Hjorth — [Sebastian Bergman] 01 Barbatul care nu era ucigas

MICHAEL HJORTH 
& 
HANS ROSENFELDT 


Seria: Sebastian Bergman #1 


BĂRBATUL CARE 
NU ERA UCIGAS 


Original: Det Fordo/da [Dark Secrets] (2010) 


Traducere din suedeză și note de: 
GABRIELLA ALINA SAUCIUC 


7 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Bărbatul nu era un ucigaș. 

Incercă să se autoconvingă de acest lucru în timp ce târa la 

vale cadavrul băiatului: Nu sunt un ucigaș. 
__Ucigașii sunt niște criminali. Ucigașii sunt oameni răi. 
intunericul le-a stins sufletele și, dintr-un motiv sau altul, au 
îmbrățișat căile întunericului, au întors spatele luminii. El nu era 
un om rău. 

Dimpotrivă. 

Oare în ultima vreme nu dovedise tocmai contrariul? Dincolo 
de propriile sentimente, de propria voință, aproape că abuzase 
de sine pentru binele altora. Întorsese și celălalt obraz, asta 
făcuse. lar faptul că acum se afla aici, în hăul acesta mlăștinos, 
într-un loc uitat de lume, cu cadavrul băiatului, nu era oare încă 
o dovadă că nu voia decât binele? Trebuia să o facă. Să nu mai 
dezamăgească vreodată. 

Bărbatul se opri să-și tragă răsuflarea. În ciuda vârstei lui 
fragede, corpul băiatului era greu. Atletic. Multe ore petrecute la 
sală. Dar nu mai avea mult. 

Il apucă vârtos de crăcii pantalonilor, care cândva fuseseră 
albi, dar care, în întuneric, aproape că păreau a fi negri. Îi 
cursese atât de mult sânge. 

Da, era greșit să ucizi. A cincea poruncă. Să nu ucizi. Dar 
existau și excepţii. Chiar și Biblia îndemna în multe locuri la 
omoruri atunci când erau justificate. Unii o meritau. lar ceea ce 
părea greșit putea fi, de fapt, just. Nimic nu era absolut. 

Mai ales dacă intenţiile nu erau egoiste. Dacă pierderea unei 
vieți omenești avea să îi salveze pe alţii. Avea să le dea o șansă. 
Să le dea o viaţă. Atunci fapta aceea nu avea cum să fie o faptă 
rea. Dacă scopul era unul bun. 

Bărbatul se opri lângă o baltă cu apă întunecată. În mod 
normal, aici se afla doar un iaz de vreo câţiva metri adâncime, 
dar ploile din ultima vreme îmbibaseră pământul cu apă, iar 
acum iazul se întindea ca un lac în crângul din vale. 

Bărbatul se aplecă și îl apucă de subsuori. Cu mare efort, 
reuși să ridice în fund corpul lipsit de viaţă al băiatului. Pentru o 
clipă îl privi drept în ochi. Care fusese oare ultimul lui gând? 
Apucase să se gândească la ceva? Ințelesese oare că urma să 
moară? Se întrebase de ce? Se gândise la tot ce nu reușise încă 
să realizeze în scurta lui viață? Ori la ceea ce reușise să 
realizeze? 


VP-3 


Oricum, nu avea nicio importanţă. 

De ce se chinuia așa, de unul singur, mai mult decât era 
necesar? 

Nu avea de ales. 

Nu avea cum să dezamăgească. 

Din nou. 

Și totuși ezitase. Dar nu, ei n-ar avea cum să înțeleagă. Și nici 
să ierte. Nu ar fi întors obrazul, așa cum făcuse el. 

ÎI împinse pe băiat, iar cadavrul acestuia căzu în apă cu un 
pleoscăit sonor. Bărbatul tresări, surprins să audă sunetul acela 
în tăcerea întunecată. 

Corpul băiatului se scufundă în apă și dispăru. Bărbatul, care 
nu era un ucigaș, se întoarse la mașina parcată undeva la 
marginea drumului forestier și o porni spre casă. 


VP -4 


— Poliţia din Västerås. Klara Lidman la telefon. 

— Aş vrea să anunţ dispariţia fiului meu. 

Vocea femeii sunase de parcă ar fi cerut scuze, ca și cum n-ar 
fi fost sigură că dăduse telefon unde trebuie sau nu s-ar fi 
așteptat să fie luată în serios. Klara Lidman își trase blocnotesul 
mai aproape, chit că toată convorbirea era înregistrată. 

— Mi-aţi putea spune cum vă cheamă? 

— Lena. Lena Eriksson. Fiul meu se numește Roger. Roger 
Eriksson. 

— Ce vârstă are fiul? 

— Șaisprezece ani. Nu l-am mai văzut de ieri după-amiază. 

Klara notă vârsta, realizând că avea să trimită cazul mai 
departe pentru a fi procesat de urgenţă. Asta în cazul în care 
băiatul chiar dispăruse. 

— Când anume ieri după-amiază? 

— A șters-o pe la ora cinci. 

Trecuseră douăzeci și două de ore. Douăzeci și două de ore 
extrem de importante atunci când e vorba de persoane 
dispărute. 

— Și știți unde s-a dus? 

— Da, la Lisa. 

— Cine este Lisa? 

— Prietena lui. Am sunat astăzi la ea, dar mi-a zis că Roger a 
plecat de la ea pe la zece seara, spuse Lena. 

Klara tăie 22 de pe hărtie și scrise 17. 

— Și unde s-a dus după aceea? 

— Fata nu știa. Acasă, credea ea. Doar că Roger nu a ajuns 
acasă. Nu a dat pe-acasă toată noaptea. lar acum aproape că s- 
a terminat ziua. 

lar tu te apuci să ne suni abia acum, se gândi Klara. Realiză 
că femeia de la celălalt capăt al firului nu părea foarte supărată. 
Mai degrabă reţinută. Resemnată. 

— Lisa și mai cum se numește prietena? 

— Hansson. 

Klara își notă numele. 

— Roger are telefon mobil? Aţi încercat să-l sunațţi? 


VP-5 


— Da, dar nu a răspuns nimeni. 

— Și nu aveţi idee unde s-ar fi putut duce? Nu a dormit acasă 
la vreun prieten sau ceva de genul acesta? 

— Nu, m-ar fi sunat. 

Femeia făcu o pauză scurtă, iar Klara se gândi că poate vocea 
acesteia îi fusese înecată de lacrimi. Dar, de îndată ce auzi o 
respiraţie profundă la celălalt capăt al firului, își dădu seama că 
femeia nu făcuse decât să tragă un fum lung din ţigară. lar 
acum dădea fumul afară. 

— A dispărut, pur și simplu. 

e 

În fiecare noapte avea același vis. 

Nu își mai putea regăsi liniștea. ` A 

Mereu același vis, care îi producea spaimă. Il irita. Il scotea 
din minţi. Sebastian Bergman putea mai mult decât atât. Știa 
mai bine decât oricine ce însemnau visele și ar fi trebuit să fie în 
stare, mai bine decât oricine, să blocheze aceste rămășițe 
febrile din trecut. Dar, oricât de pregătit, oricât de conștient ar fi 
fost de semnificaţia visului, nu putea evita să se lase prins în el. 
De parcă nimerise fix în punctul acela dintre ceea ce Sebastian 
știa că înseamnă acest vis și ceea ce era el. 

4:43. E 

Începuse să se lumineze de ziuă. Își simţea gura uscată. 
Strigase oare în timpul nopţii? Probabil că nu, căci femeia de 
lângă el nu se trezise. Respira liniștită, iar părul lung îi acoperea 
pe jumătate sânul dezgolit. Sebastian își îndreptă degetele 
amorțite fără să acorde nici cea mai mică atenţie acestui fapt. 
Când avea acest vis, era obișnuit să se trezească cu pumnul 
încleștat. Încercă să-și aducă aminte numele fiinţei care se 
odihnea lângă el. 

Katarina? Karin? 

Probabil că îi spusese cum o cheamă la un moment dat, cu o 
seară în urmă. 

Kristina? Karolin? 

Nu pentru că ar fi avut vreo importanţă, nu avea de gând să o 
mai întâlnească vreodată, dar scotocitul în memorie îl ajuta să 
alunge ultimele rămășițe confuze ale acelui vis care părea să i 
se fi agăţat de toate simţurile. 

Visul care îl urmărise de mai bine de cinci ani. Același vis, 
aceleași imagini, în fiecare noapte. Tot subconștientul i se 


VP-6 


încorda, procesând întâmplările pe care el nu le putea procesa 
în timpul zilei. 

Își plătea datoria. 

Sebastian se ridică încet din pat, își reţinu un căscat și își luă 
hainele de pe scaunul pe care le lăsase cu câteva ore în urmă. 
În timp ce se îmbrăca, privi dezinteresat camera în care își 
petrecuse noaptea. Un pat, două dulapuri de haine de culoare 
albă, fixate în perete, unul cu o ușă din oglindă, o noptieră albă 
de la Ikea pe care se afla un ceas deșteptător și o revistă de 
sănătate. Alături de scaunul de pe care tocmai își luase hainele 
se afla o măsuţă cu fotografia unui copil „de a doua săptămână” 
și tot felul de nimicuri. Reproduceri de artă anonime atârnau pe 
pereţii pe care vreun agent imobiliar i-ar fi descris ca fiind de 
„culoarea cafelei cu lapte”, dar care erau, pur și simplu, de un 
bej murdar. Camera era ca sexul cu femeia aceea: lipsit de 
fantezie și cam plicticos, dar își făcuse treaba. De fiecare dată 
și-o făcea. Din păcate, satisfacția nu dura prea mult timp. 

Sebastian închise ochii. Acesta era întotdeauna momentul cel 
mai dureros. Trecerea la realitate. Cotitura aceea emoţională. O 
cunoștea atât de bine. Își concentră întreaga atenţie asupra 
femeii din pat, în mod special asupra sfârcului care ieșea de sub 
cearșaf. Cum o chema? 

Ştia că el se prezentase atunci când se întorsese cu paharele, 
așa proceda de fiecare dată. Nu se prezenta niciodată când 
întreba dacă locul de alături era liber, când o întreba ce vrea să 
bea sau când o întreba dacă îi poate oferi un pahar. Dar se 
prezenta mereu când îi punea paharul în față. 

— Apropo, pe mine mă cheamă Sebastian. 

Și ce-i răspunsese ea? Ceva care începea cu K, de asta era 
destul de sigur. Se închise la curea. Catarama scoase un ușor 
zăngănit metalic. 

— Pleci? 

Vocea îi era adormită, iar privirea îi alerga după un ceas. 

— Da. 

— Credeam că o să luăm micul dejun împreună. Cât e ceasul? 

— Aproape cinci. ` 

Femeia se ridică în cot. Ce vârstă să fi avut? Patruzeci? |și 
dădu la o parte o șuviță de păr de pe faţă. Somnul începea să 
dispară, lăsând loc dezamăgirii că dimineaţa aceea nu avea să 
fie așa cum își închipuise. Tipul se fofilase, se îmbrăcase, voia să 


VP -7 


plece fără să o trezească din somn. Nu aveau să ia micul dejun 
împreună și nici să citească ziarul conversând relaxaţi, nu aveau 
să facă o plimbare duminicală. Nu avea să încerce să o 
cunoască mai bine și nici nu avea să o sune din nou, indiferent 
ce i-ar fi promis. 

Ştia acest lucru. Așa că nu spuse decât: 

— La revedere. 

Sebastian nu reușise să îi ghicească numele. Acum nici măcar 
nu mai era sigur că începea cu K. 

Strada era tăcută în lumina răsăritului. Suburbia dormea și 
toate sunetele păreau atenuate, de parcă natura nu voia să o 
trezească. Până și traficul dinspre Nynäsvägen părea să se 
desfășoare, respectuos, în surdină. Sebastian se opri la 
indicatorul din intersecţie. Varpavâgen. Se afla undeva în 
Gubbängen. Avea ceva de mers până acasă. Metroul ajungea 
până aici. Cu o seară în urmă luaseră un taxi. Se opriseră la un 
chioșc 7-Eleven și cumpăraseră chifle pentru micul dejun, 
fiindcă ea nu avea pâine acasă. Pentru că avea să stea să ia 
micul dejun împreună, așa-i? Cumpăraseră pâine și suc de 
portocale, el și cu... chiar așa, fir-ar să fie! Cum o chema pe 
fiinţa asta? Sebastian o porni înainte pe strada pustie. 

O răânise pe femeia aceea, naiba știe cum o chema. 

Peste paisprezece ore urma să plece la Västerås, să continue 
ceea ce începuse. Doar că de data aceasta era altfel, pentru că 
femeia aceea era acum imposibil de contactat. 

Incepuse să plouă. 

Ce dimineaţă de rahat! 

In Gubbängen. 


VP-8 


Totul părea să se ducă dracului. Inspectorul de poliţie Thomas 
Haraldsson începuse să ia apă la galoși, staţia îi murise și se 
pierduse de ceilalţi participanţi la operaţiunea de căutare 
organizată. Razele soarelui îi băteau direct în faţă, așa că era 
nevoit să-și mijească ochii ca să nu se împiedice de rădăcinile 
care creșteau alandala pe mocirla aceea. Haraldsson înjură în 
sinea lui și se uită la ceas. Peste două ore, Jenny intra în pauza 
de prânz, la spital. Avea să se urce în mașină, să vină acasă, 
sperând că el ajunsese deja acasă. Dar el nu avea cum să fie 
acasă. Trebuia să stea în pădurea asta blestemată. 

Haraldsson se cufundă și mai adânc în mlaștină cu piciorul 
stâng. Simţi cum apa rece îi îmbibă șosetele flaușate. In aer 
plutea căldura fragedă și efemeră a primăverii, în apă frigul 
iernii continua să muște. Începu să tremure de frig, dar reuși să- 
și tragă piciorul din mocirlă și să dea de o bucată de teren uscat. 

Haraldsson privi în jur. Răsăritul trebuie să fie în direcţia 
aceea. Parcă armata, cu proaspeţii ei recruți, se ocupa de zona 
respectivă? Sau cercetașii? Pe de altă parte, poate că înaintase 
în cerc, pierzând cu totul direcția nordului. Zări o moviliţă ceva 
mai departe și își dădu seama că asta însemna teren uscat, un 
mic paradis în infernul acesta mocirlos. O porni într-acolo. 
Piciorul i se afundă din nou în mlaștină. Piciorul drept, de data 
aceasta. Mda, o plăcere, ce mai! 

Nu era decât vina lui Hanser. 

N-ar fi trebuit să se afle aici, ud până la genunchi, dacă 
Hanser n-ar fi încercat să impresioneze, să arate că avea 
iniţiativă și că se putea mobiliza rapid. Și chiar avea nevoie să 
impresioneze, doar nici măcar nu era polițistă. Era o juristă 
dintr-aia care stă la fileu și devine inspector-șef fără să-și fi 
murdărit mâinile sau, așa cum se întâmpla cu el acum, fără să 
se ude la picioare. 

Nu, dacă ar fi fost după Haraldsson, toată povestea asta ar fi 
fost abordată diferit. E adevărat, tipul dispăruse încă de vineri 
și, conform regulamentului, era necesar să extindă aria 
căutărilor, mai ales când un martor menţionase ceva despre 
„activităţi nocturne” și „lumini în pădurea” din zona Listakărr în 


VP-9 


weekendul respectiv. Dar Haraldsson știa din proprie experienţă 
că această operaţiune de căutare nu era decât o aberaţie. 
Băiatul se afla acum în Stockholm și-și râdea de neliniștea 
mamei. Avea şaisprezece ani. Așa fac adolescenţii de 
șaisprezece ani. Işi râd de mamele lor. 

Hanser. 

Cu cât se uda mai tare, cu atât o ura mai mult. Fusese 
coșmarul vieţii lui. Tânără, atrăgătoare, plină de succes și cu 
talent politic, o reprezentantă perfectă a poliţistului modern. 

| se pusese în cale. Imediat după primul interviu pentru postul 
de inspector-șef la poliția din Västerås, Haraldsson realizase că 
ascensiunea îi fusese frânată. Haraldsson ţintise la postul acela, 
Hanser îl luase. Avea să îi fie șef timp de cel puţin cinci ani. Cinci 
ani care ar fi trebuit să fie ai lui. Calea lui spre ascensiune se 
surpase complet. Cariera sa începuse să se plafoneze și nu mai 
era decât o chestiune de timp până când avea să o ia la vale. 
Era aproape simbolic că acum stătea în mocirlă până la 
genunchi, într-o pădure aflată la câteva zeci de kilometri de 
Västerås. : 

„GIUGIULEALĂ LA PRÂNZ” scria în SMS-ul pe care îl primise de 
dimineaţă. Ceea ce însemna că Jenny avea să vină acasă la 
prânz ca să facă sex cu el, după care aveau să mai facă sex încă 
o dată sau de două ori în cursul serii. Așa arăta viaţa lor acum. 
Jenny urma un tratament de fertilitate și împreună cu doctorul 
alcătuiseră un program de optimizare a șanselor de inseminare. 
lar astăzi era una din zilele acelea favorabile. Drept pentru care 
primise mesajul. Haraldsson nu știa ce să facă. Undeva, în 
adâncul lui, era bucuros că viaţa lor sexuală crescuse cu sută la 
sută în ultima vreme. Că Jenny voia tot timpul să facă sex. Dar, 
în același timp, nu putea să scape de senzaţia că nu pe el îl 
voia. Ci sperma lui. Dacă nu ar fi vrut cu tot dinadinsul să aibă 
copii, niciodată nu i-ar fi trăsnit prin minte să o șteargă acasă în 
pauza de prânz ca să facă sex cu el. Părea să fie doar un act de 
împerechere. De îndată ce ovulul își începea descinderea spre 
uter, și-o trăgeau ca iepurii. lar asta numai pentru că Jenny voia 
să fie sigură. Nu mai făceau sex de dragul plăcerii, al apropierii. 
Ce se întâmplase cu pasiunea? Cu dorința? lar acum avea să se 
întoarcă acasă în pauza de prânz și avea să găsească casa 
goală. Poate că ar fi trebuit să o sune și să o întrebe dacă n-ar fi 
fost mai bine să ejaculeze anticipat și să pună sperma la 


VP - 10 


păstrare într-un borcan, în frigider. Partea cea mai proastă era 
că Jenny, probabil, nici n-ar fi crezut că asta era neapărat o idee 
rea. 


Totul începuse sâmbătă. 

Un apel de urgenţă primit la centrală, în jurul orei 15, fusese 
cuplat la poliţia din Västerås. O mamă anunţase dispariţia fiului 
ei. Cum era vorba de un minor, reclamaţia fusese clasată drept 
prioritate de gradul întâi. Conform regulamentului. 

Din păcate, în ciuda priorităţii acordate, reclamaţia a zăcut 
neatinsă până duminică, prilej cu care o patrulă a poliţiei o 
vizitase pe mamă în jurul orei 16. Aceasta fusese nevoită să 
repete reclamaţia, care nu fusese înregistrată oficial decât 
câteva ore mai târziu, când polițiștii își încheiaseră tura. 
Deocamdată nu se luase nicio măsură, doar că acum poliţia 
dispunea de două reclamaţii identice legate de aceeași 
dispariție. Ba mai mult, ambele marcate cu gradul întâi de 
prioritate. 

Abia luni dimineaţa, când Roger Eriksson fusese dat dispărut 
de mai bine de 58 de ore, ofițerul de serviciu remarcase faptul 
că reclamaţia zăcuse neatinsă și că nu fusese luată nicio 
măsură. Din nefericire, se mai pierduse ceva timp și din cauza 
unei ședințe cu privire la sugestia Inspectoratului General al 
Poliţiei asupra noilor uniforme. Așa că, abia în după-amiaza zilei 
de luni, cazul acesta, care tot fusese amânat, îi fusese repartizat 
lui Haraldsson. Când văzu data reclamaţiei, Haraldsson îi 
multumi stelei lui norocoase că patrula aceea o vizitase pe Lena 
Eriksson duminică după-amiază. Hanser nu trebuia să știe că 
aceștia nu făcuseră decât să rescrie reclamaţia. Nu, poliţia se 
mobilizase serios încă de duminică, dar cercetările lor nu 
dăduseră niciun rezultat. Haraldsson plănuia să se ţină de 
versiunea asta. 

Işi dădu seama că avea nevoie de ceva informaţii noi înainte 
de a discuta cu Lena Eriksson, așa că încercă să dea la telefon 
de Lisa Hansson, prietena băiatului dispărut, dar aceasta încă nu 
se întorsese acasă de la școală. 

li verifică în baza de date a poliţiei atât pe Lena Eriksson, cât 
și pe fiul acesteia, Roger Eriksson. Câteva reclamaţii de furturi 
mărunte își făcură apariţia când îl verifică pe Roger. Cea mai 
recentă fusese înregistrată cu peste un an în urmă, așadar, nu 


VP -11 


putea avea legătură cu dispariţia. La numele mamei nu figura 
nimic. 

Haraldsson sună la primărie și află că Roger era înscris la 
Liceul Palmlovska. 

— Nu-i de bine, gândi Haraldsson cu glas tare. 

Palmlvska era un liceu privat, cu internat. Clasat printre cele 
mai bune licee din ţară pe baza rezultatelor la învățătură. Acolo 
mergeau elevii talentați, extrem de motivaţi și cu părinţi 
înstăriți. Părinţi cu relaţii. Aveau să caute un ţap ispășitor, 
cerând socoteală de ce durase atât de mult până la declanșarea 
anchetei, și nu dădea deloc bine ca, a treia zi de la înregistrarea 
reclamaţiei, să nu aibă niciun rezultat. Haraldsson se hotărî să 
lase orice altceva deoparte. Cariera lui se împotmolise deja, așa 
că ar fi fost stupid să riște. 

Prin urmare, Haraldsson trăsese din greu toată după-amiaza. 
Se dusese la Liceul Palmlâvska. Directorul liceului, Ragnar 
Groth, și diriginta clasei lui Roger, Beatrice Strand, își 
exprimaseră neliniștea și consternarea când auziseră că Roger 
fusese dat dispărut, dar nu putuseră să îl ajute cu mai mult. Nu 
se întâmplase nimic deosebit de care ei să aibă cunoștință. 
Roger se comportase complet normal, venise la școală ca de 
obicei, vineri după-amiaza avuseseră teza la limba suedeză și, 
din spusele colegilor, fusese bine dispus la sfârșitul acesteia. 

Haraldsson o găsi și pe Lisa Hansson, ultima persoană care îl 
văzuse pe Roger în viaţă vineri seara. Lisa nu era în aceeași 
clasă cu Roger. Niște elevi din cantina liceului îl ajutaseră pe 
Haraldsson să o identifice. O fată drăguță, cu o înfățișare destul 
de comună. Avea părul drept, blond, iar bretonul îi era prins cu o 
agrafă simplă. Ochii ei albaștri nu arătau nici urmă de fard. Era 
îmbrăcată într-o bluziţă albă, încheiată regulamentar până la 
ultimul nasture, iar pe deasupra acesteia purta o vestă. 
Haraldsson se gândi imediat la baptiști când se așeză în fața ei. 
Sau tipa din serialul acela, Piatra albă, pe care îl dăduseră la 
televizor în tinereţea lui. O întrebă dacă voia ceva de la cantină. 
Lisa clătină din cap în semn că nu. 

— Povestește-mi ce s-a întâmplat vineri, când Roger a fost la 
tine. 

Lisa îl privi și ridică ușor din umeri. 


VP - 12 


— Roger a sosit pe la cinci și jumătate și ne-am dus la mine în 
cameră, ne-am uitat la televizor, apoi el a plecat acasă pe la 
zece. Sau, cel puţin, așa a zis, că se duce acasă... 

Haraldsson încuviință din cap. Patru ore și jumătate în camera 
ei. Doi adolescenți de șaisprezece ani. S-au uitat la televizor, da- 
da, poate că asta voia ea să-l facă să creadă. Sau poate că era 
afectat de propria lui situaţie? Cât de mult trecuse de când el și 
Jenny stătuseră și se uitaseră la televizor o seară întreagă? Fără 
să facă sex în timpul reclamelor? Câteva luni. 

— Și nu s-a mai întâmplat nimic altceva? Nu v-aţi certat, nu v- 
aţi supărat sau ceva de felul acesta? 

Lisa clătină din cap și începu să își roadă unghia aproape 
inexistentă de la degetul mare. Baza unghiei era infectată, 
remarcă Haraldsson. 

— S-a mai întâmplat până acum ca Roger să dispară așa? 

Lisa clătină iarăși din cap. 

— Din câte știu eu, nu. Dar nu suntem împreună de foarte 
mult timp. Încă nu aţi vorbit cu mama lui? 

Pentru o clipă, Haraldsson avu senzaţia că Lisa îl acuza, dar 
realiză imediat că, desigur, nu era cazul. Era vina lui Hanser. Din 
cauza ei începuse să se simtă atât de nesigur. 

— Au făcut-o alţi polițiști. Dar trebuie să discutăm cu toată 
lumea. Să avem o privire de ansamblu. 

Haraldsson își drese vocea. 

— Și cum stau lucrurile între Roger și mama lui? Vreo 
problemă? 

Lisa ridică din nou din umeri. Haraldsson se gândi că registrul 
ei expresiv era cam limitat. Nu făcea decât să dea din cap și să 
ridice din umeri. 

— S-au certat cumva? 

— Se mai certau din când în când. Ei nu-i convenea liceul. 

— Liceul acesta? 

Lisa încuviinţă din cap. 

— Zicea că e liceu de snobi. 

Și are al dracului de multă dreptate, își spuse Haraldsson în 
gând. 

— lar tatăl lui Roger locuiește și el în oraș? 

— Nu. Nu știu unde locuiește. Cred că nici măcar Roger nu 
știe asta. Nu vorbește niciodată despre tatăl lui. 


VP - 13 


Haraldsson făcu câteva însemnări. Interesant. Posibil ca fiul să 
o fi luat-o din loc, încercând să-și descopere rădăcinile. Să se 
confrunte cu un tată absent. Și să o ţină secret față de mama 
lui. S-au văzut și întâmplări mai ciudate. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu el? 

Șirul gândurilor lui Haraldsson fu întrerupt brusc. O privi pe 
Lisa și înţelese că, pentru prima oară, aceasta nu mai avea mult 
și părea gata să izbucnească în plâns. 

— Nu știu. Dar probabil că o să apară el în curând. Poate că s- 
o fi dus la Stockholm pentru o vreme sau ceva de genul acesta. 

— De ce să plece la Stockholm? 

Haraldsson îi privi mina uimită. Unghia roasă până la bază, 
nedată cu ojă, între buzele nerujate. Nu, micuța baptistă nu 
avea cum să înţeleagă de ce, dar Haraldsson era din ce în ce 
mai sigur că Roger nu dispăruse, ci fugise, de fapt, de acasă. 

— Uneori se întâmplă să-ţi vină idei ciudate, care pe moment 
par bune. Sunt sigur că are să reapară el în curând, ai să vezi. 

Haraldsson afișă un zâmbet convingător și menit să-i dea 
încredere, dar putu să citească pe fața Lisei că aceasta nu îl 
percepuse ca atare. 

— iți promit, adăugă el. 

Inainte de a pleca, îi mai ceru Lisei să scrie o listă cu toți 
prietenii lui Roger sau alte persoane cu care acesta interacționa 
des. Lisa se gândi o vreme, se apucă de scris și îi dădu lista. 
Doar două nume: Johan Strand și Erik Heverin. Un tip singuratic, 
se gândi Haraldsson. Tipii singuratici au obiceiul să fugă de 
acasă. 

Când reveni în mașină, Haraldsson se simţea, totuși, destul de 
mulțumit de după-amiaza aceea. Discuţia cu Johan Strand nu 
adusese nimic nou. Johan îl văzuse pe Roger pentru ultima oară 
în după-amiaza zilei de vineri, când terminaseră orele. Și știa că 
Roger avea să își petreacă seara la Lisa acasă. Habar nu avea 
unde s-ar fi putut duce după aceea. Cât îl privește pe Erik 
Heverin, acestuia i se aprobase o absenţă îndelungată de la 
școală. Șase luni în Florida. Plecase deja cu șapte săptămâni în 
urmă. Mama băiatului fusese detașată de firma de consultanță 
la care lucra și toată familia o urmase în Statele Unite. Unii o 
duc bine de tot, se gândi Haraldsson, încercând să își aducă 
aminte în ce locuri exotice îl purtase slujba sa. Așa, la prima 
încercare, nu-i veni în minte decât seminarul din Riga. Dar, 


VP - 14 


atunci, jumătate din seminar nu făcuse decât să zacă la pat din 
cauza stomacului și nu își aducea aminte decât că toţi colegii lui 
se distraseră până nu mai putuseră, în timp ce el se holbase 
non-stop la fundul unei găleți albastre. 

Cu toate acestea, Haraldsson era mulţumit. Urmase mai 
multe piste posibile și - cel mai important dintre toate - 
descoperise un posibil conflict între băiat și mama acestuia, 
ceea ce sugera că, în scurt timp, cazul avea să iasă de sub 
jurisdicţia poliţiei. Parcă mama folosise verbul „a șters-o” când 
făcuse reclamaţia, așa-i? Da, așa era. Haraldsson își aminti că 
reacţionase la auzul acelui cuvânt când ascultase înregistrarea 
convorbirii. Fiul „a plecat” sau „a dispărut”, nu că „a șters-o”. 
Oare nu indica acest lucru că băiatul plecase de acasă într-un 
acces de furie? O ușă trântită în faţa unei mame care se dădea 
prea ușor bătută. Haraldsson era din ce în ce mai sigur de acest 
lucru. Flăcăul se afla acum în Stockholm și-și lărgea orizonturile. 

Dar, ca să fie și mai sigur, se gândi să dea mai întâi o raită 
prin cartierul Lisei, să întrebe și vecinii. Planul lui era să intre în 
vorbă cu ei, să fie sigur că vor exista câteva persoane care să îl 
recunoască în caz că ar fi întrebat cineva cum mersese cu 
ancheta. Poate că vreunul dintre ei îl văzuse pe Roger, poate 
chiar mai mult decât atât, îl văzuse în drum spre centru și spre 
gară. Apoi avea să o pornească mai departe, să o preseze un pic 
pe mama băiatului, să afle cât de serios se certaseră aceștia. Un 
plan perfect, își spuse Haraldsson în sinea lui, pornind mașina. 
Mobilul începu să sune. Aruncă o privire spre ecran și simţi cum 
parca îl ia cu friguri. Era Hanser. 

— Ce dracului o mai vrea acum, mormăi Haraldsson și opri 
motorul. 

Să-i respingă apelul? Îl tenta, dar poate ca băiatul se întorsese 
acasă. Poate că Hanser nu voia decât să îi comunice acest lucru. 
Ca Haraldsson avusese dreptate de la bun început. Așa că 
răspunse la telefon. 

Convorbirea nu dură decât 18 secunde și constă din cinci 
cuvinte rostite de Hanser. 

— Unde ești? au fost primele două cuvinte. 

— In mașină, răspunse Haraldsson sincer. Tocmai plecam de 
la liceu, am terminat de vorbit cu profesorii și cu prietena 
băiatului. 


VP -15 


Spre marea sa dezamăgire, Haraldsson își dădu seama că 
reacţionase defensiv. Vocea îi era ușor supusă. Ceva mai 
subţire. Fir-ar al dracului, doar procedase ca la carte. 

— Vino înapoi imediat. 

Haraldsson dădu să îi explice încotro se îndrepta și să întrebe 
ce anume era așa de important, dar nu apucă să adauge nimic, 
căci Hanser întrerupse brusc convorbirea. Dracu' să o ia și pe 
Hanser. Porni mașina, viră și se îndreptă spre sediul poliţiei. 

e 

Hanser îi ieși în întâmpinare. Cu o privire glacială. Cu buclele 
ei blonde, un pic prea perfecte. Cu costumul ei impecabil croit 
și, probabil, foarte scump. Tocmai primise un telefon indignat de 
la Lena Eriksson, care se întreba ce se mai aude cu ancheta, iar 
acum se întreba și ea același lucru. Ce se întâmplă? 

Haraldsson îi raportă rapid tot ce făcuse în după-amiaza 
respectivă, reușind să menţioneze de vreo patru ori că dosarul 
cazului nu îi fusese repartizat decât după prânz, în ziua aceea. 
Dacă are chef să se plângă, atunci ar trebui să discute cu cine 
fusese de serviciu în weekend. 

— Asta am să și fac, răspunse ea calm. De ce nu m-ai 
informat dacă ţi s-a părut că ancheta a tergiversat prea mult? 
Genul acesta de informaţii trebuie să îmi fie comunicate. 

Haraldsson își dădu seama că discuţia luase un curs nedorit. 
Stătea acolo, încercând să se dezvinovăţească. 

— Dar se întâmplă tot timpul. Doar n-am să alerg la tine de 
fiecare dată când mașinăria începe să scârțâie un pic. Ai lucruri 
mai importante pe cap. 

— Mai importante decât să mă asigur că pornim imediat în 
căutarea unui copil dat dispărut? 

Hanser îl privi întrebătoare. Haraldsson rămase tăcut. Discuţia 
nu decurgea deloc așa cum plănuise. Chiar deloc. 

Asta se întâmplase luni. lar acum se afla la mama naibii, în 
Listakărr, cu șosetele ude leoarcă. Hanser pusese în mișcare tot 
arsenalul, cu bătut din ușă în ușă și căutare organizată, al cărei 
perimetru se extindea tot mai mult. Până acum fără niciun 
rezultat. Cu o zi în urmă, la secție, Haraldsson dăduse nas în nas 
cu șeful de la Inspectoratul Regional și îi atrăsese atenţia, pe un 
ton neutru, că toată tărășenia asta nu avea să iasă prea ieftin. 
Mulţi inși lucrând ore în șir ca să dea de urma unui flăcău care 
probabil că se dusese la oraș să se distreze. Haraldsson nu 


VP - 16 


reușise să descifreze reacția inspectorului regional, dar, când 
Roger avea să se întoarcă din escapadă, inspectorul regional 
avea să își aducă aminte de vorbele lui Haraldsson. Și să 
realizeze cât de multe resurse irosise Hanser. Haraldsson zâmbi 
la acest gând. Una era ce spunea regulamentul, alta era intuiţia 
de polițist. intuiţia nu mergea să o înveţi. 

Haraldsson se opri la jumătatea drumului spre moviliţă. Un 
picior i se afundase din nou în mlaștină. Aproape până la 
genunchi, de data asta. Își trase piciorul din mocirlă. Fără 
pantof. Tocmai zărise cum mocirla aia lacomă se închidea la loc 
deasupra pantofului negru, mărimea 43, în vreme ce șoseta 
stângă continua să se îmbibe cu apă rece. 

Gata, răbdase prea mult. 

Era prea de tot. 

Picătura care umpluse paharul. 

Se aruncă în genunchi, își vâri mâna în mocirlă și își pescui 
pantoful. Urma să plece acasă. Ceilalţi n-aveau decât să își 
continue căutarea lor organizată. El avea o soție de inseminat. 


VP - 17 


Un drum cu taxiul plus 380 de coroane și Sebastian se afla 
acum în faţa apartamentului său de pe Grev Magnigatan, din 
Ostermalm. Se gândise de multă vreme să scape de 
apartament, locuinţa era prea scumpă și pompoasă, făcută 
pentru un scriitor de succes sau pentru un profesor cu multe 
contacte. Ceea ce el nu mai era și nu mai avea. Dar simplul 
gând că trebuia să facă curat, să împacheteze și să aibă grijă de 
toate lucrurile acelea pe care le adunase de-a lungul anilor i se 
părea prea mult. Așa că se hotărâse, în schimb, să dezafecteze 
o mare parte din apartament și să folosească doar bucătăria, 
camera de oaspeţi și baia cea mică. Restul stăteau neatinse, în 
așteptarea a... ceva. 

Sebastian aruncă o privire grăbită înspre patul care nu era 
niciodată făcut, dar alese dușul. Un duș cald și îndelungat. 
Uitase deja cât de aproape fusese de o femeie în timpul nopții. 
Greșise, oare, că se grăbise atât de tare să plece de acolo? Ar fi 
putut să-i ofere încă vreo câteva ore? Cu siguranţă, ar fi urmat și 
mai mult sex. Apoi micul dejun. Suc de portocale și chifle. Și 
apoi? Despărțirea definitivă era inevitabilă. În niciun caz nu s-ar 
fi putut termina altfel. Așa că nu avea niciun sens să 
tergiverseze. Dar totuși. li lipsea momentul acela de 
apartenenţă care, pentru o clipă, reușea să îl remonteze. 
Sentimentul acela apăsător, senzaţia de pustiu se reinstalaseră 
deja. Cât de mult dormise, până la urmă? Două ore? Două ore și 
jumătate? Se privi în oglindă. Ochii îi erau mai obosiţi decât de 
obicei și se gândi că, în curând, era cazul să facă ceva cu părul. 
Poate să îl taie scurt de tot. Nu, asta i-ar fi amintit prea mult de 
trecut, de cum fusese el înainte. lar acum nimic nu mai era ca 
înainte. Nu, dar ar fi putut să-și aranjeze barba, să se tundă, 
poate chiar să-și facă vreo câteva șuviţe. Își surâse în oglindă cu 
cel mai fermecător surâs de care era în stare. Incredibil cum 
funcţionează, se gândi el. Deodată, se simţi groaznic de obosit. 
Arcul emoţional era complet. Golul se instalase din nou. Se uită 
la ceas. Poate că ar fi fost mai bine să se întindă un pic, totuși. 
Știa că visul avea să îl bântuie din nou, dar acum era prea obosit 
ca să-i mai pese. Işi cunoștea urmăritorul atât de bine, încât 


VP-18 


uneori, în puţinele dăţi când reușise să doarmă fără a fi trezit de 
acesta, simţise că îi duce dorul. 

La început fusese cu totul altfel. După ce visul îl chinuise luni 
în șir, Sebastian se săturase până peste cap să se trezească 
veșnic din somn, se săturase de dansul acela neîncetat cu 
anxietatea și senzaţia de înecăciune, între speranţă și 
deznădejde. Ca remediu, începuse să bea o porţie destul de 
babană de alcool înainte de a se duce la culcare. Remediul 
numărul unu în rândul bărbaţilor albi, de vârstă mijlocie, cu 
pregătire universitară și o viaţă emoţională complicată. Pentru o 
vreme, reușise să ţină visul la distanţă, dar, nu după mult timp, 
subconștientul reușise să se strecoare pe lângă barierele 
ridicate de alcool, așa că, pentru a-și putea face efectul cum 
trebuie, doza devenise din ce în ce mai mare și începuse să fie 
administrată tot mai devreme, după-amiaza. În cele din urmă, 
Sebastian realiză că bătălia fusese pierdută. Așa că încetă 
imediat să mai bea. 

Se gândi să îl trăiască în toată durerea lui. 

Să lase timpul să treacă. 

Să se vindece. 

Dar nu mersese nici așa. După încă o vreme în care 
continuase să se trezească brusc în miez de noapte, începuse să 
recurgă la medicamente. Chiar dacă își promisese că nu are s-o 
facă vreodată. Dar nu-i ușor să te ţii de promisiuni, Sebastian o 
știa din proprie experienţă, poate chiar mai bine decât 
majoritatea, mai ales atunci când ești pus în faţa marilor 
întrebări ale vieţii. Atunci trebuia să fii flexibil. Își sunase câţiva 
pacienţi mai vechi și mai lipsiţi de scrupule și își scosese 
rețetarul de la naftalină. Aranjamentul fusese simplu. Făceau 
50/50. 

Cum era de așteptat, cei de la serviciile sociale îl sunaseră, 
cerându-i socoteală pentru cantitatea de medicamente pe care 
începuse, subit, să o prescrie. Sebastian reușise să justifice totul 
cu o serie de minciuni frumos fabricate despre „reluarea 
activităţii” și despre „o fază iniţială, intensivă” cu „pacienți aflați 
într-un stadiu de căutări”, dar avusese grijă ca, pentru orice 
eventualitate, să își sporească numărul pacienţilor, ca să nu fie 
foarte evident ce făcea el în realitate. 

La început, se limitase la Propavan, Prozac și Digesic, dar 
efectele acestora durau enervant de puţin, așa că Sebastian se 


VP-19 


apucase să exploreze Dolcontin și alte substanţe derivate din 
morfină. 

După cum avea să se vădească ulterior, serviciile sociale erau 
ultimul lucru pentru care trebuia să își facă griji. De ele era ușor 
să scape. Mai greu era să-și controleze efectele propriilor 
experimente. E adevărat că visul dispăruse. Din păcate, laolaltă 
cu pofta de mâncare, majoritatea cursurilor de la universitate și 
cu libidoul - o experiență cu totul nouă și înspăimântătoare 
pentru el. 

Dar cea mai groaznică dintre toate fusese lenea aceea 
cronică. De parcă nu mai era în stare să ducă niciun gând până 
la capăt, toate i se surpau la jumătate. Cu chiu cu vai, reușea să 
ducă la bun sfârșit o conversaţie banală, dar o discuţie sau un 
raţionament mai complex era dincolo de capacităţile sale. 
Analize și concluzii erau de neconceput. 

Pentru Sebastian, a cărui întreagă existenţă se construise pe 
sentimentul unui intelect, iar fundamentul imaginii de sine 
fusese iluzia gândurilor lui tăios de lucide, situaţia era de 
nesuportat. Să ducă o viaţă de om anesteziat - anesteziat ca să 
nu mai simtă durerea, da - dar, în același timp, era anesteziat 
de la tot, de la viaţă în sine, pierzându-și luciditatea. Aceasta 
fusese limita. Atunci înţelesese că era nevoit să aleagă: 
anxietate, dar integritatea minţii, ori o viaţă în apatie, fadă și cu 
experienţe doar pe jumătate trăite. Își dăduse seama că, 
indiferent ce urma să aleagă, oricum avea să își urască propria 
existență, așa că alese anxietatea și se lăsă pe loc de 
medicamente. 

De atunci nu mai pusese gura nici pe alcool, nici pe 
medicamente. 

Nu lua nici măcar un antinevralgic. 

Dar visa. 

În fiecare noapte. 

De ce se gândea la toate acestea tocmai acum? se întrebă el, 
privindu-se în oglinda din baie. De ce acum? Visul îl bântuise ani 
de zile. Îl studiase și îl analizase. Îl discutase cu psihiatrul. ÎI 
acceptase. Învăţase să trăiască cu el. 

Așa că de ce tocmai acum? 

Probabil că din cauza călătoriei la Vâsterăs, se gândi el când 
atârnă prosopul în cuier și ieși din baie. Numai călătoria la 
Västerås era de vină. 


VP - 20 


Västerås și mama lui. Dar astăzi avea să încheie și acest 
capitol din viaţa sa. 

Pentru totdeauna. 

Azi avea să fie o zi bună. 

(J 

Pentru Joakim, care se afla în pădurea de lângă Listakärr, era 
o zi bună. lar aceasta deveni încă și mai bună când fu selectat 
printre cei trei care primiseră direct de la poliţist instrucţiuni 
despre unde aveau să meargă și ce aveau să facă. Grupul, de 
obicei destul de plicticos, al cercetașilor devenise brusc o 
adevărată aventură. Joakim îl privea pe furiș pe poliţist, mai ales 
pistolul acestuia, și se hotări că voia să se facă poliţist. Cu 
uniformă și pistol. La fel ca un cercetaș, dar serios upgradat. 
Avea nevoie de asta. Fiindcă, să fim serioși acum, viaţa de 
cercetaș nu era nemaipomenit de interesantă, se gândi Joakim. 
Sau nu mai era interesantă. Tocmai împlinise paisprezece ani, 
iar ceea ce fusese hobby-ul lui, încă de la vârsta de șase ani, 
începuse să-și piardă forţa de atracţie. Farmecul dispăruse. 
Viaţa în aer liber, supraviețuirea, animalele și natura. Nu pentru 
că acum le considera prostești, chiar dacă toţi ceilalţi din clasa 
lui o făceau. Nu. Doar că simţea că încheiase acest capitol. 
Mulţumesc, a fost distractiv atât cât a durat, dar acum venise 
vremea pentru ceva nou. Ceva real. 

Poate că Tommy, conducătorul lor, o știuse deja. 

Poate că de aceea se dusese la polițiști și la soldați și îi 
întrebase ce se petrece, când ajunseseră la Listakărr. 

Poate că de aceea își oferise serviciile sale și pe ale grupului. 

Indiferent de motiv, polițistul, care se numea Haraldsson, 
chibzuise o vreme și, după o anumită ezitare, ajunsese la 
concluzia că nu avea de ce să strice adăugarea a noua perechi 
de ochi care să caute în pădure. Aveau să primească un sector 
propriu și să avanseze prin mocirlă. Polițistul îi spusese lui 
Tommy să-i împartă în trei grupuri, să numească un șef de grup 
și să-l trimită la el, pentru a primi instrucţiuni. Joakim trăsese 
lozul câștigător. Nimerise în grup cu Emma și cu Alice, cele mai 
frumoase fete din unitatea de cercetași. Și fusese numit șef de 
grup. 

Acum se întorcea la fetele care îl așteptau. Haraldsson fusese 
foarte laconic și ferm, așa cum sunt toţi polițiștii din filmele cu 
Beck. Joakim se simțea extrem de important. Deja vedea cu 


VP -21 


ochii minţii cum avea să se desfășoare restul acestei zile 
fantastice. ÎI va găsi pe băiatul dispărut, grav rănit. Băiatul se va 
uita la el cu privirea aceea rugătoare, pe care doar muribunzii o 
au; va fi atât de slăbit, încât nu va fi în stare să vorbească, dar 
ochii lui vor spune totul. Joakim îl va ridica în brațe și îl va căra, 
dramatic, spre locul în care se aflau ceilalți. Ceilalţi îl vor vedea, 
îi vor zâmbi, vor aplauda, vor jubila și totul va fi al naibii de 
perfect. 

Reîntors la grupul său, Joakim își organiză membrii grupului, 
cu Emma la stânga și cu Alice de partea cealaltă. Haraldsson le 
dăduse ordine foarte precise referitoare la cum să se organizeze 
într-un lanț compact, așa că Joakim le privi pe fete cu o mină 
foarte serioasă și le spuse ca era important să ţină strâns. Acum 
era pe bune. După ce așteptară o vreme care li se păru o 
eternitate, primiră semnalul de la Haraldsson, iar lanţul celor 
trei grupuri se puse în mișcare. 

Joakim realiză repede că era foarte greu să menţii ordinea 
într-un lanţ de căutare, chiar dacă acesta consta doar din trei 
grupuri, a câte trei persoane. Mai ales când începuseră să se 
afunde în pădure și, din cauza terenului mlăștinos, erau forțați 
să facă ocoluri, abătându-se de la cursul iniţial. Unul dintre 
grupuri abia putea să ţină pasul, pe când celălalt nu voia să 
meargă mai încet, așa că, în scurt timp, se făcu nevăzut în 
spatele movilelor. Așa cum anticipase Haraldsson, iar Joakim era 
tot mai impresionat de el. Polițistul părea să le știe pe toate. Le 
zâmbi fetelor și le ceru să repete cuvintele lui Haraldsson: 

— Cum daţi peste ceva, strigaţi: „Aici!” 

Emma clătină enervată din cap. 

— Ai mai spus-o de o mie de ori până acum! 

Joakim nu se lăsă intimidat de răspunsul ei. Cu soarele în ochi, 
continuă să înainteze, încercând să păstreze distanţa și direcţia. 
Ceea ce era din ce în ce mai greu. Grupul lui Lasse, care doar cu 
o clipă în urmă se aflase ceva mai la stânga lor, nu se mai zărea 
deloc. 

După o jumătate de oră, Emma ceru o pauză, să se 
odihnească. Joakim încercă să o facă să înțeleagă că nu-și 
puteau permite să ia o pauză. Ar fi rămas în urmă și s-ar fi 
pierdut de ceilalţi. 

— Care ceilalți? 


VP - 22 


Alice zâmbi cu subiînţeles. Joakim își dădu seama că ceilalţi nu 
se mai zăreau de o bucată de vreme. 

— De fapt, e ca și cum ceilalţi s-ar afla în spatele nostru. 

Tăcură și ascultară cu atenţia încordată. In depărtare se 
auzeau sunete înfundate. Cineva striga ceva. 

— Nu, o să continuăm, spuse Joakim chit că, în sinea lui, 
simțea că Alice avea dreptate. 

Înaintaseră prea repede. Sau într-o direcţie greșită. 

— Atunci n-ai decât să continui de unul singur, răspunse 
Emma, privindu-l supărată. 

Joakim simţi că era pe punctul de a pierde atât controlul 
asupra grupului, cât și pe Emma. Pe ea, care îl privise cu ochi 
dulci în ultimele treizeci de minute. Joakim simţi cum îl trec 
toate apele, iar asta nu se datora numai bluzei de corp care se 
încălzise subit. Le îmboldise în felul acela doar ca s-o 
impresioneze pe Emma - chiar nu-și dădea seama? lar acum îl 
trata de parcă fusese numai vina lui. 

— Ti-e foame? 

Vocea lui Alice îi întrerupse șirul gândurilor. Aceasta scosese 
din rucsac câteva rulouri din lipie. 

— Nu, răspunse el grăbit, dar imediat după aceea își dădu 
seama că îi era foame. 

Joakim se îndepărtă puţin și se urcă pe o movilă, sugerându-le 
că avea un plan. Emma luă bucuroasă un rulou și nu acordă nici 
cea mai mică atenţie încercărilor lui de a părea important. 
Joakim înțelese că era cazul să schimbe tactica. Respiră adânc, 
lăsând aerul proaspăt din pădure să îi umple plămânii. Se 
înnorase, iar soarele dispăruse și, odată cu el, și promisiunea 
unei zile perfecte. Joakim reveni lângă fete. Se hotări să o lase 
mai moale. 

— AŞ vrea și eu un sandviș, dacă mai ai, spuse el, pe un ton 
cât mai amabil posibil. 

— Bineînţeles, răspunse Alice, scoțând apoi din rucsac un 
rulou împachetat în celofan. 

Fata îi zâmbi, iar Joakim pricepu pe loc că tactica aceasta era 
mai potrivită. 

— Mă întreb unde suntem, spuse Emma și scoase harta din 
buzunar. 

Cei trei se adunară în jurul hărţii, încercând să își dea seama 
unde se aflau. Era destul de dificil, terenul nu prezenta niciun fel 


VP - 23 


de marcaje, doar movile, pădure și mlaștină. Dar știau de unde 
porniseră și cam în ce direcţie se îndreptaseră. 

— Am înaintat tot timpul către nord, așa că ar trebui să ne 
aflăm aici, spuse Emma. 

Joakim dădu din cap impresionat, Emma era isteaţă. 

— Continuăm sau îi așteptăm și pe ceilalți? întrebă Alice. 

— Eu zic să continuăm, răspunse Joakim grăbit, dar adăugă 
imediat: asta dacă nu cumva vreţi să stăm și să-i aşteptăm. 

Le privi pe fete, Emma cu ochii ei albaștri cum e cerul senin și 
chipul ei delicat, Alice cu trăsăturile ei un pic colţuroase. 
Amândouă erau al naibii de frumoase, se gândi el, dorindu-și 
subit ca fetele să sugereze să stea și să aștepte. Și celorlalţi să 
le ia mult, mult timp până să-i ajungă din urmă. 

— Poate că e mai bine să continuăm. Dacă ne aflăm aici, 
atunci nu mai avem prea mult până în punctul unde urmează să 
ne regrupăm, spuse Emma, arătând pe hartă. 

— Da, dar, pe de altă parte, aveţi dreptate. Ceilalţi se află în 
spatele nostru, așa că poate ar fi mai bine să-i așteptăm, 
încercă Joakim. 

— Și eu care credeam că voiai să ajungi primul, cum o 
porniseși așa la goană, comentă Alice. 

Fetele izbucniră în râs, iar Joakim savură sentimentul acela 
pentru o clipă. Era plăcut să râzi cu fete frumoase, își zise. O 
împinse în glumă pe Alice. 

— Dar nici tu nu te-ai lăsat mai prejos, la cum ai mărșăluit. 

Începură să se alerge prin pădure. Zburdau printre băltoacele 
cu apă, la început fără o intenţie anume. Dar după ce Emma 
alunecă într-o baltă, începură să se stropească unii pe alţii. Era o 
pauză minunată de la operaţiunea aceea plicticoasă de căutare 
și exact ceea ce îi trebuia lui Joakim. O luă la goană s-o prindă 
pe Emma și o apucă, pentru o clipă, de braţ. Aceasta se eliberă 
și încercă să scape de el cu pași repezi. Dar piciorul stâng îi 
nimeri sub o rădăcină și își pierdu echilibrul. La prima vedere, 
păru să își recapete echilibrul, dar terenul era destul de 
alunecos, așa că ateriză în apă până la brâu. Joakim începu să 
râdă, dar Emma începu să urle. Joakim tăcu și se apropie de ea. 
Emma urla și mai tare. Ciudat, se gândi Joakim. Doar nu era cine 
știe ce. Un pic de apă. Dar apoi zări corpul palid ce răsărea în 
faţa Emmei. De parcă ar fi zăcut acolo în apă, așteptându-și 
următoarea victimă. Gata cu inocența și cu jocul de copii. 


VP - 24 


Acestora le luară locul panica și senzaţia de leșin. Emma vomită, 
Alice plângea în hohote. Joakim rămăsese încremenit, cu ochii 
holbaţi la imaginea aceea care avea să îl urmărească pentru tot 
restul vieții. 

(J 

Haraldsson stătea în pat, aproape că ațipise. Jenny stătea 
lângă el, cu tălpile proptite în saltea și o pernă sub fund. Nu voia 
să piardă vremea. 

— Mai bine o dăm gata rapid, așa că o să mai avem timp deo 
rundă înainte să plec înapoi la serviciu. 

Dăm gata. Oare există vreo altă expresie în tot dicționarul 
care să sune mai respingător ca aceasta? Haraldsson se îndoia. 
Dar acum o dăduseră gata, iar Haraldsson moţăia în pat. De 
undeva se auzea Abba. Și un telefon. 

— E telefonul tău, spuse Jenny, împungându-l în coaste. 

Haraldsson se trezi pe loc, conștient că n-ar fi trebuit să se 
afle în pat, lângă soţia lui. Își luă pantalonii de pe podea, 
bâjbâind după telefon. Hanser, bineînţeles. Respiră adânc și 
răspunse. 

Tot cinci cuvinte și de data asta. 

— Unde mama dracului ești acum? 

Hanser închise telefonul enervată. „Scrântit piciorul”. Măi să 
fie! Lui Hanser îi venea să se ducă personal la spital sau, în orice 
caz, să trimită acolo o mașină, doar ca să demonstreze că 
nemernicul ăla minţea. Dar nu mai apucă. Subit, se trezise 
responsabilă cu anchetarea unei omucideri. Și nu ajutase deloc 
să descopere că persoana însărcinată cu desfășurarea de forțe 
din Listakărr nu se aflase la fața locului, ba mai mult, că 
acceptase să înroleze cercetași minori în operaţiunea de căutare 
organizată. Copii cărora acum trebuia să le aranjeze ore la 
psiholog, căci unul dintre ei alunecase într-o baltă, trăgând după 
sine un cadavru când voise să se ridice în picioare. 

Hanser clătină din cap. Totul mersese prost cu cazul ăsta. 
Absolut totul. Acum trebuia să pună capăt gafelor. Incepând din 
secunda aceea, trebuiau să procedeze corect. Profesionist. Se 
uită la receptorul pe care încă îl ţinea în mână. Îi veni o idee. Ar 
fi fost un pas uriaș. Era prea devreme, ar fi considerat cei mai 
mulți. l-ar fi putut submina autoritatea. Dar mai devreme își 
jurase că nu avea să-i fie teamă să ia decizii incomode. Erau 
prea multe în joc. 


VP -25 


Un băiat murise. 

Fusese ucis. 

Venise vremea să apeleze la cei mai buni. 

— Te caută cineva la telefon, spuse Vanja, vârându-și capul în 
biroul lui Torkel Höglund. 

Biroul era, la fel ca și Torkel, simplu și sobru. Fără fasoane, 
fără niciun obiect de preţ, aproape fără nimic personal. 
Mobilierul adus de prin cine știe ce depozit îţi lăsa impresia că te 
afli într-o încăpere folosită de un director de școală generală de 
printr-un orășel cu buget redus, și nu în biroul uneia dintre cele 
mai importante autorităţi polițienești din întreaga Suedie. Unora 
dintre colegii lui îi se părea ciudat că cel care răspundea de 
Brigada Naţională de Omucideri nu încerca să arate lumii cât de 
departe ajunsese. Alţii interpretau acest fapt ca pe un semn că 
funcţia și succesul nu i se urcaseră la cap. Adevărul era ceva 
mai Simplu și mult mai puţin nobil. Torkel nu avea timp. Munca 
lui era foarte solicitantă, era mereu pe picior de plecare și nici 
nu era genul care să-și dedice puţinul timp liber decorării unui 
birou în care venea foarte rar. 

— Cineva din Västerås, continuă Vanja, luând loc pe scaunul 
din faţa lui. Un băiat de șaisprezece ani a fost ucis. 

Torkel o văzu pe Vanja așezându-se confortabil în scaun. Se 
părea că nu avea să fie o convorbire privată. Torkel dădu din 
cap și ridică receptorul. După ce divorțase a doua oară, avusese 
sentimentul că nicio convorbire telefonică nu mai putea avea alt 
subiect decât o moarte subită, nenaturală. Trecuseră peste trei 
ani de când cineva întrebase dacă Torkel avea să ajungă la cină 
sau alte asemenea trivialităţi. 

Torkel recunoscu imediat numele - era Kerstin Hanser, 
inspectorul-șef de la poliția din Västerås. O cunoscuse în timpul 
unui curs de specializare, cu câţiva ani în urmă. Un om de 
nădejde și, mai mult ca sigur, un șef capabil, se gândise el pe 
vremuri și își aduse aminte că se bucurase când citise despre 
avansarea ei. Dar, acum, vocea ei părea agitată și ușor forţată. 

— Am nevoie de ajutor, așa că m-am hotărât să solicit 
sprijinul Brigăzii Naţionale de Omucideri, aș prefera să vii tu, o 
auzi Torkel spunând. Crezi că e posibil? continuă ea, aproape 
implorându-l. 

Pentru o clipă, Torkel se gândi să se eschiveze, echipa lui 
tocmai se întorsese din Linköping, de la o anchetă destul de 


VP - 26 


neplăcută, dar își dădu seama că femeia nu l-ar fi sunat dacă nu 
ar fi avut cu adevărat nevoie de ajutor. 

— Am pornit-o cu stângul. Și există riscul de a pierde situația 
de sub control, așa că am mare nevoie de ajutorul tău, continuă 
ea, de parcă i-ar fi citit ezitarea. 

— Despre ce este vorba? 

— Un băiat de șaisprezece ani. Dat dispărut săptămâna 
trecută. Găsit mort. Omorât. Brutal. 

— Ai putea să-mi trimiţi materialul prin e-mail, să arunc o 
privire? zise Torkel și se uită la Vanja care tocmai se ridicase în 
picioare, se dusese la celălalt telefon și ridicase receptorul. 

— Billy, vino de urgenţă în biroul lui Torkel. Avem de lucru, 
adăugă ea în receptor, după care închise. 

De parcă știa deja care avea să fie răspunsul final al lui 
Torkel. Tot timpul părea să o știe dinainte. Torkel se simţea, în 
același timp, mândru și iritat. Vanja Lithner era cel mai apropiat 
aliat al său din echipă. Deși era foarte tânără - tocmai împlinise 
treizeci de ani - Vanja evoluase foarte mult în cei doi ani de 
când lucra cu el, transformându-se într-un polițist desăvârșit și 
era aproape enervant de capabilă. Işi dorea să fi fost și el la fel 
de capabil la vârsta ei. Îi zâmbi când încheie convorbirea cu 
Kerstin Hanser. 

— Să știi că eu sunt șef în continuare aici, începu el. 

— Știu, doar că mobilizez echipa, ca să poţi avea și părerea 
lor. Apoi, tot decizia ta o să conteze până la urmă, ca de obicei, 
spuse ea ușor ironic. 

— Da, da, de parcă mai am de ales atunci când te înhami la 
ceva, răspunse Torkel și se ridică în picioare. Cred că e cazul să 
ne facem bagajele, plecăm la Västerås. 

Billy Rosen se afla la volanul dubei ce înainta pe șoseaua E18. 
Conducea prea repede, ca de obicei. Torkel încetase de multă 
vreme să îi mai atragă atenţia. Încerca să se concentreze asupra 
materialului legat de omorârea lui Roger Eriksson. Raportul era 
destul de scurt și inconsistent, iar anchetatorul însărcinat cu 
cazul, Thomas Haraldsson, nu părea să fie un individ în stare să 
facă prea multe conexiuni. Trebuiau să o ia de la capăt. Torkel 
știa că are de-a face cu genul acela de caz asupra căruia presa 
de scandal se aruncă imediat. lar situaţia nu avea să le fie deloc 
ușurată atâta vreme cât cauza decesului, conform raportului 
preliminar întocmit la faţa locului, indica violență extremă, cu 


VP - 27 


mai multe lovituri de cuţit în inimă și în plămâni. Dar nu asta îl 
neliniștea cel mai tare pe Torkel. Ci însemnarea laconică pe care 
medicul legist o făcuse la faţa locului și cu care se încheia 
raportul preliminar. 

„Examenul preliminar indică faptul că, în mare parte, inima 
victimei lipsește”. Torkel privi pe fereastră la copacii înșiruiţi pe 
marginea șoselei. Cineva îi scosese inima din piept. Torkel 
spera, spre binele tuturor, că băiatul nu asculta hard rock, nici 
nu era un jucător înfocat de World of Warcraft. Atunci 
speculaţiile presei ar fi luat-o cu totul razna. 

Și mai razna, se corectă el. 

Vanja își ridică privirea din dosar. Mai mult ca sigur că 
parcursese și ea aceeași propoziţie. 

— Poate că e mai bine să o chemăm și pe Ursula, spuse ea, 
de parcă i-ar fi citit, ca de obicei, gândurile. 

Torkel încuviinţă din cap. Billy aruncă o scurtă privire în spate. 

— Avem vreo adresă? 

Torkel îi dădu adresa, iar Billy o introduse în GPS. Lui Torkel 
nu-i plăcea când Billy se apuca să facă alte lucruri în timp ce 
conducea, dar cel puţin redusese din viteză cât introdusese 
destinaţia. Tot era ceva. 

— Mai avem o jumătate de oră și ajungem. 

Billy apăsă pe accelerație, iar duba reacţionă pe loc. 

— Am putea ajunge și în douăzeci de minute, în funcţie de 
trafic. 

— O jumătate de oră este în regulă. Nu-mi place deloc când 
încercăm să atingem viteza sunetului. 

Billy știa prea bine ce gândea Torkel despre felul lui de a 
conduce, dar se mulțumi să-i zâmbească șefului în oglinda 
retrovizoare. Drumul e bun, mașina e bună, șoferul e bun. De ce 
să nu profiți la maximum? 

Billy crescu și mai mult viteza. 

Torkel își scoase telefonul din buzunar și formă numărul 
Ursulei. 

e 

Trenul părăsi gara centrală din Stockholm la ora 16:07. 
Sebastian își luase bilet la clasa întâi. Se sprijini de spătar și 
închise ochii în timp ce ieșeau din oraș. 

Pe vremuri nu reușise sub nicio formă să rămână treaz atunci 
când călătorea cu trenul. Dar acum, chit că simţea cu tot corpul 


VP - 28 


cât de mult i-ar fi priit o oră de somn, nu reuși să-și găsească 
liniștea necesară. 

Așa că scoase din buzunar scrisoarea de la pompe funebre, o 
deschise și o citi. Ştia dinainte ce avea să citească în rândurile 
ei. O veche prietenă de-a mamei îl sunase și îi spusese că 
aceasta murise. În pace și cu demnitate, adăugase ea. 
Comentariu care, în cazul în care te chema Sebastian Bergman, 
nu avea niciun fel de semnificaţie pozitivă. Nu, pentru el viața 
era o luptă, din prima și până în ultima clipă. În viaţa lui nu era 
loc de pace și demnitate. Morți și plicticoși, obișnuia el să-i 
numească pe cei care trăiau cu un picior în groapă. Dar acum nu 
mai era la fel de sigur. Oare cum ar fi arătat viața lui dacă ar fi 
tins după pace și demnitate? 

Mai bine, probabil. 

Mai puţin dureroasă. 

Stefan Hammarström, psihoterapeutul lui Sebastian, 
încercase, în orice caz, să-l facă să creadă acest lucru. 
Discutaseră despre asta într-una din ultimele dăţi când 
Sebastian îi povestise că mama lui murise. 

— Cât de groaznic poate să fie să încerci să fii la fel ca 
ceilalți? îl întrebase Stefan când Sebastian îi explicase cam ce 
crede el despre „în pace și cu demnitate”. 

— E pericol de moarte, îi răspunsese Sebastian. De moarte 
instantanee. 

Petrecuseră apoi aproape o oră discutând despre 
predispoziția genetică a omului pentru pericol. Unul dintre 
subiectele favorite ale lui Sebastian. 

Ințelesese cât de important era pericolul ca impuls atât din 
experiența sa personală, cât și din cercetările sale asupra 
ucigașilor în serie. lar acum îi povestea psihoterapeutului că un 
ucigaș în serie este mânat de două forțe, și anume fantezia și 
pericolul. Fantezia este motorul care merge constant, mereu 
prezent, dar rulează în gol. 

— Majoritatea oamenilor au fantezii. Sexuale, întunecate, 
brutale, care le bântuie constant mintea, nimicind tot ce le stă în 
cale. Sau pe cel care le stă în cale. În fantezie, ești puternic. Dar 
foarte puţine persoane ajung să-și trăiască fanteziile. Cei care o 
fac, au găsit secretul. 

Pericolul. 

Pericolul de a fi descoperit. 


VP - 29 


Pericolul atunci când îndrăznești să faci ceva abominabil. 

Adrenalina și endorfina eliberate în momentul respectiv. Care 
îți dau forţă. Combustibilul ce arde, făcând motorul să dea 
randament maxim. De aceea amatorii de pericole se află tot 
timpul în căutare de noi surse, de aceea ucigașii în serie devin 
ucigași în serie. Pentru că e greu să revii la mersul în gol de 
dinainte, odată ce ai marșat motorul la maximum. Odată ce i-ai 
simțit forța. Și ai descoperit ce te face să trăieşti. Pericolul. 

— Chiar crezi că e vorba de pericol? Ori de stimulare? îl 
întrebase Stefan, aplecându-se ușor în faţă, de îndată ce 
Sebastian tăcuse. 

— Suntem la ora de dezvoltarea vorbirii? 

— Nu. Tu ești acela care îmi ţii o prelegere. 

Stefan turnă un pahar cu apă din carafa de pe masă și i-l 
întinse lui Sebastian. 

— Dar pe vremuri obișnuiai să fii plătit pentru a ţine prelegeri, 
în loc să plătești pentru a le ţine. 

— Te plătesc ca să mă asculţi. Să asculţi ce îţi spun. 

Stefan zâmbi și clătină din cap. 

— Nu, știi prea bine de ce mă plătești. Ai nevoie de ajutor, iar 
digresiunile de felul acesta nu fac decât să mănânce din timpul 
în care ar trebui să discutăm despre lucrurile pe care ar trebui 
să le discutăm cu adevărat. g 

Sebastian nu-i răspunse. Nu schiță nicio expresie. li plăcea de 
Stefan. Nu înghițea prostii. 

— Aşadar, aş vrea, dacă se poate, să revenim la mama ta. 
Când e înmormântarea? 

— A fost. 

— Și ai fost la înmormântare? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că m-am gândit că o să fie o ceremonie pentru 
persoanele care chiar au ţinut la ea. 

Stefan îl privise atent în cele câteva secunde de tăcere care 
urmaseră. 

— Vezi tu, avem o groază de lucruri de discutat. 

Dincolo de pereții curbați ai vagonului se întindea un peisaj 
frumos. Trenul înainta printre pajiștile proaspăt înverzite și 
printre pădurile de la nord-vest de Stockholm. Un crâmpei din 
lacul Mălaren scânteia în toată splendoarea sa printre crengile 


VP - 30 


copacilor. În mintea oricărui alt pasager ar fi încolţit gânduri 
despre posibilităţile vieţii. Pentru Sebastian era tocmai invers. 
Căci el nu întrevedea nicio posibilitate în frumusețea de care era 
înconjurat. Își ridică privirea spre tavan. Toată viaţa încercase să 
scape de părinţii lui. De tatăl lui, cu care se luptase încă din 
tinerețe, și de mama lui care, în pacea și demnitatea ei, nu îi 
luase apărarea nici măcar o dată. Nu fusese niciodată de partea 
lui. Așa simţise. 

Pentru o clipă, ochii lui Sebastian se umplură de lacrimi. Un 
fenomen pe care îl dezvoltase în ultimii ani. Lacrimile. Ciudat, se 
gândi el, cum cineva la vârsta mea să ajungă să descopere ceva 
atât de simplu precum lacrimile. 

Emoţional. 

lraţional. 

Tot ce încercase mereu să evite. Reveni la singurul lucru care 
mai era în stare să-i amorțească sentimentele: femeile. Incă o 
promisiune pe care Sebastian nu o ţinuse. Din clipa în care o 
întâlnise pe Lily fusese un băiat cuminte, se hotărâse să-i fie 
fidel. Dar, de când cu visul acela dureros care îi bântuia nopţile 
și zilele deșarte, lipsite de vreun sens, nu mai găsise o altă cale 
de scăpare. Vânătoarea după noi cuceriri și scurtele momente 
petrecute împreună cu diferite femei îi umpleau viaţa și 
gândurile, reușind să concureze, cel puţin temporar, cu 
sentimentul lui de neajutorare. Funcţiona atâta vreme cât avea 
rolul de amant, de prădător mereu în căutare de noi femei. Era o 
abilitate pe care reușise să și-o menţină. Il bucura, dar în același 
timp îl înspăimânta. Că era cum era. Un bărbat singur care își 
umplea timpul cu femei tinere, bătrâne, studente, colege, 
măritate sau nemăritate. Fără discriminare. Nu avea decât o 
singură regulă: femeia trebuia să fie posedată de el. Pentru a-i 
demonstra că nu era complet inutil, că încă mai trăia. Ştia prea 
bine cât de distructiv era comportamentul acesta, dar acceptase 
acest fapt, alungând gândul că, într-o bună zi, avea să fie nevoit 
să găsească o cale de ieșire. 

începu să privească prin vagonul pe jumătate ocupat. Ochii i 
se opriră asupra unei brunete așezate nu departe de el. Avea în 
jur de patruzeci de ani și era îmbrăcată într-o bluză scumpă, de 
culoare gri-perle, cu cercei scumpi de aur. Nu părea deloc 
sentimentală. Femeia citea o carte. Perfect, femeile care citesc 
cărţi și au în jur de patruzeci de ani nu reprezentau decât gradul 


VP - 31 


trei pe scala lui de dificultate. În funcţie și de ce citeau, dar 
totuși. 

Se ridică în picioare și făcu cei câţiva pași care îl despărțeau 
de ea. 

— Mă duc până la vagonul-restaurant, să-ţi aduc ceva de 
acolo? 

Femeia își ridică ochii din carte și îl privi întrebător, nefiind 
sigură că ei i se adresase. Bineînțeles că ei i se adresase, 
înțelese asta de îndată ce-i întâlni privirea. 

— Nu, mulţumesc, spuse ea, și, aproape ostentativ, își lăsă 
din nou ochii în carte. 

— Eşti sigură? Nici măcar o cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

De data asta nici nu se sinchisi să se uite la el. 

— Ceai? Cacao cu lapte? 

Femeia își ridică ochii din carte și îl privi ușor enervată. 
Sebastian îi răspunse cu zâmbetul lui patentat. 

— În ziua de azi, poţi să cumperi chiar și vin, dar poate că e 
prea devreme. 

Femeia nu-i răspunse. 

— Probabil te miră că te întreb, continuă Sebastian. Dar sunt 
nevoit să o fac. Simt că este de datoria mea să te salvez de la 
lectura acestei cărți. Am citit-o. Ai să-mi mulțumești. 

Femeia își ridică ochii, întâlnindu-i din nou privirea. Sebastian 
zâmbi. Femeia îi răspunse, la rândul ei, cu un zâmbet. 

— O cafea ar fi minunat. Neagră, fără zahăr. 

— Se face. 

Un zâmbet scurt care continuă să i se lățească tot mai mult 
pe buze pe măsură ce Sebastian înainta prin vagon. Până la 
urmă, călătoria la Västerås are să fie chiar OK. 

Sediul poliţiei din Västerås fierbea de activitate. Kerstin 
Hanser aruncă o privire ușor neliniștită la ceas. Trebuia să se 
ducă. Zeii îi erau martori că nu voia. Nu i-ar fi fost greu să 
găsească alte 99 de lucruri pe care să le facă mai degrabă decât 
să se ducă la morgă și să o întâlnească pe Lena Eriksson. Dar 
cineva trebuia să o facă. Chiar dacă erau sută la sută siguri că 
trupul băiatului pe care îl găsiseră îi aparţinea lui Roger 
Eriksson, mama voise totuși să îl vadă. Hanser încercase să o 
convingă să renunţe, dar Lena Eriksson insistase. Voia să-și 
vadă fiul. Dar își amânase de două ori vizita. De ce - Hanser nu 


VP - 32 


o știa. Și nici nu o interesa să afle. Mai degrabă i-ar fi convenit 
să nu o facă deloc. Nu cu ea de faţă, cel puţin. Aceasta era 
partea cea mai neplăcută a muncii ei și, dacă e să fim cinstiţi, 
nici nu se pricepea prea bine la așa ceva. De fiecare dată 
încerca să evite situaţia, dar se pare că cei din jur se așteptau 
ca ea să se descurce mai bine, doar pentru că era femeie. Că Îi 
era mai ușor să găsească cuvintele potrivite. Că rudele 
îndurerate s-ar fi simţit mai confortabil în prezenţa ei, doar 
pentru că era femeie. După părerea lui Hanser, astea nu erau 
decât prostii. Nu știa niciodată ce să le spună. Işi putea exprima 
profunda compasiune, putea să-i îmbrăţișeze, să le întindă un 
umăr pe care aceștia să poată plânge în voie, să le dea numărul 
de telefon al cuiva cu care puteau să discute, să-i asigure încă o 
dată că poliţia avea să facă tot ce-i stătea în putere pentru a-l 
prinde pe cel care le pricinuise o asemenea suferinţă. 
Bineînţeles că ar fi putut proceda astfel, dar de cele mai multe 
ori nu făcea decât să fie de faţă. lar asta putea să o facă oricine. 

Nici nu-și mai aducea aminte cine anume fusese de faţă, din 
partea poliţiei, atunci când ea și cu soțul ei îl identificaseră pe 
Niklas. Fusese un bărbat. Un bărbat care nu făcuse decât să 
stea acolo. 

Ar fi putut, până la urmă, să fi trimis pe altcineva. Și probabil 
că ar fi făcut-o, dacă ancheta ar fi decurs altfel. Dar acum nu 
mai putea să riște. Presa era numai ochi și urechi. Știau deja că 
inima îi fusese scoasă din piept. Nu mai era decât o chestiune 
de timp până când presa avea să afle că băiatul fusese dat 
dispărut de trei zile înainte ca poliţia să se apuce să-l caute. 
Asta, dar și cercetașii minori care fuseseră traumatizaţi în 
pădure și „luxaţia gravă” a lui Haraldsson. De acum încolo, 
nimic nu mai putea fi pasibil de critică în ancheta aceasta. Va 
avea grijă de asta. Va lucra cu cei mai buni și, în curând, cazul 
ăsta oribil va fi de domeniul trecutului. La un astfel de plan se 
gândea. 

Telefonul sună. 

Era de la recepţie. 

Cei de la Brigada Naţională de Omucideri voiau să discute cu 
ea. Hanser aruncă o privire la ceasul de pe perete. Sosiseră mai 
devreme. Totul deodată. Era nevoită să le ureze măcar bun 
venit, se gândi ea. Lena Eriksson nu avea decât să aștepte 
câteva minute, asta era situaţia. Hanser își netezi bluza, își 


VP - 33 


îndreptă spatele și porni spre treptele ce duceau la intrare. Se 
opri în faţa ușii încuiate care separa recepţia de zona cu acces 
interzis a sediului. Prin pătratele de sticlă delicat încrustate ale 
ferestrei îl zări pe Torkel Höglund plimbându-se calm prin 
încăpere, cu mâinile la spate. Pe canapelele verzi de la fereastră 
se aflau un bărbat și o femeie. Amândoi erau mai tineri decât 
Hanser. Colegii lui Torkel, ghici ea, apăsând pe buton și 
împingând ușa. Torkel se întoarse cu faţa când auzi clicul 
încuietorii și îi zâmbi de îndată ce dădu cu ochii de ea. 

Hanser se simţi deodată nesigură. Ce ar fi mai potrivit acum? 
O îmbrăţișare ori o strângere de mână colegială? Urmaseră 
împreună câteva cursuri de specializare, luaseră câteva 
prânzuri, se văzuseră ici-colo pe vreun coridor. Dar întrebările 
fură de prisos. Torkel îi ieși în întâmpinare și o îmbrăţișă 
prietenește. Apoi se întoarse către ceilalţi doi, care acum se 
ridicaseră de pe canapea, și îi prezentă. Kerstin Hanser le ură 
bun venit. 

— Îmi pare rău, dar sunt pe fugă, eram în drum spre medicul 
legist. 

— Băiatul? 

— Da. 

Hanser se întoarse către recepţioner. 

— Haraldsson? 

— Ar trebui să fie pe drum. L-am sunat imediat după ce am 
vorbit cu tine. 

Hanser încuviinţă din cap. Încă o privire grăbită spre ceas. Nu 
putea să întârzie. Le aruncă o privire Vanjei și lui Billy, dar se 
întoarse către Torkel când vorbi. 

— Haraldsson este cel care a condus până acum ancheta. 

— Da, i-am văzut numele în materialul pe care l-am primit. 

Hanser tresări surprinsă. Percepuse oare un ton ușor 
dispreţuitor în vocea lui Torkel? Chipul lui nu lăsa să se 
întrevadă, în orice caz, nimic. 

Oare pe unde se mai afla Haraldsson de data aceasta? Hanser 
dădu să-și scoată mobilul din buzunar, când încuietoarea ușii pe 
care tocmai își făcuse intrarea cu câteva minute mai devreme 
se deschise cu un clic, iar Haraldsson păși în încăperea de la 
recepție, șchiopătând din greu. Trase de timp exasperant de 
mult. În cele din urmă, reuși să ajungă lângă ceilalţi, salutându-i 
pe nou-veniţi. 


VP - 34 


— Ce-ai păţit la picior? întrebă Torkel, arătând spre piciorul 
drept al lui Haraldsson. 

— Mi l-am luxat în timpul căutării organizate. De aceea nu am 
fost de faţă când l-au găsit. 

Rostind ultimele cuvinte, aruncă o privire scurtă către Hanser. 

Hanser nu-l credea, iar el o știa. Așa că, în zilele următoare, 
trebuia să își aducă aminte să șchiopăteze. Că doar nu voia să o 
facă pe Hanser să verifice la spital, nu? Dar dacă o făcea, doar 
nu aveau să-i spună că nici măcar nu dăduse pe acolo, nu? 
Trebuia să se încadreze în vreo clauză referitoare la integritatea 
relației dintre medic și pacient? Angajatorii n-aveau acces la 
fișele medicale ale angajaţilor, nu? Sau aveau voie? Trebuia să 
verifice cu sindicatul cum era exact. Haraldsson era atât de 
cufundat în gânduri, încât pentru o clipă uitase să-și mai asculte 
superiorul. Acum văzu că Hanser îl privea grav. 

— Torkel și echipa sa vor prelua conducerea anchetei. 

— De la tine? 

Haraldsson arăta sincer surprins. La așa ceva nu se așteptase. 
Dintr-odată situaţia parcă se mai luminase. Aveau aici un grup 
de polițiști adevăraţi, la fel ca el. Bineînțeles că aceștia aveau 
să-i aprecieze munca mult mai mult decât o juristă de birou ca 
șefa lui. 

— Nu, eu voi rămâne în continuare principalul responsabil, dar 
Brigada Naţională de Omucideri va conduce partea operativă a 
anchetei, începând din acest moment. 

— Împreună cu mine? 

Hanser oftă în sinea ei și se rugă în gând ca orașul Västerås 
să nu fie asaltat de un val de crime. Nu ar fi avut nicio șansă. 

Vanja îi aruncă lui Billy o privire amuzată. Torkel asculta 
conversaţia fără să schiţeze vreo reacţie. Să umilești sau să 
subminezi poliţia locală era cea mai proastă modalitate posibilă 
de a iniţia o colaborare. Torkel nu fusese niciodată genul care să 
ţină la teritoriul lui. Existau și alte metode pentru a da 
randament maxim. 

— Nu, Brigada Naţională va fi în exclusivitate răspunzătoare 
de anchetă, iar tu nu vei mai avea de-a face cu această 
anchetă. 

— Dar vom avea grijă să ne continuăm strânsa colaborare, 
interveni Torkel, privindu-l pe Haraldsson în ochi. Tu deţii 


VP - 35 


cunoștințe unice în acest caz, care s-ar putea dovedi decisive 
pentru anchetă. 

Vanja îi aruncă lui Torkel o privire plină de admiraţie. Ea îl 
clasificase deja pe Haraldsson ca fiind un CfS. Un Caz fără 
Scăpare căruia îi fusese repartizată iniţial această anchetă, dar 
care, ulterior, avea să fie ţinut cât mai departe posibil de ea. 

— Adică am să lucrez cu voi? 

— Vei lucra în strânsă legătură. 

— Cât de strânsă? 

— Asta rămâne de văzut. Ai putea începe prin a ne informa ce 
s-a întâmplat până acum, iar noi vom continua din acel punct. 

Torkel își așeză mâna pe umărul lui Haraldsson și îl conduse 
spre ușă. 

— Ne vedem mai târziu, îi aruncă el peste umăr lui Hanser. 

Billy se îndreptă spre grupul de canapele pentru a lua 
bagajele, dar Vanja nu se clinti din loc. Ar fi fost în stare să jure 
că fostul anchetator făcuse primii pași alături de Torkel fără să 
șchiopăteze câtuși de puţin. 


Lena Eriksson stătea în micuța sală de așteptare, 
strecurându-și încă o pastilă de Läkerol în gură. Furase cutia de 
la serviciu. leri. De pe raftul de lângă casă. Aromă de eucalipt. 
Nu era tocmai preferata ei, dar întinsese mâna după ce se afla 
în apropiere și băgase cutia în buzunar fără să verifice cu 
atenţie, în clipa în care închideau magazinul. 

leri. 

Pe vremea aceea crezuse că fiul ei încă era în viață. Pe 
vremea aceea îl crezuse orbește pe polițistul acela care îi 
spusese că totul părea să sugereze că Roger o ștersese de 
acasă de bunăvoie. La Stockholm probabil. Sau altundeva. O 
mică aventură adolescentină. 

leri. 

Nu fusese doar o altă zi, ci o cu totul altă lume. Când speranța 
încă mai era vie. 

Azi, fiul ei încetase cu totul să mai existe. 

Ucis. 

Găsit într-o mlaștină. 

Fără inimă. 

După ce primise vestea morţii fiului ei, Lena stătuse toată 
ziua închisă în casă. Ar fi trebuit să se întâlnească cu poliţia 


VP - 36 


ceva mai devreme în ziua aceea, dar îi sunase și amânase. De 
două ori. Nu se mai putea ţine pe picioare. Pentru o vreme se 
temuse că n-avea să mai găsească niciodată puterea pentru a 
se ridica în picioare. Așa că stătuse acolo. In fotoliul ei. În 
sufrageria în care petrecuseră tot mai puţin timp împreună, ea 
și fiul ei. Încercă să își amintească când fusese ultima oară când 
stătuseră acolo împreună. 

Uitându-se la un film. 

Mâncând. 

Vorbind. 

Trăind. 

Dar nu reuși să-și amintească. Probabil că fusese imediat 
după ce Roger începuse să meargă la liceul ăla nenorocit, se 
gândi ea. După numai câteva zile petrecute împreună cu copiii 
ăia de snobi se schimbase. lar în ultimul an duseseră fiecare 
vieţi mai mult sau mai puţin separate. 

Ziarele de scandal o sunaseră încontinuu, dar ea nu voise să 
discute cu nimeni. Nu încă. Până la urmă deconectă telefonul fix 
și închise mobilul. Atunci se năpustiseră cu toţii la ea acasă, o 
strigaseră prin fanta pentru corespondenţă, îi aruncaseră 
mesaje pe covorul din hol. Dar nu le deschisese. Nici măcar nu 
se ridicase de pe fotoliu. 

Îi era groaznic de rău. Cafeaua de la automat pe care o băuse 
când ajunsese la sediul poliţiei i se întorcea în stomac. Oare 
mâncase ceva de ieri? Probabil că nu. Dar băuse. Alcool. Ceea 
ce nu obișnuia să facă. Nu în cantităţi atât de mari. Era foarte 
cumpătată în privinţa aceasta, ceea ce n-ai fi zis când o vedeai. 
Păr blond, pe care și-l vopsea singură, cu rădăcinile negre. 
Corpolentă. Oja jupuită de pe degetele ei bondoace, pline de 
inele. Piercingul. Preferinţa ei pentru pantalonii de trening și 
tricourile largi. Majoritatea își făceau pe loc o părere despre 
Lena când o întâlneau pentru prima oară. lar cele mai multe 
dintre prejudecățile lor se confirmau. În criză acută de bani. 
Avea doar școala generală. Rămăsese însărcinată la 
șaptesprezece ani. 

Necăsătorită. 

Salariu minim. 

Dar abuzuri, nu. Niciodată. 

Însă astăzi băuse. Ca să închidă gura vocii ăleia care îi 
răsunase imediat în minte, de îndată ce primise vestea morții 


VP - 37 


fiului ei, și care, în cursul zilei, nu făcuse decât să se audă tot 
mai tare. Vocea aceea care nu voia să dispară. 

Începuse să o doară capul. Avea nevoie de aer curat. Și de o 
țigară. Se ridică de pe scaun, își luă geanta de pe podea și se 
îndreptă spre ieșire. Tocurile ei tocite răsunau dezolant pe 
podeaua din piatră. Dădu să iasă, dar o zări pe femeia aceea la 
vreo 45 de ani, îmbrăcată în costum, că se grăbește prin ușile 
batante. Îi ieși în întâmpinare cu pași fermi. 

— Lena Eriksson? Sunt Kerstin Hanser, de la poliția din 
Västerås. Îmi pare rău că am întârziat. 

Coborâră în tăcere cu liftul. Hanser deschise ușa când 
ajunseră la subsol și îi făcu loc Lenei să treacă. Își continuară 
drumul de-a lungul culoarului până când fură întâmpinate de un 
bărbat cu chelie și cu ochelari, îmbrăcat într-un halat alb. Acesta 
le conduse într-o încăpere micuță, în care, direct pe podea, se 
afla o targă luminată cu neon. Sub cearșaful alb se putea 
distinge clar conturul unui corp. Hanser și Lena se apropiară de 
targă. Bărbatul cu chelie îi dădu calm ocol și se opri de partea 
cealaltă a ei. Își ridică privirea către Hanser, iar aceasta 
încuviinţă scurt din cap. Bărbatul începu să tragă ușor cearșaful 
la o parte, dezvăluind chipul și gâtul lui Roger Eriksson. Lena 
privi calm targa, în timp ce Hanser se dăduse, respectuos, cu un 
pas înapoi. Nu auzi niciun oftat adânc ori vreun strigăt sufocat 
venind dinspre femeia de lângă ea. Niciun hohot ori mâna 
ridicându-i-se, din reflex, spre gură. Nimic. 

Acest lucru o izbise pe Hanser încă de când se întâlniseră în 
sala de așteptare. Lena nu avea faţa înroșită și umflată de 
plâns. Nu era nici șocată, nici împietrită. Dimpotrivă, părea 
aproape calmă. Dar, în lift, Hanser simţise mirosul de alcool 
mascat de mentosan și ghici că aceasta trebuie să fi fost, 
probabil, cauza lipsei de reacţie. Alcoolul și șocul. 

Lena stătea nemișcată, privindu-și fiul. La ce se așteptase 
oare? La nimic, de fapt. Nu îndrăznise să se gândească la cum 
avea să arate Roger și nici să-și imagineze ce urma să simtă 
atunci când avea să se afle acolo. Cum îl transformase tot 
timpul acela petrecut în apă? Era ușor umflat. De parcă avusese 
o reacţie alergică, dar, altminteri, se gândi ea, arăta destul de 
normal. Părul de culoare închisă, pielea albă, sprâncenele negre, 
bine conturate, tuleiele de deasupra buzei. Ochii închiși. Lipsiţi 
de viaţă. Desigur. 


VP - 38 


— Credeam că o să arate ca și cum ar dormi. 

Hanser rămase tăcută. Lena își întoarse capul către ea, ca 
pentru a cere o confirmare, că nu greșea. 

— Nu, nu arată de parcă ar dormi. 

— Nu. 

— L-am văzut de multe ori dormind. Mai ales când era mic. 
Adică, e nemișcat. Are ochii închiși, dar... 

Lena nu își termină propoziţia, ci întinse mâna și-l atinse pe 
Roger. Rece. Mort. Își așeză mâna pe obrazul lui. 

— Mi-am pierdut fiul când avea paisprezece ani. 

Lena nu își luă mâna de pe obrazul băiatului, dar întoarse ușor 
capul spre Hanser. 

— Da? 

— Da... 

Se lăsă din nou tăcerea. De ce oare îi spusese acest lucru? 
Hanser nu mai făcuse mărturisirea asta nimănui într-o 
asemenea situaţie. Dar era ceva anume cu femeia de lângă 
targă. Hanser avea senzaţia că aceasta nu-și dădea voie să 
jelească. Nu putea. Poate că nici nu voia. Fusese o încercare de 
consolare. O mână întinsă pentru a-i arăta că Hanser înțelegea 
prin ce trecea Lena acum. 

— A fost ucis? 

— Nu. 

Hanser se simţi deodată ca o idioată. De parcă primul ei 
comentariu avusese intenţia de a sugera o comparaţie a durerii. 
„Să ştii că și eu am pierdut pe cineva”. Dar Lena nu părea să se 
mai gândească la asta. Se întorsese la loc și își privea din nou 
fiul. 

Atâţia ani în care el fusese singurul lucru cu care se mândrise. 

Sau atâţia ani în care el fusese totul pentru ea. 

Punct. 

Oare nu cumva e numai vina ta? începu să o iscodească 
vocea din cap. Lena își retrase mâna și făcu un pas înapoi. 
Durerea de cap devenise insuportabilă. 

— AŞ vrea să plec acum. 

Hanser încuviință din cap. Bărbatul cu chelie trase la loc 
cearșaful, iar cele două femei se îndreptară spre ușă. Lena 
scoase din geantă un pachet de ţigări. 

— Ai vreo rudă sau un prieten pe care să-l suni? Poate că nu 
ar trebui să fii singură. 


VP - 39 


— Dar sunt singură. Sunt singură acum. 

Lena părăsi încăperea. 

Hanser rămase pe loc, neclintită. 

Așa cum știuse dinainte că are să se întâmple. 

Sala de ședințe de la poliția din Västerås era cea mai 
modernă din tot sediul. Mobilierul din lemn de mesteacăn era 
nou. Opt scaune în jurul unei mese ovale. Tapetul nou de pe cei 
trei pereţi avea o nuanţă discretă și relaxantă de verde, iar cel 
de-al treilea perete era acoperit de o tablă albă de scris și de un 
ecran de proiecţie. În colţ, lângă ușă, tehnologia de ultimă 
generaţie era cuplată cu proiectorul din tavan. In mijlocul mesei 
ovale de conferințe se afla un panou de control care dirija totul 
în încăpere. Torkel se hotărâse ca sala de ședințe să devină 
baza echipei din momentul în care călcase pe mocheta cenușie. 

Acum își aduna documentele pe care le avusese în faţă, pe 
masa lăcuită, golind ultimele picături dintr-o sticlă de apă 
minerală. Până acum, ancheta decursese așa cum se așteptase. 
Dar două momente din cursul investigaţiilor conduse de 
Haraldsson rămâneau neclare. 

Primul se evidenţiase atunci când trecuseră în revistă ancheta 
din punct de vedere cronologic, iar Vanja își ridicase ochii din 
hârtii și întrebase: 

— Ce aţi făcut în cursul zilei de duminică? 

— Ne-am apucat serios de treabă, însă fără niciun rezultat. 

Răspunsul venise prea repede. Ca și cum ar fi fost exersat. Cu 
viteza unei minciuni. Torkel își însemnă acest detaliu și știa că 
Vanja făcuse și ea la fel. Vanja era un adevărat detector de 
minciuni. În clipa aceasta o privea cum, cu o anumită 
nerăbdare, după ce îl cercetase îndelung pe Haraldsson, își 
verifica din nou hârtiile. Haraldsson gâfâia. Se aflau, desigur, de 
aceeași parte a baricadei, dar Haraldsson nu vedea niciun motiv 
să-și informeze colegii că, pe parcursul anchetei, fuseseră 
comise câteva erori. Acum trebuiau să se gândească doar la 
viitor. De aceea fusese ușor iritat - și chiar neliniștit - atunci 
când Vanja își ridicase din nou pixul în aer. Billy zâmbea, 
conștient și el că Vanja descoperise o notă falsă în vocea lui 
Haraldsson. Și nu avea de gând s-o lase să treacă neobservată. 
Niciodată nu o făcea. Billy se rezemă de spătarul scaunului 
confortabil, încrucișându-și brațele la piept. Ar putea să iasă 
destul de distractiv. 


VP - 40 


— Când spui „v-aţi apucat de treabă”, continuă Vanja cu mai 
multă asprime în glas, la ce anume te referi? Nu am găsit niciun 
interogatoriu, nici cu mama, nici cu vreo altă persoană, nici 
mărturii ale vecinilor, nici măcar o încercare de stabilire a 
cronologiei, începând cu ziua de vineri. 

Vanja își aţinti privirea asupra lui Haraldsson. 

— Prin urmare, ce aţi făcut, mai precis? 

Haraldsson se foi în scaun. Era aiurea că trebuia să stea aici și 
să justifice greșelile altora. Își drese glasul. 

— Am avut liber în weekendul acela, iar ancheta mi-a fost 
repartizată abia luni. 

— Atunci, ce s-a întâmplat în cursul zilei de duminică? 

Haraldsson se uită la cei doi bărbaţi din încăpere, ca și cum ar 
fi încercat să le obţină sprijinul, să-i convingă că nu avea niciun 
rost să privească în urmă. Dar nu primi niciun sprijin. Amândoi îl 
priveau, așteptând un răspuns. Haraldsson își drese din nou 
glasul. 

— Din câte am înţeles, o echipă de polițiști a vizitat-o pe 
mamă. 

— Ca să facă ce? 

— Să obţină informaţii despre dispariţia băiatului. 

— Ce fel de informaţii? Unde se află acestea? 

Vanja nu îl scăpa din ochi. Haraldsson își dădu seama că nu 
avea altă soluție decât să le spună cum decursese cu adevărat 
ancheta. Așa că le povesti. Adevărul. După care, un alt fel de 
tăcere se așternu în încăpere. O tăcere pe care Haraldsson, cel 
puţin, o interpretă ca fiind genul acela de tăcere care se lasă 
atunci când lumea are nevoie să digere o eroare strigătoare le 
cer. În cele din urmă, Billy luă cuvântul. 

— Așadar, singurul lucru care s-a întâmplat duminică a fost că 
poliţia a înregistrat din nou reclamaţia aceleiași dispariţii. 

— În principiu, da. 

— Bun, băiatul dispare în seara zilei de vineri, la ora 22. Când 
ați început, de fapt, să îl căutați? 

— Luni după-amiaza. Când reclamaţia mi-a fost înmânată mie. 
Sau, nu, nu ne-am apucat de căutarea propriu-zisă nici atunci, 
dar atunci am început să discutăm cu prietena lui, cu colegii de 
liceu, cu martorii... 

În încăpere se lăsă din nou tăcerea. Poliţiştii știau din 
experiență că, în momentul acela, băiatul putea să fie deja 


VP - 41 


mort. Dar dacă nu era mort, dacă fusese ținut prizonier undeva? 
Trei zile. Dumnezeule! Torkel se aplecă în față și îl privi cu o 
curiozitate gravă pe Haraldsson. 

— De ce nu ne-ai povestit despre asta din prima, când te-am 
întrebat ce s-a întâmplat în cursul zilei de duminică? 

— Nimeni nu e bucuros să recunoască o greșeală. 

— Dar nici măcar nu e greșeala ta. Doar ancheta ţi-a fost 
repartizată abia luni. Singura greșeală pe care ai făcut-o a fost 
să nu ne povestești totul de la bun început. Doar suntem o 
echipă, nu ne permitem să fim nesinceri unii cu alţii. 

Haraldsson încuviinţă din cap. Se simţi brusc de parcă ar fi 
avut șapte ani și fusese adus în fața directorului pentru că 
făcuse nu știu ce năzbătie în curtea școlii. 

Restul ședinței continuă cu Haraldsson povestindu-le totul 
(mai puţin că la prânz făcuse sex cu Jenny și minţise că fusese 
nevoit să se ducă la urgente), așa că, la final, trecuse de ora 
nouă seara. 

Torkel tocmai îi mulțumea lui Haraldsson, Billy se întindea în 
scaun  căscând, iar Vanja începuse să-și  împacheteze 
materialele legate de caz, când veni și a doua surpriză a serii. 

— Ar mai fi ceva. 

Haraldsson făcu o scurtă pauză pentru efect. 

— Geaca și ceasul băiatului nu au fost găsite. 

Torkel, Vanja și Billy se îndreptară cu toţii ca la comandă; 
putea fi un detaliu interesant. Haraldsson o văzu pe Vanja 
scoțând imediat dosarul din geantă. 

— Nu am menţionat acest lucru în raport, nu poţi să știi 
niciodată cine citește rapoartele astea și unde pot să ajungă 
astfel de informaţii. 

Vanja încuviinţă ca pentru sine. O mișcare deşteaptă, exact 
genul acesta de informaţii nu trebuiau să se scurgă în presă. 
Erau mai valoroase decât aurul într-un interogatoriu. Poate că 
Haraldsson nu era chiar un caz fără scăpare, chiar dacă restul 
părea să sugereze acest lucru. 

— Adică a fost jefuit? întrebă Billy. 

— Nu cred. Avea la el portofelul și aproximativ 300 de 
coroane. Și mobilul în buzunarul de la spate. 

Toată echipa fu de acord că cineva - cel mai probabil ucigașul 
- luase anumite obiecte care îi aparținuseră victimei. Ceea ce 
putea avea o semnificaţie. Acest detaliu și inima care dispăruse. 


VP - 42 


— Geaca era marca Diesel, continuă Haraldsson. De culoare 
verde. Am fotografii cu modelul la mine pe birou. Ceasul era 
un... Haraldsson îşi consultă însemnările. Un Tonino 
Lamborghini Pilot. La fel și aici, am fotografii. 

(J 

După ce ședința luă sfârșit, Torkel rămase în încăperea fără 
ferestre, încercând să găsească un motiv să nu se întoarcă la 
hotel. Să se apuce să traseze cronologia cazului pe tabla de 
scris? Să afișeze harta? Fotografiile? Să treacă, încă o dată, în 
revistă informaţiile culese de Haraldsson? Billy s-ar fi putut 
ocupa - ba chiar mai repede și mai bine - de toate acestea a 
doua zi de dimineață, probabil înainte ca altcineva să-și fi făcut 
apariţia la secţie. 

Putea să plece la cină. Dar nu-i era prea foame sau, oricum, 
nu atât de foame încât să mănânce de unul singur într-un 
restaurant. Evident, ar fi putut-o ruga pe Vanja să-l însoțească, 
dar aceasta urma să-și dedice seara studierii cazului în camera 
ei de la hotel. O știa. Vanja era foarte ambițioasă și meticuloasă. 
Probabil că nu l-ar fi refuzat dacă ar fi rugat-o să-l însoţească la 
cină, chiar dacă avea alte planuri pentru seara aceea, și atunci 
Vanja ar fi fost agitată toată seara, așa că Torkel renunţă la 
idee. 

Billy, atunci? Torkel știa că Billy are multe calităţi și că era un 
membru valoros al echipei, datorită cunoștințelor lui despre 
computere și tehnică, dar Torkel nu-și aducea aminte să fi luat 
vreodată cina cu el, doar ei doi. Discuţia nu curgea la fel de ușor 
cu Billy. lar Billy era înnebunit după nopţile la hotel. Nu exista 
program de televiziune care să fie transmis pe vreun canal, între 
orele 22 și 2, pe care Billy să nu-l fi vizionat și discuta cu plăcere 
despre acestea. Programe TV, filme, computere, muzică, 
telefoane noi, reviste străine pe care le citea pe internet. Alături 
de Billy, Torkel se simţea ca un dinozaur. 

Oftă în sinea lui. Avea să meargă pe jos până la hotel și avea 
să comande un sandviș și o bere în cameră, în compania 
televizorului. Se consolă la gândul că Ursula avea să sosească a 
doua zi. Atunci o să aibă cu cine să ia cina la restaurant. 

Torkel stinse neoanele și părăsi sala de ședințe. Rămăsese 
ultimul, ca întotdeauna, se gândi el străbătând birourile pustii. 
Nu era de mirare că soțiile lui se săturaseră. 


VP - 43 


Deja se întunecase când Sebastian plăti taxiul și cobori din 
mașină. Şoferul se dădu și el jos, deschise portbagajul, scoase 
valiza lui Sebastian și îi ură o seară plăcută. O seară plăcută în 
casa părinţilor? Pfu, ar fi o premieră, se gândi Sebastian. Deși 
faptul că erau amândoi morţi i-ar fi putut spori considerabil 
șansele. 

Sebastian traversă strada, iar taxiul, după ce întoarse pe alee, 
trecu prin spatele lui. Sebastian se opri o clipă în fata 
gărduleţului alb din lemn ce avea nevoie de o văruială 
proaspătă și observă cutia poștală, care se umpluse până la 
refuz. Oare nu se trimitea un fel de înștiințare centralizată 
atunci când murea cineva, ca să oprească șuvoiul de 
corespondenţă? Din câte putea să vadă, acest lucru nu se 
întâmpla. 

Când sosise în Västerås, cu câteva ore în urmă, Sebastian se 
dusese mai întâi la oficiul de pompe funebre pentru a lua cheia 
de la casă. Una dintre prietenele vechi ale mamei sale se 
ocupase de înmormântare, atunci când el refuzase să aibă de-a 
face cu asta. Berit Holmberg. Sebastian nu-și aducea aminte să 
fi auzit de acest nume. Cei de la pompele funebre se oferiseră 
să-i arate un fel de album de la înmormântare, care, se pare, 
fusese foarte frumoasă, emoţionantă și venise multă lume. 
Sebastian refuzase. 

Apoi se dusese la restaurant. Mâncase mult și bine. Rămăsese 
acolo și răsfoise o carte, băuse o cafea. Răsucise între degete 
cartea de vizită pe care o primise de la cititoarea din tren, dar 
se hotărâse să aștepte. Avea să o sune a doua sau a treia zi. 
Dornic, dar nu disperat, era modelul care funcţiona mereu cel 
mai bine. Se plimbase o vreme. Se gândise să se ducă să vadă 
un film, dar apoi se răzgândise. Nimic din repertoriul local nu îl 
tenta. In cele din urmă, nu mai putuse amâna adevăratul motiv 
pentru care se afla aici, așa că sunase un taxi. 

Acum se afla în stradă, privind casa pe care o părăsise de 
îndată ce împlinise nouăsprezece ani. De fiecare parte a aleii 
pietruite creșteau straturi bine îngrijite. Acum, acestea erau 
compuse doar din conifere frumos mirositoare, dar nu după mult 


VP - 44 


timp aveau să apară florile. Mama lui își iubise grădina și 
avusese mare grijă de ea. In spatele casei se aflau pomi 
fructiferi și o grădină de zarzavaturi. Aleea se termina în fața 
unei case cu etaj. Sebastian avea nouă ani când se mutaseră 
aici. Casa fusese nou construită. Chiar și în lumina slabă a 
felinarelor de pe stradă, Sebastian remarcă faptul că, acum, 
avea nevoie de renovare. Tencuiala de pe faţadă începuse să se 
scorojească pe alocuri, vopseaua se jupuise de pe tocurile 
ferestrelor și două porțiuni din acoperiș erau de o nuanţă mai 
închisă decât restul. Probabil din cauza unor ţigle lipsă. 
Sebastian își învinse repulsia fizică și se apropie de ușă. 

Descuie și păși în holul de la intrare. Aerul era închis. 
Sufocant. Sebastian își așeză valiza pe podea. Se opri sub 
arcada ce dădea spre restul casei. In dreptul arcadei se afla o 
comodă și, ceva mai departe, la dreapta, se întindea sufrageria. 
Sebastian băgă de seamă că părinţii lui dărâmaseră un perete, 
iar parterul era acum în plan deschis, cum ar spune arhitecţii. 
Păși mai departe. Nu reuși să recunoască decât o mică parte din 
mobilier. O comodă moștenită de la bunicul dinspre tată și 
câteva dintre tablourile atârnate pe pereţi îi erau familiare, dar 
tapetul din spatele acestora era cu totul nou. La fel și parchetul. 
Cât de mult trecuse de când fusese aici ultima oară? Sebastian 
refuzase să se gândească la această casă ca fiind „acasă”. 
Camionul cu lucrurile lui plecase când împlinise nouăsprezece 
ani, dar îi mai vizitase de câteva ori de atunci. Nutrise un gând 
absurd că poate aveau să se întâlnească din nou, atunci când 
aveau să se maturizeze cu toţii. Dar acest lucru nu se 
întâmplase. Işi aduse aminte că venise în vizită la o săptămână 
după ce împlinise douăzeci și cinci de ani. Oare aceasta fusese 
și ultima oară? Aproape cu treizeci de ani în urmă. Nu era de 
mirare că abia recunoștea lucrurile din casă. 

Pe latura scurtă a sufrageriei se zărea o ușă închisă. Pe 
vremea când Sebastian locuia acolo, aceea fusese o cameră de 
oaspeți. O foloseau foarte rar. Anturajul părinţilor săi era, de 
fapt, destul de mare, dar aproape toți prietenii lor erau din oraș. 
Deschise ușa. Un perete era acoperit cu rafturi de cărţi, iar în 
locul patului se afla acum o masă de scris. Pe aceasta, se zăreau 
o mașină de scris și o mașină de calculat cu rolă de hărtie. 
Sebastian închise ușa. Toată casa era probabil plină de rahaturi 
din astea. Ce să facă cu ele? 


VP - 45 


Se duse în bucătărie. Ușile de la dulapuri erau noi, masa era 
nouă, dar podeaua acoperită cu linoleum ieftin rămăsese 
neschimbată. Sebastian deschise frigiderul. Bine aprovizionat. 
Dar totul expirase. Luă cutia de lapte de pe ușa frigiderului. Era 
deschisă. Valabilă până la 8 martie. Ziua Internaţională a 
Femeii. Chit că știa ce îl aștepta înăuntru, Sebastian își vâri 
nasul în cutie. O puse la loc în frigider, cu o grimasă, și luă o 
cutie de bere slab alcoolizată, aflată lângă o pungă care, ghici 
el, conţinuse cândva brânză, dar acum arăta ca un proiect reușit 
dintr-un laborator specializat în cercetarea mucegaiurilor. 

Desfăcu berea cu o mână, în timp ce se îndrepta spre 
sufragerie. Aprinse lumina. Lămpile ascunse în spatele unei șipci 
erau îndreptate spre tavan și înconjurau toată încăperea, 
răspândind o lumină plăcută și uniformă. Un detaliu plin de gust 
care aproape că îţi dădea o senzaţie de modern. Sebastian 
constată că, fără să vrea, fusese impresionat de acest detaliu. 

Se aruncă într-un fotoliu și își așeză picioarele încălţate pe 
măsuța joasă. Inhală tăcerea. Tăcerea aceea totală. Nu se auzea 
nici măcar zgomotul traficului. Casa era la capătul unei alei 
închise, iar cea mai apropiată stradă se afla la câteva sute de 
metri distanţă. Privirea lui Sebastian se opri asupra pianului. 
Sorbi încă o gură de bere, așeză cutia pe măsuţă, se ridică în 
picioare și se apropie de instrumentul alb-negru. 

Cu mintea absentă, apăsă clapele albe ale acestuia. Un acord 
de înăbușit și fals, sparse tăcerea. 

Sebastian începuse să cânte la pian la vârsta de șase ani. 
Încetase la nouă ani. Profesoara particulară îl luase deoparte pe 
tatăl lui și îi spusese că era o pierdere de timp pentru ea și o 
pierdere de bani pentru el că venea o dată pe săptămână la un 
elev atât de lipsit de orice motivaţie și care, era foarte sigură de 
acest lucru, ducea lipsă de orice fel de simţ muzical. Ceea ce nu 
era adevărat. Sebastian avea ureche muzicală. Și nu refuzase să 
cânte la pian în semn de revoltă împotriva tatălui său. Asta avea 
să se întâmple câţiva ani mai târziu. Dar i se păruse nespus de 
plicticos. Lipsit de sens. Nu se putuse angaja într-o activitate de 
care era complet dezinteresat. Nici atunci. 

Și nici mai târziu. 

Și nici acum. Nu existau limite pentru cât timp și câtă energie 
era în stare să investească în ceva ce îl interesa și-l fascina, dar 
dacă nu-l interesa... 


VP - 46 


Să sufere în tăcere era un concept necunoscut lui Sebastian 
Bergman. 

Se aplecă ușor și cercetă fotografiile de pe pian. În mijloc se 
afla o fotografie de la nunta părinţilor lui, flancată de două 
fotografii care îi înfățișau pe bunicii din partea mamei și din 
partea tatălui. Tot acolo se mai aflau o fotografie de când 
Sebastian absolvise liceul și o fotografie în care avea opt sau 
nouă ani și pozase în faţa unei porţi, în echipament de fotbalist. 
Cu piciorul pe minge. O privire serioasă, sigură de victorie, 
ațintită direct spre obiectiv. Lângă aceasta, se afla o fotografie 
care îi înfățișa pe părinţii lui și, în fundal, un autocar. O călătorie 
undeva prin Europa. Mama lui părea să aibă vreo 65 de ani. Cu 
douăzeci de ani în urmă, adică. Chiar dacă fusese alegerea lui, 
Sebastian fu șocat să constate cât de puţine știa despre viaţa 
părinţilor săi după ce îi părăsise. Nu știa nici măcar din ce cauză 
îi murise mama. 

În cele din urmă, privirea lui Sebastian căzu peste fotografia 
aflată în spate de tot. O ridică. Era o a treia fotografie cu el. 
Stând pe o motocicletă nouă, în faţa garajului. Mamei îi plăcuse 
mult fotografia aceasta. Sebastian avea o teorie conform căreia 
asta se datora faptului că era una dintre puţinele fotografii din 
perioada adolescenţei, poate chiar singura, în care arăta cu 
adevărat fericit. Dar nu fotografia cu el, călare pe Puch Dakota, 
fusese cea care îi atrăsese atenţia. Ci o tăietură din ziar care 
fusese înrămată. Fotografia o înfățișa pe Lily într-un halat alb de 
spital, ţinând în braţe un bebeluș care dormea. Sub fotografie 
era scris „Eine Tochter!” și o dată - 11 august 2000. lar 
dedesubt, numele lui și al lui Lily. Sebastian scoase foaia din 
ramă și o cercetă cu atenţie. 

Își aduse aminte când făcuse fotografia aceea și aproape că 
simţi din nou mirosul și sunetele din spital. Lily îi zâmbea. 
Sabine dormea. 

— De unde dracului ai făcut rost de asta? 

Sebastian rămase o vreme în picioare, cu foaia în mână. 
Fusese luat cu totul pe nepregătite. In casa aceasta nu ar fi 
trebuit să existe nimic care să-i amintească de ele. Dar acum 
stătea cu imaginea lor în mână. Nu aveau ce căuta aici. Făceau 
parte dintr-o altă lume. Cele două lumi ale lui, cele două 
infernuri ale lui. Greu de suportat fiecare în parte, darămite la 


1 O fiică (în limba germană, în text). (N.t.). 
VP - 47 


un loc. Nu trebuiau să se întâlnească. Fără să vrea, își încleștă 
mâna dreaptă de mai multe ori. Dracu' s-o ia! Până și din 
mormânt, maică-sa tot îi venea de hac! Sebastian simţi cum 
respiraţia i se îngreunează. Dracu' s-o ia! Dracu' să ia toată casa 
asta! Ce putea el să facă cu tot RAHATUL de-acolo? 

Sebastian împături cu grijă tăietura din ziar, o vâri în 
buzunarul interior și se îndreptă cu pași repezi spre bucătărie. 
Deschise ușa debaralei și, așa cum se așteptase, descoperi 
cartea de telefon pe același raft pe care se aflase dintotdeauna. 
O luă cu el în sufragerie, se așeză la loc în fotoliu și căută 
paginile cu agenţii imobiliare. Începu cu litera A. Bineînţeles că 
nu îi răspunse nimeni. Primele trei firme îl informau despre 
programul de lucru și îl invitau să revină, dar mesajul telefonic 
al celei de a patra se încheia cu: „Dacă doriţi, puteţi lăsa un 
mesaj după semnal și vă vom contacta noi”. 

Sebastian așteptă semnalul. 

— Mă numesc Sebastian Bergman. Aș dori să vând o casă și 
tot ce se află în ea. Nu știu exact cum funcţionează afacerile 
astea, dar aș vrea să se întâmple cât mai rapid și să scap din 
orașul ăsta de rahat cât mai repede cu putinţă. Nu-mi pasă de 
bani, așa că puteţi să vă trageţi orice procent vreţi, numai să se 
termine rapid. Dacă sună interesant, sunaţi-mă. 

Sebastian își lăsă numărul de mobil, apoi închise și se rezemă 
de spătarul fotoliului. Dintr-odată se simţi foarte obosit. Închise 
ochii și în tăcerea aceea putu auzi cum îi bate inima. Sau, cel 
puţin, așa i se părea. 

Era prea multă liniște. 

Era singur. 

Își duse mâna la buzunarul cămășii, acolo unde avea cartea 
de vizită a femeii din tren. Cât era ceasul? Prea târziu. Dacă o 
suna acum, ar fi putut la fel de bine să o întrebe din prima dacă 
nu avea chef de sex. Și nu avea să funcţioneze cu ea. O știa. Și- 
ar fi pierdut avantajul câștigat mai devreme și ar fi fost nevoit 
să o ia de la capăt, cu puncte în minus. Și nici măcar nu îl 
interesa chiar atât de mult. Respiră adânc, apoi lăsă aerul să se 
scurgă încet, expirând foarte lent. Din nou. La fiecare respiraţie, 
simţea cum oboseala îl cuprindea și mai tare. N-avea să mai 
sune pe nimeni. N-avea să mai facă nimic. 

Voia să doarmă. 

Trebuia să doarmă. 


VP - 48 


Până când visul avea să îl trezească din nou. 


VP - 49 


Torkel stătea în restaurantul hotelului, luând micul dejun. Billy 
plecase deja la sediu ca să pregătească sala de ședințe, iar pe 
Vanja nu o zărise încă. De partea cealaltă a ferestrei, locuitorii 
orașului Västerås se grăbeau la serviciu în această zi înnorată 
de primăvară. Torkel răsfoi ziarele de dimineaţă. Locale și 
naţionale. Toate scriau despre crimă. Ziarele naţionale, ceva 
mai puţin, era vorba doar de o actualizare a datelor. Pe lângă 
vestea implicării Brigăzii Naţionale de Omucideri, singura 
informaţie nouă era posibilitatea ca aceasta să fie o crimă 
ritualică, întrucât inima victimei lipsea. Torkel oftă. Dacă ziarele 
serioase veneau cu speculaţii referitoare la o posibilă crimă 
rituală, ce aveau să mai inventeze ziarele de scandal? 
Satanism? Hoţi de organe? Poate chiar or să dibuiască cine știe 
ce „expert” german care să le comunice cititorilor că nu era 
deloc imposibil ca o persoană deranjată la cap și cu cine știe ce 
idei fixe să mănânce inima altei persoane pentru ca, în felul 
acesta, să absoarbă toată energia victimei. Și ar fi făcut referiri 
la incași sau cine știe ce alt trib extinct care este, de obicei, 
asociat cu jertfele omenești. Apoi, alături de articol, chestionarul 
online: 


Crezi că ai putea să mănânci inima altei persoane? 

e Da, doar omul este un animal ca oricare altul. 

e Da, dar numai dacă ar fi vorba de propria mea 
supraviețuire. 

e Nu, mai degrabă aș muri. 


Torkel clătină din cap. Trebuia să aibă grijă, căci era pe 
punctul de a se transforma într-un M&M, cum obișnuia să spună 
Billy, adică într-un Moș Morocănos. Deși tot timpul se înconjura 
de oameni tineri, simţea tot mai des cum alunecă pe panta unui 
raționament ce ar fi putut sfârși cu concluzia că pe vremuri era 
mai bine. Nimic nu era mai bine pe vremuri. Poate doar viaţa lui 
personală, dar aspectul acesta avea prea puţină relevanță 
pentru restul lumii. Trebuia să se împace cu situaţia. Torkel nu 
voia să devină unul dintre acei polițiști obosiţi și hodorogiţi, care 


VP - 50 


se plângeau constant, comentând plini de cinism vremurile 
actuale, în timp ce se cufundau tot mai adânc în fotoliile lor, cu 
un pahar de whisky în mână și cu vreo operă de Puccini la 
casetofon. Se cerea un pic de luciditate, totuși. Telefonul mobil îi 
vibră. Un SMS. De la Ursula. Apăsă pe Afişează. Sosise în 
Västerås și se dusese imediat la locul în care fusese găsit 
băiatul. Se puteau vedea acolo? Torkel își bău cafeaua și se 
puse în mișcare. 

Ursula Andersson stătea la marginea bălții. Cu puloverul de 
lână tricotat, îndesat într-o salopetă impermeabilă de culoare 
verde-închis ce îi ajungea până la piept, părea mai degrabă un 
pescar sau cineva care încerca să curețe o plajă de petrol decât 
unul dintre cei mai inteligenţi polițiști din ţară. 

— Bun venit în Västerås. 

Ursula se întoarse și îl văzu pe Torkel dând din cap în direcţia 
lui Haraldsson, după care se aplecă sub banda galbenă a poliţiei 
ce delimita o mare porţiune din mlaștină. 

— Mișto pantaloni! 

Ursula îi zâmbi. 

— Mersi. 

— Ai apucat să intri? o întrebă Torkel, arătând spre mlaștină. 

— Am măsurat adâncimea și am luat câteva mostre de apă. 
Unde sunt ceilalţi? 

— Billy aranjează materialul la sediu, iar Vanja urma să se 
ducă să discute cu prietena băiatului. Din câte știm, 
deocamdată, aceasta a fost ultima persoană care l-a văzut în 
viaţă. 

Torkel făcu câţiva pași și se opri la marginea bălții. 

— Tu? Ai descoperit ceva? 

— Urmele de încălțăminte nici nu intră în discuţie. A trecut o 
armată de oameni pe-aici. Puștii care au găsit corpul, poliţia, 
personalul de la salvare, persoane care s-au plimbat prin 
pădure. 

Ursula se așeză pe vine și arătă spre o adâncitură diformă din 
noroi. Torkel se așeză și el pe vine, lângă ea. 

— Apoi, urmele s-au cufundat aproape de tot. Fiindcă terenul 
este foarte nămolos. 

Ursula făcu un gest de parcă ar fi măturat. 

Acum o săptămână probabil că mocirla era încă și mai mare. 
O mare parte din crâng zăcea sub apă. 


VP -51 


Se ridică în picioare și aruncă o privire peste umăr, în direcția 
lui Haraldsson, apoi se apropie de Torkel. 

— Cum îl cheamă pe tipul de acolo? 

Făcu un semn din cap în direcţia lui Haraldsson, iar Torkel 
privi peste umăr, cu toate că știa prea bine la cine se referise 
Ursula. 

— Haraldsson. Responsabil cu ancheta înainte de venirea 
noastră. 

— Știu. A ţinut să mi-o precizeze de cel puţin trei ori pe drum 
încoace. Cum e tipul? 

— Cred că mai are de lucru la prima impresie, dar altminteri 
pare a fi... OK. 

Ursula se întoarse către Haraldsson. 

— Poţi să vii o clipă până aici? 

Haraldsson trecu peste banda galbenă și se apropie 
șchiopătând de Ursula și de Torkel. 

— Aţi dragat mlaștina? 

Haraldsson încuviinţă din cap. 

— De două ori. Dar nimic. 

Ursula încuviinţă ca pentru sine. Nu se așteptase ca polițiștii 
să fi descoperit arma crimei. Nu aici. Ursula se întoarse în 
direcția opusă și își lăsă din nou privirea să alunece peste 
împrejurimi. Totul se potrivea. 

— Hai, povestește, spuse Torkel, știind din experienţă că 
Ursula vedea mult mai multe decât mlaștina aceea nămoloasă 
care i se întindea în faţa ochilor. 

— Băiatul nu a murit aici. Conform raportului preliminar al 
medicului legist, loviturile de cuţit au fost atât de adânci, încât 
mânerul cuţitului a rămas imprimat în piele. Ceea ce indică 
faptul că victima s-a aflat pe un teren tare, solid. Dacă încerci să 
înjunghii pe cineva în apă, corpul se scufundă. 

Ursula arătă spre picioare. 

— Presupunând că weekendul trecut a fost și mai multă 
mocirlă decât acum, atunci este aproape imposibil să împlânţi 
cuțitul atât de adânc, până la mâner. Nu în țesuturile moi, cel 
puţin. 

Torkel o privi plin de admiraţie. Deși lucrau de mulți ani 
împreună, cunoștințele și capacitatea ei de analiză nu încetau să 
îl impresioneze. Torkel îi mulţumi stelei lui norocoase că Ursula îl 
căutase la birou la numai câteva zile după ce fusese numit șef al 


VP - 52 


Brigăzii Naţionale de Omucideri. ÎI așteptase acolo, cu 
șaptesprezece ani în urmă. In faţa biroului. Nu își programase o 
întâlnire anume pentru interviu, dar îi spusese că nu avea să-i 
răpească decât cinci minute, maximum. Torkel o lăsase să intre 
în birou. 

Pe vremea aceea, Ursula lucra în cadrul Laboratorului 
Naţional de Criminalistică. Işi începuse cariera ca polițist, dar 
continuase apoi să se specializeze în cercetarea crimelor la locul 
faptei și ulterior în dovezi materiale și medicină legală. Astfel 
ajunsese în Linköping. La Laboratorul Naţional de Criminalistică. 
Nu pentru că i-ar fi fost rău acolo, îi povestise ea în cele cinci 
minute, ci pentru că ducea dorul vânătorii. Așa se exprimase. 
Dusese dorul vânătorii. Una era să stai în halat alb, într-un 
laborator, analizând mostre de ADN și testând arme, alta era să 
te afli pe teren, cercetând dovezile și, împreună cu ceilalţi, să 
încercuiești prada și să o prinzi. li dădea o satisfacţie și o euforie 
pe care compararea mostrelor de ADN în laborator n-avea să o 
facă niciodată. Înțelegea Torkel despre ce era vorba? Torkel 
înțelegea. Ursula încuviinţase din cap. Bun, atunci. Și se uitase 
la ceas. 4 minute și 48 de secunde. Folosise ultimele 12 secunde 
pentru a-i lăsa numărul de telefon și părăsise încăperea. 

Torkel se apucase apoi să dea telefoane și toată lumea 
avusese doar vorbe bune de spus despre Ursula. Dar ceea ce Îl 
făcuse pe Torkel să ia o decizie - și încă foarte rapid - fusese 
atunci când șeful Laboratorului Naţional de Criminalistică îl 
amenințase efectiv că o să se răzbune și numai dacă o să 
îndrăznească să se uite la Ursula. Torkel făcuse mai mult decât 
atât, o angajase în aceeași după-amiază. 

— Deci aici avem doar locul în care victima a fost abandonată. 

— Așa se pare. lar, dacă pornim de la premisa că locul a fost 
ales de ucigaș, atunci e vorba de cineva care cunoaște zona și 
probabil că și-a parcat mașina foarte aproape. De exemplu, 
acolo sus. 

Ursula arătă spre o movilă aflată la vreo 30 de metri distanţă. 
Să tot fi avut vreo doi metri înălțime și o pantă destul de 
abruptă. Ca la o comandă invizibilă, o porniră amândoi într- 
acolo. Haraldsson șchiopăta în spatele lor. 

— Mikael ce mai face? 

Ursula aruncă o privire spre Torkel. 

— Face bine, de ce mă întrebi? 


VP-53 


— Fiindcă de-abia ai ajuns acasă, acum câteva zile. N-a avut 
parte de tine prea mult. 

— Asta e slujba mea. Mă înțelege. S-a obișnuit. 

— Bun, atunci. 

— Pe urmă, trebuia să se ducă la nu știu ce târg, în Malmö. 

