 

În perioada 4 iulie - 19 octombrie 1904, Haarmann este 
condamnat de patru ori pentru furt grav și delapidare. In anul 
următor adună, din cauza diverselor delicte comise, pedepse 
constând în 13 luni de închisoare, pe care însă nu le execută în 
totalitate. Își achiziţionase de exemplu un mic dispozitiv de 
dezinfectare și, pe baza anunţurilor mortuare, abordase oameni 
care pierduseră de curând pe cineva apropiat, pretinzând a fi 


VP - 94 


funcţionar al institutului de dezinfectare orășenesc. Sub 
pretextul că trebuie să curețe camera și hainele celui decedat 
pentru a preveni izbucnirea unei epidemii, îi scotea afară pe 
aparținători, întrucât  dezinfectanţii puteau avea efecte 
neplăcute asupra bronhiilor. Apoi închidea ușa și golea sertarele 
și dulapurile. Dacă i se oferea ceva de mâncare sau de băut, 
refuza mereu cu argumentul: „In calitate de funcţionar, nu am 
voie să servesc nimic în casele unde lucrez”. 

Așa se comporta un criminal în serie? 

Pe 1 noiembrie 1906, Haarmann este condamnat la o lună de 
închisoare pentru vătămare corporală, victima fiind tatăl său. 
Fiul ceruse ca tatăl să îi plătească odată bucata sa de moștenire 
din partea mamei. Lovituri. 

e 

Și-a lovit tatăl? Cu ceva emoţii, Lahnstein își aminti de zilele 
de Crăciun: cât de armonioase fuseseră. In ziua de Ajun, tatăl 
său părăsise locuința de dimineaţă pentru a face rost de gâscă 
și încă alte câteva lucruri. Lahnstein se trezi abia mai târziu, 
când auzi telefonul. Sări imediat din pat, își trase grăbit 
pantalonii, îmbrăcă și cămașa, șosetele, se încălţă, își trecu o 
mână prin păr, dar nu veni nimeni să-l caute. Soneria telefonului 
încetase, așa că Lahnstein aștepta. Merse la ușă, trase cu 
urechea. Nimic. Se plimbă neliniștit prin locuinţă, apoi se așeză 
și își lustrui pantofii. Nimeni nu bătu la ușă. Se simţi ușurat. 

Intră în baie, se dezbrăcă din nou, își spălă bustul, faţa și se 
bărbieri. Merse la barul de pe colţ, acolo unde se ducea de Ajun 
în fiecare an de când dăduse bacalaureatul, pentru a se întâlni 
cu foștii colegi de școală. Nu mai rămăseseră mulţi, nouă din 25 
căzuseră pe front, pe doi îi înhățase gripa spaniolă, iar unul 
fusese luat prizonier și împușcat de francezi. Din cei 13 
supraviețuitori, doi erau invalizi, unul își pierduse un braț la 
Somme, altul își pierduse ambele picioare în luptele 
revoluţionare de aici, din regiunea Ruhr, fiind călcat de un 
camion. 

În acea dimineaţă veniră doar opt. Niciunul dintre prietenii lui 
cei mai buni nu era prezent. Doi muriseră, unul locuia în 
Rhodesia și venea de Crăciun în vechea sa patrie doar o dată la 
doi ani. Stăteau la o masă rotundă, bând bere și mâncând 
sandvișuri cu cârnăciori, iar fiecare povestea despre încă un an 
plin de reușite. Succese mari peste tot, promovări, asta era 


VP - 95 


melodia pe care o intonau cu toții după război, ca și când acum 
nu puteai decât să câștigi după ce ai pierdut atât de multe. Nu 
neapărat în război, ci și după, la Versailles. Așa spunea lumea. 

Lahnstein inventă un caz pe care îl elucidase, o mică poveste 
eroică. De băieţi nu spuse nimic. Nimeni de la masa aceea nu 
voia să audă cuvântul „homosexua!”. 

Apoi, ceilalți se plânseră de francezi, de comportamentul lor, 
atitudinea lor arogantă și superioară, de reglementările absurde, 
intervenţiile brutale - 13 muncitori de la Krupp fuseseră 
împușcați. Povesteau lucrurile astea și pentru el, crezând că îi 
alină cumva suferinţa, dar nu era adevarat. Lahnstein se uită la 
ceas, se ridică brusc și spuse că trebuie să meargă acasă și să îl 
ajute pe tatăl său. Cu toţii îl înțeleseră. II bătură pe umăr și îl 
îmbrăţișară. Plecă rapid. 

Tatăl lui era în bucătărie și jumulea gâscă mică pe care o 
cumpărase de la un polonez, un coleg de pahar care creștea 
gâște în propria sa grădinuţă. Lahnstein curăţă cartofii. O vreme 
nu spuse niciunul nimic, apoi începură amândoi să plângă în 
același timp. Tatăl se ridică, luă o ceapă, o tăie în jumătate și o 
puse în mijlocul mesei micuţe. 

— Acum avem voie să plângem, zise el. 

— Cred că aveam voie și fără ceapă. 

După-amiază, după ce gâscă fusese pusă la cuptor, cei doi 
merseră la cimitir cu un buchet de flori. Odată ajunși acolo, 
Lahnstein se agăţă de tatăl lui, nodul din gât crescându-i din ce 
în ce mai mult. Dar reuși să se controleze. Stătură o vreme în 
faţa mormântului, iar Lahnstein își derulă în minte imagini cu 
mama sa, cu mama sa grijulie, mereu prezentă bineînţeles, dar 
și imagini cu ea la volanul unui automobil. Intrucât tatăl ei, un 
bărbat înstărit, deţinea unul din primele automobile din Bochum, 
femeia învățase devreme să conducă, astfel încât ea era la 
volan când împrumutau mașina duminica și mergeau în excursii, 
excursii pe care le făcuseră apoi și cu Lissy și August. Lahnstein 
era foarte mândru de mama lui automobilistă. Nimeni nu mai 
avea o mamă care să poată conduce mașini. 

Tatăl ei avea un automobil Hispano Suiza, motor cu patru 
cilindri, un model de dinainte de război, iar acesta a fost 
vehiculul în care ea murise în luna aprilie a acelui an, în 
momentul în care virase, probabil cu avânt pentru că așa era 
stilul ei, și nimerise în mijlocul unui schimb de focuri dintre 


VP - 96 


soldaţii francezi și un grup de muncitori suspectaţi de sabotaj. 
Mama lui nu realizase nimic, pentru că mașina Hispano Suiza 
făcea un zgomot puternic, așa că nu auzise împușcăturile. 
Primise un glonț în cap și murise, cu siguranţă, pe loc. Pentru că 
mașina se izbise într-un felinar stradal, iar Lahnstein știa că 
mamei lui nu i s-ar fi întâmplat asta niciodată câtă vreme era 
măcar pe jumătate conștientă. 

După două zile în care jeliseră neputincioși, Lahnstein și tatăl 
lui merseseră la comandantul francezilor și îl întrebaseră, cu 
franceza lor învățată în școală, cine trăsese glonțul mortal: 
soldaţii francezi sau presupușii sabotori. Era important pentru ei 
să știe, fără a avea vreo intenţie de a depune o plângere în 
acest sens. Li se promisese că acel aspect va fi lămurit, însă nu 
se întâmplase asta nici până în ziua înmormântării și nici în 
săptămânile următoare. Tatăl lui renunţase la scurt timp după 
aceea, însă nu și Lahnstein. Se prezentase de două ori pe 
săptămână în faţa francezilor, vorbindu-le mereu politicos, iar 
aceștia se descotorosiseră de el, de fiecare dată, pe un ton din 
ce în ce mai iritat, până când îi ceruseră să părăsească regiunea 
Ruhr. Același lucru li se întâmplase și altor câteva zeci de mii de 
oameni. | s-au dat la dispoziţie trei zile pentru a îndeplini 
ordinul. Șeful secţiei de poliție din Bochum îl recomandă pe 
Lahnstein, pe care îl considera cel mai bun om al lui, colegului 
său din Hanovra, care avea nevoie urgent de un comisar 
criminalist din afară. 

După vizita la cimitir, cei doi împodobiră împreună micul pom 
de Crăciun din sufragerie. Mama lui Lahnstein fusese cea care 
se ocupase mereu de asta. Acum încercau să își amintească 
unde anume punea ea toate globurile și lumânările, și procedară 
exact la fel, dar la final bradul arăta altfel, nu la fel de bine. 

(J 

Lahnstein frunzări următoarele foi din dosar. Un furt, spargeri 
una după alta, câteva luni de închisoare, apoi următoarea 
infracțiune minoră. lar închisoare. Plictisitor. 

e 

Instanța regală cu asesori civili Hanovra, 22 aprilie 1907, 
sentință: 

„Prin mărturisirea credibilă a inculpatului se dovedește că 
acesta a luat, la data de 22 octombrie 1906, o oală cu 103 ouă 


VP - 97 


aparținându-i zugravului Jorpsnuter, la care inculpatul locuia în 
chirie, cu scopul de a și-o însuși în mod ilegal”. 
e 

Un hoț de ouă. Își pierdea timpul cu prostiile astea. Răsfoi, 
răsfoi, alte furturi, sentințe. Răsfoi mai repede, apoi se opri. 

e 

Tribunalul regional Hanovra, rechizitoriu din data de 20 
ianuarie 1913: 

„Joi, 14 noiembrie 1912, elevul Otto Dorries, născut la data de 
3 octombrie 1899, a participat la orele de meditații oferite de 
Asociația muncitorilor de pe strada Burgstr. 30. Când mergea 
spre casă după terminarea orelor, adică după opt seara, elevul a 
fost abordat de un bărbat necunoscut, anume de învinuitul cu 
predispoziții homosexuale, la intersecția dintre străzile Georgstr. 
Și Nikolaistr. 

Întrebându-l dacă a fost la cinema, învinuitul a iniţiat o 
conversaţie cu băiatul. Astfel, a încercat să afle slăbiciunile 
băiatului, interesându-se dacă acesta fumează, ce alte lucruri îl 
pasionează, câţi bani de buzunar primește ș.a.m.d. Aflat în 
continuare în compania băiatului, bărbatul a schimbat direcţia 
de mers spre locuinţa sa, aflată atunci pe strada 
Tellenkampstrafe, și a încercat să-l păcălească pe băiat în 
scopuri obscene, folosind următoarele promisiuni: de la el - 
învinuitul - băiatul putea câștiga bani frumoși dacă venea să-l 
viziteze în mod regulat. Micul lui prieten de odinioară, un elev 
dintr-o instituţie de învățământ superioară, fusese transferat. De 
aceea trebuia să-și facă rost de un nou prieten. Întrucât micul 
Dorries părea să nu înţeleagă nici acum ce voia să spună, 
învinuitul a vorbit mai clar și l-a întrebat direct dacă are și el 
prieteni buni cu care face «gâdi-gâdi». Când băiatul l-a întrebat 
ce înseamnă asta, el a replicat: «Să iubești cu mâna». Când 
băiatul i-a răspuns că nu înţelege, învinuitul a trecut de orice 
subtilități și i-a spus: «Ştii, când cineva zice: arată-mi cât e de 
groasă». Toate astea avea să le înveţe la el acasă. Putea să 
meargă cu el chiar atunci. l-a promis că îi dă 0,50 mărci, mere și 
pere și o carte de citit. 

Când au ajuns amândoi în fața locuinţei învinuitului, învinuitul 
a spus: «Când vii să mă vizitezi iar, trebuie doar să baţi la o 
fereastră de la parter». După aceea a continuat deschizând ușa: 
«Intră, durează doar cinci minute». Întrucât băiatul rămăsese 


VP - 98 


totuși în stradă, bărbatul i-a pus o mână pe cap și i-a spus: 
«Haide, Otto, nu fă nazuri!» în acel moment, băiatul a fugit 
repede spre casă și i-a povestit întâmplarea tatălui său, care a 
depus apoi plângere”. 

Sentința a fost emisă pe 8 martie 1913: tentativă de comitere 
a infracţiunii din Paragraful 176,3 din Codul penal și ultraj, cinci 
ani și două luni. 

e 

— Haarmann are o condamnare anterioară relevantă pentru 
cazul nostru, zise Lahnstein. 

Muller citi mai departe într-un dosar. 

— Știaţi? 

Urmă un răspuns neclar. 

— E homosexual? 

— Homosexual, ce înseamnă homosexual? întrebă Miller. 

— lubește bărbații. 

— Știu asta. Dar o fi homosexual cineva care a râvnit la un 
băiat, la un moment dat? O fi fost grecii antici homosexuali? 

Lahnstein ridică din umeri. 

— Pur și simplu erau de treabă unii cu alţii. Se plăceau 
reciproc. Băieţii învățau de la bătrâni filosofie, ce știu eu, dar 
bătrânii aveau familiile lor și în curând băieţii aveau să aibă și ei 
familii. 

— Haarmann are familie? întrebă Lahnstein. Aici scrie că s-a 
logodit. Dar încă nu am găsit nimic legat de vreo nuntă. 

— Nu știu să fi avut familie. Dar îl face asta suspect? 
Dumneavoastră aveţi familie? 

— Nu, zise Lahnstein. 

— Vă face asta suspect? 

Lahnstein nu răspunse. Se aplecă din nou asupra dosarului, 
fără a citi însă, ci gândind iritat: bărbatul ăsta n-ar trebui să fie 
suspectat că i-a ucis pe cei 12 băieți? Dacă erau în continuare 
tot 12. Privi spre ușă, enervându-se din cauza acestui reflex. 

e 

Pe durata războiului, Haarmann stătuse în închisoare. Nu tu 
front, mitraliere, artilerie, bombe lansate din aeronave. Fritz 
Haarmann petrecuse perioada marelui măcel în spatele gratiilor, 
în siguranţă. Marea brutalitate trecuse pe lângă el. 

Lahnstein se întrebă dacă și-ar fi dorit și el să fi stat mai 
degrabă în închisoare decât pe front, dar în cazul acela n-ar fi 


VP - 99 


existat August, n-ar fi petrecut acel concediu la lIrrsee. S-ar fi 
despărțit de Lissy în 1914, cu puţin timp după logodnă, ar fi 
urmat poate câteva vizite, fără piele, fără buze. Logodna s-ar fi 
dezlegat cel târziu în 1915. N-ar fi avut un fiu, nu l-ar fi legănat 
în brațe, nu s-ar fi trezit niciodată lângă el, n-ar fi văzut că era 
deja treaz, cu picioarele ridicate în aer, poate cu un deget de la 
picior în gură, cu privirea îndreptată spre tatăl lui, întrebându-se 
oare ce îi adusese împreună aici și de ce. N-ar mai fi fost 
copleșit de sentimente, n-ar mai fi experimentat acea a doua 
umanizare declanșată de apariţia primului sugar. Dar poate că 
până și asta ar fi fost mai bine, mai ușor de suportat decât un 
avion care-i plutea prin vise fără să poată să aterizeze vreodată. 

Cu puţin timp înainte de încheierea războiului, Haarmann este 
eliberat. Tot cu puţin timp înainte de încheierea războiului, pe 4 
octombrie 1918, veteranul Alois Rothe îl dă dispărut pe fiul său 
Fritz, în vârstă de 17 ani. 

„Probabil ţinut ascuns de comerciantul Fritz Haarmann, 
domiciliat pe Cellerstrafe 27, care ar fi fost văzut în compania 
băiatului. (Observaţie: Nu se aplică)”. 

De ce nu se aplică? 

La scurt timp după aceea, se găsesc în Hanovra picioare și 
mâini de om. Pe 7 noiembrie, mama lui Rothe se prezintă la 
Parchet pentru a identifica membrele. 

„Doamna Rothe nu a recunoscut mâinile prezentate ca fiind 
ale fiului ei”. 


Alte intrări: 

„Pe 12.10.1918 este adus la secţie pentru că a ademenit 
băieți tineri și i-a adăpostit în locuinţa sa. Noaptea trecută l-a 
avut în patul său pe Paul Braun, în vârstă de 15 ani. A săvârșit 
fapte obscene cu acesta”. 

Pe 28 aprilie 1919 este condamnat pentru ultraj în două 
cazuri. „Instigase la onanie reciprocă cu sine” doi băieți. 

Extras din sentinţă: „Chiar dacă  inculpatul prezintă 
predispoziţii homosexuale și este, așadar, un om de calitate 
inferioară, el, care are deja multiple condamnări grave, una 
dintre ele într-un caz asemănător, trebuie pedepsit aspru, 
întrucât reprezintă un pericol pentru tineret”. Nouă luni de 
închisoare. 


VP - 100 


Calitate inferioară? 


Fritz Rothe nu a fost găsit. Cazul unu, gândi Lahnstein, ăsta e 

adevăratul caz unu. Trebuie să renumerotăm totul. 
e 

În anul 1922, Haarmann solicită o pensie mai mare. Este 
examinat din nou. „Vârsta 42 de ani, stare nutriţională bună, 
aspect sănătos, musculatură dezvoltată moderat. 

Puls 84, inima fără patologii. 

Psihic: fire copilăroasă, credulă, când povesteşte despre 
cursul vieții sale ajunge repede să lăcrimeze, susținând atunci 
că provine dintr-o familie bună. Percepe întrebările destul de 
prompt, însă răspunde la ele în mod prolix, fără a înțelege cu 
adevărat semnificația lor; starea de spirit - exceptând labilitatea 
afectivă - moderată. 

Fără halucinații sau obsesii cum că ar fi persecutat. 

Inteligență: 7 x 8 = 64, 7 x 15 = 105, 6 x 18 = 108,7 x 
52, 17 + 8 = 35, 47 + 36 = 83, 27 - 14 = 13, 32 - 17 = 0, 2 
= 0. 

Calculează foarte lent și doar cu eforturi vădite. Dacă nu o 
scoate la capăt cu calculul mintal, încearcă să calculeze în scris. 
Capacitatea de calcul este, așadar, redusă considerabil. 

Nu poate să precizeze prețul unui trabuc sau costul unui 
timbru poștal. Are tulburări grave privind enumerările inverse. 
La enumerarea inversă a lunilor anului ajunge doar până la 
octombrie. 

Când devine conștient de lipsa lui de cunoștințe, izbucnește 
într-un plâns zgomotos și ne asigură că înainte ar fi știut totul”. 


Pensia este mărită la 382, 75 mărci. 


Poate doar a simulat totul, gândi Lahnstein. 

Ultima intrare era o copie dintr-un alt dosar, dosarul Fritz 
Franke. 

— Haarmann a avut de-a face cu Fritz Franke, îi zise Lahnstein 
lui Muller. 

— Primul dispărut? 


8 = 
T3 


VP - 101 


— Al doilea. A mai fost unul înainte, Fritz Rothe, dar aparent 
nu a fost luat în calcul aici pentru că lumea a uitat de el. Acum 
cinci ani. Sau poate pentru că lumea trebuia să uite de el. 

Lahnstein își întoarse privirea la dosar. Era copia unui proces 
verbal. La scurt timp după dispariţia lui Franke, la secţia de 
criminalistică din Waterlooplatz se prezintă două femei, Elli 
Schulz și Dorchen Mrutzek, prostituate, care aduc cu ele două 
bucăţi de carne. Femeile susțin că e vorba de carne de om și că 
ar fi din carnea lui Franke. 

Oare proprietăreasa lui avusese dreptate? 

Schulz și Mrutzek se prezintă drept prietene ale lui Haarmann, 
Mrutzek mai povestește și că ar face curățenie ocazional în 
locuinţa domnului Haarmann. Acolo, la adresa Neue Straße 8, l- 
ar fi cunoscut amândouă pe Fritz Franke, un băiat de treabă, 
simpatic, în vârstă de 16 ani. Au sărbătorit împreună, vin, bere, 
șnaps, până când domnul Haarmann i-a dat afară din cauza unei 
chestiuni urgente. Au mutat petrecerea la Schutzenheim. Un 
anume Hans Grans, care fusese de asemenea prezent la 
reuniune, i-a însoţit până acolo. Au aflat că Fritz Franke știe să 
cânte la pian, iar Mrutzek și Schulz au dansat cu Grans. Actul 
menţionează că Grans era peștele celor două tinere femei. Când 
au obosit de atâta dansat, s-ar fi întors împreună cu Fritz Franke 
la locuința lui Haarmann pentru că băiatul voia să înnopteze 
acolo. Dar nu au intrat cu el. 

Conform procesului verbal, Mrutzek declară următoarele: în 
dimineața următoare a mers, ca de obicei, la locuinţa lui 
Haarmann pentru a face curățenie. Haarmann a deschis ușa, iar 
în pat era întins Franke cu bustul pe jumătate dezgolit, „alb ca 
varul”. „Ce s-a întâmplat cu băiatul?”, l-a întrebat ea pe 
Haarmann, speriată de moarte. Acesta l-a acoperit pe Franke și 
i-a zis în șoaptă: „Șșșt, vrea să doarmă. Pleacă acum și întoarce- 
te după-amiază”. Femeia a plecat și i-a spus lui Elli: „Ceva nu e 
în regulă”. După-amiază s-a întors la Haarmann, dar bărbatul se 
încuiase pe dinăuntru. l-a spus să vină seara pentru curăţenie 
pentru că atunci era ocupat. 

Seara, locuinţa fusese deja curățată, iar toate ferestrele erau 
larg deschise. „Dârchen, miroase urât aici?”, a întrebat 
Haarmann. Bărbatul era agitat, transpirat. Pe pat se aflau 
hainele lui Fritz Franke. Femeia a ţipat la el să-i spună ce s-a 
întâmplat cu băiatul. Haarmann i-a spus: „A pornit spre 


VP - 102 


Hamburg. Mi-a cerut un nou set de haine. Călcase strâmb. l-am 
dat alte haine și niște bani în plus”. Apoi au venit Elli Schulz și 
Hans Grans. Cele două femei au tot întrebat: „Ce s-a întâmplat 
cu berlinezul?” Haarmann și Grans le-au liniștit. 

După două zile, Dârchen Mrutzek și Elli au intrat în camera lui 
Haarmann pentru a face curăţenie. Bărbatul trebui să plece, așa 
că ele au profitat de ocazie și au răscolit peste tot. In sertarul 
mesei au găsit ţigaretul și portofelul lui Franke. In spatele ușilor 
firidei de sub trepte au găsit o oală mare plină cu bucăţi de 
carne și un șorț plin de sânge. 

„Am luat cu noi două bucăţi de acolo, pline de păr, uitaţi-le”. 
Cu aceste cuvinte i-au prezentat comisarului criminalist Muller 
două bucăţi de carne, așa scria în procesul verbal. 

(J 

În noaptea de Ajun, când Lahnstein mânca gâscă, îi veni în 
minte deodată că ceea ce mânca era carne de om. Nu era 
posibil, doar îl văzuse pe tatăl lui jumulind gâscă, pregătind-o și 
punând-o la cuptor. Fusese de față când tatăl lui verificase 
carnea. Fusese de față când tatăl lui scosese gâscă din cuptor și 
o tranșase. Dar, când telefonul sună în timp ce ei mâncau, îi 
trecu acest gând prin minte și nici nu reuși să scape de el o 
vreme. O înjură pe proprietăreasă cu toate balivernele ei, își 
suprimă reflexul de vomă și mâncă mai departe deși nu mai 
voia. 

— Nu-ţi place? 

— Ba da, tata, are un gust excelent. 

Își plimbă cuțitul printr-o bucăţică de piept, mestecă îndelung, 
înghiţi și schiță o expresie satisfăcută. Tatăl lui îi aruncă o 
privire ciudată. Nimeni nu bătu la ușă, deci nu cei de la secţie 
sunaseră. 

Lahnstein și tatăl lui nu au vorbit prea mult în acea seară. 
După ce au mâncat mere coapte, au jucat șah chinezesc, dame, 
tintar și au fumat, fiecare, câte un trabuc de la Emma. Tatăl se 
bucurase de cadou și insistase ca fiul lui să ia și el un trabuc. 
Înainte de a merge la culcare, cei doi se îmbrăţișară. 

Lahnstein nu ieși prea mult din casă în următoarele zile. Erau 
o mulțime de soldaţi francezi pe străzi. Deși încercase să îi ierte, 
se simțea mereu răvășit când îi vedea. Fusese o întâmplare 
nefericită. Mama lui mersese prea repede și îi luase prin 
surprindere pe trăgători. Nu avuseseră timp să sisteze focul. Așa 


VP - 103 


își imagina el scena... Era neclar de la cine pornise glonţul 
ucigaș. Poate că trăsese unul dintre presupușii sabotori. Insă 
faptul că francezii erau acolo în primul rând și că ocupau 
regiunea Ruhr încă de la începutul anului, doar pentru că 
guvernul era în întârziere cu plata lucrărilor de reparaţie, i se 
părea lui Lahnstein prea dur. Tocmai de aceea considera că 
rezistenţa era justificată, la fel și sabotajul, chiar dacă el însuși 
nu participa la astfel de mișcări. Cel puţin din punctul acela de 
vedere, francezii se făceau vinovaţi de moartea mamei lui. Pe 
de altă parte, nu-și dorea să gândească așa, dar de fiecare dată 
când vedea un francez în uniformă, gândurile acelea începeau 
să îl frământe. Așa că prefera să stea în casă. În felul acela 
putea fi contactat mai ușor în caz că telefonul ar fi sunat. Dar nu 
sună. 

În noaptea de Revelion au băut vin roșu din landul Baden- 
Württemberg, nu din Franţa. Înainte, tatăl lui obișnuia să bea vin 
din Rhône, însă își vărsase toate proviziile spunând: „Doar n-o 
să beau sângele soției mele”. 

Friptură, cartofi, varză de Bruxelles, apoi șah chinezesc, 
tintar, dame și încă două trabucuri de la Emma. 

— Mai demult, zise tatăl lui cu o oră înainte de miezul nopţii, 
am avut un caz de răpire în Bochum. Fiica unui patron de mine, 
Ani. S-a cerut o răscumpărare mare. L-am prins rapid pe individ, 
unicul făptaș, psihopat. Dar n-a vrut să ne spună unde o ţinea 
ascunsă pe fată. Ştiam de la el doar că a încuiat-o undeva, fără 
provizii, pentru că, bineînţeles, nu se așteptase să fie arestat. O 
zi întreagă am încercat să îl convingem că și-așa nu mai are ce 
să facă, biata fată. l-am promis că o să îi reducem pedeapsa. 
Dar individul stătea acolo și rânjea. L-am privat de somn, l-am 
bătut, palme, câţiva pumni. Râdea. Ne gândeam să-l torturăm, 
însă eu am fost împotrivă și, de vreme ce conduceam 
investigaţiile, a scăpat de treaba asta. 

— Și ce s-a întâmplat după aceea? 

— Fata nu a mai fost găsită niciodată. Acum ai aflat 
adevăratul motiv pentru care am părăsit postul înainte de 
vreme. Nu din cauza sănătăţii, mă simt la fel de bine ca înainte. 
Dar am considerat că cineva care are un om pe conștiință nu ar 
trebui să rămână poliţist. 

— Dar o ai pe fata asta pe conștiință? 


VP - 104 


— Era datoria mea să o salvez. Nu am reușit să fac asta. Hai 
să schimbăm subiectul! Cred că ar cam trebui să deschid 
șampania de-acum. 

La unul din vecini muzica a fost dată mai tare, o melodie 
veselă. Mai erau doar câteva clipe până la miezul nopții. 

Ciocniră, se îmbrăţișară din nou, dar nu la fel de afectuos ca 
de Crăciun. 

— Sunt mândru de tine! îi spuse Lahnstein tatălui său. 

(J 

La ora 12 și jumătate erau în pat. Lahnstein se gândi îndelung 
la tatăl lui. Pe timpul Imperiului, crezuse în împărat, acum 
credea în Gustav Stresemann”, în Partidul Popular German DVP, 
conservator, dar adept al reconcilierii cu Franţa în ciuda celor 
întâmplate cu soţia lui, sau poate tocmai din cauza asta, fiindcă 
voia să se termine odată totul. Tatăl lui. Un cap al familiei iniţial 
sever, apoi permisiv, de încredere, niciodată nedrept. 

e 

— Dumneavoastră sunteţi comisarul criminalist Muller din 
dosar? întrebă Lahnstein. 

— Posibil. 

— De ce nu mi-aţi povestit toate astea? De ce nu aţi pomenit 
niciodată numele lui Haarmann? 

— Femeile alea două erau niște isterice, spuse Miller, târfe 
bune de nimic. Acuzaţiile erau nefondate. 

Lahnstein se uită din nou în dosar. Carnea fusese examinată 
de medicul legist Schackwitz. Carne de porc. Cu toate astea, s-a 
dispus o percheziţie acasă la Haarmann, fără niciun rezultat. 

— Ce fel de examinare s-a făcut? 

— Cum adică? 

— Cum a examinat Schackwitz carnea? 

— Examinare vizuală. Se vedea clar. 

— O examinare vizuală nu e tocmai precisă. 

— Schackwitz se pricepe. 

— Și de ce lipsește procesul ăsta verbal din dosarul lui 
Franke? Originalul ar trebui să fie înăuntru. 

— Nu știu! Nu tolerez să mă interogaţi în felul ăsta. 

— Dar este totuși straniu, trebuie să recunoașteți. Căutăm un 
făptaș din mediul homosexualilor și avem aici un bărbat care 


13 Politician german, care a deținut în 1923 funcţia de Cancelar și apoi funcţia de 
Ministru de Externe al Germaniei. 


VP - 105 


este evident homosexual și agresiv. Și eu nu aflu nimic despre 
bărbatul ăsta. 

— Credeţi că nu ne-am ocupat de Haarmann? Normal că ne- 
am ocupat de el. Am făcut percheziții, l-am monitorizat, l-am 
interogat, dar nu era nimic de găsit în ceea ce-l privește. Nu are 
nimic de-a face cu cazurile noastre. 

— Trebuia să mă informaţi. 

Muller ridică din umeri. 

— Pur și simplu am uitat, îmi pare rău! 

Lahnstein se aplecă în față, își sprijini coatele de birou, își 
puse bărbia pe mâinile împreunate și îl privi pe Müller. 

— O să discut și eu cu Haarmann, zise el. 

Muller aprobă din cap. 

e 

Inima îi bătea în piept, dar trebuia să aibă răbdare. Trebuia să 
aibă grijă să nu îl abordeze prea devreme pe băiat, ci să aștepte 
până când acesta era deznădăjduit, obosit, până când îl durea 
carnea din cauza băncii dure de lemn și tânjea după un pat. Se 
întoarse la bufet, își luă o bere și se puse la o masă, 
îndreptându-și din când în când privirea spre sala de așteptare. 
Nu trebuia să-și lase prada să scape, așa cum mai pățise în 
trecut. Bea cu înghiţituri mici, întrucât berea trebuia să îi ajungă 
pentru ceva timp. Niciodată nu își comanda mai mult decât o 
bere mică. Văzu că sergentul Schondorf se plimba pe acolo. 
Nicio problemă, se înțelegea bine cu sergentul Schândorf. Insă, 
de când venise cel nou la secția de poliție, situația devenise 
cam incomodă, presiunea crescuse. Acum trebuia să aibă grijă 
chiar și în ceea ce-l privea pe sergentul Schândorf. 

— Bună seara, sergent! Ce face familia ? 

Sergentului Schândorf îi plăcea să vorbească despre familia 
lui, despre soție și fetiță. Bărbatul pălăvrăgea un pic cu el, îl 
lingușea un pic și, bineînțeles, îi oferea niște carne. Toată lumea 
voia carne ieftină. 

— În curând vine-o livrare de la măcelar. Pe dumneata te-am 
trecut primu’ pe listă. 

Si sergentul Schonadorf se bucura. ldiotul. Spera să plece rapid 
de acolo, ceea ce bărbatul și făcu după câteva minute. 

— Mai dau o tură. 

— Sigur, sigur. Politistii sunt mereu la datorie. Și salutați-o pe 
doamna din partea mea. 


VP - 106 


Schândorf se indepărtă. Avea un spate puternic, iar bastonul i 
se bălăbănea într-o parte. N-avea decât să și-l bage undeva... 
Sergentul. 

Cu puțin timp înainte de miezul nopții, bărbatul merse în sala 
de așteptare. Cele două femei încă erau acolo, la fel și băiatul. 
Mai întâi, bărbatul li se adresă femeilor, astfel încât băiatul să 
vadă că se interesa de toată lumea, își prezentă legitimatia și le 
întrebă cum le merge. Pierduseră trenul de legătură, în zorii zilei 
următoare aveau să plece mai departe. „O, vai, da, așa e, 
hotelurile sunt scumpe în Hanovra, dar, aveți grijă, și sălile de 
așteptare sunt cam dubioase. Trebuie să aveți grijă: sunt mulți 
depravați, multe agresiuni”. Spuse asta destul de tare, astfel 
încât să îl audă și băiatul. 

— Pe curând, doamnelor! 

Păși agale spre băiat, care părea mic în poziția de șezut. Avea 
pielea albă și o valiză cu model în carouri. 

— 'Nă seara. Și tu tot naufragiat, ca doamnele de-acolo? 

Băiatul aprobă timid din cap. Ce dulce era! 

— Se mai întâmplă. Nu-i așa rău! Încotro mergi? 

— Bremerhaven. 

— Ah, Bremerhaven. De-acolo nu mai e mult până-n America. 

Băiatul îl privi neîncrezător. Bărbatul se aşeză pe bancă lângă 
el. 


VP - 107 


Capitolul 5 


Când trenul trăgea în gară, băiatul bănuia deja că pierduse 
trenul de legătură. Spera doar să mai existe o altă variantă de 
care nu ştia el. Întrebă la ghișeu, însă i se confirmară temerile. 
Următorul tren spre Bremerhaven avea să plece abia a doua zi 
dimineață la ora 6.02. Mai erau 11 ore până atunci. Ce să facă 
atâta timpi Privi în jur. Nu mai fusese niciodată într-o clădire atât 
de mare și vastă ca gara aceea. Mai întâi a fost cuprins de 
venerație, însă apoi se simţi încântat și dori să vadă orașul 
căruia îi aparținea gara. Îşi predă valiza, merse la toaletă si 
îndesă ceasul într-un săculeț pe care și-l legă bine de trup. Acolo 
avea și banii. Apoi ieși în pas de plimbare afară și se minună de 
cât de multă lumină era în jur. Peste tot felinare cu gaz, cea mai 
luminoasă noapte din viața lui. Sovi o clipă, neștiind în ce 
direcție să meargă, după care porni la drum. 

Nu erau mulți oameni pe stradă. Dincolo de piata gării, coti 
spre o stradă lată, cu magazine pe ambele părti. Toate erau 
închise. Era frig. Băiatul își ținea ambele mâini adâncite în 
buzunare. Curajul i se diminua treptat. Totul era atât de mare, 
atât de înalt, dar în același timp atât de gol. Se înfricoșă puțin, 
însă apoi văzu o stradă care nu era la fel de lată, dar părea mai 
plină de viață. Se îndreptă spre ea și observă că pe acolo nu se 
perindau doar bărbați, ci și femei, ceea ce îi dădea un sentiment 
pozitiv. Acolo unde femeile se simțeau în siguranță, era 
categoric un loc sigur. O femeie se lipi de el, îl luă de mână și îl 
îndemnă să vină cu ea. Speriat, băiatul se desprinse de ea și 
merse mai departe, de această dată mai repede ca înainte. 
Toate erau femei de acelea de care auzise el. Femei rele, care 
însă, după cât știa el, avuseseră o soartă grea care le adusese în 
situația aceea. Femei decăzute. Monika. Iși alungă acel gând din 
minte. 

Îi era sete, îi era foame. Văzu un han cu lumini puternice și 
intră. Îi era teamă, dar trebuia să mănânce și să bea ceva. „Un 
cârnat prăjit cu cartofi prăjiți și o limonadă”. Nimeni nu avea 
grija lui. 


VP - 108 


Monika îl întrebase dacă vor face împreună o plimbare cu 
barca sâmbătă. Unchiul ei locuia pe malul râului și avea acolo o 
barcă, iar în zilele de sâmbătă mergea cu regularitate în oraș. 
Luară barca, iar băiatul vâsli pe unul din brațele secundare ale 
râului, un braț cu multe curbe și răchite, ale căror ramuri 
ajungeau până în apă. Luaseră cu ei un coș de picnic cu o sticlă 
de vin. La un moment dat se întinseră în iarbă și povestiră 
amândoi de părinții lor. Preotul era sever, nu accepta să i se 
întoarcă vorba și avea mereu ceva de criticat. 

La a patra plimbare cu barca, cei doi se întinseră în iarbă și se 
sărutară, iar băiatul se gândi în permanență că ar trebui să se 
oprească și chiar voia asta. Voia să se oprească, să se ridice, să 
o ajute pe Monika să se urce înapoi în barcă și să vâslească 
înapoi. Dar nu a fost în stare să facă asta. Nici Monika. Fata 
spuse de două ori că ar trebui să se oprească, iar el a fost de 
acord, dar nu se opriră. De câteva ori, băiatul se gândi la Heiner. 
Încă un motiv din cauza căruia nu putu să se oprească. Așa se 
întâmplase. 

Băiatul îşi plăti mâncarea și limonada și se întoarse la gară, 
trecând din nou pe lângă fetele decăzute. Se gândi că poate 
mâine nu avea să plece totuși la Bremerhaven, nici la Dunedin. 
Odată ajuns la gară, își recuperă valiza și se așeză pe o bancă în 
sala de așteptare. 

e 

Lahnstein aștepta de două ore. intrase în clădire, urcase până 
sub acoperiș, bătuse la ușa lui Haarmann, dar nu i se 
răspunsese. Se întoarse înapoi pe stradă, se sprijini de un 
felinar, fumă un trabuc de la Emma și se gândi la ea în timp ce 
urmărea fumul cu privirea. Se gândi la avion, aruncă trabucul pe 
jos, îl călcă cu piciorul și dădu o tură prin cartier. Erau puţini 
oameni pe afară. Câţiva copiii stăteau ghemuiţi pe trotuar, 
întorcând de pe o parte pe alta un șobolan mort sau pe jumătate 
mort. 

e 

Lahnstein se opri pe pod și privi curenții râului Leine până 
când începu să plouă. Se întoarse pe strada Rote Reihe și se uită 
la clădirea numărul 2, care era neted tencuită, pe când cele 
două clădiri din stânga și din dreapta aveau paiantele la vedere. 
Clădirea din stânga era mai mică în înălţime, avea doar două 
etaje, iar numărul 2 avea trei etaje, la fel și clădirea din dreapta, 


VP - 109 


care însă era mai înaltă întrucât și etajele erau mai înalte. Două 
lucarne, cea din stânga corespunzând camerei lui Haarmann. La 
parter era un restaurant. Lahnstein se dezlipi de felinar, intră în 
clădire, urcă până sub acoperiș, bătu la ușă fără să primească 
vreun răspuns, se întoarse înapoi la felinar și fumă. 

După ce așteptase deja trei ore, văzu un bărbat apropiindu-se 
pe alee. Lahnstein nu putea să-i recunoască chipul, întrucât era 
ascuns în spatele unui maldăr. Păreau să fie haine. Bărbatul le 
căra în braţe, în faţa pieptului, ţinându-le strâns cu ambele 
mâini. Pășea nesigur și se înclina într-o parte și în alta pentru că 
nu vedea drumul bine. Se opri în faţa numărului 2, lăsă maldărul 
de haine să cadă, deschise ușa și puse un picior în prag ca nu 
cumva să se închidă ușa. Când se aplecă să strângă hainele și 
se ridică înapoi, Lahnstein îi văzu chipul din lateral. Doar pentru 
o clipă, dar era posibil să fie Haarmann. Bărbatul împinse ușa cu 
piciorul și se strecură înăuntru. Ușa se închise în urma lui. 

Lahnstein își aprinse încă un trabuc, astfel încât să măsoare 
cumva timpul până când avea să acţioneze. Apoi fumă din ce în 
ce mai grăbit și, după ce trecu de jumătate, hotărî că așteptase 
timp de un trabuc, traversă strada, deschise ușa clădirii, păși în 
holul întunecat și urcă scările înguste până ajunse la mansardă. 
Firide cu vechituri și două uși care duceau, în mod clar, spre 
niște locuințe. Trase rapid cu urechea, nu auzi nimic, apoi bătu 
la ușă. Avea impresia că liniștea se transformase într-o liniște 
profundă. Se scurseră câteva secunde. În cele din urmă se auzi 
o voce de bărbat surprinzător de înaltă: 

— Cine-i acolo? 

— Lahnstein, poliţia criminalistă. 

Din nou liniște. Lahnstein auzi un foșnet, ca și când ceva ar fi 
fost dat deoparte. 

— Noul venit? 

— Să zicem. 

— Ce vreţ' de la mine? 

— Vreau să discut cu dumneavoastră. 

— Aveţ' ceva la mână? 

— Nu. 

— Atunci de ce-ar trebui s' discut cu dumneavoastră? 

Cuvinte alunecate, litere mâncate. 

— Așa, pur și simplu! Despre ceea ce se întâmplă aici în 
cartier. Doar vă pricepeți, aflați multe lucruri. 


VP - 110 


— N-aveţ' niciun drept s’ mă interogat’ dacă n-aveț' nic’ la 
mână. 

Undeva mai jos se închise o ușă, iar Lahnstein auzi pași pe 
scări. 

— Știu asta. Haideţi, vă invit să luăm prânzul împreună! Stăm 
și noi la taifas. 

— N-am timp. 

Se auzi și ușa de la intrare închizându-se. 

— Pot să vă și citez, dacă nu. 

— Parcă n-aveaţ) nic’ la mână. 

— Pentru cei născuţi pe 17.5 nu-i chiar valabilă treaba asta. 

Lahnstein se rușină puţin din cauză că rostise acea propoziţie, 
dar altă șansă de reușită nu avea. Pași, un foșnet. Când ușa se 
deschise în forță, văzu un bărbat de înălțime medie, lat, cu 
trăsături faciale ca în fotografii, poate ceva mai împlinit. Avea o 
mustață subţire cu cărare pe mijloc, un pic ciufulită, ochii 
înguști, sprâncenele ca niște linii drepte. Purta o pălărie cu borul 
lat. Haarmann îi întinse brusc mâna, iar Lahnstein îi răspunse la 
salut. O strângere ușoară, o mână moale. Haarmann nu se uită 
la el. Își trase mâna înapoi și ieși din cameră fără a spune vreun 
cuvânt, cobori treptele și ieși în stradă. Mergea rapid, astfel 
încât Lahnstein trebui să grăbească pasul ca să îl ajungă din 
urmă. 

— De ce nu mergem în restaurantul din clădirea în care 
locuiți? 

— Mâncare proastă. 

— Și atunci unde mergem? 

— La Goldenen Hirschen. 

— Pot să vă întreb ce era în maldărul acela pe care l-aţi cărat 
în braţe până acasă? 

— Haine folosite. 

— Faceţi comerț cu ele? 

— Meseria mea. 

Haarmann saluta în stânga și în dreapta. Unii oameni rânjeau 
când îl vedeau, își duceau mâinile la borurile pălăriilor, un salut 
scurt cu o mișcare rapidă a degetului arătător. Haarmann le 
răspundea la salut în același fel. După doar câteva minute 
ajunseră la Goldenen Hirschen. Haarmann deschise ușa și făcu 
un gest ca să îl îndemne pe Lahnstein să intre primul. Înăuntru 
era un aer greu, amestecat cu un miros de varză, tabac și 


VP - 111 


sudoare îmbâcsită. Ferestrele nu lăsau prea multă lumină să 
pătrundă în local, băncile și mesele erau din lemn închis la 
culoare. Haarmann îl duse la o masă de lângă fereastră. Se 
dezbrăcară amândoi de paltoane, își dădură jos pălăriile și se 
așezară. Haarmann scoase din buzunarul jachetei un trabuc 
bun, surprinzător de scump și îi tăie capătul. Purta o cravată 
tricotată, fixată de guler cu un ac. Avea fruntea înaltă și o cărare 
deasupra ochiului drept, iar linia părului era o linie dreaptă, 
paralelă cu ochii. 

— Carnea de cal e bună, zise el. 

— Aprovizionațţi restaurantul acesta? 

— V-aţ interesat de mine? 

— Am mai auzit una alta. Deci faceţi și comerț cu carne? 
Carne și haine. 

Haarmann își aprinse trabucul, trase două fumuri, pufăi, privi 
vârful încins care ardea simetric și confirmă din cap cu 
satisfacție. 

— Corect, spuse el, da' nu aprovizionez restaurantul ăsta. Aici 
vine concurenţa. Luaț' șnițelul de cal. 

Un chelner se apropie de ei cu două pahare mari de bere, îl 
salută rapid pe Haarmann dând din cap și puse berile pe masă. 

— De mâncare? 

— Domnu' vrea șnițelul de cal, așa-i? 

Lahnstein dădu aprobator din cap. 

— Și tu cârnaţi prăjiţi? 

— Ca de obicei. 

Chelnerul se îndepărtă. Cei doi ciocniră paharele și băură. 

— Parcă aţi zis că e foarte bună carnea de cal, spuse 
Lahnstein. 

— lo nu mănânc cal. 

Lahnstein se gândi la caii pe care îi văzuse întinși pe jos la 
Verdun, după bombardamente, când survola pe deasupra 
drumurilor și câmpurilor. Picioare scrântite, trupuri sfâșiate, 
jumătăţi de trupuri, gâturi care se terminau în gol, burţi umflate, 
picioare întinse spre cer. Erau răsfirate printre oameni, dar, din 
cauza mărimii, erau mult mai vizibile pentru el. De multe ori, 
oamenii fuseseră deja transportaţi de acolo, însă caii nu 
reprezentau o prioritate. Unii încă mai trăiau când Lahnstein 
zbura pe deasupra lor. Își scuturau picioarele în aer, ca și când 


VP - 112 


ar fi vrut să îl salute. Își aminti de un animal care se târâia pe jos 
fără picioarele din spate. 

— Ce vreț' de la mine? întrebă Haarmann. 

Trase un fum din trabuc și îl privi interesat, dar nu cu 
îngrijorare. Afișa un zâmbet fin, aproape arogant și oarecum 
viclean. Vocea îi era foarte înaltă, un pic frântă, semănând mai 
degrabă cu cea a unei femei în vârstă. Chiar și fără palton, era 
în continuare lat în spate, dar avea un aspect puhav, complet 
feminin. Așa i se părea lui Lahnstein, deși nu era sigur dacă nu 
cumva avea impresia asta doar din cauză că îi cunoștea sau 
credea că îi cunoaște înclinațiile lui Haarmann conform dosarului 
parcurs. 

— Îmi permiteţi să vă întreb de unde faceţi rost de haine? 

— Deci e de fapt un interogatoriu? 

— Nu. Doar o întrebare. 

— Înainte mai mult de la morț'’. 

Lahnstein își dădu seama că ridică din sprâncene, poate chiar 
deschise ochii mai tare. Haarmann observă asta, desigur, dar îl 
privi cu răceală. 

— Morți? întrebă Lahnstein, chinuindu-se să pară calm. 

— Gripa spaniolă. Oamenii mureau ca-n război, nu le mai 
foloseau la nic' hainele. Cei rămaș' în urmă aveau nevoie de 
bani când mureau bărbat’ ș-odată cu ei dispărea și venitul. Așa 
am început, cu haine de bărbat’ folosite. Ș' după război, oamenii 
n-aveau bani de lucruri noi. Afacerea mergea bine pentru noi. 

Limba i se plimba rapid în timp ce vorbea, îi atingea buzele și 
apoi se retrăgea la fel de repede. O limbă cărnoasă neplăcută. 

— Ce însemnă „noi”? 

Deși știa răspunsul. 

— Hans ș' cu mine. Hans e partenerul meu. 

— Hans Grans? 5 

— Cunosc tonu’ ăsta. Asta-i ton de interogatoriu. Mi-i foarte 
cunoscut. 

Haarmann râse blând. 

— Îmi cer scuze! zise Lahnstein. Asta deja e scris în dosar 
oricum. 

— Nu-i nimic. 

Lahnstein făcu o pauză, se adună, după care spuse: 

— Acum nu mai merge aşa bine afacerea? 


VP - 113 


— Oamenii o duc mai bine, în ambele privinţe cum ar fi. Nu s' 
mai moare așa repede, nu s' mai cumpără așa multe mărfuri 
folosite. Oamenii au iară bani, ceea ce-i cu-adevărat valoros. Noi 
vedem asta. 

— Hans și dumneavoastră? 

— Hans Gran ș' cu mine, da. 

Chelnerul le aduse două farfurii aburinde, cartofi, un sos 
aproape negru și uleios. Carnea, inundată de sos, abia se vedea. 

— Din fericire mai am ș' comerțul cu carne, cel'lalt sprijin al 
meu. 

— Și, pot să vă întreb, cine vă livrează carnea? 

— Întrebaț liniștit. 

Trase un fum din ţigară, dar nu mai adăugă nimic. 

— Cine vă livrează carnea? 

— Am io un furnizor. Stă la ţară. 

— Măcelar? 

— Da' chiar steț' informat. Mâncaţ, tre’ s' mâncat’ cât e sosu’ 
fierbinte. Nic’ n-are gust mai rău decât sosu’ călâi, așa-i? 

Lahnstein își scufundă cuțitul în sos și tăie acolo unde i se 
părea că simte ceva carne. 

Haarmann îl privea cu interes. Dădu aprobator din cap în 
momentul în care Lahnstein înghiţi. După aceea, Haarmann tăie 
o bucată de cârnat fără să lase trabucul din mână. Degetele îi 
erau lungi, iar la mâna stângă îi lipsea o falangă. Mestecară 
amândoi în tăcere. Haarmann pufăi din ţigară între îmbucături, 
suflând fumul spre farfuria lui Lahnstein. Lahnstein nu simţea 
nimic în afară de un gust de sos oarecum acrișor. Îl ustura gura, 
atât de iute era sosul. 

— Va place? 

— Da, mersi! 

Lahnstein bău din paharul de bere. Nu voia să se gândească 
la carne de om, dar se gândea la carne de om. In lagăr 
trecuseră câteva săptămâni, spre sfârșitul războiului, în care nu 
primiseră deloc carne. De altfel, nu prea primiseră de mâncare 
în perioada aceea. Erau înfometați și începuseră să vorbească 
despre canibalism, iniţial nu ca despre o opţiune pentru ei înșiși. 
Spuneau povești din trecut, despre alţi oameni, de cele mai 
multe ori povești - câteodată inventate - despre marinari, care 
pluteau în ocean după naufragii. După câteva săptămâni, 
marinarii începeau să mănânce morții sau își omorau camarazii 


VP - 114 


mai slăbiți ca să îi poată mânca. Cu cât erau mai flămânzi 
prizonierii din lagăr, cu atât mai mult vorbeau despre astfel de 
lucruri, ca și când - gândi Lahnstein - s-ar fi pregătit pentru 
situația în care aveau să fie nevoiţi să se mănânce unii pe alţii. 
De Franz nu avea să se atingă. De asta era sigur. Apoi, lagărul 
începu să fie aprovizionat mai bine, iar discuţiile acelea încetară. 

