Yrsa Sigurdardottir — [Freyja si Huldar] 01 Mostenirea

- Children's House #1 


O 
— 
— 
ee ) 
(—m | 
O 
<r 
(=) 
(=m am 
— 
CD 
CA 


vn 


n 
= 


YRSA SIGURÐARDÓTTIR 


Seria: Freyja și Huldar 
Volumul 1 


MOSTENIREA 


Original: Children's House #1 
DNA [The Legacy] (2014) 


Traducere de: 
LIVIU SZOKE 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
2018 


VP - 


2 


1987 
Prolog 


Stăteau pe bancă de parcă s-ar fi așezat după statură; fata, 
care era cea mai mică, la un capăt, cei doi fraţi, lângă ea. Aveau 
unu, trei și patru ani. Piciorușele subţiri le atârnau de pe 
suportul tare, însă, spre deosebire de copiii obișnuiți, ei nu le 
bâțâiau sau legănau, iar pantofii noi le atârnau nemișcaţi 
deasupra linoleumului lustruit. Pe chipuri nu li se citeau 
curiozitate, plictiseală sau nerăbdare. Toţi trei priveau spre 
peretele alb din faţa lor, de parcă se uitau la un desen animat cu 
Tom și Jerry. Văzută prin geam, scena aducea cu o fotografie - o 
schiţă cu trei copii pe-o bancă. 

Stăteau acolo de aproape jumătate de oră. În curând urma să 
li se dea voie să se ridice, însă niciunul dintre adulţii care-i 
priveau nu părea prea nerăbdător s-o facă. Recenta schimbare 
din viaţa copiilor va părea neînsemnată prin comparaţie cu ce-i 
aștepta de acum încolo. După ce vor ieși afară de aici, nimic nu 
va mai fi la fel. De data asta schimbarea va fi în bine, însă vor fi 
probabil și dezavantaje, care-n final ar putea cântări mai mult 
decât beneficiile. Aceasta era dilema cu care se confrunta 
grupul strâns în jurul mesei. 

— Mi-e teamă că da. Am luat în calcul toate variantele, însă 
asta ne recomandă experţii. Copiilor trebuie să li se găsească 
adăposturi cât mai repede. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât 
le scad șansele să fie adoptați. Uitaţi-vă ce greu ne e să găsim o 
casă pentru băieţi, prin comparaţie cu fata. Potenţialii părinţi 
sunt conștienți că succesul adaptării la un nou stil de viaţă 
depinde de vârsta cât mai fragedă a copilului. Peste doi ani, fata 
va avea aceeași vârstă pe care o are acum băiatul mai mic și 
atunci ne vom confrunta cu aceeași problemă și în cazul ei. 

Bărbatul trase adânc aer în piept și scoase la iveală un teanc 
de hârtii pentru a-și întări spusele. Erau rapoartele și evaluările 
psihiatrice ale experţilor care-i consultaseră pe copii. Ceilalţi 
încuviințară din cap, cu chipuri posomorâte; cu toţii, mai puțin 
tânăra, care fusese cea mai înverșunată împotriva acestei 

VP -3 


propuneri. Ea avea cea mai puţină experienţă în cazurile legate 
de protecţia copiilor și încă mai nutrea un crâmpei de speranţă, 
pe care nenumăratele deziluzii o alungaseră de mult din 
sufletele celorlalţi. 

— N-ar trebui s-o mai tergiversăm un pic? Nu se știe 
niciodată, poate vom reuși să găsim un cuplu dispus să-i 
accepte pe toți trei. 

Le aruncă o privire copiilor, care stăteau pe bancă precum 
niște statui din piatră. Ea își ţinea braţele încrucișate strâns la 
piept, ca și cum încerca să-și împiedice duioșia și optimismul 
înnăscut să piară cu totul. Își aducea perfect aminte de felul în 
care arătau fraţii atunci când cazul lor atrăsese atenţia 
autorităţilor: părul murdar și încâlcit, hainele nespălate și 
trupurile vlăguite. Ochii lor strălucitori pe chipurile murdare; 
obrajii brăzdaţi de lacrimi. Tânăra se răsuci spre ceilalți asistenţi 
sociali, cu o expresie plină de tristeţe. 

— Trebuie să existe o posibilitate. 

— M-am săturat de acest caz. 

Bărbatul cu rapoartele părea exasperat. Își verifică ceasul 
pentru a treia oară; le promisese copiilor săi că-i va duce la 
cinema. 

— Avem cupluri care se luptă pentru fetiţă, însă foarte puţine 
se arată interesate de băieţi. Ar trebui să fim mulţumiţi că am 
găsit această soluţie; ar fi inutil să continuăm să alergăm după 
vreun ipotetic cuplu perfect. Au venit la noi toţi potenţialii părinți 
adoptivi și am periat lista cu cel mai fin pieptăn. Având în 
vedere condiţiile actuale, acesta-i de departe cel mai 
satisfăcător rezultat. 

Nu mai era mare lucru de zis și încuviinţară toți din cap, mai 
puţin tânăra. Ochii ei emanau disperare. 

— Dar par atât de apropiaţi. Mă tem că, dacă vor fi separati, 
vor rămâne marcați toată viaţa. 

De data asta rapoartele au fost scuturate atât de energic, 
încât curentul de aer rezultat a făcut să le fâlfâie părul celor de 
faţă. 

— Doi psihiatri, separat, au declarat în mod categoric că ar fi 
cel mai indicat să fie despărțiți cei doi fraţi mai mici. Băiatul și-a 
asumat rolul de protector față de sora sa mai mică. A sufocat-o 
cu toată dragostea și grija care lui i-au lipsit, chiar dacă nu e 
decât un copilaș. Nu vrea s-o lase singură; e tulburat din cauza 


VP -4 


stresului și a anxietăţii din pricina ei. Băiatul nu are decât trei 
ani, pentru numele lui Dumnezeu, zise bărbatul, oprindu-se ca 
să tragă aer în piept. Nu se pune problema să trebuiască să 
citim printre rânduri - rapoartele sunt elocvente. Separarea lor 
ar fi lucrul cel mai bun pentru amândoi. Relaţia lui cu ea e 
nesănătoasă. De fapt, băieţii, amândoi, au fost mai afectați 
decât sora lor. La urma urmei, sunt mai în vârstă. 

Pe bancă se văzu o mișcare. Băiatul mai mic venise mai 
aproape de sora lui. Își pusese braţul în jurul umerilor ei și-o 
trăsese mai aproape. Ai fi crezut că-i auzise prin geam. 

— Eu, una, nu cred că ne permitem să punem la îndoială 
opinia lor profesională. 

Femeia care rostise aceste vorbe insinuase și ea că n-are prea 
mult timp la dispoziţie. Vorbea repede, bătând nerăbdătoare din 
picior. 

— Ei sunt experţii. Nu putem începe să ne imaginăm ce viaţă 
au dus până acum. După părerea mea, cred că ar trebui să ne 
grăbim și să terminăm odată. Am fi naivi să continuăm să găsim 
vreo soluţie ca-n povești. Nu există așa ceva. 

— Dar ce se va întâmpla când vor crește și-și vor da seama că 
despărţirea lor putea fi evitată? interveni cel mai în vârstă 
membru al echipei. Cei mai mulţi dintre noi sunt familiarizați cu 
ce se întâmplă atunci când oamenii se umplu de furie împotriva 
sistemului. Acest lucru ar putea prelua controlul asupra vieților 
lor. 

Se apropia cu repeziciune de pensionare și spera în van că 
acesta va fi ultimul caz dificil care să-i aterizeze pe birou. Nu-i 
așa că nu cerea prea mult? Părul îi albise de mult, lua 
medicamente pentru tensiune și faţa-i era brăzdată de riduri 
adânci. 

— Părinţii adoptivi le vor ţine secret trecutul. Va fi în interesul 
lor, mai ales în cazul celor doi copii mai mici. Și nu le va fi nici 
lor prea greu, dat fiind că e puţin probabil să-și mai aducă 
aminte ceva. Fata de-abia a împlinit un an. Presupun că există 
riscul ca băiatul mai mare să-și mai aducă aminte ceva, dar n- 
avem cum să știm sigur. Și chiar dacă o va face, amintirile îi vor 
fi înceţoșate și se vor estompa cu timpul. Vreau să zic, voi câte 
vă mai amintiţi de când aveaţi patru ani? 

— Destule. 


VP-5 


Părea că tânăra era singura care mai păstra amintiri de la o 
vârstă atât de fragedă. Ceilalţi nu-și mai aminteau decât 
fragmente vagi, un fel de vise. Însă nici măcar ea nu-și mai 
aducea aminte ceva de când avea un an. Fetiţa, pentru care 
exista o cerere atât de mare, urma să ajungă cel mai bine, și 
asta nu doar pentru că era adorabilă. Băieţii fuseseră afectați 
mai profund din cauza evenimentelor din ultimii doi ani și 
urmările se vedeau deja: la cel mic, prin dragostea excesiv de 
protectoare faţă de sora lui; la cel mare, prin indiferența față de 
lumea înconjurătoare. Rapoartele preliminare ale polițiștilor care 
sosiseră la faţa locului în urma apelului telefonic făcut de mamă 
fuseseră atât de șocante, încât niciunul dintre cei prezenţi nu 
mai dorea să-și amintească detaliile. 

Ar fi o adevărată binecuvântare dacă timpul va șterge orice 
amintire a evenimentelor din mintea copiilor. 

Din păcate totuși, tânăra se îndoia că se va întâmpla așa 
ceva. Trauma era prea mare. 

— În general, amintirile mele au legătură cu experienţele 
neplăcute, precum cea în care mi-am prins degetul în ușa 
brutăriei, pe când aveam trei ani, sau când mi-am văzut 
prietena lovită de-o mașină, pe când aveam cinci ani. Dar astea 
nu sunt nimic prin comparaţie cu ce li s-a întâmplat acestor 
copii. Mă tem că băieții vor ajunge să-și aducă aminte prin ce-au 
trecut. Și sora lor, deși e puţin probabil. 

— Și cum rămâne cu relaţia dintre ei, s-a stabilit și asta? 

Femeia cu timpul drămuit schimbă subiectul înainte ca ei să 
mai facă vreo digresiune pe tema reminiscenţelor copilăriei. 

— Nu cumva există o anumită limită în privinţa efortului pe 
care trebuie să-l depunem în încercarea de a-i ţine laolaltă, din 
moment ce probabil că nici nu sunt fraţi cu adevărat? 

În acest caz, bărbatul cu rapoartele a trebuit să se arate de 
partea tinerei emotive. 

— Din punctul meu de vedere, chestiunea paternității lor este 
nerelevantă. Sunt fraţi și gata, deși nimeni nu poate ști dacă 
sunt doar din partea mamei. Tatăl celor doi fraţi mai mici 
rămâne necunoscut. Însă situaţia e diferită în cazul băiatului mai 
mare. După părerea doctorului care i-a examinat, băiatul mai 
mic și fata sunt fraţi din partea ambilor părinţi, iar cel mare le 
este frate doar pe jumătate. Deși nu ne bazăm decât pe 
mărturia bărbatului care se presupune că ar fi tatăl băiatului 


VP-6 


mai mare; el jură cu mâna pe inimă că n-a mai întreţinut 
raporturi sexuale cu mama după nașterea fiului lor - după ce ea 
a fost forțată să se mute din nou cu tatăl ei. Bărbatul se strâmbă 
și înghiţi în sec înainte de-a continua. Dar va fi nevoie de un test 
ADN pentru a stabili relaţia dintre copii, iar noi n-avem nici timp, 
nici bani pentru așa ceva. Și, sincer să fiu, nimeni nu-și dorește 
să afle rezultatele. În ceea ce-i privește pe toţi, e de preferat să 
presupunem că au avut taţi „normali”. Toţi trei, nu doar cel 
mare. 

Nimeni nu zise nimic. Cu toţii știau povestea. Povestea 
copiilor și a mamei lor. A bunicului lor și-a mârșăviei pe care se 
suspecta c-o comisese asupra propriei sale fiice. Acum soarta 
celor trei micuţi cu cicatrici în suflete atârna în mâinile lor. Ce 
trebuiau să facă? 

— Și cum rămâne cu tatăl, Thorgeir ăsta? întrerupse femeia 
mai tânără tăcerea. N-ar fi posibil ca el să se răzgândească? 

— Am încercat totul. Ori nu poate, ori nu vrea să-și ia fiul 
înapoi, nu mai zic de toţi trei. N-a luat niciodată legătura cu 
băiatul și nici măcar nu suntem siguri că el e tatăl. Din ce spune 
el, a fost de acord să-i dea numele său băiatului deoarece a avut 
o scurtă aventură cu mama acestuia, însă n-a fost niciodată 
sigur că ea nu s-a mai culcat și cu alţii. Dacă-l vom presa să aibă 
grijă de fiul său, va cere să se facă un test de paternitate. Asta 
va tărăgăna lucrurile și oricare ar fi rezultatul, nu prea îl văd ca 
o opțiune viabilă. Dacă se va dovedi că nu el e tatăl, nici măcar 
n-are rost să discutăm ca el să-l adopte pe băiat. lar dacă este, 
el nu-l dorește. Ar fi o soluție bună pentru fiul său? Tare mă- 
ndoiesc. 

Bărbaţii aflaţi de faţă schimbară priviri între ei, arătând mai 
multă înțelegere față de decizia presupusului tată decât femeile, 
care rămaseră cu ochii plecați. 

— E cea mai bună soluţie. De data asta, în loc să fluture iar 
rapoartele, bărbatul bătu cu degetele în ele. Din nefericire, n- 
avem la dispoziţie o mașină a timpului care să ne spună cum se 
vor schimba lucrurile pentru ei. N-avem ce face decât să ne 
bazăm pe părerile experților. Potenţialii părinţi au fost cu toții 
verificaţi și au primit cele mai bune referințe. Părerea mea este 
să terminăm cu asta. Datele copiilor vor fi modificate în sistem 
și, cu timpul, trecutul lor oribil se va pierde în uitare. Cel mai 
bine ar fi să nu-și afle niciodată povestea, iar separarea lor îi va 


VP -7 


ajuta s-o uite. Cu cât vor începe mai repede o nouă viaţă, cu 
atât va fi mai bine pentru ei. Suntem cu toţii de acord? 

Tânăra deschise gura, apoi se gândi mai bine și nu zise nimic. 
Ceilalţi își murmurară consimţământul, ca pentru a o împiedica 
să mai ridice vreo obiecţie. Intorcându-și capul, ea îi privi prin 
geam pe cei trei copii așezați pe bancă. Fetiţa încerca în zadar 
să scape din strânsoarea fratelui ei, însă el o ţinea bine, părând 
chiar că-i face rău. La urma urmei, poate că experții chiar aveau 
dreptate. Privind din nou către grup, încuviinţă și ea din cap, 
înfrântă. 

Și cu asta se deciseră cu toții. 

Grupul se despărţi pentru a se ocupa de restul formalităţilor. 
Tânăra a mai zăbovit pe hol, astfel încât a rămas singurul 
martor atunci când copiii au pornit spre noile lor vieţi. N-au vrut 
să renunțe la vechiul lor stil de viaţă fără luptă. Băiatul cel mic, 
în special, a fost cel mai afectat. A plâns și-a urlat în timp ce-și 
privea sora cum dispare pe hol, în braţele unui medic pediatru. 
Fetița se uita la el cu ochi mari, peste umărul doctorului, 
făcându-i cu mâna, cu chipul lipsit de orice expresie. Apoi s-a 
dezlănţuit haosul. Un bărbat într-o haină albă a trebuit să-l ţină 
pe băieţel cu forța. Când și-a dat seama că n-are suficientă 
forță, ţipetele lui s-au transformat în suspine. 

Tânăra nu și-a putut muta privirea de la scena aceea. Având 
în vedere că era parţial responsabilă pentru asta, simţea că 
trebuie să aibă tăria de a înfrunta consecințele. Comportamentul 
băiatului mai mare n-a reprezentat o imagine la fel de terifiantă, 
însă groaza din ochii săi spunea totul. Probabil că cei trei nu mai 
fuseseră niciodată despărțiți. 

Tânăra n-a vărsat o lacrimă cât timp a stat și a privit cum cei 
doi băieţei dispăreau la fel cum o făcuse sora lor. Într-un final, 
când s-a mișcat, n-a mai zărit nici urmă de copil pe coridoarele 
spitalului. Nu se aflau nici în holul de la intrare, nici în parcarea 
pe jumătate goală de afară. 

Noua lor viață îi înghiţise fără să lase vreo urmă. 


VP-8 


2015 


Capitolul 1 


Joi 


Elisei îi ia câteva secunde să-și dea seama unde se află. Stă 
întinsă pe o parte, are picioarele încurcate în pilotă, iar perna i 
s-a mototolit sub obraz. În cameră e întuneric, însă prin 
deschizătura dintre draperii, o stea îi face cu ochiul din 
vastitatea spaţiului. Pe partea cealaltă a patului, pilota e netedă, 
întinsă perfect, iar perna este neatinsă. Până și tăcerea pare 
nelalocul ei; deși de fiecare dată zace frustrant de trează, acum 
simte că-i lipsesc acele sforăituri. Și-i mai lipsește și căldura 
emanată de soțul ei permanent supra-încălzit, care o face să 
doarmă cu un picior iţit afară de sub pilotă. 

Așa s-a obișnuit, în poziţia asta, iar acum îi e frig. 

În timp ce-și trage din nou pilota peste ea, simte cum i se face 
pielea de găină pe picioare. li amintește de perioadele în care 
Sigvaldi lucrează în tura de noapte, doar că de data asta nu-l 
mai așteaptă să se întoarcă de dimineaţă, căscând, cu ochii duși 
în fundul capului și mirosind a spital. Va fi plecat o săptămână la 
o conferință. leri, când a sărutat-o, luându-și la revedere, în 
autogara centrală, părea mai nerăbdător ca ea să termine mai 
repede. Cunoscându-l prea bine, știe că se va întoarce duhnind 
a aftershave de la magazinul duty-free, iar ea va trebui să 
doarmă cu nasul înfundat sub braţ până se va obişnui cu 
mirosul. 

Deși îi simte oarecum lipsa, sentimentul e amestecat cu un 
strop de plăcere la gândul că va avea câteva zile doar pentru 
ea. Perspectiva unor seri în care va fi singura stăpână a 
telecomenzii; să nu trebuiască să cedeze în faţa unor meciuri de 
fotbal mult mai importante. Seri în care să poată mânca doar 
lipii și brânză la cină și să nu trebuiască să-i asculte stomacul 
scoțând zgomote toată noaptea. 


VP-9 


Însă o vacanţă de o săptămână departe de soțul ei are și 
dezavantaje; va trebui să aibă singură grijă de cei trei copii și 
singură va trebui să facă tot ce implică acest lucru: să-i 
trezească, să-i facă să se ridice din pat, să-i ducă și să-i ia cu 
mașina, să-i ajute la teme, să-i facă să nu se plictisească, să nu-i 
lase să stea prea mult în fața calculatorului, să le dea să 
mănânce, să le facă baie, să-i spele pe dinţi și să-i bage în pat. 
De două ori pe săptămână, Margret trebuie dusă la cursurile de 
balet și Stefân și Bârdur la karate, iar ea trebuie să aștepte 
cuminte până termină. Aceasta-i una dintre sarcinile mai puţin 
satisfăcătoare, din moment ce-o forțează să-nfrunte faptul că 
odraslele ei n-au nici talent, nici plăcere pentru aceste hobby- 
uri, deși nu sunt deloc ieftine. Din ce-și dă ea seama, copiii ei 
sunt plictisiţi, nu se sincronizează niciodată cu ceilalţi, sunt 
permanent surprinși cu faţa în altă parte și se uită mereu cu 
gura căscată de uimire la cei care fac totul cum trebuie. Sau 
poate că e exact opusul: poate că cei care fac totul cum trebuie 
sunt tocmai copiii ei. 

Mai așteaptă puţin, să scape de starea de somnolenţă, 
conștientă de lumina de-un verde radioactiv a ceasului 
deșteptător de pe noptieră. De obicei își începe ziua urându-l, 
însă azi nu simte obișnuita dorinţă să-l azvârle în celălalt colţ al 
camerei, căci numerele luminoase îi indică faptul că mai are 
câteva ore bune de somn. Creierul său obosit refuză să 
calculeze câte anume. O întrebare mai importantă nu-i dă pace: 
de ce s-a trezit? 

Pentru a evita strălucirea fluorescentă a ceasului, Elisa se 
întoarce pe partea cealaltă, însă se vede nevoită să-și înăbușe 
un țipăt când zărește o siluetă întunecată lângă pat. Dar e doar 
Margret, primul său născut, fiica ei care a făcut mai mereu notă 
discordantă cu ceilalţi copii, niciodată cu adevărat fericită. Deci 
asta a trezit-o. 

— Margret, scumpo, de ce nu dormi? o întreabă cu voce 
răgușită, uitându-se atent în ochii fiicei sale. 

Par negri în semiîntuneric. Buclele de păr creţ ce-i încadrează 
chipul palid îi sunt date după urechi. 

Copilul se cațără pe pilota netezită, până pe partea Elisei. 
Aplecându-se spre ea, îi șoptește ceva, iar răsuflarea-i caldă, ce 
miroase vag a pastă de dinţi, îi gâdilă urechea mamei sale. 

— E un bărbat în casă. 


VP - 10 


Elisa se ridică în picioare, respirând iute, deși știe că totul e în 
regulă. 

— Ai visat, scumpo. Îţi aduci aminte ce am vorbit noi două? 
Chestiile pe care le visezi nu sunt adevărate. Visele și realitatea 
sunt două lumi diferite. 

Margrét a avut coşmaruri încă de mică. Cei doi fraţi ai ei 
adormeau în clipa-n care puneau capul pe pernă, la fel ca tatăl 
lor, și nu mai mișcau până dimineaţă. Insă arareori noaptea îi 
aducea surorii lor o astfel de pace. Au fost puţine ocaziile în care 
Elisa și soţul ei să nu sară din somn din cauza ţipetelor 
asurzitoare ale fetei. Doctorii au spus că va crește, dar asta se 
întâmpla acum doi ani, iar de atunci nu prea au fost semne de 
ameliorare. 

Șuviţele rebele ale fetei se mișcă încolo și-ncoace atunci când 
scutură din cap. 

— Nu dormeam. Eram trează. 

Șoptește și ridică un deget la buze, pentru a-i indica mamei 
sale că e cazul să vorbească încet. 

— Am mers să fac pipi și l-am văzut. E în sufragerie. 

— Toţi suntem confuzi din când în când. Și eu mă simt așa - 
Elisa se oprește la mijlocul frazei. Șșt!... 

Mai mult pentru propria sa liniște. Nu se aude niciun zgomot 
dinspre hol; probabil că doar și-a imaginat. Ușa stă întredeschisă 
și ea mijește ochii într-acolo, însă nu vede decât întuneric. 
Firește. Cine să fie acolo? Averea lor e prea neînsemnată, iar 
casa lor prost vopsită nu are cum s-atragă hoţii, deși e una 
dintre puţinele case de pe stradă cu ferestre nemarcate cu 
abţibilduri care indică prezenţa unui sistem de securitate. 

Margret se apleacă din nou spre urechea mamei sale. 

— Nu sunt confuză. E un bărbat în casă. L-am văzut din hol. 

Fetița pare trează de-a binelea, vocea sa coborâtă neindicând 
că ar fi adormită sau amețită. 

Elisa aprinde veioza de pe noptieră și bâjbâie după telefonul 
mobil. Oare să i se fi oprit ceasul deșteptător? Pesemne că de 
vină e tratamentul dur la care-a fost supus de-a lungul anilor, iar 
ea nici nu mai știe de câte ori acesta a sfârșit pe jos. Probabil că 
n-are rost să o trimită pe Margrét înapoi în pat; poate că e 
timpul să-și înceapă rutina de dimineaţă, să toarne lapte bătut 
în trei castroane, să presare niște zahăr brun pe deasupra și să 
spere că va apuca să-și clătească șamponul din păr cât 


VP -11 


mănâncă ei. Dar telefonul nu se află pe noptieră sau pe podea, 
deși ar putea jura că l-a luat aseară, înainte să stingă luminile. 
Vrea să-l aibă la îndemână, în cazul în care Sigvaldi o va suna 
dis-de-dimineaţă ca s-o anunţe că a ajuns cu bine. 

— Cât e ceasul, Margrét? 

Fata n-a vrut niciodată să i se spună Magga. 

— Nu știu, răspunde Margrét, privind cu atenţie întunericul din 
hol. Apoi, întorcându-se spre ea, șoptește: Cine poate să vină în 
miez de noapte? Nu cred că poate fi un om drăguţ. 

— Nu. Nu poate fi nimeni. 

Elisa își dă seama cât de neconvingător îi sună glasul. Și dacă 
fetița are dreptate și cineva chiar a pătruns în casă? Se ridică 
din pat. Degetele de la picioare i se încovoaie la contactul cu 
podeaua înghețată. N-are pe ea decât un tricou de-al lui 
Sigvaldi, iar pe picioare i se face din nou pielea de găină. 

— Rămâi aici. Mă duc să văd ce se întâmplă. După ce mă 
întorc, n-o să ne mai facem griji și vom putea să ne culcăm la 
loc. Bine? 

Margrét încuviinţează din cap. Își ridică pilota mamei până la 
ochi. Murmură de sub ea: 

— Ai grijă. Nu e un om drăgutț. 

Cuvintele îi reverberează Elisei în urechi în timp iese pe hol, 
străduindu-se să pară lipsită de griji, încrezătoare că n-are cum 
să fie un intrus. Însă Margret i-a sădit sămânţa îndoielii în minte. 
Of, de ce nu s-a putut întâmpla ieri noapte, când era și Sigvaldi 
acasă? E prea mult să ceară așa ceva? Elisa își înfășoară brațele 
în jurul corpului pentru a se încălzi, însă asta n-o ajută prea 
mult. Când aprinde lumina, strălucirea puternică îi rănește ochii. 

Ușa băieților scoate un scârţâit slab atunci când o 
întredeschide ca să se asigure că nimic nu le tulbură somnul. 
Stau amândoi în patul suprapus, cu ochii închiși, cu gurile 
deschise. Trage ușor ușa în urma ei. 

În baie nu e nimeni. În camera lui Margret, privirea nu-i 
întâlnește decât un șir de păpuși și de ursuleţi de pluș aliniaţi pe 
o poliţă. Ochii lor par c-o urmăresc în timp ce închide ușa în 
grabă. Se întreabă dacă felul cum sunt aranjaţi poate fi o 
explicaţie pentru coșmarurile lui Margret. Ea, personal, dacă s-ar 
trezi noaptea, n-ar vrea să înfrunte privirile acelea neclintite. În 
semiîntuneric, în spatele acelei drăgălășenii a lor pare că s-ar 
ascunde un aer de răutate pură. Ar merita să încerce să le miște 


VP - 12 


pentru a vedea dacă asta ar ajuta-o pe Margrét să doarmă mai 
bine. O va face diseară, după muncă. 

Pe holul din fața dormitorului nu e nimeni și nici în celelalte 
camere în care dă acesta; niciun semn al vreunui intrus 
misterios. Dar la ce se aștepta? La urme de pași? Vreun muc de 
țigară pe podea? Un ghiveci de flori spart, într-un colţ? În 
momentul în care se apropie de sufragerie și bucătărie, se simte 
mult mai liniștită. Lumina becurilor de pe stradă e suficientă 
pentru a se convinge că totul n-a fost decât o închipuire de-a lui 
Margret. Întotdeauna întunericul îţi face imaginaţia s-o ia razna. 
Acum poate vedea că nu e nimeni în sufragerie, doar un castron 
de popcorn gol în faţa televizorului și piese de lego în jurul 
măsuţei de cafea. Totul a rămas exact la fel ca atunci când a 
plecat la culcare. Ce prostesc din partea ei să-și facă asemenea 
griji. 

Surâsul care i-a apărut pe buze i se șterge dintr-odată. Ușa 
glisantă dintre zona în care iau masa cu toţii și bucătărie a fost 
închisă. 

Insă ea nu rămâne niciodată închisă. 

Incet, cu precauţie, Elisa se îndreaptă în vârful picioarelor 
spre ușă. Tălpile goale i se lipesc de parchetul rece, iar teama îi 
sporește cu fiecare pas. Işi apropie urechea de ușa albă. La 
început e doar tăcere, apoi se smulge brusc de lângă ea când 
aude zgomot de scaune târâte pe dușumeaua bucătăriei. 

Ce-ar trebui să facă? Primul impuls e să ţâșnească înapoi în 
pat și să-și tragă pilota peste cap. Oricine ar fi acolo, cu 
siguranţă va veni încoace cât de curând. Elisei nu-i pasă absolut 
deloc de bunurile din casă. Hoţul poate lua orice își dorește, 
atâta timp cât va pleca și-i va lăsa în pace. Dar ce naiba caută în 
bucătărie? | se pare că s-a așezat la masă și o secundă se 
întreabă dacă nu cumva Margrét sau unul dintre băieţi s-o fi 
strecurat nevăzut pe lângă ea. Dar nu, e imposibil. 

Spre groaza ei, îl aude pe intrus ridicându-se în picioare. Nu 
se poate gândi decât că trebuie iar să-și lipească urechea de 
ușă. Un sertar e tras și apoi împins la loc, apoi altul și încă unul, 
până când aude zornăit de tacâmuri. Sau de cuțite. Apoi liniștea 
e spartă de zgomotul micuţei uși pliante de la cămară. Ce hoţ ar 
fi interesat de conserve și cutii cu cereale? De o mătură, un 
făraș și câteva cârpe, de o găleată și de un aspirator? In loc ca 
un astfel de comportament s-o liniștească, groaza Elisei 


VP - 13 


sporește. Oamenii care se comportă irațional sunt mult mai 
periculoși decât cei care se supun regulilor convenţionale. 
Incepe să pășească înapoi, desprinzându-se de ușă și 
retrăgându-se fără să facă un zgomot înspre celălalt perete al 
sufrageriei. Telefonul i-a rămas probabil pe măsuţa de cafea. 
Sau în baie. S-au hotărât să renunțe la linia telefonică fixă în 
urmă cu doi ani și, pentru prima oară, îi simte lipsa. Aruncă o 
privire spre holul de la intrare și se gândește s-o rupă la fugă 
afară, ţipând după ajutor și rugându-se să reușească să 
trezească la timp vecinii. Dar asta ar însemna să-i lase pe copii 
în urmă. Impreună cu un bărbat care ar putea fi înarmat cu un 
cuțit de bucătărie. Face un singur pas în direcţia ușii, apoi se 
oprește; nu-și poate abandona copiii. În schimb, se întoarce și o 
ia spre holul care dă spre dormitor. Aproape a ajuns acolo, când 
aude ușa glisantă de la bucătărie deschizându-se. Țâșnește 
instantaneu pe hol, trântește ușa în urma ei și stinge lumina. Nu 
îndrăznește să se oprească pentru a verifica dacă bărbatul vine 
după ea. 

Panicată, simțind că-i va exploda capul din cauza efortului, 
Elisa încearcă să găsească o soluție. Cum să scape de aici? Ușa 
de la dormitorul ei nu se încuie; majoritatea cheilor lipseau când 
s-au mutat aici și n-au considerat niciodată necesar să le 
înlocuiască. Baia se încuie, dar să se încuie în baie ar fi la fel de 
rău ca a fugi afară din casă: copiii ar rămâne lipsiţi de apărare. 
Se repede în baie chiar și-așa, căutându-și telefonul, aruncând 
la întâmplare prosoape și smucind de sertare cu mâini 
tremurătoare. Dar e-n zadar, afurisitul nu-i aici. Din ochi îi 
izvorăsc lacrimi atunci când vede dezastrul făcut. Când va mai 
reuși să facă și-aici ordine? De parcă n-ar fi avut deja destule pe 
cap. 

Se întoarce în hol, conștientă că e pe cale să-și piardă 
controlul. Nu se poate gândi decât la timpul pe care l-a irosit 
căutându-și telefonul, când ar fi trebuit de fapt să încerce să își 
scoată copiii afară. Deși nu știe cum ar fi putut s-o facă, iar în 
momentul de față e prea târziu. Nu-și poate reţine un țipăt când 
vede cum ușa din capătul holului începe să se deschidă. Însă 
țipătul ei nu este nici puternic, nici asurzitor, ci se aseamănă cu 
cel emis de un iepure încolţit. Nu poate îndura să-l vadă pe 
intrus, așa că se repede în dormitor și închide ușa în urma ei. 


VP - 14 


Aude pașii bărbatului, apoi un huruit, ca și cum tipul ar târî ceva 
în urma lui. Dar ce anume? Inima îi bubuie în piept. 

— Margret? 

Fiica ei nu se zărește pe nicăieri. 

— Margret? 

Vocea i se frânge, ceea ce n-o ajută în niciun fel să-și 
recapete curajul. Pur și simplu nu se poate hotări ce să facă mai 
întâi, să ajungă la telefon sau la Margret? Înainte să se decidă 
ce să facă, ușa din spatele ei se deschide și bărbatul pătrunde 
înăuntru. Se oprește, și huruitul se-aude mai tare, ca și cum ar 
târi ceva peste prag. Ea nu poate privi de jur-împrejur; are 
corpul paralizat. Simte o nevoie imperioasă să închidă ochii. 
Deși acel huruit i se pare cunoscut, Elisa nu-și poate aminti nici 
în ruptul capului de unde-l știe. Creierul ei închide cu iuțeală toți 
centrii nervoși vitali, cei de care are cea mai mare nevoie acum. 

Ințepenită de teamă, Elisa aude cum, în spate, cineva îi 
șoptește numele. Șoapta este înăbușită, ca și cum bărbatul ar 
purta o eșarfă peste gură. Nu crede că recunoaște vocea, dar 
cum sună glasurile oamenilor atunci când șoptesc ceva? Destul 
de diferite faţă de cel normal, nu? Al lui Margrét nu a semănat 
cu glasul ei normal ceva mai devreme. Însă răsuflarea ei caldă și 
dulce care i-a mângâiat Elisei urechea atunci e la un milion de 
kilometri depărtare de șuieratul aspru ce-o umple de-o teroare 
paralizantă acum. 

e 

Cine-i bărbatul ăsta? Ce vrea de la ei? Probabil că o cunoaște, 
ori îi știe cel puţin numele. | l-o fi văzut în bucătărie? Pe vreun 
plic sau vreo vedere lipită pe frigider de prietena ei Gunna? 

Elisa simte cum o mână puternică, aparent învelită într-o 
mănușă, o prinde de gât, apoi ceva ascuţit o înțeapă în spate. 
Un cuțit. 

— Te rog! șoptește ea. 

Lasă restul nerostit: te rog, nu-mi face rău! Te rog, nu mă 
viola! Te rog, nu mă omori! Te rog, te rog, te rog, nu le face rău 
copiilor mei! Vârful cuţitului se retrage, iar el slăbește 
strânsoarea din jurul gâtului ei, apoi, înainte ca ea să realizeze 
ce se întâmplă, o leagă la ochi. Panica îi sporește atunci când își 
dă seama că el se folosește de bandă adezivă groasă și 
rezistentă, pe care i-o răsucește de mai multe ori în jurul 
capului. La fel ca-n baie mai devreme, raţiunea o părăsește și 


VP -15 


teama pentru siguranţa ei proprie și-a copiilor dispare, înlocuită 
de grija că nu va mai putea scăpa în veci de banda aceea. E 
prinsă atât de strâns, încât probabil că-i va smulge sprâncenele 
și genele cu totul când va încerca să și-o scoată. Din ochi îi 
țâșnesc lacrimi, însă acestea nu au unde să curgă, dizolvând 
lipiciul, care-i înţeapă ochii. 

— Te rog, te rog! N-o să spun nimănui. Poţi lua orice vrei. 
Absolut orice. la ce vrei! 

— Mulţumesc, dar n-am nevoie, îl aude șoptind în spatele ei. 

Elisei i se frâng genunchii. 

— Te rog. la tot! 

Banda i se răsucește din nou în jurul capului, făcând-o să 
tresară atunci când el o retează. O strânge cu putere de ceafă 
pentru a lipi capătul rămas liber. Apoi femeia este răsucită și 
aruncată pe pat. Salteaua geme când bărbatul se așază lângă 
ea, făcând-o să-și ferească instinctiv capul atunci când o 
mângâie pe păr. Atingerea lui blândă se schimbă brusc atunci 
când înhaţă un pumn de păr și-i smucește capul spre el. 

El șoptește din nou, de data asta ceva mai tare. Ea nu-i 
recunoaște vocea înăbușită. 

— Am de gând să-ţi spun ceva. O poveste scurtă. Una tristă. 
Te sfătuiesc să mă asculţi cu atenţie. 

Elisa încuviințează din cap. El o strânge de păr atât de tare, 
încât începe s-o doară. De ce să vrea să-i spună o poveste? De 
ce nu-i cere să-i dezvăluie PIN-ul de la card sau unde-și 
păstrează lucrurile de valoare? l-ar spune orice. Poate lua toate 
cardurile și să aibă astfel acces la conturile de la bancă. Poate 
lua și argintul pe care ea l-a moștenit de la bunici. Puținele 
bijuterii pe care le-a cumpărat de-a lungul vieţii. Orice poate lua. 
Atât timp cât o lasă în pace, pe ea și pe copii. Nimic altceva nu 
mai contează. 

Printre suspine, ea izbutește să-l întrebe dacă are de gând să 
le facă rău copiilor. Nu-i aude răspunsul, iar asta nu face decât 
să-i sporească suferinţa. Apoi el se retrage în sine însuși. 
Povestea promisă nu mai vine, iar ei rămân unul lângă altul, fără 
să mai rostească un cuvânt, Elisa legată la ochi, cu inima 
bubuind, gata să-i sară din piept. Aude și percepe cum bărbatul 
se ridică în picioare și simte un grăunte de speranţă că el ar 
putea să plece și s-o lase în pace; să nu meargă mai departe. Nu 
trebuie să-și permită să se bucure de speranţă. Trebuie să 


VP - 16 


rămână vigilentă; poate că are de gând s-o atace pe la spate. 
Aude din nou huruitul și crede că distinge o izbitură ușoară, ca și 
cum ceva ar fi introdus în priza de lângă ușă. Enumeră în minte 
toate dispozitivele electrice din casă care ar putea răni pe 
cineva: bormașina pe care i-a făcut-o cadou lui Sigvaldi de 
Crăciun, mixerul, foarfecile de tuns gardul viu, ondulatorul de 
păr, fierul de călcat, aparatul de făcut sandvișuri, fierbătorul. 
Care-o fi cel mai rău? Care-o fi cel mai puţin înfricoșător? Elisa 
răsuflă atât de iute și de adânc, încât crede că va leșina. Apoi își 
amintește că majoritatea acestor gadgeturi au fire prea scurte 
pentru a ajunge la pat, ceea ce-o mai linişteşte un pic. Insă 
senzația nu durează prea mult. 

Auzindu-l pe bărbat apropiindu-se iar de pat, ea-și pierde din 
nou controlul și face o ultimă încercare disperată să scape, o 
încercare care știe că e sortită eșecului. El poate vedea; ea nu. 
El e mai masiv și mai puternic. Chiar și așa, ea se aruncă în 
partea cealaltă a patului, sforțându-se să ajungă la podea. Aude 
o exclamaţie mânioasă și simte greutatea bărbatului aterizând 
peste ea în timp ce zace întinsă pe burtă, jumătate pe pat și 
jumătate în afara lui. Are un braţ răsucit sub ea; celălalt atârnă 
în jos, spre dușumea, mâna bâjbâind pe sub pat. Bărbatul o 
lovește cu putere în spate. Coloana i se încordează violent și pe 
moment rămâne fără răsuflare. Se suie pe ea, ţintuind-o sub 
greutatea lui, și-l aude desfăcând mai multă bandă adezivă de 
pe rolă. Pipăie în zadar podeaua, în căutarea unei arme. Zgârie 
cu degetele pe sub pat. Un obstacol neașteptat, dar familiar, o 
face să se oprească o clipă. Apucă făptura caldă și moale și 
pricepe brusc peste ce-a dat. Elisa nu are timp decât să ducă un 
deget la buze și să șoptească „Șșt!”, înainte ca braţele să-i fie 
trase violent la spate și încheieturile să-i fie legate una de alta. 

Bărbatul o trage și-o scutură până când ea are senzaţia că i s- 
a dislocat creierul. Totul e negru și-i e teamă că nu este doar din 
cauza benzii adezive; îi este teamă că ochii nu-i mai 
funcționează și că același lucru se va întâmpla și cu urechile. 
Zgomotul ușor produs de smuciturile puternice ale bărbatului 
pare că se pierde încet, încet, după care crește în intensitate 
atunci când o trage violent spre el pentru a-și depăna povestea 
pe care o ameninţase că i-o va spune. 

Când termină, el se ridică în picioare, o rostogolește pe spate 
și-și înfige un genunchi în pieptul ei, ca să-i împiedice orice 


VP - 17 


tentativă de evadare. Apoi apucă rola de bandă adezivă, pe care 
i-o înfășoară în jurul urechilor și nasului. De jur-împrejur. Ea 
încă-și mai poate auzi bubuitul din urechi, însă ceea ce-o 
îngrijorează mai tare este fornăitul disperat al nasului. Disperat 
și dureros. Apăsarea de pe piept dispare. Aude prin bandă un 
zgomot slab și-și dă în sfârșit seama ce-a reușit bărbatul să 
târască până în dormitor. Dintre toate obiectele, tocmai de 
acesta se temuse cel mai puţin. Abia când o el apucă din nou, 
realizează cât de prostesc de optimistă fusese. 


Capitolul 2 


Vineri 


Helgi era în întârziere. Dormise prost, deranjat tot timpul de 
zgomote ciudate care încetaseră abia când se ridicase din pat. 
Când renunţțase în cele din urmă, avea impresia că nu va mai 
reuși în veci să se dezmeticească. Lovise butonul de oprire a 
alarmei de la telefon de patru ori, însă, când încercase a cincea 
oară, mobilul refuzase să-și mai oprească ţiuitul. 

Trebuia să conducă o ședință la muncă; poate că nu cea mai 
importantă din cariera sa, dar tot conta destul de mult. Lucra la 
o companie care se ocupa cu sisteme de securitate. 
Departamentul de achiziţii al guvernului lansase de curând 
licitaţii pentru instalarea unui sistem de securitate la un azil 
enorm, iar scopul ședinței era să se stabilească ultimele detalii 
ale documentelor auxiliare până la prânz, când era termenul- 
limită. Cu o seară înainte mai citise o dată textul, iar hârtiile pe 
care le avea acum cu el erau acoperite de comentariile sale. 

O pală de vânt extrem de aspră îl lovi pe Helgi atunci când 
deschise ușa să-și ia la revedere de la soţie. Védís n-avea de ce 
să plece mai devreme de ora zece; preda daneză, și probabil că 
cei de la școală nu credeau că predarea gramaticii elevilor de 
liceu reprezenta o urgenţă care să fie îndeplinită în zorii unei zile 
de vineri. Ușa se trânti înainte ca ea să poată răspunde, și 
oricum Helgi nu mai avea timp s-o aștepte să-și pună papucii 
pentru a-și lua la revedere de la el. Strânse mai tare la piept 
teancul de hârtii atunci când se repezi spre mașină și trase 

VP - 18 


adânc aer în piept atunci când ajunse înăuntru, cu documentele 
așezate în siguranţă pe scaunul pasagerului. Dacă traficul nu va 
fi mai aglomerat decât de obicei, ar trebui să ajungă la timp. 

Motorul scoase obișnuitul tors prietenos, iar el se relaxă când 
roţile începură să ruleze. Totul urma să meargă așa cum 
trebuie. Insă imediat ce ieși de pe aleea casei, se văzu nevoit să 
apese brusc pedala de frână: Stefân și Bârdur, cei doi băieţi de- 
alături, stăteau în mijlocul drumului. Aplecându-se în față, Helgi 
observă că erau în picioarele goale și n-aveau decât pijamalele 
pe ei. Temperatura era aproape de punctul de îngheţ și bătea 
un vânt feroce. Ce-o fi fost în mintea părinţilor lor? Băieţii 
păreau dezorientaţi, strânși unul într-altul, holbându-se la el 
neajutoraţi. Probabil că era vorba de vreo glumă proastă. Nu era 
posibil să aibă un asemenea ghinion. Nu astăzi. Aruncă o privire 
înspre casa vecinilor, sperând în zadar să-i vadă pe Sigvaldi sau 
pe Elisa ieșind în fugă afară, însă ușa de la intrare era închisă și 
nu se vedea nicio mișcare. Mașinile lor erau parcate pe alee, așa 
că probabil erau acasă. Poate că și ei se odihniseră prost azi- 
noapte, iar acum dormeau până târziu. 

Helgi se gândi să dea drumul frânei și să treacă încet pe lângă 
copii, continuându-și drumul. Ar putea s-o sune după aceea pe 
Vedis și s-o roage să meargă să vadă ce s-a întâmplat; să 
pretindă că-i zărise pe copii în oglinda retrovizoare, însă nu 
fusese sigur ce se întâmplase. Brusc, băiatul mai mic începu să 
urle. La dracu'. Nu putea să meargă mai departe și să ignore un 
copil plângând. Sau putea? Ședinţa era mai importantă decât îi 
plăcea lui să recunoască. Afacerea trecuse printr-o pasă mai 
proastă în ultima vreme și era clar că urmau să aibă probleme 
dacă nu atrăgeau clienţi noi, cu mai mult potenţial. Dacă strica 
licitaţia, era evident al cui cap avea să cadă primul. 

Răsucind volanul spre dreapta, înaintă pe cât de lent fu în 
stare. Când trecu cu mașina prin dreptul lor, fraţii înţepeniră, cu 
gurile larg deschise. Băiatul mai mic era atât de uluit, încât uită 
să mai urle. Incă mai erau suficient de mici încât să aibă iluzia 
că toţi adulţii sunt buni la suflet. Cu excepţia tipilor răi, firește, 
însă tipii cei răi nu arată ca niște oameni normali, cum era 
vecinul lor. Mai aveau multe de-nvăţat. 

După ce Helgi trecu în siguranţă de băieţi, apăsă acceleraţia 
până la podea și își sună soţia. 


VP -19 


Era clar că agentul de poliţie n-avea parte de cea mai bună zi 
a sa. Ofta întruna din greu, deși nu mai era tânăr și probabil că 
văzuse destule grozăvii de-a lungul anilor. Vasele sparte care se 
lăţeau într-o dâră lată dinspre nas spre obraji îl făceau să pară 
că roșea. El și colegul său sosiseră primii la locul faptei după 
apelul venit din partea unei femei care spunea că a rămas 
singură cu copiii vecinilor și că trebuie s-o ajute cineva să dea 
de părinţii acestora. Părea că nu-i nevoie decât de intervenţia a 
doi agenți. Existau toate motivele să se ia în considerare 
posibilitatea ca părinţii lor să fi dormit până târziu și cei doi 
amărâţi să se fi încuiat pe dinafară. Însă se dovedise că nu era 
vorba de așa ceva și asta încerca acum agentul să le explice 
inspectorilor de poliţie. Colegul său, un începător aflat în prima 
lună în cadrul poliţiei, fusese trimis înapoi la secție. Aleea din 
spate încă mai puţea a vomă. 

— Femeia despre care v-am spus i-a însoţit pe băieţi în jurul 
proprietăţii și a sunat la ușă de mai multe ori, apoi a ciocănit. A 
putut auzi soneria dinăuntru, însă a presupus că sunetul 
acesteia era prea slab pentru a-i trezi pe părinţi. Era sigură că 
aceștia dorm până târziu, deoarece mașinile lor erau parcate 
afară. Polițistul își propti mâinile în șoldurile masive și clătină din 
cap. Din păcate, n-a fost cazul. Băieţii nu știau nimic; au spus că 
s-au trezit din somn și au găsit ușa de la dormitorul lor încuiată. 
Când și-au dat seama că n-au cum s-o deschidă, au ieșit pe 
fereastră. 

— Continuă. 

Inspectorul, Huldar, stătea cât putea de departe de bătrânul 
agent din cauza holului îngust, fără să parcă c-o face în mod 
special. Curentul de aer fierbinte pe care-l creau pufăitul 
constant și oftatul bărbatului îl făceau să creadă că micul dejun 
al acestuia constase aproape integral din usturoi. Huldar ar fi 
deschis o fereastră dacă n-ar fi considerat că asta ar fi afectat 
integritatea scenei crimei. Nu c-ar fi fost de prea mare ajutor: 
agentul mai tânăr se făcuse deja de râs afară. 

Prin geam, Huldar își privea partenerul și cel mai apropiat 
coleg, Rikhardur, ducându-și din când în când mâna la nas, ca și 
cum ar fi vrut să strângă de el, însă era conștient că asta 
contravenea oricăror reguli nescrise. Știa destul de bine că 
trebuie să reziste tentației; detractorii săi din cadrul poliţiei n- 
aveau nevoie de și mai multă muniţie în războiul împotriva lui. 


VP - 20 


Huldar îl privi cum înaintează greoi de-a lungul gardului 
neîngrijit, împungând cu un băț în căutare de probe, și se 
întrebă a nu știu câta oară cum de se înscrisese acest om în 
poliție. 

Locul lui Rikhardur era în vreun minister, nicidecum pe 
jumătate băgat într-un tufiș, la scena unei crime. Costumul său 
elegant și pardesiul prea lung erau complet nelalocul lor. De- 
abia păreau oarecum normale la secție, însă nici acolo pe 
deplin. Același lucru era valabil și pentru tunsoarea sa 
impecabilă, căreia nu-i permitea niciodată să depășească 
lungimea regulamentară, și pentru mâinile cu manichiură 
perfectă. Desigur, un oarecare standard de eleganţă era 
încurajat în cadrul secției - de exemplu, nu li se dădea voie să-și 
decoloreze părul sau să-și vopsească bărbile într-un portocaliu 
strălucitor - însă Rikhardur mersese un pic mai departe decăt li 
se cerea. O consecinţă a educaţiei primite, fără îndoială. Ambii 
părinţi erau judecători și el urmase studii de drept, mai puţin 
ultimul an, când se răzgândise și se înscrisese în Academia de 
Poliţie. Le explica tuturor că avusese nevoie de o pauză, dar că 
intenţiona să-și finalizeze studiile de drept la un moment dat. 
Dar asta nu avea să se întâmple prea curând. Rikhardur nu 
dădea semne că are de gând să renunţe, în ciuda privirilor 
piezișe pe care trebuia să le îndure și a momentelor dificile prin 
care trebuia să treacă din cauza monstruozităţilor care veneau 
la pachet odată cu slujba. 

În împrejurări precum cea de faţă, el alegea invariabil să ducă 
la îndeplinire sarcini care să-l ţină cât mai departe posibil de 
scenele sângeroase, motiv pentru care acum era ocupat cu 
scotocirea grădinii, deși era îmbrăcat neadecvat pentru frigul 
de-afară. Pe Huldar nu l-ar fi surprins să-l vadă că scoate un 
șerveţel umed ca să curețe murdăria. 

În ultimul timp însă, standardele lui Rikhardur o cam luaseră 
la vale. În dimineaţa asta, spre exemplu, venise la muncă având 
lipit pe gât un mic petic de hârtie igienică. Huldar nu s-a putut 
abține să ridice dintr-o sprânceană, deși nici măcar nu s-ar fi 
sinchisit dacă altcineva s-ar fi tăiat când se bărbierea. 

Dezastrul din viața personală a lui Rikhardur avea consecinţe 
evidente. Soţia îl părăsise la scurt timp după cel de-al treilea 
avort, iar mariajul lor perfect se destrămase. O lovitură ca 
aceasta ar afecta pe oricine, era clar. Poate că Rikhardur 


VP -21 


ajunsese la limita rezistenţei și în armura sa lipsită de cusur 
începuseră să apară mici fisuri. Dar era puţin probabil. 
Înfruntase destule lovituri la viaţa sa fără să cedeze și probabil 
că nici acum nu era cazul. De trei ori își anunţase cu mândrie 
colegii că va fi tată; de trei ori îl anunţase în șoaptă pe Huldar că 
soția lui pierduse copilul. De două ori lui Huldar îi păruse rău 
pentru el. A treia oară fusese nespus de ușurat. 

Huldar îl privi pe Rikhardur cum se oprește să-și curețe 
pantofii de frunze cu băţul. O imagine cu la fel de perfecta fostă 
soție a lui Rikhardur îi răsări nechemată în minte lui Huldar, 
făcându-l să roșească ușor, în timp ce-și îndrepta din nou 
atenţia spre agentul în uniformă cu respiraţia urât mirositoare. 

— După ce am vorbit cu femeia de alături, am înconjurat 
proprietatea și am încercat să-i trezim pe locatari. N-a răspuns 
nimeni la sonerie și n-am reușit să auzim niciun sunet din 
interior. În timp ce Dóri aștepta la ușă, eu am făcut un tur, 
uitându-mă prin geamuri acolo unde erau trase draperiile. N-am 
observat nimic ieșit din comun - și nici vreo persoană. In 
dormitorul cuplului erau trase draperiile, așa că n-am putut 
confirma posibilitatea ca aceștia să doarmă și să nu ne audă. 
Însă am început să-mi pun întrebări atunci când, bătând cu 
pumnul în geam, n-am obţinut niciun rezultat. Am putut vedea 
locul prin care băieţii coborâseră afară din dormitor. Fereastra 
lor era în continuare deschisă, însă nici eu, nici Dóri n-am putut 
încăpea prin ea. 

— Înţeleg. Huldar nu-și ridică privirea din carneţel. Și apoi? 

Bărbatul mai în vârstă se încruntă, în încercarea de-a fi sigur 
că rememorează corect ordinea lucrurilor. 

— Am apelat cele două telefoane mobile care sunt 
înregistrate la această adresă, căci nu mai apare înscrisă nicio 
linie fixă. Unul figurează că-i aparţine Elisei Bjarnadóttir, iar 
celălalt soțului ei, Sigvaldi Freysteinsson. N-a răspuns niciunul. 
Pe al lui Sigvaldi a intrat direct căsuţa vocală, însă al Elisei a 
continuat să sune. Am încercat să sun din nou, dar n-am putut 
auzi tonul de apel prin fereastra dormitorului. Atunci am început 
să-mi fac griji, deoarece te aștepți ca de obicei oamenii să se 
afle în același loc ca și telefoanele lor, nu? Huldar nu se deranjă 
să-i răspundă, așa că bărbatul continuă: Primul meu gând a fost 
că una dintre mașini se defectase și că ori soţul, ori soția 
plecase la serviciu cu taxiul, iar celălalt ramasese acasă și 


VP - 22 


dormea până mai târziu. Nu mi-am imaginat decât că bateria 
mobilului celui care rămăsese acasă probabil se descărnase, așa 
că alarma n-a mai sunat. Ori asta, ori i se întâmplase ceva și 
poate că același lucru era valabil și pentru telefon. Poate că a 
alunecat când a intrat în duș și a avut telefonul în mână, sau 
ceva de genul. 

— Înţeleg. 

Huldar minţea: cine și-ar lua telefonul mobil în duș? Și de ce 
nu intra căsuţa vocală a femeii dacă telefonul ei rămăsese fără 
baterie sau se stricase? 

— Vecina a pomenit de o fiică, ce ar fi trebuit să se afle în 
casă, așa că am început să cred că plecase și ea cu taxiul - la 
școală. 

Fata nu era în casă; patul ei era gol și deși o strigaseră pe 
nume de mai multe ori, nu primiseră niciun răspuns. După ce 
sunaseră la școală și li se confirmase că ea nu ajunsese acolo în 
acea dimineaţă, ceruseră un mandat de percheziţie. O parte din 
agenţii ajunși la faţa locului scotoceau împrejurimile, în caz că 
ieșise și ea, la fel ca fraţii săi. Nu puteau decât să spere că asta 
se întâmplase. Lui Huldar nu-i făcea plăcere să se gândească la 
vreo alternativă. 

Polițistul își termină raportul: 

— Cu cât băteam mai mult la uși și la ferestre, cu atât mai 
probabil mi se părea că cel care se afla înăuntru era inconștient. 
Eram din ce în ce mai înclinat să cred că fata sau unul dintre 
părinţi plecase pe undeva și că părintelui rămas acasă i se 
întâmplase ceva. Mi-era greu să cred că cineva ar putea să 
doarmă, în ciuda zarvei pe care-o făceam noi. Mi se părea pur și 
simplu imposibil. 

— Şi atunci v-aţi decis să pătrundeţi cu forța? 

— Da. Am decis să acţionăm. In acel moment suspectam că 
unul dintre părinţi zăcea inconștient, sau chiar mai rău. Ba chiar 
începusem să mă gândesc la o sinucidere. Dar nu la asta. 

Bărbatul oftă din nou, emanând un val de usturoi care-l făcu 
pe Huldar să se încline pe spate. Se simţea tentat să-i ofere 
bărbatului niște gumă cu nicotină, pe care-o tot purta după el în 
încercarea de a se lăsa de fumat. 

— Nu. Nimeni nu și-a putut imagina așa ceva. 

Nu se putea abţine să-l învinovăţească pe agent că nu se 
gândise să sune la locurile de muncă ale celor doi soţi înainte de 


VP - 23 


a se repezi să tragă concluzii. Un simplu telefon la Spitalul 
Naţional l-ar fi lămurit că soțul era plecat în străinătate, la o 
conferință. Și atunci căutarea fetiţei ar fi început mult mai 
devreme. 

— Am revenit la casa vecinului, în timp ce Dóri îl aștepta pe 
lăcătuș. Femeia părea mai mult curioasă decât îngrijorată - 
continua să-mi tot pună întrebări. Am reușit să i le evit și n-am 
menţionat faptul că-mi făceam griji, deoarece băieţii erau în 
bucătărie, mâncându-și micul dejun. 

li descrise cum băieţii se holbaseră la el cu ochi mari pe 
deasupra castroanelor cu cereale și cât de tulburaţi păruseră 
mai târziu, când fuseseră luați într-o mașină de poliţie. l-ar fi 
tras una bucuros femeii atunci când aceasta le sporise băieților 
teama, urmărindu-i până la mașină și solicitând să afle ce se 
întâmplă. Într-un final, reușiseră s-o gonească înapoi în casă. 
Acum stătea lipită de fereastra de la sufragerie. Fără îndoială că 
imaginea lui Rikhardur o indusese în eroare, din moment ce 
nimeni nu l-ar fi putut considera poliţist. 

— După ce lăcătușul și-a terminat treaba, am încercat din nou 
să sun înainte de a intra, însă tot n-am primit niciun răspuns. 
Am ciocănit în ușa holului de la intrare, deoarece era încuiată, la 
fel ca și ușa de la dormitorul cuplului. 

— Purtai mănuși? 

Culoarea din obrajii bărbatului se mai întunecă niţel. 

— Nu. 

Spre meritul lui, măcar nu încerca să-și găsească scuze. 

— Presupun că amprentele tale figurează în baza de date? Și 
ale partenerului tău, Dóri? 

— Da. Ei, ale mele, cel puţin. Nu pot vorbi în numele lui Dóri. 
Probabil că i le-au luat când s-a înscris în poliţie. 

— Corect. Huldar își ridică privirea din carneţel. Și ce-aţi făcut 
voi doi după ce-aţi deschis ușa și-aţi văzut ce era înăuntru? Aţi 
atins ceva? 

— Nu, clătină bărbatul din cap. Dóri și-a astupat gura cu mâna 
și-a rupt-o la fugă. Eu am mers la femeie ca să verific dacă mai 
era în viaţă, deși părea destul de clar că nu mai avea cum să fie. 
In timp ce făceam asta, am sunat la secţie ca să-i anunț. 

— l-ai verificat pulsul? 

— Da. 

— Unde? 


VP - 24 


— La gât. Nu avea puls. Părea rece când am atins-o, așa că 
am presupus că era moartă. Era imposibil să ajung la o altă 
concluzie. Nu mai era nevoie să-i verific pulsul, dar am făcut-o, 
din obișnuinţă. Pentru orice eventualitate. 

— Ai mai atins și altceva? 

Bărbatul se înroși din nou, roșeața întinzându-i-se până la 
guler. 

— Da. 

— Ar fi bine să mergi și să-i arăţi legistului cu exactitate ce ai 
atins. El va verifica trupul pentru amprente. Huldar își închise 
carnetțelul cu un pocnet. Vino cu mine. 

Pătrunseră amândoi în dormitorul principal. Mirosul, care-i izbi 
încă de la ușă, era atât de urât, încât lui Huldar aproape că i se 
făcu dor de usturoi. 

Elisa zăcea întinsă pe patul dublu. Avea capul înfășurat ca al 
unei mumii, cu bandă adezivă, care-i acoperea ochii, nasul și 
gura. Se vedeau doar o parte din frunte și părul împrăștiat în 
toate părţile. Totuși, mult mai tulburător era ce se întâmplase cu 
gura ei. Tubul de metal al aspiratorului îi fusese vârât cu forța 
pe gât și lipit cu multă bandă adezivă. Furtunul șerpuia spre 
aspiratorul aflat pe podea, lângă pat. Nici nu era de mirare că 
agentul boboc fugise ca să vomite. 

Era limpede ca lumina zilei că sfârșitul femeii nu fusese deloc 
ușor. Date fiind circumstanţele, era o adevărată binecuvântare 
că din chipul ei se mai vedea atât de puţin. Grimasa de durere 
ascunsă de fâșiile late de bandă argintie probabil că era cu 
adevărat oribilă. 

Legistul stătea aplecat deasupra femeii. Doar ce sosise și încă 
nu îmbrăcase echipamentul obișnuit pentru astfel de ocazii. 
Asistentul său aștepta într-un colț, potrivind lentile la un aparat 
foto. 

— Nu arată prea bine, clătină legistul din cap. 

— Nu. E 

Huldar nu mai avea nimic de adăugat. Inaintă în cameră, 
lăsându-l să iasă la iveală și pe agentul de poliție ce aștepta în 
ușă. 

— Tipul acesta a sosit primul la faţa locului. Amprentele sale 
se vor afla peste tot pe gâtul victimei. Vrei să-ţi arate unde a 
atins-o? 


VP -25 


— Nu. Nu acum. Nu mai vreau pe nimeni prin preajmă cât 
timp efectuăm examinarea preliminară. Va trebui să aștepte. Ar 
fi mai bine ca și tu să ieși din cameră. 

Huldar se supuse bucuros, blestemându-se în gând pentru 
nechibzuința comisă. Nu era cu nimic mai bun decât polițistul 
acesta bătrân și trecut prin multe, deși cel puţin respiraţia nu-i 
duhnea la fel de tare. În timp ce legistul își lua pe el 
echipamentul de protecţie, asistentul începu s-o fotografieze pe 
Elisa din toate unghiurile. Bliţul îi orbi până reușiră să se 
obișnuiască cu el. După ce termină cu victima, fotograful își 
îndreptă atenţia spre restul camerei, inclusiv pereţii și podeaua. 
Dispăru din vedere atunci când se aplecă să facă poze sub pat, 
numai că sări ca ars, alb ca varul. 

— Căcat! exclamă arătând în jos. E un copil sub pat. 

Ignorând comenzile legistului, Huldar se repezi înapoi în 
cameră. Smulse cearșaful alb care învelea patul și aruncă o 
privire sub pat. O fetiţă, îmbrăcată cu o cămașă de noapte, 
stătea ghemuită sub pat, cu ochii strâns închiși, cu bărbia înfiptă 
în piept și cu mâinile lipite de urechi. Spre marea ușurare a lui 
Huldar, micuțul trup se mișcă. Probabil că era vorba de fiica 
Elisei și a lui Sigvaldi; fata după care scotoceau acum tot 
cartierul. Încă nu căutaseră prin cameră, de teamă să nu încurce 
examinarea scenei crimei. Pur și simplu nu-i trecuse nimănui 
prin cap că fetiţa ar fi putut să nu iasă din ascunzătoare atunci 
când o strigaseră pe nume și devenise clar că sosise poliția. 

Înainte ca Huldar să reușească să deschidă gura, un alt 
membru al echipei strigă de pe hol: 

— Am găsit în bucătărie ceva ce trebuie să vezi. 

Nu-i putea trece nimic prin cap care să fie mai importat decât 
copilul de sub pat. Bucătăria trebuia să mai aștepte. 


Capitolul 3 


O muscă se lovea de fereastra îngustă de lângă tavanul 
pivniţei. Energia îi scădea din ce în ce, băzâitul și lovitul de sticlă 
păreau tot mai sporadice, împotrivirea, din ce în ce mai slabă. 
Doar Dumnezeu putea ști de ce era musca așa disperată să iasă 
afară, părând dispusă să-și dea și viața pentru asta. Grădina era 


VP - 26 


acoperită de o pătură de nea și mărginită de tufișuri scheletice. 
Musca n-ar fi avut nicio șansă afară. Cel puţin în pivniţă era cald. 
Cu toate astea, insista, ignorând cadavrele altor muște care 
acopereau pervazul prăfuit după nenumărate încercări similare. 
Poate că era momentul să curețe cineva pervazul. Karl se hotărî 
să aștepte până când și musca aceasta se va alătura 
camarazilor săi căzuţi la datorie, altfel s-ar fi văzut nevoit să 
repete manevra, iar ștergerea prafului cu o cârpă nu se număra 
printre activităţile sale favorite. _ 

Îi era greu să se obișnuiască cu tăcerea. Înainte, nici măcar n- 
ar fi băgat în seamă bâăzâitul. Ridicându-și privirea, se uită cu 
atenţie la plăcile îngălbenite din tavan. Prin ele nu se strecura 
niciun sunet dinspre etajul de deasupra. De câte ori nu-și dorise 
așa ceva? Să poată sta într-o tăcere absolută și să se 
concentreze la ascultat, fără alte întreruperi de la etajele 
superioare. Fără să fie nevoie să-și pună căștile uzate, care-i 
provocau mereu dureri de urechi. Acum, în afară de muscă, 
nimic altceva nu-l mai deranja; i se-mplinise visul. Însă, în mod 
bizar, acest lucru nu i-a adus cine știe ce plăcere. Focurile de 
artificii nu i-au explodat cu putere în cap; niciun surâs de 
satisfacție nu i-a atins buzele. Dar nu era vreo mare surpriză, 
dat fiind că visurile sale aveau tendinţa să se destrame rapid în 
rarele ocazii când i se împlineau. Insă de data asta dezamăgirea 
a fost neobișnuit de acută, cu toate că tânjise atât de mult după 
liniște. 

Încă de când era adolescent și începuse să fie atras de 
radioamatorism, fusese permanent deranjat de constantele 
intruziuni ale celorlalţi. La început, construise o staţie radio pe 
unde scurte, pe care utilizatorii le foloseau pentru a comunica 
pe banda de 27 de megaherţi, însă ușa subţire a dormitorului 
său se dovedise inutilă în a-l izola de zgomotele zilnice venite 
din afară. Fusese la fel de utilă ca un cearșaf atârnat la intrare. 
Mama lui îi interzisese să se folosească de căști pentru 
reducerea zgomotului, așa că nu-i rămăsese decât să accepte 
perturbările sau să se bucure de liniște cu prețul unor urechi 
rănite. Ei îi intrase în cap că pentru el era periculos să nu audă 
zgomotele înconjurătoare. Obișnuia să-i ţină predici despre 
riscurile incendiilor domestice și despre tot soiul de alte 
potenţiale pericole de care el nu ar fi conștient în cazul în care 
n-ar auzi ce se petrece în casă. Insista mereu că s-ar putea ca 


VP - 27 


un hoţ să pătrundă în casă și s-o ucidă cu sânge rece, iar Karl să 
nu reușească să-i audă ţipetele. E de la sine înțeles că niciuna 
dintre predicțiile apocaliptice nu se adeverise, în afară de un jaf 
de la mijlocul lui noiembrie. În ciuda strădaniilor sale, hoţul nu 
găsise decât o jumătate de sticlă de coniac și niște mărunțţiș în 
bolul de pe scrinul din hol. Și din moment ce nici Karl, nici mama 
sa nu erau acasă în acel moment, nu avuseseră cum să testeze 
dacă pe spărgătorul de ocazie l-ar fi apucat vreun acces de furie 
ucigașă. 

După ce fratele său mai mare plecase de acasă, Karl pusese 
stăpânire pe pivniţă. Deja interesul său iniţial în materie de 
radiouri cu bandă scurtă se transformase într-un adevărat hobby 
de radioamator, ce avusese drept consecință îmbogățirea 
echipamentului într-un ritm alarmant, echipament care acum 
ocupa mult mai mult spaţiu decât micuțul set original pe care-l 
achiziţionase când era copil. Învăţase codul Morse și absolvise 
examenul pentru obţinerea unei licențe de începător, care-i 
permitea să transmită mesaje în codul Morse pe o frecvenţă 
joasă, neutilizată la scară largă. Nu peste mult timp, obținuse și 
mult-dorita licență pentru profesioniști, care-i permitea să 
transmită mesaje vocale și să opereze pe frecvențe mult mai 
puternice. Micul său dormitor era ticsit de echipamente, cărți și 
dosare despre hobby-ul său, așa că plecarea lui Arnar 
reprezentase ocazia mult-așteptată să-și mute sculele jos, în 
pivniţă. Până să plece de acasă, Arnar deținuse acel loc doar 
pentru el, ca să poată învăţa în liniște. Noul spaţiu reprezenta 
un evident pas înainte, însă agitația de deasupra tot îl scotea 
din minţi pe Karl. Era incredibil cât zgomot putea crea o singură 
persoană. Arnar, morocănos și taciturn, cu capul permanent 
vârât în cărţile de la școală, nu reprezentase niciodată o 
problemă, însă cu mama lor era o altă poveste. Părea incapabilă 
să stea locului nemișcată și se năpustea întruna dintr-o cameră 
în alta, mutând lucruri sau făcând curăţenie. Dacă stătea pe loc 
o oarecare perioadă de timp, o făcea doar ca să vorbească la 
telefon, iar asta nu contribuia cu nimic la reducerea nivelului 
zgomotului. 

Zgomotele care îi însoțeau prezenţa fuseseră la fel de banale 
ca restul existenței sale: scârţâitul scândurilor din podea; 
zdrăngănitul oalelor în chiuveta din bucătărie în timp ce le spăla 
cu mâna, în loc să folosească mașina de spălat vase, pe care 


VP - 28 


insista s-o pornească doar la ocazii speciale. Frânturi din 
cântece pop islandeze străvechi, ușor de dat uitării. Clinchetul 
metalic al neobositelor andrele ce tot tricotau haine pe care nu 
le dorea nimeni. Permanentele strigăte din capul scărilor, 
întrebându-l dacă vrea o gustare sau ceva de băut. lar asta îl 
enerva deosebit de tare, că doar avea douăzeci de ani, pentru 
numele lui Hristos, deci nu era în pericol să moară de foame. 
Sau de sete. Deși nu putea nega faptul că nu mai avusese parte 
de o masă ca lumea de peste trei luni de zile, de când terminase 
resturile de la pomana de după înmormântare. Dacă va continua 
în același stil, în curând va fi nevoit să-și cumpere o curea mai 
mică. Începuse să folosească ultima gaură de ceva vreme 
încoace, însă pantalonii îi erau din nou largi în talie și măturau 
pământul precum ai adolescenților ce-și pierdeau serile în jurul 
micului grup de magazine din cartier. Pentru prima oară în viața 
lui, era neverosimil de în pas cu moda. 

Băzâitul încetă și tot ce mai putea auzi acum era propria sa 
respirație. Dacă ar fi ascultat suficient de atent, și-ar fi putut 
auzi și bătăile inimii. Se gândi din nou cu surprindere la cât de 
mică era plăcerea produsă de mult dorita liniște. De fapt, îi 
lipsea zgomotul pe care-l asocia cu prezenţa mamei sale. Poate 
de vină era conștiința care nu-i dădea pace, din moment ce 
moartea ei survenise oarecum pe neașteptate. Mai avea trei luni 
până să împlinească șaptezeci de ani, o aniversare pe care 
intenţiona să o sărbătorească printr-o petrecere în jurul unor 
cești de cafea pe care o tot plănuise de o bucată de vreme 
încoace, lucru care pe Karl nu-l entuziasmase prea tare. Dacă ar 
fi știut ce avea să se întâmple, măcar ar fi putut mima un minim 
interes faţă de reţetele de prăjituri pe care ea le tot decupase 
din ziare și despre care îi tot ceruse părerea. Privind 
retrospectiv, ar fi trebuit să-și dea seama că ceva era în 
neregulă. Ea nu mai era în apele ei de ceva vreme, deși nu se 
întâmplase nimic care să-i stârnească motive de îngrijorare. 
Apoi brusc, într-o zi, ea de-abia mai era în stare să stea în 
picioare, și doar atunci se dusese să consulte un doctor. Acesta 
o trimisese să efectueze niște analize și ea venise acasă 
anunțându-l că un tip de cancer malign îi pusese stăpânire pe 
corp. Încercase să facă lucrurile să nu sune chiar atât de rău, 
însă într-un final se văzuse nevoită să se interneze în spital. 


VP - 29 


Karl abia începea să înţeleagă gravitatea stării ei când mama 
sa a murit într-o noapte din postul Crăciunului, singură într-un 
salon de spital gol. Dacă acel cancer n-ar fi sosit pe neașteptate, 
poate că el ar fi avut timp să se pregătească mai din timp și-ar fi 
tratat-o mai bine. Ar fi vizitat-o mai des și i-ar fi cumpărat mai 
des ciocolată și flori. Privind în urmă, buchetul patetic pe care-l 
luase în grabă de la supermarketul din zonă pentru una din 
ultimele sale vizite fusese o insultă. Nici măcar el n-ar fi dorit să 
aibă așa ceva în fața ochilor dacă ar fi zăcut pe moarte. 

Cu toate astea, Karl nu se purtase totuși mai rău decât Arnar, 
care nici măcar nu se deranjase să se întoarcă în Islanda pentru 
a-i face o vizită mamei sale aflate pe patul de moarte. Karl se 
văzuse nevoit să facă totul singur: să se ocupe de chestiunile de 
care ea tot insistase că trebuie să aibă grijă, să returneze 
proprietarilor tot felul de prostii pe care ea le împrumutase, să-i 
trimită scrisorile de adio și să facă rost de un inventar al 
bunurilor ei, ca ea să pună la punct ultimele detalii ale 
moștenirii pe care o lăsa în urmă. Lucruri pe care el le 
îndeplinise cu mare neplăcere. Işi târșâise pașii până la poștă, 
ducând scrisori una după alta, și bătuse la nenumărate uși și le 
înmânase locatarilor tot soiul de cutii, cărți sau DVD-uri. Privirile 
uluite care-l întâmpinaseră îl făcuseră pe Karl să creadă că 
mama sa se folosise de aceste ocazii ca să le dea de veste 
prietenilor și rudelor că-i bate moartea la ușă. În felul acesta, nu 
mai era nevoie să o facă ea însăși. A, nu, acest lucru cădea în 
sarcina lui Karl. Și firește că acest lucru sporise riscul ca el să 
primească vizite din partea acestora, sau așa-i trecuse prin cap 
la acea vreme, ceea ce-l făcuse să urască și mai abitir sarcina 
primită. Acum totuși își dorea să se fi arătat mai dornic să-i 
îndeplinească ultimele dorințe. 

Neîndoielnic, acum s-ar simţi mult mai bine dacă ar fi pus pe 
locul doi propriile sale dorinţe în acele ultime săptămâni; dacă i- 
ar fi satisfăcut capriciile și ar fi stat la căpătâiul ei tot timpul. 
Deoarece, în ciuda tuturor mesajelor ei, vizitatorii fuseseră 
puţini și rari. 

să fim sinceri, totuși, el se-ndoia că s-ar fi purtat mult mai 
bine dacă ar fi fost avertizat mai din timp. Ce-ar fi putut să 
spună? Ce cuvinte ar fi fost cele mai potrivite să-i explici cuiva 
că-l iubești, în ciuda anilor pe care i-ai petrecut indicându-i exact 
opusul? Nu l-ar fi privit sceptic de pe patul de spital, aducându-și 


VP - 30 


aminte de nenumăratele ocazii în care lui îi fusese rușine din 
cauza ei și refuzase să fie văzuţi împreună? 

Până la vârsta de șase ani nu-i trecuse niciodată prin minte că 
familia sa era în vreun fel diferită de alte familii; nu se gândise 
niciodată la faptul că mama lui era neobișnuit de bătrână sau că 
n-aveau un tată prin preajmă. Revelația îl lovise precum un val 
înghețat. Începuse cu o întrebare nevinovată - ea e bunica lui? - 
urmată de un chicotit jenat când el răspunse că nu, era mama 
lui. Și situaţia degenerase rapid, transformându-se în tachinare; 
variaţiuni pe aceeași temă, că mama lui îi era de fapt bunică și 
că n-avea tată. Vorbele copiilor creaseră o rană adâncă, ce 
fusese în mod constant redeschisă, făcând-o să nu se mai 
vindece niciodată. Partea ciudată era că ceilalţi copii nu și-au 
dat niciodată seama cât de mult îl durea acest lucru. Nu le 
trecuse niciodată prin cap că el nu se amuză alături de ei, sau 
cel puţin așa i se părea lui Karl. 

Ciudat cum un simplu incident îţi poate schimba întreaga 
viaţă, s-o abată pe un făgaș de pe care să nu mai poată devia 
niciodată. Glumele celorlalți copii în prima zi de școală 
stabiliseră atmosfera relaţiilor viitoare cu ei. N-a fost popular 
niciodată. Copiii de vârsta lui îi erau indiferenți. N-a fost totuși 
tracasat niciodată, rămânând sub radarul copiilor în timpul 
petrecut la școală, și le era recunoscător pentru asta. Arnar, 
care trecuse cam prin aceeași situaţie în urmă cu opt ani, n- 
avusese niciun sfat pentru frățiorul mai mic. Sau nu se 
deranjase să-i dezvăluie ceva lui Karl. In plus, situaţiile lor 
fuseseră diferite: Arnar nu se furișase niciodată, ci mersese 
drept, precum cineva aflat într-o poziţie importantă, oricât de 
neîntemeiată ar fi fost acea iluzie. Probabil că atitudinea sa 
fusese provocatoare, însă ceilalţi copii îl lăsaseră în pace, deși 
puţini vruseseră să-i fie prieteni. Karl suspecta că ei deja 
intuiseră ceea ce lui îi luase câţiva ani să descopere - că Arnar 
nu era la fel ca toţi ceilalți, așa că era mai bine să fie lăsat în 
pace. Înțelegerea le convenise ambilor fraţi: Arnar n-avea prea 
multă nevoie de contact uman, iar Karl îl considera o prezenţă 
plictisitoare. 

Mutarea la liceu și un nou mediu nu afectaseră prea mult 
existența lui Karl; continuase să stea izolat, departe de ceilalți. 
Își făcuse puţini prieteni și nu-i plăcea să socializeze. Teama de- 
a fi lăsat pe dinafară era de obicei suficientă să-l ţină în casă. 


VP - 31 


Din nefericire, nu știa să-și folosească timpul liber în mod util; 
luase examenele finale cu note satisfăcătoare, însă mediile lui 
nu se apropiaseră nici pe departe de cele obţinute de Arnar. 
După aceea, irosise un an; în loc să meargă în excursie în Asia 
cu colegii de clasă, el rămăsese acasă nefăcând nimic și 
prefăcându-se preocupat de contemplarea propriului viitor. În 
cele din urmă, nemaiputând să-și justifice lenea în faţa mamei 
sale, s-a înscris la un curs de chimie la Universitate și a pornit 
pe drumul educaţiei superioare, deși tot în rolul de proscris al 
clasei. Nu pleca niciodată de acasă, n-avea nicio iubită și avea în 
continuare foarte puţini prieteni. Majoritatea celor alături de 
care își petrecea timpul puteau fi descriși ca fiind ori cunoștințe, 
ori complet străini. Existau totuși două excepţii: Halli și Börkur. 
Nu erau chiar ceea ce-și dorea el într-o lume ideală, însă nu-și 
permitea să aleagă. 

In cea mai mare parte a timpului, își satisfăcea nevoia de 
contact social cu ajutorul radioului. Tipul acesta de interacţiune 
îi convenea cel mai mult, deși profanii ar fi considerat-o 
impersonală și izolată. Vorbeai și primeai un răspuns. lar când 
Karl nu avea chef de vorbă, putea să asculte în schimb, sau să 
transmită mesaje prin codul Morse. 

Un părâit de bun venit dinspre transmiţător îi atrase atenţia. 
Karl își puse căștile și-și apăsă ușor degetele pe tuner. În același 
timp, studia peretele de deasupra biroului. Era acoperit cu 
carduri QSL! înrămate, pe care le adunase de-a lungul anilor. 
Erau dovada contactelor sale cu alţi radioamatori din colţuri 
îndepărtate ale lumii, pe care n-avea să-i cunoască niciodată 
personal. Doar cardurile de care era cel mai mândru obţinuseră 
un loc pe panoul de onoare; pe restul le ţinea într-un sertar. 
Trecuse mult timp de când nu se mai deranja să ceară 
confirmare prin intermediul cardurilor QSL, căci până acum 
stabilise contacte cu utilizatori din majoritatea statelor lumii și 
rareori mai capta vreo transmisiune dintr-o regiune nouă. Ultima 
oară când căutase cardurile, fusese în timpul unei întreceri de a 
stabili cât mai multe legături posibile într-un anumit interval de 
timp. Asta se întâmplase în urmă cu un an. Deși aceste întreceri 


1 Confirmare scrisă a unei comunicaţii radio cu dublu sens între două staţii de 
radioamatori sau a unei recepții cu sens unic a unui semnal de la un radio cu bandă 
AM sau FM, ori de la o staţie de televiziune pe unde scurte. Un card QSL are de obicei 
aceeași mărime și este făcut din același material ca o vedere obișnuită, așa că 
majoritatea sunt trimise prin poștă, în mod similar. (N.t.). 


VP - 32 


se țineau în continuare, el nu mai putea fi convins să ia parte la 
ele. 

În sinea lui, nu-i plăcea să recunoască faptul că motivul era că 
nu câștiga niciodată. Nici măcar nu se apropia de primele locuri. 
Chiar și atunci când lua parte la întreceri pe echipe, părea să fie 
un fel de piază-rea - o piază-rea pe care ceilalţi radioamatori n- 
aveau cum să n-o ia în seamă. La fel ca în jocurile de dodgeball, 
a devenit curând ultima persoană care să fie aleasă într-o 
echipă. Respingerea a durut, la fel ca și la școală, însă el n-a 
lăsat să se vadă. Nu știa de ce, din moment ce singurul lucru pe 
care l-a câștigat prin acest act de mândrie a fost să-i facă pe 
ceilalţi să se simtă mai puţin vinovaţi că l-au dat la o parte. Să 
tune și să fulgere ar fi fost o alegere mai înțeleaptă, însă acum 
era prea târziu. 

Karl se apropie de microfon. 

— Charlie Quebec Delta X-ray, aici este Tango Foxtrot Three 
Kilo Papa, ascult. 

Codul CQDX indica faptul că voia să ia legătura cu operatori 
radioamatori din alte ţări, în timp ce inițialele TF3KP reprezentau 
indicativul său: TF pentru Islanda, 3 pentru zona Reykjavik și KP 
- Karl Pétursson. Nu că ar fi avut vreun drept să-și aleagă un 
patronim: Pétur fusese numele bunicului din partea mamei. El 
fusese adoptat și nu le știa numele adevăraților săi părinţi. Se 
părea că povestea lor nu fusese una prea fericită, iar mama sa 
decisese că nu avea rost să răscolească trecutul. Dacă era să 
dea crezare spuselor ei, ambii erau morţi, așa că era inutil să 
încerce să le dea de urmă. În copilărie, ajunsese destul de 
repede la concluzia că întrebările despre părinţii săi biologici 
sunt nedorite și nu duceau nicăieri. Așa că băiatul Karl nu mai 
întrebase nimic; încetase și să se mai gândească la ei. Cu totul 
alta era povestea cu Arnar, care nu încetase niciodată să pună 
întrebări. Și el fusese adoptat și deși fraţii deţineau același 
patronim, împărțeau aceeași legătură pe care o au doi străini 
care se întâmplă să stea unul lângă altul în autobuz. Diferiţi ca 
înfățișare; cu obiceiuri diferite. 

— Tango Foxtrot Three Kilo Papa. Ascult. 

Ascultă în continuare, dar nu veni niciun răspuns. Probabil că 
prinsese doar finalul unei transmisiuni. Incercă din nou, poate, 
cine știe? 

— Tango Foxtrot Three Kilo Papa. Ascult. 


VP - 33 


Tot nimic. 

Își aduse aminte de vechea sa ambiţie de a colecta carduri 
din fiecare stat al Statelor Unite. Poate c-ar trebui să reînvie 
vechea pasiune? Nu i-ar lua mult, mai ales că adunase deja 
destule. Acum că rămăsese singur, nu mai avea mare lucru de 
făcut în afara orelor de curs, așa că-și putea urma hobby-ul. Insă 
nu se putea hotărî dacă avea rost să se deranjeze. La fel era 
cazul și cu decizia de-a merge sau nu la clubul de radioamatori, 
care trebuia să înceapă în patruzeci de minute. Trebuia să ia 
rapid o decizie. Probabil că cel mai bine ar fi fost să sară peste 
el și să se apuce să mai înveţe ceva. Rămânea în urmă; vagul 
interes pe care-l manifestase faţă de chimie atunci când se 
înscrisese dispărea cu iuţeală. Pe biroul său din celălalt capăt al 
pivniţei se strângea praful, iar afișul cu tabelul periodic al 
elementelor de pe peretele de deasupra lui se cojea la un colţ. 

Poate că interesul i s-ar trezi din nou dacă s-ar apuca serios 
de învăţat. Întâlnirea de la club nu era importantă. N-avea nimic 
special de zis, la fel ca toţi ceilalţi. Membrii erau din ce în ce mai 
puţini cu fiecare an și cei care mai rămăseseră erau doar bătrâni 
care nu-i împărtășeau interesul în a stabili legături cu amatori 
din alte ţări. Majoritatea operau pe canalele cu frecvențe de 14 
megaherţi și de la 21 la 28 de megaherți, în timp ce Karl prefera 
să asculte amatori care transmiteau în codul Morse sau foloseau 
frecvenţe de trei megaherți și jumătate. Probabil că totul avea 
legătură cu vârsta. Nu existau prea mulţi radioamatori care să 
transmită pe 28, iar cei care o făceau aveau tendința să 
filosofeze prea mult pentru gustul său. Vechii săi amici se arătau 
interesați de partea de hardware și de construirea de aparate 
mai mult decât Karl; puţini îi împărtășeau entuziasmul pentru 
obiective mai ambiţioase, precum ascultarea posturilor de radio 
cu numere?. De fapt, de când Börkur și Halli încetaseră să mai 
frecventeze clubul, el rămăsese singurul pasionat de așa ceva. 

Karl scoase căștile din emiţător și le băgă în vechiul 
radioreceptor Collins pe unde scurte. Apoi scană cu atenţie 


2 Posturi de radio pe unde scurte care se disting prin emiterea de numere formatate, 
al căror rol iniţial era de a transmite mesaje codate către spionii din întreaga lume. 
Acest sistem a ajuns ulterior să fie folosit și de către britanici, care, în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial, au reușit să decodifice mesajele rusești după ce au 
descoperit că codurile pentru parolele aleatorii se ascundeau sub forma numerelor 
unor role de hârtie igienică ale armatei ruse, folosite în spitalele din Germania de Est. 
(N.t.). 


VP - 34 


spectrul de frecvenţe joase până când prinse o stație radio cu 
numere pe care o știa, în speranţa că va prinde o transmisie. Nu 
înțelegea din transmisii mai mult decât alţii, însă le considera 
extrem de interesante. Acestea constau din lungi șiruri de 
numere și litere recitate de o voce de femeie sintetizată sau, 
uneori, de voci de copii, sau din secvenţe de cod Morse, din 
pârâituri statice și interferenţe, uneori chiar melodii folk. 
Transmisiile probabil că n-ar fi suscitat niciun interes dacă n-ar fi 
fost misterul originilor și scopului lor. Nimeni nu știa cu 
siguranţă care le era menirea și cine opera pe frecvențele înalte 
dintre 3 și 30 de megaherţi, care foloseau unde reflectate înapoi 
de ionosferă, atingând astfel o rază de dispersare mult mai largă 
decât transmisiile radio convenționale. Teoria cea mai populară 
era că transmisiile erau mesaje codificate ale serviciilor de 
informaţii guvernamentale către agenţii lor de pe teren, deși 
unele puteau fi comunicații între rețele de traficanţi de 
stupefiante și cărăușii acestora. Apelurile telefonice puteau fi 
ascultate, scrisorile și e-mailurile puteau fi interceptate și citite, 
însă era imposibil să găsești destinatarul unei transmisiuni 
radio. 

Și iată și motivul fascinaţiei. Secvenţele de numere recitate 
de acele glasuri plate și reci, totuși, aparent, atât de inocente, 
puteau fi ordine de execuții sau de atacuri. La fel ca și alţi 
pasionaţi atrași de ele, Karl visa la spargerea unui astfel de cod 
folosit de staţiile radio, deși oameni mai inteligenţi decât el 
fuseseră nevoiţi să se dea bătuţi. Chiar și Arnar renunţase, după 
ce catadicsise într-un final să bage în seamă hobby-ul lui Karl. 
Jonglase ore întregi cu grupuri de numere, cu un creion în mână, 
doar ca apoi să-l arunce cât colo și să strige nervos că totul nu 
era decât un șir de bolboroseli fără rost. Însă Karl știa mai bine. 
Era un cod: un cod imposibil de spart fără o cheie. Insă asta nu-i 
împiedica pe oameni să se ia la trântă cu problema. 

Avea noroc. Posturile de radio emit de obicei din oră în oră 
sau din jumătate în jumătate de oră, iar acum era puţin trecut 
de șapte și jumătate. Dăduse peste o transmisiune familiară a 
unui post de radio cunoscut în mod popular sub numele de 
„Omul din Rusia”. O voce bărbătească aspră recita un șir de 
numere în rusă, repetându-le din nou și din nou, învăluită de 
paraziți statici: 

— A-din, adin, piat, siem, piat, zero, zero. 


VP - 35 


Majoritatea posturilor de radio urmau același model: 
transmisiunea începea cu un preludiu specific, ce putea fi un 
cuvânt anume, precum „Ready? Ready?”, „Achtung!” sau 
„iAtenci6n!”; ori cu un cântec sau cu o serie de litere ori cifre. 
Acesta era un identificator și, în anumite cazuri, indica probabil 
și destinatarul plănuit iniţial. De obicei, șablonul cu care se 
începea se repeta de mai multe ori înainte ca mesajul propriu- 
zis să fie transmis. Acesta consta din secvențe de cifre și litere, 
precedate adesea de un anunţ cu câte grupuri de numere vor 
urma, repetat și acesta de mai multe ori. După aceea, urma un 
semnal de încetare, care diferea de la post la post, deși de cele 
mai multe ori consta, simplu, din cuvintele „terminat” sau 
„Sfârșitul mesajului” într-o limbă de circulaţie internaţională. Mai 
erau și cazuri în care sfârșitul transmisiunii era marcat de 
muzică sau de un șir de zerouri. 

De exemplu, așa încheia transmisiunea Omul din Rusia. Karl îl 
ascultă încheind: 

— Zero, zero, zero, zero. Tăcere, apoi pârâituri. Zero, zero, 
Zero, zero. Tăcere din nou, apoi, într-un final: Zero, zero, zero, 
Zero. 

Apoi transmisiunea se încheie. 

Karl căută rapid un alt post, iar de data aceasta dădu peste 
unul pe care nu-și amintea să-l mai fi auzit vreodată. Ciuli 
urechile când își dădu seama că limba părea a fi nordică. După 
ce reglă tunerul, reuși să asculte mesajul destul de clar, lucru 
care-i spori uluiala: 

— ... nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă. 

Grupul de numere se repetă, iar de data aceasta prinse tot 
mesajul. 

Unu, șapte, zero, trei, nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă. 

Vocea era feminină și, ca de obicei, artificială. 

Unu, șapte, zero, trei, nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă. 

Vocea rămase tăcută. Karl se lăsă pe spate în scaun, își șterse 
uimit fruntea cu degetele, apoi își împreună mâinile la ceafă. 

— Unu, șapte, zero, trei, nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă. 

Își lăsă mâinile în jos și se întinse după carnetul și pixul pe 
care le ţinea mereu la îndemână. In timp ce se pregătea să 
noteze numerele, vocea începu să recite un alt șir de numere: 

— Doi, patru, unu, doi, șapte, nouă, șapte, trei, unu, nouă. 


VP - 36 


La început, pixul nu vru să scrie, iar Karl se văzu nevoit să fie 
atent să nu-i rupă vârful în graba lui plină de nerăbdare de a 
scrie numerele pe foaie. Apoi dâra lăsată de pix începu să 
prindă formă. „Doi, patru, unu, doi, șapte, nouă, șapte, trei, unu, 
nouă”. Citi cu voce tare numerele de pe pagină în timp ce erau 
repetate de voce, încercând să detecteze vreun accent, însă 
glasul artificial nu-i părea străin. O fi fost posibil ca vreo 
organizaţie islandeză, vreuna ilegală sau condusă de guvern, să 
fi înfiinţat un post radio cu numere? | se părea imposibil. 
Probabil că era vorba de un post radio străin care folosea limba 
islandeză ca să deruteze oamenii. Insă transmisiunea era clară, 
prea clară ca să provină de departe. Karl ascultă din nou 
secvenţa, nedumerit. Sigur nu provenea din Islanda? Chiar dacă 
cineva din această ţară simţea nevoia să transmită un mesaj, el 
era gata să parieze și ultimul sfanţ rămas că internetul ar fi fost 
metoda de comunicare aleasă. Undele scurte erau prea 
demodate pentru concetățenii săi islandezi. 

Ca pentru a-i întări ideea, glasul începu din nou să recite 
grupul iniţial de numere: 

— Unu, șapte, zero, trei, nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă. 

Karl le copie pe foaie și privi rezultatul: 1703920569. Citi din 
nou secvența, în timp ce era repetată. 

„Unu, șapte, zero, trei, nouă, doi, zero, cinci, șase, nouă”. 

Toate numerele erau corecte. Probabil că era vorba de o 
coincidenţă absurdă. Sau vreo glumă la adresa lui. 

Era codul său numeric personal. 

Karl examină și cealaltă serie: 2412797319. Și acesta putea fi 
un cod numeric personal. Îl tastă într-un motor de căutare pe 
telefonul său și apărură 122 de rezultate, din care niciunul nu 
era islandez. Încercă adăugând o liniuţă la locul potrivit, după 
primele șase cifre, și căută din nou. Bingo. Deţinătorul acelui 
cod numeric personal se dovedi a fi o femeie, al cărei nume - 
Elisa Bjarnadóttir - nu-l recunoscu. Încercă să caute imagini cu 
ea, însă nici asta nu-i fu de folos. Chipul ei nu i se părea mai 
cunoscut decât numele. Karl lăsă telefonul jos. Intreaga situaţie 
era bizară, ieșită din comun. Transmiterea mesajului se 
terminase și vocea fără chip încheie cu cuvintele: „La revedere, 
mai multe, mai târziu”. Apoi urmă o melodie cântată de un 
tonomat. Și tăcere. Își scoase căștile. 


VP - 37 


Dinspre musca de la fereastră se auzi un bâzâit frenetic. Karl 
se răsuci în direcţia sunetului, întrebându-se dacă ar trebui să-i 
dea drumul afară sărmanei făpturi, asigurându-i astfel mult 
dorita libertate. Firește că ar pieri în gerul de afară, dar cel puţin 
ar muri fericită. Insă uită de muscă atunci când auzi un glas slab 
din căști. Începea din nou transmisiunea misteriosului post de 
radio. Karl își puse din nou câăștile și auzi: 

— Salut. Salut. Salut. 

După asta, fură repetate aceleași grupuri de numere. Era clar 
că n-avea cum să mai ajungă la club. Păcat, mai ales că acum 
avea în sfârșit ceva de povestit. Însă poate că ar fi fost mai bine 
ca o vreme să ţină totul doar pentru el. Mai ales dacă se 
dovedea că nu fusese decât o farsă la adresa lui. 

In timp ce Karl stătea și asculta concentrat, musca se mai izbi 
o dată de geam, apoi căzu moartă. 


Capitolul 4 


Sâmbătă 


Margrét părea să nu știe că e supravegheată. Stătea pe o 
canapea micuță, care abia era suficient de mare încât să-i facă 
să se simtă confortabil pe ea și imensul ei animal de pluș cu 
aspect drăgălaș de lângă ea. Nu se atinsese de jucărie. Ochii ei 
mari și verzi cercetau neobosit camera cu mobilă puţină, în 
căutarea a ceva care să-i atragă atenţia, evitându-i privirea 
Siljei, tânăra femeie așezată pe fotoliu lângă ea, care încerca să 
închege o conversație, punându-i câteva întrebări simple. Silja îi 
surâdea lui Margrét și se sforţa să nu pară interesată de oglinda 
cea mare montată pe peretele opus canapelei. Ochii fetei, pe de 
altă parte, se abăteau din când în când spre propria-i reflexie, 
complet neștiutoare faţă de oamenii care-o priveau din partea 
cealaltă. Fetiţa nu rostise o vorbă, rezumându-se la a răspunde 
printr-o încuviinţare sau o clătinare din cap, după cum era cazul. 
Nu conta prea mult, din moment ce întrebările Siljei încă nu 
atinseseră vreun subiect cât de cât important. Mai întâi trebuia 
să câștige încrederea copilului și oricum încă mai așteptau 
sosirea reprezentantului poliţiei. 

VP - 38 


— E o rușine! Unde-i afurisitul ăla de polițist? 

Fetița fusese adusă la interogatoriu de către bunicul din 
partea tatălui. Deși probabil că abia trecuse de șaizeci de ani, 
acesta avea un păr creț atât de alb, încât părea aproape 
translucid. Venise nebărbierit, iar gulerul cămășii necălcate se 
itea într-o parte de sub pulover. În alte împrejurări, Freyja s-ar fi 
arătat surprinsă că el nu simţea cum i se freacă gulerul de falcă, 
însă era normal ca oamenii să apară nearanjaţi la centru. 
Nimeni nu băgase de seamă; văzuseră și cazuri mai rele. El 
avusese și alte chestiuni mai importante pe cap, nu doar 
gulerele sau bărbieritul: nora sa fusese ucisă, fiul său era în 
continuare plecat în străinătate, iar el și soţia sa se treziseră că 
trebuie să se îngrijească de cei trei nepoți, fără să aibă habar 
cum să facă față durerii și traumei recente. Din gură îi sărea 
salivă când vorbea, iar picăturile mărunte se împrăștiau pe 
suprafața lustruită a mesei. Luceau acolo înainte de a se 
evapora. Ceilalţi se prefăceau că nu observă. 

— Cât dracu' mai aveţi de gând s-o întrebaţi despre școală și 
prieteni? Nu vedeţi cum se simte? La ce naiba contează chestiile 
astea? N-aveţi lucruri mai importante de discutat? 

Cei care stăteau la masă se întoarseră ca unul către Konrâd 
Bjarnason, de la Parchetul General. Ca printr-un acord tacit, 
părea că toţi considerau că e treaba lui să-i răspundă omului. 
Din puţinul pe care-l știa Freyja despre Konrád, nu prea existau 
șanse ca lucrurile să evolueze în bine. Era genul de om care 
îmbracă un costum din Teflon în fiecare dimineaţă, în speranţa 
că nicio responsabilitate nu se va lipi de el tot restul zilei. El își 
cobori privirea și-și scutură niște scame imaginare de pe cravata 
țipătoare complet discordantă cu atmosfera destul de sumbră. 
Când se lămuriră că nu vor obţine niciun răspuns clar din partea 
lui, ochii tuturor se îndreptară spre Freyja. Ea nu prea era 
capabilă să joace același joc al tăcerii, așa că nu putea aștepta 
ca atenţia tuturor să se îndrepte asupra altcuiva. Dacă toţi 
aveau să paseze mingea de la unul la altul, aveau să rămână 
aici toată ziua. Tânăra se întreba cum e mai bine să-l abordeze 
pe bunic. Nu prea avea rost să invoce scuza că respectivul caz îi 
picase fără veste și că n-avusese timp să se pregătească așa 
cum trebuie. Era adevărat, totuși; ea nu aflase nici măcar 
numele celui care conducea investigația, nu mai vorbim de 
șansa de a discuta cu el înainte de întâlnire. Biroul 


VP - 39 


Comisariatului de Poliţie o informase pur și simplu că trebuie să 
alcătuiască o echipă și s-o aștepte pe fetiță pentru interogatoriu; 
cineva din cadrul poliţiei urma să-i furnizeze întrebările 
necesare. Însă respectivul încă nu-și făcuse apariţia. 

Freyja își drese glasul, își îndreptă umerii și adoptă o expresie 
neutră, aleasă cu grijă. Își simţea părul împletit atent în coadă 
cum îi alunecă pe ceafă. N-avusese la dispoziţie mai mult timp 
decât bunicul lui Margret ca să se pregătească; când o sunase 
poliția, stătea la masa din bucătărie îmbrăcată în cămașa de 
noapte, bucurându-se de prima ceașcă de cafea a weekendului, 
cu ochii încă lipiti de somn. Timpul pe care l-ar fi putut folosi 
aranjându-se și-l petrecuse strângând echipa: psihologul Silja, 
care trebuia s-o interogheze pe fată, un reprezentat de la 
Agenţia pentru Protecţia Copilului, o doctoriţă și o asistentă 
medicală. Ultimele două nu erau angajate permanente ale Casei 
Copiilor, însă prezența lor era absolut necesară. Freyja îi 
convocase în mod special pentru eventualitatea în care fetița ar 
fi suferit vreo formă de abuz din partea ucigașului. Era mai bine 
să fie pregătiți pentru orice scenariu; un om care putea ucide cu 
brutalitate o tânără în propriul ei pat era în stare de orice. In 
orice caz, măsura de siguranţă se dovedise de prisos, după cum 
reieșise în urma analizelor medicale la care fusese supusă fata. 
Însă din moment ce femeile sosiseră după ce acest lucru fusese 
deja stabilit, iar preţul pentru apelul făcut fusese deja trecut la 
dosar, Freyja hotărâse să le ţină în continuare aproape, ca să fie 
sigură. 

Se crease ceva agitaţie pentru ca totul să iasă bine, căci nu se 
întâmpla în fiecare zi ca poliţia să ceară ajutorul celor de la Casa 
Copiilor într-o anchetă a unei crime. Și cu toate că erau chemați 
de fiecare dată când se suspecta vreo anumită formă de abuz 
sexual, ei aveau puţină experienţă în privința obţinerii de 
informaţii de la copiii care fuseseră expuși la altfel de grozăvii. 

Freyjei i se sugerase că evoluţia neobișnuită a cazului era o 
consecință a faptului că fata se împotrivise categoric să pună 
piciorul în secţia de poliţie și refuzase cu obstinaţie să răspundă 
la întrebările polițiștilor în casa bunicilor. Centrul reprezenta o 
ultimă șansă și toţi trebuiau sa-și dea silința să facă treabă 
bună, căci existau puţine șanse să li se ofere o altă ocazie de a 
dovedi de ce sunt în stare. Dacă acest caz ar fi mers prost, totul 
ar fi fost din vina Freyjei și ar fi fost de așteptat să primească o 


VP - 40 


mustrare din partea Agenţiei pentru Protecţia Copilului. Casa 
Copiilor era un motiv de mândrie pentru ea și, ca director, era 
responsabilă de buna funcţionare a acesteia zi de zi, lucru care 
era valabil și pentru cazurile individuale pe care le primeau. De 
astfel de cazuri nu se ocupa decât de patru luni, iar 
interogatoriul de astăzi era probabil cel mai important dintre 
toate de când preluase ea frâiele, asta dacă te-ai fi putut referi 
la un anumit caz ca fiind unul aparte. La urma urmei, fiecare caz 
implica posibilitatea ca viaţa unui copil nevinovat să fie dată 
complet peste cap. Era motiv de sărbătoare ori de câte ori 
suspiciunea unei infracțiuni putea fi categoric respinsă, un 
rezultat care din fericire nu era chiar neobișnuit, deși, din 
păcate, nu era cazul și cu cel de astăzi. 

Asistentul social de la protecţia copilului ridică din sprâncene. 
Freyja pricepu mesajul; îi lua prea mult să răspundă. Micuța 
Margrét se foia pe canapea, cu privirea aţintită spre ușa camerei 
de interogatoriu. Expresia bunicului spunea clar că ajunsese la 
capătul răbdării. Și cine-l putea învinovăţi? Freyja se forță să 
zâmbească. 

— Îmi dau seama că discuţia psihologului cu Margrét ar putea 
părea fără rost, însă întrebările nu sunt chiar atât de 
întâmplătoare pe cât par. Silja este expertă în tehnica 
interogatoriilor judiciare concepute special pentru copii precum 
nepoata dumneavoastră. Misiunea ei principală este să 
stabilească o legătură cu Margret înainte de-a trece la întrebări 
mai importante. 

Bărbatul clătină din cap, apoi adăugă cu o voce ceva mai 
calmă: 

— Ei, sper doar că știți toţi ce aveţi de făcut. Fata a trecut 
deja prin destule. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji în această privinţă. 

Freyja observă cu coada ochiului că Silja bătea ușor cu 
degetul în ureche, ca și cum casca ascunsă acolo nu mai 
funcţiona cum trebuie. Deloc surprinzător; se aștepta să i se 
furnizeze în continuare întrebări, însă nu mai venea niciuna. 
Freyja porni din nou microfonul. 

— Polițistul încă nu a venit, Silja. Continuă să vorbești, dacă 
așa crezi de cuviinţă. Altfel va trebui să luăm o pauză sau să 
amânăm interogatoriul. 


VP - 41 


Femeia aflată de cealaltă parte a geamului ridică discret 
degetul, în semn de OK. Prin interfon o auziră punând încă o 
întrebare, de data asta despre animale de companie. 

— Ai un căţel, Margrét? Sau, poate, un hamster? 

Fata clătină din cap, făcându-și codițele împletite să se 
legene. O șuviţă de păr roșcat i se prinse în colţul gurii și ea o 
împinse cu un deget ivoriu. Avea pielea atât de palidă, încât 
arăta de parcă nu văzuse niciodată soarele. 

Bunicul ei o privea cu atenţie. Arăta la fel de zguduit ca atunci 
când Freyja îl văzuse prima oară mergând cu Margrét de mână 
pe alee. Casa Copiilor era amplasată într-un imobil rezidenţial cu 
doar două locuri de parcare, iar în momentul în care sosiseră, 
amândouă erau ocupate. Fusese nevoit să parcheze mai la vale 
pe stradă, apoi își târșâiseră picioarele prin zăpada proaspăt 
căzută. Mersul fusese clar un efort, iar fetiţa se oprise din când 
în când pentru a privi uimită clădirea. De fiecare dată, bunicul ei 
se aplecase spre ea și-i șoptise cuvinte de încurajare. Acum, 
totuși, scoase un oftat prelung, ce părea să sugereze că regretă 
profund că nu o ascultase când voise să se întoarcă din drum. 

— Copiii au avut o pisică, pe care însă a călcat-o mașina. Pe 
atunci, eram convinși că va fi cea mai dureroasă experienţă prin 
care vor fi nevoiţi să treacă vreodată. 

Freyja se aplecă din nou spre microfon. 

— Silja, evită să discuţi despre animale de companie. Pisica ei 
a fost lovită de o mașină. 

Femeia oftă din nou discret, semn că primise mesajul. 
Schimbând subiectul, ea o întrebă pe Margrét dacă are acasă un 
tobogan și dacă s-a dat iarna asta cu sania. Freyja aruncă o 
privire spre ceasul de pe perete și se hotărî să le mai lase zece 
minute. Dacă polițistul n-avea să apară între timp, urmau să 
termine pe ziua respectivă. Nu mai puteau continua s-o trateze 
pe fetiță în acest fel. Miza era prea importantă. De obicei, prima 
întâlnire cu un copil era crucială, însă ea va trebui să revină. Din 
nou și din nou. O mulțime de oameni vor dori să-i asculte 
declaraţia - poliția, judecătorul, avocatul însărcinat cu apărarea 
celui care va fi în cele din urmă acuzat de infracţiune, la fel și 
procurorul. Ar fi un miracol dacă vor reuși să obţină toate 
informaţiile pe care le doreau după o singură întâlnire, și toată 
lumea să fie mulțumită. 


VP - 42 


Pe masă, ecranul telefonului Freyjei se trezi brusc la viaţă. Era 
agentul imobiliar, care încerca să-i găsească un apartament. 
Tânjea să-i poată răspunde; concurenţa pentru puţinele 
proprietăţi de închiriat era acerbă, iar locuinţa respectivă avea 
să fie de mult dată în momentul în care urma să-i răspundă. Insă 
acum nu putea să ia legătura cu el. Va trebui să mai rămână o 
vreme în magherniţa fratelui ei. Îi luase ceva timp să se 
obișnuiască cu ea după apartamentul pe care-l împărţise cu 
partenerul său, însă fostul ei iubit lucra într-un post de 
consultant financiar foarte bine plătit, în timp ce fratele ei era 
un vizitator frecvent al Pușcăriei Litla-Hraun. Din păcate, din 
moment ce ea nu contribuise cu nimic la plata palatului fostului 
ei prieten, după sfârșitul relaţiei rămăsese la fel de neajutorată 
pe cât fusese de la bun început. Doar mulțumită situaţiei fratelui 
ei nu rămăsese pe drumuri. Lui îi mai rămăsese de ispășit un 
singur an din pedeapsă, iar după cum evoluau lucrurile, probabil 
că ei îi va lua tot atât să-și găsească ceva de închiriat. 
Alternativa era să-și găsească un alt tip și să se mute la el. Dar 
având în vedere rata de succes din ultimele luni în care 
rămăsese singură, avea probabil mai multe șanse ca 
președintele Islandei însuși să meargă la penitenciarul des 
condamnatului ei frate și să-i acorde graţierea. 

Freyja se străduise din răsputeri să întâlnească un alt bărbat, 
ieșind adesea în oraș cu prietenele și încercându-și constant 
talentul pe ringurile de dans și în afara lor. Era binecuvântată cu 
o înfățișare plăcută și la nevoie știa cum să se aranjeze, așa că 
n-ar fi trebuit să fie vreo provocare majoră. Văzuse vreo doi 
bărbaţi care-i plăcuseră, ambii extrem de atractivi și care, 
aparent, căutau același lucru ca și ea. Izbutise să înfiripe o 
conversaţie cu ei și dăduse pe gât câteva băuturi înainte de a-i 
aduce acasă la ea. Primul izbucnise în lacrimi când se așezase 
lângă el pe canapeaua uzată a fratelui ei, în speranța că 
bărbatul va face în sfârșit vreo mișcare. li mărturisise că e gay, 
însă nu îndrăznea s-o afirme în public, pentru că era maseur și-i 
era teamă să nu-și piardă toți clienţii bărbaţi. Oftând, Freyja îl 
încurajase să facă ceea ce trebuie. N-avea idee dacă el îi 
urmase sfatul, căci nu-l mai întâlnise niciodată. 

A doua oară lucrurile merseseră ceva mai bine - cel puţin la 
început. Bărbatul, un tâmplar pe nume Jónas, se mutase de 
curând în Reykjavik din Egilsstadir, situat în estul ţării. Din 


VP - 43 


fericire, se dovedise a fi heterosexual, și deși la început, cât 
stătuseră în picioare fuseseră cam precauţi unul față de celălalt, 
odată ajunși la orizontală se potriviseră ca o mașinărie bine 
unsă. Însă ea se trezise a doua zi și descoperise că bărbatul își 
luase tălpășița pe nesimţite, apoi nu mai auzise nimic de la el. 
Partea cu adevărat dureroasă era că ea adormise încrezătoare 
că întâlnise un bărbat care merita cât de cât o șansă. Evident, 
sentimentul nu fusese reciproc. 

Ceasul de pe perete arăta că jumătatea din timpul 
suplimentar se terminase. Glasul lui Margret se auzea din 
interfon, clar, dar trist. Pentru prima oară, fata preluase 
inițiativa în discuţie. 

— De ce se află oglinda aceea mare pe perete? 

Toţi cei care ședeau la masa rotundă se întoarseră cu faţa 
spre geam. Fata se uita la ei, ca și cum i-ar fi văzut. Și Silja 
privea în direcția lor. Ea se afla mai aproape de oglindă, astfel 
încât fetița nu putu vedea faţa pe care-o făcuse aceasta, spre 
ușurarea Freyjei. Fuseseră prinși, așa cum se mai întâmpla 
uneori, iar în astfel de cazuri cel mai bine era să se spună 
adevărul. Nu era corect să ceri sinceritate din partea copiilor 
atunci când tu le răspundeai minţindu-i. Oglinda cu două sensuri 
era o invenţie recentă; interogatoriile anterioare fuseseră privite 
de pe ecranul unui TV. Freyja venise cu ideea imediat după ce 
preluase conducerea, după ce privise câteva interogatorii prin 
vechea metodă. Ecranul avea tendinţa de a crește detașarea 
faţă de subiect a privitorilor, căci amintea involuntar de 
asocierile cu un program de televiziune. Verdictul fusese că 
noua metodă îi ajuta pe oameni să stabilească o legătură mai 
bună cu ceea ce se petrecea, și asta prin simplul privit al 
copilului și-al agentului responsabil cu întrebările în mod 
panoramic. 

Silja se întoarse din nou cu faţa spre Margrét. Glasul îi era la 
fel de concentrat ca mai înainte, însă zâmbetul îi dispăruse 
aproape cu totul. 

— E un fel de oglindă magică. Partea cealaltă se aseamănă cu 
o fereastră, pentru ca oamenii să poată privi fără să se 
înghesuie aici cu noi. Ingenios, nu crezi? 

Margrét scutură din cap. Işi mesteca buza de jos, încruntată. 

— Acum se află cineva acolo? întrebă cu un glas temător și 
oarecum furios în același timp. 


VP - 44 


— Da. 

Silja își răsucea pixul ca și cum ar fi mers în faţa unei fanfare 
ținând în mână cea mai mică baghetă din lume. Freyja începea 
să zărească semnele clare ale încordării. 

— Cine? 

— Bunicul tău, de exemplu. 

Margret își cobori privirea. 

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine. Vreau să plec acasă. La 
bunicul și la bunica, adăugă ridicând brusc privirea. Nu la mine 
acasă. 

— Dar abia am început să vorbim. Nu vrei să mai stăm puţin 
de vorbă? Așa nu va mai trebui să te întorci aici. Cel puţin, nu o 
vreme. 

Fata miji ochii. 

— Nu mai vreau să stau aici. Vreau să plec acasă cu bunicul. 

Freyja porni din nou microfonul. 

— Încearcă să termini, Silja. Polițistul încă n-a venit și s-ar 
părea că situaţia începe să ne scape din mână. Va trebui s-o 
luăm de la capăt când fata va reuși să-și mai revină. 

Se întâmpla uneori ca, în anumite cazuri mai dificile, să 
trebuiască să întrerupă brusc primul interogatoriu. Uneori copilul 
nu se afla într-o dispoziţie comunicativă, sau psihologul nu 
reușea să stabilească o legătură cu acesta. În ambele cazuri, 
echipa considera că e mai bine să ia lucrurile mai ușor, să 
încheie întâlnirea și să încerce altă dată. 

Konrâd, de la Parchetul General, tuși. 

— Sunt de părere că ar trebui să continuăm. Omul va sosi din 
clipă-n clipă și e absolut necesar să vorbim cu fata cât mai 
curând posibil. Să vă reamintesc că s-a comis o crimă și că ea e 
singurul martor? 

— O cheamă Margrét. 

Glasul asistentei părea neobișnuit de arțăgos. Participa la 
ședințele Casei Copiilor încă de la fondarea acesteia, în urmă cu 
șaptesprezece ani, timp în care fusese martora unor tragedii 
atât de sfâșietoare, încât Freyja se temea că începea să fie 
afectată. Zâmbea rar și-i sărea imediat ţandăra atunci când o 
enerva cineva. Ca acum. 

— Măcar asta ai putea reţine. 

— lar tu ai putea măcar aprecia faptul că nu suntem obligați 
să-i punem fetei întrebări aici. Judecătorul care ne-a recomandat 


VP - 45 


acest lucru doar a sugerat să încercăm această soluţie. Însă mie 
mi s-ar părea mai potrivit să respectăm planul iniţial și s-o 
interogăm la secţia de poliţie. 

Chipul lui Konrâd devenise purpuriu, potrivindu-se acum cu 
cravata ţipătoare. 

Johann, de la protecţia copilului, o lovi discret cu piciorul pe 
sub masă pe Freyja. Nu era nevoie de cuvinte; era perfect 
conștientă că lucrurile începeau să se precipite. Ca reprezentant 
al unei agenţii guvernamentale, el îi era oarecum superior. Așa 
că ea încercă să aplaneze conflictul, menținându-și vocea la un 
nivel coborât: 

— Haideţi să ne păstrăm calmul. Știm cu toţii cât de 
importantă este declaraţia lui Margret. Vă rog să nu uitaţi că noi 
suntem experții în acest domeniu și știm când trebuie să 
întrerupem interogatoriul unui copil. Și trebuie să vă reamintesc 
faptul că nu e vina noastră pentru modul în care stau lucrurile. 
Unde-i polițistul care trebuia să vină cu setul de întrebări? Nu 
cunoaștem aproape nimic despre caz. Ni s-a spus pur și simplu 
să venim aici la ora zece, ceea ce am și făcut, la fel ca Margret 
și bunicul ei. Omul vostru este cel care ne-a lăsat pe toți baltă, 
Konrâd, nu noi. 

Freyja spera că el nu va începe să mormăie că vine din partea 
Parchetului General și că n-are niciun fel de autoritate asupra 
poliţiei. Cam la fel stăteau lucrurile și în privinţa ei. 

Konrâd își scoase telefonul, în timp ce culoarea aprinsă din 
obraji începea să-și piardă din intensitate, și se grăbi să caute 
un număr. Așteptă nerăbdător un răspuns, apoi începu să se 
răstească la ghinionistul care răspunsese. Procedând așa, 
încălca una dintre puţinele reguli care fuseseră stabilite la 
începutul interogatoriului. Sticla nu izola complet acustic, așa că 
toți observatorii aveau impresia că trebuie să vorbească încet 
când de partea cealaltă se afla un copil. Un zgomot puternic 
lângă microfon îl putea distrage pe cel care punea întrebările, 
sau chiar să-i afecteze auzul. 

— Vorbiţi mai încet! 

Freyja flutură furioasă din mâini spre Konrâd, care se răsuci 
cu spatele și-și continuă tirada. 

Freyja o văzu pe Margret aruncând o privire înspre oglindă. Și 
Silja o văzu, ceea ce-o făcu să se strâmbe. Era normal să fie 
nervoasă, din moment ce era treaba ei s-o liniștească pe 


VP - 46 


Margret. Femeia ridică mâinile în aer și Freyja crezu că-i poate 
citi pe buze: „Ce se întâmplă?” 

Un plânset slab începu să răzbată prin tirada lui Konrâd. 
Crescu în intensitate până ce camera începu să reverbereze de 
suspinele fetei. Chiar și Konrâd tăcu, lăsând telefonul de la 
ureche și holbându-se la fata care se ridicase în picioare, 
tremurând din tot corpul. 

Înainte ca Silja să aibă timp s-o liniștească, buzele fetei 
începură să formeze cuvinte, iar interfonul transmise întrebările 
șoptite: 

— E omul negru acolo? El e dincolo de oglindă? 

Margret se chirci, evitând să privească spre oglindă. 

— Nu, Margret. Sunt doar oameni care-și doresc ce-i mai bine 
pentru tine. Cine-i omul negru? 

Precaută, Silja își lăsă mâinile pe umerii micuței și încercă s-o 
așeze cu blândeţe înapoi pe canapea, însă întâmpină rezistență. 

— l-a făcut rău lui mami. 

Durerea din glasul ei subţire îi amuţi complet pe cei care-o 
ascultau. 

— Margret, l-ai văzut pe acest om? 

— Da. Era negru. 

Silja aruncă o privire înspre oglindă. Freyja se apropie de 
microfon și-o zori să continue. Silja încuviinţă discret din cap. 
Apoi vorbi din nou, cu o voce liniștitoare și calmă: 

— Margrét, acum vreau să te gândești bine. Era negru pentru 
că în cameră era întuneric sau pentru că avea culoarea neagră? 

— Ce vrei să zici? 

— Avea pielea neagră? 

— Da. 

Silja își linse buzele și continuă prudentă: 

— l-ai văzut mâinile? 

Margrét clătină din cap. Își trase nasul și se frecă pe obraji cu 
stângăcie, ca să-și șteargă lacrimile. 

— Capul. l-am văzut capul. 

— l-ai văzut fața, Margrét? 

— Nu. Nu fața. Doar ceafa, care era neagră. Avea un cap 
foarte mare. Margrét se întoarse cu faţa spre oglindă. Vreau la 
bunicul. Nu mai spun nimic. Nu mai vreau să vorbesc despre 
asta. Niciodată. 


VP - 47 


Silja încercă s-o convingă, însă nu mai putu scoate nimic de la 
ea. Interogatoriul se terminase exact atunci când li se părea că 
aveau să obţină rezultate. Per total, eșuaseră lamentabil, exact 
opusul rezultatului spre care ţintise întreaga echipă. Silja se 
așeză la loc oftând. 