Ajunseră în dreptul movilei. Ursula privi înapoi, spre mlaștină. 
Pe aici, pe undeva, trebuie să fi coborât ucigașul. Cei trei 
începură să cerceteze movila. După câteva minute, Ursula se 
opri. Torkel făcu un pas înapoi. Ursula se uită de o parte și de 
alta a movilei, pentru a face o comparaţie, apoi se așeză pe vine 
ca să aibă o imagine și din poziţia aceea. Era sigură. Vegetaţia 
era ușor culcată. O parte din plante se ridicaseră la loc, dar nu 
se vedeau oare urmele unui obiect greu care fusese târât? 
Ursula se așeză iar pe vine. O tufă pitică avea vreo două ramuri 
rupte, iar în solul gălbui se zărea o pată care ar fi putut fi sânge. 
Ursula scoase o pungă ziplock din geantă, tăie cu grijă o bucată 
din creangă și o depozită în pungă. 

— Cred că am găsit locul pe unde a coborât. Aţi putea să vă 
ocupați voi de drum? 

Torkel îi făcu semn cu mâna lui Haraldsson să continue să 
meargă până în vârful movilei. Ajunși în vârf, la drumul îngust, 
acoperit cu pietriș, Torkel aruncă o privire în jur. Ceva mai încolo 
se aflau mașinile lor. 

— Unde duce drumul ăsta? 

— In oraș, e cel pe care am venit. 

— lar în direcția cealaltă? 

— Face câteva ocoluri, dar după o vreme se ajunge la drumul 
naţional. 

Torkel privi spre poalele movilei și o văzu pe Ursula luând-o 
de-a bușilea și întorcând febril fiecare frunză. Dacă pe aici 
fusese târât cadavrul, probabil că ucigașul îl scosese dintr-o 
mașină parcată sus, la marginea drumului. Era sigur că alesese 
drumul cel mai scurt până la mlaștină. Drumul cu pietriș era 
foarte compact, nicio șansă să găsești urme de pneuri. Privirea 
lui Torkel se opri asupra mașinilor cu care veniseră, aflate ceva 
mai încolo. Fuseseră parcate puţin în afara drumului, ca să nu 
ocupe prea mult loc. Nu cumva...? 

Torkel se postă în dreptul fâșiei cercetate de Ursula. 
Portbagajul ar fi trebuit să fie în direcţia aceasta. Torkel își 
imagină mașina parcată acolo. Atunci eventualele urme de 


VP - 54 


pneuri ar fi trebuit să se afle la câţiva metri mai încolo. Torkel 
începu să înainteze încet. Spre marea lui bucurie, solul de la 
marginea drumului era compus dintr-un material mult mai 
moale decât drumul în sine, dar în același timp nu era la fel de 
nămolos ca solul din mlaștină. Începu să dea la o parte, cu mare 
grijă, nămolul și tufele, iar roadele se arătară imediat. 

Urme adânci de pneuri. 

Torkel zâmbi. 

Ancheta începuse bine. 


— Sigur nu vrei nimic? 

Femeia care îi adresase întrebarea puse pe masă o cană de 
ceai aburindă, își trase unul dintre scaunele aflate de cealaltă 
parte a mesei și se așeză faţă în faţă cu Vanja. Aceasta dădu din 
cap. 

— Nu, mulţumesc. E în regulă. 

Femeia se așeză pe scaun și începu să amestece în cană. 
Micul dejun era pregătit pe masa din bucătărie. Lapte dulce și 
lapte bătut, alături de un pachet de musli și un pachet cu fulgi 
de ovăz. Intr-un coș de pâine împletit, se pare, din scoarță de 
mesteacăn, se aflau felii de pâine neagră și două feluri de pâine 
crocantă, suedeză. Unt, cașcaval, șuncă, felii de castravete și o 
cutie cu pate de ficat completau meniul. Masa cu micul dejun 
contrasta cu restul bucătăriei care părea scoasă dintr-un catalog 
de mobilă. Nu era dotată cu cele mai noi accesorii, dar ordinea 
și curăţenia erau impecabile. Nu tu vase murdare, nu tu 
firimituri de pâine, totul strălucea de curățenie. Nicio pată pe 
suprafaţa neagră a aragazului ori pe ușile dulapului de 
bucătărie. Vanja putea să jure că, dacă s-ar fi ridicat în picioare 
și ar fi pipăit raftul cu mirodenii și condimente de deasupra, nu 
ar fi găsit nici acolo vreo urmă de grăsime. Din puţinul pe care 
apucase să îl vadă, politica de intoleranță faţă de dezordine 
domnea și în restul casei. Dar un obiect anume ieșea în 
evidenţă. Vanja încercase în zadar să-și desprindă privirea de la 
tabloul care atârna pe perete, în spatele femeii. Era un tablou 
din mărgeluțe ce fusese înrămat. Doar că nu avea mărimea unui 
tocător de lemn, nu, acesta măsura probabil 40 pe 80 de 
centimetri și îl înfățișa pe lisus cu braţele întinse, iar giulgiul 
lung și alb îi atârna în jos. Aura de un galben-auriu îi strălucea în 
jurul capului, iar chipul, pe care ieșeau în evidenţă barba neagră 


VP-55 


și ochii albaștri, pătrunzători, era întors în semiprofil și privea în 
sus. Deasupra fusese scris cu perle de culoare roșie: „Eu sunt 
Calea, Adevărul și Viaţa”. Femeia din faţa ei îi urmărea privirea. 

— Lisa l-a făcut când a avut vărsat de vânt. Avea unsprezece 
ani. Cu ceva ajutor din partea noastră, desigur. 

— Este foarte frumos, spuse Vanja. 

Și sinistru, adăugă ea în gând. Femeia din faţa ei, care, atunci 
când îi deschisese ușa și o invitase înăuntru, se prezentase ca 
fiind Ann-Charlotte, dădu din cap satisfăcută la auzul acestui 
compliment și sorbi din ceaiul fierbinte. Apoi așeză cana pe 
masă. 

— Da, Lisa este extrem de talentată. Tabloul conţine peste 5 
000 de mărgeluțe. E fantastic, după părerea mea! 

Ann-Charlotte luă o felie de pâine crocantă și începu să o 
ungă cu unt. Vanja nu se putu stăpâni să nu se întrebe de unde 
știau ei câte mărgeluțe se aflau în tablou. Le număraseră? Era 
cât pe ce s-o întrebe pe Ann-Charlotte, când aceasta înfipse 
cuțitul în unt și își ridică privirea, în timp ce riduri de îngrijorare 
îi brăzdară fruntea. 

— E groaznic ce s-a întâmplat. Cu Roger. Ne-am rugat pentru 
el toată săptămâna când am aflat că a fost dat dispărut. 

Și uite cât de mult v-a ajutat, se gândi Vanja, dar nu făcu 
decât să mormăie un răspuns aprobator, în timp ce aruncă o 
privire poate prea ostentativă către ceas. Un gest pe care Ann- 
Charlotte păru să îl priceapă. 

— Lisa trebuie să fie gata dintr-un minut în altul. Dacă am fi 
știut dinainte că ai să vii... Ann-Charlotte făcu un gest cu mâna, 
de parcă ar fi cerut scuze. 

— Nu-i nimic. Sunt recunoscătoare că am ocazia să discut cu 
ea. 

— Dar nici nu se pune problema. Dacă se poate să fim de 
ajutor... Cum se simte mama lui? Lena parcă o cheamă. Trebuie 
să fie distrusă. 

— N-am întâlnit-o, răspunse Vanja, dar probabil că e distrusă. 
Roger era, parcă, singurul ei copil? 

Ann-Charlotte încuviinţă din cap, cu o mină încă și mai 
îngrijorată. Ca și cum o mare parte din problemele omenirii 
aterizaseră pe umerii ei. 

— Nu le era tocmai ușor. Din câte am înţeles, pentru o vreme, 
au avut o situaţie financiară destul de complicată. Apoi toate 


VP - 56 


bătăile acelea de la fostul liceu al lui Roger. Totuși, în ultimul 
timp, lucrurile păreau să se fi aranjat. Apoi s-a întâmplat asta. 

— Ce fel de bătăi la fostul lui liceu? întrebă Vanja. 

— Era terorizat de ceilalți elevi, se auzi o voce venind dinspre 
ușă. î 

Vanja și Ann-Charlotte se întoarseră. In pragul ușii se afla 
Lisa. Părul ei blond, drept era ud și îi atârna pe umeri, periat cu 
grijă. Bretonul era prins cu o agrafă simplă. Era îmbrăcată într-o 
cămașă albă, încheiată până sub bărbie, iar pe deasupra purta o 
vestă tricotată, uni. La gât îi atârna o cruciuliță de aur, pe un 
lănţișor care, într-o parte, îi ieșise de sub gulerul cămășii. Fusta i 
se termina fix deasupra genunchilor, peste ciorapii groși. Lui 
Vanja îi veni imediat în minte fetița din serialul acela de 
televiziune de prin anii șaptezeci, care fusese reluat la televizor 
când era ea mică. Nu în ultimul rând din cauza înfățișării ei prea 
serioase, aproape ursuze. Se ridică de pe scaun și îi întinse 
mâna fetei care tocmai intrase în bucătărie și își trăsese un 
scaun de pe latura scurtă a mesei. 

— Bună, Lisa. Numele meu este Vanja Lithner. Sunt de la 
poliție. 

— Dar am vorbit deja cu un poliţist, răspunse Lisa, luând 
mâna  Vanjei și scuturând-o scurt, după care îndoi ușor 
genunchii ca într-o reverență. 

Apoi se așeză pe scaun. Ann-Charlotte se ridică în picioare și 
scoase o cană din dulap. 

— Știu, continuă Vanja, așezându-se la loc pe scaun. Dar eu 
lucrez la o altă secţie, așa că ţi-aș fi foarte recunoscătoare dacă 
ai putea să stai de vorbă și cu mine, chiar dacă probabil că am 
să îți pun aceleași întrebări. 

Lisa ridică din umeri și întinse mâna după pachetul de müsli 
de pe masă. Își turnă o cantitate destul de mare în farfuria din 
faţa ei. 

— Când spui că Roger era terorizat de colegii de la fostul lui 
liceu, continuă Vanja, știi cumva cine anume sau care anume 
dintre ei obișnuiau să-l hărțuiascâ? 

Lisa ridică din nou din umeri. 

— Toţi, presupun. În orice caz, Roger nu avea niciun prieten la 
liceul ăla. Și, oricum, nu voia să discute prea mult despre asta. 
Era, pur și simplu, fericit că nu mai mergea acolo și că începuse 
la noi. 


VP - 57 


Lisa întinse mâna după laptele bătut și își turnă din belșug 
peste cerealele din farfurie. Ann-Charlotte așeză o cană de ceai 
în faţa fiicei ei. 

— Roger era un băiat minunat. Liniștit. Sensibil. Matur pentru 
vârsta lui. Este de neconceput ca... 

Ann-Charlotte nu-și termină fraza. Se așeză la loc pe scaun. 
Vanja își deschise carneţelul de însemnări și notă pe o pagină 
nouă „fostul liceu - hărțuire”. Apoi se întoarse către Lisa, care 
tocmai își ducea la gură o lingură de cereale cu lapte bătut. 

— Aș vrea să ne întoarcem la ziua aceea de vineri, când a 
dispărut. Poţi să-mi povestești ce ați făcut, dacă s-a întâmplat 
ceva special când Roger s-a aflat aici, orice îţi poţi aminti, oricât 
de normal și insignifiant ar părea acest detaliu. 

Lisa nu se grăbi să răspundă, ci așteptă să termine de 
mestecat, după care vorbi, cu privirea aţintită asupra Vanjei. 

— Dar deja i-am povestit totul. Celuilalt poliţist. 

— Da, dar după cum am precizat, e nevoie să-mi răspunzi și 
mie. Când a ajuns Roger aici? 

— Cândva după ora cinci. Pe la cinci și jumătate, cred. 

Lisa îi ceru ajutor mamei sale din priviri. 

— Cinci și jumătate, mai degrabă, interveni Ann-Charlotte. 
Erik și cu mine trebuia să plecăm la ora șase, iar Roger a ajuns 
tocmai când ne pregăteam să plecăm. 

Vanja dădu din cap și luă notițe. 

— Și ce aţi făcut după ce a venit aici? 

— Ne-am dus la mine în cameră. Ne-am făcut o parte din 
lecţiile pe care le aveam pentru luni, apoi am băut niște ceai și 
ne-am uitat la Let's Dance, la televizor. Apoi Roger a plecat cu 
puţin înainte de ora zece. 

— Ţi-a zis unde se duce? 

Lisa ridică din umeri. 

— Mi-a spus că acasă. Voia să știe cine avea să fie eliminat 
din concurs, dar asta nu poţi să afli decât după știri și pauza de 
reclame. 

— Și cine a fost eliminat din concurs? 

Vanja văzu cum lingura care se îndrepta spre gura Lisei cu o 
nouă încărcătură de cereale și lapte bătut se oprește pentru o 
clipă în aer. Aproape imperceptibil, dar, totuși, îi observase 
ezitarea. Vanja nu voise decât să facă un pic de conversaţie. O 
modalitate de a destinde discuţia pentru a nu lăsa impresia unui 


VP - 58 


interogatoriu, dar întrebarea o surprinsese pe Lisa, Vanja era 
sigură de acest lucru. Lisa continuă să mestece. 

— U tiu... 

— Nu vorbi cu mâncarea în gură, interveni Ann-Charlotte. 

Lisa tăcu. Mestecă încet, cu privirea aţintită asupra Vanjei. 
încerca să tragă de timp? De ce nu răspunsese înainte să bage 
lingura în gură? Vanja așteptă. Lisa termină de mestecat și 
înghiți mâncarea. 

— Nu știu. Nu m-am mai uitat după ce s-au terminat știrile. _ 

— Ce fel de dansuri au trebuit să danseze săptămâna asta? |ţi 
aduci aminte? 

Vanja era sigură: privirea Lisei se întunecase. Dintr-un motiv 
sau altul, întrebările acestea o iritau. 

— Nu știu cum se numesc. Nu ne-am uitat prea atent. Am 
vorbit și am ascultat puțină muzică și altele de genul ăsta. Apoi 
am tot schimbat canalele. 

— Nu înțeleg în ce fel conţinutul unui program de televiziune 
poate fi de ajutor pentru a-l găsi pe cel sau pe cei care l-au 
atacat pe Roger, interveni Ann-Charlotte. 

Așeză cana pe masă, cu un gest nervos. Vanja se întoarse 
spre ea cu un zâmbet. 

— Și nici nu o să fie de ajutor. N-am vrut decât să fac un pic 
de conversație. 

Apoi se întoarse din nou către Lisa. Fără voia ei, aceasta se 
văzu nevoită să înfrunte privirea Vanjei. 

— A pomenit Roger, în timpul serii, că l-ar fi neliniștit ceva? 

— Nu. 

— Nu l-a sunat nimeni? Niciun SMS despre care să vrea să 
vorbească sau care să-l fi supărat? 

— Nu. 

— S-a purtat cumva neobișnuit sau îi era greu să se 
concentreze ori ceva asemănător? 

— Nu. 

— Și nici n-a zis că urmează să se ducă la altcineva când a 
plecat de la tine la ora... zece, parcă așa era? 

Lisa sesiză intenţiile poliţistei. Pe cine încerca ea să 
păcălească? Doar știa prea bine ce spusese Lisa - că Roger 
plecase în jur de ora zece. Voia să o testeze. Să vadă dacă avea 
să se contrazică. Dar n-avea să-i dea satisfacţie. Lisa își făcuse 
bine temele. 


VP - 59 


— Da, a plecat în jurul orei zece și a zis că se duce acasă, să 
vadă cine avea să fie eliminat din concurs. 

Lisa întinse mâna spre coșul cu pâine și luă o felie. Ann- 
Charlotte interveni din nou în discuţie. 

— Doar a mai spus asta o dată. Nu înţeleg de ce e nevoie să-i 
puneţi din nou aceleași întrebări. Nu o credeți? 

Vocea lui Ann-Charlotte căpătă un ton ofensat. De parcă până 
și gândul că fiica ei ar fi putut minţi ar fi fost o jignire. Vanja o 
privi pe Lisa, poate că era o jignire pentru mama ei, dar era 
sigură că fata ascundea ceva. Ceva ce se întâmplase în seara 
aceea. Ceva ce Lisa nu voia să povestească. Cel puţin, nu cu 
mama ei de faţă. Lisa își tăie niște cașcaval și așeză feliile pe 
pâine, cu mișcări lente, aproape tărăgănate. Din când în când, 
se uita la Vanja. Trebuia să aibă grijă. Poliţista asta era mult mai 
deșteaptă decât bărbatul cu care vorbise în cantina liceului. 
Trebuia să se ţină de povestea pe care o învățase. Să repete 
orele pe care le învățase. Chestiuni de detaliu din seara aceea 
nu avea cum să-și aducă aminte. Doar nu se întâmplase nimic 
special. 

Roger sosește. 

Lecţii. 

Ceai. 

Televizor. 

Roger pleacă. 

Doar nu putea să-și aducă aminte fiecare amănunt al unei 
conversații banale dintr-o seară de vineri. Apoi, era în stare de 
șoc. Prietenul ei murise. Dacă s-ar fi priceput mai bine la plâns, 
probabil că ar fi fost în stare să stoarcă și câteva lacrimi. Să o 
facă pe mama să intervină și să întrerupă discuţia. 

— Bineînţeles că o cred, spuse Vanja cu o voce calmă, dar, 
din câte știm, Lisa este ultima persoană care l-a văzut pe Roger 
în viaţă, în seara aceea. Prin urmare, este foarte important să ne 
asigurăm de corectitudinea fiecărui detaliu. 

Vanja se trase cu scaunul înapoi. 

— În fine, n-am să vă mai rețin acum. Doar aveţi de mers la 
școală și la serviciu. 

— Eu nu lucrez. Cu excepţia a câteva ore pe săptămână, la 
parohie. Dar este muncă voluntară. 

Casnică. Așa se explica de ce casa arăta impecabil. Cel puțin 
în ce privește curăţenia. 


VP - 60 


Vanja scoase o carte de vizită și i-o întinse Lisei. Nu-i dădu 
drumul imediat, forțând-o astfel pe Lisa să-i întâlnească privirea. 

— Sună-mă dacă îţi aduci aminte și alte detalii despre vinerea 
aceea. 

Vanja se întoarse apoi către Ann-Charlotte. 

— Nu e nevoie să mă conduci. Poftă mare în continuare. 

Vanja ieși din bucătărie, apoi din casă și o porni înapoi spre 
sediul poliției. Pe drum se gândi la băiatul care murise și 
înțelese ceva care o întrista și o îngrețoșa în același timp. 

Până acum, niciuna dintre persoanele pe care le întâlnise nu 
părea să fie deosebit de afectată sau întristată de moartea lui 
Roger. 


VP - 61 


Fredrik nu se așteptase să-i ia mai mult de zece minute. 
Maximum. Avea să intre, să le povestească polițiștilor ce știa, 
apoi avea să plece. Știuse, desigur, că Roger fusese dat 
dispărut. Probabil că niciodată până acum nu se vorbise, la 
Liceul Runeberg, atât de mult despre Roger cum se întâmplase 
săptămâna trecută. Niciodată nu i se acordase atât de multă 
atenție. In plus, ieri, după ce cadavrul acestuia fusese 
descoperit, fusese constituit imediat un comitet de criză, iar 
persoane cărora mai înainte nici nu le păsase de Roger, în 
scurta perioadă cât fusese elev acolo, se scuzaseră, cu lacrimi în 
ochi, de la ore și, stând în grupuri, se ţinuseră de mână și 
depănaseră cu voce joasă amintiri plăcute. 

Fredrik nu îl cunoscuse pe Roger, prin urmare nu îl jelea la fel 
ca ceilalţi. Probabil că se întâlniseră pe culoarele liceului, o 
figură familiară, nimic mai mult. Fredrik recunoștea sincer că nu 
se gândise nici măcar o dată la Roger de când acesta se mutase 
de la Runeberg, astă-toamnă. Dar acum televiziunea locală își 
făcuse apariţia, iar o tipă din clasa a XI-a, care mai înainte n-ar fi 
stat de vorbă cu Roger nici dacă acesta ar fi fost ultimul om din 
lume, aprinsese lumânări și depusese flori lângă una dintre 
porțile de pe terenul de fotbal din faţa școlii. 

Poate că era un gest frumos? Poate că era un semn că încă 
mai existau empatie și compasiune? Poate că Fredrik era un 
cinic care nu vedea decât falsitatea și încercarea de a exploata 
o întâmplare tragică pentru a atrage atenţia asupra propriei 
persoane. Pentru a profita de ocazie și a umple un gol nedefinit. 

Pentru a putea trăi un sentiment de apartenenţă. 

Ca să simtă ceva. 

Işi aduse aminte de imaginile pe care le văzuse la NK, în 
Stockholm, când Anna Lindh fusese ucisă. Munţi de flori. Fredrik 
își aduse aminte că și atunci se întrebase același lucru. De unde 
vine oare? Nevoia de a jeli persoane pe care nu le cunoaștem. 
Pe care nu le-am întâlnit niciodată. Era clar că această nevoie 
exista. Poate că era ceva în neregulă cu el fiindcă nu simţea 
durerea aceea colectivă? 


VP - 62 


Dar citise ziarele. Era totuși vorba despre un băiat de aceeași 
vârstă cu el, un cunoscut, a cărui inimă fusese smulsă din piept. 
Poliţia făcea apel la persoanele care îl văzuseră pe Roger în 
seara zilei de vineri, după ce acesta dispăruse. Cât timp Roger 
fusese doar dat dispărut, lui Fredrik nu i se păruse o idee prea 
bună să se ducă la poliţie, căci el îl văzuse pe Roger înainte de 
ora la care dispăruse, dar acum susțineau că orice fel de 
informații din ziua aceea, de dinainte sau de după, erau 
importante. Inainte de a se duce la școală, Fredrik trecu pe la 
sediul poliţiei, gândindu-se că totul avea să meargă destul de 
repede. 

li spuse femeii în uniformă de la recepţie că voia să discute cu 
cineva în legătură cu Roger Eriksson. Dar, înainte ca aceasta să 
apuce să ridice receptorul și să formeze un număr, un poliţist în 
civil cu o cană de cafea în mână se apropie șchiopătând și îi 
spuse să îl urmeze. 

Asta se petrecuse - Fredrik aruncă o privire la ceasul de pe 
perete - cu douăzeci de minute în urmă. li povestise poliţistului 
tot ce știa, anumite lucruri chiar de două ori, fusese nevoit să 
numească locul de trei ori, iar a treia oară trebuise să îl 
încercuiască pe hartă. Dar acum polițistul părea să fie mulţumit. 
Își închise carnețelul de însemnări și se uită la Fredrik. 

— iți mulţumesc că ai dat pe la noi. Poţi să aștepți o clipă? 

Fredrik încuviinţase din cap, iar polițistul se îndepărtase 
șchiopătând. 

Fredrik se așezase pe un scaun și începuse să cerceteze 
încăperea aceea în care peste zece polițiști stăteau la birouri, 
despărțiți doar de paravane subțiri, decorate cu desene făcute 
de copii, fotografii de familie și meniuri de restaurant, alături de 
care se aflau și documente de serviciu. Fundalul sonor era un 
amestec de păcănit de tastaturi, conversații, telefoane care 
sunau și zumzet de copiator. Deși își făcea tot timpul lecţiile cu 
căștile i-Pod-ului în urechi, Fredrik se minună că reușeau să 
lucreze într-un astfel de mediu. Cum era posibil să stai față în 
faţă cu cineva care vorbește la telefon, fără să auzi ce spune? 

Polițistul se apropiase șchiopătând de o ușă, dar, înainte să 
ajungă la ea, o femeie îi ieși în întâmpinare. O femeie blondă, 
îmbrăcată într-un costum. Fredrik avu impresia că îl vede pe 
polițistul care șchiopăta cum se face mic de îndată ce dădu cu 
ochii de femeia care se apropia de el. 


VP - 63 


— Cine este băiatul? întrebă Hanser, făcând un semn din cap 
spre băiatul de pe scaun. 

Haraldsson îi urmări privirea, chiar dacă știa prea bine despre 
cine era vorba. 

— Numele lui este Fredrik Hammar și are informații legate de 
Roger Eriksson. 

Haraldsson își ridică mâna în care ţinea carneţțelul de 
însemnări, parcă pentru a sublinia că notase totul. Hanser se 
strădui din răsputeri să-și menţină calmul. 

— Dacă are legătură cu Roger Eriksson, atunci de ce nu 
discută Brigada Naţională de Omucideri cu el? 

— Tocmai ieșeam când l-am văzut pe băiat sosind la secţie, 
așa că m-am gândit să-l interoghez. Să verific mai întâi dacă era 
ceva relevant. N-are niciun sens ca Torkel să-și piardă vremea 
cu treburi care s-ar putea dovedi că nu sunt în folosul anchetei. 

Hanser respiră adânc. Realiza că nu era deloc plăcut să-ţi fie 
luată răspunderea unei anchete. Indiferent de împrejurări, acest 
lucru semnala lipsă de încredere. lar faptul că decizia îi 
aparținuse tocmai ei făcea ca situaţia să fie încă și mai delicată. 
Știa că Haraldsson candidase și el la postul de inspector-șef. Nu 
era nevoie de cine știe ce cunoștințe de psihologie pentru a 
pricepe ce părere avea Haraldsson despre ea. Orice făcea 
acesta, în orice clipă, emana aversiune și ostilitate. De fapt, ar fi 
trebuit să o bucure că Haraldsson se ţinea cu dinţii de această 
anchetă. Trebuia să îi aprecieze devotamentul. Angajamentul 
onest. Sau poate că, pur și simplu, nu pricepuse încă faptul că 
nu mai avea nimic de-a face cu această anchetă. Hanser înclina 
spre ultima explicație. 

— Nu mai este sarcina ta să judeci ce este și ce nu este 
relevant, cel puţin nu în această anchetă. 

Haraldsson dădu nerăbdător din cap, sugerând că abia 
aștepta să o audă terminând ce avea de spus, ca să o poată 
corecta. Hanser nici nu apucă să-și înceapă următoarea 
propoziţie, că Haraldsson o și întrerupse. 

— Știu că ancheta e acum răspunderea lor, dar au spus-o 
foarte clar că doresc să lucreze în strânsă colaborare cu mine. 

Hanser îl înjură în gând pe Torkel, cu toată diplomaţia lui. 
Acum îi revenea ei rolul de ticăloasă. Nu că ar fi putut schimba 
ceva în relaţia dintre ei, dar totuși. 


VP - 64 


— Thomas, Brigada Naţională de Omucideri a preluat 
conducerea acestei anchete, ceea ce înseamnă că tu nu mai ai 
niciun rol în această investigaţie. Poate doar atunci când ţi-o vor 
cere în mod explicit. 

Bun, acum îi explicase totul răspicat. Încă o dată. 

Haraldsson îi aruncă o privire glacială. Ştia el prea bine ce 
încercase Hanser să facă. Acum, văzând că-i lipsesc experienţa 
și spiritul de conducere, crezuse că era de cuviinţă să soliciți 
imediat ajutorul Brigăzii Naţionale de Omucideri și bineînţeles că 
nu voia ca vreunul dintre subordonații ei să lucreze cu Brigada. 
Trebuiau să elucideze singuri cazul. Ca să le poată demonstra 
superiorilor că decizia ei fusese întemeiată. Că poliția din 
Västerås nu deţinea, pur și simplu, competenţa necesară. 

— Asta rămâne de discutat cu Torkel, care a spus foarte 
explicit că urmează să lucrăm în strânsă colaborare. Apoi, 
băiatul are niște informaţii foarte interesante, iar eu tocmai 
voiam să mă duc să le comunic acest lucru. Aș prefera să fac tot 
posibilul pentru a elucida acest caz, dar, dacă tu preferi să stai 
aici și să discuţi ierarhia din poliţie, nicio problemă. Ce zici? 

Așadar, Haraldsson nu avea de gând să stea în banca lui. Voia 
să o facă să pară doar o birocrată, în vreme ce el urma să se 
erijeze în postura poliţistului cu experiență, pe care nu îl 
interesează decât cazul. Să îl rezolve fără pic de egoism. Hanser 
realiză brusc că Haraldsson putea fi un adversar mult mai 
periculos decât crezuse inițial. 

Hanser se dădu cu un pas la o parte. Haraldsson îi zâmbi, 
sigur de victorie, și se îndepărtă șchiopătând. Își vâri capul în 
sala de ședințe și strigă pe un ton cât se poate de familiar: 

— Billy, ai cumva un minut la dispoziţie? 

Vanja își deschise carneţelul de însemnări. Îi ceru scuze lui 
Fredrik că acum era nevoit să repete tot ce spusese mai 
devreme. O enerva. Vanja voia să aibă întâietate la interogarea 
martorilor și a celor implicaţi. Exista riscul ca, la al doilea 
interogatoriu, aceștia să fie, în mod inconștient, neglijenţi. Să 
excludă informaţii pe care le considerau lipsite de importanţă. 
Işi dădu seama că era pentru a doua oară în această anchetă 
când se vedea pusă într-o astfel de situaţie, după ce martorul îi 
povestise deja totul lui Haraldsson. Două interogatorii din două. 
Dar asta n-o să se mai repete, își promise Vanja în gând, 
proptindu-și pixul în hârtie. 


VP - 65 


— Când l-ai văzut ultima dată pe Roger Eriksson? 

— Vinerea trecută. 

— Și ești sigur că era el? 

— Da, am făcut amândoi școala gimnazială la Vikinga. Apoi o 
perioadă la Liceul Runeberg, la începutul primului semestru. 
După care Roger s-a mutat la alt liceu. 

— Aţi fost în aceeași clasă? 

— Nu, eu sunt cu un an mai mare. 

— Unde l-ai văzut pe Roger în ziua de vineri? 

— Pe Gustavsborgsgatan, în apropierea parcării liceului. Nu 
știu dacă aveţi idee unde se află... 

— O să aflăm. 

Billy își notă adresa în carnețel. Când Vanja vorbea la plural în 
astfel de contexte, însemna Billy. Urma să marcheze locul pe 
hartă. 

— In ce direcţie se îndrepta? 

— Se îndrepta spre centru. Adică, nu știu exact ce punct 
cardinal este. 

— O să ne ocupăm noi și de asta. 

Billy luă din nou notițe. 

— Când anume în seara de vineri l-ai văzut? 

— La nouă, imediat după ora nouă. g 

Pentru prima oară în cursul acestei discuții, Vanja se opri. Il 
privi pe Fredrik cu un oarecare scepticism. Auzise oare greșit? 
Își privi din nou însemnările. 

— La ora nouă seara? Ora douăzeci și unu? 

— Puțin după ora nouă. 

— lar asta s-a întâmplat vinerea trecută? 

— Da. 

— Și ești sigur de acest lucru. Și de ora la care l-ai văzut? 

— Da, mi-am terminat antrenamentul la opt jumate, așa că 
mă îndreptam spre centru. Trebuia să mergem la cinema și știu 
că m-am uitat la ceas și am văzut că mai aveam 25 de minute. 
Filmul începea la nouă jumate. 

Vanja amuţi. Billy știa de ce, căci tocmai terminase de trasat 
cronologia cazului pe tabla din sala de ședințe. Roger plecase de 
la prietena lui la ora 22. Conform spuselor acesteia, Roger nu 
jeșise toată seara din camera ei. Așadar, ce făcea el acolo, pe 
Gustavsborgsgatan, cu o oră mai devreme? Vanja se gândea 
exact la același lucru. Prin urmare, așa cum intuise, Lisa minţea. 


VP - 66 


Tânărul care se afla acum în faţa lor părea foarte credibil. Matur, 
în ciuda tinereţii lui. Nimic din comportamentul acestuia nu 
sugera că s-ar fi aflat aici doar pentru a atrage atenţia, de 
dragul adrenalinei sau, pur și simplu, pentru că ar fi fost un 
mitoman. 

— Bun, deci l-ai văzut pe Roger. Ce anume ţi-a atras atenţia la 
el? Trebuie să fi fost multă lume pe stradă, la ora nouă, într-o 
seară de vineri, nu? 

— L-am remarcat pentru că mergea singur și o motoretă 
făcea cercuri în jurul lui, știți, ca și cum ar fi căutat motiv de 
ceartă. 

Vanja și Billy se aplecară peste masă. Aspectul cronologic era 
important, dar, până acum, toate informaţiile pe care le 
deţineau  priviseră exclusiv deplasările victimei din seara 
dispariției. Acum, dintr-odată apărea ceva nou. Cineva care 
căutase motiv de ceartă. incepea promiţător. Din nou, Vanja 
înjură în gând că nu fusese prima persoană care să interogheze 
martorul. 

— O motoretă? preluă Billy ștafeta. 

Vanja nu numai că îi dădea voie, ci găsea intervenţia acestuia 
ca fiind bine-venită. 

— Da. 

— lţi amintești ceva despre motoretă? Ce culoare avea? 

— Da, dar știu... 

— Ce culoare avea motoreta? îl întrerupse Billy. 

Era domeniul lui. 

— Roșie, dar știu... 

— Cunoști vreo marcă de motorete? interveni Billy din nou, 
nerăbdător să potrivească piesele puzzle-ului. Știi cumva ce fel 
de motoretă era? Avea vreun număr de înmatriculare, îţi aduci 
aminte? 

— Da, sau nu, nu-mi amintesc. 

Fredrik se întoarse către Vanja. 

— Dar știu a cui e, adică, știu cine o conducea. Leo Lundin. 

Vanja și Billy făcură un schimb de priviri. Vanja se ridică 
nerăbdătoare în picioare. 

— Așteaptă aici, trebuie să-l chem pe șeful nostru. 


VP - 67 


Bărbatul care nu era un ucigaș era mândru de sine. De fapt, 
n-ar fi trebuit să fie mândru. Reportajul emoţionant, școala 
cuprinsă de durere, neîntreruptele conferinţe de presă, minele 
grave ale polițiștilor spuneau o cu totul altă poveste. Tragică, 
întunecată și dureroasă. Dar nu se putea abţine. Oricât de mult 
ar fi încercat, nu se putea abţine să nu sfârșească prin a fi 
cuprins de sentimentul acela de autoadmirație. Singurul pe care 
îl trăia. Nimeni nu l-ar fi putut înţelege vreodată. 

Oricât de aproape ar fi fost. 

Orice ar fi spus. 

Mândria lui era înălțătoare și eliberatoare, aproape euforică. 
Acționase cu fermitate. Ca un bărbat adevărat. Protejase ceea 
ce trebuia protejat. Nu dezamăgise, nu dezamăgise la nevoie. 
Mirosul puternic și dulceag de sânge și măruntaie îl copleșise; se 
luptase din răsputeri cu senzaţia aceea de sufocare. Dar nu se 
oprise. Cuţitul nu-i tremurase în mână. Picioarele nu i se 
înmuiaseră când transportase cadavrul. Prestaţia lui fusese la 
înălțime într-o situaţie în care majoritatea nu s-ar fi putut 
descurca. Și în care nu avea să se mai regăsească vreodată. De 
asta era el mândru. 

leri fusese atât de entuziasmat, încât toată ziua îi fusese greu 
să stea locului. Așa că se plimbase ore în șir. Prin orașul care nu 
vorbea decât despre un singur lucru, despre secretul lui. La un 
moment dat trecuse pe lângă sediul poliţiei. De îndată ce zărise 
clădirea  bine-cunoscută, voise, instinctiv, să facă stânga- 
mprejur. Fusese atât de absorbit de propriile gânduri, încât nu 
băgase de seamă pe unde o luase, iar când se trezise dintr- 
odată acolo, realizase că putea la fel de bine să treacă pe lângă 
ea. Era doar un pieton, la fel ca oricare altul, care se întâmpla să 
treacă pe acolo. Bărbaţii și femeile din interiorul clădirii habar 
nu aveau. Nu știau că cel pe care îl căutau se afla atât de 
aproape de ei. Așa că își continuase drumul. Cu privirea aţintită 
înainte. Dar nu îndrăznise să privească înăuntru prin ușile de 
sticlă. O mașină de poliţie își făcuse apariţia pe aleea de la 
intrare și frânase. Îi salutase din cap pe polițiștii din mașină, de 
parcă i-ar fi cunoscut. lar aceștia îi răspunseseră în același fel. 


VP - 68 


Adversarii. lar el era bărbatul pe care îl căutau, fără să aibă 
habar de asta. Faptul că deţinea această informaţie, că doar el 
știa adevărul, îi provoca o senzaţie de euforie și de satisfacţie. 
Adevărul pe care îl căutau cu atâta febrilitate. Se oprise, 
acordând prioritate mașinii de poliţie. Le putea oferi acest mic 
avantaj adversarilor săi. 

Ştia de unde găsise forța necesară. Nu de la Dumnezeu. 
Dumnezeu dădea îndrumare și alinare. Tatăl lui fusese cel care îi 
dăduse forţă. Tatăl lui, care îl pusese mereu la încercare, îl 
călise, îl făcuse să înțeleagă ce trebuie. Nu îi fusese deloc ușor. 
Într-un fel, secretul pe care îl tăinuia acum, ca adult, îi amintea 
de cel pe care îl tăinuise în copilărie. Nimeni nu ar fi putut 
înțelege acest lucru. 

Oricât de aproape ar fi fost. 

Orice ar fi zis. 

Odată, într-un moment de slăbiciune și tristețe, îi povestise 
totul unei asistente medicale blonde, care mirosea a flori. 
Provocase multă agitație. Haos. Școala și cei de la asistenţa 
socială  interveniseră.  Discutaseră, dăduseră telefoane și 
veniseră în vizită. Psihologi școlari și asistenţi sociali. Mama lui 
plânsese, iar el realiză brusc ce anume fusese cât pe ce să 
piardă. Totul. Din cauza slăbiciunii lui. Pentru că nu avusese 
puterea să-și țină gura. Ştia că tatăl lui îl iubea. Doar că era 
genul acela de bărbat care își arăta dragostea prin ordine și 
disciplină. Un bărbat care spunea ce avea de spus cu pumnii, 
bățul ori cureaua mai degrabă, decât cu vorba. Un bărbat care, 
prin obedienţă, își pregătise băiatul pentru ce avea să urmeze. 
Pentru realitate. Unde trebuia să fii tare. 

Totul se rezolvase când își retrăsese plângerea. Negase cele 
spuse anterior. Le spusese că fusese înțeles greșit. Restabilise 
ordinea. Nu voia să-și piardă tatăl. Familia. Putea suporta 
loviturile, dar nu ar fi putut suporta să-l piardă. Se mutaseră în 
alt oraș. Tatăl lui îi apreciase gestul. Minciunile. Se apropiaseră 
mai mult, o simţea. Loviturile nu se împuţinaseră, ba dimpotrivă. 
Dar păreau mai ușor de suportat. Și își ținuse gura. Devenise 
mai puternic. Nimeni nu putea înţelege ce dar îi făcuse tatăl lui. 
Nici măcar el. Abia acum își dăduse seama. Capacitatea de a 
domni peste haos și de a putea acţiona. Bărbatul care nu era un 
ucigaș râse în sinea lui. Se simţea mai aproape ca niciodată de 
tatăl său. 


VP - 69 


Sebastian se trezise fix înainte de ora patru dimineaţa, într- 
unul din paturile înguste și tari de la etaj. Patul mamei, judecând 
după mobilierul din cameră. Părinţii lui nu avuseseră dormitoare 
separate când Sebastian se mutase de acasă, dar acum nu era 
surprins să vadă noua orânduială. Să te vâri în pat, noapte de 
noapte, lângă tatăl lui nu putea fi clasificat drept un 
comportament sănătos. Se pare că mama lui înţelesese și ea, 
până la urmă, acest lucru. 

De obicei, când visul îl trezea din somn, Sebastian se ridica 
imediat din pat, indiferent ce oră era. De obicei, dar nu 
întotdeauna. Uneori rămânea în pat. Inchidea ochii. Simţea cum 
contracţiile din mâna dreaptă se potolesc treptat, în timp ce el 
aștepta din nou visul. 

li era dor de aceste dimineţi. Tânjea după ele, dar în același 
timp îi era frică de ele. Când îi permitea visului să se 
materializeze din nou, sorbea din el sentimentul de iubire pur și 
nedistorsionat. Revenirea la realitate era atunci mult mai grea și 
mai încărcată de angoasă decât atunci când îi punea capăt 
brusc, ridicându-se din pat și începând o nouă zi. Adesea, nu 
merita efortul. Căci, după iubire, venea rândul durerii. 

Al pierderii. 

Infailibil, de fiecare dată. 

Ca un abuz. Cunoștea consecințele. Ştia că imediat după 
aceea avea să se simtă atât de rău, că abia mai putea 
funcţiona. 

Abia mai reușea să respire. 

Abia mai reușea să trăiască. 

Dar avea nevoie de asta, din când în când. De sâmburele 
acesta pur de iubire. De sentimentul acesta adevărat și tot mai 
puternic pe care memoria nu mai reușea să i-l ofere. Amintirile 
erau, totuși, doar amintiri. Spre deosebire de sentimentele din 
vis, erau palide și aproape lipsite de viaţă. Și probabil că nici 
măcar nu erau toate reale. Mai scosese și mai adăugase pe ici, 
pe colo. Conștient sau inconștient. Imbunătăţind și consolidând 
anumite porțiuni, atenuându-le sau îndepărtându-le pe altele. 
Memoria este subiectivă. Visul era obiectiv. Inexorabil. 

Lipsit de sentimentalism. 

Insuportabil de dureros. 

Dar era viu. 


VP - 70 


În dimineaţa aceasta, în vechea casă părintească, rămase în 
pat și se lăsă cuprins din nou de vis. O voia. Avea nevoie de 
asta. Era simplu, visul se afla deja în el, ca o fiinţă invizibilă, și 
nu trebuia decât să-i dea forțe noi. 

lar când o făcea, putea să simtă din nou. Nu să-și aducă 
aminte. Ci să simtă cu adevărat. Îi putea simţi mânuţa în mâna 
lui. li auzea vocea. Auzea și alte voci, alte sunete. Dar, în primul 
rând, pe ea. Putea să-i simtă până și mirosul. Săpunul pentru 
copii și crema de plajă. Era cu el în starea aceasta de 
semitrezie. Cu adevărat. Din nou. Degetul mare i se mișca 
inconștient, atingând inelușul ieftin pe care îl avea pe arătător. 
Un fluture. ÎI alesese dintr-o mulțime de alte prostioare dintr-un 
târg aglomerat. li plăcuse din prima. Nu voise să și-l mai dea jos. 

Ziua aceea începuse cu încetinitorul. leșiseră târziu din 
cameră. Plănuiseră să rămână la hotel și să-și petreacă toată 
ziua, relaxându-se, la piscină. Lily ieșise să facă jogging. O tură 
mai scurtă și mai târzie decât de obicei. Când, în cele din urmă, 
ieșiseră din cameră, Sabine nu avea niciun chef de stat la 
piscină, să facă plajă. Nu, era plină de energie, așa că Sebastian 
sugerase să dea o fugă până la plajă. Lui Sabine îi plăcea plaja 
la nebunie. li plăcea când o ridica de braţe și se jucau cu 
valurile. Țipa de fericire când îi arunca trupușorul între aer și 
apă, umed și uscat. În drum spre plajă, trecuseră pe lângă alţi 
copii. Fusese seara de Crăciun cu două zile în urmă, iar copiii își 
încercau noile jucării. O ţinea pe umeri. O fetiță avea un delfin 
gonflabil, iar Sabine se întinsese către el și spusese: 

— Tati, vreau și eu unul. 

Aveau să fie ultimele ei cuvinte. Plaja se afla ceva mai 
departe, dincolo de o dună de nisip, iar el grăbise pasul în 
direcția aceea, pentru ca Sabine să-și scoată din minte delfinii 
albăstrui. Funcţionase, Sabine începuse să râdă când Sebastian 
își târșâise picioarele prin nisipul cald. Mânuţele ei moi pe 
obrazul lui neras. Râsul ei când el se împiedica. 

Fusese ideea lui Lily să plece în concediu de Crăciun. lar el nu 
se opusese. Vacanţele de sărbători nu erau tocmai specialitatea 
lui Sebastian. In plus, nu se înțelegea prea bine cu familia ei. 
Așa că, atunci când Lily făcuse propunerea, o acceptase 
imediat. Nu pentru că îi plăceau soarele și apa, dar pricepuse că 
Lily, ca de obicei, încerca să-i facă viaţa ceva mai simplă. Apoi, 
Sabine iubea soarele și apa, iar tot ce îi plăcea lui Sabine, îi 


VP -71 


plăcea și lui. Acesta era un sentiment relativ nou pentru 
Sebastian. Să facă ceva pentru altcineva. Se ivise odată cu 
Sabine. Un sentiment plăcut, se gândise el, cum stătea acolo, pe 
plajă, privind Oceanul Indian. 

O puse jos pe Sabine, iar aceasta alergă imediat către apă, cu 
piciorușele ei desculțe. Apa nu părea la fel de adâncă cum era în 
zilele trecute, iar plaja părea să se fi extins. Sebastian se 
gândise că era din cauza mareei, că din cauza asta se retrăsese 
apa atât de mult. Alergă spre Sabine. Cerul era ușor înnorat, dar 
temperatura din apă și din aer era perfectă. Lipsit de griji, o 
sărută o ultimă oară, după care o cufundă până la burtică în apa 
caldă. Sabine scoase un țipăt, apoi începu să râdă, apa o speria, 
dar în același timp îi plăcea, iar Sebastian se opri o secundă 
pentru a se gândi la termenul psihologic care descria jocul 
acesta. Exerciţii de încredere. Tata nu o să-ţi dea drumul. Atunci 
copilul îndrăznește tot mai mult. Un cuvânt simplu al cărui 
conţinut nu mai fusese practicat de el până atunci. Încredere. 
Sabine ţipa din pricina fricii amestecate cu bucuria, iar 
Sebastian nu auzise de la bun început bubuitul acela. Era prea 
absorbit de exerciţiile de încredere. lar când auzise sunetul, 
fusese prea târziu. 

In ziua aceea învățase un cuvânt nou. 

Un cuvânt pe care el, care citise atât de mult, nu îl mai auzise 
până atunci. 

Tsunami. 

Dimineţile în care se lăsa pradă visului, în dimineţile acelea o 
pierdea din nou. lar durerea îl sfâșia atât de cumplit, încât de 
fiecare dată credea că n-avea să mai fie în stare să se ridice din 
pat. 

Dar o făcea. 

Până la urmă. 

lar ceea ce era acum viaţa lui continua. 


VP- 72 


— Leonard! 

Clara Lundin își dădu seama că pe fiul ei îl căutau, de îndată 
ce zărise cuplul acela tânăr pe treptele casei. Dinainte ca 
aceștia să se prezinte și să își arate legitimaţiile știuse că nu 
erau nici martorii lui lehova și nici vânzători. Înţelesese că avea 
să vină și ziua aceasta. Simţi un gol în stomac. Sau poate că 
neliniștea doar se intensificase. Clara trăise atât de multă vreme 
cu senzația aceea în coșul pieptului, încât nici nu o mai remarca. 
Când telefoanele sunau seara. Când auzea sirenele pe stradă, în 
weekenduri. Când se trezea din somn, auzindu-l pe Leonard 
venind acasă, împreună cu prietenii lui. Când vedea că primise 
e-mailuri de la școală. 

— Leo este acasă? întrebă Vanja, în timp ce își punea 
legitimaţia la loc în buzunar. 

— Leonard, o corectă Clara din reflex. Da, este acasă... Ce 
treabă aveţi cu el? 

— E bolnav? continuă Vanja, evitând să răspundă la 
întrebarea legată de motivul vizitei lor. 

— Nu, nu cred... De ce? 

— Pentru că nu e la școală, mi-am imaginat că s-ar putea să 
fie bolnav. 

Clara își dădu seama că nici măcar nu se gândise la asta. 
Programul ei de lucru, la spital, era foarte neregulat și, prin 
urmare, se gândea tot mai rar la orarul fiului ei. Era normal, 
scria în cărţile pe care le împrumutase și în articolele de 
consiliere pe care le citise. Leonard se afla la vârsta la care 
începea să devină independent și să exploreze, nesigur, lumea 
adulţilor. Trebuia să mai slăbească frâiele, dar era important să 
nu-l scape cu totul de sub control și, cel mai important, să-i 
ofere certitudinea că se afla tot timpul acolo, pentru el. Dar 
Leonard bâjbâise tot timpul. Avansase în salturi. De la o zi la 
alta. Într-o gaură neagră. Și deodată îi scăpase printre degete și 
niciun frâu din lume nu mai fusese suficient de lung. Clara 
continuase să se afle acolo pentru el, dar el nu mai avea nevoie 
de ea. Deloc. 

— Se trezește mai greu. Dar de ce îl căutați? 


VP-73 


— Am putea să stăm de vorbă cu el, mulțumesc? întrebă Billy, 
pășind în holul de la intrare. 

De aici se auzea și mai clar basul pe care îl deslușiseră pe 
când se apropiau de casa în formă de L. Hip-hop. Billy recunoscu 
piesa. 

DMX. X Gon’ Give it to Ya. 

2002. 

Oldschool. 

— Sunt mama lui și vreau să știu ce a făcut. 

Vanja observă că mama nu ceruse să afle ce credeau ori 
bănuiau că ar fi făcut fiul ei. Nu, pornea de la premisa că fiul ei 
era vinovat. 

— Vrem doar să stăm de vorbă cu el despre Roger Eriksson. 

Băiatul care murise. De ce voia poliţia să stea de vorbă cu 
Leonard despre băiatul care murise? De data aceasta, Clara 
simţi foarte acut golul acela din stomac. Nu făcu decât să 
încuviinţeze din cap, se dădu la o parte din ușă, făcându-le loc 
să intre în casă, apoi dispăru undeva, în stânga, străbătu 
sufrageria și se opri în faţa unei uși închise. Ușa pe care nu avea 
voie să o deschidă fără să bată în ea. Ceea ce și făcu. 

— Leonard. Poliţia e aici și vrea să stea de vorbă cu tine. 

Billy și Vanja așteptau în holul de la intrare. Acesta era mic și 
ordonat. Pe peretele din dreapta se afla un cuier unde atârnau, 
pe umerașe, trei geci, dintre care două păreau să-i aparţină lui 
Leonard. O poșetă atârna stingheră la marginea cuierului. Sub 
cuier, se afla un dulăpior pentru încălțăminte, pe care se vedeau 
patru perechi de pantofi. Două dintre ele erau adidași. Reebok și 
Eck, remarcă Billy. Pe peretele opus se afla o comodă micuță și 
deasupra ei o oglindă. Pe comodă nu era decât un ștergar și în 
mijlocul acestuia un bol cu flori uscate. După care peretele se 
termina, făcând loc sufrageriei. Clara bătu din nou în ușa 
închisă. 

— Leonard. Nu vor decât să stea de vorbă cu tine despre 
Roger. leși odată. _ 

Billy și Vanja schimbară o privire și se deciseră. Işi șterseră 
pantofii pe covorașul de la intrare și traversară sufrageria. 
Lângă ușa care dădea în bucătărie, pe un covor cu pătrate 
maronii pe fond galben, se afla o vitrină simplă, iar dincolo de 
aceasta, o canapea, întoarsă cu spatele. Cealaltă canapea se 
găsea în faţa ei, iar între ele era o măsuţă joasă, dintr-un lemn 


VP - 74 


de culoare deschisă. Mesteacăn, ghici Vanja, fără să aibă nici 
cea mai vagă idee. Pe perete atârna un televizor. Nu se vedea 
niciun film, deși pe măsuta de sub televizor se afla un DVD- 
player. Nu se zăreau nici console pentru jocuri video, nici jocuri. 
In încăpere domneau ordinea și curăţenia. Canapelele nu păreau 
să fi fost folosite de curând. Pernele erau aranjate, pledul 
împăturit cu grijă, telecomenzile aliniate una lângă alta. În 
spatele celeilalte canapele, peretele era acoperit de o bibliotecă 
cu volume cartonate și necartonate, așezate în rânduri perfecte, 
întrerupte din când în când de bibelouri sau alte obiecte 
decorative pe care nu se zărea nici urmă de praf. Vanja și Billy 
se apropiară de Clara care începuse să se neliniștească. 

— Leonard! Deschide odată! 

Dinăuntru nu se auzi nicio reacţie. Muzica duduia la fel de 
tare. Poate încă și mai tare, se gândi Vanja. Sau poate că acum 
se auzea mai tare pentru că se apropiaseră de cameră. Billy 
bătu în ușă. Hotărât. 

— Leo, se poate să discutăm cu tine un minut? 

Nicio reacție. Billy bătu din nou. 

— Ciudat, s-a auzit de parcă ar fi încuiat ușa. 

Vanja și Billy își îndreptară privirile către Clara. Billy apăsă pe 
clanţă. 

Avusese dreptate. 

Ușa fusese încuiată. 

Vanja aruncă o privire rapidă prin sufragerie, apoi spre terasă. 
Deodată, zări cum un băiat solid, cu părul roșcat, aterizează 
ușor pe gazonul din fața sufrageriei, pentru ca apoi să o ia la 
goană, doar în șosete, dispărând din câmpul ei vizual. Totul se 
petrecuse cu o viteză fulgerătoare. Vanja alergă spre ușa de la 
terasă și strigă din reflex. 

— Leo! Stai! 

Dar Leo numai asta nu se gândea să facă. Dimpotrivă, mări 
viteza. Vanja se întoarse spre Billy care o privea surprins. 

— la-o prin faţă! îi strigă ea din ușa terasei, luptându-se să o 
deschidă. 

Ceva mai încolo îl zări pe băiat, continuându-și goana. Reuși 
să deschidă ușa și făcu câteva salturi rapide printre straturile de 
flori. Apoi mări viteza. Și îl strigă din nou pe băiat. 


VP -75 


Sebastian se ridică din pat pe la ora opt, făcu un duș și se 
duse până la benzinăria din apropiere, care se afla la numai 
câteva sute de metri de casă. Își cumpără mâncare pentru micul 
dejun și o cafea cu lapte pe care le servi în timp ce se uita la 
navetiștii de dimineaţă, care cumpărau cafea, ţigări și benzină. 
Se întoarse la locuinţa lui temporară și goli cutia poștală, 
sufocată de ziare, scrisori, facturi și reclame. Cu excepția 
ziarului din ziua aceea, dispărură toate într-o cutie de carton pe 
care o găsise, împăturită cu grijă, în debara. Spera ca agentul 
imobiliar să-l sune cât mai repede, înainte ca drumul la 
benzinărie să se transforme într-un obicei. Plictisit, ieși din casă 
și se așeză pe terasa destul de nouă din spate, pe care soarele 
începuse deja să o încălzească. Când Sebastian era mic, aici se 
aflau doar niște lespezi de piatră. Lespezi din acelea cu 
pietricele care ieșeau în relief - așa cum, din câte își amintea, 
aveau mai toţi pe vremea aceea. Acum se pare că toată lumea 
prefera terase din lemn. 

Scoase ziarul și dădu să înceapă cu paginile de cultură, când 
auzi o voce fermă de femeie strigând: „Leo! Stai!” iar, câteva 
secunde mai târziu, din tufele de tuia dinspre casa vecină, își 
făcu apariţia un adolescent solid, cu părul roșcat, care alerga pe 
aleea îngustă ce delimita grădina vecinilor, și care, în mare 
viteză, sări peste gărdulețul de lemn de vreun metru, intrând în 
grădina lui Sebastian. În spatele lui își făcu apariţia o femeie la 
vreo treizeci de ani. Rapidă. Suplă. La numai câţiva metri în 
urma băiatului când ieșise dintre tufele de tuia, apropiindu-se 
tot mai mult de el. Sebastian privi vânătoarea și făcu pariu, în 
sinea lui, că tânărul n-avea să mai apuce să sară gardul dinspre 
celălalt vecin. Avu dreptate. La numai câţiva metri de gard, 
femeia se lansă într-un sprint de zile mari și îl dobori pe tânărul 
roșcat cu un plonjon bine ţintit. La drept vorbind, pe terenul 
acela moale, femeia beneficiase de avantajul că purta pantofi, 
se gândi Sebastian când văzu cum, din viteză, amândoi se 
rostogoliră de vreo câteva ori pe pământ. Femeia apucă rapid 
braţul tânărului și i-l îndoi la spate. O manevră de poliţist. 
Sebastian se ridică în picioare și făcu câţiva pași pe gazon. Nu 
pentru că s-ar fi gândit să intervină în vreun fel, ci doar ca să 
poată vedea mai bine. Femeia părea să aibă situaţia sub control, 
iar dacă n-ar fi avut-o, un tânăr de aproximativ aceeași vârstă 
cu ea își făcu apariţia alergând din direcţia opusă, pentru a-i sări 


VP - 76 


în ajutor. Probabil că și acesta era polițist, căci scoase o pereche 
de cătușe și îi imobiliză braţele tânărului la spate. 

— Fir-ar al dracului, daţi-mi drumul! N-am făcut nimic! 

Băiatul roșcat se zvârcolea pe gazon, atât cât putea sub 
strânsoarea fermă a femeii. 

— Atunci de ce ai luat-o la fugă? întrebă femeia și, împreună 
cu colegul ei, îl ridică pe tânăr în picioare. 

Porniră spre partea din față a casei unde probabil că îi aștepta 
o mașină, ghici Sebastian. La un moment dat, femeia își dădu 
seama că nu erau singuri în grădină. Işi ridică privirea spre 
Sebastian, scoase o legitimaţie din buzunar și o deschise. De la 
distanţa aceea, ar fi putut la fel de bine să fi fost și un permis de 
bibliotecă. Sebastian nu avea nicio șansă să poată citi ce scria 
acolo. 

— Vanja Lithner, Brigada Naţională de Omucideri. Totul este 
sub control. Vă puteţi întoarce în casă. 

— Dar nu eram în casă. E în regulă dacă rămân aici, afară? 

Dar se pare că femeia terminase deja cu el. Își vârâse 
legitimaţia la loc în buzunar, apucându-l din nou de braţ pe 
băiat. Acesta arăta ca unul dintre acei băieţi pe care, de foarte 
timpuriu, viaţa îi trimite pe o pantă descendentă. Așa că nu era, 
probabil, nici prima și nici ultima oară când se vedea condus 
spre o mașină de poliţie. În stradă, își făcu apariţia încă o 
femeie. Când dădu cu ochii de cele care se petreceau pe 
gazonul lui Sebastian, aceasta se opri și își duse mâinile la gură 
pentru a-și înăbuși un strigăt. Sebastian o privi. Mai mult ca 
sigur, mama băiatului. Bucle mari, roșcate. Pe la vreo patruzeci 
și cinci de ani. Nu foarte înaltă, în jur de un metru șaizeci și 
cinci. Arăta destul de atletică. Mai mult ca sigur că era membră 
în vreun grup de fitness în aer liber. Părea să fie vecina de 
alături. Pe vremea când Sebastian locuia aici, în casa aceea 
stătea un cuplu german cu doi schnauzeri. Destul de bătrâni. 
Acum erau, mai mult ca sigur, morți. 

— Leonard, ce-ai făcut? Ce aveţi de gând? Ce-a făcut? 

Femeii nu părea să-i pese de faptul că nimeni nu-i dădea 
niciun răspuns. Întrebările curgeau șuvoi din ea. Repezi și 
forțate, cu o voce aproape în falset. Ca supapa unei oale sub 
presiune. Dacă le-ar fi ţinut în ea, ar fi explodat. Femeia înaintă 
pe gazon. Ce-a făcut? Te rog, spune-mi. De ce te bagi mereu în 
încurcături, Leonard? 


VP - 77 


— Ce-a făcut? Unde îl duceţi? 

Poliţista dădu drumul băiatului și se apropie de mama 
îngrijorată a acestuia. Polițistul îl escortă mai departe. 

— Nu vrem decât să stăm de vorbă cu el. Numele lui a fost 
menţionat de un martor, spuse ea, iar Sebastian remarcă mâna 
liniștitoare pe care o așezase pe braţul femeii. 

Contact. Deștept. Profesionist. 

— Cum a fost menţionat? Unde? 

— Leonard o să ne însoţească acum la secţie. Am să te rog să 
vii și tu mai încolo, să putem verifica totul, în liniște și pace. 

Vanja făcu o pauză, având grijă să surprindă privirea femeii 
înainte să continue. 

— Clara, momentan, nu știm mare lucru. Nu-ţi face griji 
aiurea. Vino ceva mai târziu la secţie și întreabă de mine sau de 
Billy Rosen. Numele meu este Vanja Lithner. 

Probabil că Vanja se prezentase deja când sunase la ușa 
Clarei Lundin, dar nu era sigur că aceasta își amintea sau că îi 
auzise măcar numele. De aceea, Vanja scoase o carte de vizită 
și i-o întinse, pentru mai multă siguranță. Clara o luă 
încuviinţând din cap, era prea șocată pentru a putea protesta. 
Vanja se întoarse și părăsi gazonul. Clara o văzu dispărând după 
colț, în spatele unei tufe de coacăze. Pentru o clipă, rămase 
nemișcată. Complet pierdută. Apoi se întoarse către prima 
persoană care îi ieși în cale, iar aceasta se întâmplă să fie 
Sebastian. 

— Chiar au voie să facă una ca asta? Să plece cu el, fără 
mama lui? Doar nu e major. 

— Ce vârstă are? 

— Șaisprezece ani. 

— Atunci au voie. 

Sebastian se întoarse la loc pe terasă, la soarele dimineții și la 
paginile de cultură. Clara rămăsese nemișcată, privind în 
direcția în care dispăruse Vanja, de parcă s-ar fi așteptat ca toţi 
trei să sară din spatele tufei, râzând în hohote, și să-i explice că 
nu fusese decât o farsă. O farsă extrem de bine planificată. Dar 
nu o făcură. Clara se întoarse către Sebastian, care tocmai se 
așezase confortabil în fotoliul lui alb, din răchită. 

— Nu poţi să faci ceva? îl imploră ea. 

Sebastian o privi întrebător. 

— Eu? Ce-aș putea face eu? 


VP - 78 


— Doar ești fiul lui Bergman, nu? Sebastian? Doar lucrezi cu 
d-astea. 

— Am lucrat. Demult. Acum nu mă mai ocup cu așa ceva. Și 
nici măcar pe vremea când lucram cu poliţia nu am contestat 
vreun arest. Eram psiholog criminalist, nu jurist. 

Dinspre stradă, mașina poliției se auzi îndepărtându-se. 
Sebastian o privi pe femeia care stătea pe gazonul lui. Perplexă. 
Resemnată. 

— Ce-a facut fiul tău? De ce tocmai Brigada Naţională de 
Omucideri s-a interesat de el? 

Clara se apropie câţiva pași. 

— Ceva legat de băiatul acela care a fost ucis. Nu știu. Dar 
Leonard nu ar putea niciodată să facă una ca asta. Niciodată. 

— Ce face Leonard, atunci? 

Clara îl privi stupefiată pe Sebastian care arăta cu capul 
înspre gărduleţul de lemn. 

— Când ai ieșit în stradă, ai strigat ceva la el, că tot timpul se 
bagă în încurcături. 

Clara se opri să chibzuiască. Așa făcuse? Nu mai știa. Avea 
atât de multe întrebări. Și atâtea gânduri o năpădeau, dar 
probabil că așa spusese. Leonard intrase în mai multe 
încurcături, mai ales în ultima vreme. Dar fusese cu totul altceva 
decât treaba asta. 

— Dar nu e un ucigaș! 

— Nimeni nu e un ucigaș până în clipa în care ia viaţa cuiva. 

Clara se uită la Sebastian care, acum, părea cu totul 
dezinteresat și neafectat de cele ce tocmai se petrecuseră în 
curtea lui. Bătea darabana într-un ziar, de parcă nu se 
întâmplase nimic neobișnuit sau important. 

— Deci n-ai de gând să mă ajuţi? 

— Am Pagini Aurii în casă, dacă vrei pot să mă uit la litera A, 
după un avocat. 

Clara simţi cum golul din stomac, cauzat de neliniște și 
teamă, îi este dublat de furie. Tot auzise vorbindu-se despre fiul 
lui Bergman în perioada în care fusese vecina lui Esther și a lui 
Ture. Nicio vorbă bună. Nici măcar un cuvânt. 

— lar eu care credeam că Esther exagera când povestea 
despre tine. 

— AȘ fi uimit, mamei nu i-au plăcut niciodată gesturile mari. 


VP - 79 


Clara îi aruncă lui Sebastian o privire scurtă, se întoarse și 
plecă fără să mai scoată niciun cuvânt. Sebastian luă prima 
parte a ziarului. Văzuse articolul, dar nu-i stârnise în mod 
deosebit interesul. Acum deschise din nou la pagina cu articolul. 

„Brigada Națională de  Omucideri anchetează moartea 
adolescentului”. 


VP - 80 


— De ce ai luat-o la fugă? 

Vanja și Billy stăteau faţă în față cu Leonard Lundin, în 
încăperea banal mobilată. O masă și trei scaune destul de 
confortabile. Tapet în culori discrete pe pereți, câteva postere 
înrămate, o lampă de podea într-un colţ, în spatele unui fotoliu. 
Lumina zilei pătrundea printr-o fereastră, cu geamuri 
translucide, e adevărat, dar era totuși lumina zilei. Arăta mai 
degrabă ca o cameră de pension decât ca o sală de 
interogatoriu, minus patul, plus două camere de supraveghere 
care înregistrau tot ce se petrecea într-un spațiu delimitat. 

Leonard stătea tolănit pe scaun, cu braţele încrucișate pe 
piept și picioarele desculțe ieșind de sub masă. Fără să se uite 
la polițiști, cu privirea aţintită în jos și ușor spre stânga. Toată 
fiinţa lui emana dezinteres și poate chiar dispreţ. 

— Nu știu. Din reflex. 

— lar reflexul tău, atunci când un poliţist vrea să stea de 
vorbă cu tine, este să o iei la fugă? Cum așa? 

Leonard ridică din umeri. 

— Ai făcut ceva ilegal? 

— Se pare că asta credeţi. 

Ironia era că ei chiar nu crezuseră nimic atunci când sunaseră 
la ușa familiei Lundin, ca să stea de vorbă cu el. Dar, acum, o 
evadare în șosete pe fereastră sporea, fără îndoială, interesul și 
gradul de suspiciune. Vanja se hotărâse deja că aveau să 
percheziţioneze camera lui Leonard. Faptul că sărise pe 
fereastră dădea mult de gândit. Poate că în camera lui se aflau 
lucruri pe care ei nu trebuiau, sub nicio formă, să le vadă. 
Lucruri care puteau să-l incrimineze. Până acum nu aveau decât 
informaţia că, în seara zilei de vineri, fusese văzut învârtindu-se 
cu motoreta în jurul victimei. Vanja schimbă discuţia în această 
direcție. 

— Vineri te-ai întâlnit cu Roger Eriksson. 

— Pe bune? 

— Avem un martor care v-a văzut împreună. Pe 
Gustavsborgsgatan. 


VP - 81 


— Aha. Păi, atunci, înseamnă că m-am întâlnit cu el. Și? Ce-i 
cu asta? 

— „Aha. Păi, atunci, înseamnă că m-am întâlnit cu el” 
recunoști deci? 

Billy își ridică ochii din carnețelul de însemnări și îi pironi 
asupra băiatului. 

— L-ai întâlnit pe Roger Eriksson vinerea trecută? 

Leonard îi susținu privirea o clipă, apoi încuviință din cap. Billy 
traduse gestul acestuia în cuvinte, pentru reportofonul de pe 
masă: Leonard răspunde afirmativ la această întrebare. 

Vanja continuă. 

— Tu și Roger aţi mers împreună la școală și la liceu, apoi el s- 
a mutat la alt liceu. Știi de ce? 

— Asta să-l întrebi pe el. 

Ce idioţenie. Câtă lipsă de... respect. Lui Billy îi venea să-l 
zgâlţâie un pic. Vanja o simţi imediat și îi puse, discret, o mână 
pe braţ. Fără urmă de iritare și fără cel mai mic semn că s-ar fi 
lăsat impresionată de atitudinea băiatului, deschise dosarul pe 
care îl avea în faţă. 

— AȘ fi făcut-o, desigur. Dar Roger este mort, după cum 
probabil că ai aflat. Inima i-a fost scoasă din piept, după care 
corpul i-a fost aruncat într-o mlaștină. Am aici câteva fotografii... 

Vanja începu să așeze pe masă, în faţa lui Leonard, mai multe 
fotografii în format A4, imprimate la rezoluție foarte mare, de la 
locul în care fusese descoperit cadavrul lui Roger și de la morgă. 
Vanja și Billy știau că nu conta cât de multă experienţă aveai cu 
moartea din filme și jocuri. Nimic nu se compara cu moartea din 
realitate. Nici cel mai priceput producător de efecte speciale nu 
era în stare să redea senzaţia pe care o aveai la vederea unui 
cadavru adevărat. Mai ales atunci când, așa cum era și cazul lui 
Leonard, ai văzut persoana în viață cu numai o săptămână în 
urmă. Leonard aruncă o privire grăbită peste fotografii. Incercă 
să pară neafectat, dar atât Vanja, cât și Billy sesizară cât îi era 
de greu, aproape imposibil, să privească fotografiile. Dar asta nu 
însemna nimic. Faptul că nu era în stare să le privească putea fi 
cauzat atât de șoc, cât și de un sentiment de vinovăţie. 
Fotografiile de felul acestora îi afectau la fel de mult și la fel de 
puternic atât pe criminali, cât și pe cei nevinovaţi. Aproape fără 
excepţie. Așa că nu reacţia conta. Ceea ce era important era să 
îl facă să ia interogatoriul în serios. Să răzbată dincolo de 


VP - 82 


atitudinea aceasta impertinentă și evazivă. Vanja continuă încet 
și calm să alinieze fotografiile una după alta pe masă, iar Billy își 
dădu seama cât de tare o admira. Chiar dacă era cu câţiva ani 
mai în vârstă decât el, Vanja îi era ca o soră. O soră mai mare 
care avea numai note de zece la toate materiile. Dar care nu era 
o tocilară, ci era super de gașcă. Și care mereu sărea în ajutorul 
fraţilor ei mai mici. Vanja se aplecă spre Leonard. 

— Motivul pentru care ne aflăm aici este că vrem să-l prindem 
pe cel care a făcut asta. Și vom reuși. Momentan, avem un 
singur suspect, iar acesta ești tu. Așadar, dacă vrei să pleci de 
aici, ca să te lauzi la prietenii tăi cum ai luat-o la goană când a 
venit poliţia, atunci cred că cel mai bine e să renunţi la 
atitudinea asta și să începi să-mi răspunzi la întrebări. 

— Doar am spus deja că l-am întâlnit vinerea trecută. 

— Dar nu aceasta a fost întrebarea pe care ţi-am adresat-o. 
Te-am întrebat dacă știi de ce s-a mutat Roger la alt liceu. 

Leonard oftă. 

— Pentru că ne purtam cam nașpa cu el, presupun. Nu știu 
dacă ăsta a fost motivul. Dar nu eram numai eu. Nimănui nu-i 
plăcea de el. 

— Să știi că mă dezamăgești, Leonard. Tipii cu adevărat duri 
nu se apucă să dea vina pe alţii. lar tu erai capul răutăţilor, sau 
unul dintre ei, nu? Cel puţin, noi așa am auzit. 

Leo o privi și dădu să răspundă, când Billy îl întrerupse. 

— Frumos ceas. Nu e cumva un Tonino Lamborghini Pilot? 

În încăpere se așternu tăcerea. Vanja îl privi surprinsă pe 
Billy. Nu pentru că identificase marca ceasului de la mâna lui 
Leonard, ci din cauza intervenţiei bruște. Leonard, care stătea 
cu braţele încrucișate, își schimbă poziţia, astfel încât 
încheietura mâinii stângi dispăru sub braţul drept. Dar nu spuse 
nimic. Nu trebuia să spună nimic. Vanja se aplecă spre el. 

— Dacă nu ai chitanţă pentru ceasul ăsta, să știi că nu te vad 
deloc bine. 

Leonard se uită la ei. 

Le întâlni privirile grave. 

Înghiţi în gol. 

Și începu să povestească. Totul. 

Leonard recunoaște că a furat ceasul. leșise în oraș cu 
motoreta, când a dat cu ochii de Roger aici. 


VP - 83 


Vanja însemnă strada pe hartă cu un X. Se aflau cu toţii de 
faţă. Ursula și Torkel ascultau cu atenţie ce aveau de povestit 
Vanja şi Billy, care rezumau punctele esenţiale al 
interogatoriului cu Leo. 

— Spune că nu voia decât să-l tachineze pe Roger, așa că a 
început să facă cercuri în jurul lui, cu motoreta. Atunci, conform 
celor relatate de Leonard, Roger l-ar fi îmbrâncit și el s-ar fi 
răsturnat. După care au început să se bată pe bune. Roger 
începuse primul și îi dăduse sângele pe nas. Leonard i-a tras 
apoi câţiva pumni și i-a luat ceasul, ca un fel de pedeapsă. 

In încăpere se așternu tăcerea. Singura dovadă care, 
momentan, îl incrimina pe Leonard era ceasul. Niciun alt detaliu 
din depoziţiile martorilor sau din inventarul dovezilor materiale 
nu sugera că Leonard nu ar fi spus adevărul. Vanja continuă. 

— Dar asta e doar ceea ce susține Leonard. Este la fel de 
posibil ca încăierarea să fi escaladat, iar Leonard să fi scos 
cuțitul și să îl ucidă pe Roger. 

— Cu peste douăzeci de lovituri de cuțit? Pe o stradă atât de 
centrală? Fără să-l fi văzut nimeni? 

Vocea Ursulei suna, pe bună dreptate, sceptică. 

— Nu știm încă cum arată zona respectivă. Poate că a fost 
cuprins de panică. O lovitură de cuţit. Roger zace la pământ, 
urlând. Leo pricepe că, de data asta, are să fie arestat, îl târăște 
în spatele unor tufișuri și continuă să-l înjunghie. Doar ca să-l 
amuțtească de tot. 

— Și inima? 

Ursula era, în continuare, departe de a se lăsa convinsă. 

Vanja îi înţelegea scepticismul. 

— Nu știu. Dar, indiferent cum s-a întâmplat, s-a întâmplat la 
scurt timp după ora nouă. Leo a confirmat ora. S-a uitat la ceas, 
după ce l-a desprins de la mâna lui Roger. Ceea ce înseamnă că 
Roger nu s-a aflat la Lisa acasă până la ora 22, așa cum susţine 
aceasta. 

Torkel încuviinţă din cap. 

— Bun, bine lucrat. Avem ceva noutăţi de la locul în care a 
fost găsit cadavrul? întrebă el, întorcându-se spre Ursula. 

— Nu cine știe ce. Urmele de pneuri pe care le-am descoperit 
provin de la un Pirelli P7. Nu este neapărat o marcă standard, 
totuși e destul de des întâlnită. Nu suntem siguri dacă aceste 


VP - 84 


urme provin într-adevăr de la mașina care a transportat 
cadavrul acolo. 

Ursula luă o bucată de hârtie și o fotografie cu urme de pneuri 
din dosarul aflat în faţa ei, pe masă, și i le înmână lui Billy. 
Acesta le preluă și se apropie de tablă, pentru a afișa noile 
informații. 

— Are Leonard Lundin acces la vreo mașină? întrebă Torkel în 
timp ce Billy atârna pe tablă fotografia și foaia cu detalii despre 
pneul Pirelli. 

— Din câte știm, nu. Nu am văzut nicio mașină în faţa casei 
azi-dimineață. 

— Atunci cum a putut transporta cadavrul până în Listakărr? 
Pe motoretă? 

In încăpere se făcu tăcere. Bineînţeles că nu. O teorie despre 
modul în care fusese comisă crima - de la bun început, destul 
de neverosimilă, își pierdu și mai mult din plauzibilitate. Dar 
trebuia cercetată până la capăt, înainte de a se renunţa cu totul 
la ea. 

— Ursula și cu mine, împreună cu câţiva polițiști, o să ne 
ducem acasă la Lundin și o să percheziționăm toată locuinţa. 
Billy, tu o să te duci în Gustavsborgsgatan și o să verifici dacă 
omorul ar fi putut fi comis acolo. Vanja, tu... 

— ... am să discut din nou cu Lisa Hansson, completă Vanja cu 
o veselie prost camuflată. 

Clara stătea în fața casei și fuma. Câţiva polițiști de la Brigada 
Naţională de Omucideri, împreună cu alți ofițeri de poliţie, îi 
veniseră pe cap cu aproape o jumătate de oră în urmă. Când îi 
întrebase dacă se putea duce la secţie, să stea de vorbă cu 
Vanja Lithner, care îi dăduse cartea ei de vizită, îi fusese 
comunicat că Leonard va sta în arest până când aveau să 
termine de verificat informaţiile furnizate de el. Și că aveau să îi 
percheziţioneze toată casa. Așa că, dacă era amabilă să... 

Acum stătea afară, gonită din propria ei casă, fumând și 
tremurând de frig, în ciuda aerului cald al primăverii, și încerca 
să-și adune gândurile. Sau mai degrabă încerca să alunge un 
gând care se încăpăţâna să revină și care o speria mai mult 
decât orice: Leonard ar fi putut, de fapt, să aibă de-a face cu 
moartea lui Roger. Clara știa prea bine că nu erau deloc prieteni 
la cataramă. Sau pe cine încerca ea să păcălească acum? 


VP - 85 


Leonard îl hărţuise, de fapt, pe Roger. Îl tracasase. În unele 
cazuri, chiar dăduse dovadă de violență. 

Când fuseseră colegi, în școala generală, directorul o 
chemase pe Clara de mai multe ori, iar ultima dată se discutase 
chiar suspendarea lui Leonard, dar nu o făcuseră din cauza 
politicii educaţionale de pe vremea aceea. Nu exista oare 
posibilitatea ca ea să stea de vorbă cu Leonard, să încerce să 
rezolve situaţia pe teren propriu, ca să zicem așa? Căci era 
extrem de important ca situaţia să se rezolve, precizaseră ei. 
Despăgubirile pe care școlile erau nevoite să le plătească pentru 
că nu luaseră măsuri împotriva hărțuielii se înmulțeau tot mai 
mult și erau tot mai mari. lar Vikingaskolan nu avea niciun chef 
să sporească statisticile. 

Într-un fel, situaţia fusese rezolvată. După semestrul de 
primăvară, în care Clara nu făcuse altceva decât să amenințe și 
să mituiască, școala generală luase sfârșit, iar în timpul vacanței 
de vară reușise să se convingă că la liceu avea să fie mai bine. 
Avea să fie un nou început. Dar nu se întâmplase așa. Căci 
amândoi intraseră la același liceu. Leonard și Roger. 

La Liceul Runeberg. Leonard încă mai mergea la acest liceu, 
în vreme ce Roger se mutase după numai câteva luni de la 
începerea anului școlar. Clara știa că Leonard era unul dintre 
motivele principale pentru care Roger se transferase. Dar fusese 
oare mai mult de atât? Clara se înfurie că își permisese să 
gândească una ca asta, ce fel de mamă era ea, până la urmă? 
Dar, pur și simplu, nu se putea dezbăra de gândul acela. Era fiul 
ei un criminal? 

Clara auzi pași apropiindu-se pe aleea din faţa casei și se 
întoarse. Era Sebastian Bergman, greoi ca un urs, cărând două 
plase cu logoul benzinăriei Statoil în mâini. Clara căpătă o 
expresie severă în jurul gurii. 

— Aha, deci s-au întors, spuse el, făcând un semn cu capul 
înspre casă. Dacă vrei, poţi să vii să aștepți la mine acasă, o să 
le ia ceva timp cu percheziţia. 

— Adică, acum, dintr-odată, a început să-ţi pese? 

— Nu neapărat. Dar am cei șapte ani de-acasă. Doar suntem 
vecini. 

Clara pufni și îi aruncă o privire glacială. 

— Mersi, dar mă descurc și singură. 


VP - 86 


— Da, sunt sigur de asta, dar o să îngheţi și tot cartierul o să 
știe că poliţia a fost la tine acasă. Nu mai e decât o chestiune de 
timp până să-și facă apariţia și presa. lar ăștia n-or să se 
oprească la gard. Dacă ai impresia că eu sunt insuportabil, 
atunci să știi că eu sunt nimic pe lângă ei. 

Clara se uită din nou la Sebastian. Deja o sunaseră doi ziariști. 
Unul dintre ei de vreo patru ori. Clara nu avea niciun chef să dea 
nas în nas cu ziariștii. Încuviinţă din cap și se apropie de 
Sebastian. Apoi o porniră împreună spre poartă. 

— Sebastian? 

Sebastian recunoscu imediat vocea și se întoarse către 
bărbatul pe care nu îl văzuse de multă vreme. Pe treptele din 
fața casei Clarei stătea Torkel, cu o mină cel puţin întrebătoare. 
Sebastian se întoarse rapid spre Clara. 

— la-o înainte, e deschis. Poţi să iei și astea cu tine? spuse el, 
întinzându-i plasele cu mâncare. Dacă ţi se face chef să gătești 
ceva pentru prânz, nu sta pe gânduri. 

Ușor surprinsă, Clara luă plasele. Pentru o clipă, păru că voia 
să întrebe ceva, dar se răzgândi și o porni spre casa lui 
Sebastian. Sebastian îl privi pe Torkel în vreme ce acesta se 
apropia de el, cu o expresie ce sugera că nu-i venea să-și 
creadă ochilor. 

— Ce naiba faci tu aici? 

Torkel îi întinse mâna, iar Sebastian îi răspunse la salut. 
Torkel îi strânse mâna cu putere. 

— Mă bucur să te văd. A trecut o veșnicie de când ne-am 
văzut ultima oară. 

Asta însemna, se pare, că Torkel simțea nevoia să-l și 
îmbrățișeze. O îmbrăţișare scurtă, puternică, la care Sebastian 
nu răspunse cine știe ce. După îmbrăţișare, Torkel făcu un pas 
înapoi. 

— Ce faci tu aici, în Västerås? 

— Locuiesc acolo. 

Sebastian arătă spre casa vecină. 

— În casa mamei. Tocmai a murit. Vreau să vând casa, de 
asta sunt aici. 

— Îmi pare rău. Pentru mama ta, adică. 

Sebastian dădu din umeri. Nu era cine știe ce durere, iar 
Torkel ar fi trebuit să o știe, doar fuseseră destul de apropiaţi 
pentru o vreme. E adevărat, asta se întâmplase cu mulți ani în 


VP - 87 


urmă - doisprezece, mai precis -, dar discutaseră de 
nenumărate ori despre părinţii lui Sebastian și despre relaţia lui 
cu ei. Probabil că Torkel voise să fie politicos. Cum altfel? 
Trecuse prea multă vreme ca să reia, pur și simplu, relaţia lor de 
acolo de unde se întrerupsese. Prea multă vreme ca să poată 
afirma în continuare că se cunoșteau bine unul pe altul. Prea 
multă vreme pentru ca discuţia să curgă nestingherită. Așadar, 
urmă un moment de tăcere. 

— Eu sunt tot la Brigada Naţională de Omucideri, spuse 
Torkel, spărgând tăcerea după câteva secunde. 

— Mi-am dat seama. Am auzit de băiatul acela. 

— Da... 

Din nou tăcere. Torkel își drese glasul și arătă spre casa din 
care tocmai ieșise. 

— Trebuie să mă întorc la lucru... 

Sebastian dădu din cap înţelegător. Torkel îi zâmbi. 

— Mai bine stai deoparte, să nu cumva să te vadă Ursula. 

— Deci, lucraţi împreună, în continuare? 

— Doar e cea mai bună. 

— Eu sunt cel mai bun. 

Torkel îl privi pe bărbatul acesta pe care, cu câţiva ani în 
urmă, l-ar fi numit prieten. Poate nu cel mai apropiat prieten al 
său și nici măcar un prieten bun, dar în orice caz, un prieten. 
Desigur, ar fi putut să lase comentariul lui Sebastian să treacă 
neremarcat, să dea aprobator din cap, să zâmbească, să-l bată 
pe umăr și să o pornească spre casă, dar n-ar fi fost drept. Faţă 
de niciunul dintre ei. De aceea, spuse: 

— Erai cel mai bun. În multe privinţe. Dar cu totul iremediabil 
în altele. 

Sebastian nu avusese nicio intenție anume cu acel 
comentariu scurt. Fusese mai degrabă un reflex. Un reflex pornit 
din măduva spinării. În cei patru ani în care el și Ursula lucraseră 
împreună, se luaseră tot timpul la întrecere. Domenii diferite. 
Sarcini diferite. Metode diferite. Totul diferit. Dar amândoi erau 
cu totul de acord într-o singură privință. Doar unul dintre ei 
putea fi cel mai bun din echipă. Așa erau ei făcuți. Dar Torkel 
avea dreptate. Sebastian era invincibil în multe - sau cel puţin în 
anumite - privinţe. In altele, era cu totul incorigibil. Sebastian îi 
zâmbi ușor. 


VP - 88 


— Din păcate, în ultima vreme n-am făcut decât să cultiv 
partea aceea incorigibilă. Ai grijă de tine. 

— Şi tu. 

Sebastian se întoarse și o porni spre poartă. Spre marea lui 
ușurare, Torkel nu încheiase cu vreun „ar trebui să ne vedem 
cândva, la o bere”. Se pare că și Torkel avea la fel de puţină 
nevoie ca și el să reia relaţia de odinioară. 

După ce Sebastian o coti la stânga, îndreptându-se spre casa 
lui, Torkel o zări pe Ursula pe treptele din faţa locuinței Clarei. 
Privea în urma bărbatului care se făcu nevăzut în casa vecină. 
Dacă privirea lui Torkel fusese plină de uimire când îl zărise pe 
Sebastian, chipul femeii exprima cu totul alte sentimente. 

— Tipul ăla era Sebastian? 

Torkel încuviinţă din cap. 

— Și ce dracului face aici? 

— Mama lui a locuit în casa vecină. 

— Aha, și cu ce se ocupă el acum? 

— Își cultivă partea incorigibilă, se pare. 

— Adică, la fel ca pe vremuri, răspunse Ursula cu subiînțeles. 

Torkel zâmbi în sinea lui, amintindu-și cum Sebastian și Ursula 
obișnuiau să se certe, în cursul unei anchete, pentru fiecare 
detaliu, pentru fiecare analiză, pentru fiecare mic pas. De fapt, 
semănau atât de mult unul cu altul, încât tocmai de aceea nu 
funcționau împreună. O porniră din nou spre casă. Ursula îi 
întinse lui Torkel o pungă sigilată. Acesta o luă cu o privire 
întrebătoare. 

— Ce-i asta? 

— Un tricou. L-am găsit în baie, în coșul cu rufe murdare. E 
pătat de sânge. 

Torkel se uită cu un interes reînnoit la tricoul din pungă. Nu îl 
vedea deloc bine pe Leonard Lundin. 


VP - 89 


Să discute din nou cu Lisa Hansson îi luase Vanjei ceva mai 
mult timp decât sperase. Se dusese la Liceul Palmlövska, aflat în 
afara orașului Västerås. Se vedea limpede că era un liceu cu 
mari ambiţii. Copacii frumos aliniaţi, zidurile de piatră, zugrăvite 
în galben, erau impecabile. Liceul se clasa constant printre 
primele nouă-zece licee din țară, conform rezultatelor de la 
bacalaureat. Un liceu pe care elevi ca Leonard Lundin nu l-ar fi 
văzut nici măcar în poză. Liceul pe care îl frecventase Roger, 
după ce se transferase de la Liceul Runeberg, din centrul 
orașului. Vanja simţea că era ceva interesant cu schimbarea 
aceasta și că trebuia să verifice în detaliu. Roger se mutase 
dintr-un mediu într-altul. Oare se întâmplase ceva cu acest 
prilej? Marile schimbări pot duce la conflicte. Vanja se hotărî să 
afle cât mai multe despre cine era, până la urmă, Roger. Acesta 
avea să fie următorul pas, se hotări ea, dar mai întâi trebuia să 
clarifice cum era cu orele acelea lipsă, pe care Lisa Hansson 
refuza cu atâta încăpățânare să le recunoască. 

Până reușise să afle în ce clasă era Lisa, să găsească sala de 
clasă și să întrerupă lecţia de engleză se scursese deja jumătate 
de oră. 

Elevii începuseră să șușotească plini de curiozitate când Lisa 
se ridicase în picioare și se apropiase - după părerea Vanjei - cu 
o încetineală provocatoare. O fată din primul rând ridică mâna 
și, fără să aștepte permisiunea profesoarei sau a poliţistei, 
întrebă: 

— Aţi aflat cine e făptașul? 

Vanja clătină din cap. 

— Nu, încă nu. 

— Am auzit că era un tip de la fostul lui liceu. 

— Da. Leo Lundin, interveni un băiat tuns scurt, cu cercei în 
urechi. De la fostul lui liceu, explică băiatul când Vanja nu 
reacţionă în niciun fel la auzul numelui. 

Vanja nu era totuși prea surprinsă. Era un oraș relativ mic, iar 
tinerii erau tot timpul online. Mai mult ca sigur că își trimiseseră 
SMS-uri, discutaseră pe messenger și lansaseră twittere despre 
liceanul care fusese dus la interogatoriu, într-o formă destul de 


VP - 90 


spectaculoasă, de altfel. Dar Vanja nu avea de gând să sprijine 
răspândirea acestui zvon. Dimpotrivă. 

— Discutăm cu cine putem și investigăm în continuare toate 
posibilităţile, spuse ea înainte de a-i face loc Lisei să treacă și 
închise ușa sălii de clasă. 

Când ajunseră pe culoar, Lisa își încrucișă braţele la piept, o 
privi pe Vanja arogant, drept în ochi, și o întrebă ce voia de la 
ea. Vanja îi spuse adevărul, că trebuia să verifice încă o dată 
anumite informaţii. 

— Și ai dreptul să mă interoghezi în absenţa părinţilor mei? 

Vanja simţi o împunsătură de iritare, dar făcu tot posibilul să 
nu o arate. Dimpotrivă, îi zâmbi Lisei și încercă să se calmeze. 

— Nu te interoghez. Nu ești acuzată de nimic. Nu doresc 
decât să stau de vorbă cu tine. 

— Și totuși, vreau ca mama sau tata să fie de faţă. 

— De ce? N-o să dureze decât câteva minute. 

Lisa ridică din umeri. 

— Chiar și așa, asta e dorinţa mea. 

Vanja nu își putu înăbuși un oftat de enervare, dar își dădu 
seama că nu avea niciun sens să continue conversaţia cu Lisa 
împotriva voinţei acesteia. Fata își sună tatăl care, se pare, lucra 
undeva, în apropiere, și, după ce Lisa refuzase cafeaua sau 
băutura răcoritoare oferită de Vanja, coborâseră la parter, ca să- 
| aștepte. 

Vanja avusese grijă să-i sune pe Billy și pe Ursula. Billy îi 
spusese că, în principiu, era exclus ca o crimă atât de brutală să 
se fi putut petrece pe Gustavsborgsgatan. Cu facultatea, piscina 
și complexul sportiv din apropiere, strada era destul de 
circulată. In zonele care nu erau ocupate de clădiri fuseseră 
amenajate parcări ori suprafeţe deschise. Era, desigur, prea 
devreme pentru a-l putea exclude pe Leo Lundin din anchetă, 
dar se vedeau nevoiţi să producă un scenariu mai realist. Vestea 
cea bună era că Billy văzuse camere de supraveghere montate 
în zonă. În cel mai fericit caz, exista o șansă ca înregistrările de 
vineri seara să nu fi fost șterse. Avea să o verifice imediat. 

Ursula nu avusese prea multe de povestit, doar că tricoul 
pătat de sânge fusese predat laboratorului, pentru analize. 
Percheziționase și garajul, și motoreta - nici urmă de sânge pe 
aceasta din urmă - și urma să ia casa la rând. Vanja o sfătui să 
fie extrem de atentă în camera lui Leo, doar pentru a afla că 


VP-91 


Ursula nu putea fi mai minuțioasă decât fusese până acum și 
decât era întotdeauna. 

Lisa se așezase pe podea, cu spatele lipit de perete, și o 
privea pe Vanja cum se plimba în sus și în jos, cu mobilul la 
ureche. Fata afișa o expresie de plictiseală extremă, dar creierul 
ei lucra de zor, încercând să-și dea seama ce mai avea de 
întrebat polițista. Și cum avea să răspundă. In cele din urmă, se 
hotări să nu se abată de la strategia iniţială. Chestiuni de detaliu 
nu avea cum să-și aducă aminte. 

Roger sosește. 

Lecţii. 

Ceai. 

Televizor. 

Roger pleacă. p 

O seară de vineri obișnuită, ușor plicticoasă. Intrebarea era 
însă dacă asta avea să fie de ajuns. 

Tatăl Lisei sosi după douăzeci de minute. Vanja nu reuși să-și 
dea seama dacă era din cauza uriașului tablou din mărgeluțe 
care îl înfățișa pe lisus (Peste 5 000 de mărgeluțe, fantastic!) și 
care încă îi stăruia în minte ori din cauza costumului bleu, ieftin, 
cumpărat probabil de la Dressman, și a părului bine pieptănat 
pe spate, ă la Ken, dar, când bărbatul își făcu apariţia pe 
coridorul școlii, precipitat și furios la culme, gândul o purtă 
imediat la pocăiţi. Se prezentă drept Ulf, după care petrecu 
următoarele trei minute comunicându-i Vanjei că avea de gând 
să facă reclamaţie că poliţia încercase să interogheze minori în 
absenţa părinţilor lor, ba mai mult, chiar la liceul copilului! Ar fi 
putut la fel de bine să-i fi atârnat de gât o placă pe care să fi 
scris „suspect”. Chiar nu știa cum bârfesc adolescenţii? Nu 
putuse să fie ceva mai discretă? 

Vanja îi explică pe un ton calm că, din punct de vedere legal, 
Lisa nu era minoră și că, totuși, fusese ultima persoană care îl 
văzuse pe Roger în viață - cu excepţia criminalului, adăugă ea 
pentru mai multă siguranţă. lar Vanja nu voia decât să verifice 
niște informaţii. În plus, când Lisa își exprimase dorinţa ca unul 
dintre părinţi să fie de faţă, Vanja îi acceptase imediat cererea 
și, până acum, nu-i pusese Lisei nicio întrebare. Ulf îi aruncă 
Lisei o privire, pentru a verifica spusele poliţistei, iar Lisa 
încuviinţă din cap. Vanja se oferi chiar să o conducă pe Lisa 


VP - 92 


înapoi în clasă și să le explice elevilor că aceasta nu era în 
niciun fel suspectată de uciderea lui Roger Eriksson. 

Ulf păru să fie mulțumit de răspuns, se calmă, după care se 
îndreptară cu toţii spre o sală de recreație foarte curată și se 
așezară pe canapelele moi. 

Vanja le spuse că aflaseră, din două surse independente, că 
Roger ieșise în oraș imediat după ora 21 în seara zilei de vineri 
și nu rămăsese acasă la Lisa, așa cum declarase aceasta. Spre 
surprinderea Vanjei, Ulf nici măcar nu se întoarse spre Lisa 
înainte să-i comenteze declaraţia. 

— Atunci se înșală amândoi. Sursele tale. 

— Amândoi? 

Vanja nu-și putu ascunde uimirea. 

— Da. Dacă Lisa spune că Roger a fost cu ea până la ora zece, 
atunci așa a fost. Fiica mea nu minte. 

Ulf își așeză un braț protector pe umerii fiicei sale, ca pentru 
a-și întări spusele. 

— Dar poate că se înșală în privinţa orei, se mai întâmplă, 
încercă Vanja și își îndreptă privirea spre Lisa, care stătea tăcută 
lângă tatăl său. 

— Lisa spune că Roger a plecat când au început știrile de pe 
Canalul 4. lar știrile încep la ora zece în fiecare seară, dacă nu 
mă înșel. 

Vanja se dădu bătută. Se întoarse în schimb către Lisa. 

— Există vreo posibilitate să te fi înșelat în privinţa orei la 
care a plecat Roger? Este important ca toate detaliile pe care le 
deținem să fie corecte, ca să-l putem găsi pe cel care l-a ucis pe 
Roger. 

Lisa se cuibări și mai mult lângă tatăl ei și clătină din cap. 

— Bun. Deci am rezolvat și cu asta. Mai era și altceva? Că, 
dacă nu, trebuie să mă întorc la muncă. 

Vanja nu se putu abţine să nu comenteze că și ea așteptase o 
jumătate de oră ca să poată pune o întrebare și că, la rândul ei, 
avea și ea un serviciu. Care probabil că era mai important decât 
al lui. Făcu o ultimă încercare. 

— Ambele persoane cu care am discutat și care nu au nicio 
legătură una cu alta sunt sigure în privinţa orei. 

Ulf își aţinti privirea asupra ei, iar, când începu să vorbească, 
vocea i se înăsprise. Vanja își dădu seama că avea de-a face cu 
un bărbat care nu era obișnuit să fie contrazis. 


VP - 93 


— La fel de sigură este și fiica mea. Declaraţia ei împotriva 
declaraţiei lor, sau cum? 

Vanja nu mai insistă. Lisa nu scoase o vorbă, iar Ulf avu grijă 
să precizeze că, de acum încolo, pretindea să fie de faţă la orice 
eventuală conversaţie similară. Vanja nu-l mai informă că 
această decizie rămânea la alegerea ei și a colegilor săi. 
Rămase tăcută în timp ce Ulf se ridică în picioare, își îmbrăţișă 
fiica, o sărută pe obraz, dădu scurt mâna cu Vanja, părăsind 
încăperea și apoi clădirea. 

Vanja privi în urma lui. Era totuși fantastic să dai de un 
părinte care își susţine sută la sută copilul. În meseria ei, Vanja 
întâlnea prea des genul opus. Sau, în orice caz, familii în care 
adolescenţii păreau a fi, mai mult sau mai puţin, niște străini, iar 
părinţii habar n-aveau ce făceau copiii lor și cu cine. Prin 
urmare, un tată care venea val-vârtej de la muncă, își îmbrăţișa 
fiica, avea încredere în ea și îi lua apărarea era o excepţie bine- 
venită în lumea Vanjei. Așa ar fi trebuit să fie. Dar Vanja nu 
reușea să-și alunge senzaţia că Ulf nu-i luase neapărat apărarea 
Lisei, ci a imaginii familiei perfecte, cu o fiică bine educată, care 
nu minte niciodată. lar evitarea, cu orice preţ, a bârfelor și a 
speculațiilor era mai importantă decât aflarea adevărului despre 
cele petrecute în acea seară de vineri. Vanja se întoarse către 
Lisa, care stătea și își rodea unghia de la degetul inelar. 

— Te voi conduce în clasă. 

— Nu e nevoie. 

— Știu, dar o voi face totuși. 

Lisa ridică din umeri. Înaintară tăcute printre șirurile de 
vestiare, iar în dreptul cantinei o luară la dreapta și urcară 
treptele scării largi din piatră ce ducea la etajul de deasupra. 
Lisa mergea cu capul aplecat și, din cauza bretonului, Vanja nu-i 
putea vedea expresia feţei. 

— Ce oră ai acum? 

— Spaniolă. 

— ?Que hay en el bolso? 

Lisa o privi pe Vanja cu o privire perplexă. 

— Înseamnă „Ce ai în geantă?” 

— Știu. 

— Am învăţat un pic de spaniolă la liceu și, practic, asta e 
singura propoziţie pe care mi-o mai aduc aminte. 

— Aha. 


VP - 94 


Vanja tăcu. Prin acel scurt „aha”, Lisa reușise să-și exprime 
dezinteresul total față de cunoștințele sumare de spaniolă ale 
poliţistei. Se părea că ajunseseră în fața clasei Lisei, căci 
aceasta încetini și duse mâna spre clanţă. Vanja îi puse o mână 
pe umăr. Fata încremeni pentru o clipă, apoi își ridică din nou 
privirea spre Vanja. 

— Știu că minţi, spuse Vanja cu voce joasă, privind-o în ochi. 

Lisa se uită la ea cu o privire lipsită de expresie. 

— Nu știu de ce, dar am să aflu și asta. Într-un fel sau altul. 

Vanja tăcu, așteptând un răspuns din partea Lisei. Dar nu 
primi niciunul. 

— Acum când știi că știu, n-ai nimic de spus? 

Lisa dădu din cap. 

— Ce anume să-ţi spun? 

— Adevărul, de exemplu. 

— Am ora de spaniolă acum. 

Lisa își îndreptă privirea spre mâna Vanjei care se afla în 
continuare pe umărul ei. Femeia își ridică mâna. 

— Bine, în cazul ăsta, o să ne mai întâlnim și cu altă ocazie. 

Vanja o porni înapoi pe culoar, iar Lisa o urmări cu privirea 
până când poliţista dispăru în spatele ușilor de sticlă de la 
capătul culoarului. Dădu încet drumul la clanță, făcu câţiva pași, 
îndepărtându-se de ușă, și își scoase telefonul mobil. Formă 
repede un număr. În telefon nu avea nici numele și nici numărul 
persoanei la care sunase și obișnuia să-și șteargă, după fiecare 
convorbire, lista apelurilor. Nu puteai să știi niciodată cine avea 
să se uite în mobil. Sună de câteva ori, după care cineva 
răspunse. 

— Sunt eu. 

Lisa aruncă încă o privire spre capătul culoarului. Nu se vedea 
nimeni. 

— Poliţia tocmai a fost aici. 

Lisa își dădu ușor ochii peste cap, auzind ce îi spune persoana 
de la celălalt capăt al firului. 

— Nu, bineînţeles că n-am zis nimic, dar o să afle. Am vorbit 
deja de două ori cu o polițistă de la ei. Și a zis că o să revină. O 
știu. 

Lisa, care reușise să pară atât de apatică pe tot parcursul 
conversațţiei cu Vanja, arăta acum foarte neliniștită. Păstrase 
secretul prea multă vreme, îngropase adânc adevărul și nu îi 


VP - 95 


dăduse voie să iasă la iveală. Dar acum începuse să realizeze că 
intraseră și alte forțe în joc, care încercau să-l elibereze, iar 
puterile începuseră să o părăsească. Persoana de la telefon 
încercă să o încurajeze. Să o îmbărbăteze. Să vină cu 
argumente. Lisa încuviință din cap. Se simţi o idee mai 
puternică. Probabil că totul avea să meargă bine. Închise brusc 
când auzi pași pe culoar, în spatele său. iși dădu la o parte 
bretonul din ochi, își înfrânse neliniștea și se întoarse la ora de 
spaniolă. Cu pași cât mai ușori posibil. 
e 

Lena Eriksson își petrecuse dimineaţa în același fotoliu ca și 
ieri. Acum începuse să se învârtească prin apartament. Fumând 
țigară de la ţigară. O ceaţă albăstruie de nicotină și catran se 
așternuse în micul apartament cu trei camere de la parter. 
Simţea că nu mai putea sta locului o clipă. O vreme se așezase 
pe marginea patului nefăcut din camera lui Roger, dar îi era 
imposibil de suportat să vadă blugii, teancul de manuale 
școlare, vechiul joc video, toate aceste dovezi care aminteau că 
în camera aceea locuise un băiat de șaisprezece ani. Incercase 
să-și găsească liniștea în baie, în bucătărie, în dormitor. Dar 
fiecare loc îi amintea prea mult de el, așa că se mutase dintr-o 
cameră în alta. Se învârtise prin apartament, ca o mamă 
îndurerată ce era. 

Dar mai era ceva care o făcea să se învârtească astfel, plină 
de neliniște. Vocea. 

Vocea din adâncul sufletului ei. 

Fusese vina ei? Fusese oare vina ei? Fir-ar al dracului, de ce 
dăduse telefonul ăla? Dar era furioasă. Voise să se răzbune. Și 
așa începuse totul. Banii. Telefoanele, banii, telefoanele. O 
învârteală în cerc, la fel ca învârtitul ei prin apartament. Bănuise 
că avea să se ajungă la așa ceva? Nu știa nimic sigur, 
bineînţeles că nu știa. Și nici nu avea habar cum să o afle. Dar 
trebuia să afle. Trebuia să afle și să se asigure că nu era decâto 
mamă care își pierduse fiul, o mamă nevinovată care fusese 
lovită de cel mai groaznic necaz din lume. Lena își aprinse încă o 
țigară. Azi ar fi trebuit să meargă la cumpărături. Ca de obicei, 
s-ar fi luat la harță din pricina banilor, a hainelor, din cauza 
atitudinii, a lipsei de respect și a tuturor acelor cuvinte de care 
Roger era - o știa prea bine - atât de sătul. Lena începu să 
plângă. Îi era atât de dor de el. Se prăbuși în genunchi, lăsându- 


VP - 96 


se copleșită de durere și jale. Era o eliberare, dar, dincolo de 
lacrimi, se auzea din nou vocea. 

Si dacă, de fapt, tu ai fost de vină? 

(J 

— Simţi că nu ești un părinte bun. Încerci să faci tot ce-ţi stă 
în putere, cu toate astea, ei se distanțează tot mai tare. 

Clara își goli cana de cafea și o puse la loc pe masă. Işi ridică 
privirea către Sebastian, care stătea vizavi de ea. Acesta dădea 
aprobator din cap, fără să fi ascultat un cuvânt din cele pe care i 
le spunea. De când Sebastian intrase în casă, Clara nu făcuse 
altceva decât să turuie despre relaţia ei dificilă cu Leonard. Era 
de înţeles, ţinând cont de cele întâmplate în dimineaţa aceea. 
Dar, dacă nu erai direct implicat, nu era deosebit de interesant. 
Sebastian se întreba dacă să îi atragă atenţia că folosirea 
persoanei a doua în loc de persoana întâi, atunci când povestea 
despre ea însăși, era în realitate un mecanism defensiv, o 
modalitate de generalizare a propriilor eșecuri, pentru a le face 
mai puţin personale și, în felul acesta, o încercare de a se 
eschiva și de a atenua o parte din durere. Dar își dădu seama că 
o asemenea intervenție ar fi fost percepută ca fiind maliţioasă și 
nu ar fi făcut decât să-i întărească părerea negativă pe care 
Clara și-o făcuse deja despre el. lar el nu voia acest lucru. 

În orice caz, nu încă. 

Nu acum, când încă nu se hotărâse dacă să încerce sau nu să 
se culce cu ea. Continuă, așadar, să se arate blând. Calm și 
demn. Fără să judece, ci plin de înţelegere. li privi sânii pe furiș, 
arătau foarte promiţători pe sub puloverul acela cu galben și 
maroniu. 

— Așa e când ai copii. Uneori totul funcţionează perfect, 
alteori nu. Legătura de sânge nu oferă nicio garanţie pentru o 
relaţie funcţională. 

Sebastian zâmbi în sinea lui. Al dracului de inteligent! Șapte 
ani de studiu și douăzeci de ani de profesat ca psiholog ca să 
ajungă la concluzia asta. Cuvintele lui de consolare către o 
femeie care își văzuse întreaga viaţă întoarsă pe dos în decursul 
a numai câtorva ore. 

„Uneori funcţionează, alteori nu”. 

Spre marea lui surprindere, însă, o văzu pe Clara aprobându-l 
cu o mină serioasă și mulţumită, din câte se pare, de analiza 
aceea superficială. Ba chiar îi zâmbi recunoscătoare. Avea șanse 


VP - 97 


serioase să se culce cu ea, numai să-și joace cărțile cum trebuie. 
Sebastian se ridică în picioare și începu să strângă farfuriile și 
paharele de pe masă. Când el se întorsese, Clara începuse deja 
să gătească pentru prânz. Ochiuri și cartofi la tigaie. Găsise în 
frigider un borcan cu sfeclă roșie care încă nu expirase. Și două 
beri cu 3,5% alcool. Sebastian mâncase cu poftă, în vreme ce ea 
abia se atinsese de mâncare. Golul din stomac părea să-i 
crească cu fiecare minut și simţea că-i e greață. Cu toate 
acestea, îi făcuse bine să stea lângă cineva, cu masa pusă. Să 
aibă cu cine să stea de vorbă. 

Să chibzuiască. 

Cineva care să o asculte. Care era atât de deștept. 

O mai calma. Până la urmă, bivolul ăsta era un om de treabă. 

Se întoarse spre Sebastian, care stătea cu spatele și așeza 
vasele murdare în mașina de spălat. 

— N-ai prea venit în vizită la părinţi, nu-i așa? Noi ne-am 
mutat în '99 și nu cred să te fi văzut nici măcar o dată. 

Sebastian nu-i răspunse din prima. Dacă, așa cum îi spusese 
mai devreme, în grădină, Clara discutase cu Esther despre el, 
atunci probabil că știa prea bine cu ce frecvenţă vizitase casa 
părintească. Sebastian își îndreptă spatele. 

— Nu i-am vizitat niciodată. 

— De ce? 

Sebastian se trezi întrebându-se ce explicaţie alesese mama 
lui pentru absenţa lui totală. Intrebarea era dacă mama lui 
reușise să-și dea seama de adevăratul motiv al lipsei de 
comunicare dintre ei. 

— Ne antipatizam reciproc. 

— Cum așa? 

— Părinții mei erau niște idioţi. Din păcate. 

Clara își îndreptă privirea asupra lui și se hotărî să renunțe la 
întrebare. Desigur, părinţii lui Sebastian nu îi lăsaseră impresia 
că ar fi fost nemaipomenit de distractivi. Dar, după părerea ei, 
Esther începuse să se mai dezmorțească după moartea soțului, 
cu câţiva ani în urmă. Era mai ușor să discuţi cu ea. Ba chiar 
stătuseră de vorbă la o cafea de câteva ori, iar Clara fusese tare 
mâhnită când își dăduse seama că mama lui Sebastian nu mai 
avea mult de trăit. 


VP - 98 


Se auzi soneria și, o clipă mai târziu, ușa de la intrare se 
deschise. Torkel strigă din hol un „Salut” și peste câteva 
momente se ivi în pragul ușii. Se întoarse imediat către Clara. 

— Am terminat, puteţi să vă întoarceţi acasă. Îmi pare rău 
dacă v-am pricinuit vreun neajuns. 

Dar în vocea lui Torkel era imposibil de distins vreo urmă de 
părere de rău. Politicos ca întotdeauna. Sebastian clătină 
imperceptibil din cap. Weajuns. Fraza respectivă probabil că era 
scoasă din cine știe ce regulament sau manual de comportare a 
poliţiei faţă de public de prin anii '50. Doar era evident că îi 
pricinuise Clarei un neajuns. li arestase fiul și îi întorsese toată 
casa pe dos. Insă Clara nu păru să reacționeze. Se ridică în 
picioare și se întoarse aproape ostentativ către Sebastian. 

— Mulţumesc pentru prânz. Și pentru companie. 

Apoi părăsi bucătăria fără să-i arunce nici măcar o privire lui 
Torkel. 

După ce ușa de la intrare se închise în urma ei, Torkel păși în 
bucătărie. Sebastian rămase nemișcat, sprijinit de chiuvetă. 

— Nu te-ai schimbat absolut deloc, din câte văd. Ești în 
continuare cavalerul în armură strălucitoare, mereu în slujba 
doamnelor. 

— Stătea afară și tremura de frig. 

— Dacă ar fi fost vorba de domnul Lundin, probabil că acesta 
s-ar afla în continuare afară. Se poate? 

Torkel arătă spre filtrul de cafea care era pornit și mai avea 
puţină cafea. 

— Bineînţeles. 

— Cană? 

Sebastian arătă spre unul dintre dulapuri, iar Torkel scoase o 
cană cu dungi roșii, marca littala. 

— Mă bucur să te revăd după atâta amar de vreme. 

Sebastian începu să se teamă că aceasta nu era decât o 
introducere ce avea să se încheie cu Torkel sugerând o cină sau 
o bere. Sebastian răspunse cu precauţie. 

— Da, de fapt a trecut multă vreme. 

— Cu ce te mai ocupi acum? 

Torkel își turnă cafeaua care mai rămăsese în filtru, după care 
îl opri. 


VP - 99 


— Trăiesc din drepturile de autor și din asigurarea pe viață a 
soției mele. lar acum a murit mama, așa că o să vând casa asta 
și o să trăiesc din asta o vreme. 

Torkel se blocase. Prea multă informaţie primită toată odată 
în loc de o formulă banală de genul „E, treaba merge ca de 
obicei” la care se așteptase probabil, se gândi Sebastian. Dar 
dezinteresul total, laolaltă cu decesul în familie poate că aveau 
să-l sperie pe Torkel și să-l facă să se răzgândească în privinţa 
posibilității de a „recupera” timpul pierdut. Sebastian își privi 
fostul coleg și descoperi o urmă de durere sinceră în ochii 
acestuia. Era una din trăsăturile frumoase ale lui Torkel. 
Empatia. Era un om politicos și corect, dar plin de compasiune. 
In ciuda a tot ce îi fusese dat să vadă în munca lui. 

— Asigurarea de viaţă a soţiei... 

Torkel luă o gură de cafea. 

— Habar n-aveam că te-ai însurat. 

— Oho, însurat și văduv. Se întâmplă multe în doisprezece 
ani. 

— Groaznic. Îmi pare rău. 

— Mulţumesc. 

Se așternu tăcerea. Torkel sorbi din cafea, prefăcându-se că 
aceasta era mai fierbinte decât era în realitate, eschivându-se 
de la a duce mai departe conversaţia aceea care deja șchiopăta. 
Sebastian interveni și îl salvă. Era evident că Torkel voia să-i fie 
în preajmă. Din cine știe ce motiv. După doisprezece ani în care 
nu se mai văzuseră, Sebastian putea să joace teatru și să-i ofere 
cinci minute de atenție. 

— Dar tu? Ce mai zici? 

— Am divorţat din nou. Cu peste trei ani în urmă. 

— Neplăcut. 

— Da. Altfel, ce să zic, totul merge înainte. Am rămas în 
continuare la Brigada Naţională de Omucideri. 

— Da, mi-ai spus deja. 

— Da. 

Din nou tăcere. 

Încă o gură de cafea. 

O nouă salvare de situaţie. Cel mai mic numitor comun. 
Munca. 

— Aţi găsit ceva la Lundin acasă? 

— Chiar dacă am fi făcut-o, nu-ți pot dezvălui nimic. 


VP - 100 


— Nu, desigur. De fapt, nici nu mă interesează. Doar încercam 
să fac conversaţie. 

Zărise oare o umbră de dezamăgire în ochii lui Torkel? Orice 
ar fi fost, aceasta nu dură mai mult de o secundă, după care 
Torkel aruncă o privire grăbită la ceas și se ridică în picioare. 

— Trebuie să plec. 

Lăsă cana pe jumătate plină pe bufetul de lângă chiuvetă. 

— Mulţumesc pentru cafea. 

Sebastian îl conduse până în hol. Sprijinit de perete, cu 
braţele încrucișate la piept, îl urmări pe Torkel cum ia 
încălțătorul care atârna în cuier și se încalță cu pantofii lui fără 
șireturi, pe care și-i lăsase la ușă. Brusc, Sebastian nu mai văzu 
în faţa lui decât un bărbat în vârstă, încărunţit, un vechi prieten 
care nu-i dorise decât binele și față de care el se arătase rece și 
ostil. 

— AȘ fi putut scrie o vedere sau ceva de genul. 

Torkel se opri din încălţat și îl privi aproape întrebător pe 
Sebastian, de parcă nu auzise bine. 

— Poftim? 

— Dacă te-ai gândit cumva că e vina ta că a trecut atât de 
mult timp și că am pierdut legătura. Am spus că aș fi putut să 
dau un semn dacă aș fi crezut că era important. 

Torkel avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă cuvintele 
lui Sebastian, în timp ce atârna încălțătorul la loc. 

— Dar nu cred că e vina mea. 

— Bine. 

— Nu doara mea, cel puțin. 

— Așa deci. 

Torkel se opri o clipă, cu mâna pe clanţă. Era cazul să mai 
adauge ceva? Să-i explice lui Sebastian că, dacă îi spui cuiva că 
relaţia voastră n-a fost importantă, că n-a meritat să o reiei, 
atunci persoana aceea n-o va percepe ca pe o consolare, chiar 
dacă aceasta fusese intenţia lui iniţială? Nu, dimpotrivă. Să i-o 
spună? Dar alungă acest gând. De fapt, nici nu avea de ce să fie 
surprins. Doar glumiseră de atâtea ori pe tema asta, că 
Sebastian, chit că era psiholog, nu avea cine știe ce înţelegere 
pentru sentimentele oamenilor. Sebastian ripostase de fiecare 
dată că sentimentele sunt supraevaluate. Că impulsurile sunt 
mai interesante, nu sentimentele, care sunt doar niște rebuturi, 
obișnuia el să spună. Torkel zâmbi în sinea lui, realizând că, 


VP - 101 


acum, el nu mai era decât un astfel de rebut în memoria lui 
Sebastian. 

— Pe curând, spuse Torkel, deschizând ușa. 

— Cine știe. 

Torkel dădu drumul ușii, iar aceasta se închise în urma lui. 
Auzi apoi yala încuindu-se și o porni din loc, sperând că Ursula îl 
așteptase în mașină. 

Torkel coborî din mașină în faţa sediului poliţiei, în timp ce 
Ursula se duse să parcheze. Pe drum nu scoseseră nicio vorbă 
despre Sebastian. Torkel făcuse o încercare, dar reacţia Ursulei 
fusese foarte clară, iar restul drumului nu făcură decât să 
discute despre caz. Analiza preliminară a tricoului pătat de 
sânge era gata, iar Ursula află, la telefon, că petele de sânge 
proveneau de la o singură persoană. Roger Eriksson. Din păcate, 
cantitatea de sânge se potrivea mai degrabă declaraţiei lui Leo 
privind altercaţia dintre ei, și nu părea a fi rezultatul unei 
înjunghieri brutale, într-un acces de furie. 

Apoi, atitudinea impertinentă a băiatului fusese înlocuită de 
lacrimi și hohote de plâns pe parcursul interogatoriului, așa că 
lui Torkel îi era din ce în ce mai greu să-și imagineze că ființa 
aceea jalnică ar fi putut fi capabilă de un act atât de premeditat 
și de bine planificat precum abandonarea unui cadavru într-un 
smârc. Cu o mașină pe care nu o avea. Nu, Leonard nu avea 
tăria necesară. În ciuda petelor de sânge de pe tricou, teoria 
aceasta nu era deloc realistă. 

Totuși, nu erau pregătiţi să-l elibereze pe Leonard. Fuseseră 
deja comise prea multe greșeli în această anchetă. Aveau să-l 
reţină pe băiat peste noapte. Dar dacă nu mai găseau și alte 
dovezi, avea să fie foarte greu să-l convingă pe procuror să 
aprobe o arestare. Torkel și Ursula se hotărâră să adune toată 
echipa pentru a pune la cale un plan comun. 

Cu aceste gânduri în minte, Torkel împinse ușa de la intrarea 
în sediul poliţiei, iar femeia de la recepţie îi făcu cu mâna. 

— Ai o vizitatoare, spuse ea, arătând spre grupul de canapele 
verzi de lângă fereastră, unde se afla o femeie grasă, prost 
îmbrăcată. 

Aceasta se ridică în picioare când văzu că recepţionera arată 
spre ea. 

— Cine este? întrebă Torkel în șoaptă, încercând să nu fie luat 
cu totul prin surprindere. 


VP - 102 


— Lena Eriksson. Mama lui Roger Eriksson. 

Mama, nu e de bine, mai apucă Torkel să se gândească 
înainte ca femeia să-l bată pe umăr. 

— Tu ești cel care conduce ancheta? Uciderea fiului meu. 

Lena se afla acum lângă Torkel. Acesta se întoarse cu fața 
spre ea. 

— Da. Torkel Höglund. Condoleante. 

Lena se mulțumi să dea din cap în loc de răspuns. 

— Deci, Leo Lundin e făptașul? 

Torkel întâlni privirea insistentă a femeii când aceasta își 
ridică ochii spre el. Voia să afle. Normal că voia să afle. 
Identificarea, găsirea și condamnarea ucigașului însemnau 
foarte mult în procesul de jelire. Din păcate, Torkel nu putea să-i 
dea răspunsul pe care îl aștepta. 

— Îmi pare rău, dar nu pot discuta detalii ale anchetei. 

— Dar l-ați arestat, nu-i așa? 

— După cum am spus, nu pot discuta asemenea detalii. 

Lena nu părea să-l asculte. Se apropie şi mai mult de Torkel. 
Prea mult. Torkel abia reuși să-și stăpânească impulsul de a face 
un pas înapoi. 

— Se ţinea tot timpul după Roger și îl tracasa. Tot timpul. Din 
cauza lui s-a mutat Roger la liceul ăla de snobi. 

Da, fusese numai vina lui. A lui Leo Lundin. Sau Leonard, sau 
cum dracului îl chema. Când începuse, Lena nu o știa. Hărţuiala. 
Începuse în școala gimnazială, doar atât știa, dar Roger nu îi 
povestise de la bun început. Nu pomenise nimic despre porecle 
și îmbrâncelile de pe culoarele școlii, despre cărțile distruse și 
nici că îi spărseseră vestiarul. Găsea tot felul de explicaţii pentru 
faptul că, uneori, se întorcea acasă fără tricou sau cu pantofii uzi 
leoarcă. Și nu îi povestise cum îi sfâșiaseră tricoul ori că își 
găsise pantofii în toaletă la sfârșitul orei de sport. Inventa tot 
felul de pretexte pentru banii și obiectele dispărute. Dar Lena 
mirosise ce se întâmpla și, în cele din urmă, Roger recunoscuse. 

Dar totul fusese în regulă. 

Sub control. 

Putea să aibă grijă de asta. Dacă s-ar fi băgat, nu ar fi făcut 
decât să înrăutățească situaţia. Dar după aceea începuse 
violența. Loviturile. Vânătăile. Buza spartă și ochiul umflat. 
Pumnii în cap. Lena discutase atunci cu profesorii. Se întâlnise 
cu mama lui Leo și realizase imediat, după discuţia de o oră din 


VP - 103 


biroul directorului, că nu avea să primească niciun ajutor de 
acolo. Nu încăpea nicio îndoială cine hotăra acasă la familia 
Lundin. 

Lena știa că nu avea o inteligenţă ieșită din comun, dar 
recunoștea relaţiile de putere. Se pricepea de minune să le 
identifice structura. Șeful nu era neapărat cel care decidea. 
Părinţii nu erau întotdeauna cei care deţineau autoritatea. 
Directorul nu era cel care conducea cu adevărat școala. Lena 
putea să citească cu mare ușurință cine era cel care deținea cu 
adevărat puterea, cum era aceasta folosită și cum să se plaseze 
în relaţie cu deținătorul puterii pentru a obţine cât mai multe 
avantaje. Sau, în orice caz, pentru a evita dezavantajele. Unii ar 
fi considerat-o, probabil, o intrigantă, alţii ar fi spus că se dă 
după cum bate vântul, iar alţii probabil că ar fi considerat, pur și 
simplu, că îi place să-i pupe în fund pe cei aflați la putere. Dar 
numai așa puteai să supravieţuiești atunci când trăiai înconjurat 
de oameni cu putere, fără ca tu însuţi să ai acces la ea. 

Dar nu este adevărat, spunea vocea din capul ei care nu-i 
dăduse pace toată ziua. Ea avusese puterea. 

Lena încercă să alunge vocea, să n-o mai audă. Nu voia decât 
să audă că Leo fusese făptașul. El fusese! O știa. Trebuia să fie 
așa. Nu era nevoie decât să-l facă pe bărbatul acela bine 
îmbrăcat din faţa ei să priceapă și el acest lucru. 

— Sunt sigură că el e de vină. Doar l-a mai pocnit pe Roger. L- 
a bătut rău de tot. Nu am făcut niciodată reclamaţie la poliţie, 
dar poţi să întrebi la școală. El e de vină. Sunt sigură că e el. 

Torkel îi înțelegea încăpăţânarea și convingerea. O văzuse de 
multe ori până atunci. Dorinţa aceea, nu numai de a vedea cazul 
elucidat, ci și de a înţelege. Individul care îi hărțuise fiul, care îi 
otrăvise zilele, întrecând orice limită. Era de înţeles. 

Realitatea avea să pară din nou mai reală. Dar Torkel mai știa 
și că discuţia lor nu avea să ducă nicăieri, așa că își puse o 
mână pe umărul Lenei și o conduse, grijuliu și aproape 
imperceptibil, spre ieșire. 

— O să vedem unde o să ne ducă ancheta. Am să te ţin la 
curent cu tot ce se întâmplă. 

Lena încuviinţă din cap și o porni singură spre ușile de sticlă 
de la intrare. Dar apoi se opri. 

— Incă un lucru. 

Torkel făcu cei câţiva pași care o despărțeau de ea. 


VP - 104 


— Da? 

— Ziarele mă tot sună. 

Torkel oftă. Bineînţeles că sunau. În cel mai dificil moment din 
viața ei. Când era atât de vulnerabilă. Nu conta că presa se 
dezmințea de nu știu câte ori după ce publica interviuri cu 
persoane care fuseseră prinse în astfel de situațţii-limită, care 
habar nu avuseseră în ce se băgau. Oameni aflaţi în stare de 
șoc sau copleșiți de cea mai profundă durere. 

Era aproape o lege a naturii. 

Un copil fusese ucis. 

Ziarele sună. 

— Din proprie experienţă, îţi pot spune că toţi cei care 
acceptă să discute cu presa ajung să o regrete mai târziu, zise 
Torkel cu sinceritate. Poţi să refuzi să răspunzi la telefon, pur și 
simplu, ori să îi trimiţi să discute cu noi. 

— Dar vor un interviu în exclusivitate cu mine și vor să mă 
plătească pentru asta. Mă gândeam că poate știi tu cât să cer? 

Torkel se uită la ea cu o expresie pe care Lena o interpretă ca 
fiind una de nedumerire, ca și când bărbatul n-ar fi înţeles. Ceea 
ce de fapt era adevărat, dar nu în același sens al cuvântului. 

— Doar ai mai avut experienţă cu așa ceva, mă gândesc. Care 
ar fi un preţ rezonabil? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Eu n-am mai avut de-a face cu ei până acum, ce fel de 
sumă s-ar potrivi? O mie? Cinci mii? Cincisprezece mii? 

— Sincer să fiu, nu știu. Sfatul meu e să nu discuţi deloc cu ei. 