Lahnstein mâncă mai departe. Sosul nu era chiar așa de rău, 
iar gura îl ustura oricum atât de tare, încât nu mai simţea niciun 
gust. 

— In dosarul dumneavoastră scrie că aţi făcut comerț și cu 
arme. 

— De ce tot vorbiţ' de dosar? 

— Păi, normal că v-am analizat dosarul. 

— Nu-i chiar așa normal dacă ziceţi că n-aveţ” nic’ la mână. 

— Ce s-a întâmplat cu degetul dumneavoastră? întrebă 
Lahnstein. 

Haarmann puse furculița deoparte și își privi mâna stângă. 

— Mi l-am retezat când tranșam un animal mare. 

Işi ridică degetele de la mână stângă cu marginea mâinii 
drepte. 

— Mă face asta vinovat de ceva? 

— Depinde. 

Haarmann izbucni în hohote de râs, se încovoie și lovi masa 
cu mâna în care ţinea trabucul. 

— Acu v-am prins, spuse el hăhăind, o văd clar pe faţa 
dumneavoastră, cum v-aţ' imaginat că animalul ăla mare arată 
ca un om, satârul, sângele țâșnind. Recunoașteț'! 

Lahnstein încercă să pară nepăsător. Haarmann se liniști. 

— Puteaț' să recunoașteț' măcar, zise el cu o îmbufnare 
copilărească. Staț' liniștit. Mi l-a mușcat cineva într-o bătaie, 
adăugă el apoi. 

— De ce v-aţi bătut? 

— Concurența e mare-n domeniul meu. 

Haarmann luă din nou furculita în mână, tăie cu ea bucăţi 
mari din cârnatul prăjit, le purtă prin sos și mâncă grăbit, cu 
lăcomie, ca și când i-ar fi fost teamă că cineva o să-i fure 
mâncarea. 

— Nu mai am nicio armă, zise Haarmann. 

— De unde luaţi armele înainte? 


VP - 115 


— Înainte cam toată lumea avea o armă. Milioane de soldaţ! 
s-au întors din război ș' n-au predat armele. Or’ nu mai existau 
ofițeri cărora s' le înmânezi armele, or' nu-i mai lua lumea-n 
serios. Or' s' gândea lumea că o să-nceapă contrarevoluţia cu 
ele. Atunci, oamenii preferau s'-mi vândă mie armele. Așa nu le 
era frică de nic’. 

Din nou limba aceea cărnoasă. Lahnstein se întreba dacă nu 
cumva i se părea atât de neplăcută și din cauză că avea un 
efect erotic, un eros al impertinenţei, al scârboșeniei. Își alungă 
acel gând din minte. 

— Cui i-aţi vândut armele? 

— Inșilor din corpurile de pace, revoluţionarilor, tuturor care- 
aveau nevoie de ele. S-a tras mult în 1918. La un moment dato 
să se tragă iară, vă spun io. 

— Aţi tras și dumneavoastră? 

— lo? Nu, doar în armată, înainte de război. Am fost soldat. 

— Știu. 

— Tot din dosar, așa-i? 

— Tot din dosar. 

— După aia n-am mai tras. 

Mâncară în continuare în tăcere. Apoi, Lahnstein zise: 

— Știţi de băieţi? 

— Ce băieți? 

Întrebase pe un ton sincer, naiv. Cu o voce puţin mai 
stridentă. 

— Cei dispăruți. 

— Sunt morț'? 

— Asta e întrebarea. 

— Toată lumea știe de băieț'. 

— Ce credeți dumneavoastră că s-a întâmplat cu ei? 

— Legiunea străină. 

— Eu cred că au fost uciși. 

— Același” lucru. 

— Pentru mine nu e același lucru. Dacă băieţii își pierd viața 
într-o luptă din Africa sau Asia, nu e treaba mea. Așa e în război. 
Dar, dacă mor aici, atunci e treaba mea. Ar putea fi vorba de 
niște crime. 

— Război sau crimă. Pentru băieţ' e totuna. 

— Pentru mine nu e totuna. 

— At’ fost în război? 


VP - 116 


— Da, Verdun. 

Haarmann dădu apreciativ din cap. 

— Pompa de sânge, zise el. 

— Cunoașteţi denumirea aceasta? 

— Normal. Trebuia s' pompaţ' sângele din francezi până-i 
dădeaț' gata. Dup-aia s’ mărșăluiţ' spre Paris. Am auzit asta în 
închisoare. Voiam s' iasă planul. N-am sperat s' câștige francezii 
ș' britanicii ca s' ne elibereze. Am fost întruna pentru Germania, 
chiar dacă n-am fost trataţ' bine. Ș-așa francezii ș' britanicii nu 
ne-ar fi eliberat. 

Nu prea sună a debilitate, gândi Lahnstein. 

— La ce vă gândiţi când auziţi expresia asta: pompă de 
sânge? 

Haarmann îl privi confuz. 

— La mult sânge, ce altceva? 

— A fost un abator. 

— Ș' dumneavoastră în mijlocul lui? 

— Eu am fost pilot. 

— Lansări? 

— 12. 

— Cum spuneaţ' că vă numiț'? 

Idiotule, ce idiot ești, se apostrofa Lahnstein în gând. 

— Lahnstein. 

Haarmann se uită la el, fumând, mestecând și dând aprobator 
din cap. 

— Minţiţ', zise el. 

— Listele nu sunt complete. 

— lo știu că minţiț'. 

Haarmann terminase de mâncat cârnaţii. Buzele îi străluceau 
de la grăsime. Înghiţi o gură mare de bere, se linse pe buze, 
după care se șterse la gură cu mâneca. Acum nu îi mai 
străluceau buzele, ci mâneca. 

— Mai demult v-aţi încurcat cu băieţi, zise Lahnstein, sperând 
că nu se înroșește la rostirea acestei propoziții. 

Haarmann ridică din umeri. 

— Toată lumea a făcut asta-n tinerețe, așa-i? Oleacă de 
lustruială nu-i așa mare scofală. 

Roșu, la naiba, se făcu roșu. Haarmann îl privi, dar nu lăsă să 
se vadă dacă observase ceva sau nu. 

— E interzis. 


VP - 117 


— Lustruiala nu. 

— Totul. 

— Pe mine mă interesează femeile. Am fost logodit. 

— Știu. Apare în dosar. Dar nu v-aţi căsătorit? 

— N-apare ș' asta-n dosar? 

— Nu. 

— Înseamnă că nu m-am căsătorit. 

— Pentru că v-aţi dat seama că... Lahnstein își drese glasul... 
vă interesează bărbaţii? 

— Aiurea! 

Spusese asta cu o voce tăioasă, oarecum convingătoare. 

— Erna a avut o aventură cu un student. S-a ales cu un copil. 

Lahnstein înfipse furculiţa în ultima bucată de șniţel de cal, o 
trecu prin sos, o băgă în gură și mestecă puţin. Nu era tare. 

— V-a plăcut? îl întrebă Haarmann. 

— Da, mulţumesc! 

— Vreau s' plec de-acum. 

Stinse trabucul în scrumieră și dădu să se ridice. După aceea 
se așeză înapoi. 

— S' zicem că mă interesează bărbaţii sau băieţii... Atunci de 
ce-aș vrea s'-i omor? N-are nicio logică. V-aţ' gândit vreodată la 
asta? 

— Și oamenii normali săvârșesc crime din pasiune, spuse 
Lahnstein. 

— lo sunt normal. La fel de normal ca dumneavoastră, 
credeţ'-mă. 

— N-am vrut să vă jignesc. 

Haarmann se ridică din nou. 

— Deci nu aţi auzit nimic despre asta? întrebă Lahnstein. Vă 
plimbaţi mult prin Hanovra dacă vindeți haine și carne. Auziţi 
multe lucruri. N-aţi aflat nimic despre băieţi? 

— Nic’. S'-aveț' o zi bună! 

Își puse pălăria în cap, îmbrăcă paltonul și părăsi restaurantul. 

Lahnstein ceru bonul. 

— A fost bună carnea, îi zise el chelnerului ca să fie amabil. 

— Păi vine de la prietenul dumneavoastră, spuse chelnerul. 

— Poftim? Mi-a zis că vine de la un rival de-al lui. 

Lahnstein își simţi beregata strângându-se. | se făcu rău. 

— Așa a zis? 

— Așa a zis. 


VP - 118 


— Nu are niciun rival pe aici, spuse chelnerul. Nimeni nu 
furnizează carne atât de ieftină ca a lui Haarmann. 

Lahnstein îi dădu banii rapid chelnerului, fugi la baie, 
îngenunche în fața vasului de toaletă, își vâri degetul arătător 
drept adânc în gât și scuipă, scuipă, scuipă. 

e 

Seara, merse la o adunare a social-democraţilor. Nu mai 
făcuse asta de mult timp. Se simțea străin acolo, printre 
muncitorii care, în marea lor majoritate, lucrau în fabricile de 
cauciuc și discutau despre condiţiile de muncă și tarifele orare. 
Uneori vorbeau și despre următorii pași ce trebuiau făcuţi în 
statul german socialist, însă acordau mai puţină seriozitate 
acestui subiect, ca și când nu se grăbeau prea tare în direcția 
aceea. |n lagărul de prizonieri, social-democraţia însemnase 
altceva pentru el. Reprezenta insurecția ofițerilor educați 
împotriva monarhiei și a războiului. Prin echitate înțelegeau în 
primul rând echitate politică, dreptul la o participare reală, la 
posibilitatea de a forma un guvern care să se ocupe mai apoi, 
bineînţeles, și de asigurarea unor condiţii mai bune, a unor 
salarii mai mari. Așa își imaginau prizonierii social-democraţia 
când stăteau împreună vara pe un câmp sau iarna în baracă. 
Aveau să facă ceva pentru muncitori. În primul rând, aveau să 
construiască o Republică. 

După război, se trezise în mijlocul unor muncitori care voiau 
să facă ceva pentru ei înșiși, cărora Lahnstein le era la fel de 
străin precum îi erau ei lui. Atunci se gândise că poate totul 
fusese o neînțelegere și că SPD-ul lagărului și SPD-ul timpului de 
pace nu erau același lucru. Pe de altă parte, mai era și 
președintele Republicii, Friedrich Ebert, iar de fiecare dată când 
venea o nouă rundă de beri, toată lumea bea în cinstea lui. În 
perioada aceea, SPD-ul nu era la guvernare. Cancelar era 
tocmai Wilhelm Marx, un om de centru. 

Lahnstein se hotărî să participe din nou la o întrunire pentru 
că voia să aibă companie, poate și un fel de ancoră, niște 
oameni cu care cădea de acord asupra anumitor lucruri. 
Veniseră două duzini de bărbaţi, majoritatea încă în haine de 
lucru, vreo două-trei persoane care păreau să fie profesori la 
universitate sau la școală și trei femei. Pe una dintre femei o 
cunoștea. Magda Hennies, mama celui de-al doilea Adolf, 
numărul 12, cea care lucrase la Continental, la mașinării în 


VP - 119 


timpul războiului și acum făcea doar curăţenie acolo pentru că 
bărbaţii se întorseseră acasă și fuseseră însărcinaţi cu lucrul la 
mașinării. Era incomod pentru el să o întâlnească acolo. Ceilalţi 
știau că Lahnstein era poliţist, fapt pe care îl luaseră la 
cunoștință cu nepăsare, însă nu știau că el era responsabil cu 
rezolvarea cazului băieţilor dispăruţi. Magda Hennies era 
așezată la celălalt capăt al mesei, între două femei, dar nu 
participa la discuţia privind o nouă organizaţie pe care social- 
democraţii voiau să o înfiinţeze împreună cu alţi adepţi ai 
Republicii. Era vorba despre Reichsbanner Schwarz-Rot-Gold, 
Stindardul Negru-Roșu-Auriu, care, dacă Lahnstein înțelesese 
bine, avea datoria de a apăra Republica în fața dușmanilor săi, 
la nevoie folosindu-se și de arme. Asta se discutase însă mai 
mult în șoaptă, murmurat. Lahnstein avea impresia că unii 
bărbaţi nu erau de acord cu faptul că el îi asculta, de parcă 
intuiau ce gânduri îi trec prin minte. Nu poliţia era cea care 
trebuia să apere Republica? 

— Poliţia nu poate să ne apere nici măcar băieţii, zise unul 
dintre muncitori. 

— Ai vorbit ca un comunist, spuse un altul. 

Lahnstein îi privi îngrozit. Vorbeau despre cazul lui, cazurile 
lui. Fără să se uite spre el. 

— Comuniștii se folosesc de treaba asta ca să ni-l pună la 
pământ pe Noske. Nu citești deloc ziarele? 

— Ziarele comuniștilor, nu. 

— Așa se răzbună ei pentru Luxemburg și Liebknecht. 

— Ar trebui să înceteze să-i tot pună treaba asta în cârcă lui 
Noske al nostru. 

— Dar aveţi dreptate în ceea ce-i privește pe băieţi, zise unul 
dintre bărbaţii care păreau educați. 

— Dar camaradul poliţist ce zice despre asta? întrebă unul din 
muncitori. 

Lahnstein se uită o clipă la Magda Hennies, care îl privea 
interesată. La fel ca ceilalţi. Dădu vina pe Versailles, i se păru 
cea mai simplă scuză. Nu aveau oameni, nu aveau posibilitatea 
de a investiga în detaliu. Dar vorbele îi fură întâmpinate de 
chipuri sceptice. Social-democratul Hermann Muller semnase 
Tratatul de la Versailles. La asta nu se gândise. Tratatul de la 
Versailles era argumentul celorlalţi, al adversarilor Republicii. 
Așa susțineau ei că Republica reprezenta un avorton. Democraţi 


VP - 120 


din străinătate dictaseră acel tratat - Wilson, Clemenceau, Lloyd 
George -, iar democraţii germani îl acceptaseră. 

Lahnstein începu să transpire, vocea i se frânse, iar el se 
pierdu în explicaţii ample care nu convingeau pe nimeni. Magda 
Hennies îl salvă spunând că ar trebui să schimbe subiectul. Și 
fiul ei dispăruse și îi făcea rău să asculte toată discuţia aceea. 
Cei prezenţi fură de acord. 

e 

Toată seara, Lahnstein a fost pierdut, alunecase într-o lume 
imaginară în centrul căreia se aflau doar băieţii dispăruţi și 
ucigașul lor. Acum cunoștea fața lui Haarmann, deși încă nu era 
sigur dacă el era într-adevăr criminalul în serie. Însă, mai nou, 
Haarmann apărea în scenele înfiorătoare pe care Lahnstein și le 
proiecta în minte, privind soarta băieților. Bărbatul se potrivea 
acolo, era la locul lui, corespundea într-un mod oribil scenariului, 
iar Lahnstein se înșelase rar în astfel de situaţii. Asta era 
metoda lui de a decide dacă merita să urmeze o pistă sau nu. 
Dacă fața cuiva se potrivea în scenele imaginare, dacă nu se 
dizolva, nu dispărea rapid, atunci știa că se afla pe drumul cel 
bun. Normal că mai comisese și erori în sensul ăsta, dar în orice 
caz nu multe. 

Aproape că a fost luat prin surprindere când întrunirea se 
încheie și camarazii plecară spre casele lor. Ajuns la ușă, 
Lahnstein a fost abordat de Magda Hennies. 

— Pot să vorbesc cu tine? 

— Da, cu drag! 

— M-am mai gândit, zise ea. M-ai întrebat dacă Adolf e și el 
unul dintre ei, așa că o să fiu sinceră. 

Se opri o clipă, căutând niște cuvinte pe care să le poată rosti. 
Lahnstein vedea cum se luptă cu ea însăși. Pielea îi zvâcnea pe 
faţă, atât de tare se chinuia să găsească o propoziţie 
acceptabilă, suportabilă. Apoi reuși să rostească: 

— Dacă s-ar putea îndrăgosti de băieţi. 

Lahnstein privi în altă parte, dându-i astfel timp să se 
reculeagă. 

— Nu-i așa de rău, zise femeia, iar Lahnstein își întoarse din 
nou privirea spre ea. 

Un chip relaxat, un zâmbet cu o ușoară urmă de stânjeneală. 

— Asta e, zise ea. Când mergeam cu el pe stradă, obișnuia să 
întoarcă capul doar după băieţi, niciodată după fete, iar eu am 


VP - 121 


observat asta, dar am preferat să cred că era vorba de prieteni 
de-ai lui. 

— Mersi că îmi spui toate astea! Mă ajută foarte mult. 

— Ştii ce înseamnă asta? întrebă ea. 

— Ce? 

— Că nu a avut absolut nicio șansă să facă ceea ce voia el să 
facă la noi acasă, în siguranţă. A trebuit să iasă afară, în 
întuneric, pe unde se perindă și oamenii răi de tot felul. Nu a 
avut alte variante. 

Femeia începu să plângă. 

— Ar fi avut voie să aducă fete acasă și să rămână singur cu 
ele în cameră? întrebă Lahnstein. 

— Bineînţeles că nu! Era prea tânăr pentru așa ceva. 

— Atunci, nu contează. Nu e vina ta deloc. 

— Ba contează. Ar fi trebuit să știu că ceea ce caută el o să-l 
pună în pericol. Cei care se pun la dispoziţia bărbaţilor, fie vorba 
de fete sau băieţi, trebuie să aibă grijă. Pur și simplu așa stă 
treaba. Știu ce zic. 

Lahnstein nu știa ce ar trebui să spună. Femeia îl privi, apoi 
ridică din umeri. 

— Am vrut să îţi spun asta doar ca să urmezi pista potrivită. 

Lahnstein îi întinse mâna un pic înduioșat. 

(J 

Când o vizită pe Emma Burschel câteva zile mai târziu, 
vânzătoarea închisese deja magazinul, iar băieții ei erau în pat. 
Lui Lahnstein îi era clar că nu avea să se culce cu ea, încă de pe 
drum îi era clar lucrul ăsta. Șovăi doar o clipă în timp ce mâncau 
și pălăvrăgeau la masă și se simțea așa de bine, mai bine decât 
în orice discuţie pe care o purtase după întoarcerea din război 
cu alte femei, de fapt și cu alţi bărbaţi. Mâncară friptură, cartofi, 
varză roșie și băură bere. El îi povesti de Lissy și August, după 
cum își propusese. 

În colțul sufrageriei se afla un brad cu ace maronii, șase-șapte 
globuri, doi-trei îngerași cu feţe de copii, iar lumânările din el se 
topiseră. O colibă din lemn era așezată sub brad: Maria și Iosif, 
pruncul lisus în iesle, măgari și boi, ciopliţi grosier. Emma îi 
dăruise o lădiţă cu cele mai bune trabucuri ale ei, împachetată 
cu panglică și fundă. 


VP - 122 


Lahnstein nu pomeni nimic despre avionul care încă zbura în 
permanenţă. Pur și simplu întrerupse la un moment dat 
povestea despre Lissy și August, zicând pe neașteptate: 

— Acum e rândul dumneavoastră. Povestiţi-mi despre părinţii 
dumneavoastră. 

— Mama mea era cu șapte ani mai în vârstă decât tatăl meu, 
spuse Emma. 

Mâncau chec marmorat ca desert. 

— A fost o mamă bună, dar din păcate a suferit mult din 
cauza tatei. 

— Ce-a făcut? 

— Poate că s-a căsătorit cu ea doar ca să ajungă la averea ei: 
câteva case, câteva acțiuni. Obișnuia să bea. Pleca de acasă 
deja de pe la prânz, se perinda prin crâșmele din centrul vechi, 
căuta harţă și găsea harţă, din plin. Uneori venea acasă 
sângerând. Tatăl meu era un bărbat mic. 

Lahnstein luă unul din trabucuri și îi tăie vârful în timp ce 
femeia continua să povestească. 

— Apoi a început să aducă femei acasă. Mama i-a îngăduit și 
asta. Ce putea să facă? După nașterea celui de-al șaselea copil, 
a fost ţintuită la pat. Bolea, abia se ridica de jos, stătea întinsă 
în cămăruţa ei, în timp ce tata se giugiulea cu metresele în 
camera alăturată. Noi auzeam totul. Asta până s-a îmbolnăvit și 
el, știți, după aceea nu i-a mai mers cu femeile. l-au dat și lui 
foc. 

— Sifilis? 

— Vă rog să nu rostiți cuvântul ăsta aici! 

— Îmi cer scuze! 

Lahnstein trase un prim fum, simțind un gust aproape 
dulceag. 

— Nu-i nimic! Noi nu puteam să suportăm deloc modul în care 
o trata pe mama. Ea stătea la pat, iar pe el îl auzeam râzând în 
camera lui. Și femeile guițau. Toate astea îl afectau cel mai tare 
pe fratele meu mai mic. O iubea pe mama, și pentru faptul că ea 
l-a protejat de tata, atunci când încă mai putea. Tata avea multe 
accese de furie, dar cel mai tare se răsfrângeau asupra lui Fritz. 
Femeile guițau, iar mama se holba la tavan în timp ce Fritz 
stătea de veghe în patul ei. De vreme ce ea nu se putea ridica, 
Fritz stătea mult întins lângă ea. Și când tata îl fugărea, fugea în 


VP - 123 


camera ei, sărea în pat și se ascundea sub pătură. Atunci tata 
nu se mai atingea de el. 

Emma deschise încă o sticlă de bere și împărți conţinutul în 
cele două pahare. Spuma dădu pe dinafară. 

— Nu e de mirare că Fritz a făcut multă vreme pe el și în pat. 

Femeia îndepărtă spuma cu șerveţelul ei. 

— „Ţi-ai botezat pantalonii?” îl întreba mama când Fritz 
primea o pereche nouă de pantaloni și, la scurt timp după 
aceea, făcea caca pe el. 

— Îmi pare rău! spuse Lahnstein. 

— De ce vă pare rău? 

Nu știa ce ar fi trebuit să spună, așa că se salvă printr-o 
întrebare: 

— De ce îl persecuta tatăl dumneavoastră pe fiul lui cel mic? 

— Fritz era ciudat. Tricota, cârpea ciorapi. Tata nu voia să-l 
vadă așa. Dar Fritz se așeza mereu pe pat lângă mama și făcea 
lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă ea, dar nu mai putea să 
le facă. Uneori se juca cu o păpușă. Când îl prindea făcând asta, 
tata îl pedepsea serios, cu vătraiul. Poate că de aceea fratele 
meu face uneori lucruri pe care alţii nu le înțeleg. 

— De exemplu, vă sparge magazinul și fură trabucuri, zise 
Lahnstein. 

Femeia râse și făcu un gest de nepăsare cu mâna. 

— Fratele meu zice că face asta pentru că din cauza mea a 
pierdut o parte din moștenirea mamei noastre. Și că ia doar 
ceea ce i se cuvine. Poate că are un pic de dreptate. 

— Când a murit mama dumneavoastră? 

— Câteodată am impresia că mă interogați. 

— Vă rog să mă scuzați! Nu intenţionam asta. 

— Normal că nu intenţionaţi asta. Pe 5 aprilie 1901. Tata nu 
voia să împartă moștenirea cu noi. Am intentat procese: 
împotriva lui tata, noi, fraţii, unul împotriva celuilalt. O perioadă 
groaznică. Nu vreau să vă povestesc toate astea, dar staţi acolo 
așa de liniștit și mă ascultați în timp de fumaţi. 

— Trabucurile dumneavoastră. 

— Vă plac? 

— Sunt excelente. 

— Ne-am judecat și pentru moștenirea lui tata. 

Nu era frumoasă, nu se putea spune asta. Avea ochii înguști, 
prea mici pentru chipul ei rotund. Lui Lahnstein nu prea îi plăcea 


VP - 124 


ceea ce era surprins în fotografii. Lui îi plăceau mimica și 
mișcările ei, acolo vedea el o fluenţă frumoasă, eleganţă, şarm, 
graţie și multe altele. În prima sa misiune cu avionul, Lahnstein 
lipise în carlingă o fotografie cu Lissy, astfel încât să o poată 
vedea când arunca o privire spre aparatură. La puţin timp după 
decolare, fotografia fusese luată de vânt. Ar fi vrut să se 
întoarcă și să o recupereze, dar zbură mai departe. Poate că 
acolo o pierduse pe Lissy, gândi el mai târziu, după ce o 
pierduse. 

Nu avea să lipească vreodată fotografia Emmei în carlingă. Nu 
voia să facă astfel de comparații, dar totuși o făcu. Așadar, 
merse până la capăt: pentru Emma avea să aibă nevoie de un 
film, deși filmele nu reușeau să redea mișcările naturale ale 
oamenilor. Totul era atât de colțuros, energic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Sunteţi plecat atât de 
departe. 

— Mă gândeam, zise el. 

— La ce? 

— La fratele dumneavoastră. 

— Il iubesc pe fratele meu. 

— Burschel e numele fostului dumneavoastră soț? 

— Nu vreţi să ne tutuim? 

Lahnstein își ridică paharul. 

— Robert Lahnstein, spuse el. 

— Emma Burschel. 

Ciocniră, apoi băură. 

— Nume de fată? 

— Nu m-a mai întrebat nimeni asta până acum. 

— Vă rog să uitaţi întrebarea. 

— Haarmann. 

Cam asta era situația. Ea era Emma Haarmann, iar el era 
comisarul care conducea investigațiile împotriva fratelui ei. 
Bănuia asta deja de câteva minute, dar nu era sigur. Văzu nişte 
asemănări pe care nu le observase înainte: ochii înguști, 
sprâncenele ca niște linii, faţa rotundă. Cum de nu văzuse toate 
astea imediat? Sau poate că le văzuse. 

— Cum se purta fratele dumneavoastră, Fritz, cu 
dumneavoastră? 

— Fratele tău cu tine. 

— Mă scuzi! Desigur! 


VP-125 


— Era de treabă. De cele mai multe ori. Dar uneori mă lega 
strâns. 

— Asta nu e prea frumos. 

— Odată a încropit o păpușă din paie, pe care a îmbrăcat-o cu 
hainele surorii noastre și a întins-o cu faţa în jos pe scările de la 
intrarea în casă. V-am mai povestit asta o dată? 

— Da. 

— Așa e între fraţi. Dumneavoastră nu aveţi niciunul? Tu. 

Emma râse. 

— Ai vreun frate? 

— Nu, niciunul. 

— Să-ţi pară bine. 

— Ce face fratele tău acum? 

Din nou același ton. Trebuia să aibă grijă. 

— Face comerț cu haine, cu carne, cu tot ce se poate. Fură de 
la mine, o duce și el de pe o zi pe alta. Are grijă de băieţii mei. 

Nu ţi-e frică?! îi venea să zbiere, dar se stăpâni și nu spuse 
nimic. 

— De ce vorbeşti doar despre fratele meu? întrebă ea. 

— Pentru că mi-e jenă, zise el. 

Emma îi mai turnă niște bere. 

— Pfff! 

Lahnstein nu ştia ce să mai spună. Unul dintre băieții femeii 
dădu apoi buzna în sufragerie. Lahnstein nu îi reținuse numele. 
Probabil că era cel mai mare dintre băieți, îmbrăcat în pijamale, 
se frecă la ochi din cauza luminii și spuse: 

— Nu pot să dorm. 

Rămăsese în mijlocul camerei. Mama lui se aplecă spre el, 
întinzându-și brațele, dar băiatul nu se mișcă. 

— De ce e aici bărbatul ăsta? 

Băiatul arătă spre Lahnstein. 

— Ne povestim niște lucruri, zise ea. 

— De ce? 

Băiatul avea lacrimi în ochi. Emma se ridică, merse la fiul ei și 
îl cuprinse în braţe. Stătură așa o vreme, ca și când ar fi fost 
împietriţi. 

— A adormit, șopti ea. Cum să-l pun în pat? 

— Să-l duc eu în braţe? 

Femeia dădu aprobator din cap. Lahnstein se ridică în 
picioare, îl luă pe băiat ușor în braţe și o urmă pe Emma în 


VP - 126 


camera copiilor. Căldură, miros de somn. Intrară într-o cameră 
mică, prevăzută în stânga și în dreapta cu câte un pat, iar între 
ele un culoar îngust. Lahnstein îl întinse pe băiat în patul liber, îl 
mângâie o clipă pe cap, apoi ieși din cameră în urma Emmei. 

(J 

Nu dormi în noaptea aceea, pentru că se gândi la cum 
dispăruse Lissy din viața lui pe atunci, în lagărul de prizonieri. 
Războiul se încheiase, dar ei încă nu aveau voie să plece acasă 
întrucât încă nu exista un tratat de pace. În ziarele englezești, 
pe care acum le primeau în mod regulat, citiră despre luptele 
din Berlin, despre corpurile de pace dirijate de guvernul social- 
democrat împotriva susținătorilor USPD și a comuniștilor, apoi 
despre grevele din regiunea Ruhr, împușcături, corpurile de 
pace contra muncitorilor. Nu mai înțelegea nimic. Tocmai 
devenise și el social-democrat și iată că alesul poporului pentru 
armată și marină, Gustav Noske, permitea să se tragă în 
muncitori, proprii lui oameni după părerea lui Lahnstein. 
Atmosfera din lagăr se destinse. Ofițerii care îi rămăseseră fideli 
împăratului înfrânt erau acum de partea corpurilor de pace și 
jubilau în faţa social-democraţilor pentru că guvernul SPD-ului 
avea nevoie de vechile structuri ca să supraviețuiască. „Trebuie 
să ne mulțumiți pentru asta”, îi strigă un colonel, „și după aia 
mai vedem noi”. Lahnstein nu zise nimic. Îngheta de frig. Era o 
iarnă rece în Yorkshire. 

Tânjea și mai mult decât înainte după scrisori de la Lissy, tata, 
mama, întrucât acum, pe timp de pace, era mai îngrijorat decât 
în timpul războiului. Ei îi scriau despre lipsurile tot mai mari, dar 
și despre pericolele apărute din cauza luptelor. August creștea, 
dar era firav, un băiețandru slăbuţ. Lahnstein și-l imagina 
aproape ca pe un schelet, atât de tare îl înnebuneau grijile 
uneori. „Mergeţi la Irrsee”, îi scrise el lui Lissy, ale cărei scrisori 
erau formulate în continuare pe un ton reținut. Țăranii o să aibă 
sigur de mâncare, se gândea Lahnstein, iar la țară o să fie mai 
la adăpost de toate impușcăturile. „Trimiteţi-o la lIrrsee”, le 
scrise el tatălui și mamei sale. Apoi trecură câteva săptămâni 
până când primi o scrisoare de la tatăl lui. Lissy și August 
plecaseră la Irrsee, ce ușurare. Așteptă din nou. În aprilie primi o 
scrisoare de la Lissy, datată cu luna februarie. Totul era bine, 
mâncaseră pe săturate, ceva tuse și guturai. Și mai multă 
ușurare. Aceea fu ultima scrisoare pe care o primi de la Lissy. În 


VP - 127 


mai, părinţii lui îi scriseră că grevele se terminaseră și că era 
iarăși pace în regiunea Ruhr. Nicio veste de la Lissy. 

Prizonierii citeau din ziare despre negocierile de la Paris. Cu 
toţii își doreau o pace amiabilă și își puneau speranțele în 
președintele Woodrow Wilson, care voia să ofere popoarelor 
dreptul la autodeterminare. Oamenii îl ovaţionaseră când 
călătorise prin Europa. Acum fu rândul social-democraţilor să 
jubileze în faţa celorlalți din lagăr: „Vedeţi? Doar un politician 
democrat ne poate salva”. Tăcere. 

Veștile de la Paris se înrăutăţiră. Francezii cereau condiţii 
extrem de aspre. Germaniei i se cerea să cedeze o parte din 
teritoriul său, soldaţii Antantei urmând să ocupe regiuni vaste ce 
se întindeau până după Rin. Și de ce nu li se permitea 
germanilor să stea la masa negocierilor? De ce se luau hotărâri 
fără consultarea lor? Furie. Pe de altă parte, se formă o 
simpatie, poate chiar o afecţiune faţă de paznicii lagărului. 
Francezii cereau ca Renania să fie desprinsă din Imperiul 
German, americanii și britanicii erau însă împotrivă. Prizonierii 
întocmiră o scrisoare de mulțumire adresată paznicilor, semnată 
de fiecare dintre ei. Ofiţerul care putea să deseneze cel mai bine 
realizase un portret al regelui englez, care a fost, de asemenea, 
oferit cadou. Thank you! Paznicii le mulţumiră cu răceală și 
ramaseră distanti. 

Nicio veste de la Lissy. Lahnstein trimise o scrisoare pe 
adresa fratelui ei din Zell am Moos, dar nu primi niciun răspuns. 
Nici părinţii lui nu mai auziseră nimic de ea. Lahnstein îi ceru 
tatălui său să meargă la lIrrsee ca să afle de ce Lissy nu mai dă 
niciun semn. Tatăl lui ezită. Îi era teamă să plece din Bochum, 
pentru că lumea se aștepta ca francezii să mărșăluiască oricând 
în Germania de Vest. Ce avea să facă dacă se separa ţara și el 
nu mai putea să se întoarcă în Bochum la soția sa? Lahnstein 
oscila între furie și înţelegere. Și de ce trebuia să dureze atât de 
mult totul? Din momentul în care scria o întrebare, uneori dura 
șapte, opt săptămâni până să primească un răspuns. Război de 
căcat, prizonierat de căcat, conferință de pace de căcat. 

În iunie, ziarele englezești publicară rezultatele negocierilor. 
Toţi prizonierii se adunară pe iarbă, iar maiorul, care crescuse în 
Birmingham și vorbea, așadar, cel mai bine engleza, le citi 
condiţiile cu voce tare. Alsacia-Lorena era pierdută. În regulă, 
asta era de așteptat, dar de ce și părți vaste din Prusia 


VP - 128 


Apuseană, din provincia Posen, întreg Ținutul Hultischin și 
Ținutul Reichthal? Unul din bărbaţi ţipă. Din Ținutul Reichthal 
era el. Și Eupen-Malmedy era pierdută. Cedată Belgiei. În 
anumite regiuni, populaţia trebuia să voteze, să decidă dacă 
voia să se alipească altor state: Danemarca, Polonia, Franţa. 
Francezii voiau să anexeze landul Saarland. Se făcu din ce în ce 
mai liniște printre prizonieri. Lacrimi. 

Restricţii privind armamentele, reparaţii, toate coloniile 
pierdute. Imperiului German fusese scos singurul vinovat pentru 
război. Când maiorul termină de citit, unii soldaţi începură să 
tipe, să lovească cu picioarele de pământ, iar unul fugi și se izbi 
cu capul de una din colibe. Ceilalţi trebuiră să-l imobilizeze ca să 
nu repete gestul, „Încă am scăpat destul de ușor”, zise un 
locotenent major. Drept răspuns, nasul îi fu zdrobit de un pumn 
și umplut de sânge, așadar omul fu dus la spitalul militar. 

Santinelele înarmate își făcură apariţia printre prizonieri. 
Ofițerii germani se împrăștiară. Restul zilei se strânseră în 
grupuri mici și discutară în șoaptă. Lahnstein rămase de unul 
singur, apoi se ridică de jos, merse la poartă și îl întrebă pe 
paznicul britanic când aveau să fie eliberați. Paznicul nu știa. 

— Vreau să mă întorc la familia mea, zise Lahnstein. 

Bărbatul dădu aprobator din cap. 

— Au venit scrisori? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Go back to your comrades, spuse el. 

Lahnstein se cără de acolo. Citi ultima scrisoare primită de la 
Lissy. Era jerpelită, ferfeniţită de la cât de des o ţinuse în mâini. 
Lui August nu îi mai era frică de vaci. Zăpadă, în fiecare zi 
zăpadă proaspătă. Fratele ei trebuia să curețe acoperișul de 
povara albă, altfel s-ar fi prăbușit. Acum era vară. 

Se blocă preţ de o clipă. Stai un pic, se gândi el, ceva e ciudat 
aici. Citi ultima propoziţie încă o dată: „Citesc iar un bine 
inspirat roman englezesc”. În primele litere ale cuvintelor de la 
„iar” încolo recunoscu cuvântul „iubire”. Inima îi galopa. „lar Un 
Bine Inspirat Roman Englezesc”. Să fi fost modul ei timid de a-și 
exprima sentimentele? Reciti propoziţia de mai multe ori și i se 
părea că se vedea cum Lissy scrisese mai apăsat literele de 
început ale cuvintelor, că literele erau mai groase, mai închise la 
culoare, că era mai multă cerneală albastră acolo. Apoi nu mai 


VP - 129 


vedea nimic din toate astea. Totul era în imaginaţia lui, un 
moment de nebunie cauzat de dorul și de temerile lui. 

Îi analiză în minte pe băieţii din sat, așa cum și-i amintea el, 
stând seara în încăperea încălzită de șemineu a hanului de pe 
malul lacului, fumând, bând, purtând discuţii aprinse. Erau 
puţini, doar câţiva care fuseseră scutiți de serviciu militar pentru 
a se ocupa de agricultură. Acum aveau să fie mai mulţi bărbați 
tineri întorși din război, căliţi, eroici, atrăgători. Asta își imagina 
el. Sau invalizi, cu un picior sau un braț lipsă, cu chipul 
desfigurat sau toate la un loc. Și compasiunea putea să dea 
naștere iubirii, nu-i așa? Tratatul de la Versailles interzicea 
unirea Germaniei cu Austria, dar nu interzicea călătoriile dinspre 
Germania spre Austria sau invers. De ce ar fi făcut-o? Încetează 
cu prostiile astea! Avea să meargă la lrrsee imediat ce era 
eliberat. 

Apoi sosi clipa mult așteptată. Fură duși la Dover, traversară 
Canalul Mânecii pe un vapor cu aburi, apoi merseră în trenuri 
care opreau adesea, chiar și în afara gărilor. Nu știa în ce ţară se 
întorcea, nu reușea să își imagineze statul german fără împărat 
sau o Republică în fruntea căreia se aflau social-democrații. 

Trenul lui sosi în Bochum. Nimeni nu îl aștepta, nimeni nu știa 
că avea să vină. La o primă privire, recunoscu orașul pe care îl 
părăsise cu trei ani în urmă, după penultimul său concediu, însă, 
după ce părăsi gara, fu frapat de liniștea din jur. Pe străzi erau 
mai puţine automobile și mai puţini oameni, care își vedeau 
grăbiţi de drum. Erau mai prost îmbrăcaţi, mai lenți, mulţi 
umblau apatici de ici-colo, cerșetori, invalizi, amărâţi. Republica 
avea un aspect mai sumbru decât Imperiul, iar asta era un șoc 
pentru el. Lahnstein merse acasă cu bagajul lui minuscul, își 
revăzu cu bine părinţii, dar aceștia nu aveau nicio veste despre 
Lissy și August. Lahnstein se îmbolnăvi, nefiind în stare să 
călătorească pentru câteva luni de zile. Abia în ianuarie se porni 
spre Irrsee. 

(J 

— Cum a fost cu Haarmann? întrebă Muller, întâmpinându-l 
imediat ce intră în birou. 

— Prietenul dumneavoastră? 

— Prieten? Vă rog! 

— Va transmite salutări. 

— Nu cred. 


VP - 130 


— De ce nu? 

— Nu are niciun motiv să-mi transmită salutări. 

— Dar vă cunoașteri. 

— Ne cunoaștem. L-am arestat, l-am interogat. 

— Dar acum îl lăsaţi în pace. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Trebuia să fie suspect principal de la bun început. De ce nu 
ați urmat pista aceasta? 

— Dar dumneavoastră de ce nu aţi urmat pista aceasta? 

— Cineva a ascuns dosarul lui de mine. 

— Poate că, pur și simplu, nu v-aţi străduit suficient. 

Lahnstein se stăpâni, rămânând tăcut câteva clipe. 

— Așa e! Nu vă transmite salutări. 

— Ce aţi constatat în urma discuţiei? întrebă Miller în cele din 
urmă pe un ton conciliant. 

— Trebuie să-l ţinem sub urmărire. Ordonaţi-le oamenilor 
noștri să îl monitorizeze 24 de ore din 24. 

— Ce idee originală! 

— Poftim? 

— Am făcut asta de mult, atât cât ne-a permis situaţia 
cauzată de Versailles. Dar cum vreţi. Putem să o facem din nou. 

Muller zâmbi batjocoritor, se ridică și ieși din încăpere. 
Lahnstein luă receptorul în mână și solicită să i se aducă imediat 
dosarul personal al lui Muller. 

e 

Mult timp, nu prea avansase în carieră. Doar o promovare în 
primii zece ani, până la război. Era considerat trândav, își 
prelungise de două ori concediul în mod nejustificat, întârzia 
adesea la serviciu. Superiorii lui purtaseră deja două discuţii 
disciplinare cu Muller, fără a obţine vreun rezultat. Evaluările lui 
nu se îmbunătăţiseră. Suspiciune de corupţie, patronul unei 
cafenele pentru homosexuali, din spatele Operei, îi plătise 
aparent o mică sumă, astfel încât să nu fie obligat să închidă 
localul. Fusese cercetat, însă apoi un iredentist din Sarajevo îl 
împușcase pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului. 
Rusia își mobilizase forțele armate, iar Germania declarase 
război Rusiei. Muller se înscrisese voluntar în armată în august 
1914. După război, lumea se bucura de orice bărbat care încă 
dispunea de toate membrele sale. Lahnstein știa asta încă de 
când era în Bochum. Müller înregistrase rapid un succes în lupta 


VP - 131 


cu o bandă de traficanţi, care își proteja aria de acţiune în mod 
brutal, și desfiinţase o rețea de falsificatori de bani. La scurt 
timp după aceea, șeful secţiei de poliţie îl recompensase cu 
două promovări. 

(J 

Când se întoarse în birou, Müller aruncă o privire scurtă pe 
masa lui Lahnstein. 

— Un dosar personal? Presupun că e al meu. 

— Dacă aș fi cinic, aș spune că războiul v-a salvat. 

— În război am slujit patriei mamă. Eu așa aș spune. 

— Probabil că ambele variante sunt corecte. 

— În timp ce dumneavoastră vă bucuraţi de priveliștea de 
sus, eu a trebuit să lupt acolo jos. 

— Nu mă îndoiesc de aportul dumneavoastră pentru patria 
mamă din timpul războiului. Chiar și după razboi, realizările 
dumneavoastră sunt impresionante. Înainte însă... _ 

— Războiul trezește cele mai bune trăsături în unii bărbați. In 
alții mai puţin. 

Îi rânji lui Lahnstein. 

— Va amintiţi de birtașul ăsta din comunitatea 175? îl întrebă 
Lahnstein. 

— Un mincinos. 

— Desigur! Deși nu s-a lămurit situaţia nici până acum. 

Muller sări de pe scaun și strigă: 

— Ascultaţi la mine! Am fost la Verdun, am stat ghemuit în 
tranșee când explodau grenadele, sute de grenade, când se 
cutremura solul, când săreau bucăţi de pământ în aer și ne 
îngropau pe jumătate, pe mine pe jumătate și pe alţii în 
întregime, iar eu stăteam întins la pământ printre morţi și 
auzeam tipetele răniților, vedeam picioare și capete zburând în 
stânga și în dreapta. Mi-a fost foame și sete, am înghețat de 
frig, mi-am înfipt baioneta în trupurile francezilor și am căpătat 
câteva gloanțe. În tot timpul ăsta, dumneavoastră probabil că 
stăteaţi confortabil în cutiuța dumneavoastră încălzită, departe 
de toți și toate. Și acum veniţi la mine cu reproșurile astea 
ridicole. Războiul a compensat tot ce se întâmplase înainte; și 
încă de o sută de ori. 

Capul îi era roșu, se opri din vorbit, stătu câteva minute așa în 
spatele biroului său, apoi se așeză din nou pe scaun. 

— Bine, să cădem de acord în privinţa asta, spuse Lahnstein. 


VP - 132 


Muller aprobă din cap. 

— Să vorbim despre ce a urmat. Haarmann a fost eliberat din 
închisoare în aprilie 1918. Dumneavoastră v-aţi întors din război 
în decembrie 1918. Apoi v-aţi văzut amândoi de treabă în 
Hanovra, fiecare în domeniul lui de activitate, domenii care 
totuși se intersectau unul cu altul. Comunitatea 175 vă era 
cunoscută, iar Haarmann se învârtea în ea. Putem să pornim de 
la premisa asta, nu-i așa? 

— Dacă ziceţi dumneavoastră?! 

— Deja în 1919 aţi înregistrat niște succese neobișnuite. 

Muller râse zgomotos. 

— Credeţi că îi datorez ascensiunea mea lui Haarmann? 

— E posibil, spuse Lahnstein, ca el să fi contribuit cumva. Ici- 
colo câte un pont din comunitate și imediat munca poliţienească 
se transformă în reușită, iar cariera se consolidează. 

— Fiecare din noi are informatorii lui. Altfel nu se poate. Doar 
știți asta. 

— Știu asta. Rămâne doar întrebarea: care este 
contraserviciul? Abia aici intervine etica, nu-i așa? Cât de 
îngăduitori putem fi cu o infracţiune ca să elucidăm alte 
infracţiuni? 

— AŞ vrea să știu care este părerea dumneavoastră despre 
asta. 

— Dacă lași un hoţ de ouă nepedepsit pentru că a dat de gol 
un spărgător, nu e nicio problemă. Dacă acoperi un criminal în 
serie pentru că ajută pe cineva să avanseze în carieră, mi se 
pare inadmisibil. Acum dumneavoastră. Care e părerea 
dumneavoastră? 

— Sper că nu încercaţi să insinuaţi că eu aș acoperi un 
criminal în serie. 

— E doar o întrebare. 

— Așa spunem noi întotdeauna. 

— Deci? 

— Sunt exact de aceeași părere cu dumneavoastră. Prima 
situaţie nu reprezintă nicio problemă, cea de-a doua este 
inadmisibilă. 

— Haarmann e informatorul dumneavoastră? 

Muller privi pe fereastră și apoi spuse: 

— Din când în când ne strecoară câte o informaţie, încă din 
1919. Însă pe atunci nu era suspectat că ar fi criminal în serie. 


VP - 133 


— Așa e! Dar în cazul dispariţiei lui Fritz Rothe apăruse deja 
ca suspect. In 1919. 

— Era suspect pentru două femei isterice, două târfe, nu 
exista nici cea mai mică dovadă că l-ar fi omorât pe Rothe. V-am 
spus tot ce era de spus în legătură cu asta. 

Poate nu chiar tot, gândi Lahnstein. Închise apoi dosarul și ieși 
ca să îl ducă înapoi la biroul de personal. 

e 

Afară aștepta o femeie, în jur de 35 de ani, cu ochii plânși. 
Numărul 13. Numărul cu ghinion, acum în adevăratul sens al 
cuvântului. 

— Vă rog să veniţi în biroul meu! 

Hermann Spicker era născut la data de 15 iunie 1906, 
vlăstarul unei iubiri din tinereţe a mamei sale. Tânărul nu se 
căsătorise cu ea, însă părinţii lui îi dăduseră bani. 

Un moment de stânjeneală, o pauză, apoi femeia povesti mai 
departe. 

Condiţia fusese ca ea să nu mai interacţioneze cu tatăl fiului 
ei. Acceptase. Ce altceva putea să facă? Amândoi erau minori, 
iar ea avea nevoie de bani. Nu trecuse mult timp și femeia 
cunoscuse un alt bărbat, cu care se căsătorise, băiatul devenind 
astfel copilul noii familii. Un băiat umil, liniștit, silitor, care își 
începuse ucenicia la un croitor de bărbaţi. Mâini iscusite, iuțeală 
în mânuirea acului. Avea un ochi de sticlă. Un accident. 

In seara de 4 ianuarie venise acasă de la atelier îmbrăcat într- 
un costum frumos, pe care i-l împrumutase croitorul-șef întrucât 
Hermann trebuia să se prezinte în următoarea zi la tribunal în 
calitate de martor. Băiatul văzuse din întâmplare ciocnirea 
dintre calul unei trăsuri și un automobil. Calul pierise, iar 
stăpânul lui voia să primească despăgubiri. 

— In dimineaţa următoare, Hermann a plecat de acasă 
împreună cu prietenul lui, Siegfried Kurt, spuse mama sa. 

Femeia purta haine care nu se asortau, avea părul rar și un 
aspect neîngrijit. 

— Prietenul lui? întrebă Lahnstein. 

— Da, Siegfried, un băiat simpatic. Petrec mult timp 
împreună. 

— Aveţi o adresă pentru mine? 

— Vă pot da o adresă, dar n-o să vă ajute cu nimic. 

— De ce nu? 


VP - 134 


— Siegfried a emigrat în Argentina. 

— Când? 

— Azi. leri au plecat împreună în oraș, la tribunal Siegfried și-a 
luat rămas-bun de la Hermann și la amiază a plecat spre 
Bremerhaven. Azi-dimineaţă s-a pornit la drum. 

— Știţi sigur? 

— Asta mi-au povestit ei doi că aveau de gând. 

— Se certaseră? 

Lahnstein aproape că era dezamăgit. Totul suna ca un altfel 
de poveste, ca și când băiatul ar fi avut grijă ca celălalt să 
dispară, l-a omorât înainte să dispară el însuși, scăpând astfel 
de mâna justiţiei. Probabil o faptă ce fusese plănuită de mult. 
Gelozie, ură, ce mocniseră pe ascuns, sau Dumnezeu mai știe 
ce. Sau poate că o șterseseră amândoi în Argentina. 

— Nu s-au certat niciodată, spuse femeia. 

— Fiul dumneavoastră a depus mărturie la tribunal? 

— Da, a depus mărturie, iar după aceea nu l-a mai văzut 
nimeni. Azi-noapte nu a venit acasă. 

Inseamnă că se întâmplase după aceea, după discuţia lui cu 
Haarmann, gândi Lahnstein. Ce impertinenţă! Dar era și puţin 
probabil. 

— E posibil ca fiul dumneavoastră să fi emigrat în Argentina 
cu prietenul lui? 

— Fără să-și ia rămas-bun? Fără lucrurile lui? Nu cred, în 
niciun caz. 

Lahnstein puse întrebările pe care trebuia să le pună, o 
conduse pe femeie pe hol, unde o văzu pe soția farmacistului 
așteptând pe o bancă. Aceasta îi aruncă celeilalte femei o 
privire scurtă, apoi se întoarse și rămase pe bancă. Lahnstein se 
îndreptă spre ea și îi întinse mâna. 

— Puteţi să terminaţi mai întâi ce aveaţi de făcut. Vă rog! zise 
ea arătând cu mâna spre cealaltă femeie. 

— Permiteţi-mi să vă fac cunoștință. 

Lahnstein făcu un gest de conexiune cu ambele mâini, însă 
mama numărului trei nu se mai uita la el. Trei și 13, între cele 
două femei existau nouă dispăruți. 