În acel moment își făcu apariţia și polițistul. Se înroși la faţă 
când o văzu pe Freyja. Femeia rămase cu gura căscată, uitând 
pe moment de situația disperată în care se aflau. Era nimeni 
altul decât Jónas, tâmplarul din Egilsstadir. Privirile li se-ntâlniră; 
a ei, întunecată de furie, a lui, uluită. Apoi el privi într-o parte și 
li se adresă celorlalţi: 

— Sunt Huldar, de la Comisariatul de Poliţie. Îmi pare rău c- 
am întârziat atât. A intervenit ceva. 


Capitolul 5 


Fiind poliţist, Huldar era obișnuit cu tot felul de primiri. 
Rareori era un oaspete bine-venit; de obicei, oamenii nu 
vorbeau cu el decât forţaţi de împrejurări, privindu-l suspicioși, 
ca și cum ar fi mirosit neplăcut. Ochii lor spuneau clar că toţi cei 
cu care avea de-a face preferau să dea vina pe el pentru 
problemele lor - și, posibil, pe oricare agent de poliţie care se 
întâmpla să-l însoţească. Nu că lui i-ar fi păsat; de când se 
înscrisese în poliţie, se învățase să nu bage în seamă ce cred 
alţii despre el. Scuipatul, atacurile, înfățișarea neplăcută a 
oamenilor, el rămânea neatins de toate astea. Fiind singurul 
băiat și cel mai mic copil al familiei, fusese nevoit să se 
adapteze în funcţie de împrejurări - de asta avuseseră grijă cele 
cinci surori mai mari. Deși nici măcar tratamentul la care l-au 
supus ele n-ar reuși să astupe lipsurile din comportamentul 
cetăţeanului obișnuit atunci când dă pe gât câteva băuturi. 

Așa că rămăsese surprins când se trezise roșind la intrarea în 
încăperea aceea micuță. lnăuntru îl așteptau șase oameni, 
fiecare sex reprezentat în mod egal, despărțiți de o masă 
extrem de lustruită. Scuza lui a fost întâmpinată cu un șir de 
priviri tăcute, dar nu ăsta fusese motivul care-i făcuse sângele 
să năvălească în obraji. Se blestemă în gând pentru că nu 
verificase cine se va afla acolo. Numele Freyjei ar fi tras un 


VP - 48 


semnal de alarmă și i-ar fi oferit un răgaz necesar să se 
pregătească. l-ar fi putut da telefon dinainte, rugând-o să facă 
abstracţie de întâlnirea lor precedentă, cel puţin cât le-ar fi luat 
să interogheze copilul. În loc de asta, se vedea nevoit ori să 
îndure expresia ei sumbră, ori să suporte o discuţie neplăcută 
de faţă cu ceilalţi. Ei, de așa ceva nici nu putea fi vorba. Se 
gândi să-i ceară să iasă afară cu el, dar în cele din urmă renunţă 
și la ideea aceasta. Privirea Freyjei, din ce-și dădea seama 
uitându-se la ea cu coada ochiului, sugera că femeia n-avea de 
gând să coopereze. 

— Ce vrei să dai de înțeles apărând atât de târziu? lătră 
bărbatul îmbrăcat cu un costum care părea că intrase la apă. 

Tinuta îngrijită probabil că era acum la modă; tinerii ieșeau 
îmbrăcaţi așa din clădirile firmelor de avocatură sau din bănci. 
La fel și cravata - atât de ţipătoare, încât părea fluorescentă. 
Dureros de trendy. Ca și părul omului, care era prea bine 
aranjat, încât să pară neglijent, indicând că bărbatul exact asta 
avusese în minte. Între cravata ţipătoare și frizura impecabilă se 
afla unul dintre acele chipuri pe care ţi-e aproape imposibil să ți- 
| amintești după ceva vreme; genul pe care infractorii visează 
să-l aibă. Nici urât, nici frumos, nici vulgar - și nici cu trăsături 
delicate. Fără semne vizibile, fără cicatrici sau pistrui. Doar 
ochii, nasul și gura, așezați unde le era locul. Lui Huldar îi luă o 
secundă să-și aducă aminte că-l mai văzuse și înainte. Avea 
impresia că-l cheamă Konrâd. Procuror. Așa că era neplăcut 
faptul că relaţia lor avea să înceapă cu stângul. 

Și totuși, Huldar se bucura că bărbatul ţipase la el; îi oferea o 
scuză să nu vorbească cu Freyja. Știa de ce procurorul ridicase 
vocea; puţine alte metode erau la fel de eficace precum 
amenințările și intimidările. Nu de mult, agenţii mai în vârstă din 
cadrul investigaţiilor criminale participaseră la un curs de 
management despre cum să ofere laude și încurajări, dar 
încercările lor ulterioare de-a aplica această metodă nu făcuseră 
decât să-și dovedească din plin ineficiența. El, personal, nu-și 
putea imagina cum o laudă putea servi la fel de eficace precum 
o sudalmă spusă din inimă. Însă din nefericire, era greu de 
crezut că avocatul acesta modern va încasa liniștit papara pe 
care era dispus să i-o ofere și el la schimb, și era sigur că nici 
ceilalți n-ar fi apreciat gestul. Era cazul să se poarte cu mănuși 
cu ei. 


VP - 49 


— După cum spuneam, a intervenit ceva. 

Huldar se abţinu să mai explice că Egill, șeful său bun de 
nimic, reușise aproape în ultima secundă să se hotărască pe 
cine să trimită. Huldar nu se așteptase nicio clipă să fie el cel 
trimis; era obișnuit să fie sărit din schemă când venea vorba de 
asumarea unor responsabilităţi. De obicei, le erau atribuite unor 
agenţi mai în vârstă și mai experimentați, asta dacă nu erau 
prea bătrâni ca să fie gata de pensionare. Așa că el, unul, 
renunţase să mai aspire la vreo promovare. El nu era precum 
colegii săi; avea alt mod de gândire și nu arăta o supunere 
totală față de superiori, așa că nu era prea agreat în rândul 
acestora. De asta, în timp ce colegii săi își dădeau cu părerea 
cine era favorit să preia ancheta, el își sorbea liniștit cafeaua, și 
nici nu visa că ar putea avea vreo șansă. Nu fusese singurul luat 
prin surprindere atunci când șeful său anunţase, tardiv, că 
tocmai ce-l avansase. 

Tăcerea ce domnea în jurul mesei fu întreruptă de bărbatul 
mai în vârstă. Avea părul și hainele în neorânduială și-și ținea 
mâinile mari pe masă, cu degetele împreunate, ca pentru 
rugăciune. 

— M-am săturat de toate astea. O iau pe Margret și plecăm. 

Huldar ghici că era bunicul fetei, care obținuse custodia 
temporară până la apariţia tatălui. Tatăl se întorsese din 
America în acea dimineaţă, fiind întâmpinat la aeroport de 
poliţie și condus direct la secţie, pentru a fi luat la întrebări. Din 
ce aflase Huldar, interogatoriul încă nu se terminase. Dacă Egill 
s-ar fi decis mai repede, probabil că însuși Huldar ar fi condus 
acel interogatoriu. Acum urma să se descurce doar cu 
transcrierea acestuia. 

Prin geam, Huldar văzu că micuța Margrét plângea și că o 
brunetă tânără într-o rochie galbenă încerca s-o liniștească. 
Suspinele slabe răzbăteau prin interfonul încastrat în mijlocul 
mesei, însoţite de vorbele liniștitoare ale femeii. Dat fiind că 
fusese martora scenelor din casă, nu era deloc surprins că fetiţa 
plângea. Înţelese că un judecător recomandase ca fata să fie 
interogată la Casa Copiilor, după ce le fusese imposibil să o 
convingă să intre într-o secție de poliție. 

Martor al durerii sfâșietoare a fetei, Huldar se simţea extrem 
de ușurat pentru acest aranjament. Nici nu se putea imagina în 
locul femeii care acum îi ștergea lacrimile lui Margret. Mai ales 


VP - 50 


în camera de interogatorii sărăcăcioasă de la secția de poliţie. | 
se părea că nu e el singurul afectat de plânsete, căci Freyja se 
repezi și opri interfonul. 

O tăcere forțată se lăsă din nou în încăpere, iar atenţia 
grupului se mută de la Huldar la Margrét și la femeia în rochie 
galbenă, ca și cum ar fi privit un imens ecran de televizor cu 
sonorul oprit. 

Nimeni nu zicea nimic, însă probabil că toţi se gândeau la 
același lucru. Ce văzuse și ce auzise fata? Era încă neclar cât 
stătuse sub pat și, mai ales, cum de ajunsese acolo. Dar, din 
moment ce părea improbabil ca ea să se fi ascuns acolo după 
comiterea crimei, concluzia logică era că se afla în posesia unor 
informaţii cruciale privind evenimentele din noaptea respectivă. 
Fraţii ei, care fuseseră găsiţi stând în faţa casei, nu auziseră 
nimic, așa că de la ei n-aveau ce afla. Interogatoriile lor se 
încheiaseră deja. Declaraţiile băieţilor se potriveau și, în ciuda 
vârstei lor fragede, reușiseră să ofere informaţii concludente 
despre ce se întâmplase. Se treziseră dimineaţă și găsiseră 
încuiată ușa de la dormitor, iar după ce bătuseră în ea și 
strigaseră în van, se cățăraseră și ieșiseră pe fereastră. Femeia 
de alături îi zărise pe stradă. Ea pretindea că dormise buștean în 
timpul nopţii, însă soțul ei spusese că fusese trezit de vreo două 
ori de un zgomot pe care nu-l putuse identifica. Huldar și colegii 
săi își imaginaseră că probabil Elisa reușise să ţipe nu numai o 
dată în timp ce ucigașul își ducea la bun sfârșit sarcina macabră 
și lentă. Doar câţiva metri despărțeau dormitoarele principale 
ale celor două case, așa că era posibil ca urletele ei să fi 
răzbătut prin fereastra rămasă deschisă a vecinilor. Poliţia luase 
la întrebări și ceilalți vecini, însă nimeni nu observase ceva 
nelalocul lui sau pe cineva străin intrând sau ieșind din casă. 

Toate faptele sugerau că Margret era singurul lor martor. Le 
fusese imposibil s-o ademenească afară de sub pat, așa că, în 
cele din urmă, Huldar se văzuse nevoit să recurgă la forţă. 
Reușise, destul de greu, e drept, s-o scoată afară din cameră 
fără s-o lase să vadă trupul mamei ei sau imaginea oribilă cu 
capul acesteia. În tot acest timp, nu reușiseră s-o facă pe fetiță 
să scoată nici măcar un cuvânt. Refuzase să-l privească direct 
și-și ferise capul întruna, acoperindu-și urechile cu palmele și 
ținând ochii închiși strâns. După ce Huldar încercase de mai 
multe ori, fără succes, s-o facă să răspundă la întrebări, 


VP -51 


intervenise medicul legist și se răstise la el să înceteze, apoi 
sunase după ambulanţă. Acesta se arătase extrem de îngrijorat 
din cauza stării mentale a fetiţei. După ce copilul fusese 
examinat la spital, serviciile sociale îl plasaseră în grija bunicilor 
din partea tatălui, până la sosirea acestuia acasă. Nimeni n-o 
spusese cu voce tare, dar toți cei implicaţi în anchetă știau 
foarte bine că era de preferat să termine cu interogatoriul lui 
Margret înainte de întâlnirea acesteia cu tatăl ei. Erau aproape 
siguri că le va fi mult mai dificil cu bărbatul decât le fusese cu 
bunicii. Probabil că era în stare de șoc și, de asemenea, ar fi 
putut avea ceva de ascuns. În majoritatea cazurilor în care 
femeile erau ucise în propriile case, vinovat se dovedea a fi 
soțul sau amantul. Încă nu reușiseră să verifice dacă el părăsise 
țara înainte de uciderea soţiei, deși toate probele indicau acest 
lucru. Chiar și așa, asta nu-l dezvinovăţea neapărat. Dacă 
mariajul lor scârţâia, nu era imposibil ca el să fi angajat pe 
cineva să facă treaba în locul lui. 

Ceea ce-i aduse din nou aminte lui Huldar cât de urgent 
trebuia să termine cu interogatoriul fetei. Insă ea părea că 
cedase definitiv. Bunicul fetiţei se ridicase în picioare și, 
judecând după expresia lui, probabil că n-ar mai fi fost de acord 
să le mai ofere un răgaz. Înainte ca Huldar să aibă măcar timp 
să abordeze subiectul, bătrânul vorbi din nou: 

— E pur și simplu o rușine. O secundă nu mai stau să asist la 
o asemenea farsă. Cum se poate intra acolo? 

Își privea nepoata ca și cum era gata să spargă geamul ca să 
ajungă la ea. 

— Te conduc eu. 

O femeie pe care Huldar n-o cunoștea îi arătă ușa. Avea 
chipul sumbru, însă ridurile din jurul ochilor și al buzelor pe care 
le face în timp zâmbetul și buzele strânse sugerau că o astfel de 
asprime nu-i stătea în caracter. Îi aruncă lui Huldar o privire atât 
de furioasă când trecu pe lângă el, încât acesta aproape că se 
așteptă să-i înfigă și-un cot în stomac. După insigna de la piept, 
părea a fi infirmieră. 

— Și acum ce dracu' facem? 

Procurorul Konrâd părea pe jumătate exasperat, pe jumătate 
disperat. 

— Aţi obținut vreo informaţie de la ea? 


VP - 52 


Huldar părea calm și netulburat de cele întâmplate. Se 
obișnuise cu mult timp în urmă să nu permită ca agitația celor 
din jur să-l abată din drum. Cele cinci surori avuseseră grijă de 
asta. Așa reușise să iasă victorios din majoritatea ciocnirilor cu 
ele. Ca adult, încercase să aplice această manevră și în viaţa 
personală, însă i se întorsese împotrivă în câteva din relaţiile 
mai serioase pe care le avusese. Dintr-un anumit motiv, metoda 
care funcționase atât de bine în alte ocazii se dovedise un 
dezastru când venise vorba de iubite. Înainte ca el să reușească 
să realizeze ce se întâmpla, situaţia se întorcea împotriva lui; 
brusc, era surprins pe picior greșit și invariabil spunea ceva ce 
apoi regreta. Ușor, ușor, relaţiile sale începeau să se destrame, 
oricât ar fi încercat să-și repare greșeala. Avea impresia că 
discuţia pe care, mai devreme sau mai târziu, urma s-o aibă cu 
Freyja se va sfârși în același mod. Asta dacă ea se va deranja să 
discute cu el. In schimb, decizia lui de a renunţa la găsirea unei 
relații stabile și de a se concentra pe relaţii pasagere îl costase 
foarte scump. Mai întâi, fusese nevoit să suporte toate 
căcaturile de la soţia lui Rikhardur, Karlotta, iar acum, asta. Și 
totuși, să se trezească față în față cu Freyja era nimic prin 
comparaţie cu coșmarul care urmase după scurta aventură cu 
Karlotta din toamna trecută. Un fior rece îi străbătu șira spinării 
când își aduse aminte. 

— Firește că n-am apucat s-o întrebăm nimic. Tu erai cel care 
trebuia să vină cu întrebările. 

Freyja vorbea exact la fel ca fostele lui iubite în momentele 
cele mai cumplite. 

Hotărând, în lumina experienţelor anterioare, că e mai bine să 
ignore vorbele femeii, Huldar se întoarse spre procuror. 

— Trebuie să știi la fel de multe despre caz ca și mine, 
Konrâd, dacă nu chiar mai multe. N-ai putut să treci la treabă, în 
loc să mă aștepți pe mine? 

li evitase privirea Freyjei când vorbise. Expresia de pe chipul 
ei îl făcu să tresară; surorile lui ar fi putut învăţa o mulţime de la 
ea. Se surprinse tânjind după niște gumă de mestecat cu 
nicotină. 

— l-ai fi putut pune niște întrebări simple, de bază, și fără 
mine. Toată conversaţia a fost înregistrată, nu? Aș fi putut 
asculta răspunsurile ulterior. 


VP-53 


În acest moment, o femeie, despre care Huldar știa că e 
doctor asociat Casei Copiilor, se hotărî să intervină. O ascultase 
depunând mărturie la tribunal în cazuri de abuz sexual, iar 
modul ei mecanic de a vorbi sunase potrivit într-o sală de 
judecată, însă acum părea mai degrabă aprinsă. 

— Sau tu ai fi putut avea măcar bunul-simţ de-a apărea la 
timp. 

— Da, sigur. 

Huldar nu se mai obosi să ofere explicaţii. Ar fi fost inutil să 
precizeze că venise cât putuse de repede. Mai degrabă era 
dispus să-și asume vina, în loc s-o dea pe altcineva. 

— Singurul lucru pe care l-am putut obţine de la ea înainte de 
a se închide în sine a fost că probabil asasinul e negru. Konrâd 
clătină din cap. Deși nu m-aș baza prea mult pe asta. Apoi n-am 
mai putut merge mai departe cu întrebările. 

— Negru? 

Huldar se sforță să-și ascundă ușurarea, de teamă ca nu 
cumva să fie înțeles greșit. N-avea nimic de-a face cu rasa; dacă 
nu cumva fata se înșela, n-ar fi trebuit să le fie greu să ia urma 
criminalului. În Islanda nu locuiau prea mulţi bărbaţi de culoare, 
iar cei care trăiau aici probabil că erau genul pașnic, și Huldar 
nu reușea nici în ruptul capului să-și amintească de vreun 
incident care să aibă ca protagonist vreo persoană de culoare. 
Deși avea să se întâmple, mai devreme sau mai târziu. 

— Și avea un cap foarte mare, să nu uităm asta, i se adresă 
Freyja lui Konrád, ca și cum Huldar nici n-ar fi fost de faţă. 

—Un cap mare? se încruntă Huldar. Aveţi asta pe 
înregistrare? 

Ceilalţi se întoarseră spre Freyja, forțând-o astfel să răspundă, 
deși era clar că n-avea niciun chef. 

— Da, se răsti ea. O poţi asculta mai târziu. 

Ceilalţi părură mai degrabă luaţi prin surprindere de tonul ei. 

Konrâd fu cel care întrerupse tăcerea stânjenitoare care se 
așternuse în încăpere. 

— Nu prea ai motive să asculţi convorbirea. A fost total 
nesatisfăcătoare, oftă el adânc. Oricum, trebuie să ne hotărâm 
încotro s-o apucăm. Cum să procedăm mai departe. Işi îndreptă 
privirea spre telefonul mobil, de parcă ar fi căutat un răspuns 
acolo. Am putea oricând s-o chemăm la secție, indiferent că-i 


VP - 54 


face plăcere sau nu, și să terminăm acolo cu întrebările. Chiar 
nu mai putem amâna chestiunea asta. 

— Nu. Total de acord. 

Cu coada ochiului, Huldar o zări pe Freyja ieșind vijelios din 
cameră. O clipă mai târziu, își făcu apariţia de partea cealaltă a 
geamului, unde începu să discute cu femeia în rochie galbenă. 
Margret dispăruse, probabil cu bunicul ei. 

— Un lucru pe care chiar nu-l recomand. Doctorita avea acum 
bine cunoscuta voce de robot din sala de judecată. Fata a rămas 
profund traumatizată și riscaţi să compromiteţi probele obţinute 
de la ea dacă veţi acţiona aiurea, ca niște amatori. Oameni buni, 
de câte ori trebuie să vi se reamintească? Smuci furioasă din 
mână înspre Konrâd și Huldar, care reprezentau Parchetul 
General și poliţia. Copiii de vârsta ei sunt extrem de 
influențabili; suferă de o tendinţă copleșitoare de-a spune ce 
cred că vor oamenii să audă de la ei. Dacă vreţi s-o induceţi în 
eroare și să-i băgaţi forțat idei în cap, atunci continuaţi în felul 
acesta. Și mult noroc cu avocatul apărării - dacă veţi prinde 
făptașul -, care-i va face praf mărturia în sala de tribunal. Dacă 
am înțeles corect, nici măcar nu mai aveţi vreun alt martor în 
acest caz. 

— Asta rămâne de văzut, o contrazise Huldar, deși nu era 
deloc convins. 

În mod normal, urma să-i interogheze pe soţul și pe prietenii 
femeii, pe colegii mai apropiaţi de ea și așa mai departe, dar era 
deja aproape sigur că acești oameni nu știau nimic despre ce s- 
a întâmplat în acea noapte. Interogatoriile le vor servi doar ca 
să-și facă o imagine despre victimă și, cu puţin noroc, să le 
ofere indicii despre cine ar fi putut comite un act de o violență 
atât de șocantă. 

Huldar se trezi holbându-se la Freyja prin geam. Oricât de 
încântătoare ar fi fost priveliștea, nu înfățișarea el fu cea care-i 
atrase atenţia, ci faptul că mișcările trupurilor lor sugerau că ea 
și femeia în rochie galbenă discută despre ceva important. 
Femeia care dialogase cu Margret își ţinea o mână la piept și 
părea supărată. Probabil că nici nu era de mirare - rolul ei 
fusese să împiedice copilul să se simtă tulburat. El își feri iute 
privirea atunci când Freyja se răsuci brusc, părând că privește 
drept spre el. Apoi își aduse aminte de oglindă. Își îndreptă din 
nou atenţia spre doctoriță. 


VP-55 


— Însă, în ciuda acestor lucruri, sunt de acord cu tine c-ar 
trebui, pe cât posibil, să respectăm recomandarea iniţială. Când 
crezi că am putea face din nou o încercare? 

— Ele ar trebui să știe mai bine ca mine, ridică ea din umeri, 
apoi făcu un gest spre geam. Freyja și femeia în rochie galbenă 
părăseau camera de interogatoriu. Deși presupun că astăzi nu 
vom mai încerca nimic. 

— Regret, dar asta nici nu intră în discuţie. Huldar scutură din 
cap. Trebuie să discutăm cu ea cât mai repede. lar asta 
înseamnă astăzi. Avem nevoie de răspunsuri urgent, chiar dacă 
nu-i vom pune decât niște întrebări de bază. 

Cineva tuși în spatele lui. Când se întoarse, dădu de Freyja. Se 
simţi aiurea când îi întâlni privirea. Își dădu seama că arată la fel 
de trăsnet ca atunci când o întâlnise prima oară, iar vagul ei 
parfum familiar îi provocă amintiri extrem de nepotrivite pentru 
situaţia actuală, asta ca să folosim doar un eufemism. Venindu- 
și în fire, reuși să gonească departe gândurile acelea. 

— Chiar la sfârșit, Margret i-a spus Siljei ceva ce-ar trebui să 
știi. 

Huldar o întrerupse înainte ca Freyja să poată continua. 

— Ce-a zis? A putut oferi o descriere mai bună decât doar 
culoarea pielii? 

— Mă lași să termin? 

Pielea Freyjei căpătă o nuanță purpurie. Lui i se păru că 
scăzuse și mai mult în ochii ei. 

— Margret i-a spus Siljei că bărbatul de culoare va ucide din 
nou. O altă femeie. 

Dintr-odată, pe Huldar nu-l mai interesa deloc ce credea 
Freyja despre el. 


Capitolul 6 


Elisa Bjarnadóttir zăcea goală pe masa de disecție din oţel 
inoxidabil a Departamentului de patologie al Spitalului Naţional, 
ca și cum aștepta răbdătoare să se termine analizele post- 
mortem. Însă rigiditatea ei - braţele subţiri întinse pe lângă 
corp, picioarele drepte - nu putea păcăli pe nimeni. Părul lung și 
negru îi atârna pe lângă masă, încă ud ca urmare a faptului că 


VP - 56 


trupul îi fusese spălat după ce terminaseră examinarea 
exterioară și scăpaseră de oribila sarcină de a-i îndepărta banda 
adezivă din jurul capului. Nenumărate fâșii de bandă atârnau 
acum de o ramă pentru uscare într-un colț al încăperii. Sperau 
cu toţii ca niște fire de păr de-ale ucigașului să fi rămas lipite de 
ele. Cum era și normal, straturile de dedesubt erau acoperite cu 
părul Elisei, deși avuseseră o grijă deosebită când le 
îndepărtaseră. Fâșiile fuseseră verificate și de amprente, în caz 
că ucigașul ar fi atins banda cu mâinile goale. Tehnicienii de la 
medicină legală avuseseră o sarcină destul de dificilă. Totuși, 
era puţin probabil să descopere vreo altă amprentă, dat fiind că 
nu găsiseră niciuna pe trupul femeii în afară de cele aparţinând 
poliţistului care-și făcuse primul apariţia la locul faptei. Se 
presupunea că ucigașul purtase mănuși de protecţie, din 
moment ce fusese nevoit să atingă de mai multe ori femeia. 

Luând în considerare cele treisprezece vânătăi pe care le 
găsise, legistul a tras concluzia că ucigașul o atacase violent pe 
Elisa, iar aceasta i se opusese. În mod cert i se împotrivise. Era 
de necrezut că cineva s-ar fi predat fără luptă, văzând ce soartă 
cruntă îl așteaptă. Pielea albă a braţelor era acoperită de urme 
lăsate de niște degete puternice, iar după contuzia rotundă de 
pe pieptul ei, legistul dedusese că atacatorul își apăsase 
genunchiul pe ea cu toată forţa. Dinţii din faţă, și cei de sus, și 
cei de jos, fuseseră sparți, probabil când tubul de metal al 
aspiratorului îi fusese îndesat cu forța pe gât. Legistul credea că 
vor găsi coroanele zdrobite ale acestora în stomacul femeii. 
Nasul era zdrobit hidos și lipit de obraz, iar acest lucru, 
împreună cu urmele lăsate de bandă pe faţă, care nu se 
estompaseră nici după spălare, ofereau o imagine și mai clară a 
suferinţei prin care trecuse. Într-un colț al laboratorului, lângă 
rama de uscare, un aspirator argintiu aștepta să fie luat pentru 
analize şi mai amănunțite.  Aducându-și aminte de 
circumstanţele în care-l văzuse prima dată, Huldar simţi 
imboldul de a-și feri privirea. Imaginea femeii era și mai oribilă, 
deși nici să privească în altă parte nu-i venea ușor. 

Din când în când, din părul ei se scurgea câte o picătură de 
apă, formând o mică băltoacă pe podeaua acoperită cu gresie 
de dedesubt. 

— Nu vezi în fiecare zi așa ceva. Legistul clătină din cap. Am 
văzut niște chestii îngrozitoare în timpul stagiaturii în Scoţia, 


VP - 57 


însă de când m-am întors acasă, n-am mai avut de-a face cu așa 
ceva. 

— Vreo crimă comisă cu aspiratorul pe-acolo? 

Huldar spera să nu-l trădeze tonul vocii. Văzuse destule la 
viața lui, inclusiv cadavre și oameni zdrobiţi în accidente sau 
diverse conflicte. Mai ales două imagini îi veneau acum în minte: 
una cu o ureche smulsă de pe capul unui bărbat a cărui mașină 
se răsturnase, pe care Huldar o găsise pe un pat de mușchi 
proaspăt; și una cu un trup care se lipise de linoleumul topit, 
după ce casa în care locuia se făcuse scrum. Însă, cumva, 
aceste imagini, împreună cu multe alte incidente la care fusese 
martor, aveau un impact cu totul diferit asupra lui; nici pe 
departe la fel de tulburător. Nu mai fusese niciodată nevoit să 
scurme în interiorul unui cadavru sau să privească cum un 
medic legist scotocește fiecare orificiu în căutarea unor probe 
care să ducă la elucidarea identității unui ucigaș. 

Până acum, Huldar a reușit să evite autopsiile; alții au fost cei 
nevoiţi să se ocupe de astfel de chestiuni în puţinele cazuri de 
omucidere cu care au avut de-a face până în prezent. Și din 
cauză că șefii lui l-au ferit pe când era doar un agent care se 
ocupa de hârțogăraie, acum nu mai putea să însărcineze un 
subordonat să facă treaba în locul lui, el fiind cel care conducea 
ancheta. Va trebui să se întărească și gata. Dacă se va răspândi 
vorba că n-are stomac pentru asta, va ajunge să conducă 
ancheta doar cu numele. Echipa lui va irosi vremea plângându- 
se de lipsa lui de curaj, în loc să urmeze ordinele - nu că ei s-ar 
descurca mai bine ca el în situaţia dată. Ar fi privit cu aceeași 
lipsă de respect ca și Rikhardur. Nu se punea problema să devii 
insensibil la orori, ci să adopţi o expresie dârză, de falsă 
indiferenţă, chiar dacă stomacul ţi se revoltă din cauza mirosului 
și a priveliștii. 

— Nu mă refer doar la Scoţia. Ai mai auzit sau citit vreodată 
despre așa ceva? 

— Nu, din câte-mi amintesc, scutură legistul din cap. Am citit 
despre niște arme ale crimei ceva mai neortodoxe, precum 
tocuri de pantofi sau chiar un tirbușon, dar niciodată despre un 
aspirator. 

— Nu. Nu e chiar primul lucru care îţi vine în minte când vrei 
să omori pe cineva. Huldar aruncă iute o privire spre chipul lovit, 
ca de ceară, al Elisei, apoi privi din nou în altă parte. Stau și mă 


VP -58 


întreb, de ce să te chinui în felul ăsta? Ar fi fost mult mai simplu 
să folosească un cuțit. 

Un cuţit mare de bucătărie fusese găsit lângă piciorul patului, 
alături de trei role de bandă adezivă; doar inelele din carton mai 
rămăseseră din două dintre ele, dar din a treia mai găsiseră încă 
vreo câțiva metri buni de bandă argintie. Fusese folosită pentru 
a-i acoperi Elisei ochii, nasul și urechile, probabil pentru a fi 
sigur că aspiratorul își va face treaba fără a trage aer din afară. 
O examinare preliminară stabilise că se folosise de cuţit doar 
pentru a tăia banda. Pe lamă sau oriunde altundeva la locul 
crimei nu fusese găsită nicio urmă de sânge. 

— Da, așa ai crede. Modul de operare este atât de ieșit din 
comun, încât, în locul tău, m-aș concentra pe asta. Oare 
criminalul încearcă să rămână în cărţile de istorie? l-e frică de 
sânge sau preferă să ucidă printr-o metodă care nu implică 
străpungerea pielii? Sau o fi vrut ca metoda lui să simbolizeze 
ceva? E posibil. Altminteri, mi-e greu să-mi imaginez de ce ar 
inventa o metodă atât de stranie. 

— Dacă e nebun? 

Ideea îl lovise pe Huldar în clipa în care văzuse pentru prima 
oară scena crimei din dormitorul victimei. N-avusese timp sau 
imaginaţie să inventeze și alte explicaţii. 

— Un nebun? Legistul părea surprins de întrebare. Presupun 
că vrei să zici psihopat. Ar fi bine să ai grijă dacă vrei să 
abordezi problema dintr-un asemenea unghi. Cei cu probleme 
mentale se manifestă foarte rar violent. De fapt, de multe ori ei 
sunt mai degrabă victime, decât atacatori. Și dacă se comportă 
violent, de obicei o fac contra lor înșiși. Nu, nu cred că trebuie să 
cauţi pe cineva cu probleme mentale. Are cu siguranță o 
afecțiune mentală gravă, dar probele nu indică genul de 
halucinaţii sau impulsuri asociate de obicei cu psihoza. 

— Nu. Probabil că nu. 

Huldar nu se simţea pregătit să abandoneze definitiv teoria cu 
nebunul, deși era dispus să o lase deoparte din cauza metodei și 
a aparentei fobii a criminalului față de sânge sau de 
străpungerea și tăierea pielii și cărnii. Din păcate, lucrul acesta 
nu prea avea cum să-i ducă pe vreo pistă, dat fiind că nu exista 
o bază de date naţională cu fobiile oamenilor. Oricum, ideea 
asta se putea dovedi de folos după ce vor ajunge în punctul în 
care vor avea un suspect. Dacă vor ajunge acolo. 


VP - 59 


În timp ce legistul se pregătea pentru următoarea etapă, 
Huldar cerceta micile pungi de plastic transparent și recipiente 
de sticlă de pe căruciorul aflat lângă masă. Dacă nu obțineau 
nicio probă de pe banda adezivă, rămânea totuși posibilitatea ca 
aceste probe biologice să-i ajute să identifice răufăcătorul. O 
parte din recipiente fuseseră deja luate de către asistent, care 
profitase de întrerupere pentru a le trimite la analize. 

De regulă, criminalii islandezi mărturiseau imediat după ce 
erau prinși, așa că erau rare cazurile câștigate sau pierdute pe 
baza solidităţii probelor criminalistice, deși uneori era nevoie să 
fie aduse în sala de tribunal pentru a-i da pe brazdă pe indivizii 
mai încăpăţânaţi. De fapt, majoritatea se linișteau după ce 
proba le era adusă în faţa ochilor, iar atunci chiar se arătau 
ușuraţi de șansa de a se elibera de povară. Aproape 
instantaneu, se repezeau să-i convingă pe ceilalţi și pe ei înșiși 
că n-a fost decât un accident; că ei erau de fapt oameni 
cumsecade și că întreaga chestiune nu fusese decât o greșeală 
nefericită. Era incredibil cât de nerăbdători erau să se bage pe 
sub pielea polițiștilor, în încercarea de a-i face să înțeleagă 
povestea din punctul lor de vedere. De parcă ar fi contat. Nu era 
treaba poliţiei să emită judecăţi, ci doar să lămurească faptele. 
Huldar se întreba dacă ucigașul Elisei ar reacţiona la fel când se 
va afla în faţa lui. Cum va justifica ce a făcut? Sau el s-ar afla în 
tabăra celor puţini, a celor care nu mărturisesc niciodată? 

Un fluid transparent, vâscos, începu să se scurgă din colţul 
gurii Elisei, ca o lacrimă rătăcită. Huldar ridică privirea către 
legist, doar ca să vadă că acesta apucase un fierăstrău electric. 
Stomacul i se revoltă. 

Doctorul cercetă unealta, ca și cum s-ar fi întrebat la ce 
servește. Apoi, aparent mulțumit, o așeză pe o tavă, alături de 
celelalte instrumente. Fiecare arăta mai sinistru decât cel de- 
alături. Îţi puteai da seama că n-au fost făcute cu scopul de a fi 
folosite pe cineva viu: Huldar ar fi fugit un kilometru fără să se 
oprească, dacă un doctor s-ar fi apropiat cu vreunul de el. 

— Pe cine suspectați? Pe soţ? 

— Prea devreme ca să ne pronunţțăm. Doar ce s-a întors în 
țară. L-au luat la întrebări de dimineaţă, dar încă n-am avut timp 
să ascult transcrierea. A trebuit să mă reped direct aici de la 
Casa Copiilor. Dar am stat de vorbă cu unul dintre tipii care l-au 
interogat și se pare că e puţin probabil să fie implicat. Și avem 


VP - 60 


confirmarea că era plecat în străinătate când s-a comis crima. 
Se afla la o conferință împreună cu un alt islandez, care 
călătorea cu el, așa că n-ar fi avut cum să fie aproape de scena 
crimei. Deși poate că este un foarte bun actor - poate a plătit pe 
altcineva să facă treaba murdară în locul lui. Singura informaţie 
pe care am reușit s-o obţinem de la fetiţă a fost că ucigașul e 
negru. 

— Negru? Asta ar trebui să vă facă viaţa mai ușoară. Expresia 
legistului deveni din nou serioasă. Care e starea ei în momentul 
de faţă? 

— Ca dracu'. 

Nu existau cuvinte care să descrie mai bine starea lui 
Margrét. Huldar mută discuţia înapoi la crimă, nedorind să 
vorbească despre fată lângă cadavrul mamei ei. 

— Încă nu e clar dacă s-a referit la faptul că bărbatul purta 
pantaloni și încălțăminte de culoare neagră sau dacă a vrut să 
spună că avea pielea neagră. Pesemne că, de sub pat, a reușit 
să-i zărească picioarele, deși pretinde că i-a văzut și capul, 
probabil înainte de-a reuși să se ascundă dedesubt. | l-a descris 
ca fiind deosebit de masiv. 

— Masiv? 

— Așa a zis. Dar ce înțelege un copil printr-un cap masiv? 
Chiar nu știu. 

Huldar își cobori privirea, pentru a evita să-l privească pe 
medic pregătindu-se să se apuce de treabă. Puţinul pe care-l 
văzuse până acum fusese suficient de grețos. Spera ca 
asistentul să se fi rătăcit pe coridoarele labirintice ale spitalului, 
astfel încât a doua parte a autopsiei să trebuiască să fie 
amânată. Era disperat după nicotină, însă nu suporta ideea să 
mai bage ceva în gură. Mai ales gumă. Chiar dacă o ţigară i-ar fi 
fost băgată între buze, nu era sigur că ar fi fost în stare să o 
fumeze. Cu cât inhala mai puţin aici, cu atât mai bine. 

— Nu mă întreba pe mine. Nu puteţi chema un specialist care 
să stea de vorbă cu ea? 

— Ba da. Cât de curând. Momentan refuză să mai vadă pe 
cineva, așa că deocamdată o s-o lăsăm în pace. Vom mai face o 
încercare după-amiază sau diseară. Avem nevoie urgent să 
rezolvăm această chestiune. Nu-mi pot trimite oamenii să caute 
orbește un suspect cu pielea neagră, când ea s-ar fi putut referi 


VP-61 


foarte bine la hainele lui. Brusc, Huldar își aduse aminte ce voia 
să-l întrebe pe patolog. Soțul Elisei e doctor în acest spital. 

Legistul ridică din sprâncene. 

— A, da? Cine e? 

— Sigvaldi Freysteinsson. E ginecolog. 

— N-am auzit de el. Are aceeași vârstă ca și soţia? 

— Da. 

— Atunci nu prea am avut motive să mă intersectez cu el. Fac 
parte dintr-o generaţie cu totul diferită. Eu sunt așa bătrân, că 
nu mai cunosc niciun doctor tânăr de-aici. Legistul își trase cu 
un pocnet o pereche de mănuși de latex pe mână. Făcând 
abstracţie de soţ, fac pariu că ea-l cunoștea pe ucigaș. Se 
întâmplă rar ca o persoană cu totul necunoscută să atace pe 
cineva doar cu scopul de a-l tortura. Și exact despre asta e 
vorba în cazul de față. Deși moartea n-a putut surveni după prea 
mult timp, chinul ei trebuie să fi fost indescriptibil. l-ai văzut 
dinţii - a fost nevoie de o brutalitate incredibilă să-i îndese tubul 
pe gât. lar aerul din plămâni i-a fost supt cu o asemenea forţă, 
că au cedat instantaneu, având probabil ca rezultat spargerea 
timpanelor și alte leziuni interne pe care le vom descoperi când 
o vom deschide. N-o să fie prea plăcut, să fii sigur de asta. Nu, 
Islanda e prea mică pentru a adăposti indivizi suficient de 
bolnavi, încât să-i facă așa ceva unei victime alese la 
întâmplare. Ar fi fost identificat și închis cu mult timp în urmă, 
înainte să mai poată comite așa ceva. 

— N-avem cum să fim siguri de asta. 

— Poate că nu, însă din fericire tortura este destul de rară 
aici, în vest, cel puţin genul de tortură care să provoace 
moartea. În rarele situaţii în care e folosită, este în general 
asociată cu abuzuri sexuale extreme. Mai auzi uneori de 
exemple din astea în lumea interlopă din marile orașe din alte 
țări, însă infractorii noștri locali au cam încheiat-o cu astfel de 
activităţi. Firește, le mai administrează victimelor câte-o bătaie, 
însă din câte știu eu, modul lor de a tortura oamenii este mai 
mult pentru intimidare. Niciun islandez n-a murit până acum sau 
nu a suferit leziuni fizice ireversibile după ce a fost torturat. 
Dacă s-ar fi întâmplat, aș fi auzit. Nu contează cât de dur ești, 
dacă ești torturat, te duci singur la spital cât de repede poți. 
Incidentul ar fi apărut în sistem. 


VP - 62 


— Da, presupun că ai dreptate. Ce nemernic bolnav ar fi în 
stare de așa ceva? 

— Asta e întrebarea de un milion de dolari. Oricât de mult ar 
vrea să tortureze pe cineva până la moarte, puţini ar fi capabili 
s-o facă. Majoritatea dintre noi au reţineri care ne împiedică să 
încălcăm barierele morale convenţionale. Ceea ce ne aduce 
înapoi la faptul că nicio armă ascuţită n-a fost folosită și că actul 
în sine n-a constat decât din apăsarea unui buton. Legistul 
întoarse capul spre Huldar. Desigur, n-avem cum să fim siguri, 
dar dat fiind că n-avem dovada unui viol, aș zice că persoana 
care a comis așa ceva a simţit o scârbă nemăsurată la adresa 
femeii. Nu există indicii că atacul a avut un motiv sexual - doar 
dacă nu găsiţi spermă la locul faptei. Se întâmplă uneori ca 
perverșii să se masturbeze deasupra victimei în loc să comită 
violul. Dar cât timp am fost eu aici n-a fost descoperită și mi-e 
greu să cred că am ratat-o. 

— Nici când am scotocit a doua oară casa n-am găsit. 

— O fi fost implicată în ceva dubios? Ar trebui să mă 
pregătesc să găsesc ceva substanţe ilegale în fluxul ei sangvin? 

— Nu. Din câte știm noi, nu. Până acum, puţinul pe care l-am 
aflat sugerează că era suspect de cuminte. Lucra la biroul de 
impozite și taxe local, avea grijă de familie și se ocupa de 
treburile de pe lângă casă, în timpul liber. Viaţa ei părea atât de 
ordonată, încât aș rămâne uimit dacă am descoperi ceva 
suspect - cu atât mai mult dacă a fost torturată pentru a obţine 
vreo informație de orice fel. Ar trebui să ai de-a face cu un 
secret al naibii de periculos, dacă a preferat să se sacrifice în loc 
să mărturisească atunci când și-a dat seama ce soartă o 
așteaptă. 

Privirea i se întoarse din nou spre chipul desfigurat. Buzele 
albastre i se depărtaseră, scoțând la iveală dinţii sparți din față. 
Copleșit de greață, își lăsă ochii în jos. 

— Mă îndoiesc că are rost să ne-ntrebăm ce motivaţie a avut 
criminalul. Nimic nu poate justifica ce a făcut. 7 

— Sunteţi siguri că a fost vorba de un bărbat? In lipsa 
spermei, ați putea lua în considerare și o femeie. 

Huldar se gândi. Cunoștea la fel de multe despre asta pe cât 
ştia despre alte aspecte ale cazului, dat fiind că doar ce 
începuse să se ocupe de anchetă. 


VP - 63 


— Nu. Nu neapărat. Dar înclin să cred că a fost vorba de un 
bărbat, iar asta s-ar potrivi și cu descrierea fetei. O femeie ar fi 
întâmpinat dificultăţi în a o ţine pe Elisa nemișcată în timp ce-i 
înfășura bandă adezivă în jurul capului și-al braţelor. Probabil că 
s-a opus din răsputeri. 

— Într-adevăr. O dovedesc rănile suferite. Amândoi priviră 
vânătăile de pe corpul femeii. Firește, există o mulţime de femei 
puternice, însă Elisa pare că se afla într-o formă fizică destul de 
bună, așa că atacatoarea ei ar trebui să fie neobișnuit de 
puternică. Doar dacă n-a acţionat într-o frenezie ucigașă. 
Nebunia îi face pe oameni mult mai puternici fizic. 

— Ce mai frenezie ucigașă. Cât timp crezi că i-a luat? 

Huldar văzuse oameni luând-o razna, și treji, și sub influenţa 
drogurilor sau a alcoolului. De obicei, genul acela de explozie nu 
dura mult, deși întotdeauna mai există și excepții. 

— Greu de spus. Aș estima că atacul a durat între douăzeci și 
treizeci de minute, dar mă îndoiesc că autopsia sau analizele 
finale ne vor putea oferi un răspuns mai exact. Probabil că vom 
putea stabili întocmai adevăratul moment al crimei, dar asta va 
fi tot. 

Huldar încuviinţă din cap. La fel credea și el. Probabil că 
bărbatul se grăbise să termine. Nu dorise să stea în casă mai 
mult decât era necesar. 

— Ai în minte vreun posibil motiv? 

Întrebarea reprezenta de fapt o tactică de amânare. Huldar 
avea nevoie de mai mult timp pentru a se pregăti mental și fizic 
înainte ca legistul să se apuce de examinarea internă. Asistentul 
își făcuse din nou apariţia în ușă, ceea ce probabil însemna că 
avea să înceapă etapa următoare. 

— Habar n-am. Mă bucur că e problema ta, nu a mea. Puțin 
probabil ca autopsia să ne ofere o explicaţie. Nu așa 
funcționează. Dar, dacă mai contează, prima mea presupunere 
ar fi că a dat în vileag pe cineva la biroul de impozite și taxe. 
Oricum, într-acolo mi-aş îndrepta eu atenția. Oamenii o iau 
complet razna la gândul că și-ar putea pierde banii. Mai ales 
dacă au impresia că ar putea pierde tot. Bărbatul se scărpină pe 
obraz, lăsând în urmă o dungă de praf albicios. Am uitat să te 
întreb ceva. Ce se afla în plic? V-a ajutat în vreun fel în anchetă? 

În timpul investigaţiei preliminare a scenei crimei, găsiseră un 
plic pe frigider. Spre deosebire de toate bileţelele și fotografiile 


VP - 64 


lipite cu magneţi decorativi, acesta fusese prins de un colț cu 
aceeași bandă adezivă argintie cu care i se înfășuraseră Elisei 
capul și braţele. Pe plic nu se găsise nicio amprentă, iar înăuntru 
dăduseră de un mesaj format din litere și numere decupate din 
ziare, așa cum procedează răpitorii în filme. 

— N-am descifrat mesajul, asta dacă e un mesaj. Tot ce 
spunea era: „Așa că spune-mi acum”, urmat de două puncte și 
de un lung șir de numere care n-au nicio noimă. l-am pus pe 
oameni la treabă, însă n-am obţinut mare lucru până acum. Era 
un eufemism: nu obţinuseră niciun rezultat. Am făcut o 
fotocopie, în cazul în care ai nevoie de el pentru dosar. 

Legistul își împinse mai jos ochelarii pe nas și citi seria de 
numere: 68 : 16, 33-16, 99-16, 3-53, 57 : 79-92, 110-16: 32,9, 
89-6 : 63-92, 7 : 90, 53, 80-1, 106-16, J, 33-16. 

— Ce mama naibii vrea să însemne? 

— Nimeni nu știe în acest moment. N-a însemnat nimic pentru 
soț și nici nouă nu ne trece prin cap ce-ar putea fi. Tipii care l-au 
studiat cred că este un cod care s-ar putea dovedi imposibil de 
spart. Ei cred că numerele reprezintă litere și punctele sunt 
probabil pauzele dintre cuvinte, însă liniuţele au rămas un 
mister. Și n-avem idee dacă este în islandeză. Vom continua să 
lucrăm la el, dar ar putea fi la fel de bine produsul unei minţi 
bolnave, ceva ce ar avea sens doar pentru persoana care l-a 
scris. 

— Ei bine, e posibil. Legistul nu părea convins. Dar nu uita ce- 
am spus mai devreme despre psihoze. Ar fi nevoie de un efort 
considerabil să alcătuiești un asemenea bilet; să decupezi 
numerele, să le așezi în ordinea corectă și să le lipești pe hârtie. 
Eu însumi nu m-aș înhăma la așa ceva dacă n-aș avea un scop 
precis în minte. Ai crede că a urmărit un plan bine stabilit. De 
fapt, mie mi se pare a fi un mesaj personal. Nu crezi? 

Lăsă jos fotocopia și așeză peste ea o coală de plastic pentru 
a o împiedica să fie stropită în timpul procedurilor cu fierăstrăul 
și pensetele. 

Huldar încercă să-și abată atenţia de la ceea ce urma să se 
întâmple concentrându-se doar la discuţia cu legistul. 

— Ba da, probabil. 

Cu cât își storcea mai mult creierii pentru a descifra cuvintele 
și seria de numere care urma după ele, cu atât i se păreau mai 
lipsite de sens. In primul rând, de ce să folosești un cod? Cine 


VP - 65 


era destinatarul și ce-ar putea însemna mesajul? Era greu de 
crezut că Elisa, având în vedere că ucigașul o omorâse înainte 
ca ea să aibă ocazia să deschidă plicul. Deci era logic să fi fost 
alcătuit pentru poliţie sau pentru Sigvaldi, soțul femeii, deși el 
pretindea că n-are nici cea mai mică idee ce-ar putea să 
însemne. Poate că vor descoperi ceva în trecutul lui Sigvaldi, 
deși el jura că n-are niciun dușman. Huldar ar fi vrut să spere că 
vor scoate la iveală vreo nelegiuire de-a lui, ceva ce-ar fi putut 
face ca ancheta s-o ia într-o anumită direcţie. Aveau nevoie de o 
pistă, dacă nu voiau ca ancheta să se împotmolească definitiv. 
Dacă în urma autopsiei nu se ivea nimic nou, era greu de crezut 
că vor avea de ce să se agaţe. Aruncă din nou o privire spre 
trupul chinuit al Elisei și înghiţi în sec. Din clipă-n clipă, avea să 
vadă cum arăta femeia pe dinăuntru. Îl lovi un val de greață, iar 
culoarea i se scurse din obraji. 

Legistul îi întinse un recipient pe care-l primise de la asistent. 

— Dă-ţi cu asta pe sub nas. Văd că nu te simţi prea bine, dar 
crede-mă, partea rea de-abia acum urmează. Mirosul va fi cu 
adevărat oribil, dar te va ajuta crema. Nu-l va opri complet, dar 
îl va face mai ușor de suportat. Surâzând, își puse masca ce 
până atunci îi atârnase în jurul gâtului. Dacă vrei să vomiti, ai 
grijă să n-o faci deasupra cadavrului. S-a mai întâmplat, așa că 
n-am de gând să mai trec din nou prin asta. Adu-ţi aminte să-ți 
tragi mai întâi masca în jos. Nici prin asta nu mai vreau să trec. 

Huldar aprobă din cap și luă recipientul. Crema gelatinoasă 
duhnea atât de puternic a mentă sau mentol, încât îi făcu ochii 
să lăcrimeze. O mai folosise și altă dată; mirosurile urâte veneau 
la pachet cu slujba. Işi trase masca, dar îl ajută prea puţin să-și 
potolească senzaţia de disconfort. Văzându-l pe patolog cum 
scormonește prin fiecare orificiu al femeii, aproape că se simţi 
gata să dea bir cu fugiţii. Restul nu fusese la fel de rău, dar se 
simţise groaznic când doctorul o tot împunsese pe femeia 
moartă. Cea mai grea parte venise când îi examinase fața. Deși 
Huldar știa la ce să se aștepte, își imaginase în continuare că 
avea să vadă grimase de durere în jurul ochilor și gurii Elisei; 
cine știe ce naiba își închipuise el când îl văzuse pe legist 
mânuind fierăstrăul. 

— Pregătit? 

Huldar citi îndoială în ochii legistului. Încuviinţă nesigur din 
cap, iar doctorul ridică din umeri. 


VP - 66 


— Nu trebuie să fii de față decât dacă vrei neapărat. Asta a 
fost înțelegerea pe care am stabilit-o cu cei de dinainte. Au fost 
de acord că este o idee foarte bună. Sincer să fiu, chiar nu văd 
rostul, doar dacă nu vrei să ne ţii nouă companie. Făcu un gest 
cu capul înspre asistent, care rânji și-și trase masca peste gură 
și nas. Poate că-ţi va oferi o motivaţie în plus să prinzi făptașul. 

— Poate. 

Probabil că fusese ceva din ce spusese bărbatul. Huldar deja 
simțea o dorință arzătoare să-l vadă pe criminal în spatele 
gratiilor, iar dorinţa aceea era cu siguranță mai puternică acum 
decât atunci când sosise aici. Ar fi fost împotriva principiilor sale 
dacă persoana responsabilă de o asemenea atrocitate ar fi 
scăpat nepedepsită. Era ceva de neconceput. 

Legistul ezită cu mâna înmănușată deasupra tăvii pline cu 
instrumente strălucitoare. Părea că nu se poate hotărî care ar 
trebui să aibă onoarea să înceapă treaba. Huldar privea, 
încercând să ghicească pe care-o va alege. Dar înainte de-a 
ajunge la o concluzie, legistul se răsuci și-l privi o clipă în ochi, 
înainte de-a spune: 

— Nu ţi se pare ciudat că ţi s-a atribuit ţie acest caz? 

Huldar se simţi iritat de insinuarea că acesta se îndoia de 
abilităţile sale, și nu doar pentru că era exact ideea care-i 
răsărise și lui în minte de ceva vreme. 

— La ce te referi? 

— Ei, știi tu. E una dintre cele mai brutale crime cu care am 
avut vreodată de-a face. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să- 
i cer unuia dintre bobocii din departamentul meu să facă 
autopsia. E posibil să fi fost ales din alte motive decât 
competenţa ta? Din câte știu eu, Investigaţiile Criminale au o 
mulţime de detectivi cu mai multă experiență ca tine. 

— Nu sunt eu cel în măsură să-ţi răspundă. 

De fapt, i-ar fi putut oferi o explicaţie destul de cinstită, aceea 
că toţi detectivii mai în vârstă își pătaseră destul de rău 
reputaţiile. Investigaţiile Criminale aveau probleme serioase de 
imagine ca urmare a unei anchete interne privind abaterile 
disciplinare din trecut, o anchetă care pornise când se aflase că 
un anumit procuror, desemnat să supervizeze o investigaţie 
asupra unei infracţiuni legate de colapsul sistemului bancar, 
comisese câteva încălcări grave ale legii atunci când adunase 
probe. Dat fiind faptul că majoritatea echipei procurorului 


VP - 67 


respectiv servise înainte în poliţie, se luase decizia să se verifice 
dacă nu cumva se împământenise un adevărat obicei în rândul 
polițiștilor. lar asta deschisese Cutia Pandorei. Lista încălcărilor 
se dovedise lungă cât o zi de post: telefoane puse sub ascultare; 
percheziţii de case și birouri fără mandat; dosare falsificate 
după comiterea faptei; probe făcute pierdute; încercări de 
intimidare a martorilor; folosirea violenţei de natură psihică - și 
fizică. Furtuna mediatică durase săptămâni întregi, iar numele 
tuturor inspectorilor sus-puși fuseseră târâte prin noroi. Totuși, 
nimeni nu fusese demis sau retrogradat, iar Huldar se îndoia că 
se va ajunge la asta. Partea cu adevărat supărătoare era că 
majoritatea polițiștilor își îndeplineau sarcinile așa cum se 
cuvine, dar atâta timp cât merele putrede și cele sănătoase 
erau ţinute laolaltă, se arunca o umbră de îndoială și asupra 
celorlalţi. Cu toate astea, în mod regretabil, se părea că nimic 
nu avea să se schimbe; detectivii în cauză erau hotărâți să 
aștepte până trecea furtuna. De-a lungul anilor, o parte din cei 
implicați săvârșiseră încălcări ale legii și mai grave, fără a avea 
de suferit, iar acum era clar că se crease un precedent. Prin 
urmare, toţi cei implicaţi erau dispuși sa-și ţină capul la cutie 
până la aplanarea conflictului. Oricine-ar fi condus această 
anchetă ar fi trebuit să participe la conferinţe de presă, și 
ultimul lucru pe care ei și l-ar fi dorit ar fi fost să reamintească 
publicului că încă mai ocupau poziţii de top în poliţie. Așa că 
sarcina căzuse în cârca lui Huldar. La muncă avea un dosar 
impecabil, chiar dacă pe plan personal nu era chiar ușă de 
biserică. 

— N-o lua personal. Am vrut doar să te pun în gardă. Dacă ţi 
s-a atribuit acest caz din motivul pe care-l cred eu, și la care 
bănuiesc că te gândești și tu, poţi fi sigur că ai tăi colegi nu vor 
dori să răzbaţi prin propriile tale puteri. Deși sunt disperaţi ca 
acest caz să fie rezolvat, am impresia c-ar prefera să te 
împiedici și să eșuezi. Așa că păzește-ţi spatele. Ți-o spun 
prietenește. Dacă o dai în bară cu ancheta asta, s-ar putea să 
nu mai primești o altă șansă. Sigur nu prea curând și, foarte 
probabil, niciodată. 

Huldar rămase tăcut. Duhoarea de mentol îl sufoca și reuși să 
ia o înghiţitură de aer proaspăt pe sub mască. Legistul îi zâmbi 
discret doar din ochi, apoi plesni din palme, semn că ar fi cazul 
să se-apuce de treabă. Alese un bisturiu, pe care-l apropie de 


VP - 68 


abdomenul Elisei. Huldar se apropie de el și închise ochii, în 
timp ce bărbatul efectuă o incizie lungă de-a lungul sternului 
femeii. 


Capitolul 7 


Duminică 


Crainica părea solemnă, aproape tristă. Lui Ástrós Einarsdóttir 
îi plăcea destul de mult tipa respectivă. Când transmitea ceva 
vesel, cum ar fi un festival orășenesc sau inaugurarea unei 
șosele, nu încerca să-și ascundă bucuria. Uneori exagera ușor, 
vorbind de parcă ar fi fost ea însăși implicată în chestiunea 
respectivă, de parcă ea ar fi organizat acele festivități sau ea ar 
fi fost cea care așteptase cu mare nerăbdare construirea acelei 
șosele în cine știe ce colț uitat de lume. Dar adopta un ton mult 
mai grav atunci când avea de relatat știri serioase și vorbea 
deliberat mai rar, ca să fie sigură că toate cuvintele aveau 
efectul scontat. 

Ca acum. 

De data asta, relatarea ei lentă putea fi cauzată și de faptul 
că trebuia să lungească anunţul cât mai mult, dat fiind că 
raportul în sine era mult prea scurt și lipsit de detalii: o femeie 
murise în Reykjavik joi noaptea, iar poliţia nu excludea un 
asasinat. Momentan, polițiștii refuzau să ofere mai multe detalii. 
Având în vedere că nu mai era și altceva de transmis, femeia se 
întreba de ce se mai deranjaseră să lanseze știrea. De ce-ar fi 
oamenii atât de disperaţi să afle despre o posibilă crimă? Nu 
mai puteau aștepta până la lămurirea situaţiei? Din punctul său 
de vedere, Astrâs era de părere că nu aflase nimic nou după ce 
ascultase știrile. 

Se ridică pentru a opri sonorul înainte de începerea știrilor din 
sport, care-i răneau urechile la fel de rău precum scârţăitul unei 
bucăţi de cretă pe tablă, un zgomot cu care nu reușise să se 
obișnuiască nici după atâţia ani de predat. Se bucurase când 
primiseră table magnetice și carioci și n-o deranja atunci când 
cineva uita să le pună capacul și li se usca tușul. Orice era mai 
bun decât acel zgomot îngrozitor, decât pielea uscată și praful 

VP - 69 


alb stârnit de cretă. Închise radioul și se simţi instantaneu mai 
bine. Aceasta fusese singura schimbare în bine de la moartea 
soțului ei, în urmă cu aproape doi ani. Obișnuia să stea lipit de 
aparatul de radio până când auzea și rezultatul ultimului meci 
din lume, și asta întotdeauna cu volumul dat la maximum. 
Descoperirea internetului și posibilitatea de a verifica rezultatele 
în liniște nu reprezentase nicio diferență. Nu, el insistase să 
asculte rezultatele după vechea metodă. 

Însă ei îi lipseau prezenţa lui plăcută, dragostea și căldura lui, 
atât de mult, încât ar fi ascultat bucuroasă douăzeci și patru de 
ore de știri despre sport cu urechea lipită de boxe, doar ca să-l 
aibă din nou lângă ea. 

Un ţiuit de avertizare se auzi dinspre telefonul rămas în 
bucătărie, lângă resturile de la cină. Işi pregătise masa în pripă, 
fără să se gândească prea mult dinainte. De când rămăsese fără 
loc de muncă, încetase să mai conteze dacă era o zi normală din 
săptămână sau weekend. Inainte, îi plăcea să așeze frumos 
masa, lăsând loc lângă farfurie și pentru ziar. Stătea și răsfoia 
ziarul, apoi își bea liniștită cafeaua. Insă acum se văzuse nevoită 
să renunţe la toate mâncărurile nesănătoase pe care doctorul i 
le interzisese, ceea ce includea unt, sare și grăsimi; cu alte 
cuvinte, aproape tot ce merita mâncat. Așa că nu mai avea 
niciun rost să-și facă griji în privinţa meselor: brânza de casă cu 
castraveți și pâinea de secară nu aveau s-o atragă niciodată, 
indiferent ce altceva mai adăuga lângă ele. 

Ecranul telefonului se lumină albastru, iar ea, curioasă, îl 
ridică. În ziua de azi, puţini o mai sunau duminica. Sau în orice 
altă zi, de fapt. Și mai neobișnuit pentru Astr6s era să primească 
mesaje. Nici sora ei, nici prietenii nu foloseau o asemenea 
metodă de comunicare. Aveau probleme de vedere ca și ea, așa 
că le era greu să distingă butoanele. Simţea o satisfacţie 
meschină la gândul că era singura care înţelesese cum se 
oprește funcţia de tastare intuitivă, care încerca mereu să 
ghicească ce anume vrei să scrii. 

Ástrós deschise mesajul. Probabil că era vorba de-o greșeală. 
Era oare posibil ca funcţia respectivă să sugereze și numere? 2, 
116, 53, 22, 16 + 22, 19, 49 : 90, 49. Secvența nu i se părea 
cunoscută; nu era număr de telefon, niciun număr de card sau 
un bilet loto. Expeditorul era anonim. O fi fost vorba de vreun 
soi de virus. Că doar avea și ea smartphone acum. 


VP - 70 


În loc să irosească timpul punându-și întrebări, se hotărî să 
sune la firma de telefonie. După o îndelungă așteptare, i se făcu 
legătura cu un operator care vorbea foarte repede. Îi explică ce 
se întâmplase și-i răspunse la câteva întrebări, însă el părea 
incapabil să înţeleagă că ea e-n toate minţile. A trebuit să-i tot 
repete informaţiile și să răspundă la întrebări nerelevante. 
Telefonul ţiui din nou în mijlocul conversației, ceea ce-o 
nedumeri, mai ales că tânărul de la telefon pretinse că n-a auzit 
nimic. În sfârșit, dându-și seama că era inutil, închise, la fel de 
nelămurită dacă de vină fusese un virus care îi afectase 
telefonul. Din ce înțelesese, ar fi putut face o cerere - în timpul 
unei zile lucrătoare - să fie urmărit mesajul, deși, după modul în 
care se exprimase tânărul, i se păruse că n-ar fi un proces chiar 
atât de simplu. Oricum, chiar n-o interesa cine i-l trimisese, ea 
doar voia să-i fie scanat telefonul de viruși. 

Țiuitul anunță un al doilea mesaj, constând dintr-o altă 
secvenţă de numere, la fel de neînțeles: 90, 92 : 68, 43-6 : 16, 
92 - 11, 99, 73. Nu era un semn bun. Orice ar fi zis băiatul acela, 
probabil că telefonul chiar luase un virus. Se gândi să sune din 
nou la firma de telefonie, dar nu se putu mobiliza. 

Telefonul ţiui a treia oară. Un alt mesaj, de la același 
expeditor: 75, 53, 19, 11, 66-39, 92 : 7, 92. Astrâs închise iute 
mesajul, în caz că virusul s-ar fi putut răspândi. Apoi, ca să vadă 
dacă telefonul încă-i mai funcţiona cum trebuie, sună o prietenă. 
Nici nu începuse bine conversaţia, că femeia deja își regreta 
graba. Telefonul părea să funcţioneze așa cum trebuie, însă ea 
se văzu nevoită să-și asculte prietena cum își deapănă povestea 
despre croaziera pe care ea și soțul ei o tot plănuiau. Astr6s nu- 
și putu reprima un fior de invidie, chiar dacă cei doi mai aveau 
de așteptat încă opt luni până la vacanţă. Într-un sfârșit, reuși să 
închidă chiar când femeia începuse să peroreze despre suma 
exorbitantă pe care trebuia s-o achite pentru a rezerva o cabină 
cu terasă, minţind că bate cineva la ușă. Ástrós își notă în gând 
să nu-și mai sune prietena o vreme, cel puţin până când i se va 
mai estompa din nerăbdarea produsă de plecarea în vacanţă. 

Ecranul rămase negru după ce Ástrós întrerupsese apelul, iar 
telefonul părea că funcţiona absolut normal. Chiar și așa, ea tot 
îl apucă iar și-l dădu pe silențios. Mâine va trebui să meargă la 
magazin și să-i pună pe cei de acolo să se uite la telefon. Ei vor 


VP -71 


fi în stare să afle dacă e ceva în neregulă sau dacă a luat vreun 
virus. La urma urmei, nici n-avea altceva mai bun de făcut. 

Simţi din nou că regretă faptul că renunţase să mai predea. 
Profitase de oportunitatea de a se pensiona mai devreme de 
care se bucurau cei din sectorul public, dar la o lună după ce 
renunţase la post, își pierduse soţul în urma unui atac de cord. 
După ce-și revenise din durere și șoc, mersese la liceul la care 
predase cea mai mare parte a carierei și-și oferise din nou 
serviciile. Insă școala angajase un tânăr în locul ei și nu mai 
avea nevoie ca ea să le predea din nou elevilor misterele 
biologiei. 

Amintirea era în continuare suficient de dureroasă încât să-i 
facă obrajii să se înroșească în timp ce rămăsese cu ochii aţintiţi 
la telefon. Atunci bâiguise că sigur că știa deja despre noul 
profesor și că ea nu voia decât să-și ofere serviciile ca profesor 
suplinitor; să-i ţină locul tânărului atunci când, de exemplu, era 
bolnav, sau când aveau nevoie de un examinator. Din păcate, 
Astr6s vorbise totuși cu francheţea-i obișnuită când își ceruse 
vechea slujbă înapoi și nu existase loc de interpretare. Din acel 
moment, evitase să mai intre în contact cu vechiul loc de 
muncă. N-ar fi suportat să dea peste șefa de la resurse umane 
sau peste unul dintre foștii colegi, care sigur aflaseră despre 
povestea ei. 

Acum că radioul era închis și ea nu mai vorbea cu nimeni la 
telefon, apartamentul era tulburător de liniștit. Ba chiar îi putea 
auzi pe locatarii de dedesubt. Relaţiile ei cu vecinii nu fuseseră 
chiar prietenoase de când rămăsese văduvă. Totul începuse 
înainte de decesul soţului său, când nu s-au putut hotărî în ce 
culoare să vopsească clădirea. Astr6s, care nu-și revenise încă 
pe deplin după înfrângerea suferită la școală, insistase să o 
vopsească în nuanţa asupra căreia căzuse de acord împreună cu 
soțul ei, deși de fapt ea nu era chiar decisă. Trecând printr-o 
grea pierdere, ea o luase personal și-și închipuise că în felul ăsta 
nu făcea decât să cinstească memoria soţului ei. Odată cu 
trecerea timpului, ajunsese să înțeleagă cât de stupid se 
comportase, însă era deja prea târziu ca să mai îndrepte ceva. 
Relațiile dintre etaje erau deja prea compromise. 

In cele din urmă, disputa privind culoarea vopselei se 
aplanase, dar în curând au ajuns din nou să se certe. Cuplul de 
dedesubt pretindea că ea nu-și îndeplinește partea ei de sarcini 


VP- 72 


privind îngrijirea grădinii și a spaţiilor comune. Oricât de mult ar 
fi încercat, ei păreau mereu nemulţumiţi. Incercase să discute 
despre problemă cu ei și ajunseseră la un compromis - ea va 
avea grijă de grădină și va face curat în jurul pubelei de gunoi, 
dacă ei vor restaura vopseaua, vor schimba becurile și vor 
curăța zăpada de pe pavaj. Costurile cu întreţinerea urmau să 
fie împărţite în mod egal. Dar asta iscase noi conflicte. Soţia se 
supărase că ei au tras paiul cel scurt - vara, când grădina avea 
nevoie de îngrijire, nu ţinea decât trei luni, iar pubela de gunoi 
n-avea nevoie de prea multă atenţie. In timp ce îndepărtarea 
zăpezii, schimbarea becurilor și vopsitul presupuneau mult mai 
multă bătaie de cap. Ástrós a încercat să o contrazică spunându- 
i că nu trebuia schimbat decât un bec, pe care-l putea ea înlocui 
dacă acest lucru conta atât de mult. Insă nu putea curăța 
zăpada. 

În cele din urmă, dat fiind că cei doi nu păreau dispuși să 
colaboreze, ea sugerase să plătească pe cineva care să se 
ocupe de toate. Și atunci a fost momentul în care relaţiile dintre 
ei s-au deteriorat cu adevărat. Partea frustrantă era că, pe când 
îi trăia soţul, ei depuneau mult mai mult efort pentru întreţinere, 
curățând zăpada și ocupându-se de grădină mult mai des decât 
cuplul de sub ei. Însă vecinii ei aveau memoria scurtă. Ce 
meschini sunt unii oameni. Nemernicul acela îndrăznise să-i 
arunce în faţă, în timpul unei certe aprinse, că el și soţia lui se 
ocupau mult mai bine de spaţiile comune și că nu mai aveau de 
gând să îndure situaţia. Vorbise cu o asemenea patimă, încât 
chiar o făcuse pe Ástrós să se îndoiască de spusele ei. Însă doar 
o secundă. Normal că ea și Geiri munciseră mai mult ca ei. 

Amintirea o făcu să-și dorească să tropăie pe podea, sperând 
să-i deranjeze pe cei de dedesubt, dar se abţinu la timp. Nu 
pentru că o considera o idee proastă, ci pentru că telefonul de 
pe masă se luminase din nou. Astr6s nu se putu abţine și aruncă 
o privire. Încă un mesaj, cu expeditor necunoscut. Presupuse că 
toate mesajele proveneau de la aceeași persoană, altfel 
coincidenţa ar fi fost prea mare. Spre ușurarea ei, de data asta 
textul era compus din litere, care alcătuiau un mesaj scurt: Nu 
mai durează mult și vin în vizită - nerăbdătoare? 

Cine să vină în vizită? Ea nu aștepta pe nimeni. Sau aștepta? 
Nu-și amintea să fi chemat pe cineva la ea. Se duse pe hol și 
aruncă o privire în oglindă, unde văzu că ar trebui să se 


VP-73 


aranjeze un pic dacă avea să primească oaspeţi. Păcat că în 
mesaj nu se preciza când anume va sosi misteriosul musafir. Nu 
mai durează mult și vin în vizită. Putea însemna orice, depinde 
de unde se afla expeditorul în acel moment. La ţară? In 
străinătate? Pe strada următoare? 

Ástrós se repezi în baie și intră în duș, după o scurtă ședință 
cu ea însăși dacă mai are timp sau nu. Nu voia să răspundă la 
ușă îmbrăcată cu cămașa de noapte, cu părul înfășurat în 
prosop și cu fața nemachiată, dar se hotărî să se pună pe 
treabă, bătându-și propriul record. In timp ce stătea în fața 
oglinzii aburite, îndepărtând aburul, se simţi deprimată din 
pricina propriei singurătăţi dezolante. După cum se comporta, ai 
fi crezut că nu mai văzuse pe cineva de zile sau săptămâni 
întregi. Ei, misteriosul musafir care uitase să-și dezvăluie 
numele putea și el să aștepte afară până când se pregătea ea. 

În oglindă văzu un chip străin, cel care luase locul încet, dar 
sigur, vechiului ei chip. Arăta precum faţa unei femei mult mai 
în vârstă, cu riduri în jurul ochilor și-al gurii, cu cute adânci de-a 
lungul frunţii și pungi grase sub ochi. Cine dracu’ ești? Cine te-a 
invitat la petrecerea mea? 

Venindu-și în fire, Ástrós începu să-și ascundă cele mai 
serioase semne de îmbătrânire. O luă metodic, fără să se 
grăbească. Avea senzaţia că vizita aceasta n-avea să îi provoace 
mare bucurie. De unde răsărise o asemenea idee? Lumina verde 
a ondulatorului de păr se aprinse brusc. Işi cercetă chipul cu o 
anumită mulțumire de sine, apoi lăsă deoparte trusa de machiaj 
și începu să se ocupe de păr, șuviţă cu șuviţă. Mirosul fierbinte 
de ars o ajuta să se relaxeze. Plăcută sau nu, depinde cum se va 
dovedi vizita în cele din urmă, măcar avea s-arate cât de cât 
decent. 


Capitolul 8 


Pe dinafară, casa nu se deosebea cu nimic de multe alte case 
construite în anii șaizeci și șaptezeci. Din beton simplu, cu un 
singur etaj, având în jur de 180 de metri pătraţi, cu un acoperiș 
simplu, într-o singură apă. Înfăţișarea exterioară era fără 
îndoială menită să îndeplinească cerințele unei alte generaţii: un 


VP - 74 


dormitor principal, o sufragerie separată, o bucătărie 
sărăcăcioasă și câteva camere mici pentru copii, cu șifoniere 
înghesuite, care să reflecte din plin alegerile limitate pe care le 
aveau la dispoziţie copiii în acele vremuri. O casă în care, pe 
când era fetiță, Freyja obișnuia să viseze că va trăi, când va 
crește mare, împreună cu un presupus soț și cu doi copii 
minunaţi, o fată şi-un băiat. Și o pisică şi-un acvariu, firește. 
Exact opusul a ce se petrecea de fapt. 

Ghivece care conţineau rămășițele contorsionate ale florilor 
din timpul verii încadrau poarta, însă ele nu făceau decât să 
aducă aminte de caracterul trecător al lucrurilor. Casa o aștepta 
cuminte, nemișcată, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo. 
Dacă n-ar fi știut cum stă treaba, ar fi presupus că viaţa merge 
mai departe în interior; în faţă nu exista nicio fâșie de bandă 
galbenă lăsată de poliţie - nici măcar pe ușa de la intrare, așa 
cum ar fi fost de așteptat. Freyja se trezi că se întreabă dacă 
arhitectul care a proiectat casa având în minte o familie fericită 
și unită ar fi modificat ceva dacă ar fi știut ce soartă îi așteaptă 
pe viitorii locatari. Oare ar fi desenat ferestre mai largi, care să-i 
ușureze Elisei evadarea, ar fi pus zăbrele, ar fi instalat garduri 
solide în jurul grădinii? Ori i-ar fi oferit casei o fațadă mai puţin 
atrăgătoare, care să avertizeze familia că nu trebuie să o 
cumpere? Cercetă cu privirea construcţia prin geamul murdar al 
mașinii, fără să ajungă la vreo concluzie. Parcase pe șosea, de 
teamă ca nu cumva să compromită vreo probă ce încă aștepta 
să fie descoperită pe aleea de beton din fața casei, dar dat fiind 
că locurile de parcare nu fuseseră înconjurate cu bandă galbenă 
și că acolo se afla deja o mașină de poliţie, precauţia ei era 
probabil inutilă. Și totuși, nu voia să riște un avertisment doar 
din dorinţa de-a nu fi nevoită să mai facă niște pași în plus. 

Oprise motorul, dar încă mai ţinea cheile în mână, amânând 
parcă momentul în care va trebui să înfrunte frigul de afară, deși 
nici în hârbul ăla de mașină împrumutat de la fratele ei nu era 
mult mai cald. Radiatorul își dăduse duhul pe drum încoace și 
geamurile aveau o pojghiţă de gheață pe dinăuntru. Interiorul 
duhnea de la vechile mucuri de ţigară care umpleau scrumiera 
pe care nu avusese timp s-o golească și cu cât se făcea mai frig, 
cu atât mirosea mai tare. N-o ajuta nici izul greţos care venea 
dinspre bradul de Crăciun din carton care atârna de oglinda 
retrovizoare ce abia mai stătea prinsă. In gură mai simţea gustul 


VP-75 


de ouă prăjite de dimineaţă, care-i provoca o senzaţie neplăcută 
în combinaţie cu mirosul artificial de pin. Sorbi o gură prelungă 
de cola, pentru a-și alunga un val de greață ce nu-i dădea pace. 
Sucul pe jumătate îngheţat zăngăni în cutie, dar îi alunecă până 
la urmă pe gâtul însetat. Se simţi ceva mai bine, ba chiar și mai 
bine atunci când ieși afară și trase în piept aerul proaspăt, de 
iarnă. 

Doamne, ce frig era! Nu se îmbrăcase pentru a merge să vadă 
scena unei crime sau pentru a zăbovi timp îndelungat pe afară. 
Când a primit telefonul, se grăbea să ajungă la întâlnirea cu 
prietenele pentru a lua cina împreună în oraș, iar hainele pe 
care le purta fuseseră alese pentru o astfel de ocazie; nici prea 
elegante, nici prea sport. Deși probabil că le-ar fi preferat pe 
cele din urmă. 

Se chinui niţel cu fermoarul gecii din cauza mănușilor, dar în 
final reuși să și-o încheie până la gât. Apoi privi mai cu atenţie 
casa. Ar fi putut jura că simte un aer ciudat în jurul ei, că lumina 
cenușie a iernii are o consistenţă mai pâcloasă, mai rece aici 
decât o avea în jurul altor proprietăţi. Dar probabil că era doar o 
impresie. Venindu-și în fire, băgă cheile de la mașină în buzunar 
și își impuse să răsufle calm. Aburi ușori îi ieșeau din gură, iar 
zăpada tasată de pe trotuar îi scârțâia sub picioare. În afară de 
acest zgomot, o liniște totală domnea peste împrejurimi. O 
liniște caracteristică anotimpului rece; însă ceva de neconceput 
în timpul verii. Nicio pasăre nu cânta în copacii golași și nimic nu 
se clintea în nemișcarea asta bizară. Freyja ar fi putut fi ultimul 
om din lume, dar brusc auzi o ușă trântită aproape de ea, 
urmată de pași iuți. Poate cineva care era cât pe ce să piardă 
autobuzul? Aruncând o privire în jur, Freyja văzu că era o 
femeie. Aproape că ajunsese lângă casă, când femeia o prinse 
din urmă. 

— Bună! Scuză-mă! 

Freyja se opri și se întoarse. Femeia n-avusese timp să se 
îmbrace cum trebuie înainte să alerge afară. Stătea în faţa ei, 
clănţănind din dinţi, îmbrăcată doar c-o pelerină pentru un 
anotimp mult mai cald. Părul îl avea dat pe spate și prins într-o 
coadă neglijentă, iar la un ochi era machiată, ceea ce-i oferea 
un aspect bizar, de ochi șui. 

— Scuză-mă, eu sunt Vedis. Locuiesc vizavi. Eu i-am găsit pe 
băieți. 


VP - 76 


Freyja privi înspre casa ei, care era identică cu cea a Elisei și- 
a lui Sigvaldi, și văzu conturul unei siluete la fereastră. A soţului, 
probabil. Acesta se îndepărtă când o văzu pe Freyja privind 
înspre el. Ea-și îndreptă din nou atenţia la femeie, care începu 
iar să vorbească: 

— Noi... Eu - noi cei care locuim pe stradă, adică - suntem 
extrem de supăraţi. 

Freyja rămase tăcută, neștiind cum să-i răspundă, ceea ce-o 
făcu pe femeie să se simtă și mai jenată. Freyjei aproape că-i 
părea rău pentru ea; fără discuţie, iniţial păruse o idee bună să 
dea fuga afară, în speranţa că va primi vești noi, însă, la fel ca 
majoritatea deciziilor pripite, în practică nu mai părea la fel de 
bună. 

— Speram că ne-ai putea spune mai multe despre cum se 
simt Sigvaldi și copiii. Am văzut că aţi petrecut o mulţime de 
timp ieri și alaltăieri pe-aici, dar nimeni nu ne-a putut oferi mai 
multe detalii. Mi-au pus o mulțime de întrebări, dar niciunul n-a 
vrut să răspundă la ale mele. Apoi am auzit la știri despre o 
presupusă crimă când luam cina și aproape că am făcut atac de 
cord. Este legată de acest caz? 

— Mă tem că nu te pot ajuta în niciun fel. Nu lucrez cu poliţia. 

— Ah, da? se miră femeia, încruntându-se. Dar atunci cu cine? 

Freyja îi răspunde pe un ton plat: 

— Sunt civil. 

Nu voia să aducă în discuţie Agenţia de Protecţie a Copilului 
sau Casa Copiilor. Nu ar fi oferit decât și mai multe subiecte de 
bârfă, ceea ce ar fi dus la și mai multe neînțelegeri. Când 
oamenii aud de serviciile sociale, se duc instantaneu cu gândul 
la părinţi denaturaţi, și toată lumea știe că în cazurile de abuz 
sexual intervine Casa Copiilor. Poliţia avea sa prezinte mai 
multe detalii cât de curând, care-i vor oferi femeii informaţiile 
dorite. 

— Mi-e teamă că n-am voie să discut despre motivele care cer 
să fiu prezentă aici. 

Pe chipul femeii apăru o grimasă de parcă Freyja încerca 
dinadins să scape de ea. 

— Ei bine, știm și noi că s-a întâmplat ceva. 

Nu mai era nevoie decât de adăugarea unui nerăbdător „ca și 
aici”. 

— Am văzut că a venit ambulanţa. Și c-a plecat. 


VP - 77 


Deschise gura, apoi o închise la loc. Nu aveai cum să te înșeli 
atunci când un mort era cărat la ambulanță; bolnavii sau răniții 
nu sunt căraţi cu cearșafuri pe faţă. 

— Ne înnebunește să nu știm ce s-a întâmplat. Ne erau mai 
mult decât vecini, să știi. Ba chiar eram prietenă bună cu Elisa. 

Femeia părea să aibă în jur de treizeci de ani, la fel ca Elisa, 
deci putea fi adevărat ce spunea. Freyja observă că se referise 
la Elisa la timpul trecut. Femeia tremura de frig sau poate că 
ceva o înfiorase. 

— Cine era pe targă? 

— Imi pare rău, nu am voie să comentez. Sunt sigură că noi 
informaţii vor fi dezvăluite publicului cât de curând. 

Freyja își păstră o expresie neutră, astfel încât femeia să nu 
reușească să-i citească ceva pe chip. 

Cu atenţia distrasă de altceva, femeia aruncă o privire spre 
ceva aflat în spatele Freyjei, apoi se întoarse din nou spre ea. 

— Mă gândesc să depun o plângere pentru felul în care am 
fost trataţi. Mai ales eu. 

Acum vorbea destul de repede, bănuind probabil că discuţia 
lor avea să se sfârșească în curând. Câtă perspicacitate din 
partea ei. 

— Ei, noi nu te putem opri. 

Furia care schimonosea trăsăturile plăcute ale femeii nu lăsa 
niciun loc de interpretare. 

— Sigur că n-am s-o fac. Doar că mi-am imaginat că ar 
reprezenta o minimă decenţă din partea voastră să mă informaţi 
ce se petrece. Nu-i ca și cum aș fi doar o străină și n-am nimic 
de-a face cu ce s-a întâmplat. Locuiesc alături și eu am fost cea 
care i-a găsit pe băieţi. Așa că, într-un fel, sunt și eu implicată. 
Ca martor, cel puţin; iar poliția n-a făcut decât să mă ignore. Nu- 
i treaba lor să-i ţină la curent pe martori cu modul în care se 
desfășoară cazurile în care sunt implicaţi? 

— Mă tem că nu așa merg lucrurile. Freyja spera că femeia va 
pleca înainte să îngheţe de-a binelea. Sunt sigură că vor veni 
din nou să stea de vorbă cu tine, după ce lucrurile se vor mai 
linişti niţel. Dar eu nu fac parte din echipa care se ocupă de 
anchetă, așa că nu te pot ajuta. Imi pare rău! : 

Freyja se răsuci pe călcâie, punând capăt conversației. In 
spate, auzi paşi retrăgându-se. Acum văzu ce atrăsese atenția 
femeii: Huldar aștepta în cadrul ușii, ațintind-o cu o privire 


VP -78 


ostilă. Simţi din nou tari în stomac ouăle pe care le înghiţise de 
dimineaţă. Nu-i trecuse prin minte că el s-ar putea afla acolo. Ar 
fi putut veni o mulţime de alţi agenţi, iar Freyja presupusese că 
el se va feri de ea ca de ciumă după întâlnirea stânjenitoare 
care avusese loc la Casa Copiilor. Poate că era un bărbat chiar 
mai ciudat decât i se păruse ei prima dată. Freyja înălță bărbia 
și-i întoarse aceeași privire dezaprobatoare. 

În timp ce se apropia de el, zări peste umărul lui o plachetă 
vopsită de mână, pe care scria numele membrilor familiei. 
Florile care o decorau la colțuri se decoloraseră de mult, doar 
petalele acestora mai fiind acum vizibile, însă literele negre 
rămăseseră intacte, iar numele Elisei se distingea tulburător de 
clar pe rândul al doilea. În afară de plachetă, pe verandă nu mai 
era mare lucru de văzut, doar două sănii colorate sprijinite de 
perete, una lângă alta, și o lopată de zăpadă nou-nouță 
rezemată într-un colț, care era puţin probabil să fie folosită prea 
curând. Curăţarea aleii nu avea cum să mai fie o prioritate în 
viitorul apropiat. 

— Bună! 

Freyja nu întinse mâna. Nu voia să-l atingă pe bărbat și 
oricum ar fi fost ridicol de formal, date fiind împrejurările. 

— Bună! 

Huldar părea nemulțumit. Probabil că era obosit, judecând 
după cearcănele întunecate de sub ochi, după barba nerasă și 
îmbrăcămintea boţită. Părea că n-apucase să-și schimbe hainele 
de la eșecul de ieri de la Casa Copiilor. Dar în timp ce se dădea 
la o parte pentru a-i face loc să intre, ea își dădu seama că era 
prost dispus nu doar din cauza lipsei de somn. 

— Când am căzut de acord să ne întâlnim aici, nu m-așteptam 
ca tu să începi s-o faci pe purtătorul de cuvânt al poliţiei pentru 
vecini, altfel n-aș fi venit. Suntem și noi mai mult decât capabili 
să ne ocupăm de relaţiile cu publicul. 

Freyja i-o întoarse indignată: 

— Tot ce i-am zis femeii a fost că nu pot comenta nimic. 

Huldar fu prins pe picior greșit. 

— A! tuși el. Scuze! Cuplul acela a tot stat și-a așteptat de 
când am venit noi aici. Îi roade pe amândoi curiozitatea. Surâse 
rușinat. A trebuit să împrumut atât de mult din felul de a fi al 
propriilor mei oameni pentru a intra în vorbă cu ei, încât am 
ajuns fără să vreau să adopt aceeași atitudine. 


VP - 79 


— Nu contează. 

Dar conta. Freyja nu voia să înghită nicio critică, mai ales de 
la el, mai ales că n-o merita. Venise aici ca să ia haine și alte 
lucruri necesare pentru cei trei copii. Dat fiind că niciunei rude, 
nici măcar tatălui lor, nu i se permitea accesul în casă, Freyja 
fusese de acord să-i ajute, deși asta o făcea să întârzie la 
prânzul cu prietenele. Din punctul ei de vedere, ea le făcea o 
favoare polițiștilor, așa că se așteptase la o cu totul altă primire. 

— Nu-ţi face probleme. 

Avu grijă să nu dea peste un cuier plin cu geci, căciuli din lână 
și fulare, majoritatea în culori aprinse, pentru copii. Podeaua 
holului era acoperită de încălțăminte, ca și cum copiii și-ar fi 
azvârlit ghetele din picioare imediat după ce intraseră în casă. 
Freyja privi de jur-împrejur, în căutarea unui spaţiu unde să-și 
lase ghetele. Totul era nou pentru ea; nu mai fusese niciodată la 
locul unei crime și n-avea idee care era protocolul. 

— Trebuie să mă descalț? 

— Nu, doar dacă vrei. Dar nu te sfătuiesc. Podeaua nu-i chiar 
curată, după ce băieţii mei s-au tot foit de colo-colo. 

Rămăsese holbându-se la ghetele ei, fascinat. Probabil o 
diversiune ca să-i evite privirea. Jena lui evidentă îi restabili ei 
încrederea în sine și-o umplu de satisfacție. Merita să-l facă să 
sufere. 

În cele din urmă, sătulă să-i tot privească vârful capului, 
Freyja tuși. 

— N-ar fi mai bine să trecem peste asta? Ne-așteaptă lumea. 
De unde să încep? 

Nu era chiar adevărat; nimeni n-o aștepta cu sufletul la gură 
să vină cu hainele. 


— Ce? A, ba da. 
Huldar înălţă capul atât de iute, încât Freyja se temu ca nu 
cumva să-și scrântească gâtul. li deschise ușa care dădea în 


living și ea-l urmă, încercând să nu-și aducă aminte noaptea 
petrecută împreună. Simţind cum toată faţa îi devine roz, ea-i 
mulțumi lui Dumnezeu că Huldar n-o putea vedea. Nemernicul. 
Se concentră asupra lucrurilor din casă. Pe dinăuntru nu 
părea la fel de afectată precum cele mai multe case din ziua de 
azi. Tavanul era îmbrăcat în panouri de un galben-închis la 
culoare, care fără îndoială fusese mult mai deschis în urmă cu 
ceva timp. Luminile montate în tavan aparţineau unor vremuri 


VP - 80 


de mult apuse: plafoniere mari, curbate, încastrate în panouri. 
Se vedea clar, după textura peretelui, că se dăduse cu vopsea 
peste tapet. Dacă data de pe vremea când fusese construită 
casă, era păcat că fusese acoperit: modelele în relief erau din 
nou la modă. 

Huldar se răsuci și deschise gura, dar i-o luă înainte, 
nelăsându-l să vorbească și zicând primul lucru care-i trecu prin 
minte: 

— Erau bogaţi? 

Mobilierul dădea impresia că Elisa și soţul ei o duceau destul 
de bine cu banii, deși nimic nu părea foarte scump. Pe 
canapeaua din faţa televizorului era întinsă o pătură boţită, un 
album format mare, șoseta unui copil și o telecomandă. Cealaltă 
șosetă zăcea în mijlocul unui morman de cereale Cheerios, pe 
măsuţa de cafea, lângă un ziar împăturit, un castron cu câteva 
rămășițe de floricele și un pahar pe jumătate plin cu apă. Cuburi 
Lego erau împrăștiate pe dușumea. Freyja își imagina că Elisa 
și-ar fi rupt cinci minute din timp pentru a face curăţenie dacă ar 
fi știut că trece cineva pe-acolo. Era clar că nu se așteptase la 
musafiri. Poate că de aceea îi plăcea Freyjei să aibă tot timpul 
ordine în jur: n-ar fi vrut să-i intre cineva străin în casă și să 
găsească deranj. Se gândi că mai bine n-ar muri cât timp ar fi 
nevoită să locuiască în apartamentul fratelui ei. Incă nu găsise 
voința necesară să facă locul acela să arate mai vioi, deși în 
sufragerie făcuse suficientă ordine încât să nu-i mai fie rușine să 
primească oaspeți. 

— Presupun că o duceau bine. Extrasele de cont de la bancă 
arată că-și plăteau facturile lună de lună, deși nu aveau prea 
mulți bani în cont. Destul de puţin probabil ca banii să fi fost 
motivul crimei. 

Huldar privi peste umăr când intrară în holul care ducea spre 
dormitoare, aparent ușurat că găsise un subiect neutru de 
discuţie. 

— Femeia pare să nu fi avut asigurare de viaţă, ceea ce cam 
exclude să fi fost ucisă pentru moștenire. E greu de crezut ca 
soțul să fi recurs la crimă pentru a obţine partea ei de casă. 
Oricum, mai aveau mult și bine de plătit ipoteca. 

Se opri la prima ușă. Podeaua din faţa ei era presărată cu o 
pudră fină, ce se vedea împrăștiată și pe mâner. 

— Aţi găsit vreo amprentă? 


VP - 81 


— Încă nu știu, probabil că nu. Majoritatea obiectelor din casă 
sunt acoperite de amprentele membrilor familiei și toate indiciile 
sugerează că atacatorul a purtat mănuși. Cel puţin amprentele 
cele mai recente de pe mânerul ușilor de la dormitoarele copiilor 
le aparţineau lor și Elisei. Dacă ucigașul ar fi umblat cu mâinile 
goale, am fi găsit un set în plus de amprente. l-a încuiat pe 
băieți în dormitor. Din fericire pentru ei, căci i-a scutit de trauma 
de a-și găsi mama moartă. Huldar își înăbuși un căscat. Ușa de 
la camera lui Margret era și ea încuiată, dar, așa cum știi, ea nu 
se afla înăuntru. Sub pilota ei am găsit îndesate niște jucării, 
care l-or fi indus în eroare pe asasin dacă a aruncat o privire 
înainte să o încuie. Pe întuneric, ar fi părut ca și cum un copil 
stătea întins în pat. 

Îi întâlni privirea Freyjei, care văzu că albul ochilor bărbatului 
era străbătut de vinișoare roșii. 

— Tu ţi-ai încuia copiii în timpul nopţii? 

— N-am copii. 

Răspunsul ei păru să-l mulțumească. 

— Nici eu, surâse el. Din câte știu. 

Freyja nu-i întoarse zâmbetul. Oare încerca să pară că-i un soi 
de mare cuceritor? 

— Ei, eu știu sigur că n-am. Aș fi observat dacă aș fi făcut 
vreunul. 

— Da. Sigur că da. 

El păru că nu bagă de seamă sarcasmul din glasul ei. Prea 
obosit, probabil. 

— Dar dacă ai avea copii, i-ai încuia în camerele lor pe timpul 
nopţii? Dacă ar izbucni un incendiu? 

— Nu, presupun că n-aș face-o. 

— Exact. Deci e destul de puţin probabil ca Elisa s-o fi făcut, 
iar soțul ei e de acord cu noi. Nu făceau asta de obicei. 

Ușile erau originale, la fel ca și restul mobilierului. Freyja se 
holba încurcată la gaura cheii. 

— Cum au ieșit băieţii dacă a fost încuiată pe dinafară? Aveau 
o cheie de rezervă? 

— Nu, se pare că băiatul mai mare s-a căţărat afară pe 
fereastră și l-a convins pe cel mic să-l urmeze. 

— Unde-i cheia acum? 

— La secţie. N-am găsit decât una singură. Era în ușa 
băieților. Aceeași cheie merge la toate ușile dinăuntru. Celelalte 


VP - 82 


s-or fi pierdut. Sigvaldi spune că nu-și poate aminti câte aveau, 
dat fiind că nu prea le foloseau. Așa că e posibil ca ucigașul să fi 
luat una sau două cu el. Deși nu-mi pot imagina motivul. 

— Cum a pătruns în casă? 

— Ori ușa de la intrare a rămas neîncuiată, ori a avut o cheie, 
pentru că nu sunt semne de spargere. Deschise ușa de la 
dormitor. Uite. Poţi atinge tot ce vrei. Am scotocit peste tot în 
amănunt. 

Interiorul camerei era acoperit cu aceeași pudră fină. Era ca și 
cum ai fi intrat pentru prima oară într-un mormânt care fusese 
închis sute de ani; un mormânt care servea și drept loc de joacă. 
Locul era un haos de jucării și haine pentru copii, dar Freyja își 
dădu seama că o parte din hăinuţe erau încă împăturite frumos. 
Ceea ce-o făcu să presupună că polițiștii le răscoliseră. 
Încăperea n-ar fi avut cum să arate așa înainte. Văzând 
șifonierul cu ușile larg deschise, intui că hainele împăturite cu 
atenţie fuseseră așezate teanc pe poliţe înainte ca polițiștii să le 
ia și să le-arunce pe jos. 

— Și eu acum trebuie să adun haine din grămada asta de pe 
jos? 

— Presupun că da. 

Huldar se sprijini de cadrul ușii, privind-o cum se învârtea în 
cerc, alegând hainele cele mai puţin prăfuite. Ei îi părea rău că- 
și alesese pantaloni așa strâmţi; o fustă lungă și simplă ar fi fost 
mult mai potrivită. Ideea că el ar fi putut crede că se îmbrăcase 
așa special ca să-l impresioneze era de neconceput. Simţindu-se 
supravegheată, își dori să-i fi cerut s-o lase singură în cameră. 
Dar înainte de a-și aduna curajul s-o facă, pierdu ocazia. 

— Mai sunt alte haine în spălătorie, dar nu cred că te-ajută 
prea mult. Și sunt și ele murdare. 

Zâmbi, oboseala dispărându-i pentru o clipă. 

— Corect. 

Freyja scutură pudra pentru amprente de pe două perechi de 
pantaloni și tricouri, înclinându-se pe spate pentru a nu inspira 
norul de praf. 

Mai scotoci prin grămadă până găsi câteva perechi de chiloţi 
și șosete, apoi renunţă. Ar putea veni și altă dată. 

— Ajunge. Camera următoare, te rog. 

Huldar o conduse pe hol, către camera lui Margret. Haosul pe 
care-l lăsase poliţia și aici nu se deosebea cu nimic de cel de 


VP - 83 


dinainte, însă camera fiind ceva mai mare, dezastrul nu mai 
părea la fel de copleșitor. Și îmbrăcămintea era diferită: printre 
perechile de blugi erau și rochiţe, iar majoritatea tricourilor erau 
împodobite cu pisici sau alte animale drăguţe. Fără dinozauri 
sau crocodili. Freyja se apucă imediat de treabă; praful începuse 
să-i irite nasul, făcând-o să-și dorească să iasă mai repede de 
acolo. După ce găsea rucsacul pentru școală al fetei și încă vreo 
câteva haine, nu-i mai rămânea decât să ia periuțele de dinţi și 
câteva elastice de prins părul care fuseseră cerute în mod 
deosebit. 

Huldar își drese glasul. 

— Apropo, mă numesc jónas. Huldar Jónas. N-a fost chiar o 
minciună. Și m-am născut și am crescut în Egilsstadir. 

Freyja înţepeni acolo unde se aplecase, deasupra unei 
grămezi de haine. Sperase să găsească obiectele pentru școală 
ale fetei dedesubt. Indreptându-se din nou, îi zâmbi zeflemitor 
lui Huldar. 

— Mă bucur pentru tine. Să nu-mi spui că te ocupi și de 
tâmplărie în timpul liber. 

Asta-l atinse pe Huldar. 

— Nu. Dar restul a fost adevărat. Mai mult sau mai puţin. 

— Ştii ceva, chiar nu mă interesează, zise Freyja întorcându- 
se din nou la grămada de haine. Și ţi-aș fi recunoscătoare dacă 
n-ai mai aduce în discuţie acel incident. 

Se bucura că el nu-i putea vedea obrajii aprinși. Dacă ai putea 
șterge amintirile nedorite așa cum poţi șterge niște fișiere din 
computer. 

— Eu aș zice să dăm uitării totul. Oricum, n-a fost chiar așa 
memorabil, ceea ce ne face viaţa mai ușoară. Sper că și tu simţi 
la fel. 

— Voiam doar să-mi cer scuze și să-ţi explic. 

— Mulţumesc, dar nu! Nu-i nevoie de scuze. 

Cu un efort, se opri înainte ca vocea să o dea de gol. Adevărul 
era că încă mai suferea în urma acelei întâmplări idioate; era 
precum o scenă dintr-un film prost. Trezindu-se și întinzând 
mâna, numai pentru a găsi un loc gol și rece în pat, unde-ar fi 
trebuit să-și găsească iubitul. Nici aromă de cafea din bucătărie, 
nici sfârâit de șuncă prăjită. Niciun bilet. Nimic. Cea mai 
umilitoare trezire din somn pe care-o avusese vreodată. De 
obicei, bărbaţii pe care-i invita la ea în pat nu se grăbeau să 


VP - 84 


înnoade cearșafurile ca să poată evada mai repede pe geam. Se 
gândi că totuși era bine că el se mulțumise măcar cu scările. 

— Ideea e că, ori de câte ori le spun femeilor cu ce mă ocup la 
serviciu... 

— Da, bine. Mi se rupe inima pentru tine. 

Freyja ridică de jos o bucată de hârtie, pe care o găsise sub 
un pulover cu dungi. Era un desen, semnat „Margret” într-un 
colț. O privi mai bine, răsucind-o pe toate părţile. 

— Ce-i asta? 

— Arată ca desenul unei fetițe. Huldar părea ușurat de 
schimbarea subiectului. Nu băgăm în seamă astfel de chestii. 
Am luat tot ce am considerat că ar avea importanţă. Camera e 
plină cu desene de-ale fetiţei. Și bucătăria. 

Privind de jur-împrejur, Freyja zări alte bucăţi de hârtie. Unele 
înfățișau imagini obișnuite, cu soarele apunând în spatele unor 
munţi ascuţiţi, dar nu dură mult și mai găsi unul precum cel pe 
care-l ţinea în mână. 

— Acesta nu-i un desen normal făcut de un copil. Nici ăsta. 

— Normal? Ce înseamnă un desen normal? întrebă Huldar 
luând hârtia de la ea. E doar o casă și un bărbat. Nu văd nimic 
bizar într-asta. 

— O parte din munca mea implică studierea desenelor făcute 
de copii. Acesta nu-i un desen normal. Ar trebui să le iei pe 
amândouă cu tine, îl sfătui Freyja ridicându-se în picioare. ţi 
sugerez să le aduni pe toate și să le trimiţi la analize. Vă putem 
ajuta, dacă vreți. 

Huldar privea imaginile sceptic. Freyja se apropie, rămânând 
lângă el. 

— Aceasta-i casa ei. Casa în care suntem acum. Probabil că 
vezi Și tu. 

— Sigur. 

— lar persoana asta de aici, îi arătă Freyja silueta neagră, 
care era desenată mult mai mare comparativ cu casa. Vezi 
modul în care așteaptă acolo, parcă scrutând casa cu atenţie? 
Își ţine braţele în faţă, ca și cum vrea să înceapă o bătaie. 
Culoarea neagră sugerează c-ar fi un om rău. Foarte probabil, 
ea a desenat ceva ce a văzut cu ochii ei. Probabil că ucigașul i-a 
urmărit familia, sondând terenul, sau ce-or fi făcând ucigașii. Ea 
probabil c-a simţit că e ceva-n neregulă, deși nu le-a zis nimic 
părinţilor. Copiii au tendința de a trece anumite lucruri sub 


VP - 85 


tăcere, însă acestea ies la iveală în desenele lor. Nu mereu, dar 
se întâmplă adesea. Dacă a văzut un bărbat dând târcoale pe 
lângă casă, s-ar putea să reușească să vă ofere o descriere mult 
mai detaliată a lui. 

Huldar își ridică privirea din foaie. 

— Zici tu. Trăsăturile i se aspriră. Vreau să fie adusă la 
interogatoriu astăzi. Ai la dispoziţie o oră ca să aranjezi lucrurile. 
li luă din mână și celălalt desen. Incepând din acest moment. 

Era clar, Freyja n-avea timp să mai caute elastice de păr și 
nici să mai ajungă la prânzul cu prietenele. 


Capitolul 9 


Receptorul radio pe unde scurte stătea la locul lui pe masă, 
setat pe postul de radio cu numere islandez. In ciuda 
frecventelor  pârâituri statice care umpleau  difuzorul, 
transmisiunea încă nu începuse. Karl se foia din ce în ce mai 
neliniștit, imaginându-și cum prietenii săi schimbau priviri pe la 
spatele său. 

— Nu înțeleg. 

De o oră încoace nu făcea decât să repete același lucru, dar 
ori de câte ori își impunea să tacă, nu se putea abţine să n-o 
repete la intervale regulate. 

— Probabil că va începe la șapte. 

Mai aveau de așteptat zece minute. 

— Sau nu, căscă Halli în spatele lui. 

Karl făcu o grimasă și trase adânc aer în piept. Era un eșec 
total. De ce mergea totul prost pentru el? Care erau șansele ca 
lucrurile să meargă prost pentru cineva de fiecare dată? Infime, 
nu? Probabil că avea să fie unul dintre cei mai norocoși oameni 
din lume în următoarele câteva decenii dacă era să atingă 
măcar media. Nici măcar o singură dată nu-și amintea ca 
lucrurile să fi mers cum trebuie pentru el, însă de fiecare dată 
cădea în capcana speranţei că de data asta vor funcţiona 
perfect. Prin cap nu-i trecuse niciodată să-și facă un plan de 
rezervă. Dacă s-ar fi gândit să mute televizorul în pivniţă, acum 
ar fi putut urmări un film sau ar fi jucat vreun joc, dacă 
transmisiunea începea cu întârziere. Era un ratat, ce mai. Dar 


VP - 86 


când își aduse aminte de televizorul din sufragerie, își dădu 
seama că n-ar fi fost niciodată în stare să-l mute. Deși nu era 
vreo vechitură cu tuburi și lămpi, televizorul cu ecran plat era la 
fel de greu și nu cu mult mai mare decât un monitor de 
calculator. Ca întotdeauna, mama lui se mulţumise cu ce era 
mai ieftin. Cel mai scump lucru din casă era ansamblul de staţii 
radio pentru care economisise el însuși bani. 

Și nici să mute receptorul radio sus n-avea de gând, deoarece 
Karl nici nu concepea să-și lase prietenii singuri în mijlocul acelei 
harababuri jenant de ţipătoare. Mobilierul nici măcar nu era de 
genul acela care poate redeveni la modă dacă aștepți suficient 
de mult. Pe Halli și pe Börkur îi mânase direct în pivniță, de 
îndată ce aceștia își lăsaseră gecile în cuierul de pe hol. 
Deasupra lor, Che Guevara privea în gol niţel surprins, o relicvă 
a unor vremuri stânjenitoare, când mama lui avea vederi de 
stânga, ce constau mai ales din remarci acide ori de câte ori 
auzea cuvântul America. Karl se simțea ușurat că posterul 
decolorat încă nu căzuse de pe zid, în timp ce prietenii lui se 
foiau pe sub el - rama ieftină se desprinsese deja în două 
colțuri. Lui nu-i păsa deloc ce se întâmpla cu tabloul atâta timp 
cât prietenii lui n-ar fi băgat de seamă. 

De ce naiba nu scăpase încă de acel tablou, alături de multe 
alte lucruri? Lene - lene cruntă. Dacă nu-i mai plăcea ceva din 
casă, de el depindea să-l schimbe. Dar trebuia să recunoască, 
chemase la el acasă un vânzător de vechituri pentru a-i face o 
evaluare a lucrurilor, însă după ce se plimbase de colo-colo cu 
un creion și-un carneţel, bărbatul refuzase să-i facă o ofertă, din 
pricină că nimic de-acolo n-avea valoare. In afară de 
echipamentul radio al lui Karl, ăla da, faţă de care individul 
manifestase un interes suspect de mare, dat fiind că nu era de 
vânzare. 

Lui Karl chiar i-ar fi prins bine niște bani. Mama lui cheltuise și 
ultima coroană pentru a plăti rata la casă înainte să moară, așa 
că el trebuia acum să se descurce cu ce mai avea până când va 
face rost de niște bani. Contractase un împrumut pentru studii 
și-n primăvară va trebui să facă pe dracu-n patru ca să-și ia 
examenele. Deși șansele de reușită erau acum atât de scăzute, 
încât începuse să ia în considerare posibilitatea de a vinde casa 
și a-și cumpăra ceva mai mic; un apartament pe care ar putea 


VP - 87 


să-l decoreze după pofta inimii, și să-i mai și rămână ceva cu 
care să trăiască la limita subzistenţei. 

Doar că încă nu reușea să se mobilizeze. 

Ori de câte ori se gândea că trebuie să se mute, își aducea 
aminte de problemele pe care le întâmpinase când vrusese să-și 
monteze antena aia gigantică pe casă. Bănuia ce greu îi va fi 
dacă va dori să instaleze una pe acoperișul unui bloc de 
apartamente. In plus, o jumătate din casă îi aparținea lui Arnar, 
iar partea lui Karl era posibil să nici nu acopere costul unui 
apartament micuţ. Cel puţin aici trăia pe gratis. Pentru moment, 
oricum. N-avea de unde să știe cât va mai fi dispus fratele său 
să lase lucrurile așa cum erau în prezent. Poate că singurul 
motiv pentru care încă nu insistase să împartă moștenirea era 
că fratele său era prea ocupat; cu greu își putea închipui c-o 
făcea doar din instinct fratern. Apropiaţi nu fuseseră niciodată, 
iar de când Arnar se mutase în America, relaţia lor se stinsese 
încet, dar sigur. Chiar și pe când Arnar încă mai locuia în casa 
părintească, conversațiile lor se rezumau la înclinări din cap la 
masă sau întrebări despre chestiuni lipsite de importanţă. De 
Crăciun și cu ocazia aniversărilor, își mulțumeau unul altuia 
pentru cadourile pe care mama lor le cumpăra în numele lor și 
cam asta era tot. Când era mai mic, Karl încercase să spargă 
carapacea dură pe care-o îmbrăcase fratele său, dar se văzuse 
nevoit să renunțe. Era o pierdere de vreme. 

Poate că Arnar va uita pur și simplu de Karl, de casă și de ce 
mai rămăsese din micuța lor moștenire. Deși, după ce Arnar mai 
crescuse, relaţia dintre ei se mai îmbunătăţise, era totuși posibil 
ca acesta să nu mai încerce niciodată să mai ia legătura cu Karl. 
Era fericit alături de soţie și-și construise o carieră de succes, 
așa că era foarte probabil să se stabilească definitiv de partea 
cealaltă a oceanului. Işi dăduseră mai des telefoane cât timp 
fusese mama lor bolnavă, dar după moartea ei încetaseră s-o 
mai facă. Arnar dădea vina pe diferența de fus orar, ceea ce lui 
Karl îi amintea de modul în care mama lor dădea vina pe 
diferența de vârstă dintre fraţi pentru lipsa de apropiere dintre 
ei. Diferenţă de fus orar, diferenţă de vârstă. Întotdeauna se va 
găsi un motiv pentru diferența dintre ei. 

Karl se uită urât la radioul pe unde scurte Collins, ca și cum ar 
fi încercat să smulgă un sunet doar cu puterea gândului. lar asta 
făcu să înceteze chiar și pârâiturile. Simţea cum se înroșește la 


VP - 88 


față din ce în ce mai tare și-și dorea să urle a neputinţă, dar făcu 
un efort să respire calm, iar asta păru să funcţioneze. Nu ţinea 
de el, așa că n-avea rost să se lase pradă deznădejdii. Și totuși 
nu se putea abţine să nu se simtă jignit și frustrat. In loc să-și 
impresioneze prietenii cu straniul post de radio cu numere 
islandez, el îi plictisea de moarte. 

În cele din urmă, se răsuci în scaun. Halli dormea buștean pe 
canapeaua cea mică și hidoasă, cu capul dat pe spate și cu 
părul de un negru scânteietor atingând peretele. Karl rânji 
satisfăcut la gândul că acesta se va trezi cu gâtul ţeapăn din 
cauza acelei poziţii. Așa-i trebuia. Ar fi putut avea măcar bunul- 
simţ să rămână treaz. Era sigur că de vină pentru asta fuseseră 
și cele două beri pe care le dăduse pe gât. Sau iarba pe care-o 
fumaseră împreună. Halli scoase un sforăit sonor, și o clipă păru 
pe punctul de-a se trezi tresărind din moțăitu-i odihnitor, dar în 
schimb plesni din buze, închise gura și adormi la loc. 

Lui Karl îi trecu prin minte că părul prietenului său îi va lăsa o 
urmă pe perete. Din ce știa Karl, Halli își ţinea părul rar și gras 
legat într-o coadă, iar gulerul gecii de piele neagră pe care-o 
purta în orice moment al anului lucea la ceafă. Peretele avea să 
împărtășească aceeași soartă cruntă, dar din moment ce mama 
lui Karl nu mai avea cum să se plângă, el nu avea de gând să se 
deranjeze pentru un asemenea nimic. În cazul puţin probabil în 
care l-ar fi apucat o dorinţă nebunească de a face curățenie, sus 
îl aștepta o chiuvetă plină cu vase murdare. Și, tot așa, camera 
unde se afla mașina de spălat, baia și chiar sufrageria. Era 
uimitor cum locuinţa sa se transformase atât de rapid într-o 
cocină. Pivniţa se prezenta cel mai bine, pentru că rareori 
cobora cu mâncare aici, de teamă ca nu cumva să verse ceva 
deasupra preţiosului său echipament. 

Börkur își mișcă piciorul, pe care și-l lăsase să atârne peste 
mânerul fotoliului jerpelit care făcea pereche cu canapeaua. Nu 
părea prea interesat de revista cu colţuri îndoite pe care-o 
răsfoia, dar cel puţin nu sforăia cu gura larg deschisă. 

— Dacă nu se întâmplă nimic până la șapte, eu cred c-o să mă 
car, zise aruncând revista pe măsuţa de cafea. Doar dacă nu 
vrei să ne uităm la un film. Nu m-ar deranja un castron cu 
floricele. 

Börkur avea un talent înnăscut în a îndeplini obiective cu totul 
și cu totul diferite, fără să ţină cont de vreo logică anume: era 


VP - 89 


perfect posibil să vrea să mănânce floricele fără a fi nevoie să 
meargă la cinema pentru asta. Nici Halli nu era mai breaz, cu 
visurile și dorinţele lui fanteziste. Ori de câte ori cei trei se aflau 
împreună, Karl se simţea ca și cum era blocat într-una din 
piesele acelea stupide pe care le tot asculta mama lui. 

Dar nu era ca și cum Karl ar fi putut face rost de niște prieteni 
mai breji ca Halli sau Börkur; ei erau singurii săi prieteni. Și 
același lucru era valabil și pentru ei: prietenia lor se datora mai 
probabil absenței unor alţi prieteni, nu neapărat unei atracţii 
reciproce. Se cunoscuseră pe când erau mai tineri, și de vreo 
zece ani încoace nu mai dăduseră peste altcineva mai bun ca ei. 
La început fuseseră patru, iar o vreme existase chiar și o fată. 
Cu toţii erau nebuni după ea, deși nu era chiar o zeiţă, dar, din 
nefericire, ea nu se arătase interesată de Karl, de Halli sau de 
BOrkur. Cu cel de-al patrulea membru fusese o altă poveste, 
totuși, iar după ce ea se combinase cu Th6rdur, pe ei începuseră 
să-i frecventeze din ce în ce mai rar. 

Nu rămăseseră chiar surprinși de faptul că Th6rdur îi 
abandonase, dat fiind că el nu avusese niciodată același hobby 
ca ei. Radioamatorii nu erau suficient de buni pentru el. De 
curând, spre uluirea lui Karl, chiar și Halli și Börkur începeau să 
dea semne că vor să se distanţeze de singurul punct comun de 
interes care-i mai ţinea împreună, tendinţă care-l făcea să se- 
ndoiască de faptul că prietenia lor va mai dura mult. Poate că o 
parte a problemei era că ei nu aveau decât licenţă de 
începători, situându-se astfel oarecum în urma lui Karl. De fapt, 
surprinzător era că Börkur chiar reușise s-o obțină și pe aceea. 
Halli își pierduse interesul, devenise în schimb obsedat de 
internet, în timp ce Börkur nu făcea decât să zacă în faţa 
televizorului. Renunţaseră mai mult sau mai puţin să mai dea 
drumul emiţătoarelor lor de radio și nu începeau niciodată o 
conversaţie având ca subiect chestiuni legate de radio. Karl 
rareori lua parte la discuţiile lor despre teorii ale conspirației pe 
care Halli le găsea pe internet și cărora le dădea crezare fără să 
facă prea multe verificări. Deși Karl încerca să mimeze un 
interes fals, simţea că aici va începe sfârșitul prieteniei lor. Așa 
că doar spera că se va mai lungi până când va întâlni alţi 
pasionaţi ca și el, astfel încât să nu rămână complet singur. Și 
totuși, deși raţiunea îi spunea exact contrariul, tot sperase că 


VP - 90 


postul de radio cu numere islandez le-ar fi putut reînvia 
entuziasmul. 

— Ceva trebuie să se întâmple la șapte. Karl rosti în gând o 
rugăciune să aibă dreptate. Trebuie. 

— Dacă zici tu, căscă Börkur. Doamne, mor după niște 
floricele. 

Avea floricele sus, dar Karl n-avea de gând să recunoască. Nu 
se putea deranja să meargă să le-aducă și Borkur să golească 
toată cutia, apoi să-nceapă să mormăie că vrea altceva. Karl era 
sigur că dacă ar fi existat echivalentul unei cardiograme pentru 
creier, aceasta n-ar fi putut ţine ritmul cu șirul gândurilor lui 
Börkur. Părea că el însuși s-ar fi rătăcit în labirintul propriilor 
gânduri. 

— Oricum, ce crezi c-ar putea însemna postul ăsta de radio al 
tău? Presupunând că n-ai început să auzi diverse chestii... 

Börkur își trase nasul și-și dădu la o parte bretonul din ochi. 
De ce n-avea și Karl niște prieteni mai grijulii cu părul lor? 

— Nu aud diverse chestii. 

Karl scrâșni din dinţi ca să nu se răstească la el. 

Încerca să se prefacă de fiecare dată că-i ascultă cu atenţie 
prostiile lui Börkur și uite care îi era răsplata. O durere de cap 
strașnică începu să-și facă loc prin ceața indusă de drog. 

— Doar nu-s idiot. L-am ascultat de mai multe ori și știu ce-am 
auzit. 

La început, numerele de identificare se repetaseră de mai 
multe ori, dar a doua transmisiune inclusese o secvenţă mult 
mai complicată, pe care Karl n-o deslușise sau nu-i găsise 
sensul, în cadrul căreia se intercalase cuvântul „inversat”. Doi, 
nouă, șapte, o sută cinci minus cinci, patruzeci și nouă. Șaizeci 
și opt, șaisprezece, treizeci și trei minus șaisprezece, cincizeci și 
doi inversat - asta fusese seria care se tot repetase. 

— Trebuie să avem răbdare. Se va auzi. 

Börkur părea să nu bage de seamă că-și enervează prietenul. 

— Cum zici tu. Oricum, ce crezi că-nseamnă? Și cine s-ar 
deranja să facă ceva de genul ăsta? Care-i rostul? Și nu văd de 
ce s-ar afla și codul tău numeric personal în toată chestia aia. 

— Nici eu. ` 

Glasul lui Karl suna la fel de straniu pe cât se simțea. Intreaga 
afacere i se părea tulburătoare. Cu cât se gândea mai mult la 
transmisiune, cu atât mai puţin sens îi găsea și cu atât mai rău 


VP - 91 


se simţea. Îl împiedica să mai doarmă noaptea; zăcea întins în 
pat, fixând tavanul și ascultând în căutare de zgomote ciudate 
venind de-afară, deși nu auzea decât foșnetul frunzelor moarte 
căzute în grădină. Se chiora pe cât putea de prudent, doar ca să 
vadă pisica cea grasă a vecinilor răsărind din tufișuri, apoi 
dispărând agale în întuneric. 

— Probabil că cineva vrea să mă enerveze. Altfel nu văd ce-ar 
putea fi. 

Börkur își legănă piciorul în sus și-n jos, făcând fotoliul să 
scârțâie. 

— Mda. Poate. Părea sceptic. Dar cine s-ar deranja? Nu-i ca și 
cum ai cunoaște prea mulţi oameni. 

Karl tuși. 

— Cunosc o grămadă de oameni. Sunt probabil vreo două 
sute la cursurile pe care le frecventez și eu. 

Nu mai era nevoie să zicem că doar vreo zece - doisprezece îi 
știau numele. Lui Karl nici nu-i trecea prin minte ideea că 
vreunul dintre ei și-ar fi rupt măcar zece minute din timp ca să 
facă vreo glumă la adresa lui, iar să construiască o staţie radio 
era chiar de neconceput. 

— Am impresia că ar putea fi cineva de la club. 

— Serios? 

După expresia lui Börkur, la fel de bine Karl ar fi putut zice că 
suspectează c-ar fi cineva din echipa de cercetași. Și totuși, era 
singura concluzie logică. Cel puţin membrii clubului de 
radioamatori știau despre interesul lui în materie de posturi de 
radio cu numere, știau cum să asambleze un aparat de emisie- 
recepție și erau în posesia echipamentului necesar, spre 
deosebire de studenţii de la cursul de chimie. Și totuși Karl nu-și 
putea închipui că vreunul dintre ei ar pune la cale o asemenea 
farsă. 

Niciunul nu era genul care să râdă de el, și mai ales, nu s-ar 
alia ca s-o facă. Așa cum spunea și Börkur, ce rost ar fi avut? 

— N-avem de-a face de fiecare dată cu aceiași băieţi? întrebă 
Börkur scărpinându-și părul ciufulit. 

În cele din urmă, fusese exclus din club pentru că nu-și plătise 
contribuţia - trei ani la rând. Comitetul de conducere era atât de 
disperat să-și păstreze membrii, încât fusese dispus să închidă 
ochii cât de mult putuse. Karl recunoștea că în continuare era 
vorba de aceleași persoane. 


VP - 92 


— Și care-i treaba cu celălalt cod numeric personal? Cine-i 
femeia? 

— Nu mă-ntreba. Speram că transmisiunea avea să se 
schimbe și sa ne ofere mai multe informaţii, de care să ne 
putem agăța. E o femeie oarecare - nu o cunosc și n-am nicio 
legătură cu ea. Se numește Elisa Bjarnadóttir. Nu cunosc pe 
nimeni cu numele Elisa. 

— Ești sigur? Poate că e doar vreo mătușă bătrână sau vreo 
rudă de care ai uitat. Ai putea s-o știi doar după poreclă sau 
ceva de genul? 

Karl nu voia să se gândească la ce-ar putea însemna „ceva de 
genul”. Și nici la o poreclă care să se potrivească cu numele 
Elisa nu se putea gândi. 

— Nu. Nu mi-e mătușă. Am căutat-o pe Facebook. Pagina ei e 
publică și sunt o mulțime de poze cu ea. N-am văzut-o niciodată 
și nici pe altcineva din pozele ei. E doar o mamă cu soț și copii 
mici. 