— Nici nu am făcut-o. Dar acum vor să mă plătească pentru 
asta. 

Torkel încercă să fie tolerant și să o înțeleagă. Probabil că 
avea nevoie de bani. Nu avea nevoie de principiile lui morale ori 
de sfatul lui bazat pe experienţa anterioară. Lena voia un preţ. 
Avea oare dreptul să o judece? Când avusese el nevoie de bani 
ultima oară? Avusese vreodată nevoie de bani? 

— Fă cum vrei. Dar fii precaută. 

Lena dădu din cap, iar Torkel, spre marea lui surprindere, se 
auzi spunând: 

— Vinde-te scump. 

Lena dădu din cap zâmbind, se întoarse și ieși. Torkel rămase 
nemișcat, urmărind-o cu privirea preţ de câteva secunde, cum 
dispărea din cadrul ferestrei, pe strada scăldată în razele 


VP - 105 


soarelui primăvăratic. Apoi își alungă din gând întâlnirea cu ea și 
se întoarse la lucru și la colegii săi. 

Dar momentul încercărilor nu luase sfârșit încă. Haraldsson se 
apropia șchiopătând. Din privirea gravă a acestuia, Torkel își 
dădu seama că Haraldsson voia să stea de vorbă cu el. În 
legătură cu acea chestiune pe care Torkel încercase să o amâne 
cât mai mult. Chestiunea aceea pe care Vanja îi ceruse deja de 
vreo trei ori să o rezolve. 


VP - 106 


— Când cineva spune că urmează să lucreze în strânsă 
colaborare cu tine, cum ai interpreta tu asta? 

Haraldsson stătea întins pe spate, în jumătatea lui de pat, cu 
mâinile încrucișate sub ceafă și privirea pironită în tavan. Jenny 
stătea întinsă lângă el, cu două perne sub fund și cu tălpile 
înfipte în saltea. Din când în când își ridica șoldurile spre tavanul 
în care soţul ei își pironise privirea. Era ora 22:30. 

Făcuseră dragoste. 

Sau sex. 

Sau nici măcar asta, dacă era să fie sincer. Haraldsson își 
făcuse datoria de a-și transfera sperma în soţia sa, în timp ce 
gândurile îi erau în cu totul altă parte. 

La serviciu. 

La discuția cu Torkel, când îi spusese că Hanser - în ciuda 
voinţei clar exprimate a lui Torkel - încercase să-l excludă din 
anchetă. 

— Înseamnă că urmează să lucraţi împreună, îi răspunse 
Jenny, ridicându-și încă o dată șoldurile spre tavan, pentru a 
crea o pârtie cât mai abruptă înspre uterul ei plin de așteptări. 

— Da, așa ai spune? Adică, dacă i-ai spune unui coleg, la tine 
la serviciu, că urmează să lucraţi în strânsă colaborare, asta ar 
însemna că urmează să lucraţi împreună. La același lucru. In 
același scop, sau...? 

— Înâm. 

Sincer vorbind, Jenny nu îl asculta prea atentă. Povestea era 
veche. De când cu noua șefă, Haraldsson nu făcuse decât să 
vorbească despre serviciu și de fiecare dată o făcea doar pentru 
a da frâu liber nemulțumirii. Că de data aceasta ţinta iritării lui 
era Brigada Naţională de Omucideri, și nu Kerstin Hanser, nu 
schimba prea mult situaţia. 

Un text nou, aceeași melodie. 

— Dar știi cum interpretează acest Torkel Höglund de la 
Brigada Naţională de Omucideri noţiunea de a lucra în strânsă 
colaborare? 

— Da, doar ai mai spus. 


VP - 107 


— De fapt, nu o interpretează în niciun fel! Când l-am strâns 
cu ușa legat de cum vede el colaborarea dintre noi, a ieșit la 
iveală că, în fond, nu lucrăm deloc împreună. Nu-i al dracului de 
ciudat? 

— Da, e de neînțeles. 

Jenny se folosea de aceleași cuvinte pe care Haraldsson le 
rostise în timpul cinei. Din câte putuse să remarce, aceasta era 
o strategie perfectă pentru a părea profund implicată, fără să o 
facă, de fapt. Nu că ar fi fost cu totul dezinteresată de munca 
soțului ei. Dimpotrivă. Îi plăcea să audă toate detaliile despre 
falsificatori de bani care o scrânteau în ultima clipă sau despre 
jefuirea transportului de valori de acum două veri. Dar apoi 
Hanser fusese numită inspector-șef și, de atunci, poveștile 
despre munca de poliţist fuseseră înlocuite cu lungi prelegeri 
despre nedreptate. 

Dușmănie. 

Văicăreli. 

Avea nevoie să se mai gândească și la altceva. 

— Dar știi cine ar vrea să lucreze în foarte strânsă colaborare 
cu tine? spuse Jenny, întorcându-se cu fața la el și lăsându-și 
mâna să alunece pe sub pătură înspre penisul lui lipsit de vlagă. 

Haraldsson se întoarse cu faţa la ea, cu expresia cuiva care 
tocmai terminase de plombat trei dinţi și aflase că mai are încă 
o carie. 

— Din nou? 

— Ovulez. 

Mâna ei își atinse ţinta și o apucă. Începu să îl maseze ușor. 
Delicat, dar ferm. 

— Din nou? 

— Așa cred. Azi-dimineaţă temperatura mi-a crescut cu 
jumătate de grad. Mai bine să nu pierdem șansa. 

Spre marea lui surprindere, Haraldsson simţi cum mădularul i 
se umple din nou de vlagă. Jenny se trase în jumătatea lui de 
pat și se întoarse cu spatele la el. 

— Din spate, așa penetrezi mai adânc. 

Haraldsson se întoarse pe o parte, se așeză în poziţie și o 
penetră ușor. Jenny se întoarse pe jumătate cu fața spre el. 

— Mâine-dimineaţă trebuie să mă scol devreme, așa că 
încearcă să nu-ţi ia toată noaptea. 


VP - 108 


Îl bătu pe Haraldsson pe obraz, apoi se întoarse din nou cu 
spatele. Thomas Haraldsson își apucă nevasta de șolduri, 
lăsându-și gândurile să hoinărească. Are să le arate el lor. 

Are să le arate tuturor. 

Odată pentru totdeauna. 

Își promise să afle cine îl omorâse pe Roger Eriksson. 

In timp ce Haraldsson încerca să își lase nevasta gravidă, fără 
să îi strice însă somnul, Bărbatul care nu era un ucigaș stătea în 
halat de baie, la numai câţiva kilometri distanţă, într-un cartier 
cu vile care, la această oră din noapte, erau doar sporadic 
luminate, și se punea la curent cu mersul anchetei. Pe internet. 
Stătea în întuneric, la lumina rece a monitorului, în încăperea 
aceea pe care, cu mândrie, o numea camera sa de lucru. Ziarul 
local acoperea în amănunt decesul - nu se simţea în stare să îl 
numească omor - chiar dacă nu își mai actualizau pagina la fel 
de frecvent ca înainte. Relatările din ziua aceea puneau 
accentul pe „un liceu în stare de șoc”, cu patru pagini de 
reportaj de la Liceul Palmlovska. Tot efectivul, de la personalul 
din cantină la elevi și conducerea liceului, avea ceva de 
comentat. Majoritatea ar fi putut la fel de bine să tacă din gură, 
constată Bărbatul care nu era un ucigaș, citind rândurile 
convenționale și citatele doldora de clișee. De parcă toţi aveau o 
părere, dar în realitate n-aveau nimic adevărat de zis. Ziarul 
local mai relata că procurorul hotărâse arestarea unui băiat de 
aceeași vârstă cu victima, doar în baza unor suspiciuni minime. 
Ziarele de seară ofereau ceva mai multe informații. 
Aftonbladt.se spunea că, în trecut, acest băiat obișnuise să 
hărţuiască și să abuzeze fizic victima, constituind, se pare, 
principalul motiv pentru care cel din urmă se transferase la alt 
liceu. Un bărbat al cărui portret fusese tipărit în ziar făcea 
întâmplarea aceasta, care era deja tragică, încă și mai 
sfâșietoare scriind în editorialul său că băiatul acesta hărțuit, 
care tocmai reușise să scape de teroarea vieţii lui, care se 
ridicase și o pornise mai departe, își făcuse noi prieteni, la un 
liceu nou, având deja un viitor luminos în faţă, fusese izbit subit 
de acest act absurd de violenţă. Toţi erau cu ochii în lacrimi. 

Bărbatul care nu era un ucigaș citi textul acela emoţionant și 
derulă în minte întâmplările. Își dorea oare ca toate acestea să 
nu se fi întâmplat? Bineînțeles. Dar nu mergea cu astfel de 
gânduri. Căci se întâmplase. Adică, era prea târziu pentru a mai 


VP - 109 


putea îndrepta lucrurile. Simţea vreun regret? Nu neapărat. 
Regretul implica faptul că, dacă s-ar fi aflat din nou în aceeași 
situaţie, ar fi acţionat diferit. 

Dar n-ar fi făcut-o. 

Nu avea cum. 

Erau prea multe în joc. 

Trecu la Expressen.se. Aici, la rubrica „Ultima oră”, era o 
scurtă știre cu titlul „Suspiciunile asupra ucigașului din Västerås 
au slăbit”. Ceea ce nu era bine. Dacă poliţia îi dădea drumul 
acelui tânăr, însemna că aveau să se apuce din nou de căutat. 
Se rezemă de spătarul scaunului de birou. Așa făcea mereu 
când avea nevoie să chibzuiască. 

Se gândi la geacă. 

Geaca verde, marca Diesel, care se afla îndesată într-un 
sertar din spatele lui. Geaca năclăită de sânge a lui Roger. Să 
spunem că poliţia avea să o găsească acasă la tânărul care 
fusese arestat. 

La prima vedere, păreau a fi un gând și o acţiune pline de 
egoism. O mărturie falsă pentru a da vina pe un semen. O 
găselniță imorală pentru a se sustrage egoist de la consecințele 
propriilor fapte. 

Dar era oare chiar așa? 

Bărbatul care nu era un ucigaș venea de fapt în ajutorul 
rudelor și prietenilor lui Roger. Aceștia ar fi încetat astfel să se 
mai gândească la cel care luase viața băiatului și s-ar fi putut 
implica pe deplin în procesul de jelire. Avea șansa să elimine 
acel semn de întrebare. Să-i ajute pe toţi să-și continue viața. 
Merita. Ca bonus, avea să sporească procentul de cazuri 
elucidate de poliția din Västerås. Cu cât se gândea mai mult, cu 
atât îi apărea ca o faptă lipsită de egoism. Ba dimpotrivă, ca o 
faptă bună chiar. 

Nu fusese nevoie să caute prea mult pentru a afla numele 
tânărului reţinut de poliţie. Leonard Lundin. Numele lui era 
menţionat în chatrooms, pe forumuri, bloguri și loguri. Internetul 
era fantastic. 

Nu după multă vreme, avea și adresa. 

Acum, putea să ajute cu adevărat. 

e 

Sebastian se uită la ceas. Pentru a câta oară în seara aceea? 

Nu ştia. Era ora 23:11. Ultima oară fusese 23:08. Era oare 


VP - 110 


posibil ca timpul să se scurgă atât de încet? Neliniștea pusese 
stăpânire pe el. Nu voia să mai stea în orașul ăsta, în casa asta. 
Oare ce-ar fi putut face? Să se așeze pe un fotoliu, să citească o 
carte și să se simtă ca acasă. Imposibil. Locul ăsta nu fusese 
„acasă” nici măcar atunci când, de fapt, locuise aici. Dădu 
drumul la televizor, trecând de la un canal la altul, fără să dea 
peste nimic interesant. De vreme ce nu bea, barul era complet 
neinteresant. Și nici nu era genul care să caute prin colecția 
mamei lui de uleiuri aromatice sau săruri exclusive, după care 
să se cufunde într-o baie relaxantă în camera de baie spațioasă, 
aproape luxoasă, care constituise refugiul mamei lui și singura 
încăpere din casă pe care îi ceruse soţului ei să o amenajeze 
singură, dacă Sebastian își aducea aminte corect. Camera ei în 
casa Lui. 

Sebastian începu să se învârtească la întâmplare prin casă, 
deschizând dulapuri și sertare. Pe de o parte, era mânat de o 
pură curiozitate, ca atunci când își vâra nasul în dulapul de baie 
din vreo casă unde era musafir. Dar, se văzu el nevoit să admită 
împotriva voinţei lui, era mânat și de dorinţa de a vedea ce se 
întâmplase în casa aceea de când o părăsise. Impresia 
principală era: nimic, de fapt. Porţelanul scump de Rörstrand se 
afla la locul său, în vitrina albă din colţ, carpetele și ștergarele 
pentru fiecare sărbătoare și anotimp stăteau minuţios 
împăturite pe rulouri de staniol în șifonier. Bineînţeles, se mai 
aflau și o grămadă de bibelouri noi, inutile, din sticlă ori 
porțelan, sau suvenire de prin călătorii și concedii, care 
împărțeau spaţiul de pe rafturile din spatele ușilor încuiate ale 
dulapului cu cadouri vechi de o viaţă: sfeșnice, vaze și 
scrumiere dintr-o altă eră. Obiecte rar sau niciodată folosite, 
păstrate doar pentru că cineva le adusese în casă și, prin 
urmare, era imposibil să scapi de ele fără să pari ingrat ori - 
Doamne ferește! - să nu lași impresia că te-ai crede mai de bun- 
gust decât cel care ţi le făcuse cadou. Dădu și peste tot felul de 
lucruri pe care nu le văzuse mai înainte, dar atmosfera generală 
rămăsese aceeași. In ciuda mobilelor noi, a pereţilor care 
fuseseră dărâmați, a iluminatului modern, în ochii lui Sebastian 
casa aceasta nu era decât un ocean de nimicuri fără sens ce 
dădeau impresia că viaţa în casa familiei Bergman continua să 
se desfășoare la fel de liniștit și pașnic, de convenţional, 
burghez și cu frica în sân precum și-o amintea în trecut. Vederea 


VP - 111 


tuturor acelor obiecte pe care le moștenise era de ajuns ca să-l 
plictisească de moarte, iar acum nu mai simţea decât o imensă 
oboseală la gândul că trebuia să se ocupe de toate rahaturile 
alea. Să scape de tot. 

Agentul imobiliar îl sunase în jurul orei trei. Păruse oarecum 
buimăcit de atitudinea lui Sebastian. În ziua de astăzi, un bun 
imobiliar este privit ca o investiţie și toată lumea obișnuiește să 
își abordeze investiţiile din perspectiva capitalismului modern. 
Dar Sebastian nu negociase deloc. El nu voia decât să vândă. In 
principiu, indiferent de preţ. lar, dacă se putea, chiar în aceeași 
zi. Agentul imobiliar îi promisese să treacă să vadă casa cât mai 
repede posibil. Sebastian spera ca acest lucru să se întâmple 
deja a doua zi. 

Începu să se gândească la femeia din tren. Biletul cu numărul 
ei de telefon se afla pe noptieră. De ce nu planificase deja? Să o 
fi sunat mai devreme, să-i fi sugerat să ia cina la un restaurant 
plăcut, la alegerea ei. Să fi mâncat și băut bine și mult. Ar fi 
vorbit, ar fi râs, ar fi ascultat. Ar fi încercat poate să o cunoască 
mai bine. Acum ar fi fost amândoi cufundațţi în fotoliile 
confortabile din holul vreunui hotel, cu un pahar în mână, cu 
muzică plăcută pe fundal, iar el și-ar fi lăsat degetele să-i atingă, 
timid și aproape neintenţionat, genunchii sub tivul rochiei. 

Seducţia. 

Jocul. 

Pe care el urma să-l câștige. 

Victoria. 

Plăcerea. 

Dar toate acestea îi erau acum inaccesibile căci, pentru 
moment, nu mai funcţiona ca de obicei. Dădu vina pe casă. Pe 
mama lui. Pe Torkel, care reapăruse subit, din trecut. Avea 
suficiente motive, dar faptul acesta îl tulbura enorm. De obicei, 
factorii externi nu-l afectau atât de tare și nu-i tulburau 
cercurile?. 

Viaţa se adapta în funcție de Sebastian Bergman, și nu invers. 

În orice caz, așa fusese până acum. 

Înainte de Lily şi de Sabine. 

Nu, n-avea să se dea bătut. Nu în seara asta. N-avea nicio 
importanţă ce se întâmplase mai devreme, cine se adapta în 
funcţie de cine sau ce, sau că unii ar fi descris zilele lui 


2 Aluzie la ultimele cuvinte rostite de Arhimede înainte de moarte. (N.8. 
VP - 112 


Sebastian mai degrabă ca prezenţă pe lume decât ca viaţă. Nu 
conta că pierduse, în aparență, controlul. Avea în continuare 
capacitatea să scoată ce era mai bun din situaţia aceea. 

Era un supravieţuitor. 

În toate sensurile cuvântului. 

Se duse în bucătărie și înșfăcă o sticlă de vin de pe dulap. Nici 
măcar nu se uită la etichetă. Nu conta ce fel de vin era. Conta 
că era vin, că era roșu și că avea să-și facă treaba. In timp ce 
împingea ușa de la terasă, Sebastian se gândi ce abordare să 
folosească. 

Grijuliu. 

(M-am gândit că poate nu vrei să fii singură...) 

Neliniștit. 

(Am văzut lumină, te simti bine...) 

Sau ferm, dar îngrijorat. 

(Intr-o seară ca asta n-ar trebui să fii singură...) 

Indiferent de abordare, rezultatul va fi același. 

Avea să facă sex cu Clara Lundin. 

e 

Zugrăveala de pe tavan începuse să se scorojească, remarcă 
Torkel cum stătea întins pe spate în camera de hotel anonimă. 
De-a lungul anilor petrecuse atâtea nopţi la hotel, încât 
încăperile anonime deveniseră o regulă. Ajunsese să prefere 
simplitatea originalității. lar funcționalitatea devenise mai 
importantă decât confortul. Sincer vorbind, nici nu era prea 
mare diferență între apartamentul lui cu două camere din sudul 
Stockholmului, în care se mutase după ce divorțase de Yvonne, 
și o cameră obișnuită la hotelul Scandic. Torkel se întinse și își 
așeză mâinile sub pernă și sub ceafă. Dușul se auzea curgând în 
continuare. Nu se grăbea deloc când venea vorba să facă baie. 

Ancheta. Ce reușiseră să realizeze, de fapt, până acum? 

Aveau locul în care fusese abandonat cadavrul, dar nu și locul 
crimei. Aveau o urmă de pneu care poate că provenea de la 
mașina ucigașului sau poate că nu. Aveau un tânăr în arest, dar 
tot mai multe date sugerau că urmau să-l elibereze a doua zi de 
dimineaţă. Pe lista plusurilor puteau trece faptul că Billy, după 
ce fusese plimbat în sus și în jos, reușise să dea de o angajată a 
companiei de supraveghere a traficului care știa cu cine trebuia 
să ia legătura pentru a pune mâna pe înregistrările din 
Gustavsborgsgatan. Doar că persoana în cauză se afla în 


VP-113 


Linköping, la o zi de naștere. Dar avea să se ocupe de 
înregistrări cât de repede, a doua zi de dimineaţă la prima oră, 
când urma să revină la birou. Dar nu era tocmai sigur că 
înregistrările de vineri seara mai erau accesibile. Uneori, păstrau 
înregistrările doar 48 de ore. Municipalitatea avea anumite 
puncte de vedere în privința aceasta. Dar urma să verifice a 
doua zi de dimineaţă, la întoarcere. Billy îi dăduse termen până 
la ora unsprezece. 

Vanja era convinsă că prietena lui Roger minţise în privința 
orei la care acesta plecase de la ea în seara dispariţiei, dar, așa 
cum remarcase și tatăl Lisei, era cuvântul ei împotriva 
cuvântului martorilor. Filmele de la camerele de supraveghere 
le-ar fi putut fi de folos și în acest caz. Torkel oftă. Era oarecum 
deprimant să știi că progresul anchetei depindea acum de G45, 
filiala Văsterăs, și de cât de mult obișnuiau aceștia să păstreze 
înregistrările din spaţiile publice. Ce se întâmplase cu munca 
onestă de poliţist, de pe vremuri? Torkel alungă imediat gândul 
acesta. Așa gândeau inspectorii bătrâni, iubitori de operă și mari 
amatori de whisky de prin filmele polițiste. Folosirea tehnologiei 
moderne era noua muncă onestă de poliţist. ADN, camere de 
supraveghere, informatică avansată, comparații, ascultarea 
telefoanelor, urmărirea telefoanelor mobile, reconstituirea 
mesajelor șterse. Așa se elucidau crimele acum. Să încerci să 
combaţți sau să refuzi avantajele tehnologiei nu era doar 
neprofitabil, ci era ca și cum te-ai fi apucat să faci elogiul lupei 
ca fiind cel mai important instrument într-o anchetă. O atitudine 
refractară și deloc inteligentă. lar acum nu era deloc momentul 
pentru așa ceva. Un băiat fusese ucis. Toate privirile erau 
îndreptate asupra lor. Torkel tocmai terminase de vizionat știrile 
de pe Canalul 4, apoi o emisiune de dezbateri despre violența 
tot mai mare din rândurile tinerilor - cauze și soluţii. Asta în 
ciuda faptului că tot mai multe indicii sugerau că Leo Lundin 
era, de fapt, nevinovat și a faptului că Torkel și echipa sa 
fuseseră destul de clari în comunicatele lor oficiale, tocmai 
pentru ca Leonard să nu ajungă să fie judecat de presă și de 
public. Sau poate că emisiunea încercase să demonstreze că, de 
îndată ce un tânăr cădea victimă unui atac, era vorba de 
violenţă în rândurile tinerilor, indiferent de vârsta agresorului? 
Torkel nu era sigur. Cert era că dezbaterea nu produsese nimic 
nou. Ca de obicei, se dădea vina pe lipsa unei figuri paterne, pe 


VP - 114 


lipsa de implicare a părinţilor, pe filme și, mai ales, pe violența 
din jocurile de calculator, iar la sfârșit o femeie pe la vreo 
treizeci de ani, cu piercinguri, intervenise cu o observaţie pe 
care Torkel o anticipase deja și aștepta să o vizeze. 

— Dar să nu uităm că trăim într-o societate mult mai dificilă. 

Acestea erau cauzele. Părinţii, televizorul, jocurile și 
societatea. 

Soluțiile excelau, ca de obicei, prin absenţa lor, asta dacă nu 
luai în calcul posibilitatea, întărită prin lege, ca ambii părinţi să 
aibă acces, în mod echitabil, 50-50%, la concediu de 
maternitate, precum și sugestiile de înăsprire a cenzurii și de 
înmulţire a filtrelor. Cu societatea, se pare, nu prea aveai ce 
face ca să o schimbi. Torkel închisese televizorul înainte ca 
emisiunea să ia sfârșit și începuse să vorbească despre 
Sebastian. În ultimii ani, nu se gândise prea mult la fostul lui 
coleg. Cu toate acestea, se așteptase ca reîntâlnirea lor să 
decurgă cu totul altfel. 

Mai afectuoasă. 

Era dezamăgit. 

Ursula se dusese să facă duș. Acum ieșea din baie, complet 
dezbrăcată, cu excepţia prosopului înfășurat în jurul capului. 
Torkel continuă de parcă discuţia lor nu fusese întreruptă de o 
pauză de un sfert de oră. 

— Să-l fi văzut. Era destul de plin de sine și pe vremea când 
lucram împreună, dar acum... Se comporta de parcă ar fi vrut 
să-i devin dușman. 

Ursula nu-i răspunse. Torkel o urmări cu privirea cum se 
apropie de noptieră, ia flaconul cu cremă și începe să se ungă 
pe corp. LDB Aloe Vera, o știa. O văzuse făcând lucrul ăsta de 
multe ori. 

De câţiva ani. 

Când începuse totul? Nu știa sigur. Înainte de divorţ, dar după 
ce relația cu soţia lui începuse să se înrăutățească. Oricum, 
trecuseră mulți ani. Dar, până la urmă, nu conta. Divorţase. 
Ursula era căsătorită în continuare. Și, din câte știa Torkel, nici 
nu avea vreun plan să-l părăsească pe Mikael. Dar el nu știa 
prea multe despre relaţia dintre Ursula și Mikael. Mikael trecuse 
prin perioade dificile, din cauza alcoolului. Avea perioade. Doar 
atât știa Torkel. Dar, din câte înțelesese, în ultima vreme, 
perioadele acestea erau tot mai rare și mai scurte. Poate că 


VP - 115 


aveau o relaţie mai libertină și se culcau cu cine voiau, când 
voiau și cât de des o voiau? Poate că Ursula îl înșela pe Mikael 
cu Torkel. Torkel credea că îi era destul de apropiat Ursulei, dar, 
când venea vorba de viaţa ei din afara serviciului, de relaţia cu 
soțul ei, nu știa mai nimic. La început îi pusese întrebări, dar era 
clar că, după părerea Ursulei, acestea erau treburi cu care el nu 
avea nimic de-a face. Își ţineau companie atunci când lucrau 
împreună și atât. Nu trebuia să fie mai mult decât atât. lar 
Torkel nu avea de ce să știe mai mult de atât. Torkel alesese să 
se dea bătut și să n-o mai descoasă de teamă să nu o piardă cu 
totul. Nu voia să o piardă. Nu știa precis ce anume voia din 
această relaţie, doar că voia ceva mai mult decât Ursula părea 
dornică să ofere. De aceea se mulțumea cu atât. Să petreacă 
nopţile împreună atunci când aveau chef. Ca acum, când Ursula 
dădu pătura la o parte și se strecură lângă el în pat. 

— Te avertizez. Dacă o să continui să vorbeşti despre 
Sebastian, o să plec. 

— Doar că am crezut că-l cunosc și când colo... 

Ursula îi puse un deget pe buze, apoi se sprijini într-un cot, 
privindu-l cu o mină serioasă. 

— Serios. Doar am camera mea. O să mă duc la mine în 
cameră și știu că nu vrei asta. 

Avea dreptate. 

Nu o voia. 

Așa că își tinu gura și stinse veioza. 


VP - 116 


Sebastian se trezi din vis. În timp ce-și dezmorțea degetele de 
la mâna dreaptă, încercă să se orienteze. 

Casa din vecini. 

Clara Lundin. 

O partidă de sex neașteptat de bună. 

Cu toate acestea, se trezise cu un sentiment de dezamăgire. 
Totul mersese mult prea simplu. Prea simplu pentru a se putea 
trezi cu sentimentul acela efemer de mulţumire. 

Sebastian Bergman se pricepea la sedus femeile. 
Dintotdeauna se pricepuse. Alţi bărbaţi rămăseseră uimiţi, de-a 
lungul anilor, de succesele sale la sexul opus. Nu era arătos în 
sensul clasic al cuvântului. Pendulase tot timpul între 
supraponderal și aproape supraponderal, iar în ultimii ani se 
oprise undeva între ele. Trăsăturile feței lui nu erau nici foarte 
distincte, nici foarte precise, mai degrabă buldog decât 
doberman, dacă ar fi să facem o comparaţie cu rasele de câini. 
Părul începuse să i se retragă înspre ceafă, iar garderoba lui era 
inspirată de imaginea profesorului de psihologie mai degrabă 
decât de revistele de modă. Desigur, existau și femei pe care nu 
le impresionau decât banii, înfățișarea sau puterea. Dar acestea 
nu erau decât o parte din ele. Dacă vrei să ai o șansă la toate 
femeile, atunci ai nevoie de altceva. De ceea ce avea Sebastian. 
Şarm, intuiţie și un registru amplu. Să înţelegi că fiecare femeie 
este diferită și, prin urmare, să fii în stare să adopţi tactici 
diferite. Să fii în stare să testezi o tactică, să o schimbi pe 
parcurs, să verifici temperatura și să schimbi din nou. 

Sensibilitate. 

Finețe. 

Când totul mergea perfect, femeia ajungea să-și închipuie că 
ea fusese cea care îl sedusese pe el. Un sentiment pe care 
bărbaţii cu bani ce-și vânturau cardul Platina AmEx la bar nu 
aveau să-l înțeleagă niciodată. 

Pentru Sebastian, satisfacția provenea tocmai din faptul că 
ajungea să controleze procesul, să pareze, să ajusteze și, în cele 
din urmă, dacă își juca așa cum trebuie cărţile, să completeze 
cu plăcerea fizică. Dar cu Clara Lundin mersese totul prea ușor. 


VP - 117 


Ca și cum bucătarului-șef de la un restaurant de cinci stele i s-ar 
fi cerut să facă ochiuri. Nu avusese prilejul să arate de ce e în 
stare. Fusese dezamăgitor. Fusese doar sex. 

În drum spre casa vecină alesese varianta „îngrijorat”, iar 
când Clara deschisese ușa, îi întinsese sticla de vin. 

— M-am gândit că poate nu voiai să fii singură... 

Clara se dăduse la o parte, făcându-i loc să intre, și se 
așezaseră pe canapea, deschiseseră sticla de vin, iar Sebastian 
fusese nevoit să asculte aceleași lucruri pe care le mai auzise și 
la prânz, doar că de data aceasta într-o variantă mai lungă și 
mai prelucrată, în care Clara pusese accent pe defectele ei ca 
părinte. Sebastian îngânase aprobator și încuviințase din cap pe 
ici, pe colo, după caz, răspunzând la întrebările legate de 
rutinele poliţiei în cazul unei arestări, la ce se putea aștepta în 
continuare, ce însemna gradul de suspiciune și așa mai departe. 
Când, în cele din urmă, Clara nu-și mai putuse reţine lacrimile, îi 
așezase o mână consolatoare pe genunchi și se apropiase 
empatic de ea. Aproape că simţise fizic reacţia Clarei, ca și cum 
fusese străbătută de un curent electric. Hohotele ei înăbușite 
încetaseră, iar respiraţia i se îngreunase. Se întorsese cu fata 
spre Sebastian și îl privise în ochi. Înainte ca el să apuce să 
reacționeze, se sărutau deja. 

În pat, îl primise cu o supunere totală. După aceea, plânsese 
din nou, îl sărutase și îl dorise din nou. Adormise apoi, cu cât 
mai mult contact fizic posibil. 

Bratul femeii încă se odihnea pe pieptul lui, iar capul îi era 
încă îngropat în gâtul său, când Sebastian se trezise din somn. 
Se eliberase cu grijă din îmbrăţișarea ei și se ridicase în picioare. 
Clara nu se trezise. O privise în timp ce se îmbrăcase în tăcere. 
Pe cât de mult îl interesa faza seducţiei, pe atât de puţin era 
pregătit să prelungească timpul petrecut împreună după partida 
sex. Ce i-ar fi putut oferi? Doar o repetiţie. Același lucru, dar fără 
înfrigurarea inițială. Complet lipsit de sens. Părăsise suficient de 
multe femei după asemenea aventuri de o noapte ca să știe că 
doar foarte puţine dintre ele îi împărtășeau părerea. lar Clara 
Lundin - era sigur de asta - se așteptase la o continuare. Nu 
doar micul dejun și conversație, ci ceva mai mult. 

Ceva real. 

Așa că plecase. 


VP - 118 


Sentimentul de vinovăţie nu făcea parte, de obicei, din 
registrul sentimentelor lui Sebastian, dar până și el realizase că, 
de data asta, n-avea să fie o experiență prea plăcută pentru 
Clara Lundin, când aceasta avea să se trezească. Deja cu o zi în 
urmă, în grădină, înţelesese cât de singură se simţea, fapt ce îi 
fusese confirmat pe canapea, în seara aceea. În felul în care 
buzele ei se cufundaseră în ale lui, în felul în care mâinile ei îl 
apucaseră de cap și în felul în care corpul i se înghesuise în 
corpul lui. Era disperată după contact. Pe toate planurile, nu 
doar fizic. După ani în care, în cel mai fericit caz, cineva o 
neglijase ori îi ignorase cu totul gândurile și sentimentele, iar în 
cel mai rău caz o certase și o ameninţase, era înfometată după 
tandrețe și afecţiune. Era precum nisipul din deșert, absorbea 
cât putea de mult tot ce aducea a contact uman. Mâna lui 
atingându-i genunchiul. Contactul fizic. Un semn clar că încă mai 
era atrăgătoare. Ca și cum ar fi dat drumul unui zăgaz de nevoi. 

Nevoia de atingere. 

De apropiere. 

De cineva. 

Aceasta fusese problema, se gândi Sebastian făcând ultimii 
pași care îl mai despărțeau de casa părintească. Mersese prea 
ușor, iar Clara îi era recunoscătoare. Era în stare să se descurce 
cu majoritatea sentimentelor pe care le trezea în cuceririle sale, 
dar recunoștinţa întotdeauna îi repugnase. Ură, dispreţ, 
mâhnire, orice altceva era de preferat. Recunoștinţa însă îi arăta 
atât de clar că totul se petrecuse în termenii impuși de el. Ceea 
ce era adevărat, dar era mai plăcut atunci când reușea să se 
convingă că situația fusese oarecum reciprocă. Să creeze iluzia 
aceea. Pe care recunoştinţa o spulbera. Il făcea să se simtă așa 
cum era - un ticălos. 

Nu era decât patru dimineața când ajunse acasă, dar n-avea 
niciun chef să se bage din nou în pat. Ce să facă atunci? Chiar 
dacă nu avea niciun chef și sperase că totul avea să se rezolve 
într-un fel sau altul, își dădu seama că, mai devreme sau mai 
târziu, tot trebuia să ia la rând și să trieze lucrurile din dulapuri 
și din sertare. Așteptarea avea să facă mai plăcută această 
obligație. 

Se duse în garaj, unde găsi mai multe cutii de carton, care 
stăteau rezemate de peretele din fața vechiului Opel. Luă trei, 
dar apoi se opri cu ele în braţe, în faţa ușii de la intrare. De unde 


VP - 119 


să înceapă? Alese vechea cameră de oaspeţi, mai nou cameră 
de lucru. Lăsă biroul cu mașina de scris și mașina de calcul, 
deschise una dintre cutii și începu să măture la grămadă cărțile 
de pe rafturile care acopereau unul dintre pereți. Un amestec de 
beletristică, literatură de specialitate, enciclopedii și manuale. 
Totul zbură în cutie. La fel ca și Opelul din garaj, valoarea 
cărţilor era nulă dacă ar fi încercat să le vândă la mâna a doua. 
Când cutia se umplu, încercă să o închidă. Nu reuși, dar asta era 
treaba tipilor de la firma de mutări, se gândi Sebastian și o târî 
cu mare efort spre ușă. Deschise apoi o nouă cutie și își văzu 
mai departe de „evacuare”. In jurul orei cinci, adusese deja încă 
patru cutii din garaj și reușise să golească aproape toate 
rafturile. Nu mai rămăseseră decât ultimele două rafturi din 
dreapta. Cu albume foto. Datate cu grijă, pe ani, și cu un scurt 
cuprins. Sebastian ezită. Să le arunce, pur și simplu, în cutie și 
apoi să le trimită la groapa de gunoi? Putea oare? Amână 
această decizie. Oricum trebuia să golească rafturile, dar unde 
aveau să sfârșească albumele, asta rămânea de văzut. 
Sebastian mutase în cutie mai mult de jumătate din ele, 
începuse cu raftul de sus și ajunsese la iarna/primăvara 1992 - 
Innsbruck, când mâna lui dădu peste un obiect ascuns în spatele 
albumelor cu fotografii. O cutie. O pipăi cu degetele, o apucă și 
o dădu jos de pe raft. Era o cutie de pantofi, destul de mică, de 
culoare bleu, cu un soare mic pe capac. Pantofi pentru copii, 
probabil. Dar era, totuși, un loc ciudat pentru păstrat pantofi. 
Sebastian se așeză pe pat și deschise cutia cu o oarecare 
curiozitate și nerăbdare. Cutia nu era nici măcar pe jumătate 
plină. In ea se afla o jucărie erotică din epoca de piatră a 
acestora, frumos împachetată în ambalajul său decorat cu niște 
desene în creion ce aduceau a Kama Sutra. O cheie de seif și 
câteva scrisori. Sebastian luă scrisorile. Două dintre ele îi erau 
adresate mamei lui. Scris de femeie. Cea de-a treia era scrisă de 
mama lui către o anume Anna Eriksson din Hägersten. 
Returnată expeditorului - destinatar necunoscut fusese 
ștampilat pe plic. Judecând după ştampila poștei, corespondența 
aceasta era veche de peste treizeci de ani. De la Hägersten la 
Västerås. Cutia părea să conțină secrete pe care mama lui voise 
să le ascundă de restul lumii. Secrete suficient de importante 
pentru a fi păstrate, dar în taină. Ce făcuse oare? De la cine 


VP - 120 


erau? De la o iubită? O scurtă aventură extraconjugală, fără 
știrea tatălui? Sebastian deschise prima scrisoare. 


Bună Ziua, 


Nu știu dacă trimit această scrisoare la cine trebuie. 
Numele meu este Anna Eriksson și aș dori să iau 
legătura cu fiul dumneavoastră, Sebastian Bergman, 
care a predat psihologie la Universitatea din 
Stockholm, unde l-am și întâlnit. Am încercat să iau 
legătura cu el prin intermediul universității, dar nu mai 
predă acolo și nici nu aveau o adresă recentă. Colegii 
cu care am discutat mi-au spus că s-a mutat în Statele 
Unite, dar nu am reușit să dau de nimeni care să-mi 
poată da adresa lui de acolo. În cele din urmă, cineva 
a menţionat că Sebastian s-a născut în Văsterăs și că 
pe mama lui o cheamă Esther. V-am găsit numele în 
cartea de telefoane și sper că sunteți într-adevăr 
persoana pe care o caut și că mă veți putea ajuta să 
iau legătura cu Sebastian. Dacă nu sunteți mama lui 
Sebastian Bergman, vă cer scuze pentru deranj. Dar 
chiar dacă sunteți sau nu persoana pe care o caut, vă 
rog să-mi răspundeți. Trebuie neapărat să iau legătura 
cu Sebastian și mi-ar fi de folos să aflu dacă am trimis 
această scrisoare cui trebuie. 


Cu stimă, 
Anna Eriksson 


Urma apoi o adresă. Sebastian căzu pe gânduri. Anna 
Eriksson. Toamna anului în care se mutase în Statele Unite. 
Numele nu îi spunea mare lucru, dar asta nu era o surpriză. Se 
scurseseră peste treizeci de ani de atunci, iar numărul femeilor 
care trecuseră prin viaţa lui în anii petrecuţi la universitate era 
uriaș. Imediat după ce terminase facultatea cu note maxime, 
primise o poziţie temporară, de un an, la Institutul de Psihologie. 
Era cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr decât colegii lui și se 
simţise ca un cățeluș într-o încăpere plină cu schelete de 
dinozaur. Dacă ar fi făcut un efort, probabil că ar fi reușit să-și 
aducă aminte numele vreunei femei cu care se culcase în 


VP - 121 


perioada aceea, dar șansa era infimă. În orice caz, nu numele 
acesta. Dar poate că lucrurile aveau să se clarifice în cealaltă 
scrisoare. 


Bună Ziua, 


Mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră prompt 
și amabil și cer scuze că vă scriu și vă deranjez din 
nou. Înţeleg că vi s-ar putea părea ciudat să dati 
adresa fiului dumneavoastră unei străine care vă scrie, 
dar chiar TREBUIE să iau legătura cu Sebastian, și asta 
cât mai repede. Nu mi se pare drept să vă scriu 
dumneavoastră în legătură cu acest subiect, dar mă 
simt constrânsă pentru a vă face să înțelegeți că este 
într-adevăr extrem de important. 

Am rămas însărcinată cu Sebastian și trebuie 
neapărat să iau legătura cu el. Dacă știți unde se află, 
dati-mi de veste. După cum puteti vedea, este extrem 
de important pentru mine. 


În scrisoare se mai pomenea ceva despre mutat și că avea să 
revină, dar Sebastian nu mai apucă să citească. Se blocase 
asupra acelei propoziţii. Avea un copil. Sau, cel puţin, era posibil 
să aibă un copil. Un fiu sau o fiică. Poate că era din nou tată. 
Poate. Poate. O revelaţie de moment că viaţa lui ar fi putut fi cu 
totul altfel îl făcu aproape să leșine. Işi sprijini capul pe genunchi 
și respiră adânc. Gândurile îi vâjâiau în cap. Un copil? Avortase? 
Era în viață? 

Încercă febril să-și aducă aminte cine ar fi putut fi Anna. Să 
dea numelui o faţă. Dar nicio imagine nu-i răsări în minte. Poate 
că îi era greu să se concentreze. Respiră din nou adânc, 
încercând să-și abată atenţia asupra imaginilor din trecut. In 
continuare nimic. Sentimentele contradictorii de fericire și de 
șoc fură umbrite pentru scurt timp de furie. Se simţi cuprins de 
senzația aceea bine cunoscută că mama lui îl dezamăgea. 
Simţea cum îl macină în stomac. Acum, când încerca să o ierte. 
Sau, în orice caz, sperase că avea să găsească o clipă de răgaz 
în lupta aceea pe care, în sinea lui, o dusese tot timpul cu ea. 
Sentimentul acesta dispăruse. Lupta avea să rămână acolo 
pentru totdeauna. Pentru tot restul vieţii lui. 


VP - 122 


Trebuia să afle mai multe detalii. Trebuia să-și aducă aminte 
cine era Anna Eriksson. Se ridică în picioare. Făcu înconjurul 
camerei. Işi aminti de ultima scrisoare, doar se aflaseră trei 
scrisori în cutie. Poate că aceasta conţinea noi piese ale puzzle- 
ului. O ridică de pe fundul cutiei. Pe plic se zărea caligrafia 
buclată a mamei. Pentru o clipă, îi veni să o arunce cât colo. Să 
dispară și să se facă nevăzut. Să părăsească acest secret și să-l 
îngroape acolo unde fusese deja păstrat atât de mult timp. Dar 
acestei ezitări îi luă imediat locul nevoia de a acţiona - orice 
altceva ar fi fost imposibil -, așa că Sebastian scoase scrisoarea 
din cutie cu mâini tremurânde. Era scrisul mamei lui, frazarea ei, 
cuvintele ei. Mai întâi nu reuși să priceapă ce era scris acolo, 
creierul îi era suprasolicitat. 


Dragă Anna, 


Motivul pentru care nu ţi-am dat adresa lui 
Sebastian din Statele Unite nu a fost acela că ești o 
străină, ci pentru că, așa cum am amintit și în 
scrisoarea mea anterioară, nu știm precis unde 
locuiește. Nu avem niciun fel de contact cu fiul nostru. 
Și nici nu am avut în ultimii ani. Trebuie să mă crezi. 

Imi pare rău să aud că ești însărcinată. Chiar dacă 
este cu totul împotriva convingerilor mele, mă simt 
obligată să-ți dau acest sfat, și anume, dacă încă mai 
este posibil, întrerupe sarcina. Incearcă să-l uiti pe 
Sebastian.  Nu-și va asuma niciodată vreo 
responsabilitate pentru tine sau pentru copil. Mă doare 
să-ți scriu aceste lucruri și probabil că te vei intreba ce 
fel de mamă sunt eu, dar majoritatea persoanelor sunt 
mai fericite dacă nu-l au pe Sebastian în viața lor. Cu 
toate acestea, sper ca totul să se aranjeze și să se 
termine cu bine. 


Sebastian citi încă o dată scrisoarea. Mama lui nu se abătuse 
deloc de la rețeta relației lor. Până și din mormânt reușea să-l 
rănească. Sebastian încercă din nou să-și pună gândurile în 
ordine. Să se concentreze asupra faptelor, nu asupra 
sentimentelor. Să privească totul din afară. Cu profesionalism. 
Ce aflase până acum? Cu treizeci de ani în urmă, când lucrase la 


VP - 123 


Universitatea din Stockholm, o lăsase însărcinată pe o anume 
Anna Eriksson. Poate că aceasta avortase sau poate că nu. In 
orice caz, femeia se mutase din - Sebastian aruncă o privire 
peste adresă - Vasaloppsvăgen 17, cândva, cu treizeci de ani în 
urmă. Se culcase cu ea. Să fi fost vorba de vreo studentă? 
Posibil. Făcuse sex cu mai multe dintre ele. 

Arthur Lindgren, administratorul acum pensionat al facultăţii, 
era, în orice caz, un nume peste care putea să dea dacă suna la 
Informaţii. Arthur răspunsese abia când sunase a treia oară, 
după mai mult de douăzeci și cinci de apeluri. Locuia în 
continuare pe Surbrunnsgatan, iar când reuși să se trezească 
de-a binelea din somn și să priceapă cine era la telefon, la ora 
cinci și jumătate dimineața, fusese, spre surprinderea lui 
Sebastian, destul de săritor. Avea să o caute pe Anna Eriksson în 
documentele și registrele pe care le avea acasă. Sebastian îi 
mulțumi. Arthur fusese dintotdeauna una dintre acele puţine 
persoane pe care Sebastian le respectase. lar respectul acesta 
fusese reciproc. Ştia inclusiv faptul că Arthur îi luase apărarea 
atunci când conducerea universităţii ceruse suspendarea lui 
prima oară. Dar până la urmă situaţia devenise intolerabilă chiar 
și pentru Arthur. Aventurile lui Sebastian nu mai erau mici 
aventuri amoroase discrete, ci începuseră să circule atât de 
multe zvonuri pe seama lui, încât, la cea de-a treia încercare, 
conducerea reușise să obțină suspendarea. Atunci plecase în 
Statele Unite, la University of North Carolina. Işi dăduse seama 
că zilele lui la Universitatea din Stockholm îi erau numărate și 
candidase pentru o bursă Fulbright. 

Sebastian începu să schițeze cronologia faptelor, își notă data 
primei scrisori - 9 decembrie 1979. Cealaltă scrisoare era datată 
18 decembrie. Numără înapoi nouă luni începând cu decembrie 
și ajunse la martie 1979. 

Sebastian sosise la Chapel Hill în Carolina de Nord la începutul 
lui noiembrie 1979. Martie-octombrie era intervalul respectiv, 
opt luni. Dar cel mai verosimil era, desigur, că Anna descoperise 
că era însărcinată la scurt timp înainte de prima scrisoare. 
Septembrie-octombrie păreau să fie lunile cele mai probabile. 
Sebastian încercă să reconstituie din amintire relațiile sexuale 
pe care le avusese în toamna lui 1979. Nu era tocmai simplu, 
perioada aceasta fusese una dintre cele mai intense din istoricul 
dependenței lui sexuale. Pe de o parte, stresul pricinuit de 


VP - 124 


anchetele interminabile ale universităţii nu făcuse decât să-i 
agraveze nevoia de confirmare, pe de alta - după câţiva ani de 
experimentare, ajunsese la formula aproape perfectă a 
seducţiei. Teama, bâjbâielile, stângăcia îi dispăruseră. Acum nu 
făcea decât să se bucure de abilitatea nou-dobândită și, pe 
parcursul acestor ani agitaţi, se dezbărase de orice inhibiţii. Mai 
târziu, când privise în urmă la aceste vremuri, fusese șocat de 
propriul lui comportament. Când spaima de SIDA și de 
infectarea cu HIV începuse să facă ravagii la începutul anilor 
optzeci, reușise să priceapă, cuprins de groază, cât de grav 
fusese abuzul lui. Începuse atunci să caute diferite soluţii pentru 
a-și controla dependența și găsise noi imbolduri când se 
dedicase studiilor aprofundate asupra criminalilor în serie din 
Statele Unite. Își aminti momentul în care ajunsese acolo, în 
Quantico, la centrul educaţional al FBl-ului, care avea un acord 
de cooperare cu University of North Carolina, și realizase că 
propriul lui comportament semăna foarte mult cu impulsurile ce 
îi mânau pe ucigași. Desigur, cele două comportamente aveau 
consecinţe complet diferite, ca și cum el ar fi jucat poker pe 
bețe de chibrit, iar ucigașii - pe lingouri de aur. Dar aveau 
aceleași rădăcini. O copilărie dificilă, lipsită de înţelegere și 
iubire, o imagine de sine proastă și nevoia de a afișa aerul unei 
persoane stăpâne pe sine. Precum și eternul ciclu fantezie- 
realizare-angoasă. Individul are nevoie de confirmare și 
fantazează despre control - în cazul lui, sexual, în vreme ce în 
cazul ucigașului în serie era vorba de viața și moartea unei alte 
ființe umane. Fantezia creștea apoi în intensitate, devenind 
irezistibilă, presându-te să o pui în practică. După care urma 
angoasa faptei comise - confirmarea nu meritase efortul. Te 
simțeai un om rău. Și, odată cu îndoiala, revenea fantezia 
pentru a alina angoasa. Fantezie care, în scurt timp, se 
intensifica atât de tare, încât se trezea din nou nevoia de ao 
refula. Și tot așa, la infinit. Revelația aceasta îl speriase, dar în 
același timp îl ajutase în munca lui, atunci când colabora cu 
poliţia la identificarea criminalilor în serie. Analizele lui erau mai 
profunde. Profilurile create de el erau mai precise. De parcă 
descoperise acel ceva care îl făcea să fie extrem de bine 
pregătit pentru a înțelege psihologia criminalilor. Și era 
adevărat. Adânc în sinea lui, dincolo de morga academică, în 


VP - 125 


spatele cunoștințelor vaste și al comentariilor inteligente, 
Sebastian nu era foarte diferit de cei pe care îi vâna. 

Arthur îl sună o oră mai târziu. Sebastian sunase și el la Eniro, 
pentru a afla că în Suedia existau atât de multe Anna Eriksson, 
încât computerele lor afișaseră mesajul „prea multe rezultate”. 
Incercase atunci să limiteze căutarea la orașul Stockholm, iar 
rezultatul fusese 463 de persoane. Asta în condiţiile în care nici 
măcar nu era sigur că Anna rămăsese în Stockholm. Ori dacă nu 
cumva se măritase și își schimbase numele. 

Arthur avea și vești bune, și vești proaste. Veștile proaste 
erau că, în însemnările și dosarele pe care le avea la dispoziţie, 
nu găsise nicio Anna Eriksson înscrisă la Facultatea de 
Psihologie în anul 1979. Abia în anul 1980 se înscrisese o 
persoană cu acest nume, dar n-avea cum să fie cea pe care o 
căutau. 

Vestea cea bună era că obținuse acces la Ladok. 

Bineînţeles, cum de Sebastian nu se gândise și el la asta? 
Baza de date care conţinea rezultatele la examene fusese 
introdusă cu câţiva ani înainte ca el să fie suspendat. Adrese, 
schimbări de nume și alte informaţii de genul acesta erau 
actualizate automat, cu date din evidenţa populaţiei. lar ceea ce 
era mai important: aceste informaţii erau publice. Nu că ar fi 
fost furnizate oricui, la telefon, dar unul dintre administratorii de 
la resurse umane făcuse o excepţie în cazul fostului 
administrator, în această dimineaţă. Acum avea adresa și 
numărul de telefon a trei persoane numite Anna Eriksson care 
fuseseră înscrise la universitate în perioada respectivă. 

Sebastian nu mai prididea să-i mulțumească lui Arthur. După 
ce îi promise o cină pe cinste la una dintre cele mai tari cârciumi 
din Stockholm când avea să se întoarcă din Văsterăs, închise. 
Inima îi bătea cu putere. Trei Anna Eriksson. 

Să fi fost una dintre de aceea pe care o căuta? 

Prima Anna din scurta lui listă avusese patruzeci și unu de ani 
la vremea respectivă, așa că Sebastian o excluse din start. Nu 
pentru că aceasta nu ar fi putut rămâne însărcinată, ci pentru că 
femeile mai în vârstă nu fuseseră niciodată genul lui. În orice 
caz, nu pe vremea aceea. Mai târziu, adică în prezent, vârsta 
devenise mai puţin importantă. 

Rămăseseră, așadar, doar două. Două posibile Anna Eriksson. 
Trecuse multă vreme de când Sebastian nu mai simţise un 


VP - 126 


asemenea amestec de energie, teamă și speranţă ca acum. 
Ridică receptorul și o sună pe prima din ele. Aceasta locuia în 
Hässleholm și studiase filmologia. Femeia se afla la serviciu. 
Sebastian se hotărî să fie brutal de sincer și îi povesti totul fără 
nicio introducere, începând cu scrisorile pe care le găsise în 
dimineaţa aceea. Femeia fu desigur copleșită de convorbirea 
aceasta neașteptată și foarte personală, la prima oră din zi, dar 
îi explică foarte amabilă că nu avea nici cea mai vagă idee cine 
era el și că era mai mult ca sigură că nu avea niciun copil cu el. 
Avea copii, dar aceștia se născuseră în 1984 și 1987. Sebastian 
îi mulțumi și o tăie de pe listă. 

Mai rămânea una. 

Sebastian o sună. O trezi din somn. Poate din cauza aceasta 
fu ceva mai precaută. li confirmă faptul că studiase economie 
socială și absolvise în 1980, dar nu că s-ar fi culcat cu vreunul 
din doctoranzii de la facultatea de psihologie. Și-ar fi adus 
aminte. Și cu siguranţă și-ar fi adus aminte dacă ar fi rămas 
însărcinată. Nu, nu avea copii. Dacă tot reușise să dea de ea și 
să facă rost de numărul ei de telefon după toţi acești ani, ar fi 
putut să verifice și acest detaliu. Apoi îi închise. 

Sebastian o tăie de pe listă și pe această ultimă Anna 
Eriksson. 

Respiră apoi adânc, de parcă în ultimele ore își ţinuse 
respiraţia. Energia care îl mobilizase anterior dispăruse. Se 
așeză pe un scaun din bucătărie. Gândurile i se învolburau în 
cap. Trebuia să le pună în ordine. 

Așadar, acea Anna Eriksson pe care o căuta nu fusese 
studentă. Ceea ce îi îngreuna căutările. Dar trebuie să fi avut o 
legătură cu universitatea. Doar scrisese că îl întâlnise acolo. Dar 
unde? Fusese profesoară, angajată temporar sau doar prietenă 
cu cineva care studiase la universitate pe vremea aceea și se 
întâlniseră la o petrecere? 

Multe posibilități. 

Niciun răspuns. 

Avea un nume, o adresă, un an și referinţa la perioada în care 
fusese angajat la Universitatea din Stockholm. Nimic mai mult. 
Nu știa nici măcar ce vârstă avea femeia - lucru care i-ar fi putut 
fi de ajutor. Dar trebuia să afle. Mai mult. Totul. Pentru prima 
oară după multă vreme, Sebastian simţea și altceva decât 
oboseala nesfârșită care îl urmărise de atâta timp. Nu era 


VP - 127 


speranţă, dar era ceva. Un fragil contact cu viaţa. Recunoscu 
sentimentul acela. Lily îi dăduse acest sentiment, sentimentul 
de apartenenţă. De a fi al cuiva. Până atunci, Sebastian nu 
știuse ce e singurătatea. Trăise tot timpul la marginea vietii. 
Mereu pe lângă oameni, dar niciodată împreună cu ei. Lily 
schimbase acest lucru. Reușise să îi pătrundă în suflet, 
răzbătuse dincolo de zidul de indiferenţă și îl mișcase cum 


nimeni nu izbutise să o facă. Văzuse în interiorul lui. ÎI iertase 
când călcase cu stângul, dar pusese condiţii. Era ceva nou 
pentru el. 

lubire. 


incetase să se mai culce cu alte femei. Îi fusese greu, dar Lily 
reușise mereu, într-un fel magic, să găsească vorbele potrivite și 
alinarea în momentele de slăbiciune. Deodată, realizase că Lily 
nu era singura care se luptase pentru relaţia lor. Începuse și el 
să lupte. El, care tot timpul încercase să găsească o cale de 
scăpare, de data aceasta încerca să găsească o cale înainte. Era 
un sentiment minunat. Nu mai era soldatul singuratic, acum 
erau doi. Când se născuse Sabine, în ziua aceea de august, 
simţise că soarta îi zâmbise. Se simţise împlinit. Parte din ceva. 
Nu mai era singur. 

Tsunami-ul schimbase totul. Îi tăiase toate legăturile dintre el 
și orice altceva. Nu mai rămăsese decât el. 

Mai singur ca niciodată. 

Căci acum simţise viața. 

Aflase cum e să o simţi. 

Sebastian ieși pe terasa din lemn. Se simţea exaltat într-un fel 
foarte ciudat. De parcă cineva îi aruncase un colac de salvare. 
Să îl apuce? S-ar fi putut sfârși prost. Mai mult ca sigur. Dar, în 
dimineaţa aceea, pentru prima oară după multă vreme, simţea 
cum ceva începe să clocotească în el, energie, dorință - nu de 
sex, nu de cuceriri - nu, dorinţă de viață. Avea să accepte 
provocarea. Oricum, era deja osândit. Așa că n-avea nimic de 
pierdut. Doar de câștigat. Trebuia să afle. Avea încă un copil? 
Trebuia să o găsească pe acea Anna Eriksson. Dar cum? Un 
gând îi răsări deodată în minte. Existau persoane care l-ar fi 
putut ajuta. Dar nu avea să fie ușor. 


VP - 128 


Torkel și Ursula își făcură aproape simultan apariţia la micul 
dejun, în restaurantul hotelului, dar nu fuseseră toată noaptea 
împreună. În nopţile pe care le petrecea în camera lui Torkel, 
Ursula punea ceasul să sune la ora patru și jumătate, se trezea, 
se îmbrăca și se întorcea în camera ei. Torkel se trezea și el și își 
lua la revedere de la ea în pragul ușii, îmbrăcat regulamentar. In 
cazul în care cineva ar fi trecut, din întâmplare, pe culoar, la o 
oră atât de necreștină, ar fi avut impresia că sunt doi colegi care 
lucraseră toată noaptea, iar acum unul dintre ei se întorcea în 
camera sa pentru a prinde câteva ore binemeritate de somn. Că 
se întâlneau pe trepte acum, de dimineaţă, și intrau împreună în 
restaurant era doar o coincidenţă. Auziră amândoi, în același 
timp, fluieratul acela puternic și priviră simultan spre una din 
mesele aflate lângă fereastră. La masă stătea Sebastian. Acesta 
își ridică mâna în semn de salut. Torkel o văzu pe Ursula cum 
oftează și apoi se îndepărtează de el pentru a cerceta bufetul de 
la micul dejun, întorcându-și aproape ostentativ spatele. 

— Poţi să vii o clipă, dacă ești amabil? Am luat eu cafea și 
pentru tine. 

Vocea lui Sebastian umplu toată încăperea. Cei care mai 
devreme nu dăduseră atenţie fluieratului își întoarseră acum 
capul. Torkel o porni spre masă cu pași fermi. 

— Ce vrei? 

— Vreau să lucrez din nou. Cu voi. Cu băiatul acela. 

Torkel îl privi pe Sebastian încercând să-și dea seama dacă nu 
cumva glumește. Când nu reuși să descopere niciun indiciu pe 
chipul acestuia, clătină din cap. 

— Nu se poate. 

— De ce? Pentru că nu vrea Ursula? Hai, dă-mi două minute. 

Torkel privi în direcţia Ursulei, care continua să stea cu 
spatele la ei. Apoi își trase un scaun și se așeză. Sebastian 
împinse către el o cană de cafea. Torkel se uită rapid la ceas și 
își propti capul în mâini. 

— Două minute. 


VP - 129 


Se făcu tăcere preţ de câteva clipe, căci Sebastian se 
așteptase ca Torkel să continue. Să-l întrebe ceva. Dar acesta n- 
o făcu. 

— Vreau să lucrez din nou. Cu voi. Cu băiatul acela. Ce anume 
n-ai priceput? 

— De ce vrei să începi să lucrezi din nou? Cu noi, cu băiatul? 

Sebastian ridică din umeri și luă o gură de cafea din cana 
aflată în faţa lui, pe masă. 

— Din motive personale. Viaţa mea este un pic cam... flotantă 
momentan. Psihiatrul meu susţine că mi-ar fi de folos să-mi 
creez niște rutine. Am nevoie de disciplină. De focus. Și apoi, 
aveți nevoie de mine. 

— Serios? 

— Da. Aţi luat-o cu totul pe arătură. 

Torkel ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva. De câte ori nu se 
întâmplase ca el sau vreunul dintre colegii săi să avanseze o 
teorie sau un scenariu doar pentru a fi demontat brutal de 
Sebastian. Cu toate acestea, Torkel se enervă auzindu-și fostul 
coleg criticându-le munca. O anchetă în care nici nu fusese 
iniţiat. 

— Așa crezi? 

— Băiatul din vecini nu e făptașul. Cadavrul a fost mutat și 
abandonat într-un loc îndepărtat și greu accesibil. Povestea cu 
inima pare a fi rituală. 

Sebastian se aplecă peste masă și își cobori vocea pentru a 
obține un efect dramatic. 

— Ucigașul e ceva mai sofisticat decât un bătăuș care abia dă 
pe la școală. 

Sebastian se rezemă de spătarul scaunului, cu cafeaua în 
mână, și îl privi pe Torkel în ochi peste buza cănii. Torkel își 
trase scaunul. 

— Știm și noi asta, de aceea Lundin urmează să fie eliberat 
astăzi. lar răspunsul la întrebarea ta este în continuare nu. 
Mulţumesc pentru cafea. 

Torkel se ridică în picioare și împinse scaunul la loc. Văzu că 
Ursula se așezase la o masă de la fereastră, cât mai departe de 
ei, și dădu să o pornească într-acolo când Sebastian își așeză 
cana pe masă și ridică vocea. 

— Îți aduci aminte când Monica te înșela. Tot haosul din 
perioada divorțului. 


VP - 130 


Torkel se opri și se întoarse spre Sebastian care, foarte calm 
și relaxat, îl privea drept în ochi. Primul lui divorţ, deci. 

Torkel nu spuse nimic, așteptând ca Sebastian să continue. 

— În perioada aia, erai la pământ. Așa-i? 

Torkel nu-i răspunse, dar îi aruncă lui Sebastian o privire ce 
sugera că n-avea niciun chef să discute despre asta. Dar 
Sebastian îi ignoră cu totul privirea. 

— Pun pariu că n-ai fi ajuns inspector-șef dacă cineva nu te-ar 
fi ajutat în perioada aceea. De fapt, tot anul, ce vorbesc eu aici? 

— Sebastian... 

— Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă rapoartele nu ar fi fost 
trimise la timp? Greșelile nu ar fi fost corectate? Gafele 
îndreptate? 

Torkel se apropie din nou de masă și se propti cu braţele în 
ea. 

— Nu știu ce urmărești cu asta, dar trebuie să fie nivelul cel 
mai de jos la care ești în stare să te cobori. Chiar și pentru tine. 

— Nu pricepi. 

— Ameninţare? Şantaj? Ce anume nu înțeleg? 

Sebastian tăcu o secundă. Oare mersese prea departe? Avea 
mare nevoie să fie cooptat în ancheta aceasta. În plus, ţinea la 
Torkel ori, cel puţin, o făcuse cândva, de mult, într-o altă viață. 
Amintirea acelei vieţi îl făcu pe Sebastian să încerce iar. Pe un 
ton mai prietenos de data aceasta. 

— Nu te ameninţ. Te implor. Este vorba de un serviciu. 

Sebastian îl privi pe Torkel în ochi. În privirea lui Sebastian se 
putea citi o rugăminte sinceră, pe care Torkel nu-și amintea să o 
mai fi văzut vreodată la el. Cu toate acestea, Torkel încercă să 
dea din cap, dar Sebastian i-o luă înainte. 

— Un serviciu prietenesc. Dacă mă cunoști atât de bine cum 
crezi, atunci ai ști că în mod normal nu ţi-aș cere una ca asta. 
Dacă nu aș avea cu adevărat nevoie. 

e 

Se adunaseră cu toții în sala de ședințe de la sediul poliției. 
Ursula îi aruncase lui Torkel o privire plină de dușmănie când 
intrase în încăpere și îl zărise pe Sebastian tolănit pe unul dintre 
scaune. Vanja îl privise întrebătoare la început, dar Sebastian 
sesizase imediat cum privirea ei întrebătoare se transformase în 
antipatie de îndată ce se prezentase. Îi povestise Ursula despre 
el? 


VP - 131 


Bineînţeles că o făcuse. 

Pornea în dezavantaj. 

Singurul care nu reacţionase vizibil la prezenţa lui fusese Billy, 
care se așezase la masă cu micul dejun cumpărat de la 7- 
Eleven. Torkel știa că nu exista nicio modalitate perfectă pentru 
a face anunţul pe care avea să-l facă. Modalitatea cea mai 
simplă era adesea și cea mai potrivită. Așa că alese formula cea 
mai simplă. 

— Sebastian are să lucreze cu noi o perioadă. 

O scurtă tăcere. Schimburi de priviri. Uimire. Mânie. 

— O să lucreze cu noi? 

Torkel văzu cum fălcile Ursulei se încleștează vizibil, cum 
aceasta strânge din dinţi. Era suficient de profesionistă pentru a 
nu-l face idiot și pentru a nu-l muștrului în faţa echipei, dar 
Torkel era convins că acesta era singurul lucru pe care Ursula și- 
| dorea în clipa aceea. O dezamăgise. De două ori. Pe de o parte, 
îl readusese pe Sebastian în viața ei profesională, pe de alta - și 
poate mai rău - nu pomenise nimic despre planurile lui, nici la 
micul dejun, nici cât merseseră împreună pe jos spre sediul 
poliţiei. Da, Ursula era furioasă. Și pe bună dreptate. Avea să 
doarmă singur pentru tot restul anchetei. Poate chiar mai mult. 

— Da, are să lucreze cu noi. 

— De ce? Ce e atât de special cu cazul acesta, încât avem 
nevoie de marele Sebastian Bergman? 

— Cazul nu este elucidat, iar Sebastian era liber. 

Torkel auzi singur cât de fals îi sunase vocea. Nu trecuseră 
nici măcar două zile de când găsiseră cadavrul, iar astăzi se 
așteptau să progreseze pe mai multe fronturi, în cazul în care 
înregistrările de la camerele de supraveghere aveau să le 
confirme ipotezele. lar liber? Exista oare un motiv întemeiat să îl 
coopteze în această investigaţie? Evident că nu. Mulţi alți 
psihologi erau disponibili. lar unii chiar mai buni decât 
Sebastian, cel puţin în forma lui actuală, Torkel era convins de 
acest lucru. Prin urmare, de ce se afla Sebastian acum în sala de 
ședințe? Torkel nu îi datora nimic. Dimpotrivă. Fără Sebastian în 
preajmă, viaţa lui ar fi fost mult mai simplă. Dar rugămintea 
fostului său coleg fusese extrem de sinceră. Aproape disperată. 
Oricât de indiferent și de neafectat ar fi părut Sebastian, Torkel 
citise golul din spatele acestei măști. Ghicise suferința. Poate că 
suna exagerat, dar Torkel avusese senzaţia că viaţa lui 


VP - 132 


Sebastian - sau, în orice caz, sănătatea lui mentală - atârna de 
cooptarea lui în această anchetă. Torkel nu avea altă explicaţie 
decât că așa i se păruse drept. 

Acolo. La restaurant. 

Acum simţea cum un sâmbure de îndoială încolțește în el. 

— În plus, am și slăbit puţin. 

Toţi patru se întoarseră simultan și îl fixară pe Sebastian cu o 
privire întrebătoare, care se instala confortabil pe scaun. 

— Poftim? 

— Ursula m-a numit „marele Sebastian Bergman”. Dar am 
mai slăbit. Asta dacă nu te-ai referit la altceva ce-mi aparține și 
ar putea fi caracterizată drept mare, desigur. 

Sebastian îi zâmbi Ursulei cu subînţeles. 

— Cred că ar fi cazul să stai dracului în banca ta! N-au trecut 
nici treizeci de secunde și ai început! 

Ursula se întoarse spre Torkel. 

— Chiar ești serios când spui că vrei să ne vezi lucrând 
împreună? 

Sebastian își ridică braţele într-un gest defensiv. 

— lartă-mă. Scuze. Nu mă aşteptam ca aluzia la o mare forță 
intelectuală să trezească atâta animozitate în această echipă. 

Ursula se mulțumi să pufnească pe nas, să dea din cap și să 
își încrucișeze brațele la piept. Se uita la Torkel cu o privire în 
care se citea clar că aștepta o soluţionare a situaţiei care să 
includă eliminarea lui Sebastian. Vanja, care până acum nu ÎI 
întâlnise niciodată pe Sebastian, îl privea cu un amestec de 
neîncredere și fascinație. De parcă ar fi fost o insectă uriașă pe 
care o cerceta la microscop. 

— Tu chiar ești de-adevăratelea. 

Sebastian își ridică din nou braţele. 

— In toată splendoarea acestui trup. 

Torkel simţi cum sâmburele acela de îndoială se făcea tot mai 
mare. În mod normal, totul funcţiona perfect atunci când își 
asculta intuiţia. Dar acum? Cât timp trecuse? Trei minute? lar 
atmosfera din încăpere era mai tensionată ca niciodată. Torkel 
ridică glasul. 

— Gata, terminaţi. Sebastian, acum te vei duce să te pui la 
curent cu datele cazului. 


VP - 133 


Torkel îi întinse lui Sebastian un dosar. Sebastian luă dosarul, 
dar Torkel nu-i dădu drumul imediat, ceea ce îl forță pe 
Sebastian să-l privească în ochi. 

— Și, de acum încolo, ai să ne tratezi, pe mine și echipa mea, 
cu respect. Așa cum te-am acceptat în acest caz, la fel de bine 
te pot da afară. S-a înţeles? 

— Da, desigur, e foarte urât din partea mea să mă comport cu 
atâta lipsă de respect, ţinând cont că toată lumea s-a străduit 
atât de mult să mă primească cu braţele deschise. 

lronia aceasta fusese cu totul gratuită în ceea ce îl privea pe 
Torkel. 

— Nu glumesc. Am să te dau afară dacă nu te cumințești. S-a 
înţeles? 

Sebastian își dădu seama că nu era momentul să se măsoare 
cu Torkel, așa că încuviinţă ascultător din cap. 

— Vă cer iertare tuturor. Pentru tot. De acum încolo, abia 
dacă-mi veţi simţi prezența. 

Torkel dădu drumul dosarului. Sebastian îl luă, îl vâri la 
subsuoară și le făcu un semn cu mâna celor patru care se aflau 
în încăpere. 

— Ne vedem mai încolo. 

Sebastian împinse ușa și se făcu nevăzut. Ursula se întoarse 
către Torkel, dar nu apucă să-și înceapă discursul, căci 
Haraldsson bătu la ușă și păși înăuntru. 

— Am primit un e-mail. 

Îi întinse o hârtie lui Torkel, care o luă și o cercetă. Vanja se 
mută mai aproape, ca să poată citi peste umărul acestuia, dar 
se vădi a fi un gest inutil, fiindcă Haraldsson le relată totul prin 
viu grai. 

— E de la cineva care susţine că geaca lui Roger se află în 
garajul lui Leo Lundin. 

Torkel nu trebui să mai adauge nimic. Ursula și Billy se 
strecurară pe lângă Haraldsson și ieșiră pe ușă. 

e 

Cu dosarul sub braţ, dar fără să aibă nici cea mai vagă 
intenţie de a-l deschide, Sebastian străbătu spaţiul deschis unde 
se aflau birourile. Până aici totul mersese conform planului. 
Fusese cooptat în anchetă, acum nu mai trebuia decât să obțină 
informaţia de care avea nevoie. Dacă voiai să găsești pe cineva, 
atunci în computerele poliției trebuia să cauţi. Una la mână, 


VP - 134 


aveai baza de date care includea persoanele cu cazier, dar 
aceasta oricum nu cuprindea pe toată lumea, iar Sebastian 
spera ca Anna Eriksson să nu se afle printre aceștia. Dar, dincolo 
de infracțiuni, cantitatea de informaţie pe care o puteai extrage 
prin intermediul poliţiei, dacă știai unde să cauţi, era 
impresionantă. Exact ce îi trebuia. 

Acum nu mai trebuia decât să dea de persoana potrivită. 

Persoana potrivită pentru această sarcină. 

Sebastian cercetă din priviri persoanele aflate la birouri. Se 
decise asupra unei femei pe la vreo patruzeci de ani, care stătea 
la un birou de lângă fereastră. Părul tuns scurt. Fardată discret. 
Cercei cu clipsuri în urechi. Ochi căprui. Verighetă. Sebastian se 
apropie de ea cu zâmbetul pe faţă. 

— Bună. Mă numesc Sebastian Bergman și începând de azi 
lucrez cu Brigada Naţională de Omucideri. 

Sebastian arătă cu capul spre sala de ședințe când femeia își 
ridică privirea din hârtii. 

— Bună. Salut. Martina. 

— Bună, Martina. Ascultă, aș avea nevoie de ajutor cu o 
treabă. 

— Desigur. Ce anume? 

— Trebuie să dau de o anume Anna Eriksson care a locuit la 
această adresă, în Stockholm, în 1979. 

Sebastian așeză pe biroul femeii plicul care îi fusese returnat 
mamei lui. Aceasta îi aruncă o privire scurtă, după care se uită 
din nou la Sebastian, cu o oarecare suspiciune. 

— Are de-a face cu ancheta voastră? 

— Da. Bineînţeles. E foarte important. 

— Și atunci de ce nu o cauţi singur? 

Da, de ce nu o căuta singur? Din fericire, de data asta mergea 
să spună adevărul. 

— Am început astăzi și încă nu am primit un nume de 
utilizator și o parolă. 

Sebastian schiţă apoi cel mai fermecător zâmbet de care era 
în stare, dar își putu da seama din privirea Martinei că zâmbetul 
nu avusese efectul scontat. Femeia învârtea plicul între degete, 
dând din cap. 

— Și de ce nu-i ceri asta cuiva din echipa ta? Doar au acces la 
întregul sistem. 


VP - 135 


De ce nu poţi tu să te bucuri că ţi s-a cerut ajutorul în 
anchetarea unei omucideri atât de mediatizate, găsește-mi 
informaţia pe care ţi-o cer și încetează dracului să mai pui 
atâtea întrebări, se gândi Sebastian, apropiindu-se și mai mult 
de ea. Ca și cum i-ar fi spus un secret. 

— Sincer vorbind, este vorba de o ipoteză ceva mai hazardată 
și, știi cum e, fiind prima zi, nu vreau să mă fac de râs de pe- 
acum. 

— Te ajut cu plăcere, dar mai întâi trebuie să-mi confirme 
șeful tău. Nu avem voie să căutăm persoanele chiar așa, oricum. 

— Dar nu e chiar așa... 

Sebastian se opri când îl zări pe Torkel ieșind din sala de 
ședințe și privind în jur de parcă ar fi căutat ceva. Și nu după 
mult timp dădu peste ceea ce căuta. Sebastian. Torkel se 
apropie de el cu pași hotărâți. Sebastian trase plicul și își 
îndreptă spatele. 

— Ştii ce, hai să o lăsăm baltă. Am să vorbesc cu echipa, e 
mai simplu așa. Mulţumesc, oricum. 

Fără să termine de vorbit, Sebastian se îndreptă spre Torkel. 
Voia să pună o distanţă cât mai mare între el, Torkel și Martina 
ca să se asigure că acesteia n-o să-i vină cumva ideea să-l 
întrebe în treacăt pe Torkel dacă era în regulă să-l ajute pe 
Sebastian să dea de Anna Eriksson. Torkel ar fi vrut să știe de 
ce. Și ar fi început să se îndoiască de motivul real pentru care 
Sebastian voise să participe la anchetă. Continuă să se 
îndepărteze de Martina. Pas cu pas. Până când se auzi strigat. 

— Sebastian. 

Chibzui rapid în sinea lui. Se impunea oare să dea vreo 
explicaţie pentru discuţia avută cu angajata poliţiei din 
Västerås? Poate că nu conta. Dar se gândi să ofere explicaţia 
care probabil că deja se înfiripase în mintea lui Torkel. 

— Mă duceam să citesc, dar am fost distras la vederea unui 
tricou bine dotat. 

Torkel se întrebă dacă să-i explice clar lui Sebastian că, 
începând din dimineaţa aceea, făcea parte din Brigada 
Naţională de Omucideri. Că toate acțiunile lui aveau să se 
repercuteze asupra echipei. Că, prin urmare, nu era deloc o idee 
prea bună să se culce cu angajatele căsătorite ale poliţiei locale. 
Dar Torkel știa că Sebastian o știa. O știa, dar nu îi păsa. 


VP - 136 


— Am primit un e-mail anonim care îl incriminează din nou pe 
Lundin. Ursula și Billy au plecat într-acolo ca să verifice, dar m- 
am gândit că poate ar fi bine să te duci și tu cu ei, să stai de 
vorbă cu mama. 

— Cu Clara? 

— Da, se pare că sunteţi destul de apropiaţi. ` 

Da, aşa s-ar fi putut spune. Se apropiaseră foarte mult. Incă o 
femeie din cauza căreia nu numai că Torkel ar fi devenit mult 
mai vigilent, ci Sebastian ar fi putut fi dat afară. Ca anchetator 
nu te apucai să te culci cu mamele adolescenților suspectați de 
crimă. Sebastian știa că Torkel era extrem de ferm în această 
privință. 

— Nu cred că e o idee prea bună. E mai bine să mă apuc să 
mă pun la curent cu cazul, să văd dacă nu cumva îmi vin și alte 
idei. 

Torkel dădu să protesteze, dar apoi încuviință din cap. 

— Bine, pune-te la curent cu cazul. 

— Încă ceva. Poți să aranjezi să am acces la computerele de 
aici? La bazele de date și așa mai departe. 

Torkel îl privi uimit. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Pentru că toată lumea știe că tu acționezi pe cont propriu. 

Torkel se apropie de el. Sebastian știa de ce. Nu voia să dea 
urechilor curioase vreun motiv de a bănui că echipa era 
dezbinată. Din afară, trebuiau să pară uniţi. Era important. lar 
asta însemna că mesajul pe care Torkel avea să i-l comunice nu 
era în întregime pozitiv. Și așa și era. 

— Tu nu ești un membru cu drepturi depline al echipei. Ești 
doar un consultant. Tot ce vrei să cercetezi și să urmărești vei 
face prin intermediul unuia dintre noi, de preferinţă Billy. 

Sebastian încercă să-și ascundă dezamăgirea. Se pare că nu 
avusese prea mult succes. 

— Ai vreo problemă cu asta? 

— Nu. Deloc. Doar tu hotăraști. 

Al naibii Torkel. Acum avea să-i ia mult mai mult timp decât 
crezuse. Nu avusese deloc intenţia să participe la anchetă pe 
termen lung. În niciun caz în mod activ. N-avea chef să discute 
cu nimeni, nici să interogheze ori să analizeze. Nici să 
construiască posibile scenarii sau profiluri de criminali. Nu voia 


VP - 137 


decât să pună mâna pe informaţia de care avea nevoie - o 
adresă actuală a Annei Eriksson sau cum s-o mai fi numind ea 
acum - apoi, rapid și eficient, să iasă din echipă, să părăsească 
orașul și să nu mai aibă niciodată de-a face nici cu una, nici cu 
cealaltă. 

Sebastian ridică dosarul. 

— Atunci, mă apuc de citit. 

— Sebastian, încă ceva. 

Sebastian oftă pentru sine: chiar nu era posibil să fie lăsat să 
plece, să se ducă undeva unde să se poată preface că se 
documentează, cu o cană de cafea în față? 

— Te afli în această echipă pentru că am vrut să îţi fac o 
favoare, ca prieten. Pentru că te-am crezut atunci când mi-ai 
spus că ai foarte mare nevoie de asta. Nu mă aștept la 
recunoștință, dar acum depinde numai de tine să nu mă faci să- 
mi regret decizia și să mă răzgândesc. 

Înainte ca Sebastian să apuce să răspundă, Torkel se 
întorsese deja și o pornise mai departe. Sebastian îl urmări cum 
dispare. 

Nu simțea niciun fel de recunoștință. 

Dar era clar că Torkel avea să-și regrete decizia. 

Toţi cei care îl lăsau să intre în viaţa lor o făceau. 

Billy deschise ușa garajului. Inăuntru nu se afla nicio mașină, 
dar era loc suficient pentru una. O excepţie. De-a lungul anilor, 
Billy și Ursula văzuseră destul de multe garaje. Majoritatea erau 
pline cu tot felul de rable, mai puţin o mașină. Dar, în garajul 
familiei Lundin, podeaua se căsca goală, pătată de ulei, 
murdară, iar în mijloc se afla un șanț de scurgere. Billy deschise 
ușa larg, în timp ce Ursula pipăia peretele în căutarea 
comutatorului. 

Pășiră în garaj. Deși cele două neoane din tavan erau acum 
aprinse, își scoaseră amândoi lanternele. Fără niciun cuvânt, 
începură să cerceteze fiecare partea sa de garaj. Ursula luă 
partea dreaptă, Billy, partea din stânga. Podeaua din partea 
Ursulei era, practic, goală. Nu se vedea decât un set vechi 
pentru crichet, iar în colț unul de boccia căruia îi lipsea o bilă. Și 
o mașină electrică de tuns iarba. Ursula o ridică. Nimic sub ea. 
Exact la fel ca data trecută. Rafturile de pe perete aveau ceva 
mai multe obiecte. Dar nimic din conţinutul acestora nu sugera 
că în garaj s-ar fi aflat vreodată o mașină. Nu erau bujii, spray 


VP - 138 


pentru motor sau faruri. În garaj se aflau, în schimb, o grămadă 
de articole de grădinărit. Gărduleţe pentru încadrat straturile de 
flori, pungi pe jumătate goale cu semințe, mănuși de grădinar și 
pesticide. Niciun loc în care să fi putut ascunde o geacă. Ursula 
ar fi fost surprinsă dacă informaţia din e-mail s-ar fi adeverit. 
Dacă geaca s-a aflat acolo de la bun început, ar fi găsit-o. 

— Ai verificat și șanțul? 

— Tu ce crezi? 

Billy nu-i răspunse. Începu să ridice pe rând cei trei saci cu 
pământ de flori aliniaţi la perete, lângă masa și scaunele de 
terasă din plastic alb. Fusese o întrebare stupidă. Ursulei nu îi 
plăcea să fie chestionată. Fără să știe prea multe despre relaţia 
lor anterioară, Billy se gândi că, din cauza asta, probabil, Ursula 
nu îl înghiţea pe Sebastian Bergman. Din puţinele informaţii pe 
care le auzise despre el, Billy aflase că Sebastian chestiona tot 
timpul pe oricine. Chestiona, dând de înțeles că el avea 
răspunsul corect. Din partea lui Billy, asta era OK, cu condiţia să 
aibă într-adevăr un temei. Nicio problemă atunci. Billy lucra 
zilnic cu polițiști care erau mai buni decât el. Așa că nu își 
făcuse încă nicio impresie în privinţa lui Sebastian. O glumițţă 
sexuală, și aia răsuflată, putea la fel de bine să se datoreze 
nervozităţii. Dar Ursula nu putea să-l înghită. Nici Vanja, așa că 
șansele erau destul de mari ca și Billy să sfârșească în tabăra 
lor. 

Terminase de verificat partea lui și ajunsese în colţ. Uneltele 
de grădinărit erau aliniate într-un rastel, pe podea, iar pe un 
suport agăţat de perete se vedea un set de scule. 

— Ursula... 

Billy se oprise în dreptul uneltelor de grădinărit. Lângă 
rastelul cu greble și o unealtă care semăna cu un târnăcop, al 
cărui nume Billy nu-l cunoștea, se afla o găleată de plastic cu 
bile de lut ars. Ursula se apropie de Billy care își îndreptase 
lanterna spre un obiect din găleată. Printre bilele de lut ars, se 
zărea clar ceva verde. 

Ursula începu să fotografieze în tăcere. După câteva clipe, 
lăsă aparatul din mână și se întoarse spre Billy. Era clar că 
interpretase expresia de pe faţa acestuia, pe care el însuși o 
crezuse neutră, ca fiind una de scepticism. 


VP - 139 


— Nu sunt eu persoana care să treacă cu vederea o geacă pe 
jumătate ascunsă într-o găleată din garajul suspectului. Asta ca 
să o știi. 

— Dar n-am spus nimic. 

— Am citit-o în ochii tăi. E de ajuns. 

Ursula scoase din geantă o pungă ziploc uriașă, apoi, cu 
ajutorul unui clește, pescui cu mare grijă geaca din găleată. 
Amândoi o cercetară cu priviri grave. Geaca era acoperită în 
multe locuri de sânge uscat. Pe spate, materialul era aproape 
complet sfâșiat. Nu încăpea însă nicio îndoială cam cum ar fi 
arătat atunci când acoperise un corp viu. Fără să scoată un 
cuvânt, Ursula vâri geaca în pungă și o sigilă. 

La sediul poliţiei din Văstgâtegatan, Haraldsson stătea în fața 
computerului și aștepta un e-mail. Incă nu ieșise din joc. 

Era mai mult ca sigur. 

Făcuseră tot posibilul pentru a-l scoate din joc, dar el se 
ținuse tare pe poziţie. Mulțumită capacităţii sale de predicție și 
de a intui cine anume deținea cele mai multe informații. 
Persoanele pe care colegii lui le salutau în treacăt zi de zi. Cei 
de la recepţie. Haraldsson înțelesese repede că persoanele de la 
intrare știau cam tot ce mișcă, înăuntru și în afara poliției. De 
aceea, de câţiva ani buni, obișnuia să bea din când în când o 
cafea cu ei, se interesa de familiile lor, ba, de câteva ori, chiar îi 
acoperise la nevoie. Motiv pentru care era de la sine înţeles că 
acum aveau să-i dea de știre de îndată ce avea să apară ceva 
nou legat de Roger Eriksson. Dacă informaţiile acestea soseau 
prin intermediul serviciului telefonic de informare ori al 
formularului de informare aflat pe site-ul Poliţiei Regionale 
Västmanland, atunci aveau să ajungă cu siguranță și la 
Haraldsson. Când sosise pontul anonim despre geaca din garajul 
familiei Lundin, Haraldsson fusese sunat de la recepţie, iar în 
secunda următoare e-mailul ajunsese în inboxul lui. Nu trebuia 
decât să-l printeze și să-l livreze. Bun, dar nu suficient. Oricine 
ar fi putut să printeze un e-mail. 

Asta era muncă de student în practică. 

Necalificată. 

Să dea de urma expeditorului, în schimb, asta era muncă de 
poliţist. Nimic din mesajul acela nu sugera că informatorul s-ar fi 
putut face vinovat de ceva. Dar, dacă informaţiile furnizate de el 
se vădeau a fi adevărate, atunci acest cineva deţinea, probabil, 


VP - 140 


și alte date pe care Brigada Naţională de Omucideri ar fi fost 
interesată să le obţină, și atunci, Haraldsson i-ar fi putut ghida în 
direcția corectă. 

Departamentul de informatică al secţiei era o glumă proastă. 
Reprezentantul lui era Kurre Dahlin, un bărbat pe la vreo 
cincizeci de ani, a cărui principală competenţă consta în a apăsa 
ctrl/alt/delete, pentru ca apoi să clatine din cap și să transporte 
la reparat computerele cu probleme. Probabil că lui Kurre Dahlin 
i-ar fi luat ceva mai puţin timp să învețe să zboare decât să 
urmărească sursa unui e-mail. 

Computerul de la care fusese trimis pontul avea o adresă IP, 
iar Haraldsson avea un nepot de șaptesprezece ani. De îndată 
ce primi pontul, Haraldsson îl trimise mai departe nepotului său 
și, în același timp, îi trimise un SMS în care îi promitea 500 de 
coroane dacă reușea să afle adresa de la care fusese trimis e- 
mailul. Da, știa că nepotul se afla la școală, dar cât mai repede 
posibil, mulțumesc. 

Nepotul citise SMS-ul, ridicase mâna, se scuzase și ieșise din 
clasă. Două minute mai târziu citea e-mailul trimis de 
Haraldsson la unul din computerele școlii. Imediat ce văzu 
adresa de la care fusese trimis e-mailul, se rezemă îngrijorat de 
spătarul scaunului. Haraldsson îl credea probabil un fel de 
magician când venea vorba de computere și, de multe ori, îi 
cerea ajutorul în probleme ridicol de simple, dar de data aceasta 
se vedea nevoit să-și dezamăgească unchiul. Nu-i fusese greu 
să dea de o adresă IP, doar că e-mailul ar fi putut fi trimis prin 
intermediul unuia dintre marii operatori de internet, caz în care 
i-ar fi fost imposibil să găsească vreo informaţie utilă. Dar, 
oricum, putea încerca. 

Două minute mai târziu se rezemă din nou de spătarul 
scaunului. De data aceasta cu un zâmbet larg pe buze. Avusese 
noroc. Pontul fusese trimis de la un server independent. Avea 
să-și capete cele cinci sute de coroane. Așa că apăsă pe Send. 

La sediul poliției, inboxul lui Haraldsson îl anunţă că are un e- 
mail nou. Îl deschise imediat și dădu satisfăcut din cap. Serverul 
de unde fusese trimis e-mailul se afla undeva în apropierea 
orașului. 

Mai precis, la Liceul Palmlovska. 


VP - 141 


— La următoarea, fă la stânga. 

Sebastian stătea pe scaunul pasagerului într-una din mașinile 
civile ale poliţiei. O Toyota. Vanja conducea. Aruncă o privire 
rapidă peste bordul mașinii. 

— GPS-ul spune să o luăm înainte. 

— Dar ajungem mai repede dacă o iei la stânga. 

— Ești sigur? 

— Da. 

Vanja continuă tot înainte. Sebastian se cufundă în scaun și, 
prin geamul pătat din dreapta, începu să privească orașul acela 
care nu îi trezea altceva decât o mare senzaţie de gol. 

Torkel, Vanja, Billy și cu el tocmai avuseseră o ședință. 
Sebastian nu reușise să găsească suficient de rapid un motiv 
pentru a se eschiva atunci când Torkel îl căutase spunându-i că 
aveau noi informații cu privire la anchetă. Așa aflase că geaca 
victimei fusese găsită la Lundin acasă. Sângele nu fusese 
analizat încă, dar niciunul dintre ei nu credea că ar fi putut fi 
vorba de geaca sau de sângele altcuiva. Ceea ce însemna că 
Leo Lundin devenea din nou principalul suspect. Vanja avea să-l 
interogheze din nou la încheierea ședinței. 

— N-ai decât să o faci, dar n-o să fie decât pierdere de vreme. 

Se întorseseră cu toţii către Sebastian care stătea pe latura 
scurtă a mesei, legănându-se cu scaunul. De fapt, ar fi putut să 
tacă din gură și să-i lase pe ceilalţi să comită oricâte greșeli 
aveau chef, în timp ce el urma să găsească o modalitate de 
acces la bazele de date și la informaţia de care avea nevoie. 
Sau, mai bine zis, să găsească o altă femeie, de la alt 
departament al poliţiei, care să fie mai receptivă la șarmul lui 
decât fusese Martina. Nu putea să fie chiar așa de greu. Apoi, 
nimeni nu îl înghiţea aici. Așa că putea, la fel de bine, să se 
comporte ca un Știe-Tot. 

— Ceva nu merge aici. 

Sebastian își propti din nou scaunul cu toate picioarele în 
podea. Ursula intră în încăpere și se așeză tăcută pe unul dintre 
scaunele de lângă ușă. Sebastian continuă. 


VP - 142 


— Leo nu ar fi ascuns niciodată geaca victimei în propriul 
garaj. 

— De ce nu? 

Billy părea sincer interesat să afle. Nu era deloc defensiv. O 
persoană cu care putea să încerce să aibă relaţii ceva mai 
strânse. 

— Pentru că nici măcar nu s-ar fi deranjat să o dea jos de pe 
corpul victimei. 

— Dar i-a luat ceasul. 

Vanja nu era nici ea defensivă. Mai degrabă, era în ofensivă. 
Nerăbdătoare să îl corecteze. Să-i distrugă argumentul. La fel ca 
Ursula. Sau, de fapt, așa cum era și el, ori cum fusese pe 
vremea când îi păsase. 

Bătăioasă. 

Voia mereu să câștige. 

Din păcate, Vanja nu avea să câștige meciul acesta. 
Sebastian o privi calm în ochi. 

— Cu ceasul e altceva. Acesta are o valoare. Avem de-a face 
cu un băiat de șaisprezece ani, aflat în grija unei mame singure. 
Un băiat care încearcă să ţină pasul în cursa materialistă din 
jurul lui. De ce să se chinuie să dea jos o geacă sfâșiată, plină de 
sânge și să o ia cu el, dar să nu-i pese de mobil și de portofel? 
Nu are sens. 

— Sebastian are dreptate. 

Se întoarseră cu toţii către Ursula. Sebastian avea o expresie 
de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor. Ursula nu pronunţase 
de multe ori în viața ei aceste trei cuvinte. De fapt, lui Sebastian 
îi era greu să-și amintească dacă le auzise vreodată. 

— Mi-e greu să o recunosc, dar așa este. 

Ursula se ridică în picioare și scoase două fotografii dintr-un 
plic. 

— Știu că vă gândiţi că am ratat geaca la prima percheziţie. 
Dar, uitaţi-vă aici. 

Ursula așeză pe masă una dintre fotografii. Se aplecară cu 
toţii ca să vadă mai bine. 

— Când am cercetat garajul ieri, trei lucruri m-au interesat în 
primul rând: motoreta, din motive evidente, șanțul ca să verific 
dacă se aflau urme de sânge în cazul în care cineva ar fi spălat 
motoreta sau arma crimei în garaj, și uneltele de grădinărit, 


VP - 143 


întrucât nu avem o armă a crimei. Fotografia asta a fost făcută 
ieri. 

Ursula arătă cu degetul spre uneltele de grădinărit din garaj, 
aliniate în rastelul lor. Fotografia era făcută ușor dintr-o parte, 
de sus, iar găleata albă se zărea clar într-un colț. 

— Fotografia asta a fost făcută azi. Acum, găsiţi diferenţele. 

Ursula așeză pe masă cea de-a doua fotografie. Aproape 
identică cu prima. Dar, de data aceasta, materialul verde se 
zărea clar, ieşind în mai multe locuri de sub bilele de lut ars. În 
încăpere se lăsă, pentru o clipă, tăcerea. 

— Cineva a plantat geaca acolo în timpul nopții. 

Billy fusese cel care dăduse glas acelui gând pe care îl aveau 
cu toţii. 

— Cineva vrea să îl incrimineze pe Leo Lundin. 

— Nu acesta este motivul principal. 

Sebastian se surprinse privind cu un anumit interes 
fotografiile acelea. Cele întâmplate îi insuflaseră o oarecare 
energie. Ucigașul luase cu sine bunuri ale victimei și le folosea 
acum pentru a incrimina pe altcineva. Și nu chiar pe oricine, ci 
pe cel pe care poliţia îl reţinuse ca suspect principal. Asta 
sugera faptul că ucigașul urmărea activitatea poliţiei și acţiona 
conform unui plan, cu alte cuvinte premeditat. Era ferm hotărât 
să facă tot posibilul pentru a scăpa. Probabil că nici nu își 
regreta fapta. Un bărbat pe gustul lui Sebastian. 

— Motivul principal care l-a determinat să planteze geaca în 
garaj este acela de a se asigura că bănuielile nu vor cădea 
asupra lui. Nu are nimic personal cu Leo, s-a nimerit să fie 
tocmai acesta pentru că poliţia și-a arătat deja interesul faţă de 
el. 

Torkel îl privi pe Sebastian cu o oarecare satisfacţie. Îndoiala 
pe care o simţise mai devreme începuse să se mai atenueze. 
Torkel îl cunoștea pe Sebastian mai bine decât credea acesta. 
Cunoștea incapacitatea colegului său de a se angaja în lucruri 
care nu îl interesau, dar știa și cât de profund ajungea să se 
implice atunci când se simţea provocat și ce resursă nepreţuită 
putea să fie, în asemenea cazuri, pentru o anchetă. Torkel 
simţea că se aflau pe calea cea bună. Mulţumi în tăcere pentru 
e-mailul primit și pentru geaca pe care o descoperiseră. 

— Atunci, cel care a trimis e-mailul este probabil ucigașul. 

Vanja fu cea care trase rapid concluzia. 


VP - 144 


— Trebuie să încercăm să-i urmărim sursa. Să aflăm de unde 
a fost trimis. 

Era aproape ca într-o piesă de teatru. Abia ce termină de 
rostit aceste cuvinte, că se auziră bătăi discrete în ușă. De parcă 
Haraldsson ar fi stat în faţa ușii, așteptând un semnal pentru a- 
și face intrarea. 

e 

Sebastian își dădu la o parte centura de siguranţă și cobori 
din mașină. Își ridică privirea spre faţada clădirii în faţa căreia se 
opriseră și se simţi străbătut de o oboseală enormă. 

— Așadar, la liceul ăsta mergea el? 

— Da. 

— Săracul. Am exclus posibilitatea unei sinucideri? 

In faţa ușilor duble prin care pătrundeai în Liceul Palmlâvska 
se afla o pictură uriașă înfățișând un bărbat ce ar fi putut fi lisus. 
Acesta avea braţele întinse într-un gest pe care probabil artistul 
îl voise primitor, dar pe care Sebastian îl interpretă ca fiind 
ameninţător. Ca și cum din prima ţi-ar fi răpit orice libertate. 

Sub imagine era scris - Joan 12:46. 

— Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să 
nu rămână întuneric, declamă Sebastian. 

— Cunoști Biblia pe de rost? 

— Cunosc versetul ăsta. 

Sebastian urcă ultimele trepte și împinse una dintre uși. Vanja 
aruncă o privire spre fresca uriașă și îl urmă. 

Ragnar Groth, directorul liceului, arătă cu mâna spre fotoliul și 
canapeaua cu două locuri aflate într-un colț al biroului. Vanja și 
Sebastian luară loc. Ragnar Groth se descheie la sacou și se 
așeză în spatele biroului rustic, în stil vechi. Fără să fie conștient 
de acest lucru, alinie stiloul paralel cu marginea biroului. 
Sebastian o remarcă imediat și își lăsă privirea să alunece, mai 
întâi peste birou, apoi prin restul încăperii. Camera de lucru a 
directorului era, în principiu, goală. În partea stângă se afla un 
teanc de dosare din plastic. Perfect aliniate. Niciunul nu ieșea în 
evidență. Dosarele se aflau în colțul din stânga al biroului, iar de 
fiecare parte a teancului fuseseră lăsaţi vreo doi centimetri 
liberi. In partea dreaptă, se vedeau două stilouri și un pix-creion, 
toate trei aliniate paralel, cu vârful în aceeași direcție. Ceva mai 


3 Traducere preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură - Noul Testament, în versiunea 
oficială a Bisericii Ortodoxe Române. (W.t.). 


VP - 145 


sus, formând un unghi drept, se găseau o riglă și o gumă de 
șters care nu părea să fi fost folosită. Telefon, computer și o 
lampă de birou, toate așezate cu aceeași precizie în raport cu 
marginea biroului și unul față de altul. 

Restul încăperii continua în același stil. Niciun tablou care să fi 
atârnat pieziș. Niciun bileţel aruncat la întâmplare, toate hârtiile 
de la avizier erau prinse cu bolduri, la distanţe egale, 
bibliorafturile erau perfect aliniate. Pe masă nu se vedea nicio 
urmă lăsată de vreun pahar de apă ori cană de cafea. Mobilele 
erau așezate, de asemenea, cu mare precizie, la centimetru, în 
relație cu peretele și covorul. Sebastian îi puse rapid un 
diagnostic directorului Groth: pedant cu tendințe spre gesturi 
compulsive. 

Directorul îi întâmpinase cu o expresie gravă în faţa biroului, îi 
salutase, întinzând mâna într-un gest aproape ridicol de ţeapăn, 
după care se lansase direct într-un discurs despre cât de 
groaznic era că unul dintre elevii liceului fusese omorât. Aveau 
să facă tot posibilul pentru a ajuta la elucidarea acestei crime 
oribile. Liceul nu le va sta în cale. Cooperare totală. Vanja nu își 
putu stăpâni gândul că toate cuvintele directorului sunau ca 
scoase dintr-un manual de administrare a crizei de pe la vreun 
birou de PR. Directorul îi întrebă dacă doresc să bea o cafea. 
Vanja și Sebastian îl refuzară. 

— Cât de multe știți despre liceul nostru? 

— Destul, spuse Sebastian. 

— Nu foarte multe, replică Vanja. 

Scuzându-se cu un zâmbet, Groth se întoarse către Vanja. 

— Ne-am început activitatea ca internat în perioada anilor 
cincizeci, acum suntem un liceu independent cu diferite 
specializări în științe naturale și științe sociale - limbi străine, 
economie, administrație financiară. Avem în prezent un efectiv 
de 218 elevi, tineri din toată Suedia centrală și de est, chiar și 
din Stockholm. De aceea am păstrat în continuare și internatul. 

— Pentru ca odraslele bogătanilor să nu fie nevoite să se 
amestece cu oricine. 

Groth se întoarse către Sebastian, neputându-și stăpâni o 
expresie de enervare, dar îi răspunse fără a ridica tonul. 

— Reputația noastră de liceu exclusivist scade. În prezent, ne 
adresăm tuturor părinţilor care își doresc ca fiii și fiicele lor să 


VP - 146 


înveţe ceva la școală. Media la examenul de absolvire este 
dintre cele mai ridicate din toată țara. 

— Bineînţeles că este, doar așa puteţi face față concurenţei și 
puteți justifica taxele alea obscene de semestru. 

— Nu mai avem niciun fel de taxe de semestru. 

— Bineînțeles că aveţi, dar probabil că le numiţi „taxe 
rezonabile” acum. 

Groth îi aruncă lui Sebastian o privire plină de furie și se 
rezemă de spătarul scaunului ergonomie. Vanja simțea cum 
interogatoriul îi alunecă printre degete. In ciuda tonului său 
exagerat de politicos, directorul păruse dispus să-i ajute în 
anchetă. Obrăzniciile lui Sebastian ar fi putut schimba această 
atitudine după numai trei minute. Caz în care ar fi fost nevoiţi să 
le scoată cu cleștele din gură orice informaţie, atât elevilor, cât 
și profesorilor. Dacă Ragnar Groth nu-și dădea aprobarea, atunci 
n-ar mai fi putut nici măcar să se uite la o fotografie fără să 
ceară voie. Vanja nu știa dacă directorul Groth era conștient de 
faptul că le putea face viața foarte grea, dar, în situaţia dată, nu 
era deloc dispusă să riște. Se aplecă înainte și îi zâmbi cu o 
expresie plină de interes. 

— Povestiţi-ne despre Roger. Cum de a ajuns el la acest liceu? 

— Din cauza hărțuielilor din școala generală și de la liceul lui 
de dinainte. Una dintre profesoarele de aici îl cunoștea, Roger 
era prieten cu fiul ei, așa că a pus o vorbă bună pentru el și am 
reușit să-i oferim un loc aici. 

— Și se simțea bine aici? Nu a sfârșit în vreo încăierare sau 
ceva de genul ăsta? 

— Noi lucrăm foarte activ în vederea prevenirii hărțuielilor. 

— Da, aveţi un alt cuvânt pentru asta. Disciplină 
camaraderească, așa-i? 

Groth ignoră complet intervenţia lui Sebastian. Vanja îi aruncă 
lui Sebastian o privire care, spera ea, avea să-l facă să-și ţină 
gura. Apoi se întoarse din nou către director. 

— Știţi cumva dacă Roger s-a comportat diferit în ultima 
vreme? Dacă avea vreun motiv de îngrijorare sau dacă se 
comportase agresiv ori ceva de genul ăsta? 

Directorul clătină încet din cap, încercând să-și aducă aminte. 

— Nu, n-aş putea spune. Dar cel mai bine e să discutaţi cu 
diriginta clasei lui, Beatrice Strand. Ea se întâlnea cu el mult mai 
des decât mine. 


VP - 147 


Directorul se întoarse acum doar spre Vanja. 

— Beatrice este cea care a avut grijă ca Roger să se transfere 
la noi. 

— Și cum s-a descurcat el cu taxa aceea rezonabilă? se auzi 
brusc din direcţia lui Sebastian, care nu avea de gând să se lase 
ignorat. 

Ar fi fost prea simplu pentru domnul Groth. Directorul îl privi 
surprins, aproape ca și cum, pentru o vreme, chiar reușise să 
ignore faptul că bărbatul acela ușor supraponderal și cam 
neîngrijit îmbrăcat se afla în încăpere. 

— Roger a fost scutit de taxă. 

— A, era micuțul vostru proiect de ajutorare socială? Să 
realizați cota de acţiuni de binefacere. Cred că v-aţi simţit tare 
bine, nu-i așa? 

Groth își împinse scaunul cu un gest controlat și se ridică în 
picioare. Rămase așa în spatele biroului, cu trupul drept și 
degetele pironite în biroul pe care nu se zărea nici urmă de praf. 
Precum Caligula în filmul ăla vechi, Chinu/, se gândi Sebastian, 
înregistrând cum, în secunda următoare, directorul se încheia, 
din reflex, la sacou. 

— Trebuie să spun că atitudinea pe care o arătaţi faţă de 
școala noastră mă irită. 

— O, vai! Dar, vedeţi, dumneavoastră, mi-am petrecut trei 
dintre cei mai groaznici ani din viaţă aici, așa că am nevoie de 
ceva mai mult decât discursul ăsta de marketing ca să mă pot 
alătura corului de lăudători. 

Groth îl privi pe Sebastian cu oarecare scepticism. 

— Sunteţi un fost elev? 

— Da, tatălui meu i-a venit ideea să întemeieze acest templu 
al cunoașterii. 

Groth recepționă informaţia, iar, când îi percută înţelesul, se 
așeză la loc pe scaun. Și se descheie din nou la sacou. Expresia 
de iritare de pe chipul lui se schimbă într-una de neîncredere. 

— Sunteţi fiul lui Ture Bergman? 

— Da. 

— Nu semănaţi prea mult. 

— Mulţumesc, este cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus 
cineva de când am ajuns aici. 

Sebastian se ridică în picioare și făcu un gest ce îi cuprindea 
atât pe Vanja, cât și pe Ragnar. 


VP - 148 


— Vă las să continuaţi singuri discuţia. Unde o pot găsi pe 
Beatrice Strand? 

— Este la lecție momentan. 

— Pe care o ţine undeva, în liceu, presupun. 

— Aș prefera să așteptați până la pauză ca să vorbiţi cu ea. 

— OK, am să mă descurc singur atunci. 

Sebastian ieși din birou. Inainte să închidă ușa, o auzi pe 
Vanja cum cerea scuze pentru comportamentul lui. Lucru pe 
care îl mai auzise. Nu de la ea, ci de la alți colegi, în contexte 
similare. Sebastian începea să se simtă din ce în ce mai 
confortabil în această anchetă. O porni cu pași grăbiţi spre scări. 
Pe vremuri, majoritatea sălilor de clasă se aflau cu un etaj mai 
jos. lar acest lucru probabil că nu se schimbase. În general, totul 
arăta la fel ca în urmă cu patruzeci de ani, doar câteva culori noi 
apăruseră pe pereţi. Altminteri, Liceul Palmlâvska era același 
dintotdeauna. 

ladul nu se schimbă. 

Doar asta era definiţia în sine a iadului. 

Chinul etern. 

Lui Sebastian îi luă mai mult decât se așteptase ca să 
găsească clasa. Rătăci minute în șir pe coridoarele acelea bine- 
cunoscute, bătând la mai multe uși, până când, în cele din urmă, 
dădu de clasa în care se afla Beatrice Strand. În tot acest timp, 
se decise să abordeze totul fără resentimente. Liceul nu era 
decât o clădire. O clădire în care își petrecuse trei ani împotriva 
voinței lui. Tatăl lui îl forțase să facă liceul la Palmlâvska, iar 
Sebastian se hotărâse din prima zi că nu avea să îi placă aici. 
Incălcase orice regulă posibilă și, în calitate de fiu al 
fondatorului, provocase fiecare profesor și autoritate în parte. 
Comportamentul acesta i-ar fi putut conferi un anumit statut în 
rândul elevilor, dar Sebastian luase decizia că nimic nu avea 
voie să fie pozitiv în anii petrecuţi acolo, așa că nu ezitase nicio 
secundă să-i bârfească sau să-i învrăjbească pe ceilalţi elevi 
între ei ori cu profesorii. În consecinţă, nimeni nu putea să-l 
înghită, dar reușise să obțină marginalizarea scontată. Crezuse 
că în felul acela își pedepsea tatăl, alienându-se sistematic de 
tot și de toate, dar își dăduse seama că alienarea aceasta totală 
îi conferea, de fapt, un nou tip de libertate. Nimeni nu se 
aștepta de la el decât ca, indiferent de context, să facă așa cum 
îl taie capul. lar Sebastian devenise extrem de bun la asta. 


VP - 149 


Continuase, apoi, pentru tot restul vieţii, pe aceeași cale pe 
care o apucase în anii adolescenţei. 

Ca mine, ori deloc. 

Toată viața. Nu, nu chiar toată viața. Nu cu Lily. Cu ea nu 
fusese la fel. Cum de fusese posibil ca o persoană - apoi, mai 
târziu, două - să poată avea o asemenea influenţă asupra vieții 
lui? Cum de putuseră să-l schimbe atât de profund? 

Nu știa. 

Știa numai că se întâmplase. 

Se întâmplase, apoi totul îi fusese răpit. 

Bătu în ușă și apoi intră în clasă. O femeie pe la vreo 
patruzeci și ceva de ani stătea la catedră. Părul roșu și des îi era 
prins într-o coadă de cal la spate. Nefardată, cu chipul acoperit 
de pistrui. Purta o bluză de culoare verde-închis cu un șnur 
deasupra pieptului opulent. O fustă lungă, maro. Il privi 
întrebător pe Sebastian când acesta se prezentă și le dădu liber 
elevilor pentru tot restul orei. Beatrice Strand nu protestă. 

După ce rămaseră singuri în clasă, Sebastian își trase un 
scaun din primul rând, se așeză și îi ceru să-i povestească 
despre Roger, așteptându-i reacţia. Aceasta nu întârzie să 
apară. Beatrice fusese nevoită să fie tare în fața elevilor, să le 
poată răspunde la întrebări, asumându-și responsabilitatea de a- 
i face să se simtă în siguranță și de a reinstaura o stare de 
normalitate în clipele acelea tensionate. Dar acum rămăsese 
singură cu un alt adult. Care participa la anchetă. O persoană 
care, prin urmare, își asuma rolul de a le oferi siguranţă și care 
ținea situaţia sub control. Nu mai avea nevoie să fie cea cu 
nervii tari. 

Așa că izbucni în plâns. Sebastian așteptă ca Beatrice să se 
mai liniștească. 

— Nu pot să înţeleg... 

Femeia abia reușea să articuleze cuvintele printre sughiţuri. 

— Vineri ne-am luat la revedere ca de obicei, iar acum...nu o 
să se mai întoarcă niciodată. Am sperat până în ultima clipă, dar 
apoi, când l-au găsit... 

Sebastian nu spuse nimic. Se auziră bătăi în ușă, iar Vanja își 
vâri capul în clasă. Beatrice își suflă nasul și își șterse lacrimile, 
în timp ce Sebastian făcu prezentările. Beatrice făcu un gest cu 
batista, către faţa ei brăzdată de lacrimi, se scuză, se ridică în 


VP - 150 


picioare și părăsi sala de clasă. Vanja se așeză pe marginea unei 
bănci. 

— Școala nu monitorizează în vreun fel traficul de date și nici 
nu au camere de supraveghere. Directorul mi-a explicat că e 
vorba de respect reciproc. 

— Așadar, oricine ar fi putut trimite e-mailul acela? 

— Nici nu e nevoie să fii elev aici pentru a putea folosi 
computerele, oricine o poate face. 

— Dar trebuie să fie cineva care cunoaște cât de cât liceul. 

— Desigur, dar asta înseamnă 218 elevi, plus părinţii, plus 
amicii lor, plus personalul. 

— Probabil că știa acest lucru. 

— Cine? 

— Cel care a trimis e-mailul. Știa că o să ne fie imposibil să 
urmărim e-mailul mai departe. Dar persoana aceasta a mai fost 
aici, are o legătură cu liceul. Ar trebui să pornim de la acest 
indiciu. 

— Probabil. Asta în cazul în care chiar este vorba despre un e/. 

Sebastian o privi pe Vanja. Sceptic. 

— Aș fi foarte surprins să nu fie vorba de un bărbat. Felul în 
care a procedat și, mai ales, povestea cu inima sugerează un 
infractor de sex masculin. 

Sebastian se pregătea să înceapă o prelegere despre nevoia 
de trofee a infractorilor de sex masculin, despre încercarea lor 
de a-și menţine controlul asupra victimei păstrând un obiect ce 
îi aparținuse acesteia, un fenomen care, în principiu, nu se 
întâlnește niciodată când e vorba de o infractoare. Dar Beatrice 
se întorsese, iar Sebastian se întrerupsese înainte de a apuca să 
spună ceva. Beatrice se așeză la catedră, cerând încă o dată 
scuze și se întoarse cu faţa la ei. Arăta din nou calmă. 

— Tu ai fost cea care a aranjat ca Roger să se transfere aici, 
nu-i așa? începu Vanja. 

Beatrice încuviinţă din cap. 

— Da, el și fiul meu, Johan, sunt prieteni. 

Beatrice realiză că folosise timpul prezent și se corectă. 

— Erau prieteni. Roger venea adesea la noi acasă și știam că 
nu o ducea deloc bine la școală. Ulterior, s-a dovedit că nici la 
liceu lucrurile nu se schimbaseră, ba dimpotrivă, situaţia se 
înrăutăţise și mai tare când a început liceul la Runeberg. 

— Dar aici se simţea bine? 


VP - 151 


— Din ce în ce mai bine. La început a fost ceva mai greu, 
bineînţeles. 

— De ce? 

— A fost o perioadă de adaptare. Elevii noștri sunt extrem de 
motivaţi și studioși. Roger nu era obișnuit cu ritmul și nivelul la 
care lucrăm aici. Dar totul mergea din ce în ce mai bine. 
Rămânea peste ore, mergea la clasele ajutătoare. Se implicase 
cu toată seriozitatea. 

Sebastian nu spuse nimic. Beatrice își îndreptase toată 
atenţia către Vanja. Sebastian îi privi profilul și se trezi 
întrebându-se cum s-ar simţi să-și plimbe degetele prin părul ei 
roșu și des. Să sărute chipul acela plin de pistrui. Să privească 
ochii aceia mari, albaștri cum se închid de plăcere. Ceva din 
fiinţa ei - Sebastian nu își putea da seama ce anume - părea să 
exprime singurătate. Dar nu la fel ca în cazul Clarei Lundin, nu o 
singurătate vulnerabilă. Beatrice era mai... sigură pe sine. Mai 
matură. Sebastian avu senzaţia că Beatrice era mai greu de 
cucerit, dar, probabil că ar fi meritat efortul. Alungă însă acest 
gând. O femeie care avea legătură cu ancheta era de ajuns. 
Începu să se concentreze din nou asupra discuţiei. 

— Roger avea prieteni aici? 

— Nu foarte mulţi. Se vedea mai ales cu Johan și uneori cu 
Erik Heverin, care se află în Statele Unite semestrul acesta. Și cu 
Lisa, desigur, prietena lui. Dar nu era marginalizat sau 
antipatizat. Doar că Roger era mai degrabă un lup singuratic. 

— Și nu s-a bătut cu nimeni? 

— Nu aici. Dar uneori se întâmpla să se întâlnească pe stradă 
cu băieţi de la fostul lui liceu. 

— Părea îngrijorat de ceva? 

— Nu. Când a plecat de la școală, vineri, era exact la fel ca de 
obicei. Bucuros ca toţi ceilalţi că era vineri. Tocmai avuseseră 
teză la suedeză și a trecut să mă vadă, să-mi spună că totul 
mersese bine. 

Beatrice tăcu și clătină din cap, de parcă abia acum sesizase 
absurdul situaţiei. Ochii i se umplură iar de lacrimi. 

— Roger era un băiat foarte bun. Sensibil. Matur. E de 
neconceput. 

— Johan, fiul tău, se află acum la școală? 

— Nu, e acasă. L-a afectat foarte tare ce s-a întâmplat. 

— Am dori să discutăm cu el. 


VP - 152 


Beatrice încuviinţă resemnată. 

— Inţeleg că este nevoie. Am să fiu acasă în jur de ora patru. 

— Nu este nevoie să fii de față. 

Beatrice încuviință din nou din cap. Cu și mai multă 
resemnare. Suna cunoscut. Că nimeni nu avea nevoie de ea. 
Sebastian și Vanja se ridicară în picioare. 

— O să revenim dacă va fi nevoie să discutăm din nou cu tine. 

— Da, desigur. Sper sincer că veți reuși să-l găsiţi pe făptaș. E 
atât de... e atât de greu. Pentru toți. 

Sebastian dădu din cap, în aparenţă, aprobator. Beatrice îi 
salută. 

— Incă ceva, nu știu dacă are vreo importanţă, dar Roger a 
dat telefon. La noi acasă. In seara aceea, vineri. 

— Când anume? 

Pe fața Vanjei se putea citi clar că asta era o noutate. Se 
apropie, din reflex, de Beatrice. 

— Pe la opt și un sfert. Voia să vorbească cu Johan, dar Johan 
era plecat cu Ulf, tatăl lui. l-am spus să-l sune pe mobil, dar nu l- 
a sunat, mi-a zis Johan. 

— Și ţi-a spus cumva ce voia? 

Beatrice clătină din cap. 

— Voia să vorbească cu Johan. 

— La ora opt și un sfert, vineri seara? 

— Aproximativ la ora aceea. 

Vanja îi mulțumi și plecă. Opt și un sfert. 

Atunci când Roger se afla la prietena lui, Lisa. 

Vanja era din ce în ce mai sigură că Roger nu fusese deloc la 
ea acasă. 

e 

Materialul se afla pe două hard diskuri LaCie. Sosiseră cu o 
oră în urmă, aduse de curierul firmei de pază și securitate. Billy 
cuplă prima cutie de culoarea oțelului la propriul computer și 
începu să lucreze. Discul era marcat „Vin., 23 aprilie, 06:00- 
00:00, camerele 1:02-1:16”. Conform registrului aferent pe care 
îl primise, camerele 1:14-1:15 acopereau Gustavsborgsgatan 
sau porţiuni ale acesteia. Conform informaţiilor primite, acesta 
era ultimul loc în care Roger fusese văzut în seara aceea fatală 
de vineri. 

Billy căută direct camera 1:14 în mapele cu înregistrări, o găsi 
și porni filmul. Rezoluţia era mai bună decât de obicei, sistemul 


VP - 153 


de supraveghere fusese instalat cu mai puţin de șase luni în 
urmă, iar firma nu se zgârcise deloc. Ceea ce îl bucură pe Billy. 
De obicei, materialul înregistrat de camerele de supraveghere a 
traficului era atât de neclar, încât rar se întâmpla să le fie de 
vreun folos în anchetă. Dar sistemul acesta era cu totul altfel. 
Un sistem Zeiss Optics ultimul răcnet, se gândi Billy derulând în 
viteză până la ora 21:00. O jumătate de oră mai târziu îl suna 
deja pe Torkel, care își făcu imediat apariţia. 

Torkel se așeză lângă Billy. În tavan zbârnâia proiectorul care 
fusese cuplat la computerul lui Billy. Pe perete se derulau 
imaginile luate de camera 1:15. judecând după unghiul camerei, 
se putea deduce că aceasta era montată la vreo zece metri 
înălţime. Era îndreptată asupra unui spaţiu deschis, iar în mijloc 
se vedea strada care dispărea între două clădiri mari. Una dintre 
ele, cea din stânga, era clădirea universităţii. Cealaltă - o 
școală. Spaţiul deschis din faţa camerei arăta pustiu și bătut de 
vânt. Într-un colț al ecranului se vedea un cronometru. Liniştea 
fu întreruptă de o motoretă care răsări brusc în imagine. Billy 
opri filmul. 

— Acolo. Leo Lundin își face apariţia în zonă la 21:02. La puţin 
timp după aceea apare și Roger venind dinspre vest. 

Billy apăsă pe tastatură și înregistrarea continuă să se 
deruleze. Nu trecu nici măcar un minut, și o nouă siluetă se ivi în 
imagine. Purta o geacă verde și înainta cu pași repezi și fermi. 
Billy îngheță imaginea și priviră amândoi silueta. Chiar dacă 
purta o șapcă al cărei cozoroc îi ascundea fața, îl recunoscură, 
dincolo de orice dubiu, pe Roger Eriksson. Înălţimea, părul lung 
până la umeri și geaca, aceeași geacă aflată acum, pătată de 
sânge uscat, în evidența poliţiei, în imagine apărea întreagă și 
fără pete. 

— Roger își face apariţia la ora 21:02:48, spuse Billy și porni 
din nou filmul. 

Roger tresări și își continuă drumul. Imaginile acelea, ale 
cuiva care mai avea doar câteva ore de trăit, aveau ceva 
special. Ca și cum faptul că știai ce nenorocire urmează te făcea 
să privești cu atenţie fiecare pas, iar fiecare mișcare căpăta o 
semnificaţie aparte. După colț pândea moartea, dar plimbarea 
aceea, extrem de obișnuită, nu sugera nimic. Destinul era 
cunoscut doar de spectatori, nu și de adolescentul acela de 


VP - 154 


șaisprezece ani, care trecea liniștit pe lângă camera 1:15. Habar 
nu avea ce îl așteaptă. 

Torkel îl văzu pe Roger oprindu-se și privind în sus. O secundă 
mai târziu, motoreta își făcu din nou apariţia în imagine. Din 
limbajul corporal al lui Roger îţi puteai da seama că îl 
recunoscuse pe șofer și că se aștepta la probleme. Încremeni în 
loc, privind în jurul său, de parcă ar fi căutat o scăpare. Roger se 
hotări rapid să încerce să ignore motoreta care acum începuse 
să îl hărțuiască, făcând cercuri în jurul lui. Roger dădu să se 
îndepărteze câțiva pași, dar motoreta îi tăie calea, apropiindu-se 
tot mai mult. Băiatul se opri. După câteva runde se opri și 
motoreta. Leo se dădu jos de pe ea. Roger îl privi pe cel care își 
scosese casca și se întindea, ca și cum ar fi încercat să se facă și 
mai mare. Ştia că avea să iasă cu bătaie, se pregătea. Se oțelea 
în faţa a ceea ce știa că urmează. Pentru Torkel, aceasta era 
prima întâlnire adevărată cu băiatul mort, din care își putea face 
o oarecare idee despre cine fusese acesta. Roger nu o luase la 
goană. Poate că nu era o simplă victimă. Părea că și el încearcă 
să se întindă. Leo spuse ceva. Roger răspunse, după care veni 
prima îmbrânceală. Roger făcu câţiva pași înapoi, iar Leo îl 
urmă. În clipa în care Roger îşi recăpătă echilibrul, Leo îl apucă 
de braţul stâng și trase de geacă, dezvelind ceasul. Leo probabil 
că spusese din nou ceva, căci Roger încercă să își retragă 
brațul. Leo îi răspunse cu un pumn în faţă. 

Rapid și puternic. 

Fără niciun avertisment. 

Torkel văzu sângele curgând pe braţul drept al lui Roger când 
acesta își duse mâna la faţă. Leo îl lovi din nou. Roger se clătină 
și îl apucă pe Leo de tricou în cădere. 

— De aici vine sângele de pe tricoul lui Leo, constată Billy 
scurt. 

Torkel încuviinţă ca pentru sine, da, asta explica sângele de 
pe tricou. Tricoul pătat de sânge păru să fie semnalul de care 
Leo avu nevoie pentru a-și putea justifica violenţa. Se aruncă 
turbat asupra lui Roger. Nu trecu mult și Roger zăcea la pământ 
într-o ploaie de lovituri. Cronometrul din josul imaginii înregistra 
mecanic timpul cât Roger zăcuse ghemuit la pământ, 
încasându-și „pedeapsa” de la Leo. Acesta se opri la ora 21:05, 
apoi se aplecă asupra lui Roger și îi smulse ceasul de la mână. li 
aruncă o ultimă privire băiatului care zăcea la pământ, apoi își 


VP - 155 


așeză, cu o încetineală ostentativă, casca pe cap, ca pentru a-și 
sublinia superioritatea, încălecă pe motoretă și ieși din imagine. 
Roger rămase pe loc o vreme. Billy îl privi pe Torkel. 

— Roger nu s-a uitat la Let's Dance împreună cu prietena. 

Torkel încuviinţă din cap. Lisa mințea. Dar nici declaraţiile lui 
Leo, luate în timpul interogatoriului, nu se potriveau întocmai cu 
înregistrarea. Nu Roger fusese cel care începuse, îmbrâncindu-l 
pe Leonard de pe motoretă. 

Și nici măcar nu se bătuseră. 

O bătaie implică două părți active. 

Torkel se rezemă de spătarul scaunului cu mâinile încrucișate 
la ceafă. Puteau să-l aresteze pe Leo pentru jaf și agresiune 
fizică. 

Dar nu pentru omor. În orice caz, nu acolo și nu atunci. Și nici 
mai târziu, Torkel era destul de convins în această privință. Leo 
era un huligan. Dar să-i scoată inima din piept, nu, nu ar fi fost 
în stare. Nu încă. Poate peste câţiva ani, când viaţa lui avea s-o 
ia razna de tot, dar nu acum. 

— Și unde se duce Roger apoi? 

— Nu știu. Uite aici. 

Billy se ridică în picioare și se apropie de harta de pe perete în 
care fuseseră înfipte mai multe bolduri. 

— Roger merge tot înainte, apoi ajunge în Vasagatan. De aici, 
poate să o ia la stânga sau la dreapta. Dacă o ia la stânga, 
ajunge la șoseaua de centură. In intersecţia aceea se află 
instalată o cameră, dar Roger nu-și face apariţia acolo. 

— Atunci înseamnă că a luat-o la dreapta? 