Soția farmacistului se prefăcea că nu auzise nimic, privea 
gânditoare pe hol în direcţia opusă. Lahnstein o conduse pe 
cealaltă femeie până la scări. 

— Și copilul ei a dispărut? 


VP - 135 


— Da. 

— De cât timp? 

— Aproape un an. 

Femeia începu să plângă din nou. Lahnstein își luă rămas-bun 
lângă scări, un pic morocănos. Lacrimile ei erau ca o acuzaţie pe 
care el nu putea să o îndure în momentul acela. 

(J 

— Trebuie să separați cazurile, zise soția farmacistului odată 
ce ajunseră amândoi în birou. V-am rugat asta încă de data 
trecută. 

— Voiam doar să vă fac cunoștință. 

— De ce? Nu ne leagă nimic. 

— Doliul? 

— Tocmai în legătură cu asta n-ar trebui să faceţi comparații. 
Există doliu nobil și apoi un altfel de doliu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cineva moare în timpul unui atac, el aflându-se în prima 
linie. Altcineva moare împușcat în spate. Aţi spune că e același 
lucru? 

— Amândurora li se simte lipsa în egală măsură. 

— Nu accept așa ceva. În cazul celorlalţi băieţi, e posibil să fie 
vorba de lucruri inexprimabile. Nu cred că vreţi să mă jigniți. 

— Bineînţeles că nu! De ce ați venit? 

— Aţi făcut progrese? Aţi urmat pista privind jaful cu asasinat? 

— Avem un suspect, un individ care face comerţ cu haine. 

— Ah! Foarte bine! Și un suspect pentru celelalte cazuri? 

Lahnstein dădu aprobator din cap. 

— Chiar avansăm. 

— N-ar trebui să separați cele două investigaţii? Să preluaţi 
dumneavoastră unul dintre cazuri, iar Muller pe celălalt? 

— Nu prea avem personal, Versailles, mă înţelegeţi, avem 
limite impuse. 

— Versailles e năpasta noastră, spuse soţia farmacistului. Nu 
știu de ce am pierdut războiul ăsta, tot nu reușesc să înțeleg. 
Soldaţii noștri pătrunseseră adânc în Franţa, n-am văzut 
nicicând dușmanul în ţara noastră până când nu l-am lăsat noi 
să vină, așa, pur și simplu, fără pic de rezistenţă, fără focuri de 
armă. Acum e aici și distruge totul. Nu am fost împotriva 
Republicii, trebuie să știți asta. Noi, femeile, avem voie să 
votăm acum, iar asta înseamnă ceva pentru mine. Întotdeauna 


VP - 136 


am fost doar soția farmacistului, chiar dacă fac aceeași muncă 
precum soțul meu, dar el a putut să studieze, pe când eu am 
învăţat totul singură în farmacie. Părinților mei nu le-ar fi venit 
niciodată ideea să mă trimită la studii. După aceea am devenit 
mamă și m-am gândit că fiul meu o să devină un om mare, asta 
și pentru că era fiul meu, pentru că moștenește multe de la 
mine, învaţă multe de la mine. Dar după aceea a apărut 
Republica și totul e acum nesigur, poate și din cauza chestiunii 
din Versailles, poate și din cauza Republicii, cine mai știe. Noile 
libertăţi, acum fiecare are voie să facă ce vrea, noi trebuie să 
tolerăm totul, dar trebuie și să putem trăi în siguranţă, iar lucrul 
ăsta nu mai este posibil. Mereu se dau spargeri la farmacia 
noastră. Nimeni nu ne ajută. Bărbatul meu o să-și cumpere în 
curând o armă și o să înceapă să tragă. Vă garantez asta. Nu 
mai pot să vorbesc cu el despre fiul nostru. Nu mai vrea să audă 
nimic, se izolează, prepară amestecuri și nu spune niciun 
cuvânt. Uneori mă tem că o să-și prepare o otravă. 

Femeia se ridică în picioare. 

— O să revin, spuse ea, până când o să găsiţi cadavrul, până 
când o să ne puteţi spune cum a murit copilul nostru. Până 
atunci n-o să ne găsim liniștea. Este datoria dumneavoastră să 
ne înapoiați fiul, chiar dacă nu mai e în viaţă. 

— De ce sunteţi așa de sigură că nu mai e în viaţă? 

— Dacă ar fi fost în viaţă, s-ar fi întors la noi. 

Femeia plecă. 

Poate că îşi dorește ca băiatul să nu mai fie în viață, gândi 
Lahnstein. 

e 

— Când pleacă trenul tău? îl întrebă el pe băiat. 

— La șase. 

— Doamne, doar nu poți să petreci toată noaptea în sala de 
așteptare. La un moment dat o să adormi, iar cineva o să-ți fure 
bagajul sau o să te fure pe tine. 

Bărbatul râse, băiatul râse și el încet, timid. 

— Măi să fie, zise el preocupat, în ce hotel te-am putea caza? 

— Nu am bani de hotel, spuse băiatul. 

— Ei da, lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta. 

Bărbatul se prefăcea că ar cântări niște opțiuni. 

— Complicat, e târg și-i rezervat aproape tot, iar pentru 
hotelurile mici deja-i prea târziu. 


VP - 137 


Se uită la ceas și scutură din cap. 

— N-au receptioner noaptea. 

— Pot să rămân aici, zise băiatul. 

— Nu se pune problema, prea periculos. Știi ce fel de lucruri 
se-ntâmplă aici? Mereu dispar băieți din zona asta. Dacă n-o să 
găsim niciun hotel, poti să dormi la mine. 

Băiatul ridică mâinile în semn defensiv. 

— Doar nu ti-o fi frică? întrebă el râzând. 

— Nu, spuse băiatul. 

— Hai, îți arăt ceva, spuse el, și scoase legitimatia de poliție 
din buzunar. 

Băiatul se uită la ea și se relaxă. Bărbatul se ridică de pe 
bancă, luând în mână geanta băiatului. Uneori trebuia să îi 
convingă cu un strop de hotărâre. 

— Vino, îti fac cinste cu ceva și după aia mai vedem. 

Porni înainte și știa că băiatul îl urma fără să fie nevoie să se 
întoarcă. Merseră împreună la Esel, o crâșmă de care era sigur 
că avea să fie închisă. Pe drum, îl întrebă pe băiat de originile 
lui, de părinți și frați. Nu era multumit de răspunsuri. Băiatului 
avea să i se simtă lipsa, era clar. Dar și multora dintre ceilalți li 
se simtise lipsa și totuși nu le dăduse nimeni de urmă. 

— Ai o prietenă? îl întrebă el pe băiat. 

— Nu. 

Un prieten? vru el să întrebe, dar își înghiți cuvintele. L-ar fi 
speriat pe băiat. Deja îi fugiseră mulţi din fața ușii din cauza 
asta. Pofta creștea rapid în el, avea nevoie de eliberare. Nu 
putea să lase lucrurile să meargă prost. 

li vorbi băiatului despre greutățile meseriei de polițist, despre 
șiretenia pungașilor. Astfel de lucruri îi fascinau pe băieți, iar el 
nu trebuia să facă altceva decât să povestească ce trăia și 
auzea în fiecare zi, doar că din cealaltă perspectivă. Îi era ușor. 
Apoi ajunseră în fața clădirii unde locuia el. Acela era momentul 
decisiv și, de asemenea, momentul din povestirea lui când nu 
era clar încă dacă avea să prindă, până la urmă, un escroc sau 
nu, iar băiatul, la fel ca aproape toti ceilalți de dinainte lui, voia 
neapărat să afle deznodământul, așa că merseră amândoi în 
clădire, urcară treptele și intrară în mica locuință. Bărbatul 
aprinse niște lumânări, astfel incât atmosfera să devină mai 
prietenoasă. 

— la loc acolo. 


VP - 138 


Îi făcu semn spre pat, aduse o sticlă de snaps și turnă două 
pahare pline. Băură amândoi. 
— De fapt, am o prietenă, zise băiatul. E însărcinată. 


VP - 139 


Capitolul 6 


Ce fel de bărbat era acela? Vorbi cu cele două femei, care la 

început păreau să fie suspicioase, însă apoi se luminară la față. 
Băiatul se sprijini înapoi cu spatele de banca de lemn. Era obosit 
și se juca cu ceasul pe care îl luase cu el. Cum avea să îi explice 
asta tatălui său? Să mărturisească furtul? Probabil că nu exista 
altă posibilitate. Dar asta avea să fie doar o mică parte a 
supărării. Fiica preotului era însărcinată. Am şters-o. Dar m-am 
întors. 
Poate că aveau să fie atât de ușuraţi că se întorsese, încât 
aveau să-l scutească de pedeapsă. Tatăl lui era îngăduitor, dar 
mama lui îşi pierdea uneori cumpătul și îl mai lovea. Și Heiner? 
Ce avea să-i spună lui Heiner? 

— Na, ai pierdut trenul de legătură? 

Propoziția îi era adresată lui. Bărbatul se apropiase, stătea 
lângă el și îi zâmbea. Băiatul dădu aprobator din cap. 

— Se-ntâmplă des, spuse bărbatul, ca un tren să aibă 
întârziere ș-apoi următorul deja-i plecat și rămâi blocat aici. 

— Da, spuse băiatul. 

Era stânjenit, bărbatul stătea foarte aproape de el. Un ins de 
înălțime medie, solid, cu pălărie și mustață. Era ceva atrăgător 
la el, tulburător de atrăgător. Incetează, își spuse băiatul în 
gând. 

— Când pleacă trenul tău? îl întrebă bărbatul. 

Băiatul nu voia să îi spună. Ce treabă avea bărbatul cu el? 
Totuși, îi răspunse. Ce putea fi așa de greșit cu acea informație? 
Isi puse mâna pe bagaj și își lungi puțin gâtul, spera el fără a fi 
observat, astfel încât să se uite după polițistul care trecuse prin 
sala de așteptare în urmă cu câteva minute. 

Avea încredere în polițiști, aşa cum avusese încredere cândva 
în soldații care locuiseră în cazărmile de la marginea satului. 
Erau bărbații pe care toată lumea îi respecta. Se adunau mulțimi 
de fiecare dată când companiile militare executau o manevră, 
sus pe cai, în fată ofițeri mândri înarmați cu săbii, în spate restul 
soldaților, la fel de mânari. Jandarmul satului era mereu prezent 
și se asigura că nimeni nu se apropie prea mult de cai. Aşa cum 


VP - 140 


era atent la tot. În război, numărul soldaților scădea mereu, iar 
uneori cei care se întorceau înapoi nu mai erau așa de mândri. 
Apoi se terminase războiul și cazărmile rămăseseră goale în 
ultimii ani. Din cauza negocierilor de la Versailles, zicea lumea. 
Însă jandarmul rămăsese acolo și era în continuare atent la tot 
ce se întâmpla. 

Un criminalist însemna mai mult decât un jandarm dintr-un 
sat, mult mai mult. Băiatul plecă cu el. 

Crâșma era închisă, apoi ajunseră în fata casei în care locuia 
criminalistul. În dreapta era un han, de asemenea închis. Băiatul 
se miră că ofițerul criminalist locuia într-o casă atât de mică și 
sărăcăcioasă. Pe casa scării fuseseră smulse scânduri de pe 
trepte. „Ai grija”, îi șopti bărbatul. „Să nu facem niciun zgomot. 
Oamenii dorm, iar pereții sunt subțiri”. Pret de o clipă, băiatul se 
gândi să se întoarcă, să se ducă înapoi în sala rece de așteptare 
cu băncile tari și poate că i-ar fi fost ușor dacă ar fi avut calea 
liberă. Dar bărbatul nu mergea înaintea lui, îl lăsase pe băiat să 
meargă înainte și îl urma atât de îndeaproape, încât băiatul îl 
simtea din când în când. 

e 

Fusese liniște în ultimele șase săptămâni, niciun băiat nu mai 
dispăruse. Dar nici nu se ivise nimic nou cu privire la cei 
dispăruţi deja. Oamenii lui Lahnstein cercetaseră împrejurimile, 
ca de obicei, fără să obţină nimic, nici măcar un indiciu - tot ca 
de obicei. Homosexual? Ce impertinenţă! 

La început, Lahnstein fusese sceptic din cauza liniștii, însă 
apoi se relaxă treptat. Faptul că nu se mai întâmpla nimic de 
când îl ţineau sub observaţie pe Haarmann sugera că Haarmann 
era într-adevăr făptașul. Astfel, poliţia nu trebuia decât să 
aștepte până când instinctele îl copleșeau și bărbatul încerca să 
scape de supraveghetorii lui. Avea să facă greșeli, se puteau 
baza pe asta. Din când în când, Lahnstein însuși îi sufla în ceafa 
lui Haarmann, îl urmărea cumpărând haine folosite, vânzând 
haine folosite, uneori se întâlnea cu Hans Grans. Când îl vedeau 
pe Lahnstein, cei doi îi făceau din mână. Apoi își continuau 
discuţia. i 

Se hotărâse să îl audieze pe Hans Grans. Il așteptase pe 
stradă, îl abordase, iar Grans fugise de el. O scurtă urmărire pe 
străzile din Klein-Venedig, o cursă nu prea sălbatică, ci mai 
degrabă sportivă. Lahnstein se apropie de el, fu lăsat în urmă, îl 


VP - 141 


pierdu pe Grans din ochi, apoi îl văzu din nou, un sprint și ajunse 
lângă el, dar nu îi sări în spate, ci îl apucă de jachetă și îl ţinu 
strâns. Calea cea blândă. Grans se predă. 

Odată ajunși la secţie, Lahnstein parcurse dosarul lui Grans în 
compania acestuia. Școala profesională de stat, liceul de științe 
reale. Părinţii dețineau un atelier de legătorie și papetărie în 
centrul vechi, prevăzut și cu o mică bibliotecă. 

— Am citit mult acolo, zise Grans. 

Un bărbat blond, delicat, cu trăsături oarecum feciorelnice, 
îmbrăcat cu haine uzate, dar totuși elegante, un snob care se 
exprima frumos. 

După școală devenise comerciant ucenic în fabrica de 
metalurgie Söhlmann, sustrăsese bani din rezerva pentru 
cheltuieli zilnice și mersese cu chitanţe false la clienţi ca să 
încaseze bani. 

Imediat după ajunsese în Berlin, la compania Bergmann- 
Elektrizitâts-Gesellschaft, apoi lucrase ca ajutor la poștă. 

În 1918 fusese înscris în detașamentul de aruncători de mine 
Heuschel. 

— Pe front? 

— Din fericire, nu a mai fost cazul. Câteodată zic și din 
păcate. 

Grans rânji. 

Concediat din cauza lipsei de punctualitate. Hoinărea prin 
zona gării, înnopta în spelunci, făcea comerț cu articole 
vestimentare folosite. 

— Cum l-ați cunoscut pe Fritz Haarmann? 

— Noi îl numeam „pachetul homosexual”. 

— Și? 

— Mi-a dat 20 de mărci. 

— Pentru ce? 

Grans ridică din umeri. 

— Mi-a zis că sunt păros ca o maimuţă. Așa că m-am ras 
pentru el. 

— Aţi locuit la Fritz Haarmann? 

— A avut grijă de mine. Nu voia să o apuc din nou pe căi 


greșite. 
— A fost gentil cu dumneavoastră? 
— Gentil, da. 


— Vă întreb dacă era și violent când... În timpul extazului. 


VP - 142 


— Uneori se mai aprindea, dar imediat ce îi băgăm limba pe 
gât era foarte drăguţ. 

— Aha! 

În 1920 apăruseră primele plângeri împotriva lui Grans pentru 
furt, fapte perverse nefirești, o bicicletă furată. 

— Eu nu sunt așa, zise Grans. 

Nici eu, gândi Lahnstein. Apoi fu iritat preţ de o clipă, având 
impresia că spusese propoziția aceea cu voce tare din greșeală. 
ÎI privi speriat pe Grans, dar nu citi nicio reacţie pe chipul lui. 

— Așa cum? întrebă Lahnstein. 

— Născut pe 17.5. Nu sunt! 

Nici eu. Doar gândise asta, nu o și spusese. Era sigur, dar nu 
voia să-i mai vină în minte propoziţia aceea niciodată. Era 
treaba lui oricum. 

— Atunci de ce există plângerea asta? De ce Haarmann? 

— Aveam nevoie de bani. Dar eu nu sunt așa. 

— înțeleg. Totuşi, Haarmann voia să aibă grijă de 
dumneavoastră. Cum de a permis să tot intraţi în conflict cu 
legea? 

— În 1920 a fost în închisoare mai tot timpul. Nu putea să mă 
controleze de acolo. 

Pe 5 martie 1921, Grans fusese arestat pentru comercializare 
de bunuri furate și condamnat la trei săptămâni de închisoare, 
dar eliberat condiţionat sub condiţia afișării unei conduite 
ireproșabile timp de trei ani. 

Pe perioada inflației vânduse pe piaţa neagră aur fals, argint 
fals, motiv pentru care fusese arestat în urma unei razii și 
cercetat din nou pentru comercializare cu bunuri furate. Întrucât 
reușise să demonstreze că făcuse rost în mod legal de metale 
de la o firmă, fusese judecat pentru înșelăciune, și nu pentru 
comercializare cu bunuri furate. Fusese lăsat să plece, 
condiționarea libertăţii rămăsese valabilă. 

— Foarte isteț, zise Lahnstein. 

— Mersi! 

Un zâmbet frumos, șarmant. 

Punctul următor: proxenetism. Una dintre fetele lui furase 
portofelul unui inginer și i-l dăduse apoi lui Grans. Grans jurase 
că fata i-l făcuse cadou. Fata fusese pedepsită, el nu. 

O nouă arestare, iar Grans scăpase din nou. 

— Aţi locuit tot timpul cu Haarmann? 


VP - 143 


— Mereu, timp de câteva luni la pensiunea creștină 
Christlichen Hospiz, la hanul Furst zur Lippe. 
— Aducea și alți băieţi în cameră? 
— Am dat petreceri, dar de altfel, nu. Mă avea deja pe mine. 
Din nou același zâmbet șarmant, neplăcut, însă Lahnstein nu 
știa de ce anume i se părea neplăcut. 
După două ore îl lăsă pe Grant să plece. Nu avea să obțină 
nimic util de la el. 
e 
Lahnstein era în așteptare. Uneori, liniștea îl îngrijora. Încă era 
prins în vechea capcană. Trebuia să se întâmple ceva, astfel 
încât să primească șansa de a urma o nouă pistă, iar pe de altă 
parte trebuia să nu se întâmple nimic pentru că el era acolo 
tocmai ca să împiedice săvârșirea de infracțiuni. 
e 
Într-o seară, intră în pensiune și văzu prin ușa sufrageriei cum 
gazda lui dormea în fotoliul cu aripi. Se descălţă, vru să se 
furișeze fără să fie observat, dar apoi o auzi strigându-l: 
— Domnule comisar! 
O clipă intenţionă să meargă mai departe, dar se întoarse și 
intră în sufragerie. 
— Aţi observat? întrebă ea. 
— Ce? 
— Preţurile cărnii cresc. 
— Și? 
— Asta înseamnă că oferta a scăzut. 
— Nu mă pricep la piaţa cărnii. 
— Dar vă pricepeţi la băieţi dispăruţi. 
— Noapte bună! zise el. Întindeţi-vă în pat, fotoliul e prea 
incomod. 
— Au mai dispărut băieți? 
Lahnstein scutură din cap. 
— Vedeţi? spuse ea. 
— Somn ușor! 
Lahnstein merse în camera sa, adormi, dar se trezi în curând 
întrucât Lissy și August zburau iar prin visele lui. 
e 
Lissy îl vizitase în timpul programului de instruire. Aerodromul 
se afla în Bergisches Land, așa-numita țară a munţilor. Ea 
dormea într-o pensiune din comuna Kurten, el - în una dintre 


VP - 144 


barăcile de lângă aeronave. În timpul zilei, ea stătea pe un 
scaun lângă pista de aterizare și urmărea exerciţiile cu ajutorul 
unui binoclu pe care i-l dăduse instructorul. Făceau circuitul 
aerodromului și executau manevrele de care urmau să aibă 
nevoie în război. Lahnstein strălucea, era considerat un tip cu 
fler pentru văzduh și demonstra precizie în utilizarea mitralierei. 
Era fericit, se afla acolo unde își dorea să se afle, avea un avion 
pentru cer și o femeie pentru pământ. Faptul că marșul 
germanilor pe frontul de vest fusese sistat nu îl afecta cu nimic. 
Pe frontul de est lucrurile mergeau excelent, iar în vest avea să 
se ajungă în curând la o înţelegere cu adversarii. Nu se putea 
altfel. Poate că nici nu mai trebuia să meargă în război. Astfel 
avea să fie pilot și era sigur că după război avea să se înființeze 
o companie aeriană civilă cu niște curse regulate, la fel ca cele 
feroviare, iar pentru asta aveau nevoie de el. 

Instructorul a vrut să îl recompenseze pe Lahnstein pentru 
prestaţia deosebită și îi propuse să facă un circuit de aerodrom 
împreună cu soţia lui. Lahnstein a fost încântat de ideea de a 
savura fericirea văzduhurilor și fericirea pământului în același 
timp. Îi înaintă lui Lissy propunerea de a face un exerciţiu de 
zbor împreună ca pe o cerere în căsătorie: îngenunche în faţa 
scaunului și îi vorbi pe un ton ceremonios. Chipul femeii fu 
acoperit de o grimasă. 

Iniţial Lahnstein crezu că Lissy îl înțelesese greșit și dădu să 
repete gestul, astfel încât să vadă adevărata ei reacţie, care 
sigur era una plăcută. Insă trebui să o accepte pe cea neplăcută. 

— Ce e? 

Lissy pretinse că nu se simţea bine: poate că era însărcinată 
și cine știe ce efecte are zborul asupra gravidelor? El încercă să 
o înduplece, să o convingă că nu avea ce să fie greșit în a te 
îndepărta cu câteva sute de metri de pământ și a lăsa vântul 
proaspăt să-ţi sufle în față. Nu avea cum să dăuneze nimănui. li 
spuse că o să fie atent, că o să facă o tură scurtă, că nu o să se 
înalțe prea sus și că nu o să facă manevre riscante. Lissy 
scutură din cap. Lahnstein se ridică în picioare. 

Îi spuse că trebuia să se gândească și la ce însemna pentru el 
să zboare cu ea, cu atât mai mult acum, că poate era 
însărcinată, și să-i ofere fiului său, fiicei sale, acest botez 
timpuriu al zborului, astfel încât să devină și copilul lui un 
maestru al văzduhului. Lissy refuză. Lahnstein se supără. 


VP - 145 


Seara, când stăteau împreună într-un han din Kurten, Lissy își 
ceru scuze pentru asprimea cu care reacţionase. Nu putea să 
treacă peste faptul că pasiunea lui pentru zbor era mai 
importantă decât frica ei de a-l pierde în război. 

— Nu o să mă pierzi, zise el. Războiul se termină în curând. 

— Deja au murit așa de mulţi, spuse ea. Gertrud și Rosalinde 
nu mai au bărbaţi. Ce-o să se întâmple cu ele? 

Nu avea de gând să fraternizeze cu văzduhurile care puteau 
să îi fure bărbatul. Decizia ei era irevocabilă. 

Trei săptămâni mai târziu, Lahnstein citi într-o scrisoare că 
Lissy era cel mai probabil însărcinată. Se bucura? Lissy făcu o 
glumă despre proprietara pensiunii, care permisese vizitele 
bărbaţilor în clădire pentru că Imperiul avea nevoie de soldați. 
„Însă eu îmi doresc o fată”, scrise Lissy. El era de acord. 

Cât de nedrept era că Lissy trebuia să zboare pe vecie în 
visele lui deși dispreţuise văzduhul atât de tare, gândi Lahnstein 
în patul său îngust. Se foi o vreme, după care adormi la loc. 

e 

Era în continuare liniște, prea multă liniște. Niciun băiat nu 
mai dispăruse și nici în rest nu se mai întâmplase nimic. Când 
Lahnstein ajunse să deteste situaţia, se trezi cu un bărbat și o 
femeie în faţa biroului. Era 15 ianuarie 1924. În sfârșit. Lucrurile 
se puneau în mișcare, apăruse speranţa unei noi piste. 

e 

Numărul 14: Heinrich Koch, născut la data de 22 septembrie 
1905, având în prezent vârsta de 18 ani. Invăța meserie la 
pantofarul Otto Moshage. Pe 13 ianuarie le spusese părinților să- 
i că merge la un bal mascat. Nu se mai întorsese acasă. 

Disperarea părinților, acuzațiile lor, lacrimi. Lahnstein își rosti 
propozițiile cu căldură dar, în același timp, cu o oarecare rutină. 

— Vă mulțumim pentru informaţii, vă conduc afară. 

— O să-l găsiţi? În viaţă? 

— Facem ce putem. 

e 

— L-ați urmărit cum trebuie pe Haarmann? îl întrebă apoi pe 
Müller. 

— A trebuit să reorganizăm turele, de poimâine suntem în 
preajma lui 24 de ore din 24. 

Cercetară zona, ascultară minciunile pe care le auzeau de 
fiecare dată când discuția era direcționată, cu grijă, spre ideea 


VP - 146 


de iubire între bărbaţi. Mărturii ca prin ceaţă. La sfârșit, lui 
Lahnstein nu îi rămase nimic cu ce-ar fi putut să lucreze, niciun 
pont privind făptașul, niciun indiciu, nicio pietricică pentru un 
mozaic. 

e 

Urmară aproape patru săptămâni de linişte, apoi ajunseră, pe 
10 februarie, la numărul 15: Hermann Specihert, născut la data 
de 11 aprilie 1908. Nu împlinise nici măcar 16 ani. Se instruia ca 
electrotehnician la firma Mühe & Co. din Linden. În ianuarie, 
părinții lui observaseră că fiul lor se întorcea, mai nou, de la 
serviciu cu hainele curate, îl întrebaseră de ce și primiseră un 
răspuns sfios din partea lui, pe care nu știură cum să îl 
interpreteze. Tatăl se dusese la Muhe & Co. Și vorbise cu 
maistrul. Hermann nu mai apăruse la muncă deja de patru 
săptămâni. După multe rugăminți și stăruieli din partea 
părinților, maistrul se înduplecase să-i mai acorde o șansă fiului 
lor. Făcuseră presiuni asupra lui Hermann să-și ia în serios 
formarea profesională. El bombănise că nu are chef de tehnică, 
dar se supuse apoi dorinţei părinţilor, totuși abia după o serie de 
amenințări din partea tatălui. Pe 8 februarie băiatul nu se mai 
întoarse acasă, iar două zile mai târziu părinţii veniră la secţia 
de poliție. 

e 

Nu avea cum să fie Haarmann, era clar. Îl ţinuseră sub 
urmărire non-stop, nu-l pierduseră din ochi nicio clipă. Lahnstein 
însuși petrecuse nopţi întregi în fața casei în care locuia 
Haarmann. Uneori, bărbatul se întorcea acasă târziu, mult după 
miezul nopţii, dar mereu singur. Fără băieți, fără femei. Exista 
un alibi mai bun decât faptul de a te afla permanent sub 
urmărirea poliţiei? 

— Vedeţi? spuse Muller. 

— Poate că nu e vorba de un singur făptaș. Sau poate că 
băiatul acesta, pur și simplu și-a luat tălpășiţa. 

Muller îl privi batjocoritor. 

Colegii se văicăreau, înjurau. Se aduna ură față de Lahnstein, 
iar el simţea asta. Aveau prea puţini oameni pentru o astfel de 
operațiune. Anulă supravegherea permanentă și o înlocui cu ore 
aleatorii de pândă. 


VP - 147 


lar se făcu liniște. Niciun dispărut în luna martie. „Preţurile 
scad”, zicea gazda lui Lahnstein. La Munchen, organizatorii 
puciului de pe 9 noiembrie fuseseră aduși în fața Tribunalului 
Poporului. Lahnstein citi fiecare rând din ziare. Pe 1 aprilie se 
dăduse sentinţa: Ludendorff fusese achitat de acuzaţia de înaltă 
trădare, Ernst Röhm și alte cinci persoane primiseră pedeapsa 
cu închisoarea timp de trei luni și trebuiau să plătească o 
amendă de o sută de mărci germane. 

Trei luni, gândi Lahnstein. O sută de mărci. Pentru un puci 
care avea ca scop exterminarea Republicii. 

Hitler și trei conspiratori fuseseră condamnați la trei ani de 
închisoare și primiseră amenzi de două sute de mărci. 

Măcar atât. 

Lahnstein citi apoi motivarea sentinței. Conform acesteia, 
inculpaţii s-ar fi lăsat conduși „în acţiunile lor de un spirit pur 
patriotic și de cele mai nobile și altruiste intenţii”. 

Inculpaţii ar fi considerat „că trebuiau să acţioneze pentru a-și 
salva patria mamă și că făceau același lucru pe care 
intenţionaseră să îl facă liderii bavarezi înaintea lor”. 

Nu suna ca o sentinţă de nevinovăție? Sentința unei achitări 
morale cu pedepse stupide. Lahnstein puse ziarul la o parte și 
amestecă în cafea. În patru săptămâni urmau să aibă loc alegeri 
din nou. Pe 4 mai. Participarea naţional-socialiștilor fusese 
interzisă, însă aceștia se aliaseră cu Deutschvâlkisches 
Freiheitspartei, Partidul Popular German al Libertăţii și duceau 
acum o campanie electorală agresivă, discutând printre altele 
problema siguranței. 

Lahnstein spera să nu mai dispară niciun băiat până în ziua 
alegerilor. O novă dispariție ar putea influența rezultatul, gândi 
Lahnstein. 

Îl întâlni întâmplător pe Haarmann pe stradă, se apropie de el 
și amândoi își duseră în sincron mâinile la pălării. Un salut scurt, 
fără niciun zâmbet. Ar fi trebuit să aibă conștiința încărcată pe 
motiv de falsă suspiciune? Hotări că nu era cazul. Era logic să îl 
suspecteze pe Haarmann. Și încă era plauzibil ca suspect, în caz 
că Hermann Specihert își luase tălpășița sau se înecase în lacul 
Maschsee. Apoi zări un chip pe care îl cunoștea din secţia de 
poliţie. Cineva îl fila pe Haarmann - foarte bine. 


VP - 148 


Plictiseală. Nu știa ce ar trebui să facă, așa că se lasă 
frământat de griji. Poate că altora le-ar mai fi venit și alte idei 
despre cum ar putea să-l descopere pe făptaș. Dar el nu mai 
avea nicio idee. Devenise trândav, dormea mai mult, stătea în 
cafenele, citea articole despre campania electorală. Uneori 
mergea la Emma Burschel, cumpăra trabucuri, pălăvrăgeau. 
Avea impresia că femeia așteaptă. Dar din punctul lui de 
vedere, nu se pune problema. Se gândi să meargă la o 
prostituată, funcţionase, din când în când, în trecut. O altă lume, 
instinct pur, nu avea nimic de-a face cu Lissy. Așa își spunea el. 
Avionul nu zbura când Lahnstein era întins în paturi murdare. 

Odată, femeia aleasă se dovedi a fi, de fapt, un băiat bine 
îmbrăcat și bine machiat. Nu își dăduse seama din cauza luminii 
slabe, dar poate că nici nu se uitase prea bine. Când observă, 
târziu, excitat, lacom, nu se dădu înapoi, ci lăsă lucrurile să-și 
urmeze făgașul, se eliberă și plecă de acolo în grabă, rușinat. Și 
atunci când era vorba de femei pleca tot în grabă și rușinat. N-ar 
fi putut spune dacă exista vreo diferenţă graduală între cele 
două situaţii. Nici nu îi păsa. 

e 

La jumătate de an după ce fuseseră eliberaţi, Lahnstein primi 
o scrisoare de la Franz. li scrisese că acum locuia în Bonn și 
avea un post bun în administraţia municipală. Câteva amintiri 
privind lagărul din Yorkshire, dar nimic lasciv. Îl întrebase dacă 
vrea să se întâlnească și îi scrisese că ar veni el la Bochum, în 
caz că Lahnstein încă locuia acolo. Plicul fusese adresat 
părinţilor lui. Între timp, Lahnstein avea propria lui locuinţă. 
Mică, dar renovată, auzea de acolo cum se lucrează în oțelărie. 
Se gândi o vreme ce ar putea să îi răspundă, apoi uită de 
scrisoare. Când își aduse aminte, îi scrise înapoi că i-ar face 
plăcere să se revadă. li mergea bine, mai adăugase el, contrar 
adevărului. 

În următoarele scrisori stabiliră un local și un moment al 
întâlnirii. Lahnstein trebui să recunoască faţă de el însuși că era 
un pic emoţionat în timp ce mergea spre local, îl deranja lucrul 
asta. 

Franz se împlinise, se îmbrăca asemenea unui filfizon și 
mirosea a apă de colonie. li povesti la nesfârșit despre munca sa 
în administraţia municipală, despre care, în realitate, nu era 
nimic de povestit. Lahnstein ar fi putut să îi povestească despre 


VP - 149 


câteva cazuri de criminalistică interesante, parțial odioase, însă 
tăcu, iar Franz nu îl întrebă nimic. Vorbiră despre război, despre 
lagăr, despre unii camarazi de acolo cu care Franz încă mai 
păstra legătura. 

— Când pleacă trenul tău? îl întrebă Lahnstein la opt seara. 

Franz se uită la ceasul de la mână și spuse: 

— O, a plecat deja. 

— Ultimul? 

— Mă tem că da! 

— Și acum? întrebă Lahnstein. 

— Mă gândesc că ai și tu o canapea. 

— Locuinţa mea e mică, zise Lahnstein. 

— Nu am nevoie de mult spaţiu, zise Franz, iar lui Lahnstein i 
se păru că vede, pentru prima dată, ceva lasciv în privirea lui. 

— Îţi cedez ţie locuinţa mea, iar eu o să dorm la părinţii mei, 
spuse Lahnstein. 

— Nu pot să accept asta. 

Lahnstein insistă și îl duse pe Franz în locuința lui. Avea o 
cameră, o bucătărie cu loc de așezat și o toaletă la comun pe 
palier. Schimbă așternuturile din pat, timp în care Franz stătea 
în cadrul ușii cu braţele încrucișate, urmărindu-i mișcările. 
Lahnstein îi simţea privirea în spate. Se gândea că o să 
trebuiască să i se împotrivească pentru a putea trece de el în 
drum spre micul hol, dar nu a fost așa. Franz îl lăsă să treacă, 
după care își luară succint rămas-bun. 

Odată întins pe canapeaua părinţilor săi, Lahnstein nu dormi 
aproape deloc. În dimineaţa următoare, se întoarse devreme la 
locuinţa lui, iar Franz era deja plecat. Își mai scriseră din când în 
când, dar după doi ani încetară. 

e 

Nu putea să meargă la o prostituată în Hanovra, gândi 
Lahnstein, imposibil. Trebuia să meargă la Hamburg sau la 
Berlin. 

Pe 6 aprilie dispăru Alfred Hogrefe, numărul 16, născut la data 
de 6 octombrie 1907, cu domiciliul în Lehrte. Avea un post de 
practicant ca mecanic în Hanovra, dimineața mergea cu trenul 
în oraș la ora șase, iar seara se întorcea acasă la cinci și 
jumătate. Lunea mergea la școala profesională. La începutul lui 
aprilie, cei de la școală îi anunţaseră pe părinţii băiatului că 
acesta nu venise la ore trei săptămâni la rând. Pentru primele 


VP - 150 


două zile de luni în care absentase, băiatul prezentase la școală 
scuze, în scris, din partea părinţilor, dar nu și pentru a treia 
săptămână. Părinţii nu știau nimic despre acele scuze în scris. 
Fiul lor, un falsificator. 

Tatăl era mecanic de locomotivă, mama era casnică. Erau ca 
ceilalți părinţi pe care Lahnstein îi primise în biroul lui. Nu mai 
putea să-i deosebească unii de alţii. La început, ceru lacom tot 
felul de detalii în speranţa că de această dată va găsi ceva util 
pentru deslușirea cazurilor. Când observă că e la fel ca 
întotdeauna, începu să-și piardă interesul. 

e 

Numărul 17, 11 zile mai târziu: Wilhelm Apel, născut la data 
de 4 iunie 1908, fiul strungarului Wilhelm Apel din Leinhausen. 
Tânărul Wilhelm era ucenic la firma de transporturi M. Neldel de 
pe strada Nikolausstrafe. Dimineaţa mergea la muncă cu 
tramvaiul la ora șase, seara se întorcea la ora opt. De la 
începutul anului, mama observase că băiatul devenise abătut, 
se uita în cărți fără să citească, avea privirea goală și nu se mai 
uita direct în ochii mamei. În februarie, tatăl lui îl surprinsese 
fumând. Reacţie severă. 

Părinţii plângeau, plângeau, plângeau. 

Căraţi-vă de-aici, nu vă mai suport! 

Nu spuse asta. Dar întrebă: 

— Fiul dumneavoastră e homosexual? 

Complet direct, pur și simplu îi ieși pe gură. Groază în priviri. 
Indignare. 

Lahnstein își ceru scuze. 

— Nu am vrut. Dar sunt nevoit. 

Părinţii se  liniștiră, îi descriseră hainele pe care le purta 
Wilhelm Apel în ziua dispariţiei, iar Lahnstein își luă rămas-bun 
de la ei cu vorbele obișnuite. 

— Ne ocupăm de asta. 

Părinţii aceia avuseseră ocazia să trăiască 17 ani cu fiul lor, el 
doar trei săptămâni cu al lui. Și acum boceau aici. 

e 

Apoi văzu 17 băieți defilând prin faţa lui, îmbrăcaţi în costume 
negre, cu jobene în mână și cu privirea îndreptată spre el. 
Dispărură într-o mașină de tocat carne. Toţi, pe rând, până când 
Lahnstein adormi. 


VP - 151 


Auzi un zgomot și deschise brusc ochii. Muller stătea la biroul 
său, cu picioarele ridicate. Se uita la el. 

— Aţi tras un pui de somn? 

— Meditam. 

— Constatări? 

— Avem un nou caz. Numărul 17. Tocmai au fost părinţii aici. 

— N-o să înceteze niciodată, spuse Muller. Pentru prima dată 
de când vorbeau despre acele cazuri, folosi un ton trist. 

— Ce mai putem face? întrebă Lahnstein. 

Muller ridică din umeri. 

— Ceva special în cazul cel nou? întrebă el. 

— Nu, totul e ca înainte. 

e 

În următoarele zile, își repetară programul ca pe o rutină bine 
cunoscută. Lahnstein trebuia să își reamintească oră de oră să 
nu facă totul automat, să se comporte ca și când ar fi prima sau 
a treia oară, dar nu prea reușea. Nu mai știa ce alte întrebări să 
pună, nu mai găsea întrebări originale. Și până la urmă, cu ce 
avea să-l ajute originalitatea? 

Pe un prieten de-al lui Apel îl întrebă dacă lui Apel îi plăcea să 
se îmbrace ca o fată. 

Băiatul îl privi încurcat, Muller își înăbuși un rânjet. 

— Nu, de ce-ar fi făcut asta? spuse băiatul. 

Lahnstein schimbă subiectul. 

— Bună întrebare, zise Muller când ajunseră în mașină după 
acea conversaţie. 

Lahnstein se uita pe geam, nu voia să-i vadă faţa lui Muller. 

Zi de zi devenea mai neliniștit, mai agitat, alerga pe culoarele 
secţiei de poliţie, le striga oamenilor ba una, ba alta, convoca 
ședințe în care deja după cinci minute se spunea totul de vreme 
ce aceleași lucruri fuseseră discutate cu o zi înainte. 

Nici măcar în război nu fusese așa de obosit. Se culca 
devreme, pe la ora nouă, pentru că voia să fie lucid în ziua 
următoare, să aibă mintea agilă și în formă pentru noi idei, însă 
apoi se trezea pe la miezul nopţii, iniţial credea că era 
dimineaţă, se simţea liniștit și ușurat datorită nopţii reușite, 
după care vedea ceasul. Șoc! Rămânea treaz ore întregi și se 
gândea la băieţi, Haarmann, mașina de tocat carne, Lissy, 
Emma, Franz. Adormea și vedea cum Fritz Haarmann îl 
dezmembrează pe August, care se făcuse mare. Se trezea 


VP - 152 


panicat, leoarcă de transpiraţie. Era năpădit iarăși de gânduri, 
adormea înapoi pe la cinci, iar la șase era trezit brusc de ceasul 
deșteptător. Zile de letargie. Lahnstein era prea rezervat în 
timpul ședinţelor, nu-i venea nicio idee. Îi propuse șefului de 
secţie să confiște toate hainele cu care Haarmann făcea comerţ 
și să lanseze apoi un apel în întreaga ţară. Poate că părinţii celor 
dispăruţi aveau să vină să identifice hainele. În felul ăsta ar fi 
avut măcar ceva indicii. Propunerea fu respinsă. S-ar fi atras 
prea multă atenţie asupra cazului, asupra Hanovrei. 

— Am da impresia de panică, zise șeful de secţie. 

Eu chiar am intrat în panică, gândi Lahnstein. 

e 

— Trebuie să reîncepem să-l supraveghem pe Haarmann oră 
de oră, îi zise el lui Muller într-o seară. Era ora zece și jumătate. 
Amândoi stăteau la birourile lor, evaluând procesele verbale ale 
audierilor și interogatoriilor. 

— Chiar și când am făcut asta, băieţii au continuat să dispară. 

— Poate că nu am fost suficient de meticuloși. 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Nu vreau să spun nimic cu asta! ţipă Lahnstein. Absolut 
nimic. Vreau doar să îl găsim pe făptaș. Și nu avem niciun 
suspect în afară de Haarmann. 

— Eu nici măcar nu îl consider suspect, spuse Miller. 

— Fritz Haarmann este homosexual, are antecedente 
relevante cazului nostru și s-a depus o plângere împotriva lui, în 
care e acuzat că ar fi tăiat în bucăţi un băiat. 

— Dar nu avem nicio dovadă, nici măcar un indiciu. 

— O percheziţie, facem o percheziţie imediat. 

— Acum? Aţi vorbit cu un judecător? 

— Da. Voiam să fac asta mâine. Dar o să acţionăm acum. 

Işi băgă pistolul în toc și se puse în mișcare. Pe hol, aruncă o 
privire rapidă în spate să verifice dacă Müller îl urmează. ÎI 
urma, încercând să își potrivească pistolul în teacă în timp ce 
alerga. Săriră amândoi într-o mașină pregătită pentru intervenţii 
și se îndreptară spre Rote Reihe. 

— Singura șansă de a-l prinde este să-l luăm pe nepregătite, 
zise Lahnstein. 

Tremura pe interior gândindu-se la toate umilinţele, toată 
zădărnicia care l-ar fi putut aștepta. 


VP - 153 


Deschiseră în forţă ușa de la intrarea în clădire, năvăliră în sus 
pe scări, urcând câte trei trepte deodată. Odată ajunși sub 
acoperiș, Lahnstein bătu cu putere la ușă. 

— Poliţia, deschideţi! 

Liniște, apoi un foșnet, scârțăieli. 

— Deschideţi! 

— Aveţi mandat de arestare? 

Vocea lui Haarmann. 

— Avem aprobare judecătorească, nu ne trebuie niciun 
mandat de arestare pentru o percheziție. 

— Ba da! Pentru o percheziţie pe timpul nopţii este necesar 
un mandat de arestare. Paragraful 106. 

— Ştiaţi asta? întrebă Lahnstein. 

— Îmi aduc aminte vag, zise Miller. 

— De ce abia acum? 

— Dar dumneavoastră de ce nu știți asta? Aș vrea să dorm, 
dacă nu vă supăraţi, zise Haarmann. 

— Sunteţi singur? întrebă Lahnstein. 

— Bineînţeles! 

— Nu vreţi să stăm puţin de vorbă? 

— Nu. 

Lahnstein lovi cu pumnul în ușă, după care se roti brusc, 
merse spre trepte, apoi se răzgândi, se întoarse înapoi și bătu 
energic la ușa locuinţei vecine. 

O doamnă în jur de 40 de ani deschise ușa. 

— Vrem să vorbim despre vecinul dumneavoastră. 

— Acum? 

— Desigur. 

Femeia rămase stupefiată. Lahnstein îi arătă insigna de 
poliție. 

— Deci? 

— E un vecin liniștit. Mai mult nu pot să spun. 

Închise ușa. Lahnstein opuse rezistenţă, însă Miller îl trase de 
braţ înapoi. 

— Lăsaţi asta! Nu are niciun sens. 

Muller ceru să fie dus acasă cu mașina. Lahnstein intră în 
hanul de alături, întrebă de Haarmann, de aprovizionarea cu 
carne, însă chelnerul nu putu să-i spună nimic. Doamna Engel, 
șefa, nu era acolo, avea să se întoarcă a doua zi. O speluncă. 


VP - 154 


Murdară, întunecată, Lahnstein n-ar fi putut să înghită nicio 
bucată de mâncare acolo. 

Nu avea de gând să se întoarcă acasă, asta era clar. 
Haarmann nu trebuia să primească șansa de a se descotorosi de 
ceva. Un timp se plimbă în stânga și în dreapta prin faţa clădirii, 
după care se sprijini în final de felinarul de pe cealaltă parte a 
străzii, privind luminile stingându-se și fereastra întunecându-se. 
Afară burniţa. Se plimbă iarăși în stânga și în dreapta, se așeză 
apoi pe pavaj cu picioarele încrucișate și se holbă la intrare, 
luptând cu somnul. Pierdu lupta pe la patru dimineaţa. Se trezi 
la ora șase pentru că cineva îi trăgea pistolul afară din toc. 
Apucă rapid mâna celuilalt, urmă o luptă scurtă, după care 
Lahnstein își recuperă pistolul. Pe făptaș, pe care mai mult îl 
mirosise decât îl văzuse, îl lăsă să plece. Lahnstein se ridică de 
jos înghețat de-a binelea, cu hainele murdare. Nu mai avea 
niciun sens să meargă la Haarmann acum. Bărbatul avusese 
destul timp să scape de lucruri. Așadar, Lahnstein plecă spre 
casă convins că e cel mai prost poliţist din lume. 

e 

Două zile mai târziu, mergând spre seară acasă, Lahnstein își 
auzi numele strigat de băieţii care vindeau ziare. 

„Comisarul Lahnstein și jocul murdar cu statul de drept! 

Comisarul Lahnstein și jocul murdar cu statul de drept! 

Comisarul Lahnstein și jocul murdar cu statul de drept!” 

II opri pe unul din băieţi, se uită la ziar și își văzu chipul pe 
prima pagină. Sub fotografie apărea titlul pe care tocmai îl 
auzise. 

Cumpără ziarul fără să se uite prea bine în direcția băiatului, 
astfel încât acesta să nu observe că tocmai îi vindea un 
exemplar personajului principal. 

— Dumneavoastră sunteţi? întrebă băiatul. 

— Nu, zise Lahnstein, după care înșfacă ziarul și plecă în 
grabă fără să își mai aștepte restul. 

Mai lăsase bacșiș, dar niciodată atât de mult. Ar fi vrut să 
găsească un loc într-o cafenea, unde să poată bea o bere 
imediat după citirea articolului, dar nu știa ce fel de om avea să 
fie după acea lectură, așa că renunţă la idee. Merse grăbit 
acasă, aproape că își dobori proprietăreasa, apoi ajunse în cele 
din urmă în camera lui, încuie ușa și citi articolul din picioare. 


VP - 155 


După aceea se așeză pe pat, se lăsă să cadă pe spate și 
rămase întins acolo cu ochii închiși. 

„Se prezintă doar rareori la serviciu”. 

„A încălcat legea”. 

„Se folosește de meseria sa pentru agitaţie politică”. 

„Are un comportament nerușinat faţă de aparținătorii 
îndoliaţi, deznădăjduiţi”. 

„Nu are experienţa necesară pentru un caz de amploare”. 

„Este considerat prieten al francezilor”. 

„Manifestă o blândeţe suspectă faţă de infracțiunile prevăzute 
în articolul 175”. 

Prima întrebare pe care și-o puse Lahnstein: oare avea să 
citească și tatăl lui articolul? Era vorba de un ziar regional, care 
însă era citit și în alte regiuni datorită asprimii comentariilor. Dar 
totuși era publicat de concernul media conservator Hugenberg, 
iar tatăl lui nu s-ar fi atins în mod normal de un astfel de ziar. 
Asta dacă nu cumva i-ar fi povestit cineva că fiul lui este 
prezentat în ziar ca o persoană care manifestă o blândeţe 
„suspectă” faţă de indivizii lui 175. 

Textul era lipsit de dovezi, conţinea doar afirmaţii și, pe ici, pe 
colo, câte un citat anonim al unui „coleg”. Însă textul nu fusese 
inventat pur și simplu. El rezuma idei pe care le putea surprinde 
oricine ar fi tras cu urechea prin secţia de poliţie. Muller, era 
clar. 

e 

Cineva bătu la ușă. Proprietăreasa voia să vorbească urgent 
cu el. Se descotorosi de ea. Nu avea să mai iasă niciodată din 
cameră, sau, cel puţin, nu în viitorul apropiat, în următoarele 
zile și săptămâni. Nu se simţea în stare. Afară nu mai exista 
bărbatul care era el în realitate. Afară exista doar bărbatul 
descris în ziar, iar el nu își dorea să fie acel bărbat. Nu așa era 
el. 

Deși, experienţa pentru acel caz îi lipsea într-adevăr. Nu 
aparținea el însuși comunităţii 175, dar nici nu împărtășea 
repulsia faţă de iubirea între bărbaţi, avusese exp... Nu era 
pregătit pentru astfel de gânduri. 

Oare i se citea pe chip? 

Aiurea. 

Colegii îl preocupau cel mai puţin. Întrucât textul exprima 
ceea ce mulţi din secţia de poliție vedeau în el, colegii nu aflau 


VP - 156 


nimic nou, ci primeau doar o confirmare a ceea ce deja bănuiau 
sau credeau că știu despre el. Ceilalţi colegi, cei binevoitori, 
puţini la număr de altfel, cunoșteau zvonurile și puteau să își 
dea seama din ce surse provenise articolul acela. 

Nu ieși din cameră nici ca să mănânce, nici ca să meargă la 
toaletă. Urină în chiuvetă. Nici măcar nu se dezbrăcă. Stătu 
întins în pat înfometat și însetat, adormi devreme, se trezi în 
curând, aceeași teroare a nopţii, care deja îi devenise familiară. 

În ziua următoare, se trezi ca de obicei, părăsi camera la ora 
obișnuită și fu asaltat de proprietăreasă, care îi flutură ziarul în 
faţă. 

— Sunteţi implicat în porcăriile astea? 

— Ce porcării? 

— 175. 