Nu mai continuă. Din difuzorul montat pe aparatul de radio cu 
numere aflat în spatele său începură să se audă zgomote. 
Cutiuţa muzicală porni să cânte melodia de deschidere care 
devenise tulburător de familiară, urmată apoi de glasul femeii. 
Tonul ei mecanic, evident artificial, ar fi trebuit să o facă să sune 
mai puţin înfricoșător, însă avea efectul exact opus. 

— Bună seara. Bună seara. Bună seara. 

Tăcere. Apoi glasul începu să recite un șir de numere. 

Karl era bucuros, în ciuda faptului că simțea că n-ar fi trebuit 
să împărtășească și cu alţii această transmisiune. La urma 
urmei, nu eșuase lamentabil. Halli se trezi tresărind și rămase 
holbându-se, șocat, la emițătorul radio, ca și cum acesta îi 
oferea răspunsul la cele mai mari mistere ale existenţei - deși 
fără o cheie pentru cod, aceste răspunsuri nu reprezentau mai 
mult decât un monoton șir de numere. 


Capitolul 10 


Lichidul care se scurgea din automat nici măcar nu mai 
aducea cu maroul cafelei. Și când te gândești că mai întâi 
vrusese să dea pe la birou și să-și ia o cafea ca lumea înainte 


VP - 93 


de-a ajunge la interogatoriul lui Margret de la Casa Copiilor. 
Râșnița scosese un zgomot teribil și, judecând după huruitul 
puternic, ai fi crezut că nivelul boabelor scăzuse la mai puțin de 
jumătate. Huldar se mulţumi cu fiertura subţire și apoasă, și-i 
permise celui din spatele său să alimenteze din nou aparatul; lui 
deja îi ajunsese. 

In drumul său prin clădire, trecuse pe lângă membrii echipei 
de sub conducerea sa care se ocupa de ancheta uciderii Elisei. 
Spera că reușise să încredințeze fiecăruia câte o sarcină 
potrivită talentelor sale. Deși îi cunoștea pe toți, nu se deranjase 
niciodată să le învețe aptitudinile individuale. Acest lucru cădea 
în sarcina celor aflaţi în funcţii superioare. 

Nu acceptase funcţia de conducere a anchetei decât din 
cauză că păruse cel mai simplu lucru de făcut. Acum, după 
avertismentul legistului, se gândea că deja comisese o greșeală 
ireparabilă. Nu se gândise prea mult la acest lucru. Potrivit 
șefului său, Egill, șefii Investigaţiilor Criminale avuseseră la 
dispoziţie foarte puţin timp de gândire înainte de a-i repartiza 
cazul lui Huldar, dar o făcuseră datorită faptului că el fusese 
unul dintre primii inspectori sosiți la locul crimei, iar numele său 
venise primul în ordine alfabetică pe lista candidaţilor. 
Următorul fusese Leifur, dacă el ar fi refuzat cazul. Și cum 
Huldar nu-l suferea pe Leifur și nici n-avea de gând să lucreze 
sub conducerea acestuia, nu se gândise de două ori. Așa că 
acum se confrunta cu o nedorită promovare și cu o posibilă 
cădere în dizgrație dacă investigația n-ar fi mers cum trebuie. In 
fine, probabil că n-ar fi fost sfârșitul lumii, și chiar dacă ar fi 
rezolvat cazul cu succes, încă și-ar mai fi putut cere vechea 
slujbă înapoi. Să-i conducă pe alţii nu-l atrăsese niciodată. Dar 
voia ca lui să-i aparțină decizia finală, nu să-i fie impusă cu forța 
de vreun cadru superior. 

— Excelentă ședință. 

O agentă tânără îi surâse când trecu pe lângă el. Deci exista 
cel puţin o persoană care apreciase scurta ședință pe care o 
ţinuse mai devreme. El, personal, considera că făcuse o treabă 
destul de bună; nu se descurcase mai rău decât predecesorii 
săi, deși era oarecum dezamăgit, pentru că intenţionase să facă 
o treabă mult mai bună. li întoarse zâmbetul și speră în sinea lui 
că ea nu era în drum spre automatul de cafea acum gol. Din 
nefericire, nu-și mai aducea aminte ce sarcină îi încredințase 


VP - 94 


agentei, dar spera că va fi interesantă. Poate că se compensa 
astfel absenţa boabelor de cafea. 

— Cum merge treaba? 

Huldar se opri în biroul lui Rikhardur, dar îi păru rău 
instantaneu. Prea târziu să se mai prefacă grăbit. Oricum, deja 
se săturase până peste cap să se mai arate deranjat de situaţie; 
era momentul să înceapă s-o ignore, ca și cum nici n-ar fi 
existat. 

— Rău. N-ajungem nicăieri. Nimeni n-are nici cea mai mică 
idee cum să spargem codul și, colac peste pupăză, am aflat că 
n-avem niciun expert în spargerea codurilor în toată Islanda. 

Una dintre sarcinile pentru care se oferise voluntar Rikhardur 
era să găsească o modalitate de descifrare a misteriosului 
mesaj descoperit în casa Elisei. 

— Stăm și ne întrebăm: oare e cazul să cerem ajutor din 
străinătate? 

— Și dacă se dovedește a fi islandez? 

Huldar se relaxă după ce începură să vorbească, iar tensiunea 
i se evaporă văzând cât de normal se comporta Rikhardur - sau, 
mai degrabă, cât de sec, ţeapăn și reţinut părea să fie. Faptul că 
ăsta era de fapt modul natural de-a se comporta al lui Rikhardur 
era încă o chestie pe care abia acum o descoperea. Nu peste 
mult timp, Huldar va ajunge să nu mai trebuiască să-și facă griji 
pentru alţii; la urma urmei, trecuseră deja câteva luni de la 
întâlnirea sa cu Karlotta în acel bar, așa că șansele ca aventura 
sa prostească și nesăbuită din toaleta acelui bar să fie 
descoperită scădeau din ce în ce. Mai ales acum, când ea și 
Rikhardur erau în pragul divorțului. Ea nu părea capabilă să se 
folosească de acel incident ca să-i facă rău soțului ei. 

— Vreau să spun, nu cumva e imposibil să descifrezi un cod 
dintr-o limbă pe care nu o înţelegi? Asta dacă e un cod? 

— Ba da, presupun că nu-i posibil. Dar ei ar putea să ne ofere 
vreun sfat; să ne spună pe ce sistem se bazează sau să ne 
sugereze un punct de plecare. N-am idee cum l-am putea 
descifra fără ajutor din afară. 

Rikhardur împinse dezgustat la o parte mesajul fotocopiat. 
Fără vreun teanc de hârtie care să reprezinte un obstacol, coala 
de hârtie alunecă pe podea. 

Huldar se aplecă și-o așeză din nou pe birou. 


VP - 95 


— Formulaţi o cerere oficială pentru a obţine ajutor de peste 
graniţă. Probabil că Interpolul are un departament sau un expert 
care să încerce să ne ajute. Sorbi o gură de cafea și se strâmbă. 
Până atunci, mai bine ţi-ai concentra atenţia pe altceva. Vreo 
noutate despre trecutul soțului? 

— Aceeași poveste. Nimic notabil. Pare la fel de curat ca și 
soția. Nicio dispută cu nimeni, niciun dușman, nu îl urăște 
nimeni. Sau, cel puţin, noi n-am reușit încă să dovedim 
contrariul. 

— Dar la muncă? Nici de-acolo n-aţi scos nimic? Vreo eroare 
de natură medicală sau vreun pacient abuzat sexual? Genul ăsta 
de lucruri? 

Renunțând la pasivitatea sa obișnuită, Rikhardur se strâmbă 
nervos. 

— Un pacient abuzat sexual? E ginecolog, pentru numele lui 
Hristos. 

Huldar rămase surprins. 

— Să știi că nu toţi pacienţii cabinetelor de ginecologie se duc 
acolo doar pentru că au boli cu transmitere sexuală. 

— Nu la asta m-am referit. Cred că majoritatea femeilor care 
vin la el sunt gravide. Lucrează ca obstetrician. 

— A, da, chiar așa. 

Cum de i-a putut trece prin minte că delicatul Rikhardur ar 
asocia imaginea pacienţilor lui Sigvaldi cu herpesul sau 
gonoreea? Astfel de boli nu-și găseau locul într-o lume ca a lui. 

— Oricum, va trebui să verificăm și această posibilitate. Dacă 
nu mă-nșală memoria, majoritatea plângerilor legate de 
malpraxis au legătură cu obstetricienii - indiferent dacă sunt 
justificate sau nu. 

— Am să verific. Rikhardur privea absent un punct invizibil din 
încăpere. Ar avea sens. E ceva îngrozitor să pierzi un nou-născut 
sau să-l vezi că rămâne cu sechele din cauza unor greșeli la 
naștere care ar fi putut fi evitate. 

Huldar îl ignoră, rugându-se ca subiectul avorturilor suferite 
de Karlotta să nu fie din nou adus în discuție. 

Deja avusese cât pentru toată viaţa dureri de stomac și 
atacuri de panică din cauza acelei întâmplări. Din noiembrie, de 
când Rikhardur anunţase mândru pentru a treia oară că urma să 
devină tată, până în ziua în care îi informase sumbru că soţia lui 
pierduse copilul, Huldar se simţise ca și cum el însuși ar fi purtat 


VP - 96 


o greutate în stomac. Mai ales după ce-și adunase curajul și-l 
întrebase în câte luni fusese Karlotta, apoi calculase oripilat și 
ajunsese la concluzia că el ar fi putut fi tatăl. Suferința lui 
Rikhardur din cauza avortului alimentase și ea din plin 
zbuciumul interior a lui Huldar - o combinaţie între solidaritatea 
faţă de cuplu și ușurarea de-a nu fi nevoit să trăiască cu teama 
că ochii copilului ar fi fost căprui că ai lui, nu de un albastru 
precum cerul că ai părinţilor. Dar mai greu de îndurat era 
rușinea de a-și fi trădat colegul. Nu erau ei chiar prieteni la 
cataramă, dar alături de Rikhardur lucrase cel mai mult de când 
se înscrisese în poliţie, iar între ei se formase o legătură destul 
de puternică. Trădarea lui era de neiertat și, privind 
retrospectiv, de neexplicat, dacă nu luai în considerare felul 
incredibil în care arăta Karlotta. 

Nu fusese nevoie decât ca ea să-l privească în ochi și să-i 
surâdă nerușinat și el uitase tot în afară de nevoile-i primitive. 
Știa că ea se simțea singură; în weekendul acela Rikhardur era 
plecat la un curs de tir pe undeva la ţară, așa că el avusese cale 
liberă. O ocazie ca aceea nu s-ar mai fi ivit în veci. Dar ce 
greșeală teribilă se dovedise în cele din urmă. Huldar își drese 
glasul pentru a-și alunga subita uscăciune din gât. 

— Da. Medicul-șef ar putea deţine o listă cu pacienţii care-au 
lansat acuzaţii sau au depus plângeri la adresa lui Sigvaldi. 

— Crezi? Eu bănuiesc că are mai degrabă o reputaţie fără 
pată. Karlotta a încercat să obţină o programare la el, dar era 
prea ocupat. Se pare că trebuie să-ţi planifici sarcina cu ani 
înainte, dacă vrei să-l ai pe el ca medic obstetrician. Și lucrul 
ăsta n-ar fi posibil dacă trecutul lui ar fi plin de probleme. 

— Oricum, fă o verificare. E o posibilitate pe care nu o putem 
ignora, zise Huldar, aranjându-și ţinuta. Dacă fata are dreptate 
și ucigașul a luat o altă victimă la ţintă, ar trebui să nu ne 
asumăm niciun risc. 

— De ce ar vrea cineva care a ucis-o pe soţia unui doctor din 
cauza unei erori medicale comise de acesta să ucidă din nou? 
Ca de obicei, Rikhardur atinse exact esența problemei. Și 
oricum, n-ar fi trebuit să-l omoare pe medic? De ce să-i omoare 
nevasta? 

— Nu zic că ucigașul are neapărat o legătură cu Sigvaldi, dar 
nu putem exclude această ipoteză, oricât de trasă de părţi s-ar 
părea ţie. Un răspuns la întrebarea lui Rikhardur îi stăruia cu 


VP - 97 


încăpățânare în minte. Din ce-am aflat până acum, el ar fi putut 
avea intenţia de a-l ucide pe Sigvaldi, dar s-a multumit cu 
nevasta lui pentru că el nu se afla acasă, în plus, nu doar 
doctorii pot comite greșeli. Poate că a fost implicată o asistentă 
sau o moașă. Eu de unde să știu? 

Huldar se grăbi să schimbe subiectul. După tot ce se 
întâmplase, ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă era să 
discute despre nașteri cu Rikhardur. 

— Dar biroul de impozite și taxe? Va trebui să cercetăm 
cazurile în care era implicată Elisa. Poate că și-a pierdut 
cumpătul cineva din cauza vreunei taxe exagerate sau a vreunei 
penalități pentru întârziere. Genul ăsta de lucruri pot ruina pe 
cineva, și se știe că problemele financiare sunt un motiv 
arhicunoscut pentru crimă. Din întâmplare, nu cumva ai auzit 
ceva despre cum merge investigația în privinţa asta? 

— Nu, asta nu intră în atribuţiile mele. Le-a fost încredințată 
lui Andri și lui Tómas. 

Încuviinţând din cap, Huldar aruncă o privire în jur. Niciunul 
dintre cei doi nu era pe-acolo. Spera că munceau din greu pe 
teren, adunând informații și declaraţii de la funcţionarii care 
lucrau la biroul de impozite și taxe. Își aduse din nou aminte de 
ce-i spusese legistul în timpul autopsiei. 

— Aspiratorul și-ar găsi locul într-un astfel de scenariu. 

— La ce te referi? 

— Ei bine, nu știu cât de plauzibil ţi se pare ţie, dar poate că 
ucigașul a vrut să demonstreze că femeia i-a suflat bani din 
cont, așa că i-a întors-o cu aceeași monedă. Luându-i viaţa. 

Rikhardur părea sceptic. 

— Da, bine. 

Mișcă mouse-ul pentru a trezi computerul la viaţă și o poză cu 
Karlotta umplu ecranul. Fotografia reprezenta screen-saverul lui 
Rikhardur de când îl cunoștea Huldar. Din moment ce ecranul 
era la fel de îngrijit ca și biroul lui, puţinele foldere din partea 
stângă a desktopului erau la fel de ordonate într-o coloană 
verticală, perfect dreaptă, care lăsa la vedere întreaga imagine 
a femeii. Motiv pentru care se repezi să închidă repede 
computerul. 

Când Rikhardur îi mărturisise la începutul anului că îl părăsise 
Karlotta, Huldar se simţise teribil de neputincios. Era ca și cum 
acest lucru nu-l lăsa să se bucure pe deplin de aflarea veștii că 


VP - 98 


aceasta pierduse sarcina. Cea mai mare spaimă a lui era că 
femeia îl părăsise pe Rikhardur în speranţa că ei doi ar fi putut 
deveni un cuplu, însă un telefon de la ea îi spulberase toate 
îndoielile. Când o întrebase, hohotul ei de râs nu făcuse decât 
să-i liniștească toate temerile: divorțul n-avea nimic de-a face cu 
el; ea și Rikhardur pur și simplu nu erau făcuţi să fie împreună. 
Dar era clar că Rikhardur nu vedea lucrurile în același mod, iar 
motivul nu era greu de intuit. Era evident că se potriveau foarte 
bine; ea îi semăna în toate privințele, mereu dichisită și aranjată 
impecabil, nici măcar un fir de păr nelalocul lui. Huldar nu-și 
amintea să fi văzut nici măcar o zgârietură minusculă pe oja de 
pe unghiile ei frumoase. Era destul de improbabil ca Rikhardur 
să mai aibă același noroc a doua oară. 

Rikhardur continuă să vorbească despre caz ca și cum nimic 
nu se întâmplase. Cu toate astea, părea neobișnuit de ezitant. 

— Ești sigur că n-ar trebui să ne concentrăm atenţia pe 
cercetarea tuturor bărbaţilor de culoare care-ar fi putut avea 
vreo legătură cu Elisa sau cu soţul ei? 

Când Huldar anunţase în cadrul ședinței de grup că el nu mai 
vede niciun motiv ca la momentul actual să se mai poată baza 
pe descrierea ucigașului făcută de Margret - era prea vagă, iar 
imaginea de ansamblu avea să se clarifice după ce vor discuta 
din nou cu ea - Rikhardur și o parte din cei prezenţi obiectaseră. 

— Așa cum spuneam, pe moment vom amâna luarea unei 
decizii. Eu merg mai târziu la Casa Copiilor pentru a încerca din 
nou să vorbesc cu fata. Să sperăm că-mi va oferi un motiv în 
plus să ne putem baza pe descrierea ei. Huldar aruncă o privire 
spre ceasul de la mână: urma să întârzie. Nu vrem să fim 
acuzaţi de rasism dacă se va dovedi că ea n-a văzut decât o 
siluetă. Dar e clar că dacă vei da peste vreun bărbat de culoare 
în cursul anchetei, va trebui să-l verifici. 

— Până acum n-am dat și până când nu ne dai undă verde, 
nici n-am să caut vreunul în mod special. 

— Nu. Sigur că nu. 

Huldar zâmbi. Rikhardur nu doar că se îmbrăca impecabil și 
era extrem de manierat, dar urma și cu scrupulozitate ordinele. 
Vina pentru întâmplarea cu Karlotta își iți din nou capul hidos, 
iar Huldar se simţi dator să adauge: 

— Poate că ţi-ar plăcea să mă-nsoțești la Casa Copiilor, ca să 
îţi iei notițe. 


VP - 99 


— N-am timp. Am aranjat să merg la magazinul din cartierul 
lor, nu-ți aduci aminte? Să fac o verificare a înregistrărilor făcute 
de camera video montată deasupra bancomatului. 

Rikhardur părea dezamăgit, ca și cum ar fi preferat ca sarcina 
respectivă să-i fi fost încredinţată altcuiva, iar el să-l însoţească 
pe Huldar în schimb. Mai ales că drumul lui probabil n-avea să 
se dovedească deosebit de fructuos. Bancomatul respectiv era 
montat pe una dintre străzile care duceau spre zona în care 
locuia Elisa. Dacă aveau noroc, camera l-ar fi surprins pe ucigaș 
în momentul trecerii pe acolo, dar mult mai probabil era că 
obiectivul acesteia fusese îndreptat în jos, lăsându-i fără nicio 
înregistrare a străzii. Chiar și așa, un membru al echipei tot 
trebuia să meargă acolo și să se lămurească. 

— Sigur. Nu contează. Te iau data viitoare. Am senzaţia că nu 
va fi ultima noastră încercare de a o interoga pe fată. 

În drum spre biroul său, de unde avea să-și ia geaca și cheile 
de la mașină, Huldar se uită primprejur ca să ia pe cineva cu el. 
Cineva pe care să-l folosească pe post de tampon între el și 
Freyja. Deja se săturase de privirile ei nimicitoare din cauza 
comportamentului său josnic. Prostia era că nu l-ar fi deranjat să 
reînnoade legătura cu ea, dar atitudinea ei spunea destul de 
clar că era exclus s-o facă. Pe de altă parte, ea se gătise pentru 
el când venise să-l întâlnească la locul crimei. Poate că încă mai 
avea o șansă de reușită. 


Capitolul 11 


Molly o privea cu atenţie pe Freyja, așa cum îi era obiceiul. 
Freyja oftă neauzit și văzu că privirea câinelui devine și mai 
pătrunzătoare. Îi era greu să se obișnuiască cu faptul că avea un 
câine. Ori de câte ori îi întâlnea ochii căprui mereu la pândă, se 
simțea vinovată pentru că n-o scotea mai des la plimbare sau 
pentru că n-o hrănea mai bine. Dacă ar fi fost după ea, nici n-ar 
fi ţinut un câine, mai ales unul de talie mare - era sigură că dacă 
ar fi insistat destul de mult, la un moment dat ar fi descoperit un 
cal în pedigree-ul lui Molly. Dar firește că exact acesta era tipul 
de rasă care l-ar fi atras pe fratele ei. Baldur preferase un 
animal care ar fi dat bine într-un videoclip rap, care să mârâie în 


VP - 100 


fundal, înconjurat de mașini strălucitoare și de fete care să dea 
din fund; o rasă care să pară capabilă să-și potolească setea cu 
sânge și care molfăie oase de dinozaur. Pe ea n-ar fi surprins-o 
să descopere un tatuaj ascuns sub blana groasă. Abia acum, 
după o lună de împărţit apartamentul cu Molly, Freyja putea să 
stea aproape de ea fără spaima permanentă de a-și pierde un 
deget sau chiar toată mâna. 

Căţeaua căscă larg, scoțând la iveală șiruri de dinţi ascuţiţi și 
albi, care păreau că se continuă până în fundul gâtului. Deși 
Freyja încă mai era precaută în preajma lui Molly, existau 
momente când se simţea în siguranţă cu ea aproape. Momente 
în care, în crucea nopţii, se trezea brusc din cauza strigătelor și 
zgomotelor de pe holul blocului, graţie năbădăioșilor ocupanţi ai 
acestei clădiri groaznic de deprimante. Fratele ei nu era singurul 
care trăia la limită. Condiţiile sordide ale apartamentelor și 
clădirii în general poate că le făceau ieftine de închiriat sau 
cumpărat - probabil că n-aveai cum să ceri prea mult pe metrul 
pătrat - iar sufletele astea nefericite ajunseseră să sfârșească 
aici în lipsă de altceva mai bun. 

Molly termină de căscat și-și întoarse capul mare de la Freyja, 
părând jignită. Freyja se simţi din nou vinovată. Astăzi neglijase 
câinele; uitase s-o lase afară de dimineaţă pentru a găsi un petic 
de pământ pe care să urineze, printre cutii de tablă goale și alte 
gunoaie care împodobeau grădina. Nu era prima oară când 
munca o împiedica să aibă grijă de animal. 

— Te scot mai târziu afară. 

N-ar fi trebuit să pronunţe cuvântul „afară”. Câinele ciuli 
urechile și-și răsuci din nou capul spre Freyja, cu limba 
atârnându-i. Freyja gemu. Se întinse după cutia în care 
rămăseseră niște felii de pizza de aseară și alese o felie 
presărată cu o mulţime de bucățele de carne. 

— Uite! 

Câinele o hăpăi întreagă, apoi linse rămășițele acesteia cu o 
limbă de mărimea unui file de egrefin, privind-o rugător pe 
Freyja și probabil sperând că va obţine încă o felie la fel de 
mare. 

— Îmi pare rău, fetițo. Nu trebuie să te las să te îngrași. 

Freyja se aplecă pentru a vedea dacă nu cumva câinele 
pusese ceva grăsime pe el. Probabil că pusese - nu că acum ar 
mai fi contat, dat fiind că Molly fusese doar piele și os când 


VP - 101 


Freyja o recuperase de la prietenul fratelui său, căruia îi fusese 
încredințată după ce Baldur ajunsese iar la pușcărie. 

Din nefericire, acest personaj cinstit și de treabă ajunsese și 
el la rândul său în spatele gratiilor, după ce încălcase regulile 
eliberării condiţionate. Și având în vedere faptul că fratele ei 
fusese îndeajuns de generos, încât să-i închirieze propriul 
apartament, ea nu putuse să refuze să aibă grijă de câinele lui - 
deși în schimbul hârbului aceluia de mașină n-ar fi catadicsit să 
se îngrijească nici măcar de un amărât de peștișor. Când 
răsucise cheia în contact ceva mai devreme, motorul scosese un 
huruit de moarte, semn că de-acum încolo va trebui să aibă la 
îndemână numărul unei firme de taxiuri pentru a se deplasa 
până la Casa Copiilor. 

Ceasul care atârna strâmb pe peretele din bucătărie îi spunea 
că e timpul s-o ia din loc. Cererea lui Huldar ca interogatoriul 
fetei să aibă loc peste o oră se dovedise nerealistă; bunicul fetei 
refuzase cu obstinaţie să se supună unui asemenea termen. Se 
scuzase că în sfârșit copiii se întâlniseră cu tatăl lor, iar pentru 
Margret ar fi fost prea stresant să fie smulsă de lângă el atât de 
repede. Stând acolo în prag, Freyja aproape că fusese nevoită 
să apeleze la lacrimi pentru a-l convinge asupra unei ore ceva 
mai târzii în acea după-amiază. Nu fusese invitată înăuntru și 
nici nu zărise vreo urmă de-a copiilor, de-a tatălui sau de-a 
bunicii. Plânsete și ţipete răzbăteau prin ușa deschisă, însă 
Freyja nu putuse distinge ce se vorbea. Și nici n-avusese de 
gând să tragă cu urechea; preferase să lase acea familie 
distrusă în pace. 

În timp ce se îndepărta de casă, a putut simţi cum bunicul o 
urmărea cu privirea. Ușa de la intrare nu se închisese până când 
ea nu descuiase mașina, ca și cum ar fi vrut să se asigure că ea 
chiar pleca. De parcă ar fi avut vreun interes să mai rămână prin 
preajmă până la întâlnirea de la Casa Copiilor. Din contră. Era 
duminică și ea-și făcuse deja alte planuri. Prietenele ei probabil 
că deja plecau de la restaurant, așa că nu mai avea niciun rost 
să se grăbească spre centrul orașului. Se va întâlni cu ele data 
viitoare. lar planul de a-i acorda lui Molly mai multă atenţie va 
trebui să mai aștepte și el. Freyja înhăţă cheile și-i zâmbi 
câinelui, care-o urmase plin de speranță până la ușă. Când se 
convinse că n-avea să fie scoasă la plimbare, Molly își răsfrânse 


VP - 102 


buzele dezaprobator, apoi se întoarse cu coada între picioare în 
apartament. 

Freyja se întrebă dacă ar putea conta pe Molly să-i ia 
apărarea în cazul în care cineva ar fi pătruns în apartament. 
După cum arăta relaţia lor în prezent, era puţin probabil. 

e 

— Cred că nu are rost să vă repet cât de important este ca 
lucrurile să se desfășoare conform planului de data asta. 

Așteptau cu toţii în jurul mesei mari din sala de ședințe, 
privind prin geam cum Silja și Margrét își ocupau locurile pe 
micuța canapea de dincolo. Fata era vizibil mai tulburată ca 
data trecută; probabil că începea să înțeleagă ce se întâmplase 
de fapt cu mama ei. 

— Ancheta noastră se bazează aproape în întregime pe ce 
spune ea, așa că vă cer, vă rog chiar, să faceţi un efort deosebit. 

Huldar se aplecă ușor în faţă în timp ce vorbea, ca și cum ar fi 
încercat să nu-și piardă echilibrul. Probabil că se străduia s-o 
facă pe Silja să-i audă fiecare cuvânt prin microfonul încastrat în 
mijlocul mesei. Pungile vineţii de sub ochii i se adânciseră și mai 
mult, părul îi era și mai ciufulit, și totuși apăruse la timp de data 
asta, însoţit de o agentă de poliţie pe care o prezentase drept 
Erla. Aceasta vorbise puţin și păruse că n-are decât rolul de-a 
aștepta în tăcere lângă Huldar, deși, după expresia ei, era clar 
că deja își formase o opinie despre ce urma să se întâmple. Și 
cum se vedea limpede ce gen de opinie avea, la fel de bine ar fi 
putut să nu mai scoată niciun sunet. Acum dădea din cap, ca și 
cum ar fi vrut să întărească vorbele lui Huldar. 

— O spun încă o dată, un efort deosebit. 

— Nu-i nevoie să ne-o repeţi. 

Tonul folosit de Freyja era politicos, dar plat. Nu avea chef de 
glume. Și cine se credea el? Poliţia nu avea niciun fel de 
autoritate aici, așa că era mai bine să stabilească niște condiţii 
clare de la început. 

— Suntem obișnuiți cu situaţiile în care declaraţiile copiilor 
sunt de-o importanţă crucială. N-a venit nimeni aici doar pentru 
a discuta chestii neimportante. Așa că nu-ţi face griji. Îi adresă 
un zâmbet îngheţat când îi întâlni privirea. Lasă-ne să ne facem 
treaba și tu concentrează-te doar pe întrebările pe care vrei să 
le pui. 


VP - 103 


Înainte de sosirea fetei, Huldar stătuse alături de Silja pentru 
a revizui întrebările cele mai importante pe care voia să i le 
pună lui Margrét. El îi dăduse și desenele cu bărbatul din faţa 
casei și se enervase atunci când Silja refuzase să i le-arate fetei 
învelite într-o folie de plastic. Într-un final, el trebuise să se 
mulțumească cu explicaţia că era mai probabil ca Margret să fie 
mai sinceră cu ei dacă desenele ar fi arătat la fel cum arătaseră 
ultima dată când le văzuse ea. In plus, el evidenţiase faptul că 
cel mai urgent era să afle de la Margrét ce anume știa despre 
cealaltă crimă, despre care spusese că urma să se întâmple cât 
de curând. 

Silja memorase întrebările lui Huldar, dar scosese în evidenţă 
faptul că răspunsurile lui Margrét aveau să nască alte întrebări, 
așa că el trebuia să fie pe fază și să i le spună la momentul 
oportun. Mai trebuia să înţeleagă că ea nu putea s-o pistoneze 
pe fată așa cum își dorea el. Ea urma să controleze ritmul 
întrebărilor și să le formuleze așa cum considera de cuviinţă. Ca 
și cei de dinaintea lui - judecători, anchetatori, procurori - el 
încuviinţase din cap, asigurând-o că nu-i va face probleme. Dar, 
ca și ei, avea s-arate semne de nerăbdare și de nervozitate 
imediat după începerea interogatoriului. 

— Să-ţi aduci aminte ce-am discutat - dacă vrei ca Silja să se 
abată de la planul iniţial, trebuie s-o informezi dinainte. Rămâi 
calm și nu sări să latri ordine în microfon în timp ce discută cu 
fata. Trebuie să ai încredere în metodele noastre și că tratăm 
totul foarte serios. In regulă? 

Huldar ridică din umeri, evitând s-o privească pe Freyja, dar 
păru de acord. Poate că obosise deja să mai obiecteze. 

— În regulă. Putem începe? 

Se trase înapoi, dispărând în spatele Erlei. 

— Toate la timpul lor. 

Freyja se răsuci spre geam și ascultă cum Silja îi vorbea cu 
blândeţe fetei despre zăpada de afară. Margrét își ţinea buzele 
strânse. Își dădu părul lung și roșcat după urechi, gest tipic unei 
fetițe, apoi își aţinti privirea asupra șosetelor roz din picioare. 
Deși era supărată, aștepta cuminte. Lucru care nu era valabil și 
în cazul bunicului ei. 

— Permiteţi-mi să vă reamintesc că o voi lua de aici în clipa în 
care se va sfârși ora pe care v-am acordat-o. Doar atât primiți. 
Trebuie să rămână alături de familia ei. Cu tatăl și cu fraţii ei. 


VP - 104 


Pe Freyja o surprinsese faptul că bunicul fusese cel care o 
adusese aici, dar nu comentase subiectul. Probabil că tatăl ei 
era prea afectat sau poate că nu avea voie să audă declaraţia 
fetei, dat fiind că el însuși era considerat suspect. 

— Ceasul merge, adăugă bunicul. S 

Silja le făcu semn că e gata să înceapă. Intorcându-se spre 
Margrét, ea o apucă pe fată de mâna micuță, pe care aceasta și- 
o ţinea pe perna dintre ele. Margret și-o smulse din mâna ei și-și 
îndesă ambele mâini sub coapsele-i subţirele. Silja nu-și pierdu 
calmul. 

— În ordine, Margrét. Știu că nu vrei să fii aici și că ai vrea să 
pleci acasă cât mai repede. Așa că hai să începem. 

Privirea fetei rămase aţintită asupra șosetelor. Deși picioarele 
ei nu atingeau podeaua, la fel ca în cazul multor altor copii care 
șezuseră în canapeaua aceea înaintea ei, ea rezista impulsului 
de a și le legăna. 

— Margrét, să știi că tu ești foarte importantă pentru noi. 
Sigur, ai fost mereu, dar acum ești mai importantă ca oricând. 
Tu poţi ajuta poliția să afle ce s-a întâmplat cu mămica ta. 
Copila ședea acolo precum o efigie de ceară. Ești o eroină, să 
știi. Din păcate, însă, nimeni nu poate fi erou dacă nu trece prin 
niște încercări dificile. Margrét nici n-o aprobă, nici n-o 
dezaprobă. Știu că nu ţi-e ușor să-ţi aduci aminte de noaptea 
aceea - asta e treaba unei eroine. Dacă încerci să-ţi amintești 
tot ce ce-ai văzut sau ai auzit și-mi povestești și mie, asta 
înseamnă că ajuţi poliția. E foarte important pentru ei să afle ce 
s-a întâmplat. 

Freyja și Silja căzuseră de acord că era extrem de important 
să nu aducă în discuţie persoana despre care se credea că 
pătrunsese în casă. Sexul atacatorului nu se știa încă sigur, și 
chiar și cea mai subtilă referinţă ca fiind bărbat sau femeie 
putea influența amintirile lui Margret. Era crucial să nu se 
sugereze idei pe care micuța le-ar fi putut percepe ca fiind ale 
sale. 

— Crezi că îmi poţi zice ce s-a întâmplat? Doar părţile de care 
îti aduci aminte. E în regulă și dacă nu îţi amintești nimic. Mie 
îmi poţi spune. 

Asta îi făcu să se încrunte pe Huldar și pe procuror. Doctorita 
și asistenta care asistaseră data trecută nu mai veniseră, căci 
Freyja considerase prezenţa lor ca nefiind necesară, mai ales 


VP - 105 


luând în considerare preţul chemării lor în weekend pentru a 
doua oară. De asemenea, și Agenţia pentru Protecţia Copilului 
refuzase invitaţia lor. 

— Mi-am acoperit urechile cu mâinile. Vocea subţirică a fetei 
pluti până la ei prin interfonul montat în mijlocul mesei. Mi-am 
acoperit urechile cu mâinile. Nu mai voiam s-o aud pe mami 
țipând. 

Silja părea surprinsă, deși doar Freyja observase acest lucru. 
Nu se așteptase atât de repede la un răspuns. 

— Înţeleg. Probabil că a fost cea mai înțeleaptă decizie. 

Margret vorbi din nou, aproape șoptind de data aceasta. 

— Mi-am acoperit urechile cu mâinile. Nu știu ce-a zis el. Nu 
am vrut să aud. 

Cu toţii se aplecară mai aproape de interfon. Margret se 
referise la o persoană de gen masculin. 

Silja își găsea cu greu cuvintele. 

— Margret, vorbești ca și cum ar fi fost vorba de un bărbat. 
De unde știi acest lucru? 

— L-am văzut. M-am trezit și aveam nevoie să fac pipi. L-am 
văzut mergând prin sufragerie. Am încercat să-i spun lui mami, 
dar ea nu m-a crezut. A mers să vadă ce se întâmplă. 

Margret își scoase mâinile de sub coapse și începu să-și 
răsucească degetele în poală. 

— Așa că mami a ieșit din dormitor. 

— Tu unde te aflai când s-a întâmplat asta? 

— Eram în camera ei. Când am auzit pe cineva venind, m-am 
ascuns. Sub pat. M-am uitat și am văzut picioarele lui mami. 
Voiam să ies afară, dar am văzut alte picioare intrând în 
cameră. Picioarele bărbatului negru. 

— Deci el a urmat-o pe mami în dormitor? 

După ce Silja tăcu, Freyja observă că cei care ascultau lângă 
ea în sala de ședințe abia mai respirau. 

Când Margrét vorbi din nou, după o pauză de gândire, toată 
lumea inspiră la unison, acoperind aproape cu totul vocea slabă 
a fetiţei. 

— Da. N-am îndrăznit să ies de sub pat. Tăcu din nou, 
privindu-și degetele împreunate în poală. Ar fi trebuit s-o ajut. Ar 
fi trebuit să ies de sub pat și să fug afară. Ar fi trebuit să caut un 
poliţist sau un pompier și să o ajut pe mami. 


VP - 106 


— Margrét, să știi că e un lucru bun că n-ai făcut asta. Poliţiștii 
și pompierii nu umblă noaptea pe strada ta. Bărbatul te-ar fi 
prins cu mult înainte să poţi chema tu pe cineva în ajutor. 
Mămica ta n-ar fi vrut să faci asta. Dacă nu ești adult, cel mai 
bine e să stai ascuns. Uneori e valabil și pentru adulți. 

Margrét nu-și înălță privirea. Își ţinea degetele nemișcate 
acum, însă privirea îi rămăsese aţintită asupra lor, de parcă 
atunci le-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Dar era un bărbat. L-am văzut și l-am auzit vorbind când 
mi-am luat mâinile de la urechi, ca să aflu dacă se terminase. Se 
mișcă apoi pe canapea. Dar nu se terminase. Vorbea ca un 
bărbat. 

Dintr-o singură lovitură, fetița redusese la jumătate numărul 
de posibili suspecți - femeile erau acum excluse din calcul. 

Silja așteptă o vreme, în caz că polițiștii sau procurorul voiau 
să intervină. Nimeni nu rosti niciun cuvânt, așa că se aplecă 
spre Margrét și-i dădu fetiţei la o parte părul de pe faţă, ca și 
cum ar fi vrut să privească după o perdea. 

— Margrét, îți amintești ce mi-ai zis ultima oară? Ai spus că ai 
impresia că o altă femeie se află în pericol. 

Fata își feri privirea, scuturând din cap, iar părul îi căzu din 
nou în ochi. 

— Am auzit foarte puţin. Din când în când trebuia să-mi iau 
mâinile de pe urechi și să-mi astup gura, ca bărbatul să nu m- 
audă cum plâng. 

— Înţeleg. Uneori, dacă vrei să-ţi astupi urechile, poţi auzi 
lucruri printre degete. 

Silja reușea să-și păstreze calmul; glasul său nu trădă nicio 
clipă cât de importantă era miza discuţiei pe care o purtau. Zici 
că discutau despre vreme. 

— N-ai crede asta, dar probabil că a fost o întâmplare fericită 
că ai auzit ceva. Mai ales dacă în felul ăsta poţi ajuta poliţia să 
împiedice să i se facă rău unei alte femei. 

— Nu vreau să mă gândesc la asta. Glasul lui Margrét scăzuse 
iar la o șoaptă. Nu vreau să mă gândesc. Vreau să vorbim 
despre altceva. 

— Îți aduci aminte ce am spus despre faptul că ești o eroină? 
Că nu poţi fi eroină decât dacă ești curajoasă? 


VP - 107 


Margrét încuviinţă din cap. Cei din camera cealaltă nu-i 
puteau vedea chipul, căci stătea aplecată în față și părul i-l 
acoperea, dar le era ușor să-și imagineze disperarea din ochii ei. 

— Margrét, dacă-ţi poţi aduna curajul să-mi zici ce l-ai auzit 
spunând, vei fi o eroină. Nu o să-ţi ia mult, iar după aceea te vei 
simţi mai bine. Uneori ne este de ajutor să scăpăm de gândurile 
nedorite dacă vorbim despre chestiile care ne supără. 

Margret începu să-și legene încet picioarele înainte și înapoi. 
Mișcarea nu părea nici lentă, nici la întâmplare; semăna cu o 
jucărie cu bateriile pe terminate. Trase brusc aer în piept, își 
ridică un pic privirea și-și mușcă buza de jos, înainte să înceapă 
din nou să vorbească. 

— Mami plângea și-l întreba dacă are de gând să ne facă și 
nouă rău. Am auzit-o spunând asta chiar dacă îmi acoperisem 
urechile cu mâinile, dar apoi mi le-am dat la o parte. Voiam să 
aud dacă zice da. Dar el a zis că nu acum. Mai avea de predato 
lecţie unei alte femei. Pronunţă cu mare atenţie această frază, 
apoi îi aruncă Siljei o privire întrebătoare. Ce-a vrut să spună 
prin lecţie? 

— A vrut să spună că trebuie să o învețe ceva. Silja părea 
neliniștită și se foi pe canapea, ca și cum ea însăși ar fi căutat o 
explicaţie pentru spusele fetei. Nu-i nevoie să încerci să înţelegi, 
Margret. Nu e întotdeauna ușor să pricepi ce vor să spună 
adulţii, adăugă ea, aruncând iute o privire în direcţia oglinzii cu 
dublu sens, cerând ajutor. 

— Întreab-o dacă el a menţionat cine e femeia. 

Huldar vorbise prea tare, făcând-o pe Silja să tresară. Ea își 
ciocăni ușor urechea cu degetul, în semn de avertizare, apoi se 
întoarse din nou spre Margret. 

— A zis cumva bărbatul cine e acea femeie sau ceva legat de 
ea? 

— Nu, clătină Margret din cap. Nu a zis decât că are de gând 
s-o facă să sufere. Ca pe mami. Margret se opri, apoi înghiţi o 
gură mare de aer. Am văzut-o pe mami. El îi acoperise ochii cu 
bandă lipicioasă. 

Silja tuși. În timpul ședinței premergătoare interogatoriului, 
Huldar îi arătase o poză cu trupul Elisei întins pe pat. Trebuise 
să i-o arate, dat fiind că era posibil ca Margret să se refere la 
niște detalii mai macabre. Îi arătase și Freyjei poza. 


VP - 108 


lar ea avusese nevoie de mai mult de-o clipă să realizeze la 
ce se uită. Când pricepuse, preferase să privească în altă parte. 

— Ai ieșit de sub pat, Margret? 

— Nu. Mami s-a uitat sub pat. Dar n-a putut vedea nimic. M-a 
mângâiat și mi-a zis: „Șșt!”, apoi omul cel rău a tras-o spre el. 

— Frumos din partea ei, Margret. N-a vrut ca bărbatul să afle 
că ești acolo. Acum înţelegi și tu că ultimul lucru pe care l-ar fi 
vrut ea era ca tu să ieși din ascunzișul de sub pat și să o iei la 
fugă. Ea a vrut să faci exact ce ai făcut. Să rămâi ascunsă. 

Huldar se aplecă brusc spre microfon. 

— Nu te îndepărta de la subiect. Intreab-o dacă a mai auzit și 
altceva. A avut efect. 

— Margrét, după ce a tras-o pe mămica ta înapoi la el - 
bărbatul acela a mai zis ceva? 

— Da. O poveste. Voia să-i spună o poveste. Dar eu mi-am 
acoperit urechile cu mâinile. Nu voiam să îi ascult povestea. 
Apoi el n-a mai zis nimic. Nici mami n-a mai zis nimic. 

Toți tăcură pe moment. Silja fu prima care-și reveni și 
continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Mai zi-mi ceva. Îţi ţineai ochii închiși? Știu că ai văzut-o pe 
mami când ţi-a zis să nu scoţi niciun cuvânt, așa că probabil îi 
mai deschideai din când în când. 

Silja formulă cu mare atenţie cuvintele, însă Margrét nu zise 
nimic. 

— Întreab-o din nou. 

Huldar înșfăcă microfonul. Silja tresări când auzi pârâitul în 
ureche. El vorbea mult prea tare și nici nu era de vreun ajutor 
repetând cuvintele din ce în ce mai tare. 

— Întreab-o din nou. 

Freyja își propti palma în pieptul lui și-l împinse de lângă 
microfon. Incercă să nu-și aducă aminte că, ultima oară când îl 
atinsese, o făcuse ca să aibă un punct de sprijin pentru a se 
mișca mai repede deasupra lui. 

— Las-o în seama Siljei. Ştie și ea destul de bine cât de 
important este. 

Huldar se supuse și închise gura. Se întoarseră din nou spre 
geam, ascultând-o pe Silja cum încerca să reia discuţia. 

— Aveai ochii închiși, Margret? Dacă-i aveai, e în regulă. Dacă 
nu, ar fi bine să aflăm ce ai văzut. 


VP - 109 


— Nu vreau să vorbesc despre asta. Acum, în glasul fetei se 
simţea o urmă de mânie. Nu vreau să vorbesc. 

— În regulă. Vrei să vorbim despre cu totul altceva? 

Pentru prima oară, fata își ridică complet privirea. O privi pe 
Silja plină de speranță. 

— Da. Nu încerci să mă păcălești, da? 

— Nu, sigur că nu încerc să te păcălesc. Vreau să te întreb 
despre ceva ce-ai desenat, îi zâmbi Silja. 

Întinse mâna după hârtia de pe măsuța de lângă canapea. Pe 
măsuţă se mai afla și un ursuleţ de pluș, cu picioarele întinse în 
faţă și cu capul plecat pe un umăr, ca și cum nu prea ar fi avut 
încredere în metodele lor - ca și Huldar, de altfel. 

— Eşti foarte pricepută la desene, o lăudă Silja, înmânându-i 
desenul. Îmi poţi spune ce reprezintă imaginea? 

Margret își dădu la o parte părul din ochi și se aplecă 
deasupra desenului. 

— Poţi vedea și tu ce reprezintă. Ai zis că sunt bună la desen, 
adăugă, dându-i desenul înapoi. 

Silja nu-și pierdu calmul. 

— Văd că e o casă. E casa ta? 

Margrét încuviinţă din cap. 

— E mașina ta? 

Fata încuviinţă din nou din cap. 

— Dar ăsta? E copacul din grădina ta sau e un pom de Crăciun 
pe care l-aţi cumpărat ca să-l așezați în casă? 

Silja încerca să formuleze întrebarea în așa fel încât să 
necesite un răspuns mai elaborat. 

— E în grădină. 

— Da, e foarte mare. Văd că nu ar fi încăput în casă. 

Silja o întrebă despre alte detalii ale desenului. Procedă cu 
atenţie, încercând să pună întrebări care să necesite propoziţii 
întregi drept răspuns. Observară cu toţii că fiecare răspuns 
oferit de Margrét era mai lung decât cel de dinainte. Pe măsură 
ce căpăta mai multă încredere, replicile ei deveneau mai 
detaliate. Însă procurorul și Huldar deveneau din ce în ce mai 
nerăbdători. Primul dintre ei îi întâlni privirea Freyjei când Silja o 
întrebă despre draperiile de la fereastră și arătă spre ceas. 
Freyja privi în altă parte și după aceea îi evită privirea. Cei doi 
se relaxară când Silja atinse în sfârșit subiectul pe care-l 
așteptau. 


VP - 110 


— Și cine-i acesta? 

— Bărbatul. 

— Ce bărbat? 

— Un bărbat. 

— Îl cunoști? E tăticul tău? 

Fata clătină din cap. 

— Un vecin? 

— Nu știu cum se numește. 

— Atunci, de ce l-ai desenat? 

— Pentru că l-am văzut. 

— L-ai văzut în timp ce făceai desenul? 

— Nu. 

— Înţeleg. 

Huldar se apropie din nou de microfon. Spre meritul lui, de 
data asta se abţinu să mai vorbească tare și nici nu atinse 
aparatul decât atunci când apăsă butonul. 

— Întreab-o dacă l-a văzut pe bărbat în apropierea casei sau 
în altă parte. Dacă nu are nimic de-a face cu casă, putem merge 
mai departe. 

Silja încuviinţă din cap în semn de supunere. 

— Mai vreau să-mi zici, Margrét. Unde l-ai văzut pe acest 
bărbat? 

— Pe strada noastră. Pe șosea. Odată a fost și în grădina 
noastră. Noaptea. 

Silja încuviinţă din cap. 

— Venea des în cartier la voi? 

— Nu știu. 

Copiilor le este greu să perceapă sensul cuvântului „des”. 

— L-ai văzut de două ori? De cinci ori? Sau, poate, de zece 
ori? 

Freyja înjură neauzit. N-ar fi trebuit ca Silja să menţioneze 
vreun număr. Fata trebuia să se rezume la unul singur. 

— De cinci ori, poate. Poate, doar. N-am numărat. 

— Destul de des. 

— Da. 

— Când s-a întâmplat asta, Margret? 

Fata ridică din umeri. 

— Acum ceva timp. 

— Era de Crăciun? 


VP - 111 


— Da. Sau nu. Când l-am văzut în grădină, încă era Crăciunul. 
M-am trezit și am căutat în ghetuțe să văd dacă am primit 
cadouri, dar nu primisem niciunul. Prima oară am crezut că era 
Moș Crăciun. 

— L-ai mai văzut și după Crăciun? 

— Da, cred că da. 

— Ce crezi că făcea? 

— Privea. Ne privea pe noi. 

Huldar se întinse iar spre microfon. 

— Intreab-o dacă poate să-l descrie. 

— L-am văzut. Părea supărat. Ca și cum nu era fericit. 

Fata începu brusc să dea iar din picioare. Era un semn că se 
simţea agitată; picioarele i se legănau mecanic, înainte și înapoi. 

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine. 

Işi îndreptă din nou atenţia asupra șosetelor, în timp ce-și 
legăna picioarele înainte și înapoi. 

— Pot rămâne aici? întrebă fără să-și ridice privirea. Nu vreau 
să merg la tati. E numai vina lui. 


Capitolul 12 


— Nu trebuie neapărat să însemne ceva. Poate că dă vina pe 
tatăl ei pentru crimă deoarece n-a fost cu ei acasă în noaptea 
aceea. 

Huldar ridică din umeri, nu neapărat pentru a-și întări punctul 
de vedere, ci pentru a rămâne treaz: ar fi preferat să nu se 
prăbușească grămadă peste biroul șefului. Oboseala care-l 
ajunsese după weekend năvălea acum cu toată forţa; nu mai 
putea rezista doar cu gumă cu nicotină și cafea. De vineri 
dimineaţă, de când fiii Elisei fuseseră descoperiţi pe stradă, nu 
dormise mai multe de opt sau nouă ore, și asta doar aţipind în 
birou, pe pupitru sau pe canapeaua micuță care nu era mai 
încăpătoare decât un fotoliu de dimensiuni mici. 

— Eu nu m-aș baza prea mult pe ce-a zis fata. Cel puţin asta a 
fost părerea psihologului care i-a pus întrebările. 

Egill își încreţi nasul, scoțând la iveală un șir de dinţi 
nenatural de albi. Nimeni nu îndrăznise să comenteze după ce 
într-o zi își făcuse apariţia la serviciu afișând un zâmbet de 


VP - 112 


vedetă de la Hollywood. La fel se întâmplase și când peticul de 
chelie dispăruse într-o zi ca prin farmec. Părul nu-i mai flutura în 
vânt decât cu toate firele odată și căpătase obiceiul să-și poarte 
chipiul de poliţist ori de câte ori ieșea afară. Eforturile lui Egill de 
a-și îmbunătăţi imaginea coinciseseră cu decizia de a-și schimba 
nevasta cu un supermodel cu douăzeci de ani mai tânăr. O parte 
din tipii de la Investigaţii Criminale făceau pariu că Egill va apela 
și la un face-lift, însă cotele nu erau deosebit de mari, dat fiind 
că mai toată lumea paria că avea să o facă. 

Zvâcnirea din colţul ochilor sugera că Egill îi putea citi 
gândurile lui Huldar. Acesta tuși sugestiv. 

— Părerea psihologului. Mda, ce să zic. 

Ședea în spatele biroului, prefăcându-se că depune un efort 
intelectual deosebit pentru a chibzui la această chestiune. Din 
discursurile sale nu lipseau niciodată importanţa de sine și 
frazele goale și pompoase. 

— Apropo, care-i opinia ta despre Casa Copiilor? Eu n-am 
călcat niciodată pe-acolo, dar am anumite rezerve faţă de 
munca lor. După părerea mea, ar trebui să evităm să lăsăm în 
seama unor amatori interogatoriile criminalistice. Mi-e greu să 
cred că vom obţine rezultate notabile. 

Huldar simţi că trebuie să acţioneze cu prudență. 

— E în regulă. N-aș descrie personalul de acolo ca fiind 
amator. Sunt instruiți special să interogheze copii. 

— Copii, adulţi - care-i diferenţa? 

Probabil că Egill citi cu mare ușurință surpriza de pe faţa lui 
Huldar, căci dădu imediat înapoi. 

— Aha, bine, sigur că există o diferență. Nu trebuie luat ad 
litteram ce-am zis eu. Copiii sunt mai mici și-așa mai departe. 
Dar se comportă diferit atunci când li se pun întrebări? Nu prea 
cred. 

Huldar lucra în subordinea acestui om încă de când se 
transferase la Comisariatul Naţional de Poliţie. Pe atunci se situa 
atât de jos în lanţul trofic, încât nici măcar nu putea răsufla din 
cauza presiunii celor aflaţi deasupra lui. În acele vremuri, nutrea 
un respect deosebit față de Egill, considerând permanenta lui 
atitudine de dezaprobare drept semn al unui intelect deosebit și 
al unei profunzimi a gândirii excepţionale. Credea că bărbatul 
acesta e copleșit de atâtea crime comise sub supravegherea lui, 
pe care nu reușea să le evite în ciuda eforturilor depuse. Dar se 


VP-113 


înșela amarnic. Cu trecerea anilor, Huldar ajunsese la concluzia 
că Egill se născuse nemulţumit. Pentru el, nimic nu era 
îndeajuns de bun. Pe el nu-l satisfăcea nimic din ce spuneau 
ceilalți. Niciun caz nu era rezolvat suficient de repede, iar când 
erau rezolvate, Huldar avea impresia că Egill își asuma cele mai 
multe merite. Omul ăsta avea obiceiul să dea buzna în timpul 
ședinţelor de consultare, să arunce o privire peste probe și apoi 
să le indice tuturor ceea ce era evident, atrăgându-le triumfător 
atenţia asupra unor detalii și sugerând unghiuri de abordare pe 
care toată lumea le observase cu mult timp în urmă. Huldar nu- 
și aducea aminte să fi auzit vreodată ceva interesant rostit de 
buzele acelea veșnic strânse a dezaprobare. 

Punctul forte al acestuia părea a fi tehnologia. Arăta o 
admiraţie neobosită faţă de gadgeturi, ce variau de la 
proiectoare video la arme de foc. Drept rezultat, Investigaţiile 
Criminale erau neobișnuit de bine dotate cu cele mai recente 
inovaţii, însă dat fiind că bugetul era limitat, exista un cost ce 
trebuia plătit și care consta în faptul că alte domenii, care nu-l 
interesau pe șef, erau neglijate. In toamna asta, spre exemplu, 
toți membrii departamentului primiseră iPad-uri, al căror scop 
încă nu le era clar. Aparent, scopul principal al acestora era să 
se joace Candy Crush pe ele. In același timp, Egill încercase să-i 
convingă să nu mai folosească așa multă hârtie, ca parte a 
economiei pe care trebuiau s-o facă cu toţii, înlăturând hârtia 
din imprimante și fotocopiatoare. Oricine voia să printeze sau să 
copieze ceva era nevoit să-i ciocăne la ușă și să ceară hârtie. 
Huldar știa că nu doar el prefera să-și aducă provizii de acasă. 

— Imaginea de ansamblu se va clarifica foarte curând. l-am 
cerut tatălui să vină la noi pentru un nou set de întrebări. Intre 
timp, mă gândesc să dau o fugă până acasă și să trag un pui de 
somn. Abia am închis ochii de când a început toată treaba asta. 

Huldar scutură din picior pentru a-și alunga un val de 
ameţeală, împotrivindu-se imboldului de-a se rezema de biroul 
lui Egill. Îi era teamă că se va prăbuși peste el, împrăștiind astfel 
toate fotografiile frumos aranjate și înrămate de Egill, care 
înfățișau diverse personalităţi cu care acesta se intersectase în 
timpul petrecut ca șef al Comisariatului. Huldar era gata să pună 
pariu că acestea nu-i întorseseră favoarea. Işi regăsi echilibrul 
fără să fie nevoit să se sprijine de ceva, și continuă: 


VP - 114 


— Nu mai avem în desfășurare ceva care să mai necesite 
prezenţa mea. 

Egill scoase un mormăit nemultumit, iar colțurile gurii i se 
lăsară și mai jos. 

— lar eu care credeam că cel care abandonează corabia 
ultimul e căpitanul. Sper că nu e nevoie să-ţi reamintesc că tu 
conduci această anchetă și că primele zile sunt absolut critice. 

Huldar se simţea de parcă ar avea nisip în ochi. II dureau când 
clipea, atât de iritaţi erau. 

— Erla, Rikhardur, Almar și Stefân sunt cu toţii la post. Ceilalţi 
se ocupă și de sarcinile pe care le-au primit în plus, deși 
majoritatea au plecat la casele lor, fiind duminică. Progresul 
anchetei e lent, dar sigur nu se va opri complet doar pentru că 
merg eu acasă ca să mă odihnesc. Nu o să mai fiu nimănui de 
folos dacă nu reușesc să dorm puţin. 

Se abținu să mai sublinieze absurditatea metaforei folosite de 
căpitan: cu greu puteai asemăna ancheta cu o corabie gata să 
se scufunde. El nu credea nici în ruptul capului că vreunul din 
predecesorii săi stătuse treaz neîntrerupt în timpul primelor zile 
ale unei anchete. Mai ales că metodele lor nu puteau fi date 
drept cel mai bun exemplu de conduită, în ultimul timp, cu greu 
te mai puteai mișca prin camera de corpuri delicte din cauza 
celor de la Afaceri Interne, ce erau preocupaţi să dea jos tot de 
pe rafturi în efortul de-a elucida care anume erau probele făcute 
dispărute. Se zvonea că acele confiscări nu vor da deloc bine 
pentru Investigaţiile Criminale. 

Egill înșfăcă mouse-ul, îndreptându-și brusc atenţia spre 
computer. Huldar era gata să parieze că acesta se afla în 
mijlocul unei runde de Patience. Nu era deloc nevoie ca el să 
vină la birou într-o zi de duminică; probabil că doar încerca să 
evite să facă sport alături de tânăra lui soţie, căutându-și de 
lucru pe la birou în weekend. Ea pusese la cale un tur al ţării pe 
bicicletă vara viitoare, iar Egill trebuia să vină cu o scuză a naibii 
de bună să nu ia parte la ea, dacă dorea să evite un al doilea 
divorţ. Dacă se ducea, Huldar se gândea serios să meargă în est 
și să-și viziteze familia, având grijă să se întâlnească cu ei pe 
traseu. l-ar fi prins bine niște reprize de râs. 

— Ei, sper doar că n-ai de gând să ne lași baltă. Ar fi mare 
păcat dacă ai da greș cu ancheta. 

N-avea rost să mai continue. 


VP - 115 


— N-o s-o fac. Dar există riscul să se întâmple asta dacă mai 
lucrez mult fără să închid un ochi. 

Egill rămase cu ochii la ecran. 

— Cel puţin pune ceasul să sune, ca să nu pierzi interogatoriul 
lui Sigvaldi. Orice ar spune psihologul, eu cred că fata a vrut să 
ne transmită ceva. 

— N-o să dorm mai mult decât trebuie, stai fără grijă. 

Avea de gând să-și pună ceasul să sune și, ca precauţie 
suplimentară, să-i ceară Erlei să-l sune cu o oră înainte de 
începerea interogatoriului lui Sigvaldi. li ceruse să fie și ea 
prezentă la interogatoriu. Deși nu-i fusese de prea mare folos la 
Casa Copiilor, femeia acordase o mare atenţie întregului proces. 
Lucraseră împreună la câteva cazuri în ultimii trei ani, de când 
Erla făcea parte din echipa de Investigaţii Criminale. Avea o 
memorie fantastică și nu se pierdea niciodată cu firea. În afară 
de Rikhardur, ea era persoana cu care probabil că Huldar 
lucrase cel mai mult, dat fiind că el era unul dintre puţinii 
polițiști pe care nu-i deranja să lucreze cu o femeie. Așa că ei îi 
făcea plăcere prezenţa lui și, din moment ce erau amândoi 
singuri, aveau tendința să stea alături în timpul rarelor întâlniri 
din afara serviciului ale celor de la Investigaţii Criminale. După 
dezastrul cu Karlotta, Huldar își îndreptase atenţia spre Erla, în 
încercarea de a-l evita pe Rikhardur, dar din păcate ea păruse 
să-i interpreteze greșit intenţiile. De ce oare tot ce avea 
legătură cu viaţa lui privată avea tendinţa să se destrame? 

Egill îi aruncă o privire iritată; vedea bine că lui Huldar îi 
zburase mintea în altă parte. 

— Foarte bine. Și să nu te lași păcălit de lacrimile de crocodil. 
Cei mai vicleni oameni dau niște reprezentații incredibile atunci 
când se simt încolţiți. 

e 

Sigvaldi Freysteinsson nu vărsă nicio lacrimă, de crocodil sau 
nu. Rămase pe scaunul tare cu fața la Huldar și la Erla, cu capul 
plecat și umerii arcuiţi. Își încheiase greșit nasturii la cămașă, iar 
un colț îi stătea ieșit din pantaloni. Părea complet zdrobit. Era 
obositor să-l privești, iar energia pe care Huldar și-o recăpătase 
dormind părea că-l părăsește puţin câte puţin ori de câte ori 
privirea îi cădea asupra acelui chip înfrânt. Ca lucrurile să fie și 
mai rele, se părea că bărbatul își făcuse rău singur: avea mâna 
dreaptă înfășurată într-un bandaj, iar o vânătaie întunecată se 


VP - 116 


unea cu cearcănul de sub un ochi. Nimeni nu scrisese despre 
vreo rană în raportul de după primul interogatoriu. 

Huldar nu făcuse încă niciun comentariu legat de răni, deși 
interogatoriul începuse deja de aproape o oră. O prevenise pe 
Erla să nu se lege de ele până când el însuși n-o va face, de 
teamă ca nu cumva bărbatul să se închidă în el însuși, crezând 
în mod greșit că este suspectat de ceva. Era mai bine să-l aibă 
de partea lor, cel puţin la început. Până acum, întrebările 
atinseseră doar subiecte mai ușor de discutat, cum ar fi dacă 
Sigvaldi se gândise la mesajul care fusese lăsat la el în casă sau 
la posibilitatea ca să-i poarte pică cineva pentru vreo greșeală 
comisă la serviciu. 

Mesajul părea să reprezinte un mister și pentru el, nu numai 
pentru ceilalţi, și respinsese categoric și posibilitatea ca atacul 
să fi avut vreo legătură cu serviciul lui. Din spusele sale, la 
muncă avea o reputație ireproșabilă, deși adăugase, pe un ton 
sec, că nu terminase de prea mult timp practica de medic 
specialist. Avea doar paciente și nu-și aducea aminte de niciun 
caz în care cineva, vreo gravidă sau vreo femeie care să sufere 
de o oarecare afecţiune, să plece în vreun fel nemulțumită de la 
el. 

Când își dădură seama că nu vor obţine nimic folositor în 
urma întrebărilor legate de serviciu, Huldar  îndreptă 
interogatoriul spre mariajul acestuia. 

Glasul lipsit de viaţă reverbera între pereţii golași ai încăperii. 

— Așa cum tot încerc să vă explic, totul era în regulă când am 
plecat. M-am înţeles întotdeauna bine cu Elisa. Nu ne certam. 
Nu existau tensiuni între noi. 

Sigvaldi își lăsă capul în jos; îi aducea aminte lui Huldar de o 
versiune adultă a lui Margret, în ciuda lipsei asemănării fizice 
dintre tată și fiică. Sigvaldi își înălță din nou privirea, o privire 
chiar mai obosită decât atunci când venise. 

— Pur și simplu nu pot accepta. Mă tot rog să-mi revin și să 
aud că mi-am imaginat totul. Sau că n-a fost decât un vis urât. 

Erla se lăsă pe spate, înghiontindu-l în același timp pe Huldar 
în coaste. El avea impresia că n-o făcuse din întâmplare, mai 
ales că în ultimul timp nu se forţa prea tare să-și ascundă 
atracția faţă de el. Era păcat că sentimentul nu era reciproc, 
însă pur și simplu Erla nu era genul său. Era prea dură, atât 
mental, cât și fizic. Privit de la spate, corpul ei tonifiat aducea 


VP - 117 


mult cu cel al unui bărbat și avea o gură atât de spurcată, încât 
se știa că-i face de rușine chiar și pe cei mai afurisiţi veterani 
criminaliști. Vorbea în mod voit pe un ton grav, așa că îţi era 
greu să-ți dai seama dacă-i bărbat sau femeie, mai ales la 
telefon. Huldar se îndoia că această asprime și duritate ţin de 
felul ei de a fi. Bănuia că le afișează mai degrabă în încercarea 
de-a se potrivi alături de băieţi. El își dorea adesea să sublinieze 
faptul că bărbaţii care vorbeau în acest fel nu prea erau modele 
demne de urmat. Atât pentru bărbaţi, cât și pentru femei. Dar 
subiectul respectiv se dovedea greu de abordat. Și nici nu știa 
cum să-i sugereze în mod subtil că nu este interesat de ea. 

— Vrei niște apă? 

Pe Huldar îl dureau coastele de la contactul dur cu cotul de 
fier al Erlei. Dacă vrusese doar să-l întărâte, o mângâiere ușoară 
pe coapsă ar fi fost mult mai potrivită. Gândul la o partidă de 
sex ce semăna mai degrabă cu o repriză de sport de contact, 
presărată desigur și cu niște obscenităţi, nu-l atrăgea absolut 
deloc. De fapt, avea un efect total opus. 

Sigvaldi refuză apa. Nu ar fi reușit absolut deloc să-i ușureze 
suferinţa psihică pe care le-o împărtășise. 

— Sigvaldi, trebuie să te întreb ceva ce s-ar putea să fie 
dureros. E important să ne oferi un răspuns sincer. Huldar își 
aţinti privirea în ochii injectaţi ai bărbatului din fața sa. E cumva 
posibil ca vreunul dintre voi să fi avut o aventură 
extraconjugală? 

Răspunsul veni brusc, aproape fără nicio pauză de gândire. 

— Nu. Nu, nu și nu. Nici eu și nici ea. Sigur, au existat ocazii, 
cel puţin în cazul meu, dar de când ne-am căsătorit, n-am mai 
făcut niciodată avansuri unei femei. 

— Cum de poţi fi atât de sigur că același lucru a fost valabil și 
pentru ea? 

Intrebarea Erlei era destul de normală; firește că bărbatul n-ar 
fi putut răspunde în locul soţiei sale cu o asemenea siguranţă. 

— Știu, pur și simplu. Elisa nu era genul. Ne eram de ajuns 
unul celuilalt. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe prietenii noștri. 
Vă vor confirma. 

— Vom discuta și cu ei, și nu doar despre acest subiect. E 
posibil ca ea să le fi mărturisit ceva ce a uitat sau nu a vrut să 
discute cu tine. O informaţie importantă poate fi adesea dedusă 


VP - 118 


în urma unui incident care poate părea lipsit de însemnătate în 
acel moment. 

Huldar nu-i putea oferi niciun exemplu concret și spera că nici 
bărbatul nu-i va cere unul, însă Sigvaldi doar se holba în gol la 
peretele din spatele lor. 

— Hai sa mergem mai departe. Ai cunoștință de vreo 
altercaţie sau de vreo dispută în care Elisa să fi fost implicată la 
muncă sau în altă parte? Nu trebuie neapărat să fi fost de dată 
recentă. 

— Nu. De ce credeţi așa ceva? fornăi Sigvaldi. 

Deși nu vărsase nicio lacrimă în timpul interogatoriului, 
probabil că se străduia din greu să și le ţină în frâu. 

— Se bucura de popularitate atât în rândul prietenilor, cât și la 
muncă. O plăcea toată lumea. 

— Da, asta se potrivește cu imaginea pe care ne-am făcut-o 
până acum despre ea. Chiar și așa, suntem obligaţi să-ţi punem 
câteva întrebări care ţi s-ar putea părea absurde, dar asta doar 
ca să clarificăm anumite aspecte. Dacă cei de la muncă afirmă 
că totul era în regulă, asta nu înseamnă că și ea era de aceeași 
părere. Același lucru e valabil și pentru mărturiile prietenilor. 

— Elisa n-avea niciun dușman. 

— Nu mulți dintre noi au. Sigur, oamenii te pot invidia sau 
antipatiza, dar, din fericire, dușmanii adevăraţi sunt puţini și 
rari. Oricum, lăsând la o parte acest aspect... 

Nu mai avea sens să mai încerce să-l convingă pe bărbat să 
scoată la iveală ceva întunecat despre Elisa. În clipa de faţă, el o 
considera pe Elisa perfecțiunea întruchipată. Însă toată lumea 
mai are din când în când zile proaste sau mai comite greșeli. 
Nimeni pe lumea asta, bărbat sau femeie, nu e plăcut de toată 
lumea. Și totuși, în ciuda întrebărilor puse la foc continuu, 
interogarea lui Sigvaldi nu ducea nicăieri. Deveneau din ce în ce 
mai siguri că ucigașul o alesese pe Elisa la întâmplare. 

— Cu vecinii cum vă împăcaţi? Tensiuni din cauza zgomotelor 
sau a copacilor, ori că le blocaţi lumina, genul ăsta de lucruri? 

— Nu. Nimic de felul ăsta. 

Li se părea că bărbatului i se aprinsese o luminiţă în ochi, însă 
aceasta pâlpâia a furie, nu a bucurie. 

— Credeţi că vecinii noștri ar putea fi responsabili? Care 
dintre ei? 


VP - 119 


— N-avem motive să credem așa ceva. Doar încercăm să 
abordăm toate unghiurile, așa cum ţi-am explicat mai devreme. 
Deci relaţiile voastre cu vecinii erau cordiale? 

Lumina din ochii lui Sigvaldi licărea din ce în ce mai slab. 

— Da, ne înțelegeam bine. Cei din josul casei noastre, de la 
numărul șaizeci și opt, ne sunt prieteni destul de buni. Discutăm 
vrute și nevrute peste gard și mai facem câte-un grătar. Elisa și 
Vedis se văd mai des decât mine și Helgi. 

— Deci erau prietenii voștri? 

Erla notă întrebarea în carneţel în timp ce-o rosti cu glas tare. 
Nu era nevoie, dat fiind că interogatoriul era înregistrat, însă era 
un obicei pe care ea îl deprinsese. Își lua mereu notițe, în timpul 
interogatoriilor, la locurile crimelor sau la serviciu, în faţa 
calculatorului. Deși Huldar se întreba uneori dacă ar fi trebuit să- 
i urmeze exemplul, nu-l atrăgea să își noteze ceva în timp ce 
discuta cu oamenii. 

— Da. Numele de familie al lui Védís e Gistadsttir, cred, și 
sunt aproape sigur că al lui Helgi este Magnusson. 

Creionul aluneca lin pe pagină, în timp ce Erla nota 
conștiincioasă. Huldar se obișnuise atât de mult s-o urmărească 
luând notițe, încât aproape că ghicea literele după mișcările 
mâinii ei. Când termină, ridică din nou privirea spre Sigvaldi. 
Bărbatul părea uimit că ea își lua notițe. Probabil că dormise mai 
puţin și decât Huldar în ultimele zile. 

— Bun, acum trebuie să-ți arăt niște desene făcute de fiica ta. 
Huldar luă o folie de plastic din grămada de documente de pe 
masă. Credem că Margret a desenat aceste imagini după ce l-a 
văzut pe bărbatul care v-a supravegheat casa din drum și, cel 
puţin o dată, din grădina voastră. 

Sigvaldi își alinie cu grijă desenele în faţă, apoi începu să se 
uite cu atenţie la ele. Era greu să citeşti ceva pe faţa lui, iar 
Huldar și Erla n-aveau ce face decât să aștepte răbdători ca el 
să termine. Fără un cuvânt, el le adună laolaltă și-și ridică 
privirea spre ei. 

— Ar putea fi făcute de Margret. Pare stilul ei. Pe de altă 
parte, n-am cum să compar desenele ei cu ale altor fetiţe de 
vârsta ei. Le împinse înapoi spre ei. Nu le-am mai văzut până 
acum, dacă asta vrei să mă întrebi. 

— Nu asta te întreb. 


VP - 120 


Reacţia bărbatului îi atrăsese atenţia lui Huldar. Date fiind 
împrejurările, se aștepta ca Sigvaldi să-l întrebe cine era 
bărbatul din imagini. 

— Vrem să aflăm dacă ea v-a zis ceva, ţie sau Elisei, și, dacă 
da, ai cumva idee cine ar putea fi acest bărbat? 

Sigvaldi părea descumpănit. ÎI priviră cum își linge buzele și-și 
trece mâna prin părul ciufulit. Oftă și se prăbuși și mai mult în 
scaun. 

— Nu te grăbi. Huldar făcu un gest spre neinspiratele lichide 
de pe tavă. Vrei puţină apă? Sau cafea? 

— Nu, mulțumesc! 

În glasul lui Sigvaldi se ghicea o umbră de uluială ce sugera 
că nici măcar n-auzise de aceste lichide până acum și că nu era 
sigur dacă păţește ceva încercându-le. Inghiţi în sec, făcând ca 
mărul lui Adam să i se miște în sus și-n jos. Apoi își drese din 
nou glasul și-și îndreptă ușor poziția. 

— Margret e doar un copil. Copiii privesc lumea într-un mod 
diferit față de noi. Au tendinţa de a-și imagina anumite lucruri. 

— Își imaginează lucruri? 

Lui Huldar i se păru că glasul Erlei sunase niţel cam aspru, 
având în vedere că bărbatul era tatăl fetiţei. În afară de 
comentariul făcut de Margrét, nimic nu sugera vreo legătură 
între el și crimă. Descrierea mariajului lui pe care le-o oferise 
Sigvaldi  coincidea cu mărturiile tuturor celor pe care-i 
interogaseră până atunci, la fel ca toate probele pe care le 
adunaseră până în acest moment. În absenţa altor informaţii, 
trebuiau să-l trateze pe bărbat ca pe un soţ sfâșiat de durere, 
deși firește că încă mai trebuiau să-l întrebe despre răni. 

— Ne poți explica și nouă? îi zâmbi Huldar prietenos. Eu n-am 
vorbit cu fiica ta, dar am văzut-o și pare a fi o fetiţă foarte 
normală aflată în împrejurări deosebite. Psihologii de la Casa 
Copiilor n-au considerat că desenele ar fi imaginare. 

Margret avea șapte ani, suficient de mare, după părerea lui 
Huldar, să facă diferenţa între realitate și fantezie, deși nu era 
copilul său. Era la fel de dornic să devină tată, cum era să se 
culce cu Erla cea masculină. 

— Cumva lui Margrét i-au fost depistate dificultăți de 
înțelegere? 

— Nu, dimpotrivă. Se descurcă foarte bine la școală. Poate că 
n-are atât de mulți prieteni pe cât ne-am dori noi, dar ceilalți nu 


VP - 121 


încearcă s-o intimideze. Margret se comportă la fel ca toţi 
ceilalţi copii, doar că are o imaginaţie neobișnuit de bogată. Își 
închipuie diverse lucruri; vede lucruri inexistente. 

— Prieteni imaginari și tot așa? 

Huldar nu-și putea ascunde dezamăgirea. Poate că bărbatul 
din desene era născocirea imaginaţiei unui copil. Singura lor 
pistă se putea dovedi la fel de reală ca Moș Crăciun, pe care, din 
câte-și aducea el aminte, fetiţa îl și menţionase. Își închipui faţa 
ei albă, ca de păpușă de porțelan, și părul roșcat și ciufulit. Era 
oare posibil ca ea să nu se fi aflat sub pat atunci când mama ei 
fusese atacată? Era posibil să se fi ascuns acolo de dimineaţă, 
după ce dăduse peste trupul rece și ţeapăn al Elisei? După ce 
încuiase ușa de la propriul dormitor? Oare să fi inventat toate 
acele evenimente despre acea noapte? Nu, imposibil. 

— Sub ce forme se manifestă aceste închipuiri ale ei? 

— Nu are vedenii și nici nu vede chipuri străine, nimic de 
genul ăsta. Dar are tendinţa să creadă că ceva ce ea doara 
visat s-a petrecut în realitate. Nu este chiar neobișnuit în rândul 
copiilor. 

— Și tu ai încadra asta în aceeași categorie? îi indică Huldar 
desenele. 

— Nu știu. Mie sau Elisei nu ne-a povestit nimic despre acest 
bărbat - din câte-mi aduc eu aminte. Unde ați găsit desenele? 

— La ea în cameră. 

Huldar nu putea oferi mai multe detalii de-atât. Agenţii care 
scotociseră primii prin dormitorul fetei nu-și mai aminteau 
poziţiile în care se aflaseră desenele înainte ca Freyja să le 
descopere împrăștiate peste tot. Unul dintre ei credea că le 
găsiseră într-un sertar din dulapul cu haine, dar amândoi 
căzuseră de acord că nu fuseseră într-un loc vizibil, iar 
fotografiile făcute înainte ca ei doi să se apuce de treabă le 
confirmau spusele. Din moment ce tatăl ei nu știa nimic despre 
desene, n-aveau de unde să știe sigur dacă fata le ascunsese ori 
dacă mama ei știuse de ele. Sperau doar că Margrét va fi 
capabilă să-i lămurească. 

— Eu nu sunt chiar mulțumit cu explicaţia ta că astea sunt 
doar născociri ale imaginaţiei fiicei tale. Desenele sugerează că 
cineva v-a supravegheat casă, așa că trebuie să aflăm dacă sunt 
într-adevăr doar închipuiri. Ești sigur că asta-i părerea ta finală? 


VP - 122 


— Dumnezeule. Nu. Da. Nu știu. Sunt prea tulburat ca să știu 
ce cred despre toate astea. Sigvaldi oftă greu. De ce să ne 
supravegheze cineva? Nu-i clar că ucigașul a intrat în casa 
greșită sau că a ales-o la întâmplare? E imposibil ca Elisa să fi 
fost omorâtă dintr-un motiv care să aibă legătură cu noi. Noi nu 
suntem astfel de oameni. Nu se putea ca să fi pândit cineva pe- 
afară. Pur și simplu nu are sens. 

Nu mai era necesar să insiste să discute despre desenele lui 
Margrét: practic, nu mai aveau ce rezultate să obțină. Următorul 
pas era să apeleze la un psihiatru pentru a evalua temeinicia 
declaraţiei fetei. 

— Margret a vorbit cu tine despre noaptea în care a murit 
mama ei? 

Huldar ar fi dorit să-l întrebe direct pe Sigvaldi de ce Margret 
îl învinovăţea pe el pentru moartea mamei ei, dar fu nevoit să-și 
reamintească faptul că trebuia să se poarte blând cu el. 
Deocamdată. 

— Nu. 

Sigvaldi părea derutat. Se uita când la Huldar, când la Erla. 

— Nu vrea să vorbească cu mine. Refuză să rămână singură 
cu mine și nici măcar nu se uită la mine când suntem în aceeași 
cameră. Nu știu de ce. Dumnezeu știe de ce, dar n-are niciun 
motiv să fie supărată pe mine sau să-i fie teamă de mine. 

Huldar îl aprobă din cap. Era clar că fetița încă nu-și iertase 
tatăl. Era timpul să se apropie de final. 

— Apropo, ce s-a întâmplat cu mâna ta? 

Sigvaldi aruncă o privire spre bandajul murdar, care se vedea 
că nu fusese înfășurat de un specialist. 

— M-am împiedicat de geamantan când mă grăbeam să 
împachetez. Eram atât de șocat, că nici măcar nu mai eram 
atent ce fac. 

Huldar dădu din nou din cap. 

— S-a uitat cineva la rană? 

— Nu. Sigvaldi ezită, apoi adăugă: Aveam alte lucruri pe cap. 

Sarcasmul din glasul lui era inconfundabil. 

— În raportul primului tău interogatoriu nu există nicio 
menţiune a unor răni. Te-ai împiedicat după aceea de 
geamantan? 

— Nu. S-a întâmplat când îmi goleam camera de hotel. 
Firește, mă grăbeam să plec la aeroport, după ce primisem 


VP - 123 


vestea. Abia când am ajuns acasă, după interogatoriu, am 
observat că mă rănisem. Am fost întâmpinat de cineva la 
aeroport și adus direct aici. De aceea n-am spus nimănui, iar 
poliţia n-a observat, deoarece nu era nimic de văzut. Ochiul mi 
s-a învineţit după ce m-am culcat. 

— Înţeleg. Te putem ajuta noi să intri în faţă la urgente. 
Cineva trebuie să arunce o privire la aia. 

— Nu, mersi. Nu-i nevoie. Sunt și eu doctor, așa că știu că nu-i 
nimic grav. O să-mi revin. 

— Mă tem că va trebui să mergi totuși la spital. Avem nevoie 
de un certificat medico-legal care să ateste natura rănilor tale. 

Huldar nu zâmbea. Aruncă o privire la ceas, apoi continuă: 

— Mai bine am încheia. Nu ai de gând să părăsești orașul în 
următoarea perioadă, nu? Sunt sigur că va trebui să mai stăm 
de vorbă cât de curând. 

— Nu plec nicăieri. Doar la spital. 

Huldar plesni masa cu palma atât de tare încât îl duru, apoi se 
ridică în picioare. 

— Bun. Atunci, asta-i tot. Doar dacă nu mai ai ceva să ne spui, 
sau crezi că mai e ceva ce trebuie să știm și noi. 

— Nu, nu-mi trece nimic prin cap acum, clătină Sigvaldi din 
cap. Mă ţineţi și pe mine la curent, da? Nimeni nu vrea mai mult 
ca mine să-l vadă prins pe acest monstru bolnav. Nimeni. 

Lăsă privirea în jos, apoi se ridică în picioare. Huldar îl 
conduse până la intrarea principală. Niciunul dintre ei nu vorbi. 
Apoi, în timp ce priveau pe fereastra care-i ferea de vântul aspru 
din nord, Sigvaldi se întoarse și-i întinse mâna. 

— Mult noroc! Aştept să mă suni. Apoi o expresie ciudată îi 
întunecă faţa, de parcă ar fi uitat ceva la etaj. Nu-mi pasă nici 
cât negru sub unghie dacă Elisa avea o aventură. Vreau doar să- 
| prindeți pe cel care a omorât-o. Apoi, din partea mea, puteți 
să-l și ucideţi. 

Se îndreptă apoi spre ușile electrice, care se deschiseră cu un 
zgomot de sucţiune. Aerul îngheţat se strecură înăuntru, dar 
Huldar nu se mișcă. Rămase acolo, privind gânditor în urma 
bărbatului care se îndrepta spre mașina lui, până când acesta se 
urcă și plecă. 


VP - 124 


Capitolul 13 


Karl nu știa de ce mașina asta îl enerva așa tare. Prietenii lui 
nu se plângeau, deși genunchii lui Halli stăteau înfipţi în 
torpedou și Börkur se tot foia pe bancheta din spate, încercând 
să-și găsească o poziţie cât de cât confortabilă. Deși n-aveau de 
ce să facă mofturi; n-avea niciunul mașină, așa că trebuiau să se 
mulțumească cu cea pe care Karl o moștenise de la mama lui. 

Cu toate astea, Karl pur și simplu nu se simţea în largul său în 
mașină. Și cam așa stătea treaba cu mai totul în viața lui: 
aproape orice mic detaliu din existența sa mizerabilă îi dădea 
motive de nemulțumire și totuși nu se putea teleporta pur și 
simplu în pielea altcuiva; era prins într-a sa ca într-o capcană. O 
casă urâtă, o mașină de tot rahatul, prieteni sub orice critică. 
Aceasta era lumea lui și trebuia s-o accepte așa cum era. Fără 
mamă, fără tată. lronia cea mare era că singura sa rudă 
„apropiată” rămăsese Arnar, acum izolat față de el atât din 
punct de vedere emoțional, cât, mai nou, și fizic. Oare putea să 
decadă mai mult de-atât? Toată lumea avea o familie - sau o 
prietenă. Dar chiar și dacă femeia visurilor sale avea să-i cadă 
brusc în braţe din cer, erau șanse destul de mari ca ea să nu 
vrea să rămână prea mult în preajma lui, așa că nici măcar n- 
avea rost să-și caute o prietenă. Viaţa lui era nașpa. Cu cât 
accepta acest lucru mai repede, cu atât mai bine. Și nimic n- 
avea să se schimbe în viitorul apropiat. 

Cel mai bine era să înceapă să se înveţe să-și accepte mașina 
- doar că îi era imposibil. Ai fi zis că țelul suprem era să se 
fabrice un automobil care să îndeplinească doar niște cerințe 
minime: caroserie, șasiu, patru roţi, banchete și volan. Nimic 
altceva care să îmbunătăţească experiența condusului sau să 
furnizeze un oarecare confort pasagerilor. În plus, îl irita enorm 
faptul că mama lui se arăta extraordinar de mândră de mașina 
asta, după modul în care-i curăța interiorul și exteriorul în 
fiecare săptămână, ducând-o și la service regulat, de parcă era 
vreun avion. 

La scurt timp după ce ea murise, Karl verificase pe internet să 
vadă cât ar fi putut obține pe mașină, doar că suferise o mare 
dezamăgire. Dealerul pe care-l sunase spusese că nu era nicio 
diferență că mașina se prezenta într-o condiţie excelentă și că 


VP - 125 


nu ţi-ai fi dat seama că e veche de opt ani. Singurul avantaj pe 
care-l aducea condiţia bună în care se afla era că putea accelera 
procesul de vânzare. Apoi tipul căscase larg, ca și cum vehiculul 
era vreo rablă demnă de dispreț. Karl avusese impresia că 
bărbatul fusese ușurat când spusese că vrea mai mult timp de 
gândire. Firește, nici n-avea cum să scape de mașină așa ușor. 
La fel ca și în cazul casei, trebuia să împartă totul pe din două 
cu Arnar, iar partea lui nu reușea să acopere decât costul unui 
model și mai rablagit, dacă așa ceva ar fi existat. De fapt, se 
putea considera norocos dacă ar fi reușit să-și cumpere o 
bicicletă cu o asemenea sumă. 

— Incearcă să suni la ușă. 

Börkur se apucă strâns de tetiere și-și strecură capul printre 
cele două scaune din față. Karl se lăsă pe spate, însă vederea îi 
era blocată de capul lui Halli. 

— Mergi doar și stai de vorbă cu femeia. 

— Și apoi ce? Ce-ar trebui să-i zic? 

Era cea mai proastă idee din seara aceea. Nu că ar fi venit 
ceilalți cu vreuna mai bună. 

— Bună! Tu ești Elisa? Ți-am auzit codul numeric personal la 
radio. 

— Mda, de ce nu? Börkur privea când la casă, când la Karl. Tu 
n-ai fi curios dacă cineva ţi-ar suna la ușă și ţi-ar zice ceva de 
genul ăsta? 

Halli dădea încet din cap în timp ce vorbea: 

— Eu, personal, cred că e vorba de un nebun. Dar nebun de-a 
binelea, nu glumă. Din când în când mai exista câte un grăunte 
de logică în remarcile lui Halli. Femeia ar putea suna la poliţie. 
Sau ar putea s-o ia razna și să sară la bătaie. 

Karl începea să-și piardă controlul. Simţea că trebuie neapărat 
să smulgă șirurile de mărgele ce atârnau de oglinda retrovizoare 
și să-l plesnească pe Halli în cap cu ele. 

— Ce dracu’? Chiar crezi că aș lăsa o băbăciune să mă ia la 
bătaie? Tu, pizdo, ai fi în stare. Eu, nu. 

Halli se holba la el, uluit de ieșirea lui violentă. Furia lui Karl 
se evaporă brusc, lăsând în schimb în urmă o senzaţie de gol și 
făcându-l să se întrebe ce anume îl provocase să reacționeze 
așa. Halli avusese intenţii bune, la fel ca de atâtea alte ori când 
făcea vreun comentariu stupid. Karl pur și simplu nu era în apele 
lui în ultima vreme; transmisiunea pe unde scurte îl tulburase 


VP - 126 


din cale-afară, iar neliniștea lui nu voia să scadă cu niciun chip. 
Mai mult, parcă devenea din ce în ce mai apăsătoare. 

Fără îndoială, făcea și ea parte din criza existenţială prin care 
trecea de ceva timp încoace. Cursurile de chimie nu-i mai 
provocau nicio satisfacţie, casa la fel, prietenii la fel, iar de el ca 
persoană, ce să mai zicem? 

Doar ce împlinise douăzeci și trei de ani și trebuia să admită 
că era un ratat. Și nu vedea cum avea să poată schimba această 
situaţie. Dar soluția nu era să-și piardă cumpătul, indiferent ce 
anume îi provoca asta - starea de depresie generală sau 
angoasa generată de transmisiunile pe unde scurte. Nimic nu 
era din vina lui Halli. Karl încercă să dreagă busuiocul: 

— Glumeam doar. 

Îi era greu să-și dea seama după expresia lui Halli dacă îl 
crede sau nu; se întoarse spre geam și nu mai scoase o vorbă. 

Ca de obicei, pe Börkur părea să nu-l afecteze nimic. El fusese 
singurul care nu-l zărise mai devreme pe fostul lor prieten 
Th6rdur la cinema. Thórdur venise însoţit de prietenă. Cele două 
grupuri se prefăcuseră că nu se văd unul pe altul în sala pe 
jumătate goală. Erau momente când să fii nepăsător ca Börkur 
reprezenta un mare avantaj. Karl simţi cum acesta îl plesnește 
cu palma pe umăr. 

— Ai putea totuși să încerci. Oricum, și-așa nu pare să fie 
nimeni acasă. 

În timp ce privea casa în tăcere, Karl ajunsese la aceeași 
concluzie. Toate luminile păreau a fi stinse, aleea din faţa casei 
era pustie, iar ferestrele închise. Lui Karl îi părea rău că nu-i 
închisese gura lui Halli ciocănind la ușă. Ar fi dat bine pentru el 
și n-ar fi avut de înfruntat vreo consecinţă jenantă dacă nu-i 
răspundea nimeni. Mai avea multe de învăţat înainte de-a 
deschide gura. 

— Mă întreb dacă mai emite cineva acum ceva. 

Karl privea casa goală, încercând să înţeleagă de ce codul 
numeric personal al proprietarei fusese rostit în timpul unei 
transmisiuni radio. Renunţase de mult să mai încerce să 
priceapă de ce îl auzise pe-al său, în primul rând. Poate că de 
fapt nu era decât o mare coincidenţă, iar șirurile de numere nu 
erau deloc coduri numerice personale. 

— N-am idee. 


VP - 127 


Halli încă se mai zgâia la casă, aburind geamul mașinii cu 
respiraţia sa. Șterse apoi geamul cu mâna. 

— Nu vrei să-ncerci să vezi dacă prinzi ceva? 

Karl aruncă o privire în spate, la Börkur, care-și pierduse 
interesul și acum bătea darabana cu degetele pe genunchi și 
fredona un cântecel. 

— Eu? se arătă Börkur surprins. Nu. Nu m-am mai atins de 
transmiţător de câteva săptămâni. Nici măcar nu merge. | s-a 
ars o rezistenţă și nu m-am deranjat să i-o înlocuiesc. 

Karl își mută privirea la Halli. 

— Dar tu? 

Halli rămase cu privirea îndreptată spre casă. 

— Nu. Cred că și-al meu e stricat. Nu prea mă mai atrag 
radiourile. Mai sunt și alte chestii pe lumea asta. Știi ce zic, 
multe alte lucruri mai mișto. 

— S-a stricat? 

— Ceva de genul. Oricum, mă gândesc să renunţ la el. Să-mi 
iau un computer în loc. 

Halli se aruncase în lumea virtuală cu un asemenea 
entuziasm, încât atunci când, nu cu mult înainte de Anul Nou, 
poliția efectuase niște percheziții în casele membrilor unui cerc 
de suspecți implicaţi în descărcarea ilegală de fișiere, el se 
numărase printre cei arestaţi. Echipamentul său IT, mare motiv 
de mândrie pentru el, pentru care muncise ca robul în depozitul 
unui supermarket, fusese confiscat. Karl sperase în zadar că 
acest lucru îl va forța pe Halli să revină la vechea sa pasiune, 
radioul, dar degeaba. Asta se întâmpla în urmă cu două luni, iar 
de Halli nu mai dăduse pe nicio frecvenţă. 

Karl rămăsese fără glas. Prietenii săi își pierduseră interesul 
cu totul și nici măcar postul de radio cu numere nu reușise să li-l 
reaprindă. Înainte, cei doi erau exact ca el - nerăbdători să 
comunice cu radioamatori din alte ţări și captivaţi de toate 
fascinantele și bizarele transmisiuni ce pluteau pe toate 
frecvențele. Ani întregi stătuseră în casă, lipiţi de aparatele de 
radio, în așteptarea unor evenimente interesante, în loc să iasă 
afară și să cunoască oameni. Dar când în sfârșit se întâmplase 
totuși ceva interesant, cei doi nici măcar nu se mai deranjau să 
se atingă de radiouri. Karl se simţea pustiit. Deschise gura, apoi 
o închise, temându-se de ce-ar fi putut auzi din partea lor. Cel 
mai rău lucru posibil era să audă cu voce tare că el rămăsese 


VP - 128 


singurul interesat de transmisiunile radio. Dacă-l abandonau, nu 
mai avea pe nimeni. Absolut pe nimeni. 

— Uite! arătă Börkur cu degetul înspre casa de-alături. Cineva 
se uită la noi. 

Văzură cu toţii cum cineva privește înspre mașina lor prin 
țesătura deasă a draperiei. Nimic nelalocul său și care să le 
ofere motive să se panicheze, însă Karl tot simţi un fior pe șira 
spinării. Aerul din mașină părea dintr-odată de nerespirat. 

Ideea de-a trece pe la casa Elisei le venise aparent din senin, 
după ce ieșiseră de la cinema. Urmau să meargă cu mașina 
până acolo, apoi să treacă prin faţa casei femeii al cărei cod 
numeric fusese rostit în timpul celei mai recente transmisiuni 
radio. Nu locuiau prea departe de casa ei. Dar văzând silueta 
neclară care-i pândea de la fereastră, Karl se întrebă dacă ideea 
lor fusese chiar așa bună. Vecinul acesta băgăcios i-ar putea 
confunda cu niște spărgători și ar putea chema poliţia. Se 
întrebă dacă numărul de înmatriculare al mașinii era vizibil de la 
o asemenea distanţă. Nu, probabil că nu. Karl își putea imagina 
multe alte lucruri de făcut, în loc să viziteze o secţie de poliţie. 
Ca măsură suplimentară de precauţie, mai bine ar goli 
scrumiera plină cu probe rămase de la ţigările cu marijuana 
fumate în seara aceea. Simţi un gust acru în gură aducându-și 
aminte de mirosul greu ce se impregnase în pereţii pivniţei sale. 

Karl porni motorul. 

— Să mergem. N-avem ce vedea aici. Nu știu la ce ne 
aşteptam. Femeia e doar o străină pentru noi; n-am nevoie să-i 
văd casa ca să mă conving. 

Börkur căzu înapoi pe banchetă când Karl acceleră, dar asta 
nu-i închise gura. 

— Hai să trecem și pe la casa celeilalte femei. Dacă tot am 
bătut drumul până aici, s-ar putea să o și recunoști. Poate că o 
s-o vezi și ai să-ţi dai seama că e de la cursul de chimie. Și o să 
înţelegi și tu că transmisiunea n-a fost decât o glumă făcută de- 
un student. 

— O glumă făcută de-un student? 

Halli nu-și luă privirea de la drum. După modul în care îl 
ignora în mod voit pe Karl, era limpede că încă mai era supărat. 

— Da, o glumă făcută de-un student. Când are loc petrecerea 
studenţilor? 

— A fost deja. Înainte de Crăciun. 


VP - 129 


În timp ce Karl trecea prin faţa casei vecinului, își dădu seama 
că ar fi fost de preferat să o ia în direcţia opusă. Dacă cel care-i 
privea de la fereastră nu putuse încă să le vadă numărul de 
înmatriculare, acum el sau ea ar fi reușit cu siguranţă. Silueta se 
întoarse ca să-i urmărească, ceea ce-l făcu să apese pedala de 
acceleraţie până la podea. 

Poate că va acoperi mirosul de marijuana dacă va împrăștia 
niște spray de curățat geamuri prin pivniţă. 

— N-are nimic de-a face cu cursul de chimie. 

Astr6s Einarsdóttir, proprietara noului cod numeric, nu avea 
public profilul de Facebook, iar singurele ei fotografii disponibile 
online erau vechi și înceţoșate. Dacă era înscrisă la universitate, 
probabil că era o studentă care se înscrisese mai târziu, căci 
avea șaizeci și cinci de ani. La cursurile la care era el înscris nu 
era nimeni așa bătrân. Doar dacă nu cumva studia la distanţă 
sau era înscrisă la alte cursuri. Fotografiile ei erau prea neclare 
ca să-i permită lui Karl să-și dea seama dacă măcar o mai 
văzuse înainte de toate astea. Și nici nu-l ajuta cu nimic faptul 
că femeia avea unul din acele chipuri pe care le uiţi instantaneu. 
Era la fel de remarcabilă precum mașina lui. 

— Hei! 

Börkur, care nu purta centură de siguranţă, se izbi de portieră 
atunci când Karl viră pe șoseaua principală fără să încetinească. 
Voia să scape de aici cât mai repede. 

— Mergi mai departe. Hai să dăm o fugă și pe la cealaltă 
femeie. N-ar fi rău să trecem și pe-acolo. 

Numai să nu fi dat din nou peste vreun vecin indiscret, care 
să sune la poliție. Oricum, Karl îi făcu pe plac. Cel puţin Börkur 
vorbea cu el: nu putea suporta gândul c-ar putea merge acasă 
cu amândoi prietenii bosumflaţi. Mai bine ar încheia seara asta 
dezastruoasă într-o notă ceva mai veselă. Cel puţin așa ar putea 
dormi la noapte, în loc să stea treaz și să-și facă griji cu privire 
la viitor. 

— Bine, bine. Dar n-am de gând să-i bat la ușă. N-are rost. 

— Măcar ai putea încerca. 

Karl văzu în oglinda retrovizoare cum Börkur își încrucișează 
braţele și se întoarce ca să privească pe geam, la fel ca un copil 
răsfățat căruia nu i s-a dat voie să intre în magazinul cu dulciuri. 

Karl nu-i răspunse, iar în mașină se lăsă din nou tăcerea. Din 
fericire, n-aveau mult de mers, însă Karl porni radioul pentru a 


VP - 130 


mai înveseli atmosfera mohorâtă din mașină. Din boxe răsună 
un cântec romantic despre prietenia eternă. La dracu'. Nu avea 
cum să schimbe postul, dacă nu voia să atragă atenţia asupra 
acestei coincidenţe nefericite. 

Cântecul nu se termină decât atunci când ajunseră la adresa 
femeii. Karl parcă mașina lângă bordură. 

— Bun? Și acum ce facem? 

Se aplecă înainte, pentru a putea vedea mai bine prin parbriz. 
Construcţia, o căsuță micuță ce adăpostea două apartamente, 
era iluminată de un șir de luminiţe de Crăciun pe care nimeni nu 
se deranjase să le dea jos. Căutând pe Google, descoperiseră că 
Ástrós locuia la etaj - aparent singură, din moment ce niciun alt 
număr de telefon nu mai era înregistrat la această adresă. In 
afară de acest lucru, nu mai știau nimic despre ea. 

Halli și Börkur nu prea-i fuseseră de mare ajutor după ce 
ascultaseră transmisiunea radioului cu numere. Când Halli 
fusese trezit brusc din somn de melodia de deschidere, li se 
păruse că habar n-are unde se află. Dacă prietenul său, Karl, nu 
l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi avut impresia că lui Halli îi era 
rușine că aţipise. Acesta abia scosese o vorbă în timpul 
transmisiunii și ascultase lipsit de interes, neparticipând prea 
mult la discuţie. Pe de altă parte, Börkur suplinise din plin lipsa 
de interes a lui Halli, astfel încât Karl abia dacă avusese ocazia 
să noteze pe hârtie transmisiunea din seara aceea și noul cod 
numeric. După ce s-a terminat recitarea numerelor, încercaseră 
în van să vină cu o explicaţie logică. Börkur găsea totul extrem 
de comic; o aventură plină de neprevăzut, care să întrerupă 
monotonia din vieţile lor. Lui Halli i se păruse jenant și decisese 
că mai bine ignoră întreaga chestiune, în timp ce pentru Karl 
reprezenta un mister irezistibil, care cerea impetuos să fie 
deslușit chiar de el însuși. 

Ce ar putea fi mai personal decât propriul tău cod numeric 
personal? 

— E cineva acasă. Doar ce s-au aprins luminile sus. 

De nerăbdare, Halli uitase cu totul că era îmbufnat. Lăsase în 
urmă starea de nepăsare după ce ajunseseră la cinema, iar 
acum părea că-și revine după cearta cu Karl. 

— Crezi că e ea? 


VP - 131 


Börkur își itise capul printre scaune și se chiora și el la casă. 
În timp ce-și făcea loc cu greu pentru a vedea mai bine, lovi cu 
piciorul un obiect rătăcit și întinse mâna să-l ia. 

— Ce faci cu ăsta? Tinea în mână un telefon mobil. A fost al 
mamei tale? Era pe jos. 

Telefonul avea o carcasă sclipitoare. 

Karl îl luă și-l întoarse pe toate părţile. Nu-l mai văzuse în 
viața lui. Telefonul mamei sale, care încă mai zăcea pe noptiera 
de lângă patul ei, nu era nici pe departe la fel de performant. 

— Pe podea? Habar n-am al cui e. 

Încercă să-l pornească, însă bateria era descărcată. 

— Poate că l-a scăpat vreuna dintre prietenele mamei. 

Probabil că telefonul alunecase de sub banchetă atunci când 
călcase pedala de acceleraţie. Poate că zăcuse acolo de luni 
întregi. 

— Maică-ta n-avea nicio prietenă atrăgătoare? 

Börkur se aplecă din nou și de data scoase la iveală o pereche 
de chiloţi. Unii tanga, din dantelă stacojie. N-aveau cum să-i 
aparțină mamei lui Karl. Karl i-i luă din mână, înroșindu-se ușor 
atunci când atinse cu degetele materialul subţire. Era ca și cum 
ar fi încercat să apuce aerul sau o pânză de păianjen. 

Halli izbucni în râs, însă după câteva clipe hazul îi pieri brusc. 

— Nu cumva ai vreo prietenă de care nu ne-ai zis nimic? Nu 
vreau să fiu nepoliticos faţă de mama ta, dar e imposibil ca ăștia 
să-i aparţină ei sau prietenelor ei. Am văzut niște prietene de- 
ale ei odată și nu cred că ar fi fost în stare să-și tragă unii din 
ăștia mai sus de genunchi. 

— N-am nicio prietenă. Karl lăsă chiloţii jos, lângă telefonul 
mobil. N-am nici cea mai vagă idee ai cui sunt sau ce caută în 
mașina mea. 

— Probabil c-au rămas aici de când folosea mama ta mașina. 
Börkur ridică din nou telefonul. Am acasă un încărcător care se 
potrivește la modelul ăsta. Vrei să-l încarc și să aflăm al cui e? 

Halli îi aruncă o privire aspră lui Karl, ca și cum s-ar fi așteptat 
să refuze propunerea de teamă ca nu cumva ei să afle cine era 
prietena asta a lui secretă. Zâmbi subţire atunci când Karl îi 
multumi lui Börkur și-l lăsă să bage telefonul în buzunar. 

Lumina de la una dintre ferestrele de la etaj se stinse. Apoi 
încă una, a treia. Încet, dar sigur, se stinseră toate luminile. În 
aceeași clipă începură știrile la radio. 


VP - 132 


„Poliția refuză în continuare să ofere detalii despre moartea 
unei tinere, în noaptea de joia trecută. Potrivit unor surse, 
incidentul este considerat o crimă. Trupul femeii a fost 
descoperit în casă, unde se afla singură, impreună cu cei trei 
copii, în timp ce soțul era plecat în străinătate. Nu există dovezi 
ale abuzului de droguri sau alcool. Comisariatul de Poliție 
urmează să ofere o declarație oficială mâine-dimineaţă”. 

Karl înghiţi în sec. Nu mai voia să zăbovească acolo nici măcar 
o secundă. Simţea că se sufocă, așa că deschise o fereastră, 
lăsând aerul rece să pătrundă în mașină. Durerea îi explodă pe 
neașteptate în cap, ca și cum cineva l-ar fi lovit cu un ciocan. 
Răsuci cheia în contact și demară. Nu era sigur, însă i se păruse 
că auzise un strigăt slab când ieșise de pe stradă. Nici Halli, nici 
Börkur nu arătară vreun semn că ar fi auzit ceva, așa că nici el 
nu zise nimic. 

Mai târziu, înainte să adoarmă, ţipătul acela încă îi răsuna în 
cap. 


Capitolul 14 


Floricelele erau prea sărate. Ástrós trebuia să se tot ridice și 
să-și reumple paharul cu apă, ceea ce-o împiedica să se 
concentreze. Pierduse cu totul șirul acţiunii și n-avea decât o 
idee vagă despre ceea ce făceau personajele de pe ecran, ce 
legături existau între ele și cine făcea ce și cui. Actorii cu chipuri 
asemănătoare cu niște portrete-robot nu îi erau de niciun ajutor, 
căci dinţii lor albi și mari umpleau ecranul cu lumină albă ori de 
câte ori zâmbeau; femeile, toate tinere, cu chipurile lor 
extraordinar de frumoase, păreau că poartă niște măști imobile; 
bărbații erau prea bătrâni ca să justifice interesul acelor tinere. 
li era dor de Geiri. Ar fi trebuit să stea lângă ea, să aţipească ori 
de câte ori acțiunea trena sau ea mormăia prea des că femeile 
de pe ecran se aflau acolo doar pentru a capta atenţia 
bărbaților. 

Astrós se întinse după telecomandă și dădu volumul mai 
încet, ca să nu mai audă reclamele. Acestea păreau întotdeauna 
mai zgomotoase decât programele, de parcă cei care le 
produceau voiau să se asigure că nimeni n-avea să le rateze. 


VP - 133 


Poate că era timpul să meargă la culcare și să-i mai acorde o 
șansă cărţii pe care se tot chinuia să o termine. Chiar nu-i păsa 
de soarta personajelor bidimensionale care se tot înșelau unele 
pe altele la televizor. Din partea ei, puteau toate să sfârșească 
singure sau moarte în vreo rigolă. 

Temperatura din casă scăzuse, iar ea merse să tragă 
draperiile de la ferestrele late ale sufrageriei. Apropiindu-se de 
ele, simţi cum o atinge frigul, făcându-i pielea de găină. In 
cameră se făcu un pic mai cald după ce trase draperiile groase, 
oprind pătrunderea curentului de aer rece și acoperind 
priveliștea lumii îngheţate de afară. Astr6s aruncase o ocheadă 
pe strada pustie. În mod normal, nimeni n-ar fi stat afară pe un 
asemenea timp. Nu ningea, dar un vânt aspru sufla cristalele de 
gheață pe caldarâmul lucios și pe macadam. Se cutremură și 
astupă cu grijă fiecare crăpătură dintre draperii. Cu puţin noroc, 
mâine va fi o vreme mai plăcută. Era momentul ca aceste 
neîntrerupte mase de aer rece să înceteze și să se ducă să 
chinuie și alte părți ale lumii. 

Reclamelor le luaseră locul promourile următoarelor emisiuni. 
lar asta n-o ajută cu nimic să scape de depresia provocată de 
frig și singurătate. Mai bine să meargă la culcare. Ástrós se duse 
să verifice dacă ușa de la balcon era încuiată și să tragă și acolo 
draperiile. Nu se mai aventurase pe balcon de când golise 
ghiveciul cel mare în așteptarea iernii, înlăturând florile uscate 
și un mic smoc de iarbă ce se ivise din pământ. Nu era neapărat 
nevoie să verifice și ușa asta, dar o făcu, din obișnuinţă. In ciuda 
pregătirii sale științifice, avea o teamă superstiţioasă că vreun 
pericol inexplicabil o pândea dacă nu verifica ușa. N-avea sens 
să încerce să scape de această senzaţie. Era la fel ca teama de 
întuneric care o afectase în copilărie și care acum revenise, de 
când rămăsese singură. Cât timp Geiri făcuse parte din viaţa ei, 
nici măcar nu se gândise la asta; după ce stingea luminile, 
căldura prezenţei lui îi alunga orice spaimă provocată de ceva 
ce-ar fi putut s-o pândească din vreun ungher întunecat. 

Ástrós sări în sus văzând o mișcare afară. Dădu drumul 
draperiilor. Inima îi bubuia în piept. Gândurile îi zburară la 
programarea la doctor pe care o făcuse ca să verifice dacă are 
nevoie de niște pastile pentru tensiune mai puternice, lucru 
care-i acceleră și mai tare pulsul. Nu voia să sufere un atac de 
cord. Privirea îi întâlni propria reflexie în geam: pijamaua uzată 


VP - 134 


ițindu-se de sub capotul pufos și șleampăt, părul cenușiu care i 
se păruse perfect aranjat după ce isprăvise cu ondulatorul de 
păr și cu buclatul, dar care acum i se părea că-i şade în toate 
părţile. Ochii larg căscați păreau că se pierd cu totul în mijlocul 
acelor riduri adânci, nedrept de multe pe chipul unei singure 
persoane. Rămase cu ochii aţintiţi asupra cutelor și straturilor de 
carne moale care-i atârnau dizgraţios de sub bărbie, până jos, 
pe gât. Ce se întâmplase cu faţa ei? Cu trupul ei? Cordonul 
capotului strâns în jurul taliei nu făcea decât să-i accentueze 
corpul lipsit de formă, adăugând câteva kilograme exact acolo 
unde își permitea mai puțin. 

Ástrós își veni în fire cu un efort. Era inutil să aibă regrete în 
legătură cu înfățișarea ei, când singurele alegeri care-i mai 
rămăseseră erau să se împace cu bătrâneţea sau să moară. 
Gândurile îi zburară la straniul mesaj telefonic și la vizita 
promisă a necunoscutului. Persoana respectivă nu-și făcuse 
apariţia și nici nu trimisese un mesaj de anulare a vizitei. Pe 
măsură ce se scurgea ziua, încetase să se mai gândească la 
întâmplare, renunțând și la tortul pe care îl scosese din 
congelator și la cafeaua pe care și-o turnase din termos. N-avea 
de gând s-o bea atât de târziu, riscând apoi să rămână toată 
noaptea trează. Nu că ar fi contat dacă dormea sau nu; n-o 
aștepta nimic în dimineaţa următoare. Singurul lucru care-o 
împiedicase să o bea fusese gândul de-a zace în întuneric, 
holbându-se în gol la tavan, ceea ce dorea să evite cu orice preț. 
Era bizar cum problemele cuiva păreau atât de insurmontabile 
pe timpul nopţii. Cea mai mică problemă își trage energia din 
întuneric. Când se crapă de ziuă, problemele se estompează și 
devin din nou abordabile. 

Pe balcon nu se zărea nicio mișcare în afară de zăpada 
învolburată care se adunase într-un colț. Astr6s simțea cum 
bătăile inimii revin la normal, și brusc totul i se înfăţișă într-o 
lumină mai plăcută. În timp ce se întorcea cu spatele la 
fereastră, observă că reflexia ei nu mai semăna cu un afront la 
adresa respectului de sine, ca mai devreme. Oftă și pe geam se 
formă un norișor de abur, care dispăru aproape imediat. 
Probabil că filmul acela prost de la televizor o afectase mai mult 
decât își dădea seama. La un moment dat, un bărbat se târâse 
de sub unul dintre tufișurile aliniate pe lângă peretele unei case, 
apoi găsise o fereastră prin care intrase înăuntru. După aceea, 


VP-135 


strangulase una dintre femeile acelea frumoase cu mâinile lui 
mari, învelite în mănuși. Chipul femeii acoperit de masca morții 
era la fel de lipsit de cusur ca atunci când încă mai trăia. Ástrós 
se îndoia că ea va reuși să arate la fel de bine moartă. lritată, 
acoperi și mai bine ușa de la balcon cu draperia. 

Filmul se reluă după acea lungă întrerupere. Ástrós mai 
aruncă o privire furișă înspre balcon, smucind brusc de draperii, 
pentru a surprinde un potenţial spărgător, dar pe balcon nu era 
nimeni. Probabil că de vină nu erau decât gunoaiele suflate de 
vânt. Deși un bărbat mai agil ar fi reușit să se cațere destul de 
ușor, era greu de crezut că un hoţ s-ar fi deranjat să depună un 
asemenea efort. 

Drama care se desfășura acum pe ecran își pierduse orice 
urmă de farmec. Astr6s intră în baie, lăsând televizorul pornit ca 
să evite tăcerea în timp ce se pregătea de culcare. Era posibil să 
audă ce li se întâmpla acelor oameni cu feţe frumoase, dar în 
acest caz o ajuta bâăzâitul periuţei electrice, care avea să le 
acopere replicile cu totul. 

Când auzi un pocnet ciudat de înăbușit, nu-i trecu prin cap 
altceva decât că era încă o pauză de publicitate - vreo reclamă 
la asigurările pentru case de data asta. Așa că șocul fu cu atât 
mai îngrozitor când ieși pe hol și dădu peste o siluetă neclară 
care se repezea spre ea, cu brațele ridicate. Nici măcar nu mai 
avu timp să ţipe. Urletul îi rămase blocat în beregată când simţi 
lovitura în gât. 

Când Astrâs își recăpătă cunoștința, își dădu seama că zace 
într-o poziţie aproape verticală. Nu putea deschide ochii. Își 
pipăi fața cu palmele. Simţea că-i va exploda capul, de parcă i- 
ar fi fost prins într-o menghină. Însă degetele tremurătoare nu 
simţiră decât un soi de pânză netedă și rece, care-i acoperea 
fața pe jumătate, de la mijlocul nasului și până sus, pe frunte. Își 
trecu degetele peste pânză, dar nu găsi nicio modalitate de a-i 
slăbi strânsoarea; râcâi cu unghiile benzile care era clar că-i 
fuseseră înfășurate în jurul capului. Dar totul era în zadar; nu 
făcu decât să-și provoace mâncărimi pe frunte și pe obraji. Era 
ca și cum peste faţă îi fusese lipită o mască. 

Chiar în acel moment, mâna dreaptă îi fu smulsă cu 
brutalitate de pe cap și simţi cum un obiect familiar îi este 
apăsat între degetele strânse. Un creion. Mâna îi era ţinută cu 
forța, deasupra unei coli de hârtie așezate pe o masă, în faţa ei. 


VP - 136 


Se afla în bucătărie, își dădu seama. O ajutau forma familiară a 
scaunului și izul slab de curry rămas de ieri, pe care-l încălzise la 
cuptor pentru cină. 

— Fă calculele. 

— Ce? 

Vocea i se stinse, dar, spre marea ei surpriză, îi suna mai 
degrabă uimită decât plină de teamă. Ce naiba se întâmpla? 
Gâtul o durea îngrozitor, făcând-o să-și amintească de lovitura 
primită. De fapt, o durea tot corpul, deci probabil că bărbatul o 
târâse cu brutalitate până în bucătărie. 

— Fă calculele. Ești a dracului de bună la asta, nu? 

Era glasul unui bărbat, bizar de neclar, ca și cum ceva i-ar fi 
astupat gura, dar poate că de vină putea fi și chestia care-i 
acoperea urechile. Astr6s nu recunoscu vocea, dar își dădu 
seama că bărbatul de lângă ea se sufoca de furie; glasul îi 
tremura de ură. Apăsarea din cap spori, făcând-o pe Astrâs să 
simtă că-și pierde din nou cunoștința. Nu se putea gândi decât 
la faptul că totul avea să se termine rău pentru ea. Singura 
întrebare era cât de repede. Cât de repede înseamnă suficient 
de repede? Douăzeci de minute? Zece? Cinci? 

Ástrós își trase nasul și-și adună tot curajul rămas. Dacă nu 
depunea niciun efort, era sigură că situaţia ei va deveni din ce 
în ce mai rea. 

— Calculele? Ce calcule? 

Cum putea să facă calcule dacă nu putea vedea? Să-i ceară 
bărbatului să-i descopere ochii? Nu, probabil că era mai bine să 
nu-i vadă fața. Ideea asta îi aprinse o scânteie de speranţă: 
faptul că era legată la ochi îi sugera că bărbatul n-avea să 
meargă până la capăt. 

— Voi face orice calcule dorești. Spune-mi doar care anume. 

— Probabilitatea. Calculează probabilitatea pentru mine. 

Ástrós simţi că e gata să leșine. Despre ce vorbea omul ăsta? 
Probabilitate. Poate că intrase în casa care nu trebuia. 

— Eu nu sunt matematician. Și nici statistician. Sunt 
profesoară de biologie. Pensionată. 

Își simţea gura atât de uscată, încât o durea, dar probabil că 
era inutil să cerșească un pahar cu apă. 

— Am spus să calculezi probabilitatea. 


VP - 137 


— A ce anume? Ástrós simţea cum o înţeapă pleoapele din 
cauza lacrimilor care nu puteau scăpa din strânsoarea benzii. Nu 
pot calcula o probabilitate la întâmplare. 

— Eşti așa isteaţă. Arată-mi cum se poate că, dacă există 
două posibilităţi, să trebuiască să te concentrezi doar pe 
probabilitatea ca una singură să se întâmple. Să o ignori pur și 
simplu pe cealaltă. Pun pariu că ţi-a fost ușor, nu? 

Simţea cum i se contractă plămânii și inima. Cum rămâne fără 
aer și e gata să-și piardă cunoștința. Ce voia omul ăsta să-i 
calculeze ea? Chestia pe care el voia ca ea să i-o dovedească n- 
avea niciun sens. 

— Nu pot calcula așa ceva. Nu e vorba de o ecuaţie propriu- 
zisă. Nu înțeleg la ce te referi. 

Creionul se mișcă, făcând-o să spere că el n-avea să 
interpreteze linia care acum se întindea de-a lungul paginii ca 
pe o greșeală de neiertat. 

— Zi-mi odată! 

Ástrós rămase tăcută. Nu îndrăznea să zică nimic, de teamă 
să nu-l provoace și mai tare. 

— Haide, fă calculele! 

Degetele îi tremurară și aproape că scăpă creionul când 
începu să mâzgălească simboluri. Incercă să vadă cu ochii minţii 
hârtia și simbolurile. Nu dorea să le scrie unul peste altul și să 
riște să încaseze o altă lovitură. 1/10 + 9/10 = 1. Era tot ce-i 
venise în minte. Işi linse buzele uscate, renunțând să încerce să 
meargă mai departe. Să anticipeze ceva ce nu era în stare să 
vadă. Nesiguranţa de-a nu ști unde se află bărbatul, ce avea de 
gând să facă și dacă voia s-o lovească din nou era pur și simplu 
de nesuportat. Se făcu cât de mică posibil, adunându-și curajul 
pentru loviturile care era sigură că urmau să vină. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

In loc s-o lovească, bărbatul o înșfăcă brutal de braţ, mai sus 
de cot. 

— Probabilitatea evenimentelor care se pot exclude reciproc 
cu șanse de una din zece plus nouă din zece este de sută la 
sută. 

Durerea din gât izbucnea ori de câte ori rostea un cuvânt. 
Spera doar că se poate face înțeleasă. 

— Se exclud reciproc? Despre ce dracu’ vorbești? Ti-am cerut 
să demonstrezi de ce-ar trebui să te concentrezi doar asupra 


VP - 138 


unei singure posibilităţi din două atunci când calculezi o 
probabilitate. Credeam că tu știi totul despre asta. 

Cuvintele bărbatului parcă îi aduceau aminte de ceva. Se 
putea oare ca el să fi venit totuși la adresa care trebuia? Dar 
cum era posibil ca un asemenea nonsens să aibă vreo logică 
pentru ea? 

= Nu. 3 

li curgea nasul. Işi dădu seama că plânge, deși lacrimile n- 
aveau unde să se scurgă. 

— Nu-mi sună nimic cunoscut din ce-mi spui tu. E o 
presupunere falsă. 

— Hai să zicem că probabilitatea unui rezultat negativ este de 
una la patru. Asta nu înseamnă că probabilitatea ca acel lucru 
să nu se întâmple este de trei la patru? Deci care este mai 
probabil? Rezultatul negativ sau cel pozitiv? Unu din patru. Trei 
din patru. f 

Bărbatul tăcu. Astrós îl simţi lângă ea, apoi îl auzi ocolind-o și 
ajungând în partea cealaltă. Așa că nu fu un șoc pentru ea când 
îl auzi șoptindu-i în urechea cealaltă: 

— Sau una din zece. Nouă din zece. 

Fu luată complet prin surprindere de cât de rece se simţea 
capul bărbatului atunci când pielea lui o atinse pe frunte. Niciun 
fel de răsuflare, caldă sau rece, nu-i însoți șoapta. Ultimele 
fărâme de gânduri raţionale o părăsiră, la ideea că bărbatul ar 
putea fi mort. Ce altceva ar putea explica răceala de gheaţă a 
cărnii acestuia sau lipsa respirației? II simţi îndepărtându-se. 
Zgomotul pe care-l auzi în continuare îi îngheţă sângele în vene: 
scârţâitul familiar al sertarelor trase și zăngănitul tacâmurilor 
din oţel. Sertarele erau pline cu cuțite, foarfeci, clești și alte 
instrumente ce pot fi folosite pentru a provoca durere. 

Zdrăngănitul de oţel crescu în intensitate, ca și cum bărbatul 
scotocea în sertar în căutarea ustensilei potrivite. Un geamăt 
patetic îi scăpă printre buze femeii, purtând cu el și ultimele 
rezerve de curaj rămase. Era neajutorată, incapabilă să reziste 
toanelor acestui bărbat defect. Ce prostie din partea ei să se 
agaţe cu dinţii de speranţa că totul se va sfârși cu bine în cele 
din urmă. Bărbatul trânti cu forţă câteva ustensile pe masă. 
Astros încercă să nu se gândească pe care dintre ele le va 
considera bărbatul a-i fi de trebuinţă și ce anume va face cu ele. 


VP - 139 


În schimb, se întrebă, simțind cum o cuprinde disperarea, ce ar 
putea însemna ideea lui nebunească despre probabilitate. 

