Yrsa Sigurdardottir — [Freyja si Huldar] 04 Stanca Spanzuratului

Rado dani 
Meur 


ma iv e a a 


pai ital ma a ie Pe Pa Eat 
iti me me iu ata at ol ma it 
posi pe SD da ae lea SP Satu 
dada 
rs fai 


ft atei 


~ 


e Pie Pt fete a pitt e 


PN st it one 


MESANE EA 


apt 
i 


e e IC 


YRSA SIGURÐARDÓTTIR 


Seria: Freyja și Huldar 
Volumul 4 


_ STÂNCA 
SPÂNZURATULUI 


Original: Children's House #4 
Gatid [| Gallows Rock] (2017) 


Traducere de: 
LIVIU SZOKE 


virtual-project.eu 


TREI 
2022 


VP - 


Capitolul 1 


Duminică 


Un scrâșnet înfiorător de pneuri se auzi în pietriș. Apoi o 
smucitură bruscă, atunci când vehiculul se opri și Helgi fu 
proiectat de-a lungul banchetei din spate, frecându-și obrazul de 
materialul aspru și urât mirositor. Asta nu putea fi mașina lui. 
Deschizând încet un ochi, observă că era întuneric. Apoi șoferul 
aprinse lumina din plafon și Helgi văzu gunoaiele de pe podeaua 
mașinii: cutii metalice de băuturi îndoite, o pungă de chipsuri 
mototolită, șerveţele de hârtie folosite, două ţigări rupte și un 
ambalaj de hotdog. Taxiurile chiar deveniseră dezgustătoare în 
ultima vreme. Dar poate că nu se afla într-un taxi. Să fi profitat 
de vreo ocazie? Să fi sărit în vreo mașină la întâmplare, în 
centrul orașului? N-ar fi fost prima dată când Helgi ar fi făcut la 
beţie ceva ce nici n-ar fi visat să facă treaz. 

Până și să gândească era un chin. Durerea îl săgetă în cap, iar 
stomacul i se strânse ciudat drept răspuns, iar în clipa 
următoare începu să vomite. Să stea drept era dincolo de 
puterile sale, așa că pur și simplu trebui să vomite pe banchetă. 
judecând după miros, n-ar fi fost nimic nou. Hristoase, oare ce-o 
fi băut? De obicei se ținea departe de genul de poșircă ce te 
face să te simţi într-un asemenea hal. Însă cu siguranţă că 
pileala trebuia să fie responsabilă pentru starea în care se afla. Îi 
era bine cunoscută senzaţia de letargie, de creier amorţit, deși 
trecuseră ani buni de când nu se mai simţise așa. 

Cuprins de spasm, Helgi izbuti, printr-un soi de miracol, să-și 
sucească spre marginea banchetei capul, vărsându-și conţinutul 
acid al stomacului pe podea. Mizeria revărsată asupra 
gunoaielor arăta atât de respingător, încât îl făcu să închidă 
ochii. Se auzi o exclamaţie de pe scaunul din faţă, urmată de un 
potop de înjurături cu voce tare. Chiar și în starea groaznică în 
care se afla, Helgi tot își dădu seama despre ce era vorba. Nu-și 
dorea nimeni să i se vomite în mașină. 

Portiera șoferului se deschise cu un scârţâit metalic, apoi fu 
trântită la loc, retezând înjurăturile și cufundând în întuneric 


VP-3 


mașina în care se stinse și lumina din plafon. Urmă zgomotul de 
pietriș călcat în picioare. Apoi portiera de lângă capul lui Helgi 
se deschise brusc și aerul rece și proaspăt năvăli înăuntru. 
Ameţeala lui se mai domoli niţel și același lucru se întâmplă și 
cu durerea de cap. Ușurarea era de nedescris, însă nu i se 
îngădui să se bucure prea mult de ea. Cineva îl înhăţă cu 
brutalitate de umăr și-l săltă în sus. Helgi vru să protesteze că 
nimeni n-ar fi trebuit să-l bruscheze așa, însă cuvintele refuzară 
să-i iasă din gură. Era ca și cum nervii care făceau legătura 
dintre creier și limbă fuseseră retezaţi cu totul. 

Un glas furios pătrunse prin toată confuzia lui, poruncindu-i să 
coboare din mașină. Pesemne că șoferul voia să scape de el 
pentru că vomitase în interior. Spre propria sa uluire, Helgi se 
trezi că-i dă ascultare. Nu avusese de gând să se ridice în fund, 
însă părea că membrele și mușchii săi acționau din propria lor 
voință. Un efort concertat și era afară din mașină, în picioare. 
Inspiră adânc. Aerul proaspăt părea să aibă un gust mai bun ca 
oricând. Era lună plină, iar cerul era senin și nu se simţea nici 
măcar o boare de vânt, de parcă lumea ar fi încremenit într-o 
nemișcare perfectă. Când își dădu capul pe spate pentru a 
admira cerul nopţii, își pierdu echilibrul și se trezi prins de 
aceeași mână aspră. Helgi se simţi recunoscător pentru sprijin: 
pietrișul de sub picioarele sale părea tare tăios. 

După ce încetă să se mai legene și reuși să stea mai mult sau 
mai puţin drept, fu împins și i se comandă să înceapă să 
meargă. Incă o dată, trupul lui Helgi se supuse fără vreun impuls 
de la creier. Rămase vag surprins că bărbatul nu-l bruftuluise 
deloc pentru că-i vomitase în mașină. Totul părea extrem de 
ciudat, însă nu-și putea organiza suficient gândurile pentru a-și 
da seama ce se petrece. Poate că se afla în mijlocul unuia dintre 
acele vise din care te trezești icnind chiar când ești pe cale să te 
prăbușești de pe o stâncă. 

Pietrișul de sub picioare făcu loc unei cărări cu iarbă ce 
șerpuia printr-un imposibil de confundat câmp de lavă vechi și 
neregulat. Helgi se chiori la terenul din faţa sa; la iarba plină de 
promoroacă, palidă în lumina lunii. Se căzni să-și menţină 
echilibrul. Se împiedică și fu gata să cadă în nas, cu bărbatul 
imediat în urma lui. Ori de câte ori se abătea din drum sau se 
oprea pentru a-și recăpăta echilibrul, mâna îl proiecta înainte. 
Voia să-i spună individului că nu încerca dinadins să o facă pe 


VP -4 


dificilul, însă limba îi era prea grea și prea lipsită de ascultare ca 
să formeze cuvinte. 

Cărarea sui pentru scurtă vreme, după care porni iar în jos, 
printr-o serie de găuri acoperite cu iarbă ce se căscau în pereţii 
de lavă; locuri ideale pentru picnic vara, însă golașe și deloc 
tentante acum. Crezând că recunoaște împrejurimile, Helgi 
ridică ameţit capul, încercând să-și vină în fire. Nu foarte 
departe, câmpul de lavă se termina unde începea marea, 
neagră în întuneric, cu excepţia locurilor unde lumina lunii 
licărea în valuri. Imaginea aduse cu ea o amintire din copilărie, 
pe când mergea cu bunicul său de-a lungul unui țărm deloc 
diferit de acesta - poate chiar despre asta era vorba. Speriaseră 
în mod accidental doi eideri, care zburaseră alarmaţi. Bunicul se 
apropiase imediat de locul în care stătuseră păsările și găsise 
două ouă mari, vineţii, așezate într-un cuib moale, maroniu. 
Lăsându-se pe vine, Helgi atinsese cu degetul fundul cuibului și i 
se păruse la fel de lipsit de substanţă ca și aerul. Indreptându-se 
de spate, bătrânul îi atrăsese atenţia asupra pescărușilor care 
formaseră un cerc larg în jurul lor. Aceștia se aflau suficient de 
departe pentru ca asediul lor să nu pară chiar evident, însă 
păreau să se apropie. Când bunicul lui îi spusese ce făceau de 
fapt aceștia, Helgi avusese pornirea să arunce cu pietre în ei. 

Era o dilemă oribilă și, din păcate, el era suficient de mare ca 
să înţeleagă. Dacă ar fi rămas acolo, pescărușii n-ar fi îndrăznit 
să se apropie, însă același lucru ar fi fost valabil și pentru 
părinţii puilor. Pe de altă parte, dacă el și bunicul său ar fi 
plecat, eiderii s-ar fi întors până la urmă, însă până atunci ar fi 
existat riscul ca pescărușii să fi dat deja iama în cuibul rămas 
fără apărare. In cele din urmă, bunicul lui Helgi hotărâse că 
trebuie să-și vadă de drum, așa că plecaseră, mergând aproape 
cu spatele și privind, în speranţa că rațele aveau să se întoarcă 
pentru a-și salva ouăle. Insă nu le mai văzuse întorcându-se, cel 
puţin, nu după ce lăsaseră mult în urma lor cuibul. Helgi nu mai 
aflase niciodată ce se întâmplase după aceea. Acum totuși, era 
iarnă și nu exista niciun ou. Și nici eideri. Totul fusese adunat, 
curăţat, îndesat în plăpumi și vândut străinilor bogați. 

Incă un brânci dur îl informă pe Helgi că se oprise-n loc: porni 
din nou, greoi, urmând cărarea sinuoasă de-a lungul pantei. 
Curând, i se comandă să se oprească. 


VP-5 


Ridicând privirea, se uită cu o surprindere tâmpă la 
formațiunea stâncoasă înaltă și neagră, despărțită în două 
jumătăţi ce păreau desprinse din Stăpânul Inelelor. Între ele 
fusese instalată o platformă masivă, ca o punte. Oare visul 
acesta îl purtase până în Mordor? Inainte ca mintea sa greoaie 
să ajungă la vreo concluzie, fu împins iar înainte, de data asta 
către una dintre stânci. Era acoperită cu iarba uscată rămasă 
din vară, ceea ce făcea relativ ușoară cățărarea pe ea. Urmând 
comenzile bărbatului, Helgi se opri aproape de vârf, apoi se 
cocoţă pe vâna îngustă ce se ițea dintr-o despicătură a 
excrescenței din lavă. Acolo rămase în picioare, zgâindu-se la 
marea luminată de lună ce părea înșelător de nevinovată și de 
blândă în aerul nemișcat. 

Clătinându-se periculos, Helgi își dădu seama că mai devreme 
sau mai târziu avea să cadă de acolo. Însă, în mod bizar, gândul 
nu-l alarmă. La urma urmei, nu se afla chiar atât de departe de 
sol, și-n plus mai și visa, nu-i așa? Hăurile din visele sale aveau 
totuși tendinţa să fie fără fund: de obicei, nu putea vedea un 
adânc căptușit cu iarbă uscată, înconjurată de colţi din lavă. 

Mâna îl răsuci acum pe Helgi cu fața spre cel care îl adusese 
aici și care acum se căţărase după el. Partea inferioară a feţei 
bărbatului era acoperită de o eșarfă. Tot ce se putea vedea erau 
ochii, mijiţi într-o expresie ce vădea o asemenea scârbă, încât 
Helgi tresări și-și plecă privirea. Atenţia îi fu atrasă de un soi de 
unealtă, vopsită în negru și într-o nuanţă mai deschisă - galben, 
poate - din mâna bărbatului. Cu mâna stângă, acesta îl prinse 
pe Helgi de haină și-l trase mai aproape, apoi începu să-i 
descheie nasturii. Scoase, apoi, o bucată de hârtie albă din 
buzunar și i-o lipi lui Helgi de piept. Helgi se căzni să vadă ceva, 
încercând să citească cele câteva rânduri scrise pe hârtie, însă 
literele erau întoarse invers. Luna era atât de strălucitoare, 
încât, dacă mintea sa ar fi fost mai puţin înceţoșată, poate că ar 
fi fost în stare să descifreze scrisul. Efortul îi mai împrăștie niţel 
pâcla din cap, și în acel scurt interval de luciditate își aminti că i 
se dăduse o bucată de hârtie pe care fusese forțat s-o semneze. 
Însă pe aceea era mai mult scris... Fusese capabil să o citească 
așa cum trebuie, și conţinutul ei fusese destul de cutremurător, 
însă într-un sens bun sau rău? Pâcla dădu iarăși năvală și nu-și 
mai aminti nimic. 


VP-6 


Unealta îi apăru în faţa ochilor, lipită de hârtia de pe pieptul 
său. Helgi se încruntă, nedumerit, și așteptă. Nu simţea deloc 
teamă, ci doar curiozitate. Unealta nu-i era deloc cunoscută - nu 
că el ar fi deţinut vreo unealtă. Dar oare la ce servea? 

Helgi urmări cum degetele bărbatului se strâng în jurul 
mânerului, apoi un plesnet puternic răsună în liniștea deplină. 
Simţi o înţepătură agonizantă în piept, care-l lăsă preț de câteva 
clipe fără aer. Era gata să se prăbușească de pe vâna de stâncă, 
însă o mână îl prinse iar bine. În pofida durerii arzătoare, se 
simţea ușurat. Dacă bărbatul îl salvase de la cădere, însemna că 
nu-i dorea cu adevărat răul. 

Ceva îi fu strecurat peste cap și, uitându-se în jos, văzu o 
funie groasă zăcând nemișcată peste pieptul care îi tot zvâcnea, 
precum un colier stângaci meșterit. Poate că însoţitorul său se 
arăta totuși preocupat, deși cam târziu, de siguranţa lui: până la 
urmă, doar nu se putea prăbuși dacă era legat de stâncă. Insă 
când funia îi fu legată în jurul gâtului, Helgi vru să sublinieze că 
asta nu putea să fie o idee bună - ar fi avut mult mai mult sens 
să-i fie legată în jurul taliei. Însă își simţea în continuare limba 
prea grea ca să poată forma cuvinte, iar agonia din piept 
aproape că-l împiedica să respire. 

Dar nu conta. Oricum era un vis. Asta trebuie să fi fost. Dacă 
se prăbușea, avea să zboare. Din clipă în clipă, urma să se 
trezească și durerea avea să dispară, luând cu ea și senzaţia de 
ireal. 

În vreme ce însoţitorul său blestema, Helgi se uita la mare, 
observând că valurile începeau să-i tulbure suprafaţa până 
atunci liniștită. În partea cealaltă a golfului, putea vedea 
familiarele clădiri albe cu acoperișuri mai închise la culoare: 
cartierul rezidenţial din Bessastadir. În mod sigur visa. Creierul 
său derutat își aminti ceva legat exact de acest mal și se feri 
brusc de gândul ăsta, temându-se că va vomita iar. Revenind în 
prezent, deveni încă o dată conștient de frumusețea 
împrejurimilor și de șirul nesfârșit de imprecaţii emise de 
bărbatul din spatele său. 

Helgi habar n-avea pe ce lume e. Priveliștea era atât de 
liniștitoare, că până și durerea din piept păru să se estompeze. 
Ochii i se mutară de la cartierul rezidenţial la golf. Toată atenția 
îi rămase concentrată la valurile ce scânteiau pe suprafaţa 
întunecoasă a mării. Departe, la orizont, o pătură de nori atârna 


VP -7 


precum o dungă neagră și groasă pe cer. Simţi cum aţipește, 
ceea ce era niţel cam ciudat, din moment ce oricum dormea. 

Fu trezit de un ghiont, de data asta în șale. Avea să fie 
ultimul. Helgi se prăvăli de pe vâna de stâncă și pluti preţ de 
câteva secunde prin aer, până ce prăbușirea îi fu oprită de o 
smucitură violentă a funiei. Însă nu avea cum să zboare de- 
acolo. Nu era un vis. 


VP-8 


Capitolul 2 


Cadavrul se legăna în vânt, rotindu-se pe jumătate într-o 
direcţie, apoi revenind în poziţia iniţială. Huldar își feri privirea 
când la iveală ieși chipul albăstrui, cu oribila limbă neagră 
ieșindu-i din gură. Capul i se bălăngănea pe piept ca și cum ar fi 
privit în jos la propriile picioare, surprins că-și pierduse un 
pantof. Pantoful respectiv era acum depozitat într-o pungă de 
plastic din duba celor de la Criminalistică, așteptând să fie dus 
pentru analize, deși nu se aștepta nimeni să găsească vreun 
motiv pentru această tristă sinucidere. Chiar și așa, polițiștii 
procedaseră ca de obicei când adunaseră probele, deși de data 
asta manevra cu pantoful fusese aproape singurul lucru făcut 
conform procedurilor standard. 

Huldar își mută privirea de la bărbatul mort, uitându-se la 
terenul accidentat de pe Gâlgahraun. Curgerea de lavă se 
formase cu mii de ani în urmă, cu mult timp înainte ca omul să 
pună piciorul în Islanda, pe când cele care dominau pe aici erau 
vulpile polare. Huldar luase parte la un exerciţiu de antrenament 
al poliţiei în zonă cu câţiva ani înainte, în timpul căruia fuseseră 
puși la curent cu istoria câmpului de lavă. Aspectul neobișnuit 
de neregulat și denivelat fusese cauzat de faptul că lava încinsă 
se rostogolise peste o zonă noroioasă din apropierea țărmului 
mării, făcând ca mlaștina să fiarbă și straturile pe jumătate 
solidificate să explodeze. Existau fisuri, cratere, ţepușe de 
stâncă și nenumărate protuberanţe și umflături ce se amestecau 
și se îndreptau în toate direcţiile. Nici măcar pătura de mușchi 
ce acoperise valul de lavă de-a lungul secolelor nu reușea să-i 
domolească asprimea. Era un peisaj dezolant, extrem de 
frământat. 

— Ciudat loc în care să te spânzuri, nu crezi? remarcă Huldar, 
aruncând o privire către colegul său Gudlaugur. 

— Nu mai ciudat decât în oricare altul, răspunse Gudlaugur, 
care continua să se uite la bărbatul ce atârna legănându-se în 
ștreang. Măcar el a avut grijă să nu fie găsit de niciunul dintre 
cei dragi. Bănuiesc că asta explică locul. 

— Probabil, zise Huldar deloc convins. 


VP-9 


Întreaga operaţiune ar fi necesitat un efort extraordinar de 
mare. În primul rând, locul se afla o distanţă considerabilă faţă 
de drum, și, judecând cu ochiul său de tâmplar, grinda care 
servea pe post de spânzurătoare cântărea probabil o tonă. 
Existau nenumărate lucruri pe care Huldar ar fi preferat să le 
facă în ultimele clipe ale vieţii sale decât să care după el o 
grindă de lemn peste un câmp de lavă. Dar nu-i împărtăși ideea 
și lui Gudlaugur. Tânărul era evident mahmur în această 
dimineaţă de duminică: cu ochii roșii, nepieptănat, sugând 
întruna bomboane Opal mentolate. Deloc în starea necesară să 
fie contrazis în rarele ocazii când deschidea totuși gura. 

Huldar se întoarse spre cele două stânci care se ițeau din 
câmpul de lavă, cu fisura aceea ca o crăpătură amenințătoare 
între ele, urmărindu-și colegii cum se scărpinau în cap în 
încercarea de-a găsi cea mai potrivită metodă să-l dea jos pe 
bărbat de-acolo. Funia era strâns legată în jurul grinzii și era 
limpede că orice încercare de-a o tăia ar fi azvârlit cadavrul la 
pământ, riscând să-l zdrobească de stâncile ascuţite. Era de la 
sine înţeles că ar fi preferat să-l coboare pe om întreg. Erla 
stătea chiar sub silueta atârnată, gesticulând către ceva aflat 
sus, în timp ce striga la polițiștii care se suiseră pe formațiunile 
stâncoase din ambele părți. Aceștia încercau în zadar să-i 
urmeze ordinele, însă una era să emiţi comenzi în vreme ce te 
afli la nivelul solului și alta era să le pui în aplicare fiind atârnat 
nesigur de o margine de stâncă. Din clipă în clipă, răbdarea Erlei 
avea să ajungă la capăt și urma să se caţăre și ea acolo, ca să le 
arate cum s-o facă. După câteva încercări eșuate, fără îndoială 
că avea să se înfurie și mai tare. 

Grinda de lemn scârţâi și gemu în mod alarmant când un 
poliţist începu să se târască de-a lungul ei, pe burtă. Nu era 
limpede ce încerca să facă: ar fi fost nevoie de o putere 
supranaturală să ridice cadavrul, apoi să se târască înapoi la loc 
sigur, trăgându-l după el. Însă protestele lemnului îl făcură 
curând să se răzgândească și să se retragă în grabă. Erla, 
incapabilă să-și ascundă frustrarea, oftă zgomotos. Pesemne că 
fusese sugestia ei. 

— N-ar fi mai bine să împrumutăm o plasă de la brigada de 
pompieri? Știi de care, din cele în care sunt prinși oamenii când 
încearcă să sară de pe clădiri cuprinse de flăcări? Dacă am 


VP - 10 


întinde-o dedesubt, ar trebui să împiedice distrugerea 
cadavrului. 

Huldar se văzu nevoit să-și înfrâneze un zâmbet înainte să 
întoarcă privirea. Glasul îi aparţinea Linei, tânăra venită în 
practică de la Universitatea din Akureyri. Era prima din lotul de 
studenţi ce se pregăteau să devină polițiști care făcea practică 
la Divizia de Investigaţii Criminale, și deși nimeni n-o zicea cu 
voce tare, echipa era cel mult sceptică. Prejudecăţile lor izvorau 
în parte din teama nerostită de ceea ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă fiecare al doilea recrut ar fi venit fluturând o diplomă de 
absolvent. Oare ei, restul, ar fi fost trimiși să îmbrace la loc 
uniforma, coborându-se iar la patrularea pe străzi printre 
hoardele de turiști, răspunzând la apeluri ca să se ocupe de 
petreceri prea zgomotoase sau scriind amenzi pentru delicte 
mărunte? 

Huldar nu dădea nici două cepe degerate. Dacă ar fi fost 
retrogradat încă o dată, s-ar fi putut baza foarte bine pe 
pasiunea sa pentru tâmplărie. În plus, practicanta era o sursă 
permanentă de amuzament, mai ales că avea un adevărat 
talent să lingușească oamenii când nu trebuia. 

Avea mereu grijă să le atragă atenţia că nu făceau lucrurile ca 
la carte sau să le corecteze termenii folosiţi ori să le citeze din 
manuale și studii academice. De fiecare dată când aceste lucruri 
se întâmplau în preajma Erlei, practic o puteai vedea scoțând 
fum pe urechi. Huldar abia-și putea ascunde bucuria în astfel de 
momente sau când îl vedea pe Gudlaugur strâmbând din nas la 
vreuna dintre remarcile ei lipsite de tact. 

— Lina, n-avem acum timp să împrumutăm o plasă. O idee 
bună, totuși. 

Huldar îi urmări zâmbetul lățindu-se ca răspuns la laudele lui. 
Fata era minionă, abia ajungându-i până la piept, cu păr roșcat 
și un ten atât de lăptos, ca de fildeș, încât abia îi puteai distinge 
scânteierea scurtă a dinţilor în contrast cu pielea. Apoi, afișând 
iar o expresie serioasă, aceasta își întoarse atenţia la manevrele 
polițiștilor. 

Huldar bănuia că Erla avusese totuși niște motive când o 
luase pe Lina cu ei. În mod oficial, era ca s-o înveţe despre 
procedurile de la locul faptei, dar fără îndoială că Erla spera în 
secret să o șocheze pe tânără și s-o facă să-și vomite micul 
dejun. Lina era totuși alcătuită dintr-un material mai dur. Işi 


VP -11 


făcuse loc cu coatele până în faţă și rămăsese acolo, uitându-se 
cu atenţie la cadavrul atârnat în ștreang, nu cu mult mai 
afectată decât dacă ar fi văzut ceva neplăcut, dar suportabil. 
Când își coborâse până la urmă privirea, se încruntase și se 
întrebase cu glas tare de ce Erla nu dăduse ordin ca zona să fie 
împrejmuită cu cordonul poliţiei. Remarca aspră a Erlei, cum că 
nu era vreme pentru așa ceva acum, nu izbutise să-i închidă 
Linei gura, iar în final Huldar o trăsese deoparte și-i explicase că 
aceasta era excepţia care cu siguranţă fusese menţionată în 
manualele ei: o situaţie în care procedura standard trebuia 
abandonată în favoarea vitezei. Fusese recompensat cu o 
grimasă: în mod clar Lina nu considera împrejurările prezente ca 
fiind suficient de urgente pentru a garanta o abatere de la 
reguli. 

Ea era singura de această părere. Toţi ceilalți erau perfect 
conștienți de nevoia unui progres rapid. Nu se întâmpla în 
fiecare zi să primească un telefon din partea personalului 
președintelui Islandei din Bessastadir care să raporteze un 
cadavru. În mod normal, ar fi fost trimiși doi agenţi care să se 
ocupe de incident, însoțiți de un tehnician criminalist, însă de 
data asta locul colcăia de polițiști. În panica stârnită de anunţ, 
aproape toţi agenţii disponibili primiseră ordin să se prezinte la 
locul faptei și mulți alţii se treziseră cu weekendul anulat. Fără 
îndoială că se așteptaseră astfel să îndepărteze mai repede 
cadavrul de acolo, însă se întâmplă exact opusul. Majoritatea 
polițiștilor doar umblau de colo-colo, pierzând vremea și 
călcându-se unii pe alţii pe picioare. 

Erlei îi sună telefonul și Huldar o urmări cum răspunde. 
Femeia închise ochii și-și frecă fruntea în timp ce asculta ceea 
ce părea a fi o mustrare din partea vreunui șef. Deloc 
surprinzător că  eșaloanele superioare se arătau serios 
zdruncinate. Cu niciun chip nu voiau să fie categorisiţi ca 
incompetenți în faţa echipei de securitate a unei superputeri 
străine. Huldar zâmbi la acest gând, însă rânjetul i se șterse 
când Erla aruncă o privire în direcţia lui, apoi încheie apelul și-și 
îndesă telefonul în buzunar. 

— Ni s-a isprăvit timpul! Tăiaţi funia! răcni ea către bărbaţii de 
pe stânci. Coloana s-a pus în mișcare și este așteptată la 
Bessastadir în jumătate de oră. Trebuie să dispărem de aici 


VP - 12 


înainte de asta. Cadavrul va trebui manevrat ceva mai brutal, 
dar asta e. Oricum cred că mortului nu-i mai pasă. 

Huldar o văzu pe Lina căscând gura, cu dezaprobarea 
întipărită clar pe față. De bună seamă că secţiunea din manualul 
ei privind adunarea probelor de la locul faptei omitea orice 
referire la vizitele făcute de oficialități străine. Îi puse o mână pe 
umăr și îi șopti la urechea delicată și albă: 

— Eu n-aș mai scoate un cuvânt dacă aș fi în locul tău. N-o să- 
ţi servească la nimic. 

Lina își strânse buzele într-o linie subțire. Deși lipsită de 
experienţă, nu era deloc proastă. Cunoștea contextul, auzind și 
ea scurta informare a Erlei înainte să plece la drum. Se uită cu o 
încruntătură nemulțumită către golful dincolo de care se afla 
Bessastadir. Huldar putea paria că președintele n-avea să mai 
primească votul ei la următoarele alegeri, deși n-avea nimic de- 
a face cu incidentul. Singurul lui păcat fusese faptul că 
organizase o recepţie pentru a marca debutul vizitei oficiale a 
ministrului de externe chinez. Personalul echipei de securitate a 
ministrului, care își făcuse apariţia mai devreme pentru a 
verifica situaţia la fața locului, zărise cadavrul atârnat de stânci 
de partea cealaltă a golfului Lambhusatjârn. Prezenţa acestuia 
fusese complet ratată de personalul din Bessastadir, întrucât 
zona fusese complet acoperită cu o pătură groasă de ceaţă dis- 
de-dimineaţă. 

Deloc surprinzător, descoperirea cadavrului crease un 
adevărat haos la Ministerul de Externe, al cărui personal avea 
sarcina deloc de invidiat de-a încerca să convingă atât 
ambasada chineză, cât și echipa de securitate să întoarcă din 
drum avionul ministrului. Până la urmă, izbutiseră să-i convingă 
pe musafiri că nu era nicidecum un protest organizat de Falun 
Gong, ci doar o incredibil de nefericită coincidenţă. Prin urmare, 
programul zilei trebuia să se desfășoare conform planului iniţial 
- cu condiţia, firește, ca mortul să fie săltat de-acolo înaintea 
sosirii ministrului. 

Însă personalul Ministerului de Externe subestimase cât de 
mult le va lua polițiștilor să rezolve situaţia, în momentul în care 
biroul comandantului Poliţiei îi încredinţase Erlei sarcina, avionul 
ministrului chinez se pregătea deja să aterizeze la Keflavik. Erla 
ordonase ca toate urmele lăsate de mort și de prezenţa poliţiei 
să dispară din Álftanes când va trece coloana oficială pe acolo, 


VP - 13 


chiar dacă locul respectiv nu era de fapt vizibil de pe șosea. 
Ideea era că putea fi totuși văzut din zona rezidenţială din 
Bessastadir. Sub nicio formă președintele nu putea fi pus în 
stânjenitoarea poziție de-a fi nevoit să explice ce căuta 
mulţimea aceea de polițiști în cealaltă parte a golfului. După 
acest fiasco, era tare greu de crezut că Islanda va mai primi 
vreodată vreun împrumut de la ursul panda gigantic, dar tot mai 
exista speranţa că vizita avea să se termine cu o îmbunătățire a 
relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. 

Huldar și Lina urmăreau cu mare interes activităţile colegilor 
lor. Poliţiştii se împărţiseră în două grupuri, câte unul de fiecare 
parte a stâncii abrupte, iar acum se căzneau să înalțe un cleşte 
suficient de mult prin crăpătură, pentru a tăia funia. Era o 
misiune imposibilă, după cum se dovedi curând. Erla se uită la 
ceas pe telefon, după care le strigă să desprindă grinda, 
ștreangul, trupul, tot. 

Printr-un efort susținut de ambele părți, oamenii reușiră să 
salte grinda, apoi dădură drumul întregului ansamblu la pământ. 

In vreme ce aveau loc toate astea, Huldar îi dădu un ghiont 
tăcutului și palidului Gudlaugur, iar împreună porniră să aducă 
brancarda ce zăcea lângă cărarea oilor care șerpuia printre 
stânci. Se întoarseră înapoi chiar în clipa în care cadavrul se izbi 
de pământ, așa că se apropiată de trupul care acum zăcea 
grămadă, cu masivul eșafodaj de lemn peste el. După ce se 
dădură jos de pe stânci, colegii lor îi ajutară să taie funia și să 
dea la o parte bârnele de lemn. Apoi Gudlaugur răsuci cadavrul 
pe o parte, ajutat fiind de încă un bărbat, iar mai mulţi polițiști 
se aliniară de fiecare parte, pregătiţi să-l salte pe brancardă. 
Huldar se retrase discret în acest punct. Nu simţea nicio dorință 
să vadă de atât de aproape grotesca mască mortuară a 
bărbatului. 

— Stop! răsună autoritar glasul Linei, precum cel al cuiva 
obișnuit să i se dea ascultare. 

Ceea ce chiar era o glumă, având în vedere tinerețea ei și 
lipsa de experiență. Huldar aruncase un ochi peste CV-ul ei când 
auzise că va veni în departament, așa că știa că făcuse niște 
alegeri dintre cele mai neobișnuite în materie de slujbe de vară: 
departamentul grădini din Akureyri, casieră la un supermarket, 
lucrătoare la o fabrică de pește și angajată la un cinematograf. 
Era greu de ghicit care dintre aceste joburi îi oferiseră un 


VP - 14 


asemenea aer de autoritate. Poate că-l căpătase când se 
repezea la cei care intrau în cinematograf și-i punea să-și 
închidă telefoanele înainte de începerea filmului. 

— Nu tu dai ordine aici! 

Erla se întunecase la faţă de furie din cauza întreruperii. 
Fluturând din brațe la grupul de oameni ce se postaseră în jurul 
cadavrului, se răţoi la ei să-i dea bătaie cu suirea acestuia pe 
brancardă. 

— Dar... 

Lina era de neoprit. 

— Ce mama mă-sii de dar? Tu nu înţelegi dracului un ordin? 

Erla era cu adevărat stresată, ca de obicei, lucru care se 
reflecta în limbajul folosit acum. 

Huldar îi atrase atenţia Linei din priviri. Însă ea nu-l băgă în 
seamă, continuând: 

— Dar nu vezi? Uite, acolo, pe piept. 

Deși era limpede că aveau să atragă mânia cumplită a Erlei 
asupra lor, câţiva polițiști nu rezistară impulsului de-a urmări 
arătătorul Linei. Unul câte unul, își coborâră privirile spre pieptul 
bărbatului, acolo unde se ițea o plăcuţă de metal. Cu niște 
expresii uluite, se aplecară și mai mult, însă Huldar știa exact la 
ce se uită: capul unui cui. Unul de zece centimetri, probabil. Sub 
el se afla o bucată de hârtie mototolită, ca și cum cuiul fusese 
folosit pe post de bold pentru a prinde biletul în pieptul 
bărbatului. 

Erla înţelesese și ea ce se întâmplă, așa că scoase un geamăt 
din adâncul sufletului. 

N-avea cum să fie vorba de o sinucidere. Puţine persoane ar fi 
putut avea tăria să-și înfigă ditamai cuiul în carne într-o astfel 
de manieră. Aproape sigur aveau de-a face cu un loc al crimei, 
iar polițiștii se comportaseră ca niște ageamii. In toată panica, 
nimănui nu-i trecuse prin minte să cheme și un legist. 

Pentru prima oară de când făcuse cunoștință cu activitatea pe 
teren, expresia de dezaprobare a Linei era pe deplin justificată. 

— Daţi-vă înapoi! 

Glasul Erlei suna calm, ca și cum ar fi fost extrem de sigură 
de ceea ce trebuia făcut în continuare. 

— Acoperiţi-l, așa încât să nu poată fi văzut din Bessastadir. 
Nici măcar cu binocluri. Punetți niște iarbă pe el sau ceva de 
genul - orice îl poate ajuta să se piardă în peisaj. 


VP -15 


Închise ochii și și-i frecă iritată, apoi conchise: 
— După care să ne cărâm dracului de-aici și s-așteptăm ca ei 
să termine afurisitul lor de bal de snobi. 


VP - 16 


Capitolul 3 


Baldur se afla din nou la masă, duhnind a tutun. Se oprise iar 
pentru o ţigară, deși abia ajunseseră aici. Nu că pe Freyja ar fi 
surprins-o acest lucru. Fusese eliberat de curând din închisoare 
și încă mai încerca să se acomodeze cu ideea că avea libertatea 
să facă orice voia - în anumite limite. În momentul de faţă, 
stătea la Vernd, casa de reeducare și în afară de faptul că 
trebuia să-și petreacă noaptea în interiorul clădirii și să-și 
îndeplinească sarcinile atribuite, dispunea de timp așa cum 
dorea el. Așa că nu era deloc de mirare că începea să se foiască 
exact ca un băieţel ori de câte ori se ivea un moment de liniște. 

Îi ciufuli părul fiicei sale, Saga, care ședea pe un taburet între 
ei. Ignorându-l, fetița începu să mestece feliuța de bacon pe 
care i-o dăduse el după ce ea strâmbase din nas la feliile de 
fructe. Tatăl și fiica se înțelegeau de minune, în pofida faptului 
că erau atât de diferiţi. El era genul fericit, extrovertit, dar Saga 
era cel mai serios copil pe care îl întâlnise vreodată Freyja. In 
timp ce el se arăta deschis și nu se oprea niciodată din vorbit, 
Saga era închisă în sine și sumbră, cu o încruntătură 
permanentă întipărită pe chip. Lui îi plăceau hainele în tonuri vii, 
în timp ce Freyja întâmpina mereu dificultăţi să o convingă pe 
fetiță să mai poarte și altceva în afară de ghete, colanți și 
maiou. Asta deși Fanney, mama copilei, izbutea cumva să o 
forțeze să poarte rochiţe pentru fetițe și pantofiori drăgălași. Ba 
chiar, din an în Paști, Fanney reușea să pună și o agrafă în 
formă de inel în părul fiicei sale, însă numai atunci când Saga 
purta mitene. În clipa în care și le dădea jos, agrafa zbura și ea. 

Baldur îi făcu cu ochiul fiicei sale și ea clipi înapoi în semn de 
răspuns, fiind totuși prea mică să închidă câte un ochi pe rând. 
După care el se întoarse spre Freyja, cu chipul luminat de 
plăcere: 

— Ai mai văzut vreodată un copil așa de drăguţ? 

Freyja își înfrână un zâmbet ca răspuns. Preluase atribuţiile 
fratelui ei, ocupându-se de îndatoririle lui parentale cât timp el 
se aflase după gratii. Însă oricât de mult îi plăcea nepoata ei, 
„drăguţ” nu era cuvântul pe care l-ar fi ales ea ca să o descrie. 


VP - 17 


Cu toate astea, Freyja nu se putu abţine să se arate mulţumită 
de încântarea fratelui ei la adresa fiicei sale, mai ales că până 
acum interacționaseră atât de puţin. Dar asta nu părea să-i 
afecteze capacitatea de-a stabili o legătură cu ea. Pur și simplu 
se întâmplase, fără a depune vreun efort deosebit. Poate că de 
ajutor era faptul că erau amândoi ușor excentrici, fiecare în felul 
său. 

— Hei! Am uitat să-ţi dau vestea cea mare. 

Baldur își împinse deoparte mâncarea aproape neatinsă și-și 
trase mai aproape ceașca de cafea. 

— Voiam să-ţi spun în mașină. 

— Ce anume? 

Freyja nu aștepta nicio veste. Baldur stătea cuminte 
deocamdată, astfel încât să nu-și pună în primejdie posibilitatea 
apropiatei eliberări condiţionate. 

— Ti-am găsit un apartament. 

Baldur îi mai dădu Sagăi o felie de bacon. Prima căzu neatinsă 
pe jos chiar în timp ce fetiţa se întindea după a doua felie. 
Scoase limba ei mică și roz și începu să lingă baconul ca pe o 
acadea. 

Freyja lăsă să-i cadă în farfurie furculita din care bucata de ou 
prăjit se desprinse și căzu. 

— Poftim? 

Chiar sperase ca fratele ei să nu o preseze. Doar știa foarte 
bine cât timp pierduse încercând să-și găsească un loc unde să 
stea. Deocamdată, încă stătea în apartamentul lui, însă acest 
aranjament nu mai putea dura mult. În niciun caz n-avea de 
gând să-l împartă cu el după ce el va fi plecat din casa de 
reeducare. În niciun caz n-avea de gând să doarmă pe 
canapeaua jerpelită din sufragerie, în timp ce el și iubita lui din 
acea săptămână aveau să-și vadă netulburaţi de treburile lor, în 
dormitorul de alături. Nici gândul de-a împărţi canapeaua cu un 
iubit în timp ce Baldur se afla în același apartament nu o tenta 
deloc. Totuși, până acum toate încercările ei rămăseseră fără 
rezultat. Apartamentele de pe piaţă erau ori prea scumpe, ori 
proprietarii lor căutau un alt tip de chiriaș. Așa că începuse să se 
gândească serios să se mute la ţară sau chiar în altă țară. 

— Te rog să nu mă necăjești! 

— Să te necăjesc? Nu e cazul. 


VP-18 


Baldur luă paharul Sagăi și i-l duse la buze, în speranţa să o 
convingă să ia măcar o gură de suc de portocale, însă ea își 
răsuci încăpăţânată capul până ce el se dădu bătut. 

— Cum să-mi găsești apartament? Eu mă străduiesc de mai 
bine de un an, fără sorți de izbândă însă. 

Tipic pentru Baldur. Oamenii se dădeau peste cap ca să-i facă 
pe plac. Dacă mergea să vadă o proprietate, puteai pune pariu 
că proprietarul avea să aducă și contractul cu el. Însă era greu 
de imaginat că Baldur avusese timp să-i caute ei apartament: 
doar ce ieșise din închisoare. 

— ÎI știi pe Tobbi? 

— Tobbi? 

Numele i se părea familiar, însă Freyja nu-i putea atribui și un 
chip. 

— Da. Colegul meu, Tobbi. Nu-ţi mai amintești de el? 

— Vag. 

Baldur avea mult prea mulți prieteni, fiecare cu o reputaţie și 
mai proastă decât precedentul. Și nu îl ajuta nici faptul că el nu 
făcea absolut nicio diferenţă între prieteni și cunoștințe. Toţi cei 
pe care îi știa el se împărțeau în două categorii: prieteni sau 
labagii. Primul grup era mult mai numeros, dat fiind că Baldur 
nu părea să înţeleagă faptul că nu toţi cei care râdeau la 
glumele lui îi erau prieteni. Labagiii erau cei care, într-un fel sau 
altul, se interpuseseră între el și posibilitatea de a-și trăi viaţa la 
maximum. In calitate de membru cel mai apropiat al familiei - 
onoare pe care acum o împărțea cu Saga -, Freyja nu se încadra 
în niciuna dintre categorii. 

— Păi, în fine, Tobbi are un apartament pe care e dispus să ţi-l 
închirieze. 

Baldur șterse conştiincios toate firimiturile de pe masă, 
înainte să-și așeze brațul pe ea. Era proaspăt tuns și noile sale 
haine nu păreau deloc ieftine. De unde proveneau banii 
rămânea un mister, însă Freyja nu îndrăznea să-l întrebe nimic. 
Mai bine să nu știe. 

— Mie? De ce mie? 

Entuziasmul ei iniţial la primirea veștii pălea rapid. Oferta 
emana toate semnalele unei adevărate bătăi de cap, întrucât 
atunci când venea vorba de bătăi de cap, Baldur era un 
adevărat maestru. 


VP -19 


— Pentru că i-am spus că ai nevoie de o locuinţă. lar el se tot 
plângea că nu poate găsi un chiriaș cumsecade, și de îndată ce 
i-am pomenit de tine, a și profitat de ocazie. 

Freyja se încruntă și observă că Saga îi copiază imediat 
gestul. 

— Baldur, nimeni din Reykjavik nu întâmpină probleme să 
găsească un chiriaș cumsecade. Tot ce trebuie să faci e să 
lipești un anunţ cât un timbru cu „De închiriat” în geam, și-n 
clipa următoare te trezești că oamenii fac coadă până după 
colţul blocului. Apartamentul nu e la kilometri buni de oraș, nu? 

— Nu. E în Reykjavik. Mai mult sau mai puţin. 

— Mai mult sau mai puţin? Ce înseamnă asta? 

Baldur își dădu ochii peste cap. 

— E în Seltjarnarnes, bine? Într-un bloc modern și foarte șic. 

Freyja oftă. Ştia ea că trebuia să fie și un neajuns: 
Seltjarnarnes era o suburbie costisitoare situată în peninsula din 
capătul vestic al Reykjavikului. 

— Baldur, eu nu-mi permit o chirie mare. Doar știi asta! 

— Chiria nu e mare. E chiar foarte rezonabilă. 

Suma pe care o pomeni apoi părea mai degrabă potrivită unui 
garaj decât unui apartament. 

— Cât e de mare? Sper că nu e vorba de un șopron de 
grădină, nu? 

— Nu. Dumnezeule, ce negativistă ești! Credeam că o să te 
bucuri. 

Lui Baldur i se ștersese zâmbetul de pe faţă și dispoziţia sa se 
înclina periculos de mult înspre îmbufnare. 

Freyja își așeză mâinile peste ale lui. Fuseseră mereu așa, 
legaţi unul de altul - la bine și la greu. Dacă el îi oferea un 
apartament cu nenumărate defecte, era din cauză că intenţia lui 
era una bună. Din simpla dorinţă de a-i fi de ajutor. 

— Scuze, zise ea. Doar că m-am mai fript de câteva ori. Chiria 
e ridicol de mică. Trebuie să fie ceva la mijloc. 

Pesemne că acest personaj, Tobbi, îi datora lui Baldur bani 
sau o favoare anume. Dacă așa stăteau lucrurile, ea ar fi putut 
paria tot avutul ei că nu era vorba despre ceva prea plăcut. 

Baldur se aplecă și-i acoperi Sagăi urechile cu palmele. 

— Tobbi e pe punctul să intre la închisoare, șopti el. A primit 
un an și jumătate. 


VP - 20 


Baldur cobori apoi mâinile, înainte ca Freyja să-i poată atrage 
atenţia că Saga nici măcar nu știa ce înseamnă „închisoare”. 

— Și nu vrea să-i închirieze unui străin pentru că-și lasă acolo 
toată mobila și toate lucrurile. Însă va avea încredere în orice 
persoană îi recomand eu. l-am spus că ai avut grijă de 
apartamentul meu, așa că știe că ai experienţă cu locuinţele de 
închiriat. E o situaţie în care are toată lumea de câștigat. 

Freyjei nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să descrie timpul 
petrecut în apartamentul lui Baldur drept „experienţă cu 
locuințele de închiriat”, dar dacă Tobbi considera că ea are toate 
abilităţile necesare, atunci era foarte mulţumită. De fapt, oferta 
nu părea rea deloc. 

Telefonul ei începu să sune în buzunarul hainei atârnate de 
spătarul scaunului pe care stătea. li verifică ecranul, apoi rosti: 

— La naiba! 

După care, uitându-se la Baldur: 

— Trebuie să plec. E de la serviciu. 

Când se ridică, adăugă: 

— Dar sunt dispusă să stau de vorbă cu prietenul tău. Putem 
merge să vedem apartamentul împreună, de îndată ce se ivește 
ocazia? 

Baldur dădu aprobator din cap. Deschise gura ca și cum ar fi 
vrut să mai adauge ceva, dar păru să se gândească mai bine și 
doar îi spuse la revedere, promițând să o sune diseară. 

Freyja îl sărută pe obraz pe el și pe Saga pe creștet. După 
care plăti nota și se grăbi să plece, simțindu-se în al nouălea cer 
că în sfârșit se ivea posibilitatea închirierii unui apartament - 
dacă totul avea să meargă cum trebuie. Când venea vorba de 
Baldur, știai că nu trebuie să ai așteptări foarte mari. 

e 

Freyja apăsă din nou butonul soneriei, de data asta mai tare 
și mai îndelungat. O putea auzi răsunând în apartament, dar în 
clipa în care ridica degetul de pe buton, se așternea iarăși 
liniștea. Singurele zgomote pe care le auzise dinăuntru, de când 
ajunsese aici, proveneau de la sonerie și de la târâitul 
telefonului la care nu răspundea nimeni. 

— Să încerc din nou? 

Freyja se uită la însoțitorul ei, un tânăr înalt și subţirel, cu o 
barbă de viking, cu un inel de aur trecut prin mijlocul nasului și 
cu o expresie ostenită. Deși pesemne că erau cam de aceeași 


VP -21 


vârstă, în calitate de angajat cu normă întreagă la Agenţia 
pentru Protecția Copilului din Reykjavik, el avea o experienţă 
mult mai bogată în astfel de cazuri. Ea muncea doar după- 
amiaza și în weekend, lucrând în ture - pe lângă slujba ei de zi 
cu zi la Casa Copiilor -, ca să strângă bani de chirie pentru după 
ce avea să iasă Baldur din închisoare. Dacă se dovedea că 
prietenul lui, Tobbi, nu era idiot absolut și că apartamentul lui 
era acceptabil, probabil că putea renunţa la orele suplimentare. 
Însă deocamdată, iat-o aici, răspunzând la un apel duminica și 
așteptând pe un coridor inegal de lat, aflat într-unul dintre 
blocurile de apartamente luxoase din Reykjavik. Chiar dacă ar fi 
lucrat non-stop, șapte zile din șapte, tot n-ar fi reușit în veci să 
își permită ceva atât de șic. 

— Mai încearcă o dată. Poate copilul doarme. Sau e prea 
înspăimântat ca să răspundă la ușă. p 

Freyja sună iar, ținând și mai mult butonul apăsat. In 
continuare, niciun răspuns. 

— Nimeni n-ar fi în stare să doarmă într-o asemenea 
hărmălaie. 

— Probabil că nu. Nu se știe niciodată. 

Asistentul social, care se numea Didrik, se apropie de ușă și 
bubui atât de tare în ea, încât încheieturile i se înroșiră după 
aceea. Apoi mai bătu o dată, lăsând să i se vadă tatuajele 
fioroase ce se ițeau de sub manșetele sacoului și îi acopereau 
dosul palmelor, făcând greu de distins care le era adevărata 
culoare. 

În acest punct, ușa apartamentului alăturat se deschise și o 
femeie de vârstă mijlocie își scoase capul prin crăpătură. Păru 
ușor descumpănită când îl văzu pe Didrik, confundându-l fără 
îndoială cu un recuperator de datorii sau cu vreun soi de huligan 
- cu siguranţă nu un angajat de la Agenţia pentru Protecţia 
Copilului. Prin contrast, Freyja părea mai mult decât 
prezentabilă, îmbrăcată ca pentru un brunch pe care fusese 
nevoită să-l abandoneze la jumătate. Când deveni evident că 
femeia n-avea de gând să vorbească ea prima, Freyja zise: 

— Îmi cer scuze pentru deranj! Suntem de la primărie. Am 
primit un raport cum că în acest apartament s-ar afla un copil, 
singur și posibil într-o situaţie de risc. Cumva, dumneavoastră 
sunteţi cea care a sunat? 


VP - 22 


Interlocutorul luase legătura cu serviciul de urgenţe deoarece 
primăria nu avea operatori în weekend. În astfel de cazuri, la 
fața locului era trimisă în mod normal poliţia în primă instanţă, 
însă astăzi nu avuseseră nici măcar un poliţist disponibil, astfel 
că sarcina fusese pasată de colo-colo prin sistem, înainte să 
aterizeze în cele din urmă pe biroul lui Didrik. În acel moment, 
orice detaliu referitor la cel care sunase se pierduse cu totul. 

Femeia schiță o grimasă, ca și cum Freyja ar fi acuzat-o de 
ceva, și clătină din cap. 

— Nu. Eu doar ce-am ajuns acasă, de fapt. Și n-am observat 
nimic. 

Ochii machiaţi foarte îngrijit i se îndreptară către un ghiveci 
imens în care se afla o floare exotică și care stătea chiar între ei, 
pe hol. Din felul în care se uita la el, ai fi zis că delimita o barieră 
invizibilă, dincolo de care n-ar fi putut trece nimic rău. Femeia își 
încrucișă brațele la piept. 

— Sunteţi siguri că aţi ajuns la adresa corectă? 

Freyja șovăi puţin, întrebându-se preț de o secundă dacă s-ar 
fi putut înșela amândoi. Poate că bietul copil pe care ar fi trebuit 
să-l ajute se afla în clădirea de-alături sau poate chiar pe strada 
următoare. Se întâmpla adesea ca serviciile sociale să fie 
chemate în astfel de locuri, nu din cauză că proprietarii erau 
înstăriți - tratamentele rele puteau fi întâlnite în orice grup 
social -, ci din cauză că majoritatea erau deja trecuţi de vârsta 
la care să aibă copii. 

Didrik o luă înaintea Freyjei cu răspunsul, părând foarte sigur 
pe el: 

— Da, categoric e adresa corectă. 

Femeia se încruntă. 

— Ciudat! Nu locuiește niciun copil în acest apartament - doar 
dacă nu s-a mutat extrem de recent. Bărbatul care locuiește aici 
e singur. Trebuie că v-au chemat în locul greșit. Din câte știu eu, 
în toată clădirea nu locuiește niciun copil. Familiile nu-și permit 
aceste apartamente, mai cu seamă pe cel în care vreți voi să 
intraţi. E cel mai exclusivist apartament din tot blocul. 

— E posibil ca acest copil să fi venit în vizită sau să aibă o 
bonă care să se îngrijească de el. 

Freyja luă în calcul să-i spună femeii că majoritatea copiilor 
aveau tendinţa să rătăcească aiurea, dar nu voia să sune ca o 
mustrare. Cu coada ochiului, îl văzu pe Didrik lipindu-și urechea 


VP - 23 


de ușă, ca și cum ar fi auzit ceva. În clipa următoare, i se păru și 
ei că distinge un zgomot slab în interior, ceva asemănător cu 
țârâitul alarmei unui ceas, deși la fel de bine ar fi putut proveni 
din apartamentul femeii. 

Femeia nu privi totuși în jur, așa că probabil nu era vorba de 
alarma ei. 

— Vecinul meu nu e tipul care să o facă pe bona. 

— Nu, poate că nu. Însă noi trebuie să luăm în serios toate 
pistele. 

Freyja schiţă un zâmbet forțat, lipsit de sinceritate, și femeia îi 
răspunse strâmbându-și buzele într-o grimasă la fel de rece. 

Didrik își desprinse urechea de ușă. Aceasta era neobișnuit de 
înaltă, ajungând aproape până la tavan, ca și cum arhitectul ar fi 
dorit să le ofere locuitorilor de aici posibilitatea să crească o 
girafă pe post de animal de companie. 

— E cineva înăuntru. 

Freyja își smulse atenţia de la femeie, care părea clar 
deranjată. Era întotdeauna neplăcut să ţi se demonstreze că te- 
ai înșelat. Țârâitul slab pe care crezuse Freyja că-l aude încetă. 

Didrik apăsă soneria și bubui iar în ușă cât de tare putu. Apoi 
văzură amândoi cum clanţa începu să se miște ușurel și ușa se 
crăpă în cele din urmă, deși foarte puţin. 

— Bună! rosti el prin deschizătură. Mă numesc Didrik și sunt 
de la primărie. Am primit un mesaj legat de un copil care are 
probleme, la această adresă. Putem sta niţel de vorbă? 

Niciun răspuns dinăuntru. Didrik își drese glasul și-și repetă 
cererea, dar nu fu întâmpinat decât de tăcere. Aruncând o 
privire scurtă spre Freyja, ridică din sprâncene, apoi păși într-o 
parte, făcându-i ei semn să facă o încercare. 

— Bună! rosti ea pe un ton blând. Mă numesc Freyja. Poţi să 
ne deschizi ușa? Trebuie să ne asigurăm că e totul în regulă. 
Apoi vom pleca, dacă vrei. 

— Vreau să merg acasă. 

O voce slabă și ascuţită, în mod clara unui copil. Era imposibil 
de precizat dacă era vorba de un băiat sau de o fată, ori vârsta 
exactă. Freyja bănuia că are între trei și șase ani. 

— Te putem ajuta să ajungi acasă. Dar mai întâi trebuie să 
deschizi ușa, ca să putem vedea. 

Cu încetineală, crăpătura se lărgi și ieși la iveală o chică de 
păr blond. Doi ochi mari o priveau temător pe Freyja de sub un 


VP - 24 


breton blond. Era un băiețel, de vreo patru ani, probabil. Avea 
pe el o canadiană matlasată, deși nu exista niciun motiv să crezi 
că înăuntru e frig, și o pereche de ghete de iarnă îmblănite, 
prinse cu scai, ca și cum tocmai ce-ar fi intrat în casă sau s-ar fi 
pregătit să iasă. 

— Vreau să merg acasă, repetă el pe un ton rugător. 

— Desigur. Te vom conduce acasă. 

Atentă să nu facă mișcări bruște, Freyja se lăsă pe vine până 
ce faţa îi ajunse la același nivel cu cea a copilului și adăugă: 

— Cum te cheamă? 

— Siggi. 

— Bună, Siggi! E cumva înăuntru vreun adult cu care putem 
sta de vorbă? 

— Nu. Sunt singur-singurel și vreau să merg acasă. Aceasta 
nu e casa mea. 

Freyja reacţionă fără să trădeze vreo emoție, ca și cum nu era 
absolut deloc neobișnuit să găsească un băiețel singur într-un 
apartament care nu era al lui. 

— Atunci unde locuiești? 

— În Islanda. 

Freyja zâmbi. 

— Şi eu la fel. Dar unde în Islanda? 

— În Reykjavik. E un oraș. Are un primar. 

— Foarte drăguţ! 

Freyja făcu semn spre însoţitorul ei, adăugând: 

— El e Didrik. Lucrează pentru primar. Ne poţi deschide ușa 
suficient ca să putem sta de vorbă înăuntru? Didrik are o 
imagine cu un vultur pe braţ. Ti-l poate arăta, dacă vrei. 

Freyja mai răspunsese unui apel alături de Didrik și înainte, 
când acesta convinsese un băiețel să iasă de sub pat 
suflecându-și mâneca și arătându-i tatuajele. Băiatul se arătase 
cucerit mai ales de vultur, care ieșea în evidenţă cu aripile lui 
larg desfăcute, printre celelalte desene în culori vii. 

Copilul blond în canadiană verde căzuse pe gânduri. 
Mușcându-și buza, se uită la ceea ce putea vedea din brațul 
foarte colorat al lui Didrik, apoi deschise ușa circumspect. Freyja 
se ridică în picioare, aruncând o privire în apartamentul elegant. 

— Cine locuiește aici? E tăticul tău? 

Băiatul clătină din cap. 

— Atunci, prietenul mămicii tale? 


VP -25 


Încă o clătinare din cap. 

— Poate unchiul tău? 

— Nu știu. 

— N-are importanţă. Nu poţi ști chiar totul. 

Freyja și Didrik intrară și ei, fără să-i mai adreseze niciun 
cuvânt femeii care rămăsese, uitată, pe hol. Nu ea era problema 
lor. 

Interiorul apartamentului dădea limpede de înţeles că oricine 
locuia aici întorcea banii cu lopata. Holul dădea într-un living de- 
a dreptul impresionant, mobilat minimal cu piese de designer 
scumpe, cromul scânteind ca și cum ar fi fost proaspăt lustruit. 
Un perete era acoperit aproape în întregime de un imens 
șemineu pe gaze, iar celălalt, de o singură pictură abstractă. 
Fără îndoială că tușele în diferite culori ale pensulei erau menite 
să transmită ceva legat de fragilitatea existenţei omului sau 
vreun alt mesaj profund asemănător, dar chiar dacă era așa, 
Freyjei îi scăpa cu totul înțelesul acestuia. O parte a pieselor de 
mobilier păreau mai degrabă obiecte de artă decât ceva cu 
aspect practic. Ea, una, nu mai pusese niciodată piciorul într-un 
apartament atât de exclusivist. 

Peretele alcătuit doar din geamuri din celălalt capăt al 
încăperii strălucea de parcă ar fi fost proaspăt spălat, în pofida 
faptului că era situat la etajul 11. Peretele alăturat se dovedi a fi 
o pereche de uși în stil franțuzesc ce dădeau pe o terasă întinsă, 
cu vedere spre golful Faxaflói. Freyja se apropie și aruncă o 
privire. Terasa era mobilată cu bun-gust, având o masă de 
exterior și scaune. Probabil că era folosită doar vara - poate nici 
atunci. În ţări cu deschidere la mare, o priveliște plăcută venea 
adesea la pachet cu vuietul vântului. 

Oriunde se uita, Freyja vedea același lucru: apartamentul 
părea nelocuit. Nimic care să denote obișnuitele semne ale 
cuiva care stătea acolo: niciun plic de la poștă aruncat pe 
comoda de lângă ușa de la intrare și categoric niciun pahar pe 
jumătate plin pe masă, ziare desfăcute sau cărţi deschise 
zăcând pe sofa sau șosete aruncate pe jos. 

În vreme ce Freyja studia livingul, Didrik își dădu jos geaca, se 
lăsă pe vine în fața băieţelului și începu să-i povestească despre 
imaginile pe care le avea tatuate pe braţe. Ea îi făcu semn că 
are de gând să verifice dacă într-adevăr nu se mai află nimeni în 


VP - 26 


casă. Didrik încuviință din cap și-l încurajă pe copilul cel curios 
să-i atingă șovăitor tatuajele cu un deget. 

Freyja își începu căutarea în bucătăria fără perete despărțitor 
aflată în celălalt capăt al livingului. Aceeași poveste și aici: 
niciun semn de viaţă, cu excepţia unui singur plic viu-colorat pe 
masă. Freyja se apropie și se uită la scris: „Pentru Hallbera - de 
la Helgi”. Scrisul părea feminin. Se răsuci lent, în cerc, 
examinând restul bucătăriei. 

Toate suprafeţele arătau ca și cum ar fi fost proaspăt șterse, 
chiuveta din inox goală strălucea și nu avea absolut nicio 
zgârietură, iar puţinele obiecte aflate la vedere păreau să se afle 
la locul potrivit. Pe un perete se lăfăiau trei cuptoare, fără ca 
niciunul să pară a fi fost folosit vreodată, și un aparat de cafea 
automat încorporat, care arăta ca proaspăt scos din cutie. 
Oricine locuia aici angaja cu siguranţă o întreagă echipă de 
curățenie, pe când cei ca Freyja nu puteau decât să viseze să 
angajeze o femeie preț de două ore pe săptămână. Freyja se 
abţinu la timp să deschidă frigiderul sau dulapurile. Nu s-ar fi 
putut ascunde nimeni în ele și ea trebuia să verifice dacă se mai 
afla cineva în apartament, nu să dea frâu liber curiozităţii 
personale. 

Merse apoi pe un hol ce ducea la dormitorul principal, în care 
se aflau un șifonier până în tavan, o baie și un spațiu pentru 
birou. Mai urma încă un dormitor cu o mică baie proprie. Fiecare 
ușă dezvăluia o cameră impecabil de curată și de ordonată. Pe 
Freyja o interesa mai ales șifonierul, dat fiind că trăda fără nicio 
urmă de îndoială că acolo locuia un bărbat singur - probabil acel 
Helgi, cel care cumpărase cadoul pentru Hallbera. Indiferent 
cine era această Hallbera, în mod limpede nu locuia aici, 
întrucât nu se găsea nici urmă de îmbrăcăminte pentru femei. 
Într-o parte a șifonierului se vedeau șiruri de costume de firmă 
identice, cămăși călcate și apretate pentru orice ocazie și 
nenumărate încălțări de piele elegante, în nuanţe de maro. 
Cealaltă parte a șifonierului era dedicată hainelor de zi cu zi: 
teancuri de jeanși, tricouri și pulovere erau împăturite frumos pe 
rafturi, alături de adidași pentru alergat și mocasini, așezați 
dedesubt. Nu se putu abţine să arunce o privire în interiorul 
masivului obiect de mobilier din mijlocul șifonierului, ce servea 
atât pe post de masă, cât și drept comodă. Deloc surprinzător să 
descopere că sertarele conţineau toate modelele posibile de 


VP - 27 


cravate de mătase făcute sul, curele de piele, șosete colorate și 
tot felul de accesorii. Văzuse destule filme cu protagoniști 
burlaci ca să știe la ce să se aștepte. Singura diferenţă dintre 
această încăpere și cele din filme era că aici nu exista niciun 
compartiment secret ascuns în spatele hainelor și care să 
conţină o mulţime de pașapoarte false, suluri de dolari și un 
perete căptușit cu arme. 

In ciuda suprafeţelor lucioase pe care le zăreai oriunde te 
uitai, apartamentul i se păru Freyjei deprimant de lipsit de viață 
și de personalitate. Până și pupitrul din birou era gol, cu 
excepţia unui monitor așezat în mijloc, a tastaturii și a mouse- 
ului fără fir. Nici aici nu se zărea măcar un fir de praf. Singurul 
semn că apartamentul era totuși locuit se afla în dormitorul 
principal. Patul fusese făcut, însă pe partea dinspre ușă se zărea 
adâncitura lăsată de un trup micuț, aparținându-i de bună 
seamă băiețelului. Alături se afla un imens ceas de modă veche, 
așezat pe noptieră, lângă o sticlă pe jumătate plină cu suc de 
portocale. Lângă sticlă se mai aflau două creioane folosite, unul 
roșu, celălalt verde. 

Freyja se întoarse pe hol și clătină din cap către Didrik. Din 
reacţia lui nu-și dădu seama ce avea să facă el cu vestea că nu 
mai e nimeni în apartament, căci acesta se întoarse spre 
băieţelul care părea complet nelalocul lui aici, cu canadiana pe 
el și ghetele groase în picioare. 

— Eşti singur aici de mult timp? 

— Nu știu. 

— Îți amintești cine te-a adus aici? Mămica sau tăticul tău? 

— Nu. 

— Atunci, cine? 

— Un bărbat. 

— Un bărbat pe care îl cunoști? 

— Nu. 

— Bărbatul acela locuiește aici? 

— Nu știu. 

— Se numește Helgi? 

— Nu știu. 

— Cunoști o femeie sau o fată pe nume Hallbera? 

Siggi clătină din cap, așa că Freyja schimbă tactica: 

— Ai ajuns aici în această dimineaţă sau ieri? 

— Nu știu. 


VP - 28 


Didrik se ridică în picioare. 

— Ce-ar fi să plecăm de aici și să-ţi cumpărăm un hotdog sau 
o îngheţată? Ți-e foame? 

— Da. 

— lar după aceea putem merge la biroul meu, ca s-o căutăm 
pe mămica ta? 

Băiatul făcu ochii mari, luminându-se dintr-odată. 

— E și ea acolo? Se ascunde? 

— Nu. 

Didrik zâmbi în timp ce-și trăgea geaca pe el. 

— Dar putem da câteva telefoane și să ne folosim de 
calculatorul meu ca s-o găsim. Poţi găsi absolut orice cu 
calculatorul meu. Despre tine și despre mămica ta. Curând, vei 
fi înapoi la ea. 

Freyja întinse o mână ca să o prindă pe-a lui Siggi, însă chiar 
când degețelele acestuia se lipeau pline de încredere de ale ei, 
se auzi soneria. Băiatul își smulse brusc mâna, holbându-se 
alarmat la ușă. Freyja și Didrik se speriată și ei la zgomotul 
puternic și neașteptat, dar nu reacționară imediat, așteptând 
fiecare să reacționeze celălalt primul. Dar când soneria se auzi 
iarăși, Freyja merse și deschise ușa. 

Afară era o roșcată minionă, în uniformă de polițist. 

lar în spatele ei se afla nimeni altcineva decât Huldar. 


VP - 29 


Capitolul 4 


Cu coada ochiului, Huldar o urmărea pe Freyja desfăcând 
celofanul unui pai și înfigându-l într-o cutie de lapte cu ciocolată, 
înainte de a i-l întinde băieţelului. Copilul stătea pe scaunul de 
birou al lui Huldar, legănându-și picioarele scurte. Laptele cu 
ciocolată părea să-i meargă la inimă, dat fiind că îl dădu pe gât 
până ce pereţii cutiei ajunseră să se lipească la mijloc. Aparent, i 
se promisese și un hotdog, însă în secția de poliție nu se găsea 
așa ceva și nu avusese nimeni timp să dea fuga să cumpere 
unul. In schimb, i se aduseseră de la cantină un biscuit, un 
sandviș cu brânză și lapte cu ciocolată. La biscuit și la sandviș 
nici măcar nu se uitase. 

In pofida gustării destul de frugale, băiatul părea fericit. Făcea 
ochii mari ori de câte ori se ivea câte un poliţist în uniformă și își 
lungea cât de mult putea gâtul lui scurt ca să îl urmărească 
până dispărea. De fapt, băiatul părea atât de mulţumit, încât 
Huldar se temea oarecum că nu-și va mai primi niciodată biroul 
înapoi. Când se întorsese de la cantină, Huldar descoperise că 
hipsterul de la primărie prinsese cu un bold un desen pe 
peretele de deasupra biroului său. Acesta înfățișa trei siluete 
trasate doar din linii, cu dungi în loc de guri și cercuri strâmbe în 
loc de ochi. Una dintre siluete era și mai mică, iar una dintre 
siluetele mai mari era mult mai masivă decât cealaltă. Poate că, 
până la urmă, era bine pentru băiat că se simţea în largul lui la 
secţia de poliţie, din moment ce era destul de limpede că n- 
avea niciun viitor ca artist. 

La drept vorbind, Huldar ar fi trebuit să dea imediat jos 
desenul, întrucât acolo nu erau îngăduite obiectele personale, 
însă băiatul păruse tare mândru să-l vadă pe perete. Apoi, 
Freyja se întorsese chiar când Huldar îi oferea băieţelului 
gustarea sa, iar după aceea nu mai avusese rost nicio discuţie 
despre cum strica el distracţia altora. Mai ales când observă că 
ea își reîmprospătase rujul la toaletă, cel mai probabil pentru el. 

— Mai spune-mi o dată! 

Erla era pe punctul să explodeze. Ziua care începuse prost 
devenea tot mai neplăcută și simţea presiunea din toate părțile. 


VP - 30 


Barosanii de la Biroul Comisarului, disperaţi să nu le fure toată 
gloria celelalte instituţii ale statului, îi suflau în ceafă. Deja se 
repeziseră asupra ei atunci când îi informase că va trebui să 
lase în continuare cadavrul pe câmpul de lavă. Huldar n-o 
invidia deloc ascultând-o cum încerca în van să ofere o 
explicaţie prin potopul de invective care venea de la celălalt 
capăt al firului. 

Nimeni de la Investigaţii Criminale nu se îndoia că Erla 
procedase așa cum trebuie. Bine, nimeni în afară de Lina. 
Aceasta ar fi preferat ca ancheta să continue în ciuda vizitei 
oficialilor străini. Pe de altă parte însă, șefii Erlei ar fi vrut ca 
trupul să fie totuși luat de acolo, indiferent că era sau nu vorba 
de o crimă. Reacţia Erlei fusese un compromis: avea să pună 
ancheta pe pauză pe durata vizitei și să încerce să camufleze 
cadavrul. Însă, așa cum se întâmplă adesea când încerci să-i 
mulțumești pe toţi, ajunsese să nu mulţumească pe nimeni. 
Măcar delegaţia chineză își terminase vizita la Bessastadir, iar 
cadavrul fusese dus la morgă cât timp fusese Huldar la 
apartamentul lui Helgi. 

— Când am bătut la ușă, se aflau deja înăuntru, repetă 
Huldar. Freyja, băieţelul și tipul de la primăria capitalei - 
hipsterul ăla. 

Făcu semn cu bărbia în direcţia tânărului care se ocupa de 
băiețelul aflat lângă Freyja. La drept vorbind, tipul nu făcuse 
absolut nimic ca să-și atragă antipatia lui Huldar, în afară de-a o 
fi fermecat pe Freyja. Poate că, la urma urmei, rujul fusese 
pentru hipster, nu pentru el. Dispoziţia lui Huldar căpătă o 
turnură ceva mai întunecată la acest gând, deși aproape că 
renunţase de tot la speranţa de-a o recuceri. Cu toate astea, 
oricine putea să viseze în continuare, iar un hipster ca ăla cu 
siguranţă nu-și avea locul în fanteziile lui, mai ales când își puse 
o mână pe umărul Freyjei și-i șopti ceva la ureche. Huldar își 
întoarse imediat atenţia la Erla. 

— Au fost chemați la acea adresă în urma unui pont anonim 
legat de un copil aflat în dificultate. Băiatul le-a deschis ușa, 
însă am înțeles că n-are nici cea mai mică idee ce se petrece. 
Nu-l cunoaște pe proprietarul apartamentului și nici nu poate să 
explice cum a ajuns acolo. 

Erla schiță o grimasă. Avea o bucată de buruiană prinsă în 
păr, la care Huldar încerca din răsputeri să nu se uite. Nimeni 


VP - 31 


altcineva nu avusese până acum curajul să-i atragă atenţia, iar 
ea cu siguranţă n-avea să reacționeze prea plăcut când avea să 
descopere că umblase cu ea în păr, ca o proastă, încă de când 
acoperiseră cadavrul cu iarbă. 

— Atunci de ce nu luaţi legătura cu mama sau cu tatăl lui? 
întrebă ea nerăbdătoare. Ei sigur trebuie să știe ce căuta fiul lor 
acolo. 

— Tot ce ne poate spune e că tatăl lui se numește Sibbi, iar 
mama Systa. Ceea ce nu ne e de prea mult ajutor. Nu-și știe nici 
patronimul, nici când s-a născut, ci doar că are patru ani. Lina 
caută în Registrul Naţional toţi băieţii de patru ani pe nume 
Sigurdur. Cu un nume atât de des întâlnit va avea destul de 
furcă, așa că va mai dura destul până-i vom găsi părinţii. 

— lar noi ce-ar trebui să facem între timp? Să transformăm 
biroul într-o grădiniță? Poate c-ar trebui să comand o masă cu 
piese Lego, cum sunt cele de la bancă? pufni Erla batjocoritor. În 
caz că n-ai observat, avem mult prea multe pe cap în momentul 
de față. Nu poate ea... cum o cheamă... să-l ducă pe băiat la 
Casa Copiilor și să rezolve chestiunea acolo? 

Erla știa foarte bine ce reputaţie avea Freyja. 

— E prea devreme să interogăm posibilii martori, mai ales pe 
cei care abia au învăţat să vorbească, urmă ea. Dacă nu-și 
cunoaște nici măcar propriul nume, ce șanse sunt să fie capabil 
să ne conducă la criminal? De fapt, nici măcar nu înțeleg ce 
naiba ai avut în cap să-l aduci la secţie într-un asemenea 
moment. Tu chiar nu mai gândești deloc cu căpăţâna aia a ta 
afurisită? 

Huldar își reaminti în sinea lui că Erla avea nevoie de o valvă 
de refulare, că toate astea n-aveau legătură cu el. Ignorându-i 
explozia de furie, îi explică răbdător: 

— L-am adus aici pentru că nu mă puteam hotărî unde 
altundeva să-l duc. Și am crezut că băiatul ar putea face niţică 
lumină asupra cazului. Tu chiar vorbești serios când îmi spui că 
nu ţi se pare o coincidenţă stranie faptul că am dat peste un 
copil abandonat taman în apartamentul victimei? 

— Da, sigur, mi se pare al naibii de ciudat! Dar nu la fel de 
ciudat ca un bărbat atârnat în ștreang pe Stânca Spânzuratului. 
Adică, aia e o atracţie turistică. De secole întregi n-a mai fost 
folosită pentru execuţii. 


VP - 32 


De pe birou se auzi sunând telefonul și Erla înșfăcă imediat 
receptorul. Aproape în aceeași clipă, Lina se ivi în ușă, cu o foaie 
în mână. Fără să mai aștepte ca Erla să termine de vorbit la 
telefon, aceasta îl anunţă pe Huldar: 

— Există 4 500 de persoane cu numele Sigurdur în Islanda, 
majoritatea fiind prenume. Dar numai 103 au între trei și cinci 
ani. Am lărgit niţel căutarea, în caz că băiatul nu-și amintește 
sigur vârsta. 

— Peste o sută înseamnă foarte mulți copii, Lina. 

— Nu chiar atât de mulţi, dacă pornim de la presupunerea că 
locuiește în Reykjavik. Treizeci și opt de băieţi sunt înregistraţi 
în oraș. 

— Deloc rău, dar nu putem să mai restrângem un pic? Să 
folosim porecla tatălui ca să mai eliminăm câţiva de pe listă? 

Lina surâse, părând mulţumită de ea. 

— Am făcut-o deja. Am verificat ce nume de bărbaţi ar putea 
fi prescurtate cu Sibbi, dar din păcate sunt destul de multe. 
Sighvatur, Sigurbjörn, Snæbjörn, Sindri, Steingrímur și Sigurdur 
sunt prescurtate cel mai adesea prin Sibbi. Ba chiar am găsit 
exemplul unui Thorsteinn și al unui Ingibergur porecliți Sibbi. 
Pare să n-aibă nicio logică, cu excepția faptului că majoritatea 
numelor încep cu litera S. Dacă pornim de la această idee, 
rămânem la 15 băieți cu genul corect de patronim. Plus încă trei 
numiți după mamă, în loc de tată. Însă unul dintre ei are doar 
trei ani și celălalt are cinci, spre șase. Nu cred că băiatul nostru 
e atât de mic sau atât de mare. 

— Bun, deci avem 15 sau 16 băieți? 

Lina încuviinţă din cap. 

Sarcina părea mult mai facilă acum, deși lista nu îi acoperea 
și pe acei Siggi care locuiau în Reykjavik, însă al căror domiciliu 
oficial se afla în altă parte. Sau pe cei cu taţi ale căror nume nu 
începeau cu S, dar care erau porecliți tot Sibbi. Nemaipunându-i 
la socoteală pe băieţii porecliți Siggi, dar al căror nume complet 
nu era Sigurdur. 

— Există vreun Siggi al cărui nume întreg să fie exact acesta? 

— De fapt, da. Există doi islandezi botezați Siggi, însă în 
ambele cazuri este al doilea prenume și nu au vârsta care 
trebuie. 

Erla încheie apelul și se ridică în picioare. 


VP - 33 


— Era de la biroul legistului. Sunt gata să facă autopsia 
cadavrului. 

Huldar trase brusc aer în piept, ca și cum asta l-ar fi putut 
face să iasă mai puţin în evidenţă și se rugă ca ea să nu-i ceară 
lui să o însoţească. Avea o idee mai bună: dacă primea cazul 
băiatului, lucrul acesta i-ar fi oferit o scuză să petreacă mai mult 
timp cu Freyja. În plus, avea o groază înnăscută de cadavre. Dar 
tot degeaba. Erla anunţă că Gudlaugur se putea ocupa de cazul 
lui Siggi și le ordonă lui Huldar și Linei să o însoţească la Spitalul 
Naţional. În mod clar, nu renunţase nicio clipă la ranchiuna pe 
care o simţea faţă de Freyja. 

e 

Bărbatul mort zăcea complet îmbrăcat pe masa de oțel a 
legistului, cu brațele pe lângă corp, cu picioarele întinse în față, 
cu un pantof într-un singur picior, iar în celălalt având doar o 
șosetă. De haine îi rămăseseră prinse fragmente de mușchi și 
de iarbă uscată după încercarea grăbită de a-l camufla, iar două 
degete de la o mână păreau scrântite sau rupte. Posibil să fi fost 
întregi înainte ca bărbatul să fi fost trântit fără menajamente la 
pământ. Din fericire pentru stomacul delicat al lui Huldar, el 
doar putea zări aceste răni prin „mănușile cadavrului” - pungi 
transparente legate la gură și trase pe mâini pentru a păstra 
potenţialele urme biologice rămase sub unghiile victimei. 

Era o priveliște sumbră, însă, fără îndoială spre dezamăgirea 
Erlei, Lina părea neafectată. Ba chiar se aplecă cât de mult putu 
ca să examineze trăsăturile strâmbate ale cadavrului, încât, preţ 
de o clipă, Huldar crezu că avea de gând să-i dea un sărut pe 
frunte. Chiar și legistul se arătă descumpănit și-i ceru să facă un 
pas în spate. 

— Autopsia va avea loc abia mâine. 

Legistul, observând că Erla se pregătea să protesteze, i-o tăie 
imediat: 

— Mă tem că nu avem ce face. În weekend e închisă morga și 
eu am venit doar ca să fac o examinare preliminară, asta ca o 
favoare. Va trebui ca momentan să vă mulţumiţi cu asta. 

Huldar își ascunse ușurarea și-și făcu o notiţă în minte să 
evite să stea în apropierea Erlei a doua zi, pentru a evita ca ea 
să-l târască încă o dată aici. Lina, era sigur, avea să i se alăture 
cu mare bucurie. 


VP - 34 


Legistul termină de îmbrăcat echipamentul alb, își așeză o 
mască de hârtie pe față și-și trase mănușile de latex cu o 
ușurință  exersată, făcându-le să  pocnească în jurul 
încheieturilor. Asistentul îl imită și el, și atmosfera se înveseli de 
îndată ce expresia acră a bărbatului rămase ascunsă în spatele 
măștii. Acesta părea și mai plin de resentimente pentru faptul 
că fusese chemat la muncă într-o zi de duminică. 

— Vreo teorie cu privire la motivul alegerii acelui loc? 

Legistul fusese cel care vorbise, deși nu-i puteau vedea 
buzele mișcându-se. 

— Era destul de departe de poteca umblată. 

— Poate că are totuși o legătură cu asta. Nu te aștepți să dai 
peste cineva în toiul nopţii, pe un câmp de lavă. Niciun risc să fii 
deranjat. Şi nu e nimeni în jur care să audă ţipetele. Cu toate că 
e aproape de Reykjavik. 

Erla ridică din umeri și continuă: 

— Mai e și numele, Gâlgaklettur - Stânca Spânzuratului. Poate 
că și asta are legătură. Cu siguranţă se potrivește de minune cu 
crima. 

— E un vechi loc pentru execuții. 

Legistul aţinti o lampă mare asupra cadavrului. 

— Așa se pare, se arătă de acord Erla. Au găsit oase despre 
care se crede că le-ar fi aparţinut criminalilor îngropaţi la faţa 
locului. Presupun că asta a scutit autorităţile să le mai care 
cadavrele la cimitir. Însă până acum n-am mai întâlnit nimic de 
genul ăsta și sper din tot sufletul că așa vor rămâne lucrurile. 
Avem și-așa destule pe cap. O gașcă de arheologi care să 
bâjbâie la faţa locului nu mi-ar face deloc viața mai ușoară. 

Ochii legistului se îngustară deasupra măștii albe când replică 
pe un ton iritat: 

— Apropo de asta, tratamentul la care aţi supus cadavrul nu 
mi-a făcut nici mie viaţa mai ușoară. 

După alte câteva mormăieli legate de starea cadavrului, cei 
doi bărbaţi începură să-i scotocească prin buzunare, de unde 
extraseră trei bonuri ale unor plăţi făcute cu cardul. 

— O să pun să le scaneze și să vi le trimită. S-ar putea să 
aducă niţică lumină cu privire la ultimele lui ore. 

Legistul vâri bonurile în punga pentru probe întinsă de 
asistentul său, după care își continuă cercetarea. Prada aproape 


VP - 35 


neglijabilă consta într-un pachet de gume desfăcut, o cutie de 
chibrituri și un trabuc scump, încă în ambalaj. Atâta tot. 

De îndată ce polițiștii primiseră din nou undă verde și se 
întorseseră la locul faptei, recuperaseră portofelul victimei și-i 
aflaseră numele și adresa. Căutarea lor iniţială scosese puţine 
informaţii la iveală: bărbatul, care era trecut în lista cu numere 
de telefon ca investitor, se părea că trăia singur și că nu era 
prezent pe reţelele de socializare. Nici scotocirea site-urilor de 
știri nu se dovedise mai concludentă, deși te-ai fi așteptat ca în 
zilele noastre un așa-zis investitor să ţină capul de afiș al 
apariţiilor media. Mai cu seamă că, judecând după luxul 
incredibil al apartamentului pe care-l avea, bărbatul părea că se 
descurca extrem de bine. 

În timp ce legistul și asistentul său luau cu meticulozitate la 
puricat materialul extras din buzunarele victimei, Huldar zări o 
sclipire de mulțumire în ochii Linei. Fără îndoială că zâmbea pe 
sub mască. lar el îi putea citi gândurile: în sfârșit, cineva care 
proceda ca la carte. Cei doi scoaseră pungile de pe mâinile 
bărbatului, îi râcâiră bine pe sub unghii și vârâră mostrele în 
mici pungi pentru probe. Apoi îi scoaseră haina și o cercetară 
temeinic, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, ca să fie absolut 
siguri că nu mai rămânea nimic nedescoperit. Odată terminată 
această inspectare, îndesară haina într-o pungă de plastic mult 
mai mare. Legistul își urmări asistentul în timp ce așeza punga 
pe raftul de jos al căruciorului de lângă ei. 

— Cașmir, remarcă el. Trebuie să fi costat o nenorocită de 
avere. În mod limpede, nu ducea lipsă de bani. 

Folosind o pensetă mică, ridică manșeta cămășii de la mâna 
stângă a victimei și adăugă: 

— Și un ceas al naibii de scump. 

Lăsă să cadă la loc mâneca, înainte ca Huldar, Erla sau Lina 
să apuce să arunce o privire așa cum trebuie. Nu că ar fi făcut 
vreo diferenţă, dat fiind că niciunul nu era obișnuit cu obiectele 
de lux. 

— În schimb, cuiele din pieptul lui par exact genul de lucru pe 
care l-ai putea lua din orice magazin de bricolaj. 

Legistul se aplecă peste corp ca să privească îndeaproape 
capul cuiului, după care se îndreptă de spate și-i făcu loc 
asistentului înarmat cu inevitabilul aparat de fotografiat. 

— Ce credeți că l-a ucis, cuiul sau faptul că a fost spânzurat? 


VP - 36 


Era imposibil de spus din expresia Erlei ce cauză a morţii ar fi 
preferat ea. 

— Faptul că a fost spânzurat, ciripi un glas feminin. E evident. 
Se poate observa asta după trăsăturile contorsionate ale feţei și 
după limba neagră ce-i iese din gură. Semnele tipice ale 
strangulării. 

Lina se înroși pe sub mască atunci când legistul o fixă pe sub 
sprâncenele arcuite, nefiind obișnuit să fie întrerupt. Erla în 
schimb era vânătă de furie din pricina intervenţiei lipsite de tact, 
care o făcea să pară ignorantă. 

— lar tu ești? 

Legistul părea mai degrabă surprins decât iritat. 

— Ea e pe teren pentru practică, răspunse Erla pe un ton 
ursuz. Și îţi promit că n-o să mai deschidă gura încă o dată. Te 
rog, continuă cu ce ziceai! 

Erla îi aruncă o privire ucigătoare Linei, care-și coborî privirea 
în podea, înroșindu-se și mai tare. 

— Ţin să vă spun că n-am găsit niciun telefon sau vreo cheie 
asupra decedatului, lucru cel puţin bizar, ca să folosesc un 
eufemism. 

Legistul îi aruncă Linei o privire, așteptându-se parcă din 
partea ei să-l contrazică. Cum ea rămase cu privirea plecată, 
spăsită, el întrebă: 

— Au fost recuperate de la locul faptei, la fel ca portofelul? 

— Nu, ăla a fost tot ce-am luat noi. 

Erla privi îngândurată chipul mortului, adăugând: 

— Nici urmă de telefon sau de chei, deși încă n-am terminat 
de periat zona. Am pus sub urmărire numărul lui, însă telefonul 
e închis. Să sperăm că va ieși la iveală. 

Legistul nu mai făcu niciun comentariu și rămase tăcut în 
vreme ce asistentul său termină de făcut poze și apoi se dădu 
îndărăt, făcându-i loc ca să-și continue examinarea. 

— Incă nu-mi dau seama ce caută acest cui aici - la ce o fi 
servit în afară de-a provoca durere. Știm cumva dacă victima 
datora bani traficanţilor de droguri sau dacă vreun cămătar a 
trimis recuperatori pe urmele lui? 

Erla răspunse imediat, ca și cum s-ar fi îndoit de puterea Linei 
de-a se supune ordinelor și de a-și ţine gura închisă: 

_ — Nu știm aproape nimic despre el. Ancheta e abia la început. 
Insă am înţeles de la cei care i-au văzut deja apartamentul că 


VP - 37 


avea o grămadă de bani. Chiar dacă se va dovedi că se droga, e 
greu de crezut că ar fi întâmpinat probleme să-și plătească 
drogurile. Iniţial, când am descoperit cuiul, am văzut că de el 
era prinsă o bucăţică de hârtie care părea să se fi desprins în 
timpul manevrelor. Bănuiala mea e că acest cui a fost folosit ca 
să ţină hârtia - vreun soi de mesaj - lipită de piept. Însă 
pesemne că a fost smulsă de vânt înainte să ajungem noi acolo. 

Huldar se aplecă pentru a privi mai îndeaproape. Modelul i se 
părea cunoscut. 

— Cred că e un cui de opt sau zece centimetri, înfipt cu un 
pistol pentru cuie, rosti el, adăugând: Am ca hobby tâmplăria. 

— Opt sau zece centimetri. 

Legistul rămase tăcut câteva clipe, apoi conchise: 

— Nu e foarte precis. 

— N-ai de gând să-l scoţi? 

La fel ca toți ceilalţi, Erla se holba și ea, captivată, la cui. 

— Nu. Îl vom scoate la autopsie. Tot ce-am să fac acum va fi 
să-i scot hainele, să-i pun în pungi obiectele personale, să iau o 
probă de sânge și să-i măsor temperatura corpului. Restul poate 
aștepta până mâine. 

Huldar se trase îndărăt, precaut. Izbutise de fiecare dată să 
evite să vadă cum e înfipt termometrul în ficatul victimei la locul 
faptei și n-avea absolut nicio intenţie să asiste la așa ceva 
tocmai acum, și nici să fie martor la prelevarea probei de sânge. 
Când îi sună telefonul, profită de moment ca să se retragă într- 
un colţ. Pe ecran apăru numele lui Gudlaugur și Huldar se rugă 
în gând ca partenerul său să ajungă cu  încetineala-i 
caracteristică la subiect. 

Însă de data asta, Gudlaugur nu o mai luă pe ocolite: 

— N-avem deloc noroc să dăm de părinţii copilului. Am 
încercat să o sun pe Erla, dar are telefonul închis. Freyja și 
asistentul social încep să-și piardă răbdarea. El nu înţelege de 
ce trebuie să rămână copilul la secţie cât încercăm noi să-l 
identificăm. Tot insistă să-l ia de-aici și să-i ofere o masă ca 
lumea și toate cele. 

— De ce nu se duce el să-i cumpere ceva? Noi ne întoarcem 
într-o jumătate de oră - maximum o oră. Nu-i nevoie să rămână 
acolo. Poate aștepta Freyja cu copilul. Individul ăla nu e de 
niciun ajutor, din ce-am văzut eu. Parcă face degeaba umbră 
pământului. 


VP - 38 


— Te înșeli. E un tip de treabă. 

Huldar își înfrână o remarcă usturătoare cu privire la faptul că 
Gudlaugur nu era în stare să vadă dincolo de aspectul plăcut al 
lui Didrik. Genul acesta de tachinare nu ducea niciodată la ceva 
bun, mai ales că prietenia lor încă nu revenise la starea de altă 
dată. Din vina lui Huldar, evident. De când Gudlaugur îi spusese 
că e gay, i se părea tare greu să se comporte normal în preajma 
lui. Nu din cauză că l-ar fi deranjat sexualitatea lui Gudlaugur - 
departe de el acest gând -, ci era pur și simplu ca și când ar fi 
călcat pe ouă. Îi era groază ca nu cumva să zică sau să facă 
ceva ce ar fi putut fi interpretat greșit, ceea ce îl făcea să se 
comporte și mai forțat și mai lipsit de naturaleţe. 

— Încearcă să-i ţii acolo până ne întoarcem noi, răspunse el în 
schimb. lau eu ceva pentru copil de pe drum. Un hamburger sau 
o pizza, ori amândouă. 

— Bine, încerc, dar nu promit nimic. Că doar nu sunt arestaţi 
sau ceva de genul. Sunt liberi să plece oricând au chef. 

— Bine, mulțumesc! 

După ce închise, Huldar fu silit să revină și să înfrunte 
cadavrul de pe masă. Încercă să-și abată atenţia de la ce se 
întâmpla acolo plănuind cum să îi intre Erlei pe sub piele, ca s-o 
convingă să-l lase să se ocupe împreună cu Freyja de cazul 
băiatului. Era nevoie să-și formuleze cererea cu mare atenţie, în 
caz că ea l-ar fi bănuit de motive ascunse. Lucru care era, 
parțial, adevărat. 


VP - 39 


Capitolul 5 


Cu toate că videoclipul era foarte scurt, conţinutul său era 
atât de bizar, încât Thormar trebui să-l ruleze de două ori ca să 
înţeleagă despre ce era vorba. Deloc de ajutor era faptul că pe 
fundal se desfășura o petrecere pentru copii zgomotoasă și, în 
momentul în care cedase în faţa imboldului de a-și verifica 
telefonul, hărmălaia ajunsese în punctul maxim. Plini de energia 
dată de zahăr, invitaţii de-o șchioapă întorceau apartamentul cu 
susul în jos într-o cacofonie de ţipete, chiote și vaiete. Și deși cei 
mai mulți nu aveau mai mult de trei ani, învățaseră foarte iute 
planul camerelor și stabiliseră deja un tur complet. Acum 
goneau din bucătărie în sufragerie, și apoi în salon și pe hol, 
după care reveneau în bucătărie pentru a o lua de la capăt. 

Thormar apăsă „Replay”, prefăcându-se că nu vede privirea 
aspră pe care i-o arunca soţia sa, Sigrún. Îi promisese că o va 
ajuta cu petrecerea. li promisese că se va ţine departe de 
telefon și de calculator. Avea voie să dea drumul la televizor, 
însă doar pentru a pune un film pentru copii. Însă când telefonul 
său scosese un bip pentru a-l anunţa că apăruse un mesaj pe 
forum, comenzile iniţiale ale soției fuseseră date complet uitării. 
Iniţial, avusese grijă să se întoarcă cu spatele la ea, dar după ce 
procesase ce văzuse în videoclip, fusese atât de zguduit, încât 
uitase complet să ascundă ce făcea. Sigrun îl privea furioasă, 
însă asta nu părea să mai conteze acum. 

In clipa aceea, o fetiţă cu două codițe legate cu funde roz și 
murdară de glazură pe buza superioară se năpusti în viteză în 
cameră, cu gura larg deschisă și urlând cât o ţineau plămânii, 
pentru a se izbi violent de picioarele lui Thormar. Acesta ţipă, 
aproape scăpându-și telefonul și se abţinu la timp să pună mâna 
pe ea și s-o ia niţel de urechi. Eliberarea de tensiune poate că i- 
ar fi adus o temporară ușurare, însă ar fi fost un lucru extrem de 
lipsit de înţelepciune. Lui Sigrun nu i-ar fi plăcut asta, iar mama 
fetei și-ar fi exprimat cu siguranţă nemulţumirea. N-avea niciun 
rost să întrebe de ce mama fetiţei nu făcea absolut nimic să-și 
țină în frâu odrasla hiperactivă, dat fiind că indiferența femeii 
părea să se potrivească de minune cu acţiunile fiicei ei. După ce 


VP - 40 


mamele se așezaseră confortabil în salon, cu ceștile de cafea și 
platourile cu prăjituri la îndemână, copiii lor păreau să le fi ieșit 
complet din minte. Când un alt copil se lovi și veni fuga în 
brațele mamei sale, aceasta păru iniţial uluită, apoi, după o 
secundă sau două, păru să-și aducă aminte că ștrengarul cel 
răsfăţat e al ei. După un „Gata, gata” de formă, copilul își ocupă 
din nou locul în mijlocul hărmălaiei. 

Singura care nu stătea jos era Sigrun. Umbla întruna pe 
urmele copiilor, încercând să-i împiedice să înghită cheile din 
casă, să arunce cu pahare unul în altul, să dărâme lucruri și să 
se bată pe jucăriile dorite de toţi. li luase o jumătate de oră să 
se aranjeze înainte de apariţia musafirilor, însă acum părea să fi 
fost lovită de o tornadă. Lucru care nu ajuta cu nimic la 
înseninarea dispoziţiei ei. 

Thormar ajutase și el cum putuse, întrebându-se în tot acest 
timp de ce nu îi cerea fiului ei adolescent, Fannar, să-i dea o 
mână de ajutor. In momentul de faţă, puştiul era lipit de 
calculatorul din camera lui, ca de obicei, însă cu siguranţă i-ar fi 
putut ajuta și el. Thormar știa însă că e cazul să se abţină să 
zică ceva, întrucât îi era doar tată vitreg și nici nu erau deosebit 
de apropiaţi. E greu să întreţii o relaţie cu cineva care-și petrece 
majoritatea timpului închis la el în cameră. 

Thormar aruncă o privire scurtă către Sigrun. Văzu că se 
aplecase să dezlipească o acadea din părul unei fetiţe, așa că 
profită de ocazie. Trebuia să se mai uite o dată la videoclip. 
Poate că de această dată va izbuti să identifice ceva care să-i 
confirme că era o păcăleală. Nu avea cum să fie adevărat. 
Inclină telefonul, ca să-i ferească ecranul de lumina puternică 
din tavan. 

Înregistrarea era întunecată, ca și cum fusese filmată 
noaptea. Chiar și așa, Thormar își dădea seama că bărbatul era 
prietenul său, Helgi. Acesta purta sacoul din timpul escapadei 
de seara trecută la bar, însă acum părea să aibă prins în piept 
un șerveţel alb, pe care Thormar nu-și amintea să-l fi văzut. Îi 
pierduseră urma în timpul nopții, așa că trebuie să fi făcut rost 
de el după ce se despărţiseră. Funia din jurul gâtului cu 
siguranţă nu fusese acolo dinainte. 

Insă nu funia sau șerveţelul - dacă de asta era vorba - îl 
șocaseră și-l tulburaseră. Ci ce urmă după aceea. Thormar își 


VP - 41 


apropie cât putu de mult ecranul de față, fără să piardă 
claritatea imaginii. 

O mână cu mănușă se ivi în cadru și-l împinse pe Helgi. Ochii 
și gura bărbatului formară nenumărate O-uri de uluire când se 
prăbuși pe spate și dispăru din cadru. Camera se mișcă pentru a 
arăta conturul întunecat al unui bărbat atârnat în aer. Picioarele 
îi băteau sălbatic în gol, iar mâinile trăgeau panicate de 
ștreangul din jurul gâtului. Incepu să dea și mai spasmodic din 
membre, până ce se opri complet în cele din urmă. Braţele îi 
căzură moi pe lângă corp, iar picioarele îi rămaseră atârnând 
drept în jos. Bărbatul se răsuci încet într-o parte, apoi în 
cealaltă. Apoi înregistrarea se termină. 