— În cazul acesta, ar fi trebuit să apară în faţa camerei care 
se află aici. 

Billy arătă cu degetul un loc de pe hartă aflat undeva, lângă 
terenul de fotbal, puţin mai la nord. 

— În realitate, nu erau decât câteva sute de metri. Dar nu 
apare nici aici. 

— Atunci înseamnă că a făcut la stânga sau la dreapta 
undeva, înainte să ajungă acolo. 

Billy dădu din cap și arătă spre o străduţă care dădea pieziș în 
Vasagatan. 

— Probabil aici. Apalbyvăgen. Direct într-o zonă rezidenţială. 
Fără camere. Nici măcar nu știm în ce direcţie a luat-o. 


VP - 156 


— Verifică în toate direcţiile atunci. Poate că o să apară din 
nou, pe vreo stradă mai importantă. Trimite oameni să bată la 
toate ușile din zonă. Cineva trebuie să-l fi văzut. Vreau să știu 
unde s-a dus. 

Billy încuviinţă din cap și amândoi își scoaseră telefoanele. 

Billy îl sună pe responsabilul de la firma de pază și securitate, 
care încă era ușor mahmur după petrecerea din urmă cu o zi, 
pentru a-i cere și alte înregistrări. 

Torkel o sună pe Vanja, iar aceasta îi răspunse, ca de obicei, 
de la primul semnal. 

Vanja și Sebastian tocmai dădeau să plece de la liceu când 
Torkel îi sună. Era pauză și majoritatea elevilor se aflau în curtea 
școlii. Torkel o puse la curent cu noutăţile, pe scurt - îi plăcea să 
fie eficient când vorbea la telefon, iar convorbirea dură mai 
puţin de un minut. Vanja închise și se întoarse către Sebastian. 

— Au verificat filmul din Gustavsborgsgatan. Roger a fost 
acolo imediat după ora nouă. 

Sebastian se gândise la noile informaţii. Vanja susținuse cu 
încăpățânare că Lisa Hansson, prietena lui Roger, minţise de 
fiecare dată în privinţa locului în care se aflase Roger în noaptea 
crimei. Acum aveau și dovada că Lisa minţea. Așadar, pentru 
Lisa era mai important să păstreze acest secret decât elucidarea 
crimei a cărei victimă fusese prietenul ei. Genul acesta de 
secrete importante îl intriga pe Sebastian. La naiba, tot cazul 
începuse să-l intereseze din ce în ce mai tare. Se văzu nevoit să 
admită că o scurtă pauză de la gândurile lui de zi cu zi era bine- 
venită. Colaborarea aceasta putea dura cât de mult avea el chef 
și ar fi trebuit să se bucure de situaţie. Urma să ia noi decizii în 
legătură cu viitorul și cu participarea lui la anchetă atunci când 
avea să se ivească posibilitatea. 

— N-ar fi cazul să mergem să discutăm cu Lisa? 

— Nu credeam că o să mai întrebi asta. 

Se întoarseră din nou la liceu pentru a afla că, după ora de 
engleză, Lisa se dusese acasă. Era ziua ei scurtă. Cu puţin 
noroc, aveau să o găsească la locuinţa ei. Vanja nu sună să 
verifice, altminteri Lisa ar fi avut timp să-și anunțe părinţii și să 
pună la punct o strategie defensivă. Se urcară în mașină, iar 
Vanja porni în trombă, gonind cu mult peste limita legală de 
viteză. 


VP - 157 


Parcurseră drumul în tăcere. Vanjei îi convenea așa. Nu avea 
niciun chef să-și cunoască în detaliu noul partener care îi fusese 
băgat pe gât și care, spera ea, nu avea să fie decât unul 
temporar. Că Sebastian nu era omul care putea face conversaţie 
de dragul conversaţiei o știa deja. Ursula îl numise un dezastru 
social. Și îi mai spusese că era de preferat să tacă. De îndată ce 
deschidea gura, Sebastian era fie bădăran, șovinist, critic sau, 
pur și simplu, rău. Atâta vreme cât tăcea din gură, nu riscai să 
te apuce turbarea din cauza lui. 

Vanja, la fel ca Ursula, se enervase cumplit când Torkel îl 
prezentase pe Sebastian, anunţându-i că avea să colaboreze cu 
ei în această anchetă. Nu atât pentru că era vorba de Sebastian. 
Desigur, auzise despre el mai multe chestii urâte decât despre 
toţi ceilalţi polițiști la un loc, dar cel mai tare o deranjase faptul 
că Torkel luase decizia aceasta fără să se consulte cu ea. Știa că 
Torkel nu avea nicio obligaţie să-i ceară părerea în asemenea 
situaţii, dar totuși. Simțea că se apreciau reciproc și că lucrau 
atât de bine împreună, încât ar fi trebuit să o întrebe în legătură 
cu o decizie care afecta întregul grup. 

Înainte ca această decizie să fie luată. Torkel era cel mai bun 
șef pe care îl avusese vreodată și de aceea fusese surprinsă că 
făcuse schimbări atât de importante, fără să se consulte cu ea. 
Sau cu ceilalţi. Surprinsă și, sincer vorbind, dezamăgită. 

— Cum îi cheamă pe părinţii ei? 

Vanja se smulse din gânduri. Se întoarse spre Sebastian. 
Acesta rămăsese nemișcat, continuând să privească afară, pe 
geam. 

— Ulf și Ann-Charlotte. De ce? 

— A, doar așa. 

— Era menţionat în materialul pe care l-ai primit. 

— Nu l-am citit. 

Vanja crezu că nu aude bine. 

— Nu l-ai citit? 

— Nu. 

— De fapt, ce cauţi în această anchetă? 


VP - 158 


Vanja își pusese această întrebare de la bun început, când 
auzise explicaţia cel puţin vagă pe care Torkel o dăduse 
cooptării lui Sebastian. Îl avea oare cu ceva la mână pe Torkel? 
Nu, era de neconceput. Torkel nu ar fi periclitat niciodată o 
anchetă din motive personale, indiferent care ar fi fost acelea. 
Răspunsul lui venise mai repede decât se așteptase. 

— Aveţi nevoie de mine. Fără mine nu o să puteți elucida 
cazul. 

Ursula avea dreptate. Nu era greu să te apuce turbarea cu 
Sebastian Bergman în apropiere. 

Vanja parcă și opri motorul. Se întoarse către Sebastian 
înainte ca acesta să coboare din mașină. 

— Un lucru numai. 

— Ce anume? 

— Știm că Lisa minte. Avem dovada. Dar aș vrea s-o aud 
mărturisind. Așa că n-o să ne apucăm să o strângem cu ușa și 
să îi băgăm dovada pe gât, căci în felul acesta o facem să tacă 
mâlc. OK? 

— Desigur. 

— Eu o cunosc pe Lisa. Așa că eu am să discut cu ea. Tu nu te 
băga. 

— După cum am spus mai devreme, nici n-ai să-mi remarci 
prezenţa. 

Vanja îi aruncă o privire menită să-i dea de înțeles că nu-i 
arde de glume, apoi cobori din mașină și se îndreptă spre casă. 
Sebastian o urmă. 

Așa cum sperase Vanja, Lisa era singură acasă. Păru şocată 
să dea cu ochii de Vanja și de un bărbat necunoscut. Incercă să 
bâiguie niște scuze neinspirate, dar Vanja pătrunse în hol fără să 
aștepte vreo invitaţie din partea ei. Era ferm decisă, mai ales 
când auzise că Lisa era singură acasă. 

— N-o să ne ia decât un minut. Putem discuta aici, înăuntru. 

Vanja aproape că îi conduse în bucătăria îngrijită. Sebastian 
stătea deoparte. O salutase prietenos pe Lisa, apoi nu mai 
spusese nimic. Spre bucuria Vanjei, se ţinea deocamdată de 
promisiune. Adevărul era că, în momentul acela, Sebastian nici 
nu mai era în stare să vorbească. Dăduse cu ochii de tabloul din 
mărgeluțe, care îl înfățișa pe lisus, și rămăsese mut de uimire. 
Nu mai văzuse niciodată în viața lui ceva asemănător. Fantastic. 

— la loc. 


VP - 159 


Vanja avu impresia că zărește o ușoară schimbare în privirea 
fetei. Părea mai obosită. Scăpărarea aceea defensivă pe care o 
avusese în ochi dispăruse, de parcă zidul ei de apărare începuse 
să se surpe. Vanja încercă să folosească un ton cât mai firesc 
posibil. Nu voia că vorbele ei să fie percepute drept agresive. 

— Lisa, uite cum stă treaba. Avem o problemă. O mare 
problemă. Știm că Roger nu s-a aflat aici la ora nouă în seara 
zilei de vineri. Știm unde se afla și avem cum să o dovedim. 

| se păru ori umerii Lisei se mai lăsară o idee? 

Lisa nu spuse nimic. 

Nu încă. 

Vanja se aplecă înspre ea și îi atinse mâna. Ceva mai blând de 
data aceasta. 

— Lisa, trebuie să ne spui adevărul. Nu știu de ce minţi. Dar 
n-o mai poți face. Nu pentru noi, ci pentru tine. 

— Vreau ca părinţii mei să fie de faţă, reuși să bâiguie Lisa. 

Vanja nu-și îndepărtă mâna de pe brațul fetei. 

— Chiar vrei să fie de față? Chiar vrei ca părinţii tăi să afle că 
minţi? 

Pentru prima oară Vanja îi surprinse în privire slăbiciunea 
aceea ce licărește doar o clipă și care, de obicei, precedă 
mărturisirea adevărului. 

— Roger s-a aflat pe Gustavsborgsgatan la nouă și cinci. 
Avem o înregistrare video. Gustavsborgsgatan este destul de 
departe de aici, continuă Vanja. Aș putea ghici că prietenul tău a 
plecat de aici pe la opt și un sfert. Opt și jumătate, cel târziu. 
Asta în cazul în care a fost aici. 

Vanja se opri. O privi pe Lisa ai cărei ochi erau acum obosiţi și 
resemnați. Orice urmă de protest și aroganță adolescentină 
dispăruse. Acum nu mai rămăsese decât îngrijorarea. Un copil 
îngrijorat. 

— Or să se supere atât de tare pe mine, se auzi în cele din 
urmă. Mama și tata. 

— Asta numai dacă or să o afle. 

Vanja o strânse și mai tare de mână, care, pe măsură ce 
discuţia avansa, părea să se încălzească tot mai tare. 

— Fir-ar al dracului, spuse Lisa deodată, iar cuvintele acestea 
tabu erau doar începutul sfârșitului. 

Zidul se prăbușise. Lisa se eliberă din mâna Vanjei și își 
îngropă faţa în palme. Auziră amândoi o respiraţie lungă, 


VP - 160 


aproape de ușurare. Secretele sunt o povară grea atunci când 
ești singur. 

— Roger nu era prietenul meu. 

— Poftim? 

Lisa își înălță capul. 

— Roger nu era prietenul meu. 

— Nu? 

Lisa clătină din cap și își îndepărtă privirea, aţintind-o undeva, 
departe. Pe fereastră. De parcă ar fi dorit să se afle acolo. 

— Ce era el, atunci? Ce făceațţi voi? 

Lisa ridică din umeri. 

— Nu făceam nimic. Dar Roger era aprobat. 

— Cum adică, aprobat? 

Lisa își întoarse capul și îi aruncă Vanjei o privire obosită. 
Chiar nu pricepea? 

— Aprobat de părinţii tăi, vrei să spui? 

Lisa își luă mâinile de pe faţă și încuviință. 

— Aveam voie să ies cu el în oraș. Sau să fiu singură cu el 
acasă. Dar n-am ieșit niciodată nicăieri. 

— Adică nu voi doi împreună. 

Lisa dădu din cap. 

— Adică ai un alt prieten? 

Lisa aprobă din nou și, pentru prima oară, o privi rugător pe 
Vanja. O fată a cărei viață se rezuma la rolul de fiică perfectă, o 
mască acum pe punctul să cadă. 

— Pe care părinţii tăi nu îl acceptă? 

— M-ar omori dacă ar ști. 

Vanja privi din nou tabloul din mărgeluţe. Care acum 
căpătase o cu totul altă semnificaţie. „Eu sunt calea”. Nu și 
atunci când ai 16 ani și te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie. 

— Ştii că va fi nevoie să ne întâlnim cu tipul ăsta? Să stăm de 
vorbă cu el. Dar părinţii tăi n-or să afle, îţi promit. 

Lisa înclină capul. Nu mai izbutea să lupte. Adevărul iese 
mereu la iveală, așa spunea pastorul la biserică, ori de câte ori 
avea ocazia. Lisa se gândise adesea la aceste cuvinte, în urzeala 
aceea tot mai complicată de minciuni cu care fusese nevoită să 
trăiască atâţia ani în șir. Dar acum, în momentul acesta, 
înțelesese că venise vremea unei schimbări. Adevărul trebuia să 
iasă la iveală, iar părinţii ei or să turbeze de mânie. Așa era. Dar 
era, totuși, adevărul și era eliberator. 


VP - 161 


— Care e problema cu el? Prea mare? Criminal? Droguri? 
Musulman? 

Sebastian fusese cel care întrebase. Vanja își îndreptă privirea 
spre el, iar Sebastian făcu o mină de parcă ar fi cerut scuze. Lisa 
încuviinţă din cap, era în regulă. 

— Nu e nicio problemă cu el, spuse fata, ridicând din umeri. 
Doar că nu este... treaba asta. 

Lisa făcu un gest care cuprindea nu numai casă, ci întregul 
cartier, cu grădinile cochete din faţa caselor de pe strada aceea 
liniștită. Sebastian o înțelegea perfect. Când fusese de vârsta 
Lisei, el nu fusese în stare să-și analizeze cu atâta luciditate 
propria situaţie și să o descrie în felul acela, dar recunoștea 
sentimentul. Siguranţa care se transforma într-o închisoare. 
Grija care devenea sufocantă. Convenţiile ca niște cătușe. 

Vanja se aplecă spre Lisa. O apucă din nou de mână. Lisa o 
lăsă sau, mai bine zis, voia să o simtă. 

— A fost Roger aici în seara aceea? 

Lisa încuviinţă din cap. 

— Doar până la opt și un sfert. Până când am fost siguri că 
mama și tata au plecat. 

— Și unde s-a dus după aceea? 

Lisa clătină din cap. 

— Nu știu. 

— Urma să se întâlnească cu cineva? 

— Așa cred. Obișnuia s-o facă. 

— Cu cine? Ă 

— Nu știu. Roger nu îmi povestea niciodată nimic. li plăcea să 
aibă secrete. 

Sebastian le privi pe Lisa și pe Vanja, cum stăteau una lângă 
alta, la masa aceea ridicol de curată și vorbeau despre o seară 
plină de peripeții, dar care nu-l includea pe Roger. Ordinea din 
bucătărie îi amintea lui Sebastian de casa părintească și de 
toate casele vecinilor, care făceau parte din anturajul de oameni 
realizaţi al părinţilor lui. Sincer vorbind, se simţea de parcă 
nimerise într-o copie a propriei lui copilării. Tot timpul luptase 
împotriva acestei lumi. Nu văzuse în ea decât încercările 
superficiale de a păstra forma și curăţenia, fără nicio strădanie 
sinceră de a iubi sau de a fi curajos. Lui Sebastian începea să-i 
placă tot mai mult de Lisa. Cu siguranță că avea să ajungă 
departe. Un iubit secret la numai șaisprezece ani. Părinţii ei 


VP - 162 


urmau să aibă de furcă cu ea când avea să crească ceva mai 
mare. Îl bucura acest lucru. 

Ușa de la intrare se auzi deschizându-se. Din hol răzbătu o 
voce plăcută: 

— Lisa, am venit acasă. 

Din reflex, Lisa își trase mâna și înlemni în scaun. Cu o viteză 
fulgerătoare, Vanja îi strecură cartea ei de vizită. 

— Trimite-mi un SMS ca să-mi spui cum să dau de prietenul 
tău și n-o să te mai deranjăm pe tema asta. 

Lisa încuviinţă din cap, luă rapid cartea de vizită și apucă să o 
ascundă în buzunar. Ulf intră primul în bucătărie. 

— Ce faceţi aici?! 

Tonul amabil din hol dispăruse. 

Vanja se ridică în picioare. Îl întâmpină cu un zâmbet cam 
prea jovial. Un zâmbet care îl făcu să înțeleagă că ajunseseră 
prea târziu. Vanja era mulţumită. Ulf încercă să-și restabilească 
autoritatea. 

— Credeam că ne-am înţeles și că nu veţi mai discuta cu Lisa 
în absența mea. E cu totul inacceptabil! 

— Nu poţi pretinde așa ceva. Oricum, n-a fost vorba decât de 
câteva detalii pe care a trebuit să le verificăm cu Lisa. Dar acum 
suntem gata. 

Vanja se întoarse și îi zâmbi Lisei, dar aceasta nu avu cum s-o 
vadă, căci privirea îi era pironită în pământ. Sebastian se ridică 
în picioare. Vanja se îndreptă spre ușă. 

— Nu cred că va mai fi nevoie să vă deranjăm din nou. 

Tatăl își muta privirea de la Vanja la fiica sa și înapoi. Preţ de 
câteva secunde, rămăsese fără replică, după care recurse la 
singura ameninţare care îi veni la îndemână. 

— Să știi că am să discut cu șeful tău. N-ai să scapi așa ușor. 

Vanja nici nu se sinchisi să-i răspundă, ci continuă să se 
îndrepte spre ușă. Obţinuse ceea ce voise, când, deodată, auzi 
în spatele său vocea lui Sebastian. Mai puternică decât oricând, 
de parcă așteptase îndelung momentul acela. 

— Doar că trebuie să știți un lucru, spuse el, împingând cu 
gesturi studiate scaunul sub masă. Să știți că fiica voastră v-a 
minţit. 

Ce dracu’ l-a apucat? Vanja se întoarse șocată și încruntată 
spre Sebastian. Că Sebastian era un porc faţă de colegii lui și 
faţă de alţi oameni o știa, dar să dai de gol un copil? Cu totul 


VP - 163 


inutil. Lisa arăta ca și cum ar fi vrut să se ascundă sub masă. 
Părinţii tăcuseră. Îl priveau cu toţii pe bărbatul acela care, dintr- 
odată, devenise centrul bucătăriei. 

Momentele acestea îi lipsiseră cel mai mult lui Sebastian în 
perioada absenței sale. Așa că nu se grăbi, le savură magia. 
Doar nu se mai întâmplau așa des. 

— Roger a plecat de aici mult mai devreme decât a admis 
Lisa la început. 

Părinţii Lisei se uitară unul la altul, apoi mama izbucni. 

— Fiica noastră nu minte. 

Sebastian făcu câţiva pași spre ei. 

— Ba minte. 

Sebastian nici nu se gândea să lase minciuna să scape 
nepedepsită. Nu acum, când îi avea la mână. 

— Dar întrebarea care ar trebui să vă preocupe este: de cea 
minţit? Poate că există un motiv pentru care Lisa nu îndrăznește 
să vă spună adevărul. 

Sebastian tăcu și își aţinti privirea asupra părinţilor fetei. 
Bucătăria îngrijită aștepta cu neliniște continuarea. Continuarea 
lui. Creierul Vanjei lucra de zor. Ce să facă pentru a stăvili 
avalanșa aceasta. Nu reuși decât să murmure o rugăminte. 

— Sebastian... 

Sebastian nici nu o auzi. Domina încăperea, iar viaţa unei fete 
de șaisprezece ani se afla în mâinile lui. De ce să asculte pe 
altcineva? 

— Lisa și Roger s-au certat în seara aceea. Roger a plecat la 
ora opt. S-au certat, apoi el a murit, cum credeţi că se simte ea 
acum? Dacă nu s-ar fi certat, poate că Roger ar mai fi în viaţă. 
Din vina ei a plecat Roger mai devreme. Este o vină enormă 
pentru o fată atât de tânără. 

— Așa e, Lisa? 

Vocea mamei suna rugător, iar ochii începuseră să i se umple 
de lacrimi. Lisa se uită la părinții ei de parcă tocmai se trezise 
dintr-un vis și nu mai știa sigur ce era adevărat și ce nu. 
Sebastian îi făcu discret cu ochiul. Se simțea bine în postura 
aceea. 

— De fapt, ceea ce a făcut Lisa nu a fost tocmai să mintă. 
Este un mecanism defensiv. Ca să poată continua. Ca să poată 
trăi cu sentimentul de vinovăţie. De aceea vă spun toate 
acestea, continuă Sebastian, privindu-i grav pe părinţii Lisei. 


VP - 164 


Apoi cobori tonul o idee pentru a sublinia cât de serioasă era 
situaţia. 

— Acum Lisa trebuie să știe că nu a greșit cu nimic. 

— Bineînţeles că nu ai greșit cu nimic, scumpa mea. 

Tatăl fusese cel care vorbise de data aceasta. Se apropiase de 
fiica lui, înconjurându-i umerii cu braţul. Lisa arăta cea mai 
surprinsă. Nu trecuseră decât câteva minute de la momentul în 
care totul fusese dat pe față, iar acum era înconjurată de iubire 
și grijă. 

— Dar, copilule, de ce nu ai spus nimic până acum? începu 
mama cu voce slabă, dar nu apucă să continue, căci Sebastian o 
întrerupse din nou. 

— Pentru că Lisei i-a fost teamă să nu vă dezamăgească. 
Chiar nu înțelegeți? Lisa trăiește un enorm sentiment de 
vinovăţie. Vinovăţie și jale. lar voi n-aţi făcut decât să discutaţi 
dacă minte sau nu. Nu înţelegeţi cât de singură aţi făcut-o să se 
simtă? 

— Dar nu știam... noi credeam... 

— Aţi ales să credeţi ceea ce v-a convenit. Nimic altceva. Dar 
e de înțeles. E omeneşte. Însă acum fiica voastră are nevoie de 
afecțiune, de iubire, trebuie să simtă că aveţi încredere în ea. 

— Dar avem încredere. 

— Nu îndeajuns. Daţi-i iubire, dar daţi-i și libertate. De asta 
are ea nevoie acum. Multă încredere și libertate. 

— Desigur, mulţumesc. Habar nu aveam. Imi pare rău că ne- 
am ambalat așa, dar sper să ne înţelegeţi, începu mama. 

— Evident. Cu toţii vrem să ne protejăm copiii. Faţă de orice. 
Altfel n-am fi părinţi. 

Sebastian afișă un zâmbet larg. Mama Lisei îi răspunse 
recunoscătoare, încuviinţând din cap. Atât de adevărat, atât de 
adevărat. 

Sebastian se întoarse către Vanja care trecuse de la furie la 
confuzie. 

— Ar fi cazul să plecăm, nu? 

Vanja încercă să aprobe cu toată energia de care era în stare. 

— Evident. N-o să vă mai deranjăm. 

Vanja și Sebastian le aruncară un ultim zâmbet părinţilor 
Lisei. 

— Și nu uitaţi, aveţi o fată minunată. Oferiţi-i iubire și 
libertate. Trebuie să știe că aveţi încredere în ea. 


VP - 165 


Cu aceste cuvinte, plecară. Sebastian se simţea cuprins de 
euforie la gândul că reușise să strecoare o mică bombă cu ceas 
în viața familiei Hansson. Libertatea era exact ceea ce îi trebuia 
Lisei pentru a ieși din tot rahatul ăla. Cu cât mai devreme, cu 
atât mai bine. 

— Chiar era necesar? întrebă Vanja, deschizând poarta ce 
dădea în stradă. 

— A fost distractiv, nu e de ajuns? 

Sebastian se întoarse către Vanja, a cărei atitudine îi spunea 
că distracţia nu era un motiv suficient de întemeiat ca să 
justifice comportamentul lui. Oftă. Totul trebuie explicat pe 
îndelete. 

— Da, a fost necesar. Mai devreme sau mai târziu, presa o să 
scrie că Roger nu s-a aflat acolo unde Lisa a declarat anterior. 
Acum, că tot eram la ei acasă, le-am putut explica de ce și am 
avut ocazia s-o ajutăm. 

Sebastian își continuă drumul. Aproape că îi venea să fluiere 
când ajunse la mașină. Nu mai fluierase de multă vreme. 

De foarte multă vreme. 

Vanja mergea la câţiva pași în urmă, încercând să ţină ritmul 
cu el. Desigur! Să o lase pe Lisa și să plece ar fi fost o mare 
prostie. Ar fi trebuit să se gândească la asta. De multă vreme nu 
mai simţise că cineva i-o luase atât de mult înainte. 

De foarte multă vreme. 

Torkel și Hanser se aflau în biroul acesteia din urmă, situat la 
etajul al treilea. Torkel fusese cel care solicitase o întâlnire. 
Trebuiau să discute despre dovezi. Descoperirea făcută cu 
ajutorul înregistrărilor de la camerele de supraveghere fusese, 
desigur, un important pas înainte, acum îl puteau plasa pe 
Roger, dincolo de orice îndoială, pe Gustavsborgsgatan, la 
câteva minute după ora nouă, în acea seară fatală de vineri. In 
același timp, aceste informaţii făcuseră ca suspiciunile faţă de 
Leo să slăbească încă și mai tare. Mare parte din declaraţiile 
acestuia fuseseră confirmate, iar Torkel, de comun acord cu 
procurorul, hotărâse ca Leonard Lundin să fie eliberat pentru a 
nu mai pierde vremea într-o anchetă atât de dificilă. Are să fie, 
desigur, mare agitaţie în presă. Jurnaliștii îl condamnaseră deja. 
Bătăușul care mersese prea departe. Scoţțând în evidenţă 
existența a noi dovezi materiale care îl incriminau pe Leo. Toată 
lumea aflase deja de tricoul pătat de sângele victimei. Geaca 


VP - 166 


verde încă nu ajunsese în presă, dar faptul că poliţia găsise noi 
dovezi în garajul suspectului fusese făcut cunoscut de mai multe 
ziare. Presa nu făcuse menţiunea că aceste „dovezi 
suplimentare” fuseseră plantate în garajul lui Leo și nici nu avea 
să o facă. Erau informaţii deținute doar de echipa lui Torkel și 
așa și trebuiau să rămână. Torkel voia să îi comunice personal 
lui Hanser decizia sa, înainte de a-l suna pe procuror. Până la 
urmă, ea era cea care răspundea oficial de anchetă, fiind 
obligată să vină cu rezultate. Torkel știa că era greu să eliberezi 
un suspect fără să prezinţi unul nou. Hanser se arătă 
înțelegătoare, împărtășindu-i decizia. Dar insistase ca Torkel să 
răspundă de următoarea conferință de presă. Torkel știa de ce. 
Intotdeauna e în folosul carierei atunci când până și Brigada 
Naţională de Omucideri orbecăiește în beznă. Torkel îi promise 
să se ocupe de conferinţa de presă și ieși din birou pentru a-l 
suna pe procuror. 

Mașina se opri pe o altă stradă, în faţa altei case, dintr-o altă 
zonă rezidenţială a orașului. Câte astfel de zone se aflau oare în 
Västerås? În regiune? În țară? se întrebă Sebastian în timp ce 
înainta, alături de Vanja, pe aleea pietruită ce ducea spre casa 
galbenă cu etaj. Sebastian nu contesta faptul că era posibil să fii 
fericit într-o asemenea zonă. Nu pe baza propriei experienţe, dar 
asta nu însemna că ar fi fost imposibil. Pentru el ar fi fost. 
Zonele acestea erau îmbibate de atmosfera aceea de „pace și 
demnitate” pe care el o dispreţuia. 

— Ștergeți-o dracului de aici! 

Sebastian și Vanja se întoarseră și văzură un bărbat pe la vreo 
patruzeci și cinci de ani apropiindu-se de ei dinspre ușa deschisă 
a garajului. Bărbatul ţinea sub braț un cilindru dintr-un material 
albastru. Un cort. Se apropie de ei cu pași repezi și hotărâți. 

— Mă numesc Vanja Lithner, iar acesta este Sebastian 
Bergman. 

Vanja își scoase legitimatia. Sebastian își ridică mâna în semn 
de salut. 

— Suntem de la Brigada Naţională de Omucideri și anchetăm 
uciderea lui Roger Eriksson. Tocmai am discutat cu Beatrice la 
școală. 

— Vă cer scuze. Credeam că sunteţi jurnaliști. Deja am pus pe 
fugă vreo doi astăzi. Ulf Strand, tatăl lui Johan. 


VP - 167 


Ulf le întinse mâna. Sebastian remarcă faptul că și tatăl lui 
Johan se prezentase la fel ca mama lui. In calitate de părinte. 
Ulf, tatăl lui Johan, nu soțul lui Beatrice. Beatrice folosise aceeași 
modalitate de prezentare. Tatăl fiului, nu soțul meu. „A ieșit cu 
Ulf, tatăl lui”. Nu „soțul meu”. 

— Nu sunteţi căsătoriți? Tu și cu Beatrice? 

Ulf păru sincer surprins de această întrebare. 

— Ba da, de ce? 

— Eram curios numai, am avut sentimentul că... oricum, n-are 
importanţă. Johan este acasă? 

Ulf aruncă o privire spre casă, iar fruntea i se încreţi de 
îngrijorare. 

— Da, dar chiar este nevoie să discutaţți cu el astăzi? Este 
extrem de afectat de tot ce s-a întâmplat. De aceea plecăm cu 
cortul. Să stăm departe de tot și de toate pentru o vreme. 

— Îmi pare rău, dar, din diferite motive, această anchetă a 
tergiversat deja prea mult. Trebuie să stăm de vorbă cu Johan 
cât mai repede posibil. 

Ulf realiză că nu prea avea cum să se împotrivească, așa că 
puse deoparte echipamentul de camping și îi conduse în casă. 

Se descălțară în hol, acolo unde deja se aflau mai multe 
perechi de pantofi, adidași și papuci la grămadă. Praf pe podea. 
Geci și paltoane zăceau aruncate pe bancheta neagră de la 
intrare. Pătrunseră mai departe în casă, iar Vanja avu 
sentimentul că aceasta era exact opusul casei extrem de 
îngrijite a părinţilor Lisei. În sufragerie, într-unul din colţuri, era o 
scândură de călcat pe care se aflau rufe, o parte din 
corespondenţa din săptămâna aceea, un ziar și o cană de cafea. 
Pe măsuţa pătată din faţa televizorului se vedeau încă două 
căni. Haine - era greu de spus dacă erau curate sau murdare - 
zăceau aruncate pe fotolii și pe speteaza canapelei. Urcară la 
etaj. Un băiat firav, cu ochelari, care nu arăta deloc de 
șaisprezece ani, stătea în camera lui și se juca la computer. 

— Johan, dânșii sunt de la poliţie și vor să discute cu tine 
despre Roger. 

— Imediat. 

Johan continuă să-și concentreze atenţia asupra monitorului. 
Părea să fie un joc de acţiune. Un bărbat cu un braţ exagerat de 
lung și mutilat alerga încolo și încoace, luptându-se cu niște 
indivizi ce păreau a fi militari. Își folosea braţul pe post de armă. 


VP - 168 


Billy probabil că știa numele jocului. Personajul din joc intră într- 
un tanc aflat la un colţ de stradă, iar computerul se opri, afișând 
cuvântul „loading” pe ecran. Când imaginile reveniră, individul 
se afla acum în interiorul tancului pe care îl putea controla. 
Johan apăsă pe un buton al tastaturii. Imaginea îngheță. Johan 
se întoarse către Vanja. O privire obosită. 

— Condoleante. Am înțeles că tu și Roger eraţi prieteni buni. 

Johan încuviinţă din cap. 

— Așa că Roger îţi povestea, probabil, lucruri pe care nu le 
povestea altcuiva. 

— Ce anume? 

Nimic nou, avea să se vădească. Johan nu credea că Roger 
fusese îngrijorat în ultima vreme. Și nici că îi fusese frică de 
cineva, chiar dacă, din când în când, dădea nas în nas cu tipii 
din Vikingaskolan. Se simţea bine la Palmlovska, nu datora 
nimănui niciun ban, nu se arătase interesat de prietena altcuiva. 
Doar avea prietena lui. Johan credea că acolo fusese Roger în 
seara aceea de vineri. Fiindcă petrecea mult timp acasă la Lisa. 
Prea mult, avură impresia Sebastian și Vanja că încercase el să 
spună. Și nu, nu știa cu cine altcineva s-ar fi putut întâlni dacă 
nu fusese acasă la Lisa. Și nici nu știa de ce Roger sunase acasă 
la el în seara aceea. In orice caz, nu încercase să-l sune după 
aceea pe mobil. Prea mulţi de nu. 

Vanja simţea că o apucă disperarea. Nu ajungeau nicăieri așa. 
Toţi spuneau același lucru. Roger era un băiat liniștit și cuminte, 
care stătea în banca lui și nu se certa cu nimeni. Dacă era unul 
dintre acele cazuri în care ucigașul și victima nu se cunoșteau 
dinainte? Dacă, pur și simplu, îi venise cuiva să omoare pe 
cineva în seara aceea de vineri și dăduse peste Roger? 

Din întâmplare. 

Doar pentru că putea. 

Asta era, desigur, foarte neobișnuit. Și, oricum, ucigașul n-ar fi 
procedat cum se procedase în cazul acesta. Să-i scoată inima 
din piept. Apoi să mute și să ascundă cadavrul. Să planteze 
dovezi. 

Neobișnuit, dar nu imposibil. 

In același timp, ceva părea în neregulă cu toate aceste 
declaraţii aproape identice despre Roger. Vanja o simțea din ce 
în ce mai puternic. Cuvintele Lisei, cum că lui Roger îi plăcea să 
aibă secrete, îi rămăseseră întipărite în minte. De parcă ar fi 


VP - 169 


existat doi Roger Eriksson, unul abia vizibil, care nu ieșea deloc 
în evidenţă, și un altul care avea o grămadă de secrete. 

— Deci nu îţi vine nimeni în minte care să fi avut vreun motiv 
să fie supărat pe Roger? 

Vanja dădea deja să iasă din cameră, sigură că și de data 
aceasta Johan avea să clatine din cap în loc de răspuns. 

— Ba da, Axel era ofticat rău pe el, bineînţeles. Dar nu chiar 
atât de ofticat. 

Vanja se opri. Aproape simţi cum îi crește adrenalina. Un 
nume. Al cuiva care-i purta ranchiună lui Roger. O rază de 
speranţă. Poate că începutul unui nou secret. 

— Cine e Axel? 

— Fostul portar al liceului. 

Un adult. Acces la mașină. Raza de speranţă devenea tot mai 
puternică. 

— Și de ce era acest Axel supărat pe Roger? 

— Păi, doar din cauza lui a fost dat afară de la liceu, acum 
câteva săptămâni. 


VP - 170 


— Incidentul acela nefericit, da. 

Directorul Groth se descheie la sacou și se așeză la birou cu o 
mină de parcă tocmai mâncase ceva acru. Vanja stătea în faţa 
ușii, cu mâinile încrucișate la piept. li era greu să-și stăpânească 
furia din voce. 

— Când am fost aici, mai devreme, am precizat că cineva din 
liceu ar fi putut fi implicat în uciderea lui Roger Eriksson. Dar nu 
v-aţi gândit să menţionaţi că un angajat al liceului a fost dat 
afară din cauza lui Roger? 

Directorul își ridică braţele într-un gest de scuză, dar și de 
dispreţ. 

— Nu, din păcate, vă cer scuze. Nu am pus faptele cap la cap. 

— Aţi putea să ne povestiţi un pic despre „incidentul acela 
nefericit”? 

Groth îl privi cu vădită antipatie pe Sebastian care stătea 
tolănit într-un fotoliu, cu nasul într-o broșură informativă a 
liceului, pe care o culesese dintr-un suport aflat lângă biroul 
directorului. 

„Liceul Palmlâvska - aici încep posibilităţile”. 

— Nu e prea mult de povestit. A ieșit la iveală că portarul 
nostru, Axel Johansson, vindea băuturi alcoolice elevilor. Făcea 
trafic, pe scurt. Bineînţeles că a fost concediat pe loc și cu asta 
am rezolvat. 

— Și cum aţi aflat cu ce se ocupa portarul? întrebă Vanja. 

Ragnar Groth îi aruncă o privire obosită, apoi se sprijini de 
birou și șterse câteva fire de praf de pe suprafaţa acestuia. 

— Doar din cauza asta vă aflaţi aici, nu? Roger Eriksson a 
venit la mine, ca un elev plin de simţul răspunderii ce era, și mi- 
a povestit ce se petrece. l-am cerut apoi unei fete din clasa a 
zecea să-l sune pe Axel și să facă o comandă. Când acesta a 
venit cu marfa la locul stabilit, l-am prins în flagrant delict. 

— lar Axel știa că Roger fusese cel care îl pârâse? 

— Nu știu. Probabil că da. Am auzit că mai mulți elevi o știau. 

— Dar nu aţi raportat niciodată la poliţie incidentul acesta? 

— Nu, n-am fi avut nimic de câștigat din asta. 


VP - 171 


— Aţi simţit că reputaţia voastră de „mediu educaţional 
optim, incluzând siguranţă, inspiraţie și posibilităţi extinse de 
dezvoltare pentru fiecare individ, ce promovează o viziune și 
valorile creștine asupra omului” v-ar fi fost ușor pătată? 

Sebastian își ridică privirea din broșura din care tocmai 
preluase acel citat și nu își putu reţine un ușor zâmbet maliţios. 
Ragnar Groth se luptă din răsputeri pentru a-și ascunde 
aversiunea din voce atunci când răspunse. 

— Nu este niciun secret că reputaţia bună a liceului este 
resursa noastră cea mai importantă. 

Vanja clătină din cap, fiindu-i greu să înțeleagă. 

— Și din cauza asta nu raportați infracțiunile care se petrec în 
liceu? 

— Nu era decât trafic cu alcool. Cantități nesemnificative. 
Desigur, era vorba de minori, dar totuși. Axel ar fi fost amendat, 
nu-i așa? În cel mai bun caz. 

— Probabil, dar nu asta e ideea. 

— Nu! 

Groth o întrerupse cu asprime în voce. 

— Ideea este că pierderea încrederii părinţilor m-ar fi costat 
mult mai mult. Este vorba de priorități. 

Directorul se ridică în picioare, se încheie la sacou și se 
îndreptă spre ușă. 

— Acum, dacă aţi terminat, mai am și altele de făcut. Dar 
puteţi afla adresa lui Axel Johansson în drum spre ieșire, de la 
informaţii, dacă vreţi să staţi de vorbă cu el. 

Sebastian stătea pe culoar, așteptând-o pe Vanja să iasă din 
biroul de informații. Pe pereţi atârnau portretele în alb-negru ale 
foștilor directori ai liceului și ale profesorilor care se 
remarcaseră dintr-un motiv sau altul și meritau a fi amintiți 
pentru posteritate. În mijlocul acestei galerii de fotografii atârna 
un tablou în ulei. Tatăl lui Sebastian. Acesta stătea lângă o 
catedră plină de simboluri menite să te ducă cu gândul la 
educaţia în stil clasic. Tabloul era pictat în perspectiva broaștei, 
astfel încât Ture Bergman își privea tot timpul spectatorii de 
undeva, de sus. Ceea ce se potrivea perfect, se gândi Sebastian. 

Să-i privească pe toţi și pe toate de sus. 

Plin de prejudecăți. 

De pe piedestal. 


VP - 172 


Sebastian își lăsă gândurile să hoinărească mai departe. Cum 
fusese el ca tată în acei patru ani cât avusese parte de Sabine. 
Răspunsul era, probabil: așa și așa. 

Sau, mai degrabă: atât de bun pe cât fusese în stare, iar asta 
nu însemna mai mult decât „așa și așa”. In momentele sale cele 
mai negre, când Sebastian se îndoise de capacitatea sa de a fi 
părinte, se gândise că era ca atunci când Sabine se uita la 
televizor: calitatea programului nu conta; atâta vreme cât erau 
culori multe și se mișcau pe ecran, era fericită. Fusese la fel și 
cu el? Motivul pentru care Sabine era fericită să fie cu el fusese 
pur și simplu faptul că Sebastian se aflase mereu în apropiere? 
Fără pretenţii în privinţa calităţii. Petrecuse mult timp cu fiica sa, 
asta era sigur. Mai mult decât Lily. Nu fusese rezultatul unei 
încercări de a fi la egalitate, ci mai degrabă al programului lor 
din fiecare zi. Sebastian lucra adesea de acasă, avusese 
perioade scurte și intense când lucrase în delegaţie, apoi 
perioade mai lungi când nu era solicitat pe teren și lucra din nou 
de acasă. Așadar, putea să bifeze la capitolul prezență. Cu toate 
acestea, Lily fusese cea căreia Sabine îi povestea totul dacă s-ar 
fi întâmplat ceva. Lily era mereu prima. Asta ar trebui să 
însemne ceva. Sebastian refuza să creadă că era ceva genetic. 
Că, pur și simplu, o mamă era de neînlocuit, lucru pe care unele 
femei din anturajul lor îl clasificaseră ca fiind absurd. Apoi se 
autoanalizase. Ce altceva îi oferise el fiicei sale, cu excepţia 
siguranţei că tot timpul se aflase cineva lângă ea? Lui Sebastian 
nu i se păruse că primii ani cu Sabine fuseseră foarte deosebiți 
sau - Sincer vorbind - distractivi. Sau nu, deosebiți fuseseră. 
Năucitori. Mulți dintre  cunoscuţii lor încercaseră să se 
autoconvingă că nimic nu avea să se schimbe atunci când or să 
aibă copii. Aveau să-și trăiască viaţa la fel ca înainte, cu mica 
diferență că acum erau părinți. Sebastian nu fusese la fel de 
naiv. Știuse că avea să fie nevoit să-și schimbe stilul de viaţă. 
Tot ce fusese el. Și fusese dornic să o facă. Așa că, desigur, anii 
aceia fuseseră speciali, dar nu plini de cine știe ce satisfacţii. 
Sabine îi dăduse prea puţin în primii ani. 

Așa crezuse el atunci. 

Acum, ar fi fost în stare de orice pentru a-i readuce înapoi. 

Dar, pe parcurs, situaţia se mai îmbunătăţise, trebuia s-o 
admită. Pe măsură ce Sabine crescuse și începuse să 
reacționeze, relația dintre ei se adâncise. Dar ce arăta oare 


VP - 173 


acest lucru, în afară de faptul că era un egoist? Nici nu 
îndrăznise să-și imagineze cum avea să fie când Sabine avea să 
se facă mare. 

Când ar fi început să aibă pretenţii. 

Când n-avea să mai fie un copil, ci o persoană. Când el nu va 
mai avea de spus ultimul cuvânt. Când Sabine urma să îl 
citească ca pe o carte deschisă. O iubise mai presus decât orice. 
Dar oare ea o știuse? Fusese în stare să i-o arate? Nu era tocmai 
sigur. 

O iubise și pe Lily. Și i-o spusese. 

Uneori. 

Prea rar. 

Nu se simţea confortabil rostind cuvintele acelea. Nu atunci 
când erau sincere, cel puţin. Pornise de la ideea că Lily o știuse 
tot timpul. Că i-o arătase în alte feluri. Nu se culcase cu nimeni 
altcineva în perioada în care fuseseră împreună. Era oare posibil 
să-ţi arăţi dragostea prin lucrurile pe care nu le făceai? Era oare 
în stare să-și arate dragostea? 

lar acum se afla aici și poate că, undeva, avea un fiu sau o 
fiică. Scrisoarea de la Anna Eriksson îl tulburase profund, iar 
după aceea funcţionase pe pilot automat. Se hotărâse din prima 
că trebuie neapărat să dea de ea. Trebuia să-și vadă copilul. 
Dar, dacă se gândea mai bine, chiar îl putea numi copilul lui? 
Oare chiar era o idee bună să umble după cineva care avea 
treizeci de ani și care își petrecuse toată viaţa fără el? Ce-i va 
spune? Poate că Anna minţise, spunându-i că altcineva era tatăl. 
Poate că îi spusese că tatăl lui murise. Poate că avea să le 
distrugă viaţa. 

Tuturor. 

Dar, în primul rând, sieși. 

De fapt, lui Sebastian nu-i păsa deloc dacă era bine sau rău să 
dea buzna așa în viața unui om și s-o întoarcă pe dos. Dar ce 
avea el de câștigat din asta? Credea oare că, undeva, îl aștepta 
o altă Sabine? Bineînțeles că nu. Nu exista nimeni care să își 
strecoare mânuţa cu inelul cu fluturaș în mâna sa și care să 
adoarmă, încălzită din cauza soarelui, cu capul pe umărul lui. 
Nimeni care să se rostogolească sub pătură și să respire 
aproape neauzit în umărul lui, dimineaţa. Riscul iminent era că 
avea să fie respins fără menajamente. Sau, în cel mai fericit caz, 
îmbrățișat stângaci de un străin care niciodată nu avea să 


VP - 174 


devină mai mult decât un cunoscut. În cel mai fericit caz, un 
prieten. Și dacă i s-ar fi interzis cu totul să se amestece în viața 
copilului? Ar fi fost în stare? Dacă tot se gândea să comită încă o 
acțiune egoistă, ar fi trebuit să fie sigur, cel puţin, că avea ceva 
de câștigat din asta. Dar acum nu mai era la fel de sigur. Poate 
că ar fi fost mai bine să renunțe la tot. Să vândă casa, să 
părăsească ancheta și orașul Västerås și să se întoarcă la 
Stockholm. 

Gândurile îi fură întrerupte de Vanja care trânti ușa biroului și 
se apropie de el cu pași repezi și nervoși. 

— Am făcut rost de adresă, spuse ea, trecând pe lângă 
Sebastian fără să încetinească. 

Acesta o urmă. 

— Oare ce fel de lucruri grave trebuie să se petreacă în acest 
liceu ca să ajungă să fie raportate și la poliţie? întrebă Vanja, 
împingând ușa și ieșind pe aleea din faţa liceului. 

Sebastian presupuse că fusese o întrebare retorică, așa că nu- 
i răspunse. De fapt nici nu ar fi fost nevoie, căci Vanja continuă. 

— Serios acum, cât de departe ar fi dispuși să meargă doar ca 
să păstreze buna reputaţie a liceului? Cu zece zile înainte de a fi 
omorât, Roger a cauzat concedierea unui angajat, iar ei nu scot 
o vorbă despre asta. Dacă o fată e violată în grup, la toaletă, ar 
mușamaliza totul și atunci? 

Sebastian se gândi din nou că Vanja nu se aștepta să 
primească vreun răspuns, dar putea, cel puţin, să-i arate că o 
ascultă. De altfel, chestiunea îl interesa. 

— Dacă ar avea mai multe de câștigat decât de pierdut, mai 
mult ca sigur. Groth e un tip ușor de ghicit. Prioritatea lui 
numărul unu sunt liceul și reputaţia acestuia. Intr-un fel e de 
înţeles: reputaţia este cea mai importantă resursă a lor în 
concurenţa de piaţă. 

— Deci, atunci când a precizat că la ei nu e loc de hărțuiri, a 
fost și asta un fel de praf în ochi? 

— Bineînţeles că da. Doar stă în natura umană să creeze 
ierarhii. De îndată ce ne constituim într-un grup, trebuie să ne 
găsim locul, și atunci recurgem la toate acțiunile necesare 
pentru a ne menține poziţia sau pentru a urca. Mai mult sau mai 
puţin evident. Mai mult sau mai puţin planificat. 

Ajunseseră la mașină. Vanja se opri în fața portierei și îl privi 
pe Sebastian cu scepticism, peste capotă. 


VP - 175 


— Lucrez în echipa aceasta de mai mulţi ani. Noi nu ne 
comportăm așa. 

— Asta pentru că ierarhia voastră este statică și pentru că 
Billy, care se află la baza ei, nu are nicio ambiţie să urce. 

Vanja îi aruncă o privire ușor amuzată. 

— Billy se află la baza ierarhiei? 

Sebastian încuviinţă din cap. Bineînţeles. Îi luase mai puţin de 
trei secunde ca să-și dea seama că Billy avea rangul inferior. 

— Și unde mă poziţionez eu, atunci, după părerea ta? 

— Imediat sub Torkel. Ursula îţi dă voie să deţii poziţia asta 
pentru că nu vă ocupați cu aceleași lucruri. E conștientă de 
faptul că, în domeniul ei, este cea mai bună, așa că nu 
concuraţi. Dacă aţi fi făcut-o, Ursula te-ar fi detronat. 

— Sau eu pe ea. 

Sebastian îi zâmbi de parcă Vanja ar fi fost o fetiță care, fără 
să vrea, spusese ceva amuzant. 

— Da, asta s-o crezi tu. 

Sebastian deschise portiera și se așeză pe scaunul 
pasagerului. Vanja rămase câteva clipe în picioare, încercând să 
alunge senzaţia aceea tot mai accentuată de iritare. N-avea să-i 
dea prilej de satisfacţie și să se enerveze. Înjură în gând. Nu 
trebuia să-l provoace la discuţii. Atâta vreme cât Sebastian își 
ținea gura, nu avea de ce să se enerveze. Respiră adânc de 
două ori, deschise portiera și se așeză. Îi aruncă o privire scurtă 
lui Sebastian. Chit că fusese perfect conștientă de consecințe, îl 
ațâţase din nou. Dar acum, nu-i va da satisfacția să aibă ultimul 
cuvânt. 

— Nu ne cunoști deloc. Trăncănești aiurea din gură. 

— Nu vă cunosc? Torkel m-a cooptat în anchetă. Lui Billy nu i- 
a păsat deloc. Tu și cu Ursula nu prea știți exact ce să faceţi cu 
mine, dar un lucru e clar - știți că sunt al dracului de bun în ce 
fac, așa că amândouă vă purtaţi foarte rece cu mine. 

— lar asta pentru că ne simţim amenințate, vrei să spui? 

— Din ce alt motiv, atunci? 

— Pentru că ești un bădăran. 

Vanja porni mașina. Ura! Victorie! Avusese ultimul cuvânt. 
Acum or să se ducă să-i facă o vizită lui Axel Johansson. Într-o 
tăcere totală, dacă ar fi fost după ea. Dar nu era după ea. 

— E important pentru tine, nu-i așa? 


VP - 176 


Fir-ar al dracului, chiar nu putea să-și ţină fleanca? Vanja oftă 
adânc. 

— Ce e atât de important pentru mine? 

— Să ai ultimul cuvânt. 

Vanja strânse din dinţi și își aţinti privirea înainte. Cel puţin 
avea să scape de zâmbetul acela de om mulţumit de sine când 
Sebastian se va tolăni în scaun, cu ochii închiși. 

Vanja își ţinu degetul apăsat pe sonerie. Sunetul monoton al 
acesteia răzbătea prin ușă, trimițându-și ecoul pe palier, unde 
se aflau ea și Sebastian. Dar asta era tot ce se auzea dinăuntru. 
Vanja ridicase clapeta cutiei pentru corespondenţă și ascultase 
cu atenţie înainte de a suna. 

Nicio mișcare. 

Niciun sunet. 

Acum, arătătorul i se înţepenise pe sonerie. Sebastian se 
întreba dacă să intervină și să-i atragă atenţia că, dacă Axel 
Johansson s-ar fi aflat în apartament, probabil ar fi deschis într- 
una dintre cele opt dăţi în care sunase. Chiar dacă ar fi dormit, 
tot ar fi avut timp să ajungă până la ușă și să deschidă. La 
dracu', și de pe catafalc și tot s-ar fi sculat din morţi ca să 
răspundă. 

— Ce faceţi aici? g 

Vanja își ridică degetul de pe sonerie și se întoarse. In spatele 
unei uși întredeschise, o bătrânică cenușie îi privea curioasă. 
Aceasta fusese prima impresie pe care și-o făcuse Sebastian. Că 
era cenușie. Nu numai din cauza părului grizonant, tuns scurt. 
Femeia purta un pulover tricotat de culoare cenușie, pantaloni 
flaușaţi de aceeași culoare și șosete de lână în picioare. Cenușii. 
În mijlocul feţei brăzdate de riduri trona o pereche de ochelari 
cu rame incolore care întăreau impresia aceea de cenușiu și 
transparent. lar acum bătrâna clipea des din ochi, așteptând un 
răspuns de la intrușii de pe scară. Să fiu al naibii dacă n-are 
ochii cenușii, se gândi Sebastian. 

Vanja se prezentă, apoi îl prezentă pe Sebastian și-i spuse că-l 
căutau pe Axel Johansson, dacă nu cumva știa pe unde își făcea 
acesta veacul. În loc de da sau nu, se treziră cu o întrebare cu 
totul neașteptată pe post de răspuns. 

— Dar ce-a făcut? 

Bătrânica fu întâmpinată cu o formulă standard 
impenetrabilă. 


VP - 177 


— Trebuie să stăm de vorbă cu el, atâta tot. 

— Pură rutină, se amestecă Sebastian. 

Mai mult în glumă. Nimeni nu spunea „pură rutină” în 
realitate, dar se potrivea oarecum în situaţia aceea. De parcă 
bătrânica s-ar fi așteptat la așa ceva. Vanja îi aruncă o privire 
menită să-i dea de înţeles că nu-i ardea de glume. Sebastian nici 
nu se așteptase să fie altfel. Vanja se întoarse la loc, către 
vecină, aruncând o privire scurtă spre numele de pe ușă. 

— Doamnă Holmin, aveţi cumva idee unde îl putem găsi? 

Doamna Holmin nu știa. Dar știa că Axel Johansson nu era 
acasă. Nu mai dăduse pe acasă de peste două zile. Atâta știa. 
Nu că ţinea condica la tot ce se întâmpla pe scară, cine venea și 
cine pleca, dar nu poţi să nu bagi de seamă anumite lucruri. Ca, 
de exemplu, că Axel Johansson fusese dat afară de la serviciu cu 
ceva vreme în urmă. Sau că prietena mult prea tânără a 
acestuia se mutase de la el cu câteva zile mai înainte. Era și 
timpul să o facă, ce văzuse la acest Axel Johansson era dincolo 
de capacitatea ei de înţelegere. Nu pentru că Axel ar fi fost 
nepoliticos sau ceva de genul acesta, dar era un tip foarte 
rezervat. Ținea totul pentru sine. Nesociabil. Abia dacă te saluta 
când te întâlneai cu el pe scară. Fata, în schimb, era foarte 
deschisă. Foarte de treabă. Toată lumea din bloc era de aceeași 
părere. Nu că ar fi spionat, dar pereţii erau subțiri și ea avea un 
somn ușor, de aceea știa atât de multe. Nimic altceva. 

— Era vânzoleală mare la Axel acasă? 

— Da, destul de mare. Mai ales tineri. Tot timpul sunau la 
telefon sau la ușă. E suspectat de ceva? 

Vanja clătină din cap și repetă răspunsul de mai devreme. 

— Nu vrem decât să stăm de vorbă cu el. 

Vanja îi zâmbi, îi întinse cartea de vizită și o rugă pe vecină să 
o sune dacă auzea că Johansson s-ar fi întors acasă. Bătrânica 
aruncă o privire la cartea de vizită cu logoul Brigăzii Naţionale 
de Omucideri, iar acest lucru păru s-o ajute să pună datele cap 
la cap. 

— Are de-a face cu băiatul acela care a fost omorât? 

Ochii ei cenușii scânteiară când își mută privirea de la Vanja 
la Sebastian pentru a primi o confirmare. 

— Axel a lucrat la același liceu la care a mers și băiatul, dar 
probabil că știți asta, nu? 

Vanja căută ceva în buzunar. 


VP - 178 


— Știţi cumva dacă a fost aici? 

Vanja scoase fotografia lui Roger, cea pe care toţi polițiștii o 
foloseau și care fusese făcută la școală. Vanja i-o întinse 
bătrânicii cenușii, care îi aruncă o privire rapidă, apoi clătină din 
cap. 

— Nu știu, mie mi se pare că arată toţi la fel, cu șepcile lor, și 
glugi, și gecile alea lălâi. Așa că nu știu. 

li mulțumiră pentru ajutor și îi reamintiră să sune dacă Axel își 
făcea din nou apariția. 

In timp ce coborără treptele, Vanja scoase telefonul și îl sună 
pe Torkel. li relată pe scurt situaţia și sugeră punerea sub 
urmărire a lui Axel Johansson. Torkel îi promise să se ocupe 
direct. Când ajunseră la ușa blocului, aproape că dădură nas în 
nas cu cineva care tocmai intra. O figură cunoscută. Haraldsson. 
Vanja se întunecă vizibil la față. 

— Ce faci tu aici? 

Haraldsson îi răspunse că se aflau în zonă și băteau la uși. 
Roger Eriksson fusese înregistrat de o cameră din 
Gustavsborgsgatan, dar nu și de pe altă stradă, așa cum te-ai fi 
așteptat dacă ar fi mers tot înainte pe strada aceea. Deci, 
probabil, că a cotit-o pe o străduţă laterală, iar blocul acesta se 
afla în zona de căutare. Acum încercau să verifice dacă nu 
cumva fusese văzut de cineva în seara aceea de vineri. 

Să bată la uși. Vanja avu senzaţia că, în sfârșit, Haraldsson 
nimerise la locul potrivit. Locuinţa lui Axel Johansson se afla, 
așadar, în zona relevantă de căutare. Raza aceea de speranţă 
devenise ceva mai puternică. 

O echipă obosită stătea acum în jurul mesei din lemn de 
mesteacăn în sala de ședințe de la sediul poliţiei din Västerås. 
Făcuseră rezumatul anchetei, constatând cu nemulțumire că nu 
avansaseră cine știe ce. Faptul că e-mailul fusese trimis de la 
Liceul Palmlovska nu limitase prea tare numărul posibililor 
suspecți. Reușiseră să demonstreze că Lisa minţise, dar asta nu 
făcea decât să confirme niște bănuieli pe care Vanja le avea de 
multă vreme, însă fără să ducă nicăieri. Cel mai important 
detaliu care ieșise la iveală din discuţia cu Lisa era faptul că 
Roger avea secrete față de cei din anturajul său. Toată echipa 
căzuse de acord că trebuiau să cerceteze viaţa acestuia din 
afara liceului. O pistă foarte interesantă era și indiciul că Roger 
avea o relaţie secretă cu o persoană despre care nimeni 


VP - 179 


altcineva nu știa. Cineva cu care se întâlnea atunci când toată 
lumea credea că e la Lisa acasă. Se hotărâră ca o parte din 
echipă să se concentreze asupra lui Roger și să afle cât mai 
multe despre el. Cine era el, de fapt? 

— Computerul lui Roger a fost verificat? întrebă Billy. 

— Nu avea niciun computer. 

Billy se uită la Vanja de parcă auzise greșit. 

— Nu avea computer? 

— Cel puţin așa reiese din inventarul întocmit de poliţia 
locală, după ce a fost la el acasă. 

— Dar avea șaisprezece ani. Poate că a fost furat? Ca și 
ceasul? 

— In imaginile înregistrate de camera de supraveghere, Roger 
nu avea niciun computer la el, interveni Torkel. 

Billy clătină din cap, încercând să-și imagineze prin ce 
suferinţă trebuie să fi trecut bietul băiat. Să nu fii conectat la 
internet! Izolat. Singur. 

— Cu toate acestea, putea să fie activ pe internet, continuă 
Torkel. De pe computerul Lisei sau de la un internet-cafe. 
Verifică să vezi dacă apare pe undeva. 

Billy încuviinţă din cap. 

— Și apoi, îl mai avem pe Axel Johansson. 

Torkel îi privi pe rând pe cei aflaţi în jurul mesei. Billy preluă 
ștafeta. 

— Căutarea din ușă în ușă nu a produs nimic astăzi. Nimeni 
nu și-a amintit să-l fi văzut pe Roger în zona aceea, în seara zilei 
de vineri. 

— Ceea ce nu înseamnă însă că el nu s-ar fi aflat acolo, 
interveni Vanja. 

— Dar nici că s-a aflat acolo, ripostă Billy. 

— Avem și alte date în legătură cu Axel Johansson? În afara 
faptului că locuiește într-o zonă unde Roger este posibil să se fi 
aflat în seara în care a dispărut, vorbi Sebastian. 

— Că a fost concediat din cauza lui Roger, spuse Vanja. Până 
acum este cel mai aproape de un posibil mobil al crimei. 

— Nu a dat pe acasă în ultimele două zile, completă Billy. 

Pentru o clipă, Sebastian simţi cum îl cuprinde nerăbdarea. Își 
petrecuse toată ziua cu Vanja. Auzise aceleași lucruri ca și ea. 
Doar realiza și singur că incidentul cu Roger putea fi interpretat 


VP - 180 


ca un potenţial mobil al crimei și că Axel Johansson nu mai 
dăduse pe acasă. 

— In afară de astea, vreau să spun. 

In jurul mesei se așternu tăcerea. Billy își răsfoi hârtiile și găsi 

ceea ce căuta. 
__— Axel Malte Johansson, 42 de ani. Necăsătorit. Născut în 
Orebro. S-a mutat destul de mult prin ţară. În ultimii doisprezece 
ani a locuit în Umeå, Sollefteå, Gävle, Helsingborg și Västerås. 
Unde s-a mutat cu doi ani în urmă. S-a angajat la Palml&vska. 
Mai multe facturi neplătite la timp. Nicio condamnare în cazier, 
dar a figurat în mai multe anchete legate de fraude cu cecuri 
false și fals în acte. Toate cazurile au fost închise din lipsă de 
dovezi. 

Vanja se simțea, totuși, destul de încrezătoare. Axel 
Johansson apărea în baza de date a poliției. Un motiv în plus să 
fie considerat suspect. Se întâmpla foarte rar în cazurile de 
omucidere ca făptașul să fie o persoană fără antecedente 
penale. Cel mai des, infracțiunile extreme de genul acesta nu 
constituiau decât punctul maxim al unei delincvențe în 
ascensiune. Calea către crima capitală era adesea pietruită cu 
delicte minore și, în mai toate cazurile, exista o relaţie între 
ucigaș și victimă. 

Aproape întotdeauna. 

Vanja se întrebă dacă să dea glas acelui gând care-i trecuse 
mai devreme prin cap, posibilitatea ca ucigașul să nu-l fi 
cunoscut pe Roger. Că își pierdeau probabil vremea încercând 
să afle mai multe despre Roger. Poate că trebuiau să abordeze 
ancheta din o cu totul altă perspectivă. Dar nu spuse nimic. 
Până acum participase la elucidarea a paisprezece omucideri. În 
toate cazurile, făptașul și victima se cunoscuseră reciproc. Chiar 
dacă în unele cazuri doar superficial. Nu era deloc plauzibil ca 
Roger să fi fost omorât de cineva cu totul necunoscut. lar, dacă 
ar fi fost așa, cazul avea să rămână, probabil, neelucidat. Cei 
patru aflaţi în jurul mesei o știau prea bine. Posibilităţile poliţiei 
de a găsi un criminal necunoscut, care să nu mai fi avut nicio 
relaţie cu victima, erau infime, mai ales în condiţiile în care 
dovezile materiale lipseau, așa cum se întâmpla în cazul acesta. 
Analiza ADN-ului, care fusese introdusă în perioada anilor 
optzeci, era, de fapt, principalul motiv pentru care asemenea 
cazuri ajungeau să fie soluționate. Dar ADN-ul făptașului 


VP - 181 


dispărea de obicei atunci când cadavrul era abandonat în apă. 
Sarcina pe care o aveau înaintea lor nu era deloc ușoară. 

— Știm sigur că Axel Johansson se ascunde? Poate că a plecat 
într-o călătorie, de exemplu, să-și viziteze tatăl sau pe 
altcineva? 

Intervenția extrem de rezonabilă a lui Sebastian nu ușura cu 
nimic lucrurile. 

Billy aruncă o privire în hârtiile din faţa lui, pentru a verifica. 

— Amândoi părinţii sunt morți. 

— OK, dar poate că s-a dus să viziteze pe altcineva care încă 
e în viață? 

— Posibil, confirmă Torkel, dar tot nu știm unde se află. 

— Nu s-ar putea ca Ursula să se ducă să arunce o privire în 
apartamentul lui? 

Torkel se ridică în picioare și începu să se învârtă prin cameră. 
Își înăbuși un căscat. Aerul din cameră era destul de închis. 
Probabil că sistemul de ventilare nu era la fel de nou ca restul. 

— Avem prea puţine date pentru a putea obţine un mandat 
de percheziţie. Dacă l-am fi putut plasa pe Roger în zonă - 
poate, dar așa... 

O tăcere ușor resemnată se lăsă în încăpere. Billy întrerupse 
atmosfera aceea sumbră - era una dintre calităţile lui, să aibă 
forța să privească înainte, chiar și atunci când îndoielile 
începeau să se acumuleze. 

— Am luat legătura cu Laboratorul Naţional de Criminalistică. 
Or să obţină lista SMS-urilor din telefonul lui Roger, ba mai mult, 
le vor reconstitui și pe cele care au fost șterse. În plus, 
operatorul de telefonie mobilă ne-a trimis lista convorbirilor, 
care va ajunge în curând. Am să mă ocup eu de ele, probabil că 
diseară. 

Billy se întrerupse când telefonul Vanjei sună. Aceasta se uită 
la ecran, se scuză și ieși din încăpere. Torkel și Billy priviră în 
urma ei. Nu-și aduceau aminte să o mai fi văzut pe Vanja 
acordând prioritate unei convorbiri telefonice atunci când se 
aflau la muncă. Probabil că era ceva important. 

Telefonul primit de la tatăl ei îi stârnise sentimente 
contradictorii. Vanja ieși din sediul poliţiei pentru a-și putea 
limpezi gândurile. În general, reușise să-și separe munca de 
viaţa privată, două vieţi paralele care doar rar se intersectau. 
Dar în ultima jumătate de an îi fusese atât de greu. Colegii ei nu 


VP - 182 


băgaseră nimic de seamă, era prea disciplinată, dar situaţia o 
epuizase. 

Gândurile. 

Neliniștea. 

In centrul vârtejului de gânduri, bărbatul pe care-l iubea mai 
presus de orice, tatăl ei, Valdemar. Neliniștea pe care încerci să 
o reprimi, dar se întoarce mereu. Cu cât încerci mai mult să o 
alungi, cu atât revine mai în forță, cu atât e mai puternică la 
întoarcere. În ultima vreme îi fusese din ce în ce mai greu, 
începuse să se trezească tot mai devreme dimineața, fiindu-i 
imposibil să adoarmă la loc. 

O luă la stânga, spre grădina castelului. Adia o briză ușoară 
dinspre lacul Mälaren, mugurii verzi și copacii proaspăt înfrunziţi 
se unduiau foșnind în vânt. Mirosea a primăvară. Vanja păși pe 
pământul moale, fără să știe încotro se îndrepta. 

Rezultatul iniţial al chimioterapiei fusese, așadar, pozitiv, dar 
era nevoie de teste suplimentare. 

Imaginea aceea îi reapăru în minte. Spitalul. Trecuseră opt 
luni de când primiseră vestea. Mama plânsese. Doctorul stătuse 
lângă tatăl ei, afișând o mină profesională. O făcuse pe Vanja să 
se gândească la acele dăţi când ea însăși își asumase rolul 
acela. Calmă și concentrată în faţa victimelor și a rudelor 
acestora. De data aceasta, rolurile fuseseră inversate. Stătuse 
acolo, lăsându-se copleșită de sentimente. Era un diagnostic 
ușor de înţeles. 

Schimbări la nivelul celulelor pulmonare. 

Cancer la plămâni. 

Vanja se cufundase în scaunul de lângă tatăl ei. Buza îi 
tremurase ușor, vocii îi fusese greu să găsească un ton 
echilibrat. Tata o privise din patul de spital, încercând ca 
întotdeauna să rămână calm. Era singurul din familie care era în 
stare să-și joace rolul în continuare. 

In ziua aceea, cu opt luni în urmă, Vanja se întorsese la slujbă 
cu gândul la promisiunile doctorului despre capacităţile 
tehnologiei medicale moderne. Chimioterapie și radioterapie. 
Existau șanse mari ca tatăl ei să se facă bine. Să învingă 
cancerul. Se așezase pe scaun, la locul ei, în fața lui Billy, îi 
ascultase recenzia concertului din ziua trecută, susţinut de o 
formaţie de care nu auzise în viața ei, și, dacă ar fi auzit-o la 
radio, probabil că l-ar fi închis. Billy o privise o clipă, apoi tăcuse. 


VP - 183 


De parcă sesizase că se întâmplase ceva. Ochii lui blânzi îi 
întâlniseră privirea. Momentul acela nu dură decât o secundă. 
Apoi se auzise spunând ceva sarcastic despre gusturile lui 
muzicale și că luna viitoare avea să împlinească 32 de ani, și nu 
22, în caz că uitase. Apoi flecăriseră o vreme despre asta. Ca de 
obicei. Vanja se hotărâse în acel moment că așa o să rămână. 
Nu pentru că n-ar fi avut încredere în el. Billy nu era doar 
colegul ei. Ci și prietenul ei cel mai bun. Dar în momentul acela 
avusese nevoie de el așa cum era el de obicei. Atunci o durea 
mai puţin. O parte a vieţii ei s-ar fi putut sfârși. 

Dar o altă parte continua. 

Ca de obicei. 

Și avea nevoie să simtă acest lucru. 

În ziua aceea stătuse de vorbă mai mult cu Billy. 

Vanja urmă pârâul până la plajă, soarele de după-amiază 
îmbrățișa apa. Câteva bărci se luptau cu vântul rece. Işi scoase 
telefonul, alungându-și gândul că trebuia să se întoarcă la 
colegii ei, și formă numărul părinţilor săi. Mama ei fusese 
surprinzător de afectată de boala lui Valdemar. Și Vanja ar fi 
vrut să plângă, să urle și să se simtă neputincioasă la gândul că 
Valdemar ar fi putut să dispară din viaţa ei. Dar rolul acela 
fusese deja luat. În mod normal, așa ar fi trebuit să stea 
lucrurile. Raporturile erau evidente: mama era cea sensibilă, 
fiica - puţin mai raţională și mai stăpânită, la fel ca tatăl ei. În 
ultima vreme însă, Vanja realizase că existaseră momente în 
care își dorise să poată face schimb de roluri. Chiar și pentru o 
secundă. Vanja simţise cum se dezechilibrase pe marginea unei 
prăpăstii a cărei adâncime nu o cunoștea. lar cel care se aflase 
tot timpul acolo, având grijă ca ea să nu cadă, îi fusese brusc 
răpit. 

Pentru totdeauna. 

Sau poate că nu. 

Știința medicală aruncase speranța în ecuaţie. Exista o mare 
probabilitate ca Valdemar să se facă bine. Vanja zâmbi în sinea 
ei. Privi spre apa scânteietoare și se lăsă copleșită de bucurie. 

— Bună, mamă. 

— Ai auzit? 

Prea nerăbdătoare ca s-o mai salute. 

— Da, tocmai m-a sunat. E fantastic. 


VP - 184 


— Nu-mi vine să cred că e adevărat. Acum e în drum spre 
casă. 

Vanja auzi cum mama abia își putea stăpâni lacrimile. Lacrimi 
de bucurie. Trecuse multă vreme de când plânsese ultima oară 
de bucurie. 

— Să-l îmbrăţișezi tare din partea mea. Și să-i spui că mă 
întorc acasă cât pot de repede. 

— Când anume? 

— În weekend, cel târziu. Promit. 

Stabiliră ca săptămâna următoare să ia cina toţi trei. Era greu 
s-o faci pe mama să închidă. Vanja, care de obicei ura 
convorbirile prea lungi, se bucura acum. Și ea, și mama erau 
euforice, neliniștea pe care o adunaseră se revărsa acum în 
șuvoaie de cuvinte. Ca și cum amândouă aveau nevoie să-și 
confirme că totul era din nou ca de obicei. 

Se auzi un bip din mobil. 

Un SMS. 

— Te iubesc, Vanja. 

— Și eu. Dar trebuie să închid. 

— Trebuie? 

— Da, doar știi asta, mamă. Dar o să ne vedem curând. 

Vanja încheie convorbirea și citi mesajul pe care tocmai îl 
primise. Era de la Torkel. Celălalt univers din viaţa ei îi solicita 
atenția. 

„Unde ai dispărut? Ursula e în drum spre sediu”. 

Răspunse de îndată. 

„Vin imediat”. 

Voise să adauge un smiley, dar renunță. 


VP-185 


Beatrice Strand luase, ca de obicei, autobuzul până acasă. 
Cobori cu o staţie mai devreme. Avea nevoie de aer curat. La 
școală îi era imposibil. Acasă, la fel. Moartea lui Roger își lăsase 
amprenta peste tot, ca un baraj ce se rupsese, iar acum apa îi 
târa cu sine pe toţi. Elevul ei. În care investise atât de mult. 
Prietenul lui Johan. Cu care se jucase atât de mult. Asemenea 
lucruri n-ar trebui să se întâmple. 

Prietenii nu mureau. 

Elevii nu trebuiau să fie găsiți morți în pădure. 

În mod normal, îi lua opt minute din staţie și până la aleea cu 
pietriș ce ducea spre casa galbenă cu etaj. Astăzi îi luă treizeci 
și cinci de minute. Nu că Ulf i-ar fi dus dorul. De multă vreme 
nu-i mai păsa de ora la care ajungea acasă. 

Casa era cufundată în tăcere când păși înăuntru. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

— Johan? 

— Suntem aici, sus, se auzi un răspuns. 

Atâta tot. Niciun „Vin imediat” ori „Ce mai faci?” Doar tăcere. 

Suntem aici, sus. 

Noi. 

Ulf și Johan. De fiecare dată. Din ce în ce mai rar toți trei. 

Pe cine încerca ea să mintă? 

Niciodată toți trei. 

— Am să pun de ceai, strigă ea din nou fără să primească 
vreun răspuns. 

Beatrice puse apa la fiert. Rămase în picioare, cu privirea 
ațintită spre lumina roșie a fierbătorului. Pierdută în gânduri. În 
primele zile făcuse tot posibilul ca familia ei să poată petrece 
cât mai mult timp împreună, să discute, să se sprijine reciproc. 
Doar așa se comportă o familie. În momentele dificile. Se 
sprijină reciproc. Dar Johan nu voise. O evita tot mai mult. În 
familia lor, toate activităţile se făceau cu tata, inclusiv jelirea. Ea 
era lăsată pe dinafară. Dar nu avea de gând să se dea bătută. 
Scoase cănile mari, cu model franțuzesc cu fructe, și le așeză pe 
o tavă, laolaltă cu mierea și zahărul cubic. Privi pe fereastră la 


VP - 186 


strada liniştită, mărginită de vile. În scurt timp în grădină avea 
să izbucnească explozia aceea de roz care îi plăcea atât de 
mult. Cireșul dădea să înflorească. Devreme anul acesta. Il 
plantaseră împreună, acum o eternitate. Sau, cel puţin, așa o 
simţea. Johan avea numai cinci ani și se încăpăţânase să sape 
singur, iar ei chicotiseră și îi făcuseră pe plac. Își aduse aminte 
ce spusese atunci. 

O familie adevărată are pomi fructiferi. 

O familie adevărată. Fierbătorul se opri și Beatrice turnă apa 
fierbinte în căni. Trei pacheţele de ceai. Apoi urcă treptele. Spre 
ce rămăsese din ceea ce fusese cândva familia ei. 

Johan stătea la calculator, jucându-se un joc violent în care 
trebuia să împuști cât mai mulţi oameni. First Person Shooter 
aflase ea că se numește. Ulf stătea confortabil pe marginea 
patului și îl urmărea. Când Beatrice deschise ușa și păși 
înăuntru, Uli se uită, totuși, la ea. Totuși. 

— Vă e foame? 

— Nu. Tocmai am mâncat. 

Beatrice așeză tava pe dulăpiorul care conţinea colecţia de 
reviste Manga ale fiului său. 

— A fost poliţia aici? 

— Da. 

Din nou tăcere. Beatrice făcu cei câţiva pași care o 
despărțţeau de fiul său și îi puse o mână pe umăr. O lăsă acolo, 
putea să-i simtă pielea caldă prin tricou. Pentru o secundă speră 
că avea să o lase să-și ţină mâna pe umărul lui. 

— Mama..., se smuci Johan, semnalând clar: ia-ţi mâna de pe 
umărul meu! 

Împotriva voinţei sale, Beatrice își ridică mâna de pe umărul 
lui, dar nu avea de gând să se dea bătută. Nu încă. Se așeză pe 
pat, ceva mai departe de Ulf. 

— Trebuie să discutăm despre cele întâmplate. Nimeni nu o 
să se simtă bine dacă ţine totul în sine, începu ea. 

— Eu discut cu tata, se auzi dinspre birou, fără ca Johan să se 
întoarcă. 

— Dar și eu am nevoie să discut, spuse ea cu glasul înăbușit. 

Ea nu avea nevoie să discute. Avea nevoie de familia ei. Și, în 
primul, rând de fiul ei. Sperase ca Johan să se apropie din nou 
de ea atunci când Ulf se întorsese acasă. 

Să uite totul și să o ia de la capăt. 


VP - 187 


Să uite, să ierte, să meargă mai departe. 

Sperase că totul avea să revină la normal. Și avea să fie la fel 
ca înainte. Înainte de toate cele petrecute. Când ea fusese cea 
căreia Johan îi povestea toate  neliniștile sale, când 
împărtășiseră greutăţile și bucuriile vieţii în discuţii îndelungi și 
afectuoase, iar ea putuse îndeplini rolurile acelea de care avea 
nevoie - de mamă, de femeie, de parte din ceva. Dar acum, 
aceste momente păreau la fel de departe ca și ziua aceea, cu 
multă vreme în urmă, când o familie plantase, plină de mândrie, 
un cireș. Ulf se întoarse către ea. 

— O să discutăm mai încolo. A mers bine cu poliţia. Johan le-a 
povestit ce știa. 

— Bine, atunci. 

— Uite ce e, noi o să plecăm ceva mai încolo, Johan și cu 
mine. O să mergem cu cortul. Să stăm departe o vreme. 

Departe de ea, adăugă Beatrice în gând, dar nu făcu decât să 
încuviinţeze din cap. 

— O să fie bine. Sunt sigură. 

Din nou tăcere. Ce mai era de spus? 

În jocul lui Johan împușcăturile continuau. 

e 

Ursula intră în încăpere. Cu zâmbetul pe buze. 

— Te rog, spune-mi că ai vești bune, o imploră Torkel. 

— Am raportul de la autopsie. Este plin de surprize. Ca un ou 
Kinder. 

Fără să-și dea seama, Vanja, Sebastian și Torkel se îndreptară 
cu toții în scaunele lor. Ursula deschise dosarul pe care îi 
adusese cu ea și începu să atârne pe tablă mai multe fotografii. 
Fotografii în care trunchiul și brațele lui Roger se vedeau din 
toate unghiurile posibile și de la distanţe diferite. 

— Douăzeci și două de lovituri de cuţit în spate, trunchi, brațe 
și picioare. lar asta e ceea ce am putut număra. La acestea se 
adaugă traumele cauzate atunci când inima a fost scoasă din 
piept. 

Ursula arătă spre o fotografie în care se vedea o deschizătură 
adâncă și asimetrică în spatele lui Roger, între omoplaţi. 

Sebastian își întoarse ușor privirea. Mereu îi fusese greu să se 
uite la rănile produse de lovituri de cuţit. La combinaţia aceea 
grotescă de piele palidă, atârnând în fâșii, și tăieturile adânci 
care dezvăluiau ceea ce pielea încercase să ascundă. 


VP - 188 


— Nu există răni în palme sau pe antebraţe care să arate că a 
încercat să se apere, continuă Ursula. Ştiţi de ce? 

Ursula nu mai așteptă vreun eventual răspuns. 

— Pentru că toate loviturile de cuțit au fost aplicate post- 
mortem. 

Torkel își ridică privirea din carneţelul de însemnări și își dădu 
jos ochelarii. 

— Cum adică? 

— Era deja mort când a fost înjunghiat. 

Ursula îi privi serios, ca pentru a sublinia importanţa 
descoperirii. 

— Și din ce cauză a murit, atunci? 

Ursula arătă din nou spre fotografia cu rana deschisă dintre 
omoplaţii lui Roger. Opt centimetri lăţime în zona cea mai 
extinsă. Ici-colo se întrezăreau bucăţi din coastele fracturate. 
Fusese nevoie de o forţă considerabilă pentru a cauza o 
asemenea rană. Forţă și hotărâre. 

— Mare parte din inimă lipsește, dar asta nu are de-a face cu 
vreun ritual sau vreun sacrificiu bizar. Ci cu faptul că un glonţ a 
fost extras din ea. Nimic altceva. 

Ursula afișă o nouă fotografie pe tablă. Nimeni nu spuse 
nimic. 

— Roger a fost împușcat în spate. Glonţul a fost extras, dar 
am găsit urme ale acestuia pe una din coaste. 

Ursula arătă cu degetul spre fotografia mărită la maximum a 
rănii pe care o afișase anterior. Pe una dintre coaste se putea 
zări o urmă în formă de semilună unde coasta fusese știrbită de 
glonț. 

— Este vorba de o armă de calibru relativ mic. judecând după 
urma din coastă, calibrul 22. i 

Informația aceasta îi însufleți pe toți. Incepură imediat să 
discute despre tipurile de arme pe care le cunoșteau și care ar fi 
putut avea calibrul respectiv. Torkel se apucă să alcătuiască o 
listă din baza de date. Sebastian nu era în stare să participe la o 
astfel de discuţie, așa că se ridică în picioare și se apropie de 
tablă. Se forță să privească fotografiile de aproape. In spatele 
lui, discuţia se mai domolise. Imprimanta zbârnâia, dând afară 
lista lui Torkel. Torkel își privi vechiul coleg. 

— Ai descoperit ceva? 


VP - 189 


Sebastian continua să privească fotografia rănii ce se căsca în 
spatele lui Roger. 

— Nu cred că făptașul a intenţionat să îl omoare pe Roger 
Eriksson. 

— Când împuști pe cineva și apoi îl înjunghii de douăzeci și 
două de ori, cred că te poţi aștepta și la această posibilitate, 
spuse Vanja sec. 

— OK, m-am exprimat greșit. Vreau să spun că nu cred că 
omorul a fost premeditat. 

— De ce? 

— Nu a fost ușor să scoată glonţul ăla din inimă. Mult sânge. A 
luat mult timp. Ceea ce a sporit considerabil riscul de a fi 
descoperit. Dar ucigașul s-a simţit obligat să o facă. Pentru că 
știa că altminteri avea să fie identificat. 

Vanja înţelese imediat ce voia să spună Sebastian. Pentru o 
clipă înjură în gând că nu-i venise ei ideea aceea. Trebuia să-i fi 
trecut prin cap. Așa că adăugă imediat, ca să nu-l lase pe 
Sebastian să fie singurul care ajunsese la concluzia aceea. 

— Căci, dacă omorul ar fi fost premeditat, atunci ar fi folosit o 
altă armă. 

Sebastian încuviinţă din cap în semn de confirmare. Vanja era 
rapidă în gândire. 

— Deci, ce s-a întâmplat atunci? întrebă Torkel. Roger s-a 
plimbat o vreme prin zona din centrul orașului Västerås, s-a 
întâlnit cu cineva care avea o armă calibrul 22, a trecut pe lângă 
persoana în cauză și a fost împușcat în spate. Persoana 
realizează atunci că, aoleu, glonțul mă poate da de gol, așa că 
se hotărăște să își ia glonţul înapoi, apoi să se ducă să 
abandoneze cadavrul în Listakărr. 

Torkel se uită spre ceilalţi, care îi urmăriseră raționamentul în 
tăcere. 

— Sună plauzibil pentru voi? 

— Nu știm precis ce s-a întâmplat. 

Sebastian îi aruncă șefului o privire obosită, ușor iritată. Nu 
făcuse decât să livreze o mică piesă dintr-un puzzle uriaș, nu 
terminase de pus toate piesele cap la cap. 

— Nici măcar nu știm unde a fost ucis. Nu am spus decât că, 
probabil, omorul n-a fost premeditat. 


VP - 190 


— Așadar, există posibilitatea să avem omor din culpă, și nu 
omor cu premeditare, dar asta nu ne ajută să-l identificăm pe 
cel care l-a ucis pe băiat, sau cum? 

In încăpere se lăsă din nou tăcerea. Sebastian știa din proprie 
experiență că nu avea sens să răspundă atunci când Torkel 
începea să bombăne în felul acela. Același lucru părea să fie 
valabil și în cazul celorlalţi. Torkel se întoarse către Ursula. 

— Fisura aceea din coastă poate fi atribuită precis unei arme, 
în cazul în care descoperim arma crimei? 

— Nu, din păcate. 

Torkel se cufundă de tot în scaun și își ridică braţele. 

— Așadar, avem o nouă cauză a decesului, dar cam asta e tot. 

— Nu neapărat. 

Sebastian arătă către una din fotografiile de pe perete. 

— Mai avem și ceasul. 

— Ce e cu el? 

— E scump. 

Continuă să-și plimbe mâna peste hârtia lucioasă a 
fotografiilor care înfățișau hainele lui Roger. 

— Blugi marca Acne. Geacă Quiksilver. Adidași Nike. Toate 
sunt produse de firmă. 

— Vorbim despre un adolescent. 

— Da, dar de unde avea el atâţia bani? Mama lui nu pare să o 
ducă tocmai în lux. Doar Roger era micul experiment de caritate 
al Liceului Palmlovska. 

e 

Lena Eriksson stătea cufundată în fotoliul din sufragerie, 
scuturând_ scrumul de ţigară într-o scrumieră de pe brațul 
acestuia. Incepuse un nou pachet de ţigări în dimineața aceea, 
apoi mai începuse încă unul cu aproape o oră în urmă. Era a 
treia ţigară din acest pachet. Adică a douăzeci și treia din ziua 
respectivă. Prea multe. Mai ales că nu mâncase aproape nimic 
toată ziua. Se simţi un pic ameţită când își drese glasul și își 
îndreptă privirea spre polițiștii care se așezaseră pe canapea, de 
cealaltă parte a măsuţei pătrate. Erau noi. Amândoi. Toţi trei, 
dacă era să o adauge și pe femeia care se afla în camera lui 
Roger. Cea pe care Lena o întâlnise la morgă nu venise cu ei. 
Niciunul dintre ei nu mai fusese la ea acasă și nici nu discutase 
cu ea anterior. Erau îmbrăcaţi în civil și ţineau de ceva care se 


VP-191 


numea Brigada Naţională de Omucideri. Întrebaseră de unde 
avea Roger atâţia bani. 

— Primea bursă de studii. 

Lena trase un fum din ţigară. Gestul acela era atât de familiar, 
atât de obișnuit, aproape un reflex. Ce altceva făcuse ea, astăzi, 
până la urmă, în afară de a sta și a fuma toată ziua în fotoliu? 
Nimic. Nu fusese în stare să se mobilizeze. De dimineaţă se 
trezise după numai câteva ore de somn și se gândise să iasă să 
facă o plimbare. Să ia un pic de aer curat. Să cumpere de 
mâncare. Poate chiar să facă puţină curăţenie în apartament. Să 
facă un prim pas spre o revenire la un fel de normal. Fără Roger. 

Se văzuse, în orice caz, nevoită să iasă din casă pentru a 
cumpăra ziarul Aftonbladet. Aceștia se arătaseră dispuși să 
plătească cel mai mult. Cincisprezece mii de coroane primise 
doar ca să stea de vorbă cu o tânără timp de vreo două ore. Cu 
banii jos. Un fotograf fusese și el prezent în prima jumătate de 
oră, dar apoi plecase. Femeia, al cărei nume Lena nu și-l mai 
amintea, așezase un reportofon pe masă și îi pusese întrebări 
despre Roger, despre cum era el, despre copilăria lui, ce îi 
plăcea să facă, despre golul pe care îl lăsase în urmă. Spre 
marea ei surprindere, Lena nu plânsese în timpul interviului. 
Crezuse că avea să o facă, era pentru prima oară de la dispariţia 
lui Roger când stătea de vorbă despre el cu altcineva decât 
poliția. Adică stătuse cu adevărat de vorbă. Maarit, o colegă de 
la muncă, o sunase și îi transmisese jenată condoleanţele sale 
stângace, dar încheiase convorbirea cât putuse de repede. Și 
șeful o sunase, dar mai mult ca să-i comunice că o înţelegea că 
nu putea să vină la serviciu conform programului și că aveau să 
încerce să rezolve totul și să-i împartă tura între ceilalți angajaţi, 
dar că, în orice caz, ar fi fost bine să dea de veste cu o zi înainte 
când avea de gând să vină din nou la serviciu. Poliţiștii care 
fuseseră la ea acasă nu voiseră decât să afle detalii despre 
dispariţia lui Roger, dacă mai fugise de acasă, dacă fusese 
speriat sau ameninţat. Nu o întrebaseră despre el, ca persoană. 
Ca fiu. 

Nimic despre cum fusese el. 

Cât de mult însemnase pentru ea. 

Dar tocmai asta voise să afle tânăra jurnalistă. Se uitaseră 
împreună în albumul cu fotografii și o lăsase pe Lena să 
povestească în voie, strecurând din când în când o întrebare sau 


VP - 192 


cerând o explicaţie. Când Lena terminase de povestit ceea ce i 
se păruse important, reportera începuse să-i pună întrebări mai 
directe. Fusese Roger genul de persoană căreia colegii 
obișnuiau să-i ceară ajutorul? Fusese angajat în vreo activitate 
de voluntariat? Antrenase vreo echipă de copii, ajutase vreun 
copil aflat în nevoie? Ceva de felul acesta? Lena răspunsese cu 
nu sincer la toate întrebările. Singurii prieteni care fuseseră 
acasă la ei erau Johan Strand și un băiat de la noul lui liceu. O 
dată. Erik nu-știu-cum. Lenei i se păru că zărește o urmă de 
dezamăgire pe chipul jurnalistei. Putea Lena să-i povestească 
mai multe despre hărțuiala de la liceu? Ce simţise când aflase 
că băiatul care îi chinuise fiul fusese arestat pentru crimă? Chiar 
dacă acestea erau deja știri învechite, jurnalista - o chema 
Katerina - se gândise că putea să reanimeze subiectul puţin. Cu 
o fotografie a patului lui Roger și a celor două animăluţțe de pluș 
care se aflau pe acesta, ar fi putut funcţiona. Așa că Lena îi 
povestise. Despre hărţuială. Despre violenţă. Despre cum 
schimbase liceul. Dar cel mai mult despre cât de sigură era că 
Leo Lundin îi omorâse fiul și că nu avea să îl ierte niciodată. 
Katerina oprise  reportofonul, întrebase dacă poate să 
împrumute câteva fotografii din albumul de familie, plătise și 
apoi plecase. Asta se întâmplase ieri. Lena îndesase banii în 
buzunar. Atât de mulți bani. Se gândise să iasă și să mănânce în 
oraș. Chiar avea nevoie să iasă din casă. Avea nevoie să 
mănânce. Dar rămăsese pe loc. În fotoliu. Cu ţigările și cu banii 
în buzunar. Îi simţea atingându-i piciorul de fiecare dată când își 
schimba poziția. De fiecare dată când vocea aceea i se trezea 
din nou în cap. 

Cel puţin banii ăștia nu îl omorâseră. 

În cele din urmă se ridicase în picioare și așezase teancul de 
bancnote într-unul din sertarele comodei. Nu ieșise. Nu 
mâncase. Stătuse în fotoliu și fumase. La fel cum făcuse și 
astăzi, toată ziua. lar acum veniseră doi polițiști la ea acasă și 
voiau să discute despre bani. 

— Alocaţia de minor și bursa de studii fuseseră de ajuns până 
să se mute la nenorocitul ăla de liceu de snobi. Acolo, tot timpul 
voia să aibă haine noi. 

Vanja tresări surprinsă. Se așteptase ca Lena să aibă numai 
lucruri bune de spus despre Liceul Palmlvska, că îi ţinuse 
băiatul departe de indivizii care îl chinuiseră și că i se oferise un 


VP - 193 


loc într-un liceu despre care - indiferent de impresia pe care i-o 
lăsase conducerea acestuia - Vanja era totuși sigură că era unul 
bun și competitiv. 

— Nu îţi convenea că se transferase la alt liceu? 

Lena îi evită privirea. Își îndreptă ochii spre fereastra mare. Pe 
pervaz se afla o lampă cu abajur albastru și două ghivece cu 
flori ofilite. Când le udase ultima oară? De mult. Crinii 
rezistaseră ceva mai bine, dar și ei se cam veștejiseră. In lumina 
tot mai slabă a soarelui ce răzbătea dinspre fereastră, își dădu 
seama că apartamentul era cufundat în fum. 

— Mi-a furat băiatul, spuse ea stingând în același timp ţigara, 
după care se ridică din fotoliu și străbătu încăperea până la ușa 
de la balcon. 

— Cine ţi l-a furat? 

— Beatrice. Și locul ăla de fiţe. 

— În cel fel ţi l-a furat pe Roger? 

Lena nu răspunse imediat. Inchise ochii și trase în piept aerul 
plin de oxigen. Sebastian și Vanja simţiră o adiere de aer 
proaspăt și rece venind dinspre ușa deschisă a balconului. In 
tăcerea care se lăsase, o puteau auzi cu toţii pe Ursula răscolind 
prin camera lui Roger. Insistase să-i însoțească. Pe de o parte, 
pentru că nu voia să rămână singură cu un Torkel în toane 
proaste pe care încă mai era furioasă, pe de alta - pentru că, 
până atunci, camera nu fusese percheziţionată decât de poliţia 
locală. Increderea Ursulei în poliția locală era minimă. 
Dumnezeule, neglijaseră două zile la rând reclamaţia de 
dispariţie a băiatului. Dacă voia să fie sigură că treaba se făcea 
așa cum trebuie, era nevoie să se ducă personal. Ceea ce și 
făcea acum. 

Din locul în care stătea, privind în gol spre copacul din 
parcare, Lena auzea cum șifonierul se deschide, cum sertarele 
sunt trase, iar tablourile și afişele sunt date jos de pe pereți. 
Copacul din parcare era singurul petic de verdeață care se 
vedea de la fereastră. Restul câmpului vizual era ocupat de 
fațada cenușie a blocului de vizavi. 

In ce fel i-l răpiseră pe Roger? Era oare posibil să o explice? 

— Urmau să plece în Maldive de Crăciun, apoi în Alpi în 
vacanţa de iarnă, după care să vadă Riviera în vacanţa de vară. 
Nu mai voia să stea acasă. Apartamentul nu mai era suficient. 


VP - 194 


Nici ceea ce obișnuiam să facem înainte sau relaţia noastră. Nu 
aveam nicio șansă. 

— Dar Roger se simţea bine la Palmlovska? 

— Da, bineînţeles că se simţea bine. Nimeni nu-și mai bătea 
joc de el. Nimeni nu-l mai lua la bătaie. 

Dar, în momentele sale cele mai negre, Lena se gândise că 
poate ar fi fost de preferat. Atunci ar fi stat acasă. Când nu era 
la sală sau la Johan, ar fi stat acasă. Cu ea. Ar fi avut nevoie de 
ea la fel de mult cât avusese ea nevoie de el. Acum, adevărul 
dur era că nimeni nu mai avea nevoie de ea. 

În ultimul an fusese singură. 

Fusese abandonată. 

Ceea ce era și mai groaznic. 

Lena realiză brusc că se lăsase tăcerea. Așteptau un răspuns. 

— Probabil că da. 

Lena încuviinţă ca pentru sine. 

— Presupun că se simţea mai bine acolo. 

— Tu ai serviciu? întrebă Vanja când își dădu seama că nu 
avea să primească un răspuns mai detaliat despre noul liceu al 
lui Roger. 

— Da, sunt plătită la oră. Lucrez la Lidl. De ce? 

— Mă gândeam că poate fura bani. Fără ca tu să știi. 

— Poate că ar fi furat, dacă ar fi fost ceva de furat. 

— Aţi vorbit vreodată despre așa ceva? Că era important 
pentru Roger să aibă bani? Ţi s-a părut disperat? Este posibil să 
se fi împrumutat? 

Lena trase ușa balconului fără să o închidă complet. Reveni în 
fotoliu. Rezistă impulsului de a-și aprinde o nouă ţigară. Se 
simțea obosită acum. Capul îi vâjâia. Nu puteau să o lase în 
pace? 

— Nu știu. De ce e așa de important de unde avea bani? 

— Dacă s-a împrumutat sau dacă i-a furat de la cine nu 
trebuie, atunci acesta ar putea fi mobilul crimei. 

Lena ridică din umeri. Nu știa de unde făcea Roger rost de 
bani. Trebuia să o fi știut? 

— A pomenit vreodată despre Axel Johansson? 

Vanja încercă o nouă pistă. Dar nu se putea spune că mama 
era deosebit de cooperantă. Trebuiau să-i scoată vorba cu 
cleștele din gură. 

— Nu, cine e? 


VP-195 


— Portarul de la Liceul Palmlvska. Fostul. 

Lena clătină din cap. 

— Când poliţia a fost aici, ai spus că... 

Vanja răsfoi în carneţelul ei de însemnări și citi cuvânt cu 
cuvânt... 

— Roger nu s-a simţit ameninţat și nu s-a certat cu nimeni. 
Este adevărat în continuare? 

Lena încuviinţă din cap. 

— Dacă ar fi fost ameninţat de cineva sau dacă s-ar fi certat 
cu cineva, ești sigură că ai fi știut-o? 

De data aceasta, bărbatul fusese cel care pusese întrebarea. 
Până acum, el nu spusese nimic. Se prezentase când sosiseră, 
apoi stătuse tăcut, sau nu, nici măcar asta. Femeia îi prezentase 
pe amândoi, apoi își arătase legitimaţia. Bărbatul nu arătase 
nimic. Sebastian îl chema, își aminti Lena. Sebastian și Vanja. 
Lena privi în ochii albaștri și calmi ai lui Sebastian și își dădu 
seama că acesta știa deja răspunsul. Văzuse prin ea. 

Știa că nu era vorba numai de apartamentul cu trei camere, 
închiriat de la stat, din zona aceea comună a orașului, că DVD- 
playerul trebuia să fi fost un Blu-ray și că mobilul trebuia 
schimbat la fiecare șase luni. Sebastian știa că Lena nu făcuse 
față. Ea, cu înfățișarea ei, grasă și cu munca ei prost plătită. Ştia 
că lui Roger îi fusese rușine cu ea. Că nu mai voia ca ea să facă 
parte din viaţa lui, că o dăduse afară. Dar ceea ce nu știa 
Sebastian era că Lena găsise o portiță de scăpare. O cale înapoi 
spre el. Înapoi la relaţia lor. 

Dar apoi Roger a murit, spunea vocea din capul ei, la ce-i mai 
era de folos portiţa de scăpare? 

Cu mâinile tremurându-i ușor, Lena desfăcu pachetul de ţigări 
și își aprinse cea de-a douăzeci și patra ţigară din ziua aceea, 
înainte să-i răspundă lui Sebastian care deja știa totul. 

— Probabil că nu. 

Lena tăcu și clătină din cap ca pentru sine, de parcă abia în 
momentul acela își dădea seama ce relaţie proastă avusese cu 
fiul ei. Privea pierdută în depărtare. 

Conversaţia se întrerupse când Ursula ieși din camera lui 
Roger cu două genţi și cu aparatul foto în jurul gâtului. 

— Eu sunt gata. Ne vedem mai încolo, la sediu. 

Ursula se întoarse către Lena. 

— Din nou, condoleanţe. 


VP - 196 


Lena dădu absentă din cap. Ursula îi aruncă Vanjei o privire 
cu subiînțeles, îl ignoră pe Sebastian și părăsi apartamentul. 
Vanja așteptă până când auziră ușa de la intrare închizându-se. 

— Tatăl lui Roger - este posibil să luăm legătura cu el? 

Vanja fusese cea care întrebase. O nouă încercare. O nouă 
pistă. Voia să vadă dacă reușea să scoată de la mamă mai mult 
de trei cuvinte într-un răspuns. 

— Nu există niciun tată. 

— Oho, asta nu s-a mai întâmplat de acum 2000 de ani. 

Lena o privi calm pe Vanja prin fum. 

— Mă judeci? Te-ai potrivi perfect la noul liceu al lui Roger. 

— Nimeni nu te judecă, dar trebuie să existe un tată, undeva. 

Sebastian fusese cel care intervenise. Avea oare halucinații, 
ori Vanja sesizase o nouă nuanţă în tonul vocii lui? 

Interes? 

Implicare? 

Lena scutură scrumul și ridică din umeri. 

— Nu știu unde se află. Nu am fost niciodată împreună. A fost 
doar o chestie de o noapte. Nici măcar nu are habar de 
existența lui Roger. 

Sebastian se aplecă ușor înainte. Era clar că interesul îi 
crescuse. O privi pe Lena în ochi. 

— Și cum ai rezolvat problema? Adică, vreau să spun că 
Roger te-a întrebat probabil despre tatăl lui, nu? 

— Când era mic. 

— Și ce i-ai spus atunci? 

— Că a murit. 

Sebastian dădu din cap ca pentru sine. Oare același lucru îi 
spusese Anna Eriksson fiului sau fiicei lui? Că tata murise? Ce s- 
ar fi întâmplat atunci dacă, deodată, tata și-ar fi făcut apariţia? 
După treizeci de ani? Neîncredere, desigur. Trebuia să o 
dovedească într-un fel. Că într-adevăr era cel care pretindea că 
este. Probabil că bărbatul sau femeia aceea s-ar fi simţit 
dezamăgit sau dezamăgită de mama sa. Că minţise. Îi răpise 
copilului posibilitatea de a avea un tată. Poate că apariţia lui 
Sebastian avea să le distrugă cu totul relaţia. Ar fi făcut mai 
mult rău decât bine. Oricum ar fi dat-o, ajungea la aceeași 
concluzie: că era mai bine să-și vadă de viaţă, ca și cum n-ar fi 
descoperit deloc scrisoarea aceea. Ca și cum nu aflase nimic. 


VP - 197 


— De ce i-ai spus că e mort? Dacă Roger ar fi știut adevărul, 
poate că ar fi încercat să îl contacteze. 

— M-am gândit și la asta. Dar am simţit că era mai bine să-i 
spun că e mort decât să iasă la iveală că nu îl vrea pe Roger. 
Știi, pentru stima de sine. 

— Dar n-ai de unde să știi asta! Nu știi ce vrea el. Nu i-ai dat 
niciodată șansa! 

Vanja îl privi cu suspiciune pe Sebastian. Se angajase al 
dracului de tare în chestiunea asta. Ridicase glasul, iar vocea îi 
devenise mai puternică. Alunecase până la marginea canapelei 
și arăta de parcă, în orice secundă, avea să sară în picioare. 

— Și dacă l-ar fi vrut pe Roger? Dacă ar fi știut. 

Lena nu părea deloc afectată de izbucnirea violentă a lui 
Sebastian. Stinse ţigara și dădu fumul afară din plămâni. 

— Era deja căsătorit. Avea alţi copii. Copii cu nevasta lui. 

— Cum îl chema? 

— Pe tatăl lui Roger? 

— Da. 

— Jerry. 

— Dacă Jerry ar fi venit să îl caute pe Roger, acum, când se 
făcuse mare, cum crezi că ar fi reacţionat Roger? 

Vanja se aplecă înainte. Ce avea de gând Sebastian, până la 
urmă? Doar asta nu ducea nicăieri. 

— Cum ar fi putut să reacționeze? Doar habar nu avea de 
existenţa băiatului. 

— Dar dacă s-ar fi întâmplat. 

Vanja îl atinse ușor pe Sebastian, pentru a-i atrage atenţia. 

— E un raţionament cu totul ipotetic, care nu are nicio 
legătură cu ancheta, nu-i așa? 

Sebastian se opri. Putea să simtă privirea surprinsă a Vanjei. 

— Adevărat... Eu... 

Pentru prima oară după foarte mult timp, Sebastian nu știa ce 
să spună, așa că nu făcu decât să repete: 

— E adevărat. 

Apoi se lăsă din nou tăcerea. Se ridicară în picioare, 
considerând că au terminat. Sebastian se îndreptă spre hol, iar 
Vanja îl urmă. Lena nu schiţă niciun gest să se ridice sau să-i 
conducă până la ușă. Tocmai dădeau să iasă, când Lena îi opri 
brusc. 

— Ceasul lui Roger. 


VP - 198 


Sebastian și Vanja se întoarseră amândoi spre ea. Vanja nu se 
putu abţine să nu simtă că ceva nu era tocmai în regulă cu 
femeia din fotoliu. Dar nu putea să pună degetul pe acel ceva. 

— Ce e cu el? 

— Jurnalista cu care am stat de vorbă mi-a spus că, înainte 
să-l omoare, Lundin i-a furat ceasul lui Roger. Un ceas scump. 
Acum e al meu, nu-i așa? 

Vanja făcu un pas înapoi, întorcându-se în sufragerie. Ușor 
surprinsă că Lena nu aflase până acum acest lucru. Torkel 
obișnuia să fie foarte meticulos când lua legătura cu rudele. 

— Toate dovezile sugerează că Leonard Lundin nu are nimic 
de-a face cu omorârea fiului tău. 

Lena recepţionă informaţia aceasta cu tot atât de mult interes 
de parcă Vanja îi spusese ce mâncase la prânz. 

— OK, dar ceasul este al meu, nu? 

— Presupun că da. 

— ÎI vreau înapoi. 

Sebastian și Vanja se aflau în mașină, în drum spre sediul 
poliţiei, pentru a-și încheia ziua de lucru. Vanja conducea cu 
viteză mare. Prea mare. Simţea un nod de iritare în piept. Lena 
o provocase. Vanja se lăsa foarte rar provocată. Era o calitate a 
ei. Capacitatea de a rămâne rece și distantă. Dar Lena reușise 
să o zgândărească. Sebastian avea mobilul la ureche. Vanja îi 
asculta replicile la telefon. Sebastian vorbea cu Lisa. După o 
ultimă întrebare de final, cum mergeau lucrurile acasă și un 
răspuns scurt și evident, Sebastian închise telefonul și îl vâri în 
buzunar. 

— Lisa îl plătea pe Roger pentru a se preface că era prietenul 
ei. 

— Am înţeles din discuţia ta cu ea. 

— Nu erau sume foarte mari, nu cât să-i acopere cheltuielile, 
dar poate aflăm ceva din asta. Roger avea spirit de afacerist. 

— Sau era lacom. Se pare că e o trăsătură de familie, să se 
gândească numai la bani. Adică, fiul ei a fost omorât, iar ea nu 
se gândește decât la cum să facă bani. 

— Să încerci să obţii avantaje de pe urma unei situaţii 
nefericite este o modalitate de a suporta durerea. 

— Este o modalitate bolnavă. 

— Poate că nu are altă alegere. 


VP - 199 


Tipic psihologilor. Să fie atât de înţelegători. Toate reacţiile 
sunt naturale. Totul are o explicaţie. Dar Vanja nu avea de gând 
să-l lase pe Sebastian să scape prea ușor. Era furioasă șinuo 
deranja să-și reverse mânia asupra lui. 

— Serios acum. Avea ochii înroșiți de fumul ăla nenorocit. Pun 
pariu că nici măcar nu a plâns, deloc. Am mai văzut oameni în 
stare de șoc, dar ea nu e în niciun șoc. E pur și simplu 
indiferentă. 

— Impresia mea este că Lena nu poate intra în contact cu 
sentimentele pe care noi ne-am aștepta să le vedem în această 
situaţie. Durere. Disperare. Poate că nici măcar empatie. 

— Și de ce nu poate? 

— De unde naiba să știu eu? N-am întâlnit-o decât patruzeci și 
cinci de minute. Probabil că așa a ales, să nu le simtă. 

— Dar nu poţi să „alegi”, pur și simplu, să nu simți. 

— Nu? 

— Nu. 

— N-ai auzit niciodată de persoane care au fost atât de 
profund rănite de cineva, încât aleg să nu se mai atașeze 
niciodată de altcineva? 

— E totuși o diferenţă. Copilul ei a murit. De ce să alegi, 
voluntar, să nu reacţionezi? 

— Pentru a reuși să supravieţuiești. 

Vanja conduse mai departe în tăcere. Era ceva. 

Cu Sebastian. 

Ceva nou. 

La început trăsese cu dinţii, mai ceva decât un terrier, de 
întrebările acelea despre tatăl lui Roger. Un subiect care, după 
numai două întrebări, se vădise a fi cu totul irelevant pentru 
anchetă, iar acum Vanja avea impresia că sesizase o nuanţă 
nouă în tonul vocii lui. Mai atenuată. Nu se mai opunea. Nu mai 
încerca să facă pe deșteptul ori să fie spiritual sau 
condescendent. Nu, era altceva. Durere, poate. 

— Eu, una, nu o cred. E patologic să nu-ți jelești propriul fiu. 

— Dar îl jelește, așa cum poate. 

— Jelește pe naiba! 

— De unde dracului știi tu? 

Vanja tresări la auzul asprimii bruște din vocea lui Sebastian. 

— Ce știi tu despre durere, până la urmă? Ai pierdut pe cineva 
care să fi însemnat totul pentru tine? 


VP - 200 


— Nu. 

— Atunci de unde știi tu care este o reacție normală în cazul 
ăsta? 

— Nu știu, dar... 

— Nu, exact, o întrerupse Sebastian. Habar nu ai despre ce 
vorbești, așa că ai face bine să taci din gură. 

Vanja îl privi cu coada ochiului, surprinsă de izbucnirea lui, dar 
Sebastian nu făcea decât să privească fix înainte, la drum. Vanja 
continuă să conducă în tăcere. Știm atât de puţine unul despre 
celălalt, se gândi ea. Sigur ascunzi ceva. Știu cum este. Mai mult 
decât o crezi. 

Sediul poliţiei era în mare parte cufundat în întuneric. Ici-colo, 
porţiuni din încăpere erau luminate de vreun monitor lăsat 
deschis sau de vreo lampă de birou uitată aprinsă. Dar, în 
general, era întuneric, pustiu și liniște. Torkel înaintă încet 
printre birouri, îndreptându-se spre sala de mese, care era 
luminată. Se așteptase ca poliţia din Västerås să nu debordeze 
de activitate douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, dar 
îl luase prin surprindere să constate că majoritatea clădirii 
murea, pur și simplu, imediat după ora 17. 

Torkel intră în sala de mese anost mobilată. Trei mese 
rotunde, înconjurate fiecare de opt scaune. Frigider, congelator, 
trei cuptoare cu microunde, un filtru de cafea, o chiuvetă, o 
mașină de spălat vase, toate aliniate de-a lungul unuia dintre 
pereţi. O floare de plastic pe un ștergar purpuriu rotund aflat în 
mijlocul mesei. Podeaua acoperită de un linoleum plin de 
zgârieturi era ușor de curăţat. Nicio perdea la cele trei ferestre 
ale încăperii. Un telefon pe pervaz. Sebastian stătea la masa cea 
mai îndepărtată, cu o cafea în faţă. Citea ziarul Aftonbladet. 
Torkel îl răsfoise și el mai devreme. Lenei Eriksson îi erau 
dedicate patru pagini. 

Bine scrise. 

Pline de dezvăluiri. 

Conform articolului din ziar, Lena continua să creadă că 
Leonard Lundin fusese cel care îi omorâse fiul. Torkel se întrebă 
oare cum primise vestea că acesta fusese eliberat azi. Încercase 
să o sune de câteva ori și să-i spună, dar Lena nu răspunsese la 
telefon. Poate că habar nu avea. 

Sebastian nu-și ridică privirea din paginile ziarului, deși 
probabil că îl auzise pe Torkel apropiindu-se. Abia după ce 


VP - 201 


Torkel trase scaunul de vizavi și se așeză, se sinchisi să-i arunce 
o privire grăbită, după care se cufundă din nou în lectura 
ziarului. Torkel își împreună mâinile pe masă și se aplecă înspre 
el. 

— Cum a mers azi? 

Sebastian dădu pagina. 

— Cu ce? 

— Cu totul, cu munca. Ai fost pe teren cu Vanja destul de 
mult. 

— Da. 

Torkel oftă. Nu avea să obţină nimic pe degeaba. Probabil că, 
oricum, nu avea să scoată nimic de la el. 

— Și cum a mers? 

— Bine. 

Torkel îl văzu pe Sebastian întorcând din nou pagina și 
ajungând la suplimentul rozaliu. Paginile de sport. Torkel știa că 
Sebastian era cu totul dezinteresat de orice fel de sport, fie că 
era vorba de a le practica, de a le urmări sau de a citi despre 
ele. Cu toate acestea, acum părea să parcurgă cu mare interes 
paginile de sport. Un semnal la fel de bun ca oricare altul. Torkel 
se rezemă de spătarul scaunului, îl privi pe Sebastian în tăcere 
preţ de câteva secunde, după care se ridică în picioare, se 
apropie de mașina de cafea și apăsă butonul pentru cappuccino. 

— Nu vrei să luăm cina? 

Sebastian încremeni. Gata, venise. Așa cum se așteptase. Nu 
fusese „ar trebui să ne vedem cândva” ori „să bem o bere 
cândva”. Propusese o cină. 

Același mesaj, chiar dacă altfel ambalat. 

— Nu, mersi. 

— De ce? 

— Am alte planuri. 

O minciună. La fel ca și interesul subit pentru paginile de 
sport. Torkel o știa, dar se hotărî să nu insiste. Nu ar fi primit 
decât alte minciuni pe post de răspuns. Lui Torkel îi ajungea 
pentru seara aceea. Işi luă cafeaua, dar, în loc să părăsească 
încăperea așa cum se așteptase Sebastian, se întoarse la masă 
și se așeză la loc. Sebastian îi aruncă o privire scurtă, apoi își 
concentră din nou întreaga atenţie asupra ziarului. 

— Povestește-mi despre soţia ta. 


VP - 202 


La asta nu se așteptase. Sebastian îl privi sincer surprins pe 
Torkel, care își ridica paharul plin ochi cu cafea și îl ducea la 
buze cu o expresie relaxată, de parcă îl întrebase doar cât era 
ceasul. 

— De ce? 

— De ce nu? 

Torkel puse cafeaua pe masă, se șterse în colțurile gurii cu 
degetul mare de la mâna dreaptă și cu arătătorul, apoi îl privi pe 
Sebastian drept în ochi. Sebastian chibzui rapid care erau 
alternativele. 

Să se ridice în picioare și să plece. 

Să continue să se prefacă că citește. 

Sau. 

Să-i povestească despre Lily. 

instinctiv, înclină spre una din primele opţiuni. Dar, dacă se 
gândea mai bine, cu ce avea să strice dacă Torkel știa mai mult? 
Probabil că îl întrebase pentru că îi păsa de el, și nu din 
curiozitate. Încă o mână întinsă. O încercare de a trezi din nou la 
viaţă o prietenie care, dacă nu murise, în orice caz, dormise 
profund. Perseverenţa lui Torkel era de admirat. Nu venise 
momentul ca Sebastian să ofere și el ceva, la schimb? Cât de 
mult - asta depindea numai de el. Mai bine așa decât ca Torkel 
să se apuce să caute pe internet și să afle mai mult decât ar fi 
vrut Sebastian să afle. 

Sebastian puse ziarul deoparte. 

— O chema Lily. Era nemţoaică, ne-am întâlnit în Germania 
când am lucrat acolo, ne-am căsătorit în '98. Din păcate, nu 
sunt genul care să umble cu fotografia în portofel. 

— Cu ce se ocupa? 

— Era sociolog. La Universitatea din Köln. Locuiam acolo. 

— Mai în vârstă decât tine? Mai tânără? De aceeași vârstă? 

— Cu cinci ani mai tânără. 

Torkel încuviinţă din cap. Trei întrebări rapide, trei răspunsuri 
în aparenţă sincere. Acum avea să fie mai dificil. 

— Când a murit? 

Sebastian încremeni. OK, de ajuns. Interogatoriul se sfârșise 
aici. Până aici era limita. 

— Cu mai mulţi ani în urmă. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— De ce? 


VP - 203 


— Pentru că este un subiect personal, iar tu nu ești psihiatrul 
meu. 

Torkel încuviință din cap. Adevărat, dar existase o vreme 
când își povestiseră aproape totul. Că Torkel dusese dorul acelor 
vremuri era, probabil, mult spus - de-a lungul anilor, nu îi 
acordase lui Sebastian mai mult de un gând fugar. Dar acum, că 
se întorsese și îl vedea la lucru, Torkel își dădea seama că 
munca și, poate, chiar viaţa lui fuseseră ceva mai insipide în anii 
aceia când Sebastian nu se aflase acolo. Asta depindea desigur 
și de alte lucruri decât absenţa lui Sebastian, dar Torkel nu-și 
putea alunga sentimentul că, de fapt, îi fusese dor de vechiul lui 
coleg. Mai mult decât crezuse că-i va fi. Torkel nu avea nicio 
speranţă că sentimentul era reciproc, dar putea, cel puţin, să 
încerce. 

— Pe vremuri eram prieteni. De câte ori nu m-ai ascultat 
vorbind despre problemele mele, cu Monica, și copiii, și tot 
rahatul ăla. 

Torkel își privi deschis colegul aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Ascult cu plăcere. 

— Ce anume? 

— Ce vrei tu să-mi spui. Dacă există ceva ce vrei să-mi spui. 

— Nu există nimic. 

Torkel încuviinţă din cap. Doar nu credea că are să meargă 
chiar așa de ușor. Doar era vorba de Sebastian Bergman. 

— De asta m-ai invitat la cină? Ca să mă spovedesc un pic? 

Torkel își ridică din nou cafeaua, încercând să câștige timp 
înainte de a răspunde. 

— Am senzația că nu te simţi tocmai în apele tale. 

Sebastian nu-i răspunse, probabil că Torkel nu terminase de 
vorbit. 

— Am întrebat-o pe Vanja cum a mers astăzi. Pe lângă faptul 
că te consideră un nemernic, mi-a spus că i s-a părut că, nu 
știu... A avut sentimentul că porţi o povară. 

— Vanja ar trebui să se concentreze asupra anchetei. 

Sebastian se ridică în picioare, lăsă ziarul pe masă, dar își luă 
paharul gol și îl strivi în mână. 

— lar tu n-ar trebui să pleci urechea la orice prostii. 

Apoi se întoarse și plecă. In drum spre ieșire aruncă paharul 
de cafea la coșul de gunoi de lângă ușă. Torkel rămase singur. 
Trase adânc aer în piept și îl dădu lent afară. La ce se așteptase 


VP - 204 


oare? Ar fi trebuit să o știe de la bun început. Sebastian 
Bergman nu era omul care să se lase analizat. Tocmai își 
pierduse compania pentru cina din seara aceea. Billy și Vanja 
aveau de lucru, iar de Ursula nici n-ar fi putut fi vorba. Dar chiar 
nu voia să ia cina singur. Işi scoase telefonul mobil. 

Sebastian ieși din sala de mese și înaintă cu pas întins printre 
birourile cufundate în întuneric. Era furios. Pe Torkel, pe Vanja, 
dar cel mai tare pe sine însuși. Până acum nu mai lăsase 
niciodată impresia că „ar fi purtat o povară”. Nimeni nu mai 
ghicise până acum ce gândea el. Ceea ce se știa despre 
Sebastian era doar ceea ce el permitea să se știe. Așa își 
câștigase poziția. 

In vârf. 

Admirat. 

Temut. 

Dar în mașină se dăduse de gol. Își pierduse controlul. Acum, 
dacă stătea să se gândească mai bine, la fel și acasă la Lena 
Eriksson. Inacceptabil. Fusese numai vina mamei lui. A ei și a 
scrisorii. Trebuia să ia o decizie în privinţa aceasta. Ajunsese să 
îl afecteze mai mult decât își putea permite. 

Din sala de ședințe răzbătea lumină. Prin ușa de sticlă, 
Sebastian îl zări pe Billy aplecat deasupra laptopului. Sebastian 
încetini. Se opri. Toată ziua, de fiecare dată când se gândise la 
Anna Eriksson, ajunsese la concluzia că ar fi fost mai bine să o 
lase baltă. Prea puţin de câștigat și prea mult de pierdut. Dar 
chiar era în stare să renunţe? Era în stare să uite, pur și simplu, 
tot ce aflase și să-și continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat? Probabil că nu. Apoi, nu strica să aibă adresa 
respectivă, dacă tot era posibil. Și să hotărască mai târziu ce 
avea să facă. Să o folosească sau să o arunce. Să se ducă în 
vizită sau să stea departe. Ar fi putut doar să meargă până 
acolo, să sondeze terenul. Să vadă cam ce fel de oameni locuiau 
acolo. Să-și facă o impresie despre cam cum ar fi fost primit 
dacă decidea să își facă cunoscută existenţa. Se hotărî. Ar fi fost 
o prostie să nu păstreze toate opţiunile deschise. 

Sebastian împinse ușa. Billy își ridică privirea din computer. 

— Ce faci? 

— Verificam un pic pe Facebook și alte reţele sociale. 

— Te lasă Torkel să o faci în timpul orelor de serviciu? 


VP - 205 


Billy îl privi pe deasupra monitorului și îi zâmbi, clătinând din 
cap. 

— În niciun caz. Verificam dacă îl pot găsi pe Roger. 

— Și ai găsit ceva? 

Billy ridică din umeri. Depinde cum priveşti. Îl găsise pe 
Roger, dar nu găsise nimic interesant. 

— Nu era foarte activ. E adevărat că Roger nu avea un 
computer al lui, dar, chiar și așa, trecuseră peste trei săptămâni 
de când scrisese ceva pe Facebook. Dar nu era foarte ciudat că 
nu petrecea prea mult timp pe Facebook. Avea numai douăzeci 
și șase de prieteni înregistrați. 

— lar asta e puţin? 

Sebastian știa, desigur, ce era Facebook, doar nu își 
petrecuse ultimii ani în peșteră, dar nu se simţise niciodată 
tentat să afle cum funcţionează exact sau să devină membru - 
sau ce deveneai. Nu avea niciun chef să ţină legătura cu foști 
colegi de școală sau cu foști colegi de serviciu. Numai gândul că 
l-ar fi „adăugat” și l-ar fi terorizat cu prietenia lor superficială și 
trivialităţi stupide îl făcea să-i piară orice chef. Dimpotrivă, făcea 
tot posibilul pentru a evita să interacţioneze cu lumea, fie că era 
vorba de lumea reală sau de cea digitală. 

— Douăzeci și șase de prieteni sunt nimic, spuse Billy. Practic, 
numai dacă te înregistrezi și ai din prima mai mulţi prieteni. 
Același lucru pe MSN. Nici acolo nu a intrat de mai bine de patru 
luni și nu a avut contact decât cu Lisa, Erik Heverin și Johan 
Strand. 

— Așadar nu prea avea cyber-prieteni. 

— Așa se pare. Și nici dușmani. N-am găsit absolut nimic 
despre el pe internet. 

Sebastian se gândi că se prefăcuse suficient de mult că era 
interesat pentru a-i adresa întrebarea pentru care se afla, de 
fapt, acolo. De ce să nu-și ușureze calea cu un compliment? 

— Tu ești nemaipomenit de priceput când e vorba despre 
computere, din câte am înţeles. 

Billy nu își putu reţine un zâmbet ce nu făcea decât să o 
confirme. 

— Mai bun decât majoritatea. E distractiv să te ocupi cu așa 
ceva, spuse el ceva mai timid. 

— Crezi că m-ai putea ajuta cu un lucru? 


VP - 206 


Sebastian scoase scrisoarea din buzunarul de la piept și i-o 
arătă lui Billy. 

— AŞ avea nevoie să dau de o Anna Eriksson care a locuit la 
adresa aceasta în 1979. 

Billy luă scrisoarea și o cercetă. 

— Are de-a face cu ancheta? 

— Posibil, da. 

— În ce fel? 

Fir-al al dracului, da' în locul ăsta toți lucrau conform 
regulamentului? Sebastian era prea obosit pentru a putea 
inventa o minciună bună, așa că se mulțumi cu un pic de praf în 
ochi, sperând să fie de ajuns. 

— Este o treabă pe care o urmăresc în paralel, o încercare 
destul de hazardată. Nu am mai spus nimănui despre asta, dar 
în cel mai fericit caz o să dea un rezultat. 

Billy încuviinţă din cap, iar Sebastian se mai relaxă puţin. 
Dădu să plece, când Billy îl întrerupse. 

— Dar în cel fel are ea de-a face cu Roger Eriksson? 

OK, deci praful în ochi nu funcţionase. Ce se întâmplase de 
oamenii făceau doar ce li se spunea? Dacă ieșea prost, Billy ar fi 
putut oricând să dea vina pe Sebastian care, la rândul lui, ar fi 
putut pretinde că înțelesese greșit. Torkel probabil că se va 
supăra un pic. Și aveau să discute despre o revizuire a rutinelor. 
Apoi totul avea să continue ca de obicei. Sebastian mai făcu o 
ultimă încercare de a-l convinge pe Billy să muște fără momeală 
suplimentară. 

— E o poveste lungă, dar ar fi bine, inclusiv pentru tine, dacă 
m-ai putea ajuta. Sunt sincer convins că avem ceva aici. 

Billy răsuci plicul și îl cercetă. Sebastian născoci în pripă o 
minciună, în caz că Billy nu avea să muște. Se gândise să-i 
spună că Anna Eriksson ar fi putut fi mama biologică a lui Roger. 
Nu, lucrul ăsta nu apărea nicăieri în vreun registru de adopţii, ci 
era o informaţie din interior. Ar fi putut funcţiona. Asta dacă ar fi 
fost biologic posibil. Sebastian începu să calculeze în minte. Ce 
vârstă ar fi avut Anna Eriksson când l-ar fi născut pe Roger, în 
acest caz? Mergea. 

— OK. 

Sebastian reveni la realitate, nesigur că auzise corect, poate 
că îi scăpase ceva. 

— OK? 


VP - 207 


— Bineînţeles, dar o să ai de așteptat un pic, am o grămadă 
de fișiere de la camerele de supraveghere pe care trebuie să le 
verific până mâine. 

— Da, desigur, nicio grabă. Mulţumesc. 