Lahnstein o împinse la o parte, părăsi locuinţa și merse la 
secție. Nu primise niciodată vizitatori în cameră. Nici femei, nici 
bărbaţi. Ce-și închipuia scorpia aceea? 

În minte îi apăru Franz. Oare Franz avea să citească articolul? 
Și ce avea să creadă? Deodată îl cuprinse teama că Franz ar 
putea să-i contacteze pe cei de la ziar și să le povestească 
despre atingerile lor din lagărul de prizonieri. Deja se temea de 
ziarul ce avea să apară în seara aceea. 

Aiurea. Incetează. 

e 

În secție fu întâmpinat de câteva priviri batjocoritoare, dar 
mai puţine decât se așteptase. În principiu, era o zi ca oricare 
alta. Asta și pentru că în curând primi în birou o nouă serie de 
părinţi. Părinţii numărului 18: Konrad Heidner. 

Lahnstein aproape că nici nu-i asculta. Trei morți într-o lună. 

Părăsi secţia de poliţie mai devreme pentru că voia să afle ce 
scriseseră ziarele despre el, dacă într-adevăr scriseseră ceva. In 
cel mai rău caz, poate ar fi încercat să cumpere toate 
exemplarele, dar imediat ce gândul îi apăru în minte, își dădu 
seama cât de ridicol era. Teamă, panică. Puteau să scrie orice. 
Ceea ce nu era real devenea real în momentul în care apărea în 
ziar. 

Afară burniţa. Băieţii care vindeau ziare făceau referire la alte 
subiecte, nimic legat de el. Lahnstein își cumpără un teanc de 
ziare cu intenţia să le răsfoiască pe toate. O cafenea, o bere 
mare, un șnaps. Asta era recuzita, armura necesară pentru 


VP - 157 


lectură. Ziarele care erau ostile față de Republică și social- 
democraţie nu relatau nimic despre băieţii dispăruţi sau despre 
Lahnstein. Începuse cu ele, întrucât de acolo se aștepta să vină 
următorul atac. Se simţi ușurat. Nu mai era subiect de discuţie. 

(J 

Cu toate astea, se perinda pe străzi ca ins de-al lui 175, ca 
delincvent și prieten al francezilor, ca distrugător al Republicii, 
așadar ca ceea ce scriseseră ziarele că ar fi, dar nu ceea ce era 
el cu adevărat. 

Și ce simțea Haarmann după ce citise articolul acela, dacă 
chiar îl citise? Satisfacţie? Bucurie? Unul de-ai noștri. Un râset. 
Lahnstein își îndreptă pașii nu spre locuinţa lui, ci spre clădirea 
în care locuia Haarmann. 

Era o seară liniștită, limpede, primăvăratică. Primul val de 
căldură. Dar nu era aproape niciun om pe stradă, ceea ce îi 
atrase atenţia lui Lahnstein. Se gândi că el era vinovat pentru 
asta. Pentru că nu putea să elucideze cazul, pentru că oamenilor 
le era teamă de un criminal în serie și preferau să rămână acasă 
imediat ce se întuneca afară. Un oraș întreg fusese paralizat 
astfel. Ce efect avea asta asupra localurilor, a restaurantelor și 
barurilor? Când avea să se vadă o scădere a cifrei de afaceri? 

Odată ajuns în fața clădirii lui Haarmann, se opri o clipă în loc. 
Nu văzu pe nimeni acolo, deși dăduse ordin să se reia 
supravegherea non-stop a bărbatului. Sau poate că era totuși un 
semn bun faptul că Haarmann era supravegheat de o persoană 
care își făcea meseria cu simţ de răspundere și trecea 
neobservată. Lahnstein se plimbă o dată în stânga și în dreapta, 
verifică intrările în clădiri, își căută omul, dar nu găsi pe nimeni. 
Se așeză, așadar, el însuși în culoarul de intrare într-o clădire, 
unde și rămase toată noaptea. Nu adormi de data asta, dar nici 
nu sesiză nimic neobișnuit. 

e 

La ora cinci dimineaţa apăru un coleg, surprins să îl 
întâlnească pe Lahnstein acolo. 

— Dacă altcineva nu face asta? zise Lahnstein morocănos și 
plecă acasă. 

Se vedea nevoit să vorbească cu Muller. 

Proprietăreasa nu se arătă. Lahnstein se întinse în pat, dormi 
două ore, avu din nou un vis cu avionul, apoi se împrospătă și 
merse la secţie. Acolo văzu o mulţime de oameni, vreo o sută de 


VP - 158 


persoane care ţineau pancarte în mâini și strigau propoziţii pe 
care Lahnstein nu le înțelese iniţial. Când se apropie, auzi 
cuvintele: 

„Protejaţi-ne copiii! 

Protejaţi-ne copiii! 

Protejaţi-ne copiii! 

Protejaţi-ne copiii!” 

Același lucru era scris și pe unele pancarte. Pe o altă 
pancartă, o rimă stângace: „Siguranţă eficientă, nu poliţie 
incompetentă!” 

Îi văzu pe soţii Hannappel, pe Magda Hennies, doamna Koch, 
mama numărului doi, a numărului șase, 14. Se uitară la el, el 
privi în altă parte, dădu din coate prin mulţime, îmbrânci, fu 
îmbrâncit, se chinui să înainteze. 

— Poponarule! 

Lahnstein auzi asta clar. Privi în jur. Un bărbat îi rânji în faţă. 
Lahnstein dădu din coate în continuare, transpirând puternic 
până ajunse, în sfârșit, în clădire. Şeful de secție stătea în hol, 
cu mâinile împreunate în semn de rugăciune. 

— Faceţi ceva! îi strigă el lui Lahnstein. Faceţi ceva odată! 

e 

Pe 26 aprilie dispăru numărul 19, Robert Witzel, născut la 
data de 18 martie 1906, al doilea fiu al maistrului Georg Witzel 
din Linden, toţi trei lucrau la fabrica de cauciuc Excelsior. 

— Un băiat așa de simpatic, zise mama. Era mereu acasă 
dacă nu era la muncă. Doar din când în când se mai răsfăța cu o 
cană de cacao la Cafe Krâpke. 

— Köpcke? întrebă Lahnstein. Vă referiţi la cafeneaua Cafe 
Kopcke? 

— E posibil, zise tatăl, un bărbat mic, aproape mărunt, pe 
care soţia îl depășea cu o jumătate de cap în înălţime. 

— E posibil, spuse mama. 

— E ceva special la cafeneaua asta? întrebă tatăl cu o urmă 
de speranţă în glas, ca și când, gândi Lahnstein, și-ar fi dorit să 
fie vorba de un loc în care oamenii să petreacă uneori chiar și 
câteva zile. 

— Nimic deosebit, zise Lahnstein. Vreau doar să mă asigur că 
vorbim de aceeași cafenea. 

— Aha! 

Nu mai avea speranţă în glas. 


VP - 159 


Lui Lahnstein îi era silă de soții Witzel. De ce nu putuseră să 
aibă mai multă grijă de băiatul lor? Și-acum stăteau acolo și se 
purtau de parcă el era întregul lor univers, micul poponar. 

Regretă imediat gândul cu „micul poponar”. Băiatul avea 18 
ani. Cum ar fi putut părinţii să aibă grijă de el? 

Avuseseră șansa să trăiască 18 ani cu el. 

Pe 26 aprilie, mama lui îi dăduse 50 de pfenigi ca să își 
cumpere ceva din oraș. Femeia observase că băiatul se 
îmbrăcase cu cea mai bună jachetă a lui, cea pentru zilele de 
duminică. Dar atunci nu era duminică. 

Părinţii aduseseră cu ei o fotografie: păr rar, privirea zglobie. 
Lahnstein păstră fotografia și ceru să i se spună exact ce purta 
băiatul în ziua dispariţiei. 

Ceru apoi să se adune toți oamenii disponibili din secţie. 
Veniră cinci, el calculase opt. „Bolnav”, i s-a spus. „Plecat”, i s-a 
spus. 

— Cafe Kâpcke, zise Lahnstein, fără să mai dea atenţie 
reacţiilor. 

Deja le cunoștea. Aceleași dintotdeauna. Nu-l ajutau cu nimic. 
Se urcară în două mașini și se îndreptară spre cafenea. 
Coborâră patru polițiști. Nimeni nu știa unde era al cincilea, nu 
anunţase cum că nu ar putea veni. 

— Poate ajunge mai târziu, spune cineva. 

— Intrăm, strigă Lahnstein, trei oameni în faţă, doi în spate, 
fără arme. 

Câţiva băieţi aveau să scape, asta era clar. Ar fi avut nevoie 
de opt polițiști pentru o razie eficientă. Năvăliră înăuntru și se 
postară la intrări cu picioarele depărtate. Cinci, șase clienţi 
încercară să scape, iar doi dintre ei reușiră. Mâini fluturate prin 
aer - probabil că aruncau droguri pe podea -, după care se lăsă 
liniștea. 

Lahnstein numără 22 de bărbaţi și trei femei. Era o prezenţă 
bună pentru ora după-amiezii. Haarmann nu era printre ei. 
Lahnstein înaintă și scoase fotografia din buzunar. 

— O să trec pe la voi și o să vă arăt poza unui băiat, Robert 
Witzel, în vârstă de 18 ani. Obișnuia să vină aici din când în 
când. Asta știm deja. Vreau să vă uitaţi cu atenţie la imagine și, 
dacă îl recunoașteţi pe băiat, să îmi faceți un semn. Aţi înțeles? 

Câţiva clienţi încuviinţară din cap, alţii rânjiră. Lahnstein se 
plimbă printre ei cu fotografia în mână, descriindu-le hainele pe 


VP - 160 


care Witzel le purtase în ziua dispariţiei: o jachetă de tweed 
maro-închis cu model în carouri, pantaloni bej, cizme castanii cu 
șireturi. Nimeni nu reacţiona. Unii examinară atent fotografia, 
dând impresia că se concentrează intens. Puteai face diferența 
între actori buni și slabi. Alţii luară însă lucrurile în serios, 
identificară ceva asemănări cu tineri pe care îi văzuseră acolo, 
dar nu erau siguri. În final, Lahnstein nu obţinu nimic. Încă o 
umilință. 
e 

Rezultatul alegerilor le amplifică tuturor starea de agitație. 
Pentru Lahnstein, numerele fuseseră un șoc. SPD-ul scăzuse la 
20,5 procente, un minus de 1,2 procente, ceea ce părea 
suportabil. Însă USPD-ul nu mai juca niciun rol, iar Lahnstein 
crezuse că SPD-ul avea să preia cea mai mare parte a celor 17 
procente pe care USPD le obținuse la alegerile din 1920, dar nu 
a fost așa. 

Vina mea, vina mea. Creierul îi trepida. 

Comuniștii mai căpătaseră 10,9 procente, sărind astfel la un 
total de 12,6 procente. O catastrofă. 

Vina mea, vina mea. Încetează! Nu fi prost. Nu-ţi acorda așa 
multă importanță. 

DNVP-ul!“ urcase la 19,5 procente, ajungând aproape la fel de 
puternic precum SPD-ul. Nationalsozialistische Freiheitspartei, 
Partidul  Naţional-Socialist al Libertăţii!” în jurul căruia se 
strânseseră adepţii interzisului NSDAP, obținuse înfricoșătorul 
scor de 6,6 procente. După calculele lui Lahnstein, asta însemna 
un total de 39 de procente pentru adversarii Republicii. 

Vina mea, vina mea. 

e 

Pe 20 mai, un polițist năvăli în biroul lui Lahnstein, luă poziție 
de drepti și se strădui să-și recapete răsuflarea. 

— În parcul de recreere, gâfâi el, apoi făcu o pauză și inspiră 
hapsân. În parcul de recreere, copiii au găsit... răsuflări 
greoaie... la mal... un craniu de mort. Probabil ieșit din Leine. 

— Bărbat? Femeie? ţipă Lahnstein sărind în sus de pe scaun. 
Tânăr? Bătrân? 

— Nu știu, zise polițistul, nu mă pricep. 


14 Partid conservator din Republica de la Weimar, al cărui program promova, printre 
altele, naționalismul, naţional-liberalismul, antisemitismul, conservatorismul imperial. 
15 Partid de extremă dreaptă. 


VP - 161 


— Mergeţi la mașini, vin și eu imediat. 

Merse la Schackwitz și îi ceru să îl însoţească, aveau o pistă. 

O pistă, o pistă, o pistă! îi răsuna în cap în timp ce mașina se 
îndrepta spre parcul de recreere. Pe scaunul din față stătea 
Schackwitz, în spate stăteau Lahnstein și polițistul. 

Apoi ajunse să ţină craniul în mâini, atât de strâns de parcă 
nu avea să-i mai dea drumul niciodată. In zonă se adunase o 
mică mulţime de gură-cască, mai ales copii, dar și câţiva adulţi. 
Polițistul și un coleg de-ai lui îi ţineau la distanţă. În ochii unora 
se citea groaza. Lahnstein se uită atent la craniu. 

Copiii îl găsiseră fix lângă Leine, într-un loc unde malul era 
drept. 

— Ce părere aveți? îl întrebă Lahnstein pe colegul Schackwitz. 

— Dacă mi-aţi da puţin craniul, aș putea să fac niște 
observaţii. 

Lahnstein îl mai privi o dată: orbite goale, care totuși aveau o 
privire. Incisivii lipseau. Îi dădu craniul colegului său. 

Schackwitz îl învărti, îl înclină, îl lăsă să-i alunece ușor în 
mâini. 

— Un bărbat? 

— Probabil un bărbat tânăr, zise Schackwitz. Incisivii lipsesc, 
un molar din stânga sus e găurit, plomba lipsește, iar aici pe 
lateral sunt niște striații, uitaţi. 

Tinu craniul astfel încât Lahnstein să poată vedea și îi arătă 
câteva crestături fine, subțiri ca niște linii. 

— Probabil, zise patologul, cineva s-a folosit de o lamă de ras 
sau de un cuţit fin ca să răzuiască toată carnea de pe oase. 

— Foarte bine! zise Lahnstein. Asta ne ajută. 

Întrebă cine găsise craniul. Îi răspunse o fată. 

— Întâi eu, spuse ea. 

Lahnstein îi dădu câteva monede. 

e 

Cadavrul băiatului era întins pe pat. Cearșaful era roșu, la fel 
și pernele. Bărbatul îşi făcu o cafea, cu care își arse și buzele și 
limba, dar asta nu conta. Foarte meticulos, întinse un prosop pe 
podea, așeză lângă el găleata și o sacoșă de mușama. Mai 
întinse două prosoape de vase, puse alături un fund de tocat 
gros și două cuțite de bucătărie, unul cu lama netedă, celălalt cu 
lama zimtată, lângă care adăugă un cutit de bucătărie mic și un 
satâr. Ridică trupul neînsuflețit de pe pat și îl întinse pe prosop. 


VP - 162 


Aruncă o privire scurtă spre chipul băiatului, după care îl acoperi 
cu un prosop de vase. Nu voia să vadă ochii în timp ce se ocupa 
de cadavru. Uneori îl priveau cu reproș sau chiar cu răutate. 

Cu cutitul neted deschise cavitatea abdominală prin două 
tăieturi. Scoase afară intestinul și îl lăsă să alunece în găleată, 
apoi procedă la fel cu stomacul. Apucă celălalt prosop de vase și 
șterse cu el sângele ce se adunase în cavitatea abdominală a 
băiatului, apoi stoarse prosopul deasupra găleții cu grijă, astfel 
încât să nu stropească podeaua. Făcu asta de câte ori a fost 
nevoie până adună tot sângele. 

Cu cutitul zimțat fragmentă apoi coastele, trei tăieturi. Băgă 
mâna sub coaste și trase apoi în sus până când acestea pocniră 
în zona umerilor. Acolo se folosi de cuțit, tăie coastele și le puse 
deoparte. Luă o gură de cafea. Transpira. 

Mai departe. Băgă iar mâna în corp, smulse inima și o scoase 
afară, după care o puse pe fundul de tocat. Tăie inima în fâșii 
subțiri, pe care le scufundă în găleată. La fel procedă cu 
plămânii și cu rinichii. Luă o scurtă pauză, mai bău niște cafea. 

Veni rândul satârului. Mai întâi separă picioarele de trup, apoi 
mâinile. Desprinse carnea de pe oase și îndesă cele mai bune 
bucăți în sacoșa de mușama. Restul fu împachetat în hârtie 
cerată. Curăţă cavitatea toracică și abdominală cu prosopul de 
vase, după care tăie penisul și îl puse pe fundul de tocat, fiind 
cuprins pe neașteptate de panică. Nu voia să facă asta din nou, 
însă tentatia era prea puternică, așa că tăie membrul, acum 
excitat, în mai multe bucăți, pe care le aruncă în găleată. 

Aduse dintr-un dulap o rogojină, câteva cârpe și un topor. Le 
întinse pe toate pe mica masă de bucătărie și Își aşeză ceasca 
de cafea alături. Separă capul de corp și îl puse pe rogojină. 
Indepărtă pielea capului cu tot cu păr, asemenea unui indian 
care îşi scalpează victima. Asta era gândul care îi trecea prin 
minte de fiecare dată când ajungea la partea aceea și care îl 
făcea să zâmbească pe sub mustață. Tăie pielea capului în fâșii, 
pe care le aruncă apoi în găleată. Învârti craniul pe o parte 
astfel încât să se sprijine pe un obraz și întinse cârpele pe 
deasupra ca să nu facă prea mult zgomot. Apoi lovi craniul cu 
partea ascuţită a toporului, învârtindu-l mereu cu mâna cealaltă 
până când acesta se crăpă și se împrăștie în mai multe bucăți. 
Scufundă creierul în găleată, adună așchiile de oase și le aruncă 
într-o ladă în care stivui și celelalte oase. Și cu asta termină 


VP - 163 


treaba. Acum mai trebuia doar să curețe podeaua și masa și să 
spele cearșaful și prosoapele. 


VP - 164 


Capitolul 7 


Doar o cameră, un pat murdar, pete întunecate pe dușumea, 
pete deschise la culoare pe pereți. O chicinetă, o masă mică, 
tavan înclinat. Bărbatul încuiase ușa spunând că trebuie să aibă 
mereu grijă, că Hanovra era un meleag periculos. Puse o sticlă 
de șnaps pe masă. Băiatul se gândea cum ar putea să se care 
de-acolo, dar cheia nu fusese lăsată în ușă, iar el nu avea cum 
să dărâme ușa așa ușor. Totuși, bărbatul era de treabă și 
întregul context era destul de palpitant. 

Bărbatul se așeză pe patul său, ținând în mâini sticla și două 
pahare, turnă apoi în ele și îi ură noroc. Ciocniră și băură. 
Băiatul se gândi că de la vin începuse totul, din cauza vinului 
devenise el tată, iar acum stătea aici, în camera aceea 
sărăcăcioasă cu bărbatul acela ciudat. 

Bărbatul trăncăni, îi povesti de cazuri de criminalistică pe care 
le rezolvase și, după puțin timp, una din mâinile lui ajunse pe 
piciorul băiatului, care îi îngădui asta de vreme ce bărbatul 
vorbea pur și simplu în continuare, ca și când totul ar fi normal. 
Pe neașteptate, bărbatul îl întrebă pe băiat dacă avea să o facă, 
la el acasă, dacă aveau să și-o facă reciproc. La început, băiatul 
nu înțelese la ce se referă bărbatul, dar apoi îi pică fisa și nu se 
putu abtine să nu rânjească deși nu voia să facă asta. 

„Al un mic prieten?”, îl întrebă bărbatul, iar mâna îi alunecă 
un pic în sus. Dar nu era permis să vorbești despre asta. Și nici 
nu avea de fapt prieten. Nu asta era Heiner pentru el. Doar că 
se întâmplase ceva între ei, iar lui îi plăcea să-și amintească de 
momentul acela. Și acum se simțea cam ca atunci când 
începuse totul în camera lui Heiner, când părinții erau plecați de 
acasă. „Nu mai fac asta niciodată”, își spusese el după aceea, 
„Niciodată, niciodată, niciodată”, dar totuși o mai făcuse o dată 
și încă o dată. Și atât. După aceea apăruse fiica preotului, iar 
Heiner se uita mereu la el cu ochii marii, plini de dorință. 

Deodată, bărbatul il împinse astfel încât ajunse să stea întins 
pe spate, între perete și criminalistul care îl sărută apăsat pe 
gură și apoi râse. Râse și băiatul. Dar apoi îl cuprinse o frică 
adâncă. Voia să o șteargă de-acolo. Spuse că vrea să plece, să 


VP - 165 


se întoarcă în sala de așteptare, însă bărbatul scutură din cap cu 
o expresie serioasă. Strânsoarea lui era fermă. Băiatul nu avea 
cum să reușească să treacă de el ca să ajungă la ușă, iar în 
spatele lui se afla peretele. Așa că se hotări să rămână, 
gândindu-se că poate avea să fie frumos ceea ce urma să se 
întâmple acolo. Și cu Heiner fusese frumos. 

e 

La Bahnhof Zoo, gara din apropierea grădinii zoologice din 
Berlin, bărbatul traversă strada și se așeză la o masă din 
cafeneaua Romanische Café. 

Își comandă o cafea și o prăjitură cu mere și frişcă. Era ora 
patru după-amiază, avea toată seara la dispoziție, dar nu ştia ce 
să facă cu timpul acela, chiar îi era un pic teamă de ceea ce 
urma. Se simţea liber aici, nu-l cunoștea nimeni în afară de 
bărbatul cu care avea să se întâlnească a doua zi dis-de- 
dimineaţă. Și până atunci? Putea să facă orice în orașul ăsta. Işi 
luă un ziar de seară de la standul de ziare și se cufundă în 
lectura rapoartelor despre formarea guvernului. Băieţii dispăruţi 
nu jucau niciun rol în asta. 

După puţin timp, cuvântul „wiking” începu să-i bântuie prin 
minte, iar el își pierdu concentrarea. Când se trezise dimineață 
și privise afară pe fereastră, citise cuvântul acela pe peretele 
clădirii de vizavi. Wiking. Atât. Scris cu cretă, oarecum stângaci, 
probabil din cauza grabei, a grijii de a nu fi prins. De ce apărea 
acolo? Gândul îi zbură la Bund Wiking, liga vikingilor, singura 
idee care îi veni în minte. În Bund Wiking se adunaseră bărbaţii 
care făcuseră parte înainte din Organisation Consult. Oamenii 
lor îi asasinaseră pe Rathenau și Erzberger. Dușmani ai 
Republicii, antisemiţi, teroriști de dreapta. Oare la el se 
refereau? Un avertisment? O ameninţare? Dar de ce? Știm unde 
locuiești. Ai grijă. Încetează. Să ce? Să-l urmărească pe 
Haarmann? Înseamnă că doar Miller putea să stea în spatele 
chestiei ăleia. Îl credea în stare să fie membru al Bund Wiking. 

Lahnstein se gândi la băieţi, la Haarmann. Craniul fusese o 
dezamăgire. Nu avea nicio caracteristică ce ar fi dus la unul din 
băieții dispăruţi. Toată lumea avea o gaură în molar. Incisivii 
probabil că fuseseră scoși după deces, Dumnezeu știe din ce 
motiv. Cel mai interesant lucru erau micile crestături care 


16 Organizaţie politică ce a orchestrat mai multe atentate criminale în rândurile 
politicienilor germani care se opuneau accederii la putere a partidului nazist. 


VP - 166 


sugerau că băiatul fusese dezosat, ceea ce aducea mai aproape 
de realitate zvonurile cum că s-ar face comerț cu carne de om. 
Astfel se ajungea la Haarmann, comerciantul de carne. Locul 
descoperirii se afla la doar câteva sute de metri distanţă de 
locuința lui. 

Și îl ajutase asta să înainteze cumva în investigaţii? Absolut 
deloc. Muller tot nu urmărea raţionamentul lui, iar 
supravegherea, care trebuia să aibă loc non-stop, era încă 
lacunară, după cum realizase însuși Lahnstein la o verificare 
aleatorie. Și acum mai aveau și rezultatele astea la alegeri. 
Lahnstein puse ziarul deoparte. Marx!” avea să fie iarăși 
cancelar, susținut iarăși de centru, de Partidul Democrat 
German DDP și Partidul Popular German DVP și de cetățenii de 
centru. Pentru a obține majoritatea în Parlament, avea nevoie 
însă de SPD sau de DNVP. Bătălia avea să continue, ordonanţe 
de urgență una după alta, dar Lahnstein avea încredere în 
Ebert. Ştia că el o să facă ce trebuie. Il chemă pe chelner, plăti 
și părăsi cafeneaua. Era o seară minunată de mai, cu aer blând, 
nu se mai purtau paltoane, iar lumea stătea la mese afară. 
Lahnstein își duse geanta într-un hotel din apropierea gării 
Bahnhof Zoo. Apoi luă un autobuz tras de cai spre piața 
Alexanderplatz. 

(J 

Se plimbă fără ţintă, făcu înconjurul pieței, coti pe una din 
alei, se uită în vitrina unui magazin și își cumpără o umbrelă de 
ploaie doar pentru că îi plăcea mânerul de lemn care avea niște 
nervuri așa frumoase cum nu mai văzuse în Hanovra. Apoi se 
simţi ridicol mergând prin Berlin cu o umbrelă de ploaie într-o 
seară însorită de primăvară. Ar fi trebuit să se gândească la asta 
înainte de a o cumpăra. 

Se așeză într-un restaurant, mâncă gulaș și bău două beri. 
Gândurile îi zburară la Lissy și la tatăl lui. Trebuiau să fie gânduri 
frumoase. Se gândi să comande o a treia bere, însă respinse 
această opţiune, realizând că la a treia bere gândurile frumoase 
cu privire la Lissy s-ar transforma în gânduri sumbre. Bău o 
cafea, după care își luă umbrela de ploaie și merse mai departe, 
îndreptându-și pașii spre locul în care așteptau prostituatele. 
Wilma îi arătase locul înainte de război, un pic emoţionată, dar 


17 Wilhelm Marx, jurist și politician german, care a deţinut funcţia de cancelar între 
1923-1924 și 1926-1928. 


VP - 167 


în același timp mândră de desfrâurile pe care le avea de oferit 
orașul ei natal. 

— Salut, om al ploii! 

Lahnstein merse mai departe, fără să-și ridice privirea. Câteva 
fluierături ademenitoare. Le ignoră. 

— Nu fi așa timid, scumpule! 

Lahnstein se refugie într-un bar, unde bău grăbit o bere. Îi 
veni în minte din nou gândul acela care îi displăcea cel mai 
mult, și anume că doliul lui după moartea lui Lissy era doar un 
pretext ca să nu se poată apropia de femei, femei normale, și 
că, de fapt, descoperise în lagărul cu prizonieri ceva ce i se 
potrivea mai bine. 

Pe de altă parte, nu fusese atras niciodată de un bărbat, nici 
înainte de asta, nici după. Doar uneori se ivea o dorinţă difuză, 
pe care nu putea sau nu voia să o definească nici măcar în 
gând. 

Incă o bere. 

Bău o gură mare. Aiureli, numai aiureli, isterie. Termină berea 
și se duse la hotel, unde își dădu seama că uitase umbrela de 
ploaie în bar. Nu îi păsa. Se întinse în pat și încercă să ajungă la 
orgasm gândindu-se la Lissy, dar nu reuși pentru că femeia era 
ba în patul lui, ba în avion. Renunţă și, în curând, adormi. 

e 

Se întâlni cu prietenul într-o cafenea nu departe de piața 
Hackescher Markt. In timp ce îl aștepta să apară, în minte îi 
veniră scene de la Verdun. Verdun văzut de deasupra, pământul 
fărâmiţat, Fortul Douaumont ciuruit de gloanțe, baloanele 
captive cu santinele de artilerie, fumul din urma exploziilor. 
Când vizibilitatea era bună, Lahnstein se înălța pentru a urmări 
mișcările trupelor franceze din spatele frontului, iar mai târziu 
lansa bombe fără a avea prea mult succes. 

Georg stătuse la două paturi distanţă de el în spitalul militar. 
Bărbatul de pe patul dintre ei era complet bandajat, inclusiv la 
cap, și nu vorbea, așadar nu era clar dacă aude ceva, dar în 
orice caz nu se plângea, așadar cei doi nu se sinchiseau de 
prezenţa lui și discutau unul cu celălalt pe deasupra capului alb. 

Georg se numărase printre primii care capturaseră Fortul 
Douaumont. După aceea rămăsese acolo săptămâni întregi, 
fortul aflându-se sub foc continuu cu artilerie grea. 

— Și nu eraţi oarecum protejaţi în fort? întrebase Lahnstein. 


VP - 168 


— Fortul era protejat mai ales în fața atacurilor venite din est, 
zisese Georg, atacuri din partea noastră, a germanilor. Când am 
ajuns noi înăuntru, francezii trăgeau în noi din vest, iar partea 
asta clar nu era la fel de fortificată. 

In timpul unui atac de artilerie, Georg nu reușise să se retragă 
la timp în buncăr și fusese lovit de mai multe schije de grenade, 
dar nu suferise răni grave. Așa ajunseseră să vorbească unul cu 
altul pe deasupra mumiei, schimbând impresii despre munca în 
cadrul poliției. Georg fusese ofițer criminalist în Berlin încă de 
dinaintea războiului. 

Când ajunse la cafenea, cu o întârziere de zece minute, cei 
doi se salutară călduros. 

e 

Lahnstein îl vizitase de două ori în Berlin, dar nu petrecuse 
prea mult timp cu el pentru că Georg avea patru copii și evita 
să-și programeze întâlniri după serviciu, care să-l ţină departe 
de familie. Lahnstein venea aici și datorită vieţii de oraș mare, îi 
plăcea să fie plimbat prin împrejurimi, ceea ce se și întâmpla de 
cele mai multe ori. Ziua de ieri fusese o excepție. 

Georg menţionă situaţia din Hanovra. Ştia cât de cât ce se 
întâmpla acolo din ziare. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Lahnstein. Poţi să te 
lipsești câteva săptămâni de doi oameni care să-l urmărească 
pe Haarmann? Am nevoie de polițiști în care să pot avea 
încredere, iar în Hanovra nu pot avea încredere în nimeni. Toţi 
sunt în cârdășie cu Muller. 

— Dar de ce ar vrea Muller să-l acopere? Ce are Haarmann să- 
i ofere? 

— Cred că îi furnizează ponturi cu care Muller înregistrează 
apoi succese mari. Așa a avansat în carieră. Nu vrea să riște să 
piardă totul. 

— Dar să tolerezi un criminal în serie pentru a face carieră... E 
posibil să fie cineva atât de hain? 18 băieţi sau câţi sunt până 
acum? 

— 19. Ai dreptate, dar trebuie să te gândești și de unde vine 
el, de unde venim noi toţi. 

— Te referi la război? 

— Exact la asta mă refer. La început m-am gândit că trebuie 
să caut un făptaș care a fost în război, căruia i-au scăpat printre 
degete sistemele de referinţă și pentru care moartea ţine de 


VP - 169 


cotidian, chiar și moartea în masă. Știi că în război ne-am 
pierdut, în mod inevitabil, sentimentul cum că există un drept la 
viaţă și că fiecare viaţă e valoroasă. 

— Așa e, zise Georg, dar acest sentiment poate fi redobândit, 
după cum observăm în cazul meu și al tău și al celor mai mulți 
camarazi ai noștri. Am pus capăt măcelului. 

— Ai dreptate, dar nu toţi reușesc să facă asta. Doar am văzut 
cum se atacă unii pe alţii în campania electorală. 

— E posibil, dar un criminal în serie e totuși de cu totul alt 
calibru. 

— Nu sunt așa de sigur. După cum am zis, iniţial am bănuit că 
făptașul face parte din foștii soldaţi și, întrucât Haarmann a stat 
în închisoare în timpul războiului, prea multă vreme nu m-am 
ocupat de el cum trebuie. Greșeala mea. Totuși cred că, dintr-un 
anumit punct de vedere, nu m-am înșelat cu bănuielile mele. Nu 
făptașul s-a dezumanizat în război, ci prietenii lui de la secţia de 
poliţie și-au pierdut acolo sistemele de referinţă și aprecierea 
pentru valoarea vieţii. Pentru carierele lor, calcă pe cadavre. 
Aproape toți au fost pe front. Noi credem că războiul s-a 
terminat, dar efectele lui continuă. 

— E posibil. În cazul lui Muller mi se pare plauzibil. Dar cum e 
cu ceilalţi? Și ei au făcut carieră cu ajutorul lui Haarmann? 

— Nu reușesc să-mi dau seama, dar presupun că a tras după 
el pe unul, altul. În plus, în secţie plutește o atmosferă 
militărească, aproape toţi sunt monarhiști care votează cu DNVP 
sau poate mai rău. 

— Naţional-socialiștii? 

— Nu mulţi, cred eu. Cred că îl preferă pe împărat înaintea lui 
Hitler ăsta. 

— Din fericire Hitler o să stea cinci ani după gratii de-acum. 

Lahnstein vru să menţioneze și liga vikingilor, dar renunţă la 
idee. Nu voia ca Georg să-l creadă paranoic. li era suficient că el 
însuși o făcea. 

— Mult prea puţin, o sentință scandaloasă. A vrut să scoată 
din balamale întregul stat, iar ei îl tratează cu indulgență. Ai citit 
motivarea sentinței? 

Mai vorbiră puţin despre situaţia politică, apoi Georg trebui să 
se întoarcă la secţie. Îi spuse că nu va fi ușor să detașeze doi 
oameni, dar că avea să îi explice clar șefului de secție urgenţa 
problemei și că acesta avea să fie de acord. 


VP - 170 


Trei zile mai târziu, doi polițiști din Berlin sosiră în Hanovra. 
Lahnstein le făcuse rost de o cameră într-o pensiune mică. Acolo 
și puse totul la cale cu ei, pentru că voia ca nimeni să nu știe că 
cei doi lucrează pentru el. Stabiliră ca polițiștii să se perinde mai 
ales pe la gară, îmbrăcaţi ca niște cerșetori. Mulţi dintre băieți 
veniseră la oraș cu trenul, iar Lahnstein spera că acolo aveau 
să-i dibuiască urmele lui Haarmann. Le arătă celor doi berlinezi 
fotografia din dosar și insistă ca aceștia să nu apeleze niciodată 
la polițiștii din Hanovra. Nu puteau avea încredere în nimeni. 
Părăsi pensiunea cu optimism. 

e 

Pe 27 mai, în biroul lui Lahnstein se prezentară Wilhelm 
Mayhofer și soția lui, Therese, văduva lui Abeling, și anunţară 
dispariţia fiului lor, respectiv fiului lor vitreg, Ferdinand Abeling. 

— Ce vârstă are fiul dumneavoastră? 

— 11 ani, zise Therese Mayhofer, e născut pe 14 martie 1913. 

Numărul 20. 

— 11 ani. Serios? 

— Normal! Dacă nici eu nu știu, atunci cine? 

— Vă rog să mă scuzați! Bineînţeles că știți asta! 

— E ceva în neregulă? întrebă bărbatul. Vreau să spun... Cu 
vârsta lui? 

Ce-ar fi putut să spună? Era în neregulă să dispari la 11 ani, 
mai în neregulă decât la 22? În orice caz, numărul îl îngrozise pe 
Lahnstein. Până atunci niciuna din victime nu fusese atât de 
tânără. Dacă într-adevăr era vorba de niște victime, dar de 
lucrul ăsta se convinsese deja. Un copil, iar Lahnstein n-ar fi vrut 
defel să se întrebe dacă o fi mai fragedă carnea unui băiat de 11 
ani decât cea a unuia de 16, însă gândul îi trecu prin minte. In 
lumea în care trăia de câteva luni, astfel de gânduri 
dezgustătoare apăreau fără avertismente prealabile, aparţineau 
acelei lumi. 

— Înainte să plece la școală, m-a rugat să-i dau 20 de pfenigi, 
zise femeia. l-am dat, dar nu l-am întrebat pentru ce îi trebuie. 
Acum regret asta, pentru că poate aș fi avut un indiciu pentru 
dumneavoastră legat de ce a făcut ultima oară. Adică, ce a făcut 
înainte să dispară. Știm doar că a fost la școală, ca în fiecare zi. 

Lahnstein se întreba de ce femeia era atât de rece, de ce 
vorbea atât de mașinal, menţinând același ton, fără tristețe în 


VP - 171 


glas, fără să lăcrimeze. Ce era cu ea? Toate celelalte fuseseră 
triste sau disperate. Bărbatul stătea apatic lângă ea. 

Lahnstein puse întrebările de rutină, enervându-se între timp 
că berlinezii nu putuseră împiedica această dispariţie. Până la 
urmă însă, își începură misiunea de doar două zile. In orice caz, 
făptașul era activ și nu putea să mai dureze mult timp până 
aveau să-l prindă. 

— Aţi uitat ceva ce ar putea fi important? întrebă el la final. 

Se gândiră amândoi, după care femeia scutură din cap. 

— Pot să vă mai întreb ceva? zise Lahnstein deși își jurase în 
gând că nu avea să pună acea întrebare. 

— Ce anume? 

— Nu păreţi tristă. 

Femeia își privi soțul, iar el o privi la rândul lui. 

— Suntem foarte trişti, spuse femeia. l-am promis primului 
meu soţ, când se afla pe patul de moarte, că o să am grijă de 
Ferdinand, iar acum el nu mai este aici. Mă întreb unde ar putea 
fi. Poate e cu ceilalţi băieți. Credeţi că s-au adunat toţi undeva, 
într-un loc anume? E posibil, nu-i așa? 

Același ton mașinal. 

— Nu știu, cred că e prea puţin probabil. Unde s-ar fi adunat? 

— Nici eu nu știu. Dumneavoastră sunteţi polițistul dintre noi 
trei. Vă pricepeți la așa ceva. 

— Dar astfel de cazuri nu am avut până acum. Să dispară 
oameni și să-i găsim după aceea pe toți în același loc. 

— Poate de data asta, spuse bărbatul. 

— Cine știe? 

Muller intră în birou. Părea iritat, enervat când îi văzu pe cei 
doi, de parcă n-ar fi avut nevoie atunci de încă un caz. Dar cine 
avea nevoie? Eu, își zise Lahnstein imediat și pentru a mia oară. 
Eu am nevoie de cazuri până când Haarmann face o greșeală și 
pot să elucidez atunci toate cazurile. 

e 

— Ceva special? întrebă Müller după ce soții părăsiseră biroul 
și Lahnstein se așezase din nou pe scaunul său. 

— 11 ani. 

— Destul de tânăr. Și-a schimbat cineva preferinţele? 

— Măcar acum credeți și dumneavoastră că avem de-a face 
cu un homosexual care își vânează victimele. 

— Ar fi în orice caz o soluţie. 


VP - 172 


— Poftim? 

Îi aruncă lui Miller o privire tăioasă, dar el îi răspunse cu una 
prietenoasă. 

— Am zis că ar fi în orice caz o soluție. 

— Dar ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Nu vreau să spun nimic, doar că ar fi o soluţie. 

— Asta am înţeles. Dar mă întreb la ce soluţie vă referiți. O 
soluție pentru caz? O soluție pentru homosexuali? Pentru 
Hanovra? 

— Alegeţi ce variantă doriţi! 

Lahnstein se ridică de pe scaun, se plantă în faţa biroului lui 
Muller și zise: 

— Știu ce vreți să spuneți și în sfârșit a ieșit la lumină. Vreţi să 
spuneţi că ar fi cea mai bună soluţie pentru oraș sau pentru 
lume, în general, dacă ar dispărea cât mai mulţi indivizi de-ai lui 
175. Pentru că nu-i suferiţi deloc, pentru că îi considerați 
scursuri ale societății, creaturi scârboase care trebuie 
exterminate. Vi se pare bine că cineva a început deja să facă 
asta. Și de ce-ar trebui să vă rupeţi dumneavoastră coatele ca 
să-l opriţi? Doar face ceea ce trebuie, el are soluţia pentru 175. 
Așa vedeți dumneavoastră lucrurile. Și de aceea nu înaintăm 
deloc. 

Muller se ridică de pe scaun și se postă fix în fața lui 
Lahnstein. 

— Acum vă zic și eu ceva: aţi fost adus la Hanovra în urmă cu 
jumătate de an ca să elucidaţi cazul ăsta pentru că lumea 
credea că noi, cei de aici, n-o să fim în stare și că e nevoie de un 
geniu din Bochum care să rezolve cazul ţac-pac. Și unde suntem 
acum? Cazurile curg în continuare ca și înainte. Dar asta nu are 
nimic de-a face cu mine. Dumneavoastră sunteți șeful acum, 
dumneavoastră sunteţi răspunzător pentru dezastrul ăsta, nu eu 
și nici altcineva de aici. 

Stătură faţă în față câteva secunde, după care Lahnstein se 
întoarse și merse înapoi la birou. Se așeză și examină cu atenţie 
notițele pe care le luase pentru cazul Abeling. Nu auzise nicio 
propoziţie pe care să nu și-o fi imaginat el însuși, în afară de: 
„Dar asta nu are nimic de-a face cu mine”. Propoziția asta era 
falsă. 

Își ridică privirea și îl întrebă pe Miller: 

— Apropo, aţi fost membru al Organisation Consul? 


VP - 173 


Muller îl privi surprins. 

— Organizaţia asta e interzisă, spuse el. 

— Eu v-am întrebat dacă aţi fost membru. Înainte ca ea să fie 
interzisă. 

— Nu am fost niciodată membru. 

— Consideraţi bune acţiunile organizației? 

— Dacă consider că e bine că au ajutat la dizolvarea 
Republicii Sovietice a Bavariei!%? Am mai vorbit despre asta. Nu 
e cazul să mă repet. 

— Asasinarea lui Erzberger? 

— Cred că vă daţi seama și dumneavoastră că nu am fost un 
admirator aprig al lui Erzberger. Omul a semnat Armistițiul de la 
Compiègne. Deși nu fuseserăm înfrânți. Am adus nenumărate 
jertfe pe front timp de patru ani de zile, am ţinut dușmanul în 
șah și după aceea a venit Republica și ne-a băgat pe gât o pace 
rușinoasă. N-am mai multe de spus legat de Erzberger. 

— Erzberger a semnat armistițiul pentru că Ludendorff și 
Hindenburg au fost prea lași ca să facă asta. Știau că nu mai 
puteau ţine frontul, așa că le-au plasat democraţilor sarcina de a 
pecetlui înfrângerea Imperiului German. 

— Aiurea. 

— Atât aveţi de spus? Doar „aiurea”? 

Muller tăcu. 

— Rathenau. Ce spuneţi despre asasinarea lui Rathenau? El n- 
a semnat nimic la Compiegne. 

— De unde să știu eu de ce a fost asasinat? 

— Pentru că era evreu? 

— Posibil. 

— Organisation Consul era o organizaţie antisemită. Și mai 
era pe deasupra și anti-social-democrată. 

Lahnstein se uita la Muller. Nicio reacţie. 

Apoi Muller zise: 

— Șeful nostru, domnul Noske, nu a avut nimic împotrivă când 
Organisation Consul a ajutat la înfrângerea Republicii Sovietice 
a Bavariei. 


18 S-a format după Primul Război Mondial, când Germania era în pragul unui război 
civil, iar comuniștii au avut ocazia să creeze un stat socialist în Bavaria. A existat timp 
de 25 de zile în anul 1919, fiind distrusă rapid de loialiștii germani. 


VP - 174 


Lahnstein citi triumful din ochii lui Muller. Căută o ripostă, dar 
nu-i veni în minte nimic care să nu-l fi discreditat pe Noske. 
Tăcu. Se lăsă liniștea între ei doi, apoi Lahnstein zise: 

— După ce organizaţia a fost interzisă, membrii ei au înfiinţat 
Bund Wiking. Activează și în Hanovra? 

— De unde să știu eu? N-am nicio legătură cu oamenii ăștia. 

— E posibil ca oamenii ăștia să mă amenințe. 

Nu voise să spună asta, pur și simplu îi ieșise pe gură. 

— Sau poate că sunteţi bolnav. Din cauză că luaţi personal tot 
ce se întâmplă în ţară. Și știți cum se cheamă asta? 

Muller așteptă un răspuns, dar Lahnstein nu zise nimic. 

— Grandomanie. 

Muller se ridică de pe scaun, se îmbrăcă cu paltonul și părăsi 
încăperea fără să mai rostească vreun cuvânt. 

e 

Seara, Lahnstein se întâlni cu cei doi berlinezi în camera lor. 
Erau plini de remușcări din cauză că nu putuseră să evite 
dispariția băiatului. Chiar îl văzuseră pe Haarmann într-o seară, 
destul de târziu. Acesta apăruse la gară aproape de ora 11, 
pălăvrăgise cu câţiva oameni, inclusiv cu polițistul de la pază, 
care tocmai era în tură. Se uitase în sălile de așteptare, după 
aceea plecase de acolo în pas de plimbare. 

— Asta e pista, spuse Lahnstein, aici o să-l prindem. 

Cumpără apoi două sticle de vin și merse cu ele la Emma. 

e 

— Vreau să te întreb ceva, zise ea în timp ce mâncau. 

— Orice, poţi să mă întrebi orice. 

— A apărut un articol despre tine într-un ziar. 

— L-ai citit? 

— Fratele meu mi l-a dat. 

— Fratele tău știe de noi? 

— De noi? Ce ar trebui să știe? Că îţi cumperi trabucurile de la 
mine? Că te-am invitat la cină? 

— l-ai povestit toate astea? 

— l-am povestit doar că un comisar criminalist din Bochum își 
cumpără mai des trabucuri de aici. Că e un comisar criminalist 
de treabă, care m-a ajutat într-un moment neplăcut. 

— Tipul care voia să te tot urci pe taburet? 

— Da, tipul ăla. Așa ne-am cunoscut. 

— Deci, ce dorești să mă întrebi? 


VP - 175 


Știa deja. 

Femeia își puse tacâmurile deoparte, apoi luă din nou 
furculita în mână, se jucă cu ea, apăsă cu vârful ușor în palma 
stângă și privi apoi micile adâncituri lăsate în piele. Apoi își 
îndreptă deodată privirea spre el. 

— Sunt o grămadă de porcării acolo, asta mi-e clar. Scrise de 
indivizii de dreapta care vor să te distrugă. 

— Și de comuniști. Dar? 

1? 

— Niciun „dar”. Am doar o întrebare. Nu te supăra pe mine, te 
rog! 

— Eşti homosexual? 

El pusese întrebarea, nu ea. De fapt, mai degrabă o scuipase 
afară. Emma ÎI privi speriată. 

— Nu asta voiam să te întreb, cu siguranță nu! Nu așa. 

— Îmi pare rău! zise el cu sinceritate. Sunt un pic încordat în 
ultima vreme. Băieţii ăştia care dispar cu nemiluita, toată treaba 
asta e groaznică. 

Ursuză, femeia tăcu. 

— Ți-e teamă pentru băieţii tăi? o întrebă el după ceva timp. 

— Fiindcă dispar așa mulți? Păi toţi sunt mult mai mari decât 
ai mei. 

— Unul din ei are 11 ani. Băiatul tău mare are opt. 

— Nu mă speria! Nu stau mult timp singuri. Dimineaţa îi duc 
la școală, după aia îi iau de acolo, timp în care închid magazinul. 
Dacă eu nu pot, se ocupă fratele meu. Ne descurcăm. 

Las-o, las-o așa, te rog, își zise Lahnstein deși știa deja că nu 
avea cum să se oprească. Intrebă: 

— Ai încredere cu adevărat în fratele tău? 

— Mi-a povestit la un moment dat de un băiat pe nume Fritz 
Rot sau Rothe sau ceva asemănător. 

Fritz Rothe, gândi Lahnstein, primul dispărut. Cel care încă nu 
fusese luat în calcul la numărătoare. 

— Asta se întâmpla în vremea războiului. Fritz tocmai ieșise 
din închisoare. Mi-a zis că îi era tare drag băiatul acela și că 
petrecea mult timp cu el. După cum s-a exprimat, mi-am dat 
seama ce încerca să îmi spună. Că îi sunt dragi băieţii, dragi, în 
general. Știi la ce mă refer. 

— Da. 


VP - 176 


— Nu am vrut să spun că știi la ce mă refer pentru că tu 
însuţi... Nu, e prea complicat. 

— Nu e complicat, nu chiar. Complicat devine abia atunci 
când omul nu admite ce se află în interiorul lui. 

— L-am tot întrebat de băiatul ăsta, dar fratele meu mi-a zis 
cândva că a plecat, și-a luat tălpășița. După aceea am citit în 
ziar că părinţii băiatului l-au dat dispărut. Dar poate că a apărut 
din nou mai târziu, nu știu. 

— Și acum că dispar întruna băieţi, nu te gândești că poate 
fratele tău are ceva de-a face cu asta? 

— Dacă nu mă gândesc? Normal că mă gândesc la asta. Mi-e 
frică. Pe de altă parte, am încredere în fratele meu. Îl văd aici cu 
băieții mei, se joacă așa frumos cu ei, e complet înnebunit după 
ei și niciodată nu folosește un ton greșit, nu face un gest greșit. 
Pur și simplu nu pot să cred asta. 

Tăcere. 

— Fratele meu e suspectul principal din punctul tău de 
vedere? 

— Mă tem că da! 

— Și vii în vizită la sora lui? Nu-i spui niciun cuvânt? 

Femeia se ridică în picioare. 

— Pleacă! zise ea. 

— La început nu am știut că ești sora lui. 

Patetic. Ce propoziție patetică, gândi el imediat ce o rosti. Dar 
exprima adevărul. 

— Încetează cu minciunile! Trebuia să-mi fi spus! 

Se ridică și Lahnstein în picioare. 

— Singurul lucru pe care l-ai vrut de la mine au fost 
informaţiile despre fratele meu. 

Spune ceva, gândi el, nu /ăsa lucrurile așa. Nu fi crud cu ea. 
Poate că nu e adevărat. 

— Pleacă acum! 

Lahnstein se apropie de ea, îi puse o mână pe umăr, dar 
femeia se scutură ca să se elibereze și făcu un gest dur ca să îi 
arate drumul spre ușă. 

e 

Era sfârșit de săptămână, iar Lahnstein se îndrepta spre micul 
aerodrom din faţa porţilor orașului. Stătea în trăsură cu mâinile 
ude. De vreo câteva ori ajunse pe punctul de a spune că vrea să 
se întoarcă din drum, dar nu spuse nimic. 


VP - 177 


O baracă din lemn. Trei aeronave din război, printre care și un 
Albatros, neînarmat. 

Lahnstein se așeză la marginea stadionului și așteptă. Multă 
vreme nu se întâmplă nimic. El stătea jos în iarbă, soarele 
strălucea, în jur băzâiau insecte. Se gândi la ultimul lui zbor. 

e 

O zi cu vreme schimbătoare, ba acumulări dense de nori, ba 
un albastru profund cu soare strălucitor. Lahnstein trebuia să 
raporteze cât de mult avansaseră întăririle englezești. Două 
avioane germane pe cer. Erau alarmaţi pentru că văzuseră o 
aeronavă englezească în depărtare, dar apoi pierduseră 
contactul vizual. 