Thormar dădu afară tot aerul din plămâni. Comentariile de 
sub postare ale prietenilor săi îi oglindeau perfect propriile 
gânduri. 

„Nu e amuzant deloc! Cine a postat așa ceva?” 

„Credeam că forumul ăsta e pentru un gen diferit de filme, ha 
ha ha. Nu-s chiar sigur că e pe gustul meu”. 

Thormar se gândi să adauge și el un comentariu, însă nu-i 
trecea nicio idee prin cap. In plus, dacă ar fi început să tasteze 
pe telefon, exista marele risc ca Sigrun să i-l smulgă din mâini și 
să i-l arunce pe geam. Nu, mai putea aștepta. 

— Thormar! 

Ridică privirea și închise iute telefonul chiar în timp ce 
întâlnea privirea aprigă a soţiei sale, care ţinea în mână o 
acadea plină de păr. 

— Mai adu-le cafea fetelor, te rog! 

li luă o clipă să înțeleagă că ea se referea la mame, nu la 
gașca de copii, deși femeile cu greu ar mai fi putut fi numite 
fete. Işi strecură telefonul în buzunar și se supuse. 

Luă cafetiera cu cafea proaspăt făcută și le reumplu, 
îngândurat, ceștile pe care le ţineau întinse spre el. Femeile abia 
dacă-l observară și continuau să-și vadă de discuţiile lor, ca și 
cum el ar fi fost ospătarul, și nu una dintre gazdele lor. 

După ce își duse sarcina la îndeplinire, Sigrun îi comandă să 
spele pe mâini o fetiță care mânjise cu glazură de ciocolată de 
la tort peretele proaspăt zugrăvit din holul de la intrare. Luă fără 
să protesteze cârpa umedă întinsă de soţia lui, apoi o reperă pe 
fetiță și-i șterse bine degetele scurte și lipicioase. După care 
dădu o fugă până la baie, conștient de faptul că avea să 


VP - 42 


trezească suspiciunile lui Sigrun dacă întârzia prea mult acolo. 
Işi scoase telefonul și găsi numărul lui Helgi. Voia să afle ce 


naiba avusese în cap cu gluma aia macabră. Dar tot ce primi fu 
mesajul standard înregistrat: 


Abonatul are telefonul închis și nu poate fi contactat 
momentan. Vă rugăm să încercați mai târziu. 


VP - 43 


Capitolul 6 


Siggi stătea la o masă de la Casa Copiilor și mânca un hotdog. 
Se străduia din răsputeri să cuprindă chifla cu mâinile sale 
micuţe, iar de vârât în gură nici nu putea fi vorba. Până la urmă 
se lăsă păgubaș și începu să rupă din chiflă și din cârnat. După 
ce mâncă două treimi, îl lăsă jos pe farfuria pe care i-o adusese 
Freyja și rosti tare și răspicat: 

— Îţi mulțumesc! 

— Cu plăcere! 

Această dovadă în plus a manierelor băiatului dovedea că 
fusese educat așa cum trebuie, lucru ce făcea și mai greu de 
înţeles de ce nu părea să-i observe nimeni absenţa. Poliţia 
insista că nu-i raportase nimeni dispariţia, iar serviciile de 
urgență veniseră cu aceeași poveste. Freyja se întreba dacă nu 
cumva apelul părinţilor să-i disperaţi se pierduse undeva în 
sistem. Însă i se dădură asigurări că era imposibil. 

— Unde-i mami? 

Siggi privi de jur-împrejurul micuţei încăperi unde se bea 
cafeaua, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea să se ascundă acolo. 

— Nu e aici. O căutăm. 

— S-a rătăcit? 

— Nu, nu cred. Uneori trebuie să-i căutăm și pe cei care nu s- 
au rătăcit. 

Siggi afișă o expresie întrebătoare. 

— De ce? 

Freyja îi zâmbi. 

— Păi, asta-i chestia. Uneori pur și simplu crezi că oamenii s- 
au rătăcit doar pentru că nu poţi da de ei. Dar sunt sigură că ea 
știe unde se află. 

— Mămica mea nu s-a rătăcit. 

Freyja nu zise nimic; ea, una, nu prea credea că băiatul are 
dreptate. Poate că mama lui nu se rătăcise, așa cum înțelegea 
el cu mintea lui de copil - adică să se fi aflat pe undeva, într-o 
intersecție, scărpinându-se în cap -, însă riscul să i se fi 
întâmplat ceva era destul de însemnat. Nici faptul că Siggi 
fusese descoperit în apartamentul unui bărbat care murise în 


VP - 44 


condiții suspecte nu-i ajuta prea mult. Nici Freyja, nici Didrik nu 
primiseră detalii legate de caz, ci doar li se spusese că 
proprietarul apartamentului era mort și că moartea sa ar fi 
survenit în urma unei crime. 

Huldar lăsă jos ceașca de cafea slabă pe care i-o dăduse 
Freyja, care fu nevoită să se mulțumească doar cu un pahar cu 
apă, dat fiind că nu avusese suficientă cafea pentru un ibric plin. 
judecând după ușoara grimasă de pe chipurile bărbaţilor care 
sorbiră din cafea, era clar că restul de pe fundul cutiei nu fusese 
suficient nici măcar pentru două cești. 

— Așadar. Întrebarea e... să începem să... știţi...? 

Huldar surprinse privirea Freyjei, care știa la ce se referă el. 
Când Erla se întorsese la secție împreună cu Huldar și cu tânăra 
roșcată, le ordonase Freyjei și lui Didrik să-l ia pe Siggi de acolo, 
adăugând că Huldar ar trebui să meargă cu ei și să se asigure 
că vor obţine ceva informaţii de la băiat. Huldar nu păruse 
deosebit de nemulţumit, asta până să-i fie clar că Didrik avea 
să-i însoţească. Însă obiecțiile sale fuseseră ignorate, pe motiv 
că Siggi era în mod oficial responsabilitatea serviciilor sociale 
pentru copii din Reykjavik până ce avea să fie găsit un tutore 
legal. Și, din moment ce Freyja era doar un angajat obișnuit de 
la Casa Copiilor, prezenţa lui Didrik era necesară, și cu asta, 
basta. 

Până acum, Huldar reușise să se poarte cât de cât normal cu 
Didrik, însă Freyja îl cunoștea destul de bine ca să înțeleagă 
efortul pe care-l făcea. Il recompensă cu o negresă pentru 
stăpânirea de sine, deși acest lucru însemna că doar se 
prefăcea că Didrik nu e acolo și că nu avea de gând să-i 
adreseze vreun cuvânt decât dacă tânărul era cel care vorbea 
primul. 

În pofida urgenţei interogatoriului, Freyja insistase ca Siggi să 
primească mai întâi de mâncare. Huldar făcuse greșeala să-i 
cumpere pizza cu ciuperci, la care Siggi reacţionase strâmbând 
din nas, scuturând din cap și făcând gura pungă. Majoritatea 
copiilor de patru ani ar trebui să rămână flămânzi foarte mult 
timp înainte să se atingă de ceva atât de dezgustător cum sunt 
ciupercile. Așa că se opriseră la un chioșc pentru a-i cumpăra un 
hotdog în drum spre Casa Copiilor. Și deși asta provocase o 
întârziere și mai mare, Freyja știa că șansele să obţină informaţii 
de la un copil cu burta plină erau mari. Dacă îi era foame, cu 


VP - 45 


siguranţă avea doar să se foiască și să se concentreze cu 
dificultate la ce spunea ea. Și-așa interogatoriul avea să fie 
destul de dificil. Copiii de vârsta lui sunt prea mici ca să 
înțeleagă situaţia în care se află, darămite să-și dea seama cum 
de-au ajuns acolo. Pentru ei, viaţa pur și simplu curge fără 
întrerupere, purtându-i și pe ei odată cu ea. Așa că n-are niciun 
rost să memoreze lucrurile pe care le întâlnesc pe drum dacă nu 
se întâmplă să fie ceva care să le capteze interesul, cum ar fi 
pisicile, câinii și tonetele cu înghețată. 

— Vrei să vii lângă mine, Siggi? 

Freyja îi zâmbi băiatului. Acesta avea ketchup la gură și 
degetele lipicioase. 

— Ar fi grozav dacă ai putea sta un pic de vorbă cu mine. 

— Despre ce? 

— Ei, despre una, despre alta. Ne-ar putea ajuta să o găsim 
pe mămica ta. 

Băiatul căzu pe gânduri câteva secunde, apoi încuviință din 
cap. Freyja îl conduse într-o mică încăpere pentru interogatoriu, 
unde îl așeză pe o canapea moale și îi dădu să ţină micuțul urs 
de pluș fără un ochi. Jucăria reprezenta o sursă de fascinaţie 
nețărmurită pentru copii, mai ales pentru cei aflaţi în suferinţă, 
lucru care era valabil și pentru Siggi în această clipă. In timp ce 
el studia ursulețul, Freyja îi invită pe Huldar și pe Didrik în 
camera alăturată, de unde puteau urmări discuţia cu ajutorul 
unei oglinzi unidirecționale și al unor boxe. Măcar în cazul ăsta, 
cugetă ea, nu exista niciun pericol ca bărbaţii să sporovăiască și 
să-i tulbure atenţia de la discuția cu copilul. 

Freyja porni echipamentul audio, aranjă microfonul și apoi se 
întoarse ca să i se alăture lui Siggi. In împrejurări normale, și-ar 
fi pus și o cască în ureche, cu ajutorul căreia să se poată folosi 
de întrebările venite din partea poliţiei, avocaţilor sau a 
judecătorului care îi supravegheau din cealaltă cameră. In astfel 
de cazuri, trebuia să apeleze la propria experiență pentru a 
exprima aceste întrebări în termeni suficient de simpli, încât 
copilul să înțeleagă și să răspundă corect. Trebuia să fie atentă 
să nu-i pună ea vorbe în gură sau să-l ghideze prin întrebări 
ajutătoare. Copiii au tendinţa să-și modifice răspunsurile ca să-i 
mulțumească pe adulţi. Insă de data asta, ea avea să fie cea 
care pune întrebările. Băiatul era în continuare o enigmă atât de 


VP - 46 


fascinantă, încât orice detaliu pe care l-ar fi smuls de la el ar fi 
reprezentat o informație nouă. 

Până acum, singurele lucruri pe care le stabiliseră erau că se 
numea Sigurdur și că de la asta provenea prescurtarea Siggi; că 
mama sa era cunoscută sub numele de Systa și că tatăl lui se 
numea Sibbi. Porecle mai inutile ca astea chiar erau greu de 
imaginat. Siggi le spusese că locuiește în Reykjavik, însă nu le 
putuse oferi ceva mai precis, cum ar fi o stradă sau o zonă. 
Acum trăgeau nădejde că știa de fapt mai multe, însă la secția 
de poliţie fusese atât de distras de împrejurimile extrem de 
interesante, că îi fusese imposibil să se concentreze. Existau 
toate șansele ca informaţiile să înceapă să curgă imediat ce îl 
aduceau într-un mediu cu mai puţini stimuli. 

— Așadar, Siggi, îţi place ursulețul? 

Freyja se așeză lângă el, cu ochii fixaţi la oglinda din faţa 
canapelei. Presupunea că Huldar o urmărește cu atenţie. 

— Unde-i e ochiul? 

— l-a căzut. Dar nu contează, pentru că el vede perfect cu 
celălalt ochi. Știai că păianjenii au opt ochi, așa că se întreabă, 
probabil, cum ne descurcăm noi doar cu doi? 

— Opt? 

Siggi părea impresionat. 

Freyja dădu aprobator din cap și începu să ghideze discuţia 
către subiect. 

— Siggi, tu ai un ursuleţ de pluș acasă? 

— Am o iepuroaică. Dar ea are doar doi ochi. Nu opt. 

Siggi rămase uitându-se îndelung la urs, apoi îl așeză în poală. 

Freyja abandonă subiectul iepurașului. Un avantaj cu copiii 
atât de mici era că ei nu bagă de seamă erorile de logică. 

— Siggi, cum se numește mama ta? 

— Ti-am zis deja. Se numește Systa. Dar eu îi zic doar mami. 

— Ştii ce înseamnă o poreclă? 

Când băiatul clătină din cap, Freyja îi explică, iar el păru să 
urmărească ce-i spune, așa că ea continuă: 

— Cred că Systa e o poreclă. Ai auzit cumva pe cineva care 
să-i spună altfel mamei tale? 

Se simţea tentată să-i sugereze chiar ea niște nume, dar se 
abţinu. Femeia se putea numi în orice fel - căci „Systa” nu 
însemna decât că era „surioara” mai mică sau mai mare a cuiva 


VP - 47 


- și exista riscul ca băiatul să se agaţe pur și simplu la 
întâmplare de una dintre sugestiile ei. 

— Nu. Se numește Systa. Systa e un nume drăgut. 

— Foarte drăguţ, spuse Freyja, ascunzându-și dezamăgirea. 
Dar tăticul tău? El mai are și alt nume în afară de Sibbi? 

— Nu. Toţi îi spun Sibbi. 

Încă o dată, Freyja rezistă impulsului de a-i furniza niște nume 
de bărbaţi. 

— Dar ai o bunică sau un bunic, Siggi? 

— Da. 

Băiatul își îndreptă imediat spatele, cuprins de entuziasm. 

— Am două bunici și un bunic. Mai am și un bunic mort. Nu 
mai trăiește din cauză că a îmbătrânit foarte mult și a murit. 

Nici urmă de tristețe, deci pesemne că pierderea nu era 
recentă. 

— Și cum se numesc bunicii tăi? întrebă Freyja. 

Poate că poliţia le putea folosi numele ca să dea de urma 
părinţilor lui. 

— Nu știu. Bunicul. Bunicul meu mort n-are niciun nume. Doar 
e mort. 

Siggi oftă și adăugă: 

— Nu vrei să afli cum se numesc bunicile mele? 

Freyja zâmbi și răspunse că da. 

Băiatul se îndreptă pe canapea, mândru că putea influenţa el 
cursul discuţiei. 

— Una dintre bunici se numește Sisi și cealaltă se numește 
Bunicuța. 

Freyja simţea deja cum zâmbetul îi devine tot mai forţat. 

— Înţeleg. 

Era evident că numele erau o fundătură. Sisi putea fi 
prescurtarea de la orice. 

— Siggi, povestește-mi un pic despre zona în care locuiești. 
Știu că se află în Reykjavik, dar mi-ai putea spune unde anume 
în Reykjavik? 

— În Reykjavik. 

Siggi părea rănit de faptul că Freyja nu se mulțumea cu acest 
detaliu. 

— În regulă. Mai spune-mi ceva: Știi cum se numește strada 
ta? 


VP - 48 


Siggi clătină din cap; stupoarea lui că nu se ridica la înălţime 
era evidentă. Freyja se grăbi să-l întrebe un lucru la care era 
destul de sigură că el îi poate răspunde: 

— Unde mergi la grădiniță? 

Se întâmplă adesea ca micuţii de vârsta lui Siggi să nu-și 
cunoască propria adresă, dar să știe cu toţii numele dădacei sau 
al grădiniţei la care merg. 

— Nu merg la grădiniţă. Mami spune că voi putea merge la 
vară. 

Freyja și-l putea imagina pe Huldar mârâind la auzul acestui 
răspuns. Și pe Didrik, fără îndoială. N-avea să le fie ușor. Dacă 
nu izbuteau să dea de urma familiei băiatului, în sarcina lui 
Didrik cădea să-i găsească un adăpost de urgenţă, cu toată 
bătaia de cap inerentă. Freyja se hotărî să mai divagheze niţel și 
să-i mai pună băiatului câteva întrebări generale, la care să 
poată răspunde ușor. Într-un final, stabiliră că mâncarea lui 
preferată erau spaghetele, că putea merge cu bicicleta cu roţi 
ajutătoare, că fusese de nenumărate ori la grădina zoologică și 
că putea număra până la cincisprezece, deși o dată ajunsese 
chiar până la douăzeci. După ce răspunse la toate aceste 
întrebări fără să se oprească măcar o dată ca să se gândească, 
starea de spirit a băiatului se înveseli considerabil, iar Freyja 
reuși să ghideze discuţia înapoi la familia lui. 

— Cu ce se ocupă tatăl tău, Siggi? 

— Tati e /ectrișan. 

— Uau, e electrician! Foarte tare! Știi unde lucrează? 

Freyja nu se aștepta ca el să știe, așa că nu fu surprinsă când 
el clătină din cap. 

— Și mama ta cu se ocupă? 

— E profesoară. 

— Senzaţional! 

Freyja făcu ochii mari, ca să-l mulţumească pe băiat. 

— Cunoști cumva numele școlii la care predă ea? 

— Nu. Ea nu merge la școală. Dar va merge ca să predea la 
școală când voi pleca eu la grădiniţă. 

Deci mama lui nu muncea deocamdată. Părea că se lovesc de 
un adevărat zid în privinţa părinţilor lui. Freyja merse mai 
departe: 


VP - 49 


— Siggi, ce poţi vedea când stai în faţa casei tale? Ti-ar putea 
fi de ajutor dacă ai închide ochii și ţi-ai imagina că stai acolo și 
privești în jur. 

Siggi închise ochii strâns. Simţind în mod clar că nu e de 
ajuns, își ridică mâinile din poală și le apăsă pe faţă. 

— Pot vedea mașini. 

— Și ce altceva? Poţi vedea Hallgrimskirkja - biserica mare, cu 
turla ascuţită? 

— Nu. 

— Poţi vedea marea? 

Siggi se gândi la întrebare, apoi scutură din cap. 

— Nu. Doar mașini. 

Apoi se lumină la chip, își desprinse mâinile de la ochi și îi 
deschise la loc, adăugând: 

— Și case! exclamă bucuros. 

— Locuiești într-o casă, Siggi, sau într-un bloc de 
apartamente? 

Băiatul închise iar ochii înainte să răspundă: 

— O casă. O casă mare. 

Freyja nu era sigură că băiatul înţelesese întrebarea. 

— Mai locuiesc și alte persoane în casă cu voi? Nu doar 
mămica și tăticul tău? 

— Da, o mulţime. E o casă mare. 

— O casă mare de genul ăla se numește bloc de apartamente, 
Siggi. Cumva celelalte case pe care le vezi sunt blocuri cu 
apartamente? 

— Aăă... da. 

— Poţi vedea și munţii? 

— Aăă... un pic. 

Existau destule cartiere care se potriveau cu descrierea. Mult 
prea multe. Poate putea afla dacă băiatul locuiește într-una 
dintre suburbiile noi. 

— Siggi, există cumva șantiere de construcţii pe lângă blocul 
tău? 

— Nu știu. 

— Sunt macarale? Mașinării galbene uriașe sau muncitori? 
Betoniere? Sau case în care deocamdată nu locuiește nimeni, 
pentru că încă nu au ferestre? 

— Nu. Toate au ferestre. 


VP - 50 


Freyja continuă să-l întrebe despre forme de relief deosebite 
pe care le-ar fi putut recunoaște băiatul. Despre grădini 
zoologice, localuri cu burgeri, cinematografe, chioșcuri, tonete 
cu înghețată și locuri de joacă. Băiatul nu credea că acestea 
puteau fi văzute de-acasă. Îl mai întrebă despre cluburi sportive 
locale, însă Siggi nu cunoștea niciunul după nume. |n acest 
punct, rămânând fără idei, Freyja renunţă să-l mai întrebe 
despre zona în care locuiește și speră că informaţiile furnizate 
de Siggi se vor dovedi suficiente. Îi spuse băiatului că poate 
deschide ochii. 

— Siggi, mămica și tăticul tău au mașină? 

— Da. 

— Știi cumva ce fel de mașină e? 

— Una albă. 

Freyja zâmbi. 

— Știi cumva ce model? 

Siggi se lumină tot, mulțumit că știa răspunsul. 

— O Yaris. Vine din Japonia. 

Normal că părinţii lui aveau cel mai popular model de mașină 
din Islanda. Freyja aflase acest lucru în timpul nenumăratelor 
ore pe care le petrecuse online în căutarea unei mașini pentru 
ea însăși, acum, că fratele ei avea iar nevoie de vechea lui 
rablă. Însă acum urgenţa cea mare era să economisească bani 
pentru un apartament. Să muncească mai mult și să cheltuiască 
mai puțin. O mantra deloc dătătoare de inspiraţie. Ceea ce 
făcea și mai vital ca apartamentul prietenului lui Baldur să fie 
răspunsul la rugăciunile ei. 

Dându-și seama că mintea i-o luase pe coclauri, Freyja își 
îndreptă din nou atenţia spre copil. 

— Acum, va trebui să te întreb despre locul în care te-am 
găsit, Siggi. Îţi amintești, nu-i așa? Doar s-a întâmplat nu cu 
mult timp în urmă. 

— În casa bărbatului. 

— Corect. În casa bărbatului. Ai mai fost vreodată acolo? 

Siggi clătină din cap. 

— ÎI cunoști pe bărbatul care locuiește acolo? Se numește 
Helgi. 

Încă o clătinare din cap. 

— El îi cunoaște pe mămica sau pe tăticul tău? 

— Nu știu. 


VP -51 


— Cumva Helgi, bărbatul care locuiește acolo, a venit 
vreodată acasă la voi sau s-a întâlnit altundeva cu mămica sau 
cu tăticul tău? 

Întrebarea era prea lungă și Siggi părea descumpănit. Când 
Freyja o împărţi în două, el răspunse negativ la ambele 
întrebări. 

— Spune-mi, atunci, cum ai ajuns în apartamentul lui? Cine 
te-a dus acolo? Mămica sau tăticul tău? 

— Nu. A fost bărbatul. 

— Vrei să zici Helgi? Bărbatul care locuiește acolo? 

Siggi ridică din umeri până la urechi, așa că Freyja luă una 
dintre fotografiile cu victima pe care i le dăduse Huldar. Era 
genul de poză de profil oficială tipică, care îi înfățișa doar umerii 
și capul. Aparent, aceasta era cea mai bună dintre toate cele de 
care făcuse rost până acum poliţia. Bărbatul din poză nu era cu 
mult trecut de treizeci de ani și purta sacou și cămașă - de bună 
seamă dintre cele pe care ea le văzuse atârnând în șifonierul lui. 
Avea un aspect comun, nici frumos, nici urât, dar emana un aer 
de încredere, precum cineva obișnuit să comande. In afară de 
asta, era proaspăt ras, cu o tunsoare șic și cu o expresie pe chip 
care parcă zicea „Sunt prea ocupat și prea important ca să-mi 
irosesc vremea stând la poze”. 

— El e cel care te-a adus în apartament? _ 

Siggi se aplecă spre poză și o studie cu atenţie. Işi așeză o 
mână peste partea inferioară a feței bărbatului, apoi își înclină 
capul spre stângă și spre dreapta, gândindu-se. 

— Da. Nu. Nu avea hainele de petrecere pe el. 

Freyja îi ignoră comentariul legat de îmbrăcăminte. Acum voia 
să fi avut glasul lui Huldar în ureche. Oare ce însemna răspunsul 
băiatului? Era un da sau un nu? Helgi era cel care îl adusese pe 
băiat în apartamentul său, după care fusese omorât? Dacă da, 
oare ce întrebări trebuia să-i mai pună? 

— Siggi, bărbatul din fotografie se numește Helgi. El locuiește 
în apartament. El e cel care te-a adus acolo? 

— Poate. 

Freyja nu voia să-l forțeze pe băiat. Era puţin probabil ca alte 
câteva întrebări în plus să facă lumină în legătură cu ceva ce el 
părea pur și simplu să nu cunoască. 

— Ai ajuns acolo cu mașina? 

— Da. Nu cu mașina noastră. Era murdară. A noastră e curată. 


VP - 52 


— Unde te-ai suit în mașină, Siggi? Bărbatul te-a luat din faţa 
casei tale? 

— Nu știu. M-am trezit și eram în mașină. În spate. 

Freyja rămase tăcută câteva secunde. 

— Bărbatul te-a luat din apartament? 

Siggi încuviinţă din cap, așa că Freyja abandonă momentan 
subiectul, trecând în schimb la întrebarea următoare: 

— A mai rămas cu tine o vreme? 

— A plecat. 

— Ţi-a făcut rău sau orice altceva? În apartament sau în 
mașină? 

Siggi șovăi, părând că-și scotocește memoria. 

— Nu. 

Freyja rămase ușurată auzindu-l. Simţi cum îi dispare toată 
încordarea din umeri, dar tot avea de gând să cheme un doctor 
după terminarea interogatoriului. Băiatul trebuia să aibă parte 
de un consult medical. Era posibil să nu vrea să vorbească 
despre ce se întâmplase sau să i se fi spus să-și ţină gura 
închisă. 

— De cât timp te aflai în apartament când am venit noi? 

— Nu știu. De foarte mult timp. 

— Ai ajuns acolo în această dimineaţă sau după prânz? 

Freyja reformulă întrebarea: 

— Deja mâncaseși de prânz sau doar micul dejun? 

— Nu am mâncat nici prânzul și nici micul dejun. Era noapte. 

— Ai ajuns noaptea în apartament? 

— Da. Apoi s-a făcut ziuă. Dar era târziu, pentru că e iarnă. 
Vara e mereu ziuă. 

— Corect. 

Freyja se gândea care să fie următoarea întrebare. Încă o 
dată, regretă că nu purta casca în ureche. O întrebare promptă 
din partea lui Huldar ar fi fost mai mult decât bine-venită acum. 
Interogatoriul de azi era absolut crucial, deoarece copiii de 
vârsta lui Siggi uitau foarte repede. Deja mâine amintirea 
evenimentelor putea să dispară sau să fie foarte mult 
distorsionată. Însă problema era că ea nu știa absolut nimic 
despre împrejurările crimei, nici când anume se petrecuse, nici 
cum ori unde își găsise Helgi sfârșitul. 

— De ce n-ai plecat din apartament ca să cauţi ajutor, Siggi? 


VP-53 


Băiatul șovăi și începu iar să se foiască până să răspundă într- 
un final: 

— Nu mi s-a dat voie. Așa a zis bărbatul. 

Aducându-și aminte cât de mult stătuseră ea și Didrik în fața 
ușii apartamentului, Freyja îl întrebă: 

— Vrei să zici că nu ţi s-a dat voie să deschizi ușa? 

— Nu. Bărbatul a zis că nu trebuie să deschid ușa până ce nu 
sună alarma de la ceas. Trebuia să aștept lângă ceas până 
atunci. Dar mi-a dat voie să dorm. Și să beau sucul de portocale. 
Și am făcut și pipi la toaletă. Am avut voie. 

— Ce-a zis bărbatul că se va întâmpla dacă nu faci cum ţi-a 
zis el? 

— Trebuia să fac cum mi-a zis. Altfel mami își va face rău 
singură. Mami nu trebuie să-și facă rău singură. Nu acum. 

Fără să vrea, Freyjei îi scăpă: 

— De ce nu? 

— Pentru că are un bebeluș în burtică. 

Siggi își întinse braţele scurte în față și le depărtă cât putu de 
mult, completând: 

— Așa de mare e burtica ei. 

Presupunând că nu era vorba de o exagerare, mama absentă 
a băiatului urma să nască. Poate că de asta nu primiseră încă 
nicio veste de la ea sau de la tată. Insă, dacă nu cumva era deja 
întinsă pe masa de nașteri, în travaliu, asta însemna vești 
proaste. Foarte proaste. 

O mână mică o trase pe Freyja de mânecă, făcând-o să 
întâlnească privirea solemnă a băiatului. 

— E un om rău. Foarte rău. 

O mai trase o dată de mânecă, mai tare de această dată, 
adăugând: 

— Trebuie să o găsești pe mămica. 

După care îi dădu drumul și-și lăsă capul în jos. 

— Nu vreau să moară. 


VP - 54 


Capitolul 7 


Administratorul îi întâmpină pe Huldar și pe Gudlaugur la ușa 
blocului exclusivist de apartamente în care locuise Helgi. Acesta 
era un bărbat subţirel, trecut de cincizeci de ani, cu tot părul la 
locul lui, deși pielea feţei începuse deja să i se lase. Le strânse 
amândurora mâinile și, pe un ton șoptit, le ceru să îi spună 
Doddi. În momentul acela, din lift ieși o femeie, râzând tare și cu 
telefonul lipit de ureche. Administratorul îi aruncă o privire 
mustrătoare, ca și cum nu pricepea și pace ce era cu atâta 
veselie pe ea. Poate că el considera că o atmosferă de 
înmormântare ar fi fost mult mai potrivită în împrejurările date. 
Însă deocamdată, Doddi era singura persoană din clădire care 
știa că Helgi e mort. Fuseseră siliți să-i spună și să-l facă să 
înţeleagă gravitatea faptului că moartea lui Helgi era tratată 
drept crimă. Din moment ce în buzunarele lui Helgi nu fusese 
descoperită nicio cheie, avuseseră nevoie de cooperarea 
administratorului ca să pătrundă în apartament și să recupereze 
înregistrările sistemului de supraveghere video a clădirii. 

După ce dispăru femeia, luară liftul până la ultimul etaj, unde 
era situat apartamentul lui Helgi. Urcară în tăcere, ţinându-și 
toţi trei privirile aţintite la semnul iluminat care le indica la ce 
etaj se află. Sus de tot, sună un clopotel, ușile se deschiseră și 
ieșiră toţi trei. Instantaneu, stânjeneala dispăru cu totul și glasul 
le reveni din nou. 

— Așadar, nu știi nimic de vreo intrare prin efractie? 

Huldar îl mai întrebase o dată acest lucru la parter, dar nu 
strica deloc să repete întrebarea. 

— Presupun că blocul are mai multe intrări? 

— Nicio ușă nu prezintă semne și nici nu există indicii că ar fi 
fost vreuna spartă. Nici ușa apartamentului lui Helgi n-a fost 
forțată. 

— ÎI cunoşteai pe Helgi? 

Huldar îl urmărea pe administrator cum scotea un mănunchi 
de chei, cercetându-le pe rând. 

— Nu, nu prea. Dar mă mai loveam de el pe hol și-i mai 
dădeam o mână de ajutor când era nevoie. 


VP-55 


— V-a făcut probleme? 

Clătinând din cap, administratorul vâri cheia în broască. 

— Nu, nicidecum. Era genul liniștit, ca majoritatea locuitorilor 
de aici. 

Ușa se deschise larg și cei trei pătrunseră înăuntru. 
Apartamentul arătase impecabil când Huldar fusese aici mai 
devreme, însă acum era o cu totul altă poveste. Oriunde te uitai 
se puteau vedea urme de pudră pentru amprente lăsate de 
criminaliști, iar mobila fusese dată la o parte, stricând cu totul 
designul general. Moartea nu avea niciun fel de respect pentru 
cei care nu mai erau. 

— Primea mulţi musafiri? 

Gudlaugur se uită în jur, cu gura ușor întredeschisă. 

Huldar își închipuia că și el, la rândul său, avusese aceeași 
expresie uluită când pusese prima oară piciorul aici. 

— Nu prea observ astfel de lucruri. Sunt administrator, nu 
portar. 

Gudlaugur roși ușor. 

— Desigur. 

Administratorul, care nu era portar, băgă de seamă că 
răspunsul său fusese puţin cam aspru și încercă să-l mai dreagă. 

— İl mai întâlneam uneori când ieșea sau când intra împreună 
cu alte persoane. Așadar, primea musafiri. Dar nu știu și câţi. 

— Erau femei? Bărbaţi? Copii? 

Huldar înaintă prin cameră și observă că darul de aniversare 
dispăruse de pe masa din bucătărie. Fără îndoială că fusese luat 
de criminaliști odată cu celelalte obiecte care necesitau 
cercetări suplimentare. 

— Mai mult bărbaţi. Uneori, și femei. 

— Dar copii? 

— Nu. 

Bărbatul se gândi câteva secunde, apoi adăugă: 

— De fapt, da. L-am văzut o dată ieșind din casă împreună cu 
un bărbat care avea un copil. 

— Un băiat? 

— Nu, o fată. Micuţă, nu mai mare de doi ani. 

Huldar se apropie de peretele de sticlă. O parte a motivului 
pentru care se întorseseră aici era că tehnicienii criminaliști 
uitaseră să verifice dacă nu cumva apartamentul lipsit de 
perdele putea fi observat din vreun bloc mai înalt din apropiere 


VP - 56 


sau din apartamentele vecine. O privire rapidă îl lămuri că nu 
era cazul. Mai trebuiau să ridice și înregistrările efectuate de 
sistemul de supraveghere video a clădirii și să-l preseze niţel pe 
administrator cu privire la stilul de viaţă al defunctului. 

— A locuit mereu singur? întrebă Huldar, întorcându-se la cei 
doi. Nicio iubită? Sau iubit? 

Doddi ridică din umeri. 

— A locuit singur de când s-a mutat aici. Nu cunosc detalii 
despre viaţa lui personală și nici n-am vreun interes să aflu. 

— Când s-a mutat aici? 

Bărbatul se încruntă și rămase pe gânduri. 

— Cam cu vreun an și jumătate în urmă, cred. Nu, mai puţin. 
Ceva mai mult de un an. Cam așa. Mă pot uita, dacă vreţi. 

— Da, te rog! 

Huldar ridică privirea spre plafon și întrebă: 

— Există camere de supraveghere în apartament? 

— Nu, din câte știu eu. Dar nu în sarcina mea cad astfel de 
lucruri. Eu doar am grijă de întreţinerea generală și de 
administrarea de zi cu zi a acestei clădiri. E foarte posibil ca 
Helgi să-și fi instalat el singur camere. Deși ar fi fost inutil, dat 
fiind că avem un sistem de securitate destul de cuprinzător. Dar 
firește că locatarii fac ce doresc în casele lor. 

Privirea administratorului se plimba pe tavan și în jos, pe 
pereţi. 

— Nu pare să aibă aici, deși presupun că ar putea exista 
totuși camere ascunse. 

Dacă așa stăteau lucrurile, criminaliștii nu descoperiseră 
niciuna. 

— Trebuie să luăm fișierele camerelor de supraveghere. Am 
un mandat pentru ele. 

Poate că moartea nu prea avea cine știe ce respect pentru 
morţi, însă judecătorii, pe de altă parte, îi arătau un mare 
respect. În astfel de cazuri, polițiștilor li se oferea automat orice 
fel de mandat cereau fără să protesteze cineva. 

— Nu veți avea nevoie de mandat. 

Administratorul rămăsese lângă ușa de la intrare, nedorind 
parcă să intre în apartament. 

— N-o să întâmpinați nicio împotrivire din partea mea sau a 
asociaţiei de proprietari când vine vorba să vă ajutăm cu cazul. 


VP - 57 


Huldar zâmbi, sperând în sinea lui că nu va trebui să se 
bazeze pe asociaţia de proprietari ca să rezolve cazul. 

— Mulţumesc! 

Privi iar în jur înainte să pună următoarea întrebare: 

— Nu tu ai sunat la poliţie ca să le spui că e un copil aici? 

Administratorul clătină din cap. 

— Nu. Mai întâi aș fi bătut la ușă dacă aș fi auzit ceva ciudat. 
Helgi era un tip cumsecade, așa că n-aș fi avut niciun motiv să 
raportez așa ceva fără să-l întreb întâi pe el. 

— Știi ce relaţie avea cu ceilalţi rezidenţi? Vreun motiv să 
credem că ei nu-ţi împărtășeau părerea bună despre el? 

— N-am de unde să știu. N-am primit nicio plângere și numele 
lui n-a fost pomenit niciodată la ședințele asociaţiei de 
proprietari. Dacă cineva ar fi vrut să aducă în discuţie vreo 
problemă, atunci ar fi avut ocazia, având în vedere că Helgi n-a 
participat niciodată la ele. Bine, mai nimeni nu participa, de 
fapt. 

Huldar dădu aprobator din cap, simțindu-se și el vinovat că nu 
participase niciodată la vreo ședință a asociaţiei de locatari din 
blocul lui. 

— Nu sunt multe apartamente de unde s-ar fi auzit ceva, nu? 
Bănuiesc că izolarea fonică e destul de bună aici. 

— Copilul ar fi trebuit să ţipe cât îl ţinea gura ca să răzbată 
sunetul afară. Și chiar dac-ar fi făcut-o, n-ar fi fost auzit decât în 
apartamentele vecine de pe hol sau din cel de dedesubt. Dar 
știu că dedesubt nu locuiește nimeni de vreo două săptămâni. 
Proprietarii sunt plecaţi peste hotare. 

— E posibil să-și fi închiriat apartamentul? 

Gudlaugur depășise momentul holbării cu gura căscată la 
decoraţiunile interioare și își îndreptase atenţia înapoi la Huldar 
și la administrator. 

— Nu. M-au rugat să le ud florile și să mai arunc un ochi prin 
apartament. Nu a stat nimeni acolo de când au plecat ei. Dar 
mă pot uita, dacă doriţi, ca să fiu sigur că nu s-a schimbat ceva. 

Huldar îi întinse bărbatului cartea sa de vizită. 

— Nu-i grabă. Poţi să verifici când ai timp, dar te rog să mă 
anunti. 

Se întoarseră pe hol și bătură la ușile celor două apartamente 
aflate alături. Ambii locatari negară că știu ceva despre vreun 
telefon la poliţie și spuseră că nu-l cunosc pe Siggi când le fu 


VP -58 


arătată o poză cu el. În imagine, acesta stătea pe scaunul lui 
Huldar, holbându-se cu gura căscată la aparatul foto, ca și cum 
s-ar fi așteptat să răsară un unicorn din el. Cu toate astea, era 
extrem de ușor de recunoscut. 

Vecinii confirmară părerea administratorului despre Helgi: 
foarte plăcut, nu făcea niciodată probleme. Nu prea stătea mult 
acasă și nici nu avea mulți musafiri. Niciunul dintre cei cu care 
stătuseră de vorbă nu observase ceva neobișnuit în ultimele 24 
de ore. Huldar le dădu și lor câte o carte de vizită, în caz că-și 
vor aminti ceva mai târziu, după care le înfrână curiozitatea 
comentând că momentan îi e imposibil să spună mai multe. Un 
bărbat ce locuia mai încolo pe hol voia să știe dacă întrebările 
lor aveau vreo legătură cu băiatul pe care soţia sa îl văzuse cum 
este scos din apartament, însă primi același răspuns. Dacă se 
așteptase să i se ofere tratament preferenţial doar pentru că 
soţia lui fusese martora evenimentelor din ziua respectivă, 
Huldar se văzu nevoit să-l dezamăgească. 

După interogarea vecinilor, coborâră în garajul subteran, unde 
Doddi le arătă mașinile lui Helgi. Ambele se aflau la locul lor: un 
Range Rover negru și un Audi bleumarin, parcate unul lângă 
altul. Range Roverul era acoperit de un strat subțire de praf, 
ceea ce întărea comentariul administratorului cum că Helgi nu-l 
folosea prea des. Prin geamurile celor două autovehicule nu se 
putea zări nimic demn de interes, cu excepţia unei perechi de 
mănuși de piele pe scaunul pasagerului din Audi. Păreau să-i 
aparţină unui bărbat, probabil chiar lui Helgi. 

— Dacă vreţi să aruncaţi o privire în interior, am chei de 
rezervă pentru ambele vehicule. O mulţime de proprietari 
optează pentru acest aranjament. 

Era limpede că administratorul vorbise foarte serios când le 
spusese că e dornic să le fie de ajutor. Huldar îi acceptă 
propunerea și, după ce deschiseră portierele mașinilor, își trase 
pe mâini o pereche de mănuși din latex și începu să caute prin 
toate compartimentele din interior, inclusiv în scrumiere, pe sub 
scaune și în portbagaj. Tot ce găsi fură două certificate de 
înmatriculare pentru mașini, pe care le puse înapoi unde le 
găsise. Nici urmă de canabis în scrumiere, niciun pliculeţ sau 
punguţă cu droguri în vreunul dintre torpedouri. 

După ce Huldar îi dădu înapoi cheile, administratorul îi 
conduse într-o boxă de la subsol, rezervată apartamentului lui 


VP -59 


Helgi. Când deschiseră ușa, descoperiră că e goală. Huldar 
observă uimirea de pe chipul lui Doddi. 

— N-am mai văzut în viața mea așa ceva, zise el. De obicei, 
boxele dau pe dinafară de cutii și alte nimicuri, cu excepţia 
cazului în care apartamentele sunt nelocuite. 

— Crezi că ar fi putut fi golită? întrebă Huldar. 

Doddi ridică din umeri, neștiind ce să-i răspundă. 

Apoi cei trei făcură cale întoarsă prin garaj către biroul 
administratorului, unde se afla calculatorul pe care erau stocate 
înregistrările camerelor de supraveghere. In vreme ce treceau 
pe lângă mașini una mai șic decât alta, Huldar încercă să le 
calculeze valoarea totală în minte, însă renunţă când aceasta 
ajunse să depășească cu mult suta de milioane de coroane. Se 
aștepta ca administratorul să fie foarte bine plătit, având în 
vedere că proprietarii acestor apartamente erau atât de bogaţi, 
însă știa prea bine că nu exista nicio garanţie în acest sens. Mai 
ales dacă te luai după cum arăta biroul acestuia, care, printr-un 
contrast izbitor cu restul clădirii, se dovedi a fi o vizuină de 
iepure fără ferestre, în care se afla un pupitru hidos ce fusese 
cumpărat la un preț de nimic de pe internet. In afară de el, 
înăuntru se mai afla și un dulap verde cu sertare ce părea să 
dateze din anii 1960, alături de clasicele poliţe montate pe 
perete, doldora de dosare. Tavanul era făcut din același beton 
simplu, neacoperit, din care era făcut și garajul. Prin comparaţie, 
spațiul de lucru al lui Huldar din colţul sediului Investigaţiilor 
Criminale arăta ca un birou de manager general. 

După ce termină de copiat fișierele camerelor pe un stick USB 
și i-l dădu lui Huldar, administratorul lăsă să-i scape și motivul 
pentru care se arăta atât de serviabil. 

— Helgi mi-a oferit un bacșiș extrem de generos de Crăciun. 
Mi-a zis că e un bonus pentru treaba bună pe care am făcut-o 
anul trecut. Niciunul dintre ceilalţi proprietari nu s-a deranjat să 
facă vreodată un asemenea gest. A, îmi mai urează „Crăciun 
fericit!” dacă ne întâlnim întâmplător, dar altminteri se poartă 
ca și cum pentru mine nici n-ar fi sărbători. 

— Ce drăguţ din partea lui! 

Huldar habar n-avea ce altceva să mai spună. 

— În fine, sper să găsiţi ceva pe aceste înregistrări care să vă 
ajute să-l prindeţi pe făptaș. Și sper să nu scoateţi la iveală vreo 


VP - 60 


mizerie despre Helgi. Mi-ar plăcea să cred că era un tip de 
treabă. 

— Nu suntem porniţi să scoatem la iveală mizerii despre 
victimă. 

Huldar urmări cum administratorul notează pe o bucată de 
hârtie numărul de telefon al persoanei de contact de la firma de 
securitate și supraveghere, apoi băgă bilețelul în buzunar. 

— Există destule camere răsfirate prin bloc, dar mă tem că nu 
vă pot spune prea multe despre fișiere. Tipul de la firma de 
securitate știe cum funcționează. 

Doddi se ridică și-i conduse afară. Încuie conștiincios vizuina 
și, când fu întrebat, le confirmă că îl ţinea tot timpul încuiat, 
ceea ce însemna că nu avea nimeni acces la cheile ce atârnau 
pe un imens panou de plută de deasupra biroului. Printre ele se 
afla și cheia de la apartamentul lui Helgi, lucru pe care Huldar îl 
observă când Doddi puse la loc cheile, în același cui. Era logic, 
deci, ca oricine adusese băiatul aici să fi folosit tocmai cheile lui 
Helgi, ceea ce sugera că aproape sigur el era și criminalul. Doar 
dacă nu cumva băiatul fusese adus chiar de Helgi. Declaraţia 
copilului fusese ambiguă. 

În vreme ce-și luau la revedere în holul de la intrare, 
administratorul păru brusc stingherit, ferindu-se parcă dintr- 
odată să-i privească în ochi pe cei doi polițiști, lucru care i se 
păru ciudat lui Huldar, având în vedere faptul că până atunci se 
comportase absolut ireproșabil. Dar lucrurile se lămuriră când 
bărbatul reuși să bolborosească: 

— Știu că e confidenţial totul, dar îmi puteți spune și mie ce s- 
a întâmplat? Cum a murit și așa mai departe? 

Huldar răspunse cu un plescăit. 

— Imi pare rău, dar nu se poate! 


VP - 61 


Capitolul 8 


Luni 


— Poate rezuma cineva tot ce am aflat până acum despre 
victimă? 

Întrebarea Erlei nu era adresată cuiva anume în mod special, 
ci doar exprimată în spaţiul deschis al diviziei. Încă mai avea 
haina pe ea. Majoritatea oamenilor își începeau ziua cu o cafea 
și o mică sporovăială înainte să se apuce de lucru, însă nu și ea: 
era pusă pe treabă din clipa în care intra pe ușă. De obicei, era 
și prima sosită, însă zăbovise până târziu în seara precedentă. 

Huldar o urmări în vreme ce se îndrepta către cușca ei din 
sticlă, încercând și neizbutind să stabilească vreun contact 
vizual cu echipa ei, ai cărei membri păreau brusc foarte 
preocupaţi de ceea ce se afla pe ecranele din fața lor. Singurul 
cap ce se ițea peste pereţii despărțitori îi aparţinea Linei, al 
cărei păr roșcat era legat într-o coadă groasă. Aceasta înălţase 
capul imediat ce auzise glasul Erlei. Erla se prefăcu că nu o 
vede, așa că Huldar se aștepta ca Lina să ridice mâna, așa cum 
procedau fetele dornice să răspundă de la el din clasă. 

In schimb, Lina se ridică și se duse după Erla. Huldar se uită în 
jur și întâlni privirea lui Gudlaugur. Tânărul avea biroul tot vizavi 
de el, în ciuda răcelii care se instalase între ei. Reţinerea lui o 
oglindea pe cea a lui Huldar. Acesta din urmă se ridică și el în 
picioare, murmurând: 

— Mai bine m-aș duce după ele. 

Mulțumită picioarelor sale mai lungi, Huldar le ajunse din 
urmă chiar când Erla intra în birou, cu Lina aproape respirându-i 
în ceafă și asistă la momentul în care șefa lui se întoarse și văzu 
că eleva se afla chiar în spatele ei. Dispreţul de pe faţa Erlei 
confirma faptul că Huldar procedase cum trebuie când pornise 
pe urmele lor. Ai fi zis că Erla tocmai ar fi zărit o bucată de 
hârtie igienică prinsă de tocul de la pantof. 

— Ce? se răsti ea. 


VP - 62 


— Am trecut pe la toţi, rosti Lina cu o nerăbdare ce-i tăia 
răsuflarea, și am alcătuit un raport cu tot ce am aflat până acum 
despre defunct, Helgi Fridriksson. 

— Da, mersi, îi știu și eu numele, zise Erla cu un sarcasm 
mușcător. 

Își dădu jos haina, o atârnă într-un cuier și se așeză la birou, 
după care continuă: 

— Scuipă tot, atunci! 

Dar înainte ca Lina să poată începe, Erla îl luă pe 
Huldar în primire: 

— Tu ce mai vrei? 

— Voiam să te pun la curent cu ce-a zis copilul. Mă gândeam 
că te-ar interesa. 

Huldar discutase de dimineaţă cu Freyja, sunând-o de îndată 
ce fu sigur că ea se trezise deja. Nu-i luă mult să-i spună Erlei 
tot ce știau despre băiat, din moment ce încă nu ajunseseră 
nicăieri cu încercarea de a da de părinţii lui. 

Erla pufni și-și îndreptă privirea către Lina. 

— Hai, dă-i drumul! _ 

Lina deveni din nou atentă și își apropie notițele de față. Incă 
o dată, Huldar își aminti de fetele conștiincioase din clasa lui. 

— Bun, deci defunctul avea 35 de ani și ar fi împlinit 36 în 
decembrie. 

— Văd că deja cazul e pe cale să se rezolve, remarcă Erla, 
dându-și ochii peste cap. 

Lina roși și hârtia începu să-i tremure în mână, dar continuă 
cu tenacitate: 

— A absolvit Facultatea de Comerţ cu a treia cea mai mare 
notă din anul său. 

Ridică privirea din hârtie, aparent revenindu-și de pe urma 
ironiei de mai devreme. 

— Pesemne că a fost devastat. Să ratezi în felul ăsta șansa 
de-a termina primul din an. Nici măcar al doilea. La urma urmei, 
când vine vorba de examenele de absolvire nu există nicio 
medalie de bronz. Cu siguranţă s-a simţit foarte demoralizat. 

Huldar avea puternica senzaţie că Lina vorbea din propria ei 
experienţă. 

Erla era prea uluită ca să mai emită vreo remarcă 
usturătoare. Rămase, în schimb, cu privirea aţintită asupra 
tinerei care, fără să înţeleagă ce efect produceau spusele ei, își 


VP - 63 


cobori din nou privirea în foaia care acum nu-i mai tremura în 
mâini. 

— Chiar și așa, nota a fost suficient de bună ca să-i asigure un 
loc o universitate de prestigiu din America. Potrivit spuselor 
părinţilor săi, a absolvit trei ani mai târziu cu o diplomă în 
finanțe, fiind unul dintre cei mai buni studenţi din an, înainte să 
ajungă la o universitate și mai faimoasă pentru a continua cu 
masterul. După care a primit un job la o bancă de investiţii de 
pe Wall Street și a rămas acolo până când s-a reprofilat și-a 
început să lucreze pentru un fond speculativ, unde s-a ocupat 
de cumpărarea și vânzarea creanţelor creditorilor care au 
invadat piaţa ca urmare a prăbușirii sistemului bancar islandez. 
Intrucât era un contract bazat pe bonusuri, a făcut o grămadă 
de bani până la încetarea acelui gen de activitate. După ce a 
părut să se sature, s-a mutat înapoi în Islanda, anul trecut. Insă 
deja era atât de bogat, încât și-ar fi putut permite să se retragă 
și să trăiască tot restul vieţii din averea strânsă până atunci. 
Deși, firește că n-a mai apucat să trăiască decât un an, aşa că n- 
a mai avut șansa să vadă dacă banii adunaţi i-ar fi ajuns până la 
bătrâneţe. Acestea fiind zise, tot el se ocupa cu gestionarea 
propriilor investiţii. 

— Cine e moștenitor? 

Erla ciulise urechile când auzise de bani. Deja se lămuriseră 
că bărbatul ducea un stil de viață foarte luxos, însă averea lui ar 
fi putut fi totuși o iluzie. Totuși, din moment ce acum chiar părea 
că era putred de bogat, existau toate șansele ca uciderea lui să 
fi fost motivată financiar. 
Oamenii sunt dispuși să omoare pentru sume mult mai mici 
decât cele câteva miliarde de coroane pe care le avea el 
probabil puse deoparte. 

— Aăă... 

Lina se uită la notițe și răspunse: 

— N-a fost căsătorit niciodată și nici nu are copii în Islanda. 
Până acum nu am primit niciun răspuns la cereri transmise 
autorităţilor americane. Desigur, ieri a fost duminică, iar din 
cauza diferenţei de fus orar acolo încă nu a început ziua de 
lucru, așa că probabil nu ne putem aștepta la un răspuns până 
după prânz. Dar ar fi o adevărată surpriză dacă ar avea copii în 
America, întrucât părinţii lui nu știau de existenţa vreunuia. Pe 
lângă tată și mamă, mai are și un frate. Părinţii săi vor fi 


VP - 64 


moștenitori dacă se va dovedi că a murit fără testament și n-a 
avut nici urmași. Va trebui să stăm iar de vorbă cu ei, dat fiind 
că interogatoriul iniţial s-a desfășurat imediat ce le-a fost dată 
vestea morții fiului lor. Potrivit agenţilor pe care i-ai trimis la ei, 
părinţii nu prea s-au arătat dispuși să vorbească. Lucru de 
înțeles. 

Lina se opri ca să tragă o gură scurtă de aer și apoi reluă: 

— Am primit și detalii despre firma cu care Helgi a aranjat să-i 
fie administrate bunurile. Din câte am înţeles, situaţia e foarte 
complicată. Se pare că mai multe conturi și firme subsidiare se 
află în paradisuri fiscale, așa că va mai dura ceva până ce vom 
afla cât de mare era de fapt averea lui - presupunând că vom 
reuși totuși să-i descâlcim toate afacerile. Sunt atât de multe 
firme subsidiare, ramuri și offshore-uri cu conturi răsfirate peste 
tot! Presupunem că e un aranjament ce favorizează evaziunea 
fiscală. 

— Între timp, salariile noastre pentru a-i ancheta moartea 
sunt plătite din contribuţiile plătitorilor de taxe islandezi 
obișnuiți. 

Erla pufni dezgustată, adăugând apoi: 

— Poate ar trebui să trimitem cazul pur și simplu pe Tortola! 
și să-l lăsăm în seama polițiștilor de acolo. 

Lina se foi de pe un picior pe altul, neștiind, evident, cum să 
răspundă la această remarcă. În cele din urmă, se hotărî să o 
ignore și să-și continue trecerea în revistă a informaţiilor. 

— Bun! Am mai cerut informații și de la banca lui, de la firma 
care i-a emis cardurile și de la furnizorul de servicii telefonice, 
dintre care majoritatea vor fi trimise în cursul zilei de astăzi. 
Încă îi mai cercetăm calculatoarele și să sperăm că vom obţine 
ceva de acolo, deși încă n-am primit nicio veste. l-au găsit un 
calculator de birou și un laptop în apartament, dar e foarte 
probabil să-i mai găsim și altele după ce vom percheziționa și 
biroul pe care l-a închiriat în oraș. Aşteptăm să desemnezi pe 
cineva care să se ocupe de asta. 

Erla nu răspunse în niciun fel. N-avea de gând să discute 
tocmai cu Lina modul în care împărțea sarcini oamenilor săi. 


1 Tortola: cea mai mare și mai populată dintre Insulele Virgine Britanice, un grup de 
insule care face parte din arhipelagul Insulelor Virgine. Are o suprafaţă de 55,7 
kilometri pătraţi și cu o populaţie totală de 23 908 de locuitori, cu 9 400 de locuitori în 
Road Town. (N.t.). 


VP - 65 


— Continuă! 

— Bine. Tipul care a cercetat grinda folosită pe post de 
spânzurătoare e destul de sigur că n-ar fi avut cum să fi fost 
transportată la locul faptei în noaptea de sâmbătă. Spune că e 
de neconceput ca făptașul să fi izbutit să târască tot drumul un 
obiect atât de greu și de dificil de manevrat, forțându-l în același 
timp pe Helgi să meargă pe câmpul de lavă. Ar fi fost necesar 
ajutorul unei alte persoane sau ar fi putut aduce grinda acolo 
ceva mai devreme. Ar mai fi și chestiunea privitoare la 
întrebarea dacă vrei sau nu să scotocească cineva zona în 
căutarea bucății de hârtie care a fost prinsă de cuiul bătut în 
pieptul lui Helgi. Căutarea de ieri a rămas fără niciun rezultat. 
Niciun pistol pentru cuie, nicio hârtie. Și nici urmă de telefonul 
sau de cheile victimei. 

Întrucât Erla nu părea să considere că-i datorează vreun 
răspuns Linei, camera rămase cufundată în tăcere până ce, 
pierzându-și răbdarea, tânăra tuși și continuă: 

— Au verificat și dacă Helgi avea vreo legătură în Bessastadir, 
însă nu pare să fie cazul. Nici cu China nu avea nicio legătură, 
din ce-am găsit noi până acum, deși nu e deloc imposibil să fi 
avut de-a face cu clienţi chinezi în perioada petrecută în 
America. Banca și fondul speculativ unde a lucrat el ar trebui să 
ne ofere un răspuns la asta. Am înțeles că ai de gând să iei 
legătura cu ele. În acest moment, Lina se abătu de la simpla 
recitare a faptelor ca să adauge o reflecţie personală: Dacă mă 
întrebi pe mine, aceasta e o decizie delicată. E mult mai 
probabil să-ți răspundă ţie decât unui poliţist aflat abia la 
început. Deși poate că ar trebui să iei în considerare să te 
adresezi cuiva din eșaloanele superioare, cum ar fi comisarul 
general însuși, ca să facă el cererea. 

Erla izbucni dintr-odată: 

— Ce-ai zice de prim-ministru? Sau nu, gata, știu - Papa! El 
sigur o să obţină un răspuns. 

Huldar își mască un zâmbet. Deloc înțelept, Lina atinsese o 
coardă sensibilă. N-avea nimic de-a face cu relativ recenta 
promovare a Erlei sau cu întrebarea dacă ea era sau nu destul 
de importantă ca să fie pusă pe tușă pe termen nedefinit dacă 
ar fi sunat e) bancă americană. 
Nu, sensibilitatea ei ţinea de fapt de abilităţile ei lingvistice - 
sau de absenţa lor, mai degrabă. Lucru neobișnuit pentru un 


VP - 66 


islandez, Erla se descurca groaznic cu engleza; atât de rău, încât 
era greu de conceput că ar fi putut face față unei discuţii despre 
operaţiunile financiare complexe ale lui Helgi. Dacă nu s-ar fi 
pripit atât să se ia de Lina, poate că ar fi profitat de calea de 
scăpare pe care tânăra i-o oferise fără să vrea și i-ar fi cerut 
unuia dintre ofiţerii superiori să se ocupe el de treaba asta în 
locul ei. 

Însă Erla schimbă subiectul: 

— lar noaptea de sâmbătă? Am reușit să căpătăm o imagine 
clară a mișcărilor lui de atunci? 

Lina cobori iar privirea în notițe. Nu mai roșise la fel de tare la 
ironia Erlei; poate că începea să se obișnuiască. 

— Mai sunt câteva goluri, dar ce știm până acum e că a ieșit 
în oraș ca să ia cina. Părinţii lui au spus că plănuia să se 
întâlnească cu niște foști colegi de școală, pe care încă n-am 
apucat să-i interogăm. Bonurile din buzunarele sale indică faptul 
că luat un taxi de acasă la ora 19:30, după care a plătit nota de 
la restaurant la ora 22, pentru el și încă trei persoane. Mai există 
și bonuri pentru câteva băuturi la 101 Bar. Ultima tranzacție cu 
cardul său provine de acolo. După aceea, îi pierdem urma. Nu 
mai are loc nicio plată cu cardul, așa că nu pare să-l mai fi 
folosit în altă parte, doar dacă nu cumva a plătit pentru 
eventualele băuturi sau mese ulterioare cu bani gheaţă. După 
cum poate îți amintești, portofelul lui era plin cu bani, așa că e 
posibil. Sau poate că n-a mai cumpărat nimic după aceea. Să 
sperăm că vom primi un răspuns cât mai curând, pentru că 
înregistrările camerelor de supraveghere din oraș sunt deja gata 
pentru analiză. Încă mai așteptăm să încredinţezi cuiva această 
sarcină. A, da, și am mai primit și un mesaj de la legist despre 
autopsie. Va fi gata în curând și vrea să-l suni. 

Erla oftă. 

— Exact asta ne mai trebuia, la naiba! De ce n-a putut și el să 
zică o oră? 

Cum Lina nu izbuti să sară în apărarea medicului legist, Erla 
întrebă altceva: 

— Cum rămâne cu înregistrările camerelor din blocul lui? 
Ceva probleme? 

Huldar trecuse prin biroul Erlei după ce adusese fișierele la 
Investigaţii Criminale cu o seară înainte, după care o pusese la 
curent cu ce aflaseră el și Gudlaugur în timpul vizitei în 


VP - 67 


apartamentul lui Helgi. Când plecase acasă, o oră mai târziu, 
Erla încă mai era pusă pe fapte mari. Din registrul diviziei, 
reieșea clar că ea plecase acasă abia în jur de 2 dimineața. 

Lina încuviinţă din cap și Huldar profită de ocazie ca să ia 
cuvântul. Deși nu-și făcuse însemnări precum Lina, el era mai 
mult sau mai puţin la curent cu progresul anchetei și știa că fata 
nu mai are nimic de adăugat. 

— O să verific eu înregistrările, dacă n-ai de gând să pui pe 
altcineva. Cunosc deja clădirea și cred că sunt cel mai în măsură 
dintre toţi să-l recunosc pe băiat. Cu ceva noroc, înregistrările 
video vor stabili când a ajuns acolo și cine l-a adus. Am un nume 
de contact al firmei de securitate care a instalat sistemul de 
supraveghere. 

Erla nu răspunse în niciun fel la propunerea lui, lucru pe care 
Huldar îl interpretă ca pe o aprobare. Ea își porni calculatorul și 
rămase uitându-se la ecran până se încărcă sistemul. 

— l-au găsit pe părinţii băiatului? 

— Nu. 

Huldar se hotărî să nu-și complice răspunsul cu explicaţii în 
plus, ci doar să se rezume la adevărul gol-goluţ. 

— Înţeleg. 

Erla ridică privirea din ecran și continuă: 

— Așadar, dai buzna aici înaintea tuturor doar ca să-mi spui 
că nu ai nicio veste legată de copil? 

Huldar rezistă tentaţiei să-i atragă atenţia că Lina i-o luase 
înainte. 

— Facem tot ce putem. Am stat de vorbă cu cei de la 
Registrul Naţional și vor verifica dacă există vreun copil cu 
numele Sigurdur de vârsta potrivită care să locuiască în 
Reykjavik, dar care să aibă domiciliul oficial în altă parte. 
Gudlaugur a luat deja legătura cu părinţii a unsprezece din 
șaisprezece copii cu numele de Sigurdur relevanţi pentru noi și 
care locuiesc în Reykjavik, însă niciunuia dintre ei nu le-a 
dispărut fiul. Va continua cu părinţii celorlalţi cinci băieți. 
Intrucât copilul spune că are și mamă, și tată, suntem siguri că 
vom da până la urmă de ei. Poate că sunt unul dintre cuplurile 
cu care nu am putut încă lua legătura. Sau sunt niște drogatți, 
rătăcind cine știe pe unde, deși niciunul dintre părinţii în cauză 
nu se regăsește pe vreo listă de-ale noastre cu dependenți. Și, 


VP - 68 


din câte ne-am dat seama până acum, băiatul nu indică vreun 
semn să fi crescut într-o familie cu probleme. 

— Poate au intervenit bunicii lui când a fost cazul. Nu e deloc 
neobișnuit. 

— Da, posibil. 

Huldar era sceptic, deși nu-și putea da seama încă din ce 
motiv simţea așa. 

— Băiatul unde e acum? 

— Deocamdată, a fost încredințat serviciilor sociale. Acolo și-a 
petrecut noaptea. Am sunat de dimineaţă ca să văd dacă le-a 
mai oferit ceva detalii despre părinţii lui, dar n-am avut noroc. 
Având în vedere că nu i-a raportat nimeni dispariţia, ori încă n- 
au aflat că le-a dispărut copilul, ori au vreo problemă. lar în 
acest caz, va trebui să luăm în considerare posibilitatea să fi 
căzut și ei victime aceleiași persoane care l-a omorât pe Helgi. 

Erla încuviință, gânditoare. 

— Mi-a trecut și mie prin cap, desigur. La fel ca și posibilitatea 
ca ei să fie responsabili de crimă, presupunând că puștiul a zis 
adevărul când a spus că e posibil ca Helgi să-l fi adus la el în 
apartament - în toiul nopţii. Lucru care s-ar fi putut întâmpla 
după noaptea petrecută de Helgi în oraș? Sau înainte să iasă? 

Huldar nu-i putu răspunde, așa că Erla întrebă în schimb: 

— Cum stăm cu stabilirea intervalelor? 

Lina interveni în punctul acesta, încântată că putea oferi ea 
răspunsul. 

— Ne ocupăm și de asta, însă tot mai avem niște goluri de 
umplut, inclusiv momentul exact al decesului. 

Ignorând-o, Erla reîncepu să-l preseze pe Huldar în privinţa lui 
Siggi: 

— lar persoana care a sunat ca să ne informeze despre băiat? 
Am reușit s-o identificăm? 

— Nu. Apelul a fost efectuat la serviciile de urgenţă, însă 
numărul era ascuns și n-a considerat nimeni necesar să încerce 
să-l identifice. Din păcate, serviciile pentru protecţia copilului 
primesc cam zece mii de apeluri de genul ăsta în fiecare an, și 
deși majoritatea nu ajung până la numărul de urgenţă, rămâne 
totuși o posibilitate destul de ridicată. E puţin ciudat că niciunul 
dintre vecini nu recunoaște c-ar fi dat telefonul. Bine, având în 
vedere calitatea superioară a izolării fonice, aș fi surprins să se 
fi auzit măcar un țipăt în apartamentul vecin, darămite în 


VP - 69 


apartamentele situate mai încolo pe hol. La fel de suspect e și 
faptul că apelul a venit atât de repede după ce-a început să 
sune alarma ceasului de lângă băiat. Lui i s-a spus să nu cumva 
să deschidă ușa sau să răspundă la telefon ori să facă vreun 
zgomot înainte să sune alarma. Poate că e vorba doar de-o 
coincidență, deși mă îndoiesc. 

Erla se încruntă. 

— Vom recapitula toate astea mai târziu, când avem ședința. 

Lina își drese glasul. 

— Mai e un aspect care poate te-ar interesa. 

— Abia aștept să-l aud. 

Expresia Erlei arăta exact opusul. 

— Alegerea locului. De ce ? N-ar trebui să ne întrebăm de ce-a 
ales-o? 

— Chiar îţi închipui că-mi zici ceva ce nu știu deja? 

— Nu, răspunse Lina și se înroși, însă decise să insiste: Dacă 
n-ai nimic împotrivă, aș vrea să încerc să găsesc potenţiale 
legături sau motive pentru care a ales exact acel loc. 

— Bine. Fă cum vrei. 

Erla își îndreptă din nou atenţia la ecran, fără să mai adauge 
niciun cuvânt. Huldar înțelese apropoul: „Mersi! Acum, 
dispăreți!” Profită să se care de-acolo, făcându-i semn Linei să-l 
urmeze. Altminteri, ar fi fost în stare să rămână acolo până ce-ar 
fi dat-o Erla pe ușă afară. 

e 

Huldar avea ochii uscați de la cât se chiorâse la ecran. După 
ce clipi de câteva ori, deschise fișierul următor. Nădăjduise să 
găsească ce căuta în arhiva cu filmări a clădirii lui Helgi înainte 
de următoarea întâlnire cu Erla, însă lucrurile nu arătau deloc 
promiţător. Problema o reprezenta numărul mare de camere de 
supraveghere din blocul de apartamente. Fără îndoială că 
această acoperire exagerată sporea sentimentul de siguranţă al 
locatarilor, însă în loc să le îmbunătăţească viața, pur și simplu 
îngreuna enorm procesarea informaţiilor oferite de camere. 
Erau atât de multe fișiere, încât îi luă o veșnicie doar ca să 
descopere la care anume zonă se uita, căci acestea nu erau 
numerotate potrivit unui sistem pe care să-l poată înţelege. 
Angajatul de la firma de securitate responsabil cu codurile nu-i 
răspundea la telefon și se părea că nimeni altcineva nu-l putea 
ajuta. 


VP - 70 


Cu toate astea, Huldar izbutise să găsească un videoclip 
înfățișându-l pe Helgi ieșind din clădire pe ușa din față. Dat fiind 
că deja știau momentul sosirii taxiului său, acest lucru 
simplificase căutarea. Însă nu se știa nimic despre mișcările lui 
Siggi, ceea ce îngreuna mult mai mult lucrurile. lar ca problema 
să devină și mai complicată, clădirea avea trei intrări separate, 
una în faţă, alta în spate și o a treia în garajul subteran. Huldar 
derulase deja pe repede-înainte înregistrările de la ușa din faţă, 
fără să descopere nici măcar un singur copil. Mai avea de 
identificat fișierele de la celelalte două intrări. 

Pe ecran se ivi imaginea unui alt hol. Toate i se păreau 
identice: toate erau împodobite cu aceleași plante exotice 
imense pe care le văzuse puse la vânzare în orice raion de 
grădinărit; arătau ca și cum fuseseră smulse din rădăcini dintr-o 
pădure tropicală ameninţată cu dispariţia. Locatarii nu făceau 
nici ei nimic pentru a conferi vreo urmă de personalitate 
propriilor apartamente: toţi aveau preșuri identice la ușă și era 
imposibil să distingi vreun număr pe plachetele discrete ale 
acestora, din cauza rezoluţiei foarte proaste. Huldar apăsă 
butonul de repede-înainte, în speranţa că ăsta era etajul care 
trebuia. Începuse să-l cuprindă disperarea, când văzu cum se 
deschide o ușă și un chip familiar se ivi în deschizătură. Din ce-și 
dădea seama, era vorba de Helgi, deși arăta mult mai sănătos 
decât individul pe care-l văzuse pe masa medicului legist. 

Huldar puse imaginea pe pauză, derulă puţin înapoi și-și notă 
ora la care Helgi apăruse pentru prima oară în cadru. Era 
imediat după 19:30, așa că era de presupus că se afla în drum 
spre taxiul care urma să-l ducă la restaurant. Helgi porni cu pași 
mari pe hol, însă în loc să se îndrepte direct spre lift, porni în 
direcţia opusă, către o trapă rotundă din perete, provenind 
probabil de la rampa pentru gunoi. Acolo se opri ca să rupă o 
hârtie în bucăţi, înainte să deschidă trapa și să arunce resturile. 
Trânti apoi trapa la loc, după care o deschise iar, pentru a o 
trânti, se pare, și mai tare. Comportamentul său dădea de 
înțeles că bucata de hârtie îl enervase foarte tare. Huldar derulă 
înapoi și mări imaginea, în speranţa că avea să vadă mai bine 
ce ţinea Helgi în mână. Crezu că poate distinge un plic și o 
bucată de hârtie, însă n-avea cum să fie sigur. Era probabil 
vorba doar de vreun soi de corespondenţă care îl făcuse să se 


VP -71 


înfurie, însă nu se știe niciodată. Oricum, măcar asta dovedea 
că Huldar nimerise totuși înregistrarea de la etajul care trebuie. 

Mulţumit de sine, verifică data din nou, doar ca să fie sută la 
sută sigur. După ce derulă pe repede-înainte ceea ce i se păruo 
eternitate fără nici urmă de băiat, convingerea că avea să 
ajungă la un rezultat începu să se clatine. Până la urmă totuși, 
Siggi apăru și el în cadru - la ora 
3:15 în dimineața de duminică. 

Huldar încetini înregistrarea și îl chemă pe Gudlaugur, 
menținând un ton cât mai scăzut. Ultimul lucru pe care și-l 
dorea era să le sufle în ceafă toată echipa. După ce Gudlaugur 
dădu ocol biroului, Huldar derulă niţel înapoi și urmăriră 
împreună cum băiatul era condus în apartamentul lui Helgi. 

Fără să-și dea seama, se aplecară amândoi spre ecran, deși 
nu-i ajută cu nimic: chipul bărbatului care-l ţinea de mână pe 
Siggi rămânea ascuns. Avea o glugă pe cap și mai purta și o 
șapcă de baseball pe sub ea. O singură dată surprinseră o 
imagine cu fața lui, numai ca să-și dea seama apoi că avea 
legată o bucată de cârpă sau un fular peste gură și nas, precum 
un personaj negativ dintr-un film western. În acest moment, 
înţelese și Huldar de ce Siggi își așezase mâna peste nasul și 
gura lui Helgi atunci când i se ceruse să-l identifice în poză. În 
mod evident bărbatul știa de camerele de supraveghere și-și 
luase măsuri de precauţie pentru a-și ascunde identitatea. Și 
deși Huldar știa că nu e înţelept să te pripești cu concluziile, era 
destul de sigur că bărbatul nu se afla acolo pentru prima oară. 
Cu siguranţă trebuie să mai fi venit în vizită, ca să localizeze 
camerele. 

In pofida deghizării, în mod limpede aveau de-a face cu un 
bărbat. Era posibil să-i stabilească înălțimea aproximativă 
pornind de la cea a băiatului. Era de constituţie medie, nici gras 
și nici exagerat de slab. Hainele îi erau și ele destul de banale: 
jeanși, o canadiană de lungime medie, cu glugă, și teniși. Măcar 
le puteau identifica marca. Cu toate astea, nimic din ce se 
vedea nu-i ajuta să stabilească dacă era vorba de Helgi sau de 
cu totul altcineva. Poate că fata bărbatului era vizibilă în alte 
filmări, atunci când intrase în clădire sau când urcase pe scări, 
de exemplu. Dar dacă nu era prea prost, cu siguranţă își 
ascunsese fața înainte să intre în bloc. 


VP- 72 


Urmăriră cum individul scoate un mănunchi de chei din 
buzunar și introduce una în broască. li luă ceva, căci mișcările îi 
erau îngreunate de mănușile groase. În vreme ce urmăreau 
toate astea, îl văzură pe Siggi uitându-se în jur cu o expresie 
perplexă. Atenţia trebuie că-i fusese atrasă de marea plantă din 
ghiveci, dat fiind că rămăsese cu ochii holbați la ea până când, 
părând că se plictisește, căscă și își îndreptă iar atenţia asupra 
însoţitorului său. 

Bărbatul reuși să deschidă ușa, însă, în loc să intre în casă, se 
aplecă spre Siggi și rămase așa, adus de spate, preț de câteva 
clipe. Din pricina cârpei, nu-și dădeau seama dacă buzele i se 
mișcau, însă, întrucât Siggi dădu din cap, așa părea că stau 
lucrurile. Apoi bărbatul se îndreptă de spate și ambele siluete 
intrară în apartament. Înainte ca Siggi să dispară din vedere, 
acesta privi o dată înapoi și se uită direct în cameră preţ de o 
fracțiune de secundă, ca și cum i-ar fi privit în ochi pe Huldar și 
pe Gudlaugur. 

Huldar puse înregistrarea pe pauză. 

— Ce crezi? E Helgi? 

Gudlaugur dădu afară aerul pe care-l reţinuse prea mult în 
plămâni. 

— Pur și simplu nu-mi dau seama. Dar alea nu sunt hainele pe 
care le purta când a murit. Dacă e el, în mod evident nu voia să 
fie recunoscut, ceea ce e niţel ciudat, având în vedere că îl 
ducea pe băiat chiar în apartamentul lui. De ce nu l-a dus pe 
copil altundeva, dacă tot nu voia să fie identificat? 

Huldar se apucă să încarce videoclipul pe serverul diviziei. 
Voia să i-l arate Erlei și să o anunţe că izbutise să stabilească 
momentul sosirii lui Siggi și al plecării lui Helgi și că Helgi 
aruncase la gunoi ceva ce păruse să-l enerveze. 

— Depinde ce căuta băiatul acolo. Pur și simplu nu-mi vine în 
minte nicio explicaţie raţională. Și așa stau lucrurile cu toţi 
ceilalţi, din ce aud. 

Gudlaugur rămase lângă Huldar, fără să pară dornic să se 
întoarcă la locul său. Huldar, pe care începea să-l doară gâtul de 
cât se uitase în sus la colegul său, îl întrebă: 

— Ce mai e? 

— Nu cumva Erla a pomenit pe cine vrea să pună să verifice 
camerele de supraveghere din centrul orașului? 


VP-73 


Întrebarea părea perfect normală, însă Huldar își cunoștea 
destul de bine colegul ca să înțeleagă că mai era și altceva. 

— Nu. De ce întrebi? 

— Așa, fără motiv! 

Rozaliul din obrajii lui Gudlaugur spunea altceva. 

— Ei, haide! Scuipă tot! De ce vrei să știi? 

— Speram să-mi încredinţeze mie sarcina. Chiar n-am chef să 
umblu aiurea pe câmpul de lavă din Gâlgahraun și să caut 
potcoave de cai morţi sau să scotocesc prin tomberoanele de la 
blocul lui Helgi. 

— Înţeleg. 

Faptul că Gudlaugur pomenise de Gâlgahraun îi reaminti lui 
Huldar starea în care se aflase ieri tânărul său coleg la locul 
faptei. 

— Nu cumva ai ieșit și tu în oraș sâmbătă noapte? 

Obrajii lui Gudlaugur căpătară o tentă și mai închisă, roșeaţța 
ajungându-i acum până la rădăcina părului. 

— Nu de-asta. 

— Nu, sigur că nu. 

Huldar lovise drept la ţintă, deși nu-i făcea nicio plăcere acest 
lucru și nici n-avea de gând să-l frece pe Gudlaugur la cap în 
această privinţă. 

— Ar trebui să se poată să-ţi revină ţie sarcina. Nu prea mai 
sunt mulţi care să o facă. 

Delegaţia chineză nu doar că le crease probleme privind 
descoperirea cadavrului, ci îi lăsase și fără oameni, întrucât o 
mulțime de polițiști erau chemaţi să întărească măsurile de 
securitate. 

— Așa, și nu cumva te doare foarte rău glezna? 

— Poftim? 

— Știi tu, după ce ţi-ai scrântit-o pe câmpul de lavă? 

Gudlaugur părea să nu se prindă de apropo, așa că Huldar se 
văzu nevoit să continue el ideea în locul lui: 

— Păcat că lovitura încasată te va împiedica să duci la 
îndeplinire activităţi care necesită multe deplasări. Poate că Erla 
îți va putea găsi ceva de făcut aici, la secţie. Cum ar fi să 
vizionezi filmările de pe camerele de supraveghere. Te-ai prins? 

Gudlaugur dădu aprobator din cap. Sângele care îi inundase 
obrajii începea să se retragă. 

— Desigur, da, mersi! 


VP - 74 


Plecă, șchiopătând exagerat, spre biroul Erlei. 


VP -75 


Capitolul 9 


Heidrun împături ziarul și-l împinse deoparte. Ca de obicei, 
nimic interesant. Un sondaj recent arăta că sprijinul față de 
diferitele formaţiuni politice se schimbase cu doar câteva puncte 
procentuale; turiștii care nu găseau destule toalete continuau 
să-i scandalizeze pe islandezi făcându-și nevoile pe diverse 
proprietăţi private, iar ministrul de externe chinez se bucura de 
vizită în pofida vremii nefavorabile. În afară de asta, nu mai 
găseai nimic altceva decât circ mediatic vândut pe post de știri. 
Nicio pagubă, dat fiind că ea oricum nu avea timp decât să 
citească titlurile în treacăt. Cerinţele jobului ei presupuneau să 
nu se poată cufunda în lectura ziarelor mai mult decât putea 
naviga pe internet. 

Deocamdată, cei patru copii de care avea grijă păreau perfect 
mulţumiţi să se joace cu jucăriile vechi și uzate împrăștiate pe 
toată podeaua. Trebuiau să se mulțumească doar cu cuburile de 
lemn tocite, cu păpușa Barbie cu părul ei imposibil de descâlcit 
și cu pista de curse și piesele ei desperecheate. Asta era tot ce 
aveau. Jucăriile obișnuite fuseseră trimise la dezinfectat, după 
ce un băiat fusese diagnosticat cu pojar. Acum era în spital și 
Heidrun trăgea nădejde că această întâmplare avea să o facă pe 
mama lui să înțeleagă ce proastă fusese că refuzase să-și 
vaccineze fiul. O ironie a sorții, având în vedere că nu avusese 
nicio reţinere în a-l expune la consumul constant de droguri de 
acasă. Insă Heidrun se îndoia că mesajul avea să ajungă la 
creierul femeii. 

Oficial, căminul pentru copii depășise cu mult capacitatea 
maximă de doisprezece copii și, întrucât nu exista perspectiva 
unui alt centru de cazare gata să fie dat în folosinţă, serviciile 
sociale apelaseră la închirierea acestui apartament pentru a-i 
caza pe cei în plus, dacă era nevoie. Deși nu era deosebit de 
mare, putea primi până la șase copii, însă fondurile alocate nu 
permiteau decât plătirea unui singur îngrijitor pe tură. lar asta 
nu doar că îţi făcea viaţa mai grea când aveai în grijă mai mult 
de doi copii, însă lui Heidrun îi lipsea și compania unui adult 


VP - 76 


atunci când îi venea rândul aici. Cu toate astea, situaţia era 
temporară, așa cum era cazul și cu plasarea copiilor. 

Heidrun îi urmărea pe copii cum se jucau. Diferenţa de vârstă 
dintre ei făcea ca jocurile lor să nu pară a avea vreo logică. 
Singura fată din grup, care, la șapte ani, era cea mai mare, își 
asumase rolul de mediator, împărțind jucăriile după cum 
considera ea de cuviinţă și având grijă să existe o rotaţie 
echilibrată, astfel încât niciunul dintre copiii mai mici să nu se 
plictisească sau să devină gelos. Fata era în mod limpede 
obișnuită cu acest rol, din tristul motiv că mama ei era 
dependentă de droguri. Potrivit rapoartelor de la serviciile 
sociale, aceasta făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să pară că 
situația de acasă era mult mai bună decât în realitate, doar ca 
să dea impresia că mama ei e pe drumul cel bun. O dată, când 
le bătuseră la ușă asistenții sociali, descoperiseră că fata 
rupsese o păpădie din grădină și i-o înfipsese mamei ei 
inconștiente după ureche. Avea doar patru ani la acea vreme. 
Din punctul de vedere al copilului, floarea o făcea pe mama ei 
să pară frumoasă, curată și demnă, la fel ca toate celelalte 
mame: capabilă să aibă grijă de ea, cu alte cuvinte. Insă cei de 
la serviciile sociale nu se lăsaseră păcăliţi și fetița devenise un 
musafir obișnuit pentru ei. Dramatismul situaţiei era că Heidrun 
lucra de suficient timp în căminele administrate de primărie ca 
să și-o aducă aminte pe mama fetei, la vârsta la care se aflase, 
la rândul ei, în aceeași situație sfâșietoare. 

Cei patru copii care se jucau pe jos erau sosiți de curând. Se 
întâmpla adesea după weekenduri. Fata fusese adusă sâmbătă 
la prânz, după ce mama ei luase o doză de Fentanil și ajunsese 
la spital. Și pentru că rudele copilului nu erau cu mult mai de 
încredere decât mama ei, plasamentul temporar era singura 
soluţie. Cei doi fraţi - unul de un an, celălalt de cinci - se aflau 
cam în aceeași situație. Fuseseră aduși sâmbătă seară, pentru 
că nu se găsise nicio altă soluţie pentru ei. Părinţii lor erau 
alcoolici, nu dependenţi de droguri. 

Era evident că al patrulea copil, Siggi, avea o poveste complet 
diferită. Hainele îi erau curate și nici nu fusese nevoie să fie 
spălat mai întâi, să-i fie descâlcit părul, să-i fie tăiate unghiile 
sau să i se împrumute alte haine. Era un băiat plin de încredere, 
care se uita în ochii tăi și mânca fără să protesteze ce i se punea 
în faţă. Ba chiar lăsase jos și capacul de la toaletă după ce 


VP - 77 


făcuse pipi. Potrivit bărbatului care-l adusese, ajunsese în 
plasament temporar pentru că părinţii lui erau imposibil de 
găsit. Nicio altă informaţie în plus, însă pentru Heidrun era 
limpede că dacă părinţii lui erau dependenţi, atunci erau unii 
extrem de neobișnuiți. 

Copiii dădeau semne că încep să se plictisească. Fratele mai 
mic începu să izbească de podea capul păpușii Barbie și fata 
încercă în zadar să-l oprească, deranjată de actul de violență. 
Văzând că fata devenea tot mai agitată cu fiecare lovitură, 
Heidrun se hotărî să intervină. 

— Gata, copii! Cred că vi s-a făcut foame. Ce-ar fi să vă dau 
ceva de mâncare? 

Mai erau încă zece minute până la masă, dar le-ar fi luat ceva 
timp să o ajute să pregătească masa și să se așeze pe scăunele. 
Spera ca după ce aveau să termine toate acele aranjamente, să 
nu mai dureze mult până să le fie servită și mâncarea. 

Heidrun se ridică în picioare și-l săltă pe fratele mai mic, care 
încă mai ţinea păpușa Barbie și începu acum să o lovească pe 
ea cu jucăria. Heidrun se văzu nevoită să-i desprindă degetele 
unul câte unul înainte să i-o smulgă din mână. Când păpușa 
căzu pe podea, copilul începu să zbiere, însă se liniști imediat ce 
Heidrun îl duse în bucătărie. În clipa în care fu așezat pe scaunul 
special de la masa din bucătărie, Barbie fusese deja dată uitării. 

Fata și fratele mai mare o urmară pe Heidrun în bucătărie, 
însă Siggi rămase la locul său. Heidrun interpretă acest gest ca 
pe încă un semn că băiatul provine dintr-o casă liniștită. El 
considera de la sine înţeles că urma să fie hrănit când i se făcea 
foame, așa că prefera să se joace mai departe, acum că jucăriile 
îi rămâneau toate lui. În timp ce restul copiilor, temându-se că 
vor fi ignoraţi, se agăţau de picioarele ei. 

— Ce-avem la prânz? 

Fata se holba la masa goală din bucătărie, iar dezamăgirea de 
pe chipul ei arăta că nu avea cine știe ce așteptări să primească 
ceva de mâncare. Sărmana copilă era atât de slabă, încât era 
evident că n-ar fi fost prima oară când rămânea flămândă. 
Heidrun se văzuse nevoită să-i mai strângă elasticul de la 
pantalonii de trening de împrumut. 

— Budincă de orez. 

Fata se înveseli imediat, dar apoi, cu grija zugrăvită iar pe 
chip, o întrebă dacă avea să primească și scorțișoară și zahăr. 


VP -78 


Când Heidrun îi răspunse că da, fetei parcă i se ridică o imensă 
greutate de pe umeri. Ba chiar începu și să fredoneze un 
cântecel în timp ce așeza castroanele pe masă. Heidrun, 
considerând că fratele mai mare era totuși prea necopt și prea 
neîndemânatic pentru a primi ceva ce se putea sparge, îi oferi 
paharele de plastic pentru lapte și patru linguri. După ce copiii 
terminară ce aveau de făcut, masa arăta ca și cum tocmai 
avusese loc un mic cutremur: totul se afla mai mult sau mai 
puţin la locul său, numai un pic strâmb. 

Heidrun îl strigă pe Siggi, iar acesta apăru o clipă mai târziu 
și-și ocupă locul la masă. Păru niţel dezolat când se uită la 
castronul gol din față. 

— Vreau să merg acasă! rosti el, abătut. 

Fata care ședea alături îi puse o mână pe umăr, se aplecă 
spre el și-i zise cu blândețe: 

— Poţi merge curând acasă. Mereu ne întoarcem acasă, dar 
uneori trebuie să mai treacă un pic până ajungem. 

Fratele mai mare, care stătea vizavi de ei, încuviință cu 
putere din cap. 

Heidrun se pregătea să schimbe subiectul înainte ca micuţii 
să fie cuprinși de deprimare, când se auzi o sonerie. Fu nevoită 
să meargă și să deschidă ușa pentru livrare, iar când se întoarse 
înapoi, era deja prea târziu. Ceilalţi copii păreau gata să plângă 
și nici măcar mirosul mâncării nu mai reușea să-i înveselească. 
Sporovăială lor încetă brusc atunci când intră ea în cameră. 

— Copii, despre ce discutaţi? 

— Despre nimic, răspunseră cei trei copii mai mari la unison, 
în vreme ce micuțul își izbea paharul de plastic cu lingura și 
scotea limba la toţi. 

— O, chiar așa? Mi s-a părut că vă aud vorbind. 

Heidrun scoase caserola cu budincă de orez din geantă și 
începu să-i servească pe copilași, adăugând: 

— E cumva un secret? 

Fratele cel mare nu se putu abţine. Foindu-se în scaun, rosti 
dintr-odată: 

— Siggi zice că mămica lui s-a pierdut. Spune că a luat-o omul 
cel rău. 

O pauză pentru respiraţie, după care băiatul continuă, la fel 
de insistent: 

— Așa că el nu se poate întoarce acasă, nu? 


VP - 79 


— Acum mănâncă-ţi mâncarea! zise Heidrun. N-ar trebui să 
zici asemenea lucruri prostești! Normal că Siggi o să se întoarcă 
acasă, la fel ca voi toți. 

— Dar el a zis că bărbatul cel rău omoară oameni. 

— Gata, gata! Nu există niciun bărbat rău. 

Un ton de apel familiar răsună dinspre locul de joacă și 
Heidrun se repezi să-și recupereze telefonul, trăgând nădejde că 
micuţii n-o să continue această discuţie cât timp lipsea ea din 
cameră. Se dovedi că era sora ei, care voia să afle dacă primise 
și ea o invitaţie la petrecerea organizată cu prilejul aniversării a 
patruzeci de ani a fostei soții a fratelui lor. In vreme ce asculta 
exclamaţiile de dezamăgire ale surorii ei, privirea sa 
cercetătoare poposi asupra păpușii Barbie. Incheie brusc 
conversaţia, promiţându-i că o va suna cât de curând. 

După ce vâri telefonul în buzunar, se apropie de uscătorul de 
rufe aflat lângă una dintre ferestre. In cursul dimineţii, atârnase 
pe el două cârpe de vase și un prosop uzat, însă acum de el 
fusese atârnată și păpușa. Aceasta atârna foarte aproape de 
podea, picioarele ei de plastic minuscule, modelate să se 
potrivească în ele niște pantofi cu toc, fiind îndreptate în jos, ca 
și cum încercau disperate să atingă parchetul. O bucată de șnur, 
luat de la mașinuţa pe care-i plăcea s-o tragă după el celui mai 
mic dintre copii, îi fusese înfășurată în jurul gâtului și legată de 
uscător. Doar Siggi ar fi putut face acest lucru, din moment ce el 
fusese singurul rămas în cameră. 

Și deși era imposibil să fi vrut să facă așa ceva, părea că 
băieţelul chiar avusese intenţia să o spânzure pe biata Barbie. 
Efectul era ciudat de tulburător. Heidrun desfăcu șnurul și 
păpușa căzu pe podea. Oricât de stupid părea, femeia se simţi 
mai bine după asta și parcă și mai bine după ce desfăcu șnurul 
din jurul gâtului lung al păpușii. După ce o așeză frumos în cutia 
cu jucării, Heidrun îndesă șnurul în buzunar. Fetița, care era, 
lucru perfect de înţeles, extrem de sensibilă la orice tip de 
violenţă, avea să se supere dacă Siggi repeta jocul. 

Heidrun reveni în bucătărie, unde dădu de o liniște rău- 
prevestitoare. Se întrebă dacă ar fi trebuit să-l chestioneze pe 
Siggi în legătură cu motivul pentru care făcuse ce făcuse, însă fu 
imediat distrasă de o problemă mult mai stringentă, cu mult mai 
gravă pentru copii decât execuţia unei păpuși Barbie, existenţa 
unui om rău sau întrebarea privind cine putea și cine nu putea 


VP - 80 


să se întoarcă acasă. Nu aveau scorțișoară cu zahăr: firma de 
catering uitase să le-o aducă. 


VP - 81 


Capitolul 10 


Thormar se afla deja la restaurant, cu ochii fixați pe ușă. Era 
12:15 și în continuare nici urmă de vreun prieten de-ai săi. 
Întâlnirea fusese sugestia lui, la fel și locul și ora. Era suficient 
de întunecos aici și majoritatea clienţilor erau turiști străini. Mult 
mai de bun-simţ decât întâlnirile din pădurile de pe dealul 
Oskjuhlid, locul obișnuit pentru farse al islandezilor, unde toţi cei 
care îi vedeau îi priveau cu suspiciune. Măcar aici nu exista 
riscul să dea peste vreun localnic. 

Designerii de interior făcuseră tot ce le stătuse în putinţă să 
inventeze un stil care să poată fi cel mai bine descris drept 
„capcană postmodernă pentru turiști”, împrăștiind peste tot 
papagali de mare împăiaţi, imense postere înrămate cu erupții 
vulcanice și picturi mediocre cu izvoarele fierbinţi ale Marelui 
Geysir. Personalul era forțat să îmbrace tradiţionalele pulovere 
islandeze /opapeysa și coifurile vikinge cu coarne de plastic 
galbene. Nici meniul nu fusese trecut cu vederea de către 
designeri și-n mod evident nu le era menit localnicilor. 
Exemplarul primit de Thormar era în engleză. Se alese cu o 
privire ciudată din partea chelneriţei când o întrebă dacă n-are 
unul în islandeză. Aparent, răspunsul era negativ. 

Până la urmă, ușa se deschise și înăuntru pătrunse Tómas, 
ceea ce-l făcu pe Thormar să nu mai fie singurul client fără 
rucsac. Costumul cu haină elegantă și fularul subţire trădau 
faptul că și Tómas venise încoace direct de la serviciu. Acesta 
era economist la Banca Centrală și arăta ca un tânăr ambițios 
pe cale să fie promovat deși, din câte știa Thormar, acesta 
părea să fi poposit deja pe un platou al graficului. Era genul de 
lucru pe care nu-l observai decât privind în urmă. 

Ușa abia se închisese în urma lui, când pe ea intră Gunni, și el 
într-un costum elegant, arătând cumva chiar mai elegant decât 
ceilalți. Lucra în domeniul finanţelor și era mereu îmbrăcat la 
patru ace, mai puţin în zilele de vineri. _ 

Erau cu toții aici - în afară de Helgi, firește. Insă Thormar era 
destul de sigur că acesta nu va mai veni. 

— Ce drac de loc e ăsta? 


VP - 82 


Gunni își desfăcu fularul și-l aruncă în separeu. 

— Oriunde te uiţi pe-aici dai numai de restaurante de top și tu 
vii și ne propui cocina asta. Care-i treaba? 

Thormar nu voia să-i explice. Îi era teamă că vor lua prea în 
serios videoclipul; îi era teamă să nu pice de idiot, de fătălău. In 
loc să-i răspundă, începu să le împartă meniuri, lucru care nu 
diminuă deloc scepticismul lui Gunni. 

— lisuse! E ceva comestibil în rahatul ăsta de local? Un burger 
viking? Ce n-ai...? 

Pentru prima dată, Tómas nu zicea nimic. Studia meniul cu o 
atenție menită în mod normal citirii contractului de vânzare a 
unei case. Era atât de atipic pentru el, încât Thormar îl luă ca pe 
un semn că și el îi împărtășea temerile. Spre deosebire de 
Gunni. 

— Cum a decurs petrecerea? 

Tómas își lăsă jos meniul fără să precizeze ce dorește să 
comande, apoi adăugă: 

— Dísa era complet epuizată când a ajuns acasă. La fel și 
Silla. 

— O, bun, foarte bine! 

Thormar se abţinu să-l întrebe cum naiba era posibil ca Silla, 
soția lui Tómas, să fie epuizată, când nu făcuse absolut nimic 
toată după-amiaza, ci doar stătuse în fund și bârfise, așteptând 
să-i fie servite toate mură-n gură. La polul opus, fiica lui, Disa, 
răsturnase apartamentul cu susul în jos ca o făptură demonică, 
arzând mai multă energie decât o obsedată de sală în luna 
ianuarie. 

Gunni, neavând urmași, nu arăta nici cel mai mic interes faţă 
de petrecerile pentru copii. 

— Amice, ce căutăm în cloaca asta? Pe bune? 

Urmărind cu atenţie o parte dintre clienţi fără a-i veni să 
creadă ce vede, Gunni se întoarse spre prietenii săi. 

— Doar așa, de sanchi, bine? 

Thormar știa cât de absurd li s-ar fi părut să audă că își face 
griji că ar putea trage cineva cu urechea la ei sau că ar fi montat 
cineva microfoane. 

— Nu e mai rău decât oriunde altundeva și oricum e mai puţin 
probabil să fim întrerupți din minut în minut de vreun amic de-ai 
tăi. 


VP - 83 


Gunni făcea colecţie de înscrieri în diverse cluburi așa cum 
colecţionau  tocilarii timbre. Cluburi de golf, cluburi de 
vânătoare, Round Table, clubul amatorilor de trabucuri, clubul 
bucătarilor, clubul somelierilor, clubul alergătorilor, pe lângă 
munca de voluntariat pentru oricare ar fi fost partidul politic pe 
care sustinea la acel moment. 
Pur și simplu nu putea face nicio mișcare fără să dea peste 
vreun coleg membru al uneia dintre acele asociaţii. 

— Păi, eu o să iau un Sendviș Gheţar. 

Tipic pentru T6mas. Acesta încerca mereu să evite orice tip 
de confruntare sau motiv de neplăcere. Cu această intervenție, 
el spera să împiedice o ceartă între Thormar și Gunni. Dacă 
orice altceva eșua, el se putea baza oricând pe o remarcă legată 
de vreme. 