— Fă calculele. 

Ástrós tresări. 

— Demonstrează-mi cum anume ai ajuns la această 
concluzie. Că probabilitatea unui rezultat pozitiv este mai mică 
decât cea a unuia negativ. Tu ești experta. 

In timp ce ea încerca să mâăzgălească disperată pe pagină 
numere la întâmplare, o amintire începu să capete substanţă. 
Era oare posibil? Chiar putea exista o legătură? Se opri din scris. 
Dacă avea dreptate, probabil că ar putea să-l facă pe bărbat să 
raționeze. Merita o încercare. Tremurând, lăsă cu grijă creionul 
pe masă. Vocea îi ezita, gâtul o durea și gura îi era uscată. 

— Unu din patru reprezintă un procentaj mai mic decât trei 
din patru. Unu din zece este mai mic decât unu din nouă. Dar 
asta nu înseamnă neapărat că unu din patru sau unu din zece 
sunt egale cu zero. Depinde de context dacă numărul poate fi 
considerat mare sau mic. Uneori, unu din patru poate fi 
considerată o probabilitate foarte mare. Sau unu din zece. 

Bărbatul scoase un muget și pe Astr6s o cuprinse frica. Acum 
nu mai putea să evite lovitura care o atinse din plin, făcându-i 
capul să răsune. Apoi se așternu tăcerea. Pașii lui se auziră din 
ce în ce mai slab și, ciulind urechile, îl auzi făcându-și de lucru 
cu întrerupătoarele din sufragerie. Incapabilă să vadă ceva și 
neaducându-și aminte în ce stare lăsase camera, Ástrós nu avea 
cum să știe dacă el aprindea sau stingea luminile. Volumul 
televizorului fu brusc dat mai tare. Femeia simţi cum i se 
accelerează pulsul. Probabil că intenţia bărbatului era să 
acopere orice zgomot; să-i înăbușe ţipetele. Dar nu cumva 
făcuse o greșeală? Nu era vreo șansă ca vecinii de deasupra să 
vină valvârtej peste ei, plângându-se din cauza zgomotului? 

O rază palidă de speranţă își făcu loc prin durere, întuneric și 
groază. Vecinii. Dacă ar putea măcar scăpa din apartament, 
atunci ei ar putea s-o salveze. Nu va fi nevoie să ajungă prea 
departe. Tot ce avea de făcut era să iasă afară. Locuind aici zeci 
de ani, știa că poate găsi drumul și legată la ochi. 

_ Aplecându-se peste masă, Astros reuși să se ridice în picioare. 
Incepu să înainteze pe lângă masă, înspre ușa bucătăriei. 

— Unde crezi că pleci, geniu al matematicii? Probabilistician 

autoproclamat? 


VP - 140 


Ástrós icni şi întoarse capul, deși știa că nu va reuși să vadă 
nimic. Simţi un imbold pedant să-i atragă atenţia că nu există 
cuvântul „probabilistician”, dar nu mai apucă s-o facă. Fu 
azvârlită din nou în scaun și simţi cum capul îi este tras pe spate 
până la limita suportabilului. Degete învelite în piele îi 
deschiseră fălcile cu forța, până simţi că i se vor rupe cu totul. 

Simţi gust de metal. Un obiect dur îi era introdus cu forța în 
gură, apoi îi alunecă pe gât. Tot mai adânc. Era conștientă de 
prezenţa unui miros chimic și se forță să nu se înece, apoi 
bărbatul începu să-i înfășoare ceva în jurul fălcilor și-al gurii. 
Bandă adezivă. Bandă adezivă rezistentă, menită să ţină pe loc 
obiectul acela de metal. 

Bărbatul îi dădu drumul, iar în timp ce se lupta pentru aer, 
simţi un clămpănit. Bărbatul introducea ceva în priză. Apoi veni 
mai aproape și ea îl auzi apăsând un buton, în timp ce el îi 
șoptea ceva la ureche: : 

— Aşa-ți trebuie! Se opri, apoi adăugă: In curând, se va 
termina totul. 

Dar mintea. 


Capitolul 15 


Luni 


Pungile de sub ochii lui Huldar erau mai vizibile ca oricând; se 
gândea că, dacă ar miji ochii, ar fi capabil să le vadă. Ríkhardur 
stătea vizavi de el, în scaunul pe care nu prea-l folosea nimeni. li 
evita privirea lui Huldar, de parcă ar fi preferat să nu fie nevoie 
să înfrunte o imagine atât de lamentabilă la prima oră a 
dimineții. El însuși era îmbrăcat și aranjat impecabil, împrăștiind 
în jur un miros slab de pastă de dinţi amestecat cu loţiune de 
după bărbierit. Huldar nu se putu abţine să nu simtă un fior de 
satisfacţie când zări un mic petic de păr pe obrazul lui 
Rikhardur, pe care acesta-l ratase când se răsese. 

În ultima vreme, era a doua oară când observa un mic defect 
la partenerul său. Era complet atipic pentru el. Poate că lăsase 
acel mic petic în mod voit, precum arhitecţii din secolele 


VP - 141 


trecute, care includeau mici defecte în construcţiile lor pentru a 
nu-l jigni pe Dumnezeu, căci numai El putea fi lipsit de cusur. 

Dar firește că adevărul era că toate problemele de la serviciu 
și din viaţa personală îl împiedicau pe Rikhardur să mai acorde 
suficient timp unei înfățișări până atunci impecabile. Huldar se 
simțea deprimat văzându-i toate aceste semne de suferință 
interioară, cu toate că avea grijă să le mascheze destul de bine. 
De ajutor nu era nici faptul că el însuși se făcea parţial vinovat 
de destrămarea mariajului colegului său. Bucuria răutăcioasă 
cauzată de acel petic de păr fu brusc înlocuită de neliniște; dacă 
Rikhardur avea să cedeze din cauza stresului, așa cum cei de la 
resurse umane îl avertizaseră c-ar fi posibil să o facă? Fără el, n- 
ar mai fi avut cum să se descurce cu ancheta. 

— Nu te-ai gândit să-ţi iei câteva zile libere? se trezi Huldar 
vorbind fără să se mai oprească să se gândească înainte. 

Era clar că-l luase prin surprindere pe Rikhardur. 

— Zile libere? Acum? 

Suna ca o înjurătură. 

— E doar o sugestie. Știi că ai tot dreptul s-o faci. De la 
departament mi s-a trimis un sumar al zilelor de vacanţă 
rămase și tu mai ai dreptul la un număr indecent de mare de 
zile libere. Nu ne dorim să fii doborât de vreo gripă sau să pici 
jos de-atâta epuizare. Ar fi mai bine să-ţi iei acum niște zile 
libere, decât să fie apoi nevoie de nu știu câte săptămâni de 
spitalizare, dacă te îmbolnăvești. 

Poate că șeful de la resurse umane n-avea totuși în întregime 
dreptate. N-ar fi fost mai bine ca Rikhardur să se scufunde în 
muncă, în loc să rămână acasă, meditând la cele pierdute? 
Probabil că se simţea ciudat să se învârtă singur prin casa 
pustie, pe care până de curând o împărţise cu Karlotta. În ultima 
vreme, până și Huldar se gândea că s-a săturat să se tot 
trezească singur în pat. Deși, se vedea nevoit să recunoască, nu 
și în dimineaţa asta. Orice femeie s-ar fi grăbit să-și adune 
lucrurile și să plece dacă s-ar fi trezit lângă un tip atât de 
terminat. Gândurile îi rătăciră iar la Freyja și la cum stricase tot 
ce fusese între ei. De ce nu-i spusese pur și simplu adevărul? N- 
ar fi contat despre ce ar fi vorbit în seara aceea - zgomotul din 
bar îi împiedicase să audă ce vorbea celălalt, așa că ea probabil 
nici n-ar fi înţeles cu ce se ocupa el la muncă. Dar nu. In loc să 
se trezească frumos lângă ea și să-i spună adevărul - dând vina 


VP - 142 


pe băutură, de exemplu - el o ștersese de-acolo ca un dobitoc. 
lar acum îi va fi aproape imposibil să reușească să-i intre din 
nou în graţii. 

Pe chipul lui Rikhardur apăru o grimasă. 

— Nu, mersi! N-am de gând să-mi iau nicio zi liberă. 

— Bine. Aș prefera să nu mă lipsesc de aptitudinile tale, dar 
sunt obligat să-ţi atrag atenţia asupra acestor zile libere care ți- 
au mai rămas. 

Rikhardur încuviință din cap și făcu un gest ce voia să 
însemne că ar vrea să-și azvârle concediul pe geam, în 
nemărginirea Golfului Faxaflói. 

— M-am lovit de un zid de cărămidă, zise el. Orice unghi aș 
aborda, rezultatul e zero. Oricum, soluţia pare și mai 
îndepărtată decât ni se părea la început. Din ce-am descoperit 
eu, nici Elisa, nici soţul ei nu aveau vreun secret întunecat, n-au 
călcat pe nimeni pe bătături și nici nu intraseră în vreo dispută 
cu cineva - asta e ce ne-au spus prietenii lor, vecinii și colegii de 
muncă. Am ajuns la concluzia că ori ucigașul a ales-o la 
întâmplare, ori a ucis persoana greșită. Ceea ce n-arată prea 
bine pentru următoarea victimă. Dacă va mai fi una. 

Rămaseră tăcuţi amândoi. Huldar simţea că aciditatea din 
stomac nu-i dă pace. Incercase să alunge ideea că s-ar putea să 
nu-l mai prindă pe criminal, însă aceasta își făcea din ce în ce 
mai des simțită prezenţa. De fiecare dată când își itea capul 
hâd, ideea părea că-și trage seva de undeva și devenea mai 
greu de ignorat. In plus, îl mai deranja și posibilitatea ca 
următoarea crimă să aibă loc în orice clipă, iar Huldar și echipa 
lui să se dovedească incapabili s-o prevină. De fiecare dată când 
suna telefonul, simțea o strângere de inimă chinuitoare, care-i 
dădea pace doar atunci când constata că nu era vorba de 
cineva care să anunțe o nouă crimă. Momentan, cea mai 
arzătoare dorinţă a sa era ca fata să se fi înșelat. 

Ca să pună capac la toate, mai rămăsese și fără gumă cu 
nicotină. Era nevoie de un efort supraomenesc să rămână calm, 
dat fiind că subordonații săi îi cereau sfatul cu privire la orice 
aspect al anchetei. O singură dată își pierduse cumpătul, atunci 
când le picase internetul și aflaseră că cei de la IT uitaseră să-i 
anunţe că făceau un upgrade al sistemului. În acel moment 
fusese aproape sigur că va ceda și se va apuca iar de fumat, 
dacă prin preajmă s-ar fi aflat vreo tutungerie. Dar n-avea el 


VP - 143 


norocul ăsta, așa că se mulțumise să rupă câteva creioane și să 
urle niște înjurături către panourile din tavan. 

— Și fata? Nu mai pot scoate niște informaţii de la ea? 
Descrierea bărbatului negru cu capul mare nu ne-ajută prea 
mult. 

Rikhardur se trezi că stă cocoșat, așa că-și îndreptă poziţia. 

— Habar n-am. Problema e că ea este singura noastră 
speranţă în clipa de față. Dacă n-am avea-o pe ea, lucrurile ar 
sta și mai prost pentru noi. Acidul din stomac nu-i dădea pace 
lui Huldar. Fata ne-ar putea fi de mare ajutor dacă l-am prinde 
pe tip. Se poate ca ea să-i fi văzut faţa când pândea în faţa casei 
- presupunând că ea nu-și imaginează că a văzut pe cineva, așa 
cum pare să creadă tatăl ei. 

Rikhardur se încruntă, fie din cauza tatălui, fie pentru că-și 
imaginase criminalul în grădină. 

— Erla a amintit ceva despre asta. Să sperăm că vom avea 
ocazia să-i verificăm declaraţia. Chiar ne-ar prinde bine o pistă. 

— Mie-mi zici? 

Huldar își stăpâni un geamăt. Probele nu prea se înghesuiau 
la ușa lor. Banda adezivă nu le oferise niciun indiciu, deși aveau 
o cantitate mai mult decât suficientă, și nu aflaseră nimic 
concludent în urma analizelor probelor biologice. Pe de altă 
parte, înregistrarea video de la bancomat surprinsese drumul 
secundar care ducea spre cartierul Elisei și nenumăratele 
vehicule care trecuseră pe acolo, însă nicio plăcută de 
înmatriculare nu era vizibilă, iar Rikhardur nu găsise nimic 
folositor atunci când derulase filmul pentru a viziona intervalul 
în care se presupunea că ucigașul trecuse pe acolo. Cât despre 
mesajul codificat, părea că va duce într-o fundătură; de la 
Interpol nu primiseră nicio veste despre vreo modalitate de a- 
descifra - firește, presupunând că era un mesaj. 

— N-ar fi cazul s-o interogăm pe Margret așa cum știm noi? 

Până acum Rikhardur se abţinuse să-și exprime o opinie 
despre implicarea celor de la Casa Copiilor, spre deosebire de 
restul departamentului, care se împărţise în două tabere, pro și 
contra. Cei pro erau în minoritate. Printre cei care nu se feriseră 
să-și exprime dezaprobarea se număra și Erla. Observațiile ei cu 
privire la cel de-al doilea interogatoriu n-o ajutaseră să-i intre în 
graţii lui Huldar. 


VP - 144 


— Nu. Vreau să mergem pe ideea asta în continuare. Mi-e 
teamă că fata va ceda dacă vom pune și mai multă presiune pe 
ea. Mai bine să mai facem o încercare. 

Biroul era prea mic pentru ca doi bărbaţi în toată firea să 
poată sta confortabil timp îndelungat. Huldar deschise fereastra. 
Aerul proaspăt se strecură înăuntru, înlocuindu-l pe cel stătut și 
înviorându-l și pe el un pic. Se întoarse spre Rikhardur, simţindu- 
se ceva mai optimist. 

— Au în vedere ca fetița să fie luată în custodie pe durata 
anchetei. 

Rikhardur clătină din cap. 

— Ce? 

— Exact. Vom vedea ce va urma. Cred că de fapt e o idee 
bună. Un ziar a aflat despre implicarea ei. Vor să verifice 
povestea, pentru a fi siguri că-i adevărată. Printr-un miracol, am 
reușit să obţinem un răgaz și să ţinem pe loc articolul, dar mă- 
ndoiesc că va dura prea mult. Restul celor din media vor mirosi 
ce se întâmplă, mai devreme sau mai târziu. 

— Cine-a scăpat porumbelul? 

Huldar ridică din umeri. 

— N-am idee. Prea multe persoane știu despre fată. 
Investigaţiile Criminale, cei de la Casa Copiilor, rudele fetei, 
secția de medicină-legală a spitalului, Agenţia pentru Protecţia 
Copilului. Printr-un noroc chior, nu s-a aflat mai devreme. Nu-i 
nevoie să-ți repet ce greu e să păstrezi un secret într-un cerc 
restrâns cum e al nostru, dar vom vedea ce se întâmplă mai 
departe. Oricum, așa cum spuneam, se gândesc la luarea ei în 
custodie și mi s-a spus, în termeni fără echivoc, că n-ar fi fost 
nevoie de astfel de măsuri drastice dacă ancheta ar fi făcut 
vreun progres. Huldar afișă un zâmbet trist. Hai să ne rugăm să 
apară ceva înainte ca ei să ia decizia finală. 

— Eu nu mi-aș face prea mari speranţe. 

__ Huldar se simți dintr-odată copleșit de furie și de frustrare. 
Incercă să-și ascundă sentimentele, însă tăcerea forțată îl 
determină în cele din urmă pe Rikhardur să facă el o mișcare. 
Nici nu ieșise bine din cameră, că imediat își făcu apariţia 
altcineva. 

— Astea sunt toate mesajele, e-mailurile, fotografiile și 
postările de pe Facebook pe care le-am găsit mergând înapoi 


VP - 145 


șase luni. Am eliminat chestiile complet nerelevante. Dacă vrei, 
pot merge și mai mult înapoi. 

Almar îi întinse lui Huldar un memory stick. Privirea îi alunecă 
iute înspre creioanele rupte și înapoi. 

— Am găsit o cantitate incredibilă de date. 

— Ceva util? Huldar făcu un efort să-și mascheze furia din 
privire, care nu-l mai părăsise de când picase internetul. Ceva 
ce ne-ar putea duce la criminal? 

— Nu sunt sigur. Am studiat mai cu atenţie o mulţime de date 
peste care am trecut iniţial, însă nu am găsit nimic care să sară 
în ochi. Și ţine cont că privirea începe să ţi se încețoșeze după 
ce ai citit o mie de înnoiri ale statusului. 

Almar își mișcă jenat picioarele. Era unul dintre cei mai tineri 
membri ai departamentului. Neobișnuita lui îndemânare în 
domeniul IT-ului atrăsese atenția superiorilor săi din poliţia de 
patrulă, care recomandaseră să fie transferat. In orice caz, se 
zvonea că adevăratul motiv pentru transferul său fusese faptul 
că munca de rutină din poliţie nu i se potrivea absolut deloc. 
Absolvise cursurile academiei cu cele mai slabe rezultate la 
toate materiile ce aveau legătură cu operaţiuni tactice și alte 
manevre, dar izbutise să-și mărească media cu ajutorul 
rezultatelor excelente la subiectele teoretice. 

Se descurca totuși destul de bine în Criminalistică, în ciuda 
tendinței de-a părea uneori total absent la ce se discuta în jur și- 
a timpilor de răspuns extrem de lungi, ceea ce-i irita pe unii 
dintre colegi. Acest lucru se întâmpla parţial din cauză că Almar 
avea obiceiul de-a umbla de colo-colo cu căștile în urechi, ceea 
ce însemna că n-auzea decât o mică parte din ce se întâmpla în 
jurul său. Încercările lui Egill de a-l mustra n-avuseseră prea 
mare efect, din moment ce începuseră amândoi să 
pălăvrăgească despre o nouă aplicaţie pe care acesta doar ce și- 
o instalase pe telefon. 

Din politeţe, își scosese căștile când intrase în biroul lui 
Huldar. 

— Le-am împărțit în două foldere: „A” conţine materiale care 
ar putea fi importante; „B” conţine chestii care probabil nu sunt 
importante. Cum spuneam, am eliminat tot ce nu părea 
relevant. 

— De exemplu? 


VP - 146 


Era imposibil să ghicești ce putea considera Almar că ar fi 
lipsit de importanţă. 

— De exemplu, folderul cu chestii neimportante conţine e- 
mailuri de la văduvele unor generali nigerieni, mesaje spam de 
la magazine online, reclame, bilețele lăsate de școlile copiilor și 
așa mai departe. 

Almar trase aer pentru a continua, însă Huldar îl întrerupse: 

— Bun. Voi arunca o privire. Dar mesajele text? Sunt și ele 
acolo? 

Almar căscă ochii și ridică din sprâncene. 

— Nu. Deși e cam ciudat. Telefonul pe care l-am primit era 
plin de mesaje primite până în urmă cu o lună. Dar e ca și cum 
n-ar mai fi primit sau trimis mesaje după aceea. Poate că i s-a 
stricat telefonul. 

— Da? Huldar se ridică în picioare. Eşti sigur că era telefonul 
folosit de ea? 

— Bine, înăuntru se afla o cartelă SIM, așa c-am presupus că 
era al ei. Mi l-au dat împreună cu un computer de birou și un 
laptop și mi-au spus că sunt lucrurile ei. Nimeni n-a pomenit de 
un al doilea telefon. 

— S-ar putea să nu mai existe un altul. Huldar își trecu o 
mână prin păr și oftă. Dar apelurile telefonice? Ai observat dacă 
primise vreunul de curând? 

— N-am căutat. Almar avea o privire hăituită, ca și cum ar fi 
comis o eroare foarte gravă. Mi s-a spus să caut prin fotografii și 
mesaje. Nimic altceva. 

Huldar lăsă jos memory stickul. 

— Ce tip de telefon avea? 

— Un iPhone 4, răspunse Almar încruntându-se. E un model 
destul de vechi, acum că stau să mă gândesc. 


Huldar nu mai pierdu vremea răspunzându-i. Îl apelă pe 
Sigvaldi, soțul Elisei, se prezentă, primi salutul lipsit de 
entuziasm al bărbatului și-l lămuri despre progresele 


înregistrate de anchetă. Nu-i luă prea mult; nu-i fu greu decât 
atunci când se văzu nevoit să-i explice, în termeni politicoși, că 
nu progresaseră deloc. Când bărbatul începu să tune și să 
fulgere privind custodia lui Margret, Huldar i-o tăie scurt: 

— Luăm în considerare această posibilitate spre binele ei. Și 
tu ai fost de acord cu asta. Dacă te vei răzgândi, va trebui să 


VP - 147 


acceptăm, dar te-aș sfătui să nu iei vreo decizie pripită. Avem 
motive să ne facem griji pentru siguranţa ei, așa cum bine știi. 

— Atunci grăbiţi-vă și rezolvaţi crima. 

Sigvaldi se înecă și vocea i se stinse. Tuși, își recăpătă 
controlul și continuă, de data asta pe un ton plat și sec: 

— Ar trebui să fiți în stare s-o faceţi. 

Nu se simţea nicio convingere în glasul lui. 

— Da, o vom face. Îţi promit. 

Lui Huldar îi scăpă replica înainte de-a avea timp să se 
gândească. Pe biroul din fața lui se afla raportul lui Rikhardur cu 
privire la rănile suferite de Sigvaldi. Fusese la urgenţe și-l 
interogase pe doctorul care-l examinase pe bărbat. Din spusele 
doctorului, rănile confirmau explicaţiile oferite de Sigvaldi. Pe 
corpul lui nu fuseseră observate semne de vreo altă natură. 
Nicio zgărietură sau vânătaie care să indice faptul că o femeie 
încercase să i se împotrivească, disperată. In ciuda acestui 
raport, Huldar pusese un mare semn de întrebare pe raport. 
Sigvaldi era și el doctor și probabil că îl cunoștea pe doctorul 
care-l examinase, deși lucrau în secţii diferite. 

— Te-am sunat de fapt dintr-un alt motiv. Ce tip de telefon i-ai 
luat soţiei tale? 

— Avea un iPhone nou. I l-am dat de Crăciun. 

— Ce model? 

— Un iPhone 6. 

— Nu 4? 

— Nu. Cel vechi era iPhone 4, dar nu l-a mai folosit de când i l- 
am luat pe cel nou. Sigvaldi se opri. De ce mă întrebi? 

— Am aflat că l-am primit pe cel vechi. E posibil ca telefonul 
nou să fi fost trimis la reparat? 

În timp ce vorbea, Huldar efectuă o căutare pe server pentru 
un inventar al tuturor lucrurilor care fuseseră luate din casa 
Elisei. Doar vechiul iPhone se afla pe listă. 

— Nu, din ce știu eu, nu. Mergea bine când am plecat. Am 
sunat-o din aeroport și mi-a răspuns. 

— înțeleg. Dar în vechiul telefon se afla o cartelă SIM. E 
posibil ca ea să fi transferat cartela în cel vechi, cât timp cel nou 
era la reparat? 

Majoritatea companiilor de telefonie împrumutau telefoane 
clienţilor, în anumite împrejurări, dar exista posibilitatea ca ea 
să fi refuzat, din motive neștiute. 


VP - 148 


— Nu. Telefoanele astea au nevoie de cartele SIM diferite. A 
primit una nouă când l-a schimbat. Noua cartelă e mult mai 
mică. 

Huldar închise și se întoarse din nou spre Almar, care-și 
răsucea nervos între degete firul subţire al căștilor. 

— A primit un telefon nou. Un iPhone 6. Pe acesta nu l-a mai 
folosit de ceva timp. Ai idee unde a fost găsit? 

— Aă, cred c-am citit în procesul-verbal că se afla într-un 
sertar din bucătărie. Jur că nu mai era menţionat un alt telefon. 

Privirea lui Almar se abătu din nou spre creioanele rupte, ca și 
cum se temea că Huldar ar înhăţa unul și l-ar arunca în el. 
Veștile despre izbucnirea lui nervoasă din dimineața aceasta se 
răspândiseră cu viteza fulgerului, era clar. Rikhardur avusese 
grijă să nu zăbovească cu privirea asupra biroului, nici asupra 
chipului lui Huldar. Lui Almar îi lipsea o astfel de stăpânire de 
sine; privirea lui se repezea în mod constant în căutarea altor 
obiecte din cameră în afară de creioanele rupte. 

— Firește, dacă ar fi existat un alt telefon, l-aș fi examinat și 
pe acela. 

— N-ai nicio vină. Vorbește cu băieţii care au percheziţionat 
casa. Verifică din nou și vezi dacă nu cumva au găsit un alt 
telefon, apoi spune-le c-am zis eu să se întoarcă acolo și să 
caute din nou. Dacă nu vor găsi nimic, va trebui să-l dăm în 
urmărire. Te poţi ocupa tu de asta, nu? 

— Putem încerca. Dar dacă e închis, nu prea putem face mare 
lucru. Fie wirelessul trebuie să fie pornit, fie telefonul trebuie să 
fie conectat la rețeaua GSM. 

— Bun, deci, fă-mă să înțeleg: dacă din vreun motiv bizar, 
ucigașul a luat telefonul cu el, ar trebui să-l ţină pornit ca să 
putem da de el? 

Almar încuviinţă jenat din cap, ca și cum limitările tehnologiei 
erau cumva din vina lui. 

— Greu de crezut că va fi cazul. Oricum, tu fă pregătirile 
necesare. 

Huldar îi făcu semn lui Almar să plece și introduse memory 
stickul în calculator. Simţi un junghi de vinovăţie că nu se 
purtase chiar drăguţ cu Almar, când văzu cât de conştiincios 
scormonise acesta prin datele electronice ale Elisei și cu ce grijă 
maniacală clasificase informaţiile. Fiecare fișier din folderul A 
era însoţit de o scurtă descriere, pentru a-i permite lui Huldar să 


VP - 149 


efectueze o cercetare cât mai sistematizată. Odată ce se 
scufundă în cercetarea materialului, uită repede de tânărul cu 
obrajii roșii ca para focului. 

Viaţa Elisei se așternea cu totul în faţa lui. Cu greu puteai găsi 
o singură zi din ultimele șase luni în care ea să nu fi intrat în 
contact cu lumea de afară prin intermediul computerului. Și nu 
se îndoia că va găsi același lucru și în cazul în care telefonul ei 
avea să apară. Volumul de mesaje personale și de e-mailuri era 
ridicol de mare prin comparaţie cu propriile lui obiceiuri. 
Singurele mesaje pe care el le primea, în afara celor legate de 
muncă, erau cele scrise de surorile sale, care-l certau pentru că 
nu lua niciodată legătura cu ele sau pentru că făcuse cine știe 
ce chestie care le scosese din sărite. Le mai plăcea și să trimită 
mesaje prin care să ceară confirmarea că primise cadourile 
făcute de copii sau că participă la zilele de naștere ale 
membrilor familiei - urmate de mesaje furioase, atunci când el 
uita să vină cu sugestii legate de cadouri. 

Elisa era cu totul și cu totul diferită. Răspundea de fiecare 
dată la mesajele legate de cadouri sau petreceri și răspunsese, 
de exemplu, la un mesaj legat de reuniunea colegilor de clasă 
cu cuvintele: „Oau! Splendid! Eu! Eu! Eu!” Huldar nici măcar nu- 
și aducea aminte să fi folosit vreodată semnul exclamaării. Işi 
notă data acelei reuniuni, în caz că Elisa avusese dușmani în 
timpul școlii. După ce-o văzu așternută pe hârtie, ideea i se păru 
complet ridicolă. Lucrul acesta ar fi trebuit trecut în categoria 
priorităţilor celor mai puţin importante, chiar și în absenţa totală 
a pistelor de urmat. 

Se simţea prea copleșit de stadiul deprimant în care se afla 
ancheta ca să continue această muncă greoaie și plictisitoare. 
Deși avea cont de Facebook, nu se loga aproape niciodată la el. 
Care era rostul? Nu știa niciodată ce să scrie și nu-l interesa 
deloc să se uite la fotografiile cu prietenii sau rudele sale aflate 
în vacanțe sau plecate să schieze. Prefera să-i vadă pe copiii 
surorilor sale în persoană, mai ales că erau cu toții băieţi - lucru 
care i se părea un fel de justiţie poetică pentru el, după ce 
crescuse fiind singurul băiat între cinci fete. 

Prin comparație, Elisa fusese incredibil de conștiincioasă cu 
reînnoirea statusului - care avea aproape de fiecare dată 
legătură cu copiii ei. Poznele lor disecate până în cele mai mici 
detalii erau fără îndoială drăguţe sau amuzante dacă, din 


VP - 150 


întâmplare, îţi plăceau copiii, deși nu era cazul lui Huldar. Era și 
mai puţin dispus să aloce timp update-urilor ei cu poze cu 
prăjituri sau mâncăruri pe care le gătea, cocea sau comanda de 
la restaurante. Pe de altă parte, prietenii ei păreau să le 
aprecieze, iar fiecare update era urmat de un șir lung de 
comentarii. Trecu repede prin ele, însă adevăratul motiv al 
uciderii Elisei nu prea avea cum să aibă legătură cu copiii ei sau 
cu obiceiurile lor culinare. Sau cu slujba ei de la biroul de 
impozite și taxe; poliţia discutase cu managerul ei, care le 
spusese că, deși există destule persoane care să aibă motiv să-i 
urască pe cei de la taxe, era destul de puţin probabil ca această 
ură să o vizeze pe Elisa. Ea lucrase mai mult din umbră, nu 
avusese contact direct cu cei care erau supuși unor investigaţii 
și nu fusese chemată niciodată să depună mărturie la tribunal. 
Cei arătați cu degetul de manager nici măcar n-aveau habar de 
existenţa ei. 

Un lucru care ieșise totuși la suprafaţă după citirea acestor 
informaţii era că Margret părea extrem de diferită de cei doi 
fraţi ai ei. Elisa menţiona rareori chestii amuzante pe care ea le 
spunea sau făcea. Când scria despre fiica ei, însemnarea avea 
un ton mai serios și avea legătură cu pierderea vreunui dinte, ce 
nu putea trece neobservată, sau, de cele mai multe ori, cu 
rezultatele bune obţinute la școală. Margret nu părea cea mai 
vioaie sau cea mai fericită fetiţă din lume, iar Huldar simţi un 
junghi de vinovăţie când își aminti de dezbaterea destul de 
aprinsă dacă să fie luată în custodie sau nu. Dacă fetița avea 
tendinţe depresive, lui nu i-ar fi făcut plăcere să se gândească la 
consecințele apărute atunci când autorităţile aveau practic să-i 
tragă preșul de sub picioare. Pe de altă parte, ea însăși le ceruse 
să nu fie lăsată din nou cu tatăl ei. Dar mai exista și posibilitatea 
ca ea să-și schimbe părerea exact în ultimul moment. Nu l-ar fi 
surprins deloc. 

Huldar lăsă computerul și se întoarse ca să privească pe 
fereastră la mare și la silueta prelungă și teșită a Muntelui Esja, 
ce se înălța ameninţător, obturând priveliștea, mulţumit parcă 
de sine însuși că se află mai presus de neînțelegerile mărunte 
ale oamenilor. E bine să fii munte și să nu trebuiască să te 
implici niciodată în tot felul de mizerii sau să te ocupi de un caz 
care-ţi depășește cu mult posibilităţile. Huldar oftă și clătină din 
cap. Oare nu trebuiau să-și facă griji în privinţa siguranţei lui 


VP - 151 


Margret? Să omori un adult mai era cum mai era, dar să omori 
un copil? Și-n plus, una era să ucizi o persoană prin mijloace 
convenţionale, cu un obiect bont, un cuţit sau o armă de foc, și 
cu totul altceva să-i smulgi tot aerul din corp, cu o asemenea 
brutalitate încât să-i plesnească timpanele. Modul de operare 
sugera că atacatorul era psihopat, complet lipsit de conștiință. 
Huldar se întoarse din nou spre ecran și începu să caute prin 
fotografiile pe care Elisa le postase pe Facebook sau le salvase 
pe calculator. În cazul fiecărui instantaneu, atenţia îi era atrasă 
în mod irezistibil de ochii verzi ai lui Margrét și de faţa ei lipsită 
de culoare ce se ițea de sub șuvițele de păr de un roșcat 
întunecat. Ea era singurul membru al familiei care avea de 
fiecare dată grijă să privească direct la aparat. Ceilalţi păreau că 
nu bagă de seamă că li se face o fotografie. In plus, ea părea 
mult mai apropiată de mama ei decât cei doi fraţi, din moment 
ce în majoritatea pozelor stătea ori lipită de Elisa, ori foarte 
aproape de ea. Huldar se gândi că această tendinţă părea și mai 
pregnantă în cele mai recente fotografii. Ţi-ai fi putut închipui că 
fata începea să intuiască ce urma să se întâmple. 

Faptul că studia aceste fotografii, care în mod clar că nu erau 
destinate să fie privite de toată lumea, îl făcu să se simtă vag 
jenat. Văzuse destule încât să tragă concluzia că Sigvaldi și Elisa 
alcătuiseră un cuplu normal, care părea că se bucură din plin de 
viață. Ea surâdea sau râdea în aproape orice poză, iar 
fotografiile în care apăreau împreună dădeau impresia că sunt 
doi oameni care se iubesc enorm, fiind totodată și buni prieteni. 
Deși, firește, toate astea ar fi putut fi doar de fațadă. 

Oricât de mult l-ar fi plictisit această muncă, Huldar se dovedi 
perseverent. Acordă multă atenţie vieții sociale a Elisei, care-i 
oferise mult mai mult material decât era necesar. Fusese 
înconjurată de mulţi prieteni, cu care păstra o legătură destul de 
strânsă. Schimba des mesaje cu ei, despre cine, petreceri 
pentru copii, diete și mersul la saloane de spa pentru 
menţinerea siluetei. Elisa era mereu gata să întreprindă ceva. 
Huldar nu știa prea multe despre viaţa de cuplu sau despre 
femei în general ca să spună cu siguranţă că are în fața ochilor 
ceva absolut normal sau un semn că există fisuri într-o relaţie 
care părea perfectă la suprafaţă. Pentru el, căsătoria însemna 
să aibă mai puţină nevoie de prezența altor oameni, dar poate 
că el rămăsese în mod iremediabil ancorat în trecut. Asta 


VP - 152 


probabil că explica și de ce rămânea în continuare singur. Dacă 
n-ar fi fost atât de prost încât să-și facă de cap cu Karlotta, 
probabil că i-ar fi cerut lui Rikhardur un sfat. Trebuia ca el să 
știe câte ceva despre mariaje gata să se destrame, dar Huldar 
nu voia nici în ruptul capului să aducă în discuţie subiecte legate 
de divorț. | se părea cu totul nepotrivit să pronunţe numele 
Karlottei în preajma lui Rikhardur. Cu cât divorțul lor se termina 
mai repede, cu atât mai bine. Odată terminat și dat uitării, spera 
ca amintirea prostiei comise să nu mai revină niciodată, ca să-l 
bântuie ori de câte ori îl vedea pe Rikhardur. 

Dar pe memory stick nu găsi nimic care să-i trezească 
interesul. judecând după extrasele de cont pe care Elisa i le 
trimisese contabilului, situaţia financiară a cuplului era destul de 
solidă, mai bună oricum decât a majorităţii oamenilor din ziua 
de azi. Având în vederea situaţia lor, moartea Elisei n-avea să 
aducă nicio schimbare. Firmele de asigurări confirmaseră 
declaraţia lui Sigvaldi că Elisa n-avusese asigurare de viață, deși 
nu era imposibil ca el să fi trecut sub tăcere vreo poliţă de 
asigurare pe care o încheiase cu o firmă din străinătate. Oricum, 
de aflat vor afla destul de repede. Poliţiștii luaseră legătura cu 
asigurătorii străini despre care se știa că încheie înțelegeri cu 
cetățeni islandezi, iar răspunsurile lor urmau să sosească destul 
de repede. 

În timp ce revenea la examinarea fotografiilor, lui Huldar îi 
trecu brusc prin cap că bărbatul care supraveghease casa în 
desenele lui Margret ar fi putut fi surprins din greșeală de 
camera foto. Scormoni din nou prin albumele cu poze, captivat 
de idee. Auzi un ciocănit în ușă și-o văzu pe Erla ițindu-și capul 
chiar atunci când studia o poză cu Elisa și Margret. Poza fusese 
făcută afară, și de data asta amândouă priveau drept în 
obiectiv, în timp ce o firavă rază de soare le strălucea în păr. 
Aveau priviri triste, deși Elisa se străduia în van să afișeze un 
surâs cât de mic. Margret părea la fel de împietrită ca de obicei; 
nici măcar o umbră de plăcere sau de fericire nu putea fi zărită 
pe chipul ei de copil. lar asta o făcea să pară mai mare decât 
era de fapt. Huldar își mută privirea de la poză și și-o îndreptă 
spre Erla. 

— Da? 


VP - 153 


— A fost găsit trupul unei femei. Destul de bătrână, prin 
comparaţie cu Elisa. Dar circumstanţele sunt mai mult sau mai 
puţin asemănătoare. Doar că și mai macabre. 

Huldar închise albumul, opri monitorul și se ridică de pe 
scaun. Inainte de-a ieși din birou, îl sună pe Egill și-l informă 
despre ce se întâmplase, adăugând că ar fi de preferat ca 
Margrét să fie dusă la o locuinţă sigură fără întârziere. În timp ce 
vorbea, simţi o dorinţă copleșitoare de nicotină. 

Va lăsa soarta să decidă în locul lui: dacă se va lua sau nu din 
nou de fumat va depinde doar de cel peste care va da mai întâi, 
un farmacist sau un vânzător de tabac și ţigări. 


Capitolul 16 


Era greu de imaginat un loc mai puţin primitor decât camera 
pentru vizitatori a penitenciarului Litla-Hraun. Probabil că era 
conceput în așa fel încât să transmită mesajul că încălcarea legii 
are repercusiunile sale. Pereților le-ar fi prins bine un nou strat 
de vopsea, iar linoleumul de pe podea trebuia schimbat cât mai 
urgent. Singurele piese de mobilier din încăpere erau o masă 
mică cu un singur scaun, și un pat îngust, prins în podea, care în 
prezent servea drept canapea. Neîndoielnic, era menit pentru 
activităţi mult mai plăcute în timpul vizitelor conjugale, 
judecând după sacul ce conţinea o pătură și un cearșaf, care 
fuseseră așezate la un cap al patului. Freyja nu se deranjase să-i 
aducă la cunoștință gardianului de serviciu că era doar sora 
deţinutului, însă de fiecare dată când privirea îi cădea pe 
așternuturile de pe pat, o cuprindea regretul. Se temea că 
gardianul avea să descopere natura relaţiei dintre ei și să se 
grăbească să tragă niște concluzii pripite. 

Freyja se pricepea extrem de bine să-și facă griji din pricina 
unor neînţelegeri imaginare; era capabilă să le întoarcă pe toate 
părțile mult timp după ce restul persoanelor normale le-ar fi dat 
uitării. Odată, pe când avea doisprezece ani, umblase cu un nod 
în stomac săptămâni întregi, după ce nu reușise să-i răspundă 
profesorului de arte și meserii dacă ea fusese cea care 
croșetase puloverul de pe ea. Clopoţelul sunase înainte ca 
Freyja să reușească să deschidă gura. Apoi, chiar înainte de 


VP - 154 


vacanţa de Crăciun, când găsise curajul de-a îndrepta 
neînțelegerea, profesorul se holbase la ea lipsit de orice 
expresie. Poate că dezastrul cu mănușile pe care le croșetase 
din greșeală fără degetele mari îl făcuse pe profesor să uite cu 
totul de faptul că ea-și supraestimase îndemânarea nu cu mult 
timp în urmă. 

— Molly ce face? 

Baldur își ţinea mâna dreaptă sprijinită de masă, strângând 
cafeaua pe care ea i-o adusese de la automatul cu băuturi de 
afară. Faţa parcă îi fu luminată de dinţii săi albi când zâmbi 
gândindu-se la câinele rămas acasă. Baldur fusese frumos 
dintotdeauna; ca bebeluș bucălat, băiețel pus pe rele, tânăr 
subțire! și, acum, bărbat în toată firea. Maturitatea, mai ales, îi 
scotea cel mai mult în evidență frumusețea, drept urmare, avea 
un foarte mare succes la femei; mai mult succes decât era 
normal pentru binele său personal. Cel puţin două dintre 
prietenele Freyjei se culcaseră cu el, iar ea suspecta că și o a 
treia făcuse același lucru, deși respectiva negase cu vehemenţă, 
cu obrajii arzând, când celelalte două o încolţiseră în timpul unei 
petreceri sălbatice. Baldur îi făcu cu ochiul, ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. Ea nu se putu abţine să nu rânjească la rândul ei, deși 
amintirea aceea nu-i făcea neapărat plăcere. 

Baldur avea un talent înnăscut să-i tragă pe oameni după el, 
în ciuda faptului că erau conștienți că nu e bine ce fac. Dacă ar 
fi ales să nu comită tot acel șir de nelegiuiri, probabil că ar fi 
ajuns un politician de succes; charismă și putere de convingere 
avea din plin, indiferent ce nonsensuri perora. De multe ori 
Freyja se trezea că planurile lui absurde nu erau chiar atât de 
nebunești pe cât păreau. 

Dar își revenea întotdeauna în fire în clipa în care el se oprea 
din vorbit. Vraja produsă de cuvintele și personalitatea sa erau 
precum un foc de artificii: erai pur și simplu captivat când se 
produceau, dar după aceea rămâneai cu un glob de lumină 
enervant pe retină și cu un bubuit puternic în urechi. 

Baldur încă se mai aștepta să elaboreze vreo schemă 
inteligentă, care întâmplător să fie și legală. Dacă ar fi făcut 
asta, probabil că viaţa lui avea să urmeze un alt curs. Dar 
speranţa că urma să găsească nișa care să i se potrivească 
scădea din ce în ce mai mult. Părea că preferă să se scalde în 
ape tulburi, înconjurat de personaje de cea mai joasă speţă. 


VP - 155 


Avea un caracter pe care-l moștenise în întregime de la mama 
lor: odată cu laptele pe care îl supsese de la sânul ei, părea că 
absorbise și visurile ei de preamărire și trai în lux obținute fără 
pic de efort. Ambii trăiau doar clipa prezentă, convinși că un trai 
mai bun îi pândea imediat după colţ, așa că nu era nevoie să-și 
complice inutil existențele cu chestii plictisitoare precum 
măsurile de precauţie sau grija zilei de mâine. 

Surâsul lui Baldur nu ţinu mult. 

— Să ai grijă să nu se îngrașe. E-al dracului de greu s-o faci 
apoi să slăbească. 

— O să am grijă. Freyja se foi pe saltea, încercând să-și 
găsească o poziţie mai comodă, iar în cele din urmă se rezemă 
de perete. E bine. Nu-ţi face griji. 

— Ştii că trebuie s-o silești să facă mișcare. Nu doar o 
plimbărică în jurul blocului, ci o plimbare în adevăratul sens al 
cuvântului, poate chiar pe vreun deal. 

Freyja se forță să zâmbească. Baldur era prea optimist dacă 
se gândea că ea va sui pe un munte cu câinele ăla în fiecare 
dimineaţă și seară. 

— Hei, lasă grijile deoparte. Molly se menţine într-o formă 
bună. Tu cum te simţi? E totul OK? Având în vedere unde te afli? 

— Eu sunt întotdeauna OK. Ştii bine, adăugă el, sorbind o gură 
de cafea. Dacă nu încalc regulile, nu-mi mai rămâne prea mult 
de stat aici. Probabil că voi ieși în câteva luni. Apoi se grăbi s-o 
liniștească: Poţi rămâne în apartament chiar dacă mă întorc și 
eu acolo. La început, va trebui să dorm în centrul de reabilitare, 
așa că vei putea avea apartamentul doar pentru tine încă o 
bucată bună de timp. 

Freyjei îi zbură gândul la camera de oaspeţi pe care o găsise 
ticsită cu radiatoare pentru căldură și instalaţii de germinare 
atunci când se mutase în locuinţa fratelui său. Fuseseră folosite 
pentru cultivarea diverselor soiuri de plante, complet diferite de 
legumele sau ierburile aromatice pe care le cultivă oamenii 
normali, și deși ea mutase toate acele instalații în boxa de 
depozitare de la subsol, locul acela încă mai duhnea a canabis. 

— O să-mi caut un apartament. Momentan lucrurile nu merg 
în direcția dorită, din cauză că oamenii preferă să-și închirieze 
locuinţele turiștilor. E de-nţeles - plătesc mai bine. 


3 Instituție care ajută persoanele cu probleme mentale, fizice sau emoţionale, ori 
proaspăt eliberate din închisoare să se reintegreze în societate. (W.t.). 


VP - 156 


— Poate c-ar trebui s-arunc și eu o privire la industria 
turismului când voi ieși de-aici. 

Freyja scoase un oftat neauzit. Nici nu voia să-și închipuie 
potenţialele oportunităţi de-a obține un profit rapid pe spatele 
vizitatorilor străini pe care le-ar fi putut zări Baldur, deși era 
sigură că erau servicii de care turiștii s-ar fi lipsit cu mare 
ușurință. Fratele ei ispășea o pedeapsă pentru că, împreună cu 
un prieten, obținuse un împrumut enorm, folosind ca garanţie o 
proprietate care aparţinea unui bărbat care se întâmpla să aibă 
același nume ca prietenul său. Banii îi cheltuiseră înainte ca 
frauda să fie descoperită, ba chiar achitaseră și câteva rate 
lunare, pentru a mai câștiga ceva timp. Doar atunci când nu mai 
reușiseră să achite ratele, fusese descoperită escrocheria. Și 
cum Baldur fusese eliberat condiţionat, restul rămas din 
condamnarea anterioară se adăugase uneia noi, pentru fals și 
delapidare. Cu greu își amintea Freyja de o perioadă în care 
Baldur să nu fie în închisoare ori să aștepte vreo condamnare. 

El îi făcu din nou cu ochiul și-i zâmbi. 

— Și, tu cum te simţi? Te vezi cu cineva deosebit? 

— Nu. Nu mă văd cu nimeni, nici deosebit, nici altfel. 

Freyja n-avea de gând să-i povestească despre dezastrul cu 
Huldar. Pentru că, în primul rând, viaţa ei amoroasă nu era 
treaba lui, iar în al doilea rând, nu voia ca el să afle că-i 
permisese unui polițist accesul în apartament, chiar dacă acesta 
nu vrusese să zăbovească acolo. 

— Pentru moment, mă simt foarte bine. 

— Foarte bine? Ce dracu’ e în neregulă cu tine? o certă 
Baldur. 

Din punctul lui de vedere, toată lumea avea nevoie de un 
partener pentru a fi fericit, deși nu neapărat unul de durată, dat 
fiind că diversitatea era ingredientul nelipsit din viaţa lui. 

— Tu nu ieși deloc în oraș? N-ai să găsești pe nimeni stând în 
cur pe scaun, acasă. 

Simţi nevoia să-i răspundă că nici măcar închisoarea nu 
reușea să-l împiedice să întâlnească noi și noi femei. Cum făcea 
asta depășea puterea ei de înțelegere. În ultimul an avusese nu 
mai puţin de patru iubite. Ori de câte ori se elibera locul, o alta 
își făcea apariţia, aproape instantaneu. Freyja avea mereu 
dificultăți în a reuși să-și facă o programare pentru vizită, 
deoarece actuala lui iubită trebuia să vină ori de câte ori putea 


VP - 157 


la el. Posibil ca acum să fi nimerit într-o perioadă de tranzit de la 
o prietenă la alta, altfel n-ar fi avut timp și pentru ea. 

— Nu stau în cur pe scaun acasă. les. Doar că n-am întâlnit 
încă bărbatul potrivit. Oricum, nu sunt singură de chiar așa 
multă vreme. Incă n-am renunţat cu totul la speranță. 

— Te pot ajuta, să știi. Nicio problemă pentru mine. Aș alege 
cu mare precauție. 

— Nici gând - deși mulțumesc. 

Incercă să-și mascheze discret vehemenţa din ton, ca el să nu 
observe cât de puţin îi aprecia ea ajutorul. Mai bine să schimbe 
subiectul înainte ca el să înceapă s-o descoasă despre gusturile 
în materie de bărbaţi și să alcătuiască o listă de potenţiali 
candidaţi. Momentan, munca îmi ocupă tot timpul. 

— Da? 

Baldur nu avusese niciodată încredere în cariera Freyjei. 
Slujbele pe care le avusese ea de-a lungul anilor nu aveau cum 
să-și facă loc în lumea lui. El considera că munca la Casa 
Copiilor era în regulă ca și concept, dar nu putea înțelege toată 
această agitaţie și bătaie de cap, când toată lumea știa că poţi 
avea grijă de un pedofil cu ajutorul unei bâte de baseball, fără 
să te mai complici cu serviciile medicale sau cu vreun cabinet 
de avocatură. 

Razele soarelui reușiră să răzbată printre norii negri care o 
însoțiseră pe Freyja pe drumul ce șerpuia prin munţi de la 
Reykjavik încoace. Zăbrelele înfipte în faţa ferestrei înguste 
aruncau umbre simbolice pe podea. Incapabilă să-și smulgă 
privirea de la ele, simţi un junghi de durere gândindu-se la 
situaţia în care se afla fratele său, iar familiara angoasă cu 
privire la viitorul lui începu să-i dea din nou târcoale. Priveau 
amândoi un pușcăriaș mai în vârstă, care se strecura într-o altă 
cameră rezervată vizitatorilor; un tip slăbănog și adus de spate, 
cu tatuaje decolorate ce se ițeau pe sub gulerul și mânecile 
uniformei boţite. Freyja nu suporta să se gândească la 
posibilitatea ca și Baldur să sfârșească precum acel deținut. Nu 
trebuia să permită să se întâmple una ca asta. Oricât de 
nerealist ar fi părut în acel moment, simţea că de ea depindea 
să împiedice o asemenea grozăvie. Un sentiment foarte familiar, 
desigur. 

De când se știa, ea și Baldur avuseseră mereu grijă unul de 
celălalt. El îi fusese întotdeauna alături; îi bătea pe băieţii care 


VP - 158 


se luau de ea în timpul pauzelor la școală și-o ajuta să-și care 
ghiozdanul greu până acasă. Era cu doi ani mai mare și încă de 
când ea era bebeluș, se uita după el și se simţea bine când îl 
simțea prin preajmă. Admiraţia și încrederea absolută în el îi 
insuflaseră în schimb încredere în sine lui Baldur și-i oferiseră un 
scop în viață. Dar pe măsură ce Freyja se maturiza și realiza că 
fratele ei nu era chiar atât de perfect pe cât îl considera ea, 
admiraţia nețărmurită față de el începuse să scadă. Adevărul 
era că el avea o mulţime de defecte, care însă fuseseră ignorate 
cu totul de-a lungul timpului. Nici nu era de mirare: mama lor îi 
născuse pe amândoi înainte de-a împlini douăzeci de ani și, 
drept urmare, fusese prea imatură pentru a-i crește cum se 
cuvine, iar ei în schimb o iubiseră necondiţionat, cum fac copiii, 
și ea le făcuse sarcina mai ușoară. La fel ca Baldur, mama lor 
fusese un om cu inima ușoară, care surâdea mereu, în ciuda 
greutăților și a haosului care domneau în viaţa ei. 

Deși Freyja și Baldur nu aveau același tată, ei nu se 
consideraseră niciodată fraţi vitregi. În relaţia lor nu existase 
noțiunea de „jumătate”* din ceva. Taţii lor erau doar siluete 
neclare, aproape absente; mama reprezenta centrul lumii lor. 
De la ea primeau tot ce aveau nevoie - mâncare, adăpost, 
siguranţă, prezenţa unei ființe dragi și înțelegere de mamă, 
indiferent cât de haotică le era viaţa - în timp ce taţii lor veneau 
și plecau, fără a reuși să-și facă simțită cu adevărat prezenţa în 
viaţa lor. Ambii fuseseră foarte tineri și de-abia dacă o 
cunoscuseră pe mama copiilor lor, deși încercaseră, fără sorți de 
izbândă, să facă ceea ce trebuie. Ei nu contribuiseră decât cu 
cadouri prost ambalate, de Crăciun sau cu ocazia aniversărilor, 
cu vizite ocazionale la cinema și la săli de bowling, sau cine 
frugale la fast-food-uri ce serveau hamburgeri, acompaniate de 
lungi tăceri, în timpul cărora tot aruncau priviri pe furiș la ceas. 
Puțin câte puţin, se estompaseră din viaţa lui Baldur și-a Freyjei, 
evaporându-se cu totul atunci când se căsătoriseră și făcuseră 
alți copii. Mama lor nu întreprinsese nimic pentru a stabili vreo 
legătură cu ei; atât timp cât pensia alimentară sosea la timp, ei 
nu-i păsa deloc de rolul lor în viața copiilor săi. Inima și mintea îi 
stăteau mereu la alţi bărbaţi și considera că e doar o chestiune 
de timp până ce-l va găsi pe domnul Perfecţiune, care-i va primi 


4 Half-brothers = frați vitregi, în engleză. (N.t.). 
VP - 159 


pe toţi cu braţele deschise și le va construi o casă imensă în 
Arnarnes?, în care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneți. 

În mintea Freyjei, acești bărbaţi alcătuiau un șir destul de lung 
și fiecăruia i se oferise un scurt răgaz ca să izbutească să 
pătrundă în viaţa ei și-a lui Baldur. Bărbaţii aceia puţeau a 
aftershave, se simțeau jenaţi în prezența copiilor și de-abia 
așteptau să iasă din apartamentul lor înghesuit, însoţind-o pe 
mama lor în oraș. Niciunul dintre ei nu zăbovise îndeajuns de 
mult, încât să rețină numele celor doi copii sau ce vârste aveau. 
Unul îi dăruise Freyjei o pisicuţă și păruse destul de promiţător, 
însă dispăruse și acesta după nu foarte mult timp, la fel ca toți 
ceilalţi. 

În cele din urmă, poate că mama lor ar fi reușit să-și găsească 
un partener stabil, însă murise brusc, la vârsta de treizeci de 
ani, pe când Freyja avea zece ani, iar Baldur doisprezece. 
Minunatul ei zâmbet de pe buzele permanent acoperite cu ruj, 
izul plăcut de parfum, ochii înconjurați de rimel gros și unghiile 
vopsite cu ojă dispărură din viaţa lor într-o seară de sâmbătă, 
când ea ieșise în oraș, la fel ca-ntotdeauna, însă de data asta nu 
mai venise acasă. La o petrecere din Mosfellsbær, inima ei, 
care-și bătuse ritmul excentric doar pentru copiii ei, se hotărâse 
brusc să renunțe la luptă. Cei doi copii, cu ochii încă lipiţi de 
somn, primiseră vestea pe când se aflau în casa unei foste 
colege de școală de-a mamei lor, în grija căreia rămăseseră în 
acea noapte. 

Nu plânseseră până seara în acea zi, dar odată pornite, 
lacrimile lor se dovediseră de neostoit. Durerea lor fusese 
amplificată de teama a ceea ce urma să se întâmple cu ei. 
Probabil că ar fi plâns și mai amarnic dacă ar fi știut că aveau să 
fie trimiși să locuiască cu părinţii mamei lor, un cuplu pios ce 
renunţase cu totul la fiica lor și arătase prea puţin interes faţă 
de familia ei. Nu fuseseră oameni răi, ci lipsiţi de orice empatie, 
prea puţin înzestrați să aibă grijă de doi copii mici și, mai ales, 
de un băiat obraznic și rebel. N-a durat mult și Baldur a reușit să 
spargă aproape toate bibelourile din casa lor situată în suburbii, 
dar Freyja s-a oferit să împartă vina pe din două, pentru ca să 
nu-l certe prea tare cei doi bătrâni. 

Vieţile lor nu s-au schimbat prea mult; fericiți s-au simţit în 
prea puţine ocazii, însă fratele și sora au rămas la fel de 


5 Zonă turistică din nordul Islandei, cu priveliști deosebit de frumoase. (W.t.). 
VP - 160 


inseparabili. Freyja a încercat să aibă grijă de fratele ei, iar el a 
avut la rândul său grijă de ea. Nu înțelegeau ei prea multe și 
nimeni nu se deranja să le explice cum stau treburile. Bunicii își 
revărsau toată dragostea asupra unui Dumnezeu bizar și 
invizibil, care ședea pe tronul Lui din cer. Copiilor li s-a părut 
nedrept acest lucru, pentru că Dumnezeu avea milioane de 
oameni care să-L iubească, în timp ce ei nu-i aveau decât pe cei 
doi bunici. Dumnezeu veghea asupra lor în casa aceea nouă 
pentru ei: brusc, s-au trezit că această făptură celestă, prea 
puţin prezentă în vieţile lor de dinainte, se afla pretutindeni și 
nicăieri. Niciunul n-a înțeles din ce anume izvora credința aceea 
nesfârșită a bunicilor lor, însă, temându-se să recunoască 
adevărul cel crunt, s-au rezumat la a schimba priviri furișe și-a 
chicoti pe la spatele celor doi bătrâni. 

Niciuna dintre mostrele de înţelepciune divină care picurau de 
pe buzele bunicilor lor nu confirma ceea ce Freyja și Baldur 
aflaseră pe pielea lor, iar cu timpul au căzut amândoi de acord 
că dacă Dumnezeu exista și era atât de bătrân pe cât îl credea 
lumea, probabil că vederea îi slăbise foarte tare. O posibilă 
explicaţie a motivului pentru care un Dumnezeu atotputernic și 
făcător numai de bine permitea ca nedreptatea și răul să 
înflorească în lume era că pur și simplu El nu exista. Destul de 
repede, au acceptat această explicaţie ca fiind singura posibilă. 
Era mai simplă și-i scutea de efortul de-a încerca să înțeleagă 
concepte alambicate precum Sfântul Duh sau iertarea păcatelor. 
În ciuda acestor lucruri, cei doi copii au acceptat să fie 
confirmați*, prea vicleni ca să-și alarmeze bunicii în legătură cu 
faptul că ei erau de fapt atei. Bomba avea să cadă mai târziu. 

Curând după botez, Freyja s-a văzut nevoită să recunoască 
faptul că Baldur nu era la fel de înclinat spre studiu ca ea. 
Domeniile lui de interes erau cu totul și cu totul diferite, iar 
încercările ei de a-l încuraja să urmeze exemplul ei au început 
să aibă din ce în ce mai puţin efect, pe măsură ce el începea să 
alunece pe panta delincvenţței juvenile. 

Și iată unde se aflau acum. Simţi familiarul regret din cauză 
că nu fusese mai fermă cu el, că nu depusese mai mult efort 
pentru a-l convinge. Dar n-ar fi schimbat cu nimic situaţia. 


6 Confirmatiune = una dintre cele șapte taine ale Bisericii Catolice, menită a împărtăși 
credincioşilor harurile Sfântului Duh. Este considerată un fel de intrare simbolică a 
adolescenților în lumea adulților. (N.t.). 


VP - 161 


— Ai mai auzit ceva despre ratat? 

Nu era nevoie ca Baldur să-i rostească numele. La fostul ei 
prieten nici nu se deranjase vreodată să se refere în alt mod. 
„Ratat” putea însemna oricine. Dar „ratatu/' era de fapt fostul 
prieten al Freyjei, pe care Baldur nu-l înghiţise niciodată. 

— Ştii că mă voi ocupa de el dacă va încerca ceva cu tine. 

Freyja voia să râdă. 

— Ca de exemplu? El nu va încerca nimic. Ai uitat cumva că i- 
am dat papucii pentru că era o pacoste, nu pentru că se purta 
violent? 

Amintindu-și de nesfârșitele ciondăneli din pricina celor mai 
mărunte motive, era uimită că rezistase alături de el așa mult 
timp. 

Ce-i cu pata asta de pe ușa frigiderului? Ai lovit cumva 
bordura? Văd o îndoitură în marginea jantei. De câte ori trebuie 
să-ți repet să-ți cureti bine geanta când intri în casă? De ce 
dracu’ trebuie să încarci mașina de spălat vase până dă pe 
dinafară? 

Poate că situația ei actuală nu era chiar de invidiat, dar cel 
puţin n-o mai bătea nimeni la cap, plângându-se de faptul că 
rola de hârtie de la toaletă nu era așezată cu capătul care 
trebuia în afară. 

— Am terminat-o de tot cu el, stai liniștit. 

Baldur doar se uita la ea. 

— Pe culoarul meu sunt doi tipi care stau închiși pentru că și- 
au atacat și violat fostele prietene. Pun prinsoare că fetele alea 
credeau că scăpaseră de-a binelea de ei când se mutaseră. Luă 
o gură de cafea, mutându-și privirea spre fereastra zăbrelită. 
Încuie ușa și ţine-o pe Molly aproape. Ratatul n-o să aibă nicio 
șansă împotriva ei. 

Freyja uită deliberat să menţioneze că se temea că, dacă s-ar 
ajunge la ronţăit de oase, la ea va sări Molly prima dată. N-avea 
rost. lar ultimul lucru pe care și-l dorea era ca Baldur să pună la 
punct un atac împotriva fostului ei prieten. Ideea asta i se părea 
de fapt mult mai tentantă decât voia ea să recunoască, dar 
șansele ca un asemenea plan să se întoarcă împotriva lui Baldur 
erau de aproape sută la sută. 

— Molly doarme pe podea, lângă patul meu. L-ar transforma 
în carne tocată înainte de-a reuși să pună piciorul înăuntru, zise 
ea surăâzătoare. Lasă-l în pace, Baldur. Nu merită să riști să-ţi 


VP - 162 


mărești pedeapsa. Tot ce-a făcut a fost să mă plictisească de 
moarte cu mormăiturile lui. 

— Bine atunci, dacă tot nu vrei să mă lași să-ţi fac lipeala cu 
unul dintre amicii mei, cel puţin lasă-mă să-ţi găsesc un 
protector. Nu vrei unul? 

— Un protector? Nu, mersi, chiar n-am nevoie de așa ceva. Eu 
și Molly ne avem una pe cealaltă. Nu-ţi mai face griji. 

După expresia lui, își dădea seama că n-o crede pe cuvânt. 
Sau că nu vrea s-o creadă. Ea suspecta că tocmai îi oferise lui 
Baldur un scop de urmărit pe timpul perioadei pe care-o mai 
avea de ispășit în închisoare, care să-l facă să simtă c-o ajută cu 
ceva. Dar de ce oare acest scop al lui n-o ajuta să-și completeze 
actele pentru plata taxelor anuale sau să decupeze din ziare 
anunţuri cu închirieri de apartamente? De ce oare simţea el 
mereu nevoie să întreacă măsura? 

— Vorbesc serios. Chiar nu doresc să văd vreun tip patrulând 
tot timpul prin jurul blocului. 

Baldur nu-i răspunse la asta și tot restul vizitei continuară să 
discute despre lucruri mărunte. Soarele cobora spre apus în 
timp ce Freyja conducea mașina sub cerul întunecat. 

e 

Aștepta la fereastra unui fast-food drive-in, când îi sună 
telefonul. Încercă, în același timp, să răspundă la telefon, să-i 
dea cardul vânzătorului și să ia punga plină de grăsime. 

— Alo? 

— Freyja? 

Suna ca o întrebare. Recunoscu vocea; tipul lucra pentru 
Agenția pentru Protecția Copilului, însă nu-i reținuse numele. 
După ce se prezentă ca fiind Geir, ea reuși să și-l imagineze: un 
tip prezentabil, care se pricepea la ceea ce făcea și al cărui unic 
defect era că întrerupea oamenii când vorbeau - ceea ce era de 
neacceptat. 

— A intervenit ceva în ancheta în care este implicată fetița, 
Margrét. Margrét Sigvaldadóttir. 

— Ce anume? 

Freyja își prinse telefonul între obraz și umăr și luă înapoi 
cardul și chitanţa pentru mâncare, apoi găsi un loc de parcare 
lângă restaurant. 

— Au apărut noi elemente în cazul investigat de poliţie. Nu 
știu ce anume, dar apele au început să se agite. 


VP - 163 


Bărbatul se opri, iar Freyja se văzu nevoită să-l audă cum 
respiră. Poate că doar aștepta ca ea să înceapă să vorbească, 
pentru a avea motiv s-o întrerupă. Se hotări să nu-i ofere 
această satisfacţie și-l așteptă pe el să continue. 

— Pe scurt, am căzut de acord să permitem poliţiei s-o ia pe 
fată în custodie temporară. Am înţeles că ea refuză să se 
apropie de tatăl ei, însă motivul principal îl reprezintă faptul că 
poliția consideră c-ar fi mai bine pentru ea să stea ascunsă, 
după ce mass-media a aflat despre caz. Cu alte cuvinte, cred că 
ei se tem ca nu cumva criminalul să ia măsuri după ce va afla că 
a existat un martor. 

— Și? Vrei să auzi părerea mea? 

— A, nu. Nu-i nevoie de asta. 

Freyja decise că nu e cazul să se simtă jignită. Probabil că nici 
el nu vrusese să pară atât de lipsit de tact. 

— Motivul pentru care am sunat este că noi speram că ai 
putea fi de acord să ai grijă de ea. Doar pentru câteva zile. 
Pentru o scurtă perioadă. 

— O scurtă perioadă? 

Mirosul de prăjeală umpluse mașina și geamurile începuseră 
să se aburească. 

— Normal, până când poliţia va rezolva cazul și fata se va 
putea întoarce acasă. Aș fi surprins dacă n-ar aresta pe cineva 
cât de curând. 

— Îmi pare rău, nu pot face asta. 

— Nu e mare lucru. Ai putea locui în apartamentul pe care-l 
folosim în astfel de cazuri. Momentan, acolo nu stă nimeni. 

— De ce nu poate fi trimisă la Bogga? 

Bogga conducea un cămin pentru adăpostirea copiilor care 
fuseseră luaţi de la părinţii lor până la găsirea unei soluţii 
permanente pentru ei. 

— E totul ocupat la ea. Deja are pe cap doi copii în plus. 

— Îmi pare rău, chiar nu pot - am grijă de un câine. Nu pot 
lăsa câinele singur acasă. 

— Putem plăti noi să fie trimis la adăpostul pentru animale. 

— lisuse, chiar nu e nimeni care să poată face treaba asta? 
Disa, sau Elin? 

Nu pomeni vreun nume de bărbat, dat fiind că o astfel de 
posibilitate ieșea din discuţie. Politica era că bărbaţilor nu li se 
permitea niciodată să rămână singuri cu copiii aflaţi în îngrijirea 


VP - 164 


celor de la Protecţia Copilului, nu pentru că se considera că ei ar 
reprezenta un risc, ci pentru că unii copii erau atât de afectaţi, 
încât exista pericolul ca ei să se implice prea mult din punct de 
vedere afectiv atunci când un bărbat era prea bun cu ei. Firește, 
același lucru era valabil și pentru femei, însă riscul scădea 
destul de mult în cazul lor. 

— Ele nu sunt la birou? Sau Silja? Știu că ea nu e în concediu. 

Auzi la capătul celălalt un fredonat, urmat apoi de un căscat. 
În cele din urmă, bărbatul continuă: 

— Tu ești singura fără partener. Toate celelalte au copii. Cu 
excepţia ta. Dorim ca Margret să aibă parte de atenţia cuiva 
fără alte obligaţii. Mamelor le e mult mai greu să lase totul 
deoparte și să se mute în apartament. 

Deci, ea era singura potrivită pentru această sarcină pentru 
că n-avea o viaţă a ei proprie. Splendid. Îi pieri pofta pentru 
conţinutul pungii de pe scaunul pasagerului. 

— Și tipul care conduce investigația te-a cerut pe tine în mod 
expres. 

— Huldar? 

— Da. Nu mă întreba de ce, dar tu ești singura în care are 
încredere că poate avea grijă de fetiță. 

Freyja se încruntă. El n-o cunoștea deloc, cu excepţia nopții 
pe care o petrecuseră împreună. Nu cumva el își forma părerile 
profesionale despre oameni pe baza propriilor experienţe 
sexuale? Dacă acesta fusese scopul aventurii lor de-o noapte, 
rezultatele oferite de testul ei de personalitate probabil că ar 
plasa-o în categoria persoanelor cu pofte sexuale de nestăvilit. 
Se făcu roșie la față și mulţumi în gând că videofoanele nu 
deveniseră niciodată dispozitive la modă. 

— Îmi pare rău. Trebuie să existe o altă soluţie. 

— Nu, le-am epuizat pe toate. 

Tonul lui sugera că dorea să încheie discuţia. 

Deși Freyja voia să ridice în continuare obiecţii, știa cum se va 
termina totul. În cele din urmă, la căderea nopţii, aproape sigur 
fata se va afla în grija ei. Spera ca măcar să-i rămână timp să 
mănânce până atunci. În pungă nu avea mâncare pentru două 
persoane. 


VP - 165 


Capitolul 17 


Karl nu se simţea pe de-a întregul vinovat că nu prea mai 
dădea pe la cursuri. Nu făcea nimeni prezenţa, așa că depindea 
doar de el dacă merge la cursuri sau nu. Acum că mama lui nu 
mai trăia ca să-l sâcâie, nu-i mai păsa nimănui de educaţia sa, 
nici măcar lui - în cea mai mare parte a timpului. Îl deprima 
acest gând, deși se bucura din plin de libertatea nou dobândită, 
stând și nefăcând nimic cât îi poftea inima. Dacă nu-i păsa 
nimănui de rezultatele lui la învăţătură, ce mai conta cât de bine 
sau rău învăța el? Dar nu era chiar așa simplu. Ca să 
îndeplinească condiţiile impuse de Comisia pentru Imprumuturi 
Acordate Studenţilor, trebuia să se ţină de facultate. Dacă n-ar fi 
fost asta la mijloc, se îndoia că ar fi participat fie și la un singur 
curs sau că ar fi predat vreun referat obligatoriu. Dar dacă-și 
mai dorea în continuare ajutorul financiar pentru studiu, trebuia 
să ia examenele, iar dacă voia să ia examenele, trebuia măcar 
să se prezinte la ele. 

Oricum, astăzi avea de gând să ignore complet imboldul de 
conștiinciozitate. Merita și el niște timp liber. Avea atât de multe 
pe cap și, în sfârșit, găsise energia necesară să organizeze 
bunurile rămase de la mama lui. Vizita lui Halli și-a lui Borkur 
reprezentase factorul declanșator, iar acum avea de gând să 
transforme casa asta într-o locuinţă a lui. Prea mult timp arătase 
precum un monument închinat slavei mamei sale - un mausoleu 
înălțat pentru a cinsti vreun faraon mort în urmă cu mii de ani. 

În cele din urmă, își dăduse și el seama că sosise vremea să-și 
caute noi prieteni, însă n-avea cum să invite pe nimeni în căsuţa 
asta de bătrânică - asta presupunând, în primul rând, că avea 
să găsească pe cineva pe care să-l invite. li intrase totuși în cap 
ideea că asta urma să-l transforme într-o persoană populară. 
Colegilor lui de la cursuri le era întotdeauna greu să găsească 
un loc în care să organizeze petreceri. Tentaţia unei case, a unei 
lăzi cu bere și-a câtorva pungi cu chipsuri poate că era de-ajuns 
ca să-l ajute să se facă remarcat. 

Nu l-ar costa prea mult să transforme locul ăsta; mobilierul 
urât putea rămâne, atât timp cât ar scăpa de toate bibelourile 
de pe el și ar da jos tablourile de pe pereți. Mai trebuia să 
smulgă draperiile și perdelele de la ferestre și să le-arunce la 


VP - 166 


coșul de gunoi. Era timpul să-și pună amprenta pe lucrurile din 
casă, chiar dacă asta presupunea să scape de toate bunurile 
mamei sale. 

Începu prin a da jos posterul cu Che Guevara de pe peretele 
de la intrare și a-l îndesa în coșul de gunoi din plastic de sub 
chiuvetă. Unul dintre ochii liderului legionar și jumătate din 
basca militărească a acestuia încă se mai ițeau din gunoi atunci 
când Karl închise dulapul. Apoi atacă decis dormitorul mamei 
sale, cu scopul de a-și face el sălașul acolo. Era ridicol să nu 
folosească această cameră, mai ales că era mai spațioasă decât 
a lui. În clipa de faţă, arăta ca și cum mama lui doar ce-o 
părăsise, iar asta era un pic sinistru, de parcă ea s-ar fi putut 
întoarce oricând în ea. 

Ușa o închisese deja de mult, pentru a evita să mai privească 
înăuntrul camerei ori de câte ori trebuia să meargă la baie. 
Imaginea vechii măsuţe de toaletă a mamei sale, acoperită cu 
creme de faţă și alte cosmetice, era destul de tulburătoare, 
lucru amplificat și de izul greu de parfum care înainte o urma 
pretutindeni, ca un lințoliu. Firește, mirosurile n-aveau cum să 
iasă din sticluţele astupate și să ajungă până pe hol, dar asta 
nu-l împiedica absolut deloc să și le-nchipuie. Era bizar cum de 
mirosul mamei sale încă-i mai stăruia în memorie, însă de chipul 
ei nu-și mai putea aduce aminte mai deloc. 

Când Karl deschise ușa, aerul greu din încăpere îi gâdilă 
nările. Scoase din buzunar niște hârtie igienică și-și suflă nasul. 
Se gândi să-și îndese niște vată în nări, însă renunţă la idee, 
hotărând în schimb să înceapă cu baia. Se duse să ia un sac de 
plastic, apoi adună toate cosmeticele din baie și le cără la coșul 
de gunoi. Printre obiectele de care se debarasa se număra și un 
hidos suport alb pentru săpunuri, care mai avea și picioare și de 
care mama lui fusese tare mândră. Karl îl considerase 
întotdeauna de prost gust, insinuând că ei continuau să viseze 
la o cadă cu picioare, când de fapt erau nevoiţi să se 
mulțumească cu un suport pentru săpunuri. Tot în sac intră și o 
periuţă de dinţi electrică extrem de scumpă, nou-nouţă - un 
cadou de Crăciun de la Arnar pentru mama sa - alături de o 
perie de păr din sidef, un dar primit cu mult timp în urmă, pe 
care-l păstra doar pentru ocazii speciale. Karl ar fi trebuit să 
ducă o parte dintre aceste obiecte la o societate de binefacere, 
însă-i era teamă că și-ar fi pierdut curajul dacă s-ar fi apucat să 


VP - 167 


încerce să sorteze toate aceste lucruri. La gunoi cu ele. Oricum 
tot acolo ar fi ajuns în cele din urmă, așa că la ce bun să mai 
zăbovească o scurtă perioadă la altcineva? 

Un pocnet puternic se auzi atunci când sacul greu ateriză pe 
fundul coșului gol. La final, scoase un sunet neplăcut; nimic din 
ce ajungea în coș nu mai putea fi recuperat. Asta-i mai temperă 
din avânt lui Karl, astfel încât închise capacul cu mai puţin 
entuziasm decât atunci când îl trăsese în sus. Simţea că 
pângărește amintirea mamei sale scăpând de lucrurile ei ca și 
cum ar fi fost doar gunoi bun de aruncat. 

Intră din nou în casă. Dormitorul era plin de obiecte de care 
mama lui avusese o grijă obsedantă. Avea ciudata senzaţie că 
acestea îi urează bun venit, ca și cum abia așteptau pe cineva 
care să își exprime din nou admiraţia față de ele. Dar nu asta 
avea el de gând. 

Unele obiecte au valoare doar în ochii proprietarilor lor; 
pentru alţii, sunt doar nimicuri. Cu un patos straniu, Karl realiză 
că același lucru era valabil pentru toate bunurile deţinute de 
mama sa. Lor nu le rămâneau niciodată bani suficienţi pentru a 
cumpăra lucruri drăguțe; la situaţia asta se ajunsese pentru că 
fusese nevoită să crească singură doi băieți. Toate acele albume 
străine ale lui Arnar costau o avere; toate acele cărţi pe care le 
strângea în timp ce nu reușea să se hotărască ce să studieze la 
facultate. El nu era precum Karl, care alesese materia pe care o 
ura cel mai puţin. A, nu. În loc să se străduiască să obţină 
minimul necesar pentru a trece examenele de absolvire, Arnar 
își petrecuse timpul în ultimul an căutând metodic prin 
programa școlară, pentru a găsi materiile care considera că i se 
vor potrivi cel mai bine. 

Salariul era principalul factor motivator. Intenţiona să aleagă 
domeniul în care exista cea mai ridicată probabilitate să 
exceleze. Mediocritatea nu exista pentru el; voia să strălucească 
în profesia cel mai bine remunerată. Arnar fusese insuportabil 
de mândru de acest ţel pe termen lung, în timp ce Karl nu voia 
pe atunci decât comicsuri, pe care mama lui nu i le cumpăra 
decât în lunile în care Arnar n-avea nevoie de albumele alea 
străine exorbitante. 

Karl își înăbuși un val subit de dor după mama lui; de 
nostalgie faţă de un trecut care nu-i furnizase prea multe clipe 
de fericire. Măcar pe atunci nu era singur. Dar trebuia să 


VP - 168 


privească spre viitor, nu spre trecut. Poate că holbatul la 
lucrurile din dormitorul mamei sale fusese o mare greșeală. Era 
ca și cum bunurile ei observaseră sacul de gunoi din mâna lui și- 
și deplângeau soarta. Curăţenia din casă se dovedea mult mai 
dificilă decât se așteptase la început. 

Karl încercă să-și vină în fire, mândru că încă mai avea iluzia, 
cel puţin în mintea lui, că era mult mai puţin afectat de moartea 
mamei lor decât Arnar. Pentru prima oară în viaţă, voia să-și 
depășească fratele la ceva, mai ales acum, când se hotărâse că 
sosise clipa să întrerupă orice legătură cu el. De azi înainte, 
relaţia lor se terminase - în afară de discuţiile cu privire la 
testament. Arnar lăsase de-nțeles că sunt fraţi doar cu numele. 
lar acest lucru devenise mai mult decât evident în timpul 
conversației pe care-o avuseseră ieri la telefon. 

Amintirea încă-l mai durea. Karl își înghiţise mândria și-l 
sunase pe Arnar, deși știa că nu e o idee bună. Fusese mânat de 
un imbold de care nu reușise să scape, de o idee care-i venise în 
minte de ceva timp, dar pe care până acum alesese s-o ignore. 
Dar, tulburat fiind de situaţia nou apărută cu transmisiunea pe 
unde scurte, ideea continuase să nu-i dea pace, așa că nu mai 
rezistase tentaţiei și, fără să se mai gândească, pusese mâna pe 
telefon și sunase. Ca să evite să vorbească cu oribila Alison, 
formase direct numărul de mobil al lui Arnar, iar legătura se 
stabilise brusc, tulburător de clară, ca și cum Arnar s-ar fi aflat 
în camera alăturată. lar asta făcuse convorbirea cu atât mai 
dificilă, dat fiind că nu mai avusese cum să se ascundă în 
spatele pârâiturilor, a întârzierilor și-a ecourilor. 

Karl lăsase discret să-i scape o rugăminte sfioasă, fiecare 
cuvânt nou aducându-l din ce în ce mai aproape de refuzul de 
care se temea - și pe care îl și primise. Nici măcar nu i se oferise 
ocazia de-a fi lăsat să termine ce-avea de zis. In clipa în care 
Arnar înţelesese faptul că fratele său insinua c-ar vrea să vină să 
stea cu el și să meargă la facultate în State, i-o tăiase scurt. 
Poate mai încolo. Nu acum. Alison încerca să rămână însărcinată 
și acum nu era un moment potrivit. In plus, era recomandabil ca 
el să încerce să se înscrie la școlile cu nume mare de pe coasta 
de est, care erau mult mai aproape de casă. 

Ca și cum Karl ar fi avut vreun motiv să vrea să se întoarcă în 
Islanda. 


VP - 169 


Era de la sine înţeles că-i rămânea posibilitatea de-a veni în 
vizită la ei de sărbători. Bine, nu chiar de Crăciun, căci mergeau 
în Hawaii, și de preferat nici pe timpul verii, pentru că voiau să 
lase totul deoparte și să plece pe undeva atunci când aveau 
chef, fără a stabili ceva dinainte. Ajunși în acest punct, până și 
lui Karl îi deveni limpede că în spatele vorbăriei fratelui să nu se- 
ascundea decât un mare și gras refuz. Nu, mulțumesc. Nu veni. 
Nici la studii, nici în vacante. Nu veni. Niciodată. 

Obrajii îi ardeau. Karl nu mai reușise decât să-și ia la revedere 
și să închidă înainte ca lacrimi de furie să-i ţțâșnească 
nestăvilite. Umilinţa lui era totală. 

Ei bine, din partea lui, Arnar se putea duce dracului. Spera ca 
Alison să-l părăsească și el să moară singur într-o cameră de 
hotel din Hawaii. Dacă l-ar fi sunat pe Karl și l-ar fi rugat să vină 
acolo, el i-ar fi trântit telefonul în nas. Răzând. Păcat că mama 
lor golise de mult camera lui Arnar. Dacă n-ar fi făcut-o, Karl s-ar 
fi putut apuca să facă și acolo curăţenie, aruncând totul la 
gunoi. Sau ar fi putut foarte bine să ardă tot în grădină. 

Bufetul din bucătărie dădea pe dinafară din cauza ceaiurilor 
pe care mama lui fusese mai conștiincioasă să le cumpere, 
decât să le bea, însă în casă nu era niciun bob de cafea. Karl 
înșfăcă sacul și azvărli totul în el. O mică victorie; se apucase iar 
de treabă și nimic nu-l mai putea opri. In lipsa cafelei, bău un 
pahar cu apă, care-i tăie instantaneu din elan. Trupul îi tânjea 
după cofeină, dar nu putea face nimic în cazul ăsta, în afară de- 
a da iama în vitaminele pe care mama sa le adunase la fel ca pe 
ceai, deși cu mare lucru n-o ajutaseră. Totuși, puţin probabil să-i 
ofere energia de care-avea mare nevoie, așa că îndesă 
flacoanele cu suplimente alimentare în sacul de plastic, pe care 
îl legă strâns la gură. 

Ochii îi căzură pe două rafturi goale când să închidă ușa 
bufetului, simțindu-se mulțumit de el însuși. Era bine să aibă o 
ocupaţie care să-i abată atenţia de la discuţia cu Arnar. Și de la 
sinistrele transmisiuni pe unde scurte. Acum se simțea pregătit 
să abordeze dormitorul. 

Determinarea îl părăsi la ușă. Ultima oară când intrase aici 
fusese împreună cu verișoara mamei sale, în căutarea unor 
haine în care să-și îngroape părintele. Verișoara scotocise prin 
teancurile de haine, ridicând rochie după rochie în dreptul ei, 
pentru a-l ajuta pe Karl să aleagă. El mimase interesul și 


VP - 170 


rezistase tentaţiei de a-i cere să se culce pe pat, ca să încerce 
rochiile în acea poziţie. La urma urmei, nu era ca și cum mama 
lui urma să stea în picioare în sicriu. 

Într-un final, verișoara alesese rochia care-i plăcuse ei cel mai 
mult. 

În timp ce-și privise mama zăcând moartă, doar gulerul și 
umerii fuseseră vizibili, așa c-ar fi putut purta cam orice. Pe el 
mai bine l-ar fi preocupat propriul aspect. Jeanșii pe care-i purta 
nu le lăsaseră o impresie prea bună puţinelor persoane care 
veniseră la priveghi. 

Karl pipăi țesătura moale a covorului cu degetele de la 
picioare. Era întins acolo de când se știa, iar mama lui avusese 
atâta grijă de el, încât și acum arăta ca nou. Nimic ce ar fi putut 
să păteze nu ajungea în dormitor. Singura băutură care era 
permisă era apa, iar el nu-și aducea aminte s-o fi văzut vreodată 
pe mama lui luând ceva de mâncare în pat. Se blestemă din nou 
în gând pentru că uitase să cumpere cafea. Să bea cafea pe 
covor ar fi fost cel mai potrivit mod de-a marca zorii unei noi 
ere. Un gest ce-ar fi simbolizat mult mai mult decât golirea unui 
dormitor. Sau o înmormântare. Majoritatea celor care apăruseră 
la înmormântare fuseseră persoane de care mamei sale nu-i 
păsase nici cât negru sub unghie; de fapt, el nici măcar nu 
văzuse sau auzise de jumătate din cei aflaţi atunci acolo - sau 
de atunci încoace. 

Mătură de două ori cu mâna și astfel aruncă toate cosmeticele 
- borcane, tuburi și sticluţe - de pe măsuţa de toaletă în sac. 
Karl nu avu nicio mustrare de conștiință. Toate trebuiau 
aruncate la gunoi. Ce persoană cu minţile întregi ar fi fost în 
stare să folosească cremele și parfumurile rămase de la un 
decedat? După ce legă gura sacului și deschise larg fereastra, i 
se păru că-n cameră mirosea mai puţin a închis. Trase pe nări 
aerul proaspăt și simţi cum durerea surdă de cap începe să 
cedeze. Probabil că mama lui avea tot timpul dureri de cap, 
înconjurată fiind de ceața aia densă. Aburii aceia erau cu 
siguranţă toxici; poate că ei fuseseră cauza cancerului care-o 
terminase - într-un timp record. Deschise fereastra cât putu de 
mult, apoi azvârli sacul pe hol. 

La început, lucrurile au mers bine. Cu aceleași mișcări abile, 
goli sertarul unui dulap plin cu șosete, chiloţi și eșarfe 
multicolore, de care nu-și amintea ca mama lui să le fi purtat 


VP - 171 


vreodată. La gunoi cu toate. Apoi sertarul de jos, ticsit cu haine 
pentru copii, care probabil că odată fuseseră purtate de el și de 
fratele său. Motivul pentru care ea le păstrase era o enigmă 
pentru Karl; țesătura i se părea ţeapănă și ciudată la atingere, 
așa că era greu de imaginat că ar fi putut fi folosite de 
următoarea generație. In plus, era puţin probabil ca el să 
contribuie pe viitor la perpetuarea speciei, iar dacă Arnar și 
Alison urmau să aibă copii, cumnata lui probabil c-ar fi preferat 
să-i îmbrace în saci de gunoi, decât în hăinuţe prăfuite și vechi 
rămase în casa părintească a soţului ei. 

Fusese și ea o dată în vizită în Islanda, dar în loc să stea cu 
viitoarea ei soacră, ea și Arnar își strânseseră bagajele după 
două nopţi și se mutaseră la un hotel. Karl se arătase extrem de 
fericit când îi văzuse plecaţi, mai ales că n-avea să-i lipsească 
deloc mutra permanent dezaprobatoare a cumnatei sale. Ea nu 
putea să soarbă nici măcar o gură de apă, fără ca mai întâi să 
studieze cu atenție paharul. Mama lui, care nu mai vorbise 
despre altceva de când Arnar îi anunţase că va veni în vizită, se 
arătase extrem de afectată, deși încercase s-o ascundă. După 
ce se mutaseră la hotel, ea tot încercase să găsească scuze 
pentru plecarea lor subită, din care cea mai patetică fusese că 
Arnar nu vrusese s-o deranjeze. Da, bine. 

Fu trezit din visare de doi saci transparenţi plini cu haine, 
aflaţi pe fundul sertarului. Ambii conţineau costumașe pentru 
copii, iar pe unul dintre ele îl recunoscu imediat. Mama lui îl mai 
scotea din când în când și îi spunea că îl purtase în ziua în care 
își văzuse pentru prima oară copilul. O salopetă din stambă și un 


maiou micuț. Prima oară când i-l arătase îl făcuse să-și 
amintească de o femeie cu păr negru, întinsă sub pături, pe un 
pat de spital. 


De data asta nu-și mai aminti nimic. Fosta lui viaţă era 
complet uitată. Hainele intrară în sac. Nici măcar nu se deranj a 
să le scoată din celălalt sac de plastic. 

Celălalt sac conţinea pantaloni, un maiou și o vestă, toate 
pline de praf. Pe astea nu le mai văzuse niciodată. Karl se 
strâmbă uluit, pentru că mamei sale nu-i stătea în caracter să 
bage haine murdare în dulapuri. Intoarse sacul cu gura în jos, 
încercând să-și dea seama dacă-i aparținuseră lui sau lui Arnar. 
Probabil lui Arnar. Nu le recunoscu, dar nici n-avea prea multe 
amintiri din copilărie. Bănuia că hainele îi aparţineau unui băiat 


VP - 172 


de patru sau cinci ani, dar ce știa el de mărimile pentru copii? 
Imboldit de curiozitate, scoase hăinuţele afară, în loc să le 
arunce în sac. Un norișor de praf fin se înălță în aer și-i gâdilă 
nările. 

In timp ce ședea acolo și contempla hainele, se întrebă de ce 
naiba continuase mama lui să le păstreze. Probabil că era 
îmbrăcămintea pe care-o purtase Arnar când mama lui îl văzuse 
prima dată. Era singura explicaţie posibilă. In afară de propriile 
sale salopete pentru bebeluși, toate celelalte haine din sertar 
erau croșetate de mână sau pentru ocazii speciale. lar astea nu 
erau niciuna, nici alta. O vestă, un maiou și niște pantaloni, cu 
materialul uzat și rupt. Karl își trecu degetele peste ele, 
tresărind când dădu de-o pată întărită. Ridică maioul să-l 
privească mai de aproape și-l răsuci pe toate părţile. Și pe 
celelalte hăinuţe se găsea o substanţă dură, însă vesta era prea 
plină de modele și pantalonii prea închiși la culoare ca să se 
poată vedea urmele. Pe bumbacul alb însă se vedea orice. 
Maioul era curat pe spate, dar avea pete pe partea din față. 
Acestea erau de mărimi diferite, dar majoritatea erau rotunde. 
Arătau ca și cum cineva stropise un copil cu un lichid maroniu. 
Karl le mirosi, însă nu simţi decât mirosul pe care-l simţise și 
când deschisese sertarul. 

În timp ce se holba, uluit, la petele maronii, îi trecu prin cap 
că ar putea fi sânge. Sânge vechi și uscat. Cum se murdărise el 
sau fratele lui cu sânge peste tot? Și de ce păstrase mama lui 
hainele, ca pe o amintire? Scutură cu mâna materialul pătat. 
Probabil că era vorba de cu totul altceva. Dar ce anume? Nu-și 
putea imagina decât vreo formă de botez organizat în cadrul 
vreunui cult ciudat. Dar cum așa, copiii să fie stropiţi cu vreo 
substanță dezgustătoare? 

Indesă hainele în sacul de gunoi. Dacă îi aparținuseră lui, nu- 
și mai aducea aminte de ele. Dacă fuseseră ale lui Arnar, l-ar fi 
interesat și mai puţin. Tot ce fusese în sacul mai mic sfârși în 
sacul de gunoi, așa că, în final, dulapul cu sertare rămase gol. 
Karl se întinse din toate încheieturile, mulțumit de realizarea sa. 
Se descurca minunat. 

Pe dulap se aflau poze cu cei doi fraţi la diferite vârste. Karl 
puse deoparte pozele cu el, dar le aruncă pe cele cu Arnar. Se 
bucură enorm atunci când primele poze făcute fratelui său 
dispărură în sac: fuseseră făcute cu un aparat ce folosea film, 


VP - 173 


iar negativele erau de mult pierdute. Rânjetul știrb al fratelui 
său de șase ani îi întâlni privirea atunci când închise sacul, 
făcându-l pe Karl să simtă o umbră de vinovăţie, care însă trecu 
repede. Niciunul dintre ei nu purta hainele acelea pătate în vreo 
poză. Dădu uitării problema. De ce să piardă timpul cu o enigmă 
care n-avea să fie rezolvată niciodată? Singura persoană care le- 
ar fi putut da un răspuns era moartă. Și nici în ruptul capului n- 
avea de gând să-l întrebe pe Arnar. Pentru el, era mort ca mama 
lui. Oricum, știa din instinct că mama lor i-ar fi descurajat 
tentativa de-a răscoli trecutul. Lui Karl nu-i păsa - dar lui Arnar, 
da. 

Șifonierul avea să-i ia ceva timp. Conţinea cea mai mare parte 
a hainelor mamei sale, alături de nenumărate cutii de toate 
mărimile, pline cu catrafuse pe care ea considerase că merita să 
le păstreze. Hainele nu reprezentau o problemă prea mare; 
singura dilemă era dacă ar trebui să scape de ele sau să le 
doneze vreunei societăți de binefacere. 

Se hotărî să le arunce și-și alungă senzaţia de vinovăţie, 
gândindu-se că era puţin probabil ca vreo femeie, oricât ar fi ea 
de săracă, s-ar cobori să poarte hainele alea demodate și fără 
formă, puţind a naftalină și-a parfum stătut. Una câte una, 
rochiile sfârșiră în sacul de gunoi, până ce doar umerașele mai 
rămaseră acolo. 

Numai după ce toate hainele dispăruseră în sac, observă 
plicul mare și galben aflat în fundul șifonierului. In timp ce-l 
scotea afară, își dădu seama că e destul de gros. Reflectă niţel 
dacă să-l arunce imediat sau să-l deschidă mai întâi. Dar poate 
că nu conţinea doar rețete și tăieturi din ziare străvechi, ci un 
testament, sau titluri de proprietate ori alte documente 
importante. Nu i-ar lua decât câteva secunde să răsfoiască acele 
acte. 

Karl împinse la o parte muntele de haine, pentru a-și face loc 
pe pat. Câteva cămăși de noapte căzură pe jos, dar le ignoră. 
Oricum urmau să ajungă la gunoi. Din plic scoase un teanc de 
hârtii. Bingo. Documente de adopţie. Documente care probabil 
erau mai valoroase ca aurul pentru fratele său. În timp ce 
pentru Karl nu reprezentau decât niște bucăţi de hârtie care 
schimbaseră cu totul vieţile celor doi fraţi, separându-i de 
părinţii lor biologici și încredințându-i unei femei pe care-o 
consideraseră dintotdeauna ca fiind mama lor. 


VP - 174 


Hârtiile datau din perioade diferite, așa cum era și normal; 
Arnar fusese adoptat cu nouă ani înaintea lui Karl. Documentele 
păreau originale, semnate cu cerneală albastră și cu ștampile 
roșii în colţ. Și când te gândești că Arnar încercase din răsputeri 
să găsească aceste informaţii umblând pe la Registrul Naţional 
și pe la multe alte instituţii. Totul în van. 

Lui Arnar i se spusese că nu era pentru prima oară când se 
întâmpla așa ceva; în anumite circumstanțe deosebite, se 
practica distrugerea datelor. Faptul că mama lor lucrase ca 
asistent social și avusese deseori de-a face cu cazuri de 
protecţia copilului fusese o importanţă deosebită. Serviciul ei 
presupunea evaluarea posibilităţii ca anumiţi copii să fie luaţi 
din grija părinţilor lor. Karl se îndoia că ea ar fi fost nevoită să 
mute munţii din loc pentru a grăbi procesul de adopţie, spre 
deosebire de cei din afara sistemului. Același lucru probabil că 
fusese valabil și-n cazul lui Karl. 

Simţi un scurt fior, deși își pierduse de mult timp interesul 
legat de originile sale. Identitatea adevăraţilor părinţi ai băieţilor 
fusese întotdeauna un subiect interzis. Probabil că mama lor nu 
s-ar fi deranjat niciodată să le spună măcar că au fost adoptați - 
ar fi inventat povești despre taţi absenţi din viețile lor - dacă 
Arnar n-ar fi păstrat amintiri înceţoșate, care-l determinaseră să- 
i tot pună întrebări, din ce în ce mai categorice. Într-un final, ea 
cedase și recunoscuse că fuseseră adoptați, însă nu le mai 
spusese nimic în plus. 

Intr-o zi, pe când luau micul dejun, la scurt timp după ce Karl 
începuse școala, Arnar îl informase cu voce tare că fusese 
adoptat. La început, Karl n-a înţeles, dar când a făcut-o, s-a 
bucurat că macar avea un tată. Avea să le spună acest lucru și 
colegilor de clasă, oprind astfel șirul de întrebări stânjenitoare. 
Insă Arnar îl necăjise pe Karl, spunându-i că părinţii lui nu-l 
doriseră și că de aceea ajunsese aici. Așa că nici n-avea rost să 
viseze că-i va mai întâlni vreodată. Părinţii lui adevăraţi aveau 
alte planuri și, probabil, alţi copii, mai buni ca el. Pentru prima 
oară, mama lor se înfuriase foarte tare pe Arnar și-l liniștise pe 
Karl că nu-i adevărat: părinţii lui erau morţi. La șase ani, el nu 
știa care lucru era mai rău. 

In afară de faptul că le mai spusese că nu aveau în comun nici 
mamă, nici tată, ea nu le mai dezvăluise nimic altceva celor doi 
fraţi, ceea ce lui Karl îi convenea de minune. 


VP - 175 


Spre deosebire de Arnar, Karl n-a mai încercat să afle și alte 
informaţii. A acceptat declaraţia mamei lor, că mai bine ar uita 
de povestea părinţilor să-i adevăraţi. El a interpretat acest lucru 
că probabil părinţii săi fuseseră genul de oameni cu care e mai 
bine să nu ai nicio legătură. 

Uneori, cel mai bine este să știi cât mai puţin. 

Lașitatea era un alt motiv pentru care el nu se arătase la fel 
de insistent ca Arnar. li era frică de adevăr. Era destul de rău că 
se simţea inutil în orice privinţă, dar era și mai rău să știe că 
fusese inutil încă de la naștere. 

Cu Arnar a fost altă poveste. La școală a excelat la toate 
materiile și, deși era aproape la fel de singuratic precum Karl și 
avea puţini prieteni, lucrurile mergeau de obicei așa cum dorea 
el. A câștigat o bursă de studii în străinătate, a absolvit summa 
cum laude o universitate americană și i s-au oferit joburi de vis, 
bine plătite, atât în ţară, cât și în State. Timpul pe care-l 
petrecuse la școală pentru alegerea carierei mult visate își arăta 
roadele. 

O ducea bine, iar originile sale nu aveau cum să schimbe 
acest lucru. El era dovada vie că se poate. 

De fapt, singurul eșec din viața lui Arnar fusese că nu reușise 
să-și convingă mama să-i ofere mai multe informaţii despre 
familia lui. Nici măcar nu-i promisese că-i va spune mai multe 
mai târziu sau că se va mai gândi la asta. Răspunsul ei a fost, 
invariabil: „Nu, nici să nu te gândești”. Indiferent de câte ori îi 
citase Arnar legea cu dreptul copiilor de a-și ști originile, pe ea 
nu a mișcat-o și dat fiind că informaţia părea să fi fost ștearsă 
din sistem, Arnar a fost nevoit să-și accepte înfrângerea. 

Karl zâmbi. Ținea în mâini chiar documentele pe care fratele 
său le căutase în toţi acești ani. Stătea în puterea lui să-i ofere 
acele informaţii mult dorite. Zâmbetul i se lărgi și mai mult. 

Avea să-i dea hârtiile lui Arnar? 

Pe dracu'! Arnar ar fi trebuit să-l trateze ceva mai frumos 
seara trecută. 

Karl băgă hârtiile înapoi în plic. Nu se simțea tentat să afle 
imediat ce conţin acele acte. Le putea citi când se va afla într-o 
stare de spirit ceva mai bună. Văzuse numele părinţilor săi 
biologici, dar nu se simţea tentat să-i caute online. Mai putea 
aștepta. Nu simţea neapărat nevoia să primească vești proaste. 
Deși nici să le arunce nu voia. Cunoașterea faptului că se afla în 


VP - 176 


posesia hârtiilor și că-l putea împiedica pe Arnar să le vadă îi 
oferea o senzaţie de triumf. Pipăi cu degetele hârtia rece a 
plicului, apoi se ridică în picioare, simțindu-se mai mulţumit de 
sine însuși decât oricând. Salteaua veche și uzată se ondulă 
când se ridică de pe ea, făcând ca și mai multe haine să cadă pe 
podea. Le va ridica mai târziu; nu era nicio grabă. Se hotărâse 
deja că va lipsi și mâine de la cursuri; le va da de înțeles 
profesorilor că s-a simţit rău, mai ales că avea de gând să 
poarte și-un fular. Nimeni nu e bolnav doar o zi. Deși prezenţa 
nu era obligatorie, poate că profesorii se vor arăta ceva mai 
înțelegători cu el la examene, dacă vor considera că el se 
arătase interesat de cursuri. 

Din pivniță răzbătu un bufnet slab. Karl simţi un nod în 
stomac și încrederea în sine îi dispăru instantaneu. Lăsă jos 
plicul și ciuli urechile. Nimic. Însă în clipa în care se apropie de 
ușă, auzi din nou același zgomot, de data asta ceva mai tare, 
dar la fel de indistinct. Era cineva în pivniţă, dar singura cale de 
acces era prin casă. Doar dacă nu cumva zgomotele proveneau 
de la emițătorul pe unde scurte? Sigur îl oprise atunci când 
fusese ultima oară jos? Poate că-l lăsase pornit, cu intenţia de-a 
se întoarce mai târziu și-a asculta la el. Acum nu mai trebuia 
decât să coboare și să-l închidă. 

Pivniţa era scufundată în întuneric. Karl încercă să ignore 
gândul că asta însemna că ieri seară urcase scările fără intenţia 
de-a mai cobori. Dar el nu era vreun pensionar bătrân și ramolit, 
blocat zi de zi în aceeași rutină. Probabil că stinsese lumina, dar 
nu și radioul. Sigur așa se întâmplase. În timp ce cobora scările, 
la aparatul de radio începu o transmisiune. În clipa în care auzi 
glasul neutru, prea bine cunoscut de-acum, își dădu seama că 
era setat pe postul de radio cu numere islandez. Nu era în 
regulă. Își aducea aminte cu claritate că-și impusese să nu mai 
asculte la el, de teamă că-l va ţine iar treaz peste noapte. 
Ultimul lucru pe care-l ascultase fusese o transmisiune a unui 
radioamator din Australia, noaptea trecută, foarte târziu. Cobori 
mai încet. 

— Alo? 

Glasul său i se părea uman și vulnerabil, nu precum cel 
robotic al transmisiunii pe unde scurte. 

— Alo? 


VP - 177 


Niciun răspuns. Era ridicol să continue în același mod. Dacă 
un hoț pătrunsese în casă, era greu de crezut că avea de gând 
să-i răspundă. Și, oricum, nu avea cum să vadă pe nimeni și nici 
unde să se ascundă. Bine, un spărgător probabil că s-ar fi gândit 
să se ascundă în spatele canapelei, dacă avea de-a face cu unul 
slăbănog, să zicem. Și la fel de ridicol era să-și închipuie că un 
bărbat în toată firea ar putea încăpea în bufetul așezat în fundul 
încăperii. 

— Alo? 

Nu-i răspunse nimeni. Din amplificatorul radioului continuau 
să se reverse numere. 

În cele din urmă, când Karl își adună curajul pentru a intra în 
cameră, inima ajunsese să-i bată normal. Probabil că începea s- 
o ia razna. Era sigur că spărgătorul de anul trecut n-avea de 
gând să-i mai pătrundă în casă încă o dată. Avea multe alte 
posibilităţi din care s-aleagă, proprietăţi în care-ar fi găsit ceva 
valoros de furat. Hoţii n-ar fi avut habar cât costa echipamentul 
radio, și chiar dacă ar fi știut, le-ar fi fost imposibil să-l valorifice, 
căci singurii cumpărători de pe piaţă ai unor astfel de bunuri l-ar 
fi recunoscut imediat ca fiind furat. Cercul de persoane care 
practicau un astfel de hobby era atât de restrâns, încât un 
simplu e-mail către club ar fi fost suficient să-i alerteze pe toți. 
Ce prostie din partea lui Karl să-și imagineze ce-i mai rău. Poate 
că până la urmă avea o conștiință, care acum îl pedepsea 
pentru că aruncase pozele lui Arnar. Trebuia să devină mai dur 
dacă avea de gând să scape de fratele său ca de-o tumoare. 
Data viitoare când Arnar îl va suna, din vreun bizar simt al 
datoriei sau ca să-i ceară vreo favoare, nici nu va trebui să-i 
răspundă. Va trebui să se ţină tare. 

Karl înaintă spre transmiţătorul pe unde scurte. Pe masa din 
faţa lui se afla o brățară pe care n-o recunoștea - un șirag de 
mărgele colorate, de a cărui încuietoare atârna un elefant 
argintiu. În niciun caz nu-i aparținuse mamei sale. Ea preferase 
bijuteriile confecţionate din mărgele mari din lemn, de culoarea 
lutului, genul de căcaturi hipiote care-l duceau cu gândul la 
poeziile recitate în timpul marșurilor de protest din anii '70 
împotriva bazei NATO din Keflavík. Brăţara asta sugera ceva 
mult mai vesel. Însă lui Karl nu-i provoca niciun sentiment de 
bucurie. Cineva fusese în pivniţă. Cineva care n-avea ce căuta în 


VP - 178 


casa lui. Spaima de dinainte se reîntoarse cu forțe proaspete, iar 
șirul neîndurător de numere îi răni din nou urechile. 

— Treizeci și nouă, opt, nouăzeci și doi, șaisprezece, douăzeci 
și doi minus cincizeci și trei, opt, trei minus cincizeci și trei, 
șaizeci și trei minus nouăzeci și doi, nouă, optzeci și șase minus 
șapte, opt, douăzeci și cinci minus șapte, patruzeci și doi minus 
opt, șaizeci și trei minus nouăzeci și doi. 

Karl înșfăcă un pix și-o hârtie. Captivat de numere, nu auzi 
același bufnet înăbușit, care-l adusese aici jos, răsunând acum 
în spatele său. 


Capitolul 18 


Sigvaldi stătea și-și privea cei doi fii jucându-se pe podeaua 
din sufragerie cu aceleași mașinuţe care le încântaseră copilăria 
lui și fratelui său. Mașinile prezentau urme de lovituri grele, iar 
pe sub vopseaua strălucitoare, care le sărise în câteva locuri, se 
vedea metalul caroseriilor. Petele lucitoare îi aduceau aminte de 
coliziunile brutale pe care el și fratele său obișnuiau să le 
aranjeze după ce se hotărâseră că împinsul mașinilor pe parchet 
nu mai era de-ajuns. Frecventele zgomote de izbituri ce 
răzbăteau dinspre podea indicau faptul că unele lucruri nu se 
schimbă niciodată. 

Micul Stefân, mezinul, ridică privirea. 

— Când se întoarce mami? 

Avea doar patru ani și părea incapabil să înțeleagă ce se 
întâmplase. Probabil că era prea mic. Părea să creadă că dacă 
întreba suficient de des, răspunsul se va schimba. Lui Sigvaldi, 
întrebarea i se părea la fel de grea de fiecare dată. 

— Mami nu se va mai întoarce, scumpule. Ți-aduci aminte ce 
ţi-am spus? veni răspunsul automat al tatălui său. 

Stefân îi întâlni privirea tatălui său, însă părea că se uită 
direct prin el în timp ce încuviința tăcut din cap, cu o expresie 
de concentrare pe chip. 

— Vreau să-i arăt ce pot să fac când va veni înapoi. Degetele 
lui micuțe apucară o mașinuţă și-o ridicară în sus. Uite! 

Imită un zgomot despre care Sigvaldi știa că vrea să 
reprezinte niște roți învârtindu-se - la intervale regulate, fiul său 


VP - 179 


continua să repete această demonstrație, din nou și din nou. 
Apoi băiatul azvârli mașinuţa în perete, aproape de un tablou, în 
celălalt capăt al camerei. În mod normal, Sigvaldi l-ar fi certat 
pe băiat și i-ar fi spus să înceteze. Dar ce mai conta acum? 

Bárdur, care avea aproape șase ani, ridică o privire înfricoșată 
spre tatăl său. De obicei, el era mai sensibil la astfel de lucruri, 
căci înţelegea mai multe decât fratele său mai mic. Mai știa și că 
dacă arunci cu jucării în perete, adulţii își pierd de obicei 
cumpătul. Când n-o făceau, ceva nu era în regulă. Sigvaldi făcu 
un efort să-și îndeplinească îndatoririle părintești, dar nu reuși 
decât: 

— Stefân. Nu! 

Spera că băiatul va-nţelege. 

— Hai, Stebbi! Hai s-o căutăm pe buni. 

Bárdur se ridică în picioare și-și conduse fratele afară din 
cameră, lăsându-l singur pe Sigvaldi. El îi privi ieșind, având în 
cap același gând care nu-i mai dădea pace: cum dracu' avea să 
se descurce fără Elisa? Părul băieţilor crescuse prea lung, iar 
acum era el nevoit să meargă la frizeria unde mama lor le 
făcuse programare. Astăzi. Ea avusese de gând să-i ducă astăzi. 

Işi aducea aminte de mai multe lucruri pe care ea plănuia să 
le facă în timp ce el era plecat în străinătate. Tot ce-i spusese ea 
îl făcuse să se bucure de faptul că era plecat departe. În timp ce 
ea tropăia de colo-colo prin oraș cu copiii, el se afla în State, 
relaxându-se în pauzele dintre conferinţe. Dând pe gât whisky în 
barul hotelului, încercând sauna de la subsol, participând la 
vreun turneu de golf alături de colegi, bucurându-se de absenţa 
zăpezii și că nu trebuie să-și curețe parbrizul de gheaţă în 
fiecare dimineaţă. 

De nimic din toate astea nu se va mai bucura de-acum încolo, 
probabil o lungă perioadă. Era un tată singur cu trei copii pe 
cap, pe care nici măcar nu îi știa prea bine. Elisa avusese grijă 
de toate nevoile lor. El rămăsese cumva pe dinafară, aducând 
doar bani în casă și mai certându-i din când în când. Severul 
casei. 

— S-a întâmplat ceva? își auzi Sigvaldi mama în spatele său. 

Din politețe, se întoarse spre ea, deși tot ce voia era să 
rămână holbându-se la peretele de care se lovise mașinuța 
aruncată de fiul său. Simţi un fel de simpatie pentru tencuiala 
care primise acea lovitură năucitoare. 


VP - 180 


— Nu. Nimic. 

Sigvaldi își privi mama cu atenţie. Fusese întotdeauna o 
femeie superbă; înaltă și subţire, cu trăsături puternice, care ar 
fi putut apărea fără probleme pe o monedă grecească, atât 
atunci când avusese păr negru și obraji roșii, cum își amintea el 
că avusese ea odată, cât și acum, cu păr cărunt și chipul palid. 
Dar șocul lăsase urme asupra ei; părea pe punctul de-a se 
prăbuși sub greutatea durerii. lar el era conștient că nu arată 
mai bine ca ea. 

— Băieţii sunt cam abătuţi. Ea se sprijini de tocul ușii, cu 
mâinile încrucișate la piept. Dacă mă-ntrebi pe mine, ar trebui 
să te ridici de pe canapea și să le acorzi și lor niţică atenţie. 
leșiți în oraș, vedeţi un film, mergeţi la zoo, cumpără-le câte o 
îngheţată. Orice. Au nevoie de aer proaspăt, ca să uite de 
durere. De durerea ta. E clar că o vor purta pe-a lor mereu cu ei, 
oriunde s-ar duce. 

Se uitară unul la altul fără să rostească o vorbă, iar Sigvaldi 
văzu pentru prima oară cât de mult semănau. Era ca și cum s-ar 
fi privit pe sine însuși. De când se știa, oamenii spuneau că a 
moștenit ochii mamei sale. El nu fusese capabil să observe 
acest lucru până acum. Poate că durerea lor comună ajunsese 
să le coboare pleoapele într-un mod asemănător. 

— Și ţie ţi-ar face bine să ieși din casă. Va trebui să ne- 
adunăm și să ne continuăm viețile. Orice s-ar întâmpla. 

Mama lui îl împinsese întotdeauna de la spate, probabil de 
prea multe ori. Se arătase extraordinar de entuziasmată, în timp 
ce el muncea pe brânci pentru a lua examenul de rezidenţiat; ți- 
ai fi putut închipui că el era un tânăr soldat în drum spre front 
când ieșise din casă în dimineaţa primului examen. Ca și cum ea 
nici nu se aștepta ca el să se mai întoarcă. Dar de data asta 
chiar avea dreptate. Sigvaldi se forță să zâmbească. 

— les cu ei, la o plimbare cu mașina. Chiar nu pot îndura să 
merg la magazinul cu dulciuri sau la toneta cu îngheţată și să 
trebuiască să interacţionez cu alţi oameni. Adăugă grăbit, 
înainte ca ea să-i răspundă cu vreo aiureală de genul „niciun om 
nu-i o insulă”: Mâine va fi mai bine. Ceva mai bine. Apoi și mai 
bine în ziua următoare, și așa mai departe. Intr-un final, vom 
reuși să rezistăm. Asta-i tot ce trebuie să facem. Il durea spatele 
de la poziția cocoșată în care stătuse pe canapea. Mersi că ne-ai 


VP - 181 


primit la tine. Știu că în clipa de faţă nu suntem o prezenţă prea 
plăcută. 

Mama lui dădu din mână, pentru a-i tăia vorba. 

— Nu vorbi prostii. Știi bine că sunteți bine-veniţi să staţi aici 
cât vreți. Chipul i se înăspri. Tatăl tău zicea că se vorbește c-ar fi 
mai bine ca Margret să fie pusă sub protecţie. Sper din tot 
sufletul că n-ai fost de acord cu asta. 

La picioarele lui Sigvaldi se afla o mașinuţă de jucărie, pe 
care-și fixă privirea. 

— Eu n-aș pune problema chiar așa. Poliţiștii își fac griji 
pentru soarta ei. Se tem că ar putea apărea niște informații în 
presă cum că ea se afla acolo în noaptea aceea. Că e posibil să 
fi văzut ceva. 

— Și ce dacă a văzut ceva? Cumva cred că ăsta-i cel mai rău 
lucru pe care l-ar putea avea de înfruntat un copil? Că lumea ar 
putea începe să răspândească zvonuri despre ea? 

Era mașinuța roșie, cea pentru care el și fratele său obișnuiau 
să se certe de fiecare dată. Voiau amândoi să se joace cu ea, 
pentru că era o decapotabilă cu fulgere vopsite pe părțile 
laterale. Își aduse aminte că oricât de atrăgător arăta mașina, 
de fapt ea nu mergea chiar așa de bine, căci una din roţile din 
spate era strâmbă și trebuia împinsă de colo-colo cu mâna. 
Exista o morală pe care cei doi fraţi nu reușiseră s-o înțeleagă: 
că lucrurile pe care ţi le dorești cel mai mult ajung să te 
dezamăgească în final. 

— Mamă, nu din cauza bârfelor își face poliţia griji. Se tem că 
ucigașul ar putea veni după ea. Că va-ncerca să o facă să tacă, 
de frică să nu cumva să-l identifice. Ea va fi ușor de găsit aici 
sau acasă la noi. Așa că i-ar fi mult mai greu s-o găsească dacă 
ar fi dusă într-o ascunzătoare. 

Mama lui icni și pe chipu-i frumos apăru o grimasă. 

— Ce vrei să zici? 

— Doar ce mi s-a spus. Eu nu sunt în stare să inventez pe 
moment lucruri sau să înfloresc ce-mi spun alţii. Vor s-o ducă pe 
Margret într-o ascunzătoare. Temporar, doar până când îl 
găsesc pe ticălosul bolnav care mi-a omorât soţia, scuipă el 
ultimele cuvinte. 

Mama lui deschise și închise gura la fel ca un pește în căutare 
de aer. Apoi se cutremură și încercă să-și revină. 

— Cine crezi c-a făcut-o? Vreun psihopat? 


VP - 182 


Sigvaldi nu putea să-i răspundă. În timp ce se întorcea acasă 
din America, își storsese creierii, în încercarea de a găsi pe 
cineva care să fi vrut să-i facă rău soţiei sale. Dar nu reușise. 
Nici prietenii, nici rudele. Ei nu se certau cu nimeni, nici măcar 
cu vecinii sau colegii de muncă. Recunoștea, el știa prea puţine 
despre munca ei, dar probabil că ea i-ar fi mărturisit dacă ar fi 
avut probleme acolo. Acesta era tipul de relaţie pe care-o aveau 
ei. Își aduse aminte că poliţia întrebase dacă el sau ea 
avuseseră vreodată o aventură, dar el nu-și mai amintea ce le 
răspunsese. 

Îi era mai ușor să-și aducă aminte de primul interogatoriu; al 
doilea era învăluit în ceață. 

Ai fi crezut că ei plănuiseră să-l întâlnească exact în clipele în 
care realitatea îngrozitoare a ceea se întâmplase începea să-și 
facă loc în creierul lui. Reușise doar să se abţină să nu se 
prăbușească peste masă, să urle și să hohotească și să-și 
smulgă părul din cap. Sforţarea lui fusese atât de mare, încât 
fusese un miracol că izbutise să le răspundă la întrebări, iar 
după aceea se temuse ca nu cumva să li se fi părut o persoană 
rece și detașată. Prea departe de adevăr n-ar fi fost. Dar el știa 
că dacă ar fi lăsat să se vadă fie și cea mai vagă urmă de 
emoție, întregul baraj s-ar fi dărâmat. 

Își amintea doar vag de mesajul lăsat de ucigaș, pe care 
poliția îl forțase să-l citească. Nimic surprinzător, din moment 
ce, din câte-și aducea el aminte, pe hârtie nu fuseseră scrise 
decât un șir indescifrabil de numere. La fel de greu de înţeles 
precum celelalte fapte ale persoanei care decupase acele 
numere și le lipise pe o bucată de hărtie. 

— N-am nici cea mai vagă idee cine ar fi putut fi. Doar că 
probabil a fost un necunoscut. Nimeni din cei care-o cunoșteau 
pe Elisa nu i-ar fi făcut așa ceva. 

— Atunci, cum va reuși poliţia să-l prindă? 

Acum era rândul lui să-nchidă și să deschidă gura neajutorat, 


în timp ce ochii i se roteau prin cameră, în căutarea unui 
răspuns. Intr-un final, se dădu bătut. 
— Nu știu. 


— Margrét trebuie să rămână cu noi. Nu cu niște străini. 

— Nu știu dacă tata ţi-a zis, dar ea vrea să plece. 

Era greu să rostească aceste cuvinte cu glas tare. Simţi un val 
subit de furie la adresa mamei lui pentru că-l forța s-o facă. 


VP - 183 


— Poate că asta o va face să nu mai fie supărată pe mine. 

— Supărată pe tine? Dar ce-ai; făcut? 

Părinţii lui se purtau de parcă nu era nimic ciudat în privinţa 
felului în care Margrét reacţiona în preajma lui. Nu aduceau 
niciodată vorba de faptul că ea petrecea tot timpul citind în 
dormitorul care-i aparținuse odată fratelui lui și că de-abia ieșea 
de acolo. Chiar și când era nevoită să vină la masă, evita 
dinadins să privească în direcţia lui, iar bunicii se străduiau și ei 
din răsputeri să se prefacă indiferenți la asta. In schimb, 
vorbeau neobișnuit de tare și încercau să adopte un ton vioi. 
Singurii care se purtau normal erau Stefân și Bârdur. Cu 
excepția momentelor în care Stefân întreba dacă lui mami îi e 
foame și dacă vine și ea să mănânce cu ei. Atunci Bârdur se 
purta la fel ca toți ceilalţi. Atunci îi era cel mai greu lui Sigvaldi. 

— N-am făcut nimic. Dar ea pare să mă învinovăţească pe 
mine. E doar un copil. Crede probabil că ar fi trebuit să fiu acolo, 
ca să-i salvez mama. 

— Ai încercat s-o întrebi de ce? Vrei să discut eu cu ea? 

— Da, am încercat și nu, nu vrea să vorbească cu mine. Cred 
doar că are nevoie de timp ca să-și revină. Femeile de la Casa 
Copiilor ne-au recomandat ca ea să facă terapie, pentru a o 
ajuta să treacă peste asta. 

— Terapie? 

Mama lui părea atât de revoltată, încât ai fi crezut că vor s-o 
trimită pe Margret la vreo clinică de reabilitare. 

— Să-i fac o programare la un psiholog. Un psiholog pentru 
copii, specializat în consiliere psihologică pentru copiii care au 
suferit o traumă. Nu-i nimic greșit în asta. De ce-ţi faci griji? Că 
ar putea să-i facă rău? 

Mama lui nu-i răspunse. Era reacția ei obișnuită atunci când 
nu era de acord cu o persoană cu care stătea de vorbă, dar nu 
voia să se sfădească cu ea. Insă nu-și putu ascunde furia din 
glas atunci când vorbi din nou: 

— Dacă va fi smulsă de lângă noi, atunci chiar va avea nevoie 
de consiliere psihologică pentru copiii cu traume. N-am mai 
auzit niciodată o asemenea aberaţie. Să smulgi un copil din 
sânul familiei după ce tocmai și-a pierdut mama! Jur că unii 
dintre așa-zișii experți nu sunt normali la cap. 

— De fapt, sugestia a venit din partea poliţiei. Dar încă nu s-a 
luat nicio decizie. 


VP - 184 


Telefonul sună chiar în acel moment. Nu recunoscu numărul, 
și se întrebă dacă să răspundă sau nu. Dacă una din pacientele 
sale intrase în travaliu? N-ar fi fost prima oară când o femeie îl 
suna direct pe el. Șovăi, apoi răspunse în cele din urmă. Dacă 
era vorba de-o gravidă, avea s-o îndrepte către un medic de 
gardă de la maternitate: el era în concediu. Aproape că izbucni 
în râs când se gândi la absurditatea cuvântului. 

La telefon era un poliţist, inspectorul care-l interogase a doua 
oară, Huldar. Nu se prezentă cu numele întreg, și Sigvaldi nu-și 
mai aducea aminte patronimul lui, nu că ar fi contat. Il ascultă, 
rosti „da” o dată, apoi îi spuse la revedere. Trântindu-se înapoi 
în canapea, începu din nou să se holbeze nepăsător la perete. 