Lahnstein conștientiză atacul abia când fu lovit în cârma din 
spate. Englezul trebuie să fi venit direct dinspre soare. Aeronava 
lui Lahnstein se înclină, se învârti și începu să se prăbușească 
spre pământ. Tentativele lui de a o redresa eșuară, apoi cârma 
reacţionă din nou, iar el putu să stabilizeze întrucâtva aeronava, 
fără a împiedica însă prăbușirea. În orice caz, manevra îl ajută 
să evite căderea liberă și Lahnstein reuși astfel un soi de 
aterizare de urgenţă, deși aeronava se răsturnă. Când își veni în 
fire, era imobilizat în scaunul său. Văzu câţiva ţărani fugind spre 
el cu greble și furci în mâini. Apoi auzi un huruit ciudat, iar un 
tanc ieși dintr-o pădure, însoţit de infanteria britanică. Lahnstein 
fu ușurat, întrucât crezuse că țăranii aveau să îl linșeze. Țăranii 
ajunseră la el înaintea soldaţilor, dar se dovediră a fi prietenoși, 
îl ajutară să iasă din aeronavă și fumară o ţigară cu el până când 
britanicii se apropiară. Lucky you! Războiul lui se încheiase. 

e 

Lahnstein a fost smuls din gânduri de un zgomot familiar. Sări 
în sus, începu să alerge, după care se opri. Era motorul unui 
Albatros care huruia în apropiere, o elice se învârtea în aer, dar 
războiul chiar se încheiase. Lahnstein își puse o mână streașină 
la ochi și văzu cum roţile aeronavei se rotesc pe aerodrom, la 
bord aflându-se doi bărbați. Alţi doi bărbaţi stăteau lângă 
baracă. Lahnstein se așeză înapoi în iarbă. Studie vântul, îi 
predă în minte pilotului manetele de control care trebuiau 
folosite în acel moment, dar pe care le cunoștea și el cu 
siguranţă. Dacă pilotul fusese în război, avusese cu siguranţă 
mai multe lansări decât Lahnstein. Wu mai contează, linisteste- 
te, a trecut. 


VP - 178 


Terenul aerodromului era denivelat, aeronava tremură și se 
clătină, rulând spre poziţia de start. Odată ajunsă acolo, elicea 
luă avânt, zgomotul motorului se amplifică, iar Albatrosul se 
puse în mișcare oarecum greoi la început, dar apoi prinse viteză. 
Lahnstein sări în sus, își ridică braţele în aer ca și când ar fi vrut 
să o oprească în loc, însă roţile se desprinseră de pământ, 
aeronava se înălţă, câștigând rapid altitudine, și zbură spre 
soare. 

Fii atent la soare, gândi Lahnstein. Nu, greșit, caută-i pe dragii 
mei Lissy și August. Adu-i înapoi dacă poți. Se așeză iarăși în 
iarbă, își sprijini capul pe braţe și rămase așa până când 
Albatrosul se întoarse după o oră de zbor. Urmări cu privirea 
aterizarea sigură în ciuda unui puternic vânt lateral, apoi se 
ridică și merse la baracă. 

Pilotul era tânăr și nu avea o atitudine militărească, așa că lui 
Lahnstein i-a fost mai ușor să îl întrebe dacă ar putea să îl 
însoțească în zbor cândva, o jumătate de oră, nu mai mult. 
Pilotului i se păru o propunere ciudată. De ce ar fi luat cu el un 
ins complet străin? Lahnstein îi povesti însă despre jindul lui, 
nefiind nevoie să inventeze ceva. Își aminti, pur și simplu, ceea 
ce gândise și spusese înainte de război legat de dragostea lui 
pentru văzduh și de dorința neîmblânzită de a zbura alături de 
păsări. Pilotul nu rămase rece, însă aduse în discuție costurile 
ridicate ale unui zbor și astfel ajunseră la un punct pentru care 
Lahnstein se pregătise de dinainte. li oferi pilotului o sumă de 
bani, apoi una mai mare când văzu expresia sceptică de pe 
chipul său. Stabiliră o întâlnire pentru weekendul de peste două 
săptămâni, întrucât pilotul nu avea să fie în Hanovra în 
weekendul următor. 

Negăsind o trăsură în zonă, Lahnstein parcurse drumul înapoi 
pe jos. 

e 

Luni fu chemat din nou în biroul șefului de secție, pregătit să 
fie concediat. 

Noske era iarăși acolo. A fost salutat scurt și întrebat cum îi 
merge, după care Noske vorbi fără ocolișuri: 

— Noi suntem adversarii pe care și-i dorește toată lumea și, în 
același timp, noi trebuie să-i considerăm pe toţi ceilalţi 
adversarii noștri și să ne temem de ei. Mă înţelegi? 

— Nu în totalitate. 


VP - 179 


— Să privim lucrurile din perspectiva unui răpitor, zise Noske. 
O situaţie cu adevărat interesantă. Să zicem că te prind 
dușmanii tăi. Ce fel de dușmani îţi dorești? Democraţi, 
monarhiști, comuniști, naţional-socialiști? Asta e întrebarea. 

Noske se aplecă în faţă. 

— Deci? Răspuns? 

— Nu prea înţeleg... 

— Na, cine te-ar trata corect sau chiar blând? Cine nu? 

— Luxemburg și Liebknecht au fost prinși într-o Republică... 

— Ei, asta e de-a dreptul... zise Kogel pufăind. 

Noske făcu un gest împăciuitor din mână. 

— ...0 Republică, reluă Lahnstein, guvernată de social- 
democrați. 

— Ai dreptate! Dar asta a fost o excepţie. Imediat după o 
revoluţie, într-un haos pe care el însuși îl stârniseră. Dar de 
altfel? Cum e de altfel? 

Lahnstein se gândi la propriul prizonierat, la timpul petrecut în 
mâinile englezilor, care fuseseră corecți per total. 

— Normal că îmi doresc democrați. 

Noske bătu din palme și strigă: 

— Normal că democrați, bineînţeles! Din nefericire, nu toți 
sunt democrați, dar toți își doresc un democrat drept adversar, 
inclusiv infractorul. Pentru că, și asta o știm prea bine de la 
bolșevici, comunistul nu ar ezita prea mult, la el procesele sunt 
scurte. 

Noske se prefăcu că trage cu arma. 

— Nici de la naţional-socialiști nu m-aș aștepta la îndurare, în 
caz că am înţeles eu bine ce au încercat să ne transmită până 
acum domnul Hitler și prietenii lui. Referitor la monarhiști, mă 
rog, aici e foarte important pe mâinile cui ajungi. Și dacă 
respectivul e dispus să se supună legii sau nu. 

— Nici în ghearele celor de la Bund Wiking nu mi-aș dori să 
ajung, interveni Lahnstein. 

— Corect, corect, niște indivizi neplăcuţi. Mai întâi brigada 
marină Ehrhardt, apoi Organisation Consul și acum Bund Wiking. 
Alte nume, dar aceeași șleahtă. 

Kogel își flutură mâinile vehement, dar discret, dându-i de 
înțeles lui Lahnstein că ar trebui să schimbe subiectul. 

— În Munchen însă a fost nevoie de ei, zise Lahnstein cu un 
ușor tremur în voce. 


VP - 180 


— Am mai vorbit despre asta, spuse Noske. 

Făcu o pauză, după care adăugă: 

— Nimeni nu bănuia că o să susţină puciul lui Kapp și că o să 
devină teroriști. 

Mă amenință, vru Lahnstein să spună, dar o lăsă baltă. 

— De nădejde sunt doar democraţii, zise Noske deodată. 
Acum înţelegi la ce mă refer? 

Lahnstein avu nevoie de câteva secunde ca să își amintească 
despre ce vorbeau înainte să ajungă la Bund Wiking. 

— Desigur. Dar în cazul ăsta nu avem niciun suspect pe care 
să-l putem interoga, indiferent cum. 

— Știu, știu, vorbesc așa la figurat. Suntem suficient de duri 
pentru a rezolva cazurile dificile? 

— Te gândești la tortură? întrebă Lahnstein. 

— Supoziţia asta merge clar prea departe, strigă Kogel. 

— Lăsaţi, lăsaţi, spuse Noske. Ce vrei să spui cu asta? întrebă 
el întors spre Lahnstein. 

— Să spunem că am avea un răpitor care ţine captiv un copil, 
încuiat undeva într-o grotă, înfometat, însetat, îngrozit. Copilul 
vrea doar să se întoarcă la mama și la tata și doar o singură 
persoană știe unde se află copilul acesta. 

— Răpitorul, spuse Noske. 

— Exact, răpitorul, replică Lahnstein. 

— Deja ne depărtăm prea mult de subiectul nostru, strigă 
Kogel frecându-și mâinile. 

— Nu, nu, lăsaţi-l, zise Noske. E un caz interesant. 

— Tortură sau nu? întrebă Lahnstein. 

Tăcere. Lahnstein se gândi la tatăl său, la decizia lui. 

— Niciun răspuns, zise Noske. 

— Asta e răspunsul? 

— Da. 

— Dar nu e, dacă-mi permiţi, o lașitate? Nu cumva te 
eschivezi? 

— Într-un anumit fel, da, dar altfel nu am cum. Putem pune 
întrebarea asta, dar nu putem răspunde la ea. Nu înainte. Dacă 
ești pus în situația respectivă, trebuie să reacţionezi corect. 

— Și ce înseamnă corect? De unde să știu asta când mă aflu 
în acea situaţie? 

— Pur și simplu știi, crede-mă. Noi n-am avut niciun plan 
pentru revoluţie, n-am avut niciun plan pentru a-i confrunta pe 


VP - 181 


bolșevicii germani. Când a sosit momentul, am reacționat 
corect. Și nu-i mai pomeni iarăși pe Luxemburg și Liebknecht. 

— E posibil ca reacţia corectă să fie tortura? 

— Nu mai tot vorbi despre tortură. Gândește-te un pic! Ce poți 
să faci ca să-l găsești pe făptaș? 

— Ce-ar trebui să fac? întrebă Lahnstein. Să organizez 
permanent razii? Să pescuiesc oameni la nimereală și să fac 
presiuni asupra lor până îmi dau un indiciu, orice indiciu? Și 
dacă identific astfel un suspect, să îl torturez până mărturisește 
faptele pentru că nu mai poate suporta durerea? Ce-aș obține cu 
mărturisirea asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, normal că nu! Mă întelegi 
greșit. 

— ÎI înţelegeţi total greșit pe domnul comisar-șef, zise Kogel 
pe un ton sever. 

— Atunci chiar nu știu la ce te referi. 

Noske se lăsă pe spate, își sprijini coatele de braţele fotoliului 
și își odihni bărbia pe mâinile împreunate. 

— Nu fi pudic, folosește spaţiul de manevră pe care ţi-l oferă 
legea. Există zone gri, nu totul e reglementat până în cel mai 
mic detaliu. Fii pragmatic! Atât am de spus. Restul reiese când 
te afli în acea situație. 

Se ridică în picioare, la fel și Lahnstein și Kogel. 

— Dar trebuie să provoci tu însuți situaţia respectivă, zise 
Noske. 

— Avem o pistă, spuse Lahnstein. 

— Bine, bine. Să te gândești mereu la ceea ce am făcut noi, 
camarazii tăi, la început, în primele zile și luni ale Republicii. Am 
garantat libertatea, dar și siguranţa. Cele două merg împreună. 
Libertatea are nevoie de siguranță, de altfel se transformă 
numaidecât în opusul ei. Te rog să mă crezi. Și putem face asta. 
Am reușit pe atunci, trebuie să reușim și acum. Nu ne permitem 
să fim pămpălăii naţiunii. Trebuie să le arătăm oamenilor că nu 
avem nevoie de ceilalţi pentru a menţine siguranţa. Contez pe 
tine. 

Îi scutură mâna lui Lahnstein și îl privi cu prietenie. 

Kogel își luă rămas bun de la Lahnstein dând ușor din cap și îi 
spuse: 

— Discutăm mai târziu. 


VP - 182 


Pe 5 iunie dispăru Friedrich Koch din districtul Herrenhausen, 
născut la data de 4 mai 1908. Ucenic de lăcătuș, fiul zugravului 
Friedrich Koch. 

De ce le dădeau oamenii fiilor lor aceleași nume? De ce erau 
atât de vanitoși? De ce voiau să aibă simple copii ale lor înșiși? 

Lahnstein îl privi pe Friedrich Koch tatăl, care purta uniforma 
de zugrav: costum alb din stofa aspră, cu model colorat, 
semănând puţin cu tablourile lui Vasili Kandinski. Jacheta, sub 
tensiune, îi acoperea burta. De ce crezi că ai nevoie de un 
strigoi? se întrebă Lahnstein, după care ajunse la următorul 
gând: Trebuie să încetezi, trebuie să ceri să fii transferat, nu mai 
poti să faci jobul ăsta, nu mai merge. Îi urăşti pe oamenii ăștia 
care și-au pierdut fiul. Nu ai voie să îi urăști. Trebuie să pleci. 

Pe 5 iunie, fiul, ucenic de lăcătuș, și prietenul lui, Paul 
Warnecke, de asemenea ucenic de lăcătuș, plecaseră împreună 
cu trenul la Hanovra la școala profesională. Pe când mergeau 
spre școală, la intersecţia cu strada Tiefental se apropiase de ei 
un domn și bătuse cu bastonul de promenadă în cizmele lui 
Friedrich, spunând: „Ei, băiete, nu mă mai recunoști?” După 
aceea, Friedrich plecase cu bărbatul. 

— Așa ne-a povestit Paul Warnecke, spuse zugravul. 

— Am înțeles bine? întrebă Lahnstein. Un bărbat l-a abordat 
pe fiul dumneavoastră? 

— Da. 

— A bătut cu bastonul de promenadă în cizmele lui? 

— Așa a povestit Paul. 

— A zis: „Nu mă mai recunoști?” 

— Exact. 

— Și Friedrich a plecat cu bărbatul. 

— Credeţi că e un bărbat rău? 

— A pomenit Friedrich vreodată ceva de un bărbat? 

— Nu. Așa-i? 

Zugravul își privi soţia. Femeia scutură din cap. 

— Știţi unde locuiește acest Paul Warnecke? 

— E vecin cu noi. 

— Bine, atunci mergem acolo acum. 

— Chiar acum? 

— Chiar acum. 

— Dar Paul e sigur la muncă, în lăcătușărie. 

— Atunci mergem la lăcătușărie. Aveţi adresa? 


VP - 183 


— Lindensteig 5. 
Luă paltonul femeii din cuier și o ajută să se îmbrace. 
e 

Paul Warnecke era un băiat robust cu umeri lați. Arăta ca un 
atlet de talie medie. Fața îi era unsă de ulei, iar mâinile îi erau 
aproape negre. Salopetă albastru închis, pătată. Meșterea la un 
automobil când Lahnstein și soții Koch intrară în lăcătușărie. 

— Pot să vă rog să ne lăsați singuri? îl întrebă Lahnstein pe 
maistrul care îi condusese până la Paul. 

Bărbatul se retrase fără chef, târâindu-și picioarele. Paul 
părea speriat, având un oarecare aer de vinovăţie. Lahnstein îi 
schiță scenariul întâlnirii cu bărbatul cu bastonul de promenadă. 

— Poţi să confirmi? 

— Da. 

— ÎI cunoşti pe bărbat? 

— Nu. 

— iți arăt acum o fotografie, iar tu îmi spui dacă bărbatul din 
fotografie e bărbatul cu bastonul de promenadă, în ordine? 

Lahnstein îi întinse fotografia lui Haarmann din dosar. Băiatul 
nu o atinse, ci ținu strâns în mână cheia fixă și zise repede: 

— Nu-l cunosc. 

— Ești sigur? 

— Da. 

Dezamăgire, dezamăgire fără margini. 

— Mai uită-te odată cu atenţie, te rog! Nicio asemănare? Asta 
e o poză mai veche, e posibil ca bărbatul să se fi schimbat în 
timp. Uită-te la ochii lui. Ți se par cunoscuţi ochii? 

Băiatul se uită o vreme, după care scutură din cap. 

— Aștia sunt ochi porcini, vezi? Fix ochi porcini. Cunoști pe 
cineva cu ochi porcini? 

— Nu. 

— Chiar nu? 

— În afară de un individ. 

— Așa? 

— Grasul Lutz, care a fost coleg de școală cu noi. 

— Bine, băiete, concentrează-te! Vreau să iei lucrurile în 
serios. Te duci acum la chiuveta de acolo, te speli pe mâini și 
după aceea te întorci la mine, iei poza asta nenorocită în mâinile 
tale curate și te uiţi atent la ea. M-ai înţeles? 


VP - 184 


Ridicase tonul. Soții Koch îl priveau speriaţi. Maistrul îi spiona 
de la distanță. Paul se duse la chiuvetă, se spălă pe mâini, luă 
poza, o analiză în detaliu, după care i-o înapoie lui Lahnstein. 

— Habar n-am cine e! 

Dacă iniţial dăduse impresia că ar fi intimidat, acum părea că 
și-a revenit cât a stat la chiuvetă. Lahnstein îl consideră sfidător, 
de parcă ar fi găsit strategia potrivită pentru a scăpa basma 
curată. Greseala ta. Mentine presiunea, mereu. 

Lahnstein puse poza înapoi și zise: 

— Bine, să trecem la următorul punct. Și te rog să nu mă 
minți! 

Se întoarse către soţii Koch: 

— Pot să vă rog să mă lăsaţi câteva minute singur cu 
martorul? 

— Sigur că da! 

— Mersi! 

Amândoi părură ofensaţi, dar se retraseră într-o margine a 
lăcătușăriei. 

— Ai fost vreodată la Cafe Kâpcke? 

In ochii băiatului se citi spaima, apoi calmul. 

— Nu. 

— Chiar nu? 

— Sigur nu! 

— La Ceaunul homosexualilor? 

O urmă de rânjet, apoi iar calm. 

— Nici acolo. 

— Dar știi ce se întâmplă acolo, la Cafe Kâpcke și la Ceaunul 
homosexualilor? 

— Acolo merg doar bărbați. 

— Corect. Acolo merg doar bărbați. Și mai știi și că bărbaţilor 
acestora le sunt dragi alţi bărbaţi. Știi asta, nu-i așa? 

— Se sărută între ei. 

— Corect. Se sărută între ei. Friedrich a fost la Cafe Köpcke 
sau la Ceaunul homosexualilor? 

— Nu mi-a zis nimic de asta. 

— L-ai văzut ducându-se acolo? 

— Niciodată. 

Putea fi adevărat sau putea fi o minciună. Lahnstein 
recunoscu regimul de funcţionare în care se afla Paul atunci. Nu 
mai făcea aproape deloc distincţia între minciună și adevăr. Voia 


VP - 185 


doar să dea răspunsurile corecte din punctul lui de vedere. Ce 
era corect pentru el era și adevărul lui. Cine funcţiona în regimul 
acela nu mai putea fi împiedicat din a spune minciuni. Lahnstein 
mai făcu totuși o încercare. 

— Știi că au disparut mulți băieţi? 

Paul dădu din cap că da. 

— E posibil ca băieţilor acestora să li se fi făcut lucruri 
groaznice. Poate imediat, poate abia după câteva zile, poate de- 
a lungul câtorva zile sau săptămâni întregi. Și luni. Orice e 
posibil. Orice ne putem imagina și chiar mai mult de atât. 

| se răspunse cu o expresie stânjenită. 

— Tu și Friedrich sunteți prieteni apropiaţi, nu-i așa? 

— Dar fără sărutări. 

— Sigur, fără sărutări, știu asta. E posibil ca Friedrich să se 
afle acum într-o situaţie cumplită, să fie chinuit, lăsat să 
flămânzească, violat. E posibil să i se întâmple toate lucrurile 
imaginabile și neimaginabile. Și e posibil ca făptașul să-l omoare 
imediat ce se satură de el. Știi că am găsit un craniu. A apărut în 
ziare. Îţi spun acum ceva ce nu s-a scris în ziare. E un secret, pe 
care tu trebuie să-l păstrezi pentru tine. Poţi face asta? 

Paul dădu din cap că da. Lahnstein făcu un pas spre el și își 
cobori vocea. 

— Pe craniul de mort erau crestături. Știi ce înseamnă asta? 

Băiatul scutură din cap. 

— Înseamnă că cineva a răzuit carnea de pe pometţi. 

Îi atinse faţa lui Paul exact în locul menţionat. Băiatul se 
înfioră. 

Maistrul și părinţii lui Friedrich aveau privirile îndreptate spre 
ei. 

— De ce ar face cineva așa ceva? întrebă Lahnstein. 

— Nu știu. 

— Gândește-te un pic. Dacă cineva răzuiește carnea, 
înseamnă că are nevoie de ea, vrea să facă ceva cu ea. Oare ce 
anume? 

Citi groaza pe chipul lui Paul. 

— Ştii ce. Vrea să mănânce carnea sau să o vândă ca să o 
mănânce alţii. Îţi spun asta doar ţie. Nu am spus nimic presei, ca 
să nu stârnim panică printre oameni. Înţelegi? 

— Da. 


VP - 186 


— Ce vreau eu să îţi spun: e posibil ca prietenul tău Friedrich 
să fie măcelărit în curând, ca cineva să îi răzuiască și lui carnea 
de pe oase și să o vândă pe post de carne de porc, de vacă, de 
cal sau ce-o fi. E posibil ca această carne a prietenului tău 
Friedrich să apară în curând în măcelăria de unde mama ta își 
cumpără cârnații și friptura de duminică. E posibil, așadar, ca tu 
să te delectezi în curând cu o bucată din prietenul tău Friedrich 
dacă nu îmi spui mai repede ce știi. 

— Dar nu știu nimic. 


Spuse asta în șoaptă, cu groază în priviri. Lahnstein îl prinse 
de braţ. 

— Nu te cred. Îl cunoști pe bărbatul din poză. Știi că Friedrich 
frecventează cafeneaua Cafe Kâpcke și poate că și tu o 
frecventezi. Trebuie doar să recunoști! 

Băiatul înghiţi. Lahnstein îi dădu drumul. 

— Deci? 

— Nu e adevărat ce spuneți! Lăsaţi-mă în pace! Am de lucru. 

Îi făcu cu mâna maistrului. Acesta se apropie în fugă. 

— Nu reușesc să-mi fac treaba dacă trebuie să mai vorbesc cu 
domnul. 

— Aţi încheiat discuţia? îl întrebă maistrul pe Lahnstein, 
bucuros că își poate recăpăta controlul asupra atelierului său. 

— Da, am încheiat discuţia. Vă mulțumesc! O să revin, îi 
spuse el băiatului. 

Îi ceru șoferului să îi ducă acasă pe soţii Koch și îi spuse că el 
avea să meargă pe jos până la secţie. Văzu iar cuvântul 
„Wiking” scris pe doi pereţi, dar undeva departe de pensiunea în 
care locuia el. 

e 

Nenorocitul de paragraf 175, asta era problema, problema lui. 
Nimeni nu voia să spună adevărul de teamă să nu fie considerat 
homosexual și să intre astfel în conflict cu legea, să fie 
disprețuit. 

Când ajunse în Klein-Venedig, mărșălui direct spre Goldenen 
Hirschen, deschise ușa cu putere și se năpusti în bucătărie. 
Chelnerul îl urmă, iar bucătarul i se puse în cale. Il întrebă ce 
căuta acolo și îi ceru să iasă afară. Lahnstein scoase la iveală 
legitimaţia de poliţie și le-o ţinu în față bucătarului, chelnerului 
și ajutorului de bucătar. Apoi deschise congelatorul cu putere și 


VP - 187 


scoase din el carne de diverse culori: mai deschise, mai 
întunecate, medii. 

— Aici! strigă el și ridică mâna cu bucăţile de carne în aer. O fi 
carne de om sau nu, verificăm imediat. 

Priviri confuze. Lahnstein se uită în jur. O bucătărie 
sărăcăcioasă, pe jos mișunau gândaci, iar deasupra chiuvetei 
era mucegai. 

— Cocină! ţipă el. O să trimit aici niște oameni care să se 
ocupe de voi. 

Năvăli pe ușă ţinând în mâna dreaptă bucăţile de carne, trânti 
la pământ o femeie și apoi o ajută să se ridice sub privirile 
speriate ale celor din jur. După aceea părăsi restaurantul, merse 
în grabă la secţia de poliţie, alergă cu carnea pe trepte, pe 
culoare, ţipă încă de pe-acum după Schackwitz și ajunse într-un 
final la patologie, unde Schackwitz luă carnea în mâini. 
Lahnstein îi spuse că vrea să știe dacă e vorba de carne de om, 
dar nu doar pe baza unei examinări vizuale. Trebuia să știe 
sigur. 

e 

Își făcu rost de o cafea, merse cu ea în birou și se așeză pe 
scaun. Citi pe faţa lui Muller că deja mersese vorba în secție 
despre apariţia lui. 

— Îl prind eu pe Haarmann al dumneavoastră, îi zise lui 
Muller, puteţi conta pe asta. 

— Nu tolerez acest „al dumneavoastră”. 

— Îl prind pe Haarmann, indiferent dacă e al dumneavoastră 
sau nu. Dar nu cu alea două sperietori de ciori. 

— Cine? La cine vă referiți? 

— Poliţiştii ăia doi care umblă pe la gară îmbrăcaţi în zdrențe 
de-ți stârnesc mila. La ei mă refer. 

— Nu aveţi dreptul să-i daţi de gol. 

— Nici n-am de gând. Ei înșiși s-au dat de gol prin 
comportamentul lor tâmpit. 

Na bine, gândi Lahnstein, înseamnă că am ratat și ocazia 
asta. Avea să mai aștepte rezultatul de la patologie, să mai 
vorbească odată cu Paul Warnecke și, dacă tot nu ajungea 
nicăieri, intenţiona să-și dea demisia. 

— Am un martor, îi zise el lui Muller, o să vedeţi. 

— Și cine e acest martor, mă rog? 

— Nu vă spun. Nu pot avea încredere în dumneavoastră. 


VP - 188 


— Cum credeți. 

J 

Merse la gară ca să le spună berlinezilor că pot să înceteze 
urmărirea și să arunce mai degrabă o privire asupra lui Paul 
Warnecke, însă cei doi nu erau acolo, lucru care mai întâi îl 
surprinse, apoi îl enervă pe Lahnstein. Se duse, așadar, la 
pensiunea unde locuiau aceștia, ușor neliniștit din cauza lui 
Warnecke. Poate că nu ar fi trebuit să îi povestească nimic lui 
Muller despre martor. Poate și-a dat seama despre cine era 
vorba. 

Bătu la ușa celor doi berlinezi. Niciun răspuns. Ușa era 
încuiată. Mai bătu o dată, spunând că e el, comisarul Lahnstein. 
Auzi o voce neclară, un sunet ca și când cineva s-ar ridica lent 
din pat, apoi un târșâit. Ușa se deschise, iar înaintea lui 
Lahnstein apăru o față desfigurată, umflată, colorată în albastru 
și roșu. Berlinezul se întoarse, merse șchiopătând spre pat și se 
culcă din nou. În celălalt pat era întins cel de-al doilea berlinez, 
cu o faţă asemănătoare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lahnstein, deși intuia răspunsul. 

— Cinci inși, zise berlinezul întins pe patul din dreapta. Ne-au 
ademenit într-o curte de serviciu. Aveau la ei bastoane și bâte. 

— Bastoane de poliţie? 

— Posibil. Am rezistat cât am putut, dar n-am avut nicio 
șansă. 

— Aveţi nevoie de un medic? 

— Cred că e în regulă. 

— Vă pot ajuta altfel? 

— Proprietăreasa ne aduce de mâncare. 

— Mergeţi înapoi la Berlin! zise Lahnstein și părăsi camera. 

e 

_ După două zile apăru în ziar un nou articol despre Lahnstein. 
II citi în cafeneaua în care se așezase după serviciu. Nu era 
pregătit pentru asta. Răsfoind paginile ziarului, atenţia îi fu 
atrasă de poza unui avion de luptă. Aeronava se afla pe un 
aerodrom, înconjurată de soldaţi germani. O săgeată era 
îndreptată spre unul dintre acei soldaţi, care purta o căciulă de 
aviator. Era chiar el. Abia atunci observă titlul: Un laş caută 
criminalul în serie. 


VP - 189 


Cercetaseră cum trecuse Lahnstein prin război, vorbiseră cu 
camarazi din detașamentul lui, care acceptaseră să fie citați sub 
anonimitate. 

„Clar nu era un as”. 

„Era doborât întruna”. 

„Nu se îngrămădea când venea vorba de misiuni”. 

„Francezii puteau să se bucure când era Lahnstein în aer”. 

„Două lansări, ce ridicol!” 

Apoi se relata pe larg că Lahnstein „se lăuda” cu un număr de 
lansări fals. 

Muller. 

Ziarul critica faptul că unui om care „nu este un bărbat 
adevărat” i se încredința sarcina „de a-l prinde pe ucigașul 
copiilor noștri”. Așa ceva nu putea fi îngăduit de un șef al poliţiei 
municipale ca Noske, care, „în ciuda tuturor greșelilor sale, 
fusese suficient de bărbat să îi înfrunte pe extremiștii de stânga 
și să prevină bolșevismul în Germania”. 

Ultima propoziţie: „Pentru Hanovra, orașul din care provine 
eroul de război Ernst Jünger și care i-a devenit patrie eroului de 
război general feldmareșal Paul von Hindenburg, comisarul 
criminalist Robert Lahnstein este o rușine”. Se uită în jur. Nimeni 
nu avea grija lui. Se ridică, își îmbrăcă paltonul, se așeză din 
nou, desprinse cu atenţie ziarul de pe șipca de lemn pe care era 
atașat, îl rulă încercând să nu facă zgomot, apoi îl ascunse în 
palton. Șipca de lemn se făcu dispărută sub canapea. După ce 
plăti preţul cafelei, la care adăugă un bacșiș generos, părăsi 
cafeneaua. Aruncă ziarul într-un coș de gunoi. Privi spre cer. 
Voia să ajungă acolo sus, la ea. Incă zece zile. 

e 

În dimineaţa următoare, traversa unul din podurile de peste 
Leine când observă nişte oameni adunați pe malul apei. Se opri 
în loc și îi privi mai atent. 50, 60 de bărbaţi și femei, înarmați cu 
greble și năvoade atârnate de bețe. Scormoneau prin apă, își 
scufundau ustensilele în Leine, le scoteau iarăși afară și 
verificau dacă rămăsese ceva în greble sau în năvoade, 
scormoneau mai departe. 

Lahnstein se apropie de mulţime, se postă pe mal și îi urmări 
cu privirea. Un pește mort într-un năvod, o cârpă într-una dintre 
greble. Era cald afară. Lahnstein își aprinse un trabuc. Un bărbat 
în vârstă scoase o mască de gaze din apă. 


VP - 190 


— Ar putea fi a fiului meu, zise el, nu adresându-i-se direct lui 
Lahnstein, dar suficient de tare încât să audă și el. 

— A fost în război fiul dumneavoastră? 

— De la început până la sfârșit. 

— Sper că s-a întors acasă! 

— S-a întors. Îi lipsește doar o ureche, ceva minor. Și-a adus 
masca de gaze cu el. Dar nu știu pe unde a rămas. 

Bărbatul analiză masca de gaze, o aruncă înapoi în Leine, apoi 
își scufundă grebla în apă și o trase prin pământul de lângă mal, 
care nu se distingea din cauza râului tulbure. 

— Ce căutaţi? Ce caută toată lumea de aici? 

— Oase. 

— Ce fel de oase? 

— De băieţi. 

Știa, dar vru să întrebe în speranţa că va primi un alt răspuns. 
Fumă în continuare fără să mai spună nimic. 

— Mulţi băieți au dispărut, zise bătrânul. Nimeni nu știe unde, 
de ce. E un mister pe care nimeni nu-l poate desluși. 

Ridică grebla în aer. Nimic. 

— Mulţi băieţi, spuse Lahnstein. 

— Mulţi, da. 

— Vreo rudă de-a dumneavoastră printre ei? 

— Nu chiar. Unui prieten i-a dispărut nepotul. Vreau să ajut. 
Poliţia nu face nimic. 

— Cine a organizat acţiunea asta? 

— O femeie. 

Bătrânul arătă cu mâna spre un loc nedefinit de pe malul 
celălalt. 

— O femeie? 

— O mamă. Băiatul ei e dispărut de mult timp. 

— Groaznic, zise Lahnstein. 

— Cunosc sentimentul. Din război, spuse bătrânul. 

— Dar fiul dumneavoastră s-a întors acasă. 

— Unul dintre ei. Celălalt, nu. 

— Îmi pare rău! 

— Tot aștepți urmatoarea scrisoare, aștepți, aștepți și aștepți. 
Uneori durează ceva timp până ajung scrisorile. Refuzi să te lași 
pradă fricii, panicii, dar ele sunt tot timpul acolo. Apoi sosește o 
scrisoare. Cea rea. 

— Îmi pare foarte rău! 


VP-191 


Tăcură amândoi. 

— Mă duc până la femeie, zise Lahnstein. 

— E o femeie bună, spuse bătrânul. Nu se dă bătută, luptă în 
continuare. 

— La revedere! Numai bine! 

— O zi bună! 

Lahnstein se îndreptă spre podul cel mai apropiat, traversă 
râul Leine și merse de-a lungul celuilalt mal până văzu o femeie 
pe care o cunoștea. 

— Magda, ce faci aici? 

— S-ar putea spune că ţi-am preluat sarcinile, dragă 
camarade comisar. 

Femeia purta cizme de cauciuc pe sub fusta ei lungă și o 
bluză albă. Părul îi era desfăcut. Se sprijini de un băț lung 
prevăzut la capătul de sus cu un năvod. 

— Imi pare rău, zise ea, n-am vrut să te atac. Pur și simplu mi- 
a scăpat. 

— Nu-i nimic. Ce vreţi să obţineţi cu asta? 

— Avem nevoie să știm sigur că băieţii au fost uciși. De altfel 
credeţi că au plecat în Legiunea străină, la fetele lor sau la... 
făcu o scurtă pauză... amanţii lor. Apoi păru bucuroasă că 
rostise acel cuvânt. Avem nevoie de dovezi, astfel încât să vă 
dați și voi silința. Craniul nu a fost suficient. 

— Facem totul ca să... 

— Știu, știu, e în regulă. Nu o lua personal. 

Lahnstein își aruncă trabucul în apă și se uită la oamenii de pe 
mal. Preţ de o clipă i se păru că toți găsiseră același ritm și își 
mișcau bețele prin apă ca într-o piesă nostimă de balet. Ca să 
mă ridiculizeze pe mine, gândi Lahnstein. 

— Nu fac asta doar pentru Adolf, zise ea, te rog să mă crezi. 
Deși aș face orice pentru el. Dar nu pot să tolerez faptul că 
acum comuniștii, porcii ăștia, îl atacă pe șeful poliţiei 
municipale, camaradul nostru Noske, pentru că cică nu ar fi în 
stare să ne garanteze siguranța. 

— Nici eu nu pot să tolerez asta, spuse el după un timp. 

— Ai citit? 

— Am citit. 

— De parcă trădătorii clasei muncitoare stau iar și se uită cum 
clasa muncitoare sângerează, de data asta copiii clasei 
muncitoare. Dar ce știu comuniștii despre clasa muncitoare? În 


VP - 192 


Rusia îi lasă să se prăpădească, iar aici îi ispitesc pe cei mai 
proști dintre proști cu promisiuni pe care nu le poate ţine 
nimeni. Mai ales ei. Știu doar să vorbească. 

— Alo! strigă cineva. 

— Nu-i las să se ia de Noske, zise ea. 

— Am găsit ceva. 

Aceeași voce. Un bărbat flutura un năvod, în care strălucea 
ceva alb la lumina soarelui. 

Sigur e un craniu, gândi Lahnstein oarecum nepăsător. Apoi 
merse cu Magda Hennies la bărbatul care se afla pe malul 
celălalt. 


Pe 14 iunie dispăru Erich de Vries, născut la data de 4 mai 
1908. 15 ani. Numărul 22. Își făcea ucenicia la un comerciant în 
Hanovra. Părinţii lui au ţipat la Lahnstein. 

Abia plecaseră că Lahnstein și începu să își strângă lucrurile 
de pe birou. Aici un teanc pentru lucrurile pe care avea să le ia 
cu el, acolo un teanc pentru lucrurile pe care avea să le lase în 
urmă. Miel, vită, porc, asta reieșise din analiza probelor de 
carne. Carnea de miel era veche și aproape necomestibilă. 
Proprietarul restaurantului urma să aibă probleme. În schimb, 
craniul din Leine era un craniu de om, și acesta cu urme de 
răzuire, realizată probabil cu un cuţit ascuţit. Probabil era vorba 
despre un băiat sau un bărbat tânăr. Cu siguranţă se confruntau 
cu crime în serie care trebuiau elucidate, dar asta nu mai era 
treaba lui. Primise o nouă poreclă în secția de poliţie: Măcelarul. 

Șeful de secție îl chemă în biroul său. Noske nu era prezent. | 
se ţinu un discurs lung vehement, dar nu aspru. | se spuse ce 
avea de făcut. Lahnstein aproape că nici nu-l asculta. 

e 

lar demonstrau oameni în faţa secţiei de poliţie, de data asta 
cu sutele, apropiindu-se de o mie. Pancarte, scandări, 
înverșunare. Lahnstein nu văzu nicio șansă de a intra nevătămat 
în secţie și dădu să se întoarcă din drum când fu lovit de un 
pumn în urechea dreaptă. Lovitura venise lateral, din spate, 
Lahnstein nu apucase să se ferească, așa că îi simţi toată forța. 
O durere puternică. Lahnstein se clătină, nu voia să cadă, dar 
căzu fără nicio rezistenţă pe pavaj și leșină. 


VP - 193 


Ziarele de seară tipăriră o fotografie în care apărea comisarul 
purtat pe targă în secția de poliţie. 

Ziarul de dreapta scria: „Republica în căutarea criminalilor”. 

Cel de stânga: „Cel mai bun om al lui Noske”. 

e 

Lahnstein merse la magazinul de tabac al Emmei. Chiar avea 
nevoie de trabucuri dar, mai întâi de toate, voia să discute cu 
ea. Mai făcuse o încercare înainte, dar fusese respins. Emma era 
în spatele tejghelei și servea un client. Când Lahnstein intră, 
privirile li se întâlniră preț de o clipă, apoi femeia se întoarse 
imediat spre celălalt bărbat. Niciun salut. Bărbatul plăti și părăsi 
magazinul. Lahnstein făcu doi pași înainte, ajungând lângă 
tejghea. 

— Ca de obicei? 

— Emma, hai să vorbim! 

— Ca de obicei? 

— Emma, te rog! 

Femeia luă de pe raft trabucurile pe care Lahnstein le 
cumpăra de obicei și îi puse pachetul în faţă. 

— Sunt gratuite, iar acum te rog să ieși din magazinul meu! 

Lahnstein luă trabucurile și plecă. 

e 

În weekend, merse spre aerodrom și îi spuse șoferului trăsurii 
să îl aștepte. Pilotul era deja acolo, pregătise aeronava. Lui 
Lahnstein îi era teamă să nu înceapă să tremure, dar rămase 
calm. Făcu un tur în jurul aeronavei și verifică din priviri ceea ce 
obișnuia să verifice și în timpul războiului. Totul era în regulă. 

— Sunteţi pilot și dumneavoastră? întrebă pilotul. 

— Am fost. În război. 

— Vreţi să pilotați? 

— Nu. Vreau doar să ajung iar acolo sus. 

Pilotul îl privi cu o oarecare neîncredere, dar nu îl întrebă 
nimic de lansări, așa că pentru Lahnstein era totul în regulă. 

— Temperatura? întrebă el. 

— 27 de grade. 

— Vânt? 

— Slab. Nord-nord-vest. 

Aflat în aeronavă, Lahnstein privea elicea învârtindu-se, mai 
întâi oarecum neregulat, apoi calm, fără întreruperi și avu 
impresia că o să leșine. Văzu puncte negre în faţa ochilor, 


VP - 194 


simţurile i se diminuară. Aeronava rula în continuare, Lahnstein 
își duse mâna la pistolul aflat sub jachetă, ca și când ar găsi o 
urmă de siguranţă acolo. 

Soția ta e acolo sus, fiul tău e acolo sus, revino-ți. O să 
reușești și tu să ajungi acolo sus. Se liniști. 

Aeronava hurui pe terenul aerodromului până ajunse în 
poziția de start. Apoi rămase acolo, clătinându-se ușor, iar 
pilotul se întoarse spre el ridicând întrebător un deget mare în 
aer. Lahnstein își ridică ambele degete mari, pilotul apăsă pe 
acceleraţie, Albatrosul prinse viteză cu ezitarea pe care 
Lahnstein o cunoștea atât de bine, apoi deveni tot mai rapid și 
se desprinse de pe sol. Urmă un balans ușor până când aripile 
căpătară fluxul de aer de care aveau nevoie și Albatrosul se 
deplasă în linie dreaptă prin văzduh. 

Lahnstein se uită în jos. Își fixă privirea spre sol, peisaje, 
pământ, ceea ce îl ajută în primele câteva minute. Apoi îndrăzni 
să privească spre cer. Era albastru în ziua aceea, fără nori. Se 
strădui să nu caute în permanenţă soarele cu ochii și reuși să 
facă și asta după un timp. Se eliberă de orice tensiune și se 
contopi în ritmul aeronavei, urmărind atent tremurul regulat al 
fuzelajului, înclinările subtile, coborările și ascensiunile în funcție 
de coloana termică. Uneori privea în jos, vedea câmpurile 
netede, gospodăriile și satele de sub ei, vedea copii care le 
făceau cu mâna. 

Era frumos aici, sus. Nu îi era teamă deloc. Ce sentiment de 
pace! Să nu-ţi fie teamă deloc. Atunci poate că nu era atât de 
groaznic pentru Lissy și August, soţie și fiu ai pilotului, că 
trebuiau să zboare în permanenţă, gândi el. Zburau în pace și 
poate că îi încercau aceleași sentimente pe care le avea el în 
momentul acela alunecând relaxat prin aer, privind câmpiile 
verzi, culturile de cereale galbene, acoperișurile roșii. Liniștea ce 
te cuprindea odată ce te obișnuiai cu huruitul motorului și 
foșnetul vântului, ceea ce ei trebuiau să fi făcut între timp. Lissy 
și August. 

Zburară prin mici turbulențe, după care se făcu din nou 
liniște. Pilotul arătă cu mâna spre dreapta, de unde, de lao 
altitudine ceva mai mare, se apropia de ei o aeronavă. 

Nu e posibil, gândi Lahnstein. În mintea lui, la un moment dat, 
încetase a mai fi relevant faptul că Lissy și August chiar aveau 
să zboare pentru eternitate într-un avion. Probabil. Însă de 


VP - 195 


vreme ce ei făceau asta în visele lui, iar visele reprezentau un 
fapt concret al vieţii sale, se anula orice diferenţă. Cei doi 
zburau în realitatea lui. Mai multe nu trebuia să știe. Dar acum 
apărea aici avionul ăsta. Lahnstein se holbă la el. Era tot un 
Albatros, cu doi oameni înăuntru. Întrucât aeronava avea 
soarele în spate, Lahnstein nu putea distinge prea multe, doar 
contururi, însă i se părea că în spate stă un om mai mic decât 
cel din faţă. 

Inima îi galopa. Pilotul din cealaltă aeronavă le făcu cu mâna, 
iar acum Lahnstein observă că în spate nu stătea un copil mic, ci 
un bărbat. În faţă era tot un bărbat. Lahnstein îi făcu și el cu 
mâna. 

e 

Ajuns în taxi, se gândi că uitase cât de frumos era zborul, 
zborul fără război și că Lissy și August, dacă erau într-adevăr 
prinși într-un Albatros, nu aveau de ce să sufere, ci mai degrabă 
aveau parte de o existenţă plăcută în ceruri. Gândul ăsta trebuia 
să-l ajute cumva. 

e 

Pe 22 iunie, Lahnstein stătea la biroul său și își aranja 
creioanele ba în formă de pătrat, ba în formă de triunghi. Era 
singur. La ora 18 sună telefonul lui Müller. La 18.04 sună din 
nou. Lahnstein se ridică, se apropie de biroul lui Muller și 
răspunse. 

— Aţi sunat la Muller. _ 

La celălalt capăt al firului se prezentă paznicul de la gară. li 
spuse că e cu Haarmann și cu un băiat și că situaţia era cam 
încâlcită. 

— Fritz Haarmann? 

— Exact. 

— Cu un băiat? 

— Da. Haarmann vrea să vorbească cu dumneavoastră. 

— Cu mine? 

— Da, păi sunteţi comisarul Muller, nu-i așa? 

— Vin imediat. Spuneţi-i asta. 

e 

În ghereta paznicului de la gară îl văzu pe Haarmann stând pe 
capătul din dreapta al unei bănci. Pe capătul din stânga stătea 
un tânăr de 16, poate 17 ani. 

— Ce căutat’ dumneavoastră-aici? întrebă Haarmann. 


VP - 196 


Nu se schimbase nimic la el de când se întâlniseră ultima 
oară. Purta aceleași haine și avea un trabuc în gură. Pălăria și-o 
pusese în poală, iar bastonul lui de promenadă era sprijinit de 
perete. 

— Parc-ai zis că vine Muller, îi spuse el poliţistului de la gară 
plin de reproș. 

— Așa am înţeles și eu, zise polițistul. 

— Comisarul Muller e prins cu alte treburi, dar chestiunea 
asta mă interesează și pe mine. Despre ce e vorba? 

— Băiatul de acolo umblă cu acte false, îi spuse polițistul lui 
Lahnstein. 

— la să văd! 

Un buletin falsificat stângaci, emis pe numele de Kurt Fromm, 
21 de ani. 

— Și cum te numești de fapt? 

— Sunt Kurt Fromm, răspunse băiatul. 

— Dar nu ai 21 de ani. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— 17, zise Haarmann. 

— 15, spuse băiatul. 

— Unde locuiești? 

— La căminul social, zise Haarmann. 

— Aș vrea să aud asta de la tânărul nostru, replică Lahnstein. 

— Așa e, spuse Fromm. 

— Deci în căminul social. Și de ce e tânărul aici cu domnul 
Haarmann? întrebă Lahnstein. 

— Haarmann l-a denunţat pe băiat din cauza actelor false. 

— De ce anume? întrebă Lahnstein întorcându-se spre 
Haarmann. 

— Îmi place s-ajut poliţia când pot. 

— Așa e, zise unul din poliţiști. 

— De unde vă cunoașteţi? îl întrebă Lahnstein pe băiat. 

— Am pierdut vremea împreună vreo câteva zile. 

— E soi rău asta, zise Haarmann. Minte și fură. 

— Ce înseamnă că aţi pierdut vremea? 

— l-am făcut cinste c-un suc. 

— ÎI întreb pe băiat. 

Băiatul stătea pe bancă înclinat în față, cu mâinile împreunate 
între picioare și cu capul plecat. Apoi își ridică privirea spre 
Lahnstein și îi spuse că domnul îl abordase la gară în urmă cu 


VP - 197 


patru zile și că mersese cu domnul acasă la el pentru că avea 
nevoie de un loc în care să doarmă și nu voia să se întoarcă la 
cămin, dar domnul a început după aceea să facă lucruri ciudate 
cu el, fapte perverse nefirești. 

— Încetează cu minciunile! strigă Haarmann sărind în sus. 

Lahnstein se plantă în faţa lui și zise: 

— Vă așezați imediat înapoi și îl lăsaţi pe băiat să vorbească. 

Haarmann se așeză fără tragere de inimă. Atunci intră Muller. 

— Am auzit că aţi prins un mic impostor. 

— Mai întâi ascultăm ce are de spus, replică Lahnstein. 

— Tocmai ai spus ceva de fapte perverse nefirești, zise el 
întorcându-se spre băiat. De unde știi expresia asta? 

— Se folosea în cămin. 

— Și știi și ce înseamnă expresia? 

Băiatul rânji dând aprobator din cap. 

— Mai departe, spuse Lahnstein. 

— Haarmann m-a încuiat la el în casă timp de patru zile. 

— Dar ai fi putut să ţipi. Domnul Haarmann sigur n-a stat 
toată ziua acasă. 

— Minte! scuipă Haarmann. Doar vă daţ' seama că minte. Are 
voie să mint-așa? îl întrebă el pe Muller. 

— Să-l lăsăm pe băiat să vorbească, zise Lahnstein. Deci? De 
ce n-ai strigat după ajutor? 

Primi un ridicat din umeri drept răspuns. 

— Bărbatul ăsta te-a obligat să faci fapte perverse? 

— M-a amăgit, spuse băiatul. 

Haarmann izbucni în hohote de râs. 

— Mor de râs! 

Băiatul povesti că într-o dimineaţă se trezise pentru că 
domnul Haarmann îi ţinea la beregată un cuţit de pâine ascuţit. 
Se speriase foarte tare, iar domnul Haarmann îl întrebase după 
aceea dacă se teme de moarte. 

— Da, am zis eu, completă băiatul. 

— Și ce s-a întâmplat după aceea? 

— Mi-a luat cuțitul de la gât. Și după ce a plecat, am șters-o și 
eu. 

— Cu banii mei! strigă Haarmann. 

— Bine, zise Lahnstein. Avem aici suspiciune pentru mai 
multe infracţiuni, una dintre ele gravă. Domnule Haarmann, vă 
iau cu mine la secţie. 


VP - 198 


— Nu putet' să dovedit’ nic’. 

— Și mie mi se pare la fel, interveni Muller. 

— Vom vedea, spuse Lahnstein. Domnule Muller, vă rog să 
mergeţi pe partea stângă a domnului Haarmann, eu protejez 
partea dreaptă. Și dumneavoastră, se adresă el unuia din 
polițiști, însoţiţi-l, vă rog, pe băiat. Mergem la mașină și ne 
deplasăm spre secție. 

În realitate, Miller avea dreptate. Nu avea dovezi, nici măcar 
pentru 175. 

(J 

Băieţii erau mereu doritori. „Fritze, Fritze”, îl strigau ei 
imediat ce îl vedeau pe la teatru. „Fritz, ia-mă pe mine, hai să 
lustruim, vreau și eu”. Pe majoritatea, sute cu siguranță, îi 
respinsese pentru că știa ce se putea întâmpla, dar totuși asta 
nu se întâmplase des, în niciun caz nu de fiecare dată. 