Sebastian se ridică în picioare și o porni spre ușă. 

— Încă un lucru. 

Billy își ridică din nou privirea din computer. 

— Aș aprecia dacă asta ar putea să rămână între noi. După 
cum ai spus, e o ipoteză mai hazardată și, așa cum știm, mulți 
se bucură când moare capra vecinului. 

— Bineînţeles. Nicio problemă. 

Sebastian îi zâmbi recunoscător și părăsi încăperea. 

e 

Limone Ristorante Italiano. Hanser fusese cea care făcuse 
rezervarea, dar Torkel ajunsese primul și fusese condus la o 
masă din colț, aflată lângă două ferestre cu două sfere de metal 
de mărimea unei bile de bowling ce atârnau din tavan. O masă 
de patru persoane. Două canapele în loc de scaune. Tari, cu 
spătarul drept. Îmbrăcate într-un material de culoare mov- 
închis. Torkel sorbi berea direct din sticlă. Fusese o idee 
proastă? Să o invite pe Hanser la cină? De fapt, nu o invitase în 
adevăratul sens al cuvântului. Nu voise decât să mai stea de 
vorbă despre mersul anchetei. În scurta întrevedere din timpul 
zilei nu apucaseră să discute decât superficial și puteau la fel de 
bine să o facă în biroul ei sau cu ceva de mâncare în față. 
Hanser le dăduse mână liberă să se ocupe cum voiau de 
anchetă. Dar nu trebuia să uite că ea era în continuare 
principala responsabilă, iar Torkel simţea că, în ultima vreme, 
fusese prea ursuz cu ea. 

Hanser sosise, se scuzase pentru întârziere, luase loc și 
comandase un pahar de vin alb. Șeful poliţiei regionale o sunase 
ca să se informeze despre mersul anchetei. Era îngrijorat să afle 
că fuseseră nevoiţi să-l elibereze pe Leonard Lundin, dar 
bucuros să audă de o nouă arestare iminentă. Bineînţeles, 
trebuise să-l dezamagească. Șeful regional al poliţiei era și el 
presat. Interesul arătat de ziare, mai ales de presa de scandal, 
nu se potolise. Cel puţin patru pagini în fiecare zi. Interviul din 
Aftonbladet cu Lena Eriksson fusese reambalat și servit din nou. 
De data aceasta, articolul se concentra asupra singurătăţii lui 
Roger, avansând chiar posibilitatea ca făptașul să fi fost un 


VP - 208 


necunoscut. Caz în care crima s-ar fi putut repeta. Un „expert” 
declarase că, atunci când cineva ucide pentru prima oară - ceea 
ce ar fi putut fi cazul și aici -, trecea o graniţă și că nu mai 
exista cale de întoarcere la normal. Mai mult ca sigur, persoana 
aceea avea să ucidă din nou. Și probabil că destul de curând. 
Genul de jurnalism de „groază”, din aceeași categorie cu isteria 
pandemiei sau „Durerea ta de cap ar putea fi o tumoare pe 
creier”. Expressen reușise să adulmece greșelile comise la 
începutul anchetei, imediat după ce băiatul fusese dat dispărut, 
și punea sub semnul întrebării eficiența poliţiei. În plus, în 
paginile dedicate acestui caz, adăugaseră scurte rubrici în 
chenare, ce rezumau și alte crime nerezolvate, începând cu 
uciderea lui Olof Palme. Hanser îi spusese că avea să se 
întâlnească cu Torkel în seara aceea și, astfel, spera ca a doua 
zi să îi comunice șefului de la Inspectoratul Regional ceva mai 
multe detalii. Acesta se văzuse nevoit să se mulțumească cu 
aceste promisiuni, dar, înainte de a pleca, îi spusese explicit că 
A) spera că nu fusese o greșeală să solicite ajutorul Brigăzii 
Naţionale de Omucideri și B) dacă fusese o greșeală, atunci ea și 
numai ea avea să și-o asume. 

Când chelnerul sosi cu paharul ei de vin și îi întrebă dacă erau 
gata să comande, se cufundară amândoi pentru un moment în 
citirea meniului. Torkel știa deja ce voia să comande. Salmone 
alla Calabrese. File de somon prăjit cu roșii, praz, capere, 
măsline și sufleu de cartofi. Nu prea le avea el cu apetitivele. 
Hanser se decise rapid pentru o porție de Agnello alla Griglia - 
coaste de miel la grătar cu cartofi cu parmezan și un sos din vin 
roșu. Mai scump decât ce comandase el. Nu că ar fi avut vreo 
importanţă. Doar el o sunase, solicitându-i compania. Torkel 
privea această cină ca pe o cină de lucru, așa că se înţelegea de 
la sine că el urma să plătească. Mai precis, Brigada Naţională de 
Omucideri. 

Trecură în revistă datele cazului în timp ce așteptau 
mâncarea. Da, Torkel citise ziarele. Vanja fusese prima care 
sugerase această ipoteză. Un făptaș necunoscut. Dar, în opinia 
lui Sebastian, faptul că Roger fusese împușcat infirma acest 
scenariu. O persoană care se hotărăște să ucidă, indiferent cine 
este această persoană, nu se folosește de o armă care să Îi 
forțeze să extragă glonţul din victimă, ca să nu se dea de gol. 
Din păcate, aceste informaţii nu puteau fi comunicate presei. 


VP - 209 


Faptul că Roger fusese împușcat nu era genul de informaţie care 
să fie dată publicităţii, căci ar fi putut să ajungă astfel la 
cunoștința ucigașului. În afară de asta, Torkel nu avea prea 
multe de povestit. Cu excepţia lui Axel Johansson, nu făcuseră 
niciun progres semnificativ, multe depindeau de a doua zi și de 
rapoartele de la Laboratorul Naţional de Criminalistică. Mobilul 
lui Torkel vibră în buzunarul de la piept. Il scoase și privi 
ecranul. Vilma. 

— Trebuie să răspund. 

Hanser  încuviință din cap și luă o gură de vin. Torkel 
răspunse. 

— Bună, păpușo. 

Deja dinainte să-i audă vocea, pe chip îi înflorise un zâmbet. 
Fiica lui cea mică obișnuia să aibă acest efect asupra lui. 

— Bună, tată! Ce faci? 

— lau cina cu o colegă. Tu ce faci? 

— Mă duc la banchet la școală. Ești acasă, în oraș? 

— Nu, sunt tot în Västerås, voiai să mă întrebi ceva special? 

— Da, dacă poţi să mă iei diseară de la școală. De la banchet. 
Nu știam dacă ai venit acasă și mama a zis să te sun și să 
verific. 

— Dacă aș fi fost acasă, cu mare plăcere. 

— Nicio problemă. O să vină mama. Numai dacă erai acasă. 

— Ce fel de banchet e ăsta? 

— Bal mascat. 

— Şi în ce-ai să te îmbraci? 

— Într-o tipă cu fiţe. 

Torkel avea o vagă idee despre semnificaţia acestui concept. 
Nu se poate spune că era tocmai mulțumit de costumaţia aleasă 
de fiica lui de doisprezece ani, dar, pe de altă parte, el nu se afla 
acolo și nu avea cum să controleze sau să sugereze vreo 
variantă mai bună. Apoi, era convins că Yvonne avea să ţină 
lucrurile sub control. Spre deosebire de divorțul de Monica, 
divorțul de Yvonne fusese ușor. Atât de ușor cât poate să fie un 
divorţ. Relaţia lor se deteriorase. Amândoi fuseseră de aceeași 
părere. El o înșelase. Ea, de asemenea, era sigură de asta. 
Amândoi voiau să se despartă, pentru binele lui Elin și al Vilmei. 
Adevărul era că relaţia lor era mai bună acum decât atunci când 
fuseseră căsătoriţi. 

— OK. Salut-o pe mama și distracţie frumoasă. 


VP - 210 


— Mersi. Mama te salută și ea. Ne vedem când te întorci 
acasă. 

— Bineînţeles. Mi-e dor de tine. 

— Și mie. Pa-pa. 

Torkel termină convorbirea și se întoarse către Hanser. 

— Fiica mea. 

— Da, mi-am dat seama. 

Torkel își vâri telefonul la loc, în buzunarul de la piept. 

— Parcă tu ai un fiu, nu? Câţi ani are acum? 

Ezitare. Deși Hanser trecuse de multe ori prin asta în ultimii 
ani, ezita mereu atunci când venea vorba despre fiul ei. La 
început răspunsese sincer, spunând adevărul, dar oamenii erau 
atât de afectaţi când auzeau, încât, după o tăcere chinuitoare 
sau o încercare stângace de a continua conversaţia, găseau 
rapid o scuză pentru a-i evita compania. Așa că, la întrebarea 
dacă avea copii, obișnuia să răspundă pur și simplu că nu. Era 
mai simplu și era adevărat. 

Nu avea niciun copil. 

Nu mai avea. 

Dar Torkel știa că fusese mamă. 

— A murit. Niklas a murit acum trei ani. La paisprezece ani. 

— O, îmi pare rău! Nu știam, îmi pare extrem de rău. 

— Nu, de unde să știi? 

Hanser cunoștea din experienţă cam ce gândea acum Torkel. 
Toţi cei care aflau de decesul lui Niklas voiau să știe același 
lucru. Nu se întâmplă prea des ca un copil de paisprezece ani să 
moară. Ceva trebuie să se fi întâmplat. Dar ce? Torkel nu făcea 
excepţie, Hanser era sigură de asta. Excepţia fu că Torkel, de 
fapt, chiar îi puse întrebarea. 

— Cum a murit? 

— A vrut să o ia pe scurtătură. Pe deasupra unei locomotive. 
S-a apropiat prea tare de cablurile electrice. 

— Nu pot să-mi închipui prin ce trebuie să fi trecut și soțul 
tău. Cum aţi rezistat? 

— N-am rezistat. Se spune că optzeci la sută dintre cei care 
pierd un copil divorțează. Aș vrea să spun că fac parte din restul 
de douăzeci la sută, dar din păcate nu fac. 

Hanser luă încă o gură de vin. Simţea că îi era ușor să-i 
povestească lui Torkel. Mai ușor decât crezuse. 


VP - 211 


— M-am înfuriat foarte tare pe el. Pe Niklas. Avea paisprezece 
ani. Nici nu știu de câte ori nu citisem despre copii care mor 
electrocutaţi pe tren. De fiecare dată comentau că la vârsta 
aceea ar fi trebuit sa-și dea seama. Adolescenţi, unii dintre ei 
aproape adulți. lar Niklas fusese și el de aceeași părere. Ştia că 
era periculos. Pericol de moarte. Și totuși... M-am supărat foarte 
tare pe el. 

— E de înţeles. 

— M-am simţit cea mai inaptă mamă din lume. Din toate 
punctele de vedere. 

— Și asta e de înțeles. 

Chelnerul se apropie de masa lor, cu o farfurie în fiecare 
mână. Acesta ar fi putut fi un motiv să încheie discuţia. Să-și 
vadă de mâncare în tăcere. Dar, chiar dacă începuseră să 
mănânce, își continuară conversaţia, iar Torkel își dădu seama 
după câteva minute că, la sfârșitul cinei, fiecare avea îl 
cunoască pe celălalt mult mai bine decât o făcuse la începutul 
acesteia. Zâmbi în sinea lui. Îi plăcea când se întâmpla așa. 


VP - 212 


Haraldsson stătea în fața blocului lui Axel Johansson, în 
Toyota sa verde și îngheţa de frig. Chiar dacă purta 
indispensabili și o haină Polar pe sub geacă. Strânse în palme 
paharul de cafea. Căldura primelor zile de primăvară se făcea 
simțită doar în timpul zilei, serile și nopţile continuau să fie reci. 

Haraldsson simţea că avusese o contribuţie importantă la 
punerea lui Axel Johansson sub urmărire. Mai mult decât o 
contribuţie, acțiunile lui fuseseră decisive. Datorită eforturilor lui 
de a identifica sursa e-mailului ajunsese Brigada Naţională de 
Omucideri la Palmlâvska și, de acolo, mai departe, la portarul 
concediat. Torkel Höglund îl salutase ușor din cap și îi zâmbise 
când trecuse pe lângă el în după-amiaza aceea, dar asta fusese 
tot. In general, nimeni nu îi recunoscuse meritul, că el fusese cel 
care venise cu informaţia ce dusese la această nouă 
descoperire. Dar nu era surprins. Dezamăgit - da, dar nu 
surprins. Haraldsson realiză că nu avea să primească vreo 
apreciere pentru munca lui. Oricum, nu din partea lui Torkel și a 
colegilor lui. Cum ar fi arătat asta? Dacă un membru al forţelor 
polițienești locale ar fi rezolvat cazul sub nasul Brigăzii Naţionale 
de Omucideri? Înainte de a pleca șchiopătând de la serviciu, 
Haraldsson o întrebase mai întâi pe Hanser dacă punerea sub 
urmărire a suspectului includea și supravegherea locuinţei 
acestuia douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Nu, nu o 
includea. In această fază, alerta nu fusese trimisă decât 
personalului din poliţie, să fie vigilenţi în patrulele și mobilizările 
lor obișnuite. Vecinii, prietenii și rudele lui Axel fuseseră, de 
asemenea, contactate și informate că acesta era căutat. Că 
voiau să stea de vorbă cu el. Avuseseră grijă să sublinieze că, în 
acest stadiu al anchetei, Axel Johansson nu era suspectat de 
nimic. Rămânea la latitudinea Brigăzii Naţionale de Omucideri 
dacă avea să îi pună locuinţa sub supraveghere. 

Haraldsson se hotărâse pe loc. Era clar că individul încerca să 
stea ascuns. Persoanele nevinovate nu dispar așa, iar ceea ce 
făcea Haraldsson în timpul lui liber și unde își petrecea noaptea 
erau treaba lui. 

Așa că acum stătea acolo. 


VP - 213 


În Toyota lui. 

Și îngheţa de frig. 

Cochetă cu gândul să pornească mașina și să dea o tură în 
jurul blocului, cât să se mai încălzească, dar risca să nu îl vadă 
pe Axel Johansson în caz că acesta s-ar fi întors acasă. Să lase 
mașina să meargă în gol câteva minute nici nu putea fi vorba. 
Pe de o parte, pentru că suspectul ar fi putut reacţiona 
observând, chiar în faţa blocului său, o mașină pornită la o oră 
așa de târzie din noapte, pe de alta - pentru că acest lucru nu 
era permis decât timp de un minut în interiorul orașului. O 
infracțiune minoră, dar totuși. Legile și regulile existau pentru a 
fi respectate. Apoi, ar fi fost cu totul condamnabil din punct de 
vedere ecologic. Ca să se încălzească, Haraldsson își turnă încă 
un pahar de cafea. Il strânse în palme. Trebuia să-și fi luat 
mănuși. Işi suflă în palme, apoi se uită la pansamentul de pe 
dosul palmei. Jenny se furișase prin spatele lui când își turnase 
cafeaua în termos și îl înconjurase cu braţele, lăsându-le apoi să 
alunece în jos. Haraldsson tresărise surprins. Se dusese la baie 
și își unsese arsura cu o alifie cu Xilocaină, după care își pusese 
un pansament. Jenny îi ţinuse companie, iar după ce terminase 
și aruncase ambalajul la coșul de gunoi din baie, revenise în 
spatele lui și îl întrebase dacă într-adevăr se grăbea așa de tare. 

O făcuseră la duș. Apoi își schimbase pansamentul ud și se 
unsese din nou cu alifie. In ciuda partidei de sex de la duș, Jenny 
păruse destul de dezamăgită când plecase. Il întrebase când 
avea să se întoarcă. Poate reușea să ajungă cu jumătate de oră 
înainte ca ea să plece la serviciu a doua zi de dimineaţă? Așa 
spera. Haraldsson avea îndoieli. Planul lui era să se ducă direct 
la secţie. Aveau să se vadă a doua zi seara și cu asta basta. Te- 
am pupat și la revedere. 

Se gândi la toate astea luând o gură din cafeaua care deja 
începuse să se răcească. Jenny nu fusese în toane bune când 
plecase de acasă. O știa. lar acum stătea în mașină și era 
îmbufnat pentru că ea fusese îmbufnată. Dar el voia cu 
adevărat... Greșit. Avea să elucideze omorârea lui Roger 
Eriksson, dar se pare că Jenny nu reușea să priceapă cât de 
important era acest lucru pentru el. Dorinţa ei de a rămâne 
însărcinată eclipsase orice altceva în viaţa lor. Haraldsson o 
înţelegea până la un anumit punct. Și el voia să aibă copii. 
Tânjea să fie tată și îl durea că le era atât de greu. Dar în cazul 


VP - 214 


lui Jenny devenise o obsesie. Relaţia lor fusese redusă la sex. 
încercase să o facă să iasă împreună, la cinema, poate la 
restaurant, dar Jenny era de părere că se puteau uita la DVD-uri 
și puteau să mănânce acasă, unde puteau „să o facă”. In 
puţinele dăți în care merseseră în vizită la prieteni, plecaseră 
întotdeauna devreme și niciunul dintre ei nu mai bea deloc. Să 
invite pe cineva la ei acasă nici nu putea fi vorba. Dacă oaspeţii 
s-ar fi lungit prea mult și n-ar mai fi putut să o facă? Haraldsson 
încercase să discute cu ea despre problemele care se iviseră la 
slujbă, mai întâi cu Hanser, iar acum cu Brigada Naţională de 
Omucideri, dar avea tot mai des impresia că Jenny nu-l asculta. 
Dădea din cap, încuviinţa, răspundea - tot mai des cu propriile 
lui cuvinte -, apoi voia să facă din nou sex. Cu totul invers față 
de colegii lui cu care discuta, din când în când, despre relații și 
căsnicie. Pentru ei, problema era prea puţin sex. 

Prea rar. 

Prea plicticos. 

Haraldsson nici măcar nu îndrăznise să le povestească despre 
situația lui de acasă. Dar se gândea tot mai des la ea. Dacă 
avea să continue așa? Și după ce Jenny avea să rămână 
însărcinată? Oare avea să devină unul dintre acei bărbaţi care 
citesc fiecare alertă despre fiecare aliment sau care ajung să 
caute benzinării non-stop, la zeci de kilometri depărtare de 
casă, doar ca să poată face rost de castraveți muraţi sau 
îngheţată cu lemn-dulce? Haraldsson alungă aceste gânduri. 
Avea o sarcină de îndeplinit. Doar de asta se afla aici. Căci doar 
nu fusese o încercare să scape de soţia lui, nu? 

Haraldsson se hotărî să facă puţină mișcare pentru a se 
încălzi. Să facă vreo câţiva pași în zonă, fără să piardă din ochi 
intrarea în blocul lui Axel Johansson. 

e 

Vanja stătea aplecată peste birou și privea pe fereastră. 
Priveliștea era blocată, în mare parte, de clădirea de vizavi, un 
monstru modern din sticlă, dar putea să vadă, totuși, cerul 
înstelat și un crâmpei din copacii de pe malul lacului Mălaren. În 
fața ei se aflau un blocnotes, câteva hârtii și câteva agende 
negre de buzunar. Toate acestea fuseseră găsite în biroul lui 
Roger și constituiau o parte din obiectele pe care Ursula le 
ridicase din camera lui. Cu o oră mai devreme, Vanja și Billy 
mâncaseră câte o salată la restaurantul grecesc ce le fusese 


VP - 215 


recomandat de recepţioneră. Mâncarea fusese mai mult decât 
decentă și amândoi știau că aveau să mănânce din nou aici. Nu 
era o idee prea bună să riști într-un orășel suedez. Când găseau 
un loc cu mâncare bună, obișnuiau să devină clienți fideli. In 
drum spre hotel se furișase să-și sune tatăl. Valdemar păruse 
bucuros, dar obosit. Toată ziua fusese una plină de emoții, iar 
tratamentul îi cauza ameţeală. Dar era minunat să o audă pe 
Vanja. Când a închis telefonul, pentru prima oară după multă 
vreme, Vanja nu a mai simţit că avea să-l piardă. Îi venea să 
sară în sus de bucurie. Așa că se hotărâse să își folosească 
energia într-un scop util. Se întoarse la sediul poliţiei. De fiecare 
dată când se afla în delegaţie încerca să lucreze cât mai mult 
posibil, dar, de data aceasta, gândul la niște ore suplimentare 
de seară păruse mai potrivit ca niciodată. Ursula terminase în 
jur de ora șase. Ciudat, fuseseră de părere Vanja și Billy. Ursula 
obișnuia să lucreze, la fel ca toată lumea, până târziu, așa că 
amândoi speculaseră că adevăratul motiv avea de-a face cu 
Torkel. Oricât de discreţi fuseseră ei, Vanja și Billy suspectau de 
multă vreme că cei doi erau mai mult decât colegi. 

Vanja începu cu hârtiile. Majoritatea erau lucrări de control 
sau teme pentru acasă, ori notițe de la școală. Vanja se apucă 
să le clasifice, lucrările de control într-un teanc, notițele - în 
altul, diverse - separat. Începu cu trei teancuri pe care le sortă 
ulterior în funcţie de subiect și dată. La sfârșit, în faţa ei se aflau 
douăsprezece teancuri pe care începu să le parcurgă cu atenţie. 
Învăţase de la Ursula metoda aceasta de a cataloga succesiv 
materialele. Marele avantaj era că reușeai să-ţi faci imediat o 
părere de ansamblu și că fiecare material era examinat de mai 
multe ori, cu tot mai multă atenţie. În felul acesta, era ușor să 
găsești un tipar sau întâmplări ce ieșeau în evidenţă, sporind 
astfel șansa de a afla ceva interesant. Ursula se pricepea la așa 
ceva. Să creeze sisteme. Vanja se gândi brusc la ce spusese 
Sebastian despre ierarhia grupului. Avusese dreptate, Ursula și 
cu ea aveau o înțelegere tacită să nu se suprapună în domeniile 
lor. Nu era vorba numai de respect, ci se subințelegea că, 
altminteri, ar fi ajuns să concureze și să-și submineze reciproc 
pozițiile. Căci, de fapt, amândouă concurau pentru o poziţie. 

Pentru rezultate. 

Pentru a fi cea mai bună. 


VP - 216 


Vanja începu să cerceteze celelalte materiale. Hârtiile nu 
dezvăluiseră mare lucru, cu excepţia faptului că Roger era mai 
slab la matematică decât la limba suedeză și că avea lacune 
considerabile la engleză. Vanja luă la rând agendele negre de 
buzunar. Arătau destul de neatinse și începeau din 2007 
încoace. O luă pe cea mai actuală, agenda din anul în curs, și 
începu cu luna ianuarie. Roger nu făcuse cine știe ce însemnări 
în agendă, părea că o primise de Crăciun, dar că după aceea 
încetase să o mai folosească. Işi notase câteva date de naștere, 
ore la liceu, datele unor lucrări de control. Cu cât avansai mai 
mult în luna ianuarie, cu atât numărul însemnărilor scădea. 

Iniţialele P.W. apăreau prima oară la începutul lui februarie, 
apoi apăreau din nou la sfârșitul lunii și din nou în prima 
săptămână din martie, pentru ca apoi să revină în fiecare 
miercuri, o dată la două săptămâni, la ora 10:00. Vanja căzu pe 
gânduri. Părea să fie singura însemnare recurentă, așa că răsfoi 
înainte până la vinerea aceea fatală din aprilie. Miercurea, o 
dată la două săptămâni, era scris P.W. Mereu la ora 10:00. Cine 
sau ce era P.W.? Intrucât coincidea cu orele de la liceu, Vanja 
trase concluzia că trebuia să aibă de-a face cu școala. Răsfoi 
mai departe, dincolo de vinerea aceea, și realiză că, de când 
murise, Roger lipsise la o întâlnire cu P.W. Vanja luă agenda din 
urmă cu un an pentru a verifica dacă P.W. apărea regulat și 
acolo. Apărea. Prima oară la sfârșitul lui octombrie, de data 
aceasta marțea, din două în două săptămâni, la ora 15:00, apoi 
continua regulat până la sfârșitul lui noiembrie. 

Cercul de prieteni al lui Roger era foarte restrâns și, până 
acum, nu contribuise mai deloc la progresul anchetei. Aici 
aveau, în sfârșit, o persoană cu care Roger se întâlnise regulat, 
asta în cazul în care chiar era vorba de o persoană, și nu deo 
activitate. Vanja se uită la ceas, nu era decât nouă și un sfert. 
Nu era deloc târziu ca să încerce să sune. Incercă mai întâi să 
dea de Lena, mama lui Roger. Niciun răspuns. Nici nu se 
așteptase să primească vreunul. Când fuseseră la ea acasă, 
telefonul sunase de mai multe ori, dar Lena nu schițase vreun 
gest că ar vrea să răspundă. Se hotări să o sune pe Beatrice 
Strand. Ca dirigintă a clasei, ar fi trebuit să știe ce făcea Roger 
la ora 10:00, miercurea, o dată la două săptămâni. 

— Avea o fereastră. 


VP - 217 


Beatrice părea ușor obosită, dar bineînțeles că avea să 
încerce să o ajute. 

— Și știi ce anume făcea în timpul ferestrei? 

— Nu, din păcate, următoarea oră a lui Roger începea la 
unsprezece și un sfert și nu obișnuia să întârzie. 

Vanja încuviinţă, apoi trecu la agenda din anul precedent. 

— Dar toamna trecută? Marţea la ora 15:00. 

Pentru o clipă se făcu tăcere. 

— Cred că la ora aceea terminam cursurile. Da, așa era, 
marțea terminam la trei fără un sfert. 

— Și știi ce poate să însemne prescurtarea P.W.? 

— P.W.? Nu. Deocamdată nu-mi spune nimic. 

Vanja dădu din cap, simţea că indiciul acesta devenea tot mai 
solid. Roger avusese un secret, cel puţin faţă de Beatrice, 
întâlnirile sale cu P.W. Simţea că este un indiciu important. Doar 
Beatrice nu era numai profesoara lui, se cunoșteau și în afara 
școlii. 

— Un P.W. cu care se întâlnea miercurea? întrebă Beatrice 
după ce se gândi o vreme. 

— Exact. 

— Atunci ar putea fi Peter Westin. 

— Cine este Peter Westin? 

— Este un psiholog care are contract cu liceul. Știu că Roger l- 
a vizitat de câteva ori imediat după ce s-a transferat la noi. De 
fapt, eu am fost cea care i l-am sugerat pe Peter Westin. Dar nu 
știam că a continuat să îl vadă. 

Vanja îi mulţumi pentru ajutor și îi ceru lui Beatrice datele de 
contact ale lui Peter Westin. Apoi îl sună la cabinet. Nu-i 
răspunse nimeni, dar mesageria vocală o informă că îl putea 
găsi a doua zi, la cabinet, începând cu ora nouă. După ce aruncă 
o privire pe hartă, constată că acesta se afla la vreo zece 
minute de liceu. Roger ar fi avut timp să se strecoare nevăzut în 
fereastra aceea de o oră, fără ca nimeni să știe că se ducea la 
psiholog. Ce altceva ar fi putut să discute cu acesta, dacă nu 
secrete? Chestii despre care nu discuţi cu alții. 

Mobilul scoase un bip. Un SMS. 

Am găsit-o pe fosta prietenă a lui Axel Johansson. Vrei să vii 
cu mine, să stăm de vorbă cu ea? /Billy. 

Vanja răspunse imediat. 

DA. 


VP - 218 


De data aceasta adăugă și un smiley. 

Linda Beckman, fosta prietenă a lui Axel Johansson, era la 
slujbă când Billy reușise să dea de ea. Ținuse să îi atragă atenţia 
de câteva ori că nu mai era împreună cu Axel și că nu știa unde 
se afla acesta sau ce făcuse în ultima vreme, iar Billy avusese 
nevoie de o mare putere de convingere pentru a o face să se 
întâlnească cu el. Când, în cele din urmă, aceasta consimţise, 
refuzase să vină la sediul poliţiei. Dacă voiau să stea de vorbă 
cu ea în seara aceea, atunci puteau să vină la ea la birou, și 
avea să ia o pauză. Vanja și Billy stăteau acum la masă, la o 
pizzerie din centrul orașului. Nu comandaseră nimic, ci se 
mulțumiseră fiecare cu o cană uriașă de cafea. 

Linda își făcu apariţia și se așeză în faţa lor. Era o femeie 
blondă, destul de comună, pe la vreo 30 de ani. Părul îi era lung 
până la umeri și purta un breton care se termina fix deasupra 
ochilor ei albaștri. Purta un pulover tricotat în dungi albe și 
negre și o fustă scurtă, neagră. Puloverul nu era tocmai 
măgulitor pentru corpul ei. La gât, pe un lănţișor delicat, îi 
atârna o inimioară de aur. 

— Am doar un sfert de oră la dispoziţie. 

— Atunci o să facem tot posibilul să terminăm într-un sfert de 
oră, spuse Billy și se întinse după zahăr. 

Tot timpul își bea cafeaua cu zahăr. Și nu puţin. 

— Așa cum am spus și la telefon, am vrea să aflăm câte ceva 
despre Axel Johansson. 

— Dar nu aţi spus ce anume. 

Vanja interveni și ea în discuţie. Nu era o idee prea bună să-i 
dezvăluie că aveau cunoștință despre veniturile suplimentare 
ale lui Axel, cel puţin nu înainte de a afla părerea Lindei despre 
această afacere. Vanja începu, așadar, cu precauţie. 

— Ştii cumva de ce a fost dat afară de la Palmlovska? 

Linda le zâmbi polițiștilor. Pricepuse despre ce era vorba. 

— Da. Băutura. 

— Băutura? 

— Pe care o vindea puștilor. Idiotul! 

Vanja o privi pe Linda și încuviinţă din cap. Axel nu părea să 
aibă un aliat în ea. 

— Exact. 


VP - 219 


Linda clătină resemnată din cap, de parcă ar fi vrut să-și 
întărească părerea negativă pe care o avea despre afacerile lui 
Axel. 

— A pomenit vreodată de Roger Eriksson? încercă Vanja, plină 
de speranţă. 

— Roger Eriksson? 

Linda începu să se gândească, dar chipul ei nu dezvăluia să fi 
recunoscut numele. 

— Un băiat de vreo șaisprezece ani, continuă Billy și îi întinse 
fotografia lui Roger. s 

Linda luă fotografia și o cercetă. Il recunoscu imediat. 

— Băiatul care a fost omorât? 

Vanja încuviință din cap în loc de răspuns. Linda își îndreptă 
privirea către ea. 

— Da, a fost de câteva ori pe la el, așa cred. 

— Și știi cumva de ce se întâlneau? Cumpăra băutură de la 
Axel? 

— Nu, nu cred. Mai degrabă venea și stăteau de vorbă. Din 
câte îmi aduc aminte, nu avea nimic la el când pleca. 

— Și când s-a întâmplat asta? 

— Acum vreo două luni, eu m-am mutat la scurt timp după 
aceea. 

— L-ai văzut pe Roger de mai multe ori? Gândește-te bine. E 
important. 

Linda tăcu preţ de câteva clipe. Apoi clătină din cap. Vanja 
schimbă tactica. 

— Și cum a reacţionat Axel când te-ai mutat? 

Linda clătină din nou din cap, părea să fie o reacţie normală a 
corpului ei când venea vorba de Axel. 

— A fost ceva de genul: aha, bine. Nu s-a supărat, nici nu s-a 
întristat, nu a reacţionat în niciun fel. Nu a încercat să mă 
convingă să rămân. Nu a făcut decât să... continue. De parcă nu 
ar fi avut nicio importanţă dacă stăteam acolo sau nu. Absolut 
incredibil. 

Douăzeci de minute mai târziu, când Vanja și Billy îi 
multțumiră Lindei Beckman și o porniră spre sediul poliţiei, 
imaginea lui Axel Johansson nu numai că prinsese contur, ci li se 
dezvăluise în cel mai mic detaliu. La început, Axel fusese un 
gentleman perfect. Atent, generos, hazliu. După numai câteva 
luni, Linda se mutase cu el. Totul mersese bine. La început, cel 


VP - 220 


puţin. Apoi începuseră să iasă la iveală tot felul de lucruri. Nu 
foarte grave. Genul de lucruri pe care abia le remarci. Mai puţini 
bani în portofel decât se așteptase și altele de felul acesta. Apoi 
dispăruse o bijuterie de aur pe care o moștenise de la bunica ei, 
iar Linda începu să-și dea seama că, pentru Axel, relaţia lor era 
mai degrabă o strategie de a mai reduce din costuri. Linda îl 
înfruntase atunci, iar acesta se arătase plin de regrete. Avea 
datorii la jocuri de noroc și îi fusese teamă că Linda l-ar fi părăsit 
dacă i-ar fi povestit, așa că făcuse tot ce făcuse doar pentru a se 
achita de datorii. Doar ca să înceapă curat relaţia cu ea. De la 
început și curat. Linda îl crezuse. Dar, nu după mult timp, Axel 
recidivase, iar Linda descoperise din nou bani lipsă. Picătura 
care umpluse paharul fusese atunci când găsise factura de la 
chirie și își dăduse seama că, în loc să achite chiria jumătate- 
jumătate, așa cum crezuse ea, de fapt o plătea singură în 
întregime. Linda completase imediat cu detaliile lipsă. Viaţa lor 
sexuală era jalnică. Axel nu își arăta interesul față de ea decât 
foarte rar, iar atunci când o făcea, devenea dominant la limită 
cu violenţa și tot timpul voia să o ia pe la spate, împingându-i 
fața adânc în pernă. Prea multe detalii, se gândi Vanja, dar dădu 
din cap, încurajând-o să continue. Axel ieșea tot timpul la ore 
ciudate, uneori era plecat toată noaptea și nu venea acasă 
decât dimineața sau spre prânz. Restul timpului, atunci când nu 
lucra la Palmlâvska, și-l petrecea încercând să găsească tot felul 
de modalități de a face bani. Totul în lumea lui Axel gravita în 
jurul încercării de a fenta sistemul. 

Doar idiotii fac ce spun era deviza lui. Singurul motiv pentru 
care se angajase la Palmlâvska era pentru că elevii de acolo 
aveau părinţi bogaţi și o educaţie mai strictă, ceea ce în lumea 
lui Axel însemna mai puţine probleme. Bogătanii încearcă tot 
timpul să-și spele rufele murdare în familie. Exact așa cum 
procedase și directorul liceului, până la urmă. 

Vinde celor care plătesc cel mai mult și care au cel mai mult 
de pierdut dacă sunt dati de gol, spusese el. Dar Linda nu 
văzuse niciodată vreun ban. Asta era cel mai greu de înțeles 
pentru ea. În ciuda „afacerilor” sale, Axel era tot timpul lefter. 
Unde dispăreau toţi banii era un mare mister pentru ea. Nu 
părea să aibă decât foarte puţini prieteni, iar cei pe care îi avea, 
se jura el tot timpul, nu-i împrumutau bani. Sau, dacă o făcuseră 
vreodată, atunci se jurase că aveau să și-i primească înapoi. 


VP - 221 


Axel era tot timpul nemulţumit. 

De toți și de toate. 

Dar, pentru Vanja și Billy, cea mai importantă întrebare era ce 
avusese Roger de-a face cu Axel? Roger fusese acasă la Axel, 
acum erau siguri de asta. Avea oare vreo legătură cu faptul că, 
doar câteva săptămâni mai târziu, Axel fusese dat afară din 
cauza lui Roger? Părea un scenariu plauzibil. 

Când se despărţiră în seara aceea, Vanja și Billy erau destul 
de mulțumiți de rezultatul ultimelor ore de lucru. Axel Johansson 
devenise încă și mai interesant. lar a doua zi urmau să îl viziteze 
pe un psiholog cu inițialele P.W. 

e 

Torkel o salută din cap pe recepţioneră, apoi se îndreptă spre 
lift. Acolo ezită, apoi înseră cardul și apăsă pe butonul de la 
etajul patru. Torkel avea camera 302. Ursula era cazată la etajul 
patru. Din boxele ascunse în perete se auzeau Rolling Stones. 
Torkel și-i aducea aminte ca pe cea mai dură formaţie pe care o 
ascultase în tinereţe. Acum erau folosiți pe post de muzică de 
lift. Ușile se deschiseră, dar Torkel rămase pe loc. N-ar fi fost 
mai bine să renunţe? Nu știa dacă Ursula mai era încă supărată 
pe el. Nu fusese decât o presupunere. El, unul, ar fi continuat să 
fie supărat pe ea dacă i-ar fi făcut una ca asta. Dar era mai bine 
să verifice. Torkel străbătu coridorul până la camera 410 și bătu 
în ușă. Trecură doar câteva secunde și Ursula deschise. Expresia 
feței ei, complet neutră, îi dădu de înţeles cam ce credea ea 
despre această vizită. 

— Scuză-mă dacă te deranjez. 

Torkel făcu tot posibilul ca emoţiile să nu-i răzbată în voce. 
Acum, când se afla față în faţă cu ea, își dădu seama că nu-și 
dorea să rămână certați. 

— Voiam doar să verific cum stăm. 

— Și cum crezi tu că stăm? 

Așa cum se temuse. Era în continuare supărată pe el. Era de 
înțeles. Dar lui Torkel îi fusese întotdeauna greu să ceară scuze 
atunci când greșea. 

— Scuză-mă, ar fi trebuit să te anunţ că aveam de gând să-l 
cooptez pe Sebastian. 

— Nu, n-ar fi trebuit să-l cooptezi deloc. 

Pentru o clipă, Torkel simţi că îl apucă furia. Ursula nu era 
deloc rezonabilă. Doar ceruse scuze. Recunoscuse că procedase 


VP - 222 


greșit, dar la urma urmelor el era șeful. Cel care lua anumite 
decizii, inclusiv să coopteze personal, dacă era în interesul 
anchetei. Chiar dacă asta nu era pe placul tuturor. Trebuia să se 
comporte profesionist. Dar Torkel alese să nu dea glas acestor 
gânduri. Nu voia să strice și mai tare relaţiile cu Ursula. Pe de 
altă parte, nici nu era sută la sută sigur că prezenţa lui 
Sebastian era într-adevăr spre binele anchetei. Torkel simţea că 
trebuia să-și clarifice decizia, nu numai faţă de Ursula, ci și față 
de sine însuși. De ce nu îl refuzase, pur și simplu, pe Sebastian, 
la restaurant, în dimineaţa aceea? O privi aproape rugător pe 
Ursula. 

— Ascultă, chiar am nevoie să discut cu tine. Pot să intru? 

— Nu. 

Ursula nu lărgi deschizătura ușii nici cu un centimetru. 
Dimpotrivă. O strânse și mai tare, de parcă s-ar fi așteptat ca 
Torkel să tragă un șut în ușă. Din cameră se auziră trei semnale 
scurte, apoi trei lungi, apoi trei scurte. SOS. Mobilul Ursulei. 

— E Mikael. Așteptam să mă sune. 

— Bine. 

Torkel își dădu seama că discuţia era încheiată. 

— Transmite-i salutări din partea mea. 

— Poţi să i le transmiţi personal mâine, când o să fie aici. 

Ursula închise ușa. Torkel rămase pe loc, încercând să 
proceseze această veste. Mikael nu îi mai vizitase în timpul unei 
anchete până atunci... niciodată, din câte își putea aminti. Nu se 
simţea în stare să analizeze ce anume putea să însemne asta. 
Cu pași grei se îndreptă spre treptele ce aveau să-l conducă 
spre camera lui. Viața lui era acum mult mai complicată decât 
fusese cu numai douăzeci și patru de ore în urmă. 

Dar la ce se așteptase oare? 

Doar îi făcuse din nou loc lui Sebastian Bergman în viaţa sa. 

e 

Sebastian se trezi pe canapea, cu faţa în sus. Probabil că 
ațipise. Televizorul era pornit. Cu volumul dat încet. Știrile. Avea 
pumnul drept atât de încleștat, încât îl durea tot antebraţul. 
incepu să-și îndrepte degetele din poziția aceea chircită și 
închise din nou ochii. Se pornise vântul. Zăngănea tot mai tare 
în coșul șemineului, dar, în starea lui de semitrezie, zgomotul 
acesta se confunda cu visul din care tocmai se trezise. 

Bubuitura. 


VP - 223 


Forța. 

Forța aceea supraumană a zidului de apă. 

O ţinea de mână. Strâns. În mijlocul urletelor, toată lumea 
răcnea. Apa. Nisipul învolburat. Forța. Singurul lucru de care era 
sigur în mijlocul haosului. Că o ţinea strâns. Putea să vadă 
mâinile. Bineînțeles, era imposibil, dar nu, chiar vedea mâinile 
lor strânse. Putea să le vadă în continuare. Mânuţa ei. Cu inelul. 
Cuprinsă în mâna lui dreaptă. O ţinea mai strâns decât o ţinuse 
vreodată până atunci. Nu avea timp să se gândească la nimic și 
totuși știa că se gândea. Un gând. Mai important decât toate 
celelalte. Să nu-i dea drumul, sub nicio formă. 

Așa gândea el. 

Singurul lucru pe care îl gândea. 

Să nu-i dea drumul, sub nicio formă. 

Dar o făcuse. 

li alunecase din mână. 

Deodată, nu mai era acolo. Ceva probabil că o izbise din masa 
aceea de apă. O izbise? Sau trupușorul ei se agățase de ceva? 
Sau corpul lui? Nu știa. Ştia numai că, atunci când, învineţit, 
tumefiat și șocat își revenise în simţiri, la câteva sute de metri 
de ceea ce fusese cândva plaja, ea nu se afla acolo. 

Nu se afla lângă el. 

Nicăieri. 

Mâna lui dreaptă era goală. 

Sabine dispăruse. 

Nu o mai găsise niciodată. 

În dimineaţa aceea, Lily plecase să alerge pe plajă. Așa cum 
făcea în fiecare dimineaţă. Ceea ce obișnuia să îl enerveze. 
Predica despre toate efectele pozitive ale mișcării. Și își 
înfipsese degetul în masa aceea moale care cândva fusese talia 
lui. Îi promisese să alerge și el. Cândva, în timpul vacanței. 
Promisese că avea să o facă, dar nu și când avea să o facă. 
Oricum, nu în ziua de Crăciun, pe care voise să o petreacă 
împreună cu fiica sa. Lily ieșise târziu în ziua aceea. De obicei, 
ieșea să alerge înainte să se facă prea cald, dar de data aceasta 
luaseră micul dejun împreună, în uriașul pat dublu de la hotel, 
apoi rămăseseră o vreme în cameră și se distraseră. Toată 
familia. În cele din urmă, Lily se ridicase din pat, îl sărutase, o 
pupase pe Sabine încă o dată și părăsise camera făcându-le 
fericită cu mâna. Nu avea să alerge atât de mult astăzi. 


VP - 224 


Era deja prea cald. 

Avea să se întoarcă peste o jumătate de oră. 

Nici pe ea nu o mai găsise. 

Sebastian se ridică de pe canapea. Tremura tot. Era frig în 
camera aceea tăcută. Oare cât era ceasul? Tocmai trecuse de 
zece. Sebastian luă vasele de pe măsuţă și se duse în bucătărie. 
Când ajunsese acasă, încălzise la cuptorul cu microunde 
mâncarea cumpărată de la o cârciumă, apoi se așezase pe 
canapea, în faţa televizorului, cu mâncarea și cu o bere slab 
alcoolizată. Îl izbise imediat faptul că taverna care servea 
mâncarea aia probabil că avea să dea faliment în curând. 
Neinspirat era doar începutul. Dar cina se potrivea cu oferta 
canalelor de televiziune. Insipidă, lipsită de fantezie și fără 
consistenţă. Pe mai multe canale de televiziune, diferiți 
realizatori priveau direct în cameră, îndemnându-l să sune și să 
voteze. Sebastian mâncase jumătate din porție, se rezemase de 
spătar și probabil că aţipise. 

Dormise și visase. 

Acum revenise în bucătărie și nu știa ce să facă. Puse farfuria 
și sticla pe bufet, lângă chiuvetă. Rămase nemișcat. Fusese luat 
pe nepregătite. Nu obișnuia să-și permită să moţăie. Să tragă un 
pui de somn după-amiază ori să adoarmă în tren sau în avion. li 
distrugea complet restul zilei. Dar dintr-un motiv anume se 
relaxase. Fusese o zi neobișnuită. 

Muncise. 

Făcuse parte dintr-un grup, ceea ce nu se mai întâmplase din 
2004. Nu voia să meargă chiar atât de departe și să o numească 
o zi bună, dar, cel puţin, fusese neobișnuită. Și crezuse că va 
continua la fel, că visul nu avea să i se mai furișeze în somn. Dar 
cât de tare se înșelase. lar acum stătea așa, în bucătăria 
părinţilor lui. 

Neliniștit. 

lritat. 

Fără să-și dea seama, închidea și deschidea repetat pumnul 
drept. Dacă nu voia să stea treaz tot restul nopţii, nu îi rămânea 
decât un singur lucru de făcut. 

Mai întâi, avea să facă un duș. 

Apoi avea să se culce cu cineva. 


VP - 225 


Casa chiar arăta în ultimul hal. Rufe de călcat. Rufe de spălat. 
Împrăștiate peste tot. Praf. Vase nespălate. Așternuturile 
trebuiau schimbate, șifonierele aerisite, iar pe timpul zilei, 
razele soarelui primăvăratic dezvăluiau clar că ferestrele aveau 
nevoie să fie spălate. Beatrice nici nu știa de unde să înceapă, 
așa că alese să nu facă nimic. La fel ca în fiecare seară din 
ultima vreme. Cât de mult timp era cuprins în expresia „în 
ultima vreme” nu îndrăznea să se gândească. Un an? Doi ani? 
Nu știa. Știa doar că nu se mai simţea în stare. Nu se mai simțea 
în stare de nimic. Toată energia ei se consumase în încercarea 
de a-și menţine intactă imaginea de pedagog competent și 
coleg îndrăgit la liceul la care lucra. Să păstreze intactă această 
fațadă pentru ca nimeni să nu remarce cât de obosită era în 
realitate. 

Cât de singură. 

Cât de nefericită. 

Dădu la o parte un teanc de lenjerie curată și se așeză pe 
canapea cu cel de-al doilea pahar de vin din seara aceea. Dacă 
ai fi aruncat o privire pe fereastră - și ai fi făcut abstracţie de 
dezordinea din încăpere - n-ai fi văzut decât o femeie care 
muncea, o soție și o mamă care se relaxa pe canapea după o zi 
grea de lucru. Cu picioarele strânse sub ea, cu un pahar de vin 
pe masă, o carte bună care aștepta să fie citită și o muzică 
relaxantă curgând din boxe. Singurul lucru care lipsea era focul 
aprins din șemineu. O femeie de vârstă mijlocie bucurându-se 
de un moment de solitudine. De timpul petrecut cu sine însăși. 
Dar nimic nu putea fi mai greșit. Beatrice era singură. Asta era 
problema. Era singură chiar și atunci când Ulf și Johan erau 
acasă. Johan avea șaisprezece ani, se afla în mijlocul procesului 
de emancipare și era băiatul tatălui. Tot timpul fusese așa. lar 
acest lucru se accentuase de când Johan începuse să meargă la 
Liceul Palmlvska. Beatrice îl înţelegea până la un punct, sigur 
că nu era plăcut ca mama să-ți fie și dirigintă, dar se simțea, 
totuși, mai marginalizată decât era cazul. Discutase sau, cel 
puţin, încercase să discute cu Ulf. Fără niciun rezultat, 
bineînţeles. 

Ulf. 

Soţul ei care pleca dimineaţa și se întorcea seara. Soţul ei, 
împreună cu care mânca, se uita la televizor și dormea. Bărbatul 
împreună cu care era singură. Care se afla în casă, dar care nu 


VP - 226 


era niciodată cu ea. Nu mai era de când se întorsese. Dar nici 
înainte. 

Se auzi soneria. Beatrice aruncă o privire la ceas. Cine putea 
să fie la ora aceea? Se duse în hol, dădu la o parte o pereche de 
adidași din drum și deschise ușa. Avu nevoie de câteva secunde 
pentru a plasa în context figura aceea aparent familiară. 
Polițistul care fusese la liceu. Sebastian nu-știu-cum. 

— Bună, scuză-mă că te deranjez la ora asta, dar se întâmpla 
să mă aflu în zonă. 

Beatrice dădu din cap și aruncă o privire în stradă, în spatele 
musafirului. Nicio mașină parcată pe aleea din faţa casei sau pe 
stradă. Sebastian realiză și el acest lucru în secunda în care 
Beatrice își ridică din nou privirea spre el. 

— Am ieșit să mă plimb și m-am gândit că poate ai nevoie de 
cineva cu care să stai de vorbă. 

— De ce să am nevoie? 

Acum era acum. Pe drum, Sebastian își construise o strategie 
în funcţie de ceea ce știa despre Beatrice și despre soțul ei. 
Faptul că amândoi se prezentaseră ca fiind unul dintre părinţii 
lui Johan și nu ca soț și soţie arăta că relaţia lor nu era tocmai 
perfectă. Nu era pentru prima oară când se confrunta cu așa 
ceva. Într-un cuplu, aceasta era o modalitate inconștientă de a-l 
pedepsi pe celălalt. „Nu mă gândesc la mine ca fiind soţia ta”. 
Apoi, faptul că tatăl și fiul plecaseră de acasă, pentru a reflecta 
împreună la cele petrecute în ultimele zile, în loc să o facă cu 
toţii, ca o familie, era un indiciu clar că relaţia dintre mama și 
tatăl lui Johan nu era tocmai perfectă. De aceea se hotărâse să 
adopte acest rol, de om interesat, dispus să o asculte. Nu avea 
nicio importanţă ce anume avea să asculte. Putea să fie orice, 
despre moartea lui Roger, despre căsnicia nefericită a lui 
Beatrice ori o prelegere despre fizica cuantică. Pe lângă ajutor la 
curățenie, Sebastian era sigur că Beatrice avea nevoie maximă 
de cineva care să o asculte. 

— Când ne-am întâlnit la liceu, mai devreme, am avut 
senzaţia că încercai din răsputeri să fii tare, că te afli acolo 
pentru elevii tăi. La fel și aici, acasă, presupun, de vreme ce fiul 
tău era cel mai bun prieten al lui Roger. Te vezi nevoită să îţi 
înfrânezi sentimentele. 

Fără să-și dea seama, Beatrice încuviință aprobator. 
Sebastian continuă. 


VP - 227 


— Dar Roger era elevul tău. Un copil. Și tu ai nevoie să îţi 
exprimi emoțiile. Ai nevoie de cineva care să te asculte. 

Sebastian încheie înclinând ușor capul într-o parte și 
lansându-și cel mai compătimitor zâmbet din arsenal. O 
combinaţie care îl făcea să apară ca o persoană altruistă, ce nu 
se gândește decât la binele celei din faţa lui, fără a avea și alte 
gânduri ascunse. Işi dădu seama că Beatrice îi recepţionase 
spusele, dar că încă nu reușea să pună totul cap la cap. 

— Dar nu înţeleg, doar tu ești unul dintre polițiștii implicaţi în 
anchetă. 

— Nu, eu sunt psiholog. Colaborez uneori cu poliția, când e 
vorba de construit profiluri și altele de genul acesta, dar nu de 
asta mă aflu aici. Ştiam că ești singură în seara aceasta și m-am 
gândit că în asemenea momente omul se lasă năpădit de 
gânduri. 

Sebastian se întrebă dacă să-și sublinieze spusele cu o ușoară 
atingere. O mână pe umăr. Dar se abţinu. Beatrice încuviinţă din 
cap. | se păruse oare, sau ochii îi scânteiaseră o clipă? Îi 
atinsese coardele sensibile. Era dat dracului, ce mai! Se strădui 
din răsputeri să-și înfrângă un zâmbet când Beatrice se dădu la 
o parte, făcându-i loc să intre. 

e 

Bărbatul care nu era un ucigaș își potrivi perna. Era obosit. 
Fusese o zi lungă și, în multe privinţe, solicitantă. Se surprinsese 
adesea gândindu-se că trebuie să se comporte cât mai natural. 
Ceea ce îl făcea să-i fie teamă să nu se forţeze prea mult și, prin 
urmare, să se comporte nefiresc. Așa că încercă să nu se mai 
gândească deloc la asta, ceea ce, după o vreme, îl făcu să se 
simtă ciudat, așa că începu să se gândească din nou la cum să 
se comporte natural. Era epuizant. In plus, poliţia îl eliberase pe 
Leonard Lundin. Ceea ce însemna că își începuseră din nou 
căutările. 

După altcineva. 

După el. 

Bărbatul care nu era un ucigaș se așeză pe spate, cu mâinile 
împreunate. O scurtă rugăciune de seară. Apoi somnul. Mulţumi 
că avusese puterea să reziste încă o zi. Și se rugase ca viaţa să 
revină, cât mai repede, la normal. La normal. Citise undeva că 
primele 24 de ore după o crimă erau cele mai importante pentru 
a-l prinde pe făptaș. In cazul de față, poliţia își începuse 


VP - 228 


căutările abia după trei zile. lar întârzierea aceasta nu putea 
decât să însemne că acțiunile lui fuseseră juste. La sfârșit, se 
rugă să reușească să doarmă toată noaptea și să nu viseze. La 
fel ca noaptea trecută. 

Avusese un vis atât de ciudat. 

Stătea pe gazonul din spatele stadionului de fotbal. În lumina 
farurilor mașinii. Băiatul zăcea în faţa lui, la pământ. Sânge 
peste tot. Bărbatul care nu era un ucigaș ţinea în mână inima 
ciopârțită a acestuia. Încă mai era caldă. Bătuse? Da, în vis 
inima îi bătuse în mână. Cu bătăi lente. 

Tot mai lente. 

Muribunde. 

Se întorsese apoi spre dreapta, realizând brusc că cineva 
stătea acolo, la câţiva metri de el. Complet nemișcat. Și era 
destul de sigur cine era această persoană. Dar se înșelase. Spre 
surprinderea lui, își văzu tatăl cum stă și îl privește în tăcere. 
Avu o senzaţie de ireal, deși știa că era vorba de un vis. 
Bărbatul care nu era un ucigaș făcu un gest cu mâna, ca și cum 
ar fi vrut să alunge scena aceea sângeroasă. 

— Nu sta degeaba acolo. Dă-mi o mână de ajutor. 

Vocea îi era clară și spartă, ca a unui copil supărat. Tatăl nu 
se mișcă din loc, stătea neclintit privind scena, cu ochi de mort. 

— Când ai ceva pe suflet, cel mai bine e să te descarci. 

— Să mă descarc? Și ce să spun, mai e ceva de spus? urlase 
Bărbatul care nu era un ucigaș cu vocea lui de copil. Băiatul e 
mort! Doar îi ţin inima în mână. Ajută-mă! 

— Uneori, ajungi să spui prea multe. 

Apoi tatăl lui dispăruse. Bărbatul care nu era un ucigaș privise 
în jur. Zăpăcit. 

Speriat. 

Dezamăgit. 

Tatăl lui nu putea să dispară pur și simplu. Nu acum. Trebuia 
să îl ajute. Așa cum o făcuse întotdeauna. Trebuia. Era datoria 
lui. Dar tatăl nu reapăru, iar Bărbatul care nu era un ucigaș 
realiză că inima pe care încă o ţinea în mână se răcise. Era rece 
și ţeapănă. 

Apoi se trezise din somn. Se trezise și nu mai putuse să 
adoarmă la loc. In timpul zilei, se gândise mult timp la visul 
acela, la ce putea să însemne, asta în cazul în care chiar avea 
vreo semnificaţie. Dar, pe măsură ce orele se scurseseră, fiind 


VP - 229 


absorbit de rutinele vieţii cotidiene, amintirea acestuia pălise tot 
mai mult. 

Dar acum, acum avea să doarmă. Avea nevoie de asta. 
Trebuia să fie cu un pas înainte. Pontul pe care îl trimisese de la 
liceu nu dăduse rezultatul scontat. Într-un fel sau altul, poliţia își 
dăduse seama că Leonard nu ascunsese geaca în propriul garaj. 
Că fusese plantată acolo. Ce putea să facă acum? Citise toate 
știrile legate de moartea băiatului, fără să afle însă prea multe 
noutăţi. Încercase să își aducă aminte dacă nu cumva cunoștea 
pe cineva la poliţie, care să fi poată furniza informaţii din 
interior, dar nu îi veni nimeni în minte. Grupul care ancheta 
omorul fusese mărit. În Expressen scria că poliţia adusese 
întăriri. Sebastian Bergman. Faimos, se pare, în domeniul 
acesta. Avusese un rol decisiv în prinderea ucigașului în serie 
Edward Hinde, în 1996. Psiholog. Bărbatul care nu era un ucigaș 
simți cum gândurile i se înceţoșează tot mai tare și fu cât pe ce 
să aţipească, dar deodată se trezi brusc. Se ridică în șezut. 
Acum înțelegea totul. 

„Când ai ceva pe suflet, cel mai bine e să te descarci”. 

Tatăl lui încercase să-l ajute. 

Ca de obicei. 

Ca întotdeauna. 

Doar că fusese atât de prost și nu pricepuse. Cu cine vorbeai 
atunci când aveai griji? Cu psihologul. Cu psihiatrul. 

„Dar uneori, ajungi să spui prea multe”. 

Desigur. O știuse tot timpul, doar că nu făcuse legătura. Nu 
crezuse să fie nevoie să o facă. Exista un bărbat în oraș care era 
în stare să nimicească tot ce reușise să realizeze el până acum. 
Toate strădaniile lui. Acesta constituia, așadar, o ameninţare. 

Un ascultător de profesie. 

Peter Westin. 


VP - 230 


Era ora două și douăzeci și un frig mușcător. Poate că 
temperatura nu scăzuse sub zero, dar nici mult nu mai avea. In 
orice caz, Haraldsson scotea aburi din gură, cum stătea cu ochii 
aţintiţi asupra blocului de vizavi. Auzise că moartea prin 
înghețare era cea mai plăcută și nedureroasă modalitate de a 
muri. Mai întâi ţi se face cald și apoi ai o senzaţie plăcută în tot 
corpul, chiar înainte de a muri. Prin urmare, Haraldsson era 
departe de a fi în pericol deocamdată. Îngheţa ca un câine, cum 
stătea la volan, cu braţele încrucișate la piept. De îndată ce 
făcea până și cea mai mică mișcare, tresărea și parcă simţea 
cum temperatura corpului îi coboară cu încă o zecime de grad. 
Câteva ferestre din blocul pe care îl supraveghea încă erau 
luminate, dar majoritatea zăceau în beznă. |n spatele lor, 
oamenii dormeau. Sub plapumă. La căldură. lar Haraldsson nu 
putea să spună că nu-i invidia. De două ori în noaptea aceea 
fusese gata-gata să se dea bătut și să se ducă acasă, dar, de 
fiecare dată când se simţise tentat să vâre cheia în contact, se 
văzuse sosind a doua zi de dimineaţă la serviciu, cu tot cazul 
rezolvat. Cel care îl prinsese pe ucigașul lui Roger Eriksson. Deja 
vedea cu ochii minţii reacțiile tuturor. 

Laudele. 

Invidia. 

Parcă auzea cum inspectorul-șef de la Inspectoratul Regional 
al Poliţiei îi lăuda capacitatea de iniţiativă și devotamentul faţă 
de profesie, calităţi care îl determinaseră să meargă dincolo de 
obligaţiile regulamentare ale postului, un pas pe care Brigada 
Naţională de Omucideri nu îl considerase necesar. Pasul acela 
pe care doar un adevărat poliţist îl putea face. La această ultimă 
frază, inspectorul-șef avea să arunce o privire grăitoare către el, 
iar Haraldsson avea să se uite în pământ, ușor rușinat. Poate că, 
datorită iniţiativei supraomenești a acestuia fusese împiedicată 
pierderea altor vieţi omenești. 

La asemenea gânduri, Haraldsson se încălzi imediat în Toyota 
lui înghețată. Dar să vezi cum o să fie atunci când toate acestea 
aveau să se întâmple în realitate. Norocul avea să i se întoarcă. 


VP - 231 


Panta aceea descendentă pe care nimerise viaţa lui avea să ia 
sfârșit și avea să revină în forţă. Pe toate planurile. 

Haraldsson se trezi brusc din reverie. Cineva se apropia de 
intrarea în bloc. O siluetă înaltă. Un bărbat. Înainta cu pași 
repezi, cu mâinile înfundate în buzunarele gecii și cu umerii 
trași. Haraldsson nu era singurul care îngheţase în noaptea 
aceea. Bărbatul trecu pe lângă un felinar din fața blocului și, 
pentru o clipă, Haraldsson avu ocazia să-i vadă clar chipul în 
lumina acestuia. Aruncă o privire la fotografia ce atârna prinsă 
cu o agrafă de bordul mașinii. Nu încăpea nicio îndoială. 
Bărbatul care se apropia de intrarea în bloc era Axel Johansson. 

Bun venit acasă, se gândi Haraldsson, simțind cum toată 
oboseala și frigul se risipesc. Axel Johansson se apropie de ușa 
de la intrare și tastă la interfon codul de patru cifre. Încuietoarea 
se deschise cu un clic, iar bărbatul trase de ușă. Dădu se 
pășească înăuntru, la beznă și la căldură, când auzi brusc încă 
un clic și zgomotul metalic, de neconfundat, al unei portiere de 
mașină deschizându-se. Axel se opri în ușa blocului și privi în jur. 
Haraldsson rămase o clipă nemișcat. Se lăsase purtat de zel. 
Trebuia să fi așteptat ca suspectul să intre în scara blocului și 
abia apoi să deschidă portiera. Ce să facă acum? Îl văzu pe Axel 
Johansson în ușa deschisă, cu privirea aţintită asupra Toyotei. 
Să rămână așa, cu portiera întredeschisă, ar fi părut încă și mai 
ciudat, așa că Haraldsson o deschise larg și se dădu jos din 
mașină. La douăzeci de metri mai încolo, îl văzu pe Axel 
Johansson dând drumul clanţei și făcând un pas înapoi. 
Haraldsson traversă strada cu pași hotărâți. 

— Axel Johansson! 

Haraldsson se strădui din răsputeri să sune de parcă tocmai 
dăduse, pe neașteptate, peste un vechi prieten. Plăcut surprins, 
deloc ameninţător. Oricum, nu ca un poliţist. Dar se pare că nu îi 
reuși. 

Axel Johansson se întoarse și o luă la goană. 

Haraldsson începu să alerge după el, înjurând că stătuse atât 
de mult în mașină și îngheţase. Alerga prea încet. Când dădu 
colțul străzii, observă că distanţa dintre el și Axel Johansson se 
mărise. Haraldsson spori viteza, fără să-i pese că picioarele îi 
erau amorţite și deloc dispuse să coopereze. Era mânat de 
voinţă. Johansson alerga cu pași repezi și ușori printre blocuri. 
Sări peste pancartele de lemn pe care stătea afișat „Locuri de 


VP - 232 


parcare rezervate”, pe lângă parcarea dintre blocuri, gonind pe 
asfalt, până la următorul gazon și așa mai departe. Dar 
Haraldsson nu-l slăbea. Simţea cum pașii i se măresc tot mai 
mult, cum tot corpul începuse să răspundă solicitării. Sporea 
viteza constant. Distanţa dintre el și Johansson nu mai creștea. 
Și nici nu rămânea constantă. Haraldsson câștiga teren. Nu 
foarte mult, dar era într-o formă bună, așa că nu avea de ce să 
obosească și să încetinească. Dacă nu îl pierdea din ochi pe 
suspect sau dacă nu aluneca pe iarba umedă, avea să-l ajungă 
din urmă, era sigur de asta. 

Nu era deloc rău pentru un tip cu glezna luxată. 

De unde îi răsărise gândul acesta în minte? 

Haraldsson încetini din reflex, înjură în gând și spori din nou 
viteza. Alerga. Își auzi pulsul bătându-i în tâmple. Se dezmorţise. 
Picioarele îi goneau ritmic. Cu putere. Axel Johansson nu dădea 
semne să încetinească. Traversă Skultunavăgen, îndreptându-se 
spre podul ce ducea spre Svartân. Haraldsson continuă să 
alerge după el, dar nu își putea scoate din minte gândul acela. 
Oficial, el era accidentat. O luxaţie de gleznă gravă. Până acum 
îi reușise perfect să păstreze aparențele. Continuase să se 
târască cu mare efort și grimase de durere până la mașina de 
cafea și înapoi la birou. Uneori, fiind nevoit să facă o pauză la 
jumătatea drumului, la biroul vreunul coleg, pentru că glezna îl 
durea cumplit. Simţea că-i explodează. lar acum, dacă îl prindea 
pe suspect după o goană de câţiva kilometri în beznă, atunci 
toată lumea avea să afle că se prefăcuse. Că minţise. Vor avea 
dovada că-și părăsise postul în timpul căutării organizate. 
Fugise de la locul de muncă. Dar urma să mai aibă vreo 
importanţă? Dacă îl prindea pe ucigașul acela de copii, nimeni n- 
avea să facă scandal pentru că denaturase adevărul cu câteva 
zile în urmă, nu? Ba da, Hanser avea să facă scandal. Era sigur 
de asta. Avea să aibă grijă ca discursul și toate laudele să nu 
existe. Avea să fie supus unei anchete interne? Poate că nu, dar 
ce aveau să spună colegii? Nu va face pasul acela în sus de care 
avea o nevoie atât de disperată. Gândurile îi vâjâiau în cap. 
Haraldsson îl văzu pe Axel Johansson traversând râul și cotind-o 
la stânga, pe pista de cicliști, pe Vallbyleden. Avea deja un mare 
avans. În curând avea să ajungă la păduricea din Djăkneberget, 
iar acolo i-ar fi fost imposibil să-l mai găsească în beznă. 
Haraldsson încetini. Se opri. Johansson dispăruse din raza lui 


VP - 233 


vizuală. Se opri gâfâind și înjurând cu voce tare. De ce inventase 
povestea aia cu glezna luxată? De ce nu spusese că Jenny se 
îmbolnăvise sau că avea o toxiinfecţie alimentară sau altceva 
care trecea dracului mai repede? Haraldsson se întoarse și o luă 
înapoi, spre mașină. 

Se gândea să se întoarcă acasă, la Jenny. 

Să o trezească din somn și să facă sex cu ea. 

Ca să nu se simtă complet inutil. 

e 

Una dintre ferestrele dormitorului fusese întredeschisă, iar 
aerul proaspăt al nopţii răcorise dormitorul acela care zăcea în 
dezordine. Sebastian se întinse și își îndreptă cu grijă pumnul 
drept încleștat. Senzaţia că o atingea pe Sabine îi zăbovea pe 
piele și își mângâie palma doar ca să fie aproape de ea încă o 
secundă. Sub plapumă era cald, iar o parte din el dorea să 
prelungească senzația aceasta plăcută, să mai amâne întâlnirea 
cu frigul. Se întoarse spre Beatrice. Aceasta stătea întinsă lângă 
el și îl privea liniștită. 

— Ai avut un coșmar? 

Ura când erau treze. Atunci despărțirea devenea mult mai 
neplăcută. 

— Nu. 

Beatrice se trase mai aproape de el, căldura corpului ei gol îl 
învălui. O lăsă, deși ar fi trebuit să aleagă frigul. Beatrice îi 
mângâie gâtul și spatele. 

— Te simţi prost? 

— Nu, dar ar trebui să plec. 

— Știu. _ 

Beatrice îl sărută. Nu foarte tare. Nu foarte disperat. Il făcu 
să-i răspundă la sărut. Părul ei roșu îi acoperi obrajii. Apoi 
Beatrice se desprinse de el, își potrivi perna și se întinse comod 
pe ea. 

— lubesc dimineţile devreme. Mă fac să mă simt de parcă aș 
fi singura persoană din lume. 

Sebastian se așeză pe marginea patului. Picioarele îi atinseră 
podeaua rece din lemn. O privi. Se văzu nevoit să admită că 
Beatrice îl surprinsese. Nu o remarcase mai devreme. Dar 
Beatrice avea potenţial. Acesta era termenul pe care Sebastian 
îl folosea pentru femeile extrem de periculoase. Cele care aveau 
potenţialul să ţi se cuibărească în inimă. Care ofereau și altceva, 


VP - 234 


nu doar sex. Genul acela de femeie de care îţi este ușor să te 
atașezi și la care te simţi forţat să revii. Mai ales atunci când nu 
erai într-o formă perfectă. Se ridică în picioare, încercând să se 
distanțeze de ea. Se simţea deja mai bine. Pentru Sebastian, 
majoritatea femeilor erau mai frumoase înainte să se culce cu 
ele decât atunci când se trezea lângă ele. Dar câteva erau 
tocmai invers, o femeie cu potenţial era aceea care era 
frumoasă fix înainte ca el să o părăsească. Aceea care începea 
să promită la sfârșit mai degrabă decât la început. Beatrice îi 
zâmbi. 

— Vrei să te duc cu mașina? 

— Nu, mulțumesc, am să o iau pe jos. 

— Te duc cu mașina. 

Sebastian încuviinţă din cap. Beatrice chiar avea potenţial. 

Înaintau cu mașina prin dimineaţa tăcută. Soarele încă 
dormea sub orizont, așteptând ca noaptea să se risipească. La 
radio se auzea David Bowie cântând „Heroes”. Nu își spuseră 
prea multe. Bowie ţinea loc de conversație. Sebastian se simțea 
ceva mai puternic. Cu hainele pe el era mai simplu. Se 
întâmplaseră multe în ultimele zile și toate i se învolburau în 
cap. Multe sentimente, apoi asta. O conexiune emoţională, chit 
că era slabă. Dădu vina pe situaţie, care îl făcuse, pur și simplu, 
prea vulnerabil. Nu era în toate apele lui. 

Beatrice parcă în faţa casei și opri motorul. ÎI privi ușor 
surprinsă. 

— Locuiești aici? 

— Momentan. 

— Nu pare a fi tocmai stilul tău, trebuie să spun. 

— Nici nu știi câtă dreptate ai. 

Sebastian îi zâmbi și deschise portiera. Lumina din mașină se 
aprinse, iar pistruii ei îi părură încă și mai frumoși. Se înclină 
spre ea. Beatrice mirosea frumos. Ce naiba făcea acum? Fără 
pupături de bună dimineaţa sau la revedere. Fir-ar al naibii, doar 
se hotărâse să păstreze distanţa. Beatrice îl trase înspre ea și îl 
sărută direct pe gură, ceea ce îl făcu să-i fie și mai greu. In 
mașină nu era prea mult loc, dar era cald. Mâinile ei îi 
mângâiară părul, apoi alunecară în jos, spre gât. Sebastian se 
eliberă. Grijuliu, dar oricum. Tot e ceva. 

— Trebuie să plec. 


VP - 235 


Trânti imediat portiera, stingând astfel lumina aceea care o 
făcea să arate atât de ispititoare. Beatrice porni mașina și dădu 
înapoi. Farurile îl orbiră, dar tot reuși să o vadă făcându-i cu 
mâna pentru ultima oară, înainte ca mașina să demareze. 
Farurile măturară casă, luminând apoi locuinţa Clarei Lundin. O 
pereche de ochi și o geacă albastră străluciră în lumina 
acestora, în fața casei vecine. Clara Lundin stătea pe trepte, cu 
o țigară în mână, și îl urmărea cu o privire plină de furie și 
durere. Sebastian o salută din cap, încercând să spargă gheaţa. 

— Bună! 

Niciun răspuns. Nu se așteptase la asta. Clara stinse ţigara și, 
după ce îi aruncă o privire lungă, se făcu nevăzută în casă. Nu 
mirosea deloc a bine. Dar Sebastian era prea obosit ca să-i mai 
pese. Se apropie de ușa casei părinţilor săi. In mai puţin de 48 
de ore, se făcuse cu o casă, un posibil copil, o slujbă și întâlnise 
o femeie cu potenţial, dar și o femeie răzbunătoare. Se înșelase 
amarnic. În Västerås se întâmplau multe. 


VP - 236 


Cabinetul psihologului se afla la șase sute de metri de Liceul 
Palmlâvska, într-o clădire cu două etaje. Parterul era ocupat de 
birouri, iar la etaj locuiau mai multe familii. Vanja îl așteptase pe 
Sebastian la sediul poliţiei până la ora 8:25, după care se 
săturase să mai aștepte și se hotărâse să se ducă singură la 
Westin. Se simţise ușurată. În mod normal și oricât de trivial ar fi 
putut părea, Vanja considera că era mai bine să fie doi atunci 
când interogau pe cineva. Pe de o parte, pentru că întotdeauna 
constituia un avantaj să ai mai multe puncte de vedere asupra 
unei situaţii, pe de alta - pentru că informaţia era recepționată 
simultan de mai multe persoane din echipă. În felul acesta, 
puteai evita dări de seamă prea îndelungate, care, cu vremea, 
începuseră să o plictisească tot mai mult. Dar cu Sebastian era 
altfel. Deloc plicticos, Sebastian însă avea capacitatea de a 
transforma totul într-o competiţie. Așa că nu îl așteptă exagerat 
de mult. 

Westin & Lemmel SA stătea scris pe ușa de sticlă. „Psihologi 
autorizați” scria cu litere mai mici dedesubt. Vanja păşi 
înăuntru. O atmosferă plăcută, mobilier de culoare deschisă și 
iluminat mai bun decât în cabinetele medicale tradiţionale. Pe 
măsuța din fața canapelei se aflau mici veioze albe, de design. 
Canapeaua era confortabilă, făcând așteptarea mai plăcută. O 
ușă din sticlă dădea din sala de așteptare spre - ghici Vanja - 
cabinetul propriu-zis. O încercă. Era încuiată. Bătu ferm de 
câteva ori în ea și un bărbat pe la patruzeci de ani își făcu 
apariţia. Se prezentă ca fiind Rolf Lemmel. Vanja îi arătă 
legitimaţia și îi spuse în ce scop se afla acolo. 

— Peter nu a sosit încă, dar trebuie să apară în orice clipă, 
spuse Rolf și o invită să ia loc. 

Vanja se așeză pe canapea și începu să răsfoiască ediţia de 
ieri a ziarului Dagens Nyheter, care se afla pe masă. In sala de 
așteptare era liniște. După o vreme, în cabinet intră o puștoaică 
de vreo cincisprezece ani. Era minionă, iar părul îi era proaspăt 
spălat. Vanja o salută prietenos din cap. 

— ÎI aștepți pe Peter Westin? 

Tânăra încuviinţă din cap. 


VP - 237 


Bun, asta înseamnă că urmează să sosească în curând. 
e 

— Trebuie să stăm de vorbă un minut. 

Sebastian își dădu seama imediat că ceva nu era în regulă. Îl 
cunoștea prea bine pe Torkel și tonul vocii lui. E adevărat că 
Sebastian adormise la loc după ce sunase ceasul și ajunsese la 
sediul poliţiei abia după ora nouă, dar nu putea să aibă legătură 
cu întârzierea lui. Era vorba de ceva mai serios. 

— Desigur, răspunse Sebastian și îl urmă agale pe Torkel, 
care intră într-una din sălile de interogatoriu de la primul etaj și 
îi făcu semn lui Sebastian să se grăbească. 

Era ceva serios. Să se grăbească. Discuţie între patru ochi. 
Mai mult, într-o încăpere cu izolare fonică. Nu începea deloc 
bine. Sebastian încetini o idee. Ca întotdeauna, atunci când se 
pregătea de ceva rău, afișa o atitudine mai nonșalantă ca de 
obicei. Dar această tactică nu îl impresionă pe Torkel. 

— Vino odată, nu am toată ziua la dispoziţie. 

Torkel închise ușa în urma lui și își pironi privirea asupra lui 
Sebastian. 

— In ziua de dinainte să vii și să îmi spui că vrei să lucrezi cu 
noi ai făcut sex cu mama lui Leonard Lundin. E adevărat? 

Sebastian dădu din cap. 

— Nu în ziua, ci în seara de dinainte. 

— Termină! Ai luat-o razna cu totul? Pe vremea aceea, Clara 
Lundin era mama suspectului nostru principal. 

— Și ce importanţă are? Doar Leo este nevinovat. 

— La momentul acela nu aveai cum să știi asta. 

Sebastian îi zâmbi lui Torkel. Cu multă siguranţă. Arogant 
chiar, s-ar fi putut spune. 

— Ba nu, o știam. Eram sută la sută sigur. O știi și tu. 

Torkel clătină din cap și începu să se învârtă enervat prin 
camera îngustă. 

— E greșit din toate punctele de vedere, iar tu o știi prea bine. 
Femeia m-a sunat ca să mă informeze. Mai mult, a ameninţat că 
anunţă presa dacă n-o să iau măsuri. Ar fi cazul să te stăpânești, 
ce dracului! 

Sebastian simţi brusc că îi părea rău pentru Torkel, care, 
punându-se împotriva tuturor, cooptase un încurcă-lume în 
anchetă. Mai mult ca sigur că își susținuse decizia cu diferite 
argumente, inclusiv faţă de sine. lar unul dintre aceste 


VP - 238 


argumente fusese probabil clasicul: nu-ţi face griji, Sebastian e 
un alt om, s-a schimbat. Dar adevărul este că nimeni nu se 
schimbă, iar Sebastian o știa prea bine. Ne învârtim mereu în 
jurul aceleiași axe, așa că diferitele feţe pe care le afișăm 
variază, dar esența rămâne mereu aceeași. 

— Desigur. Dar, în momentul în care m-am aflat într-o situaţie 
intimă cu Clara, încă nu lucram cu voi, nu-i așa? 

Torkel își îndreptă privirea asupra lui. Nu se mai simţea în 
stare să răspundă. 

— N-o să se mai întâmple de acum încolo, spuse Sebastian pe 
tonul cel mai sincer de care era în stare: Promit. 

De parcă această promisiune suplimentară ar fi putut să 
alunge imaginea corpului gol al lui Beatrice, cu o noapte în 
urmă. Beatrice Strand, diriginta băiatului ucis. Ca să nu mai 
spunem că fiul ei era cel mai bun prieten al lui Roger. Oricum ar 
fi întors-o, tot era greșit. Din toate punctele de vedere. 
Dumnezeule, chiar era un idiot, până și el se vedea nevoit s-o 
recunoască. 

— Mereu trebuie să testez, să văd până unde se poate merge. 

Torkel îl privi din nou. Pentru o clipă, Sebastian crezu că avea 
să-i ceară să plece. Ar fi fost o decizie corectă. Dar Torkel o 
lungise prea mult, ezitase - dintr-un motiv necunoscut lui 
Sebastian. 

— Ești sigur? se auzi în cele din urmă. 

Sebastian încuviinţă cu cea mai mare sinceritate de care era 
în stare. 

— Mai mult ca sigur. 

— Nu trebuie să te culci cu fiecare femeie care îţi iese în cale, 
continuă Torkel pe un ton ceva mai blând. 

Sebastian realiză brusc care fusese motivul necunoscut. Era 
destul de simplu, de fapt. Lui Torkel îi plăcea de el. Sebastian se 
hotărî ca, în orice caz, să încerce. Simţea că, într-un fel sau altul, 
Torkel o merita. 

— Îmi este greu să fiu singur. Noaptea e cel mai rău. 

Torkel îi întâlni privirea. 

— Un lucru trebuie să știi. Alte șanse nu mai pupi. Șterge-o 
acum și să nu te mai văd o vreme. 

Sebastian încuviinţă și plecă. În mod normal, s-ar fi simţit 
euforic și victorios. Reușise să treacă peste încă o încercare. 
Reușise să scape. 


VP - 239 


— Nu mă băga în rahat, îl auzi pe Torkel strigând în spatele 
lui. Nu-mi place să mă aflu în asemenea situații. 

Dacă Sebastian ar fi avut capacitatea de a simţi regret sau 
remușcare, probabil că asta ar fi simţit acum. Simţi totuși o 
umbră de regret în timp ce se îndreptă spre ușă. Beatrice - n- 
avea să se repete, își promise. 

e 

Fata cu părul proaspăt spălat se dăduse bătută după douăzeci 
de minute de așteptare. Peter Westin tot nu își făcuse apariția. 
După o vreme, Vanja făcu o tură prin clădire, ca să ia o gură de 
aer curat. li era greu din fire să stea degeaba, așa că profită de 
ocazie și își sună părinţii. Tocmai dădeau să plece de acasă, dar 
aveau timp să schimbe o vorbă cu ea. Totul era ca în vremurile 
bune. Mai întâi vorbi îndelung cu mama, apoi, după o vreme, un 
moment cu tata. Poate că era ciudat, dar niciodată nu 
avuseseră nevoie de tot atât de multe cuvinte pentru a-și spune 
aceleași lucruri. Un sentiment familiar revenise în convorbirile 
lor, după ultimele luni în care totul se învârtise în jurul unei 
chestiuni de viaţă și de moarte. Vanja realiză cât de mult dusese 
dorul normalităţii și izbucni în râs numai când o auzi pe mama ei 
revenind la unul dintre subiectele sale preferate - relațiile 
amoroase ale Vanjei. Sau, mai precis, lipsa acestora. Vanja se 
eschivă ca de fiecare dată, dar cu mai puţină emfază ca de 
obicei. 

Întâlnise pe cineva în Orebro? 

În Västerås și nu, nu avea timp pentru așa ceva. 

Dar Billy, tipul ăla de treabă cu care lucra, atunci? Doar îi 
plăcea de el. 

Da, dar atunci ar fi ca și cum s-ar fi culcat cu propriul ei frate. 

Și așa ajungeau din nou la Jonathan, eternul capăt de linie în 
raţionamentul mamei ei. 

N-ar fi mai bine să reia legătura cu el? Doar era așa un băiat 
de treabă. 

Cu câteva luni în urmă, Vanja ar fi adoptat imediat o poziţie 
defensivă de îndată ce venea vorba despre Jonathan. O enerva 
la culme că mama încerca tot timpul s-o facă să se împace cu 
fostul ei prieten, fără să priceapă cât de tare o trăgea în jos 
acest lucru. Dar acum subiectul acesta nu părea decât minunat 
de obișnuit. Ba chiar o lasă să-și ducă raţionamentul și pledoaria 
până la capăt. Chiar și mama păru surprinsă să nu mai 


VP - 240 


întâmpine rezistența obișnuită, iar argumentul ei își pierdu din 
putere, așa că până la urmă sfârși în același punct în care 
obișnuia să ajungă și Vanja. 

— Dar ești mare acum, ești în stare să hotărăști singură. 

— Mulţumesc, mamă. 

Tata venise la telefon imediat după aceea. Se hotărâse să 
treacă să o vadă în seara aceea. Și nu voia să accepte nicio 
scuză. Vanja nici măcar nu încercă să găsească vreuna. Ea, care 
de obicei făcea tot posibilul să-și ţină cele două universuri la 
distanţă, simțea că de data aceasta le putea permite să se 
intersecteze. Tata avea să ia trenul de 18:20. Vanja îi promise 
să vină să-l ia de la gară. Inchise telefonul și se întoarse la 
cabinet. Luă adresa de acasă a lui Peter Westin de la colegul 
acestuia care deja începuse să se sature de prezenţa ei, dar îi 
promise că avea să-l anunţe pe Peter că îl căutase poliţia. Vanja 
urcă în mașină. Rotevăgen 12. Introduse adresa în GPS. Avea 
să-i ia aproape o jumătate de oră ca să ajungă acolo. Promisese 
că urma să fie înapoi la birou la ora 10, pentru o ședință cu 
echipa. Westin mai avea de așteptat. 

Torkel intră în sala de ședințe. Ceilalţi se aflau deja acolo. 
Ursula privi întrebătoare în spatele lui Torkel când acesta închise 
ușa. 

— Dar pe Sebastian unde îl ţii? 

Să fi fost el neobișnuit de iritabil în dimineaţa aceea sau chiar 
era o diferenţă între a întreba: „Dar Sebastian unde e?” și „Dar 
pe Sebastian unde îl ţii?” Suna de parcă ar fi fost nedespărțiți. 
Lolek și Bolek. Torkel și Sebastian. „Dar pe Sebastian unde îl 
ţii?” O modalitate pasiv-agresivă de a-i comunica faptul că 
Ursula considera că, pentru Torkel, Sebastian era mai important 
decât ea. De parcă ar mai fi avut nevoie de vreo aluzie 
suplimentară. In clipa aceea, Torkel ar fi fost gata să-l vândă pe 
Sebastian pentru cele mai chinuitoare teste clinice. Dar 
dimineața fusese deja suficient de cruntă și fără să se fi certat 
cu Ursula. 

— O să sosească și el, răspunse Torkel trăgându-și un scaun. 

Se întinse peste masă, apucă termosul și își turnă cafea într- 
un pahar de unică folosinţă. 

— Mikael a ajuns deja? 

Tonul îi era neutru. Conversaţie cotidiană. 

— leri după-amiază. 


VP - 241 


— Ce drăguţ. 

— Da, evident. 

Vanja își ridică privirea. Tonul discuţiei dintre Ursula și Torkel 
suna altfel decât de obicei. Nu își aducea aminte să-l mai fi auzit 
vreodată. Sau poate că da, când era mică, atunci când mama și 
tata nu voiau să-i arate că se certaseră. Atunci când afișau un 
ton neutru, politicos, pentru ca ea să creadă că totul era în 
regulă. Dar nu funcţionase niciodată. Și nu funcţiona nici acum. 
Vanja aruncă o privire în direcţia lui Billy, o băgase și el de 
seamă? Se pare că nu. Billy era cu totul absorbit de ecranul 
laptopului. 

Sebastian intră în sala de ședințe, salută pe toată lumea, apoi 
luă loc. Vanja o privi pe Ursula pe furiș. Aceasta îi aruncă lui 
Sebastian o privire mânioasă, apoi se uită la Torkel, după care 
își pironi ochii în pământ. Ce se întâmpla aici, de fapt? Torkel luă 
o gură de cafea și își drese glasul. 

— Billy, dă-i drumul. 

Billy își îndreptă spatele, închise laptopul, luă un teanc de coli 
A4 care se aflau în faţa lui, pe masă, și se ridică în picioare. 

— Aseară am primit listele de convorbiri de la operatorii de 
telefonie, iar azi-dimineață am primit listele cu SMS-urile de la 
Laboratorul Naţional de Criminalistică. Așa că am pus totul într- 
un document. 

Billy făcu înconjurul mesei și distribui hârtiile. Vanja se întrebă 
de ce oare nu le împinsese pe toate în mijlocul mesei, astfel 
încât fiecare să-și ia propriul exemplar. Nu spuse nimic. 
Deschise la prima pagină din teancul de hârtii pe care îl primise. 

— Pe prima pagină avem apelurile efectuate de Roger. Ultima 
convorbire a fost efectuată în ziua de vineri, la ora 20:17, către 
locuinţa dirigintei lui. 

Billy adăugă convorbirea la cronologia trasată pe tablă. 
Sebastian își ridică privirea din hârtii. 

— Se poate verifica dacă a încercat să sune pe altcineva după 
aceea, fără ca nimeni să răspundă. 

— Da, acesta este ultimul apel efectuat. 

— La ce te gândeai? întrebă Vanja, întorcându-se către 
Sebastian. 

— Parcă voise să vorbească cu Johan, atunci când a sunat la 
el acasă, nu-i așa? Dar apoi nu a încercat să-l sune pe Johan pe 
mobil? 


VP - 242 


Billy se întoarse cu fața și clătină din cap. 

— Da. Adică nu, nu a făcut-o. 

— Poate că a intervenit ceva, sugeră Torkel. 

— Un ucigaș, de exemplu, spuse Ursula. 

— Pe pagina următoare avem apelurile primite, continuă Billy. 
Ultimul este de la Lisa, cu puţin înainte de șase jumate. Adică, o 
puteţi vedea și singuri. 

Billy notă și această convorbire pe tablă. Se întoarse din nou 
cu faţa la ei și dădu pagina. 

— La pagina următoare avem mesaje. Pe prima pagină se află 
acelea care încă se mai aflau, ca să spun așa, în telefonul 
recuperat din apă. Sunt destul de puţine, majoritatea către sau 
de la Johan, Erik și Lisa. Știam deja că Roger nu era extrem de 
prolific la capitolul prieteni. Nimic surprinzător aici. Dar, dacă 
daţi la ultima pagină, acolo unde avem mesajele primite care au 
fost șterse din telefon, acestea sunt de departe mult mai 
interesante. 

Sebastian aruncă o privire pe pagină. Se îndreptă în scaun. 
Mult mai interesante era puţin spus. 

— Două din ele sunt trimise de la un telefon cu cartelă, 
continuă Billy. Unul a fost trimis joi, iar celălalt vineri, cu numai 
câteva ore înainte de dispariţia lui. 

Sebastian citi. i J 

„TOTUL TREBUIE SĂ SE SFÂRȘEASCĂ ACUM! PENTRU BINELE 
TUTUROR!” 

Apoi celălalt mesaj. _ 

„TE ROG, SUNA-MA! NU A FOST DECÂT GREȘEALA MEA! 
NIMENI NU TE ACUZA PE TINE!” 

Sebastian așeză hârtiile pe masă și se întoarse către Billy. 

— Partea tehnică nu a fost niciodată punctul meu forte, 
telefon cu cartelă înseamnă ce cred eu că înseamnă? 

— Dacă bănuiești că înseamnă că avem un număr de telefon, 
dar nu avem un nume al posesorului acestuia, atunci da, 
răspunse Billy, scriind numărul de telefon pe tablă. Am cerut 
liste cu toate convorbirile telefonice și mesajele trimise de la 
acest număr de telefon, vom vedea dacă o să ne ducă undeva. 

Sebastian o văzu pe Vanja cum, aproape fără să-și dea 
seama, își ridicase cotul de pe masă, cu arătătorul în aer, de 
parcă ar fi ridicat mâna să răspundă, în timp ce studia paginile 
din fața ei. Pentru o clipă, Sebastian și-o imagină în uniformă de 


VP - 243 


școlăriţă, dar alungă imediat acest gând. Încălcase deja prea 
multe limite în ancheta aceasta, iar dacă anii nenumărați de 
relaţii efemere îl învățaseră ceva, atunci era tocmai faptul că 
putea să aprecieze atunci când chiar avea o șansă și când nu. 

— Mesajele erau scrise cu majuscule, adică cu litere mari, și 
în telefon sau apar așa doar aici, pe prinț? 

Billy se uită la Vanja cu o oarecare oboseală în privire. 

— Știu ce înseamnă majuscule. 

— Scuză-mă. 

— Erau scrise exact ca pe print. Cu majuscule. 

— Ca un strigăt de ajutor, oarecum. 

— Sau poate că cel care a scris mesajul nu este foarte 
familiarizat cu trimiterea de SMS-uri. 

— Majoritatea celor care nu sunt familiarizați sunt persoane 
mai în vârstă. 

Sebastian citi mesajele acelea scurte din nou și fu înclinat să îi 
dea dreptate Vanjei. Nu știa dacă majusculele însemnau că era 
vorba de un strigăt sau nu, dar alegerea cuvintelor sugera că 
mesajul fusese trimis de un adult, de o persoană mai în vârstă. 

— Dar nu o să avem niciodată șansa să aflăm cine anume le-a 
trimis? întrebă Torkel și puteai sesiza o anumită resemnare în 
vocea sa. 

Billy clătină din cap. 

— A încercat cineva să sune la acest număr? 

În cameră se făcu tăcere. Toate privirile se îndreptară spre 
Vanja, care pusese întrebarea, apoi se uitară unul la altul, 
pentru ca apoi să își îndrepte privirile către Billy. Acesta făcu 
câţiva pași repezi spre telefonul aflat în mijlocul mesei, apăsă pe 
speaker și formă numărul. O tăcere încordată, plină de așteptări 
se așternu în încăpere. Nu se auzi niciun semnal, ci doar: 
„Pentru moment, abonatul nu poate fi contactat, vă rugăm să 
reveniţi”. 

Billy decuplă speakerul. Torkel îi aruncă o privire gravă. 

— Ai grijă să continue cineva să sune la numărul acesta. 

Billy încuviinţă din cap. 

— Ce e cu restul de mesaje de aici? 

Ursula arătă spre hârtia pe care o ţinea în mână. 

Sebastian studie și el printul. 

Primul SMS: 12 beri + vodcă. 

Următorul: 20 beri și gin. Apoi un smiley. 


VP - 244 


Următorul: 1 st. roșu & bere. 

Și tot așa. 

— Sunt comenzi. 

Își ridicară cu toţii privirile. 

— Comenzi pentru ce? 

— Pentru ce se poate citi în mesaje. 

Sebastian se întoarse către Billy. 

— Când a primit ultimul mesaj de genul acesta? 

— Cu aproape o lună în urmă. g 

Privirea lui Sebastian o întâlni pe a Vanjei. Işi dădu seama că 
Vanja pricepuse deja încotro bătuse, cu toate acestea ținu să 
precizeze: 

— Exact atunci când Axel Johansson a fost concediat că făcea 
trafic cu băuturi alcoolice. 

Vanja se ridică în picioare și îl privi pe Sebastian care își 
plecase ochii la loc, în hârtii. Ştia prea bine ce voia Vanja. Dar el 
nu avea niciun chef. 

e 

Vanja o porni spre casă. Sebastian o urmă la câțiva paşi. La 
început, se gândise să rămână în mașină, dar își dăduse imediat 
seama că ar fi părut ciudat. Nu pentru că i-ar fi păsat dacă 
Vanjei i-ar fi părut ciudat. Nu, era mai degrabă vorba de un pur 
instinct de conservare. Nu se hotărâse încă, trebuia să mai 
rămână în echipă pentru o vreme, în caz că Billy ar fi reușit să 
găsească adresa. Beatrice Strand, mulțumindu-i pentru o noapte 
minunată petrecută împreună, ar fi putut, desigur, să-i pună 
bețe în roate. Vanja nici nu apucă să sune la sonerie, că ușa se 
și deschise. Era Beatrice, cu părul aranjat, îmbrăcată într-o bluză 
simplă, de culoare albastră, și blugi. Părea surprinsă. 

— Bună ziua, s-a întâmplat ceva? 

— Trebuie să stăm de vorbă cu Johan, începu Vanja. 

— Nu e acasă, el și Ulf sunt plecaţi cu cortul. 

Beatrice se uită la Sebastian, dar nu pomeni nimic despre 
faptul că trecuseră doar câteva ore de când se despărțiseră. 

— Știm asta, continuă Vanja, dar ai idee unde anume? 

e 

O porniră înspre vest, pe autostrada E18. Instrucţiunile 
primite de la Beatrice îi purtară pe lângă Digtuna, apoi înspre 
sud, pe drumuri de țară, spre lacul Mälaren şi golful Lilla 
Blacken, acolo unde Beatrice credea că se aflau cei doi. Vanja 


VP - 245 


încercă să-l sune pe Peter Westin, dar în continuare nu primi 
niciun răspuns. Începuse să o enerveze incapacitatea 
psihologului de a suna înapoi. Îi lăsase patru mesaje. Sebastian 
încercă să doarmă și închise ochii. 

— Ai petrecut până târziu azi-noapte? 

Sebastian clătină din cap. 

— Nu, doar că am dormit prost, spuse el, și închise ochii la 
loc, subliniind în acest fel că nu era interesat să facă deloc 
conversație. 

Dar, nu după mult timp, fu nevoit să-i deschidă din nou, căci 
Vanja frână brusc. 

— Ce mai e acum? 

— Trebuie să o luăm la dreapta sau la stânga? Doar ești 
copilot. 

— Încetează. 

— Și îţi place să hotărăști. Acum ai șansa. 

Sebastian oftă, luă harta și verifică. Nu se simțea în stare să 
riposteze. Îi dădu voie să câștige de data aceasta. 

Ura orașul Västerås. 

Dumnezeule, cât de tare putea să urască orașul Västerås. 

(J 

Avea senzația că îi văzuse fiecare metru pătrat în 
înregistrările, mai mult sau mai puțin clare, ale camerelor de 
supraveghere. Ar fi vrut să vadă și pe viu o bucată din el, dar, în 
singurele dăți când reușise să se desprindă de analiza 
înregistrărilor, fusese doar pentru a putea face rost de listele 
convorbirilor telefonice ori... ` 

Billy tresări brusc. Bâjbâi pe tastatură. Stop. Inapoi. Play. 
Gata, în sfârșit. Doamnelor și domnilor, din partea stângă își va 
face intrarea: Roger Eriksson. Stop din nou. Billy privi în registrul 
care sosise odată cu înregistrările. Ce cameră era aceea? 1:22. 
Drottninggatan. Unde se afla asta? Billy scoase o hartă a 
orașului, căută, găsi și marcă locul. Cronometrul din colțul de 
sus al ecranului indica 21:29. 

Play. 

Billy îl văzu pe Roger apropiindu-se de cameră cu capul plecat 
și pași târșâiți. După vreo zece metri, acesta își ridică privirea, o 
luă la dreapta și dispăru în spatele unei mașini parcate pe o 
străduță, ieșind din imagine. 


VP - 246 


Billy oftă. Ce-i frumos nu durează mult. Băiatul era în viaţă și 
își continuase drumul. Ceea ce însemna că și căutările lui Billy 
aveau să continue. Avea să vadă și mai mult din Västerås, fie că 
îi convenea sau nu. Roger se îndreptase spre nord. Billy verifică 
din nou în registru și corelă cu harta. Excluse o serie de camere 
amplasate în alte direcţii și începu să caute din nou. 

Ura orașul Västerås. 

Lilla Blacken era o zonă de agrement foarte populară, aflată 
într-un golf ce dădea spre lacul Mälaren. Pe timp de vară, cel 
puţin. Acum zona arăta complet abandonată. Străbătură o 
vreme drumurile mici de ţară, până să găsească locul. Un 
Renault Megane era parcat în faţa unui avizier ce stătea să se 
prăbușească. Sebastian cobori și se îndreptă spre mașină. | se 
păru că o recunoaște, aceeași mașină care se aflase în fața 
casei lui Beatrice când se întâlniseră cu Ulf. „Bine aţi venit la 
Lilla Blacken. Zonă de agrement” stătea scris pe o pancartă 
scorojită, atârnată de avizier. Sub aceasta se aflau câteva 
anunțuri de vânzări-cumpărări de pe care zăpada iernii ștersese 
conţinutul. O ofertă pentru un abonament de pescar. Sebastian 
se întoarse spre Vanja. 

— Cred că aici sunt. 

Aruncară o privire în jur. Pâlcuri de copaci se vedeau pe 
terenul deschis din faţa lor, ce se întindea până la malul apei 
unde se afla un cort albastru. Legănându-se ușor în bătaia 
vântului. 

Înaintară prin iarba umedă și se apropiară de cort. Ziua era 
mohorâtă, dar frigul nopţii se risipise. Vanja preluă conducerea, 
ca de obicei. Sebastian zâmbi gândindu-se la ea. Mereu prima, 
mereu să aibă ultimul cuvânt. Asta era Vanja. La fel ca el, când 
fusese tânăr și ambițios. Acum obișnuia să se mulțumească doar 
cu ultimul cuvânt. Când se apropiară, văzură două persoane 
așezate pe pontonul șubred ce se ivea din apă, la mică distanţă 
de zona de campare. Păreau să pescuiască. Unul lângă altul. 
Când Sebastian și Vanja se apropiară mai mult, îi putură 
recunoaște pe Ulf și pe Johan. Era o imagine din aceea ce 
esenţializează relaţia dintre tată și fiu, ceva ce lui Sebastian nu-i 
fusese niciodată dat să trăiască. 

Ulf și Johan erau îmbrăcaţi cu haine groase și cizme verzi de 
cauciuc, iar lângă ei se aflau niște găleți, un cuţit și o cutie cu 
cârlige și plumbi. Fiecare avea undiţa sa. Johan rămase pe loc, 


VP - 247 


în vreme ce Ulf se ridică în picioare și îi întâmpină pe 
anchetatori. Cu neliniște în priviri. 

— S-a întâmplat ceva? 

Apa lacului crescuse în urma topirii zăpezii, iar partea de jos a 
pontonului se afla periculos de aproape de suprafaţa apei. Când 
Ulf înaintă către ei, apa rece a lacului se strecură printre 
scândurile acestuia. Sebastian făcu vreo câțiva pași înapoi ca să 
nu se ude. 

— Trebuie să discutăm iarăși cu Johan. Au apărut informaţii 
noi. 

— Aha, credeam că aici o să fim lăsaţi în pace. Că o să fim 
departe de tot. A fost foarte greu pentru el. 

— Da, ai mai spus-o, dar trebuie să discutăm din nou cu el. 

— E în regulă, tati. 

Ulf încuviinţă resemnat din cap și le făcu loc să înainteze spre 
ponton. Johan puse undiţa jos și se ridică încet în picioare. Vanja 
nu mai avea răbdare să aștepte. 

— Johan, e adevărat că Roger vindea alcool, în cârdășie cu 
Axel Johansson? 

Johan se opri și își îndreptă privirea spre Vanja. Arăta ca un 
băiețel îmbrăcat în haine prea mari pentru el. Johan se albi la 
față și încuviință din cap. Ulf reacționă. Era clar că asta era o 
noutate pentru el. 

— Ce spui tu acolo? 

Trei adulţi îl priveau simultan, iar Johan păli și mai mult. 

— De fapt, la început a fost ideea lui Roger. El prelua 
comenzile. Axel era cel care cumpăra alcoolul. Apoi îl vindea la 
suprapreţ și împărțeau câștigul. 

Ulf își privi fiul cu gravitate. 

— Ai fost și tu implicat? 

Băiatul clătină imediat din cap. 

— Nu, n-am vrut să mă bag. 

Băiatul se uita rugător la tatăl său. Acesta îl privi cu reproș. 

— Johan, ascultă. Înţeleg că vrei să-l protejezi pe Roger, dar 
acum trebuie să ne povestești totul, mie și domnilor de la 
poliție. 

Johan ajunsese acum lângă tatăl lui. 

— Ai înţeles? 

Johan încuviinţă încet din cap către Ulf. Vanja simţi că era 
momentul să continue. 


VP - 248 


— Când a început totul? 

— Astă-toamnă, la un moment dat. Roger a discutat cu Axel și 
au devenit imediat tovarăși. Câștigau o căruţă de bani. 

— Și știi cumva ce s-a întâmplat? De ce l-a dat Roger de gol 
pe Axel? 

— Pentru că Axel nu mai voia să împartă banii cu el și 
începuse să vândă pe cont propriu. Doar nu avea nevoie de 
Roger. Putea să preia comenzile direct. 

— Și atunci Roger s-a dus la director? 

— Da. 

— Care apoi l-a dat afară pe Axel Johansson? 

— Da, în aceeași zi. 

— lar Axel nu a menţionat că Roger îi fusese la început 
complice? 

— Nu știu. Cred că Roger a menţionat-o singur. Că a fost 
complice cu Axel, dar că apoi s-a răzgândit. Că nu mai voia s-o 
facă. 

Sebastian fusese cel care pusese ultima întrebare. Parcă îl 
vedea pe Roger în faţa directorului aceluia pedant, jucând rolul 
elevului cuminte și plin de remușcări. Pârându-și complicele 
care îl trădase. Roger fusese mult mai calculat decât o crezuse. 
Tot timpul arăta noi feţe. Era un caz interesant. 

— De ce s-a apucat Roger de trafic cu alcool? 

— Avea nevoie de bani. 

Ulf se simţi constrâns să intervină. Probabil pentru că voia să 
sublinieze că asta nu avea nicio legătură cu familia lui. 

— Pentru ce? 

— Tată, dar n-ai văzut cum arăta? Ce avea pe el când a 
început liceul. Nu voia să ajungă din nou de râsul școlii. 

Pentru o clipă se făcu tăcere. Johan continuă. 

— Chiar nu înţelegeţi? Voia să se integreze. Ar fi făcut orice ca 
să se integreze. 

Roger, personajul acesta care la început fusese lipsit de orice 
contur, începea să prindă formă. Feţele lui ascunse începeau să 
iasă la lumină, iar cu acestea și motivul. Dureros și uman. Un 
tânăr care voia să fie altcineva. Altceva. Cu orice preţ. Vanja 
cunoștea senzația din perioada în care lucrase ca simplu poliţist. 
Uimirea că astfel de aspirații puteau duce la violenţă și chiar la 
crimă. Vanja scoase printul cu SMS-urile din telefonul lui Roger 
și i-l întinse lui Johan. 


VP - 249 


— Am găsit mesajele acestea în telefonul lui. 

Vanja îi dădu lui Johan cele două bucăţi de hârtie care 
conţineau cele două mesaje disperate, iar acesta le citi cu 
atenție. 

— Știi cine le-ar fi putut trimite? 

Johan clătină din cap. 

— Habar n-am. 

— Nu recunoști numărul? 

— Nu. 

— Eşti sigur? Ar putea fi extrem de important. 

Johan dădu din cap în semn că înţelesese acest lucru, dar nu 
știa. Ulf îl cuprinse cu brațul. 

— Tu și Roger cam începuserăţi să rupeți legătura semestrul 
acesta, nu-i așa? 

Johan încuviinţă din cap. 

— De ce? întrebă Vanja. 

— Nu știți? Băieții se dezvoltă diferit la vârsta aceasta. 

Ulf ridică din umeri într-un gest ce părea să indice că era un 
fel de lege a naturii, n-aveai ce-i face. Vanja nu se dădu bătută. 
Se întoarse, de data aceasta încă și mai evident, către Johan. 

— Există vreun motiv pentru care nu vă mai vedeaţi la fel de 
mult? 

Johan ezită, chibzui, apoi ridică și el din umeri. 

— Se schimbase. 

— În cel fel? 

— Nu știu... Nu mai vorbea decât despre bani și de sex. 

— De sex? 

Johan încuviinţă din cap. 

— Tot timpul vorbea despre asta. Devenise agasant. 

Ulf se aplecă și își îmbrăţișă fiul. Clasic, se gândi Sebastian. 
Cât de mulţi părinţi nu se simt obligaţi să-și protejeze copiii de 
îndată ce vine vorba de sex? O făceau mai mult de ochii 
celorlalţi. Ca să le arate că în familia lor copiii erau protejaţi de 
instinctul acela murdar, animalic. Numai de-ar fi știut Ulf ce 
făcuseră soția lui și Sebastian cu o seară în urmă, în timp ce el 
stătuse și tremurase într-un cort rece. Dar asta ar fi periclitat, 
desigur, șansa unui interogatoriu constructiv. 

Mai discutară cu Johan încă vreo câteva minute, încercând 
febril să dea și de alte indicii care să îi ajute să înțeleagă cine 
fusese cu adevărat Roger, dar Johan nu părea să mai aibă și 


VP - 250 


altceva de spus. Era stors de vlagă, o vedeau amândoi și oricum 
obținuseră mai mult decât speraseră. Așa că, în cele din urmă, îi 
multumiră și se întoarseră la mașină. Sebastian aruncă o privire 
înapoi, la tatăl și fiul care stăteau la marginea lacului și îi 
urmăreau din priviri. 

Un tată iubitor și protector. 

Fiul lui. 

Nu mai era loc și pentru alții. 

Poate că nu Sebastian fusese cel care o sedusese pe Beatrice. 

Poate că fusese tocmai invers. 

e 

În timp ce se întorceau, Vanja se hotărî să îl viziteze pe Peter 
Westin în casa acestuia din Rotevăgen. Era oarecum în drum. 
lritarea iniţială, pricinuită de faptul că acesta nu o sunase, 
fusese înlocuită de o anumită neliniște. Se făcuse deja ora 
prânzului. lar neliniștea îi fu confirmată când mașina se apropie 
de adresa psihologului, iar Vanja simţi brusc cum mașina se 
umple de un miros pătrunzător de ars. Prin parbriz se zărea o 
dâră ușoară de fum negricios ridicându-se deasupra copacilor și 
a caselor cu etaj. Incetini și o coti pe o stradă lăturalnică, apoi la 
stânga din nou pe Rotevăgen. Era o stradă cu vile, flancată de 
castani, a cărei liniște fusese brusc întreruptă de numărul mare 
de mașini ale pompierilor ce blocau drumul. Girofarurile erau 
aprinse. Pompierii se mișcau, fără grabă, înainte și înapoi, 
cărând echipament. Grupuri de curioși se adunaseră în zonă. 
Până și Sebastian se trezi din somn. 

— Am ajuns la destinaţie? 

— Așa cred. 

Coborâră din mașină și o apucară cu pași repezi spre casă. Pe 
măsură ce se apropiau, aceasta arăta tot mai mult ca o ruină. 
Din zidul de la etaj lipseau porţiuni mari, iar în interior se zăreau 
mobile și alte obiecte arse de foc. O apă neagră, urât 
mirositoare, se scurgea în stradă și, apoi, mai departe, în rigole. 
Cu cât se apropiau, cu atât duhoarea devenea mai puternică. 
Vreo câțiva pompieri continuau să stropească cu apă. Pe gardul 
cenușiu, care cândva probabil că fusese vopsit în aceeași 
culoare cu casă, se afla o pancartă cu numărul 12. Era casa lui 
Peter Westin. 


VP - 251 


o... 

Vanja se legitimă și după câteva minute îl întâlni pe șeful 
echipei de intervenţie, Sundstedt. Acesta era un bărbat la vreo 
cincizeci de ani, cu mustață și cu o geacă lucioasă pe care era 
scris „Şef de echipă”. Sundstedt era un bărbat liniștit care 
vorbea dialectul din Norrland. Fusese uimit să vadă că poliţia în 
civil se afla deja la faţa locului. Tocmai sunase și raportase că 
descoperiseră un cadavru la etajul superior. Vanja înlemni. 

— Este cumva bărbatul care locuia aici? Peter Westin? 

— Nu avem cum să știm, dar pare foarte plauzibil, cadavrul a 
fost descoperit în ceea ce a mai rămas din dormitor, spuse 
Sundstedt și preciză că unul dintre pompieri descoperise un 
picior carbonizat ieșind de sub acoperișul prăbușit. 

Aveau să încerce să extragă cadavrul cât mai repede posibil, 
dar probabil că avea să mai dureze câteva ore, din cauza 
operaţiunilor de stingere a incendiului, care continuau, și din 
cauza riscului de prăbușire. 

Incendiul începuse dimineața devreme, iar alarma fusese 
recepţionată de pompieri la ora 4:17. Vecinul de alături fusese 
cel care sunase. Când pompierii sosiseră la faţa locului, porțiuni 
ample din etajul superior fuseseră deja cuprinse de flăcări, așa 
că fuseseră nevoiţi să oprească extinderea incendiului și la alte 
case din cartier. 

— Aveţi motive să suspectați incendierea premeditată? 

— Este prea devreme pentru a putea spune, dar focarul și 
rapiditatea cu care s-a răspândit incendiul sugerează acest 
lucru. 

Vanja aruncă o privire în jur. Sebastian se apropiase de câţiva 
vecini curioși, aflaţi ceva mai departe. Părea să stea de vorbă cu 
ei. Vanja își scoase telefonul și o sună pe Ursula, îi explică 
situația și o rugă să vină cât mai repede. Apoi îl sună pe Torkel 
ca să-i povestească și lui, dar nu primi niciun răspuns. li lăsă un 
mesaj în căsuţa vocală. 

Sebastian se apropie de ea. Făcu un semn spre vecinii cu care 
tocmai stătuse de vorbă. 

— Câţiva dintre ei spun că l-au văzut pe Westin aseară, târziu 
și sunt convinși că s-a aflat în casă azi-noapte. Nu obișnuia să 
lipsească noaptea de acasă. 

Făcură un schimb de priviri. 


VP - 252 


— E prea mult ca să fie doar o coincidenţă, spuse Sebastian. 
Suntem siguri că Roger îi era pacient? 

— Nu. Știm cu siguranţă doar că a frecventat cabinetul lui 
Westin la început, când s-a transferat la noul liceu. Fapt care a 
fost confirmat de Beatrice, dar, dacă a frecventat cabinetul și de 
curând, n-am nici cea mai vagă idee. Nu am decât inițialele 
acelea și intervalul orar de miercurea. 

Sebastian încuviinţă din cap, după care o apucă de braţ. 

— Trebuie să aflăm. 

Sebastian o porni spre mașină. 

— Liceul ăsta e prea mic ca să poţi păstra astfel de secrete. 
Crede-mă, am fost elev acolo. 

Întoarseră mașina și o porniră din nou spre Palml&vska. Cazul 
acesta părea să îi poarte mereu acolo. 

La liceul acela, în aparenţă perfect. 

Dar a cărui faţadă părea să se fisureze tot mai mult. 

Vanja îl sună pe Billy, cerându-i să facă rost de toate 
informaţiile disponibile despre Peter Westin, psiholog, domiciliat 
în Rotevăgen 12. Billy îi promise să se ocupe de îndată ce era 
posibil. În acest răstimp, Sebastian sună acasă la Lena Eriksson 
pentru a verifica dacă aceasta nu știa ce anume obișnuia să 
facă fiul ei miercurea, o dată la două săptămâni, la ora 10. Așa 
cum bănuise Vanja, Lena nu știa nimic despre vreun psiholog 
școlar. Sebastian îi mulţumi și închise. Vanja îl privi - uitase că 
își promisese să nu-i placă de el. Sebastian putea fi, de fapt, un 
camarad de nădejde în situaţii critice. Nu își putu reţine un 
zâmbet ușor. Desigur, Sebastian nu scăpă șansa de a-l 
interpreta greșit. 

— Flirtezi cu mine? 

— Poftim? Nu! 

— Doar stai și te uiţi la mine, așa, ca o admiratoare. 

— Du-te dracului! 

— N-are de ce să-ți fie rușine, obișnuiesc să am efectul acesta 
asupra femeilor. 

Sebastian îi zâmbi cu o siguranţă de sine ridicolă. Vanja își 
îndepărtă privirea înainte și apăsă pe acceleraţie. 

De data aceasta el fusese cel care avusese ultimul cuvânt. 


— Ai un minut? 


VP - 253 


Haraldsson pricepu imediat, din tonul vocii, că Hanser voise 
să spună de fapt: „Trebuie să stau de vorbă cu tine. Acum!” Intr- 
adevăr, când își ridică privirea din hârtiile de pe birou, o văzu pe 
Hanser așteptând cu braţele încrucișate la piept. Cu o mână 
hotărâtă, aceasta făcu un semn din cap, arătând spre ușa 
biroului ei. Dar nu avea să se dea bătut așa ușor. Oricare ar fi 
fost problema, Haraldsson nu avea de gând să o lase să joace 
pe teren propriu. _ 

— Nu se poate să discutăm aici? Incerc să-mi menajez glezna 
pe cât posibil. 

Hanser aruncă o privire spre celelalte birouri, ca pentru a 
estima câţi dintre colegi ar fi putut să le asculte conversaţia, 
apoi, cu un oftat și cu un gest nervos, dar controlat, își trase un 
scaun de la biroul alăturat. Se așeză faţă în faţă cu Haraldsson și 
se apropie apoi de el, coborând vocea. 

— Te-ai aflat azi-noapte în faţa blocului în care locuiește Axel 
Johansson? 

— Nu. 

Din reflex. 

Negase. 

Fără să se gândească la consecinţe. 

li pusese acea întrebare pentru că știa deja că se aflase 
acolo? Probabil că da. Atunci un da ar fi fost de preferat și apoi 
ar fi putut inventa un motiv plauzibil ca să se afle acolo, asta 
dacă ar fi fost o problemă. Și probabil că era o problemă, altfel 
Hanser nu ar fi venit să stea de vorbă cu el. Ori doar bănuia că 
se aflase acolo? In acest caz, ar fi mers să nege. Sau poate că 
doar voia sa îi laude iniţiativa? Nu părea verosimil. Gândurile i 
se învârtejeau acum în cap. Intui că ar fi fost mai bine să fi 
răspuns afirmativ la prima întrebare, că ar mai fi putut să o 
dreagă. 

— Ești sigur că n-ai fost tu? 

Prea târziu ca să se poată răzgândi, dar nu trebuia să-și 
confirme și nici să-și nege primul răspuns. 

— De ce mă întrebi? 

— Am primit un telefon de la o anume Desire Holmin care 
locuiește în același bloc cu Axel Johansson. A spus că l-a văzut 
azi-noapte și că cineva l-a așteptat într-o mașină, după care a 
început să alerge după el, când acesta a venit acasă. 

— Și crezi că am fost eu? 


VP - 254 


— Ai fost tu? 

Haraldsson începu să proceseze febril. Holmin, Holmin... Nu 
era oare baba aia cenușie care locuia pe palier cu Johansson? 
Da, ea era. Păruse extrem de implicată când îi bătuse la ușă cu 
o zi în urmă și discutase cu ea. Se temuse că nu avea să mai 
plece de acolo. Probabil genul de persoană care stătea și îi 
spiona pe ceilalţi. Ca să ajute poliţia. Ca să dea un pic de 
culoare vieții ei cenușii și monotone de pensionară. Dar, pe de 
altă parte, fusese întuneric, iar baba poate că fusese obosită și 
chioară. Poate chiar un pic senilă. Avea să se descurce. 

— Nu, n-am fost eu. 

Hanser nu spuse nimic, ci doar îl cercetă cu atenţie. Nu fără o 
oarecare satisfacţie. Haraldsson nu avea de unde să știe, dar 
tocmai începuse să își sape propriul mormânt. Hanser stătea 
tăcută, convinsă că Haraldsson nu avea să-și schimbe 
declaraţia. 

Haraldsson nu se simţea în apele lui. îi ura privirea. Ura 
tăcerea aceea care îi spunea că Hanser nu îl credea. Parcă chiar 
zâmbise? Se gândi să-și arunce atuul în joc. 

— Cum aș putea alerga după cineva? Abia ce mă pot târî 
până la toaletă. 

— Din cauza gleznei? 

— Exact. 

Hanser dădu din cap. Haraldsson îi zâmbi. Așa-așa, totul s-a 
clarificat. Hanser își va da seama că era imposibil și va pleca. 
Dar, spre marea lui surprindere, Hanser rămase pe loc, în poziţia 
aceea, ușor aplecată înainte. 

— Ce mașină ai? 

— Cum așa? 

— Holmin a precizat că bărbatul care a alergat după 
Johansson a ieșit dintr-o Toyota de culoare verde. 

OK, își spuse Haraldsson, a venit vremea să jucăm cărțile mai 
slabe: noapte, oboseală, vedere proastă și senilitate. Cât de 
departe de bloc stătuse? La vreo 20-30 de metri. Cel puţin. Un 
zâmbet larg îi apăru pe buze. 

— Nu că aș vrea să o discreditez pe doamna Holmin, dar a 
fost o noapte destul de întunecoasă, cum de a putut ea să vadă 
ce culoare avea mașina și, acum să fim drepţi, câţi ani are, 
optzeci? Am vorbit cu ea, nu părea tocmai credibilă. M-ar 
surprinde să aflu că ar fi în stare să distingă mărcile de mașină. 


VP - 255 


— Mașina era parcată sub un felinar, iar bătrâna avea binoclu. 

Hanser se rezemă de spătar, cercetându-l pe Haraldsson. 
Aproape că îi putea vedea creierul la lucru. Ca într-un film de 
desene animate, în care rotiţele se învârteau tot mai repede. 
Era oarecum uluită, de acum Haraldsson ar fi trebuit să-și dea 
seama încotro bătea ea. 

— Doar nu sunt singurul care are o Toyota verde. Asta în 
cazul în care chiar a fost o Toyota verde. 

— Evident că nu, realiză Hanser și mai uluită. 

Haraldsson continua să-și sape singur groapa, ba mai mult, 
acum sărise în ea și începuse să se îngroape de unul singur. 

— Doamna Holmin a notat numărul de înmatriculare. De data 
asta, ești singurul care să aibă acest număr. 

Haraldsson amuţi. Se blocă total. Vid complet. Hanser se 
aplecă și mai mult peste birou. 

— Acum Axel Johansson a aflat că suntem pe urmele lui și 
probabil că o să facă tot posibilul să se ascundă. 

Haraldsson încercă să răspundă, dar nu reuși să scoată niciun 
sunet, nimic. Coardele vocale refuzau să-l mai asculte. 

— Acum trebuie să îi informez și pe cei de la Brigada 
Naţională de Omucideri. Aceasta. Este. Ancheta. Lor. Am fost 
nevoită să ţi-o repet cuvânt cu cuvânt pentru că se pare că, 
până acum, nu ai reușit să pricepi. 

Hanser se ridică în picioare și îl privi de sus pe Haraldsson. 
Acesta clipea des din ochi. Dacă nu ar fi fost vorba de o 
încălcare atât de gravă și - acum să fim sinceri - dacă ar fi fost 
vorba despre altcineva, i-ar fi părut rău pentru persoana în 
cauză. 

— O să discutăm cu altă ocazie despre unde te-ai aflat tu de 
fapt atunci când ar fi trebuit să fii în Listakărr. Desire Holmin a 
spus că bărbatul care a alergat după Axel nu șchiopăta. Ba 
dimpotrivă. Era extrem de rapid. 

Hanser se întoarse și plecă. Haraldsson o urmări cu o privire 
goală. Cum de se ajunsese aici? Trebuia să se descurce cumva. 
Să încerce să minimalizeze gravitatea consecinţelor nici nu îi 
trecuse prin cap. Momentul acesta nu fusese inclus în scenariu. 
Discursul inspectorului-șef se pierduse undeva, departe de tot. 
Haraldsson simţi cum spirala aceea descendentă care devenise 
viaţa lui se învârtejea tot mai tare, făcându-se tot mai abruptă, 
iar el nu făcea decât să se prăbușească. Fără scăpare. 


VP - 256 


Ursula îl știa pe Sundstedt de mai înainte. Lucrase o vreme ca 
anchetator la Comisia de Cercetare a Accidentelor Aeriene și 
Navale, după care revenise din nou în rândul pompierilor. Se 
întâlniseră în perioada când Ursula lucrase la Laboratorul 
Naţional de Criminalistică, cu prilejul unei anchete mai 
complicate legate de un avion ce se prăbușise în Sörmland, în 
care se suspectase că pilotul fusese otrăvit de soţie. Se 
plăcuseră din prima. Sundstedt era la fel ca ea, nu se temea să- 
și asume răspunderi. Nu accepta praf în ochi. O văzuse încă de 
când dăduse să coboare din mașină și îi făcuse cu mâna. 

— O, lume bună! 

— Da, doar ești aici. 

O îmbrăţișare prietenească, apoi câteva vorbe despre cât de 
mult trecuse de când se văzuseră ultima oară. După care 
Sundstedt îi dădu o cască de protecţie, o conduse în spatele 
baricadei și se îndreptară spre vila distrusă de incendiu. 

— Deci, ești în continuare la Brigada Naţională de Omucideri? 

— Da. 

— Vă aflaţi aici din cauza băiatului care a fost omorât? 

Ursula încuviinţă. Sundstedt făcu un semn cu capul înspre 
casa fumegândă. 

— Și credeţi că incendiul acesta are legătură cu omorul? 

— Nu știm încă. Aţi reușit să extrageţi cadavrul? 

Sundstedt clătină din cap, iar, după ce ocoliră casa și ajunseră 
la mașina lui, deschise portiera și scoase o uriașă pelerină de 
protecţie și i-o întinse. 

— Imbracă-te cu asta. E mai bine să îţi arăt unde se află 
cadavrul, altfel ai să băzâi non-stop dacă nu ești implicată de la 
început. 

— Nu bâăzâi deloc. Ci protestez. Și pe bună dreptate. Este 
totuși o diferenţă. 

Își zâmbiră reciproc și se îndreptară spre casă. Intrară prin 
deschizătura unde se aflase cândva ușa ce zăcea, acum, 
aruncată în hol. Mobilele din bucătărie erau neatinse de flăcări și 
arătau de parcă așteptau să vină cineva și să se apuce de gătit. 
Podeaua, în schimb, era acoperită cu o apă murdară de 
funingine ce continua să se scurgă de pe acoperiș și apoi mai 
departe, în stradă. Ursula și Sundstedt urcară treptele care, din 
cauza apei, erau foarte alunecoase. Duhoarea devenea tot mai 


VP - 257 


pregnantă, îi pătrundea Ursulei în nas, iar ochii începură să-i 
lăcrimeze ușor. Deși văzuse și ea destule incendii, de fiecare 
dată era fascinată. Focul transforma cotidianul într-un mod 
înspăimântător și aproape seducător. Un fotoliu care nu fusese 
atins de flăcări răsărea din mijlocul acelor ruine. In spatele 
acestuia, acolo unde înainte se aflase un perete, se zăreau 
grădina și casa vecină. Efemerul vieții se întâlnea cu rămășițele 
vieții cotidiene. Sundstedt încetini și începu să pășească cu 
mare precauţie. Îi făcu semn Ursulei să rămână acolo unde se 
afla. Podeaua scârţăi îngrijorător sub greutatea lui. Arătă spre o 
cârpă albă ce se afla lângă ceea ce mai rămăsese din pat. 
Bucăţi din acoperiș se prăbușiseră, iar deasupra lor se zărea 
cerul. 

— Aici se află cadavrul. Va trebui să consolidăm podeaua 
înainte să-l putem muta. 

Ursula încuviinţă din cap, se așeză pe vine și scoase aparatul 
foto. Sundstedt îi ghici intenţiile, se întinse fără să scoată un 
cuvânt, apucă de un colţ al cârpei și o dădu la o parte. Dedesubt 
se zăreau grinzi carbonizate și ţigle sparte sau întregi din 
acoperișul prăbușit. Dar ceea ce ieșea în evidenţă era, desigur, 
un picior. Acesta era înnegrit de foc, dar carnea nu fusese 
carbonizată. Ursula se apucă de fotografiat. Incepu cu 
fotografiile de ansamblu. Când, cu mare precauţie se apropie de 
picior pentru a fotografia de aproape, simţi un miros dulceag în 
duhoarea înțepătoare, o combinaţie de morgă și pădure 
incendiată. În meseria ei învăţai să te obișnuiești cu multe, dar 
mirosurile erau cele mai dificile. 

Înghiţi în sec. 

— Judecând după mărimea piciorului, este probabil vorba de 
un bărbat adult, începu Sundstedt. Să te ajut să iei o mostră de 
țesut? Au rămas câteva bucăţi de țesut moale în jurul gleznei. 