— Era poliţia. Vin mai târziu s-o ia pe Margrét. 

— Nici măcar n-ai încercat să ridici vreo obiecţie. 

Mama lui venise în faţa sa, blocându-i imaginea cu peretele 
vopsit alb. 

— Nu. E ceea ce trebuie să facem. 

Sigvaldi își lăsă mâinile să cadă pe perna moale a canapelei. 
Telefonul îi alunecă din mână. 

Apelul ăsta telefonic îi storsese și ultimele rezerve de energie. 

— A mai avut loc o crimă. Același ucigaș. 

Reuși, cu un efort considerabil, să stea drept. Trebuia să-și 
vină în fire. Nu avea prea mult timp la dispoziţie; poliţia și o 
asistentă socială trebuiau să vină în două ore. Voia să discute cu 
Margret, să-i explice situaţia și să încerce să afle dacă asta era 
ceea ce-și dorea ea cu adevărat. Dacă da, urma s-o ajute să-și 
aleagă haine și niște jucării pe care să le ia cu ea. Dacă nu, avea 
să-l sune pe poliţist și să-l refuze. În cazul ăsta, era nevoit să-i ia 
pe copii și să-i ascundă el însuși undeva. Chiar și în coliba 
vreunui cioban, undeva departe, pe dealuri, dacă era nevoie. 

Poate că ea îi va oferi ocazia să-i explice cât de îngrozitor era 
pentru el că nu fusese acasă când se-ntâmplase nenorocirea. 
Poate că va reuși s-o convingă că nu era el de vină pentru 
oribilul sfârșit al mamei ei - al femeii pe care o iubise la fel de 
mult cât o iubise și ea. 

Sigvaldi strânse din umeri. 

— Dacă asta înseamnă ca Margrét să fie în siguranţă, atunci 
va trebui să ne împăcăm cu situaţia. Nu vreau s-o pierd și pe ea. 

Părul ciufulit al lui Stefán se iți în ușă și Sigvaldi aproape că 
cedă atunci când inevitabila întrebare se auzi din nou: 


VP-185 


— Tati, când vine mami acasă? Buzele roz ale copilului se 
curbară în jos. Nu m-a sărutat de rămas-bun. 


Capitolul 19 


Mirosul greţos de carne carbonizată se intensifică odată cu 
lăsarea serii. Era imposibil să te obișnuiești cu el. Sub strălucirea 
reflectoarelor mobile, nimeni nu observase că lumina palidă a 
zilei renunțase de mult să se mai strecoare prin țesătura 
perdelelor. Orbitoarea lumină alb-albăstruie transforma ochii 
întunecaţi ai oamenilor, ce contrastau puternic cu fețele lor 
palide, oferindu-le un exagerat aspect de șoc. Vorbeau mai încet 
decât de obicei, cu voci scăzute, apăsându-și palma peste gură 
în încercarea zadarnică de a împiedica mirosul să vină în contact 
cu limba. 

Criminaliștii urmau să termine cât de curând, apoi corpul 
putea fi luat de-acolo; doar după aceea puteau deschide 
fereastra. Dar va fi nevoie de mai mult decât o pală de aer 
proaspăt pentru a le alunga din minte ceea ce văzuseră. 

Huldar se afla printre cei care zăboviseră cel mai mult aici, 
însoţind legistul și echipa de criminaliști la locul faptei, dar se 
îndoia că el era singurul care suferea de claustrofobie. Pentru 
prima oară, Erla părea că-și pierduse toate apărările și că uitase 
să mai joace rolul poliţistului care le-a văzut pe toate. Vorbea 
puţin și pe chip i se citeau oboseala și disperarea pe care o 
întâlneai la toți membrii echipei. Rikhardur abia dacă scosese 
vreun cuvânt de când își făcuse apariţia. 

Lui Huldar îi părea rău că-i chemase. Amândoi lucraseră tot 
weekendul și aveau dreptul - aveau nevoie - să plece mai 
devreme. Și totuși, niciunul nu protestase și nu încercase să se 
scuze și să plece. Pe Erla o găsise în vestiarul sălii de fitness, 
încălțată doar c-o șosetă. Rikhardur era în drum spre 
Mosfellsbær, micuțul oraș situat la nord de Reykjavik, pentru a- 
și vizita părinţii, dar se întorsese imediat. 

Nu se arătaseră supăraţi pentru că fuseseră chemaţi înapoi la 
muncă. Erla ajunsese prima, așa că avusese de ales ce sarcină 
să îndeplinească. Când își făcuse și Rikhardur apariţia, nu mai 
fusese nevoie să i se dea indicaţii. Simţise ce se cerea de la el și 


VP - 186 


se pusese pe treabă, fără să spună nimic, într-una din rarele 
ocazii în care colegii săi se bucurau că e liniște. Nimeni nu 
făcuse excepţie de la regulă: erau cu toţii suficient de abătuţi. 

Acum nu mai puteau face nimic pentru a schimba soarta lui 
Ástrós Einarsdóttir. În schimb, toate eforturile le erau îndreptate 
asupra prinderii atacatorului, pentru a fi siguri că se va face 
dreptate. Furia le sporea ori de câte ori zăreau trupul chinuit al 
femeii întins pe podeaua bucătăriei, iar indignarea lor era 
aproape palpabilă. Huldar se simțea de parcă furia lui îi plutea 
precum un nor în jurul capului, înfășurându-l și strângându-l din 
când în când cu putere. 

— E vreo șansă s-o acoperiţi? îl întrebă Erla pe medicul legist, 
care stătuse aplecat deasupra cadavrului mai bine de-o oră. Nu 
mai suport să-i văd chipul. 

— Aproape-am terminat. 

Legistul continuă să noteze informaţiile despre victimă fără a- 
și ridica privirea. După care lăsă carnetul deoparte și începu din 
nou să facă poze. 

— Nu că ai mai putea zări mare lucru. 

Ca o repetiţie de coșmar a uciderii Elisei, femeia fusese legată 
la ochi cu bandă adezivă lucioasă, argintie, care-i fusese 
înfășurată de mai multe ori în jurul părții de sus a capului. Poate 
că fusese un act de îndurare că nu putuse vedea ce urmează. 
Aceeași bandă fusese folosită pentru a-i bloca aparatul electric 
în gură, cel care-i provocase moartea și care probabil c-o 
împiedicase să scoată vreun țipăt. Puţină piele mai era vizibilă; 
doar partea de sus a frunţii, nasul și urechile și fâșii înguste din 
obraz, printre bucățile de bandă adezivă. Modul în care părul ei 
scurt și țepos ieșea din partea de sus a capului făcea să pară că 
ar fi murit electrocutată. Măcar dacă s-ar fi întâmplat așa; ar fi 
fost un sfârșit mult mai puţin crud. 

Legistul mai făcu o ultimă fotografie, apoi se ridică în picioare. 

— Puteţi lua corpul. A sosit ambulanta? 

Huldar îi răspunse că venise, spre ușurarea tuturor, care 
devenise aproape palpabilă. Ce era mai rău se terminase și în 
curând nu vor mai fi nevoiţi să se uite la priveliștea aceea 
înfiorătoare. 

Dintr-un anumit motiv, nu degetele femeii îl afectaseră pe 
Huldar cel mai tare. Erau încleștate ca și cum femeia ar fi 
încercat să găsească un mod de a opri inevitabilul, de a-și 


VP - 187 


scoate aparatul din gât și de a face să înceteze odată agonia de 
nedescris care-i însoţise chinurile morţii. Din ce-și dădea el 
seama, legistul deducea că probabil ucigașul îi ţintuise mâinile 
cu picioarele lui. Pe masă se aflau mai multe ustensile de 
bucătărie, inclusiv un cuţit enorm și o foarfecă pe care probabil 
c-o folosise pentru a tăia banda. Era încă neclar motivul pentru 
care ucigașul împrăștiase pe masă toate acele instrumente. 
Poate doar ca s-o înspăimânte pe femeie. Insă arma crimei 
probabil că fusese ea însăși suficient de înfiorătoare. 

Huldar încercase să interpreteze întreaga scenă a crimei pe 

baza a ceea ce se afla acolo. Pe lângă ustensilele din bucătărie, 
acolo se mai afla un scaun răsturnat, iar lângă el, o singură 
coală de hârtie plină de mâăzgălituri indescifrabile. Acestea erau 
de fapt numere scrise la întâmplare și calcule a căror logică era 
învăluită în mister. Nu semănau deloc cu mesajul codificat lăsat 
în casa Elisei; în primul rând, fuseseră scrise cu creionul, nu 
decupate din ziar. Creionul fusese găsit pe dușumea, lângă 
dulapul cu blat pentru gătit. 
_ Cel mai probabil, femeia stătuse pe scaun înainte de a muri. 
Incă nu se lămuriseră dacă ea sau criminalul fusese cel care 
scrisese acele calcule, dar judecând după scrisul ezitant, 
probabil că ea fusese. Arăta precum scrisul unei persoane care 
nu vedea ce face. Când începuseră zbaterile de moarte, Astr6s 
se smucise într-o parte și căzuse pe podea. Potrivit legistului, 
durerea provocată de căderea ei neamortizată de nimic fusese 
estompată cu totul de durerea cumplită din gură și din gât. Era 
puţin probabil ca ea să fi băgat în seamă căderea. 

— Puteţi lua hârtia, creionul și ustensilele astea de bucătărie. 
Și scoateţi dracului chestia aia din priză. Și vreau și cablul de 
alimentare. Nu-l desfaceţi, încolăciţi-l cu grijă în jurul aparatului 
și lăsaţi-l deasupra cadavrului. Legistul indică mânerul negru 
care ieșea din gura lui Astr6s, pe jumătate ascuns de bandă. 
Aveţi grijă să folosiți mănuși - și când îl scoateţi din priză. Și 
puneţi în pungi orice obiect rătăcit. Scoase din servietă o pungă 
încăpătoare, făcută dintr-un plastic rezistent. Știţi cum să le 
notaţi, da? 

Din nou, Huldar se văzu nevoit să răspundă în numele echipei. 
Ceilalţi vorbiseră puţin și doar atunci când trebuiau să răspundă 
unor întrebări ce le erau adresate direct lor. Chiar și fără 
prezența de obicei atât de colorată a lui Rikhardur, atmosfera ar 


VP - 188 


fi fost mai sumbră decât la orice înmormântare. Erau cu toţii 
supăraţi, deși niciunul n-o cunoscuse pe decedată. Huldar se 
arăta mulțumit de comportamentul lor: n-ar fi dorit să lucreze cu 
niște persoane care nu s-ar fi arătat afectate de o crimă, mai 
ales de una atât de atroce precum aceasta. 

— Ce-ai descoperit? îl întrebă Huldar pe legist în timp ce 
acesta își desprindea masca de pe gură și nas și-și scotea 
mănușile, care păreau că i se lipiseră de mâini. 

— Bun, nu pot trage încă nicio concluzie categorică, dar 
temperatura corpului ei indică faptul că a murit cam pe la 
miezul nopţii. Toate dovezile sugerează că arsurile din gât i-au 
provocat moartea, deși va trebui să efectuez o autopsie 
completă pentru a stabili ce s-a întâmplat și ce-a omorât-o de 
fapt. S-ar fi putut sufoca din cauza astupării căilor respiratorii 
sau din cauza arsurilor. Sau e posibil să fi sângerat puternic și să 
se fi înecat cu propriul sânge. Există mai multe posibilităţi, dar 
nu am niciun caz asemănător ca să pot face vreo comparaţie. 
Nu se-ntâmplă în fiecare zi să fie omorât cineva cu un ondulator 
de păr, dacă asta o fi aparatul acela din gura ei. 

Huldar și Erla se holbau, captivaţi, la mânerul negru. 
Duhoarea de carne calcinată crescu din nou și Erla își frecă 
nasul, încercând în zadar s-o blocheze. 

Legistul scutură din cap abătut. 

— Mă tem că moartea ei n-a fost nici rapidă, nici fără dureri. 
Din păcate. 

Huldar și Erla făcură amândoi câte-o grimasă. Rikhardur se 
răsuci spre ei, oprindu-se din a împrăștia pudră pentru 
amprente pe polițele unui bufet din bucătărie, având pe chip 
aceeași expresie îndurerată ca și a lor. Legistul continuă 
netulburat: 

— Dar, cum spuneam, autopsia va confirma concluziile 
preliminare și ne va putea oferi un moment al decesului mai 
precis, deși asta s-ar putea să reprezinte o adevărată provocare. 
Ar fi de ajutor dacă aţi afla când a mâncat ultima dată, dar s-ar 
putea să ne păcălească - locuia singură, nu? Presupunând că e 
apartamentul ei. 

— Da. Așa ni s-a spus. 

Huldar discutase cu sora decedatei, cea care raportase crima. 
Aproape că fusese prea șocată ca să vorbească, dar reușise să 
le furnizeze câteva informaţii de bază, inclusiv faptul că trecuse 


VP - 189 


pe la ea, din cauză că Ástrós nu răspundea la telefon. Printre 
suspine, le explicase că-și făcuse griji că sora sa suferise vreun 
infarct și că zăcea inconștientă pe podea. Suferea de 
hipertensiune, le explicase polițiștilor. 

— Potrivit surorii sale, Ástrós a rămas văduvă cu doi ani în 
urmă, așa că putem fi siguri că nu luase cina împreună cu soţul 
ei. Nu aveau copii. In frigider am găsit un tort din care lipsește 
doar o felie, așa că nu pare că ea s-ar fi bucurat prea mult de 
viaţă. În chiuvetă am găsit o tigaie, o farfurie, un cuţit și o 
furculiţă, în concluzie, a mâncat singură. Dar mai sunt și două 
pahare. Presupun că unul dintre ele ar fi putut fi folosit mai 
devreme, în timpul zilei, dar luând în considerare cât de curată 
și de ordonată este casă, ea nu părea genul care să lase vase 
murdare să se adune teanc în chiuvetă. 

— Aţi adunat tot? Inclusiv tortul? 

Legistul avea reputaţia unei persoane extrem de meticuloase. 
Huldar știa din experienţă că nu va părăsi locul crimei înainte de 
a fi sută la sută convins că toate probele au fost adunate și că 
nimic n-a fost trecut cu vederea. 

— Da. Sper că vom găsi ceva amprente pe pahare, dar sunt 
aproape sigur că toate se vor dovedi ca fiind ale ei. Am impresia 
că ucigașul e prea precaut pentru a fi prins în acest fel. Ai găsit 
vreo amprentă pe corp? _ 

Huldar știa deja răspunsul. Il privise cu atenţie pe medicul 
legist și n-avusese cum să rateze vreo descoperire importantă 
de acest gen. 

— N-am găsit nimic pe partea de deasupra a corpului în 
timpul examinării preliminare. Normal, e posibil să fi ratat ceva, 
dar nu sunt prea optimist că vom găsi amprente pe hainele ei, 
având în vedere cum e îmbrăcată. 

Femeia părăsise această lume înfofolită într-un halat de baie 
gros, un tricou uzat și o pijama din bumbac cu un imprimeu cu 
pătrăţele. Bluza i se ridicase, probabil atunci când se luptase ca 
să rămână în viaţă, scoțând la iveală o burtă palidă și moale. 
Halatul i se desfăcuse și pulpanele zăceau desfăcute într-o parte 
și-n alta, ca niște aripi grotești. 

— Vom afla mai multe după câteva analize mai amănunțite, în 
laborator. Poate să aibă ceafa acoperită de amprente, dar mă- 
ndoiesc. Aș zice că avem o șansă cu banda adezivă, dar nici în 
ea nu prea am nădejde. Ultima oară n-am găsit nimic pe ea și 


VP - 190 


oricine-ar fi criminalul, pare a fi incredibil de conștiincios. 
Presupunând că e vorba de același bărbat. 

Huldar nu comentă, deși credea că e același tip. Erau prea 
multe asemănări ca să fie doar o coincidență. Două femei, ucise 
la câteva zile distanță una de alta într-un mod oribil, aproape 
identic. Banda adezivă în sine era suficientă pentru a-l convinge 
pe Huldar că e vorba de același criminal. Nu prea mai aveau 
altceva în comun, în afară de detaliul că, aparent, femeile nu 
fuseseră violate și împrejurările nu sugerau o motivaţie sexuală. 
Din câte aflase până acum, nimic din viaţa femeilor nu indica 
vreun motiv clar care să provoace pe cineva să le ucidă: Elisa, o 
mamă de treizeci și ceva de ani cu trei copii, care lucra la biroul 
local de impozite și taxe; Ástrós, o văduvă de aproximativ 
șaizeci de ani, care predase biologie la liceu și care avea puţine 
domenii de interes în afară de privitul la televizor, potrivit 
informaţiilor furnizate de sora ei. Apartamentul reprezenta 
mărturia banalităţii care domnea în existența femeii - fotografii 
cu ea și soțul ei, pozând împreună în diverse locuri: pe plajă, în 
vacanțe, la picnic, pe lângă vreo mlaștină oarecare din Islanda, 
la cine oficiale. Deși fotografiile fuseseră făcute la intervale mari 
de timp, cuplul se schimbase prea puţin; ea își ţinea de obicei 
părul scurt și pieptănat pe spate, dezvăluindu-i faţa lipsită de 
culoare; el avea obrajii mai bucălatți, iar părul i se retrăsese pe 
spate din ce în ce mai mult, cu fiecare poză. Oameni obișnuiți. 
Nici Ástrós și nici Elisa nu păruseră tipul de persoane care să 
atragă atenţia unui criminal bolnav psihic. Și totuși, iată că 
faptele vorbeau de la sine. 

Huldar trebuia să rămână cu toate simţurile la pândă dacă 
dorea să nu rateze vreun detaliu crucial, dar lucrul acesta se 
dovedea extrem de dificil în preajma mirosului de carne arsă, 
care-i tot abătea gândurile spre scena macabră care se 
petrecuse în bucătărie. De aici înainte, imaginea unei benzi 
adezive îi va stârni întotdeauna un val de acid gastric în stomac 
și-n gură, lucru valabil, presupunea el, și pentru toţi ceilalți care 
puseseră piciorul în apartament în ziua aceea. 

Huldar se aplecă spre priză și scoase ștecherul cu grijă. Cu 
mâinile înmănușate, rulă cablul și-l așeză cu grijă deasupra 
cadavrului. Capul îi vuia și avu grijă să se ridice ușor în picioare, 
de teamă să nu leșine și să cadă peste biata femeie. Suferise 


VP-191 


destul până să moară; corpul ei nu mai avea nevoie și de alte 
umilințe. 

În timp ce aștepta să-i treacă ameteala, el încercă să-și 
stăpânească gândurile, lucru pe care nu izbutise să-l facă de 
când ajunsese la locul crimei. Era foarte ușor să cadă în capcană 
și să se concentreze doar asupra benzii adezive și a ustensilelor 
electrice. Dar, în ciuda acestor asemănări, între cele două crime 
existau și destule diferențe. Huldar știa că trebuie să aibă în 
vedere și posibilitatea ca cele două crime să fi avut făptași 
diferiţi. Tipi mai capabili ca el se arseseră destul de rău după ce 
luaseră ca atare astfel de lucruri, iar apoi omiseseră niște indicii 
esențiale doar pentru că nu se potriveau cu teoriile lor. 

Elisa fusese găsită în pat, nu pe podea, precum Astrâs. La 
primul caz, criminalul așteptase ca victima să adoarmă sau să 
meargă la culcare; în al doilea, dăduse buzna în casa femeii în 
timp ce aceasta încă mai era trează. Huldar avea senzaţia că 
acest lucru era dovada unei încrederi în sine din ce în ce mai 
mari, dar deocamdată era doar o presupunere. Era posibil să nu 
aibă de-a face cu aceeași persoană. Pentru că deși detaliul 
despre banda adezivă încă nu transpirase în presă, cineva ar fi 
putut afla despre el. Un anumit număr de persoane, nu doar din 
rândul polițiștilor, cunoșteau faptul că în cazul Elisei se folosise 
bandă adezivă și era destul de posibil ca mai mult de o 
persoană să se fi destăinuit unui soț sau unei soţii, vreunui alt 
membru al familiei sau vreunui prieten. În mod normal, unei 
informaţii de acest gen nu i-ar trebui prea mult timp să se 
împrăștie. 

Huldar se frecă pe faţă cu putere. Simţea nevoia să facă ceva 
cu mâinile, dar când și le desprinse de pe obraji, nu simți nicio 
diferență. li lipseau zilele în care era treaba altcuiva să-și facă 
griji cu privire la progresul unei anchete. Când vreun superior 
ierarhic trebuia să răspundă la întrebarea cine s-ar deda la 
astfel de acte atroce și dacă metoda folosită ar oferi indicii 
asupra motivelor ucigașului. Acum nu avea el cum să scape de 
responsabilități. Cercetă din nou cu privirea imaginea grotescă a 
capului lui Astr6s, expirând încet. Sigur era vorba de aceeași 
persoană. Era de necrezut ca doi psihopaţi, care folosesc o 
metodă de lucru aproape identică, să trăiască în același timp în 
Islanda. 


VP - 192 


Legistul își închise servieta cu un pocnet, iar Erla, care 
rămăsese lipită de perete, dusă pe gânduri, aproape că sări în 
sus de spaimă. Fusese o zi lungă. Prea lungă. Huldar nu numai 
că se simţea extraordinar de obosit, dar mai avea și o durere de 
cap înfiorătoare. Lumina neîndurătoare făcea ca-n faţa ochilor 
să-i joace puncte colorate, forțându-l să renunţe la încercarea de 
a se concentra la ceva. Telefonul îi sună în buzunar, însă nu 
răspunse, așa cum procedase și mai înainte, când sunase prima 
dată. Nici măcar nu catadicsise să vadă cine încerca să dea de 
el; scena crimei îi solicita toată atenţia. Crimele, oricât ar fi ele 
de rare în Islanda, slavă Domnului, trebuie să aibă prioritate în 
fața tuturor infracțiunilor. Când îi sunase prima oară telefonul, 
toată lumea se oprise din ceea ce făcea și îl privise uluită. Acum 
nu observase nimeni că n-a răspuns la telefon. 

— Aţi luat ventuzele pentru geam și cuțitul cu diamant? 

Glasul legistului dădea de înţeles că nici măcar el nu se 
simţea în apele sale. Işi masă faţa, acolo unde masca îi lăsase 
urme pe piele. 

— Da. 

Telefonul amuţi cât vorbi Huldar. Durerea de cap se mai 
estompă niţel. Atacatorul intrase pe ușa de la balcon. La 
concluzia asta ajunseseră după ce găsiseră o urmă de talpă pe 
zidul de lângă el, urme de pași în zăpada de pe balcon și dâre 
lăsate de la ușă până în hol. Urmele proveneau de la niște 
pantofi bărbătești de mărime normală, dar modelul de pe talpă 
era prea neclar pentru a putea fi analizat. 

Ușa de la balcon fusese deschisă prin tăierea unei găuri în 
geam. Un dispozitiv cu ventuză fusese folosit pentru acest lucru, 
dar se părea că ucigașul nu era familiarizat cu dispozitivul, căci 
ventuza căzuse în interiorul apartamentului atunci când 
încercase să desprindă bucata rotundă de geam, care se 
spărsese în cădere. După aceea, intrusului îi fusese ușor să 
pună mâna pe clanţă și să deschidă ușa din interior. Se părea că 
o atacase pe femeie în holul care ducea spre dormitor. 
Trăseseră această concluzie după urmele negre de pe podea, 
care începeau în faţa băii și duceau până în bucătărie, unde 
fusese descoperit trupul. Dârele semănau cu urmele de cauciuc 
lăsate de papucii femeii, după ce criminalul o trăsese după el. 
După aceea, era neclar ce se mai întâmplase. 


VP - 193 


Legistul își scotea salopeta de protecţie din hârtie, pe care o 
îmbrăcase pe deasupra. 

— Să ţii minte ceva. Dacă se dovedește c-a fost vorba de 
același bărbat, să știi că nu va ezita să ucidă din nou. Desigur, s- 
ar putea mulțumi doar cu crimele astea două, dar după asta 
chiar nu va mai conta câte vieţi va mai lua, sentinţa îi va fi 
aceeași. Adică vor putea fi douăzeci de ani în loc de șaisprezece. 
Trist, dar acesta-i adevărul. 

Atmosfera deveni din nou sumbră. 

— Să sperăm doar că ucigașul își face și griji pentru el însuși. 
Probabil că nu dorește să fie prins, dar fiecare nouă crimă crește 
șansele să se întâmple asta. Presupunând totuși că e vorba de 
aceeași persoană. 

Huldar nădăjduia ca acest raționament să-i mai îmbărbăteze 
echipa: era foarte important ca ei să creadă că ce era mai rău 
deja trecuse. 

Huldar, personal, se îndoia totuși că trecuse, iar colegii săi 
păreau să fie de aceeași părere. Rikhardur se întoarse la polița 
pe care o împroșca cu praf, iar Erla cobori privirea și-și încrucișă 
braţele. El se hotărâse deja să-i trimită acasă; făcuseră o treabă 
foarte bună. Putea termina el treaba împreună cu cei de la 
medicină legală. Ușurarea lor era evidentă, deși încercaseră să 
nu se dea de gol. Dar când Huldar îi ceru lui Rikhardur să treacă 
mai întâi pe la Freyja în drum spre casă, masca de impasibilitate 
a bărbatului alunecă o clipă, trădându-i epuizarea. Se arătă 
recunoscător atunci când Huldar îl liniști că femeia locuia în 
zona golfului Grandi, nu departe de propria lui casă, în partea de 
vest a orașului. Păru că se detensionează și mai mult când 
Huldar preciză că nici măcar nu era nevoie să intre, ci doar să 
arunce o privire din mașină și să se asigure că totul e-n ordine. 
Acum că Margret fusese mutată în apartamentul Freyjei, cel mai 
bine era să rămână toţi cu ochii în patru. Nu le putea cere acest 
lucru altor persoane; în afară de ofițerii superiori care aranjaseră 
mutarea fetei. Rikhardur și Erla erau singurii membri ai secţiei 
de Investigaţii Criminale care știau despre planul respectiv. 

Erla se strâmbă, în mod evident simțindu-se neglijată, însă 
Huldar era prea obosit să se gândească la vreo treabă pe care 
să i-o dea de făcut în drum spre casă. Doar dacă nu trecea pe la 
farmacie ca să-i cumpere lui niște calmante. Dar se-ndoia că 
asta ar fi suficient să-i mai aline supărarea, și nu mai avea nici 


VP - 194 


energia necesară ca să-i explice că era lipsit de sens s-o trimită 
pe ea la Freyja, dat fiind că locuia tocmai în celălalt capăt al 
orașului, în Breidholt. Ar fi trebuit să fie mulţumită pentru șansa 
de a fi lăsată să meargă acasă și poate chiar să și prindă știrile 
de seară. In schimb, el rămase tăcut, sperând în sinea lui că-și 
va da și ea seama cât de ridicol era gândul că el îl prefera pe 
Rikhardur în defavoarea ei. O astfel de situație nu s-ar fi ivit 
niciodată dacă el ar fi refuzat pur și simplu să fie avansat, gând 
ce-l făcu din nou să-și regrete decizia. lar durerea asta de cap 
teribilă nu-i mai dădea pace. 
e 

Afară era ger și oricât de recunoscător se simțea pentru aerul 
proaspăt, Huldar mai că-și dorea să se afle iar înăuntru, la 
căldură. Incă mai avea de vorbit cu vecinii de dedesubt, dar 
acum nu se mai putea gândi decât la ce mult tânjea după o 
țigară. Apăsă butonul soneriei și-o lăsă să sune, deși știa că nu 
modifica în niciun fel intensitatea zgomotului ce răsuna dincolo 
de ușă. Mai apăsă o dată. Locatarii erau acasă; o altă mașină își 
făcuse apariţia în parcare. Apăsă butonul pentru a treia oară. 

O ţigărică mică. l-ar fi curățat nările de mirosul amețitor și 
greţos. Bine, două. Reușise să se abțină de la tutun, de fapt își 
impusese să ignore cele două chioșcuri pe lângă care trecuse 
înainte de-a ajunge la farmacie. De atunci mestecase gumă cu 
nicotină fără oprire. Scuipă guma lipsită de gust și-o înlocui cu 
alta. Când ușa se deschise, se prezentă cu un glas gros și 
întrebă dacă poate sta niţel de vorbă cu locatarii 
apartamentului. 

— Bună seara! S-a întâmplat ceva? 

Femeia își înfășură mai strâns halatul în jurul corpului, ca și 
cum ar fi vrut să se apere de veștile proaste. 

— Vreau să vorbesc cu dumneavoastră și cu oricine se mai 
află în casă despre evenimentele petrecute ieri seară, începu 
Huldar împingând guma cu limba în obraz. 

— leri seară? 

— Da, ieri seară. Eraţi acasă? 

Cuvintele erau mai clare acum, după ce dăduse guma într-o 
parte. 

— Da. Eu și soţul meu ne-am întors la cinci. Copiii sunt plecaţi 
de-acasă, adăugă femeia, apoi întoarse capul și strigă: Gunni! A 


VP-195 


venit poliția. Se întoarse din nou spre Huldar. Priveam la 
televizor. La știrile de la zece seara. 

Tonul ei sugera că vizita lor pica într-un moment extrem de 
nepotrivit. Era clar că ar fi preferat să privească știrile, decât să 
stea de vorbă cu el. 

Ușa se deschise mai larg, iar în prag își făcu apariţia și soţul. 
Nici el nu părea prea încântat de întrerupere. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Işi iți capul afară și privi de jur-împrejur, ca și cum ar fi putut 
găsi o explicaţie pe stradă. 

— Vreau să știu dacă aţi auzit zgomote neobișnuite ieri seară 
din apartamentul de deasupra, sau dacă aţi zărit pe cineva 
intrând sau ieșind, din grădină sau din casă. 

Cuplul părea total indiferent. Nu afișară nici îngrijorare, nici 
curiozitate în legătură cu motivul acestor întrebări. 

— leri seară, ziceţi? Femeia se încruntă și-i aruncă o privire 
soțului ei. leri sau alaltăieri am auzit acel bufnet? 

— Azi-noapte, cred. 

— Bufnet? La ce oră? 

— Așa, deci am adormit în jur de zece și jumătate, sau puţin 
după aia. Pe la două, probabil. M-am trezit din somn și m-am 
uitat pe geam, dar n-am văzut nimic. l-a spart cineva casa lui 
Ástrós? 

Huldar nu-i răspunse. 

— Sunteţi sigură că de-aici s-a auzit zgomotul? 

Informația asta nu se potrivea cu estimarea momentului 
morții făcută de medicul legist; la două dimineața, Ástrós ar fi 
trebuit să fie moartă de vreo două ore. Nu se putea să fi auzit 
ușa de la balcon, pentru că și aceasta fusese spartă mult mai 
devreme. Poate că ucigașul o mai fi zăbovit să-și admire opera 
sau să îndepărteze posibile urme. Poate că dărâmase o vază sau 
vreun alt obiect, deși nu găsiseră nimic spart sau deranjat în 
casă. 

— Nu sunt sigură. Am fost trezită de un zgomot și eram 
zăpăcită. N-am verificat ora, pentru că nu mi-a trecut prin cap 
că ar fi putut avea legătură cu vreo spargere. Dacă m-aș fi 
gândit, aș fi făcut mai mult efort pentru a-mi aminti. 

Chiar și așa, femeia fusese suficient de îngrijorată încât să se 
uite pe geam, dar Huldar nu-i mai atrase atenţia. Era destul de 
ușurat că cei doi rămăseseră convinși că avusese loc o 


VP - 196 


spargere. Era limpede că n-apucaseră să vadă cum trupul femeii 
era cărat pe targă spre ambulanţă. 

— Dar în cursul serii? Aţi observat ceva suspect? 

Cuplul zise că nu, dar apoi se corectă după ce schimbară o 
privire între ei și ajunseră la concluzia că în jur de ora zece 
auziseră glasuri venind din apartamentul lui Ástrós, care li se 
păruse că seamănă cu niște ţipete sau un plânset, dar care la fel 
de bine ar fi putut fi și râsete. Nu le băgaseră în seamă, căci 
Astr6s avea întotdeauna pe câte cineva în vizită. Asta sunase ca 
o critică. Când Huldar îi întrebă de sexul sau posibilul număr al 
musafirilor, ei ezitară și spuseră că poate nu fusese vorba decât 
de televizor sau de radio. 

După ce se mai contraziseră o bucată de vreme, în cele din 
urmă ajunseră la concluzia că fusese vorba despre o emisiune 
sau vreo piesă radiofonică, căci nu se auzise muzică în fundal 
sau reclame. Femeia adăugă că zgomotele răzbat cu ușurință 
prin pereții și podeaua apartamentelor. Expresia ei nemulțumită 
sugera că acest lucru năștea tensiuni între cele două familii, dar 
apoi tăcu brusc când soţul îi dădu un ghiont și-l lăsă pe el să 
vorbească. El se scărpină în capul pleșuv și-și stoarse creierii 
până când își aduse aminte că și el auzise niște zgomote 
ciudate, ce semănau cu plânsete sau ţipete, venind de sus, 
atunci când se trezise pentru a se duce la toaletă, undeva în jur 
de miezul nopţii. Dar nu-și închipuise că Ástrós s-ar fi simţit rău 
sau ar fi avut probleme, ci doar că e deprimată. Își pierduse 
soțul cu doi ani în urmă și relaţiile dintre ea și cei doi se răciseră 
de atunci, așa că nu le trecuse niciodată prin cap să-i dea un 
telefon și s-o întrebe dacă se simte bine. Din spusele bărbatului, 
de când rămăsese văduvă, femeia tot încercase să se fofileze de 
la îndeplinirea îndatoririlor legate de păstrarea curățeniei 
imobilului. Alegerea culorii vopselei exterioare fusese picătura 
care umpluse paharul; Astrós insistase asupra galbenului, în 
timp ce cuplul dorea o vopsea gri. Huldar bănuia că în clipa în 
care vor afla de moartea femeii, cei doi se vor și pune pe treabă 
cu vopsitul, înainte ca un nou proprietar să-și exprime părerea. 

Telefonul lui Huldar sună de două ori în timp ce cuplul era 
ocupat să-și denigreze vecina decedată. Îl ignoră. În câteva 
minute va fi din nou în mașină, la dispoziţia celor care-l tot 
sunaseră. Între timp, ascultă pălăvrăgelile celor doi, minunându- 
se de toate acele presupuse mizerii pe care cei doi continuau să 


VP - 197 


le pună în cârca lui Ástrós. Poveștile lor deveneau din ce în ce 
mai meschine, până când în cele din urmă șuvoiul se opri, 
lăsând locul unei tăceri stânjenitoare. 

Hotărându-se că nu mai avea nimic de câștigat din 
interogarea celor doi, Huldar se pregăti să plece, explicându-le 
celor doi soți că li se va cere să dea o declarație oficială la un 
moment dat, peste o zi sau două. Se pregătea să introducă în 
telefon numerele lor de mobil, când observă că ultimul apel era 
de la Freyja. Salvă repede cele două numere și își luă la 
revedere de la ei. Frigul și gustul acru din gură lăsat de guma de 
mestecat fură uitate pe loc, înlocuite acum de griji mult mai 
presante. Era greu de crezut că Freyja îl sunase doar pentru a 
mai sta niţel de vorbă cu el, iar el îi promisese că va fi disponibil 
zi și noapte. 

— Hei! îl strigă soțul, care rămăsese tot în ușă. Mai am să vă 
arăt ceva. 

Dispăru înăuntru și se întoarse în scurt timp, însă lui Huldari 
se păru o veșnicie, nerăbdător fiind s-o sune cât mai repede pe 
Freyja. Nu și-ar fi iertat-o niciodată dacă i s-ar fi întâmplat ceva 
lui Margret doar pentru că el nu răspunsese la telefon. Probabil 
că era vorba de ceva neînsemnat; de la Rikhardur nu primise 
nicio veste, așa că n-avea cum să fie ceva important. Pe de altă 
parte, trecuse deja aproape jumătate de oră de când el trecuse 
pe-acolo, iar în acest interval s-ar fi putut întâmpla multe. 

Huldar n-avu ce face decât să-și strunească spaima și s- 
aștepte răbdător. Soţul își făcu din nou apariţia, părând oarecum 
rușinat, și-i întinse un plic acoperit cu o substanţă ce părea a fi 
ketchup. 

— Scuze, dar îl aruncasem la gunoi. Am găsit plicul ăsta de 
dimineaţă, prins sub ștergătorul mașinii. Când l-am desfăcut, am 
crezut că e vreo aiureală. Puteţi să-l aruncaţi dacă veţi ajunge la 
concluzia că n-are nicio legătură cu spargerea. Habar n-am cine 
dracu’ l-a lăsat. 

Huldar își trase pe mâini mănușile din latex și apucă plicul. 
Bărbatul și soţia lui, care revenise în ușă, priviră cu ochi mari 
această măsură de precauţie. Huldar îi ignoră. Dacă era ceea ce 
credea el, nu mai avea nevoie de nicio dovadă în plus: Elisa și 
Astr6s fuseseră ucise de același bărbat. 

Răsucindu-se cu spatele la cei doi, scoase biletul din plic, îi citi 
rapid conţinutul, apoi îl băgă la loc în plic. lată și dovada: două 


VP - 198 


victime, același făptaș. Huldar ridică privirea, fixându-l pe 
bărbat. 

— O să avem nevoie de amprentele dumneavoastră. Apoi, 
întorcându-se spre femeie: și de-ale dumneavoastră, dacă aţi 
atins plicul sau biletul. 

Expresia de consternare de pe chipurile celor doi era 
grăitoare. 


Capitolul 20 


Margret se împăca mult mai bine cu Molly decât o făcea 
Freyja. Câinele o urmărea oriunde pe fetiţă, refuzând să se 
desprindă de ea; când Margret se așeza jos, Molly rămânea la 
picioarele ei. Stătea cu urechile ciulite, deși își ţinea ochii închiși 
și părea că doarme. Era ca și cum câinele știa din instinct că 
fata are nevoie de protecţie. Avea dreptate. In mod normal, toţi 
nădăjduiau că grija lor pentru siguranţa lui Margret se va dovedi 
neîntemeiată, dar nimeni nu îndrăznea să-și asume vreun risc. 

Geir, de la Agenţia pentru Protecţia Copilului, evidenţiase 
acest lucru atunci când o sunase pe Freyja pentru a-i aduce la 
cunoștință decizia care se luase în cazul lui Margrét. li spusese 
răspicat că se așteptau ca Freyja să-și asume această 
responsabilitate și păruse mult mai preocupat de păstrarea 
bunelor relaţii cu poliţia, ca să mai stea să asculte și doleanțele 
ei. Și din moment ce poliţia și serviciile sociale căzuseră de 
acord asupra acestei soluţii, ea n-avusese ce face decât să se 
supună. 

Nu renunţase totuși complet la luptă, invocând și problema cu 
Molly. Dar se dovedise că, din punctul lor de vedere, prezenţa 
unui câine în casă reprezenta o măsură de siguranţă în plus. 
Descrierea apartamentului pe care le-o oferise Freyja n-o 
ajutase cu nimic; ba din contră, ei considerau că nimeni n-ar fi 
visat vreodată s-o caute pe fetiţă acolo. Era clar, ea nu mai avea 
ce face decât să accepte inevitabilul. 

Doi inspectori fuseseră trimiși atât pentru a se lămuri asupra 
apartamentului, cât și să vadă cu ochii lor câinele. Işi făcuseră 
apariţia de-ndată ce ea închisese telefonul, ceea ce-o făcuse să 
creadă că așteptaseră în mașină ca ea să se dea bătută. 


VP - 199 


Inspectaseră fiecare centimetru din apartament, sub privirea 
atentă a lui Molly. Câinele se comportase admirabil, iar aceștia, 
deși ei și-acum îi venea greu să creadă, spuseseră că 
apartamentul e mai mult decât acceptabil. Fără îndoială, de 
ajutor fusese și faptul că Freyja se grăbise să ascundă orice 
dovadă incriminatoare care l-ar fi putut băga pe fratele ei în 
bucluc. Din fericire, ea mutase radiatoarele din camera liberă în 
urmă cu câteva săptămâni, când fusese rândul ei să le invite pe 
fetele de la cursul de cusut. Probabil că acele obiecte nu ar fi 
fost deloc pe placul celor doi inspectori sau, firește, ale 
prietenelor sale, deși una sau două ar fi zâmbit și chiar s-ar fi 
arătat interesată de recolta pe care-ar fi putut-o obţine fratele 
ei. 

Prin urmare, boxa de depozitare de la subsol și șifonierul din 
dormitor dădeau pe dinafară din cauza accesoriilor împodobite 
cu frunze de canabis și alte desene pe aceeași temă. 

Rămăsese surprinsă de cât de gol și lipsit de viaţă rămăsese 
apartamentul după această curăţenie făcută-n mare grabă. Se 
potrivea cu ochii fără expresie ai lui Margrét, care rămăsese 
nemișcată și cu privirea lăsată-n jos după ce cei doi bărbaţi o 
aduseseră la ușa ei. Fata n-a rostit niciun cuvânt, ci doar și-a 
scos hanoracul și-a reacționat numai atunci când Freyja i-a spus 
că nu-i nevoie să-și scoată și pantofii: podeaua era destul de 
murdară din cauza câinelui, așa că șosetele ei aveau să se- 
nnegrească rapid dacă avea de gând să umble de colo-colo 
desculță. Atunci fata și-a ridicat privirea și, după expresia ei 
neliniștită, părea să creadă că Freyja o supune vreunei probe 
sau că îi întinde vreo capcană. Freyja a rânjit și-a făcut semn 
spre propriii ei pantofi. Bărbaţii au profitat de ocazie și i-au dat 
Freyjei două genţi cu haine și un DVD cu filmul Frozen, apoi s-au 
grăbit să iasă fără a o mai conduce pe fată înăuntru, luând-o 
repede pe holul blocului, în direcţia scărilor. 

Ceva mai târziu, Freyja stătea în ușa dormitorului, pe care-l 
eliberase pentru Margret. Ea avea să se mulțumească cu 
canapeaua din living, preferând să doarmă acolo, în loc să-și 
facă culcușul în camera care servise drept seră pentru plantele 
fratelui ei. Asta ar fi presupus îndepărtarea storurilor pe care 
fratele ei le montase la geam, fără a mai aminti de alte obiecte 
care n-aveau ce căuta într-un dormitor, precum haltere și alte 
echipamente pentru ridicat greutăţi împrăștiate peste tot. Lucrul 


VP - 200 


ăsta îi împiedicase pe inspectori să mai insiste ca ea să doarmă 
acolo; niciunuia dintre ei nu le-ar fi convenit să ridice acele 
gantere pentru a-i face ei șederea mai plăcută. 

— Vrei să-ţi fac niște cacao? o întrebă Freyja. Să știi că fac o 
cacao foarte bună, insistă ea, zâmbindu-i fetiţei. Sau preferi o 
cafea? 

Margret își desprinse privirea din cartea pe care o citea. 
Stătea pe pat, într-o poziţie nefiresc de dreapta, ca și cum s-ar fi 
sprijinit de un perete invizibil. Își legăna picioarele subţiri pe 
lângă marginea patului, șosetele un pic cam mari i se ițţeau de 
sub manșeta blugilor, iar pantofii zăceau aruncaţi pe podea. Pe 
chip îi apăruse o expresie de mare suferință. 

— Nu, mulțumesc! 

— Eşti sigură? 

Freyja își făcea griji că fetita nu mâncase și nu băuse nimic. 
Refuzase tot ce i se oferise de când venise, iar acum era opt 
seara. 

— Am și băuturi acidulate, dacă vrei. Și mai am și apă de la 
robinet. 

— Nu, mulțumesc! 

Margret abia dacă-și mișcă buzele. Semăna cu o păpușă, iar 
chipul ca de porțelan nu făcea decât să întărească această 
impresie. 

— Vrei atunci să mă ajuţi să-i dau de mâncare lui Molly? o 
întrebă Freyja pe fetiță, aruncând o privire spre câinele care 
stătea încolăcit la picioarele lui Margret. Mă tem că altfel n-o să 
vrea să vină în bucătărie. S-a apropiat atât de repede de tine, 
încât mi-e greu să cred că va vrea să plece de la picioarele tale. 
Freyja zâmbi din nou. E destul de neobișnuit din partea ei, să 
știi. Cu mine nu e la fel de drăguță. 

— Nu-i a ta? 

Era pentru prima oară când Margret începea o discuţie. 

— Nu, e a fratelui meu. E apartamentul lui. Eu doar am grijă 
de apartament și-o fac pe dădaca pentru câine. 

— Dar el unde este? 

Margrét rămăsese acolo ca o balerină, cu brațele pe lângă 
corp și cu spatele drept ca o scândură. 

— Fratele meu? 

Freyja încercă să găsească repede o soluţie pentru a-i 
răspunde fetiţei. Nu-i putea spune pur și simplu adevărul. 


VP - 201 


— Momentan e plecat la ţară, dar se va întoarce în curând în 
oraș, iar eu va trebui să-mi găsesc cât mai repede un 
apartament. Nu vreau să rămân și să locuiesc cu el. 

Margrét mișcă din cap pentru prima oară. Incuviinţă, 
convinsă. Apoi își cobori picioarele din pat și se încălță cu 
pantofii. 

— Te ajut. Lui Molly i-e foame. 

De îndată ce câinele își auzi numele, se ridică în picioare și-și 
ocupă poziţia lângă picioarele lui Margret. Fetiţa o bătu cu 
palma pe cap și-o scărpină după urechi, iar animalul închise 
ochii la fel ca o pisică supradimensionată. Freyja nu reușise 
niciodată să obţină o astfel de reacţie, în ciuda frecventelor 
încercări de a o mângăia și a-i face pe plac. Molly nu catadicsea 
decât să scuture din cap, ca și cum vreo insectă nesuferită nu i- 
ar fi dat pace. Cine știe - poate că familia lui Margrét va putea fi 
convinsă să aibă ea grijă de câine? Absorbită de astfel de 
gânduri, abia dacă auzi oftatul lui Margret. Un oftat mic și trist. 

— Eşti bine, scumpo? Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu. 

Glasul fetiţei era aspru și lipsit de orice echivoc. Dar apoi 
continuă, ceva mai blând: 

— Mi-e rău pe dinăuntru. In cap. 

Rosti aceste cuvinte fără nicio urmă de emoție, ca și cum era 
datoria ei să o anunţe acest lucru. Ca și cum totul s-ar fi 
prăbușit. 

— Te doare capul? 

Freyja trebuia s-o întrebe, deși era conștientă că ceea ce-o 
putea alina pe fetiță nu erau doar niște calmante. 

— Nu e ca și cum m-ar durea capul. E ca și cum sufăr de ceva, 
dar în interiorul capului, așa că n-ai cum să pui un plasture și să 
treacă. 

— Știu ce vrei să spui. 

— Nu, nu știi. Nimeni nu știe în afară de mine. E capul meu, 
nu al tău. 

Pe Freyja nu aveau de ce s-o supere aceste cuvinte; cunoștea 
și ea acest lucru din copilărie. Simţise și ea același lucru atunci 
când adulţii încercau s-o compătimească și se prefăceau că o 
înţeleg după ce-i murise mama. N-aveau idee prin ce trecea ea. 
Nici cea mai vagă idee. 

— Margrét, vrei să-ţi spun un secret? 


VP - 202 


Fata ridică din nou privirea. Secretele stabilesc întotdeauna o 
legătură, oricât de dificilă ar fi situaţia. 

— Mămica mea a murit pe când eram un pic mai mare decât 
ești tu acum. Așa că s-ar putea să nu știu exact cum te simți, 
dar s-ar putea să-nţeleg totuși. 

Margret îi studie cu atenţie chipul, ca și cum ar fi vrut să se 
convingă că Freyja îi spune adevărul. 

— A fost omorâtă? 

— Nu. Nu direct. A murit din cauză că n-a avut grijă de ea așa 
cum ar fi trebuit. 

Freyja dorea mai mult decât orice să mângâie capul acoperit 
cu păr roșcat al fetei, dar nu îndrăznea de teamă că fetiţei nu i- 
ar fi făcut plăcere să fie atinsă. La fel ca Molly. Trebuia să se 
mulțumească doar cu un zâmbet. 

— Tu ai avut o mămică mult mai bună decât a mea. Dar tot 
mi-e îngrozitor de dor de a mea. Așa că nu știu exact cum te 
simţi, căci tu probabil suferi mult mai mult decât am suferit eu - 
dar înţeleg ce vrei să spui. 

Se opri, simțind că străpunsese carapacea lui Margrét, dar 
nedorind să destrame legătura subţire care se-nfiripase între 
ele. 

— Haide. Nu vrem ca Molly să moară de foame. 

Bucătăria era strâmtă, dat fiind că imobilul fusese construit pe 
când mâncarea și gătitul aveau prea puţină importanţă pentru 
oameni. În ciuda acestui lucru, fratele său reuşise să strecoare o 
masă și două scaune lângă fereastră și să găsească loc și pentru 
două castroane imense, pentru câine. Așa că trebuiau să se 
înghesuie serios pentru a putea încăpea toate trei. 

— Ar trebui să fiu moartă de foame pentru a mânca așa ceva. 
Dar tu? 

Freyja o privea pe fată cum turna cu grijă mâncare uscată în 
castron dintr-un sac pe jumătate gol. 

— Poate că mi-ar plăcea, dacă aș fi câine. Dar nu sunt câine. 

Margret se chinui să ridice sacul greu pe masă. Vocea îi era 
tulburător de lipsită de orice emoție, deși măcar începuse să-i 
răspundă Freyjei la întrebări. 

Era de așteptat. Nimic din ce i-ar fi spus Freyja n-ar fi reușit 
să-i alunge durerea. Doar timpul o va face. Freyja scoase un 
chicotit forţat. 


VP - 203 


— Din fericire, nu. E mult mai bine să fii fată. Reuși să prindă 
sacul chiar înainte să se răstoarne de pe masă. Știi ce se spune 
despre viaţa de câine - poate fi destul de nașpa. 

— Aş prefera să fiu câine. Cel puţin pe moment. Margrét 
privea linoleumul, evitând să se uite la Freyja. Pe câini nu-i 
interesează ce se întâmplă cu mămicile și tăticii lor. 

— Da, probabil că ai dreptate. 

Molly nu arăta vreun semn că i-ar fi fost dor de părinţii ei. 
Freyja îi dădu lui Margrét castronul pe care îl umpluse. Molly îl 
urmări cu privirea până fu așezat jos pe podea, apoi începu să 
hăpăie acompaniată de zăngănitul zgărzii, care se lovea de vas. 
N-avea rost să încerce să discute din cauza zgomotului destul de 
puternic, ceea ce le convenea de minune, mai ales că Freyja 
trebuia să aibă mare grijă ce spunea. Nu doar că fata era 
extraordinar de sensibilă, dar Freyja nu dorea nici să-i 
influenţeze declarația. 

Se lăsă tăcerea după ce Molly termină de mâncat. Freyja 
mimă surpriza. 

— lisuse, chiar că i-a fost foame. Vrei să știi ceva? Margrét nu- 
i răspunse, dar dădu vag din cap. Lui Molly îi e foame tot timpul. 
În clipa în care-i vom lua castronul, i se va face din nou foame. 

Câinele se uita când la una, când la cealaltă, lingând ultimele 
resturi. Scoase un scheunat slab, ca și cum ar fi știut că nu va 
mai primi nimic, dar merita să facă o încercare. 

— Acum trebuie s-o scoatem la o plimbărică. Ai chef să 
mergi? 

— Bine. 

Suna de parcă o plimbare n-ar fi fost mai bună sau mai rea 
decât orice altă activitate. 

Freyja trase într-o parte perdeaua dantelată și strâmbă, 
groaznic de învechită pentru aceste vremuri. Afară cădeau fulgi 
mari de zăpadă. O mașină de poliţie trecu încet pe stradă; 
probabil una dintre mașinile de patrulă care-i fuseseră promise. 
Deși înainta în ritm de melc, era greu de crezut că o astfel de 
acțiune ar fi putut alunga vreun potențial atacator. Atacatorul 
sigur nu ar acţiona cât timp mașina s-ar afla pe stradă. Gândul o 
înfioră pe Freyja, care spera ca fata să nu observe. 

— Mai bine ne-am îmbrăca gros. Ninge. 

Freyja avea puţină experienţă în îmbrăcarea copiilor și, în 
timp ce se aflau în fața ușii, se întrebă dacă exagerase cu ceva. 


VP - 204 


Lui Margrét nu i se mai zăreau decât ochii verzi, printre fular și 
căciula de lână. 

— Crezi c-o să-ţi fie prea cald? 

— Nu-mi pasă. 

Glasul ieși înăbușit prin fular. 

Molly nu mai putea de bucurie și izbea cu putere în perete cu 
coada în timp ce coborau scările. Dădu iute o tură în jurul lor în 
timp ce Freyja deschidea ușa din faţă, smucind de lesă cu 
putere. Deși avusese de gând s-o lase pe Margret să ţină lesa, 
Freyja își dădu seama că e o idee ridicolă. Nu voia să le dea 
înapoi un copil lovit, deși era greu de crezut că ea s-ar putea lovi 
sau zgâria prin stratul acela gros de haine. Cu toate astea, 
Freyja avu grijă să nu meargă prea repede pe pavajul alunecos, 
deși Molly aproape că alerga și mai că o trăgea cu totul după ea. 
In jur nu se zărea nici urmă de mașină de poliţie sau ţipenie de 
om. 

Fulgii pluteau ușor spre pământ. Păreau că absorb toate 
zgomotele și puţinele cuvinte pe care Margret le schimba cu 
Freyja sunau ciudat de înăbușit, ca și cum erau învelite în vată. 

Ajunse aproape de mare, Freyja dădu drumul lesei care-o 
ținea legată pe Molly. Ea se smuci repede și dispăru în albul gros 
al viscolului. Pentru prima oară, Freyja nu-și mai făcu griji că 
animalul s-ar putea pierde sau s-ar repezi la străini. Oamenii 
păreau să fi căzut cu toţii de acord că e mai bine să rămână în 
case în seara asta. Ea și Margret stăteau una lângă alta, privind 
fulgii mari care-o înghiţiseră cu totul pe Molly. 

— Crezi în Dumnezeu? 

Freyja se bucura că fata nu-i putu vedea fața când îi 
răspunse. Nu voia să-i spună copilei ce crede ea cu adevărat, de 
teamă ca nu cumva credința fetiţei în cer și-n viaţa de apoi să 
fie singurele lucruri care-o mai puteau convinge să continue. 
Dar nici nu voia să o mintă-n față. 

— Câteodată. Câteodată nu. Simţind că ar fi putut părea 
evazivă, adăugă: Dar tu? 

— Câteodată. Câteodată nu. 

Rămaseră tăcute, iar când telefonul scoase un bip în 
buzunarul Freyjei, i se păru că zgomotul e pur și simplu o ofensă 
la adresa liniștii din jur. Din instinct, scoase afară telefonul, al 
cărui ecran încă mai pâlpâia. Mesajul fusese trimis de pe un 
număr pe care nu-l recunoștea și care la început i se păru că ar 


VP - 205 


putea fi al poliţiei - al lui Huldar. El îi promisese că vor păstra 
legătura, dar nu mai auzise nimic de la el. Tipic. Il citise ca pe o 
carte deschisă, încă din dimineaţa aceea, când dăduse bir cu 
fugiţii. Sub tot acel aspect atrăgător nu se găsea decât o simplă 
carcasă goală. 

Însă mesajul în niciun caz n-avea cum să fi fost scris de el. 

„CREZI CĂ NU M-AȘ PUTEA DESCURCA CU CÂINELE?” 

Inima Freyjei începu să bubuie năvalnic în timp ce se răsucea 
în toate părţile, așteptând să găsească pe cineva chiar în 
spatele lor. Nu-și putu ascunde panica. Probabil că și copilul îi 
simţise frica. Dar nu văzu pe nimeni în jur, doar fulgii de zăpadă, 
din ce în ce mai deși. O strânse pe Margret de mână. 

— Molly! Molly! 

Margret îi simţi panica din voce. 

— Ce s-a întâmplat? 

Degetele micuţe, învelite în mănuși, se zbăteau să scape din 
strânsoarea Freyjei. 

— Nimic. Dar mai bine ne-am întoarce acasă, înainte ca 
zăpada să ne-ajungă până la genunchi și Molly să răcească la 
burtică. 

Vorbea prostii, așa cum avea uneori tendința, atunci când 
încerca să se liniștească pe ea însăși. 

— Molly! Hai încoace, fetițo! 

Freyja răsuci telefonul între degete, stând în cumpănă dacă 
să-i dea drumul la mână lui Margret și să sune la poliţie. Dar 
înainte de-a se putea hotărî auziră un lătrat, urmat de un 
scheunat slab. 

— Molly! Molly! 

Câinele își făcu apariţia la fel de brusc pe cât dispăruse, spre 
imensa ușurare a Freyjei. 

— Molly! Vino încoace! 

În timp ce câinele venea șchiopătând spre ele, Freyja văzu că 
lăsa în zăpadă o dâră de un roșu-aprins. Când ajunse lângă ele, 
se lămurise deja de unde venea tot acel sânge; în coapsa 
câinelui se căsca o tăietură urâtă și adâncă. Dat fiind că nu prea 
puteau face mare lucru pentru câine pe această alee izolată, 
Freyja îi prinse zgarda și porni cât de iute îndrăzni pe drumul 
alunecos. 


VP - 206 


Șchiopătatul câinelui era o adevărată binecuvântare, altfel 
Freyja ar fi gonit până acasă, trăgând fetița după ea și trădându- 
și astfel groaza, pe care încerca din răsputeri s-o ascundă. 

Tot drumul își închipui că aude pași reverberând în tăcerea 
grea din spatele lor. 


Capitolul 21 


Molly deschise ochii somnoroasă, dar probabil că nu-i plăcu 
ceea ce văzu, pentru că-i închise la loc imediat. 

— O poţi lăsa aici, dacă vrei. Poate dormi peste noapte în 
cealaltă cameră. 

Veterinarul, o femeie de vreo patruzeci de ani, care părea 
greu de impresionat, o privea pe Freyja în așteptarea unui 
răspuns. Halatul de un alb imaculat pe care-l îmbrăcase pe 
deasupra era acum pătat cu puncte mici și roșiatice. 

Freyja evită să-și privească hainele, conștientă de faptul că și 
ale ei se aflau în aceeași stare. Totuși, oricât de tentată se 
simţea să petreacă o noapte fără Molly, refuză propunerea 
medicului. Se cunoștea suficient de bine încât să știe că 
remușcările o vor copleși înainte de a străbate o jumătate din 
drumul spre casă. Fratele ei se purta cu câinele la fel ca și cu un 
copil, iar ea nu ar fi abandonat un copil în spital doar pentru a 
pleca acasă și-a se odihni cum trebuie. Deja își făcea griji că 
trebuie să-l sune și să-i explice ce s-a întâmplat și se ruga în 
gând ca el să nu se lanseze în vreo tiradă dezlănţuită la adresa 
celui care-i rănise câinele. lar problema principală nu o 
reprezenta neapărat faptul că se va perpeli o lungă bucată de 
timp în căutarea vinovatului, ci mai ales pedeapsa care va 
considera el de cuviinţă că îi va trebui aplicată atacatorului. 

— Nu, mulţumesc. O să o iau acasă. Deși ar fi drăguţ dacă m- 
ai ajuta să o car până la mașină. 

Oricât de bună ar fi fost condiţia fizică a Freyjei, Molly era 
prea grea ca ea s-o poată căra fără a fi ajutată de altcineva. ȘI 
nici nu voia să se gândească la cum i-ar fi arătat hainele după 
aceea. Blana lui Molly de pe partea rănită era întărită și 
lipicioasă de la sângele pe jumătate închegat și de la alte lichide 


VP - 207 


misterioase care curseseră din ea atunci când veterinarul se 
pusese pe treabă cu un bisturiu și-un ac. 

— Ai pe cineva acasă care să te poată ajuta să o cari 
înăuntru? 

— Nu. 

Freyja simţi cum sângele îi inundă obrajii. Ce era în neregulă 
cu ea? Nu e nicio rușine ca o femeie de vârsta ei să trăiască 
singură. O mulţime de alte femei de peste treizeci de ani sunt 
divorțate sau nemăritate. Veterinarul nu pusese nicio întrebare 
în legătură cu pantalonii ei pătaţi de sânge și părul vâlvoi, sau 
despre copilul șocat care venise cu ea, deci era puţin probabil ca 
femeia să ridice din sprâncene din cauza statutului ei 
matrimonial. In plus, de când o interesa pe Freyja ce credeau 
străinii din jurul ei? Probabil că șocul de-abia acum își făcea 
simțită prezența. Tânjea să se poată relaxa așa cum trebuie într- 
o cadă cu apă fierbinte, însă va trebui să se mulţumească doar 
cu un duș, din moment ce avea un copil în grijă - un copil și un 
câine rănit. Pentru prima oară de când își părăsise fostul iubit, îi 
simţea lipsa. Avusese și el momente bune. Mai multe decât ar fi 
vrut ea să recunoască. 

— Nu e posibil să-și revină în drum spre casă? 

— Eu ţi-aș recomanda să mai aștepți un pic. Acum, că a 
deschis ochii, nu cred că va mai dura mult până să se trezească. 
N-ai vrea să riști să-și revină pe bancheta din spate în timp ce 
conduci. O să-ţi dau o zgardă postchirurgicală, câteva calmante 
și antibiotice și să vedem cum facem cu factura. Dacă între timp 
se trezește și câinele, îl poţi lua cu tine, altfel va trebui să 
rămână aici peste noapte. 

N-avea ce face decât s-o asculte pe doctoriţă. Freyja nu voia 
să se gândească acum la factură. Pe lângă costul normal al 
operaţiei, va mai trebui să plătească și o taxă în plus pentru 
consultaţia din miez de noapte. Când veterinarul o întrebase 
dacă are asigurare pentru câine, Freyja aproape că izbucnise în 
râs, căci ideea ca fratele ei să fi făcut una ca asta era pur și 
simplu ridicolă. Singurul motiv pentru care el ar fi înţeles rostul 
unei asigurări ar fi fost să găsească vreun mod de a înșela 
sistemul, însă era greu de văzut cum ar fi putut face așa ceva cu 
ajutorul unei asigurări pentru un animal de companie. Așa că, 
fără îndoială, Freyja se va trezi că trebuie să achite o factură 
ameţitor de mare. Sigur, n-avea de ce să se mai enerveze 


VP - 208 


pentru asta: rana nu s-ar fi vindecat de la sine și nici ea însăși n- 
ar fi putut s-o peticească. La început, se gândise să-i ceară 
ajutorul medicului de la Casa Copiilor, dar apoi se hotărâse să 
renunţe. Un singur lucru ura mai mult decât să fie încărcată cu 
niște costuri indecent de mari: să rămână datoare față de 
cineva. 

Molly se scutură ușor, deschise un ochi și dădu din piciorul din 
spate. Apoi păru că aţipește din nou, deși ochii i se agitau pe 
sub pleoape. Pe peticul de piele dezgolită de pe coapsă se 
zăreau acum zece suturi  scânteietoare. Din spusele 
veterinarului, fusese înjunghiată intenţionat cu un cuțit ascuţit. 
Rana n-ar fi fost atât de adâncă sau de curată dacă animalul 
doar s-ar fi izbit de vreun obstacol. Veterinarul îi explicase toate 
astea în timp ce curăța și cosea tăietura. Freyja ar fi preferat să 
aștepte afară, însă posesorii de animale de companie care 
veneau în afara orelor de program erau obligaţi să asiste la 
astfel de proceduri. Aparent, veterinarii se vedeau de multe ori 
nevoiți să așeze proprietarii animalelor într-o poziție mai 
confortabilă după ce leșinau în timpul operaţiilor. Freyja evitase 
la milimetru o nouă umilință, privind deliberat în altă parte ori 
de câte ori lumea părea că se rotește în jurul ei. Se trezise 
gândindu-se la mama lui Margrét și se întrebase cum de 
ucigașul avusese curaj să omoare o fiinţă omenească într-un 
mod așa de barbar. Dar lucrul acesta nu făcuse decât să-i 
accentueze senzația de ameţțeală, așa că se îndepărtase de 
masa de operaţie și se sprijinise de un dulap, până când își 
revenise. 

Decise că-și poate asuma riscul ca Molly să se trezească între 
timp și deschise ușa către sala de așteptare, unde Margret 
privea răbdătoare pozele dintr-o revistă cu câini. 

— Vrei să vii s-o vezi? Operația s-a terminat. Săraca Molly încă 
mai doarme, dar e gata să se trezească. Sunt sigură că ar 
prefera să te vadă pe tine decât pe mine când va deschide ochii. 
Dar nu trebuie să ţi se facă rău când vezi copcile. 

Margret lăsă revista jos cu grijă. O netezi de parcă ar fi vrut să 
ascundă orice semn că s-ar fi aflat vreodată aici. Freyja încercă 
să citească pe chipul ei dacă aventura neplăcută din seara 
aceea își lăsase amprenta asupra ei, dar părea să nu fie cazul. 
Doar dacă nu cumva expresia ei împietrită ascundea faptul că 
încă mai era în stare de șoc. Ajunseseră acasă fără ca să le iasă 


VP - 209 


cineva în cale sau să le urmărească. În timp ce Molly zăcea pe 
podea, cu sângele curgând năvalnic din tăietura din coapsă, 
Freyja încercase de mai multe ori să dea de Huldar. Probabil că 
se întâmplase ceva grav, căci dispecerul de la secţia de poliţie 
refuzase să-i facă legătura sau să-i spună unde se află 
inspectorul. Nu-și putuse stăpâni enervarea, mai ales că i se 
refuzase dreptul de a vorbi cu altcineva de la poliţie. Bânuise că 
acest lucru se întâmplase din dorinţa ca de situaţia lui Margret 
să afle cât mai puţine persoane. 

— Vită-te la ea, sărmana! zise Freyja în timp ce-o conducea 
pe Margrét în sala de operaţie. Are zece copci, preciză ea în 
timp ce-o privea pe fată cum o mângâie cu blândețe pe Molly și i 
se păru că vede cum expresia fetei devine ceva mai puţin 
încordată. Să sperăm că nu va mai avea dureri atunci când se 
va trezi. 

— Femeia știe ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Margret în timp 
ce-și mișca degetele micuţe în jurul rănii. 

Freyja își adună curajul pentru a o apuca de mâini, dar acest 
lucru se dovedi inutil. Fata își mișca degetele cu grijă și blândețe 
în jurul porțiunii de piele rasă, dar nu atinse copcile. 

— A zis ceva despre ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu era sigură. Probabil că Molly s-a lovit de ceva ascuţit 
care a fost ascuns în zăpadă, sau poate a fost lovită de un 
biciclist. E greu de spus. 

— Ce-ai face dacă cineva ţi-ar putea spune cine i-a făcut rău? 

Freyja trase aer adânc în piept. Era posibil ca Margret să 
rostească cu voce tare gândurile care-i treceau prin minte, așa 
că ar fi fost bine dacă îi răspundea cu precauţie. 

— Asta ar depinde dacă a fost făcut în mod voit sau a fost 
doar un accident. Dacă a fost un accident, m-aș asigura ca 
persoana care a rânit-o să-și ceară scuze. Ar fi de-ajuns. Dar 
dacă atacul a fost deliberat, atunci aș vorbi cu poliţia și i-aș lăsa 
pe ei să aibă grijă ca persoana vinovată să-și primească 
pedeapsa binemeritată. 

— Ce înseamnă pedeapsă binemeritată? 

Fata mijise ochii, ca și cum ar fi bănuit că Freyja inventează 
cuvinte. 

— Binemeritat înseamnă atunci când oamenii sunt pedepsiţi 
sau mustraţi pe măsura faptelor pe care le-au comis. E foarte 
important să se întâmple acest lucru, pentru a-i împiedica să 


VP - 210 


mai facă iar rău cuiva și, în același timp, pentru a-i opri și pe alţii 
să-i imite. 

Freyja spera ca acest mic discurs s-o facă pe Margrét să 
înţeleagă cât de important era să le spună tot ceea ce văzuse în 
noaptea când fusese ucisă mama ei. Următorul interogatoriu 
trebuia să aibă loc mâine și i-ar fi scutit de o grămadă de timp 
pierdut și de eforturi - plus de o mulţime de stres pentru 
Margret - dacă ar fi putut fi convinsă să le mărturisească ce 
văzuse. Asta, firește, dacă ar mai avea ceva să le spună. 

— Dacă cineva i-a făcut rău lui Molly, eu consider că ar trebui 
și el rănit. Doar că mai rău. 

— Așa se întâmpla pe vremuri, Margret. Și încă se mai 
întâmplă în anumite locuri. 

Freyja îi mângâie urechea lui Molly, care începuse să se zbată 
ca și cum ar fi fost gâdilată de un fir de iarbă într-o zi de vară. 

— Dar lumea a înțeles că o astfel de pedeapsă nu face bine 
nimănui. Oamenii normali devin încet, încet răi la suflet dacă 
încep să facă aceleași lucruri ca și cei care le-au făcut rău altora 
în mod voit. 

— Nu și dacă o faci doar o dată. 

— Nu, poate că nu. Dar există căi mai bune de a-i pedepsi pe 
cei care le fac rău altor oameni. 

— Cum ar fi? 

Freyja se întreba ce naiba îi ia atât veterinarului. N-avea de 
gând să mai continue discuţia despre crimă și pedeapsă cu un 
copil a cărui mamă murise în împrejurări atât de traumatizante. 
Gândul i se îndreptă spre fratele ei, și se-ntrebă ce-ar fi crezut 
fetița despre cineva ca el. 

— Închisoarea. Nimeni nu vrea să meargă la închisoare, 
Margret. 

— Ba da, unii vor. Cei care au murit. Cei pe care i-au omorât 
oamenii răi. Ar prefera să meargă la închisoare, decât să fie 
morți. Fetița amuţi și-și plimbă privirea pe deasupra câinelui 
adormit. Cel puţin, așa cred eu. 

Margret avea oarecum dreptate. Era limpede unde bătea cu 
asta. 

— Sunt sigură că ai dreptate. Dar, din păcate, asta nu este 
posibil. 


VP - 211 


Încă o dată, Freyja se împotrivi dorinţei de-a mângâia buclele 
roșcate ale fetiţei, care se ridicaseră din cauza electricităţii 
statice create de căciulă. 

— Dar, ascultă-mă pe mine, e mai bine să-i închizi pe acei 
oameni care comit astfel de crime atroce decât să-i ucizi. Mult, 
mult mai bine. A 

Știa și ea ce jalnic sunau vorbele acelea. In sinea ei, și ea 
considera că lumea ar fi mai bună fără astfel de indivizi. Dar nu 
stătea în puterea ei - și nici a altcuiva, probabil. Se întrebă dacă 
să-i explice lui Margret că principala problemă a pedepsei cu 
moartea este că e imposibil să mai dai înapoi dacă se dovedește 
că acea persoană a fost nevinovată, dar n-a primit o șansă. Ușa 
se deschise și veterinarul își făcu apariţia. 

Femeia ţinea în mână două foi de hârtie, despre care Freyja 
bănuia că ar fi factura. Intotdeauna se impacienta când vedea 
că o singură foaie nu fusese de ajuns. Veterinarul îi ceru Freyjei 
să iasă până afară, spunându-i lui Margret să aibă ea grijă de 
Molly cât stau ele de vorbă. Imediat după ce doctorița închise 
ușa infirmeriei, aceasta începu să scuture agitată hârtiile. 

— Hărtiile astea se aflau pe biroul de la informaţii. Sunt fișele 
medicale pentru un câine care a fost adus în cursul zilei de azi, 
iar descrierea incidentului e suspect de asemănătoare cu ce s-a 
întâmplat cu al tău, zise femeia aruncându-i o privire aspră 
Freyjei. Locuiești în Grafarvogur? Dacă e să mă iau după actul 
tău de identitate, locuiești ușă-n ușă cu proprietarii câinelui care 
a fost înjunghiat acolo. _ 

— Nu. Ti-am zis deja, eu stau în centrul orașului. In golful 
Grandi. 

Pe de altă parte, fostul ei iubit locuia în apartamentul pe care- 
| împărţiseră înainte în Grafarvogur. Dacă nu cumva vecinii lor 
se mutaseră, ea bănuia că știe despre ce câine era vorba. Era 
un câine enervant de zgomotos, care obișnuia să facă o 
hărmălaie îngrozitoare în grădina comună, unde stătea legat de 
un stâlp. Era la fel de masiv ca Molly, dar păruse întotdeauna 
inofensiv. Îi veni brusc ideea că fostul ei iubit s-ar fi putut afla în 
spatele incidentului, ceea ce-o făcu să roșească. Probabil că 
ideea îi fusese insuflată de comentariile fratelui ei. Fostul iubit 
nu se împăcase deloc cu ideea despărțirii și-i aruncase niște 
cuvinte destul de urâte. Dar ar fi putut fi el atât de furios, încât 
să se coboare la a-i face rău lui Molly, doar pentru a o speria pe 


VP - 212 


ea? Și, mai întâi, să-și facă încălzirea pe câinele vecinilor? Ideea 
în sine îi făcu Freyjei sângele să fiarbă și, după cât de tare îi 
ardeau obrajii, intuia că iar se înroșise. Ceea ce era mai grav era 
că femeia nu părea să creadă niciun cuvințel. 

— M-am mutat acum o veșnicie de-acolo și încă n-am avut 
timp să merg la Registrul Naţional ca să-mi schimb adresa. 
Fostul meu prieten locuiește acolo. 

— Înţeleg. 

Din punctul de vedere al femeii, nimic din ce spunea Freyja n- 
o mai putea face să-și schimbe părerea. 

— Cumva e vorba de câinele lui? 

— Nu. N-are absolut nicio legătură cu el. Incidentul din seara 
asta n-are nimic de-a face cu vreo dispută legată de custodia 
câinelui. 

— Dar ce e, atunci? Nu se întâmplă în fiecare zi ca în 
Reykjavik să aibă loc astfel de atacuri împotriva câinilor. Două 
incidente similare, într-un interval scurt de timp, ridică destule 
suspiciuni. Rănile sunt aproape identice, și nu m-ar surprinde ca 
vinovatul să fi fost aceeași persoană. Altminteri coincidenţța ar fi 
prea mare, adăugă veterinarul punându-și mâinile-n șolduri. Am 
de gând să raportez aceste incidente la poliție. Dacă fostul tău 
prieten s-a aflat în spatele atacurilor și are de gând să continue 
în felul ăsta, ar trebui să-l oprim cât mai repede. Ești sigură că 
nu l-ai văzut prin preajma voastră? 

— Nu, nu l-am văzut. Te rog să mă crezi că nu i-aș lua 
apărarea, dacă aș ști că le face rău animalelor. Cheamă poliţia, 
imediat. M-ai scuti pe mine de-o bătaie de cap. 

Discuţia lor fu întreruptă de un lătrat nerăbdător din 
infirmerie, deși era limpede ca lumina zilei că veterinarul încă 
mai avea destul de comentat în legătură cu acest subiect. 

e 

— N-am putut să răspund, dar am venit de îndată ce ţi-am 
văzut mesajul. Cât de repede am putut, adică. 

Huldar ședea în ușa apartamentului Freyjei. Părea pe punctul 
de-a pica din picioare, dar nu arăta semne de remușcare, ceea 
ce, spre nemulțumirea Freyjei, sugera că el chiar avea o scuză 
rezonabilă. Era de neconceput ca furia ei, absolut îndreptăţită, 
să se dovedească până la urmă fără temei. Venise cu el și o 
femeie tânără, care se prezentă ca fiind Erla. Părea la fel de 
obosită ca și el, însă avea o privire mult mai atentă, care-o făcea 


VP - 213 


să pară mai puţin terminată decât Huldar. Freyja o recunoscu ca 
fiind agentul care-l însoţise pe Huldar la al doilea interogatoriu 
de la Casa Copiilor, deși acum era îmbrăcată cu haine civile. În 
consecinţă, arăta mult mai puţin masivă și-și pierduse mare 
parte din aerul de autoritate pe care i-l oferea uniforma. Părea 
să fi venit direct de-acasă, lucru întărit și de părul ei, care arăta 
ca și cum doar ce ieșise din duș. Freyja putea simţi că femeia n- 
o place, deși nu schimbaseră nicio vorbă de când fuseseră 
prezentate una alteia, la Casa Copiilor. Doar Dumnezeu putea 
ști ce avea cu ea. Pentru a evita să fie intimidată de ostilitatea 
inexplicabilă afișată de Erla, Freyja se prefăcu că poliţista nu-i 
acolo și-și concentră toată atenţia la Huldar. 

El încă se mai scuza: 

— A apărut un nou caz. g 

Freyja nu știa ce se așteaptă din partea ei să spună. Il sunase 
de două ori pe mobil, îi trimisese un mesaj și sunase și la secția 
de poliţie, deci era inutil să pretindă că nu mai conta și că ea și 
Margrét erau în regulă. Dar politeţea o trădă încă o dată și, în 
loc să se răstească la el, strigându-i în față că nu e singurul 
nevoit să înfrunte probleme neprevăzute, ea replică sec: 

— Nu-ţi face griji. Ne-am descurcat, până la urmă. 

Înainte ca Huldar să-i poată răspunde, Erla i-o tăie scurt: 

— Te deranjează dacă te întreb ceva? 

În timp ce vorbea, studia holul clădirii cu un ochi critic. Era de 
datoria tuturor să întrețină spaţiile comune din interiorul și 
exteriorul imobilului, dar din câte știa Freyja, doar ea se 
deranjase să dea cu aspiratorul și să șteargă praful cu o cârpă 
de când se mutase aici. Se împlineau trei săptămâni de când 
fusese ultima oară rândul ei la curăţenie. Spre meritul său, 
Huldar nu strâmbase din nas de dezgust când văzuse starea 
jalnică a acestui loc, comportându-se la fel ca atunci când o 
vizitase ultima oară, în împrejurări mult mai plăcute. Dar cu Erla 
nu era cazul. 

— Cum de-ai ajuns să locuiești într-o asemenea cocină? Chiar 
atât de rău te plătesc cei de la Casa Copiilor? 

— De ce, ai de gând să faci vreo chetă ca să mă ajuţi? se 
înfurie Freyja. 

N-avea de gând să le spună despre situaţia fratelui său sau să 
le explice că ea locuia aici doar temporar. Nu era treaba lor. 
Categoric nu-i era rușine cu Baldur și nu intenţiona să-l trădeze, 


VP - 214 


discutându-l pe la spate cu doi polițiști. Din punctul de vedere al 
fratelui ei, cei doi erau de partea dușmanului; ar fi privit vizita 
lor mai ceva ca pe un sacrilegiu. Ea doar spera ca el să nu audă 
nimic despre asta. 

Erla se înnegură la față, dar o căutătură criminală din partea 
lui Huldar o împiedică să-i mai răspundă, așa că închise buzele 
nemulțumită. Huldar se întoarse spre Freyja și-i vorbi pe un ton 
mult mai conciliant: 

— Îmi cer scuze; evident, nu e deloc treaba noastră unde 
alegi tu să locuiești. Suntem amândoi epuizați. Cum la fel ești și 
tu, probabil. 

O privi drept în ochi mai mult decât era necesar și ea-i citi în 
privire rugămintea de-a nu aminti de aventura lor în faţa Erlei. 
Poate că cei doi formau un cuplu. Poate că el folosise un nume 
fals pentru că o înșela pe polițistă. Ce clișeu! 

Atitudinea Freyjei deveni și mai seacă. 

— Nicio problemă. 

Nu știa pe care din cei doi e mai furioasă, pe el sau pe tânăra 
asta grosolană. Pe el, probabil. In orice caz, evită să mai 
privească direct spre Erla și-și impuse să se comporte ca și cum 
respectiva nici nu s-ar fi aflat acolo. Data viitoare când Erla va 
deschide gura, ea nu se va mai deranja să-i răspundă. 

Holul blocului era neobișnuit de liniștit. Probabil că vecinii 
zăriseră mașina de poliţie și ori deciseseră c-ar fi mai bine să 
stea feriţi, ori mirosiseră vreun pericol în aer. O vizită din partea 
poliţiei reprezenta o ameninţare foarte reală pentru locatarii 
acestui imobil. Freyja n-ar fi fost surprinsă dacă un clopoțel de 
avertizare ar fi sunat pe hol atunci când mașina de patrulă a 
poliţiei trăsese în fața clădirii. 

— Am putea intra? Vreau să mă conving cu ochii mei dacă e 
totul în regulă. Aș vrea să mai discut ceva cu tine și-aș prefera 
să n-o facem afară. 

Freyja își dădu seama că stătea jenant de mult pe gânduri, 
întorcând întrebarea pe toate părţile, până când Huldar începu 
să se foiască nervos. Pe de altă parte, Erla rămăsese cu 
picioarele depărtate și cu mâinile proptite în șolduri, de parcă ar 
fi primit ordin să adopte cea mai impunătoare atitudine posibilă. 
Îmbrăcată în uniformă, probabil c-ar fi arătat mai impresionant, 
însă în haine civile arăta pur și simplu ridicol. 

— Intraţi, vă rog! 


VP - 215 


Freyja se dădu într-o parte pentru a le face loc să intre, 
enervată pe ea însăși pentru că le făcea pe plac. Erla studie cu o 
privire dispreţuitoare holul de la intrare și ce mai rămăsese 
vizibil din apartament, în timp ce Huldar se străduia să nu se 
arate interesat de aspectul locuinţei. Era un actor foarte prost în 
încercarea de a părea că venea pentru prima oară aici. Se 
șterse conștiincios pe picioare, apoi își scoase pantofii, semn că 
voia să se plimbe prin toate camerele. Erla îl imită, lividă de 
furie. Freyja se hotări să-i lase să se murdărească pe șosete. 

— Câinele cum se simte? începu Huldar, în timp ce arunca o 
privire spre petele de pe podea, pe care Freyja încă nu apucase 
să le șteargă. Își va reveni? 

— E încă niţel ameţită de la anestezic și cam nefericită din 
cauza zgărzii postchirurgicale, dar cred că va fi în regulă. 

Ca și cum ar fi simţit că se vorbea despre ea, Molly își făcu 
apariţia în ușa dormitorului, unde sforăise până atunci sub 
supravegherea lui Margret. Câinele își dezgoli dinţii și scoase un 
mârâit gros, al cărui efect fu însă atenuat de zgarda conică din 
plastic pe care o avea prinsă în jurul gâtului. 

— Taci, Molly! 

Freyja împinse câinele înapoi în dormitor. Margrét şedea pe 
pat cu cartea-n poală, la fel cum stătea și ultima oară când se 
uitase Freyja la ea. Nu reușise s-o convingă să privească 
împreună filmul care le fusese adus. 

— A venit poliţia, pentru Molly. Trebuie să închid ușa, ca să 
nu-i muște. Ea nu înțelege că oamenii ăștia au venit aici ca s-o 
ajute. 

Îi zâmbi lui Margret, dar ea nu-i răspunse. Freyja închise ușa, 
sub privirile ușurate ale fetiţei și-ale câinelui, care păreau să 
spună că ascunseseră ceva și că acum nu le venea să creadă că 
scăpaseră neprinse. Freyja se simţi tentată să deschidă brusc 
ușa și să le prindă cu mâţa-n sac. Dar, în schimb, se întoarse 
înapoi la Huldar și la Erla. 

— Ar trebui să fiți în siguranță acum. 

Huldar își mută privirea de la posterul de pe peretele holului, 
de care se arătase extrem de interesat, în încercarea de-a evita 
să privească înspre pat. Posterul acela fusese cât pe ce să 
dispară de pe perete înainte de venirea lui Margrét. Infăţișa o 
reclamă pentru un concert al unei formaţii de heavy rock pe 
care Freyja n-ar fi ascultat-o nici moartă: ar fi preferat mai 


VP - 216 


degrabă să stea și să asculte huruitul unui ciocan rotopercutor. 
Huldar era surprins să găsească așa ceva aici. Freyja nu-și 
amintea să-i fi menţionat cui îi aparţinea de fapt apartamentul 
în timpul acelei nopţi petrecute împreună. Fuseseră ocupați cu 
altceva. Se decise să nu-i corecteze părerea greșită că ea ar fi 
vreun mare fan al heavy metalului. 

— N-ai vrea mai bine să ne așezăm? o întrebă el cu sfială. 

— Ba da, cum să nu. 

li conduse în sufragerie, unde ea ocupă singurul scaun, 
obligându-i pe Huldar și pe Erla să stea înghesuiți unul în altul 
pe canapea, precum niște copii pe o bancă la școală, cu mâinile 
pe genunchi, părând gata să sară în sus din clipă-n clipă. 

— Am primit un apel de la spitalul veterinar. A fost 
redirecționat către mine când s-a ivit numele tău. Huldar n-o luă 
pe ocolite. Am înțeles că ai un fost prieten care acum e 
suspectat că ar fi înjunghiat câinele. Veterinarul care ne-a sunat 
a mai menţionat că încă un câine ar fi fost înjunghiat în același 
mod. Se pare că proprietarul acelui câine locuiește în aceeași 
clădire cu fostul tău prieten. 

Freyja rosti o rugăciune în gând, multumind cerului că nu se 
afla și Margret în cameră cu ei. Fata încă mai credea că Molly 
probabil se rănise singură în timp ce alerga plină de energie. 

— AȘ fi extrem de surprinsă dacă el ar avea vreo legătură cu 
asta. 

— N-ai menţionat niciun fost iubit atunci când se lua în calcul 
plasarea lui Margret în grija ta. 

Huldar avu prezența de spirit să se oprească la timp, înainte 
de a adăuga că ea nu amintise de individ nici atunci când se 
întâlniseră prima dată. La urma urmei, el nu era deloc în măsură 
să se plângă că ea nu-i dezvăluise toate detaliile despre viaţa ei 
personală. 

— Dacă e tipul de om violent, va trebui să reexaminăm 
această decizie. |ţi dai și tu seama că se ridică anumite semne 
de întrebare în privința recomandării ca fetița să rămână cu 
tine. Cred că ar fi mai sigur să lăsăm o mașină de poliţie în fața 
clădirii, până se va dovedi că nu mai e nevoie de o asemenea 
măsură. 

Freyjei nu-i trecu prin minte să refuze protecţia. Dacă acest 
lucru îl surprinse, n-o arătă. 

— În regulă. 


VP - 217 


Oricât de greu de crezut ar fi fost că ar fi putut să o atace pe 
Molly fostul ei prieten, toate indiciile sugerau că atacatorul o 
cunoștea. La urma urmei, avea numărul ei de telefon. Deși e 
drept că numărul ei se afla în cartea de telefoane, așa că era 
suficient ca el să-i fi știut numele. 

— Cu toate că mă îndoiesc că fostul meu prieten reprezintă o 
ameninţare la adresa lui Margret, indubitabil, ea este în pericol. 
Cineva a tăiat-o pe Molly cu un cuţit, iar eu am primit un mesaj 
exact în același timp. Uitaţi! De dimineaţă, i-am zis lui Margret 
că va fi în siguranță cu mine. Acum, nu mai sunt la fel de sigură. 

Huldar citi mesajul, i-l arătă și Erlei, după care îi dădu înapoi 
telefonul. 

— E sigur că acest incident cu câinele nu arată prea bine. 
Singurul motiv pentru care ar face un asemenea lucru e ca să 
scape de câine și să-i fie astfel mai ușor să ajungă la tine sau la 
Margret. Presupun că Molly ar fi sărit în apărarea ta. 

— Da, și eu. 

Freyja n-avea de gând să se destăinuie în faţa lui în legătură 
cu devotamentul lui Molly. 

— Câinele v-a aparţinut amândurora sau l-ai cumpărat după 
ce v-aţi despărțit? 

— După. Freyja n-avea intenţia să dezvolte subiectul. Și n-am 
fost căsătoriţi. 

— Înţeleg. Huldar scoase un oftat greu de interpretat. Trebuie 
să te informăm că-l vom chema pentru interogatoriu - mâine- 
dimineaţă, cel mai probabil. Nu mă aștept să obţinem ceva, 
doar dacă nu cumva va face o mărturisire completă, deși mă 
gândesc c-ar fi mai bine ca el să știe că suntem cu ochii pe el. 

— Categoric. Puteţi să-l și torturați, din partea mea. N-ar 
strica s-o faceţi, adăugă Freyja, lăsându-se pe spate în scaun. 
Dar e puţin probabil ca el să aibă vreo legătură cu asta. Aș fi cel 
puţin surprinsă să aflu că a avut vreo legătură. El n-ar avea 
curaj să se ia de un câine masiv ca ăsta, nu mai zic de doi. 

— Ei bine, vom vedea cum va ieși. Am pus sub supraveghere 
mesajul și dacă se va dovedi că a fost trimis de pe telefonul lui, 
atunci ne vom lămuri asupra chestiunii. Deși nu cred că ar putea 
fi atât de prost. Probabil că mesajul a fost trimis de pe o cartelă 
SIM de unică folosinţă, caz în care va dura mai mult până îi vom 
da de urmă. Dar asta-i problema noastră. În clipa de faţă, cea 


VP - 218 


mai evidentă presupunere este că mesajul a fost trimis de fostul 
tău prieten și că, dacă-i așa, situaţia s-ar putea complica. 

Erla nu-și putu reține un rânjet când îl auzi pe Huldar spunând 
asta. Freyjei îi trebui toată stăpânirea de sine ca s-o ignore. 

— Orice intervenţie din partea noastră i-ar putea provoca pe 
potenţialii hărțuitori, continuă el. Îi poate face să devină mai 
agresivi cu victimele lor, pentru că au tendinţa să dea vina pe 
ele pentru umilinţa de a fi interogaţi de poliţie. 

Cuvântul „hărţuitor” i se păruse întotdeauna neadecvat 
Freyjei, căci îl asociase întotdeauna cu hăituirea căprioarelor în 
munţi. Realitatea era însă mult mai crudă, așa cum bine știa în 
urma muncii sale cu copiii și cu femeile care erau maltratate de 
foștii lor soţi. Își mușcă buza și reuși să-i răspundă calm: 

— Va trebui să așteptăm și să vedem ce se mai întâmplă. 

— Bun, atunci poţi sta liniștită că nimic nu se va mai întâmpla 
atât timp cât va rămâne o mașină de poliţie parcată pe stradă. 

Cu alte cuvinte, de îndată ce vor reuși să găsească un nou 
adăpost pentru Margrét, mașina de poliţie va dispărea. Atunci 
va rămâne doar cu Molly, care va fi incapabilă să muște vreun 
atacator din cauza zgărzii post-chirurgicale de la gât. Poate că 
cel care atacase câinele se afla pe urmele ei, nu ale lui Margret. 
Simţi cum i se umezesc palmele. 

— Mai e și altceva? 

— De fapt, da, spuse Huldar rămânând cu privirea pironită 
asupra măsutei pentru cafea. Cazul a căpătat o turnură 
neașteptată. Cel mai bine ar fi ca tu să afli direct de la mine, în 
loc să auzi la știrile de mâine-dimineaţă. Își ridică privirea, 
întâlnind-o pe-a ei. A mai fost omorâtă o femeie. Același mod de 
operare. În mod normal, asta ar schimba datele problemei. 
Margret a avut dreptate atunci când a spus că va mai urma o 
victimă și nu-i nevoie să repet cât de important este să obținem 
mâine toată povestea de la ea. 

Freyjei îi fu necesară mai mult de o clipă ca să-și revină. Ce 
putea însemna asta? Că persoana care i-a făcut rău lui Molly 
putea fi cea care o ucisese pe mama lui Margrét? Cât de mare 
era pericolul care-o pândea pe Margret? Sau pe ea? 

— Eşti sigur că este vorba de aceeași persoană? 

— Fără discuţie. Am găsit același tip de mesaj lăsat la locul 
primei crime. 

— Mesaj? Ce fel de mesaj? 


VP - 219 


Întrebarea fusese rostită în mod involuntar. De fapt, ea nu se 
simţea tentată să afle detalii despre mesajul criminalului. Voia 
doar ca ăștia doi să iasă mai repede din apartamentul ei și ea să 
poată da timpul înapoi, ca lucrurile să redevină așa cum 
fuseseră înainte. Mai mult ca orice, tânjea după ceva absolut 
banal, precum un telefon de la prietena ei, Nanna, ca să se 
plângă despre durerea de ureche a copilului ei. Acum i se părea 
pur și simplu de neconceput că înainte credea că e plictisitor să 
o asculte pe Nanna cum se plânge din orice. 

— Ce scria în mesaj? 

— Asta nu te privește pe tine. 

Erla își recăpătase glasul, nu însă și bunele maniere. 

Huldar strânse din dinţi, luptând din greu să-și păstreze 
calmul. 

— O să te pun la curent înainte de interogatoriul de mâine, o 
informă el pe Freyja. S-ar putea să fim nevoiţi s-o întrebăm pe 
Margrét despre mesaje, în cazul în care a auzit ceva și ne-ar 
putea oferi lămuriri în privinţa lor. Încă ne mai luptăm ca să le 
descifrăm sau să le înţelegem rostul - celui găsit acasă la ea sau 
celui mai recent. Presupunând că e ceva de înţeles din ele. 

Plăcerea de a fi scos-o pe Freyja din pepeni dispăru subit de 
pe chipul Erlei, care scoase un pufăit plin de mânie, precum un 
taur gata de atac. 

— În regulă. Dacă nu mai e și altceva, aș vrea s-o duc pe 
Margret la culcare. 

Freyja se simțea atât de tentată să-i azvârle afară, încât 
strângea din pumni de furie. lar ei pricepură instantaneu 
mesajul. 

e 

După ce o băgă pe Margrét în pat și apartamentul rămase 
învăluit în liniște, Freyja se ridică și merse până la fereastra 
sufrageriei, rămânând pironită acolo. Ninsoarea încetase. 
Cartierul părea suspect de liniștit, acoperit cu un strat alb de 
omăt proaspăt. Îi era imposibil să creadă că, undeva acolo, 
stătea la pândă un tip care voia să le facă rău ei sau lui Margret. 
Un poliţist ieșise din mașina parcată în faţa blocului, iar acum 
stătea rezemat de portiera șoferului și fuma. Ridicând ochii, o 
zări pe Freyja privindu-l și-i făcu cu mâna. Stânjenită, ea trase 
perdeaua la loc și nu-i întoarse salutul. 


VP - 220 


Niciunul nu observă mișcarea din grădina de peste stradă. 
Silueta care stătea acolo se retrase și se topi în întuneric. 


Capitolul 22 


Marti 


Țăârâitul i se părea deranjant de ascuțit în tăcerea care 
învăluia casa. Karl se holbă la telefonul al cărui ton strident îi 
zgâria urechile, împiedicându-l să ia o decizie. Să răspundă sau 
să-l lase să sune? Ştia cine se află la celălalt capăt și mâna îi 
zăbovea deasupra receptorului, în timp ce încă mai stătea pe 
gânduri, șovăind. Își promisese lui însuși că nu va mai vorbi 
niciodată cu fratele său. Nu răspunde! Și totuși, simţea o nevoie 
disperată să vorbească cu cineva, fie el și Arnar. Hai, răspunde! 
Ambele variante erau tentante. 

Încă de când se trezise, se simţise învăluit de tăcere și de o 
senzaţie de singurătate cutremurătoare. Acum că scăpase de 
toate porcăriile lăsate în urmă de mama lui, locul i se părea 
pustiu și trist, precum o scenă de teatru încă neamenajată. 
Ferestrele păreau mai mari de când smulsese draperiile, și fără 
perdele, lumea de afară i se părea cenușie și dezolantă. 

Cel mai mult îi lipseau florile din ghivece, care se ofiliseră și 
muriseră, una după alta, după ce el încetase să le mai ude. Nu 
era greu să se identifice cu ele. Fără flori, urâțenia mobilierului 
ieșea în evidenţă și mai tare. lar peticele mai deschise la culoare 
de pe pereţi, unde înainte se aflaseră tablouri și alte obiecte 
decorative, semănau acum cu niște fantome ale trecutului. 

Era prea târziu pentru regrete - era izbit acum de versiunea 
asta sobră a casei sale. Marea majoritate a bibelourilor, 
draperiilor, tablourilor, fotografiilor, vechilor aparate de iluminat, 
ghivecelor pentru flori, porțelanurilor și a altor obiecte inutile 
ajunseseră la gunoi. Îi fuseseră necesare trei drumuri, cu mașina 
umplută până la refuz de fiecare dată. Cei de la punctul de 
colectare a gunoiului îl priviseră uluiţi în timp ce arunca obiecte 
bune unul după altul, iar când venise a doua oară, i se atrăsese 
politicos atenţia asupra tomberonului lăsat acolo de cei de la 
societatea de binefacere. Roșu la faţă, se mutase ceva mai într- 

VP - 221 


o parte și se debarasase acolo de gunoaie. La ultimul drum, tipul 
care-i atrăsese atenţia nu se mai afla acolo, așa că aruncase 
restul obiectelor în tomberonul de uz general. | se păruse actul 
final. 

Acum locuința goală reverbera, pereţii dezgoliți făcându-l să 
se simtă ca și cum se izbea de un container metalic. Nu că 
înainte ar fi făcut el prea multă zarvă; acum că scăpase și de 
aparatul de radio al mamei sale și de televizorul masiv, iar el nu 
mai avea nici cu cine să vorbească, trăia înconjurat de o liniște 
absolută. Nu îi plăcea singurătatea, deși până acum ar fi trebuit 
deja să se obișnuiască cu ea, însă încercările sale de a da de 
Börkur sau de Halli se dovediseră nefructuoase: telefonul lui 
Börkur suna fără ca el să răspundă; al lui Halli părea să fie mort. 
Din când în când, aproape că sărea în sus de spaimă când auzea 
bufniturile din pivniţă, dar când mergea acolo să vadă ce e, nu 
găsea nimic. În final, se convinsese singur că zgomotele 
proveneau probabil de afară și încetase să se mai sperie de 
moarte ori de câte ori le auzea. Dar, de fapt, el nu se dusese 
afară ca să vadă dacă ceva se izbea de peretele casei; îi era 
prea teamă ca nu cumva să nu găsească pe nimeni acolo. 

Țârâitul continuă, răsunând, dacă așa ceva ar fi fost posibil, și 
mai insistent. Poate că era semnalul că era ultimul ţârâit, înainte 
ca Arnar să renunţe. Karl își simţea mâna lipicioasă. Tânjea să 
audă o voce străină, o voce omenească, vocea cuiva care chiar 
își dorea să vorbească cu el. Dacă voia să comunice cu străini, 
se putea duce în pivniță ca să caute vreo transmisiune din alte 
ţări. Sigur că asta ar fi făcut dacă echipamentul radio nu i-ar fi 
reamintit permanent de sinistrele transmisiuni ale postului de 
radio cu numere. Apoi, mai era și bufnetul ăla nenorocit. Și-așa 
era mai mult decât suficient că-l auzea de sus; de aproape, din 
pivniţă, era de nesuportat. 

Țârâitul părea să se estompeze. Karl nu-și mai permitea să 
mai întârzie nici măcar o clipă. Smuci receptorul din furcă. 

Fratele lui păru surprins, ca și cum s-ar fi așteptat să-i 
răspundă altcineva. 

— Salut, Karl? 

— Mda. 

Se strădui să pară cât mai indiferent și, în același timp, nici 
furios, nici bucuros. Trebuia să-i transmită mesajul că fratele său 
nu prezenta nici cel mai vag interes pentru el. 


VP - 222 


— Eram gata să închid. Sunt Arnar. Abia ce-ai intrat în casă? 

— Ce? Nu. N-am auzit telefonul. 

Karl regretă instantaneu că ratase oportunitatea de-a profita 
de această scuză perfectă, ca să mintă că doar ce intrase pe 
ușă. N-aveai cum să nu auzi telefonul, oriunde te-ai fi aflat în 
casă, așa cum Arnar știa prea bine. 

— Înţeleg. 

Arnar făcu o pauză, care-l determină pe Karl să-și apese și 
mai tare receptorul de ureche. Tăcerea din America nu părea cu 
nimic diferită de tăcerea din Islanda. Apăsătoare. Dar nu ţinu 
mult. 

— Voiam doar să văd dacă ești bine după discuţia noastră de 
data trecută. Știi tu. 

Nu mai era nevoie să dezvolte ideea. 

— La ce te referi? 

— A, voiam doar să fiu sigur că n-ai înţeles greșit. Ai fi putut 
interpreta că eu nu vreau să vii la mine. 

Arnar era șovăitor, în mod necaracteristic, iar tonul vocii i se 
tot schimba, ca și cum nu știa cum să fie mai amabil și se tot 
străduia să găsească nota potrivită. 

— În orice caz, nu asta a fost intenţia mea. 

— Nici n-am crezut c-a fost. Cum spuneam, tu m-ai înțeles 
greșit pe mine. Nu am deloc intenţia să străbat tot drumul până 
pe coasta de vest. 

Minciuna asta străvezie nu părea mai credibilă decât atunci 
când o rostise în timpul ultimei lor discuţii. 

— Stai fără griji. 

— OK. Ușurarea lui Arnar era atât de evidentă, încât era 
aproape jenant. Apropo, o întrebare. 

— Ce? 

Karl se gândea să închidă. Receptorul îi apăsa dureros 
urechea. Chipul i se golise de sânge când își dăduse seama că 
Arnar nici măcar nu încercase să-l îndemne să vină la el în 
vizită. Dacă n-ar fi aruncat oglinda cea mare cu ramă aurită care 
atârnase până atunci deasupra telefonului, și-ar fi putut vedea 
în ea chipul purpuriu. Își pironi privirea asupra dreptunghiului 
alb lăsat de oglindă. 

— Ai umblat prin lucrurile mamei? 

— Da. 


VP - 223 


Mai bine să se rezume la răspunsuri monosilabice, ca să nu-și 
trădeze furia și suferința. 

— Ai găsit ceva hârtii sau acte? 

Karl șovăi. Pentru prima oară în cadrul relaţiei cu fratele său, 
el era cel care se afla în avantaj, și avea să profite de asta. 

— Maa. O mulţime. 

— O mulțime? 

— Da, o grămadă de hârtii de tot felul. 

— Ai căutat prin ele? 

— Mda. 

— Prin toate? 

Era clar că Arnar nu-și putea aduna curajul ca să pună 
întrebarea care-i ardea buzele. Miza fiind atât de mare, voia să 
amâne cât se putea un eventual motiv de dezamăgire. 

— Da, prin toate. 

Karl nu intenţiona să-i ușureze viaţa fratelui său. 

— Și? 

— Și ce? 

— Și... ai găsit vreun act care să aibă legătură cu adopţia? Cu 
adopţia mea? 

Încă o dată, Arnar își dădu pe față egoismul; pe el nu-l 
interesau defel originile lui Karl. E/ era singurul care conta. 

Karl trase aer adânc în piept, rânjind în sinea lui, și zise: 

— Nu. 

— Nu? 

Arnar nu-și putea ascunde dezamăgirea din glas. Nici jena 
pentru iluziile spulberate din următoarea întrebare. 

— Nimic altceva? Nicio scrisoare, niciun certificat, nimic de 
genul ăsta? Nu trebuie să fie neapărat formulare de adopţie. 

— Nu, nimic. Karl rânji din nou în sinea sa. Nada. 

— Înţeleg. Arnar rămase tăcut, ca și cum avea nevoie de timp 
să-și înghită dezamăgirea - și înfrângerea absolută. Oricum, 
trimite-mi-le pe toate. Vreau să mă uit eu însumi prin ele, în 
cazul în care... 

Karl se lăsă pe spate și-și ridică privirea în tavan. Ce noroc pe 
el că răspunsese. N-ar fi putut încheia relaţia cu fratele său într- 
o notă mai potrivită. 

— O, le-am aruncat pe toate, adăugă el indiferent. leri. Ar fi 
trebuit să suni mai devreme. 

— Le-ai aruncat? Unde? La tomberon? 


VP - 224 


— Nu, le-am dus la punctul de colectare. Toate hârtiile, 
preciză Karl, închizând ochii. Acum nu mai ai cum să le găsești. 
Au ajuns la groapa de gunoi, împreună cu restul gunoaielor. Deși 
ai putea să-i întrebi unde au aruncat gunoiul din ziua respectivă 
și să încerci să le cauţi tu însuţi - dacă ai fi în ţară. Mă îndoiesc 
însă că ţi-ar mai servi la ceva. 

— Înţeleg. 

Arnar părea acum o persoană cu totul și cu totul diferită. 
Tonul încrezut, intimidant din vocea lui, se transformase acum 
într-o șoaptă slabă. 

— Mai e ceva? Trebuie să mă apuc de treabă. 

— Ce? A! Nu. 

— Bun, adio! 

Karl închise. Nu se mai simțea singur sau supărat. Ba, 
dimpotrivă - ce dracu', se simţea excelent. Era ca și cum te-ai 
scufunda într-o canapea încăpătoare și moale, după ce doar ce- 
ai terminat de fumat un joint mare și gras. Deci așa se simt 
învingătorii. Chiar s-ar putea obişnui cu senzația asta. 

e 

Plicul se afla pe masa din bucătărie, înconjurat de alte 
documente. Karl le aranjase cu grijă pe toate, unul câte unul, 
după ce le citise pe fiecare în parte. Deși numele fuseseră șterse 
din anumite documente, adunase suficiente informaţii pentru a 
ști cine sunt părinţii săi sau ai lui Arnar. 

Numele părinţilor săi nu-i spuneau nimic: Gudrun Maria 
GudjOnsdGttir și Helgi Jónsson. La fel ca orice avea legătură cu 
el, numele nu erau nici impresionante, nici memorabile, doar 
banale. Regreta că cedase în fața curiozităţii, însă tentaţia de-a 
descoperi informaţii de genul cine erau părinţii săi biologici, pe 
care Arnar se străduise atât de mult să le afle, fusese pur și 
simplu prea ademenitoare. Când Karl scosese hârtiile din plicul 
galben-muștar, își închipuise că de-acum înainte va umbla toată 
viața ceva mai drept, ceva mai împăcat cu sine însuși, știind că 
este în posesia unor astfel de informaţii. Oricum, în momentul 
de faţă își dorea ca informaţia să dispară cu totul din memoria 
lui. Dar nu așa merg lucrurile. 

Ventilatorul din laptopul său ieftin hârâi și se trezi la viaţă, ca 
și cum ar fi vrut să-l trezească și pe el din reverie; ca și cum ar fi 
vrut să-i reamintească faptul că trebuie să termine ceea ce-a 
început. Karl își trecu degetele prin păr. Palmele îi străluceau din 


VP - 225 


cauza grăsimii. În timp ce le studia cu atenţie, îi trecu prin minte 
că probabil Gudrún Maria sau Helgi fuseseră nevoiți să-și 
privească mâinile, mâini ca ale lui, zi de zi. Unghii late și plate, 
degete inutil de lungi, degete mari prea groase. Probabil că le 
moștenise de la unul dintre ei. 

Împingând hârtiile într-o parte, trase laptopul spre el, cu ochii 
ațintiţi asupra tastaturii negre, în loc să privească ecranul, așa 
cum proceda de obicei. Dintr-un motiv oarecare, nu voia să 
vadă numele materializându-se literă cu literă. În mod normal, 
nu privea niciodată tastatura, așa că acum văzu pentru prima 
oară cât de rău se șterseseră literele. Litera M dispăruse cu 
totul, la fel ca și o jumătate din S. Din A și R rămăseseră doar 
câteva liniuţe albe. Era la fel precum amintirea pe care i-o purta 
mamei sale adoptive; trăsăturile ei începeau să devină din ce în 
ce mai înceţoșate, iar vocea ei nu și-o mai amintea deloc. Dat 
fiind că nu exista nicio înregistrare cu ea vorbind, glasul ei 
practic fusese șters cu totul din univers. 

Karl își ridică privirea spre monitor și începu căutarea. Precum 
Arnar în timpul apelului telefonic, se hotărî să mai amâne niţel 
momentul. Avea să-i caute mai întâi pe părinţii lui Arnar. In felul 
acesta va mai rămâne câteva minute într-o binecuvântată 
ignoranță față de originile sale deprimante, agăţându-se în 
zadar de speranţa - neîntemeiată, desigur - că s-ar putea 
dovedi a nu fi chiar atât de răi până la urmă. În fond, se 
presupunea că mama sa le ţinuse secrete numele tocmai ca să-l 
ferească pe el de crudul adevăr. 

Dar trebuia să ţină cont că, din ce-și amintea el, mama lor 
avusese grijă în special să ascundă informaţiile faţă de Arnar. 
Poate că din cauza asta se arătase el mai insistent decât Karl, 
deși el avea o bănuială că nu acesta fusese adevăratul motiv. 
Probabil că originile lui Arnar fuseseră mult mai rele decât ale 
sale, așa că era logic să înceapă cu familia lui. Pentru Karl nu va 
mai fi chiar atât de dureros dacă va ști că altora le-a fost mult 
mai greu decât lui însuși. Va trebui să se abţină să dezvăluie 
acest secret, oricât de tenebros ar fi. Cel mai bine ar fi ca pe 
viitor să păstreze informaţiile doar pentru sine, în loc să i le- 
arunce în față lui Arnar, pentru a se bucura pe deplin de șocul 
acestuia. Fratele său nu era tipul care să se lase doborât de o 
înfrângere de genul ăsta și înainte ca el să apuce să se 
dezmeticească, se va ridica de la pământ și va începe iar să 


VP - 226 


meargă drept, privindu-l de sus pe Karl - mai inteligent, mai 
încrezător în forţele proprii decât ar trebui de fapt să fie. Nicio 
poveste din trecut n-ar putea fi destul de însemnată ca să-l 
zdrobească pe Arnar odată pentru totdeauna - Karl n-ar trebui 
să uite niciodată asta. 

Dar mai exista un motiv pentru care trecutul lui Arnar 
prezenta acum mai mult interes decât propria lui istorie demnă 
de dispreț. Potrivit certificatului de naștere al lui Arnar, mama 
lui se numea Jóhanna Hákonardóttir. Căsuţa care urma după 
numele ei conţinea un număr format din opt cifre; pe document 
nu erau trecute coduri numerice personale formate din zece 
cifre, deoarece acestea încă nu fuseseră introduse în 1983, anul 
în care se născuse Arnar, însă numărul respectiv i se păru 
cunoscut lui Karl. Era convins că același șir fusese transmis la 
radio seara trecută - își aduse aminte că-și storsese creierii o 
eternitate din cauza lor, căci nu mai semănau cu nimic din ce 
fusese transmis înainte de acel post de radio. După ce se 
sfârșise transmisiunea, căutase acel șir din opt cifre, însă nu 
găsise nimic despre el. Cu toate astea, aproape sigur era vorba 
de același număr, iar ca să fie sigur, Karl chiar se deranjă să 
coboare în pivniţă pentru a-și lua carnetul. Avea dreptate: 
vechiul cod numeric personal al mamei lui Arnar fusese cel 
transmis la radio. 

Nu avea sens să încerce să se convingă singur că la mijloc 
este doar o coincidenţă. Şansa ca o serie de opt numere alese la 
întâmplare să coincidă exact cu numărul acestei femei era 
insignifiantă, chiar și fără a fi coroborată cu faptul că seria din 
transmisiunea precedentă se potrivise perfect cu propriul lui cod 
numeric personal. 

Nu aveai cum să nu tragi concluzia că persoana din spatele 
acestor transmisiuni îi implicase în mod deliberat pe el și pe 
Arnar în mașinaţiunile lui sau ei macabre. Karl nici măcar nu 
reușea să conceapă ce ar putea însemna toate astea. Poate că 
ar fi în stare să deslușească misterul dacă ar reuși să afle mai 
multe detalii despre această femeie. 

Niciunul dintre numerele transmise până acum nu avuseseră 
legătură cu tatăl lui Arnar, al cărui nume, potrivit certificatului 
de naștere, era Thorgeir Bragi Pétursson, așa că acesta nu 
prezenta interes pentru Karl. 


VP - 227 


Căutarea nu scoase la iveală prea multe informaţii. Apărură 
30 000 de rezultate, dar femeile cu aceleași nume afișate la 
început erau toate în viaţă. Repetă căutarea adăugând și data 
de naștere a JOhannei, iar acest lucru diminuă cu mult numărul 
de rezultate. Printre ele se afla și data morţii ei. Murise pe 12 
februarie 1987, acasă la ea, la ferma Grânamrar, în zona 
fiordului Hvalfjsrdur, la vârsta de douăzeci și trei de ani. Despre 
ea scria că fusese casnică și cam atât. Nu se pomenea nimic 
despre vreun fiu sau vreun soț, sau despre vreo rudă în viață 
sau urmași ai acesteia. Un necrolog scos la iveală de motorul de 
căutare nu oferi niciun detaliu în plus. Dedesubt se afla 
următorul nume, Thorgeir Bragi Pétursson, tatăl lui Arnar, dar el 
se mulțumise să trimită o poezie, care la început nu păru 
absolut deloc relevantă. 


O, Doamne, veghează, te rog 

Asupra bietului și preaiubitului meu fiu; 

Ai grijă să poată dormi bine; 

Ai grijă să nu plângă niciodată. 
Benedikt Th. Gröndal 


Având în vedere subiectul poeziei, Karl se aștepta ca el să se 
fi referit la fiul lor, Arnar, dar nu era așa. Probabil că decizia ca 
el să fie dat spre adopţie fusese deja luată și singura explicaţie 
posibilă era că Thorgeir Bragi refuzase să-și accepte fiul. 

Fusese vorba de un scandal? Fotografia mamei lui Arnar care 
însoțea necrologul înfățișa o tânără absolut normală. Era vorba 
mai degrabă de o poză tip pașaport destul de neclară, care 
probabil îi fusese făcută pe când era adolescentă; chipul ei 
copilăros îl determină pe Karl să facă un calcul pentru a afla 
cam ce vârstă avusese ea când îl născuse pe Arnar: 
nouăsprezece ani. Să fi fost vorba de vreun secret oribil? Că-l 
născuse la o vârstă atât de fragedă? Ce dezamăgitor. Nu era 
absolut deloc scandalos. Decepţionat, închise necrologul. 

Fereastra care conţinea anunţul despre moartea femeii 
reapăru pe ecran. Karl se pregătea să o închidă și pe aceasta, 
când atenţia îi fu atrasă de titlul unui alt anunţ. Hákon 
Hâkonarsson murise în aceeași zi cu Johanna, pe 12 februarie 
1987, tot în casa de la ferma Grânamrar din districtul 
Hvalfjordur. 


VP - 228 


Karl se lăsă pe spate, privind ecranul încruntat. Hákon trebuie 
că era tatăl J6hannei; bunicul lui Arnar. Dar, la fel ca și în cazul 
necrologului fiicei sale, nu mai era menţionată nicio rudă 
rămasă în viaţă. Părea să fi murit la fel de singur și de lipsit de 
prieteni ca și ea. Exact în aceeași zi. 

Karl își îndreptă apoi atenţia asupra arhivelor păstrate de 
ziare, pentru a afla dacă există rapoarte despre un incident care 
să le fi putut provoca moartea amândurora. Primul său gând a 
fost că avusese loc un incendiu sau vreun accident de mașină, 
deși a doua explicaţie nu se potrivea cu informaţia potrivit cărei 
muriseră amândoi acasă. O avalanșă? Nu era amintită niciuna, 
deși scotoci ziarele din săptămânile de dinainte și de după 12 
februarie. Un giulgiu de secrete părea să fi învăluit cu totul 
moartea fiicei și a tatălui ei. 

Înainte de-a renunţa cu totul, Karl se hotărî să afle mai multe 
informaţii despre Thorgeir Bragi Pétursson, tatăl lui Arnar. Poate 
că l-ar putea suna ca să-l întrebe despre moartea lui Hâkon și-a 
JOhannei, dar ar însemna să riște prea mult. Dacă bărbatul era 
cuprins brusc de remușcări și voia să ia legătura cu Arnar? 
Spaima lui se dovedi totuși neîntemeiată până la urmă, pentru 
că află, în cele din urmă, că Thorgeir murise în urmă cu doi ani. 
Spre deosebire de mama copilului său, el lăsase în urmă o 
familie numeroasă: o soție, o soră, părinţi, patru copii și mai 
mulți nepoți. Prin urmare, existau o mulţime de necrologuri, din 
care află că se născuse, crescuse și trăise toată viaţa în satul 
Akranes, situat de cealaltă parte a Golfului Faxaflói, care-l 
despărțea de Reykjavik. Și deși nu era menționată și cauza 
morții, autorii necrologurilor făceau referire destul de des la o 
boală grea și o suferință îndelungată. Despre Johanna sau Arnar 
nu se sufla o vorbă. 

Karl închise computerul. Nu avea să găsească răspunsurile pe 
internet. Cea mai promițătoare sursă pentru alte indicii rămânea 
postul de radio cu numere. Era cinci fără zece. Se ridică și dădu 
fuga pe scări. Când avea să înceapă transmisiunea, voia să fie 
pregătit așa cum trebuie, înarmat cu pix și hârtie. Propriul lui 
trecut trebuia să mai aștepte. 

In pivniţă începu să se audă din nou bufnetul acela. 


VP - 229 


Capitolul 23 


Zarva care cuprinsese secţia de poliţie era destul de 
neobișnuită. Întreaga echipă care se ocupa de anchetă se 
mutase de la scena crimei în centrul de coordonare dedicat 
acestui caz, dat fiind că majoritatea probelor adunate pe 
parcursul investigaţiei se aflau acum în posesia poliţiei. Prin 
urmare, cei mai mulţi dintre membrii echipei erau de faţă, 
aproape fiecare birou era ocupat și oamenii tastau concentrați 
la computerele aliniate de-a lungul pereţilor. Țăcăniturile 
tastaturilor nu înghiţeau cu totul celelalte zgomote, dar formau 
împreună un fundal constant, plin de înțelesuri, ori de câte ori se 
lăsa liniștea. Atmosfera semăna mai degrabă cu cea pe care-o 
întâlnești în redacţia unui ziar, decât în centrul de coordonare al 
unei divizii de Investigații Criminale; iar mirosul de cafea care 
plutea în încăpere nu făcea decât să accentueze această 
impresie. 

Soarele amiezii se cățărase deasupra orizontului și-și arunca 
razele prin ferestrele panoramice ale încăperii, făcând aproape 
invizibile imaginile de pe monitoare. Așa că o mare parte din 
storuri erau trase, iar penumbra în care era învăluită camera 
dădea impresia că ar fi mult mai târziu decât era de fapt. Pentru 
cei mai mulţi se scursese mai bine de jumătate din ziua de 
lucru, în timp ce pentru Huldar de-abia începea. Conducătorul 
anchetei trebuia să sosească primul și să plece ultimul. Era o 
regulă nescrisă. Dacă pleca acasă la patru, ar fi transmis 
mesajul că e în regulă ca toţi să o lase mai moale, iar în ziua 
următoare întreaga echipă ar fi plecat la 3. El chiar își anulase o 
programare la dentist făcută cu șase luni în urmă, de teamă că 
ar putea oferi un prost exemplu colegilor. La fel și tunsoarea, pe 
care o tot amâna, trebuia să mai aștepte. 

În acest moment se aflau în stadiul revizuirii și analizării 
informaţiilor care fuseseră deja adunate și care aveau legătură 
cu cele două crime, încercând să sorteze enorma cantitate de 
date și căutând legătura care să-i ducă în cele din urmă la 
făptaș. Într-o societate modernă, fiecare individ lasă o urmă 
digitală, un șir de tranzacții electronice și alte date rezultate ca 
urmare a activităţilor de zi cu zi. Odată aranjate în ordine și 
comparate în mod sistematic cu depoziţiile martorilor, probele 


VP - 230 


obţinute pot scoate la lumină ultimele zile din viața unei 
persoane în cele mai mici detalii. Majoritatea informaţiilor pot fi 
obținute cu un efort minim: de exemplu, cercetând folosirea 
cardurilor bancare, a telefoanelor, a e-mailurilor și a altor 
activităţi legate de mediul social în care trăiești. Principala 
problemă constă în sortarea a ceea ce contează din fluxul mare 
de informații disponibile. 

După ce terminase de examinat datele pe care Almar le 
găsise în laptopul Elisei, Huldar lăsase în grija altora sarcina de a 
scotoci prin fișierele de pe computerul ei de la birou. Mai era o 
groază de treabă de făcut, și-n plus, se temea că va adormi cu 
capul pe tastatură. Echipa terminase de adunat laolaltă aproape 
toate piesele care indicau mișcările Elisei premergătoare morții 
ei, iar acum erau ocupați cu alcătuirea unei imagini de 
ansamblu a ultimelor ore din viaţa lui Ástrós. 

Elisa se trezise devreme și-i dăduse jos din pat pe copii, cu 
ajutorul soțului. Aruncase o privire sumară peste titlurile știrilor 
de dimineață pe laptopul ei, în timp ce copiii luau dejunul, și 
trimisese un e-mail la școală, cerând ca Margrét să fie lăsată să 
stea în clasă în pauze, pentru că era posibil să o ia răceala. 
Cuplul își împărţise apoi sarcinile; Sigvaldi o condusese la școală 
pe Margret, în timp ce Elisa îi dusese pe băieţi la grădiniţă. Apoi 
ea își făcuse apariţia la serviciu cu zece minute întârziere și 
dăduse fuga la o ședință internă legată de noile schimbări de 
taxe. Şedinţa durase două ore. Apoi urmaseră munci de rutină 
până la prânz; scrisese un paragraf dintr-un raport privind 
lacunele sistemului de taxe din industria turistică și citise un 
rezumat alcătuit de un coleg. La masa de prânz trecuse pe la 
restaurantul din centru împreună cu două colege, de unde luase 
o salată Caesar și un Pepsi Max. Postase o poză cu mâncarea pe 
o rețea de socializare. Văzând ce masă frugală servise, Huldar 
se întrebă dacă ea ar fi ales ceva mult mai tentant, dacă ar fi 
știut că acele ultime calorii nu mai aveau să se transforme în 
grăsime. 