Ce aveau de gând să facă cu el acum? Ce-ar fi putut să facă? 
La urma urmei nu aveau nimic cu ce să-i dovedească vinovăția: 
niciun cadavru, nimic. Avusese el grijă să nu se poată găsi 
nimic. Fusese nevoit să facă șase-șapte drumuri pentru ca un 
om să dispară: de patru ori la closet cu bucățile mici, de două 
ori la râul Leine cu oasele, noaptea cu o găleată sau cu sacoșa 
de mușama. Fusese frumos. Stătuse pe malul apei și aruncase 
oasele ca și când ar fi hrănit rațele. Uneori se vedea și luna pe 
cer. 

„Fritze, Fritze, pot să înnoptez la tine? N-am acoperiș 
deasupra capului azi”. 

Criminaliștii aveau să-i pună întrebări, multe întrebări. Stia 
asta deja și era pregătit să fie în gardă și să nu se dea de gol 
deloc. 

8 ori 13 egal 104, bineînțeles. 

Patul de scânduri nu era așa de incomod, putea să reziste, 
însă cătușele de la mâini și picioare îl răneau. 

Când avea să iasă de aici, în câteva zile, intenționa să aștepte 
ceva timp. Chiar dacă păpușeii aveau să îi strige iarăși „Fritze, 
Fritze, hai să lustruim”, nu, nu, nu avea de gând să-i ia cu el. Nu 
avea cum să știe sigur ce s-ar întâmpla dacă unul ar sta întins în 
patul lui și s-ar giugiuli. Oricât de frumos ar fi fost. Băiatul la 
perete, ca să nu poată s-o tulească. Și ce băieți frumoși 
fuseseră! Și când se trezea dimineața, ei încă stăteau întinși în 
pat și erau în viață și voiau să se giugiulească în continuare. 


VP - 199 


Asta dacă nu cumva el îi mușcase de gât. Atunci erau atât de 
palizi că nu mai avea ce să le facă. Pur și simplu se întâmpla, 
chiar dacă el nu voia deloc asta. Și după aia el avea necazuri. 

Dacă încă erau în viață, băieții se întorceau. „Fritze, Fritze, ia- 
mă cu tine!” „Plecați, plecați, cărați-vă!” Mai întâi o pauză. 

36 minus 11 egal 25. 

18 împărțit la 3 egal 6. 

14 ori 7 egal... 

„Fritze, Fritze!” 

Emma era așa de bună cu el. Poate că avea să vină să-l 
viziteze. Dar oare era cazul! Câteva zile și apoi afară. Nu din 
cauza câtorva păpușei. Așa ceva era de neimaginat. Și inutil. 
Doar păpușei. 

Măcar dacă nu i-ar face rău. Să nu-l lovească sau ceva. Nu 
aveau voie să facă asta, dar el auzise că totuși se mai întâmpla. 
Dar nu din cauza păpușeilor. Păpușeii erau totuși neinteresanți. 

98. 


VP - 200 


Capitolul 8 


Uneori stătea pe deal, în fata bisericii, și se uita în zare să 
vadă dacă băiatul se întoarce. Nu știa dacă să spere că va veni 
sau nu. În realitate, ştia de fapt. Era mai bine să nu vină. Nu 
avea de gând să îl urmeze, deși i-ar fi fost ușor să îl găsească, în 
Dunedin, era clar. La pinguini. 
Dar ce ar fi făcut ea acolo? 

Cu tata, oricât de sever ar fi fost el, avea o întelegere care îi 
convenea. Avea să studieze. Stiinte juridice. In Göttingen. Ore 
de muzică. Ore de lectură. Ore de cultură, mereu, în fiecare 
după-amiază, în fiecare seară. Drumul acela avea să o conducă 
nu spre un aragaz, ci spre o meserie și apoi spre succes. In 
privința aceea căzuseră de acord, tată și fiică. Preotul nu avea 
niciun fiu. Din fericire, gândi ea, dar poate că era nedreaptă. 
Poate că tatăl s-ar fi ocupat de educația ei chiar dacă ar fi 
existat și un frate în familie. 

Îi era rău. Vomita întruna. Dar nu avea să mai dureze mult. Íi 
convenea faptul că tatăl avea de-a face cu o fiică bolnavă. Poate 
că de mâine avea să fie și mai bolnavă pentru câteva zile. In 
ultima vreme, își și exagerase puțin starea, astfel încât să nu 
atragă atenția în momentul în care avea să cadă la pat. Tatăl își 
făcea deja griji, dar nu din motivele potrivite. 

Poate că n-ar fi trebuit să-i spună lui Martin nimic. Poate că ar 
fi trebuit, pur și simplu, să se distanțeze treptat de el și apoi să 
se despartă. Fata voise asta neapărat, deja de ceva timp, și apoi 
îl văzuse pe el în biserică tot deșurubând și înșurubând bănci. 
Un băiat simpatic. In orele de lectură, mereu îi plăcuseră cel mai 
mult femeile care făceau ce voiau: Emma Bovary, Anna 
Karenina. Tatăl citise cu ea astfel de cărți pe post de 
avertisment. Insă ea le interpretase mai degrabă ca pe un 
îndemn pentru că femeile acelea făceau ceea ce voiau neapărat 
să facă, însă ele urmau pe cineva, nu conduceau. Se putea și 
altfel, mai bine. 

Ghinion că băiatul nu fusese atent. Nici ea nu fusese atentă. 
Avusese nevoie de eliberarea lui ca să se elibereze ea însăși, 
așa că fusese inevitabil. Totuși, ghinion. Nu trebuia să se 


VP - 201 


întâmple în una din zilele acelea. Dar s-a întâmplat. Spera doar 
să n-o doară. 

Dacă nu i-ar fi spus băiatului, acesta n-ar fi fugit, nu ar fi 
trebuit să plece la Dunedin. Dar și-așa voia să meargă acolo. 
Acum, ea doar îi oferise ocazia să îndrăznească să facă acel pas. 
Situația putea fi privită astfel. Era trist pentru părinții lui. Mereu 
veneau pe la tatăl ei, discutau cu el cu ușa închisă ore întregi și 
nu ratau nicio slujbă. De parcă asta avea să îl aducă înapoi. Nici 
măcar tatăl ei nu credea asta. 

Mâine avea o programare secretă la un medic. Ea singură își 
făcuse rost. Independenţă - tot tatăl ei o învățase și asta. Avea 
să fie trist, era clar, dar era hotărâtă. Spera doar să n-o doară. 

e 

Urcă treptele până la etajul al patrulea, apoi ajunse iar în faţa 
acelei uși, de această dată însă cu cheia pe care o luase de la 
Haarmann. Inima îi bubuia în piept în momentul în care învârti 
cheia în broască. Ușa era înțepenită, așa că împinse cu putere și 
reuși să o deschidă. Cămăruţa în care intră avea șapte, poate 
opt metri pătraţi. Un pat îngust, cadru de fier, o saltea subțire, 
lenjerie de pat cu dungi fine, pătată. Lahnstein ezită o clipă, 
gândindu-se la luptele cu moartea ce avuseseră loc în acel pat. 

Lângă pat se aflau o masă cu picioare strunjite și un scaun. 
Deasupra mesei era bătută o scândură mică, pe care era montat 
un ceas. Un ceaun atârna de tavan, iar podeaua de sub el avea 
pete negre de arsură. Probabil că Haarmann punea o lumânare 
sub ceaun și gătea astfel. Pe pereţi erau tablouri. Unul dintre ele 
înfățișa regimentul ofițerului prusac Ferdinand von Schill, 
celelalte aveau rame ovale. Un lighean era așezat pe un suport 
cu trei picioare, pe podea se vedeau pete. Incă o masă, un 
scaun. Abia te puteai învârti în camera aceea. Lahnstein se 
postă lângă mica fereastră, mărginită de perdele lungi până în 
podea. Afară se vedeau strada Rote Reihe, sinagoga și felinarul 
de care se sprijinise el. 

Deschise un dulap mic și găsi înăuntru cuțite, un satâr cu 
mâner de lemn și cu o lamă lată, care nu mai era dreaptă în 
partea de jos, ci curbată. Să fi fost rugină sau sânge pe ea? 

e 

Bătu la ușa vecinilor, la familia Lindner. Câinele lătră, femeia 

deschise. 


VP - 202 


— larăși dumneavoastră. Nu vă putem spune nimic. Dădu să 
închidă ușa. 

— Vă sfătuiesc să nu faceți asta, zise Lahnstein. S-au 
schimbat lucrurile. Există o suspiciune rezonabilă cu privire la 
săvârșirea acel puţin 21 de crime de către domnul Haarmann, 
care acum se află în arest preventiv. Trebuie să clarificăm dacă 
dumneavoastră ați avut cunoștință de așa ceva, ceea ce v-ar 
face vinovaţi de infracţiunea de nedenunţare. 

Femeia deschise ușa, iar el intră. Locuinţa era cam de două 
ori mai mare decât cea a lui Haarmann și consta în două 
camere. Domnul Lindner stătea într-un fotoliu, bând bere din 
sticlă. Din camera alăturată veni o femeie îmbrăcată în halat de 
baie. Probabil că primea ocazional vizite de la diverși domni, cu 
ajutorul cărora își asigura existenţa. 

— Subchiriașa noastră, doamna Lapaschinski. 

Subchiriașa se sprijini de tocul ușii, scoase o ţigară din 
buzunarul halatului și o puse între buze fără să o aprindă. 

Lahnstein se apropie de peretele comun cu locuinţa lui 
Haarmann și ciocăni în el. 

— Subţire, zise el, probabil că auzeaţi multe. 

— N-am auzit mai nimic, spuse doamna Lindner. 

Referitor la Haarmann, cei trei credeau că bărbatul se îngrijea 
de băieţi ai străzii, fără adăpost, cazuri sociale, îi aducea la el 
acasă și îi lăsa să doarmă acolo. Un om bun. 

— Erau niște camarazi liniștiți, zise bărbatul. 

— Niciun țipăt? 

— Ei da, n-au fost niciodată ţipete. 

— Uneori îi mai dădea câte un os lui Fuchsie, adăugă doamna 
Lindner. 

— Mereu ducea castroane cu carne jos, la familia Engel, spuse 
subchiriașa. 

— Și căra legături de haine pe casa scării. Cred că face 
comerț cu haine, zise bărbatul. 

— Când s-a mutat aici, continuă doamna Lindner, a spus că e 
foarte sensibil și de aceea nu vrea să folosească closetele din 
curte, ci o găleată în propria lui cameră. 

— După aceea tot umbla pe scări cu găleata, zise domnul 
Lindner, menţionând că e sticlar. 

— Cu un prosop pe deasupra, completă soţia lui. 

— Se ducea jos cu găleata destul de des, spuse subchiriașa. 


VP - 203 


— Foarte des, zise doamna Lindner. 

— Poate avea probleme cu intestinul, spuse bărbatul. 

— Closetele sunt mereu înfundate, zise subchiriașa, nu se 
poate așa ceva! 

— Mai multe nu putem spune, continuă doamna Lindner 
ridicând din umeri. 

Cei trei îl priviră speriaţi, bulversați. 

— Ce-o să se întâmple cu noi acum? întrebă doamna Lindner. 

— Mai gândiţi-vă, aduceţi-vă aminte. Veniţi mâine pe la 
amiază la secţia de poliție. După aceea vedem noi. 

e 

Cobori treptele și merse în restaurantul din clădirea vecină. 
Aici se aflase deja că Haarmann fusese arestat. Elizabeth Engel 
se așeză cu Lahnstein la o masă și îi spuse că din cei opt copii ai 
ei supraviețuise doar unul, Theodor, care acum se afla în spatele 
tejghelei. Băiatul avea 18 ani și lucra de fapt la uzinele 
Continental, dar uneori îi ajuta și pe ei. Femeia îi mai spuse că 
soţul ei era maestru de ceremonii la SPD și că ambii bărbați 
erau foarte implicaţi în clubul de ciclism și gimnastică All Heil. 
Ea personal, tindea să îi susţină pe comuniști. Zicea că în 
vremurile acelea nu putea fi decât comunistă. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? îl întrebă ea pe Lahnstein. 

— Haideţi să vorbim despre Haarmann, zise el. 

Femeia înghiţi în sec, oftă, apoi povesti cum îl cunoscuse pe 
Haarmann în piaţa centrală imediat după război. Ea voia să 
cumpere carne de cal, dar nu se mai găsea aproape deloc sau 
era prea scumpă. Haarmann o vindea cu 35 de pfenigi în loc de 
60. Așa că se alăturaseră și ei afacerii, bineînţeles și afacerii cu 
hainele. Femeia vânduse mai departe haine vechi de la el, iar 
amândoi avuseseră mult de câștigat. 

— E un ins bun, dacă mă întrebaţi pe mine. Cinstit, cuviincios. 

— Dar hainele erau cel mai probabil furate, spuse Lahnstein. 

— Cerșite. Așa mi-a zis el. 

Femeia îi mai spuse că Haarmann obișnuia să vină în 
bucătăria ei cu platouri mari de carne, făcea cârnaţi și piftie. 
Tăia carnea de porc în cuburi mici, pe care le turna în apă 
clocotită. Indepărta grăsimea, o prăjea bine și o turna în sticle. 
Sau dădea carnea prin mașina de tocat, apoi o condimenta bine 
și o îndesa în intestine de oaie. 


VP - 204 


— Cârnaţii erau delicioși, zise ea, tuturor le plăceau cârnaţi 
lui Haarmann. 

— Şi lui? Adică, a mâncat și el din cârnaţi? 

— Sigur că da! Stăteam des la masă împreună aici: Fritz, 
bărbatul meu, fiul meu, cu niște bericică și cârnaţi de-ai lui 
Haarmann. 

Dar în aprilie li se făcuse dintr-odată foarte rău de la carnea 
lui Haarmann și de atunci nu mai mâncaseră din ea. 

— Dar de vândut? 

Femeia ridică din umeri. 

— Mai aveţi ceva carne? 

— Momentan nu. 

— Știţi că e posibil să fi fost carne de om? 

— Nu cred așa ceva, nu, în niciun caz. Aș fi observat. 

— Cum? 

Femeia îi aruncă o privire de parcă era gata să plângă. 

— O să vă spun ce urmează să faceți: strângeţi toate hainele 
pe care le-aţi luat de la Haarmann și pe care le mai aveţi aici. 
Daţi hainele acestea polițiștilor care o să treacă pe aici mai 
târziu. Faceţi o listă cu toți oamenii cărora le-aţi vândut sau le- 
aţi dăruit haine de la Haarmann. Daţi polițiștilor și această listă, 
pe cât posibil cu tot cu adrese. Aţi înțeles? 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Pantalonii sunt de la Haarmann. 

Femeia arătă spre fiul ei. 

— Dezbrăcaţi-vă! 

— Acum? 

— Imediat! 

— O secundă, mă duc sus. 

— Ba nu! Îmi daţi pantalonii chiar acum. 

Tânărul își dădu jos pantalonii în spatele tejghelei, își înfășură 
un prosop unsuros în jurul șoldurilor și apoi ieși de după tejghea 
cu pantalonii în mână. O pereche de pantaloni maro, dintr-o 
stofa aspră. Lahnstein se ridică în picioare. 

— lau cu mine și carnea pe care o aveți. 

Lahnstein merse cu fiul în bucătărie și îl supraveghe în timp 
ce acesta împacheta carnea. 

— Aţi fost vreodată sus, la Haarmann? 

Băiatul îl privi stânjenit și dădu aprobator din cap. 

— Aţi avut noroc. 


VP - 205 


Băiatul mai dădu o dată din cap. 
e 

Haarmann doar râse prima oară când Lahnstein îl interogase 
împreună cu Muller. Muller tăcuse tot timpul. Lahnstein știa că 
putea obţine o mărturisire doar dacă îl punea la colț pe 
Haarmann cu indicii, dacă îl făcea să se simtă nesigur. Era 
exclus să facă un târg cu el, Haarmann nu putea să scape cu o 
mărturisire. Pentru el nu intra în discuţie altă concluzie decât 
pedeapsa cu moartea. Lahnstein încercă să apeleze la conștiința 
lui Haarmann. Îi vorbi despre suferința părinţilor, despre oamenii 
din Hanovra care aveau dreptul să afle ce se întâmplase cu 
adevărat în orașul lor și care trebuiau asiguraţi că seria de crime 
se încheiase. Și așa mai departe. 

Șeful secției de poliție îi dăduse în sfârșit mână liberă privind 
căutarea de articole de îmbrăcăminte, iar Lahnstein întocmi 
două apeluri. Prin unul îi îndemna pe oameni să predea la secţia 
de poliţie hainele dobândite de la Haarmann sau Grans sau de la 
intermediarii lor. Cel de-al doilea se adresa părinţilor ai căror 
copii dispăruseră, chemându-i la secția de poliţie din Hanovra în 
două zile pentru a identifica eventualele haine ce le aparţinură 
celor dispăruţi. Lahnstein ceru ca ambele apeluri să fie duse la 
biroul de telegraf. Toate ziarele de seară din Hanovra anunțau 
pe prima pagină că Fritz Haarmann fusese arestat pentru că 
poliţia îl suspecta de săvârșirea unor crime în serie. 

e 

În dimineaţa următoare, Lahnstein fu întâmpinat la secţie de 
trei băieţi care se prezentară drept Hermann Wiese, Konrad 
Farin și Karl Köhler. Li se citea frica în priviri, aveau vocile 
tremurânde și privirile în pământ. Lahnstein îi pofti în biroul său, 
dar nu le oferi niciun scaun. În realitate, era la fel de emoţionat 
ca ei. Putea fi vorba de o revelaţie importantă pentru cazul lui. 

— Care-i treaba? 

— Suntem prieteni de-ai lui Adolf, Adolf Hogrefe, zise Farin. 

Lahnstein căută dosarul și citi rapid prima pagină: născut la 
data de 6 octombrie 1907, numărul 16, dispărut pe 6 aprilie 
1924, fiul unui mecanic de locomotivă. 

— Am citit în ziar despre Haarmann și acum avem și noi ceva 
de declarat. 

— Păi, hai! 


VP - 206 


Wiese povesti că îl întâlnise pe Adolf în data de 2 aprilie la 
gara din Lehrte”? și că băiatul era foarte mâhnit din cauză că era 
tratat rău acasă. Adolf îi spusese că tatăl lui era foarte sever și 
tipa mereu la el. De aceea voia să-și ia tălpășiţa, dar nu avea 
niciun ban. Îl întrebase pe Wiese dacă nu vrea să-i cumpere 
bicicleta. Wiese îi cumpărase, așadar, bicicleta la un preţ bun. In 
seara următoare, se întâlnise din nou cu Adolf, de această dată 
în gara principală din Hanovra. Băiatul avea la el o valiză de 
călătorie din imitație de piele, de care era tare mândru. O 
cumpărase cu banii primiţi pe bicicletă. Wiese îl întrebase pe 
Hogrefe unde dormise. Adolf îi răspunsese că la gară. Apoi îl 
întrebase dacă n-ar putea dormi în noaptea următoare la familia 
Wiese în podul pentru fân. 

— Părinţii mei au o mică fermă, îi spuse Wiese lui Lahnstein. 

— Nu mai voia să-și ia tălpășița? întrebă Lahnstein. 

— Nu, îi era deja dor de casă, dar nu îndrăznea să se întoarcă 
pentru că îi era teamă de pedepsele tatălui său. 

— Pentru că minţise și nu mersese la școala profesională? 

— Exact. 

— Dar voi trei mergeţi întruna. 

Băieţii aprobară energic din cap. 

Apoi vorbi Farin, cel care se prezentase drept calfa de croitor. 
Și el îl întâlnise pe Hogrefe la gara din Hanovra, pe 4 aprilie. 
Băiatul îi povestise și lui despre bicicleta vândută și despre 
valiza care se afla atunci într-un spaţiu de depozitare pentru 
bagaje. Îi mai spusese și că în noaptea următoare avea să 
doarmă acasă la un domn care locuia pe Neue Straße și era 
criminalist. 

— Ofiţer criminalist? 

— Așa a zis, da! 

— Cum îl chema pe ofițerul criminalist? 

— Am eu ceva de zis despre asta, interveni cel de-al treilea 
băiat, Kohler. 

— De aceea am și venit, adăugă Farin. 

Și el îl întâlnise pe Hogrefe la gara principală și îi ascultase 
acestuia povestea. Hogrefe îi zisese lui că tatăl său îl dăduse 
afară din casă. Băiatul îi arătase mândru talonul de la bagaje 
primit pentru valiză. 


1% Oraș situat la aproximativ 15 kilometri de Hanovra. 
VP - 207 


— În seara următoare, continuă Kohler, l-am văzut pe Adolf cu 
criminalistul Fritz. Stăteau împreună la o masă din sala de 
așteptare. 

— O clipă, cine e criminalistul Fritz? 

— Fritz Haarmann, spuse Farin. 

Tăcere. 

— Și voi știaţi asta? 

— Nu știam că îl cheamă Haarmann, replică Farin. Asta am 
citit ieri seară în ziar. Și că Haarmann ar fi un criminal în serie. 

— Mai am de zis ceva, adăugă Kohler. După două zile, m-am 
întâlnit iar cu Adolf, am mers o vreme împreună de la gară pe 
strada HeuschelstraBe. Mi-a zis că se întâlnește mai des cu 
criminalistul Fritz. 

— Așadar, Fritz Haarmann? 

— Da. După aceea nu l-a mai văzut niciunul dintre noi. 

— Staţi puţin, băieţi, zise Lahnstein ridicându-se în picioare. 
Vreţi să îmi spuneţi că prietenul vostru a dispărut într-un oraș în 
care era mare zarvă din cauză că dispăruseră atât de mulţi 
băieți și voi l-aţi văzut adesea pe prietenul vostru înainte de 
dispariţie în compania unui bărbat și nici unuia dintre voi nu i-a 
trecut prin minte să anunţe poliția? Am înțeles bine? 

Chipuri jenate, degete albite din cauza încordării mâinilor. 

— Păi el voia să plece. 

— Avea valiza. 

— Am văzut talonul de la bagaje. 

— lar eu am văzut valiza. 

Lahnstein se așeză din nou pe scaun. 

— Cum aţi ajuns la concluzia că Haarmann ar fi criminalist? 

— Toată lumea credea asta. Avea o legitimaţie. 

e 

După ce plecară băieţii, Lahnstein rămase năucit pe scaun. 
Haarmann intrase și ieșise din gară după bunul plac, 
interacţionase cu băieţi acolo, în văzul poliţiei de la gară, în 
văzul atâtor trecători care foloseau gara zi de zi, precum acești 
băieți și nimeni nu observase nimic sau nu voise să observe 
nimic. lar tatăl lui Hogrefe era mecanic de locomotivă și avea cu 
siguranţă relaţii cu cei de la gară - și nici el nu auzise nimic? 

Era indignat, dar și ușurat, cele două stări alternând rapid. 
Dacă asta era realitatea, cum avea să elucideze el cazul? 


VP - 208 


Întregul oraș se pusese de acord: nimeni nu voia să afle nimic, 
toată lumea îl lăsa pe Haarmann să-și vadă liniștit de treabă. 

Ceru să i se arate lucrurile de care fusese deposedat 
Haarmann când intrase în arest preventiv. Haine, un trabuc, un 
rest de creion și o legitimaţie emisă pentru o agenţie de 
detectivi. Semăna într-adevăr cu legitimaţiile criminaliștilor. 
Mergând înapoi spre biroul său, Lahnstein văzu în faţa unui alt 
birou niște oameni care ţineau în braţe mănunchiuri de haine 
sau doar câte un articol vestimentar. La capătul cozii se afla 
Emma. Lahnstein se opri în loc, Emma își întoarse privirea. 
Lahnstein ezită o clipă, apoi merse mai departe. 

e 

În dimineaţa următoare se întoarse la birou și găsi patru cranii 
de mort pe masa lui Muller. Acesta își făcea de lucru cu o foaie 
de hârtie roșie și cu un foarfece. 

— Ce faceţi acolo? 

Muller îi spuse că acelea erau cele patru cranii pe care le 
găsiseră. Acum încerca să lipească hârtie roșie în orbite, iar în 
spate avea să prindă lumânări de ceară. Voia să atârne craniile 
în celula lui Haarmann, câte unul în fiecare colț. Tot acolo voia 
să plaseze și un sac cu oase. Îi explicase lui Lahnstein că 
Haarmann e naiv și în principiu sperios. Voia să îi spună 
bărbatului că sufletele morților o să se întoarcă la osemintele lor 
și că nu o să îl lase în pace până nu își mărturisește faptele. 

Lahnstein izbucni în hohote de râs. 

— Nu e așa de copilăros încât să se lase păcălit de 
scamatoriile astea. 

— Ba da! În dosar se tot menţionează asta. 

— Din partea mea, puteţi să încercaţi! 

e 

Era o zi ploioasă când deschiseră ușile sălii spaţioase de 
ședințe. Pe mese și scaune erau întinse și atârnate patru sute 
de probe materiale, în special articole vestimentare, dar și genţi, 
brelocuri, portofele. Toate astea trecuseră prin mâinile lui 
Haarmann. Lucrurile vândute sau cumpărate erau așezate unele 
lângă altele, însoţite de bileţele cu data cumpărării, adesea doar 
niște aproximări. Toate luminile erau aprinse. In aer plutea un 
miros de putregai, de sudoare îmbâcsită. Ploaia lovea cu putere 
în geam. 


VP - 209 


Haarmann stătea alături, lângă un perete, încătușat la mâini 
și picioare, între doi polițiști care îl ţineau strâns de braţe. Încă 
jumătate de duzină de polițiști erau împrăștiați în încăpere. Erau 
dotați cu arme grele, nu pentru că ar fi fost nevoie de ele aici, ci 
pentru că voiau să imprime un sentiment de siguranță. Două 
femei de la Crucea Roșie stăteau așezate într-un colț în caz că 
leșina cineva. Schackwitz era în clădire și putea fi chemat 
oricând dacă avea loc un infarct sau un atac cerebral. 

Incă de dimineaţă devreme se prezentară la secție oameni 
care așteptară în foaier și, după ce spaţiul deveni prea 
înghesuit, umplură și casa scării, culoarele. La ora nouă se 
puseră în mișcare, șovăitori, cu priviri timide, cu o incertitudine 
anxioasă în legătură cu ceea ce îi aștepta. Lahnstein stătea 
lângă o fereastră, iar privirea i se plimba de la cei care soseau la 
Haarmann și înapoi, întrucât îl interesau toate reacţiile 
bărbatului. Haarmann îi făcu cu ochiul. 

In curând încăperea începu să semene cu o piaţă acoperită. 
Oamenii stăteau în picioare lângă mese, analizau pantalonii, 
jachetele,  cămășile, papioanele, verificau materialele cu 
degetele, căutau etichete pe interior. Apoi treceau mai departe 
la masa următoare. Voci în surdină, nimeni nu vorbea tare. Mai 
degrabă un cimitir decât o piaţă acoperită. Lui Haarmann i se 
aruncau priviri pe furiș, cu coada ochiului, cu teamă, dar și cu 
ură și dispreţ. Se auzi un țipăt, cu toţii se speriară, iar Lahnstein 
văzu o femeie care își cufundase fața într-o jachetă. Lângă ea 
era un bărbat care o ţinea strâns în braţe. Lacrimi. Nicio reacţie 
din partea lui Haarmann. 

Un poliţist îi abordă pe cei doi și îi conduse la o masă de la 
margine, unde le consemnă declaraţiile. Lahnstein li se alătură. 
Erau părinții lui Erich de Vries, ultimul băiat dispărut. Un costum 
negru, pe care mama îl recunoscuse datorită unei găuri din 
cracul stâng al pantalonilor. 

Lahnstein reveni la locul său de observaţie și continuă să-i 
studieze pe oameni, fiind atent la chipul lui Haarmann. Îi văzu 
pe soții Hannappel, Koch, pe doamna Hennies, dar pe 
majoritatea nu îi cunoștea. Dialectele pe care le auzea în sală 
proveneau din întreaga Germanie. Avea impresia că mai toți 
cetăţenii cărora le dispăruse un membru al familiei veniseră 
acolo. În jurul amiezii au fost nevoiţi să închidă ușile întrucât 
sala se umpluse. De atunci începură să formeze grupe. 


VP - 210 


Unele priviri dispreţuitoare, răutăcioase îi erau adresate și lui. 
Un bărbat mormăi spre el: 

— Fratele meu a avut 36 de lansări înainte să fie luat la cer. 
Spre deosebire de dumneavoastră, el nu a supravieţuit. 

— Îmi pare rău! îi spuse Lahnstein bărbatului. 

Acesta făcu un semn dispreţuitor de nepăsare cu mâna, după 
care merse mai departe. Lahnstein auzi următorul țipăt, apoi 
încă unul. 

— Ăsta e ucigașul? întrebă un copil cu voce tare în timp ce se 
agăța de picioarele tatălui său. 

Haarmann rămase indiferent și acum. 

Un polițist aduse un bărbat și o femeie până în faţa lui 
Lahnstein. 

— Vor să vorbească cu șeful, zise polițistul. 

Un bărbat mătăhălos, cu mâini uriașe pline de bătături și o 
femeie cu părul blond platinat, amândoi îmbrăcaţi sărăcăcios. 
Bărbatul ţinea în mâini un palton maro, femeia un papion. 

— Cum vă pot ajuta? 

— Acestea sunt ale lui Willi al nostru, zise femeia întinzându-i 
lui Lahnstein papionul. 

— Cum spuneaţi că vă numiţi? întrebă Lahnstein. 

— Senger, răspunse bărbatul, mezinul nostru se numește 
Willi. A primit papionul cadou de la fratele lui, Heinrich. 

— Făcut de el însuși, adăugă femeia. 

— Trebuie să mă ajutaţi, zise Lahnstein, momentan nu-mi 
aduc aminte de dumneavoastră. Aţi fost pe la mine să-l daţi 
dispărut pe fiul dumneavoastră? 

— Nu. 

Atunci înseamnă că e vorba de unul din cazurile mai vechi. 
Dar totuși am toate numele în memorie, gândi el. 

— Nu l-am dat dispărut, spuse femeia. Ne-a spus, la un 
moment dat, că vrea să călătorească. Și după aceea a dispărut 
pe neașteptate. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— La începutul lui februarie. 

— Numărul 15. 

— Poftim? 

— Nimic. 


VP - 211 


Numărul 15, gândi Lahnstein, ceea ce însemna că trebuiau să 
schimbe numerotarea pentru următoarele cazuri. Vechiul 15 
devenea 16 și tot așa. 

— Ce vârstă are fiul dumneavoastră? 

— 19 ani. 

— Și nu aţi intrat la bănuieli când a dispărut? În ciuda 
zvonurilor referitoare la un criminal în serie? Doar le-aţi auzit, 
nu-i așa? 

Primi un ridicat din umeri drept răspuns. 

Ignoranti imbecili, gândi Lahnstein. Ce ignoranti! 

— Vă rog să veniţi în biroul meu mâine la ora zece! Am nevoie 
de niște date exacte de la dumneavoastră. 

Işi îndreptă din nou privirea spre Haarmann. Bărbatul stătea 
nepăsător acolo și privea întreaga vânzoleală. 

22. 

O femeie clacă și se prăbuși fără zgomot pe podea, aproape 
de Haarmann. Acesta o văzu și își feri imediat privirea. Surorile 
de la Crucea Roșie se grăbiră să ajungă lângă femeie, o ajutară 
să se ridice și o conduseră spre un scaun. Haarmann nu se uita 
la ele. Era mama lui Hermann Speichert, însoţită de fiica ei. Fata 
ținea în mâini cutia cu compasuri a fratelui său. Cutia fusese 
găsită la Hans Grans, iar hainele băiatului la Haarmann. 

e 

Soții Hannappel, care veniseră din Dusseldorf, se apropiară de 
Lahnstein cu un cufăr de lemn și cu un morman de lucruri. 

— Toate astea sunt ale lui Adolf, zise tatăl. 

Cei doi se făcuseră mai mici de când se prezentaseră în biroul 
lui Lahnstein să anunţe că băiatul lor nu se mai întorsese acasă. 
Lahnstein trecu în revistă lucrurile împreună cu ei. 

O pălărie verde măsliniu cu o bandă verde închis. 

— După ce o recunoaștetți? 

— Banda de transpiraţie din interior e adăugată după ce am 
cumpărat pălăria. Eu însămi i-am cusut-o, zise mama. 

Două cămăși marocane. 

— Astea sunt manșete noi, eu însămi i le-am confecţionat. 

Bretele. 

— Dublura pentru benzile din spate i-am ajustat-o eu însămi. 
Aici, uitaţi-vă! 

O pereche de cizme negre din piele de vitel, prevăzute cu 
sireturi. 


VP - 212 


— Astea sunt ajustări pe care le-am făcut eu însumi, adăugă 
bărbatul. 

O pereche de pantaloni bufanţi de cea mai bună calitate. 

— Asta e o bucată de stofa. Ne-a rămas de la croitor când i-au 
făcut pantalonii. 

O șosetă neagră. 

— Mai avem acasă o pereche așa. V-o putem trimite. 

Niște pantaloni de lucru din catifea reiată verde-cenușie. 

— Aici iarăși sunt ajustări, spuse mama, arătând spre 
buzunarul stâng și sub nasturele de pe partea dreaptă din 
spate. 

Un pulover albastru. 

— Aici am cusut pe deasupra un petec, luat din puloverul 
celuilalt fiu al nostru. 

O vestă de un gri milităresc. 

O manta neagră. 

— Despre asta nu vă pot spune nimic, zise femeia, dare a lui, 
sunt sigură. 

O cutie de carton cu holtșuruburi. 

— Pe asta i-am dat-o eu pentru că voia să construiască un 
coteţ pentru iepuri, spuse tatăl. Inghiţi în sec. Mama mângâiase 
duios lucrurile, ca și când și-ar fi mângâiat fiul. Femeia își păstră 
calmul. 

Cumpăna nu se afla printre probele materiale. 

e 

În următoarea zi, fluxul de oameni scăzu, dar se identificau în 
continuare articole vestimentare. Și încă mai erau aduse lucruri 
la secție. Un bărbat se prezentă drept Raupus, comerciant de 
biciclete, și îi arătă lui Lahnstein o manetă de frână. Raupus 
spuse că îl cunoștea bine pe Haarmann și că acesta venise la el 
într-o zi, însoţit de Grans. Haarmann susţinuse că Grans era la 
ananghie și că avea nevoie de bani, de aceea se vedea obligat 
să-și vândă bicicleta. 

— Am luat-o. Era un model vechi, culoare albastru închis, fără 
casetă, cu butuc pedalier. După aceea am demontat-o și am 
vândut piesele mai departe. A rămas la mine doar maneta de 
frână. E din bronz cu aluminiu. 

Bărbatul îi întinse maneta lui Lahnstein. Pe parcursul zilei 
maneta fu recunoscută de părinţii lui Richard Graf, băiatul în 
vârstă de 17 ani dispărut la sfârșitul lui septembrie 1923. 


VP - 213 


Aceștia găsiră și o pereche de pantaloni de un gri milităresc și 
un costum. 
e 

În seara următoare, când se pregăteau să închidă ușa, se 
prezentă la secţie un bărbat bine îmbrăcat. Deși venise prea 
târziu, fu lăsat să intre. 

— Mă numesc Schiefer, îi zise el lui Lahnstein. 

— Dumneavoastră sunteţi farmacistul? 

— Până acum aţi avut de-a face doar cu soţia mea. 

— Mă gândeam eu că nu o să vină și ea. Conform teoriei soţiei 
dumneavoastră, fiul dumneavoastră nu are cum să fie victima 
lui Haarmann, pentru că asta ar însemna să facă parte din 
aceeași serie cu ceilalţi. Noi trebuie să pornim de la premisa 
unor crime comise din pasiune, nu cu intenţia de a jefui. Soţia 
dumneavoastră are însă o altă părere. 

— Nu suntem complet de acord în privinţa asta, spuse 
farmacistul. 

— Vreţi să spuneţi că nu sunteţi la fel de vanitos ca soţia 
dumneavoastră. 

Fusese foarte dur, după cum își dăduse singur seama. Se 
întrebă dacă nu cumva din cauză că farmacistul votase cu 
DNVP. Pentru Lahnstein, ei erau cei mai răi. Naţionaliști, 
susținători ai Marii Finanțe, oamenii lui Hugenberg. Ziarul lor îl 
nimicise pe Lahnstein. 

— Trebuie să înțelegeţi că suferă, zise farmacistul. Era unicul 
nostru copil. Gândul unui... unui viol este insuportabil pentru ea. 
De aceea insistă pe ideea jafului cu asasinat. 

— Înţeleg asta prea bine, spuse Lahnstein cu blândeţe. Vă rog 
să vă uitaţi la articole! 

Strânseseră ceea ce fusese identificat. Mesele și băncile erau 
încă pline, dar nu mai erau arhipline. Farmacistul le luă pe rând, 
zăbovind mai mult pe ici pe colo, după care merse mai departe. 
Lahnstein se întrebă dacă bărbatul spera să găsească ceva, 
astfel încât să pună capăt incertitudinii sau spera să nu 
găsească nimic, astfel încât să arate că soția lui avusese 
dreptate. 

Farmacistul găsi o haină de sibir și o pereche de pantaloni din 
stofa englezească, obiecte care fuseseră descoperite în stocul 
lui Haarmann. Chipul îi tresări când îi înmână lucrurile lui 


VP - 214 


Lahnstein. Lahnstein dădu să spună ceva, însă bărbatul îi făcu 
un semn defensiv cu mâna și părăsi grăbit sala. 

Lahnstein se întoarse seara târziu la pensiune, unde îl găsi pe 
tatăl său pălăvrăgind cu proprietăreasa în sufragerie. 

— Tu? Ce cauţi aici? 

Era atât de surprins încât nu folosi un ton prietenos. Tatăl lui 
se ridică în picioare și îl îmbrățișă. 

— M-am gândit că ţi-ar prinde bine un sfat. 

e 

Lahnstein își întoarse privirea spre proprietăreasă. 

— Hai să mergem la mine în cameră. Nu e prea mult loc, 
dar... 

— Gata, am plecat, zise ea și plecă într-adevăr. 

Tatăl și fiul se așezară. Işi povestiră ce se întâmplase în lunile 
de când nu se mai văzuseră. Nu prea multe în viaţa tatălui, care 
se informase despre cazul Haarmann mai mult din ziare. 

— De aceea am venit, spuse el. Mă tem că ai nevoie deo 
mărturisire. 

— Judecătorul de instrucție ne-a somat să facem rost, așa e! 

— Vreau să îţi povestesc ceva, zise tatăl lui, pentru că data 
trecută nu ţi-am spus întreaga poveste. 

— Referitor la fata dispărută? De ce nu? 

— Pentru că mi-a fost rușine. 

Lahnstein își privi tatăl. Îi părea mai veștejit decât atunci când 
îl văzuse ultima oară în Bochum. Un bărbat mic, uscăţiv. Și 
bătrân, foarte bătrân. 

— Știu că poate fi o povară când tatăl îţi este model. Nu că aș 
crede că sunt un model în toate, dar în unele privinţe totuși 
sunt. Poate că și în cazul ăsta. Ar fi de înţeles. 

— Ai fost mereu un model pentru mine, știi asta. 

— Mulţumesc, fiule! Dar dacă tatăl îţi este model, atunci să fie 
omul autentic și nu o iluzie a tatălui. 

— Nu înţeleg ce vrei să îmi spui! 

— Nu am fost sincer cu tine. Vreau ca tu să decizi liber. N-ar 
trebui să fii constrâns de ceea ce a făcut tatăl tău. Respectiv 
ceea ce nu a făcut. Adică invers. In realitate nu e vorba de ceea 
ce n-am făcut, ci de ceea ce am făcut. 

— Acum înțeleg și mai puţin. 

— Când l-am prins pe răpitorul ăsta, știam desigur că un om 
poate supraviețui trei până la patru zile fără apă. După cea 


VP - 215 


tăcut timp de două zile, am început cu palmele. Privare de somn 
și așa mai departe. Insul doar râdea. Am turnat apă rece ca 
gheaţa pe el în repetate rânduri. Tremura, dar nu zicea nimic. 

Tatăl său făcu o pauză, timp în care Lahnstein nu era sigur 
dacă vrea ca el să continue. 

— In a treia zi le-am spus de dimineaţă colegilor să mă lase 
singur cu el. Doi colegi mai tineri au zis că vor să preia ei frâul, 
dar așa ceva nu intra în discuţie. Era cazul meu. Am luat cu 
mine un brici și am intrat în celula de interogatoriu. Am... 

— Tata! 

— L-am... 

— Nu vreau să aud aşa ceva. 

— L-am tăiat pe braț, dar imediat ce am văzut sângele, așa de 
mult sânge, nu am putut să continui. Nu mergea aşa. Nu era 
corect. Am continuat cu privarea de somn și cu celelalte tactici, 
dar nu l-am mai rănit. N-am reuşit să o salvăm pe fată. 

— Mama știa ce ai făcut? întrebă Lahnstein. 

— l-am povestit. 

— Cea zis? 

— Că și ea ar fi făcut la fel, dar ar fi insistat. 

— Mama... Ce s-a întâmplat cu bărbatul acela? 

— A trebuit să-i dăm drumul pentru că nu am reușit nici 
măcar să găsim cadavrul fetei. Uneori mă gândesc că încă e în 
viață, că totul a fost doar o înscenare, astfel încât fata să poată 
s-o șteargă în America sau în Australia, poate cu un băiat. 
Gândul ăsta mă liniștește. Cel mai rău lucru e incertitudinea. Am 
păcătuit pentru că l-am rănit, dar nu am fost suficient de brutal 
încât să-l fac să cedeze. De aceea nu știu dacă nu cumva aș fi 
putut să o salvez pe fată dacă n-aș fi fost așa de pudic. 

— Și ai fi încălcat legea și mai mult. 

Nu își privi tatăl când rosti acele cuvinte. 

— Și asta. 

Tăcură amândoi. 

— Ce-ar trebui să înțeleg eu din toate astea? întrebă 
Lahnstein după o vreme. 

— Nu pot să iau eu decizia în locul tău, replică tatăl lui. Vreau 
doar să nu-ți stau în cale când decizi. Tatăl tău nu s-a comportat 
corect când a fost pus într-o situaţie asemănătoare. 

— Și totuși n-a obţinut nimic, zise Lahnstein. 


VP - 216 


— Probabil că nu a fost consecvent în incorectitudinea lui, 
spuse tatăl. 

— Nu avem de unde să știm. 

— Așa e! 

— Și acum? 

— Am încredere în tine. O să-ţi accept cu drag decizia și o să 
te susțin. Asta am vrut să îţi spun. 

— Îţi mulțumesc! 

Lahnstein îi cedă tatălui său patul și dormi pe podea, 
acoperindu-se cu paltonul. În dimineaţa următoare, tatăl plecă 
înapoi la Bochum. 

e 

— Și? Ce ați obținut în urma operațiunii? întrebă Muller când 
se aflau amândoi în birou în dimineaţa următoare. 

Lahnstein învârtea în mână mânerul din bronz cu aluminiu. 

— Multe. Putem asocia dispăruţilor 150 de articole 
vestimentare. Desigur că mai avem și întrebări fără răspuns, 
date îndoielnice. Oamenii noștri vor trebui să lămurească 
lucrurile. Dar cred că la final vom avea cu mult peste o sută de 
articole vestimentare identificate. 

— Un număr frumos. Cât valorează? 

— Eram sigur că ăsta va fi primul lucru pe care-l spuneți. 

— Îmi pare rău, dar cineva trebuie să apere, statul de drept. 

— Și tocmai dumneavoastră v-aţi găsit să faceţi asta? 

Lahnstein arătă spre Müller cu maneta de frână. 

— Întâmplător, da. Tocmai eu. Știm că hainele au trecut 
probabil prin mâinile lui Haarmann, dar asta nu înseamnă că el 
s-a și întâlnit cu băieţii cărora le aparţineau. Face comerţ cu 
haine, are autorizaţie, cumpără haine vechi, uneori fură haine 
vechi și vinde haine vechi. Nu puteţi să-l scoateţi vinovat așa de 
ușor pe un om pe care îl paşte pedeapsa cu moartea. Știţi prea 
bine. 

Lahnstein știa. Nenorocita de pedeapsă cu moartea. 

— Cu informaţiile astea pot pune presiune pe Haarmann. 

— Mult succes! 

Lahnstein nu se uită la el, știa că rânjește. 

— Și cu scamatoriile dumneavoastră cu craniile de mort aţi 
obţinut ceva? întrebă el. 

— Nu, dar deja știți asta. 


VP - 217 


Tăcură amândoi o vreme, timp în care Lahnstein învârtea 
maneta de frână în mâini și privea pe geam, cufundat în 
gânduri. Apoi auzi cum Müller se ridică în picioare, făcu câţiva 
pași prin încăpere, se opri, după care merse mai departe, 
probabil în direcția din care venise. Din nou aceleași mișcări. 
Apoi Muller rămase în faţa biroului său. 

— Haideţi să fim rezonabili! zise el. 

Lahnstein se întoarse spre el: 

— Asta e și intenția mea. 

— În regulă! Vă fac o propunere. 

— Una rezonabilă? 

— Vă rog! Cred că interesele noastre sunt asemănătoare. 

— Nu sunt așa de sigur. 

— Putem să facem în felul următor: mai întâi vă ajut eu cu 
Haarmann, după care dumneavoastră mi-l predați mie. 

— Ce înseamnă asta? Cum să mă ajutaţi cu Haarmann? 

— Mai aveţi doar trei zile. Dacă în timpul ăsta nu obţineţi nicio 
mărturisire de la Haarmann, atunci judecătorul de instrucţie o 
să-l elibereze. Și după aceea, obstacolele pentru o următoare 
arestare vor fi și mai mari. Și știți deja ce o să scrie ziarele. 

— Alimentate de dumneavoastră, da, chiar pot să-mi 
imaginez. 

— Mă rog! 

— Credeam, zise Lahnstein, că e în interesul dumneavoastră 
ca Haarmann să fie eliberat. 

— Ca informator nu mai e bun de nimic. După agitația de aici 
îl cunoaște toată lumea. Un ziar a scris deja că s-ar putea să fie 
turnător al poliţiei. 

— Și acum vă descotorosiţi de el? 

— Pe un tip ca Haarmann nu aveţi cum să-l prindeţi fără un 
pic de violenţă. Sunt sigur de asta. Îl cunosc, înţelege doar un 
singur limbaj. Știu că vă vine greu, în calitate de democrat și așa 
mai departe. Fac eu asta pentru dumneavoastră. Asta e oferta 
mea. 

— Deci vreţi să vă folosesc pe post de torţionar? 

Lahnstein izbucni în hohote de râs. 

— E treaba dumneavoastră cum îi spuneți. 

— Şi ce înseamnă să vi-l predau pe Haarmann după aceea? 

— După ce mărturisește, o să mai vorbesc odată cu el. 

— Despre ce? 


VP - 218 


— Asta e și în interesul dumneavoastră. Doar nu vrem ca 
Haarmann să apară în instanță, cu 20 de jurnaliști de față, și să 
povestească ce fel de relaţie a avut cu poliţia, ce fel de 
cooperări au existat, ce fel de erori și scăpări. Ar putea deveni 
penibil, nu-i așa? 

Foarte penibil, gândi Lahnstein. 


— Dar nu e cazul, continuă Miller. Îl conving eu să se 
răzgândească. O să ridice poliţia în slăvi. 
— II convingeți? 


— Asta e treaba mea. 

— Sunteţi nebun, Muller! N-o să accept niciodată un astfel de 
târg. 

— Atunci Haarmann o să fie eliberat și probabil că o să ucidă 
în continuare. Cetăţenii Hanovrei vă vor fi recunoscători, în 
special părinţii care au fii frumoși. 

e 

Noaptea, Lahnstein visă cum aeronava lui se desprindea de 
sol, câștiga ușor altitudine, zbura pe deasupra câmpurilor de 
bătălie, apoi pe deasupra câmpurilor încă neatinse. Tresări când 
trebui să evite deodată o vulpe. Dar de ce tocmai o vulpe? Se 
trezi cu întrebarea asta în minte și se uită la ceas. Era trei și un 
sfert. Măcar în avion nu se aflau Lissy și August, ci doar el. 
Interpretă asta ca un semn de progres. Apoi avu mustrări de 
conștiință pentru că îi alungase pe cei doi din visele sale și își 
evocă în minte amintirea ultimei sale călătorii la Irrsee. 

e 

Țara era tăcută și goală. Asta fusese impresia lui când călători 
în sud. De câteva ori, fusese nevoit să aștepte trenul chiar și 
jumătate de zi. Vagoanele erau în gară, însă locomotiva lipsea. 
Multe trenuri fuseseră distruse în război, iar acum francezii luau 
locomotive din ţară ca despăgubire. Așa spunea lumea din sălile 
de așteptare. „Dar de ce? Ei au vrut să fie război!”, strigă un 
bărbat în Stuttgart, „iar acum germanii trebuie să fie vinovați de 
toate și să plătească pentru tot”. Injurături. Lahnstein tăcu. 
Auzea tusetele, vedea oamenii trași la faţă, chipurile zbârcite. In 
Stuttgart dormi în sala de așteptare, pe jos, pentru că băncile 
erau ocupate de femei și copii. Tusete pe mai multe voci 
întreaga noapte, iar dimineaţa un bărbat nu se mai trezi. Cu toţii 
vorbeau despre valul de gripă care avea să facă ravagii. „Mai 
rău decât războiul”, zise cineva. Oare nu îi scrisese și Lissy ceva 


VP - 219 


de tuse? Reprimă acel gând, iar în dimineaţa următoare se urcă 
în trenul de Munchen, dar acesta nu porni din loc pentru că nu 
avea locomotivă. Stătuseră două ore în gară, un compartiment 
întreg. În curând nu mai vorbi nimeni. Agonie, dormit, amurg, 
dormit, apoi apăru o locomotivă cu aburi și parcurseră fără 
probleme drumul până la Salzburg, cu oprire în Munchen. 

Se certă cu șoferul trăsurii până când negocie un preţ pe care 
putea să îl plătească. Părinţii lui îi dăduseră bani pentru 
călătorie, dar nu mulţi. Avea să îi înapoieze imediat ce începea 
să câștige bani din nou. Îi dădu șoferului banii în mână de vreme 
ce bărbatul pretinsese că erau atât de mulți golani pe drumuri în 
perioada aceea încât era nevoit să ceară plata înainte. Apoi 
merseră la Irrsee. Încet, foarte încet. Ningea ușor, iar trăsura 
motorizată se înclina de fiecare dată când șoferul frâna înaintea 
curbelor. La un moment dat derapă, ajungând pe câmp. Rotile 
se învârteau în gol, îngropându-se în zăpadă. Cei doi bărbaţi 
adunară crengi, le puseră sub roţi, însă asta nu-i ajută cu nimic, 
așa că adunară mai multe crengi, le înghețară mâinile, iar la a 
treia încercare trăsura se puse în mișcare. Merseră mai departe 
fură să-și vorbească. Se însera, munţii arătau acum ca niște 
umbre cenușii, se vedeau lumini slabe în casele țărănești, sate 
cufundate în liniște mormântală, apoi lacul Mondsee, Irrsee. În 
jur de ora 23, trăsura opri în faţa casei fratelui lui Lissy. Nu era 
aprinsă nicio lumină, aici toată lumea dormea la ora aceea. 
Lahnstein îl rugă pe șofer să vină în dimineaţa următoare să-l ia, 
atât pe el cât și familia lui. 