— N-aveţi de gând să vă hotărâți și voi? Chelneriţa pare că 
vrea să vină să ne ia comanda. 

Gunni își dădu ochii peste cap. 

— Eu nu doresc nimic. 

O chelneriţă înveșmântată într-un /opapeysa veni și se postă 
chiar în capul mesei. Coiful îi stătea strâmb și și-l așeză mai 
întâi, zâmbind timid și părând jenată să întâlnească alţi islandezi 
în vreme ce purta o asemenea costumaţie. Cu pixul și carnetul 
pregătite, îi întrebă ce-ar dori, după care le notă comenzile. 
Thormar nu rămase deloc surprins să descopere că, în pofida 
anunţului său că nu dorește nimic, Gunni comandă meniul zilei 
cu un aer de completă indiferenţă. Deloc surprinzător, mai ceru 
și o bere mare. 

Urmăriră în tăcere cum fata cea mlădioasă se îndepărta. Când 
se întoarseră unul spre celălalt, Thormar hotărî să abordeze 
subiectul. Dacă nu o făcea acum, risca să rateze ocazia. In 
momentul în care avea să le sosească mâncarea, atenţia le va fi 
distrasă și cu cât ar fi scăzut mai mult nivelul berii din halba lui 
Gunni, cu atât i-ar fi păsat mai puţin. Și-așa era destul de greu 
să ia ceva vreodată în serios când era treaz. lar când ar fi 
terminat de mâncat, ceilalţi ar fi fost deja nerăbdători să plece, 
așa că atunci n-ar mai fi avut niciun rost să ridice problema. 

— A primit vreunul dintre voi vreo veste de la Helgi? întrebă 
el. 


VP - 84 


Nu primise niciunul, deși reieși că încercaseră amândoi să dea 
de el. Thormar se așteptase la asta, deși era în continuare 
dezamăgit și simţea cum neliniștea lui creștea tot mai mult. 

— Credeţi că are ceva de-a face cu videoclipul? 

Gunni scuipă berea înapoi în halbă. 

— Ești nebun? Aia n-a fost decât vreun soi de înscenare. Ceva 
descărcat de pe internet. 

— Mie mi s-a părut că seamănă cu Helgi. Era leit el. 

Thormar intenţionase să lase în seama unuia dintre ei această 
subliniere. Nu voia să riște să fie considerat naiv. 

— Chiar n-aţi observat niciunul? 

Tómas ridică din umeri și răspunse pe un ton neutru: 

— Iniţial mi s-a părut și mie c-ar fi el, dar apoi n-am mai fost 
chiar așa sigur. Calitatea era destul de slabă. Nu cumva e vorba 
doar de o înscenare, cum a zis Gunni? Ceva ce-o fi postat Helgi 
doar pentru că seamănă cu el? Să nu fi fost o simplă glumă? 

— Și-atunci de ce nu mai răspunde la telefon? 

Gunni își dădu ochii peste cap și scoase un oftat din tot 
sufletul. 

— Omule, tu chiar glumești? Doar știi că Helgi pleacă mereu 
în străinătate! O fi probabil în vreun avion, cu telefonul închis... 

— În cazul ăsta, unde ar putea zbura? SpaceX încă n-a dat 
încă drumul la zboruri comerciale. Telefonul lui Helgi e închis de 
cel puţin 36 de ore, așa că ar trebui să fi aterizat deja dacă ar fi 
călătorit oriunde pe Pământ. ÎI tot sun de ieri, de la prânz și-am 
încercat și azi-noapte de câteva ori. 

Thormar citi în ochii lui Tómas că acesta îi împărtășea 
temerile, deși nu era dispus s-o recunoască. Insă vedea bine că 
Gunni nu era deloc convins, așa că insistă: 

— Și nici n-a pomenit nimic că pleacă în străinătate. De fapt, 
zicea că o să treacă să lase un cadou pentru Hallbera înainte de 
petrecerea de ieri, însă n-a mai apărut. 

Se lăsă liniștea. După câteva secunde, fu întreruptă de Gunni: 

— E un pic ciudat, dar trebuie să existe un soi de explicaţie. 

— Păi, care e, atunci? Nu-i deloc amuzant și chiar nu văd ce 
rost ar avea postarea. Doar n-am înfiinţat forumul pentru 
căcaturi de genul ăsta! 

Tómas părea să fi abandonat cu totul speranţa că discuţia lor 
avea să se mute și la fotbal. Lăsându-și jos cuțitul și furculița, își 
scoase telefonul. 


VP - 85 


— Să vă zic eu ce mi se pare ciudat... 

Se opri, făcându-și de lucru cu ecranul, după care îl întinse 
spre ei și-i întrebă: 

— Cine e acest administrator care a încărcat videoclipul? 

Telefonul fu trecut din mână în mână. Gunni abia de-i aruncă 
o privire înainte să i-l dea lui Thormar și să ia o înghiţitură mare 
de bere. 

— Toţi avem statut de administratori, sublinie el. Trebuie să fi 
fost Helgi, cum am spus. Vreun soi de glumă macabră. 

Mai luă o gură, după care își șterse spuma de pe buza de sus. 

— Dar de ce Helgi? întrebă Tómas. La fel de bine ar fi putut fi 
unul dintre noi. Cum ai zis și tu, suntem cu toţii înregistraţi ca 
administratori. 

Incepură să vorbească toţi trei odată în graba lor de-a nega că 
sunt responsabili de postare. Thormar continua să se zgâiască la 
ecran. 

— Tommi are dreptate. Cum se face că postarea e făcută de 
un administrator? Dacă Helgi sau unul dintre noi ar fi fost 
responsabil, ar fi apărut numele nostru de utilizator. N-ar trebui 
să difere cu nimic de celelalte chestii pe care le postăm acolo. 

Întinse telefonul și Gunni îl luă, încruntându-se. În cele din 
urmă, păru să se prindă și el că ceva nu e-n regulă. ÎI urmăriră 
tastând pe ecran, după care ridică privirea și aerul său obișnuit 
de nepăsare dispăru cu totul. 

— Care e problema? 

— Poftim? 

Tómas fu primul care înhăţă telefonul. 

— lisuse! 

Prea nerăbdător să mai aștepte, Thormar ceru să i se spună 
mai repede: 

— Ce? Ce e? 

— Sunt cinci utilizatori înregistraţi pe forum. Noi trei, Helgi și 
cineva cu numele de utilizator administrator. 

Cu chipul golit de culoare, Tómas îi întinse telefonul lui 
Thormar. 

Acesta rămase holbându-se la ecran. lar acolo, negru pe alb, 
pe pagina de administrare: cinci persoane aveau acces. Dar era 
imposibil! 

— Când a apărut acest utilizator în plus? 


VP - 86 


Lui Tómas îi tremura vocea, însă niciunul dintre ceilalți doi nu 
era surprins: angoasa îi cuprinsese și pe ei. 

Thormar cercetă interfața de editare și-și umezi buzele, 
nervos. 

— Acum ceva mai mult de un an. N-ai fi băgat de seamă 
decât dacă ai fi verificat pagina de administrare, și eu nu m-am 
mai uitat la ea de când am înfiinţat forumul. Cât a trecut de- 
atunci? Zece ani? 

— Ceva de genul. N-am avut niciun motiv să verific pagina de 
administrare. Cum o fi fost posibil? 

Tómas se întinse după telefonul său, însă Thormar îl feri de el, 
ca să poată continua să se uite. Tómas întrebă din nou, părând 
furios: 

— Cine i-a garantat accesul acestui tip? 

— Tip? Ar putea fi o femeie. 

Dintr-odată, un nod de spaimă îi strânse cu totul stomacul lui 
Thormar. Nu cumva Sigrún sau una dintre celelalte soţii aflaseră 
despre site? O clipă mai târziu, raţiunea își intră în rol, 
anunţându-l că soţia lui n-ar fi păstrat sub nicio formă tăcerea 
vreme de un an, dacă într-adevăr ar fi fost ea. Căută informaţia, 
dar n-o putu găsi, lucru deloc surprinzător, întrucât pagina 
fusese în mod deliberat construită pentru a proteja anonimatul 
utilizatorului. 

— Niciun indiciu cu privire la cine i-a permis lui - sau ei - 
accesul. Niciun nume, e-mail sau orice altceva. Dar indiferent 
cine a fost, a rămas discret vreme de un an întreg. Nu a postat 
absolut nimic în afară de acest videoclip. 

— Dar cum stă cu vizionările? S-a uitat cumva la ceva postat 
de noi? enunţă Tómas întrebarea care stătea pe buzele tuturor, 
căci forumul era destinat strict pentru ochii lor. 

— Nu-mi dau seama. 

Thormar renunță și-i dădu telefonul înapoi lui Tómas, 
adăugând: 

— Dar indiferent cine-a fost, trebuie să ne fi văzut postările. E 
de la sine înţeles. 

Niciunul dintre ei nu mai putea vorbi. Toţi se gândeau la 
același lucru; toţi vizualizau în minte materialele pe care le 
încărcaseră. Pentru distracţia prietenilor lor - în niciun caz 
pentru altcineva. 


VP - 87 


Teama lui Thormar pentru ceea ce i se întâmplase lui Helgi 
fusese înlocuită de teama pentru propria persoană. Dacă 
forumul ajungea public, era terminat. Atât din punct de vedere 
profesional, cât și personal. Același lucru era valabil și pentru 
ceilalţi. Și pentru Helgi. Nici măcar toţi banii lui nu l-ar fi putut 
proteja de dezastrul care ar fi rezultat. 

Așteptau cu toţii în tăcere când chelnerița în costumaţia ei 
ridicolă reveni cu mâncarea lor. Niciunul dintre ei nu mai avea 
poftă de mâncare și îți puteai da seama de gravitatea situaţiei în 
care se aflau după faptul că plecaseră fără ca Gunni să-și 
termine berea. 


VP - 88 


Capitolul 11 


Autopsia se terminase și Huldar se felicită singur că izbutise 
încă o dată să o evite. Erla o luase pe Lina cu ea și, judecând 
după culoarea chipului ei, părea că reușise în sfârșit să-i 
zdruncine niţel stăpânirea de sine. Fata era palidă de obicei, 
însă acum părea aproape cenușie. 

— Bea asta! O să te simţi mai bine. 

Huldar îi dădu Linei o cola rece ca gheața de la automatul cu 
băuturi. Voia să afle ce reieșise în urma autopsiei și se gândea 
că mai degrabă avea să afle mai multe de la Lina, care avea o 
extraordinară memorie a detaliilor, decât de la Erla. O urmări 
cum dă pe gât băutura, așteptând să o lase jos, înainte să-și reia 
tirul de întrebări. 

— Așadar, ce-aţi aflat? 

_ — Bleah! O mulţime de lucruri pe care aș prefera să nu le știu. 
Insă cel mai important e că au descoperit Flunitrazepam în 
proba de urină pe care au prelevat-o ieri de la Helgi. Acum 
așteaptă rezultatele analizelor de sânge pentru o interpretare 
mai bună, însă legistul se așteaptă să confirme rezultatul iniţial. 

Medicamentul era cunoscut mai bine după denumirea de 
Rohypnol, adică „drogul violului”. Era un somnifer cu 
nenumărate efecte adverse neplăcute, folosit adesea în cazurile 
de viol, deși prezenţa sa rareori putea fi dovedită. Huldar, 
personal, ar fi preferat să zacă toată noaptea treaz, cu 
insomnie, decât să-și îngăduie să cadă lat, inconștient, din 
cauza acestui așa-zis drog al violului. 

Lina își începu obișnuita prelegere, de parcă ea ar fi fost 
polițistul cu experienţă, iar el, un novice. 

— Medicamentul e un sedativ aproape de zece ori mai 
puternic decât Valium. Incepe să-și facă efectul cam la douăzeci 
de minute după ce a fost înghiţit, și efectul maxim se instalează 
după două ore. Durează de la patru la șase ore, însă efectul lui 
se poate simţi și până la zece ore după ce a fost luat 
medicamentul. Uneori și mai mult. Nu că acest lucru ar fi fost 
valabil în cazul lui Helgi, dat fiind că el a murit când 
medicamentul încă era activ. 


VP - 89 


Huldar înălță din sprâncene. 

— Ai aflat toate astea la curs sau ai reușit să le memorezi în 
timpul autopsiei? 

Lina părea jenată. 

— În timpul autopsiei. Am reușit să răzbat cu bine 
concentrându-mi toată atenţia la ce zicea legistul - atât timp cât 
nu avea de-a face cu ferăstraie, bisturie sau forcepsuri. 

Se cutremură, apoi adăugă: 

— Scuză-mă dacă acord prea multă atenţie detaliilor, însă mă 
ajută să rămân detașată. 

Huldar zâmbi. 

— Te înţeleg - mai bine decât ţi-ai putea imagina. Nici eu nu 
rezist în timpul autopsiilor. Data viitoare o să încerc și eu 
metoda ta. Poate că o să mai învăţ ceva în felul ăsta. De obicei, 
sunt prea ocupat să mă abţin să vomit în gaura din pieptul 
victimei. 

Lina păru ușurată să audă că nu era singura chinuită de 
întâmplare. Îi zâmbi lui Huldar, înainte să-și termine raportul. 
Era un zâmbet vioi și extrem de drăguţ, într-un contrast total cu 
ce spunea: 

— Cu alte cuvinte, Helgi se afla sub influența medicamentului 
la momentul decesului. Ceea ce înseamnă că ucigașului i-ar fi 
fost relativ ușor să-l conducă la locul faptei. S-ar fi supus 
comenzilor fără să crâcnească, atât timp cât doza nu ar fi fost 
prea mare. În caz contrar, el ar fi fost pe jumătate paralizat și 
ucigașul său ar fi trebuit să-l care pe sus. 

— Cum poate afla cineva care e doza potrivită? O poţi căuta 
pe Google? Mă îndoiesc că instrucţiunile producătorului includ și 
informaţii despre cât trebuie să-i administrezi cuiva ca să-l 
transformi în zombi. 

— Habar n-am, dar pot verifica. La cercetare mă pricep cel 
mai bine. 

— N-am nicio îndoială, răspunse Huldar, rânjind la ea. Dacă 
Erla nu ţi-ar fi dat deja o sarcină, ar fi fost super să poţi să o faci. 
În fine, să revenim la autopsie! Mai e ceva? 

— Legistul apreciază că Helgi a murit undeva între orele 2:30 
și 3, duminică dimineaţa. 

Huldar își mângâia falca, ţepii tari aducându-i aminte că 
uitase să se radă. Aia era, va trebui să mai aștepte. Nu era deloc 
surprins că momentul decesului nu putea fi stabilit cu mai multă 


VP - 90 


precizie. Practic singurul mod de a primi un răspuns precis era 
dacă victima deceda în faţa unei alte persoane, de preferat un 
doctor. 

— Siggi s-a ivit pe camerele de supraveghere la 3:15. Deci nu 
putea fi Helgi cel care la adus la apartament. El ar fi trebuit să 
atârne deja într-un ștreang la Álftanes, nu doar drogat cu 
Rohypnol, ci și mort. 

— Și nu doar drogat. Potrivit medicului legist, mai era și beat 
la momentul decesului. Ar fi trebuit să fie complet dus din 
pricina combinației de Flunitrazepam și alcool. 

— Cât de beat, mai exact? 

— Avea o concentraţie de 1,2 la mie. Beat, dar nu criţă. 
Potrivit tabelului pe care l-am găsit online, în starea aceea 
vorbirea i-ar fi fost neclară și i-ar fi fost imposibil să mai 
raționeze sau să judece cum trebuie. Abilitatea de a-și controla 
funcţiile motorii i-ar fi fost și ea afectată. 

Lui Huldar îi era cunoscută această stare - mai cunoscută 
decât ar fi fost pregătit să recunoască în faţa acestei tinere cu 
ochi strălucitori și, fără îndoială, cu o minte extrem de ascuțită. 

— Cum crede legistul că a pătruns Rohypnolul în fluxul 
sangvin al lui Helgi? 

— N-a găsit nicio înţepătură pe corp, așa că e greu de crezut 
că i-a fost administrat printr-o injecție. Conţinutul stomacului a 
scos la iveală că... 

Gura Linei se strâmbă involuntar și se opri câteva secunde ca 
să se adune înainte să continue: 

— Se pare că Helgi a vomitat, prin urmare s-a pierdut din 
conţinutul stomacului. Însă ceea ce a rămas se potrivea cu ce 
comandase el la restaurant, așa că legistul n-a avut motive să 
creadă că mai mâncase și altceva în noaptea respectivă. Dat 
fiind că a părăsit restaurantul imediat după ora 10, drogul n-ar fi 
avut cum să-i fi fost pus în mâncare. Acesta începe să aibă efect 
după douăzeci de minute, iar dacă i-ar fi fost pus, n-ar mai fi fost 
în stare să-și cumpere ceva de băut la 101 Bar. Legistul crede 
că i s-a umblat la paharele cu băutură, ceea ce reprezintă 
metoda obișnuită când îţi strecoară cineva drogul. El spune că 
nu e deloc imposibil ca Helgi să-l fi luat în mod deliberat. Insă cu 
nu cred nici în ruptul capului așa ceva. 

— Poate că a crezut că ia altceva - Ecstasy, de exemplu. Sau 
metamfetamină ori cocaină, dacă era sub formă de praf. Insă e 


VP - 91 


greu de crezut că ar fi făcut o asemenea greșeală dacă era un 
consumator obișnuit. 

— Hmm! 

Lina nu prea dădea senzaţia că e familiarizată cu lumea 
drogurilor. Părea mai degrabă genul care bea o bere, apoi își 
comandă alta doar ca să descopere că nu o mai poate termina. 
Firește că nu părea deloc convinsă. Huldar putea bănui ce 
gândea ea: de ce un tip bogat ca Helgi, care avea tot ce-și 
dorea, alesese să-și distrugă viaţa cu droguri? In timp, avea să 
înveţe și ea că nu e totul chiar atât de simplu. Oameni pe care 
nu i-ai crede niciodată în stare cad în capcana consumului de 
droguri ca să-și umple golul din vieţile lor, mulţi dându-și seama 
prea târziu că obiceiul lor nu face decât să amplifice acel gol. 

— În fine, care a fost cauza morţii? Spânzurarea? 

— Da. Asfixierea cauzată de ștreangul din jurul gâtului. Cuiul 
din piept n-a străpuns niciun organ vital. De bună seamă că i-a 
provocat o durere cumplită, dar nu i-ar fi fost fatal decât dacă ar 
fi făcut o infecţie. 

— Urât! 

— Da. 

Lina se cutremură iar, apoi continuă: 

— Nici nu vreau să încep să descriu cum a fost când legistul a 
scos cuiul. A fost ca un zgomot de sucţiune... 

Se opri. 

— Ajunge, gata, mulțumesc! 

Huldar chiar nu simțea deloc dorinţa să audă alte detalii 
macabre. Doar nu evitase autopsia numai ca să fie silit să 
asculte versiunea ei audio. 

— Altceva important a mai ieșit la iveală? 

— Nu. Doar că Helgi se afla într-o formă grozavă și era foarte 
sănătos. Părea să aibă mare grijă de el însuși. 

— Și ce pierdere de vreme s-a dovedit a fi! 

Huldar rezistă tentaţiei de-a adăuga că Helgi mai bine s-ar fi 
apucat de fumat decât să transpire la sala de fitness. 

Chipul Linei se lumină dintr-odată. 

— Oh! Încă ceva. De fapt, n-are nicio treabă cu autopsia, dar 
m-am gândit să caut istoria locului crimei. Atât Stânca 
Spânzuratului, cât și zona înconjurătoare, în caz că există vreo 
legătură. 

— Și ce-ai aflat? 


VP - 92 


Lina surâse. 

— O mulţime de lucruri. Prea multe, probabil. 

Luă o coală de hârtie care arăta dureros de asemănător cu 
raportul pe care îl citise mai devreme în faţa Erlei și începu: 

— Bun, câmpul de lavă Gâlgahraun e parte din Búrfellshraun, 
despre care se crede că s-a format acum 8 000 de ani. 

Huldar se amuza în sinea lui. Ştia c-ar trebui să-i atragă 
atenţia că informaţiile de acest gen nu erau deloc relevante, 
însă nu voia să-i strice momentul, dat fiind că părea atât de 
mulțumită. Mai bine să o lase să termine de citit, după care să-i 
împrumute pixul și să taie orice era irelevant înainte să i-l 
prezinte Erlei. Din păcate, părea că nu va mai rămâne nimic 
dacă toate erau informaţii de genul ăsta. 

— Așa. Câmpul de lavă și-a primit numele de la stânca 
despicată pe care a fost descoperit Helgi: „Stânca 
Spânzuratului”, unde se presupune că erau spânzurați criminalii 
și apoi erau acoperiţi cu movile de pietre. Deși nu există dovezi 
scrise că acolo au avut loc execuţii, se pare că acolo se 
desfășurau procese ad-hoc pe vremea Adunărilor de pe 
Kópavogur. Stâncile sunt vizibile din Bessastadir, astfel încât 
trimișii regelui danez puteau privi fără să fie nevoiţi să iasă din 
casă. Foarte util! 

Ridicând privirea, zâmbi în semn de scuză și adăugă: 

— Erla a pomenit deja despre execuţii duminică. Scuze! 

— Nu-i nimic! Nu strică niciodată să repeţi lucruri. Continuă! 

Căpătând curaj, Lina continuă să citească: 

— Câmpul de lavă este extrem de accidentat, plin de cratere, 
de creste, de fisuri și de stânci trântite una peste alta, după cum 
sunt sigură că-ţi amintești. 

Făcu o pauză scurtă, apoi adăugă: 

— Am mai verificat și persoanele și evenimentele care au 
legătură cu zona, atât online, cât și în baza de date a poliţiei. 

— Și ce-ai aflat? 

— Tot soiul de chestii. Câmpul de lavă e arhicunoscut pentru 
faptul că Jóhannes Kjarval? a realizat nenumărate tablouri cu el. 

Văzând că Huldar părea de-a dreptul uimit de o asemenea 
informaţie, Lina preciză: 


? Pictor islandez (1885-1972), considerat unul dintre cei mai importanţi artiști ai 
Islandei, care a lăsat în urmă mii de desene și de tablouri realizate în stil impresionist, 
expresionist și cubist. (W.t.). 


VP - 93 


— Înţeleg că nu e relevant pentru caz. Dar mai sunt și alte 
detalii. 

Huldar se închină în gând, sperând că până la urmă va auzi și 
ceva relevant pentru caz. 

— Zona apare de câteva ori în baza de date a poliţiei. În 
octombrie 2013, mai mulţi protestatari care se autointitulau 
„Prietenii lavei” au fost arestaţi în timp ce încercau să blocheze 
construirea unei șosele prin partea de sud a câmpului de lavă. 

— Helgi avea vreo legătură cu protestatarii? 

— Nu. Nu din ce-am găsit eu. 

— Atunci continuă. 

Pe Huldar începea să-l cuprindă disperarea. Practic n-avea să- 
i mai rămână nimic după ce tăia toate părțile irelevante pentru 
caz. 

— Bun. În ultimii douăzeci de ani, trei cadavre au fost aduse 
pe ţărmul din apropierea Stâncii  Spânzuratului. Acum 
optsprezece ani, un bărbat de șaizeci și patru de ani, care 
intrase singur în mare pe țărmul sudic al golfului SkerjafjSrdur, a 
apărut acolo. Sau mai degrabă haina, pantofii și portofelul i-au 
fost găsite acolo. Suferise de o depresie serioasă și împrejurările 
morţii sale nu au fost considerate suspecte. Acum cinci ani, o 
tânără a fost găsită și ea pe țărm. S-a bănuit că a intrat în mare 
în Fossvogur. Şi ea se lupta cu depresia, însă avea atât de mult 
alcool în sânge, încât moartea ei ar fi putut fi considerată mai 
degrabă un accident decât o sinucidere, deși varianta din urmă 
pare mai probabilă. Cadavrul ei nu indica nicio urmă de violenţă 
și obiectele personale i-au fost găsite în capătul de sus al plajei. 
Apoi, acum trei ani, un bărbat de douăzeci și opt de ani a fost 
aruncat de apă pe mal. Se înecase în timp ce înota în golful 
Nauthólsvík și curentul l-a purtat până în Álftanes. 

— Două sinucideri și un înec. 

— Da. 

— Și nu avem niciun motiv să credem că vreunul dintre 
aceste decese sunt suspecte? 

— Trebuie să cercetez cazurile mai în detaliu. Însă concluziile 
anchetelor au fost că nu au existat motive să se creadă că a fost 
ceva necurat la mijloc. 

— Altceva? 

— Da. Un caz mai recent. 

— Adică? 


VP - 94 


Lui Huldar îi fu trezit interesul. Poate că Lina descoperise 
totuși ceva. 

— Poliţia a primit primăvara trecută un apel în legătură cu 
capturarea ilegală de eideri. Colectare ilegală, cu alte cuvinte. 

— Colectare ilegală? 

— Da. A existat o dispută între proprietarul terenului și un 
bărbat care aduna eideri de pe proprietatea lui fără permisiune. 
Hoţul a fost arestat și cazul a fost trimis la procuratură. Nu pare 
însă să fi mers mai departe. Adică nu s-a ajuns la proces și n-a 
fost aplicată nici măcar o amendă. 

— Să nu-mi spui că Helgi a fost una dintre persoanele 
implicate! 

Linei îi căzu fata. 

— Nu, din păcate. Eu nu găsesc nicio legătură. Dar ghici ce? 

— Ce? 

— Câmpul de lavă Gâlgahraun se învecinează cu o proprietate 
denumită  Selskard, care îi aparţine familiei lui Bjarni 
Benediktsson, fostul prim-ministru. 

Huldar rămăsese fără replică. În timp ce-și freca barba, se 
întreba cu ce partid ţinea Lina. Tânără, cu picioarele pe pământ, 
silitoare. Dacă nu ar fi învăţat ca să se alăture forțelor de poliţie, 
el, unul, ar fi zis că susține Partidul Verde, partid de stânga. 

— Lina, eu cred că putem sta liniștiți că Bjarni Benediktsson n- 
a avut nimic de-a face cu asta. Sau oricare dintre membrii 
familiei sale. A 

— Știu, zise Lina, care părea enervată. Insă Helgi era 
investitor și există o mulţime de terenuri unde se putea construi 
pe acea proprietate. Poate că uciderea lui are o dimensiune 
politică. 

Huldar respinse această teorie extrem de exagerată. 

— Te deranjează dacă mă apuc să tai părțile la care cred că 
ar trebui să renunti înainte să te duci cu asta la Erla? 

Lina îi dădu raportul și-l urmări uimită cum tăia în diagonală 
aproape tot textul. Tot ce mai rămăsese era informaţia din baza 
de date a poliţiei. Cele două sinucideri, înecul și protestul 
„Prietenilor lavei”. 

— Gata. Ai să-mi mulțumești mai târziu. 

Rânji la ea, însă nu primi niciun surâs drept răspuns. 


VP - 95 


Gudlaugur își înclinase monitorul. Doar un pic, suficient cât să 
împiedice pe oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo să-i 
vadă ecranul. Erla, păcălită de falsul lui șchiopătat, îi 
încredințase sarcina pe care o ceruse. 

— Ceva legat de Helgi? 

Huldar se trânti greoi pe scaun, încercând să nu-și verse 
paharul de cafea ce mai că dădea pe dinafară. Ceea ce voia de 
fapt să-l întrebe pe Gudlaugur era dacă găsise ceva interesant 
pe camerele de supraveghere. 

— Nu. Încă nu. 

Huldar bănuia că, deși ar fi avut mai mult sens să-l 
urmărească pe Helgi după ce ieșise din bar, Gudlaugur ar fi 
început de fapt prin a verifica înregistrările camerelor de 
supraveghere din jurul cluburilor pe care el însuși le vizitase în 
noaptea respectivă, în speranţa că drumurile sale și ale lui Helgi 
nu se intersectaseră la un moment dat. Bine, cluburile de care 
își aducea aminte, în orice caz. Dată fiind starea lui de duminică 
dimineața, probabil că mai avea niște goluri în memorie. Huldar 
sorbi din cafea, apoi își zise „la naiba cu toate!” 

— Te-ai găsit pe camere? îl întrebă. Pe varianta necenzurată? 

Gudlaugur nu părea deloc amuzat. 

— Nu pe mine mă caut. 

— A, da, corect. Greșeala mea. 

Huldar trebui să-și ascundă un zâmbet în timp ce sorbea iar 
din cafea. Nu putea nega că simţea o oarecare plăcere văzându- 
| pe altul cum se perpelea, stânjenit. 

— Zi-mi şi mie ceva! Promit să-mi ţin gura, dar ce-ai de gând 
să faci cu clipurile în care o să apari? 

— Nu cred că am frecventat aceleași baruri în noaptea aceea, 
așa că dacă voi apărea, e puţin probabil ca victima să se 
ivească în preajma mea. 

Cum Huldar nu comentă nimic, Gudlaugur se grăbi să adauge: 

— Ce vreau să zic de fapt e că el avea o mulţime de bani, în 
timp ce eu trebuie să-mi chibzuiesc fiecare coroană. Cu 
siguranţă el a fost în baruri mai exclusiviste. 

— Aici te înșeli. 

Huldar profită de această ocazie ca să schimbe cursul 
discuţiei: 

— Când oamenii sunt beţi, simt nevoia să se scalde în ape 
mai murdare. Pur și simplu vor să se afle acolo unde e miezul 


VP - 96 


distracţiei. Și acolo au tendinţa să meargă și cei mai tineri și mai 
puţin înstăriți. Eu, unul, n-aș fi la fel de sigur, dacă aș fi în locul 
tău. 

— Nu-mi fac griji că voi apărea pe imagini alături de el. Crede- 
mă! 

— Bine. În cazul ăsta, care-i pubul pe care-l cauţi? Credeam 
că ai să cauţi barurile exclusiviste în care a mers Helgi. 

Gudlaugur șovăia. Nu era obișnuit să mintă. In cele din urmă, 
încercă să scape de situaţie răstindu-se la Huldar: 

— Mai contează? 

— Neah. Eram doar curios. Nu prea-mi petrec timpul în baruri 
șic, așa că mă întrebam dacă am să-l recunosc pe cel pe care-l 
cauţi tu. 

— Mă îndoiesc sincer că-l știi. 

Gudlaugur amuţi cu totul. Tot ce se mai auzea acum era clicul 
mouse-ului său. După care își trase scaunul îndărăt și se ridică, 
anunțând că merge să-și ia o cafea. 

— Nu uita să șchiopătezi! 

Huldar rânji răutăcios când își văzu colegul începând să 
șchiopăteze spre automatul de cafea. Gudlaugur tot arunca 
priviri peste umăr, temându-se în mod evident că Huldar avea 
să tragă cu ochiul la calculatorul lui. Insă acestuia nu-i trecuse 
prin cap să facă asta. Nici nu avea nevoie de confirmarea 
vizuală că avea dreptate în legătură cu ce punea Gudlaugur la 
cale. Când acesta se întoarse înapoi șchiopătând, el stătea în 
același loc, cu picioarele pe birou și sorbindu-și tacticos cafeaua. 
Și acolo rămase și după ce Gudlaugur apăsă butonul mouse-ului, 
pornind iar înregistrarea și scoțând, la scurt timp după aceea, 
un geamăt adânc. 

In mod evident, se descoperise în filmare și, după sunetul pe 
care-l scosese, era clar că era și Helgi acolo. 

Iniţial, Huldar se prefăcu că nu observă. Rămase la locul său, 
întrebându-se cum ar trebui să reacționeze. Apoi, plesnind cu 
palmele braţele scaunului, se ridică, se apropie de Gudlaugur și- 
| zise: 

— Arată-mi! 

Gudlaugur se și repezise să închidă fereastra de pe ecran. 

— A, știi, nu e nimic important. Cred că Helgi a trecut pe 
acolo. Singur. E complet lipsit de importanță, în afară de faptul 
că trebuie să-i urmărim toate mișcările și să stabilim intervalul. 


VP - 97 


Cu siguranță îl vom mai identifica pe imagini. Există vreo 
patruzeci de camere în centru, plus cele din baruri, de la care 
încă se mai adună înregistrări. 

— Arată-mi! repetă Huldar, ferm, dar fără duritate. 

Nu era furios, ci doar voia să-l împiedice pe Gudlaugur să facă 
o prostie care avea să-l coste mai târziu. 

Gudlaugur deschise gura ca să obiecteze, după care ridică din 
umeri și mări fereastra la loc. Pe ecran se ivi o imagine cu 
strada principală Laugavegur plină de lume, lucru normal pentru 
weekend. Camera era înclinată pentru a arăta trotuarul din 
partea de sud a străzii, până la colţul cu Klapparstigur. Displayul 
digital indica ora 1:30 dimineața. 

În primul rând, nici urmă de Helgi. Oamenii treceau în sus și-n 
jos, care mai de care mai beţi și cu hainele mai mult sau mai 
puţin la locul lor. Interacțiunile dintre cei care se opreau ca să 
discute unul cu altul păreau mai mult decât exagerate, precum 
ale actorilor din show-urile pentru copii. Dădeau din mâini, se 
clătinau și se dădeau în spate, râzând în hohote. Faptul că erau 
în toiul iernii nu părea să le tulbure modul de-a se îmbrăca, însă 
de vină poate că era și vremea neobișnuit de blândă din această 
perioadă: rece și uscată, fără nici măcar o boare de vânt. 

Bărbatul care tocmai apăruse în imagine se opri brusc și se 
întoarse către o tânără care mergea singură pe trotuar. Când se 
opri, chipul îi deveni vizibil și Huldar fu de acord cu Gudlaugur 
că în mod sigur era vorba de Helgi. Femeia care-l făcuse să se 
oprească din drum era subţirică și avea părul lung și blond. Era 
imposibil să-ţi dai seama ce se petrecea între ei, însă scurtul lor 
schimb de cuvinte se termină când cei doi plecară în direcții 
diferite, ea pornind către piaţa Leekratorg, iar el, către Hlemmur. 

Huldar îl urmări pe Gudlaugur făcându-și de lucru cu mouse- 
ul, ca și cum ar fi vrut să oprească filmarea. In clipa aceea, el 
apăru cu brațul în jurul altui bărbat. Se opriră ca să se sărute 
pasional, înainte să plece mai departe și să dispară din vedere. 
Comportamentul lor nu diferea cu nimic de cum se comportau 
ceilalţi chefiii; cu toții erau beți și se distrau de minune. 

Gudlaugur opri înregistrarea. Niciunul dintre ei nu mai zise 
nimic până ce Huldar întrerupse liniștea stânjenitoare: 

— Nu-i nimic, amice. Dacă eu aș fi fost în centru cu o femeie 
la braț, te asigur că s-ar fi petrecut mult mai multe. N-ai de ce 
să-ţi faci griji. 


VP - 98 


— O să-l șterg. Din momentul în care Helgi continuă să 
meargă pe Laugavegur. Partea cu mine nu ajută cu absolut 
nimic. 

— N-ai de unde să știi. Unul dintre cei care apar în cadru s-ar 
putea dovedi ucigașul, pornit pe urmele lui Helgi. Nu tu, firește, 
sau tipul cu care erai, ci unul dintre ceilalţi. 

Huldar făcu semn către siluetele încremenite pe ecran și 
adăugă: 

— Gudlaugur, n-ar fi o idee bună să modifici fișierul. Stai 
cuminte! 

Gudlaugur clătină din cap resemnat. 

— Super! 

— Nu, nu „Ssuper”. Nașpa! La fel de naşpa dacă ar fi fost vorba 
de mine, beat, ţinând în braţe o femeie. Sau de Erla. Sau de 
oricine altcineva din echipă. E jenant, dar în niciun caz mai rău 
pentru tine decât pentru oricine altcineva. Până și un tăântălău 
ca mine înțelege asta. 

Gudlaugur nu mai zise nimic. Ce mai era de zis? 


VP - 99 


Capitolul 12 


Erla urmări fără nicio expresie înregistrarea. După care o 
derulă înapoi și-i mai urmări o dată, cu aceeași expresie de 
jucător de poker. După aceea, ridică privirea și-o întâlni pe-a lui 
Huldar. 

— Și? Care e problema? 

Huldar ridică din umeri. 

— Niciuna, după părerea mea și a ta, dar Gudlaugur se simte 
jenat din cauza asta și îl înțeleg perfect. Nici eu n-aș vrea să mă 
vadă toată divizia pipăind beat o femeie. 

În timp ce Erla urmărea a treia oară filmarea, Huldar rămase 
mutându-se de pe un picior pe altul în faţa biroului ei. | se părea 
mereu o corvoadă să discute cu Erla orice avea de-a face cu 
sexul sau cu relaţiile de orice fel, având în vedere istoria lor. 
Însă în momentul de faţă, mult mai important era să-l ajute pe 
Gudlaugur. 

— Nu înțeleg de ce se rușinează atâta din cauza asta. 

Erla împinse mouse-ul deoparte și continuă: 

— Să fii gay nu mai e o problemă în Islanda. Poate c-ar trebui 
să-i atragi și lui atenţia asupra acestui lucru. Mie mi se pare că 
el are o problemă cu asta. 

— Nu toată lumea din cadrul diviziei trăiește în timpurile 
noastre, Erla. Cred că știi și tu că o parte dintre băieţi au rămas 
tot neanderthalieni. Îmi închipui că din cauza lor își face 
probleme Gudlaugur. N-ar fi nevoie decât de unul sau doi ca ei 
ca să-i facă viaţa un iad, chiar dacă pe noi, ceilalţi, nu ne 
deranjează. 

Evită să-l pomenească pe Jóel, deși idiotul ăla era principalul 
agresor din departament. Dacă Jóel ar fi descoperit punctul slab 
al lui Gudlaugur, n-ar fi pierdut nici cea mai mică ocazie să-i facă 
viaţa un infern. 

— Da, da, sunt și eu perfect conștientă că unii băieţi s-ar lua 
de el, însă din ce văd eu, n-o să se facă cine știe ce tam-tam. 
Sunt sigură că vor face o excepţie în cazul lui Gudlaugur. La 
urma urmei, doar e de-ai noștri. 


VP - 100 


Huldar nu era de acord cu ea, însă știa că trebuie să fie atent 
în preajma ei. In fine, era puţin probabil ca lungirea discuţiei să 
ducă la vreun rezultat, dat fiind că oamenii rareori se 
răzgândesc când se contrazic cu cineva, aici incluzându-se și pe 
el. lar Erla era atât de îndărătnică, încât era mult mai probabil 
să-și apere cu îndârjire poziția decât să admită că ce zicea el are 
sens. 

Cum el nu protestă, Erla adăugă: 

— Privește și din acest unghi: dacă situaţia chiar e atât de 
proastă pe cât spui tu, mai bine să o aduci în discuţie și gata. 
Dacă toată lumea își ascunde orientarea sexuală, n-o să se 
schimbe niciodată nimic. 

— Cred că lui Gudlaugur ar trebui să i se îngăduie să aleagă 
singur când și cum să le dezvăluie ceva colegilor săi. 

Atunci când Huldar îi spusese lui Gudlaugur că lui, unuia, nu-i 
pasă nici cât negru sub unghie dacă el alege să-și ascundă 
orientarea sexuală, Gudlaugur îi replicase furios că doar pentru 
că alegea să nu-și discute viața sexuală cu colegii săi nu 
însemna că își ascunde orientarea sexuală. Pur și simplu nu era 
treaba lor. Huldar îi înţelegea această atitudine. El, unul, n-avea 
nici cea mai mică intenţie să afle ceva despre viețile personale 
ale colegilor de serviciu și cu atât mai puţin să împărtășească cu 
ei detalii despre a sa. Văzând că Erla tot nu părea convinsă, 
adăugă: 

— Bun, atunci, la asta te-ai gândit? Există aproximativ șapte 
sute de polițiști în Islanda, dintre care cam cinci sute sunt 
bărbați. Câţi crezi că se declară gay în mod fățiș? 

— Eu știu de trei. Sau patru, răspunse Erla, care părea iritată 
că nu poate oferi un număr mai mare. Dar eu nici nu-i cunosc pe 
toți, Huldar. Mai mult decât îi cunoști tu. 

Făcu o pauză scurtă, apoi adăugă: 

— Să știi că viaţa mea n-o să devină mai ușoară pentru faptul 
că Gudlaugur apare la atât de puţin timp după ce iese Helgi. Îți 
dai și tu seama că va trebui să urmărim cu toții filmarea ca să 
verificăm dacă îl urmărea cineva pe Helgi? Așa că nu pot fi de 
acord cu ștergerea înregistrării. Pur și simplu Gudlaugur va 
trebui să accepte că interesul anchetei e mai important decât 
dreptul său la intimitate. Imi pare rău, dar asta e! 

— Dar... 


VP - 101 


— Niciun „dar”, Huldar! Anchetăm uciderea unui investitor 
bogat, pe care se pare că-l plăcea toată lumea. Când povestea 
asta va deveni publică, atenţia presei se va îndrepta imediat 
asupra noastră, așa că ar fi mai bine să facem dracului totul ca 
la carte. „Finanţist bogat executat brutal prin spânzurate”. Ai în 
față imaginea? Jurnaliștii se vor călca în picioare să prezinte un 
asemenea caz, în loc să vină cu niște imagini banale cu ministrul 
chinez de externe care așteaptă să erupă gheizerul. Singurul 
motiv pentru care dispeceratul nu e copleșit de telefoane e că 
verdictul iniţial e sinucidere, iar povestea oficială încă nu s-a 
schimbat. Insă acum, că s-a terminat autopsia, nu ne mai putem 
ascunde în spatele nesiguranței. 

Erla își încrucișă braţele la piept, privindu-l în ochi pe Huldar. 

— Ancheta trebuie făcută fără greșeală. Nici nu încape vorbă. 
Spre deosebire de tine, eu vreau să-mi păstrez funcţia. 

Huldar nu o putea contrazice în această privinţă. Insă poate 
era totuși posibil un compromis. 

— O soluţie simplă: lasă-l pe Gudlaugur să continue să 
vizioneze înregistrările. Dacă se dovedește că Helgi a fost 
urmărit și individul în chestiune apare în același timp cu 
Gudlaugur, el va trebui să se obișnuiască cu ideea. 

Erla stătu să cugete niţel asupra propunerii. 

— In plus, e omul ideal pentru sarcina asta. Glezna îi creează 
mari probleme, îţi amintești? minţi Huldar, fără să clipească. 

Erla strânse din buze. 

— Presupun că putem scăpa cu asta. Dar dacă... 

— S-a înțeles. 

Huldar schimbă iute subiectul, înainte să-i mai vină ei cine 
știe ce idei: 

— Ţi-a zis Lina ce-a aflat despre zonă din baza de date a 
poliţiei? 

Erla oftă și țâțâi din buze. 

— Da, mi-a spus. Nici nu știu ce să zic. Avem atât de puţin 
personal, că trebuie să ne concentrăm strict pe ce se întâmplă 
aici și acum. „Prietenii lavei?” 

Chipul îi fu despicat brusc de un rânjet enorm când adăugă: 

— Pe bune? Ce dracu'? 

— Mda, aici îţi dau dreptate. Dar cum rămâne cu cadavrele 
aduse la țărm acolo? Ar putea exista o legătură. 


VP - 102 


— Am aruncat o privire scurtă la cazuri și trebuie să admit că 
m-ar surprinde. Nu le-a semnalat nimeni că ar fi suspecte la 
vremea respectivă și chiar nu văd cum ar avea de-a face cu 
moartea lui Helgi. Îi vom întreba pe părinţii lui dacă îi cunoștea 
pe cei implicaţi în acele cazuri, iar dacă nu, chiar n-are niciun 
rost să irosim și mai mult timp urmând acea pistă. 

Erla aruncă o privire la ceasul de pe perete și-l informă: 

— Că tot veni vorba, trebuie să mă întâlnesc acum cu ei. Mai 
bine vii și tu. 

e 

Huldar refuză pentru a patra oară cafeaua de când ajunseseră 
acasă la părinții lui Helgi Fridriksson. Erla îi urmă exemplul. 
Mama era cea care insistase: ori de câte ori intervenea un 
moment de tăcere între întrebări, pac!, și sărea să le ofere 
cafea. Se uita la ei fără să-i vadă, prea tulburată ca să bage de 
seamă ce era în jur - era acolo, și totuși părea plecată departe. 

— Sunteţi siguri? Foarte siguri? 

— Foarte siguri, mulțumim! 

Huldar izbuti să afișeze același zâmbet politicos cu care 
refuzase și ofertele ei precedente. Erla nu zise nimic. 

Stăteau toți patru în sufragerie. Fridrik, tatăl lui Helgi, era 
inginer de meserie, iar mama lui, Th6rhildur, educatoare la 
grădiniţă. Erau vizibil zdruncinaţi amândoi: ea avea ochii umflați 
de la atâta plâns; părul lui era tot numai smocuri, iar obrajii îi 
erau acoperiţi de tuleie cenușii. Huldar și Erla stăteau proptiţi pe 
o sofa de piele extrem de incomodă, ce fusese în mod evident 
concepută să mulțumească doar ochiul, nu și spatele celui ce se 
așeza pe ea. Părinţii ocupaseră niște fotolii asortate, nici ele 
prea prietenoase. Mobilierul părea să nu li se potrivească 
absolut deloc, la fel ca toate celelalte obiecte din încăpere, 
semn că fuseseră în mod clar alese de către o persoană mult 
mai tânără - mai ales tablourile kitschoase cu aspect de desen 
animat. Huldar era convins că Helgi era responsabil de tot ce 
vedea acolo. Și nici nu încăpea discuţie că tot el se afla și-n 
spatele alegerii acelui sistem audio extraordinar de scump pe 
care acum se aduna praful și care includea niște boxe enorme, a 
căror dimensiune era disproporţionată în raport cu încăperea de 
mici dimensiuni. 

Din ce văzuseră Huldar și Erla până acum, restul casei nici că 
s-ar fi putut afla într-un contrast mai puternic cu decorul de aici. 


VP - 103 


Lui Huldar îi amintea de casa părinţilor săi, care erau cam de 
aceeași vârstă. Zărise deja un dulap cu uși de sticlă în spaţiul 
unde se lua cina și care conţinea pahare de vin și bibelouri 
lipsite de gust, care cu siguranţă aveau să sfârșească într-un 
magazin de caritate după ce se duceau proprietarii. Pe pereţi se 
aflau câteva tablouri micuţe cu peisaje și un calendar rămas la o 
lună de mult trecută. Pe bufet și pe mai multe polite erau 
așezate fotografii înrămate, vaze și boluri inutile; nimicuri 
adunate într-o viață. 

Huldar se sili să-și îndrepte atenţia la cuplul îndurerat din faţa 
sa, atenţie care continua să i se abată la sistemul audio din colţ. 
Era un adevărat chin să se concentreze, când tot ce-și dorea era 
să se apropie de el și să pună niște muzică, apoi să dea volumul 
la maximum. 

Cei doi le furnizaseră deja numele prietenilor cu care credeau 
că plănuise Helgi să se întâlnească sâmbătă seara. Erla le 
notase pe toate: Thormar și, în cazul lui Gunnar și al lui Tómas, 
diminutivele Gunni și Tommi, care păreau să le fie mult mai la 
îndemână lui Helgi. Cu toţii erau prieteni din școală de-ai lui 
Helgi și rămăseseră apropiaţi peste ani. Helgi luase prânzul cu 
părinţii săi vineri - un delicios meniu tradiţional islandez, care 
constase în budincă de orez asezonată cu pâine de secară la 
aburi. Tatăl lui Helgi își opri cu blândețe soția când aceasta 
începu să enumere tot ce-și pusese fiul ei pe felia de pâine. De 
atunci, nu mai primiseră nicio veste de el, deși Th6rhildur se 
grăbi să adauge că nu era un lucru neobișnuit. Adesea treceau 
mai multe zile fără să ia legătura cu ei. Asta se întâmpla pentru 
că el era foarte ocupat, le explică ea. Dacă nu era plecat în 
călătorie peste hotare, se ocupa de clienţi de acasă. Cuplul avea 
impresia că el petrecea mai mult timp în străinătate decât în 
Islanda. De exemplu, atunci când venise să ia prânzul cu ei 
tocmai se întorsese dintr-o călătorie de o săptămână la New 
York. Se contraziseră dacă se întorsese acasă vineri dimineaţă 
sau cu o zi mai devreme, tot de dimineaţă. Deși era puţin 
probabil ca informaţia să fie relevantă pentru caz, Erla o notă 
totuși. 

În afară de asta, discuţia nu le oferi cine știe ce informaţii noi. 
Printre lacrimi, părinţii lui Helgi le confirmară ceea ce poliția 
descoperise deja, deși izbutiră să mai adauge câteva detalii mai 
intime, pe care nu le le-ar fi putut găsi online sau în baza de 


VP - 104 


date a vreunui calculator. Descrierile li se părură adevărate 
când se refereau la copilăria lui Helgi, însă parcă deveniră mai 
puţin plauzibile când ajunseră la cariera sa de adult. Deloc de 
mirare - fiul lor plecase de acasă și mersese în străinătate 
imediat după școală, chiar în pragul maturității. 

Le-au spus povești despre prieteniile lui Helgi din 
adolescenţă, iar cei trei bărbaţi cu care se întâlnise sâmbătă 
seară ocupau o mare parte a acestora. Poveștile se învârteau 
toate în jurul băiatului bun, chipeș și inteligent care fusese fiul 
lor și cum excelase el în toate domeniile, atât la nivel academic, 
cât și social. Totodată, părea destul de clar că părinţii lui 
considerau că prietenii săi nu erau la același nivel intelectual cu 
el, iar în puţinele ocazii în care Helgi călcase strâmb, părinţii săi 
tindeau să dea vina pe ei. Beau prea mult, fumau, se jucau 
mereu pe calculator și chiuleau de la școală, târându-l și pe 
Helgi după ei. Indiscreţiile lui din tinereţe erau atât de banale, 
încât Huldar se întreba de ce naiba credeau părinţii lui că ar fi în 
vreun fel relevante pentru anchetă, până când, uluit, își dădu 
seama că pur și simplu le era imposibil să vorbească despre 
prezent. Trecutul era un teren neutru, unde nu se întâmplase de 
fapt nimic rău și unde toate problemele fuseseră rezolvate. 

Părinţii le aduseseră și vechile lor albume foto, înșirate acum 
pe măsuţa de cafea sau în poala lui Huldar ori a Erlei. Niciunul, 
nici celălalt nu simţea nevoia să vadă poze cu Helgi crescând, 
însă, ascunzându-și nerăbdarea, acceptară album după album și 
încercară să mai și zâmbească din când în când, pe măsură ce 
răsfoiau paginile cu poze ce înfățișau un băiețel zâmbind fără 
toți dinţii și, mai târziu, cu aparat dentar. În multe dintre ele 
apărea și Leifur, fratele lui mai mic, atât singur, cât și alături de 
Helgi. Fotografiile păreau făcute mai ales la ocazii speciale, de 
Crăciun, aniversări și în vacanţele de vară, așa cum se întâmpla 
de obicei înainte de epoca smartphone-urilor; înainte ca toate 
ocaziile să capete importanţă egală. 

— Cum se înțelegeau fraţii unul cu altul? 

Huldar ridică privirea de la o poză cu Helgi și Leifur stând pe o 
canapea, cu niște zâmbete radioase, de la o ureche la alta. 
Ambii ţineau cadouri de Crăciun în poală și parcă mureau de 
nerăbdare să rupă hârtia de ambalat de îndată ce se termina cu 
pozatul. 

— Helgi și Leifur? 


VP - 105 


Întrebarea lui Fridrik era redundantă. La ce alţi fraţi s-ar fi 
putut referi Huldar? Polițistul încuviință din cap și bărbatul 
continuă: 

— Bine, prost și toată gama dintre ele. Se mai și dondăneau, 
mai ales după ce Helgi a devenit adolescent. Leifur obișnuia să-l 
calce rău pe nervi, pentru că el încă era copil. Însă relaţia lor s-a 
îmbunătăţit mai târziu. Erau... erau... firi diferite, și de bună 
seamă că n-ar fi avut prea mult de-a face unul cu altul dacă n-ar 
fi fost fraţi. Însă până la urmă s-au înţeles bine, în pofida 
diferenţelor dintre ei, așa cum se întâmplă de obicei cu frații. 

— Unde e Leifur acum? E în ţară? 

Cei doi schimbară o privire, suferinţa lor făcând loc furiei. 
Soţia răspunse prima: 

— Să nu credeţi acum că Leifur a avut vreo legătură cu asta. 
E atât de ridicol, încât mai că m-aș simţi tentată să nu vă spun 
unde e. Ultimul lucru de care are nevoie e să începeţi să-l 
hărțuiţi cu bănuieli absurde. 

— Vă asigurăm că nu asta ne e intenţia. Pur și simplu dorim 
să stăm de vorbă cu el. E posibil ca Helgi să-i fi destăinuit lucruri 
pe care nu le-a împărtășit cu dumneavoastră. Asta e tot ce ne 
interesează. Deocamdată. 

Erla cobori glasul în ultima parte a replicii, astfel încât 
cuvântul final abia se auzi. 

Tristețea reveni pe chipurile celor doi. 

— Normal că Leifur e în ţară. Unde altundeva ar putea fi? 

Femeia se grăbi să se șteargă la ochi, apoi își lăsă iar mâna în 
poală. 

— El nu prea pleacă în străinătate. E profesor de sport și nu 
poate pleca în timpul anului. Și chiar dacă ar fi fost plecat, ar fi 
luat primul avion înapoi spre casă. N-ar fi rămas departe când s- 
a întâmplat ce s-a întâmplat. 

— Nu, sigur că nu. 

Atât Huldar, cât și Erla își îndreptară din nou atenţia la 
albumele foto. Aveau să ceară numărul de telefon și adresa lui 
Leifur la finalul vizitei, însă acum le era clar că trebuia să o lase 
mai moale. 

Albumul de pe genunchii lui Huldar era plin de imagini cu 
Helgi în ultimii doi ani de liceu. Dat fiind că acestea erau mai 
recente, nu mai trebuiau să mimeze interesul față de ele. Huldar 
îi ceru mamei lui Helgi să-i arate prietenii care fuseseră 


VP - 106 


împreună cu fiul ei sâmbătă seară, iar ea păru ușurată că i se 
cere să facă totuși ceva ce nu presupunea un mare efort din 
partea sa. Între timp, Erla se blocase, enervându-se tot mai tare, 
la un album ce conţinea poze cu Helgi la trei ani și cu Leifur 
bebeluș. 

Un deget cu pielea ridată și cu o unghie dată cu ojă negru- 
închis îi indică feţele adolescentine ale celor trei băieţi, unul 
după altul - Gunni, Tommi și Thormar. Tot niște puști deșiraţi și 
stingheri. 

— E vreunul dintre ei tâmplar, din întâmplare? întrebă Huldar, 
gândindu-se la pistolul pentru cuie și la grinda de lemn ce 
servise pe post de spânzurătoare. 

Părinţii lui Helgi clătinară din cap, uimiţi. Când Huldar 
dezvoltă ideea, întrebându-i dacă era vreunul dintre ei priceput 
cu uneltele, tatăl lui Helgi zâmbi și îi răspunse că dimpotrivă. 
Huldar reveni iute la studierea fotografiilor, pentru a evita orice 
întrebare privitoare la motivul pentru care dorise să știe acel 
lucru. 

In vreme ce dădea pagină după pagină cu poze înfățișând 
niște adolescenţi aproape imposibil de distins între ei, Huldar 
recunoscu tiparul: băieţi obișnuiți, mai degrabă genul tocilar, 
prezentând o atracţie aproape inexistentă pentru sexul opus. 
Bieții puștani păreau că o știau și ei, cu excepţia celui pe care 
mama lui Helgi îl identificase ca fiind Gunni. Acesta părea cel 
mai încrezător în propriile forțe și purta haine ceva mai la modă 
decât amicii lui. Era clar cel mai șmecher tip din grup. 

La polul opus se afla Tommi, cel mai mărunţel dintre ei, care 
părea deja gata să intre cu totul în pământ. Poate că spera cu 
disperare să înceapă să crească brusc și nu voia să fie prins în 
cadru până atunci. Helgi și Thormar i se păreau atât de 
asemănători lui Huldar, încât se trezi confundându-i între ei. 
Aceeași nuanţă a tenului, înălțime asemănătoare, același breton 
lăsat peste ochi, într-o zadarnică încercare de a-și ascunde 
acneea de pe frunte. 

Rareori apăreau și fete, iar când totuși apăreau, aveau 
tendinţa să o facă în poze făcute în clasă de către un fotograf 
profesionist sau în poze de la evenimente organizate de școală. 
In cele mai recente, fetele erau întotdeauna în fundal, niciodată 
alături de Helgi sau de amicii lui. 

— Helgi a ieșit cu vreuna dintre aceste fete? 


VP - 107 


Huldar răsuci albumul spre ei, ţinându-l deschis la o poză cu 
clasa și i-o arătă lui Th6rhildur. 

— Nu. Nu prezentau interes pentru el. Nu prea avea o părere 
bună despre ele. 

Huldar nu reușea să găsească nimic în neregulă cu fetele ce 
zâmbeau spre aparat. Păreau destul de atrăgătoare. Bănuia că 
lui Helgi și prietenilor săi le plăcea de fete, dar sentimentul nu 
era reciproc. Dar poate se înșela el. Ridică iar privirea. 

— Cumva fiul dumneavoastră era gay? 

Cuplul părea mult mai deschis la astfel de idei decât colegii lui 
Huldar, dat fiind că nu părură deosebit de uluiți sau de deranjaţi 
de întrebare. Răspunsul lui Th6rhildur sună absolut normal: 

— Nu. Sunt destul de sigură că nu era. N-ar fi avut niciun 
motiv să se ascundă de noi dacă ar fi fost, dar n-a pomenit 
niciodată de asta. 

Huldar și Erla reveniră la albume, însă nimic din ce vedeau 
acolo nu părea util pentru progresul anchetei. 

Erla avea mai puţină răbdare decât Huldar cu amintirile 
părinţilor ce își jeleau copilul. Nu se afla aici în rol de sfătuitor. 
Când Th6rhildur mai scoase la iveală un album, Erla rosti pe un 
ton de tăios: 

— Cred că e destul de clar că anii de tinereţe ai fiului 
dumneavoastră nu ne vor ajuta să rezolvăm cazul. Imi pare rău 
că trebuie să vă refuz cu albumele, însă ne-aţi putea povesti mai 
multe despre ceva mai recent, cum ar fi relaţiile pe care le-a 
avut el în ultimii ani? 

Huldar zâmbi în semn de scuză și încercă să îndulcească 
replica ei adăugând: 

— Credem că ucigașul avea un soi de legătură cu Helgi. Mai 
credem și că avea un dinte împotriva fiului dumneavoastră. Insă 
e extrem de puţin probabil să aibă ceva de-a face cu perioada 
când era elev. O posibilitate e ca Helgi să fi avut o iubită sau să 
se fi combinat cu o femeie care aveau vreun fost iubit gelos sau 
vreun urmăritor periculos. 

Fridrik răspunse imediat ce termină Huldar, aruncând o privire 
spre soţia lui, ca și cum ar fi vrut să-i verifice reacţia. Gura 
femeii rămânea o linie aproape invizibilă, aparent ofensată de 
bruschețea Erlei. 

— Helgi nu era implicat în nicio relaţie. Nu recentă. Din ce 
știm noi. Mai ieșea cu femei în oraș când se întorcea acasă, în 


VP - 108 


perioada cât a locuit în străinătate, dar și după ce s-a mutat 
înapoi în Islanda, însă niciodată cu aceeași femeie. Incă nu se 
stabilise la casa lui - iar acum, nici vorbă de așa ceva. 

Erla se grăbi să intervină, ca și cum se temea că acest ultim 
comentariu avea să dezlănţuie un nou șuvoi de lacrimi. 

— Le-aţi întâlnit sau v-a povestit despre vreuna dintre ele? Se 
întâmplă să cunoașteţi numele vreuneia dintre ele? 

Cuplul părea bizar de jenat. 

— De fapt, nu. El nu discuta niciodată cu noi despre viaţa sa 
amoroasă, răspunse Thrhildur. După ce a plecat de-acasă, mai 
vedeam poze cu Helgi în oraș pe paginile de Facebook ale 
prietenilor săi. Uneori și cu femei. Dar relaţiile nu erau serioase, 
din ce știm noi. Cel puţin, el nu ne-a prezentat niciodată vreuna. 

Femeia îi aruncă o privire întrebătoare soțului ei, în caz că el 
ar mai fi putut adăuga ceva. 

Însă era limpede că el nu putea fi decât de acord cu soţia sa. 

— Nu-și discuta viaţa amoroasă cu mine ori cu mama sa. Să 
nu mă înţelegeţi greșit - aveam o relaţie bună cu el. Și când 
locuia în America, și după ce s-a întors acasă. Doar că nu 
discutam niciodată despre viața lui personală. 

În acest punct, Huldar se simţi îmboldit să intervină, să-i ajute 
să scape de senzația de stinghereală. 

— Vă înțeleg perfect. Nici eu nu-mi discut viaţa amoroasă cu 
mama sau cu tata. 

Se abținu să adauge că probabil i-ar fi lăsat mască dacă ar fi 
început să le povestească așa ceva. _ 

— Cred că e un lucru destul de obișnuit. In orice caz, suntem 
siguri că putem da de unele dintre aceste femei pe paginile de 
Facebook pe care le-aţi pomenit sau poate ne vor ajuta prietenii 
lui. Așa că nu vă faceţi griji! 

Văzând ușurarea de pe chipurile lor, Huldar adăugă: 

— Helgi stătea la dumneavoastră când venea de la New York? 
Înainte să se mute de tot de-acasă, vreau să zic. 

Th6rhildur surâse. 

— Nu, nu stătea. Avea un apartament aici. 

Huldar încuviinţă din cap. Firește că tipul nu se caza pe 
canapeaua extensibilă a părinţilor, așa cum era nevoit să o facă 
el ori de câte ori își vizita familia în est. Păcat, totuși; dacă Helgi 
ar fi rămas acasă, poate că părinţii lui ar fi știut mai multe 
despre viaţa pe care o ducea. 


VP - 109 


— Așadar, din ce știți, n-a avut vreo problemă recent cu 
vreuna dintre femei? Nimic care să vă atragă atenţia asupra 
purtării sale, chiar dacă nu discutaţi asemenea lucruri cu el? 

Când cuplul răspunse că nu, Huldar o lăsă pe Erla să preia 
controlul, iar ea se și repezi să le adreseze următoarea 
întrebare: 

— Dar afacerile sale? E posibil să fi avut cineva impresia că e 
jecmănit de Helgi? 

— Nu. Helgi n-a avut absolut nicio legătură cu criza bancară. 
Deja v-am zis asta. A lucrat în America până anul trecut. 

— A plecat în străinătate fără un sfanţ și s-a întors unul dintre 
cei mai bogaţi oameni din Islanda, continuă Erla. Am înţeles că a 
făcut o grămadă de bani de pe urma creanţelor clienţilor care 
aveau legături cu băncile falite. Pesemne că or fi fost și clienţi 
fizici printre ei. El a făcut avere - alţii au pierdut tot. Cu toate că 
astfel de lucruri nu sunt neapărat lipsite de corectitudine, asta 
nu schimbă cu nimic faptul că unii vor purta pică pentru că au 
pierdut tot. A pomenit vreodată că a primit ameninţări sau că a 
intrat vreo dispută din cauza asta? 

— Nu. Niciodată. Însă nici nu discuta cu noi despre bani sau 
despre jobul lui. Tot ce știam era că se descurcă bine. Ceea ce 
era evident. 

— N-aţi auzit niciun zvon - vreo plângere, de exemplu? Cum 
ar fi comentarii ironice la pozele cu el de pe rețelele sociale? 

Huldar se întrebă dacă nu cumva Erlei îi scăpase faptul că mai 
tot ce ţinea de online atrăgea comentarii aiurea. Insă cuplul nu 
făcu decât să dea din cap. Și nimeni nu le vorbise de rău fiul, din 
ce observaseră ei. 

— Știţi cumva dacă fiul vostru îl cunoștea sau avea vreo 
legătură cu un bărbat pe nume Dagur Didriksson, care a murit 
acum optsprezece ani? Abia împlinise șaizeci de ani la 
momentul decesului. 

Cei doi clătinară iar din cap, părând uluiţi. 

— Nu, de ce întrebaţi? 

— Există niște piste pe care trebuie să le eliminăm din 
anchetă. Poate ne ajutaţi să o facem. 

Cei doi încuviinţară iar, așa că Huldar continuă: 

— Dar un tânăr pe nume Olgeir Magnússon, care s-a înecat 
acum trei ani în timp ce înota lângă Nauthâlsvik? Era cam de 
vârsta lui Helgi - cu doar un an mai tânăr. 


VP - 110 


— Nu, nu recunosc numele. 

Tatăl lui Helgi își privi întrebător soţia, care scutură la rândul 
ei din cap. 

— Bun! Dar o tânără pe nume Maren Thârdardâttir? A murit 
acum cinci ani și era cu șase ani mai mică decât Helgi. 

Răspunsul părinţilor fu același: nu, nu auziseră niciodată de 
ea. Așa că le mai rămânea o singură întrebare: 

— Presupun că fiul dumneavoastră n-a avut niciodată vreo 
legătură cu „Prietenii lavei”? 

— „Prietenii lavei?” 

Neîncrederea alungă pentru scurt timp suferinţa de pe 
chipurile celor doi. 

— Vă referiţi la oamenii care protestau împotriva construirii 
șoselei prin câmpul de lavă? 

— Da, la ei. 

— Nu. Categoric nu. Helgi locuia în străinătate în acel moment 
și oricum puteți fi siguri că pe el nu-l interesau absolut deloc 
drumurile din Islanda. 

Mama lui Helgi nici că s-ar fi putut exprima mai clar de-atăt. 

Erla îl înghionti tare pe Huldar în coapsă, pe sub albumul foto 
pe care îl ţinea în poală. Acum se bucură că nu pomenise și de 
furtul eiderilor sau de posibilele conexiuni cu fostul prim- 
ministru Bjarni Benediktsson, altfel pesemne că Erla i-ar fi făcut 
o gaură în picior. Pricepând mesajul, Huldar schimbă tactica și 
lăsă să alunece pe măsuţă o poză cu Siggi. 

— ÎI recunoașteți pe acest băiat? 

Cei doi se aplecară deasupra pozei, după care ridicară 
capetele, părând că nu pricep absolut nimic. 

— Nu. Cine e? 

— Se numește Siggi. Prescurtarea de la Sigurdur. 

— Nu ne sună cunoscut. Al cui fiu e? 

— Nu știm. Mama lui poartă porecla de Systa și tatăl lui e 
cunoscut după apelativul Sibbi. 

Cei doi păreau și mai perplecși - sau cel puţin așa arăta 
Fridrik. Th6rhildur ridicase fotografia și o studia îndeaproape. 

— Îl recunoașteţi? 

— Am senzaţia că e posibil să-l fi văzut undeva. 

Se încruntă la poză, după care o lăsă la loc pe măsuţă, 
adăugând: 

— Nu, cred că mă înșel. Nu-l recunosc. 


VP - 111 


Își așeză mâinile la loc în poală, continuând: 

— Dar nu înțeleg. Ce are a face acest băieţel cu ce i s-a 
întâmplat lui Helgi? 

Erla îi răspunse cu sinceritate: 

— Nu știm nici noi. Se poate să nu aibă nicio legătură. 

Se opri dintr-odată. Huldar vedea bine că acum cântărea în 
minte dacă să le destăinuie ceva părinţilor lui Helgi. Se 
întrebase cu glas tare dacă ar fi fost înţelept să o facă înainte să 
intre la ei în casă. Dar până la urmă, părea că se hotărâse: 

— A fost găsit în apartamentul lui Helgi. În ziua în care 
cadavrul fiului dumneavoastră a fost găsit pe câmpul de lavă. 

— Poftim? 

judecând după răspunsul lui Fridrik și după expresia surprinsă 
de pe faţa mamei, era limpede că aveau impresia că nu auziseră 
bine. Th6rhildur își duse mâna la gât și întrebă: 

— Ce vreţi să ziceţi? 

Uluirea lor nu părea deloc prefăcută. 

— Incercăm să aflăm ce căuta băiatul acolo, le răspunse Erla. 
Dacă aveţi vreo informaţie care ne-ar putea ajuta, v-am fi foarte 
recunoscători. De exemplu, ar fi putut fi copilul vreunui 
cunoscut de-al lui Helgi? Avea vreunul dintre prietenii săi copii? 

— Aăă... 

Fridrik părea pierdut, însă era evident că soţia sa era mai bine 
informată. 

— N-am auzit niciodată de cineva pe nume Systa sau Sibbi în 
cercul de prieteni ai lui Helgi. Unii dintre prietenii săi sunt 
căsătoriți și au copii, însă din ce știu eu niciunul dintre ei nu se 
numește Sigurdur - sau Siggi. 

— Așa că totuși discuta cu dumneavoastră despre copiii 
prietenilor săi, nu? 

— Păi, nu chiar. Insă cât timp era plecat din ţară, mă ocupam 
eu să cumpăr cadouri în locul lui când prietenilor săi li se 
nășteau copii. lar după ce s-a mutat de-acasă, am continuat să 
aleg daruri ori de câte ori era invitat la aniversarea vreunui 
copil, pentru că el nu știa nimic despre copii. Același lucru era 
valabil și de Crăciun, și la nunțile sau la zilele de naștere ale 
prietenilor săi. Imi cerea mereu să-l ajut să aleagă cadouri, așa 
că știu cât de incredibil de generos era. 

Th6rhildur oftă adânc și închise ochii preț de o clipă, părând 
că face eforturi să nu cedeze, înainte de-a adăuga: 


VP - 112 


— Obișnuiam să aleg felicitări și să le și scriu în locul lui. Nu- 
mi amintesc de niciuna pentru un băiat pe nume Siggi. 

— Aţi cumpărat recent un cadou pentru cineva pe nume 
Hallbera? întrebă Huldar, gândindu-se la pachetul de pe masa 
din bucătăria lui Helgi. 

— Da. 

Pe obrajii lui Th6rhildur începură să curgă lacrimi. 

— Săptămâna trecută. Ziua ei de naștere a fost weekendul 
ăsta, preciză ea cu glas tremurător. Nu mi-am închipuit nicio 
clipă că o să fie ultimul cadou pe care-l cumpăram în locul lui 
Helgi. De fapt, mă temeam de momentul în care acei copii vor 
deveni adolescenți, pentru că vârsta aceea e mult mai dificilă. 
N-ar fi trebuit să-mi fac griji în această privinţă. 

Se lăsă o tăcere care dură până ce ea își mișcă în mod 
involuntar mâna, ca și cum s-ar fi pregătit să le propună iar 
cafea, punct în care Huldar se și repezi să intervină: 

— Vreun dușman sau tensiuni care să n-aibă legătură cu vreo 
iubită sau cu serviciul? Ceva care să vă vină în minte, din trecut 
sau mai recent? 

In clipa în care rosti asta, își dori să-și retragă spusele legate 
de trecut, temându-se că i-ar fi încurajat pe părinţi să înceapă 
iar să rememoreze cine știe ce ranchiune survenite din pricina 
vreunei încăierări la fotbal sau a vreunei biciclete furate. Dar nu 
era nevoie. 

— Nu. 

— Și Helgi nu s-a certat niciodată cu vreunul dintre prietenii 
săi? 

— Nu, răspunse ferm mama, înainte să se corecteze singură: 
Adică, nimic serios. Intotdeauna se împăcau până la urmă. 

— Nimic recent, cu alte cuvinte? 

— Nu, din ce-mi amintesc eu. 

Era rândul lui Fridrik să pară sigur pe sine. 

Th6rhildur îl susţinu și ea: 

— Nici eu. Adică, toți prietenii se află pe lista lui de cadouri de 
Crăciun de anul acesta, așadar n-avea cum să se fi întâmplat 
nimic în ultimele câteva luni. 

Erla se încruntă și cugetă niţel la răspunsul femeii. 

— Ce vreţi să spuneţi? Aţi șters cumva nume de pe listă în 
anii trecuți? 


VP-113 


Femeia părea oarecum prinsă pe picior greșit. În timp ce-și 
trecea o mână prin păr, încercă să stea mai drept pe scaunul de 
piele inconfortabil. 

— O singură dată. Dar trebuie să fi fost o furtună într-un 
pahar cu apă, întrucât anul următor acesta a revenit pe listă. 

— Despre ce prieten e vorba? 

— Thorri - Thormar, adică. 

Huldar și Erla își coborâră în mod automat privirile la 
albumele foto rămase deschise. Recunoscură numele datorită 
faptului că Thormar apărea în multe dintre fotografii. Și, spre 
deosebire de ceilalţi băieţi, pe el mama lui Helgi nu îl criticase. 
Ba, din contră, zâmbise, referindu-se la el pe un ton laudativ și 
pomenind de două ori că acum era dentist. 

— E același Thormar despre care aţi zis că încă era cel mai 
bun prieten al său? 

— Da. 

Th6rhildur strânse din buze, ca și cum regreta că adusese 
subiectul în discuţie, și adăugă: 

— Dar n-a fost nimic. Cum ziceam, s-au împăcat imediat. 

— Și n-aveţi nicio idee din ce cauză s-au certat? 

Huldar se întinse după alt album foto și începu să-l răsfoiască 
până ce găsi o imagine cu Helgi alături de Thormar. Părea să fi 
fost făcută când Helgi dădea examenul auto, dat fiind că ţinea 
extrem de mândru permisul în mână și flutura și două chei de la 
o mașină, cu un surâs larg întipărit pe faţă. Lângă el, Thormar 
avea și el un rânjet de zile mari, ţinându-l pe Helgi cu braţul pe 
după umăr, dând impresia că erau cei mai buni prieteni din 
lume și că abia așteptau să dea o tură cu mașina. Pe Huldar îl 
frapă încă o dată asemănarea izbitoare dintre ei: doi tocilari 
sfrijiți, aflaţi acum în posesia unei mașini, complet neștiutori că 
peste câţiva ani avantajele lor principale aveau să fie răsturnate 
cu totul de câtre sexul opus. Căci deși dentiștii nu puteau 
concura cu investitorii plini de bani, tot erau consideraţi o 
partidă bună pe scena socială din Reykjavik. 

— Nu. Helgi nu voia să vorbească despre întâmplare și nici eu 
n-am insistat. Cum ziceam, n-are cum să fi fost ceva serios. S-a 
întâmplat acum patru sau cinci ani, deci sunt sigură că a fost de 
mult dată uitării. Adică s-au împăcat și de atunci au rămas cei 
mai buni prieteni. 

— Thormar e însurat sau implicat în vreo relaţie? 


VP - 114 


Erla probabil că se gândea cam la același lucru ca Huldar: că 
era posibil ca Helgi să fi încercat să se dea la soţia celui mai bun 
prieten al său. Se întâmplă, mai ales când oamenii se îmbată, 
lucru pe care Huldar îl cunoștea foarte bine. lar consecinţele 
puteau fi dezastruoase. Incercă să alunge astfel de gânduri 
neplăcute. 

Totuși, mama lui Helgi nu părea să fie de acord cu ei și le 
răspunse fără să-și schimbe expresia sau să-și repete litania 
cum că fiul ei cel perfect nu putea face nimic rău cuiva: 

— Da, este. Soţia lui se numește Sigrún. E avocat și e cu 
câţiva ani mai mare decât Thormar. Au o fiică, Hallbera, care a 
împlinit trei ani săptămâna trecută, dar Sigrun mai are și un fiu 
adolescent dintr-o relaţie anterioară. 

Era clar că fetița nu putea fi Siggi, iar fiul vitreg era prea mare 
ca să prezinte vreun interes pentru ei. Sosise vremea să le zică 
„Bun, atunci...” Erla închise albumul, îl lăsă pe măsuţa de cafea 
și rosti cuvintele magice: 

— Bun, atunci... 


VP - 115 


Capitolul 13 


Freyja trânti portiera șoferului și o deschise pe cea din spate 
ca să o ajute pe Saga să coboare. Când își vâri capul înăuntru, 
ajunse față în faţă cu fratele ei, care doar ce deschisese cealaltă 
portieră ca să facă același lucru. Zâmbind jenată, Freyja se 
retrase imediat. Avea să-i mai ia o vreme să se obișnuiască cu 
faptul că nu mai era înlocuitorul lui Baldur: acum putea fi și el 
părinte - în cea mai mare parte a timpului. Freyja continua să o 
ia pe Saga seara sau peste noapte la ea în weekendurile 
rezervate tatălui, când Baldur era nevoit să se prezinte la ora de 
stingere stabilită, la casa de reeducare. Peste câteva luni însă el 
avea să preia și această sarcină, iar Freyja urma să preia rolul 
de mătușă. Lucru pe care nu-l aștepta cu mare nerăbdare. 

— Ei, ce zici? 

Baldur o așeză pe Saga pe șoldul său, închise portiera și dădu 
din cap înspre blocul de apartamente unde locuia prietenul lui, 
Tobbi. 

— Drăguţ, nu-i așa? Poate c-ar trebui să stau eu aici și tu să 
rămâi la mine în apartament. 

Îi făcu cu ochiul. N-avea să se întâmple niciodată așa ceva: el 
era prea atașat de acel loc, mai cu seamă de debaraua aia a lui 
bine izolată, cu lămpile ei de încălzire. 

Freyja surâse, apoi se răsuci ca să examineze clădirea. 
Rămase cu gura căscată după ce văzu cât de luxos arăta, dar o 
închise iute la loc, înainte ca Baldur să observe. După care 
privirea i se aventură către parcarea plină de modele de mașini 
noi-nouţe și extrem de scumpe. Ceva era în neregulă: chiria pe 
care i-o cerea Tobbi abia ar fi acoperit o debara fără geamuri din 
suburbii. 

Baldur jura totuși că e adevărat și-i spuse să nu caute calul de 
dar la dinţi. Din spusele lui, Tobbi primise o scrisoare care îl 
anunţa că urma să-și ispășească peste zece zile. Când Freyja îl 
întrebă cât avea să stea la închisoare și din ce motiv, Baldur îi 
răspunse că un an și jumătate, dacă se purta așa cum trebuie, 
însă omise să menţioneze și delictul. Când Freyja insistă, el 
pretinse că uitase. lar ea renunță. La urma urmei, ce relevanță 


VP - 116 


mai avea? Doar nu se aștepta nimeni să preia frâiele activităţii 
infracționale a lui Tobbi cât timp el rămânea după gratii. 

— Saga, tu ce zici? Ti-ar plăcea să vii aici în vizită, la mătușica 
Freyja? 

Baldur îi arătă clădirea, însă în loc să urmărească direcţia 
indicată de deget, fiica sa ramase cu privirea aţintită la un 
pescăruș ce se rotea deasupra lor. Ca de obicei, expresia ei 
rămânea de necitit. Cine n-o cunoștea ar fi crezut că stă 
bosumflată sau că e supărată pe pasăre, însă Freyja o cunoștea 
foarte bine. Saga purta această încruntătură indiferent că 
mânca o îngheţată sau i se făcea o injecție. Cel mai mult se 
apropia de un zâmbet atunci când era în preajma lui Molly, 
căţelușa lui Baldur. Mai ales când Molly făcea o trăsnaie, lucru 
care se întâmpla mult prea des. 

Freyja se opri brusc. 

— Rahat, Baldur! Molly? 

— Ce-i cu ea? 

Baldur o urmărea, surprins. 

— Cine o să aibă grijă peste noapte de ea dacă eu mă mut 
aici și tu rămâi la casa de reeducare? 

Baldur îi alungă grijile fluturând din mână. 

— Nu-ţi face griji! Poate rămâne aici până ies eu, răspunse el 
vesel. Pe Tobbi nu-l va deranja un câine. 

Insă Molly nu era doar un câine. Era cu ușurință echivalentul a 
doi sau trei - sau patru, dacă ar fi fost vorba de câini mai 
mărunței. 

— Dar nu de Tobbi depinde. Dacă în clădire nu sunt permiși 
câinii? 

— O, te rog! Relaxează-te! Nu-i treaba celor care locuiesc aici. 
Dacă e vorba așa, nici în apartamentul meu nu cred că sunt 
permiși câinii. Dar cui îi pasă? 

Freyjei nu-i plăcea să-i atragă atenţia că exista, de bună 
seamă, o diferenţă ca de la cer la pământ între pragul de 
toleranță al vecinilor zgomotoși din dărăpănătura de cartier în 
care locuia Baldur și cel al genului de oameni care locuiau în 
această clădire. Ar mai fi putut sublinia și faptul că Baldur era un 
adevărat expert când venea vorba să învârtă oamenii pe 
degete. Dacă cineva ar fi venit să se plângă de Molly, acesta ar 
fi ajuns până la urmă să ceară să fie trecut pe lista viitorilor 
posesori ai cățelușilor lui Molly, după ce ar fi căzut în mod 


VP - 117 


inevitabil victimă șarmului lui Baldur. Freyja era prea rigidă și 
stângace ca să iasă astfel din încurcături. In ultima vreme, 
singurul bărbat pe care reușise să-l cucerească prin farmecul ei 
era Huldar, lucru extrem de neplăcut, din păcate, întrucât ei doi 
erau precum cărămizile din jocul Tetris: capacitatea lor de a se 
potrivi unul cu altul depindea de direcţia în care se poziționau. 
La orizontală, se potriveau perfect, însă era cu totul altceva 
când stăteau pe verticală. 

— Trebuie să funcționeze, Baldur. 

Freyja ţinu deschisă ușa de la intrare, pentru ca fratele ei și 
fiica lui să intre. 

— Sau altfel o să rămânem de-adevăratelea unul cu altul. 

— Nu-ţi face griji! Firește că va merge totul strună. 

Baldur găsi butonul corespunzător, se proțăpi în fața micilor 
lentile ale camerei de supraveghere și făcu cu mâna când glasul 
prietenului său răsună din interfon: 

— Yo! 

După felul cum îi întâmpina, Freyja deduse că delictul lui 
Tobbi ţinea mai degrabă de traficul de droguri decât de vreo 
fraudă cu fonduri bancare. 

Un bâzâit venit dinspre sistemul de închidere a ușii înghiţi cu 
totul răspunsul lui Baldur și apoi intrară toţi trei în bloc, 
începând să urce scările către primul etaj. Chiar înainte să bată 
la ușă, Baldur se grăbi să adauge: 

— Să nu te-agiţi prea mult când o să vină vorba să ai grijă de 
animalul lui de companie cât va lipsi. E condiţia cu care 
închiriază apartamentul. 

Ușa se deschise înainte ca Freyja să mai poată adăuga ceva. 
Momentul acestei revelații nu putea fi o coincidență. Trebuia să 
existe un motiv pentru chiria incredibil de mică. Tobbi nu 
economisea banii de chirie pentru un spaţiu de depozitare a 
obiectelor sale personale, așa cum pretinsese Baldur iniţial. Nu, 
ea urma să aibă grijă de vreun soi de animal. Cât de rău putea 
fi? cugetă ea. O pisică sau un câine? N-avea cum să fie vorba de 
ceva foarte mic, cum era un hamster. Poate era vreun papagal 
scandalagiu, care-l ţinea pe chiriaș treaz toată noaptea cu 
înjurăturile lui. Freyja își adună curajul pentru ce era mai rău. 

e 

— Un șarpe veninos! Eşti nebun? Cum de ţi-a trecut prin cap 

că aș avea grijă de un șarpe veninos? 


VP - 118 


Freyja își cobori privirea la pantalonii și pantofii eleganti pe 
care îi purta ca să-i facă lui Tobbi o impresie bună. Ce glumă! 
Mai bine s-ar fi îmbrăcat într-un costum safari. 

— Nu e veninos, protestă Baldur în timp ce parca mașina pe 
aleea din fața Casei Copiilor. 

— Ba da, e. Doar l-ai văzut și tu! 

Freyja aruncă, iritată, o privire la ceasul de bord al mașinii. 
Plecase în pauza de prânz ca să vadă apartamentul și deja 
depășise timpul alocat, însă Baldur se purta de parcă el avea tot 
timpul din lume. Și el ar fi trebuit să lucreze, dat fiind că asta 
era una dintre condiţiile să-și ispășească restul pedepsei la casa 
de reeducare, însă el izbutise să facă o manevră cu unul dintre 
amicii lui lipsiţi de scrupule. Prin urmare, era liber când îi poftea 
inima, în pofida hârtiilor care dovedeau exact contrariul. Cu 
toate astea, se revanșase în ochii Freyjei dedicându-și timpul 
rămas fiicei sale, în loc să pună la cale următoarea manevră 
ilegală. 

— Freyja, e un piton. Pitonii nu sunt veninoși. 

— lisuse! De parcă așa ar fi mai bine! Pitonii pot prinde 
oamenii în strânsoarea lor până-i omoară. 

Freyja își desfăcu centura de siguranţă imediat ce mașina se 
opri. 

— În caz că n-ai observat, mai sunt și ilegali în Islanda. N-aș fi 
deloc surprinsă dacă pitonii s-ar afla în fruntea listei cu animale 
de companie interzise. 

— Calmează-te! 

Baldur își desprinse mâinile de pe volan și continuă: 

— Gândește-te mai bine: nu-i chiar atât de rău. Pitonul are 
camera lui proprie și nu trebuie să mănânce decât o dată pe 
săptămână. Mai toată viaţa și-o petrece dormind. Nici n-ai să-l 
bagi în seamă. Doar nu trebuie să-l scoţi la plimbare sau ceva 
de genul, ci doar să-l hrănești și să-i mai cureţi cușca din când în 
când. Atâta tot. Și-n schimb, primeşti apartamentul la un preț de 
nimic. _ 

Freyja simţi cum se încrețește pielea pe ea. Incercă să nu se 
gândească la procedura hrănirii șarpelui sau la ce anume avea 
în meniu. Izbutise să-și controleze reacţiile în faţa lui Tobbi, care 
se dovedise liniștitor de normal, în pofida înfiorătorului său 
animal de companie și a neîndoielnicului său cazier extrem de 
colorat. Freyja se abţinuse să ţipe și să-l facă să o respingă 


VP - 119 


atunci când deschisese ușa camerei șarpelui, ba chiar reușise și 
să nu vomite atunci când el îi descrisese obiceiurile culinare ale 
animalului. Pur și simplu nu dorea ca el să-și găsească alt chiriaș 
înainte să ia ea o decizie. Avantajul era că apartamentul arăta 
fantastic; dezavantajul era că venea la pachet cu afurisitul ăla 
de șarpe. Incă nu putea să se hotărască ce cântărea mai greu. 

— Ascultă, acum nu mai pot sta la taclale, Baldur. Am 
întârziat la serviciu. Și trebuie să mă mai gândesc. 

— Să nu te gândești prea mult. Tobbi are nevoie cât mai 
repede de un chiriaș. 

— Știu. 

_ Freyja se răsuci spre Saga și îi dădu un pupic de la revedere. 
Incruntătura permanentă a Sagăi rămase constantă, însă fetița 
ridică totuși o mână și flutură din degetele ei dolofane într-un fel 
de adio. Freyja nu rămăsese deloc surprinsă când nepoţica ei se 
luminase toată de plăcere la vederea șarpelui. 

— N-ai să faci nimic prostesc, cum ar fi să-l dai în gât la 
politai? Tobbi ar fi distrus. lubește pitonul ăla ca pe un copil. 

Baldur își aplecă ușor capul ca să se uite la Freyja. 

— Sigur că nu. 

Chiar nu-i venise o asemenea idee. Căci deși era prin însăși 
natura ei sinceră și cu respect faţă de lege, se obișnuise deja să 
facă excepţii pentru Baldur. Lui nu îi aplica aceleași unităţi de 
măsură ca altor oameni, între care se număra și ea. Doar era 
fratele ei; singura rudă care conta pentru ea. În afară de Saga, 
bineînţeles. 

— Te sun mai târziu. 

Freyja închise portiera și intră în Casa Copiilor. Trăgea 
nădejde că femeile alături de care lucra uitaseră din ce motiv 
ieșise din clădire, întrucât nu se afla deloc în dispoziția necesară 
să ciripească plină de entuziasm despre apartament. 

e 

Freyja ridică privirea din ecran, adâncită în gânduri. După ce 
trecuse prin toată arhiva cu interogatorii cu victime aflate sub 
protecţia Casei Copiilor, se întorsese la biroul ei și începuse să 
scotocească prin dosarele Agenţiei pentru Protecţia Copilului 
după băieţi de vârsta lui Siggi, cu numele de Sigurdur. Fără 
îndoială că deja îl căutase cineva și acolo, însă asta n-o oprea. 
Voia să vadă rezultatele cu ochii ei. 


VP - 120 


Cu toate astea, înainte de a începe, petrecuse un pic de timp 
căutând informaţii despre cum să ai grijă de șerpi pe post de 
animale de companie. Disperată cum era ea după o locuință, 
ideea coabitării cu un șarpe o umplea totuși de anxietate. Nu 
atât pentru ea, cât pentru Saga. Ar fi fost sigur pentru un copil 
mic să stea în același apartament în care se afla și un piton? 
Când căută pe Google, simplul număr al rezultatelor o luă prin 
surprindere. Se părea că șerpii sunt niște animale de companie 
destul de populare și că existau o mulţime de proprietari de 
pitoni pasionaţi, dornici să-și împărtășească experiențele cu 
alţii. Freyja află că era destul de sigur să păstrezi un piton, atât 
timp cât acesta nu depășea doi metri și jumătate în lungime. 
Freyja habar n-avea cât de lung era șarpele lui Tobbi, din 
moment ce acesta era încolăcit când îl văzuse ea. judecând 
totuși după dimensiunea cuștii, nu era chiar pui. Freyja se hotărî 
să-l pună pe Baldur să-l întrebe ce lungime are pitonul, iar dacă 
acesta nu-i putea răspunde la întrebare, avea de gând să 
meargă ea însăși acolo cu o ruletă și să-l măsoare. 

De obicei nu avea timp de pierdut în scopuri personale la 
muncă, însă pentru prima dată, era și ea la zi cu sarcinile. De 
când Baldur fusese transferat la casa de reeducare, acesta 
petrecuse tot mai mult timp acasă în timpul zilei, ceea ce 
însemna că ea rămăsese mai mult timp la serviciu. Drept 
rezultat, dimineața era de obicei întâmpinată de un birou curat. 
Niciun raport, niciun dosar în lucru, hârtii rătăcite sau pahare cu 
cafea doar pe jumătate băută. Fără grămezi de pixuri. Biroul ei 
arăta de parcă doar ce-ar fi început să lucreze aici. Nu că și-ar fi 
evitat fratele, ci pur și simplu voia să-i ofere mai mult spaţiu. La 
urma urmei era apartamentul lui și ea aproape că se simţea ca 
un locatar ilegal acolo. lar Baldur avea și el nevoie de timp pe 
care să-l petreacă singur, pentru a se putea obișnui cu libertatea 
nou dobândită. lar ea spera că el avea să găsească pacea și 
liniștea necesare ca să recapete controlul asupra propriei vieţi și 
să pășească direct în viitor, însă trebuia totuși să recunoască în 
sinea ei că mult mai probabil ar fi fost ca el să se folosească de 
spaţiul personal pentru a pune la cale escrocherii mai elaborate. 

Mulțumită căutărilor pe internet, acum era mult mai bine 
informată despre șerpi, însă cazul lui Siggi continua să rămână 
învăluit în ceaţă. Descoperise mai mulți băieți cu numele ăsta în 
dosarele serviciilor sociale, însă niciunul nu era de aceeași 


VP - 121 


vârstă cu el. Deși sperase să-i găsească numele complet și o 
explicaţie a situaţiei lui prezente, nu rămânea deloc surprinsă 
de lipsa de succes a rezultatelor. Dacă existase ceva în sistem, 
cu siguranţă altcineva ar fi descoperit deja. 

Nimic din comportamentul lui Siggi nu indica neglijenţă sau 
abuz. Ba, dimpotrivă. Aducându-și aminte de ce desenase 
băiatul la secţia de poliţie, își dori să fi fost și ea prezentă acolo 
ca să-l ţină sub observaţie, întrucât el probabil că vorbise singur 
în timp ce își vedea de treabă. Din păcate totuși, el o făcuse cât 
timp ea dăduse o fugă până la toaletă, așa că fusese nevoită să 
se mulțumească doar cu explicația băiatului cu privire la ce 
înfățișa desenul. Cu ochiul ei de expert, dedusese că mama era 
figura centrală din viaţa lui. Siggi o desenase mai mare și 
avusese cea mai mare grijă cu imaginea ei. El era cel mai mic și 
tatăl lui era la mijloc. Atât mama, cât și Siggi erau desenați 
zâmbind, în timp ce tatăl avea gura reprezentată printr-o linie 
dreaptă. Dumnezeule, spera din tot sufletul să nu li se fi 
întâmplat nimic rău părinţilor! 

Cu toate astea, părea destul de puţin probabil ca lucrurile să 
stea așa, dacă era să-l creadă pe Huldar. El și poliţista cea 
tânără își făcuseră apariţia acasă la ea în legătură cu un caz de 
crimă. Tot ce aflase până acum era că victima, Helgi, deţinea 
apartamentul în care fusese găsit Siggi. La știri încă nu apăruse 
nimic: majoritatea buletinelor de știri obișnuite din ultimele 24 
de ore se concentraseră pe vizita oficială a delegaţiei chineze, 
prezentând imagini cu ministrul de externe chinez vizitând 
obiectivele turistice locale, inclusiv centrala electrică 
geotermală, fosta clădire a parlamentului din parcul național 
Thingvellir, Casa Höfdi, palatul prezidențial din Bessastadir, 
izvoarele fierbinți de la Geysir și o fermă oarecare. El și suita sa 
făceau eforturi zadarnice să pară interesaţi de ce vedeau, însă 
nu păcăleau pe nimeni. Trebuia totuși să-i înţelegi și pe ei - 
fusese în mod clar un program încărcat. 

Gândurile îi fură întrerupte când ușa de la birou se deschise și 
înăuntru pătrunse directoarea Casei Copiilor. Femeia o întrebă 
dacă o întrerupe de la ceva și Freyja îi răspunse sincer că nu e 
cazul. 

— Doar ce-am primit rezultatele consultului medical al 
băiatului descoperit în apartament, o anunţă directoarea. Copilul 
n-a fost victima vreunui soi de abuz sexual sau de orice alt fel. 


VP - 122 


Freyja citi repede raportul. Deja auzise varianta verbală și nu 
afla nimic nou. Șefa ei rămase în picioare în acest timp, aparent 
așteptând un răspuns, dar ce mai era de zis? Siggi nu prezenta 
nicio rană. Anumite părţi ale corpului sunt mai predispuse să 
indice dovezi ale unor violenţe ce nu prea au cum să fie 
rezultatul unui accident: interiorul brațelor și al coapselor, de 
exemplu, precum și spatele, organele genitale și fesele. Aceste 
zone fuseseră cercetate cu mare atenţie, însă nu se descoperise 
nimic: nicio rană nouă, nicio cicatrice, nicio rană mai veche. 
Radiografia susţinea și ea aceeași poveste: nicio fractură, nici 
mai recentă, nici mai veche; nici oase rupte și vindecate. 

Însă violenţa împotriva copiilor nu se limita doar la abuzul fizic 
sau sexual. Neglijarea și cruzimea psihică nu apăreau la 
radiografii sau pe membrele copiilor. De-a lungul carierei, Freyja 
întâlnise nenumărate victime ale cruzimii psihice, așa că îi era 
bine-cunoscut comportamentul lor în asemenea cazuri. Unii 
copii erau victime ale unui stres cronic, alţii, ale unor incidente 
sporadice ce ajungeau să se transforme într-unele cu adevărat 
grave. Potrivit opiniei ei profesionale, Siggi nu se încadra în 
acest profil. Însă fireşte că nu poţi fi niciodată sigur. Copiii sunt 
afectaţi în mod diferit de o astfel de traumă și unii fac față mult 
mai bine ca alţii, demonstrând o capacitate de-a apela la niște 
misterioase rezerve de forță interioare. 

Ceea ce era atipic aici era faptul că Siggi nu părea deosebit 
de anxios sau de supărat din pricina absenței părinţilor săi. 
Majoritatea copiilor ar fi fost de neconsolat, însă ea, una, nu-și 
amintea să-l fi văzut vreodată vărsând măcar o lacrimă. Dar, 
firește, acest lucru s-ar fi putut datora și împrejurărilor 
deosebite: nu aveai nevoie de cine știe ce ca să le distragi 
copiilor mici atenţia, pentru ei polițiștii erau ceva extraordinar. 
Era posibil ca Siggi să fi fost prea preocupat de toată agitația 
iscată în jurul său. Poate că avea să cedeze mai târziu, în pacea 
și liniștea relative de la casa de îngrijire pentru copii. 