— O voi lua mai târziu, dacă va fi nevoie. Acum aș vrea să mă 
ajuţi să compar cu fișa dentară. 

— Are să dureze câteva ore până să-l putem muta. 

Ursula încuviinţă din cap. 

— OK, atunci, dacă nu sunt aici, sună-mă imediat. 

Scoase din buzunar o carte de vizită și i-o întinse lui 
Sundstedt. Acesta o luă, o vâri în buzunar, puse cârpa la loc și 
se ridică în picioare. Ursula îi urmă exemplul. 


VP - 258 


Începură să cerceteze împreună care fusese cauza 
incendiului. Ursula nu era expert în substanţe inflamabile, dar 
până și ea putu să bage de seamă o serie de detalii care 
sugerau o extindere rapidă a focului. Prea cuprinzătoare și 
rapidă pentru a avea o cauză naturală. 

e 

Rolf Lemmel era devastat. Un cunoscut îl sunase și îi 
povestise despre incendierea casei lui Peter. Nu se știa dacă 
fusese descoperit vreun cadavru, așa că se albi încă și mai tare 
la faţă când Vanja îi dădu vestea. Se așeză pe canapeaua din 
sala de așteptare și își acoperi faţa cu mâinile. 

— Este Peter? 

— Încă nu știm, dar pare destul de plauzibil. 

Trupul lui Lemmel fu cuprins de convulsii, de parcă nu știa 
încotro să o apuce. Respira greu. Sebastian se duse și îi aduse 
un pahar cu apă. Rolf luă câteva înghiţituri și se mai calmă o 
idee. Îi privi pe polițiști. Își dădu seama că era aceeași femeie 
care îl căutase pe Peter și mai devreme, pe când încă mai 
credea că acesta nu făcea decât să întârzie și atât. Atunci o 
considerase enervantă. Acum simţea că nu înțelesese suficient 
seriozitatea prezenţei ei acolo. 

— De ce ai venit aici azi-dimineaţă, are de-a face cu 
incendiul? întrebă el și o privi pe Vanja adânc în ochi. 

— Nu știm încă. Venisem să mă interesez de un pacient, 
voiam să aflu dacă îl vizita în continuare pe Peter Westin. 

— Cine? 

— Îl cheamă Roger Eriksson, un băiat de șaisprezece ani de la 
Palmlovska. 

Vanja se întinse după fotografie, dar se dovedi că nu era 
nevoie. 

— Băiatul care a fost omorât? 

— Exact. 

Pentru mai multă siguranţă, Vanja îi întinse, totuși, fotografia. 
Rolf o privi atent și chibzui apoi îndelung, voia să fie sigur. 

— Nu știu. Peter avea un contract cu liceul, așa că veneau 
mulți elevi pe-aici. Este posibil. 

— Miercurea, la fiecare două săptămâni, la ora zece, 
semestrul acesta? A fost aici? 

Lemmel clătină din cap. 


VP - 259 


— Nu lucrez la cabinet decât trei zile pe săptămână, 
miercurea și joia sunt la spital. Așa că nu știu. Dar am putea 
verifica în biroul lui Peter. Își ţinea agenda acolo. 

— Nu aveți o recepţioneră? întrebă Sebastian pășind dincolo 
de ușa de sticlă și apoi într-un coridor îngust. 

— Nu, ne descurcam și singuri, ar fi fost o cheltuială inutilă. 

Lemmel se opri în dreptul celei de-a doua uși de pe dreapta și 
își scoase cheile din buzunar. Păru surprins când încercă să 
răsucească cheia în broască, iar ușa se deschise brusc. 

— Ciudat... 

Sebastian împinse ușa. Dinăuntru îi întâmpină un haos total, 
bibliorafturi rupte și hârtii aruncate la întâmplare. Sertare 
deschise. Dosare golite de conţinut. Cioburi de sticlă. Rolf arăta 
șocat. Vanja își puse imediat o pereche de mănuși de latex. 

— Rămâneţi afară. Sebastian, sun-o pe Ursula și spune-i că 
avem nevoie de ea aici, să vină cât de repede posibil. 

— Cred că e mai bine să o suni tu. 

Sebastian încercă să schițeze un zâmbet. 

— Spune-i despre ce e vorba. E adevărat că nu te poate 
suferi, dar Ursula este o profesionistă. 

Vanja se întoarse spre Lemmel. 

— Deci, tu n-ai fost înăuntru aici, astăzi? 

Acesta clătină din cap. Vanja începu să privească în jur. 

— Vezi agenda lui Peter pe undeva? 

Lemmel era șocat și zăbovi până să poată da un răspuns. 

— Nu, e o agendă mare, verde, îmbrăcată în piele, format A4. 

Vanja dădu din cap și începu să caute cu grijă printre hărtiile 
aruncate în jur, nu era tocmai ușor, nu voia să distrugă 
eventualele dovezi materiale. În același timp, simţea instinctiv 
că era extrem de important să afle imediat dacă exista o 
legătură între Peter Westin și Roger. Căci, dacă exista, atunci 
ancheta aceasta luase o întorsătură neașteptată. 

Vanja se dădu bătută după zece minute. Din câte își putea da 
seama, în încăpere nu se afla nicio agendă. Dar nu putea să 
răscolească peste tot. Ursula sunase pentru a le transmite că 
avea să fie prinsă în Rotevăgen pentru încă vreo câteva ore, dar 
vorbise cu Hanser care promisese că poliţia locală avea să 
trimită cea mai bună echipă de tehnicieni. Ursulei nu îi 
convenea situaţia, dar cât de greu putea să fie să analizeze o 
încăpere? Vanja încuie cu cheile lui Lemmel și se duse în sala de 


VP - 260 


așteptare ca să discute în continuare cu el. Acesta stătea pe 
canapea și vorbea cu cineva la telefon. Ochii îi erau plini de 
lacrimi, iar tonul, controlat, dar plin de durere. Dădu cu ochii de 
Vanja și încercă să se stăpânească. 

— Draga mea, trebuie să închid. Poliţia vrea să discute cu 
mine din nou. 

— Tehnicienii sunt pe drum. Nimeni nu are voie să intre în 
camera aceea. Pot să păstrez cheile? 

Lemmel încuviință din cap în loc de răspuns. Vanja privi în 
jurul său. 

— Unde s-a dus colegul meu? 

— S-a dus să verifice ceva. 

Vanja oftă și scoase mobilul. Realiză apoi că nu avea numărul 
de telefon al lui Sebastian. Nu crezuse să ajungă vreodată să 
aibă nevoie de el. 

Sebastian intră în cantina Liceului Palmlâvska. Pe vremea lui, 
la parter nu se aflase nicio cantină, iar încăperea fusese folosită 
pe post de sală de studiu unde elevii își făceau temele. Pereţii 
nu erau albi, cu spoturi mici. Fotolii negre din piele cu măsuţele 
aferente din lemn de culoare deschisă și boxe mici din care se 
auzea muzică ambientală nu existau în amintirea lui Sebastian. 
Pe vremea lui, pereţii fuseseră acoperiţi de rafturi cu cărţi, iar pe 
podea se aflau bănci de școală, cu scaune tari. Și asta era tot. 

Sebastian se săturase să fie vioara a doua cât așteptase în 
cabinetul psihologului. Se luptase toată ziua ca să se integreze, 
să nu meargă prea departe, să fie un coechipier adevărat și tot 
rahatul aferent. Nu-i fusese deosebit de greu, nu trebuia decât 
să se lase dus de val și, în cele mai multe situaţii, să tacă din 
gură. Dar era plictisitor, al dracului de plictisitor, de simţeai cum 
moare sufletul în tine. Chiar dacă îi aruncase vreo două Vanjei în 
mașină, nu îi fusese de ajuns. Insemna să trăiască la minimum, 
iar Sebastian nu putea să se minimalizeze. 

Cât stătuse și o privise pe Vanja mutând hârtiile acelea cu 
mare grijă, ca nu cumva să-i strice munca Ursulei, în biroul care 
fusese întors pe dos, se hotărâse să o dea naibii de echipă și să 
zboare solo o clipă. Informaţie se găsea peste tot. Cineva știa 
ceva despre ceva. Nu trebuia decât să știi pe cine să întrebi. 

De aceea se afla acum aici, cercetând cu privirea cantina. 
Dădu cu ochii de Lisa Hansson care stătea ceva mai departe și 
vorbea cu prietenele ei, iar în faţa lor se aflau niște cutii de café- 


VP - 261 


latte goale. Lisa nu fu tocmai bucuroasă să-l vadă, o putu citi în 
privirea ei. Acceptare. Era de ajuns. 

— Bună, Lisa. Ai două secunde la dispoziţie? 

Celelalte fete îl priviră surprinse, dar Sebastian nu așteptă 
niciun răspuns. 

— Aș avea nevoie de ajutor cu o treabă. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, când Sebastian reveni în 
cabinetul lui Lemmel și al lui Westin avea deja confirmarea, din 
două surse independente, că Roger Eriksson obișnuise să 
frecventeze cabinetul lui Peter Westin miercurea, o dată la două 
săptămâni, la ora zece. Ca în toate grupurile cu control intern - 
și există puţine grupuri care să aibă un control mai mare decât 
adolescenţii - lui Roger i-ar fi fost imposibil să se fofileze la 
psiholog fără a fi descoperit. Lisa nu știuse cine era persoana cu 
care Roger se întâlnise miercurea, o dată la două săptămâni. 
Dar cunoștea ierarhia din liceu și se vădise a fi de mare ajutor 
pentru a găsi pe cineva care să o știe. O fată din clasa a 
unsprezecea îl văzuse pe Roger la cabinetul lui Peter Westin, 
fapt confirmat și de o fată dintr-o clasă paralelă. Se întâlniseră 
de două ori în sala de așteptare. 

Vanja vorbea la telefon. Il privi acru pe Sebastian când acesta 
păși nonșalant în încăpere, cu zâmbetul pe buze. Sebastian văzu 
un tehnician prelevând amprente digitale de pe tocul ușii ce 
dădea în biroul lui Westin. Sincronizarea fusese perfectă. 
Sebastian așteptă până când Vanja termină de vorbit la telefon. 

— Cum merge? Au găsit ceva dovezi materiale? 

— Nu încă. Unde ai fost? 

— Am lucrat un pic. Doar ai vrut să ai confirmarea că Roger 
venea aici din două în două săptămâni, miercurea, la ora zece. 
Acum o ai. 

— De la cine? 

Sebastian îi dădu numele celor două eleve, mai mult, notase 
și numerele lor telefon, ca să i le spună Vanjei. Ştia că asta avea 
să o irite și mai tare. 

— Sună și verifică, dacă vrei. 

Vanja se uită la bucata de hârtie. 

— Am să o fac. Mai târziu. Acum o să revenim la secţie. Billy a 
descoperit ceva. 


VP - 262 


Torkel spera că erau vești bune. Avea nevoie de rezultate, de 
ceva de care să se bucure. De fapt, era gata să se mulțumească 
să știe că ancheta nu se dusese cu totul de râpă. Tocmai 
avusese o întrevedere cu Hanser. După un schimb de politeţuri 
și „m-am simţit bine aseară”, îi povestise despre Thomas 
Haraldsson. Nu conta cât de bune fuseseră intenţiile acestuia. 
Nătărăul reușise să-l facă pe singurul suspect adevărat pe care îl 
avuseseră până acum să intre în pământ. lar faptul că 
obţinuseră listele de convorbiri telefonice și reconstituiseră 
mesajele nu mai conta la fel de mult. lar ceea ce punea capac la 
toate era că psihiatrul lui Roger fusese, după toate 
probabilitățile, ucis și el. Oricum, era mort. Torkel avea prea 
multă experiență ca să poată crede că era vorba de o simplă 
coincidenţă. Acum aveau de-a face, probabil, cu un omor dublu. 
Se consola totuși la gândul că Sebastian credea că primul omor 
nu fusese premeditat. Al doilea însă era clar premeditat. Westin 
murise probabil din cauza unor informaţii pe care le deţinea. 
Despre Roger Eriksson. Torkel înjură în gând că nu fuseseră mai 
rapizi. De ce nu ajunseseră ei primii? Nimic nu părea să le 
meargă în nenorocita asta de anchetă. Nu avea să treacă prea 
mult și presa avea să facă și ea legătura între cele două decese, 
era exact ce îi trebuia pentru a menţine povestea în viaţă. 

Și, colac peste pupăză, Ursula era supărată pe el. 

Mikael avea să vină în vizită. 

Torkel împinse ușa sălii de ședințe. Ursula rămăsese la locul 
crimei, dar ceilalţi se aflau deja înăuntru. Billy îi convocase pe 
toți. Torkel se așeză pe un scaun și îi făcu semn lui Billy să 
înceapă. Proiectorul din tavan zumzăi, așa că Torkel se așteptă 
să vadă noi înregistrări de la camerele de supraveghere. Și avea 
dreptate. Roger își făcu apariţia pe ecran din dreapta, pășind 
agale. 

— La ora 21:29 Roger Eriksson s-a aflat aici. 

Billy încercui o stradă de pe harta afișată pe tablă. 

— La mulţi kilometri distanță de Gustavborgsgatan. După cum 
vedeţi, Roger traversează strada și apoi dispare. Literal vorbind 
dispare. 

Billy derulă înapoi cu telecomanda și îngheţă imaginea fix 
înainte ca Roger să dispară în spatele unei mașini. 

— Din câte se pare, o ia pe Sprănggrând, care este o stradă 
închisă și se termină cu niște alei care o pornesc în trei direcții. 


VP - 263 


Billy arătă pe hartă cu pixul. 

— Am verificat toate camerele care se află la nord și la vest 
de Sprânggrând. Nu sunt foarte multe. lar Roger nu reapare pe 
niciuna din ele, așa că am verificat dacă nu cumva s-a întors 
înapoi. Nimic. Am văzut mai multe străzi anonime decât aș avea 
nevoie. Aceasta este ultima imagine cu Roger Eriksson în viaţă. 

Se uitară cu toţii la imaginea îngheţată de pe ecran. Torkel 
simţi cum proasta dispoziţie i se accentuează cu încă câteva 
grade - sau în ce s-o măsura proasta dispoziţie. In orice caz, i se 
accentuase. 

— lar dacă ne jucăm cu ideea că Roger o ţine tot înainte, spre 
nord, ce anume se află acolo? 

Vanja fusese cea care pusese întrebarea. Torkel se simţi plin 
de recunoștință că se mai afla cineva în echipă care încerca să 
scoată apă din piatră seacă. 

— De partea cealaltă a autostrăzii E18 se află Vallby, un 
cartier constituit în mare parte din blocuri cu apartamente de 
închiriat. 

— Și are Roger vreo legătură cu zona aceasta? Vreun coleg de 
școală care să locuiască acolo? 

Billy clătină din cap. Sebastian se ridică în picioare și se 
apropie de hartă. 

— Ce e asta? 

Sebastian arătă o clădire mai mare care ieșea în evidenţă, 
aflată la numai douăzeci de metri de locul în care se termina 
Sprânggrând. 

— Este un motel. 

Sebastian începu să se învârtă prin încăpere, vorbind pe un 
ton jos, argumentativ, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși. 

— Roger și Lisa s-au prefăcut că au o relaţie pentru o bucată 
de vreme. Lisa a zis că Roger obișnuia să se vadă cu cineva, dar 
nu știa cu cine anume. Era foarte secretos în privinţa asta. 

Sebastian se apropie din nou de hartă și puse degetul pe 
motel. 

— lar după spusele lui Johan, Roger vorbea foarte mult despre 
sex. Un motel este perfect pentru acest tip de întâlniri. Da, 
vorbesc din proprie experienţă. 

Sebastian îi aruncă Vanjei o privire cu subînțeles. 

— Nu din experienţă cu motelul respectiv, dar încă nu mi-am 
încheiat munca în Västerås. 


VP - 264 


Vanja îi aruncă o privire obosită. A doua aluzie sexuală din 
ziua aceea. Încă una și va avea ea grijă ca Sebastian să 
părăsească ancheta atât de repede că nici nu avea să se 
dezmeticească, să-și dea seama ce se întâmplă. Dar nu spuse 
nimic, de ce să îl avertizeze? Torkel își încrucișă braţele la piept 
și îl privi pe Sebastian cu scepticism. 

— Nu sună un pic prea... avansat, cu întâlniri la motel, pentru 
un băiat de șaisprezece ani? La vârsta asta, de obicei, totul se 
întâmplă la cineva acasă. 

— Poate că, din varii motive, asta nu era posibil. 

Tăcură cu toţii. Aceleași priviri sceptice, nu numai din partea 
lui Torkel, ci și din partea lui Billy și a Vanjei. Sebastian își ridică 
braţele. 

— Haideţi acum! Avem un băiat în călduri de șaisprezece ani 
și un motel. Merită verificat, totuși. 

Vanja se ridică în picioare. 

— Billy. 

Billy încuviinţă din cap și părăsiră camera împreună. 

Motelul Edin cu tarif redus fusese construit în anii șaizeci, dar 
acum arăta neîngrijit și scorojit. In parcarea supradimensionată 
nu se aflau decât trei mașini. Clădirea era în întregime inspirată 
de motelurile americane și era compusă dintr-un parter și un 
etaj alungite, cu scări pe exterior, astfel încât fiecare cameră 
avea o ușă ce dădea direct în parcare. În mijlocul clădirii se afla 
o recepţie micuță, iar în faţa acesteia lumina o firmă cu neon. 
„Camere libere”. Billy și Vanja avură senzaţia că trecuse ceva 
vreme de când aceasta fusese stinsă. Dacă voiai să te întâlnești 
cu cineva în secret, atunci acesta era locul. 

Pășiră dincolo de ușa dublă din sticlă pe care cineva atârnase 
un afiș scris de mână „Nu se acceptă carduri American 
Express”. La recepţie era destul de întuneric, iar aceasta se 
compunea dintr-o tejghea înaltă, rotunjită, din lemn de culoare 
închisă, un covor murdar, de culoare bleumarin, și două fotolii 
așezate lângă o măsuţă joasă. Incăperea părea afumată și 
îmbâăcsită, iar micul ventilator care se învârtea pe tejghea nu 
reușea să facă faţă. În spatele recepţiei se afla o femeie la vreo 
cincizeci și cinci de ani, cu părul lung, probabil oxigenat. Femeia 
citea unul din acele ziare ieftine de scandal, încărcate cu cât 
mai multe fotografii posibile și cât mai puţin text. Lângă ea se 
afla numărul din ziua aceea al ziarului Aftonbladet. Deschis la un 


VP - 265 


articol despre uciderea lui Roger. Vanja îl citise în diagonală 
ceva mai devreme. Nimic nou, doar că directorul de la Liceul 
Palmlâvska declara cât de activ se implicase liceul pentru a 
stăvili hărțuiala și marginalizarea elevilor și povestea cum Roger 
se simţise ca acasă la acest liceu, după cum se exprimase chiar 
el. Vanja simţise că o apucă greata de la minciunile înșirate de 
director. Femeia își ridică privirea către nou-veniţi. 

— Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? 

Billy îi zâmbi. 

— Ai fost în tură vinerea trecută? 

— Poftim? 

— Suntem de la poliţie. 

Billy și Vanja se legitimară. Femeia încuviință din cap, ca și 
cum s-ar fi scuzat. Vanja scoase fotografia lui Roger și o așeză 
sub veioza din faţa femeii pentru ca aceasta să o poată vedea 
clar. 

— Îl recunoști? 

— Da, din ziar. 

Femeia arătă spre ziarul deschis. 

— Doar se scrie zilnic despre el. 

— Dar nu îl recunoști de aici, de la motel? 

— Nu, ar trebui? 

— Avem motive să credem că băiatul s-a aflat aici vinerea 
trecută. Cu puţin înainte de ora zece. 

Femeia din spatele recepţiei clătină din cap. 

— Dar nu apucăm să ne vedem toți clienţii, adesea îl vedem 
doar pe cel care plătește. Este posibil ca băiatul să fi fost aici cu 
altcineva. 

— S-a aflat aici? 

— Din câte știu eu, nu. Am spus numai că ar fi fost posibil. 

— Va trebui să îţi cerem informaţii despre clienţii din seara 
aceea. 

La început, femeia îi privi cu oarece scepticism, dar după 
aceea se apropie de computerul învechit. Cel puţin opt ani, 
remarcă Billy. Probabil și mai vechi. O piesă de muzeu. Femeia 
tastă ceva pe tastatura îngălbenită. 

— Așa, deci este vorba de seara de vineri spre sâmbătă, cu 
totul nouă camere închiriate. 

— Toate erau închiriate la nouă și jumătate? 

— Seara? 


VP - 266 


Billy încuviinţă din cap. Femeia continuă să verifice în 
computer. După o vreme găsi ce căutase. 

— Nu, numai șapte dintre ele. 

— Vom avea nevoie de toate informaţiile pe care le deţii în 
legătură cu clienţii. 

Pe fruntea femeii se formă o cută de îngrijorare. 

— Sunt destul de sigură că pentru asta aveţi nevoie de un fel 
de permis, nu? 

Vanja se aplecă spre ea. 

— Nu cred. 

Dar femeia se hotărâse. Nu pentru că ar fi știut prea multe 
despre legea cu privire la monitorizarea convorbirilor telefonice 
și a traficului online sau altele de acest fel, ci pentru că văzuse 
la televizor că poliţia avea tot timpul nevoie de un mandat 
pentru așa ceva. Nu avea să-și vândă clienţii doar pentru că 
poliţia i-o ceruse. Avea să reziste fermă pe poziţie. 

— Ba nu, așa este. Aveţi nevoie de mandat. 

Vanja îi aruncă o privire acră, după care se uită la Billy. 

— OK, o să revenim cu un mandat. 

Femeia dădu din cap satisfăcută. Foarte bine. Protejase viaţa 
privată a clienţilor motelului, iar în felul acela, libertatea de 
exprimare, în general. Dar polițista continuă. 

— Și o să venim și cu un inspector fiscal după noi. Și cu 
cineva de la Inspecţia Sanitară, eventual. Căci răspundeţi și de 
restaurant, așa-i? 

Femeia o privi pe Vanja cu neîncredere. Doar nu puteau să 
facă una ca asta, nu? Polițistul aruncă o privire în jur și adăugă 
foarte serios, în timp ce dădea afirmativ din cap: 

— Și să nu uităm și de pompieri. Văd că aveţi o mulţime de 
ieșiri de urgenţă care necesită o verificare. Căci se pare că îţi 
pasă foarte mult de clienţii motelului. 

Vanja și Billy se îndreptară către ieșire. Femeia ezită. 

— Staţi. Nu vreau să vă deranjaţi mai mult decât este cazul. 
Aș putea printa o copie imediat. 

Apoi le zâmbi prostește polițiștilor. Privirea îi căzu pe ziarul 
deschis. Dintr-odată îl recunoscu. Avu o senzaţie ciudată. De 
euforie și triumf. O șansă să câștige puncte. Poate că îi făcea să 
uite de treaba aia cu Inspecţia Sanitară. Femeia se întoarse 
către polițista care tocmai se îndrepta spre ea. 

— Tipul ăsta a fost aici vinerea trecută. 


VP - 267 


Poliţista o cercetă cu o privire curioasă. 

— Ce spui acolo? 

— Spun că el - femeia arătă cu degetul în ziar - a fost aici 
vinerea trecută. 

Vanja tresări când văzu fotografia indicată de femeia de la 
recepție. 

În încăperea spațioasă se așternuse o atmosferă de încordare 
ce lipsise până acum. Întrebările erau numeroase, mai multe 
piste se deschiseseră dintr-odată, iar acum se vedeau nevoiţi să 
le abordeze în ordinea priorităţii. Ultima bombă fusese că 
recepţionera de la motel susţinuse hotărât că, în seara aceea de 
vineri, îl văzuse la motel pe Ragnar Groth, directorul Liceului 
Palml&vska. Și nu pentru prima oară. Acesta îi frecventa la 
intervale regulate. Plătea de fiecare dată în numerar și se 
înregistra sub numele de Robert nu-știu-cum. În vinerea aceea, 
îl zărise în treacăt, când acesta se îndrepta spre camerele din 
stânga, dar nu el fusese cel care făcuse rezervarea. De fiecare 
dată crezuse că tipul se întâlnea la motel cu o amantă. Doar 
existau persoane care să folosească motelul și în asemenea 
scopuri, nu era exact ceea ce citeai în reclamă, dar ăsta era 
adevărul. Sebastian nu-și mai încăpea în piele de bucurie, era 
din ce în ce mai interesant, directorul pedant părea să aibă 
multă mizerie sub unghii. Torkel îi privi pe Vanja și pe Billy și 
dădu din cap aprobator și mândru de ei. 

— Bun, bine lucrat. Asta înseamnă că directorul devine o 
prioritate evidentă pentru noi. Din câte îmi pot da seama, e 
foarte plauzibil ca Groth și Roger să se fi aflat simultan în același 
loc în seara crimei. 

Billy scoase o fotografie cu Ragnar Groth și i-o întinse lui 
Torkel. 

— Poţi să o afișezi pe tablă. Nu am avut timp să verific în baza 
de date, dar este interesant că atât Roger, cât și Peter Westin 
au o legătură cu directorul. Westin avea un contract cu liceul, iar 
Roger îl vizita în calitate de pacient. 

Torkel afișă fotografia directorului și trasă cu markerul două 
săgeți dinspre director către Roger și către Peter Westin. 

— Poate că ar trebui să ne ducem și să-i facem din nou o 
vizită directorului. Cu întrebări proaspete. 

Torkel se întoarse către ceilalţi. Pentru o clipă, 
așternu tăcerea. 


A 


n încăpere se 


VP - 268 


— Cred că trebuie să procedăm ceva mai precaut, să 
strângem mai multe informaţii înainte de o eventuală 
confruntare, vorbi Sebastian. Până acum directorul s-a arătat 
extrem de talentat la trecerea sub tăcere a unor informații 
relevante. Prin urmare, cu cât vom ști mai multe când ne 
întâlnim din nou cu el, cu atât mai greu îi va fi să se eschiveze. 

Vanja încuviinţă aprobator către Sebastian. La aceeași 
sugestie ajunsese și ea. 

— Mai ales că încă nu știm prea multe despre Peter Westin. 
Nu știm nici măcar dacă acel cadavru din dormitorul lui îi 
aparţine sau de la ce a pornit incendiul, continuă Vanja. Ursula 
încă se mai află în Rotevăgen și a promis să vină cu un raport 
preliminar de îndată ce va fi posibil. 

— Intrarea prin efracţie de la cabinet, avem ceva de acolo? 
interveni Torkel, îndreptându-și privirea către ea. 

— Nu. Niciun fel de dovezi materiale și n-am reușit să dau de 
agendă. Deci, pe frontul ăsta nicio mișcare. Din spusele 
colegului său, Westin nu era genul care să facă însemnări 
extensive. Doar câte un cuvânt-cheie ici-colo, pe care le nota 
tocmai în agenda care lipsește. 

— Chiar nu avem deloc noroc? oftă Billy. 

— Nu, dar atunci va trebui să ne străduim și mai mult, 
răspunse Torkel și își privi stăruitor echipa. 

— Norocul ni-l facem prin muncă, se știe. Momentan, pornim 
de la premisa că spargerea are legătură cu incendiul și că 
agenda lui Peter Westin a fost furată din cauza informaţiilor pe 
care le conţinea. Asta până ce vom reuși să dovedim contrariul. 
l-am cerut lui Hanser să trimită patrule și să bată la ușile din 
preajma cabinetului, în caz că cineva a văzut ceva suspect azi- 
noapte. 

— Axel Johansson, cum rămâne cu el? 

Billy arătă spre fotografia portarului atârnată într-un colț al 
tablei. 

— Am aflat ceva nou? 

Torkel izbucni în râs și clătină din cap. 

— Da, iar aici favoritul nostru, Thomas Haraldsson, s-a hotărât 
să iasă în evidenţă, făcând-o pe detectivul privat. 

— Ce vrei să spui? 

— De unde să încep...? 


VP - 269 


— Ai putea începe prin a-mi da dreptate. Ar fi trebuit să-l 
excludem complet, de îndată ce l-am întâlnit la intrarea în 
secție, de acord? spuse Vanja cu un zâmbet. 

Torkel încuviinţă din cap. 

— Absolut, Vanja, absolut. 

Un polițist bătu la ușă, își vâri capul înăuntru și întrebă de 
Vanja și de Billy. Le dădu apoi fiecăruia un plic. 

Billy aruncă o privire în plicul lui. 

— Să le verificăm acum? 

Billy se uită întrebător la Torkel. 

— Ce ai acolo? 

— Raporturi preliminarii despre clienţii care, după părerea 
mea și a Vanjei, merită să fie examinaţi ulterior. 

Torkel încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles. Dar, ca să închei cu Axel Johansson, aici nu 
avem nimic nou. Mulțumită lui Haraldsson, acesta a aflat acum 
că suntem pe urmele lui. Așa că există riscul ca Johansson să fi 
părăsit deja orașul Västerås. Hanser a promis să mobilizeze 
toate resursele pentru a da de el, deci o vom lăsa pe ea să se 
ocupe. Pot să spun că se simte destul de jenată de situație. 

In acest răstimp, Billy se apropiase de tablă și începuse să 
scoată din plic noua serie de fotografii. Așteptă ca Torkel să 
termine de vorbit, apoi luă cuvântul. 

— Deci, în seara zilei de vineri, în jurul orei nouă, erau 
ocupate șapte camere. Am exclus trei familii cu copii, precum și 
un cuplu mai în vârstă care a stat până luni. Nu pare plauzibil ca 
Roger ori Ragnar Groth să fi venit în vizită la vreuna dintre 
familiile cu copii sau la cuplul în vârstă. Așa că, dacă îi eliminăm 
pe aceștia, nu mai rămân decât trei nume care prezintă interes. 

Billy începu să afișeze fotografiile. Erau două femei și un 
bărbat. 

— Malin Sten, 28 de ani. Frank Cleven, 52, și Stina Bokstrâm, 
46 de ani. 

Ceilalţi se apropiară ca să poată vedea mai bine fotografiile 
de pașaport care fuseseră mărite. 

Malin Sten, născută Ragnarsson, cea mai tânără dintre ei, era 
o femeie atrăgătoare, cu un păr lung și ciufulit de culoare 
închisă. Conform informaţiilor din baza de date, era proaspăt 
căsătorită cu un anume William Sten. Fotografia din mijloc îl 
înfățișa pe Frank Cleven, tatăl a trei copii, domiciliat în 


VP - 270 


Eskilstuna - un bărbat cu părul de culoare închisă, ușor 
grizonant și cu un început de chelie. O figură cu trăsături 
puternic conturate. Bătută de vânt. Arăta foarte hotărât în 
fotografie. Ultima era Stina Bokström, o figură îngustă cu păr 
scurt, blond și trăsături colțuroase. Necăsătorită. Billy arătă spre 
femeia cu părul de culoare închisă. 

— Am reușit să iau legătura cu Malin Sten, manager de 
vânzări, și am aflat că a rămas la motel peste noapte, după o 
întâlnire de afaceri în Västerås. Susţine că nu a văzut pe nimeni 
și că s-a dus devreme la culcare. Malin Sten locuiește în 
Stockholm. Nu am reușit încă să dau de ceilalţi doi, dar, după 
cum vedeți, niciunul dintre ei nu locuiește în Västerås, cel puţin 
nu conform informaţiilor din evidenţa populaţiei. 

Torkel încuviinţă, apoi se adresă întregii echipe. 

— Bun, va trebui să dăm și de celelalte două persoane. 
Pornind de la premisa că poate au ceva de ascuns. Același lucru 
este valabil și în privinţa lui Malin. 

Toţi încuviinţară, cu excepţia Vanjei. Aceasta stătea pe scaun, 
răsfoind hârtiile pe care tocmai le primise. Apoi își ridică 
privirea. 

— Mă scuzati, dar asta cred că va trebui să mai aștepte. 

Toţi se întoarseră și o priviră miraţi. Până și Sebastian. Vanja 
se bucură de momentul acela, se bucură să fie în centrul 
atenţiei, și făcu o pauză pentru efect înainte să continue. 

— M-am gândit că arma cu care a fost omorât Roger este o 
armă de calibrul 23. O armă clasică în concursurile de tir, nu-i 
așa? 

Torkel o privi nerăbdător. 

— Așa, și? 

— Tocmai am primit lista membrilor de la Clubul de Tir din 
Västerås. 

Vanja făcu din nou o pauză și nu își putu stăpâni un zâmbet 
de satisfacție cât timp își plimbă privirea de la unul la altul. 

— lubitul nostru director de liceu, Ragnar Groth, este membru 
din 1992. Și încă unul foarte activ, se pare. 

e 

Clubul de Tir se afla în partea de nord a orașului, nu departe 
de aeroport. Era o construcție din lemn, ce aducea cu o baracă. 
Mai mult ca sigur că pe vremuri aparținuse armatei. Piste de 
trageri păreau să existe și în interior, și în aer liber, iar Vanja, 


VP - 271 


Sebastian și Billy auziră pocniturile surde ale puștilor pe măsură 
ce se apropiară. Vanja sunase și luase legătura cu secretarul 
clubului, care locuia în apropiere, iar acesta îi promisese să vină 
la club pentru a le răspunde la întrebări. Un bărbat îi întâmpină 
pe trepte, urându-le bun venit. Avea vreo patruzeci și cinci de 
ani, o cămașă cu mâneci scurte și o pereche de blugi uzați. 
Arăta ca un veteran de armată și se prezentă ca fiind Ubbe 
Lindström. Intrară împreună în baracă, unde fură invitaţi într-un 
birou simplu ce îndeplinea simultan rolul de recepţie și depozit. 

— Ziceai că este vorba de unul dintre membrii noștri? întrebă 
Ubbe, așezându-se pe un scaun uzat de birou. 

— Da, Ragnar Groth. 

— Ragnar, da. Un trăgător foarte bun. A câștigat de două ori 
medalia de bronz la campionatul naţional. 

Ubbe se îndreptă spre unul din rafturile arhipline, scoase un 
biblioraft uzat și îl deschise. Căută prin mai multe dosare până 
să găsească ceea ce căuta. 

— Membru din anul 1992. De ce vă interesează? 

Billy îi ignoră întrebarea. 

— Își ţine armele aici, la club? 

— Nu, le ţine acasă. La fel ca majoritatea, de fapt. Ce a făcut? 

Din nou îi ignorară întrebarea. Vanja interveni de data aceasta 
în discuţie. 

— Ştii cumva ce fel de arme deţine? 

— Are mai multe. Atât pentru competiţii, dar și de vânătoare. 
Are cumva de-a face cu băiatul acela de la liceul lui? Care a 
murit? 

Ubbe nu se lăsa bătut cu una, cu două. Sebastian se săturase 
deja să asiste la discuţie, așa că făcu câţiva pași, dând să iasă 
din birou. Nu era nevoie de trei inși ca să ignore întrebarea pusă 
de Lindström. Billy îi aruncă o privire scurtă lui Sebastian. Vanja 
continuă să îl preseze cu întrebări. 

— Ştii cumva dacă are vreo armă de calibrul 22? 

— Da, un Brno CZ 453 Varmint. 

Ubbe încetase, cel puţin, să mai pună întrebări și începuse să 
răspundă. Tot e ceva. Vanja își notă modelul în carneţelul de 
însemnări. 

— Cum ai zis? Un Brno...? 

— Un Brno CZ. O armă de vânătoare. Extrem de bună. Ce 
aveți voi? Sig Sauer p255? Glock 17? 


VP - 272 


Vanja își ridică privirea spre Ubbe, căruia se pare că-i plăcea 
să-și încheie fiecare răspuns cu o întrebare. Dar la aceasta 
putea să îi răspundă. 

— Sig Sauer. Este singura armă de calibru 22 la care Ragnar 
are acces? 

— Din câte știu, da. De ce? Băiatul a fost împușcat? 

Sebastian înaintă pe culoarul lung și ajunse într-o sală de 
întruniri în care se aflau un filtru de cafea și un frigider uriaș, 
uzat. În încăpere tronau două vitrine mari, pline de cupe și 
medalii. In fața vitrinelor se aflau câteva scaune simple și mese 
arse de ţigară dintr-o vreme când oamenii cu puști nu erau 
nevoiți să iasă afară ca să fumeze. Sebastian se învârti prin 
încăpere. La una din mese stătea o fată de vreo treisprezece ani 
cu o cutie de cola și un melc-cu-scorţișoară în faţă. Îi aruncă lui 
Sebastian o privire plictisită. Sebastian o salută scurt din cap, 
apoi se apropie de vitrinele unde se vedeau cupe aurii. 
Sebastian era fascinat cum, în toate sporturile, victoriile erau 
rasplătite cu trofee de aur, absurd de mari. De parcă atleții 
aveau o stimă de sine foarte proastă și, în sinea lor, realizau 
totala lipsă de sens a sportului pe care îl practicau. Modul acela 
de a nega acest adevăr și de a arăta lumii cât de importantă era 
ocupaţia lor avea drept rezultat o inflaţie a cupelor. Atât în ce 
privește mărimea, cât și strălucirea acestora. 

Pe pereţi se aflau atârnate fotografii ale unor trăgători, dar și 
fotografii de grup. Ici-colo se găsea câte o știre din ziar sau 
vreun articol înrămat. Era o sală de club clasică. Sebastian privi 
în treacăt fotografiile de pe pereţi. Majoritatea lor înfățișau 
bărbaţi mândri cu arme, ce zâmbeau către obiectiv proptiţi pe 
picioarele lor lăbărțate. Zâmbetele acelea aveau ceva ce le 
făcea să pară ridicole și artificiale, de parcă le fuseseră lipite pe 
fețe. Ce era așa de amuzant să ţii în mână armele și cupele 
alea? Simţi în spate privirea fetei și se întoarse spre ea. Aceasta 
continuă să îl privească plictisită. Apoi fata vorbi. 

— Ce faci aici? 

— Lucrez. 

— La ce? 

Sebastian o privi scurt. 

— Sunt psiholog la poliţie. Tu ce faci? 

— Aștept să încep antrenamentul. 


VP - 273 


— Ai voie să te antrenezi pentru așa ceva la o vârstă atât de 
fragedă? 

Fata râse. 

— Doar nu tragem unul în altul. 

— Nu încă... E distractiv? 

Fata ridică din umeri. 

— E mai distractiv decât să alergi după vreo minge stupidă. E 
distractiv să fii psiholog la poliţie? 

— Așa și așa. Aș prefera să trag în lucruri, așa cum faci tu. 

Fata îl privi în tăcere, apoi atenţia îi reveni la melcul-cu- 
scorțișoară. Conversaţia se încheiase, din câte se pare. 
Sebastian își aţinti privirea spre perete. Ochii i se opriseră 
asupra unei fotografii ce înfățișa șase bărbaţi fericiți adunaţi în 
jurul unei cupe uriașe. O plăcuţă de aur de deasupra descria 
momentul ca fiind „Campionatul naţional-BRONZ 1999”. 
Sebastian cercetă fotografia mai îndeaproape. În primul rând pe 
unul dintre bărbaţi. Acesta stătea în stânga și arăta extrem de 
fericit. Mulţi dinţi. Hotărât, Sebastian dădu jos fotografia și ieși, 
luând-o cu el. 

Când plecau din Rotevăgen, Ursula și cu Sundstedt erau 
aproape convinși că incendiul care cuprinsese casa lui Peter 
Westin fusese provocat. Că pornise în dormitor era dincolo de 
orice îndoială. Peretele din spatele patului și podeaua adiacentă 
purtau semnele clare ale unui incendiu cauzat de o explozie. 
După ce se înteţise, focul se extinsese apoi rapid spre tavan, iar 
cantitatea de oxigen din cameră crescuse brusc când fereastra 
de la dormitor explodase sub presiunea căldurii. În jurul patului 
nu se afla nimic care să poată explica această extindere rapidă 
a focului. Dar, când cercetaseră mai îndeaproape, descoperiseră 
urmele clare ale unei substanţe inflamabile. Cu alte cuvinte, era 
vorba de incendiere. Cauza decesului lui Westin era în 
continuare necunoscută, dar Sundstedt reușise să extragă 
cadavrul din grămada de dărâmături. Operaţiunea durase 
câteva ore, întrucât fuseseră nevoiţi să consolideze de dedesubt 
podeaua distrusă. Ursula avusese grijă ca trupul să fie 
împachetat cu atenţie într-un sac de plastic și se hotărâse să 
însoțească transportarea acestuia la medicul legist, pentru a 
putea fi de față la autopsie. Sundstedt îi promisese să îi trimită 
un raport cât putea de repede. 


VP - 274 


La medicul legist încruntaseră ușor din sprâncene din cauza 
prezenței ei, dar Ursulei prea puţin îi păsa. Se hotărâse ca de 
data aceasta să fie prima la faţa locului. Altfel, toată povestea 
risca să devină un adevărat coșmar pentru Brigada Naţională de 
Omucideri. O comparaţie cu fișa dentară pe care o ceruse stabili 
imediat că trupul neînsufleţit descoperit în vila pe jumătate 
carbonizată îi aparţinea lui Peter Westin, iar din acel moment fu 
convinsă că se aflau în faţa unui omor dublu. Ursula știa, de 
asemenea, că cineva care fusese capabil să omoare de două ori 
ar fi putut să o facă din nou. Și că de fiecare dată avea să îi fie 
tot mai ușor. 

Îl sună pe Torkel. 

Billy și Vanja nu reușiră să scoată mai mult de la Ubbe. Cu cât 
îl descoseau mai tare, cu atât acesta devenea mai defensiv. Dar 
obținuseră deja informaţiile cele mai importante: directorul 
Ragnar Groth avea o armă al cărei calibru se potrivea cu calibrul 
armei cu care fusese ucis Roger. Ubbe încercase tot timpul să îi 
tragă de limbă și să afle motivul interesului lor faţă de unul 
dintre cei mai fideli și mai de succes membri ai clubului. Cu cât 
evitau să-i răspundă, cu atât răspunsurile acestuia deveneau, la 
rândul lor, tot mai scurte. Vanja își dădu seama că Ragnar Groth 
și Ubbe erau ceva mai mult decât simpli camarazi de club, avea 
senzația că aceștia erau prieteni și începuse să se îngrijoreze tot 
mai mult că, de îndată ce aveau să plece de acolo, Ubbe 
Lindström avea să își sune prietenul pentru a-i povesti despre 
vizita lor. 

— Ştii că permisul de armă trebuie reînnoit la fiecare cinci ani. 
Dacă am să aflu cumva că discuţia aceasta confidențială pe care 
am purtat-o nu a fost confidențială, atunci... 

Vanja nu își mai încheie fraza. 

— Ce vrei să spui? întrebă secretarul clubului cu mânie în 
glas. Mă ameninţi cumva? 

Billy îi zâmbi. 

— Nu vrea să spună decât că discuţia asta trebuie să rămână 
între noi. Ne-am înțeles? 

Privirea lui Ubbe se întunecă. Încuviinţă iritat din cap. 
Făcuseră o încercare, cel puţin, și îl avertizaseră. Sebastian 
pătrunse în încăpere cu pași târșâiți. 

— Încă un lucru. 


VP - 275 


Așeză fotografia înrămată în faţa lui Ubbe și arătă cu mare 
emfază către una din persoane. 

— Cine este acesta? Ultimul, din stânga? 

Ubbe se aplecă pentru a cerceta fotografia. Billy și Vanja 
apucară să arunce și ei o privire asupra bărbatului cu zâmbet 
uriaș. 

— Este Frank. Frank Cleven. 

Atât Vanja, cât și Billy îl recunoscură imediat. Fotografia lui 
atârna deja pe tabla din sala de ședințe. Fără zâmbetul acela 
uriaș, dar nu încăpea nicio îndoială că era el. Frank Cleven, cel 
care vinerea trecută închiriase o cameră la motelul acela 
decrepit. 

— Este și el membru aici? 

— A fost. S-a mutat din oraș la un an după campionatul 
naţional. Locuiește în Orebro acum, din câte știu. Sau 
Eskilstuna. Este și el implicat? 

— Nimeni nu este implicat în nimic. Gândește-te la permisul 
de armă, răspunse Vanja scurt și plecă împreună cu ceilalți. 

Cei trei se îndreptară grăbiţi spre mașină. Incepea să le 
meargă din ce în ce mai bine. 

Frank Cleven locuia pe Lărkvăgen în Eskilstuna. Dar, la adresa 
respectivă, Billy nu primi niciun răspuns, iar conform bazei de 
date a Eniro, Frank nu avea telefon mobil ori, cel puţin, nu avea 
niciun telefon mobil înregistrat pe numele lui. După câteva 
căutări, Billy reuși să dea de locul de muncă al acestuia: H&R 
Bygg. Frank lucra ca inginer constructor și avea un telefon de 
serviciu. Billy îl sună. Frank fu foarte surprins să audă că este 
căutat de poliţie, dar Billy sublinie că nu voiau decât să îi pună 
câteva întrebări. 

La el la serviciu, eventual. 

Peste treizeci de minute. 

Insistaseră, de fapt. 

Vanja și Sebastian se aflau deja în mașină, în drum spre 
Eskilstuna, când îi sună Billy, care rămăsese la secţie. Acesta le 
citi niște informaţii legate de Frank Cleven extrase din evidența 
populaţiei. Nu era cine știe ce. 52 de ani, căsătorit, trei copii, 
născut în Västervik, se mutase de tânăr în Västerås, urmase un 
liceu tehnic de patru ani, făcuse serviciul militar la unitatea KA3 
de pe insula Gotland, avea permis pentru pistol și pentru pușcă 


VP - 276 


de la sfârșitul anului 1981, fără cazier și nicio datorie de plătit. 
Nimic de care să se lege. Dar primiseră o adresă. 

Chiar înainte de intrarea în orașul Eskilstuna, se opriră la un 
șantier unde urma să fie construit un mall uriaș. Deocamdată nu 
arăta deloc ca un templu al cumpărăturilor, nu se vedeau decât 
grinzile viitoarelor culoare, dar fundaţia uriașă, turnată, era în 
principiu gata. Ceva mai departe se zăreau muncitorii, cu totul 
absorbiți de un excavator galben. Sebastian și Vanja își 
îndreptară pașii către barăcile constructorilor, care se aflau ceva 
mai departe. Acolo se întâlniră cu un bărbat ce părea a fi șef de 
echipă. 

— ÎI căutăm pe Frank Cleven. 

Bărbatul dădu din cap și arătă spre o baracă aflată în mijloc. 

— Ultima oară când l-am văzut era acolo. 

— Mulţumesc. 

Vanja și Sebastian o porniră mai departe. 

Frank Cleven era tipul de om care arată mai bine în realitate 
decât în fotografie. Cu un chip frumos sculptat, chiar dacă faţa îi 
era marcată de anii petrecuţi muncind în aer liber. Ochi vioi cu o 
expresie masculină, à la cowboy-ul din reclama la Marlboro, 
când Vanja și Sebastian dădură mâna cu el. Dar pe parcursul 
discuţiei nu le fu dat să vadă nici măcar o dată zâmbetul larg din 
fotografie. Frank Cleven îi invitase să intre și să ia loc în biroul 
lui mic din baracă, unde nimeni nu avea să-i deranjeze. Vanja și 
Sebastian îl urmară într-acolo, iar Vanja avu impresia că, la 
fiecare pas pe care îl făceau pe pietrișul ce le scrâșnea sub 
picioare, umerii acestuia se lăsau tot mai mult. Erau pe drumul 
cel bun, putea să o simtă. 

În sfârșit. 

Cleven descuie ușa și îi invită înăuntru. Lumina cenușie a zilei 
răzbătea prin două ferestre prăfuite în baraca strâmtă. Mirosea 
neplăcut a tanin. Un filtru de cafea pornit se afla în holul dintre 
două cămăruţe. Prima dintre ele era biroul lui Cleven. O masă 
de lucru banală, pe care se aflau o mulțime de planuri și câteva 
scaune ce compuneau tot mobilierul biroului. Pereţii erau goi, cu 
excepţia unor urme de scotch și a unui calendar ICA de anul 
trecut. Cleven își îndreptă privirea către polițiștii care, în ciuda 
invitaţiei de a lua loc, rămăseseră în picioare. Nu se așeză nici 
el. 


VP - 277 


— Sunt cam în criză de timp, așa că sper să meargă repede, 
spuse Cleven, încercând să-și păstreze calmul, dar fără a reuși. 

Sebastian băgă de seamă că buza de sus a acestuia începuse 
să transpire. In încăpere nu era cald. 

— Noi avem la dispoziţie tot timpul din lume, așa că numai de 
tine depinde cât de repede are să meargă totul, replică 
Sebastian, pentru a sublinia încă și mai clar că discuţia nu avea 
să decurgă după condiţiile puse de Cleven. 

— Dar n-am înţeles nici măcar de ce vă aflaţi aici. Colegul 
vostru a spus numai că vreţi să staţi de vorbă cu mine. 

— Dacă vei lua loc, colega mea îţi va explica imediat. 

Sebastian o privi pe Vanja care încuviinţă din cap, dar aşteptă 
ca Frank Cleven să se așeze. După un scurt moment de tăcere, 
Cleven se hotărî să le facă, totuși, pe plac. Așa că se așeză. Pe 
marginea scaunului. De parcă ar fi stat pe ace. 

— Poţi să ne spui de ce te-ai aflat la motelul din Västerås 
vinerea trecută? 

Cleven își ridică privirea. 

— Nu m-am aflat la niciun motel vinerea trecută. Cine a zis 
asta? 

— Noi. 

Vanja tăcu. În mod normal, odată ajunși la acest punct, 
persoana interogata obișnuia sa își dea singură drumul la gură. 
Când erau puși în faţa faptelor. Cleven ar fi trebuit să-și dea 
seama că nu se deplasaseră până în Eskilstuna fără a fi siguri de 
cum stăteau lucrurile. De obicei, fie o confirmau imediat, fie 
încercau să dea alte explicaţii. Ori exista și o a treia opţiune. 
Tăcerea. lar Cleven o alese pe aceasta. Își plimbă privirea de la 
Vanja la Sebastian, dar nu scoase un cuvânt. Vanja oftă și se 
aplecă ușor în faţă. 

— Cu cine te-ai întâlnit? Ce-ai făcut acolo? 

— Doar am spus că nu am fost acolo. 

Cleven îi privi aproape rugător. 

— Probabil că este vorba de o confuzie. 

Vanja aruncă o privire în hârtiile pe care le avea la ea, 
mormăind ceva ca pentru sine. Fără să se grăbească. Sebastian 
nu își lua ochii de la Cleven. Acesta își trecea limba peste buze, 
de parcă i s-ar fi uscat. O picătură de sudoare începu să i se 
prelingă de la rădăcina părului înspre frunte. Temperatura din 
încăpere nu crescuse între timp. 


VP - 278 


— Nu ești tu Frank Cleven, cu CNP-ul care începe cu 580518? 
întrebă Vanja pe un ton neutru. 

— Ba da. 

— Și nu ai plătit cu cardul o factură de 799 coroane pentru o 
cameră la motel, vinerea trecută? 

Cleven se albi la faţă. 

— Cardul mi-a fost furat. 

— Furat? Ai făcut vreo reclamaţie? Când? 

Cleven tăcu, mintea părea să-i lucreze cu febrilitate. Picătura 
de sudoare i se scurgea pe obrazul palid. 

— Nu am făcut reclamaţie. 

— L-ai blocat atunci? 

— Este posibil să fi uitat, nu știu... 

— Hai odată, tu chiar îţi imaginezi că o să te credem că ţi-a 
fost furat cardul? 

Niciun răspuns. Vanja simţi că venise momentul să-l facă pe 
Cleven să priceapă că, în momentul acela, se afla într-o poziţie 
foarte proastă. 

— Este vorba de anchetarea unei crime. Ceea ce înseamnă că 
o să mergem până în pânzele albe cu fiecare informaţie pe care 
ne-o vei furniza. Așa că te întreb din nou, te-ai aflat vinerea 
trecută la un motel din Västerås, da sau nu? 

Cleven părea șocat. 

— Crimă? 

— Da. 

— Dar eu n-am omorât pe nimeni. 

— Dar ce ai făcut atunci? 

— Nimic. N-am făcut nimic. 

— Dar te-ai aflat în Västerås în noaptea crimei și ne-ai minţit 
în privința asta. Sună un pic suspicios pentru mine. 

Cleven tresări brusc și tot corpul i se contorsionă. li era greu 
să-i privească în ochi pe polițiștii din faţa lui. Sebastian se ridică 
brusc în picioare. 

— Hai s-o lăsăm baltă. O să mă duc la tine acasă, să vedem 
dacă soţia ta știe mai multe. Rămâi tu cu el, aici? 

Vanja încuviință din cap, cu privirea aţintită asupra lui Cleven 
care, cu ochii lipsiţi de expresie, îl urmărea pe Sebastian cum se 
îndreaptă încet spre ușă. 

— Soţia mea nu știe nimic, reuși el să îngâne. 


VP - 279 


— Nu, poate că nu cunoaște detalii, dar ar putea să ne spună 
dacă vineri te-ai aflat sau nu acasă. Soţiile obișnuiesc să știe 
treburi de genul ăsta. 

Sebastian arătă, printr-un zâmbet larg, cât de fericit era să 
meargă acasă la soţia și la copiii lui Frank Cleven și să le pună 
acea întrebare. Apucă să facă vreo câţiva pași înspre ușă, când 
Cleven îl opri. 

— OK, am fost la motel. 

— Așa. 

— Dar soţia mea nu știe nimic. 

— Nu, doar ai mai spus-o. Cu cine te-ai întâlnit? 

Niciun răspuns. 

— Cu cine te-ai întâlnit acolo? Putem să stăm aici toată ziua. 
Putem să sunăm o mașină de poliţie și să te scoatem cu 
cătușele la mâini. Depinde numai de tine. Până la urmă o să 
aflăm totul. 

— Nu pot să spun cu cine m-am întâlnit. Nu se poate. O să fie 
destul de rău pentru mine dacă totul o să iasă la iveală, dar 
pentru el... 

— El? 

Frank tăcu și dădu rușinat din cap. Sebastian pricepu brusc 
totul. 

Clubul de tir. 

Privirea rușinată a lui Frank. 

Atmosfera nefirească de la Liceul Palmlovska. 

— Te-ai întâlnit cu Ragnar Groth, nu-i așa? 

Frank încuviinţă încet din cap. 

Cu privirea în pământ. 

Acolo unde toată viața tocmai i se surpase. 

În mașină, pe drumul de întoarcere, Sebastian și Vanja erau 
aproape entuziasmați. 

Relaţia dintre Frank Cleven și Ragnar Groth începuse cu mult 
timp în urmă. Se cunoscuseră la clubul de tir. Cu paisprezece ani 
în urmă. Începuse timid, dar după o vreme îi devorase complet. 
Distrugătoare. Cleven mersese atât de departe, încât se mutase 
din Västerås în încercarea de a pune capăt acelei relaţii de care 
îi era atât de rușine. Era căsătorit. Avea copii. Nu era 
homosexual. Dar nu reușise să se abţină. Era ca o otravă. 

Plăcerea. 

Sexul. 


VP - 280 


Rușinea. 

Și tot așa. Continuaseră să se vadă. De fiecare dată, Groth era 
cel care îl suna, cerându-i să se întâlnească cu el, dar Cleven nu 
îl refuza niciodată. li era dor de aceste întâlniri. Niciodată acasă 
la Groth. Motelul devenise oaza lor. Camera ieftină. Paturile moi. 
Cleven era cel care făcea rezervarea și plătea. Fusese nevoit să 
găsească tot timpul noi pretexte. Și reușise până acum să nu 
trezească suspiciunile soției. Era mai simplu când nu rămânea 
peste noapte. Să ajungă târziu acasă era mai simplu decât să fie 
plecat toată noaptea. Da, se văzuseră în seara de vineri, în jurul 
orei patru. Groth fusese aproape lacom. Cleven nu părăsise 
motelul decât după ora zece. Groth dispăruse din cameră cu o 
jumătate de oră mai devreme. 

Pe la nouă și jumătate. 

Cam la aceeași oră când Roger tocmai trecea pe acolo. 


VP - 281 


Toţi cinci simțeau în aer senzaţia aceea de nerăbdare. O 
senzaţie bine-cunoscută și atât de bine-venită. Aceea care te 
năpădea atunci când dădeai lovitura într-un caz, când ancheta 
lua din nou avânt și când, în situaţia cea mai fericită, puteai 
întrezări sfârșitul. Timp de mai multe zile, toate ideile și pistele 
pe care le urmaseră nu făcuseră decât să se împotmolească, 
dar, odată cu întâlnirea amoroasă de la hotel, dintre Roger 
Groth și Frank Cleven, apăruseră noi piese din acest puzzle. 
Piese ce păreau să se potrivească perfect. 

Directorul unui liceu care propovăduia o viziune creștină 
asupra omului și a lumii era homosexual. Torkel își privi echipa 
și văzu că un val proaspăt de energie îi însufleţise. Nu era deloc 
exagerat să presupună că Ragnar Groth ar fi fost în stare să 
meargă destul de departe pentru a-și păstra secretul. 

— Să iei viaţa cuiva nu înseamnă destul de departe, ci extrem 
de departe. 

Ursula fusese cea care intervenise. Arăta obosită, se gândi 
Torkel. Probabil pentru că lucrase toată ziua cercetând incendiul 
și uciderea lui Westin. Dar nu se putu stăpâni să nu se întrebe 
dacă nu dormise și ea la fel de prost ca și el. 

— Nimeni n-a avut intenţia de a ucide de la bun început. 

Sebastian se aplecă peste masă și luă o pară din fructieră. 
Mușcă zgomotos din ea. 

— Nu pornim de la premisa că cel care l-a omorât pe Roger 
Eriksson l-a omorât și pe Peter Westin? întrebă Ursula. Niciunul 
dintre noi nu crede totuși că a fost vorba, pur și simplu, de un 
accident. 

— Nu, dar sustin în continuare că Roger nu a fost ucis cu 
premeditare. 

Era destul de greu de înțeles ce spunea, cuvintele i se 
împotmoleau în para mestecată pe jumătate. Sebastian 
continuă să mestece câteva secunde, apoi înghiţi și începu din 
nou. 

— Susţin în continuare că Roger nu a fost ucis cu 
premeditare. Pe de altă parte, avem de-a face cu o persoană 


VP - 282 


extrem de hotărâtă, care este în stare de orice numai să scape 
cu faţa curată. 

— Adică omorârea lui Roger este un accident, dar făptașul e 
gata să ucidă premeditat pentru a nu fi descoperit? 

— Da. 

— Și cum se împacă astea? întrebă Billy. La el în cap, vreau să 
spun. 

— Probabil i se pare că are un rol important. Crede, probabil, 
că cineva sau mai multe persoane ar avea de suferit din cauza 
lui, dacă este prins. E posibil să aibă o profesie pe care crede că 
nimeni altcineva nu o poate exersa sau o misiune de îndeplinit. 
Cu orice preț. 

— İl putem încadra în această descriere pe directorul de la 
Palmlovska? 

Vanja fusese cea care pusese întrebarea. Sebastian ridică din 
umeri. Cele două întâlniri fugare cu Ragnar Groth nu erau 
suficiente pentru a-i putea pune un diagnostic, dar nici nu îl 
putea exclude cu totul. Devotamentul acestuia faţă de liceu îl 
determinase deja să nu facă reclamaţie la poliţie. Era oare în 
stare să meargă mai departe? Mai mult ca sigur. Dar cât de 
departe? Rămânea de văzut. Sebastian lăsă deschisă această 
posibilitate. 

— Da, s-ar putea. 

— Știm cumva dacă Ragnar Groth avea cunoștință de faptul 
că Roger frecventa cabinetul lui Westin? 

Ursula fusese cea care se agăţase de pista Westin, și era de 
înțeles. 

— Probabil că da. 

Billy privi în jur după aprobare. 

— Doar Westin fusese angajat de liceu, presupun că îi informa 
cu privire la cei care îi solicitaseră serviciile. Probabil că nu o 
făcea gratis. 

— Va trebui să aflăm acest lucru. 

Torkel întrerupse discuţia înainte ca entuziasmul nou dobândit 
să ofere răspunsuri la întrebări care încă nici nu fuseseră rostite. 
Voința de a potrivi toate piesele puzzle-ului era puternică în 
această fază a anchetei, dar acum trebuiau să se abțină. Să 
separe ceea ce știau cu siguranţă de ceea ce era posibil și 
plauzibil de aspectele despre care nu știau mai nimic. 


VP - 283 


— Sebastian și Vanja au schiţat un potenţial scenariu. Noi o 
să-i ascultăm și o să încercăm să identificăm punctele în care 
faptele și dovezile materiale se contrazic. Bine? 

Încuviinţară cu toţii. Torkel se întoarse spre Sebastian care 
făcu un mic gest cu mâna, ca pentru a arăta că îi dă voie Vanjei 
să înceapă. Vanja încuviinţă din cap, aruncă o privire la hârtiile 
pe care le avea în față, apoi luă cuvântul: 

— Așadar... 

... Roger se îndreaptă spre motel. Este supărat și infuriat după 
întâlnirea cu Leo Lundin. Cu fața plină de sânge și cu orgoliul 
șifonat, își șterge lacrimile cu mâneca de la geacă. O ia înspre 
gazonul din fața motelului, pentru a se întâlni cu persoana cu 
care stabilise să se vadă. Deodată se oprește. O mișcare dinspre 
una din camerele motelului îi atrage atenţia. Îşi ridică privirea şi 
dă cu ochii de directorul liceului. Ragnar se întoarce spre ușa 
camerei din care tocmai a ieșit și o mână îl trage înăuntru. Un 
bărbat pe care Roger nu îl cunoaște îşi face apariția în pragul 
Ușii, se apleacă și îl sărută pe Ragnar pe gură. Acesta pare să 
protesteze scurt, dar, în timp ce Roger se retrage puțin, vede 
cum Ragnar se relaxează treptat și îi răspunde la sărut. După 
acest sărut, ușa camerei se închide la loc, iar Ragnar se întoarce 
și privește atent în jur. 

— Dacă Roger urma să se întâlnească cu cineva la motel, în 
acest moment planurile lui se schimbă complet. 

Vanja îi aruncă o privire lui Sebastian, care se ridică în 
picioare și începu să se plimbe prin încăpere, preluând ștafeta. 

— Roger se furișează spre parcare... 

iar când Ragnar ajunge la mașină, Roger se află acolo, 
așteptându-l. Cu un zâmbet superior pe buze. II înfruntă pe 
Ragnar și îi dezvăluie ce a văzut. Ragnar neagă, dar Roger se 
tine tare pe poziție. Dacă tot nu s-a întâmplat nimic, atunci nu e 
nicio problemă dacă o să povestească mai departe? Roger vede 
cum Ragnar încearcă febril să găsească o soluție. Il privește și 
jubilează. După întâlnirea cu Leo se simte bine să dețină 
controlul. Să vadă cum pe Ragnar îl trec toate căldurile. Cum, în 
sfârșit, nu el este cel care suferă. Ci este cel ce deține puterea. 
Roger îi explică faptul că, desigur, și-ar putea ține gura cu 
privire la escapadele amoroase ale directorului, dar că nu are să 
fie ieftin. Vrea bani. O grămadă de bani. Ragnar refuză. Roger 
ridică din umeri, atunci peste un sfert de oră totul are să apară 


VP - 284 


pe Facebook. Ragnar își dă seama că este pe punctul de a 
pierde totul. Roger se întoarce, dând să plece. Parcarea este 
pustie. Prost iluminată. Roger nu realizează cât de multe are 
Ragnar de pierdut când îi întoarce spatele. Ragnar lovește, iar 
Roger se prăbușește la pământ. 

— Nu a plouat de multă vreme. Ne-am putea întoarce în 
parcare să verificăm dacă există urme. 

Ursula încuviinţă și își însemnă ceva în blocnotesul pe care îl 
avea în faţă. Este adevărat că, de când cadavrul lui Roger 
fusese descoperit, nu plouase decât foarte puţin, dar să speri că 
s-ar mai putea găsi dovezi materiale într-o parcare atât de 
circulată, la mai mult de o săptămână de la comiterea unei 
crime, însemna să fii de un optimism exagerat. Dar avea să dea 
o raită la faţa locului. Poate că băiatul ori directorul pierduse 
ceva. 

Sebastian se uită spre Vanja, care aruncă o privire rapidă în 
hârtii, apoi luă din nou cuvântul. Torkel stătea mut. Nu numai 
pentru că ipoteza care începuse să se contureze în fața ochilor 
lui părea să fie foarte plauzibilă, ci pentru că Sebastian o lăsa pe 
Vanja să se afle în centrul atenţiei. În mod normal, în lumea lui 
Sebastian nu exista loc decât pentru o singură persoană care să 
strălucească. Nu avea obiceiul să împartă. Vanja trebuie să fi 
făcut ceva special. 

— Cu mare efort, Ragnar reușește să-l urce pe Roger în 
mașină... 

„„. Nu avusese niciodată intenția să îl rănească pe băiat, dar 
nu avea cum să il lase să plece. Să povestească. Să distrugă 
totul. Trebuiau să găsească o soluție care să fie acceptabilă 
pentru amândoi. Să discute. Rational, ca adulţii. Ragnar începu 
să conducă la întâmplare, prin cartiere tot mai pustii, transpirat 
și agitat, cu băiatul leșinat pe bancheta de lângă el. Se gândește 
cum să iasă din această situaţie, ce să îi spună elevului său 
când acesta avea să se trezească. Încearcă să dea de cap 
situației aceleia de coșmar, când Roger își recapătă cunoștința. 
Ragnar nici măcar nu apucă să-și înceapă discursul rațional, 
menit să-l liniștească. Roger se aruncă imediat asupra lui. 
Lovitură după lovitură. Ragnar este forțat să frâneze. Mașina 
derapează la marginea bordurii și se oprește, iar încercarea lui 
Ragnar de a-l calma pe băiat eșuează. Nu doar că or să afle cu 
toții că și-o trage cu alti bărbați, dar îl va reclama și la poliție 


VP - 285 


pentru atac și răpire. Ragnar nici nu apucă să reacționeze, că 
Roger deja a deschis portiera și s-a rostogolit afară din mașină. 
Furios, o ia la picior de-a lungul șoselei prost iluminate, 
încercând să se orienteze. Unde scapă oare? Unde l-a dus 
nemernicul ăla bolnav la cap? Adrenalina crește, iar Roger nu 
realizează cât de speriat este. Farurile mașinii aruncă umbre 
lungi în fața lui. Ragnar iese din mașină, strigă după el, dar în 
loc de răspuns se alege cu o insultă. Ragnar e disperat. Isi vede 
toată viata prăbușindu-i-se. Băiatul trebuie oprit. Nu mai 
gândește. Acţionează din instinct. Aleargă până în spatele 
mașinii, deschide portbagajul, îşi scoate arma. O duce la umăr, 
în poziția aceea familiară, țintește și trage în băiatul care 
aleargă. Roger cade la pământ. 

Nu trece nici măcar o secundă și Ragnar realizează ce a făcut. 
Priveşte șocat în jur. Nu vine nimeni. Nu se află nimeni acolo. 
Nimeni care să fi văzut ori să fi auzit ceva. Încă mai are șanse să 
scape. Să supraviețuiască. 

Ragnar se năpustește către băiat și realizează imediat două 
lucruri atunci când, în lumina lunii, vede sângele curgând șuvoi 
din gaura lăsată de glonț în spatele băiatului. 

Băiatul e mort. 

Glontul este ca o amprentă digitală. 

Îl apucă pe Roger si îl târăște departe de şosea. Undeva, în 
tufișuri. Aduce un cuțit din mașină. Se așază deasupra lui și 
descoperă gaura lăsată de glonț. Fără să stea pe gânduri, 
automat, Ragnar îi scoate glontul din inimă. Aproape surprins, 
privește bucățica aceea de metal care a pricinuit atâta 
distrugere. Apoi privește corpul acela, deasupra căruia se află. 
Glontul a fost îndepărtat, dar cel mai bine ar fi dacă ar putea 
ascunde cu totul că băiatul a fost împușcat. Să arate ca o 
înjunghiere. Instinctul de supraviețuire a pus complet stăpânire 
pe el și Ragnar începe să înfigă cuțitul în Roger, ca ieșit din 
minți. 

— Apoi îl cară pe Roger la mașină și îl transportă în Listakâărr, 
îl abandonează, iar restul îl cunoaștem... 

Sebastian și Vanja încheiară. Fusese o descriere vie a 
faptelor. Condimentată, desigur, cu gânduri și sentimente pe 
care nu știau dacă vreunul din cei implicaţi le avusese sau nu, 
dar, dacă făceai abstracţie de acest detaliu, descrierea lor suna 


VP - 286 


destul de credibil în urechile lui Torkel. Acesta aruncă o privire 
prin încăpere, își dădu jos ochelarii și îi puse în toc. 

— Cred că a venit momentul să stăm de vorbă cu Ragnar 
Groth. 

e 

— Nu, nu, nu s-a întâmplat deloc așa. 

Ragnar Groth clătină din cap, se aplecă în scaun și își ridică 
mâinile, cu manichiura lor perfectă, într-un gest de apărare. Un 
iz ușor de Hugo Boss, stârnit de gestul acela, ajunse la nasul 
Vanjei, care se afla de cealaltă parte a mesei. Aceeaşi marcă de 
after-shave pe care o folosea și Jonathan, se gândi Vanja rapid - 
probabil singurul lucru pe care cei doi bărbați îl aveau în comun. 
Vanja tocmai terminase cu introducerea teoriei lor despre 
noaptea crimei. Cum îl întâlnise pe Roger în fața motelului și 
cearta care se iscase. O afirmaţie pe care directorul o negase 
vehement. 

— Dar cum s-a întâmplat atunci? 

— Nu s-a întâmplat deloc. Nu l-am întâlnit deloc pe Roger în 
seara aceea de vineri, așa cum am spus deja. 

Așa spusese, era adevărat. Cu peste o oră în urmă, când îl 
ridicaseră de la liceu. Directorul își luase o mină de om obosit și 
iritat când Vanja și Billy își făcuseră apariţia în biroul lui. 
Oboseala îi dispăruse însă în clipa în care îi dezvăluiseră cu ce 
treabă se aflau acolo, fiind înlocuită de indignare. Doar nu 
credeau că ar fi putut fi implicat în vreun fel în întâmplarea 
aceea tragică, nu? Ba da, își dădu el seama imediat, când 
aceștia îi ceruseră să-i însoțească la poliţie pentru a sta de 
vorbă. Groth întrebase dacă era arestat, sau reţinut sau cum se 
numea, dar Vanja îl asigurase că nu era vorba decât de o 
discuţie. Directorul întrebase atunci de ce nu puteau să discute 
în biroul lui, așa cum o făcuseră până atunci, dar Vanja 
insistase, spunând că de data aceasta trebuiau să stea de vorbă 
la secție. Groth avusese nevoie de timp ca să pună la punct 
câteva formalităţi legate de un lucru atât de simplu precum 
faptul că urma să părăsească biroul și liceul. Se asigurase că nu 
va arăta ca o arestare. Vanja îl liniștise. Nu aveau să îi pună 
cătușele la mâini, afară, la mașină nu aștepta niciun polițist în 
uniformă, iar Groth avea să călătorească pe scaunul pasagerului 
într-o mașină ce nu purta însemnele poliției. Ba chiar îi dăduse și 
un alibi când unul dintre colegi îl întrebase unde se ducea. 


VP - 287 


Prezenţa lui Ragnar Groth la secţie fusese necesară pentru a 
identifica niște tineri în imagini înregistrate de camerele de 
supraveghere. Directorul îi mulțumise de ajutor în momentul în 
care ieșiseră de sub uriașa imagine a lui lisus Hristos ce decora 
fațada liceului. 

Într-una din cele trei săli de interogatoriu de la secţie, Groth 
refuzase pe rând cafea, apă, pastile Läkerol și prezenţa unui 
avocat. Îl salutase pe Torkel, apoi luaseră cu toţii loc. Vanja și 
Torkel de o parte a mesei, Groth - de cealaltă. Înainte de a-și 
lăsa braţele să atingă masa, Groth șterse suprafaţa pătată a 
acesteia cu o batistă. 

— Ce e asta? întrebase el când Vanja ridică de pe masă un 
dispozitiv bluetooth. 

— Asta? replică Vanja, întinzând dispozitivul către Groth, care 
dădu din cap. Este un dispozitiv bluetooth. 

— Și pe cine asculţi la el? 

Vanja alese să nu răspundă și se mulțumi să-și potrivească 
dispozitivul la ureche. Groth se întoarse, privind spre oglinda 
supradimensionată ce acoperea unul dintre pereți. 

— Bergman se află acolo, în spate? întrebă el, fără a reuși să- 
și controleze tonul răutăcios. 

Vanja alese din nou să nu-i răspundă. Dar directorul liceului 
avea dreptate. Sebastian se afla în camera de alături, studiind 
interviul pentru a putea interveni, la nevoie, cu scurte 
comentarii adresate direct Vanjei. Se puseseră de acord ca 
Sebastian să nu fie de faţă. Și pe bună dreptate, căci oricum 
avea să le fie greu să-l facă pe Ragnar Groth, care de obicei era 
atât de controlat, să-și dea drumul la gură, chiar și fără ca 
Sebastian să îl tachineze. 

Vanja așeză reportofonul pe masă, preciză numele celor aflați 
în încăpere și ora exactă, apoi descrise cum îl identificaseră pe 
Roger cu ajutorul camerelor de supraveghere și prezentă 
ipoteza conform căreia Ragnar Groth îl întâlnise pe Roger în fața 
motelului. La început, directorul o ascultă cu o expresie 
indiferentă. Prima oară când schiţă o reacţie fu atunci când veni 
vorba despre motel. Apoi clătină tăcut din cap, își încrucișă 
brațele la piept și se rezemă de spătar cu un limbaj corporal ce 
exprima clar luare de distanţă. 

Față de Vanja. 

Față de cele afirmate de ea. 


VP - 288 


Faţă de întreaga situaţie. 

Abia când Vanja termină de vorbit, Ragnar Groth se apropie 
din nou de masă și își ridică palmele. 

— Nu, nu, nu. Nu s-a întâmplat deloc așa. 

— Dar cum s-a întâmplat, atunci? 

— Nu l-am întâlnit deloc pe Roger în seara aceea de vineri, 
așa cum am spus deja. 

— Dar te-ai aflat la motel la ora respectivă? 

În încăperea alăturată, Sebastian dădu din cap ca pentru sine. 
Aveau ora și locul, fapt ce îl deranja în mod vădit pe directorul 
Groth. 

Foarte tare. 

Atât de tare, încât nici măcar nu răspunse la întrebarea pusă 
de Vanja. Dar aceasta nu se dădu bătută. 

— Întrebarea era retorică, știm că te-ai aflat la motel la ora 
nouă și jumătate, în seara zilei de vineri. 

— Dar nu l-am întâlnit pe Roger. 

— Cere-i să-ţi povestească despre Frank, interveni Sebastian. 

În sala de interogatoriu, Vanja ascultă în cască, după care 
aruncă o privire scurtă spre oglindă. Sebastian dădu aprobator 
din cap, de parcă Vanja l-ar fi putut vedea. Vanja se aplecă ușor 
peste masă. 

— Povestește despre Frank Cleven. 

Groth nu răspunse imediat. Încercă să tragă de timp, 
potrivindu-și manșetele cămășii astfel încât să nu iasă mai mult 
de un centimetru și jumătate de sub sacou. Apoi se rezemă de 
spătarul scaunului și îi privi calm pe Vanja și pe Torkel. 

— Este un vechi prieten, de la clubul de tir. Obișnuim să ne 
vedem din când în când. 

— Ca să faceţi ce? 

Torkel fusese cel care pusese întrebarea. Groth își îndreptă 
atenţia către el. 

— Să depănăm amintiri. Am câștigat împreună medalia de 
bronz la Campionatul Naţional de Tir, după cum probabil că știți. 
Obișnuim să bem un pahar de vin, uneori jucăm cărți. 

— Și de ce nu vă întâlniți acasă la tine? 

— De obicei, ne vedem atunci când Frank e în delegaţie și se 
află în drum spre casă. Atunci motelul e o soluție mai potrivită. 

— Știm că tu și Frank Cleven vă întâlniți la motel pentru a 
face sex. 


VP - 289 


Groth se întoarse către Vanja și, preţ de o secundă, arata de 
parcă numai gândul la așa ceva îl dezgusta complet. Se aplecă 
ușor, cu ochii aţintiţi în ochii ei. 

— Și, dacă îmi este permis să întreb, cum de știți lucrul 
acesta? 

— De la Frank Cleven. 

— Atunci să știți că minte. 

— Cleven este căsătorit și are trei copii. De ce ar minţi că vine 
în Västerås ca să întreţină relaţii sexuale cu un bărbat? 

— Nu știu, asta să îl întrebaţi pe el. 

— Nu sunteţi buni prieteni? 

— Așa credeam, dar ceea ce aud acum mă face să mă 
îndoiesc de acest lucru. 

— Dar te putem plasa la motel. 

— Pentru că m-am aflat acolo. M-am întâlnit cu Frank. Nu neg 
acest lucru. Dar ceea ce neg cu hotărâre este faptul că ne-am fi 
dedat la activităţi sexuale și că l-am întâlnit pe Roger Eriksson în 
seara aceea. 

Vanja și Torkel se priviră scurt. Ragnar Groth era un adversar 
abil. Recunoștea tot ce putea fi dovedit, dar nega orice altceva. 
Il aduseseră prea devreme la secție? Doar nu aveau decât 
dovezi circumstanţiale. Întâlniri amoroase în secret, afilierea la 
clubul de tir, o poziţie care trebuia apărată. Poate că le trebuia 
mai mult decât atât? 

În încăperea alăturată, lui Sebastian îi treceau prin minte 
gânduri asemănătoare. Știau că Groth era o persoană cu o 
tulburare psihică, dacă nu serioasă, cel puţin evidentă în 
pedanteria și acţiunile compulsive. Nu părea deloc exagerat să 
presupui că, de-a lungul anilor, acesta dezvoltase un mecanism 
defensiv profund, aproape impenetrabil, pentru a se proteja de 
întâmplări pe care le-ar fi putut percepe ca fiind neplăcute. 
Sebastian avea senzaţia că, tot timpul, Ragnar Groth cântărea 
mai întâi avantajele și dezavantajele, după care lua o decizie și 
modela realitatea în funcţie de ea. Decizia devenea adevărul. 
Mai mult ca sigur că, atunci când spusese că el și Frank Cleven 
nu întreținuseră relaţii sexuale în camera de la motel, nu o 
percepuse ca pe o minciună. Aveau nevoie de dovezi fotografice 
pentru a-l face să recunoască. Dovezi fotografice pe care nu le 
aveau. 

— Peter Westin? 


VP - 290 


Vanja încercă o nouă pistă. 

— Ce e cu el? 

— Îl cunoști. 

— Liceul are un contract cu cabinetul lui, da. Ce legătură are 
el cu toate astea? 

— Știi unde locuiește? 

— Nu, nu ne vedem în privat. 

Pe Groth îl fulgeră un gând și se aplecă înainte. 

— Vreţi să spuneţi că am avut relaţii sexuale și cu el? 

— Ai avut? 

— Nu. 

— Unde te-ai aflat azi-dimineaţă la ora patru? 

— Acasă, dormeam. Am un obicei cam prost, că încerc să 
dorm la ora aia. De ce mă întrebaţi? 

Sarcasm. Sebastian oftă în încăperea alăturată. Groth își 
redobândise încrederea în sine. Realizase că nu aveau suficiente 
dovezi împotriva lui. Nu aveau să ajungă nicăieri. Cu toate 
acestea, înăuntru, în sala de interogatoriu, Torkel voia să 
salveze ce mai era de salvat. 

— Va trebui să îţi verificăm armele. 

— De ce? 

Uimire sinceră. Vanja înjură în gând. Până acum, reușiseră să 
țină informația aceasta departe de presă. Cu excepţia 
ucigașului, nimeni nu știa că Roger fusese împușcat. Ar fi fost de 
ajutor dacă Groth ar fi considerat cererea lor ca fiind 
nerezonabilă sau, și mai bine, dacă s-ar fi opus atunci când îi 
ceruseră să vadă armele. 

— De ce nu? 

— Dar nu înţeleg motivul. Doar băiatul nu a fost împușcat, nu? 

Groth îi privi întrebător pe Vanja și pe Torkel. Niciunul dintre 
ei nu avea de gând să o confirme, dar nici să o dezmintă. 

— Te opui cererii noastre de a-ţi examina armele? 

— Nu, deloc. Luaţi ce vreţi. Țineţi-le cât vreţi. 

— Și am mai vrea să aruncăm o privire în apartamentul tău. 

— Locuiesc la vilă. 

— Atunci, am vrea să aruncăm o privire în vila ta. 

— Nu aveţi nevoie de un mandat de percheziţie pentru asta? 

— Ba da, dacă proprietarul nu ne lasă de bunăvoie, caz în 
care este suficient să vorbim cu procurorul. 


VP - 291 


Vanja își dădu seama că, de acum încolo, nu se mai puteau 
aștepta ca directorul să-i ajute prea mult, așa că optă pentru o 
amenințare ambalată în consideraţie pentru reputaţia lui. 

— Dar asta presupune o anumită birocraţie. Mai multe 
persoane care ne vor citi cererea, riscul ca informaţiile să 
ajungă unde nu trebuie. 

Groth își ridică privirea spre ea și Vanja realiză că, dincolo de 
îngrijorarea pe care o afișase, directorul liceului îi citise imediat 
intenţia, percepând clar ameninţarea. 

— Desigur. Căutaţi unde vreți. Cu cât o să vă daţi seama mai 
repede că nu m-am atins de Roger, cu atât mai bine. 

Vanja avu impresia că aceasta avea să fie ultima oară când 
Groth se arăta cooperant. 

— Ai telefon mobil? 

— Da. Vreţi să îl vedeţi? 

— Da, mulţumesc. 

— Se află în sertarul biroului, la liceu. O să vă duceţi la mine 
acasă acum? 

— În curând. 

Ragnar Groth se ridică în picioare. Vanja și Torkel 
încremeniră, dar acesta nu făcu decât să-și strecoare mâna în 
buzunarul pantalonilor și să scoată niște chei. Trei la număr. Le 
așeză pe masă și le împinse către ei cu un gest controlat. 

— Cheia de la dulapul cu arme se află în debaraua cu articole 
pentru curăţenie, în dreapta. Dar vă rog să fiţi discreţi. Pornesc 
de la premisa că nu o să apară nicio uniformă sau vreo sirenă 
prin zonă. Sunt o persoană respectată în cartier. 

— Vom face tot posibilul. 

— Bun, așa sper. 

Groth se așeză la loc pe scaun. Se rezemă confortabil de 
spătar, cu braţele încrucișate la piept. Vanja și Torkel se priviră 
reciproc. Vanja aruncă o privire rapidă și înspre oglindă. 
Sebastian duse receptorul la gură. 

— Nu cred să mai scoatem ceva de la el. 

Vanja  încuviinţă din cap ca pentru sine în sala de 
interogatoriu, preciză ora exactă și opri reportofonul. Întâlni 
privirea lui Torkel și își dădu seama că gândeau amândoi același 
lucru. Il aduseseră prea devreme la interogatoriu. 


VP - 292 


Acum, ca să fim chiţibușari, Ragnar Groth nu locuia într-o vilă, 
ci într-un duplex. Garajul lui era perete în perete cu casa vecină. 
Nu le fuseseră greu să-și dea seama care dintre casele de pe 
stradă era a lui Ragnar Groth. Billy și Ursula o simţiră instinctiv, 
pe măsură ce se apropiară de ea. Casa lui era... mai curată. 

Tot pietrișul adus de mașinile de deszăpezire în timpul iernii 
fusese adunat cu grijă din stradă și de pe trotuar și aranjat la 
nivel cu terenul. În garaj, totul era suspendat, expus și așezat 
într-o ordine impecabilă. Când Billy și Ursula se îndreptară spre 
casa lui Ragnar, băgară de seamă că nici măcar o frunză 
veștedă de anul trecut nu rămăsese pe alee sau pe gazonul bine 
îngrijit. Ajunși în faţa ușii de la intrare, Ursula își trecu degetul 
pe pervazul ferestrei de lângă ușă. ÎI ridică și i-l arătă lui Billy. 
Nici urmă de praf. 

— Probabil că își petrece tot timpul făcând curat, constată 
Ursula, în timp ce Billy introduse cheia în broască, descuie și 
păși înăuntru. 

Casa era destul de mică. 92 de metri pătrați împărţiţi pe două 
etaje. Intrară într-un hol îngust care îi conduse la piciorul unei 
scări. In hol dădeau două uși și două arcade. Billy aprinse lampa 
din hol, apoi se priviră scurt. Fără un cuvânt, se aplecară și își 
scoaseră pantofii din picioare. Nu obișnuiau să o facă atunci 
când percheziționau o casă, dar în casa aceasta simțeau că ar fi 
fost o blasfemie să intre cu tălpile murdare. Își lăsară pantofii pe 
carpeta din hol, chiar dacă pe raftul pentru încălțăminte de sub 
cuierul de la intrare era loc suficient. Pe raftul de sus al cuierului 
se afla o pălărie, iar pe un umeraș atârna un palton. Dedesubt 
se afla o pereche de pantofi. Lustruiţi. Nu se vedea nici cea mai 
mică pată de iarbă sau de noroi. Mirosea a curat. Nu a 
detergenţi, ci a... curat. Ursulei îi veni în minte o casă nou 
construită pe care ea și Mikael o văzuseră cu mai mulți ani în 
urmă. Mirosise la fel. 

Impersonală. 

Nelocuită. 

Ursula și Billy înaintară și deschiseră pe rând cele două uși. 
Ușa din dreapta dădea într-un vestiar, cea din stânga dădea în 


VP - 293 


baia de la parter. O inspecţie rapidă arătă că cele două încăperi 
erau la fel de impecabil de curate și ordonate precum orice 
altceva în viaţa directorului Groth. Restul parterului confirmă 
acest lucru. Arcada din dreapta dădea spre o sufragerie mică, 
mobilată cu gust. Față în față cu un grup de canapele și o 
măsuţă asortată, se afla o bibliotecă ale cărei rafturi erau 
ocupate jumătate cu cărți, jumătate cu plăci de pick-up. Jazz și 
muzică clasică. In mijlocul bibliotecii se afla un pick-up fără 
urmă de praf. Directorul Groth nu avea televizor. Cel puţin, nu în 
sufragerie. 

Arcada din stânga dădea într-o bucătărie ce strălucea de 
curățenie. Cuţitele erau aranjate frumos pe o bandă magnetică 
atașată de perete. Pe bancul de lucru se afla un fierbător. Pe 
masă - un set de sare și piper. În general, majoritatea 
suprafețelor erau goale. Curate. 

Urcară treptele împreună. Acestea se terminau într-un hol 
dreptunghiular cu trei uși. O baie, un dormitor și o cameră de 
lucru. In spatele unui birou de stejar de culoare închisă, în 
camera de lucru, se aflau armele lui Ragnar, încuiate într-un 
dulap regulamentar de arme. Billy se întoarse către Ursula. 

— Sus sau jos? 

— Nu contează. Tu ce alegi? 

— Atunci am să iau parterul, să te ocupi tu de arme. 

— S-a făcut. 

Billy dădu din cap și începu să coboare treptele. Ursula 
dispăru în camera de lucru. 

e 

Abia când Vanja ajunse acolo, cu brațele în jurul gâtului său, 
simți marea diferență. Inainte și după. Tatăl ei slăbise, dar nu 
era numai asta. Îmbrăţișările din ultimele luni fuseseră dublate 
de o teamă concretă în faţa fragilităţii vieţii, o tandreţe 
disperată că fiecare atingere ar fi putut fi și ultima. Dar, după 
vestea bună primită de la medici, îmbrăţișările aveau o nouă 
semnificaţie. Medicina îi prelungise viaţa și îi salvase din abisul 
în care se găsise relaţia lor în ultima vreme. Acum îmbrăţișările 
lor aveau o continuare. Valdemar îi zâmbi. Ochii lui albaștri erau 
mult mai plini de viaţă, chiar dacă acum străluceau de lacrimile 
pricinuite de bucuria revederii. 

— Mi-a fost atât de dor de tine. 

— Și mie, tată. 


VP - 294 


Valdemar o mângâie pe obraz. 

— E atât de ciudat, ca și cum aș descoperi din nou totul. Ca și 
cum ar fi pentru prima oară. 

Vanja îl privi tăcută. 

— Înţeleg, înţeleg. 

Vanja se dădu câţiva pași înapoi, nu avea niciun chef să stea 
în holul hotelului și să plângă. Făcu un gest către fereastră, spre 
apusul care se zărea de cealaltă parte a acesteia. 

— Hai să ne plimbăm. Îmi poţi arăta orașul. 

— Eu? N-am mai fost în Västerås de un secol. 

— Dar cunoști orașul mai bine decât mine. Doar ai locuit aici o 
vreme, așa-i? 

Valdemar râse, își luă fiica de braţ și de îndreptară spre ușile 
rotative. 

— Asta se întâmpla acum un mileniu, când aveam 21 de ani și 
primisem prima mea slujbă la compania de electricitate ASEA. 

— Dar îl cunoști mai bine decât mine. Eu nu știu decât hotelul, 
secția de poliţie și câteva locuri în care au fost comise crime. 

Se îndepărtară. Vorbind despre vremurile de demult, când 
Valdemar fusese un tânăr inginer cu ambiţii și lucrase în 
Västerås. Se bucurau de momentul acela. De conversaţia care, 
pentru prima oară după multă vreme, era doar atât, 
conversație, și nu doar o modalitate de a evita ceea ce le ocupa 
cu adevărat gândurile douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. 

Începuse să se lase întunericul peste oraș, iar vremea se 
schimbase subit și se pornise o ploaie ușoară. Abia o simțeau, 
cum mergeau așa, unul lângă altul, de-a lungul lacului. Abia 
după o jumătate de oră, când picăturile începură să se 
mărească, iar Valdemar crezu că ar fi cazul să se adăpostească, 
Vanja sugeră să se întoarcă la hotel și să cineze. 

— Ai timp? 

— Îmi fac. 

— Nu vreau să dai de bucluc din cauza mea. 

— Îţi promit, ancheta o să meargă și fără mine timp de o oră. 

Valdemar se declară mulțumit. Își apucă din nou fiica de braţ 
și grăbiră pasul înapoi la hotel. 

e 

Vanja comandă un pahar de vin alb și o Cola Light, în timp ce 

tatăl ei cerceta meniul barului. Vanja îl urmări cu privirea. Il 


VP - 295 


iubea cu adevărat. Își iubea și mama, dar cu ea totul fusese 
mereu mai complicat, mai multe conflicte, mai multă luptă 
pentru spaţiu. Cu Valdemar era mai calmă. El era mai flexibil. 
Desigur, și el o provoca, dar în domenii în care se simţea mai 
sigură pe sine. 

Nu despre relaţii. 

Nu despre capacităţile ei. 

Valdemar avea încredere în ea. O făcea să se simtă mai 
sigură. La drept vorbind, ar fi vrut să bea un pahar de vin, dar 
era mai bine să renunţe. Probabil că urma să muncească în 
seara aceea sau, cel puţin, să se pună la curent cu ancheta. lar 
în acest caz era mai bine să fie lucidă. 

Valdemar își ridică ochii din meniu. 

— Mama îi transmite salutări. Voia să vină și ea. 

— Și de ce nu a venit? 

— Serviciul. 

Vanja încuviinţă din cap. Desigur. Doar nu era prima oară. 

— Să o îmbrăţișezi din partea mea. 

Chelnerița veni cu băuturile. Comandară de mâncare. Vanja 
ceru un cheeseburger cu chilii. Valdemar comandă supă de 
pește cu aioli și pâine cu usturoi. Chelneriţa luă meniurile și se 
îndepărtă. Își ridicară paharele și ciocniră. Vanja stătea acolo cu 
tatăl ei care renăscuse, cât mai departe de anchetă și de 
provocările cotidiene, când deodată se auzi o voce. O voce care 
nu avea ce să caute în acest moment intim. 

— Vanja? 

Se întoarse în direcția din care venise vocea, sperând să fi 
auzit greșit. Dar nu. Sebastian Bergman se îndrepta către ei. 
Paltonul lui era ud din cauza ploii. 

— Bună, ai ceva noutăţi despre Groth? 

Vanja îi aruncă o privire care, spera ea, arăta clar că îi 
deranja. 

— Nu. Ce faci aici? Nu ai o casă? 

— Am fost și am mâncat și tocmai mă întorceam la sediu. M- 
am gândit să văd dacă Billy și Ursula n-au descoperit ceva nou. 
Ai idee? 

— Nu, mi-am luat liber o vreme. 

Sebastian aruncă o privire către Valdemar, care ședea tăcut 
în fotoliu. Vanja își dădu seama că trebuia să intervină înainte ca 


VP - 296 


tatăl ei să apuce să se prezinte sau, poate și mai rău, să-l invite 
pe Sebastian să li se alăture. 

— Am să mănânc și eu. Tu du-te la sediu și vin și eu mai 
târziu. Ne vedem acolo. 

Orice persoană normală ar fi perceput imediat răceala din 
vocea ei, dar, când îl văzu pe Sebastian că-i întinde mâna lui 
Valdemar, zâmbindu-i, Vanja realiză că uitase un lucru. 
Sebastian nu era o persoană normală. 

— Salut, eu sunt Sebastian Bergman, lucrez cu Vanja. 

Valdemar îl salută prietenos pe Sebastian și, ridicându-se pe 
jumătate din fotoliu, îi strânse mâna. 

— Salut, Valdemar, tatăl Vanjei. 

Vanja se întunecă și mai tare la faţă - știa cât de mare era 
interesul lui Valdemar față de munca ei și își dădu seama că 
acest scurt salut s-ar fi putut transforma în ceva mai mult. Și 
avea dreptate. Valdemar se îndreptă în fotoliu și îl cercetă pe 
Sebastian cu o expresie ce sugera curiozitate. 

— Vanja mi-a povestit despre mai mulți dintre colegii ei, dar 
nu cred să mai fi auzit de tine până acum. 

— Sunt implicat doar temporar. Pe post de consultant. Sunt 
psiholog, nu poliţist. 

Sebastian observă cum expresia feței lui Valdemar se 
schimbă imediat, de îndată ce își menţionase profesia. De parcă 
ar fi căutat ceva în amintiri. 

— Bergman... Nu cumva ești acel Sebastian Bergman care a 
scris cartea aceea despre ucigașul în serie Hinde...? 

Sebastian încuviinţă cu viteza fulgerului. 

— Cărţile. Ba da. Eu sunt. 

Valdemar se întoarse către Vanja. Părea aproape 
entuziasmat. 

— E cartea aia pe care mi-ai dat-o acum nu știu câți ani, îți 
aduci aminte? 

— Da. 

Valdemar se întoarse din nou spre Sebastian și făcu un semn 
către fotoliul liber de lângă Vanja. 

— Nu ai vrea să iei loc? 

— Tată, sunt sigură că Sebastian are alte treburi acum. 
Ancheta este destul de complicată. 

Sebastian întâlni privirea Vanjei. Citise oare rugăminte în ochii 
ei? In orice caz, era clar că Vanja nu voia ca el să li se alăture. 


VP - 297 


— Nicio problemă, am timp. 

Sebastian își descheie paltonul ud, și-l dădu jos și îl potrivi pe 
spătarul unui scaun, după care se așeză. În tot acest răstimp, o 
privi pe Vanja cu un zâmbet ce nu putea a fi interpretat altfel 
decât maliţios. Nu mai putea de plăcere. Vanja o remarcă, iar 
faptul că Sebastian li se alăturase o înfurie și mai tare. 

— Nu știam că mi-ai citit cartea, îi spuse Sebastian, 
cufundându-se în fotoliu. N-ai spus nimic. 

— Poate că nu am avut când. 

— l-a plăcut la nebunie, interveni Valdemar, fără să bage de 
seamă cum privirea fiicei lui se întunecă tot mai tare la fiecare 
cuvânt pe care îl pronunţa. Aproape că m-a forţat să o citesc și 
eu. Cred că a fost unul dintre motivele pentru care s-a făcut 
polițistă. 

— Adevărat? Vai, ce mă bucur să aud asta. 

Sebastian se rezemă mulțumit de spătar. 

— Când te gândești că am influențat-o atât de tare... 

Jocul se sfârșise. Sebastian îi zâmbi Vanjei. De acum încolo, 
Vanja n-o să mai aibă niciodată ultimul cuvânt. lubitul ei tată 
tocmai avusese grijă de asta. 

e 

Mikael o sunase și o întrebase dacă urma să vină să-l ia de la 
gară sau avea să se ducă singur la hotel. Ursula înjură în gând. 
Nu uitase că Mikael trebuia să vină în oraș, dar nu se gândise 
deloc la asta în timpul zilei. Aruncă o privire grăbită la ceas. 
Fusese o zi al naibii de lungă și nici măcar nu se încheiase. 
Ursula stătea în dormitorul lui Groth și tocmai voia să se apuce 
de un șifonier dublu, cu cămăși, pulovere, chiloţi și șosete 
frumos împăturite, și alte articole de îmbrăcăminte pe care 
Ragnar le pusese pe umerașele aflate la o distanţă de exact trei 
centimetri unele de altele. La început, se gândi să-i ceară soțului 
ei să aștepte o oră. Nu era în toane prea bune. Lipsa de dovezi 
materiale o irita la culme. Începuse cu dulapul cu arme, dar își 
dăduse seama că nu avea să ducă la niciun rezultat. 

Armele fuseseră folosite de curând, dar Groth se antrena 
pentru tir. Fără un glonț cu care să poată face o comparaţie, 
informaţia aceasta era cu totul inutilă. Restul camerei de lucru 
nu dăduse niciun rezultat. Nu se afla nimic pe birou, în 
secretarul de la fereastră sau pe raftul cu cărți. Poate că se afla 
ceva în computer, dar de asta avea să se ocupe Billy. Baia 


VP - 298 


fusese și ea o mare dezamăgire. Nici măcar un fir de păr în 
canalizare. 

lar acum stătea cu Mikael la telefon. Mikael care se ţinuse de 
cuvânt, doar ea îi spusese să vină. Se apropia ora cinei. Oricum 
trebuia să mănânce ceva. Ursula se dădu bătută, cobori treptele 
și își vâri capul în bucătărie unde Billy scotocea prin dulapuri și 
sertare. 

— O şterg o vreme. O oră-două. 

Billy o privi surprins. 

— Bine. 

— E în regulă dacă iau mașina? 

— Unde te duci? 

— Mă duc... să mănânc. 

Billy o privi fără să priceapă. Nu își putea aduce aminte când 
o văzuse pe Ursula atât de nerăbdătoare să plece să mănânce. 
In ochii lui, Ursula era femeia care trăia din sandvișuri ambalate 
în celofan, cumpărate de la benzinărie, pe care le mânca la locul 
crimei. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Mikael e în oraș. 

Billy încuviinţă cu toată înțelegerea de care era în stare, chit 
că acum totul părea încă și mai ciudat. Mikael, bărbatul pe care 
Billy îl văzuse o singură dată preţ de zece minute când venise să 
o ia pe Ursula de la petrecerea anuală de Crăciun, venea în 
Västerås ca să ia cina cu ea. 

Era clar că se întâmplase ceva. 

Ursula ieși din casă și se îndreptă cu pași nervoși spre mașina 
parcată în stradă. Când deschise portiera, își dădu seama că 
uitase cu totul motivul pentru care Mikael călătorise până în 
Västerås. 

Nu pe Mikael trebuia să fie supărată. 

În niciun caz. 

El nu avea nicio vină. Sincer vorbind, era deja destul de grav 
că se folosise de el pentru a-și atinge propriile scopuri. Mikael se 
gândise probabil că Ursula îl sunase pentru că voia să-l vadă, îi 
era dor de el, nu pentru ca, prin prezenţa lui, să-i dea lui Torkel 
o lecție. 

Trebuia să se poarte extrem de frumos cu el. Trebuia să-și 
aducă aminte, să nu pedepsească pe cine nu trebuia. 


VP - 299 


Ursula urca în mașină și scoase mobilul. În drum spre centru 
dădu două telefoane scurte. Unul la secţie, pentru a se asigura 
că Torkel încă mai era acolo, și unul lui Mikael, pentru a stabili 
un loc de întâlnire. Apoi reduse din viteză pentru a se asigura că 
avea să ajungă după el. Dădu drumul la radio, ascultă o vreme 
și își lăsă mintea să se odihnească. 

Zarurile fuseseră aruncate. 

Pedeapsa urma să fie aplicată. 

e 

— Salut, Torkel. 

Torkel se întoarse și îl recunoscu imediat pe bărbatul înalt, cu 
părul de culoare închisă, așezat pe canapeaua de la recepţie. 
Torkel îl salută din cap. Se strădui să zâmbească. 

— Mikael, mă bucur să te văd. Ursula a zis că ai să treci pe 
aici. 

— E aici? 

— Din câte știu, nu e. Dar pot să verific. 

— E în regulă, știe că sunt aici. A 

Torkel încuviință din nou din cap. Mikael arăta bine. In părul 
lui de culoare închisă se întrezăreau câteva fire albe în zona 
tâmplelor, dar îi stătea bine. Erau aproximativ de aceeași 
vârstă, dar Torkel nu se putu stăpâni să nu se simtă mai bătrân 
și mai uzat. Nu îmbătrânise la fel de bine ca Mikael, iar faptul că 
acesta se luptase, în scurte perioade, cu alcoolismul, nu se 
vedea deloc la exterior. Dimpotrivă, arăta mai atletic și mai 
sănătos ca oricând. 

Mai mult ca sigur că e genetic, se gândi Torkel, dar în același 
timp se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să-și facă abonament 
la o sală de sport. Cei doi nu spuseră nimic o vreme. Torkel nu 
voia să pară nepoliticos, dar, oricât încerca, nu-i venea nimic în 
minte ce să spună. Din lipsa unui interes genuin, optă pentru 
niște fraze convenționale. Se decise să joace la sigur. 

— Cafea? Vrei o cafea? 

Mikael încuviință din cap, iar Torkel se îndreptă spre intrare, 
își scoase cardul și îi ţinu ușa lui Mikael. Străbătură un spaţiu cu 
birouri în plan deschis și se îndreptară spre sala de mese. 

— Am citit despre omor. Pare să fie o anchetă dificilă. 

— Da, așa este. 

Torkel îl conduse mai departe în tăcere. Nu se întâlniseră 
decât de vreo câteva ori de-a lungul anilor, el și Mikael. Mai mult 


VP - 300 


la început, când Ursula era nouă în departament. Atunci Torkel îi 
invitase pe amândoi la el și la Monica acasă. De vreo două-trei 
ori. Pe vremea aceea, el și Ursula nu fuseseră decât colegi și nu 
se întâlneau în particular decât însoţiţi de perechea lor. Inainte 
de a-și începe relaţia din camerele de hotel. Cât de mult durase 
oare? Patru ani? Cinci, dacă includea și noaptea aceea din 
Copenhaga. Aceea pe care el, cu mare regret, o numise o 
întâmplare singulară. Ceva ce nu avea să se mai repete 
vreodată. Asta fusese atunci. 

Acum era altfel. Regretul și promisiunile dispăruseră, fiind 
înlocuite de niște reguli nescrise. 

Doar în delegaţie. 

Niciodată pe teren propriu. 

Fără planuri de viitor. 

Ultimul punct fusese cel mai dificil pentru Torkel. Când 
stăteau întinși în pat, goi și satisfăcuţi, unul lângă altul, îi fusese 
greu - ca să nu spună imposibil - la început să nu își dorească 
ceva mai mult decât atât. O continuare dincolo de camera 
anonimă de hotel. Dar în puţinele dăţi în care întrecuse limita și 
încălcase înțelegerea, ochii ei se înăspriseră și Torkel se văzuse 
lipsit de aceste întâlniri timp de săptămâni. Așa că își învățase 
lecţia. 

Fără planuri de viitor. 

Costau prea mult. 

Acum stătea în sala de mese impersonală, cu privirea pironită 
în cafeaua maronie care umplea paharele. Mikael stătea la o 
masă din apropiere, sorbind dintr-un cappuccino. 

Terminase de povestit ceea ce era de povestit despre 
anchetă, așa că începură să facă conversaţie. 

Despre vreme și vânt. (Chiar a venit primăvara.) 

Cum mai mergea cu serviciul lui Mikael. (Ca de obicei, 
aceleași necazuri.) 

Ce mai făcea Bella. (Bine, mulțumesc, e în ultimul an la 
jurnalism.) 

Mai juca Mikael fotbal? (Wu, nu-I mai ține genunchiul. 
Meniscul.) 

Torkel nu se putu abţine să nu se gândească la faptul că doar 
ieri-dimineaţă se culcase cu soţia lui Mikael. Se simţea ipocrit. 

Până în măduva oaselor. 


VP - 301 


De ce naiba hotărâse Ursula să se întâlnească cu el aici? 
Torkel intuia motivul și avu impresia că acesta i se confirmă 
câteva secunde mai târziu, când Ursula își făcu apariţia în 
spatele lor. 

— Bună, iubitule. Îmi pare rău că am întârziat. 

Ursula trecu pe lângă Torkel, fără să-i acorde nici cea mai 
mică atenţie și îl sărută tandru pe Mikael. Se întoarse apoi către 
Torkel, cu o privire rece. 

— Ai timp de stat la cafele? 

Torkel dădu să răspundă, dar Mikael îi sări în ajutor. 

— Stăteam și aşteptam la recepţie, așa că Torkel a vrut doar 
să fie politicos. 

— Altfel avem o groază de făcut, atât de multe, încât am avut 
nevoie să aducem personal suplimentar. Nu-i așa, Torkel? 

Confirmat. Prezenţa lui Mikael era pedeapsa lui Torkel. Poate 
că nu cea mai rafinată, dar cu siguranță cea mai eficientă. 
Torkel nu-i răspunse. Nu era deloc o idee bună să o înfrunte. Nu 
cu Mikael de faţă. Și nici în alt context. Când Ursula era în toane 
proaste, nu aveai șanse să câștigi. 

Torkel ceru scuze, dar, înainte de a pleca, avu grijă să-i 
strângă mâna lui Mikael, cu toată convingerea de care era în 
stare. Putea, totuși, să arate un pic de mândrie. Ura sentimentul 
acela, să plece cu coada între picioare. 

Ursula îl apucă pe Mikael de braţ și ieșiră din sala de mese. 

— Nu sunt tocmai sigură de restaurantele de aici, din oraș, 
dar Billy spune că, undeva, în apropiere, se află un restaurant 
grecesc care e bun. 

— Sună bine. 

Făcură câţiva pași în tăcere, când Mikael se opri. 

— De ce sunt aici? 

Ursula se întoarse și îl privi întrebătoare. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ce am spus. De ce sunt aici? Ce vrei, de fapt? 

— Nu vreau nimic. M-am gândit doar că, de vreme ce mă aflu 
la numai câţiva kilometri de Stockholm, atunci am putea... 

Mikael o cercetă din priviri. Nu îl convinsese. 

— Doar ai lucrat și mai aproape de Stockholm și nu m-ai sunat 
niciodată. 

Ursula oftă în gând, dar se controlă. 


VP - 302 


— Tocmai de asta. Ne vedem prea puţin. Am vrut să fac ceva 
diferit. Vino acum. 

Ursula îl apucă de braţ și îl trase tandru deoparte. În timp ce îl 
îmbrăţișa, continuă să blesteme în gând ideea aceea care, cu o 
zi în urmă, i se păruse atât de corectă și de clară. Ce voia ea 
până la urmă? Să îl facă gelos pe Torkel? 

Să-l umilească? 

Să-și arate independența? 

Indiferent care fusese intenţia, prezenţa lui Mikael părea să-și 
fi îndeplinit deja scopul. Torkel era evident jenat de situaţie, iar 
când, fără să spună un cuvânt, acesta se îndepărtase de ei, 
umerii i se lăsaseră mai tare ca niciodată. 

Așa că întrebarea care îi răsări Ursulei în minte era: 

Ce să facă acum cu bărbatul ei? 


VP - 303 


După ce petrecu o oră și ceva la restaurantul grecesc, Ursula 
se văzu nevoită să revină acasă la Ragnar Groth. Cina fusese, 
totuși, plăcută. Mai plăcută decât crezuse că are să fie. Mikael o 
mai întrebase de câteva ori de ce îl chemase aici. li era greu să 
creadă că singurul motiv fusese doar ca să îl vadă. Ceea ce nu 
era deloc ciudat. 

Ani întregi, relația lor fusese dificilă. De fapt, era o minune că 
supravieţuise, dar legătura lor se consolidase pe parcursul 
acestei bătălii. Probabil pentru că ajunseseră să înveţe cele mai 
adânci slăbiciuni ale partenerului, ceea ce face ca o relaţie să 
devină mai puternică sau, dimpotrivă, să moară. Amândoi aveau 
defectele lor. Inclusiv ca părinţi. Când venea vorba de Bella, era 
ca și cum un filtru subţire, o membrană fină o împiedica pe 
Ursula să se apropie prea tare de fiica sa și sfârșea acordând 
mai multă prioritate serviciului. Ursula suferise adesea dându-și 
seama că, involuntar, părea să prefere analize criminalistice și 
cadavre în locul fiicei ei. Dădea vina pe educaţia pe care o 
primise, pe părinţii ei, pe creierul său care acorda prioritate 
raţiunii, și nu sentimentelor. Dar asta nu schimba nimic, filtrul 
acela rămânea acolo și odată cu el, durerea pricinuită de propria 
incapacitate de atașament puternic. Simţea că trebuie să fie mai 
prezentă și mai angajată. Mai ales în perioadele în care Mikael 
recidiva. Atunci, bunicii fuseseră salvarea. Ani la rând. 

În ciuda defectelor lui evidente, Ursula nu se putea abţine să 
nu-l admire pe Mikael. Niciodată nu lăsase viciul să le distrugă 
situaţia financiară or să le fie imposibil să locuiască acasă. 
Atunci când starea lui se înrăutăţea foarte tare, se retrăgea. Ca 
un animal rănit. Cel pe care îl dezamăgea cel mai tare atunci 
când recidiva era el însuși. Viaţa lui nu fusese decât o lungă 
luptă cu propriile slăbiciuni. 

Acolo credea Ursula că se afla cheia iubirii ei faţă de Mikael. 
Nu se dădea niciodată bătut. În ciuda eșecurilor, a pașilor greșiţi 
și a promisiunilor încălcate, lupta mai departe. Mai hotărât decât 
ea, mai puternic decât ea. Cădea, eșua, dar se ridica 
întotdeauna și continuă. 

Pentru ea. 


VP - 304 


Pentru Bella. 

Pentru familie. 

lar Ursula era loială celor care luptau pentru ea. Cu trup și 
suflet. Nu era extrem de romantic, și în niciun caz visul 
adolescentin asupra relaţiei perfecte, dar Ursula nu fusese 
niciodată prea impresionată de idealul acesta. Întotdeauna 
apreciase loialitatea mai presus decât iubirea. Persoanele pe 
care te puteai baza contau și le voiai tot timpul în preajmă. Căci 
o meritau. Ceea ce, eventual, lipsea din această relaţie se putea 
găsi în alte locuri. 

Torkel nu era primul ei amant, chiar dacă el așa credea. Nu, 
mai fuseseră și alţii. Deja de timpuriu îl completase pe Mikael cu 
alţii. La început, încercase să se simtă vinovată, dar nu reușise. 
Oricât de mult încercase. Nu reușea să simtă că îl dezamăgise 
pe Mikael. Escapadele ei extraconjugale erau o condiţie pentru 
ca ea să rămână alături de el. Avea nevoie și de complexitatea 
emoţională cu Mikael, dar și de prezenţa fizică lipsită de alte 
pretenţii cu cineva ca Torkel. Era ca o baterie care avea nevoie 
de un pol negativ și de unul pozitiv ca să poată funcţiona. Altfel 
se simţea golită de orice. 

Un lucru le cerea însă amândurora. 

Loialitate. 

lar aici Torkel o dezamăgise. Din acest motiv, decisese să-și 
intersecteze polii și să-i scurtcircuiteze. Fusese o decizie 
infantila, nechibzuită și luată sub impulsul emoţiilor. Dar, cu 
toate acestea, funcţionase. 

lar cina fusese plăcută. 

Se despărţise de Mikael în fața restaurantului cu promisiunea 
că o să se întoarcă la hotel cât putea de repede, dar că avea să 
dureze ceva. Mikael își luase o carte și îi spusese că nu avea de 
ce să își facă griji. 

După întâlnirea cu Mikael, seara lui Torkel continuă pe o pistă 
descendentă. Primi un telefon de la Billy, care tocmai plecase de 
la Groth și era în drum spre secţie, spunându-i că nu găsise 
nimic acasă la acesta. Nici urme de sânge pe haine, nici pantofi 
murdari de noroi, nici urmă de Roger - sau de altcineva, de fapt 
- nu se găsea în casa aceea. Mașina nu avea pneuri Pirelli, și nu 
găsise urme de sânge nici în mașină, nici în garaj. Nici vreun 
bidon cu vreo substanţă inflamabilă și nici haine care să miroasă 


VP - 305 


a fum. Nimic care să-l fi legat în vreun fel de Roger Eriksson sau 
de Peter Westin. 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Billy urma să mai verifice încă o dată computerul lui Groth, 
dar Torkel nu avea motive să se aștepte la cine știe ce. 

Torkel încheie convorbirea cu un oftat. Se așeză la masă, cu 
privirea pierdută în gol, în direcţia tablei pe care erau afișate 
datele cazului. L-ar fi putut reţine pe Groth timp de patruzeci și 
opt de ore, dar, sincer vorbind, Torkel nu vedea cum ar fi putut 
să-și întărească suspiciunile împotriva lui. Niciun procuror din 
lume nu ar fi acceptat arestarea acestuia pe baza dovezilor pe 
care le aveau. Așa că, dacă îi dădeau drumul în seara aceea sau 
a doua zi după-amiaza, era tot aia. Torkel dădu să se ridice în 
picioare, când, spre marea lui surprindere, Vanja se năpusti în 
sala de ședințe. Nu se așteptase să o mai vadă în ziua aceea. 
Avusese niște treburi personale de care trebuise să se ocupe. 

— De ce naiba l-ai cooptat pe Sebastian în ancheta asta? 

Ochii îi fulgerau de mânie. Torkel o privi obosit. 

— Cred că am mai explicat-o de vreo câteva ori. 

— A fost o decizie idioată. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Dar ar fi mai bine să dispară. 
Distruge totul. 

Telefonul lui Torkel sună. Privi ecranul. Șeful Inspectoratului 
Regional. Torkel îi aruncă Vanjei o privire prin care cerea scuze 
și răspunse. Schimbul de informații se efectuă în mai puţin de 
un minut. 

Torkel află că ziarul Expressen făcuse legătura dintre Peter 
Westin și Liceul Palmlâvska și, prin urmare, legătura cu Roger 
Eriksson. Acum apărea totul pe internet. 

Inspectorul-șef află că Ragnar Groth avea să fie eliberat, 
precum și din ce motiv. Torkel află că inspectorul-șef era 
nemulțumit. Cazul trebuia elucidat. Cât mai repede. 

Inspectorul-șef află că se străduiau. 

Torkel află, în schimb, că inspectorul-șef aștepta de la el să 
discute cu jurnaliștii care se adunaseră în faţa poliţiei înainte să- 
și încheie ziua de lucru. 

Inspectorul-șef închise. Torkel închise și el, dar grijile lui nu se 
terminau acolo, înţelese el atunci când întâlni privirea Vanjei. 


VP - 306 


— ÎI eliberăm pe Groth? 

— Da. 

— De ce? 

— Doar ai auzit ce am spus la telefon, nu? 

— Da. 

— Ei bine, atunci ai aflat de ce. 

Vanja tăcu o clipă, de parcă ar fi procesat informaţia pe care 
tocmai o primise. Ajunse rapid la o concluzie. 

— Urăsc cazul ăsta. Urăsc orașul ăsta nenorocit. 

Se întoarse și o porni spre ușă, o deschise, dar se opri și se 
întoarse către Torkel. 

— Și îl urăsc pe Sebastian Bergman. 

Vanja părăsi încăperea, închizând ușa în urma sa. Torkel o 
privi cum dispare cu pași repezi printre birourile goale. Cu un 
gest obosit, își luă sacoul de pe spătarul scaunului. Decizia 
aceea de moment, de a-l coopta pe Sebastian, îi mânca zilele. 

O jumătate de oră mai târziu, Torkel aranjase toate detaliile 
legate de eliberare. Ragnar Groth fusese disciplinat și concis. Își 
repetase dorinţa ca poliţia să fie discretă și ceruse ca o mașină 
civilă sau un taxi îl ducă acasă. Și să iasă pe ușa din spate. Nu 
avea de gând să iasă prin faţă și să se lase pradă jurnaliștilor. 
Nu era posibil să trimită o mașină civilă la o oră atât de târzie, 
așa că Torkel chemă un taxi. Se despărțiră. Groth spera să nu-i 
mai vadă din nou. Torkel nu se putu stăpâni să nu simtă că 
dorinţa era reciprocă. Rămase nemișcat până ce farurile din 
spate ale taxiului dispărură în noapte. Chibzui o clipă. Încercă 
să-și aducă aminte dacă nu cumva avea altceva de făcut. Ceva 
căruia putea să îi acorde prioritate cu conștiința împăcată. Dar 
nu reuși. Era nevoit să iasă și să stea de vorbă cu presa. 

Dacă exista ceva ce Torkel ura în munca sa, atunci era tocmai 
faptul că relaţiile cu presa deveniseră tot mai importante. 
Desigur, nu îi era greu să înţeleagă nevoia de informare a 
populaţiei, dar începuse să se întrebe dacă într-adevăr acesta 
era țelul jurnaliștilor. Pentru ei, cel mai important părea să fie să 
atragă cât mai mulți cititori și nimic nu se vindea mai bine decât 
sexul, contrastele și senzaţionalul. Prin urmare, în loc să 
informeze lumea, ajunseseră să o sperie, ajunseseră să 
condamne în loc să elibereze și dezvăluiau identitatea 
infractorilor mai devreme decât ar fi fost în interesul populaţiei. 
Nume și fotografii. Inainte de proces. 


VP - 307 


Și peste tot, în orice relatare, Torkel avea impresia că 
trebuiau să includă ceva înspăimântător. 

Care să te afecteze. 

Niciodată nu poți fi sigur. 

Ar fi putut să fie copilul tău. 

Asta îi era cel mai greu lui Torkel. Presa simplifica relații 
complexe, se hrănea din tragedii și nu făcea decât să creeze 
spaimă și suspiciune în rândul oamenilor. 

Încuie-te în casă. 

Nu ieși noaptea. 

Să nu ai încredere în nimeni. 

Spaimă. 

Asta vindeau ei de fapt. 

e 

Când, două ore mai târziu, Ursula reveni la hotel, era în toane 
groaznice. 

lar situația avea să se înrăutăţească și mai tare. 

După ce se întorsese acasă la Groth, Billy era, în principiu, 
gata. Se așezaseră în bucătărie ca să o poată informa despre 
rezultatul percheziţiei lui. Nu avuseseră nevoie de prea mult 
timp. 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Ursula oftase. La început apreciase simţul ordinii care domnea 
în casa lui Ragnar Groth, dar acum, când descoperirile 
străluceau prin absenţa lor, avea senzaţia că pedanteria 
acestuia constituia, de fapt, un dezavantaj pentru ancheta lor. 
Groth nu ar fi fost niciodată în stare să facă ceva neplanificat 
sau nechibzuit. Niciodată nu s-ar fi pripit dacă era să ascundă 
ceva și nu ar fi lăsat dovezi incriminatorii la întâmplare, riscând 
să fie găsite. Dacă voia să ascundă ceva, Ragnar Groth ar fi avut 
grijă ca tot ceea ce ascundea să rămână ascuns. 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Nu găsiseră nimic pornografic, nici substanţe interzise, nici 
scrisori de dragoste ori linkuri suspecte în calculator, nimic care 
să confirme o relație sexuală cu Frank Cleven ori cu alţi bărbaţi, 
telefonul mobil nu era cel de la care fuseseră trimise mesajele 
către telefonul lui Roger Eriksson. Nu găsiseră, fir-ar al naibii, 
nici măcar o somaţie de la vreo factură neplătită. 


VP - 308 


Billy împărtășea și el frustrarea  Ursulei. Demontase 
computerul pentru a lua hard diskul cu el, să îl verifice la sediu 
pentru a treia oară, cu un software superior. _ 

Dar nu era doar lipsa materialelor dubioase. In general, în 
lucrurile lui Groth nu reușiseră să găsească nimic personal. Nicio 
dovadă că acesta ar fi avut vreo relaţie, intimă sau de alt fel. Nu 
avea fotografii cu el sau cu altcineva cu care să aibă o legătură 
afectuoasă - părinţi, rude, prieteni, nu găsiseră nici urmă de 
scrisori ori felicitări de Crăciun, de mulţumire sau vreo invitaţie. 
Materialul cel mai personal fusese fișa lui școlară. Cu note 
perfecte. Billy și Ursula erau tot mai convinși că viaţa interioară 
a directorului de liceu - în cazul în care avea una - trebuia să se 
afle altundeva. 

Hotărâră ca Billy să ia mașina, să se întoarcă la sediu și să îi 
dea raportul lui Torkel. Ursula rămase pe loc pentru a verifica 
încă o dată, în primul rând, etajul. Ferm hotărâtă să se asigure 
că nu omisese nimic din cauza sosirii lui Mikael. Dar nu găsi 
nimic. 

Absolut nimic. 

Luă un taxi înapoi la hotel și urcă direct în cameră. 

Mikael stătea în fața televizorului și se uita la Eurosport. 
Ursula simți că ceva nu era în regulă din primul moment în care 
pătrunse în camera spartan mobilată. Mikael se ridică în picioare 
un pic cam prea repede și îi zâmbi cu prea multă veselie. Fără 
să scoată un cuvânt, Ursula se apropie de minibar și îl deschise. 
Cu excepţia a doua sticle de apă minerală și o cutie de suc, era 
gol. În coșul de gunoi zări din zbor sticluțele de plastic. Nici 
măcar nu încercase să le ascundă. Cantitatea era prea mică 
pentru a-l îmbăta. Dar chiar și foarte puţin era prea mult. 

Al dracului de mult. 

Ursula îl privi și vru să se înfurie. Dar ce crezuse, până la 
urmă? Doar există un motiv pentru care polul negativ și polul 
pozitiv se află la capete diferite ale bateriei. 

Ca să nu se întâlnească... 


Haraldsson era beat. 

Ceea ce nu se întâmpla prea des. De obicei, era foarte 
cumpătat când venea vorba despre alcool, dar, la cină, spre 
surprinderea lui Jenny, destupase o sticlă de vin pe care o golise 
singur în decursul a două ore. Jenny îl întrebase dacă se 


VP - 309 


întâmplase ceva, dar Haraldsson nu făcuse decât să 
bolborosească ceva nedeslușit despre cât avea de lucru la 
slujbă. Ce ar fi putut să spună? Jenny nu știa nimic despre 
minciunile pe care le împrăștiase la locul de muncă. Nu știa 
nimic despre cum încercase să îl urmărească pe Axel Johansson, 
în afara orelor de lucru, și despre consecinţele acestei acțiuni. 
Nu o știa și nici nu avea să o afle vreodată. 

L-ar fi crezut idiot. 

Și chiar era. 

lar acum era un idiot beat. Se așezase pe canapea, 
schimbând canalele de televiziune. Pe mute ca să nu o 
trezească din somn pe Jenny. Făcuseră sex. Bineînţeles. Dar 
gândurile îi fuseseră în cu totul alt loc. Insă nu contase. 
Bineînţeles. Acum Jenny dormea. 

Avea nevoie de un plan. Primise o lovitură grea din partea lui 
Hanser, dar urma să se ridice din nou în picioare. Să le arate că 
nu era ușor să-l dai gata pe Thomas Haraldsson. Mâine, când 
avea să se întoarcă la lucru, urma să își ia revanșa. Avea să le 
arate el tuturor. Să îi arate lui Hanser. Nu îi trebuia decât un 
plan. 

Că el va fi cel care îl va prinde pe ucigașul lui Roger Eriksson 
devenea tot mai improbabil. Acum avea șanse mai mari să 
câștige un milion la loto fără să aibă vreun loz. Nu se va mai 
apropia de ancheta aia, Hanser avusese grijă de asta. Dar Axel 
Johansson, aici încă mai exista o posibilitate. Din câte înțelesese 
Haraldsson, Brigada Naţională de Omucideri reţinuse un nou 
suspect. Directorul de la liceul băiatului. Din câte știa el, Axel 
Johansson nu fusese exclus cu totul din rândul suspecţilor, dar 
nu mai avea cea mai mare prioritate. 

Haraldsson se enervă că nu adusese acasă materialul despre 
Axel Johansson. Se înjură că băuse, altfel s-ar fi putut duce cu 
mașina până la secție. Să ia un taxi până acolo și înapoi era nu 
numai scump și departe, dar nu voia sub nicio formă să dea nas 
în nas cu colegii beat. Urma să ia materialul a doua zi de 
dimineaţă. Când o să aibă tot planul. 

Haraldsson știa că Brigada Naţională de Omucideri stătuse de 
vorbă cu fosta prietenă a lui Johansson. Trebuia să afle ce le 
spusese aceasta. Să o sune și să o interogheze și el nu era o 
soluție. Dacă ar fi făcut-o și, în vreun fel, acest lucru ar fi ajuns 
la cunoștința lui Hanser, s-ar fi aflat într-o poziţie și mai proastă. 