După ceva mai puţin de o oră de pauză, Elisa se întorsese 
pentru a-și continua munca la raport. N-ai fi putut s-o descrii 
totuși ca fiind extrem de conștiincioasă. Computerul ei scosese 
la iveală faptul că petrecea un număr de ore exagerat de mare 
online, iar istoricul accesărilor includea privitul la pantofi pe 
Amazon și la ofertele de pe un site cu reduceri. Pe acesta din 


VP - 231 


urmă, Elisa rezervase o masă pentru o familie la un local fast- 
food la un preț extrem de avantajos, doar că acum era puţin 
probabil să se mai bucure de ofertă. Almar chiar se deranjase să 
printeze confirmarea acelei rezervări și i-o dăduse lui Huldar, cu 
rugămintea de a o da familiei. Încă mai aștepta pe biroul lui, de 
unde în cele din urmă avea să sfârșească în coșul de gunoi. 

La ora două, Elisa lăsase o notă în aplicaţia Lync” că trebuie 
să plece pentru scurt timp de la muncă, dar că se va întoarce 
înainte de ora trei. La puţin timp după plecare, cumpărase un 
bilet pentru autobuzul care făcea curse către aeroport, fapt care 
se potrivea cu declaraţia soţului, cum că ea îl luase cu mașina 
de acasă și-l lăsase la autogara centrală, așa cum conveniseră 
de dimineaţă. În timp ce ea lua biletul, soţul ei își căra bagajul la 
autobuz. Se sărutaseră de rămas-bun, apoi ea se întorsese 
imediat la muncă. 

Elisa plecase de la serviciu cu puţin timp înainte de ora patru 
și-i luase pe copii de la grădiniţă și de la școală. In drum spre 
casă, trecuse pe la un supermarket, unde făcuse cumpărături 
neobișnuit de multe, cel puţin după standardele lui Huldar. Apoi, 
cei patru se întorseseră acasă, trecând și pe la benzinărie, unde 
făcuseră plinul și cumpăraseră trei îngheţate pe băț. Vânzătorul 
spunea că-și aducea aminte de Elisa, pentru că cei trei copii 
erau agitaţi și păreau să creeze mare zarvă în interiorul mașinii. 
Înghetțatele pe băț reprezentaseră o încercare de a-i mai linişti. 
Un singur detaliu din lanţul de evenimente nu se potrivea cu 
declaraţia vânzătorului. El pretindea că soţul Elisei se afla cu ei 
și că el fusese cel care făcuse plinul rezervorului. 

Pe la benzinărie treceau zilnic o mulţime de oameni, așa că 
cea mai evidentă explicaţie era că tipul încurcase două familii 
între ele. Benzina fusese cumpărată în timp ce Sigvaldi se 
îmbarca în avion. La început, fiii Elisei ridicaseră din umeri când 
fuseseră întrebaţi dacă își aminteau de drumul făcut la 
benzinărie și dacă se mai aflase și o altă persoană împreună cu 
ei, apoi Bârdur, băiatul mai mare, spusese că-și aduce aminte 
vag de un angajat care umplea rezervorul. Era o variantă mult 
mai plauzibilă decât cea conform căreia ucigașul Elisei se aflase 


7 Aplicaţie dezvoltată de Microsoft, asemănătoare cu MSN Messenger sau Google Talk, 
care le permite utilizatorilor să discute între ei, să schimbe fișiere și chiar să 
folosească desktopurile și tastaturile celorlalți utilizatori logaţi la aplicaţie de pe 
propriile computere. (W.t.). 


VP - 232 


în mașină cu ei și venise la ei acasă după ce alimentaseră cu 
benzină. Vedis, vecina de alături, observase când familia Elisei 
ajunsese acasă. In acel moment erau doar patru - Elisa și cei 
trei copii, nimeni altcineva. Era posibil ca Margrét să facă mai 
multă lumină asupra acestei chestiuni când vor discuta cu ea, 
ceva mai târziu. 

Următoarea tranzacţie electronică făcută de pe cardul de 
credit al Elisei fusese o plată pentru un lăcătuș care le descuiase 
ușa din față. Din declaraţia lui reieșea că ea pierduse cheia de la 
casă, soţul ei era plecat în străinătate și cheia de rezervă 
rămăsese încuiată în casă. Huldar și alți membri ai echipei de 
investigaţie lăsaseră un semn de întrebare asupra acestui 
incident, care putea sugera că ucigașul ar fi reușit să facă rost 
de cheie în ziua respectivă. Nu existau semne de spargere, așa 
că era logic ca ucigașul să se fi folosit de o cheie sau ca Elisa să 
fi uitat să încuie ușa. Deși ușa din față fusese găsită încuiată în 
dimineața urmatoare, acest lucru nu trebuia neapărat să 
însemne ceva. Din ce știau ei, ucigașul ar fi putut s-o încuie 
când ieșise, chiar dacă fusese descuiată când intrase. 

Elisa nu vrusese ca lăcătușul să schimbe și încuietorile, 
spunându-i că acest lucru se mai întâmplase și cu alte ocazii și 
că nu existau motive de îngrijorare. Avea o cheie de rezervă 
înăuntru; inelul de la chei era vechi și probabil că pierduse cheia 
pe undeva: la muncă, la școală sau la grădiniţă, ori poate la 
magazin sau la benzinărie. Poliţia pusese întrebări în toate 
aceste locuri, dar fără rezultat. 

După ce intraseră înăuntru, Elisa se logase la Facebook și 
dăduse „like” mai multor postări făcute de prieteni. Postase că 
Sigvaldi se află în Statele Unite, așa că cercul ei de prieteni știau 
că e singură acasă, doar cu copiii. Mai informase pe toată lumea 
că are de gând să gătească spaghete și primise o mulţime de 
„like-uri” pentru asta. Huldar nu reușea să-și dea seama dacă 
oamenilor le plăceau spaghetele sau faptul că femeia aia era 
singură acasă. Poliţiștii încercaseră să afle dacă printre cei care 
dăduseră like postarii se aflau și indivizi mai ciudați, dar toate 
comentariile care urmaseră fuseseră lăsate de prieteni cu care 
Elisa venea în contact de foarte multă vreme. În afară de asta, 
seara nu mai putuse fi urmărită minut cu minut așa cum se 
întâmplase cu restul zilei. În orice caz, între 7 și 11 seara, Elisa 


VP - 233 


accesase Facebook și Twitter de mai multe ori. Ultimul update 
din viaţa ei putea fi citit pe Facebook: 

Noapte bună - mâine e o nouă zi, așa că am de gând să fac 
totul cum se cuvine pentru o schimbare! 

Dar desigur că acest lucru nu mai fusese posibil. 

Având în vedere nenumăratele update-uri pe care Elisa le 
făcuse pe aceste site-uri de-a lungul vieții, Huldar nu se putea 
abţine să nu se întrebe ce-ar fi postat ea dacă ucigașul i-ar fi dat 
un calculator în timp ce ea se zbătea în chinurile morții. 

N-o să vă vină să credeți, dar un nebun încearcă să-mi smulgă 
spaghetele - care, apropo, au fost delicioase - din stomac cu 
aspiratorul. Sau, mai simplu: Ajutor! Să mă ajute cineva! 

Despre activitatea lui Ástrós se știau mult mai puţine. Ea nu 
fusese la fel de activă pe reţelele de socializare precum Elisa și, 
în general, părea să fie mult mai introvertită. În urmă cu doi ani 
ieșise la pensie, așa că toţi foștii ei colegi de muncă nu se mai 
aflau în peisaj. Din ce aflaseră ei până acum, femeia stătuse 
toată ziua în casă, doar dacă nu cumva ieșise la un moment dat 
să se plimbe. Mașina ei, o Toyota micuță, era parcată în garaj și 
ea-i notase kilometrajul atunci când îi făcuse plinul cu benzină, 
în urmă cu o zi. Măsurând distanța dintre benzinărie și 
apartamentul ei, ajunseseră la concluzia că ea mersese direct 
acasă și că de atunci nu se mai atinsese de mașină. Cardul ei de 
credit arăta o singură tranzacţie în ziua în care murise, iar 
aceasta  reprezentase un transfer către o societate de 
binefacere. Efectuase trei apeluri telefonice pe timpul serii, unul 
către o firmă de telefonie, unul către sora ei și al treilea către o 
prietenă. Apelul către firma de telefonie nu fusese despre ceva 
deosebit de important, potrivit reprezentantului de la serviciul 
clienţi care discutase cu ea. Tipul nu-și mai aducea aminte 
vreun detaliu, ci doar că avusese legătură cu o defecțiune sau 
cu un virus în telefonul ei mobil. Nu exista nimic care să indice 
faptul că această conversaţie avea vreo legătură cu crima. 
Prietena lui Astros le-a spus că vorbiseră despre o carte pe i-o 
împrumutase Astr6s și despre vacanţa pe Mediterana pe care și- 
o planificase. Conversaţia ei cu Ástrós durase șaptesprezece 
minute, iar agentului de poliţie îi luase cel puţin șapte minute ca 
să scape de ea. In acel moment avea deja senzaţia că aflase tot 
ce avea nevoie, ba chiar mai multe, despre vacanța mult 
așteptată. 


VP - 234 


Apelul către sora ei avusese o durată asemănătoare, adică în 
jur de nouăsprezece minute. Sora le-a spus că discutaseră 
despre confirmaţiunile copiilor unor rude, care urmau să aibă loc 
în primăvară, despre un nou magazin deschis în mallul 
Smáralind, pe care abia așteptau să-l viziteze, și despre o vizită 
pe care Ástrós o tot aștepta, dar care nu mai avusese loc. 
Femeia nu le putuse oferi numele musafirului, iar explicaţia ei 
fusese destul de neclară. Din ce-și aducea femeia aminte, Astrós 
primise un mesaj care o anunţa că va primi o vizită, dar ea 
păruse că încurcase acel mesaj cu altele primite mai înainte, 
despre care crezuse ori că nu fuseseră trimise pentru ea, ori că 
erau cumva dubioase. Nu-i explicase ce scria în mesaje și sora 
ei nu insistase să afle mai multe, mai ales că se grăbea să plece 
la teatru. Plângând, îl informase pe Huldar că piesa respectivă 
fusese dezamăgitoare și că ar fi trebuit în schimb să zăbovească 
mai mult la telefon cu sora ei. 

Mobilul lui Ástrós fusese găsit la locul crimei. De data asta, 
polițiștii verificaseră cu atenţie dacă era cel pe care-l folosise 
femeia, pentru a nu se repeta încurcătura produsă cu telefonul 
Elisei, care încă nu ieșise la iveală. Oricine îl deţinea încă nu-l 
deschisese și părea destul de puţin probabil s-o facă. Firma de 
telefonie le furnizase o listă cu apelurile și mesajele pe care le 
primise Elisa în ziua de dinaintea morţii, dar niciunul dintre 
mesaje nu semăna cu cele găsite pe telefonul lui Ástrós. 

Acum analizau mesajele primite de Astrós. Expeditorul celor 
patru mesaje era necunoscut, iar trei dintre ele erau de 
neînțeles: 

2, 116, 53, 22, 16 : 22, 19, 49: 90, 49 

90, 92 : 68, 43-6 16, 92 : 11, 99, 73 

75, 53, 19, 11, 66-39, 92 : 7, 92 

Persoana care se chinuia cu mesajul codificat lăsat în casa 
Elisei se chinuia acum și cu acestea, însă Huldar nu-și punea 
mari speranţe în descifrarea lor. Tipul încerca să descifreze și 
mesajul care fusese găsit într-un plic lăsat pe parbrizul mașinii 
vecinului lui Ástrós: 19, 79, 15 : 19, 79, 15, 16. Huldar se 
gândise că secvenţa de numere care se repeta în două dintre 
mesaje i-ar fi putut ajuta să le descifreze, dar se părea că nu le 
era de niciun folos. 

Se agățaseră de numărul 79, crezând că se referă la anul 
1979, dar nici asta nu-i ajutase să se lămurească despre ce este 


VP - 235 


vorba. Singura speranță a lui Huldar era ca Interpolul să 
reușească să spargă codul, dar până acum cererea lor nu le- 
adusese decât și mai multă hârţogăraie, de care trebuia să se 
ocupe tot el. Ar fi fost bine să nu se dovedească și asta tot o 
pierdere de timp. j 

Al patrulea mesaj de pe telefonul lui Astrâs consta dintr-un 
anunț cum că un individ necunoscut urma să vină în vizită la ea 
cât de curând. Poliţiştii n-aveau nici cea mai vagă idee despre 
identitatea persoanei respective și se părea că nici Ástrós nu-l 
știa, având în vedere discuţia pe care o purtase cu sora ei. 

Nu mai durează mult și vin în vizită - nerăbadătoare? 

Huldar nu era singurul care considera că ucigașul era cel care 
trimisese mesajele. Găsirea numărului de pe care fuseseră 
trimise mesajele reprezenta prioritatea lor numărul unu; cu 
puţin noroc, aveau să-l găsească până la sfârșitul zilei. Cel puţin, 
acum aveau o urmă vagă de care să se agate. O cartelă 
telefonică de unică folosință, una de genul celor pe care le 
cumpără turiștii străini sau localnicii mai ciudaţi, care vor să le 
folosească în scopuri mai puţin cinstite. Comercianţii aveau 
obligaţia de-a înregistra numele cumpărătorilor, dar datele celor 
vândute în hoteluri se dovedeau destul de lacunare. Oricum, era 
posibil ca urmărirea cartelei respective să-i ducă până la 
magazinul care o vânduse, iar ei să poată să verifice 
înregistrările. Deși era greu de crezut că bărbatul își folosise 
adevăratul nume, era posibil ca acea cartelă să fi fost 
cumpărată recent, caz în care exista posibilitatea ca vânzătorul 
să-și aducă aminte de cumpărător sau ca acesta să fi fost 
surprins pe camerele de supraveghere. Cel puţin cartela SIM le 
oferea o palidă speranţă că soluţionarea cazului putea fi la o 
aruncătură de băț. 

Având în vedere lipsa oricărui potenţial suspect, mai ales a 
unuia care să aibă legătură cu ambele victime, chiar le-ar fi 
prins bine un semn că sunt pe drumul cel bun. Majoritatea 
polițiștilor - inclusiv Huldar - tindeau să creadă că victimele 
fuseseră alese la întâmplare, dar evitau să aducă în discuţie 
această supoziţie, considerând-o cel mai prost scenariu posibil. 
Cum să găsească un criminal, dacă nu exista nicio logică în 
acţiunile sale? Mai ales când opera cu o grijă atât de metodică. 
Ca lucrurile să stea și mai prost, nici Elisa și nici Ástrós nu 
păruseră să iasă în vreun fel în evidenţă, ceea ce le transforma 


VP - 236 


în ţinte puţin probabile pentru un individ atât de plin de ură 
încât să recurgă la măcelărirea unor persoane complet 
necunoscute. 

Nimic din viaţa sau moartea Elisei sau a lui Astr6s nu părea să 
ofere un indiciu pentru rezolvarea misterului. 

Nici probele adunate la locul faptelor nu scoseseră la iveală 
ceva folositor. Până în prezent, nu găsiseră nicio amprentă sau 
vreo urmă rămase în casa Elisei sau a lui Astrós care să le ofere 
o pistă. Acest lucru nu prezenta totuși o importanţă deosebită 
pentru anchetatori, dat fiind că în ambele locuri era plin de 
probe biologice, din care doar o mică parte fusese analizată 
până acum. Poate că până la urmă aveau să descopere 
amprente sau păr uman care să se potrivească. Dar fiecare 
probă care se dovedea că are o explicaţie absolut normală 
reducea probabilitatea ca indiciile descoperite la locul faptei să 
ajute la rezolvarea cazului. Foarte surprinzător nu era, având în 
vedere că oricine privea la televizor în ziua de azi știa ce 
capcane să evite pentru a nu fi prins. Un adolescent suficient de 
întreprinzător putea fi capabil să comită o crimă fără să lase 
nicio urmă. 

Huldar scoase un oftat. Știa că, mai devreme sau mai târziu, 
lipsa oricărui progres real va avea un efect deprimant asupra 
echipei, cu excepţia celor doi indivizi al căror răspuns la fiecare 
nouă dezamăgire era că își dublau eforturile. Rikhardur făcea 
parte din acest grup select, dacă era să se ia după energia lui ce 
părea aproape nelimitată. Și judecând după productivitatea lui 
din ultimele câteva zile, el era probabil cel mai eficient. Insă 
efectul nociv al acestor eforturi se reflecta asupra aspectului său 
exterior altă dată atât de îngrijit, care acum lăsa locul unui 
nasture neîncheiat la cămașă sau unei pete de cafea rotunde și 
clare pe manșeta sacoului. 

Chiar și părul lui negru era niţel ciufulit, deși tot era prea 
aranjat după standardele lui Huldar. De parcă i-ar fi putut citi 
gândurile lui Huldar, Rikhardur își trecu o mână prin păr, făcând 
ca fiecare șuviţă să revină la locul ei. 

— Nu au nimic în comun, declară el pe un ton plat. Niciun 
prieten, vreo rudă, nici măcar o legătură prin intermediul 
serviciului. De fapt, cu greu ai putea găsi în toată Islanda două 
persoane care să aibă mai puţine lucruri în comun decât cele 
două femei. Au vârste diferite, nu sunt rude, n-au învăţat la 


VP - 237 


aceeași școală, n-au fost niciodată vecine, nu și-au făcut 
niciodată cumpărăturile de la același supermarket. Minunat, ce 
să zic. 

Părea încrezător în aceste afirmaţii când îi înmână raportul lui 
Huldar. Erla, care lucrase împreună cu el la alcătuirea lui, se 
sprijinea de tocul ușii. 

Il iertase pe Huldar, după ce acesta o sunase și-o invitase să-l 
însoțească la apartamentul Freyjei în seara precedentă. Deși 
asta însemnase ca Erla să conducă o jumătate de oraș, ea o 
făcuse cu mare bucurie, considerând probabil că egalează 
scorul întrecerii sale absurde cu Rikhardur. O tratase pe Freyja 
cu o mojicie înspăimântătoare, dar la ce s-ar fi putut el aștepta 
din partea ei? Că vor cădea una în brațele celeilalte și-și vor jura 
prietenie veșnică? Era foarte mulțumit că Erla nu bănuise 
adevărul; era pentru a doua oară când o folosea ca un tampon 
între el și Freyja. Deși tampon nu era chiar termenul potrivit, dat 
fiind că ea nu venise acolo pentru a-l feri de comentariile 
sarcastice, ci pentru a-și împiedica în primul rând rivala să i le 
adreseze. 

Huldar aruncă o privire peste raport, enumerând potenţialele 
legături între cele două femei, care se dovediseră în final niște 
fundături. 

— Deci, nicio legătură, de niciun fel? Nici măcar indirectă? 

În ciuda rezultatului dezamăgitor, era încântat să vadă cât de 
conştiincios acționaseră Rikhardur și Erla. Discutaseră cu zeci de 
persoane, în principal la telefon, iar unele dintre aceste discuţii 
probabil că fuseseră destul de inconfortabile la atât de scurt 
timp după moartea femeilor. Era gata să pună prinsoare că 
Rikhardur efectuase majoritatea apelurilor. Tipul avea un 
adevărat dar pentru abordarea problemelor emoţionale pline de 
sensibilitate fără să se abată vreun pic de la felul său natural de- 
a fi, adică țeapăn, deși se putea spune că, uneori, modul lui de a 
vorbi putea fi interpretat ca fiind prea rece. 

— Oricum, bună treabă! 

— Mersi! 

Pe chipul lui Rikhardur apăru un zâmbet pe care lumea nu 
prea îl mai văzuse în ultima vreme. Era primul zâmbet adevărat 
pe care Huldar și-l amintea de la divorț încoace. |și notă în gând 
să-l laude mai des pe Rikhardur - când o merita. Dar zâmbetul 


VP - 238 


dispăru atât de iute, încât Huldar se întrebă dacă nu cumva și-l 
imaginase. 

— Păcat că nu ne duce nicăieri, zise Rikhardur foarte abătut. 

— Ei, măcar acum știm că nu există nicio legătură între ele. 

Erla se mișcă niţel, pentru a-și folosi și celălalt umăr. Fusese 
rănită în timpul unei intervenţii în urmă cu șase luni și obligată 
să-și ia două săptămâni de concediu de boală. Rareori se 
întâmpla ca un poliţist să se arate atât de supărat că este forțat 
să ia o pauză. Păruse rușinată din cauza imperfecţiunii propriului 
corp. Când se întorsese la muncă, nimeni nu cutezase să o 
întrebe cum se simte. Nici Huldar nu făcuse excepţie. Așa că 
dăduse uitării incidentul. Prin urmare, pentru a fi consecvent, se 
prefăcu că nu observă strâmbătura de durere pe care ea voia să 
și-o stăpânească. 

— Ce vrei să facem acum? întrebă ea. Să ne îndreptăm 
atenția asupra altor rahaturi sau să scotocim în continuare? S-ar 
putea să existe totuși o legătură, pe care am trecut-o cu 
vederea. 

Huldar căzu pe gânduri. Era posibil ca și mai multe căutări să 
aibă același rezultat și ar fi fost mai bine să petreacă acest timp 
făcând altceva. 

— Nu, puteți sista căutările pentru moment. Poate c-ar trebui 
să așteptăm până când le putem compara tranzacţiile făcute cu 
cardurile și alte chestii de genul ăsta. Încă n-am primit extrasele 
bancare ale lui Ástrós, așa că hai să o lăsăm pe mai târziu. 

— Atunci, ce-ar trebui să facem? 

Rikhardur își îndreptă spatele. Atitudinea lui milităroasă îl 
iritase întotdeauna pe Huldar, și mai ales acum, de când îi era 
șef. 

— Reînnoiesc lista persoanelor pe care trebuie să le chemăm 
la interogatoriu. După ce termin, veţi avea cu ce să vă ocupați 
timpul. Din raportul vostru reiese că femeile n-au în comun pe 
nimeni. Și, din moment ce ucigașul pare a fi singura lor legătură, 
e limpede că de-acum înainte va trebui să lucrăm o mulţime de 
ore peste program. 

Erla rânji și Rikhardur păru și el, deși abia sesizabil, mulțumit 
de situaţie. În ciuda defectelor lor, trebuia să le recunoască 
meritul: nu se fereau de munca grea, iar sumele de bani primite 
ca recompensă n-aveau nimic de-a face cu această calitate a 
lor. 


VP - 239 


— Deși încă mai trebuie să obţin aprobarea lui Egill pentru 
orele în plus. 

Huldar nu era chiar nerăbdător să discute un astfel de subiect 
cu șeful său. Egill era singura persoană netulburată de frenezia 
care cuprinsese secția sa de poliţie. In loc să-și facă și el treaba, 
el era ocupat cu inventarierea echipamentului tehnic din birouri 
și cu verificarea modalităţii în care se făcea întreţinerea 
acestuia, ca nu cumva să nu corespundă cu instrucțiunile de 
folosire originale. Egill nu-și făcuse niciodată griji în această 
privință, ci cumpărase pur și simplu alte gadgeturi, pentru a le 
înlocui pe cele vechi. Probabil că Biroul de Audit Naţional 
începuse să pună întrebări incomode și el era stresat că 
aruncase banii pe echipamente pentru o unitate deja prea bine 
echipată. Huldar se temea de un tir de întrebări despre 
deconturi și echipamente. Ca să vadă doar partea plină a 
paharului, atât timp cât șeful său era ocupat cu identificarea 
unor erori de întreţinere a echipamentelor sau a unor dispozitive 
cu greșeli de fabricaţie, cu treisprezece perechi de echipamente 
de protecţie pentru picioare și două scuturi pentru dispersia 
multumii, sau punându-și întrebări despre calibrarea 
dispozitivelor de măsurare a distanțelor, el nu va mai avea timp 
să intervină în vreun fel în desfășurarea anchetei. Dacă va izbuti 
să termine cu inventarul, Egill se va putea ocupa foarte bine cu 
adunarea noilor iPad-uri și cu ascunderea lor de ochii vigilenţi ai 
auditorilor. 

— Este vreunul dintre voi interesat să vină cu mine la Casa 
Copiilor? Cei de acolo vor face o nouă încercare să discute cu 
Margret. 

Aruncând o privire spre ceas, Huldar văzu că se cam făcuse 
timpul să plece. N-avea de gând să întârzie, mai ales că se 
folosise de acest interogatoriu drept scuză pentru a lipsi de la 
autopsia lui Astr6s. Medicul legist se arătase foarte înțelegător și 
se abținuse de la orice comentariu, deși știa că Huldar dădea bir 
cu fugiţii. In schimb, îi promisese lui Huldar că va face un raport 
extrem de amănunţit. Chiar și acest simplu gând îi făcu lui 
Huldar pielea de găină. Când banda adezivă fusese îndepărtată 
și aparatul acela sinistru fusese extras din gâtul femeii, se 
dovedise într-adevăr că era vorba de un ondulator de păr. Işi 
putea închipui doar foarte vag ce dezastru produsese. 


VP - 240 


— Vreau să ajung acolo la timp, ca să le putem furniza 
întrebările care considerăm noi de cuviinţă că trebuie puse. 

Acest lucru i-ar putea oferi și ocazia de a bea o cafea 
împreună cu Freyja și-a încerca să facă pace cu ea. Privind 
retrospectiv, își dori să-și poată retrage invitaţia pe care le-o 
făcuse celor doi, aducându-și prea târziu aminte de zâzania care 
se iscase între Erla și ea. N-ar fi fost de niciun ajutor pentru caz 
s-o aibă pe Erla acolo, care să-i adreseze tot timpul replici 
maliţioase Freyjei. Bine, deși asta l-ar fi putut face pe el să pară 
mai bun prin comparaţie. Speră doar ca Rikhardur să i-o ia 
înainte. 

— Hai că vin eu! 

Previzibil, Erla fusese cea mai rapidă dintre cei doi. 

— La dracu', chiar am nevoie de o pauză de la birou. 

Rikhardur închise gura la loc, înghițind ceea ce voia să spună. 

Era prea mândru ca să recunoască faptul că i-ar fi plăcut și lui 
să meargă, deși expresia de consternare îi trăda dezamăgirea. 

— Pot rămâne eu aici. Se pare c-am primit o tonă de ponturi. 
Mă pot uita peste ele, cât timp nu avem altceva mai urgent de 
făcut. 

Huldar ar fi vrut să-l pună pe Rikhardur să arunce și el o 
privire la mesajele acelea criptice, însă ponturile primite de la 
public erau unele dintre cele mai plictisitoare chestii dintr-o 
anchetă, deci rar se oferea cineva să se ocupe de ele. Așa că 
nu-și permitea să refuze o asemenea ofertă. 

— OK. Foarte bine. 

Invariabil, cea mai mare parte a ponturilor erau o pierdere de 
vreme. Din dorinţa de-a ajuta, publicul nu reușea să priceapă că 
poliţia nu are nimic de câștigat dacă stătea să le urmărească lor 
intuițiile și fantasmagoriile. Totuși, din cauză că astfel de 
informaţii puteau duce uneori la o arestare, poliţia nu-și 
permitea să le ignore. Aveau noroc că nu se confruntau cu vreo 
dispariţie de persoană sau cu vreun caz care presupunea să se 
ceară publicului să identifice un individ de pe o înregistrare 
video: un tip necunoscut îmbrăcat cu un hanorac putea avea ca 
rezultat un val uriaș de apeluri telefonice, care se dovedeau 
greu de oprit chiar și după ce cazul era deja rezolvat. Işi închipui 
că destul de puţine persoane ar fi sunat dacă ar fi lansat anunţul 
că sunt în căutarea unui tip de culoare cu un cap neobișnuit de 
mare. Dar, cine știe... 


VP - 241 


— Încearcă să-i elimini pe cei cu care consideri că-ţi pierzi 
timpul. Huldar salvă documentul la care lucrase și închise 
celelalte fișiere. Voi găsi pe cineva care să-ţi continue munca 
după ce ne întoarcem. 

— Nu-i nevoie. Dacă încep, la fel de bine pot să și termin ce- 
am început. 

Rikhardur avea o mutră atât de acră, încât ai fi crezut c-ar fi 
mușcat dintr-o lămâie. 

— Bine, vom vedea. Se pare că sunt neobișnuit de colorate de 
data asta. Am impresia că gașca paranormală a intrat pe fir. 

La auzul cuvintelor lui Huldar, expresia de pe chipul lui 
Rikhardur deveni și mai acră. Bietul om. Poate că asta îl va 
încuraja să se ocupe iar de dorinţa lui de schimbare. 

— Gașca paranormală, ce dracu' e aia? 

Erla se încruntă. În loc să se rezeme iar de toc, ea își înfipse 
acum atât de adânc mâinile în buzunare, încât, fără curea, i-ar fi 
căzut pantalonii de pe ea. Poate că o făcuse ca să elimine 
tensiunea din umăr. 

Huldar își căuta cheile de la mașină. 

— Ştii și tu despre ce-i vorba - mediumuri, demenţi care 
pretind că ne pot ajuta luând legătura cu spiritele celor morţi 
sau prin intermediul viselor și așa mai departe. les mereu din 
ascunzișuri atunci când aud zvonuri despre o crimă. Deși, în 
mod ciudat, nu reușesc niciodată să le-o ia înainte ziariștilor și 
reporterilor. Își găsi cheile și se ridică de pe scaun. Din partea 
mea, genul acesta de aberaţii poate fi foarte bine ignorat. 
Concentrează-te pe ponturile care ar putea avea un dram de 
sens. 

Îi zâmbi lui Rikhardur, sperând să-l mai înveselească. La urma 
urmei, îi era dator. 

— Noroc. Voi arunca și eu o privire după ce mă întorc. Mi-ar 
plăcea să te am alături când îl voi aduce la interogatoriu pe 
fostul iubit al Freyjei, ca să-l întrebăm despre atacurile asupra 
câinilor. Ar trebui să-l scuturăm niţel; să fim siguri c-o lasă în 
pace. 

Erla se strâmbă; nici măcar nu se deranjă să ascundă faptul 
că e geloasă. Sincer, ea și Rikhardur erau la fel ca doi copii. Lui 
Huldar îi păru rău că rupsese toate creioanele; ar fi rupt bucuros 
câteva în clipa de faţă. 


VP - 242 


De ce să nu se puteau comporta și ei la fel ca înainte? Ca 
înainte de-a fi promovat; ca înainte de a-i pune coarne lui 
Rikhardur. Dacă ar putea da timpul înapoi, la zilele în care se 
aflau pe picior de egalitate; când nu trebuia să se întoarcă cu 
spatele, cuprins de rușine, în rarele ocazii în care Rikhardur îi 
mărturisea despre durerea cauzată de pierderea Karlottei și-a 
destrămării visurilor de-a avea o mică familie, doar pentru el. 
Măcar până la sfârșitul anchetei să poată da timpul înapoi. Apoi, 
când se va termina totul, el s-ar putea descurca, va putea 
încerca să transforme relaţia lor în ceea ce fusese odată. Doar 
că acum, n-avea timp. 

Se simțea precum un om care juca șotron pe un câmp minat. 
Lucrurile nu mai puteau continua în felul ăsta. 

Dar toate intenţiile bune pe care le avea Huldar nu mai 
ajungeau să se materializeze. De ce să scape el de mustrările 
de conștiință pe spinarea lui Rikhardur? Nu suferise tipul ăsta de 
ajuns? Dacă Huldar i-ar mărturisi despre el și Karlotta, ar fi ca și 
cum ar scuipa peste amintirea pe care o păstra Rikhardur 
despre un mariaj perfect, care, dacă stăteai bine să te gândești, 
nu fusese cu nimic mai reușit decât ale multor altor cupluri. lar 
acest lucru nici nu se putea compara cu repercusiunile pe care 
le-ar avea asupra relaţiei lor de la muncă. 

Erla îi întrerupse aceste gânduri cu o remarcă ce scotea la 
iveală cât de nedreptăţită se simţea: 

— De ce dracu’ trebuie să pierdem noi timpul cu Freyja și 
fostul ei iubit? Ar trebui să ne spălăm pe mâini în această 
privință - ea nu-i în stare să-și rezolve și singură problemele? 
Pentru numele lui Dumnezeu, ea nu-i psiholog? 

Huldar trânti pe birou cheile de la mașină, scoase guma cu 
nicotină și-și aruncă două bucăţi în gură, mestecându-le până 
simţi cum drogul se dizolvă și i se scurge în vasele capilare. Abia 
atunci consideră că poate vorbi cu suficientă stăpânire de sine. 
Guma nu reușise să-i potolească furia, dar cel puţin colegii lui n- 
aveau să se sperie din cauza răcnetelor. 

— Cât timp fata rămâne cu Freyja, e de datoria noastră să 
contracarăm orice posibilă ameninţare la adresa siguranţei ei. 
Cineva trebuie să-l scuture niţel pe fostul iubit al Freyjei, așa că 
nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre acest subiect. 

Și gata și cu visul său de a-i plasa pe cei doi colegi pe picior 
de egalitate. 


VP - 243 


Călcă apăsat până la lift, urmat îndeaproape de Erla, care 
amuţise complet. În drumul lor, trecură prin faţa birourilor celor 
doi tipi care ar fi fost cei mai probabili candidaţi pentru 
preluarea acestei anchete, dacă n-ar fi fost implicaţi în acel 
scandal și consemnați acolo până când publicul va uita de 
modul defectuos în care conduseseră ei acele cazuri. Amândoi 
își ridicară privirile când Huldar trecu pe-acolo și se străduiră să 
pară ocupați, deși nu păcăleau pe nimeni. Niciunul nu-l plăcea 
pe Huldar. 


Capitolul 24 


Molly nu se putea obișnui în niciun fel cu zgarda de plastic. 
Înainte de începerea interogatoriului, porni să se învârtă 
neliniștită prin sala de ședințe, izbindu-se de oameni și de 
mobilă. Pulpele lui Huldar, mai ales, față de care părea că 
manifestă un interes deosebit, erau învineţite de cât se lovise de 
ele. El mima indiferența, în timp ce se abţinea cu greu să apuce 
câinele de zgardă și să-l târască până la mașina de poliţie. Insă 
Margrét devenise extrem de atașată de Molly, iar ei sperau că 
prezenţa animalului va avea un efect liniștitor asupra ei. Dacă 
pe fetiţă o va ajuta să se liniștească tocmai acest câine masiv, 
atunci Molly era binevenită să se lovească de pulpele lui ori de 
câte ori îi poftea inima. 

Nu obținuse nimic după ce băuse cafeaua cu Freyja. Din 
momentul în care sosiseră Huldar și Erla, sarcina aceasta le 
captase întreaga atenţie. Fusese o mică discuţie dacă 
interogatoriul să fie condus tot de Silja sau să fie lăsată Freyja s- 
o facă. Căci, din moment ce Silja nu avusese prea mare succes 
în a o convinge pe Margret să vorbească, era posibil ca fata să 
se deschidă în fața persoanei de care reușise să se apropie cât 
de cât și care acum stătea pe canapea, lângă ea. Pe de altă 
parte, Freyja ajunsese la o anumită, deși fragilă, înţelegere cu 
Margret, însă exista riscul ca fata să se retragă în carapacea ei 
dacă simţea că Freyja tocmai schimba rolul jucat până atunci. 
Huldar și Erla nu participară la dezbatere. 

În cele din urmă, căzu în sarcina Freyjei să-și înfigă casca cea 
mică în ureche și să-și lipească de spate firul subţire ce mergea 


VP - 244 


până la bateria ce-i atârna la talie. Între timp, Silja se așezase 
de partea cealaltă a ferestrei, sporovăind cu Margrét și 
distrăgându-i astfel atenţia de la ce se petrecea în jurul lor. 
Astăzi fata era îmbrăcată cu un maiou cu imaginea unui urs 
panda și o pereche de blugi decoloraţi, pe care erau cusute 
paiete cu modele florale, care-o făceau să pară și mai mică 
decât era de fapt. 

Huldar o privea pe Freyja, frapat de diferența dintre 
delicateţea cu care manevra ea echipamentul și modul grosolan 
în care se purtau polițiștii în ocazii similare. Spre deosebire de 
ei, ea nu se împăuna doar pentru că urma să slujească legea și 
nici n-avea să se bată cu pumnii în piept precum maimuţele 
pentru fapta sa eroică. Firește, ea nu urma să înfrunte o situaţie 
precum cea în care un agent de poliţie se vedea nevoit să 
înăbușe vreo manifestaţie violentă îmbrăcat cu echipament 
complet de protecție, însă el nu credea că acesta era de fapt 
motivul. Erla și-ar fi înfipt casca în ureche cu suficientă forță 
încât să-și perforeze timpanul, apoi ar fi smucit de fir pe sub 
tricou și-ar mai fi și tropăit pompos în drum spre sala de 
interogatoriu. 

— OK. Sunt pregătită. 

Freyja își aranjă din nou cureaua și-și desfăcu coada în care-i 
era prins părul, lăsându-l să-i cadă peste urechi. 

— Vreţi să mă concentrez pe ceva anume? Aveţi în minte vreo 
ordine specifică a priorităţilor? 

Le adresă întrebarea uitându-se la Huldar, în timp ce acesta 
se pregătea să ocupe același scaun ca data trecută. Grupul 
strâns în sala de ședințe îi urmă exemplul. Erla se așeză lângă 
el, cu brațele încrucișate la piept, la fel ca un copil bosumflat. Pe 
drumul către centru nu scosese niciunul un cuvânt, și fără 
îndoială că și înapoi va proceda la fel. Îi sărea ţandăra foarte 
ușor și nici nu era genul care să-și înghită ușor furia. 

Huldar și-o alungă pe Erla din minte. 

— In mod normal, suntem nerăbdători să aflăm orice a auzit 
sau a văzut. Orice ne-ar ajuta să identificăm criminalul. De 
asemenea, am fi foarte interesaţi să aflăm de ce-și 
învinovățește tatăl pentru ce s-a întâmplat, căci ar putea fi 
foarte important. Și mai vrem să știm dacă-și mai amintește de 
drumul la benzinărie din ziua premergătoare crimei și dacă ne 
poate spune dacă se mai afla vreun bărbat în mașină cu ei. În 


VP - 245 


plus, dacă ne mai rămâne timp, mi-ar plăcea s-o întrebi despre 
mesajul lăsat de ucigaș la ea în casă. Dar asta nu-i la fel de 
urgentă. 

Freyja încuviinţă din cap și ieși din cameră. O priviră cum îi ia 
locul Siljei. Molly, care o urmărise, începuse să dea frenetic din 
coadă când o zări pe Margret, în timp ce zgarda de plastic i se 
agita în toate părțile. Nu fuseseră despărțite decât o jumătate 
de oră: Huldar nu-și putea închipui cum va reacţiona câinele în 
cazul unei absențe mai îndelungate a Freyjei. 

— Bun. lată-ne din nou aici, începu Freyja în timp ce se așeza 
pe canapea, lângă Margret. N-a durat mult, nu-i așa? 

Fata ridică din umeri. 

— Nu. 

Băgă mâna pe sub conul de plastic și-o mângâie pe Molly pe 
cap. Reacţia câinelui fu una de plăcere pură. 

Freyja începu cu o sporovăială ca între fete, discutând mai 
ales despre câine, dezbătând cu fetița dacă să o scoată apoi la o 
plimbare în jurul blocului sau să meargă la Geirsneft. 
Comentariul Freyjei, cum că Molly s-ar simţi jenată în preajma 
celorlalţi câini din cauza zgărzii de plastic de la gât, îi smulse un 
zâmbet fetei și-o făcu să se mai relaxeze un pic, dar apoi 
spatele îi redeveni țeapăn când Freyja trecu la subiectele care-i 
interesau. 

— Margrét, tu știi că poliţia îl caută pe bărbatul care i-a făcut 
rău mămicii tale. Ei vor să-l bage la închisoare, astfel încât să 
fim cu toţii siguri că nu va mai face rău și altcuiva. 

Hotărâseră, de comun acord, să-i ascundă fetei vestea despre 
moartea lui Ástrós. Ar fi putut s-o supere cu asta și să le 
afecteze  interogatoriul. Margrét încuviință serioasă. Părea 
conștientă de însemnătatea acestei chestiuni. Era un semn 
promiţător. Freyja continuă: 

— Dar ca să fie siguri că-l prind repede, polițiștii trebuie să 
știe cine este. Altfel nu vor ști pe cine să caute. 

— Criminalii nu sunt la fel ca noi. 

Replica aceasta veni aproape ca o simplă șoaptă. 

— Nu, nu sunt. Nu pe dinăuntru. Dar pot arăta exact la fel ca 
noi pe dinafară. 

— Nu și acest criminal. 


3 Parc pentru stăpânii de animale și animalele acestora din orașul Reykjavik, capitala 
Islandei, locul unde se petrece acțiunea romanului de față. (N.t.). 


VP - 246 


— Nu. După modul în care l-ai descris, are o înfățișare extrem 
de neobișnuită. 

— Nu chiar. 

— A, da? Eu nu cunosc pe nimeni cu capul foarte mare. Alb 
sau negru. Freyja ridică mâinile pentru a desena în aer un oval 
cât o minge de baschet. Atât de mare avea capul? 

— Da. 

Glasul lui Margret abia se distingea, iar cei strânși în jurul 
mesei se treziră nevoiţi să-și lungească gâturile spre boxa din 
centrul mesei. Fetița părea conștientă de cât de lipsită de 
realism îi fusese descrierea iniţială. 

— Cam atât era. 

Pe moment, Freyja păru să nu știe cu ce întrebare să continue 
discuția cu fetița, așa că Huldar se apropie de microfon. 

— Intreab-o cum arăta părul bărbatului. Poate că i s-a părut 
că are capul neobișnuit de mare din cauză că purta o perucă sau 
avea vreo tunsoare mai ciudată, lucru care să fi indus-o în 
eroare în întuneric. 

Freyja începu să vorbească imediat după ce termină el. 

— Margrét, nu cumva îţi amintești cum arăta părul bărbatului? 

Nu-i mai explică de ce îi pune o asemenea întrebare și nici nu- 
i oferi posibile exemple de culori ale părului sau coafuri. Huldar 
aflase deja destule lucruri despre tehnicile de interogare ale 
celor de la Casa Copiilor, încât să-și dea seama că acest lucru 
fusese plănuit dinainte. Ea nu voia să riște să influenţeze în 
vreun fel amintirile copilului. 

— N-avea păr deloc. 

Răspunsul ei provocă ceva rumoare; toţi schimbau priviri între 
ei. Toţi, mai puţin Huldar, care știa că niciun fir de păr de-al 
atacatorului și nicio fibră artificială provenind de la vreo perucă 
nu fuseseră găsite la locul faptelor. Concluzia generală era că 
ucigașul probabil dăduse în pat cu un aspirator portabil, pe care- 
| adusese în mod special pentru a îndepărta orice urmă de probă 
biologică. Din motive evidente, aspiratorul familiei fetiţei nu mai 
putuse fi folosit pentru sarcina respectivă. Același lucru era 
valabil și-n cazul apartamentului lui Astr6s; nu fusese găsit nici 
măcar un fir de păr străin. Când deschiseseră sacul 
aspiratorului, înăuntru găsiseră doar fire de păr de-ale ei. lar 
asta crescuse probabilitatea ca bărbatul să fi adus cu el un 


VP - 247 


aspirator portabil. Dar dacă el nu avea niciun fir de păr, atunci 
acest lucru explica tot. 

— Era chel? 

Freyja reuși să rostească întrebarea pe un ton absolut neutru. 
Margret nu trebuia să detecteze nici cea mai vagă intenţie de 
sugerare a unui răspuns pozitiv sau negativ. 

— Nu știu. 

Fetița părea agitată sau tulburată. Se foi pe canapeaua 
îngustă, evitând privirea Freyjei. 

— Avea un cap lucios, asta-mi amintesc, adăugă ea, apoi se 
încruntă. După care, privind spre Freyja, adăugă pe un ton 
aproape întrebător: N-avea deloc urechi. 

Erla scoase o înjurătură. Huldar se simţi cuprins de furie și 
speră ca sunetul să nu fi ajuns până la Freyja. Dar se simţit 
tentat să-i arunce o privire criminală Erlei; însă n-ar fi făcut 
niciun bine nimănui și ar mai fi întârziat și interogatoriul. Așa că 
se apropie din nou de microfon. 

— Întreab-o dacă bărbatul pe care l-a văzut în grădină era 
același cu cel din casă. Fără urechi și așa mai departe. 

De partea cealaltă a geamului, Freyja se așeză picior peste 
picior și încuviinţă atât de discret din cap spre Huldar, încât 
acesta de-abia observă gestul. 

— Margrét! Îţi mai aduci aminte de desenele pe care ţi le-am 
arătat ultima oară? Bărbatul din desenul tău arăta la fel ca acela 
pe care l-ai văzut în casă în noaptea aceea? Cu un cap mare și 
negru și fără urechi? 

Margrét își răsuci în jurul degetelor o șuviță de păr roșcat, 
părând că stă pe gânduri. 

— Da. Cred că da. Dar nu știu sigur. Avea o glugă. 

— Ce fel de glugă? Un hanorac cu glugă sau o cagulă? 

Margret încruntă din sprâncene. 

— O cagulă? Ce-i aia? 

Freyja surâse. 

— E o căciulă care îţi acoperă faţa cu totul și coboară până la 
gât, cu o gaură pentru ochi sau cu niște găuri mai mici, pentru 
ochi și gură. Uneori are o gaură și pentru nas. Dacă ai văzut un 
bărbat care purta o glugă precum aceasta, pe întuneric ai fi 
putut crede că are capul negru și fără urechi. 

— Pentru urechi nu are găuri? 

— Nu. Nu cred că are. 


VP - 248 


— Ei bine, n-avea așa ceva când a intrat în casă. Avea o 
glugă. Un hanorac cu glugă. 

— Bărbatul pe care l-ai văzut în casă în noaptea aceea purta 
un hanorac cu glugă? 

— Nu! veni imediat răspunsul. 

— Atunci, o cagulă? 

— Nu! răspunse din nou fetița, fără să ezite. 

— În regulă. 

Freyja aruncă o privire piezișă spre oglinda cu dublu sens și 
Huldar înțelese că trebuie să intervină. 

— Întreab-o despre drumul pe care l-au făcut la benzinărie. 

— Margrét, îți amintești de ziua de marţi, când aţi mers cu 
toţii ca să alimentați la benzinărie? 

Margret clătină din cap. 

— Spune-i că mama lor le-a cumpărat îngheţată pe băț. Ar 
putea ajuta-o să-și aducă aminte. 

— Mămica voastră v-a cumpărat îngheţată pe băț ţie și fraţilor 
tăi. 

Margrét încuviinţă din cap. 

— A, da, îmi amintesc. Stebbi și Bârdur erau nebunatici. Se 
băteau pe Spider-Man. 

— Înţeleg. 

Surâsul Freyjei îl făcu pe Huldar să-și aducă aminte de 
noaptea petrecută împreună. Tuși în pumn, în încercarea de-a 
alunga această amintire deplasată. Of, Doamne, ce prost fusese 
că plecase și o lăsase așa, acolo. Freyja nu mai zâmbea, în 
schimb dorea să revină la întrebările pe care trebuia să i le pună 
fetei, lucru care necesita din nou întreaga lui atenţie. 

— Cine se mai afla în mașină cu voi atunci când v-aţi dus la 
benzinărie? 

Margret părea enervată. 

— Doar ce ţi-am spus. Eu, Stebbi și Bárdur. Și mami, firește. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu, doar ţi-aș fi zis. 

— Sigur că da. 

Huldar le întrerupse. 

— Întreab-o cine a alimentat mașina cu benzină. 

— Cine a băgat benzină în rezervor? Îţi mai aduci aminte? 

— Nu eu. 


VP - 249 


— Nu. Nici n-am crezut că ai fost tu, și presupun că nici Stefán 
sau Bârdur. 

Margret pufni precum o doamnă bătrână. 

— Ei n-ar fi putut. Sunt prea mici și neîndemânatici. 

— Așa că, cine a fost? 

— Omul. Omul de la benzinărie. 

— Cel care îi ajută pe oameni să alimenteze? Era îmbrăcat cu 
o uniformă de la benzinărie? 

— Nu, era îmbrăcat cu haine. Nu cu o uniformă. Oricum, eu 
habar n-am cum arată o uniformă de la benzinărie. 

— E ca un fel de salopetă de aceeași culoare cu emblema 
benzinăriei. Cu aceeași emblemă, în față. Freyja se bătu cu 
palma peste sânul stâng, făcându-l din nou pe Huldar să 
trebuiască să-și strunească privirea prea curioasă. Era îmbrăcat 
cu ceva de genul ăsta? 

_ — Nu. Avea haine obișnuite. O geacă și pantaloni. Și mănuși. 
li aruncă o privire pe furiș Freyjei, cu un chip serios. Nu avea 
cagulă. Doar o glugă. La fel ca bărbatul din grădină. 

— Intreab-o dacă ea crede că e vorba de același bărbat. 

Freyja scutură discret din cap, întorcându-l ușor într-o parte, 
apoi în cealaltă. Silja îi explică lui Huldar: 

— Nu-i o idee bună. Dacă o întreabă asta, Margret ar putea 
începe să o creadă. Şi dacă se întâmplă acest lucru, n-o să mai 
aveți niciodată ocazia să-i schimbaţi părerea, chiar și dacă acest 
lucru se va dovedi greșit. 

Huldar se aplecă din nou spre microfon. 

— Las-o baltă cu asta. Întreab-o doar dacă i-a văzut faţa sau l- 
a auzit vorbind. Și dacă el a intrat în benzinărie după ce i-a făcut 
plinul. Huldar se întoarse apoi spre Silja. Dacă-i așa, s-ar putea 
să fi fost prins pe camera de înregistrare din magazin. 

— Margret, i-ai văzut faţa celui care v-a băgat benzină în 
rezervor? 

— Nu. Ți-am zis, avea gluga trasă pe cap. 

— Ce anume a mai făcut? Îţi aduci aminte? 

Margrét încreţi din nas. 

— A venit la mami când a ieșit din mașină și a luat cheile de 
la ea. Apoi a mers în spate și a deschis ușița de la rezervor și a 
introdus capătul pompei înăuntru. Nu l-am văzut când a făcut-o, 
dar l-am auzit. Dar nu am băgat de seamă, pentru că trebuia să- 


VP - 250 


i potolesc pe Stefân și pe Bârdur. L-am luat pe Spider-Man de la 
ei. 

— Îți aduci foarte bine aminte. Apoi? 

— Când a terminat de alimentat, a venit, a deschis ușa și a 
lăsat cheile pe scaunul lui mami. Apoi a plecat. 

— l-ai văzut faţa când a deschis ușa și s-a aplecat înăuntru? 

— Nu. Ti-am zis, avea gluga trasă pe cap. |ţi tot repet asta. ȘI 
eu stăteam pe bancheta din spate, cu Stebbi și Bârdur. N-am 
voie să stau în față până nu împlinesc zece ani. Sau 
doisprezece, nu-mi mai aduc aminte. 

— Ne putem lămuri mai târziu, dacă vrei, zise Freyja în timp 
ce-și trăgea din nou părul peste urechi. Apoi unde s-a dus 
bărbatul? După ce-a închis ușa mașinii? 

— A plecat. 

— În benzinărie? 

— Nu. A plecat. 

— Ai văzut unde? 

— Nu. Stefán mi l-a smuls pe Spider-Man din mână. A trebuit 
să mă bat cu el ca să i-l iau. 

— E-n ordine. Nu le poți vedea pe toate, o linişti Freyja pe 
fată, apoi își turnă un pahar cu apă din carafa aflată pe măsuța 
din faţa lor. Vrei niște apă? Margrét scutură din cap și Freyja luă 
o înghiţitură. Mai vreau să te întreb două lucruri, Margrét, și apoi 
terminăm, dar nu vor fi ușoare. Vrei să terminăm și cu ele? Apoi 
o putem scoate pe Molly afară și poate luăm și niște înghețată. 
Sau câte o cană de ciocolată caldă? Poate e prea rece pentru 
înghețată. 

— Nu este niciodată prea rece pentru îngheţată. 

— Nu. Ai dreptate, zise Freyja punând jos paharul, apoi 
lăsându-se din nou pe spate în canapea. Incepem? 

— Pot să aleg eu cu care să începem? 

— Sigur că poţi. Freyja șovăi, alegându-și cuvintele cu grijă. 
Despre ce vrei să vorbim mai întâi: despre noaptea în care omul 
acela i-a făcut rău lui mami sau despre tatăl tău? 

Margret începu din nou să se foiască, lucru deloc surprinzător: 
alegerea nu era deloc ușoară. 

— Vreau să vorbesc mai întâi despre noaptea aceea, începu 
ea, apoi ridică brusc privirea spre Freyja. Dar nu ai voie să pui 
decât o singură întrebare. Nu ai voie să pui două întrebări. Doar 


VP - 251 


una despre noaptea aceea și una despre tati. Apoi vreau să 
plecăm. 

— În regulă. Ne-am înţeles: o întrebare despre noaptea aceea 
și una despre tati. Freyja mai luă o gură de apă. Atunci, o să 
încep. Cum de ai știut că bărbatul avea de gând să-i facă rău și 
unei alte femei - a zis el asta? 

— Da. 

Margrét închise gura și se uită la Freyja cu o expresie de 
încăpățânare pe faţă. 

— Margret, acesta nu e un răspuns cinstit. 

— Ba da, este. Ti-am răspuns. 

— Asta e ca și cum te-aș duce la toneta cu îngheţată și ţi-aș 
cumpăra doar un cornet gol. Va trebui să-mi spui ce a zis omul 
acela. 

— Apoi promiţi că nu mă mai întrebi nimic despre el? Freyja 
dădu din cap și fata trase aer adânc în piept. A spus că mai este 
o femeie cu care are o răfuială. A zis că femeia aia a făcut prost 
calculele. 

Margret se opri și-și înfipse mâinile sub coapse. Panda cel 
vesel de pe maioul ei părea ridicol de nelalocul lui. 

Huldar se apropie iute de microfon. 

— Trebuie s-o convingi să ne ofere mai multe detalii. Am găsit 
hârtii acoperite cu calcule în casa celeilalte victime, așa că e 
vital să aflăm mai multe. 

Freyja se strâmbă la pahar. 

— Nu poate, interveni Silja. l-a promis că n-o mai întreabă 
nimic. Va trebui să te mulțumești cu asta. Doar dacă nu vrei să 
renunti la întrebarea despre tatăl ei. 

Freyja încuviinţă ușor din cap, ca să arate că e de acord cu 
Silja. A 

— Nu. Intreab-o despre tatăl ei. 

Huldar nu-și putea ascunde frustrarea, dar nu părea să 
intereseze pe nimeni acest lucru. 

Ca să fie cinstit față de Freyja, ea chiar încerca să-i ofere lui 
Huldar ceea ce-și dorea. Deși, din păcate, o făcea pentru 
anchetă, nu pentru el însuși. În schimb, el ar fi fost dispus să 
facă o grămadă de chestii pentru ea... 

— Pot să te mai întreb ceva despre femeia asta și calculele ei, 
Margret? 

Fetiţa clătină din cap. 


VP - 252 


— Atunci, să mergem mai departe. De fapt, e mai dificil, 
pentru că este vorba despre tăticul tău. Dar tu ești o fetiță 
foarte cumsecade și vei fi vitează și-mi vei răspunde, apoi vei 
putea începe să te gândești la ce fel de îngheţată vrei, cu vanilie 
sau cu aromă de căpşune. 

— Ciocolată. Vreau cu ciocolată. 

— Așa să fie. Hai să terminăm și cu asta, apoi e timpul pentru 
îngheţată și o plimbare cu Molly. 

Câinele, care șezuse cuminte la picioarele lui Margret, aruncă 
acum un ochi pe sub zgarda aceea inconfortabilă și le cercetă cu 
o privire încărcată de speranţă, înainte de a-și lăsa iar botul pe 
labe. 

— De ce crezi că tăticul tău este de vină pentru tot? A zis 
omul acela ceva care te-a dus cu gândul la așa ceva? Și nu ai 
voie să răspunzi doar cu dau sau nu. 

Margrét trase din nou adânc aer în piept. Își coborî privirea, 
arătând de parcă ar fi vrut să se facă mică-mică și să dispară, 
înghițită de canapea. Când vorbi din nou, o făcu cu un glas 
coborât și plin de suferinţă și disperare. Toţi cei prezenţi se 
aplecară ca unul spre boxa din mijlocul mesei. 

— N-am vrut să-i ascult povestea. Se opri, respirând greu, 
apoi continuă: Dar oricum i-am auzit-o. L-am auzit vorbind 
despre tati. l-a zis lui mami că e vina lui. Că ea trebuie să moară 
ca să-l pedepsească pe el. Omul acela a zis că tati era 
criminalul, nu el. Dar el oricum a omorât-o pe mami. 

Margrét ridică privirea, cu obrajii umezi. Trupul ei micut 
tremura când își șterse lacrimile. 

— E numai vina lui tati. 

Interogatoriul se termină fără a mai încerca să-i arate lui 
Margret mesajul cu șirul de numere. Freyja băgă mâna în 
buzunar după transmiţătorul micuţ și-l opri. O vreme, în sala de 
ședințe se lăsă o tăcere grea, căci toți cugetau la implicaţiile 
celor auzite. Se părea că trebuia să înceteze să mai 
scormonească prin viaţa Elisei și să înceapă să se concentreze 
pe cea a lui Sigvaldi. Lui Huldar nici nu-i trecea prin cap că tipul 
ar fi comis cu adevărat o crimă, dar sigur că nici nu putea 
exclude cu totul o asemenea posibilitate. O explicaţie mult mai 
logică era că îi minţise cu privire la serviciul lui. Probabil că se 
făcea vinovat de moartea unui copil sau a unei mame ori a 


VP - 253 


vreunui alt pacient la un moment dat, de-a lungul carierei. Cel 
puţin asta părea să creadă cel care-o omorâse pe Elisa. 

Huldar se ridică în picioare. 

— Aş vrea să iau înregistrarea cu mine, dacă se poate. 

Voia să mai asculte interogatoriul încă o dată, nederanjat de 
nimeni. Avea nevoie de timp pentru a rumega tot ce se vorbise 
acolo. Apoi, brusc, îi pică fisa. Un cap, lucios și negru. Fără 
urechi. 

Bărbatul avusese capul acoperit cu o cască. O cască de 
motociclist. 


Capitolul 25 


Miercuri 


Mirosul de haine ude umplea amfiteatrul. Acestea atârnau pe 
spătarele scaunelor, iar zăpada de pe ele se topea, formând 
băltoace scânteietoare pe podeaua de sub ele. Ori de câte ori 
lectorul se oprea pentru a-și recăpăta răsuflarea, puteai auzi 
căderea acelor picături. 

Lui Karl îi era imposibil să se concentreze. Oricât de atent se 
holba la paginile din PowerPoint, se trezea că-l distrage efortul 
de-a auzi căderea următoarei picături. Stropii se dovedeau mult 
mai interesanţi decât cursul. Cu cât se străduia mai mult să 
înțeleagă, cu atât mai confuz devenea. Același lucru i se 
întâmpla de fiecare dată când studia, iar asta dura de când se 
știa; ca și cum ar fi fost angrenat într-o cursă pe care n-o putea 
câștiga. Chiar când izbutea să înțeleagă ceva, venea 
următoarea informaţie. Nu reușea niciodată să recupereze 
distanța. Așa că ce șansă să mai aibă acum, când nici măcar nu 
se putea concentra? Mai rău, era un curs-cheie; profesorul îi 
anunţase la început că următoarea parte a cursului va fi strâns 
legată de materialul predat astăzi. lar faptul că nu-l putea 
urmări îl făcea să se simtă cu atât mai frustrat. 

Ecranul laptopului său era la fel de gol precum îi era mintea; 
nu reușise să-și ia nicio notiţă. lar faptul că același lucru li se 
întâmpla și studenţilor din faţa lui nu-l liniștea defel. De fapt, era 
cu-atât mai rău, căci însemna că nu va avea cum să copieze 

VP - 254 


după ale lor. Va trebui să se descurce cu slide-urile lectorului, 
care aveau să rămână la fel de derutante și după studierea lor 
acasă. 

— Acest element, denumit după orașul suedez Ytterby, a fost 
descoperit în anul 1843, când chimistul suedez Carl Gustaf 
Mosander a reușit să separe gadolinitul în trei materiale 
distincte, pe care el le-a numit yterbiu, erbiu și terbiu. Cu timpul, 
asemănările dintre erbiu și terbiu au dus la confundarea 
acestora de către savanți... 

Karl pierduse șirul. Departe de a pricepe cu adevărat 
importanţa descoperirii, care era limpede că avusese un impact 
atât de mare, încât glasul lectorului tremura de entuziasm, 
mintea lui rătăcea la postul pe unde scurte. In loc de coduri 
numerice personale și numere de asigurare socială străvechi, 
transmisiunea de ieri constase dintr-un șir de numere 
incomprehensibile, care nu însemnau absolut nimic pentru el. 
Numerele i se învârteau în cap de parcă le-ar fi crescut aripi și s- 
ar fi transformat în muște bâzâitoare. Încercările lui de a le 
așeza într-o anumită ordine se dovediseră zadarnice, și totuși 
era ceva vag familiar la ele. Insă oricât ar fi încercat, nu putea 
spune clar ce anume. 

9, 92, 6, 19, 39, 8, 92. Nicio logică la aceste numere - și din 
moment ce niciun alfabet nu conţine peste nouăzeci de litere, 
numerele respective nu puteau reprezenta litere distincte. De 
trei ori încercase să scrie pe hârtie alfabetul roman standard, 
dispunându-le astfel încât fiecare literă să reprezinte trei 
numere diferite, însă nu obținuse nimic, nici măcar atunci când 
introdusese în plus și caracterele islandeze și redefinise întreaga 
notare. 

Era o aiureală completă. 

N-ar fi trebuit să se arate surprins. Ascultase ani de zile 
posturi de radio străine cu numere, fără să reușească să 
înţeleagă măcar un singur șir. Așa că de ce naiba își închipuise 
că alta va fi situația în cazul postului islandez? Și totuși nu putea 
scăpa de senzaţia că de data asta era altfel, că trebuia să 
recunoască aceste numere și semnificaţia lor. La urma urmei, 
dăduse de urma codurilor numerice personale și a numărului de 
asigurare socială, deci, în concluzie, trebuia să reușească să 
descifreze și celelalte părţi ale transmisiunii. În adâncul 
sufletului, simțea că lui îi era menit acest lucru. Așa că trebuia 


VP - 255 


să reușească să-l interpreteze. Altfel de ce ar fi depus cineva 
atât de mult efort? 

Dacă numerele ar fi fost complet la întâmplare, lui i-ar fi fost 
mai ușor să și le șteargă din minte. Dar senzaţia supărătoare că 
e pe punctul de a le înțelege îl făcea să înnebunească. Și de 
ajutor nu era nici faptul că era din ce în ce mai convins că 
mesajele erau de-o importanţă vitală. 

Ori pentru el, ori pentru Arnar. 

Karl se chiora la slide-urile cursului, care la fel de bine ar fi 
putut fi scrise și cu hieroglife mayașe, atât de mult înţelegea din 
ele. Până când va reuși să deslușească misterul, nu se va mai 
putea concentra și la altceva, mai ales la cursul de chimie. Incă 
o dată, Karl avu senzaţia că soluţia era pe cale să i se dezvăluie, 
însă apoi i se păru că se pierde iar în adâncimile cortexului 
cerebral și că refuză să pătrundă mai adânc. 

Lectorul prinsese viteză; slide-urile sale se schimbau cu o 
asemenea viteză, încât ziceai c-ar fi fost plătit în funcţie de 
numărul de imagini afișate. Era un semn că ora se apropia de 
final; și iată că din nou el încerca să acopere cât mai mult 
material. Și totuși, pentru prima dată, Karl nu se simţea ușurat 
la gândul că scapă din sala de curs. Problemele îl urmau oriunde 
s-ar fi dus. Chiar și fata de care-i plăcea nu-i mai trezea 
interesul, deși stătea chiar în faţa lui, considerând că e de la 
sine înţeles faptul că el se zgâia adorator la ceafa ei. Și c-o 
mișcare bruscă, ea își aruncă părul într-o parte, ca pentru a-i 
readuce aminte de prezenţa ei. In mod normal, el ar fi fost dat 
pe spate de mișcarea graţioasă a buclelor ei și de mirosul slab 
de șampon al acestora, însă de data asta nici nu băgă de 
seamă. 

Pe ecran apăru ultimul slide și lectorul începu să psalmodieze 
despre tema pentru acasă și pregătirea cursului următor. Karl 
nu ascultă nimic. Ignorându-i complet pe cei din jur, se ridică în 
picioare imediat ce sună de ieșire, în timp ce lectorul vorbea cu 
pereţii. Fata privi de jur-împrejur în timp ce-și îndesa manualul 
în geantă și rămase uimită când văzu că el nu-i dă nicio atenţie. 
Nici măcar această mică victorie în nedreapta întrecere ce 
reprezenta relaţia lor nu reuși să-i îmbunătățească lui Karl 
starea de spirit. 

Fata își aruncă geanta pe umăr și părăsi sala, legănându-și 
șoldurile provocator. Observă cu coada ochiului cum se întoarce 


VP - 256 


ca să vadă dacă el se uită după ea. Când realiză că, pentru 
prima oară, nu e cazul, reveni la un mers normal. 

Următorul curs începea peste un sfert de oră. Karl șovăia. Să 
rămână sau să chiulească? Să chiulească sau să rămână? In 
timp ce alternativele i se-nvârteau în minte, picioarele i se 
mișcau de unele singure. Înainte să realizeze ce face, deja ieșise 
din clădire; trupul lui preluase controlul. Vântul învolbura putina 
zăpadă căzută în acea dimineaţă. Fulgi mici și tari îi înțepau 
ochii, făcându-l să-i mijească pentru a putea vedea unde-și 
lăsase mașina și să se blesteme pentru că nu se îmbrăcase mai 
gros. Când îi sună telefonul, răspunse fără ca măcar să 
privească ecranul. 

— Ai văzut știrile? 

Börkur părea că rămăsese fără aer. Era abia unsprezece; el 
nu se trezea niciodată așa devreme. 

— Ce știri? 

Karl gusta fulgii cu limba. Avea o idee destul de clară la ce 
știri se referea Börkur, dar nu voia s-o rostească tare, de teamă 
să nu greșească. Era puţin probabil ca o discuţie cu Börkur să-l 
ajute să-și facă ordine în gânduri. 

— Numele! Numele femeii! Börkur părea extrem de 
surescitat. E moartă. Şi asta nu e tot - ei cred c-a fost omorâtă. 

Karl amuţi. Văzuse de dimineaţă numele femeii decedate în 
ziar, deasupra unui castron de cereale mai degrabă uscate - în 
frigider nu mai rămăseseră decât câteva picături de lapte. 
Cerealele i se întăriseră ca betonul în gură când văzuse că e 
vorba de Elisa Bjarnadóttir, femeia al cărei cod numeric fusese 
transmis de postul de radio pe unde scurte. Inghiţise cu greu și 
continuase să citească și restul articolului. Se referea la veștile 
despre moartea femeii, cărora el nu le acordase prea mare 
importanţă. Poliţia refuza să ofere mai multe detalii sau să 
confirme dacă arestase deja pe cineva în acest caz. Toţi ziariștii 
nu putuseră decât să tragă concluzia că o anchetă este în 
desfășurare și că în curând vor obţine mai multe informații. 
Ziarele citau surse care pretindeau că poliția încă nu arestase 
pe nimeni și nu descoperise nicio pistă demnă de urmat, ceea 
ce putea explica de ce solicitaseră atât de repede indicii din 
partea martorilor care se aflaseră joi seara în zona în care locuia 
femeia. Karl cunoștea pe dinafară aproape întregul articol. 

— Am văzut. 


VP - 257 


Nu aminti de vestea și mai succintă care-i provocase atâta 
neliniște: că o altă femeie murise în condiţii suspecte. Numele 
femeii nu putea fi dezvăluit momentan, iar poliţia refuza să facă 
vreun comentariu. Nu avea rost să-l alarmeze și mai tare pe 
Börkur, mai ales că el, Karl, nu avea idee dacă și în ce fel era 
legată a doua crimă de el. 

— Am citit de dimineaţă. 

— Şi? Ce înseamnă asta? 

Aceasta era întrebarea care-l bântuia pe Karl încă de când 
aruncase castronul cu cereale pe jumătate plin peste teancul de 
vase murdare din chiuvetă. 

— Nu știu. 

Lui Karl îi zburară gândurile la brățară. Studiase cu mare 
atenţie toate pozele de pe Facebook ale Elisei, în speranţa că i-o 
va zări pe mână. De fapt, „sperase” nu era chiar cuvântul 
potrivit. Fusese o adevărată ușurare când în niciuna dintre 
fotografii nu apărea purtând vreo bijuterie asemănătoare cu 
aceea. Brăţara încă mai aștepta lângă calculatorul lui. Nu 
reușise să se urnească și s-o atingă, deși era aproape sigur că n- 
avea cum să-i aparțină Elisei. 

— Ai de gând să suni la poliţie? 

— Da. Nu. Nu sunt sigur. Ajungând la mașină, Karl își propti 
telefonul între obraz și umăr ca să poată deschide ușa. Ce pot să 
le zic? Că i-am auzit codul numeric personal la radio? 

— Da. De ce nu? Ei ar putea afla cine a trimis mesajul. 

— A, da? Și cum crezi că ar putea face asta? Nu-i chiar ușor să 
încerci să dai de urma unei astfel de transmisiuni. Și, oricum, 
chiar crezi că ar începe să scormonească, bazându-se doar pe 
prostia asta pe care am scos-o eu la iveală? 

În mașină era chiar mai frig ca afară. 

— Nu am nicio înregistrare, și Halli era pe jumătate adormit 
când ai auzit-o și tu. Noi doi suntem singurii martori adevărați. 

— Doi sunt mai buni decât unul singur. Börkur părea 
dezumflat, ca și cum tocmai acum se prinsese că nu valora 
aproape nimic în ochii lui Karl. Și nu e ca și cum Halli ar putea fi 
un martor demn de crezare. Doar știi la ce mă refer. 

— Da, știu. 

Era oare posibil ca arestarea lui Halli să fie un impediment? 
Că doar nu fusese arestat pentru sperjur sau mărturie 
mincinoasă. Descărcarea și distribuirea ilegală de fișiere 


VP - 258 


muzicale și video nu puteau fi considerate infracţiuni serioase, 
oricât de mare ar fi fost numărul acestora, nu? Karl, personal, 
credea că avea să scape doar cu o amendă, însă lui Börkur și 
Halli le plăcea să se împăuneze de parcă Halli ar fi riscat să 
rămână o lungă perioadă după gratii. Ascultându-le conversațiile 
hilare și exagerate, în care Halli își imagina că sentinţa lui 
creștea din ce în ce, era ca și cum ar fi tras cu urechea lao 
licitaţie. Poate că ce spunea Börkur avea totuși o logică; Halli n- 
ar fi putut fi considerat un martor de încredere, având în vedere 
pata din cazierul lui. 

— Hei! își regăsi glasul Börkur. Poliţiștii au de gând să 
angajeze pe cineva care să descifreze mesajele. Un spărgător 
de coduri sau un criptolog sau cum naiba le spune. 

Lui Karl deja îi clănțăneau dinţii atât de tare, încât de-abia îi 
mai putu răspunde: 

— Ei, mă îndoiesc c-ar face-o. De ce să angajeze poliţia un 
spărgător de coduri? Nu-i ca și cum infractorii islandezi ar fi 
atrași de coduri. N-ar fi acesta genul de lucruri care să aibă 
legătură mai degrabă cu spionajul internaţional? Cine crezi tu că 
s-ar deranja să spioneze Islanda? 

Karl introduse cheia în contact. Gândul de-a merge acasă îi 
provoca o asemenea repulsie, încât simţi un val de recunoștință 
neașteptat faţă de Börkur pentru că îl sunase. 

— Ești ocupat? 

Șansele ca Börkur să fie ocupat erau atât de mici, încât 
întrebarea lui era redundantă. 

— Nu. Nu prea. Arătând un neașteptat strop de 
perspicacitate, Börkur adăugă: Să trec pe la tine? 

— Ajung acasă în zece minute. Ne vedem acolo. 

Karl porni mașina și deși radiatorul pompa aer rece spre el, 
știa că în curând înăuntru va fi cald și bine. Lucrurile se 
prezentau parcă ceva mai roz. 

(J 

După ce aşteptă în mașină în faţa casei aproape zece minute, 
Karl renunţă. Börkur își putea face apariţia în orice moment sau 
nu cu mult după prânz. Era imposibil să ghicești când, iar Karl 
nu-și putea permite să ţină mașina pornită ca să-i fie lui cald 
înăuntru. Se chiori din nou la ferestrele late ale casei, simțind 
cum înţepenește la gândul că ar putea zări vreo mișcare. Însă 
sticla neagră arăta lumii un chip gol. Firește că nu era nimeni 


VP - 259 


înăuntru, însă Karl nu putea scăpa de senzaţia că acolo s-ar afla 
cineva; că acela care-l aștepta pândea nevăzut. Câteva clipe, îi 
păru rău că aruncase draperiile. 

Oricât ar fi mijit ochii, nu putea zări nimic prin geamuri, din 
cauză că în ele se reflectau împrejurimile. Era ridicol să-i fie 
teamă să intre în propria casă. Însă și mai gravă era suspiciunea 
că problema n-avea să dispară curând și că va mai trece mult 
timp până să înceapă iar să se simtă în siguranţă acasă de unul 
singur. Același lucru i se întâmplase mamei lui după acea 
spargere, chiar înainte să se îmbolnăvească. Nu fusese furat 
aproape nimic, însă urmările erau destul de similare cu ce i se 
întâmpla lui acum. Mama lui nu se mai simţise în siguranţă și 
era mereu înspăimântată că hoţul se va întoarce. După spusele 
ei, cel mai rău fusese când venise acasă și deschisese ușa. 
Degeaba îi spusese polițistul care venise la ei acasă că rareori 
se întâmplă ca un hoţ să dea de două ori o spargere în aceeași 
locuință. Deși Karl nu fusese de față în acel moment, el avea 
impresia că agentul se referise de fapt la case ca ale lor, pe care 
nu merita să le spargi nici măcar o dată, darămite de două ori. 
Își dorea acum să se fi arătat mai înțelegător faţă de mama lui, 
în loc să-și fi dat ochii peste cap ori de câte ori ea aduce în 
discuţie subiectul unei alarme antiefracție și al unei încuietori cu 
trei puncte de închidere. Acum ar fi fost recunoscător pentru 
acele măsuri de precauţie. 

Își veni în fire și opri motorul. Trebuia să nu se mai comporte 
ca o pizdă. Erau mari șanse să mai trăiască singur o bună 
bucată de vreme, așa că ar face mai bine să-și înghită teama, 
înainte de a se transforma într-o adevărată fobie. Pentru acele 
bufnituri și pentru apariţia misterioasă a acelei brățări trebuia să 
existe o explicaţie destul de simplă. Nu descoperise semnele 
unei spargeri, iar ușa fusese încuiată. Era patetic. Işi alungă 
teama și ieși din mașină, în schimb avu grijă să trântească 
portiera tare, ca să alarmeze un potenţial spărgător. Ultimul 
lucru pe care și-l dorea Karl era să se trezească fată în față cu 
un intrus. 

— Alo? 

Niciun răspuns, niciun zgomot de pași bătând în retragere. 
Karl își iți capul după ușă și strigă din nou: 

— Alo? 


VP - 260 


Niciun răspuns. Conștient că nu va reuși să se liniștească mai 
mult de-atât, păși înăuntru. 

Fu întâmpinat de un miros familiar. Era prea obișnuit cu el ca 
să înţeleagă cum li se părea altora și nici nu reușea să distingă 
ce anume îl genera. Simţi totuși că izul draperiilor pline de praf 
și al plantelor moarte în ghivece, care începuse să se facă simțit 
după moartea mamei sale, începea să dispară. In curând va 
dispărea cu totul, de asta nu se îndoia. Karl azvârli cheile pe 
scrinul plin cu sertare din hol. Aterizară zornăind și scoaseră un 
dangăt când se izbiră de o vază urâtă de porțelan. Vaza scăpase 
de marea curăţenie doar pentru că nu mai avusese loc pentru 
ea în ultima cutie de carton, iar lui Karl îi fusese prea lene să 
mai asambleze încă una. Vaza se răsturnă și deși lui nu-i păsa 
nici cât negru sub unghie dacă se spărgea, ochii îi fugiră 
instinctiv către sursa zgomotului. 

Vaza se rostogoli înainte și înapoi pe burtă, lovindu-se când 
de un teanc de plicuri, când de o cutie pe jumătate goală cu 
Coca-Cola. Cutia nu căzu, însă nu grija că lichidul din ea s-ar fi 
putut vărsa a fost cea care l-a făcut pe Karl să se apropie de ea. 
Dădu plicurile la o parte și ridică de pe scrin cutia de Coca-Cola, 
vaza și câteva chitanţe de la niște carduri, o cutie de gume de 
mestecat pe jumătate goală și alte câteva gunoaie. Insă nu găsi 
ceea ce căuta de fapt - cheile mamei sale, despre care știa sigur 
că zăceau acolo de când fusese internată în spital. Verifică dacă 
nu cumva căzuseră pe podea sau alunecaseră în vreun sertar. 
Nu le găsi nici în bucătărie, iar el știa sigur, după ce făcuse atât 
de meticulos curăţenie, că nici în dormitorul ei n-ar putea fi. 

Cheile dispăruseră. 

Angoasa lui Karl prinse forţe proaspete. Când le văzuse ultima 
oară? în mănunchi fusese prinsă o cheie pentru ușa magaziei de 
la nivelul pivniţei, din care scosese anvelopele de iarnă, chiar 
înainte de Crăciun. De atunci nu mai avusese nevoie de cheile 
mamei sale. Însă cheile rămăseseră acolo. Până cu o săptămână 
în urmă. Sau două. Ar fi putut jura. 

Când auzi soneria, simţi cum măruntaiele i se transformă în 
piatră. Era atât de răscolit, încât nici nu-i mai păsa de ce avea 
să creadă Börkur când l-a întrebat plin de teamă, înainte de-a 
descuia: 

— Cine-i acolo? 

— Hei! Pe cine așteptai, administratorul, să te dea afară? 


VP - 261 


Börkur tremura pe trepte, în faţa ușii. Era îmbrăcat cum nu se 
poate mai nepotrivit pentru vremea geroasă, cu un fâș ce nu l-ar 
fi ferit nici măcar de o briză ușoară de vară. 

— N-ai de gând să mă lași înăuntru? 

— Scuze! Nici nu știu ce m-a apucat, se eschivă Karl, indicând 
apoi spre scrin. Nu cumva îţi amintești dacă ai văzut acolo un 
mănunchi de chei? Când ai venit ultima dată sau cu altă ocazie? 

Börkur se holba la scrin. 

— Chei? Sunt unele chiar acolo. 

— Dap, știu, alea sunt ale mele. Eu le caut pe cele de rezervă. 
Sunt prinse pe un inel cu tot felul de brelocuri. Un leu - Leul, 
doar știi și tu cum e semnul zodiacal. Și un fluier. Din acela prin 
care sufli. 

Börkur scutură din cap, cu o expresie întrebătoare pe chip. 

— Neah. Nu le-am văzut. Niciodată, dacă mă gândesc mai 
bine. 

Nu era nevoie să mai insiste cu asta. Börkur nu le-ar fi 
observat nici măcar dacă ar fi atârnat prinse de vârful nasului lui 
Karl. 

Fără să se grăbească să coboare în pivniţă, Karl îl târî în 
schimb pe Börkur după el în bucătărie. Nu-l interesa părerea 
prietenului său despre starea în care se prezenta casă, acum că 
din ea dispăruse orice obiect inutil; de fapt, se întreba de ce l-ar 
fi preocupat de la început părerea lui despre ceva. Nu era ca și 
cum Börkur era vreun stilat sau locuia în vreun palat. Incă mai 
locuia cu părinţii într-un bloc-turn, căruia i-ar fi prins bine o 
zugrăveală încă de acum zece ani. Karl fusese rareori invitat la 
el acasă, iar în puţinele ocazii când trecuse pe acolo, fusese 
ținut într-un hol întunecos, în timp ce Börkur se pregătea, 
înconjurat de nenumărate haine ponosite și de un iz acru de fum 
de ţigară, ce pătrunsese în fiecare ungher și cotlon. Reușise să 
zărească înăuntru un covor cu un model în dungi ondulate. 
Glasurile răgușite, de fumători, ale părinţilor lui Börkur, ce-și tot 
strigau fiul, se potriveau perfect cu peisajul. Prin comparaţie, 
Karl n-avea niciun motiv să se arate jenat. 

Börkur se așeză la masa din bucătărie, în timp ce Karl punea 
de cafea. Găsise un pachet desfăcut cine știe când, în timp ce 
făcea curăţenie. Trebuia să se mulţumească cu el. Fiertura 
rezultată se dovedi a fi stătută și lipsită de gust și rămăsese și 
fără lapte, spre marea nemulţumire a lui Börkur. In timp ce 


VP - 262 


ședeau și sorbeau din zeama amară, Karl îi mărturisi lui Börkur 
că cineva îi intrase în casă cu o noapte înainte. Nu reușea să-și 
dea seama, după reacţia lui, dacă Börkur îl credea sau nu. 

lar expresia acestuia rămase complet impenetrabilă pentru 
Karl când ajunseră în pivniţă. 

— Asta-i brăţara. 

Karl îi arătă biroul la care se așeza în rarele ocazii în care mai 
deschidea câte un manual. Il privi pe Börkur cum studiază cu 
atenţie bijuteria. 

— A cui e? A spărgătorului? 

— Mă îndoiesc. Tot ce știu e că mama n-ar fi purtat în veci așa 
ceva, așa că e imposibil să fi fost pusă aici de mine sau de ea. 

Karl se uita la brățară în timp ce Börkur se juca cu ea, făcând 
ca mărgelele sclipitoare să-i alunece printre degete precum un 
rozariu. Brusc, Karl își aduse aminte de telefonul care răsărise în 
mașină la el. 

— Ai reușit să faci telefonul acela să funcţioneze? 

— Of, căcat! L-am băgat la încărcat, apoi am uitat complet de 
el. 

Börkur lăsă jos brățara. Culorile aprinse ale acesteia erau într- 
un contrast clar cu dispoziția sumbră a lui Karl. 

— Am să încerc să-mi amintesc să-l verific mai târziu. Probabil 
că e protejat de o parolă, așa că să nu-ţi faci speranțe prea 
mari. Poate c-ar trebui să dai un anunţ pe Facebook. 

Karl se strădui să-și ascundă enervarea. Că doar parolele nu 
erau inventate de ieri, de azi. De ce naiba nu menţionase Börkur 
acest impediment de la început? Poate că telefonul ar fi ajuns 
deja la proprietarul lui de drept dacă ar fi pus Karl un anunţ încă 
de atunci sau dacă i-ar fi sunat pe prietenii mamei lui ca să-i 
întrebe despre el. Acum nu mai avea cum s-o facă, după ce îi 
aruncase telefonul cu clapetă la gunoi și toate contactele odată 
cu el. Oricum, nu mai avea rost să se consume din cauza unor 
lucruri care nu mai puteau fi schimbate. 

— In fine, anunţă-mă ce se întâmplă sau adu-mi telefonul 
înapoi. Apoi voi vedea eu însumi ce e de făcut cu el. 

Nu trecuse decât foarte puţin de ora obișnuită. Karl porni 
radioul Collins pe unde scurte, bucuros că-l are alături și pe 
prietenul său cel cu capul în nori, pentru orice eventualitate, 
desigur. Era mult mai plăcut așa decât să asculte singur. Chiar și 
bufniturile încetaseră, în semn de respect fată de musafirul lui. 


VP - 263 


— Să sperăm că vom auzi ceva. Apoi o să pot înregistra pe 
telefonul tău, ca să-mi rămână o dovadă solidă, dacă mă 
hotărăsc să anunţ poliţia. 

— Dacă? 

Börkur își pierduse interesul față de brățară și acum stătea 
scufundat în canapea. Cadrul șubred scârțâia în semn de 
protest. 

— Omule, trebuie să-i suni. 

Inainte ca el să-i poată oferi un răspuns, suavele note 
muzicale începură să răsune din boxe, reverberând în toată 
încăperea. Radioul era setat pe același post ca și cu o seară 
înainte, însă părea că se aude mult mai tare decât de obicei. 
Karl atinse butonul pentru a da volumul mai încet, dar își retrase 
brusc mâna când familiara voce feminină își începu litania. 
Scoase telefonul, pregătit să înregistreze, însă uită s-o facă, 
fermecat de ce auzea. Același șir de numere era repetat din nou 
și din nou. Nicio literă, niciun minus și niciun plus. Unu, douăzeci 
și trei, optsprezece, șaizeci și opt, unu, treisprezece, trei. Îi 
păreau foarte cunoscute, dar nu știa de unde. Il ascultă din nou. 
Și din nou. Unu, douăzeci și trei, optsprezece, șaizeci și opt, unu, 
treisprezece, trei. 

Șaizeci și opt. Şaizeci și opt. Șaizeci și opt. Gata, scânteia. 
Lăsă jos telefonul, dădu fuga la birou și începu să mâzgălească 
numerele. Unu, douăzeci și trei, optsprezece, șaizeci și opt, unu, 
treisprezece, trei. Gândește! Gândește! Gândește! 

Scrise cu încetineală literele despre care credea că ar 
corespunde acelor numere. Murmură rezultatul doar pentru sine 
însuși, apoi icni. 

— Börkur. Ai mai auzit vreo veste de la Halli? 

— Aă, nu. Börkur părea uluit de gesturile prietenului său. N-ai 
de gând să înregistrezi? 

Transmisiunea se încheie subit, ca și cum așa s-ar fi stabilit 
dinainte. 

— Când ai vorbit ultima oară cu el? 

Karl nu mai așteptă răspunsul. Formă numărul lui Halli cu 
degete tremurătoare. Telefonul suna, dar nu răspundea nimeni. 
Mesageria vocală îl anunţă că deţinătorul numărului nu poate 
răspunde momentan, dar că poate lăsa un mesaj pentru el. Karl 
închise și se întoarse cu fața la Börkur. 

— Unde-i Halli? 


VP - 264 


Capitolul 26 


Huldar văzu cu coada ochiului cum pe monitor îi apare în mod 
automat un mesaj trimis de Contabilitate. Așa că atenţia îi fu 
distrasă de la Rikhardur și Erla. 

Ai 12 facturi care așteaptă aprobarea. 

De ce dracu' se lăsase distras chiar acum? Nu avea timp să se 
ocupe în acest moment de chestiunea asta și mâine va primi 
aceeași notificare, plus încă vreo câteva mesaje pe lângă cele 
de azi. Cererea era de maximă urgenţă. Se întrebă de ce naiba 
nu erau trimise facturile către superiorii care zilele astea erau 
ocupați doar cu explorarea zonelor crepusculare ale 
nesfârșitului web. Și-n timp ce ei s-ar ocupa de asta, la fel de 
bine și-ar putea asuma responsabilitatea și asupra evaluării 
personalului, treabă care de asemenea se afla pe lunga lui listă 
cu lucruri de făcut. Egill îl instruise pe Huldar cum să-și ajute 
echipa să-și stabilească obiectivele și venise cu noi idei despre 
cum să și le îndeplinească. Alcătuise o listă cu întrebări pe care 
Huldar trebuia să i le pună fiecărui membru al echipei, înainte 
de-a compara versiunea sa cu răspunsurile oferite de angajații 
cei mai relevanţi. După aceea, i se spusese să aibă o discuţie cu 
fiecare membru al echipei, pentru a vorbi despre rezultatele 
obținute. 

Huldar nu mai auzise niciodată o idee așa tâmpită. Se imagină 
pe sine însuși suspendând ancheta, pentru a se întâlni într-o 
sală cu Rikhardur și a analiza răspunsurile unor întrebări de 
genul „încotro crezi că se va îndrepta cariera ta în următorii 
cinci ani?” 

Huldar, personal, nădăjduia că va rămâne în continuare 
capabil să găsească moduri de a fenta obligaţia de aprobare a 
facturilor și programarea de ședințe care să stabilească 
obiectivele membrilor echipei sale. Poate că asta și era soluţia: 
să organizeze întâlniri peste cinci ani și să evite astfel deranjul 
de a fi obligat să poarte discuţii pe marginea viitoarelor 
perspective ale echipei sale. Până atunci vor deveni clare, spera 
el. 

Egill se arătase neîndurător cu Huldar când acesta invocase 
faptul că momentul era extrem de prost ales. Nu făcuse decât 
să-și dezgolească o fracțiune de secundă dinţii orbitor de albi și-i 


VP - 265 


înmânase un teanc gros de hârtii de la Resurse Umane, ce 
conţineau CV-urile membrilor echipei sale, fișele de pontaj pe 
anul trecut și alte informaţii la fel de relevante. 

lar asta includea și un document ce făcea o comparaţie între 
răspunsurile angajaţilor și cele ale managerului de dinainte la 
obiectivele acestora stabilite anul trecut, pe care Huldar trebuia 
să le compare cu cele obţinute anul acesta. 

lar acum încă se mai întreba dacă auzise bine sau nu. 

Clătină din cap și se întoarse spre Rikhardur și Erla. 

— Știe vreunul dintre voi cum se dezactivează notificările 
automate trimise de Contabilitate? 

Erla răspunse prima, ca de obicei: 

— Nu. Întreabă-l pe Almar. El mi-a arătat cum să opresc 
notificările legate de fișele de pontaj. 

Rikhardur își dădu capul pe spate și făcu o grimasă. Dusese la 
bun sfârșit această mișcare fără să-și clintească vreun fir de păr 
din cap sau să-și șifoneze cămașa. 

— Eu am o idee mai bună. De ce să nu-ţi completezi fişele de 
pontaj și gata? Nu-ţi ia decât cinci minute, la sfârșitul zilei. 

— Da, bine. 

Erla surâse, înlocuind expresia dură, pe care o afișa de obicei, 
și scoțând la iveală chipul acelei tinere femei care se alăturase 
diviziei de Investigaţii Criminale în urmă cu trei ani. Lui Huldar îi 
trecu prin minte s-o convoace la o sesiune de evaluare a 
realizărilor și s-o întrebe de ce dracu’ era așa fixată pe ideea că 
la secție trebuie să se comporte mereu ca o jigodie bătrână și 
acră. Dar își stăpâni imboldul și-o lăsă să continue. 

— La sfârșitul zilei. Sfârșitul. Când fiecare minut contează. Nu 
știu cum stai tu, dar eu abia aștept s-ajung acasă după muncă. 
Își dădu seama ce boacănă făcuse chiar când o rostise. Of, 
căcat! Îmi pare rău, știi și tu ce-am vrut să zic. 

Rikhardur nu-i răspunse și acum i se părea că pereţii erau 
gata să se apropie unul de altul și să-i strângă între ei. Care era 
treaba cu divorțul ăsta, care-i făcea pe toţi extrem de atenți la 
ce subiecte abordau? Erla se făcu roșie și Huldar se prefăcu 
dintr-odată interesat de capsatorul de pe birou. N-avea de gând 
să discute despre viaţa personală a lui Rikhardur și ce așteptări 
avea acesta de la viitor, asta era sigur. Deși problema era că cel 
care era intervievat trebuia să știe cu precizie ce zone trebuie 
acoperite, inclusiv bunăstarea angajaţilor și viaţa lor din afara 


VP - 266 


serviciului. Huldar se simțea ca și cum mobilul îi ardea 
buzunarul pe dinăuntru din cauza mesajului pe care-l primise de 
la Karlotta chiar înainte ca Rikhardur să-și facă apariţia la ușa 
biroului său: Trebuie să vorbesc cu tine. Sună-mă. Dacă n-ar fi 
cunoscut-o prea bine, ar fi putut interpreta mesajul ca pe o 
invitaţie, mai ales acum, că era singură. Dar aluziile de după 
partida lor de sex nu-i ofereau motive să creadă că ea era 
disperată să repete experienţa. In fiecare scenă care-i trecea 
prin faţa ochilor, revedea cum el și ea se izbeau stângaci de 
peretele despărțitor dintre cele două cabine din toaleta barului. 
Fusese o adevărată minune că nu le căzuse ceva în cap. Dar ce 
știa el? Poate că nu fusese vorba decât de-o binemeritată 
schimbare față de delicata ei viață sexuală alături de Rikhardur. 

Huldar lăsă jos capsatorul și-și drese glasul: 

— Bine, înapoi la ale noastre. 

Deși digresiunea pusese capăt jenei ce-i cuprinsese pe cei 
trei, ideea de-a abate din nou discuţia la cazul de care trebuia 
să se ocupe îl făcu să se posomorască din nou. În ultimele zile 
nu se vorbise decât despre acest caz. Partea cea mai proastă 
era că nu făcuseră niciun progres. Venise seara și ei nu erau cu 
nimic mai aproape de rezolvarea lui decât fuseseră de 
dimineaţă. Lăsă să-i scape un oftat lung, încercând să-și 
limpezească mintea și să se concentreze la ceea ce conta. 
Pierdea din vedere imaginea de ansamblu - cine și ce făcea - și 
era nevoie să regândească ordinea priorităţilor. Până acum nu 
făcuseră decât să urmeze procedurile de rutină în cazul 
anchetării unei crime, dar acum ajunseseră într-un punct mort și 
el n-avea nicio idee încotro ar trebui să se îndrepte. 

Examinaseră cu lupa fiecare detaliu al muncii lui Sigvaldi, 
vorbiseră cu directorul general al Biroului de Sănătate Publică și 
cu medicul-șef al Departamentului de obstetrică și ginecologie 
al Spitalului Naţional. Niciunul, nici altul nu primiseră vreo 
plângere cu privire la activitatea lui Sigvaldi. Presupunând că 
informaţiile lor erau corecte, nicio femeie nu murise dând 
naștere unui copil și nimeni nu-l făcea pe el responsabil pentru 
nașterea vreunui bebeluș mort. Încă mai așteptau un răspuns 
din partea spitalului Karolinska din Suedia, acolo unde-și făcuse 
Sigvaldi rezidențiatul în urmă cu șase ani, însă Huldar se îndoia 
că vor obţine vreo pistă de acolo. Se petrecuse cu prea mult 
timp în urmă și majoritatea pacienţilor ar fi trebuit să fie 


VP - 267 


suedezi. Sigvaldi le confirmase faptul că Margret nu înțelegea 
suedeza, dat fiind că n-avea decât un an atunci când se 
întorseseră în ţară, așa că era logic să presupună că ucigașul îi 
vorbise în islandeză. 

Poliţiștii îi cercetaseră pe toţi cei care aveau vreo potenţială 
legătură cu cele două victime și cu Sigvaldi, pentru a afla câţi 
dintre ei aveau înregistrată pe numele lor o motocicletă. Foarte 
puţini aveau, după cum ieșise la iveală, și, din nou, niciunul nu 
avea vreo legătură cu ambele femei. Mai verificaseră și dacă 
cineva din anturajul Elisei, al lui Sigvaldi sau al lui Astr6s avea 
cazier pentru vreo faptă violentă. La iveală ieșiseră șase nume, 
și cinci dintre ei fuseseră acuzați de atac asupra unor bărbați. Al 
șaselea fusese condamnat pentru viol cu zece ani în urmă, dar 
avea un alibi beton pentru nopţile în care se petrecuseră 
crimele. 

Sarcina de a scotoci prin toate aceste liste fusese extrem de 
obositoare, mai ales că Elisa lucrase pentru o structură de stat 
cu foarte mult personal și provenea dintr-o familie foarte 
numeroasă. Același lucru era valabil și în cazul lui Sigvaldi. Pe 
lângă asta, mai aveau și o droaie de prieteni și cunoștințe, mai 
ales Elisa. Lista lui Astr6s fusese cu mult mai scurtă. Huldar nici 
nu voia să se gândească la câte ore fuseseră pierdute pentru 
această treabă. 

Oriîncotro s-ar fi îndreptat, dădeau de-o fundătură. Nicio 
probă biologică nu fusese recuperată de la locul faptei: nicio 
amprentă, nicio urmă de ADN, niciun indiciu. Nimic interesant 
nu ieșise la iveală după interogarea prietenilor sau a scotocirii 
tuturor documentelor sau fișierelor de pe calculatoare. Poliţiștii 
bătuseră la ușile vecinilor din cartier, însă nimeni nu-și aducea 
aminte să fi văzut o motocicletă în momentul în care se 
petrecuseră crimele. Telefonul Elisei încă nu apăruse; ori fusese 
distrus, ori zăcea pe undeva, cu bateria descărcată, ori încă se 
mai afla în posesia criminalului. Despre cartela SIM de pe care 
fuseseră trimise mesajele pe telefonul lui Astrâs se aflase că 
fusese vândută la un hotel din centrul orașului, iar polițiștii 
reușiseră să identifice persoana care o cumpărase - un cetățean 
britanic pe nume Mike Linane, care nu numai că trăia bine 
mersi, dar mai și recunoștea că o cumpărase în timpul unei 
vacanțe petrecute în Islanda. Pretindea că telefonul îi fusese 
furat sau îl pierduse în ultima zi a șederii. Dat fiind că fusese un 


VP - 268 


model vechi și cartela nu i-ar fi fost de niciun folos în afara 
Islandei, el nu se mai deranjase să mai raporteze furtul, asta 
dacă despre un furt era vorba. O călătorie la Laguna Albastră se 
dovedise mult mai tentantă decât o vizită la secția de poliţie. 
Dacă era nevoie, prietenii care îl însoţiseră în vacanţă îi puteau 
sustine povestea. Cum bărbatul nu mai ieșise din Marea Britanie 
de atunci, confirmarea lor nu mai era necesară. 

Poliţiștii mai vizitaseră și fiecare vânzător de bandă adezivă, 
însă niciunul nu-și amintea să fi cumpărat cineva o cantitate 
foarte mare în ultimele câteva luni. Sau înainte. Din asta 
trăseseră concluzia că ucigașul cumpărase rolele în cantităţi 
mici, pentru a evita să atragă atenţia. Sau le adusese cu el în 
valiză, din străinătate. 

O firmă de materiale de construcție reclamase dispariţia unei 
cutii întregi în urma unui jaf dintr-un depozit ce avusese loc 
înainte de Crăciunul în urmă cu un an, însă mai dispăruseră și 
alte bunuri, ceea ce sugera că nu neapărat banda adezivă 
fusese obiectivul principal al jafului. Managerul depozitului le-a 
explicat că nu observaseră că le lipsește acea cutie cu bandă 
adezivă. Un angajat nou așezase rolele într-o cutie goală în care 
înainte se aflaseră stickuri USB, așa că incidentul nu ieșise la 
iveală decât după inventarul ce avusese loc chiar înainte de 
Revelion. Hoţii probabil că avuseseră impresia că vor face o 
captură mult mai valoroasă decât fusese ea de fapt. 

Huldar examinase raportul jafului respectiv, ce fusese 
înregistrat în baza de date a poliţiei, și discutase cu polițistul 
care se ocupase de anchetă, care era convins că fusese o treabă 
executată de un profesionist. Incidentul încă nu fusese rezolvat, 
iar poliţia n-avea niciun suspect. Huldar încă nu era convins că 
avea legătură cu cazul său. Folosirea stângace a ventuzelor de 
sucțiune și a cuţitului cu diamant pentru tăiat geamuri în 
apartamentul lui Ástrós ducea la concluzia că ucigașul era un 
amator în materie de pătrunderi prin efracţie; pe de altă parte, 
în acea cutie se aflaseră suficiente role de bandă adezivă pe 
care s-o înfășoare în jurul capetelor victimelor de mai multe ori 
și chiar să-i mai și rămână. 

lar folosirea ventuzelor, coroborată cu furtul telefonului și 
pătrunderea prin efracţie, ducea la concluzia că ucigașul avea 
legătură cu lumea interlopă. Mai mulţi membri ai echipei lui 
Huldar scotoceau acum prin lista cu spărgători, în căutarea unui 


VP - 269 


posibil candidat. Criteriul de căutare era reprezentat de 
posibilele legături cu atacuri sau alte incidente violente. 

In timp ce închideau niște piste, altele noi ieșeau la iveală. Se 
stabilise deja că nicio firmă de asigurări străine nu înregistrase o 
poliţă pe numele Elisei, așa că varianta unei crime pentru un 
câștig financiar era exclusă. Același lucru era valabil și în cazul 
lui Astr6s; încă nu primiseră nicio confirmare din străinătate, dar 
aflaseră deja că ea nu avea asigurare la nicio firmă islandeză. 
Dat fiind că Ástrós n-avea copii, cele trei surori ale ei rămâneau 
moștenitoare, împreună cu cei doi fraţi ai soţului ei decedat. 
Deși nu avea nicio rată de plătit pentru apartament și mai avea 
și niște bani în cont când murise, era puţin probabil ca vreuna 
dintre aceste persoane să fi omorât-o pentru partea de 
moștenire care avea să-i rămână. 

Inregistrările de pe camerele de supraveghere ale benzinăriei 
din ziua de joi, când se credea că fusese furată cheia Elisei, se 
dovediseră a avea probleme; vreun ticălos ingenios, poate chiar 
ucigașul, sucise camera dinspre pompe, care ajunsese să bată 
înspre acoperiș. Înregistrările din interiorul magazinului o arătau 
pe Elisa cum intră, ia câteva îngheţate pe băț și așteaptă la casă 
cât timp îi este umplut rezervorul. Ea continuă să supravegheze 
terenul din fața magazinului, probabil uitându-se la copii și la 
angajatul de la pompe, după care plătește cu cardul, își ia la 
revedere și iese. Nicio persoană nu pătrunde în magazin sau 
iese imediat după ea. Bazându-se pe înregistrări și pe depoziţia 
lui Margret, Huldar a ajuns la concluzia că Elisa nu-l cunoștea pe 
bărbatul care le umpluse rezervorul mașinii. Potrivit lui Margret, 
ea îi dăduse cheile, însă nu vorbise cu el și nici nu-i mulţumise 
într-un mod prietenos. 

Cu cât se adânceau mai mult în caz, cu atât mai tare se îndoia 
Huldar că s-ar apropia de final. 

— AȘ putea să verific culorile căștilor deţinute de tipii ăștia, 
dacă vrei, zise Erla. Poate că, într-un final, ar ieși la iveală că 
unul dintre ei le cunoștea pe ambele femei, continuă ea în timp 
ce-și plimba ochii pe lista cu proprietarii de motociclete. Deși mi- 
e greu să cred că un proprietar de motocicletă ar fi suficient de 
dobitoc, încât să comită o crimă având capul acoperit cu o 
cască. 

— Asta nu înseamnă că nu trebuie să facem verificări 
amănunțite asupra lor, o contrazise Huldar, ștergându-și ochii 


VP - 270 


iritaţi. Le-am cerut celor de la Oficiul Vamal să ne alcătuiască o 
listă cu persoanele care au cumpărat căști din străinătate, în 
cazul în care cineva a cumpărat o cască în mod special pentru 
asta. Incetă să se mai frece la ochi și lăsă mâinile în jos. Am 
contactat toţi comercianții care vând căști la noi în ţară și le-am 
cerut să ne furnizeze lista cu vânzările lor pe ultimele șase luni. 
Din fericire, nu sunt prea mulţi, așa că am putea afla ce ne 
interesează până cel târziu mâine sau poimâine. Am înţeles că 
au fost identificate și patru anunțuri de pe site-uri care oferă 
spre vânzare căști la mâna a doua. 

— Sau la fel de bine ar fi putut s-o fure. 

Rikhardur își îndepărtă o scamă invizibilă de pe cămașă. 

— Vrei să arunci tu o privire la asta? 

Huldar știa că Rikhardur începuse să se plictisească de 
sortarea ponturilor primite de la public. Având în vedere că și el 
se ocupase nu numai o dată în trecut cu o treabă atât de 
plictisitoare precum aceasta, știa prea bine că era precum 
curăţenia în bucătărie: de îndată ce-ai pornit mașina de spălat 
vase, te trezești că o cană murdară apare de nicăieri și, înainte 
să realizezi ce se întâmplă, s-a făcut dezordine la loc. Nici nu 
termini bine cu un apel, că îi urmează imediat altul. Și un alt val 
era de așteptat după ce moartea lui Ástrós va ajunge la știri. 
După aceea, ar trebui să se mai liniștească apele, însă până 
atunci Rikhardur trebuia să mai aibă răbdare. 

— Apropo, cum te descurci cu ponturile primite prin telefon? 

— Bine... Rikhardur încercă să pară optimist, însă privirea lui 
spunea cu totul altceva. Nimic folositor, încă. Dar nu se știe 
niciodată. 

— Care a fost cel mai hilar sau cel mai bizar rahat de până 
acum? întrebă Erla, apropiindu-se de el. 

— Am auzit că s-au primit niște apeluri deosebit de colorate, 
chicoti Huldar. Cum că mai devreme ar fi sunat cineva din 
partea unei găști paranormale care pretindea că au recepționat 
mesaje codificate prin radio. 

Rikhardur părea cam stânjenit. 

— Da, așa am înţeles și eu. De fapt, nimic din ce-am primit 
până acum n-are sens. O femeie a pretins că a văzut-o pe Elisa 
coborând dintr-un autocar plin cu turiști la Laguna Albastră și că 
grupul acela a plecat de acolo fără ea. E clar că a înțeles greșit 
ce ne interesează de fapt pe noi, deoarece ea credea că noi 


VP - 271 


așteptăm vești despre Elisa și ne-a sugerat să dragăm laguna, 
ca să-i căutăm trupul. Apoi, am mai discutat cu un tip care 
pretindea că a văzut-o certându-se cu un agent de circulație pe 
Laugavegur. Din spusele lui, au fost arestaţi amândoi - a doua zi 
după moartea ei. 

— Ei bine, sper că ai urmărit pista respectivă. 

Huldar se întreba dacă nu cumva publicul nu mai era la fel de 
țicnit ca pe vremuri. Dacă astea erau cazurile cele mai 
nebunești cu care avusese de a face Rikhardur, atunci acesta nu 
merita să fie compătimit. Poate că lunaticii își canalizau acum 
energia înspre comentariile de pe forumurile de pe internet, în 
loc să deranjeze poliția. 

— A încercat cineva să scormonească și prin comentariile 
despre caz postate online? Intotdeauna există posibilitatea să 
ratăm ceva de-acolo. 

— Nu am acordat o atenţie deosebită internetului. 

Rikhardur părea să privească acest lucru ca pe o gravă 
neglijenţă din partea lui. Apoi adăugă, înghițind în sec, jenat: 

— De fapt, am aflat că nimeni n-a fost vreodată arestat în 
Islanda pentru un conflict cu un agent de circulaţie, așa că 
presupusa arestare a Elisei n-ar fi putut avea loc nici măcar 
atunci când încă mai era în viaţă. Firește, nu mai e nevoie să îţi 
spun că Elisa părea să fie un soi de cetățean model. La fel și 
Ástrós. 

Un fapt pe care era clar că-l aproba fățiș. Probabil că el nu s- 
ar fi spetit atât pentru ele dacă cele două femei ar fi fost o 
pacoste pentru cei din jur. 

— Și care-i treaba cu mesajele radio? Probabil că n-a fost 
decât o glumă. 

Erla veni mai aproape, ca pentru a-l încuraja pe Rikhardur să 
dezvolte ideea. 

— Incă n-am ajuns chiar atât de departe. Am hotărât să-ți 
urmez sfatul, Huldar, și să las genul acesta de apeluri pentru la 
sfârșit. Nu prea-mi imaginez cum ar putea ieși ceva folositor din 
asta. 

— Ei, nu se știe niciodată. 

Huldar se opri. In clipa de faţă, era imposibil să mai poţi 
decide ce anume are importanţă și ce era o mare pierdere de 
timp. Nu le rămânea decât să urmeze fiecare pistă în parte, 
chiar și pe cele rezultate în urma apelurilor unor smintiți. 


VP - 272 


— Nu trebuie să uităm că și genocidul din Rwanda a fost 
declanșat ca urmare a unor ordine primite prin radio. Etnicilor 
Hutu li s-a ordonat să-i omoare pe toţi etnicii Tutsi pe care 
puteau să-i prindă. Și știm cu toții foarte bine ce a urmat. 

Rikhardur părea descumpănit. Probabil că nădăjduise să nu 
fie nevoie să cerceteze și acest apel. Cercetarea unor chestiuni 
plictisitoare nu era genul său de activitate. Insă majoritatea 
materialului care-i ateriza pe birou ar fi părut incomprehensibil, 
absurd sau exagerat publicului larg, așa că cel mai bine era să 
se obișnuiască. Lumea nu era la fel de directă precum era el. 

— Sigur că voi cerceta și acest caz. Doar că mi-am adus 
aminte că tu ai spus că tot ce este legat de paranormal ar putea 
fi lăsat pentru la sfârșit. 

Rikhardur era clar nemulţumit, însă Huldar n-avea nici timp, 
nici chef să se ocupe de sensibilităţile lui. Scoase un oftat 
prelung și clătină din cap exasperat, apoi, neizbutind să se mai 
gândească la ceva în plus de zis, schimbă subiectul: 

— Spuneţi-mi, sunteţi de acord că, deși totul indică exact 
opusul, trebuie totuși să existe o anumită legătură între 
criminal, Elisa și Ástrós? Sau între el, Sigvaldi și Ástrós? 

Lui Huldar nu-i plăcu privirea pe care o schimbară între ei. O 
interpretă ca pe un semn că lor le-ar fi plăcut ca el să arate ceva 
mai multă încredere în propriile sale spuse. 

— Bănuiesc că da, sări Erla prima, iar Rikhardur doar o aprobă 
din cap. 

Huldar încercă să echilibreze balanţa, adoptând un ton ceva 
mai încrezător. 

— Singura explicaţie logică pentru tot efortul pe care l-a 
depus criminalul este că el a vrut să le pedepsească pe femei 
sau, în cazul Elisei, posibil chiar pe soț. Dacă am ști despre ce 
este vorba, am avea un mare avantaj. Eu presupun că arfi un 
fel de răsplată pentru greșelile pe care crede că ele sau Sigvaldi 
le-au comis - poate chiar împotriva lui. Crimele nu sunt asociate 
cu psihoza sexuală, în ciuda elementelor de sadism. 

— Înâm! tuși Erla. Pentru un nenorocit bolnav, căruia-i place 
să provoace suferință pentru a-și satisface nevoile sadice, n-ar fi 
de-ajuns orice fel de victimă? Ce contează cine îndură suferința, 
dacă singurul lucru care-l motivează pe el este dorinţa de-a 
provoca durere? 

— Sunt înclinat să cred și eu același lucru. 


VP - 273 


Sângele inundă obrajii palizi ai lui Rikhardur. Buzele și le 
strânsese într-o linie subțire și albă. Deoarece era contrar 
dorinţei sale de subordonare faţă de superiori, lui îi fu greu să 
rostească ceva ce nu-i stătea în caracter. 

— Pentru un tip de genul ăsta, ce contează pe cine 
torturează? 

— Nu contează deloc, presupun. Doar dacă nu cumva simte 
un imbold pentru a induce anumite tipuri de durere. Insă Elisa și 
Ástrós nu se asemănau deloc și aveau și vârste diferite. Practic, 
n-au nimic în comun în afară de faptul că erau amândouă femei 
- și să nu uităm de faptul că Margrét l-a auzit spunându-i Elisei 
că el de fapt pe Sigvaldi îl pedepsea. Totuși, ignorând acest 
lucru, ceea ce vreau să spun este că e greu de crezut că 
adevăratul mobil al crimelor ar putea fi doar sadismul, pur și 
simplu. Cred că bărbatul le cunoștea sau își încrucișase la un 
moment dat pașii cu ele. Dacă voia doar să-și satisfacă nevoia 
de a provoca durere, n-ar fi putut găsi un mod mai uşor dea o 
face? Să prelungească cât mai mult posibil chinurile pe care le-a 
provocat victimelor? Potrivit autopsiei Elisei, moartea ei a 
survenit relativ repede după ce el a pornit aspiratorul. Cu Astr6s 
lucrurile n-au stat la fel, căci ondulatorului de păr i-a luat ceva 
timp să se încingă suficient de tare pentru a-i arde traheea atât 
de rău încât s-o facă să se închidă, provocându-i asfixierea. Lui i- 
ar fi fost mai ușor să le omoare printr-o metodă mai lentă, dacă 
motivul lui principal îl reprezintă sadismul. 

Huldar încercă să nu se gândească la înfiorătoarele detalii pe 
care le citise în rapoartele întocmite de medicul legist. 

— Adică ar fi putut să le tortureze o perioadă mai 
îndelungată? Poate chiar zile întregi? interveni Erla, ca de obicei, 
punând punctul pei. 

— Da, exact. Evident, și eu consider că metodele folosite de 
ucigaș sunt la fel de abjecte. Dar ele nu seamănă cu niciun caz 
străin despre care am citit vreodată, în care femeile să fie ucise 
doar pentru satisfacerea unor nevoi sadice. In toate acele 
cazuri, de fiecare dată ucigașul răpește victima - o ademenește 
în casa sau în mașina lui - și o duce într-un loc izolat, unde-i 
amână moartea cât de mult poate. Nu o ucide pur și simplu în 
grabă în timpul unei spargeri, cum a procedat tipul nostru. 

— Ai cumva exemple? întrebă Erla, strâmbându-se. 


VP - 274 


Huldar deschise gura, dar nu se putu mobiliza să-și dezvolte 
ideea. Era suficient de rău că se văzuse nevoit să caute astfel de 
cazuri; aproape că se așteptase ca din monitorul calculatorului 
să înceapă să curgă sânge. 

— Crede-mă pe cuvânt, sunt absolut grețoase. Sincer să fiu, 
mă îndoiesc că anumite detalii sunt reale. 

Aruncă o privire spre ceasul de la mână, care-i fusese oferit în 
dar de tatăl său atunci când absolvise cursurile Academiei de 
Poliție. Deși majoritatea persoanelor din ziua de azi au încetat să 
mai poarte ceas la mână, el continuase s-o facă, în amintirea 
tatălui său. 

— Mai e și problema mesajelor. Rikhardur le putea recita din 
memorie pe cele referitoare la Astr6s, însă scoase la iveală un 
bileţel din buzunar, pentru a-și aduce aminte de cel lăsat în casa 
Elisei. „Nouăsprezece, șaptezeci și nouă, cincisprezece punct 
nouăsprezece, șaptezeci și nouă, cincisprezece, șaisprezece” și 
„Așa că spune-mi acum: șaizeci și opt punct șaisprezece, 
treizeci și trei minus șaisprezece, nouăzeci și nouă minus 
șaisprezece, trei minus cincizeci și trei, cincizeci și șapte punct 
șaptezeci și nouă minus nouăzeci și doi, o sută zece minus 
șaisprezece punct treizeci și doi, nouă, optzeci și nouă minus 
șase punct șaizeci și trei minus nouăzeci și doi, șapte punct 
nouazeci, cincizeci și trei, optzeci minus unu, o sută șase minus 
șaisprezece, J, treizeci și trei minus șaisprezece”? Ridică din nou 
privirea. Nu cumva asta înseamnă că atacatorul simţea că avea 
niște treburi neîncheiate, ca să zic așa, cu femeile? 

__ Rikhardur se foi în scaun, renunțând un pic la poziția dreaptă. 
Insă cea pe care o adoptă acum era la fel de ţeapănă. 

— E ceva în neregulă cu aceste mesaje, dacă vreţi și părerea 
mea. 

Pe cât de drept stătea Rikhardur, pe atât de cocoșată stătea 
Erla. Cu câteva luni în urmă, Egill chemase un expert în 
ergonomie cu intenţia de a crea un mediu de lucru mai sănătos, 
dar acest lucru nu reprezentase decât o pierdere de timp pentru 
oameni. Personalul secţiei găsea că îi era greu să se 
concentreze asupra treburilor pe care le aveau de făcut în timp 
ce un tip înarmat cu o ruletă și un carnet bântuia tot timpul 
printre ei. După două zile de măsurători și de cursuri despre 
cum să-ți corectezi poziția de ședere, toată lumea revenise la 
vechile obiceiuri; Rikhardur stătea drept ca o scândură, ceilalți 


VP - 275 


stăteau în continuare gheboșaţi sau tolăniţi în scaune. Padurile 
din gel pentru mouse-uri ajunseseră în sertare, iar suporturile 
pentru picioare fuseseră aruncate într-un colț. Erla n-avusese 
nevoie de două zile, în ciuda rănii de la umăr, sau poate tocmai 
de aceea. 

— Adică, în primul și-n primul rând, de ce naiba să lași un 
mesaj? Și nu spune că nenorocitul își dorește, în adâncul 
sufletului, să fie prins. Nu pot să-nghit așa ceva. 

— Ai și tu dreptate. Huldar scotoci prin teancul de hârtii de pe 
birou, în căutarea copiilor făcute după bileţelele lăsate la locul 
faptelor. Poate că vrea să ne tachineze. Poate că se crede atât 
de mult deasupra poliţiei, încât crede că poate scăpa cu ce-a 
făcut. 

Erla se încruntă. 

— Chiar crezi asta? Eu mai degrabă cred că vrea să se joace 
cu noi. S-a mai gândit cineva la posibilitatea asta? 

— Mesaje false? Rikhardur arăta de parcă ar fi dat de un 
miros urât. Nu cumva e cam forțat? 

Huldar nu răspunse imediat: ideea Erlei nu era chiar atât de 
nebunească. 

— S-ar putea să nu fii prea departe de adevăr. S-ar potrivi 
mult mai bine cu grija cu care s-a comportat criminalul la 
locurile crimelor. Adică, de ce se arată atât de preocupat să nu 
lase nicio urmă, în schimb ne lasă bileţele despre care știe cu 
siguranţă că vor ajunge în mâinile noastre? Mi-e greu să cred că 
își imaginează că noi nu le-am observa. In plus, nici n-ar avea 
sens. În cazul ăsta, de ce să le mai lase în urmă? Huldar își dădu 
seama că pierde șirul ideilor. Dacă mesajele au legătură cu 
mobilul crimelor, ele ne-ar putea ajuta să-l prindem în cele din 
urmă. Ceea ce-ar fi o mare eroare din partea lui și în total 
contrast cu modul său de-a se purta de până acum. Ai ridicat un 
semn de întrebare pertinent, Erla. 

— Doar dacă nu cumva cealaltă teorie este cea corectă. 

Precaut, Rikhardur încerca să evite să privească înspre Erla; 
probabil că nu voia să-i vadă expresia de triumf. 

— Că ne tachinează. Că el crede că nu suntem decât o gașcă 
de dobitoci. 

— Dacă nu înregistrăm un progres cât de curând, are dreptate 
să ne considere așa, zise Huldar, ridicându-se în picioare. Am 
nevoie de-o cafea. 


VP - 276 


Mai observă o notificare apărând pe ecran. De data asta era 
un anunţ că încă nu completase fișa cu programarea turelor 
pentru următoarele șase luni. Închise monitorul. Simţea că se 
sufocă sub teancurile de formulare de completat. 

— Mă gândesc să încheiem pe ziua de azi. Pur și simplu nu mă 
mai pot concentra. Și voi doi ar trebui să plecaţi mai devreme. 

Ideea nu fu întâmpinată cu entuziasmul scontat. Ba din 
contră, cei doi îl priveau cu reproș, ca și cum i-ar fi lăsat baltă. 
Se simţi cuprins de iritare, deși, dacă era să fie sincer, acest 
lucru avea legătură mai degrabă cu stadiul în care ajunsese 
ancheta decât cu reacţiile lor. 

— Ne vedem mâine. Sunaţi-mă dacă mai apare ceva. Și 
anunţaţi-mă dacă primiţi vreo veste de la Interpol despre 
mesaje. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, mai bine 
trimiteţi-mi un mesaj, căci mă-ndoiesc că am să răspund la 
vreun apel. 

Se hotărâse să treacă pe la Freyja. lar acest lucru nu îi privea 
pe ei. 


Capitolul 27 


Nu mai avea rost să verse lacrimi. Nu mai aveau unde să 
curgă și plânsul nu făcea decât să-i înţepe și mai tare ochii. Își 
frecase capul de beton și nu obținuse niciun rezultat, în afară de 
a-și juli bucăţile de piele care nu fuseseră acoperite de bandă 
adezivă. Halli nu știa de câte ori îi înfășurase bărbatul banda în 
jurul capului; încetase să mai numere după a șasea oară, când 
apăsarea devenise așa de puternică, încât nici să gândească nu 
mai era în stare. li era clar acum că banda groasă era prea 
puternic strânsă în jurul capului ca el să o mai poată desprinde 
fără ajutorul mâinilor. Urechea dreaptă avusese cel mai mult de 
suferit. O simţea de parcă i-ar fi luat foc. Când va scăpa, va 
avea nevoie de chirurgie plastică reparatorie... dacă va mai 
scăpa. 

Izbucni din nou în lacrimi. Nu numai că-i înțepau ochii, dar îi 
umpleau și nasul cu muci, ceea ce însemna că trebuia tot timpul 
să și-l curețe. Trebuia să respire pe nas, căci gura îi era astupată 


VP - 277 


cu vată, peste care apoi fusese înfășurată aceeași bandă 
adezivă. Nu voia să se sufoce cu propriii muci. 