Freyja îi mulțumi șefei, iar aceasta o lăsă singură în birou. 
Imediat ce plecă femeia, Freyja se și repezi la telefon și sună la 
casa unde se afla Siggi. La telefon îi răspunse o femeie pe nume 
Heidrun, care își dădu imediat seama la ce caz se referea Freyja, 
din moment ce fusese prezentă când Didrik îl adusese pe băiat 
acolo cu o seară înainte. 


VP - 123 


— Mă întrebam dacă nu cumva ai observat vreun semn că lui 
Siggi îi e dor de părinţii săi? 

— Abia dacă i-a pomenit, replică femeia. Dar nu e chiar 
neobișnuit. Încercăm să-i distrăm pe copii și să-i ţinem ocupați 
cu activităţi plăcute. De fapt, și-a menţionat o dată mama în 
faţa celorlalţi copii, când nu eram eu în cameră. Se pare că le-a 
zis că o luase omul cel rău. Firește, exact ăsta e genul de lucru 
pe care l-ar crede un copil ca Siggi. Nu înseamnă neapărat că se 
referea la cineva anume. 

— Dar lacrimi sau alte semne ale unei tulburări profunde? Era 
supărat aseară când a mers la culcare, de exemplu? 

— Nu, nu era. A adormit și gata. Destul de repede după ce-a 
pus capul pe pernă. 

— Ciudat! M-aș fi așteptat să prezinte semne de anxietate. 

— Da. Și eu la fel. Însă, cum ziceam, am mai văzut genul ăsta 
de reacţie. Unii copii pur și simplu se adaptează mai repede 
decât alţii. Siggi mi se pare genul de copil încrezător; am 
căpătat senzaţia că el consideră că totul are să fie bine până la 
urmă. Pare să ne creadă când îi spunem că e doar o chestiune 
de timp până ce părinţii săi vor veni ca să-l ia înapoi. 

Heidrun rămase tăcută o clipă, apoi o întrebă: 

— Ai primit cumva vreo veste despre cum merg lucrurile cu 
identificarea lor? 

— Nu. Nu cred că s-a ajuns la niciun rezultat. 

— Ce ciudat! 

Femeia se opri iar, apoi zise: 

— Apropo de ciudăţenii, am observat totuși ceva în purtarea 
lui care mi s-a părut niţel cam bizar. Poate că nu e important, 
dar cred c-ar trebui să afli și tu. 

— A, da? Ce anume? 

— A spânzurat o păpușă Barbie. Poate că nu asta i-a fost 
intenţia; poate că voia s-o coboare cu ajutorul unei funii dintr-un 
elicopter sau ceva de genul. Doar că, atunci când l-am întrebat, 
a negat că o făcuse. Chestia e că niciunul dintre ceilalţi copii n- 
avea cum să fi făcut asta. Faptul că a minţit mi s-a părut mai 
ciudat decât că a executat păpușa. Altminteri, băiatul e tare 
drăguţ și amabil cu ceilalţi; pare complet atipic pentru el să 
minta. Dar și desenele lui sunt destul de violente - acoperite de 
mâzgălituri roșii. Când l-am întrebat ce reprezintă, a răspuns că 
e sânge. 


VP - 124 


Freyja ridică din sprâncene. 

— Chiar așa? A făcut un desen și când era la secţia de poliţie, 
însă era un desen banal doar cu el și părinţii lui. Bine, n-a avut 
decât două culori din care să aleagă. Poate că ar fi adăugat și 
niște sânge dacă ar fi avut și creionul roșu. 

După ce închise, Freyja rămase pe gânduri. Era oare posibil ca 
Siggi să-și fi făcut griji pentru starea în care se aflau părinţii săi, 
după cum se părea? Poate că desenele reprezentau o supapă de 
refulare pentru propria anxietate. Sau poate că bietul copil 
asistase la ceva despre care nu le zicea nimic? 

Mobilul Freyjei sună. Când pe ecran apăru numele lui Huldar, 
schiţă o grimasă scurtă, nefiind sigură dacă apelul avea legătură 
cu ancheta sau dacă nu cumva reprezenta încă o încercare de-a 
o invita să ia masa în oraș. 

— Bună! Ce-ai zice de o plimbare cu mașina? 

Inainte să apuce ea să spună nu, el începu să dezvolte ideea, 
făcând-o să-i accepte instantaneu propunerea. Planul era să-l 
conducă pe Siggi prin oraș, în speranţa că-i vor găsi casa. 
Trăseseră linie după ce dăduseră de urma tuturor băieţilor de 
vârsta lui cu numele de Sigurdur cu taţi ale căror nume 
începeau cu S. Inainte de-a lărgi aria de căutare, se gândiseră 
că merita încercată și această metodă. Agenţia pentru Protecţia 
Copilului le dăduse undă verde și se arătase de acord ca Freyja 
să-l însoțească în calitate de reprezentant al lor, dat fiind că nu 
era disponibil nimeni altcineva. ` 

Freyja închise și începu să se pregătească. In vreme ce-și 
trăgea fermoarul gecii, își dădu seama că se simțea aproape 
dezamăgită că Huldar nu încercase să flirteze cu ea. 

Alungând iute gândul, ieși din birou. 


VP - 125 


Capitolul 14 


Mașina se opri la semafor. Siggi își mută privirea de la geam 
la ceafa lui Gudlaugur, aflat la volan. De pe scaunul din dreapta, 
Huldar îi făcu încurajator cu ochiul băiatului. Entuziasmul lui 
Siggi că putea să meargă cu o mașină de poliţie scădea acum, 
când umblau prin oraș deja de mai bine de-o oră. Nădăjduiseră 
că avea să vadă ceva cunoscut care să îi ajute să identifice zona 
în care locuia, însă singurele lucruri pe care băiatul li le arătase 
erau puncte de interes pe care le cunoștea toată lumea: piscina 
Laugardalur, mallul Kringlan, biserica Hallgrimskirkja și marea 
cupolă de sticlă a muzeului Perlan. 

La început, se concentraseră pe cartierele care se potriveau 
descrierii lui: fără vedere către Esta, Hallgrimskirkja sau la mare. 
Freyja deja pierduse șirul străzilor pe care se învârtiseră în sus 
și-n jos, fără niciun rezultat. Băiatul se uită atent la casele, la 
blocurile de apartamente și la terasele pe lângă care treceau, 
însă nu recunoscu nimic. Se dovedea că nu era suficient de 
mare ca să observe asemănările dintre anumite tipuri de clădiri 
și cea în care locuia, ceva care să le mai îngusteze niţel aria de 
cercetare. Existau doar două categorii: casa lui sau casa care nu 
era a lui. 

Incercaseră să se plimbe și prin Kópavogur, orașul aflat 
imediat la sud, în caz că băiatul l-ar fi considerat tot Reykjavik, 
însă când ajunseseră acolo, el parcă păruse și mai nedumerit. 
Nici măcar nu recunoscuse obiectivele cele mai evidente, cum 
erau complexul Smáralind sau magazinul Toys R Us. 

— Acum pot primi îngheţată? 

Siggi se uita plin de speranţă la Freyja, care ședea alături de 
el în spate. 

— In curând. Trebuie doar să mai verificăm câteva străzi și, 
când terminăm cu asta, îţi luăm înghețată. Cu topping. 

Băiatul surâse și se întoarse să privească pe geam. Stătea pe 
o pernă care-l înălța suficient de mult ca să privească afară. 

— Vreau să merg în Florida. La Disneyland. 


VP - 126 


În mod clar, era un test pentru a descoperi cât de departe 
putea ajunge cu dorinţele. De la îngheţată cu topping la 
Disneyland. Un salt destul de important. 

— Drăguţă încercare, Siggi, dar mă tem că nu te putem duce 
acolo! râse Freyja. Insă poţi primi îngheţată. 

— Siggi, vezi casa ta pe undeva? 

Gudlaugur profită de ocazie, cât timp mașina era oprită la 
semafor, ca să arunce o privire scurtă peste umăr către băiat. li 
puseseră de atâtea ori această întrebare, încât începea să 
devină ridicolă. Siggi deja cunoștea scopul plimbării. 

— Nu. 

Gudlaugur se întoarse iar cu fața spre parbriz, semaforul se 
făcu verde și plecară mai departe. 

— Mami n-are voie să conducă. 

Din când în când, băiatul mai oferea bucățele de informații 
despre viața sa, dar niciuna nu avea vreo legătură cu căutarea 
lor. Insă Freyja încerca mereu să-l facă să dezvolte ideea, în 
speranţa că până la urmă se va ivi și ceva util. 

— Din ce cauză, Siggi? 

— Pentru că are burtica foarte grasă. Bebelușul dinăuntru e 
atât de mare, încât volanul i-ar putea sparge burtica dacă ar 
pune frână. 

Băiatul continuă, plin de imaginaţie, să povestească, 
strâmbându-se și strângându-și propria burtică. 

— A, da, firește. 

Freyja încercă să atingă ceva ce le-ar fi putut oferi o pistă: 

— Dar tăticul tău o duce cu mașina atunci când are nevoie să 
ajungă undeva? 

— Da, uneori. 

— Și tu ai voie să mergi cu ei? 

— Da, întotdeauna. Nu am voie să rămân singur acasă. 

— Unde ai fost cu ei? Îți mai amintești? 

— O dată, am mers la spital. 

— Desigur. Și doctorul s-a uitat la burtica mămicii tale? 

Siggi se uită la Freyja surprins. 

— De unde știi? 

— Pentru că atunci când mămicile urmează să aibă un 
bebeluș, adesea merg să le consulte un doctor, care trebuie să 
se asigure că e totul în regulă. 

Siggi se încruntă. 


VP - 127 


— Nu genul ăla de umflătură. 

— Oh? Dar atunci ce gen? 

— O umflătură aici. 

Siggi arătă spre tâmpla lui, adăugând: 

— Umflătura o făcea să se simtă rău. In mașină. 

— O, chiar așa? Ce s-a întâmplat? 

Freyja avu grijă să formuleze întrebarea vag, pentru a nu 
influența răspunsul lui Siggi, din moment ce informaţia despre 
rană se putea dovedi folositoare. Cu siguranţă Urgenţele din 
Reykjavik trebuiau să păstreze informaţii pe care le puteau 
folosi pentru a o identifica pe femeie. Era greu de crezut că 
existau chiar atât de multe femei gravide care fuseseră aduse la 
spital cu o umflătură la tâmplă. Dacă însă fusese trimisă de 
către medicul de familie, sarcina lor ar fi devenit ceva mai 
complicată, dat fiind că existau o mulţime de cabinete de familie 
în zona capitalei și niciun sistem centralizat de evidenţă. 

— S-a rănit singură. 

— O, Doamne! Și cum s-a rănit? 

Siggi ridică din umeri și se uită, fără să le vadă, la casele ce 
mărgineau strada. 

— Pur și simplu s-a lovit. 

Freyja se hotărî să abandoneze deocamdată subiectul și 
abordeze o altă pistă. 

— Și doctorul a ajutat-o? 

Încă o dată, băiatul ridică din umeri. 

— l-a pus un plasture? 

— Nu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum mult timp. 

Surâsul Freyjei devenea tot mai reţinut. Copiii de patru ani 
posedă o percepţie foarte abstractă asupra curgerii timpului. Pot 
înțelege „înainte” și „după”, însă când spun despre ceva că s-a 
întâmplat ieri, la fel de bine s-ar fi putut întâmpla cu câteva zile 
sau chiar cu o săptămână mai devreme. lar atunci exista o 
șansă aproape infimă ca Siggi să le poată spune dacă incidentul 
descris de el avusese loc luna trecută sau acum șase luni. 

— Erau desene animate la televizor în acea dimineață? 

Întrucât posturile de televiziune islandeze difuzau desene 
animate doar în dimineţile de weekend, poate că putea îngusta 
căutarea la zilele de weekend. Gândindu-se la discuţia 


VP - 128 


telefonică avută cu femeia de la casa de îngrijire pentru copii, 
care pomenise de minciuna băiatului în legătură cu păpușa 
Barbie, Freyja spera că băiatul nu inventase această poveste. 

— Nu. 

Freyja își ascunse dezamăgirea. 

— Atunci, era de Crăciun? 

— Nu. 

— Crăciunul deja trecuse? 

Siggi părea să fi căzut pe gânduri. 

— Da. l-am dat mămicii un fular de Crăciun. E roz. Dar l-a 
mânjit cu sânge în mașină. Și nu mai iese. Acum fularul are 
sânge pe el. 

După expresia lui, Freyja înțelese că fularul era și mai 
interesant pentru el din cauza asta. 

— Purta fularul murdar de sânge când au fost lansate 
artificiile de Anul Nou? 

Freyja văzu cum Huldar se întoarce în scaun, la fel de dornic 
ca și ea să audă răspunsul. 

Siggi căzu preţ de câteva secunde pe gânduri. 

— Da. Tati nu voia să îl poarte când a fost aprins focul cel 
mare, însă ea tot l-a purtat. lar el s-a supărat. El mereu se 
supără. 

Mai aproape de-atât Freyja n-avea să ajungă cu informaţiile. 
Femeia primise un fular de Crăciun și îl mânjise cu sângele de la 
o rană care o determinase să meargă la Urgenţe. Pata de sânge 
rămăsese pe fular în noaptea de Anul Nou. Trebuiau să se 
mulțumească cu acest interval de timp. 

— Când mămica ta a mers la spital, s-a dus la Urgenţe? 

— Nu știu. 

— Ai mers și tu cu ea? 

— Da. Dar eu am așteptat afară. Cu tati. Nu ni s-a dat voie să 
intrăm înăuntru, pentru că noi nu eram bolnavi. Doar mami a 
mers. 

— Erau multe persoane care așteptau afară, la fel ca voi? 

— Da. lar unii erau beţi. 

Siggi privi cu atenţie fața Freyjei, ca să vadă cum avea ea să 
reacționeze la această veste extrem de șocantă. 

— Tati a zis asta. lar un bărbat chiar avea o bere cu el. 

Băiatul pesemne că descria Urgenţele. Beţivii rareori mergeau 
la cabinete de familie particulare. 


VP - 129 


Huldar ridică pumnul și lovi ușor plafonul mașinii, într-un gest 
triumfător neauzit. Probabil că tocmai primiseră un indiciu vital. 
Nu mai era nevoie să umble brambura prin cartiere, urmărindu-l 
pe băiat cum se uită în gol la șirurile nesfârșite de case. 

— Bun așa, Siggi! Ce zici de o îngheţată? 

e 

Didrik de la Agenţia pentru Protecţia Copilului îi aștepta la 
casa de îngrijire pentru copii, în micul său birou înghesuit, cu o 
cană de cafea în faţă. În momentul în care se înghesuiseră toţi 
acolo, nu mai era loc să mai bagi nici măcar un copil mic. Însă 
erau nevoiţi să se mulțumească cu aceste condiţii precare; era 
singurul loc unde puteau închide ușa pentru a avea un pic de 
intimitate. 

— Nimic? o întrebă Didrik pe Freyja după ce trecură de 
replicile de complezenţă. 

Freyjei nu-i venea să creadă cât de sexy era bărbatul din faţa 
ei. Când îl întâlnise prima dată, i se păruse că barba îi oferea un 
aspect de hipster afectat, însă acum descoperi că mustaţa cu 
vârfurile date cu ceară îl făcea să pară mai degrabă trăsnet. Și 
tunsoarea la fel - ras în părţi și cu o fâșie de păr mai lungă, dată 
la greu cu gel, în vârful capului. Ba chiar se obișnuise și cu inelul 
lui din nas. Dacă reușești să ajungi în pat cu un asemenea 
bărbat, cu siguranţă că nu s-ar arăta deosebit de deranjat de 
prezența unui șarpe încolăcit în camera de-alături. Izul de 
lămâiţă ce plutea în jurul lui o făcea să-l placă și mai mult. 
Evident, nu și pe Huldar; acesta strâmbase din nas când 
dăduseră noroc și acum părea că se bosumflase de-a binelea. 

Dacă era să fie sinceră, trebuia să admită că nici pe Huldar 
probabil că nu l-ar fi deranjat șarpele din camera de-alături. Ba 
poate nici măcar unul încolăcit sub pat - sau, de ce nu, chiar în 
pat. 

Didrik repetă întrebarea: 

— Chiar nimic? 

— Din păcate nu i-am găsit casa. Însă a lăsat să-i scape o 
bucăţică de informaţie despre mama lui care sperăm că ne va fi 
utilă. Rămâne de văzut. 

Huldar părea nerăbdător din pricina schimbului de cuvinte. 
Scoase ceva din buzunar și i-l întinse Freyjei. Când aceasta văzu 
că e vorba de o ruletă, rămase un pic descumpănită, gândindu- 
se că el aflase, nu se știe cum, de piton și acum îi oferea 


VP - 130 


instrumentul necesar măsurării lui. Însă temerile ei erau 
nefondate. 

— Trebuie să aflăm ce înălţime are băiatul, rosti Huldar 
abrupt. Trebuie să fie unul dintre voi prezent când îl măsor. 

Didrik clătină din cap, iar Freyja îi imită gestul. 

Huldar ieși fără să mai adauge nimic, urmat de Gudlaugur. Pe 
Freyja n-o deranjă absolut deloc să rămână singură cu Didrik, 
care părea să degaje o personalitate liniștitoare deosebită, un 
soi de aură „m-am-născut-mișto”. Freyja fusese mereu atrasă de 
acest gen de persoane; de oameni care se simt mult prea bine 
în propria lor piele ca să exprime ranchiună sau o atitudine 
negativă mult prea des întâlnită în ultima vreme. Se trezi că-și 
coboară privirea în căutarea unei verighete și surâse când văzu 
că singurul lui inel era unul cu un cap de mort imens din argint. 
Cu siguranţă nimeni, oricât de puţin i-ar fi păsat de convenţii, n- 
ar fi făcut schimb de inele cu cap de mort cu partenerul când se 
căsătorea, nu? 

Didrik nu băgă de seamă interesul acordat de Freyja mâinilor 
sale. Sorbi din cafea fără să se grăbească și apoi spuse: 

— Trebuie să completez un raport. Ştii cumva cum se 
descurcă poliţia cu localizarea părinţilor copilului? Altminteri va 
trebui pur și simplu să descriu împrejurările în care a fost găsit 
și declaraţia îngrijitoarei cu privire la comportamentul și nivelul 
progresului lui. Pe șefii mei nu-i interesează dacă băiatul poate 
face distincţia între galben și verde: vor doar să vadă dacă e 
nevoie să căutăm o soluţie mai de durată pentru el. 

— Nu fac cine știe ce progres. Dar e posibil ca oamenii de la 
Urgenţe să aibă informaţia care va permite poliţiei să-i identifice 
mama. Doar atât știu, din păcate. 

Freyja își dorea să-i poată oferi ceva care să-l ajute cu 
raportul. Cu și mai mare ardoare își dorea ca el să o invite în 
oraș. Trecuse mult timp de când ieșise ultima oară la o întâlnire 
care să nu se încheie printr-o strângere de mână stânjenitoare și 
speranţa nerostită de ambele părți ca toată vorbăria lor să fi fost 
doar din politeţe și nimic mai mult. 

— Ciudată situație! 

Didrik se întinse iar după cană și mâneca i se ridică puțin, 
lăsând să se vadă o bucăţică din tatuaje. De sub manșetă se 
zăreau ghearele galbene desfăcute ale șoimului care îl fascinase 
atât de mult pe Siggi. Pregătit să-și înșface prada și să nu-i mai 


VP - 131 


dea vreodată drumul. Ghearele dispărură când Didrik își duse 
cana la gură. 

— Vrei să vezi? 

Îi întinse Freyjei o coală de hârtie cu raportul îngrijitoarei 
Heidrun. 

Freyja parcurse în diagonală textul, care se potrivea cu 
discuţia lor telefonică de mai devreme. Era acolo o scurtă 
declaraţie cum că desenele lui Siggi erau neobișnuit de violente 
pentru un băiat de patru ani. Nicio încercare de a le explica, în 
afară de a sugera faptul că era posibil ca băiatului să i se fi 
îngăduit să se uite la emisiuni TV nepotrivite. In afară de asta, 
nimic care să indice probleme acasă. Băiatul era îngrijit, curat și 
îmbrăcat în haine potrivite acestui anotimp. Nu avea carii și nici 
clei în urechi, iar părul și unghiile îi erau tăiate așa cum trebuie. 
Chipul lui nu trăda semne ale sindromului tipic consumului de 
alcool în timpul sarcinii și dezvoltarea lui fizică indica faptul că 
nevoile lui nutriționale erau îndeplinite. Trupul său nu prezenta 
alte semne de violenţă în afară de zgârieturile din palme, pe 
care, potrivit spuselor sale, le căpătase când căzuse pe terenul 
de joacă. Nivelul limbajului era normal pentru vârsta lui și nici 
nu avea probleme de comunicare cu adulţii sau cu ceilalți copii. 
Și dezvoltarea lui mentală era normală. Nu arăta semne de stres 
sau de tristețe profundă, în afară de momentele în care-și 
aducea aminte de absenţa părinţilor să-i cu alte cuvinte, era 
extrem de puţin probabil ca băiatul să fi avut parte de orice 
altceva în afară de o educaţie stabilă și de calitate. 

Didrik luă înapoi raportul de la Freyja. 

— Se poate să fi plecat din ţară? In vacanţă, de exemplu? Să-l 
fi lăsat pe băiat cu o bonă și lucrurile să fi luat-o razna? Sau 
poate c-au plecat într-o excursie la ţară și și-au parcat mașina 
într-un loc care să nu poată fi văzut de pe șosea? 

Freyja clătină din cap. 

— Nu prea cred. 

Însă Didrik încă nu renunţase la posibilele teorii care să 
explice dispariţia părinţilor. 

— Dar otrăvirea? Se poate să-și fi pierdut cunoștința din cauza 
inhalării de gaze toxice sau a vreunei toxiinfecții alimentare și 
să zacă prăbușiţi în casă, în comă? 


VP - 132 


— Tot ce pot spune, judecând după problemele pe care le 
întâmpinăm să găsim casa băiatului, e că există un risc ca 
povestea asta să nu aibă un final fericit. Sper doar să mă înșel. 

Deși Didrik nu cunoștea absolut toate detaliile cazului, în mod 
evident avea și el aceleași temeri ca și ea: că părinţii lui Siggi 
erau ori inconștienţi, ori mai rău de-atât. 

Se deschise ușa și Huldar intră însoţit de Gudlaugur, silind-o 
pe Freyja să se înghesuie și mai mult în Didrik. Simţea căldura 
ce radia dinspre el prin puloverul subțire și trăgea nădejde ca 
detectivii să nu trebuiască să iasă iar afară. Insă dorinţa nu-i fu 
îndeplinită. 

— Bun, l-am măsurat pe băiat și acum trebuie să plecăm. 
Freyja, te descurci singură să faci rost de o mașină? 

Lui Huldar păru să-i vină greu să rostească această ultimă 
parte și evită să se uite la ea. 

Înainte ca Freyja să aibă timp să spună că va lua autobuzul, 
Didrik se grăbi să intervină: 

— Am eu mașina. Te pot lăsa în drum. 

Nici c-ar fi putut pica mai bine pentru ea, deși avu grijă să nu- 
și trădeze bucuria. Ar fi fost dispusă să stea și pe partea din 
spate a șeii motocicletei lui Didrik, dacă ar fi fost nevoie. Huldar 
nu făcu niciun efort să-și ascundă iritarea. 


VP - 133 


Capitolul 15 


Atmosfera de la Urgenţe era apăsătoare. Lumea stătea 
cocoșată pe scaune, aparent resemnată să aștepte la nesfârșit. 
Majoritatea oamenilor butonau pe telefon, dar judecând după 
plictiseala de pe feţele lor, deja terminaseră de explorat până și 
limitele cele mai îndepărtate ale internetului. Aproape toţi 
ridicară privirea când Huldar și Gudlaugur se apropiară de 
recepţie și anunţară că sunt de la poliţie. O scânteie de interes. li 
se aprinse în ochi, după care se stinse imediat când polițiștii 
fură imediat conduși înăuntru. Fără arestări, fără spectacol. 

Ajunși înăuntru, Huldar și Gudlaugur se treziră în faţa unui hol 
pustiu, punctat ici-colo de ușile închise ale cabinetelor de 
consultaţii, între care se aflau piese de echipament portabil și 
diverse cărucioare, gata să fie folosite. Se deschise o ușă, însă 
asistenta care ieși nu le aruncă nici măcar o privire, ci doar dădu 
buzna în următoarea încăpere, aproape în fugă. In mod evident, 
așteptarea îndelungată de la recepţie nu era cauzată de lenea 
personalului. 

— Trebuie să mă întorc la secţie. Unde e doctorița? 

Gudlaugur stătuse ca pe ace încă de când Erla îl trimisese 
împreună cu Huldar să scotocească străzile împreună cu Siggi. 

— Poate c-o fi ocupată să opereze vreo fractură deschisă. Am 
văzut la știri că încă un turist s-a prăbușit de pe un munte. Am 
putea sta aici toată ziua. 

Văzând expresia oripilată a lui Gudlaugur, Huldar regretă că-l 
necăjise. Credea că știe de ce era atât de agitat colegul său: 
încă mai trebuia să termine de verificat înregistrările camerelor 
de supraveghere din centrul orașului până la ședința din 
dimineața următoare și se temea că Erla avea să încredințeze 
altcuiva sarcina dacă nu revenea mai repede la birou. Era vina 
lui că uitase să mai șchiopăteze în prezenţa ei. 

— Ne vom întoarce cât ai zice pește, îl liniști Huldar. Nu-ţi face 
griji, Erla n-o să încredinţeze înregistrările altcuiva. Nu avem 
personal suficient. 

Partea asta era adevărată. Erla avea o mare problemă cu 
găsirea personalului necesar, astfel încât se văzuse ea nevoită 


VP - 134 


să preia o parte din sarcini, ceea ce însemna că nu mai avea 
timp să supravegheze totul. Doar ce îi luase o declaraţie lui 
Leifur, fratele lui Helgi, ceea ce, din spusele ei, fusese o 
adevărată pierdere de vreme, dat fiind că îi spusese aceeași 
poveste ca și părinţii victimei: lui Helgi nu avea cine să-i poarte 
sâmbetele, nu-l cunoștea pe Siggi și nu avea absolut nicio 
legătură cu cadavrele aruncate de mare la țărm. Nimic din ce 
spuseseră ei nu părea să-i ajute să înainteze cu ancheta. Însă 
acum, cu puţin noroc, poate că în sfârșit aveau să ajungă la un 
punct de cotitură. 

Inainte să-i poată răspundă Gudlaugur, Huldar simţi o bătaie 
pe umăr și se întoarse spre o femeie de vârstă mijlocie aflată în 
spatele lui, îmbrăcată într-un halat alb care-i acoperea uniforma. 
Era subţirică și părea extrem de obosită. 

Când aflară că ea era doctorita cu care trebuiau să se 
întâlnească, se  prezentară amândoi, zâmbind politicos. 
Strângerea ei de mână era fermă și caldă. După ce trecură de 
prezentări, ea spuse: 

— Nu am decât maximum un sfert de oră la dispoziţie, așa că 
v-aș sugera să treceţi direct la subiect. 

Fără să mai adauge și altceva, îi conduse într-o cameră dotată 
doar cu un mic birou cu un calculator și două scaune pentru 
oaspeţi. Se ivi un moment stânjenitor când cei doi bărbaţi 
încercară să facă să le încapă picioarele lungi în spaţiul îngust. 

— Am verificat datele bazându-ne pe informațiile pe care ni 
le-aţi furnizat. 

Femeia își așeză mâna pe niște foi printate aflate lângă 
tastatură. Unghiile îi erau tăiate din carne și nu purta nici inele, 
nicio vreo altă bijuterie. 

— Căutăm o femeie gravidă care a venit cu o rană la cap între 
Crăciun și Anul Nou, corect? 

Conștienți că trebuie să se grăbească, Huldar și Gudlaugur 
încuviinţară fără să mai zică ceva, pentru a nu mai irosi timpul 
preţios al femeii. 

Doctorița încuviinţă și ea din cap drept răspuns. 

— Cred că am găsit-o pe femeia pe care o căutați. 

Huldar considera că acest răspuns merita să-l facă să 
deschidă gura. 

— Minunat! Cu adevărat minunat! 

In sfârșit, ajungeau undeva! 


VP-135 


Ignorându-i încântarea, doctorita continuă: 

— Deși nu putem fi siguri că ea e persoana pe care o căutaţi, 
e singura pacientă care se potrivește descrierii voastre. 

Aruncă o privire la printuri, ridică foaia de deasupra și începu 
să recite pe un ton mecanic: 

— Incidentul despre care credem că ar fi cel menţionat de voi 
s-a petrecut pe 27 decembrie: o rană la cap rezultată în urma 
unei lovituri. Femeia avea o vânătaie imensă în jurul unei răni ce 
sângera, chiar deasupra tâmplei drepte, însoțită de ameteli și o 
durere de cap ca urmare a unei contuzii. Rana a necesitat cinci 
copci și pacienta a fost ţinută sub observaţie până ce am putut 
fi siguri că nu era vorba despre o contuzie gravă și că nu 
survenise și o hemoragie craniană. De asemenea, am făcut și 
teste ca să ne asigurăm că bebelușul pe care trebuia să-l nască 
nu era afectat. După ce am ajuns la concluzia că nu există 
complicaţii, am externat-o, cam la patru ore după ce fusese 
internată. A fost sfătuită să nu se forțeze și să ia imediat 
legătura cu noi dacă avea din nou amețeli. De asemenea, dacă-i 
reveneau durerea de cap sau greaţa, ori dacă devenea confuză. 
Însă n-am mai primit nicio veste de la ea. În baza noastră de 
date nu apare când sau unde i-au fost scoase firele, deci 
presupun că a mers la medicul ei de familie pentru a i le scoate. 

Huldar se foi agitat în scaun. Pe el nu-l interesau rănile femeii, 
ci doar numele ei. Deja se hotărâse să-i ceară lui Gudlaugur să 
conducă el pe drumul de întoarcere, pentru ca el să înceapă 
imediat s-o caute pe mama lui Siggi pe internet. 

— Înţeleg. 

Dar nu avu nicio șansă s-o facă pe doctoriță să se grăbească 
cu numele, pentru că ea continuă: 

— Înainte de-a merge mai departe, ar trebui să vă spun ce 
anume i-a cauzat rana. 

Huldar își înfrână un oftat, dar izbuti să dea aprobator din cap 
și să afișeze o mină interesată. 

— Femeia a spus că s-a lovit de ușa unui dulap. Eram de 
serviciu în seara aceea și eu am fost cea care a consultat-o. 

Făcu o pauză scurtă, apoi adăugă: 

— Am fost și rămân convinsă că explicaţia ei e neadevărată. 

— Neadevărată? interveni Gudlaugur, deși atât el, cât și 
Huldar știau perfect ce sugera doctorița. 


VP - 136 


— Da,  neadevărată. Contuzia era rotundă și deloc 
asemănătoare cu rana pe care o capeţi când te lovești de o ușă. 
Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aș zice că cineva i-a aruncat 
cu un pahar în cap. Sau i l-a spart deliberat în cap. Asta ar 
explica tăietura, care a fost cauzată de un obiect ascuţit. Încă n- 
am întâlnit o ușă de dulap sferică, dotată cu margini ascuţite ca 
lama. 

Huldar enunţă concluzia evidentă: 

— Abuz domestic. 

— Da, foarte probabil. 

Doctoriţa ridică privirea din hârtie. 

— Un caz clasic, în opinia mea, deși femeia n-a vrut să 
recunoască. Evita să stabilească vreun contact vizual, povestea 
îi era neconvingătoare și prezenta semne vagi ale unor răni mai 
vechi, pe care nu le-a putut explica așa cum trebuie - practic 
puteam bifa toate căsuțele de rigoare. Ba chiar a dat semne de 
ușurare, lucru obișnuit în cazul acestui tip de victimă. Se știe de 
când lumea că un nou atac e iminent și că, odată ce s-a 
terminat, urmează o perioadă de respiro, când totul e roz și 
luminos și victimele mai pot lăsa o vreme garda jos. Ce e mai 
rău s-a terminat, pentru moment. 

Pe fruntea doctoriței apărură câteva linii orizontale. 

— Am auzit cum această situaţie este descrisă ca un fel de 
cutremur. Se acumulează tensiunea, până ce este eliberată cu o 
bubuitură. Apoi procesul se reia. 

Ridică altă pagină și-și plimbă privirea în jos pe ea, adăugând 
apoi: 

— Cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, am trimis-o să- 
și facă o ecografie, însă toate răspunsurile ei erau menite să-i 
acopere soțul. Nimic ieșit din comun. 

Lăsă jos hârtia, conchizânad: 

— Sigur că m-aș putea înșela - nu pot exclude această 
posibilitate. Cazurile de genul ăsta sunt complicate. În fine, mi- 
am zis că ar trebui să vă aduc asta la cunoștință. 

Intrucât informaţia se putea dovedi importantă pentru a 
stabili ce se întâmplase cu mama lui Siggi, lui Huldar i se trezise 
deja interesul. Numele ei mai putea aștepta. În situaţia de faţă, 
persoana responsabilă cel mai probabil de dispariţia femeii era 
soţul. Nu era deloc un secret că unul din două cazuri de crimă 
din Islanda era legat de abuzul domestic. El doar trăgea nădejde 


VP - 137 


că mama lui Siggi n-avea să se transforme și ea într-odată 
statistică. 

— Am înţeles că și soţul ei a venit odată cu ea. Și fiul ei cel 
mic. Aţi stat de vorbă cu bărbatul? 

— Da, foarte scurt. Soţia lui a vrut să vină și el în camera de 
consultaţii, însă eu am pus piciorul în prag. Am bănuit din prima 
că el era cel care o atacase și normal că e inutil să pui niște 
întrebări preliminare cu agresorul de faţă. Ea a fost nevoită să- 
mi accepte decizia, însă n-a cooperat deloc cu mine, temându- 
se probabil că soțul ei avea să se înfurie că era nevoit să aștepte 
afară. Cum era și firesc, nu i-am oferit motivul adevărat când l- 
am împiedicat să intre odată cu ea. L-am folosit pe băieţel drept 
scuză, spunându-i că pentru el ar fi fost mai bine să nu fie de 
față, iar bărbatul a fost nevoit să accepte. Pacienta s-a liniștit 
imediat după aceea. 

— Și asta a fost singura interacţiune cu el? 

— Nu. Am stat un pic de vorbă cât timp i se completa 
formularul de externare, explicându-i semnele de avertisment la 
care ar trebui să aibă grijă și subliniind că soţia lui avea nevoie 
de liniște și de pace în următoarele 24 de ore. 

— l-aţi pomenit și de bănuielile pe care le aveaţi? 

— Da, i-am pomenit. l-am spus că sunt sceptică în privinţa 
versiunii soţiei sale asupra evenimentelor din seara aceea, dar 
am lăsat-o așa. Îl ţinea pe băieţel în braţe în acel moment. Părea 
că micuțul adormise cât timp așteptaseră afară, însă nu-i 
vedeam faţa și nu mă puteam exprima mai clar de-atât, în cazul 
în care acesta era treaz și ne asculta. În fine, oricum nu prea 
mai aveam ce să-i spun bărbatului și să nu știe și el. Dacă 
partenerii agresivi nu-și schimbă comportamentul pentru familia 
lor - pentru persoanele cele mai dragi lor -, este extrem de 
improbabil să o facă pentru că le-o cerem noi. Dar arăta zguduit. 
Mi-am îngăduit să simt un dram de speranţă că teama de-a fi 
descoperit ar putea avea un oarecare efect asupra lui. Presupun 
că era doar partea naivă din mine. 

Huldar îi întinse fotografia cu Siggi. 

— El e băiatul? 

Doctoriţa o luă și-i aruncă o privire scurtă. 

— Mă tem că nu știu. Nu i-am văzut deloc faţa. 

l-o dădu înapoi lui Huldar, care o vâri la loc în buzunar, foarte 
dezamăgit. 


VP - 138 


— Nu aţi depus plângere? o întrebă. 

— Nu, n-am depus. Respectăm confidenţialitatea pacienţilor 
noștri și nu raportăm incidente decât atunci când credem că 
persoana în cauză sau cei apropiaţi ei ar putea fi în pericol. 

Doctorița trase aer adânc în piept înainte de-a adăuga: 

— Din moment ce sunteți aici, presupun că raţionamentul 
meu n-a fost cel corect. 

— Așa se pare. 

— In apărarea mea, femeia venea pentru prima oară la 
Urgenţe. Semnele mai vechi pe care le-am văzut în timpul 
consultului erau vânătăi pe cale de vindecare și mai avea un 
petic pe scalp unde nu îi crescuseră decât niște fire scurte de 
păr. Am tras concluzia că părul îi fusese smuls în urma unei 
altercaţii recente. Insă niciuna dintre acele răni nu erau la fel de 
grave precum lovitura la cap. Vedeţi voi, adesea abuzul 
domestic se agravează. Când devine tot mai serios, victimele 
ajung să vadă uneori adevărul. Sunt silite să înfrunte faptul că 
dacă lucrurile n-au să reintre pe un făgaș normal, situaţia se va 
înrăutăţi tot mai mult. Credeam că femeia ajunsese deja în acel 
stadiu, cu toate că n-a vrut să-mi mărturisească nimic. 

Nu era nevoie ca doctorița să se scuze în faţa lui Huldar. Știa 
și el că abuzurile domestice nu survin de la sine. Relaţia dintre 
victimă și agresor transformă situaţia într-una mult mai dificil de 
rezolvat decât majoritatea infracţiunilor care ajung la poliţie. 
Huldar nu era vreun expert, însă știa destul de bine că victimele 
au tendinţa să fie măcinate de sentimente contradictorii extrem 
de greu de deslușit: teamă, furie, iubire, ură, vină, autoînvinuire, 
anxietate, dispreţ și rușine. Ceea ce complică mult lucrurile și 
face aproape imposibil pentru victimă să-și raporteze partenerul 
la poliţie și să-l părăsească. În schimb, au tendinţa ori să se 
împace cu situaţia, ori să se agaţe de speranţa deșartă că 
lucrurile au să înceapă până la urmă să se îmbunătăţească. 

Huldar se hotărî să simplifice situaţia doctoriței. Vina nu-i 
aparţinea ei sau proastei funcţionări a Urgenţelor. 

— Nu suntem deloc siguri că dispariţia ei are vreo legătură cu 
soţul, rosti el. Nici măcar nu suntem siguri că lipsește. Pur și 
simplu nu putem da de ea. 

Doctoriţa își cobori privirea în raport. 

— Dacă am calculat corect, acum sarcina ei trebuie să fi 
trecut deja de opt luni. 


VP - 139 


Ridică privirea spre Huldar, adăugând: 

— Dacă a dispărut într-adevăr, sper să o găsiţi cât mai 
repede. 

— Și noi la fel. 

Huldar scoase un carnet din buzunarul hainei și-l deschise la 
mijloc. Deși avea colţurile îndoite, paginile îi erau goale. De 
obicei, se baza pe memorie, lăsându-i pe alţii să ia notițe, însă 
acum trebuia să fie absolut sigur că nu exista niciun risc să uite 
numele mamei lui Siggi. 

— Dacă aș obţine numele femeii, am putea începe să o 
căutăm imediat. 

Doctoriţa se schimbă la față. 

— Imi pare rău, nu vă pot da această informaţie fără mandat. 
Ştiţi bine. Poliţia nu poate intra pur și simplu aici și să înceapă 
să ceară detalii despre pacienţii noștri. Suntem obligaţi la 
confidenţialitate. Deși am discutat deschis despre cazul 
pacientei, asta s-a întâmplat deoarece era anonimă. Trebuie să 
trag și eu o linie undeva. 

Gudlaugur se încruntă. 

— Dar nu înţeleg! Nu îl puteţi raporta pur și simplu ca abuz 
domestic și să rezolvăm problema în felul ăsta? Aveţi voie să 
faceţi asta dacă sunteţi convinsă că există un motiv întemeiat. 

— Nu și dacă nu am argumente. Dar acum nu mai pot face 
asta, la mai bine de șase săptămâni după eveniment. Orice 
abatere de la reguli este privită cu foarte mare seriozitate. Şi- 
așa ducem lipsă de personal și fără să mai fiu și eu suspendată 
temporar cât timp chestiunea va fi anchetată. 

— Dar e vorba de o urgenţă. 

Gudlaugur nu era pregătit să renunțe fără împotrivire. Deși 
judecătorii se arătau de obicei înţelegători în faţa cazurilor de 
crimă, cu siguranţă avea să urmeze o întârziere cât timp erau 
îndeplinite toate formalităţile necesare. Mandate de percheziţie, 
ascultarea telefoanelor și predarea documentelor bancare erau 
una, însă detaliile personale sensibile precum dosarele 
pacienţilor erau cu totul altceva. Mai cu seamă când poliția nu 
era sută la sută sigură că e vorba de persoana care trebuie. Cu 
siguranţă așteptarea avea să irosească ore preţioase și poate 
chiar și mandatul avea să fie refuzat. 

— Dacă ar fi să descriu cazul comisiei de etică, urgenţa 
dumneavoastră ar suna cam așa: poliţia caută o femeie, însă nu 


VP - 140 


știe dacă de fapt lipsește sau care îi este numele. Ei pretind că a 
venit la Urgenţe undeva între Crăciun și Anul Nou, însă nu sunt 
în întregime siguri. În pofida acestor lucruri, eu le-am oferit 
datele și numele femeii despre care credeam că ar fi persoana 
în cauză. Fără să fiu absolut sigură. 

Doctoriţa se ridică în picioare. 

— Nu. Îmi pare rău, dar îmi trebuie un mandat. 

Împinse hârtiile către mijlocul mesei. Înainte ca Gudlaugur să 
apuce să mai obiecteze, femeia adăugă: 

— Însă dat fiind că e vorba de o urgenţă - în pofida tuturor 
găurilor din povestea dumneavoastră -, am să mă consult cu 
doctorul care e astăzi șef de tură. El s-ar putea să vadă altfel 
lucrurile, deși mă îndoiesc. Numai să m-așteptaţi aici. 

Când ajunse la ușă, femeia se întoarse și aruncă o scurtă 
privire către birou. Apoi ieși. Huldar zâmbi și întinse mâna după 
foaia printată. Gudlaugur ridică din sprâncene, scandalizat, deși 
nu făcu nicio încercare să-l împiedice. 

— Sigurlaug Lára Lárusdóttir. 

Huldar așeză hârtia la loc pe birou. Nu-l mai interesa și 
altceva. În sfârșit. 

Doctorița se întoarse apoi pentru a-i informa că șeful ei le 
refuzase solicitarea. Le strânse iarăși mâinile și se despărțiră 
fără să pară niciun pic surprinsă când Huldar îi adresă cel mai 
călduros zâmbet cu putinţă și-i mulțumi sincer pentru ajutorul 
acordat. 

Când ieșiră în parcare, îi aruncă lui Gudlaugur cheile. 

— Tu conduci. 


VP - 141 


Capitolul 16 


Huldar nu mai intrase niciodată într-o casă ca asta. Nu 
mobilierul, designul interior sau priveliștea - căci nu se remarca 
nimic prin ceva anume - îl făcuseră să se oprească în loc, ci 
faptul că locul arăta impecabil, ca o casă de expoziţie. Nici 
măcar un fir de praf sau vreo scamă cât de mică pe care să le 
zărești pe undeva. Până și șervetele de bucătărie arătau ca și 
cum fuseseră împăturite cu ajutorul unei rulete. Conţinutul 
dulapurilor era așezat în șiruri perfect drepte. Frigiderul arăta de 
parcă ar fi fost proaspăt instalat: fără pete uscate de lapte 
căzute din cutii sparte, fără lămâi încreţite sau frunze de salată 
lipicioase în tăvile speciale pentru legume. 

Deși nici lui Huldar nu-i plăcea dezordinea, această aparentă 
manie pentru ordine îi provoca un sentiment ciudat, și nu 
neapărat pentru că aici locuia un copil. Cele cinci surori ale sale 
aveau toate copii - dintre care una avea patru -, toţi băieți, 
precum Siggi, iar Huldar nici nu-și amintea să fi plecat vreodată 
de la ele de-acasă fără să șchiopăteze după ce călcase pe vreun 
cub Lego. Insă jucăriile lui Siggi se aflau toate în camera lui, 
îndesate cu grijă într-o cutie sau organizate sistematic pe o mică 
etajeră. Chiar și hainele îi erau împăturite în sertare sau 
atârnate pe umerașe în șifonier. Nicio șosetă rătăcită, uitată în 
vreun colț sub pat. De fapt, singurul semn că aceasta nu era o 
cameră de prezentare dintr-un magazin Ikea era patul nefăcut al 
băiatului. 

Curăţenia asta extraordinară îl duse imediat cu gândul la 
apartamentul lui Helgi. In ambele cazuri, totul era la locul său, 
toate suprafeţele străluceau, precum un loc al faptei gândit de 
Marie Kondo’. Însă aici se opreau asemănările. Tot ce ţinea de 
apartamentul lui Helgi denota bogăţie, în timp ce aici era 
evident că fiecare bănuţ era atent drămuit. 

— S-ar părea că băiatul a fost luat din pat în timp ce dormea, 
ceea ce se potrivește cu ce ne-a spus el nouă. 


3 Marie Kondo este un consultant japonez pe chestiuni legate de organizare, autor și 
gazdă de emisiuni TV. Kondo a scris patru cărți despre organizarea lucrurilor dintr-o 
locuință, care s-au vândut în mai multe milioane de exemplare în întreaga lume. 
(WE). 


VP - 142 


Huldar ridică o mână pe care-și trăsese o mănușă de latex și 
atinse globul pământesc de pe comoda vopsită în alb, 
urmărindu-l cum se rotește. Se opri la Marea Mediterană. Cineva 
desenase un cerc roșu în jurul insulei Mallorca. 

— Dacă te iei după cum arată restul casei, te-ai aștepta ca și 
patul lui să fie făcut în fiecare dimineaţă la perfecție. 

— Hmm! 

Nu era clar dacă mormăitul lui Gudlaugur indica faptul că e 
sau nu de acord cu el. Acesta era pe jos în patru labe, uitându- 
se sub patul lui Siggi. Işi închipuise că va fi în siguranţă după ce 
se întorseseră la birou, însă nu mai apucase să se uite prea mult 
pe înregistrările camerelor de supraveghere, căci Erla le făcuse 
rost de un mandat de percheziție și-i trimisese iar la treabă. 

Huldar se arătase încântat, însă lui Gudlaugur nu-i făcuse 
deloc plăcere, deși se mai calmase niţel atunci când Erla îi 
dăduse undă verde să termine de urmărit înregistrările video 
după muncă. Măcar nu avea de gând să pună pe altcineva să o 
facă, deși asta însemna că Gudlaugur trebuia să muncească 
până târziu. 

— Casa ta e la fel de imaculată? 

Huldar deschise un sertar în care erau așezate tricourile 
băiatului. In partea de sus a teancului se afla un tricou cu un 
dinozaur mofluz ce afișa un rânjet ca de carton și niște obraji 
roșii, ţinând și o floare într-o gheară. Nici că se putea ceva mai 
departe de realitate. 

— Nu. Nici gând. Gudlaugur se săltă în picioare, adăugând: 
Nici măcar o scamă sub pat. 

Lina își făcu apariţia în ușă, arătând la fel de uimită ca ei. 
Tocmai scormonise în baia ce avea și rol de spălătorie. 

— Ce-i locul ăsta? 

Gudlaugur ridică din umeri, însă Huldar replică: 

— Ori angajează o echipă de curăţenie profesionistă, ori unul 
sau ambii părinţii sunt obsedaţi de curăţenie. 

— Nici măcar o urmă de pastă de dinți în chiuvetă. Oglinda 
arată de parcă ar fi fost proaspăt lustruită și toaleta zici că ar fi 
fost montată în această dimineață. Am senzaţia că aici nu 
locuiește nimeni, că totul e doar de fațadă. 

Huldar cercetă cu atenţie camera. 

— Sau e posibil ca altcineva să fi răscolit peste tot ca să 
ascundă dovada a ceea ce s-a petrecut aici. 


VP - 143 


Găsiseră o adresă imediat ce introduseseră numele Sigurlaug 
Lára în Registrul Naţional. Așa dăduseră peste un bloc de 
apartamente din Grafarholt, o suburbie nouă aflată la marginea 
de est a orașului. Descrierea lui Siggi nu fusese chiar atât de 
precisă, dat fiind că totuși se puteau vedea atât marea, cât și 
muntele Esta printre clădirile vecine, deși un bloc enorm 
ascundea turla imposibil de confundat de la Hallgrimskirkja. Prin 
acest cartier nu trecuseră în timpul plimbării cu mașina prin 
oraș, întrucât nu se potrivea descrierii. Gudlaugur, deloc 
impresionat de ascuţimea minţii băiețelului, bombănise iritat că 
oricum n-ar fi fost nicio diferență. Insă apoi își luase seama și 
păruse foarte afectat de ce spusese. N-avea niciun sens să i se 
reamintească faptul că, potrivit Registrului Naţional, puștiul n- 
avea decât patru ani și două luni. 

Erla nu insistase ca Huldar să îi ofere detalii când acesta îi 
transmisese numele lui Sigurlaug și o anunţase că nu-i putea 
dezvălui sursa. Probabil că mai avea încă suficientă încredere în 
el când îi spunea că era mai bine să nu știe anumite lucruri. In 
schimb, nici el n-o întrebase cum avea de gând să-și însușească 
meritele în locul lor când urma să ceară un mandat de 
percheziţie. Poate că pur și simplu avea să lase acea parte în 
aer și să sublinieze doar că găsirea acestor persoane era o 
chestiune de viaţă și de moarte. Și astfel, mandatul fusese emis 
cu o viteză record. 

Informaţia din Registrul Naţional îi ajutase să stabilească și de 
ce nu avuseseră deloc noroc cu identificarea familiei lui Siggi. In 
pofida faptului că era poreclit Sibbi, tatăl băiatului se numea 
Margeir - nici măcar nu începea cu un S. 

Erla se înfuriase dintr-odată când aflaseră acest detaliu. Pur și 
simplu nu înţelegea de ce naiba cineva numit Margeir putea 
avea o asemenea poreclă. Se răstise la toți cei aflaţi prin 
preajmă, direcționând ce era mai rău asupra Linei, deși novicea 
nu-și exprimase absolut nicio părere în această privință. Aceasta 
din urmă acceptase totul cu calm, chiar și atunci când Erla 
începuse să facă remarci nepotrivite la adresa numelui ei, punct 
în care intervenise Huldar, incapabil să mai tolereze ce auzea, 
lucru care însă o făcuse pe Erla să se întoarcă împotriva lui. Dar 
el era deja obișnuit. Până la urmă, Erla se calmase, iar dispoziția 
i se preschimbase în jubilare când primise vestea că fusese emis 
un mandat. 


VP - 144 


Cu toate că se văzuseră nevoiţi să vină cu o explicaţie bine 
pusă la punct în legătură cu modul în care găsiseră numele 
mamei lui Siggi, fuseseră totuși în stare să furnizeze alte 
informaţii care să le susţină cererea. Inainte de-a trimite 
formularul unde trebuie, stătuseră de vorbă cu mama lui 
Sigurlaug și, de asemenea, cu părinţii soțului ei, Margeir 
Arnarson, care îi informaseră că nu mai iau legătura chiar atât 
de des cu ei, așa că nu își făcuseră griji că nu mai primiseră 
vești de la fiul lor de câteva zile. Cu totul altă poveste era însă în 
cazul mamei lui Sigurlaug. Aceasta se arătase un pic îngrijorată 
de faptul că fiica ei nu mai dăduse niciun semn de sâmbătă, 
lucru care nu îi stătea în caracter. De obicei, stăteau de vorbă în 
fiecare zi. Când poliţia o întrebase dacă încercase să-și sune 
fiica, mama le explicase că nu, din pricină că se temea că-i va 
răspunde Margeir. lar lui nu-i; făcea plăcere să îi audă glasul. 
Telefoanele date prietenilor cei mai apropiaţi, ale căror nume le 
fuseseră date de către părinţi, le spuseseră aceeași poveste. 
Nimeni nu mai primise vești de la Sigurlaug sau de la Margeir de 
mai multe zile, deși prietenii lor mai pomeniseră și faptul că nu 
prea îi mai vedeau în ultima vreme. 

Declaraţia mamei lui Sigurlaug reprezentase atuul cel mai 
important pentru mandatul de percheziţie. Alături de Siggi, 
firește. Toţi cei cu care stătuseră de vorbă polițiștii fuseseră de 
acord că ambii părinţi își adorau fiul. Nimeni nu credea nici în 
ruptul capului că l-ar fi abandonat dinadins. Și nimeni nu avea 
cunoștință de vreo legătură între părinţii băiatului și cel ucis, 
Helgi. 

Huldar privi încă odată de jur-împrejurul camerei impecabil 
aranjate a copilului. Nu mai aveau niciun motiv să zăbovească 
aici, dat fiind că el și Gudlaugur scotociseră deja peste tot. 

— Nu cred că vom găsi ceva aici. Posibil ca tehnicienii 
criminaliști să găsească ceva când vor scălda locul în Luminol, 
cum ar fi pete de sânge care să fi fost șterse. Îi vom pune să 
verifice capul și cadrul patului în căutare de amprente, în caz că 
le-a atins tipul care l-a luat pe băiat. Aș fi surprins, dar nu se știe 
niciodată. 

Clădirea nu avea camere de supraveghere care să le arate 
cine îl scosese din apartament pe băiatul adormit. Nici în zonă 
nu existau camere, așa că nicio șansă să identifice mașina care 
îl luase pe băiat de aici. 


VP - 145 


— Au căutat și-n dormitorul principal, anunţă Lina. Totul e la 
fel de imaculat ca în restul casei. Și patul e făcut. Vreţi să se 
caute și acolo amprente? 

— Rămâne la latitudinea Erlei. Oricum trebuie să se întoarcă 
și ea în curând. 

Erla se afla în mijlocul percheziţiei când îi sunase telefonul, 
așa că ieșise afară pe hol ca să răspundă la el. Huldar bănuia că 
apelul era de la superiorii ei, care le supravegheau cu ochi de 
vultur ancheta de când vestea se răspândise pe canalele de 
media în acea după-amiază. lar el presupunea că acel apel nu 
înveselea cu nimic dispoziția Erlei. 

Singurul obiect potenţial interesant descoperit în timpul 
percheziţiei fusese așezat pe masa din sufragerie: un fular cu 
pete de sânge pe el, despre care se credea că e cadoul de 
Crăciun al lui Siggi pentru mama sa. Două laptopuri - unul alb, 
unul negru. Două mape în care erau meticulos organizate actele 
casei. Ceva corespondenţă, care fusese ruptă în bucățele mici și 
aruncată la coșul de gunoi. Pașaportul lui Sigurlaug și o geantă 
în care se aflau cardurile ei de credit și de debit, plus permisul 
de conducere. Pe lângă astea, se mai afla și o vază de porțelan, 
spartă în trei bucăţi, care fusese găsită în fundul unui dulap și 
care era posibil să fi fost folosită în timpul unei altercaţii; cu 
toate că, dacă lucrurile stăteau așa, era greu de crezut că totul 
ar fi fost mai apoi așezat într-o asemenea ordine. Dulapul era 
plin cu alte bibelouri și vase sparte, alături de coliere rupte, care 
păreau să fi fost depozitate acolo pentru a fi ulterior lipite. Toată 
lumea avea un astfel de sertar pe-acasă. Însă familia lui Siggi 
părea a fi cea mai neglijentă dintre toate. Obiectele urmau să fie 
trimise toate la criminaliști, în caz că vreunul dintre ele purta 
amprentele persoanei responsabile de dispariţia familiei. O 
ultimă măsură disperată însă, care pur și simplu arăta că se 
bazau pe foarte puţine informații. 

Mult mai probabil era ca aceste obiecte sparte și rupte să 
reprezinte dovada abuzului de lungă durată pe care îl bănuia 
doctoriţa de la Urgenţe. 

— Aș putea încerca să lipesc laolaltă bucățelele de 
corespondenţă rupte? 

Lina stătea lângă masa pe care fuseseră adunate dovezile 
descoperite până atunci și studia cu atenţie bucăţile de hârtie 
din coșul de gunoi. 


VP - 146 


— Am câștigat un concurs de puzzle cu piese de lemn la 
școală. 

Ridică apoi mâinile, pentru a le arăta că încă mai purta 
mănușile din latex. 

— Chiar te rog! 

Huldar se întinse să ia un taburet de lângă barul ce despărțea 
bucătăria de sufragerie. 

— Numai să nu te prindă Erla, altminteri o să te pună să 
scormonești prin gunoaiele din clădirea lui Helgi ca să găsești 
ce-o fi rupt el pe-acolo. Am înțeles că au adus gunoiul la secție 
și că e o tonă de material. 

Se așeză pe taburet, admirând peretele acoperit cu faianță 
lucioasă de deasupra cuptorului. Se îndoia că soţul era cel 
responsabil de curăţenia maniacală. 

— Sunt scrisori de la bancă. Și una de la firma de la care au 
obținut împrumutul pentru mașină. 

Lina continua să potrivească laolaltă bucăţelele de hârtie. 

— Căcat! Erau înglodaţi în datorii. Erau pe punctul de a pierde 
mașina. Și ca și cum nu era de-ajuns, mai erau și pe punctul de- 
a rămâne în urmă cu rata la casă. 

— O mulţime de oameni sunt într-o situaţie nașpa, dar nu 
dispar cu totul și-și abandonează copilul în locuinţa unui străin, 
rosti Gudlaugur șucărit nevoie-mare. 

Lina era îngrijorată din cauza situaţiei lor, însă Gudlaugur nu 
era deloc impresionat. 

— Ei, și tu acum! Când oamenii sunt pe punctul de-a pierde 
tot, cu siguranţă ajung să se poarte anormal, așa că-i limpede 
că informaţia asta e relevantă. 

Nu era nevoie ca Huldar să-i spună asta lui Gudlaugur. 

— Ar trebui să sune cineva la firma de leasing și să afle dacă 
nu cumva mașina lor a fost dată altcuiva. Ceea ce-ar putea 
explica de ce nu e parcată în față. 

Înainte să intre în clădire, căutaseră în parcările din jur o 
Toyota Yaris albă, însă fără să găsească nimic. 

Se deschise ușa și Erla intră înăuntru. 

— Gata? Îi pot suna pe criminaliști? 

— Da, cred că da. 

Huldar încercă să-și dea seama după expresia Erlei dacă 
apelul făcuse să crească și mai mult presiunea asupra ei sau 


VP - 147 


dacă, măcar de data asta, fusese unul constructiv. Dar chipul ei 
era de necitit. 

— Se pare că părinţii băiatului și-au luat tălpășița pentru că 
erau faliţi. 

— Ha? Nu mai spune! 

Erla își îndesă telefonul la loc în buzunar și se apropie de 
masa pe care bucăţile de plicuri rupte fuseseră potrivite laolaltă. 
Nici măcar nu întrebă cine se ocupase de asta și se retrăsese 
discret de îndată ce își făcuse ea apariția. 

— Asta pune chestiunea într-o cu totul altă lumină. Poate că 
avem de-a face cu o sinucidere. 

Lui Huldar îi veni brusc o idee. 

— Cadavrul de la Gâlgahraun a fost deja identificat oficial? 

— Da, părinţii victimei s-au ocupat ceva mai devreme. De ce 
întrebi? 

Erla ridică privirea de la puzzle ca s-o întâlnească pe-a lui 
Huldar. 

— Ei, doar mă întrebam dacă nu cumva bărbatul descoperit 
de noi acolo ar fi fost de fapt Margeir - cu portofelul lui Helgi în 
buzunar. Toată chestiunea ar putea fi doar o neînțelegere și 
tipul bogat s-ar putea scălda în șampanie undeva prin Caraibe în 
clipa de faţă, fără să aibă habar că noi îl credem mort. 

— Nu. Chiar era el. Dacă ăștia doi de-aici s-au sinucis, încă nu 
le-au fost descoperite cadavrele. 

— Nu cred că o femeie s-ar sinucide când e însărcinată în opt 
luni. 

După expresia chinuită pe care o avea pe chip, Lina părea că- 
și imaginează deja scena în minte. 

— Copilul s-ar putea naște în timp ce ea s-ar zbate în chinurile 
morții și nicio mamă n-ar suporta așa ceva. 

Gudlaugur pufni, însă Erla îl ignoră. 

— Cred că ai dreptate. Nu e greu de găsit o casă potrivită 
pentru un nou-născut. Dacă femeia s-ar fi gândit să se sinucidă, 
ar fi trebuit să mai aștepte. Mie mi se pare mult mai plauzibil ca 
nemernicul ei de bărbat să o fi bătut iarăși și s-o termine de tot 
de data asta. 

— Ei bine, aici nu există niciun semn, zise Huldar, plimbându- 
și privirea prin încăpere. Deși presupun că ar fi putut face curat 
în urma lui. Apartamentul este nenatural de ordonat. Și fiți 
atenţi: dacă faci curat după o crimă sau după un atac violent, nu 


VP - 148 


mai stai să împăturești și hainele. Chiar și așa, criminaliștii ar 
trebui să poată stabili cu precizie dacă așa stau lucrurile. 
Rămânem totuși cu misterul locului unde se află acum cei doi 
părinţi, morți sau vii. 

— Și al ucigașului lui Helgi. 

Erla făcu semn spre obiectele de pe masă, adăugând: 

— N-aţi găsit nimic care să facă legătura între ei? 

— Nu, absolut nimic. Deși firește că încă nu le-am căutat în 
calculatoare. Poate că vom găsi totuși ceva acolo. Sau prin 
apelurile lor telefonice, după ce le luăm la puricat. 

— Dar telefoanele mobile? Vreo urmă de ele? 

— Nu, niciuna. 

Telefonul lui Sigurlaug nu se afla în geanta ei. Găsiseră două 
încărcătoare, cu cablurile atent încolăcite lângă ele, pe masă, 
însă fără a fi conectate la vreun telefon. Era ciudat că lipsea 
mobilul lui Sigurlaug, dat fiind că geanta și cardurile ei bancare 
rămăseseră în urmă. Prezenţa acelei poșete era o dovadă solidă 
în sprijinul ideii că ea nu părăsise în mod voluntar apartamentul, 
însă era imposibil de ghicit de ce persoana care o răpise i-ar fi 
luat și mobilul. Mai ales că în zilele noastre până și un copil știe 
că telefoanele pot fi urmărite dacă rămân deschise. Doar dacă, 
firește, femeia nu izbutise să-l ia cu ea fără ca atacatorul ei să-și 
dea seama. Însă în cazul ăsta, de ce nu-l folosise ca să ceară 
ajutor? Lucrurile nu erau deloc roz. Portofelul soțului ei, un lucru 
important de altfel, era de negăsit. 

— Mi s-a cerut să iau niște haine pentru copil. Poate lua unul 
dintre voi câteva înainte să plecăm? Se pare că s-ar putea să fie 
nevoit să stea la bunica lui. 

Erla aşteptă să se ofere cineva voluntar, însă toţi rămaseră 
tăcuţi. În final, Huldar se ridică de pe taburet și se oferi să ia el 
hainele. Doar avea o hoardă de nepoti, până la urmă. 

După ce luă o sacoșă de la Erla, Huldar se întoarse în camera 
lui Siggi. Începu să vâre în ea o mulţime de perechi de chiloţi și 
de șosete, având grijă să nu le deranjeze pe restul, în semn de 
respect pentru ordinea excesivă ce domnea în sertare. După 
care luă câteva maiouri și un tricou cu dinozaur pe el, plus trei 
perechi de pantaloni. În cele din urmă, luă și o pereche de 
pijamale și conchise că erau suficiente. Trăgea nădejde că 
aveau să-i găsească pe părinţii băiatului înainte ca el să rămână 
fără haine. 


VP - 149 


Privirea lui Huldar reveni la pat, după care începu să se 
plimbe iar prin cameră. lepurele de care pomenise băiatul nu se 
vedea pe nicăieri. Nici în apartamentul lui Helgi nu-l găsiseră. 
Poate că băiatul îl luase cu el și-l scăpase în mașina celui care-l 
răpise, deși, din amintirile lui Huldar de pe vremea când era 
poliţist de patrulă, acest lucru părea destul de improbabil. Mai 
era nevoit uneori să ajute la scoaterea unor copii din case cu 
probleme, și dacă acei copii aveau o jucărie preferată, nimic pe 
lumea asta nu i-ar fi convins să îi dea drumul din mână după ce 
se trezeau în împrejurări necunoscute lor. 

Ceva nu se potrivea aici. Huldar se corectă în gând: nimic nu 
se potrivea. Niciun afurisit de lucru. 


VP - 150 


Capitolul 17 


Siggi ședea pe un scaun cu faţa spre bunica lui, colorând de 
parcă însăși viaţa lui atârna de asta. Femeia avea șaizeci de ani 
și era înaltă și slabă, cu un spate drept și privire limpede. Chipul 
ei purta un bronz sănătos, însă pielea de la baza gâtului îi era 
albă ca zăpada, ceea ce sugera că e genul care preferă să stea 
pe-afară, plăcându-i poate să joace golf sau să meargă mult pe 
jos, nu să se repeadă imediat pe șezlong de îndată ce răzbate 
soarele printre nori. Arăta cu zece ani mai tânără, doar mâinile 
fiind cele care îi trădau adevărata vârstă. Se numea Margrét, 
însă îi ceruse Freyjei să îi spună Magga. 

Freyja observă micile indicii ce indicau faptul că Margret se 
pregătise pentru această vizită, cum ar fi aplicarea în grabă a 
unui ruj de o culoare care nu i se potrivea - poate că-l 
cumpărase pe fugă, în drumul ei spre Casa Copiilor. 

— Am rămas fără cuvinte. Adică, am auzit zvonuri despre 
tratamentele voastre inumane, dar nu mi-a trecut niciodată prin 
cap că ar fi adevărate. 

Privirea femeii o părăsi pe Freyja și reveni la nepotul ei. 

— Mă tem că există anumite norme care trebuie urmate. Vă 
asigur că nu e nimic personal. 

Freyja se trezise cu ingrata sarcină de a o anunţa pe femeie 
că Siggi nu putea pleca deocamdată cu ea. Mai întâi, trebuiau 
îndeplinite alte câteva formalităţi necesare pentru a proteja 
interesele copilului care se trezise pe mâinile celor de la 
serviciile sociale. Când erau implicate și rudele apropiate ale 
copilului, totul putea părea ușor nedrept, oferind impresia unui 
sistem rece și nepăsător. 

Era foarte departe de adevăr, însă cazul de față era cu 
siguranţă neobișnuit, dacă nu chiar fără precedent. In mod 
normal, ori unul, ori ambii părinţii erau disponibili pentru a-și da 
consimțământul în privinţa aranjamentelor. 

— Se caută o soluţie temporară, care, sperăm noi, vă va fi pe 
plac. Nu va trebui să așteptați mult o decizie. Toţi cei implicaţi 
știu foarte bine cât de urgent este. 


VP - 151 


Freyja trebuia să fie atentă să formuleze cu mare atenţie 
această chestiune în faţa lui Siggi. Deși el nu părea să le acorde 
vreo atenție, cu siguranţă asculta. 

— Spui că vor trebui să-mi inspecteze locuinţa. 

Bunica băiatului aruncă o privire de jur-împrejurul sufrageriei 
sărăcăcios mobilate a casei pentru adăpost temporar. 

— Asta-i un soi de glumă? A inspectat cineva locul ăsta? 

Ochii îi zăboviră la jucăriile jerpelite împrăștiate pe podea, 
acolo unde le abandonaseră copiii. 

Freyja alese să nu-i răspundă. Oricum întrebarea fusese 
retorică. Se uită la Siggi, care acum mâăzgălea cu creionul roșu 
peste capul siluetei alcătuite doar din linii pe care o desenase. 

— Magga, așa au fost mereu desenele lui Siggi? 

Margrét se răsuci ca să vadă cum nepotul ei mâăzgălește 
furios până ce capul siluetei subţiratice fu complet acoperit de 
linii roșii. După care ridică privirea la Freyja, de-a dreptul șocată. 

— Nu l-am văzut niciodată desenând așa ceva, dar trebuie să 
recunosc că nici n-am prea luat legătura cu el în ultimul an. S-a 
întâmplat mult mai rar decât ne-ar fi plăcut mie sau fiicei mele. 

— Ce te-a împiedicat? 

Femeia murmură în șoaptă: 

— Tatăl lui. 

— Înţeleg. 

Freyja îl întrebă apoi pe Siggi: 

— Ce înseamnă roșul pentru tine? 

Băiatul se opri din colorat și-și ridică ochii obosiţi spre Freyja. 

— Nu-ţi spun. 

— Aha, zise Freyja, zâmbind. Atunci, pe cine ai desenat acolo? 
Asta îmi poţi spune. 

— Pe mami. 

Dinspre bunica băiatului se auzi un icnet brusc când femeia 
trase scurt aer în piept. În clipa aceea, îngrijitoarea îşi iţi capul 
pe ușă și-l întrebă pe Siggi dacă n-ar vrea să primească niște 
ciocolată caldă și gogoși alături de ceilalţi copii. Băiatul acceptă 
oferta și, dându-se jos de pe scaun, o însoţi în cealaltă cameră. 
Păruse bucuros să-și vadă bunica, însă plăcerea lui fusese una 
reținută, lipsită de cuvinte. Curând se desprinse din 
îmbrăţișarea ei plină de afecţiune, preferând să stea singur pe 
scaun și să deseneze. 

— Se va întoarce, nu-ţi face griji! 


VP - 152 


Freyja crezu că femeia se teme ca nu cumva Siggi să fi plecat 
de tot și că i se va arăta și ei în curând ușa, cerându-i-se să 
plece. 

— Acum putem discuta în mod deschis. Am senzaţia că vrei 
să-mi zici ceva ce nu trebuia să audă și el. 

Margret închise ochii și-și frecă fruntea. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu fiica mea? 

— Sinceră să fiu, n-am idee. Eu nu sunt de la poliţie. Presupun 
că au deja niște variante, însă nu mi le-au împărtășit și mie. 
Măcar poţi fi sigură că găsirea fiicei tale și a soțului ei este 
prioritatea lor numărul unu. 

— De Sibbi nu-mi pasă chiar deloc. Din partea mea, nici n-ar 
trebui să se deranjeze să-l caute. Eu pe Systa vreau să o 
găsească. 

Margrét tuși și-și cobori privirea spre masă. 

— Vie. 

Așadar, Margret nu prea-și iubea ginerele. Aflând că acesta 
era considerat violent, Freyja nu rămăsese deloc surprinsă. 
Informaţia îi parvenise prin intermediul Agenţiei pentru Protecţia 
Copilului, care fusese informată de situaţie de către poliţie. 

Cu toate că Freyja nu avea niciun cuvânt de spus în privinţa a 
ceea ce avea să se întâmple cu Siggi cât timp îi erau căutaţi 
părinţii, ei i se ceruse totuși să ajute în alte feluri, cum ar fi să o 
informeze pe bunica băiatului că nu-l va putea lua momentan cu 
ea acasă și să răspundă la orice întrebări i-ar fi pus femeia. Dacă 
Margret ar fi dat semne că vrea să discute sau să se descarce 
de vreo povară, Freyja trebuia să îi furnizeze sprijinul necesar. 
Date fiind împrejurările, chiar nu exista absolut niciun motiv să 
se comporte exagerat de profesionist cu o femeie aflată evident 
într-o stare de tensiune deosebită. 

| se ceruse să stea de vorbă cu Margret până la lăsarea serii. 
Și, deși acest lucru reprezenta o parte destul de puţin însemnată 
a anchetei, Freyja se arătase, ca de obicei, bucuroasă să aibă 
posibilitatea unei munci în plus. Serviciile sociale pentru copii 
erau atât de solicitate în ultima vreme, încât dorinţa ei de-a 
lucra peste program o transformase în cea mai populară fată din 
cadrul sistemului. Deși, pe de altă parte, dacă se arăta de acord 
să închirieze apartamentul lui Tobbi, problemele ei financiare 
aveau să fie date uitării și, prin urmare, n-ar mai fi fost nevoită 


VP - 153 


să lucreze toate aceste ore suplimentare. Așa că blestematul ăla 
de șarpe nu era o veste chiar atât de proastă. 

— Am înţeles că ginerele tău e bănuit că s-ar fi comportat 
abuziv cu fiica ta. Durează de mult acest lucru? Poate de la 
începutul relației lor? 

— Nu știu când a început. Se poate să fi fost chiar de la 
început. Au început să iasă împreună în urmă cu șase ani, dar 
Systa a rupt-o cu el după un an. El a încercat totuși să se 
împace cu ea, implorând-o să-l primească înapoi, iar după aceea 
au tot dus-o așa timp de câteva luni, până ce Systa a rămas 
însărcinată. După care s-au mutat împreună și s-au căsătorit. 
Imi doresc ca ea să fi rămas la decizia iniţială de a-l părăsi, dar 
atunci nu l-ar mai fi avut pe Siggi. E complicat. 

Femeia ridică privirea, ștergându-și lacrimile. După câteva 
secunde, se adună, tuși de câteva ori și continuă: 

— Insă e ușor să fii înţelept când priveşti în urmă. Am 
observat că lucrurile nu erau chiar în ordine cam cu trei ani în 
urmă, după ce s-a născut Siggi. Systa n-a recunoscut niciodată, 
așa că nu aveam pe ce să mă bazez, doar că știu foarte bine 
când mă minte. Eu sunt cea care a crescut-o și am putut mereu 
să o citesc ca pe o carte deschisă. Însă în ciuda acestor lucruri, 
tot mi-a luat o vreme să înțeleg despre ce era vorba. Ideea e că 
nu mi-aș fi închipuit niciodată că avea să se implice într-o astfel 
de relaţie - o fată puternică și isteaţă ca ea. Dar de atunci am 
învăţat că li se poate întâmpla asta tuturor. 

Riduri adânci de îngrijorare se iviră între sprâncenele femeii. 

— După cum îţi poţi închipui, m-am întrebat în sinea mea 
dacă aș fi putut face ceva. Nu știu ce, totuși. Am încercat să 
discut cu ea de multe ori. Poate că ar fi trebuit să sun la poliţie 
și să le spun bănuielile mele. Atunci poate că n-aș mai fi aici, 
acum. 

Freyja nu prea avea ce să zică după toate astea. Între ele 
atârna greu teama nerostită că Sibbi îi bătuse fiica până o 
omorâse. Amândouă se uitau când și când la desenul lui Siggi. 
Freyja spera că Margret nu are și ea aceleași idei care-i treceau 
ei prin minte: că era posibil ca băiatul să fi fost martor la 
incident. 

— Siggi spune că mama lui e educatoare. 

Freyja avu grijă să nu vorbească despre Systa la trecut. 


VP - 154 


— Dacă am înţeles eu bine, a ales să rămână acasă și să aibă 
grijă de el. Nu multe mame din Islanda își iau patru ani concediu 
de maternitate. Și ascultați-mă pe mine: Siggi a profitat din plin 
de asta. E evident că a fost crescut foarte bine. În pofida 
aparentei sale indiferenţe faţă de soarta părinţilor lui și a 
desenelor înfiorătoare. 

— Systa n-a avut niciodată de gând să rămână patru ani în 
concediu de maternitate. Preda doar de trei ani înainte să apară 
Siggi și chiar îi plăcea. Dacă mă întrebi pe mine, Sibbi a fost cel 
care a refuzat să o lase să se întoarcă la serviciu. 

Ceea ce avea sens. Dacă agresorii pot găsi o cale să-și izoleze 
victimele, le este mult mai ușor să ascundă dovada abuzurilor și 
reduc astfel riscul să poată interveni cineva. Dar ar fi fost lipsit 
de profesionalism din partea ei să rostească aceste idei cu voce 
tare. La urma urmei, Freyja nu cunoștea toate detaliile. 

— Siggi spunea că mama lui avea de gând să predea din nou 
după ce începea el grădinița. Dar presupun că asta nu o fi 
posibil până ce bebelușul nu crește suficient de mare. 

— Systa vorbea adesea despre întoarcerea la serviciu. După 
ce s-a născut Siggi, abia aștepta să iasă iar din casă. Ba chiar a 
și reînceput să predea în toamna de după ce s-a născut el, când 
Siggi avea abia opt luni. L-a dus la o creșă cu bone specializate 
și toate cele. Apoi, după doar două luni, a renunţat la serviciu și 
nu mi-a zis niciodată de ce. Am tot întrebat-o, dar până la urmă 
am renunţat când am văzut că îi venea greu să mă mintă că 
fusese decizia ei. Nu era adevărat: sunt sigură. Sibbi a fost cel 
responsabil. Acum înţeleg. 

Incă o dată, Freyja se abţinu de la orice comentariu. Existau 
tot soiul de motive posibile pentru decizia Systei, care nu 
trebuiau să aibă neapărat legătură cu soţul ei: depresie 
postnatală, de exemplu, sau stresul provocat de serviciu. 

— Ei bine, să sperăm că de data asta se va hotărî să revină la 
serviciu după concediul de maternitate. E mereu nevoie de 
profesori buni. 

Margrét se mai înveseli niţel, însă apoi se posomori aproape 
imediat. 

— Când crezi că o vor găsi? Ar putea naște în orice clipă. Ce 
se va întâmpla cu bebelușul dacă ea e ţinută captivă pe 
undeva? 

Freyja își așeză palma peste mâna osoasă a lui Margret. 


VP - 155 


— Este foarte probabil ca fiica ta și bebelușul să fie bine. Adu- 
ți aminte, există toate șansele ca totul să iasă bine până la 
urmă. 

Freyja se baza în cazul ăsta pe simpla statistică potrivit căreia 
totul putea merge bine sau prost, 50/50 - folosind aceeași logică 
după care picase testul la probabilistică în urmă cu câţiva ani. 

Încercarea ei de-a fi drăguță cu femeia nu avu rezultatul 
scontat. Ochii lui Margret se umplură de lacrimi și Freyja se văzu 
nevoită să-și retragă mâna pentru a-i permite femeii să se 
șteargă la ochi. Freyja se grăbi, așadar, să înceapă iar să 
vorbească, pentru a-i îngădui femeii să-și revină: 

— Dar Sibbi? Siggi mi-a spus că e electrician. El lucrează? 

Freyja își închipuia că așa stau lucrurile, altminteri băiatul ar fi 
prezentat mai multe semne că provine dintr-o casă cu 
probleme. Dacă ambii părinţii ar fi pierdut vremea prin casă, în 
loc să lucreze, el ar fi trebuit să fie martor continuu al bătăilor, 
al umilirii deliberate, al ţipetelor, strigătelor și al tuturor 
celorlalte tertipuri la care ar fi putut apela Sibbi. Cu toate că la 
fel de posibil ar fi fost ca tatăl său să lucreze în timpul zilei și să 
se abţină totuși până ce fiul său ar fi mers la culcare. Ceea ce ar 
fi putut explica de ce Siggi părea atât de imun și de relaxat. Era 
destul de mic pentru ca părinţii săi să poată ascunde o mulţime 
de lucruri fată de el. Dar dacă situația continua așa, mai 
devreme sau mai târziu avea să-și dea și el seama. Cu toată 
inocenţa lor, copiii nu sunt deloc ușor de păcălit. 

Margret își trase nasul și trupul îi fu străbătut de un fior. Apoi, 
ștergându-și o lacrimă cu dosul mâinii, răspunse la întrebarea 
Freyjei: 

— A lucrat program complet până în urmă cu vreo șase luni. 
Acum am înţeles că mai lucrează când și când, după cum pică 
vreo treabă. Cu mine nu vorbește deloc, așa că nu știu nimic 
despre viața lui în afară de ce mai aflu de la Systa. Dar nu prea 
ajungem să discutăm despre Sibbi în rarele ocazii în care apuc 
să mă văd cu ea. Chiar nu simt absolut deloc nevoia să discut 
despre el. 

— Te-ai îndepărtat de el? _ 

— Da, s-ar putea spune și-așa. In urmă cu un an, i-am spus 
direct în faţă că sunt convinsă că se poartă urât cu Systa. Au 
mers într-o vacanţă în Mallorca pe care o tot plănuiau de o 
groază de timp, însă când s-au întors de acolo, era clar că el o 


VP - 156 


bătuse zdravăn. Înainte de-a pleca în vacanţă, lucrurile 
merseseră nemaipomenit de bine între ei, dar sigur că nu 
durase mult, pentru că atunci când s-au întors, ea avea ambii 
ochi vineţi și zgârieturi pe gât. Pe mine m-a minţit că ar fi căzut 
de pe bicicletă, însă era al naibii de evident că rănile ei nu 
puteau proveni de la o căzătură. N-am mai rezistat, așa că m- 
am luat de Margeir și el și-a ieșit din minţi. Credeam că o să dea 
și-n mine, dar până la urmă m-a dat afară din apartamentul lor 
și mi-a interzis să mai iau orice fel de legătură cu fiica mea. 
Systa e prea înspăimântată ca să i se împotrivească, așa că 
trebuia să ne întâlnim pe stradă. Asta a mers câtă vreme ela 
fost angajat cu normă întreagă, dar apoi am început să ne 
vedem tot mai rar după ce și-a pierdut serviciul. 

O educatoare nevoită să devină casnică; un electrician șomer 
- două profesii căutate tot timpul, mai ales având în vedere 
situația economică din prezent. În urmă cu o lună, când Freyja 
avusese nevoie de un electrician, fusese sfătuită să se înscrie la 
un curs de pregătire, pe motiv că mai degrabă ar fi obținut ea 
calificarea necesară decât să găsească un specialist. 

— Sper ca imediat ce-o găsim, fiica ta să reușească să-și 
rezolve problemele. Acum, că au intervenit și cei de la Protecţia 
Copilului, vor putea să-i ofere ajutor și consiliere de specialitate, 
pentru a o sprijini să-și recapete controlul asupra propriei vieți și 
să-i ofere băiețelului un mediu sigur în care să crească. Asta 
reprezintă o parte a misiunii noastre, întrucât e în interesul 
copilului. 

— Consiliere, ai? 

Femeia râse scurt și amar. 

— Cred că mai de folos i-ar fi un ucigaș plătit. Nu e nimic în 
neregulă cu Systa: Sibbi e problema. După ce va dispărea din 
viața ei, totul o să fie bine. Dar atât timp cât el respiră și trăiește 
în Islanda, ei îi va fi tot timpul teamă și se va simţi încontinuu 
amenințată. Și pe bună dreptate. El trebuie ori să se schimbe, 
ori să plece definitiv din viaţa lor. Dar nu se va schimba. Adulții 
nu se schimbă niciodată. 

Era ceva adevăr în spusele lui Margrét - cu excepţia aberaţiei 
despre un ucigaș plătit, firește. 

— Soluţia problemelor fiicei tale nu trebuie să fie neapărat 
chiar atât de drastică pe cât crezi tu. 


VP - 157 


Freyja arboră un surâs prietenos. La urma urmei, în astfel de 
împrejurări oamenii spun adesea lucruri pe care nu vor de fapt 
să le spună. Așa că schimbă și ea subiectul: 

— Mai ai și alţii copii care te pot ajuta cât timp aștepți să 
primești vești de la noi? 

— Da, un fiu, Dadi - fratele mai mare al Systei. Acum e la 
serviciu și îl aștept să termine înainte să-i dau vestea. N-aș zice 
că sunt chiar nerăbdătoare să-i spun. 

— Nu, nu-i deloc plăcut să trebuiască să dai vești proaste. 

Freyja se bucura să audă că măcar femeia avea pe cineva pe 
care să se poată baza. 

— El e la curent cu ce i se întâmplă surorii lui? 

— Da. De asta mă cam și codesc să-i spun. Normal că nici lui 
nu-i convenea situaţia și a tot încercat să discute cu ea și cu 
nemernicul de Sibbi, dar n-a ieșit nimic bun. L-a alungat și pe el, 
ca și pe mine. Dar lui i-a fost mult mai greu să-și ierte sora 
pentru că accepta o asemenea situaţie. Relaţia lor n-a mai fost 
niciodată la fel, pentru că el nu s-a arătat dispus să se 
întâlnească în secret cu ea. 

În clipa aceea, Siggi se întoarse în cameră cu o mustață de 
cacao pe buza de sus. Îngrijitoarea apăru și ea în spatele lui și-l 
rugă să-și ia la revedere de la bunica sa, căci ea trebuia să 
meargă acum acasă. Băiatul primi vestea fără să verse o 
lacrimă sau să pară câtuși de puţin tulburat. Pur și simplu se 
apropie de ea și acceptă un pupic și o îmbrăţișare tanară, 
înainte să se desprindă din brațele ei și să se întoarcă la 
îngrijitoare, oprindu-se în prag pentru a-i face cu mâna bătrânei. 
După care dispăru. 

Bunica rămăsese cu brațele suspendate în aer, ca și cum se 
aștepta ca nepotul ei să se repeadă înapoi la ea și s-o ia în 
braţe. 


VP - 158 


Capitolul 18 


Stomacul lui Huldar chiorăia atât de tare, încât îi distrăgea 
atenţia de la ce făcea. Incercase să-l liniștească bând niște 
cafea, însă nu izbutise să-l potolească, ci doar să-l facă să-și 
sporească protestele. Singura soluţie era să-i dea naibii ceva de 
mâncare, așa că se ridică de pe scaun și-l întrebă pe Gudlaugur 
dacă voia să iasă la un burger. Gudlaugur refuză oferta fără ca 
măcar să-și ridice privirea din ecran. Rămasese lipit de el de 
când se întorseseră la secţie, unde dăduse peste un nou calup 
de înregistrări de pe camerele de supraveghere din centru care 
îl așteptau. Și deși trebuia să lipească laolaltă filmările în care 
apărea Helgi până cel târziu a doua zi dimineaţă, refuzase ferm 
ajutorul lui Huldar. În fine, problema lui! 

Huldar merse să o anunţe pe Erla că iese să ia ceva de 
mâncare. Majoritatea colegilor plecaseră deja acasă; singurii 
detectivi rămași erau ori burlaci, ca el, ori tipi mai în vârstă, ai 
căror copii erau deja mari. Toţi taţii tineri plecaseră deja, la fel 
ca și tipul singur ce avea o pisică acasă. Insă era de la sine 
înțeles că Lina rămăsese cu ei, radiind de mulțumire datorită 
urgenței și a nenumăratelor sarcini care trebuiau îndeplinite. 
Huldar voia să o avertizeze să nu se arate prea nerăbdătoare, 
întrucât Erla încă nu încredinţase nimănui misiunea de-a scotoci 
prin gunoaie, dar ea părea atât de fericită în timp ce stătea 
concentrată cu capul în monitorul calculatorului, încât pur și 
simplu nu-l lăsă inima să-i strice plăcerea. De multă vreme nu 
mai văzuse pe cineva din birou care să radieze un asemenea 
aer de satisfacţie. 

Bătu în ușa biroului Erlei și o deschise fără să mai aștepte un 
„Intră!” Oricum Erla rareori răspundea. 

Ușa se lovi de spatele bărbatului care stătea după ea, cât mai 
departe posibil de pupitrul Erlei, forțându-l astfel să se miște și 
să se apropie de ea. Huldar îl știa vag pe tip. Tânăr și dureros de 
sfios, se foi stânjenit de pe un picior pe altul când Erla îl 
prezentă drept Geir de la IT. 

— Aţi găsit ceva? 


VP - 159 


Geir se răsuci spre Huldar, aparent recunoscător că vorbește 
cu el, nu cu Erla. 

— Da, niște fișiere destul de interesante pe calculatorul de 
birou din apartamentul lui Helgi. 

— Ei, hai, scuipă tot! Ce era cu fișierele alea? 

Erla îi aruncă o privire iritată lui Huldar, adăugând: 

— Stă aici de cinci minute și mă tot ia pe ocolite. Nu scot 
nimic de la el. Poate că e la fel ca unul dintre calculatoarele 
alea: trebuie să-i dai una ca să-l faci să meargă. 

— Nu prin lovire convingi un calculator să meargă. 

Geir își găsise în sfârșit glasul, profund jignit în numele tuturor 
procesoarelor și al plăcilor de bază din lume. 

— Ele nu sunt ca un vendomat blocat. 

— Pentru numele lui Hristos, de câte ori mai trebuie să te 
întreb? Ce-se-află-în-afurisitele-de-fișiere? 

Geir prinse curaj. 

— Videoclipuri cu sex. 

— lisuse! Și de ce n-ai zis din prima? 

Erla clătină din cap exasperată, întrebându-l apoi: 

— Ce fel de videoclipuri cu sex? 

— Făcute în casă, credem noi. 

— Făcute în casă? De unde știți? 

— Pentru că așa arată. 

Geir îi aruncă lui Huldar o privire prin care-l implora clar să-l 
ajute, însă nici Huldar nu murea de nerăbdare să-i explice Erlei 
diferența dintre partidele de sex filmate în casă și genul de 
material realizat în industria porno. Geir era pe cont propriu. 

— Păi, ăăă, acţiunea are loc întotdeauna în aceeași încăpere, 
în același pat, filmată din același unghi. Aceeași tăblie de pat, 
cearșafuri diferite. Nici vorbă de mișcări ale camerelor și cadre 
diferite - ci doar un punct fix din care se filmează -, iar sexul e 
mereu prea scurt ca să fie treabă profesionistă. 

— Vrei să zici că nu există și materiale porno scurte? 

Cei doi bărbaţi se uitau nesiguri la Erla, care nu părea să fi 
glumit. 

Geir îi aruncă încă o privire disperată lui Huldar, care doar 
surâse scurt și se grăbi să adauge: 

— Continuă! Luminează-ne! 

Tânărul își drese vocea. 


VP - 160 


— N-am de unde să știu. Însă cred că bărbatul din filmări e 
chiar Helgi, deși nu pot fi în întregime sigur. 

Huldar bănuia că nesiguranța lui Geir legată de acest aspect 
se datora faptului că toată atenţia sa fusese îndreptată asupra 
femeilor. Când se uita la filme porno, și el avea mare grijă să 
evite să se uite la bărbaţi - nu erau acolo decât pe post de 
figuranţi. 

— Din păcate, adăugă Geir, par să fi fost filmate cu o cameră 
neconectată la GPS, altminteri am fi putut identifica locaţia cu 
ajutorul metadatelor. 

— Metadate? 

Erla ridică o sprânceană, întrebător. 

— Așa se numesc informaţiile care însoțesc fișierul. Formatul 
nu e mereu același, însă de obicei arată data la care a fost creat 
fișierul, ultima oară când a fost modificat, ce program a fost 
folosit și așa mai departe. Dar cum spuneam, în cazul ăsta nu ne 
putem baza pe nimic. Camera nu era conectată nici la internet, 
nici la GPS. 

— Norocul nostru, ca de obicei. Câte videoclipuri aţi găsit 
acolo? 

— 35 în total. Cel mai vechi datează de acum doi ani; cel mai 
recent a fost făcut acum ceva mai mult de trei săptămâni. Dar 
ar putea fi și mai multe. 

— Fișierele erau blocate? 

— Nu. Calculatorul nici măcar n-avea parolă. De multe ori, 
oamenii sunt incredibil de neglijenţi cu calculatoarele lor de 
acasă. Calculatorul de la muncă și laptopul aveau parole, dar 
am reușit totuși să trecem de ele. 

— Și acolo avea același tip de materiale? 

— Nu, din ce-am descoperit până acum. 

În timp ce Erla cugeta la această informaţie, Huldar reuși să 
pună și el o întrebare: 

— Ar putea fi vorba de mai mult de un singur bărbat, dat fiind 
că nu pari sigur că e vorba de Helgi? 

— Nu. Bărbatul poate fi recunoscut imediat în toate 
videoclipurile, deși abia reușești să-i vezi uneori fața. Are o pată 
albă mare pe șale. Ca o cicatrice de la o arsură veche sau ceva 
de genul. N-ai cum s-o ratezi, întrucât rămâne mai tot timpul cu 
spatele la cameră. 


VP - 161 


Erla se întinse după vraful de hârtii de pe birou și le frunzări 
până ce găsi ceea ce căuta. Scoase de acolo un soi de raport și 
începu să-și plimbe ochii pe el. 

— În raportul de autopsie scrie că Helgi avea o pată ovală de 
piele decolorată, cu dimensiunea de cinci pe zece centimetri, 
undeva în regiunea lombară, cauzată probabil de vitiglio - ce-o 
mai fi și asta. 

Erla azvârli raportul înapoi peste celelalte hârtii și conchise: 

— Așadar, e clar vorba de Helgi. Dar femeia? E mereu 
aceeași? 

— Nu. Pare să fie altă femeie de fiecare dată, deși toate arată 
cam la fel. 

Geir începu să se apropie tot mai mult de ușă, însă Erla îl opri 
din drum, făcându-l să întoarcă spre ea o expresie de martir. 
Huldar se îndoia că personalul de la IT se întrecuse pentru 
sarcina de-a discuta cu Erla despre pornografie. Probabil că 
trăseseră la sorţi și amărâtul ăsta alesese paiul cel mai scurt. 

Chinul lui nu dădea semne să se termine, întrucât acum Erla îl 
silea să-și dea cu părerea despre motivul pentru care Helgi 
păstrase acele filmări în calculator. Geir încercă să scape 
pretinzând că habar nu are, însă Erla n-avea de gând să-l lase să 
scape așa ușor. ÎI întrebă dacă bărbaţii care făceau astfel de 
filmări le păstrau de obicei pentru propria plăcere sau dacă era 
ceva obișnuit să vândă asemenea materiale și dacă da, unde 
anume. Geir pretinse că nu știa nimic legat de acest subiect, 
însă Erla insistă, întrebându-l dacă el personal credea că filmele 
au fost făcute fără știrea și permisiunea femeilor implicate. 
Răspunse doar printr-o ridicare din umeri. La fel și când fu 
întrebat dacă el credea că Helgi știa că e filmat. După care urmă 
întrebarea dacă sexul din acele filmări avea vreo tentă perversă 
sau se încadra în limite normale, însă el deja se săturase și o 
sfătui pe Erla să li se adreseze celor de la Delicte Sexuale. 
Domeniul de expertiză al celor de la IT rămânea analizarea 
datelor - din fișierele și tranzacţiile online. Îi mai transmise și 
detaliile locului de pe server unde transferase videoclipurile, 
pentru o analiză mai detaliată. 

După asta, dădu iar să iasă pe ușă, însă Erla îi mai puse o 
ultimă întrebare, cerându-i să-i spună dacă avusese grijă să 
pună o parolă pe acel dosar de pe server. El își feri privirea, 


VP - 162 


evaziv, recunoscând că nu-i trecuse prin cap acest lucru, dar că 
va remedia imediat greșeala și-i va trimite parola. 

După ce plecă, Huldar se apropie de peretele de sticlă care o 
despărțea pe Erla de cei aflați în subordine. Majoritatea 
detectivilor aflaţi încă la muncă stăteau lipiţi de propriile ecrane 
cu o atenţie nenaturală. Se părea că descoperirea celor de la 1T 
deja transpirase prin secţie, însă Huldar n-avea de gând să-i 
dezvăluie și Erlei acest lucru. Și-așa era mult prea stresată. 

Auzind-o vorbind, se întoarse spre ea. 

— Presupun că ai și tu un pic de experienţă când vine vorba 
de pornografie. 

Erla se corectă apoi: 

— Scuze, n-am vrut să zic „un pic” - m-a luat gura pe 
dinainte. 

— Era o întrebare sau o constatare? 

Huldar n-avea de gând să-i împărtășească obiceiurile lui de 
vizionare a materialelor porno. 

— O constatare. 

Erla se lăsă pe spate în scaun și-și încrucișă braţele la piept, 
adăugând apoi: 

— Apropo, cum te descurci cu strângerea materialului despre 
trecutul mamei băiatului? 

— Destul de bine. Deși se pare că renunţase la legăturile cu 
majoritatea prietenilor și rudelor în ultimii doi ani, așa că, cei cu 
care am luat legătura până acum nu mi-au putut spune mare 
lucru. Mama și fratele ei sunt convinși că soțul o abuza și 
prietenii cu care am stat de vorbă bănuiau același lucru. Insă 
nimeni n-a auzit ceva direct de la Sigurlaug, ceea ce nici nu mă 
surprinde. Doar nu e prima victimă care ascunde ceea ce se 
întâmplă de fapt. Mai am de sistematizat totul și să-ţi trimit un 
rezumat. După care vei putea alege pe cine să chemi încoace 
pentru interogatoriu. 

Erlei nu prea părea să-i surâdă această idee. 

— Așadar, tu ești disponibil pentru treaba asta? 

— Da. Aveam de gând să ies ca să iau ceva de mâncare. 
Poate chiar să plec de tot acasă. 