VP - 310 


Hanser fusese foarte explicită, ca să nu spună ultraexplicită, 
spunându-i că, dacă Haraldsson avea să dedice, fie și un minut, 
cazului Roger Eriksson, îl va aresta pentru obstrucționarea 
anchetei. Fusese o glumă, desigur. Sau, mai degrabă, îi 
transmisese un avertisment. O modalitate de a-și arăta puterea 
și de a-l pune pe Haraldsson la locul lui acum când, în sfârșit, 
făcuse și el o mică greșeală. Sărise pe el imediat. Fir-ar a 
dracului Hanser... 

Haraldsson respiră adânc. 

Concentrare. 

Nu avea să mai piardă timpul și energia înjurând-o pe Hanser. 
Trebuia să se gândească la un plan. Un plan cu care să o pună 
la colţ. Care să arate cine era cel mai bun poliţist dintre ei doi. 
Să ia legătura cu fosta prietenă a lui Axel Johansson era exclus, 
dar, după cum spusese, Brigada Naţională de Omucideri stătuse 
de vorbă cu ea și, chiar dacă Haraldsson nu avea acces la 
materialele legate de această anchetă, se găseau alţii care 
aveau. 

Haraldsson își scoase mobilul, căută un număr în agendă și 
apăsă pe Call. Era aproape douăsprezece noaptea, dar persoana 
răspunse după numai câteva apeluri. 

Radjan Micic. 

Acesta era unul dintre avantajele vechimii la locul de muncă. 
Îți făceai prieteni. Prieteni cărora, uneori, le făceai mici servicii și 
care, prin urmare, te ajutau atunci când și tu aveai nevoie deo 
mână de ajutor. 

Nu era de mirare. 

Nimic ilegal sau ceva de genul ăsta. 

Doar o mână de ajutor pentru a face față vieții. Cum ar fi să 
scrii un raport în locul cuiva când acesta trebuia să se ducă să-și 
ia copiii de la grădiniţă. Sau să dai o raită pe la magazinul de 
băuturi într-o vineri după-amiaza. Să acoperi, să ajuţi. Servicii 
minore care făceau viaţa mai ușoară pentru toţi cei implicaţi. 
Servicii datorită cărora puteai și tu, la rândul tău, să ceri un 
serviciu la nevoie. 

Când Hanser preluase răspunderea urmăririi lui Axel 
Johansson, îl numise responsabil pe Radjan Micic. Prin urmare, 
acesta avea acces la materialul legat de portar. Convorbirea nu 
dură nici două minute. Radjan lucrase la poliția din Västerås la 
fel de mult ca și Haraldsson. Inţelesese imediat despre ce era 


VP - 311 


vorba și bineînţeles că avea să îl ajute și avea să printeze 
interviul cu fosta prietenă a suspectului. Haraldsson avea să îl 
găsească pe biroul lui a doua zi de dimineaţă. Radjan chiar era 
un coleg bun. 

Când Haraldsson, cu un zâmbet satisfăcut, așeză telefonul 
lângă el, pe canapea, descoperi că Jenny stătea în pragul ușii cu 
ochii cârpiţi de somn. 

— Cu cine ai vorbit? 

— Cu Radjan. 

— La ora asta? 

— Da. 

Jenny se așeză lângă el pe canapea cu picioarele strânse sub 
ea. 

— Ce faci? 

— Mă uit la televizor? 

— La cete uiţi? 

— La nimic. 

Jenny își așeză cotul pe braţul canapelei și mâna pe creștetul 
lui. Începu să-l mângâie pe păr și își lăsă capul pe umărul lui. 

— S-a întâmplat ceva. Povestește-mi. 

Haraldsson închise ochii. Îl cam luase ameteala. Simţea 
nevoia să-i povestească totul. Voia să-i povestească despre 
serviciu. Despre Hanser. Cu adevărat. Nu doar să se văicărească 
și să fie penibil. Voia să-i spună cât de frică îi era că viaţa îi 
aluneca printre mâini. Că nu se putea vedea peste zece ani. Ce 
făcea. Cine era. Că viitorul îl înfricoșa. Voia să-i spună că se 
temea că niciodată nu or să aibă un copil. Avea oare să reziste 
relația lor? Sau Jenny avea să îl părăsească? Voia să îi spună că 
o iubește. l-o spunea prea rar. Avea atât de multe de povestit, 
dar nu știa cum. Clătină numai din cap și se rezemă cu ochii 
închiși de mâna ei care continua să îl maseze pe cap. 

— Hai, vino să te culci. 

Jenny se aplecă și îl sărută pe obraz. Haraldsson simţi cât de 
obosit era. Obosit și beat. 

Se duseră la culcare. 

Aproape unul de altul. Jenny îl ţinea în braţe. Îi simţi respiraţia 
liniștită. Apropiere. Trecuse multă vreme. Sexul era ceva la 
ordinea zilei, dar apropierea... simţi cât de mult îi dusese dorul 
în timp ce somnul se furișă. 

Vinovații se ascund. 


VP - 312 


Un ultim gând lucid. 

Vinovaţii se ascund. 

Se afla o concluzie în fraza aceasta. Un tipar. Se afla acolo, 
dar creierul lui înceţoșat de alcool nu putea să îl prindă. Thomas 
Haraldsson atipi și dormi adânc și fără vise. 


VP - 313 


Imediat după miezul nopţii reuși și Torkel să scape de la 
conferinţa de presă. Evitase să răspundă la întrebările 
referitoare la legătura dintre cele două crime și ignorase 
complet întrebarea dacă arestaseră un angajat al Liceului 
Palmlovska, dar spera că, totuși, lăsase impresia că ancheta 
progresa și că elucidarea cazului nu mai era decât o chestiune 
de timp. 

Acum se îndrepta grăbit spre hotel. Spera ca bucătăria 
restaurantului să nu fi închis încă. Vedea negru în faţa ochilor de 
foame. Așa că spera să apuce să bage ceva în gură în micul 
restaurant al hotelului. De îndată ce ajunse acolo, își dădu 
seama că nu era singurul care avusese o zi proastă. La bar îl zări 
pe Mikael. Cu un pahar în față. Nu era de bine. Torkel încercă să 
se strecoare nevăzut afară din bar, dar Mikael dădu cu ochii de 
el. 

— Torkel? 

Torkel se opri, făcându-i cu mâna ușor rezervat. 

— Salut, Mikael. 

— Hai să bei un pahar cu mine! 

— Nu, mulţumesc. Încă mai am ceva de lucru. 

Torkel încercă să scape de el cu un zâmbet și să pară cât mai 
dezinteresat posibil, dar fără să fie nepoliticos. Dar nu funcţionă. 
Mikael se dădu jos de pe scaunul de bar și porni drept - atât cât 
putea - spre Torkel. Fir-ar să fie, chiar era beat, apucă Torkel să- 
și spună înainte ca Mikael să ajungă lângă el și să se apropie o 
idee prea mult. Torkel îi putea simţi respiraţia. Whisky și o 
băutură ceva mai dulce. Nu numai că stătea prea aproape de el, 
ba mai și vorbea tare. 

— Fir-ar să fie, Torkel, m-am dat în stambă. Fir-ar al dracului. 

— Observ. 

— N-ai putea tu să vorbești cu ea? 

— Nu cred că are să funcţioneze. Treaba asta trebuie să 
rămână între voi... 

— Dar de tine îi place. Te ascultă... 

— Mikael, eu cred că e mai bine să te duci să te culci. 

— Dar am putea să bem un pahar, nu? 


VP - 314 


Torkel clătină hotărât din cap, încercând febril să găsească o 
cale de scăpare din această situaţie. Nu avea niciun chef să se 
împrietenească cu Mikael. Se simțea suficient de jenat așa cum 
era și se îngrozea la gândul posibilităţii de a ajunge să-l 
cunoască ceva mai bine. Înţelese imediat greutatea regulilor 
stabilite de Ursula. 

Mereu în delegaţie. 

Niciodată pe teren propriu. 

Asta era mai rău decât pe teren propriu. Dar ea fusese cea 
care încălcase regulile. Ea își chemase aici soțul care acum 
stătea sprijinit de Torkel și avea nevoie de cineva. De cineva 
căruia să i se confeseze. 

— Fir-ar al dracului, ce m-am dat în stambă! O iubesc, 
înţelegi? Dar Ursula e complicată. Înţelegi? Doar lucrezi cu ea. O 
știi și tu. 

Torkel se hotărî să acţioneze. Avea să îl care până sus, în 
camera Ursulei, și avea să îl lase acolo. Era singura soluţie. Il 
apucă pe Mikael de braț și îl conduse prietenos, dar ferm afară 
din bar. 

— Vino, am să te ajut să ajungi în cameră. 

Mikael îl urmă docil. Liftul se afla deja la parter, așa că 
părăsiră imediat recepţia, urmăriţi de privirile tinerei care lucra 
acolo. Torkel apăsă butonul pentru etajul patru. Dacă o să mă 
întrebe cum de știu în ce cameră stă Ursula? se gândi el, dar își 
alunga imediat grija aceea. Doar erau colegi de serviciu. 
Bineînţeles că își știau numărul camerelor. Mikael îl privi. 

— Ești tare. Ursula are numai lucruri bune de spus despre 
tine. 

— Mă bucur să aud. 

— A fost al naibii de ciudat când m-a sunat. Știi, când Ursula e 
la muncă, atunci numai de muncă e vorba. Ține la reguli. Dacă 
lucrezi, atunci lucrezi și nu faci nimic altceva. Și nu sună. Așa a 
fost întotdeauna. lar eu m-am conformat. 

Mikael respiră adânc. Torkel nu spuse nimic. 

— Dar ieri m-a sunat și mi-a zis că vrea să vin aici. Cât de 
repede posibil. Pricepi? 

Tindea să devină una dintre cele mai lungi ascensiuni cu liftul 
din câte trăise Torkel. Doar etajul doi. Poate că ar fi fost mai 
bine să-l fi lăsat pe Mikael la bar și să plece. 


VP - 315 


— Relaţia noastră a fost al naibii de grea, să știi. Prin urmare, 
că m-am gândit că probabil voia să-mi spună că s-a terminat. 
Știi, că s-a hotărât. Altfel de ce dracului să mă cheme aici? Doar 
nu s-a mai întâmplat niciodată până acum. 

— Mikael, nu știu. E mai bine să discuţi direct cu Ursula. 

— Dar așa e ea. Bang și se hotărăște. lar atunci, decizia 
trebuie pusă în aplicare direct. Deci ce puteam să cred? 

— Nu cred că vrea să divorțeze de tine. 

In sfârșit ajunseseră la etajul patru. Torkel deschise rapid ușa 
de sticlă și ieși. Mikael rămase în lift. 

— Poate că nu, dar așa m-am gândit eu. Ea nu mi-a zis nimic. 
A luat cina cu mine și apoi m-a lăsat în cameră. Am întrebat-o 
de ce a vrut să vin aici, dar nu mi-a zis decât că a vrut să mă 
vadă. Dar nu are cum să fie ăsta motivul. 

— Vino odată! 

Torkel îi făcu semn cu mâna lui Mikael care, cu oarece efort, 
părăsi liftul. O porniră amândoi de-a lungul coridorului. 

— Așa că am luat o sticluţă din minibar. Eram neliniștit. Eram 
sigur că vrea să mă părăsească. 

Torkel nu-i răspunse. Ce ar fi putut să-i spună. Mikael repeta 
același lucru ca o placă zgâriată. Ajunși în faţa camerei, Torkel 
bătu la ușă. 

— Nu cred că Ursula e în cameră. A ieșit. Nu-i place să mă 
vadă așa. Dar am cheia. 

Mikael se scotoci prin buzunare și, după ceea ce păru să 
dureze o eternitate, scoase cartela de acces și i-o dădu lui 
Torkel. Când Torkel îi întâlni privirea pentru o fracțiune de 
secundă, văzu că Mikael avea lacrimi în ochi. 

— Altfel de ce m-ar fi chemat să vin aici? 

— Nu știu. Chiar habar nu am, minţi Torkel. 

Deschise ușa. Mirosea a alcool, iar Ursula se afla în cameră. O 
combinaţie pe care Torkel nu o mai trăise până acum. Intrară în 
cameră, iar Mikael se așeză pe unul din cele două scaune aflate 
în colț. Arăta plin de remușcări. 

— Fir-ar al dracului, ce m-am făcut de rahat... 

Torkel privi epava din fotoliu și îi păru rău pentru el. Mikael 
era nevinovat. El și Ursula erau vinovaţi. Torkel voia să plece, 
dar, în același timp, nu era în stare să facă un pas. Pentru o 
clipă, chiar îi trecu prin minte să-i povestească totul. 

să îi spună tot. 


VP - 316 


Să explice de ce Mikael stătea beat în colţul unei camere 
dintr-un hotel din Västerås. 

Că Torkel fusese de vină. 

El era cel care trebuia să fie pedepsit. 

Nu Mikael. 

Deodată Ursula apăru în pragul ușii. Nu spuse nimic. Probabil 
că simţea același lucru ca și Torkel, că existau multe lucruri pe 
care voia și ar fi trebuit să le povestească și să le facă, dar nimic 
nu se potrivea în clipa aceea. Tăcerea era cel mai bun 
acompaniament. 

Torkel o salută scurt din cap și plecă. 

e 

Fără să știe că Torkel părăsise deja clădirea cu aproape o oră 
în urmă, Billy stătea cu picioarele pe birou în încăperea aceea 
micuță în care aproape că locuise cât verificase filmele 
înregistrate de camerele de supraveghere. Mâncă un baton de 
ciocolată ca să capete puțină energie. Epuizat după o zi lungă. 
inchise ochii și stătu așa, ascultând zgomotul din biroul ascuns 
în întuneric. In afara zumzăitului ușor al ventilatoarelor se auzea 
cum ultima versiune a software-ului Stellar Phoenix Windows 
Data Recovery se lupta cu hard diskul lui Ragnar Groth. 
Programul căuta fișiere care fuseseră șterse, iar zumzăitul furios 
al discului sugera că programul încă era în funcţiune. 

Billy știa că undeva se afla ceva. Mereu se afla. Întrebarea era 
dacă într-adevăr căutaseră unde trebuie. Computerele ascund 
mai mult decât poţi bănui și de aceea continuase să caute. 
Majoritatea oamenilor nu-și dădeau seama de mulţimea de 
informaţii care rămâneau pe hard disk chiar și după ce fișierele 
erau șterse. Sistemul de alocare a fișierelor care controla unde 
anume pe disc este stocată informaţia nu îndepărta fișierul cu 
totul atunci când apăsai pe delete, ci doar referinţa la fișier. 
Ceea ce însemna că informaţia continua sa existe îngropată 
adânc în hard disk. Dar în privința computerului lui Groth Billy 
începuse să fie sceptic. Il verificase deja de două ori, e adevărat 
cu ajutorul unor programe mai puţin eficiente, dar nu găsise 
nimic interesant. Nu găsise niciun indiciu că Ragnar s-ar fi folosit 
de logaritmi puternici care să fi putut șterge permanent 
informaţia de pe un hard disk. Dimpotrivă, Billy localizase o 
mare cantitate de e-mailuri și documente șterse. Din păcate 
până acum, toate acestea se dovediseră a fi cu totul irelevante 


VP - 317 


pentru anchetă. Billy se întinse. Verificarea hard diskului avea să 
fie gata peste 15-20 de minute. Prea puţin timp ca să se poată 
apuca de altceva, prea mult ca să stea degeaba. Dădu o raită 
prin încăpere, pentru a-și pune sângele în mișcare, și, pentru o 
clipă, cochetă cu gândul să se ducă să-și ia încă un baton de 
ciocolată de la aparatul aflat la parter. Se hotărî să reziste 
tentaţiei, mânca prea mult zahăr și știa că, dacă își cumpăra un 
baton, peste câteva ore avea să se simtă din nou tentat. Privirea 
îi alunecă asupra unuia dintre celelalte monitoare aflate pe 
masă. Acesta arăta o imagine din ultima secvență pe care o 
aveau cu Roger în viaţă. Băiatul stătea cu fața ușor întoarsă, 
îndreptându-se spre motel. Sau, cel puţin, așa bănuiseră azi- 
dimineaţă, dar acum nu mai era la fel de sigur. Billy apucă 
tastatura și începu să vizioneze filmul, cadru cu cadru. Unul 
după altul. Cercetă în acest ritm ultimul pas al băiatului. Piciorul 
drept, încălțat cu pantoful de tenis, era ultimul care dispărea din 
cadru. Imaginea se căsca acum goală, cu excepţia aripii din 
spate a mașinii după care dispăruse Roger. Abia se întrezărea 
într-un colț al imaginii. 

Lui Billy îi veni o idee. Tot timpul pornise de la premisa că 
Roger își continuase drumul și de aceea verificase dacă apărea 
pe înregistrările altor camere. Dar s-ar fi putut ca Roger să se fi 
întâlnit cu cineva, să se fi dus undeva, apoi să se fi întors după o 
vreme înapoi. Nu era chiar așa de neverosimil, în orice caz 
merita făcută o încercare; oricum era mai sănătos decât să 
mănânce și mai multă ciocolată. Billy se așeză confortabil și se 
puse pe treabă. Derulă înainte până la ultimul cadru în care 
Roger se vedea și începu să vizioneze de acolo. Crescu viteza de 
derulare la 4x ca să meargă mai repede. Billy stătea cu privirea 
ațintită asupra porțiunii aceleia pustii de stradă. Cronometrul 
derula înainte, un minut, două, trei. Billy spori viteza de derulare 
la 8x doar ca să câștige timp. La minutul 13, conform 
cronometrului, văzu că mașina în spatele căreia dispăruse Roger 
se îndepărtează, iar strada rămâne pustie. Billy derulă mai 
departe, acum la o viteză de 16x. Nu după mult timp se zăriră 
două siluete care străbătură cadrul de 16 ori mai repede decât 
era normal. Arătau comic. Billy opri filmul și derulă înapoi până 
când siluetele se zăriră din nou. Era un cuplu mai în vârstă cu un 
câine, care se îndrepta în direcţia opusă celei în care dispăruse 
Roger. Nimic nu arăta că ar fi făcut altceva decât să își plimbe 


VP - 318 


câinele. Billy notă, totuși, ora și se hotărî să îi paseze lui Hanser 
sarcina de a identifica și a găsi cuplul. In cel mai fericit caz, 
aceștia văzuseră ceva. Billy derulă mai departe. Minutele 
zburau, dar nu se întâmpla nimic. Roger nu reapărea. 

Billy se rezemă de spătarul scaunului, dar îi veni subit o idee. 
Mașina aceea, care părăsea parcarea la treisprezece minute 
după ce Roger dispăruse în spatele ei, când sosise? Cu un dublu 
click, Billy reveni la momentul în care Roger se vedea din nou în 
imagine. Tot timpul porniseră de la premisa că mașina era 
parcată acolo, ca un obiect mort. Dar cineva o pornise la numai 
treisprezece minute după aceea. Billy derulă înapoi și descoperi 
că mașina intrase în parcare cu numai șase minute înainte ca 
Roger să apară în imagine. Toată oboseala lui Billy fu spulberată 
când realiză că mașina aceea fusese parcată timp de 
nouăsprezece minute în apropiere de Roger. Se simţi dintr-odată 
ca un mare idiot. Comisese păcatul capital de a-și îngrădi 
interpretarea materialului avut la dispoziţie. Se blocase în 
căutarea unui anumit tipar fără să lase vreo portiţă deschisă 
altor interpretări. Până acum Roger trecuse de la o cameră la 
alta. Mai departe și mai departe. lar Billy nu făcuse decât să 
verifice încotro se îndreptase Roger. Până la următoarea 
cameră. 

Billy realiză acum că existau și alte scenarii plauzibile. Poate 
că mașina nu fusese doar parcată acolo, fără nimeni în ea. Era 
posibil ca persoana care, cu șase minute înainte de apariţia lui 
Roger, parcase mașina acolo să fi rămas în ea tot timpul. Pe 
monitor nu se zărea decât o porţiune din stânga a aripii din 
spate, prin urmare era imposibil de spus dacă cineva coborâse 
sau nu din mașină; cu toate acestea, dădu click înapoi la 
imaginea lui Roger și porni din nou filmul. Incercă să se 
convingă că era prima oară când o zărea. 

Fără să facă vreo presupunere. 

Roger intră în cadru din colțul drept, făcu câţiva pași înainte, 
apoi traversă strada. Billy opri filmul. Derulă înapoi cadru cu 
cadru. Acolo! Roger întorsese brusc capul înspre stânga. Ca și 
cum ceva i-ar fi atras atenţia. Apoi începuse să traverseze 
strada. Billy porni din nou filmul. Acum, că își lepădase ochelarii 
de cal, părea la fel de plauzibil că Roger dispăruse în spatele 
mașinii, apropiindu-se de portiera din dreapta. 


VP - 319 


Billy trase adânc aer în piept. Fără concluzii pripite de data 
aceasta. Trebuia să se stăpânească. Să se concentreze asupra 
imaginii. Asupra mașinii. Părea să fie un Volvo. Negru sau 
bleumarin. Nu era un break, ci un sedan. Nu era un model nou, 
poate un model de prin 2002-2006, trebuia să verifice. Dar în 
mod sigur era un Volvo, sedan, cu patru uși. Billy avansă din nou 
cadru cu cadru, de data aceasta concentrându-se asupra 
mașinii. Doar mașina, și nimic altceva. La 57 de secunde și 6 
cadre după ce Roger dispăruse din imagine, Billy descoperi ceva 
nou. O ușoară zguduire a mașinii, ca și cum cineva ar fi trântit 
portiera. Nu era foarte evidentă și poate că se înșelase. Dar 
putea să verifice imediat. 

Billy încărcă imaginea într-un software dotat cu stabilizator de 
mișcare. Pornind de la premisa că aparatul de filmat nu se 
mișca, atunci mișcarea trebuia să provină de la obiectul din 
imagine. Billy marcă rapid câteva puncte de mișcare pe aripa 
din spate, deasupra roții. La indexul 00.57.06 punctele acelea se 
deplasaseră clar cu câţiva milimetri, pentru ca apoi să se 
stabilizeze ceva mai jos decât nivelul iniţial. Cineva deschisese 
portiera, urcase în mașină și apoi o trântise. Faptul că punctele 
se stabilizaseră la un nivel inferior sugera că greutatea mașinii 
crescuse brusc. Cineva se urcase în mașină. Probabil Roger. 

Billy se uită la ceas. Era aproape douăsprezece și jumătate. 
Dar nu era niciodată prea târziu să îl suni pe Torkel. Mai 
degrabă, Torkel s-ar fi supărat dacă nu l-ar fi sunat. Luă 
telefonul și formă un număr scurt. In timp ce aștepta un 
răspuns, privi ecranul. Această nouă ipoteză ar fi putut clarifica 
destul de multe. 

Faptul că Roger nu mai reapărea pe alte camere, pentru că se 
oprise acolo. 

Se afla într-un Volvo de culoare închisă. 

Îndreptându-se probabil spre moarte. 


VP - 320 


Lena Eriksson stătea pe același scaun pe care Billy stătuse cu 
șapte ore în urmă și privea mirată în jurul ei. În încăperea aceea 
mică se aflau mai multe persoane, pe majoritatea le cunoștea 
deja, cu excepţia poliţistului tânăr care tot tasta ceva în faţa 
celor două monitoare stinse. 

Atât de mulți polițiști la un loc nu putea să însemne decât un 
singur lucru: 

Se întâmplase ceva. 

Ceva important. 

Avusese sentimentul acela din clipa în care sunaseră la ușă, 
iar de atunci nu făcuse decât să-l resimtă tot mai acut. Era 6:46 
când, după multe minute de sunat insistent, Lena se sinchisise 
să se scoale din pat și să deschidă, obosită, ușa. Poliţista tânără 
care fusese la ea acasă cu câteva zile în urmă se prezentase din 
nou și îi vorbise repede și agitat. 

Aveau nevoie de ajutorul ei. 

Toată situaţia aceea, dimineața devreme, tonul serios al 
poliţistei, graba cu care voiau ca Lena să vină la sediul poliţiei 
alungaseră imediat amintirea zilelor pline de neliniște și fără 
somn. Lena simţi cum tot corpul i se umple de energie și, 
totodată, de îngrijorare. 

Mașina înaintase prin ceața dimineţii fără ca nimeni să spună 
ceva. Parcaseră sub sediul poliţiei, într-un garaj subteran de a 
cărui existenţă Lena nici nu avusese habar. Urcaseră câteva 
scări din beton, intraseră pe mai multe uși de oţel. Poliţista 
străbătu cu pași repezi câteva coridoare lungi. Pe drum, se 
întâlniseră cu mai mulţi polițiști care tocmai păreau să iasă din 
tură. Râdeau de ceva, iar veselia lor părea nelalocul ei. Totul se 
petrecuse atât de repede, încât Lenei îi fusese greu să adune 
toate acele impresii în ceva coerent. Erau mai degrabă o serie 
de imagini disparate: hohotele de râs, coridoarele care o coteau 
încolo și încoace, politista care mergea fără să se oprească. O 
ultimă cotitură și avusese senzaţia că ajunseseră la destinaţie. 
Acolo se aflau mai multe persoane și o așteptau. O salutaseră, 
dar Lena nu auzise ce anume îi spuseseră, ci se gândise că îi era 
imposibil să găsească ieșirea. Cel care păruse să fie șeful lor, cel 


VP - 321 


cu care vorbise despre Leo Lundin acum o eternitate - așa de 
mult i se părea că trecuse - o apucase prietenos de umăr. 

— Mulţumesc că ai venit. Trebuie să îţi arătăm ceva. 

Deschiseseră ușa încăperii aceleia mici și o conduseseră 
înăuntru. Așa te simţi probabil când ești arestat, se gândise ea. 

Te salută, apoi te bagă aici. 

Respiră adânc. Unul dintre polițiști îi oferi un scaun, iar cel 
mai tânăr dintre ei, un tip înalt, începu să bată ceva la tastatura 
de pe masă. 

— Este important ca tot ceea ce îţi spunem acum să rămână 
între noi. 

Fusese din nou cel mai bătrân dintre ei. Șeful. Torsten, parcă 
așa îl chema? Lena încuviinţă oricum din cap. Șeful continuă. 

— Credem că Roger a fost luat de o mașină. Voiam să vedem 
dacă nu cumva o recunoști. 

— O aveţi în fotografie? 

Lena păli. 

— Nu toată mașina, din păcate. Sau, mai bine zis, foarte puțin 
din ea. Ești gata? 

Cu aceste cuvinte, polițistul mai în vârstă amuţi și făcu un 
gest din cap către polițistul tânăr de la computer. Acesta apasă 
tasta lungă din mijlocul tastaturii și, dintr-odată, pe ecran apăru 
imaginea unei străzi pustii mărginite de gazon și o casă mică, 
iar sus, într-unul din colţuri, se vedea reflecţia a ceea ce părea 
să fie lumina galbenă a unui felinar stradal. 

— La ce trebuie să mă uit? întrebă Lena ușor confuză. 

— Acolo. 

Polițistul tânăr îi arăta în colţul de jos, din stânga ecranului. 
Partea din spate a unei mașini. O mașină de culoare închisă. 
Cum Dumnezeu să o recunoască? 

— Este un Volvo, continuă polițistul tânăr. Un model de prin 
2002-2004. Un S60. 

— Nu-mi spune nimic. 

Lena privi imaginea și văzu farurile din spate ale mașinii 
aprinzându-se, după care aceasta dispăru. 

— Asta-i tot? 

— Din păcate, da. Vrei să vezi din nou filmul? 

Lena încuviinţă din cap. Polițistul cel tânăr apăsă pe niște 
butoane, iar imaginea porni din nou de la început. Lena o privi, 
încercând cu febrilitate să găsească ceva în ea. Dar nu era 


VP - 322 


decât o bucată dintr-o mașină care stătea pe loc. O bucată mică. 
Așteptă încordată să se întâmple și altceva, dar nu erau decât 
aceeași porţiune de stradă și aceeași mașină. Imaginea se opri, 
iar Lena înțelese din privirile lor întrebătoare că venise rândul ei 
să spună ceva. li privi. 

— Nu recunosc mașina. 

Polițiștii încuviinţară. Era de așteptat. 

— Dar cunoști pe cineva care să aibă un Volvo de culoare 
închisă? 

— Posibil, e o mașină comună, presupun, dar nu știu... Nu, din 
câte pot să-mi aduc aminte. 

— Și n-ai văzut pe nimeni care să îl aducă acasă pe Roger 
într-o astfel de mașină? 

— Nu. 

Se așternu tăcerea. Lena simţi cum încordarea și așteptările 
polițiștilor erau înlocuite de dezamăgire. Lena se întoarse către 
Vanja. 

— De unde este imaginea? 

— De la o cameră de supraveghere. 

— Dar unde se afla camera? 

— Din păcate, nu îţi putem spune. 

Lena încuviinţă din cap. Nu aveau încredere în ea că avea să 
își țină gura. De aceea nu îi spuneau. Că acesta era motivul îi fu 
confirmat când șeful lor luă din nou cuvântul. 

— Ar fi în detrimentul anchetei dacă această informaţie ar 
transpira. Sper că ne înţelegi. 

— N-o să suflu nimic. 

Lena se întoarse către monitoare, la imaginea nemișcată a 
străzii pustii. 

— Roger este și el pe filmul acesta? 

Billy își îndreptă privirea către Torkel care încuviinţă 
imperceptibil. 

— Da. 

— Pot să îl văd? 

Billy îi aruncă o nouă privire lui Torkel, iar acesta dădu iar din 
cap în loc de răspuns. Billy se aplecă peste tastatură, derulă 
înapoi ceva mai mult și apăsă pe play. După câteva secunde, 
Roger își făcu apariţia în imagine din colţul drept. Lena se 
apropie de monitor. Nu îndrăznea nici măcar să clipească, de 
teamă să nu piardă vreun detaliu. 


VP - 323 


Trăia. 

Mergea. 

Cu pași rapizi, ușori. Cu corpul lui atletic. Avea grijă de corpul 
lui. Era mândru de el. lar acum zăcea spintecat și rece în spatele 
unei uși de oțel, la morgă. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu 
clipi. 

Trăia. 

Roger întoarse rapid capul spre stânga, traversă strada și 
dispăru în spatele mașinii. 

leșind din cadru. 

Departe de ea. 

Departe de tot. 

Totul se petrecuse atât de repede. ` 

Lena se luptă cu impulsul de a atinge monitorul. In încăpere 
era tăcere. Polițistul cel tânăr se apropie grijuliu de ea. 

— Vrei să vezi din nou filmul? 

Lena clătină din cap și înghiți în gol. Spera ca vocea să nu i se 
frângă. 

— Nu, mulțumesc, e în regulă... 

Șeful se apropie de ea și îi puse o mână pe umăr. 

— Mulţumesc că ai venit. O să aranjăm o mașină să te ducă 
acasă. 

Cu aceste cuvinte, întrevederea se încheiase, iar acum se 
trezi din nou mergând în spatele Vanjei. Acum nu mai părea că 
merg la fel de repede. Nu pentru polițistă, cel puţin. 

Pentru Lena era altfel. Neliniștea îi dispăruse. Fusese înlocuită 
de furie. De energia confirmării. 

Un S60. 

Model din 2002-2004. 

Știa foarte bine cine avea o astfel de mașină. 

Ajunseră lângă un poliţist în uniformă, care stătea pe un 
scaun și lucra la un birou. Vanja îi spuse ceva, iar polițistul se 
ridică în picioare și își luă haina. Lena clătină din cap în direcția 
lor. Ghicise ce voise să spună poliţista. 

— Nu este nevoie. Arătaţi-mi numai pe unde este ieșirea. 
Oricum am niște treburi în oraș. 

— Eşti sigură? Nu e nicio problemă pentru noi. 

— Foarte sigură. Mulţumesc, oricum. 

Lena dădu mâna cu Vanja. Polițistul își atârnă haina la loc și o 
conduse prin coridor, spre ieșire. 


VP - 324 


Treburi în oraș. 

Puțin spus. 

Avea o treabă importantă. 

e 

Vanja li se alătură celorlalți în sala de ședințe. Înainte să intre, 
îl văzu pe Torkel cum făcea înconjurul camerei cu pumnii 
încleștaţi. Dacă Vanja nu ar fi fost și ea în toane la fel de rele, ar 
fi crezut că era comic cum se învârtea în jurul mesei la care 
stăteau Billy și Sebastian. Vanja împinse ușa. Sebastian tăcu 
când aceasta intră în încăpere, refuzând să-l privească în ochi. 

Furia ei era iraţională. Doar Valdemar fusese cel care nu-și 
ținuse gura. El le stricase seara. El îl invitase pe Sebastian să ia 
loc, conferindu-i apoi un avantaj asupra ei. Făcându-l să pară 
mai important decât era în realitate. 

Numai Valdemar fusese de vină. Dar Sebastian avea de gând 
să se folosească de aceste noi informaţii la maximum, Vanja 
putea să o simtă. 

Ba nu, o știa. 

Și ura acest lucru. 

Acum se așeză lângă ușă, cu brațele încrucișate la piept. 
Torkel o privi. Arăta obosită. Fir-ar al naibii, toţi erau obosiţi. 
Epuizaţi. Morocănoși. Mai mult decât de obicei. Dar probabil că 
nu puteau atribui toate acestea doar efectului Sebastian. Era o 
anchetă neobișnuit de potrivnică. 

Torkel îi făcu semn lui Sebastian să continue. 

— Tocmai ziceam că, dacă șoferul a dat cu spatele pentru că 
știa că se află o cameră de supraveghere în locul acela, atunci 
înseamnă ca acesta este nu numai extrem de meticulos și de 
bine organizat, ci se mai și joacă cu noi pe deasupra. lar în acest 
caz, putem să fim siguri că, și dacă o să găsim mașina, probabil 
că n-o să găsim nimic în ea. 

Vanja încuviinţă fără să vrea. Suna plauzibil. 

— Nu e chiar așa de sigur, răspunse Billy. Că știa unde se află 
camera, vreau să spun. Camera acoperă doar o latură a străzii, 
care este o stradă înfundată. E posibil ca șoferul să fi virat aici... 

Billy se ridică în picioare, se apropie de harta afișată pe tablă 
și trasă cu pixul potențialul traseu, terminându-și în același timp 
fraza. 

— ... a renunţat să mai întoarcă și, în schimb, a dat cu 
spatele. 


VP - 325 


Torkel se opri din învârtit prin încăpere și își ridică privirea 
spre Billy și spre hartă. 

— Atunci, dacă nu știa că se afla o cameră montată acolo... 
dacă ar fi dat înapoi cu doi metri mai mult, am fi putut să vedem 
cine este. 

— Exact. 

Torkel arăta de parcă nu-i venea să creadă ce auzea. Doi 
metri! Doi metri și ar fi putut elucida cazul acesta nenorocit! 

— De ce dracului totul iese pe dos în ancheta asta? 

Billy ridică din umeri. Începuse să se obișnuiască cu proasta 
dispoziţie a lui Torkel din ultima vreme. Dacă ar fi fost vorba 
despre ceva care îi scăpase din vedere sau dacă ar fi greșit cu 
ceva, probabil că atitudinea lui ar fi fost diferită, dar asta nu 
avea legătură cu el. Era convins. Mai degrabă avea de-a face cu 
Ursula. Ursula care tocmai împinsese ușa cu o cafea în mână și 
o pungă de la Pressbyrân în mână. 

— Scuze pentru întârziere. 

Ursula așeză punga și cafeaua pe masă și își trase un scaun. 

— Cum merge cu Mikael? 

Auzise bine Billy, ori vocea lui Torkel se mai înmuiase? 
Compătimire? 

— A plecat acasă. 

Billy o privi sincer surprins pe Ursula. Nu pentru că îi păsa, dar 
totuși. 

— Nu a venit aseară? 

— Ba da. 

— Atunci a fost o vizită-fulger? 

— Da. 

Torkel își dădu seama din tonul vocii ei că nu avea să afle mai 
multe detalii despre vizita lui Mikael, poate doar dacă Ursula nu 
aducea vorba despre asta mai târziu, ceea ce nu părea 
verosimil. O văzu scoțând din pungă o brioșă cu brânză și un 
iaurt de băut, în timp ce examina cu privirea încăperea. 

— Am pierdut ceva? 

— O să te pun la curent mai încolo. Să continuăm. 

Torkel îi făcu semn lui Billy, care se întoarse la locul și la 
hârtiile lui. 

— N-o să te bucuri prea tare. Am verificat Registrul Auto. In 
Västerås figurează 216 Volvo S60, cu anul de fabricaţie 2002- 
2004, de culoare neagră, gri-închis ori bleumarin. Dacă 


VP - 326 


includem și localităţile limitrofe - Enköping, Sala, Eskilstuna și 
încă vreo câteva - atunci ajungem la peste 500 de autovehicule. 

Torkel nu se simţi în stare să răspundă - își încordă pumnii și 
mai tare. Sebastian își ridică privirea spre Billy. 

— Câte dintre acestea pot fi puse în legătură cu Palmlâvska? 
Dacă e să intersectăm registrul înmatriculărilor auto cu părinții 
și angajaţii? 

Billy îl privi pe Sebastian. 

— Nu putem face o astfel de căutare. Ori trebuie să o facem 
manual, vreau să spun. O să ia ceva timp. 

— Atunci, cred că ar trebui să începem cu asta. Până acum, 
toate indiciile ne-au dus la liceul ăla blestemat. 

Billy crezu că sugestia lui Sebastian suna bine, dar nu era 
nevoie să fii psiholog ca să-ţi dai seama că iritarea aceea care 
domnea în echipă putea fi atribuită participării lui Sebastian la 
anchetă. Billy nu voia să-și exprime opinia în legătură cu 
sugestia respectivă înainte de a auzi ce avea Torkel de spus. 
Dar Torkel încuviinţă și el. 

— Este o idee bună. Dar aș vrea ca, în paralel, să verificăm 
fiecare înregistrare, de la fiecare cameră de supraveghere din 
oraș. Vreau să gasim blestemata asta de mașină! 

Billy oftă adânc când auzi răspunsul. 

— Mi-e imposibil să o fac singur. 

— Nicio problemă. Am să discut cu Hanser. Până atunci o să 
te ajute Sebastian. Nu-i strică să facă și ceva muncă de poliţist 
adevărat. 

Pentru o clipă, Sebastian vru să-l trimită pe Torkel la dracu'. 
Să compare baze de date și să deruleze filme de la camerele de 
supraveghere era ultimul lucru pe care avea chef să îl facă, dar, 
în clipa în care cuvintele stăteau să i se desprindă de pe buze, 
se opri. Dacă rezistase până acum, nu avea de gând să strice 
totul. Nu înainte să rezolve treaba. Nu înainte să pună mâna pe 
adresa care îl interesa. Ar fi fost nechibzuit să se pună în relaţii 
proaste cu singura persoană care l-ar fi putut ajuta să dea de 
Anna Eriksson. Singurul motiv pentru care se afla acolo. Așa că 
Sebastian îi zâmbi lui Billy surprinzător de larg. 

— Desigur, Billy, spune-mi ce am de făcut și o s-o fac. 

— Te pricepi la computere? 

Sebastian clătină din cap. lritat, Torkel mai făcu un tur al 
încăperii - încercase să provoace un schimb de cuvinte în 


VP - 327 


contradictoriu cu vechiul lui prieten. Pe de o parte, avea nevoie 
să-și verse nervii pe cineva, pe de alta voia să îi arate Ursulei că 
nu-l lăsa pe Sebastian să-și facă de cap pe gratis. Dar nici măcar 
de asta nu avu parte. Sebastian se ridică în picioare și îl bătu pe 
Billy pe umăr. 

— Hai, la treabă! 

Torkel ieși furios din încăpere. 

e 

Lena nu se duse imediat acolo. Hotărârea aceea pe care o 
simţise atât de fermă la sediul poliţiei începuse, după câteva 
minute în aer liber, să mai slăbească. Și dacă se înșelase? Dacă 
nu era mașina aia? Dar, și mai rău, dacă avea dreptate? Ce ar fi 
făcut? 

Dădu o raită prin mallul cel nou, inaugurat toamna trecută. 
Construiseră la el ani întregi. De multe ori, locuitorii orașului 
Västerås se îndoiseră că avea să fie gata vreodată. Lena rătăci 
fără ţintă pe podeaua lucioasă din piatră, privind uriașele vitrine 
luminate. Era încă devreme, magazinele nu deschiseseră, așa că 
Lena era, practic, singură în noua mândrie a orașului. In vitrine 
începuse să apară noua modă a verii, sau cel puţin așa 
susțineau cu mare convingere reclamele, dar Lena nu reușea să 
vadă diferenţele faţă de anul trecut. Și, oricum, nimic din ce era 
expus în vitrine nu ar fi stat pe ea la fel de bine ca pe 
manechinele acelea subţiri ca un șnur. 

În plus, acum avea altele pe cap decât astfel de trivialităţi. 
Vocea aceea își făcuse din nou apariţia. Vocea pe care în 
ultimele zile reușise, cu mai mult sau mai puţin succes, să o 
reprime. 

Poate că din cauza aceasta vocea revenise mai puternică 
decât niciodată. 

A fost vina ta! 

Acum o știi! 

Tu ai fost de vină! 

Trebuia să afle dacă vocea avea dreptate. Dar numai gândul 
că ar fi putut fi adevărat era atât de dureros, atât de groaznic. 
Mai ales acum, când nu părea să mai aibă vreo posibilitate de a 
nega acest lucru. Mașina neagră din imagine avusese grijă de 
asta. 

În mijlocul mallului se afla o tânără care așeza brioșe și chifle 
proaspăt scoase din cuptor în galantarul supradimensionat al 


VP - 328 


unei cafenele. Mirosea a zahăr, vanilie și scorțișoară. Amintirea 
unei alte vieți, dincolo de gândurile chinuitoare. Lena simţi că 
avea nevoie să se întoarcă la viaţa aceea, fie și numai pentru o 
clipă. Reuși să o convingă pe tânără să-i vândă o brioșă, chiar 
dacă nu deschiseseră încă. Alese o brioșă exagerat de mare, cu 
vanilie și cu foarte mult zahăr. Tânăra puse brioșa într-o 
punguţă de hârtie și i-o întinse. Lena îi mulțumi și merse câțiva 
pași spre ieșire, înainte de a scoate brioșă din pungă. Era moale 
și încă nu se răcise. Cealaltă viaţă o vizită o secundă și mușcă 
lacom din brioșă. Când gustul deveni realitate și simţi aluatul 
prea dulce în gură, avu dintr-odată o senzaţie de greață. 

Cum de putea să se afle acolo? Să se uite la vitrine și să își 
cumpere brioșe? Să stea acolo, încercând să se bucure de viaţă. 
Imagini cu Roger îi răsăriră în minte. 

Primul lui zâmbet. 

Primii pași. 

Zile de școală, zile de naștere, meciuri de fotbal. 

Ultimele lui cuvinte. 

„Am șters-o...” 

Ultimii lui pași în spatele mașinii aceleia. 

Lena aruncă brioșa la gunoi și grăbi pasul. Pierduse deja prea 
mult timp. Se eschivase și evitase să se ducă să afle. 

Jucase oare vreun rol în tragedia aceea? 

Mai mult decât atât. 

Era vinovată? 

Vocea așa susținea cu încăpățânare. 

Străbătu orașul aproape în goană. Corpul ei nu era obișnuit cu 
un asemenea ritm. Plămânii îi lucrau din greu, simţea efortul în 
piept. Dar nu încetini. Își continuă îndârjită drumul spre locul pe 
care îl ura cel mai tare. 

Locul acela care fusese începutul sfârșitului pentru ea și 
pentru Roger. 

Locul care o făcuse să se simtă atât de măruntă, atât de 
lipsită de orice însemnătate. 

Liceul Palmlovska. 

Lena găsi ce căutase în spatele liceului. Mai întâi, cercetase 
parcarea uriașă din faţa liceului fără să găsească nimic. 
Frustrată, făcuse înconjurul liceului și atunci descoperise o 
parcare mai mică, aflată chiar la intrarea în cantină. 

Acolo se afla mașina. 


VP - 329 


Un Volvo bleumarin. 

Așa cum se așteptase. 

Așa cum se temuse. _ 

| se făcu din nou greață. lar gândurile o năpădiră din nou. În 
mașina asta se urcase el. Roger, băiatul ei. In vinerea aceea, nu 
demult, dar care, în mod ciudat, părea să fi fost cu o veșnicie în 
urmă. Îi mai rămăsese un singur lucru de făcut. Lena se apropie 
de aripa din partea stângă a mașinii și se așeză pe vine. Nu era 
sigur că polițiștii o remarcaseră și ei, nu îi spuseseră în orice caz 
nimic, dar, când mașina din imagine semnalizase și părăsise 
strada se putea vedea clar că semnalizatorul din stânga era lipit 
cu bandă adezivă. 

Lena văzuse limpede acest detaliu. Cu câteva săptămâni în 
urmă, Roger venise acasă cu un bilet de la școală. O descriere 
seacă și acuzatoare despre o mașină găsită cu ambele 
semnalizatoare sparte în care se menţiona că acestea urmau să 
fie reparate provizoriu, dar autorul biletului spera ca vinovatul 
să recunoască și să acopere costul reparațiilor. Ce se întâmplase 
apoi cu acuzaţia aceea, habar nu avea. Pipăi banda adezivă cu 
degetele. Ca și cum ar fi sperat ca timpul să se oprească în loc 
și nimic să nu se mai întâmple. Niciodată. 

Dar avea să se întâmple. Asta nu era decât începutul. O știa. 
Se ridică în picioare și merse câţiva pași în jurul mașinii. Atinse 
cu grijă metalul rece. Poate că Roger a atins mașina aici. Ori 
aici. Lena continuă. Gândindu-se la locurile pe care le atinsese 
cu mâinile. Cu siguranţă că atinsese portierele. Pe cea din față, 
probabil. O atinse și ea. Rece și încuiată. Lena se aplecă și privi 
înăuntru. Căptușeala de culoare închisă, fără model, care 
acoperea bancheta din faţă. Nimic pe podea. Ceva mărunțiș în 
compartimentul dintre scaune. Nimic altceva. 

Lena își îndreptă spatele și, spre uimirea ei, realiză că toată 
neliniștea îi fusese spulberată. Răul cel mai mare se întâmplase 
deja. 

Vinovăţia ei fusese confirmată. 

Dincolo de orice îndoială. 

Acum se simțea complet goală pe dinăuntru. O răceală i se 
împrăștie în corp. Ca și cum vocea aceea interioară, glacială, 
concretă în sfârșit devenise una cu ea. 

Fusese greșeala ei. Nimic din corpul său nu mai opunea vreo 
rezistență acestei revelații. Nici urmă de căldură. 


VP - 330 


O parte din Lena murise în ziua în care Roger îi fusese răpit. 

Cealaltă parte muri acum. 

Işi scoase telefonul și formă un număr. După câteva semnale, 
în receptor se auzi o voce de bărbat. Lena își auzi propria voce. 
La fel de rece cum se simţea în interior. 

— Azi, când am fost la poliţie, am văzut ceva. Ți-am văzut 
mașina. Știu că tu ești ucigașul. 


VP - 331 


Cia Edlund nu avea câinele de foarte mult timp. În realitate, 
niciodată nu se văzuse cu câine. Dar, cu doi ani în urmă, Rodolfo 
își făcuse apariţia de ziua ei cu un căţeluș adorabil și dolofan. Un 
cocker spaniel. O fetiță. O adevărată lady, proclamase Rodolfo 
cu un zâmbet larg, iar ochii îi străluciseră așa cum numai ochii 
lui puteau să strălucească. li fusese imposibil să spună nu, mai 
ales că Rodolfo, simţindu-i ezitarea spontană, promisese să o 
ajute. 

— Nu o să fie doar câinele tău. O să fie al nostru, îţi promit. 
Copilașul nostru... 

Dar nu fusese așa. Șase luni mai târziu, când ochii lui Rodolfo 
începuseră să strălucească tot mai rar, iar vizitele sale se 
împuţinaseră tot mai mult, Cia își dăduse seama că devenise 
singura răspunzătoare de câine. Chiar dacă o botezaseră după 
bunica lui Rodolfo, Lucia Almira, o femeie din Chile pe care Cia 
nu apucase s-o întâlnească, dar plănuiseră să o viziteze de 
îndată ce aveau să-și poată permite. 

Dar nu se întâmplase așa. Acum, Cia împărțea patul cu o 
fiinţă botezată după o bunică chiliană pe care nu avea să o 
întâlnească niciodată. 

Marea ei problemă deveni imediat partea practică. Cia lucra 
ca soră medicală. Mult și fără un program fix. lar plimbatul cu 
Almira avusese constant de suferit. Adesea, nu erau decât ieșiri 
scurte în jurul blocului. lar asta se putea întâmpla în mijlocul 
nopții, iar următoarea plimbare putea fi abia a doua zi după- 
amiaza. În funcţie de programul Ciei. Dar astăzi era liberă și se 
gândise să facă o plimbare mai lungă. O să-i facă bine și ei, și 
Almirei. O porniră pe poteca ce ducea spre terenul de fotbal 
care se învecina cu pădurea și pista de jogging. 

Când ajunseră la terenul de fotbal, Cia îi dădu drumul din lesă 
Almirei, iar câinele se afundă cu un lătrat vesel în tufișurile din 
apropiere. Cia îi vedea din când în când coada, mișcându-se prin 
tufele dese. Cia zâmbi în sinea ei. În sfârșit simţea că-i oferă 
Almirei ceea ce un câine avea nevoie. 

Almira se întoarse alergând. Nu dispărea niciodată prea mult, 
tot timpul voia să știe unde se află stăpâna ei. După ce o vedea, 


VP - 332 


obișnuia s-o ia din nou la goană. Pentru a se întoarce după scurt 
timp. Cia încruntă din sprâncene când își văzu câinele răsărind 
din tufișuri. În jurul botului Almirei se zărea ceva întunecat. Cia 
își strigă câinele. Almira se apropie de ea. Cia încremeni. Părea 
să fie sânge. Dar câinele era prea vesel. Nu avea cum să fie 
sângele ei. Cia îi evită încercările de a o linge și o prinse din nou 
în lesă. 

— Ce-ai găsit? Arată-mi. 

e 

Sebastian se plictisise deja după un sfert de oră de privit în 
monitor, după maşini Volvo de culoare închisă. Era o pură 
demonstrație de lipsă de sens. Billy încercase să-i explice cum 
aveau să procedeze. Întrucât știau momentul când mașina în 
care se urcase Roger plecase din parcare, puteau să bla-bla-bla 
calculeze cu aproximaţie că bla-bla-bla în funcţie de direcţia 
acesteia și bla-bla-bla. Sebastian nu-l urmărise cu atenţie. Acum 
îl privea pe Billy, care stătea nu departe de el, cu o listă de 
adrese pe care tocmai le primise de la Liceul Palmlovska. Billy 
nu părea deloc plictisit, dimpotrivă, părea concentrat și hotărât. 
Își ridică privirea către Sebastian care stătea nemișcat. 

— E ceva ce nu merge? 

— Nu, nu. Totul merge cum trebuie. Tie cum îţi merge? 

Billy îi zâmbi. 

— Abia am început. Dar continuăm. Avem camere din belșug. 
Te asigur. 

Billy se întoarse la hârtiile lui. Sebastian se întoarse și el cu 
fața la monitor și oftă. Situaţia aceasta îi amintea de perioada în 
care fusese asistentul profesorului Erlander, cu treizeci de ani în 
urmă, și trebuise să centralizeze datele din mii de chestionare. 
Plătise câțiva studenţi să-i facă treaba și se dusese la cârciumă. 
Dar acum părea mai greu. 

— Ai reușit să afli ceva despre numele acela pe care ţi l-am 
dat? Anna Eriksson. 

— Din păcate, nu. Tot timpul s-a ivit altceva, dar am să mă 
ocup și de asta. 

— Nu-i nicio grabă, eram curios numai. 

Sebastian simţi că Billy îl privea provocator. Trebuia să le facă 
jocul, nu putea să se răzgândească încă. Sebastian apăsă pe F5, 
așa cum îl învățase Billy, și începu să privească plictisit încă o 


VP - 333 


bucată neinteresantă de stradă, de undeva din Vâăsterăs. 
Telefonul care sună îl salvă să nu moară de plictiseală. 
e 

Sosiră la terenul de fotbal în două mașini. Vanja și Ursula într- 
o mașină, Torkel și Sebastian în cealaltă. Torkel se simțea de 
parcă se întorsese la anii de liceu și era o versiune a unui joc 
băieţii contra fetelor. Se abţinuse să facă vreo remarcă atunci 
când Ursula rămăsese în urmă, pentru a se pune la curent cu 
evenimentele din ultimele ore. Dar aceasta oricum îl ignorase 
când coborâseră în garaj și se îndreptase fără să scoată o vorbă 
spre mașina ei. 

Două mașini de poliţie se aflau deja la faţa locului. Un poliţist 
le ieși în întâmpinare când coborâră din mașini și îi conduse mai 
departe. Polițistul părea  încordat și, în același timp, 
recunoscător că sosiseră. 

— S-a descoperit sânge. Foarte mult sânge. 

— Cine a descoperit sângele? 

Ursula fusese cea care pusese întrebarea. Deocamdată, 
această descoperire nu era decât o dovadă materială și atunci 
era natural ca ea să pună întrebările. 

— O anumită Cia Edlund, se plimba cu câinele. Vă așteaptă 
acolo. 

Traversară terenul de fotbal și se apropiară de celălalt poliţist 
aflat în pădurice. După câţiva pași, terenul se oprea brusc, iar 
când coborai în adâncitura aceea, nu mai erai vizibil dinspre 
terenul de fotbal, remarcă Vanja. 

Poteca o cotea la stânga, ducând apoi spre un luminiș. Două 
persoane îi așteptau acolo, un poliţist care încerca să izoleze 
perimetrul cu bandă galbenă și o femeie la vreo douăzeci și 
cinci de ani, care stătea ceva mai departe, cu un cocker spaniel. 

— Aceea e persoana care a descoperit sângele. Nu i-am pus 
prea multe întrebări, așa cum aţi cerut. 

— Aș vrea să văd sângele mai întâi, spuse Ursula, continuând 
să înainteze spre luminiș. 

Polițistul îi arătă un loc aflat la câţiva metri de potecă. 

— ÎI poţi vedea de aici. 

Ursula se opri și îi făcu semn poliţistului să se oprească acolo. 
În faţa ei se întindea iarba îngălbenită de anul trecut. Sub ea 
creștea iarba nouă, dar aceasta era mai scurtă, iar verdele abia 
răzbătea în marea aceea de galben palid. Această paletă 


VP - 334 


cromatică limitată nu era întreruptă decât de pete ruginii de 
sânge uscat. În mijlocul lor se zărea ceva ce părea a fi o baltă de 
sânge coagulat. 

— Arată de parcă cineva a fost înjunghiat aici, se auzi brusc 
dinspre polițistul care întinsese banda. 

— Poate că așa și este, răspunse Ursula sec, apropiindu-se cu 
grijă de balta de sânge și așezându-se pe vine în faţa ei. 

Sângele era în mare parte uscat, dar pe pământ se zăreau 
mici adâncituri care aduceau cu urme de pași, pline cu o 
substanţă roșie, de consistenţa unui gel. lar aerul parcă era și el 
saturat de un miros de fier? Ursula îi făcu un semn celuilalt 
polițist. 

— Aș vrea să fac o analiză rapidă, pe loc, să nu pierdem 
timpul cu cine știe ce biet cerb care și-a pierdut viaţa pe aici. N- 
o să ia decât câteva minute. 

Ursula își deschise geanta și se apucă de lucru. Torkel și 
Sebastian se îndreptară spre femeia cu câinele. Aceasta îi privea 
cu o expresie pierdută, de parcă stătuse multă vreme acolo, 
așteptând să asculte cineva ce avea de povestit. 

— Almira a găsit sângele. Cred că a băut din el... 

e 

Lena intră în apartament, închise ușa și se simți copleșită de 
atâta efort. Se lăsă să alunece pe podeaua din hol. Cu totul 
lipsită de vlagă. Afară, când se aflase printre oameni, îi fusese 
mai ușor să păstreze masca. Reușise să se controleze, înaintând 
cu privirea neclintită. Reușise să se prefacă. Acasă îi era mai 
greu. Imposibil. Cum stătea pe podea, printre pantofi și pungi de 
plastic, zări vechea fotografie a lui Roger, pe care o atârnase pe 
perete cu o veșnicie în urmă. Prima pe care i-o dăduseră de la 
școală, în clasa întâi. Roger zâmbea către aparat și era îmbrăcat 
într-un tricou albastru, de tenis. Îi căzuseră doi dinţi. Trecuse 
multă vreme de când se uitase la fotografia aceasta. O atârnase 
pe perete când se mutaseră în apartament, dar o plasase prea 
aproape de cuier, așa că era mai mereu ascunsă de geci și 
haine de iarnă. Când Roger crescuse, gecile lui se înmulţiseră, 
așa că fotografia aceea zăcuse ascunsă și uitată mai mulţi ani 
de zile. Ciudat să o redescopere tocmai acum. Ani întregi fusese 
uitată și ascunsă printre geci. Dar de acum încolo n-aveau să 
mai apară noi geci care să o ascundă. Pentru tot restul zilelor ei, 


VP - 335 


Roger avea să-i zâmbească Lenei fără dinţi, din fotografie. Mut. 
Fără să îmbătrânească. Cu privirea plină de viaţă. 

Cineva sună la ușă. Lena nu se sinchisi. Lumea putea să mai 
aștepte. Momentele acestea erau mai importante. 

Uitase să încuie ușa, realiză ea, când silueta aceea se 
strecură înăuntru. Își ridică privirea spre el. Dar cel mai ciudat 
nu era faptul că bărbatul acela se afla acum în fața ei, în 
apartamentul ei. Nici măcar disperarea din ochii lui nu era 
surprinzătoare. Nu, ceea ce o făcea să tremure din tot corpul 
era faptul că ochii ei, care tocmai priviseră zâmbetul lui Roger, 
când acesta avea șapte ani, îl priveau acum pe ucigașul 
acestuia. 

e 

Haraldsson întârziase. Nu-i stătea în fire să doarmă până 
târziu. Dădu vina pe băutură și pe Jenny. Vinul îl făcuse să 
doarmă mai profund și mai fără vise decât de obicei. Jenny nu îi 
trezise din somn înainte să plece la serviciu. Haraldsson pusese 
ceasul să sune, apoi probabil că îl închisese. Nici măcar nu își 
amintea să-l fi auzit sunând. Se trezise la nouă și jumătate. La 
început, voise să se îmbrace imediat și să se grăbească la 
serviciu, dar dimineața continuase cu încetinitorul, iar când 
terminase de făcut duș, de îmbrăcat și de mâncat, trecuse deja 
o oră. Se hotărî să meargă pe jos până la secţie și ajunse acolo 
la unsprezece fix. 

Radjan făcuse ce îi ceruse Haraldsson. Găsi plicul pe birou 
când se așeză în fața acestuia cu o cană de cafea. Haraldsson îl 
deschise nerăbdător. În plic se aflau trei pagini A4, scrise destul 
de mărunt. Haraldsson se rezemă de spătar cu cafeaua într-o 
mână și hârtiile în cealaltă. Începu să citească cu mare atenţie. 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, recitise de trei ori 
interviul cu Linda Beckman. Așeză dosarul deoparte și se 
întoarse spre computer. Introduse datele lui Axel Johansson și 
începu să examineze rezultatele căutării. Johansson se mutase 
de câteva ori și, din câte se părea, fusese luat în vizorul poliţiei 
în toate locurile în care avusese domiciliul. Haraldsson urmări 
datele din rapoarte. Umeă, Sollefteå, Gävle, Helsinborg și o serie 
de incidente minore în Västerås. Tulburarea ordinii publice, 
furtișaguri, furt, molestare sexuală. Haraldsson se opri și dădu 
înapoi. Molestare sexuală și în Sollefteå. Axel nu fusese 
condamnat, ci doar reclamat. Ambele anchete fuseseră 


VP - 336 


neconcludente din lipsă de dovezi. Haraldsson cercetă mai 
departe în timp. Axel Johansson figura în anchetarea unui caz de 
viol și în Umeå. Cu unsprezece ani în urmă. Se aflase la aceeași 
petrecere cu o tânără care fusese violată brutal în grădină, când 
ieșise să fumeze. Toţi cei care se aflaseră la petrecere fuseseră 
interogaţi. Dar nimeni nu fusese acuzat. Violul rămăsese 
neelucidat. 

Un gând de ieri îi răsări din nou în minte lui Haraldsson. 

Doar vinovaţii se ascund. 

Se rezemă de spătarul scaunului și lăsă gândul acela să se 
înfiripe. Luă dosarul pe care Radjan îl copiase pentru el. Un scurt 
pasaj. Lui Axel Johansson îi plăcea să fie dominant în pat. 

Doar vinovaţii se ascund. 

Părea exagerat. Dar, ţinând cont că Haraldsson se apropia cu 
o viteză fulgerătoare de banca rezervelor, putea la fel de bine să 
riște. Se întoarse din nou spre computer și tastă. Mai întâi află 
perioada în care Axel Johansson fusese domiciliat în Umeă, apoi 
extrase toate cazurile neelucidate din perioada aceea. Erau 
destul de multe. Le excluse pe cele care nu erau de natură 
sexuală. Ceva mai puţine, dar în continuare destul de multe. 
Haraldsson continuă să-și limiteze aria de căutare. Mai întâi 
violurile. În continuare, groaznic de multe. Apoi atacurile. Mult 
mai puţine. Era, totuși, o infracţiune destul de neobișnuită. In 
majoritatea cazurilor de viol, victima și infractorul se cunoșteau, 
fie că se întâlniseră doar pentru câteva ore. In perioada în care 
Axel Johansson locuise în Umeă, fuseseră comise cinci violuri 
brutale. Trei cu același mod de operare. 

Femei singure în locuri izolate. Izolate, dar nu complet pustii. 
Cu oameni în apropiere. Ceea ce probabil că le făcea să se simtă 
în siguranţă, faptul că puteau auzi alţi oameni. Îndrăzneau să se 
afunde în bezna grădinilor când ieșeau să fumeze, căci puteau 
auzi în continuare petrecerea prin ferestrele deschise. 
Îndrăzneau să traverseze parcul căci, din spatele tufișurilor, 
puteau să audă conversațiile din staţia de autobuz. O iluzie de 
siguranţă, avea să se dovedească. Bărbatul din cele trei violuri 
se apropiase pe la spate și le răsturnase la pământ. Le 
împinsese cu faţa în pământ, fiindu-le imposibil să strige, și le 
penetrase pe la spate. Toate trei violurile fuseseră consumate 
până la capăt. Un bărbat puternic. După care acesta dispăruse. 
Se amestecase probabil cu cei din jur, imediat și pe nesimţite. 


VP - 337 


Umblase pe străzile orașului ca oricare alt om. Femeile nu 
apucaseră nici măcar să îl vadă cu coada ochiului. Nu existau 
niciun fel de semnalmente, niciun martor. 

Haraldsson repetă procedura, de data aceasta în Sollefteå. 
Mai întâi se informă în ce perioade locuise Axel Johansson acolo, 
apoi examină cazurile neelucidate. Găsi două violuri brutale, 
aproape identice cu cele din Umeå. În locuri izolate, dar nu 
pustii. Femeile erau atacate pe la spate. Trântite cu faţa la 
pământ. Niciun semnalment, niciun martor. 

Haraldsson se rezemă de spătarul scaunului și respiră 
profund. Dăduse peste ceva important. Putea să o simtă. Avea 
să-și ia revanșa din plin. Un violator în serie. Poate mai rău 
decât violatorul din Haga. lar Haraldsson fusese cel care îi 
dăduse de urmă. Discursul inspectorului-șef părea să fie mai 
aproape ca niciodată. 

Roger Eriksson și psihologul acela erau, desigur, cazuri 
importante, dar ăsta era mare. Foarte mare. Era un caz 
fundamental, pe care să-ți construieşti ulterior cariera. Cu 
mâinile tremurându-i, Haraldsson își continuă febril căutările pe 
computer. Găvle. Un viol raportat în perioada relativ scurtă în 
care Axel Johansson locuise în oraș. Același mod de operare. 

Niciun viol în anii în care Axel locuise în Helsinborg. 

Haraldsson se opri. Ca și cum ar fi alergat, ar fi sporit viteza 
tot mai mult și, dintr-odată, se oprise în faţa unui obstacol. 
Simţi, în mod ciudat, cum îl copleșește un val de dezamăgire. 
Desigur, ar fi trebuit să se bucure că nicio femeie nu trecuse 
prin experienţa groaznică a unui viol, dar teoria lui nu mai ţinea 
aici. Teorie pe care fusese atât de aproape să o confirme. 
Haraldsson verifică din nou. Același rezultat dezamăgitor. Axel 
Johansson locuise doi ani și ceva în Helsinborg, dar niciun viol 
care să corespundă cu modul acela de operare nu fusese 
raportat în acel interval de timp. Haraldsson se rezemă de 
spătar și își goli cana de cafea. Cafeaua se răcise între timp. 
Chibzui. De fapt, asta nu însemna mare lucru. Poate că 
infracțiunile, pur și simplu, nu fuseseră raportate. Nu toate 
violurile sunt raportate. Nici pe departe. Majoritatea victimelor o 
fac, dar nu era sigur. 

Până la urmă, nu avea nevoie de Helsinborg. În aproape toate 
cazurile anterioare poliţia reușise să colecteze mostre de ADN. 

Dar era enervant. 


VP - 338 


Strica imaginea de ansamblu. 

Ca și cum ar fi încercat să compună o imagine prin unirea cu 
o linie a unor puncte și, dintr-odată, sărea peste un punct sau 
mai multe. Desigur, nu era greu să-ţi dai seama ce reprezenta 
imaginea respectivă, dar privirea îţi era tot timpul atrasă de 
liniile acelea lipsă. Enervant. Apoi, Haraldsson era sigur că Axel 
Johansson nu luase o pauză. In orice caz, nu timp de doi ani și 
ceva. Nu după ce se pornise și reușise să scape de atâtea ori. 

Haraldsson se ridică în picioare și se duse în sala de mese să- 
și toarne încă o cafea. Se simţise obosit și amețit când ajunsese 
la serviciu, mahmur, ca să o spunem pe șleau, dar senzaţia 
aceea îi dispăruse subit, fiind înlocuită de un sentiment 
fremătător de așteptare încordată. Un sentiment nu tocmai 
diferit de cel pe care îl avea când era mic și îl aștepta pe Moș 
Crăciun. Avea să îi vină de hac și în Helsinborg. 

Reîntors la biroul său, Haraldsson intră în arhiva poliţiei din 
Västerås. Ştia precis ce anume căuta. Două violuri care să se 
potrivească cu modul de operare al lui Axel Johansson. 
Amândouă comise după ce Axel se mutase în Västerås. 

Așadar, nu mai rămânea decât Helsinborg. 

Imaginea era clară acum. Era clar ce reprezenta aceasta, dar 
totuși voia să unească și ultimele două puncte. Jenny și cu el 
fuseseră în Helsinborg cândva. La sfârșitul anilor nouăzeci. 
Înainte să se construiască podul. O vacanţă în Skâne. Inclusiv o 
vizită în Danemarca, pe celălalt mal. Cu feriboturile care, pe 
vremea aceea, traversau non-stop, înainte și înapoi. Nu îţi lua 
decât zece minute, din câte își putea aminti Haraldsson. Un alt 
oraș, o altă țară. La numai zece minute distanță. Găsi numărul 
poliţiei din Helsingör. Le explică de ce îi sunase, fu cuplat mai 
departe, primi noi numere de telefon, sună, se întrerupse, sună 
din nou, nu fu înţeles, dar până la urmă reuși să dea de o femeie 
pe nume Charlotte care îl putu ajuta. Daneza lui Haraldsson era 
destul de limitată și, după câteva minute de repetiţii și refrazări, 
căzură de acord să o dea pe engleză. 

Haraldsson avea intervalul de timp. 

Avea modul de operare. 

Nu putea să dureze prea mult. 

Și avu dreptate. Poliţia din Helsingör avea două cazuri de viol 
brutal care nu fuseseră elucidate. Cu mare efort, se abţinu să nu 
facă un gest triumfător. Cazul era internaţional. 


VP - 339 


Și rezolvat. 

Acum nu mai trebuia decât să îl găsească pe Axel Johansson. 
Dar mai întâi trebuia să o anunţe pe Hanser. 

e 

Hanser abia își ridică privirea din hârtiile cu care lucra când 
Haraldsson bătu în ușa deschisă și păși în biroul ei. 

— Ce îţi mai face piciorul? 

— Bine, mulțumesc. 

Haraldsson nu avea de gând să îi facă jocul. Nu voia să se 
lase provocat. Ori subjugat. Dar putea să o lase să preia 
conducerea pentru câteva secunde. Dar în curând, avea să se 
vadă nevoită să recunoască faptul că, în ciuda micii lui abateri, 
Haraldsson era totuși un poliţist bun. Mult mai bun decât fusese 
ori avea să ajungă ea vreodată. 

— Ai spus să nu mă apropii de cazul Roger Eriksson. 

— Așa e. Sper că nu ai făcut-o. 

— Într-un fel, nu. 

Haraldsson își cântări cu grijă cuvintele. Voia să lungească 
momentul. Să nu dezvăluie totul dintr-odată. Voia să savureze 
pas cu pas cum Hanser trece, fără să vrea, de la neîncredere la 
admiraţie. 

— L-am verificat mai în amănunt pe Axel Johansson. 

Hanser nu reacţionă, ci continuă să privească cu interes 
hârtiile din faţa ei. Haraldsson se apropie cu un pas. Cobori 
tonul. 

Mai intens. 

Mai interesant. 

— Aveam senzaţia că ceva nu e în regulă cu el. Altceva decât 
legătura cu Roger Eriksson. O senzaţie... poţi să o numești 
intuiție dacă vrei. 

— Aha. 

Hanser încerca să pară dezinteresată. Poate că avea să 
dureze, dar în curând avea să fie nevoită să reacționeze. 

— S-a vădit că am avut dreptate. Axel Johansson este un 
violator. Violator în serie. 

Hanser își ridică ochii și îl privi cu o expresie ce putea fi 
tradusă ca fiind o totală lipsă de interes. 

— Adevărat? 

Nu îl credea. Nu voia să îl creadă. Dar în curând n-o să mai 
aibă de ales. Haraldsson făcu ultimii pași și îi așeză pe birou o 


VP - 340 


scurtă sinteză a muncii lui din ziua aceea. Locuri, date, 
schimbări de domiciliu, victime. 

— Am descoperit o conexiune ce sugerează că Axel Johansson 
a comis violuri în Umeå, Sollefteå, Gävle, Helsingör și aici, în 
Västerås, în cursul ultimilor doisprezece ani. 

Hanser aruncă o privire fugară asupra listei și, pentru prima 
oară, se întoarse către el, acordându-i lui Haraldsson toată 
atenția. 

— Glumești? 

— Cum? Nu, o să avem, desigur, nevoie de ADN, dar știu că 
am dreptate. 

— Toată secţia știe că ai dreptate. 

— Poftim? Cum așa? Nu știu încă unde se află, dar... 

— O știu eu, îl întrerupse Hanser. 

Haraldsson se blocă. Discuţia luase o întorsătură cu totul 
neașteptată. Ce voia să spună, până la urmă? 

— O știi? 

— Axel Johansson se află în sala de interogatoriu numărul trei. 
Colegul tău, Radjan, l-a arestat azi-dimineaţă. 

Haraldsson o auzea ce spune, dar nu reușea să priceapă 
mesajul. Incremeni cu gura căscată. 

e 

Ursula se hotărâse să uite de eșecul din ziua anterioară și să 
se concentreze asupra sarcinii la care se pricepea cel mai bine, 
cercetarea locului crimei. Testul ei dăduse imediat rezultatul 
scontat, stabilind dincolo de orice îndoială că era sânge 
omenesc. Fapt ce îi spori puterea de concentrare. Începu să 
cerceteze împrejurimile pentru a-și face o impresie. 

Nu se grăbi. 

Trebuia să-și facă o privire de ansamblu, să se familiarizeze 
cu zona, pentru ca ulterior să se concentreze asupra detaliilor. 
Să înceapă să analizeze indiciile, să încerce să-și dea seama 
care fusese cel mai plauzibil curs al evenimentelor. Simţi 
privirea lui Torkel în ceafă, dar nu se neliniști, dimpotrivă, știa că 
el era impresionat. Acesta era momentul ei. Nu al lui. Ceilalţi o 
priveau de la distanţă, cum se învârtea înainte și înapoi în 
perimetrul delimitat de banda galbenă, cu grijă să nu distrugă 
vreo dovadă. După zece minute lungi se apropie de ei. Era gata. 

— Este greu de precizat despre ce cantitate de sânge e vorba. 
O parte din acesta s-a scurs în pământ, și animalele probabil că 


VP - 341 


au băut din el, dar este de origine umană și este vorba de o 
cantitate mare. 

Ursula se îndreptă spre una din laturile perimetrului. Arătă 
spre pământul moale. Vanja, care, de obicei, era cea mai rapidă, 
făcu câţiva pași și se lăsă pe vine pentru a vedea mai bine ce 
anume voia să le arate Ursula. 

— Urme de pneuri. 

— Probabil Pirelli P7, recunosc zigzagul din centru. O mașină a 
fost parcată aici. După care s-a îndepărtat pe poteca aceea. 

Ursula arătă mai departe spre urmele din iarbă care 
conduceau către un drum forestier îngust. Apoi le zâmbi 
triumfător. 

— AŞ spune că acum avem locul crimei. Laboratorul urmează 
să confirme dacă este sângele lui Roger, dar probabil că nu 
există prea multe persoane în Västerås care să fi pierdut atât de 
mulţi litri de sânge în ultimele săptămâni. 

Făcu o pauză pentru efect și privi peste luminiș. 

— Dar Roger nu a fost ucis aici. 

— Cred că tocmai ai spus că acesta este locul crimei, începu 
Torkel. 

— Este un loc al unei crime. Dar nu locul în care a fost ucis. Ci 
a fost târât până aici. Uite. 

Ursula îi conduse pe cei trei pe potecă, înapoi, spre terenul de 
fotbal. Sări peste banda galbenă și își continuă drumul. 

— Încercaţi să mergeţi pe marginea potecii. Și-așa nu e bine 
că am mers pe ea o dată. 

Continuară în tăcere și, nu după mult timp, văzură ce 
descoperise Ursula. Urme clare de sânge în iarba gălbuie. Torkel 
îi făcu poliţistului semn să se apropie. 

— Va trebui să mărim perimetrul izolat. 

Ursula nu reacţionă, ci continuă mai departe, dincolo de 
tufișuri, urcă panta și ajunse la marginea terenului de fotbal. 

— Cineva l-a târât aici. De acolo. 

Ursula arătă spre teren și abia acum zăriră și ei urmele unui 
corp târât în pietrișul de la marginea terenului. Urme de călcâie 
probabil. Se opriră, simțind gravitatea momentului - se 
apropiaseră de făptaș mai mult ca niciodată. Era magic cum un 
loc comun și banal ca acela căpăta deodată o semnificaţie doar 
pentru că îl vedeau prin ochii Ursulei. Petele mici, abia vizibile, 
deveneau sânge, ramurile rupte deveneau urme ale unui 


VP - 342 


cadavru târât, iar pietrișul murdar nu era numai pietriș, ci locul 
în care un tânăr se stinsese din viaţă. Se mișcau ceva mai lent 
acum, dornici să continue, dar precauţi. În primul rând ca să nu 
distrugă dovezile, dar și pentru a fi siguri că nu pierd magia 
aceea eliberatoare a elucidării. Torkel își scoase telefonul și o 
sună pe Hanser. Avea nevoie de mai multe resurse, zona de 
căutare trebuia extinsă considerabil. Exact în momentul în care 
Hanser îi răspunse, ajunseră la un loc în care urmele acelea abia 
vizibile luau sfârșit, fiind înlocuite de o pată rotundă, de culoare 
închisă, ce nu putea să însemne decât un singur lucru. Se aflau 
în locul în care băiatul acela de șaisprezece ani murise. Acolo 
unde începuse și se terminase totul. 

Torkel realiză că îi vorbea în șoaptă lui Hanser când îi explica 
unde se aflau. 

Sebastian aruncă o privire în jur. Era o descoperire 
importantă. Nu doar niște indicii disparate, ci o scenă completă. 
Acum trebuiau să facă pașii următori. Urmele de sânge și de 
corp târât erau un lucru, dar erau nevoiţi să interpreteze 
întreaga scenă pentru a ajunge la făptaș. Locul faptei era unul 
dintre cele mai importante elemente în anchetarea unui omor. 
Despre ultimul drum al lui Roger știau deja destul de multe. Dar 
ce spunea locul acesta despre ucigaș? 

— Ciudat să împuști pe cineva aici. În mijlocul unui teren de 
fotbal, spuse Sebastian după o vreme. 

Ursula încuviinţă din cap. 

— Mai ales cu blocurile acelea în apropiere. 

Ursula arătă spre cele trei clădiri cenușii care se înălțau ceva 
mai departe. 

— Ceea ce întărește ipoteza mea, și anume că omorul nu a 
fost premeditat. 

Sebastian făcu câţiva pași, îndepărtându-se de pata 
întunecată. Nerăbdător să treacă în revistă toate posibilităţile. 

— Roger a fost împușcat aici. Când băiatul cade mort la 
pământ, ucigașul realizează că trebuie să îndepărteze glonțul. 
De aceea alege un loc ceva mai adăpostit. Care o fi acela, 
alegerea lui nu ne spune nimic. 

Ceilalţi încuviințară. 

— Mai știm că Roger a fost împușcat în spate, nu-i așa? Atunci 
avem două posibilităţi. Fie că Roger a sesizat ameninţarea și a 


VP - 343 


încercat să fugă de ucigaș, fie a fost împușcat aici fără să aibă 
habar. 

— Eu cred că Roger a sesizat ameninţarea, spuse Ursula ferm. 
Mai mult ca sigur. A luat-o la fugă, încercând să scape. 

— Și eu sunt de aceeași părere, interveni Vanja. 

— Ce vă face să credeți acest lucru? întrebă Torkel. 

— Vită-te la locul crimei, îi explică Ursula. Suntem destul de 
departe de marginea terenului de fotbal. Dacă m-aș simți 
amenințată, și eu aș lua-o la goană spre pădure. Mai ales dacă 
cineva are o armă îndreptată asupra mea. 

Torkel privi în jur. Ursula avea dreptate. Latura scurtă a 
terenului se afla lângă clădirea clubului și lângă o parcare 
întinsă. De-a lungul uneia dintre laturi se afla un gard înalt și, la 
vreo zece metri în spatele acestuia, un drum, iar dincolo - câmp 
deschis. De cealaltă parte se aflau blocurile, apoi urma latura cu 
pădurea. Partea aceasta era de departe cea mai ferita. Asta 
dacă erai nevoit să iei o decizie rapidă. Desigur, la fel de în 
siguranţă te-ai fi putut simţi și printre blocuri, dar blocurile erau 
amplasate pe o ridicătură și păreau mai degrabă un fort de 
necucerit decât o ascunzătoare. În plus, diferenţa de nivel l-ar fi 
forţat să reducă din viteză. 

Sebastian, care îi ascultase fără să spună nimic și cercetase 
împrejurările, ridică timid mâna. 

— Daţi-mi voie să avansez o altă teorie. 

— O, ce neașteptat, șopti Vanja teatral. 

Sebastian se prefăcu că nu o aude. 

— Sunt de acord cu voi. Asta dacă Roger a sesizat 
ameninţarea. Atunci, mai mult ca sigur că ar fi luat-o la goană 
spre pădure. Dar nu pricep exact cum s-ar fi putut întâmpla 
asta. 

Sebastian făcu o pauză. Atenţia tuturor era îndreptată către 
el. 

— Pornim de la premisa că Roger a ajuns aici adus de o 
mașină. Parcarea se află acolo. 

Sebastian arătă spre latura opusă, cu clădirea clubului și 
parcarea unde se vedeau mai multe mașini de poliţie. 

Un număr de mașini civile tocmai intrau în parcare. Câteva 
persoane coborâră din mașini, fiind imediat oprite de polițiști. 
jurnaliștii aflaseră și ei despre această nouă descoperire. 


VP - 344 


— Nu pare verosimil ca Roger să vină până aici cu cineva care 
are o armă asupra sa, continuă Sebastian. 

— Dar am găsit urme de pneuri și în pădure, interveni Ursula. 

— Vrei să spui că Roger nu se îndrepta către pădure, ci ieșea 
din ea? întrebă Torkel. 

— Există și această posibilitate, răspunse Ursula. 

— Posibil, dar nu și plauzibil. 

Sebastian clătină din cap. 

— Este un loc greu accesibil, îndepărtat, protejat. De ce ar 
intra cineva cu o mașină în pădure, dacă nu ar fi planificat deja 
să îi facă rău lui Roger? Dar suntem de acord că nu este cazul 
aici. 

Ceilalţi confirmară dând din cap. Sebastian făcu un gest 
amplu cu mâna. 

— Uitaţi-vă la locul acesta, este destul de pustiu. Un loc în 
care să poţi târî pe cineva fără să fii văzut. Apoi, nu suntem 
destul de aproape de casa lui Roger? 

— Ba da, așa e, locuinţa lui se află acolo. 

Vanja arătă undeva în spatele blocurilor înalte. 

— La vreo jumătate de kilometru. 

— Atunci, aceasta ar putea fi o scurtătură, nu? spuse 
Sebastian. 

Ceilalţi încuviințară. Torkel îl privi. Se scărpină pe obraz. 
Uitase să se radă de dimineaţă și acum îl mânca fața. 

— Și ce vrei să spui? Că cineva l-a adus pe Roger cu mașina 
până aici și... ce? 

Privirile tuturor se îndreptară către Sebastian. Așa cum îi 
plăcea lui. 

— Lisa a spus ca Roger se dusese să se întâlnească cu 
cineva... 

— Şoferul care, nu după mult timp, avea să devină ucigaș 
așteaptă în mașină și claxonează ușor când îl vede pe Roger 
apropiindu-se de partea cealaltă a străzii. Roger traversează 
strada și, după un scurt schimb de cuvinte prin fereastră, urcă în 
Volvoul care apoi o pornește din loc. Pe drum, șoferul și Roger 
au o discuţie. Nu se pun de acord. Şoferul oprește în parcarea 
din fața terenului de fotbal, iar Roger coboară din mașină. Poate 
că a înţeles greșit situaţia și se simte triumfător. Ori poate că se 
gândește că a fost o întâlnire neplăcută și grăbește pasul spre 
casă, traversând terenul de fotbal. In orice caz, habar nu are ce 


VP - 345 


se întâmplă în spatele lui. Şoferul recapitulează situația, nu vede 
nicio soluție. Sau, mai bine zis, nu vede decât o soluţie. Se 
hotărăște rapid, fără să stea prea mult pe gânduri, se dă jos din 
mașină, deschide portbagajul și scoate o pușcă. Roger își 
continuă drumul traversând terenul de fotbal, fără să știe că, din 
parcare, cineva tocmai a îndreptat o armă asupra lui. Distanţa 
nu este deloc mare. Cu atât mai mult dacă persoana în cauză 
are antrenament. Vânător ori trăgător cu tirul. Şoferul trage. 
Roger se prăbușește. Şoferul își dă seama că glonţul poate fi 
identificat, riscând să conducă la el. Străbate în goană terenul 
de fotbal și îl târăște pe Roger în pădure, la adăpost. Aleargă 
înapoi în parcare, aduce mașina în pădure, extrage glonțul, 
mutilează corpul cu câteva lovituri de cuţit, îl încarcă în mașină 
și îl duce într-un loc în care îl abandonează. 

Sebastian tăcu. Din stradă se auzeau din când în când 
mașinile trecând. O pasăre cântând în pădurice. Torkel fu cel 
care întrerupse tăcerea. 

— Ai spus trăgător de tir. Crezi în continuare că este vorba de 
directorul liceului? 

— E doar o teorie. Acum am să vă las să continuaţi fără mine 
cercetarea dovezilor materiale. 

Sebastian o porni înspre blocuri. Torkel privi în urma lui. 

— Unde te duci? 

— Vreau să stau de vorbă cu Lena Eriksson, vreau să aflu 
dacă Roger obișnuia să folosească scurtătura aceasta. Dacă e 
adevărat, atunci nu face decât să îmi susțină ipoteza, dar și 
probabilitatea să-l fi văzut cineva pe Roger și mașina aici, cu 
altă ocazie. 

Ceilalţi încuviințară din cap. Sebastian se opri și se întoarse 
făcând un gest de invitaţie. 

— Nu vrea nimeni să vină cu mine? 

Nu se oferi nimeni. 

Sebastian găsi imediat poteca bătătorită ce ducea spre 
ridicătura cu blocurile cenușii. Nu după mult timp, poteca dădea 
într-o alee asfaltată ce continua să șerpuiască urcând printre 
blocuri. Sebastian trăia cu impresia că blocurile fuseseră 
construite în aceeași perioadă când el mersese la Liceul 
Palmlâvska, dar niciodată nu se apropiase atât de mult de ele. 
Nu se aflau în partea în „care trebuia” a orașului și apoi părinții 
lui aveau un fel de aversiune înnăscută, tipic burgheză, faţă de 


VP - 346 


blocurile cu apartamente de închiriat. Oamenii cum trebuie 
locuiau la casă. In spatele lui, dincolo de stadionul de fotbal, se 
zăreau sosind noi mașini de poliţie. Aveau să petreacă multă 
vreme acolo, o știa. Sebastian avea sentimente amestecate 
când venea vorba de partea tehnică a muncii de poliţist. Din 
punct de vedere intelectual, înțelegea importanţa acestora, 
faptul că generau dovezi imbatabile care, în majoritatea 
cazurilor, erau decisive la tribunal și duceau la condamnări mult 
mai numeroase decât specialitatea lui. Dovezile - dacă puteau fi 
numite astfel - pe care le obținea el erau mult mai vulnerabile și 
puteau fi puse la îndoială, răsucite pe toate feţele și combătute, 
mai ales când aveai de-a face cu un avocat priceput. Erau mai 
degrabă ipoteze de lucru și teorii despre forțele întunecate care 
îi mânau pe infractori. Utile în cercetările preliminare mai 
degrabă decât în instanță. Dar, pentru Sebastian, găsirea 
dovezilor nu fusese niciodată partea cea mai importantă, ceea 
ce îl motiva pe el nu era contribuţia la obţinerea unei 
condamnări. Scopul lui era să se pună în pielea infractorului. 
Posibilitatea de a prezice următorul pas era ceea ce îi aducea 
satisfacție. 

Pe vremuri, fusese singurul lucru la care se putuse gândi, 
singurul lucru după care tânjise și care îi lipsise, realiză el acum. 
In ultimele zile avusese din nou ocazia să-i simtă gustul, chiar 
dacă funcţionase cu randament scăzut. Se întâmpla ceva atunci 
când se concentra. Pentru o clipă reușea să uite toată durerea și 
chinul acela constant. Se opri și savură o clipă revelaţia aceasta. 
Exista oare o cale de întoarcere? 

Să găsească motivația. 

Obsesia. 

Să se concentreze asupra altor lucruri. 

Bineînţeles că nu. Pe cine încerca el să păcălească? Niciodată 
nu avea să mai fie ca pe vremuri. 

Niciodată. 

Visul avea să aibă grijă de acest lucru. 

ka 

Sebastian deschise uşa de sticlă de la intrarea blocului în care 
locuia Lena Eriksson. În Stockholm, blocul ar fi avut interfon la 
parter, dar aici erai liber să intri în scară. Nu își aducea aminte 
la ce etaj locuia Lena. Afișul de la intrare îl informă că stătea la 
etajul trei. Sebastian începu să urce cu pași grei, răsunători, 


VP - 347 


scara flancată de zidurile crem. Când ajunse la etajul trei, se 
opri. Ciudat. Ușa apartamentului Lenei Eriksson era 
întredeschisă. Făcu câţiva pași înspre ea. Sună la sonerie și, în 
același timp, împinse prudent ușa cu piciorul, strigând. 

— Alo? 

Niciun răspuns. Ușa se deschise încet și, nu după mult timp, 
micul hol de la intrare deveni vizibil. Pantofi pe podea, o comodă 
maronie și un teanc de reclame aruncate în dezordine pe jos. 

— Alo? E cineva acasă? | 

Sebastian păși înăuntru. In partea stângă se afla ușa de la 
toaletă. In faţă se afla sufrageria cu mobilier de la Ikea. Mirosea 
a aer închis și a fum de ţigară. Jaluzelele erau trase, ceea ce 
făcea ca în apartament să fie întuneric, mai ales că nicio lumină 
nu era aprinsă. 

Sebastian continuă să înainteze în sufragerie unde dădu peste 
un scaun răsturnat și cioburi pe podea. Se opri, simțind cum 
neliniștea crește în el. Ceva se întâmplase aici. Tăcerea din 
apartament deveni brusc prevestitoare de rău. Se strecură mai 
departe, în direcția în care presupuse că se afla bucătăria. Acolo 
o văzu pe Lena. Zăcând pe podeaua acoperită cu linoleum. 
Picioarele, fără pantofi, cu tălpile îndreptate spre el. Unul dintre 
picioare ascuns sub celălalt. Masa din bucătărie fusese 
răsturnată și zăcea într-o rână. Sebastian alergă și se aplecă 
asupra ei. Abia atunci văzu sângele care i se scursese din ceafă. 
Părul îi era năclăit de sângele care se adunase într-o băltoacă 
lucioasă sub ea. Ca o aură a morții. Sebastian îi pipăi gâtul palid, 
verificând dacă mai avea puls, dar își dădu seama imediat că 
răceala pe care o simţise cu degetele nu putea să însemne 
decât un singur lucru. Ajunsese prea târziu. Sebastian se ridică 
în picioare și își scoase mobilul. Dădu să îl sune pe Torkel când 
telefonul începu să îi vibreze în mână. Recunoscu numărul de 
telefon și răspunse imediat, cu o voce iritată. 

— Da! 

Era Billy. 

Părea entuziasmat, iar Sebastian nu apucă să-i spună unde se 
afla și ce anume descoperise. 

— Nu te-a sunat Torkel? 

— Nu, dar... 


VP - 348 


— Liceul Palmlovska are un Volvo, spuse Billy grăbit. Sau 
fundaţia care conduce liceul. Un Volvo bleumarin S60, din 2004. 
Ba mai mult... 

Sebastian se duse înspre sufragerie, pentru a se îndepărta de 
cadavru. Situaţia părea prea absurdă pentru a putea discuta cu 
Billy despre eventuale Volvouri. 

— Billy, ascultă aici. 

Dar Billy nu îl ascultă. Dimpotrivă. Continua să turuie. Repede 
și agitat. 

— Am pus mâna pe lista convorbirilor efectuate de la 
telefonul de pe care i s-au trimis mesaje lui Roger. Același 
telefon a sunat la Frank Clevân și la Lena Eriksson. Înţelegi ce 
înseamnă asta? 

Sebastian respiră adânc și tocmai voia să îl întrerupă pe Billy, 
când întrezări ceva în camera lui Roger. Ceva care în niciun caz 
nu trebuia să se găsească acolo. Sebastian abia îl mai asculta 
pe Billy în timp ce făcea ultimii pași spre camera băiatului. 

— Acum putem pune mâna pe Groth! Îl avem la mână. 

Sebastian abia mai auzea vocea triumfătoare a lui Billy. 

— Alo, Sebastian, mă auzi? Il putem aresta pe director acum! 

— Nu este nevoie... Directorul se află aici. 

Sebastian îndepărtă mobilul de la ureche și se holbă la 
Ragnar Groth care atârna de lampa din camera lui Roger. 

Ragnar Groth îl privea înapoi cu ochi morți. 


VP - 349 


Munciseră din greu tot restul zilei. Încercaseră să fie cât mai 
rapizi și mai eficienţi, dar fără să neglijeze vreun detaliu. 
Întâmplările din ziua aceea impuneau o concentrare maximă. 
Tânjiseră după aceste rezultate, iar acum se aflau probabil 
foarte aproape de elucidarea cazului. Nu își permiteau să comită 
nicio eroare. Nici măcar una. Era o sarcină dificilă. Aveau nevoie 
de timp pentru a evalua informaţiile, pentru a confirma dovezile 
materiale, dar, în același timp, rezultatele erau cerute cu viteză 
fulgerătoare. 

Torkel încercase, pe cât posibil, să ţină presa la distanţă. Nu 
aveau nimic de câștigat dacă informaţiile despre locul în care 
fusese omorât Roger sau despre cele două cadavre din 
apartament erau date publicităţii. Dar, ca în mai toate anchetele 
complexe, în care era implicată multă lume, vestea morții lui 
Ragnar Groth se dusese deja. Incepuseră să circule tot felul de 
speculaţii hazardate, mai ales în presa locală, care părea să aibă 
acces la o sursă foarte bine informată din poliţie. Așa că poliţia 
nu mai putea aștepta. Torkel și Hanser convocară o conferinţă 
de presă comună pentru a-și asigura posibilitatea de a munci 
din nou în liniște. Torkel, care de obicei era foarte precaut în 
declaraţiile sale, acceptase să promită, după ce Ursula și Hanser 
veniseră cu câteva rezultate preliminare, că în curând vor da 
lovitura în această anchetă. Când sosiră, încăperea era plină 
până la refuz de jurnaliști, iar Torkel nu își pierdu vremea cu 
conversații de complezență. 

Încă un bărbat și o femeie fuseseră uciși. 

Femeia era rudă apropiată cu defunctul Roger Eriksson și, cel 
mai probabil, viaţa îi fusese curmată de bărbatul care fusese 
găsit mort în apartamentul acesteia. 

După toate aparențele, bărbatul acesta, care fusese implicat 
deja în anchetă, își luase viaţa după ce o ucisese pe femeie. 

Torkel ținu să precizeze foarte clar că suspectul nu era tânărul 
ce fusese reţinut anterior. Acesta era în continuare exclus de pe 
lista suspecţilor. Accentuă încă o dată acest fapt, înainte de a-și 
încheia scurta dare de seama. 


VP - 350 


Apoi se porni nebunia. Mâini nerăbdătoare se ridicară în aer, 
întrebările dădură navala. Toată lumea vorbea simultan, fără să 
asculte ce spuneau ceilalţi, cereau cu toţii răspunsuri. Torkel 
reuși să înțeleagă unele din întrebările ce se aflau pe buzele 
tuturor. E adevărat că directorul Liceului Palmlovska este 
făptașul? Că el e bărbatul pe care îl găsiseră? Că mama lui 
Roger era cealaltă victimă? 

Torkel fu izbit de jocul acesta atât de special dintre 
reprezentanţii celor două părţi aflate în încăperea aceea prea 
mică și încinsă. Pe de o parte jurnaliștii, probabil la fel de bine 
informaţi ca și cei cărora le puneau întrebările. De cealaltă 
parte, poliţia, a cărei singură sarcină consta în a confirma oficial 
informaţiile deja știute. Primii cunoșteau deja răspunsurile, cei 
din urmă cunoșteau deja întrebările. 

Nu era mereu la fel de clar, dar trecuse multă vreme de când 
Torkel fusese implicat într-o anchetă în care informaţiile să nu 
transpire în presă. În orice caz, asta se întâmpla de fiecare dată 
când informaţiile ajungeau dincolo de echipa lui. 

Torkel răspunse cât mai evaziv posibil, continuând să atragă 
atenția asupra caracterului delicat al investigaţiei. Era obișnuit 
să se eschiveze de la întrebările jurnaliștilor. Probabil că din 
cauza aceasta nu era atât de popular în rândul lor. Lui Hanser îi 
era mai greu să le facă faţă. Lui Torkel îi era ușor să înțeleagă 
de ce. Era vorba de orașul ei, de cariera ei, iar tentaţia de a și-i 
face mai degrabă prieteni decât dușmani fusese, în cele din 
urmă, prea mare pentru ea. 

— Nu pot spune decât că anumite indicii ne-au făcut să ne 
îndreptăm atenţia asupra liceului, începu ea înainte ca Torkel să 
mulțumească scurt presei și să o tragă de acolo. 

Văzu că Hanser se rușină imediat, cu toate acestea, încercă 
să-și justifice acest pas greșit. 

— Oricum, cunosc deja toate detaliile. 

— Nu despre asta e vorba. Noi hotărâm ce să le dăm. Nu 
invers. Așa funcţionează principiul. Acum o să fie circ curat la 
liceu. 

Torkel voia să evite acest lucru. Liceul era acum locul unei 
potenţiale descoperiri. Una dintre primele măsuri luate de 
Torkel, după descoperirea dramatică făcută de Sebastian, dar și 
la sugestia lui Billy și a Ursulei, fusese extinderea zonei de 
căutare. Casa lui Groth arătase o lipsă aproape suspectă de 


VP - 351 


obiecte personale, ca să nu mai vorbim de dovezi. Mașina era 
trecută pe numele fundaţiei care conducea Liceul Palmlovska, 
prin urmare, includerea clădirii în mandatul de percheziţie 
fusese o consecință naturală. Era singurul loc pe care îl 
cunoșteau ei, la care Groth avea acces nelimitat. Torkel hotărî 
pe loc să o trimită acolo pe Ursula, de îndată ce aceasta avea să 
termine analiza preliminară a locului crimei. Dar nu avea să se 
ducă singură, ci însoţită de Sebastian. 

Spre surprinderea lui Torkel, Ursula nu protestă deloc. 
Posibilitatea de a elucida cazul era mai presus de orgoliul ei 
atunci când piesele puzzle-ului păreau să se potrivească atât de 
rapid, iar Sebastian era singurul din echipă care cunoștea liceul 
și clădirile acestuia. Desigur, cunoștințele lui datau de acum 
treizeci de ani, dar totuși... Ursula îl invită chiar să se așeze pe 
scaunul din faţă. 

Pe drum nu își spuseră nimic. 

Exista totuși o limită. 

e 

Billy, care rămăsese la birou, se simțea cu totul deconectat de 
la aceste întâmplări. Torkel îi ceruse să se ocupe de localizarea 
Volvoului bleumarin. Mașina nu se afla la liceu, fapt confirmat de 
Ursula și de secretarele lui Groth. Billy puse vehiculul sub 
urmărire, anunțând toate patrulele de poliţie, și se hotărî ca apoi 
să se ducă până la apartamentul Lenei Eriksson. Își îndeplinise 
sarcina, iar acum voia să-și facă o impresie proprie asupra 
locului noilor crime. Sediul poliţiei părea să fie mai pustiu ca de 
obicei, iar Billy bănuia că Torkel trimisese majoritatea 
personalului pe teren, la liceu sau pentru a izola perimetrele în 
care fuseseră comise crimele. Acum aveau mai multe locuri de 
analizat. Terenul de fotbal, apartamentul Lenei, casa lui Groth 
(din nou) și liceul. Ca un trifoi cu patru foi de locuri interesante, 
dar situația devenise dificilă. Torkel era nevoit să decidă, în 
ordinea priorităţilor, locurile pe care aveau să le cerceteze 
personal și locurile pe care avea să le lase în seama 
tehnicienilor de la poliţia din Västerås. 

Billy era exaltat când urcă în mașină. Pentru prima oară după 
mult timp simțea că momentul elucidării cazului era aproape. 
Totul părea să meargă în favoarea lor. Și avea să continue. Când 
Billy viră înspre blocul Lenei, recepţionă o patrulă de poliţie care 
raportă că mașina dată în urmărire se afla parcată în fața 


VP - 352 


blocului către care tocmai se îndrepta. Jumătate de minut mai 
târziu, Billy se afla lângă Volvo și îl sună pe Torkel pentru a-i 
raporta descoperirea. Torkel se afla în apartamentul Lenei, 
împreună cu Vanja, și tocmai dăduseră peste o pereche de chei 
de Volvo în buzunarul directorului de liceu. 

Părea că totul începuse să meargă bine. 

e 

După treizeci de minute de cercetat încăperile din clădirea 
liceului, Ursula și Sebastian ajunseră în fața unei uși cenușii din 
oțel, aflată la subsolul clădirii. O ușă de care nici portarul și nici 
secretara de la informaţii nu păreau să aibă habar. Pe vremea 
lui Sebastian, aici se aflase un buncăr, dar acum nimeni nu știa 
sigur la ce era folosită încăperea din spatele ușii de oţel. 
Personalul nu fusese de mare ajutor, iar portarul și secretara 
voiau să vorbească mai întâi cu directorul înainte să-l descuie. 
Sebastian îi privi și își aduse aminte cât de neliniștit fusese 
personalul și în jurul tatălui său. Neliniștit era puţin zis, de fapt. 
Respectul său, mai degrabă, frica de autoritate probabil că 
îmbibase pereții liceului. Dar acum se terminase. 

— Hai să fim clari. Știu din surse extrem de sigure că pe 
Ragnar Groth îl doare în cot dacă descuiaţi sau nu ușa. Acolo 
unde e el acum nu îi mai pasă. 

Dar tactica aceasta nu dăduse niciun rezultat. Ba dimpotrivă. 

Portarul se umflase în pene, susținând că nici măcar nu avea 
cheia de la ușa respectivă. Niciodată nu o avusese. Secretara de 
la informaţii dădea din cap susținând spusele acestuia. 
Sebastian se apropie de ei; zărise o urmă de ezitare în privirea 
portarului. Puterea lui Ragnar Groth încetase, o știau amândoi, 
dar într-un fel tocmai acest lucru îi dădea portarului o nouă 
energie. O ultimă bătălie înainte ca instituţia aceasta, ce păruse 
să se afle deasupra tuturor, să se prăbușească. Sebastian îl privi 
și realiză că în clipa aceea se afla mai aproape ca niciodată de a 
distruge visul tatălui său. Liceul Palmlovska și reputaţia 
impecabilă a acestuia nu aveau să mai fie la fel după aceea. 
Indiferent dacă directorul era sau nu vinovat. Sebastian o știa și 
probabil că și bărbatul care se afla în faţa lui realizase același 
lucru. Chiar dacă portarul nu știa precis care fusese soarta lui 
Groth, interogatoriul și vizitele frecvente ale poliției îi spuseseră 
ceva. Că lucrurile nu mai erau la fel de curate ca înainte. Se 
uitară unul la altul cu priviri insistente. În faţa lui Sebastian nu 


VP - 353 


se mai afla doar portarul liceului, ci minciunile, falsitatea și tot 
ce reprezenta creaţia tatălui său. Sebastian respiră adânc, 
recăpătă noi forțe, apoi se apropie și mai mult, hotărât să scoată 
de la bărbatul din faţa lui toate cheile. Ușa avea să fie 
descuiată. Ursula, care rar îl văzuse pe Sebastian atât de pornit, 
îl opri. 

— Plecaţi acum! 

Goni cu mâna personalul, apoi îl privi pe Sebastian. 

— Suntem polițiști. Adu-ţi aminte de asta și comportă-te ca 
atare. 

Apoi trecu tăcută pe lângă el. Sebastian privi în urma ei. Fără 
să găsească replica aceea maliţioasă de ripostă la care se 
pricepea atât de bine. Dar Ursula nu avea dreptate. Sebastian 
nu era poliţist. El se afla acolo din interese personale, și nu în 
interesul altcuiva. Așa începuse totul așa avea să se sfârșească. 
Sebastian îi ajuta cu plăcere să distrugă Liceul Palmlvska, dar 
apoi totul avea să se termine și el avea să își vadă mai departe 
de viaţă. Avea să o caute pe femeia aceea cu care se culcase 
cândva. 

Și atât. 

Nimic mai mult. _ 

Ursula se întoarse fără să scoată niciun cuvânt. In mână avea 
o ladă de scule pe care o puse jos și o deschise. Scoase o 
bormașină electrică uriașă. Trei minute mai târziu, schije de 
metal zburau în jurul ei și reuși să demonteze încuietoarea. 
Împinseră cu forțe unite ușa și priviră în încăperea din spatele 
acesteia. Înăuntru se vedea un birou ordonat. Fără ferestre, 
desigur, dar cu pereţii zugrăviți în alb, cu lumină plăcută și o 
masă de lucru uriașă de culoare închisă pe care se afla un 
computer. Niște fișete cochete și un fotoliu englezesc din piele 
în centru. judecând după ordinea pedantă din interior, Sebastian 
realiză că găsiseră ceea ce căutaseră. Mobilele erau amplasate 
simetric pentru a conferi un echilibru încăperii, iar poziţia 
pixurilor de pe birou indica limpede numele directorului. 
Sebastian și Ursula se priviră și zâmbiră. Micul secret al 
directorului, oricare ar fi fost acela, era dezvăluit acum. 

Ursula îi întinse lui Sebastian o pereche de mănuși din latex și 
păși în încăpere înaintea acestuia. Sebastian se simţi ca atunci 
când, împreună cu Lily, vizitase Muzeul Stasi din fosta RDG. 
Ordonat și civilizat la suprafaţă, dar sub ordinea aceea vibrau 


VP - 354 


secrete și întâmplări care se imprimaseră în pereţi și care nu 
trebuiau să iasă vreodată la iveală. Contradicţia din mirosul pe 
care el și Ursula îl simţiră când pătrunseră în încăpere le 
întăreau senzaţia aceea - aromă de lămâie și aer închis. 

Işi începură prudenţi cercetările. Sebastian luă la rând fișetele 
lustruite, Ursula, biroul. Nu trecură decât câteva minute și 
Sebastian făcu prima descoperire în spatele unor bibliorafturi. Îi 
arătă Ursulei un teanc de DVD-uri cu coperte în culori. 

— Real Men, Hard Cocks. Partea a doua și a treia. Mă întreb 
unde se află partea întâi? 

Ursula zâmbi ironic. 

— Abia am început. Sunt sigură că ai să dai de ea. 

Sebastian continuă să ia discurile la rând. 

— Bareback Mountain. Bears Jacking and Fucking. Nu e prea 
multă variaţie. 

Sebastian puse DVD-urile deoparte, continuându-și căutările 
în dulap. 

— la uite aici. 

Ursula se apropie de el și aruncă o privire. În spatele 
bibliorafturilor se afla ambalajul de carton al unui telefon 
Samsung. Ambalajul părea nou. Ursula întinse mâna după el. 


VP - 355 


Verificarea apartamentului Lenei Eriksson nu făcu decât să 
întărească ipoteza după care lucrau Torkel și Vanja. Groth o 
înfruntase, dintr-un motiv sau altul, pe Lena Eriksson acasă la 
ea. Se certaseră. Rănile adânci din ceafa Lenei sugerau că 
aceasta fusese împinsă ori căzuse și se lovise atât de grav în 
colțul mesei, încât murise. Indiciile de la fața locului sugerau clar 
că, după aceea, Ragnar Groth își luase singur viaţa. Vanja găsise 
o scrisoare de adio foarte concisă pe biroul lui Roger. Scrisă pe o 
bucată de hârtie A4 smulsă dintr-un caiet. 

Cer scuze, stătea scris acolo cu pix albastru. 

După cercetarea preliminară făcută de Ursula și după ce 
aceasta plecase la Palmlâvska împreună cu Sebastian, Torkel 
organizase etapele succesive ale investigaţiei. Cel mai 
important era să evite prea multă vânzoleală prin apartament 
ca să împiedice contaminarea dovezilor materiale. Părea că, 
dintr-un motiv sau altul, toată poliţia din Västerås își făcea drum 
într-acolo, iar Torkel fusese nevoit să pună un poliţist de gardă 
la intrarea în bloc pentru a se asigura că intrau doar cei care 
într-adevăr aveau treabă în bloc. 

Se concentrară mai întâi asupra cadavrelor. Le fotografiară 
din toate unghiurile posibile, pentru a le putea transporta cât 
mai repede la morgă, pentru autopsie. Vanja găsi telefonul 
Lenei în poșeta din hol, aflând noi indicii privind cursul 
evenimentelor care duseseră la această tragedie. 

La două ore după ce Lena părăsise sediul poliţiei, unde îi 
arătaseră fotografiile unui Volvo S60 de culoare bleumarin, Lena 
efectuase un apel. Convorbirea nu durase decât 25 de secunde. 
Îl sunase pe bărbatul care atârna în dormitorul fiului ei și care 
avea acces la un Volvo S60 de culoare bleumarin. Totul părea să 
sugereze că Lena recunoscuse mașina, dar, dintr-un motiv sau 
altul, alesese să nu le dezvăluie acest lucru. 

Întrebarea era de ce? 

De ce preferase să ia legătura cu Groth? 

Vanja trase imediat concluzia că Groth și Lena avuseseră o 
legătură de care ei nu aveau habar încă. Când, câteva minute 
mai târziu, Ursula o sună și îi povesti că ea și Sebastian găsiseră 


VP - 356 


o cameră secretă la Liceul Palmlovska, care se dovedise a fi un 
adevărat bufet de dovezi împotriva lui Groth, Vanja înţelese că 
presupunerile ei fuseseră întemeiate. 

Incriminatoare era în primul rând cartela de telefon 
descoperită într-unul din fișete, a cărei listă de convorbiri nu 
includea decât trei numere. 

Numărul lui Frank Cleven, precum și numărul de telefon al lui 
Roger și cel al Lenei Eriksson. De la acest număr fuseseră 
trimise și mesajele către Roger, cu puţin timp înainte de 
omorârea acestuia. Vanja dădu pe speaker, pentru ca Torkel să 
audă și el veștile. Sebastian și Ursula mai descoperiseră 
registrele contabile ale liceului, precum și o cantitate 
considerabilă de materiale pornografice cu homosexuali. Cei 
patru se hotărâră să se întâlnească peste o oră, la sediul poliţiei. 

e 

Billy întârziase puțin. Când își făcu apariția, ceilalți începuseră 
deja trecerea în revistă. Atmosfera din sala de ședințe se 
încălzise, de parcă temperatura anchetei crescuse în ultimele 
ore, fără să afecteze însă aerul din jur. Ursula îl salută din cap 
când intră în încăpere. 

— Așa, după cum am spus, Liceul Palmlovska era copilul lui 
Ragnar Groth. Se ocupa personal până și de contabilitatea 
acestuia. Uitaţi-vă aici. 

Ursula scoase câteva coli A4 și le trimise să circule din mână 
în mână. 

— Referitor la legătura dintre Groth și Lena Eriksson. În ultima 
lună, am găsit în registrul contabil trei înregistrări care ies în 
evidență. „Cheltuieli personale”. Mai întâi 2 000 de coroane, 
apoi de două ori 5 000 în luna următoare. 

Ursula făcu o pauză. Toţi cei din încăpere își dădură seama 
încotro bătea aceasta, dar nimeni nu spuse nimic, așa că Ursula 
continuă. 

— Am sunat la bancă. Lena Eriksson a depus sume de bani 
comparabile la una sau două zile după aceea. 

Ursula tocmai reușise să facă o legătură incontestabilă între 
femeie și directorul liceului. 

— Şantaj? 

Torkel lăsă întrebarea să atârne în aer. 

— Altfel de ce i-ar fi dat 12 000 de coroane? 


VP - 357 


— Mai ales când te gândești că Ragnar îi trimite mesaje lui 
Roger și îl imploră ca treaba aceea, care o fi fost ea, să ia 
sfârșit, completă Vanja, arătând către telefonul din ambalajul 
intact. 

— Întrebarea este ce anume trebuia să ia sfârșit, spuse Billy, 
încercând să se prindă și el în joc. Aici avem două opţiuni. 

— Știm că lui Groth îi plăceau bărbaţii, zise Vanja, arătând cu 
capul înspre filmele pornografice de pe masă. Poate că Lena a 
aflat acest lucru. 

— Ai fi în stare să plătești 12 000 de coroane doar ca să nu se 
afle că te uiţi la pornografie cu homosexuali pe computer? 

Tonul lui Sebastian fusese destul de sceptic și pe bună 
dreptate. 

— Doar ar fi putut să arunce DVD-urile. Trebuie să fie ceva 
mult mai grav pentru ca scenariul cu șantajul să funcţioneze. 

— Ca de exemplu? întrebă Vanja. 

— Mă gândesc la ce mi-a spus Lisa. Că Roger avea secrete... 

Sebastian lăsă fraza suspendată în aer. Vanja îi prinse imediat 
aluzia. Se îndreptă în scaun agitată. 

— ... Şi că se întâlnea cu cineva. Ragnar Groth? 

Toate privirile se îndreptară către Vanja și Sebastian. Ar fi 
putut avea dreptate. Devenise foarte clar pentru toţi că secretul 
acela, care fusese cauza acestei tragedii, trebuia să fie ceva 
foarte grav, ca să nu spunem cu totul distrugător pentru Ragnar 
Groth. O relaţie sexuală interzisă cu un băiat de șaisprezece ani 
se încadra clar în această categorie. 

— Atunci acesta ar fi secretul descoperit de Lena. Și, în loc să 
îl reclame, Lena s-a hotărât să profite de cele aflate. 

— Știm că Lena avea nevoie de bani. Doar și-a vândut 
interviul ziarului care a plătit cel mai mult, nu-i așa? 

Vanja făcu un gest întrebător în direcţia lui Torkel, care se 
apropie de tablă. Era foarte receptiv acum. Toată iritarea de mai 
devreme îi dispăruse. La fel și sentimentul de înfrângere 
personală. 

— OK, hai să continuăm cu această ipoteză pentru moment. 

În timp ce vorbea, Torkel începu să facă însemnări disparate 
și aproape indescifrabile pe tablă. Caligrafia lui obișnuia să se 
deformeze proporţional cu gradul de exaltare care îl cuprindea. 

— Cu o lună înainte de omorârea lui Roger, Ragnar Groth 
începe să îi plătească Lenei sume de bani. lar noi credem că o 


VP - 358 


face pentru a o împiedica pe Lena să dezvăluie un secret. Așa-i? 
Poate că fiul acesteia are o relaţie intimă cu Groth. Avem vreun 
indiciu în acest sens? Hai să ne gândim o clipă. 

Torkel își privi provocator echipa, voia să audă ce aveau de 
spus. Vanja vorbi prima. 

— Știm că Groth era homosexual. Mai știm că i-a trimis SMS- 
uri lui Roger în care îi cerea ca un anumit lucru să înceteze. 
Ceea ce sugerează că ar fi putut avea o relaţie. Lisa ne-a 
povestit că Roger se întâlnea probabil cu cineva în secret. 

— OK, stai. 

Torkel nu apucase să scrie tot. Vanja tăcu. După ce pe tablă 
își făcură apariţia cuvinte ce puteau fi interpretate ca 
însemnând „se întâlnea” și „în secret”, continuă. 

— Știm că Groth s-a aflat la motel în aceeași seară în care 
Roger s-a aflat și el acolo. Știm că Groth obișnuia să folosească 
motelul pentru escapade amoroase. Mai știm și că Roger a 
trecut pe lângă mașina liceului și că s-a urcat probabil în ea. 
Indiciile sugerează că această mașină l-a transportat până în 
apropierea terenului de fotbal. 

— V-aș putea furniza câteva detalii suplimentare despre 
Volvo, interveni Billy. Am făcut câteva descoperiri interesante. 

Torkel încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles, dă-i drumul. 

— Din păcate, în mașină nu s-a găsit nicio urmă vizibilă de 
sânge, dar am găsit amprente digitale lăsate de Roger, Ragnar 
Groth și încă două persoane. Amprentele lui Roger se aflau pe 
portiera din dreptul scaunului pasagerului și pe torpedou. In 
portbagaj am mai găsit o rolă mare de plastic care ar fi putut fi 
folosită la înfășurarea cadavrului. Când terminăm ședința, 
Ursula ar trebui să arunce și ea o privire, să vedem dacă 
găsește urme de sânge sau de ADN. Mașina avea pneuri Pirelli 
P7. 

Billy se ridică și așeză pe masă un caiet uzat cu coperte 
cartonate roșii. 

— Am găsit și un jurnal de traseu. Ceea ce mi s-a părut 
interesant este că, în ziua de joi, înainte de dispariția lui Roger, 
a fost înregistrată o cursă, după care următoarea cursă 
înregistrată este luni după-amiază. Dar între acestea avem un 
gol de 17 km. 


VP - 359 


— Așadar, cineva s-a folosit de mașină cândva, între vineri și 
luni dimineața, și a condus 17 km? 

Torkel pusese întrebarea în timp ce, simultan, nota febril pe 
tablă noile informaţii. 

— Conform jurnalului de traseu. Acum, e simplu să datezi 
distanța. Dar cei 17 km nu au fost deloc înregistrați. 

Sebastian aruncă o privire asupra hărții aflate pe perete, 
lângă Torkel. 

— Între școală, motel, terenul de fotbal, Listakărr și înapoi 
trebuie să fie mai mult de 17 km, nu-i așa? 

Billy dădu aprobator din cap. 

— Da, asta e o problemă, dar, după cum am spus, este doar 
un jurnal de traseu, ușor de manipulat. În orice caz, mașina a 
fost folosită. 

Billy se așeză din nou pe scaun. Torkel încuviinţă din cap. 

— Bun, Ursula are să verifice după aceea, spuse el, și 
continuă. Mai e un lucru de care nu trebuie să uităm. Peter 
Westin, psihologul liceului. 

Torkel scrise pe tablă numele acestuia. 

— Știm că Roger l-a vizitat de mai multe ori la cabinet în 
cursul acestui an. Dacă cineva ar fi putut afla despre o 
eventuală relaţie dintre Roger și Groth, atunci doar Peter Westin 
ar fi putut fi acesta. Poate că psihologul chiar l-a înfruntat pe 
Groth. Ceea ce ar explica dispariţia agendei. Vreau să spun, 
despre ce altceva vorbește lumea cu psihologul? 

— Sebastian știe mai bine, răspunse Vanja în glumă. 

Zâmbiră cu toţii în afară de Sebastian. Acesta o privi o clipă. 

— Da, doar mi-ai citit cartea, ar trebui să fii informată în 
privinţa asta. 

Torkel îi privi pe amândoi și clătină din cap. 

— Ne putem menţine la subiect? Este plauzibil că, dacă ar fi 
existat o relaţie sexuală între Roger și directorul liceului, Roger 
i-ar fi povestit lui Westin despre ea. 

— Nu, nu-i adevărat, spuse Sebastian. Îmi pare rău. Roger 
încerca să se integreze. În gaşca de la liceu. lar pentru asta 
avea nevoie de bani. Poate că îi oferea servicii sexuale lui Groth 
contra cost, dar nu i-ar fi dezvăluit niciodată acest lucru lui 
Westin. Ar fi însemnat să omoare o vacă de muls. 

— Poate că a fost presat cumva? spuse Ursula. 


VP - 360 


— Nu cred. Roger a plecat de la Lisa ca să se întâlnească cu 
cineva. 

— Oricum ai da-o, îmi este greu să accept că Westin nu a 
murit din cauză că știa ceva despre Roger, continuă Ursula. Nu 
există niciun alt motiv. Mai ales dacă ţinem cont că agenda este 
singurul lucru care lipsește din biroul lui. 

Se auziră bătăi în ușă, după care Hanser pătrunse în încăpere. 
Era îmbrăcată într-un costum lila-închis, care părea să fie nou. 
Torkel nu-și putu stăpâni gândul că Hanser își cumpărase, 
probabil, costumul special pentru ziua în care cazul avea să fie 
rezolvat. Ca să arate bine în fotografie. Era clar că se pregătea 
pentru următoarea conferinţă de presă. lar atunci are să fie încă 
și mai greu de oprit. 

— Nu mă băgaţi în seamă, spuse ea. Voiam doar să aflu dacă 
am voie să particip și eu. 

Torkel încuviinţă din cap și arătă spre un scaun liber. Hanser 
se așeză cu grijă, să nu-și șifoneze costumul. 

— Discutăm mai multe scenarii plauzibile, continuă Torkel, 
arătând spre mâzgălelile indescifrabile de pe tablă. 

— Știm că Ragnar Groth îi plătea, în secret, sume de bani 
Lenei Eriksson. Probabil șantaj. Probabil pentru că Roger, forțat 
sau de bunăvoie, era amantul lui Groth. 

Privirea lui Hanser se înăspri, iar aceasta se aplecă înainte cu 
interes. 

— Mașina școlii are pneuri care se potrivesc cu urmele de la 
fața locului, amprentele lui Roger și ale directorului au fost 
găsite în mașină, și știm că aceasta s-a aflat la motel în seara 
respectivă. Până acum, nu am găsit urme de sânge, așa că va 
trebui să mai verificăm o dată. De asemenea, credem că omorul 
nu a fost premeditat, ci că Groth și Roger au plecat cu mașina 
de la motel, ajungând la terenul de fotbal. Aici ceva nu a mers 
cum trebuie. Groth l-a împușcat pe Roger, apoi și-a dat seama 
că trebuie să extragă glonţul. Când am întrebat-o pe Lena 
Eriksson azi-dimineaţă dacă recunoaște mașina, aceasta ne-a 
minţit. Se pare că și-a dat seama, cu această ocazie, că Ragnar 
Groth a fost cel care i-a ucis fiul. Lena s-a hotărât să-l șantajeze 
serios de tot, dar Groth a înfruntat-o, iar lucrurile au scăpat de 
sub control. 

Torkel se opri în faţa lui Hanser. 

— Sună plauzibil, după părerea mea. 


VP - 361 


— În orice caz, deocamdată nu avem decât dovezi 
circumstanţiale. Vom avea nevoie de dovezi materiale care să le 
întărească. 

Vanja și Billy aprobară din cap. Momentele acelea, când 
posibilul devenea plauzibil, îţi dădeau un sentiment special. 
Acum nu mai trebuiau decât să găsească o modalitate de a 
transforma plauzibilul în dovezi concrete. 

Sebastian începu brusc să aplaude, ceea ce în încăperea mică 
păru un gest maliţios. 

— Bravo. Să trec sub tăcere faptul că există câteva mici 
detalii care nu se potrivesc cu teoria voastră drăgălașă? N-aș 
vrea să stric atmosfera. 

Vanja îl privi mânioasă pe Sebastian, care se rezemase de 
spătarul scaunului cu un aer de superioritate. 

— Nu crezi că e cam târziu să îţi faci griji în privinţa asta? 

Sebastian îi aruncă un zâmbet exagerat și își ridică mâinile 
înspre teancul de DVD-uri de pe masă. 

— Bărbaţi, bărbaţi adevăraţi. Adulţi. Lui Ragnar nu-i plăceau 
băieții. Lui îi plăceau mușchii și mădularele sănătoase. Uitaţi-vă 
la Frank Cleven. Un machoman în toată firea. Nu un puști de 
șaișpe ani cu cașul la gură. Faceţi o mare greșeală crezând că 
homosexualii nu au și ei preferințe. O sulă și gata, sunt fericiţi. 

— Totuși, există bărbaţi care nu pot spune nu unei partide de 
sex. Indiferent de preferințe. lar asta o știi mai bine decât 
oricine. 

Ursula fusese cea care intervenise. 

— Pentru mine nu sexul contează, ci cucerirea. Este cu totul 
altceva. 

— E posibil să nu deviem de la subiect? 

Torkel îi privi pe amândoi rugător. 

— E mai simplu așa. Sebastian, ai dreptate. Nu știm dacă 
Groth și Roger aveau o relaţie sexuală. 

— Un lucru nu-mi dă pace, apoi, continuă Sebastian. 
Sinuciderea lui Ragnar Groth. 

— Ce vrei să spui? 

— Hai să ne gândim la ucigașul nostru. Poate că uciderea lui 
Roger nu fusese premeditată, dar, după ce a ucis o dată, atunci 
nu se dă în lături de la nimic pentru a o ascunde. Să nu uităm că 
ucigașul i-a scos inima din piept lui Roger pentru a extrage 
glonțul. 


VP - 362 


Sebastian se ridică în picioare și începu să se învârtească prin 
încăpere. 

— Când s-a simţit ameninţat de Peter Westin, l-a eliminat 
imediat. Nu a ezitat să planteze dovezi în garajul lui Leo ori să 
intre prin efracţie în biroul lui Peter Westin. În situaţii extrem de 
presante, a acţionat fără ezitare. Toate acestea ca să nu fie 
descoperit. A acţionat la rece. Chibzuit. Fără să cedeze stresului. 
E clar că nu e genul care să se spânzure în camera unui băiat și 
în niciun caz care să ceară iertare. Pentru că nu simte niciun fel 
de remușcare. 

Când Sebastian termină ce avea de spus, se așternu din nou 
tăcerea. Sentimente contradictorii. Autoritatea și raționamentul 
lui Sebastian împotriva voinţei de a elucida cât mai repede 
cazul. Vanja fu prima care luă cuvântul. 

— OK, Freud, o singură întrebare numai. Să spunem că ai 
dreptate. Că nu e Groth. Că altcineva e ucigașul. Groth s-a 
întâmplat să se afle la motel. lar mașina lui era parcată acolo, și 
Roger s-a întâmplat să treacă pe lângă ea. Ragnar îl ia pe Roger 
cu mașina, ajung la terenul de fotbal. Dar altcineva îl omoară. 
Asta e teoria ta? 

Vanja se rezemă de spătarul scaunului, cu o privire severă în 
care se putea întrezări și o urmă de triumf. Sebastian se opri și o 
privi calm. 

— Nu, nu asta e teoria mea. N-am spus decât că teoria 
voastră nu merge. Ceva ne scapă. 

Telefonul lui Torkel sună. Se scuză și răspunse. Sebastian se 
duse înapoi la locul său și se așeză. Torkel ascultă o clipă, apoi 
răspunse. Vocea îi era, puţin zis, fermă. 

— Adu-l aici. Acum. 

Închise și apoi i se adresă lui Hanser. 

— Tehnicienii tăi tocmai au făcut o nouă descoperire acasă la 
Groth. Au găsit agenda lui Peter Westin în șemineu. 

Hanser se rezemă de spătar cu un zâmbet. Acum îl aveau pe 
Ragnar Groth. Clar. Vanja nu se putu abţine să nu se întoarcă 
spre Sebastian. 

— Cum se potrivește descoperirea asta cu profilul tău 
psihologic, Sebastian? 

Sebastian cunoștea răspunsul. Dar nu se mai simţea în stare 
să-i pese. 