Nu voia să se sufoce și să moară. 

Era bine să-și tot reamintească acest lucru, mai ales acum, 
când se simţea tentat să se dea bătut și să adoarmă, pentru a 
scăpa de chin. Simţea dureri peste tot. Dar ori de câte ori 
ațipea, durerea era și mai atroce când se trezea, așa că era mai 
bine să rămână conștient. Căldura contribuia și ea din plin, 
făcându-l să sufere, accentuându-i starea de disconfort și 
devenind cu fiecare secundă mai de nesuportat. 

Nici mâinile nu și le mai simţea. li erau legate la spate cu 
coliere de plastic, care tăiaseră adânc în carnea încheieturilor. 
Ca să nu-și asume niciun risc, bărbatul îi mai înfășurase 
nenorocita aia de bandă adezivă atât de strâns în jurul mâinilor, 
încât îi devenise imposibil să-și mai folosească degetele, chiar 
dacă ar fi găsit ceva cu care să-și taie legăturile. Acest lucru îi 
dăduse o speranţă la început - putea însemna că la îndemâna 
lui exista vreun obiect ascuţit, pe care să-l poată folosi. Dar 
după ce dăduse roată camerei de câteva ori, julindu-și și mai 
tare fesele în timpul acestei tentative, aproape că exclusese 
această posibilitate. 

Dar încă nu-și pierduse speranța cu totul. Legat la ochi și 
incapabil să pipăie cu mâinile sau cu picioarele, el nu izbutise să 
caute peste tot așa cum trebuia. Avea gleznele legate una de 
alta cu coliere de plastic, iar în jurul genunchilor avea înfășurată 
aceeași bandă adezivă groasă. 

Poate că-i scăpase ceva din vedere. Poate că merita să mai 
dea un tur în jurul încăperii. Dar mintea lui refuza să mai 
colaboreze din cauza durerii. Halli suflă cu violenţă pe nas și 
simţi cum mucii îi zboară cu putere și-i aterizează pe piept. Nu-i 
păsa. Se temea doar că dacă cineva străin va deschide ușa și va 
vedea în ce stare se află, el sau ea o va trânti iute la loc și va 
pleca grăbit, nedorind să afle ce se întâmplă acolo. 

Trase aer pe nări și se simţi ceva mai bine. Incercă să se 
bucure de această senzație, dar nu dură prea mult. Inevitabil, 
mucii se adunară la loc. Işi schimbă poziția, simțind cum durerea 
îi explodează în încheieturile rănite. Partea bună era că asta 
însemna că mâinile nu-i amorţiseră cu totul. 

De cât timp se afla aici? De douăzeci și patru de ore? De 
treizeci și șase? Probabil că nu trecuse atât de mult, altfel i s-ar 


VP - 278 


fi făcut și mai tare foame. Mai sete de-atât nu mai avea cum să-i 
fie. Cât timp poate supraviețui un om fără apă? Două zile? Trei? 
Patru, sau cinci? Probabil că nu chiar atât de mult. Ce plănuia 
tipul care-l sechestrase? Să-l lase să moară din cauza 
deshidratării? Nu-și mai făcuse apariţia de ceva timp și deși Halli 
s-ar fi bucurat enorm să nu-l mai vadă vreodată, teama că 
fusese abandonat aici era chiar mai puternică. 

Și dacă tipul ăsta se va mai întoarce o singură dată să-i 
scoată cocoloșul din gură și să-i dea să bea ceva, atunci Halli 
avea să-i jure că nu-l va denunța niciodată dacă îl va lăsa să 
scape. Halli credea că va găsi el o modalitate de a-l face pe 
bărbat să înțeleagă că poate avea încredere în el; să-l facă să 
priceapă că el, unul, n-ar avea nimic de câștigat dacă s-ar duce 
drept la poliţie și l-ar da pe mâna lor. 

Mai bine să sară peste ultima parte, căci poate s-ar înțelege 
că Halli s-ar putea răzgândi și l-ar turna la poliţie. Ar fi mai bine 
să-și planifice din timp ce să spună când tipul se va întoarce, în 
loc să-și frece curul de colo-colo, în căutare de ustensile care de 
fapt nu existau. Bine, asta dacă bărbatul avea să se mai 
întoarcă la el. Și dacă va dezlipi banda adezivă de pe gura lui 
Halli. 

Halli își curăță nasul cu asemenea forță, încât mucii zburară 
prin aer, în loc să-i aterizeze iar pe piept. Poate pe pantaloni sau 
pe pantofi. Îl copleși un val de milă faţă de propria persoană. 
Corpul îi fu cuprins de tremurături, iar câteva secunde bune se 
temu că dezvoltase vreo formă de epilepsie sau că fusese 
cuprins de frisoane de la răceală. De fapt nu știa cum se 
manifestau acestea, dar își imagina că l-ar face pe suferind să 
tremure atât de tare, încât unui martor i-ar fi părut că l-a lovit 
vreun șoc electric. Ai putea muri de la o răceală? Ar fi chiar 
ironic, având în vedere cât de cald era aici. La urma urmei, mai 
degrabă ar fi murit din cauza febrei, înainte de a muri de sete 
sau din cauza cine știe cărui alt motiv. Sau va avea totuși șansa 
de a vorbi mai întâi cu răpitorul său? 

Izbucni din nou în lacrimi și nici de data asta nu reuși să se 
oprească. Era oribil. Și nedrept. Ce făcuse el ca să merite așa 
ceva? 

Era pedeapsa pentru că luase parte la o conspirație stupidă? 
El nu făcuse de fapt nimic ca să merite o asemenea soartă. li 
vânduse bărbatului echipamentul, îl învățase cum să seteze o 


VP - 279 


transmisiune ca să pornească la o anumită oră, apoi plantase 
telefonul și chiloţeii femeii în mașina lui Karl. A, și mai șterpelise 
și inelul cu chei. Asta fusese tot. Bărbatul îi spusese că nu e 
vorba decât de o farsă pe care cineva voia să i-o joace lui Karl 
și-l făcuse să promită că nu-i va dezvălui nimic acestuia. 

Dar ar fi trebuit să-și dea seama că tipul ăsta nu era ce părea 
a fi; doar glasul în sine ar fi trebuit să-i dea de înţeles că orice 
trădare va avea consecinţe grave. Și ca să facă situaţia și mai 
proastă, tipul îi reținuse o jumătate din recompensa pe care i-o 
promisese lui Halli pentru ajutor și pentru echipament, 
spunându-i că va primi restul după. Dar numai dacă Halli își va 
ține gura. lar asta fusese de ajuns ca să-l împiedice să sufle vreo 
vorbă. 

Acum totuși se vedea nevoit să recunoască ceea ce 
suspectase de mult timp - că nu era vorba de-o simplă glumă. 
Realizase acest lucru atunci când bărbatul îl ademenise afară 
din casă, îl convinsese să urce în mașina lui și-apoi demarase în 
trombă. Când ajunseseră la destinaţie, îl forțase pe Halli să le 
trimită părinţilor un mesaj în care le spunea că pleacă la o casă 
de vacanţă unde nu avea semnal la mobil. În acel moment totul 
devenise orbitor de clar. Dacă n-ar fi fost atât de șocat, probabil 
c-ar fi izbutit să sară din mașină și s-o rupă la fugă. Cum de 
fusese atât de prost? Și de ce naiba îi deschisese ușa tipului 
atunci când își făcuse apariţia la el acasă? 

In adâncul sufletului, el știa deja răspunsul. Tânjise ca 
bărbatul să-i spună că n-are motive să se teamă, că gluma avea 
să se termine în curând și că el își va primi în sfârșit banii. Avea 
mare nevoie de ei. Deja cheltuise o jumătate din suma primită 
ca sa-și achite datoriile, să-și cumpere o haină nouă și pantofi și 
să depună un avans pentru achiziţionarea unui calculator, care 
trebuia să-i fie livrat cât de curând. În clipa de faţă deja trebuia 
să achite și restul. De aceea îi deschisese ușa. Pur și simplu așa 
stăteau lucrurile. Banii erau de vină. De aceea, ignorând 
presimţirea că ceva era în neregulă, fusese de acord să-i joace 
prietenului său o astfel de festă. 

Gândurile acestea lăsară acum locul altora: era cumva posibil 
ca și Karl să se afle în aceeași oală cu el? Oare tipul plănuise de 
la bun început să ajungă la el? Căcat. Pentru ce? Ca să-l 
omoare? 


VP - 280 


Halli încercă să alunge ideea că bărbatul acela era în stare să 
ucidă pe cineva. Dacă era, atunci Halli însuși era în rahat până 
la gât și la fel era și Karl. Nu putea ghici de ce ar vrea cineva să- 
i omoare prietenul, dar nu asta era ideea. Ce conta acum cu 
adevărat era că bărbatul avea un motiv clar să-l înlăture pe Halli 
din drum. La urma urmei, Halli l-ar putea da în gât. Chiar dacă 
erau slabe șanse să fie crezut, posibilitatea tot exista, iar 
bărbatul acela sigur nu voia să-și asume un asemenea risc. 

Trebuia pur și simplu să ajungă la o înțelegere cu bărbatul 
acela. li va promite că-și va ţine gura închisă și se va ţine de 
promisiune. Chiar și dacă bărbatul îl va omori pe Karl. Halli va 
rămâne tăcut ca mormântul, va sta cu capul plecat și nu va 
sufla un cuvânt. Numai să găsească o cale de a-l convinge pe 
bărbat. 

Ciuli urechile. Ce se auzea? Huruitul unui motor? Apoi auzi 
cum o cheie este introdusă în lacăt și zornăitul lanţului care 
fusese înfășurat în jurul celor două clanțe atunci când sosiseră 
aici și bărbatul îl păcălise să intre. Pretinsese că transmiţătorul 
radio se afla aici și că nu mai funcţiona; Halli trebuia să i-l 
repare, urmând apoi să fie plătit pentru efortul în plus. Incă o 
dată lăcomia îl adusese în situaţia asta. 

Inainte ca ușa să se deschidă, Halli se sforţă să-și deblocheze 
căile nazale. Ar fi preferat să nu trebuiască s-o facă în fața 
bărbatului. O prostie, firește, dar tot nu putea scăpa de gândul 
ăsta. 

Se auzi țăcănitul unui întrerupător. Halli trase concluzia că 
până acum stătuse pe întuneric și, deși bizar, gândul acesta îi 
mai aduse niţică alinare. In felul ăsta îi era mai ușor să-și 
accepte incapacitatea de a vedea ceva decât dacă ar fi stat aici 
legat la ochi, cu lumina aprinsă. 

Auzi cum se apropie pașii bărbatului și cum acesta se oprește 
în faţa lui. Halli bănuia că bărbatul se aplecase spre el. Așteptă 
cu mare nerăbdare ca acesta să rostească ceva. Spera că avea 
de gând să-i ofere ceva de băut. 

— lată-te. Ce noroc c-am dat peste tine. 

Halli nu știa cum să interpreteze nota sarcastică ce se ivise în 
glasul bărbatului. Să fie un semn bun? Halli începu să facă 
zgomot pe sub șomoiogul care-i fusese îndesat în gură, pentru 
a-i face semn bărbatului că vrea să vorbească, dar ce ieși nu 


VP - 281 


semăna decât cu guiţatul înăbușit al unui porc pe cale de a fi 
tăiat de un muncitor într-un abator. 

— Aproape că ţi-ai rupt urechea în două. 

Acum glasul bărbatului parcă semăna ceva mai mult cu glasul 
lui normal, însă se auzea cumva înăbușit, ca și cum ar fi vorbit 
din spatele unei măşti. 

— Oricum, n-o să mai ai nevoie de partea de sus. Sau de cea 
de jos. Scoase un oftat, apoi adăugă: Sau de orice altceva. 

Rămase tăcut și, după o secundă, Halli îi auzi din nou pașii, de 
data asta îndepărtându-se. Apoi se auzi iar ţăcănitul, despre 
care Halli crezuse că e scos de întrerupător, semn că bărbatul 
avea de gând să plece fără ca mai întâi să-i ofere ocazia să 
cerșească îndurare. Aproape că înghiţi cu totul șomoiogul din 
gură în disperarea lui de a-i atrage atenţia bărbatului și de a-l 
convinge să vină înapoi. Apoi creierul procesă zgomotul cu mai 
multă precizie, transmițându-i informaţia că în loc să aprindă 
lumina, bărbatul băgase ceva în priză. Dar ce anume? 

Pașii se apropiară din nou și, fără niciun avertisment, bărbatul 
se afla exact lângă el. Halli începu să tremure, la început de 
frică, apoi din cauza durerii de la ureche, de care bărbatul 
trăgea energic. Era îngrozitor de nepriceput, dacă intenţia lui 
era să-i pună un plasture sau un bandaj peste ea. Dar nu asta 
avea bărbatul de gând. Halli simţi cum ceva rece ca gheața îi 
este lipit de lobul dureros al urechii; nu doar rece, ci și ascuțit. 
Gemu cât putu de tare, dar firește că nu-i fu de niciun ajutor. 
Rămase tăcut, făcând un mare efort să stea nemișcat; poate că 
tremuratul lui necontrolat îl făcuse pe bărbat să-l lovească în 
ureche. Doar nu avea de gând să i-o rupă și mai tare? Poate că 
nu era decât foarfecă pe care voia s-o folosească pentru a tăia 
banda. Poate că Halli va avea ocazia, până la urmă, să implore 
îndurare. Făcu un efort supraomenesc ca să-și stăpânească 
tremuratul și gemetele. Trebuia să fie în stare să o facă. Miza 
era prea mare - era miza supremă. 

Rămase tăcut, străduindu-se să nu se clintească din loc. 

— E mai bine așa. Mulţumesc. Imi ușurezi enorm treaba pe 
care o am de făcut. 

Halli se aștepta să simtă un cuțit sau o foarfecă pe sub banda 
care apoi avea să cedeze. Insă atingerea care urmă nu se 
asemăna cu cea la care se așteptase și se dovedi a fi de un cu 
totul alt tip. Înţepătura din lobul urechii fu rapid dată uitării, 


VP - 282 


înlocuită acum de o durere înspăimântătoare înăuntrul craniului. 
Mai auzi un țăcănit și tot ce i se întâmplase până atunci pieri în 
neant. 


Capitolul 28 


Karlotta nu răspundea la telefon. După ce îl lăsase să sune de 
șase ori, Huldar simţea că-și făcuse datoria și că acum își poate 
vedea liniștit de treaba lui. Ea va vedea că el încercase să o 
sune, iar cu puţin noroc o va lăsa așa, va uita de întreaga 
afacere și-l va lăsa și pe el în pace. 

Din păcate, era greu de crezut că acea aventură nefericită, 
care începuse în cabina aia mizerabilă de toaletă, se va termina 
așa ușor. Karlotta se afla probabil într-o ședință sau ceva o ţinea 
ocupată, însă avea să sune de îndată ce va prinde un moment 
liber. Huldar nu era chiar nerăbdător să poarte o discuţie cu ea; 
până și faptul că se gândea la ea îl umplea de remușcări. Nu era 
nimic personal; greșeala comisă îl însoțea pretutindeni. 

Karlotta îi aducea întruna aminte de cât de măgar fusese. 

O evitase cu succes de când se întâmplase totul și s-ar fi dus 
bucuros chiar și-n mormânt fără să mai aibă vreodată de-a face 
cu ea. Simplul fapt că ea îi dăduse telefon îi provocase o 
indigestie serioasă. Înghiţise vreo două pastile împotriva 
arsurilor de pe gât, însă acestea nu-i ușuraseră cu nimic valurile 
de acid din stomac. Încercase să compenseze cu câteva gume 
cu nicotină și acum începuse să se simtă ceva mai bine. 
Suficient de bine încât să se gândească să se pună în mișcare. 
leși din mașină și fu întâmpinat de seara întunecoasă de iarnă. 

În loc să se îndrepte direct spre ușa din faţă, se hotărî c-ar fi 
mai bine să se furișeze prin spate, ca să nu fie observat de 
agentul de serviciu care stătea de pază în faţa imobilului. Din ce 
vedea el, n-ar fi trebuit să fie prea greu. Agentul în uniformă 
stătea în mașina de patrulare, în fața intrării principale. Toate 
bune și frumoase, numai că pâlpâirea albastră ce i se reflecta pe 
chip sugera că era ocupat cu navigarea pe internet. 

Huldar parcă mașina la o distanţă suficient de mare și reuși să 
se apropie neobservat de partea din spate a clădirii, 
aventurându-se prin două grădini alăturate. Acestea erau 


VP - 283 


despărțite prin garduri joase, care fuseseră gata să cadă când el 
se căţărase pe ele. Era clar că nu doar clădirii în care locuia 
Freyja i-ar fi prins bine niște reparaţii. Dar neglijarea era mult 
mai pregnantă în grădină; gunoiul se ițea din stratul de omăt 
depus, iar un mic grătar pe gaz - din soiul cel mai ieftin care se 
poate găsi pe piață - zăcea răsturnat pe o parte, într-un colț. Un 
leagăn vechi și ruginit se legăna ușor în vânt. Nu era de mirare 
că femeia se arătase atrasă de un anume tâmplar din Egilsstadir 
pe nume Jónas. Dacă acesta ar fi existat, el ar fi putut face să 
arate mult mai bine locul ăsta. 

Ajuns la colțul clădirii, Huldar aruncă o privire prudentă pe 
stradă. Polițistul era în continuare captivat de telefon. Huldar 
ajunse în holul de la intrare neobservat, așa cum bănuise de 
fapt că se va întâmpla. În loc să apese butonul soneriei, el ieși 
din nou afară, făcând în mod deliberat zgomot. 

Agentul îl privi cu gura căscată, cu telefonul încă în mână. Se 
bâlbâi, în încercarea de a-l saluta și el pe Huldar, totodată 
străduindu-se febril să-și închidă telefonul fără să-și coboare 
privirea. 

— Ai fost înăuntru? 

— Nu. Am trecut pe-aici, să văd cum merge supravegherea, 
zise Huldar, apoi dădu din cap înspre telefon: ceva interesant pe 
YouTube? 

— Aă, nu. Mi-a atras ceva atenţia, doar o secundă. 

Polițistul era roșu ca racul. 

— Aha, dar n-ar fi mai bine să stai de pază? Eu intru să văd 
cum se prezintă situaţia și să stau puţin de vorbă cu femeia. 
Când ies afară, n-aş vrea să trebuiască să-ţi bat în geam ca să-ţi 
atrag atenţia. 

— Nu, sigur că nu. N-o să-mi iau ochii de la casă. 

În timp ce se îndepărta, Huldar auzi cum polițistul ridică 
geamul mașinii. Aruncă o privire înapoi înainte să intre în 
clădire, pentru a se asigura că tânărul nu începuse iar să se 
joace pe telefon. Nu, îl privea pe Huldar cu atenţie maximă. 

Era cam greu să înaintezi prin hol printre toate acele teancuri 
de ziare. Huldar le îndepărtă cu piciorul pentru a ajunge la 
butonul soneriei. Lângă acesta, pe o fâșie de hârtie nou-noutţă, 
era trecut numele Freyjei. Se întrebă din nou de ce naiba locuia 
Freyja într-un loc ca ăsta, deși acum nu mai putea să abordeze 
subiectul după mojicia Erlei de data trecută. Ar fi putut s-o 


VP - 284 


întrebe cu prima ocazie, când venise deghizat în Jónas 
tâmplarul, însă pe-atunci nu îi stătea mintea la astfel de detalii 
neobișnuite. Își aduse vag aminte că ea îi ceruse la un moment 
dat părerea despre ușa de la baie, care rămânea tot timpul 
înţepenită. El își plimbase palma de-a lungul tocului, încercând 
să pară că se pricepe. Din fericire, în acel moment ea sughiţase 
și-și uitase ideea, iar în scurt timp erau ocupați de cu totul 
altceva decât repararea mobilierului stricat. El spera că ea nu-și 
va mai aduce aminte de acel incident. 

— Bună! 

Glasul Freyjei părea cumva gol și subţire prin interfon. 

— A, bună! Sunt Huldar. Aș vrea să stăm niţel de vorbă. E un 
moment nepotrivit? 

Ea nu-i răspunse și el începu să creadă că n-avea de gând să-l 
lase înăuntru, însă apoi se auzi un bâzâit dinspre ușă. In timp ce 
urca scările, își repetă în minte ce-avea de gând să-i spună. Cel 
mai important era să facă o impresie mai bună de data asta. 

Freyja îl aștepta în ușă, cu braţele încrucișate, iar expresia de 
pe chipul ei sugera că n-are de gând să-l lase să intre. 

Era îmbrăcată cu blugi strâmţi, un tricou, șosete cu dungi și 
niște papuci roz și pufoși. Părul blond, ondulat, era strâns într-un 
coc neglijent, în vârful capului, care-o făcea să pară mai înaltă. 
Era evident că nu aștepta musafiri. 

— Bună! 

Huldar surâse, prefăcându-se că nu observă primirea ei rece. 

— Salut! Se apropie și rămase în faţa ei, ca un prost. Nu mă 
poftești înăuntru? Trebuie să mai discutăm niște treburi. Promit 
că nu va dura mult. 

Freyja miji ochii, întrebându-se probabil dacă să-l creadă sau 
nu. Era un psiholog experimentat, așa că el avea toate motivele 
să creadă că putea vedea drept prin el. Nu era sigur dacă ea 
înghiţise minciuna sau pur și simplu n-avea chef să stea acolo și 
să discute în contradictoriu cu el. Oricum, îl lăsă înăuntru. li 
spuse că nu trebuie să-și scoată pantofii. In timp ce se dezbrăca 
de haină, își făcu și Molly apariţia. II tot lovea cu zgarda peste 
picior, în încercarea de a-l adulmeca mai bine. Abia atunci îi 
apăru și Freyjei un zâmbet pe faţă. Nu tentativele stângace ale 
animalului o amuzau de fapt, ci tresăririle lui de durere atunci 
când îl lovea peste picioare. Bine, știa și el că le merită cu vârf și 
îndesat. 


VP - 285 


În timp ce venea pe hol, ieși și Margrét din dormitor. Se uită la 
el cu o privire lipsită de expresie, cu capul plecat pe un umăr, 
lucru care-l făcea să se simtă și mai stânjenit. 

— Bună. 

— De ce ești aici? Chipul lui Margret rămase ca de piatră. Ești 
polițistul. 

— Da, sunt poliţist. Nu știu cine este politistul. 

— Eşti polițistul. Îmi aduc aminte. Polițistul care m-a tras de 
sub pat. 

Era imposibil de ghicit, după expresia ei, dacă îi era 
recunoscătoare sau era furioasă pe el. Ştia destul de multe 
despre copii ca să-și dea seama că modul lor de-a gândi nu 
urmează întotdeauna aceeași direcție cu cel al adulţilor. La fel 
de bine ea ar fi putut avea impresia că nimic din toate astea nu 
s-ar fi întâmplat dacă el ar fi lăsat-o să stea în continuare 
ascunsă sub pat. 

— Da. Eu sunt polițistul. Ai dreptate. Eşti o fată cu simţul 
observaţiei. 

El își aduse aminte cum ţinuse ea ochii strâns închiși chiar și 
după ce o scosese din ascunzătoare și-o ţinuse în brate, 
apăsându-i faţa de pieptul lui pentru a nu-și vedea mama 
moartă, întinsă pe pat. Ea refuzase să privească spre faţa lui, 
așa că probabil nu-i văzuse niciodată chipul; deci trebuie că-i 
recunoscuse vocea. Huldar îi zâmbi, dar ea nu-i întoarse 
zâmbetul. Însă n-o putea învinovăţi pentru asta. 

— Ti-am văzut pantofii. Când eram sub pat. Ea îi fixă 
picioarele cu atenţie, apoi își ridică din nou privirea plină de 
neliniște. Era un bărbat în grădină, chiar acum. L-am văzut pe 
fereastră. 

Huldar îi aruncă o privire piezișă Freyjei, care asista la discuţia 
lor, bucuroasă, fără îndoială, că nu trebuie să vorbească cu el. El 
înghiţi în sec, căutând tonul potrivit, apoi dădu răspunsul 
potrivit: 

— E și normal. Eram eu. 

— Tu? Freyja îl privea cu asprime. Ce căutai în grădină? 

Margrét își mușcă buza de jos, apoi se retrase în cameră și 
trânti ușa în urma ei. 

— Ai speriat-o. Ai uitat de bărbatul pe care l-a văzut în 
grădina casei ei? Ai fi putut să mă avertizezi, ca să n-o las să 
privească pe fereastră. Acum am putea risca să creadă că 


VP - 286 


bărbatul acela ești tu, zise ea, apoi, coborând vocea, șopti: sau 
ucigașul. 

— Făceam un experiment. Cuvintele lui păreau șovăitoare 
când le rosti cu glas tare. Voiam să verific cât de bine își face 
treaba agentul care trebuie să vă păzească. 

— Și? 

— Și? șovăi din nou Huldar. 

— Și cum a mers experimentul? 

— Mai bine să nu știi. Huldar ezită, apoi îi spuse: Am pătruns 
în holul de la intrare fără ca el să mă observe. 

— lisuse! Freyja expiră cu putere. De ce ai venit încoace? 
Doar ca să faci un experiment? 

— Nu, nu e acesta singurul motiv. Voiam să-ţi spun că am 
vorbit cu fostul tău iubit și că s-a stabilit că nu ar fi putut ataca 
el câinele. 

Molly își smuci capul pentru a-l privi pe sub zgarda de plastic, 
apoi își întoarse din nou privirea spre ușa închisă. 

— Mesajul nu a fost trimis de pe telefonul lui și s-a dovedit că 
are un alibi beton. 

— Și, cumva acolo s-a ţinut Convenţia Naţională a 
Nemernicilor? 

Huldar rânji. Îi ceruse lui Rikhardur să-l însoţească și 
regretase faptul chiar în clipa în care-l văzuse pe tipul acela 
spilcuit așteptând pe holul secției de poliţie. La fel ca Rikhardur, 
era îmbrăcat la costum, și în prezența lor, Huldar se simţise 
precum un hipiot aterizat direct de la Woodstock. De parcă 
înfățișarea impecabilă a tipului nu fusese suficientă, acesta se 
dovedise și insuportabil de preţios în gesturi. Tipul ștersese 
scaunul înainte de-a lua loc și se strâmbase ori de câte ori 
fusese nevoit să răspundă la câte o întrebare. Își rotise tot 
timpul privirea dezaprobator prin cameră, ca și cum s-ar fi 
așteptat să vadă păduchii sărind din toate părţile. 

— Din întâmplare, nu. Dar nu m-ar surprinde să aud că tipul e 
președinte de club, secretar și trezorier, toate în același timp. 

Atitudinea Freyjei deveni vizibil mai degajată. 

— Ce alibi avea? 

— Îmi pare rău, dar nu am voie să fac o asemenea dezvăluire. 
Dar e solid ca stânca. 


VP - 287 


Huldar nu voia să-i spună că bărbatul alături de care ea trăise 
până de curând ieșise la cină în oraș împreună cu actuala lui 
iubită. Adăugă, pe un ton timid: 

— Bine c-ai scăpat de el. 

Asta păru să funcţioneze. 

— Nu vrei să iei loc? Freyja îi făcu semn cu mâna înspre 
sufrageria micuță. Eu mă duc să văd dacă Margrét și-a revenit și 
vin înapoi. 

Huldar trecu prin dreptul posterului cu trupa de heavy-metal 
pe care-l văzuse ultima oară. Întâlnindu-i fostul iubit, era sigur 
acum că nu e o amintire din timpul relaţiei ei precedente. Tipul 
ăla nici în ruptul capului n-ar fi ascultat altceva în afară de 
muzică clasică rafinată. Se hotărî să nu spună nimic care ar fi 
putut fi greșit interpretat sau jenant pentru ea. Era hotărât să 
aibă mare grijă cum se comportă, după ce i se oferise o a doua 
șansă. 

Bine, un fel de-a doua șansă. 

Ea nu-l primise chiar cu braţele deschise; nu făcuse decât să-l 
invite să ia loc pe o canapea murdară și uzată, cu pernele pline 
de gâlme. Se trase cât putu de mult într-o parte, lăsându-i și ei 
loc, în caz că voia să se așeze lângă el, și încercă să se relaxeze. 
O vreme, își îndreptă atenţia spre două ambalaje de carton 
colorate aflate pe măsuţa de cafea, unul gol, celălalt pe 
jumătate plin cu îngheţată topită. Apoi, sătul de toate, își lăsă 
privirea să alunece pe podea până întâlni o placă de parchet 
care părea că nu fusese așezată așa cum trebuie. Când Freyja 
intră în cameră, el se holbase atât de mult la liniile drepte ale 
plăcii, încât acum avea impresia că începuseră să se onduleze. 

— N-am cum să mă înțeleg cu ea, sărăcuța, spuse Freyja, 
lăsându-se să cadă pe fotoliul din faţa lui. 

— Îmi pare rău. Nu mi-a trecut prin minte. N-aș fi făcut-o dacă 
aș fi știut că mă vede de la fereastră. _ 

Huldar era atent să n-o privească prea insistent pe Freyja. Işi 
tot cobora ochii la ambalajele de pe măsuţă, însă apoi își dădu 
seama că acest lucru l-ar fi făcut să pară neliniștit sau chiar 
ciudat. 

— Vrei să vorbesc eu cu ea, să-i explic ce s-a întâmplat sau 
să-mi cer iertare? 

— Nu, în niciun caz. 


VP - 288 


Freyja îi răspunse prea repede și prea vehement. Încercă să 
mai îmblânzească asprimea replicii, continuând: 

— Și-așa îi e frică de tine. E ceva natural - nu e ea însăși. Mai 
bine să o lași în pace o vreme. N-aveai de gând să zăbovești 
prea mult, nu? 

— Nu, sigur că nu. Huldar arătă apoi cu degetul spre podea. 
Doar dacă nu cumva vrei să mă lași să așez cum trebuie placa 
aceea. Uneori mai am obiceiul să-mi încerc priceperea în 
materie de reparat lucruri, adăugă el zâmbind prudent. 

Freyja nu știa cum să-i interpreteze spusele. 

— N-ai să te atingi de podea, Jónas, zise ea pe un ton plat. 

— Bine. Stai fără grijă. 

— Mai era și altceva în afară de atacul asupra lui Molly? 

— De fapt, da, deși are oarecum legătură și cu ea. Înghiţi în 
sec, apoi reuși să vorbească: Ti-am zis deja că mesajul n-a fost 
trimis de pe telefonul fostului tău iubit. 

Ea încuviință cu teamă. 

— A fost trimis de pe același telefon de pe care au fost 
trimisele mesajele către cea de a doua victimă. Se pare că e 
vorba de criminal. De aceea am vrut să verific cum merge paza. 
Având în vedere ce s-a întâmplat, chiar nu știu ce să fac. Dar un 
lucru e sigur: Margret nu poate rămâne aici. 

— Și-atunci, unde să se ducă? Doar nu vreţi s-o trimiteţi 
înapoi la bunicii ei? Acolo n-ar fi prea greu de găsit. 

— Căutăm o soluţie. Vreau să mai aducem încă un agent 
pentru turele de seară și de noapte. Dacă e OK și pentru tine, aș 
prefera ca unul să stea înăuntru; ar putea sta aici, astfel încât să 
nu te împiedici de el. 

— Eu dorm pe canapeaua asta, așa că în mod sigur îmi va sta 
în drum. 

Huldar simţea că ea se abţine să spună ceva. 

— Ce e? 

— Ei, mă întrebam ce se va întâmpla cu mine după ce va 
pleca Margret. Probabil că va dispărea și mașina de poliţie. Dar 
dacă ucigașul va crede că ea mi-a dezvăluit ceva? 

— Pot lăsa în continuare mașina în faţa clădirii. Dar nu sunt 
sigur că ne vom putea lipsi de doi polițiști. 

— Las-o baltă atunci. 

Freyja nu părea deloc bucuroasă. Două cute adânci, ca niște 
paranteze, îi apărură între ochi. El memoră expresia, în cazul în 


VP - 289 


care drumurile li se vor intersecta din nou după terminarea 
anchetei, oricât de improbabil ar fi părut. 

— În niciun caz. Voi rămâne chiar eu dacă nu va fi nimeni 
disponibil. Pe timpul nopţii, adică. Ziua trebuie să mi-o petrec 
încercând să-l prind pe ticălos. Dacă voi reuși, nu va mai fi 
nevoie de protecția poliţiei, nici pentru tine, nici pentru Margret. 

— Chiar te rog. Dar las-o moartă cu dormitul în mașină în fața 
blocului. Pot să-mi port și singură de grijă. Freyja își lăsă brațele 
pe mânerele fotoliului, pregătindu-se să se ridice. Mai e și 
altceva? 

Parantezele erau încă acolo. 

Lui Huldar îi sună telefonul în buzunar, împiedicându-l să mai 
răspundă. Il scoase, în ciuda privirii aproape nimicitoare a 
Freyjei, iar stomacul i se strânse din nou când văzu că e 
Karlotta. Respinse apelul. 

— N-ai de gând să răspunzi? 

— Nu. 

Mai bine să spună cât mai puţine posibil. Un țipăt din dormitor 
făcu ca alte cuvinte să nu mai fie necesare. 

e 

Freyja şedea în fața ferestrei de la sufragerie, cu telefonul lipit 
de ureche. Desfăcu jaluzelele. Putea vedea în partea cealaltă a 
grădinii cum dansau razele lanternelor polițiștilor aflaţi în 
căutarea persoanei pe care Margret pretindea că o zărise stând 
la pândă în întuneric. Și Huldar era afară, însă raza lanternei lui 
nu se distingea cu nimic de ale celorlalţi. Asta dacă nu cumva a 
lui se agita cel mai tare dintre toate în întuneric. 

Motivul pentru care acest incident era tratat cu o asemenea 
seriozitate era insistența fetei că îl văzuse pe același bărbat 
care-i supraveghease casa în săptămânile de dinaintea crimei. 
Deși cu toţii se îndoiau de spusele ei. 

Freyja asculta tirada furioasă a fratelui ei, fără să scoată un 
cuvânt. Era mai bine să-l lase să-și verse năduful. 

— O mașină de poliţie? Parcată în faţa blocului? Patru gagii 
din clădire m-au sunat deja și crede-mă că erau extrem de 
supăraţi. Am încercat să-i liniștesc că n-au de ce să se teamă că 
poliţia s-ar afla acolo din pricina ta. lar acum, ce să le mai zic? 

— Adevărul. Că mașina se află aici pentru mine. Dar că 
probabil va pleca mâine, cum ţi-am mai zis deja. 


VP - 290 


— De ce nu mi-ai spus adevărul? Trebuie să am grijă de 
reputaţia mea. Nu pot să-mi asum riscul ca lumea să creadă că 
mă bat pe burtă cu porcii de polițiști. 

— Nu faci asta. 

— Sunt și poliţaii în apartament? 

— Nu. 

Din fericire, în momentul ăsta nu minţea, dar nu va mai dura 
mult și Huldar va termina căutările și se va întoarce. Probabil că- 
i va cere să-l lase să doarmă pe canapea la noapte, iar ea va 
trebui să împartă patul cu Margrét. Deși pe Freyja n-o atrăgea 
prea mult gândul că va trebui să dea ochii cu el mâine 
dimineaţă, ea nici nu voia să riște ca ucigașul să dea buzna 
peste ele, când nu va mai fi nimeni aici care să le apere. 

— Ar fi trebuit să ai încredere în mine. Tu nu crezi că eu pot 
avea grijă de tine mai bine decât porcii de polițiști? Ce dracu'! 
Baldur se opri ca să tragă aer. Crede-mă, chiar pot. 

— Chiar te cred, Baldur. Dar nu de mine au ei grijă; e vorba de 
fată. Doar ţi-am mai spus. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Freyja. Promite-mi că n-ai să te panichezi. 

— Să mă panichez? De ce m-aș panica? 

— Am un pistol în apartament. Vreau să-l iei și să dormi cu el 
lângă tine. În timpul zilei, ţine-l în poșetă. Nu umbla cu el în 
buzunar, altfel lumea are să bage de seamă. 

— Un pistol? Ai înnebunit? 

Freyja lăsă din nou jaluzelele în jos. Vocea îi cobori până la o 
șoaptă, de teamă ca nu cumva Margret să tragă cu urechea. 

— lisuse Hristoase, unde l-ai lăsat? 

— În sufragerie. O placă din parchet e niţel ridicată, iar sub ea 
se află o gaură. Acolo îl ţin. Promite-mi că ai să-l iei. 

Freyja păli când privirea îi căzu pe parchetul strâmb. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi acceptat propunerea lui Huldar? Dacă el îi 
va cere voie să rămână peste noapte, probabil va încerca să-i 
repare podeaua, ca o tentativă de a se revanșa faţă de ea. 
Trebuia să ia pistolul de-acolo, înainte ca el să se întoarcă. 

— Baldur, trebuie să închid. Voi lua pistolul, promit. Nu-ţi mai 
face griji pentru mine. 

— N-o să-mi mai fac. Știu că o să fie totul OK. 

Freyja închise și înșfăcă grăbită o șurubelniţă pentru a ridica 
placa de parchet. Se gândi la cuvintele de despărțire ale lui 


VP - 291 


Baldur. Oare la ce se referise? Cum de putea fi așa sigur că ea 
nu va mai fi în pericol? Se lăsă în genunchi și se puse pe treabă. 


Capitolul 29 


Fata arăta de parcă tocmai ce se trezise, însă fălcile îi 
mestecau neîncetat, scoțând plescăitură după plescăitură din 
gura deschisă. Printre buze ieșea din când în când câte un balon 
de gumă roz. Pe inscripţia de deasupra soneriei scria „Linda”. Pe 
locul unde ar fi trebuit să se afle al doilea nume, o mână 
nesigură lipise un abţibild în formă de inimă, puţin strâmb. 

Karl bănui că o făcuse chiar fata care ședea acum în fața lui; 
aspectul ei neglijent indica lipsa totală de respect față de ordine. 
Părul decolorat era mai degrabă galben decât blond, iar unele 
rădăcini negre se ițeau din scalp, neatinse. Işi prinsese părul la 
spate într-o coadă slinoasă, scoțând la iveală o frunte înaltă și 
palidă, plină de pistrui. Sub ea, cei doi ochi de culoarea celui 
mai întunecat cărbune ar fi putut fi foarte bine desenați cu un 
marker. 

Își tot freca pielea uscată de pe frunte cu mâna, scoțând în 
evidenţă oja de un albastru-închis, care începuse să se cojească, 
lăsând să se vadă jegul de dedesubt. Hainele se potriveau 
perfect cu aspectul ei general; le-ar fi prins bine o spălare, însă 
tricoul subţire abia reușea să acopere doi sâni voluptuoși și cam 
asimetrici. Lui Karl îi fu necesară toată stăpânirea de sine să o 
privească în ochi, dar chiar și atunci privirea îi tot aluneca în jos, 
spre pieptul fetei. Börkur, mai puţin bine-crescut, îi studia bustul 
fără să clipească nici măcar o singură dată. 

Linda nu părea să bage de seamă. Intinse guma cea roz, 
răsucind-o în jurul unui deget mare extrem de murdar, apoi o 
împinse înapoi în gură, scoțând un pocnet puternic. 

— Cine? Halli? Ce, locuiește aici? 

— Da. Stă în camera poziționată în diagonală faţă de a ta. 

Karl îi indică ușa simplă, ce nu se deosebea cu nimic de 
celelalte opt situate pe același palier. Ușile te duceau cu gândul 
la tipul acela de chirie ieftină, fără autorizaţie, pentru care 
exista o cerere în continuă creștere. 

— E înalt. Și are părul negru. 


VP - 292 


— Părul negru? 

Suna ca o întrebare, ca și cum noţiunea îi era cu totul străină. 
Poate că dorinţa ei de-a fi blondă era atât de stringentă, încât 
uitase cu totul că mai existau și alte variante. Scutură din cap. 

— Neah. Nu-ș despre ce vorbești. 

Karl încercă în zadar să-și amintească vreo altă trăsătură 
distinctivă de-a lui Halli, care s-o ajute pe fată să-și amintească 
de el. 

— Umblă îmbrăcat cu o geacă neagră din piele. Și are 
bicicletă. 

Pe chipul fetei apăru un zâmbet larg. Dinţii ei, care erau albi și 
mari, mai îndulceau impresia de neglijenţă față de aspectul ei 
general. : 

— Aa! Tipul cu bicicleta. De ce n-ai zis aşa? In loc să aştepte 
un răspuns, ea îi privi bănuitoare. De ce-l căutați? Sunteţi cumva 
recuperatori de credite? 

— Doamne, nu! Sunt prietenul lui. Trebuie să dau de el. Nu 
răspunde la telefon. 

— Aa! Ai încercat să-i baţi la ușă? 

Întrebarea era atât de stupidă, încât Börkur reuși să-și 
dezlipească privirea de la sânii fetei și să se uite la faţa ei, uimit. 

— Am încercat deja. N-ai auzit gălăgia? 

Linda scutură din cap. 

— Neah. Ascultam muzică. Înțelegi tu. 

Trase de una dintre căștile albe care-i atârnau de un fir 
petrecut în jurul gâtului. Din ea răzbătea un bâzâit ascuţit. 

— l-am văzut totuși bicicleta, ieri. 

— Dar nu și pe el? 

Karl și Börkur îi zăriseră bicicleta când veniseră încoace. Se 
itea de sub șirul de trepte care duceau la etajul superior, unde 
se aflau alte camere. Celelalte etaje păreau să fi fost închiriate 
pe post de birouri pentru firme mici, din care marea majoritate 
probabil că n-aveau cine știe ce profit, judecând după modul în 
care patronii lor se mulțumiseră să lipească bucăţi de hârtie cu 
numele firmei pe ușile simple, din lemn. 

— Nu. Din câte-mi aduc aminte, nu. ` 

Linda începea să se plictisească de toate aceste întrebări. Işi 
lungi gâtul ca să privească pe hol, vrând probabil să vadă dacă 
mai e și altcineva cu ei. 


VP - 293 


— L-am văzut totuși alaltăieri. l-am admirat geaca. Arata 
fioros. 

— Hmm, ești sigură că era el? 

Börkur își regăsise în sfârșit glasul, însă tot nu-și mutase 
privirea de la sânii fetei. 

— El umblă îmbrăcat tot timpul cu aceeași geacă. 

Karl așteptă ca ea să-i confirme suspiciunea că ori nu-și mai 
aducea aminte cum trebuie, ori îl confundase cu altcineva. Halli 
era lefter, așa că abia strângea niște bani pentru un bilet de 
cinema, nicidecum de o geacă nouă. Mai ales de una fioroasă. 
Însă Linda era de neclintit. 

— Mda. El era. L-am întrebat cât a dat pe ea, pentru că vreau 
să-mi iau și eu una la fel. Speram că e la reduceri, dar de unde 
atâta noroc. Dar el era, sigur. 

Karl văzu că nu are rost să mai insiste. 

— Dacă-l vezi, îi spui te rog că l-am căutat? Spune-i să-i sune 
pe Karl sau pe Börkur. 

— Of, n-am să-mi aduc aminte niciodată de așa ceva. Dar am 
să-ncerc. 

Linda își încrucișă brațele peste sâni, stricându-i priveliștea lui 
Börkur. Se încruntă din nou și se aplecă pe spate, ca și cum ar fi 
vrut să se retragă înapoi în cameră. Cu faţa ascunsă în umbră, 
ţi-ai fi putut închipui ușor că e acceptabilă în lumina chioară a 
unui bar sau club. 

— Sunteţi sigur că n-aţi venit aici pentru bani? Eu nu ajut 
recuperatorii. 

Karl nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Arătăm noi a recuperatori? 

Greutățile lor combinate n-ar fi putut-o egala pe cea a unui 
troll umflat cu steroizi. 

— Suntem amicii lui. S-ar bucura dacă ar auzi c-am încercat 
să dăm de el. Jur. 

— OK. Ea încă nu părea pe deplin convinsă. Chestia e că, 
vedeți voi, am zărit un gagiu făcând ture pe-aici de vreo câteva 
ori. Aștepta la ușă și nu arăta că îi face vreo mare plăcere să se 
afle aici. Am crezut că poate el v-a trimis. 

— Ai vorbit cumva cu el? 

— Doamne, nu. Nu prea era genul de om pe care să-l saluți. 
Linda se încruntă și căzu pe gânduri. Avea pe cap o șapcă de 
baseball și și-a ţinut capul plecat de fiecare dată când a venit 


VP - 294 


aici, așa încât nu i-am văzut faţa. Dar era clar că nu vrea să stea 
la palavre. 

— Ai idee dacă a dat de Halli? 

— Nope, n-am idee. Eu doar am intrat în cameră și-am încuiat 
ușa. A 

Karl nu mai reuși să smulgă nicio informaţie de la ea. li 
spuseră la revedere și ea închise ușa, fără să le răspundă. 
Încercară să mai bată la câteva uși, însă nu le mai deschise 
nimeni, deși auziră clar zgomote din spatele a trei uși. Având în 
vedere descrierea pe care le-o făcea Halli vecinilor, aceștia erau 
ori oameni care ajunseseră la mare ananghie, ori migranți 
străini care abia se târau de la o lună la alta, muncind pe bani 
puţini, mai ales la negru. Probabil că niciunul nu se aștepta ca la 
ușă să-i bată cineva pe care să vrea să-l vadă. 

Karl mai încercă o ultimă dată să bată la ușa lui Halli, izbind 
atât de violent cu pumnul în ea, încât întregul coridor vibră. 
Nimic. Încercă ivărul, dar normal că era încuiată. În timp ce se 
pregătea să plece, privirea îi căzu pe preșul uzat din faţa ușii. 
Un nor de praf se ridică în aer de sub el când îl apucă. Sub el era 
o cheie. 

— Ai de gând s-o folosești? Era greu de ghicit din expresia lui 
Börkur dacă e sau nu de acord. Nu e pătrundere prin efracţie? 

Karl ridică din umeri. 

— Nu pătrundem prin efracţie. Avem cheie. Vreau doar s- 
arunc o privire și să verific dacă nu cumva zace pe undeva, rănit 
sau inconștient. 

— inconștient? De ce ar fi rănit sau inconștient? 

În ochii lui Börkur se văzu pentru prima oară o sclipire de 
neliniște. În primul rând, el îl însoţise pe Karl pentru că îi lipsea 
curajul de a-l refuza sau de-a veni cu o iniţiativă proprie. 

— De unde să știu eu motivul pentru care ar fi rănit sau 
inconștient? Nu vreau decât să mă conving cu ochii mei. Să fiu 
sigur. 

În cameră se afla un pat, un dulap de bucătărie cu o micuță 
plită electrică în mijloc și un bufet îngust alături, un șifonier șui 
cu o ușă lipsă și un birou mult prea mare pentru suprafaţa 
redusă a încăperii. Mai era și o baie în care se aflau o cabină de 
duș, o chiuvetă și un closet. 

Halli îl chemase de vreo două ori pe Karl în vizită pe la el, așa 
că nu-l surprinse ceea ce găsi aici: gunoiul acoperea orice 


VP - 295 


suprafaţă liberă; pachete vechi de tăieţei instant, cutii de cola și 
ambalaje de dulciuri zăcând aruncate în jurul unui coș pentru 
gunoi, spre care Halli le aruncase din partea cealaltă a încăperii, 
ratând însă complet ţinta. Cuvertura șifonată atârna pe 
jumătate căzută din pat. lar lângă pat, nenumărate șervețele 
folosite și o revistă pornografică deschisă. Karl privi în altă 
parte, îndreptându-și atenţia spre biroul aflat într-un contrast 
total cu restul camerei, căci pe el aproape că era ordine. 
Singurele obiecte așezate pe el erau computerul lui Halli, câteva 
cutii de cola și o pungă de popcorn goală. Lângă calculator se 
aflau două gume de șters dreptunghiulare. 

Börkur se zgâi peste umărul lui Karl. Părea imun la ceea ce 
vedea. 

— Nu-i aici. 

— Nu, nu-i aici. Și nici emițătorul radio. 

— Ce-ai zis? sări Börkur, împingându-l pe Karl cu umărul 
pentru a vedea mai bine. Hei, ai dreptate. l-a dispărut 
aparatura. Făcu un pas în spate. Să fi fost jefuit? Nu m-ar mira, 
după ce-am văzut ce vecini are. 

Karl gemu neauzit. 

— Normal că n-a fost jefuit, altfel i-ar fi luat și calculatorul. 

Deși acum că se apropie mai mult de birou, pentru a vedea 
mai bine, își dădu seama că se putea ca prietenul lui să aibă 
dreptate. În locul calculatorului scump care se aflase aici ultima 
dată, acum vedea o mașinărie străveche, cu o memorie atât de 
mică, încât era greu de crezut c-ar fi putut rula vreun joc pe ea. 
Presupunea că vechitura asta fusese luată pentru înlocuirea 
echipamentului ultrarapid pe care i-l confiscase poliţia. 

— Cred c-a vândut transmiţătorul. Așa se explică cum de și-a 
permis geaca cea nouă. Poate că l-a vândut ca să-și poată 
cumpăra și un calculator nou. 

După ce mai aruncă o ultimă privire de jur-împrejurul 
camerei, Karl închise ușa. 

Börkur îl privea cu gura căscată. 

— De ce nu ne-a zis nimic? Nu ne-a spus el că i s-a stricat 
staţia radio? Așa că nu cred că a vândut-o. Al meu nu mai 
funcţionează și știu că n-aș putea obține mai nimic pe el dacă 
nu-l repar mai întâi, ceea ce m-ar costa o groază de bani. 

Karl băgă la loc cheia sub preș. 

— Ne-a minţit. Radioul lui mergea. L-a transformat în parai. 


VP - 296 


— De ce? Ce credea, că nouă ne-ar păsa ce face cu el? 

— N-am idee. 

De fapt, Karl avea o idee. Unul dintre motivele pentru care 
Halli le ascunsese acest lucru putea fi faptul că dispariţia 
echipamentului radio avea legătură cu apariţia acelor 
transmisiuni ale postului de radio cu numere. El să fi fost în 
spatele lor? Singur, sau împreună cu altcineva? Și dacă da, cu 
cine? 

El și Börkur ieșiră din clădire, cu nimic însă mai lămuriţi în 
privinţa dispariţiei lui Halli. Într-o încercare finală de a ghici ce 
se întâmplase cu el, se opriră în faţa bicicletei, holbându-se ca 
proștii la ea, întrebându-se ce informaţie ar putea ascunde. 

În cele din urmă, deziluzionaţi, se întoarseră afară, în mijlocul 
iernii geroase și aspre. 

e 

În cafenea era cald și în aer plutea un miros de scorţișoară. 
Locul era preferat mai ales de hipsteri, deși în clipa de față, 
aceștia păreau să fi fost ocupați prin alte părți. Majoritatea 
clienţilor erau de tipul nasol, așa că Börkur și Karl se potriveau 
perfect aici. O singură persoană ieșea în evidenţă, o tânără 
încântătoare, care deja își terminase cafeaua de ceva timp și 
acum răsfoia o revistă sau privea gânditoare pe fereastră. Karl 
știa ce înseamnă acest lucru: cineva îi trăsese clapa. 

După vizita lor la locuinţa lui Halli, Karl și-a dat seama că cel 
mai logic lucru de făcut era să se întoarcă acasă la el, numai că 
nu suporta gândul de-a reveni în acel loc, conștient în mod 
dureros că-n pivniţă îl aștepta transmiţătorul radio. Obiectul 
acela exercita o atracţie bizar de puternică; voia ba să-l sfărâme 
în bucăţi, ba să ia loc cuminte lângă el, în așteptarea următoarei 
transmisiuni. Nu știa sigur care dintre imbolduri era mai 
puternic, așa că cel mai bine era să păstreze distanţa. Chestia 
cu adevărat nașpa era că bănuia că și Halli avea un oarecare 
amestec în toată chestiunea. Când ai doar doi prieteni, din 
partea lor te aștepți să-ţi fie alături, chiar și atunci când lucrurile 
încep să se destrame. 

— Ei nu știu nimic de Halli. 

După un efort considerabil, el și Börkur reușiseră să dea de 
urma părinţilor lui Halli. Din nefericire, aceștia aveau unul dintre 
cele mai populare patronime din ţară: Jónsson. Dar și-au amintit 
că părinţii lui locuiau în nord, într-un sat numit Dalvik, iar asta 


VP - 297 


redusese cu mult numărul bărbaţilor pe nume Jón, care ar fi 
putut să fie tatăl lui Halli, rămânându-le treizeci și șapte de 
posibilităţi din cinci mii. 

Al treilea bărbat cu care luase legătura Karl fusese în stare să 
le indice pe care Jón îl căutau, bazându-se pe descrierea lui Halli 
și pe faptul că avea o soră cu sindromul Down. 

Börkur sorbi din cana ridicol de mare. Pe buza de sus îi 
rămase o mustață albă. 

— Când au avut ultima oară vești de la el? 

— Mama lui mi-a spus că a vorbit cu el acum câteva zile. 
Părea vesel, așa că ea nu și-a făcut griji. Se pare că tatăl lui a 
primit un mesaj de la el alaltăieri, în care îi spunea că se duce 
împreună cu un grup de prieteni la o casă de vacanţă și că 
probabil nu vor mai putea lua legătura până când nu va reveni 
în capitală. 

— Când trebuia să se întoarcă? 

Börkur își linse mustata și mestecă în spuma din cafea. 

Karl nu-l întrebase un asemenea lucru, așa că se certă în gând 
pentru o asemenea omisiune. 

— Ce mai contează? Doar n-a plecat cu nimeni la o casă de 
vacanţă. Adică, cine naiba sunt amicii ăștia ai lui cu care se 
presupune c-a plecat? Îmi mai poţi da numele vreunui prieten 
de-al său în afară de noi? Suntem noi plecaţi la o casă de 
vacanţă? 

— Calmează-te! Am pus și eu o întrebare. Börkur adoptase 
acea expresie bosumflată, care nu-l caracteriza. Poate că e 
împreună cu Thórdur. 

Karl nu se mai deranja să-i reamintească faptul că Thârdur 
nu-l băgase în seamă nici pe Halli atunci când cei trei se 
întâlniseră cu el la cinema. Era greu de crezut că fostul lor 
prieten revenise la sentimente mai bune, îl sunase pe Halli și-l 
invitase la el la ţară, ei doi și cu iubita lui Th6rdur. Chiar și așa, 
el tot se simţi străbătut de îndoială și invidie. Dacă era totuși 
adevărat? Putea înţelege faptul că Thârdur nu putea suporta 
gândul de a petrece timpul alături de Börkur, dar cu el, cu Karl, 
ce-avea? Dacă Halli se împrietenise din nou cu Th6rdur și cu 
iubita acestuia, atunci lui Karl nu-i mai rămânea decât Börkur. 
Poate că după aceea îl vor invita și pe Börkur alături de ei, iar 
Karl va rămâne singur pe lume. Deprimat, început să învârtă 
ceașca de cafea pe farfurioară. 


VP - 298 


— Halli nu s-a dus la nicio casă de vacanţă. Și, oricum, mă 
îndoiesc că există o singură casă de vacanţă în toată ţara în 
care să nu ai semnal la mobil. 

Börkur ridică din umeri. 

— O fi vreo colibă în mijlocul pustietăţii care să n-aibă 
acoperire. Poate că exact acolo s-a dus. Adică, zi și tu, unde 
altundeva s-ar fi putut duce? Se lumină dintr-odată la faţă. Am 
putea suna la poliţie. 

— Mă-ndoiesc că ne-ar ajuta cu ceva. Mai ales dacă mă iau 
după reacţia lor atunci când i-am sunat în legătură cu 
transmisiunile pe unde scurte. Acum probabil cred că sunt vreun 
țicnit. Dacă aș suna din nou, atunci ar deveni siguri de acest 
lucru. 

— AȘ putea suna eu. Despre mine nu știe nimeni nimic. 

Karl îi dădu telefonul. Ca de obicei, Börkur rămăsese fără 
credit. 

— Hai, sună! Unu, unu, doi. 

În timp ce Börkur efectua apelul, Karl se uită întâi la ceașca 
de cafea, apoi la restul clienţilor aflaţi în cafenea. Majoritatea 
erau de vârsta lui și-a lui Börkur, însă puţini păreau să aprecieze 
compania în care se aflau. Cei mai mulți se chiorau în 
telefoanele mobile, acordându-le atenţie tovarășilor de la masă 
doar atunci când dădeau peste vreo poză amuzantă sau vreun 
comentariu interesant. Trebuia să recunoască faptul că măcar 
Börkur nu stătea tot timpul cu nasul în telefon, deși oricum n- 
avea rost, dat fiind că rămânea mai tot timpul fără credit pe el. 
Karl se mai înveseli niţel și neliniștea aproape că-i dispăru cu 
totul după ce Börkur închise și zise mulțumesc. 

— A fost un dezastru, începu Börkur, dându-i telefonul înapoi 
lui Karl. N-au considerat că eu sunt cel în măsură să raportez 
dispariţia lui. Pun prinsoare că părinţii lui ar fi avut mai mult 
succes. Dar chiar și dacă ar fi sunat ei, se pare că a trecut prea 
puțin timp de la dispariţia lui ca poliţia să ia vreo măsură. Ar fi 
fost diferit dacă ar fi fost vorba de un copil sau de cineva care 
suferă de vreo boală. 

Pe Karl îl luă durerea de cap. 

— Părinții lui nu vor suna la poliţie. Nu imediat. E limpede că 
ei n-au nici cea mai vagă idee cât de puţin probabil este ca el să 
fie invitat la o casă de vacanţă. Nu m-am îndurat să-i spun 
mamei lui așa ceva. Dacă ei vor să creadă că fiul lor are o 


VP - 299 


grămadă de prieteni aici, în Reykjavik, eu, unul, n-am de gând 
să îi deziluzionez. 

— Poate că l-a invitat vreo rudă. Sau vreun vechi prieten din 
nord. Ar putea avea acolo amici de care noi să nu știm nimic. 

Karl trebuia să recunoască faptul că era posibil ca Halli să 
aibă o altă existenţă, în afara micului lor cerc. Doar pentru că el 
însuși nu avea practic niciun văr de vârsta sa nu însemna că și 
în cazul altor familii situaţia se prezenta la fel. Și era bună 
observaţia despre eventualii prieteni din Dalvik. Păcat că lui 
Börkur nu-i venise această idee înainte să-i sune pe părinţii lui 
Halli, sau ar fi putut insista pe lângă mama acestuia să-i spună 
numele prietenilor lui și el să poată astfel vorbi direct cu ei. Se 
gândi să o sune din nou, dar își zise că nu e o idee bună. Dacă 
Halli nu lua legătura cu el, atunci se vedea nevoit să-i sune din 
nou părinţii și să le spună să sune cât mai repede la poliţie, așa 
că era vital să nu le ofere impresia că e ciudat sau paranoic. Karl 
trebuia să accepte că, momentan, el sau Börkur nu mai aveau 
ce face decât să stea și să aștepte. 

Adică să se ducă acasă, să se așeze în faţa radioului pe unde 
scurte și să aștepte următoarea transmisiune. Îi veni ideea că 
mesajele vor deveni din ce în ce mai neplăcute de acum înainte, 
dat fiind că avea cheia de descifrare a codului. În loc să se 
împăuneze triumfător că are o minte atât de ingenioasă, 
descoperirea accidentală a soluţiei nu făcuse decât să-l deprime 
și mai rău. Il forțase să recunoască faptul că mesajele îi erau 
destinate lui. Mai întâi, codul numeric personal al lui, apoi 
legătura cu chimia, cursul pe care-l frecventa la facultate. Deși 
nu putea fi sigur sută la sută, se îndoia că și-ar fi dat seama 
dacă ar fi chiulit la cursul din dimineaţa asta. Indiciul necesar îi 
fusese furnizat de elementul chimic erbiu. Erbiul, cu numărul 
atomic șaizeci și opt, simbol Er. 

Nu-i mai luase mult să descifreze tot mesajul, odată ce-și 
dăduse seama care este cheia. Pentru fiecare număr atomic, el 
nu mai trebuia decât să găsească simbolul chimic care-i 
corespundea în tabelul periodic al elementelor. 

1, 23, 18, 68, 1, 13,3. 

H, V, Ar, Ei, H, Al, Li- Hvar ei Halli?? 


° Unde este Halli? (în islandeză). (N.t.). 
VP - 300 


Și transmisiunile anterioare puteau fi descifrate, dacă le 
converteai în simboluri chimice, iar acest lucru fusese indiciul 
final că el reușise să afle cheia de descifrare. 

2, 9, 7, 105-5, 49, 68, 16, 33-16, 52 inversat: 

He, F, N, Db-B, In, Er, S, As-S, eT - Hefndin er sæt. 

9, 92, 6, 19, 39, 8, 92: 

F, U, C, K, Y, O, U - Fuckyoul.. 

90, 92, 16, 73, 3-53, 16, 22-53, 87, 95, 68: 

Th, U, S, Ta, Li-lI, Fr, Am, Er - Thú stalst frá mér”. 

Dar îi era mai bine deținând aceste informații? Mesajele n- 
aveau niciun sens. Ce furase el? Nimic. Singurul lucru din viața 
lui pentru care nu plătise fuseseră descărcările ilegale de pe 
internet. Era de neconceput ca să depună cineva atâta efort 
pentru nişte descărcări ilegale de fişiere. Pe de altă parte însă, 
poate că Halli chiar era implicat. Să fi fost transmisiunile modul 
prin care se răzbuna el pentru că fusese arestat? Avea oare 
impresia că cel care-l turnase la poliție fusese tocmai Karl? Era 
pur și simplu o idioţenie din partea lui dacă el chiar credea așa 
ceva. Karl nu avusese nimic de-a face cu acea poveste. 

Și nu era mai bine să asculte liniștit niște șiruri de numere 
imposibil de înţeles, decât un mesaj pe care îl înţelegea, dar de 
a cărui existență prefera să nu știe nimic? La ce s-ar putea 
aștepta în continuare? Pe de o parte, murea de curiozitate să 
afle mai multe detalii; pe de alta, își dorea cu ardoare ca 
transmisiunile să înceteze. Firește, avea posibilitatea să aleagă; 
nu trebuia decât să închidă radioul, dacă nu mai voia să le 
asculte. Dar n-o făcea, deși o parte din el își dorea s-o facă. 

Karl se ridică de la masă. Nu putea rămâne aici la nesfârșit. In 
cele din urmă trebuia să se ducă acasă, așa că mai bine ar pleca 
și gata. 

— Hai să mergem. Mă duc acasă, să ascult la radio. Vreau să 
aflu dacă mai e vreun mesaj. 

Era surprins de siguranţa din propria-i voce. Deși nu era decât 
o cacealma. 


10 Răzbunarea este dulce (în islandeză). (N.t.). 
11 să te fut (în engleză, în original). (N.t.). 
12 Ai furat de la mine (în islandeză). (W.t.). 
VP - 301 


Capitolul 30 


Pizza se lipise de fundul cutiei de carton. Karl încercă să 
dezlipească fâșiile de brânză topită lipite de carton, însă nu 
reuși decât să-și mânjească degetele cu grăsime, care acum îi 
mai și miroseau a pepperoni. Felia refuzase să se desprindă fără 
să ia cu ea și un strat de carton. Frustrat, privi cum Börkur își 
azvârle o bucată în gură, mestecând și scuipând afară bucăţi de 
carton, înainte de-a înghiţi. Karl renunţă să mai încerce să 
desprindă feliile. Reușise să-și potolească foamea cât de cât; 
acum era doar lacom. Așa că-și goli cutia de cola și-și făcu de 
lucru zdrobind-o de marginea mesei. 

Comandaseră pizza atunci când foamea începuse să le roadă 
stomacurile și se săturaseră să stea și să nu facă nimic în 
pivniţă, așteptând să prindă viaţă aparatul de radio. Rămăsese 
tăcut, cu încăpățânare. Poate că Poșta și Telecomunicaţiile 
dăduseră de urma transmisiunii și o blocaseră. Karl nu credea că 
cel care se afla în spatele transmisiunii făcuse o cerere pentru a 
obține licență, însă modul sporadic în care se efectuau 
transmisiunile și durata lor scurtă le făceau foarte greu de 
urmărit. Doar dacă nu cumva începuseră cu mult timp înainte să 
dea el de ele. Oricare era motivul, Karl se simţea ușurat, și 
totuși, în ciuda fricii față de ele, îi lipseau într-o oarecare 
măsură. Doar puţin. Nu era chiar o pierdere uriașă, de parcă, de- 
acum încolo, fără aceste transmisiuni, în sufletul lui va rămâne 
un gol imens. Când se vor termina, el va redeveni aceeași 
persoană banală și ștearsă, de care nu-i pasă nimănui. Oricât de 
multe probleme își făcuse din cauza acestor transmisiuni, ele cel 
puțin îl făcuseră să se simtă cât de cât important; îi oferiseră un 
scop în viaţă, care însă acum avea să dispară - asta dacă postul 
de radio chiar amuţise pentru totdeauna. 

Börkur mai mușcase o gură uriașă din felia de pizza și doar ce 
începuse s-o mestece, când pufni brusc, împroșcând în jur 
bucățele de pizza, de parcă ar fi avut o mare revelaţie. 

— Hei! 

Karl se văzu nevoit să înfrunte imaginea unei bucăţi de pizza 
pe jumătate mestecate, de care s-ar fi lipsit foarte bucuros. 

— Ți-am adus telefonul înapoi. 


VP - 302 


Börkur se ridică, își șterse aproape toată grăsimea de pe 
degete pe pantaloni, apoi se repezi spre hol. Își făcu din nou 
apariţia, triumfător, ţinând mobilul în mână, apoi îl aruncă pe 
masă și se servi cu o nouă felie, nederanjat de cartonul care se 
lipise de ea. 

Karl răsuci telefonul pe toate părţile. Nu reușise să se uite 
prea bine la el în mașină în seara în care-l găsise Börkur și nici 
acum, în lumina puternică din bucătărie, nu putea spune că i se 
pare cunoscut. Carcasa roz, acoperită de cristale, dovedea cu 
prisosinţă că-i aparţine unei fete sau unei femei. 

— Chestia asta nu e chiar ieftină. 

— Cred și eu. 

Terminând în sfârșit de mâncat felia, Börkur se lăsă pe spate, 
cu o faţă extrem de mulțumită. Sosul de roșii care-i rămăsese pe 
la colțurile gurii semăna tulburător de mult cu sângele, de parcă 
mușcase, fără vreun motiv anume, dintr-o bucată de sticlă. 

— Poate că-i aparţine vreunei târfe bogate care și-a cumpărat 
unul nou doar pentru că nu-i în stare să aibă grijă de lucruri. 
Tipic. 

Börkur avea o atitudine bizară faţă de cei bogaţi - Karl bănuia 
că o moșştenise de la părinţi. În rarele ocazii în care discutau 
despre oameni înstăriți, el venea cu niște replici de genul ăsta, 
care n-aveau absolut nicio legătură cu subiectul discuţiei lor. Ca 
o regulă, Karl nu se deranja să discute în contradictoriu cu el; la 
urma urmei, nici el nu simţea vreun imbold de a le lua apărarea 
celor care se descurcau mai bine ca el în viață. 

— Mda, poate. Deși mă gândesc că totuși s-ar bucura dacă l- 
ar primi înapoi. Probabil că pe el se află o mulţime de chestii pe 
care ar vrea să le recapete. Fotografii și alte chestii de genul 
ăsta. 

Börkur pufni, apoi se încruntă și-și scărpină nasul. 

— Miroase ceva urât aici? Ca și cum ar fi luat ceva foc? 

Karl adulmecă și el. 

— Nu. Adulmecă din nou. Stai puţin, chiar ai dreptate. Bleah. 
Arde ceva sau miroase a pișat? Cred că vine de-afară. Închise 
fereastra bucătăriei. Căcat, cred că vreo pisică s-a pișat pe zid 
sau ceva de genul ăsta. Ce scârbos. Işi îndreptă din nou atenţia 
spre telefon, apoi zise: Cere un cod PIN. 

Normal că cerea. 

— Incearcă unu, doi, trei, patru. 


VP - 303 


Karl încercă, bănuind însă că nimeni nu este atât de prost 
încât să folosească o combinaţie atât de evidentă. 

— Nu merge. 

Mai încercă vreo câteva combinaţii, fără succes însă. 

— N-are rost, se dădu el bătut și îl lăsă jos. O să-i fac o poză și 
o să pun un anunț pe Facebook. Dacă nu-l recunoaște nimeni, 
atunci m-aș putea duce cu el la poliţie. 

Avea treizeci și trei de prieteni pe Facebook, din care 
majoritatea erau studenți la cursul de chimie care creaseră un 
grup pentru a-și împărtăși unul altuia notițe și teme, iar ăsta era 
motivul pentru care își crease și el cont. Doar timpul va putea 
spune dacă își va mai face și alţi prieteni. Însă șansele ca 
vreunul dintre cei treizeci și trei de prieteni să rezolve misterul 
telefonului erau foarte slabe. 

Ar fi trebuit să încerce să dea de una dintre prietenele mamei 
sale și s-o roage să distribuie o poză cu telefonul acela. Gândul 
nu-l atrăgea prea mult, căci probabil se va vedea nevoit să 
răspundă unui șuvoi de întrebări despre ce mai face, cum se 
simte și tot așa. Și totuși, își putea rupe câteva minute pentru a 
fabrica niște răspunsuri care să zugrăvească o imagine ceva mai 
roz a vieții sale decât realitatea. Nu suporta genul acesta de 
amabilitate prefăcută. În rarele ocazii în care avusese vreo 
legătură cu prietenele mamei sale, își dăduse seama că acestea 
abia așteptau să închidă și să le sune pe celelalte ca să 
pârfească despre cât de amărât și de prăpădit părea bietul Karl. 

Brusc, sună telefonul lui. Karl verifică mai întâi ecranul, 
temându-se că Arnar era cel care-l suna, dar sperând totuși c-ar 
putea fi Halli. Numărul afișat nu-i aparţinea niciunuia dintre ei. 

— Alo? 

— Bună seara. Cu cine am plăcerea de a sta de vorbă? 

Karl nu recunoscu vocea. 

— Mă numesc Karl. Aţi format cumva un număr greșit? 

— Nu. Mă numesc Rikhardur și sunt de la poliţie. Înţeleg că 
ne-ai sunat în legătură cu ancheta crimei pe care o derulăm 
zilele acestea. 

— Da, corect. 

Karl șopti „poliţia” și Börkur păru să priceapă, deși cu el nu 
puteai fi niciodată sigur: era bine cunoscut faptul că e cam greu 
de cap. 

— Doriţi să vin la secţie și vă dau o declaraţie? 


VP - 304 


— Nu, nu e nevoie. Hai mai bine să stabilim de ce ai 
considerat că te afli în posesia unei informaţii pe care trebuie să 
o cunoaștem și noi? 

În mod straniu, tonul bărbatului semăna izbitor cu cel al unui 
robot, reamintindu-i cumva lui Karl de vocea de la postul de 
radio cu numere. Fiecare silabă suna exact precum cea de 
dinainte. Dacă tipul ăsta avea vreodată să plece din poliţie, se 
putea angaja foarte ușor pe post de robot care anunţă ora 
exactă. 

— Am înţeles că ţi-a vorbit radioul. 

În glasul bărbatului nu se simţea nicio umbră de dispreţ sau 
neîncredere. Un ton plat are și avantaje. Când Karl contactase 
poliţia prima dată, persoanei cu care vorbise îi fusese foarte 
greu să-și stăpânească râsul. 

— Cu ce vreţi să încep? 

Karl încercă să ordoneze evenimentele în minte pentru a 
forma o poveste coerentă, dar nu-i fu de niciun folos; nu era 
nevoie s-o rostească cu glas tare pentru a realiza cât de ridicol 
sună. 

— Cu începutul, dacă vrei. 

— Bine. Sunt proprietarul unui sistem radio pe unde scurte și 
am dat peste un post de radio cu numere islandez. 

— Post de radio cu numere? 

— Un post de radio care transmite șiruri de numere. Care 
formează un cod. Sunt folosite de către spioni sau 
contrabandiști. 

— Înţeleg. Deci, te spionează cineva? 

— Nu. Nu pe mine. Pot transmite și între continente. Iniţial, au 
fost lansate în străinătate. N-au nicio legătură cu mine. 

— Nu ai zis că postul este islandez? 

— Ba da. Acesta, da. Ceea ce-i foarte neobișnuit. La el am 
auzit rostindu-se codul numeric personal al femeii care am văzut 
la știri că a fost ucisă săptămâna trecută. Și am mai auzit și 
codul meu numeric personal. Așa mi-am dat seama ce se 
întâmplă. 

— Deci acest post de radio islandez te spionează. 

— Nu. 

Karl se opri și se strădui să se adune. Dacă-și va pierde 
răbdarea, tipul acesta își va pierde interesul și va închide. 
Conversaţia era și-așa destul de jenantă pentru toată lumea. 


VP - 305 


— Nimeni nu spionează pe nimeni. 

— Și atunci de ce ai o staţie radio pentru spioni? 

Karl trase aer adânc în piept. 

— Uitaţi, nu sunt nebun. E un mod de a transmite mesaje fără 
a putea fi urmărit. E mai sigur decât în cazul telefoanelor sau al 
e-mailurilor. 

— Am înţeles corect că te referi la o anumită transmisiune 
radio? 

— Nu doar una. Sunt o mulţime. Pe unde scurte. 

— In ce fel sunt transmisiunile radio mai sigure decât apelurile 
telefonice? Sigur nu poate asculta și altcineva la ele? Sau tu ești 
singura persoană care le poate auzi? 

Bărbatul continua să-l încolțească. 

— Nu, sigur că nu sunt eu singurul care le poate auzi. Oricine 
ar avea un radio pe unde scurte ar putea nimeri frecvența 
acestor posturi. Ceea ce le face mai sigure este faptul că aceste 
transmisiuni sunt neinteligibile. 

Karl nu avea nevoie de expresia de oroare de pe chipul lui 
Börkur ca să-și dea seama că se afundă din ce în ce mai rău. 
Doar dacă nu cumva expresia prietenului său reprezenta o 
reacţie la mirosul neplăcut care nu voia să dispară, în ciuda 
faptului că închisese fereastra. 

— Uitaţi, am auzit codul numeric personal al acestei femei, 
Elisa Bjarnadóttir, rostit la radio, apoi pe al meu, apoi pe-al unei 
femei pe nume Astr6s. Nu-mi amintesc numele ei de familie, dar 
l-aș putea căuta. 

Omise să amintească și de Jóhanna Hákonardóttir, căci 
informaţia aceea o păstra doar pentru el. Dacă poliţia avea să 
înceapă să cerceteze implicarea ei în acest caz, atunci exista 
riscul ca informaţia să ajungă și la urechile lui Arnar. În niciun 
caz nu putea permite să se întâmple una ca asta. Karl chiar își 
luase precauția de a rupe în bucăţi hârtia cu numele ei și de a 
arunca fâșiuțele într-un coș de gunoi din campusul universităţii. 
Impreună cu certificatul de naștere. El nu voia să-și amintească 
de acele numere. Oricât de ridicolă era ideea, voia să fie sigur 
că Arnar nu va mai reuși să afle nimic dacă va apărea în ţară pe 
neașteptate. Il credea în stare să zboare până în Islanda pentru 
a scotoci în gunoi, în căutarea actelor pe care le aruncase Karl. 

— Ástrós? 


VP - 306 


În sfârșit, glasul de la celălalt capăt al firului arăta o urmă de 
interes. Karl putea auzi în fundal zgomote din ce în ce mai 
puternice și glasuri nerăbdătoare, ca și cum s-ar fi întâmplat 
ceva important la secţie. Bărbatul se opri, apoi îi ceru lui Karl să 
aștepte puţin. Zgomotul încetă. Karl închise ochii și-și dădu 
capul pe spate. N-ar fi trebuit să-i sune pe polițiști. Ar fi fost 
nevoie de o persoană mult mai deșteaptă ca el, pentru le 
explica situaţia în așa fel încât să o ia în serios. Poate c-ar fi 
trebuit să-și angajeze pe cineva care să se ocupe de relațiile cu 
publicul. Bărbatul reveni la telefon. 

— Unde te afli, Karl? 

— Unde? Acasă. 

Bărbatul îi citi cu voce tare adresa și-l întrebă dacă informaţia 
era corectă. Karl zise că da, apoi auzi cum bărbatul astupă din 
nou receptorul cu mâna. 

— S-a întâmplat ceva? 

Mâna se dădu la o parte și apoi se auzi ceva ce semăna cu un 
foșnet, amestecat cu cel al unei respirații rapide. 

— Nu, deloc. Continuă. Vorbeai despre codurile numerice 
personale. 

— Nu sunt doar coduri numerice personale. Sunt și mesaje, 
într-un cod pe care am reușit să-l descifrez. 

Nu-și putu ascunde mândria din glas. Nu existau prea mulţi 
care să se poată lăuda că au reușit să rezolve o asemenea 
enigmă. 

Dar mândria lui Karl nu dură mult. Când polițistul vorbi din 
nou, o făcu pe un ton de superioritate, ca și cum ar fi vorbit cu 
un copil. 

— Te pricepi la asta, așa-i? La dezlegarea enigmelor, adică? 

Conștient că încurca lucrurile din ce în ce mai tare, Karl simţi 
un val de panică. Nu că el ar fi fost cel care dirijase conversaţia 
până atunci. 

— Nu, nu mă pricep. A fost doar o coincidenţă. Studiez chimia 
și cu ajutorul ei mi-am dat seama. A fost tabelul periodic al 
elementelor. 

— Înţeleg, foarte bine. Deci ai folosit chimia pentru a sparge 
codul. Foarte inteligent. 

— Nu credeţi niciun cuvânt din ce vă spun, așa-i? 


VP - 307 


— Nu contează ce cred eu. Treaba mea este să notez ce-mi 
spui tu și să încerc să înţeleg ce înseamnă. Nu-i nicio grabă, nu 
te grăbi și te rog să-mi spui dacă am înţeles ceva greșit. 

Karl se ridică în picioare și se frecă la ochi. Îi trecu prin minte 
să-i spună bărbatului de la celălalt capăt al firului că totul a fost 
o neînțelegere. Sau o glumă. Asta ar însemna că ar șterge 
înregistrarea conversațţiei sau el urma să fie acuzat pentru 
obstrucţionarea anchetei unui caz de crimă? Ar putea împărţi o 
celulă cu Halli, când acesta avea să fie condamnat. Simţea pizza 
ca pe o piatră în stomac și-n nări nu mai avea decât mirosul 
pestilențial de-afară. 

— Incerc să explic cum s-a întâmplat. Deschise ochii și se 
holbă la Börkur. Oricum, n-am fost eu singurul care le-a auzit. A 
fost și un prieten alături de mine, de două ori. El poate confirma 
că așa s-a întâmplat. 

Acest lucru păru că-l prinsese pe picior greșit pe bărbat. De 
data asta nu mai răspunse la fel de repede. 

— Înţeleg. Pot să te întreb dacă vă aflaţi sub influența 
alcoolului sau a drogurilor atunci când s-a întâmplat totul? 

— Nu, nu eram. 

Doar nu era prost să admită că fumaseră marijuana. Nu avea 
nimic de-a face una cu alta; ascultase de mai multe ori acele 
transmisiuni cu mintea limpede. Börkur însă n-o făcuse. 
Neliniștea îl cuprinse din nou. Avea Börkur să le spună adevărul? 
Gândul acesta nu era deloc încurajator. Börkur va începe bine, 
însă apoi se va pierde rapid sub ploaia de întrebări. Dar oare ei 
interogau martori obișnuiți? Sigur că nu. Nu era ca și cum 
vreunul dintre ei ar fi fost suspectat de vreo activitate ilegală. 
Se corectă singur. Börkur nu va fi suspectat, ci doar el. 

— Vreţi să venim la secţie? Amândoi? Ar fi mai simplu să vă 
explicăm faţă în faţă ce s-a întâmplat. 

— Nu, în acest moment nu e necesar. Continuă doar să-mi 
povestești ce s-a petrecut, apoi vom hotărî cum trebuie să 
procedăm în continuare. Nu de mine depinde să vă chem la 
interogatoriu. Alţii vor lua această decizie, dacă vor considera că 
este necesar. 

Conversaţia lor continuă pe același ton, Karl explicând și 
bărbatul punându-i la îndoială fiecare afirmaţie. Karl avea 
tulburătoarea impresie că bărbatul lungea în mod deliberat 
convorbirea, ca și cum primise ordin să-l țină de vorbă un 


VP - 308 


interval anume de timp. Dar de ce? Poate că apelul avea ca 
scop o formă de antrenament. Însă bărbatul părea mult prea 
autoritar ca să fie un simplu recrut. 

Când auzi soneria de la ușă, telefonul clipea în semn de 
avertisment că i se va termina bateria cât de curând. 

— Trebuie să închid. Aproape mi s-a terminat bateria și sună 
cineva la ușă. Oricum, nu cred că mai am ce să vă spun. 

— A, mai vedem noi. 

Karl se simţea dezorientat de brusca notă de zeflemea din 
glasul acela, care până atunci păruse atât de imperturbabil. Dar 
acesta închise înainte ca el să-i mai poată spune ceva. 

— Doamne, a fost... 

Karl îl lăsă pe Börkur să găsească cuvântul potrivit, iar el 
merse la ușă ca să răspundă. Nici măcar nu mai avu timp să 
audă replica prietenului său. Bărbaţii care așteptau afară îi 
înfipseră în faţă un fel de legitimaţie, pe care nu distinse nimic. 

— Karl Pétursson, te arestăm sub suspiciunea de implicare în 
uciderea Elisei Bjarnadóttir și a lui Ástrós Einarsdóttir... 

— Ce? 

Karl se împletici în spate și bărbaţii se repeziră după el, 
ținându-și legitimaţiile aţintite spre el, la fel cum preoţii catolici 
țin crucifixele atunci când vor să exorcizeze vreun posedat. Nu-i 
venea să creadă ce se întâmplă. 

Ca lucrurile să fie și mai rele, durerea aceea de cap prinsese o 
forță năucitoare. 


Capitolul 31 


Joi 


Atmosfera din secţie se asemăna cu cea pe care o întâlnești 
într-un serial polițist american. Ar mai fi fost nevoie doar de vreo 
două prostituate încătușate ca să completeze imaginea. 

Incapabili să-și mascheze starea de euforie, membrii echipei 
de investigaţii stăteau așezați în cerc cu fundul pe birourile 
colegilor, ţinând căni de cafea în mână și schimbând impresii 
despre contribuţiile lor la rezolvarea cazului. O parte din ele 
erau adevărate, altele, niște exagerări, iar altele, minciuni 

VP - 309 


sfruntate. Lumea se bătea pe spate prietenește, râzând 
zgomotos și ciocnindu-și cânile de cafea, de parcă ar fi fost 
halbe cu bere. 

Huldar privea scena și se întreba dacă atmosfera aceasta de 
sărbătoare era identică cu cea întâlnită la alte locuri de muncă, 
atunci când vreun proiect deosebit de important se termină 
printr-un succes răsunător. Probabil, deși situația de-aici nu prea 
putea avea un termen de comparaţie. In birourile obișnuite, 
oamenii se pot bucura în voie, știind că au viitorul asigurat, banii 
vin în mod regulat, iar munca grea a fost dată uitării. Dar, în 
cazul anchetării unei crime, prinderea făptașului nu înseamnă că 
răul a fost îndreptat. În timp ce cazul se șterge încet din 
amintirea echipei de anchetă, a martorilor și-a avocaților, viaţa 
nu va mai fi niciodată la fel pentru rudele victimei sau pentru 
familia atacatorului - și mai ales pentru atacator. Huldar nu se 
simţea deloc dornic să se alăture bucuriei generale. 

Îi privea pe Rikhardur și pe Erla discutând cu un tânăr care 
luase parte la scotocirea zonei din jurul apartamentului Freyjei. 
Amândoi zâmbeau. Trecuse mult timp de când nu-l mai văzuse 
pe Rikhardur bucurându-se sincer. Spera că nu se datora doar 
rezultatului anchetei, ci că era și un semn că începea să-și 
revină de pe urma divorțului și că avea să reușească să meargă 
mai departe. Însă Huldar știa că era prea optimist; tipul pur și 
simplu se bucura de clipa prezentă. 

La urma urmei, el era eroul zilei. 

În timp ce Huldar și toţi ceilalţi umblau fără rost pe străzile și 
în grădinile din jurul arterei Grandi, ancheta făcea un pas uriaș 
înainte. Telefonul Elisei fusese deschis, iar ei reușiseră să-l 
localizeze. În timp ce trăgea cu urechea la ce se discuta în jurul 
lui, Rikhardur își dăduse seama că locaţia se potrivea cu adresa 
bărbatului cu care discuta la telefon. Cu eficienţa lui tipică, el 
notase deja toate informaţiile celui aflat la celălalt capăt al 
firului. Când respectivul menţionase nu numai numele lui Ástrós, 
care încă nu apăruse în presă, ci și un cod secret, Rikhardur 
făcuse socoteala și apoi izbutise să-l ţină pe celălalt de vorbă, în 
timp ce-și alerta colegii. Suspectul aștepta acolo, cu telefonul în 
mână, când polițiștii trimiși să-l aresteze îi băteau la ușă. 

În guma pe care-o mesteca nu mai rămăsese pic de nicotină. 
Huldar o scuipă în coșul de gunoi. Un gogoloi în plus sau în 
minus nu avea cum să perturbe procesul de reciclare. Se 


VP - 310 


îndreptă spre Rikhardur și Erla; era vital să arate echipei că nu 
are resentimente faţă de ei sau că se simte dezamăgit că nu lui 
îi aparţine onoarea de-a fi rezolvat cazul. 

Deși primise instantaneu informaţia că fusese găsită locaţia 
telefonului Elisei, el nu ajunsese acolo decât după arestarea lui 
Karl Pétursson. Deja suspectul stătea pe bancheta din spate a 
mașinii de poliţie, cu gura căscată, în timp ce într-alta aștepta 
Börkur Th6rdarson, prietenul acestuia. Primul lucru pe care l-a 
făcut Huldar a fost să le comande agenţilor să miște una dintre 
mașini, astfel încât suspecţii să nu poată comunica prin semne 
prin geamurile închise. Pe moment, declaraţiile lor se 
dovediseră atât de diferite, încât era clar că nu avuseseră cum 
să cadă de acord împreună asupra unei povești. În acel moment 
preluase Huldar conducerea, descoperise corpul mutilat în 
anexa lipită de casă, apoi organizase o căutare sistematică a 
proprietăţii, care fusese terminată abia în zorii zilei. 

Prin contrast cu meticulozitatea cu care își ștersese urmele 
după ce le omorâse pe Elisa și Ástrós, Karl reușise să adune în 
casă un adevărat munte de dovezi compromiţătoare, care 
păreau să elimine orice îndoială că el era făptașul. Era 
remarcabil că găsiseră o asemenea comoară de dovezi solide ca 
stânca; atât de remarcabil, încât nu-i mai dădea pace lui Huldar. 
Își reaminti că tânărul era în plin proces de curăţare a casei de 
orice material incriminator; deja scăpase de tot ce putuse fi 
aruncat ușor, deși nu era clar de ce considerase că era necesar 
să scape de ele, luând în considerare mai ales ceea ce nu 
reușise să arunce. Poate că era vorba de unul dintre acei 
criminali a cărui plăcere supremă este să adune trofee de la 
victime. Fără îndoială că motivele lui vor ieși la iveală după ce el 
și prietenul său, Börkur, vor fi interogațţi. 

Peste noapte, fuseseră amândoi lăsaţi să fiarbă la foc mic în 
celule, iar primul lucru pe care-l făcuse Huldar de dimineaţă 
fusese să meargă și să vadă ce se întâmplase cu ei. 

Karl stătea și se holba fix la ușă, într-o asemenea stare de 
șoc, încât nu fusese capabil nici să se ridice în picioare, nici să 
reacționeze în vreun alt fel atunci când privirile li se întâlniseră 
printre gratii. Se ţinea de cap precum cineva care suferea de o 
durere atroce, ca și cum creierul însuși avea să-i explodeze. 

Börkur, prietenul lui, zăcea întins pe jos, ca și cum dormea. 


VP - 311 


Huldar hotărî că, de îndată ce va avea ocazia, o va întreba pe 
Freyja care tip de comportament arăta cu mai multă acuratețe o 
conștiință curată. Ar avea astfel o scuză ca s-o sune, deși de 
fapt nu era nevoie să-i spună nimeni că cel adormit demonstra 
cel mai clar că nu are nimic pe suflet. 

— Deci. Aţi dormit bine? 

Huldar nu reușise să doarmă mai mult de trei ore adunate. 
Adormise în clipa în care atinsese perna cu capul și profitase de 
un somn fără vise. Nu fusese de-ajuns să știrbească măcar o 
fărâmă din lipsa acută de somn care se acumulase în ultima 
săptămână, cu toate acestea, se simţea un alt om. 

— La dracu’, cum să nu. Erla se întoarse spre el. Alte noutăți? 
Ce-a ieșit la iveală în urma percheziționării proprietăţii? 

— Dar ce n-a ieșit la iveală! Am găsit telefonul, o brățară care 
s-a dovedit că i-a aparţinut lui Ástrós, ciornele mesajelor 
criptice, resturi ale ziarelor din care a decupat literele, o 
pereche de chiloţi de-ai Elisei, o cască de motociclist, o pereche 
de mănuși pe care bănuim că le-a folosit în cazul ambelor crime 
și mai multe role de bandă adezivă. Nefolosite. Ceea ce ne-ar 
putea duce cu gândul că plănuia noi atacuri. 

Banda adezivă, casca și mănușile fuseseră descoperite lângă 
trupul aflat în magazie. Ziarele zăceau într-un tomberon, deși se 
părea că tomberonul mai fusese golit de câteva ori de când 
fuseseră găsite biletele în casele victimelor. Era un pic bizar, dat 
fiind că te-ai fi așteptat ca suspectul să fi încercat să scape cât 
mai repede de acele ziare. Dar ce putea fi considerat 
comportament normal sau raţional în cazul unui om ca acesta? 
Brățara și paginile care conţineau ciorne ale mesajelor fuseseră 
găsite în pivniţă, iar chiloţii în dormitor, alături de o rolă de 
prosoape de bucătărie din hârtie, din care o parte fuseseră 
folosite. Era clar că bărbatul se masturbase deasupra chiloților. 
Deci, până la urmă, se părea că totuși crimele avuseseră și-o 
tentă sexuală. Într-un fel extrem de greţos. 

— Și care-i treaba cu trupul descoperit în magazie? întrebă 
Erla, strâmbându-se. E-adevărat că victima a fost omorâtă cu un 
pistol de lipit? 

Trei ore de somn nu-i oferiseră lui Huldar puterea de-a ţese 
povești pe marginea detaliilor acelora morbide. Incă mai simţea 
un gust rău în gură din cauza duhorii de urină, excremente și 
creier ars din magazia perfect izolată. Mirosul devenise 


VP - 312 


perceptibil încă dinainte să se deschidă ușa, însă după ce 
pătrunseseră înăuntru, acesta devenise de nesuportat. 

— Da, e adevărat. 

Spuse doar atât, indicând în mod clar că nu mai avea nimic de 
zis legat de acest subiect. 

— Știm de ce dracu' l-a omorât pe tipul ăla? Și pe cele două 
femei? 

Erla îi aruncă o privire furișă lui Rikhardur, despre care Huldar 
ar fi putut jura că semăna a flirt. Un lucru foarte promiţător, 
totuși el se strădui din răsputeri să nu rânjească prea larg. 
Trebuia să fie atent să nu intervină ca un dobitoc; un zâmbet 
era singura reacţie potrivită când se discuta un asemenea 
subiect. 

— Nu. Să sperăm că interogatoriile de azi vor arunca mai 
multă lumină asupra cazului. Rikhardur, mă gândeam să 
participi și tu alături de mine. 

Zâmbetul lui Rikhardur se lărgi și mai mult; era clar că lui nu-i 
păsa absolut deloc dacă dădea impresia că prea se lasă dus de 
val. Își recăpătase vechiul mod de a fi; impecabil, niciun fir de 
păr clintit de la locul său, dungile de la pantaloni perfect drepte. 
Cu acel zâmbet, ar fi putut servi drept manechin în vitrina 
vreunui magazin. 

— Poţi conta pe mine. La ce oră? 

— De îndată ce-și va face apariţia avocatul. 

Karl își alesese un avocat de pe o listă care-i fusese înfiptă în 
față cu o seară în urmă, înainte de a fi dus în celulă. Nu pusese 
nicio întrebare, ci se mărginise la a pune degetul pe un nume. 
Vomitase în drum spre celule. Când fusese întrebat dacă luase 
vreun drog, el negase și arătase spre cap, care-l durea 
îngrozitor. Vomitase din nou în celulă, atunci când îi luau o 
probă de sânge. Indicase din nou că de vină e durerea de cap. 
Asistenta ridicase din umeri și spusese că temperatura și 
tensiunea îi sunt normale; probabil că de vină era stresul. 

— A ales unul bun? 

Pentru prima oară, Erla nu mai considera o insultă faptul că 
Huldar îl preferase pe Rikhardur. Merita acest lucru, așa că nu 
exista motiv de resentimente. 

— Da, destul de bun. Sincer, problemele sale sunt atât de 
grave, încât practic nu prea contează cine îi va fi avocat. 


VP - 313 


Huldar îi spuse lui Rikhardur că-l va anunţa când va sosi 
momentul să coboare la etajul inferior, apoi se întoarse în biroul 
său. Schimbul acesta de cuvinte voia să însemne că el nu are 
niciun fel de resentiment la adresa celor care rezolvaseră cazul. 

Înainte de-a începe interogarea lui Karl, mai avea de efectuat 
două apeluri: unul către Freyja, altul către Karlotta. Cel din urmă 
avea să fie unul dificil, dar dacă avea de gând să lase trecutul în 
urmă, așa cum se părea că procedează Rikhardur, trebuia să 
apuce taurul de coarne. Și să nu mai privească înapoi. Işi 
învățase lecţia. Niciodată de-acum înainte, oricât de disperat s- 
ar simţi, nu mai avea de gând să se încurce cu o femeie 
măritată, mai ales dacă aceasta ar fi soţia vreunui coleg. 

Vechiul său scaun îl primi în îmbrăţișarea-i caldă; îl adusese 
cu el când își părăsise biroul-compartiment, după ce fusese 
promovat. Celelalte obiecte de mobilier îi erau mai puţin 
familiare: biroul, computerul cel nou și pereţii goi, pe care încă 
nu îndrăznise să atârne vreun tablou sau vreo poză, în cazul în 
care ar fi dat greș cu rezolvarea anchetei. Ar fi fost momentul 
ideal să imprime acestui loc propria lui personalitate, dat fiind 
că era puţin probabil să-și frângă gâtul de acum înainte. Era 
păcat că nu știa cu ce să-și decoreze pereţii; poate cu un poster 
cu o trupă de heavy-metal? 

Freyja răspunse la al treilea ţărâit al telefonului. Tonul ei 
părea mult mai prietenos decât cu o seară înainte, când el 
ciocănise la ușă ca să-și ia la revedere și s-o informeze că 
arestaseră pe cineva. Îi ceruse s-o mai ţină la ea încă o noapte 
pe Margret, până vor reuși să-și facă o idee mai clară. Nu aveau 
timp să pună la punct o altă strategie. Poliţiștii urmau să 
continue vânătoarea bărbatului pe care Margrét pretindea că-l 
văzuse în grădină, însă Huldar trebuia să plece. Părea extrem de 
improbabil ca bărbatul din grădină să aibă vreo legătură cu 
crimele, însă cei doi polițiști aveau oricum să rămână de gardă 
în faţa clădirii, pentru orice eventualitate. 

Ea îi spusese la revedere în ușă cu un surâs îngheţat pe față, 
dând din cap de mai multe ori, precum acei stupizi câini de 
jucărie pe care lumea îi pune pe bordul mașinii. La început, el își 
închipuise că ea ascundea ceva la spate, însă apoi zărise bucata 
de parchet desprinsă de la locul ei și-și dăduse seama ce se 
întâmplase. Era clar că se străduise ea însăși s-o așeze la locul 
ei, ca nu cumva el să încerce să-și ducă la îndeplinire 


VP - 314 


ameninţarea de a rămâne peste noapte și să aibă motiv să o 
așeze la loc. Probabil că la spate ţinea un ciocan. Deși ea nu 
dorea ajutorul lui, era limpede că i-ar fi prins bine: bucata de 
parchet părea și mai prost așezată decât înainte. 

— Voiam doar să te anunţ că vor veni să o ia pe Margrét. Ai 
scăpat de ea. 

— A fost prins criminalul? 

— Așa se pare. 

— li pot spune și ei? 

— Nu, eu aș mai aștepta un pic. Mai trebuie să-i punem niște 
întrebări suspectului, așa că ar fi mai bine să nu-i spui nimic, în 
caz că se va dovedi că este nevinovat. 

— Încă n-a mărturisit? 

— Nu. Nici măcar nu l-am interogat. Dar s-au adunat atâtea 
dovezi împotriva lui, încât practic nu mai avem de îndeplinit 
decât o simplă formalitate, o lămuri Huldar în timp ce mișca 
mouse-ul și trezea monitorul la viaţă. Poţi să-mi faci o favoare? 

— Depinde. 

— Poţi intra pe Facebook și să deschizi pagina lui Arnar 
Pétursson? 

— Cine e? 

— Fratele suspectului, zise Huldar, deschizând el însuși 
pagina. Incearcă să-i arăţi lui Margrét o poză de-a lui; vezi dacă i 
se pare cunoscut. Freyja nu-i răspunse, aşa că el continuă: O să- 
mi asum eu responsabilitatea dacă o va afecta acest lucru. 
Mărturia ei nu mai e la fel de importantă ca înainte. Avem o 
mulțime de dovezi, aşa că ar fi posibil chiar să nu mai fie nevoie 
deloc ca ea să depună mărturie. Avem și câteva înregistrări 
foarte bune cu Margret. Dacă deja l-a identificat pe bărbat, 
atunci va scădea foarte mult probabilitatea ca avocatul apărării 
să ceară aducerea ei în boxa martorilor. Probabil că va dori să 
se renunte cu totul la mărturia ei. 

— OK. În capul tău au să se spargă toate. Deși mă îndoiesc că 
îi va face rău lui Margret. 

In timp ce Freyja se ducea să o aducă pe fată, el căută o poză 
de-a lui Karl. Albumele de pe pagina de Facebook a lui Karl pe 
care le cercetase Huldar cu o noapte înainte erau goale. Poza lui 
de profil era un personaj dintr-un desen animat, cu căști pe cap 
și un microfon în mână, așa că nu era lămuritoare în niciun fel. 
Nici pagina fratelui său nu aducea mai multă lumină, deși el 


VP - 315 


avea și câteva poze, mai ales cu el alături de soţie. Dar exista și 
una cu ambii fraţi, iar între ei se afla soția lui Arnar. Se afla în 
albumul ce purta eticheta /s/anaa, vara lui 2014, așa că poza era 
suficient de recentă. Karl părea întruchiparea nefericirii. Huldar 
clătină din cap. Nici fratele sau cumnata lui nu arătau cu mult 
mai veseli. Fratele lui i se părea tulburător de familiar, însă 
Huldar nu-și aducea aminte unde îl mai văzuse. 

— M-am întors. Țăcănitul unei tastaturi, apoi, din nou, glasul 
Freyjei: la care poză dorești să ne uităm? 

Huldar i-o descrise, apoi ascultă conversaţia care se desfășura 
între Freyja și Margrét. Ea îi vorbea cu blândete fetiţei, 
spunându-i că vrea să-i arate fotografia unui bărbat, despre care 
se credea că ar putea fi cel pe care-l văzuse Margret în grădina 
ei. Dar asta nu însemna neapărat că era vorba despre bărbatul 
care-i făcuse rău mămicii sale. Freyja se opri din vorbit, lăsând 
să se audă clickurile unui mouse. Huldar își apăsă și mai tare 
telefonul de ureche. O lungă perioadă nu se distinse nimic, însă 
apoi Margret fu cea care sparse tăcerea. 

— Nu știu. Cred că el este. El este. Cred. Seamănă mult cu el. 
Deși el nu are nicio glugă pe cap. 

Apoi interveni Freyja, care-i mulţumi lui Margrét și-i spuse că 
poate să se ducă în bucătărie și să mănânce niște biscuiţi. 

— Mersi! Nu chiar atât de mulțumitor pe cât speram, dar cred 
că deocamdată e suficient. 

— Ei bine, nu e ca și cum ar fi luat cina împreună cu el. L-a 
văzut pe bărbat pe fereastră, mai ales seara sau în timpul nopții. 

— Cunosc. E în regulă. Mersi mult! 

— Oricum, cine-i tipul? 

— Un băiat, practic. Student la universitate. 

— De ce-a făcut-o? 

— Nu știm. Încă. 

Huldar avea senzaţia că rămăsese ceva nerostit între ei, dar 
nu-și dădea seama ce anume. Freyja nu mai avea nimic de 
adăugat, așa că el îi spuse că vor vorbi mai târziu și închise. 
După modul în care-i răspunsese, el nu reușea să-și dea seama 
ce părere avea ea despre tot ce se întâmplă. 

Nu era mare problemă să selecteze numărul Karlottei din lista 
de contacte, însă marea greutate consta în apăsarea butonului 
pentru a o apela. Ținând degetul în aer, Huldar aruncă o privire 
prin peretele de sticlă al biroului său către locul în care 


VP - 316 


Rikhardur încă mai discuta cu Erla și cu un tânăr inspector. Alte 
două persoane se alăturaseră conversației. Evident, cu toţii 
voiau să audă întreaga poveste direct din gura lui Rikhardur. Ce- 
ar fi făcut dacă Rikhardur ar fi plecat brusc din mijlocul celorlalţi 
și s-ar fi năpustit în birou la el, iar el s-ar fi aflat în mijlocul 
convorbirii? Ar fi închis? Normal. Ar fi avut timp să-i spună la 
revedere femeii și să închidă. Dintre toţi, Karlotta ar fi înţeles cel 
mai bine că el nu-și dorea să discute cu ea chiar sub nasul 
fostului ei soț. 

Trase aer adânc în piept și apăsă butonul. Dacă n-o suna 
acum, va trebui să aștepte până mâine. Era aproape nouă 
dimineaţa, iar el voia să discute cu ea înainte să devină prea 
ocupată, însă știa că ea nu are un timp nelimitat la dispoziţie. 
Avea de gând să lase telefonul să sune de șase ori, apoi urma să 
închidă. _ 

Karlotta răspunse aproape imediat. In fundal se auzeau alte 
discuții și multă agitaţie, așa cum el își plănuise de fapt. 

— Bună, Karlotta! Sunt Huldar. 

— 0... așteaptă puţin. Stai să merg în altă parte. 

El auzi zgomot de pași, țac, ţac, ţacul scos de inevitabilele ei 
tocuri cui. Apoi o ușă care se închide și ea vorbi din nou: 

— Scuze pentru asta. Și mersi pentru că m-ai sunat. Nu voiam 
să vorbesc cu tine cu alţi oameni prin preajmă. 

— Nu. Și eu sunt singur. 

II fixa cu privirea pe Rikhardur, care nu părea conștient de ce 
se întâmplă. 

— Nu știu cât timp voi fi lăsat în pace, așa că ar fi mai bine să 
ne grăbim. 

— Da, la fel și eu. Aștept un client peste zece minute. 

Huldar se blestemă în gând pentru că nu mai așteptase cinci 

minute. Nu vedea cum putea să facă față unei conversații de 
zece minute cu Karlotta. 
_ — Uite, știu că ar fi trebuit să te sun cu multă vreme în urmă. 
Iti datorez niște scuze pentru... știi tu ce. Singura scuză este că 
eram foarte beat. Dar asta nu-i o scuză, știu. Când am sunat, 
după ce Rikhardur mi-a povestit despre divorț, nu am avut 
curajul să-ţi spun nimic. La acea vreme nu voiam decât să știu 
dacă i-ai spus ceva. Foarte egoist din partea mea, știu. Așa că- 
mi cer scuze și pentru asta. Dar, mai ales, îmi cer scuze pentru 
că te-am făcut să te înjosești în felul ăla. 


VP - 317 


— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze. Eu sunt cea care ar trebui să-și 
ceară scuze. 

— Tu? 

— Da, eu. Ce, ești surprins? Ce dracu' credeai? Că eu nu am 
voință proprie? Părea luată complet prin surprindere. Că eu nu 
pot rezista în fața farmecelor tale? 

— Nu. 

Huldar nu se arătă deranjat de spusele ei. El o ceruse, și-o 
merita cu vârf și îndesat. 

— Sigur că n-am crezut așa ceva. Voiam să-mi cer scuze faţă 
de tine, pentru că nu mă pot scuza față de persoana care merită 
cel mai mult acest lucru. Știi la cine mă refer. 

Huldar privea cum Rikhardur se bucură de toată atenţia celor 
care-l înconjuraseră. Insă el nu-și dădea capul pe spate, 
hohotind de râs, dând din mâini sau arătând că se bucură sincer 
alături de ceilalți. Doar cineva care-l cunoștea foarte bine își 
putea da seama că nu-și mai încăpea în piele de bucurie. 

— AŞ vrea să pot, însă de dragul lui, ar fi mai bine să n-o fac. 

Se opri, rugându-se în gând ca ea să fie de acord cu el. Dar 
dacă ea își tot repetase că vrea să clarifice lucrurile o dată 
pentru totdeauna? Oare se arătase prea grăbit, exprimându-și 
regretele cu voce tare și cerându-și și scuze? 

Se părea că nu. Karlotta era o femeie inteligentă. 

— Pentru numele lui Hristos, să nu-i spui nimic. Și-așa a 
suferit de-ajuns. 

— E vreo șansă să vă împăcațţi? 

— Nu, zise Karlotta, apoi trase adânc aer în piept și repetă: 
Nu. 

— Îi e dor detine. 

— Nu începe! 

— Scuze. Nu-i treaba mea. 

— Uite, continuă ea, mai bine îi dau mai departe și-ţi zic ce 
am avut de gând să-ţi zic atunci când am reușit să-mi adun 
curajul de a te suna. Huldar rămase tăcut, așa că ea continuă: 
Ţi-a povestit vreodată Rikhardur despre problema noastră de-a 
avea copii? 

— Puțin. 

— Întreaga chestiune a fost o tragedie de la început și până la 
sfârșit. Pur și simplu se părea că nu sunt în stare să duco 
sarcină până la termen. Lui Rikhardur i-a fost îngrozitor de greu 


VP - 318 


să recunoască faptul că nu eram perfecţi. Apoi, mi-a venit ideea 
de a încerca în alt mod. 

— În alt mod? 

— Da. Să rămân gravidă cu alt bărbat. Am devenit obsedată 
de ideea că el era cel de vină. Ani de zile, s-a încăpățânat să nu 
meargă să facă un test, refuzând să accepte că ar putea fi ceva 
în neregulă. In seara în care am dat peste tine, eram în căutarea 
unui posibil candidat. La început, am încercat să găsesc un 
bărbat după chipul și asemănarea lui Rikhardur, însă când am 
dat peste tine, deja mă săturasem să umblu prin baruri și 
dădusem câteva pahare pe gât, așa că uitasem cu ce scop 
venisem acolo. Însă de vină era faptul că pur și simplu nu o 
puteam face cu cineva complet străin. Ideea mi se părea 
dezgustătoare. Beam ca să-mi fac curaj. Apoi te-am zărit pe 
tine. 

— Pe mine? Ai mers cu mine la toaletă doar ca să rămâi 
însărcinată? Pentru că eu nu îţi eram complet străin? 

— Da. 

Tonul ei avea ceva caracteristic, care îi aducea aminte de 
Rikhardur. Un fel de emoție reprimată. 

— De aceea am vrut să-mi cer scuze față de tine. N-ar fi 
trebuit să o fac niciodată, mai ales că voi doi eraţi prieteni. A 
doua zi, am fost îngrozită când am realizat ce făcusem. Apoi, 
când am aflat că sunt gravidă, m-am simţit un pic ciudat. Îmi 
părea și bine, și rău. Bine pentru că, dacă era copilul tău, atunci 
eu și Rikhardur am fi avut mai multe șanse să devenim părinţi; 
rău, pentru că eram oripilată la gândul că acel copil avea să 
arate la fel ca tine sau că am fi fost daţi de gol. Și pentru că ar fi 
putut fi totuși copilul lui Rikhardur, iar eu nu aș mai fi fost în 
stare să desfac ceea ce se făcuse deja. Se opri să-și tragă 
răsuflarea, apoi continuă: Oricum, știi și tu cum s-a terminat. 
Nici de data asta n-am putut duce sarcina până la sfârșit. 

— De ce-mi zici toate astea? Nu e treaba mea. Nu faci decât 
să înrăutăţești lucrurile. 

Huldar închise ochii. Furia i se mai stinsese, așa că deschise 
iar ochii și continuă: 

— Karlotta, ce-a fost făcut e bun făcut. S-a terminat. Greșeala 
ta, greșeala mea - nu mai contează. 

Văzu cum Rikhardur își lungește gâtul peste cei din grup și se 
uită la el. Privirile li se-ntâlniră, iar colegul lui îi zâmbi cu mai 


VP - 319 


multă căldură decât merita Huldar de fapt. Mimă și el un 
zâmbet, drept răspuns. 

— Uite, trebuie să plec. Mersi că mi-ai spus. În ciuda a tot 
ceea ce s-a întâmplat, e bine c-am aflat. Mă simt ceva mai puţin 
prost decât mă simţeam înainte. 


Capitolul 32 


Milimetru cu milimetru, aproape imperceptibil, pereții micuței 
camere de interogatoriu se închideau în jurul celor patru 
bărbaţi. Karl părea că e singurul care observă acest lucru. Însă 
camera era aproape goală, așa că nici n-avea ceva pe care să-l 
folosească drept punct de reper. Pereţii daţi cu var alb erau goi, 
masa și scaunele, banale și funcţionale; un singur bec atârna 
deasupra centrului mesei. 

El evită să privească în sus, căci lumina puternică îi accentua 
durerea de cap și îi era teamă că va vomita din nou. Nu că i-ar 
mai fi rămas ceva în stomac. Vomitase deja pizza de ieri și se 
simţise prea rău ca să mai poată mânca ceva din micul dejun 
neapetisant oferit de dimineaţă. Tava cu mâncare îi fusese 
lăsată pe podeaua celulei: un terci rece într-un castron de 
plastic de unică folosinţă, un pahar cu apă, două felii îngălbenite 
de măr și un suc gălbui, apos, cu origini necunoscute. Când 
încercase să-l bea, sucul îi venise înapoi pe gât și fusese nevoit 
să înghită apa călâie, pe care plutea un fir de păr. Firul de păr îi 
rămăsese blocat în gât, ceea ce-l determinase să refuze paharul 
cu apă pe care acum unul dintre polițiști tot continua să-l 
împingă spre el, cu o neliniște crescândă. 

— Bea niște apă. O să ţi se facă rău dacă nu bei. 

Răspunse avocatul lui Karl în locul său, care îi urma fidel 
instrucţiunile primite mai devreme. 

— Nu vrea apă. A refuzat deja. Dacă-și va schimba părerea, o 
va bea, staţi liniștiți. 

Karl rămase cu privirea aţintită în față, așa cum o făcea deja 
de câteva ore, pentru a-și menaja capul în eventualitatea în care 
urma să fie nevoit să răspundă la niște întrebări care chiar erau 
importante. Vorbea doar atunci când nu avea încotro. Problema 
era că deja nu mai știa ce are importanţă și ce nu. 


VP - 320 


Nu se putea gândi decât la durerea aceea atroce de cap. 

Întorcând încet capul, văzu că cei trei bărbaţi se uitau la el cu 
priviri fixe: avocatul de vârstă mijlocie, care începuse deja să 
chelească și părea însărcinat în opt luni, stătea lângă el, iar cei 
doi polițiști, în picioare, în faţa lui. Dacă n-ar fi știut cum stă 
treaba, ar fi putut crede că unul dintre polițiști era avocatul său, 
iar avocatul era poliţist. Polițistul respectiv purta costumul mai 
elegant și se purta într-un mod pe care Karl îl considera că i se 
potrivește mult mai bine unui avocat; el nu se apleca tot timpul 
înainte, sprijinindu-se în cot, și nici nu-și sufla nasul după fiecare 
întrebare importantă, așa cum proceda cel venit aici ca să-i 
apere interesele. Însă puţine persoane l-ar fi putut confunda pe 
celălalt polițist cu un avocat; avea părul prea lung și mesteca 
gumă întruna. 

— Eşti bine, Karl? îl întrebă polițistul în timp ce-și lipea guma 
de interiorul obrazului. Te simţi rău? 

Karl suci ușor de cap înspre dreapta, apoi înspre stânga. 
Polițistul se întoarse spre avocat. 

— Are febră? 

— Eu de unde să știu? Mi-a zis că se simte bine. 

Polițistul cu păr lung se aplecă în faţă și-i puse lui Karl o mână 
pe frunte. Karl nu se mișcă; n-avea nici energie, nici voință. 

— Temperatura pare a fi normală. Ai luat ceva, Karl? 

Karl nici nu-i răspunse, nici nu mișcă din cap. Deja mai 
răspunsese de câteva ori la această întrebare. In același mod: 
nu. 

— Am găsit droguri la tine acasă. Ai luat cumva ceva mai 
puternic? Ceva ce poate ai sintetizat în laboratorul de chimie? 

Karl răspunsese și la întrebarea asta de mai multe ori: nu. 

Polițaiul se încruntă și se întoarse spre avocat. 

— Vom lua o scurtă pauză. Poţi recapitula încă o dată întreaga 
procedură împreună cu clientul tău, iar eu voi solicita o 
asistentă. Ceva nu e în regulă cu băiatul. Se ridică în picioare, 
apoi adăugă: Doar dacă nu cumva este un foarte bun actor. 

Karl îi privi în timp ce poliţaiul și colegul lui bine îmbrăcat 
ieșeau din încăpere. 

— Nu are rost să te prefaci că ești bolnav. Nu îţi va fi de niciun 
ajutor. Dacă nu vrei să le răspunzi la întrebări, ei nu te pot 
obliga în niciun fel. Avocatul plesni masa cu latul palmei. Deși, 
judecând după răspunsurile pe care le-ai dat la început, aș 


VP - 321 


înţelege de ce preferi să rămâi mut. Lucrurile nu arată prea bine 
pentru tine. Chiar deloc. 

Ceaţa din mintea lui Karl începu ușor să se ridice. 

— Nu am omorât pe nimeni. 

— Nu, desigur. Avocatul părea să considere răspunsul său ca 
fiind nerelevant. De tine depinde cum vrei să joci. Vom avea o 
grămadă de timp să abordăm din alt unghi lucrurile, dar ar 
trebui să ţii cont că ei au probe care-ţi stabilesc în mod 
indubitabil vinovăția. 

Karl izbuti să încuviinţeze din cap. Va asculta, își va aduna 
puterile și apoi le va răspunde. Nu trebuia să se grăbească. Ei 
făcuseră cerere ca el să fie reținut în arest și, potrivit avocatului, 
aproape sigur li se va aproba cererea. Pentru început, îl vor 
reține timp de două săptămâni. Când Karl îl întrebase dacă, 
după aceea, va fi eliberat sau i se va prelungi șederea în 
închisoare, avocatul refuzase să-i răspundă, spunându-i că mai 
bine l-ar preocupa situaţia în care se afla acum, decât să-și facă 
griji cu privire la ce s-ar putea întâmpla de acum înainte. Karl se 
hotărâse să meargă pe mâna lui; situaţia lui actuală era și-așa 
destul de proastă. 

— În regulă, fiule. Eu înţeleg că te simţi rău; e normal, ești în 
stare de șoc. Hai să mai recapitulăm o dată. Oprește-mă dacă 
înțeleg greșit sau nu mi-ai explicat așa cum trebuie sau 
răspunsul tău a fost înţeles greșit. Dacă vei izbuti să le oferi o 
explicaţie logică pentru tot ce s-a întâmplat, atunci te vor lăsa 
să pleci. Poliţia n-are puterea de a te reține în arest dacă tu poți 
dovedi că au arestat persoana care nu trebuie. Însă, până acum, 
lucrurile n-au fost deloc în favoarea ta. Uneori e mai bine să spui 
mai mult, decât mai puţin. Bărbatul îl privea pe Karl drept în 
ochi. Hai să începem cu aspectele pozitive. Încă n-au reușit să 
dovedească faptul că ai avut vreo legătură cu cele două femei, 
însă nu același lucru se poate spune despre celălalt tânăr, 
prietenul tău. Există riscul ca ei să stabilească vreo legătură 
între tine și femei dacă vor continua să sape? 

Karl scutură din cap. Durerea i se dublase și, o vreme, mintea 
lui nu putu forma niciun gând cât de cât coerent; trebuia să-și 
direcționeze toată energia rămasă doar pentru a putea respira. 
Durerea mai cedă niţel într-un final, însă tot nu se simţea în 
stare să sublinieze faptul că, judecând după modul în care 
poliţia distorsiona tot ce spunea el, probabil că nu va mai trece 


VP - 322 


mult și vor reuși să găsească legatura mult dorită. Doar că acele 
cuvinte erau prea complicate pentru a putea fi rostite cu voce 
tare. 

Avocatul continuă: 

— Bine. Asta-i o veste bună. Deși e mare păcat pentru 
prietenul tău. Își plimbă ochii peste însemnările pe care le 
făcuse în timpul interogatoriului. Ești îndeajuns de sigur că nu-i 
al tău pistolul acela de lipit? Ridică privirea spre Karl, care 
încuviință ușor. Înţeleg. Nu că acest lucru ar fi schimbat ceva, 
dat fiind că amprentele tale au fost găsite pe el. 

Karl îşi privi interesat vârfurile degetelor  albăstrui. 
Amprentele îi fuseseră luate aseară, când ajunsese la secţia de 
poliţie, iar după aceea fusese fotografiat din faţă și din profil. 

— Și foarte grav e și faptul că victima a fost găsită pe 
proprietatea ta. Locuiești singur în casă, deci e greu de crezut 
că un străin ţi-ar fi putut folosi dependinţele fără ca tu să afli, 
având în vedere că nu există niciun indiciu care să sugereze că 
s-a pătruns prin efracţie. La urma urmei, magazia era încuiată. 
Avocatul tăcu și începu din nou să-și citească însemnările. 
Mănunchiul acesta de chei, despre care pretinzi că a dispărut; 
cumva pe el se afla și cheia de la magazie? 

Karl încuviinţă din nou. N-avusese prezența de spirit să 
dezvăluie acest lucru poliţiei atunci când îl întrebaseră despre 
magazie. Nu durerea de cap era cea care-l împiedica să 
răspundă cum trebuie la întrebări, ci gândul la Halli, legat acolo, 
la doar câţiva metri depărtare de el; la Halli, cu un pistol de lipit 
înfipt în ureche - pistolul de lipit al lui Karl. 

— De ce n-ai zis așa? Pe avocat nu părea să-l intereseze 
faptul că el nici n-avusese timp să răspundă. Ei, e bine de știut, 
oricum. lar prietenul tău, Börkur, poate confirma că ţi-au 
dispărut cheile? 

Karl dădu iar din cap, deși cu ceva mai puţină convingere. Cu 
Börkur nu se știa niciodată. Dacă poliţia reușise să-l încolțească 
atât de bine pe Karl, probabil că pe Börkur vor reuși să-l 
manevreze în așa fel, încât să nu mai știe nici pe ce lume se 
află. Înainte de a-și da seama ce l-a lovit, el ar fi putut 
recunoaște comiterea tuturor crimelor rămase nerezolvate până 
acum. Sau să le pună în cârca lui Karl. 

— Să sperăm că poate. Și că poate confirma că a auzit și el 
transmisiunile, așa cum pretinzi tu. E absolut vital s-o facă. In 


VP - 323 


afară de el, presupun că nimeni altcineva nu le-a mai auzit. 
Firește, prietenul tău n-a reușit să supravieţuiască pentru a-ţi 
putea susține povestea. _ 

Karl se forță să vorbească. Incepea să amorţească; abia dacă- 
și mai putea simţi un braț. 

— Poate. Poate au auzit-o alţi radioamatori. Au un club. Îi poţi 
întreba pe ei. 

De ce nu se dusese la întâlnirea cu ei și să le povestească 
totul? În cazul ăsta, ar fi putut seta radiourile pe frecvența 
potrivită și s-o asculte. Era puţin probabil ca ei să fi dat peste ea 
din întâmplare, din moment ce niciunul dintre ei nu era interesat 
de radiourile cu numere și aveau și tendinţa de a nu căuta 
frecvențele pe unde scurte potrivite. 

— Da. Categoric voi atrage atenţia poliţiei asupra acestui 
aspect. Avocatul mai făcu o însemnare, apoi se scărpină pe gât. 
Dacă tot susţii că ești nevinovat, nu cumva ai și vreo teorie 
legată de cine i-ar fi putut omori pe acești oameni? 

În mod firesc, Karl își frământase creierii în legătură cu asta 
întreaga noapte, însă nu izbutise încă să ajungă la o concluzie. 
Era imposibil să înţelegi cine ar fi vrut să le facă rău lui Halli sau 
femeilor acelora, mai ales într-un asemenea mod. Sau lui însuși, 
de fapt. 

— Mi-a trecut prin cap că ar fi putut avea de-a face cu 
descărcările ilegale de fișiere. Halli a fost arestat în urma unui 
raid făcut de poliţie și altceva nu-mi vine în minte, decât că a 
turnat pe cineva. A dat în gât persoana care coordona acele 
descărcări ilegale sau ceva de genul. 