— Mai stai un pic. Voiam să-ţi trimit folderul în care se află 
videoclipurile - și parola, imediat cum o primesc, înainte de-a le 
încredința celor de la Delicte Sexuale, aș dori să aflu și părerea 
ta despre ele. Vreau să fie și cineva de aici din divizie la curent 


VP - 163 


cu conținutul lor, dar nu sunt eu în măsură să-mi dau cu părerea 
asupra materialului. Să fii atent mai ales dacă femeile sunt 
conștiente de existența camerei - și Helgi la fel. 

In loc să-i atragă Erlei atenţia asupra faptului că o bună parte 
dintre subordonații ei de sex masculin erau deja la curent cu 
materialele video, el încuviinţă din cap. Nu era din cale-afară de 
nerăbdător să le vadă, dar se arătă de acord, căci era mai bine 
așa decât să obiecteze. In lumina trecutului lor comun, chiar nu 
simţea nevoia să prelungească orice tip de discuţie privitoare la 
sex, dat fiind că acest aspect rămânea un subiect deosebit de 
sensibil între ei. Prost gândita lor aventură de-o noapte dusese 
la o anchetă de hărțuire sexuală condusă de cei de la Afaceri 
Interne și procesul care urmase nu fusese deloc amuzant pentru 
niciunul dintre ei. Relaţia lor de la muncă nu-și mai revenise 
niciodată după acel eveniment și după urmările lui. 

Era mai bine să se supună și să dispară dracului mai repede 
din biroul ei. Burgerul trebuia să mai aștepte. 

e 

După ce urmări șase videoclipuri de lungimi diferite, Huldar 
începu să aibă cârcei și trebui să se ridice ca să-și întindă niţel 
mușchii. Colegii săi își pierduseră interesul față de ecrane după 
ce fișierele fuseseră parolate și atmosfera revenise la normal. 
Unii tastau de zor, alţii vorbeau la telefon, alţii studiau încruntați 
diverse documente sau se sfătuiau unul cu altul. Și cu toate că 
nu-l agrea pe niciunul în mod deosebit, Huldar găsea imaginea 
lor de o mie de ori mai plăcută faţă de dezgustătoarea sarcină 
de a-l urmări pe Helgi cum călărește femeie după femeie. 

Scutură din cap, după care îl observă pe Gudlaugur uitându- 
se la el pe deasupra monitorului. 

— Dumnezeule, nu mă grăbesc deloc să-mi cer transferul la 
Delicte Sexuale. 

— Cam sumbru, nu? 

— Nu știu cum să-i zic. Pervers. Grețos, poate. 

— In ce sens? 

— Păi, greţos dacă se face fără consimţământul femeilor. 
Poate sordid ar fi cuvântul mai potrivit. 

Pesemne că Gudlaugur era plictisit de moarte după vizionarea 
atâtor înregistrări ale camerelor de supraveghere, pentru că tot 
continua să pună întrebări: 


VP - 164 


— Asta ţi se pare că se petrece acolo? Sunt inconștiente? 
Bete-moarte sau drogate cu Rohypnol? 

— Nu, nicidecum. Bete, poate, dar perfect conștiente de ceea 
ce fac. Pur și simplu nu știu și că sunt filmate. Niciuna dintre ele 
n-a privit direct în cameră, decât poate din întâmplare. Nu 
încearcă niciuna să prezinte către cameră vreo poziţie care să le 
avantajeze. Singurul care pare că încearcă să arate bine e Helgi. 

Huldar se întinse să-i ia haina. 

— Nu că aș ști cum ar trebui să se comporte o femeie dacă se 
oferă voluntară să fie filmată, dat fiind că nu e ceva ce-am 
încercat și nici nu simt dorinţa să o fac. Dar am pierdut șirul 
femeilor pe care le-am văzut pozând pentru selfie-uri, așa că 
bănuiesc că s-ar purta exact la fel dacă ar ști că sunt 
înregistrate. Niciuna nu pare să-și ţuguie buzele în faţa camerei. 

Gudlaugur ridică din umeri, părând nehotărât. 

— Cine sunt acele femei? Vreun chip cunoscut? 

— Nu, dar încă nu le-am văzut pe toaste. Având în vedere 
câte sunt, nu e deloc exclus ca, mai devreme sau mai târziu, să 
recunosc pe cineva - presupunând că sunt toate islandeze. 

Huldar își trase haina pe el și adăugă: 

— Dacă nu, ne-ar fi de folos numele lor. Fișierele sunt toate 
etichetate cu prenumele femeilor și cu data. Desigur, la fel de 
posibil ar fi ca el să fi denumit fișierele stina060517 sau 
greta261116 la întâmplare, deși mă îndoiesc. 

— Ce facea cu fișierele? Se poate să le fi văzut și alţii. 

— Cei de la IT îi caută acum prin e-mailuri. Se pare că avea 
mai multe conturi pe rețelele sociale, sub mai multe 
pseudonime. Cu ceva noroc, vor putea afla dacă a distribuit 
videoclipurile. Deși se poate să le fi vrut doar pentru sine: o 
colecție privată, la care să se masturbeze la bătrânețe. 

— Se poate să le fi postat pe site-uri porno străine. 

— De ce ar fi făcut-o? 

Huldar scoase pachetul de ţigări din buzunar și se uită 
înăuntru, să vadă dacă are noroc. Aha, îi mai rămăsese una! 

— Ca să se laude, probabil. Sau să le umilească pe femei. Nu 
e pornografia în scop de răzbunare ultima modă? 

Acum, că Huldar ţinea pachetul în mână, simțea chemarea 
nicotinei. 

— Nu cred că era pornografie în scop de răzbunare. Dacă îi 
interpretăm corect istoricul în materie de relaţii, lui îi plăceau 


VP - 165 


mai ales aventurile de-o noapte. Pornografia în scop de 
răzbunare tinde să fie asociată cu despărțirile, însă, din ce știm 
până acum, n-a fost implicat niciodată într-o relaţie de lungă 
durată. 

Gudlaugur nu mai adăugă nimic, așa că Huldar ieși ca să 
fumeze. Însă senzaţia de plăcere care i se răspândise prin vene 
se evaporă rapid când se așeză la loc și începu să urmărească 
iar videoclipuri. Încă un fund, ţâţe, păr lung și blond. Femeile 
puteau fi foarte bine surori. Era limpede că Helgi prefera un 
anumit gen. 

Nu exista niciun indiciu în acele videoclipuri privitor la locul în 
care se desfășuraseră acele partide. Nicio imagine de pe vreun 
geam, iar camera era mai mult decât banală; deloc diferită de 
zecile de mii de alte dormitoare islandeze cu pereţii albi. 
Singurul lucru de care putea fi sigur era că nu se aflau în 
niciunul dintre dormitoarele luxosului apartament deţinut de 
Helgi. 

Videoclipul se termină și Huldar apăsă pe următorul: 
disa071017. Nu rămase deloc surprins să descopere că Disa 
semăna bine cu Stina din filmul anterior. Și cu Sigrun, din cel de 
dinainte. O fată nouă apăru în pat, dar altfel, nicio schimbare. 
Aceleași poziţii și ritm, aceleași strâmbături pe chipuri, însă și 
„regizorul” era același: Helgi. De obicei rămânea cu spatele la 
cameră, cum spusese și Geir, dar uneori cuplul făcea schimb de 
locuri, dezvăluind în treacăt o imagine cu Helgi. Nimic foarte clar 
însă. Dar pata ovală, de culoare deschisă de pe spinarea lui era 
mereu imposibil de confundat, așa că nu exista nici urmă de 
îndoială că era vorba de el. 

Monotonia nu se limita doar la imagini; era valabilă și pentru 
coloana sonoră. Gemete și mormăieli intermitente, care se 
accelerau când lucrurile se apropiau de climax. Huldar își 
smulse căștile și apăsă pe „Pauză”. li ajungea pentru moment. 

— Încotro? Credeam că doar ce-ai fumat? 

Ca și cum voia să evite să pară prea interesat de manevrele 
lui Huldar, Gudlaugur se grăbi să adauge: 

— În caz că întreabă Erla. 

— În eventualitatea puţin probabilă că Erla va arăta vreun 
dram de interes față de mișcările mele, îi poţi spune c-am dat o 
fugă ca să stau de vorbă cu cei de la Delicte Sexuale. 


VP - 166 


Răspunsul lui păru să-l mulţumească pe Gudlaugur, care se 

întoarse la camerele lui de supraveghere. 
e 

Cafeaua era mai bună la cei de la Delicte Sexuale. Huldar 
sorbea cu plăcere dintr-o ceașcă albă simplă, despre care i se 
spusese că era standard aici. Cănile personale cu sloganuri 
stupide și glumele erau dezaprobate, în caz că ar fi conţinut 
genul de apropouri cu tentă sexuală care ar fi fost complet 
nepotrivite în această divizie. 

— Așadar, crezi că uciderea acestui tip pe nume Helgi ar 
putea avea legătură cu videoclipurile lui porno făcute acasă? 

Polițistul care stătea de partea cealaltă a mesei rotunde din 
departamentul rezervat celor de la Delicte Sexuale era unul 
dintre cei doi rămași după terminarea programului. Era un fost 
coleg de-ai săi, care solicitase un transfer pentru a mai schimba 
activitatea. Din spusele lui, aici găsise un loc care i se potrivea 
de minune. 

— Dacă așa stau lucrurile, ar fi o premieră în Islanda. 

— Habar n-am dacă există sau nu vreo legătură. Dar e 
singurul lucru pe care l-am găsit despre acest tip care e... mă 
rog... nu chiar sută la sută plăcut la el. 

Huldar mai luă o înghiţitură de cafea din ceașca perfect 
neutră și continuă: 

— A apărut și ideea cu „pornografia pentru răzbunare”, însă 
după părerea mea nu prea se potrivește cu ce știm despre 
victimă. Nu a fost implicat niciodată într-o relaţie, așa că nu 
avea niciun motiv să se răzbune pe o fostă iubită. Eu, personal, 
nu cred că merită să irosim vremea cercetând această pistă. 

— Îţi dai, sper, seama că răzbunarea nu reprezintă singurul 
motiv pentru a cerceta totuși mai îndeaproape acest tip de 
material. Ba chiar au început să-l numească „pornografie fără 
consimţământ” în loc de „pornografie pentru răzbunare”. 

Expresia plictisită de pe chipul bărbatului sugera faptul că 
schimbarea de peisaj despre care pretinsese că-i face foarte 
bine avea totuși și niște dezavantaje. A 

— Firește, răspunse Huldar, lăsându-și jos ceașca. Insă mie nu 
mi se pare că tipul a făcut acele filmări pentru a le posta pe site- 
urile porno populare sau pe cele de amatori, dacă mă gândesc 
bine. Chiar nu avea nevoie de bani, crede-mă pe cuvânt! 


VP - 167 


— Dar nu ne referim aici la chestii făcute pentru a obţine 
profit. 

Polițistul deschise laptopul pe care îl adusese cu el. 

— Există nenumărate site-uri construite pentru acest tip de 
material. Unele sunt dedicate exclusiv femeilor islandeze - sau 
fetelor, mai degrabă. Vorbim, de obicei, despre fete sau femei 
foarte tinere. Ce vârste au femeile din filmările voastre? 

— Nu știu exact, dar bănuiesc că sub treizeci. 

Revăzu în minte imaginile cu preferințele lui Helgi în materie 
de partenere de pat. Toate păreau mai aproape de douăzeci 
decât de treizeci de ani, însă din fericire niciuna nu părea să fie 
minoră. 

— Orice femeie trecută de treizeci de ani e considerată 
expirată pe majoritatea acestui gen de site-uri. 

Bărbatul apăsă câteva butoane pe tastatură, apoi răsuci 
ecranul spre Huldar. 

— Convinge-te singur! 

Huldar se aplecă în față. În partea de sus se afla un afiș cu 
steagul Islandei și dedesubt se vedea o interfață mai degrabă 
primitivă, unde utilizatorii puteau schimba mesaje între ei. Toate 
postările păreau a fi despre fete islandeze. Majoritatea 
subiectelor de discuţie începeau cu un utilizator ce posta o poză 
obișnuită cu o anumită fată și care apoi întreba dacă dorea 
cineva să vadă poze cu ea goală. Asta avea drept rezultat mai 
multe comentarii porcoase despre fata în cauză - dacă era în 
formă, dacă era o curvă depravată, dacă era bunăciune și așa 
mai departe. Uneori apăreau și poze cu fata fără sutien sau 
chiar complet goală, iar acelea erau distribuite spre bucuria 
tuturor. Dacă nu apărea nicio astfel de poză, o întrebare foarte 
populară printre utilizatori era dacă cineva putea folosi 
Photoshopul pentru a transforma hainele din pozele cuminţi în 
unele transparente. Asta avea, invariabil, drept rezultat o serie 
de încercări din partea utilizatorilor de-a modifica digital 
imaginile pentru a îndepărta hainele fetei. 

— Ce dracu' e căcatul ăsta? 

Huldar se apropie de ecran, pentru a citi adresa URL, însă fără 
să se dumirească vreun pic. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Nu, și nici nu e de mirare. Ești prea bătrân. Utilizatorii sunt 
bărbaţi foarte tineri sau chiar adolescenţi. Normal că sunt și 


VP - 168 


utilizatori mai în vârstă, dar nu foarte mulţi. Sau așa credem noi. 
E un adevărat coșmar să încercăm să-i identificăm. Site-ul nu 
cooperează cu poliţia. 

— E pe Dark Web? 

— Nu. Acest site e pe Deep Web. 

— Ce-i aia? 

— Deep Webul e numele dat conţinutului sau site-urilor care 
nu apar pe motoarele de căutare obișnuite. Cea mai mare parte 
a conţinutului e ilegal sau imoral într-un fel sau altul. Dark 
Webul menţionat de tine e o parte a Deep Webului, însă 
conţinutul acestuia e și mai bine criptat. Acest site e doar pe 
Deep Web. Asta înseamnă că o căutare a lui nu va scoate la 
iveală niciun rezultat: trebuie să știi adresa exactă ca să găsești 
site-ul. Dacă ar fi pe Dark Web, ai avea nevoie atât de un acces 
special, cât și de un browser Tor pentru a-ţi ascunde IP-ul. În 
rest, sunt valabile aceleași lucruri pentru ambele zone ale 
webului. Motoarele de căutare convenţionale nu au acces la 
materialul stocat acolo. Acestea fiind zise, Dark Webul e plin și 
el de asemenea căcaturi, incluziv de chestii din Islanda. 

— Deci tipul meu ar fi putut posta videoclipuri cu el pe un site 
de genul ăsta și să le distribuie celorlalți utilizatori în schimbul 
materialelor realizate de ei înșiși în casă sau pur și simplu 
chestii de exhibiţioniști perverși ca să aibă acces acolo? 

— Da, de exemplu. 

Polițistul își recuperă laptopul și-i închise capacul, adăugând 
apoi: 

— Dacă înregistrările își găsesc loc pe una dintre platformele 
islandeze de partajare de materiale, aproape sigur ar fi inclus și 
numele femeilor. Acesta e tot farmecul acestor manevre - să 
poţi identifica victima după nume. 

— De ce? 

— Iniţial a fost probabil gândit ca o încercare de a-i împiedica 
pe utilizatori să posteze poze cu fete străine luate de pe net și 
despre care să pretindă apoi că sunt islandeze. Partea cu 
adevărat interesantă e să fii în stare să găsești fetele pe rețelele 
sociale. Toată chestia asta e cu adevărat dementă. 

— Mie-mi spui? 

— El avea numele fetelor? 

— Da. Mă rog, prenumele lor. Probabil și patronimele. Cum 
aflu dacă asta făcea el de fapt? Adică să partajeze 


VP - 169 


videoclipurile. Spune-mi, te rog, că nu va trebui să scotocesc 
toate acele site-uri! 

— Vrei un sfat? Du-le numele fișierelor celor de la IT. Ei se vor 
mișca mult mai repede ca tine. Nu doar asta, dar ei au acces și 
la motoarele de căutare care pot peria Deep și Dark Webul. Las- 
o în seama experților. 

Ideea i se părea de bun-simţ lui Huldar. Și-așa avea foarte 
puțină răbdare când era vorba să caute ceva pe net și chiar nu 
simţea nicio dorinţă să-și extindă căutările și prin lumile acestea 
subterane. 

— Deja au primit fișierele și se uită la ele. O să le cer să 
verifice și Dark Webul, dacă tot s-au pus pe treabă. 

— Bun! Dar ţine minte că doar pentru că nu vor găsi nimic nu 
înseamnă neapărat că nu sunt acolo. Deep Webul“ nu e degeaba 
numit așa - e, practic, fără fund. Dacă numele fișierelor au fost 
schimbate și descrierile materialelor nu includ cuvintele cheie 
obișnuite, atunci căutarea ta nu va scoate mare lucru la iveală. 
De fapt, vei găsi probabil videoclipurile doar dacă au fost 
postate pe una dintre platformele islandeze de partajare de 
fișiere despre care avem deja cunoștință. Dar trimite-ne și nouă 
fișierele, în caz că va apărea și în căutările noastre sau se va 
dovedi că știam deja de ele. Uneori suntem abordați de femei 
care doresc să depună plângere când descoperă că imagini 
obscene cu ele au fost postate pe astfel de site-uri. Insă fetele 
tinere preferă să-și vâre capul în nisip sau să lanseze ameninţări 
deșarte sub pozele lor de pe website-uri. lar asta nu face decât 
să-i încurajeze pe nemernici. Chestia cu adevărat dureroasă e că 
nici noi nu prea putem face mare lucru, întrucât e extrem de 
greu să identifici utilizatorul care a distribuit materialul. 

Bărbatul avea o expresie de om înfrânt. 

— E aproape imposibil, dacă aceștia au depus un minim efort, 
să-și ascundă urmele. i 

Huldar se întoarse sus într-o dispoziție neagră. Inainte de-a 
relua vizionarea materialelor rămase, se întrebă dacă mai avea 
totuşi rost să încerce să afle dacă videoclipurile fuseseră 
distribuite. Chiar dacă ar fi fost, era greu de aflat cum anume ar 


4 Deep (adânc, în Ib. engleză în original) și Dark (întunecat, în Ib. engleză în original); 
Web, internetul ascuns, după cum explică și personajul, neindexat de motoarele 
clasice de căutare. (W.t.). 


VP - 170 


fi putut acestea fi legate de asasinarea lui Helgi. Niciuna dintre 
blondele acelea cu picioare până-n gât nu părea genul violent. 


VP - 171 


Capitolul 19 


Didrik nu mușcase momeala și nu o invitase pe Freyja la cină 
când ea îl sunase ca să-l informeze despre rezultatul discuţiei ei 
cu bunica lui Siggi. Nici nu-i propusese să se întâlnească la 
vreun bar sau să sugereze în vreun fel că interesul arătat de ea 
era reciproc. O adevărată lovitură pentru ea, însă nicidecum 
sfârșitul lumii. De fapt, probabil că era bine și-așa, din moment 
ce ea oricum nu i-ar fi putut accepta invitaţia chiar în seara 
aceea - sau în orice seară din viitorul apropiat -, din cauza 
Sagăi. Baldur reușise să o convingă pe Fanney să-l lase să aibă 
grijă mai mult de fiica sa, ceea ce însemna că fata devenea 
responsabilitatea Freyjei după ce el se întorcea la casa de 
reeducare. El trebuia să se prezinte acolo pentru cină, între 
orele 6 și 7 seara și să rămână în interiorul clădirii peste noapte, 
de la 11 seara la 7 dimineaţa. lar prezenţa fetiţei chiar nu se 
potrivea cu ideea Freyjei privitoare la o seară romantică alături 
de un partener sexy. 

Fetița părea să-i citească gândurile Freyjei, așezată pe unul 
dintre nenumăratele scăunele speciale pentru copii, într-unul 
dintre nenumăratele restaurante unde se duceau. Strâmbându- 
se, fetița își vâri degetul în micul bol pentru ketchup. Saga era 
tare mofturoasă la masă. Freyja îi gătise un fel de mâncare 
sănătos mai devreme, însă la fel de bine s-ar fi putut lipsi de tot 
deranjul. Saga nu făcuse decât să împingă de colo-colo 
mâncarea prin tava scaunului special pentru copii, direct între 
fălcile hulpave ale lui Molly. După care, în mod inevitabil, când 
sosise ora de culcare, fetiţei îi fusese prea foame ca să doarmă, 
așa că Freyja se văzuse nevoită să o îmbrace iar și să o scoată 
la masă în oraș. Optase pentru un local care servea burgeri, în 
pofida dorinței exprese a lui Fanney, care dorea ca fiica ei să nu 
mănânce nimic altceva în afară de mâncare organică, de 
preferat și fără zahăr. Uneori, credea Freyja, trebuia să te mai și 
abaţi de la reguli. In plus, până ce fetița nu începea să se 
exprime așa cum trebuie, chiar nu exista nicio modalitate prin 
care mama ei putea să afle ce făceau ele de fapt, întrucât era 
foarte puţin probabil ca Fanney să se aventureze într-un local 


VP - 172 


fast-food - mai cu seamă că se pregătea să devină apărător în 
echipa naţională a Islandei. 

Localul nu avea absolut niciun farmec. Într-un colţ se afla un 
loc de joacă ce consta într-un tobogan mare de plastic și un ţarc 
plin cu bile moi, care nu era mai mare decât o cadă de baie. 
Dotările astea nu păreau deloc să-i atragă pe copiii veniți acolo 
la o oră atât de târzie. In schimb, aceștia ședeau alături de 
însoțitorii lor adulţi, holbându-se în gol la jucăriile care veneau 
odată cu felurile de mâncare pentru copii. 

Saga își linse ketchupul de pe degetul pe care și-l înfipse la 
loc în bol. 

— Mănâncă! 

Freyja alese o bucăţică din ceea ce părea a fi carne de pui și-o 
apropie de buzele Sagăi. Fetiţa își feri capul. 

— Incearcă să-l înmoi în ketchup. S-ar putea să meargă. 

Freyja ridică imediat capul, luată prin surprindere. Cine 
altcineva putea fi decât Huldar, înarmat cu o tavă cu același gen 
de mizerii care încă mai așteptau să fie desfăcute din ambalaj în 
faţa ei: burgeri, cartofi prăjiţi și cola. 

— Te deranjează dacă stau și eu cu voi? 

Cu greu îi putea spune nu. 

Huldar se înghesui în separeu, nenecesar de aproape de ea, 
deși avea destul loc. Simţindu-i coapsa lipită de a ei, Freyja nu 
se putu abţine să nu se bucure de căldura lui. Ba se simțea și 
recunoscătoare că nu păruse deloc surprins să o găsească atât 
de târziu împreună cu Saga. Huldar părea într-o dispoziţie mult 
mai plăcută decât fusese mai devreme la casa pentru copii 
traumatizaţi, probabil din cauză că Didrik nu mai era prin 
preajmă. Veselia i se potrivea mai bine. 

— Cum merge căutarea mamei lui Siggi? 

Freyja încercă să înmoaie bucata de carne de pui în ketchup, 
așa cum îi sugerase Huldar. Saga, păcălită de acest truc, mușcă 
din bucată, o mestecă și o înghiţi. 

— Aţi ajuns la vreun rezultat? 

— Oof! făcu Huldar, desfăcându-și burgerul din ambalaj. Pot 
să am încredere în tine că n-ai să trăncănești cu altcineva? 

— Firește. Doar știi că poţi! 

Freyja împinse tava deoparte. Își pierduse și puţina poftă de 
mâncare pe care o avusese și era mult mai interesată să audă 
ce-avea Huldar de spus. 


VP - 173 


— Poate te-aș putea ajuta. Să-ţi furnizez câteva informații. 

Îi zâmbi, și el îi întoarse zâmbetul. Pentru prima oară, 
zâmbetul niciunuia dintre ei nu era artificial sau forțat. 

— Dar mai întâi, cum aţi reușit să aflaţi numele părinţilor lui? 

Huldar luă o gură de burger, înfulecă jumătate din el dintr-o 
înghiţitură și îl ajută să alunece cu o sorbitură prelungă de cola, 
înainte să-i răspundă. La gură îi rămăsese o dâră de ketchup. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să-ţi spun. 

— De la Urgente, presupun. 

— Nu pot să spun nimic, răspunse el, îndesându-și un cartof în 
gură. Nu ești singura care știe cum să păstreze discreţia. Dar îţi 
pot spune că se pare că ea era victima abuzului domestic. Și că 
în mod sigur e gravidă. 

Privirea Freyjei reveni la Saga, care se părea că-i ascultă cu 
atenție. _ 

— Deja am aflat și eu despre soţul cel agresiv. In câte 
săptămâni e însărcinată? 

— Opt luni. 

— O, Dumnezeule! 

Freyja nici nu știa ce să mai spună. Nu fusese niciodată 
însărcinată, așa că n-ar fi putut avea nicio părere despre starea 
de spirit a femeii, dacă asta era ce spera Huldar. Dar el nu voia 
asta. 

— Ce știi despre abuzul domestic? 

— Puţine. Suficient cât să înţeleg că e o chestiune extrem de 
complicată. Te întrebi de ce femeile ca ea nu-și părăsesc 
partenerii care le abuzează? 

Huldar își atacă iar burgerul, de data asta nemailăsând decât 
o singură gură din el. Deloc rău: un burger întreg din trei 
mușcături. 

— Cunoști vreo femeie aflată într-o astfel de situaţie? întrebă 
el. 

— Probabil. Dar dacă o cunosc, nu știu nimic despre asta. 
Victimele au tendinţa să-l acopere pe agresor, indiferent de 
sexul acestuia. De fapt, se întâmplă și mai adesea atunci când 
victimele sunt bărbați. 

Huldar bombăni ceva ce Freyja interpretă a fi înțelegere faţă 
de o astfel de atitudine. El nu părea genul care ar reclama ceva 
care să i se întâmple lui, mai cu seamă dacă ar fi ieșit el mai 
sifonat din confruntarea cu o femeie. Nu că ar fi fost un lucru 


VP - 174 


obișnuit pentru un tip masiv și puternic ca el. Însă cei patru 
pereţi ai unei case nu semănau deloc cu un ring de box în care 
persoana căzută la podea e în mod automat cea care pierde. 
Nici nu era neapărat o chestiune legată strict de forța corpului. 
Deși, de cele mai multe ori, erau implicate loviturile fizice, 
leziunea cea mai gravă putea fi provocată de suferinţa mentală, 
care devenea decisivă atunci când se stabilea cine rămâne în 
picioare. 

— E tare complicat, Huldar. Nu am avut multă experienţă 
directă, însă uneori ne ocupăm de urmările unor astfel de cazuri 
la Casa Copiilor. Chiar dacă acolo nu tratăm adulţi, de multe ori 
aruncăm o privire în interiorul iadului care rezultă din cauza 
impactului pe care îl are asupra copiilor. 

— Eu, unul, am trecut prin câteva experienţe. Pe când eram în 
poliţia în uniformă, am întâlnit câteva cazuri și m-am simţit al 
naibii de ușurat că le-am lăsat în urmă, sincer să fiu. Era un 
adevărat coșmar să te ocupi de ele și de multe ori intervenţia 
noastră nu prea era de cine știe ce ajutor. 

Huldar mai luă o gură de cola, apoi continuă: 

— |lmi amintesc de o femeie pe care am convins-o să depună 
plângere după o serie de atacuri brutale în urma cărora s-a ales 
cu nasul și pometele sparte, craniul fracturat și doi dinţi din faţă 
lipsă. Insă în ziua în care trebuia să depună mărturie la tribunal, 
și-a retras plângerea, pretinzând că de fapt îi căzuse în cap un 
bol aflat pe raftul de sus al unui dulap. Stătea acolo, în sala de 
judecată, cu faţa desfigurată pentru totdeauna, minţind pentru 
ticălosul care era de fapt făptașul. Aproape niciodată nu ajungi 
să pătești așa ceva cu alte tipuri de infracţiuni. 

Saga azvârli cu o bucată de cartof în capul Freyjei, enervată 
că e ignorată. Din nefericire, mai întâi îl înmuiase în ketchup, 
așa că aceasta lăsă o dâră roșie în părul blond al femeii atunci 
când ea o luă cu mâna. 

— Vrei să ling eu? 

Huldar îi făcu Freyjei cu ochiul. 

Trebuia să-i recunoști meritul: putea transforma orice într-o 
încercare de a flirta. În loc să îngăduie să se lase distrasă, Freyja 
se întinse după un șerveţel și-și șterse mizeria lipicioasă pe cât 
de bine putu. 

— Deci credeţi că tatăl lui Siggi ar putea fi responsabil de 
dispariţia lor? 


VP - 175 


Ea spera ca răspunsul să fie nu, însă el doar dădu din cap 
aprobator. 

— Așa se pare. 

— Și se crede că el a omorât-o? 

Deși instinctul îi spunea că probabilitatea era foarte mare, 
Freyja se ruga în gând ca el să spună nu. 

— Păi, chiar nu știm, firește, dar mă tem că și noi credem că e 
foarte probabil. Dar ne-am putea înșela. Nu se potrivește chiar 
totul cu acest scenariu. 

— Ha? 

Freyja își îndreptă atenţia la Saga, pentru a evita să fie iar 
lovită cu mâncare. 

— Ei bine, criminaliștii au căutat pete de sânge, însă n-au 
găsit nicio urmă a unei pierderi masive de sânge. Casa s-a 
luminat totuși ca un pom de Crăciun - s-au dovedit însă doar 
mici pete de sânge, ici și colo, care aproape sigur nu sunt 
rezultatul unui singur atac. Am ajuns la concluzia că mai mult ca 
sigur reprezintă dovada unei lungi perioade de agresiuni. 

Simţind că i se face greață, Freyja îi oferi lui Huldar burgerul 
ei rămas neatins și el îl acceptă recunoscător, după ce o întrebă 
de două ori dacă e sigură. După care ea începu să-l preseze în 
căutare de răspunsuri: 

— Și atunci, asta creste șansele ca ea să fie încă în viaţă? 

— Să știi că moartea nu presupune neapărat sânge împrăștiat 
prin toată casa. La fel de bine ar fi putut fi și strangulată. Sau 
înecată în cadă. Sau să încaseze o lovitură care să-i provoace o 
hemoragie internă fatală. Sau orice combinaţie a celor 
menţionate mai sus. 

Freyja își împinse în tăcere și cartofii spre el. 

— Sâge. 

Saga mai adăugase un nou cuvânt vocabularului ei limitat. 
„Mami, tati, Freyja, Molly, scumpa, nu, rău, plimbărici” și acum, 
și „sânge”. Ce-ţi mai trebuia? Dacă mama ei ar fi întrebat-o, 
Freyja putea pretinde că fetiţa încerca să spună „sanie”. Așa că 
se grăbi să mai îndese o bucăţică de înlocuitor al cărnii de pui în 
sosul de roșii și să-l arunce în gura fetiţei, în speranţa că 
aceasta va uita cu totul cuvântul. 

— Marea întrebare de acum e ce anume îi leagă pe cei doi de 
proprietarul apartamentului în care a fost găsit Siggi. Am luat la 


VP - 176 


puricat toate subiectele din vieţile lor, însă oamenii ăștia pur și 
simplu nu aveau absolut nimic în comun. 

— Nici n-au mers împreună la școală sau să fi fost vecini în 
copilărie? 

De îndată ce rosti asta, Freyja își dădu seama cât de naivă 
fusese. Normal că poliţia cercetase deja aceste posibilităţi. Însă 
în loc să-i facă morală, Huldar se mulţumi să răspundă simplu: 

— Nu. Nu erau de aceeași vârstă. Mama lui Siggi e cu doi ani 
mai tânără decât Helgi, și tatăl lui e cu un an mai mare. Niciunul 
dintre ei nu a fost în aceeași clasă cu el la școală și nici măcar la 
aceeași școală. Nu au crescut aceeași parte a orașului, așa că 
nici vecini n-ar fi putut fi pe când erau copii sau mai târziu. Nu 
au lucrat niciodată în același loc, nici nu frecventau aceleași 
cluburi, ba nici măcar la aceeași sală de gimnastică nu mergeau. 
Par să fi umblat în lumi cu totul și cu totul diferite. 

Huldar se opri pentru a mai lua o înghiţitură de cola. 

— Insă firește că pe undeva trebuie să existe totuși o 
legătură. Ar putea fi prin intermediul unei terțe persoane. 
Trebuie să existe una. Asta căutam acum. E doar păcat că 
ducem o lipsă acută de personal, din pricina vizitei ministrului 
chinez. Bine că se întoarce mâine acasă, slavă Domnului, iar 
după aia vom avea mai mulţi oameni la dispoziţie. Deja mi-o pot 
închipui pe Erla arătându-se la aeroport cu niște baloane, ca să-i 
ureze călătorie sprâncenată. 

Freyja și-o închipuia mai degrabă deghizată în Rambo și 
ameninţându-l pe ministru cu arma ca să urce în avion. 

— Așadar, tu de ce crezi că a fost dus Siggi în apartament? 

— Teoria noastră cea mai reușită de până acum e că tatăl lui 
Siggi trebuie să-l fi lăsat acolo ca să fie sigur că n-o să fie găsit. 
Insă e de-a dreptul imposibil să crezi că băiatul nu și-a 
recunoscut propriul tată, chiar dacă acesta își acoperise fața, 
deci înseamnă că bărbatul trebuie să fi pus pe altcineva să o 
facă. In fine, această teorie se bazează clar pe presupunerea 
conform căreia tatăl e responsabil atât de uciderea lui Helgi, cât 
și de cea a mamei lui Siggi. 

— Și atunci, unde e acum? 

Huldar ridică din umeri și începu să desfacă hârtia cerată în 
care era ambalat burgerul oferit de Freyja. 


VP - 177 


— Ce bănuiești tu bănuiesc și eu. Poate s-a sinucis, a plecat în 
străinătate sau a fugit cine știe pe unde pe aici, prin Islanda. ÎI 
vom găsi, mai devreme sau mai târziu - sper. 

Freyja apropie un pahar de carton plin cu suc de buzele Sagăi 
și-l înclină spre ea. Fetiţa luă o gură, apoi refuză să mai bea din 
el. 

— Sâge, rosti ea. 

Gata cu speranţa Freyjei că ea va uita cuvântul. 

Se întoarse spre Huldar. 

— Incă nu s-au hotărât dacă Siggi va trebui să rămână într-un 
adăpost temporar sau să meargă la bunica lui. Bietul copil! 

— Dumnezeule, sistemul ăsta e tare crud! 

— Poate părea așa, însă de fapt nu e. Hotărârea trebuie să se 
bazeze pe niște analize temeinice. Situaţia lui este extrem de 
neobișnuită și-n mod normal, ei nu ar da niciodată un copil atât 
de mic pe mâna altcuiva în afară de propriii lui părinţi. 

Huldar păru să accepte această explicaţie. Măcar nu-i 
contrazise spusele. Așa că ea continuă să-i povestească despre 
discuţia avută cu bunica băiatului. Însă Huldar, care părea s-o fi 
auzit deja, abia dădea când și când aprobator din cap și folosi 
acest interval de timp ca să mănânce. Singurul detaliu care păru 
să suscite un oarecare interes pentru el fu încercarea eșuată a 
lui Sigurlaug de-a reveni la serviciu. 

Apoi el își mai îndesă trei cartofi în gură și înghiţi, înainte de 
a-i atrage atenţia Freyjei că acest aspect nu ieșise la iveală când 
o interogaseră ei. Dar, după ce află că se întâmplase în urmă cu 
trei ani și jumătate, își pierdu iar interesul. 

Freyja nu mai avea nimic de zis. Și rămăsese și fără întrebări 
despre caz. Fără îndoială că acestea aveau să reînceapă să-i 
zburde prin minte de îndată ce rămânea iar singură. 

— Te pot întreba ceva care nu are legătură cu ancheta? 

— Sigur, dă-i drumul. Dacă vrei să afli dacă sunt liber 
weekendul ăsta, răspunsul e da. 

Freyja zâmbi. 

— De fapt, nu. Ce voiam să te întreb e dacă știi pe cineva din 
Islanda care ţine șerpi pe post de animale de companie. 

Huldar izbucni în râs. 

— Exact de asta vreau să te invit în oraș. Nu te poate acuza 
nimeni că ești plictisitor de previzibilă, Freyja! 


VP - 178 


Cum ea îi ignoră remarca și doar continuă să-i aștepte 
răspunsul, el zise: 

— Sigur că da. Dăm peste tot felul de ciudaţi și creaturi 
splendide când percheziționăm prin case, mai ales când căutăm 
droguri. Tarantule, șopârle, broaște, șerpi, tot ce vrei. Toate 
ajung să fie distruse de oameni. De ce întrebi? 

— A, Nimic, e doar cineva de la serviciu care a pomenit de 
asta și mie, una, nu mi-a venit să cred, așa că m-am gândit să te 
întreb pe tine. 

Freyja se întoarse spre Saga, în caz că o trăda fața. Văzând că 
fetița deja se săturase, Freyja luă un șervețel și începu să o 
șteargă pe față, operaţiune care fu întâmpinată cu mare 
indignare. 

— Au existat cazuri în care cineva să fi fost rănit - știi tu, 
adică mușcat? Sau prins în strânsoare și omorât? 

— Asta ai auzit tu? 

Cum Freyja scoase un sunet imposibil de distins, răspunse tot 
Huldar: 

— Din ce știu eu, până acum n-a fost nimeni atacat de un 
șarpe în Islanda. Însă destul de mulţi au primit o doză zdravănă 
de salmonella. E un efect advers des întâlnit în cazul în care 
crești reptile. 

Freyja simțea cum interesul ei pentru apartament pălea tot 
mai mult. 

— Înţeleg. Mersi! 

— Cu plăcere! 

Huldar termină și cel de-al doilea burger, mototoli ambalajele 
și rânji către Saga. 

— Mi-ar plăcea să te scot la masă. Alege tu o zi. 

— O ofertă foarte generoasă, dar nu, mersi! 

Freyja întinse mâna după căciula și geaca Sagăi. 

— Trebuie să plecăm. 

— Nu cu tine vorbeam - vorbeam cu ea, făcu Huldar, arătând 
spre Saga. Suntem amici foarte buni. Și ce e și mai important, 
avem aceleași gusturi în materie de restaurante. 

Freyja surâse. 

— Da, bine. 

— Nu. Vorbesc serios. Chiar o invit în oraș să luăm masa. 

— lar eu refuz, în numele ei. 


VP - 179 


— Dar e și ea suficient de mare ca să vorbească în nume 
propriu, nu-i așa? 

Huldar îi făcu semn cu ochiul Sagăi, care alese tocmai acel 
moment să încerce să vadă dacă șervețelul era bun de mâncat. 

Freyja îl smulse din strânsoarea copilului și-i dezlipi fâșiile de 
hârtie de pe limbă, pe care Saga o scosese afară când șervețelul 
pică testul gustului. 

— Așadar, Saga, vrei să ieși să iei masa în oraș cu Huldar? 
întrebă ea, convinsă că răspunsul avea să fie nu. 

Saga răspundea la orice prin „nu”, chiar și atunci când voia să 
spună „da”. 

Saga se încruntă și Freyja repetă întrebarea. 

— Saga, vrei să ieși să iei cina în oraș împreună cu Huldar? 

— Dah! 

Ca să vezi! Un nou cuvânt în vocabularul ei - și-n cel mai 
prost ales moment cu putinţă. 

— Vezi! făcu Huldar, dându-i un ghiont Freyjei. Păcat că va 
trebui să vii și tu. E mult prea mică să iasă fără un însoțitor 
major. 

Se strecură afară din separeu, își luă tava și le zise la 
revedere, părând nemaipomenit de mulţumit de propria 
persoană. 

— Tinem legătura! 

_ Freyja rămase fără cuvinte lângă trădătoarea ei de nepoată. 
In vreme ce-l urmărea pe Huldar cum pleacă, îi veniră în minte 
frânturi din noaptea petrecută împreună. Amintirile erau 
încețoșate, dat fiind că atunci fuseseră amândoi beţi, dar ea tot 
își mai amintea cât de fantastic fusese el în pat. Afurisitul de 
Huldar Jonas. 

Scutură iute din cap, alungând gândul cât mai departe. Era 
clar că trecuse prea multă vreme de când nu mai avusese și ea 
parte de niţică acţiune. 

După ce o îmbrăcă pe Saga cu haine groase, Freyja o propti 
pe un șold și porni spre ieșire. Când trecură pe lângă tejgheaua 
cu casă, Freyja îi arătă o poză luminoasă cu o înghețată prinsă 
pe peretele de deasupra capetelor chelnerilor cuprinși de apatie. 
O ocazie ideală să încerce noul cuvânt din micul arsenal al 
fetiţei, dat fiind că ea avea mereu chef de înghețată. 

— Saga, vrei o înghețată? 


VP - 180 


Încruntându-se îndelung la imagine, Saga deschise gura cu 
colțurile întoarse în jos și pronunță clar: 
— Nu. 


VP - 181 


Capitolul 20 


Marti 


Camera de interogatoriu era deja înăbușitor de caldă. 
Pesemne că se stricase iar aerul condiționat, dat fiind că dinspre 
grila de ventilație nu răzbătea nici măcar un șuierat. In schimb, 
de grilaj atârnau nemișcate fire groase de praf. Nicio diferenţă 
totuși, întrucât monotonia era oricum cuvântul care ar fi putut 
descrie cel mai bine atmosfera de acolo. 

Huldar își făcuse apariţia de dimineaţă proaspăt bărbierit, cu 
micul dejun luat și pregătit să urmărească și mai mult porno, 
doar ca să descopere că Erla avea alte planuri pentru el. 
Aceasta urma să stea de vorbă cu unul dintre cei mai apropiați 
prieteni ai lui Helgi, dentistul Thormar, care fusese alături de el 
în noaptea în care murise, așa că ea dorea ca Huldar să i se 
alăture. El alese să interpreteze această popularitate sporită a 
lui faţă de şefă ca un semn al lipsei de personal cu care se 
confruntau. De bună seamă că Erla considera acest 
interogatoriu destul de important, căci își amânase ședința de 
progres a anchetei în speranţa că vor da de o pistă nouă. 

Thormar alesese să vină el la secţie și nu să primească o 
vizită din partea poliţiei acasă sau la serviciu. O reacţie des 
întâlnită - nu dădea niciodată bine să-ţi bată autorităţile la ușă 
-, ceea ce însemna că nu aveau de ce să insiste prea mult cu 
întrebările. În schimb, erau nevoiţi, ca de obicei, să se bazeze pe 
alte indicii în timpul chestionării, cum ar fi nepotrivirile din 
declaraţia lui sau semne că arăta deosebit de stresat, ori să-l 
prindă cu vreo minciună. 

În cazul de faţă, subiectul lor se dovedi greu de citit. Suferinţa 
lui nu părea deloc prefăcută: potrivit Erlei, rămăsese destul de 
șocat când ea îi spusese de ce doreau să discute cu el și nici 
măcar acum nu părea să-și fi revenit pe deplin. Insă păru dornic 
să-i ajute când îi cerură să le descrie evenimentele din ultima 
seară petrecută alături de Helgi și să le depene povești despre 
prietenul lui, indiferent că erau recente sau din trecutul lor 
comun. Și totuși, parcă era ceva la acest individ - Huldar încă 


VP - 182 


nu-și putea da seama clar ce anume. Era precum una dintre 
tăvile acelea de la supermarket pline cu sushi: părea autentic, 
dar nu pe deplin. Mai emana și un anumit iz de clinică dentară, 
care lui Huldar îi dădea o oarecare senzație de greață. 

— Normal că nu-mi mai amintesc sută la sută ce s-a 
întâmplat. Am băut, așa că memoria îmi joacă puţin feste. Dar 
am încercat să adun laolaltă detaliile și mi-am mai verificat și 
operaţiunile făcute cu cardul, pentru a fi sigur. 

Thormar le întinse un extras bancar printat, se părea, din 
contul său online. 

Erla luă hârtia fără să-i arunce nici măcar o privire. O puteau 
cerceta mai târziu ca să vadă ce conţine, verificând, totodată, și 
dacă era autentică. 

— Deci ultimul loc în care îţi amintești că l-ai văzut a fost 101 
Bar? 

— Da. El a plecat la toaletă bărbaţilor. Eu am trecut pe lângă 
el când am ieșit de-acolo. Însă el nu s-a mai întors după aceea la 
masă. 

— ie și prietenilor voştri nu vi s-a părut niţel ciudat? 

— Ba da, dar, cum spuneam, eram destul de băuţi, mai ales 
Helgi. lar timpul trece repede când bei. A durat ceva până să ne 
dăm seama că îi lua neobișnuit de mult timp să se întoarcă, dar 
nu ne-am făcut griji decât atunci când ne-am dat în sfârșit 
seama că plecase. Cum ziceam, era destul de afumat. Și nu știi 
niciodată ce vor face oamenii în starea respectivă. 

— Și voi ce-aţi crezut că se întâmplase? 

Thormar dădu zgomotos aerul afară. 

— Păi, nu pot vorbi și în numele celorlalţi, dar am presupus că 
se săturase și plecase. Sau că n-a mai fost în stare să ne 
găsească, deoarece un grup numeros de persoane intrase în 
local și noi stăteam la o masă. Erau prietenii unuia din grupul 
nostru - membri ai clubul de pescuit al lui Gunni, cred. Atunci 
avea loc masa lor anuală, însă Gunni alesese să vină totuși cu 
noi. În fine, erau o grămadă de membri acolo, așa că e posibil ca 
Helgi să nu ne mai fi văzut acolo și să fi crezut că plecaserăm. 
Chiar se îmbătase foarte tare, cum spuneam. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

Erla apropie pixul de carnetul pe care-l purta după ea, 
pregătindu-se să-și noteze. 


VP - 183 


— Trebuie să fi fost la scurt timp după miezul nopţii. Eu doar 
ce luasem un nou rând de băuturi înainte să dispară Helgi și, 
potrivit operaţiunilor făcute cu cardul meu, se pare că s-a 
întâmplat la douăsprezece fără un sfert. Știu că el își băuse doar 
jumătate din pahar, pentru că după ce-am înţeles cu toţii că nu 
se mai întoarce, unul dintre băieţi a zis că n-ar trebui să irosim 
așa băutura și-a terminat-o el. 

— Cine a fost? 

Erla ridică privirea din carnet. 

Thormar păru un pic surprins de întrebare, dar totuși 
răspunse: 

— Gunni. Gunnar, adică - Gunnar Bergsson. 

Huldar bănuia de ce îl întrebase Erla. Dacă cineva ar fi turnat 
ceva În paharul lui Helgi, ar fi avut atunci ocazia ori să elimine 
acel pahar din ancheta lor, ori să confirme că tocmai de el era 
vorba. 

Următoarea întrebare îi dovedi lui Huldar că avusese dreptate 
în privinţa intenţiei ei. 

— Cum s-a simţit Gunnar după ce-a băut-o? 

— Cum s-a simţit? 

Thormar se încruntă, și mai nedumerit. 

— Și mai beat. Nu foarte rău, ci doar așa cum ar fi de așteptat 
atunci când bei alcool după și mai mult alcool. 

— Părea pe punctul de-a leșina sau a se comporta într-un fel 
neobișnuit? 

Thormar zâmbi pentru prima dată de când pășise în secţia de 
poliție. 

— Gunni s-a comportat mereu un pic ciudat. Dar deloc ieșit 
din tipar pentru el. 

Surâsul dispăru din nou și Thormar redeveni serios când zise: 

— De ce întrebi? Doar nu crezi că Helgi și-ar fi turnat ceva în 
propria băutură? Vă zic eu sigur că nu lua droguri. 

Deși Huldar nu era chiar convins că bărbatul avea dreptate în 
privinţa prietenului său mort, această declaraţie dovedea măcar 
că Thormar însuși nu era consumator. Oricine e familiar cu 
drogurile ar ști că, de obicei, nu le amesteci cu alcool. 

— Atunci ai putea spune că Helgi ducea un stil de viață relativ 
sănătos? 


VP - 184 


— Da, categoric. Avea un antrenor personal, mergea la sală în 
mod regulat, mânca doar mâncare organică și așa mai departe. 
Din ce știu eu, era într-o formă fantastică. 

Thormar se foi în scaun și-și aranjă manșetele, apoi continuă: 

— Nu că i-aș fi văzut vreun buletin de analize sau ceva de 
genul. Dar eram dentistul lui și vă pot asigura că avea mereu 
grijă de dinţii săi. 

Văzând că Erla și Huldar nu păreau impresionați, se grăbi să 
adauge: 

— De obicei, persoanele care au grijă de dinţii lor au grijă și 
de sănătatea lor, în general. 

— Înţeleg. 

Erla părea depășită de o astfel de logică. 

În mod evident reacţia ei îl provocă pe Thormar, întrucât el se 
grăbi să sară în apărarea propriei profesii: 

— Noi, dentiștii, vedem adesea semne ale unor afecțiuni doar 
uitându-ne în gurile oamenilor: diabet, boli cardiovasculare, 
osteoporoză, stres, herpes... 

Erla îl întrerupse înainte ca lista lui de afecțiuni să devină și 
mai trivială. 

— Prietenul tău n-a murit de niciuna dintre ele. 

Huldar interveni înainte ca bărbatul să poată da răspunsul 
nesimţit pe care-l merita replica Erlei: 

— Ce purtai în noaptea aceea? 

— Te referi la haine? 

— Da. 

— Purtam un costum. Gri, cred și o cămașă albă. Da, și un 
palton. Albastru. Ba nu, bleumarin. De ce întrebi? 

— Dar prietenii tăi? 

— Ăăă... 

Thormar păru să aibă probleme serioase când veni vorba să-și 
amintească acele detalii. Până la urmă, reuși să-i descrie mai 
mult sau mai puţin fidel ce purtase fiecare. În principal, 
existaseră mici diferenţe în materie de culoare a costumelor sau 
cămășilor lor - în rest, la fel de bine ar fi putut fi vorba de niște 
uniforme. Cu siguranță niciunul dintre ei nu fusese îmbrăcat cu 
blugi sau încălţat cu tenișii pe care îi purta bărbatul ce-l însoțea 
pe Siggi pe înregistrările camerelor de supraveghere. 

— Avea vreunul dintre voi o geantă la el? Cu un schimb de 
haine? 


VP-185 


— Un schimb de haine? 

Thormar îl privi pe Huldar cu o expresie care trăda faptul că 
nu înțelegea nimic. Apoi, pentru că nu primi nicio explicaţie, 
răspunse: 

— Nu. De ce să fi avut vreunul dintre noi nevoie de așa ceva? 
Și ce-au hainele noastre de-a face cu ce-a păţit Helgi? 

Huldar îi ignoră întrebarea și schimbă subiectul, întrucât 
interesul său și al Erlei era să-l dezorienteze pe bărbat, să-l facă 
să devină nesigur în privinţa direcţiei pe care ar fi putut-o 
căpăta discuţia. 

— Să mergem mai departe! Helgi a pomenit cumva că avea 
de gând să se mai întâlnească în noaptea aceea cu altcineva? 

— Nu. Oricum n-ar fi făcut-o. Întâlnirile noastre erau 
întotdeauna pe primul plan. Cum e cazul și cu Gunni, de 
exemplu. A lipsit de la întâlnirea clubului său de pescuit ca să-și 
petreacă seara cu noi. 

— Dar Helgi nu și-ar fi putut schimba totuși planurile? Și-a 
folosit telefonul la un moment dat, în timpul serii? 

O întrebare cam redundantă. Nu merge nimeni pe undeva în 
zilele noastre fără să-și verifice telefonul. Nici măcar la 
înmormântări nu facem vreo excepţie. 

— Se poate să fi primit vreun SMS în care să i se ceară să se 
întâlnească cu altcineva? 

— Păi, normal că își scosese telefonul pe masă. Dar n-a 
pomenit nimic că s-ar întâlni cu cineva. Sunt absolut sigur, deși 
mare parte din noaptea aia rămâne învăluită în ceață. Cum 
ziceam, când vechea gașcă se reunea, întâlnirile noastre erau 
sacre. 

— Dar el nu avea pe nimeni, nu? 

— Nu. Nici el și nici Gunni. 

— Și atunci nu-i posibil să fi vrut să agate vreo femeie? Poate 
că acolo se afla vreo iubită cu care abia aștepta să se 
întâlnească? 

— Nu, categoric nu. 

Thormar păru că se gândește niţel înainte să răspundă: 

— Știu sigur asta, pentru că el se plângea de femeile din barul 
în care ne aflam atunci. 

— Se plângea de ele? făcu Erla, căreia îi fu stârnit din nou 
interesul. Ce vrei să spui? 

— Că nu era deloc impresionat de ele. 


VP - 186 


— Nu aveau formele care-l interesau pe el sau...? 

Din cauza căldurii din încăpere, Erla își suflecase mânecile. 
Huldar ar fi putut jura că i se sculase părul pe mâini când 
întrebase asta. Poate că ea nu le slăbea deloc pe fetele din 
echipa sa, însă era gata să sară imediat, profund jignită, la cea 
mai mică dovadă de sexism la adresa lor. Ceea ce, bineînţeles, 
se întâmpla destul de des. 

— Nu. Nici vorbă. Pur și simplu erau prea în vârstă pentru el. 

Înainte ca Erla să poată spune ceva, Thormar continuă: 

— Bine că mi-am adus aminte - a zis că poate ar trebui să 
mergem în altă parte, unde dotările erau mai tinere. Așa că e 
posibil să fi plecat totuși prin bar în căutarea vreuneia. 

Huldar considera că auziseră deja suficiente despre ultima 
seară a lui Helgi. Thormar le zisese tot ce știa și acum se 
aventura pe terenul speculațiilor. Însă următoarea întrebare a 
Erlei îi dovedi că ea era de altă părere. 

— A încercat vreunul dintre voi să-l sune pe Helgi după ce v- 
ați dat seama că nu mai era în bar? 

— Da. Eu l-am sunat, cred, de două ori. Și Tómas a încercat. 
Prima dată, telefonul lui a sunat încontinuu; a doua oară, era 
închis. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Thormar își scoase telefonul din buzunar. 

— Ăăă, primul apel a avut loc la 1 fără un sfert și al doilea la 1 
și jumătate. 

Ridică privirea spre ei. 

— Asta înseamnă că s-a dus la toaletă undeva după miezul 
nopții. Ne-a luat ceva să ne dăm seama că dispăruse. 

— Îmi dai un pic telefonul tău? 

Erla întinse mâna, dar Thormar șovăia, făcându-l pe Huldar 
să-și închipuie că tipul părea deconcertat. Acesta deschisese un 
pic gura și rămase uitându-se la palma întinsă a Erlei. Puteau fi 
o mulţime de motive pentru purtarea lui, fără ca niciunul dintre 
ele să aibă de fapt legătură cu moartea lui Helgi. Ar fi putut 
avea în el fotografii personale, e-mailuri sau mesaje pe care n-ar 
fi dorit să le vadă și ei. Că tot veni vorba de asta, nici lui Huldar 
nu i-ar fi plăcut să-i dea Erlei propriul său telefon. Dar, după o 
scurtă pauză, Thormar păru să ajungă la concluzia că, având în 
vedere împrejurările, cel mai bine ar fi fost să i-l dea, apoi 


VP - 187 


rămase uitându-se neliniștit în timp ce Erla îi verifica istoricul 
apelurilor. 

Huldar se zgâi la ecran peste umărul ei. Ea nu se mulțumi să 
verifice doar cele două apeluri pomenite de Thormar, ci derulă 
mai departe, ca să-i vadă și activităţile ulterioare. Acestea 
includeau nenumărate tentative de-a da de Helgi, plus o 
mulțime de apeluri către ceilalţi prieteni care fuseseră împreună 
cu ei în seara de sâmbătă. 

Erla săltă brusc capul și întâlni privirea dentistului ce părea 
destul de agitat acum. 

— Pari să fi devenit extrem de preocupat să dai de Helgi din 
dimineaţa de duminică încoace. A existat vreun motiv special 
pentru asta? 

— Voiam doar să fiu sigur că a ajuns cu bine acasă. Dar 
telefonul lui era închis. Mi s-a părut ciudat, așa că am tot 
încercat să-l sun. Spusese că urma să treacă pe la mine ca să 
luăm prânzul și să-i aducă un cadou fiicei mele, dar n-a mai 
apărut, ceea ce nu-i stătea deloc în caracter. 

— Fiica ta se numește Hallbera, nu-i așa? 

Cum Thormar nu răspunse, Huldar îi spuse că pachetul fusese 
găsit în apartamentul lui Helgi și că avea să-i parvină în 
următoarele zile. Omise să precizeze că fusese deja desfăcut. Se 
văzuseră nevoiţi să verifice ce e înăuntru, în caz că ar fi conţinut 
vreun indiciu despre soarta lui Helgi. Însă hârtia lucioasă și 
fundele ondulate nu ascunseseră nimic sinistru, ci doar o 
păpușă. O păpușă deloc obișnuită, de fapt: potrivit a ceea ce 
scria pe cutie, putea merge, vorbi, dansa și număra - tot ce-ţi 
puteai dori. Din păcate, încercările polițiștilor de-a ambala la loc 
această minune a tehnologiei fuseseră, în cel mai bun caz, 
stângace. 

Erla continua să deruleze lista apelurilor telefonice. 

— Presupun că aceste numere salvate cu numele de Tommi și 
Gunni le aparţin prietenilor care au fost cu voi în seara aceea. 
Am dreptate? 

— Da, ai dreptate. 

Thormar își umezi buzele. 

— Şi ieri pari să fi luat destul de des legătura cu ei. De ce? 

— Îmi făceam griji din cauză că nu reușeam să dau de Helgi. l- 
am sunat ca să-i întreb dacă n-au primit vreo veste de la el. 
Nimic ciudat, să știi. 


VP - 188 


Dacă așa stăteau lucrurile, Huldar se întreba de ce bărbatul 
părea atât de neliniștit. Erla lăsă tăcerea să se prelungească 
înainte de a-i înapoi telefonul. Thormar se arătă vizibil ușurat să- 
| primească înapoi. 

Când Erla vorbi din nou, subiectul fu unul cu totul și cu totul 
nou: 

— Vă certaţi des? Tu și cu Helgi? 

— Nu, niciodată. Eram prieteni încă din școală și ne-am 
înțeles mereu bine. 

— Da? Eu n-am auzit același lucru. Nu cumva prietenia 
voastră a devenit una cu năbădăi acum patru sau cinci ani? 

Thormar se prefăcu a-și scotoci memoria, însă era mai mult 
decât evident că știa exact la ce se referă Erla. 

— O, da. Acum, c-ai pomenit de asta, am avut un soi de 
ceartă atunci. 

— Îţi mai amintești din ce cauză? 

— Nu, de fapt, nu-mi amintesc. Dar n-are cum să fi fost ceva 
serios. 

Thormar își împreună degetele pe masă, ca și cum s-ar fi 
rugat. 

— Poţi repeta partea asta? întrebă Erla, privindu-l fix în ochi. 
Eraţi prieteni de mai bine de douăzeci de ani, nu v-aţi certat 
decât o singură dată și tu-mi spui acum că nu-ţi mai amintești 
din ce cauză. Eu nu te cred nici în ruptul capului. 

Nodurile degetelor lui Thormar se albiră de tot. 

— Jur că nu-mi amintesc! În fine, ce mai contează? Doar nu vă 
închipuiţi că l-am omorât pe Helgi din pricina unei ciondăneli 
complet banale din urmă cu cinci ani? 

Nici Erla, nici Huldar nu-i răspunseră, ci doar rămaseră în 
tăcere câteva secunde, înainte ca Erla să reia asaltul: 

— Verificaăm situaţia financiară a prietenului tău. Se 
dovedește destul de complicată, dar până la urmă îi vom da de 
cap. A investit capital într-o mulţime de firme diferite, 
majoritatea înregistrate în străinătate. Dacă ne-ai putea ajuta cu 
un anumit aspect, cu siguranță vom putea înainta cu ancheta. 

— Desigur, dați-i drumul! 

Thormar părea chiar sincer. Era vizibil ușurat că de-acum 
trecuseră peste sursa tensiunilor dintre el și prietenul său mort. 


VP - 189 


— Deși ar trebui să precizez că eu nu știu nimic despre 
situaţia financiară a lui Helgi. Cu excepţia faptului că nu ducea 
lipsă de bani. 

— Nu-ţi cerem detalii. Tot ce vrem să aflăm e dacă mai 
deţinea și alte proprietăţi în afară de apartamentul în care 
locuia. 

— Proprietăți? 

Thormar părea uluit, deși firește că înțelegea perfect 
întrebarea. 

— Da. Deţinea alte apartamente sau case în Islanda sau peste 
hotare care ar fi putut fi trecute pe alte nume, de pildă pe una 
dintre firmele din alte ţări? 

Thormar avea aceeași expresie nătângă pe care o afișase în 
clipa în care Erla îl întrebase prima dată de proprietăţile lui 
Helgi. Însă apoi își reveni și răspunse șovăitor: 

— Aăă, da. Avea o casă de vacanţă. Și un apartament în New 
York, pentru că-și petrecea mult timp acolo. Dar se poate să-l fi 
închiriat. Nu-mi amintesc să fi pomenit vreodată de asta și nici 
eu nu l-am întrebat niciodată. 

— Unde se află această casă de vacanţă? 

Erla avea deja pixul pregătit. 

— Trebuie să fi fost și tu acolo, nu? 

— Da, sigur. De mai multe ori. E pe un teren imens în 
Sudurland, pe care Helgi l-a cumpărat înainte să vină criza. A 
pus să fie dărâmată casa cea veche a fermei și a construit o 
clădire nouă. Asta se întâmpla în timp ce el încă mai lucra în 
străinătate, dar când venea încoace, mai petrecea câteva nopţi 
acolo dacă era vremea bună. 

Thormar făcu tot ce-i stătu în putinţă să le ofere indicaţii spre 
locul acela aflat în sudul Islandei, deși, din spusele lui, Helgi 
îndepărtase câteva indicatoare aflate până nu demult la o 
răspântie, pentru a-i descuraja pe turiști. Erla își notă 
conștiincios totul. În timpul ăsta, Thormar întrebă de ce voiau să 
afle asta, însă nu-i răspunse niciunul dintre ei. 

— Nicio altă proprietate aici, în Islanda? 

Erla îl urmărea cu atenţie pe bărbat, cu o expresie de necitit. 
Thormar șovăi și-și linse iar buzele, înainte să răspundă: 

— Nu, niciuna - din ce știu eu. 

Huldar simţi pe sub masă ghiontul Erlei în coapsă. Pricepu 
mesajul și întoarse foaia de deasupra teancului cu faţa în sus. 


VP - 190 


— Îl recunoști pe acest băiat? Se numește Sigurdur 
Margeirsson și e cu un an mai mare decât fiica ta. E cunoscut cu 
numele de Siggi. 

Thormar se uita la poză, derutat. După ce studie cu atenţie 
fața băiatului, ridică privirea și clătină din cap. 

— Nu, sunt sigur că nu-l cunosc. 

— Foarte sigur? 

Huldar împinse poza puţin mai aproape de el. 

Thormar cercetă iar chipul lui Siggi. După care expiră brusc și 
clătină iar din cap. 

— Sută la sută sigur. Nu-l recunosc. Adică, normal că e posibil 
să-l fi văzut la creșa fiicei mele sau într-un loc de genul ăsta și 
să nu-mi amintesc. Dar nu prea cred. 

Ridică iar privirea, uitându-se cercetător la Huldar și la Erla. 

— Ce legătură are cu Helgi? 

Huldar nu-i răspunse, ci doar întoarse următoarea poză cu 
faţa în sus, cea în care se afla tatăl lui Siggi, Margeir. Fotografia 
fusese descărcată de pe pagina de Facebook a bărbatului. 
Singurele două poze cu el erau fotografii de profil aproape 
identice, lucru ce făcea greu de înţeles motivul pentru care se 
mai deranjase să le distribuie. Postările sale erau rare și la mare 
distanță una de alta; părea să se trezească la viaţă doar atunci 
când se înfuria din pricina situaţiei politice sau a vreunui alt 
subiect ivit în presă. Comentariile lui erau toate negative, 
obiectele mâniei sale diferind de la comedia care se transmitea 
în ajun de Anul Nou, până la instituţiile din sectorul public, 
feministe, antrenori de fotbal și companii petroliere. Printre 
toate aceste critici mai trimitea și felicitări cu ocazia 
aniversărilor puţinilor săi prieteni de pe Facebook, niciunul 
dintre ei neavând vreo legătură cu Helgi sau cu vreunul dintre 
prietenii acestuia. 

— Îl recunoști pe acest individ? Se numește Margeir Arnarson. 

— Nu, nu-l cunosc. Cine e? Tatăl acelui băietei? Credeţi că el l- 
a omorât pe Helgi? A fost arestat? 

Thormar ridică privirea, furios. 

— Până acum n-am reţinut niciun suspect. 

Huldar cercetă discret mâinile bărbatului, care rămâneau 
nemișcate pe masă. Unghiile erau foarte îngrijite și n-avea 
niciun fel de bătături sau zgârieturi. 

— Te pricepi la lucrul cu mâinile? 


VP-191 


— Eu? 

Cum întrebarea sa nu primi niciun răspuns, Thormar replică: 

— Păi, am primit nota nouă din zece pentru dintele pe care l- 
am sculptat pentru a obţine diploma de dentist, deci s-ar putea 
spune că mă pricep. 

— Mă refer dacă ești, de exemplu, îndemânatic la lucruri ce 
necesită abilitatea mâinilor. Construiești singur lucruri prin casă, 
să zicem? Ai construit vreo podea de terasă în grădina din 
spate? Genul ăsta de lucruri. 

Thormar se încruntă. 

— Nu înțeleg de ce ar trebui să răspund la o asemenea 
întrebare. E departe de-a fi relevantă pentru ceea ce a păţit 
Helgi. 

Pentru că Huldar și Erla se mulțumiră să-l fixeze într-o tăcere 
ca de mormânt, el parcă se mai temperă niţel: 

— Nu, n-am construit nicio podea. Când am cumpărat 
locuinţa, aceasta avea deja o terasă din beton în spate. Cât 
despre lucrul cu mâinile prin casă, mă ocup de micile reparaţii 
ce se mai ivesc când și când, însă locuinţa noastră fusese 
proaspăt renovată când ne-am mutat în ea. 

Huldar lăsă baltă subiectul și, decizând să meargă mai 
departe, ridică fotografia cu mama lui Siggi. Pagina ei de 
Facebook conţinea mult mai multe imagini decât cea a soțului 
ei, deși majoritatea lor îi înfățișau fiul aflat în diverse stadii de 
creștere - erau inclusiv poze cu băiatul în Mallorca, în urmă cu 
ceva mai mult de un an, în care arăta tot mai bronzat pe măsură 
ce se scurgeau zilele de vacantă. Amintindu-și de micul cerc 
roșu trasat în jurul Mallorcăi pe globul pământesc din camera 
băiatului, Huldar înțelese despre ce era vorba: pesemne că ori 
mama, ori tatăl lui voiseră să-i arate unde urmau să meargă în 
vacanţă. 

Postările mamei lui erau mult mai optimiste decât ale tatălui. 
În ciuda acestui aspect, ea avea remarcabil de puţini prieteni pe 
această platformă și niciunul dintre ei nu avea vreo legătură cu 
Helgi. 

— Dar această femeie? întrebă Huldar. Pe ea o recunoști? 

Impinse poza mai aproape de Thormar, care își trecu degetele 
prin păr, în vreme ce își plimba privirea peste chipul zâmbitor al 
femeii. 

— Nu. 


VP - 192 


Se uită în sus, la Huldar, și întrebă: 

— Îmi poţi spune cine e? 

— Se numește Sigurlaug Lára Lárusdóttir. 

Thormar privi iar cu atenţie imaginea. Femeia privea drept în 
cameră și părul scurt și negru îi era atent pieptănat pe spate, 
astfel încât trăsăturile îi erau clar vizibile. În afară de culoarea 
părului, mama și fiul semănau uluitor de mult, însă Thormar nu 
păru să observe. 

— Nu, n-am întâlnit-o niciodată. Adică, dacă am întâlnit-o, nu- 
mi aduc aminte de ea. 

Supunându-se altui ghiont din partea Erlei, Huldar întoarse cu 
faţa în sus ultima poză. 

— Acesta este unul dintre paturile din casa de vacanţă a lui 
Helgi? 

Era un instantaneu cu placa de la căpătâiul patului care 
apărea în toate videoclipurile porno ale lui Helgi, cuplul de pe 
ecran fiind îndepărtat digital. Lucru care se dovedise mai ușor 
de zis decât de făcut: siluetele despuiate ce se călăreau în fața 
spătarului patului ocupau o mare parte din cadru. 

Thormar rămase holbându-se la poză, încremenit și fără să i 
se mai clintească niciun mușchi. Fără să ridice capul, întrebă: 

— Ce e asta, mai exact? 

— Căpătâiul unui pat. 

Huldar împinse poza mai aproape de el, în timp ce repeta 
întrebarea: 

— Acesta e unul dintre paturile din casa de vacanţă a lui 


Thormar înclină capul dintr-o parte în alta, ca să capete o idee 
mai clară asupra a ceea ce vedea. 

— Nu. 

Din nou, rămase cu capul în jos când răspunse, fără să-și 
desprindă nicio clipă privirea de la fotografie. 

— Deci n-ai văzut acest spătar în casa de vacanţă? 

— Cel puţin nu în camera mea de oaspeţi. Nu am cum să 
răspund pentru celelalte camere, din moment ce eu am dormit 
mereu în același pat. Dar nu, n-am văzut niciunul de genul ăsta 
acolo. 


VP - 193 


— Dar în altă parte? În apartamentul lui Helgi de aici, din 
Reykjavik, sau în pozele cu apartamentul său din New York, de 
exemplu? 

Thormar își drese glasul. 

— Nu. 

Părea incapabil să-și desprindă ochii de la fotografie. Erla și 
Huldar schimbară priviri pline de înțeles. Repetară cu schimbul 
întrebările, variind doar puţin frazarea, dar fără niciun rezultat, 
întrucât Thormar insistă cu încăpățânare că nu mai văzuse în 
viaţa lui acel pat. 

Când Erla abandonă subiectul, Huldar profită de ocazie ca să-l 
întrebe despre cadavrele care fuseseră aruncate pe țărm în 
apropiere de locul crimei. 

— Deci nu recunoști nici patul, nici pe Margeir, pe Sigurlaug 
Lára sau pe Sigurdur. Dar cunoşti un bărbat pe nume Dagur 
Didriksson? 

Thormar părea vizibil ușurat de această schimbare de 
direcție. 

— Nu, n-am auzit niciodată de el. 

— Atunci, Olgeir Magnusson? 

— Nu, nici de el. 

— Dar Maren Thórdardóttir? 

Thormar șovăi preț de o fracțiune de secundă înainte de-a 
oferi același răspuns: 

— Nu. 

— Foarte sigur? 

— Da, foarte sigur. 

Huldar și Erla îl cercetară în tăcere pe bărbat preţ de câteva 
clipe. Disconfortul lui era palpabil, în timp ce se căznea să 
rămână nemișcat și să se abţină să-și mai lângă întruna buzele. 

În cele din urmă, Erla renunţă și-i mulţumi lui Thormar pentru 
că venise la secţie. Îi spuse că se poate aștepta să mai 
primească vești de la ei și-i ceru să nu discute cu absolut nimeni 
despre acest interogatoriu, întrucât încă mai aveau de vorbit cu 
câteva persoane. În rest, era liber să plece. 

Thormar nu așteptă să i se spună de două ori. Se grăbea atât 
de tare, încât încă își mai trăgea paltonul pe el în vreme ce se 
îndepărta cu pași mari pe hol. 

— Ai observat că n-a întrebat cum a murit Helgi? 


VP - 194 


Erla stătea în picioare lângă Huldar, cu braţele încrucișate și 
urmărindu-l pe individ cum pleacă. 

Huldar încuviinţă din cap. 

— Ticălosul ascunde ceva. A mai văzut acel pat și-și 
amintește perfect de ce s-a certat cu Helgi, și am senzaţia că și 
numele lui Maren l-a mai auzit. 

Erla pufni zgomotos. 

— Dar nu e el ucigașul nostru. E mult prea mototol. 

Fără niciun alt cuvânt, își desprinse braţele de la piept și se 
îndepărtă și ea. 

La câteva minute după ce ușa se închise în urma lui Thormar, 
Huldar încercă să-l sune pe mobil și nu rămase deloc surprins să 
vadă că tipul era angajat într-o altă conversaţie. Directivele Erlei 
cum că n-ar fi trebuit să discute cu nimeni altcineva despre 
interogatoriu fuseseră cu siguranţă ignorate. 


VP-195 


Capitolul 21 


Pentru prima oară, Fannar - exact ultima persoană pe care 
Thormar își dorea să o vadă în clipa aceea - stătea la parter, în 
sufragerie. Nu că „stătea” ar fi reprezentat o descriere fidelă a 
posturii băiatului. La fel de bine ar fi putut fi făcut din ceară 
topită, întrucât era tolănit pe canapeaua din faţa televizorului, 
cu picioarele lui lungi cocoțate pe măsuţa de cafea. Bolul de 
porțelan care de obicei trona în mijloc acum se clătina precar, 
aproape de margine. Lângă el se afla o farfurie cu o felie pe 
jumătate mâncată din tortul luat de ziua surorii sale, cu un blat 
pufos de ciocolată și o glazură de un roz ţipător. Revista pe care 
Sigrun o lăsase lângă bol căzuse pe jos. Thormar se îndoia că 
băiatului îi trecuse măcar prin cap să o ridice la loc, însă și el era 
suficient de tânăr ca să-și mai aducă aminte cum era să fii 
adolescent. 

La fel ca Fannar, și el fusese preocupat de toate celelalte 
aspecte în afară de propriile lui chestiuni banale, care i se 
păruseră chinuitor de plictisitoare sau de jalnice. Singurul lucru 
care conta pe atunci erau prietenii săi, Helgi, Tommi și Gunni. 
Se înțelegeau foarte bine. Singura muzică care merita deranjul 
era muzica pe care o ascultau ei. Ceea ce era valabil și pentru 
filme, jocuri pe calculator, mașini, haine și mâncăruri. Opiniile 
lor comune erau cu mult mai importante decât ale oricui 
altcuiva: restul lumii era populat doar de rataţi. Însă normal că 
nu fusese totul chiar atât de simplu. Existaseră momente în care 
el se prefăcea că detestă ceva doar din pricină că prietenii săi 
desconsiderau acel lucru. Fără îndoială că treceau cu toţii prin 
astfel de situaţii, sacrificându-și ideile personale, părerile și 
dorințele, de dragul de-a fi acceptați. 

Și mai fusese și Anna Gudrún, în clasa a noua. Micuţă, 
brunetă, cu ochi căprui și mâini delicate, cu care el avea fantezii 
imaginându-și cât de calde și de moi erau la atingere. Fata 
mesteca mereu gumă, ceea ce-i oferea o minunată respiraţie cu 
miros de mentă, însă totdeauna discret, fără să plescăie cum 
făceau alte fete. Învăţa și bine, fiind mereu atentă la ore, și 
obișnuia să-și scrie numele folosind o inimă în loc de un accent 


VP - 196 


deasupra literei „u”. Nu era o rebelă, nu era mișto. Și totuși, el 
se îndrăgostise nebunește de ea. Atât de disperat era, încât 
începuse să-i fie greu să se concentreze în timpul lecţiei dacă ea 
se afla în raza lui vizuală. Până într-o zi, în pauză, când Gunni 
făcuse o grimasă și anunţase grupul că Anna Gudrún era o 
ratată absolută, distrugând dintr-o singură mișcare visul lui 
Thormar că o va avea vreodată. Mai cu seamă că și ceilalți 
nechezaseră în semn că erau de acord cu spusele lui Gunni. Să 
fie cu o fată pe care prietenii lui o disprețuiau era de 
neconceput, așa că se arătase și el solidar cu prietenii săi, 
visând cu ochii deschiși la cele mai populare fete din școală și 
făcând mereu comentarii despre cât de arătoase erau. Știind la 
fel de bine ca prietenii săi că niciuna dintre fete nu s-ar fi 
sinchisit să arunce măcar o privire în direcția lor. 

Singurul membru al găștii lor care izbutise să se combine 
înainte de-a intra la liceu era Gunni. Acesta era suficient de 
îndrăzneţ ca să abordeze fete și să le săcâie până când cedau. 
Insă niciuna dintre aceste fete nu se ridicau la standardele la 
care visau băieţii. Și niciuna dintre ele, după părerea lui 
Thormar, nu era mai frumoasă sau mai drăguță decât Anna 
Gudrun. Însă relaţiile lui Gunni nu durau niciodată mult - nici 
măcar acum. Era capricios și se plictisea foarte repede, 
păcălindu-se mereu că putea obține ceva mai bun. De când 
făcuse o căruţă de bani la bancă, nu se mai sătura de femei, 
însă singurul lucru care rezultase din asta fusese că-i era și mai 
greu să-și aleagă și el una cu care chiar să rămână. 

Intre timp, Anna Gudrun se combinase cu un băiat în liceu, cu 
care mai apoi se și măritase. Acesta fusese în același an cu 
Thormar la cursurile de pregătire pentru a deveni dentist, o 
dureroasă aducere-aminte a ce-ar fi putut fi - presupunând că 
ea ar fi dorit vreodată să aibă ceva de-a face cu Thormar, lucru 
aproape sigur, după toate probabilitățile. 

In locul Annei Gudrun, Thormar ajunsese să se combine cu 
Sigrun. Femeia era cu opt ani mai mare ca el, ceea ce, contrar 
temerilor lui, obținuse aprobarea prietenilor săi. Fără îndoială că 
era frumoasă, inteligentă și o prezență plăcută. Fannar venise la 
pachet odată cu ea. Pe atunci, era doar un băieţel; un puști 
cumsecade, suficient de drăguţ. Thormar nu avusese încotro 
decât să se resemneze cu situația. Dacă voia să fie cu Sigrún, 
trebuia să se înţeleagă bine cu fiul ei. Însă de-a lungul timpului, 


VP - 197 


Thormar chiar ajunsese mândru de el. Asta până să se 
transforme într-un adolescent tipic, năzuros, leneș și o pacoste 
permanentă. 

— La ce naiba te mai uiţi acolo? 

Acţiunea de pe ecran părea mai degrabă un joc video, deși 
băiatul nu ţinea niciun joystick în mână. Poate că televiziunea 
publică islandeză începuse să le prezinte în direct, în încercarea 
de-a atrage și public mai tânăr. 

— YouTube. 

Fannar nici măcar nu ridică privirea. Continuă să se uite, 
captivat cu totul, la nonsensul acela oribil de pe ecran, deși 
chipul său nu trăda nicio urmă de plăcere, ci doar entuziasm 
faţă de acţiunea în desfășurare. 

— Unde-i mama ta? 

Adolescentul ridică din umeri. Evident, nimic, nici chiar 
propria mamă, nu conta în afară de ce se petrecea pe ecran. 

Thormar chiar nu avea chef să forțeze o discuţie. Se 
imaginase venind acasă și prăbușindu-se pe canapea - pe care 
acum o luase în stăpânire Fannar - și zăcând acolo o bună 
bucată de vreme, pentru a-și reveni după vizita de la secţia de 
poliție. 

— N-ar trebui să fii la scoală? 

— Tu n-ar trebui să fii la serviciu? contracară Fannar, cu 
privirea aţintită tot la ecran. 

Thormar simțea cum fierbe furia în el, dar se controlă. Ar fi 
fost extrem de lipsit de înțelepciune să intre într-o dispută cu 
băiatul cât timp el însuși se afla într-o asemenea dispoziţie. Ar fi 
fost ca și cum ar fi desfăcut capacul unei sticle de cola după ce 
ar fi scăpat-o pe jos. Oricât de grijuliu ai fi fost, de fiecare dată 
se termina printr-un dezastru. Așa că se comportă ca și cum nici 
n-ar fi auzit remarca insolentă a lui Fannar. 

— Ce s-a întâmplat cu calculatorul din camera ta? 

— S-a stricat. 

Fannar nu dezvoltă subiectul. În fine, cauza problemei era 
irelevantă, din moment ce Thormar oricum avea să plătească 
repararea lui. Tatăl lui Fannar abia de putea strânge bani ca să 
aibă el de azi pe mâine, așa că nu-i mai rămânea absolut nimic 
ca să plătească pentru rarele ocazii în care fiul său ar fi avut 
nevoie de ceva. Rarele - ha! -, băiatul era o adevărată gaură în 


VP - 198 


buget pentru Thormar. Nu trecea nici măcar o zi în care să nu 
ceară bani pentru ceva. 

— De fapt, abia așteptam să mă trântesc eu pe canapea. 

Thormar își aruncă paltonul pe spătarul acesteia. 

— Și eu ce să fac? Calculatorul meu nu mai merge. 

— Ai putea să-ţi faci temele. 

Thormar își slăbi nodul de la cravată, și-o trase apoi peste cap 
fără să-l desfacă de tot și-o lăsă să cadă peste palton. 

— Ba chiar s-ar putea să rămâi surprins și să-ţi placă. 

— N-am nicio temă de făcut. 

Până la urmă, Fannar își smulse privirea de la ecran ca să se 
uite la Thormar. 

— Pot împrumuta calculatorul tău. 

— Cu siguranţă nu. Am eu nevoie de el și nici nu vreau vreun 
virus. 

— N-o să ţi-l infectez cu niciun virus. 

Fannar își dădu ochii peste cap, ca și cum ideea era complet 
absurdă. 

— Du-te și învaţă sau citește o carte! N-o să-ți dau 
calculatorul meu. Și nici pe-al mamei tale. 

Thormar se  săturase deja. Doar nu-și anulase toate 
programările de astăzi ca să stea aici și să se contrazică toată 
ziua cu un adolescent cu capsa pusă. 

— Am mai avut de nenumărate ori această discuţie. 

Când Fannar deschise gura ca să protesteze, Thormar nu mai 
reuși să se controleze și cedă: 

— Prietenul meu a fost omorât, rosti el cu asprime, și n-am 
deloc dispoziţia necesară să mă cert. Ridică-te! 

Fannar se săltă în picioare ca un bătrân și plecă îmbufnat din 
sufragerie, în mod limpede neafectat de discuţia legată de o 
crimă. Ușa de la dormitorul lui fu trântită cu putere pe hol, în 
timp ce Thormar se prăbușea pe canapea. Insă în ciuda faptului 
că se întinse mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, potrivindu-și 
de nenumărate ori pernele sub cap, nu se putu relaxa, iar nodul 
de teamă din piept îl ardea mai ceva ca acidul. 

Poliţia le adulmecase urma. Nu exista nicio urmă de îndoială 
în această privinţă. Când ajunsese la această concluzie, fusese 
la un fir de păr distanţă să dea frâu liber propriilor temeri și să le 
arate filmarea. Slavă Domnului, izbutise să se adune, să tragă 
adânc aer în piept și să-și ţină gura. 


VP - 199 


Însă era limpede că momentul de respiro avea să se 
isprăvească foarte repede. Era clar că polițiștii știau deja prea 
multe. Era doar o chestiune de timp până ce lumea avea să se 
prăbușească în capul lui și să-l îngroape cu totul. Gândul că 
Tommi și Gunni aveau să fie zdrobiţi de aceleași dărâmături nu-i 
oferea niciun dram de consolare. Până și Gunni păruse foarte 
agitat când îl sunase pentru a-i spune despre interogatoriu și 
despre poza pe care i-o arătaseră la secţie. Prietenii aveau cu 
toţii enorm de pierdut dacă secretul lor ieșea la iveală. Cam tot, 
de fapt. 


VP - 200 


Capitolul 22 


Gunoiul din blocul lui Helgi fusese depozitat într-un șopron din 
parcarea aflată în spatele secţiei de poliție. Erla afișase un 
zâmbet malițios când se apropiase ţanţoș de biroul lui Huldar, îi 
oferise o pereche de mănuși de cauciuc galbene și anunţase pe 
un ton răsunător în tot biroul că el și Lina urmau să scotocească 
prin gunoi. Erla era într-o dispoziţie neagră după dezastruoasa 
discuţie la telefon cu angajatorii americani ai lui Helgi, la care 
Huldar trăsese din întâmplare cu urechea când își strecurase 
capul în biroul ei, la scurt timp după interogarea lui Thormar. 
Din ce înţelesese el, înainte de-a se retrage în mare grabă, 
persoana de la celălalt capăt al firului nu înţelegea și pace nimic 
din ce-i spunea Erla și părea să creadă că are de-a face cu un 
soi de farsă la telefon. Era de înţeles că Erla se enervase că 
Huldar fusese martor la această umilire a ei. Sarcina de-a săpa 
prin gunoaie era modul ei de-a se răzbuna pe el. 

Huldar doar ce se așezase pe scaun, când Erla îi trânti 
mănușile pe birou, retezându-i din start speranţa că avea să fie 
trimis la casa de vacanţă a lui Helgi, cu misiunea de-a găsi patul 
din videoclipurile porno. Vremea era pe cât de frumoasă te-ai fi 
putut aștepta într-o zi de iarnă: ger cumplit, nicio pală de vânt și 
totul acoperit de un strat de zăpadă proaspătă. Condiţiile ideale 
de condus prin peisajul rural din sudul Islandei. Voia să 
protesteze din pricina nedreptăţii, să invoce filmările și să o 
implore pe Erla să dea altcuiva sarcina de-a umbla prin gunoaie. 
Însă își înfrână imboldul, știind foarte bine că ar fi fost o pierdere 
de timp și că n-ar fi obţinut nimic altceva decât să devină o 
sursă de amuzament pentru colegi. Se ridică în picioare, 
făcându-i semn discret Linei să-l urmeze. Aceasta rămase cu 
capul plecat, sperând în zadar că va fi ignorată. Dacă până azi 
nu începuse deja să aștepte cu nerăbdare să se întoarcă la 
cursurile de la facultate, acum cu siguranţă era cazul. 

— lisuse Hristoase! 

Huldar își astupă nasul și gura cu o mână înmănușată când 
deschise ușa șopronului și fu lovit de mirosul pestilenţial care se 
revărsă afară, bucurându-se că-și recăpătase libertatea. 


VP - 201 


— Poate c-ar fi trebuit să ne luăm niște clești de rufe. 

— Ce sunt ăia clești de rufe? întrebă Lina cu un glas înăbușit. 

— O, las-o baltă! E clar că au dispărut înainte să te naști tu. 

Numărând până la trei, Huldar își lăsă mâna să cadă și începu 
să tragă viguros aer pe nas. Cu cât te obișnuiai mai repede cu 
duhoarea, cu atât mai repede deveneai impregnat de ea. 
Sarcina avea să le ia o veșnicie dacă erau nevoiţi să lucreze 
doar cu o mână. 

— Bun! Mai întâi, doamnele. 

Îi făcu semn să intre prima în șopron. 

Lina făcu un pas șovăitor înăuntru, de parcă s-ar fi așteptat ca 
gunoiul să sară brusc din saci și s-o atace. 

— Care e metoda recomandată? 

— Păi, acum e prima oară și pentru mine, așa că trăgeam 
oarecum nădejde să știi și tu. Nu te-au învățat nimic la cursuri 
despre sortarea gunoaielor? 

— Nu. 

Văzând că Lina nu părea deloc amuzată, Huldar renunţă la 
încercarea de-a o tachina. Mai bine și-ar fi suflecat amândoi 
mânecile și s-ar fi pus pe treabă. 

După calculele sale, șopronul conţinea douăzeci și unu de saci 
negri plini până la refuz și încă unul umplut doar pe jumătate. 
Dat fiind că aerul era uscat și, pentru prima oară după mult 
timp, complet nemișcat, Huldar își zise că cel mai bine ar fi fost 
să tragă sacii afară, să-i golească pe rând pe asfalt și să 
cerceteze sistematic conţinutul fiecăruia acolo. Deși risca să 
devină ciuca glumelor tuturor celor care treceau pe-acolo, orice 
ar fi fost mai plăcut decât să stea în mijlocul mirosului de 
putreziciune din spaţiul acela închis. 

După ce terminară șase saci, Huldar ceru să se oprească și să 
facă pauză. Tot ce scoseseră la iveală erau resturi de mâncare, 
ziare vechi, corespondenţă aruncată și alte bucăţi de hărtie, 
cutii de lapte și toate soiurile posibile de ambalaje. Aceste 
obiecte erau iute date la o parte, în afara celor de la poștă, care 
necesitau o privire mai atentă. Din păcate, ocupanții 
apartamentelor de lux nu se dovedeau prea conștiincioși când 
venea vorba să-și separe gunoaiele. Deocamdată nu ieșise la 
lumină nimic relevant în ce privea moartea lui Helgi, însă faptul 
că toate coșurile de gunoi din apartamentul lui erau goale 
însemna că tot ce conţinuseră zăcea în continuare pe undeva 


VP - 202 


prin acești saci. Obiectivul principal era să găsească fragmente 
de hârtie de la un plic pe care Helgi îl rupsese în bucăţi și-l 
aruncase pe rampa pentru gunoaie chiar înainte să părăsească 
pentru ultima dată clădirea. 

Huldar își scoase mănușile și le lăsă să cadă pe asfalt. Chiar 
nu simțea deloc nevoia să le atingă după tot ce pipăiseră până 
atunci, deși Dumnezeu știe cum avea să evite contactul 
mizerabil cu ele după ce avea să și le tragă iar pe mâini. Scoase 
un pachet de ţigări din buzunar, se rezemă cu spatele de zid și 
își aprinse una. Spre surprinderea lui, Lina veni să se așeze 
lângă el. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că mirosul de ţigară o să mi 
se pară bine-venit. 

Tânăra inhală cu plăcere, lăsându-și capul pe spate și lipindu- 
se de zid. 

— Îţi dai seama că încă n-am sortat nici măcar o treime din 
saci? 

— O să fim deja obișnuiți cu ei când vom ajunge la jumătate, 
o liniști Huldar, deși nici el nu credea asta, căci cu unele lucruri 
e imposibil să te obișnuiești. În fine, cum ţi se pare jobul în 
general? În afară de sarcinile de tot căcatul? 

Lina nu-i răspunse imediat. Poate că se gândea că Huldar ar 
putea fi nevoit să scrie un referat despre ea la sfârșitul 
stagiaturii și nu voia să-i scape ceva pe care ulterior s-ar fi putut 
să-l regrete. Până la urmă, rosti cu prudenţă: 

— E diferit faţă de ce mă aşteptam. 

— Nu așa se întâmplă mereu? Îţi formezi dinainte o imagine în 
minte, însă realitatea nu se pupă niciodată cu ce ţi-ai imaginat 
tu. 

Huldar mai trase un fum și după aceea adăugă: 

— Îmi amintesc cum a fost când am început eu. Complet 
diferit față de cum îmi închipuisem. 

— În ce fel? 

— Păi, de exemplu, credeam că publicului îi face plăcere să ne 
vadă. A fost un pic dezamăgitor când am descoperit că nu ne 
vrea nimeni prin preajmă. Pur și simplu trebuie să fie efectiv 
trântiți la pământ, cu un nebun cu cuțitul la gâtul lor, ca să se 
bucure că ne aflăm și noi acolo. La urma urmelor, nu are nimeni 
nevoie de noi când totul merge ca pe roate. Așa că atunci când 
ne facem apariţia, avem tendinţa să aducem vești proaste. 


VP - 203 


Deloc surprinzător, dacă stai să te gândești mai bine, așa că 
trebuie să te pregătești pentru asta. 

— Oh! 

În mod evident acest gând nu-i trecuse Linei prin minte, însă 
nici Erla nu o lăsase să iasă în mijlocul mulţimii, din motive 
destul de limpezi. 

— ie îţi place ceea ce faci? 

Huldar n-ar fi trebuit să fie luat prin surprindere de această 
întrebare, dar își dădu seama instantaneu că nu stătuse 
niciodată să se gândească la asta. Existau o mulţime de lucruri 
care-l călcau pe nervi și care, după părerea lui, puteau fi făcute 
altfel, și o mulţime de colegi care-l scoteau din sărite din ce știe 
motiv oricare pur și simplu erau niște nemernici din fire. Fără a 
mai pomeni luptele pentru putere din interior care duceau la 
multe tensiuni și scindau forțele de poliție în nenumărate 
bisericuțe. Dar în general? Era fericit? Găsea o oarecare plăcere 
în ceea ce făcea? Sau, dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să se 
întoarcă la tâmplărie? 

Pe tâmplari nu vomită nimeni și există rareori motive să-i 
minți. Dar oricât de satisfăcătoare ar fi construirea unui dulap, 
să zicem, sau crearea unei îmbinări perfecte, nu avea cum să se 
compare cu jobul lui din prezent. Nimic nu se putea compara cu 
starea de entuziasm când el și colegii săi puneau mâna pe unul 
dintre ticăloșii care îl răniseră, furaseră de la el sau îl 
brutalizaseră pe vreun concetățean de-ai lor. Dacă ar fi așezat 
plusurile și minusurile pe masă, părțile bune le-ar fi întrecut pe 
cele rele. 

Huldar trase iar cu sete din ţigară, după care suflă încetișor 
un nor gros de fum. 

— Cred că răspunsul la asta trebui să fie da. Bun, nu totul e ca 
în ziua de Crăciun, dar per total, găsesc o anumită satisfacţie. 
Ba uneori chiar ajunge să-mi placă. 

— Hmm! 

Lina păru să stea să digere asta și lui Huldar îi păru rău că nu 
se exprimase ceva mai limpede. Însă nici nu era genul care să 
se priceapă la cuvinte. Chiar dacă și-ar fi acordat până mâine 
timp să stea să-și reformuleze răspunsul, tot la fel ar fi sunat. 
Dacă fata căuta un mentor care să o inspire, nu el era persoana 
potrivită. 

— Bine. Să ne ocupăm de următorii cinci saci? 


VP - 204 


Huldar strivi chiștocul sub talpă, după care îl ridică de jos și-l 
puse într-unul dintre sacii prin care scormoniseră deja. Lina îl 
urmă îndeaproape, fără să pară că se simţea revigorată de 
pauză. Ba chiar părea și mai puţin entuziasmată de sarcină 
decât înainte. 

Următorii cinci saci nu scoseseră la iveală nimic demn de 
interes. Abia când le mai rămaseră doar doi saci de luat la 
puricat, dădură în sfârșit peste ceea ce căutau. Sau, cel puţin, 
așa aveau impresia. Un plic sau o scrisoare, ori mai degrabă o 
adunătură de bucăţi de hârtie care puteau fi puse laolaltă 
pentru a alcătui un plic și o scrisoare ce-ar fi putut semăna cu 
ceea ce aruncase Helgi pe rampa pentru gunoaie în acea 
înregistrare video extrem de neclară. 

— Ta-da! făcu Huldar, îndreptându-se de spate și frecându-și 
vârtos șalele. Asta trebuie să fie. 

Îi dădu Linei bucăţile de hârtie rupte ale unui plic pe care se 
putea distinge numele lui Helgi. Pentru scrisul de pe el se 
folosise fontul normal. Se putea dovedi a fi doar corespondenţa 
de la vreo instituţie care-l supărase pe Helgi suficient de tare cât 
s-o rupă în bucăți. 

— Se poate să fie vorba de altceva, dar asta e clar ceea ce 
căutam. 

— Atunci, ne putem opri? 

Lina arăta ca un copil care știe dinainte că răspunsul va fi 
„nu”, dar care tot întreabă. 

Huldar clătină din cap. 

— Dacă ducem asta acum la birou, o să ne trimită înapoi să 
terminăm treaba. Așa că să terminăm și gata! 

Aruncă o privire la sacii cu gunoi rămași, adăugând: 

— Cu puţin noroc, n-o să mai găsim mâncare stricată prin ei. 

Aruncându-i Linei un zâmbet încurajator, completă: 

— Să zici mersi pentru micile acte de îndurare - măcar n-am 
dat peste niciun pampers folosit. 

Lina nu părea deosebit de recunoscătoare. Nu mai zâmbi 
deloc până ce aruncară și ultima rămășiță de gunoi - un 
castravete veșted. 

e 

Erla strâmbă din nas pentru a zecea oară de când Huldar și 

Lina își făcuseră apariţia cu scrisoarea, emanând o miasmă greu 


VP - 205 


de suportat. Huldar se apropie cât putu de mult de Erla, fără să 
sară calul. Doar o merita din plin. 

— Mi-a ajuns până aici cu nenorocitul ăsta de caz, mârâi Erla. 
Chiar nu există nimic care să facă lucrurile să înainteze? 

In fața ei se aflau bucăţile de hârtie, așezate cât mai bine una 
lângă alta, pentru a reconstrui mesajul primit de Helgi. 
Scrisoarea era scurtă și perfect lizibilă, în pofida găurilor unde 
fusese ruptă hârtia. 

— Ce dracu’ vrea să însemne asta? 

— Pare o plângere de la un vecin. Poate că dădea prea multe 
petreceri. 