Oricum, ceilalţi se hotărâseră deja. 


VP - 363 


Sebastian părăsi încăperea. i 

Cei dinăuntru voiau să termine. li înțelegea. Fusese un caz 
complicat, care îi extenuase și erau obosiţi. La suprafață, soluția 
lor părea perfectă. Dar pentru Sebastian nu era de ajuns. El se 
străduia de fiecare dată să descopere legătura din adâncime. 
Răspunsurile pure. Când toate detaliile se potriveau. Când 
acţiunile și consecințele, nevoile și motivele spuneau toate 
același lucru. Aceeași poveste. 

lar asta nu se întâmpla niciodată la suprafaţă. 

De ce să îi pese, până la urmă? Dovezile circumstanţiale se 
înlănțuiau impecabil, iar în plan personal ar fi trebuit să fie 
mulțumit. De fapt, ar fi trebuit să fie euforic. Templul acela al 
cunoașterii, pe care tatăl lui îl construise, fusese pângărit, 
denigrat, prăbușit din Olimp și călcat în picioare de realitate. 

Soarele strălucea la apus prin ferestrele uriașe, iar Sebastian 
făcu vreo câţiva pași în încăperea plină de polițiști care lucrau 
de zor, apoi se opri și privi înapoi către Torkel și ceilalți care 
rămăseseră în sala de ședințe. Începuseră să își strângă 
lucrurile. Agenda lui Westin în șemineul lui Ragnar Groth. 
Majoritatea paginilor probabil că arseseră, așa că eventualele 
dovezi lipseau, dar faptul în sine, că agenda fusese găsită acasă 
la Groth, fusese de ajuns pentru a o convinge pe Hanser. Pentru 
Sebastian, această descoperire nu făcea decât să încurce și mai 
tare toată povestea. Acel Ragnar Groth pe care îl cunoscuse el 
nu ar fi făcut o asemenea gafă. In niciun caz. Omul acela nu ar fi 
permis ca un pix și o hârtie să fie plasate greșit. Nu se potrivea. 
De îndată ce auziseră că agenda fusese găsită, Sebastian se 
uitase imediat la Ursula. O cunoștea destul de bine, Ursula 
trebuia să fie de aceeași părere cu el. Chiar dacă tot timpul se 
certau în privinţa detaliilor, pe amândoi îi preocupa același 
lucru, legăturile din profunzime. Ecuația pură. Sebastian 
avusese dreptate, în privirea Ursulei citise aceeași ezitare pe 
care o simţise și el, dar de data aceasta Ursula nu putea să 
riposteze. De data aceasta poate că fusese neglijentă, își luase 
liber și ieșise să ia cina cu Mikael atunci când ea și Billy 
percheziţionaseră casa. Nu apucase să verifice acea parte a 
casei, și crezuse că Billy o făcuse. Billy înțelesese greșit și 
crezuse că Ursula o verificase. Ursula nu obișnuia să omită ceva 
atât de ușor. Toţi cei din încăpere puteau să vadă cât îi era de 
rușine. Sebastian se hotărâse în acel moment. Se săturase de 


VP - 364 


toată ancheta asta. Dacă ei erau mulţumiţi, atunci și el era 
mulţumit. In consecință, numele lui Ragnar Groth avea să fie 
împroșcat cu noroi, iar adevăratul ucigaș avea să scape. 

Sebastian putea să trăiască cu ambele. 

Atunci se ridicase în picioare și plecase. 

Acum stătea acolo, aruncându-le o ultimă privire. Își luă 
paltonul și începu să se îndrepte spre ușă. Aproape că ieșise din 
clădire când auzi o voce în spatele lui. Era Billy. Acesta aruncă o 
privire în jur și se apropie de Sebastian. De îndată ce ajunse 
lângă el, cobori tonul o idee. 

— leri am avut ceva timp liber. 

— Aha, mă bucur. 

— Nu știu la ce îţi trebuie, dar am găsit adresa acelei Anna 
Eriksson care te interesa. 

Sebastian îl privi pe Billy. Nesigur de ceea ce simţea. Dintr- 
odată era atât de aproape. Din senin. Treizeci de ani mai târziu. 
O femeie pe care nu o cunoștea. Dar oare era gata? Chiar voia 
acest lucru? Probabil că nu. 

— Nu are nicio legătură cu ancheta, nu-i așa? 

Billy îl privi întrebător. Sebastian nu se simţea în stare să 
mintă. 

— Nu, nu are legătură. 

— Atunci nu pot să-ţi dau adresa, o știi și tu. 

Sebastian încuviinţă din cap. Billy se aplecă brusc spre el și îi 
șopti la ureche. 

— Storskărsgatan 12, în Stockholm. 

Apoi îi zâmbi și dădu mâna cu el. 

— Oricum, pentru mine a fost o plăcere să lucrez cu tine. 

Sebastian încuviinţă din cap. Dar era nevoit să își vină în fire. 
Mai ales acum. Când făcuse rost de ceea ce îl interesase de la 
bun început. 

— Mi-aș dori să pot spune același lucru. 

Apoi plecă. Hotărât să nu se mai întoarcă niciodată. 

Niciodată. 

e 

Bărbatului care nu era un ucigaș îi era greu să stea liniștit. 
Știrea era peste tot. Pe internet, la televizor și la radio. Poliţia 
elucidase cazul. Punctul culminant îl constituise un scurt 
reportaj de pe SVT, de la ultima conferinţă de presă. Poliţista în 
costum elegant era flancată de inspectorul de la Brigada 


VP - 365 


Naţională de Omucideri pe care îl mai văzuse de câteva ori până 
acum. Poliţista zâmbea larg și relaxat. Zâmbetul ei era atât de 
larg și de strălucitor, încât ai fi putut crede că aceasta își albise 
dinţii și acum nu voia decât să și-i arate. Inspectorul de la 
Brigada Naţională de Omucideri era același dintotdeauna, 
formal și grav. Femeia - la televizor tocmai scria că numele ei 
era Kristine Hanser - declarase că poliţia avea un suspect. Mai 
multe detalii urmau să fie prezentate atunci când analiza 
dovezilor materiale avea să fie gata, dar erau atât de siguri de 
rezultat, încât erau dornici să dezvăluie deja numele 
suspectului. Marele progres se produsese odată cu decesurile 
tragice din dimineaţa aceea, iar suspectul era un bărbat în 
vârstă de cincizeci de ani, domiciliat în Västerås, care se 
sinucisese apoi. Nu îi dezvăluiră numele. Dar îl știau deja cu 
toţii. 

Mai ales Bărbatul care nu era un ucigaș. 

Ragnar Groth. 

Doar el însuși lansase zvonul deunăzi pe internet. Flashback 
se numea forumul respectiv și era plin până la refuz cu cele mai 
josnice bârfe și speculaţii despre tot și toate. Dar se aflau și o 
groază de informaţii adevărate. Într-o discuţie intitulată „Crimă 
rituală în Västerås” găsise un comentariu anonim care susținea 
ferm că directorul Liceului Palmlvska fusese luat de poliţie la 
interogatoriu. Bărbatul care nu era un ucigaș sunase direct la 
liceu și ceruse cu directorul, dar i se spusese că acesta era 
plecat pentru tot restul zilei. Se învoise de la serviciu și alergase 
la mașină. Sunase la informaţii pentru a afla unde locuia 
directorul și se dusese întins într-acolo. Parcase în stradă, mai la 
distanţă, apoi se plimbase prudent prin fața casei, cât mai 
discret cu putință, dar mașina parcată în faţa acesteia spunea 
totul. Era o mașină civilă, dar o recunoscuse imediat. 

Aceeași mașină care se aflase în faţa casei lui Leo Lundin cu 
câteva zile în urmă. 

Bărbatul care nu era un ucigaș se înflăcărase cu totul. De 
parcă ar fi câștigat lozul cel mare și nimeni altcineva nu o știa. 
Era câștigul lui și putea să facă ce voia cu el. Cât stătuse acolo, 
o ușă se deschise și o femeie ieși din casă. Bărbatul se 
îndepărtă pentru a nu-i atrage atenţia, dar femeia nu părea să 
aibă ochi pentru altceva. Părea iritată. O văzu din felul în care 
trântise portiera. Continuă să se îndepărteze, iar când mașina 


VP - 366 


acesteia trecu pe lângă el, bărbatul se întoarse și se îndreptă 
spre propria sa mașină. 

Zece minute ca să aducă agenda. 

Zece minute până să se întoarcă. 

Inăuntru nu se afla decât un singur poliţist. 

Avea șanse de reușită. 

Și chiar îi reușise. 


VP - 367 


Sebastian stătea nemișcat în întuneric, în faţa casei părintești. 
O privea. Seara era rece, iar el era îmbrăcat prea subțire, dar 
frigul care i se strecura prin haine nu îl deranja. Dimpotrivă, 
părea să se potrivească cu momentul acela. Sosise clipa. Să 
facă ce fusese hotărât să facă încă de când sosise în Västerås, 
dar întâmplările din ultimele zile îl împiedicaseră. A doua zi avea 
să plece. Să o șteargă. Să dispară. Reușise să facă rost de 
adresa din cauza căreia se implicase în anchetă. 

Storskărsgatan 12. 

Acolo ar fi putut afla răspunsul. 

Asta, dacă voia să îl afle. 

Cum stătea așa în fața casei, realiză că tot ce se întâmplase 
în ultima vreme avusese un efect pozitiv asupra lui. Atât 
scrisoarea și posibilitatea enormă pe care o deschisese aceasta, 
cât și ancheta și colaborarea cu Brigada Naţională de Omucideri. 
Îi insuflaseră energie. Ziua îi fusese ocupată cu altceva decât 
pregătirea chinuitoare și anxietatea aceea care îl urmăriseră 
deja de prea multă vreme. Sentimentele acelea nu dispăruseră, 
bineînţeles, nici visul nu dispăruse, dar greutatea pierderii pe 
care o suferise nu-l mai făcuse complet pasiv. Avusese ocazia să 
întrevadă posibilitatea unei alte vieți. Fapt care îl speria, dar îl și 
tenta în același timp. Viaţa aceea pe care o cunoștea de atâta 
vreme îi dădea o senzaţie de siguranţă. Oricât de negativă ar fi 
fost, exista ceva confortabil în rutinele acelea. O alegere, până 
la un punct, intenţionată, ce intra în contact direct cu adâncul 
fiinţei lui. 

Că nu merita fericirea. 

Că era condamnat. 

O știuse încă de mic copil. Tsunami-ul, într-un fel, nu făcuse 
decât să o confirme. 

Se întoarse apoi către casa din vecini. Clara ieșise pe trepte și 
îl privea. O ignoră. lar Clara îl ignoră pe el. Poate că, de fapt, 
chiar se afla într-un moment decisiv al vieţii. De când se culcase 
cu Beatrice nu mai fusese cu altă femeie. Nu se gândise până 
acum la acest lucru. Trebuia să însemne ceva. Se uită la ceas, 
19:20. Agentul imobiliar ar fi trebuit să sosească deja. Trebuiau 


VP - 368 


să se vadă la ora 19, să semneze rapid contractul, pentru ca el 
să poată prinde trenul de Stockholm, de la opt și jumătate. 
Acesta fusese planul. De ce nu se afla aici? lritat, Sebastian intră 
în casă și aprinse lumina în bucătărie. Îl sună pe agentul 
imobiliar, un anume Peter Nylander, care ceru scuze când 
răspunse după câteva apeluri. Era ocupat să prezinte o casă și 
nu avea cum să dea pe la el decât a doua zi de dimineață, cel 
mai devreme. 

Tipic. 

Incă o noapte în casa aia nenorocită. 

Halal moment decisiv! 

e 

Torkel își dăduse jos sacoul și pantofii, apoi se întinsese mort 
de oboseală pe patul moale de la hotel. Dădu drumul la televizor 
doar pentru a-l închide în secunda următoare, de îndată ce văzu 
imaginile de la conferinţa de presă. Nu numai pentru că ura să 
se vadă la televizor, ci cazul acesta, în general, îl indispunea. 
Incercă să închidă ochii și să aţipească o clipă, dar nu reuși. Nu 
reușea să scape de senzaţia aceea de disconfort. Probele 
circumstanţiale erau solide, e adevărat, doar el le pusese cap la 
cap. Dar îi lipseau dovezile materiale imbatabile. Care l-ar fi 
putut convinge că aveau dreptate. Lipsa urmelor de sânge îl 
sâcâia cel mai tare. Cu sau fără plasticul acela, sângele era o 
substanţă dificil de îndepărtat. O substanţă organică atât de 
bogată în elemente, încât o cantitate microscopică ar fi fost 
suficientă pentru a lăsa urme. Roger pierduse o cantitate 
enormă de sânge. Cu toate acestea, în Volvo nu se afla nici 
urmă de sânge. Era sigur că și Ursula simţea la fel. Petrecuse 
câteva ore pline de frustrare verificând mașina, imediat după 
ședința comună, dar nu găsise nimic. Dacă o cunoștea cu 
adevărat, probabil că încă se afla acolo, verificând în continuare. 
Pierduse deja suficient cu casa lui Ragnar Groth, cu agenda 
aceea, așa că acum n-avea să se dea bătută fără să verifice de 
trei ori. Dar Hanser fusese de nestăvilit și reușise să-l atragă de 
partea ei pe inspectorul-șef regional. Torkel și Hanser se 
întâlniseră cu el cu o jumătate de oră înainte de conferința de 
presă care fusese planificată de Hanser. Torkel ceruse mai mult 
timp, câteva zile în plus nu aveau să însemne cine știe ce. Dar 
realizase imediat că ceilalți doi voiau să câștige pe loc. Doar 
erau mai mult politicieni decât polițiști, pricepuse acest lucru de 


VP - 369 


îndată ce încercase să-i convingă să adopte o poziţie ceva mai 
prudentă. Pentru ei, elucidarea cazului era necesară pentru a-și 
putea continua carierele fără nicio pată la dosar. Pentru el, 
elucidarea cazului însemna ceva mai mult. Insemna adevărul. 
Victima merita acest lucru, și nu o decizie care avea de-a face 
cu propria carieră. În cele din urmă, reușiseră să îl domine. Ar fi 
putut să se lupte cu ceva mai multă înverșunare, așa simţea, 
dar era obosit, extenuat și, până la urmă, și el voia să lase cazul 
acesta în urmă. Nu erau cele mai potrivite motive, era conștient 
de asta, dar era adevărul. Oricum, nu el era cel care avea 
ultimul cuvânt. Ci inspectorul-șef regional. Și nici nu era prima 
oară când se văzuse nevoit să se mulțumească cu o asemenea 
decizie. Erai nevoit să te obișnuiești cu așa ceva în cadrul unei 
instituții precum poliţia. Altfel ai fi putut ajunge ca Sebastian, un 
pustnic imposibil cu care nimeni nu mai voia să lucreze. Întinse 
mâna după telecomandă, sperând că știrile se terminaseră, dar 
înainte să apuce să dea drumul la televizor se auzi cineva 
bătând încet la ușă. Se ridică din pat și deschise. În faţa ușii se 
afla Ursula. Și ea arăta obosită. 

— Ai găsit ceva? 

Ursula clătină din cap. 

— În mașină nu am găsit nici urmă de proteine sangvine, nici 
măcar de albumină. Pur și simplu, nu există urme de sânge. 

Torkel dădu din cap. Rămaseră așa preţ de o clipă. Niciunul 
din ei nu părea să știe cum să continue. 

— Pleci acasă mâine, nu-i așa? îl întrebă ea în cele din urmă. 

— Da, așa se pare. Hanser o să vrea să încheie singură cazul, 
iar noi ne aflăm aici la cererea ei. 

Ursula încuviință din cap înţelegătoare și se întoarse, dând să 
plece. Torkel o opri. 

— Ai venit până aici doar ca să-mi povestești despre mașină? 

— Nu neapărat. 

Ursula îl privi insistent. 

— Dar cred că e de ajuns. Nu știu exact ce altceva să spun. 

— Sebastian a plecat, în orice caz. 

Ursula încuviinţă din cap. 

— Dar situaţia e confuză acum. 

— Știu. Îmi pare rău. 

— Și nici nu cred că a fost greșeala ta, am un presentiment. 

Ursula îl privi. Făcu un pas înspre el și îi atinse mâna. 


VP - 370 


— Doar credeam că mă cunoști. Chiar o credeam. 

— Cred că acum te cunosc. 

— Nu, va trebui să fiu încă și mai clară. 

Torkel izbucni în râs. 

— Ai fost destul de clară. Pot să te invit înăuntru? 

— Poţi să încerci. 

Ursula îi zâmbi și intră în cameră. Torkel încuie ușa în spatele 
ei. Ursula își atârnă geaca și geanta pe un scaun și se duse în 
baie să facă duș. Torkel își scoase cămașa și aranjă patul. Așa îi 
plăcea Ursulei. La început făcea duș. Apoi el făcea duș. Apoi el 
se strecura în pat, lângă ea. Asta era rutina, așa voia ea. 
Regulile ei. 

Doar în delegaţie. 

Niciodată pe teren propriu. 

Fără planuri de viitor. 

Și, se gândi Torkel, să-i arăţi loialitate neclintită. 

Trebuia să adauge și acest lucru. 


VP - 371 


Sebastian nu putea să adoarmă. | se învârteau prea multe în 
minte. Se întâmplaseră prea multe. La început crezuse că 
adresa din Stockholm era cea care îl bântuia și nu îl lăsa să se 
relaxeze. Nu era chiar așa de ciudat, de fapt. Cum ar fi putut să 
doarmă când în fața lui se deschidea o asemenea posibilitate 
sau un asemenea risc? Dar nu era numai adresa. Mai era încă 
ceva, altceva decât posibilele consecinţe ale unei scrisori din 
trecut. O altă imagine. Mult mai actuală, mult mai clar 
conturată. Imaginea unui băiat de șaisprezece ani care se 
îndrepta cu pași siguri spre moarte pe un teren nisipos de 
fotbal. Un băiat pe care nu reușea să-l înțeleagă. Pe care de la 
bun început nu îl înțelesese. Simţea că asta fusese greșeala lor. 
Că se concentraseră prea repede asupra aspectelor secundare 
în loc să acorde atenţie unui aspect esenţial. Axel Johansson, 
Ragnar Groth, Frank Cleven. Era logic. Doar încercau să dea de 
urma făptașului. 

Dar uitaseră complet de victimă. Sebastian avea sentimentul 
că acolo începuseră să piardă din vedere ansamblul. Roger 
Eriksson. Adolescentul din centrul tragediei continua să rămână 
un mister. _ 

Sebastian se ridică în picioare și se duse la bucătărie. In 
frigider se mai aflau câteva sticle de apă minerală, cumpărate 
de la benzinărie. Desfăcu o sticlă și se așeză la masă. Își aduse 
geanta și scoase din ea un pix, hârtie și materialul care îi mai 
rămăsese din timpul anchetei. Dosare și documente pe care 
probabil că ar fi trebuit să le înapoieze. Dar uitase că le avea în 
geantă și, oricum, nu era el genul de om care să se ducă înapoi 
doar pentru a returna o mână de fotocopii. Și nici nu fusese 
vreodată. Dimpotrivă, voia să aibă cât mai mult material la 
îndemână, pentru ocazii de genul acesta. Așa lucrase el 
dintotdeauna, iar acum se bucură că nu își pierduse obiceiul de 
a îndesa totul în geantă. Din păcate, materialele pe care le avea 
nu conțineau cine știe ce despre Roger Eriksson. Erau doar niște 
documente pe care le primiseră de la cele două licee la care 
fusese înmatriculat. Sebastian le puse deoparte, deschise 


VP - 372 


caietul, luă pixul și începu prin a-și organiza metodic gândurile. 
În susul paginii scrise: 

S-a mutat la alt liceu 

Sebastian rupse foaia și o așeză sus, la marginea mesei. 
Obișnuia să lucreze cu cuvinte-cheie scrise pe bucăţi de hârtie, 
iar în felul acesta reușea să-și pună gândurile în mișcare. Işi 
făcea astfel o impresie asupra fragmentelor acelui schelet la 
care avea acces, le putea întoarce și răsuci pe toate părţile, 
pentru a le îmbina. Sebastian continuă: 

Niciun prieten 

Cercul restrâns de prieteni al lui Roger reprezentase o 
problemă pentru poliţie. Prea puţini aliaţi, prea puţine persoane 
care să știe ceva despre el. Lisa se prefăcuse că era prietena lui 
și, până și prietenul din copilărie, Johan, începuse să se 
îndepărteze de el. Un om singur, și cu asta basta. Oamenii 
singuri sunt greu de priceput. 

Se ducea la psiholog 

La defunctul Peter Westin. Probabil ca să aibă cu cine sta de 
vorbă. Fapt care sublinia cât de singur era Roger. Poate că avea 
și anumite probleme care trebuiau povestite și procesate. 

Avea nevoie de bani 

Traficul cu alcool și legătura cu Axel Johansson se vădiseră a 
fi o pistă secundară. Dar Roger părea să fi fost în stare de multe 
pentru a face rost de bani. Avea nevoie de bani pentru a se 
integra. Mai ales în noul mediu, la un liceu cu pretenţii, precum 
Palmlovska. 

Mama primea bani de la directorul liceului 

Relaţia amorală cu banii părea să fie o trăsătură de familie. 
Scenariul cu șantajul părea totuși destul de plauzibil. Lena aflase 
un secret, iar Ragnar Groth era gata să plătească pentru ca 
acesta să nu iasă la iveală. Trebuie să fi fost ceva care ar fi 
distrus reputația liceului, căci Groth trăia pentru asta. Roger era 
singura legătură dintre Lena și Groth de care Sebastian avea 
habar. Ceea ce ducea la: 

Amanti homosexuali? 

Dar șterse imediat cuvintele respective. 

Dintre toate probele circumstanţiale, ipoteza aceasta Îi 
deranjase cel mai tare. Era genul acela de raţionament care 
putea prelua puterea și apoi controla întreaga anchetă. Acum 
trebuia să se miște liber, să nu se închisteze într-o ipoteză, ci să 


VP - 373 


privească tot contextul, fără a-l interpreta prea mult. Adesea, 
soluția venea de la detaliile mărunte. O știa, așa că scrise: 
lubit / iubită secretă 

Chiar și pista aceasta era, până la urmă, prea vagă. O 
impresie a Lisei, pe care Vanja o sesizase și sublimase. O 
impresie pe care și el o împărtășea. Dar ar fi putut, la fel de 
bine, să fie vorba doar despre o nuanţă subiectivă pe care o 
dădeau cuvântului „secret”. Ceva ce trebuia ascuns și avea de-a 
face cu sexul. În afara impresiei lor, mai exista vreun alt indiciu 
care să-i îndrepte în aceeași direcţie? Da, exista. Sebastian 
scrise următorul titlu: 

„Nu mai vorbea decât despre sex”. 

Așa le spusese Johan, lui și Vanjei, când stătuseră de vorbă cu 
el în camping. Poate că acest detaliu fusese mai important 
decât crezuseră la început. Doar acesta fusese motivul pentru 
care prietenia dintre Roger și Johan începuse să se destrame. 
Interesul sexual al lui Roger era de netăgăduit, iar pe Johan îl 
deranjase acest lucru. Dar cu cine făcea sex, oare? Nu cu Lisa. 
Cu cine atunci? 

Ultima convorbire 

Și acest lucru îl încurca pe Sebastian. Ultima convorbire pe 
care o avusese Roger. Când, în seara aceea de vineri, îl sunase 
pe Johan acasă și nu dăduse de el. De ce nu încercase să-l sune 
și pe mobil? Pentru o vreme, crezuseră că Roger nu mai 
apucase, dar, ulterior, când reușiseră să-i dea de urmă cu 
ajutorul camerelor de supraveghere, această ipoteză nu mai 
putea sta în picioare. Dimpotrivă. Roger se plimbase o vreme 
prin oraș după convorbirea aceea, înainte de a se urca în 
mașină. Așa că timp avusese. Cea mai plauzibilă ipoteză era 
atunci că treaba pe care o avusese cu Johan nu era chiar așa de 
importantă. Poate că fusese suficient să lase un mesaj. Poate. 

Sebastian se duse și luă încă o sticlă de apă minerală din 
frigider. Uitase ceva? O grămadă, probabil. Începuse să se simtă 
obosit și frustrat, Roger nu era ușor de înțeles. Știa că îi scapă 
ceva. Sebastian începu să răsfoiască foile matricole primite de 
la liceu, dar nu găsi nimic altceva decât că Roger începuse să ia 
note tot mai mari. Mai ales la disciplinele predate de Beatrice. 
Părea să fie o profesoară bună. Asta era cam tot ce putea 
scoate din materialul acela. 


VP - 374 


Sebastian se ridică în picioare, simţea că are nevoie de aer 
curat. Să își limpezească mintea și să dobândească o 
perspectivă asupra datelor. Știa prea bine cum funcţiona. Uneori 
îi trebuia timp până să îi pice fisa ce avea să potrivească toate 
piesele puzzle-ului. Uneori nu îi pica deloc. La fel ca în toate 
celelalte procese, nu puteai avea nicio garanție. 

e 

Agentul imobiliar sosi pe la opt şi jumătate. Sebastian 
apucase între timp să își facă bagajul și ieșise iar la o plimbare. 
Tot nimic. Mintea îi mersese în gol, mereu în aceeași direcţie. 
Secretul lui Roger poate că era de nepătruns. Cel puţin cu 
materialul pe care îl avea la dispoziţie. Agentul imobiliar avea un 
Mercedes uriaș, strălucitor, un zâmbet larg, poate prea fericit și 
un sacou perfect. Sebastian îl urî din prima. Nici măcar nu 
catadicsi să dea mâna cu el. 

— Așa, deci vrei să vinzi? 

— Vreau să scap de aici cât mai repede posibil. Dă-mi 
contractul și semnez pe loc. Doar așa ţi-am spus la telefon, nu? 

— Da, dar poate că ar fi mai bine să parcurgem, totuși, 
contractul. 

— Nu este nevoie. Oricum ai să îţi tragi un procent din suma 
finală, așa-i? 

— Da. 

— Cu cât mai mare preţul, cu atât o să câștigi mai mult, nu? 

— Exact. 

— E tot ce trebuie să știu. În felul acesta, și tu ești motivat să 
vinzi casa la un preţ cât mai mare posibil. Pentru mine e de 
ajuns. 

Sebastian dădu din cap, luă pixul și semnă. Agentul imobiliar 
îl privi cu un ușor scepticism. 

— Poate că ar trebui să inspectez casa mai întâi. 

— Atunci o să sun pe altcineva. Semnez sau... 

Agentul imobiliar ezită. 

— Ce anume te-a făcut să alegi tocmai firma noastră? 

— A fost prima firmă din cartea de telefon care avea căsuţă 
vocală și am putut lăsa un mesaj. OK? Pot să semnez acum? 

Agentul imobiliar zâmbi plin de satisfacţie. 

— Mă bucur să aud asta. Căsuţele vocale cu răspuns automat, 
care nu fac decât să-ţi repete orele de program și să te roage să 


VP - 375 


revii, sunt tot mai dese. Dar m-am gândit că atunci clienţii or să 
sune în altă parte. Așa-i? Deștept, nu? 

Sebastian presupuse că întrebarea fusese retorică. În orice 
caz, el nu avea nicio intenţie să confirme teoriile agentului 
imobiliar, spunându-i că de fapt așa se și întâmplase. 

— Vreau să spun că este extrem de important să te afli mereu 
la dispoziţia clientului. Ai să găsești numărul meu de telefon în 
dosar, continuă agentul imobiliar fără să aștepte vreun răspuns. 

Care oricum nu avea să vină. 

— Nu trebuie decât să mă suni dacă ai vreo întrebare, în 
weekend, seara, oricând, așa lucrez eu. 

Și, aproape ca pentru a dovedi cât de căutat era el tot timpul, 
telefonul agentului imobiliar sună înainte ca acesta să continue. 
Sebastian aruncă o privire obosită spre bărbatul acesta pe care, 
acum, își dorea să nu-l fi sunat. 

— Bună, dragă, da, mă deranjezi un pic... dar spune. 

Agentul imobiliar se îndepărtă câţiva pași, pentru a putea 
vorbi la telefon. 

— Draga mea, te descurci tu. Sunt sigur. Trebuie să plec 
acum. Te-am pupat. 

Agentul imobiliar închise și se întoarse din nou către 
Sebastian, scuzându-se cu un zâmbet. 

— Vă cer scuze, prietena mea are un interviu pentru un job. Și 
mereu o apucă emoțiile. 

Sebastian își pironi privirea asupra bărbatului care se afla în 
fața lui și despre care aflase deja atât de multe lucruri. În sinea 
lui începuse să caute ceva cu care să îl amuţească. De 
preferinţă atât de tare, încât să nu mai fie în stare să vorbească 
vreodată. Apoi, dintr-odată, îi veni. Ideea. Pe care o așteptase. 

Contextul. 

Pe cine sunăm de obicei? 

e 

Lui Vasilios Koukouvinos i se păru o cursă ciudată. Îl luase pe 
bărbatul acela cu valiza din faţa casei. Bărbatul vorbea forţat. 
Voia să ajungă mai întâi la Liceul Palmlâvska pentru ca apoi să 
meargă mai departe. Fără să coboare din taxi. Nu voia decât să 
ajungă acolo. Cât mai rapid posibil. 

Odată ajunși la liceu, bărbatul îi ceru lui Vasilios să pornească 
din nou taximetrul, de la zero, să întoarcă mașina și să conducă, 
pe drumul cel mai scurt, până la motelul din autostrada E18. 


VP - 376 


Bărbatul scoase o hartă și îi arătă unde se afla motelul, dar 
Vasilios cunoștea prea bine orașul. Își continuară drumul în 
tăcere. Dar când Vasilios îi arunca, din când în când, o privire 
bărbatului, acesta abia mai putea să stea liniștit. Așa de agitat 
părea să fie. 

Când se apropiară de hotel, bărbatul se răzgândi din nou. Îi 
dădu lui Vasilios numele unei străzi și îi ceru să îl ducă acolo. 
Sprânggrând. Nu numai atât. Bărbatul voia ca, odată ajunși 
acolo, să dea înapoi și să parcheze. După ce Vasilios îi făcu pe 
voie, bărbatul privi taximetrul. Înregistrase abia șase kilometri. 
Bărbatul îi dădu lui Vasilios cartea de credit și îi ceru să aștepte. 
Apoi cobori din taxi. Bărbatul alergă spre motel. Vasilios opri 
motorul și ieși să fumeze o ţigară. Clătină din cap. Dacă bărbatul 
voise să ajungă la motel, Vasilios l-ar fi putut lăsa în faţa 
acestuia. Abia apucă să tragă câteva fumuri, când bărbatul se 
întoarse. Arătând încă și mai neliniștit, dacă așa ceva era 
posibil. Se albise la față. In mână avea ceva ce aducea cu o 
foaie matricolă. Taximetristul recunoscu antetul. Era liceul acela 
de snobi pe care tocmai îl părăsiseră, Palmlovska. 

Vasilios urcă din nou în mașină, iar acum bărbatul îi ceru să-l 
ducă la terenul de fotbal din spatele blocurilor, apoi din nou la 
liceu. 

Bărbatul nu își lua privirea de la taximetru. 

Așa cum am spus, era o cursă ciudată. 

O cursă lungă de 17 kilometri. 

e 

Sebastian ar fi trebuit să-și dea seama din prima. Mai ales el. 
Doar o simţise singur. Schimbarea, forța, puterea ei când 
începeai să o cunoști. Cum erai absorbit de ea și voiai să o 
întâlnești din nou. 

La fel ca Roger. 

Roger avea nevoie de cineva. De cineva care să se afle acolo 
pentru el. Care să-l sprijine când se mutase la un alt liceu. 
Cineva la care să sune atunci când se temea de ceva. Când era 
bătut. Cineva pe care să iubească. Roger dăduse telefon. 

Dar nu lui Johan. 

Ci lui Beatrice. 

Când Sebastian alergase spre motel, fusese aproape o 
revelație. Avusese deja o presimţire când taxiul dăduse înapoi și 
parcase. Că motelul era mai important decât crezuse. Că Roger 


VP - 377 


nu ajunsese acolo din întâmplare. Nu era prima oară când se 
afla acolo. Dar nu cu Ragnar Groth. Când Sebastian pusese foaia 
matricolă în faţa recepţionerei, bănuiala îi fusese confirmată. 

O, da, femeia aceea venise acolo. 

De mai multe ori. 

Beatrice nu era doar o femeie cu potențial. 

Era ceva mai mult decât atât. 


VP - 378 


Vanja și Torkel se aflau în sala de interogatoriu. În faţa lor 
stătea Beatrice Strand. Era îmbrăcată cu aceeași bluză de 
culoare verde-închis și cu fusta lungă cu care fusese îmbrăcată 
atunci când Vanja și Sebastian se întâlniseră prima oară cu ea, 
la Liceul Palmlovska. Dar acum arăta obosită. Obosită și palidă. 
Pistruii ei ieșeau și mai tare în evidenţă pe fața palidă. Poate că 
era doar o închipuire, dar lui Sebastian, care se afla în încăperea 
alăturată, i se păru că până și părul ei roșu își pierduse din 
strălucire. Beatrice strângea un șerveţel de hârtie într-o mână, 
dar nu se sinchisea să-și șteargă lacrimile care i se scurgeau 
încet pe obraji. 

— Desigur, ar fi trebuit să vă fi povestit de la bun început. 

— Da, ne-ar fi ușurat munca, așa e. 

Vanja răspunse scurt, pe un ton iritat, aproape acuzator. 
Beatrice o privi de parcă ceva înspăimântător tocmai îi trecuse 
prin minte. 

— Ar fi trăit, nu? Lena și Ragnar, dacă aș fi povestit de la 
început? 

În încăpere se făcu liniște. Torkel realiză că Vanja voia să 
răspundă afirmativ, așa că îi puse ușor și calm o mână pe braţ. 
Vanja se opri. 

— Este imposibil de spus și, oricum, nu ajută la nimic să mai 
rumegăm acum, faptul a fost consumat. 

Torkel vorbea calm, cu o voce care încerca să inspire 
încredere. 

— Povestește-ne despre tine și Roger, în schimb. 

Beatrice trase aer în piept, își tinu apoi respiraţia, de parcă ar 
fi încercat să se blindeze pentru ceea ce avea să urmeze. 

— Îmi dau seama, în ochii voștri este ceva atât de nepotrivit. 
Sunt o femeie măritată, iar Roger nu avea decât șaisprezece 
ani, dar era destul de matur pentru vârsta lui și... s-a întâmplat 
pur și simplu. 

— Când s-a întâmplat? 

— La câteva luni după ce s-a mutat la liceul nostru. Avea 
nevoie de cineva, nu primea foarte multă încurajare de acasă. 


VP - 379 


lar eu... aveam nevoie să simt că cineva are nevoie de mine. Că 
mă iubește. Sună chiar așa de oribil? 

— Roger avea șaisprezece ani și îţi era elev, tu cum crezi că 
sună? 

Vanja din nou. Dură. 

Inutil de dură. 

Rușinată, Beatrice își lăsă privirea în pământ. Strângea 
șerveţelul în mâini. Aveau să o piardă dacă Vanja nu se liniștea 
un pic. Beatrice ar fi izbucnit în plâns. Nu aveau nimic de 
câștigat din asta. Torkel își puse din nou mâna pe braţul Vanjei. 
Sebastian decise să intervină în cască. 

— Întreab-o de ce simţea nevoia să fie iubită. Doar e 
căsătorită. 

Vanja aruncă o privire înspre oglindă. O privire care părea să 
întrebe ce avea asta de-a face cu cazul. Sebastian apăsă din 
nou pe butonul de emisie. 

— Nu o ataca. Întreab-o numai. Are nevoie să povestească 
despre asta. 

Vanja ridică din umeri și își întoarse din nou atenţia către 
Beatrice. 

— Cum este căsnicia ta? 

— Este... 

Beatrice își ridică din nou privirea. Șovăitoare. Părea să caute 
cuvântul sau cuvintele care să descrie cel mai bine situaţia ei de 
acasă. Viaţa ei. Până când îl găsi. 

— Lipsită de iubire. 

— De ce? 

— Nu știu ce anume știți despre noi, dar Ulf și cu mine am 
divorțat acum șase ani. Ne-am recăsătorit acum un an și 
jumătate. 

— De ce ați divorţat? 

— Am avut o relaţie cu un alt bărbat. 

— L-ai înșelat? 

Beatrice încuviinţă din cap și își cobori din nou privirea. 
Rușinată. Era evident ce credea poliţista cea tânără despre ea. 
O putea distinge în vocea ei, i-o putea citi în privire. Beatrice nu 
o acuza. Acum, când faptele ei erau pronunţate cu voce tare, în 
încăperea aceea rece, apăreau ca fiind profund imorale. Dar 
atunci când se aflase în mijlocul lor, când trăise iubirea aceea 


VP - 380 


vecină cu adorarea. Fusese orbită. O știuse tot timpul că era 
greșit. Din multe puncte de vedere. 

Din toate punctele de vedere. 

Dar cum să fi putut respinge iubirea aceea de care avea o 
nevoie atât de disperată și pe care nu o primea din altă parte? 

— Și Ulf te-a părăsit? 

— Da. Pe mine și pe Johan. Practic, a ieșit pur și simplu pe ușă 
și a plecat. A durat un an până să ne vorbim din nou. 

— Dar acum te-a iertat? 

Beatrice se uită la Vanja cu o privire neobișnuit de 
pătrunzătoare. Era important. Tânără aceasta trebuia să 
înțeleagă. 

— Nu. Ulf s-a întors pentru Johan. Divorțul și anii care au 
urmat l-au marcat profund. Era furios și confuz. Johan a rămas 
cu cea care a distrus familia. Era război declarat. Nu am reușit 
să ajungem la vreo soluție. Mai devreme sau mai târziu, 
majoritatea copiilor se adaptează, până la urmă, atunci când 
părinţii lor divorțează. Nu și Johan însă. Nici măcar atunci când a 
început să stea cu Ulf o dată la două săptămâni sau mai mult. li 
intrase în cap că nimic nu avea sens dacă familia nu era 
întregită. Până când a devenit o obsesie. Și s-a îmbolnăvit. A 
devenit deprimat. O vreme a avut chiar gânduri sinucigașe. A 
început să meargă la psiholog, dar starea lui nu s-a ameliorat. 
Totul gravita în jurul familiei. Să fim toţi trei împreună. Așa cum 
a fost dintotdeauna. 

— Așa că Ulf s-a întors. 

— De dragul lui Johan. Îi sunt recunoscătoare pentru asta, dar 
Ulf și cu mine... nu este tocmai o căsnicie cum credeți. 

Sebastian încuviință ca pentru sine în camera alăturată. 
Avusese dreptate când simţise că Beatrice fusese cea care îl 
sedusese, și nu invers. Dar situația era mai rea decât crezuse. 
Prin ce chin trebuie să fi trecut aceasta în ultimii ani. Zi de zi să 
trăiască cu un bărbat care o respingea pe faţă, care declara 
răspicat că nu vrea să aibă nimic de-a face cu ea, și cu un fiu 
care o acuza pentru tot răul care le afectase familia. Beatrice 
era probabil marginalizată cu totul. Nu era de mirare că accepta 
iubirea și înţelegerea indiferent de unde veneau acestea. 

— Cum de a aflat Lena Eriksson de relaţia voastră? 

Torkel fusese cel care intervenise. Beatrice se opri din plâns. 
Îi făcea bine să povestească. Acum i se părea chiar că până și 


VP - 381 


poliţista cea tânără o privea cu ceva mai multă compasiune în 
ochi. Desigur, niciodată nu ar fi ajuns s-o aprobe, dar poate că 
acum înțelegea nevoile care o mânaseră la asemenea fapte. 

— Nu știu. Dintr-odată știa, pur și simplu. Dar, în loc să 
încerce să pună capăt relaţiei, a început să-l șantajeze pe 
Ragnar și liceul. Așa a aflat Ragnar. 

— Și a plătit-o? 

— Așa cred. Ragnar punea reputaţia liceului mai presus de 
orice. Eu aveam să continui acolo până la sfârșitul semestrului, 
deja scăpaserăm de portar, așa că încă o persoană care... nu 
dădea deloc bine. Dar Ragnar m-a obligat să pun capăt relaţiei 
cu Roger, desigur. 

— Și i-ai pus capăt? 

— Da. Sau cel puţin am încercat. Roger a refuzat să accepte. 

— Când se întâmpla asta? 

— Cu aproape o lună în urmă, cred. 

— Dar te-ai întâlnit din nou cu el în vinerea aceea? 

Beatrice încuviință din cap și respiră din nou, încă și mai 
adânc. In obraji îi mai revenise culoarea. E adevărat că ceea ce 
făcuse era blamabil, iar cei din încăpere aveau dreptate să o 
judece, dar Beatrice nu putea nega că era o ușurare să poată 
povesti totul. 

— M-a sunat vineri seara și voia să ne vedem pentru ultima 
oară. Ca să vorbim, a spus el. 

— Și ai acceptat? 

— Da. Am stabilit un loc în care să îl aștept. Acasă le-am spus 
că ies să mă plimb. Am împrumutat mașina liceului și m-am 
întâlnit cu el. Când a sosit, era trist, tocmai nimerise într-o 
bătaie și îi curgea sânge din nas. 

— Leo Lundin. 

— Da. Am început să vorbim, iar eu am încercat să-i explic. L- 
am dus cu mașina până la marginea terenului de fotbal. Refuza 
în continuare să priceapă că nu ne mai puteam vedea. Plângea 
și mă implora, și era supărat. Se simţea abandonat. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— A coborât din mașină. Furios și supărat. Apoi l-am văzut 
îndepărtându-se în fugă pe terenul de fotbal. 

— Și n-ai alergat după el? 

— Nu. Am condus înapoi la liceu și am lăsat mașina. 


VP - 382 


În încăpere se lăsă tăcerea. O tăcere pe care Beatrice o 
interpretă ca fiind neîncredere. Credeau că minte. Ochii i se 
umplură din nou de lacrimi. 

— Nu am nimic de-a face cu uciderea lui. Trebuie să mă 
credeţi. L-am iubit. Indiferent ce credeți. Dar l-am iubit. 

Beatrice începu să plângă. Își ascunse fața în palme. Vanja și 
Torkel schimbară o privire. Torkel făcu un semn către ușă și se 
ridicară amândoi în picioare. Torkel îi spuse că aveau să revină 
imediat, dar nu era clar că Beatrice îl auzise. 

Deschiseră ușa, dând să iasă, când Beatrice îi opri. 

— Sebastian e aici? 

Torkel și Vanja arătau de parcă ar fi înţeles-o greșit pe femeia 
care plângea pe scaun. 

— Sebastian Bergman? 

Beatrice încuviinţă printre lacrimi. 

— De ce? 

Vanja încercă să își aducă aminte dacă Sebastian și Beatrice 
se întâlniseră vreodată. Atunci, la liceu, desigur, și atunci când 
întrebaseră cum să ajungă la locul de campare al lui Ulf și Johan, 
dar nu fuseseră decât momente scurte. 

— Aș avea nevoie să stau de vorbă cu el. 

— O să vedem ce putem face. 

— Vă rog. Cred că și el își dorește să mă vadă. 

Torkel îi ţinu ușa Vanjei și ieșiră amândoi pe culoar. 

O secundă mai târziu, Sebastian ieșea și el din încăperea 
alăturată. 

— Beatrice nu are nimic de-a face cu omorul. 

— De ce crezi asta? întrebă Torkel în timp ce toţi trei o luară 
din loc. Doar tu ai fost cel care a aflat că avea o relaţie cu Roger 
și că a condus mașina la motel. 

— Știu, dar am tras concluzii pripite. Am pornit de la premisa 
că persoana din Volvo este ucigașul. Dar nu este așa. 

— N-ai de unde să știi acest lucru. 

— Ba da, am. Nimic din povestea sau comportamentul ei nu 
indică faptul că ar minţi. 

— Dar nu este suficient pentru a o exclude din rândul 
suspecţilor. 

— Dovezile materiale din mașină confirmă declaraţia lui 
Beatrice. De aceea nu am găsit urme de sânge în mașină. 

Vanja se întoarse către Torkel. 


VP - 383 


— De data aceasta trebuie să admit că sunt de acord cu 
Sebastian. 

Torkel încuviință din cap. Și el era de aceeași părere. Beatrice 
păruse foarte credibilă. Din păcate. lar gândurile Vanjei se pare 
că mergeau în aceeași direcţie. Nu își putu stăpâni o expresie de 
oboseală și dezamăgire. 

— Ceea ce înseamnă că mai există o mașină. Am revenit de 
unde am plecat. Pentru a câta oară? 

— Nu neapărat, spuse Sebastian. 

Toţi trei se opriră din mers. 

— Atunci când înșeli pe cineva, cineva este înșelat. Ce știm 
despre bărbatul ei? 


VP - 384 


Haraldsson era în stare de șoc. 

Starea lui nu putea fi descrisă altfel. 

Planul lui. 

Revanșa. 

Anihilate. 

Acum stătea singur în sala de mese, cu o cană de cafea 
răcindu-i-se în faţă, încercând să recapituleze totul și să 
înțeleagă cum de totul putuse să o ia razna. Poate că discutase 
cu Radjan, atunci când îl sunase, mai mult decât își aducea 
aminte. Tot felul de nimicuri, despre cum cei vinovaţi încearcă 
să se ascundă și că trebuia să fie ceva mai mult cu Axel 
Johansson, nu doar traficul cu băuturi alcoolice. Poate că nu 
avea legătură cu Roger Eriksson și cu Peter Westin, dar tot era 
ceva cu tipul ăla. Vorbise alcoolul din el. 

Și spusese prea multe, se pare. 

Radjan nu făcuse doar să fotocopieze documentul pentru el, 
probabil că îl citise, cu ochi noi. ÎI citise și, la fel ca Haraldsson, 
fusese izbit de informaţiile acelea. Radjan Micic nu era deloc un 
poliţist rău. Nu îi luase probabil mult timp să ajungă la aceeași 
concluzie la care ajunsese și Haraldsson câteva ore mai târziu. 
Bineînţeles că și alţi polițiști din Gävle, Sollefteå și chiar și 
colegii de la secție probabil că sesizaseră asemănările dintre 
violuri, realizând că, în toate cazurile, aveau de-a face cu același 
infractor. Dar fără un nume informaţia aceea nu era de prea 
mare folos. 

Haraldsson avusese un nume și i-l pasase lui Radjan. 

Radjan care - Haraldsson își dădea acum seama - avea o 
rețea de relaţii mult mai mare decât a lui. Din câte se spunea la 
secție, nu trecuse decât un sfert de oră până ca Radjan și 
colegul acestuia, Elovsson, să facă rost de adresă. Il săltaseră pe 
Axel Johansson la ora zece și jumătate. Cam la aceeași oră când 
Haraldsson începuse să se îndrepte spre secție. Când devenise 
clar că aveau să ia o mostră de ADN, Axel recunoscuse totul. 
Fără ocolișuri. Mai multe violuri decât aveau în baza lor de date. 
Dar negase că ar fi avut de-a face cu omorârea lui Roger 
Eriksson și a lui Peter Westin. Ba chiar avea și un alibi pentru 


VP - 385 


seara în care fusese ucis Roger, alibi care părea să ţină. În orice 
caz, fusese o dimineaţă bună pentru poliţia din Västerås. 

17 violuri fuseseră elucidate. 

De Micic și Elovsson. 

Acum circula zvonul că în după-amiaza aceea polițiștii aveau 
să se întâlnească cu inspectorul-șef regional. Haraldsson simţi 
cum îl ard ochii și și-i apăsă cu degetele. Pentru a-și reţine 
lacrimile. In întunericul din spatele pleoapelor se vedeau culori. 
Lumini care clipeau. Voia să se cufunde în pământ. Departe de 
realitate. Să rămână acolo, în spatele pleoapelor. Auzi pași 
apropiindu-se de masa lui. Haraldsson își luă mâinile de la ochi 
și își îndreptă privirea înceţoșată spre silueta care se apropia de 
el. 

— Vino, spuse Hanser scurt și se întoarse. 

Haraldsson o urmă supus. 

e 

Se adunaseră din nou cu toţii în sala de ședințe. Billy și Ursula 
își petrecuseră dimineaţa cu remobilizarea. În încăpere plutea o 
senzaţie de inerție. Pentru o vreme crezuseră sau, cel puţin 
încercaseră să se convingă de faptul că erau gata. Cazul fusese 
elucidat. Ca și cum tocmai câștigaseră la maraton, dar aflaseră 
că mai aveau de alergat încă vreo zece kilometri. Și nu mai 
aveau forțe suficiente. 

— Ulf Strand s-a despărţit de Beatrice Strand cu șase ani în 
urmă, apoi s-au recăsătorit acum un an și jumătate, spuse Billy 
care adunase toate informaţiile disponibile în legătură cu soţul 
lui Beatrice. 

Vanja oftă. Sebastian îi aruncă o privire și își dădu imediat 
seama că oftatul nu avea nimic de-a face cu plictiseala ori lipsa 
de interes. Era o expresie, dacă nu de compasiune, cel puţin de 
admitere a faptului că acesta fusese un act de sacrificiu care, 
din multe puncte de vedere, părea să ducă la o viaţă irosită. 

— Avem și două reclamaţii, continuă Billy. Ameninţare și atac. 
Ambele reclamaţii au fost depuse de un anume Birger Franzen 
care, în perioada respectivă, era împreună cu Beatrice Strand. 

— Cu acesta își înșelase soțul? 

De îndată ce își auzi vocea, Vanja realiză că întrebarea ei 
fusese cu totul lipsită de relevanţă și că fusese mânată de pură 
curiozitate. Știa, așadar, că nu avea să primească vreun 
răspuns. Ceea ce era adevărat. 


VP - 386 


— Nu scrie nimic aici. Scrie doar că aveau o relaţie, dar că 
locuiau separat la data reclamaţiei. 

— Și ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Torkel nerăbdător. 

Voia să meargă mai departe, să termine, să scape. 

— A primit amendă pentru prima și condamnare la închisoare 
cu eliberare condiţionată și interdicţie de apropiere la a doua. 
Interdicţie de a se apropia de casa lui Franzén, nu de a lui 
Beatrice, clarifică Billy. 

— Deci este un tip gelos. 

Sebastian se rezemă de spătarul scaunului. 

— Faptul că soţia lui s-a culcat cu prietenii fiului este posibil 
să-l fi înfuriat. 

Torkel se întoarse din nou către Billy. 

— Continuă. 

— Are permis de portarmă. 

— Și arme? 

— O Unique T66 Match înregistrată. 

— Calibrul 22, spuse Ursula informativ. 

Billy confirmă și el. 

— Da. 

— Mai departe? 

— Cam asta a fost totul. Lucrează ca administrator de sistem 
la o firmă de recrutare de personal și are un Renault Megane din 
2008. 

Torkel se ridică în picioare. 

— Bun, atunci o să mergem să stăm de vorbă cu Ulf Strand. 

Vanja, Sebastian și Ursula își traseră scaunele și se ridicară în 
picioare. Billy rămase pe loc. Când se vor întoarce la secție cu 
Ulf, or să vrea să aibă toate informaţiile disponibile. Asta era 
treaba lui. Cei patru dădură să iasă din încăpere, când se auziră 
bătăi în ușă, iar în secunda următoare Hanser își vâri capul 
înăuntru. 

— Îmi puteţi acorda un minut? 

Hanser intră fără să mai aștepte vreun răspuns. 

— Tocmai voiam să plecăm. 

Torkel nu-și putu stăpâni iritarea din voce. Hanser o auzi, dar 
decise să nu îi acorde atenţie. 

— Aveţi noutăţi în cazul Roger Eriksson? 

— Ne ducem să îl ridicăm pe Ulf Strand, soțul lui Beatrice. 


VP - 387 


— Bine că am sosit la timp, atunci. Tocmai am discutat cu 
inspectorul-șef de la... 

Torkel o întrerupse. 

— Da, probabil că jubilează. Am auzit de Axel Johansson. 
Felicitări. 

Torkel făcu un semn către ușă, gest prin care spunea că voiau 
să-și continue drumul. Hanser rămase pe loc. 

— Mulţumesc. Da, e mulţumit, dar ar putea fi și mai mulțumit. 

Torkel recunoscu situaţia. Știa încotro bătea Hanser. lar faptul 
îi fu confirmat. 

— leri am declarat sus și tare că omorul a fost elucidat. 

— Nu-i vina mea. leri, multe indicau faptul că Ragnar Groth ar 
fi putut fi făptașul, dar la o analiză mai atentă a informaţiilor nu 
a ţinut. Se mai întâmplă. 

— Inspectorul-șef este supărat că aţi adus-o pe Beatrice 
Strand la secţie, fără să ne informaţi. Și dorește ca poliţia din 
Västerås să fie reprezentată la faţa locului atunci când ori dacă 
urmează să efectuaţi o arestare. 

— Nu am nicio obligaţie să îl informez ce anume fac eu cu 
echipa mea. 

Tonul vocii lui Torkel se înăsprise. Nu era genul care să ţină la 
disputele teritoriale, dar nici genul care să accepte prostii de 
felul ăsta, doar pentru că inspectorul-șef regional nu era în 
toane bune, după un eșec de PR. 

— Dacă tot are păreri despre munca mea, de ce nu vine el 
aici să mi le comunice? 

Hanser ridică din umeri. 

— M-a trimis pe mine. 

Torkel realiză că nu făcea decât să omoare mesagerul. 
Strânse din dinţi și cântări rapid situaţia. Ce avea de câștigat și 
ce avea de pierdut? 

— OK, bine. O să luăm pe cineva cu noi. 

— Avem o demonstraţie pentru o casă de tineret, care a luat- 
o un pic razna, și un accident pe E18, așa că suntem în criză de 
personal momentan. 

— N-am de gând să aştept, dacă asta voiai să spui, există 
niște limite. 

— Nu, nu trebuie să așteptați, dar voiam numai să vă explic 
de ce v-am repartizat pe cine v-am repartizat. 


VP - 388 


Torkel avu impresia că întrezărește o ușoară expresie de 
compătimire pe faţa lui Hanser înainte ca aceasta să facă un 
semn din cap spre birourile de lângă sala de ședințe. Torkel 
aruncă și el o privire prin ușa de sticlă. Apoi se întoarse cu 
expresia cuiva care tocmai fusese victima unei glume proaste. 

— Glumești! 

Dincolo de ușă, Haraldsson tocmai se apleca peste birou, 
răsturnând un pix pe jos. 

e 

Maşinile civile parcară la vreo douăzeci de metri distanță de 
casa galbenă, după care descinseră cu toții. Haraldsson stătuse 
singur pe bancheta din spate în aceeași mașină cu Torkel și 
Vanja. De îndată ce pornise mașina, încercase să facă puţină 
conversaţie, dar își dădu seama imediat că nimeni nu era 
interesat de ceea ce avea el de spus și tăcu. 

Acum traversau strada, Haraldsson, Vanja și Torkel în față, 
Ursula și Sebastian ceva mai în spate. Strada cu vile zăcea 
tăcută în soarele de după-amiază. Undeva, în depărtare, se 
auzea o mașină de tuns iarba. Sebastian nu știa mai nimic 
despre grădinărit, dar parcă nu în aprilie se tundea iarba cel mai 
devreme? Un entuziast, probabil. 

Grupul se apropie de casa familiei Strand. Când o luaseră pe 
Beatrice de la liceu, aceasta menţionase că Ulf obișnuia să fie 
acasă în după-amiezile în care Johan nu avea ore. La compania 
de resurse umane li se spusese că Ulf își încheiase deja ziua de 
lucru. Și așa părea să fie, căci Renaultul familiei era parcat în 
faţa garajului. 

Vanja se îndreptă spre mașină. Se așeză pe vine lângă pneul 
din spate. Nerăbdarea i se citea în ochi când, întorcându-se spre 
ceilalţi, anunţă: 

— Pirelli. 

Ursula se apropie imediat de Vanja și se așeză și ea pe vine. 
Își scoase aparatul și fotografie pneul. 

— P7. Se potrivește. 

Ursula scoase un cuţit mic și începu să râcâie mostre din 
noroiul aflat în striaţiile pneului. Vanja se ridică în picioare, o 
ocoli pe Ursula și se apropie de portbagaj. Il verifică. Nu era 
încuiat. Aruncă o privire întrebătoare către Torkel, iar acesta 
încuviinţă din cap. Vanja deschise portbagajul. Torkel se apropie 
și el și se uitară împreună în portbagajul care, în principiu, era 


VP - 389 


gol. Pereţii laterali erau negri și fără echipamentul necesar era 
imposibil să-ţi dai seama dacă erau pătaţi de sânge. Pe jos se 
afla un covor de plastic. 

Nou. 

Torkel se aplecă și îl ridică. Sub covor se găseau două 
compartimente prevăzute cu capac. Conţineau probabil pneul 
de rezervă, triunghiul de semnalizare, bariere și alte lucruri 
neinteresante. Dar capacul de deasupra acestora era mult mai 
interesant. Era acoperit cu o mochetă. De culoare cenușie. Cel 
puţin pe margine. Căci din mijlocul acesteia se lăţea o pată de 
culoare închisă. Atât Vanja, cât și Torkel văzuseră suficient de 
mult sânge uscat în cariera lor pentru a-și da seama ce se afla 
acolo. lar, dacă ar fi avut cumva îndoieli, mirosul le confirma 
bănuielile. Inchiseră portbagajul trântindu-l. 

Sebastian îi văzu cât de încrâncenațţi arătau și realiză că 
descoperiseră ceva. 

Ceva decisiv. 

În sfârșit nimeriseră la ţintă. Sebastian se întoarse rapid spre 
casă. | se păru că zărește o mișcare la fereastra de la etaj. Işi 
aținti privirea într-acolo. Nimic. Totul stătea neclintit. 

— Sebastian... 

Torkel fusese cel care îl strigase. Sebastian aruncă o ultimă 
privire înspre fereastra de la etaj și își îndreptă atenţia către 
Torkel. 

e 

Bărbatul care nu era un ucigaș îi văzuse apropiindu-se și 
oprindu-se în fața casei. Lângă mașină. Da, o știuse 
dintotdeauna. Mașina fusese pentru el călcâiul lui Ahile. 

A doua zi, după vinerea aceea fatală, se gândise să se ducă, 
să o abandoneze la fiare vechi, dar se răzgândise. Cum ar fi 
putut explica o asemenea decizie? De ce să arunci o mașină 
care funcţiona fără probleme? Ar fi părut cel puţin suspect. Așa 
că se mulțumise să o spele și să o curețe, cumpărase un nou 
covor de plastic pentru portbagaj și dăduse mașina la vânzări, 
pe un site online. Până acum două persoane veniseră să o vadă, 
dar niciuna dintre ele nu se decisese să o cumpere. Comandase 
și aștepta capace noi pentru cele două compartimente din 
portbagaj. Trebuiau să sosească săptămâna următoare. 

Prea târziu. 

Poliţia se afla aici. 


VP - 390 


Lângă mașină. Două femei stăteau pe vine lângă roata din 
spate. Lăsase urme oare? Așa se pare. Bărbatul care nu era un 
ucigaș înjură în gând. Asta ar fi putut fi remediat. Să cumpere 
cauciucuri noi. Asta n-ar fi bătut la ochi. Dar acum? 

Prea târziu. 

Nu-i mai rămânea decât un singur lucru. Să iasă și să se 
declare vinovat. Să-și accepte pedeapsa. Poate că aveau să-l 
înțeleagă. Să-l înţeleagă, dar nu să-l și ierte. 

Făcuse ceea ce era de făcut. 

Atât cât putuse. 

Dar acum totul se terminase. 

e 

— Știm că Ulf are acces la armă, așa că fiţi extrem de 
precauţi. 

Torkel stătea cu echipa adunată în jurul său, pentru o ultimă 
rundă de instrucţiuni, pe care le împărțea cu o voce joasă, 
aproape în șoaptă. 

— Inaintaţi pe lângă ziduri. Vanja, tu te ocupi de partea din 
spate. 

Încuviinţară cu toţii plini de seriozitate. Vanja își scoase 
pistolul și dispăru în spatele casei. 

— Ursula, tu ai să te poziţionezi pe latura lungă, în caz că Ulf 
încearcă să iasă pe fereastră și să evadeze în grădina vecinului. 
Sebastian, tu stai în spatele nostru. 

Un ordin pe care Sebastian era bucuros să-l urmeze. Partea 
aceasta a muncii de poliţist nu-l interesa câtuși de puţin. Știa că 
acesta era momentul pe care toţi ceilalţi îl așteptaseră încă de 
când auziseră de dispariţia unui băiat de șaisprezece ani, pe 
nume Roger Eriksson, dar arestarea în sine nu îi producea nicio 
satisfacție lui Sebastian. 

In cazul lui, mijloacele prin care ajunseseră acolo contau cu 
adevărat. Scopul - deloc. 

Torkel se întoarse către Haraldsson. 

— Tu și cu mine o să sunăm la ușă. Cu arma scoasă, dar ține- 
o pe lângă corp. Nu vrem să-l speriem. S-a înţeles? 

Haraldsson  încuviință din cap. Simţea adrenalina la 
maximum. Acum era pe bune. Avea să pună mâna pe ucigașul 
lui Roger Eriksson. Nu singur, dar totuși. 


VP - 391 


Se afla acolo. În echipă. Simţi cum îi vâjâie urechile când, cu 
arma scoasă, se apropie de ușa de la intrare, împreună cu 
Torkel. 

Nu apucară să facă decât câţiva pași, când văzură clanţa 
mișcându-se. Într-o fracțiune de secundă, Torkel îşi scoase arma 
și ţinti. Haraldsson îi aruncă o privire rapidă și realiză că ordinul 
de a-și ţine arma pe lângă corp nu mai era valabil, așa că-și 
ridică și el pistolul. Ușa se deschise încet. 

— Am să ies, se auzi din casă. 

O voce de bărbat. 

— Încet! Și ţine mâinile la vedere! 

Torkel se opri la vreo patru-cinci metri de ușă. Haraldsson, 
așijderea. Văzură un picior încălțat ieșind dintre ușă și perete, 
împingând și mai larg ușa. Ulf Strand ieși din casă cu braţele 
ridicate la nivelul capului. 

— Presupun că pe mine mă căutați. 

— Stai pe loc! 

Ulf se supuse. Îi privi calm pe polițiștii care se apropiau de el 
cu armele ridicate. Vanja și Ursula se apropiară și ele de ușa de 
la intrare. Cu armele ridicate. 

— Întoarce-te! 

Ulf se întoarse cu spatele, privind calm spre holul aflat în 
dezordine. Torkel îi făcu semn lui Haraldsson să rămână pe loc, 
în timp ce el se apropie de Ulf. 

— În genunchi! 

Ulf făcu după cum i se spuse. Pietrișul de pe alee îi intra în 
genunchi. Torkel făcu ultimii pași și își așeză o mână pe ceafa lui 
Ulf în timp ce cu cealaltă îl percheziţionă sumar. 

— Eu am făcut-o. Eu l-am omorât. 

Torkel își termină percheziţia și îl forţă pe Ulf să se ridice din 
nou în picioare. Ceilalți polițiști își așezară pistoalele în teacă. 

— Eu am făcut-o. Eu l-am omorât, repetă Ulf când Torkel îl 
privi în ochi. 

— Da, am auzit. 

Torkel îi făcu semn lui Haraldsson, iar acesta se apropie cu 
cătușele în mână. 

— Mâinile la spate, te rog. 

UIf îl privi pe Torkel cu o expresie rugătoare. 


VP - 392 


— Nu s-ar putea să nu-mi puneţi cătușele? Să plecăm de aici 
normal. În felul acesta Johan nu are să mă vadă în postura de... 
criminal. 

— Este acasă? Johan? 

— Da. La el în cameră. La etaj. 

Chiar dacă băiatul nu auzise sau nu văzuse până acum cele 
întâmplate, în cele din urmă tot avea să iasă din camera lui. Caz 
în care nu trebuia să găsească goală casa. Avea nevoie de 
cineva cu care să stea de vorbă. Torkel o strigă pe Vanja. 

— Rămâi aici cu băiatul. 

— S-a înțeles. 

Torkel se întoarse din nou către Ulf. 

— Bun, acum să o luăm din loc. 

Ulf întoarse capul și strigă în direcţia casei. 

— Johan, plec puţin cu poliţia. Mama sosește imediat! 

Niciun răspuns. Torkel îl apucă pe Ulf de braț. Haraldsson își 
vâri cătușele în buzunar și se postă de cealaltă parte. 
Flancându-l pe Ulf Strand, se îndreptară spre mașină. Când 
trecură pe lângă Sebastian, acesta se apropie de ei. 

— Când ai aflat, de fapt? 

Ulf își miji ochii în razele soarelui de după-amiază, privindu-l 
sincer uimit pe Sebastian. 

— Când am aflat ce anume? 

— Că soţia ta avea o relaţie sexuală cu Roger Eriksson? 

Sebastian văzu cum, pentru o clipă, ochii lui Ulf se măresc de 
uimire. Pe faţă i se putea citi șocul - nu-i venea să creadă. 
Înainte să apuce să-și controleze expresia feței, Ulf își plecă 
privirea. 

— Hmm... de ceva vreme... 

Sebastian se opri. Încremenind cu totul. Realiză că văzuse un 
bărbat uluit. Total. Complet. Un bărbat care, înainte ca 
Sebastian să-i fi dezvăluit acest lucru, habar nu avusese ce se 
întâmplase între soţia lui și cel mai bun prieten al fiului. 
Sebastian se întoarse fulgerător către ceilalți. 

— Nue el. 

Torkel se opri, iar Ulf și Haraldsson se opriră și ei. Ulf continua 
să aibă privirea aţintită în pământ. 

— Ce ai spus? 

— Tipul habar n-are! 

Sebastian se apropie de Torkel cu pași mari. 


VP - 393 


— Ce anume? Despre ce vorbești? 

Sebastian realiză semnificaţia propriilor vorbe în timp ce le 
pronunța cu glas tare. 

— Nueel. 

Înainte să apuce să reacționeze în vreun fel, se auzi o 
împușcătură și un strigăt. Sebastian se întoarse către Ulf și văzu 
cum Haraldsson își duce mâna la piept și se prăbușește la 
pământ. 


VP - 394 


— Armă! 

Ursula se aruncă la pământ și îl trase pe Haraldsson în spatele 
Renaultului. La adăpost. Torkel reacționă la fel de rapid și îl 
împinse pe Ulf Strand, apoi, aproape simultan se lăsă pe vine, 
urmându-l. În afara razei de tragere. În numai câteva secunde, 
se îndepărtaseră de aleea din fața casei. Secunde pe care 
Sebastian le folosise pentru a arunca o scurtă privire în urmă. 
De la fereastra de la etaj, unde privise mai devreme, se vedea 
țeava unei puști. lar în spatele ei, o față tânără și palidă. 

— Sebastian! 

Torkel strigă la el. Sebastian realiză pentru o clipă că ceilalţi 
acţionaseră instinctiv, iar anii nenumărați de antrenament îi 
ajutaseră să se pună la adăpost. Doar el rămăsese pe aleea din 
fața casei. În raza puștii. Privi din nou spre fereastra de la etaj și 
văzu cum ţeava armei se mută ușor la stânga. 

Spre el. 

O luă la goană. 

Alergă spre ușă. După numai câţiva pași auzi un glonţ 
nimerind aleea pietruită, în spatele lui. Începu să alerge și mai 
tare. Ceva își făcu apariţia în deschizătura ușii. Vanja. Cu arma 
ridicată. 

— Ce se întâmplă? 

Sebastian era destul de sigur că se apropiase suficient de 
mult de casă și că, din unghiul acela, nu putea fi nimerit de la 
fereastră, dar nu avea de gând să riște și să se oprească pentru 
a o pune pe Vanja la curent. Se aruncă în hol, unde era în 
siguranţă. Intr-o secundă, Vanja se afla lângă el. 

— Sebastian. Ce se petrece? 

Sebastian gâfâia. Inima îi bătea cu putere. Nu din cauza 
efortului, ci probabil pentru că, în ultimele cincisprezece 
secunde, își folosise porția de adrenalină pentru un an întreg. 

— E sus, la etaj, răspunse Sebastian gâfâind. Cu o pușcă. 

— Cine? 

— Johan. L-a împușcat pe Haraldsson. 


VP - 395 


Dinspre etaj se auziră pași. Vanja făcu stânga-mprejur și își 
îndreptă imediat pistolul spre scară. Nu venea nimeni. Pașii 
amuţiră. 

— Ești sigur? 

— L-am văzut. 

— De ce l-ar împușca pe Haraldsson? 

Sebastian ridică din umeri și cu mâini tremurânde își scoase 
mobilul. Formă un număr. Ocupat. Sebastian închise și formă un 
alt număr. În continuare ocupat. Torkel suna probabil după 
întăriri. 

Polițiști înarmați. 

Sebastian încercă să-și adune gândurile. 

Ce știa până acum? 

La etaj se afla un adolescent care tocmai împușcase un 
poliţist. Un adolescent care, după spusele mamei lui, fusese labil 
psihic. Era posibil să fi fost o reacţie impulsivă, când văzuse că 
poliţia îi luă tatăl. Probabil că Johan era implicat în omorârea lui 
Roger Eriksson, iar acum simţea cum toată lumea lui e pe cale 
să se prăbușească. 

Sebastian o porni spre scară. Vanja îl opri punându-i mâna în 
piept. 

— Unde te duci? 

— Sus. Trebuie să stau de vorbă cu el. 

— Nu, nu te duci nicăieri. Așteptăm întăriri. 

Sebastian respiră adânc. _ 

— Johan e un copil de șaisprezece ani. E speriat. Incolţit în 
camera lui. Când o să vadă o ditamai echipa de intervenţii și o 
să simtă că nu mai are nicio scăpare, o să îndrepte pușca aia 
către sine. 

Sebastian o privi pe Vanja cu o expresie gravă. 

— Nu vreau să îl am pe conștiință. Tu? 

Vanja îl privi în ochi pe Sebastian. Nu spuse nimic. Sebastian 
putea să o vadă cumpănind argumentele. 

Plusuri și minusuri. 

Sentiment și rațiune. 

O urmărea, chibzuind cum să o convingă în cazul în care 
Vanja ar fi refuzat să-l lase să urce treptele. Era dificil, dar se 
vedea nevoit să facă ceva. Sebastian era convins că Johan avea 
să se sinucidă dacă nu vorbea imediat cu cineva. Era scenariul 
cel mai plauzibil. Dar asta nu avea să se întâmple. Spre marea 


VP - 396 


lui ușurare, Vanja încuviinţă din cap și se dădu la o parte. 
Sebastian trecu pe lângă ea. 

— Sună-l pe Torkel și spune-i ce fac. Spune-i să aștepte. 

Vanja încuviință din cap. Sebastian respiră adânc, puse mâna 
pe balustradă și piciorul pe prima treaptă. 

— Succes! 

Vanja îi puse o mână pe braţ. 

— Mulţumesc. 

Sebastian începu să urce cu pași lenți. 

Scara dădea într-un hol mic care se termina în fereastra de la 
etaj. Patru uși. Două la dreapta, una la stânga și una în faţă, la 
capătul holului. Pe pereţii vopsiți în alb atârnau, într-o ordine 
aparent aleatorie, afișe, fotografii și desene de copil. Pe podea 
se afla o carpetă roșie doar cu câţiva centimetri mai îngustă 
decât holul. Era plină de praf. Sebastian privi ușile și chibzui. 
Scara o cotea la 90 de grade în direcția ferestrei. Ușa de la 
intrare se afla de aceeași parte cu fereastra camerei lui Johan. 
Ceea ce însemna că Johan se afla în camera aceea închisă, de la 
capătul holului. Sebastian se îndreptă spre ea cu pași ușori. 

— Johan...? 

Tăcere. Sebastian se lipi de peretele din dreapta, ca să nu 
stea fix în faţa ușii. Habar nu avea dacă glonțul unei puști 
Unique T66 Match ar fi putut trece prin ușă, dar nici nu avea 
chef să afle. 

— Johan, sunt eu. Sebastian. 

Bătu ușor în ușă. 

— Îţi aduci aminte de mine? 

— Pleacă de aici, se auzi aproape șoptit din cameră. 

Sebastian răsuflă adânc. Contact. Un pas important. Acum 
urma să facă încă un pas. Trebuia să intre în cameră. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. Se poate? 

Niciun răspuns. 

— Cred că e bine să stăm de vorbă un pic. Eu nu sunt poliţist, 
dacă îţi aduci aminte. Sunt psiholog. 

In tăcerea care urmă, Sebastian auzi sirenele care se 
apropiau. Înjură în gând. Ce naiba făceau? Aveau să-l sperie și 
mai tare pe băiat. Sebastian trebuia să intre în cameră. 

Acum. 


VP - 397 


Traversă holul și se postă în stânga ușii. Cu mare precauţie își 
așeză mâna pe clanţă. Era rece. Sebastian își dădu seama că 
începuse să transpire. Își șterse fruntea cu cealaltă mână. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. Atâta tot. ți promit. 

Niciun răspuns. Sirenele se auzeau tot mai aproape. 

Probabil că intraseră pe stradă. Sebastian ridică vocea. 

— Mă auzi? 

— Chiar nu poţi să te cari de aici?! 

Vocea lui Johan suna mai degrabă descurajată decât 
amenințătoare. Infundată. Plângea oare? Era pe punctul de a 
ceda? Sebastian respiră adânc. 

— Am să deschid ușa. 

Sebastian apăsă pe clanţă. Nicio reacţie vizibilă. Ușa se 
deschidea în exterior, așa că Sebastian o crăpă un centimetru și 
putu să vadă în cameră. 

— O să deschid ușa larg și o să intru în cameră. De acord? 

Sebastian fu întâmpinat din nou de tăcere. Işi strecură 
arătătorul în crăpătura ușii și o împinse ușor, fără ca el să se 
miște din loc. Protejat de perete. inchise ochii. Se concentră. 

Apoi păși înăuntru, postându-se în pragul ușii. Cu mâinile la 
vedere. 

Johan stătea pe podea, lângă fereastră. Cu pușca în mână. Se 
întoarse către Sebastian cu o expresie uimită că acesta apăruse 
subit în cameră. 

Confuz. 

In stare de șoc. 

Și de aceea, periculos. Sebastian rămase nemișcat în pragul 
ușii. Il privi pe Johan cu afecţiune. Părea atât de mic. Atât de 
vulnerabil. Pielea de pe faţă i se albise și îi era plină de sudoare. 
Avea cearcăne negre în jurul ochilor injectaţi și cufundaţi în 
orbite. Insomnie. Indiferent ce se întâmplase, indiferent de ceea 
ce făcuse, acest lucru îl hăituise. Il hăituise până în punctul 
acela de unde nu mai exista cale de întoarcere. Presiunea risca 
să devină prea mare. lar membrana aceea subțire care încă îl 
ancora în realitate avea să se rupă. Sebastian îl vedea cât de 
încordat era. Fălcile i se mișcau sub obrajii palizi. Johan păru să- 
și piardă brusc interesul față de Sebastian și își întoarse din nou 
atenția către fereastră și către cele ce se petreceau afară. 

De la locul său, din pragul ușii, Sebastian putu să zărească o 
ambulanţă sosind, urmată de alte mașini de poliţie. Mobilizare 


VP - 398 


deplină. Îl văzu pe Torkel discutând cu un bărbat înarmat care 
părea să facă parte din echipa locală de intervenţie. Johan își 
ridică pușca de pe genunchi și o îndreptă spre Sebastian. 

— Spune-le să plece. 

— Nu pot. 

— Nu vreau decât să mă lăsaţi în pace. 

— N-or să plece. Ai împușcat un poliţist. 

Johan clipi des și o lacrimă îi alunecă pe obraz. Sebastian făcu 
un pas înainte. Johan tresări și ridică pușca. Sebastian se opri pe 
loc. Își ridică palmele într-un gest prin care îl ruga să se 
liniștească. Privirea lui Johan nu prevestea nimic bun. 

— Am să mă așez aici. 

Sebastian făcu un pas în lateral și se așeză pe podea, cu 
spatele la peretele de lângă ușa larg deschisă. Johan nu-l scăpă 
din priviri, dar cobori pușca. 

— Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat? 

Johan clătină din cap, se întoarse din nou și cercetă 
activitatea din stradă. 

— Or să vină să mă ia? 

— Nu atâta vreme cât eu sunt aici. 

Sebastian își întinse picioarele prudent. 

— lar eu am tot timpul din lume. 

Johan încuviinţă. Sebastian avu impresia că umerii lui Johan se 
mai coborâseră o idee. Se mai relaxase? Așa părea. Dar capul 
băiatului continua să tresară la vederea celor ce se petreceau 
afară, iar pușca era în continuare îndreptată spre Sebastian. 

— Cu toţii încercăm să-i protejăm pe cei pe care îi iubim. Este 
firesc. Am înţeles că tu îţi iubești foarte mult tatăl. 

Nicio reacție din partea băiatului. Poate că era atât de 
concentrat asupra celor ce se petreceau afară, încât nici nu îl 
auzea. Sau poate că, pur și simplu, nu îl asculta. Sebastian tăcu. 
Rămaseră așa o vreme. Prin fereastra deschisă Sebastian auzi o 
targă pe rotile fiind împinsă pe asfalt și apoi portierele 
ambulanţei trântindu-se. Haraldsson se afla pe mâini bune. Voci 
atenuate. Pași. O mașină porni și se îndepărtă. Mașina de tuns 
iarba continua să se audă undeva în depărtare, undeva unde 
viaţa continua să aibă sens. 

— Și eu am încercat să-i protejez pe cei pe care i-am iubit. 
Dar am eșuat. 


VP - 399 


Poate că în tonul vocii lui se strecurase o nuanţă specială. Sau 
poate că activitatea de afară se oprise și nu-i mai atrăgea 
atenţia, iar Johan se întoarse cu fața la Sebastian. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au murit. Soţia și fiica mea. 

— Cum? 

— S-au înecat. În tsunami, îţi aduci aminte de tsunami? 

Johan dădu din cap în semn că da. Sebastian nu îl scăpa din 
ochi. 

— Aș fi în stare de orice, numai să fie din nou în viață. Să 
putem fi din nou o familie. 

Așa cum sperase Sebastian, cuvintele lui atinseseră o coardă 
sensibilă. Era clar o situaţie la care se putea raporta. Familia. 
Dorul de ea atunci când aceasta încetase să mai existe. Beatrice 
povestise când de mult tânjise Johan după ea. Până se 
îmbolnăvise. Familia. Imaginea familiei perfecte. Sebastian 
începuse să realizeze că Johan era în stare să meargă foarte 
departe pentru a o salva. 

Johan rămase tăcut. Sebastian stătea într-o poziţie incomodă. 
Încet, își ridică genunchii și își sprijini antebraţele pe ei. Mult mai 
bine. Johan nu reacţionă deloc la mișcările lui. Rămaseră așa. 

Faţă în față. 

În tăcere. 

Johan începu să-și muște buza cu mintea pierdută undeva, 
departe. Privea pe fereastră, cu ochii aţintiţi în gol, ca și cum 
nimic din cele ce se petreceau afară nu îl mai interesa. 

— Nu am vrut să-l omor pe Roger. 

Sebastian abia putu să perceapă cuvintele acelea. Johan 
vorbea încet, printre dinţii încleștaţi. Sebastian închise ochii 
pentru o clipă. Deci așa se petrecuse. O intuise deja în clipa 
când realizase că Ulf nu avusese un motiv, dar aproape că nu-i 
venise s-o creadă. Chiar și fără acest detaliu, tragedia era deja 
suficient de mare. 

— l-am povestit Lenei, mama lui Roger, crezând că o să pună 
capăt la tot. Dar nu s-a întâmplat nimic, ci au continuat. 

— Roger și mama ta? 

Johan continua să privească pe fereastră. Cu privirea pironită. 
Undeva, departe. 

— Mama ta se întâlnea cu altcineva. Înainte. Știai asta? 

— Da. Cu Birger Frenzen. Și atunci tata a dispărut. 


VP - 400 


Sebastian așteptă. Dar Johan nu mai spuse nimic. De parcă s- 
ar fi așteptat ca Sebastian să adauge singur restul. 

— Și ţi-a fost teamă că o să dispară din nou? 

— Ar fi făcut-o. De data asta era și mai rău. 

Johan părea foarte sigur, iar Sebastian nu avea cum să-l 
contrazică, chiar dacă ar fi vrut. 

Diferenţa de vârstă. 

Relația dintre elev și profesoară. 

Prietenul cel mai bun al fiului. 

Dezamăgirea avea să pară, fără îndoială, mare. Mai greu de 
iertat. Mai ales pentru un bărbat ca Ulf. Un bărbat care nici 
măcar nu începuse s-o ierte pentru prima oară. 

— Cum ai aflat că sunt împreună? 

— l-am văzut sărutându-se. Știam că Roger era cu cineva. 
Vorbea foarte mult despre... ce făceau. Dareu... 

Johan nu își încheie propoziţia. Dacă tot începuse să-și 
descarce sufletul, trebuia să-l facă să vorbească mai departe. 
Simţea nevoia să povestească. Secretele sunt greu de păstrat. 
lar în combinaţie cu sentimentul de vinovăţie te puteau 
distruge. Sebastian era destul de sigur că Johan începuse deja 
să se simtă mai ușurat. Vedea o schimbare fizică în postura 
băiatului. Umerii i se lăsaseră și mai tare. Fălcile nu-i mai erau la 
fel de încleștate. Spatele, care îi fusese drept și încordat, era 
mai relaxat. 

Așa că Sebastian așteptă. 

Dar Johan părea să fi uitat că Sebastian se afla în cameră. 
Deodată însă începu din nou să povestească. De parcă mai întâi 
derulase filmul în cap, iar acum povestea ce văzuse. 

— Roger a sunat. Aici, acasă. A răspuns mama. Tata era la 
serviciu. Mi-am dat seama că aveau să se întâlnească din nou. 
Mama a zis că se duce să se plimbe. 

Johan aproape scuipase ultimele cuvinte. 

— Ştiam unde să or să se ducă. Ce aveau să facă. 

Cuvintele curgeau mai repede acum. Vocea era mai 
puternică. Privirea era în continuare aţintită undeva unde doar 
Johan avea acces. Ca și cum s-ar fi aflat acolo, ca și cum... 

l-a așteptat lângă terenul de fotbal. Ascuns în pădure. Ştia că 
obișnuia să îl lase acolo. Roger îi povestise. Inainte să știe că 
Johan știa. Vede Volvoul liceului apropiindu-se de parcare. 
Mașina se oprește, dar din ea nu coboară nimeni. Nici nu vrea să 


VP - 401 


se gândească ce ar fi putut face ei acolo, înăuntru. Dă cu 
piciorul în pușca pe care a luat-o de acasă și care acum se află 
în faţa lui. După o vreme, vede cum lumina se aprinde și cineva 
coboară din mașină. E Roger. Johan are impresia că acesta 
strigă ceva, dar nu poate auzi ce anume. Roger traversează 
terenul de fotbal cu pași grăbiţi. Se îndreaptă spre el. Cu mare 
viteză. Johan se ridică în picioare și apucă pușca. Roger se 
îndreaptă spre poteca dintre blocuri, care are să îl ducă acasă, 
când Johan îl strigă. Roger se oprește. Privește spre pădure. 
Johan iese din tufișuri și îl vede pe Roger clătinând din cap când 
acesta îl recunoaște. Nu e deloc bucuros. Dar nici surprins. Nici 
speriat. Ca și cum Johan e o problemă cu care nu vrea să aibă 
de-a face în momentul acela. Johan înaintează câţiva pași pe 
terenul de fotbal. Roger arată ca și cum ar fi plâns. Oare a văzut 
pușca pe care Johan o ţine la picior? Chiar dacă o vede, nu 
spune în niciun caz nimic. Îl întreabă pe Johan ce vrea de la el. 
Johan îi explică. Vrea ca Roger să înceteze să se mai culce cu 
mama lui. Vrea ca Roger să nu mai vină la ei acasă. Ca Roger să 
stea cât mai departe de el și de familia lui. Ridică arma pentru a 
da și mai multă greutate spuselor sale. Dar Roger nu 
reacţionează deloc așa cum s-a așteptat Johan. Ci urlă. 

Că oricum totul e un mare rahat. 

Că totul, toată viaţa lui nenorocită s-a dus dracului. 

Că Johan e un idiot. 

Și că acum nu are niciun chef de el. 

Plânge. Apoi se îndepărtează. De Johan. Dar Johan nu îi dă 
voie. Nu acum. Nu așa. Fără să-i promită că lucrurile or să se 
schimbe. Că o să înceteze. Nu i-a promis nimic. Se pare că 
Roger nu pricepe seriozitatea situaţiei. Cât de important este. 
Johan trebuie să-l facă să înțeleagă. Dar pentru a-l face să 
înţeleagă, trebuie să-l facă să asculte. lar pentru a-l face să 
asculte, trebuie să îl facă să se oprească. Johan ridică arma. li 
strigă lui Roger să se oprească. Îl vede continuându-și drumul. ÎI 
strigă din nou. Roger îi arată degetul peste umăr. 

Johan apasă pe trăgaci. 

— N-am vrut decât să-l fac să asculte, încheie Johan 
întorcându-se cu faţa la Sebastian. 

Obrajii îi erau umezi. Energia consumată. Mâinile nu mai au 
niciun pic vlagă și nici voinţa de a mai ţine arma, care îi alunecă 
la picioare. 


VP - 402 


— N-am vrut decât să îl fac să asculte. 

Corpul începu să i se zguduie. Plângea în hohote. Johan se 
prăbuși brusc cu fruntea pe genunchi. Sebastian se târî încet pe 
podea, până la fiinţa aceea care se zguduia de plâns. Cu grijă, 
dădu pușca la o parte. 

Apoi îl înconjură pe Johan cu brațul și îi dădu singurul lucru pe 
care i l-ar fi putut da în momentul acela. 

Timp și afecţiune. 


VP - 403 


Vanja era îngrijorată. Nu mai avea răbdare. În curând se făcea 
o jumătate de oră de când Sebastian urcase la etaj. Îl auzise 
vorbind cu Johan prin ușa închisă, dar, după ce acesta intrase în 
cameră, nu mai auzise decât un mormăit înfundat. Și un foșnet 
când vreunul dintre ei își schimba poziţia. Presupuse că era 
bine. Niciun strigăt. 

Nicio voce supărată. 

Și, mai ales, nicio împușcătură. 

Haraldsson era în drum spre spital sau poate că ajunsese 
deja. Glonţul îi pătrunsese imediat sub omoplat, în stânga, și 
ieșise prin faţă. Pierduse mult sânge și urma să fie operat, dar 
raportul preliminar sugera că nu era în pericol de moarte. 

Vanja îl ţinea la curent pe Torkel prin telefon. Șase mașini de 
poliţie  sosiseră la fața locului. Doisprezece polițiști în 
echipament special, înarmați până în dinţi, înconjuraseră casa. 
Dar Torkel încerca să îi ţină la distanţă. Poliţiștii în uniformă 
interziseseră accesul în zonă. Curioșii se adunaseră la colțul 
străzii, împreună cu jurnaliștii și fotografii care se împingeau, 
încercând să se apropie cât mai mult. Vanja se uită din nou la 
ceas. Ce se întâmpla, totuși, acolo sus? În sinea ei spera că n-o 
să-și regrete decizia de a-i fi dat voie lui Sebastian să urce 
scările. 

Apoi auzi pași. Pași care se apropiau de trepte. Vanja își 
scoase pistolul și se propti la piciorul scării. Pregătită pentru 
orice. 

Sebastian și Johan pășeau unul lângă altul. Sebastian cu 
braţul înconjurând umerii băiatului, care părea cu mult mai mic 
decât cei șaisprezece ani ai săi. Arăta ca și cum Sebastian îl 
căra, mai mult sau mai puţin, pe trepte în jos. Vanja își vârî 
pistolul în toc și îl contactă pe Torkel. 

După ce Johan fusese predat și transportat pentru îngrijiri de 
specialitate, Sebastian întoarse spatele activităţii din stradă și 
intră în casă. Cu inima grea, intră în sufragerie, mută niște rufe 
de pe canapea și se așeză. Se rezemă cu spatele de țesătura 
aspră, își sprijini picioarele pe măsuţa din faţă și închise ochii. Pe 
vremea când fusese activ, rar dădea voie vreunui caz, vreunui 


VP - 404 


infractor sau vreunei victime să îi rămână în minte. Acestea nu 
erau decât probleme de rezolvat, mijloace de utilizat sau 
obstacole ce trebuiau depășite. Până la urmă, totul se afla acolo 
pentru a-i oferi o provocare. 

Să își poată demonstra talentul. 

să îi măgulească orgoliul. 

După ce își îndeplineau funcţia, le uita și își vedea de viaţă. 
Procesul care urma era, pentru Sebastian, la fel de neinteresant 
ca și arestarea în sine. Familia Strand însă îi rămăsese întipărită 
în conștiință. Un infractor tânăr. O familie distrusă. Tragic, 
desigur, dar nimic neobișnuit pentru el. Și nici nu avea intenția 
să poarte această povară pentru mult timp. 

Terminase cu cazul. 

O terminase cu Västerås. 

Ştia precis ce îi trebuia pentru a putea scăpa de familia 
Strand. 

Sex. 

Avea nevoie de sex. 

Sex, să vândă casa și să se întoarcă la Stockholm. Acesta era 
planul. 

Avea să viziteze adresa din Storskărsgatan 12? Avea să 
încerce să ia legătura cu fiul sau fiica sa? Din câte se părea în 
momentul acela, probabil că nu, dar nu avea de gând să ia vreo 
hotărâre definitivă înainte de a-și reveni. 

După sex. 

După vânzarea casei. 

După Västerås. 

Sebastian simţi cum salteaua se lăsă puţin în jos și cineva se 
așază lângă el. Vanja stătea pe marginea canapelei. Cu spatele 
drept. Cu mâinile împreunate în poală. Alertă. Cum stătea 
tolănit pe canapea, Sebastian era exact opusul. Ca și cum Vanja 
încerca să marcheze o distanţă cât mai mare între ei doi. 

— Ce ţi-a spus? 

— Johan? 

— Da. 

— Că l-a omorât pe Roger. 

— Şi ţi-a zis de ce? 

— li era teamă că tatăl lui avea să îl părăsească din nou. A 
fost un accident. 

O cută plină de scepticism brăzdă fruntea Vanjei. 


VP - 405 


— Douăzeci și două de lovituri de cuţit și cadavrul aruncat 
într-o mlaștină? Nu cred că aduce deloc a accident. 

— Tatăl lui l-a ajutat aici într-un fel sau altul. Rămâne să-l 
interogaţi pe el. lar pe Westin, nu băiatul l-a omorât. 

Vanja păru mulțumită de răspuns. Se ridică în picioare și se 
îndreptă spre hol. In pragul ușii se opri și se întoarse către 
Sebastian. Acesta îi întâmpină privirea cu o mină întrebătoare. 

— Te-ai culcat cu ea, nu-i așa? 

— Poftim? 

— Cu mama lui, cu Beatrice. Te-ai culcat cu ea. 

De data aceasta nu mai fusese o întrebare, așa că Sebastian 
nu se sinchisi să răspundă. Nici nu avea nevoie să o facă, 
tăcerea era, ca de fiecare dată, mult mai grăitoare. 

Văzuse oare o urmă de dezamăgire pe faţa viitoarei foste 
colege? 

— Când te-ai dus sus, crezând că băiatul vrea să se sinucidă. 
M-am gândit că poate nu ești chiar un nemernic. 

Sebastian înţelese încotro se îndrepta discuţia. Mai trecuse 
prin asta. Cu alte femei. În alte contexte. Cu alte cuvinte. 
Aceeași concluzie. 

— Dar e clar că m-am înșelat. 

Vanja îl părăsi. Sebastian o urmări cum se îndepărtează. 
Rămase pe canapea. In tăcere. Ce ar mai fi putut să-i spună? 

Doar avusese dreptate. 

e 

Ulf Strand stătea pe același scaun pe care stătuse și soţia lui 
cu câteva ore în urmă. Făcea impresia unui om așezat. Politicos, 
aproape amabil. Primul lucru de care întrebase, când Vanja și 
Torkel intrară în sala de interogatoriu și se așezară de cealaltă 
parte a mesei, fusese să afle ce făcea Johan. Când i se răspunse 
să stea liniștit, căci Johan fusese luat în îngrijire, iar Beatrice se 
afla cu el, întrebase ce făcea Haraldsson. Vanja și Torkel îi 
spuseră că acesta fusese operat și se afla în afara oricărui 
pericol, dădură drumul la reportofon și îi cerură lui Ulf să 
înceapă cu începutul. Cu momentul în care a aflat că Roger era 
mort. 

— Johan m-a sunat la serviciu în seara aceea. Plângea și își 
ieșise complet din minţi - mi-a spus că s-a întâmplat ceva 
groaznic pe terenul de fotbal. 

— Așa că te-ai dus acolo într-un suflet? 


VP - 406 


— Da. 

— Ce s-a întâmplat când ai sosit acolo? 

Ulf se întinse în scaun. 

— Roger era mort. Johan era în stare de șoc, așa că am 
încercat să-l liniștesc cât de cât, apoi i-am zis să stea în mașină. 

Vanja remarcă faptul că vocea lui Ulf nu avea niciun fel de 
inflexiuni. De parcă ar fi ţinut o prezentare pentru colegi și 
clienţi. Atent să folosească terminologia corectă și intonaţia 
potrivită. 

— Apoi m-am ocupat de Roger. 

— În ce fel te-ai ocupat de el? întrebă Torkel. 

— L-am târât într-un loc ascuns, în păduricea de alături. Am 
realizat că glonțul poate fi identificat, așa că am fost nevoit să îl 
extrag. 

— Și cum ai făcut-o? 

— M-am dus la mașină și am luat un cuţit. 

Ulf se opri și înghiţi în gol. Nu era de mirare, se gândi 
Sebastian care se afla în camera de alături. Până acum Ulf nu 
participase direct, cu excepţia faptului că mutase corpul. Dar nu 
îl rănise încă. De-abia acum începea greul. 

Ulf ceru un pahar cu apă. Torkel se duse și îi aduse unul. Ulf 
luă câteva înghiţituri. Așeză paharul pe masă și se șterse la gură 
cu dosul palmei. 

— Ai adus un cuţit din mașină. Apoi? insistă Vanja. 

Vocea lui Ulf își pierduse considerabil din intensitate când 
acesta răspunse. 

— M-am întors în pădure și l-am folosit pentru a extrage 
glonțul. 

Vanja deschise dosarul pe care îl avea în faţă. Răsfoi printre 
fotografiile în culori, format A4, care înfățișau cadavrul ciopârțit 
al adolescentului. Părea să caute ceva anume. Joc pentru 
galerie, se gândi Sebastian. Vanja știa prea bine tot ce avea 
nevoie să știe pentru interogatoriul acela și fără să consulte 
vreun raport ori protocol. Doar că voia să îl facă pe Ulf să vadă 
consecinţele faptelor sale. 

Nu pentru că acesta uitase. 

Nu pentru că avea să o uite cândva. 

Vanja se prefăcu că găsise documentul pe care îl căuta. 

— Corpul lui Roger avea douăzeci și două de lovituri de cuţit 
când a fost găsit. 


VP - 407 


Ulf se luptă din răsputeri să-și îndepărteze privirea de la 
fotografiile acelea oribile ce se aflau acum împrăștiate pe masă, 
în jurul dosarului. Clasica dilemă în cazul accidentelor de 
mașină. Să nu vrei să vezi, dar să nu fii în stare să te abții. 

— Da... M-am gândit să fac în așa fel încât să arate ca și cum 
ar fi fost înjunghiat. Ritualic, eventual. O faptă a unui nebun, nu 
știu. 

Ulf reuși să-și ridice privirea din fotografii și o privi pe Vanja în 
ochi. 

— N-am vrut decât să ascund faptul că a fost împușcat. 

— OK, și după ce l-ai înjunghiat de douăzeci și două de ori și i- 
ai scos inima din piept, ce ai făcut după aceea? 

— L-am dus pe Johan acasă. 

— Unde era Beatrice în momentul acela? 

— Nu știu, nu acasă, în orice caz. Johan probabil că era în 
stare de șoc sau ceva de genul acesta. A adormit în mașină, în 
drum spre casă. L-am dus în cameră și l-am băgat în pat. 

Ulf tăcu. Păru să se agate de momentul acela. Işi dădu seama 
că aceasta fusese, probabil, ultima scenă care încă mai putea fi 
caracterizată drept normalitate. Un tată care își învelește fiul 
adormit. După aceea nu a urmat decât o luptă nesfârșită. Ca să 
tacă. Să reziste. 

— Continuă. 

— M-am întors în pădure ca să mut corpul. M-am gândit să îl 
transport undeva unde un adolescent nu ar fi avut cum să ÎI 
transporte. Pentru a fi sigur că nicio bănuială nu are să cadă 
asupra lui Johan. 

Sebastian se îndreptă în scaun, în camera alăturată. Apăsă 
butonul de emisie. Prin fereastră o zări pe Vanja tresărind când 
auzi zumzăitul în cască. 

— Ulf nu știa că Beatrice și Roger aveau o relaţie sexuală. 
Care credea el că fusese motivul pentru care Johan îl împușcase 
pe Roger? 

Vanja încuviinţă scurt din cap. Bună întrebare. Își îndreptă din 
nou întreaga atenţie asupra lui Ulf. 

— Un lucru nu pricep. Dacă nu erai la curent cu relaţia 
sexuală dintre soţia ta și Roger, care credeai că a fost motivul 
pentru care Johan l-a împușcat pe Roger? 


VP - 408 


— Nu a existat niciun motiv. S-a întâmplat din greșeală. Un 
joc care a sfârșit prost. Au ieșit afară să tragă cu tirul, iar Johan 
nu a fost atent. Așa mi-a spus. 

Ulf își mută privirea de la Vanja la Torkel cu o expresie 
schimbată, de parcă până acum crezuse că fiul său nu făcuse 
decât să mintă, de parcă tocmai acum realizase că Johan nu era 
nevinovat. Că nu fusese un accident. Sau nu numai un accident. 

— Ce o să se întâmple cu Johan? 

Îngrijorare autentică și afecţiune în voce. 

— De vreme ce are peste cincisprezece ani, va fi tratat ca 
major, spuse Torkel pe un ton formal. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că va fi judecat în proces. 

— Povestește-ne despre Peter Westin, interveni Vanja 
schimbând subiectul. 

Nerăbdătoare să ajungă la sfârşit. 

— E psiholog. 

— Asta o știm. Am vrea să aflăm de ce a murit. Ce credeai că 
i-a povestit Roger de era atât de periculos încât trebuia să 
moară? 

UIf îi privi nedumerit. 

— Roger? 

— Da, Peter Westin era psihologul lui Roger. N-o știai? 

— Nu. Era psihologul lui Johan. A fost timp de mulți ani. De la 
divorț. Johan a fost foarte afectat după... în fine, după tot ce s-a 
întâmplat. Cu Roger. Din motive lesne de înțeles. Așa că a 
început să meargă la Peter, la cabinet. După ce s-a întâmplat. 
Nu știam ce i-a povestit. L-am întrebat, dar nu își aducea aminte 
exact. Că nu a recunoscut nimic, mi-am dat seama, altfel ne-am 
fi pomenit imediat cu poliția la ușă. Dar poate că îi spusese lui 
Peter unele lucruri, iar acesta ar fi putut face legătura mai târziu 
și în felul acesta ar fi înțeles ce s-a întâmplat. N-am vrut să risc. 

Vanja adună la un loc fotografiile pe care le împrăștiase pe 
masă și deschise din nou dosarul. Aflaseră tot ce voiseră să știe. 
Acum totul rămânea la latitudinea tribunalului. Johan probabil că 
avea să scape destul de ușor. Nu și Ulf însă. Avea să treacă mult 
timp până când familia Strand avea să fie din nou reunită. 

Vanja se întinse pentru a opri reportofonul, când Torkel o opri. 
Mai aveau de pus o întrebare. O întrebare la care se gândise din 
momentul în care începuse să înțeleagă cum se legau toate. 


VP - 409 


— De ce nu ai sunat la poliţie? Fiul tău îți dă telefon și îți 
spune că, din greșeală, și-a împușcat prietenul. De ce nu ai 
sunat, pur și simplu, la poliţie? 

Ulf înfruntă calm privirea plină de curiozitate a lui Torkel. 
Răspunsul era simplu. Dacă Torkel era și el tată, ar fi putut 
înțelege. 

— Johan m-a oprit. Era speriat de moarte. L-aș fi abandonat. 
Deja o făcusem o dată. Când i-am părăsit. De data aceasta, am 
fost nevoit să îl ajut. 

— Patru persoane au murit, tu ai să ajungi în pușcărie, iar 
Johan e traumatizat, pentru tot restul vieţii, probabil. Cum l-ai 
ajutat? 

— Am eșuat. Admit că am eșuat. Dar am făcut tot ce mi-a stat 
în putere. N-am vrut decât să fiu un părinte bun. 

— Un părinte bun? 

Indoiala din cuvintele lui Torkel fu întâmpinată de o privire în 
care nu se citea decât certitudine deplină. 

— L-am părăsit în timpul unor ani importanţi. Dar nu cred că e 
vreodată prea târziu pentru a fi un părinte bun. 

e 

Ulf Strand fu scos din sala de interogatoriu. Avea să fie 
transferat la închisoare în seara aceea. Ancheta luase sfârșit. 
Sebastian rămase pe scaun, în camera alăturată, privindu-i prin 
fereastră pe Vanja și Torkel care își strângeau lucrurile. Vorbeau 
veseli despre întoarcerea acasă. Vanja spera să poată lua un 
tren chiar în seara aceea, asta în cazul în care Billy nu se 
gândise să se întoarcă și el cu mașina. Torkel avea să mai 
rămână încă două-trei zile. La fel și Ursula. Torkel avea să facă 
ultimele legături necesare, iar Ursula urma să percheziţioneze 
casa familiei Strand și să se asigure că nicio eroare nu avea să 
afecteze procesarea dovezilor materiale. Ultimul lucru pe care 
Sebastian mai apucă să îl audă, înainte ca ușa ce dădea înspre 
culoar să se închidă în spatele lor, a fost că Torkel spera să ia 
cina împreună înainte ca Vanja să se întoarcă acasă. 

Plutea o atmosferă de lejeritate în jurul lor. În vocile lor, în 
mișcările lor. Lejeritate. Binele care învinsese. Misiune 
îndeplinită. Venise vremea de sărbătorit cu un cântec victorios. 

Sebastian nu avea niciun chef de cântat. Nu avea niciun chef 
de sărbătorit. Nu mai avea chef nici măcar de sex. 

Nu se mai putea gândi decât la două lucruri: 


VP - 410 


Adresa din Storskârsgatan 12 și vorbele lui Ulf: 

Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte 
bun. 

Dar cel mai ciudat fusese să realizeze că deja se hotărâse. Nu 
în mod conștient sau răspicat, dar în sinea lui era destul de sigur 
că avea să o viziteze pe Anna Eriksson și/sau pe copilul său 
atunci când avea să se întoarcă la Stockholm. Era destul de 
sigur și de mulțumit cu decizia luată de subconștientul său. 

Nu reușea să vadă însă avantajul. 

Ce avea să îi confere acest lucru. 

Unde avea să ducă. 

Anna nu avea să devină niciodată o nouă Lily. Copilul nu avea 
să devină o nouă Sabine. De fapt, ele îi lipsiseră. Pe ele le voia 
înapoi. Doar de ele îi păsa. Lily și Sabine. 

Dar, fără să vrea, cuvintele lui Ulf stârniseră ceva în el. Nu 
ceea ce spusese, ci felul în care o spusese. 

Certitudinea. 

Ca pe un fapt evident. Ca și cum ar fi fost un fapt de neclintit. 
Un adevăr universal. 

Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte 
bun. 

Sebastian avea un fiu ori o fiică. Avea un copil care, cu cea 
mai mare probabilitate, era în viaţă. Undeva se afla o ființă care 
era pe jumătate carne din carnea lui. 

Era alui. 

Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte 
bun. 

Vorbe simple care ridicau întrebări dificile. 

Oare chiar avea să lase încă un copil să îi scape printre 
degete? 

Putea oare? 

O voia? 

Sebastian părea tot mai înclinat să creadă că răspunsul la 
toate cele trei întrebări era „nu”. 


VP - 411 


Trenul care avea să îl poarte pe Sebastian înapoi, la 
Stockholm, pleca peste o oră și ceva. Trecuseră deja trei zile de 
când ieșise din sediul poliţiei cu vorbele lui Ulf răsunându-i în 
urechi, îndreptându-i pașii către casa părintească. Nu încercase 
să ia legătura cu Torkel ori cu Ursula, chiar dacă știa că aceștia 
aveau să mai rămână pentru câteva zile în oraș. Nu știa dacă 
încă se mai aflau acolo. Ancheta fusese încheiată. Niciunul 
dintre ei nu părea să aibă nevoie să păstreze legătura cu el și în 
afara muncii. Perfect, în ceea ce îl privea pe Sebastian. Reușise 
să obțină ceea ce îl interesase. 

Cu două zile în urmă, agentul imobiliar îl vizitase din nou și 
continuaseră cu procedurile necesare pentru vânzarea casei. 
Seara, Sebastian scosese biletul cu numele și numărul de 
telefon pe care îl primise de la femeia din tren, în drum spre 
Västerås. Simţea de parcă trecuse o veșnicie de atunci. Femeia 
șovăise când o sunase. Sebastian ceruse scuze. Îi explicase că 
fusese cu totul absorbit de muncă. Ancheta aceea legată de 
omorârea unui adolescent, de care probabil că auzise și ea. 
Băiatul de la Liceul Palmlovska. Așa cum se așteptase, o făcuse 
curioasă și acceptase să îl întâlnească în ziua următoare. leri, 
adică. Seara se încheiase acasă la el. Femeia nu plecase decât 
în ziua următoare, înainte de prânz. Voia să îl întâlnească din 
nou. Sebastian nu îi promisese nimic. Dacă el nu avea să dea de 
veste, atunci avea ea să o facă, îi spusese cu un zâmbet. Nu 
avea cum să scape, doar acum știa unde locuiește. Trei ore mai 
târziu, Sebastian luase din casă tot ce îi trebuise, încuiase și o 
părăsise pentru a nu se mai întoarce niciodată aici. 

Acum se afla în locul acela pe care nimeni n-ar fi crezut 
vreodată că avea să îl viziteze. De fapt, jurase să nu se ducă 
niciodată acolo. Să nu îl mai viziteze. Acum se aflau amândoi 
aici. La cimitir. Mormântul părinţilor. 

Florile de pe mormânt se ofiliseră. Mormântul arăta neîngrijit. 
Sebastian se întrebă cum de nimeni nu culesese buchetele 
veștede și jerbele răsturnate ce fuseseră pe jumătate mâncate 
de căprioare. Trebuia oare să trimită vreun formular undeva 
pentru a cere administraţiei cimitirului să aibă grijă de 


VP - 412 


mormânt? Nu avea de gând să se ocupe de așa ceva. N-ar fi 
făcut-o nici dacă ar fi locuit în Västerås. Un gând absurd. 

Pe piatra funerară din granit roșu se afla un soare răsărind 
sau apunând, în spatele a doi pini înalți. Inscripţia suna în felul 
următor: „Mormântul familiei Bergman”, iar dedesubt se afla 
numele tatălui lui: Ture Bergman. Numele lui Esther încă nu 
fusese adăugat. Așteptau ca mormântul să se stabilizeze înainte 
să mute piatra pentru o nouă gravură. Șase săptămâni, parcă 
așa auzise Sebastian de undeva. 

Ture murise în 1988. Mama lui trăise singură timp de 
douăzeci și doi de ani. Sebastian se trezi întrebându-se dacă 
voise să îl viziteze vreodată. Să îi întindă o mână. lar dacă ar fi 
făcut-o, ar fi acceptat-o? 

Probabil că nu. 

Sebastian stătea la câţiva metri de mormântul neîngrijit. 
Nehotărât. Era liniște. Soarele de primăvară îi încălzea spatele 
prin palton. O pasăre singuratică se auzea cântând într-unul din 
mestecenii plantați între morminte. O femeie și un bărbat pe 
biciclete trecură pe aleea alăturată. Femeia râdea de ceva. Un 
râs vesel, cristalin, care suna straniu acolo, înălțându-se spre 
cerul albastru de primăvară. Ce făcea el aici, de fapt? Chiar nu 
avea niciun chef să se apropie mai mult de mormânt. In același 
timp era ceva tragic în faptul că locul de veci al mamei, care 
fusese o femeie extrem de ordonată, arăta ca un talmeș- 
balmeș. 

Sebastian făcu cei câţiva pași care îl mai despărțeau de 
mormânt și se așeză pe vine. Începu să culeagă florile ofilite. 

— La asta nu te-ai fi așteptat, mamă. Să vin aici. 

Sunetul propriei voci îl surprinse. Îl zăpăci. Nu se văzuse 
niciodată în stare să stea pe vine lângă un mormânt, curăţându- 
| și vorbind cu răposata lui mamă. Ce se întâmplase, de fapt, cu 
el? 

Ceva cu cifrele acelea. 

1988. 

Douăzeci și doi de ani. 

Singură. La zile de naștere, Crăciun, vacanțe, tot timpul. Chiar 
și înconjurată de prieteni, își petrecuse tăcută cea mai mare 
parte a timpului, în casa aceea uriașă. O mulţime de timp de 
gândit. 

La ce fusese. 


VP - 413 


La ce îi rămăsese. 

Mândria mai presus decât dorul. 

Teama de a fi respinsă mai puternică decât nevoia de iubire. 

Mama unui fiu care nu o căuta niciodată. Pentru câţiva ani, 
bunica unui copil pe care nu apucase să îl vadă niciodată. 
Sebastian se opri și se ridică în picioare. Se scotoci în buzunar, 
își scoase portofelul, iar din acesta scoase fotografia cu Sabine 
și Lily pe care o luase de pe pian. 

— Nu ai apucat să o vezi. Am avut grijă de asta. 

Mâna dreaptă i se încleștă pe portofel. Sebastian simţi cum îi 
dau lacrimile. Durerea. Clar nu pentru tatăl lui. Nici pentru 
mama lui, chiar dacă simţea o oarecare durere pentru cât de 
lipsit de sens părea acum conflictul lor, ţinând cont de 
consecințele la care dusese. Nu plângea nici pentru Lily ori 
pentru Sabine. Plângea pentru sine. Pentru că realizase ceva. 

— ți aduci aminte ce mi-ai spus când ne-am văzut ultima 
oară? Ai spus că Dumnezeu m-a părăsit. Că și-a luat mâna de pe 
mine. 

Sebastian privi fotografia cu soţia și fiica lui moartă, privi 
piatra funerară neterminată, privi cimitirul din orașul acela în 
care crescuse, unde nimeni nu îl cunoștea, unde nimeni nu 
întreba de el, unde nimeni nu îi ducea dorul. Fapt care era 
valabil în orice alt oraș. Sebastian își șterse obrajii cu dosul 
palmei stângi. 

— Ai avut dreptate. 


Storskărsgatan 12. 

Ajunsese acolo până la urmă. În faţa clădirii aceleia construite 
în stil funcţional. Sebastian nu știa mai nimic despre arhitectură 
și nici nu era interesat să înveţe, dar știa că edificiile din zona 
aceea, la vest de Gärdet, erau din perioada funcţionalismului. 

Știa că în clădirea din faţa lui locuia Anna Eriksson. Mama 
copilului său. 

Așa spera. 

Sau...? 

Sebastian se afla în Stockholm de aproape o săptămână. 
Trecuse în fiecare zi pe lângă clădirea din Storskărsgatan. 
Uneori de mai multe ori pe zi. Dar până acum nu intrase 
înăuntru. Cel mai tare se apropiase de ea atunci când privise 
prin fereastra ușii de la intrare și aruncase o privire peste lista 


VP - 414 


cu locatari atârnată pe perete, în casa scării. Anna Eriksson 
locuia la etajul al treilea. 

să intre? 

să nu intre? 

De când ajunsese acasă, Sebastian se luptase serios cu 
întrebarea aceasta. În Västerås, totul păruse, într-un fel, mai 
abstract. Un gând cu care doar cochetase. Putuse cântări 
argumentele pro și contra. Putuse lua o decizie. Și se putuse 
gândi. Și răzgândi. Fără nicio consecinţă. 

Dar acum se afla aici. Hotărârea pe care o luase putea fi 
ireversibilă. 

Să se întoarcă și să plece de acolo. Sau dimpotrivă. 

Să își facă existenţa cunoscută. 

Ezita. Uneori de mai multe ori pe zi. Argumentele erau 
aceleași pe care le folosise și în Västerås. Nu-i mai venea nicio 
idee nouă. Niciun gând nou. Işi blestemă nehotărârea. 

Uneori ajungea până în Gărdet, convins că are să se ducă 
țintă la intrarea în bloc, sus pe scări și avea să sune la ușă. Dar 
atunci nici măcar nu ajungea să o cotească în Storskărsgatan. 

Alteori, când nici prin gând nu-i trecea să își facă existenţa 
cunoscută, se putea întâmpla să stea ore în șir în faţa ușii din 
lemn de culoare închisă de la intrare. De parcă ar fi fost 
controlat de altcineva. lar el, de fapt, nu avea niciun cuvânt de 
spus în această privință. Dar până acum nu intrase în scara 
blocului. Nu încă. 

Dar azi avea să o facă. O simțea. Reușise să își menţină 
traseul până acum. Părăsise apartamentul său din Grev 
Magnigatan, ajungând până în Storgata. O luase la dreapta, spre 
Narvavägen, apoi spre Karlaplan, trecuse pe lângă Fältöversten, 
traversase Valhallavägen și ajunsese aici. O plimbare de 
aproape un sfert de oră. Dacă Anna Eriksson locuia aici. Dacă 
locuise aici și în perioada în care copilul fusese mic. Atunci se 
întâlniseră pe Fältöversten. Copilul lui și mama acestuia poate 
că stătuseră faţă în faţă cu el, la coadă la mezelăria Sabis. 
Gândurile acestea îi ocupau mintea lui Sebastian când se opri în 
mijlocul străzii și își îndreptă privirea spre clădirea din 
Storskărsgatan. 

Începuse să se însereze. Fusese o zi frumoasă de primăvară în 
Stockholm. Aproape văratică. 

Astăzi avea să-și ia inima în dinţi. 


VP-415 


Azi avea să vorbească cu ea. 

In sfârșit, se hotărâse. 

Traversă strada și se îndreptă spre intrarea în bloc. Tocmai 
atunci, o femeie pe la vreo treizeci și cinci de ani ieși din lift și 
se apropie de ieșire. Sebastian o luă ca pe un semn că venise 
momentul să se întâlnească cu Anna Eriksson. 

Se apropie exact în clipa în care femeia păși pe trotuar. Apucă 
ușa care începuse să se închidă în spatele ei. 

— Bună ziua, mulțumesc. Ce noroc! 

Femeia aproape că nici nu se uită la el. Sebastian intră în 
scara blocului, iar ușa se închise în spatele lui trântindu-se 
puternic. Cercetă din nou lista locatarilor, chiar dacă știa deja ce 
era scris acolo. 

Etajul trei. 

La început voise să ia liftul care străbătea vertical clădirea, 
într-o cutie din oţel, dar se răzgândi. Avea nevoie de timpul 
acela. Simţi cum inima începuse să îi bată mai repede și că 
palmele îi transpiraseră. Avea emoţii. Lucru care nu se întâmpla 
tocmai des. 

Incepu să urce încet treptele. 

La etajul trei se aflau două uși. Pe una dintre ele scria 
Eriksson și încă un nume. Se opri o clipă ca să își poată aduna 
gândurile. Închise ochii. Respiră adânc de două ori. Apoi se 
apropie de ușă și sună la sonerie. Nicio reacţie. Sebastian se 
simţi aproape ușurat. Nu era nimeni acasă. Incercase, dar nu-i 
răspunsese nimeni. Se înșelase. El și Anna Eriksson nu trebuiau 
să se întâlnească. Nu astăzi, în orice caz. Dădu să se întoarcă și 
să o pornească spre scări, când auzi un zgomot de pași venind 
din interiorul apartamentului. O secundă mai târziu, ușa se 
deschise. 

O femeie cu vreo câţiva ani mai tânără decât el îl privea 
întrebător. Avea părul de culoare închisă, lung până la umeri și 
ochi albaștri. Pomeţi proeminenți. Buze subțiri. Sebastian nu o 
recunoscu. Nu avea absolut nicio amintire că s-ar fi culcat cu 
femeia aceasta care acum își ștergea mâinile pe o cârpă de 
bucătărie în carouri roșii și îl privea întrebător. 

— Bună ziua, aici locuiește..., se auzi Sebastian spunând. 

Nu știa precis de unde să înceapă. Parcă nu mai avea nimic în 
cap. În ciuda miilor de gânduri care îi vâjâiau în minte. Femeia 
nu se clinti din loc, ci îl privi tăcută. 


VP - 416 


— Anna Eriksson? reuși Sebastian să îngâne. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Numele meu este Sebasti... 

— Știu cine ești, îl întrerupse femeia. 

Sebastian rămase mască. 

— Ştii cine sunt? 

— Da. Ce faci aici? 

Sebastian tăcu. Derulase întâlnirea aceasta în minte de multe 
ori după ce citise scrisorile. Dar acum, în realitate, totul luase o 
altfel de întorsătură decât se așteptase. Niciodată nu își 
imaginase că așa avea să decurgă prima lor întâlnire. Crezuse 
că avea să o șocheze, că poate chiar avea să se clatine un pic. 
Surpriza avea să fie totală. O fantomă de acum treizeci de ani 
reîntoarsă în prezent, în faţa ușii ei. Sebastian avea să fie nevoit 
să facă dovada identităţii lui pentru a o putea convinge. In 
niciun caz reacţia femeii acesteia care acum își vâra un colț al 
cârpei în pantaloni și îl privea provocator. 

— Am... 

Sebastian se întrerupse. Repetase și acest moment în gând. 
Încă se mai putea ţine de scenariu. Să înceapă cu începutul. 

— Mama mea a murit și când am făcut curat în casă am găsit 
niște scrisori. 

Femeia nu spuse nimic, dar încuviinţă din cap. Se pare că 
pricepuse despre ce scrisori era vorba. 

— lar acolo scria că erai însărcinată. Cu mine. Am venit să te 
întreb dacă e adevărat și, dacă da, ce s-a întâmplat apoi. 

— Intră. 

Femeia se dădu la o parte și Sebastian păși în holul micuț. 
Anna închise ușa în spatele lui, iar Sebastian se aplecă să se 
dezlege la șireturi. 

— Nu e nevoie. N-ai să stai prea mult. 

Sebastian își îndreptă spatele și o privi întrebător. 

— N-am vrut să stai pe palier. Din cauza ecoului. 

Anna se postă în faţa lui, cu braţele încrucișate la piept. 

— E adevărat. Am rămas însărcinată și am încercat să dau de 
tine, dar nu am reușit să te găsesc. lar, acum, sincer, am încetat 
de mult să te mai caut. 

— Îți înţeleg frustrarea, dar... 

— Nu e vorba de nicio frustrare. 


VP - 417 


— Dar scrisorile nu au ajuns niciodată la mine. N-am știut 
nimic. 

Tăcură. Stăteau față în față. Pentru o clipă, Sebastian se 
întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi aflat. Atunci. Dacă s-ar fi 
întors la Anna Eriksson pentru a fi tată. Cum ar fi arătat viaţa lui 
alături de femeia aceasta? Gândul acesta era, bineînțeles, 
prostesc. Nu avea sens să speculeze asupra unui posibil viitor, 
asupra unui prezent alternativ. Apoi, probabil că nu s-ar fi întors 
la ea nici dacă ar fi primit scrisorile. Atunci. Nu acel Sebastian. 

— Te-am văzut acum... să tot fie cincisprezece ani, cred. 

Anna vorbea cu o voce calmă. 

— Când ai anchetat și ai capturat criminalul acela în serie. 

— Hinde. În '96. 

— Te-am văzut atunci. La televizor. Dacă aș fi vrut în 
continuare să dau de tine, cu siguranță că aș fi putut să te 
găsesc. 

Sebastian chibzui o secundă. 

— Dar am un copil? 

— Nu. Eu am o fiică. Bărbatul meu are o fiică. Tu nu ai niciun 
copil. Nu aici și nu cu mine, în orice caz. 

— Deci ea nu știe că... 

— ... că el nu e tatăl ei adevărat? completă Anna. El știe, 
desigur. Dar nu și ea, iar dacă ai să-i povestești, ai să distrugi 
totul. 

Sebastian încuviință din cap și își cobori privirea. De fapt, nici 
nu era surprins. Era unul dintre scenariile pe care le derulase în 
minte. Copilul nu știa nimic. Avea un alt tată. Ar fi distrus o 
familie funcţională. O mai făcuse și înainte, când se culcase cu 
femei căsătorite și poate că nu întotdeauna fusese discret, dar 
asta era altceva. 

— Sebastian... 

Sebastian își ridică privirea. Anna își coborâse braţele și se 
uita la el cu o privire care încerca să îi solicite toată atenţia. 

— Chiar ai distruge totul. Pentru toţi. Ea ne iubește. Își iubește 
tatăl. Dacă ar afla că am minţit-o în toţi acești ani... Nu cred că 
suntem în stare să trecem prin asta. 

— Dar totuși, ea este... 

O ultimă încercare patetică. Condamnat din start. 

— Nu este. Poate că a fost cândva. Pentru o vreme. Ar fi putut 
fi, dacă te-ai fi întors. Dar acum nu mai e. 


VP - 418 


Sebastian încuviință din cap. Realiză logica spuselor ei. La ce 
ar fi folosit? Ce ar fi avut de câștigat din asta? Părea că Anna era 
în stare să îi citească gândurile. 

— Ce i-ai putea oferi? Un străin care își face apariţia după 
treizeci de ani și îi spune că e tatăl ei. Ce rezultat ar putea avea 
toate astea, dacă nu să distrugă totul? 

Sebastian încuviinţă din cap și făcu ultimii pași care îl 
despărțeau de ușă. 

— Am să plec acum. 

Puse mâna pe clanță, când Anna îi așeză o mână pe braț. 
Sebastian se întoarse spre ea. 

— Îmi cunosc prea bine fiica. Singurul lucru pe care l-ai realiza 
ar fi să ne distrugi familia și să o faci să te urască. 

Sebastian încuviinţă din cap. 

Înţelegea. 

Părăsi apartamentul și viaţa alternativă care ar fi putut să fie 
a lui. Anna închise ușa în urma sa, iar Sebastian rămase 
nemișcat pe palier. 

Asta fusese totul. 

O făcuse. 

Avea o fiică. Pe care n-o s-o vadă niciodată. N-o s-o cunoască 
niciodată. Toată tensiunea aceea cu care se încărcase de atâta 
timp se scurse din el și se simţi epuizat fizic. Picioarele abia îl 
mai purtau. Sebastian se îndreptă spre scară și se așeză pe 
trepte. 

Cu privirea pierdută în gol. 

Totul era un vid. 

Un vid total. 

În depărtare, auzi ușa de la intrare trântindu-se cu trei etaje 
mai jos. Se gândi cum avea să ajungă acasă. Nu era departe, 
dar acum drumul i se părea interminabil. 

Trecură câteva secunde după care realiză că liftul din stânga 
se pusese în mișcare. Se ridică în picioare. Dacă liftul avea să se 
oprească aici, avea să îl ia. Era primul pas al drumului lung până 
acasă. 

Avea noroc. Liftul se opri la etajul trei. Sebastian nu avea chef 
să se întâlnească cu nimeni. Cu atât mai puţin pentru a zâmbi 
fără sens în urma unui lift. Când persoana din lift dădu la o parte 
ușa de protecţie din interior, Sebastian urcă vreo câteva trepte. 


VP - 419 


Persoana ieși din lift, iar Sebastian apucă să o întrezărească 
printre gratii. 

Era ceva cu persoana aceea. 

Ceva familiar. 

Foarte familiar. 

— Bună, mamă, eu sunt, se auzi vocea Vanjei. 

Ușa rămase o clipă deschisă, cât timp aceasta își scoase 
pantofii, iar Sebastian mai apucă să o zărească pe Anna, înainte 
ca Vanja să închidă ușa în spatele ei. 

Işi aduse aminte acum. Pe ușă. Numele. Se concentrase atât 
de tare asupra numelui Eriksson, încât nici nu sesizase celălalt 
nume. 

Lithner. 

Vanja Lithner. 

Vanja era fiica lui. 

Nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru informaţia aceea. 

Nimic. 

Sebastian simţi cum picioarele i se înmoaie și se văzu nevoit 
să se așeze din nou. 

Trecu multă vreme înainte să fie în stare să se ridice din nou. 


VP - 420 


Multumiri 


Am dori să le mulţumim tuturor celor de la Editura Norstedt 
care, încă de la prima noastră întâlnire, au fost entuziasmați și 
ne-au sprijinit, ne-au dat încredere și au făcut ca munca noastră 
să fie mult mai plăcută. 

Le mulțumim în mod special Evei, Susannei, lui Peter și Lindei. 

Dorim, de asemenea, să mulţumim companiei Trei Prieteni, în 
primul rând lui Jonas, Tomas, Johan și William pentru că am avut 
parte de binecuvântarea voastră. 

Multe mulțumiri familiilor noastre, care, în ultimii ani, au auzit 
atât de multe despre Sebastian Bergman, încât probabil că a 
devenit deja o tortură. 

Hans dorește să le mulţumească lui Sixten, Alice și Ebba: 
sunteți fantastici. lar Lotta, pe bune: „Queen of fucking 
everything”. 

Micke dorește să le mulțumească lui Astrid, Caesar, William și 
Vanessa: Sunteţi cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat. 


VP - 421 


virtual-project.eu 


VP - 422