Ceva de genul. Teoria i se păru și mai stupidă acum, când o 
rosti cu glas tare, decât atunci când o răsucise pe toate părțile 
în minte. 

— Înţeleg. Nu e foarte plauzibilă, dar cine știe? Avocatul 
mâăzgăli din nou ceva pe foile sale, apoi îi zâmbi lui Karl. Vezi ce 
progres înregistrăm când suntem doar noi doi? 

Karl încercă și el să zâmbească, dar nu reuși să afișeze decât 
o grimasă, asemănătoare cu imaginea unui câine care-și 
dezgolește dinţii pentru a cuprinde un os. 

Bărbatul nu mai zâmbea, în schimb începu din nou să-l 
chestioneze: 

— Ai zis că n-ai mai văzut acea cască în viaţa ta și dat fiind că 
poliţia n-a amintit nimic de vreo amprentă, mă îndoiesc că au 


VP - 324 


găsit vreuna. Aruncă din nou o privire spre notițe, apoi îl privi 
din nou pe Karl. O întrebare. Îţi amintești cumva când ai văzut 
ultima oară pistolul de lipit? Dacă ceea ce zici tu este adevărat, 
atunci probabil că l-a șterpelit cineva. 

— Nu. 

Karl inspiră adânc, însă aerul stătut și acru nu-l ajută absolut 
deloc să scape de durerea aceea de cap oribilă. 

— Poate când a avut loc jaful. Am fost jefuiți. Pe vremea când 
trăia mama. 

— Când s-a petrecut asta? 

— Inainte de Crăciun. Pe la mijlocul lui noiembrie. Nu-mi 
amintesc cu exactitate. Karl apucă marginea mesei cu mâinile și 
se ridică niţel. O să încerc să-mi amintesc - dar nu acum. E 
posibil ca atunci să fi dispărut pistolul de lipit. 

— Bun, bun. Avocatul notă această informaţie, însă când 
ridică din nou privirea, nu păru cu nimic mai optimist. E posibil 
să mai găsească și alte amprente? Poate în casa lui Ástrós 
Einarsdóttir, de exemplu? 

— N-am fost niciodată acasă la ea. Nu o cunosc. 

— Nu. Avocatul aruncă din nou o privire la ce scrisese. Și 
totuși, numele ei a fost găsit notat pe o bucată de hârtie, la tine 
acasă. Scris de propria ta mână. Și numele Elisei Bjarnadóttir 
era trecut acolo. 

— Deja am explicat acest lucru. 

Cuvintele sunau de parcă ar fi răzbătut printr-un torent gros 
de lavă, în drumul lor afară din gât. Aruncă din nou o privire 
înspre paharul de apă, apoi întinse mâna și luă cea mai mică 
înghiţitură posibilă. II făcu să se simtă ceva mai bine, așa că mai 
luă una, mai mare de data asta. Insă acum i se făcu din nou 
greață, așa că lăsă paharul jos. 

— Deci singura ta explicaţie este că ai dat peste numele lor 
după ce codurile lor numerice personale au fost rostite în acele 
transmisiuni de la radio? 

— Da. 

— Atunci cum îţi explici că vecinii Elisei ţi-au văzut mașina 
trecând prin cartierul lor? Tipul se corectă imediat. Pardon, au 
văzut-o parcată în faţa casei ei. Işi suflă nasul, apoi continuă, 
părând îngrijorat. Pur și simplu nu pot să cred că tu și prietenii 
tăi v-aţi hotărât că trebuie să aflați unde stă ea după chestia 
asta cu codurile numerice personale. 


VP - 325 


— Börkur. Börkur vă poate confirma. 

— A, da, Börkur. Ar fi bine ca el să ne poată oferi o poveste 
logică și coerentă, căci pe el te bazezi să confirme o grămadă de 
lucruri. Avocatul încercă acum să mai destindă atmosfera. Și 
totuși, ar putea fi și mai rău. Uneori, oamenii nu au pe nimeni 
care să le susțină povestea. Deși mă văd nevoit să recunosc că 
n-am mai întâlnit niciodată un caz atât de straniu. Face ca tot ce 
am considerat înainte ca fiind ieșit din comun acum să mi se 
pară absolut normal. 

Karl se comportă ca și cum nici nu l-ar fi auzit. Comentarii în 
plus, ca acesta, erau o simplă pierdere de vreme. 

Pe avocat nu păru să-l deranjeze faptul că nu primea niciun 
răspuns de la Karl. 

— Încă nu te-am întrebat dacă suferi de halucinaţii, zise el 
fixându-l cu privirea pe Karl, parcă așteptându-l să zică ceva. 

— Nu, niciodată. 

— Nici în copilărie sau, poate, ceva mai recent, despre care să 
nu realizezi că ar putea fi o halucinație - poate te-ai gândit că ar 
putea fi doar un pic bizar? 

— Nu. 

— Nimic legat de droguri, despre care să nu vrei să povestești 
în faţa polițiștilor? 

— Nu. 

— Nu are nimeni interesul de a te condamna pentru droguri - 
noi vorbim despre o infracţiune mult mai gravă decât posesia de 
droguri. 

Îl privi cercetător pe Karl, de sus până jos, însă expresia lui 
Karl rămase neschimbată. Îi era deja aproape imposibil să facă 
și cea mai mică mișcare. Avocatul ridică din umeri. 

— Dar istoricul familiei tale? A suferit cineva din familia ta de 
paranoia sau a avut halucinaţii? Ar putea fi în avantajul tău. 

— Nu știu. 

— Nu-ţi aduci aminte de nimic? 

— Am fost adoptat. Nu mi-am întâlnit niciodată rudele. 

Pentru prima oară, în ochii avocatului se zări o sclipire. 

— Ce?! 

Karl nu se deranjă să repete; trebuia să-și păstreze cuvintele 
pentru ceea ce conta cu adevărat. 

— Deci ar fi posibil ca din familia ta cineva să fi avut 
halucinaţii violente sau să fi avut un comportament violent, care 


VP - 326 


să fi putut avea legătură cu o boală mintală? Sau ai fost abuzat 
sau maltratat în copilărie? 

— Nu știu. 

— Va trebui să ne interesăm. 

Expresia mulțumită dispăru de pe chipul avocatului atunci 
când văzu lipsa de entuziasm a lui Karl față de acest plan. 

— Fiule, vrei să-ţi spun ceva? Văzând că nu primește niciun 
răspuns, continuă netulburat. In general, în Islanda se primesc 
șaisprezece ani de închisoare pentru crimă. Pentru o singură 
crimă. O crimă obișnuită. Dar nu se precizează nicăieri că nu s- 
ar putea da chiar și sentinţe mai lungi - codul penal permite 
chiar și condamnări pe viață. Nu s-a mai întâmplat niciodată - o 
singură dată am auzit de o sentinţă mai aspră de șaisprezece 
ani, iar atunci, persoana respectivă a primit douăzeci de ani. 
Insă persoana care i-a omorât pe acești trei oameni ar putea 
stabili un nou precedent, urmând probabil să primească cea mai 
aspră pedeapsă din istoria Islandei: condamnarea pe viaţă. Se 
opri și-l privi pe Karl drept în ochi. Hai să spunem că nu vom 
reuși să-ţi dovedim nevinovăția. Ai douăzeci și trei de ani. 
Speranţa de viaţă a bărbaţilor islandezi este ceva mai mică de 
optzeci de ani. Dacă ești condamnat pe viaţă, ai putea rămâne 
după gratii mai mult de jumătate de secol. Asta înseamnă de 
două ori mai mulţi ani decât ai tu deja. In schimb, dacă ai primi 
o pedeapsă obișnuită, asta ar însemna șaisprezece ani. Ai ieși 
după zece ani și jumătate. Asta înseamnă o diferenţă de 
patruzeci de ani. Patruzeci de ani. Orice ar putea să-ți ușureze 
pedeapsa ar putea fi de ajutor - în cazul în care vei fi găsit 
vinovat. 

— Sunt nevinovat. 

Avocatul îi ignoră cuvintele. 

— O să mă lași să studiez istoricul familiei tale. Știi numele 
părinţilor tăi biologici? Te-ar putea scuti de patruzeci de ani de 
închisoare. 

Argumentul ăsta fu suficient de bun pentru Karl. 

— Gudrún Maria Gudj6nsdsttir și Helgi Jónsson. 

Se tot gândise la părinții săi, de când fusese închis în celulă și 
nu mai reușise să doarmă. Oare ar regreta că l-au dat spre 
adopţie? Mai ales dacă ar auzi în ce pericol se află acum? 
Incepuse să se simtă dezamăgit că nu făcuse un efort pentru a 
afla mai multe despre trecutul său sau să-i contacteze. Acum nu 


VP - 327 


mai știa când va mai avea acces la un calculator și dat fiind că 
totul părea să se destrame în jurul său, singurii care i-ar mai fi 
putut lua partea ar fi putut fi tocmai părinţii săi. Deși probabil c- 
ar fi fost de preferat să fi luat legătura cu ei înainte de a fi 
arestat; dacă i-ar suna din închisoare, aproape sigur nu vor mai 
vrea să aibă de-a face cu el. 

Nu mai avea pe nimeni. Absolut pe nimeni. 

Arnar se va dezice de el și va ţine să-i informeze pe toţi că 
nici măcar nu sunt rude de sânge. Firește că era capabil să și 
depună mărturie împotriva lui Karl. Durerea de cap i se mai 
domoli când își aduse aminte că a aruncat toate actele care 
aveau legătură cu părinţii lui Arnar. Nu exista niciun motiv 
pentru care numele lor să apară în actele oficiale. Din istoricul 
navigării sale pe internet, poliţia va afla, fără îndoială, că făcuse 
cercetări în privinţa persoanelor care purtau acele nume, dar el 
va putea fabrica o minciună la momentul potrivit. Avea suficient 
timp la dispoziţie să inventeze ceva plauzibil. 

— Mersi, o să-i verific. Nu se știe niciodată. 

— O să le spui că sunt nevinovat dacă vei reuși să dai de ei? 

— O să le spun, cum să nu. Avocatul părea gânditor. N-am 
înțeles eu bine sau tu ai declarat că nu ai nicio rudă, cu excepția 
fratelui tău? Bine, în afară de rudele prin alianță? 

— Da. 

Karl înghiţi în sec. Avea gâtul uscat ca un os. 

— Locuiește peste ocean și nu știe nimic despre asta. Nu 
trebuie să vorbești cu el. Îţi interzic. 

— Nu sunt sigur că e un lucru înțelept. Poliţia știe de existența 
lui și probabil că vor lua legătura cu el cât de curând. Poza cu 
tine pe care spun că i-au arătat-o fetiţei se afla pe pagina lui de 
Facebook. 

Durerea de cap a lui Karl se intensifică, iar el se opri din 
vorbit, sperând că aceasta se va mai domoli. 

— Pur și simplu nu pot să înţeleg de ce ea a zis că mă 
recunoaște în poză. Eu n-am văzut-o niciodată și nici ea nu m-a 
văzut pe mine. Categoric n-am fost în grădina sau în casa ei, așa 
cum a pretins poliţia. 

— Eu nu mi-aş face prea multe griji în această privință. Ai 
văzut și tu cât de vag s-au exprimat. Sunt destul de convins că 
asta înseamnă că fata nu a fost în stare să facă o identificare 


VP - 328 


pozitivă. Dacă ar fi făcut-o, ei s-ar fi arătat mult mai încrezători 
și nu s-ar fi mulțumit doar cu niște simple aluzii. 

Karl încuviinţă din cap, indiferent. 

— Tot nu vreau să discuţi cu Arnar. 

Avocatul, care dădea impresia că le văzuse și auzise pe toate, 
nu îi mai puse nicio întrebare. Lăsă din nou privirea în jos și 
începu iar să-și citească însemnările. 

— Hai să ne întoarcem la problema principală. Ai înțeles ce 
înseamnă aluziile lor la câini? 

— Nu. 

Fusese luat complet prin surprindere de acele întrebări. 
Poliţiştii doreau să afle dacă el fusese cel care atacase doi câini, 
unul în Grafarvogur, celălalt pe Grandi. li ascultase, perplex, 
când îl întrebaseră de unde știa unde locuia Margret și cum de 
aflase numele și adresa Freyjei. De fapt, se arătase extrem de 
ușurat când îi puseseră aceste întrebări, tocmai pentru că erau 
atât de absurde și era sigur că ele aveau să dovedească faptul 
că poliţia prinsese pe cine nu trebuia. 

— Nu știu nimic despre niciun câine. 

— Nu. Cred că s-au comportat un pic bizar când nu le-ai putut 
răspunde la acele întrebări, ca și cum până și ei se îndoiau de 
teoria lor. Dar asta nu înseamnă foarte mult. Poate c-ar trebui să 
ne concentrăm asupra unor chestiuni mult mai importante. |ţi 
poţi aduce aminte de ceva care ne-ar putea oferi un alibi 
satisfăcător pentru noaptea de joi, când a fost omorâtă Elisa? Ai 
sunat pe cineva sau ai primit vreun telefon de la cineva? Erai 
treaz când ziarele au fost livrate neobișnuit de devreme? Orice. 
Dacă navigai pe internet, ar putea fi posibil să urmărească acest 
lucru în computerul tău. Ceva de care să ne putem agăța. 
Același lucru este valabil și pentru seara în care a fost omorâtă 
Ástrós. Ai auzit ce-au spus - momentul uciderii ei se situează în 
preajma orei în care tu pretinzi că ţi-ai condus prietenii acasă cu 
mașina. Nu sună prea bine pentru tine. 

Karl își simțea gura de parcă era umplută cu vată. 

— Dormeam când a fost omorâtă Elisa. 

De ce naiba era așa greu de înţeles acest lucru? O persoană 
care doarme nu poate intra pe internet, nu poate să vorbească 
cu băiatul care aduce ziarele sau să folosească telefonul. Karl 
tuși și crezu că avea să i se despice capul în două de durere. 


VP - 329 


Apoi durerea aceea acută se mai estompă, cedând locul unei 
pulsaţii arzătoare și enervante, pe care încercă s-o ignore. 

— În seara când a fost omorâtă Ástrós, am mers cu mașina și 
mi-am condus prietenii, apoi am venit acasă. După aceea, m-am 
băgat în pat și m-am culcat. Nu am intrat pe internet. 

— Înţeleg. Poţi încerca să-ţi aduci aminte mai multe detalii? 
întrebă avocatul pe un ton descurajant. Nu sună prea bine când 
spui că ai trecut prin faţa casei lui Astr6s chiar în seara în care a 
fost ucisă. Lăsăm deoparte faptul că tu pretinzi c-ai auzit pe 
cineva ţipând. N-or să te creadă. Ar fi mai bine dacă ai 
recapitula mai întâi cu mine aceste lucruri, înainte de a le 
discuta cu poliția. Așa ar fi trebuit să procedezi și când ţi-au 
arătat acele șiruri de numere. Nu să-i ajuţi să le descifreze. 
Aproape sigur au legătură cu crimele și nu era nevoie să le 
dovedești că poţi descifra acel cod extrem de bizar. 

Ambii aruncară câte o privire lipsită de interes către foaia de 
hârtie pe care el descifrase mesajele pentru poliție, după ce ei îi 
aduseseră o copie a tabelului periodic al elementelor. În timpul 
procedurii, expresiile de pe chipurile lor trecuseră pe rând de la 
uluială la acea nerăbdare pe care-o vezi la copii în faţa unei 
vitrine pline cu dulciuri. 

68 - 16, 33-16, 99-16, 3-53, 57 : 79-92, 110-16 : 32, 9, 89-6: 
63-92, 7 : 90, 53, 80-1, 106-16, J, 33-16? 

Er S As-S Es-S Li-l La Au-U Ds-S Ge F Ac-C Eu-U N Th I Hg-H 
Sg-S J As-S? 

Er sælla ad gefa en thiggja?1? 

2, 116, 53, 22, 16 : 22, 19, 49: 90, 49 

He LvI TiS TiK In Th In 

Helvítis tíkin thin!*. 

90, 92 : 68, 43-6 16, 92-11, 99, 73 

Th U Er Tc-C S U Na Es Ta 

Thú ert sú næsta”. 

75, 53, 19, 11, 66-39, 92 : 7, 92 

Re I K Na Dy-YUNU 

Reiknadu nu.15 

19, 79, 15, 19, 79, 15, 16 


15 E mai bine să dai decât să primești? (în islandeză). (N.t.). 
14 Curvă nenorocită (în islandeză). (N.t.). 

15 Tu urmezi (în islandeză). (N.t.). 

16 fă calculele (în islandeză). (N.t.). 


VP - 330 


KAUPKAuUPS 

Kaup kaups.” 

Karl ridică privirea. 

— Am înțeles mesajele datorită transmisiunilor pe unde 
scurte. Acelaşi cod. 

— Poate că da. Dar ești student la chimie și cheia codului are 
legătură cu chimia, ceea ce înseamnă un singur lucru pentru ei: 
tu ai scris codul. 

— Nu. 

Karl nu mai putu decât să clatine din cap. Ce mai putea zice? 
Adevărul nu era de ajuns? 

— Ei par convinși că bucăţile de hârtie cu numere pe care le- 
au găsit în pivniţa ta sunt mesaje pe care aveai intenţia să le 
folosești pentru următoarele crime. 

— Acelea erau numerele rostite la aparatul de radio. Eu le-am 
notat după ce am descifrat codul. Ca să aflu ce înseamnă. 

Karl nu înțelegea de ce era tot timpul nevoit să repete ceea 
ce zisese deja. Poate că cel mai bine ar fi fost să nu mai zică 
nimic. 

Avocatul ales ca să-l apere ridică din sprâncene sceptic, apoi 
oftă. 

— Nu cred că ar fi trebuit să le spui că nu suporţi să vezi 
sânge sau violenţă. Ei par să fi ajuns cumva la concluzia că 
ucigașul suferă de fobie față de sânge. Sau că îl consideră 
dezgustător. 

— Era mai bine dacă minţeam? 

— Nu. Dar ar fi trebuit să ceri ca mai întâi să te sfătuiești cu 
mine în privat. Așa cum îţi tot repet. Dar nu mai contează. 

Bărbatul aproape că revizuise toate notițele pe care și le 
luase. Răpăi cu degetele în ultima pagină, apoi închise carnetul. 

— Vom avea suficient timp la dispoziţie ca să mai trecem 
odată prin toate astea, mai târziu. Ei pot reveni din clipă-n clipă. 
Dacă se va dovedi că ești bolnav, s-ar putea să fie nevoie să o 
luăm de la capăt cu interogatoriul. Dacă ai avut halucinaţii, de 
exemplu... 

Avocatul îl privea cu mult optimism pe Karl. 

— Mă doare capul. 

Karl întinse mâna după pahar, sperând că poate durerea 
arzătoare de cap îi va mai da pace. Dar nu nimeri paharul. Mâna 


17 Dinte pentru dinte (în islandeză). (N.t.). 
VP - 331 


i se mișcă într-o direcţie cu totul și cu totul diferită faţă de ce 
intenţionase el. Incercă din nou, fără prea mare succes. Karl își 
dădu seama că nu mai vede decât cu un singur ochi. Poate că 
acesta era motivul, însă când încercă să-i spună avocatului 
despre orbirea această bruscă, pe gură nu-i ieși decât un soi de 
bolboroseală. Durerea de cap își dublă intensitatea. Totul în jur 
păru că încetează să mai funcţioneze, ca și cum restul corpului 
nu-i mai era legat de cap. 

Exact în clipa în care Karl se prăbușea jos de pe scaun se 
deschise ușa și cei doi polițiști pătrunseră în încăpere. Cu 
singurul ochi sănătos, el le înregistră expresiile oripilate - chiar 
și pe cea a poliţistului în costum elegant. Deschiseseră amândoi 
gura, părând să spună ceva, însă Karl nu era în stare să audă 
nimic. Femeia care aștepta în spatele lor îi împinse la o parte și 
se repezi la Karl. Îi atinse faţa, însă el nu-i simţi degetele. Nu 
putea simţi nimic. 

Inchise și ochiul cu care mai putea vedea. 


Capitolul 33 


O săptămână mai târziu 


Huldar încă nu apucase să atârne niciun tablou pe perete. Tot 
amânase cumpărarea unuia, convins fiind că avea să fie demis 
după prăbușirea lui Karl Pétursson din timpul interogatoriului. 
Incidentul era considerat unul dintre cele mai mari eșecuri din 
istoria poliţiei islandeze, iar Huldar deja începuse să-și caute de 
lucru în cadrul unor alte agenţii de stat. 

Chestiunea fusese clarificată abia după două zile, iar în tot 
acest timp el se simţise ca un lepros: nimeni din secţie nu 
îndrăznea măcar să arunce o privire în direcţia lui. Chiar și Erla îl 
evitase, de teamă ca nu cumva să fie atinsă de notorietatea de 
care se bucura el. 

Cel mai rău era însă că și Rikhardur împărtășea aceeași 
soartă cu el. Deși nu avusese același grad de responsabilitate în 
privinţa siguranţei suspectului ca și Huldar, el luase totuși parte 
la interogatoriu, iar asta îl făcea complice în ochii celorlalți. 


VP - 332 


Rikhardur intrase în camera de interogatoriu ca un erou și 
ieșise acoperit de dizgrație. Prăbușirea îi fusese dramatică, însă 
el o înfruntase în felu-i caracteristic, cu stoicism, aparent 
netulburat de ostilitatea colegilor săi. Dar asta nu însemna că el 
nu se lăsase afectat de acest incident; Huldar nu mai avea cu 
cine altcineva să discute la secție și îi fusese imposibil să nu 
observe impactul pe care soarta lui Karl îl avusese asupra lui 
Rikhardur. 

Rama tabloului era zgâriată în locul în care atinsese podeaua 
atunci când căzuse. El îl proptise de perete într-un loc prea 
aproape de ușă, iar aceasta se lovise de tablou când fusese 
deschisă. Stricăciunea nu era foarte vizibilă, însă trebuia să ia 
mai repede un ciocan și să bată un cui în perete, până nu era 
prea târziu. 

Tabloul n-avea nimic special; îl cumpărase dintr-un magazin 
ce vindea suvenire pentru turiști, situat în centrul orașului, la 
întoarcerea sa spre casă după ce văzuse un meci într-un pub 
împreună cu prietenii, într-un weekend când lucrurile se mai 
calmaseră. Era o fotografie a formațiunilor stâncoase numite 
Reynisdrangar care-l umplea de optimism și, în același timp, de 
teamă. Nu trebuia să meditezi prea mult pentru a afla cauza: 
soarele aducea promisiunea unei noi zile și te făcea să speri că 
vor veni și vremuri mai bune, în timp ce stâlpii aceia de piatră 
abrupți și negri, ce se ridicau direct din mare, îţi reaminteau că 
în viaţă nu ai întotdeauna parte doar de căi netede și lipsite de 
pericole. 

În faţa ochilor avea un raport ce conţinea obiecte care lipseau 
din camera de corpuri delicte a poliţiei. Sarcina lui pe ziua de azi 
era să-l citească cu mare atenţie, acum că ancheta crimelor era 
aproape în întregime rezolvată. Nu era pe deplin mulţumit de 
rezultat, însă trebuia să accepte faptul că nu vor mai avea cum 
să asculte povestea și din punctul de vedere al lui Karl; se afla la 
terapie intensivă și putea muri în orice clipă. 

Aveau suficiente dovezi ca să-l închidă pe Karl, așa că Huldar 
trebuia să accepte că anumite aspecte nu vor putea fi niciodată 
explicate așa cum trebuie. O serie de experţi ascultaseră 
înregistrarea interogatoriului său și ajunseseră la concluzia că 
toate acele aparate electrice fuseseră folosite de Karl ca să-și 
omoare victimele pentru a evita să le înjunghie sau să le 
provoace răni exterioare. Nu făcuse decât să apese un buton, și 


VP - 333 


asta îl scutise de a se mai murdări pe mâini. Huldar ridicase din 
sprâncene când auzise acest lucru. Cum era posibil să tragi 
concluzia că acele crime puteau fi reduse la apăsarea unui 
buton? Că doar fusese vorba de multă violenţă până la 
săvârșirea propriu-zisă a crimelor. 

Și nici fizicul lui Karl nu-i ajuta prea mult. Era pipernicit și 
slăbănog; cu greu îţi puteai imagina că și-ar fi putut dobori 
prietenul cu mult mai solid ca el. Ce naiba, până și Elisa părea 
mai puternică decât el. Doar Astr6s nu părea în stare să se 
opună forței unui bărbat mult mai tânăr ca ea. Bine, să 
presupunem că furia și ura pot spori forța oamenilor, însă 
problema era că pur și simplu nu existau motive logice care să-i 
fi insuflat o asemenea ură lui Karl faţă de niște femei pe care 
nici măcar nu le cunoștea. Insă luase toate aceste explicații cu 
el odată ce intrase în comă. Un alt mare mister era cum de 
aflase el că Margret locuia împreună cu Freyja și că Freyja nu 
mai stătea în Grafarvogur, așa cum indicau cartea de telefoane 
și alte date oficiale. Dacă te luai după datele culese din 
calculatorul lui, Karl nu-i căutase numele pe Google pentru a 
afla informaţii suplimentare despre ea. Era posibil ca el să le fi 
căutat pe un computer din campusul universitar, însă, dacă era 
așa, ei încă nu reușiseră să-l localizeze. Oricum, se credea că el 
găsise adresa din Grafarvogur și că atacase câinele de acolo 
pentru a nu-i sta în cale, neștiind că de fapt nu era vorba despre 
câinele Freyjei. Apoi probabil realizase că făcuse o eroare și 
atacase câinele care trebuia, în apropierea adevăratei adrese a 
Freyjei. Cum de izbutise să afle aceste lucruri și cum de aflase 
despre existenţa Freyjei și a faptului că are un câine rămânea în 
continuare o enigmă. Poate că așa va și rămâne pentru 
totdeauna. 

Dacă n-ar fi suferit un atac cerebral, Karl probabil c-ar fi 
mărturisit - toţi mărturisesc până la urmă. Mai ales după ce 
prietenul său, Börkur, se pierduse cu totul sub potopul de 
întrebări și nu mai rămăsese nimeni să susțină povestea lui Karl 
despre misterioasele posturi de radio cu numere și multe alte 
nonsensuri. 

Huldar încercă să-și aducă aminte dacă Arnar Pétursson, 
fratele lui Karl, urma să părăsească ţara azi sau mâine. Un tip 
ciudat, acesta se dovedise mult mai cooperant când venise 
vorba să le ofere informaţii decât înșiși experţii care 


VP - 334 


examinaseră înregistrarea interogatoriului, ceea ce nu era chiar 
o mare surpriză, dat fiind că îl cunoștea pe Karl de-o viață. Insă 
Arnar nu reușise să explice cum de se transformase fratele său, 
în răstimp de doar câţiva ani, de când el se mutase în 
străinătate, dintr-un băiat foarte obișnuit, cu puţini prieteni și o 
obsesie pentru radioamatorism, într-un criminal nemilos. 

Teoria lui Arnar era că fratele său suferise o cădere nervoasă 
atunci când mama lor adoptivă refuzase pur și simplu să le 
spună celor doi fraţi despre părinţii lor biologici. Mai întâi, Huldar 
își reţinuse un zâmbet când auzise o teorie atât de trăsnită, însă 
pe măsură ce omul o dezvolta, el începuse să o considere din ce 
în ce mai plauzibilă. Dacă era să iei ca reper propria deznădejde 
care-l cuprinsese pe Arnar în faţa unui refuz atât de categoric, la 
fel de bine s-ar fi putut ca tocmai dezamăgirea să fi fost 
imboldul final care-i împinsese fratele în prăpastie. 

De fapt, Huldar fusese luat puţin prin surprindere de obsesia 
îndârjită cu care încerca Arnar să afle identitatea propriilor săi 
părinţi. Mama lor adoptivă vrusese să-l protejeze pe Karl, 
ascunzându-i faptul că mama lui naturală avusese o 
predispoziţie genetică pentru atac cerebral. II concepuse la o 
vârstă fragedă, în urma unei aventuri cu un muncitor de la 
drumuri, apoi căzuse grav bolnavă, la scurt timp după ce-l 
născuse. În momentul în care Karl ajunsese la vârsta de doi ani, 
ea era prea bolnavă ca să se mai poată îngriji de el. Autorităţile 
îi abordaseră tatăl, însă el nu se simţise în stare să crească un 
copil mic, așa că îl dăduseră pe Karl spre adopţie. 

Mama lui Karl era moartă, decedând probabil în urma unui șir 
de atacuri cerebrale. La scurt timp după ce Karl fusese dat spre 
adopţie, tatăl lui murise în urma unui accident de muncă. Dat 
fiind că niciunul dintre ei nu mai trăia ca să spună ce se 
întâmplase, le luase ceva vreme să strângă bucăţile de 
informaţie într-o poveste coerentă. La început, poliţia nu 
avusese la dispoziție decât numele părinţilor lui Karl, pe care 
avocatul său le pusese la dispoziţia lor fără să i se ceară acest 
lucru. Bărbatul rămăsese la fel de șocat precum Huldar sau 
Rikhardur de colapsul lui Karl din camera de interogatorii și 
păruse dispus să se distanţeze imediat de acest caz. Le dăduse 
imediat toate notițele pe care și le luase în timpul 
interogatoriului, împreună cu alte câteva idei, pe care le 
schițase pe hârtie în timp ce el și Karl rămăseseră singuri. 


VP - 335 


Huldar aruncase o privire peste ele și își zisese că nu aduceau 
mare lucru în plus, mai ales că o parte dintre ele nu puteau fi 
folosite în instanță, în special comentariile pe care le făcuse 
avocatul la sfârșit. 

Numele mamei îi condusese la fratele ei, care trăia și părea să 
se bucure de o sănătate de fier. În cele din urmă, el fusese de 
acord să le spună tot ce știa din poveste. Reţinerea lui de la 
început era mai ales din cauza sentimentului de vină și rușine că 
nu avusese el grijă de băieţel. Îi mărturisise lui Huldar că la acea 
vreme se săturase să-i tot vadă pe cei dragi murind sub ochii lui. 
Acum că totuși ajunsese la bătrâneţe, realizase și el că toţi 
suntem sortiţi pieirii, indiferent de moștenirea genetică pe care 
o avem. 

De la ei au aflat că în acele vremuri era imposibil să știi dacă 
micul Karl a moștenit gena și, prin urmare, puţini oameni s-au 
arătat dispuși să adopte un copil cu cincizeci la sută șanse să 
moară înainte de-a împlini treizeci de ani. Însă, potrivit unchiului 
lui Karl, o femeie care lucra în cadrul sistemului ieșise în față și- 
și exprimase dorinţa de a adopta ea copilul, cu condiţia ca 
originile lui să rămână secrete. Ea nu a vrut ca el să crească 
știind că deasupra capului îi atârnă sabia lui Damocles. Huldar îi 
înțelegea foarte bine atitudinea: nu numai că nu se știa sigur 
dacă micul Karl avea gena mortală, însă chiar și dacă o avea, nu 
era imposibil ca el să nu sufere totuși de un atac cerebral. 
Făcuseră verificări pentru a afla dacă actele referitoare la 
nașterea lui Karl fuseseră sau nu distruse. Se zvonea că această 
practică nu era chiar ceva ieșit din comun în trecut, mai ales 
atunci când părinţii adoptivi erau asistenţi sociali sau lucrau în 
cadrul sistemului. În zilele noastre totuși, dreptul copilului de a- 
și cunoaște originile este garantat prin lege. 

Dacă povestea fratelui lui Karl se asemăna cu a lui Karl, ţi-ai fi 
putut închipui că era mai bine să rămână secretă. Insă Arnar nu 
se mai oprise din pus întrebări, atât de disperat se arătase să 
descopere cum de Karl izbutise să dezgroape numele mamei 
sale. Venise de mai multe ori la secţie pentru a afla dacă 
fuseseră găsite și alte acte în timpul percheziţiei care avusese 
loc acasă la ei, însă, din nefericire, ei nu putuseră să-l ajute în 
niciun fel. Le spusese același lucru, de fiecare dată când 
plecase: Sunați-mă dacă găsiți ceva, orice ar fi. 


VP - 336 


Huldar îl văzu pe Rikhardur trecând prin faţa biroului său și îl 
chemă la el. După ce vorbise la telefon cu Karlotta, el reușise 
să-și facă oarecum uitat sentimentul de vină. Bine, nu chiar în 
întregime, încă se mai simţea un pic vinovat din când în când, 
însă acum se considera în stare să se comporte normal în 
preajma lui Rikhardur. lar pentru acest lucru avea să-i fie veșnic 
recunoscător Karlottei. N 

Și Rikhardur părea că începe să-și revină. Işi scosese deja 
verigheta și, cu timpul, cercul alb de pe deget avea să se 
estompeze sau să fie acoperit de o altă verighetă. Poate că noua 
lui prietenă nu va mai fi la fel de perfectă sau asemănătoare cu 
Rikhardur precum Karlotta, însă poate că nu era un lucru chiar 
așa rău. 

Uneori, atunci când un cuplu se aseamănă prea mult, relaţia 
pur și simplu nu funcţionează. 

Erla își spulberase șansele în privinţa lui atunci când se 
dezisese de amândoi, după ce căzuseră în dizgrație - asta dacă 
fusese vreodată interesată. lar un tip încăpățânat ca Rikhardur 
nu va uita niciodată un asemenea afront, ceea ce făcea cu atât 
mai important faptul că adulterul Karlottei cu Huldar nu trebuia 
să iasă niciodată la iveală. 

Huldar se întrebă dacă ar trebui să vină cu ideea de a ieși 
amândoi în oraș în weekend, dar se gândi mai bine și-și zise că 
probabil s-ar simţi intimidat în prezenţa lui. Dacă se afișa alături 
de impecabilul Rikhardur, nu avea prea multe șanse să agaţe pe 
cineva. Poate că n-ar fi rău să mai facă o ultimă încercare cu 
Freyja. Până acum, ea refuzase cu încăpățânare să mai iasă cu 
el, mai întâi pufnind amuzată, apoi arătându-se circumspectă, 
iar în final chiar părând că îi e milă de el. Acum el ar putea să o 
sune pentru a o invita să sărbătorească faptul că închiseseră 
cazul și că de-acum încolo nu se vor mai întâlni niciodată. Ideea 
asta chiar ar putea să funcţioneze. 

Rikhardur se opri în faţa ușii, de parcă s-ar fi temut că Huldar 
va începe să-l muștruluiască pentru ceva. Mai erau câteva 
chestii care trebuiau lămurite. 

— Îți amintești cumva dacă zborul fratelui lui Karl este astăzi, 
sau mâine? 

— Mâine. Ca de fiecare dată, Rikhardur avea toate informaţiile 
la îndemână. De ce, ai de gând să-l chemi la un interogatoriu? 

— Nu. 


VP - 337 


— E ultima ta șansă. Mă îndoiesc că după aceea vom primi 
fonduri pentru o deplasare în America, în cazul în care se va 
dovedi că am uitat ceva. 

— Nu. Dacă va mai ieși ceva la iveală, ar trebui să putem 
clarifica lucrurile și prin telefon. 

Huldar îşi îndreptă privirea spre tabloul cu stâncile 
Reynisdrangar, chibzuind în același timp dacă să-i ceară sau nu 
părerea lui Rikhardur unde ar trebui să-l așeze. Apoi se hotărî că 
cel mai bine ar fi ca tabloul să fie așezat acolo unde îi va veni 
cel mai ușor să bată un cui în perete; nici prea sus, nici prea jos. 

— Apropo, a ieșit la iveală vreo informaţie care să-l poată 
ajuta să dea de urma părinţilor săi biologici? 

— Nu. Acum mă aflu în plin proces de sortare a informaţiilor 
despre istoricul activităţii din ultimele săptămâni de pe 
computerul lui Karl pe care ni le-au oferit cei de la IT, dar încă n- 
am dat peste ceva interesant. De fapt n-am terminat, dar mă 
îndoiesc că voi găsi ceva. Poate că nici Karl n-a aflat ceva 
despre părinţii lui Arnar. 

— Ei, nu irosi prea mult căutând informaţii de genul ăsta. Mă 
îndoiesc că tipul se va simţi mai bine dacă va afla mai multe 
detalii despre propriii părinţi, în eventualitatea foarte puţin 
probabilă că vom găsi totuși ceva. 

— Nu, poate că nu. Rikhardur nu părea însă prea convins. Și 
totuși, eu nu pot înţelege de ce e tipul atât de disperat să afle 
ceva. Ar putea fi ultima lui șansă. E clar acum că actele oficiale 
despre trecutul său au fost distruse, deci nu e ca și cum el ar 
putea afla alte informaţii prin metode obișnuite. 

— Incă un motiv pentru a da totul uitării. Autorităţile nu au 
distrus pur și simplu informaţiile doar ca să-i facă pe plac mamei 
lui. Ea nu avea influenţa necesară. Probabil că în trecutul său se 
afla ceva asupra căruia au căzut de acord că mai bine ar 
rămâne secret. 

— Să fie vorba că și el a moștenit gena mortală? 

— Nu cred - din câte-am înţeles, fraţii nu sunt înrudiţi, așa că 
la mijloc ar fi o coincidenţă extraordinară dacă ar avea-o și el. 

— Tu n-ai vrea să afli? Eu, unul, aș vrea, zise Rikhardur 
netezindu-și cămașa. Oricât de tristă ar fi informaţia. 

— Din fericire, în cazul meu nu există nimic de genul ăsta. 

Huldar își zise că știe despre ce este vorba: Rikhardur dorea 
să fie lăsat să continue cercetarea. La urma urmei, Arnar era un 


VP - 338 


tip după chipul și asemănarea lui Rikhardur; foarte educat și 
neașteptat de calm, având în vedere circumstanţele - nicio 
lacrimă, nicio emoție pe chipul ca de piatră. In alte împrejurări, 
probabil c-ar fi devenit cei mai buni prieteni, dacă bărbaţii de 
genul ăsta ar fi predispuși la așa ceva. Dacă Rikhardur și Arnar 
ar ieși împreună într-un club, probabil că femeilor le-ar fi mult 
mai greu să aleagă decât dacă Huldar l-ar însoţi pe unul dintre 
ei. 

— Din punctul meu de vedere, poţi vâna informaţia cât timp 
dorești. Termină de căutat prin fișierele stocate pe calculator, 
apoi aruncă o privire peste puţinele documente care au fost 
găsite în casă. Karl a aruncat la gunoi aproape toate hârtiile, așa 
că n-ar trebui să-ţi ia prea mult. Le-am răsfoit și eu, dar n-am 
găsit nimic interesant. 

— O să mă uit. 

__ Ríkhardur părea mulțumit, așa cum își închipuise și Huldar. 
Inainte de a pleca, Rikhardur aruncă o privire în treacăt spre 
tabloul de pe jos și-l întrebă dacă n-avea de gând să-l atârne 
într-un cui. 

— Da, probabil că acum așa ar fi mai sigur. 

Firește că Rikhardur nu-i înţelese răspunsul și ieși din birou, 
dus pe gânduri. 

Huldar se ridică pentru a căuta un ciocan și un cui. Ancheta se 
ocupa acum de treburi mai mărunte și sigur nu mai avea ce să 
meargă prost. Era foarte puţin probabil ca în viitorul apropiat să 
fie aruncat afară din biroul pe care-l ocupa acum. 

Când să se apuce de treabă, Huldar șovăi dacă să înfigă sau 
nu cuiul în perete. Încă nu era pe deplin mulţumit și ar fi vrut să 
rezolve și ultimele piste rămase neînchise. Umilinţa de a fi 
nevoit să dea jos tabloul și de a-l căra cu el înapoi la vechiul 
cubicul în care muncise până atunci era pur și simplu de 
neconceput. Se aștepta să închidă cazul până la sfârșitul zilei și 
era sigur că tabloul avea să reziste pe podea până atunci. Că 
doar nu-i intrau prea des musafiri pe ușă; o parte din echipă 
fusese deja transferată la alte cazuri, iar Erla îl evita în 
continuare, aparent rușinată de modul în care-l trădase. Voia să 
o caute și să-i spună că nu mai conta și că o înţelegea destul de 
bine. In fine, era un fel a spune. Dar asta mai putea aștepta, la 
fel ca și tabloul. Cuiul din perete și împăcarea cu Erla aveau să 
reprezinte finalul primului său mare caz. 


VP - 339 


Scoase însemnările avocatului și începu să le citească din 
nou. În curând vor fi trimise la arhivă, scanate și salvate sub 
formă digitală ca parte a dosarului de caz, și probabil că nimeni 
nu se va mai uita vreodată la ele. Nici nu ar mai fi nevoie. 
Interogatoriul fusese înregistrat și aceste notițe nu conţineau 
nimic nou. Singura parte interesantă era ce anume scrisese 
avocatul la sfârșit, când el și suspectul încercaseră să 
încropească ceva care să-i poată fi acestuia din urmă de ajutor. 

Huldar dădu peste un cuvânt pe care nu-l putu descifra; părea 
să înceapă cu un L sau și să se termine printr-un T. Intre ele se 
aflau niște litere care semănau cu un N, un M, un O sau un A și, 
posibil, și un R, un L sau un B. Era urmat de mai multe semne de 
întrebare. În loc să dea carnetul la o parte, Huldar se hotărî să-l 
sune pe avocat. În felul acesta, dacă urma să se facă un control 
intern asupra felului în care fusese desfășurată ancheta, el n-ar 
mai avea cum să arate ca un idiot, ci ar putea să le dovedească 
tuturor că se ocupase personal chiar și de cel mai neînsemnat 
detaliu. 

Avocatul se arătă dezamăgit când își dădu seama cine-l căuta 
la telefon. Spera probabil că îl suna un acuzat aflat în căutarea 
unui avocat. Doar dacă nu cumva îi fusese șters numele de pe 
lista avocaţilor numiţi din oficiu, așa cum ameninţase că va face 
cerere după dezastrul de la interogatoriul lui Karl. Numele lui 
apăruse de mai multe ori în paginile ziarelor, după ce un suspect 
aproape murise în timp ce se afla în custodia poliţiei. Se 
făcuseră încercări de cercetare a propriei lui conduite. Un titlu 
clama: Căderea meteorică în dizgrație a unui avocat. Acest caz 
avusese urmări nebănuite, după ce atenţia mass-mediei o luase 
într-o altă direcţie, ba chiar el începuse să se simtă oarecum 
mândru pentru faptul că se simțea ca un adevărat „avocat de 
primă mână” pentru întâia oară în carieră. 

— Innbroti&. Probabil că scrie inbrot. 

Avocatul îi spusese lui Huldar că nu era nevoie să scaneze 
paginile relevante și să i le trimită prin e-mail, căci le-avea 
practic gravate în memorie. 

— Ce furt? 

— Karl mi-a spus că cineva a pătruns prin efracţie în casa lor 
chiar înainte să survină moartea mamei sale. Işi închipuia că 
hoţul o fi furat atunci pistolul de lipit. Nu pot spune că am 


18 Furt, în islandeză, în original. (N.t.). 
VP - 340 


considerat extrem de plauzibilă această afirmaţie, dar m-am 
gândit că n-ar strica să cercetăm mai îndeaproape. 

— Înţeleg. 

Huldar împinse într-o parte ciocanul și cuiul. De ce nu se 
descoperise asta imediat după arestarea lui Karl? Locuise toată 
viaţa la aceeași adresă, așa că incidentul respectiv ar fi trebuit 
să iasă imediat la iveală la o căutare în baza de date a poliţiei. 
Poate că nimeni nu făcuse o căutare în cazul adresei respective. 
Avuseseră altele pe cap. Vinovăţia lui Karl nu putuse fi pusă la 
îndoială, iar echipa fusese ocupată să încerce să descopere un 
mobil al crimelor și să-l lege pe Karl de cumpărarea câștii și a 
benzii adezive, însă fără succes. Nimeni nu pierduse vremea 
pentru a verifica dacă era Karl vinovat sau nu; probele împotriva 
lui fuseseră pur și simplu zdrobitoare. De netăgăduit. De ce 
naiba se mai gândea la asta tocmai acum? Și ce dacă cineva 
pătrunsese prin efracţie în casa lui Karl? Ce legătură avea asta 
cu crimele? Răspunsul era foarte simplu: nu exista nicio 
legătură. La mijloc era pur și simplu faptul că el nu putea 
accepta că rezolvaseră cazul. li ocupase mintea prea mult timp, 
pentru a putea renunța la el așa ușor. 

Probabil că asta era explicația. 

Telefonul îl făcu să tresară când sună. Se chiori la ecran, 
întrebându-se ce doreau cei de la Casa Copiilor de la el. Probabil 
că-i trimiteau o factură pe care o voiau semnată. În sistem te 
așteaptă o factură mare și grasă. Dar nu putea fi acesta motivul; 
între două instituţii ale statului nu era nevoie de o înțelegere de 
acest gen, căci era ca și cum el ar fi avut de gând să le trimită o 
factură familiilor victimelor pentru costurile anchetei. Se înveseli 
când auzi cine-l suna. Poate că și Freyja se gândise la același 
lucru ca și el, adică să se întâlnească la un pahar, pentru a 
sărbători rezolvarea cazului. Însă tonul din glasul ei sugera 
exact opusul. 

— Sper că n-am nimerit într-un moment nepotrivit. 

— Nu, chiar deloc. 

Lui Huldar îi păru rău că se repezise să-i răspundă, temându- 
se ca nu cumva ea să și-l închipuie stând cu picioarele pe birou 
și fluierând cu voioșie. 

— Încerc doar să clarific ultimele detalii ale anchetei, dar mai 
poate aștepta. Sper ca totul să se termine la sfârșitul zilei de azi. 


VP - 341 


— De fapt, de asta am și sunat. Te-ai gândit la ceva anume 
legat de sfârșitul anchetei? 

— Ce chestie - minţile mari gândesc la fel. 

Huldar rânji larg. Încercările lui repetate păreau că încep să 
dea roade: ea voia să sărbătorească împreună cu el și lui nu-i 
păsa chiar deloc dacă o făcea doar din milă. Era un început. 

— La ce te referi? 

Părea uluită. 

Huldar închise ochii. La dracu'! 

— Scuze, am înțeles greșit. Continuă. 

— Ai nevoie de un raport întocmit de noi? 

Huldar deschise ochii și clătină din cap, blestemându-se în 
sinea lui. 

— Da, ar fi perfect. Probabil că vrei să descrii interogatoriile și 
ce-a rezultat în urma lor? 

— Da. Avem un fel de rapoarte standard. Dacă nu te 
deranjează, aș vrea să adaug o secțiune referitoare la sănătatea 
mentală a lui Margrét. Ar putea avea impact asupra 
colaborărilor noastre viitoare dacă poliția va înțelege foarte clar 
cât de importante sunt serviciile noastre pentru copiii care ajung 
în astfel de situații. 

— Absolut. 

N-avea de gând s-o deziluzioneze, spunându-i că probabil el 
va fi singurul care va citi acest raport. Își cunoștea colegii. lar el 
însuși îl va citi doar pentru că trebuia s-o facă, din postura de 
șef al anchetei. 

— Din moment ce eu sunt cea care o cunoaște cel mai bine 
pe Margret, mie mi-a fost încredințată sarcina de a evalua 
nevoia ei de consiliere psihologică. Fetiţa va trebui să vină de 
mai multe ori la mine, pentru terapie. 

— Și? 

Huldar nu era sigur unde duceau toate acestea, dar era 
limpede că n-aveau să iasă la un pahar împreună. 

— Mai e o chestiune pe care trebuie s-o discutăm amândoi, în 
amănunţime. Nu știu dacă să renunţ la ea sau să o includ în 
raport. Vezi tu, ar putea fi jenant pentru tine. 

— jenant pentru mine? 

Îi trezise curiozitatea lui Huldar. Însă imaginea cu ei doi stând 
singuri într-un bar i se evaporă instantaneu din minte. 


VP - 342 


— Da, oarecum. Așa-mi imaginez eu, cel puţin. Se opri, apoi 
continuă: Margret e ferm convinsă că tu ești criminalul. 

— Eu? se miră Huldar și izbucni în râs. De unde și până unde 
i-o fi venit o asemenea idee? Și cum rămâne cu fotografia? N-a 
fost mulţumită că l-a identificat pe Karl? 

— Și-a retras declaraţia. Acum pretinde că era confuză. Pur și 
simplu s-a întâmplat ca bărbatul acela să semene niţel cu cel pe 
care l-a văzut ea, și oricum nici nu l-a văzut prea bine. 

— Doar nu crede că eu sunt bărbatul pe care l-a văzut ea în 
grădină? 

— Nu cred că va insista asupra acestui aspect. Am de gând să 
mai fac o încercare, ca să-i pot explica, și mă întrebam dacă nu 
vrei să fii și tu de faţă. Avem programată o întâlnire azi, ceva 
mai târziu, și aș putea să aranjez să aibă loc în camera de 
interogatorii, dacă vrei și tu, desigur. Va trebui să ai grijă să 
sosești mai devreme, așa încât să nu poată să te vadă. 

— Voi fi acolo. 

— Întâlnirea are loc la ora trei. Adică peste două ore. Să 
sperăm că ori vom putea clarifica lucrurile, ori voi reuși s-o fac 
să înţeleagă că nu e adevărat ce crede ea. Nu e posibil ca 
Margrét să se întoarcă printre ai ei crezând nu doar că ucigașul 
mamei ei este în continuare liber, ci, mai grav, că este și poliţist. 

— Voi fi acolo la două și jumătate. 

Huldar închise. Era clar că n-avea să atârne azi în cui acel 
tablou. 

Între timp, îşi va îndrepta atenţia asupra raportului referitor la 
obiectele care lipseau din camera de corpuri delicte a poliţiei. 

Se dovedi o lectură mult mai interesantă decât se așteptase. 

La fel și detaliile din baza de date a poliţiei referitoare la 
spargerea casei mamei lui Karl. 

Același lucru era valabil și-n cazul raportului despre 
descărcările ilegale ale lui Halli, peste care Huldar își aruncase 
doar un ochi, în treacăt, prima oară, dar pe care acum îl citi de 
la cap la coadă. 


VP - 343 


Capitolul 34 


Huldar înțelegea acum ce înseamnă să vezi roșu în fața 
ochilor. Se simţea de parcă îi curgea sânge din ochi; totul i se 
părea învăluit într-o păclă roșiatică. Gândurile îi fierbeau și i se 
învârtejeau în cap. 

Dar trebui să-și înghită furia și să stea s-o privească pe Freyja. 
O vreme, aceasta discutase cu Margret despre lucruri mărunte, 
apoi o întrebase cum se simte, având grijă să nu pomenească 
despre crimă. Dar deși știa prea bine că întrebările urmau un 
anumit tipar și că seriozitatea acestora creștea treptat, 
nerăbdarea pur și simplu îl omora. Piciorul i se mișca întruna pe 
sub masă, tempoul crescând la fiecare întrebare lipsită de 
relevanţă. 

Vizavi de el se afla tatăl lui Margret. De data asta, Sigvaldi 
fusese cel care o adusese pe Margrét la Casa Copiilor. Freyja 
spusese că fetița începea să se obișnuiască din nou cu prezența 
lui. 

Huldar nu putea obiecta în această privinţă, însă era 
nemulţumit de el însuși că nu prevăzuse acest lucru. La ce se 
gândise? Că Margrét avea să vină singură, cu autobuzul? 

La ultima lor întâlnire, Sigvaldi se arătase distras, furios și plin 
de suferinţă, încercând totodată să se obișnuiască să trăiască cu 
gândul că nu-și mai vedea niciodată soţia. Acum se vedea că 
începea să-și revină și că se împăca cu gândul că trebuie să 
împartă aceeași cameră cu Huldar, deși probabil că se blestema 
în sinea lui că nu acceptase propunerea Freyjei de a rămâne în 
sala de așteptare. Ar fi putut rămâne acolo, ca să bea cafea și 
să citească ziarele, în loc să se foiască nervos în preajma lui 
Huldar și să încerce să se îndepărteze cât mai mult de el, 
mișcându-și scaunul centimetru cu centimetru, după ce 
încercarea lui iniţială de a lega o conversaţie fusese întâmpinată 
de un șuierat furios din partea lui Huldar. 

Dacă Huldar n-ar fi fost atent, ar fi riscat să piardă șirul a ceea 
ce se discuta de partea cealaltă a geamului. Era ușor să se lase 
distras de furia lui pe toţi și pe toate, dar mai ales pe el însuși, 
pentru că trecuse cu vederea atât de multe și, prin urmare, 
acum arăta ca un prost în fața tuturor. Trebuia să-și păstreze 


VP - 344 


cumpătul dacă voia ca planul de a prinde persoana pe care 
acum o considera vinovată să reușească. 

In timp ce Margret răspundea la o întrebare despre cum îi 
merge la școală, lui Huldar îi zburară gândurile, în ciuda 
situației, la descoperirile pe care le făcuse în ultimele două ore. 
Tot ce mai lipsea pentru întregirea tabloului era mărturia lui 
Margrét. În rest, totul se potrivea cu noua lui teorie - și nici 
măcar o părticică din probele adunate împotriva lui Karl nu ar fi 
stat în picioare la o analiză mai atentă. 

Un telefon la Poștă și Telecomunicaţii îi confirmase că 
transmisiunile pe unde scurte pe care le menţionase Karl 
avuseseră loc. Tipul cu care discutase Huldar se arătase dornic 
să-l ajute să elucideze misterul, mai ales că și ei, la rândul lor, 
încercaseră să dea de urma locului din care fuseseră emise 
acele transmisiuni, după ce primiseră o plângere din partea 
aeroportului civil din Reykjavik. Se părea că frecvența acestora 
era prea apropiată de cea atribuită comunicaţiilor cu aeronavele 
de zbor civile, având drept rezultat interferenţe pe canal. Însă 
nu reușiseră să dea de urma punctului din care erau emise, 
deoarece transmisiunile fuseseră prea scurte și neregulate. 
Persoana responsabilă avusese grijă nu numai să iasă din emisie 
între transmisiuni, ci și să închidă transmiţătorul. Durase totuși 
ceva până când plângerea ajunsese la autorităţi, însă, nu mult 
după aceea, problema se rezolvase de la sine, prin încetarea 
transmisiunilor. Oricum, tipul respectiv era curios să afle de 
unde proveniseră acele transmisiuni, mai ales că era extrem de 
neobișnuit, ba chiar se întâmpla pentru prima dată să dea peste 
un post de radio cu numere islandez. Se părea că nimeni în 
afară de Karl și de prietenul său, Börkur, nu mai știa de 
existența acestui post de radio. 

Lui Huldar îi sună telefonul și piciorul i se opri din bâţâit. Îi 
răspunse lui Rikhardur după ce se îndepărtă niţel de masa din 
sala de ședințe. 

— Nu pot vorbi acum. Sunt la Casa Copiilor - a intervenit 
ceva. Te sun eu mai târziu? 

Răspunse scurt și la obiect, mai ales că era nevoit să 
vorbească în șoaptă. Nu îndrăznea să iasă din cameră, în caz că 
Freyja aducea în sfârșit vorba și de crimă. 

— Desigur. A apărut un caz nou? 


VP - 345 


Rikhardur părea nerăbdător. Nu se mai aștepta la nimic 
important de-acum încolo; era puţin probabil să se ivească prea 
curând vreo nouă anchetă la fel de importantă. 

— Nu. Te pun eu la curent mai târziu. 

Huldar o auzi pe Freyja întrebând-o pe Margret dacă se 
simţea în stare să vorbească din nou despre ce se întâmplase cu 
mama ei. 

— Trebuie să închid. Vorbim mai târziu. 

— Vrei să vin și eu? Cine mai e acolo? 

— Erla nu-i aici, dacă pentru asta îţi faci griji, vorbi Huldar 
repede. Aproape am terminat. Ajung și eu la secţie cât de 
curând. Dacă poţi, așteaptă-mă. 

Închise telefonul, înainte de a-i oferi lui Rikhardur ocazia să 
mai adauge ceva. Margret răspunsese afirmativ la întrebare. 
Huldar nu se mai deranjă să se așeze iar pe scaun și rămase în 
picioare, lipit de marginea mesei. Sigvaldi se prefăcu că nu-l 
vede și se apropie și mai mult de geam. 

— Sunt aproape sigură că n-a fost vorba de omul acela. Omul 
acela de la spital, preciză Margret, în timp ce-și făcea de lucru 
cu o brățară strânsă în jurul încheieturii. Există spitale-închisori? 

— Nu, nu în Islanda. Deși în alte ţări sunt închisori mari, care 
au probabil saloane pentru deținuții bolnavi. Dar nu cred că 
există ceea ce tu numești spitale-închisori. 

— Atunci e bine că nu este el omul rău. Tati spune că va 
trebui să rămână pentru totdeauna în spital. Toată viața. Așa că 
nu va mai putea merge la închisoare. Vreau ca să meargă la 
închisoare cel care i-a făcut rău lui mami. 

— Da, toţi vrem asta. 

— Omul rău nu vrea. 

— Nu, toţi în afară de el. 

Freyja își trecu o mână prin păr. Îl purta despletit, la fel ca la 
interogatoriul precedent, așa că pletele blonde i se odihneau pe 
umeri. 

— Dat fiind că ești sigură că nu omul bolnav a fost de vină, tu 
cine crezi că i-a făcut rău mămicii tale? 

— Bărbatul cu pantofii. 

— Bărbatul cu pantofii? 

Freyja bătu ușor în microfonul ascuns pe sub haine, în dreptul 
șalelor, pentru a-l avertiza pe Huldar că acum sunt pe cale să 
afle ceva important. Poate că își făcea griji că el aţipise. 


VP - 346 


— ÎI poţi descrie ceva mai bine? La urma urmei, majoritatea 
oamenilor poartă pantofi. 

— A fost la tine în apartament. Spunea că el fusese la tine în 
grădină. Dar el a fost și în casă la mine. L-am văzut de sub pat. 
l-am văzut pantofii. Îmi aduc aminte de ei. 

— Margrét, îți mai aduci aminte cine te-a tras de sub pat? De 
dimineață? El era? 

— Da. 

Fetița părea destul de sigură de ceea ce spunea. 

— Asta s-a întâmplat la mult timp după ce plecase omul care 
i-a făcut rău mămicii tale. 

— Da. 

Margrét părea că-și pierduse interesul față de discuţie. Își 
scoase brățara și începu să tragă de ea cu degetele. 

— Dar el a fost și cel care i-a făcut rău lui mami. Erau aceiași 
pantofi. Știu sigur. l-am văzut. Se opri, apoi repetă: l-am văzut. 

Huldar se apropie de microfon. 

— Spune-i să repete cu exactitate ce anume i-a zis bărbatul 
acela despre tatăl ei. E de-o importanţă crucială, adăugă el, 
ignorând privirea oripilată a lui Sigvaldi. 

— Margret. Ce a spus omul acela despre tăticul tău, când a 
pretins că totul e din vina lui? 

La început, li se păru că Margret nu avea de gând să 
răspundă. Apoi ea se ridică de pe canapea, se apropie de Freyja 
și începu să vorbească în șoaptă. Deoarece venise foarte 
aproape de microfonul ascuns, cuvintele ei se auziră mai clar 
decât înainte. 

— Să nu mai spui la nimeni. 

— Nu-ţi pot promite asta, Margret. 

Huldar gemu. Nu putea și Freyja să mintă niţel? 

— Nu vreau să afle nimeni. 

— Uneori e mai bine ca oamenii să afle anumite lucruri. Chiar 
dacă sunt chestii urâte sau periculoase. Uneori nu sunt chiar 
atât de urâte pe cât crezi tu. 

— Acesta e foarte urât. Tati a făcut un lucru foarte urât. Dar 
nu cred că a vrut. 

— Sunt sigură că n-a vrut. Și ce-a zis omul acela nu înseamnă 
neapărat că e și adevărat. Poate c-a inventat. Dacă nu mai spui 
nimănui, s-ar putea să nu afli niciodată dacă a fost adevărat sau 
nu. 


VP - 347 


Margrét căzu iar pe gânduri. Apoi îi șopti Freyjei, din fericire 
suficient de tare ca microfonul să capteze fiecare cuvânt. 

— Omul rău a zis că tati i-a omorât bebelușul. Că din vina lui 
tati vrea el să-i facă rău lui mami. Să-i smulgă viaţa din trup, așa 
cum tati i-a smuls lui bebelușul. Margret se așeză iar pe 
canapea, cu chipul plin de tristeţe și de repulsie. Cred că la 
mijloc a fost o greșeală. Tu nu crezi? 

Sigvaldi scoase un pufnet bizar, ce semăna mai mult cu un 
gâlgâit ce se repeta din nou și din nou. 

Huldar se sprijini cu nodurile degetelor de masă și lăsă capul 
în jos o secundă, închizând ochii și strângând din dinţi. Se 
potrivea. Apoi ridică atât de brusc capul, încât îl cuprinse 
ameţțeala. Scoase cu degete tremurătoare guma cu nicotină din 
buzunar și-și azvârli două bucăţi în gură, pentru orice 
eventualitate. 

Citind raportul despre obiectele care lipseau din camera de 
corpuri delicte a poliţiei, Huldar recunoscuse o serie de articole. 
Acestea includeau o cască de motociclist neagră, un telefon 
mobil, un cuţit cu diamant pentru tăiat geamuri și un set de 
ventuze. Dintr-o cutie, care nu fusese plină, lipseau opt role de 
bandă adezivă. Telefonul și banda făceau parte dintr-o captură 
de bunuri furate care fuseseră descoperite la percheziţionarea 
unei case. Telefonul conţinuse și o cartelă SIM care nu putea fi 
urmărită. Era un model ieftin și nu-i raportase nimeni dispariţia, 
așa că nu încercase nimeni să dea de urma proprietarului. Nici 
dispariţia benzii adezive n-o raportase nimeni; firma care avea 
magazia din care provenea nu se deranjase să anunţe poliţia, 
după ce se dovedise că de fapt nu le lipsea o cutie plină cu 
stickuri USB, caz în care s-ar fi putut ca furtul să ducă la 
micșorarea sumei pe care trebuia s-o plătească asigurătorul. 
Cuțitul cu diamant și ventuzele fuseseră confiscate atunci când 
un spărgător fusese surprins în flagrant delict. Casca avea 
legătură cu un caz mai vechi despre traficul de droguri, iar 
proprietarul ei nu mai venise s-o ceară, căci încă se mai afla în 
spatele gratiilor. 

Când Huldar căutase jaful de la casa mamei lui Karl în sistem, 
nu incidentul în sine îi atrăsese atenţia. Puţine bunuri fuseseră 
furate și proprietara casei fusese descrisă ca fiind supărată, dar 
și ca având un comportament bizar; polițistul care se ocupase 
de jaf considerase că ea părea mai degrabă interesată de el. 


VP - 348 


Baza de date a poliţiei mai conţinea și informaţii despre 
anchetarea unor descărcări ilegale, care-l aveau drept suspect 
principal pe Halli. Din nou, nu crima în sine îi atrăsese atenţia lui 
Huldar, ci identitatea poliţistului care avusese cel mai activ rol în 
acel caz. Același poliţist anchetase și jaful din casa mamei lui 
Karl: Rikhardur. 

La început, Huldar rămăsese de-a dreptul uluit. Colegului său 
nu-i stătea în caracter să nu menţioneze că nu cu mult timp 
înainte se ocupase de două cazuri care aveau legătură cu 
crimele. Din antrenamentul lor nu putea face parte așa ceva, 
deci la mijloc trebuia să fie vorba de o greșeală. 

Fără a mai sta pe gânduri, Huldar o sunase pe Karlotta. Ea nu 
păruse foarte încântată când îi auzise vocea la telefon, însă se 
dăduse pe brazdă când își dăduse seama că era vorba de ceva 
grav și încetase să mai întrebe ce se întâmplă, oferindu-i în 
schimb răspunsuri concise la întrebări. i 

O întrebase dacă Rikhardur avea vreo legătură cu Astrâs, 
Elisa sau Sigvaldi. Se părea că nu cunoștea pe nimeni. Insă 
Karlotta îi știa. 

Ástrós fusese profesoara ei de biologie la liceu. 

Sigvaldi fusese ginecologul ei. 

Când Huldar insistă să afle dacă Sigvaldi făcuse vreo greșeală 
sau o rănise în timpul vreunui consult, împiedicând-o să mai 
aibă copii, ea îl întrerupsese și-l întrebase ce importanţă avea 
acest lucru; întrebările lui deveneau un pic prea personale. Apoi, 
după o scurtă pauză, ea îi mărturisise că Sigvaldi fusese 
doctorul care o consultase, apoi se arătase de acord să o ajute 
să facă un avort la cererea ei, fără a-i cere să-i ofere și un motiv. 
Așa că ultima ei sarcină nu fusese de fapt un avort spontan, așa 
cum pretinseseră ea și Rikhardur. 

Karlotta nu vrusese copilul și avortase fetusul. Când aflase și 
Rikhardur, deja era prea târziu. 

Stupefiat de implicaţiile acestor mărturisiri, Huldar nu mai 
fusese în stare să mai adauge ceva. In final, ea îi spusese și 
motivul, fără a mai fi nevoie s-o mai întrebe. Ceea ce-i spusese 
ea la telefon fusese atât de surprinzător, încât el începuse să se 
întrebe dacă nu cumva conversaţia aceea avusese loc doar în 
imaginaţia lui. Însă Karlotta continuase și-i povestise despre 
scrisoarea care precipitase lucrurile și despre legătura pe care o 
avuseseră Ástrós și mama lui Karl. 


VP - 349 


— Sigvaldi, mormăi Huldar, cu gura plină de gumă. Spune-i la 
revedere Freyjei din partea mea și mulţumește-i pentru tot ce-a 
făcut, dar zi-i că a trebuit să plec. 

Bărbatul din faţa lui nu reuși să-și ascundă pe de-a-ntregul 
ușurarea de a nu mai fi nevoit să-i suporte prezenţa. 

— Bine, îi spun. 

e 

Huldar rămase în mașină multă vreme, sprijinit de volan și 
încercând să-și facă ordine în gânduri. Abia când auzi ușa de la 
intrare trântindu-se, ridică și el capul, porni motorul și demară. 
Nu voia să fie văzut de Sigvaldi și de Margret când aveau să 
treacă pe lângă el. Probabil că bărbatul urma să rămână uimit 
văzând că el încă nu plecase de acolo. li văzu în oglinda 
retrovizoare cum se îndepărtează de clădire, unul lângă altul. 
Nu se ţineau de mână. 

Nu ajunsese prea departe, când îi sună telefonul. Era Freyja. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. Ai plecat chiar când eu și Margrét 
ne pregăteam să terminăm, însă voiam să mă folosesc de 
ocazie pentru a-ţi mărturisi ceva ce consider extrem de 
important. 

— Dacă are de-a face cu raportul sau cu ce-a spus Margret, 
nu mai e nevoie. Se pare că am căutat unde nu trebuia, deci mă 
văd nevoit să redeschid cazul. 

— Nu. N-are legătură cu raportul sau cu Margret. 

Se simţea nedumerit. 

— OK. 

Nu mai reuși să adauge nimic. Își dădu seama că încă nu era 
în stare să îl înfrunte pe Rikhardur și, mai ales, pe Egill sau pe 
cei cărora se vedea nevoit să le dea aceste vești nedorite. N- 
avea nici cea mai vagă idee în ce ordine să-i abordeze sau cum 
să se comporte. 

— Mă întorc. 

— Promit că nu va dura mult. M-aș bucura dacă am putea 
clarifica lucrurile și-aș prefera să nu trebuiască să vin eu la 
secție. 

Huldar se gândea intens. Asta îi oferea o amânare. Și, cine 
știe, cu pregătirea ei de psiholog, i-ar putea oferi un sfat în 
legătură cu modul în care ar putea să-și mărturisească greșelile 
și incompetenta, fară să pară un cretin absolut. Nu era nevoie 


VP - 350 


să-i spună toată povestea asta extrem de tristă; ar putea-o 
expune doar ca pe o problemă ipotetică. 

— Ajung în două minute. 

Ca să evite orice suspiciune din partea lui Rikhardur, Huldar îi 
trimise un mesaj în care-i spunea că mai are puţină treabă. Cel 
care îi fusese prieten până nu demult îi răspunse aproape 
imediat, întrebându-l dacă are vești noi. Huldar se forţă să-i 
răspundă, deși parcă fiecare literă îl înţepa adânc, spunându-i că 
n-are nicio veste și că se va întoarce în scurt timp. Ecranul 
telefonului deveni negru și nu se mai deschise la loc. Se părea 
că reușise să-l liniștească pe Rikhardur. Deocamdată. 


Capitolul 35 


— A plecat toată lumea acasă. Am pornit alarma la etaj, așa 
că va trebui să ne mulțumim cu ce avem - dar promit să nu te 
rețin mult. 

Freyja îl pofti pe Huldar într-un salon de consultaţii. O clipă, 
cumpăni dacă făcea ceea ce trebuia; bărbatul părea bolnav, 
extrem de palid, tăcut și distras. Spera doar că orice germeni ar 
fi purtat cu el aveau să moară peste noapte, deși poate n-ar fi 
fost rău să șteargă cu un șerveţel tot ce atingea el, înainte să 
plece din clădire. 

Singurele scaune din încăpere erau inconfortabile și aveau 
înălțimi diferite; unul era un scaun de birou, celălalt, un taburet 
ajustabil pe rotile, pe care-l folosea doctorul atunci când 
consulta copii. Freyja îl lăsă pe Huldar să se așeze pe scaunul de 
birou, în timp ce ea luă loc pe taburet, ceea ce părea un pic 
ciudat, dar cel puţin el nu mai trebuia să privească masa. Era un 
obiect de mobilier sinistru, o masă de consultaţii ginecologică 
modificată pentru copii, ceea ce încălca practic orice principiu 
moral. Deja el se simţea suficient de prost în acest moment ca 
să i se mai aducă iar aminte de revoltătoarele crime cărora le 
cad uneori victime copiii. 

— Ce voiai să-mi spui? 

Probabil că fusese infectat deja cu o bacterie, gândi ea; poate 
că deja se instalase febra. Glasul lui i se părea aspru și 
neprietenos. Freyja nu se putu împiedica să nu se întrebe dacă 


VP - 351 


nu cumva fusese o greșeală să se încreadă în el. N-ar fi mai bine 
să inventeze ceva în schimb? Insă ceea ce spuse el în 
continuare îi alungă orice urmă de îndoială. 

— Dacă îţi par puţin ciudat e din cauză că am rămas șocat de 
o întâmplare recentă. Te rog să nu o iei la modul personal. 

Ea râse scurt. 

— Nu-ţi face griji. Credeam că ai răcit. 

Era ușurată că nu va mai trebui să dezinfecteze totul după 
plecarea lui. Era nerăbdătoare să ajungă acasă, unde o aștepta 
Molly. Freyja spera că animalul nu-i rosese deja tocurile noii 
perechii de pantofi, pe care uitase să-i ascundă. 

— Voiam doar să-ți spun că știu cine a fost în grădină - 
bărbatul despre care credeai că mă urmărește. Nu are legătură 
cu cazul de crimă. 

— Era fostul tău iubit? 

Huldar părea total dezinteresat. 

— Nu, clătină Freyja din cap. Am un frate care... s-a cam 
abătut de la calea cea dreaptă și corectă, ca să spunem așa. A 
angajat un tip care să mă păzească de la distanță, deoarece 
credea că sunt în pericol. Din cauza unei neînțelegeri, i-a fost 
teamă că fostul meu prieten are ceva de împărțit cu mine. Și, ca 
să fie clar, nu eu am fost cea care i-a dat această idee. El s-a 
gândit singur la asta. 

Huldar expiră zgomotos, ca unul care vrea să dea afară tot 
stresul acumulat. 

— Știu cine e fratele tău. 

— Ce? 

— Am fost curios. N-am crezut că adresa ta se potrivește cu 
împrejurările date, așa că am verificat pe al cui nume este 
înregistrat apartamentul. Baza noastră de date a indicat că aveţi 
aceeași mamă, așa că n-a fost greu să-mi dau seama cum stă 
treaba. Își cobori privirea în podea, apoi continuă: Cunosc 
povestea. l-am recunoscut numele și l-am căutat în arhive. Ba 
chiar am avut onoarea de a-l aresta și eu o dată. Acum mulți 
ani. 

— Înţeleg. 

Freyja nu se simţea în stare să-l întrebe pentru ce-l arestase. 

— Firește, numele câinelui ar fi trebuit să reprezinte un 
indiciu. 

— Adică? 


VP - 352 


— Cine-și numește câinele Molly? Categoric, nu un psiholog 
de la Casa Copiilor. 

— Să înţeleg că e ceva în neregulă cu numele câinelui? Sau 
ce? 

— Vrei să spui că nu știi despre ce-i vorba? E numele de scenă 
pentru MDMA” - ingredientul activ al Ecstasy-ului, o informă el, 
apoi adăugă, ceva mai circumspect: n-are importanţă. 

— Aha. 

Freyja roși. Cum de nu-și dăduse seama până acum? Încercă 
să abată din nou discuţia pe făgașul iniţial. 

— Oricum, cel puţin nu va mai trebui să pierdeţi vremea 
întrebându-vă dacă tipul din grădină a fost ucigașul căutat de 
voi. 

e 

Își dorea să se poată sprijini de o spetează, însă taburetul nu 
avea așa ceva; geanta îi atârna greu pe umăr, dar nu îndrăznea 
să o lase jos, ca nu cumva Huldar să zărească pistolul. Vrusese 
să-i ceară lui să scape de armă, fără a-l lămuri de unde provine, 
dar era limpede că era o idee proastă. Probabil că Huldar ar fi 
făcut imediat legătura între armă și fratele ei, așa că nu putea 
avea încredere în el. 

— Asta a fost tot. 

Huldar o privi în ochi și Freyja se forță să-i susțină privirea și 
să nu trădeze niciun semn că mințea. Uneori era folositor că 
studiase comportamentul uman. 

— Nu înţeleg un lucru, zise el, plesnind din limbă. Nu mi-ai fi 
putut spune asta și la telefon? 

— Ba da, presupun că da. Zâmbi jenată. Voiam doar să discut 
față în faţă cu tine. Din câte știu, telefonul tău ar putea fi 
ascultat. Nu simt nevoia să discut despre fratele meu cu poliţia, 
și cred că poți înţelege acest lucru. Cu tine am făcut o excepţie. 
Având în vedere împrejurările. 

Se opri. Când minţi, cel mai bine e să vorbești cât mai puţin; 
să-l lase mai bine s-o considere genul de om excesiv de precaut. 
O deranja faptul că nu era chiar atât de diferită de cum o 
considera el. 

— Ca să știi, noi nu înregistrăm chiar toate conversațiile. 

— Mersi, e bine de știut. 


19 Metilen-dioxi-metamfetamină, substanță psihoactivă empatogenă din familia 
amfetaminelor; Ecstasy. (N.t.). 


VP - 353 


Era tot ce putea spune. Auzi o mașină trăgând pe aleea din 
față și, deși nu o încânta în mod deosebit posibilitatea de a fi 
nevoită să mai rămână la serviciu, simțea această distragere 
absolut bine-venită. 

— Aștepţi pe cineva? 

— Nu. Freyja învârti taburetul pentru a ajunge cu faţa la 
fereastră și aruncă o privire printr-o fantă din jaluzele. Mi se 
pare că pe tine te caută. 

— Pe mine? 

— Păi, e o mașină de poliţie, iar de obicei ei anunţă înainte. 
Aici nu avem un birou de recepţie pentru a ne întâmpina 
oaspeţii. 

Fără să-l vadă, Huldar veni lângă ea la fereastră. Îl priviră 
amândoi pe bărbatul care cobora din mașină. Freyja, care nu-l 
mai văzuse niciodată, se arătă surprinsă când un asemenea 
personaj cobori dintr-o mașină de poliție. Era atât de spilcuit și 
de atent îmbrăcat, încât arăta mai degrabă ca un bancher. În 
afară de pantofii cu care se încălțau toți polițiștii - același model 
pe care-l purta și Huldar. Inainte de-a pătrunde în clădire, se 
opri și-și trecu mâinile prin frizura perfect aranjată. 

— Rahat! Rahat! Rahat! 

Huldar se îndepărtă de fereastră și privi de jur-împrejurul 
încăperii. Auziră cum e deschisă ușa de la intrare, apoi cum se 
închide ușor. 

— Ascunde-te în dulap, îi șopti Huldar la ureche Freyjei. 

Pe când această clădire avea o cu totul altă destinaţie decât 
cea din prezent, acesta fusese un șifonier, însă acum era folosit 
pentru depozitarea maănușilor de unică folosinţă și a altor 
articole medicale. 

— Nu mai pune alte întrebări. Doar ascunde-te. O să-ţi explic 
mai târziu. Totul va fi bine. 

Freyja se pregătea să-i răspundă că nici nu se aștepta la 
altceva, dar îi citi pe chip că ar fi fost mai înțelept să tacă și să 
se supună. În timp ce-și căuta o poziţie cât de cât confortabilă 
printre teancurile de cutii din carton alb, se bucură că încă nu 
apucaseră să-și înnoiască stocurile. Chiar și așa, spaţiul din 
dulap era destul de strâmt; nu se putea mișca fără să dea peste 
ceva, iar dacă o făcea, și-ar fi putut trăda ascunzătoarea. Cel 
mai mult o înspăimânta ideea că geanta avea să-i alunece de pe 
umăr și se va lovi de una dintre stivele cu cutii. Închise ușa 


VP - 354 


dulapului pe dinăuntru chiar în timp ce Huldar deschidea ușa 
spre hol. Îl auzi strigând prin peretele de lemn subţire: 

— Rikhardur! 

Făcu un efort să respire calm și fără zgomot, apoi își îndreptă 
atenţia spre discuţia dintre Huldar și nou-venit. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ai nevoie de ajutor. Păreai 
îngrijorat când am vorbit la telefon. 

— Nu era nevoie. Eram pe cale s-o pornesc spre secție. N-ai 
primit mesajul meu? 

— Ba da. 

Rămaseră tăcuţi o clipă, apoi Rikhardur vorbi din nou: 

— Mi-a trecut prin minte că a apărut o nouă pistă, dat fiind că 
au interogat-o din nou pe fată. În timp ce discutam cu tine la 
telefon, am auzit când i-au pus o întrebare care mi s-a părut 
atât de curioasă, încât n-am mai putut aștepta venirea ta. Ar 
trebui să mă ţii și pe mine la curent, în cazul în care se ivește 
ceva nou. 

— Așa aveam de gând. Ce-ar fi să ne întoarcem la secție, ca 
să discutăm acolo mai pe îndelete? Nu putem rămâne aici; ei 
așteaptă să vină un băieţel pentru a fi interogat și consultat în 
legătură cu un presupus atac. 

— Atunci de ce nu e nimeni pe-aici? Ești sigur că nu stai ca să- 
i aștepți? 

— Da. Freyja, psihologul-șef de aici, e pe drum. l-au cerut s-o 
aducă și pe doctoriță cu ea și m-am oferit să aştept, în caz că 
apar ceilalţi între timp. 

Freyja trebuia să recunoască faptul că Huldar gândea rapid. 
Deși trebuia sa-și mai amintească ceva - era un mincinos foarte 
priceput. 

— Și doctoriţa n-a putut să ia un taxi? 

— Habar n-am. Ce-i cu tine? Ce treabă ai tu cu asta? 

Huldar părea furios, mult prea furios, date fiind împrejurările. 
Rikhardur era destul de enervant cu toate întrebările astea, dar 
era limpede că mai exista un motiv pentru toată această furie a 
lui Huldar. Ceva ce însemna că ea fusese nevoită să se ascundă 
în dulap. 

Urmă o scurtă pauză, înainte ca Rikhardur să răspundă. Când 
vorbi, glasul său păru mult mai liniștit decât înainte; nota de 
tristeţe din el dispăruse cu totul. Freyjei i se făcu pielea de găină 
ascultând acest glas cu totul nou, rece și calm. 


VP - 355 


— Am fost în biroul tău. Am văzut raportul despre obiectele 
care lipseau din camera de corpuri delicte. Le-ai subliniat pe 
cele care ţi s-au părut relevante. Chiar crezi că ar putea avea 
legătură cu crimele? Ar putea fi vorba doar de o simplă 
coincidență; o mulţime de lucruri sunt confiscate când au loc 
percheziţii prin case. 

— Da, cred că au legătură. Și nu cred nici în ruptul capului că 
ucigașul a fost Karl. 

Freyja se încruntă în întuneric. Ce naiba voia Huldar să spună? 
Ciuli urechile, ca să nu piardă niciun cuvânt. 

— Dar, cum spuneam, nu aici ar trebui să discutăm despre 
toate astea. Hai să mergem înapoi la secție. 

— Dar nu trebuia să aștepți să se întoarcă femeia aceea care 
conduce cazul? Dacă apar ceilalţi, cu băieţelul? 

— O să le las un bilet pe ușă. 

— Ce-ar fi să-mi spui totuși ce se petrece? Ești sigur că nu 
durează mai mult de un minut? Nu văd ce diferență ar fi dacă 
îmi spui aici sau la secție. 

— Sunt obosit. Sigur că vreau să-ţi spun tot, doar că nu aici. 
Nu mai poţi avea puţină răbdare? 

— Aş prefera să aud acum. N-am de gând să mă întorc înapoi 
la secție. 

— Chiar așa? Te duci acasă cu o mașină de patrulare? Că doar 
secția de poliţie e chiar în drumul tău. 

lar liniște. Când începură să discute din nou, Freyjei i se păru 
că veniseră mai aproape de ea, ca și cum Rikhardur intrase în 
sala de consultații. 

— Ai aflat ceva, nu-i așa? M-a sunat Karlotta. Mi-a povestit 
despre discuţia voastră. 

Freyja se întrebă cine-ar putea fi Karlotta. Nu și-o imagina ca 
fiind polițistă, dar înainte de a se mai putea gândi și la o altă 
posibilitate, Rikhardur continuă: 

— Nu sunt prost, Huldar. Știu că ţi-ai dat seama. Dar speram 
că te-aș putea convinge să păstrezi secretul. 

— Ești nebun? pufni Huldar. 

— Nu. Dar, dacă stai să te gândești, ar fi în interesul tuturor 
ca acest caz să nu meargă mai departe. E de la sine înţeles că 
ţi-aș fi foarte recunoscător. Și ai scuti-o și pe Karlotta de a fi 
expusă în public ca o ciudățenie. Promovarea ar fi a ta în 


VP - 356 


continuare. Singurul care pierde ar fi bietul Karl, dar el oricum 
nu mai are nimic de pierdut. Așa că toată lumea câștigă. 

— la-ţi gândul de la asta. Aici nu e vorba de cine pierde și cine 
câștigă. Ai comis o crimă. Cea mai atroce crimă posibilă. De trei 
ori. Chiar crezi că mi-ar păsa de o nenorocită de promovare, 
știind că te-aș lăsa să scapi? 

Freyja icni, apoi îngheţă. Ce-i auzeau urechile? Despre ce 
vorbeau ăștia doi? Nu Karl o omorâse pe mama lui Margret? 
Oare adevăratul criminal stătea, chiar acum, în aceeași cameră 
cu ea? 

— Da, asta speram. Dacă te-ajută cu ceva, să știi că n-a fost 
ușor. Dar cu toţii au meritat-o. 

— Elisa? Ce naiba ţi-a făcut ea ţie vreodată? 

— Ei, nimic. Nu pe ea o căutam. Voiam să-l omor pe Sigvaldi, 
așa cum și el mi-a omorât bebelușul. Dar fiindcă el n-a fost 
acasă, mi s-a părut corect. N-am vrut să-i omor unul dintre copii, 
deși așa ar fi trebuit să-l pedepsesc. Nu sunt chiar cel mai mare 
monstru, să știi. De fapt, i-am încuiat pe copii în camerele lor 
înainte să plec, astfel încât să nu-și găsească mama moartă. 

Freyja simţea că se sufocă. Se strădui să respire cât mai 
normal. În dulap era suficient aer. Mai mult decât suficient. 
Respiră încet! Ai suficient aer. 

— Ai fi putut pleca. Te-ai fi putut întoarce când era el acasă. 
Elisa chiar n-avea nicio treabă cu ce se întâmplase. 

— Era exclus. Practic, ocazia mi-a căzut pur și simplu în poală 
- un dar din cer, dacă poţi crede în așa ceva. Stăteam în mașină 
și s-a întâmplat să văd femeia intrând într-o benzinărie. Am 
urmărit-o și-am profitat de norocul chior din ziua aia. Faptul că 
aveam cheia de la casă mi-a ușurat foarte mult misiunea. Era 
exclus să mă întorc altă dată, când era și Sigvaldi acasă. Deja ar 
fi schimbat încuietoarea și ar fi fost mult mai pregătiţi. Dat fiind 
că el nu se afla acasă, pur și simplu n-am avut de ales. 

— Rikhardur, nu el ţi-a omorât copilașul. El a efectuat doar un 
avort. Singurul lucru pe care l-a putut face, date fiind 
împrejurările. De ce crezi că a pierdut Karlotta sarcina de fiecare 
dată? Era modul în care natura avea grijă de problemă. Și ce-ar 
fi putut face Karlotta după ce a aflat adevărul? Era singura ei 
alegere. Nu Sigvaldi a fost cel care a luat această decizie: 
Karlotta a luat-o. N-a avut de ales. Nu cred că-ţi dai seama cât 
de gravă era problema. 


VP - 357 


— Gravă? Sigur că știu. Cum crezi că m-am simţit când am 
aflat? Cum crezi că s-a simţit Karlotta? Rikhardur râse trist. E 
tare ironic - dacă n-ar fi fost jefuită casa lui Karl, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. Eu și Karlotta ne-am fi pregătit 
frumușel pentru venirea copilului și n-ar mai fi trebuit să moară 
nimeni. Dar nu. A trebuit ca mama lui Karl să insiste și să strice 
totul, dându-și seama de tot și de toate. A observat asemănarea 
dintre mine și fiul ei mai mare și și-a adus aminte de nume. La 
început, nu s-a trădat, ci doar mi-a pus o grămadă de întrebări 
cu caracter personal, iar eu mi-am închipuit că nu-i decât o 
hoașcă bătrână și excentrică. Am fost un mare prost că i-am 
spus că sunt pe cale să devin tătic, ba chiar i-am zis și numele 
soției. Eram atât de fericit și de nerăbdător. Ar fi trebuit să-mi 
ţin gura. 

Freyja auzi un oftat adânc, scos probabil de Rikhardur. 

— După ce-am plecat, ea a făcut niște cercetări și a devenit 
convinsă că are dreptate. Că fiul ei, Arnar, eu și Karlotta eram 
fraţi. Că soția mea îmi e soră. 

— Rikhardur, doar știi că e mai rău de-atât. Deși chiar și 
numai relația dintre voi ar fi trebuit să fie un motiv suficient ca 
să vă despărțiți. 

Freyja asculta fără să-și poată crede urechilor. Ríkhardur 
continuă să vorbească, de parcă nici nu l-ar fi auzit. 

— Mama lui Karl i-a scris Karlottei. Ea nu mi-a arătat 
scrisoarea decât după ce se terminase deja cu bebeluşul nostru. 
Femeia i-a dezvăluit toată acea poveste tragică a mamei mele - 
a mamei noastre, de fapt - și-a sfătuit-o să mă părăsească și să 
avorteze copilul. Ar fi trebuit să nu ne fi întâlnit niciodată; am 
fost trimiși în colţuri opuse ale ţării, crezând că-n felul ăsta nu 
ne vom întâlni niciodată. A trebuit s-o văd doar o dată în timpul 
facultăţii, ca să știu că ea va fi soţia mea. Nu-i nicio diferenţă că 
acum știu că-mi este soră. Rikhardur scoase un râset sinistru. 
Am lăsat de mult în urmă problema părinţilor noștri. Mama 
noastră e moartă, la fel și tatăl nostru. Deși nici nu știu cum să-l 
consider pe ticălosul acela malefic - tată, bunic? Ce era oare? 

— Și una, și alta. Și ai dreptate, Rikhardur, chiar era un 
monstru. Ţi-a violat mama, propria lui fiică. În mod repetat. E o 
poveste înfiorătoare și nici nu mă mir că până la urmă l-a și 
omorât. Dar e tragic că a simţit că trebuie să-și ia și ea viața. 
Probabil că ar fi fost tratată cu indulgență și-ar fi primit cea mai 


VP - 358 


ușoară pedeapsă posibilă. E clar, după discreţia cu care a fost 
tratat cazul ei. Nici măcar n-a transpirat în presă. Probabil c-a 
făcut-o ca să-și protejeze copiii - ca să-i împiedice pe oameni să 
afle detalii despre trecutul vostru. 

— A rămas gravidă. La nouăsprezece ani, se sufocă Rikhardur. 
S-a mutat înapoi la Akranes, însă tipul cu care avea o legătură a 
refuzat să recunoască copilul. Cel puţin asta scria în scrisoarea 
pe care-a primit-o Karlotta. Ea nu avea cum să se întrețină, așa 
c-a fost nevoită să se întoarcă acasă. Acasă, la omul care ar fi 
trebui să o ajute să-și revină. Acasă, la tatăl ei. Dar el, în 
schimb, a profitat de starea ei, de faptul că ferma era izolată și 
că nu-i vizita aproape nimeni. N-a avut mustrări de conștiință 
atunci când a tăbărât pe ea și-a abuzat-o. Ea i-a născut doi copii 
și era deja însărcinată cu al treilea când l-a omorât. L-a 
împușcat cu propria lui pușcă. Apoi s-a împușcat și ea. Arnar era 
cel mai mare și a fost martor la tot ce s-a întâmplat - el era 
copilul despre care se presupunea că ar fi al bărbatului din 
Akranes. Deși nimeni nu știa sigur dacă acela era tatăl lui sau 
dacă și Arnar era tot copilul bunicului. 

— Rikhardur, locul în care s-a petrecut tragedia mamei tale nu 
e nici aici, nici acolo. Tu și Karlotta sunteți atât de înrudiţi, încât 
pur și simplu nu aveţi cum să trăiţi ca soţ și soţie și-n niciun caz 
nu puteți avea copii împreună. Copiii voştri ar face și ei copii, la 
rândul lor, și ar avea aceiași bunici și, în același timp, ar avea 
comun un bunic care le-ar fi și străbunic. Sfatul pe care Astrós i 
l-a dat Karlottei a fost perfect justificat. Ar fi fost șanse extrem 
de mari să aveţi un copil cu defecte. 

— Dar ar fi existat și posibilitatea ca bebelușul nostru să fi 
fost perfect sănătos. Astrós n-a calculat această probabilitate 
pentru Karlotta. Dar a făcut-o pentru mine. 

— Mă îndoiesc că ar fi calculat ceva pentru Karlotta, dacă ar fi 
știut ce o așteaptă. Tot ce-a făcut Astrâs a fost să-și ajute o 
fostă elevă, care i-a cerut un sfat în disperare de cauză. Unde 
altundeva s-ar fi putut duce Karlotta? N-a îndrăznit să discute cu 
un medic, căci i-ar fi cerut să afle la cine se referă. Nici măcar 
lui Sigvaldi nu i-a spus adevărul; i-a zis doar că nu-și dorește 
copilul. Pentru el a fost suficient. Insă Astrâs era o fostă 
profesoară de biologie care s-a simţit flatată când Karlotta și-a 
amintit de ea. A încercat să-i ofere un sfat, însă n-avea nici cea 
mai vagă idee în ce se implica. 


VP - 359 


— Dar ar fi trebuit să calculeze probabilitatea ca totul să fie 
totuși în regulă. 

— Da, așa ar fi trebuit, dacă stai să te gândești mai bine. 

Huldar se opri, iar Freyja nici nu îndrăzni să clipească, de 
teamă să nu facă vreun zgomot. Își ţinu respiraţia până ce el 
începu din nou să vorbească. 

— Și cum rămâne cu bietul Halli, prietenul lui Karl? Sau cu 
Karl însuși? 

— Peste Halli am dat printr-un noroc chior, pufni Rikhardur. 
Bine, nu chiar noroc chior, căci am recunoscut numele lui Karl în 
calculatorul lui, atunci când căutam conţinut piratat. Așa că am 
luat legătura cu el și i-am promis că-l plătesc dacă mă ajută să-i 
fac o farsă prietenului său. A fost de-ajuns. El mi-a sugerat să 
folosesc transmisiunile pe unde scurte, deoarece Karl era 
obsedat de ele. Avea tot echipamentul necesar și chiar a 
inventat și codul. Mi-a zis că i-a venit ideea când a văzut un 
poster ce atârna deasupra biroului lui Karl din pivniţă. Era sigur 
că prietenul lui avea să-l spargă în cele din urmă, însă avea de 
gând să-i dea un indiciu, dacă nu reușea. Totuși, nu s-a ajuns 
până acolo. 

— Și Karl? El ce ţi-a mai făcut? Sau pur și simplu nu știai cui 
să-i înscenezi toate astea? 

— El s-a nimerit să fie la locul și momentul potrivit. Și mi-a 
furat frăţiorul. Nu avea dreptul să crească alături de el. A 
meritat-o. 

— Rikhardur, tu-ţi dai seama că ești complet nebun? 

— Se întâmplă să nu fiu de acord cu tine. 

— Ai omorât trei oameni. Prin cele mai oribile metode 
posibile. 

— Ar fi putut fi mult mai rău. Am ales metodele acelea tocmai 
pentru că nu erau atât de oribile. Cel puţin pentru mine. N-a 
trebuit decât să apăs butonul unor aparate, iar ele au făcut 
treaba în locul meu. Ba chiar am și putut să plec de-acolo; n-a 
trebuit să stau să îi privesc cum mor. Să știi că nu sunt sadic. Nu 
simt dorinţa de a vedea oameni murind. S-a pus doar problema 
de a se face dreptate. Lumea nu poate pur și simplu să-mi 
distrugă viaţa, să distrugă viața copilului meu, fără ca mai apoi 
să nu suporte consecinţele. Rikhardur oftă, apoi continuă: Nici n- 
ai idee ce mult efort am depus pentru asta. Câte-am putut 
îndura. Cât de mult m-am străduit să nu dau ochii cu fetița. 


VP - 360 


Toate aspectele anchetei pentru care a trebuit să mă ofer 
voluntar, ca să pot supraveghea desfășurarea ei. Toate acele 
apeluri telefonice. Chiar crezi că am vrut să-i sun pe toţi ţicniţii 
ăia? Și să vizionez toate acele înregistrări ale camerei de 
supraveghere de la bancomat? Pe care se vedea clar mașina 
mea? Nici măcar n-a trebuit să le distrug. Tu ai avut o încredere 
oarbă în mine și nimeni nu m-a considerat suspect. Și toate 
celelalte; păcat că nu mi-ai spus din prima unde locuia Freyja. 
Am rănit câinele care nu trebuia. Dar m-am descurcat până la 
urmă. Probabil că te simţi destul de aiurea că ai ajuns să fii 
considerat un prost. 

— Rikhardur, te rog să te întorci, să-ţi duci mâinile la spate și 
să mă lași să-ţi pun cătușele! Vom continua această discuţie la 
secţie, așa cum ţi-am sugerat iniţial. 

Huldar vorbea pe un ton rece; era limpede că vorbele lui 
Rikhardur îl atinseseră exact unde trebuie. 

— Aș prefera să n-o fac, mulțumesc foarte mult! 

— N-o să scapi. Nu sunt singurul care știe povestea. Mai 
devreme sau mai târziu, Karlotta își va da seama ce s-a 
întâmplat. lar Margret ţi-a văzut pantofii, când se afla sub pat. 
Pantofi obișnuiți, de poliţist. Există un singur mod în care se pot 
termina toate astea. Mai bine te-ai da bătut. 

— Nu. Ar trebui să te gândești mai bine. Îmi pare rău, n-ar fi 
trebuit să te insult. Poate că te-am făcut să pari un prost în ochii 
celorlalţi, dar să știi că nu mi-a făcut nicio plăcere, dacă asta te 
consolează cu ceva. . 

— Nu mai contează. Am meritat-o. l-am tras-o soției tale. In 
toaletă, la bar. La cererea ei. 

Freyja căscă ochii, şocată. Ticălosul nenorocit. Era în stare. 

Rikhardur scoase un urlet înfiorător, care fu urmat de niște 
bufnituri și o hărmălaie de nedescris. Freyja auzi cum masa de 
consultaţii era răsturnată pe o parte. Urmară gemete puternice 
și un țipăt bizar - ea nu-și dădea seama ce anume putea 
provoca asemenea sunete. Apoi, tăcere. Freyja nu îndrăznea să 
miște niciun mușchi. Un geamăt prelung și adânc reverberă în 
cameră, urmat de un suspin îndurerat. 

Era Rikhardur. 

Gemetele lui Huldar sunau diferit, așa cum își amintea prea 
bine. El rămăsese complet tăcut, ceea ce nu era un semn prea 
bun. În cel mai bun caz, zăcea inconștient. 


VP - 361 


Auzi apoi scârțâituri de sertare trase afară, care-i făcură inima 
să bubuie năvalnic în piept. Oare bărbatul căuta vreo armă cu 
care să-l termine definitiv pe Huldar? După tot ce auzise despre 
crime, doar n-avea cum să permită să se mai comită încă una, 
chiar sub nasul ei. Spre deosebire de Margret, ea era adultă. Nu 
putea fi forțată să stea deoparte și să nu facă nimic. In plus, 
dacă tipul acesta îl omorâse pe Huldar, atunci era perfect 
capabil să se ducă direct acasă la Margret. 

Cu infinită precauţie, își strecură mâna în geantă și izbuti să 
scoată pistolul fără să facă niciun zgomot. Știa că era încărcat, 
dar nu și cum funcţionează. Insă Rikhardur n-avea de unde să 
cunoască acest lucru. 

In timp ce-i trăgea piedica, Freyja izbi ușa dulapului cu 
piciorul, ţinând pistolul cu ambele mâini, aţintit înainte. Huldar 
zăcea întins pe jos, strâns ghem. Respira, spre ușurarea ei. 

— Lasă foarfecă jos. 

Nu putea să-și controleze tremurul din voce. 

Bărbatul se întoarse, uluit. Apoi își reveni și rânji. 

— Sunt poliţist. Te rog să lași pistolul jos și să-ți duci mâinile 
la ceafă. 

— Lasă foarfecă jos! 

Freyja vedea că pistolul îi tremura în mâini. Îşi adună tot 
curajul și-și dădu părul în lături cu o mișcare rapidă a capului. 

— Lasă foarfecă jos sau trag! 

— Ei, mă-ndoiesc c-o să tragi. Lasă arma jos, scumpete! zise 
el, apoi făcu un pas înainte. 

Freyja trase. N-ar fi trebuit să-i spună „scumpete”. 


Epilog 


Era o splendidă nuanţă de roșu. În salonul de spital pe care 
acum Karl îl considera căminul său, totul era de culoare albă sau 
galben-deschis. Uneori, acest ansamblu de culori era întrerupt 
de un verde mohorât, instituţional, și deși se bucura de această 
schimbare, nuanţa în sine nu-i provoca niciun fel de plăcere; 
spitalele o adoptaseră pentru că li se părea potrivită și nimeni 
nu trebuia să se justifice în vreun fel. Probabil că în spatele 
acestei alegeri se afla totuși vreo bizară filosofie. Poate că erau 


VP - 362 


alese cu scopul de a reprezenta ideea de sănătate și igienă - 
posibil și speranță, totodată, deși culorile păreau selectate cu o 
deosebită atenţie ca nu cumva să inspire vizitatorilor un 
optimism exacerbat. 

Însă roșul acesta aprins era deosebit. Atât de strălucitor, încât 
părea aproape luminos. Captivant. De mult nu mai văzuse ceva 
atât de frumos. Nici nu știa cât timp trecuse. Aici timpul n-avea 
niciun înțeles; el nu mai avea idee câte ore se scurseseră, câte 
minute sau câte secunde. Chiar și ziua și noaptea păreau să fi 
încetat să mai aibă vreo legătură cu existenţa lui, care acum se 
împărțea între trezit, moţăit și dormit. lar acum moțăia. 

Dar merita să se trezească pentru această nuanţă de roșu. 

Karl fusese întins pe partea paralizată, ca să nu-i apară escare 
pe spate. Încercă să deschidă ochii mai larg. Însă de fapt nu știa 
dacă îi ţine deschiși pe amândoi, căci nu mai vedea cu unul 
dintre ei; pe partea respectivă nu mai simţea nimic. Din punctul 
lui de vedere, ochiul în sine putea fi perfect sănătos și doar 
pleoapa ar fi putut rămâne închisă complet, obturându-i 
vederea. 

Dar nu știa sigur și oricum nu mai conta. Erau prea multe 
lucruri pe care nu le știa și oricum nu putea deschide gura 
pentru a întreba. Cuvintele pe care le rostea erau neclare sau 
pur și simplu refuzau să iasă. Așa că se simţea recunoscător 
pentru faptul că vedea și auzea cât de cât și, în plus, mai și 
reținea lucruri. 

Partea cea mai rea era că deţinea prea puţin control asupra a 
ceea ce vedea sau auzea. 

Tot nu se putea face înţeles așa cum trebuie, însă oricum 
erau puţini cei care se apropiau de patul său și îi vorbeau. 
Momentele cele mai plăcute erau atunci când se iveau doi sau 
mai mulţi angajaţi ai spitalului, căci invariabil începeau să 
discute între ei, de cele mai multe ori despre el sau, uneori, 
despre problemele lor personale. Acelea erau cele mai 
interesante momente. 

Ochiul sănătos se adapta cu încetineală situaţiei, așa că nu-i 
rămânea decât să se mulţumească să admire plăcuta nuanţă de 
roșu printr-o fantă extrem de îngustă. In timp ce aștepta 
răbdător să i se ridice pleoapa, încercă să ghicească ce 
reprezenta culoarea respectivă. Nu puteau fi sânge sau 
trandafiri și categoric nu era un Ferrari. Era înclinat să creadă că 


VP - 363 


e vorba de linia verticală a crucii de pe steagul Islandei, dar apoi 
reuși să-și ridice pleoapa în întregime și-și dădu seama că de 
fapt nu se apucase nimeni să atârne un steag pe peretele din 
faţa lui. Nu, era vorba de un bărbat care stătea pe scaunul 
rezervat vizitatorilor, care până acum rămăsese tot timpul gol. 
Un tip îmbrăcat cu o jachetă albastru-închis, pe sub care avea o 
cămașă albă și o cravată de un roșu-strălucitor. Semăna cu 
personificarea steagului Islandei. _ 

Karl auzi o șoaptă și văzu că buzele bărbatului se mișcau. Insă 
el preferă să-și concentreze atenţia nu la ce ieșea dintre buze 
bărbatului, ci la chipul acestuia, curios să afle cine-ar putea fi 
misteriosul vizitator. Acum nu mai avea cine să-l viziteze. 
Absolut nimeni. 

De când ieșise din comă, începuse să-și aducă aminte de o 
mulțime de chestii, atât plăcute, cât și neplăcute. Mai ales 
neplăcute. O veste totuși plăcută îi rămăsese întipărită în 
memorie, atunci când doctorul îi spusese că fusese absolvit de 
orice vină, adică se stabilise că n-avusese nicio legătură cu cele 
trei crime. După aceea, începuse să aștepte eventualii vizitatori, 
însă nu venise nimeni. Börkur încă nu-și arătase mutra și se 
părea că rudele din partea mamei sale se foloseau de scuza că 
oricum erau rude cu el doar prin alianţă. Bănuia că Börkur era 
probabil rușinat din cauză că dăduse greș cu mărturia. Poate că 
acum rămăsese cu un prieten mai puţin - ceea ce însemna că 
nu-i mai rămăsese niciun prieten. Dar dacă totuși Börkur avea 
să treacă pe la el, Karl ar încerca să-l liniștească, spunându-i că 
nu-i poartă pică pentru o mărturie lipsită de importanţă. 

Cuvintele musafirului ajunseră totuși la el mai înainte de a-i 
distinge chipul. 

— Te-ai trezit? Asistenta mi-a spus că uneori ești conștient. 

Karl cunoștea acel glas. Îl cunoștea foarte bine, dar creierul 
său avea nevoie de timp îndelungat pentru a procesa 
informaţia, astfel încât se mărgini să stea și să aștepte pur și 
simplu. Din ce știa el, suferise o hemoragie cerebrală și 
sângerarea se răspândise într-o zonă extinsă a creierului, ceea 
ce explica de ce gândea atât de lent. Karl își imagina că 
gândurile sale erau nevoite să străbată o distanţă mai lungă 
decât în mod normal, luând-o pe rute întortocheate și ocolind 
zona afectată, înainte de-a ajunge la destinaţie. 


VP - 364 


Medicii se arătau optimiști, dar îl avertizau că reabilitarea lui 
presupunea un proces îndelungat, obositor și dificil, și că era 
puțin probabil să-și mai revină vreodată în totalitate. Era însă 
mai bine decât deloc. 

— Mi se pare că ai un ochi deschis. Ești treaz? 

Arnar. Era fratele său, Arnar. Karl se strădui să vorbească, dar 
nu izbuti. Deschise gura doar puţin, însă asta fu tot. Nu ieși 
niciun sunet - deși ar fi vrut să spună „salut”. Unele zile erau 
mai rele decât altele. 

— Am trecut să-mi iau la revedere, Karl. 

Arnar continua să se holbeze la ochiul deschis, căutând 
probabil un semn de înţelegere la fratele său. 

Karl mai făcu un efort ca să spună ceva, chiar dacă asta ar fi 
însemnat doar să mormăie ceva vag, cât să-i arate lui Arnar că-l 
ascultă. Dar nu reuși să spună nimic. Încercă să clipească cu 
ochiul sănătos, dar dură prea mult ca mesajul trimis de creier să 
ajungă la destinaţie, așa că Arnar privea în altă parte când el 
reuși într-un final să-și coboare pleoapa, apoi s-o ridice din nou. 
Așa păţea uneori, imediat după ce se trezea și încerca să 
comunice cu asistentele; în momentul în care reușea să 
clipească, ele deja se întorceau cu spatele sau erau ocupate cu 
altceva. Nimeni nu avea răbdarea necesară; toţi păreau că se 
grăbesc să îndeplinească vreo sarcină urgentă și imediat ce-și 
terminau treaba, se repezeau în următorul salon, la următorul 
pacient. 

— Trebuie să mă întorc în State. Am stat prea mult pe-aici; 
mi-am tot amânat plecarea, dar nu mai pot zăbovi. 

Să fi stat Arnar chiar așa mult în ţară? Karl se întrebă dacă 
avusese atât de mult ghinion încât să doarmă de fiecare dată 
când venise fratele său în vizită. Dar poate că acum era prima 
dată când venea la el. Ar fi fost o explicaţie mult mai plauzibilă. 
De ce-ar fi vrut el să-și viziteze un frate despre care toți credeau 
că e un criminal psihopat? Însă probabil că se răspândise deja 
vestea că fratele său, Karl, era nevinovat. Dar de ce nu venise 
mai repede la el? 

— Mă întorc în State ca să-mi iau lucrurile. Mă mut înapoi 
acasă. În America nu mă mai așteaptă nimic și-mi pot găsi cu 
ușurință un job bun în Islanda. Eu și Alison divorțăm. 

Rămase tăcut și-și cobori privirea. 


VP - 365 


Ceaţa din mintea lui Karl păru că se mai subţiază niţel. Oare 
scorpia de Alison îl părăsise pe Arnar din cauza lui Karl? Să fi 
fost chiar atât de snoabă, încât să-i fie imposibil să accepte 
faptul că avea un cumnat criminal? Dacă da, cum de nu 
încercase Arnar să rezolve neînțelegerea? 

— M-am gândit de multe ori la noi doi - dacă m-aș fi purtat 
mai frumos cu tine de-a lungul anilor, deși nu cred. Eu sunt ceea 
ce sunt, iar tu ești ceea ce ești. 

Se opri din nou, privindu-l pe Karl cu o expresie lipsită de 
orice regret. Lipsită de căldură. 

— Un lucru totuși nu pot să înţeleg... pur și simplu nu pot... de 
ce nu mi-ai spus cine era mama. Când poliția mi-a zis că i-au 
găsit numele în computerul tău... că ai căutat informaţii despre 
ea... primul meu gând a fost că ai descoperit informaţiile, însă n- 
ai avut timp să mi le dezvălui și mie înainte de a fi arestat. Apoi 
am văzut data. Ai știut și nu mi-ai spus și mie. 

Nefericirea își găsea ușor drumul în creierul lui Karl. Regretul, 
depresia, suferința - emoţiile dureroase izbuteau întotdeauna să 
răzbată. Era nedrept. Își aducea cu claritate aminte că avusese 
intenţia să nu-i spună nimic lui Arnar. Însă știa că n-ar fi fost 
capabil să-și ţină promisiunea după ce i s-ar fi evaporat toată 
furia. Și iată că acum i se refuza și această ocazie. Și nu putea 
nici să se apere, să-și convingă fratele că i-ar fi dezvăluit numele 
mult dorit la momentul oportun. 

— Dar mi s-a îndeplinit dorinţa și fără ajutorul tău. Am aflat 
cine au fost părinţii mei. Sau, cel puţin, cine a fost mama. 

Arnar tăcu din nou. Își mută privirea de la Karl, părând acum 
că se uită pe fereastră fără să vadă, de fapt, nimic. 

— La fel ca multe alte lucruri, așteptările mi-au fost înșelate. 
Eufemistic vorbind, râse el cinic. 

Karl își aducea aminte că mama și bunicul lui Arnar muriseră 
în aceeași zi și prin faţa ochilor îi trecu acum necrologul ei scurt 
și concis. Ce se întâmplase? Fuseseră uciși? Muriseră într-un 
incendiu? Se sinuciseseră precum niște fanatici, amândoi odată? 
Sau unul dintre ei îl ucisese pe celălalt, apoi, după aceea, se 
sinucisese? Creierului său afectat îi era prea greu să se 
gândească la toate aceste lucruri deodată. Chestia cu adevărat 
importantă era că exista posibilitatea ca membrii familiei lui 
Arnar să fi fost de fapt niște ucigași psihopaţi, nu el. Lui Karl i s- 
ar fi luminat chipul de bucurie dacă ar fi fost capabil să surâdă. 


VP - 366 


— După mine, existau două posibilităţi: să aflu sau să nu aflu. 
Să nu pierd nimic sau să nu câștig nimic, continuă Arnar, 
trăgând aer printre dinţi. Am pierdut și-am câștigat. Am pierdut- 
o pe Alison, pentru că n-a mai suportat să trăiască alături de 
mine după ce i-am dezvăluit adevărul despre familia mea. 
Americanii sunt mult mai sensibili la astfel de chestii decât 
suntem noi, islandezii. Ea își dorea copii. Făcuţi de ea. Cu soțul 
ei, nu cu spermă de la un donator străin. Când i-am sugerat 
acest lucru, mi-a zis că îi repugnă ideea. Și a folosit cuvinte mult 
mai dure când și-a exprimat părerea despre ideea de a-mi purta 
copiii în pântec. Nici măcar n-a mai vrut să vadă rezultatele 
testului ADN. Brusc, și-a pierdut toată încrederea în știință. 
Pentru ea, n-a mai fost nicio diferenţă cine a fost de fapt tatăl 
meu. In ochii ei, familia mea e prea spurcată ca să mai vrea să 
aibă vreodată de-a face cu ea. 

Despre ce naiba vorbea? Of, de ce nu putea și Arnar ăsta să 
se exprime mai clar de-atât? 

— Dar am avut și de câștigat. Am câștigat o soră. Bine, poate 
doar vitregă. Sper că e doar vitregă. Lucrul acesta se va clarifica 
după ce vom mai face niște teste. Și m-am mai pricopsit și cu un 
frate. În cazul lui, sper sincer să-mi fie doar frate vitreg. Arnar își 
așeză mâinile pe genunchi, pregătindu-se probabil să plece. Dar 
cu el nu vreau să am de-a face. Și nici cu tine. 

Arnar se ridică. Splendida cravată roșie dispăru din fața 
ochilor lui Karl. 

Nu pleca! Nu pleca! 

— Adio, Karl! Probabil că n-ai să mă mai vezi niciodată. 

Silueta subţire dispăru din ochii lui Karl, iar el nu-și putu 
cobori privirea suficient de mult pentru a-l vedea dispărând. 
Modul în care pășea lăsa să se înțeleagă că hotărârea îi era 
definitivă, însă el se opri brusc. 

— Incă ceva: mă bucur că ţi s-a dovedit nevinovăția. 

Arnar tăcu din nou, dar nu ieși din cameră. Apoi adăugă 
grăbit: 

— Sper să te faci mai bine. 

Apoi Karl îi auzi din nou pașii îndepărtându-se ușor, 
pierzându-se pe coridor. 

Lui Karl îi luă ceva timp până reuși să se liniștească. Gânduri 
fragmentare îi alergau nebune prin creierul său cu sens unic. 
Era silit să le ghideze ca să poată ocoli fundăturile și să le facă 


VP - 367 


să-și poată continua drumul în direcţii neștiute. Abia atunci 
izbuti să înțeleagă vizita ce tocmai se-ncheiase. Concluziile sale: 

N-avea să-l mai vadă niciodată pe Arnar. 

Sumbra poveste a trecutului fratelui său ieșise în sfârșit la 
iveală. 

Karl putea accepta ideea că n-avea să-l mai vadă niciodată pe 
Arnar. Dar era mai greu să nu reușească să afle povestea 
mamei lui Arnar. Ce putea fi atât de rău în trecutul lui? 

Apoi, mai era și cazul de crimă. Medicul nu-i dezvăluise niciun 
detaliu, îl informase doar că fusese absolvit de orice vină. Bine, 
avea să afle totul, mai devreme sau mai târziu, când se va 
înzdrăveni suficient de mult încât să se poată ridica din pat și să 
comunice mai eficient cu cei din jur. Asta, sau va auzi veștile la 
buletinele de știri, dacă cei din spital se vor deranja până la 
urmă să repare aparatul de radio de lângă patul său ori să-i 
aducă în salon un televizor. 

Dar până atunci va trebui să stea și să se întrebe cine i-a 
omorât pe Halli și pe femei și ce anume se mai întâmplase între 
timp. De exemplu, cum fusese rezolvat cazul? De ce dorise 
cineva să-l implice și pe el în acest caz? Și cine dracu' se aflase 
în spatele acelor transmisiuni pe unde scurte? 

Sau va trebui să rămână aici tot restul zilelor, punându-și în 
zadar tot soiul de întrebări? 

Închise ochii. Începea din nou să moţăie. Nu era dracul chiar 
așa de negru - acum, cel puţin, avea la ce să se gândească. Nu 
era ca și cum îl aștepta ceva mai bun de azi înainte. 

e 

Când își reveni, în fața ochiului sănătos văzu din nou culoarea 
roșie. O nuanţă diferită de roșu. Mai caldă și plină de lumini de 
aur. Mai frumoasă decât cealaltă nuanţă de roșu. Karl așteptă ca 
ochiul să i se deschidă complet, apoi zări uimit că pe scaunul pe 
care înainte stătuse Arnar acum se afla o fetiță. O fetiță cu păr 
roșcat și ochi verzi, gândi el, și care purta un hanorac cu 
fermoar închis până la gât. Se apucase cu mâinile de marginile 
scaunului și-și legăna picioarele slăbănoage, care erau prea 
scurte pentru a putea atinge podeaua. 

— Numele meu e Margret. Tati lucrează aici. La spital. A zis că 
pot veni în vizită la tine. Fata își plecă pe un umăr capul, pentru 
a-l putea privi în ochiul sănătos. Mi-a zis că nu vine nimeni la 
tine în vizită și m-am gândit că e un lucru trist. Apoi fetița își 


VP - 368 


îndreptă capul din nou și continuă: Îmi dau seama că te uiţi la 
mine. Dar știu că nu poţi vorbi prea mult. E-n regulă. Imi place 
să discut cu oameni care nu-mi pun prea multe întrebări. 

Karl încercă să zâmbească și simţi că gura începe să-i dea 
ascultare. Nădăjduia că fata va continua să-i vorbească, iar 
dorinţa i se îndeplini. 

— Freyja spune că ar trebui să încerc să vorbesc despre ce s-a 
întâmplat. Adică despre ce i s-a întâmplat lui mami. Dacă voi 
continua să ţin totul în mine, până la urmă se va întâmpla ceva 
rău. Dar nu știu ce anume. 

Freyja. Nu era numele femeii care avea o anumită legătură cu 
câinii despre care i se puseseră lui întrebări? Karl ciuli urechile. 
Era păcat că nu izbutea să audă decât cu una singură, dar cel 
puţin zăcea întins pe partea lipsită de mobilitate. 

— Așa că m-am hotărât să vorbesc cu tine. Despre mami. 
Despre omul cel rău. Pentru că tu poţi doar să asculți. 

Fetița se lăsă pe spate în scaun. 

— Freyja l-a împușcat pe omul cel rău. Ai avut noroc că nu te- 
a împușcat pe tine, când toţi credeau că tu ești vinovatul. Dar 
eu am știut tot timpul că n-ai fost tu. 

Karl simţi căldură pe dinăuntru. Își dorea să fi putut vorbi cu 
această fetiță atunci când avea senzaţia că a ajuns pe fundul 
prăpastiei, în timpul interogatoriului de la secţia de poliţie. Dar 
de ce spusese că-l recunoscuse în fotografie? Era sigur că este 
vorba despre aceeași Margrét pe care o menţionaseră polițiștii. 

— Poliţiștii m-au crezut când le-am spus că tu ești criminalul. 
Însă Freyja mi-a arătat fotografia greșită. O fotografie cu tine și 
fratele tău în ea. El era fratele criminalului. Să știi că seamănă 
destul de bine între ei. Eu nu mă refeream la tine. Fetița părea 
tristă. Îmi pare foarte rău. N-am vrut să-i fac să creadă că tu erai 
criminalul. 

Karl reuși să scoată un sunet pe care amândoi îl interpretară 
ca pe un semn că îi acceptă scuza. 

— Dar criminalul n-a murit. Freyja l-a împușcat în burtă, nu în 
inimă. Nu știu dacă e un lucru bun sau rău. Incă nu m-am 
hotărât. Dacă ar fi mort, atunci n-ar mai trebui să mă gândesc la 
el niciodată. Discursul fetei nu era foarte coerent, dar el o 
înţelegea foarte bine. Dar poate că oricum mă voi gândi la el. Și 
la mami mă gândesc întruna, iar ea e moartă. 


VP - 369 


Karl izbuti să încuviinţeze ușor din cap, chiar dacă niţel 
strâmb, iar fetiţa îi surâse. 

— O să te faci bine. Așa spune tati. N-o să mai fii la fel ca 
înainte, dar oricum, tot îţi va fi mai bine ca acum. Făcu o 
grimasă, apoi continuă: Ai sânge pe creier. 

Tăcu din nou, părând că-și caută cuvintele cu mare atenţie. 

— Unul dintre polițiști a dat de necaz, din cauză că a crezut că 
ești un om rău. Nu știa că vinovatul îi era prieten. Era poliţist. 
Omul rău era poliţist! Chipul fetei radia uluire și neîncredere. N- 
am știut că și polițiștii pot fi răi. Dar Freyja l-a împușcat. lar 
acum nu mai poate rămâne poliţist, pentru că va merge la 
închisoare. Și celălalt poliţist s-ar putea să nu mai rămână 
poliţist. Pentru că nu și-a dat seama. Poliţiștii trebuie să fie în 
stare să facă legături și să rezolve cazuri. 

Fetița se răsuci, ca să poată privi pe fereastră. 

— Freyja a plecat în vacanţă. Nu va mai avea voie să lucreze 
mult timp de-acum încolo, pentru că a împușcat un om la 
muncă. La Casa Copiilor. Și nu avea voie. Dar eu mă bucur că l-a 
împușcat. Și probabil că acum se bucură de vacanţă. Toată 
lumea se bucură de vacanțe. 

Degetele ei mici și albe ridicară mâneca hanoracului, scoțând 
la iveală un ceas de mână mare și colorat. 

— Trebuie să plec. Nu pot rămâne prea mult alături de tine. 
Tati mă așteaptă afară. 

Se ridică de pe scaun, împiedicându-l pe Karl să-i mai vadă 
frumosul păr roșcat, iar acesta se trezi că are-n faţa ochilor un 
hanorac de culoare bleu. Simţi din nou o copleșitoare senzație 
de pierdere și-și dori ca fata să se așeze din nou lângă el. 

— O să mă-ntorc. Tati spune că pot veni ori de câte ori vreau. 
Tăcu din nou, părând gata să iasă pe ușă. Acum îmi iau la 
revedere de la tine. Dar mă întorc mâine. Am vrut să o aduc și 
pe Molly cu mine. Ti-ar plăcea s-o vezi. Dar n-am voie. Bine, 
poate mai încolo. Când vei ieși de aici. 

Fetița dispăru, lăsându-l pe Karl să asculte zgomotul pașilor ei 
îndepărtându-se pe coridor. Nici nu-și mai amintea de când nu 
se mai simţise atât de fericit. Acum se putea aștepta la alte 
vizite; fetiţa izbutise să-i reaprindă speranţa după care tânjise 
atâta amar de vreme. 

Karl se concentră să-și strângă degetele, așa cum îi arătase 
fizioterapeutul. Strânge. Dă-i drumul. Strânge. Dă-i drumul. 


VP - 370 


Putea jura că se descurcă mai bine ca ultima oară. Strânge. Dă-i 
drumul. Strânge. Dă-i drumul. 

Într-un final, adormi. De data asta, de oboseală, nu de 
plictiseală. Ultimul lucru care mai rătăci pe aleile neluminate ale 
creierului său erau cuvintele de despărțire ale fetiţei. 

Poate mai încolo. Când vei ieși de aici. 


AS 
virtual-project.eu 
VP - 371 


VP - 372