Lina luă o cariocă de pe biroul Erlei și arătă precaută spre 
acele fragmente, în timp ce șefa ei urmărea totul fără să-i vină a 
crede. 

— E imposibil s-o interpretezi altfel. 

— Normal că-i o afurisită de plângere. N-avem nevoie să ne 
spui tu asta. 

Erla se întinse peste birou și smulse carioca din mâna Linei. 
Huldar își reaminti în gând să stea un pic de vorbă cu Erla după 
aceea despre faptul că trebuia să-i arate ceva mai mult respect 
Linei. Cu aerul ei înnăscut de autoritate, nu l-ar fi surprins 
absolut deloc ca fata să ajungă într-o bună zi chestor-general. 

Totuși, Erla putea fi iertată pentru nerăbdarea ei. Orice prost 
își putea da seama despre ce era vorba în scrisoare. Era un bilet 
anonim adresat lui Helgi, în care i se atrăgea atenţia asupra 
zgomotelor care se auzeau din locuința lui în timpul 
weekendurilor. Autorul biletului se referea mai ales la noaptea 
de sâmbătă spre duminică, cu o săptămână înainte de moartea 
lui Helgi, scriind că, din moment ce Helgi ignorase cu bună 
știință plângerile precedente, nu avea de ales decât să recurgă 
la metode mai drastice. Lui Helgi i se reamintea că toate astea 
ar putea fi evitate și i se atrăgea atenţia asupra regulilor din 
bloc, care cereau ca locatarii să păstreze liniștea, după miezul 
nopţii în weekenduri și după 10 seara în timpul săptămânii. 

— Cu greu s-ar putea spune că asta ar avea vreo legătură cu 
crima. 

Huldar mai făcu un pas spre Erla, care se ferea tot mai mult 
din calea mirosului, până ce ajunse să stea cu spatele lipit de 
perete. 


VP - 206 


— Disputele cu vecinii pot căpăta o turnură urâtă, însă nu 
cred că asta a făcut ca un om să fie spânzurat pe un câmp de 
lavă. E din cale-afară de exagerat. 

— Mie-mi spui? 

Erla schiță o grimasă, fie pentru că scrisoarea refăcută din 
bucăți nu se ridicase la înălțimea așteptărilor ei, fie din cauza 
duhorii sufocante. Sau a amândurora, probabil. 

— Mie mi se pare totuși ciudat. Oare autorul n-ar fi putut să-i 
bată pur și simplu la ușă și să îi ceară să o lase mai ușor? De ce 
să-i trimită o scrisoare? 

— Din spusele vecinilor de-alături și ale administratorului, era 
un locatar model. Ei n-au suflat o vorbă despre petreceri. Pur și 
simplu nu are niciun sens. 

— Se găsește mereu cineva care să stea cu urechea lipită de 
perete în speranţa că va găsi ceva faţă de care să protesteze. 

Replica părea sinceră venind din partea Linei. 

— Nu cred că așa stau lucrurile și-n acest caz. 

După părerea lui Huldar, niciunul dintre vecinii din 
apartamentele alăturate pe care-i întâlnise el nu i se păruse 
genul pretenţios. 

— Desigur, putem sta din nou de vorbă cu ei, deși mă 
îndoiesc sincer că va recunoaște vreunul. Scrisoarea a fost 
anonimă și acum, că vestea morţii lui Helgi a fost deja făcută 
publică, n-o să mai dorească nimeni să iasă în faţă și să se 
plângă la adresa lui. 

Despre morţi numai de bine, mai ales în cazul unei crime. 
Ăsta era unul dintre puţinele avantaje ale acestui mod de-a 
muri. Face minuni pentru reputaţia ta și acţionează ca un soi de 
catharsis pentru majoritatea publicului, chiar dacă nu și pentru 
poliție. 

Erla părea să fie de aceeași părere cu el, deși nu recunoscu 
deschis. În schimb, vârî bucăţile de hârtie într-o pungă pentru 
probe folosind carioca smulsă înapoi de la Lina, și apoi o sigilă. 

— E o porcărie. Și nici n-a avut dracului vreo legătură cu 
crima. 

— Oare nu-mi mai amintesc eu bine? 

Lina se holba la punga din mâinile Erlei. 

— Nu cumva Helgi a fost plecat din ţară weekendul acela? Nu 
a avut avion spre casă în joia de dinainte de-a muri? 


VP - 207 


Erla și Huldar rămaseră fără cuvinte. Lina avea absolută 
dreptate. Helgi fusese în America în weekendul presupusei 
tulburări a liniștii. 

— Mai avea și altcineva cheile de la apartament? întrebă Erla. 

Lina se grăbi să răspundă, după ce memorase deja toate 
detaliile anchetei. Înainte de era calculatoarelor, acest talent ar 
fi făcut-o de neînlocuit. 

— Nu. Toată lumea a fost de acord că nu le mai avea nimeni. 
Exista un set de chei de rezervă în apartament. Dar, având în 
vedere că blocul are un sistem de monitorizare a cheilor, ne-au 
confirmat că nu există nicio altă copie. 

— Dar cheia universală? 

— Cheia universală? Ce-i aia? întrebă Lina, dezvăluindu-și 
vârsta și lipsa de experienţă. 

Erla rânji pentru prima dată de când cei doi intraseră la ea în 
birou. 

— Du-te și caută pe Google! 

Dat fiind că Huldar se pregătea să iasă odată cu Lina, Erla îl 
opri din drum. 

— Du-te și vorbește iar cu administratorul. Dacă cineva 
organiza petreceri în locuința lui Helgi, pesemne că ori a 
împrumutat cheia direct de la el, ori a făcut rost de chei de la 
administrator. Sunt singurele posibilităţi - asta dacă nu cumva 
administratorul însuși era cel care dădea petreceri acolo, ceea 
ce mi se pare greu de crezut din ce mi-ai spus tu. Mă gândesc 
că totuși n-ai de unde să știi niciodată sigur. Du-te și mai stai o 
dată de vorbă cu el! 

Întâlnind privirea lui Huldar, rânji răutăcios și mai adăugă o 
înțepătură: 

— După ce termini de vizionat filmele porno. 

— Încă ceva înainte să plec. Ai aflat cumva dacă patul din 
filmări se află în casa de vacanţă a lui Helgi? 

— Nu. Nu-i acolo. Tipul care conduce echipa de căutare m-a 
sunat doar ca să-mi spună că se întorc deja în oraș. N-au găsit 
nimic demn de interes acolo. Niciun pat asemănător cu cel de 
pe filmari, niciun calculator și nicio cameră de filmat. Nicio urmă 
de altercaţie, de droguri sau de orice altceva care să dea de 
bănuit. 

— Mai există vreo altă dovadă că Helgi mai deţinea și alte 
proprietăţi aici, în Reykjavik? 


VP - 208 


— Nu, deocamdată nu. Agentul imobiliar susţine că nu i-a 
vândut niciun alt apartament în afară de cel cumpărat când s-a 
mutat înapoi, de la New York. Desigur, e posibil ca el să fi 
investit în proprietăţi prin intermediul firmelor lui fantomă, dar 
tare greu de deslușit se dovedesc toate aceste afaceri ale lui și 
până acum n-a ieșit nimic la iveală. 

Într-un târziu, ea adăugă: 

— De ce, crezi că scrisoarea s-ar putea să nu se refere la 
apartamentul în care locuia? 

— Doar mi-a trecut prin minte. Dacă se dovedește că mai 
deţinea un apartament, poate că pe acela îl folosea ca loc 
pentru petreceri, ca să evite să-și supere vecinii din blocul lui de 
lux. Sau poate că era un cuibușor de nebunii. Un apartament în 
care să poată invita femei ori de câte ori avea noroc la agăţat. 
Poate că nu voia să le ia cu el acasă, în caz că erau genul de 
care e imposibil să mai scapi după - știi tu, care să te bată mai 
apoi la cap ca să ţineţi legătura. Oricum ar fi - apartament 
pentru petreceri sau cuibușor de nebunii -, există toate șansele 
să-i fi deranjat pe vecini. 

Imediat ce le rosti, Huldar își dori să-și înghită înapoi 
cuvintele. Partea despre femeile de care e imposibil să scapi 
după era menită să atingă un punct sensibil al Erlei, dat fiind 
trecutul lor comun. Însă era prea târziu să le mai ia înapoi, așa 
că adăugă cu iuțeală: 

— Poate că vecinul care se plânge din orice locuia în altă 
parte și a trimis scrisoarea la adresa lui oficială. 

Erla încuviință cu încetineală. 

— Poate. Dar asta nu schimbă faptul că Helgi nu se afla în 
tară în weekendul respectiv. 

Îi făcu semn lui Huldar să plece, adăugând: 

— Oricum, pornăciunile te așteaptă. După ce termini cu ele, 
du-te și stai de vorbă cu administratorul. la-l și pe Gudlaugur cu 
tine. Dar, pentru numele lui Hristos, schimbă-ţi hainele mai 
întâi! Duhnești de la un kilometru. 


VP - 209 


Capitolul 23 


Huldar își arcui spinarea și-și trecu mâinile prin păr. Avea 
nevoie urgent de o ţigară, dar nu trecuse mult de la ultima 
pauză de fumat, așa că trebuia să mai aștepte. 

Să urmărească videoclipuri porno nu păruse un chin chiar atât 
de mare, așa că rămăsese chiar surprins să descopere nu doar 
că ura fiecare minut din ele, ci și că le considera oricum numai 
excitante nu. Experienţa îi provocă un acut sentiment de jenă. 
Femeile goale de pe ecran nu avuseseră nicio clipă intenţia ca 
aceste momente intime să fie împărtășite și cu altcineva, și el 
era perfect conștient de faptul că a urmări înregistrările însemna 
o violare a intimităţii. Chiar dacă își tot reamintea în gând că 
acţiona în calitate de reprezentant al autorităţilor, tot nu îl ajuta 
cine știe ce. Își dădea seama că o parte a acestei frământări 
interioare izvora din conștientizarea faptului că nici el nu se 
comportase exemplar în relaţiile cu femeile de-a lungul anilor. 
Desigur, el nu filmase pe nimeni, însă comportamentul său 
fusese alunecos și, adesea, mai mult decât evaziv. Și, la fel ca 
Helgi, nu avusese nici el vreodată o relaţie importantă sau de 
durată cu vreo femeie. Deși se considera în sinea sa un tip 
destul de cumsecade, poate că el și Helgi nu erau chiar atât de 
diferiţi pe cât i-ar fi plăcut să creadă. 

Din fericire, Erla îi oferise un birou personal după ce se 
plânsese că nu se poate concentra așa cum trebuie din cauza 
colegilor care-i suflau permanent în ceafă. Doleanţa îi fusese 
îndeplinită, însă nu în semn de apreciere la adresa lui, ci de 
dragul tinerelor care se zvârcoleau despuiate pe ecran, ba 
dedesubt, ba-n clipa următoare deasupra lui Helgi. Islanda era o 
țară mică și, cu cât vedeau mai puţine persoane filmările, cu 
atât mai bine. Nu se știe niciodată când poţi da de vreo prietenă 
sau rudă. 

Cum era cazul acum. 

Slavă Domnului, femeia care se uita plină de dorinţă în 
direcţia lui nu era una dintre cele cinci surori ale sale ori femeia 
de la cantină, sau oricine altcineva cu care se întâlnea în mod 
regulat. N-o putea numi nici măcar prietenă. Petrecuse o noapte 


VP - 210 


cu ea, acum un an sau doi. În mod normal, el, unul, se îndoia că 
ar fi recunoscut-o măcar, însă împrejurările curente îi 
zgândăriseră memoria, și atunci chiar nu mai avusese cum săo 
confunde. Și numele fișierului se potrivea: femeia se numea 
Ugla. 

— Of, futu-i, nu! 

Vorbise cu voce tare, astfel încât cuvintele sunară ridicol în 
încăperea pustie. Expiră cu putere. lar acum, ce? Să meargă și 
s-o anunţe pe Erla? Sau să păstreze tăcerea și să spere că o va 
recunoaște pe una dintre fetele din cele două videoclipuri care îi 
mai rămăseseră din altă parte decât aventurile lui de-o noapte? 
Scopul vizionării acestor înregistrări fusese să găsească pe 
cineva care să le poată dezvălui împrejurările în care fuseseră 
efectuate. Intr-un final, una dintre sarcinile sale era să decupeze 
cadrele pentru a obţine imagini cu chipurile femeilor, astfel încât 
să ajute la identificarea lor. Până acum izbutise să creeze patru 
instantanee cu chipuri de femei, deși acest lucru fusese mai 
ușor de zis decât de făcut, întrucât poziţiile lor nu erau chiar 
ceea ce ai fi obţinut într-o poză de pașaport: păr în dezordine, 
ochi închiși, guri deschise în grimase din timpul partidelor de 
sex. Ca lucrurile să stea și mai rău, rareori apăreau cu faţa la 
cameră, iar când o făceau, chipurile le erau adesea ascunse. 

Alungă orice gând străin din minte. Normal că nu se putea 
preface că nu se întâmplase nimic. Trebuia să-i spună Erlei că 
reușise să scoată la iveală numele uneia dintre femei. Căută în 
agenda telefonului său. Da, avea acolo numele și numărul ei. Ar 
fi trebuit să o sune, dar nu se mai mobilizase să o facă, dacă își 
aducea bine aminte. Nu era chiar sfârșitul lumii, dat fiind că și 
ea îi luase numărul de telefon și nu-l mai contactase vreodată. 
Faptul că nu mai voia niciunul să devină apropiaţi după o 
aventură de-o noapte era un lucru destul de normal. Așa că n-ar 
fi trebuit să fie jenant să discute cu ea - dacă în sarcina lui 
cădea acest lucru. Poate că avea să-i fie încredinţată unuia 
dintre colegii sau, gândi el optimist. 

Huldar alese cele mai bune capturi de ecran pe care le putu 
obţine cu fața femeii și le printă. Lăsându-le deoparte, chibzui 
care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-i prezenta Erlei întâlnirea 
sa cu Ugla fără s-o mintă cu nerușinare. La urma urmei, Ugla ar 
fi putut întreba cum de-i dăduseră de urmă, caz în care 
povestea trebuia să fie foarte convingătoare. Cel mai bine era 


VP - 211 


să-i spună că se cunoscuseră într-un bar, avuseseră o discuţie 
lungă și făcuseră schimb de numere de telefon, lucru cât se 
poate de adevărat, deși doar parţial. Pur și simplu nu suporta 
ideea să-i spună Erlei că ajunsese în pat cu femeia. Dacă Îi 
spunea, era sută la sută sigur că avea să-l trimită imediat să o ia 
la întrebări. Erla n-ar fi putut rezista tentaţiei, perfect 
conștientă, din experienţa ei personală, de modul lui de-a 
acţiona când venea vorba de aventurile de-o noapte. Și avea 
toate motivele să-i ofere exact pedeapsa pe care o merita. 

Huldar se ridică în picioare. Mai bine să treacă la treabă și 
gata. Insă biroul Erlei era gol și ea nu se vedea prin preajmă. 
Alegând să interpreteze acest lucru ca pe un semn că soarta îi 
cerea să-și amâne anunțul, își luă geaca și ieși să fumeze, având 
astfel ocazia de-a se mai gândi niţel. 

Cu plămânii încărcaţi de fum și cu nicotina gonindu-i prin 
vene, totul părea mai simplu. Desigur, trebuia s-o sune pe Ugla. 
Ceea ce era mult mai puţin jenant decât să stea faţă în față de 
vorbă cu ea sau să stea acolo și să-și imagineze ce era mai rău 
dacă unul dintre colegi ar fi fost trimis în locul său. Hristoase, 
sarcina ar fi putut cădea în cârca lui Jóel, iar atunci ar fi fost de-a 
dreptul insuportabil dacă nemernicul prindea astfel de veste că 
el avea legătură cu unul dintre martori. Huldar nu avea de unde 
să știe sigur că adevărul va ieși la iveală, dar nu dorea să-și 
asume un astfel de risc. 

Iși scoase telefonul, găsi numărul, mai trase un fum și apoi 
apăsă butonul „Apelare”. 

Ugla răspunse după ce telefonul sună o singură dată, 
făcându-l pe Huldar să se înece cu fumul pe care doar ce-l 
trăsese. Drept urmare, discuţia nu începu cum plănuise, și 
lucrurile nu făcură decât să o ia și mai mult la vale. 

Femeii îi luă ceva să-și aducă aminte despre cine e vorba. 

— Huldar. Îţi mai amintești de mine? Ne-am cunoscut într-un 
bar, acum vreo doi ani. În timpul Festivalului Luminilor de larnă, 
cred. 

Ugla exclamă „umm!” și „hmm!” de câteva ori, până să 
reușească într-un final să și-l amintească. 

— Ah! Tu! 

Huldar își dădu imediat seama că femeia nu-și formase o 
părere prea plăcută despre el. 


VP - 212 


— Ti-am dat numărul meu, rosti el pe un ton fals dojenitor, 
dar nu m-ai mai sunat. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi femeia răspunse cu răceală: 

— Tu mi-ai dat un număr care nu există. 

— Poftim? 

Huldar închise ochii la fel ca femeile din filmări, dar de 
frustrare, nu de plăcere. Cum de-o avea un asemenea ghinion? 
Nu se întâmpla foarte des să scape de femei dându-le un număr 
fals, așa că șansele fuseseră de partea lui. Încercă să dreagă 
busuiocul: 

— N-a fost cu intenţie. Pesemne că eram beat mangă. 

— Conduceai mașina. 

Alte câteva clipe de tăcere grea. Huldar nu mai găsea nimic 
care să-l ajute să iasă din impas. Ideea era că se comportase ca 
un rahat cu ochi și niciun cuvânt și nicio scuză nu l-ar fi putut 
scoate din această dilemă. Închise ochii și-și frecă fruntea cu 
palma. Soarta tot revenea și-l silea să se confrunte cu adevărul 
despre sine însuși și despre purtarea sa din trecut. Și chiar nu 
putea spune că-i făcea vreo plăcere această străfulgerare 
interioară. 

Dar când Ugla vorbi din nou, păru brusc mult mai înveselită: 

— Nu contează. Suni acum. Mai bine mai târziu decât 
niciodată. 

— Da, ăăă, corect. De fapt, are legătură cu serviciul. 

Cum Ugla nu zise nimic, Huldar se aruncă direct: 

— Presupun că ai văzut știrea despre ancheta crimei. Ei bine, 
eu mă ocup de asta și trebuie să te întreb ceva. 

— Poftim? 

De data asta tonul ei fu suficient de rece cât să-i îngheţe 
urechea lui Huldar. 

— Victima acestei crime se numea Helgi Fridriksson. Se poate 
să nu-ți fi dat seama, pentru că e un nume destul de comun, dar 
cred că vă cunoșteaţi unul pe altul. Bărbatul era investitor și am 
toate motivele să cred că vi s-au încrucișat un pic căile cam 
acum un an. 

— Deja mi-am dat seama de asta. 

Ugla rămase iar tăcută, aparent hotărâtă să nu-i facă absolut 
deloc viaţa mai ușoară lui Huldar. lar el n-avea cum să o 
învinovățească pentru asta. 

— Înţeleg. Te pot întreba dacă aţi avut o relaţie de durată? 


VP - 213 


— Nu. 

— Atunci, a fost vorba de o singură noapte. 

— Nu-i treaba ta. 

Țigara îi arsese deja aproape până la degete. Răspunsurile 
femeii erau atât de scurte, încât nici timp să tragă un fum nu 
avea. 

— Două nopţi? Mai mult? 

— Mai contează? Doar nu crezi că l-am omorât eu? 

— Nu, normal că nici nu mi-a trecut așa ceva prin cap. Și ai 
dreptate că n-are nicio importanţă de câte ori te-ai întâlnit cu el. 
Ce încerc eu să aflu este unde anume aţi mers în noaptea sau 
nopţile pe care le-aţi petrecut împreună. 

— Unde am mers? 

— Da. 

Huldar încercă să se gândească la un mod de-a formula 
întrebarea fără să trebuiască să pronunţe cuvântul „pat”. 

— Nu mă refer la restaurant sau bar sau cinematograf, ori 
ceva de genul ăsta. Mă refer la apartamentul sau blocul pe care 
ne-ai putea ajuta să-l găsim. 

— Cumva glumești? 

— Poate părea un pic ciudat, dar vezi tu, chestia e că 
încercăm să găsim o proprietate pe care credem că Helgi o avea 
la dispoziție. Am motive să cred că tu l-ai vizitat acolo și că ne 
poţi ajuta să o localizăm. 

— De ce dracu' ai crede asta? Pentru că am făcut greșeala de- 
a merge cu tine acasă acea singură dată? 

Huldar șovăia. Ugla avea dreptul să audă adevărul. Problema 
era cum anume să i-l dezvăluie. Nu era deloc amuzant să afli că 
ai apărut într-o filmare porno care e folosită acum ca probă într- 
o anchetă de crimă. 

— Nu. Nu acesta e motivul. În niciun caz. Uite, am făcut rost 
de niște fișiere video de-ale lui Helgi ce par a fi filmate într-un 
dormitor. 

Se opri, în speranţa că ea avea să spună ceva, însă eanuo 
făcu, așa că fu silit să continue: 

— Sunt înregistrări. Să spunem doar că bănuim că femeile 
care apar în ele s-ar putea să nu fie conștiente că există o 
cameră video. 

— Înregistrări? 


VP - 214 


Tonul Uglăi părea la fel de uscat ca și cum ar fi străbătut 
deșertul Sinai fără nici măcar o sticlă de apă. 

— Da. Inregistrări. Sper că nu trebuie să pronunt asta pe 
litere. 

Huldar bănuia că ea înţelesese, dat fiind că nu-i răspunse în 
niciun fel. 

— Dă-mi voie să subliniez că suntem perfect conștienți de cât 
de delicată e toată treaba asta. Videoclipurile sunt urmărite 
doar de o mână de oameni, atunci când e strict necesar pentru 
anchetă. 

Dar ea nu părea deosebit de liniștită. 

— Și tu pur și simplu ai ajuns să vezi din întâmplare? 

— Nu, nu din întâmplare. Mi s-a încredințat sarcina de-a 
urmări tot materialul. Nu ești singura femeie care a fost filmată 
astfel. Am recuperat mai multe fișiere video din calculatorul lui 
Helgi. Singura coincidenţă e că pe tine te-am recunoscut eu. 

Alte momente de tăcere la celălalt capăt și Huldar profită de 
ocazie ca să mai tragă un fum, înainte ca ţigara să-i ardă până 
la filtru. 

— Să înțeleg că tu habar n-aveai de asta? 

— Cum de ţi-a trecut măcar prin cap că mi-aş fi dat acordul 
pentru așa ceva? 

Huldar se abținu să remarce că el de-abia o cunoștea, în ciuda 
întâlnirii lor intime. 

— Trebuia să întreb. Bănuiesc că așa au stat lucrurile. 

— Cum îndrăznește? Ce naiba e în neregulă cu el? 

— Vrei să spui ce „era” în neregulă cu el. E mort. 

— Bun! Mă bucur! lisuse! Și ce făcea, mai precis, cu 
videoclipurile? Le distribuia? 

Groaza Uglăi era perfect justificată. 

— Sunt deja pe internet? 

— Nu, din ce știm până acum, nu. Credem că făcea aceste 
filmări în interes personal. 

— Atunci insist să îl ștergeţi imediat! lisuse, ce naiba a fost în 
capul vostru? Voi nu aveţi altceva mai important de anchetat? 

Răspunsul era nu, însă el nu avea de gând să recunoască așa 
ceva. Viaţa lui Helgi părea, cel puţin la suprafaţă, să fi fost 
deosebit de respectabilă, cu excepția acestui obicei mizerabil. 

— Îţi amintești adresa proprietăţii unde a fost făcută filmarea? 


VP - 215 


Ugla îi închise telefonul în nas. Și nu mai răspunse când 
Huldar o sună imediat înapoi. 


VP - 216 


Capitolul 24 


Erla aruncă o privire la ceasul de pe perete, după care se 
întoarse la ecranul calculatorului. Era a doua oară când se uita 
într-acolo de când Huldar intrase în birou, ceea ce-l făcea să 
creadă că stătea ca pe ace în așteptarea veștii despre plecarea 
delegaţiei chineze. Venise la ea ca să-i povestească despre Ugla 
și să-i ceară permisiunea de-a discuta faţă în faţă cu femeia, 
oricât de puţină plăcere îi făcea această idee. 

— Nu mă deranja acum! Am nevoie să mă concentrez. 

Oftând iritată, adăugă: 

— Doar ce-am primit un telefon de sus ca să mă anunţe că 
trebuie să organizez o conferinţă de presă. Nu pot s-o fac. Nu m- 
au avertizat dracului și pe mine din timp! 

Deci acesta era motivul pentru care-i sărea ţandăra din orice. 
Ancheta înainta cu pași extrem de mici, și acum, că presa aflase 
despre crimă, presiunea din partea superiorilor pesemne că era 
de  nesuportat. Fără a mai adăuga și că era complet 
neproductivă. Poliţia pur și simplu nu avea resursele necesare 
să facă tot ce trebuie: să interogheze martorii, să analizeze 
probele adunate până acum, să ia la puricat așa cum trebuie 
evidenţele financiare ale lui Helgi, să afle ce se întâmplase cu 
părinţii lui Siggi, să pună la curent cu tot ce trebuie echipa de 
căutare care avea să organizeze o operaţiune de proporții 
pentru ei și să examineze toate calculatoarele pe care le 
confiscaseră. Singurele sarcini care fuseseră deja bifate până 
acum erau sortarea gunoaielor lui Helgi și urmărirea 
înregistrărilor camerelor de supraveghere din centrul orașului, 
pe care Gudlaugur le terminase chiar la timp pentru ședința de 
instruire zilnică, doar ca și aceasta să fie amânată încă o dată 
din pricina conferinței de presă. 

Întrucât Huldar stătea în faţa lui Gudlaugur la birou, el deja 
văzuse roadele muncii lui și știa că deși nu aveau să rezolve 
cazul, ele cu siguranţă furnizau o mică, dar importantă piesă a 
mozaicului. Gudlaugur izbutise să recreeze traseul lui Helgi pe 
Laugavegur, unde acesta se oprise de mai multe ori pentru a sta 
de vorbă cu mai multe tinere elegant îmbrăcate, toate suple, cu 


VP - 217 


picioare până-n gât și cu păr blond. Era evident că încerca în 
zadar să le convingă să meargă acasă cu el. Dacă ar fi avut 
noroc, fără îndoială că fata respectivă ar fi apărut într-una dintre 
filmările de pe calculatorul lui. Norocul lor că-l refuzaseră; însă 
eșecul lui Helgi avusese consecințe mortale pentru el. 

In loc să ajungă în pat cu o blondă, picase în ghearele unui 
criminal sadic. 

Din înregistrările camerelor de supraveghere, reieșea că Helgi 
nu abordase decât femei din mulţimea de petrecăreţi de pe 
stradă. O singură dată era văzut stând de vorbă cu un bărbat. 
Individul respectiv ţinea o ţigară în mână și părea să-i ceară un 
foc, lucru pe care Helgi nu i-l putea însă oferi. Dacă fumătorul 
fusese chiar atât de beat pe cât părea pe cameră, atunci era 
aproape imposibil să fi fost el atacatorul, deși firește că exista și 
posibilitatea ca el să se prefacă. Planul era să se lanseze un apel 
public pentru ca bărbatul să se prezinte de bunăvoie la poliţie, 
în speranţa că va fi eliminat de pe lista suspecţilor. 

Huldar nu zise nimic când observă că filmarea în care 
Gudlaugur se ivea în cadru după Helgi era vizibil mai scurtă 
decât celelalte filmări editate de acesta. Existau două secvenţe 
mai lungi. Intr-una dintre ele, Helgi cotea de pe Laugavegur pe 
Vitastigur. În cea de-a doua, apărea pe Skúlagata, îndreptându- 
se spre barul din Kex Hostel, cărând într-o mână o sticlă de 
bere. Dat fiind că pe Vitastigur nu existau camere, nu aveau 
cum să-şi dea seama de unde cumpărase berea. li luase mai 
bine de un sfert de oră să acopere o distanţă pe care ar fi 
trebuit s-o parcurgă în vreo patru minute, cel mult cinci. În zonă 
nu existau baruri și nici restaurante, așa că era imposibil ca 
Helgi să fi făcut rost de bere de acolo. Mai devreme apăruse pe 
o altă înregistrare, traversând Hverfisgata, fără ca acolo să fi 
avut berea. Așadar, pesemne că o căpătase undeva între 
Hverfisgata și Skulagata. 

Era logic, deci, ca el să fi întâlnit pe cineva care i-o oferise. 
Rămânea totuși de stabilit dacă era sau nu vorba de ucigaș sau 
de cu totul altcineva, însă un lucru era sigur: individul în cauză 
nu avea cum să fi fost pe jos, întrucât niciun pieton nu fusese 
surprins pe camere la vreunul dintre capetele străzii după ce 
Helgi își făcuse apariţia pe Skulagata. 

Exista totuși o mașină. Aceasta virase și îl urmase pe Helgi, 
rămânând niţel în spatele lui, după care se apropiase de el în 


VP - 218 


timp ce se afla în faţa intrării în Kex Hostel și-și golea berea 
înainte de a intra. Helgi putea fi văzut aplecându-se în dreptul 
geamului deschis de pe partea pasagerului, spunându-i ceva 
șoferului și apoi intrând în bar. După aceea, mașina plecase. Un 
vehicul ce semăna cu mașina respectivă fusese mai apoi 
identificat pe alte camere aflate pe șoselele ce duceau spre 
Álftanes. Nu exista nicio urmă de îndoială: aceasta era mașina 
care îl condusese pe Helgi la moarte, ceea ce însemna că 
aproape sigur șoferul era criminalul. Însă în niciuna dintre 
imagini nu i se vedea faţa. 

Vehiculul era un Land Cruiser gri sau argintiu. Gudlaugur și 
Erla se contraziceau în privinţa culorii, în timp ce Huldar nu 
emitea nicio opinie. Ceea ce era și mai frustrant era că numărul 
de înmatriculare nu se vedea, făcând astfel imposibilă 
identificarea proprietarului. Poliţia solicitase deja o listă cu toate 
mașinile de acest model din ţară și se așteptau să dea peste 
câteva sute, deși, dacă ar fi putut stabili modelul exact, ar fi 
putut scurta lista. Instantanee cu mașina fuseseră trimise la 
dealerul care se ocupa de Land Cruiser tocmai în acest scop. 

Acum se credea că Rohypnolul se afla în berea pe care Helgi o 
primise în timp ce mergea pe Vitastigur. Dar din moment ce era 
greu de crezut că începuse să-și facă efectul când Helgi urcase 
în mașină, traseră concluzia că ori acesta îl cunoștea pe șofer, 
ori fusese atât de beat, încât îi amorţiseră toate simţurile. Cei 
beti au tendința de-a vedea un prieten în oricine întâlnesc în 
cale. Alţi membri ai Investigaţiilor Criminale căutau acum prin 
înregistrările din noaptea de sâmbătă ale camerelor din 
apropierea locuinţelor lui Siggi și Helgi, pentru a da de urma 
Land Cruiserului și a Toyotei Yaris aparţinând părinţilor lui Siggi. 
Firma de leasing confirmase că cei doi încă deţineau mașina, 
deși în curând avea să le fie luată înapoi. 

Acum se credea că ori unul, ori ambele vehicule aveau să iasă 
la iveală pe camere pentru a-l lua pe Siggi sau a-l lăsa în faţa 
blocului lui Helgi, ceea ce ar fi putut face lumină și în cazul 
manevrelor părinţilor lui. Însă, din ce-i spusese Gudlaugur lui 
Huldar, cei cărora le fusese încredințată această sarcină nu 
ajunseseră la niciun rezultat. Nu exista nicio cameră pe străzile 
rezidenţiale din jurul celor două adrese, și ambele cartiere 
aveau nenumărate puncte de acces, dintre care aproape 
niciunul nu era supravegheat video. 


VP - 219 


lar asta se dovedi a nu fi singurul gol frustrant din raza de 
acoperire a camerelor. După ce urmărise înregistrările din blocul 
lui Helgi, Huldar rămăsese surprins să descopere că nu existau 
camere nici în fața intrării, nici în zona locurilor de parcare. 
Avusese de gând să-l întrebe pe tehnicianul de la firma de 
securitate de ce se întâmpla acest lucru, însă bărbatul încă nu-l 
sunase înapoi. Își făcu o notă în gând să-l întrebe pe 
administrator când avea să-i facă o vizită pentru chei. 

Dar înainte de toate, trebuia să stea de vorbă cu Ugla. 
Deschise gura ca să ceară permisiunea, însă Erla i-o reteză 
iarăși: 

— Dacă nu cumva ai vreun pont pentru conferința de presă, 
poţi să taci! 

Ea ridică privirea din ecran, părând și mai stresată. Era clar că 
delegația chineză se afla în continuare pe pământ islandez. 

— Ca și cum nu aveam deja destule de făcut! O blestemată 
de pierdere de vreme totală! De când a ajuns publicul să ne 
ajute să rezolvăm o crimă? 

Huldar ridică din umeri și nu se sinchisi să sublinieze că 
ponturile din partea publicului se dovediseră de multe ori 
folositoare. Cu toate astea, Erla avea toată compasiunea lui, 
căci nimic din ce făcuseră în timpul studiilor nu-i pregătise să 
stea în fața unei mulțimi de jurnaliști pentru a-i pune la curent 
cu progresul anchetei și a răspunde unor întrebări stânjenitoare. 
Mult mai mult sens ar fi avut să-i trimită la un curs de PR decât 
la încă o sesiune de cursuri despre cum să-și dezvolte abilităţile 
de lucru în echipă sau să stabilească noi obiective. La fel ca el, 
nici Erla nu era vreun mare fan al presei. El, unul, nu suferea 
proștii, și Erla se afla mereu pe punctul de a-și pierde controlul; 
calităţi care nu se pupau și pace cu ce se dădea la știrile de 
seară. 

Măcar ea avea să arate bine. Uniforma ei, care era obligatorie 
în astfel de situații, îi venea de minune, scoțându-i în evidenţă 
silueta subţire și musculoasă. Pentru prima oară, ea își dăduse și 
Cu ruj, ceea ce o făcea să apară aproape atrăgătoare - pentru 
cei care nu o cunoșteau. Efectul era unul tulburător de sexy, ca 
și cum ar fi purtat gura unei alte femei. Dar el nu trebuia să se 
gândească la așa ceva. Faptul că se apropiase prea mult de Erla 
îi provocase deja suficiente bătăi de cap și chiar n-avea nicio 
intenţie să repete o asemenea greșeală. In plus, avea impresia 


VP - 220 


că izbutise în sfârșit să intre iar în grațiile Freyjei și putea fi sigur 
că această ușă avea să i se trântească pentru totdeauna în nas 
dacă ea descoperea că își face iar de cap cu Erla. 

Însă probabil că își făcea iluzii deșarte la gândul că vreuna 
dintre ele ar mai fi vrut să aibă vreodată de-a face cu el. 

— O să fie bine, Erla. O să se termine înainte să-ţi dai seama. 

Nu era în întregime adevărat. Un minut petrecut acolo, în fața 
reprezentanţilor presei, putea părea o oră întreagă. 

— O să fie o bagatelă. 

Altă minciună. Însă ea avea nevoie de încurajare. 

— Aham! 

Erla nu se lăsa păcălită. 

— Sunt tentată să o trimit pe Lina în locul meu, adăugă ea, 
schițând un rânjet ce parcă se ivea tot mai rar. Ea le-ar închide 
imediat gura când ar începe să se piardă în detalii inutile. 

— Bănuiesc că s-ar descurca. 

Huldar o urmări pe Lina prin peretele de sticlă. Aceasta era 
băgată cu totul în ecranul calculatorului, luându-și de zor notițe. 

— E bună, Erla, și o să se transforme într-o polițistă de toată 
nădejdea. Să nu uiţi că e doar foarte tânără! Nici noi nu eram 
mai breji când am început - de fapt, noi nici măcar nu știam 
atâtea câte știe ea. 

Erla se îmbufnă auzindu-l, iar colţurile buzelor i se lăsară în 
jos într-o expresie care lui Huldar îi aducea aminte de nepoţica 
Freyjei. Făcându-l să spere, acum, că fetița avea să înceapă să 
zâmbească atunci când el o va scoate în oraș. Un lucru era sigur 
însă: nu avea cum să se abţină și să nu rânjească atunci când se 
va așeza lângă Freyja. 

Erla îl privi cu ochi mijiţi. 

— Am nevoie de cineva care să stea lângă mine. Aceste 
conferinţe au mereu genul ăsta de schemă. 

Bănuind ce urma, Huldar încercă iute să se apere, dar tot 
degeaba. 

— Niciun dar! Vii și tu! Deja ai uniforma pe tine. 

Huldar se schimbase pentru a scăpa de mirosul de gunoi. 
Avusese de ales între uniformă și costumul de trening pe care 
intenţionase să-l îmbrace la sala de forjă după muncă. 

Erla deja se încheia la haină. 

— Și ia-i cu tine și pe Lina și Gudlaugur. 


VP - 221 


Conferinţa de presă se desfășură cam cum se așteptaseră. Cu 
toate că nu făcuse cine știe ce impresie jurnaliștilor, măcar Erla 
reușise să-și păstreze cumpătul iar cererea ei de a li se trimite 
informaţii avusese drept rezultat o ploaie de apeluri telefonice și 
de e-mailuri din partea publicului. Lina, căreia i se ordonase să 
se alăture echipei care se ocupa de telefoane, se apropia acum 
țanţoș de Huldar, părând tare mândră de sine și fluturând o 
coală de hârtie făcută sul. 

— În sfârșit! 

Se lipi apoi de biroul lui, surâzând larg și lăsă o hârtie pe 
tăblia acestuia. 

— A sunat tipul cu ţigara. 

— Vrei să zici cel care i-a cerut lui Helgi un foc? 

— Da. 

judecând după cât de mândră se simţea Lina pentru un 
rezultat atât de neînsemnat, pesemne că până atunci avusese 
de-a face cu o mulţime de apeluri date aiurea. 

— S-a recunoscut în acele instantanee furnizate presei și și-a 
adus aminte, mai mult sau mai puţin. A zis că era foarte beat în 
acel moment. Dar a sunat totuși, ceea ce e un semn bun. 

— Excelent! încercă Huldar să-i imite entuziasmul. Cu 
adevărat excelent! Erla va fi încântată. 

Ridică apoi hârtia și citi numele și numărul de telefon al 
bărbatului. Nu era un nume care să fi apărut până acum în 
anchetă. 

— Au fost mulţi care s-au dovedit pierdere de vreme? 

— Destui, răspunse Lina, al cărei entuziasm începea să se 
evapore. Unele apeluri erau pur și simplu idioate, altele au fost o 
neînțelegere, iar câteva au fost pur și simplu urâte. 

— În ce fel urâte? 

— Unul zicea că nu dă nicio ceapă degerată pe Helgi. Altul a 
sunat ca să spună același lucru despre părinţii lui Siggi. Bine, 
era beat. 

— Și ce-a zis tipul respectiv despre Helgi? 

— A zis că Helgi a jefuit cetăţeni islandezi. lar celălalt a zis că 
părinţii lui Siggi sunt niște rataţi și niște escroci. Ca și cum ar fi 
crezut că o condamnare la moarte ar fi o pedeapsă mai 
potrivită. 

— Mereu o să ai parte și de dobitoci. 


VP - 222 


Fata era atât de tânără, încât Huldar simţea nevoia să o 
împiedice să afle cât de mare e numărul acestora. Avea să afle 
și singură. 

— Niciun apel legat de Land Cruiser? 

— Nu. Nici măcar unul singur. 

— Dar despre Yaris? 

— Două. Dar s-a dovedit că mașinile respective sunt albe, așa 
că am pierdut vremea de pomană. 

Huldar era surprins că nu primiseră mai multe telefoane, 
știind cât de des întâlnite erau Yarisurile în Islanda. Conferinţa 
de presă fusese lider de audienţă pe toate posturile de știri. Era 
cea mai citită știre a zilei, deci nimeni n-ar fi putut rata faptul că 
poliția căuta cele două mașini. 

— N-ar fi mai bine să-i spui Erlei despre tipul cu ţigara? 

Huldar îi dădu înapoi hârtia. 

Surâsul Linei se șterse cu totul. 

— Ba da. Dar voiam să-ţi spun ţie mai întâi, răspunse ea, 
roșind ușor. 

Huldar gemu în sinea sa, sperând că acest lucru se datora 
doar faptului că Lina voise să împartă vestea cu cineva care ar fi 
reacționat cu amabilitate. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca 
ea să se îndrăgostească de el. Intr-un fel, o încuraja prin faptul 
că era singura persoană din toată divizia care se purta drăguţ cu 
ea. Dar ca urmare a dezastrului cu Erla, el, unul, își interzisese 
să se mai implice vreodată într-o relaţie cu o colegă. 

— N-am știut că ești atât de îndemânatic la desen, Huldar. 

Era Jóel, colegul pe care Huldar îl agrea cel mai puţin dintre 
toți și care tocmai se întorsese în birou, aducând și frigul odată 
cu el. 

Acesta făcu semn spre desenul lui Siggi, care continua să 
atârne pe peretele de deasupra pupitrului lui Huldar. Jóel făcuse 
parte din echipa de securitate a delegaţiei chineze, însă 
ministrul fusese urcat în siguranţă în avion, în timp ce conferința 
de presă era în toi. lar acum se întorsese. Redevenind aceeași 
pacoste de zi cu zi. De-a lungul anilor, el și Huldar făcuseră de 
nenumărate ori schimb de insulte, se ciocniseră de multe ori și 
chiar ajunseseră să se și bată. 

— Sau l-a desenat fata? 

Jóel nu îi spunea niciodată Linei pe nume. O numea ori „fata”, 
ori „tu, de colo”, ori „hei, embrion de poliţist”. 


VP - 223 


— Of, dispari! : 

Huldar nu se sinchisea absolut deloc să fie mai subtil. In cazul 
lui Jóel, merita să fie direct. 

— Ei, și tu, n-o lua la modul personal. Desenul tău chiar e 
foarte drăguţ! zise Jóel, rânjind sarcastic. 

— Taci dracului și cară-te! 

Huldar se proțăpi în braţele scaunului, pregătindu-se să se 
ridice. Dacă tipul nu voia să plece de bunăvoie, atunci trebuia 
să-l ajute el. 

— Hei, stai potolit! Bine, înțeleg perfect de ce sunteți așa 
nerăbdători să mă întorc înapoi la muncă. Acum, că sunt aici, 
ancheta va începe în sfârșit să se urnească. lar voi doi aţi putea 
pleca liniștiți acasă. 

Pe acolo, se glumea nu doar că Jóel era unul dintre cei mai 
mari nemernici din toată secţia, ci mai era și unul dintre cei mai 
slabi detectivi. 

Dar Huldar îl lăsă pe bou să aibă el ultimul cuvânt de zis. De 
dragul Linei. Nu mai voia să o lase să fie martoră la genul ăsta 
de măgării. În vreme ce Jóel se îndepărta cu pași mari, părând 
insuportabil de mulţumit de propria-i persoană, Huldar își dădu 
ochii peste cap către Lina. 

— Mersi! Chiar nu pot să-l sufăr. Pur și simplu mă scoate din 
sărite. 

Lina își plecă pe un umăr capul și zâmbi apologetic. Huldar îi 
întoarse zâmbetul. Nu doar că era isteață și silitoare, cugetă el, 
dar mai era și extrem de pricepută la interpretarea caracterului 
unei persoane. 


VP - 224 


Capitolul 25 


De data asta, băieții puseseră piciorul în prag: sub nicio formă 
n-aveau de gând să se întâlnească iar la capcana islandeză 
pentru turiști, așa că Thormar fusese nevoit să vină de urgenţă 
cu o altă propunere de local. Tot ce-i venise pe moment în minte 
fusese sala de fitness, însă, după cum se dovedi mai apoi, nici 
că se putea să fi făcut o alegere mai proastă. Locul gemea de 
lume. Până și sauna era plină. Oriunde te uitai, oameni în 
costume de Lycra sau de spandex se luptau cu aparatele, atenţi 
doar la propriile lor coloane sonore speciale. Trăgând de fiare, 
întinzându-se, ridicând sau împingând la aparate, încordându-și 
mușchii purpurii de la efort. Mai ales la benzile de alergat erau 
cozi lungi, căci oamenii făceau tot ce le stătea în puteri să ardă 
caloriile acumulate de Crăciun. Alţii se admirau în faţa peretelui 
acoperit cu oglinzi aflat în capătul sălii, întinzându-se cât puteau 
și strâmbându-se, în vreme ce-și cercetau trupurile în căutarea 
oricărei urme de imperfecţiune. 

Nu era loc pe nicăieri pentru trei bărbaţi care doreau să stea 
de vorbă netulburaţi de nimeni. 

Până la urmă, optaseră să se așeze unul lângă altul pe o 
bancă de lemn aflată în fundul vestiarului, unde se schimbau 
bărbaţii, coborându-și glasurile până la un simplu murmur. 
Puţini dintre cei de acolo îi băgau în seamă, însă unul sau doi le 
aruncară o privire piezișă, ca și cum ar fi vrut să comenteze 
ceva la adresa lor. Insă nu o făcu nimeni. Vestiarele aveau un fel 
al lor de a-i inhiba pe oameni. 

— Eu sugerez să ștergem site-ul. 

Thormar strângea tare telefonul mobil vârât în buzunarul 
hanoracului pe care-l folosea la sală. Folosirea mobilelor erau 
dezaprobată în vestiarul unde se schimbau oamenii. Își trăsese 
un hanorac pe el în încercarea de-a se pierde în mulţime, iar 
Tommi își luase și el echipamentul de sport. Gunni însă, prin 
comparaţie cu ei, ieșea în evidentă ca un far luminos, fiind 
îmbrăcat la costum și cu palton. Retrospectiv vorbind totuși, la 
fel de bine ar fi putut nici să nu se deranjeze. Comportamentul 


VP - 225 


lor - izolaţi în fundul sălii și șușotindu-și la ureche - îi făcuse 
deja să iasă în evidenţă. Thormar adăugă: 

— Nu știu de ce naiba nu ne-am gândit din prima la asta. 

— Să-l ștergem? 

Gunni se trase în spate, ca și cum Thormar tocmai i-ar fi 
sugerat o sinucidere în grup ca să-și rezolve toate problemele. 

— Dar eu nu am nicio copie. Voi aveți? 

Tommi clătină din cap, însă Thormar era destul de sigur, 
văzându-i privirea coborâtă și ezitantă, că minte. 

— Dacă vreunul dintre voi are cópii, continuă el, eu le-aș 
șterge în locul vostru. Poate chiar aș arunca și calculatorul pe 
care le-am avut salvate, doar ca să fiu sută la sută sigur. 

— Ce dracu’ tot zici acolo? 

Gunni îi dădu un ghiont lui Tommi, ca să-l susţină. 

— N-avem de ce să ne panicăm așa, aiurea. Poliţiştii nu știu 
nimic. Dacă ar fi știut, ne-ar fi săltat deja. Singurul de care au 
părut interesaţi ești tu, Thormar. Până la urmă, cu tine era Helgi 
cel mai bun prieten. Nici nu e de mirare c-au vrut să discute cu 
tine. lisuse, omule! Nu mai fi așa fătălău! 

Thormar trase aer adânc în piept. 

— De câte ori trebuie s-o repet? Sunt cu ochii pe noi. Doar 
pentru că încă nu știu toată povestea nu înseamnă că n-o să o 
afle. 

Nu mai adăugă și faptul că nici prin cap nu-i trecea să ia 
asupra sa toată vina. 

— Gunni are dreptate. 

Tommi evită privirea lui Thormar când o spuse, aplecându-se 
ca să-și facă de lucru cu șireturile de la adidași. 

— N-au suflat niciun cuvânt la conferința de presă și am și 
citit toate articolele din ziare. Aia par să nu aibă habar de nimic. 

— Of, revino-ţi! Doar n-o să dezvăluie tot ce știu la conferința 
de presă. Tu cât de naiv poţi să fii? 

Thormar se săturase până peste cap să fie permanent silit să 
le aducă aminte cât de gravă era situaţia lor. Faptul că ei nu 
fuseseră chemaţi la secţia de poliţie, cum fusese el, îi făcea să 
privească toată această chestie cu o lejeritate incredibilă. 

— Trebuie să ștergem site-ul, repetă el. Inainte să îl găsească. 

— N-o să-l găsească. Cum o să procedeze ca să-l găsească? E 
sută la sută invizibil și accesul e strict controlat. 


VP - 226 


Gunni se întrerupse când un bărbat cu un prosop în jurul taliei 
se apropie de un dulap aflat în apropierea lor. Acesta le aruncă 
celor trei o privire cu coada ochiului, dar păru resemnat la ideea 
că trebuie să se dezbrace de faţă cu ei. Ei se întoarseră, plini de 
bun-simt, cu spatele și începură să discute, complet la 
întâmplare, despre fotbal, însă erau prea tulburaţi ca să se 
poată concentra la ce spuneau de fapt. Când bărbatul trânti 
până la urmă ușa dulapului și porni spre ieșire, cei trei își reluară 
discuţia de unde o întrerupseseră. 

Thormar vorbi primul: 

— Vouă încă nu v-a trecut prin cap că poliţia a pus mâna pe 
calculatoarele lui Helgi? 

Niciunul dintre ei nu zise nimic. 

— Au acolo o divizie IT. Cu siguranţă au. Cât credeţi că le va 
lua să găsească și site-ul după ce vor începe să scormonească 
prin fișierele alea? 

Gunni pufni, iritat. 

— De unde dracu’ să știm noi? Doar nu suntem experţi în 
calculatoare. In fine, site-ul n-ar trebui să fie foarte sigur? Faptul 
că au pus mâna pe calculatorul lui probabil că n-o să aibă nicio 
importanţă. 

Işi puse mâinile pe coapse, ca și cum se pregătea să se ridice. 
Dacă pleca el, Tommi avea să îl urmeze negreșit. 

— Oameni buni. 

De data asta, Thormar chiar se strădui din răsputeri să-și 
alunge stresul și exasperarea din voce, întrucât era limpede că 
această abordare nu ducea la niciun rezultat. 

— Va trebui să acceptăm că site-ul trebuie să dispară. Ne-am 
distrat de minune, însă eu, personal, trebuie să recunosc că și-a 
cam pierdut farmecul. Chiar merită cu adevărat riscul acum, că 
poliţia ne-a luat urma? 

El începuse deja de ceva vreme să-și piardă interesul față de 
site, lucru pe care sub nicio formă nu l-ar fi recunoscut în faţa lor 
dacă n-ar fi ajuns în situaţia asta groaznică din prezent. În 
anumite privinţe, dinamica grupului lor nu se schimbase de când 
erau niște puștani. 

— Doar nu vorbiţi serios? 

Tommi începu să clatine din cap, dar se opri repede, 
temându-se că Gunni s-ar putea să nu fie de acord. Îi aruncă o 
privire acestuia, așteptând să preia el conducerea, și, ca de 


VP - 227 


obicei, Gunni îi făcu pe plac. Păcat că Thormar nu-l putea atrage 
de partea sa. Dacă ar fi putut, Tómas l-ar fi ales imediat pe el. 


— Să ne calmăm niţel, bine? rosti Gunni. Îl putem șterge în 
orice moment, dacă va părea că ancheta va avea o legătură 
directă cu site-ul. Dacă așa stau lucrurile, atunci - zap! - 


ștergem conținutul. 

Telefonul îi sună în mână și el îi verifică ecranul. 

— De la lucru. Căcat! Le-am spus... 

Nu mai apucară să afle ce minciună le spusese Gunni ca să 
poată da o fugă să se întâlnească aici cu ei. Cât timp vorbi el, 
ceilalți nu suflară o vorbă măcar. 

Când termină de vorbit la telefon, Gunni suferise o completă 
schimbare de atitudine. 

— Ștergeți site-ul! 

Își vâri telefonul în buzunarul paltonului scurt pe care îl purta 
pe deasupra. 

— Poliţia a sunat la mine la muncă și a stat de vorbă cu 
asistenta mea. Au măcar voie să facă asta? 

Cercetă cu atenţie chipurile prietenilor săi și, când niciunul 
dintre ei nu-i răspunse, continuă: 

— Vor să stea de vorbă cu mine. 

Thormar își ascunse ușurarea. Nu mai era el singurul intrat în 
vizorul poliţiei. Acum, că Gunni era luat la ţintă, atitudinea lui 
suferise o întoarcere la 180 de grade. 

Părând acum extrem de agitat, Gunni întrebă: 

— Dacă această crimă e legată de site-ul web și poliţia 
reușește să-l acceseze? Vor veni să caute și în apartament, nu-i 
așa? 

Thormar nu se gândise chiar atât de departe. 

— Mda, cu siguranţă o vor face. Pe mine m-au întrebat dacă 
Helgi mai deţinea și alte proprietăţi. 

— Cum așa? Deja știu despre asta? 

Gunni începu să bată neliniștit din picior. Se transformase 
într-un personaj care sărea în ochi de la un kilometru în 
costumul lui impecabil, de broker, cu șosete în picioare. 

— Nu. Am rămas cu impresia că nu știu nimic concret, ci doar 
îi bănuiesc existenţa. 

Tommi căscă ochii, ceea ce îl făcu să arate brusc ca atunci 
când era puști. 


VP - 228 


— N-ar fi mai bine să-l curățăm? Să distrugem toate 
amprentele și așa mai departe? 

Întrebarea îi era adresată lui Thormar. De când îi făcuse să se 
îngrijoreze și pe ei, se părea că problema devenise 
responsabilitatea lui. 

— Habar n-am. Niciunul nu avem cazier, așa că n-au 
amprentele noastre. Și cred că vor avea nevoie de un mandat 
ca să ni le ia. Nu-i așa? 

Niciunul nu știa. Tommi căută pe telefon și citi legile 
privitoare la prelevarea amprentelor, ceea ce nu făcu absolut 
nimic să le potolească din temeri. Se părea că polițiștii aveau 
voie să ia amprentele tuturor celor aflaţi la locul faptei, pentru 
a-i elimina din ancheta lor. Dacă o persoană refuza, aceasta 
putea depune o plângere în baza faptului că mandatul trebuia 
emis de un judecător. Tommi adăugă pe un ton sumbru că 
solicitarea unui mandat de către poliție era întotdeauna 
aprobată, indiferent de situaţie. Niciunul dintre ei nu-l contrazise 
și nu-l întrebă de unde căpătase această informaţie. 

— Șterge-l! zise Gunni, făcându-i semn lui Thormar. 
Amprentele nu vor mai conta, atât timp cât site-ul web nu mai 
există. 

În loc să protesteze și să sublinieze faptul că Gunni avea 
telefonul la el și o putea face chiar el, Thormar intră online. 

— Oricum, cum putem șterge site-ul? Știe vreunul dintre voi? 
Nu trebuie să ștergi fiecare postare în parte, nu? 

Reieși că niciunul nu avea habar. Site-ul fusese construit de 
Helgi, care era singurul dintre ei cu ceva cunoștințe despre 
calculatoare. Thormar încercă una, alta, dar nu descoperi nicio 
cale de a-l șterge. După care încercă să șteargă postările 
individuale una câte una, anticipând că va trebui să-și amâne și 
mai multe programări, dat fiind că postaseră materiale pe forum 
timp de mai bine de zece ani. În acest ritm, avea să fie nevoit să 
se dea bolnav și ziua următoare. 

— Dacă fiecare postare trebuie ștearsă individual, va trebui să 
ne împărţim sarcinile. Eu n-am timp să fac totul singur. 

Niciunul dintre ceilalţi doi nu se oferi să-l ajute. Dar oricum se 
dovedi inutil, întrucât postările refuzau să dispară. Când încercă 
prima oară, își făcu apariţia o mică fereastră care îl anunţă că 
nu era autorizat să șteargă niciun fel de material. Doar 
administratorul o putea face. 


VP - 229 


— Ce dracu-i asta? 

Ceilalţi încercară și ei și primiră același mesaj. Gunni fu primul 
care se gândi să verifice pagina administratorului și care scoase 
un geamăt puternic. Tuturor le fusese anulat statutul de 
administrator. Doar doi utilizatori mai aveau acum acest titlu: 
Helgi și persoana care avea titlul de utilizator „administrator”. 

Gunni se ridică în picioare. 

— Eu propun să curăţaţi temeinic apartamentul. 

— Noi? 

Din nou, căzu în sarcina lui Thormar să enunţe cu voce tare ce 
gândea pesemne și Tommi. 

— Scuză-mă, dar de ce nu tu? 

— Pentru că poliţia e călare pe mine. Ba e posibil să mă ţină 
chiar acum sub observaţie. Doar nu vrem să-i conducem direct 
la adresa aia, nu? 

Thormar își înfrână impulsul de a-i spune lui Gunni că aproape 
sigur își exagera propria importanţă în cadrul anchetei. Un lucru 
sigur era faptul că ar fi fost mai bine să-l facă pe Gunni să se 
neliniștească decât să rămână același egoist incurabil care era 
de obicei. Așa că nu mai zise nimic, iar el și Tommi rămaseră în 
urmă după ce plecă Gunni, schimbându-se în tăcere de haine și 
plecând apoi în direcţii diferite. Tot nu ajunseseră la nicio 
concluzie cu privire la cine trebuia să curețe apartamentul. 
Singurul lucru asupra căruia căzuseră de acord era că trebuia să 
aștepte până a doua zi, întrucât niciunul dintre ei nu avea timp 
în seara respectivă. 

Abia când Thormar ajunse la volanul mașinii sale îi trecu prin 
cap că poate ar trebui să angajeze o echipă profesionistă de 
curățenie ca să facă treaba în locul lor. Să îi plătească doar cu 
bani gheaţă; sa-și țină numele departe de asta. Intr-o stare de 
spirit ceva mai veselă, se hotărî să-i transmită și lui Tommi 
această idee. Dar când luă telefonul și văzu ecranul, toate ideile 
sale se împrăștiară instantaneu. Pe site îi aștepta un mesaj. 
Reacţia iniţială fu să-l ignore, însă curiozitatea îi dădea ghes. 

Ei, băieți! Care dintre voi vrea să meargă cu mașina cu mine 
data viitoare? 

lar mesajul era însoţit de o poză în care Thormar crezu că-l 
distinge pe Helgi, zăcând întins pe bancheta din spate a unei 
mașini, cu ochii închiși și cu gura deschisă; adormit, probabil. 


VP - 230 


Purtând aceleași haine de sâmbătă-seara - și cele pe care le 
avea în videoclipul cu spânzurătoarea. 

Cu mâini tremurătoare, Thormar închise mesajul. Când 
cercetă cu privirea parcarea, nu zări nicio urmă de Tommi sau 
mașina acestuia. Gunni plecase cu mult înaintea lor, desigur. În 
loc să sune, Thormar lăsă telefonul pe scaunul pasagerului și 
strânse volanul până i se albiră încheieturile. Momentul în care 
sosise mesajul era de-a dreptul tulburător. Să fi fost vorba de o 
coincidenţă? Sau să fie, oare, nevoit să admită că acest nou 
utilizator se putea să nu fie totuși un străin? Să fie, oare, posibil 
să fie vorba de unul dintre ei? 


VP - 231 


Capitolul 26 


Huldar sunase dinainte și Doddi, administratorul, îi spusese că 
se bucură să-i primească pe el și pe Gudlaugur oricând doreau 
ei. Cu toate că terminase munca pe ziua respectivă, el locuia în 
clădire, așa că nu era nicio problemă să le răspundă la întrebări 
sau să-i însoțească unde voiau ei să meargă. Când le dădu 
drumul înăuntru, avea firimituri în barbă, dând astfel de înţeles 
că îl sculaseră de la masă. îi invită în apartamentul lui, însă 
Huldar refuză propunerea. Nu era nevoie să-l deranjeze prea 
mult pe bărbat, iar discuţiile au tendinţa să se prelungească la 
nesfârșit atunci când oamenii stau prea confortabil. 

Doddi încă își mai sugea mâncarea dintre dinţi în timp ce le 
arăta încuietoarea biroului său de la subsol. 

— După cum vedeţi, n-a încercat nimeni să-l spargă. 

Huldar se aplecă pentru a cerceta gaura cheii și tocul ușii. 
Dacă încuietoarea fusese forțată, acest lucru fusese făcut de un 
profesionist. 

— Vreo șansă s-o fi uitat descuiată? 

Administratorul scoase un râset scurt. 

— Niciodată. 

Văzând că cei doi detectivi nu păreau convinși, adăugă: 

— Incui mereu ușa după mine. lnăuntru, există chei de la 
apartamente unde se află obiecte care valorează o avere. Și de 
la mașini care costă și ele o grămadă de bani. Credeţi-mă - mă 
asigur că ușa asta rămâne mereu încuiată. Tot vă mai întrebaţi 
cum a ajuns băieţelul în apartamentul lui Helgi? Incă nu aţi 
aflat? 

— Am primit o informaţie cum că ar fi fost mare deranj în 
apartamentul lui Helgi acum două weekenduri. Cum el se afla în 
străinătate în acel moment, ne întrebam dacă nu cumva a intrat 
altcineva în lipsa lui. Desigur, asta nu înseamnă neapărat că a 
folosit o cheie furată. Helgi și-ar fi putut închiria apartamentul 
altcuiva. Presupunând că informaţia noastră e corectă. 

— Nu se afla nimeni în apartament cât era el plecat; cel puţin, 
nu din ce știu eu. Și cred că mi-ar fi spus dacă urma să i-l 


VP - 232 


închirieze unui prieten sau unui membru al familiei. Deși nici de 
asta nu pot fi sigur, firește. 

— Nu știi nimic despre sosiri sau plecări ciudate, ori despre 
zgomote de genul ăsta? 

Administratorul clătină din cap. 

— Nu, nimic de genul. 

— Faci cumva seara o patrulare prin jurul clădirii? 

— Nu. Nu face parte din fișa postului. Am ore normale de 
lucru. După ce mi se termină ziua de muncă, sunt liber. E un 
bloc liniștit. Nu e nevoie să patrulez în jurul lui ca și cum ar fi o 
bancă sau ceva de genul. Deși mă mai întorc uneori la treabă, în 
cazuri de urgenţă, dacă se întâmplă să fiu acasă. Cum e cazul 
acum. 

Gudlaugur preluă el interogatoriul. 

— La ce etaj se află apartamentul tău? 

— La parter. De ce întrebi? 

— Apartamentul lui Helgi e cu unsprezece etaje mai sus. Se 
poate să fi avut loc vreo petrecere sau să fi rămas cineva peste 
noapte acolo, în acel weekend, fără ca tu să știi? 

Administratorul trebui să admită că acest lucru era posibil. 

— Păi, sunteţi bine-veniţi să-i întrebaţi pe vecini, replică el. 
Dar aș rămâne surprins să nu primiţi aceleași răspunsuri ca 
ultima dată. 

Huldar cugetă câteva clipe la asta. Cu ocazia precedentei lor 
vizite, puseseră întrebări generale despre Helgi și se 
interesaseră dacă oamenii au auzit vreun zgomot bizar în 
noaptea crimei. Insă nu-i întrebaseră și despre weekendul de 
dinainte, așa că nu aveau nimic de pierdut dacă-i luau iar pe 
vecini la întrebări, dat fiind că tot erau aici. 

— Cred că ar fi mai bine așa. 

În apartamentul de sub cel al lui Helgi nu era nimeni. Probabil 
că proprietarii lui încă nu se întorseseră din străinătate. Nici la 
ușa cuplului care locuia în apartamentul de lângă lift nu 
răspunse nimeni. Insă femeia care fusese acasă când poliţia îl 
găsise pe Siggi le deschise ușa imediat ce bătură. 

Când văzu cine e, ea își duse o mână osoasă la inimă. 

— O, Dumnezeule! 

Era o întâmpinare destul de neobișnuită, însă ei se 
obișnuiseră cu tot soiul de reacţii. 

— Bună! Suntem de la poliţie. 


VP - 233 


Un comentariu redundant, dat fiind că era îmbrăcat în 
uniformă. 

— Mă numesc Huldar. M-ai văzut aici duminică. El este 
Gudlaugur. 

— O, Dumnezeule! zise din nou femeia, cu o expresie 
împietrită. Sunteţi aici în legătură cu crima? Criminalul se află 
cumva în clădire? 

Huldar zâmbi. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nu-ti face griji: nu suntem aici 
ca să te facem să te alertezi ori ceva de genul. 

Femeia se mai linişti niţel și lăsă mâna în jos. 

— Ar fi trebuit să-mi spuneţi ce se întâmplase când aţi venit 
aici, duminică. A trebuit să aflu de la știri, la fel ca toată lumea. 
Cu siguranţă martorii sunt îndreptăţi să afle mai multe informaţii 
decât restul lumii! lar eu eram martor, nu? 

— Nu prea, nu. Ne-ai văzut făcându-ne treaba. Mă tem că 
asta nu se pune. 

Surâsul liniștitor al lui Huldar fu întâmpinat de o privire ca de 
gheaţă. 

Femeia își cuprinse trupul cu brațele și se cutremură. 

— Criminalul se afla în apartamentul lui? Eu sunt singură aici. 
Soţul meu e plecat peste hotare. E nevoie să plec și eu în altă 
parte? 

— Nu. După cum au zis și la știri, crima a avut loc în Álftanes. 
N-ai de ce să te temi. 

Huldar începea să-și piardă răbdarea. Nu era prima dată când 
avea de-a face cu această dorinţă egoistă din partea publicului 
care dorea să se vâre cu de-a sila în mijlocul unei crize sau al 
unei tragedii aflate în desfășurare. Ca și cum totul se învârtea în 
jurul lor. 

— Ne aflăm aici pentru a-ţi pune niște întrebări despre 
weekendul precedent, dinainte să se întâmple totul. Erai cumva, 
din întâmplare, acasă? 

— Da, eram. In pat, cu gripă. 

Huldar își îngădui deloc milostivul gând că „gripa” ei nu 
fusese ceva mai grav decât o tuse și un nas înfundat. 

— Așa că ai fi auzit orice zgomot ar fi răzbătut din 
apartamentul lui Helgi în seara de sâmbătă? 


VP - 234 


— Da, dacă ar fi fost puternic. Dar nu am auzit nimic. Și 
aveam impresia că era plecat în străinătate. M-am lovit de el pe 
hol, vineri, și căra o servieta. 

— Așadar, din ce știi tu, apartamentul era gol. 

— Da. Dar acum mă faceţi iar să mă îngrijorez. Ce se 
întâmplă? 

— Chiar nu ai niciun motiv să te alarmezi. 

Huldar afișă iar zâmbetul fals. 

— Nu facem decât să urmăm posibile piste ca parte a 
anchetei noastre. Și, din moment ce nu mai ai nimic de adăugat, 
am să-ţi urez „o zi frumoasă” și am să-ţi mulţumesc pentru 
ajutorul acordat. 

Femeia însă nu avea de gând să-i lase să scape așa de ușor. 

— Dar... 

Huldar aşteptă. Cum ea nu mai zise nimic, o făcu el: 

— Ţi-ai amintit ceva? 

— Nu ceva recent, nu. Helgi părea vecinul perfect. Dar ce 
putem ști cu adevărat despre cei pe lângă doar trecem din când 
în când? Când s-a mutat el aici, mi-am făcut totuși griji. 

— Ha? făcu Gudlaugur. Din ce cauză? 

— Pentru că, la scurt timp după ce s-a mutat aici, un nebun a 
intrat în clădire și a început să bubuie în ușa lui Helgi. A iscat o 
asemenea hărmălaie, încât credeam că o s-o spargă. M-am uitat 
afară, ca să văd ce se petrece. 

— Ce voia individul? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Am închis imediat ușa și l-am 
sunat pe administrator, care a venit și l-a scos afară. Helgi nu 
era acasă: era plecat, ca de obicei, în străinătate. Credeam că 
poate bărbatul îi căuta pe locatarii de dinainte, dat fiind că aceia 
erau mult mai puţin respectabili. După aceea, am aflat de la 
administrator că tipul primise adresa greșită. Asta mi s-a părut 
și mie cea mai logică explicație. 

Când deveni limpede că nu mai avea nimic de adăugat, 
reușiră să scape de ea și să se întoarcă la parter, unde porniră 
pe urmele administratorului. În apartamentul lui se auzea 
televizorul mergând. După ce refuzară încă o invitaţie de-a intra 
în casă, Huldar îl întrebă direct despre incidentul descris de 
vecina lui Helgi. Era primul indiciu care lega victima de orice soi 
de problemă și oricât de vag ar fi fost, merita urmărit. 


VP - 235 


— O, ţicnitul! raspunse Doddi. L-am dat pe ușă afară. A intrat 
în clădire ţinând întruna apăsat butonul interfonului până ce i-a 
dat cineva drumul la ușă. După aceea, le-am trimis tuturor 
locatarilor o înștiințare să fie atenţi pe cine lasă înăuntru și mă 
bucur să spun că de atunci n-am mai avut niciun fel de incident. 

Insă pe Huldar nu-l interesau regulile casei. 

— Știi cumva de ce voia bărbatul să-l vadă pe Helgi? 

— N-avea niciun motiv, din câte știu eu. Pur și simplu era 
țicnit. Nu te puteai înțelege cu el. Tot ce-am aflat e că voia să-l 
bată pe Helgi. De ce, n-am idee. Nici el nu cred că știa. N-am 
putut scoate nimic de la el. Am reușit să-l trag până la lift și să-l 
conduc apoi afară din bloc. Până la urmă, a cooperat și el, căci l- 
am minţit că deja chemasem poliţia. Foarte bine așa - oricum nu 
m-aș fi putut pune cu el dacă s-ar fi hotărât să se împotrivească. 

— Pe Helgi l-ai întrebat despre incident? 

— Normal că l-am întrebat. Imediat ce s-a întors acasă. Helgi 
era proaspăt mutat aici și, sincer, îmi făceam un pic griji cu 
privire la felul de om căruia îi fusese îngăduit să locuiască aici. 
Nu agream ideea că genul ăsta de lucruri ar fi putut să înceapă 
să devină o obișnuinţță. Nu îmi puteam imagina decât că 
probabil bărbatul era un recuperator, deși firește că asta nu 
avea niciun sens. Doar nu platești ditamai avansul pentru un 
asemenea apartament dacă ești prea sărac să-ţi plătești 
dealerul. În fine, sunt sigur că Helgi oricum nu era genul care să 
consume droguri. Când i-am spus ce se întâmplase, a rămas de- 
a dreptul uluit. Știu cum să citesc o persoană și chiar nu avea 
cum să se prefacă. În mod clar habar n-avea despre cine fusese 
vorba. Până la urmă, am căzut amândoi de acord că cineva 
chiar trebuie să-l fi confundat cu altcineva. Că bărbatul acela 
venise să se ia de Helgiul care nu trebuia. Și dat fiind că a fost 
ultima oară când l-am văzut, presupun că am avut amândoi 
dreptate și nici că ne-am mai gândit la acea întâmplare. 

Huldar scoase niște fotocopii împăturite din buzunarul interior 
al gecii. 

— Acesta este bărbatul care l-a adus pe băiat în apartament. 

li întinse administratorului o foaie printată cu cel mai bun 
instantaneu pe care izbutiseră să-l surprindă de le înregistrările 
camerelor de luat vederi. Tot ce apărea acolo era o parte din 
chipul bărbatului, cu fularul care acoperea totul mai jos de ochi 


VP - 236 


și cu fruntea parţial ascunsă de glugă și de șapca de baseball pe 
care o purta pe dedesubt. 

— El este? După calculele noastre, bărbatul din fotografie 
trebuie să aibă ca înălţime undeva între 1,77 și 1,80. 

Administratorul privi poza cu atenţie, după care i-o dădu 
înapoi. 

— Nu prea e deloc de ajutor! Ar putea fi oricine. Dar înălţimea 
pare să se potrivească. Era cam cât mine de înalt, însă mai 
legat. Mult mai masiv decât bărbatul din această poză. 

— Deci imaginea asta nu-ţi amintește de nimic? Nu-l recunoști 
pe acest individ din altă parte? 

Huldar îi întinse următoarea fotografie. 

— Atunci, tipul ăsta? 

Administratorul luă foaia printată și studie poza, după care 
ridică privirea, întrebător. 

— Da. Vă vine a crede? El este. Despre cine e vorba? 

Huldar nu-i răspunse, însă, surprinzând privirea lui Gudlaugur, 
ridică din sprâncene în semn de avertizare. În sfârșit! Îi 
mulțumiră lui Doddi și îi cerură să treacă a doua zi pe la secţie, 
ca să le dea o declaraţie formală. Inainte de-a pleca, Huldar îl 
întrebă dacă existau cumva camere de supraveghere care să 
acopere locurile de parcare din apropiere. Administratorul, la fel 
de uluit, le explică faptul că nu era dispus nimeni să instaleze 
camere în afara clădirii, întrucât toţi își ţineau mașinile în garajul 
subteran. Cu alte cuvinte, locatarii nu fuseseră dispuși să 
plătească pentru un sistem de supraveghere care să se ocupe 
de mașinile altora. După care le oferi o scuză penibilă pentru că 
nu pomenise el însuși de incidentul cu ţicnitul, pretinzând că 
acționase așa din dorinţa de-a proteja reputaţia defunctului și 
pentru că nu dorise să arunce o umbră de îndoială asupra lui 
doar din cauza unui incident izolat, care în mod aproape sigur 
nu avusese nicio legătură cu el. Nici Huldar și nici Gudlaugur nu 
făcură vreo încercare să-l ajute pe bărbat să scape de povară. 
Adevărul era că, dacă ar fi fost sincer încă de la bun început, ei 
ar fi intuit mult mai devreme legătura dintre Helgi și tatăl lui 
Siggi. Acum le mai rămânea să afle ce îl determinase pe Margeir 
să încerce să smulgă din balamale ușa de la apartamentul 
victimei. În sfârșit, într-un final, ajungeau undeva. 


VP - 237 


Capitolul 27 


Miercuri 


Huldar își lăsă scaunul pe spate, uitându-se peste capetele 
colegilor săi, în vreme ce Erla îi punea la curent cu ultimele 
noutăţi. Decizia de-a sta mereu în spate era o reminiscență a 
zilelor de școală, o încercare de-a evita să fie scos cu forţa în 
faţa clasei. Măcar aici nu exista acest pericol: era greu de crezut 
că Erla i-ar fi chemat pe vreunul dintre ei la tablă, să le întindă o 
bucată de cretă și să le ceară să rezolve o ecuaţie. Sau să recite 
o poezie învățată pe dinafară. 

Şefa lor trecuse în revistă progresele înregistrate până acum 
de anchetă, punându-i la curent cu punctele unde se făcuseră 
cât de cât pași înainte. Când ea rulă înregistrările editate ale 
camerelor de luat vederi de pe Laugavegur, Huldar observă că 
Gudlaugur se lasă în jos în scaun precum un condamnat, 
incapabil să se relaxeze până ce ea nu apăsă butonul „Stop”. 
Huldar știa că toți cei prezenţi în sală ar fi reacţionat identic cu 
Gudlaugur în împrejurări asemănătoare: nu-și dorea nimeni să 
fie văzut de către colegi umblând prin oraș, mai ales într-o 
asemenea situaţie. Și nu exista nicio diferenţă dacă erai atras 
de persoane de același sex sau de cel opus. Acum îi părea rău 
că nu îndrăznise să abordeze subiectul cu Gudlaugur. 

Erla încă nu le adusese la cunoștință progresul înregistrat ieri. 
Huldar, care începea deja să creadă că nici n-avea de gând s-o 
facă, nu înţelegea motivul. Legătura dintre tatăl lui Siggi, 
Margeir, și victimă era un punct de cotitură în anchetă, 
indiferent cât de obscure erau detaliile. 

— Mai are cineva de adăugat ceva? 

Erla le privi scrutător fețele. Huldar avu impresia că privirea ei 
zăbovi cel mai mult în dreptul lui, însă probabil că era vorba 
doar de conștiința lui vinovată. Acum ar fi fost momentul perfect 
să anunţe că el o recunoscuse pe una dintre femeile din 
videoclipurile porno. Însă își tinu gura închisă, scuzându-și în 
sinea sa purtarea prin faptul că respecta intimitatea Uglăi. Cel 
mai bine era să-i spună Erlei între patru ochi. Până în clipa de 


VP - 238 


față, toate încercările lui se dovediseră extrem de frustrante. 
Aseară, nu se arătase interesată să discute decât despre 
declaraţia administratorului, iar de dimineaţă, când Huldar 
revenise la muncă, ea se încuiase deja în camera de 
interogatoriu cu ticălosul de Jóel, unde îl luau la întrebări pe 
Gunnar Bergsson, un alt prieten de-ai lui Helgi. Cum Huldar nu 
fusese invitat să i se alăture, fusese nevoit să aștepte până la 
ședința de briefing ca să afle ce ieșise la iveală cu această 
ocazie. 

Mai nimic demn de interes, din câte se părea. Potrivit Erlei, 
Gunnar le spusese, în mare, cam aceeași poveste ca și Thormar. 
Rememorarea serii fatale corespundea, în linii mari, cu cea 
făcută de prietenul lui, deși în versiunea sa existau mai multe 
găuri, din moment ce era limpede că el se îmbătase mult mai 
rău. Nu recunoscuse patul din filmări și nici nu știa că Helgi să fi 
deţinut altă proprietate în Islanda în afară de apartamentul de 
lux și de casa de vacanţă. Pretinse și că nu-i cunoștea pe Siggi 
sau pe părinţii acestuia. 

În fine, Erla îi informă că Gunnar prezentase semnele unei 
agitaţii nefirești pe parcursul interogatoriului, în pofida faptului 
că depunea eforturi vizibile să pară liniștit. Jóel se arătă de 
acord cu ea, însă nu prea mai avu nimic de adăugat. El susținu 
și părerea Erlei cum că Gunnar știa dinainte ce anume urma să 
fie întrebat, cu toate că pretinsese că n-a discutat nimic cu 
Thormar. 

Erla adăugă că nu plănuiește să ia o declaraţie oficială și de la 
Tómas, celălalt prieten care fusese cu Helgi în noaptea crimei. 
Ar fi fost o adevărată pierdere de timp să-l lase să bălmăjească 
o poveste pe care o mai auziseră deja de două ori. Deocamdată, 
un simplu telefon era mai mult decât suficient, deși acest lucru 
s-ar fi putut schimba, ajutând la conturarea unei imagini mai 
clare. Erla prezentă pe scurt rezultatele celorlalte interogatorii 
efectuate până acum, inclusiv cel al unchiului lui Siggi, care nu 
făcuse altceva decât să exprime aceleași bănuieli ca ale 
celorlalţi care îi cunoșteau pe cei doi - cum că Margeir era o 
pacoste de om, care o supusese pe Sigurlaug unui adevărat 
supliciu fizic și psihic. Insă nici unchiul nu fusese în stare să facă 
vreun pic de lumină în privinţa dispariţiei cuplului, darămite să 
le furnizeze vreun indiciu referitor la situaţia lor. Nu-l cunoștea 


VP - 239 


pe Helgi și, din ce știa el, nici sora și nici cumnatul său nu-l 
știau. 

Legătura dintre ei rămânea la fel de chinuitor de învăluită în 
mister, deși declaraţia administratorului elimina orice îndoială în 
această privinţă. 

După ce Erla trecu totul în revistă, le dezvălui și această 
informaţie proaspătă. Huldar zâmbi aprobator. Apropierea de 
semeni nu era una dintre abilităţile ei de conducător de echipă: 
pe baza experiențelor anterioare, ar fi fost mai degrabă dispusă 
să renunţe la un membru al echipei decât să dea dovadă de 
slăbiciune lăudând pe cineva. Insă acum se dovedi mai șireată 
decât o credeau mulți: faptul că încheia ședința cu această 
informaţie era un imbold excepţional pentru moralul lor. 

Huldar văzu cum colegii săi parcă stăteau mai drepţi în 
scaune când Erla le aduse la cunoștință că Margeir făcuse o 
vizită la apartamentul lui Helgi. În sfârșit, ancheta lor scotea la 
iveală ceva demn de interes. Erla încheie anunţându-i că 
Margeir Arnarson era acum suspectul lor numărul unu în 
uciderea lui Helgi. 

De data asta, când Erla îi invită să îi pună întrebări, nu se codi 
nimeni să ridice mâna, dintre care cea mai nerăbdătoare părea 
să fie cea albă, ca de porțelan, a Linei. Erla o ignoră, dar nu era 
ceva personal, întrucât îi ignoră complet și pe ceilalți. Părea că 
întrebarea ei fusese pur retorică. 

— Mă aştept să vreţi să aflați dacă această concluzie se 
bazează doar pe dovada pe care v-am descris-o mai devreme. 
Raspunsul e nu. Mai sunt și altele. 

Acum fu rândul lui Huldar să ciulească urechile odată cu 
ceilalţi. 

— Chiar înainte de ședință, am fost informată că IT-ul a intrat 
într-un calculator despre care se crede că i-a aparținut lui 
Margeir. A ieșit la iveală că acesta căuta informații ce par să-l 
lege în mod indubitabil de uciderea lui Helgi. Potrivit celor de la 
IT, pare să nu fi făcut absolut nicio încercare să-și ascundă 
istoricul căutărilor, ceea ce sugerează că ori nu-i era teamă că 
avea să devină suspect, ori nu mai avea de gând să trăiască 
suficient ca să fie arestat. 

Erla se opri în așteptarea unor comentarii din partea lor, însă 
până și Lina rămase tăcută. Nu voia nimeni să ţină ședința pe 
loc intervenind taman acum. 


VP - 240 


— În fine, printre materialele căutate de Margeir pe internet 
se află și informaţii despre Rohypnol și efectele acestuia. 

Cum nu interveni nimeni, continuă tot ea: 

— Așadar, în clipa de faţă, se pare că Margeir e omul nostru. 
Deși suntem în continuare în ceaţă în privinţa motivelor sale de 
a-l omori pe Helgi. Poate că a pierdut bani din pricina 
manevrelor financiare murdare făcute de Helgi. Sau poate că 
Helgi s-a dat la nevastă-sa. Oricare dintre scenarii se potrivește 
cu reacţia violentă a lui Margeir. Din descrierile pe care le avem 
la dispoziţie, pare să fi fost într-un echilibru mental nu chiar 
stabil. Dar ne vom lămuri cât de curând și în această privinţă. 

Lina ridică mâna, așa că Erla nu avu de ales decât să încline 
îngăduitor din cap și să accepte întrebarea. 

— Dar calculatorul lui Sigurlaug? In el ce s-a găsit? 

Erla păru pe punctul de-a ignora această întrebare, dar 
văzând că și restul echipei era dornică să audă răspunsul, dădu 
înapoi. 

— Istoricul căutărilor soţiei lui n-a scos la iveală nicio legătură 
cu Helgi. Sau cu Rohypnolul. Doar rețete pentru lasagna, 
informaţii despre sarcină și dezvoltarea fătului, modele de 
tricotat pentru mănuși de bebeluș și alte lucruri la fel de 
„incitante”. Nimic util pentru ancheta noastră. Singura chestie 
interesantă e că a căutat numărul de la Refugiul pentru Femei la 
o zi după ce-a ajuns la Urgenţe din cauza rănii la cap. 

— Știm cumva dacă a și sunat acolo? 

De data asta Gudlaugur fusese cel care întrebase, făcându-l 
pe Huldar să creadă că se lua la întrecere cu Lina. Nu voia să o 
lase pe ea să i-o ia înainte, chiar dacă era vorba doar de-a lua 
cuvântul la un briefing. 

— Nu, n-a sunat. l-am apelat eu și mi-au dat asigurări că n-au 
primit niciun telefon de la ea, nici atunci, nici mai târziu. 

Lina ridică iarăși mâna și, fără să mai aștepte vreo 
încuviinţare de la Erla, comentă: 

— Trebuie să spun că mie mi se pare un pic ciudat că o 
femeie rămasă acasă n-ar vrea să caute o gamă mai largă de 
informaţii decât cele descrise de tine. E posibil să fi scăpat ceva, 
cum ar fi, nu știu, să-și fi șters istoricul căutărilor? 

Încă o dată, Erla fu obligată să răspundă, dat fiind că era un 
comentariu de bun-simţ. Lui Huldar nici nu-i trecuse prin cap, 


VP - 241 


însă Lina avea dreptate: chiar era ceva neobișnuit ca o persoană 
să-și restrângă căutările doar la rețete și modele de tricotat. 

— Aduceţi-vă aminte cu cine locuia femeia, răspunse Erla. 
Probabil îi era teamă că soţul ei o va verifica. Chiar dacă încerca 
să-și ascundă istoricul căutărilor, exista căi și metode de a-l 
recupera, lucru pe care el l-ar fi descoperit foarte ușor la o 
simplă căutare pe Google. Prin urmare, cei de la IT bănuiesc că 
ea s-a mulţumit să caute doar subiecte sigure - chestii care cu 
siguranţă n-aveau să atragă mânia soțului. 

Fără îndoială că Erla avea dreptate. Gândindu-se mai bine, 
Huldar bănui că Sigurlaug n-ar fi cutezat să caute ceva referitor 
la bărbaţi, de teamă că soțul ei ar fi acuzat-o că e atrasă de ei. 
Și cum bărbaţii domină știrile și cultura - depășind pesemne și 
pisicile pe felia de interes a prezenţei în aceste medii -, atunci 
chiar nu-ţi mai rămânea cine știe ce dacă voiai să-i excluzi. Așa 
că poate ea nici măcar nu îndrăznise să se uite pe site-urile de 
cumpărături, de teamă că lui îi va sări ţandăra și o va acuza că îl 
disprețuiește pentru că nu e în stare să-i cumpere chestii de 
care are nevoie. 

Huldar se hotărî să ridice și el mâna. Erla păru uimită, căci el 
nu prea avea obiceiul să spună ceva la aceste ședințe. 

— Atunci presupunem că Margeir e cel care și-a dus fiul în 
apartamentul lui Helgi? Înălţimea lui s-ar potrivi. 

— Da. Dacă nu aflăm contrariul. 

Erla dădea semne că vrea să încheie, însă Huldar nu 
terminase. 

— Nu e cumva exagerat să credem că Siggi nu și-ar fi 
recunoscut propriul tată, chiar dacă Margeir avea gluga trasă și 
faţa acoperită de un fular? 

Erla părea, brusc, foarte obosită. 

— Habar n-am. Poate că tatăl lui l-a făcut să promită că nu va 
spune nimic. Poate că băiatul s-a lăsat convins. E unul dintre 
nenumăratele detalii pe care trebuie să le verificăm. Și mai e și 
întrebarea de unde naiba a făcut rost Margeir de Land Cruiser și 
unde anume se află acum. Însă vom rămâne aici toată ziua dacă 
încep să ascult toate întrebările care nu mai suportă amânare. 

Ca pentru a-și sublinia spusele, Erla stinse proiectorul - un 
inconfundabil semn că ședința se încheiase. 


VP - 242 


— Bun, acum, toată lumea la muncă! Cei care nu aveţi nimic 
de făcut, veniţi la mine în birou! Trebuie să ne punem serios pe 
treabă dacă vrem să-i găsim pe cei doi. Vii sau morți. 

e 

Huldar mai făcu o încercare să discute cu Erla după ședință, 
dar fără rezultat. Deja la ea în birou erau mai mulţi colegi 
așteptând să li se încredințeze sarcini, între care și Jóel, și-n 
niciun caz n-avea de gând să-i spună Erlei despre Ugla în 
prezența unui ticălos ca el. Așa că se întoarse la biroul său, 
întrebându-se ce să facă mai departe. Acum, că ancheta 
căpătase o nouă direcţie, ar fi fost absurd să întârzie și mai mult 
cu o informaţie atât de importantă. Ca o ultimă măsură 
disperată, se hotărî să-i trimită un e-mail. 

Dat fiind că rareori comunicau așa, chiar și atunci când relaţia 
lor se aflase în punctul cel mai de jos, el începu cu scuza că ea 
era tot timpul ocupată. Cu siguranţă că avea să ridice din 
sprâncene la asta, dar era adevărat, așa că s-ar putea să treacă 
peste. După acest început destul de stângaci, trecu direct la 
subiect: credea că o recunoscuse pe una dintre femeile din 
filmări. După ce-i trimise mesajul, rămase cu un gust neplăcut în 
gură. 

— Cum te descurci? întrebă apoi, aruncându-i lui Gudlaugur o 
privire peste monitor. 

— Nu prea bine. 

Pentru prima oară, tânărul părea bucuros de întrerupere. 

— Cercetez o listă cu magazinele care vând pistoale pentru 
cuie, în speranţa că voi afla dacă Margeir a cumpărat vreunul de 
curând. 

— Și îi întrebi același lucru și despre soția sa? 

Huldar credea că tipul și-ar fi putut trimite soţia în locul său, 
astfel încât să fie mai greu ca achiziţia să ducă la el. 

— Da. Dar nici pe ea n-o recunoaște nimeni, oftă Gudlaugur. 
Am verificat aproape toate magazinele care vând unelte din 
zona extinsă a Reykjavikului. După asta, voi trece la restul ţării. 
A, și la vamă, în caz că l-au comandat din străinătate. Dar am 
senzaţia că n-o să ajung la niciun rezultat. Mă aștept să-l fi avut 
deja, zăcând nefolosit, în pivniță. 

Huldar se ridică și plecă să-și ia o cafea. După care, 
amintindu-și cât de plăcut fusese la Delicte Sexuale, se hotărî să 
treacă un pic pe la băieţii de acolo. Ca să aibă și un pretext 


VP - 243 


pentru această vizită, îl căută pe tipul cu care stătuse de vorbă 
data trecută și-l întrebă dacă mai are vreo veste. 

— Bună întrebare! 

Bărbatul ridică telefonul și-și sună colegul pe care îl rugase să 
verifice dacă filmările lui Helgi apăruseră cumva prin căutările 
lor. Huldar căpătă curaj când bărbatul îi întâlni privirea și 
încuviinţă din cap, părând încântat, ca și cum primise vești tare 
bune. Mâzgăli ceva pe o bucată de hârtie, după care zise la 
revedere și închise. 

— Așadar, asta poate că n-o să rezolve cazul... dar nu se știe 
niciodată. 

— Ce anume? 

— Videoclipurile n-au apărut pe nicăieri. Deocamdată. Dar 
unul dintre tipii care monitorizează site-urile care partajează 
fișiere despre care ţi-am povestit data trecută zice că i se par 
familiare. E destul de sigur că a văzut ceva similar. Nu neapărat 
cu aceleași femei, însă în aceeași cameră, în același pat. 

Huldar îl aștepta, plin de nerăbdare, să continue. 

— Încă n-a reușit să dea de urma lor, dar va continua să 
scotocească site-urile principale pe care apare conţinut islandez. 
Rămâne totuși un mare semn de întrebare când sau dacă va 
avea noroc. 

— Crezi că există vreo șansă să apară astăzi? 

Huldar se surprinse vorbind exact ca genul de client dificil 
care crede că poate accelera procesul de livrare prin simplul 
fapt că pune întrebări idioate. 

— Ce crezi tu, cred și eu. Se codește să-l raporteze înainte să 
capete niște dovezi mai solide, dar asta s-ar putea să mai 
dureze. 

— Ce se întâmplă dacă-l găsește? Ne poate spune cine le-a 
postat? 

Huldar nu știa încă dacă îl putea considera progres sau nu. 
Cum anume avea să ajute ancheta descoperirea altor și altor 
videoclipuri de acel gen? 

— Păi, măcar asta vei obține: numele femeii din filmare. Poate 
că-ţi amintești că ţi-am zis deja că aproape toate fișierele de pe 
aceste site-uri conţin și numele femeii în cauză. 

Huldar zâmbi anemic auzindu-l. Chestia era că el avea deja un 
nume. 

Bărbatul îi întinse biletul pe care îl scrisese mai devreme. 


VP - 244 


— Acestea sunt adresele web ale forumurilor pe care colegul 
meu crede că a întâlnit acel videoclip. Dacă n-ai altceva mai bun 
de făcut, te poţi uita și singur la ele. 

Huldar luă biletul, îi mulțumi colegului său și ieși din birou. 
După ce se servi cu un pahar de cafea de o calitate superioară, 
ieși afară și se sprijini de perete, apoi își aprinse o ţigară. 
Revigorat astfel, mai făcu o ultimă încercare lipsită de succes de 
a lua legătura cu Ugla. Pentru că nu-i răspunse, îi trimise un SMS 
atât de lung, încât fu nevoit să-l împartă în două. În el, îi explică 
de ce era atât de important ca ea să îi ajute să identifice adresa 
la care fusese făcută filmarea: miza o reprezenta viaţa unei 
femei gravide. După aceea, își fumă ţigara și se puse pe 
așteptat. 

Telefonul scoase un bip abia după ce stinsese ţigara și era 
deja în drum pe scări, în sus. Spre deosebire de mesajul lui, cel 
al femeii era scurt și la obiect. Apartamentul se afla într-un bloc- 
turn de pe Sudurhlid, în cartierul Fossvogur. Numărul nu și-l mai 
amintea. 

Tot era bine decât nimic. Huldar urcă apoi treptele două câte 
două. 


VP - 245 


Capitolul 28 


Tommi lăsă jos spray-ul de geamuri și privi în jur. De pe cârpa 
pe care o ţinea în mână căzu un strop de lichid. Se aplecă să 
șteargă podeaua, neizbutind însă decât să întindă și mai mult 
pata. Se ridică și oftă. 

— Tu ce zici? Am terminat? 

Thormar privi critic prin tot apartamentul. Deja nu mai știa ce 
curăţaseră deja și ce nu. Peste unele suprafeţe trecuseră de mai 
multe ori, peste altele, o singură dată, și la fel de posibil era ca 
pe altele să le fi ratat complet, însă în momentul de faţă era 
imposibil să-și dea seama ce lăsaseră pe dinafară. Doar nu erau 
cea mai performantă echipă de curăţenie din istoria ţării. Nu-i 
ajutase deloc nici faptul că găsiseră un adevărat dezastru în 
apartament. Sticle goale, pahare murdare, scrumiere care 
dădeau pe dinafară, o pizza terminată doar pe jumătate, 
prosoape folosite. Impotriva tuturor regulilor stabilite de Helgi, 
oricine folosise ultimul apartamentul nu se deranjase deloc să 
strângă după el. judecând după ţigările din scrumieră, vinovatul 
era Gunni. El şi Helgi erau singurii care fumau. Însă Helgi fusese 
un adevărat maniac al curăţeniei, în timp ce lui Gunni îi stătea în 
caracter să lase locul ca după un bombardament. Dacă aveau să 
se ia de el pentru că nu făcuse curat, cu siguranţă s-ar fi apărat 
imediat, spunându-le că urma să curețe mai târziu. Mereu venea 
cu scuza asta. 

— Ai curăţat chiuveta? 

Doar la asta se mai gândea acum Thormar. Ori erau nevoiţi să 
mai ia locul la puricat o dată, ori să-și asume riscul și să spere 
doar că nu vor trece cu vederea vreun semn al prezenţei lor 
acolo. lar el chiar nu mai avea timp pentru asta. Cu cât ajungea 
mai repede acasă, cu atât mai puţin probabil era să înfrunte un 
adevărat interogatoriu. Sigrun nu trebuia să suspecteze că el îi 
împrumutase mănușile de cauciuc, altminteri l-ar fi luat la 
întrebări. Sticla cu detergent de geamuri era complet goală. Va 
trebui să treacă pe la magazin în drum spre casă și să cumpere 
alta. 

— Așa cred. 


VP - 246 


În mod clar, Tommi era acum și mai tulburat decât Thormar. 
Poate că se ameţiseră amândoi de la vaporii emanati de 
produsele de curăţenie: duhoarea de chimicale era cu siguranță 
extrem de puternică. 

— Da, am curăţat-o. Și mânerul frigiderului. 

Tommi Își scoase mănușile de cauciuc, adăugând: 

— Și în frigider și în cuptor. Deși cred că nu l-am atins 
niciodată. Tu? 

— Nici eu. Sigur că nu. Doar nici eu n-am venit aici ca să 
gătesc, la fel ca tine. 

Tommi îndesă mănușile într-un sac de plastic pe care-l 
adusese cu el. Sticla de spray pe care o avea în mână încă mai 
conţinea un rest de lichid pe fund, ceea ce sugera că el nu 
fusese la fel de conștiincios ca Thormar. Sau poate că el 
consumase mai puţin detergent. Thormar trebuia să recunoască 
că el, unul, nu făcuse deloc economie. 

— Ești sigur că detergentul de geamuri înlătură amprentele? 

Tommi se uită în ochii lui Thormar cu o expresie ce-i trăda 
neliniștea profundă. 

— N-ar putea să rămână totuși o urmă, ca atunci când 
oamenii încearcă să curețe sângele? 