„Pe mine și familia mea”, spusese el explicit. 

Dacă formula așa, așa avea să se și întâmple. Plăti jumătate 
din preţul călătoriei în avans, apoi trăsura se îndepărtă. 

— În caz de furtună de zăpadă, nu vin, îi spuse șoferul. 

— Atunci, după furtună, zise Lahnstein. 

Ajuns în fața intrării, bătu la ușă, deși știa că nimeni nu era 
treaz și nici nu avea să se trezească dacă bătea așa de timid. 
Mai știa și că ușa nu era încuiată. Trase cu urechea, nu auzi 
nimic, niciun zgomot, nici măcar din grajdul de vite, de unde 
obișnuia să se audă aproape întotdeauna un forăit. Dar ningea 
puternic, iar zăpada estompa zgomotele. Asta era explicaţia. 
Apăsă pe clanţă, deschise ușa și intră în casă. 

Înăuntru strigă, mai întâi încet, apoi tare. Nimic. Bâjbâi după o 
lumânare și găsi una în bucătărie. Când avu lumină, văzu că era 


VP - 220 


curat peste tot, dar vesela nu era pe masă, iar asta îl alarmă 
serios pentru că soția cumnatului obișnuia să aranjeze masa 
pentru micul dejun încă din seara de dinainte. Dormitoarele erau 
goale, frig, peste tot era așa de frig, ca și când casa n-ar fi fost 
încălzită toată iarna. Şi grajdul de vite era gol. Paie putrede. 
Lahnstein se întinse în unul din paturi. Existau atât de mult 
explicaţii. Nu putea trage nicio concluzie despre soarta lui Lissy 
și a lui August. Dar nu reuși să doarmă. 

În dimineaţa următoare, pe la cinci și jumătate, auzi un vecin 
într-un grajd, așa că se ridică și merse la el. 

— Au murit toţi, zise vecinul, sufocați. Anul trecut în martie, 
când a venit deodată gerul, toată familia a dormit în bucătărie 
pentru că doar acolo se făcea cald. Oricum aveau deja toţi gripă, 
dar ceva n-a funcționat cu cuptorul, chiar dacă era un cuptor 
modern. Ceva nu era în regulă cu sistemul de evacuare. Imi 
pare rău! spuse vecinul în timp ce trăgea de ugerul unei vaci, 
lăsând laptele să ţâșnească într-o găleată. Bărbatul care se 
îngrijea de cuptor a căzut în Galiţia, zise el, iar ajutorul lui, la 
Isarco. 

Se ridică și turnă laptele din găleată într-un recipient mai 
mare. 

— Războiul își revendică morţii peste toţi, spuse țăranul. Și 
aici, chiar dacă acum e timp de pace. 

Luă un pahar de pe raft, îl umplu cu lapte din recipient și i-l 
întinse lui Lahnstein. 

— Luaţi și beţi! zise el cu o privire nesigură, stânjenită, de 
parcă îi era perfect clar că un pahar de lapte nu avea să îl ajute, 
dar era tot ceea ce putea el să facă atunci și acolo pentru omul 
din faţa lui. 

Lahnstein luă paharul, iar ţăranul trecu la ugerul următoarei 
vaci. 

Lahnstein bău, dar lăsă paharul să cadă după două înghiţituri 
și se năpusti afară, la aer. Odată ajuns în stradă, coti la stânga, 
înaintând grăbit cu pași greoi prin zăpada care nu era tocmai 
mare. Nu ninsese mult timp, iar zăpada se topea acum. Merse și 
merse, trecând pe lângă gospodăriile trezite la viaţă. În dreapta 
lui se întindea lacul înghețat. Lissy. August. Îi treceau prin minte 
imagini reale din viaţa sa cu ei și din timpul vacanței la Irrsee, 
dar și imagini fantasmagorice cu ultimele zile din viaţa lor, cu 
moartea lor, care fusese probabil una blândă - un gând care îl 


VP - 221 


liniștea și îl tulbura în același timp. Fără suferinţă, stăteau întinși 
în pat, micuțul în braţele mamei, un tablou pașnic, dar totodată 
înfiorător. Coti la dreapta, cobori pe o câmpie înzăpezită, 
alunecă și căzu, alunecă puţin la vale, se ridică, merse mai 
departe și păși pe gheaţă, mai întâi șovăielnic, apoi hotărât, 
traversă lacul ajungând până la celălalt mal, după care merse în 
cerc fără să realizeze. Mereu aceleași imagini în fața ochilor, 
câteodată un țipăt. Nu, nu, nu! Se opri în loc, gheaţa scrâșni, nu- 
i păsa. La un moment dat, căzu jos, epuizat. 

Doi pescari la copcă îl găsiră la ora opt, inconștient. Era întins 
aproape de mal. Il duseră în coliba lor, făcură focul, îi dădură un 
șnaps de casă și apoi încă unul. Cei doi cunoșteau un văr de 
gradul doi de-ai lui Lissy, așa că îl duseră acolo cu căruţa lor 
trasă de cai. Vărul voia să vândă gospodăria, dar nu găsise pe 
nimeni interesat. Prea puţini bărbaţi. Lahnstein vru să știe de ce 
nu fusese informat de moartea soției și a fiului său. Vărul îi 
spuse că nu avea nicio adresă de-a lui. Dar totuși fuseseră 
trimise scrisori din Bochum, din lagărul de prizonieri. Vărul ridică 
din umeri. Poate că nu știa să citească. Erau astfel de cazuri în 
zonă. 

Lahnstein merse la cimitirul din Zell am Moos, unde găsi un 
mormânt al familiei: fratele, părinţii lui, soţia lui, cele trei fiice 
ale lui, Lissy, August, o piatră de mormânt mică, simplă. Nouă 
morţi într-o noapte. Cumpără flori și le așternu pe noroiul care, 
nu demult, fusese zăpadă. In jur se auzea un clipocit fin din 
cauza picăturilor ce cădeau neîncetat din pomi. Peste tot erau 
bălți, râuleţe, pârâuri. O lume care se dezintegra. Lahnstein nu 
se mai întoarse la ferma cumnatului său, ci luă o cameră în 
hanul de pe malul lacului, iar seara stătu în salonul cu sobă de 
teracotă, departe de ceilalți oaspeţi. Realiză că hangiţa îl 
recunoscuse. Probabil că femeia aflase de soarta familiei lui, dar 
nu îi spuse nimic, nimeni nu îi spuse nimic, iar lui Lahnstein i se 
părea în regulă așa. Bău în același ritm cu flăcăii. Când 
comandau ei, comanda și el, bere, șnaps. După aceea bău 
singur în continuare și când vru să plătească la miezul nopţii, 
hangiţa nu îi primi banii. Se trezi devreme, merse la intersecţia 
de unde pornea strada spre gospodăria cumnatului său și 
așteptă acolo trăsura care trebuia să ajungă în curând. Făcu 
semn cu mâna, urcă și ceru să fie dus înapoi la Salzburg. 


VP - 222 


— În Galiţia a clacat armata austriacă. Germanii au fost 
nevoiți să-i scoată de acolo, nu-i așa? îi zise el șoferului. 

Şoferul se întoarse spre el. 

— De ce spuneţi asta? întrebă el. 

— Nu știu, spuse Lahnstein. 

Tăcură amândoi până la gară. 

— Oricum nu contează, zise Lahnstein în semn de rămas-bun. 

Călătoria înapoi spre Bochum dură trei zile. După două 
săptămâni, își reluă postul la secţia de poliție. 

e 

Nu mai reuși să adoarmă, aprinse lumina și fumă în pat până 
când se sculă la ora cinci. Ajunse la secție cu puțin înainte de 
ora șase și ceru ca Haarmann să fie trezit și adus în celula de 
interogatoriu. 

Bărbatul stătea în fața lui căscând. 

— Haideţi să vorbim despre Willi Senger, începu Lahnstein. 

— Willi? Willi de la gară? 

— ÎI cunoaşteţi? 

— Normal că-l cunosc, un băiat drăguţ, da’ nu-i genul meu. 
Mare, puternic, umeri așa de laţi - își întinse mâinile. Un tip 
aspru, trebuie s-aveț' grijă cu el. Violent. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— Ah, păi se perinda-ntruna pe la gară când îmi făceam eu 
turele. Am mai intrat în vorbă. 

— Senger mergea cu bărbaţi acasă ori la hotel pentru bani? 

Haarmann se ciupea de degete. Lui Lahnstein îi atraseră din 
nou atenţia acele mâini albe, moi. 

— Posibil, da, cre' că făcea de-astea. Da' nu-s sigur. 

— L-aţi dus la dumneavoastră acasă? 

— Eu? Nuu. Nu era genul meu, tocmai am spus. Nu-mi plac 
tipii așa aspri. 

— Dar aţi dus băieţi la dumneavoastră acasă? 

— V-am spus deja data trecută, la petreceri, întruna am dat 
petreceri grozave la mine-acasă. Băieţii vin cu drag la mine, 
chiar dacă dumneavoastră nu mă credeţ'. Credeţ' că Haarmann 
tot umblă după băieţ', da’ nu-i adevărat deloc, ei umblă toată 
ziua după mine și zic întruna: „Fritze, vrem și noi. Fritze, ia-mă și 
pe mine. Fritze, ce-mi dai în schimb?” Așa se-ntâmplă. Și-s 
băieț' așa frumoș' ăia care strigă, credeţi-mă pe cuvânt, 
domnule comisar. 


VP - 223 


În timp ce vorbea, își rotea umerii și se apleca în faţă, după 
care se trăgea rapid înapoi. 

— Și pe unul, altul, l-aţi mai luat acasă și l-aţi omorât. Cum 
anume? Prin sugrumare? Cu un cuţit? Prin bătaie? 

— Nuu, nuu, domnule comisar, vorbiţ' de altcineva, sunt sigur. 
Băieţii frumoș' sunt drăguţ cu mine și io-s drăguţ cu ei. 

Muller intră, se așeză pe scaunul fără spătar aflat într-un colț 
și își încrucișă braţele. 

— Bună dimineața, domnule comisar Muller!  intonă 
Haarmann. 

Muller nu reacţionă. Haarmann îl privi dezorientat și se linse 
pe buze. 

— Am găsit paltonul lui Senger în stocul dumneavoastră de 
haine, alături de un papion, spuse Lahnstein. 

— La mine? Nuu. 

— Ba da! Părinţii i-au identificat lucrurile. 

— Nu cred. Mint sigur. 

— De ce ar face așa ceva? 

— Probabil c-am cumpărat paltonul de-undeva. 

— De ce și-ar fi vândut Senger paltonul? Era relativ nou. Nu 
avea altul. Era iarnă. Puteţi să-mi explicaţi asta? 

— Asta tre’ să-l întrebat’ pe Senger. 

— Pornim de la premisa că Willi Senger nu mai e în viață. 

Haarmann ridică din umeri, se ciupi de degete, își linse 
buzele. 

Lahnstein sări de pe scaun: 

— Și dumneavoastră l-aţi omorât. Asta e altă premisă de la 
care pornim. 

— Prostii! 

Lahnstein înconjură masa și se postă lângă Haarmann, 
punându-i o mână grea pe umăr. 

— Încetaţi cu minciunile! Știm că dumneavoastră sunteţi 
autorul. 

— Da' n-am fost io. 

Lahnstein evită să se uite la Muller. Se așeză din nou. 

— Un alt nume: Adolf Hogrefe. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— S-a descoperit un set complet de haine de-al lui. La 
dumneavoastră, la familia Engel, la alţii. 

Se uită pe listă și citi: 


VP - 224 


— Jachetă din lână gri de marengo, palton din blană de miel 
caracul, cămașă de barhet și altele. În total opt lucruri. 

— Băiatu-a făcut profit baban, zise Haarmann, ș-apoi i-a zis 
mămicii că cineva i-a furat lucrurile la piscină. 

Râse cu poftă. 

Lahnstein îi ţinu în faţa ochilor o poză cu Adolf Hogrefe. 

— Nu-l cunosc, se căină Haarmann, v-am mai zis data trecută, 
ieri sau alaltăieri. 

— Dar aţi cumpărat opt lucruri de la el? 

— Nu-l cunosc. 

— Cunoașteţi apelativul „criminalist Fritz”? 

Haarmann rânji cu mândrie: 

— Asta-s io. Așa-mi spun toț'. 

O privire aruncată lui Muller, cerând validare din partea lui. 

— Da, dumneavoastră sunteţi! De unde aţi primit legitimaţia 
asta frumoasă? 

— Ah, de la Olfermann. Are-o agenţie de detectivi. Am lucrat 
pentru el mai demult. 

— Acum am o mică surpriză pentru dumneavoastră. 

— Care-i aia? 

— Avem trei martori cărora Hogrefe le-a zis, cu puţin timp 
înainte să dispară, că era în legătură cu un anume criminalist 
Fritz și că urma să înnopteze acasă la el. 

— lar începeţi cu de-astea. Încă o dată: nu cunosc niciun 
Hogrefe, n-am adus niciun Hogrefe la mine-acasă. 

Işi încrucișă brațele și se bosumflă. 

Arata ca un copil acum, gândi Lahnstein. 

— Așa s-a întâmplat. Știm asta amândoi. 

— N-aveţ' decât s-o dovediț'! 

e 

Continuară așa ore întregi. Nimic de unde să obțină un punct 
de plecare. Nici măcar declarațiile despre Grans. După câteva 
ore, din perspectiva lui Haarmann se contura următorul tablou: 
Haarmann îl cunoscuse pe Grans la gară în toamna lui 1919. 

— S-a dat la mine, zise el. 

Din milă, îi dăduse bani lui Grans, uneori și 20 de mărci dacă 
primea un favor în schimb, ceea ce Haarmann recunoscuse cu 
sinceritate. 

— Aveam o slăbiciune pentru el, spuse Haarmann. 


VP - 225 


După o vreme, îl luase la el acasă pentru că Grans nu avea 
unde să doarmă. li plăcea de băiat, deși Grans era păros „ca o 
maimuţă”. Mai târziu se rase pentru Haarmann. 

— Dar Grans nu-i de-al lui 175, zise Haarmann. lubește fetele. 

Lahnstein văzu pentru prima oară o reacţie puternică pe 
chipul lui Haarmann. Părea trist. 

— Știu, zise Lahnstein. 

— Dar s-a giugiulit și cu mine, spuse Haarmann, devenind 
deodată radiant, fericit. 

Cei doi construiseră împreună afacerea cu hainele. Haarmann 
făcea pe invalidul de război și se târâia șchiopătând prin 
cartierele mai înstărite ale orașului, bătea la uși și zicea că vrea 
să cumpere haine folosite pentru bătrânul lui tată sau pentru 
adăpostul Herberge zur Heimat, unde sălășluiau oamenii străzii. 
De cele mai multe ori primea hainele cadou. Grans le vindea 
apoi negustorilor de pe BurgstraBe. Astfel câștigau între 30 și 60 
de mărci pe zi. Uneori cheltuiau toţi banii când mergeau undeva 
să sărbătorească împreună: coniac, șampanie, dar doar pentru 
Grans. De regulă, Haarmann nu putea suferi alcoolul, așa că îl 
ducea pe prietenul său acasă dimineaţa, uneori îl și căra. 

După o vreme, înșelătoria le fu demascată. Ziarele avertizau 
lumea cu privire la un presupus invalid de război, așa că 
Haarmann fu nevoit să se reprofileze pe furturi. Se furișa în 
gospodării și lua rufe de pe sârme, iar Grans le vindea și pe 
acestea pe BurgstrafBe. 

— Am vrut și io unul pentru care s' fiu io totul, zise Haarmann 
ciupindu-se de degete. Hans râdea des de mine fiindcă mă 
credea nerod și el citise multe cărț' în magazinul părinţilor lui. 
Da’ m-am tot dus la el. Eram topit după el. 

Grans mai avea un prieten, Hugo Wittkowski. Nici el nu era 
homosexual. Lahnstein avu impresia că Haarmann îl consideră 
pe acesta rivalul său. Când Haarmann fusese nevoit să lucreze 
pentru jumătate de an în lagărul de muncă pentru prizonieri 
Jâăgerheide din Muggenburger Moor ca pedeapsă pentru că 
furase rufe, Wittkowski se mutase cu Grans în locuința lui 
Haarmann. Cei doi sărbătoriseră atât de mult și atât de aprig, 
încât proprietăreasa îi trimisese o scrisoare lui Haarmann și i se 
plânsese acestuia. In momentul eliberării sale, Grans și 
Wittkowski deja se mutaseră și luaseră cu ei tot mobilierul. 


VP - 226 


— L-am iertat, suspină Haarmann, pentru ca după aceea să 
izbucnească: Da' pe Wittkowski nu! Lui i-am împrumutat bani și 
nu i-am mai primit napoi. 

Strânse mâna pumn. 

Haarmann peroră la nesfârșit despre relaţia aceea bizară, 
care părea a fi, în același timp, una dintre client și prostituat, 
tată și fiu, soţ iubitor și soţie neiubitoare. Râse în hohote, 
chicoti, miji ochii, își linse buzele cu limba lui cărnoasă, își duse 
mâna la frunte, mereu în același loc, căzu pe gânduri și izbucni 
în hohote de râs. Grans părea să nu îi mai ofere sex, dar era clar 
că Haarmann încă avea speranţe că asta avea să se întâmple 
din nou. 

— Hans Grans știe că măcelăriți băieţi? 

Preţ de o clipă, Haarmann păru șocat. Până atunci, se 
comportase ca un actor relativ priceput, mai degrabă comediant 
decât erou, mai curând Provinz decât Max Reinhardt. Dar 
Haarmann își jucase în continuare rolul, nu șovăise. Până în acel 
moment. 

Ridică din umeri, ochii nu găseau niciun reper, iar privirea i se 
plimba necontenit încolo și încoace. 

— Pentru asta, ar fi trebuit s’ și măcelăresc băieţi. 

Vocea îi era foarte ridicată, aproape de discant. Lahnstein 
insistă, dar Haarmann își recăpătase cumpătul, nu se mai lăsa 
intimidat. 

După șase ore, Lahnstein întrerupse interogatoriul. 

e 

Era obosit. Își luă o cafea și rămase în cantină pentru că nu 
voia să stea în birou cu Muller după acea înfrângere. Era în 
impas. li mai rămăseseră doar 36 de ore, dar nu avea nicio idee 
cum să-l facă pe Haarmann să cedeze. După jumătate de oră se 
întoarse totuși în birou. Muller nu era acolo. Examină rapoartele 
constatărilor din ziua respectivă. Alte articole vestimentare 
putură fi asociate clar dispăruţilor, printre ele și un dicţionar 
Duden pe care îl avea la el un elev în ultima lui zi. La secţie se 
prezentaseră noi martori care îl văzuseră pe Haarmann 
împreună cu dispăruţii. Dar revelaţia lipsea. De unde ar fi putut 
să vină? Lahnstein îl vedea deja pe Haarmann ieșind ţanţoș din 
secția de poliţie cu un rânjet pe faţă. Vedea sângele următorului 
băiat. 

Muller intră și se așeză la biroul său. 


VP - 227 


— A fost bine azi, spuse el. 

Lahnstein îl privi surprins. 

— Mai ales la final. Aţi observat? Grans e un punct sensibil, 
așa îl putem prinde. Până și monstrul iubește pe cineva. Și, 
profund rănit, momentan urăște mai degrabă. Monstrul cu suflet 
plăpând. Asta e șansa noastră. 

Lahnstein se bucură, dar se și rușină un pic de faptul că îi 
păsa de o laudă venită din partea lui Muller. 

— Și acum imaginaţi-vă, zise Muller, că îl întrebaţi pe 
Haarmann ce rol joacă Grans în crimele astea. Dar întrebați-l 
când prietenul nostru e obosit, foarte, foarte obosit, când 
sistemele lui de siguranţă și control abia mai funcţionează, iar el 
vrea doar să se culce odată. 

Lahnstein se cufundă din nou în dosare, dar nu putu să se 
concentreze. Căscă. 

— Mergeţi acasă, spuse Muller. Sunteţi obosit, odihniţi-vă! Am 
eu grijă ca mâine să vă întâlniți cu un alt Haarmann. 

Lahnstein își împreună mâinile la ceafa și privi pe fereastră. 
Apoi își strânse lucrurile, încuie dosarele, se îmbrăcă cu paltonul 
și plecă. 

e 

Petrecu seara într-un cinema ca să-și distragă atenţia. Rula o 
comedie, râse. După o jumătate de oră adormi. Fu trezit de un 
bărbat cu o mătură. Sala era goală. Lahnstein merse la un han, 
își comandă două sticle de bere pe care le bău în cameră în timp 
ce se gândea cum i-o fi mergând lui Haarmann atunci. Probabil 
că se întreba de ce nu este lăsat să doarmă, protesta, se înfuria 
ca un copil, se bosumfla, atingea discantul. După o vreme, se 
ridică în capul oaselor și se încălță cu intenţia de a merge la 
secție și de a anula ordinele lui Muller. Renunţă însă când ajunse 
la al doilea șiret, își strecură picioarele afară din pantofi, îi 
curăţă temeinic, se întinse în pat și bău în continuare bere. 
După aceea adormi și dormi până la șapte și jumătate. 

O scurtă privire în ziare, așteptări tensionate, dar moderate, 
din partea publicaţiilor de dreapta. Republica nu avea să rezolve 
nici asta. Nu exista suficientă asprime. Cârpe. Ca de obicei. 
Comuniștii, în schimb, își făceau griji pentru proletarul 
Haarmann. Cu toate că el îi înjurase în timpul interogatoriului. 
„Asta fac numai comuniștii”, spusese el la un moment dat când 
era vorba despre o mașină avariată. 


VP - 228 


Haarmann devenise peste noapte un alt om, cu obrajii căzuți, 
întreaga faţă oarecum mai ascuţită, pupilele uriașe, pielea gri, 
părul vâlvoi. Se lingea încontinuu pe buze. Emana un miros 
puternic. Lângă el stătea în picioare un ofiţer. 

— Domnu' comisar, se smiorcăi el, nu m-au lăsat s' dorm 
toată noaptea, m-au trezit întruna și, când și când, a venit unul 
ș-a cântat la trompetă fix în urechea mea. Lăsaţi-mă s' dorm, 
pentru numele lui Dumnezeu, putem vorbi dup-aia. 

Lahnstein se uita la Haarmann. Îi era milă de el ca de bolnavii 
de tifos pe care îi văzuse în spitalul militar. Semăna un pic cu ei. 
Lahnstein scoase iute din buzunar fotografiile băieților dispăruți 
și le întinse pe masă. 

— Mai întâi discutăm, după aceea puteţi dormi. Putem rezolva 
foarte repede. 

— Vă rog! 

Haarmann își împreună braţele pe masă, își cufundă capul în 
spaţiul rămas între ele și închise ochii. 

Ofițerul îl trase de păr, ridicându-i astfel capul. 

— Un pic mai delicat, vă rog! zise Lahnstein. Haarmann, vă 
mai arăt o dată pozele cu băieţii dispăruţi, iar dumneavoastră 
îmi spuneţi pe cine cunoașteți de aici. Și îmi spuneți pe cine ați 
omorât. După aceea vă las să dormiţi. 

Ușa se deschise în forță, Muller intră și se așeză pe scaunul 
fără spătar din colţ. Adusese cu el un furtun de cauciuc, pe care 
îl întinse pe podea. Haarmann îl privi mai întâi iritat, apoi 
rugător. 

— Domnu’ comisar Muller, ajutaţi-mă! 

Nicio reacţie. 

— Să începem, spuse Lahnstein. 

Îi întinse lui Haarmann prima fotografie. 

— Fritz Rothe, zise el. 

Bărbatul scutură din cap. 

— Chiar nu? 

— Nuu. 

— Mai gândiţi-vă! 

— M-am gândit deja. 

Următoarea fotografie. 

— Adolf Hannappel. 

Bărbatul scutură din cap. 


VP - 229 


Trecură prin toate pozele. Bărbatul scutură din cap. Nu. 
Privirea lui Haarmann deveni mai confuză, scutura din cap mai 
repede, mai îndelung, până când capul îi zbura încolo și încoace, 
ca și când nu mai era prins de gât. 

— Bine-atunci. O luăm de la capăt. Poate așa vă aduceţi 
aminte. Nu vă grăbiţi, gândiţi-vă bine! 

Haarmann își lăsă capul să-i cadă în spaţiul liber dintre braţe. 
Ofițerul îl prinse cu mâinile de tâmple și îi ridică din nou capul în 
sus. 

Trecură încă o dată prin toate pozele, de această dată făcând 
pauze mai mari între imagini. Lui Haarmann i se închideau ochii 
când se holba la chipuri, Lahnstein îi făcea semn cu mâna 
ofițerului, iar acesta îl înghiontea pe Haarmann. Tresărea din tot 
trupul. Se holba iarăși la imagine, scutura din cap. Ochii îi erau 
ba foarte mari, ba foarte mici. 

Majoritatea timpului, Lahnstein reuși să menţină interogatoriul 
în limitele normalului. Un interogatoriu la fel ca sutele pe care le 
condusese deja: uneori mai blând, uneori mai aspru, fără 
violenţă fizică. Odată cedase și aplicase cuiva o palmă, dar 
regretase asta imediat și își ceruse scuze. Ignora privarea de 
somn, ignora furtunul de cauciuc întins pe podea în spatele lui, 
în raza vizuală a lui Haarmann. Punea întrebări, aștepta, apoi 
întreba din nou. Muncă de poliţist obișnuită. 

Când se pregăteau să treacă a treia oară prin poze, 
Haarmann zise: 

— Mi-e foame, n-am mâncat nic’, nici cină, nici mic dejun. 

Lahnstein se întoarse spre Muller. Colegul său scutură ușor 
din cap. 

— Continuăm, spuse Lahnstein. 

Haarmann scoase un urlet care nu mai părea a fi al unui om, 
ci mai degrabă al unui lup bolnav. Lahnstein îi puse în față 
fotografia cu Fritz Rothe. Haarmann negă din nou că le-ar fi 
făcut ceva băieţilor. 

Când ajunseră la a patra tură, Lahnstein îl întrebă ce alibiuri 
avea. Ce făcuse în zilele și nopţile dispariţiilor. Ceru răspunsuri 
detaliate pe măsură ce oboseala creștea în Haarmann. 
Lahnstein îl puse să-și amintească exact și să descrie 
îndeaproape cum decurseseră zilele respective. Astfel își obosi 
și mai mult interlocutorul. Răspunsurile veneau cu întârziere și 
nu erau întotdeauna coerente sau măcar adecvate. Haarmann 


VP - 230 


își ducea în permanenţă mâna la frunte, freca și freca. O dată 
izbucni țipând: 

— Nu, nu, nu! 

O altă dată scânci: 

— Dar îi iubesc pe băieț'. 

Capul lui Haarmann se afundă iarăși în spaţiul liber dintre 
braţe. Ofițerul dădu să îl ridice, dar Lahnstein îi făcu un semn să 
aștepte. După jumătate de minut, îl lăsă să-i ridice capul. 
Haarmann deja reușise să intre în somn profund. Se trezi 
dezorientat, nebun. 

— V-a instigat Hans Grans să comiteţi crimele astea? 

Haarmann îl privi de parcă nu înţelegea întrebarea aceea, de 
parcă încă ar fi fost într-o altă lume. 

— V-a instigat Hans Grans să comiteţi crimele astea? 

După mimică, părea să planeze treptat înapoi în lumea reală, 
să îi conștientizeze spaimele fără a înţelege însă cu adevărat ce 
se întâmplă. Înghiţi și se linse pe buze. 

— N-a făcut el nic'. 

— Sunteţi sigur? 

O privire lungă. Mâna stângă apucă fruntea în locul care deja 
era ușor înroșit. 

— Da. 

— În dosar văd că aţi fost arestaţi de două ori împreună cu 
suspiciune de furt sau comercializare cu bunuri furate, dar de 
fiecare dată doar dumneavoastră aţi mers la închisoare. El a 
scăpat. Vă e clar că v-a trădat ca să se salveze pe el însuși? 

— Aiurea! 

— Ba nu! E scris în dosar. 

Asta nu era adevărat. 

Haarmann închise ochii. 

— Dacă eu n-am făcut nic' nimănui, nici el n-avea cum s' mă 
instige la nic’. 

Făcură o pauză, pentru care Lahnstein stabili timpul de o oră 
și jumătate. Ofițerii fură schimbaţi, iar Muller îl instrui pe cel nou 
să nu-l lase pe Haarmann să doarmă. 

e 

Lahnstein merse în cafeneaua aflată vizavi de secţia de 
poliţie. Comandă o friptură cu sos de ceapă și o cafea și citi 
ziarul. Curând observă că un bărbat îl urmărește. Citi mai 
departe, iar bărbatul se apropie de masa lui și întrebă politicos 


VP - 231 


dacă se poate așeza. Lui Lahnstein nu îi convenea, dar îl invită 
să ia loc printr-un gest cu mâna. 

— Vă rog! 

O frunte înaltă, sprâncene fine, păr creţ și o buclă care îi 
atârna pe frunte. Un nas cărnos, cu efect enervant pe fața 
aceea îngustă încadrată de barba care se subţia considerabil 
sub bărbie, astfel încât întregul cap dădea impresia unui triunghi 
sprijinit pe vârf. Privire ageră. Costum negru, cămașă cu guler 
înalt. 

— Theodor Lessing, încântat de cunoștință. 

Îi întinse mâna lui Lahnstein. 

— Robert Lahnstein. 

— Știu, știu. Comisarul care vânează bestia. 

— Și dumneavoastră? Jurnalistul? 

— Mai degrabă filosof, dar scriu, din când în când, pentru 
cotidianul praghez Prager Tagblatt, inclusiv despre cazul 
dumneavoastră. Poate că aţi citit și dumneavoastră. 

Lahnstein lăsă întrebarea să atârne în aer, nu se irită. 

— Imi permiteţi să întreb dacă faceţi ceva progrese? 

— Nu pot să vă dau nicio informaţie despre asta. 

— Înţeleg, înţeleg. Aveţi vreo teorie privind motivul pentru 
care ar fi făcut așa ceva, dacă chiar el e autorul? 

— Încă nu am nicio teorie. Mai întâi am nevoie de o 
mărturisire. 

— În 1914 am tratat în spitalul militar un soldat care își 
dobândise renumele fiindcă avusese norocul să se furișeze de 
mai multe ori până la santinelele dușmanului și să le sugrume 
cu mâinile goale. Purta pe piept Crucea de Fier. Și ce-l paște pe 
Haarmann? Pedeapsa cu moartea dacă înțeleg eu bine. Mereu e 
important când anume omori, așa e? 

— Exact. Acum trăim în vremuri civile. 

— Pot doar să sper că aveți dreptate. Pe mine mă interesează 
motivul. De ce a făcut ceea ce a făcut? 

— Nu pot să vă spun nimic în sensul ăsta. 

— Vreau să vă povestesc ceva. Tot din război. Vedeți 
dumneavoastră, efectele războiului încă persistă. In al doilea an 
de război am lucrat într-un spital militar cu cinci sute de răniți 
grav, printre care și mulţi prizonieri ruși. În secţia cu ruși 
muncea un tânăr baltic în calitate de interpret și traducător, 
Oscar. Avea poate 20 de ani, era prietenos, plăcut, îndrăgit de 


VP - 232 


bolnavi, surori și medici. Era considerat un fel de factotum. 
După ceva timp, am observat că printre ruși se înregistrau 
multe decese care nu puteau fi explicate pe baza bolilor sau a 
rănilor suferite. Întrucât epidemia asta întunecată, letală nu se 
domolea, am început să suspectăm că ar fi vorba de otrăviri. Am 
deshumat morţii și, bingo, în stomacurile lor s-au găsit urme de 
arsenic. Tot atunci am realizat că lipsește otravă din dulapul de 
otrăvuri al laboratorului nostru. Persoana care avea în custodie 
cheia de la acest dulap era asistenta șefa. Dacă un medic voia 
cheia, femeia trebuia să ceară aprobare de la șeful de secţie. 
Ne-am amintit că îl tot trimiteam pe Oskar la asistenta șefa ca 
să ia lucruri din dulap. Era, așadar, posibil ca el să fi sustras 
otravă de acolo. Nici nu începusem bine investigația că balticul 
deja a dispărut. Când am început să-l căutăm intens prin toată 
clădirea, a venit la noi un soldat alb ca varul și ne-a anunţat că 
Oskar e spânzurat de căpriorii acoperișului. Era deja mort, 
investigația a rămas nerezolvată, dar totuși nimeni nu se îndoia 
că acest tânăr îndrăgit de toată lumea omorâse lent 20 de 
compatrioți de-ai săi, faţă de care, apropo, nu arătase nici cel 
mai mic semn de dușmănie, și că făcuse asta fără niciun scop 
sau sens, amestecându-le otravă în mâncare. Atunci, în război, 
nimeni nu-și bătea capul prea mult cu astfel de mistere. Cei mai 
mulți se linișteau folosind cuvântul cheie „sadism”. Işi explicau 
cazul la fel cum obișnuiesc oamenii să-şi explice 
comportamentul copiilor prost-crescuţi, care au des tendinţa de 
a tortura animale în moduri crunte. Copiii urmăresc pe jumătate 
cu fiori, pe jumătate cu entuziasm îndărătnic convulsiile fiinţei 
chinuite. Curiozitatea și groaza îi împing mereu spre astfel de 
experimente. E posibil ca acea înfumurare medicală și științifică, 
ce aduce satisfacție în cadrul jocurilor cu oamenii și cu soarta 
lor, să fi contribuit într-un fel la acţiunile necurate ale tânărului 
baltic. Dar, când îmi aduc aminte de omul care a fost, de 
modestia lui ori de câte ori cineva îl lăuda, mi se pare foarte 
posibil ca numai și numai joaca cu întunericul și atracţia 
misterului să-l fi transformat pe flăcăul acesta, de o ambiţie 
perfidă, într-un criminal în serie. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, zise Lahnstein. Dar de ce îmi 
povestiți mie toate astea? 

— Sunt doar niște gânduri. Vă rog, mai acordaţi-mi doar 
câteva minute, apoi vă las cu drag în pace! Dacă instinctul joacă 


VP - 233 


un rol, atunci desigur că lucrurile stau altfel. Oare joacă un rol? 
E destul de plauzibil. 

— Vom afla în curând, spuse Lahnstein. 

— Sper și eu, sper și eu! Dar sper și că nu cu orice preț. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Se aud tot felul de lucruri despre dedesubturile orașului 
nostru, despre autorităţi, despre poliţie. Am putea vorbi, cu 
precauţie, despre o adaptare întârziată la practicile specifice 
democraţiei și Republicii. Nu mă refer la dumneavoastră. 
Dumneavoastră sunteţi nou aici și se știe deja că aveţi o 
orientare democratică. În realitate, contez pe dumneavoastră. 
Pentru că ne aflăm acum într-o etapă critică, atât pentru 
inculpat, cât și pentru stat, mai ales pentru poliţie. Aveţi nevoie 
de o mărturisire, după cum v-aţi exprimat chiar dumneavoastră 
adineaori, și, având în vedere că sentința iminentă este 
pedeapsa cu moartea, o mărturisire ar fi într-adevăr de dorit ca 
să excluderi orice eroare. Dar, și lăsaţi-mă să-mi termin gândul 
și vă rog să nu mă înțelegeți greșit: știu ce fel de curente și 
mentalități au supraviețuit din vremurile vechi și din război, de 
exemplu cum că durerea ar fi un mijloc de a regla lucrurile. 
Durerea însă vine din vechile împrejurări și nu se potrivește 
celor noi. Deși era interzisă și în vechile împrejurări, încă de pe 
vremea bătrânului Fritz, dar totuși nu în totalitate. 

Lahnstein ridică mâinile în mod defensiv. 

— Știu, știu, dumneavoastră nu! Dar acolo înăuntru lucrează 
bărbaţi care știu exact ce efecte are furtunul de cauciuc asupra 
unui om și că nu lasă practic nicio urmă pe piele. Ce urmări are 
privarea de somn sau scufundarea repetată a capului într-o 
găleată cu apă. Toate fără urme pe dinafară, dar nu și pe 
dinăuntru. Pe scurt, vorbim de tortură cu scopul de a obţine o 
mărturisire. Ea încă se practică în subsolurile de pe cealaltă 
parte a străzii. Sunt sigur de asta! 

Sosi friptura cu sos de ceapă. 

— Puteţi să mâncaţi! Imediat termin cu discursul meu și îmi 
cer iertare de pe acum că am intrat atât de mult în detalii. Dar 
ea, tortura, nu trebuie practicată niciodată. Și bineînţeles că 
limita este coborâtă când cineva comite atât de multe crime 
precum Haarmann, prezumtiv, prezumtiv, încă nu știu de fapt și 
nici dumneavoastră nu știți încă sigur, dacă am înţeles eu bine. 


20 Porecla regelui Frederic al II-lea al Prusiei. 
VP - 234 


Și, când cineva duce poliţia de nas atât de mult timp cum a 
făcut-o criminalul nostru în serie, poate că furia este deosebit de 
mare, iar asta coboară limita și mai mult. Știţi toate astea. Vă 
consider un om integru, dar vă rog să nu toleraţi excepţiile, nici 
măcar într-o situaţie care pare permisivă dacă în rest respectăm 
drepturile omului. Dreptul omului este un tot. Se aplică mereu și 
fără excepţii. Cine permite chiar și o singură dată ca el să fie 
încălcat pregătește terenul pentru următoarea încălcare și 
următoarea și tot așa. Dreptul omului fie se aplică, fie nu se 
aplică. Fără „atât... cât și”, fără zone gri. Și încă un gând, dacă 
îmi permiteți. Chiar ultimul și apoi vă urez poftă bună. 
Dumneavoastră și colegii dumneavoastră căutaţi să obţineţi un 
rezultat cu interogatoriile conduse, o mărturisire. Ințeleg asta pe 
deplin. Dar în democraţie nu se rezumă totul la rezultat, ci și la 
proces. Nu mă refer la procesul din instanţă, ci în general, la 
procesul care duce spre un anumit rezultat. Monarhul sau tiranul 
trebuie să prezinte doar rezultate bune pentru a-și legitima 
puterea în faţa poporului. Procesul se desfășoară adesea pe căi 
ascunse și nu este evaluat deloc sau doar foarte puţin după 
criterii morale. În frumoasa noastră Republică lucrurile stau 
altfel. Avem nevoie și de un proces bun, pe cât posibil frumos. 
Nu doar rezultatul trebuie să corespundă valorilor democratice 
fundamentale, ci și procesul ce duce spre rezultat. Totul. 
Politicienii noștri din Berlin nu ne sunt tocmai un model strălucit 
în acest sens, dar vă rog să ne fiți dumneavoastră. Asiguraţi-vă 
că avem un proces bun până se ajunge la procesul din instanţă 
și că avem interogatorii care fac cinste democraţiei noastre. 
Acesta e cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru tineretul 
nostru, ca el să crească și să prospere. Și știți cât de sensibilă e 
toată chestiunea, cât de atent pândesc adversarii Republicii 
greșelile Republicii. E bună friptura? 

— Da, mersi! 

— Bine, acum chiar vă las în pace! 

Se ridică în picioare. 

— Încă ceva: ce valoare are o mărturisire dacă e obţinută cu 
forța prin tortură? Cât de mult adevăr poate ea să conţină? La 
revedere, dragă domnule comisar Lahnstein! Să aveți o zi 
frumoasă, de succes! 

— La revedere, domnule Lessing! La fel vă doresc și 
dumneavoastră! 


VP - 235 


jenat, Lahnstein mestecă în continuare friptura cu sos de 
ceapă și își bău cafeaua. Apoi plăti și se întoarse peste drum, la 
secție, direct în celula de interogatoriu. 

e 

Haarmann părea și mai zdruncinat decât înainte de prânz. | se 
închideau ochii, dar îi bulbucă imediat ce Lahnstein i se adresă. 
Comisarul îl mai interogă cinci ore din interiorul unei bule care 
nu îl lăsa să conștientizeze starea în care se afla interlocutorul 
lui și ce anume cauzase acea stare. Muller era așezat în spatele 
său, cu furtunul de cauciuc la picioare. Lahnstein nu se întoarse 
spre el. 

e 

Seara, așteptă până când ultimul client părăsi magazinul 
Emmei și femeia se pregătea să închidă ușa. Apoi își făcu 
apariţia și o rugă să-l lase să intre. Ea nu a fost de acord, dar 
Lahnstein se împinse cu forţă în ușă până când Emma cedă. 
Apoi femeia se retrase în spatele tejghelei. Lahnstein se așeză în 
unul dintre fotolii. 

— Îmi pare rău, Emma, dar trebuie să discut urgent cu tine! 

— Nu mă interesează! 

— Îţi înţeleg mânia, dar acum e vorba de fratele tău. 

— Păi mereu e vorba de fratele meu. 

— Nu e adevărat, dar hai să lăsăm asta acum! Fratele tău are 
nevoie de ajutor, iar singurul om care îl poate ajuta ești tu. 

Femeia tăcu. 

— El e făptașul, crede-mă! A omorât o mulţime de băieţi, sunt 
absolut sigur! Dar avem nevoie de mărturisirea lui. 

— Dacă chiar el e vinovatul. 

— El e. Trebuie doar să recunoască. Fratele tău vrea să-și 
ușureze conștiința, dar știe că o să moară dacă face asta. Având 
în vedere faptele, nu ne putem abate de la pedeapsa cu 
moartea. Poate e regretabil sau nu, dar asta e situaţia. Nu pot 
să schimb lucrurile. 

— Deci vrei să te ajut să-l trimiţi pe fratele meu la moarte? 

— Ăsta e un mod de a privi lucrurile. Sau poţi să le priveşti 
așa: fratele tău a săvârșit păcate grele faţă de băieţii ăștia și de 
familiile lor, față de societate. E cel mai crunt criminal în serie 
pe care l-a văzut vreodată Germania. El știe cât de groaznică e 
realitatea aceasta. Văd cât de tare se chinuie. Ne-a făcut asta 
tuturor. Nu se mai pot întoarce lucrurile, dar măcar poate să 


VP - 236 


aducă o mică contribuţie și să ajute societatea să-și găsească 
pacea. Și asta printr-o mărturisire, un proces corect, o pedeapsă 
adecvată. 

— Mica lui contribuţie e propria lui moarte. Te-am înțeles 
bine? 

— Cineva trebuie să îi explice clar că el nu mai poate trăi în 
societatea asta. Că trebuie să moară, dar că nu va pierde 
iubirea familiei, în ciuda faptelor sale, dacă își aduce contribuţia 
astfel încât faptele astea să fie elucidate, astfel încât familiile 
victimelor să știe că pierderea lor a fost răzbunată, că există 
dreptate în lume, care se aplică și în cazul lor. 

Femeia îl privi îndelung. Părea mai slabă decât și-o amintea 
el, mai mohorâtă, ca și cum era chinuită mereu de gânduri, 
fragilă, străvezie. Rochia îi stătea atârnată pe umeri, ca și când 
i-ar fi fost cu un număr prea mare. Opera ta, îi trecu lui 
Lahnstein prin minte, dar refuză să se lase preocupat de ideea 
aceea. 

— la-ți gândul! zise ea. Acum pleacă! 

Veni de după tejghea, se apropie de ușă și puse mâna pe 
clanţă. 

— Emma, n-am vrut să spun asta, dar o să o spun: luarea la 
cunoștință și nedenunţarea în cazul ăsta nu ar fi o infracţiune 
minoră. lar tu ai știut de Fritz Rothe. Sau cel puţin ai bănuit. 
Știm asta amândoi. Rothe a fost primul. Dacă ai fi făcut ceva 
încă de pe-atunci... 

Dispreţ rece în privirea ei, dar și o urmă de frică. 

— Afară! 

e 

Interogatoriul din dimineața următoare nu decursese altfel 
decât cele anterioare, doar că Haarmann nu prea mai arăta a 
Haarmann, ci mai degrabă a o fantomă care interpreta rolul lui 
Haarmann. Cercuri negre în jurul ochilor, obrajii căzuți. li venea 
greu să vorbească. Era servil, lingușitor, ceea ce îi stârni 
indignarea lui Lahnstein pentru că el dorea să rămână în bula lui 
de normalitate, iar cei interogați se comportau rar astfel sau se 
prefăceau prost. Distingea în servilismul lui Haarmann atât 
teama, cât și speranța acestuia că ar putea beneficia de 
îngăduință din partea lui. Bărbatul nu își pierduse însă 
încăpăţânarea interioară, nu ceda, nu recunoștea nimic. 


VP - 237 


După trei ore bătu cineva la ușă. Muller se ridică în picioare, 
ieși afară, apoi se întoarse rapid înapoi și îl invită pe Lahnstein 
să iasă din celulă. 

Afară stătea Emma, alături de un ofițer. Era îmbrăcată într-un 
costum bleumarin, iar pe cap avea o pălărie bleumarin, din care 
îi cădea pe chip un voal de dantelă scurt. 

— Pot să vorbesc cu fratele meu? 

Lahnstein le spuse lui Muller și ofițerului să iasă afară și o 
conduse pe Emma la fratele ei, care nu o recunoscu iniţial 
întrucât părea să o privească de după un nor de ceaţă. 
Haarmann miji ochii. 

— Emma, zise el cu vocea slăbită. 

— Singuri, îi spuse Emma lui Lahnstein. 

Comisarul văzu în ochii femeii groaza pe care i-o declanșase 
starea fratelui ei. 

— Nu are voie să doarmă, zise Lahnstein și ieși afară. 

Se plimbă în stânga și în dreapta pe culoar, plin de 
adrenalină. Din când în când se uita prin vizor și o vedea pe 
Emma ţinând mâinile fratelui ei. Haarmann o asculta. Odată, 
când i se păru că Haarmann adormise, Lahnstein trimise ofițerul 
înăuntru. 

După o oră, văzu că femeia își ia rămas-bun: o îmbrăţișare, 
mai degrabă o strângere. Așteptă puţin, apoi intră în celulă. 
Lacrimi pe chipurile amândurora. Emma nu își întoarse privirea 
spre Lahnstein. Mai mângâie o dată obrajii fratelui său, apoi 
plecă. Haarmann și Lahnstein se așezară, Muller și ofițerul se 
întoarseră pe poziţii. 

— Hans a vrut să-l omor pe Wittig fiindcă voia neapărat 
lucrurile lui Wittig. Ca s' le vândă. Avea lucruri așa frumoase. E 
vina lui Hans. 

— Și după aceea l-aţi omorât pe Franz Wittig? 

— Da, așa am făcut. 

— Și ceilalţi băieţi? 

Haarmann ridică din umeri. 

— Păi ceilalţi erau doar niște păpușei. 

— Câţi? 

— Mulţi. 

Lahnstein mai puse câteva întrebări, apoi îl trimise pe 
Haarmann la somn în celula lui. Îi solicită apoi judecătorului de 
instrucție prelungirea arestării. Nicio problemă. Acum avea un 


VP - 238 


rezultat. Lăsă procesul în acea bulă, operaţiune promițătoare de 
vreme ce el însuși nu torturase, nu bătuse, nu lovise cu piciorul, 
nimic de genul ăsta. Nici măcar la privarea de somn nu 
participase efectiv, cel puţin nu în nopţile în care se ajunsese la 
așa ceva. Merse într-o crâșmă și se îmbătă pentru prima oară 
după mult timp. De dimineaţă agăţă o prostituată de pe stradă 
și o luă cu el în cameră. Și-așa avea să-și dea demisia și să 
părăsească acel oraș imediat după execuţia lui Haarmann. 
Poate se întorcea la Bochum. Francezii se retrăgeau, iar tatăl lui, 
bătrân cum era, avea să aibă nevoie de ajutorul lui cât de 
curând. Sau poate se muta la Berlin. Alesese o prostituată astfel 
încât să nu fie sigur dacă e femeie sau bărbat. 

O femeie. 

Bine și-așa. 

e 

În continuare mergea greu cu Haarmann. Nu mărturisea nimic 
de bunăvoie, totul trebuia scos de la el prin întrebări insistente, 
repetate la nesfârșit. Cel mai guraliv era cu privire la cazurile în 
care îl implica pe Grans: Franz Wittig și Adolf Hannappel. Pe 
amândoi îi denumea „indivizii din Dusseldorf”, întrucât știa că 
Hannappel venea din Dusseldorf și susținea că Wittig ar fi vorbit 
un dialect renan. Își amintea că Wittig avea o mână dreaptă 
mutilată. 

Haarmann povesti că nu el îl abordase pe Wittig, ci Hans. 
Hans fusese și cel care îi făcuse cunoștință cu el. Apoi, Wittig 
devenise prea atașat de el, asta și pentru că avea nevoie deo 
locuință, dar Haarmann nu îl iubise, nu ca pe ceilalţi băieţi 
frumoși. Îl alungase în repetate rânduri, dar de fiecare dată 
Wittig se întorsese la el. „Nu pot să-l iubesc pe omul ăsta”, îi 
spusese el lui Grans. Replica lui Grans: „Păi e mai ușor să faci 
asta unuia pe care nu-l iubești”. Grans era ahtiat după costumul 
lui Wittig. 

— Și-așa nu putea s' facă nic’ cu mâna dreaptă-n pat, îi zise 
Haarmann lui Lahnstein și râse. 

larăși îl alungase, dar Wittig se întorsese în aceeași seară și 
strigase la geam până când Haarmann îi aruncase cheia de la 
ușă. Apoi, Wittig reușise să facă rost de un loc de muncă în 
Hamburg, însă Grans îl reţinuse la gară. Asta văzuse Haarmann 
însuși. Grans îl trăsese deoparte și îi spusese: „Haarmann, 
idiotule! Costumul îmi vine perfect. la-l pe băiat la tine, îmi 


VP - 239 


doresc așa de tare costumul acesta!” Așa că Haarmann îl luase 
pe Wittig la el și îl omorâse. 

Haarmann povesti totul pe un ton ușor, fluent, prezentându- 
se pe sine ca pe un patriarh ezitant, iritat și pe Grans ca pe un 
solicitant posedat de o lăcomie copilărească. 

În dimineaţa următoare, când ciopârțea cadavrul, Hans venise 
să ia costumul. 

— Am împins rapid cadavrul sub pat. Hans nu suportă s' vadă 
sânge. 