— Curăţă absolut tot. Sunt absolut sigur. 

Nu era deloc sigur. Chestia era că Thormar habar n-avea. 
Spray-ul era singura idee care-i venise când îi spusese lui 
Tommi ce să aducă. Aruncă sticla goală în sacul de gunoi și rată 
de la mare distanţă. Dând vina pe mănuși, Thormar și le scoase 
și el. 

— Nemernicul de Gunni! Am fi terminat cu o eternitate în 
urmă și am fi fost deja acasă dacă n-ar fi fost el ultimul aici. 

Tommi murmură ceva neutru. Nu-i plăcea să bombăne la 
adresa unui alt membru al găștii. Sau să admită că avea șielo 
părere a lui. Ci doar se dădea de partea a ceea ce credea și 
făcea altcineva. Întrucât el se afla mai aproape de sac, se 
aplecă, ridică sticla și o vâri în el. În timp ce o făcea, vorbi, dar 
nu despre Gunni. 

— Eu am de gând să-i spun Sillei. 

— Ce să-i spui? 

Thormar chiar voia să afle. Căci nici nu concepea să se 
gândească la ce voia Tommi să spună. 

— Despre asta. Despre tot. 


VP - 247 


Tommi făcu semn cu mâna, cuprinzând toată încăperea prin 
acest gest. 

Închiseseră ușa în urma lor după ce frecară camera din podea 
până-n tavan. Fusese extrem de important să se asigure că 
toate amprentele aveau să fie îndepărtate de aici. Ba chiar 
dezbătuseră dacă să îndepărteze și tăblia patului și să o arunce 
în mare. Dacă aceasta lipsea, poliția nu mai avea de unde să 
știe sigur dacă acesta era apartamentul în cauză, întrucât era 
singura dovadă pe care se bazau. Însă exista totuși riscul să fie 
văzuţi în timp ce o cărau afară din apartament. Existau enorm 
de multe locuinţe în clădire și ultimul lucru pe care și-l doreau 
era să atragă și mai multă atenţie. Ca măsură de precauţie în 
plus, veniseră amândoi îmbrăcaţi cu canadiene și cu glugile 
trase pe cap, menținându-și privirile plecate și străbătând cu 
pași iuți holul până la apartament. Chiar nu aveau cum să scape 
neobservați dacă plecau cărând după ei o tăblie de pat. 

Thormar se holba la Tommi de parcă acesta își pierduse 
complet minţile. Pesemne că i se urcaseră deja vaporii la cap, 
hotări el. 

— Ai înnebunit? 

— Mă tot gândesc de la o vreme încoace. 

Thormar gemu surd. În rarele ocazii în care Tommi gândea cu 
propriul creier, rezultatele erau inevitabil dezastruoase. Normal 
că acesta era motivul pentru care el se dădea mereu de partea 
unuia dintre ei. Mai ales a lui Gunni. 

— Nu poţi să faci așa ceva!!! Eşti nebun? 

Thormar era atât de șocat, încât ridică glasul, deși până acum 
avuseseră grijă să vorbească doar în șoaptă, pentru a nu fi auziţi 
de vecini. 

Tommi evită căutătura furioasă a prietenului său. 

— Știu că sună aiurea, dar cel mai bine ar fi să afle de la 
mine. Decât de la poliție, adică. Nu m-ar ierta niciodată dacă ar 
afla-o așa. Măcar am șansa să ies cu faţa curată dacă îi spun eu. 

Thormar scoase un râset sarcastic. 

— Nu te păcăli singur! Nu te-ar ierta nici dacă ai închiria un 
avion și ai scrie „Scuze” cu el pe cer. În plus, nici n-ai dreptul s-o 
faci. Doar nu e secretul tău. 

Tommi părea rănit. 

— Ba este, dacă îmi afectează relaţia cu Silla. 


VP - 248 


— Tu cât de prost poţi să fii? șopti Thormar furios. Imediat ce- 
o să-i spui, o să pună mâna pe telefon și-o s-o sune pe Sigrun. 
N-o să distrugi doar mariajul tău, ci și pe-al meu, și chiar n-ai 
niciun drept să faci asta. 

Thormar se opri și trase de câteva ori aer în piept ca să se 
calmeze înainte de-a continuă: 

— Am distrus toate dovezile care se aflau aici. Poliţiștii n-o să 
găsească nimic. Dacă mergi și-i spui Sillei, toată munca noastră 
va fi fost în zadar. 

Văzând că Tommi tot nu părea convins, Thormar mai încercă 
o dată: 

— Trebuie doar să-ţi păstrezi calmul încă vreo câteva zile. 

Știm amândoi că niciunul dintre noi nu l-a omorât pe Helgi. Cât 
de curând, poliţia îl va găsi pe criminal și după asta, își va pierde 
interesul față de noi și faţă de acest apartament. Peste câteva 
zile, toate astea se vor stinge de la sine și totul va reveni la 
normal. 
_ Ce prostie! Nimic n-avea să mai revină vreodată la normal. 
Insă, în chip ciudat, Thormar nu simţea altceva decât ușurare la 
acest gând. Nu mai aveau douăzeci de ani. Sosise într-adevăr 
vremea să se comporte ca niște adulți responsabili. 

— Incă vreo câteva zile, Tommi. Ne ești dator cu asta. 

— Hmm! 

Tommi întâlni privirea lui Thormar și răspunse: 

— Doar nu crezi că și femeia gravidă pe care au pomenit-o la 
știri - Sigurlaug, nu? - a fost ucisă? 

— Nu. Sigur că nu. Categoric nu. 

Era de-a dreptul fantastic cât de convingător putea părea 
Thormar, având în vedere faptul că nu avea absolut nicio 
dovadă care să-i sprijine afirmaţiile. Dacă afacerea cu clinica 
dentară avea să se ducă pe apa sâmbetei, poate ar fi putut 
urma o carieră de succes în PR. 

Insă pentru prima dată, Tommi părea să nu se lase convins 
așa ușor. 

— O, fii serios! Atunci, unde e? Probabil că e moartă deja. 
Crezi că soţul ei ar putea fi autorul? Cel pentru care poliţia a 
făcut apel la public în căutare de informaţii? 

— Cu siguranţă. 

Thormar se strădui să sune încrezător. Adevărul era că nici el 
nu știa ce să mai creadă. Niciunul dintre prietenii lui nu 


VP - 249 


pomenise ceva de mesajul de la „administrator” sau de poza cu 
Helgi zăcând pe bancheta din spate a mașinii neidentificate. Dar 
trebuie să le fi văzut și ei, doar dacă nu cumva evitau să intre pe 
site de teamă că ar fi putut fi monitorizat de poliţie. Desigur, la 
fel de posibil era și faptul că ei așteptau să ia unul dintre ceilalţi 
iniţiativa. N-ar fi fost prima dată. La urma urmei, pierduse de 
mult șirul ocaziilor ratate pentru că niciunul dintre ei nu dorise 
să fie el primul care sugerează ceva sau să iasă în evidenţă, de 
teamă că ar fi fost considerat ridicol. Și-n timp ce ei stăteau și 
se codeau, profitau alţii de ocazii. O afurisită de pierdere aiurea. 

Însă un lucru era sigur: în extrem de puţin probabila 
eventualitate în care unul dintre ei se dovedea a fi cel care se 
ascundea în spatele utilizatorului „administrator”, el, unul, putea 
pune pariu pe orice că nu era Tommi. 

— Auzi, e clar o problemă de ordin matrimonial. Pesemne că 
individul i-a ucis atât pe ea, cât și pe Helgi. Asta e singura 
explicaţie posibilă. 

Thormar spuse toate astea ca să alunge nu doar temerile 
prietenului lui, ci și pe ale sale. 

— De ce totuși Helgi? Chiar nu înţeleg. 

Nici Thormar nu înțelegea. 

— Poate că l-a prins pe Helgi în pat cu nevastă-sa. Poate că 
Helgi a agăţat-o în oraș după ce ne-a lăsat pe noi acolo și a 
plecat acasă cu ea. 

— Dar ea nu era gata să nască? Chiar nu mi-o pot închipui 
așa. 

— Nu, de fapt nici eu. 

Thormar dădu aerul afară, în timp ce încerca să găsească o 
altă explicaţie posibilă. 

— Sau Helgi ar fi putut da din întâmplare peste tipul acela 
chiar în timp ce-și omora soția. S-ar fi putut întâmpla orice. 

— Doar nu crezi că are vreo legătură cu... știi tu ce. 

Tommi nu putea să rostească ceea ce voia de fapt să spună. 
Însă niciunul dintre ei nu era în stare. Cu toţii făcuseră tot ce le 
stătea în puteri ca să-și șteargă din minte acel incident. 

— Nu. E exclus. 

Thormar izbuti să-și controleze expresia, deși firește că ideea 
îi trecuse și lui prin cap. Alături de toate celelalte lucruri pe care 
le făcuseră împreună. 


VP - 250 


— Ascultă-mă bine: nu îi poţi spune nimic Sillei! Trebuie să-mi 
promiţi că n-o să-i spui! 

Tommi oftă adânc. 

— Bine, bine. O să mai aștept câteva zile. Însă dacă poliţia o 
să fie și atunci pe urmele noastre, o să mă gândesc bine ce e de 
făcut. Nu vreau s-o pierd pe Silla. 

Thormar chiar nu-și putea închipui de ce insista atâta, 
întrucât, după părerea lui, Silla era doar o javră plictisitoare, 
enervantă și înțepată, care ar fi ars de nerăbdare să-i dea și lui 
Sigrun vestea cea mare. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji. Mai aruncă o privire prin 
apartament, apoi adăugă: Atunci, plecăm? 

In timp ce vorbea, privirea îi căzu pe draperiile până în podea 
care acopereau cu totul geamurile sufrageriei. 

— Cacat! Dar balconul? N-ar trebui să ștergem și mobilierul 
de-afară? Am stat și acolo de câteva ori. 

— Și eu la fel. 

Thormar se uită la ceas. 

— O, futu-i! 

— O să ne ia doar câteva minute. 

Tommi scoase sticla de spray pentru geamuri din sac și 
începu să-și tragă la loc pe mâini mănușile de un galben-aprins. 
Thormar nu-l invidia deloc. Pesemne că erau la fel de umede și 
de dezgustătoare pe dinăuntru ca și ale lui după ce depusese 
atâta efort. Așa că era destul de bucuros să-l lase pe Tommi să 
facă toată treaba. 

Thormar îl urmări cum trage draperiile enervant de încet. Și- 
așa petrecuseră prea mult timp în acest apartament și el, unul, 
se îndoia că va mai pune vreodată piciorul aici după ce va 
închide ușa în urma sa. 

Distras de acest gând, rămase complet surprins când Tommi 
scoase un țipăt subţire, sunet pe care Thormar nu-l mai auzise 
de când erau adolescenţi. Apoi Thormar rămase încremenit din 
cauza șocului și doar asta îl împiedică și pe el să țipe la fel. 

Un scaun fusese tras până la ușa balconului și pe el stătea un 
bărbat, în întuneric. 


VP - 251 


Capitolul 29 


Erla nu se afla în birou. Tipul aflat la pupitrul din apropiere îi 
spuse lui Huldar că fusese chemată la o întâlnire cu cei din 
eșaloanele superioare, unde se dusese fără nici cea mai mică 
urmă de bucurie. Huldar se îndoia că dispoziţia ei avea să 
devină mai plăcută la întoarcere. Oricât de bune ar fi fost veștile 
pe care i le aducea, știa foarte bine că n-ar fi fost deloc bine 
primit dacă ar fi dat buzna peste ea la ședința cu șefii. Așa că 
preferă să se așeze înapoi la calculator și să-și încline monitorul 
astfel încât să-i poată supraveghea biroul cu coada ochiului. 

Din moment ce asta îl împiedica să îndeplinească activităţi 
care să necesite concentrare, se hotărî să arunce o privire pe 
platforma unde se partajau fișiere în care exista posibilitatea să 
se afle același gen de filmări cu cele descoperite în calculatorul 
lui Helgi. Ca urmare a discuţiei cu colegul său de la Delicte 
Sexuale, se apucase să verifice postările de acolo oricând avea 
o clipă liberă. Împărţiseră sarcina între ei, Huldar începând cu 
cele mai vechi filmări încărcate, în timp ce colegul său le luase 
pe cele mai recente. Conţinutul pe care îl urmărea Huldar acum 
fusese postat cu patru ani în urmă, însă el nu cercetase cu 
adevărat metodic site-ul sau pentru o perioadă mai lungă de 
timp cap-coadă, iar colegul său o făcea și el ori de câte ori 
prindea câte un moment liber. Și întrucât deocamdată nu 
primise nicio veste de la el, putea presupune că nici acesta nu 
dăduse peste ceva interesant până acum. 

Postare după postare se dovediră a fi doar repetări a ceea ce 
văzuse deja: imagini cu adolescente și tinere pe jumătate 
despuiate. Unele erau evident selfie-uri ce nu fuseseră destinate 
unui public mai larg. Majoritatea fuseseră în mod clar trimise 
iubiților care mai apoi trădaseră încrederea fetelor. Mai erau și 
poze cu fete complet îmbrăcate, pe care utilizatorii site-ului le 
modificaseră digital ca să pară că sunt dezbrăcate. Huldar nu 
știa dacă să râdă sau să plângă văzând rezultatele. 

Cele mai neplăcute dintre ele, deși toate erau destul de 
dezgustătoare, erau pozele cu fete care leșinaseră de bete ce 


VP - 252 


erau și ale căror haine fuseseră săltate în sus, lăsându-le totul la 
vedere. Huldar trecu repede peste ele. 

Uneori, mai dădea și de câte o filmare cu cupluri care făceau 
sex, însă acestea erau puţine și la mare distanţă una de alta. 
Presupunea că ciudaţii care foloseau platforma nu se bucurau 
de cine știe ce succes și aveau foarte rar ocazia de-a face câte o 
filmare. Așa că erau probabil nevoiţi să se mulțumească să 
urmărească aceste poze patetice și cu un tub cu cremă de mâini 
al mamei. 

Niciunul dintre videoclipurile peste care dădu nu era însă 
asemănător cu cele de pe calculatorul lui Helgi. 

Abia după ce verifică postările publicate de-a lungul a mai 
multe luni câștigă marele pot. Postarea respectivă data din 
urmă cu trei ani și jumatate. 

— Gudlaugur. la vino încoace și uită-te la asta! 

Huldar se ridică pentru a se uita în ochii lui Gudlaugur. Voia 
să-l prindă înainte să apuce să sune un alt fost angajator de-ai 
lui Margeir, pentru care, potrivit extraselor sale bancare, lucrase 
în calitate de freelancer. Din discuţiile surprinse de Huldar, 
angajatorii se codeau adesea să recunoască faptul că-l 
angajaseră, întrucât majoritatea joburilor fuseseră plătite cu 
banii jos, deși acest lucru avea o importanţă neînsemnată 
pentru ancheta aflată în desfășurare. 

— Cred că am găsit o filmare de-ale lui Helgi pe acest site 
islandez ce distribuie materiale pornografice. 

Gudlaugur nu se grăbi să sară din scaun și nici Huldar nu-l 
putea învinovăţi pentru lipsa de entuziasm arătată, însă dădu 
totuși ocol biroului și veni lângă Huldar, aplecându-se pentru a 
se putea uita la ecran. 

— Nu-i asta tăblia de pat pe care o tot căutăm? 

— Ba da. Deja ar trebui să-l recunosc și eu de-acum. 

Huldar era singurul membru al echipei care urmărise toate 
videoclipurile de pe calculatorul lui Helgi. Celorlalţi li se 
arătaseră doar cadre, atent editate pentru a fi acoperite 
chipurile femeilor. În afară de asta, doar câţiva, care se aflaseră 
la secție atunci când cei de la IT descoperiseră înregistrările, 
văzuseră câteva filmări complete, deși niciunul dintre ei nu era 
dispus să recunoască acest lucru. Gudlaugur nu se număra 
printre cei care cedaseră tentaţiei. 


VP - 253 


Huldar apăsă „Play” și apoi urmăriră amândoi cum o femeie 
blondă se apropie de pat cu spatele la ei, se așază și-și lasă în 
jos, pe umeri, bretelele rochiei. Era greu de distins vreo 
trăsătură a feţei în timp ce-și dădea hainele jos, dar când un 
bărbat complet îmbrăcat apăru în cadru, tot cu spatele spre 
cameră, ea ridică privirea la el și zâmbi, oferindu-le o imagine 
completă asupra trăsăturilor. 

— O recunosc, zise Gudlaugur. Pune pe pauză. 

Se aplecă apoi mai aproape de ecran și-i aruncă o privire 
femeii, încruntându-se, după care adăugă: 

— Cum se numește? 

— Incă n-am ajuns până acolo. Utilizatorul care a postat-o nu 
i-a dat și numele. A zis doar: „Oameni buni, n-o să vă vină să 
credeţi!” După care a mai scris o măgărie despre cât de 
profesionist e el. 

Rămaseră amândoi uitându-se la femeie până ce Gudlaugur 
clătină din cap și ridică din umeri. Huldar începea și el să creadă 
că o recunoaște pe femeie după ce se concentră puţin asupra 
chipului ei. Apăsă iar „Play” și urmăriră amândoi imagini cu 
spatele bărbatului în timp ce-și dădea jos hainele, apoi se așeza 
lângă femeie și începea s-o mângâie. Era, fără îndoială, Helgi. La 
un moment dat îi văzură și chipul pentru o fracțiune de secundă, 
însă chiar și fără asta, pata albă de pe spinarea lui era o dovadă 
mai mult decât concludentă. 

— N-a postat-o chiar el, nu-i așa? întrebă Gudlaugur. 

— Dat fiind că nu a postat nici celelalte videoclipuri pe 
internet, pare puţin probabil. Deși acesta e un pic mai vechi 
decât celelalte. Poate că avea obiceiul să le posteze, apoi s-a 
oprit. Poate că nu-i plăceau comentariile pe care le primea. Pe 
acest site nu sunt prea multe videoclipuri care să-l arate pe tip. 
De obicei, unghiul de filmare este menit să-l ignore pe bărbat. Și 
au tendinţa să arate ca și cum ar fi fost filmate cu telefonul, mai 
cu seamă atunci când femeia este luată pe la spate. Am căpătat 
senzaţia că tipii care folosesc acest site sunt mai degrabă puști, 
deși s-ar putea afla și niște adulţi printre ei. Mi se pare puţin 
probabil ca și Helgi să se fi numărat printre ei. 

Huldar opri filmarea și atunci apăru postarea originală, 
însoţită de comentarii. Un număr neobișnuit de mare de 
utilizatori păreau să se fi simţit îmboldiţi să-și exprime o părere 
despre ea. Primele comentarii nu dezvăluiau nimic legat de 


VP - 254 


identitatea femeii. În schimb, toate erau formulate sub forma 
unor întrebări: „Cine e?” „Nume?” „WTF?” Și așa mai departe. 

— Nu putem afla numele utilizatorului care a urcat filmarea? 
întrebă Gudlaugur. 

— Nu. Site-ul se află pe Deep Web, ceea ce înseamnă că 
oricine urmează adresa URL poate urmări conţinutul, însă ca să 
postezi ceva trebuie să folosești un browser Tor, care acoperă 
urmele utilizatorului. Numele utilizatorilor de pe această 
platformă nu trădează nici ele nimic. Sunt doar numere. Toată 
această chestie e menită să le protejeze anonimatul. 

Huldar dădu clic pentru a vedea mai multe comentarii. Multe 
dintre ele erau pline de laude la adresa bărbatului care postase 
filmarea. Faptul că el pretindea că e „profesionist” pălea prin 
comparaţie cu entuziasmul exprimat de ceilalţi utilizatori. Huldar 
nu mai văzuse niciodată atât de multe comentarii pozitive pe 
acest site. Nici atâtea comentarii. Observă că numele de 
utilizatori apăreau adesea într-o ordine numerică, ceea ce 
sugera că mulţi dintre ei se înscriseseră pe acest site cam în 
aceeași perioadă. lar atenţia îi fu atrasă în special de un 
comentariu aflat în josul ecranului, în care persoana care 
postase videoclipul furniza în sfârșit și numele femeii. 

Sigurlaug Lára. 

Deşi patronimul ei lipsea, nu putea fi decât Lárusdóttir. 

Huldar aținti un deget spre ecran. 

— Hristoase! E mama lui Siggi. Nu-i de mirare că ni se părea 
cunoscută. 

Imaginile pe care le văzuse pe pagina ei de Facebook îl 
făcuseră să o confunde. In ele, avea păr scurt și negru și puțin 
machiaj. Părea foarte ștearsă - neobișnuit de ștearsă, de fapt. In 
această filmare părea să fi descins direct din concursul Miss 
Islanda, cu coama ei blondă lungă și machiajul generos. 
Înfăţișarea ei suferise o schimbare totală în ultimii trei ani și 
jumătate. Huldar bănuia că Margeir fusese motivul pentru asta. 
Partenerii abuzivi sunt adesea bolnavi de gelozie și biata femeie 
încercase probabil din răsputeri să arate cât mai puţin atractivă 
faţă de sexul opus. Dacă așa stăteau lucrurile, cu siguranţă 
făcuse o treabă excelentă. 

Huldar se lăsă pe spate în scaun. 

— Deci acum știm de ce s-a luat Margeir de Helgi. 

— Vrei să zici, pentru că s-a culcat cu el? 


VP - 255 


— Pentru că l-a înșelat cu Helgi. Asta a fost postată acum trei 
ani și jumătate. Erau deja căsătoriţi în acel moment. 

— Videoclipul ar putea fi mai vechi. 

— Adevărat. Însă e posibil ca Margeir să fi crezut că aventura 
lor continua. Și e tare greu să te înţelegi cu ţicniţi ca el. 

Huldar rămânea în continuare cu un ochi la biroul Erlei. Acum 
nu doar că avea informaţia despre locul în care se afla patul, ci 
mai descoperise și legătura dintre cele două cazuri. Aproape că 
era suficient ca să merite să meargă și să bată la ușa unde avea 
loc ședința de la etaj. Tot ce le mai trebuia acum era să dea de 
urma nemernicului de Margeir. Și a lui Sigurlaug, desigur. Pentru 
asta, ședința Erlei trebuia scurtată și echipa ar fi trebuit să se 
pună în mișcare. Îi trimise un mesaj. 

e 

— Ce-i cu toate mesajele astea? E-mailuri, SMS-uri... ce dracu’ 
mai urmează? O telegramă, un semnal cu fum? Că asta n-ar 
trebui să fie o problemă pentru tine. 

Deloc surprinzătoare purtarea Erlei, dat fiind că doar ce ieșise 
din bârlogul leului. lar Huldar nici nu fusese nevoit să 
răsucească monitorul spre biroul ei, întrucât ea venise valvârtej 
direct la pupitrul lui la câteva minute după ce-i trimisese SMS-ul. 
Gudlaugur se furișase discret înapoi la locul său, după care 
pusese mâna pe telefon și formase următorul număr de pe listă. 
Nu dorea nimeni să intre în bătaia puștii Erlei. Nimeni, cu 
excepţia lui Huldar, care se obișnuise deja. 

— Haide, recunoaște și tu - ţi-am aruncat o plută de salvare. 

Rânji spre Erla. Ea nu-i răspunse la fel, dar nici nu-l contrazise, 
ceea ce dovedea că el avea dreptate. Ea se folosise de mesaj ca 
scuză de-a scăpa de-acolo, însă el ar fi trebuit să aștepte până 
la sfârșitul timpului ca ea să-i mulțumească. 

— Ce-ai zice de-o scurtă călătorie până pe Sudurhlid? întrebă 
el. Nu se știe ce-am putea descoperi acolo. 

Erla trase adânc aer în piept, cugetând la propunerea lui. 
După care dădu aerul afară și încuviinţă. 

— Bine. 

Privirea ei poposi asupra lui Gudlaugur, care făcea tot ce-i 
stătea în putinţă să-i evite căutătura. 

— Gudlaugur! 

Acesta fu silit să ridice capul. 

— Da? 


VP - 256 


— Cum merge cu telefoanele? 

— Bine. Până acum. 

Ridică o pagină întreagă cu însemnări și continuă: 

— Firma la care lucra Margeir l-a concediat acum șase luni. Se 
pare că firea lui îl băga mereu în belele - se purta întotdeauna 
urât cu clienţii. Cei dispuși să recunoască faptul că-l angajaseră 
după aceea și-au exprimat impresii amestecate. Unii au zis că 
lucra fără să facă probleme, alţii că avea un temperament 
aiurea și că exploda din orice. 

— Cine sunt acele persoane? 

— Oameni obișnuiți și firme mici. Un salon de înfrumusețare, 
o brutărie și, cel mai recent, un atelier de reparat mașini. El își 
făcea reclamă online și, cum se pare că electricienii sunt, 
momentan, la mare căutare, avea o groază de treabă de făcut. 

— Cât de departe ai înaintat cu lista? 

Lui Gudlaugur păru să-i rămână ceva blocat în gât. 

— Aăă, am terminat de fapt. Acesta a fost ultimul apel. Dacă 
nu cumva dorești să încerc din nou la cei care n-au recunoscut 
că l-au angajat? 

Erla clătină din cap. 

— Nu. la-ţi geaca! Veniţi amândoi cu mine. 

Privirea ei căzu din nou pe desenul lui Siggi atârnat pe 
peretele de deasupra pupitrului lui Huldar. 

— Și daţi prostia aia jos! Aici nu e grădiniţă. 

Răsucindu-se pe călcâie, porni cu pași mari să-și ia geaca din 
birou. 

Huldar consideră că e mai înțelept să nu o contrazică, însă 
lăsă, sfidător, desenul la locul lui. Să-i dea ascultare ar fi 
însemnat să se arate prea supus. În schimb, se ridică în picioare 
și se îmbrăcă cu geaca. 

In timp ce se îndreptau spre ieșire, Jóel dădu fuga după ei ca 
să-i întrebe unde pleacă. Oricât de slab era ca detectiv, avea un 
adevărat talent să adulmece progresele înregistrate de 
anchetele celorlalţi. Când Erla îl repezi, spunându-i să se 
întoarcă la biroul lui și să aștepte și el briefingul la fel ca restul 
lumii, el îi aruncă lui Huldar o privire plină de ură. Huldar își 
dezgoli dinţii într-un rânjet enorm și-i făcu jigodiei cu ochiul, 
ceea ce nu avu însă darul să-l potolească. Gândindu-se mai 
bine, își dădu seama că cel mai bine ar fi fost să-l ignore, însă 
Huldar nu rezistase niciodată impulsului de a-l enerva. 


VP - 257 


— Ăsta trebuie să fie, zise Erla, arătând spre singura sonerie 
nemarcată din hol. Toate celelalte au nume pe ele. 

Incercă să sune la apartamentul respectiv și așteptară în 
tăcere o vreme, însă nu se întâmplă nimic. 

— Și acum? 

Huldar abia aștepta să intre în clădire. Din tinereţea lui plină 
de fapte necugetate, știa foarte bine că dacă apăsau toate 
butoanele odată, cineva avea să le deschidă ușa cu siguranţă, 
însă era greu de crezut că Erla s-ar fi arătat de acord cu o 
asemenea tactică. 

— Aşteptăm, răspunse ea, aruncând o privire spre scări, apoi 
scoțându-și mobilul și apelând pe cineva. 

Lui Huldar și lui Gudlaugur nu le rămase decât să aștepte plini 
de nerăbdare, în timp ce ea stătea de vorbă cei de la Registrul 
Proprietăţilor în speranţa că va afla dacă acel apartament îi 
aparţinea lui Helgi. Erla încă mai asculta tonul de așteptare când 
unul dintre locatari, o femeie de vârstă mijlocie, își făcu apariţia 
în urma lor, cărând două sacoșe pline cu cumpărături și le 
aruncă o privire uluită când îi văzu așteptând în holul de la 
intrare. 

Huldar o salută cu un surâs prietenos. 

— Bună ziua! Suntem de la poliţie. 

Femeia ridică din sprâncene. 

— Oh? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu din câte știm noi. Dar poate ne puteți ajuta. Trebuie 
să stăm de vorbă cu locatarul din acest apartament. Se întâmplă 
cumva să știți cine locuiește acolo? întrebă el, arătându-i 
butonul de sonerie nemarcat. 

— Ah, înţeleg, făcu femeia, liniștindu-se un pic. V-a sunat 
Einar? 

— Einar? 

Huldar crezu că Erla avea să renunţe acum, că păreau să 
ajungă în sfârșit la un rezultat, dar ea nu se opri, așa că întrebă 
tot el: 

— Cine e Einar? 

— Locuiește în apartamentul aflat lângă cel de care întrebaţi 
voi. E un pic ciudat, bietul om. Ocupă cam jumătate din 
ședințele asociaţiei de locatari plângându-se de zgomotele care 
pretinde că se aud din acel apartament. Cei care locuiesc de 


VP - 258 


partea cealaltă a apartamentului spun că ei n-au observat nimic 
în afară de vreo două ocazii. Ei cred că Einar face mult zgomot 
pentru nimic și probabil că au dreptate. Chiar nu mi-am închipuit 
că va merge până acolo încât va suna la poliţie - darămite ca 
voi să vă și faceți apariţia. 

Privirea ei întrebătoare se plimba de la unul la altul. 

— Sau că vor trimite trei odată. 

— De fapt, nu am venit aici în urma unui apel. 

Huldar urmări cum Erla își îndrepta din nou atenţia asupra 
telefonului, după care se întoarse pe jumătate ca să-și continue 
conversaţia. 

— Deci nu știți cine locuiește acolo? 

— Nu. Eu locuiesc la parter și nu l-am văzut niciodată pe 
proprietar. Nu participă niciodată la ședințele locatarilor și am 
înţeles că vine rareori aici. Din spusele lui Einar, se pare că îl 
închiriază prin Airbnb, însă nu știu dacă e adevărat sau nu. Ar fi 
împotriva regulilor blocului, dacă ar fi așa. Dar asta nu prea 
privește poliția, nu-i așa? 

Înainte ca femeia să mai apuce să le ofere alte indicaţii 
despre cum să-și facă meseria, Huldar îi mulţumi și-i dădu clar 
de înţeles că discuţia lor luase sfârșit. Dându-și seama că era 
pusă pe liber, ea își făcu loc pe lângă ei și dispăru înăuntru. N- 
avea rost să profite imediat de ocazie și să o urmeze pe ușă, dat 
fiind că oricum n-ar fi putut intra în apartament. Huldar și 
Gudlaugur așteptară în schimb afară ca Erla să-și termine 
conversaţia. 

— În mod sigur e apartamentul care trebuie, le spuse ea. A 
fost înregistrat pe o firmă americană în ultimii nouă ani. Ceva 
îmi spune că ori Helgi deţine o parte din acea firmă, ori o deţine 
în întregime. Orice altceva ar fi o coincidenţă mult prea mare. 

Își vâri telefonul la loc în buzunar. 

— Cum se numea tipul ăla? Einar? 

Huldar încuviință din cap și Erla se întoarse spre panou, îi găsi 
numele și apăsă butonul. După o scurtă așteptare, un glas de 
bărbat pârâi în interfon. Erla se prezentă și el se și grăbi să îi 
invite să urce. Așteptară să băzâie sistemul de închidere al ușii, 
după care se grăbiră să intre și suiră până la al treilea etaj. Se 
dovedi că în apartamente se putea ajunge dinspre un pasaj 
exterior, așa că așteptară acolo, tremurând în vântul îngheţat, 
să le deschidă Einar. Lângă el se afla o ușă care trebuie să fi fost 


VP - 259 


de la apartamentul lui Helgi. Cât așteptară acolo, Gudlaugur își 
lipi urechea de ea. Când Einar le deschise, tânărul se desprinse 
de ea, anunţându-i că pesemne apartamentul era gol, dat fiind 
că nu răzbătea niciun zgomot dinăuntru. 

— Dumneavoastră sunteţi Einar? 

Bărbatul, care trebuie să fi avut vreo șaptezeci de ani, părea 
destul de fragil. Işi pierduse aproape tot părul și chipul îi era 
brăzdat de riduri adânci, ce trădau o nemulţumire parcă 
permanentă. 

Erla trecu direct la subiect, dat fiind că îngheţase acolo afară, 
pe aleea de beton. 

— E posibil ca apartamentul de alături să-i aparţină unui 
bărbat pe nume Helgi Fridriksson? 

Incruntătura bărbatului păru să devină și mai adâncă. Strânse 
și mai tare ușa atunci când o pală de vânt ameninţă să i-o 
smulgă din mâini, însă nu-i pofti înăuntru. 

— Depinde de cum priviţi lucrurile. Oficial, aparţine unei firme 
străine, însă el îl deține prin intermediul acelei firme. Am auzit la 
știri c-ar fi murit - că ar fi fost ucis. Voi anchetați? 

Erla îi răspunse că da. 

— l-aţi trimis cumva recent vreo scrisoare, în care vă 
plângeaţi de zgomotul din acest apartament? 

— Da. l-am trimis mai multe. Individul trecea rareori pe aici, 
așa că trebuia să fac ceva. Hărmălaia pe care o făceau era 
inacceptabilă. Chiar nu ai cum să ignori așa ceva. 

Erla nu-l băgă în seamă: disputele între vecini nu erau treaba 
ei. 

— Cum aţi descrie acest deranj? 

Bărbatul pufni. 

— Nu știu. Tot soiul de lucruri. Muzică bubuitoare, oameni 
făcând sex zgomotos și, în general, glasuri ridicate și bufnituri. 
Dacă mă întrebaţi pe mine, apartamentul era închiriat pentru 
petreceri. Măcar în timpul săptămânii nu auzeai nimic. Nu doar 
orașul e invadat de plaga asta numită Airbnb. 

— Aţi stat vreodată de vorbă cu Helgi despre asta? 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată. Cei care se făceau vinovați de 
toate astea se furișau afară noaptea, după ce se termina totul. 
Când am bătut atunci când hărmălaia era în toi, nu mi-a răspuns 
nimeni la ușă. Poate că el a lăsat instrucţiuni să se ignore cu 
totul plângerile vecinilor. 


VP - 260 


— S-a mai plâns și altcineva? întrebă Huldar, cu toate că știa 
deja răspunsul după ce stătuseră de vorbă cu femeia în holul de 
la intrare. 

Mereu era util să-i prinzi pe martori cu minciuna atunci când 
exagerau. 

Bărbatul părea iritat. 

— Nu știu. Dar presupun că trebuie s-o fi făcut. Zgomotul era 
atât de puternic, încât e imposibil să fi fost eu singurul care era 
ținut treaz în timpul weekendurilor. 

— În fiecare weekend? preluă Erla interogatoriul. 

— Nu. Nu în fiecare. Dar tot era insuportabil. Nu m-aș fi mutat 
în veci aici dacă știam. Nu locuiesc decât de doi ani în acest bloc 
și chiar nu-mi pot închipui că problema a început abia atunci. 

Erla își strânse și mai bine canadiana în jurul corpului. 

— Cum aţi aflat că apartamentul îi aparținea lui Helgi? 

— L-am așteptat pe unul dintre chiriașii lui sau cum s-or numi 
ei. Avea, așa, o teamă. A început să se bâlbâie și mi-a dezvăluit 
toate detaliile despre Helgi când l-am încolţit. 

— l-aţi aflat numele? 

— Tómas. Nu-mi mai aduc aminte și patronimul. Dar mi l-am 
notat pe undeva, dacă-l vreţi. 

— A fost aici recent? 

— Nu. Acum vreun an. Am încercat să-l sun pe Helgi, însă mi- 
a închis telefonul în nas și nici nu mi-a mai răspuns după aceea. 
Așa că am apelat la ideea cu trimisul scrisorilor. Nu că asta ar fi 
funcţionat. Mai devreme, am auzit un țipăt răzbătând din 
apartament. 

— Un țipăt? 

Erlei îi fusese deja stârnită atenţia. 

— Ce fel de țipăt? 

— Păi, genul pe care-l scoate cineva când îl șochează ceva. 

— Pe la ce oră? 

Bărbatul schiţă o grimasă și se uită la ceasul de la mână. 

— Cam acum ceva mai mult de o oră. Mai mult sau mai puţin. 

— Să fi fost cineva deranjat de ceva? 

Bărbatul ridică din umeri, apoi mai ridică o dată când Erla îl 
întrebă ce sex avea persoana care ţipase. 

— Bun, multumim. 

Erla se întoarse către Huldar și Gudlaugur, dar cum nu auzi 
ușa trântindu-se în urma ei, se întoarse spre Einar, îi mulțumi și-i 


VP - 261 


ceru să intre înapoi în casă și să închidă ușa: ei trei nu mai 
aveau nimic de discutat cu el deocamdată. Bătrânul îi dădu 
ascultare și se întoarse în casă, părând și mai nemulțumit. 

— Chemaţi un lăcătuș. 

Erla îi făcu semn lui Gudlaugur, care își scoase telefonul. După 
aceea, îl trimise jos să-l aștepte pe tip, în timp ce ea și Huldar 
continuară să ţină sub observaţie apartamentul. Deși dinăuntru 
nu se auzea niciun zgomot, era totuși posibil ca vreun individ să 
pândească ocazia să se furișeze neobservat. Dacă așa stăteau 
lucrurile, cu siguranţă era vorba despre Margeir, cugetă Huldar. 

Însă când lăcătușul le deschise ușa, bănuiala lui Huldar se 
dovedi cum nu se poate mai departe de adevăr. lnăuntru, 
dădură peste doi bărbaţi - dentistul Thormar și un alt tip, care 
se prezentă cu glas tremurător ca fiind Tómas, prietenul lui 
Helgi. Ambii erau în stare de șoc, fiind întrerupţi în mijlocul unei 
misiuni pe care păreau că se chinuie să o ducă la bun sfârșit. 
Amândoi purtau mănuși galbene de cauciuc și amândoi ţineau 
deschis un sac de gunoi negru încăpător. Când se deschise ușa, 
încercară în zadar să-l împingă sub canapea. 

Însă abia când Huldar, Gudlaugur și Erla aruncară o privire pe 
balcon, își dădură seama pentru ce era sacul. 

Imediat după geam se afla un scaun, rezemat de despărțitura 
care separa acest balcon de cel vecin. Pe el stătea un bărbat 
mort, care ţinea în poală un pistol pentru cuie. Pe decedat îl 
recunoscură imediat: era tatăl lui Siggi, Margeir Arnarson. 


VP - 262 


Capitolul 30 


Joi 


Tómas, prietenul lui Helgi, economist la Banca Centrală, luă 
un șervețel de la Erla și își suflă nasul. De bună seamă că nu 
mai plânsese atâta de la prăbușirea sistemului bancar. Erla și 
Huldar îl urmăreau impasibili în vreme ce-și ștergea nasul și 
chipul brăzdat de lacrimi. Bălmăjeala bărbatului îi călca atât de 
tare pe nervi, încât Huldar tânjea să-l înhaţe bine și să-i scuture 
niscaiva oase din corp. Suspinele și sughiţurile întrerupeau șirul 
de informaţii ce până acum curseseră ca un râu din el. Li se 
păruse din prima un specimen patetic atunci când îl arestaseră 
ieri și, așa cum se întâmplă adesea, o noapte petrecută în celulă 
îl dezbărase și de ultima rămășiță de curaj. Potrivit polițiștilor 
care păzeau celulele, Thormar dăduse dovadă de ceva mai 
multă tărie de caracter, deși pesemne că duritatea lui era doar o 
spoială. Aveau să afle cât de curând, întrucât îi venea și lui 
rândul în camera de interogatoriu. 

Decizia Erlei de a-i încuia pe cei doi în celule și a-i lăsa să 
fiarbă la foc mic până dimineaţă părea să de roade, cel puţin în 
cazul lui Tómas. Însă ea nu o făcuse doar ca să-i scuture bine. 
Descoperirea cadavrului căpătase întâietate și examinarea 
locului faptei durase până târziu în noapte. Așa că în acel 
moment era deja prea târziu să-i ia la întrebări. Interogatoriile 
erau prea importante pentru a fi lăsate în seama unor polițiști 
epuizați, și-n plus nici toată echipa nu avea o imagine limpede a 
evenimentelor care duseseră la această crimă. Nu găsiseră nici 
până atunci vreo armă a crimei, iar scrupulozitatea cu care cei 
doi bărbaţi curățaseră apartamentul nu le ușurase chiar deloc 
munca celor de la criminalistică. Pur și simplu era cel mai curat 
loc al faptei de care avuseseră vreodată ghinionul să se ocupe: 
aproape toate amprentele fuseseră șterse. 

Huldar se întorsese de pe o parte pe alta aproape toată 
noaptea, încercând în van să așeze în ordine evenimentele ce 
urmaseră după această ultimă lovitură de teatru. In orice caz, 
când izbuti în sfârșit să adoarmă, mintea îi era și mai învăluită în 


VP - 263 


ceață decât fusese înainte de vizita făcută în apartamentul de 
pe Sudurhlid. 

Raportul preliminar cu privire la cauza morții îi silise să-și 
revizuiască teoriile iniţiale. Când Huldar, Erla și Gudlaugur îl 
zăriseră pe Margeir stând afară pe balcon, trăseseră, cum era și 
firesc, concluzia că el îl omorâse pe Helgi și, probabil, și pe soţia 
sa, înainte să-și curme viaţa. Insă în clipa în care înconjuraseră 
scaunul, devenise evident că nu aveau de-a face cu o 
sinucidere. Nu cu acel individ ce zăcea acolo, fără geacă pe el, 
în frig, mort. Rana enormă și hidoasă din ceafă în niciun caz n-ar 
fi putut fi autoprovocată. Printre cheagurile de sânge uscat din 
păr, Huldar zărise așchii de os și ceea ce păreau a fi bucăți de 
creier, pentru ca apoi să se retragă imediat în apartament. 

Cu toate că autopsia lui Margeir încă nu era terminată, 
examinarea preliminară de la locul faptei indica faptul că murise 
duminică. Un interval mai precis de timp încă nu era disponibil. 
Porneau de la premisa că el era ucigașul lui Helgi, indiferent 
cine îl ucisese apoi și pe el. Mai aveau drum lung până să 
clarifice rolul lui Tómas în cadrul evenimentelor. El negă pur și 
simplu că avea ceva de-a face cu moartea lui Margeir, iar 
numele defunctului păru a reprezenta o adevărată surpriză 
pentru el. Dacă era să se dea crezare poveștii sale, el și 
Thormar habar n-aveau cine e bărbatul din scaun. Pretindeau 
amândoi că nu știu absolut nimic despre el în afară de ce 
auziseră la știri. Mortul arăta foarte diferit de cel din imaginea 
pe care poliţia o folosise în apelul către public. lar Tómas se 
dovedi foarte insistent când le spuse că nu-i cunoștea nici pe 
Sigurlaug Lára, nici pe fiul acesteia, Sigurdur, și rămase ferm pe 
poziții, în pofida întrebărilor repetate. La fel de insistent se arătă 
și în privința morții lui Helgi. Nu el îl omorâse - nu i-ar fi trecut 
niciodată prin minte să-și omoare unul dintre cei mai buni 
prieteni. Ce motiv să fi avut să-l vrea pe Helgi mort, darămite să 
omoare un străin? Potrivit spuselor lui Tómas, el și Thormar 
dăduseră din întâmplare peste cadavrul lui Margeir. Veniseră în 
apartament pentru a șterge orice dovadă a prezenţei lor acolo. 
Abia după ce terminaseră cu totul, zăriseră cadavrul pe balcon 
și se pierduseră complet cu firea. 

Când își dăduseră seama că acesta nu murise din cauze 
naturale, intraseră în panică din cauză că nu mai știau sigur 
dacă făcuseră curăţenie suficient de bine acolo. Hotărându-se să 


VP - 264 


o ia de la capăt, se repeziseră imediat la magazine, ca să facă 
rost de produse de curăţenie și mai eficiente. Tómas recunoscu 
faptul că luaseră în calcul inclusiv să scape de cadavru, însă jură 
că alungaseră imediat ideea. In schimb, își suflecaseră mânecile 
ca să se apuce de treabă, însă nu apucaseră să înceapă bine, 
când auziseră zgomote afară și încremeniseră cu totul. 
Dezbăteau în șoaptă dacă să coboare de la balcon folosindu-se 
de cearșafuri sau să se cațăre în balconul vecin, când ușa se 
deschisese brusc. 

Vălul ce-l acoperea pe proprietarul apartamentului fusese 
ridicat aproape cu totul, presupunând că Tómas spunea 
adevărul. Din spusele acestuia, Helgi îl deţinea prin intermediul 
unei firme fictive din Luxemburg. Îl achiziţionase cu mai bine de 
opt ani în urmă, când fusese confiscat. Iniţial, îl închiriase, însă 
când chiriașul plecase, Helgi începuse să-l folosească personal 
în timpul scurtelor sale vizite făcute în Islanda, înainte de-a 
ajunge la concluzia că e prea mic pentru nevoile sale și-și 
cumpărase altul mai mare, care se potrivea mult mai bine cu 
gusturile lui. Intenţionase să-l vândă, însă acest lucru se 
dovedise dezavantajos din cauza taxelor, așa că până la urmă îl 
păstrase. Pentru că nu avea niciodată timp să caute un chiriaș, 
apartamentul devenise un cuibușor de nebunii pentru el și loc 
de petreceri pentru el și prietenii săi. Toţi aveau câte o cheie și îl 
puteau folosi ca refugiu pentru a da o petrecere sau pentru a-și 
face de cap, fără riscul de-a isca tensiuni între ei și vecini. In 
momentul în care Helgi se mutase înapoi în Islanda și 
cumpărase apartamentul de lux în care locuise până la 
momentul decesului, era atât de mulţumit de acest aranjament, 
încât se hotărâse să păstreze locul pe post de apartament de 
weekend. Imediat ce se termina interogatoriul, Erla avea de 
gând să-l pună pe cel care încerca să descâlcească mișmașurile 
financiare ale lui Helgi să verifice și această poveste. Huldar 
credea că probabil era adevărată. Era greu de înţeles ce-ar fi 
avut Tómas de câștigat inventând-o. De obicei, suspecţii păstrau 
minciunile pentru chestiunile care contau cu adevărat. 

— Trebuie să mă lăsaţi să-mi sun soţia. 

Tómas așeză șerveţelul în vârful teancului alcătuit din cele 
folosite până atunci, pe masa din fața sa. 

— Vă rog! 

— Nu! 


VP - 265 


Erla împinse o tastatură în direcția lui, adăugând: 

— Concentrează-te la ce ai de făcut! Arată-ne website-ul 
vostru! 

Tómas ridică spre ea o privire imploratoare. 

— De ce nu vreți să mă credeți? Nu o să găsiți nimic demn de 
interes pe acest site. Cred că nici măcar nu e legal să vă uitaţi la 
el. Există o mulțime de chestii acolo care nu sunt menite pentru 
publicul general. 

— Noi nu suntem publicul general. Noi suntem poliția. Introdu 
adresa, numele tău de utilizator și parola. Acum! 

Erla își încrucișă braţele la piept, într-un gest ce dădea de 
înțeles că nu va ceda. Huldar bănuia că ea făcea asta pentru a-l 
împiedica pe el să se repeadă peste masă și să-l înhaţe pe 
individ de gât. Pentru că el chiar era pe punctul s-o facă. Și 
ambii mureau de curiozitate să vadă acel site. 

Din ce izbutiseră să scoată de la epava smiorcăită din faţa lor, 
cazul avea legătură cu un forum online de care cei patru 
prieteni se ocupau de cel puţin zece ani. Însă Tómas refuza cu 
încăpățânare să le explice ce anume conţinea de era atât de 
secret. Cu un pic de noroc, erau pe punctul să afle. Huldar 
bănuia că fișierele de acolo includeau și partidele de sex ale lui 
Helgi, ceea ce ar fi putut explica obrajii stacojii ai bărbatului și 
reacţia de fâstâceală pe care o avea ori de câte ori era 
menţionat forumul. Până la urmă, Erla ceru o pauză și-l trimise 
pe Huldar să aducă un proiector și un calculator cu un browser 
Tor instalat pe el. 

— Dă-i bătaie! 

Huldar se îndreptă de spate ca să-l urmărească pe Tómas 
cum introduce fără tragere de inimă adresa. Il înghionti niţel 
când acesta șovăi și încercă să noteze adresa, însă abia putu 
ține pasul cu degetele lui Tómas când acestea începură să 
zboare peste tastatură. După aceea, îi arătă lui Tómas ce 
scrisese și acesta modifică vreo câteva litere. După asta, Tómas 
rămase cu capul plecat. Huldar împinse tastatura înapoi spre 
Erla, după care se întoarse spre peretele pe care acum era 
proiectat site-ul. 

La alcătuirea interfeței nu părea să se fi depus cine știe ce 
efort. Paleta de culori și fontul erau suficiente să-i dea dureri de 
ochi unui designer grafic, așa că de bună seamă că atracţia o 
reprezenta conținutul. 


VP - 266 


Huldar se dădu mai aproape de Erla, care alese o pagină la 
întâmplare din josul ecranului. Sus de tot apărură mai multe 
postări ce datau din urmă cu un an, cu reacţii ale prietenilor 
dedesubt. Trei aveau legătură cu fotbalul, însă una era însoţită 
de un videoclip pe care Erla îl deschise. Apăru tăblia de pat de- 
acum familiară, care de data asta furniza fundalul pentru o 
tânără diferită de cele văzute de Huldar. Aceasta avea părul 
negru, tuns scurt și părea mai scundă decât minunăţiile blonde 
din celelalte filmări, având un trup mlădios și musculos, ce o 
făcea să semene cu o profesionistă CrossFit. Nici bărbatul nu era 
Helgi. Era mult mai puţin preocupat să-și ascundă identitatea 
faţă de cameră și izbutiră astfel să-i distingă de mai multe ori 
chipul clar, pe măsură ce acțiunea devenea tot mai încinsă. 

— Cine-i ăla? îl întrebă Huldar pe Tómas, care rămânea cu 
privirea plecată. Răspunde-mi! Ridică privirea și spune-ne 
numele bărbatului de pe ecran! 

Tómas îi dădu ascultare, cu chipul temător ca un copil și cu 
glasul răgușit când rosti numele: 

— Gunni. Gunnar Bergsson. Ar trebui să-l recunoașteţi - deja 
l-ați avut aici pentru a-l lua la întrebări. 

Erla își mută privirea de la perete la T6mas și comentă pe un 
ton sec: 

— Atunci avea toate hainele pe el și nici nu avea expresia din 
timpul orgasmului. 

Ea alese apoi altă pagină, identifică un videoclip și apăsă 
„Play”. De data era vorba de Helgi și se dovedi un film pe care 
Huldar îl văzuse deja. Erla îl opri și căută până ce găsi altă 
filmare în care apărea Gunnar. La a treia încercare dădu peste 
un videoclip cu Thormar, dentistul care momentan stătea închis 
în celulă. Lăsând filmul să ruleze mai departe, Erla dădu încet 
volumul  gemetelor ce răzbăteau din micutele boxe ale 
laptopului, după care îl ţintui din nou cu privirea pe Tómas. 

— Chiar nu înţeleg. Voi vă trimiteaţi unul altuia videoclipuri în 
care apăreaţi făcând sex? 

Tómas își drese glasul și răspunse cu o voce sugrumată: 

— Ceva de genul. 

— Unde găsesc o filmare cu tine? 

Bărbatul părea că e gata să leșine. 

— Nu știu. Eu nu sunt acolo... 


VP - 267 


— Ei, fii serios! Care este? Nu ești aici sau nu știi în care 
filmări apari? 

— Doresc un avocat. 

— Desigur, nicio problemă. 

Erla zâmbi maliţios, adăugând: 

— Imediat. Mai întâi, totuși, o să mai caut câteva videoclipuri. 

Își apropie degetele de tastatură. 

Tómas ridică glasul: 

— Vreau un avocat. E dreptul meu. Trebuie să-mi aduceți unul 
când v-o cer. Nu aveți voie să-mi mai puneti întrebări până ce 
acesta nu ajunge aici. 

— Cine mai zice acum ceva de întrebări? Nu facem decât să 
urmărim niște videoclipuri. 

Erla surprinse privirea lui Huldar. 

— Nu avem și pop-corn? 

Huldar rânji și-o urmări cum derulează videoclipuri până ce 
găsi unul cu Tómas. 

— Aaa, dar ce-avem noi aici? 

Dădu iar volumul mai tare, după care ridică mâinile de pe 
tastatură și se așeză mai comod în scaun. 

— E soţia ta? Nu-i nevoie să răspunzi. Putem aștepta până ce 
îți va sosi avocatul. Mă aştept să aprecieze și el spectacolul la 
fel de mult ca noi. 

Ea surprinse iarăși privirea lui Huldar. 

— Tu ce zici? Să-i chemăm și pe cei de la IT încoace? Cu cât 
vedem mai mulți filmarea, cu atât sunt mai mari șansele să 
recunoască cineva femeia. Știi, mie mi se pare că aduce un pic 
cu sora lui Jói, adăugă ea, înghiontindu-l pe Huldar pe sub masă. 

— Care J6i? 

Huldar ajunsese chiar să se priceapă să-i interpreteze 
ghionturile date pe sub masă. 

— Ei, doar știi și tu! J6i care a fost dat afară din forțele 
speciale din cauza problemelor cauzate de accesele de furie. 

Tómas aruncă iute o privire spre perete, lăsând să i se vadă 
albul ochilor. Huldar credea că mai sunt multe alte videoclipuri 
cu el pe site, în care apăreau diferite alte femei. Probabil că 
acesta voia să vadă la care anume se refereau ei. Tómas își 
îngropă faţa în mâini. 

— Nu e soţia mea. Numele fetei apare pe acolo, pe undeva. 


VP - 268 


— Nu e nevoie să spui nimic până nu e prezent și un avocat, 
îti amintești? 

— Nu-mi pasă, murmură T6mas printre degete. O să vorbesc, 
dacă vreau. Dacă opriţi aia, o să încerc să vă explic. Nu e ceea 
ce pare. 

Erla opri filmulețul la momentul în care Tómas zăcea întins cu 
ochii închiși și cu gura larg deschisă, în timp ce femeia stătea în 
genunchi, încadrându-i corpul cu picioarele. judecând după 
expresia lui, acţiunea se apropia de punctul culminant. 

— OK. Atunci, pune-ne și pe noi la curent cu faptele. 

Tómas săltă niţel capul și atunci surprinse imaginea cu el 
însuși proiectată pe perete. Scoţând un geamăt de tulburare 
extremă, o imploră pe Erla: 

— Oprește mai întâi asta. Te rog! 

Pentru prima dată de când fusese adus aici spre a fi interogat, 
Erla îi ascultă dorința. Acesta rămase vizibil ușurat și se ridică 
mai drept în scaun, deși tot evita să-i privească direct în ochi. 

— E un site pe care l-am construit ca să organizăm tot soiul 
de întâlniri, partide de golf, călătorii la meciuri - atât aici, acasă, 
cât și în străinătate. 

— Chiar așa? făcu Huldar, rânjind. Deci femeia din filmare e 
agent de voiaj, nu-i așa? Să înţeleg că ai făcut o afacere bună? 

— Vă spun adevărul. Pentru asta a fost făcut site-ul. Insă l-am 
folosit și pentru alte lucruri. Cum ar fi aia... 

Arătă cu degetul spre peretele gol, ca și cum încă mai vedea 
acolo o imagine în flagrant delict cu femeia. 

Erla se aplecă peste masă, încercând să surprindă privirea lui 
Tómas. 

— Cum dracu’ a ajuns să se întâmple una ca asta? Pot 
înțelege partea despre călătorii, dar ce fel de plăcere găseați 
când vă urmăreați unul pe altul trăgându-vi-o? Asta chiar că n-o 
înțeleg. 

Se lăsă la loc pe scaun și se întoarse spre Huldar: 

— Dar tu? Tu înţelegi? E o chestie de gagii? 

Huldar clătină din cap. 

— Și pe mine mă depășește. 

Tómas începu să vorbească foarte repede, disperat să le 
explice comportamentul lor anormal. Aveau adesea de-a face cu 
genul ăsta de lucruri. Suspecţii descopereau deseori o nevoie 
urgentă să-și scuze faptele în timpul interogatoriilor. Ajungând 


VP - 269 


să se convingă singuri că ceea ce făcuseră era de înţeles, nu 
izbuteau să priceapă că modul lor de gândire nu se potrivea cu 
cel al altor persoane. 

— N-a început chiar așa. Iniţial, împărțeam doar poze cu fete 
la care visam. Helgi locuia în străinătate și acesta era un mod 
de-a rămâne prieteni. Genul ăsta de lucruri - și alte chestii pe 
care le postam pe site. 

Huldar trase laptopul mai aproape, deconectă proiectorul și 
începu să caute postările cele mai vechi, în vreme ce Erla 
continua cu tirul de întrebări. El voia să verifice dacă Tómas 
spunea adevărul. 

— Care dintre voi a venit cu ideea site-ului și care îi era 
menirea iniţială? V-a preocupat tare mult să-l ascundetți, dacă 
scopul lui a fost chiar atât de nevinovat pe cât pretinzi tu. De ce 
n-aţi folosit și voi e-mailul sau Facebook-ul, așa cum procedează 
oamenii normali? 

— Helgi l-a construit. Cu ajutorul unui IT-ist pe care Îi 
cunoștea în SUA. El lucra pentru o bancă și e-mailurile îi erau 
supravegheate. A crezut c-ar fi mai bine să creeze un cont 
separat, ca să menţină legătura cu noi. E și mai sigur așa. Site- 
ul se află pe Dark Web, ca să nu poată fi urmărit. 

Tómas întâlni pentru scurt timp privirea Erlei. 

— Și ca să nu încălcăm legea. Nu distribuiam materiale 
pornografice. Ba, din contră - aveam mare grijă ca acestea să 
nu cadă în mâinile cui nu trebuie. 

Huldar chicoti în sinea sa auzind această scuză lamentabilă, în 
vreme ce continua să verifice mai departe laptopul. Cele mai 
vechi postări confirmau povestea lui Tómas, acestea constând 
mai ales în imagini cu fete complet îmbrăcate și comentarii ale 
prietenilor la adresa lor. 

— Dacă, așa cum pretinzi tu, eraţi atât de superprecauţi, 
atunci poate că ne-ai putea explica și nouă cum a ajuns una 
dintre filmări pe un site care partajează materiale porno? 
întrebă Erla, aruncând în același timp o privire la ecranul pe care 
Huldar îl întorsese ca să-i arate că Tómas spunea adevărul. V-aţi 
dat cumva mari distribuind materialele și pe alte forumuri? 
Separat, poate, ca să nu afle și ceilalţi? 

— Nu! exclamă T6mas pe un ton vehement. Nimic de genul 
ăsta. Niciunuia dintre noi nu i-a trecut vreodată prin cap să 


VP - 270 


distribuie aceste filmări. Doar apăream noi în ele. Ar fi însemnat 
să fim cu adevărat perverși. 

— Eu n-am nicio îndoială că sunteţi niște perverși. 

Nelăsându-i timp să obiecteze, Erla insistă: 

— Videoclipurile postate pe site-ul de partajare de fișiere 
spune o poveste complet diferită. Acolo pot fi văzute de toată 
lumea și chiar nu are cum să fi apărut singur. Cine altcineva a 
mai avut acces la site în afară de voi patru? 

T6mas se foia neliniștit în scaun. 

— Am fost cinci utilizatori. Noi patru și cineva a cărui 
identitate n-o cunoaștem. 

Se foia și mai abitir, făcându-și de lucru cu mâinile pe sub 
masă, apoi ridicându-le la loc peste doar câteva secunde. 

— Însă știm sigur că acesta are o legătură cu ce-a păţit Helgi. 

— Cu ce-a păţit Helgi? 

Erla se repezi peste masă, îl prinse pe bărbat de bărbie și-l 
forță să se uite în ochii ei. 

— Helgi a fost ucis. E mort. Noi nu anchetăm aici niște becuri 
sparte din instalaţia pomului de Crăciun montat în faţa 
primăriei. Nu are cum să fie mai serios de-atâta! Dacă ești chiar 
așa de nevinovat pe cât pretinzi, încetează să te mai eschivezi 
de la întrebările noastre și dă-ne un răspuns cinstit. Cine e cel 
de-al cincilea utilizator la care te referi? 

— Nu știu. Jur! Pur și simplu a apărut pe platformă și a preluat 
controlul. Niciunul dintre noi nu știe cum anume. 

— Rezumă-ţi răspunsurile strict la persoana ta. S-ar putea ca 
prietenii tăi să aibă șansa să ne ofere și ei propria versiune, 
ceva mai târziu. Să fii sigur de asta! 

Huldar sări peste câţiva ani pe site ca să vadă cum 
evoluaseră lucrurile. Alte imagini cu fete, însă de data asta erau 
și câteva videoclipuri. Continuă să deruleze tot mai aproape de 
prezent, ascultând totodată cum Erla îl presa pe Tómas, doar ca 
să se oprească dintr-odată atunci când dădu peste un videoclip 
postat în urmă cu cinci ani. Spre deosebire de celelalte, bara cu 
informaţii indica faptul că acesta dura aproape două ore. Adică 
mult mai mult decât toate celelalte pe care le văzuse până 
atunci. Primul comentariu era și el interesant și atipic. 

„Ce ziceţi? Îl păstrăm sau îl mutăm în coșul de gunoi? S-ar 
putea dovedi al naibii de riscant dacă doamna Furioasă-pân-la- 
Dumnezeu își mai amintește ceva”. 


VP - 271 


Huldar apăsă pe „Play”, în vreme ce Erla îl presa tot mai tare 
pe Tómas ca să-l forțeze să-i dezvăluie numele celui de-al 
cincilea utilizator. 

La început, evenimentele de pe ecran nu părură cu mult 
diferite de celelalte videoclipuri. O tânără își scotea hainele și 
apoi se prăbușea pe pat. Aceasta încercă să-și facă un selfie, 
însă era prea beată și nu-și putea ţine telefonul nemișcat. De 
fapt, arăta mult mai beată decât celelalte fete, deși nu părea să 
se afle și sub influența Rohypnolului. In clipa aceea, un bărbat 
intră în cameră. Acesta ţinea în mână un pahar cu vin pe care i-l 
dădu fetei și ea bău din el, în timp ce bărbatul se dezbrăca. 
Individul, pe care Huldar îl recunoscu a fi Gunni, luă paharul 
înapoi, îl așeză pe noptieră, după care se sui în pat lângă ea. 
Huldar derulă pe repede-înainte pe durata partidei și rămase 
surprins să-l vadă pe bărbat ridicându-se, dându-i fetei înapoi 
paharul și apoi ieșind din cameră. Fata îl goli și căzu înapoi pe 
spate, dând impresia, după cum se mișca și după expresie, că 
acum era beată criţă. 

Apoi păru să adoarmă. 

Chestia bizară era că filmarea durase doar douăzeci de 
minute. Huldar derulă iar pe repede-înainte, așteptându-se să 
nu mai vadă nimic altceva în afară de fata adormită și 
presupunând că lungimea filmării se datora faptului că Gunni 
uitase să închidă camera de filmat. Dar nu așa stăteau lucrurile. 
Tânăra continuă să doarmă, fiind probabil leșinată de-a binelea. 
Insă nu asta se întâmplase. 

Huldar se concentră la evenimentele care urmară, complet 
surd la ce spuneau Erla și Tómas. Dădu iar pe repede-înainte, 
până ce ajunse la finalul filmului. Inima îi bubuia cu putere în 
piept și simţea deja în gură gustul de fier care venea odată cu o 
furie ucigașă. Cu toate astea, reuși să nu se trădeze și doar se 
întinse după cablul de la proiector ca să-l conecteze la loc, ba 
chiar zăbovind niţel ca să se asigure că era înfipt bine unde 
trebuie. Sperând, totodată, că aceste momente de întârziere o 
să-l ajute să-și menţină furia sub control. După care porni 
înregistrarea de la capăt. 

Când imaginea apăru iar pe perete, Erla își răsuci atât de 
repede capul, încât Huldar crezu că își scrântise gâtul. Privirea ei 
era una dintre cele mai pline de furie pe care i-o aruncase 
vreodată, lucru deloc surprinzător, întrucât el încălcase singura 


VP - 272 


condiție pusă de Tómas pentru a continua să le răspundă la 
întrebări fără să fie prezent și un avocat. 

Însă o merita din plin. 

Când Tómas văzu filmarea, sări imediat în picioare și se 
năpusti la ușă, descoperind însă că e încuiată. 

— Vreau un avocat. Nu mai rostesc niciun cuvânt. 

Izbucni iar în lacrimi, urletele lui devenind și mai puternice și 
mai patetice decât până atunci. 


VP - 273 


Capitolul 31 


După ce se termină înregistrarea, se așternu o liniște ca de 
mormânt în micuța cameră de interogatorii. Alături de Huldar și 
de Erla, de data asta în încăpere se aflau și un jurist al poliţiei, 
trecut ușor de cincizeci de ani, alături de un reprezentant al 
diviziei Delicte Sexuale - bărbatul cu care Huldar se sfătuise 
atunci când fuseseră descoperite filmările pe calculatorul lui 
Helgi. Acesta părea cel mai puţin afectat de ceea văzuse pe 
ecran. 

Toţi patru rămaseră uitându-se la monitorul alb al 
proiectorului, până ce Erla întrerupse tăcerea, adresându-se 
juristului: 

— Ei, tu ce zici? Constituie un caz clar de viol? 

— Da și nu. Asta e problema. 

Juristul își lăsă jos pixul pe o foaie goală de hârtie așezată în 
fața sa. Acesta avusese intenţia să-și ia notițe în timpul filmării, 
însă până la urmă nu mai scrisese nimic. Lucru complet de 
înțeles, întrucât conţinutul putea fi rezumat în doar câteva 
cuvinte. O tânără se așază pe un pat și încearcă să-și facă un 
selfie. Apoi intră un bărbat, se dezbracă amândoi și fac sex, 
ceea ce pare a fi consimţit de ambele părţi. Apoi ea leșină și 
amicii bărbatului profită, unul după altul, de trupul ei care nu se 
opune în niciun fel. Din când în când, ea își recapătă cunoștința 
și pare că nu se bucură de ce se petrece acolo, însă e ţinută cu 
forța până ce leșină la loc. După ce termină cu toții, unul dintre 
ei intră în cameră, o scutură ca s-o trezească și-i comandă să se 
îmbrace și să plece. Femeia ameţită se chinuie să se îmbrace și 
dispare din cadru, părând răvășită și mișcându-se ca și cum ar 
durea-o tot corpul. Apoi filmarea se termină. 

Pentru că Erla nu răspunse, Huldar nu se mai putu abţine: 

— Dar ce altă dovadă îţi mai trebuie că e vorba de un viol? De 
o declaraţie din partea fiecărui individ care apare în filmare, în 
care să recunoască faptul că a violat-o pe femeie? Chiar înainte 
să sară pe ea? 

— Ar fi de ajutor, firește. 

Juristul nu părea să glumească. 


VP - 274 


În acest punct, reprezentantul de la Delicte Sexuale interveni 
și el: 

— Am avut un caz cu un filmuleţ care înfățișa ceea ce este 
considerat viol în grup. Cazul a fost pierdut la Tribunalul 
Districtual și apoi, încă o dată, la Curtea Supremă. 

— Da, în pofida faptului că reclamanta a fost disponibilă în 
cazul respectiv, adăugă juristul, schițând o grimasă. Din păcate, 
nu e chiar totul complet limpede, indiferent de cum ni se par 
nouă lucrurile. Nici măcar o dată nu o auzim pe femeie spunând 
clar „nu” sau că nu vrea. 

Erla nu era pregătită să renunţe chiar așa ușor. 

— Toate încercările femeii de-a se ridica sau de a-i da jos de 
pe ea sunt împiedicate. Ar trebui să fie al naibii de evident 
pentru toată lumea că participarea ei nu a fost voluntară. Și să 
fie suficient ca să-i punem sub acuzare. 

Când juristul îi răspunse, simţiră cu toţii osteneala din glasul 
lui: 

— E posibil. Dar eu, unul, n-aș pune pariu pe șansele de-a 
obține o condamnare. Avocaţii apărării ar putea pretinde orice, 
din moment ce nu există nicio declaraţie din partea așa-zisei 
victime. Ar putea spune că toată chestia a fost aranjată în 
prealabil și că ea și-a exprimat acordul înainte să intre în acel 
dormitor. Mă tem că va fi foarte dificil să-i contraziceţi dacă vor 
pretinde că încercările ei anemice de-a se ridica au făcut parte 
din joc: că ea voia de fapt să se urce deasupra, de exemplu, 
însă cei patru au preferat să rămână ei înșiși deasupra. Ceva de 
genul ăsta. Și cum am putea noi să demonstrăm opusul? 

Bărbatul scoase un oftat adânc. 

— Dar, ca să privim și partea bună a lucrurilor, măcar avem 
un caz beton împotriva lor, pentru distribuirea videoclipului. E 
ilegal să distribui sau să faci schimb de materiale pornografice, 
iar aici nu există absolut nicio îndoială. E același lucru ca și în 
cazul site-urilor private; dacă vreuna dintre femeile implicate 
depune plângere, avem și aici un caz. Insă conţinutul acestei 
înregistrări reprezintă cea mai bună șansă a noastră pentru o 
condamnare. Singurul impediment e faptul că cel care l-a postat 
e mort, dacă am înțeles eu bine? 

Erla îi confirmă. 

— Nu avem decât cuvântul lui Tómas cum că Helgi a fost cel 
responsabil, dar presupun că și ceilalţi îl vor susţine. Numele de 


VP - 275 


utilizator se potrivește cu cel din materialul postat din SUA în 
momentul în care el se afla acolo. Așa că e foarte probabil ca 
Helgi să fi postat într-adevăr videoclipul. 

— Ahh! făcu juristul, dezamăgit. Păi atunci, asta e. Darnu e 
totul pierdut. Legea conţine o secțiune întreagă referitoare la 
distrugerea reputației și la afectarea dreptului individului la 
intimitate. Clauzele privitoare la încălcarea decenţei individului 
sunt folosite adesea când se cere o condamnare pentru 
pornografie neconsensuală. Poate că asta s-ar putea folosi 
împotriva membrilor supraviețuitori ai grupului. Știau cu toţii 
foarte bine că incidentul era filmat și totuși niciunul nu a ridicat 
nicio obiecţie în secțiunea dedicată comentariilor asupra faptului 
că videoclipul era distribuit. Așa că am putea aduce argumentul 
că au luat cu toţii parte la încălcarea decenței. Apropo, când a 
fost postat acest videoclip pe site? 

Erla își verifică notițele de până atunci cu privire la videoclip 
și la Maren, tânăra care apărea în el. 

— A fost încărcat a doua zi după ce a fost filmat. 

— Of, Doamne! oftă încă o dată juristul. lar atunci femeia era 
deja moartă, nu-i așa? 

Când Erla îi confirmă dând din cap, el le explică: 

— Din cunoștințele mele, nu există precedente care să 
implice persoane decedate. Poţi comite un delict împotriva 
decenţței cuiva care e deja mort? Eu aș fi zis că da. La urma 
urmei, dreptul la intimitate se aplică și peroanelor decedate, 
însă ar trebui să recitesc clauza referitoare la decenţă. Din 
nefericire, e posibil ca legea să nu fi fost elaborată ţinându-se 
cont de acest aspect și să nu se aplice decât persoanelor în 
viaţă. 

Erla nu avea de gând să se lase angrenată într-o discuţie 
despre finețuri legale. 

— Ce fel de sentinţă se dă în cazul pornografiei 
neconsensuale? 

— Dacă un procuror alcătuiește un caz bazat pe clauza 
amintită de mine, vă puteţi aștepta la o condamnare scurtă sau 
cu suspendare. Cadrul pentru amenzi e limitat și, în cazul 
nostru, persoanele implicate sunt bine văzute și nici nu au 
condamnări anterioare. 

Huldar simţi cum se prăbușește cu totul. Nu avea să le fie 
ușor să facă dreptate pentru biata femeie din videoclip, deși 


VP - 276 


presupunea că pentru ea oricum nu mai avea nicio importanţă. 
Numele ei apăruse în comentarii și deși patronimul ei fusese 
omis, o identificaseră imediat. O mulţime de islandeze purtau 
numele Maren și, dintre ele, în jur de 150 încă trăiau, potrivit 
Registrului Naţional. Însă o singură femeie cu numele Maren 
fusese aruncată pe ţărmul de la poalele Stâncii Spânzuratului: 
Maren Th6rdardttir, tânăra de 24 de ani care se înecase intrând 
în mare în noaptea înregistrării acelei filmări. 

Ajunși aici, colegul de la Delicte Sexuale vorbi din nou. 
Cunoscând din amara-i experiență cât de greu era să se obţină 
o condamnare în cazuri de genul ăsta, el se întrebă cu voce tare 
dacă nu cumva era posibilă o altă abordare. 

— Dar moartea ei? Nu e posibil ca ei s-o fi violat și apoi să fi 
aruncat-o în mare? Poate că nu voiau să-și asume riscul ca ea să 
meargă mai apoi direct la poliţie? Deși au folosit cu toții 
prezervative, existau totuși șanse să se poată obţine probe 
biologice concludente. lar asta i-ar fi băgat într-o mare belea. 
Așa că poate și-au luat toate măsurile de precauţie și au înecat- 
o în mare. Distanţa nu e deloc mare între apartamentul de pe 
Sudurhlid. Cât să fie - o sută de metri? Două sute? 

Nu comentă nimeni această idee; știau cu toţii cât de mică 
era distanţa. Însă Huldar tot îi răspunse la întrebare. După ce se 
terminase interogatorul lui Tómas și descoperiseră numele 
femeii, Erla îi ceruse lui Huldar să caute prin dosarul lui Maren, 
în vreme ce ea pregătea pașii următori. Furia ei la adresa lui din 
cauză că dăduse drumul videoclipului în timpul interogatoriului 
se evaporase instantaneu când ieșise la iveală numele lui 
Maren. 

— Am citit rapoartele din cazul morţii lui Maren, rosti Huldar. 
N-a existat nimic care să trezească suspiciuni. Autopsia a ajuns 
la concluzia că nu exista nicio dovadă care să contrazică ideea 
că a intrat în mare din proprie voinţă. N-au existat răni la cap 
sau urme de strangulare, ori orice altă dovadă care să sugereze 
că i-au fost legate mâinile sau că a fost ţinută cu forța sub apă. 
Existau semnele unei partide de sex dure, însă dat fiind că nu s- 
a început imediat căutarea ei, trupul i-a zăcut în mare timp de 
trei zile înainte de-a fi descoperit. lar atunci devenise deja 
imposibil de stabilit dacă partida de sex fusese consensuală sau 
nu. Sau când avusese loc. 


VP - 277 


— N-au încercat să-l găsească pe cel cu care făcuse sex? 
întrebă reprezentantul diviziei Delicte Sexuale, care era limpede 
că nu voia să renunţe cu una, cu două. 

— Nu. Nu avea niciun sens. Ea primea tratament pentru 
depresie. Pardesiul i-a fost găsit împăturit lângă pantofi și 
geantă, în apropiere de cimitirul Fossvogur, și sinuciderea a fost 
singura idee luată în considerare. Fata mersese în club cu iubita, 
băuse mult și apoi se despărțiseră în aceeași noapte. Alcoolul și 
depresia reprezintă o combinaţie fatală. lar această explicaţie a 
fost considerată suficientă. Insă acum va trebui să luăm 
legătura cu ruda ei cea mai apropiată, căci s-ar putea să se afle 
în posesia unor informaţii care nu au ieșit la iveală când s-a 
alcătuit dosarul. Eu, unul, nu prea îmi imaginez așa ceva. 

Se așternu iarăși tăcerea. Nu-i mai venea nimănui nicio idee. 
Dacă părinţii tinerei ar fi avut vreo probă care să dovedească 
faptul că fiica lor fusese ucisă, era extrem de puţin probabil s-o 
fi ascuns la acel moment. Huldar făcu o ultimă încercare 
zadarnică să susţină ideea cu crima: 

— Femeia este, se pare, violată în grup și se îneacă în aceeași 
noapte. Indiferent dacă bărbaţii au participat în mod activ la 
înecul ei, oricine gândește logic își dă seama că e vorba de 
cauză și efect. În cel mai rău caz, pesemne că ei i-au dat 
imboldul final, dat fiind echilibrul ei emoţional fragil de la acel 
moment. Nu avem nicio șansă ca ei să fie acuzaţi de omucidere? 

Juristul cugetă câteva secunde la această întrebare. 

— E o infracţiune să încurajezi sau să provoci o sinucidere. 
Însă nu s-a testat niciodată în Islanda și pedeapsa în acest caz 
n-ar fi mai mare de un an de închisoare. Mă îndoiesc că am 
putea găsi un procuror care să accepte cazul. Ar fi aproape 
imposibil de demonstrat că presupusul viol a reprezentat 
factorul decisiv. Nu e ca și cum ea a lăsat o scrisoare în care 
declara că aceea a fost picătura care a umplut paharul. 

Juristul își luă pixul și începu să-și adune lucrurile. 

— În fine. Ţine-mă și pe mine la curent, Erla. Dacă nu va 
funcţiona niciuna dintre aceste sugestii, există o mulţime de 
femei care ar putea fi pregătite să depună plângere. Aveţi în 
plan să urmăriţi toate videoclipurile de pe site și să daţi de urma 
femeilor care apar în ele? 

Huldar lăsă capul în jos când auzi întrebarea. Erla înghiţise cu 
totul minciuna referitoare la cum o cunoscuse el pe Ugla. Insă 


VP - 278 


după ce avea să se încheie ancheta și atenţia tuturor avea să se 
îndrepte spre forumul celor trei prieteni, cu siguranţă avea să 
afle adevărul: că în niciun caz nu făcuseră doar schimb de 
numere de telefon într-un bar. 

— Am doi oameni care se pot ocupa de asta, pe lângă ce mai 
au de făcut. 

Agentul de la Delicte Sexuale se ridică în picioare. 

— Logic ar fi să începem cu videoclipul care a apărut pe site- 
ul care partajează fișiere. Acela e probabil cel mai grav exemplu 
pentru distribuirea de materiale pornografice. 

Se uită apoi la Huldar și la Erla și adăugă: 

— Tómas a știut să vă spună cine anume l-a postat? 

Erla clătină din cap. 

— A pretins că nu știe. Dă vina pe cel de-al cincilea utilizator, 
însă jură că habar n-are cine e ăla. Cei de la IT caută și ei, însă 
spun că e o cauză aproape pierdută, întrucât site-ul e pe Dark 
Web. Deși au remarcat totuși imediat un detaliu: noul utilizator a 
apărut abia după ce acel videoclip a fost postat pe platforma pe 
care sunt distribuite fișiere. Așa că el sau ea nu are cum să aibă 
vreo legătură cu asta. Ceea ce înseamnă că unul dintre cei patru 
bărbaţi trebuie să-l fi distribuit. 

— Atunci, tot ce aveţi de făcut e să aflaţi care dintre ei a 
făcut-o. Măcar îl vom pune sub acuzare, chiar dacă e doar un 
gest simbolic în împrejurările date. 

Juristul se opri la ușă. 

— Dar, ca să fiu sincer cu voi, mă îndoiesc că va face pușcărie 
pentru celelalte două capete de acuzare pornind doar de la acel 
videoclip. Cu toate că nu vă împiedică nimic să încercați. 

Aruncă o privire scurtă la ceas. 

— Cele 24 de ore pentru care îi puteţi reţine aproape s-au 
terminat. Însă mai puteţi obţine încă 24 dacă îi aduceţi în faţa 
unui judecător și cereţi să fie ţinuţi în arest - presupunând că 
judecătorul nu va cere timp în plus ca să ajungă la o concluzie. 
Anunţaţi-mă cât mai repede. Îmi va lua o oră să alcătuiesc 
dosarul de caz. 

Erla încuviinţă plictisită din cap. Ştia și ea că timpul le era pe 
sfârșite. Toţi cei care lucrau la caz cunoșteau acest lucru. 

— Dar să vă mai dau un sfat, adăugă juristul, cu o expresie 
serioasă pe chip. Găsiţi-o pe femeie! Asta ar trebui să fie 
prioritatea voastră absolută. 


VP - 279 


— Femeie? 

Polițistul de la Delicte Sexuale părea nedumerit, cu mintea 
încă la videoclip și la site-ul web, în mod sigur. 

— Care femeie? 

— Sigurlaug. Soţia celei mai recente victime, Margeir. 

Erla se ridică și ea în picioare, anunțând: 

— E prima pe lista noastră. Doar că n-am obţinut niciun 
rezultat în privinţa căutării ei. Echipa de salvare a luat la puricat 
toată zona extinsă a Reykjavikului, fără niciun rezultat, iar 
căutarea aeriană n-a produs nici ea vreun rezultat. Nici faptul că 
soțul ei a fost găsit mort nu e deloc încurajator. Trebuie să iau o 
decizie legat de ce vom face mai departe. 

Nu voia nimeni să fie în pielea Erlei. Era extrem de puţin 
probabil ca femeia să fie găsită în viaţă după atâta vreme și un 
cadavru ar fi fost mult mai dificil de găsit decât cineva în viață. 
Deși nu o rostea nimeni cu voce tare, cu toţii se temeau că 
Sigurlaug e deja moartă. Orice altceva era aproape imposibil în 
clipa de față. 

(J 

Thormar era o cu totul altă mâncare de peşte față de 
prietenul său Tómas. Stătea drept în scaun, cu chipul încremenit 
într-o mină ce anunţa că nu va ceda absolut deloc, hotărât în 
mod evident să-și facă sejurul la secţia de poliţie cât mai dificil 
pentru ceilalţi. Huldar se bucura de schimbare. Măcar Thormar 
aproape sigur n-avea să ceară șerveţele precum fricosul ăla de 
economist, deși firește că dezavantajul era că urma să se 
dovedească mult mai greu de făcut să cedeze. 

— Gândește-te mai bine! 

Huldar împingea guma cu nicotină în obraz cu ajutorul limbii. 
Trecuseră câteva ore bune de când nu mai apucase să iasă 
afară pentru o ţigară. 

— Tu și prietenii tăi aţi violat în grup o femeie care la scurt 
timp a fost aruncată de mare pe ţărmul de lângă Stânca 
Spânzuratului. Cinci ani mai târziu, Helgi e și el găsit spânzurat 
în același loc. Ție chiar ţi se pare o coincidentă? 

Thormar ridică din umeri. 

— Asta va trebui s-o deslușiţi voi. Eu nu sunt poliţist. O s-o 
repet: nu a fost viol. Nu eu l-am omorât pe individul acela, 
Margeir. Nu eu l-am omorât pe Helgi. Și nici nu distribui 
materiale porno. 


VP - 280 


— Așa zici tu. 

Huldar îi aruncă o privire Erlei, care părea să se mulțumească 
să îl lase pe el momentan să se ocupe de interogatoriu. 

— Băieţii caută acum amprente pe camera video pe care voi 
ați aruncat-o în sacul de gunoi. N-ar fi deloc surprinzător să 
descoperim că ați folosit-o cu toţii. 

— Va trebui să așteptăm și să vedem. Deși nu înţeleg care va 
fi diferenţa. Doar nu insinuezi că tipul de pe balcon a fost 
omorât cu o cameră video? lar Helgi cu siguranţă n-a fost 
omorât cu ea. Despre asta e toată treaba asta? Despre omoruri? 

Huldar n-avea deloc intenția să-l lase pe individ să înceapă să 
pună el întrebări. Continuă ca și cum nici n-ar fi auzit 
comentariul lui Thormar. 

— Camera va fi trimisă celor de la IT, care spun că ar trebui să 
fie ușor să se stabilească dacă a fost folosită pentru a face 
înregistrări recente pentru site-ul vostru. Am descoperit unde 
era instalată și conectată la un întrerupător de pe perete. Dat 
fiind că era ascunsă bine într-un difuzor și îndreptată spre pat, e 
mai mult decât evident că scopul ei era să filmeze fără ca 
femeile implicate să știe ceva. Poţi nega până nu mai poţi, însă 
îți irosești vremea, pentru că avem videoclipurile incriminatoare 
cu tine și mai multe femei, făcute folosind aceeași cameră. 

— Prostii! 

Thormar strânse tare din dinţi, deloc demn de sfaturile unui 
dentist, însă desigur că împrejurările erau unele deosebite. 

— Când pot să plec? 

— Când vom hotărî noi să-ţi dăm drumul. Nu uita că ești 
arestat. 

Huldar se întrebă încă o dată de ce Thormar nu ceruse un 
avocat. Doar dacă nu cumva avea vreo legătură cu faptul că și 
soţia lui era avocat. Dacă ar fi cerut să fie reprezentat de 
altcineva, ea s-ar fi simţit trădată. 

— Acum, că prietenul tău Tómas ne-a arătat cum să accesăm 
site-ul, ar fi mai bine să ne spui și tu întreaga poveste. Putem 
viziona tot conţinutul, iar următorul lucru de pe agenda noastră 
e să-l aducem aici și pe celălalt membru al adorabilei voastre 
găști. Ultimul care va apuca să mărturisească va trebui să preia 
asupra lui toată vina. Nu cred că vrei să fii tu acea persoană. 

— Nu știu nimic despre crime. Sau despre viol, pentru că nu a 
fost viol. Toate astea sunt o pierdere de vreme. 


VP - 281 


— Așa zici tu. 

Huldar rămase fixându-l cu privirea pe bărbatul ăsta care nu 
voia să coopereze, afișând și el o expresie imposibil de citit. 
Apoi zise: 

— Hai atunci să ne aplecăm amândoi asupra a două întrebări 
la care ne-ai putea răspunde - detalii minore, care n-ar trebui să 
te îngrijoreze. 

Cum Thormar nu reacţionă, Huldar merse mai departe și 
spuse: 

— Una este despre cel de-al cincilea utilizator. Chiar nu văd 
absolut niciun motiv să-l protejaţi. Întrebarea este asta: cine a 
postat videoclipul cu Helgi și cu Sigurlaug Lára pe site-ul cu 
fișiere partajate? Îţi recomand să ne dai un răspuns sincer. Dacă 
alegi să păstrezi tăcerea, am să consider că nu faci decât să te 
protejezi singur. 

— Nu știu cine este utilizatorul cel nou. Nu eu am distribuit 
videoclipul și nici nu vă pot spune cine a făcut-o - din simplul 
motiv că habar n-am. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. Erla îi aruncă o privire lui 
Huldar, cu sprâncenele ridicate, după care se ridică, deschise 
ușa și ieși pe hol, închizând-o în urma sa. Huldar apucă să-l 
zărească pe Gudlaugur prin crăpătură. Acesta primise sarcina să 
verifice tot conţinutul de pe platformă, deci pesemne că dăduse 
peste ceva important, altminteri nu i-ar fi întrerupt. 

Huldar reveni la Thormar. Întreruperea îl făcuse să-și piardă 
pe moment concentrarea, așa că acum trăgea nădejde că n- 
avea să se cunoască. Încercând să găsească o nouă abordare, 
se hotărî să revină la subiectul prezenţei lui Thormar în 
apartament. Acest lucru îi îngăduia un răgaz pentru a-și cântări 
următoarea mișcare, în vreme ce dentistul repeta scuza de mai 
devreme. 

— Ce căutaţi în apartament dacă nu voiaţi să distrugeţi toate 
dovezile prezenţei voastre acolo? Dă-mi voie să-ți reamintesc 
faptul că prietenul tău ne-a spus toată povestea. 

Huldar omise să adauge că în clipa în care lui Tómas îi sosise 
avocatul, potopul de vorbe al acestuia secase cu totul, precum 
un robinet care e închis brusc. Nu le mai răspunsese la nicio 
întrebare după ce fusese pus să urmărească încă o dată 
videoclipul cu violul în grup, așa că era oarecum o exagerare să 
pretindă că Tómas le spusese toată povestea. 


VP - 282 


— Cum am zis și mai devreme, făceam curat. Gunni a 
împrumutat apartamentul pentru o petrecere în weekendul de 
dinainte ca Helgi să moară și l-a lăsat într-o stare dezgustătoare. 
lar noi nu am vrut ca părinţii lui Helgi să-l găsească așa. 

— Ei știau despre apartament? _ 

— Nu, așa cum v-am spus deja, ei nu știau nimic de el. Insă 
aveau să afle când urma să-i fie citit testamentul. De aceea 
făceam curat acolo. Desigur, nu am cum să vorbesc și în numele 
lui Tómas, dar eu din acest motiv mă aflam acolo. 

— Deci făceaţi curăţenie acolo doar din bunătatea inimii 
voastre, când s-a întâmplat să zăriţi cadavrul de pe balcon, însă 
în loc să sunaţi la poliţie, tu și Tómas v-aţi repezit la magazin ca 
să mai cumpăraţi produse de curățenie, după care v-aţi întors ca 
să mai curăţaţi o dată tot apartamentul. O reacţie cam ciudată, 
nu ţi se pare? 

— T6mas nu mai știa ce face. Doar ce descoperiserăm 
cadavrul acolo, când aţi intrat voi. Drumul nostru ca să mai 
cumpărăm produse de curățenie n-avea nimic de-a face cu aia. 
Pur și simplu ne-am oprit din treabă și am dat o fugă acolo. . 

Thormar nu era deloc prost. Povestea lui părea plauzibilă. Insă 
cea a lui Tómas era mult mai credibilă și ar fi cântărit mult mai 
greu în faţa unui judecător dacă acest caz ar fi ajuns vreodată la 
tribunal. 

Erla reveni în încăpere, radiind un aer de satisfacţie. Huldar o 
urmări cum se așază pe scaun și-și trage spre ea tastatura cu o 
bucurie exagerată. lar el crezu că vede apărând o mică fisură în 
fațada altfel complet impenetrabilă a lui Thormar, când și acesta 
observă același lucru ca și el. 

Proiectorul se trezi iar huruind la viaţă. Îl opriseră după ce îi 
arătaseră lui Thormar forumul la începutul interogatoriului, ca 
să-l mai dezbare niţel de acea atitudine de înfumurare. Șocul nu 
durase totuși prea mult. 

Interfața primitivă a site-ului web reapăru pe perete. Degetele 
Erlei țăcăniră pe tastatură și începu să ruleze un videoclip pe 
care Huldar nu-l mai văzuse până acum. Spre deosebire de 
celelalte văzute de el, acesta înfățișa un alt pat, dintr-o altă 
încăpere. Nici bărbatul nu era vizibil. Părea să fie mai degrabă 
una dintre acele filmări de pe site-urile care partajează 
videoclipuri, fiind evident că bărbatul care filma toată acţiunea 


VP - 283 


se folosea de un telefon mobil. Huldar îi aruncă o privire lui 
Thormar și văzu că acesta își umezea neliniștit buzele. 

— Cine e femeia, Thormar? 

Erla opri filmarea la un cadru în care chipul femeii era 
înfățișat clar. 

— Nu o recunosc. 

Pentru prima dată de la începutul videoclipului, în glasul lui se 
distinse un tremur slab. 

— Chiar așa? 

Erla apăsă „Play” din nou. După câteva secunde, cei doi 
făcură schimb de poziţii și telefonul rămase îndreptat pentru 
scurt timp către bărbat. Indubitabil, era vorba despre Thormar. 

__— Cine e femeia? Ar trebui să reușești să ţi-o amintești. 
Inregistrarea e de-acum doar doi ani. 

Erla se întoarse cu fața spre perete. Imaginea se clătina ca și 
când ar fi avut loc un cutremur, în vreme ce bărbatul se mișca 
mai departe energic deasupra femeii. In vreme ce ritmul se 
domolea, Erla puse înregistrarea pe pauză la un alt cadru care 
înfățișa faţa femeii. 

— Ești sigur că nu o recunoști? 

Thormar nu făcu decât să clatine din cap. Avea chipul 
cenușiu, fapt ce părea a fi pe placul Erlei. 

— Ce ciudat! Polițistul care a găsit asta ţi-a verificat pagina de 
Facebook și are impresia că seamănă bizar de mult cu soția ta. 
Ba chiar e sigur că e vorba de ea. Să fie oare posibil? 

— Nu. 

Privirea lui Thormar căzu în poală, la pumnii încleștaţi pe care 
îi ţinea acolo și pe care și-i vâri iute sub masă. 

— Inţeleg. Păi, n-ai de ce să-ţi faci griji. Eu am s-o chem 
încoace și am s-o rog s-o identifice pe femeie. Doar ca să fim 
absolut siguri. 

Rămase privindu-l fix pe bărbat, fără nicio urmă de 
compasiune pentru el: chiar nu merita vreuna. 

— S-ar putea să rămână surprinsă să descopere că tu ai 
postat videoclipul pe forumul online al prietenilor tăi. Mie mi se 
pare că ea știa că e filmată, însă am oarece îndoieli că avea 
intenţia să o mai vadă și altcineva. Cu toate astea, n-are 
importanţă. 

Funcţionă. Thormar cedă până la urmă și se arătă de acord să 
vorbească în schimbul promisiunii lor că aveau să o ţină pe soția 


VP - 284 


lui departe de toate astea. Din păcate, totuși, curând deveni 
evident că nici el nu știa nimic care să-i ajute să rezolve cazurile 
de crimă sau s-o găsească pe Sigurlaug. Vechea lui ceartă cu 
Helgi se dovedi că rezultase dintr-un dezacord al lor în privința 
acum trebuiau să procedeze cu videoclipul în care apărea 
Maren. Thormar voise să-l șteargă, Helgi, să-l păstreze pe site. 
Thormar nu părea să simtă vreo satisfacţie la gândul că avusese 
dreptate atunci, deși el și amicii săi ar fi fost într-o situaţie mult 
mai bună acum dacă ar fi avut câștig de cauză atunci. 

Thormar le dezvălui că „administratorul” anonim distribuise o 
filmare cu spânzurarea lui Helgi și încă una cu el zăcând 
inconștient într-o mașină. Totuși, când poliţia le căută pe 
acestea două, nu le găsiră. Dacă acele videoclipuri existaseră 
vreodată, atunci logic că utilizatorul trebuia să fie ucigașul lui 
Helgi sau să aibă măcar legătură cu el. Însă nu se puteau baza 
pe faptul că Thormar le spunea adevărul. Erla sunase la cei de la 
IT din camera de interogatoriu și, din spusele lor, nimeni nu 
putea accesa site-ul fără invitaţie, darămite să-i lase pe ceilalți 
fără drepturile de administratori. Oricine ar fi fost, trebuie să fi 
accesat site-ul cu ajutorul unuia dintre cei patru bărbați. 

Singura informaţie cu adevărat importantă era că izbutiseră 
să afle de la Thormar cum anume fusese posibil ca acel 
videoclip cu Sigurlaug, care avusese consecinţe atât de grave 
pentru ea, să apară pe site-ul cu fișiere partajate. Cât de grave, 
rămânea de văzut. 

Erla avu grijă ca Thormar să ajungă înapoi în celulă. 

Amândoi rămaseră apoi tăcuți. Huldar bănuia că Erla nu se 
năpustise imediat afară din cameră pentru că dorea să amâne 
luarea unei decizii în privinţa cererii unui mandat de prelungire 
a arestului. Dacă judecătorul îi refuza solicitarea, ar fi picat ea 
prost. Pe de altă parte, dacă nu înainta cererea și bărbaţii se 
dovedeau vinovaţi de crimă, atunci ea ar fi dat rău în ochii 
publicului larg. 

Lina își iți capul pe ușă. Tânăra își lăsase astăzi liber părul 
roșcat care i se răsfira în jurul capului precum o coamă 
electrizată. Pentru prima oară, Erla se purtă politicos cu ea, 
lucru pe care Huldar îl interpretă ca pe un semn al faptului că 
era cu mintea în altă parte. 

— Am stat de vorbă cu mama lui Maren Th6rdardâttir, anunţă 
Lina. Ea spune că fiica ei mai încercase și înainte să se sinucidă 


VP - 285 


și că nimeni din familie nu își închipuise ceva suspect în privinţa 
morţii ei. Femeia nu încercase să afle cu cine își petrecuse fiica 
ei noaptea de dinainte să se înece, pentru că singurul rezultat ar 
fi fost să-și facă suferinţa și mai greu de îndurat. Și chiar nu 
vedea ce-ar fi avut de obţinut. Ea și soţul ei locuiau în Norvegia 
la momentul acela, însă au revenit acasă de îndată ce-au primit 
vestea. Mai au încă doi fii, unul mai mare decât Maren, celălalt, 
mai mic. Cei doi băieţi au fost foarte afectaţi de moartea ei, mai 
ales fratele mai mare, care locuia în Islanda când s-a întâmplat 
ce s-a întâmplat. Fratele mai mic se mutase în Norvegia, cu 
părinţii. 

Lina ridică privirea spre Erla, pentru a obţine încuviințarea ei. 