„Ce pute aici în halul ăsta?”, întrebase Grans. „Nu știu”, îi 
răspunsese el. Haarmann chicoti când spuse asta. „Unde-i 
costumul?”, îl întrebase Grans. El îi spusese că Wittig nu mai era 
acolo. Grans dăduse apoi să-i răscolească prin casă, dar el, 
Haarmann, se postase în faţa patului și îi întinse lui Grans cheia 
de la cufărul lui Wittig. 

— Atunci a scos costumu-afară, m-a luat în braţe ș-a zis: 
„Fritz, ești cel mai bun. Pe tine mă pot baza oricând”. 

Apoi el, Haarmann, îi ceruse 40 de mărci pentru cheltuielile 
survenite în cazul Wittig: băutură, mâncare și altele. Hans îi 
dăduse opt mărci, iar pentru restul întocmiseră un contract. 

a 

Lahnstein ieși afară și facu rost de un mandat de arestare 
pentru Grans. Trimise apoi trei polițiști să se folosească de el. 
Lahnstein se întoarse în celula de interogatoriu. 

e 

În principiu, interogatoriul se desfășură în felul următor: 
Lahnstein îi punea o fotografie în faţă lui Haarmann și spunea că 
toate lucrurile acelui băiatului, Hermann Spicker, fuseseră găsite 
în stocul lui. Haarmann se uita la poză și zicea: 

— Ce băiat frumos! Da' nu-mi amintesc de el. 

— Avea un ochi de sticlă. 

— Nu-mi amintesc nic' de niciun ochi de sticlă. 

— Dar de ce erau toate lucrurile lui în stocul dumneavoastră? 

— Atunci e posibil ca io să-l fi omorât, spunea Haarmann 
supus. 

Se mai uita o dată la fotografie. 

— Poate că era băiatul cu care-am dormit-n braţe și era mort 
când m-am trezit. Când l-am văzut, am leșinat. Sau poate doar 
am adormit 'napoi de-oboseală. Când m-am trezit dimineaţa 
devreme, mortul era-ntins lângă mine, ţeapăn ș' rece ș' 


VP - 240 


albastru, arăta groaznic de bolnav. L-am tras de mâini ș' l-am 
dat jos din pat, l-am întins pe podea ș' l-am tăiat bucăţi. 

— Cum v-aţi omorât victimele? 

— Ah, păi vedeț' dumneavoastră, multora din băieţii frumoși 
de la Cafe Kâpcke le place „aburul” sau „s' se dezumfle”, adic- 
așa, s' le-apeși un pic pe gât. Întruna vor asta, iar io m-am 
aprins ș' i-am mușcat de mărul lu-Adam pân-au murit. lo nu mai 
puteam s' m-opresc ș' ei nu puteau s' țipe. 

Liniște în celula de interogatoriu. Fiecare înlemnise în propriile 
spaime. Haarmann privea stupefiat de la unul la altul. 

— Măi, oameni, v-am speriat? 

Râse strident, apoi se opri subit. 

— lo doar am vrut să-i apăr pe băieţ de mine, zise el. Dac- 
apuc iar pe drumul ăsta, o să se-ntâmple ceva. Nu mă mai 
stârniț' așa de tare, le tot spuneam eu. Da’ ei mă voiau cu totul, 
băieții frumoși. Hans era atent. Întruna mă-mpingea la o parte 
când ne sărutam fiindcă știa că mușc. 

— Cum aţi dezmembrat cadavrele? 

Haarmann povesti detaliat, rece, la obiect, ca și când era 
instructorul dintr-un abator și îi iniţia pe ucenici în artele 
meseriei. Le arătă exact cum așeza cuțitul, de la ce înălțime 
lăsa satârul să cadă. 

— Craniile pe care le-am găsit erau întregi, zise Lahnstein. 
Dumneavoastră aţi spus că le-aţi strivit în bucăţi. Cum e posibil 
așa ceva? 

— Chiar așa? Erau întregi? Poate că nu le-am făcut bucăţ' pe 
toate, nu mai știu. 

— Câţi băieți? 

— Nu știu. 

O faţă recalcitrantă. 

— Am găsit în Leine femururile a 22 de băieți. 

— Așa mulț'? 

Păru cu adevărat surprins. 

— Au fost 22 de băieţi? 

— O grămadă, oricum. 

— Haideţi să luăm ultimul caz! Erich de Vries. De el trebuie să 
vă amintiţi. 

— Pe Erich l-am scufundat într-un iaz la intrare-n grădina 
palatului. De patru ori a trebuit s' mă duc pân-acolo. Am cărat 
bucăţile cu servieta lui Friedrich. Asta a fost al de dinainte. 


VP - 241 


Chicoti, privi mândru în jur, ca și când ar fi dat cine știe ce 
lovitură acolo. 

— Friedrich Koch? 

— Nu știu! N-am știut numele de familie. Ori le-am uitat. Au 
fost prea multe. 

e 

Lahnstein îl lăsă să se odihnească o jumătate de oră, după 
care îl băgă într-o mașină cu care merseră până la parcul 
palatului. Ofițerii intrară cu cizme înalte în iaz și scoaseră din 
apă, din locurile indicate de Haarmann, bucăţi de cadavru. 
Craniul era complet. Lahnstein vomită. 

e 

Pe drumul de întoarcere, se gândi la Lessing. Acum nu mai 
era o mărturisire îndoielnică. Acum existau dovezi solide, 
întrucât Haarmann știuse unde era scufundat cadavrul. 
Lahnstein se sprijini de tapiţeria automobilului. Când mașina 
opri pentru câteva clipe, Lahnstein văzu în automobilul de lângă 
ei un domn în vârstă care i se păru a fi Paul von Hindenburg. 

e 

Capul îl iau cu mine, nu? Unul din paznici a spus că rămâne- 
aici. Da’ trebuie să-l iau cu mine. De altfel nu i-as ti lăsat să-l 
taie, așa le spun, să-l îngroape ș' pe el. Am nevoie de el sus, 
ochii, că de-altfel nu pot să văd nic”, urechile, că de-altfel nu pot 
s-aud nic’. 

Acolo sus o s’ fiu cu mama, vreau s-ajung la ea. Trebuie s-o 
văd. O s' se bucure când ajung sus. Da’ la tata nici nu mă uit, 
nuu. Mama mea a spus c-acolo este-o grădină mare, și-n ea's 
flori frumoase ș' copaci. Acolo ne putem juca frumos ș' este 
muzic-acolo sus ș-acolo putem s’ cântăm. 

Sus e mai frumos ca aici. 

O să fiu înmormântat ș-așa primesc oamenii aripi ș' zboară la 
cer ș' capul zboară cu mine. 

Când ajung acolo sus, ș' cei pe care i-am omorât tot acolo sus 
sunt. Da’ ei nu pot să-mi facă nic’ acolo sus, ei n-au cap. Le-am 
zdrobit la toť capurile, n-au cum s’ le mai găsească. Capurile-s 
tăiate ș' zdrobite. Nu mă pot vedea, ei n-au ochi, n-au cap. 

Dac-ajung la mama mea sus, nu-mi face nimeni nic’, mama 
are grijă. 

Mama ține la mine. A fost o femeie frumoasă. Avea o mână 
frumoasă, mică, foarte mică. 


VP - 242 


Înainte de execuţie, beau o ceașcă frumoasă de cafea, fumez 
un trabuc frumos ș' dup-aia mănânc un sandvis cu brânză. 

Important e s' fie cuțitu-ascuțit bine, s’ nu strivească tot prin 
gât. Tre’ s' fie-ascuţit, așa cum sunt cuţitele mele, eu le- 
ascuțeam mereu. 

Lumea tre’ să spună că Fritz Haarmann s-a urcat pe eșafod cu 
o vitejie neiînfricată, colosală, militărească ș! la urmă o s’ țin un 
mic discurs. 

O s-ajung și-n cinema, peste tot o s-apar în seria de actualități 
în cinema, în China, Japonia, chiar și-America. O s' mă cunoască 
toată lumea, ș' dup-aia o s’ se scrie-o carte ș' toť’ o s-o 
cumpere. 

E un păcat, asta-am știut, da’ băieții se tot țineau după mine. 

Încă e iarnă, o zi friguroasă, dar o să strălucească soarele. 

S’ dup-aia se duce capul meu. 

După execuție, o să-i bântui pe frații mei ș-o s' bat la ușă-n 
fiecare noapte. Ata a făcut ș' mama. Of, Emma! 

S’ la cimitir o să-mi pună o piatră pe mormânt, acoperită deja 
de ajutorul de-nmormântare, ș' pe ea o s' scrie: aici odihnește 
criminalul în serie Fritz Haarmann. 


VP - 243 


Capitolul 9 


Gândul că împărțea ceva cu omul acela era scandalos, 
aproape insuportabil. Acel ceva era o oarecare familiaritate cu 
trupul lui Martin, deși împrejurările erau cât se poate de diferite. 
Acum stătea acolo, străjuit de doi polițiști, iar fata, întrucât 
găsise loc pe unul dintre rândurile din spate, nu putea să-i vadă 
chipul decât dacă se ridica puțin, ceea ce nu voia să facă prea 
des ca nu cumva să i se poată imputa un interes deosebit 
pentru acel bărbat. 
Interes pe care îl avea de altfel. 

Cât de copilăros părea uneori, apoi iarăși nerușinat, 
triumfător. Cât de dur vorbeau judecătorul, procurorul și cât de 
dezinteresat părea apărătorul. Fata absorbea întreaga acțiune, 
nu înțelegea tot ce se vorbea, dar asta nu făcea altceva decât 
să-i amplifice ambiția de a pătrunde misterele lumii aceleia, ale 
limbii și ritualurilor ei. De aceea îi ceruse tatălui să îi permită să 
meargă cu el la Hanovra, însoțindu-i astfel pe părinții lui Martin, 
care trebuiau să depună mărturie din boxa martorilor. 
Merseseră împreună pe drumul pe care mersese și Martin în 
ultima lui zi. Părinţii tăcuseră, suspinând din când în când. La un 
moment dat, mama lui spusese: „Nu înțeleg. Pur și simplu nu 
înțeleg.” Fusese greu de suportat de vreme ce ea, Monika, ar fi 
putut să explice situația, cel puțin motivul plecării. Și chiar 
fusese tentată să facă asta, gândindu-se că poate le-ar fi adus 
puțină liniște părinților dacă le-ar fi oferit certitudinea că în acel 
caz „firescul“ și nu „nefirescul“” declanșase catastrofa. Acesta 
era cuvântul prin care se descriau faptele bărbatului aceluia. 
Doar acest cuvânt, fără alte detalii. În orice caz, firescului i se 
pusese capăt în mod nefiresc. Jocul acesta de cuvinte îi trecuse 
din păcate prin minte când în casa parohială se vorbise despre 
nefiresc. 

Nu apăruseră complicații, doar pierderi de sânge minore, 
două-trei zile de odihnă la pat. Fata spusese că durerile sunt mai 
intense în luna aceea, iar tatăl ei nu fusese deloc suspicios, ci fi 
adusese ceai cu miere. Nu punea întrebări despre astfel de 
lucruri. 


VP - 244 


Oare eu l-am trimis la moarte? Acesta fusese primul ei gând 
când aflase că Martin devenise victima vârcolacului, așa cum îl 
denumeau acum ziarele. Mușcat până a murit. Fata nu voia să-și 
imagineze așa ceva, în niciun caz, dar totuși o făcea din când în 
când. Nu fusese obligat să fugă. El singur luase decizia. 

Acum se vorbea iarăși despre Martin. Pulsul Monikăi crescu 
pentru că se temea că băiatul îi mărturisise acelui bărbat, în 
ultimele ore de viață, de ce fusese nevoit să-și părăsească locul 
de baștină, dar bărbatul nu pomeni nimic. Mama și tatăl lui 
Martin identificar hainele prezentate. Nu putură da nicio 
explicatie pentru călătoria fiului lor spre Hanovra. „Nu știu, chiar 
nu știu”, spuse mama plângând. 

Bărbatul de pe banca acuzaților pretinse că nu-și aminteşte 
de Martin. Privi fotografia, scutură din cap. Apoi fu adus un 
martor care îl văzuse pe Martin plecând noaptea de la gară în 
compania inculpatului. Mama, care acum se afla din nou lângă 
Monika, plângea. „Atunci probabil că așa o fi fost”, spuse 
inculpatul. 

e 

— Va mai amintiţi latina învățată în școală? 

Theodor Lessing îi puse această întrebare lui Lahnstein în una 
dintre pauzele din a noua zi de proces. Stăteau amândoi în faţa 
ușii şi fumau. 

— Cât de cât. 

— Simia homo sine cauda, pedibus posticis ambulans, 
gregarius, omnivorus, inquietus cordi, mandax mentis. Furax, 
salex, pugnax... 

Lahnstein ridică mâinile în mod defensiv. 

— „„„at artium variarum capax. Animalium reliquorum terrae 
hostis, siu ipsius inmicus teterrimus. 

— Pas! Înţeleg poate câteva cuvinte. Fără coadă. Picioarele 
din spate. Haită. O inimă neastâmpărată. Ajutaţi-mă să-mi 
amintesc! 

— O maimuţă prădătoare fără coadă, care merge pe 
picioarele din spate, trăiește în haită, mănâncă orice, are o 
inimă neastâmpărată și o minte perfidă. Hoaţă, lacomă și 
agresivă, așadar capabilă să dezvolte multe deprinderi. 
Dușmanul tuturor celorlalte creaturi de pe pământ și totuși cel 
mai mare dușman pentru sine însăși. Asta e prima descriere a 
omului preistoric. 


VP - 245 


Lessing îi zâmbi lui Lahnstein cu un oarecare aer de 
superioritate, dar în același timp savurând acele cuvinte 
interesante. 

— Nu tocmai așa ni se prezintă Haarmann? Un element fluid, 
înglobând o trăsătură copilărească reală, dar și prefăcută, o 
debilitate reală dar și prefăcută, suprapuse în mod bizar. Ghidat 
în totalitate de foame și poftă trupească, el are o fire pur 
primitivă, complet naivă chiar și în ciuda prefăcătoriei și nu este 
obișnuit să dea niciun fel de socoteală pentru acţiunile sale. Nu 
simte niciun fel de oroare față de lucrurile de care orice om 
civilizat este oripilat: moarte, cadavre, putrefacție. Dar în caz de 
furtună, se pitește asemenea unui animal, tremură și începe să 
se roage la Dumnezeu fără credinţă. 

Lahnstein se simţea copleșit de acea fluentă verbală, dar era 
în același timp fascinat. Haarmann era așa cum zicea Lessing. 

— La polul opus se află domnul Grans, continuă Lessing, la fel 
de puternic pe cât e de delicat, la fel de rezistent pe cât e de 
galant, agreabil, asemenea vulpii care, aflată în pericol de 
moarte, își concentrează cu luciditate toată atenţia și caută 
orice gaură prin care s-ar putea sustrage din capcana diabolică. 
El îngheaţă de frig, mult mai mult decât Haarmann, în propria 
singurătate nemărginită. Nu-i așa? 

— Exact. Și ce părere aveţi despre relaţia dintre cei doi? 

— Pe Haarmann îl leagă de Grans iubirea lupului bătrân faţă 
de vulpea tânără. Pe Grans îl leagă de Haarmann nu doar 
recunoștința parazitului față de gazda sa, ci și un soi de 
toleranță compătimitoare: omul mă iubește. Ce s-ar face fără 
mine? 

— Probabil că o să primească amândoi pedeapsa cu moartea. 

— Dar nu este un proces corect, spuse Lessing, mai ales 
pentru Grans. 

Fură invitaţi să intre în sală, iar ședința de judecată continuă. 
Încă din prima zi, Lahnstein urmări procesul cu încordare 
maximă, uneori cu o frică desăvârșită. Avea să povestească 
Haarmann de metodele de interogare? Când își susținu 
pledoaria, Lahnstein fu inițial emoţionat, iar vocea i se frânse de 
mai multe ori. La un moment dat, ea dispăru cu totul, cuvintele 
îi rămaseră blocate în spatele buzelor și nu mai ieșeau afară. 
Judecătorul prezident ceru să i se aducă un pahar cu apă. 
Lahnstein nu voia să se uite la Haarmann, dar făcu asta pentru 


VP - 246 


că trebuia să știe cum îi percepe bărbatul pledoaria și dacă este 
provocat de cuvintele lui. 

Lahnstein vorbea obiectiv, evitând cuvintele care circulau 
atunci prin presă, mai ales vârcolac, monstru, sugător de sânge, 
vampir. Îl portretiză pe Haarmann ceva mai istet decât îl 
considera el, de fapt. Oare ca să îl măgulească? Probabil că da, 
dar nu recunoscu asta față de sine însuși sau, dacă o recunoscu, 
atunci doar pentru câteva secunde înainte de a-și reprima 
gândul. 

În curând, se linişti pentru că nici judecătorul prezident 
Bockelmann, nici procurorul Roven și nici măcar avocatul 
apărării Siebling nu aveau niciun interes să-i reproșeze vreo 
greșeală. Lahnstein trebuia să descrie investigația și oferi 
propria sa versiune. Nu era una falsă, ci poate doar prescurtată, 
dar și-așa n-ar fi putut să povestească totul. Nimeni nu avea 
atât de mult timp la dispoziţie. 

e 

Procesul, care începuse pe 4 decembrie, trebuia să se încheie 
până la Crăciun. 

Deocamdată, prestaţia lui Haarmann corespundea în mare 
parte declaraţiilor pe care le făcuse în faţa lui Lahnstein. 
Numărătoarea fusese schimbată de mai multe ori, deoarece 
apăruseră noi cazuri. Procurorul pusese într-un final 27 de crime 
pe capul de acuzare. Haarmann mărturisise în legătură cu nouă 
dintre ele, pe 12 le denumise „posibile”, iar pe șase le 
contestase. 

e 

Lahnstein se temea, dar considera totuși că procedase corect. 
Nimeni nu putea nega că alegerile parlamentare organizate pe 7 
decembrie, cu trei zile înainte de începerea procesului, 
decurseseră pozitiv pentru Republică, învingător ieșise SPD-ul, 
care crescuse cu 5,5 procente, obţinând acum un total de 26 de 
procente, și era, așadar, cel mai puternic partid. Perdanţii erau 
partidele extremiste. Partidul comunist KPD pierduse 3,7 
procente, obţinând acum sub zece procente, mai exact 8,9. 
Procentajul Partidului Naţional-Socialist al Libertăţii scăzuse și el 
cu 3,6, ajungând la 3,0 procente. Ura! lrelevanță! Republica 
avea din nou o șansă. Din păcate, DNVP-ul reușise să adune o 
cincime din voturi, iar în cazul lor nu se putea ști sigur de partea 


VP - 247 


cui vor sta la final. Mai degrabă de partea adversarilor 
Republicii. 

Poate că rezultatele nu aveau legătură, gândi Lahnstein, cu 
faptul că Haarmann fusese pus sub acuzare înainte de ziua 
scrutinului. Foarte probabil că nu, deși cazul ocupase prima 
pagină a ziarelor din toată ţara, dar nici nu se putea pretinde că 
nu exista chiar nicio legătură acolo. Pur și simplu nu aveai de 
unde să știi, iar asta îi permise lui Lahnstein să considere că 
exista o conexiune între alegeri și succesul investigaţiilor lui. 
Nici vorbă de periclitarea democratiei. Mai degrabă am salvat-o, 
dragul meu Lessing, am salvat-o. Rata șomajului scăzuse în 
ultima vreme. Și asta jucase clar un rol. 

e 

Urmă cazul Schiefer. Annabelle Schiefer, costum negru, 
elegant, scump. Intră în sala de judecată, merse spre scaunul 
martorilor înconjurată de o aură protectoare, ca și când toată 
povestea de acolo nu o privea defel. Lahnstein se aplecă în față, 
dar nu reuși să îi distingă trăsăturile faciale. Femeia nu îi acordă 
atenţie lui Haarmann. Descrise o viaţă de familie armonioasă, 
aproape sublimă, o simbioză între părinţi și copil, cu o 
preocupare științifică. 

— Discuţiile noastre la masă, zise ea, aveau adesea de-a face 
cu farmacia. 

Lahnstein stătea în așa fel încât să-l aibă pe Haarmann în 
vizor. Inculpatul o privea pe femeie cu un amestec de uimire și 
fascinaţie. Uneori rânjea lasciv. 

— Aveţi vreo explicaţie pentru dispariția fiului 
dumneavoastră? întrebă judecătorul prezident. Au existat poate 
motive pentru care el să fi părăsit de bunăvoie casa 
părintească? 

— Nu au existat astfel de motive. Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Păi, am avut aici câteva cazuri în care băieții au fost mânaţi 
de o anumită suferinţă. 

— Nu vrem să fim puși în aceeași categorie cu acele cazuri. 
Eu pornesc de la premisa unei răpiri, zise Annabelle Schiefer. Cu 
siguranţă a fost vorba de violenţă. 

— Delirează! strigă Haarmann. 

Liniște în sală. 

— Haarmann, spuse judecătorul prezident pe un ton aspru, 
țineţi-vă gura când nu sunteți întrebat. 


VP - 248 


Nu așa de dur, gândi Lahnstein, nu-l provocati, nu-l provocati. 

— Da' nu-i adevărat ce zice! Pe Richard Schiefer mi-l amintesc 
perfect. Avea boarfe rafinate. Hans era ahtiat după ele. Voia să-i 
fac rost de ele. Mi-a ros urechile cu chestia asta. 

— Aiurea! strigă Grans. 

— Nu v-am întrebat nimic pe dumneavoastră, spuse 
judecătorul prezident. 

— Așadar, jaf cu asasinat, zise soția farmacistului. 

— Pe Richard l-am cunoscut la Kopcke, spuse Haarmann. El 
m-a abordat acolo ș' voia neapărat s' meargă cu mine-acasă. Ș- 
atunci l-am luat cu mine. Da' n-am vrut să-l iau fiindcă știam ce 
s-ar putea-ntâmpla ș' el nu era un păpușel oarecare, el avea s' 
câștige Premiul Nobel. 

Râsete în sală. 

— Liniște! strigă BOckelmann. 

Apoi i se adresă lui Haarmann: 

— Ce treabă are asta cu Premiul Nobel? 

— Băiatul mi-a povestit, când stătea-ntins la mine-n pat, că 
mama lui nu vrea nic' mai mult decât ca el s' câștige Premiul 
Nobel, pentru chimie sau ceva, da' lui Richard nu-i păsa de-asta. 
El voia numa’ s' vină la mine să lustruim. Era soi rău băiatul. 

Haarmann rânji. 

Lahnstein observă că soţia farmacistului se uita fix la un 
punct de deasupra capului judecătorului prezident. 

— lo l-am alungat, da’ el s-a-ntors mereu la mine. Stătea-n 
faţa ușii ș' se milogea. „Fritz, lasă-mă-năuntru, Fritz, vreau la 
tine”. Ș-atunci îl primeam iarăși. Nu voia numa s' lustruiască, 
voia Ș' s' sugă. 

Soţia farmacistului stătea pe scaunul martorilor dreaptă ca o 
scândură. 

— E scandalos că omului ăstuia i se permite să vorbească 
astfel aici, zise femeia cu o voce fermă. Presupun că nu credeți 
niciun cuvânt din ce spune. 

— A venit la mine ș' mi-a spus că tre' s' rămână câteva zile. 
Un client le-a povestit părinţilor lui că Richard se perinda-ntruna 
pe la K5pcke ș' la Ceaunul homosexualilor ș' ei l-au întrebat 
dacă-i adevărat. Ș' Richard n-a mai vrut s’ mintă, le-a spus că-i 
adevărat ș' că poate s' câștige Premiul Nobel chiar ș-așa. Pentru 
Premiul Nobel nu contează pe cine vrei s' săruți, așa-i? 

Aruncă în sală o privire șireată. 


VP - 249 


— Dup-aia femeia asta l-a dat afară pe fiul ei. 

Se opri din vorbit și privi în sus spre lustre. Lumina fusese 
aprinsă pentru că se apropia furtuna și cerul se întunecase. 

— Fix ca la brad, suspină Haarmann. 

— Așa s-a întâmplat? întrebă judecătorul prezident, 
adresându-i-se martorei. 

— E o minciună execrabilă. 

— A locuit la mine, zise Haarmann, ș' în a doua noapte l-am 
mușcat pân-a murit. Mi-amintesc perfect. Fix așa s-a-ntâmplat, 
nu altfel. l-am dat lui Hans hainele lui. 

— Hans Grans era îmbrăcat cu ele când a fost arestat, spuse 
procurorul. Setul complet. 

Lahnstein observă cum îl privea Haarmann pe fostul său 
prieten: cu ranchiună, dar părea încă îndrăgostit. 

— Recunoașteţi aceste haine? o întrebă judecătorul prezident 
pe soţia farmacistului și arătă spre un mic morman așezat pe o 
masă din faţa lui. 

Femeia scutură din cap. 

— Vă rog să vă ridicaţi și să vă apropiaţi! 

Femeia făcu ce îi ceruse judecătorul. 

— Recunoașteți aceste lucruri? 

In sala de judecată era o liniște perfectă. 

Femeia își plimbă două degete pe mânecile unei jachete. 

— Da. 

— Atunci puteţi să vă retrageţi! 

Soția farmacistului ieși afară, în continuare dreaptă ca o 
scândură, dar în același timp ca și când s-ar sprijini pe niște 
cârje. Trăsăturile faciale păreau să-i fi înlemnit. 

In ziua a noua se examina cazul Adolf Hannappel. Părinţii 
veniseră de la Dusseldorf și spuseră ceea ce îi povestiseră lui 
Lahnstein. Nu menţționaseră nimic de cârnaţi. Lui Haarmann i se 
puse în faţă o fotografie cu Adolf Hannappel. 

— II știu pe băiat. Hans mi-a atras atenţia asupra lui. 

— Nu e adevărat! interveni Grans. A fost exact invers. 

— Ce porcărie! 

— Minte! 

— Haideţi să ascultăm mai întâi ce are de spus inculpatul 
Haarmann, zise judecătorul. 

— Hans mi-a spus că în sala de așteptare este-un tânăr 
drăguţ ș' c-ar trebui s' merg să-l văd. „Poate te interesează”. 


VP - 250 


— Aiurea! 

— Liniște! 

— „Băiatul stă pe-o ladă ș-are niște pantaloni bufanţ' frumoși, 
pe care-i vreau eu”, mi-a zis Hans. 

Grans se ridică în picioare, dar nu spuse nimic. Un gardian îl 
apăsă înapoi pe bancă. 

Haarmann povesti că Grans îl abordase pe Hannappel. Mai 
întâi, băiatul îl respinsese, dar Grans reușise să-l convingă să-și 
ducă cufărul la spaţiul de depozitare a bagajelor. Merseseră 
împreună la bufet, unde Grans îi făcuse cinste cu o bere, îi 
oferise o ţigară și îi promisese că îi va găsi un loc unde să 
doarmă în noaptea aceea. Grans îi făcuse lui Haarmann semn să 
meargă înainte. Apoi îl urmase împreună cu Hannappel. Se 
întâlniseră pe SchillerstraBe, se prefăcuseră că era o întâlnire 
întâmplătoare, iar Grans îl întrebase pe Haarmann dacă are un 
loc de înnoptat pentru tânăr. 

— Normal că am avut, zise Haarmann rânjind. 

Lahnstein îi căută pe părinţi cu privirea. Stupoare. 

— Aţi întreţinut relații intime? întrebă judecătorul. 

— Și încă cum! 

Lahnstein nu se întoarse spre el. 

De dimineaţă, Grans venise la Haarmann. Hannappel trăia. 

— Dup-aia m-a tras pe ușă-afară ș' s-a enervat că nu putea s' 
ia pantalonii bufanţi. 

— Minciuni! 

— Liniște! 

După trei sau patru zile, Haarmann își ucise oaspetele, în 
după-amiaza următoare, Grans veni la el. 

— Deja făcusem curat peste tot, spuse Haarmann. 

Merseră împreună la gară și luară cufărul. 

e 

Când veni rândul lui Grans, acesta povesti că Haarmann îi 
atrăsese atenția asupra unui tânăr din sala de aşteptare. 

— „Uită-te la el și zi-mi ce părere ai”, mi-a spus Fritz. „Poate 
îți vin pantalonii bufanţi pe care-i poartă”. Eu am mâncat la 
bufet, în timp ce Fritz l-a abordat pe băiatul din Dusseldorf. 

— Și nici nu l-aţi ajutat pe Adolf Hannappel să-și ducă valiza la 
spaţiul de depozitare pentru bagaje? întrebă judecătorul. 

— Ba da, m-am oferit să-l ajut. Dar nu m-am dus la Haarmann 
în ziua următoare ca să iau pantalonii. Abia după câteva zile m- 


VP - 251 


am întâlnit cu Fritz întâmplător pe stradă, iar el mi-a cerut să-l 
ajut să care un cufăr de la gară. 

În sala de judecată se prezentă apoi un martor care 
observase evenimentul de la gară și confirmă versiunea lui 
Haarmann. 

Și în cazul Wittig, Grans contrazise declaraţiile lui Haarmann. 

Haarmann i-ar fi spus că era acolo un băiat de care „avea 
chef”. 

Haarmann l-ar fi abordat pe Wittig. 

Nu prin intervenţia lui, a lui Grans, ar fi înnoptat Wittig la 
Haarmann. 

EI, Grans, nu l-ar fi presat pe Haarmann să facă rost de 
costumul lui Wittig. 

El n-ar fi văzut cadavrul. 

De aceea nici nu ar fi întrebat de costum. 

Din nou, martorii confirmară declaraţiile lui Haarmann. 

e 

În ziua a unsprezecea, cearta dintre Böckelmann şi Lessing 
escaladă. Judecătorul prezident se enervase aproape zilnic din 
cauza relatărilor lui Lessing. Ușierii aduceau mereu ziare actuale 
în sală, Böckelmann le răsfoia și uneori i se adresa direct lui 
Lessing. 

— Din nou neadevăruri. 

— În ce sens? întrebă Lessing de pe unul din locurile 
rezervate presei. 

Judecătorul îl ignoră și începu să pună întrebări unei martore. 
După ceva timp, se îndreptă din nou spre Lessing și spuse: 

— Vreau doar să vă atrag atenţia asupra faptului că 
paragraful 176 al legii privind organizarea judiciară stipulează că 
este responsabilitatea judecătorului să aloce presei locuri în 
sală. Nu voi accepta relatări neobiective și neadevărate. 

— Auziţi, auziţi, o ameninţare! strigă Lessing. 

e 

Lahnstein îi citea toate relatările, cu atenţie, cu fascinatie. 
Nimeni nu mai scria atât de pregnant și tăios ca el. 

O tristă piesă de provincie ce debordează de ambiție juridică 
afectată, aroganță medicală și abuz de putere în serviciu. 

Spectacolul unui mușuroi de furnici cuprins de molimă, 
preocupat să înțepe deranjantul corp străin și să-l înlăture 
injectându-l cu acid. 


VP - 252 


Cu cât procesul avansează mai mult, cu atât mai clară devine 
convingerea că un șarpe nu poate fi judecat fără a aduce în 
instanţă și mlaștina din care șarpele însuși și-a extras hrana. 

Conform relatărilor lui Lessing, Haarmann dăduse toate 
declaraţiile sub presiune și condiţionat de poliţia din Hanovra. 
Experții prezenţi erau părtinitori. Medicul legist Brandt era 
același expert care în 1908 îl declarase pe Haarmann sănătos 
psihic și îl scăpase astfel de casa de nebuni. Dacă acum ar 
emite un alt verdict, ar fi, într-o oarecare măsură, complice la 
toate faptele lui. Așadar, de la Brandt nu se putea aștepta alt 
diagnostic. Schackwitz raportase că acea carne adusă la secţie 
de cele două femei era carne de porc, și asta fără să o 
examineze îndeaproape. El nu avea niciun interes să pună 
cumva autorităţile într-o lumină proastă. 

De fapt are dreptate, gândi Lahnstein. 

e 

În cea de-a douăsprezecea zi, experții refuzară să-și prezinte 
rapoartele în prezenţa lui Lessing. Procurorul și avocatul apărării 
se plânseră și ei, așa că judecătorul prezident i se adresă lui 
Haarmann și îl întrebă dacă există vreun adevăr în acuzaţiile 
conform cărora acesta nu ar fi fost tratat bine de autorități. 
Lahnstein își ţinu respiraţia. 

— Tipul minte ș-atât, spuse Haarmann. 

Ușurare. 

Judecătorul îi adresă lui Lessing următoarele cuvinte pe un 
ton autoritar: 

— Vi se permite accesul aici în calitate de reporter, nu de 
scriitor. Nu putem tolera în sală un domn care practică 
psihologia. 

— Resping această tentativă de a-mi influenţa relatările! zise 
Lessing. Presa liberă este un pilon al Republicii democrate. 

| se interzise accesul în sală. 

e 

Lahnstein citise de dinainte evaluarea psihologică a 
profesorului Schultze din Göttingen, iar acum abia îl mai asculta 
pe acesta vorbind. Se gândea la Emma, pe care nu o mai văzuse 
din ziua în care venise la secție. 

— Conform rezultatului testării, zise Schultze, Haarmann are 
vârsta mintală undeva între șase și opt ani. De-a lungul timpului 
însă, am observat că, pentru multe întrebări, la care nu a putut 


VP - 253 


răspunde în cadrul testului de inteligenţă standard, nu doar că 
găsește soluţii corespunzătoare, ci reușește și să facă asta 
repede. De asemenea, din scrierile lui reiese că dispune de 
cunoștințe care le depășesc pe ale altor oameni; da, unii martori 
spun chiar că Haarmann îi este superior intelectual chiar și lui 
Grans. 

Un simulant, întocmai impresia mea, gândi Lahnstein. 

— Vreau să mai subliniez și că în cadrul numeroaselor 
convorbiri, Haarmann mi-a atras atenţia prin spiritul de 
observaţie ager, capacitatea de înțelegere rapidă, neobişnuita 
capacitate de adaptare la situaţiile întâmpinate, criticile sale 
diverse și adecvate; în plus, are o memorie neobișnuit de bună. 

e 

După o jumătate de oră, Schultze ajunse la final: 

— Rezumând remarcile mele de până în prezent, nu mă pot 
convinge că el suferă de debilitate în sensul clinic al cuvântului. 
e 

Pe 19 decembrie, Bockelmann pronunţă sentinţa: 

În primul rând: Instanţa condamnă pe inculpatul comerciant 
Fritz Haarmann la pedeapsa cu moartea de 24 de ori pentru 
săvârșirea infracţiunii de crimă în 24 de cazuri, inculpatul fiind 
achitat de acuzaţia de crimă în alte trei cazuri. De asemenea, 
inculpatului i se abjudecă drepturile cetățenești pe toată durata 
vieţii. 

In al doilea rând: Instanţa condamnă pe inculpatul negustor 
Hans Grans la pedeapsa cu moartea pentru săvârșirea 
infracțiunii de instigare la crimă într-un caz și la pedeapsa cu 
închisoarea timp de 12 ani pentru săvârșirea infracțiunii de 
complicitate. De asemenea, inculpatului i se abjudecă drepturile 
cetățenești pe toată durata vieţii. 

Instanţa reține următoarea situaţie de fapt: Haarmann a stat 
întins în pat cu tânărul, ambii fiind dezbrăcaţi. Cei doi au devenit 
intimi, sărutându-se reciproc. Haarmann s-a excitat sexual și l-a 
supt de gât pe tânăr. Făcând asta, l-a și mușcat și astfel l-a 
omorât. Haarmann declară că a văzut urmele mușcăturilor pe 
gâturile tuturor tinerilor uciși de el. E posibil și să fi apucat 
gâturile tinerilor cu mâinile și să le fi apăsat pe laringe. Totuși, 
Haarmann susţine că nu a avut intenţia de a-i omori pe băieți. 
Nu s-a dat nicicând o luptă între el și tineri. O singură dată a 
observat de dimineaţă că mâna îi era zgăriată și o singură dată 


VP - 254 


a avut impresia că unul din băieţi, pe jumătate sufocat, a 
strigat: „Ajutor, Fritz!” Haarmann nu a putut numi niciun motiv 
pentru care și-a mușcat victimele de beregată de fiecare dată. 

Judecătorul citea monoton. 

În consecință, Haarmann se prezintă ca un om cu 
personalitate patologică, cu inferioritate morală accentuată și cu 
slăbiciuni intelectuale pronunțate. Cu toate acestea, în 
momentul comiterii crimelor nu se afla nici într-o stare de 
inconștiență, nici într-o stare de tulburare mintală care să îi fi 
afectat controlul asupra propriilor intenții. 

Totodată, instanţa consideră verosimile declarațiile lui 
Haarmann privind acțiunile lui Grans și constată că Grans a avut 
cunoștință nu doar despre uciderea lui Fritz Rothe și a lui Fritz 
Franke, ci și despre alte victime ulterioare ale lui Haarmann și 
că a văzut cadavrele în mai multe cazuri. În plus, Grans a știut 
că Haarmann ucidea tineri pentru a se excita sexual și pentru a 
intra în posesia lucrurilor acestora după crimă. El a decis să 
profite de această activitate a lui Haarmann, mai exact să-și 
însușească o parte din câștiguri, așadar, după cum spun 
amândoi, „să facă gheșeft”. 


Ambii inculpaţi acceptară sentinţa cu calm. 
(J 

Lessing aștepta în fața ușii. ÎI întrebă pe Lahnstein dacă 
pedepsele au fost emise conform aşteptărilor. 

— Amândoi merg la eșafod, dacă la asta vă referiți. 

— O greșeală în cazul lui Grans, o greșeală teribilă. lar în 
cazul lui Haarmann, calea greşită spre sentință. Un păcat 
originar timpuriu al Republicii noastre. Cum ar putea să meargă 
bine dacă începe atât de prost? 

Lahnstein tăcu. 

— Am mai discutat asta deja, ştiu. Aş putea să vă însoțesc 
totuşi un pic? 

Lahnstein încuviință din cap. Își scoaseră amândoi trabucurile 
și ieșiră afară. Era soare, o zi frumoasă. 

— Voi face o propunere autorităților din Hanovra, spuse 
Lessing. 

Întrucât nu mai adăugă nimic, Lahnstein îl întrebă: 

— Ce propunere? 


VP - 255 


— Știaţi că în timpurile de demult, pe când sentimentul de 
vină comună încă vieţuia în oameni, dacă asupra unui oraș 
apăsa vina pentru vărsare de sânge, atunci se efectua o lucrare 
a simțului civic? Se clădea o capelă, o mănăstire, un monument, 
se plantau copaci spre ispășirea păcatelor și spălarea reputației 
comunităţii. Se presupune că frumoasa capelă a Sfântului 
Nicolae, Nikolaikapelle, din piaţa centrală Klagesmarkt, cea mai 
veche construcţie din orașul nostru, a fost ctitorită tocmai cu 
intenţia unei astfel de ispășiri comunitare. 

— Nu știam asta. 

— In cazul nostru, nu mai puţin prin intermediul reportajelor 
de senzaţie din presa mizerabilă, s-a păcătuit atât de mult la 
adresa rușinii și sufletului poporului, încât cei care se știu 
responsabili pentru sănătatea poporului nostru - clerul, medicii, 
profesorii - ar putea să încerce să preschimbe această oroare 
într-o chestiune de demnitate și frumuseţe. Ar trebui să li se 
vorbească adulţilor în biserici și copiilor în școli. Toate clopotele 
din oraș ar trebui să bată în semn de avertizare. Și, la aceeași 
oră când monstrul vinovat-nevinovat moare, ar trebui să 
așezăm tristele rămășițe ale tinerilor noștri într-un sicriu comun, 
să-l împodobim cu flori și să-l înmormântam pe cheltuiala 
orașului, dar nu ascuns undeva într-un cimitir, nu!, ci undeva 
într-una din marile noastre pieţe publice. lar noi, un oraș întreg, 
ar trebui să mergem în spatele cortegiului: senatori și magistrat, 
primar, funcţionari, autorităţi, profesori, cler, șeful poliţiei 
municipale, președinte de land, șeful secţiei de poliţie locală - 
nu pentru „a aduce un ultim omagiu”, nu putem face așa ceva, 
ci pentru a ne asuma cu toţii vina. Noi toţi, ca părinţi comuni ai 
tuturor băieților, vom merge astfel în spatele sicriului tinereţii 
rămase  neîmplinite din cauza vinii noastre comune. În 
apropierea casei morţii, în care copiii au fost sacrificați, se află o 
piață mare plină cu pomi înfloriţi. Pe fundal se înalţă o biserică 
în care se odihnește cel mai înţelept om pe care l-a zămislit 
vreodată Hanovra. Leibniz. In piaţa asta ar trebui să îngropăm 
sicriul. Putem aduce granit din munţii noștri Harz sau, mai bine, 
putem aduce de la câmpie un bloc eratic mare, din timpuri 
străvechi. Acesta ar putea servi ca piatră comemorativă, iar 
posteritatea va citi pe el doar câteva cuvinte: „Vina noastră, a 
tuturor!” Acum vă întreb pe dumneavoastră: sunteţi de acord? 
Vă alaturaţi? 


VP - 256 


— O să reflectez la asta, zise Lahnstein. 
Cei doi ajunseră la o intersecţie, iar comisarul își luă rămas- 
bun de la Lessing, spunând că mai are ceva de rezolvat. 
J 
Intră o ultimă oară în birou, pentru ultima oară se așeză la 
masa lui de scris. Înaintea lui stătea un plic bej greu pe care era 
scris de mână numele său. Înăuntru era un bilet cu puţine 
rânduri. „Felicitări pentru rezolvarea cazului!” Semnătura: 
„Camaradul Gustav Noske”. 
(J 
O zi mai târziu, pe 20 decembrie, ziarele găsiseră un nou 
subiect. Adolf Hitler fu eliberat după doar un an de închisoare 
datorită pledoariei venite din partea directorului instituției. Hitler 
se comportase bine. Lahnstein nu acordă prea multă importanță 
stirii. 


Hanovra, 5 februarie. 

Mărturisirea criminalului Fritz Haarmann. 

Am ocazia, acum că sunt dus per mașină pe stradă spre 
secția de poliție, să fac publică această scrisoare. 

N-am voit ca aceste rânduri să ajungă în mâinile instanței sau 
nici ale poliției, fiindcă trebuie să presupun că de altfel 
mărturisirea mea va fi ascunsă de public și astfel nevinovatul 
Hans Grans va fi trimis la moarte prin securea călăului. Fie ca 
găsitorul cinstit să aducă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra 
familiei și copiilor până-n vecie. Asta vă dorește condamnatul la 
moarte Fritz Haarmann. Întreaga mea mărturisire o voi da însă 
domnului pastor căpitan din închisoarea tribunalului. Pentru ca 
și acea scriere să fie verificată de public și să nu dispară, de 
aceea am scris și scrisoarea asta. Deci domnul avocat Dr. Lotze 
trebuie să solicite scrierea de la domnul pastor căpitan. Eu Fritz 
Haarmann am scris această scrisoare cu mina mea, ca să se 
dovedească adevărul că ăsta e scrisul meu, fratele meu Adolf 
Haarmann-Fortmuller de pe Astemstr. Nr. 16 cunoaște prea bine 
scrisul meu de mină. Mărturisirea mea. Așa să-mi ajute 
Dumnezeu, zic ici purul adevăr și voiesc foarte tare să nu-mi 
încarc mai mult conștiința în fața lui Dumnezeu eu condamnatul 
la moarte. 

Hans Grans, m-a înșelat și furat groaznic ani la rânaul, dar 
totuși n-am putut să renunt la el, fiindcă n-aveam pe nimeni în 


VP - 257 


lume. Grans trebuia să-mi fie sprijin la bătrânețe, fiindcă eu am 
avut întruna grijă de Grans și eu aș fi putut strânge o avere 
frumoasă dacă Grans n-ar fi luat totul. Grans nu era rău, ci doar 
Nesăbuit. Nesăbuinţa a lui Grans a mers așa departe cu muierile 
și bețivăneala, încât eu am fost pentru Grans doar o vacă de 
muls. Legat de ceea ce am făcut eu cu băieții tineri, Grans era 
prea neștiutor din cauza stilului de viață nepăsător al lui. Grans 
n-a avut absolut nicio idee că eu Ucideam n-a văzut nici o dată 
nimic. Grans ştia doar că eu sunt pervers și că armonizez cu 
băieții. Dat fiind că s-au descoperit faptele mele legat de Crime, 
atunci politia de aici m-a silit prin violentă cu abuzuri să spun 
neadevăruri, de teamă ca să nu mai primesc alte abuzuri, am zis 
după aceea da la toate și l-am învinovățit și pe Grans cu 
neadevăruri. Sora mea Emma și fratele Adolf, pe care i-am 
chemat în ajutor să vină acolo le-am zis lor cu domnul comisar 
de față, Emma, Adolf mă obligă cu violență și lovituri să spun 
neadevăruri. Am rugat-o atunci pe doamna Witzel să solicite că 
vreau să dau declarație la procuratură, dar din păcate, nu am 
fost ascultat. După aceea am Minţit și l-am Invinovăţțit pe Grans 
ca să am liniște din partea poliției. Și acum că poliția mi-a spus 
că Grans mă învinovățește pe mine și mai tare, atunci mi-am zis 
că Grans n-are voie să facă asta că Grans a avut prea mult de 
câștigat de la mine, cu cât Minteam mai mult de Grans cu atât 
mai cuviincios eram tratat. Privitor la retractarea declarațiilor 
mele în fața instanţei, n-am vrut nici asta, mă gândeam doar la 
răzbunare față de Grans și asta mi-a reușit și cu ajutorarea din 
partea poliției. Eu voiesc să mentionez ici că Hans Grans el n-a 
știut nimic de viața mea de dinainte. Grans n-a știut că am fost 
vreodată într-un azil de nebuni, nici nu m-a amenințat niciodată 
referitor la asta, Grans n-a știut de nicio crimă, n-a văzut nicio 
dată nimic n-a avut nicio idee. Toate declarațiile pe care Grans 
le-a făcut nu i-au fost crezute lui Grans sau au fost întoarse așa 
încât l-au învinovățit pe Grans. De aceea cuvintele ale lui Grans 
în instanță, cum că Haarmann zice adevăr și poezie așa încât să 
nu poti face diferența între ele. Eu, Fr. Haarmann chem cerul 
Martor, Grans a fost condamnat Nevinovat. Grans nu s-a făcut 
vinovat nici măcar de comerțiul meu cu bunuri furate. Grans nu 
mi-a adus niciodată un om care să-mi cadă victimă și dacă 
Grans ar fi știut că eu omor atunci Grans ar fi împiedicat asta cu 
siguranţă. Nu pot să iau vina asta cu mine-n mormânt și o chem 


VP - 258 


pe mama mea Martor care mie mi-e sfântă și şade la 
Dumnezeu. Hans Grans a fost condamnat Nevinovat prin vina 
poliției și din voia mea de răzbunare de-atunci findcă Grans a 
avut parte numa de bine de la mine și eu l-am învinuit și mai 
mult. Luaţi-mi putinul de viață, nu mă tem de moarte prin 
securea călăului e o mântuire pentru mine, dar puneți-vă în 
locul lui Hans Grans, care trebuie să-și piardă nădejdea în 
Dumnezeu și dreptate prin vina mea. Eu am fost crezut cu 
minciunile mele, Grans respins cu adevărul lui. Fie ca Hans 
Grans să mă ierte pentru răzbunarea mea, iar omenirea pentru 
crimele mele pe care le-am comis în stare bolnavă. Îmi dau cu 
bucurie moartea și sângele pentru ispășire în mâinile și 
dreptatea Domnului. 

(semnat) Fritz Haarmann 


VP - 259 


Capitolul 10 


A fost executat pe 15 aprilie 1925, într-o zi frumoasă, rece, în 
penitenciarul din Cellerstrafe, a cărui clădire era înconjurată de 
un zid de cărămidă roșie. Într-un colț creștea un mic mesteacăn, 
singura plantă în lung și-n lat. 

Propunerea lui Lessing nu fusese pusă în practică. Lahnstein 
nu auzise nimic cum că acesta ar fi înaintat-o. Astfel, fu scutit de 
a decide dacă să participe la procesiune sau nu. 

Execuţia lui Grans fu suspendată. Intr-o zi, un bărbat găsise o 
scrisoare pe stradă. Era adresată librarului Albert Grans, tatăl 
condamnatului, și fusese scrisă de Haarmann. Aparent o 
scrisese în celula sa și o aruncase pe geam din mașină în timpul 
unui transfer. Probabil că procesul împotriva lui Grans avea să 
fie reluat. 

Era neplăcut, nu în ultimul rând din cauza afirmației lui 
Haarmann cum că ar fi fost maltratat de poliţie. Insă șeful 
secției de poliţie îl asigurase pe Lahnstein că nu are de ce să se 
teamă. Împotriva a doi ofiţeri suspectaţi că l-ar fi bătut pe 
Haarmann se iniţiaseră cercetări disciplinare. Muller nu se 
număra printre ei. ă 

Important e că au încetat crimele, gândi Lahnstein. In viitor 
avea să rămână curat. Jură asta în fața lui Dumnezeu. O 
excepţie, doar o excepţie, pentru că de altfel nu ar fi scos-o la 
capăt. 

e 

Haarmann era vioi, aproape senin. Bău o cafea, fumă un 
trabuc și mâncă un sandviș cu brânză. Pentru că i se păru foarte 
bun la gust, mai comandă unul. Dorinţa îi fu acceptată. 
Haarmann îi mulțumi lui Lahnstein că venise. 

— Acum merg la mama, zise el. 

Lahnstein părăsi celula. Afară aștepta Emma, care intră 
imediat. Nicio privire. Lahnstein nu așteptă ca femeia să iasă 
afară, ci căută o cafenea unde să ia micul dejun. 


VP - 260 


La baza acestui roman stau cărțile 
Haarmann. Geschichte eines Werwolfs 
(Haarmann. Povestea unui vârcolac) 
de Theodor Lessing 
și Die Haarmann-Protokolle 
(Procesele verbale Haarmann) 
publicate de Michael Farin și Christine Pozsár. 


Unele pasaje sunt citate originale ale lui Lessing, 


parţial fiind ușor adaptate. 
Citatele din evaluări, rapoarte de expertiză și sentințe 
corespund, de asemenea, în mare măsură originalelor. 
Mărturisirea lui Haarmann de la finalul capitolului 9 este 
preluată din scrisoarea acestuia, fiind redate complet și întocmai 
atât conţinutul, cât și ortografia din original. 


Le mulţumesc lui Christer von Lindequist și Thomas Schuhly 
pentru numeroasele discuții despre Fritz Haarmann. 
Filmul lui Schiihly, Der Totmacher 
(Aducătorul de moarte) 
este o operă de valoare. 


VP - 261 


55 ph KURBJUWETT 


dd 


DISPĂRUȚI