— Așa cum ne-ai instruit, nu i-am zis nimic despre Helgi și 
amicii acestuia. l-am spus doar că studiem cu atenţie cazurile 
mai vechi ce au legătură cu Stânca Spânzuratului, pentru a le 
elimina din anchetă. 

— Să stăm de vorbă și cu fraţii ei? o întrebă Huldar pe Erla, 
însă înainte ca aceasta să poată răspunde, Lina se repezi s-o 
prevină: 

— Unul e la studii în străinătate - fratele mai mic. Celălalt 
lucrează pe un trauler și e plecat pe mare de trei săptămâni. 
Așa că e greu de crezut că ar avea ceva de-a face cu crimele. 

— Mama ei îi cunoștea pe Margeir sau pe Sigurlaug? 

Pentru întâia oară, Erla nu reacţionă nervos la întreruperea 
Linei, ci păru că dorea sincer să-i audă răspunsul. 

— Nu. Am întrebat-o și a zis că nu-i cunoaște. 

— Dar tatăl, Thârdur? El a recunoscut numele? întrebă Huldar, 
deși credea că știe deja răspunsul și la asta. 

Dacă i-ar fi cunoscut, Lina le-ar fi zis imediat. 

— De el n-am reușit să dau. Sunt divorţaţi și mama lui Maren 
a spus că nu au mai păstrat legătura. Acesta figurează că 
locuiește în Akranes, însă ea a zis că a auzit că el locuiește de 
fapt în oraș. Bărbatul nu are decât un telefon mobil înregistrat 
pe numele său, însă nu răspunde când e sunat. Să mai încerc să 
dau de el la telefon? 

— Nu. Ocupă-te tu, Huldar! E mai bine dacă stă un bărbat de 
vorbă cu el. 

Huldar observă că Lina părea rănită de această idee. 

— Lina, care e numărul lui Thârdur? 


VP - 286 


Normal că ea îl știa pe dinafară și că se grăbi să i-l ofere. 
Huldar îl formă pe mobilul său. Când introduse ultima cifră, 
telefonul său îl informă că acel număr era deja atribuit unui 
contact. Sub numele de Doddi. 

Numărul de telefon îi aparținea administratorului din blocul lui 
Helgi. 


VP - 287 


Capitolul 32 


Cu toate că poliţia se pregătise cu mare atenţie pentru 
arestarea lui Thârdur, tatăl lui Maren, alias Doddi, trecuseră 
totuși cu vederea un lucru: sincronizarea. Îşi făcură apariţia la 5 
după-amiaza, chiar atunci când cei care locuiau în clădire 
începeau să sosească acasă de la muncă, ceea ce însemna că 
exista un flux constant de mașini care intrau în garajul de la 
subsol și de oameni care pătrundeau în holul de la intrare 
pentru a-și aduna corespondența. Liftul suia și cobora întruna. 
Nimic din toate astea nu făcea mai ușoară arestarea unui 
suspect potenţial periculos. Dacă, se temeau ei, acesta 
comisese deja două, poate chiar trei crime, exista riscul ca el să 
nu șovăie să ucidă din nou. 

Soarele apunea, lăsând în urmă un cer acoperit de nori, iar 
blocul înalt proiecta o umbră rece peste parcare, făcându-l pe 
Huldar să tremure. Fără nici măcar o pală de vânt care să 
împrăștie gazele de eșapament, aerul era îmbâcsit de poluarea 
provocată de traficul navetiștilor pe Sæbraut. Huldar nu-și dorea 
decât să intre mai repede în bloc. 

Planul era ca Huldar și Gudlaugur să intre și să discute cu 
bărbatul, dat fiind că ei fuseseră singurii care comunicaseră cu 
el până acum. Erla nădăjduia că aveau să îl convingă să 
recunoască suficiente lucruri cât să se justifice o arestare a lui. 
In clipa când avea să se petreacă acest lucru, trebuiau să-i și 
pună cătușele. Nicio secundă mai devreme. Faptul că era tatăl 
lui Maren nu constituia un motiv suficient pentru arestare, nici 
măcar în combinaţie cu faptul că lucra pe post de administrator 
în clădirea lui Helgi. Șefii aveau să se năpustească imediat 
asupra Erlei dacă avea să iasă la iveală faptul că era vorba doar 
de una dintre acele coincidenţe specific islandeze - consecinţa 
de neevitat a faptului că trăiau într-o societate mică și că poliția 
îl arestase, fără niciun motiv, pe tatăl aflat în suferinţă al unei 
fete care-și curmase singură viața. 

Huldar și Gudlaugur primiseră ordin să poarte veste antiglont 
peste uniforme și să le ascundă cu ajutorul unor pulovere 
supradimensionate. Prin urmare, torsurile masive cocoţate pe 


VP - 288 


niște picioare ca niște fusuri îi făceau să semene cu niște 
culturiști care neglijaseră să-și lucreze atât coapsele, cât și 
gambele. 

Uniformele erau menite să-l facă pe Th6rdur să ezite, 
aducându-i la cunoștință gravitatea situaţiei. Insă nu le explică 
nimeni de ce erau necesare vestele, iar Huldar bănuia că le 
poartă amândoi mai mult pentru a le oferi un sentiment de 
siguranţă decât pentru protecție. Administratorul nu depusese 
niciodată cerere pentru un permis de portarmă, făcând astfel 
extrem de improbabilă ideea că va scoate un pistol la ei. Huldar 
nu se putu abţine să nu se întrebe câtă protecţie le putea oferi 
această armură împotriva altor arme, mai cu seamă că aceste 
veste nu ţineau la nesfârșit, și cele pe care le deţinea divizia lor 
arătau și cam ponosite. La urma urmei, acest tip se dovedise 
plin de imaginaţie - deja folosise un pistol pentru cuie împotriva 
cuiva. Evită totuși să împărtășească aceste griji și cu Gudlaugur, 
căci și așa tânărul părea destul de stresat. Era prima lui arestare 
în care apăreau riscuri, pentru că până atunci nu făcuse decât 
să încătușeze beţivi și recalcitranţi în turele de weekend, pe 
vremea când lucra la poliţia în uniformă. Și, cu toate că genul 
acela de arestări putea fi riscant, de obicei era făcut pe loc, nu 
precedat de o perioadă de așteptare în care stăteai încordat ca 
un arc. 

— Ești bine? 

Huldar își lăsă o mână pe umărul lui Gudlaugur și se uită cu 
atenţie în ochii lui. La o evaluare obiectivă, instinctul îi spunea 
că bărbatul mai tânăr avea să treacă peste asta cu bine. Teama 
lui cea mai mare era că lui Gudlaugur avea să-i scape prea 
devreme porumbelul pe gură, înainte să apuce să termine cu 
interogarea lui Thârdur. Sperau să poată fi în stare să-l aresteze 
fără să facă uz de forță și că toate măsurile lor de precauţie 
aveau să se dovedească neîntemeiate. 

— Sunt bine. Gudlaugur ridică din umeri și adăugă: A sosit 
vremea? 

Huldar dădu aprobator din cap. Avea o cască în ureche și doar 
ce-o auzise pe Erla dându-i ordinul să intre. Și Gudlaugur purta 
una, însă planul era ca ea să comunice direct cu el numai în 
cazul în care, dintr-un anumit motiv, Huldar n-ar fi fost în stare 
să răspundă el însuși la întrebări. lar Huldar spera din toată 
inima că nu avea să se ajungă la asta. De asemenea, purtau 


VP - 289 


amândoi microfoane, astfel încât cei aflaţi la conducerea 
operaţiunii să poată asculta tot. Dacă Erla considera necesar, 
avea să transmită echipei de întărire care aștepta să intervină. 
Toţi trăgeau nădejde că n-avea să fie nevoie de asta. Existau 
totuși șanse ca Th6rdur să se dovedească dispus să coopereze, 
așa cum o făcuse și până atunci, însă nu puteau miza pe asta. 
Oamenii se dovedesc adesea extrem de imprevizibili atunci 
când sunt încolțiți. 

— intrăm, anunţă Huldar cu glas tare, ca să-l audă și Erla. 

Vehiculele în care așteptau ea și echipa de intervenţie 
fuseseră parcate în afara razei vizuale, în caz că suspectul se 
întâmpla să treacă prin holul de la intrare. 

— Eşti sigur că o să ne putem auzi unii pe alţii la subsol? 

Gudlaugur intenţionase ca aceste cuvinte să fie auzite doar 
de Huldar, însă Erla îi răspunse imediat, liniștindu-l că ar trebui 
să funcționeze și acolo. Huldar crezu că distinge o umbră de 
îndoială în glasul ei. Insă poate că asta se datora calităţii 
proaste a sunetului. 

Huldar formă numărul marcat „Administrator”. Cât așteptară 
acolo, se întrebă dacă acesta avea să se prindă mai repede în 
cazul în care i-ar fi zis „Th6ârdur” în schimb, deși, sincer, se cam 
îndoia. Atâtea nume apăruseră pe parcursul acestei anchete! 
Prima dată când Lina menţionase numele Maren Thârdardâttir, 
el nici măcar nu luase în seamă acel patronim. 

Gudlaugur se foi de pe un picior pe altul lângă Huldar, după 
care ridică mâna ca pentru a suna iar, însă Huldar ridică braţul 
pentru a-l opri. Nu sunaseră decât o singură dată la vizita 
precedentă și nu voiau să dea impresia de nerăbdare. După 
câteva secunde, în interfon se auzi glasul administratorului. 
Acesta întrebă cine e și Huldar îi răspunse. Urmă o perioadă de 
tăcere de rău augur, însă apoi încuietoarea bâzâi și ei 
deschiseră ușa. 

Huldar porni direct către apartamentul administratorului, cu 
Gudlaugur urmându-l îndeaproape, însă înainte să apuce să 
ajungă acolo, se deschiseră ușile liftului în urma lor și 
administratorul îi strigă pentru a le atrage atenţia. Huldar și 
Gudlaugur se întoarseră, încercând să se comporte normal. 
Făcură un scurt schimb de amabilităţi și îi scuturară amândoi 
mâna bărbatului - o mână care, după toate probabilitățile, 


VP - 290 


trăsese cu un pistol pentru cuie în pieptul unui bărbat, înainte 
de a-l împinge, fără absolut nicio remușcare, în ghearele morții. 

— Eram jos, în birou, le explică administratorul. Cu ce vă pot 
ajuta? Aveţi vreo veste? 

— Da, de fapt, însă evident că nu putem discuta aici. 

Thârdur încuviinţă din cap. În clipa aceea, un bărbat dădu 
buzna în holul de la intrare, cărând după el două sacoșe pline cu 
cumpărături și o servietă. Observând surprins prezenţa lui 
Huldar și a lui Gudlaugur, îl întrebă pe administrator dacă 
avusese cumva loc vreo spargere. Când Thórdur îl linişti că nu e 
cazul, bărbatul deveni curios și ceru să afle ce se petrece acolo. 
Huldar îl informă că avea legătură cu o anchetă în privința 
căreia nu trebuia să-și facă absolut nicio grijă, după care 
bărbatul dispăru în lift. Când un alt locatar se ivi imediat după 
el, le veni greu să refuze invitaţia administratorului de a 
continua discuţia în biroul lui de la subsol. Când Huldar acceptă, 
auzi și geamătul Erlei în ureche. 

Coborâră toţi trei scările în liniște. 

În momentul în care intrau în birou, Huldar își dădu seama că 
e o mișcare proastă. Spaţiul era mult prea înghesuit ca să poată 
reacţiona așa cum trebuie dacă administratorul ar fi încercat 
ceva. Nu în privinţa sa ori a lui Gudlaugur își făcea el griji; ci a 
lui ThOrdur. Dacă erau siliți să-l imobilizeze, în mod sigur 
bărbatul avea să se lovească de mobilierul dinăuntru. O 
eventualitate neplăcută, nu din cauză că-i păsa în mod deosebit 
dacă Thórdur se lovea de ceva, ci din pricina anchetei care avea 
să se declanșeze după aceea. Incidentul urma să fie investigat, 
incluzând aici nesfârșite ședințe, rapoarte și sesiuni de întrebări 
în care el și Gudlaugur aveau să fie interogaţi în privinţa 
acțiunilor lor. Și, ca lucrurile să fie și mai rele, mai rămăseseră și 
singuri: Huldar nu mai auzise răsuflarea Erlei în ureche de când 
ajunseseră în capătul scărilor, deci era puţin probabil ca o 
înregistrare oficială să vină în sprijinul afirmațiilor lor. 

— Mă tem că nu mai am cafea. Vreţi să merg să vă aduc câte 
una? 

Administratorul se lăsă pe spate în scaunul de birou. Acum, că 
ajunseseră aici și se putea gândi mai bine, Huldar își dădu 
seama că Th6rdur avea cam aceeași înălţime cu bărbatul care 
apărea alături de Siggi pe camerele de supraveghere. 
Constituţia și mișcările erau și ele destul de asemănătoare, iar 


VP - 291 


Huldar ar fi putut jura că și privirea îi era aceeași. Dar alungă 
iute gândul; urmau să aibă destul de timp să revadă 
înregistrările, mai târziu. 

— Nu, mulțumim! 

Sesizând că mușchii feţei îi erau nenatural de încordați din 
cauza furiei, Huldar scoase o gumă cu nicotină și și-o vâri în 
gură. Era greu să afișezi o expresie anume atunci când mestecai 
gumă. 

— N-ai mai venit ieri la secţie. Ți-am cerut să treci pe acolo ca 
să-ți putem lua o declarație, îți amintești? 

— O, da. Scuze! 

Bărbatul părea ușurat că acesta era motivul vizitei lor aici. 

— Am fost atât de ocupat, că n-am avut nici măcar o clipă 
liberă. Nu mi-a trecut prin minte că e chiar atât de urgent. Insă 
mâine am să vin cu siguranţă. Sau vreţi să vin în seara asta? 

Lui Huldar i-ar fi plăcut să aibă câteva secunde la dispoziţie ca 
să-i poată analiza propunerea. N-ar fi fost mai bine să-l facă pe 
Th6rdur să vină la secţie, după care să înceapă să-l preseze așa 
cum trebuie odată ce intra în camera de interogatoriu? Decizia îi 
aparţinea numai și numai lui, întrucât de la casca din ureche nu 
se mai putea aștepta la niciun fel de ajutor. Mestecă mai 
departe guma, gândind cu furie, înainte să ofere un răspuns 
final: 

— Trebuie să-ţi înregistrăm declaraţia cât mai curând posibil. 
Însă prioritatea noastră cea mai mare de acum este să dăm de 
urma femeii gravide. 

— Înţeleg. Din păcate, cu asta chiar nu vă pot ajuta. 

Privirea administratorului alunecă departe de cea a lui Huldar. 

— Sunteţi aproape să o găsiţi? 

— Da. 

Huldar începu să recite povestea pe care o tot repetase 
împreună cu Erla: 

— S-ar putea să rămâi surprins să auzi asta, dar se pare că 
Helgi nu era chiar tipul acela de treabă pe care îl credeai tu. 

— A? 

Spre deosebire de Huldar, administratorul nu avusese 
posibilitatea de a-și repeta povestea, așa că încercarea lui de-a 
mima surpriza sună complet fals. 

— În ce sens? 


VP - 292 


— Să nu mai zici nimănui, dar se pare că avea obiceiul de-a se 
înregistra în timp ce făcea sex - fără ca femeile cu care o făcea 
să știe ceva. De asta ne aflăm aici. Trebuie să intrăm în 
apartamentul lui, ca să ne asigurăm că tehnicienii de la 
Criminalistică n-au ratat nicio cameră ascunsă în dormitorul lui. 

Administratorul se plesni pe coapsă, prefăcându-se de-a 
dreptul uluit, însă comportându-se atât de fals, încât, dacă ar fi 
fost după Huldar - și dacă acţiunile poliţiei n-ar fi fost atât de 
atent monitorizate -, el, unul, l-ar fi arestat pe bărbat pe loc. Dar 
să fii un actor slab nu e suficient ca să dai dovadă că ești 
vinovat de ceva. 

— Glumiţi! zise Th6rdur. Normal că o să vă las înăuntru. Vreţi 
să mergem chiar acum acolo? 

— Imediat. Dar ia zi, mai întâi, tu știai ceva despre tinerele 
care vizitau apartamentul lui Helgi? Noi am crezut că ai uitat să 
menţionezi acest aspect. 

— Nu, desigur că nu. V-aș fi spus dacă aș fi știut. 

— Eşti sigur-sigur? Toate erau blonde. Subţirele, păr lung, 
adevărate minunâţii. 

— Nu - cum spuneam, v-aș fi spus. 

Huldar încuviinţă din cap, mestecându-și mai departe guma. 

— E de-a dreptul șocant modul cum le trata pe acele femei. 
Felul în care profita de încrederea lor e pur și simplu revoltător. 

Pentru că bărbatul nu reacționă în niciun fel, Huldar adăugă: 

— Ai avut și tu o fată? 

Administratorul trase brusc aer în piept. 

— Nu. 

— N-ai avut niciodată? 

Se așternu tăcerea în spaţiul acela complet închis. Huldar se 
hotări să sporească presiunea, deviind de la scenariul care îi 
fusese oferit. Uneori trebuie să acţionezi după instinct și, în plus, 
era greu de crezut că Erla îl putea auzi. 

— Eu nu am copii, însă nici măcar nu-mi pot imagina ce șoc 
teribil ar fi pentru mine dacă cineva mi-ar abuza fiica. Mai ales 
dacă individul respectiv ar fi genul de om care crede că nu 
trebuie decât să pocnească din degete ca să obţină absolut tot 
ce-și dorește. Acum suntem înclinați să adoptăm teoria conform 
căreia uciderea lui Helgi are legătură cu această mică 
excentricitate a lui. Că el a fost făcut să plătească pentru ceea 
ce i-a făcut uneia dintre acele tinere. Nu zic că aș considera asta 


VP - 293 


o justificare pentru a-l omori, dar, cum ziceam, eu însumi nu 
sunt tată, ca să mă pun în locul unui părinte. Am totuși cinci 
surori și n-aș reacţiona prea bine dacă aș auzi că de încrederea 
lor s-ar fi profitat în asemenea hal. 

Huldar se opri, neștiind cum să continue, însă în cele din urmă 
se hotări să încerce: 

— Numele Maren îţi zice ceva? 

Bărbatul rămase tăcut, cu ochii pironiţi în podea. După care 
spuse, fără să ridice privirea: 

— „Gaura”. Așa îi spuneau lui Maren. Pentru Helgi și amicii lui, 
ea nu era decât o gaură în care să și-o vâre. 

Huldar simţi cum îi năvălește adrenalina prin vene, însă era 
deconcertat; nu se așteptase la o așa reacţie. Era atipic pentru 
suspecți să mărturisească atât de ușor. Instinctul îi spunea că 
lucrurile nu erau chiar în regulă și mâinile i se duseră ușor spre 
centură, degetele strângându-i-se ușor în jurul bastonului și a 
recipientului cu spray cu piper. Însă Thórdur nu dădea niciun 
semn că ar vrea să încerce ceva. În schimb, începu iar să 
vorbească, pe un ton coborât: 

— Speram să mai am parte de încă o zi. Pentru a mai face 
câteva conexiuni. Dar se pare că nu mai am nicio șansă. 

Ridică brusc capul. 

— Trebuie să vă arăt ceva. 

Ordinele lor fuseseră să-l aresteze pe bărbat cu orice preț, așa 
că se arătară de acord să meargă cu el și îi conduse spre partea 
din spate a garajului subteran, la mare distanţă de toate acele 
mașini parcate acolo. Se opriră în faţa unei uși aflate lângă una 
pe care scria „Depozit de gunoaie”. O duhoare ametitoare le 
ajunse la nas cât Thârdur bâjbâi după cheia potrivită. Huldar, 
care devenise un adevărat cunoscător în domeniu după ce 
răscolise privi în gunoi împreună cu Lina, își dădu seama că 
mirosul ce se strecura pe sub ușă era diferit de cel suportat de 
el cu acea ocazie. 

Când administratorul deschise în sfârșit ușa, instinctul lui 
Huldar se dovedi corect. Duhoarea din camera care până la 
urmă se dovedi cea în care se afla centrala nu era cauzată de 
mâncare putredă sau alte gunoaie. 

Erla ar fi făcut mai bine să uite de echipa de intervenție și să 
solicite mai bine o ambulanţă. 


VP - 294 


Spre imensa lui frustrare, Huldar nu mai avea nicio gumă 
rămasă în pachetul pe care îl tot foșnea pe sub masă. Faptul n- 
ar fi trebuit să reprezinte o mare surpriză pentru el, întrucât 
avusese puține ocazii să iasă repede la o ţigară în ziua 
respectivă. Încercă să-și liniștească nervii prea încordaţi 
promitțându-și în sinea sa că avea să fumeze trei ţigări una după 
alta imediat ce se încheia interogatoriul lui Thórdur. Deja nu mai 
aveau mult. 

El nici măcar n-ar fi trebuit să se afle aici. Erla avusese de 
gând să realizeze interogatoriul alături de un alt poliţist, 
crezând, pe bună dreptate, că Huldar era prea obosit și prea 
încordat după evenimentele din ziua respectivă. Însă el își ieșise 
din pepeni când ea îl alese pe 
Jóel în locul său, simțind că oricât de ostenit ar fi fost, tot era un 
detectiv mult mai capabil decât idiotul ăla. Totuși, după cum se 
dovedi mai târziu, nu mai fu nevoie să li se pună meritele la 
încercare, întrucât Thârdur refuză să scoată vreun cuvânt dacă 
nu era și Huldar de față. Așa că Jóel fusese nevoit să iasă cu 
coada între picioare din camera de interogatoriu. Când trecură 
unul pe lângă altul în ușă, Huldar plutea deja pe culmile fericirii, 
ceea ce îi oferi o temporară explozie de energie. Jóel își înfipse 
un cot în coastele lui când se intersectară, șuierând: 

— Las’ că vezi tu! 

De obicei, amenințările lui erau goale, însă de data asta 
Huldar avu senzația neplăcută că în spatele lor se ascundea 
ceva mai serios. Sau poate că erau doar efectele epuizării și ale 
lipsei de nicotină. 

Avocatul lui Thórdur aruncă o privire la ceasul de la mână. 

— Am terminat aici? Clientul meu v-a răspuns deja la toate 
întrebările foarte clar și fără subterfugii, așa că eu chiar nu 
înțeleg de ce am mai rămâne aici mai mult decât trebuie. Chiar 
e nevoie să-i mai puneţi și alte întrebări? 

Erla, prefăcându-se că nici nu-l auzise, îi ceru lui Thórdur să le 
mai spună o dată ordinea cronologică a desfăşurării 
evenimentelor. 

Th6rdur tuși și oftă adânc. Iniţial, păruse bucuros de șansa de 
a-și despovăra conștiința, însă repetările astea nesfârșite îl 
lăsaseră fără glas și-i luaseră cu ele și ultima rămășiță de 
ușurare. 


VP - 295 


— Acum cinci ani, fiica mea a fost găsită moartă, începu el pe 
un ton monoton. Au crezut că e vorba de o sinucidere. Suferea 
de depresie încă din adolescenţă și mai făcuse o încercare, însă 
deloc serioasă, de a-și lua zilele. Se simţea totuși mai bine. Când 
am văzut-o ultima oară, arăta chiar bine și părea să fi recăpătat 
controlul asupra propriei vieţi, așa că ce-a urmat a venit ca un 
adevărat șoc pentru noi. Insă pur și simplu a trebuit să 
acceptăm ideea că de bună seamă interpretaserăm noi greșit 
semnele. Pe atunci locuiam în Norvegia, așa că am crezut că 
poate izbutise ea să ne păcălească, pretinzând că se simte mai 
bine decât se simţea de fapt. In fine, am zburat imediat înapoi 
acasă și am încercat să facem faţă așa cum puteam suferinţei. 
La scurt timp după înmormântare, am venit la secția de poliție 
ca să-i recuperez lucrurile, pentru că își lăsase geanta, pardesiul 
și pantofii în urmă, pe malul de pe care ei credeau că intrase în 
mare. l-am verificat telefonul după vreun indiciu privitor la ceea 
ce se întâmplase în noaptea aceea, dar n-am găsit nimic. Cu 
excepţia unei fotografii pe care o făcuse după ce se despărţise 
de iubita ei. Tot ce apărea acolo era speteaza unui pat cu un 
aspect complet banal. Nimic altceva. 

Huldar își aminti videoclipul și încercarea de om beat a lui 
Maren de a-și face un selfie. Dat fiind că văzuse cât de beată 
era, nu rămase deloc surprins să audă că ea ratase complet 
cadrul cu ea și nu izbutise să pozeze decât tăblia de la căpătâiul 
patului. 

Tatăl ei continuă: 

— Din moment ce autopsia a dezvăluit că făcuse sex în 
noaptea în care murise, am presupus că patul avea și el de-a 
face cu asta. Insă n-a recunoscut nimeni că s-ar fi culcat cu ea în 
noaptea aceea. Deloc surprinzător, până la urmă, însă eu am 
rămas un pic dezamăgit că poliţia nu era dispusă să verifice 
înregistrările camerelor de supraveghere pentru a-l identifica pe 
bărbatul cu care plecase acasă Maren. 

Nici Erla și nici Huldar nu ziseră nimic, deși Th6rdur făcu o 
pauză aici ca să le ofere ocazia să vorbească. Poate că el dorea 
o scuză sau o explicaţie. In cele din urmă, cobori iarăși privirea 
și-și continuă povestea, rămânând cu ochii pironiţi la propriile 
mâini. 

— A început să mă bântuie imaginea acelui pat. Ani de zile. 
De-a lungul acelei negre perioade prin care am trecut eu și soția 


VP - 296 


mea după moartea lui Maren și în timpul divorțului nostru. Nu 
ne-am mai întors în Norvegia și niciunul dintre noi n-a mai fost 
în stare să lucreze o bună bucată de timp după aceea. Am 
început să ne și certăm foarte des. Insă indiferent ce se 
întâmpla, eu nu-mi puteam scoate din cap imaginea acelei tăblii 
de pat. Pe măsură ce-a trecut timpul, am început să uit de ea și 
probabil că aș fi încetat să mă mai gândesc cu totul dacă soarta 
nu mi-ar fi aruncat-o în cale în urmă cu ceva mai mult de-un an. 

Thârdur se opri pentru a lua o gură de apă. Pesemne că deja 
devenise călduţă, însă pe el nu păru să-l deranjeze vreun pic. 

— Am fost chemat sus, la un apartament de la ultimul etaj al 
clădirii, pentru că un ţicnit încerca să dărâme ușa unui locatar 
care doar ce se mutase acolo - Helgi, cu alte cuvinte. Am izbutit 
să-l conving pe bărbat să intre în lift și să-l iau cu mine până în 
holul de la intrarea în bloc, deși era scos din minţi de furie. Tot 
răcnea despre soția lui și despre ticălosul cu care ea îl înșelase. 
Am încercat să-l liniștesc și până la urmă am scos de la el că era 
sigur că Helgi era cel responsabil. Ticălosul nu doar că se 
culcase cu soţia lui, ci mai și postase filmarea pe internet. 
Bărbatul mi-a arătat apoi o poză printată cu un cadru dintr-o 
filmare în care apărea un cuplu care făcea sex. Pretindea că 
femeia care se afla cu Helgi e soţia lui. Eu rămăsesem cu ochii 
holbaţi la poză - nu la cuplul despuiat, ci la tăblia patului. Eram 
convins că sunt exact același pat și aceeași cameră din poza de 
pe telefonul lui Maren. 

Huldar îi aruncă Erlei o privire piezișă, însă ea rămase ca 
mută, dând clar de înţeles că n-avea nicio intenţie să-i explice 
lui ThOrdur cum de ajunsese acel videoclip pe site-ul unde se 
partajau fișiere. Adică ea nu se grăbea deloc să-i corecteze 
impresia complet eronată că Helgi fusese cel responsabil. Avea 
să afle el la momentul potrivit că nu Helgi fusese autorul. In mod 
ironic, tot acest lanţ dezastruos de evenimente care curmase 
viețile lui Helgi și a lui Margeir fusese declanșat de fiul lui 
Thormar, Fannar, care avea pe atunci treisprezece ani. Deși, 
desigur, s-ar fi putut argumenta că vina cea mare îi aparţinea lui 
Thormar, care făcuse neglijenţa să lase deschis forumul pe 
calculatorul de acasă, unde putea fi găsit de un adolescent, de 
exemplu. Și-ţi poţi imagina foarte ușor bucuria băiatului, mai cu 
seamă când dăduse peste o filmare cu noua lui profesoară, 
Sigurlaug Lára. 


VP - 297 


În loc să se mulţumească să-l vadă și gata, puştiul copiase 
filmarea și o postase pe un site care partaja fișiere, pesemne 
pentru ca și colegii săi de clasă să se poată bucura de această 
incredibilă descoperire a lui. Motivația lui avea să devină și mai 
clară după ce aveau să stea de vorbă cu el, deși acest lucru n- 
avea să se petreacă prea curând: polițiștii aveau mult prea 
multe pe cap momentan. Întrucât băiatul era încă minor, de 
bună seamă că avea să scape foarte ușor, numai că urma să fie 
nevoit să recunoască ce făcuse în faţa mamei lui. Era posibil ca 
și serviciile sociale pentru copii să fie informate, iar el să fie 
trimis să facă un pic de terapie pentru adolescenţi cu tulburări 
de control al impulsurilor. Huldar cu siguranţă își dorea acest 
lucru. Acţiunile băiatului avuseseră niște consecinţe atât de 
devastatoare, încât pur și simplu nu putea fi lăsat să scape 
nepedepsit. 

— Continuă! îl zori Erla pe Th6rdur, a cărui minte, la fel ca și a 
lui Huldar, pornise să rătăcească pe coclauri. 

Camera era atât de încinsă și aerul atât de sufocant, încât le 
era greu tuturor să-și păstreze concentrarea. 

Thârdur reluă de unde rămăsese. Íl invitase pe Margeir la el în 
apartament, în speranţa că urma să afle mai multe despre patul 
din filmare, și acolo ascultase cum Margeir, după cum se 
exprimase cu propriile cuvinte, „își stâlcise curva de soţie în 
bătaie”, după ce ea încercase să-l aburească explicându-i din ce 
motiv fusese nevoită să renunţe la serviciu. El o silise să îi arate 
filmarea care făcuse imposibilă continuarea carierei ei de 
profesoară. Filmarea apăruse de curând pe site. Th6rdur izbutise 
să-l calmeze suficient pe Margeir ca să-l facă să-i arate site-ul 
respectiv, deși mai întâi fusese nevoit să-l asculte cum aiurează 
despre faptul că probabil Helgi era cel care deţinea acel site. Lui 
Thórdur nu-i prea venea să creadă acest lucru, din moment ce 
majoritatea postărilor proveneau în mod evident de la utilizatori 
mult mai tineri sau chiar băieți. _ 

După asta, Th6rdur îl trimisese pe Margeir acasă. Insă 
curiozitatea îi fusese stârnită și, după ce zăcuse treaz aproape 
toată noaptea, se hotărâse să pătrundă în apartamentul lui 
Helgi folosindu-se de cheia lui universală, ca să vadă dacă putea 
găsi vreo dovadă care să facă legătura între fiica lui și acest nou 
locatar. lar norocul fusese de partea lui. Se dovedise că Thormar 
nu fusese singurul neglijent în privinţa securităţii. Helgi își lăsase 


VP - 298 


calculatorul de acasă deschis și cu parola introdusă, ba chiar și 
cu forumul deschis. Acţionând cu iuţeală, Thârdur crease un 
permis de acces special pentru el însuși, după care se grăbise să 
iasă. De atunci, putea să vadă toate postările de pe forum ori de 
câte ori dorea el. Soarta lui Helgi fusese pecetluită atunci când 
Th6rdur dăduse în sfârșit peste videoclipul în care îi violau fiica 
în grup. După aceea, devenise obsedat de gânduri de 
răzbunare. 

Glasul lui Th6rdur devenea tot mai aspru. Se opri ca să soarbă 
ultimele picături de apă din pahar, înghiţi, apoi își reluă 
povestea, devenind tot mai palid: 

— Mi-a luat câteva luni să ticluiesc un plan. Însă odată format 
pe deplin, mi-am dat seama că nu o puteam face singur. Am 
găsit numărul lui Margeir și l-am invitat la o cafea, dat fiind că 
părea suficient de dement ca să se arate dispus să mă ajute. 
Nici nu știam cum să abordez subiectul, dar când am făcut-o, el 
a acceptat pe loc. 

Avocatul tuși, se aplecă spre clientul său și-i șopti ceva la 
ureche. Însă Thârdur abia de schiţă vreun gest și-și continuă 
povestea: 

— Cu două săptămâni în urmă, ne-am întâlnit ca să cărăm 
grinda la Stânca Spânzuratului, având la noi ștreangul deja 
pregătit spre a fi montat acolo. Nu vine multă lume pe timpul 
iernii, așa că mi-am închipuit că n-o să-l observe nimeni și să se 
întrebe ce caută acolo. Și am avut dreptate. A trebuit să-l lăsăm 
o vreme acolo, cât timp puneam la punct restul planului, în caz 
că eram zăriţi. După care, nu a mai fost nevoie decât să 
așteptăm. Margeir zicea că știe o mașină pe care o puteam 
folosi și care nu avea să ducă la el, și a mai zis și că poate face 
rost de o doză de Rohypnol. Totul era pus la punct. Helgi s-a 
întors acasă din străinătate și, când l-am auzit vorbind pe hol la 
telefon și făcând planuri să iasă în oraș în seara de sâmbătă, mi- 
am dat seama că sosise momentul. Margeir mi-a adus drogul și 
mașina, un jaf de Land Cruiser, în dimineaţa aceea, iar eu l-am 
urmărit pe Helgi prin oraș seara. Am așteptat lângă restaurant, 
după care l-am urmărit până la 101 Bar. După vreo oră, i-am 
trimis un mesaj sugestiv de pe un număr ascuns, pretinzând că 
sunt femeie și cerându-i să ne întâlnim la Kex. El a ieșit din club 
aproape imediat și eu am parcat pe Vitastigur, de unde puteam 
urmări intrarea în Kex. După care, am așteptat. In cele din urmă 


VP - 299 


și-a făcut și el apariţia și eu am ieșit din mașină, l-am salutat și 
i-am oferit o bere asezonată generos cu Rohypnol. Insă nu l-am 
putut convinge să se suie în mașină cu mine, așa că a trebuit 
să-l las să plece. Imediat ce-a plecat, i-am trimis alt mesaj, 
presupus a fi de la aceeași femeie, în care îi spuneam că mă 
plictisisem așteptându-l și că plecasem. Când am trecut prin 
fața intrării în Kex, el citea mesajul, așa că după aceea a 
acceptat să-l iau cu mașina. 

Th6rdur continua să vorbească, deși glasul îi devenise atât de 
răgușit, încât părea că în curând îi vor ceda de tot corzile vocale. 
Huldar se forța să-l asculte, luptându-se cu o oboseală 
copleșitoare care-l făcea să vrea să închidă ochii, să stingă 
lumina și să meargă la culcare. In pofida demnelor sale eforturi, 
aproape că lăsă capul în piept când Thordur repetă încă o dată, 
aproape cuvânt cu cuvânt, descrierea drumului până la Alftanes 
și plimbarea pe câmpul de lavă. li veni mai ușor să rămână treaz 
în timpul poveștii despre cum ajunsese Margeir să moară. 

— Stabiliserăm să ne întâlnim pe Sudurhlid după ce eu... 
știți... 

Nici Erla, nici Huldar și nici avocatul nu-i ușurară sarcina 
bărbatului recunoscând că știu la ce se referă. După câteva 
secunde, Th6rdur continuă: 

— Luasem un mănunchi de chei din buzunarul lui Helgi și cele 
de la apartament se dovedi că erau și ele acolo. Margeir era 
disperat să arunce o privire în locuinţă, însă când ne-am întâlnit 
acolo, ce să găsesc altceva decât pe idiot însoțit de soţia lui și 
de copilul lor? Individul era complet ţicnit. Femeia stătea pe 
scaunul din faţă în mașină și băiatul dormea în spate. Normal că 
am avut un adevărat șoc atunci când i-am văzut acolo, pentru 
că nu așa ne înțeleseserăm. In primul rând, soţia lui nu avea 
nimic de pierdut dacă mergea la poliţie, în timp ce eu și cu el 
eram amândoi la fel de vinovaţi, așa că era puţin probabil ca 
vreunul dintre noi doi să vrea să vorbească. Dacă mă întrebaţi 
pe mine, lui Margeir îi lipseau câteva ţigle de pe casă. Ne-am 
cam certat în parcare, dar degeaba, răul era deja făcut. Mi-a zis 
că a adus-o și pe ea ca să-i dea o lecţie, însă fusese nevoit să-și 
ia și fiul pentru că nu-l putea lăsa singur acasă. Băiatul a 
continuat să doarmă și abia s-a mișcat când l-a mutat, deci chiar 
nu exista vreun motiv de îngrijorare. Margeir a mai zis că nici 
soția lui nu va scoate niciun sunet. Din ce-am înțeles de la el, 


VP - 300 


avea de gând să o târască în sus pe scări și să o violeze în patul 
în care îl înșelase cu altul. Mie îmi făcea greață această idee și 
lucrurile s-au înrăutățit și mai mult când femeia a ieșit din 
mașină și am văzut că avea o burtă enormă. Margeir s-a răstit la 
ea să intre înapoi în mașină, spunându-i că nu trebuie să se 
bage când stau de vorbă doi bărbați. 

Umerii lui Th6rdur, care îi căzuseră și mai mult în timpul 
poveștii, se îndreptară acum și glasul îi prinse din nou putere, ca 
și cum descria un act de eroism: 

— Eu mă aflam acolo ca să răzbun violul care o făcuse pe fiica 
mea să-și piardă viaţa. In niciun caz n-aveam de gând să stau cu 
mâinile în sân și să nu fac nimic, în timp ce o femeie la fel de 
nevinovată urma să aibă exact aceeași soartă. Așa că am făcut 
singurul lucru onorabil care se cuvenea făcut în astfel de 
împrejurări. L-am păcălit pe Margeir să vină sus cu mine și l-am 
omorât. L-am lovit în ceafă cu o trusă grea de scule pe care am 
găsit-o pe jos. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? sări Erla să întrebe înaintea 
lui Huldar, care se întreba și el exact același lucru. 

De fapt, Huldar era mai degrabă surprins că Helgi deținea un 
asemenea obiect, din moment ce el îi catalogase din prima 
clipă, pe el și pe prietenii săi, drept tipul de om care nu ţine în 
casă nici măcar o șurubelniţă. 

— Am pus-o în mașină și mai apoi am aruncat-o în mare, de 
pe Sæbraut, în apropiere de sculptura Sólfar. 

Părând iritat de această întrerupere, Thârdur se grăbi să-și 
reia povestea, ca pentru a-i împiedica pe Erla și pe Huldar să-i 
taie elanul cu alte întrebări suplimentare: 

— În fine, înainte să-l omor pe Margeir, am avut grijă să-l 
anunţ că mă abătusem de la planul nostru iniţial. În loc să-i vâr 
lui Helgi în buzunar biletul pe care îl făcusem să-l semneze, il- 
am prins de piept cu ajutorul unui pistol cu cuie. Margeir și-a 
pierdut de tot controlul în acel moment, ceea ce însemna că îl 
surprindeam cu garda jos. Faptul că nu-și putea controla nervii a 
fost ceea ce i-a și provocat, într-un final, prăbușirea. Există un 
soi de justiție poetică în toate astea, nu credeţi? 

Cum niciunul dintre ei nu reacţionă, Th6rdur ridică din umeri. 

— Apropo, ce-aţi crezut despre biletul lui de sinucigaș? 
Presupun că nu v-aţi lăsat păcăliţi de ideea că un sinucigaș și-ar 
prinde un bilet în piept cu un cui? 


VP - 301 


— Scrisoarea a fost luată de vânt, așa că nu am apucat săo 
vedem. 

Erla nu-l mai întrebă și ce anume scria în ea - oricum nu mai 
conta. 

— Tu chiar te aștepți să te credem că îţi puseseși de la bun 
început în gând să-i prinzi biletul în piept cu un cui? Că nu ţi-ai 
pierdut controlul odată ce l-ai avut în gheare pe tipul pe care îl 
urai? Trebuie să-ţi fi venit tare greu să te prefaci luni de zile că-l 
placi. Să trebuiască să afișezi un surâs sicofant ori de câte ori îţi 
cerea să-i dai o mână de ajutor. Să accepti bacșișuri de la el și 
să te prefaci că-i ești din cale afară de recunoscător. 

— Nu mi-am pierdut controlul. Știam exact ce fac. 

Avocatul lui Thârdur scoase un geamăt de deznădejde 
auzindu-i afirmaţia. 

Ignorându-l, Thârdur insistă: 

— Spre deosebire de Margeir, eu nu m-am așteptat nicio clipă 
că voi scăpa. El a insistat în privinţa biletului de sinucigaș, însă 
mie nu îmi păsa dacă era evident că nu e vorba de o sinucidere. 
Am făcut-o deliberat. Voiam să-i zgudui bine pe amicii lui Helgi, 
pe perverșii ăia nenorociţi care au luat parte la umilirea fiicei 
mele. Singurul motiv pentru care nu m-am predat imediat a fost 
pentru că mă tenta ideea să le fac felul și lor. Le smulsesem 
numele de la Helgi după ce-și făcuse efectul drogul. Insă planul 
s-a năruit atunci când Margeir și-a făcut apariţia împreună cu 
soția. În parte, de asta am fost atât de șocat când am văzut-o 
acolo. Și de aceea am luat-o cu mine când am plecat de pe 
strada Sudurhlid. Dacă aș fi lăsat-o să plece, aș fi pus capăt 
visului meu de-a mă răzbuna și pe ceilalţi, în final, tot ce-am 
izbutit să fac a fost să bag groaza în ticăloșii ăia bolnavi mintal. 
Cu toate astea, mai poate aștepta. Cât timp o să stau la 
închisoare? 

Avocatul bătu cu palmele în masă. 

— Ajunge! Clientul meu e obosit și nu mai știe ce spune. Insist 
să luăm o pauză! 

Erla se arătă de acord. Știau deja restul. 

Huldar profită de ocazie ca să iasă afară și să fumeze cele trei 
țigări pe care și le promisese. Insă, deocamdată, una era de 
ajuns. Nu se ridică la înălţimea așteptărilor, poate și din cauza 
gustului acid din gură. 


VP - 302 


Capitolul 33 


Freyja nu prea avu cu ce să contribuie la discuţie. Îi era greu 
să urmărească povestea mamei lui Siggi și chiar nu înțelegea ce 
vrea poliția de la ea. Erla, pe de altă parte, părea să nu aibă 
nicio problemă cu înţelegerea poveștii femeii însărcinate, însă 
ea cunoștea deja mult mai multe detalii. Stăteau lângă patul în 
care Sigurlaug Lâra zăcea întinsă, arătând îngrijorător de fragilă, 
cu chipul complet alb în afară de pielea roșie și iritată din jurul 
gurii și de cicatricea urâtă de la tâmplă. Cea din urmă arăta mai 
veche și trebuie să fi provenit de la rana care o adusese la 
Urgenţe imediat după Crăciun. Freyja nu puse nicio întrebare, 
nici despre iritaţia din jurul gurii, nici despre cicatrice. Biata 
femeie avea și-așa o grămadă de probleme. 

Era conectată la o perfuzie și la alte câteva aparate care-i 
monitorizau tot ce era de monitorizat. Burtica umflată se ridica 
precum o movilă pe sub pătură. La un moment dat, Freyja 
observă o mișcare înceată, dar foarte clară, în acea movilă și-și 
feri cu iuțeală privirea, ca și cum n-ar fi vrut să fie surprinsă 
holbându-se. Tot la fel, evita să se uite la iepurașul de pluș cu 
aspect sumbru vârât la subraţul femeii. Nici Sigurlaug și nici Erla 
nu făcură vreo referire la el, însă Freyja era aproape sigură că e 
jucăria de care pomenise Siggi la Casa Copiilor. 

Când Sigurlaug închise ochii, cercurile întunecate din jurul lor 
deveniră mai puţin pronunţate și femeia păru să arate ceva mai 
bine; nu foarte bine, dar măcar nu mai părea gata să-și dea 
duhul în orice clipă. Confidenţial, poliţia îi spusese Freyjei că 
femeia fusese ţinută patru zile închisă în camera centralei din 
subsolul blocului de apartamente unde fusese găsit Siggi. Stătea 
acolo încă de la primele ore ale dimineţii de duminică, adormită 
fiind iniţial cu Rohypnol. Când efectele drogului dispăruseră, 
răpitorul apelase la o bucată de bandă adezivă pe care i-o 
înfășurase în jurul gurii și o ameninţase că-i face rău copilului ei 
dacă scotea chiar și cel mai mic sunet. Sigurlaug era extrem de 
confuză, nesigură când se trezise din ameţeala provocată de 
drog, deși credea că asta se întâmplase cu cel puţin două zile în 
urmă. Intrucât camera centralei în care zăcea legată de perete 


VP - 303 


nu avea ferestre, habar nu avea cât timp trecuse. Le-a zis că 
dormise mai tot timpul, pierzându-și și recăpătându-şi 
cunoștința de mai multe ori după ce dispăruseră efectele 
drogului. In camera centralei era foarte cald, și din găleata pe 
care fusese silită să o folosească pe post de toaletă răzbătea un 
miros pestilenţial, așa că, în împrejurările date, cel mai bine 
fusese să încerce să doarmă. 

— Ne-ar fi de mare ajutor dacă ai mai rămâne un pic trează. 
Trebuie să înţelegem ce s-a întâmplat înainte să depunem 
cererea de arest preventiv pentru răpitorul tău. Dacă terminăm 
acum, îl vei putea vedea un pic pe Siggi după aceea. Abia 
așteaptă. 

La auzul numelui fiului ei, femeia deschise ochii și se trase un 
pic mai sus pe perne, tresărind puternic din cauza acului înfipt în 
braţ. 

— Când îmi pot vedea fiul? Nu-l pot vedea acum? 

Se uită de la Erla la Freyja și înapoi, fără să mai pară complet 
amețită, ci, brusc, foarte trează, purtând pe chip o expresie 
îngrozită. 

— S-a întâmplat ceva cu el? A păţit ceva? 

Erla se grăbi să o liniștească: 

— Nu, e bine. În clipa în care terminăm aici, îl poţi vedea. Îți 
dau cuvântul meu că e absolut în regulă. 

Sigurlaug se mai calmă niţel auzind asta, însă nu părea 
convinsă. Era ca și cum n-ar fi avut încredere deplină în Freyja și 
în Erla, de înțeles după câte îndurase în ultimele patru zile. Era 
într-o stare atât de precară, încât Freyja se întreba dacă n-ar fi 
fost mai bine să-i dea un ghiont discret Erlei și să-i sugereze să 
revină mâine. Insă nu ţinea de ea, și dacă doctorii și asistentele 
consideraseră că Sigurlaug era în stare să fie interogată, atunci 
probabil că știau ei mai bine. Rolul său părea să fie doar de 
martor, nimic mai mult. lar ea nu lucra pentru poliţie și nu era 
implicată în mod oficial în anchetă. 

Trecuse deja o oră de când Agenţia pentru Protecţia Copilului 
o sunase pe Freyja și îi ceruse să meargă la Spitalul Naţional în 
calitate de reprezentant al lor, pentru a evalua dacă era sigur 
să-l lase pe Siggi să-și vadă mama acum, că fusese găsită. In 
particular, trebuia să se asigure că femeia era pe deplin 
conștientă și stabilă din punct de vedere emoţional. Din moment 
ce se părea că tatăl băiatului fusese descoperit mort, trebuia să 


VP - 304 


se asigure că această veste șocantă avea să-i fie dată copilului 
într-o manieră atent cumpănită. 

Freyja le explicase că momentul era nepotrivit, întrucât o 
făcea pe dădaca și tocmai se pregătea să o bage pe Saga la 
somn. Însă, de fapt, nu prea putea refuza cererea, din moment 
ce nimeni altcineva care-l cunoștea pe băiat nu era disponibil. li 
spuseseră că o putea lua și pe Saga cu ea la spital și că acolo va 
avea poliția grijă de ea. 

Strict vorbind, Freyja nu mai avea nevoie de aceste ture în 
plus, dat fiind că își luase inima în dinţi și semnase contractul de 
închiriere cu Tobbi, prietenul lui Baldur. Într-un final, ideea de-a 
avea o locuinţă a ei cântărise mai mult decât groaza provocată 
de șarpe. Însă îi păsa cu adevărat de Siggi și nu ar fi suportat 
gândul că refuzul ei ar fi amânat regăsirea mamei cu fiul. 
Agenţia pentru Protecţia Copilului mai voia să stabilească și 
dacă mama lui Siggi dorea sau nu ca băiatul să stea cu bunica 
lui, ceea ce ar fi însemnat ca el să petreacă încă o noapte în 
adăpostul temporar. În calitate de tutore legal, mama lui era 
liberă să decidă cine să aibă grijă de el. 

În orice caz, totul durase mult mai mult decât se așteptaseră 
cu toţii. Huldar și Erla o întâmpinaseră pe Freyja la spital, deși 
nu la fel de călduros. Huldar se ocupase de Saga, în timp ce 
Freyja stătuse un pic de vorbă cu Sigurlaug. Nu durase mult ca 
să constate că era perfect sigur pentru Siggi să vină să-și vadă 
mama la spital și să confirme că femeia voia într-adevăr că el să 
meargă să stea cu bunica. Însă când Erla și Huldar veniseră să 
reia discuţia, dăduseră peste un obstacol. 

Sigurlaug refuzase categoric să fie în aceeași cameră cu un 
bărbat. 

Întrucât Erla avea nevoie de un martor ca să-i poată lua 
femeii declaraţia, nu avusese de ales decât să-i ceară Freyjei să 
i se alăture, oricât de mult o îndurera acest lucru. Huldar îi 
promisese că va avea el grijă de Saga între timp și fetița păruse 
mai mult decât fericită cu acest aranjament, ba chiar întinsese 
braţele spre el când venise s-o preia de la Freyja. In timpul 
interogatoriului, Freyja rămăsese cu urechile ciulite ca să 
surprindă cea mai mică urmă de nemulţumire de pe hol, însă nu 
auzise decât chicotelile Sagăi. Și chiar nu-și putea imagina ce 
anume declanșase acest fenomen extrem de rar. Poate căzuse 
vreun pacient în nas în faţa ei. 


VP - 305 


Sigurlaug își termină povestea cu o voce răgușită: 

— Sibbi... Margeir, adică, era un tip bolnav. Era ca și cum la 
un moment dat s-ar fi frânt ceva în el. Cred că mă iubea în felul 
lui - el tot insista că mă iubește -, însă mă trata de parcă m-ar fi 
urât. Semăna niţel cu senzaţia când porţi un copil în pântec. Știu 
că voi naște un copil, dar nu știu când anume. Văd cum îmi 
crește burta, așa cum vedeam și când se adunau norii negri de 
furtună. Făceam orice îmi stătea în putere să amân inevitabilul. 
Țineam casa într-o stare impecabilă. Evitam să fac orice știam 
că îl scotea din sărite. Însă lista lucrurilor care-l făceau s-o ia 
razna se lungea tot mai mult, iar mie îmi venea tot mai greu să-l 
fac fericit. 

Lăsă capul în jos, uitându-se prin pătura de spital. 

— Știu că nu e foarte drăguţ din partea mea, însă acum, că e 
mort, trebuie să mă agăţ de amintirile despre cât de urât se 
purta cu mine. Vreau să alung toate momentele frumoase. Imi 
fac suferința mai ușor de îndurat. 

Sigurlaug se opri preț de câteva clipe, după care reluă: 

— Însă nu-l mai iubeam deloc. În ultimul timp, singura emoție 
pe care o simțeam era teama. Am mers în Mallorca în vacantă și 
m-a atacat cu o asemenea violenţă, încât mi-a fost teamă că o 
să mă omoare. Însă la scurt timp după ce ne-am întors acasă, 
dispoziția lui s-a îmbunătăţit brusc și a început să pară mai 
fericit. A încetat să-și mai facă griji din pricina banilor, cu toate 
că situaţia era dezastruoasă, iar comportamentul lui s-a 
schimbat complet. Era ca și cum abia aștepta să se întâmple 
ceva - o față a lui pe care nu i-o mai văzusem de foarte multă 
vreme. Înainte, se arăta mereu extrem de pesimist în privinţa 
viitorului. 

Sigurlaug tresări și încercă să-și găsească o poziţie mai 
confortabilă, astfel încât acul perfuziei să n-o mai înțepe în 
mână. După care oftă și-și continuă povestea: _ 

— Pare o nebunie, dar să știți că mie încă îmi păsa de el. In 
pofida a tot. M-am convins singură că se va schimba. Doar dacă 
făceam eu asta în loc de aia. Insă în adâncul sufletului, știam că 
era complet lipsit de speranță. 

Freyja întinse braţul și o prinse de mână, strângând-o cu 
blândeţe, după care îi dădu drumul. 

— În noaptea aceea, Sibbi m-a trezit și mi-a poruncit să mă 
ridic din pat. Mi-a zis că trebuie să-mi arate ceva, însă nu-mi 


VP - 306 


dădeam seama dacă era de rău sau de bine. Deși de obicei mă 
supuneam și făceam ce-mi cerea, de data asta am pus piciorul 
în prag și am refuzat să-l las singur pe Siggi. Băiatul dormea, 
așa că l-am îmbrăcat bine și l-am cărat și pe el la mașină. Nu 
cred că știa ce se întâmplă; dormea buștean. Sibbi ne-a dus cu 
mașina pe Sudurhlid. Când a oprit în parcare, mi-am dat seama 
că dădusem de belea. Vedeţi voi, recunoscusem deja clădirea și 
știam că Sibbi nu mă dusese acolo din întâmplare. Ce se 
întâmplase cu cinci ani în urmă avusese niște consecinţe atât de 
dezastruoase, încât nu am uitat-o niciodată... 

Glasul i se frânse iarăși. 

— Ne poţi povesti? o întrebă Erla. Trebuie să auzim și punctul 
tău de vedere, pentru că tot ce-am auzit până acum e versiunea 
soțului tău, care e greu de dovedit. 

O urmă vagă de culoare pătă obrajii palizi ai femeii. 

— Nu l-am înșelat pe Sibbi, deși el a refuzat să mă creadă. Am 
mers acasă la un bărbat pe nume Helgi, Helgi Fridriksson. 

Ridică mâna care nu era conectată la perfuzie și-și dădu la o 
parte părul încâlcit. 

— Pe atunci, arătam mai bine. Mult mai bine. Însă Sibbi nu 
suporta când alţi bărbaţi se uitau la mine, așa că am încetat să 
mai fac vreun efort. Așa voia el. 

Schiţă un zâmbet anemic, plin de tristeţe, și adăugă: 

— Asta e unul dintre lucrurile pe care mi le doresc când se vor 
termina toate astea - să mă dichisesc și să mă machiez când 
am eu chef. 

Freyja surâse, dar nu zise nimic. Erla rămase la fel de 
detașată ca până atunci. Poate că nevoia prezenţei unui martor 
fusese doar un pretext; poate că Erla chiar avea nevoie de 
cineva capabil să-i arate un dram de umanitate. 

— În fine, eu și Sibbi nu eram împreună în acel moment. 
Relaţia noastră era pe butuci și ne tot împăcam și despărțeam, 
deși până la urmă am ajuns să ne mutăm împreună. Așadar, am 
mers acasă la un bărbat și asta e toată povestea. El nu m-a mai 
sunat după aceea și nici eu nu l-am sunat. N-aveam niciun motiv 
să cred că noaptea aceea îmi va cauza probleme mai mult decât 
orice altă noapte petrecută cu orice alt bărbat. 

Intoarse repede capul și le privi. 

— Nu trebuie să credeți că sunt genul care merge acasă cu 
oricine. A fost o pură întâmplare. 


VP - 307 


— Erai adultă și liberă să-ţi vezi de viaţa ta sexuală așa cum 
îți plăcea. Nu trebuie să te scuzi pentru absolut nimic. 

În sfârșit, Erla zicea și ea ceva pe care Freyja îl aproba din 
toată inima. 

Sigurlaug părea ușurată. 

— În fine, la scurt timp după ce m-am întors la serviciu după 
concediul de creștere a copilului, băieţii de la clasa mea au 
început să se comporte ciudat. Tot chicoteau și șușoteau în 
timpul orelor. Apoi s-a răspândit în toată școala și n-a mai durat 
mult până când și elevii mai mari au început să-i copieze atunci 
când treceam pe lângă ei pe holuri. Scoteau urlete ca de lup, se 
făceau că gem şi-mi strigau lucruri pe care aș prefera să nu le 
repet. În cele din urmă, am aflat povestea de la singura fată de 
la clasa mea în care puteam avea încredere că îmi va spune ce 
se întâmpla de fapt. Nu doar că mi-a zis, dar mi-a și arătat 
filmarea. Imediat după aceea, m-am prefăcut bolnavă și am 
plecat acasă. Am păstrat secretul timp de câteva zile, însă în 
final mi-am dat seama că nu mai suportam ideea de-a mă 
întoarce la muncă. Nu mai puteam face față și la așa ceva, pe 
lângă faptul că trebuia să îndur comportamentul lui Sibbi acasă. 
Când i-am spus soțului meu că vreau să renunţ la predat, a 
simţit că e ceva în neregulă. Nu m-a mai lăsat în pace din acel 
moment și a tot continuat să mă bată la cap. Am rezistat, însă 
până la urmă a smuls adevărul de la mine cu forța, snopindu-mă 
în bătaie. Eram atât de înspăimântată, încât i-am zis până la 
urmă unde să găsească filmarea, dar și numele și adresa lui 
Helgi. Desigur că Sibbi s-a și repezit direct acolo, dar nu a găsit 
pe nimeni. A tot încercat, însă bărbatul nu era niciodată acolo. 
Până la urmă, l-a întrebat pe unul dintre vecini, care i-a zis că 
Helgi locuia mai mult ca sigur în străinătate. 

Sigurlaug tăcu și închise ochii. Erla și Freyja așteptară 
răbdătoare să-și revină. Nu era un lucru pe care să-l zgândăre 
chiar așa ușor, mai ales că femeia era și așa deosebit de slăbită. 
Înainte să deschidă ochii din nou, ea trase adânc aer în piept, 
lucru care păru să-i dea noi puteri. 

— Au trecut vreo doi ani. Sibbi a început să menţioneze tot 
mai rar incidentul, dar asta nu însemna că uitase cu totul de el. 
Apoi, într-o bună zi a aflat că Helgi se mutase înapoi în Islanda și 
că locuia la o nouă adresă. După un acces de furie în care m-a 
lăsat plină de vânătăi, s-a năpustit isterizat afară, spunând că 


VP - 308 


are de gând să-l omoare pe individ în bătaie. Când s-a întors 
acasă, părea mai calm, dar eu n-am îndrăznit să-l întreb ce se 
întâmplase. 

Femeia se opri și-și mușcă buza, după care mai inspiră o dată 
adânc. 

— Nu știu ce s-a mai petrecut după aceea. Sibbi s-a mai 
liniștit o vreme, dar când își pierdea controlul, se comporta mult 
mai violent decât înainte. În timpul vacanței din Mallorca, s-a 
repezit la mine din senin - aproape că m-a omorât - și a început 
să repete obsesiv că îl înșelasem. După care, imediat după 
Crăciun, m-a atacat atât de rău, că am ajuns la Urgente. O 
doctoriță a stat de vorbă cu mine când eram acolo și, deși poate 
că nu vi se pare suficient, chiar începusem să mă gândesc serios 
să-l părăsesc. Doar că încă nu căpătasem curajul necesar. 
Vedeţi voi, el mă ameninţa întruna că mă va omori dacă l-aș 
părăsi vreodată și jura că mă iubește. 

Povestea continuă, cu întreruperi. Sigurlaug le descrise cum 
Margeir a parcat în fața blocului de apartamente de pe 
Sudurhlid și au rămas acolo în liniște, în loc să coboare. După 
care s-a apropiat de ei un SUV vechi și rablagit, și Margeir a 
coborât din mașină și a început să discute cu șoferul, un bărbat 
pe care Sigurlaug nu-l cunoștea. Au început să se certe și, din 
ce-a auzit Sigurlaug, era din cauza ei. Apoi au dispărut amândoi 
înăuntru și ea a continuat să aștepte, îngrozită, sigură că 
noaptea avea să se termine cu ea primind iarăși bătaie. Doar 
cunoștea prea bine semnele. 

Însă n-a mai urmat nimic. Celălalt bărbat s-a întors singur și 
ea l-a confundat iniţial cu Margeir, căci îi purta canadiana și o 
șapcă de baseball. Abia când acesta s-a apropiat de mașină, ea 
a observat că avea sânge pe faţă și că mai era și plin de pete 
roșii pe haine. l-a cerut să iasă din mașină și să urce în mașina 
lui, ceea ce ea a și făcut, în vreme ce el îl căra pe Siggi. Băiatul 
a dat să se trezească, însă apoi a adormit la loc. Bărbatul a 
plecat apoi cu Yarisul lor, după care s-a întors pe jos la ei. In 
momentul acesta, Sigurlaug se opri ca să întrebe dacă mașina ei 
mai fusese găsită, iar Erla îi spuse că rămăsese parcată lângă 
un hotel aflat imediat după colţ, unde se termina Sudurhlid. 
Intrucât mai erau o mulţime de mașini parcate acolo, nu 
observase nimeni că un Yaris rămăsese parcat acolo mai multe 
zile. 


VP - 309 


Sigurlaug păru ușurată și-și reluă povestea. Le spuse că 
bănuise că bărbatul îi făcuse ceva lui Margeir, însă i-a fost prea 
teamă să-l întrebe. Pur și simplu a rămas cuminte în mașină, 
holbându-se la sosea în faţă, în vreme ce el a condus fără un 
cuvânt pe Sæbraut și a parcat apoi pe Lindargata. Ajunși acolo, 
i-a ordonat să nu scoată un sunet și a amenințat-o că-i va face 
rău fiului ei dacă nu era tot în mașină când se întorcea el. Ca 
dovadă că vorbea serios, i-a arătat o înregistrare de pe telefon 
cu un bărbat în timp ce era spânzurat și i-a spus că e Helgi. 
După care l-a luat pe Siggi de pe bancheta din spate și a 
dispărut cu el, luând mai întâi fularul lui Siggi și înfășurându-și-l 
în jurul părţii de jos a feţei. 

Când s-a întors, s-a urcat în mașină și i-a zis să nu scoată un 
sunet. Au rămas acolo, în mașină, până aproape s-a făcut 
dimineaţă. Apoi bărbatul a condus până la un chioșc din 
apropiere și i-a cerut să-și țină gluga pe cap, înainte ca el să 
lase geamul în jos și să cumpere o sticlă de apă minerală. După 
care a turnat un soi de praf în apă și a obligat-o s-o bea. 
Sigurlaug a încercat să refuze, însă el a insistat, promițându-i că 
n-o să-i facă niciun rău. După aceea, amintirile ei deveneau 
încețoșate. 

Își amintea totuși că a adormit în mașină, după care s-a trezit, 
mai târziu, și era ziuă. Bărbatul o dusese într-o clădire și apoi 
într-un subsol unde o încuiase într-o cameră sufocant de caldă și 
întunecoasă. După aceea, își amintea doar frânturi, cum ar fi că 
i s-a dat ceva de băut și un sandviș pe care să-l mănânce, dar și 
că i-a spus că dacă va striga după ajutor, Siggi avea să tragă 
ponoasele. Cu toate astea, i-a fost aproape imposibil să rămână 
trează. La un moment dat, a primit o saltea și o pătură de care 
nici n-avea nevoie, căci era oricum prea cald înăuntru. După ce- 
a dispărut efectul drogului și și-a recăpătat cunoștința, bărbatul 
i-a astupat gura cu bandă adezivă, a dat o gaură în perete 
pentru un cârlig masiv și i-a legat mâinile la spate cu o sârmă pe 
care a prins-o apoi de cârlig. Dar s-a asigurat totuși că e 
suficient de lungă ca să se poată culca. Apoi ea a tot adormit și 
s-a trezit de mai multe ori, până în clipa în care s-a deschis ușa 
și înăuntru a pătruns poliţia. 

— Dar trebuie să menţionez că nu m-a tratat rău, orice s-ar 
zice. Părea preocupat de starea mea și tot insista că avea să-mi 
dea drumul. Doar că trebuia să mai am răbdare. Mi-a dat 


VP - 310 


asigurări că drogul pe care mi-l administrase n-o să-i facă rău 
bebelușului. lar doctorii mi-au confirmat că a avut dreptate. 

Freyja și Erla nu mai ziseră nimic după ce auziră aceste 
cuvinte. Părea că femeia suferă de sindromul Stockholm, deși de 
obicei dura mai mult ca acesta să se dezvolte. Poate că anii 
petrecuți alături de un soț violent își arătau roadele nefaste. 

Acum, că Sigurlaug își terminase povestea, părea mai mult 
decât epuizată. 

— Vreau să-mi văd fiul! ceru ea, îngrijorată. Când o să vină? 

Freyja îi răspunse că îl așteptau să ajungă din clipă în clipă. 
Avusese ea grijă să lase vorbă că poate fi adus în siguranţă la 
spital. Sigurlaug închise ochii și ceru să fie lăsată singură. 

Când ieșiră din cameră, părea să fi adormit deja. 

Huldar aștepta afară, cu Saga în poală. Micuța nu arăta deloc 
dornică să-l părăsească atunci când își făcu apariţia Freyja. Așa 
că trebui să se apropie de ei și aproape să i-o smulgă din brațe. 
După care rămase acolo, cu Saga proptită pe șold, în timp ce 
Erla îl puse pe Huldar la curent cu ce aflaseră, adăugând diferite 
detalii care completau niște goluri din povestea femeii. 

Răpitorul lui Sigurlaug fusese nevoit să aștepte înainte de-a o 
strecura pe femeie în clădire, din cauza camerelor de 
supraveghere. Motivul lui fusese că dacă ar fi lăsat să se scurgă 
suficient timp după sosirea lui Siggi, ar fi fost mult mai puţin 
probabil ca poliţia să observe că toate camerele îndreptate către 
intrarea în garaj fuseseră oprite pentru scurt timp în ziua 
respectivă. Freyja mai află și că după ce o încuiase pe femeia 
inconștientă în camera centralei, bărbatul condusese Land 
Cruiserul înapoi în garajul din care îl luase Margeir. Acesta 
lucrase ca electrician acolo și reușise să fure cheile mașinii. 
Thórdur nu știa precis unde fusese parcat Land Cruiserul, însă 
nimerise totuși locul exact din pură întâmplare. Prin urmare, nu 
observase nimeni că mașina fusese luată sau că lipseau cheile. 
Proprietarul garajului cerea compensaţii din partea poliţiei 
pentru un nou set de chei și pentru curăţarea vomei de pe 
bancheta din spate. Huldar și Erla râseră amândoi la o 
asemenea absurditate. 

Apoi, continuară să discute despre caz. Freyja rămase uitată 
de amândoi pe moment, și află că răspunsurile la mai multe 
întrebări rămâneau învăluite în ceaţă: de exemplu, cum de 
reușise Margeir să facă rost de Rohypnol. Teoria cea mai 


VP - 311 


plauzibilă sugera că îl cumpărase de pe o pagină de Facebook 
dedicată comerţului cu acest drog. In dimineaţa următoare, 
urma să se lanseze o căutare pentru telefoanele lui Margeir, 
Sigurlaug și Helgi, pe care Th6rdur pretindea că le aruncase în 
mare de pe Sæbraut, pe coasta din apropierea apartamentului 
lui Helgi. De asemenea, fură menţionate mai multe nume 
despre care Freyja habar n-avea: se părea că poliţia nu avea de 
gând să prelungească arestul în cazul a doi indivizi pe nume 
Thormar și T6mas. Însă Erla și Huldar erau mai mult decât 
hotărâți să-i acuze pe ei și pe alţi doi de distribuirea de 
materiale pornografice. 

Când terminară amândoi ce aveau de zis, Saga începuse deja 
să-și piardă răbdarea. Erla anunţă că trebuie să plece, însă îi 
ceru lui Huldar să mai rămână un pic până sosea Siggi, ca să se 
asigure că totul avea să decurgă așa cum trebuie. După aceea, 
el trebuia să-și miște fundul înapoi la secţie. Apoi plecă de- 
acolo, fără să-i mai adreseze niciun cuvânt Freyjei. 

— E incredibilă! făcu Freyja, clătinând din cap dezgustată de 
mojicia Erlei. 

— Nici ei nu i-a fost ușor. Nu e deloc ușor să conduci divizia, 
mai ales pentru o femeie aflată într-o funcţie de bărbat. 

Huldar rânji către Saga. 

Freyja se pregătea să obiecteze că asta nu scuza obișnuita 
lipsă de bun-simţ a Erlei, când ușa de la capătul holului se 
deschise și își făcu apariţia Didrik, însoţit de mama lui Sigurlaug, 
Margaret, care îl ţinea pe Siggi de mână. Băiatul privea cu nesat 
aceste împrejurimi complet noi pentru el. În loc să se oprească 
mai întâi la biroul de la recepţie aflat la jumătatea holului, cei 
trei porniră direct spre Freyja și Huldar. 

De îndată ce începură să vorbească, băiatul fu cuprins de 
sfială. Deși îi recunoștea pe Freyja și pe Huldar, nu era deloc 
obișnuit să-i vadă în acest mediu nou. Bunica lui, pe de altă 
parte, nu se mai putea opri din vorbit, bălmăjind plină de 
bucurie că fiica îi fusese găsită în viață, pentru ca în clipa 
următoare să se panicheze toată din cauza stării ei și a sănătății 
copilului nenăscut. 

Huldar, ameţit de sporovăiala fără sfârșit a femeii, o trimise 
să discute cu personalul spitalului, care ar fi fost mult mai în 
măsură să-i răspundă la întrebări. 


VP - 312 


— Vreo șansă să vă ocupați voi mai departe? întrebă Didrik, 
adresându-i Freyjei o privire imploratoare. N-au mai găsit pe 
nimeni care să îi aducă pe ea și pe băiat încoace, însă astăzi e 
ziua soţiei mele și nu mi-o va ierta niciodată dacă nu merg 
direct acasă. 

Spre mare ei întristare, Freyja observă cum se ivește un surâs 
în colțul gurii lui Huldar. 

— Poţi pleca și tu, după ce se termină vizita, continuă Didrik. 
Băiatul va pleca acasă împreună cu bunica lui. 

Freyja se pregătea să-i atragă atenţia asupra Sagăi, care 
rămăsese proptită în șoldul ei, încruntându-se tare curioasă la 
Siggi, însă el cu siguranţă n-ar fi avut cum să n-o observe. 

— Bine, du-te, zise ea. O să aștept aici. 

Didrik nu așteptă să i se spună de două ori și aproape căoluă 
la fugă pe hol. Freyja îl urmări cum pleacă, un pic dezamăgită 
de faptul că se dovedise că era deja luat. Insă atitudinea lui 
Huldar suferise o transformare radicală. 

— E un tip cumsecade, nu-i așa? Nu știu de ce, dar dintr-un 
motiv anume, mi-am închipuit c-ar fi singur. 

Ignorându-l, Freyja se lăsă atentă pe vine ca să discute cu 
Siggi. Saga întinse imediat o mână spre părul ei și Freyja se și 
trase înapoi, înainte ca fetița să apuce să-i înfigă mâna zdravăn 
în păr. 

— Așadar, Siggi. Ti-ar plăcea să-ţi vezi mămica? 

Băiatul, care rămăsese uitându-se atent la Saga, zâmbea 
acum obosit. 

— Da, te rog! E rănită? 

— Nu, scumpule. Nu-ţi face griji! Trebuie doar să mai rămână 
un pic aici, pentru ca doctorii să verifice dacă bebelușul e bine. 
Sunt sigură că i se va da și ei drumul acasă cât de curând. 

Freyja se ridică în picioare, adăugând: 

— Haide! 

Îl conduse pe băieţel spre ușa camerei mamei lui, unde îi 
dădu drumul la mână și-l urmări rupând-o la fugă și năpustindu- 
se direct în brațele ei. 

Se îmbrăţișară îndelung, fără să scoată niciunul vreun cuvânt, 
până ce întrebările începură să dea năvală din gura lui Siggi: 

— Te-ai rătăcit? Unde ai fost? Te doare gura? De ce ai un 
plasture pe mână? Ce-i tubul ăsta? Unde-i tati? 


VP - 313 


Ultima întrebare era cea mai grea. Sigurlaug își îmbrăţișă iar 
băiatul și-i întinse iepurașul, pe care el îl cuibări imediat sub 
brațul său. După care repetă: 

— Unde-i tati? E mort? 

Freyja credea că ochii lui Sigurlaug erau umezi, însă în afară 
de asta, părea să-și fi revenit aproape complet și era în mod 
evident pregătită să-i dea vestea băieţelului ei între patru ochi. 
Hotărând că mai bine i-ar lăsa în pace, Freyja se retrase pe 
vârfuri, trăgând ușa în urma ei. Ultimul lucru pe care îl auzi fu 
cum Sigurlaug îi spunea lui Siggi că trebuie să-i explice ceva... 

Huldar rămăsese pe holul din faţa salonului, pe punctul să-și 
piardă răbdarea. 

— Tocmai am primit un mesaj și trebuie să mă întorc imediat 
la secție. 

— A mai apărut ceva nou? 

— Nu, e ceva personal. Ti-l mai amintești pe Gudlaugur? 

Normal că și-l amintea. 

— Unul dintre cei mai mari nenorociţi din echipa mea a aflat 
ceva ce poate folosi împotriva lui. Mesajul era de la el. E 
limpede că vrea să profite cât mai mult de pe urma situaţiei și 
încearcă să mă scoată din sărite. Din păcate, i-a ieșit perfect. 
Trebuie să merg și să-i dau o mamă de bătaie, ca să-i bag 
mințile în cap înainte să trimită filmarea în toată secţia. 

— Înţeleg. 

De fapt nu înțelegea, dar nu voia să insiste. Dacă Huldar voia 
să bată pe cineva, nu era problema ei. In plus, tipul probabil că 
o merita din plin dacă se lua de cineva atât de drăguţ ca 
Gudlaugur. Dar pe de altă parte, când își aminti de ochiul vânăt 
cu care Huldar își făcuse apariţia când o însoţise la reuniunea 
clasei ei din decembrie, cugetă în sinea ei că rezultatul nu putea 
fi cunoscut dinainte. 

— Poate ar trebui să încerci și să rezolvi situaţia în alt fel, îi 
sugeră ea cu blândețe. 

— Nicio șansă, rânji Huldar. Apropo, eu și Saga ne-am făcut 
planuri să ieșim mâine-seară în oraș la cină. Cred că tu n-o să fii 
disponibilă, nu? 

Freyja nu-și putu înfrâna un zâmbet drept răspuns. 

— Sigur, de ce nu? 

Spera doar ca el să nu apară iar vânăt și bătut bine și de 
această dată, însă avea impresia că spera degeaba. 


VP - 314 


Capitolul 34 


Sigurlaug își îngropa faţa în părul fiului ei și-i inspiră mirosul. 
Băiatul mirosea ciudat, foarte neobișnuit. 

— Mami, tati chiar e mort? 

Glasul lui părea totuși la fel. Nu se schimbase doar pentru că 
de el avuseseră grijă niște străini. Cum Sigurlaug nu-i răspunse 
imediat, el repetă întrebarea. 

Sigurlaug îi prinse capul în palmele făcute căuș și îi întoarse 
chipul micuţ ca să se uite la ea. Acul înfipt în braţ se mișcă din 
nou, însă ignoră durerea. Întâlnind ochii lui albaștri, îi spuse: 

— Da, mă tem că da, dragul meu băieţel! 

— Pentru că i-ai făcut o gaură în cap? De ce? Tu n-ai murit. 

Sigurlaug se linse pe buze, acolo unde se cojeau și o usturau 
de la banda adezivă. 

— Siggi, nu eu i-am făcut o gaură în cap. Visai, îţi amintești? 
Bărbatul l-a omorât. Dar nu trebuie să-ţi fie teamă, pentru că 
polițiștii l-au arestat pe bărbat. 

— Oh! făcu băiatul, nedumerit. 

— Ai fost băiat cuminte și ai făcut tot ce ţi-am zis? 

Fiul ei încuviință cu seriozitate. 

— Le-ai spus polițiștilor că tot ce-ţi amintești sunt mașina și 
bărbatul care te-a dus la apartament? 

Încă o încuviinţare. 

— Eşti cel mai bun - cel mai bun băiat din toată lumea! 

Sigurlaug îi aplecă ușor capul ca să i-l poată săruta și să-și 
ascundă lacrimile care îi curgeau pe obraji în jos, oprindu-se în 
părul blond al băiatului. 

Femeia plânse înfundat până nu-i mai rămase nicio lacrimă. 
Plânse din cauza trecutului și a ceea ce avea să vină. Din cauza 
a ce-i aștepta de aici înainte, atât pe ea, cât și pe fiul și pe 
bebelușul nenăscut. Siggi rămase perfect nemișcat. Într-un final, 
Sigurlaug își trase nasul și-l recompensă cu încă un sărut pe 
creștet. 

Ce-o să se aleagă de ei? Oare viața fără Sibbi avea să fie atât 
de plăcută, atât de minunat de liniștită pentru ea și pentru copiii 
ei, pe cât visase mereu? Sau totul avea să i se prăbușească în 


VP - 315 


cap și s-o îngroape cu totul? Oare va merge la închisoare și 
copiii ei vor fi daţi spre adopţie? Existau liste lungi de așteptare 
pentru copii și unii oameni ar fi făcut orice ca să poată primi un 
nou-născut, la cât de rari erau în ultima vreme, măcar atâta 
lucru știa și ea. 

Sigurlaug închise ochii și încercă să-și evalueze situaţia. 
Răspunsese în mod limpede la toate întrebările poliţiei, fără să 
aibă probleme sau să mintă - cu excepţia finalului. Nu păruseră 
deosebit de bănuitori, însă nici nu fusese cu adevărat un 
interogatoriu. Cu siguranţă doreau să mai stea de vorbă cu ea. 
Nu îi puseseră cea mai importantă întrebare dintre toate, așa că 
presupunea că o păstrau pentru mai târziu. Întrebarea care 
cerea cel mai mult din partea ei. Asta dacă nu cumva aveau de 
gând s-o lase în pace din cauza stării în care se afla pe moment. 
Oare poliţia lua mai ușor o femeie care era pe punctul să nască? 

Trebuia să păstreze bebelușul în ea cât mai mult. 

Își îngădui un dram de ușurare pentru ce izbutise până acum. 
O crezuseră când le spusese că nu se dăduse jos din mașină în 
fața blocului de pe Sudurhlid. Ceea ce însemna că Th6rdur își 
ținuse partea lui din învoială și-și asumase responsabilitatea 
pentru uciderea lui Sibbi. Nu le spusese povestea adevărată, 
cum stătuse acolo și se certase cu Sibbi, în vreme ce ea se 
furișase în spatele soţului ei și-l pocnise în ceafă cu o trusă grea 
de scule pe care o găsise în Yaris. Aceasta cântărea o tonă și-n 
mod normal nici n-ar fi fost în stare să o ridice, însă furia îi 
oferise o forță ieșită din comun. Mânia explodase în ea când îl 
auzise pe Sibbi proferând obișnuitele injurii nu doar la adresa ei, 
ci și a lui Siggi. Una era să-și îndrepte ura spre ea, dar Sigurlaug 
nu avea de gând să-i permită să se întoarcă și împotriva 
propriului fiu. Cu o energie proaspăt găsită, ridicase trusa de 
scule în aer și - poc! - îl lovise chiar în ceafă. Sibbi se prăbușise 
de parcă n-ar fi avut niciun os în corp și începuse să se 
zvârcolească acolo, convulsiv, pe asfaltul rece de la picioarele 
ei. Când ridicase privirea, străinul se holba la ea, șocat. 

— A meritat-o. 

Atât mai fusese în stare să zică în clipa aceea. După care se 
uitase în jur și, spre groaza ei, văzuse că Siggi era complet treaz 
și o urmărea cu niște ochi enormi prin geamul mașinii. Trusa de 
scule îi căzuse din mână și ea deschisese gura să tipe, când 
străinul i-o astupase cu palma, conducând-o înapoi la mașină și 


VP - 316 


făcând-o să urce în ea. Rămăsese apoi acolo, uluită de ceea ce 
tocmai făcuse, și-l urmărise pe tip cum târăște trupul lui Sibbi în 
interiorul clădirii. Când Siggi o întrebase dacă tăticul lui avea o 
gaură în cap, ea rămăsese holbându-se în gol și îi spusese, cuo 
voce care nu era a ei, că visase și că ar fi trebuit să se culce la 
loc. In cele din urmă, el o ascultase, după ce ea îi repetase din 
nou și din nou: „A fost doar un vis. Nu s-a întâmplat nimic cu 
tati. Culcă-te la loc!” 

Deși recursese la violenţă de dragul fiului ei, el n-ar fi trebuit 
să fi fost vreodată martor la fapta ei. Se lăsase purtată de 
intensitatea momentului, deși dorinţa de-a trece la fapte 
pesemne că tot crescuse în timp în sufletul ei, fără ca ea să 
bage de seamă. Niciodată, pe când își frământa creierii pentru a 
găsi o modalitate de-a scăpa nevătămată din acel mariaj 
împreună cu fiul ei, nu îi trecuse o asemenea idee prin cap. 
Dacă asemenea gânduri ar fi ieșit vreodată la iveală, de bună 
seamă că subconștientul ei i le șoptise mult prea încet pentru ca 
ea să le audă. Insă când se lovise cu piciorul de trusa grea de 
metal în mașină, ideea îi năvălise în minte parcă de nicăieri și, 
înainte să-și dea seama ce face, apucase mânerul, coborâse din 
mașină și pornise cu pași mari în direcția soțului ei. Ultimul lucru 
pe care îl auzise spunându-l fusese: „Micul ticălos n-o să spună 
nimic și la fel o să facă și pizda de nevastă-mea”. li răsuna și 
acum în minte trosnetul umed și grețos pe care marginea 
ascuţită a trusei de scule îl scosese atunci când îi tăiase scalpul 
și îi crăpase căpăţâna bărbatului. 

O meritase. Asta trebuia să-și reamintească ea. El plănuise să 
omoare un bărbat care nu făcuse nimic altceva decât să se 
culce cu ea - cu mult timp în urmă. Pe el îl deranjase mai puţin 
faptul că individul postase pe internet o filmare în care făceau 
sex amândoi. Pentru Sibbi, ea se afla în posesia lui și nu îi era 
îngăduit nimănui altcuiva să o atingă. 

Lipsise totuși ceva din întrebările poliţistei. Sigurlaug nu știa 
dacă era de bine sau de rău. Surâse anemic către fiul ei, după 
care, cu chipul iarăși serios, îl întrebă: 

— Siggi, ce ai făcut cu bucata de hârtie? 

— Ce hârtie? 

— Hârtia pe care bărbatul a lăsat-o pe noptieră când te-a 
lăsat singur în patul acela mare. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Oh! Nu mai știu. 


VP - 317 


Sigurlaug trase aer pe nas. 

— Încearcă să-ţi amintești, Siggi! Ce s-a întâmplat cu acea 
hârtie? 

Băiatul se încruntă, gândindu-se intens. După care se lumină 
la față. 

— Am pus-o în buzunar. Am făcut un desen pe ea la secția de 
poliţie. Însă nu pe partea cu scrisul. Ci pe cealaltă parte. 

— Ai desenat ceva pe ea? repetă Sigurlaug, neștiind ce 
altceva să mai spună. 

— Da. Cu tine, cu mine și cu tati. Aveam câteva culori în 
buzunar. Bine, doar două, pentru că le uitasem pe celelalte. Le- 
am lăsat în cameră, lângă pat. 

— Ce s-a întâmplat cu desenul? 

— L-a luat poliţia. 

Lui Sigurlaug i se opri inima în loc. Lucrurile căpătaseră o 
turnură extrem de proastă. Dacă polițiștii văzuseră ce scria pe 
hârtie, atunci cu siguranţă ar fi întrebat-o. Fără nicio îndoială. lar 
asta nu putea fi un semn bun. 

— Bărbatul a lipit desenul pe perete. La secţia de poliţie. 

Ușurarea fu atât de mare, încât Sigurlaug crezu că avea să 
leșine acolo, însă ameţeala se estompă și ea imediat. Dacă nu 
mai dăduseră desenul jos? Dacă nu văzuseră deloc ce scria pe 
el? Cum să le spună? 

— Vreau să merg la Disneyland. 

Cum Sigurlaug nu-i răspunse imediat, Siggi adăugă: 

— Sau iar în Mallorca, dacă suntem săraci. 

Ea aproape că izbucni în râs. Dacă nu s-ar fi dus niciodată în 
Mallorca, ea n-ar mai fi zăcut acum aici. Sibbi ar fi fost încă în 
viaţă și nimic nu s-ar fi schimbat. Totul ar fi fost la fel de 
îngrozitor - însă măcar n-ar mai fi înaintat acum prin ape tulburi. 

Vacanţa începuse bine. Siggi se juca în soare și se bălăcea 
fericit în piscină. Stăteau toți trei și se relaxau în căldură, lăsând 
în urmă toate grijile la poarta de îmbarcare. Abia când pielea lor 
începuse să devină ușor maronie căzuse securea. Sibbi 
observase o pată mare, decolorată, pe spatele lui Siggi, care 
până atunci nu fusese vizibilă, însă care acum nu mai putea fi 
ignorată. Deși Sigurlaug se ocupase să-i facă baie și să-l 
îmbrace încă de când se născuse, nu-și dăduseră niciodată 
seama. La urma urmei, ea nu se lăsase convinsă decât o singură 
dată să urmărească acea filmare dezgustătoare și chiar și 


VP - 318 


atunci, doar o porţiune scurtă. Însă Sibbi se uitase la ea până ce 
învățase toate detaliile pe dinafară, cum ar fi pata de pe 
spinarea lui Helgi. lar atunci înţelesese totul: Siggi nu era fiul lui, 
ci al lui Helgi. 

Sigurlaug avusese noroc că scăpase cu viaţă după explozia lui 
iniţială. Era o curvă care îl înșelase și care se întorsese la el doar 
ca să aibă copilul un tată. Helgi nu mai voise să aibă nimic de-a 
face cu ea, o ghicise din prima, văzuse de-atunci ce târfă 
nenorocită era. În zadar subliniase ea că Siggi fusese conceput 
într-o perioadă în care ea și Sibbi se tot împăcau și despărțeau. 
De ajutor nu fusese nici faptul că îi spusese că o mulţime de 
oameni au semne din naștere și pete de piele decolorată. Poate 
că era doar o coincidenţă. 

Totuși, nu era. Într-o perioadă de acalmie ce urmase certurilor 
lor, făcuse calculele. După toate probabilitățile, Siggi fusese 
conceput în noaptea petrecută cu Helgi, însă în loc să nască 
atunci când trebuia, trecuse de termen, așa cum se întâmplă 
adesea cu mamele care nasc prima oară. lar asta explica și 
motivul pentru care Siggi fusese un bebeluș atât de masiv. 

Nu i-a mai spus asta și lui Sibbi: mai bine să lase îndoiala să 
clocească în mintea lui. Însă comportamentul lui ulterior sugera 
că el știa. S-a îndepărtat de Siggi, iar pe ea a început să o 
trateze și mai rău decât înainte, până în clipa în care i-a venit 
ideea că poate ar putea stoarce niște bani de la Helgi pentru fiul 
lui. A căzut iar într-o dispoziţie neagră când a aflat că pensia 
alimentară ar fi fost atât de mică, încât nici n-ar fi avut rost. 

Atunci a primit un telefon. Mai târziu, i-a zis și ei că era de la 
un individ care voia să-l omoare pe Helgi. Dacă el îl ajuta, Siggi 
ar fi avut șansa să devină moștenitor, întrucât Helgi era 
necăsătorit și nici nu avea copii, din ce descoperise Sibbi până 
atunci. 

Povestea era atât de ridicolă, încât ea nici măcar n-a băgat-o 
în seamă, cel puţin nu până în momentul în care Sibbi n-a trezit- 
o în toiul nopţii, silindu-i pe ea și pe Siggi să se urce în mașină. 
Aparent, intenţia lui era să o incrimineze și pe ea, astfel încât să 
nu poată merge apoi la poliţie, însă era drept că pe Sibbi nu-l 
dăduse niciodată inteligenţa afară din casă. 

— Să sperăm că vom putea merge și în Mallorca, și la 
Disneyland, Siggi, îi zise ea acum. Dar nu imediat. Nu până ce 


VP - 319 


nu se naște bebelușul. Va trebui să așteptăm să se nască el și 
să crească puţin, înainte de toate. 

Băiatul păru să accepte. lar ea doar spera că se va putea ţine 
de promisiune. Mult mai bine le-ar fi făcut să plece cât mai 
departe, doar ei trei, fără să le mai dea niciun bărbat comenzi și 
să insiste ca totul să se facă așa cum vrea el. 

Nu trebuia să cadă în capcană și să creadă că toți bărbaţii 
sunt ca Sibbi. Th6rdur, de exemplu, era posibil să fi făcut enorm 
pentru ea. 

Ea nu îi minţise pe polițiști despre călătoria aceea pe 
Sæbraut. Merseseră în tăcere, cu Siggi adormit în spate. 
Th6rdur parcase mașina și rămăsese pe gânduri o vreme, 
înainte de a-i întinde hârtia care acum stătea lipită pe un perete 
la secţia de poliţie. In timp ce ea citea ce scrie acolo, el îi 
spusese că ar fi trebuit să o lase în apartamentul lui Helgi 
pentru ca poliţia să o găsească după moartea acestuia. Era o 
scurtă declaraţie care anunţa că Helgi credea că are un fiu și că 
dorește să facă un test ADN, ca să fie sigur. Siggi era menţionat 
ca fiind acest posibil fiu. Pagina fusese semnată. Potrivit lui 
Th6rdur, fusese ideea lui Sibbi să facă să pară că Helgi își 
curmase singur zilele, pentru a fi sigur că acest moștenitor al 
său avea să primească ce i se cuvenea. Biletul era menit să 
convingă poliţia că era vorba de o sinucidere, iar declaraţia 
explica motivul. Însă Thórdur se îndoia serios că ar fi crezut 
cineva că e vorba de sinucidere. 

In timp ce stăteau acolo în mașină, el s-a oferit să ia asupra 
sa vina pentru moartea lui Sibbi în schimbul unei părți din 
moștenirea lui Siggi. Nu avea nevoie de mult, i-a spus el, și nici 
măcar n-a pomenit o sumă; voia doar să fie sigur de un venit 
stabil cât timp avea să stea după gratii. La urma urmei, oricum 
avea să meargă la închisoare. Ar fi însemnat ca ea să suporte 
câteva zile mai grele, cel mult o săptămână, cât timp i-ar mai fi 
trebuit lui Thârdur să încheie niște socoteli. Însă tot el avea să 
aibă grijă ca Siggi să ajungă într-un loc sigur. 

Ea s-a gândit mult timp la această ofertă. În final totuși, 
alegerea a fost simplă. Atât de simplă, încât chiar nu a avut de 
ales. Dacă Sibbi avusese dreptate în privința mărimii averii lui 
Helgi, n-ar fi putut nimeni s-o cheltuiască pe toată. Acolo erau 
suficienți bani pentru a le permite mai multor oameni să ducă o 
viață de lux. Desigur, strict vorbind, toți banii îi aparțineau lui 


VP - 320 


Siggi, însă ea s-a convins singură că băiatul avea să sacrifice o 
parte din ei pentru a rămâne alături de mama sa. lar ea putea 
suporta să rămână închisă preț de câteva zile într-o cameră a 
centralei; acceptând drogul și lăsându-se bruscată, pentru ca 
totul să pară mai veridic. 

A acceptat, cu condiţia ca Siggi să ajungă la loc sigur cât mai 
repede. Thârdur i-a promis asta, urmând să-i spună băiatului să 
aștepte o vreme, pentru ca el să aibă timp să o ascundă pe 
mama sa, apoi să sune în mod anonim la poliţie dacă aceasta nu 
avea să-și facă apariţia până la căderea serii. Tot el a mai 
adăugat și că aveau slabe șanse să poată face acest lucru, 
întrucât delegaţia chineză trebuia să viziteze Bessastadirul la 
prânz. lar unul dintre nenumărații invitaţi la recepţie cu 
siguranţă avea să arunce o privire pe fereastră și să zărească 
trupul lui Helgi atârnând în spânzurătoare. 

Înainte ca Thârdur să-l conducă pe Siggi pe scări în sus, la 
apartament, ea a avut ocazia să stea de vorbă cu băiatul. A 
făcut tot ce i-a stat în putință să repete cu el ce trebuia să 
spună și ce nu. lar el a părut convins și a plecat supus alături de 
Thórdur, lăsându-i ei iepurașul la plecare. In clipa aceea, 
aproape că a cedat. Când s-a întors Thórdur, i-a spus că băgase 
groaza în Siggi să rămână tăcut arătându-i o filmare cu Helgi și 
amenințând să facă același lucru cu mama lui dacă nu respectă 
planul. Fusese de ajuns s-o determine să se răzgândească în 
privinţa întregului plan. Oare cu ce fel de monstru intrase în 
cârdășie? Ce soi de persoană s-ar fi gândit să-i arate unui 
copilaș o filmare cu un om care era spânzurat? Era însă prea 
târziu ca să mai dea înapoi. Tot ce mai putea face era să tacă și 
să-și alunge îndoielile. Singura alternativă era pușcăria, ceea ce 
însemna să piardă atât custodia lui Siggi, cât și a copilului ei 
nenăscut. Așa că a continuat să-l asculte pe Thórdur vorbindu-i 
despre scrisoarea care conţinea declaraţia lui Helgi cum că el 
era tatăl lui Siggi - scrisoare pe care o lăsase pe noptieră, 
poruncindu-i lui Siggi să nu se atingă de ea. 

Au pus la cale planul în timp ce așteptau în mașină până când 
devenea sigur să pătrundă în clădire. Odată stabilite toate 
detaliile, Thârdur a plecat în biroul lui, făcându-și din nou 
apariţia după o vreme, pentru a o duce în camera centralei de la 
subsol. lar după aceea, ea chiar nu își mai amintea ce-a mai 
urmat. 


VP - 321 


Se auzi o bătaie în ușa salonului și mama ei își iți capul pe 
după ușă. 

— Pot să intru? Chiar nu mai pot să aştept. 

Sigurlaug îi făcu semn să intre. Mama ei o sărută cu blândeţe, 
după care se așeză pe un scaun de lângă pat și începu să 
vorbească despre viitor și despre cât de norocoși fuseseră ea și 
Siggi. Insă în timp ce mama ei sporovăia fără oprire, Sigurlaug 
nu se putea gândi decât la scrisoarea rămasă la secţia de 
poliție. 

Cum să se asigure că o vor citi polițiștii? Ce s-ar fi întâmplat 
dacă Thârdur s-ar fi răzgândit când ar fi devenit limpede că nu 
știa nimeni despre testul de paternitate? Oare ar fi mărturisit 
totul dacă ar fi început să bănuiască faptul că n-o să mai 
primească niciun ban? In niciun caz nu trebuia să se întâmple 
așa ceva. 

Băgă de seamă că începuse să respire extrem de rapid și de 
neregulat. Curând, toate mașinăriile vor începe să bipăie. 
Liniștește-te, liniștește-te! 

Inspiră adânc pe nas și expiră din nou, de mai multe ori. După 
aceea, se liniști suficient ca să găsească un mod de-a rezolva 
problema. După ce va fi externată, va merge la secţia de poliţie 
cu o cutie cu bomboane de ciocolată ca să le mulţumească 
pentru că o salvaseră. Când va vedea desenul, îi va întreba dacă 
l-ar putea primi înapoi pentru Siggi, ca să-i reamintească felul în 
care arătase familia lor înainte de moartea lui Sibbi. Și acum 
putea începe să-și repete reacţia de uluire pe care o va avea 
când va descoperi ce era scris pe spate. 

Se simţi imediat mai bine. Până ce îi trecu prin cap că poate 
desenul fusese deja aruncat la gunoi. Liniștește-te, liniștește-te! 
Dacă asta se întâmplase, pur și simplu trebuia să găsească o 
altă cale. 

Doar nu mai avea altceva de făcut cât stătea întinsă pe patul 
de spital decât să facă planuri. Sigurlaug zâmbi când mama ei îl 
luă iarăși în braţe pe Siggi, sărutându-l pe creștet. Trecuseră de 
ce era mai rău. De aici înainte, lucrurile n-aveau decât să se 
îmbunătăţească. 


VP - 322 


virtual-project.eu 


VP - 323